MARIA PASTOURMADZIS VIATA DIN VIATA MEA

Maria Pastourmadzis

Viaţă din viaţa mea

Roman

Maria Pastourmadzis

Viaţă din viaţa mea

Roman

Maria Pastourmadzis lucrează ca filolog în învăţământul gimnazial. A colaborat cu diferite reviste creştine ortodoxe, unde i-au fost publicate multe articole. A scris piese de tea­tru pentru copii şi adolescenţi, precum şi scenariul filme­lor pentru tineret Istoria se rescrie (2014 şi îngerul mut (2014) pentru manifestări şcolare şi de altă natură. În anul 2011 a devenit larg cunoscută prin romanul ei foarte bine vândut Sfântul (Editura Egumeniţa, 2014), care a fost transpus pe micile ecrane de canalul de televiziune 4E. În anul 2013 a urmat nuvela Cu rugăciunile ei, iar în anul 2014 romanul Dacă nu veneai Tu (Editura Egumeniţa, 2016), care a intrat şi în lista scurtă a premiilor Public. A scris de asemenea best-seller-ul iubeşte-mă (Editura Egumeniţa, 2017), despre „Sfântul leproşilor” din Spinalonga. De curând a publicat cartea Artistul lui Dumnezeu (Editura Egumeniţa, 2016), din seria pentru copii cu tema generală „Virtuţile”.

Traducere din limba greacă:

Cristian Spătărelu

2021

Traducerea s-a făcut după originalul în limba greacă:

Mapia naorovQparCfi ZQH AHO TH ZQH MOY

Această carte constituie produsul ficţiunii. Personajele, numele şi acţiunile pe care le conţine sunt imaginare. Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare.

© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie

ISBN 978-606-550-458-5

Capitolul I

Câte ceva despre copiii Eroilor noştri, doctori şi infirmieri, care-i îngrijesc pe oameni şi-L vădesc pe Dumnezeu.

Închise după sine uşa biroului şi-şi sprijini de ea trupul obosit. „Slavă Ţie, Doamne”, a răsuflat uşurat, lăsând aerul să i se elibereze din pieptul împovărat. Încă o zi de lucru la spital ajun­gea la final. O zi de trudă, de luptă, de tensiune, de epuizare, o zi încărcată, ca întotdeauna, cu gemete omeneşti înăbuşite, cu priviri rugătoare, cu lacrimi uscate pe pleoape, cu mulţumiri calde, cu victorii şi eşecuri, cu lucruri neaşteptate şi urgente. Toate acestea alcătuiesc viaţa lui Petros Dendrinos, distins profesor de nefrologie, director al Clinicii de Nefro­logie a Spitalului Universitar.

Dădu să-şi scoată halatul de doctor, dar se opri, de parcă încă n-ar fi sosit clipa să lepede hainele de doctor şi să se îmbrace în omul de rând. Stătea pe gânduri în birou. Mâinile sale pipăiau mecanic şi grăbit dosarul care de şase luni îl chinuia necruţă­tor. Era trecut de douăsprezece noaptea, şi mintea îi era amorţită de oboseală, dar nevoile sufletului o trezeau iarăşi. A aşezat analizele copilului una lângă alta de câte ori făcuse asta! şi simţea iarăşi ace­eaşi sufocare, acelaşi nod în gând, aceeaşi disperare.

„Nimic”, murmură zdrobit. Îşi duse palmele la tâm­ple. „Nu pot face nimic…” Erau momentele sme­reniei, ale sfâşietoarei acceptări. Momentele când celebrul profesor de nefrologie, cu atâtea diplome şi distincţii, se simţea un nimic, un prizonier gol şi dezarmat, purtat în car cu hohote de râs de înverşu­natul său duşman, moartea.

De-acum lucrurile erau clare. Pacientul său de unsprezece ani se îndrepta spre moarte. Zi de zi sta­rea lui se agrava, şi el îl privea neajutorat, neputincios.

„Ah, Doamne”, oftă muşcându-şi buzele. Piep­tul i se strângea de durere. „Ah, Doamne!”

Şi-a aţintit ochii spre Cel cu care vorbea, Care mereu îl privea tăcut de pe peretele de vizavi, suit pe Cruce.

„Doamne”, murmură iarăşi, plecându-şi ochii. Acela nu răspundea. I se păru doar că faţa I se strâmbase de şi mai multă durere. Aşa îl vedea Pe­tru Dendrinos: mai îndurerat atunci când el suferea, mai uşurat când el se bucura. Mereu tăcut. O tăcere dureroasă, răstignită pe cruce. Mereu atrăgătoare. Şi mereu irezistibilă. Aşa L-a cunoscut Petru Den­drinos. Şi aşa îl iubea. Profund. Absolut.

„Doar Tu ştii, Doamne!”, şopti iarăşi şi-şi des­chise braţele, ca un om care le acceptă pe toate fără condiţii. Această acceptare a hotărârii dumnezeieşti îl uşura. Şi-a scos în sfârşit haina de medic. S-a ui­tat în treacăt la ceas. Noaptea înainta în grabă. Ag­nia trebuie că-l aştepta ca întotdeauna, trează, iar Hristina o fi adormit iarăşi întristată, în aşteptarea zadarnică a sărutului părintesc. Aranjă cât de cât dosarele de pe birou. Apăsă în grabă pe clanţă, dar aceasta se împotrivea.

Trupul slab al femeii care stătea aproape lipit de uşă, afară, îi tăie calea. Îl privea pe doctor cu o teamă nespusă. Trupul ei, care devenea pe zi ce tre­ce ca o pânză de păianjen, aproape că tremura.

iertaţi-mă, domnule doctor! Îi zise şovăitor. V-am căutat toată ziua, dar n-aţi fost aici. Am văzut că era încă lumina aprinsă înăuntru şi am zis să bat ca să vă vorbesc câteva momente. Iertaţi-mă! şopti iarăşi. Aveţi vreo noutate?

O privi cu infinită compătimire, cu o disperare şi tulburare ascunse.

facem tot ce putem, draga mea. Ştii asta, îi spuse încet.

da, a răspuns ea cu căldură, întinzându-şi spontan mâinile. Ştiu! Ştiu… şi vă mulţumesc. Dar…

mergi să te odihneşti, Despina, îi zise blând. Când vom avea ceva nou, te vom anunţa imediat. Acum e târziu. Trebuie să dormi. Christos are nevo­ie ca tu să fii tare şi puternică.

Glasul îi era cald şi blând, ca şi când ar fi vorbit cu Hristina lui. Ea dădu din cap cu supunere, cople­şită de îndatorirea ei maternă. O bătu pe umăr ca s-o încurajeze, iar atunci Despina Andreu se retrase.

îi văzu silueta îmbrăcată în negru micşorându-se pe hol, şi inima îi bă tea cu putere. Toată dure­rea care i se uşurase în faţa lemnului Crucii acum se întorcea cu şi mai mare putere, ca nişte cuţite ce i se înfigeau în oase. Ce-ar fi putut să-i spună? Cum să pregăteşti o mamă pentru ceea ce era inevitabil,

o mamă care deja înfruntase moartea… Ieşi hotărât din birou. Vântul uşor, care adia afară, încerca în zadar să-i liniştească sufletul. Durerea îi stăruia în piept.

Se grăbea. A urcat iute treptele casei. A deschis uşa cu nerăbdare.

ai venit, iubirea mea? Ai întârziat.

Mâinile Agniei îi atingeau mângâietor umerii.

am avut multă treabă, Agnia. Iartă-mă!

haide, vino să te odihneşti.

L-a luat blând de mână, ca pe un copil, iar el îi acceptă cu supunere grija. Au intrat în sufragerie. Mobila aranjată, curată, se afundase într-o tăcere adâncă, ca şi cum ar fi adormit după cântecul de leagăn al unei mame. Doar ticăitul ceasului de pe perete se auzea ritmic deasupra florilor de sticlă, care luminau discret cu reflexii aurii încăperea lor îngrijită. Atmosfera frumoasă, făurită într-un mod aproape artistic de Agnia, şi liniştea casei alunecau în el ca un balsam, îmblânzind imaginile chinuitoa­re ale spitalului, monotonia întristătoare a saloane­lor albe, mirosul înţepător de spirt şi iod.

Îşi lăsă trupul să se afunde în canapea şi-şi întin­se picioarele. Agnia se aşeză lângă el. Ochii ei mici şi scânteietori citeau ca întotdeauna faţa soţului.

eşti obosit, murmură ea. Şi eşti şi supărat, mai adăugă şovăitor.

El n-a răspuns. Doar a oftat, ca şi când i-ar fi adeverit constatarea.

copilul… adăugă cu durere Agnia. Christos. Nu-i bine, nu-i aşa? întrebă timid.

ce să facem, Agnia? dădu din cap. Se pare că Dumnezeu îl vrea în Rai.

Agnia îşi căscă înspăimântată ochii ei mici şi-l privi cu implorare.

am făcut tot ce-am putut, Agnia, continuă el, de parcă voia să se justifice. Am încercat toate sche­mele de tratament, toate protocoalele terapeutice, toate medicamentele noi. M-am gândit, m-am fră­mântat 25 de ore din 24. Dar în zadar. Rinichii nu-i mai rezistă, şi dializa aproape că nu-i mai foloseşte. E doar o prelungire dureroasă a martiriului său.

nu, Petros, nu, nu se poate! Trebuie să faci ceva. Trebuie să te gândeşti la ceva! Îl întrerupse tulburată soţia.

draga mea, nu sunt Dumnezeu, îi răspunse oarecum iritat, supărat că Agnia, fără să vrea, ră­sucea cuţitul în rana pe care o avea în el, în rana neputinţei sale. Ţi-am spus, micuţul are nevoie ur­gentă de transplant. Dar donator nu se găseşte, şi timpul trece împotriva noastră. Din păcate, mama lui nu-l poate ajuta. Nefronoftizia este ereditară, iar ea e purtătoare. Nu poate să doneze. Ştii asta.

Agnia îşi sprijini coatele pe genunchi. Îşi acoperi faţa cu mâinile. Petros regreta acum. Nu trebuia să-i vorbească atât de răstit, nu trebuia să-i dezvăluie într-un mod atât de brusc adevărul crud pe care el îl ştia. Soţia lui era sensibilă, şi această dezvăluire o tulbura.

De şase luni Christos Andreu se instalase în chip tainic în casa lor. Umplea fiecare colţ cu ochii lui rugători, cu mica lui viaţă chinuită. Copilul fu­sese internat de urgenţă la spital, sleit de puteri şi foarte palid. În urma lui, Despina Andreu alerga cu groază şi disperare. „Domnule doctor, vă implor!” plângea ea. „L-am crescut singură. Mă lupt cu boala lui şi doar pe el îl am. Soţul mi l-am pierdut. Vă im­plor! nădejdea mi-e-n mâinile dumneavoastră.”

Petros se tulburase. Îl durea sufletul, pentru că cunoştea inevitabilul. Se întorsese acasă supărat şi, ca de obicei, îşi sprijinea neliniştea de sensibilitatea tandră a Agniei. Soţia lui nu cunoştea multe din me­dicină, dar avea un suflet blând şi moale ca bumba­cul, care putea alina rana.

sărmana, zise cu durere. Văduvă cu un co­pil, şi acela bolnav. Ochii ei mici i s-au umplut de lacrimi. Dar ai să vezi, Petros! Copilul o să se facă bine. Dumnezeu o să i-l dea înapoi, ca pe cel al vă­duvei din Nain.

Din noaptea aceea aceste două suflete, Despina Andreu şi băieţelul ei de unsprezece ani, s-au cuibă­rit în lăuntrul lor, dar mai cu seamă în sufletul Ag­niei. Deveniseră rugăciunea, neliniştea şi nădejdea ei. O nădejde neclintită, încăpăţânată, care refuza să accepte toate pronosticurile triste.

Acum ea se îndoise de durere, şi profesorul regre­ta că o adusese atât de brusc cu picioarele pe pământ.

nu face aşa, draga mea Agnia, a zis mângâ­ietor. Ştie Dumnezeu ce face. Ce va îngădui El e cel mai bine.

da, murmură ea, ştergându-şi ochii. Da… dar ai să vezi, Petros, continuă ea cu convingere, întărindu-şi nădejdea ce-i fusese clătinată mai devreme. Copilul o să se facă bine. Dumnezeu va interveni.

Va face ca transplantul să fie posibil. O să facă o mi­nune. Nu se poate altfel. Chiar dacă n-o să ne ascul­te pe noi, îi va asculta pe copii. Hristina şi Dimitra se roagă. O va asculta pe micuţa noastră Hristina, zise ea, şi glasul i se îndulci.

Aceste două nume au răsunat în inima lui Pe­tros Dendrinos, cum a răsunat cuvântul „Itaca” în inima nostalgicului şi mult-încercatului Odiseu. Dimitra şi Hristina, copiii lui. Parcă şi-ar fi amin­tit deodată că este şi tată pe lângă doctor, că avea doi copii pe care-i iubea nespus de mult, dar rareori reuşea să le-o arate. Iar acest neajuns îl măcina. Îl chinuia responsabilitatea lui de părinte.

ce fac copiii? Dimitra când dă examenul la engleză? o întrebă cu grijă pe soţia lui. Hristina… cred că a adormit îngeraşul meu, zise supărat.

a adormit. Ce era să facă? răspunse Agnia.

îi promisese fetiţei un „noapte bună”, un sărut blând pe frunte, însă şi astăzi îşi călcase promisiunea.

s-a plâns? întrebă cu îngrijorare.

Agnia-i zâmbi.

ah, Petros… Eşti ca un copilaş… Nu, nu s-a plâns. A aşteptat până ce i s-au închis ochii. I-am spus c-o iu­beşti mult, că ai vrut mult să vii, dar n-ai apucat. Că a trebuit să-i îngrijeşti pe copilaşii bolnavi, pe Christos, care are nevoie de tine. Când a auzit asta, aproape că s-a liniştit. Ochii i s-au luminat. „Nu-i nimic, mamă”, mi-a spus serios. „Tata trebuie să-l facă bine pe Christos. Eu nu sunt bolnavă. O să mă sărute mâine.”

Profesorul asculta cu emoţie. Duioşia i se revărsa dinlăuntrul său, îi încălzea inima, îi îmblânzea ochii.

14

inimioara mea… şopti el.

ce să spun, Petros, zise Agnia cu o tandreţe îngândurată. Uneori mă întreb de unde a venit fe­tiţa noastră. Parcă ar fi coborât din Rai. Dumnezeu a luat-o din grădina Lui şi a trimis-o la noi, încheie cu emoţie.

acest copil a ieşit din tine, dragă Agnia, zise zâmbind Petros Dendrinos. Hristina e copilul tău. E la fel ca tine.

Agnia îşi plecă privirea cu smerenie.

dimitra învaţă? Dacă-mi amintesc bine, sâm­bătă are examen.

Agnia privea în gol.

dimitra creşte, Petros. Creşte repede, murmu­ră ea.

aşa e. Ea nu-l mai aşteaptă pe tata ca să adoar­mă, râse profesorul.

într-adevăr, fiica lui cea mare împlinise deja cincisprezece ani.

Agnia oftă şi tăcu.

Soţul ei avea prea multe griji ca să-l mai împo­văreze cu încă una.

agnia, zise pe neaşteptate profesorul. Vreau s-o văd puţin pe Hristina. S-o mângâi puţin în patul ei.

Inima lui părintească cerea dreptul la bucurie.

S-au ridicat împreună. Au străbătut în linişte holul.

Agnia deschise uşor uşa camerei fetiţei ca să nu facă zgomot. Soţul ei merse aproape pe vârfuri până la patul fetiţei. Ea s-a aşezat lângă el. Fetiţa lor dor­mea. Îşi încrucişase mâinile sub obrajii îmbujoraţi şi respira liniştit şi ritmic, ca valurile mării. Buzele ei trandafirii se întredeschideau şi buclele castanii i se revărsau în dezordine pe frunte.

e ca o pictură! murmură cu emoţie tatăl.

S-a aplecat cu atenţie şi i-a sărutat cu adorare tăcută marginile părului de pe frunte. Mâna lui i-a mângâiat cu blândeţe căpşorul care se afunda în perna moale.

seamănă cu tine, Agnia. E foarte frumoasă! şopti iarăşi doctorul, de parcă ar fi văzut-o pentru prima oară.

Agnia zâmbi. Se uita la fetiţa ce dormea liniştit, aşa cum o privise ore în şir când era pruncă în că­ruciorul ei.

petros, şopti deodată, ghemuindu-se lângă el. Glasul ei trăda frică. Ochii i se fixaseră pe obrajii îmbujoraţi ai fetiţei lor. Ia închipuie-ţi să fi fost Hris­tina în locul lui Christos, zise, şi faţa i se făcu palidă.

Sângele a îngheţat în venele doctorului. Acea închipuire ciudată a soţiei lui strică dintr-o dată fe­ricirea acelui moment.

ce spui, Agnia! a întrerupt-o cu o voce îngrozită.

îngrijise atâţia copii bolnavi, atâţia oameni sufe­rinzi, atât de mult, încât ai crede că se obişnuise cu nenorocirea omenească, însă nu… Să fi fost copilul lui, copilul lui în locul lor, galben ca o lămâie, chinuit de martiriul dializelor… Nu, asta n-ar fi suportat-o.

A închis dintr-o dată ochii. Nu suporta nici să se gândească la asta.

să-i mulţumim lui Dumnezeu că avem copii sănătoşi, murmură şi-şi deschise ochii.

Micuţul Christos Andreu era iarăşi acolo. Se în­fipsese ca o umbră lângă patul fiicei lor celei mici, ca şi când ar fi fost al treilea copil al lor. Umbrea cu durerea lui cerul fericirii lor.

A luat-o pe soţia lui uşor afară din cameră. Mergeau în tăcere pe holul lung şi îngust, când o figură cunoscută, slabă, s-a aruncat în faţa lor ca o fantomă.

Trupul ei necopt, care începuse să se maturize­ze timid, se contura în cămaşa de noapte ce-i cădea uşor de pe umeri.

dimitra! Nu te-ai culcat încă? zise mirată mama ei.

eşti bine, fata mea? Ce-ai păţit? o întrebase profesorul, care privea prin lumina ce pătrundea din camera deschisă tulburarea de pe faţa fiicei lui.

am adormit şi m-am trezit, pentru că mi-am dat seama că a venit tata, i-a răspuns fetiţa mamei sale, ignorând a doua întrebare. Vezi, n-am altă ale­gere, de vreme ce doar noaptea este aici, adăugă cu subînţeles, iar cu tine nu mă pot înţelege.

Petros observă insinuarea din vocea ei.

dimitra, cum îi vorbeşti aşa mamei tale? O mustră cu asprime. Vorbeşte mai politicos, te rog!

politicos vorbesc, tată! Îi răspunse cu încrân­cenare fata. N-am spus nimic rău. Doar m-am trezit de nevoie la miezul nopţii ca să-ţi spun că mâine voi merge la petrecerea de aniversare a celei mai bune prietene a mea, Saşa. Nu-i posibil ca toată clasa să fie acolo, iar eu, buna ei prietenă, să nu fiu, pentru că mama are capul sec, strigă cu mânie.

Petros a simţit că dintr-o dată i se urcă sângele-n cap. Niciodată n-o auzise pe fata lui vorbind cu atâta obrăznicie.

cere-i iertare mamei tale pentru ceea ce ai spus! Acum! strigă poruncitor. Şi de când ne anunţi tu ce vei face? Doar pentru modul în care o ceri, ar trebui să-ţi interzicem să mergi la petrecere.

să credeţi voi asta! urlă fata, aproape ieşindu-şi din minţi. Şi iertare nu-mi cer, decât atunci când voi fi cu adevărat vinovată. Iar la petrecere o să merg, zise ea, ridicând degetul aproape amenin­ţător, chiar dacă ar trebui să sar pe fereastră.

Şi-a întors brusc spatele şi alunecă în camera ei ca o umbră, pe când tatăl său o privea uimit de surpriza neplăcută. Se simţea ca şi cum ar fi intrat dintr-o dată într-o cadă cu apă îngheţată. Se strădui să-şi revină şi alergă în urma ei.

dimitra, deschide uşa! Vino să discutăm! a strigat, apăsând pe clanţa care rămase înţepenită cu încăpăţânare datorită împotrivirii fiicei.

nu-i timpul pentru discuţii, strigă ea cu ne­ruşinare din cameră. Ceasul e aproape trei şi mâine trebuie să merg la şcoală.

Petros a apăsat iar pe clanţă aproape cu furie, însă Agnia l-a atins cu blândeţe peste mână.

las-o, i-a zis liniştită, dar hotărâtă. Aici are dreptate. E târziu. Mai bine mâine. De altfel, acum ar fi în zadar.

El a ascultat fără împotrivire de această voce calmă a raţiunii. Au intrat iarăşi în sufragerie. S-a aşezat şi mai epuizat decât înainte.

de când se întâmplă asta? De când îţi vorbeş­te aşa? Ce purtare a fost asta?

întreba repetând, tulburat, încă incapabil să-şi revină din şoc. Pentru prima oară se lovea de nesu­punerea de adolescentă a fiicei lui celei mari.

Agnia îl privea liniştită şi serioasă.

petros, ţi-am spus puţin mai devreme. Dimi­tra noastră creşte. E de-acum în vâltoarea adoles­cenţei. Şi copiii de astăzi nu cresc uşor. Ştii asta.

Într-adevăr, fiica lui împlinise cincisprezece ani. Trupul ei începuse să se dezvolte şi să capete contur, apropiindu-se de maturitatea biologică. Pri­ma dată observase asta, când a văzut-o în cămaşa de noapte. De parcă în noaptea asta o vedea prima oară, cum se întâmplase şi cu Hristina. Mai înainte observase foarte vag că fata lui cea întâi născută nu mai era copil…

ce-i cu petrecerea asta? a întrebat neliniştit. N-o lăsa să meargă, Agnia!

nu putem spune mereu „nu”, oftă soţia. O să vorbesc cu ea mâine, când va fi mai liniştită. O s-o las să meargă cu unele condiţii, pe care o să încerc să le negociez cu ea.

Ridurile de pe faţa Agniei trădau toată oboseala luptei cu sufletul adolescentin şi nesupus al fiicei sale. Petros a observat acele linii dese care-i brăzdau fruntea.

o să încerci să negociezi… a repetat el aproa­pe întrebător.

petros, Dimitra nu-i un copil cu care să te înţe­legi uşor. Ştii asta. E încăpăţânată şi hotărâtă. Când îşi pune ceva în gând, o s-o facă negreşit.

29

Petros dădu din cap. Ştia… Dacă Hristina era fata Agniei, sensibilă şi delicată, Dimitra era fata lui. La fel ca el. Mândră şi cu voinţă puternică. Nesu­pusă. Cu o neînfricare sfidătoare în ochi. Situaţiile extreme aproape că o fascinau. Iar inteligenţa ei se aventura până la limitele primejdiei. El privi cu vi­novăţie expresia de durere din ochii soţiei.

te-am lăsat singură, Agnia, murmură el. Sunt tată, dar sunt mereu absent. Trebuie să fac ceva, zise, lovindu-şi genunchii cu mâinile.

haide, nu exagera! Îi răspunse împăciuitor Agnia. Eşti tată şi le iubeşti. Ele simt iubirea ta. Ai văzut ce-a spus cea mică? Dar ce să faci, Petros? continuă să-i spună cu înţelegere de mamă. Când în fiecare zi te lupţi cu moartea, ce poţi să faci mai mult? Spune-mi!

El oftă supărat.

iar apoi, nu lua lucrurile atât de în serios, mai adăugase soţia, încercând să-l liniştească. E un co­pil de cincisprezece ani. Toţi am făcut la fel la cinci­sprezece ani, dar acum am uitat. Creşte. Totul e greu pentru ea. Las-o să răbufnească, să-şi spună păsul. O să se revolte, o să se împotrivească şi o să-i treacă supărarea. Se va maturiza ca toţi copiii de pe pământ.

Petros asculta tăcut. Poate că soţia lui avea dreptate. Aşa se poartă toţi copiii la cincisprezece ani. Poate n-ar trebui să fie atât de îngrijorat.

Dar iarăşi acea neînfricare înfumurată din ochii fiicei lui celei mari, îndrăzneala din glas, faţa care i se înăsprea cu o hotărâre neclintită, buzele care se închideau cu încăpăţânare şi mânie, îi apăsau sufletul.

îl umpleau de îngrijorare pentru ceea ce avea să se întâmple în viitor. Dimitra avea voinţă puterni­că. Ca şi el. Doar că voinţa lui, chiar şi la vârsta de cincisprezece ani, era îndreptată spre bine. Spre o viziune a vieţii care mobiliza şi inspira…

dumnezeu să-i păzească pe copiii noştri, murmură şi-şi făcu spontan semnul crucii.

Agnia se ridică.

să mergem să ne culcăm, Petros, a zis iarăşi cu blândeţe. Te-ai epuizat.

Au citit cu evlavie pavecerniţa¹, aşa cum obiş­nuiau să facă încă din prima zi după căsătorie.

Însă Petros Dendrinos, în ciuda oboselii, nu putea să adoarmă. Grija pentru copiii săi îl măcina pe dinăuntru. Trebuia să facă ceva pentru a fi mai aproape de cei doi copii ai lui, înainte de a fi prea târziu.

Şi-a închis ochii şi a început să şoptească din toată inima „Doamne miluieşte”.

în spatele pleoapelor închise se amestecau per­soanele din acea zi… Hristina, care dormea ca un înger, Dimitra care se revolta fără să mai poată fi stăpânită, micul Christos, care privea cu implorare, Despina care se ruga pentru viaţa fiului său… Toată viaţa lui, în spatele pleoapelor închise, se topea ca o ceară moale în cuvintele „Doamne miluieşte”.

¹ Slujbă de seară, foarte iubită în Grecia, care nu se citeşte doar la biserică, ci şi de mireni, acasă. (n.red.)

Capitolul II

Vreau să mă fac bine!

Primele ore ale dimineţii următoare îl găseau pe profesorul titular iarăşi pe meterezele strădaniilor sale. Soarele se înălţa deja când Petros Dendrinos intră pe uşa amfiteatrului central al Fa­cultăţii de Medicină pentru a le preda studenţilor. Pe când cobora pe scări spunea în taină rugăciunea „împărate ceresc”. Aşa obişnuia înainte de a-şi în­cepe cursul. Îl ruga pe Mângâietorul, Dătătorul bu­nătăţilor, Comoara nesecată a cunoaşterii, să-i lumi­neze toată fiinţa mintea, buzele şi inima ca să devină cu totul vas însufleţit al Lui. Pentru că acel moment în care se afla la catedră îl considera ca fi­ind unul sfânt în sufletul lui, la fel de sfânt ca şi ace­lea când se apleca la căpătâiul bolnavilor săi. Era jertfa lui tainică adusă pe jertfelnicul zilei de mâine. Amfiteatrul era plin până la refuz, ca întotdeauna. Numele lui atrăgea şi entuziasma. Chiar şi studenţii leneşi şi delăsători, din anii mai mari sau mai mici, se adunau stând chiar şi pe scările amfiteatrului pentru a-l asculta.

Când intra, tot acel zumzet răsunător, ca de al­bină, amuţea dintr-o dată, de parcă ar fi început vreun ritual care cerea tăcere. Doar simpla lui prezen­ţă, înfăţişarea dreaptă, liniştea deplină de pe chipul său, curăţia din ochii pătrunzători şi scânteietori, impunea respect.

Urcă la catedră şi-i privea. Aproape trei sute de perechi de ochi erau aţintite cu încordare asupra lui, pline de aşteptare, de însetare, de pretenţii. Amin­teau de nişte oameni înfometaţi care căutau pâine. Aşa i se păru. Petros Dendrinos îi iubea pe aceşti tineri. Îi vedea ca pe nişte candidaţi la treapta în­gerească, care se exersau pentru a îmbrăca hainele albe ale ştiinţei, după ce el îşi va fi lepădat definitiv haina, şi care vor sluji lumea după ce el va fi plecat, şi mai bine decât el. Şi îşi simţea datoria sfântă şi binecuvântată de dascăl, care-i apăsa pe piept.

Se uită în treacăt la icoana Domnului, Care bi­necuvânta de deasupra catedrei, şi începu.

dragi colegi, bună ziua. După cum am anun­ţat, astăzi o să abordăm chestiuni de morală şi de­ontologie, care apar în activitatea noastră cotidiană de medici, şi mai ales în funcţionarea secţiilor de terapie intensivă. Mai concret, o să vorbim despre subiectul complex şi spinos al eutanasiei, ale cărui discuţii şi dispute în interiorul, dar şi în afara co­munităţii ştiinţifice, se extind din ce în ce mai mult. După cum ştiţi, în ţara noastră nu există cadru juri­dic care să permită eutanasierea, în comparaţie cu anumite ţări europene. Dar să revenim la ale noas­tre. Ce trebuie să facă un medic atunci când un paci­ent cu o boală incurabilă, de exemplu un pacient cu cancer în ultimul stadiu sau un pacient cu sindrom la nervul motor, îi cere insistent să-i asigure o moar­te fără dureri? Cum credeţi că ar trebui să acţioneze medicul? Aştept cu mult interes opiniile voastre.

Un susur străbătu amfiteatrul. Mulţi se încrun­tau gânditori şi indecişi. Alţii păreau decişi, dar şovăiau să-şi exprime părerile, alţii căutau mai întâi să ia pulsul opiniei comune, şi, în final, o mână hotărâ­tă şi îndrăzneaţă s-a ridicat.

Memoria fotografică a lui Petros Dendrinos îl recunoscu automat. Era un student foarte bun, aflat acum în ultimul an. I-a dat cuvântul, iar în sală s-a lăsat liniştea.

domnule profesor, nu există îndoială că dile­ma medicului, în cazul pe care l-aţi expus, este de­osebit de dificilă. Asupra lui apasă o povară insu­portabilă, aproape zdrobitoare, atât de ordin moral, cât şi psihologic. Ca medic, este obligat să slujeas­că viaţa, s-o protejeze până în ultimul moment, să se lupte pentru a o prelungi cu toate mijloacele pe care i le oferă ştiinţa. Aşadar, nu-i este permis să-i grăbească artificial sfârşitul. Asta susţin toţi cei care combat eutanasia şi poate şi cei mai mulţi dintre noi. Însă noi, toţi cei care în numele vieţii criticăm alegerea morţii, nu conştientizăm că viaţa pe care o susţinem cu putere este complet diferită de viaţa trăită de semenul nostru bolnav. Noi susţinem de fapt viaţa noastră, o viaţă fără probleme şi sănătoa­să. Dar oare ce am face şi ce ne-am dori dacă am fi în locul unui bolnav de cancer care suferă cumplit, sau al unui pacient cu boală neuromotorie, care nu-şi poate mişca nici măcar degetul mic? Cât am insista să iubim o viaţă care anulează demnitatea noas­tră umană? N-am înclina să susţinem dreptul la o moarte demnă? Ne înspăimântă sfârşitul voluntar al vieţii, pentru că, din fire, ne este frică de moarte. Însă nu cumva ar trebui să ne învingem frica, care deseori ne conduce la lupta isterică pentru supra­vieţuire, şi să vedem moartea ca pe o realitate ine­vitabilă şi normală, al cărei sfârşit mai grabnic este uneori de dorit şi izbăvitor?

A terminat. Tăcerea se adâncea şi apăsa şi mai mult. Întrebările care fuseseră puse ca o cascadă im­puneau aprobarea şi răspândeau o melancolie tăcu­tă în atmosferă. Era melancolia omului care acceptă înfrângerea morţii. Pentru o clipă, profesorul s-a ui­tat cu durere ascunsă la acei tineri care, în marea lor majoritate, nu învăţaseră să vadă ce este veşnic.

îi mulţumim colegului nostru pentru întrebă­rile de actualitate pe care le-a pus, spuse cu serio­zitatea şi politeţea cunoscută. Sigur, mulţi sunteţi de acord cu el. Este cineva care ar vrea să dezvolte subiectul sau să expună o părere diferită?

Din nou o mână îndrăzneaţă se ridică. De data asta era o fată. Chipul ei, serios şi liniştit, inspira respect într-un mod ciudat. Toţi s-au întors spre ea.

domnule profesor, începu ea, întrebările care au fost expuse sunt cu totul de înţeles şi demne de respect. Cu toate acestea, după părerea mea nu exis­tă niciun argument care să poată justifica grăbirea sfârşitului vieţii. În mod clar trebuie să-l privim cu multă înţelegere pe semenul nostru aflat în suferin­ţă, care se roagă să moară, şi să facem totul pentru a-i uşura drama. Însă nu avem dreptul moral din fericire sau din păcate de a interveni în mod ac­tiv în graniţele existenţei lui biologice, chiar dacă el însuşi o cere, fiindcă pur şi simplu binele pe care, ca medici, suntem chemaţi să-l slujim, adică viaţa omenească, este, după cum toţi ne dăm seama, o taină inaccesibilă, aflată în afara jurisdicţiei noastre. N-am creat-o noi, n-o înţelegem întru totul, n-o de­finim noi. Fie că vrem, fie că nu, izvorul ei este în afara noastră şi ne depăşeşte. Este deci o lipsă de respect s-o gestionăm după voia noastră. În cele din urmă suntem doar oameni, nu dumnezei, a încheiat ea.

Vocea ei liniştită şi sigură, care arăta calm şi spirit de luptă, s-a impus în tăcere în amfiteatru. Expresiile de pe faţa celorlalţi se schimbaseră într-o ciudată pietate. Profesorul o privi cu o uşurare as­cunsă pe acea fată care rostise cu curaj o mărturisire de credinţă.

amândoi, comentă el amabil, aţi dovedit prin expunerile voastre complexitatea şi dificultatea acestui subiect. Aţi rezumat esenţial, cum era de aş­teptat, principalele argumente în favoarea şi împo­triva eutanasiei. Aşadar, dacă voi, ceilalţi, ar trebui să votaţi între cele două poziţii opuse, pe care aţi alege-o?

Atmosfera s-a electrizat iarăşi. Zumzetul reîn­cepu şi mai puternic în bănci. Discuţiile între tabe­rele alcătuite spontan se intensificară până la dis­pute. Dendrinos încerca să liniştească auditoriul, când o fată din primele rânduri spuse spontan şi cu îndrăzneală.

domnule profesor, spuneţi-ne mai întâi opi­nia dumneavoastră. Lucraţi de mulţi ani la spital, la secţia de terapie intensivă, şi bogata dumneavoas­tră experienţă vă permite să formulaţi o opinie mult mai potrivită decât noi.

Zumzetul sălii amuţi dintr-o dată. Toţi ochii se concentrară asupra lui cu nerăbdare. Părerea i-o cu­noşteau, i-o intuiau, dar voiau să-l audă vorbind. Cuvântul lui era cucernic, ca un ritual tainic.

domnilor colegi, n-o să vă impun părerea mea, pentru că sunteţi destul de maturi ca să vă formaţi propria părere. O să vă pun pur şi simplu în faţa problemelor date ale realităţii la care cei doi colegi ai voştri s-au referit aluziv.

Se opri pentru puţin şi se uită la ei plimbându-şi privirea peste feţele lor tinereşti.

dragii mei copii, zise el, şi glasul îi deveni pă­rintesc, atrăgând şi mai mult atenţia şi încrederea lor. Peste puţin o să fiţi medici. Oamenii or să vă încredinţeze ceea ce au mai scump: darul vieţii. Îl vor lăsa în mâinile voastre pentru a-l ocroti, după cum a spus colegul vostru, pentru a-l salva, şi chiar şi pentru a-l prelungi. Acesta este rolul pe care vi-l încredinţează oficial societatea.

Dacă ne-am transpune în societatea ideal or­ganizată a lui Platon, marele filozof ne-ar spune că suma virtuţilor care garantează funcţionarea ei normală, adică dreptatea, este tocmai principiul „să facă fiecare ceea ce este al său”², adică fiecare să-şi

² Platon, Republica 433a. (n. ed.)

realizeze lucrarea care i-a fost încredinţată fără să se abată de la rolul său. Iar marele filozof şi fizician Heraclit adaugă că nici măcar soarele nu are drep­tul să se abată de la traiectoria care i s-a încredinţat pentru a menţine viaţa pe pământ. Altfel, Eriniile³, puterile universale care păzesc ordinea lumii, îl vor pedepsi. Pentru că orice abatere samavolnică de la drumul fiecăruia va da peste ceea ce întreaga civi­lizaţie a grecilor din antichitate numea hybris, adică înfumurarea care trece peste cuviinţă, şi hybris-ul din piesele tragediei antice şi până la realitatea is­torică tragică, are o singură ispăşire: nimicirea. Turnul Babel pe jumătate construit şi epava Titanicului din mormântul adâncurilor oceanului adeveresc în mod sfâşietor în lume acest lanţ de legi: mândrie, orbirea minţii, prăbuşire.

Poate că o să vă întrebaţi de ce fac această retrospecţie filozofică în trecut, alimentându-mă din resursele tezaurului cultural pe care le purtăm în noi. Dragi colegi, fie că ne place, fie că nu, trăim într-o epocă a înfumurării. Ştiinţa ne pune deseori să fa­cem acrobaţii pe o sfoară întinsă, subţire şi pericu­loasă. Cunoaşterea ne atrage, însă uităm în mod su­perficial că toată cunoaşterea, mereu schimbătoare, pe care o adunăm în laboratoarele noastre ştiinţifice nu este altceva decât continua încredinţare asupra necunoaşterii noastre. Semănăm cu exploratorii liliputani

³ Divinităţi ale infernului, la vechii greci, sub înfăţişarea unor femei cu părul despletit, care pedepseau fărădelegile muritorilor, (n.red.)

ai unui nou ţinut, care atunci când credem că am ajuns la capătul lui şi suntem gata să-l cartografiem, acela se prelungeşte în chip ciudat şi îşi desco­peră locurile neumblate, ridiculizând delirul nostru de cuceritori. Cu toţii acceptăm, aşa cum a menţio­nat colega noastră, că viaţa pe care o slujim este o taină neînţeleasă şi în mare măsură neprevăzută. Colegii din domeniul fizicii cuantice şi chimiei ne-ar spune că viaţa se supune curgerii neregulate de fenomene haotice, adică se află în afara prognozelor noastre deterministe şi raţionaliste. Practica medica­lă adevereşte zilnic acest lucru. Însă tainele ni s-au dat pentru a le cerceta, pentru a le urmări, nu pentru a le schimba. Asta ar fi uzurpare, înfumurare, care izvorăşte din mândria noastră nevindecată.

Dar să revenim la ale noastre. Chiar dacă se­menul nostru aflat în suferinţă îşi doreşte moartea vreau să menţionez că experienţa mea bogată mă încredinţează că aceasta rareori constituie o dis­poziţie autentică de a muri noi, din solidaritate reală, trebuie să lăsăm neatinsă taina existenţei lui personale. Pentru că, pur şi simplu, nu există slu­jitor onest al medicinii care, indiferent de teoria lui asupra vieţii, să nu fi perceput în trupul pacientului său o altă dimensiune a vieţii. Fie că o numim suflet, fie că nu, nu există medic onest care să nu fi intuit la om această altă realitate care arată că viaţa este mult mai complexă şi superioară aspectului ei ma­terial. Astfel, pot fi considerate folositoare şi nece­sare chiar şi chinurile existenţei omeneşti. Pe scurt, orice trăim este vrednic de trăit până în ultima clipă

din motive pe care noi nu le înţelegem, sau poate doar uneori le-am înţeles în istoria existenţei noas­tre personale.

copii, zise cu naturaleţe spontană, privindu-i iarăşi în ochi, ca medici, o să vă aflaţi de nenumăra­te ori în faţa unor lucruri indescifrabile şi o să întâl­niţi provocări şi dileme dureroase. Vrând-nevrând o să mărturisiţi de multe ori atât înfrângerea, cât şi minunea. În fine, după cum a spus şi colega noastră, toţi suntem oameni. Străduiţi-vă să rămâneţi ceea ce sunteţi, oameni. Supuneţi-vă cu smerenie tainei, recunoscând necunoaşterea şi limitele voastre ome­neşti. Aceasta este de fapt adevărata înţelepciune a omului de ştiinţă, cunoaşterea din spatele cunoş­tinţelor noastre.

A terminat. Şi-a închis dosarul cu notiţe, care oricum nu i-au fost de vreun folos, şi se pregătea să plece de la catedră. Studenţii lui îl priveau atenţi şi nemişcaţi. Aproape niciun zgomot nu se auzea în amfiteatru, doar respiraţia lor măsura tăcerea. Încă mai absorbeau cu nesaţ înţelesurile ieşite din cuvin­tele lui.

mulţumim mult, domnule profesor, vorbi în numele lor cu sinceritate o studentă, şi un murmur general, ca un ecou, repetă cuvintele ei.

Profesorul îi privi pe studenţi cu dragoste şi emoţie, apoi în treacăt icoana lui Hristos de deasu­pra tablei amfiteatrului. „Slavă Ţie, Doamne!”, zise, încă o slujbă pe jertfelnicul zilei de mâine se săvârşise.

ne vedem joia viitoare, le spuse zâmbind blând.

Urca scările amfiteatrului înconjurat de o tăcere absolută. Studenţii au rămas la locurile lor. Îl urmă­reau cu privirile. Era o tăcere simbolică, un gest de respect neobişnuit în şcolile de astăzi.

îşi privi ceasul şi îşi iuţi paşii. Timpul care-l fu­gărea mereu cu necruţare îi curma emoţiile. Pacienţii lui de la spital îl aşteptau. La ora 12 va veni Fotiou pentru dializă, apoi trebuia să-l consulte pe Christos Andreu şi să vorbească cu Kairis despre operaţia lui Polizudi. Absorbit de gândurile lui, nici nu şi-a dat seama că ajunsese la poarta spitalului, în mijlocul unei mici mulţimi de oameni cu microfoane şi ca­mere de luat vederi, care aşteptau să dea buzna, ca un roi de albine, de fiecare dată când vedeau intrând sau ieşind pe cineva care credeau că-i interesează.

Profesorul Dendrinos, auzi lângă el o voce ne­răbdătoare.

Făcu un gest de refuz cu degetul mâinii stângi şi intră repede în clădire. Urcă fără întârziere la eta­jul al treilea şi coti la dreapta, spre clinica lui. La uşa biroului îl aştepta prietenul său, cu o expresie de bună dispoziţie, ca întotdeauna, pe faţa îmbujorată, şi cu halatul de medic care stătea parcă înţepenită pe trupul lui robust.

bună ziua, l-a salutat cu bucurie.

bună ziua. Ce-i cu atâta lume afară? Ce se în­tâmplă?

te-au oprit paparazzii, adepţii live style? Râse prietenul lui. Avem vizitatori de vază. Din păcate foarte mici, a zis, şi zâmbetul i se stinse dintr-o dată. Vezi, şi bogaţii se îmbolnăvesc, oftă el. În zorii zilei

31

a fost internat urgent cel mai tânăr descendent al dinastiei Minas, fetiţa lui Pighi.

Petros privi confuz.

care Minas? întrebă cu naivitate.

revino-ţi, Petros! Se pare că n-ai dormit bine. Minas, armatorul. Mai avem vreunul? zise Hara­lambos. Au adus-o de dimineaţă pe fetiţa lui Pighi, într-o stare foarte gravă. Pighi… se grăbi să-l lămu­rească, văzându-i pe faţă nedumerirea, este singura fiică a lui Stratis Minas. Celebră. Nu se poate să n-o fi văzut pe undeva. Atrage mereu şi peste tot lumi­nile reflectoarelor cu schimbările ei impresionante. Schimbă locuri, parteneri, cariere. Doar mintea nu şi-o schimbă. Iată! zise privind în jur şi luând de pe masă o revistă care fusese adusă întâmplător acolo din vreo sală de aşteptare.

Pe coperta uzată, care totuşi mai lucea, era înfă­ţişată o tânără strălucitoare, foarte înaltă, ca o divă, care îşi arăta cu plăcere trupul prin rochia scurtă ce i se lipea de picioarele bine conturate. Pielea ei alune­coasă strălucea şi mai mult de la diamantele argintii pe care le avea pe mâini şi la gât. Un zâmbet trium­fător, plin de siguranţă şi stimă de sine, stăpânea pe faţa ei machiată, cu genele false întoarse în sus.

o cunoşti? îl întrebă şicanator Kairis, care avea mereu un fel de a urmări tot ce se întâmpla în jurul său, de la cele mai importante lucruri până la cele mai mărunte.

toate acestea n-au nicio importanţă, răspunse Petros, aruncând cu nepăsare revista pe birou. Ceea ce ne interesează este sănătatea copilului. Ce-a păţit?

sănătatea copilului este foarte şubredă, oftă Kairis, care îi arătă fără vreun alt comentariu profe­sorului analizele.

Ochii experimentaţi ai lui Petros Dendrinos au citit repede şi cu atenţie şi s-au întunecat imediat.

glomerulonefrită⁴ cu evoluţie rapidă. Suferă deja de o insuficienţă cronică… De patru ani.

îşi încrucişă mâinile oftând.

e unul din copiii norocoşi, comentă cu amă­răciune Haralambos. Boala a lucrat pe ascuns. Până să bănuiască Pighi, căreia de altfel nu-i prea con­venea această situaţie, au ieşit la iveală complicaţii ale sistemului cardiovascular. S-a prăbuşit în faţa ei pe când cânta. Pulsul i s-a accelerat. Există, desigur, şi o fibroză hepatică congenitală. S-a ocupat de ea Panaiotidis de la cardiologie. Şi toţi împreună am stabilizat-o. Pericolul a trecut. Dar prognosticul este cu adevărat pesimist.

ai vorbit cu părinţii ei? întrebă îngândurat Dendrinos.

pe cât am putut. Doar mama ei este aici. Şi este distrusă. Plângea ca o nebună, se tăvălea pe jos şi se lovea cu palmele peste faţă ţipând. Au dus-o la secţia de neurologie ca s-o calmeze. Nu ştiu dacă au reuşit. Vezi, nenorocirea a căzut ca un trăsnet peste căpşorul ei gol, a zis cu o expresie de compătimi­re pentru această tânără bogată şi imatură, care s-a

⁴ Glumerulonefrita este o boală a sistemului renal care apare ca urmare a inflamaţiei glomerulilor renali, unităţile re­nale care se ocupă de filtrarea sângelui. (n.tr.)

prăbuşit atât de imprevizibil în abis. Şi apoi, te-am aşteptat. Tu eşti specialistul. Eu sunt doar chirurg, încheie cu smerenie.

Haralambos Kairis, nefrolog şi profesor asistent de chirurgie, specializat în transplantul de rinichi şi ficat, avea însuşirea rar întâlnită la cineva cu succe­sele lui de a rămâne anonim. Nutrea o stimă nemăr­ginită pentru profesorul pionier Petros Dendrinos, cu care colabora de cincisprezece ani, şi această smerenie firească a lui făcea ca Petros să-l iubească mult, în ciuda diferenţelor lor de caracter, şi să spe­re, după cum spunea, la o întâlnire transformatoare cu Dumnezeu, faţă de care Kairis se declara pur şi simplu ignorant şi indiferent.

n-aş fi făcut nimic mai bine decât tine dacă aş fi fost aici, îi răspunse cu căldură. Vezi, ai început să-mi furi pâinea, glumi, lovindu-l încurajator pe umăr. Eşti de neînlocuit, Kairis! Ştii asta. Să mer­gem s-o văd şi eu pe micuţă!

Au ieşit împreună din birou. Au străbătut gân­ditori holul lung. S-a dus fiecare pe meterezele lui. Haralambos Kairis la cei operaţi, Petros Dendrinos la secţia de terapie intensivă, unde se zbătea celebra lui pacientă minoră.

îşi puse masca pe faţă, îşi îmbrăcă combinezo­nul verde şi intră în salonul acela grav şi sumbru, stăpânit de tăcerea întreruptă doar de bătăile ritmi­ce ale aparatelor de măsurat pulsul şi de zgomotul aparatelor care filtrau sângele ca nişte discuri ce se învârteau pe un gramofon. Nenumăratele flacoane care pluteau strălucitoare deasupra căpătâielor pacienţilor şi braţele metalice ale aparatelor îţi dădeau impresia că te afli într-o altă lume, extraterestră.

O căută cu privirea pe noua venită. Infirmiera care stătea lângă ea îi făcu semn din ochi. Pierdut în patul uriaş cu cearceafuri albe, trupul minuscul al fetiţei de patru ani respira fără simţire. Paloarea care îngălbenea toate părţile descoperite ale trupu­lui adeverea diagnosticul grav. Sângele copilei era otrăvit de toxinele pe care rinichii distruşi nu reu­şeau să le elimine. Profesorul simţea cum înţepătu­ra cumplită a durerii îi străbătea iarăşi trupul de la un capăt la altul. Imaginea deteriorării provocate de disfuncţionalitatea rinichilor era deosebit de cunos­cută, dar pe trupul unei fetiţe de patru ani această imagine devenea şi deosebit de insuportabilă. Faţa de sub mască a doctorului se schimonosi spontan.

aţi văzut, domnule doctor? zise înăbuşit infir­miera care stătea lângă fată, ca şi când tocmai acea reacţie ar fi aşteptat-o. E un caz foarte grav. Şi are doar patru ani. Un îngeraş de patru ani.

Dendrinos o privi cu un zâmbet dureros.

da, Fotini. Este într-adevăr un caz grav. O să fa­cem tot ce depinde de noi. Restul o să facă Dumnezeu.

doar Dumnezeu poate, domnule profesor, îl încredinţă infirmiera. Ce să facă acum banii lui Minas? Fiica lui e gata să înnebunească. Sărmana… O îmbrăca în rochii de mătase care costau o întreagă avere.

Petros se gândi fără să vrea la folosul neaşteptat pe care l-ar fi putut aduce această încercare sufletu­lui imatur al mamei fetiţei. „Ciudate sunt căile Tale,

Doamne”, a şoptit uşor, privind paloarea de moarte de pe mâinile fetiţei. „Foarte ciudate.”

domnule doctor, îl întrerupse infirmiera, parcă ghicindu-i gândurile. Şi eu cred în Dumne­zeu. Dar uneori mă întreb cum e posibil să lase să se chinuiască astfel de fiinţe nevinovate şi lipsite de răutate?

suntem foarte mici ca să-I cerem socoteală, Fotini, răspunse liniştit profesorul, dar şi foarte mari încât să cunoaştem că nu face greşeli.

Fotini dădu din cap.

aşa e, murmură ea. De altminteri, există şi minuni sau, cel puţin, lucruri inexplicabile, zise, arătând cu privirea vizavi, spre locul unde, de al­tfel, profesorul avea de gând să se îndrepte.

Acolo se afla celălalt pacient pentru care îl du­rea sufletul: Christos Andreu, în vârstă de unspre­zece ani. Dormea şi el palid şi răpus de criza recentă şi neaşteptată a bolii lui.

e mai bine, zise doctorul, privind la semnalele de resuscitare ale aparatelor. A scăpat de pericolul imediat.

e ciudat, domnule doctor. E minunea despre care v-am spus, zise încet Fotini. În clipa când cre­dem că-l pierdem, tocmai atunci îl învie Dumnezeu. De parcă ar vrea cu tot dinadinsul ca acest copil să trăiască.

măcar de-ar fi aşa, Fotini! murmură profe­sorul. Atunci când starea lui se va stabiliza, îl vom scoate imediat de aici, cât mai repede cu putinţă. Acest salon îl poate afecta pe plan psihologic.

36

ah, domnule doctor, şopti iarăşi vocea răgu­şită a infirmierei. Are atâta răbdare… atâta răbdare!

îşi întinse mâna din reflex şi mângâie cu blân­deţe căpşorul copilului. El îşi reveni, deschise ochii pe jumătate şi privi înspăimântat în jurul său.

mamă!

nu-ţi fie teamă, Christos, se grăbi să-i spună Dendrinos, aplecându-se spre el. Mama ta e aici, afară.

a, domnule profesor, dumneavoastră! şopti copilul cu un sentiment de siguranţă, recunoscând figura cunoscută a doctorului.

eu sunt, Christos! Nu-ţi fie teamă! Îl linişti el. Te afli la secţia de terapie intensivă. Ai avut o mică problemă, însă acum eşti bine.

Băieţelul îşi aţinti asupra doctorului ochii lui negri, care se înnegreau şi mai mult pe chipul său panicat.

i-aţi spus asta mamei mele? a întrebat rar.

ce să-i spunem, Christos?

că sunt bine. Sigur i-a fost foarte frică.

Fotini îşi întoarse capul în altă parte pentru a ascunde nodul care i se pusese în gât. Acea dragoste îngerească a copiilor, grija lor duioasă de a-şi linişti părinţii îndureraţi, o văzuse de multe ori la micii martiri. Îşi amintea de Elena, o fată de treisprezece ani care, atunci când a plecat la ceruri, i-a strâns cu toată puterea care-i mai rămase mâna mamei sale distruse, zicând:

nu plânge, mamă! Sunt bine. Sunt foarte bine!

Acolo, în zona fierbinte a terapiei intensive, înflo­rea sfinţenia martirilor şi a copiilor martiri. Noi Sofii, Agapii şi Elpide care şi-au sfârşit viaţa prin martiriu umpleau grădinile împărăţiei lui Dumnezeu.

i-am spus-o, Christos! I-am spus-o! răspunse Dendrinos cu durere. Mama ta e foarte bine. O să vină să te vadă. Însă acum tu trebuie să dormi, bine? Te iubesc mult! Încheie cu căldură.

Copilul tăcu. Ochii i se afundară în cei ai profe­sorului. Încet-încet, pupilele i se dilatară şi buzele i se întredeschiseră cu durere, ca şi când ar fi vrut să ceară ceva.

ce-ai păţit, Christos? l-a întrebat îngrijorat profesorul.

domnule profesor, zise copilul, vreau să vă cer un favor. Pentru mama… şi pentru mine, adău­gă după o clipă, corectându-se.

ia spune-mi, ce favor? O să fac tot ce vrei! se grăbi să-i spună Dendrinos.

vreau să mă fac bine!

Glasul copilăresc s-a auzit liniştit şi serios, plin de hotărâre. Era însoţit de o fărâmă de implorare.

Doctorul încremeni. Aceste cuvinte îl loviră în piept ca un cuţit. Un fior de gheaţă făcu să i se zbâr­lească dintr-o dată tot părul de pe corp. Degetele i se încleştară cu durere pe combinezonul de medic.

îţi promit, Christos, i-a spus, adunându-şi cu greu curajul. O să fac tot ce pot pentru a-ţi împlini acest favor. Îmi doresc mult asta.

Vocea i se înăspri sub gravitatea jurământului, ca un erou care luptă pentru patria lui. Dar incerti­tudinea victoriei îi încovoia trupul. Copilul îl privea cu multă îngăduinţă, ceea ce-l chinuia şi mai mult.

Apoi îşi întoarse căpşorul în partea cealaltă, privind melancolic fâşia de cer albastru care se vedea pe mica fereastră.

Fotini îi aruncă profesorului o privire plină de compasiune, aproape de milă.

El răsuflă adânc.

acum culcă-te, Christos, a zis, şi apoi se întoarse.

Nu mai suporta. Voia neapărat să iasă. Aerul greu din salonul de terapie intensivă îl sufoca. Ieşi afară tăcut.

Voci şi zgomote succedară dintr-o dată liniştea acelui spaţiu sensibil. Lume, doctori şi infirmieri, vizitatori, însoţitori, intrau şi ieşeau de pe hol.

Petros nu-i auzea. Auzea doar o rugăminte: „Vreau să mă fac bine!”. Vocea copilului îi bântuia mintea cu insistenţă, ca un ecou continuu. Se lovea de pereţi, de ferestre, de paturi, şi apoi se întorcea… „Vreau să mă fac bine!” Două imagini care alternau repetându-se cu indiferenţă anulau toate reprezen­tările lumii din jurul său. Două imagini care ex­primau aceeaşi rugăminte: trupul palid al micuţei Minas şi fărâma de implorare de pe faţa micuţului Christos.

O singură figură îl scoase dintr-o dată din gân­durile lui. Era Despina Andreu. Îl aştepta ca întot­deauna în faţa biroului său, gata să sară ca un arc. Doar că acum, aşa cum stătea pe scaun, oboseala veghii îi închisese ochii.

Trecu pe lângă ea tăcut. Intră grăbit în birou. Se aşeză răsuflând adânc. Îşi şterse cu podul palmei fruntea asudată. Simţea că se încălzeşte.

„Vreau să mă fac bine!”, se auzi iarăşi vocea ru­gătoare.

„Şi eu! Şi eu acelaşi lucru îl vreau!”, a strigat tare, ca şi când i-ar fi răspuns copilului. Îşi strânse pumnul lovind uşor geamul biroului. În clipa aceea simţea că ar face tot ce este posibil şi imposibil, doar pentru a salva copilul… copiii. Chiar dacă ar fi tre­buit să se arunce în foc pentru a-i salva, ar fi făcut-o.

îşi întoarse privirea cu durere la Prietenul lui răstignit, la refugiul său statornic în furtunile sufle­tului.

„Doamne…”, începu, dar n-apucă să termine.

Uşa se deschise pe neaşteptate şi o fată tânără, neîngrijită şi tulburată, năvăli înăuntru neinvitată.

Nu i-a fost greu să-şi dea seama cine este. O aştepta.

Deşi cu totul schimbată faţă de fotografia pe care o văzuse, înaintea lui stătea Pighi Minas.

Capitolul III

Ce pregăteşti?

ce-a păţit fetiţa mea? strigă ea tremurând.

Părul nepieptănat îi cădea dezordonat pe frun­te, jacheta de toamnă îi aluneca neglijent de pe umeri, culorile machiajului se şterseseră de pe faţa ei albă ca cearceaful. Petros aruncă în treacăt o pri­vire pe coperta ilustrată a revistei de pe birou. Fiinţa îndurerată pe care o avea în faţă nu-i amintea deloc de strălucirea de pe coperta revistei.

sunt Pighi Minas, se grăbi să lămurească ne­norocita mamă.

Tremura din tot trupul, ca şi când ar fi stat dez­brăcată afară, într-o zi geroasă de iarnă. Stătea să se prăbuşească. Doctorul o privi cu îngrijorare.

luaţi loc, luaţi loc, doamnă Minas. Liniştiţi-vă!

cum? strigă ea. Cum? Dar până la urmă se su­puse şi îşi aşeză trupul pe scaunul de alături. Cum să mă liniştesc, domnule profesor? a repetat iarăşi, şi lacrimile au podidit-o.

vă înţeleg, doamnă Minas, îi răspunse cu sin­ceritate profesorul. Dar credeţi-mă, trebuie să vă străduiţi. Doar cu calm o să puteţi să vă ajutaţi atât pe dumneavoastră, cât şi pe fetiţă.

ce-a păţit Elena mea? strigă ea iarăşi.

Lacrimile îi curgeau ca un râu pe faţă, decolorându-i obrajii îmbujoraţi artificial. Petros a privit-o cu compătimire sinceră.

cred că v-a informat domnul Kairis… Îi spu­se, încercând să evite sarcina dureroasă care-i reve­nea, de a-i spune ce s-a întâmplat.

n-am auzit. N-am înţeles, strigă cu disperare Pighi. Eram prea tulburată.

Profesorul o linişti cu un gest al mâinii.

înţeleg, vă înţeleg, zise cu blândeţe. O să vă informez eu.

Ea se linişti dintr-odată, îşi încrucişă mâinile şi se aplecă în faţă, căscându-şi ochii cu mare atenţie pentru a nu pierde ceva din nepreţuitele cuvinte ale profesorului.

elena se pare că suferă de un sindrom renal ca­racteristic vârstei copilăriei, glomerulonefrita. Acest sindrom se manifestă în diverse forme. În cazul Ele­nei e vorba de glomerulonefrita rapid progresivă, ceea ce înseamnă că se manifestă şi evoluează rapid, provocând chiar şi într-un interval de câteva zile în­cetarea funcţiei renale şi alte complicaţii ce o însoţesc. Asta i s-a întâmplat fetiţei dumneavoastră, dar…

cum? zise Pighi. Asculta şocată. Îl urmărea pe profesor cu atenţie, însă tot nu înţelegea. Ochii ei larg deschişi s-au aţintit insistent asupra lui.

cum s-a întâmplat asta? Elena era foarte pu­ternică! protestă ea, de parcă ar fi vrut să-l contrazi­că pe doctor.

v-am spus, doamnă Minas, răspunse profe­sorul cu îngăduinţă. Sindromul s-a manifestat pe neaşteptate. Poate că au fost unele simptome uşoare care au precedat, pe care sigur nu era posibil să le observaţi la timp.

Mirarea ei creştea. Se uita în jur prin cameră ca şi cum ar fi căutat un refugiu. Se simţea de parcă era lovită de pretutindeni cu pietre.

şi… şi i s-a întâmplat asta fetiţei mele? strigă cu disperare sfâşietoare, ducându-şi mâinile la tâmple.

I s-ar fi putut întâmpla oricărui copil, doamnă Minas, răspunse calm doctorul.

Fără să vrea, a adus-o dintr-o dată cu picioarele pe pământ. Voalul iluzoriu al bogăţiei sale se sfâşie ca o bucată de hârtie.

îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plângă. Printre lacrimi i se vedeau ridurile care-i brăzdau chipul. Plângea în hohote, îndelung, ca şi când s-ar fi căit, ca şi când şi-ar fi acceptat nenorocirea ca pe o lovitură a sorţii.

Petros îşi întoarse cu implorare privirea spre Iisus cel răstignit. „Ajut-o, Doamne! Îndură-te de ea!” se ruga. Privea cu compătimire nemărginită la acel suflet care, neînvăţat cu greutăţile vieţii, căzuse de pe culmi în adâncurile prăpastiei.

şi acum? Ce-o să se întâmple acum? îi între­rupse Pighi gândurile.

îşi fixă ochii mari şi înroşiţi de plâns asupra lui. Buzele i se încreţiră cu tristeţe şi durere. Aşa smeri­tă, neajutorată, semăna cu un copil distrus care ce­rea ajutor. Era atât de tânără, atât de lipsită de apă­rare în durerea care o lovise. Petros simţea o nevoie spontană de a o proteja pe cât se putea.

acum trebuie ca mai întâi starea să i se stabi­lizeze. După cum stau lucrurile, pericolul a trecut.

Femeia se trase brusc în spate, de parcă s-ar fi atins de nişte fire electrice.

pericolul? Murmură ea.

Ochii i s-au deschis iarăşi larg, cu spaimă, iar mintea îi era confuză. Auzise în repetate rânduri, încă de dimineaţă, că fetiţa este grav bolnavă, o vă­zuse cum fusese transportată de urgenţă la secţia de terapie intensivă, dar sufletul ei, care se apăra, refu­za să facă legătura între această realitate şi consecin­ţele inevitabile. Se încolăcea de parcă o dureau mă­runtaiele. Frisoanele care-i făceau trupul să tremure se transformaseră în spasme. Tremura nestăpânit.

liniştiţi-vă, doamnă Minas, zise profesorul. După cum v-am spus, pericolul a trecut.

Dar tânăra nu-l auzea. Plângea cu suspine, îşi încrucişă brusc mâinile şi îşi îndoi trupul în faţă.

vă… vă implor… domnule profesor, vă… rog… este… Elena mea…

Silabele i se fragmentau. Respira obosit. Se su­foca. Petros se ridică îngrijorat de la birou. Se opri în faţa ei. O apucă de umeri.

pighi! o strigă poruncitor pe nume. Pighi, li­nişteşte-te! Linişteşte-te, draga mea! Şi vocea i se înmuie, din severă îi deveni ocrotitoare, însă la fel de fermă, de parcă i-ar fi vorbit fiicei lui, Dimitra, care avea şaisprezece ani.

linişteşte-te! zise din nou, şi îi puse spontan mâna pe părul despletit. Fetiţa trăieşte! O să scape! Nu-ţi fie frică!

Acest gest părintesc al lui, siguranţa şi severita­tea calculată din tonul vocii sale, au acţionat instan­taneu în sufletul ei înspăimântat, ca şi când tocmai o astfel de garanţie aştepta. Respiraţia i s-a liniştit.

mulţumesc, murmură ea, şi Petros nu-şi dă­dea seama dacă-i mulţumea pentru salvarea fiicei sale sau pentru sprijinul lui părintesc.

elena mea o să se facă bine, nu-i aşa? întrebă cu speranţă nerăbdătoare, şi ochii ei implorau un răspuns pozitiv din partea doctorului.

o să facem tot ce putem, răspunse el cu băga­re de seamă, şi fără să vrea zâmbi cu amărăciune, lucru care n-a fost trecut cu vederea de agerimea ascuţită a lui Pighi.

este… este incurabilă această boală, nu-i aşa? zise ea, şi chipul i se schimbă iarăşi. Elena mea o să sufere. O să trăiască o viaţă chinuită. Ce-o să se în­tâmple, domnule doctor? spuse din nou cu durere.

să nu ne grăbim, răspunse atent doctorul, măsurându-şi cuvintele. Se poate găsi şi o soluţie ime­diată care să le rezolve pe toate acestea.

soluţie, şopti instinctual Pighi, repetând acest cuvânt magic, dătător de speranţe. Soluţie.

Deodată s-a liniştit. Ochii i s-au micşorat ca şi cum s-ar fi gândit la ceva. Apoi s-au luminat fulge­rător, de parcă chiar ea ar fi descoperit soluţia multdorită pe care o căutau.

domnule profesor, zise cu speranţă, şi vocea i se încălzi, aţi spus că această boală atacă rinichii, că le anulează funcţia, trase această concluzie pentru prima oară cu o claritate deplină.

Dendrinos dădu din cap afirmativ.

când eram în Anglia, continuă Pighi, am au­zit ceva care m-a impresionat. O mamă i-a donat rinichiul băieţelului ei de cinci ani care suferea de insuficienţă renală şi se afla în pericol. Mama lui i-a donat rinichiul şi l-a salvat. Acest lucru era scris cu titlu mare în ziare. Îmi amintesc! Mai sublinie ea, de parcă ar fi vrut să-l convingă pe doctor. Poate că băieţelul a păţit la fel ca Elena mea. Aşadar pot să donez şi eu un rinichi ca să-mi salvez fetiţa… strigă cu lacrimi purtătoare de speranţe. O să merg în An­glia. O să caut spitalul în care s-a făcut asta.

Petros zâmbi.

nu-i nevoie să mergem în Anglia, Pighi. Asta se poate face şi aici. Chiar aici, unde te afli acum.

adevărat? zise cu naivitate Pighi. Şi de ce nu mi-aţi spus?

ţi-aş fi spus, dar puţin mai târziu. Pentru mo­ment trebuie să aşteptăm.

Aceste cuvinte o tulburară iarăşi. Frica îi năvă­li din nou în sufletul rănit. Imaginaţia întunecată făurea cele mai respingătoare scenarii, deformând cuvintele doctorului. Un geamăt înăbuşit o despică în două.

nu! Nu! Copilul meu! Copilaşul meu! strigă cu jale, ca şi când ar fi plâns deja pierderea insupor­tabilă. Se aplecă gata să se prăbuşească de pe scaun.

Profesorul o ţinu iarăşi cu fermitate.

pighi! a zis poruncitor. Pighi, ascultă-mă! Uită-te la mine!

îşi aţinti privirea asupra lui.

46

elena trăieşte. Dumnezeu a salvat-o. E păcat s-o plângem de vie!

Ea îşi muşcă instinctiv buzele. Pupilele ochilor i se dilatară cu groază din cauza răului pe care-l fă­cuse fără să-şi dea seama.

iertaţi-mă! a strigat. Iertaţi-mă, domnule pro­fesor. Nu mă pot stăpâni… Nervii mei.

Căută grăbită în geantă. Scoase cutia de calmante pe care i-o dăduseră de la neurologie. Petros a oprit-o.

acum nu te vor ajuta astea. Du-te jos în bise­ricuţă, în pacea lui Dumnezeu! Doar acolo ţi se vor calma nervii, îşi îndulci vocea părinteşte.

Ea l-a privit mirată.

în bisericuţă…

da, repetă cu fermitate profesorul. Acolo te aşteaptă o altă Mamă, care a suferit mai mult decât toate. L-a văzut pe Fiul ei murind pe cruce. Du-te să-i mărturiseşti toată durerea ta, toate cele pe care nu mi le poţi spune mie atunci când plângi, adăugă cu iscusinţă psihologică.

Tânăra privea cu speranţă şi zel. Era însetată tocmai de o asemenea mărturisire, de cineva în care să aibă încredere.

o să merg. O să merg să mă rog, încuviinţă ea. Dar nu-i corect…

Profesorul a privit-o cu nedumerire.

o viaţă întreagă L-am nesocotit pe Dumne­zeu. Am fost indiferentă faţă de El. Acum nu-i co­rect să-L rog pentru necazul meu.

Petros se miră în sine de această sinceritate a sufletului.

47

Dumnezeu nu vede lucrurile aşa, draga mea, îi zise cu căldură. El cere să-I vorbim chiar şi în ne­cazul nostru, fiindcă are o slăbiciune: iubirea pentru noi. Ne iubeşte atât de mult, încât se bucură când ne apropiem de El, fie şi din interes.

şi o să mă asculte… Pe mine… şovăi Pighi.

a făcut deja ceva mai mare pentru tine. S-a suit pe cruce, spuse profesorul, şi i-l arătă pe Iisus răstignit, Care era în faţa lor.

Chipul Lui liniştit nu putea decât să transmită căldură sufletului îndurerat al tinerei Pighi. L-a pri­vit cu bunătate, de parcă ar fi vrut să-I stea alături. Cu implorare, de parcă i-ar fi cerut ocrotire.

du-te, Pighi! Nu-ţi fie teamă de Dumnezeu! E foarte blând, o îndemnă cu căldură şi blândeţe doc­torul.

Ea se ridică cu supunere. Pentru o clipă îşi aţin­ti ochii plânşi asupra lui.

Sunt norocoasă că fetiţa mea este în mâinile dumneavoastră, a şoptit.

Peste puţin Pighi Minas, stând în picioare în faţa catapetesmei din mica biserică a spitalului, îi spunea cu sinceritate lui Dumnezeu cea mai adân­că durere a ei. Buzele i se mişcau fără să articuleze vreun cuvânt. Dar Acela înţelegea fără cuvinte toate înţelesurile.

Iar doctorul, care avea în mâinile lui soarta feti­ţei, privea crucea lui preaiubită.

ce pregăteşti, Doamne? Ce vrei să ne spui iarăşi?

Acela îl privea tăcut de pe cruce.

Capitolul IV

Mâine

sărmana! Nenorocirea a venit peste ea atât de subit! zise cu compătimire Agnia despre Pighi Minas.

încă o dată Petros Dendrinos îşi încredinţă toa­te îngrijorările în mâinile soţiei lui.

însă vei vedea, Petros, continuă ea. Această boală va fi spre binele ei. Dumnezeu îi va salva feti­ţa, pentru a o aduce la pocăinţă.

măcar de-ar fi aşa! oftă profesorul.

aşa o să fie, insistă Agnia. Dumnezeu nu face nimic întâmplător.

Agnia tâlcuia enigmele acestei lumi simplu şi si­gur. Pentru ea viaţa în orice aspect al ei era o vădire continuă a iubirii infinite a lui Dumnezeu. În spatele oricărui lucru dureros sau indescifrabil căuta paşii Lui tainici care mergeau să mântuiască un suflet.

e adevărat că, dacă Pighi poate fi donatoare, fetiţa o să fie salvată, adăugă doctorul.

dar Christos? întrebă cu îngrijorare Agnia. Ce face Christos?

de ce mă întrebi, Agnia, de vreme ce ştii? spu­se cu tristeţe soţul ei.

Ea nu răspunse.

oricum, continuă Dendrinos, ca şi când şi-ar fi vorbit sieşi, e adevărat ceea ce spune Fotini. Acest băieţel parcă s-ar agăţa de viaţă. În momentul când credem că l-am pierdut, învie. Mâine vom încerca să-l scoatem de la terapie intensivă.

ai văzut? se învioră Agnia. Dumnezeu va iconomisi cumva şi pentru el. Nu se poate altfel. Iubi­rea Lui o să facă o minune.

Petros se întreba în gând ce minune s-ar putea face cu doi rinichi nefolositori şi distruşi.

peste puţin o să vină copiii, zise Agnia. Hris­tina poate o să întârzie puţin, pentru că a fost în ex­cursie. Oricum ziua aceasta ar trebui s-o însemnăm în calendar, Petros, glumi ea. E prânzul, şi tu eşti aici. În sfârşit o să mâncăm toţi împreună, ca o fa­milie.

Petros remarcă acest obosit „în sfârşit”, care îl umplu de vinovăţie. Îşi neglija copiii şi familia. Pla­nul de a merge toţi împreună într-o drumeţie rămă­sese încă neîmplinit.

mă duc să pun masa de prânz, zise Agnia ridicându-se, însă telefonul ei, care începuse să sune pe măsuţă, o opri.

cine să fie la ora asta? Murmură cu neplăcere, care îndată se transformă în uimire şi apoi în tulbu­rare.

da, domnule director. Ce s-a întâmplat?

Chipul i se încruntă. Sprâncenele i se încreţiră cu tristeţe şi îngrijorare.

Petros o urmărea cu nelinişte şi surprindere.

da, o să vin. O să vin neapărat. Mulţumesc!

Puse telefonul la loc şi se aşeză obosită, ca şi când cineva i-ar fi pus în spate o povară imensă. Umerii i se lăsară în jos.

ce s-a întâmplat? a întrebat neliniştit soţul ei. Cine era?

directorul, zise ea. Au eliminat-o pe Dimitra. Trei zile de eliminare din şcoală.

Petros lăsă ziarul pe canapea. Se simţea ca şi când cineva l-ar fi lovit în frunte.

au eliminat-o! a repetat, chinuindu-se să înţe­leagă ce auzea.

Cuvântul „a elimina” era cu totul nefamiliar pentru copilul său.

de ce? Ce-a făcut? întrebă tensionat.

nu ştiu. Mi-au spus să mă duc mâine la şcoa­lă, răspunse mâhnită Agnia, încrucişându-şi inertă mâinile pe genunchi.

trebuia să întrebi, Agnia. Să insişti.

n-am putut insista, Petros. Chiar de la înce­put mi-a spus că o să mă anunţe mâine.

Nu putea suporta, poate că nici nu voia. Nu mai rezista. Petros lovi furios cu pumnul în perna de lângă el.

ce-a făcut atât de rău, atât de nepotrivit? se întrebă cu deznădejde. Ce-a făcut şi de ce?

haide, nu face aşa, îi spuse pe un ton protec­tor Agnia. Ce-ar fi putut să facă? Vreo prostie de adolescentă. Din câte am înţeles şi colegii ei au luat parte la ce s-a întâmplat. Ceva pe care ei l-au plă­nuit, şi fata noastră i-a urmat ca să se integreze în grupul lor.

nu cred că-i atât de simplu, Agnia. În şcolile de astăzi nu se dau pedepse atât de severe aşa uşor. Şi sigur directorul Iconomopoulos nu pedepseşte uşor şi fără motiv.

Justeţea acelui gând îl înnebunea. Cunoştea li­ceul unde studia fiica lui. Chiar el îl alesese cu aten­ţie datorită directorului care-l conducea şi o transfe­rase pe Dimitra acolo. Acest profesor experimentat era un model de iubire şi devotament. Ştia să cântă­rească cu îngăduinţă şi dreptate fiecare decizie, evi­tând conflictele inutile cu adolescenţii. Acum aceas­tă pedeapsă, neobişnuită pentru mentalitatea lui, îl speria pe bună dreptate pe doctor.

ce s-o fi întâmplat? Trebuie să aflăm ce s-a petrecut, insistă tulburat.

Toată culoarea îi pieri de pe faţă. Părea zdrobit, bolnav.

nu te purta aşa, se strădui iarăşi să-l liniş­tească soţia lui, ascunzându-şi propria tulburare. La urma urmei, oriunde ar fi, se va întoarce. O s-o întrebăm pe ea.

Da. O s-o întrebăm, răspunse scurt.

Câteva minute n-a mai vorbit niciunul. Cei doi părinţi aşteptau muţi, fiecare afundat în gândurile lui.

Dimitra intră în casă obosită şi fără chef. Faţa ei trăda plictiseală, îngrijorare, şi mai ales furie. Furie oarbă. Îşi aruncă cu indiferenţă geanta pe jos.

bine ai venit!

Vocea gravă a tatălui ei o făcu să încremenească.

tată, tu aici? Murmură cu surprindere şi tul­burare.

Se uită neliniştită în jur, de parcă ar fi căutat să se ascundă undeva.

ce se întâmplă? Eşti bine? întrebă stânjenită, doar ca să spună ceva, şi se grăbi să se închidă în camera ei.

însă mâinile tatălui, care se ridicase, au oprit-o.

tu să-mi spui, Dimitra. Ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat, de exemplu, la şcoală astăzi? Căci văd că te-ai întors mai devreme.

Cuvintele lui răsunau ferm şi poruncitor.

Fata privea înspăimântată în jur. Răsuflarea i se îngreuna. Căuta înfricoşată să-şi ordoneze cuvintele de apărare. Însă asta n-a ţinut mult. Faţa i s-a săl­băticit. Ochii îi scânteiau de furie. Umerii lăsaţi şi-i înălţă semeţ.

deci, ştiţi! V-au şi sunat! strigă, arătându-şi dispreţul faţă de profesori. M-au eliminat trei zile de la şcoală. Pe nedrept! urlă ea. Nu ştiu ce v-au spus…

nimic, i-o reteză brusc tatăl ei. Nu ne-au spus absolut nimic. Aşadar, aşteptăm să ne spui tu. Te ascultăm.

Vocea-i răsuna poruncitor şi ferm. Cuvintele lui spărgeau tăcerea ca nişte clopote uriaşe. Stătea în faţa fiicei sale ca un anchetator necruţător. Doar Agnia ştia câtă îngrijorare, câtă durere ascundea su­fletul părintesc în spatele acelei purtări nemiloase şi reci.

Adolescenta privi iarăşi îngrozită în jur, însă la fel de repede mândria îi reveni pe chip.

n-am nimic de explicat! a răspuns. Cred că sunt destul de mare pentru a fi liberă să fac ce vreau.

Telefonul meu mobil este o chestiune personală, şi din moment ce nu l-am deschis în timpul orelor, nimeni nu are dreptul să-l atingă, a zis. Sunt liberă să-l folosesc aşa cum vreau eu, să fac ce vreau eu, strigă ca ieşită din minţi. Dar acum tremura. Tremura de stres, aproape panicată.

Cei doi părinţi se priveau unul pe altul plini de suspiciuni. Această referire neaşteptată la telefonul mobil îi încurca, dar totodată le lămurea nedume­ririle. Imaginaţia lor încerca să presupună ce lucru nepotrivit ar putea face cineva cu un telefon, dar în aceeaşi clipă se împotrivi să enumere scenariile dintr-un instinct de apărare.

şi ce treabă au avut profesorii să se uite în te­lefonul tău? izbucni tulburată Agnia. Sigur ai făcut ceva cu el. Ceva ce nu-i permis.

au căutat în el pentru că ei fac ce vor, urlă fiica lor.

Petros făcu un pas înainte. Se aşeză chiar în faţa ei, simţindu-i răsuflarea. Înalt, drept, aproape uriaş. Lumina de la fereastră făcea ca umbra lui să se alun­gească şi mai mult pe covor. Fetiţa, fără să vrea, se făcu mică în faţa figurii lui impunătoare.

mai întâi, zise rar şi aspru, când vorbeşti cu mama ta, tonul vocii să-ţi fie altfel. Şi în al doilea rând, te rog să-mi arăţi telefonul. Să mă conving sin­gur de nedreptatea care ţi s-a făcut, spuse întinzându-şi mâna.

Dimitra tremura ca o frunză în ploaie.

nu-i la mine. Mi l-au reţinut ei… zise cu uşu­rare.

foarte bine! Mâine o să merg cu mama ta aco­lo, ca să-l luăm.

tu… tu ai treabă, spuse tulburată fiica lui.

mâine o să-mi iau liber pentru a merge la şcoală, insistă liniştit tatăl ei, dar fata părea acum tulburată peste măsură. Faţa ei îmbujorată de furie era acum panicată.

cred că e suficient să vină doar mama. M-au făcut deja de râs în toată şcoala cu această eliminare fără nicio logică. Nu mă simt atât de bine, zise cât de convingător putea, şi îşi aruncă o privire disperată spre mama ei, căutând ajutor.

e-n regulă, Dimitra. Voi merge doar eu, spuse ea.

Petros privea palid ca o lumânare. Frica pe care prezenţa lui la şcoală i-o provoca fetei îi sporea te­merile. Tot calmul lui aparent se topea în faţa îngri­jorării pe care o vedea pe faţa ei.

e o lipsă de respect când cineva se uită în tele­fonul altuia! Încercă să se justifice fata cu neîndemânare, pentru ultima oară.

mergi în camera ta! Oricum văd că n-ai in­tenţia să ne spui mai multe. Ce înseamnă lipsă de respect o să vedem mâine, îi porunci tatăl ei.

Ea dispăru ca o umbră, cu uşurare şi tulburare totodată.

ce înseamnă toate astea, Agnia? o întrebă ne­dumerit pe soţia lui.

îşi simţea sufletul împovărat şi greu, precum cerul întunecat de nori. În casa lui, în portul lui, izbucnise furtuna, o furtună care se dezlănţuia pe ascuns în sufletul fiicei sale. Simţea că fata lui naufragia în faţa ochilor săi.

ce înseamnă toate astea? o întrebă iarăşi pe Agnia, care rămăsese tăcută.

nu ştiu, zise ea încet, dar să nu ne grăbim. De tine mereu s-a temut, te-a respectat mai mult. Poate î de aceea a reacţionat cu atâta tulburare. Să aştep­tăm până mâine.

mâine o să mergi şi o să mă ţii la curent nea­părat! insistă soţul ei.

în sufragerie s-a lăsat o tăcere adâncă. Visul fe­ricit de a mânca toţi împreună s-a împrăştiat ca un fum. Farfuriile aşteptau lângă cuptor cu mâncarea care deja se răcise în ele. Nimănui nu-i mai era foame.

Soneria care suna cu putere şi repetat sparse tă­cerea care se instalase.

Agnia sări în picioare.

copilul!

Hristina năvăli înăuntru plină de viaţă, foar­te veselă. Se pierdu în îmbrăţişarea mamei care i-a deschis uşa ca s-o întâmpine, însă alunecă degrabă din braţele Agniei.

tată! strigă entuziasmată, şi alergă spre el.

El îşi deschise braţele. Fetiţa sări fericită pe ge­nunchii lui părinteşti, îşi lipi trupşorul mic de piep­tul lui imens, iar el îi mângâie căpşorul rezemat de inima lui. O strângea cu putere la piept. Acea căldu­ră din trupul ei copilăresc pătrundea în el, îi relaxa articulaţiile încordate, îi mângâia sufletul învolburat.

ce-a făcut fetiţa mea astăzi? întrebă sărutând-o apăsat şi duios pe frunte.

astăzi am fost în excursie. Dar ieri am dat ex­temporal. Şi am luat zece. Zece întreg. Normal.

bravo! aplaudă doctorul, ca un copil. Şi ce-a scris atât de frumos fetiţa mea?

doamna ne-a arătat la proiector fotografii cu locuri foarte frumoase. Şi apoi ne-a spus să scriem un text cu titlul: „Cel mai frumos loc pe care l-am vă­zut”. Am ales o livadă cu flori înalte, roşii şi galbene, însă la urmă am scris că cel mai frumos loc din lume nu se află pe pământ. Cel mai frumos loc este Raiul.

Doctorul rămase surprins, nemişcat. O emoţie caldă îi străbătu cu cutremurare membrele.

bravo, sufleţelul meu! Bravo! Cum te-ai gân­dit la asta? Murmură el.

nu-i corect ce-am scris? întrebă micuţa.

foarte corect, îngeraşul meu, foarte corect, o încredinţă el, strângând-o încă o dată la piept. Ea zâmbi mulţumită. Ochii i se umplură de bucurie.

mâine doamna o să ne dea caietele. O să ţi-l aduc să-l vezi, tată.

să mi-l aduci, dragostea mea, zise el cu blân­deţe, închizându-şi ochii şi răsuflând adânc.

Acest caiet de copil în care era descris Raiul era singura rază optimistă care lumina peste greutăţile zilei de mâine.

Mâine, când va afla năzbâtia fiicei sale…

Mâine, când vor încerca să-l scoată pe Christos de la terapie intensivă…

Mâine, când vor ieşi rezultatele analizelor de compatibilitate ale lui Pighi Minas…

Aşadar, mâine.

Capitolul V

Salvează-mi copilul!

Abia sunase clopoţelul când Agnia deschise uşa liceului unde învăţa fiica ei cea mare.

Intră şovăitor în biroul directorului.

Acesta o întâmpină cu respect.

intraţi, doamnă Dendrinos! Luaţi loc!

Se aşeză în faţa lui şi trecu imediat la ceea ce o frământa.

vă mulţumesc, domnule director. Spuneţi-mi, vă rog, ce-a făcut Dimitra?

Directorul îşi încrucişă mâinile pe birou, gândi­tor. Expresia lui arăta stânjeneală şi îngrijorare.

doamnă Dendrinos, începu rar, cântărindu-şi cu atenţie fiecare cuvânt, ne pare foarte rău că v-am tulburat. Cunoaştem moralitatea familiei dumnea­voastră, responsabilităţile grele ale domnului pro­fesor, spuse cu preţuire neprefăcută. Suntem siguri că ceea ce s-a întâmplat nu reflectă nici pe departe educaţia Dimitrei, nici moralitatea ei. E vorba doar de o simplă abatere tristă, care se întâmplă la vârsta adolescenţei, la care trebuie însă să fim atenţi.

Agnia asculta cu atenţie acel prolog politicos, bine întocmit, care părea să pregătească uşor anun­ţarea unei veşti dureroase.

la ce trebuie să fim atenţi, domnule director? Ce-a făcut Dimitra? l-a întrebat iarăşi.

Directorul îşi plecă privirea.

doamnă Dendrinos, ieri la a patra oră, clasa Dimitrei a avut liberă şi n-a avut cine să-i supravegheze. Copiii au umblat liberi prin şcoală. Am ieşit chiar eu din când în când să-i supraveghez şi am găsit-o eu însumi pe Dimitra în toaleta băieţilor, zise cu şovăială.

Agnia îşi deschise larg ochii, îngrozită.

erau adunaţi toţi acolo, o gaşcă de puşti, şi făceau un video, zise el. Fireşte că i-am pedepsit pe toţi la fel de sever, din motive pedagogice.

Dar Agnia nu auzea. Simţea cum capul i se go­leşte de gânduri, cum stomacul i se întoarce pe dos.

făceau un video… repetă ea. Ce video? îl pot vedea, domnule director?

Directorul împinse şovăitor telefonul mobil spre ea.

doamnă Dendrinos, o preveni cu blândeţe, astăzi copiii sunt deosebit de vulnerabili la asemenea tentaţii şi se grăbesc să experimenteze pe trupul lor.

Agnia apăsă cu hotărâre tremurătoare ecranul telefonului.

Ochii i se căscară cu mirare. Se auzeau râsete viclene, vorbe provocatoare. Faţa i se strâmbă cu dezgust, cu repulsie. Se chinuia să înţeleagă ceea ce vedea. Apoi…

a! Scoase un sunet îngrozit, şi lăsă telefonul să-i alunece din mână.

Directorul interveni cu îngrijorare.

sunteţi bine, doamnă Dendrinos? Haideţi, Liniştiţi-vă!

Ea îşi reveni cu greu. Îşi duse cu disperare mâinile la faţă.

domnule director, vă spun sincer, se bâlbâi respirând greu, mi-e imposibil să înţeleg cum s-a în­tâmplat asta, îi zise, şi lacrimile îi curgeau din ochi. Dimitra n-a fost expusă niciodată unor asemenea tentaţii. Niciodată! repetă cu disperare.

ştiu, doamnă Dendrinos. V-am spus-o mai în­tâi chiar eu, o linişti directorul. Însă astăzi răul intră în casele noastre pe nevăzute, fără să-l putem con­trola. Găureşte pereţii, se bagă pe sub uşile încuiate şi se cuibăreşte aici, a zis aproape cu furie, arătând spre computerul şi telefonul mobil. Îi atrage în cur­să pe copiii noştri ca o pânză uriaşă de păianjen. Acestea sunt lucruri instinctuale, imature. Viaţa ex­plodează în trupul lor şi vor să le încerce şi să le afle pe toate.

ce să afle, domnule director? întrebă îndure­rată Agnia. Ce?

vă înţeleg, doamnă Dendrinos, răspunse cu tristeţe profesorul. Credeţi-mă, şi eu mă simt la fel de neajutorat cu copiii mei, la fel de incapabil să-i controlez suficient. Ar fi putut face fiica mea ce a făcut Dimitra. Însă cred sincer că această întâmpla­re nefericită se va dovedi salvatoare pentru copil. Sunt sigur că împreună cu domnul profesor vă veţi apropia de ea aşa cum trebuie şi veţi smulge pro­blema din rădăcini. Vă asigur, doamnă Dendrinos, că rădăcina răului se află aici, a zis, şi a arătat iarăşi spre computer. Încercaţi să aveţi acces la cei cu care comunică, la site-urile pe care le vizitează, la cunoş­tinţele ei şi la mijloacele social media.

nu se deschide în faţa noastră, domnule director. Dimitra e un copil cu personalitate puterni­că. Nu ne lasă să ne apropiem de ea, izbucni spon­tan Agnia.

aveţi dreptate, murmură îngândurat profe­sorul. Dimitra e un copil închis. Nu-şi arată uşor tainele lumii ei. Aş spune chiar că este un copil con­tradictoriu, adăugă cu atenţie. Este eleva mea şi n-o înţeleg nici eu deloc. E un copil cu obiective, cu per­spective, o personalitate puternică, care uneori îşi susţine cu oarecare obrăznicie părerile. Dar acest lu­cru este obişnuit pentru copiii de vârsta ei şi nu pot spune că se abate deseori şi într-o măsură care să ne îngrijoreze. De altfel vine mereu pregătită la şcoală şi este foarte bună la învăţătură. Este cu adevărat foarte bună la învăţătură, doamnă Dendrinos, mai ales la fizică, adăugă el cu admiraţie. De aceea vă spun, o să-şi revină repede. Am pedepsit-o ca să…

aţi procedat foarte corect, domnule director, spuse Agnia, care după primul şoc se simţea acum furioasă pe fiica ei. Şi consider că pedeapsa este mică, foarte mică.

este suficientă, doamnă Dendrinos. De restul o să vă ocupaţi dumneavoastră, zise încurajator profesorul. Avem încredere totală în dumneavoas­tră şi vă mulţumim pentru colaborarea fructuoasă.

Agnia aruncă telefonul mobil al fiicei sale în geantă şi se ridică.

vă mulţumesc pentru toate, domnule director, spuse cu sinceritate.

Acela îi strânse mâna cu consolare.

veţi vedea, doamnă Dendrinos. Peste puţin acestea vor fi doar o amintire urâtă.

Ea îi zâmbi cu recunoştinţă şi ieşi din birou.

Vântul care bătea în curtea şcolii îi făcea bine în acest moment. Pentru o clipă i se păru că toate erau ca înainte. Adolescenţii făceau gălăgie, lipsiţi de griji, în curtea şcolii, soarele de noiembrie le scălda t toate într-o lumină blândă şi liniştită, şi ea venise la şcoală, ca de fiecare dată, doar pentru a auzi că fe­tiţa ei e foarte bună la învăţătură. Foarte bună, mai ales la fizică. Dar vocea insistentă şi consolatoare a directorului, care încerca să minimalizeze greşeala gravă a fiicei sale, pentru a-i uşura sufletul, se în­toarse în ea şi o aduse brusc cu picioarele pe pă­mânt. Elevii treceau pe lângă ea indiferenţi, dar ea simţea că o urmăresc cu privirile, că discută despre ea, că o arată cu degetul ca şi cum ea ar fi fost cea prinsă în flagrant la şcoală. Imaginile respingătoa­re, chiar dacă le văzuse în treacăt, pătrunseseră în mintea ei şi o ameţeau. Se strâmbă iarăşi cu scârbă şi respingere. Îşi închise ochii.

Simţea durere. Simţea furie. Se închipuia in­trând în casă, luându-şi fiica de păr şi pălmuind-o cu putere, strigându-i că i-a făcut de ruşine, că nu i-a mai rămas nicio picătură de demnitate, că n-au crescut-o cu atâta dăruire pentru a o vedea făcând lucruri pe care mama ei nici măcar nu le bănuise la vârsta sa. Acest ultim gând o durea. Furia i se stinse dintr-o dată, ca un foc scurt de artificii. Acea fată, fii­ca ei, care se dezbrăcase fără ruşine în faţa ochilor ce o devorau, era doar un copil. Era încă o floare, care vlăstărea albă şi curată. Deodată în minte îi răsări o altă imagine tristă. Vedea în gând o floare plină de noroi, călcată în picioare de oameni. Acea capodo­peră distrusă era acum fata ei, se gândea şi se­mafoarele, oamenii, străzile se întunecau. Era fata ei care căzuse pradă tâlharilor curăţiei, care-i furaseră ce avea mai de preţ, neprihănirea, cea mai valoroasă comoară a ei. Şi ce era mai tragic, această comoară o predase singură în mâinile tâlharilor. Şi încă şi mai sfâşietor era faptul că ea, mama ei, nu-şi dăduse sea­ma de nimic, ca şi cum o crimă s-ar fi înfăptuit lângă ea şi ea n-ar fi văzut nimic. Nu l-a văzut pe făptaş, n-a apucat să-l vadă, n-a auzit împuşcăturile. Şi această involuntară neglijenţă criminală o înnebunea. Căuta să găsească neliniştită, chinuită, un semn revelator, un avertisment pentru răul ce se întâmplase.

Nici nu-şi dădu seama când a ajuns în faţa ca­sei. Picioarele i s-au oprit involuntar. Trebuia s-o în­frunte pe fiica ei şi nu era pregătită. Paşii o duceau înainte şi înapoi, nehotărâtă. Trebuia s-o salveze pe fiica ei. Voia să năvălească înăuntru, să-i prindă pe tâlharii care aşteptau ca nişte lupi în ungherele în­tunecate ale internetului, să alunge din casa ei acea invenţie periculoasă.

Dădu buzna înăuntru. Instinctul matern o în­demna spre acel atac salvator. Deschise cu hotărâre uşa camerei adolescentei, gata să tragă cablul din priză fără să ţină seama de nimic.

Însă Dimitra dormea. Era înfăşurată în pături până la urechi. Nici nu simţise zgomotul paşilor ei. S-a apropiat de pat. Avea palmele încrucişate sub obrajii îmbujoraţi, aşa cum făcea şi fiica lor cea mică.? la piciorul patului, era aruncată neglijent păpuşa ei, o păpuşă mică cu rochie decolorată de trecerea timpului, cu membrele flexibile şi elastice, care dansau, şi de care fiica ei încă nu se putea despărţi.

„E un copil… e încă un copil”, murmură din ?u Agnia, şi îşi duse instinctiv mâna la gură, pen­tru a înăbuşi suspinele.

Ieşi uşor din cameră. Se aşeză la masa din bu­cătărie, în faţa candelei aprinse. Liniştea casei, care nu bănuia ce-i frământa pe locatarii ei, i se instală binefăcător în suflet. Somnul prelungit al fiicei sale o uşura. Îi dădea încă puţin timp să se gândească, să se liniştească, să se roage, să-şi organizeze strategia prin care îi va spune asta soţului ei. Dintr-odată oftă cu teamă şi uşurare. „Slavă Ţie, Doamne!”, a răsu­flat. Din fericire Petros n-o însoţise la şcoală. Nu vă­zuse ceea ce văzuse ea pe telefonul fiicei sale. Acele imagini l-ar fi înfuriat, l-ar fi bântuit. Şi Petros avea atâta tensiune, atâta responsabilitate. Trebuia să fie lucid şi calm. Nu, soţul ei nu trebuia să afle nimic.

Agnia Dendrinos avea dreptate. În momentele acelea soţul ei era epuizat. Cazurile de care trebuia să se ocupe la secţia unde lucra erau multe, ieşirea micuţului Christos de la terapie intensivă trebuia decisă cu mare atenţie, telefoanele sunau neîncetat, doi pacienţi făcuseră după operaţie aceeaşi compli­caţie, stagiarii întrebau stresanţi, rudele pacienţilor alergau după el pe hol, iar corectarea ultimelor lu­crări scrise la examenele recente aşteptau să-i înghi­tă şi pauza scurtă pe care o avea.

ce zi şi asta! murmură Kairis, după ce se izo­lară puţin în birou. Să facă complicaţii amândoi!

îşi întinse picioarele ca să se odihnească.

vrei să-ţi aduc un suc, ceva de băut? îl întrebă pe profesor.

Acela făcu un gest de refuz. Căuta neliniştit te­lefonul. Printre atâtea griji care-l sufocau, grija pen­tru fiica lui îl măcina neîncetat.

Sună cu nerăbdare acasă.

ce s-a întâmplat, Agnia? Ce-au spus la şcoală?

nu-i nimic urgent, Petros, zise ea împăciuitoa­re. O să-ţi spun când o să vii acasă. Nu te îngrijora!

spune-mi acum!

acum nu se poate, dragul meu. O să mi se ardă mâncarea. Linişteşte-te! răspunse femeia, şi convorbirea s-a încheiat.

Se sufoca. Voia să afle. Nu mai suporta.

ce se întâmplă? Ce-ai păţit? întrebă Haralambos.

dimitra a fost eliminată trei zile de la şcoală şi încă nu ştiu de ce.

Haralambos îl privi cu mirare.

haide, Petros, zâmbi el. Relaxează-te! Ce copil de şaisprezece ani n-a greşit? Dimitra e un copil. E foarte bună la şcoală, un exemplu pentru toţi. E, nu trebuia să facă şi ea o nebunie, să fie în rând cu cei­lalţi? Cum să fie altfel? Al meu, imediat ce a călcat în şcoala gimnazială, mi l-au dat înapoi. Se juca cu telefonul în clasă. M-am înfuriat atât de tare… zise strângându-şi pumnul. I-a scos peri albi soţiei mele! A încheiat vesel. Nu te îngrijora! Las-o pe Agnia să se ocupe de asta. Femeile se înţeleg mai bine cu fiicele lor. ai dreptate, se linişti Petros. Agnia e mai blândă, mai calmă.

e timpul s-o imiţi, îl îndemnă prietenul său. Nu fi atât de aspru cu copiii. În lumea în care îi creştem, e greu să fie perfecţi. De altfel, dacă ar fi fost ceva grav, ţi-ar fi spus soţia ta. Cred că trebuie să ai încredere în ea, încheie cu admiraţie.

Fără nicio discuţie! dădu din cap doctorul. Agnia e un dar. Un dar al lui Dumnezeu! murmură el.

Dar prietenul lui privea, întors cu spatele, pe fereastra mare a biroului.

ce să-ţi spun, Petros, sunt nedumerit, mur­mură el.

ce-ai păţit? De ce spui asta? întrebă surprins profesorul.

o văd în faţa mea pe această femeie bătută de soartă, Despina Andreu. Trupul i s-a micşorat pe jumătate. L-am scos pe băiatul ei de la terapie inten­sivă şi acum această sărmană stă zi şi noapte aici, în salonul lui. Spune-mi, dacă Dumnezeu există şi ne iubeşte, cum spui tu, de ce această nenorocită se chinuieşte în halul ăsta?

nu ştiu, îi răspunse simplu profesorul. Ştiu însă că Dumnezeu există şi ne iubeşte.

îţi place să gândeşti aşa.

nu gândesc aşa. O văd! zise iarăşi simplu Dendrinos, arătând crucea de vizavi, ca o dovadă nemincinoasă şi puternică.

Haralambos se tulbură pentru puţin. Însă în cu­rând îi replică iarăşi:

bun! Aşa zic şi eu. Dar dacă Iisus cel răstig­nit este Dumnezeul care din atâta iubire a pătimit pentru noi, n-ar trebui să suferim. Însă dimpotrivă, vedem nenumăraţi nevinovaţi care suferă. Cum se întâmplă asta? Mintea mea nu poate înţelege.

mintea ta, ca şi a mea, prietene, zise cu bunăta­te Dendrinos, este ca o găleată. O mică găleată. Um­ple găleata ta cu nisip cât vrei, să dea pe dinafară. Orice ai face, n-o să poţi băga în ea tot nisipul de pe pământ. Acesta este infinit, nemăsurat. Cu mult mai infinit este Dumnezeul care l-a împrăştiat pe pământ. Deci să nu credem că găleţile noastre sunt atât de cu­prinzătoare, a încheiat cu un zâmbet dezarmant.

mereu găseşti câte un argument, murmură Haralambos. Dar eu îţi spun, şi vezi şi tu, că viaţa este ilogică. Este guvernată de întâmplare şi nu de vreo voinţă dumnezeiască bine determinată. Chiar şi atunci când ai crede că se întrevede vreun sens, există atâtea altele care-l anulează. Să luăm de exem­plu cazul lui Pighi Minas. Toate cele care i se întâm­plă, ai spune tu, Dumnezeu le îngăduie pentru a o cuminţi, pentru a o face să se pocăiască, pentru a nu se cufunda iremediabil în zădărnicia bogăţiei, pen­tru a găsi sensul vieţii. Corect? Corect! Îşi răspunse singur. Deci eu îţi spun că există alte zeci de oameni foarte bogaţi, mai răi decât Pighi Minas, pentru că, dacă e s-o spunem pe-aia dreaptă, această tânără nu este rea, zise cu compasiune. Aceşti oameni se afundă sărmanii în văgăunile adânci ale bogăţiei lor păcătoase, fără ca Dumnezeu să le întindă o mână de ajutor, ca să se pocăiască, adăugă ironic. Nu se îmbolnăvesc, nu-şi pierd copiii. O să trăiască şi o să moară putred de bogaţi şi nedrepţi. Aşadar ce ai de spus despre toţi aceştia? Cred că-ţi dai seama că viaţa este ilogică. Şi nedreaptă. Prin urmare, întâmplătoare, dragul meu coleg, încheie el.

iar eu îţi spun, dragul meu coleg, răspunse cu bună dispoziţie profesorul, să nu te grăbeşti să judeci dinainte faptele, pentru că am văzut de ne­numărate ori în acest spaţiu pronia lui Dumnezeu manifestându-se în diverse forme, încât am rămas uimiţi. Ai răbdare, deci. Viaţa este „ilogică” pen­tru că Dumnezeu este mai presus de logică. Şi dacă ni se pare nedreaptă, este pentru că avem o părere foarte bună despre judecata noastră, pe care o con­siderăm competentă să hotărască cine este drept să sufere şi cine nu. Din fericire, Dumnezeu nu ne-a făcut sfetnicii Lui!

din fericire, nu ne-a făcut sfetnicii Lui, pentru că din păcate nu există, dragul meu Petros, răspun­se în glumă Haralambos. E frumos să crezi. Înţeleg. E o nevoie psihologică. Adevărat, aş vrea să cred ca tine. M-aş simţi uşurat.

tu poate că crezi mai mult decât mine, spuse prietenul său.

la urma urmei, sunt indiferent, zise celălalt, ridicându-şi umerii.

Haralambos Kairis se declara insistent ateu, însă la fel de insistent se învârtea în jurul lui Dum­nezeu, ca un satelit în jurul planetei sale. Toate discuţiile cu Petros Dendrinos ajungeau mai devreme sau mai târziu acolo. Ajungeau până la marginile controversei cu profesorul şi prietenul său, căutând de fapt să asculte argumentele credinţei lui.

Petros îşi privi ceasul ca şi cum ar fi aşteptat ceva, când uşa biroului se deschise.

domnule profesor, îi spuse infirmiera lui Haralambos, care se afla mai lângă uşă, v-am adus rezultatele pentru Pighi Minas de la laboratorul de compatibilitate a ţesuturilor.

Haralambos le smulse cu nerăbdare. Desfăcu în grabă hârtiile. Faţa îi păli. Le aruncă pe biroul pro­fesorului.

spune-mi acum dacă există Dumnezeu, mur­mură el.

Petros le privi. Ridurile feţei i se adânciră.

Nu, nu era compatibilă! În mod ciudat, neaş­teptat. Pighi nu era compatibilă cu fetiţa ei.

Privi crucea cu nelinişte, cu deznădejde, cu tul­burare.

există, zise el bâlbâit. Există! strigă iarăşi.

Degetele îi tremurau pe rezultate.

explică-mi cum îi vom spune acum lui Pighi, a suspinat Haralambos.

Dar el privea crucea. Cu un reproş rugător, cu o încredere încăpăţânată.

există! spuse cu fermitate. Există!

Spre cruce privea şi soţia lui. Singură în faţa ico­nostasului. Îi vorbise mult timp lui Iisus şi acum îşi simţea sufletul mai uşurat, mai pregătit s-o înfrunte pe fiica ei cea mare. Dimitra ieşise din cameră şi merse la baie. Agnia încerca să-şi ordoneze încă o dată gândurile. Îşi rezumă hotărârile. O să-i vorbească liniştit, dar aspru. Se va strădui să afle cine a târât-o în această mizerie, cine a influenţat-o. Îi va înlocui fără să dea înapoi noul telefon mobil cu cel vechi. Îi va lua din cameră computerul.

Fata intră înfometată în bucătărie. Ochii îi erau îndreptaţi spre podea. Agnia îi ţinu calea. Pentru o clipă privirile mamei şi ale fiicei s-au întâlnit.

deci? o întrebă mama ei, rămânând nemişcată. Fata oftă cu neplăcere, şi îşi aranjă distrată părul. Trebuia să suporte acea anchetă.

bine, mamă. Am făcut o prostie, o năzbâtie, zise obosită. N-o să se mai repete. Îţi promit. Dar acum, te rog, nu vreau să vorbim despre asta.

Însă eu vreau! răspunse aspru mama ei.

bine, mamă. Mai târziu.

Privea somnoroasă vizavi, spre sufragerie.

mai târziu o să fie aici tatăl tău, zise cu subîn­ţeles Agnia, punându-şi mâinile în şold.

Trupul pe jumătate adormit al fetei se încordă dintr-odată şi pleoapele i se deschiseră şi ele.

n-a fost cu tine… se bâlbâi ea. Dă-mi telefo­nul, se grăbi stresată.

Agnia deschise hotărâtă sertarul. Scoase telefo­nul ei vechi, cu care se puteau face doar convorbiri, şi i-l dădu.

ce faci, mamă? strigă fata surprinsă. Vorbeşti serios? Ce-i ăsta? Dă-mi telefonul meu! Nu ţi l-au înapoiat?

mi l-au înapoiat! Şi tocmai de aceea ţi-l dau pe acesta. S-a terminat! declară cu fermitate Agnia.

eşti în toate minţile, mamă? strigă fata furioa­să. Nici telefon n-o să mai am?

o să ai! Telefon! Doar telefon! Cred că mai mult nu-ţi trebuie.

Te răzbuni pe mine? Urlă revoltată adolescen­ta, care odată cu telefonul performant simţea că i se ia aerul pe care-l respiră. Obrajii i se aprinseră.

mă pedepsiţi! Spuneţi-mi acum c-o să-mi întrerupeţi şi internetul, c-o să-mi luaţi şi computerul…

nu. O să le mutăm. Aici, zise Agnia, arătându-i masa de alături. Ceea ce vrei o să poţi vedea şi de aici.

foarte frumos! zise fata. Aveţi şi altceva să mă anunţaţi? Cel puţin s-o ştiu. Când se termină pedeapsa? Când o să ies din închisoare?

Urla cu disperare. Buzele îi tremurau. Lacrimi­le îi curgeau fierbinţi pe obrajii încinşi.

Agnia nu suporta s-o vadă pe fata ei suferind atât de mult.

linişteşte-te, draga mea! strigă rugător. Ni­meni nu se răzbună pe tine. Nimeni nu te pedep­seşte, nici nu vrea să-ţi ia libertatea. Vreau doar să te protejez, draga mea! Sunt mama ta, zise, şi vocea i se înăbuşi. Şi vreau să te păzesc de cei care caută să-ţi facă rău.

Cuprinse în palme capul fetiţei. Ochii ei pri­veau cu dragoste şi durere.

Dimitra nu putea decât să se înmoaie în faţa acelui atac spontan al blândeţii materne.

bine, mamă! se linişti ea, plecându-şi ochii. Am spus deja, a fost o prostie. N-o să se mai repete.

n-a fost o simplă prostie, draga mea, se grăbi să spună, încurajată, Agnia. Haide, vino să discutăm. Spune-mi, cine te-a împins să faci toate astea? Cine te-a îndemnat să le faci? Tu nu eşti un asemenea copil. Haide, vorbeşte cu mine! Zise, luând-o pe fată de mână, şi se aşeză.

Se aşeză şi fata lângă ea.

spune-mi, sufleţelul meu! Nu-ţi fie ruşine. Le vom îndrepta pe toate. Împreună.

Vorbea cu o dragoste care-i topea inima fiicei sale. Ochii îi străluceau umezi de blândeţe şi era ho­tărâtă să-şi salveze fata. Dar Dimitra privea indife­rentă, fără să participe câtuşi de puţin la îngrijorarea mamei sale. Faţa nu-i trăda nicio fărâmă de vinovăţie.

Agnia, în fierbinţeala sufletului ei, n-a observat asta.

nu te purta aşa, mamă! Îi zise împăciuitoare fiica ei. Ce-i cu imaginaţia asta a ta? Nimeni nu mă ameninţă. Nimeni nu mi-a făcut rău. Au fost copii de la şcoală, prietenii mei.

Agnia îngheţă. Această normalitate din tonul şi din privirea fetei o înspăimânta.

prietenii tăi? zise bâlbâit. Aceştia simt priete­nii tăi? Aceştia nu sunt prieteni, draga mea! Aceş­tia te conduc la distrugere, nu-ţi dai seama de asta? strigă cu exaltare.

nu mai exagera, mamă! protestă deranjată fii­ca ei. Nimeni nu mă distruge. Uite, priveşte! Sunt întreagă, vie şi nevătămată. Nu m-a mâncat nimeni, încheie aproape sarcastic.

Întreagă? Izbucni Agnia, al cărei calm se eva­pora în faţa apatiei fiicei sale. Te-au jefuit, te-au de­vorat, şi tu îmi spui că eşti întreagă?

Dimitra se juca nervoasă cu degetele pe ge­nunchi.

uite, mamă, o întrerupse ea. Ştiu că nu înţelegi. Nu poţi. De aceea nici nu voiam să afli ceva. Dar crede-mă, devii exagerată! Nimeni nu m-a devorat. A fost doar un joc. Şi sunt de-acum destul de mare ca să nu mă las amăgită. A fost o prostie care s-a petrecut în şcoală, dar până aici! zise ea, ca şi când ar fi vrut să aşeze un hotar. Lumea a progresat, iar eu am crescut. Vreau pur şi simplu să mă bucur de viaţă în toate felurile. Şi crede-mă, nu sunt singura, spuse cu du­ritate. Încearcă să înţelegi, mamă, oftă apoi mai liniş­tit. În zadar te macini. Nu mi se întâmplă nimic rău. Lumea evoluează, şi eu pur şi simplu gândesc altfel.

Agnia simţea că ameţeşte. Obiectele i se învâr­teau prin faţa ochilor. Fiica ei nu spunea aceste lu­cruri doar pentru a impresiona. Dimpotrivă, părea că crede profund fiecare cuvânt.

vrei să te bucuri de viaţă, murmură cu durere mama ei. Greşeşti, draga mea. Depravarea nu e bu­curie, ţi-au spus greşit.

ah, mamă, ajunge, o rugă fiica ei. Nu mi-a spus nimeni. Pot să hotărăsc şi singură. Am gustat dragostea, a continuat spontan, fără să-şi dea seama de cinismul din vestea ei. Şi nu e nici păcat, nici de­pravare. Depravare şi păcat aţi botezat-o voi.

Cuvintele ei zburară ca nişte săgeţi. Îi străpun­seră trupul mamei sale până în măduva oaselor.

Coşmarurile care-i bântuiau sufletul ca nişte umbre răreau acum în carne şi oase. Fiica ei nu mai era curată. Îşi aruncase mărgăritarele porcilor şi îi dădea veste asta în chip provocator. Vedea acum dărâmându-se tot ceea ce clădise cu iubire şi rugăciuni, sufletul copilului ei. Îşi întredeschise gura să spună ceva, dar nu putea. Ochii fiicei sale, care luceau cu încăpăţânare şi severitate, interziceau dinainte orice abordare.

mergi la duhovnicul tău, îi spuse rar. Era singurul ei refugiu. Mergi şi vorbeşte cu părintele Emanuel, el ştie mai bine. Te iubeşte. De altfel e tim­pul să te spovedeşti.

Dar Dimitra o privi fără să schiţeze vreun gest.

nu vreau să mă spovedesc, mamă, îi răspun­se netulburată. Nu simt o asemenea nevoie în mine.

Agnia se mâhni şi mai mult.

şi cum o să te împărtăşeşti? Peste puţin e Cră­ciunul.

ştiu. Dar nu vreau nici să mă împărtăşesc, răs­punse la fel de netulburată fiica ei.

Agnia se simţea de parcă ar fi fost biciuită peste faţă.

Iartă-mă, mamă, dar pentru că lucrurile s-au potrivit aşa, s-a ivit ocazia să-ţi spun. Nu mai vreau să merg la biserică. Fac asta forţat, ca să nu se supe­re tata. Dar mă simt constrânsă. De aceea vă cer să nu mă mai siliţi să merg. La drept vorbind, credinţa e o chestiune personală.

Agnia nu mai suporta. Nodurile îi urcau în gât şi îi apăsau sufletul. Ochii i se înceţoşară, fiind cuprinsă de cel mai cumplit chin pe care-l putea îndu­ra un om.

nu te purta aşa, mamă! N-am murit! protes­tă cu neplăcere Dimitra. Doar am făcut o altfel de schimbare în viaţă. Voi progresa, o să vezi. O să reu­şesc în viaţă. N-o să păţesc nimic, anunţă cu arogan­ţa nestăpânită a tinereţii şi îi întoarse spatele.

Nu mai suporta să-şi vadă mama plângând fără rost.

mă duc în camera mea, a murmurat.

Agnia se prăbuşi pe un scaun. Părul i se răsfiră peste umeri. Suspinele o copleşeau.

„Maica Domnului”, se ruga printre suspine. „Salveaz-o pe fata mea! Salveaz-o!” O vedea în ima­ginaţia bogată pe sărmana ei fiică rătăcind ca fiul risipitor, mâncând pustiită şi goală roşcovele păca­tului ei. Şi se cutremura.

„Salveaz-o, Maica Domnului! Grăbeşte-te! Tu, doar tu poţi! Eşti singura mea nădejde!”, plângea Agnia.

„Maica Domnului, salveaz-o pe fata mea… Pe fetiţa mea.” îngenuncheată, aplecată la pământ în faţa iconostasului micii biserici a spitalului, se ruga Pighi Minas. Se ghemuise acolo din zorii zilei. La­crimile îi picurau pe podea. Aştepta să afle de la spital rezultatul de compatibilitate a ţesuturilor şi îngrijorarea îi măcina inima. „Maica Domnului, sal­veaz-o pe Elena!”

Deodată, o mână caldă o atinse pe umăr. Se în­toarse înspăimântată.

O femeie îmbrăcată în negru, cam la patruzeci de ani stătea în faţa ei. Chipul îi era brăzdat de riduri nepotrivite cu vârsta sa.

totul o să meargă bine, zise cu blândeţe. Nu-ţi fie teamă!

mulţumesc, murmură Pighi. O privi nedumerită.

Tu eşti Pighi Minas. Te-am văzut ieri. Tu nu mă vedeai. Erai tulburată. Fiica ta era internată în acelaşi salon cu băiatul meu, la terapie intensivă.

adevărat? se bâlbâi Pighi.

Erau deci şi alţi copii, şi alte mame ca ea.

însănătoşire grabnică, murmură ea. Însănăto­şire grabnică…

mulţumesc, răspunse Despina, cu ochii în la­crimi.

Pentru ea lucrurile nu mergeau bine…

Însă ţie să nu-ţi fie teamă, zise, ca şi când şi-ar fi continuat gândurile. Elena o să se facă bine. O să scape.

şi dumneavoastră… şi copilul dumneavoas­tră o să se facă bine, strigă cu căldură Pighi. Profe­sorul Dendrinos îl va salva.

domnul Dendrinos… murmură Despina. Un doctor excepţional şi un om foarte bun. El m-a tri­mis aici. Mă trimite mereu aici. Îmi spune să mă rog.

şi mie, plângea Pighi.

Despina o privi cu durere. Părea mult mai tâ­nără decât ea. Şi era atât de pierdută, atât de fragilă.

haide, o îndemnă cu blândeţe. Vino să ne rugăm împreună. Să-i vorbim împreună, a zis, arătând spre Maica Domnului. Eu pentru fetiţa ta, Ele­na. Tu pentru băiatul meu, Christos… Poate că pe amândouă ne va asculta mai mult.

Se aşezară una lângă alta. Îşi strânseră mâna una alteia cu solidaritate, cu compasiunea care ştie atât de bine să lege sufletele.

maica Domnului, salveaz-o pe Elena! spunea Despina.

maica Domnului, salvează-l pe Christos! plângea Pighi.

salveaz-o pe Elena… Pe Christos… Pe Christos şi pe Elena, Maica Domnului.

Numele se încurcau.

maica Domnului, salveaz-o pe Dimitra! stri­ga Agnia. Salveaz-o pe Dimitra, buna mea Maica Domnului!

Trei mame se rugau împreună. Două pentru viaţa copilului lor, iar una pentru sufletul copilului ei.

Şi nimeni nu ştia să spună care din cele trei su­ferea mai mult.

Capitolul VI

Puteţi!

Petros Dendrinos se întoarse acasă supărat şi dezamăgit din cauza rezultatelor neaştepta­te ale analizelor lui Pighi. Iar soţia lui avea încă un motiv să-i ascundă adevărul despre Dimitra.

nu-i nimic serios, Petros, răspunse la întrebă­rile lui neliniştite. Un grup de elevi din clasă, care au luat o notă mică la engleză, au hotărât s-o înre­gistreze pe ascuns pe profesoară şi apoi s-o pună pe Instagram. Fata noastră a acceptat să participe şi şi-a pus la dispoziţie telefonul, ca să nu fie exclusă din grup, oftă ea.

Vorbea convingător, însă şi-a coborât ochii, aşa încât să nu se încrucişeze cu cei ai soţului ei. Pentru prima oară îl minţea pe omul pe care-l adora, şi asta o durea.

Petros o privea gânditor.

normal că profesorii au reacţionat cu aspri­me, pentru a o apăra pe colega lor.

cu siguranţă, Agnia! E vorba de demnitatea lor, zise cu glas ferm profesorul. Şi apoi, ceea ce au făcut copiii a fost un lucru necuviincios şi nepoliti­cos. Grosolan. Sper că Dimitra a înţeles asta.

Da, Petros, a înţeles, se grăbi să răspundă Ag­nia. Au certat-o şi profesorii ei şi eu. Cred că trebuie să punem punct acestei întâmplări. Şi nu-i nevoie să intervii şi tu.

însă n-au apucat să termine. Fiica lor ieşise deja din cameră, îndată ce simţise prezenţa tatălui ei.

bună seara, tată, a salutat încet.

bună seara. Vino şi stai aici, o invită tatăl ei.

Ea se apropie cu supunere şi se aşeză în faţa lui, încrucişându-şi mâinile pe genunchi.

sper că ai înţeles că ceea ce aţi făcut a fost un lucru necuviincios şi nepotrivit. Nu trebuia să par­ticipi la asemenea acţiuni. Trebuie să înveţi să spui „nu”, Dimitra.

Fata asculta cu capul plecat, cu inima bătându-i nebuneşte de nelinişte, cu obrajii îmbujoraţi.

s-o filmaţi pe profesoara voastră şi apoi să publicaţi peste tot pe internet acest material, ca s-o faceţi de râs, este o faptă care nu se potriveşte cu caracterul tău.

Ea îşi ridică capul cu uşurare. Îi aruncă o privi­re plină de recunoştinţă mamei sale.

da, tată. Ai dreptate. Am înţeles greşeala mea, zise cu respect. Ceea ce am făcut a fost un lucru prostesc şi urât. Dar n-o să se mai întâmple, îţi pro­mit. I-am cerut deja scuze profesoarei.

Agnia trecu iarăşi printr-un şoc. Fiica ei se prefă­cea atât de uşor. Îi aruncă o privire severă, mustrătoare.

sunt multe lucruri care trebuie să nu se mai întâmple, Dimitra, continuă nebănuitor profesorul. Ca de exemplu petrecerile, ieşirile tale nocturne.

toate acestea vor înceta, tată, i-o luă înainte fiica lui. Sunt în anul doi la liceu. Trebuie să-mi pun viaţa în rânduială. Să mă pun pe învăţat. Nu mai am timp de pierdut.

Acum vorbea sincer. Agnia ştia că fiecare cu­vânt al ei era adevărat. Dimitra iubea şcoala şi aceas­tă iubire era singurul lucru care putea s-o oprească din drumul spre pieire.

mă bucur! răspunse cu satisfacţie tatăl ei.

am visuri! Vreau să studiez, tată! Îl asigură ea cu fermitate.

sigur că vrei să studiezi. Meriţi asta, zise profesorul, aruncându-i o privire de încurajare care a mângâiat profund sufletul Dimitrei.

acum pot să merg în camera mea? Mâine avem extemporal.

du-te!

Porni spre camera ei, dar tatăl o opri.

dimitra!

Se apropie şi se aşeză în faţa ei.

poate că nu-ţi dedic atâta timp cât aş vrea, zise cu durere, mângâindu-i părul cu dragoste, însă să ştii că te iubesc, Dimitra! Şi pe tine şi pe sora ta. Vă iubesc mult!

Vocea îi tremura.

ştiu, tată, murmură ea, lunecându-i stânjenită din braţe.

Se închise în cameră şi-şi acoperise faţa cu pal­mele. „Te iubesc, Dimitra! Te iubesc!”

Pentru el era o uşurare, o mărturisire care-l iz­băvea. Pentru ea era un adevăr pe care deja îl ştia,

un adevăr care o uşura şi totodată o apăsa. Îşi arun­că cu furie păpuşa pe jos, ca şi cum aceea ar fi fost de vină. Apoi îşi deschise cartea. Se chinuia să se concentreze.

Bucuros că liniştea se întorcea în casa lui, Petros se concentră atent pe drama lui Pighi Minas. Cu ini­ma strânsă, o aştepta să vină în biroul lui. Ştia că-l căuta de ieri. Imposibilitatea de a deveni donatoare îl dezamăgea, dar şi mai mult îl îngrijora agrava­rea rapidă a sănătăţii fetiţei. Boala măcina grabnic micul trup care din firea lui părea incapabil să se împotrivească. Să supravieţuiască cu rinichiul arti­ficial era lucru improbabil şi doctorul se afla iarăşi lipsit de soluţii, în faţa unui nou nod gordian.

Bătaia timidă în uşă îi spori neliniştea. Pighi in­tră şovăitoare şi înspăimântată. Trupul slab i se clăti­na cu paşi nesiguri. Privirea îi era plecată la pământ.

aşadar, domnule profesor, murmură încet şi îşi ridică ochii, am aflat că au ieşit rezultatele de compatibilitate. Deci suntem gata să înaintăm? în­trebă. Eu sunt foarte pregătită! Îl asigură cu căldură, şi vocea i se învioră.

Petros o privi tăcut.

stai jos, Pighi!

Se aşeză încet. Îşi încrucişă palmele pe genunchi şi se aplecă în faţă aşteptând. O tăcere asurzitoare plutea în atmosferă. Toate emanau o ameninţare ne­văzută, precum cerul care se pregăteşte de furtună.

vom face cu siguranţă tot ce putem pentru Elena. Tot ce este mai bine, zise cu băgare de seamă profesorul. Deja i-am dat prioritate pe lista de aş­teptare pentru transplant.

pe lista de aşteptare? bâigui încurcată Pighi. Care listă de aşteptare, din moment ce donatoarea sunt eu! strigă după aceea, şi vocea îi tremura.

Profesorul înghiţea cu greu. Gura i se uscase. Răsuflă adânc. Îl privi fulgerător pe Kairis, care însă se uita insistent spre podea. Apoi spre cruce…

pighi, zise blând, nu se poate ca tu să fii dona­toarea. Nu eşti compatibilă cu fetiţa.

Tânăra păli. Se îngălbeni ca lumânarea. Pupilele ochilor i se deschiseră imense şi se aţintiră asupra lui.

cum? întrebă aproape cu furie. Cum e posibil asta? De vreme ce eu sunt mama ei!

eşti, Pighi, răspunse liniştit doctorul. Dar uneori părinţii nu sunt compatibili cu copiii lor. Au organisme diferite.

Pighi simţea cum cuvintele lui o loveau ca nişte ciocane în tâmple.

nu! strigă înăbuşit. Nu! Nu!

Respira precipitat, des, ca un animal rănit care era prins. Arunca în jur priviri înspăimântate, dis­perate.

linişteşte-te, Pighi! O să căutăm altă soluţie. O să aşteptăm puţin, încercă Dendrinos s-o calmeze.

nu! urlă ea sfâşietor. Nu, domnule profesor. Nu se poate să aşteptăm. Nu-i vreme să aşteptăm. Eu o voi salva pe fetiţa mea. Eu!

Ochii îi ardeau sălbatici, cu nebunie. Trupul în­cepu să i se cutremure cu spasme nestăpânite, ner­voase, care se amplificau periculos.

Doctorul se ridică iarăşi în picioare. Se aşeză în faţa ei. Îi luă capul în palme.

te rog, Pighi! Linişteşte-te! Linişteşte-te, dra­ga mea! Îi zise, şi mâinile lui îi atinseră iarăşi părul nepieptănat. Nimic n-a fost pierdut. Linişteşte-te!

Vocea lui blândă şi hotărâtă o calmă din nou. Îşi lăsă trupul să se sprijine pe el. Se agăţă de braţele lui. Aproape că plângea cu capul în palmele lui.

vă rog! Vă implor! spuse bâlbâit.

Faţa i se udase. Lacrimile groase i se rostogo­leau până la buze, dar acum era mai liniştită. Docto­rul era şi el mai uşurat. Aceste lacrimi o scăpau de nebunia minţii.

Trase scaunul de alături şi se aşeză în faţa ei.

Pighi se aplecă uşor şi îşi încrucişă mâinile cu implorare.

vă rog, domnule doctor! zise printre lacrimi. Faceţi acest transplant! Luaţi-mi rinichiul! Nu mai e timp. Ştiţi asta mai bine decât mine. Elena mea n-o să mai reziste! spuse iarăşi tulburată.

Petros simţea că nu mai rezistă. Nervii i se în­cordau dureros.

există o altă soluţie, Pighi, mai sigură, o în­trerupse hotărât. Tatăl! Îndrăzni el cu nesiguranţă. Anunţă-l! Vorbeşte cu el! Acela o să poată. Probabil o să fie compatibil cu ea.

îndrăznea să-i propună asta cu indiscreţie. Nu văzuse niciun bărbat lângă Pighi. Dar nevoia anula obligatoriu orice politeţe.

Cuvintele lui se înfipseră ca nişte cuţite în ea. Se îndoi, ca şi când trupul i-ar fi fost înjunghiat.

n-are tată! gemu înăbuşit. N-are tată! repetă şi mai intens. Nu-l pot anunţa. Nici măcar nu ştiu cine este, spuse cu disperare.

Petros o privi cu compasiune şi tăcere. Îi amin­tea de femeia samariteană care I se mărturisea lui Hristos: „N-ambărbat…”.

îşi aruncă spontan o privire la ilustraţia de pe coperta aflată pe marginea biroului său. Privirea lui Pighi îl urmă. Observă fulgerător acel gest semnifi­cativ.

priviţi această copertă! strigă cu disperare, aproape cu furie. vedeţi că zâmbesc, că sunt îm­podobită ca un brad de Crăciun pentru distracţie şi credeţi că eram fericită. Că jucam pe degete lumea ca pe un fus în mâinile mele şi că nu-mi lipsea nimic. Dar nu. Nu! strigă, şi toată faţa i se crispă. Eram o fiinţă nefericită. Un nimic. O epavă rătăcitoare care poza nesătulă în faţa fotografilor, ca să-şi alunge plictiseala. M-am scăldat o viaţă întreagă în lux şi bani, zise, strâmbându-se cu dezgust. Îi scârbeam. Şi totuşi îi consumam ca pe nişte droguri, pentru că aveam nevoie de ei. Fără ei n-aş fi avut nimic! strigă cu reproş.

Petros asculta uimit această spovedanie şocan­tă, care se revărsa din ea ca un torent nestăvilit.

nu aveam nimic, continuă mai liniştită, sim­ţind nevoia de a vorbi, de a povesti. Copil n-am fost niciodată. Mă jucam cu doicile şi cu bodyguarzii. Pe mama şi pe tata îi vedeam foarte puţin. El era prins în afacerile lui, ea nu apuca să mă vadă din cauza distracţiilor şi mersului la coafor. Mirosul ei mă răvăşea. Era un amestec de diverse parfumuri caremi provoca o stare de leşin, zise strâmbându-se cu repulsie. Şi totuşi o doream. Mirosul ei mă ameţea, dar eu mă lipeam de ea, spuse, şi ochii i se umeziră de durere. Nu aveam nimic, şi totuşi le aveam pe toate în mâinile mele. Eram o „mică prinţesă”. Orice dorinţă a mea, chiar şi cea mai iraţională, devenea poruncă. Îmi stricam păpuşile pentru a cere altele noi, zise cu o satisfacţie ciudată. Dar nimic n-o mai entuziasma pe prinţesa nesătulă şi capricioasă. Ce­ream un frăţior, dar aceasta era o mare împovăra­re pentru îndatoririle sociale ale mamei mele, care organiza încontinuu evenimente filantropice pen­tru copiii din Africa. Erau nişte petreceri prosteşti, unde doamnele din înalta societate, împodobite cu bijuterii, se serveau din tăvile pline, pentru sărma­nii copii din Africa, comentă ea cu sarcasm.

Mă puneau atunci şi pe mine acolo, ca pe o pă­puşă împodobită, ca să mă etalez, şi dintr-o dată toate luminile reflectoarelor cădeau pe mine, ca şi cum aş fi făcut ceva de valoare. Creşteam şi îmi dă­deam seama că părinţii mei sunt importanţi, şi eu deveneam automat importantă doar pentru că eram fiica lor. Numele meu era suficient pentru a-mi asi­gura ceea ce ceilalţi trebuiau să obţină cu efort şi stăruinţă. Eu le luam pe toate de-a gata, fără nicio strădanie, şi de aceea viaţa mea la şcoală era incre­dibil de plictisitoare. Îi ascultam somnoroasă pe profesori. Nu înţelegeam, dar nici nu mă interesa să înţeleg ceva. De altfel, părerea pe care o aveam despre inteligenţă era foarte proastă. „Şi tu şi fiica ta aveţi capul plin cu paie”, îi spunea deseori apă­sat tatăl meu mamei, îndurerat că nu dobândise un fiu vrednic, care să-l succeadă în colosalul său domeniu financiar. „Doar de distracţii şi cochetării sunteţi bune”, îi reproşa el. Iar eu mă grăbeam să-i adeveresc spusele, aliindu-mă cu mama, care până atunci îmi stătuse departe. Moştenisem frumuseţea ei impresionantă. Ştiam asta. O vedeam în privirile pofticioase ale băieţilor care mă înconjurau şi eram hotărâtă să exploatez asta la maximum. Era singura mea însuşire, singurul lucru care-mi dădea valoa­re şi identitate. Îmi schimbam mereu look-ul, bucurându-mă de felicitările prefăcute, care linguşeau prostia mea. Îmi amintesc cum zâmbeam cu plăce­re în faţa reflectoarelor vedeţi bine, am apărut pe coperţile revistelor -, şi totuşi, chiar în acelaşi mo­ment, o voce sarcastică, ironică, parcă ieşită din iad, îmi rânjea batjocoritor. „Eşti ridicolă şi idioată. O fiinţă jalnică şi de nimic.” îşi arunca otrava ei peste idolul meu zâmbitor, care era reflectat de oglinzi, şi îmi întorcea o grimasă de scârbă şi respingere: „Eşti o caricatură jalnică. Mi-e scârbă de tine!”

îmi venea să-mi închid ochii şi urechile, să nu mai aud, să nu mai văd, dar vocea aceea în tăce­re prindea putere şi mai mare, mă chinuia aprig. Şi plecam. Plecam din ce în ce mai mult ca să scap de ea, să mă pierd în lumini şi gălăgie. Călătoream ca un infractor urmărit, schimbam ţările şi capita­lele. „Să schimbi decorurile”, îmi spuneam, „să ţi se deschidă mintea”. Dar mintea mea se închidea în petreceri şi baruri. Niciun decor nu se schimba.

Era aceeaşi noapte, de la Sena la Chicago. Mirosea a alcool şi a transpiraţie şi a respiraţie grea sub lumi­nile intermitente. Dansam până când picioarele îmi amorţeau, dar niciodată singură. Eram prea provo­catoare şi atrăgătoare pentru a dansa neînsoţită.

Vorbea neîntrerupt. Îşi depăna povestea cu cu­tremurare, simţea nevoia s-o spună. Cuvintele se înghesuiau închise în singurătate şi o presau. Petros asculta cu atenţie, şi această ocazie neaşteptată ca cineva s-o asculte o elibera. Voia să-i spună poves­tea ei. Trebuia să i-o spună ca s-o înţeleagă, ca să-i salveze viaţa.

Peste puţin se opri. Răsuflă adânc.

o astfel de noapte udată cu whisky şi transpi­raţie a adus în chip ciudat în viaţa mea lumină, zise, şi vocea i se adânci. Buza de jos îi tremura. Eram în Spania. Ţară frumoasă ca şi a noastră, plină de via­ţă. Trupul mi se aprinsese pe ritmurile ameţitoare de flamenco. Dansam cu un spaniol. Mă privea în ochi şi mă ameţea. Nu ne cunoşteam. Nici numele nu ni le spuseserăm. Vorbeau doar trupurile noas­tre, instinctul lor de viaţă, zise, plecându-şi capul cu ruşine. În dimineaţa următoare m-am trezit în ca­mera de hotel. Acela lipsea. Am simţit repulsie. Îmi era scârbă de mine. Aceeaşi voce mi-a spus în răs­păr: „Eşti un nimic. Chiar mai prejos de un nimic. un vierme ce se târăşte pe pământ”. Eram tulburată. Ameţită. Nu că ar fi fost prima oară. Dar fusese cea mai ieftină aventură. Şi aveam douăzeci şi opt de ani. Mă pregăteam să închei al treilea deceniu al vieţii şi nu făcusem nimic. Nu lucrasem. Nu studiasem.

Nu iubisem şi nici nu fusesem iubită. Nu ajunsesem nimic. Simţeam că mă rostogolesc în golul care se căscase în mine.

La câteva zile după noaptea aceea am început să ameţesc. Îmi spuneam că e de la multa tristeţe, însă, încet-încet, vedeam cum trupul mi se schimbă şi o bănuială mă măcina. O bănuială care a devenit certitudine când am mers la un cabinet ginecologic. „Sunteţi însărcinată.” Simţeam că mi se deschide pământul sub picioare. Rătăceam pe străzi ca o oaie pierdută. „Poţi să termini cu asta uşor şi repede”, îmi spuneam. „Nu trebuie să intri în panică. O să termini cu asta! Toate vor fi ca mai înainte.

Dar amânam acest sfârşit. Poate pentru că nu voiam să fie toate ca mai înainte. Rătăceam pe străzi şi privirile îmi cădeau cu insistenţă pe cărucioarele cu bebeluşi. Şi spontan îmi mângâiam burta, trupul. „Aici înăuntru”, mă gândeam, „este o fiinţă precum cele care te privesc acum cu ochii lor mari… Doar ochii aceştia nu te judecă. Aici, înăuntrul meu. Şi mă înfioram. Vedeam cum bebeluşii îşi linişteau căpşoarele pe pieptul mamei lor, cum se agăţau cu mânuţele lor de hainele acelora de parcă ar fi fost colace de salvare din naufragii şi îmi mângâiam iarăşi pântecele. „Aici, în pântecele meu”, ziceam, „este acea făptură care o să te îmbrăţişeze cu adora­re, care o să te iubească. Pe tine. O să te iubească. Şi plângeam… Nu mai eram atât de singură. Şi astfel, tot amânam acest sfârşit pe care-l vedeam ca pe o încheiere firească a unei sarcini nedorite. „Mai târ­ziu”, ziceam. „Mai târziu.”

Nici nu mi-am dat seama cum s-a împlinit luna a treia a sarcinii mele. „Acum e puţin cam târziu pen­tru a întrerupe sarcina”, a zis doctorul. „însă există încă soluţii, dacă doriţi.” A dat să mă atingă, însă eu am reacţionat spontan să mă apăr. Mi-am pus mâinile instinctiv pe burtă. „Nu, nu vreau!, am răs­puns”, şi am plecat de la cabinet aproape alergând.

De-acum ştiam. Voiam acel copil. Îl iubeam ca şi când ar fi fost deja născut. Aveam nevoie de el. Din clipa aceea m-am dedicat comorii pe care o aveam în mine. Citeam cărţi, vizionam documen­tare şi eram ameţită de minunea vieţii care prindea trup şi oase în pântecele meu. Mergeam prin soa­re şi îmi spuneam: „Stai jos! Copilul a obosit”, ca şi cum l-aş fi ţinut de mână. Voiam să fumez şi arun­cam ţigara îngrozită. Îl vedeam pe bebeluşul meu înecându-se cu fumul de ţigară. Lumea întreagă se învârte de-acum în jurul lui. Existenţa lui alunga tot ce mă apăsa. Nimic nu mă mai măcina. Nici noap­tea plăcerilor Barcelonei, nici Eriniile care mă fugă­reau, nici ţipătul demonic de disperare care urla în capul meu. Parcă Dumnezeu aruncase o frânghie în prăpastie şi eu o apucasem ca să urc la lumină.

Asta a fost Elena mea. O frânghie în prăpastie. Colac de salvare de la înec. Singurul sens într-o via­ţă haotică, singura speranţă ca să trăiesc. Salvarea mea. După ce s-a născut am adorat-o şi mai mult. Eram în sfârşit utilă. Aveam o calitate. O viaţă nea­jutorată era cu totul în mâinile mele. Elena mă avea doar pe mine. M-am devotat ei. „Pighi Minas s-a dedicat rolului matern”, scriau revistele, aprobând decizia mea de a păstra copilul. „Pighi Minas este o sursă de inspiraţie pentru mamele necăsătorite”, comentau cu naivitate, iar eu, pentru a fi cu ade­vărat o sursă de inspiraţie, am întemeiat o casă de oaspeţi pentru mamele necăsătorite, şi mă bucuram că pentru prima dată foloseam celebritatea pe care o aveam pentru ceva pozitiv.

Aceasta a fost Elena mea! strigă iarăşi, cu vocea sfâşiată. Singurul motiv ca să trăiesc. Dacă-mi pierd copilul, o să pier şi eu. O să-mi pun capăt zilelor. Nu mai merită să trăiesc!

Avea o sinceritate disperată în tonul vocii, care îngrozea.

pighi, zise cu teamă doctorul.

salvaţi-o, domnule profesor! urlă Pighi. Faceţi transplantul! Luaţi-mi rinichiul! Vă rog! Vă implor!

pighi…

puteţi! Îl întrerupse iarăşi Pighi. Ştiu că puteţi, domnule profesor! Sunteţi un doctor foarte bun. O să găsiţi o cale. O să reuşiţi. Puteţi, domnule profe­sor! Credeţi-mă! strigă cu încăpăţânare sălbatică, cu hotărâre fermă, cu siguranţă aproape profetică.

puteţi! repetă aproape ca o poruncă şi, totoda­tă, ca o rugăminte.

Petros rămase pentru o clipă nemişcat. Ochii i se încruntară gânditori. Cu un an în urmă, la con­gresul de la Stocholm, susţinuse primul lui referat, împreună cu Williams, despre transplanturile in­compatibile cu titlul: Perspective şi probabilităţi. Pro­punerile lui au fost întâmpinate pozitiv. După ace­ea Rays în America a făcut transplant adulţilor cu compatibilitate parţială a ţesuturilor. Şi a reuşit… A reuşit! Se înfioră. Dar în cazul acesta era mai greu. Avea de-a face cu un copil. Şi cu un grad foarte mic de compatibilitate. Aproape inexistent. Însă… Sân­gele îi alerga prin vene, îl îmboldea. Înţepături fier­binţi îi străpungeau membrele… Însă… Respiraţia i se accelera. Privi crucea. Cu intensitate. Cu stăru­inţă. Ca şi când ar fi rugat-o să-i spună „da”, „da”.

e-n regulă, Pighi, răspunse rar. O s-o facem, dar…

Tânăra a scos spontan un strigăt de bucurie, iar Kairis şi-a deschis la fel de spontan gura, fulgerat de uimire.

mulţumesc! zise cu sinceritate Pighi Minas, şi lacrimile i se scurgeau pe obraji. Mulţumesc, dom­nule profesor! Puteţi! repetă cu căldură. Puteţi! de parcă ar fi vrut să-i curme îngrijorările.

Petros Dendrinos îi zâmbi. Ieşi uşurată din birou.

ce-ai făcut? strigă fără reţinere Kairis, îndată ce uşa s-a închis în spatele tinerei.

El nu-i răspunse.

ce-ai făcut, Petros? repetă acela.

vom face transplantul, răspunse netulburat.

dar Petros, este incompatibilă. O să…

ştiu! Îl întrerupse aproape enervat. Ştiu! repe­tă mai liniştit.

Se ridică cu hotărâre şi se aşeză în faţa lui. Tru­pul său drept stătea falnic ca un stejar secular.

ştiu, Haralambos! Dar mai ştiu că în medicină trebuie ca uneori să şi cutezăm. Să facem salturi, atunci când paşii nu sunt suficienţi. Ca să nu ne prăbuşim.

Ca să mergem înainte. Studiez de mult timp asta, cum este posibil să se facă transplant de la un dona­tor incompatibil. Îţi aminteşti, la congresul de anul trecut am susţinut primul meu referat. Dacă facem plasmafereză⁵, zise gânditor, şi prescriem imunosupresoare⁶, sistemul imunitar al pacientului se poate adapta transplantului. E periculos. Ştiu asta. Dar să aşteptăm sau să-i punem rinichi artificial e şi mai periculos. N-avem speranţe. Vom cuteza, Haralam­bos! Pighi are nevoie de asta… Ori pe scut, ori sub scut⁷! strigă cu hotărâre.

Kairis îl privea tăcut. Aşa, cum stătea în picioa­re în faţa lui, i se păru că profesorul se înalţă… Că iese în afara graniţelor omeneşti, devenind uriaş. Şi el simţea nevoia să se micşoreze, să se încline cu respect în faţa acestui uriaş, a gigantului sacru al medicinii, a cercetătorului care înainta, a omului pe care-l iubea.

petros… şopti cu sfială.

Dar Petros Dendrinos nu auzea, nu vedea. Privea neclintit în faţă, doar în faţă, ca un cârmuitor inspirat care are o mare viziune. Ochii îi ardeau lu­minaţi de acea viziune măreaţă, care-l chema spre incertitudine. Pumnii i se închideau strânşi pe lângă

⁵ Tehnică transfuzională care permite prelevarea doar a plasmei de la un donator de sânge sau de la un bolnav, (n.tr.)

⁶ Imunosupresorul este un medicament care atenuează sau suprimă reacţiile imunitare ale organismului. (n.tr.)

⁷ În Sparta era obiceiul ca mama să-i dea fiului ei un scut şi să-i zică: «Fie cu acesta, fie sub acesta!», adică fie să te întorci învingător cu acesta, fie să te aducă mort deasupra lui. (n.tr.)

coapse, iar trupul i se încorda neclintit, ca o statuie antică. Doar pleoapele îi tremurau pe neobservate cu o teamă ascunsă, dar Petros privea înainte.

Kairis se înfioră. Era aceeaşi expresie de cute­zanţă şi hotărâre care-l atrăsese la chipul profesoru­lui cu doisprezece ani în urmă, atunci când Petros Dendrinos îndrăznise iarăşi să facă un salt în gol, un pas inedit şi incert, pentru a smulge din ghearele morţii o tânără de optsprezece ani… Şi reuşise!

ce spui? O să reuşim? întrebă pe neaşteptate profesorul, întorcându-se spre el. Neliniştea îi făcea vocea să tremure.

da, Petros. O să reuşim! Îi răspunse cu căldu­ră şi siguranţă Haralambos. Poţi, Petros! repetă el cuvântul folosit de Pighi. Poţi!

– „Pe toate le pot întru Hristos, Cel care mă în­tăreşte”, rosti el rar. O să reuşim, dacă va încuviinţa Dumnezeu.

Privi crucea. Domnul îşi apleca capul. Îi făcea semn că „da!”.

Capitolul VII

Funcţionează!

Dacă facem plasmafereză şi eliminăm din sângele copilului anticorpii periculoşi, există proba­bilitatea rezonabilă ca transplantul să nu fie respins, chiar dacă este incompatibil, le arătă profesorul spe­cialiştilor.

îi adunase pe toţi în micul amfiteatru al Spitalu­lui Universitar, pentru a le explica noul proiect me­dical. Aceia ascultau cu răbdare şi atenţie.

această intervenţie prezintă riscuri, continuă privindu-i pe rând, unul câte unul, în ochi. Dar ca medici trebuie să vă obişnuiţi şi cu acestea. Atunci când te lupţi cu moartea, uneori trebuie să rişti până la capăt.

totul va merge bine. Puteţi, domnule profe­sor! spuse o voce bărbătească tânără, sigură.

Ceilalţi încuviinţară fără rezerve.

îi privi cu recunoştinţă şi emoţie.

Parcă se înţeleseseră între ei să formeze un cerc de încredere şi susţinere, care-i micşorau îngrijorarea.

Acea săptămână preliminară, în care trebuia să fie pregătit transplantul, era ca un maraton pentru Petros Dendrinos. Ceasuri întregi stătea afundat în cărţile groase de nefrologie. Citea iarăşi şi iarăşi, prelucra, sublinia, corecta, se adâncea în cercetare. Şi doar atunci când oboseala îi biruia inevitabil tru­pul şi mintea, le îndrepta pe toate spre Iisus de pe cruce, să citească El, să aprobe El, să corecteze El, Marele Doctor al trupurilor şi al sufletelor.

„Tu, Doamne!” zicea, privind cu adorare cru­cea. „Doar tu poţi! Binecuvântează-mă! Luminează-mă! Călăuzeşte-mă!”, striga cu nelinişte, arătându-i notiţele lui împrăştiate şi îndelung corectate pe hâr­tie. „Salveaz-o pe fetiţă, Doamne! Pentru Pighi!” Şi mărturisirea disperată a tinerei Minas se învârtea insistent în mintea lui. „Fă-o să Te cunoască, Doam­ne! Să guste din iubirea Ta!”, continuă, şi-L privea pe Dumnezeu complice, ca şi cum ar fi întocmit îm­preună planul comun al mântuirii unui suflet.

Această dorinţă de a o împinge pe tânăra Pighi, care era atât de chinuită, în îmbrăţişarea divină, îi aprindea şi mai mult zelul de a salva fetiţa.

Agnia stătea lângă el, ca întotdeauna, ca un în­ger care-l întărea în momentele de nelinişte. Îi ducea portocale, prepara prăjituri, aranja cu migală cărţi­le şi hârtiile de pe biroul lui. Uneori se apleca şi ea cu interes peste cărţile groase de nefrologie. Ochii ei urmăreau rândurile, chiar dacă nu înţelegea. Nu avea de oferit niciun cuvânt care să lumineze nelă­muririle lui labirintice, dar ştia că acele clipe erau în taină nepreţuite pentru soţul ei. Era acolo, ca un ţărm nevăzut de blândeţe familială.

Dacă n-o să reuşim, Agnia, o s-o las pe Pighi fără un rinichi şi voi chinui în zadar, poate chiar fatal, copilul, zicea, atunci când îngrijorarea atingea apogeul.

nu-ţi fie teamă, dragul meu! Poţi! Îl liniştea Agnia, folosind acel cuvânt rostit de sute de ori, care însă, atunci când era articulat de gura ei, prin­dea o altfel de putere.

Pighi Minas, care îi preocupa atât de mult pe so­ţii Dendrinos, se liniştise de-acum şi ea întru totul. Se internase fericită la spital, pentru analizele nece­sare şi pentru transplantul ce avea să se facă, şi în­soţea mereu cu un zâmbet politicos şi recunoscător orice tratament pe care-l primea. Cei care o văzuseră plângând isteric şi nebuneşte, acum se mirau de răb­darea şi calmul ei. Accepta, ca o fiinţă netrupească, orice intervenţie dureroasă în trupul ei, ca un martir care pătimea de bunăvoie pentru un scop suprem.

această tânără a devenit alt om. Ai transfor­mat-o! observa Kairis, care o compătimea mult.

Petros Dendrinos o vizită în ajunul zilei în care urma să se facă transplantul.

Era palidă, epuizată trupeşte, dar strălucea cu totul, cu împăcarea omului care făcuse ce trebuia. Când îl văzu zâmbi veselă.

eşti bine? o întrebă cu preocupare doctorul.

mă simt minunat, domnule doctor! răspun­se cu căldură Pighi. De multă vreme nu m-am mai simţit aşa. Atâta frumuseţe, atâta plinătate, ca atunci când mi-au adus-o pentru prima oară pe Elena mea, şopti cu emoţie. Vă mulţumesc, domnule doctor. Vă mulţumesc că mi-aţi dat să trăiesc această minune a vieţii. Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut.

n-am făcut încă nimic, Pighi! Îi spuse cu în­grijorare doctorul.

o să faceţi. Puteţi, domnule profesor! zâmbi cu încredere Pighi.

Această speranţă plină de siguranţă a lui Pighi îl împovăra. Simţea că fetiţa este agăţată de el, iar el făcea acrobaţii pe o frânghie nesigură, fragedă şi subţire. Un pas neîndemânatic şi strâmb, şi Pighi, care acum era calmă, o să se prăbuşească din nou în prăpastie. De această dată definitiv, fatal.

Pentru o clipă regretă că cedase în faţa convin­gătoarei ei insistenţe de a încerca imposibilul.

poate că ai avut dreptate, îi zise încruntat lui Kairis, în după-amiaza aceea critică din ajunul in­tervenţiei. Poate că nu trebuia să fiu de acord cu acest transplant.

ba trebuia! Îl întrerupse hotărât Haralambos.

îşi înclină trupul mare în faţă, îndoindu-şi mâi­nile pe birou, şi îşi privi în ochi prietenul.

mâine o să lupţi pentru o minune, Petros! zise rar. Şi n-o să fii singur! continuă, arătând spre Iisus cel răstignit, aflat în faţa lor.

Petros zâmbi… Se întoarse acasă devreme ca să se odihnească.

m-a alungat Haralambos, îi spuse soţiei lui.

Ea îi întinse masa, îi puse să mănânce şi îl îngriji ca pe un copil care a doua zi urma să dea un examen important.

fetiţele ce fac? întrebă cu nerăbdare.

Voia să le vadă, să le ia în braţe, să prindă putere din mireasma, din atingerea, din râsetele, din ochii lor.

cea mică a adormit. Iar Dimitra… zise cu greu, a adormit şi ea. Azi a avut examen şi s-a întors ruptă de oboseală. Şi are examen şi mâine, continuă, ascunzându-şi privirea.

Inima îi tremura şi mai tare. Minţea. Încă o dată, îl minţea pe soţul ei.

Dimitra nici măcar nu era acasă. Îi ceruse cu o insistenţă încăpăţânată permisiunea de a petrece cu prietenele ei ca recompensă, după cum spunea, pentru notele foarte bune şi succesive pe care le ob­ţinuse la toate materiile.

Pretinsese asta ca şi când i s-ar fi cuvenit, şi Ag­nia îi ceruse să promită că se va întoarce până la ora unsprezece, de dragul tatălui ei. Fata promisese cu bunăvoinţă, dar Agnia nu era deloc sigură că-şi va ţine promisiunea. Se uită încă o dată neliniştită la ceasul rotund de pe peretele mare din faţă. Limba mică tocmai trecuse de ora unsprezece.

mergi să te culci, dragul meu. O să strâng masa şi o să vin şi eu, zise cu naturaleţe, ascunzân­du-şi cu îndemânare temerile.

El se supuse. De altfel voia să vorbească cu Dumnezeu, să discute pentru ultima oară înainte de transplant şi să adoarmă în braţele Lui.

Agnia rămase singură. Îşi ascunse faţa în palme şi respiră adânc. Ticăitul ritmic al ceasornicului se amplifica cumplit în tăcerea adâncă. Limbile se în­vârteau repede. Ochii i se umplură de lacrimi. Nu, nu trebuia. Nu trebuia să cedeze în faţa insistenţelor ei. Dar fiica sa se comporta cu atâta cruzime, încât tânăra mamă se simţea ca un căpitan neexperimentat căruia marea i se arată învolburată chiar de la prima călătorie.

La drept vorbind, ce avea să se întâmple cu fiica lor? Cine o va opri din furia ei nestăvilită?

întrebările îi năvăleau ameninţătoare în minte, ca nişte duhuri rele, şi jucau în jurul ei. Ticăitul rit­mic al ceasornicului, care făcea cu indiferenţă noap­tea să treacă, îi lovea ca un ciocan nervii, care se în­cordau să audă paşi pe scări.

La drept vorbind, oare cu cine semăna această fată? Era întruchiparea îndrăznelii tatălui ei, întoar­să pe dos.

Agnia se gândea, se gândea, şi gândurile îi fă­ceau mintea s-o doară. Sări ca un arc când s-au auzit paşii fiicei sale. Se uită la ceas. Era doisprezece.

Deschise repede uşa. În lumina care pătrundea de afară cercetă cu nerăbdare silueta fetei. Avea pă­rul răvăşit, nepieptănat, iar geaca îi aluneca negli­jent de pe umeri.

unde-ai fost? De ce vii la ora asta? Murmură mama ei printre dinţi. Ai zis că o să te întorci până la unsprezece. Ai promis.

bine, mamă, dar de ce te porţi aşa? Doar o oră am întârziat! protestă adolescenta.

nu striga! O să-l trezeşti pe tatăl tău. Se pare că ai uitat ce-l aşteaptă mâine, o mustră mama ei cu furie.

Dimitra îşi plecă capul cu regret. Se uită tulbu­rată spre dormitor. Ar fi vrut să vorbească cu tatăl ei…

du-te în camera ta! Repede! Îi porunci Agnia, şi fata dispăru ca un animal fugărit, închizând cu atenţie uşa după ea.

Pentru o clipă Agnia privi trupul elegant şi sprinten care se pierdu grăbit în spatele uşii ce se închise. Imaginile cumplite din acel video al ruşinii i se întorceau în minte. Inima maternă i se întunecă, îl privi înspăimântată pe Iisus pe cruce. Era singurul ei reazem. Pentru o clipă simţi că le descarcă pe toate în spatele Lui: pe Dimitra, pe soţul ei, care a doua zi avea să facă o intervenţie atât de grea, pe Elena care avea doar patru anişori, pe Pighi Minas, pe Despina cu fiul ei care se lupta cu moartea. Pe toţi. Agnia îi lua şi îi punea pe umerii Dumnezeului ei, Care ridica crucea. Acela se îndoia şi mai mult din pricina greutăţii care ise punea pe umeri, dar Agnia se uşura, se uşura…

„în mâinile Tale, Dumnezeul meu!”, zise ea of­tând. Se duse în dormitor. Soţul ei dormea, liniştit de rugăciune şi de iubirea celor care-l susţineau. Se ghemui uşor lângă el, adunându-şi trupul ca şi cum ar fi căutat ocrotire şi ajutor fie chiar şi din răsufla­rea lui.

îşi îmbrăţişă perna. Fără să vrea, lacrimile îi izvorâră iarăşi din ochi.

Era atât de obosită… Luptase atâta de una sin­gură. Dar când se gândi cât va lupta a doua zi soţul ei, singur cu moartea, lacrimile i se uscară pe obraji.

Zorii zilei îl găsiră pe Petros Dendrinos în pi­cioare, foarte pregătit. Împreună cu el era şi Agnia, căreia tensiunea şi stresul acelor momente îi alun­gaseră automat tot chinul pe care-l îndurase cu o zi în urmă.

totul va merge bine, dragul meu! zise ea, încolăcindu-şi mâinile cu blândeţe în jurul gâtului so­ţului său. Hristos şi Sfântul Pantelimon, pe care atât de mult îi iubeşti, aceştia vor face transplantul.

ştiu, Agnia! răspunse doctorul optimist. Ştiu că o să te rogi.

O mângâie cu tandreţe. Îşi luă geanta şi deschi­se uşa grăbit, însă nu apucă să plece:

tată!

Vocea fiicei lui celei mari îl opri. Deschisese şi ea în grabă uşa camerei sale.

mult succes, tată!

Ochii îi erau umflaţi de somn, trupul i se legăna pe jumătate adormit, dar vocea ei mărturisea toată dorinţa cu care aşteptase acel moment.

Petros se uită emoţionat la fiica lui. Îi luă în pal­me cu blândeţe capul nepieptănat.

îţi mulţumesc, inimioara mea! zise cu căldură, îţi mulţumesc. Acum mergi la culcare. E încă foarte de dimineaţă.

mult succes, tată! spuse iarăşi biruitoare Di­mitra, arătând hotărârea de a ignora tot somnul care o cuprindea.

Agnia simţi că i se încălzeşte inima. Acea scenă frumoasă venea ca un pansament pus pe rănile din ajun. Dimitra era până la urmă un copil, un copil care doar înălţa steagul revoltei sale trecătoare.

îşi luă rămas bun pe scări de la soţul ei, cu un ultim zâmbet de încurajare.

Astfel, întărit de iubirea lor, Petros Dendrinos împinse cu hotărâre uşa grea a sălii de operaţie.

totul este pregătit! Te aşteptam! Îl întâmpină Haralambos.

Erau toţi acolo. Toată vechipa. Anestezistul, su­rorile de la sala de operaţie, specialiştii, ca nişte sol­daţi care aşteptau ordinul de luptă.

Pe patul chirurgical, cu masca de anestezie pusă deja pe faţa mică, dormea nemişcată şi acoperită cu cearceaful chirurgical verde fetiţa lui Pighi Minas.

Haralambos scoase valijoara sterilă care păstra în ea, ca într-un seif, darul sfânt al mamei fetiţei, rinichiul pentru transplant.

îmbrăcă şi el halatul chirurgical şi masca ce-i acoperea faţa până la ochi. Era momentul trans­plantului. Petros Dendrinos devenea doctor, doar doctor. Lumea, treptat, dar repede, se îndepărta. Persoane, lucruri, voci, se pierdeau din memoria lui, ca şi când ar fi căzut, unul după altul, într-o ga­ură neagră ce le făcea să dispară. Scoase fulgerător icoana Sfântului Pantelimon, pe care o păstra me­reu în buzunarul halatului chirurgical, o privi şi îşi făcu semnul crucii.

„Mult succes, tată!”, auzi pentru ultima oară vo­cea biruitoare a Dimitrei, şi lumea din jurul lui se stinse.

Marea bătălie începea.

Ora 8.10 dimineaţa.

Muşchii şi nervii i se încordară. Faţa i se schim­bă şi i se întări. Deveni piatră brăzdată de linii as­cuţite. Pupilele ochilor, aflaţi deasupra măştii şi de­desubtul bonetei chirurgicale, jucau cu agerime de vultur şi cu fermitate. Priviră monitorul. Tensiunea 10. Pulsul 72.

secţiune! Lateral jos în dreapta!

doamne-ajută!

Ora 8.30 dimineaţa.

doamne, călăuzeşte-i mâna, luminează-i min­tea, ajută-l!

Rugăciunile urcau cu căldură de pe buzele Ag­niei.

sfinte al lui Dumnezeu, blânde Pantelimon, aleargă în sala de operaţie!

Ora 9.10 dimineaţa.

organul pentru transplant!

Câteva perechi de ochi se concentrară asupra secţiunii deschise.

Respiraţia li se tăie. Nu se mai auzea nimic. Ochii lui Kairis se căscară uriaşi.

Dincolo de uşa grea, rudele pacienţilor stăteau cu sufletul la gură.

maica Domnului, salvează copilaşul meu. Pighi Minas stătea în îmbrăţişarea tatălui ei. Râuri de sudoare curgeau de pe trupul docto­rului. Rinichiul sănătos al mamei fusese deja aşezat în locul celui distrus al fetiţei.

Ceea ce eşti folositoare creştinilor, neînfrunta­tă mijlocitoare către Făcătorul, neschimbată… strigă Agnia rugându-se.

Conectarea la vena renală.

aleargă, ca o bună, spre ajutorul nostru. Aleargă, Maica Domnului, aleargă grabnic, ajută-l!

Pupilele profesorului se micşorau privind cu atenţie. Făcu o crestătură în vena minusculă a vieţii.

Doamne, miluieşte!

Ora 10 dimineaţa.

Conectarea la artera renală.

Sudoarea îi curgea de peste tot: de pe omoplaţi, de pe coaste, de pe genunchi. Halatul i se lipise de trupul ud.

Rinichiul sănătos a fost introdus în trupul copi­lului, pentru a fi readus la viaţă de sângele său.

Minutele rămase se numărau de-acum invers.

Conectarea la vezica urinară.

Agonia era la apogeu.

doamne, miluieşte!

Ora 10.30 dimineaţa.

introduceţi cateterul! Am terminat.

Glasul îi poruncea calm, însă genunchii şi muş­chii îi tremurau.

Mâinile încetaseră de-acum să mai lucreze. Ochii i se aţineau pe rinichiul abia transplantat.

Câteva minute de aşteptare. Cumplită aştepta­re. Câteva minute, care însă păreau veacuri. Vasele capilare de pe carnea cenuşie începură să se umfle. Rinichiul transplantat era alimentat cu sânge. Pere­ţii începură să se contracte ritmic. Tensiunea urca stabil. Secreţiile curgeau normal prin tubul subţire şi transparent.

funcţionează!

Cuvântul se auzi încet, şovăitor, cu reţinere, dă­tător de speranţă, neliniştit, sfâşietor. Apoi trium­fător, izbăvitor. Unul după altul… „Funcţionează! Funcţionează!”, cu voci tremurătoare. Cu lacrimi care le curgeau din ochi spontan. Cu fior, cu bucu­rie, cu izbăvire.

funcţionează… Funcţionează…

funcţionează, Petros! spuse într-un sfârşit Kairis, şi vocea lui gravă se auzi ca un anunţ de biruinţă.

Profesorul nu vorbea. Nu răspundea.

Stătea încă neclintit deasupra fetiţei. Ochii lui priveau intens, cu atenţie, rinichiul transplantat, care asculta deja cu prietenie de noul său trup. Li­chidele din tubul subţire şi transparent curgeau normal şi neîntrerupt.

funcţionează, Petros!

O căldură îi năpădi inima. O căldură care se suia ca un suspin, ca un nod, în gâtul său. Apoi urcă până la pleoape şi se transformă în două linii ume­zi. Două linii umezi deasupra feţei asudate, care se amestecau cu transpiraţia lui caldă. Mâinile îi pipăiră instinctiv deasupra inimii. Apucară iconiţa Sfân­tului Pantelimon. Mănuşile însângerate o colorară în roşu.

sfinte Pantelimon, purtătorule de nevoinţe şi vindecătorule, prietenul meu!

Sfântul îl privea atât de blând, cu zâmbetul lui vesel, bizantin.

Râurile de lacrimi se îngroşau. Se lupta să se ab­ţină, pentru a le elibera când va fi singur, în faţa lui Dumnezeu şi a marelui mucenic făcător de minuni.

încă douăzeci şi patru de ore, sfinte, şi toate se vor termina cu bine!…

Dar Sfântul Pantelimon îi zâmbea atât de vesel şi atât de sigur, încât după aceste douăzeci şi patru de ore părea că neîndoielnic va veni izbânda.

Intervenţia s-a încheiat.

Se uită la Kairis. La vechipa lui. Stăteau toţi aco­lo atenţi. Rinichiul sănătos făcea să circule normal prin el sângele fetei, nepăsător faţă de îngrijorarea lor, de parcă ar fi fost mereu acolo.

Şi atunci pentru prima oară în sala de operaţie, sau mai bine zis a doua oară, după doisprezece ani, izbucniră aplauze. Aplauze calde, pline de emoţie.

coaseţi rana! Puneţi pacienta la resuscitare! porunci în grabă, şi ieşi din sala de operaţie.

Voia să rămână singur. Singur cu ai săi, cu Dumnezeu, cu sfântul, ca să se elibereze.

încă douăzeci şi patru de ore şi o să fim siguri, Agnia, îi spuse la telefon.

bravo, dragostea mea! Totul o să fie bine! se auzi vocea ei entuziasmată.

Haralambos Kairis se instalase deja la secţia de terapie intensivă, pentru a controla neîncetat evolu­ţia postoperatorie a fetiţei. Specialiştii şi infirmiere­le erau toţi încă pregătiţi de luptă. Era şi profesorul acolo. Nu era de gardă, dar avea să rămână acolo până a doua zi, în tovărăşia lui Iisus cel răstignit şi a marelui mucenic doctor.

îi luă cu râvnă în mâini icoana. O şterse cu aten­ţie de sângele care o pătase în sala de operaţie. Erau doar amândoi. Erau momentele lor culminante.

„încă douăzeci şi patru de ore, sfinte al meu”, îi şopti iarăşi. „Termină minunea ta. În dar ai primit”, îi spuse, de parcă i-ar fi amintit de datoria lui.

Sărută icoana cu blândeţe, aproape cu afec­ţiune. Sfântul era cel mai iubit coleg, cel mai fidel prieten, profesorul lui, după cum spunea. Cel care, atunci când el avea vârsta de şaisprezece ani, la o Sfântă Liturghie a praznicului său, în satul părin­tesc care sărbătorea, a influenţat prin pilda lui isto­risită expresiv de preot, hotărârea lui finală: doctor sau fizician? Doctor!

„Doar douăzeci şi patru de ore, sfinte”, spunea doctorul cu îngrijorare.

Dar orele care treceau adevereau zâmbetul în­curajator al marelui mucenic tămăduitor. Niciun mesaj urgent nu veni să-i tulbure liniştea. Kairis acorda cu exactitate toate dozele de imunosupresoare stabilite de profesor şi rinichiul sănătos răspundea foarte binevoitor, fără nicio reacţie nelalocul ei. Bucuria alunga oboseala din membrele lui Haralambos.

Petros intră din nou la secţia de terapie intensi­vă seara, după doisprezece ore de la transplant.

totul merge bine, domnule profesor, îl întâm­pină cu entuziasm Fotini.

Profesorul îşi aţinti nerăbdător ochii spre apa­rate. Liniile şi numerele alternau normal. Fetiţa, aflată încă sub anestezie, părea că doarme liniştit, ca un înger. Lichidele curgeau normal pe tuburile care-i străbăteau trupul. Petros privea cu lăcomie. Ca şi când ar fi văzut cea mai frumoasă privelişte.

am învins, Petros, zise rar prietenul său.

nu te grăbi, răspunse el.

Experienţa îl învăţase să amâne speranţa. Târ­ziu, în noapte, Pighi Minas, şchiopătând din cauza operaţiei, intră în bisericuţa retrasă a spitalului, afierosită Sfântului Pantelimon.

Voia cu disperare s-o vadă pe fetiţa ei, s-o strân­gă la piept, s-o umple cu săruturi, însă ştia că acest lucru era imposibil. Era însă vie şi era bine. Veştile de la doctori veneau optimiste, şi asta îi era suficient.

„îţi mulţumesc, Maica Domnului. Păzeşte copi­laşul meu! Stai cu el, Maica Domnului”, se ruga Pighi.

Până ieri acea fiinţă neprihănită, cu pruncul dumnezeiesc în braţe, era pentru ea o celebră necu­noscută. O văzuse de când era copil, însă nu avuse­se nicio legătură cu harul ei. Dar de câteva zile acea Maică a Domnului îndepărtată, care-i fusese indife­rentă, devenise cea maLblândă sprijinitoare a ei. O mamă îndurerată ca şi ea. O mamă care îşi întindea mâinile pentru a o îmbrăţişa şi pe Elena ei pe lângă preaiubitul său Fiu, Iisus Hristos.

„Maica Domnului, nu pleca de lângă patul ei”, zicea plângând ca un copil Pighi. Se lumina de ziuă. Soarele zgârcit de noiembrie încălzea mângâietor pământul îngheţat şi topea triumfător orice gheţar de frică din inimile oamenilor. Ora 10 dimineaţa. Cele douăzeci şi patru de ore critice ajunseră la sfâr­şit. Petros Dendrinos trecu pragul uşii grele a secţi­ei de terapie intensivă. Zâmbete calde, de uşurare, zâmbete triumfătoare, îl întâmpinau de pretutindeni. Un sentiment de bucurie se revărsa în atmo­sferă şi lumina altfel acel salon plin de tristeţe.

am învins, Petros, strigă iarăşi Kairis, acum fără şovăială.

Profesorul o privi pe fetiţă, privi aparatele. Li­niile şi numerele se afişau normal. Culoarea reve­nea pe faţa ei chinuită.

Arhitectul victoriei zâmbi. Prima oară după două zile Petros Dendrinos zâmbea liber, fără reţinere, fără nicio umbră de îngrijorare.

Trupul lui încă obosit se străduia să răspundă la bucurie. Bătăile inimii i se accelerau.

„Am învins, Hristoase!”, zise cu bucurie în gând. „Am învins împreună! Tu!”

am învins! Îi răspunse tare prietenului său.

Şi spontan braţele se deschiseră. Cei doi bărbaţi se pierdură unul în braţele celuilalt. Trupurile li se îmbrăţişau strâns. Braţele le loveau frăţeşte omopla­ţii, lacrimile li se amestecau. O viaţă întreagă împre­ună. La durere şi la moarte, împreună. La biruinţă şi la bucurie, împreună!

O viaţă întreagă…

am învins, Petros! Am reuşit! Ai reuşit!

slavă Ţie, Dumnezeule!

În jurul acelei îmbrăţişări frăţeşti un lanţ uman forma un cerc şi aplauda victorios.

Unitatea de terapie intensivă de la secţia de ne­frologie, toată vechipa care se ocupa de domeniul re­nal şi de cel al transplanturilor sărbătorea.

Chemaţi-o pe Pighi! spuse poruncitor doctorul, care se pierdea în îmbrăţişări, în strângeri de mână, în felicitări, în faţa uşii secţiei de terapie intensivă.

Chiar el îi va da vestea lui Pighi Minas.

Stătea în faţa lui ca o căprioară înspăimântată, cu ochii larg deschişi şi cu simţurile ascuţite la ma­ximum.

cu ajutorul lui Dumnezeu toate au mers mi­nunat, Pighi! N-a apărut nicio complicaţie. Am depăşit de-acum orice pericol iminent. Organismul a acceptat normal rinichiul transplantat. Probabilită­ţile de respingere sunt acum la fel ca şi cele ale unui transplant reuşit, adică foarte mici. Cu prescripţiile şi atenţia potrivită, sperăm că toate vor evolua normal.

Nici nu apucă să termine ce începuse. Un stri­găt de bucurie sfâşie tăcerea de pe hol. Pighi plân­gea, striga, îşi răvăşea părul, îşi amesteca cuvintele, aiura de bucurie.

mulţumesc! Mulţumesc!

îi luă mâinile profesorului. Le sărută.

vreau să o văd! O pot vedea? zise dezarmant, cu nişte ochi rugători şi înlăcrimaţi.

Intrară împreună în secţia de terapie intensivă.

Peste puţin o treziră pe fetiţa ei. Îşi deschise cu nelinişte ochii nevinovaţi.

mamă! strigă înspăimântată.

Sunt aici, inimioara mea. Mama e aici.

Pighi se aplecă deasupra ei. Donatoarea şi pri­mitoarea… incompatibile. Donatoarea şi primitoa­rea… Mamă şi fiică.

Scena aceasta se reflectă în ochii doctorilor.

Iubirea… Cea mai puternică iubire, iubirea din­tre mamă şi copil, învinsese adevărul crud al docto­rilor.

Iubirea cea mai tare decât moartea.

Petros Dendrinos ieşi grăbit de la secţia de tera­pie intensivă…

„Slavă Ţie, Doamne!”

Capitolul VIII

Noi trofee

un succes medical inovator a fost înregistrat astăzi la clinica de nefrologie a Spitalului Univer­sitar din Atena. Primul transplant de rinichi de la un donator incompatibil a fost realizat cu succes de către vechipa excelent pregătită de profesorul de ne­frologie Petros Dendrinos. Donatoare a fost fiica ce­lebrului armator Stratis Minas, iar primitoare fetiţa ei de doar patru ani. Fetiţa fusese adusă de urgenţă la spital în urmă cu zece zile, cu insuficienţă rena­lă gravă şi cu foarte puţine şanse de supravieţuire. După cum a anunţat distinsul profesor, domnul Pe­tros Dendrinos, acest transplant este rodul străda­niei coordonate şi colective a personalului medical al clinicii de nefrologie şi constituie un reper pentru parcursul transplantului renal din ţara noastră.

ura! strigă Dimitra, aproape sărind din foto­liu. Vestea ieşi repede de pe uşile spitalului, pătrun­se în buletinele de ştiri, de obicei pline de drame, care au retransmis-o cu elogiu înainte ca cei doi me­dici să se întoarcă acasă.

când o să vină tata? întrebă nerăbdătoare Dimitra.

cred că la prânz, răspunse Agnia. Unde te duci? strigă mama ei, dar nu mai primi răspuns.

Dimitra dispăruse ca o umbră. Dar nici ea nu avea prea mult timp. Privi stresată ceasul şi alergă în bucătărie.

Petros Dendrinos răspundea la telefoanele care sunau fără întrerupere în biroul său. Colegi de la Facultăţile de Medicină, profesori din străinătate, medici cu care colaborase, prieteni personali, cores­pondenţi medicali, chiar şi pacienţi vindecaţi mai de mult, toţi îl căutau să-l felicite.

Le mulţumi tuturor cu smerenie, preţuia iubi­rea lor, dar gândul lui evada acasă. Voia să se afle acolo. Se ridică cu hotărâre. „Să-mi mai telefoneze şi mâine”, murmură. Ieşi grăbit din birou.

felicitări, domnule profesor! Dumnezeu să vă lumineze mereu! auzi o voce cunoscută, care-i tăie calea.

Era Despina Andreu. Vocea îi era caldă, since­ră, însă pe faţă şi în ochi i se vedea încă tristeţea adâncă, durerea. O durere surdă, care Petros simţea că i se adresează lui, ca şi cum i-ar şopti: „De ce nu şi eu? De ce nu şi Christos al meu?”

îţi mulţumesc, dragă Despina! murmură şi se îndepărtă repede.

Acele cuvinte de felicitare îl ardeau. Erau altfel decât celelalte. Erau măreţe, dar dureroase. Îl rea­duseră la conştientizarea neputinţei sale.

Lângă Elena care se vindeca, se afla un alt copil care se ofilea.

„Sunt în mâinile Tale, Doamne”, oftă profeso­rul. „Un soldăţel neînsemnat al tău. Mă zdrobesc sau înving, atunci când vrei Tu, aşa cum vrei Tu.”

Primirea pe care i-au pregătit-o cei de acasă făcu dintr-o dată ca orice umbră de tristeţe să-i dispară.

felicitări, dragul meu! Felicitări!

Agnia îl umplu de sărutări, îi înfăşură cu braţe­le gâtul, îi răvăşi părul.

felicitări, tată! Am auzit la televizor! strigă Hristina, întinzându-şi mâinile spre el.

O ridică sus. O puse pe umeri, cum îi plăcea ei. Dimitra se agăţă de gâtul lui ca o caracatiţă.

bravo, tată! Eşti cel mai tare! Mă mândresc cu tine! strigă ea. Astfel, cu copiii agăţaţi de el, înaintă cu greu până în sufragerie, şi acolo rămase încremenit.

Baloane, baloane albe şi roşii, fluturau vesele, le­gate de braţele canapelelor şi de bibelouri. Altele mai mici, în aceleaşi culori, alcătuiau o inimă pe perete, care avea în ea un autocolant multicolor pe care era scris „FELICITĂRI!”. Din difuzoare se auzea o melo­die triumfală. Masa era aşternută cu faţa de masă ofi­cială, din mătase. La mijloc erau lumânări, iar de jur împrejur farfurii şi farfurioare stăteau pline cu toate bunătăţile ieşite din mâinile Agniei: plăcinte cu spa­nac, plăcinte cu brânză, cornuleţe, dovlecei umpluţi, salate de toate felurile şi soiurile, iar la margini patru platouri care aşteptau friptura ce aburea din cupto­rul bucătăriei, ademenindu-le mirosul. Baloanele dansau pe ritmurile muzicii, pe care Dimitra o dădu mai tare, deranjându-i fără îndoială pe toţi vecinii.

ce sunt toate astea? întrebă cu uimire şi oare­cum mustrător doctorul.

nu sunt eu de vină! se apără Agnia. Fata ta… şi arătă spre Dimitra.

sunt mândră, fericită şi am dreptul să mă ex­prim şi să sărbătoresc evenimentul, argumentă cu convingere adolescenta. Astăzi sărbătorim.

Chipul aspru al profesorului se relaxă.

atunci să-l sărbătorim. Să mâncăm înainte de a muri de poftă! glumi privindu-le cu dragoste pe fiica şi soţia lui, care pregătiseră toată acea sărbătoa­re pentru el. Îşi deschise braţele şi adună familia în jurul lui. Vocea i se auzi emoţionată şi impunătoare.

hristoase şi Dumnezeul nostru, binecuvân­tează mâncarea şi băutura robilor tăi.

Se aşezară aproape cu evlavie.

poftă bună! spuse el primul, şi ridică paharul.

şi la mai mare! strigă cu nerăbdare Dimitra.

începură să mănânce fără să vorbească. Aştep­tarea întoarcerii lui şi marea lor bucurie le făcea pof­tă de mâncare şi mai mare.

Bucatele atât de bine gătite de Agnia le sporeau foamea.

eşti cel mai tare, tată! curmă cea dintâi tăce­rea, cu gura încă plină, Dimitra. Transplant de la donatoare incompatibilă! Nici măcar transfuzia nu se face aşa, după cum ne-au spus la biologie. Deci cum ai reuşit?

când Dumnezeu vrea, ceea ce v-a spus la bi­ologie se anulează.

bine, tată! Nu fi atât de smerit! reacţionă Di­mitra. Ai minte luminată, asta e tot. Eşti un geniu. Ai gândit totul şi ţi-a reuşit.

adică te îndoieşti că m-a ajutat Dumnezeu? o întrebă tatăl, curios să-i afle părerea.

nu ştiu… Poate. Dar există atâţia medici în ţara noastră. De ce nu i-a ajutat Dumnezeu şi pe ei? Eu cred absolut în inteligenţa ta, în capacitatea ta.

inteligenţa şi capacitatea mea, draga mea, sunt şi ele daruri ale lui Dumnezeu. De aceea trebu­ie să crezi în El mai mult decât în mine.

of, tată! Doar despre Dumnezeu vorbeşti! ră­bufni cu neplăcere Dimitra.

Agnia privi îngrijorată.

Reacţiile fiicei celei mari riscau să risipească brusc atmosfera de sărbătoare.

cum se simte Pighi? întrebă grăbită, pentru a schimba discuţia.

pighi! E nebună de bucurie. A sărbătorit. Era gata să mă dărâme. A auzit-o tot spitalul.

ce să facă, sărmana… Acest copil este cu ade­vărat singurul rost în viaţa mizerabilă pe care a trăit-o, comentă Agnia.

viaţă mizerabilă? strigă surprinsă Dimitra. Cu atâta bogăţie, viaţă mizerabilă? Nu-i posibil!

şi totuşi, de obicei e posibil! răspunse mama ei, grăbindu-se din nou să schimbe discuţia. Invită-i pe Haralambos şi pe Angeliki duminica viitoare, să mâncăm împreună, îi propuse soţului ei.

a, da, strigă Dimitra. Îmi place mult de dom­nul Haralambos. Are umor.

m-am gândit la asta şi aşa voi face, Agnia! răspunse profesorul. I-o datorez. N-aş fi putut face nimic dacă Haralambos nu mi-ar fi fost alături.

cum e în sala de operaţie, tată? Cum te simţi când eşti acolo? întrebă cu curiozitate sinceră Dimitra.

ai vrea să încerci?

nu ştiu, zise nehotărâtă, jucându-se cu furcu­liţa între degete. Să-ţi spun… Dacă nu mi-ar plăcea atât de mult fizica, poate că aş vrea.

Petros zâmbi.

acum însă fizica te atrage cu totul. E greu să te împotriveşti unei asemenea iubiri, nu-i aşa? Mai ales atunci când cercetează cerurile. În nopţile de vară stai pe verandă. Priveşti cerul plin de stele şi te gândeşti: care să fie acea planetă din dreapta lunii? Ce forţe de atracţie o ţin, la ce distanţă de pământ?

cum de ştii asta? îl întrerupse tulburată Dimitra.

într-adevăr, îi plăcea la nebunie să privească cerul. Vara stelele străluceau foarte limpede. Le pri­vea şi se întreba în gând ceea ce spusese tatăl ei. Dar n-a dezvăluit nimănui niciodată această iubire ciu­dată a ei.

Doctorul zâmbi.

Sunt tatăl tău. Mărul nu cade departe de pom… nu aşa se spune? Zise oarecum conspirativ.

Dimitra se încălzi de acea dezvăluire neaşteptată.

deci ce-ai vrea să mă fac, medic sau fizician? întrebă cu zel şi totodată cu nelinişte.

asta o să alegi singură. Dar orice ai alege, eu voi fi mereu alături de tine, o asigură cu căldură tatăl ei.

bravo, tată! răspunse veselă. Sunt de acord cu tine. Cel puţin pe această temă.

Agnia îi aruncă iarăşi o privire severă.

Petros trecu cu vederea acest comentariu. Privi cu satisfacţie familia adunată în jurul său. Era un moment rar care îşi dorea să ţină mai mult, o zi, câteva zile, cât se poate de mult. Desfăşură tainic ca­lendarul în gând.

acum mergi la şcoală, dar peste o lună şi ju­mătate vor veni Paştile. Ce-aţi spune de o excursie de Paşti… la Kerkyra, să zicem!

la Kerkyra! strigă cu entuziasm Dimitra. Acolo unde se aruncă ulcioarele. Perfect!

Era cea mai plăcută şi neaşteptată surpriză din acea zi unică a lor. O excursie de Paşti, în familie, la Kerkyra, era ceva de care toţi aveau nevoie.

în dimineaţa următoare Petros Dendrinos plecă spre spital mai relaxat ca niciodată. Imaginile de la masa în familie îi înaripau sufletul. Intră în birou cântând şi fluierând uşor.

în sfârşit! Te auzim cântând! Îl întâmpină Ha­ralambos.

n-am talentul tău la cântat, prietene! glumi el.

Atmosfera de sărbătoare se simţea încă pretu­tindeni. Elena Minas se vindeca repede, întrecând şi cele mai bune previziuni ale lor. Patul ei de la tera­pie intensivă devenise aproape o emblemă a secţiei de nefrologie. Medicii şi infirmierele stăteau lângă fetiţă şi se mândreau de parcă era un trofeu câşti­gat. Mesajele de felicitare continuau să sosească din belşug.

însă Petros Dendrinos a lăsat repede în urmă sărbătoririle de biruinţă, pentru a se arunca iarăşi în luptă. Noi cazuri, noi îngrijorări îLaşteptau şi îl sme­reau, iar primul era cel al micuţului Christos Andreu.

Dar apăreau şi trofee mai mari. De alt fel. Su­perioare.

Elena fusese mutată în salon. Îşi petrecea zilele În voie cu mama sa. Starea ei era din ce în ce mai bună şi era de-acum o chestiune de douăzeci şi pa­tru de ore până ce avea să fie trimisă acasă.

poimâine plecaţi! o anunţă bucuros Petros pe Pighi.

Ea zâmbi surprinsă şi îngrijorată. Dintr-un oa­recare motiv ciudat, nu era încântată. Părea să pri­mească această veste cu sentimente amestecate.

nu te bucuri? întrebă tulburat doctorul.

mă bucur, domnule profesor, sigur că mă bucur. Dar iertaţi-mă, poate că vi se pară ciudat ce-o să vă spun… Ştiţi, aici la spital, zise, am trăit cele mai bune zile din viaţă, chiar dacă am suferit. La biseri­cuţa Sfântului Pantelimon vorbeam cu Hristos, cu Maica Domnului. I-am îndrăgit! Cum să vă spun… a fost ca şi când m-aş fi născut din nou. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar aici înăuntru, în spital, s-a deschis pentru mine o lume nouă. Am trăit! M-am regăsit pe mine însămi, pe Dumnezeu, omul. Şi am trăit.

Petros ascultă cu atenţie acea nouă mărturisire cutremurătoare.

ceea ce ai trăit aici, Pighi, răspunse rar, e doar începutul. Ai început aici şi-o să continui dincolo de aceste uşi. Acolo afară te aşteaptă lumea nouă pe care ai descoperit-o. Te aşteaptă Dumnezeu, Care este pretutindeni, ca să I te închini ca în bisericuţă, ca să-I încredinţezi sinele tău pentru a ţi-l înapoia mai nepri­hănit, mai curat, mai sfânt. Te aşteaptă omul îndurerat pe care l-ai cunoscut aici, pentru a-l iubi, pentru a-l sluji ca pe chipul lui Dumnezeu. Te aşteaptă noua ta viaţă.

nu ştiu cum să vă mulţumesc. Sincer, nu gă­sesc un mijloc ca s-o fac, plângea Pighi.

lui Dumnezeu să-I mulţumeşti, Pighi. Şi vei găsi o cale s-o faci, răspunse el, îndreptându-şi pri­virea spre cruce.

„însoţeşte-o, Doamne! Lucrarea pocăinţei pe care ai început-o în ea, continu-o Tu!”, strigă el în gând.

Toată ziua şi ziua ce a urmat a purtat în el eufo­ric mărturisirea cutremurătoare a lui Pighi.

Se apropia după-amiaza acelei zile, iar a doua zi Elena trebuia să iasă din spital. Petros se pregă­tea să plece, când se auziră două bătăi uşoare în uşa biroului său.

intraţi! strigă surprins.

Uşa se deschise încet şi în faţa lui se afla un băr­bat în vârstă, înalt şi slab. Era îmbrăcat impecabil. Costumul albastru închis se potrivea armonios cu dungile albastre ale cravatei şi cu cămaşa lui albă. Puţinul păr pe care-l avea îi încărunţise, iar faţa îi era brăzdată de trecerea timpului, însă trupul îi era zvelt, elastic ca al unei căprioare care nu se clatină în bătaia vântului. În înfăţişare avea ceva impozant, o eleganţă care te făcea să crezi că este o persoană nobilă, ieşită din familiile cu sânge albastru din altă epocă.

Petros îşi strofoca mintea. Îl ştia. Undeva îl mai văzuse.

domnule profesor, iertaţi-mă că am îndrăz­nit să vă deranjez, zise foarte politicos. Sunt Stratis Minas, tatăl lui Pighi.

Petros îl privi uimit. Acel om legendar, al cărui nume era cunoscut în Grecia de cei mari şi cei mici, regele transportului petrolier intern, era în faţa lui în carne şi oase. Îl recunoscu. Era bărbatul care stă­tuse lângă Pighi în ziua operaţiei.

luaţi loc, vă rog, domnule Minas, îl invită po­liticos.

Celălalt rămase încă puţin în picioare.

nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule pro­fesor, pentru câte aţi făcut pentru familia mea. Îmi exprim profundul respect şi nemărginita preţuire faţă de dumneavoastrăzise cu sinceritate, înclinându-şi puţin corpul în faţă.

am făcut doar ce trebuia. Mi-am făcut dato­ria, răspunse cuviincios Dendrinos.

trebuie că sunteţi mirat, desigur, spuse Minas luând loc, de ce n-am venit până astăzi, de ce n-am fost împreună cu Pighi din primele momente. Fii­ca mea nu şi-a dorit atât de mult asta. Poate că n-a simţit nevoia, de vreme ce vă cunoştea pe dumnea­voastră.

asta nu se poate, domnule Minas. Sunteţi ta­tăl ei, îi replică doctorul.

domnule profesor, în douăzeci de zile aţi fă­cut pentru copilul meu cât n-am putut face eu în treizeci şi doi de ani, zise accentuându-şi rar cuvin­tele, şi îşi plecă capul.

Aceeaşi nevoie care-o împinsese pe fiica lui să vorbească îl împingea acum şi pe el.

toată viaţa mea a fost o cursă uluitoare. M-am ocupat neîncetat cu o activitate complexă, care se învârtea monoton în jurul meu şi a imperiului meu. Am muncit. Am muncit până la epuizare. Nu mi-am lăsat niciun minut liber. Am călătorit în toate capita­lele lumii, dar dacă mă întrebaţi care e cea mai frumoasă, o să vă spun simplu că nici nu le-am văzut bine. Eram mereu închis în zgârie-norii lor şi vedeam doar numere, numere nesfârşite pe care mă strădu­iam nebuneşte să le sporesc, sporindu-mi câştigurile. Din păcate n-am văzut niciodată singurele numere care au valoare, cele adunate în anii vârstei mele, nici n-am avut timp să calculez cât pierdeam iremediabil.

Cuvintele răsunau rar şi impunător, ca şi înfă­ţişarea lui.

pighi a venit în viaţa mea târziu. M-am căsă­torit cam la patruzeci de ani. O căsătorie de cere­monie, pentru saloanele sociale, care n-a ţinut mult. A rămas şi ea în viaţa mea ca o umbră. Era copilul meu. O purtam în mintea mea acolo unde plecam, dar era şi ea doar un nume, ca tăbliţele capitalelor care mă întâmpinau la aeroport: Tokio, New York, Melbourne, Londra. Cuvinte goale… N-am cunos­cut-o niciodată pe fiica mea, declară el cu regrete sfâşietoare. Ca să mă răscumpăr, trimiteam, oriun­de mă aflam, pe unul din funcţionarii mei să cum­pere un joc scump. Vedeţi, nici măcar asta n-o fă­ceam singur, conştientiză cu mustrare de sine.

nu fiţi atât de aspru cu dumneavoastră, dom­nule Minas, răspunse consolator doctorul. Ştiţi, nici mie meseria nu-mi permite să dedic mult timp copi­ilor mei. Şi am şi eu sentimentele mele de vinovăţie, mărturisi el. E aproape la fel.

e cu totul altfel, domnule profesor, îl opri el impunător. Cu totul altfel! Meseria mea diferă de meseria dumneavoastră ca de la cer la pământ. Eu lucrez ca să capăt bani, adică pentru nimic. Dum­neavoastră lucraţi din iubire, care este totul.

Petros rămase uimit de această analiză profundă.

lucrarea pe care o faceţi, chiar dacă nu vă daţi seama, este pentru copiii dumneavoastră o sursă de inspiraţie. O pildă incomparabilă de viaţă. Chiar şi dacă s-ar afla în cel mai adânc întuneric ceea ce nu vă doresc ceea ce le-aţi dat dumneavoastră o să rămână mereu imprimat în inima lor. O să fie o punte peste prăpastie.

Profesorul asculta cu atenţie.

am întârziat, desigur, mult, să înţeleg ceea ce vă spun astăzi, domnule profesor, continuă ar­matorul. Credeam că sunt fericit, atotputernic. Am început de la zero şi am ajuns să ameţesc de la zerourile din coada conturilor mele. Zgomotul făcut de mistriile care construiau imperiul meu nu mă lă­sau să mă gândesc la prăpăstiile catastrofale din su­flet, nici la şoaptele zădărniciei. Le-am auzit prima oară când s-a îmbolnăvit nepoţica mea. Atunci mi-am văzut fiica înnebunind. Nu avea vreun reazăm, apărare, sprijin, braţ de care să se prindă. Mă privea cu ochi goi, fără să poată face ceva. Nu ştia nimic din viaţă. N-o învăţasem eu, tatăl ei. Şi încă şi mai rău. Nu se sprijinea pe mine. Nu avea încredere în mine. Eram un străin. Un necunoscut. Şi atunci am simţit. Eram un liliputan care se crezuse uriaş. Un zero între zerourile pe care le adunam mereu.

Petros tăcea, socotind de câtă smerenie cutre­murătoare era nevoie pentru acea deşertare nemi­loasă, de la un om care era învăţat ca ceilalţi să se încline în drumul lui.

e târziu, oftă Minas, dar şi acum aş putea, zic şi eu, să vă calc pe urme.

Scoase din buzunar un plic şi îl puse pe biroul doctorului.

vă rog, primiţi asta.

Profesorul sări de pe scaun. Mâinile îi respinse­ră cu fermitate acel obiect nedorit.

vă rog, domnule Minas!

nu, nu, zâmbi magnatul. Nu vă fie teamă. Nu-i ceea ce bănuiţi. Asta n-aş face-o niciodată. Nu cu dumneavoastră, zise cu subînţeles. Deschideţi, vă rog, acest plic. Trebuie să discutăm.

Petros deschise cu atenţie plicul. Avea în mână un cec de la bancă. Zerourile din coada numărului îl ameţeau. Era o sumă astronomică.

domnule Minas, nu vă înţeleg, zise cu nedu­merire.

am vrut să-l vedeţi ca să-mi spuneţi dacă este suficient, încât să realizeze visul pe care am fost in­format că-l aveţi de mulţi ani: să se întemeieze în Spitalul Universitar o aripă nouă. O secţie pentru rinichiul artificial, specializată mai ales pe copii.

Petros s-a cutremurat. Îşi simţea inima cum bate, trupul cum i se încălzeşte.

domnule Minas…

vă rog, domnule profesor. Nu-mi refuzaţi acest dar; această donaţie, se corectă el. Imaginaţi-vă c-o faceţi din iubire. O faptă de iubire făcută mie, un alt om bolnav, pe care ştiu că mă vedeţi ca pe o icoană vie a lui Dumnezeu. Am nevoie de pocăinţă, domnule profesor. Vă amintiţi de Zaheu… „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”, declară rar, lăsându-l pe Dendrinos ui­mit. Vedeţi, am învăţat şi eu ceva bun pe genunchii bunicii mele. Însă le-am uitat, continuă cu fermita­te. Vreau să trăiesc în sfârşit esenţa vieţii, înainte de a mă lua moartea cea inevitabilă. Să lucrez iubi­rea. Dumneavoastră, cu halatul de medic în adân­cul inimii… Eu cu mamona nedreptăţii, după cum spune Evanghelia. De aceea, vă rog, primiţi această donaţie.

vă mulţumesc! zise profesorul rar şi plin de uimire. Nu ştiu cum să-mi exprim recunoştinţa. Tot spitalul vă mulţumeşte din inimă.

fac ceea ce trebuie. Datoria mea, replică zâm­bind Minas. Am încă multe datorii neachitate, dom­nule profesor. Sper ca acesta să fie doar începutul. Mulţi sunt cei care suferă şi sunt lipsiţi. De aceea sper şi în următoarele noastre colaborări, cu parti­ciparea şi unor colegi de-ai mei, cel puţin a celor pe care voi reuşi să-i influenţez.

vă mulţumim, domnule Minas, răspunse profesorul, care încă mai încerca să-şi revină din bucurie şi uimire.

Celălalt se ridică.

cred că v-am răpit mult din preţiosul dum­neavoastră timp.

îşi întinse mâna dreaptă.

deci suntem de acord?

Doctorul îşi întinse şi el mâna. Minas i-o strânse cu putere, aproape profesionist, ca şi când ar fi pe­cetluit încă un acord benefic pentru societăţile lui.

îmi exprim iarăşi stima şi recunoştinţa mea, domnule profesor, încheie el, şi se aplecă din nou uşor în faţă.

Petros vedea silueta lui dreaptă îndepărtându-se încet, aristocratic, ca un stăpân.

îl privi pe Marele Stăpân, împăratul slavei, Care a sărăcit pe lemnul Crucii pentru a câştiga prin marea Lui sărăcire sufletele oamenilor.

Ochii i se umeziră. „Mare eşti Doamne şi minu­nate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale.”

„Am nevoie de pocăinţă, domnule profesor…” „în spital mi s-a deschis o altă lume…”

Cuvintele tatălui şi ale fiicei i se învârteau prin minte, ca şi ale acelui predicator înflăcărat din urmă cu 26 de am… „Sfântul Pantelimon nu vindeca doar trupurile, ci şi sufletele. Iubirea lui fără de arginţi îl reflecta pe Domnul.”

Scoase icoana. Îl privi pe sfânt. Apoi pe Domnul sfinţilor. Apoi iarăşi pe sfânt. Şi iarăşi pe Dumnezeu.

Se pierdură amândoi în ochii lui. Toate cuvin­tele tăcură în el. Toate, în afară de trei atât de îndră­gite…

„Slavă Ţie, Doamne!”

Capitolul IX

Imposibil!

„Slăvit să fie numele Tău, Doamne! Ocroteşte-mi fetiţa!”, murmură Agnia.

Era vinerea dinaintea Floriilor. Martie îşi de­părtase repede zilele — şi ea abia se întorsese de la şcoala Hristinei.

Desfăcu iarăşi coala preţioasă. Ochii ei sorbeau din nou desenul. Îi reveneau în minte, aproape cu desfătare, cuvintele învăţătoarei.

doamnă Dendrinos, Hristina este un copil de­osebit. Poate că îi este puţin mai greu la matematică, este uşor distrasă la lecţii, dar este înzestrată cu sen­sibilitate şi inteligenţă emoţională neobişnuite pen­tru copiii de vârsta ei. Vrea mereu să împartă. Este îngerul clasei noastre. Cu siguranţă am fi fost miraţi de o asemenea înzestrare, dacă n-am fi cunoscut din ce familie provine. Este evident că dăruirea dum­neavoastră şi lucrarea socială a domnului profesor au sădit atâta iubire pentru oameni în sufleţelul ei sensibil. De altfel, acest lucru este dovedit de dese­nul pe care l-a făcut. Pe merit a primit premiul întâi din şcoala primară.

„Dragostea mea, îngeraşul meu”, lăcrimă Ag­nia, privind nesătulă acel desen.

Pe coala albă era desenată o mână mare, un pumn mare, care avea în el un mic obiect ciudat, ceva ca o păstaie colorată în maro-gălbui. Din faţă se întindea o mânuţă, un pumnişor gol, ca şi când ar cerşi, iar între ele un mesaj care scria: „Cine poate, să-i dea un rinichi lui Christos”.

Agnia nu-şi mai putea reţine emoţia.

Aştepta cu nerăbdare să se întoarcă soţul ei.

priveşte, Petros! Uite ce-a desenat fetiţa! A fost premiată, zise, arătându-i cu bucurie desenul.

El privi nedumerit, încurcat, apoi mai atent, apoi mâinile începură să-i tremure pe hârtie.

dragostea mea, inimioara mea…

îşi aplecă uşor trupul înainte. Îşi acoperi faţa cu mâinile.

Bucuria şi durerea se luptau în pieptul lui.

numai că nu-i pot împlini dorinţa. Nu pot găsi un rinichi… zise aproape zdrobit.

haide, Petros, linişteşte-te! Îl consolă Agnia.

poate că trebuie s-o pregătim, Agnia. Să nu rămână cu traume.

linişteşte-te! Ceva o să se întâmple. Băiatul o să fie salvat, zise blând Agnia.

cum? întrebă el neliniştit.

nu ştiu cum, insistă Agnia. Dar ceva o să se găsească. Dumnezeu o s-o audă pe fetiţa noastră.

El oftă obosit. Simţea nevoia să schimbe discuţia.

ai pregătit bagajele pentru Kerkyra? întrebă, evadând din atmosfera grea.

o să mergem?

fireşte. Am promis!

Dacă Agnia uitase de promisiunea soţului ei, Dimitra îşi amintea de ea cu o precizie matemati­că. Ştergea una câte una zilele din calendarul de pe masa biroului său. Cu siguranţă o excursie împreună cu părinţii şi sora mai mică n-o entuziasma prea mult. Însă destinaţia era suficientă ca să echilibreze dezavantajele.

Kerkyra! Cu apele de smarald şi cu aerul insulei cosmopolite. Numai cuvântul „insulă” era o promi­siune de libertate pentru Dimitra. Mare, plimbări, petreceri, distracţii… Ar fi vrut să meargă acolo cu anturajul ei, într-un hotel separat de al părinţilor… sau chiar în acelaşi hotel, dar să aibă programe di­ferite. Dar acesta era doar visul unei nopţi de vară. Dacă ar fi cerut asta, mama ei ar fi plâns, ca şi când ar fi anunţat moartea cuiva, iar tatăl i-ar fi interzis ieşirea din oraş. Încă puţină răbdare şi avea să ple­ce. Va alege o facultate departe de Atena, cât mai departe, să-i despartă munţi şi mări, şi acolo îşi va deschide în sfârşit aripile, liberă.

Până atunci această excursie la Kerkyra era tot ce se putea mai bun. O ocazie de noi experienţe, chiar dacă sub supravegherea părinţilor ei.

Pentru tatăl său această excursie era o ocazie să intre în contact mai ales cu ea. Din ziua aceea în­grozitoare a eliminării de la şcoală, „cunoaşterea” fiicei lui celei mari rămăsese pentru profesor o mare urgenţă, pe care discuţia cu Stratis Minas o amplifi­case şi mai mult. Ignorase dinadins replicile ei ascu­ţite de la masa de sărbători. Trebuia să construiască punţi care unesc, nu ziduri care despart.

Agnia îl protejase prin ascunderea adevărului. Poate credea că fiica lor s-a liniştit, deşi chiar ea stătuse de multe ori trează pentru a o aştepta, când el era de gardă. Nu se mai spovedea şi nu mai mergea la biserică din obligaţie şi ca să nu-l supere pe tatăl ei. Singura speranţă a Agniei era iubirea statornică a fiicei lor pentru lecţii.

Cu toate acestea, mama simţea uşurare că fie şi doar pentru câteva zile nu va mai avea toată grija copiilor de una singură. Astfel, în Miercurea Mare de dimineaţă, familia Dendrinos se urca bucuroasă în maşină. Atmosfera era relaxantă. Cei doi părinţi depănau amintiri din călătoriile anterioare, făcute cu mulţi ani în urmă, Hristina îi întrerupea spunându-le ce o impresiona pe fereastră, iar Dimitra combătea toată această plictiseală punându-şi căştile în urechi şi legănându-şi trupul în ritmul muzicii.

dimitra! Îi făcu la un moment dat semn tatăl ei, dar în zadar. Dimitra! strigă iarăşi.

Hristina o scutură cu putere.

ce vrei, Hristina? strigă nervoasă, destupându-şi urechile.

priveşte, Dimitra! Îi arătă tatăl ei în faţă. Pa­nouri fotovoltaice! Razele soarelui cad pe ele şi se transformă în energie electrică.

câţi volţi produc? întrebă ea curioasă.

depinde. Acestea de aici din faţă sunt foarte mici.

tată, zise nelămurită Dimitra, dacă ţi-a plăcut atât de mult fizica, de ce te-ai făcut în cele din urmă medic?

foarte bună întrebare, zâmbi mulţumit profe­sorul, dar nu apucă să răspundă.

Telefonul mobil începu să sune insistent în mâi­nile Agniei.

nu răspunde, tată, îl rugă fiica lui.

Dar profesorul a smuls telefonul. Era Haralam­bos.

da, Haralambos…

Zâmbetul care-i mijea pe buze îi îngheţă. Ochii i se întunecară, chipul îi deveni palid.

vin! Mă întorc imediat!

Lăsă telefonul cu indiferenţă pe torpedo. Piep­tul începu să-l doară. Inspiră adânc.

ce s-a întâmplat? întrebă înspăimântată Agnia.

un lucru la care ne aşteptam, dar nu acum, murmură. Băiatul face încontinuu complicaţii.

O privi în treacăt pe fata cea mică prin oglinda de la parbriz.

e un moment critic, zise mai încet. Foarte critic.

Agnia îşi înfăşură înspăimântată, mai strâns, şalul din jurul umerilor. Îngheţase. Buzele i se întredeschiseră. Se căzneau să spună ceva. Dar n-au spus nimic.

Volanul se întoarse spre stânga cu hotărâre. Pe indicator scria „Atena”.

ne întoarcem, tată? întrebă fiica cea mare.

trebuie să merg la spital, Dimitra.

Ea îşi plecă capul. Nu zise nimic.

Maşina gonea. Acul roşu al vitezometrului se întorcea spre dreapta, tot mai spre dreapta. Parcă ar fi vrut să se dea peste cap şi să ajungă în punctul de unde a plecat. Câmpuri, case, maşini, toate rămâ­neau în urmă.

petros, murmură cu teamă Agnia.

Nu-i răspunse. Se căznea să-şi menţină atenţia trează. Totodată gândul i se ducea la cuvintele lui Haralambos…

Mâinile strângeau volanul cu furie. Roţile şuie­rau înghiţind kilometri. Zburau.

mamă, ameţesc, se văită Hristina.

Dimitra o trase ocrotitor în braţe pe sora mai mică.

Ea stătea inertă, tăcută. Lăsase căştile pe ge­nunchi. Băieţelul murea. Micul Christos Andreu murea. Cuvântul suna ciudat în gândul ei. Privea la mâinile tatălui său. Strângeau volanul cu hotărâ­re, cu putere, cu siguranţă… Băieţelul murea… Nu! Nu în mâinile tatălui ei!

Agnia, ameţită, lupta. Lupta să se roage. Min­tea i se golea, trupul îi tremura.

Au intrat ca săgeata în Kifisia. Goarna maşinii claxona ca salvarea. Dar toţi ignorau semnalul doc­torului.

Din fericire nu era departe. Parcă în curtea spi­talului.

mergeţi acasă cu taxiul! Îi spuse Agniei.

dumnezeu să te ajute! strigă ea, dar n-o auzi. Soţul ei deja dispăruse.

Intră repede în clădire. Alergă direct la secţia de terapie intensivă.

Copilul lupta. Aproape de unsprezece ore lupta, împreună cu Kairis. Împreună cu Lambropoulos.

împreună cu profesorul de cardiologie, Vrettos. Îm­preună cu şefa secţiei de terapie intensivă. Împreună cu surorile care interveneau rapid. De unspreze­ce ore. Umeri albi aplecaţi, omoplaţi care se undu­iau ca valurile, şorţuri albastre şi verzi, mâini care reglau butoane, ochi care se înţelegeau fără vorbe. Luptau. Luptau cu moartea. Cu stăruinţă. Cu răb­dare. Cu rezistenţă. Le muşca mâinile, le făcea răni, îi hăituia ca un câine turbat pe care se căzneau să-l lege. Dar el îşi rupea lanţurile şi se dezlega…

Au luptat până când au învins. Din nou. Una din ultimele lor biruinţe într-o bătălie care devenise mai crâncenă decât oricare alta dinainte. O biruinţă păguboasă. Provizorie. Incompletă. Moartea doar obosise. Ei rezistaseră mai mult. Moartea şi-a luat un răgaz. S-a retras puţin să se refacă, să reuşească lovitura decisivă. Ştiau asta. Era o biruinţă fără spe­ranţe… Fără bucurie…

Profesorul se întoarse acasă noaptea târziu. Frânt de oboseală. Palid ca ceara. Şi tăcut.

ce s-a întâmplat? îndrăzni să întrebe, înspăi­mântată, Agnia.

Petrecuse toată noaptea în faţa micii candele.

trăieşte, o anunţă el simplu.

slavă ţie, Dumnezeule!

nu ştiu dacă trebuia, murmură el.

-Ce?

să ne străduim să trăiască. Mai degrabă îi pre­lungim chinul.

bineînţeles că trebuia, Petros! strigă înspăi­mântată Agnia.

El îşi plecă capul. Pentru prima oară vorbea atât de necuviincios, atât de necugetat.

da, trebuia, murmură cu regret. Fireşte că trebuia.

Răsuflă adânc.

e o chestiune de zile, Agnia… Poate că într-adevăr trebuie s-o pregătim pe Hristina noastră.

mergi să te odihneşti, Petros… te rog, insistă Agnia.

Să se odihnească… Cum? Era epuizat, dar nu-i era somn. Se închise în biroul lui. Trupul îl durea din cap până-n picioare. Fiecare celulă. Nervii îi erau în­tinşi ca nişte coarde. Orice încercare de a dormi ar fi fost un chin de nesuportat. Ştia asta. Mintea îi anali­za obosită, cu obsesie, datele medicale ale băiatului.

Era o repetare masochistă şi ineficientă. Simţea asta. Era medic. Îi pierduse în chip fatal pe unii pacienţi, însă acel băiat îi topea inima. Îl iubea în mod special. Nu ştia de ce. Poate pentru că era orfan de tată, poate pentru că spera atât de mult, poate din cauza grijii Agniei…

Era şi Despina Andreu cu hainele ei negre, cu privirea ei mută şi îndurerată… Astăzi această pri­vire a ei l-a străpuns şi mai mult. A apucat s-o vadă în treacăt pe holul secţiei de terapie intensivă, şi pri­virea aceea a apucat să pătrundă în el. Era o privi­re goală, întunecată. Ochii i se adânciseră în orbite. Buzele i se închiseseră şi se aplecaseră în jos, ca un zâmbet întors, iar liniile feţei se întăriseră ca nişte sârme. Nu, în privirea aceea nu era răbdare. Nu era credinţă, speranţă, strădanie.

Era deznădejde. Deznădejde seacă, tăcută, şi tocmai de aceea foarte periculoasă. Îşi amintea de eroii lui Eschil şi Sofocle, care plecau de pe scenă tăcuţi, pentru a se duce după copiii lor care pieri­seră. „Cred în Dumnezeu”, îi spusese cu câteva zile în urmă, „chiar dacă au dat peste mine atâtea ne­cazuri… Dar dacă mi-l ia pe scumpul meu copilaş, Christos… Nu ştiu, domnule profesor. Nu ştiu dacă o să pot. Poate că atunci când spun «cred» vreau să zic că aştept o minune a Lui.”

O minune… Însă minunea nu se întâmpla. Sin­gura minune era transplantul. Deci un transplant. Acum… acum! Îi venea să urle.

„Acum, Doamne!”, se ruga, şi îşi aţintea privi­rea spre cruce.

„Nu vrei, Doamne. Simt asta”, zise mai cu sme­renie. „Dar lasă-mă… Lasă-mă să lupt până la capăt cu micile mele arme. Iartă-mă…”

Cerea îngăduinţă de la Dumnezeu să lupte până la sfârşit. Să caute şi iarăşi să caute soluţii. Acest instinct iraţional îl îmboldea. Îşi privi ceasul.

Deschise stresat computerul. Tastă codurile ca­re-i permiteau doar lui şi colegilor accesul în listele pentru transplant. Nimic! Nicio perspectivă! Niciun organ care să se potrivească. Ştia asta. Dacă s-ar fi găsit ceva, ar fi fost anunţat imediat.

Lăsă nervos mouse-ul din mână. Ochii îl du­reau. Îl usturau. Îşi privi biblioteca. Cărţile ei scrise pe cotoare cu litere de aur şi argint stăteau aliniate perfect, ca nişte turnuri dreptunghiulare aflate în fortăreţe grandioase.

Se ridică de la birou şi luă instinctiv Nefrologia pediatrică. Rândurile îi jucau prin faţa ochilor dese, pline de sublinieri, de notiţele intermediare scrise cu creionul, pe jumătate şterse, de culorile fosfores­cente care atrăgeau atenţia asupra celor mai impor­tante lucruri. Întoarse paginile repede, spre capito­lul care-l interesa, nefronoftizia. O foaie de hârtie îndoită, îngălbenită de timp, căzu din neatenţie pe podea. O neglijă. Citea cu grabă, şi totodată cu dez­nădejde. Nu, nu omisese nimic din cele ce trebuia să le aibă în vedere. Nu era posibil să se facă ceva. Ştiinţa se preda vrăjmaşului atotputernic.

întorcea paginile cu deznădejde şi mecanic. Şi alte hârtii, şi alte foi împăturite notiţele lui din stu­denţie erau băgate printre ele. Se aplecă instinctiv şi ridică foaia împăturită care căzuse. O deschise cu aceeaşi indiferenţă.

HLA antigeni de histocompatibilitate. Citi şi era nedumerit. HLA de tipul I, HLA de tipul II. Îi ştia. Îi revăzuse. Erau antigenii copilului. De-acum îi cunoştea aproape pe dinafară. Însă era imposibil… imposibil ca analizele copilului să se afle acolo, băga­te în cartea de nefrologie pediatrică. Foaia era îngăl­benită de timp. Erau analizele altuia, ale unui pacient care semăna uimitor cu copilul, ale cuiva care ar fi fost donatorul ideal, se gândi şi se cutremură.

Memoria lui tăcea fără s-o poată pătrunde. Pă­rea o noapte neluminată, neagră. Privi cu curiozi­tate şi nelinişte în stânga sus, să vadă numele. Cele două cuvinte îl trăsniră în creştet. Petros Dendrinos. Trupul îi încremeni. Ochii erau gata să-i iasă din orbite. Se uită din nou. Petros Dendrinos, 27 de ani. Acele cuvinte sfâşiară noaptea neagră din memorie. Îşi aminti… Erau analizele lui, formula lui moleculară, antigenii HLA ai lui. Din vremea când era încă rezident, când învăţa despre transplanturi, când făcea experimente pe hârtie. Erau analizele lui, iden­titatea ţesuturilor lui. Aproape aceleaşi cu ale copi­lului. Aceleaşi lanţuri moleculare. Aceeaşi grupă de sânge, ca şi când i-ar fi fost tată sau frate. Şi totuşi nu-i era. Era doar o coincidenţă. O coincidenţă unică, incredibilă, greu de găsit între doi oameni, rară.

Cross match-ul, compatibilitatea încrucişată cu copilul îi spunea experienţa lui este negativă.

„Imposibil!”, murmură el.

Respiraţia i se tăia.

„Imposibil!”

Lucrurile se învârteau prin cameră.

„Imposibil!” Şi totuşi era acolo. În faţa ochilor lui. O vedea, o citea.

Era chiar el… el însuşi… donatorul ideal pen­tru micuţul Christos Andreou. Era chiar el, medicul care se străduia să-i salveze viaţa.

Toate firele de păr de pe trupul său, din cap până-n picioare, i se zbârliră.

îl privi îngrozit pe Dumnezeu pe cruce. Acela îl privea netulburat, ca şi cum ar fi ştiut, ca şi cum ar fi aşteptat, ca şi cum ar fi plănuit asta, ca şi cum Acela l-ar fi împins spre acest moment.

„Doamne” murmură cu sfială, cu teamă. Clo­potele bisericii Maicii Domnului Izbăvitoarea bătu­ră. Erau zorii Joii Mari. Joia Patimilor. Joia Crucii.

Capitolul X

Ca un pelican

Scoase din sertarul biroului analizele copilu­lui. Frisoanele care-i zguduiseră trupul deve­neau acum sudoare ce-l scălda. Se chinuia încă să pri­ceapă ceea ce abia descoperise. I se părea ca un vis, ca o minciună, ca rezultat al imaginaţiei nestăpânite, însă cele două foi, puse una lângă alta, una recentă, cealaltă îngălbenită de trecerea timpului, aproape la fel ca originalul şi copia, îi arătau adevărul.

„Eu”, şoptea. „Eu… eu!”

Fiecare „eu” se încleşta pe buzele lui. Ca o recu­noaştere. Ca o dezvăluire. Ca o surpriză. Ca un răs­puns. Se gândea şi se înfiora iarăşi. Literele stângace ale fetiţei sale i se întorceau în minte: „Cine poate să-i dea un rinichi lui Christos”.

„Eu, draga mea. Eu, inimioara mea. Eu…”, şop­ti şi lăcrimă. Atunci se rugase să aibă puterea de a-i împlini dorinţa fetiţei lui. Acum…

Trupul i se cutremura. Îşi duse instinctiv mâna la coaste, acolo unde se află rinichiul. Un râu de su­doare rece îi uda spatele. Ca un sentiment profund, nemărturisit. Ieşea încet, ca un şarpe, din adâncul fiinţei sale. Se lupta să-l recunoască şi totodată nu voia asta. Voia să-l bage înapoi, în cuibul subconşti­entului. Îi era teamă. Lui Petros Dendrinos, experi­mentatul profesor de nefrologie, care operase atâţia pacienţi, îi era teamă. Îi era teamă de procedură, de suferinţă, de durere, de eventualele consecinţe… Cunoscuse nenumăraţi donatori. Se rugau, implo­rau să-şi doneze rinichiul. Erau fraţi, mame, taţi, soţi. Toţi aceia nu ţineau seamă de teamă, de peri­col, de complicaţii, de consecinţe. Toţi aceia strigau: „Să trăiască acela şi să mor eu”. Tăria acestei fraze îl înspăimânta. „Să trăiască acela şi să mor eu”, aşa îi strigase Stefanos. Era un voinic zdravăn, zvelt, bine făcut, ca un stejar de o sută de ani, care frân­gea piatra în mâini. Îl durea pentru fratele lui. Era tot ce iubea în viaţă. „N-o să mori, Stefanos”, îi răs­punsese profesorul. Şi-a dat imediat acordul pentru transplantul de rinichi. Nu exista niciun pericol. Şi totuşi, parcă acel tânăr ar fi simţit, parcă ar fi ghicit. O complicaţie neaşteptată, o infecţie nosocomială, şi Stefanos s-a stins ca o lumânare în mâinile lui. Ne­bănuitor, dar şi fericit că şi-a salvat fratele mai mic.

„Ai copii şi familie, Petros. Nu te implica. Nu te lăsa ademenit de sentimentalisme”, se ridica în el vocea puternică a raţiunii. Avea copii şi familie şi o viaţă care-l aştepta înainte. Nu trebuia să se expună necugetat pericolului. Îl iubea pe băiat. Voia să-l sal­veze. Era doctor. Dar tocmai asta trebuia să rămână, doctor. Nu era dator să facă o asemenea donaţie. Nu era dator faţă de nimeni… Nimeni nu-l obliga.

îşi închise ochii obosiţi. În spatele pleoapelor se desfăşurau scene. Vedea… Îl vedea pe copilaş palid,

pe moarte, chinuit. Vedea ochii întunecaţi ai mamei, durerea ei tăcută. Vedea desenată o mică mână în­tinsă, care cerşea un rinichi.

Cum era posibil să fie atât de mic la suflet? Să refuze să dăruiască viaţă el, care de atâţia ani slujea cu râvnă viaţa, care se lupta din toate puterile cu moartea lângă paturile pacienţilor lui? Cum era po­sibil ca acum să dea înapoi ca un laş?

Căldura şi frigul se amestecau în trupul său. Degetele îi atingeau instinctiv coastele. Mai întâi cu teamă, protector, apoi hotărât, cu vitejia donatoru­lui. Îşi dorea să doneze rinichiul şi îi era teamă. Şi lupta. Doctorul lupta. Omul lupta. O luptă care nu cunoştea ce înseamnă regulile, ce-i greşit şi ce-i co­rect, ce-i interzis şi ce-i permis. O luptă pe baricade­le libertăţii. Ale celei mai personale libertăţi, pe care no influenţa nimeni. Nimeni nu-l obliga. Nici chiar Dumnezeu!

Acest gând lovi în argumentele fricii şi raţiunii şi le împrăştie ca pe o dâră de fum.

îl privi pe Iisus pe cruce. Mereu acolo. Mereu sus pe cruce.

„Doamne”, şopti, şi vocea îi ieşea din piept ca un geamăt…

„Doamne…”

Dar nu apucă să spună mai multe. Auzi a doua bătaie de clopot de la biserica Maicii Domnului Izbăvitoarea. Se auzea clar, cristalin, în tăcerea dimineţii.

Trupul i se cutremură. Îşi aminti. Era slujba Joii Mari. Dumnezeu Se suia pe cruce. Mergea în grădi­na Ghetsimani, să-Şi săvârşească jertfa.

„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu.”

„Beţi dintru acesta toţi. Acesta este Sângele meu.”

Sângele Lui… Astăzi Dumnezeul lui era jertfit, mai întâi pe Sfânta Masă. Apoi pe crucea de pe Golgota, care avea să se înalţe în centrul bisericilor… Pentru el!

„Răstignit pe cruce, ai chemat pe oameni, iar curată coasta Ta împungându-se, tuturor iertare dai, Iisuse al meu.”

Coasta. Coasta Lui purtătoare de viaţă. O ve­dea. Creştea în ochii lui.

Dumnezeul lui îşi lăsase împunsă coasta, pen­tru ca el să trăiască, ca să învie la fiecare Sfântă Li­turghie, în fiecare duminică, ca să se împărtăşeas­că el, cel mic la suflet, cu Trupul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să-l ridice pe umerii Lui, pe lemnul cru­cii, în slava învierii.

Dumnezeu şi-a lăsat coasta împunsă… „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte, şi-ai dat viaţă la ai Tăi fii, care au murit…” Encomiul îndră­git de el îi străbătea mintea.

„Ca un pelican…” îşi mângâia încă, fără să-şi dea seama, coasta cu mâna.

Deodată simţi că ameţeşte, că-şi iese din minţi… Un val de căldură îi năvăli în vene. Îi cuprinse inima. Cele două imagini îi jucau prin faţa ochilor. Coasta lui Iisus, care se deschidea pentru a-i mângâia pe copiii aflaţi pe moarte, şi coasta lui, omenească, ne­însemnată, de lut, care, dacă s-ar fi deschis, i-ar fi dat viaţă unui copil aflat pe moarte.

Gândurile i s-au oprit. Nu suportau să meargă mai departe. Nu cutezau. Valuri de căldură îi străbăteau trupul. Inima îi bătea neregulat. Lacrimile i se revărsau pe faţă.

„Doamne… Doamne!”

Era Joia Mare. Dumnezeu Se răstignea. Îl lua cu el în grădina Ghetsimani. Pe el. Îl alesese ca pe Pe­tru, pe Ioan, pe Iacov. Cu câteva zile în urmă s-au urcat pe Tabor împreună, prin minunea fetiţei lui Pighi Minas. Acum îl alegea iarăşi să fie împreună în agonia Lui. Să ia ceva din durerea Lui. Să-şi des­chidă şi el coasta ca să izvorască viaţă.

Nu mai suporta. Gândurile îl năpădeau iarăşi. Aceste asemănări îl înnebuneau.

„Doamne”, îi strigă cu râvnă. „Doamne! Ia coasta mea rănită ca răsplată. «Că m-am rănit de dragostea Ta».”

îşi aplecă trupul cu smerenie, ca şi când ar fi că­utat să se facă una cu pământul. „Doamne, primeşte puţina şi mica mea jertfă, mica mea răstignire. Viaţă din Viaţă… Dă viaţă din viaţa mea, Doamne!”

îşi prinse acum coasta cu dorinţă fierbinte. Îşi întinse mâinile, ca şi cum ar fi avut în ele nepreţui­tul organ, aşa cum îl desenase fiica lui, şi-l dăruia lui Dumnezeu. Mai întâi Lui, „ale Tale dintru ale Tale”, în Joia Mare, darul de pe cruce. Era Joia Mare a vie­ţii lui. Fiori de dulce bucurie îi străbăteau cu euforie trupul. Nimic, absolut nimic nu mai era posibil să schimbe hotărârea de a-şi oferi micul dar.

A treia bătaie a clopotului bisericii Maicii Dom­nului Izbăvitoarea îl aduse cu picioarele pe pământ,

realitatea imediată. Se uită la ceas. Era stresat. Nu avea timp de pierdut. Nu mai era timp. Trebuia ca totul să fie organizat în cea mai mare grabă. Se ridică. Nu-i era somn. Nu era obosit. Mintea îi lucra fulgerător şi limpede. Trebuia să-l anunţe pe Kairis. Doar pe el. Trebuia să vorbească cu Agnia. Doar cu ea.

Şi trebuiau să se grăbească. O nelinişte vinova­tă îl cuprindea. Noaptea trecuse. Întârziase, şi co­pilul se lupta cu moartea. Ieşi din birou. Alergă în dormitor să vorbească cu Agnia. Dar ea era deja în sufragerie, liniştită. Se întorsese de la biserică. Ochii ei curaţi arătau că se împărtăşise. Când îl văzu, se ridică.

petros, n-ai dormit nici măcar o oră…

dumnezeu te-a ascultat, Agnia, o întrerupse el. M-a ţinut treaz înadins. Am găsit rinichiul pen­tru copil.

A spus-o aşa simplu, dintr-o frază. Agnia răma­se nemişcată. Îşi căscă larg ochii. Buzele i se deschi­seră într-un zâmbet de sărbătoare, dar încă nehotărât.

cum? Murmură ea. Cum?

Soţul ei îi zâmbi.

eu, Agnia, zise simplu. Eu sunt compatibil cu copilul. N-am ştiut asta. Am descoperit-o întâm­plător azi-noapte. Acum n-am timp să-ţi explic, dar sunt compatibil. Sunt donatorul ideal pentru micu­ţul Christos Andreu.

Agnia încremeni. Cuvintele erau simple, dar amorţeau în mintea ei, care înţepeni şi ea. Dădu să spună ceva. Nu înţelegea.

n-am timp să-ţi explic mai multe. Dar sunt compatibil. Dacă eşti de acord, îmi voi dona rini­chiul, şi Christos o să trăiască. Ai văzut, draga mea? Dumnezeu te-a ascultat, murmură emoţionat. Deci ce spui?

O întreba sincer. Era soţia lui, Agnia. Os din oa­sele lui. Trup din trupul lui.

Ea îl privea încă surprinsă. Era obligată să înţe­leagă repede.

Acum cuvintele îi înaintau din minte în inimă. Sentimente infinite se amestecau în ochii care îl pri­veau cu devotament. Frică, iubire, admiraţie, blân­deţe, emoţie. Îl avea în faţa ei.

Era Petros al ei… viaţa ei, sprijinul ei. Voia să-l ascundă cu ocrotire în braţele sale, să-l ferească de orice pericol, să-i strige: „Nu! Nu!”

Dar iarăşi, era Petros al ei. Petros al ei, pe care-l admira pentru dragostea şi credinţa lui. Care acum urca şi mai sus, făcea din dragostea lui jertfă şi ce­rea iubirea ei ca să meargă mai departe. Petros, care atingea sfinţenia şi îi cerea ei încuviinţarea.

Nu, nu va împiedica această lucrare a lui Dum­nezeu. Astăzi era Joia Mare şi se împărtăşise. Se împărtăşise direct de pe lemnul crucii, din Sângele care curgea de pe Golgota în Potir.

petros… Petros, dragostea mea! Începu să plângă, şi se aruncă în braţele lui. Mâinile ei îl îm­brăţişau.

Era încuviinţarea ei. Nu mai trebuia să spună nimic.

trebuie să plec, Agnia!

Voia să-i spună „Vino cu mine”, dar nu apucă.

o să vin cu tine, zise ea.

Nu era nevoie să-şi spună multe. Învăţaseră să vorbească prin tăcere.

Lăsă doar un mesaj, în grabă, pentru fiica lor cea mare.

Urcară împreună în maşină. Se grăbeau. Împăr­tăşeau o exaltare ciudată, veselă, ca şi cum ar fi or­ganizat pe ascuns o sărbătoare.

Acum Petros avea ceva timp ca să-i explice mai multe. Îi spuse despre hârtia aceea uitată fără să bănuiască, în carte, despre descoperirea întâmplă­toare. Nimic despre temerile lui. Nici ea nu-i spuse nimic despre temerile ei.

totul o să fie bine, Agnia. Nu-ţi fie teamă. E o procedură foarte simplă. Pentru mine nu-i pericu­loasă. Pentru copil e salvatoare, îi spuse el gându­rile lui.

ştiu, dragul meu. Ştiu! Îl încredinţă ea.

acum trebuie să afle şi Haralambos. E inevita­bil, pentru că el îl va opera pe copil. Eu o să fiu încă în spital. Nu într-al nostru, fireşte. Trebuie neapărat să afle şi Lykidis. O să merg la clinica lui special pentru asta. Cât este cu putinţă trebuie să păstrăm secretul. În Haralambos am de asemenea încredere.

Voia ca nimeni să nu ştie nimic.

dar Despina? întrebă Agnia.

nu, nu, Agnia, răspunse aproape înspăimân­tat. Nu! Despina n-o să ştie nimic. Doar că în ulti­mul moment s-a găsit organ pentru transplant.

copiii? zise nehotărâtă Agnia.

144

Doctorul îşi încruntă sprâncenele. Era puţin gânditor.

hristina nu. E foarte mică. O să-i spunem că tata a găsit rinichi şi că Christos s-a făcut bine. Ca să se bucure. Însă Dimitra… se opri el gânditor; Dimi­tra trebuie să ştie. Are aproape şaptesprezece ani. De altfel, o să lipsesc câteva zile de acasă. Dacă va afla după aceea, o să se supere pe noi pe bună dreptate.

Agnia dădu din cap aprobator. Trebuia să ţină seama de fiica lor cea mare. Maşina se opri în parca­rea spitalului. Se duseră direct în biroul lui.

Haralambos fu surprins. Pentru prima oară îl ve­dea pe profesor însoţit acolo de Agnia. Îi privi curios.

bună ziua!

bună ziua, răspunse nerăbdător profesorul. Cum merge? Ce face copilul?

la fel… sau mai degrabă o mică ameliorare. Inutilă, suspină el.

ba foarte utilă! Îl corectă profesorul cu satisfac­ţie. Mâine o să i se facă transplantul. S-a găsit rinichi.

îl anunţă dintr-odată. Celălalt aproape că sări de pe scaun.

rinichi? Când? Cum? Sunt mereu în contact cu ei, Petros.

eşti, dar nu şi cu mine, răspunse laconic Den­drinos. Sunt compatibil cu copilul, Haralambos. Eu! Nici n-am ştiut, nici nu mi-am putut-o închipui. Am descoperit asta întâmplător, azi-noapte. Am găsit analizele pe care le-am făcut când eram rezident. Identitatea mea moleculară. Era băgată în cartea de nefrologie pediatrică. Sunt compatibil cu copilul.

Aceeaşi grupă de sânge. Mulţi antigeni comuni. ross-match cu siguranţă negativ. Transplantul per­fect spuse relaxat. Şi avem timp. Suntem la limită. Apucăm s-o facem.

Vocea îi era plină de entuziasm, dar celălalt râmase fără glas. Buzele îi rămăseseră pe jumătate deschise. Ochii lui căutau când la profesor, când la Agnia, întrebători, nedumeriţi, neîncrezători.

e adevărat, Haralambos, îl încredinţă ea.

trebuie să ne organizăm foarte repede, conti­nuă cu zel prietenul său.

aşteaptă, aşteaptă, îl întrerupse cu dispe­rare Haralambos, care se chinuia să înţeleagă ce-i spuneau. Îmi spui că donatorul vei fi tu. Că ai des­coperit că eşti compatibil cu copilul. Că-i vei da lui Christos rinichiul, tu… rosti rar, silabic, enumerând una câte una propunerile lui, ca un elev care încerca să reţină lecţia predată.

ce nu înţelegi? întrebă cu aceeaşi disperare profesorul.

Petros Dendrinos se grăbea. Se obişnuise întru to­tul cu hotărârea pe care o luase după multă luptă doar cu câteva ore în urmă, iar acum se grăbea. Îmbrăcase iarăşi hainele de doctor. Halatul lui alb îndepărta toate sentimentele. Dar prietenul său privea încă îngrozit şi în inima lui se înghesuiau toate sentimentele.

pe tine, Petros… Pe tine nu te înţeleg, murmu­ră, şi din ochi începură să-i curgă lacrimi. Lacrimi de admiraţie, lacrimi de teamă, lacrimi de emoţie.

îl privea în faţa lui pe „tatăl”, pe profesorul, pe mentorul, pe modelul, pe uriaşul său. Şi îl vedea iarăşi pe acest uriaş înălţându-se, înălţându-se şi mai mult, devenind imens, urcând dincolo de orizontu­rile omeneşti. Creştea, creştea… Până la înălţimile cerului. Până acolo.

în spatele lui vedea înălţimile cerului.

„Pentru Dumnezeul lui”, se gândi Haralambos, şi se cutremură. „Pentru Dumnezeul lui face asta… Pentru Dumnezeul lui!” Astăzi era Joia Mare. Pen­tru Dumnezeul lui iubea aşa Petros Dendrinos.

am nevoie de tine, Haralambos! Acum mai mult ca niciodată! spuse neliniştit profesorul. Doar în tine am încredere. Tu o să operezi copilul. Să nu-i spui nimic Despinei. Legea protejează anonimatul donatorului. O să-i spui doar că s-a găsit un rinichi. Că eu trebuie să lipsesc câteva zile din motive de mare urgenţă. O să te gândeşti tu la ceva… Cer ca nimeni să nu ştie. Nimeni nu trebuie să afle nimic… Le las pe toate în seama ta. Asta o vom face împreu­nă. Mă auzi, Haralambos?

Dar Haralambos lăcrima iarăşi. Îşi încordă tru­pul. Îşi strânse pumnii pe lângă coapse. Prietenul lui devenea uriaş, se înălţa până la Dumnezeu. Trebuia să se înalţe şi el ca să fie vrednic să trăiască lângă el. Petros Dendrinos avea nevoie de el. Îl implora.

e-n regulă, frate, zise, şi îşi deschise braţele. Lăsă lacrimile să-i curgă din ochi.

e-n regulă! Eu o să fiu aici!

Agnia îl privi blând, cu recunoştinţă. Îl privea era Joia Mare şi Dumnezeu de pe cruce.

Dumnezeul lui Petros, care-i chema pe oameni la El. „Exişti”, murmură Haralambos. „Exişti.”

Capitolul XI

Paşti fericit!

Toate au fost organizate foarte repede, aşa cum voia doctorul, donatorul. A plecat ime­diat la clinica lui Lykidis.

Agnia a plecat şi ea acasă. Să pregătească cele necesare, să vorbească cu Dimitra.

Pe tot drumul a pregătit acea discuţie cu Dimitra.

Fiica ei se trezise târziu. Citise nedumerită me­sajul de pe masa din bucătărie: „Am plecat urgent cu tatăl tău. Nu te îngrijora. Ai grijă de sora ta”.

S-a dus în sufragerie şi aştepta neliniştită.

unde-ai fost, mamă? sări în picioare când uşa se deschise. Ce s-a întâmplat?

Agnia intră ruptă de oboseală. Gâfâia.

o să-ţi explic imediat, draga mea.

Inspiră adânc şi se aşeză în faţa fiicei sale.

am plecat în grabă cu tatăl tău la spital. S-a găsit un rinichi pentru Christos.

perfect! Asta e perfect! strigă fata. Sigur că tata avea să găsească până la urmă o soluţie.

Agnia zâmbi.

a găsit-o. Şi soluţia este el, zise simplu. Ieri noapte a descoperit întâmplător că chiar el este compatibil cu copilul. A găsit nişte analize mai vechi deale lui într-o carte, în timp ce căuta o soluţie. A văzut cu uimire că se potrivea perfect. Şi astfel s-a hotărât să-i doneze chiar el rinichiul copilului. Acum este la clinica colegului său, Lykidis, pentru operaţie.

Fata încremeni. Cum încremenise şi ea şi Hara­lambos, cu câteva zile în urmă.

ce spui, mamă? întrebă încurcată. Eşti bine?

înţeleg, draga mea. E cu adevărat incredibil ce s-a întâmplat. Cine şi-ar fi putut închipui?

adică acum tata e la clinică, pentru a i se ex­trage un rinichi, repetă rar fiica ei. O să-i dea chiar el rinichiul copilului.

da, draga mea, răspunse emoţionată Agnia. Ai văzut?… Tatăl tău a făcut ceva atât de sublim!

da, sublim, murmură ea cutremurată.

Da, era sublim… Era special, admirabil. Adună unul câte unul adjectivele în mintea ei. Era ceva de­osebit, neobişnuit, ciudat. Care altul ar fi făcut asta? Era un lucru îndrăzneţ, poate şi riscant.

bine, mamă, dar nu există niciun pericol? în­trebă neliniştită.

nu, draga mea. Ce pericol? răspunse Agnia, înăbuşindu-şi teama. De atâtea ori s-a întâmplat acest lucru. Chiar în urmă cu o lună cazul lui Pighi Minas.

da, dar ea şi-a donat rinichiul propriului co­pil, o întrerupse Dimitra. Orice om ar face asta. E de la sine înţeles.

Aici este măreţia tatălui tău, draga mea, răs­punse rar Agnia. A făcut ceva care nu este de la sine înţeles. Şi-a donat rinichiul unui copil străin. Ni­meni n-ar face uşor asta.

Dimitra era şi mai confuză… Aceasta era măre­ţia tatălui ei. Să dea rinichiul aşa simplu, ca şi cum ar fi fost o haină. Deodată îşi aminti un nume. Stefanos, 47 de ani. Stomacul i se întoarse pe dos.

nimeni n-ar face asta uşor, pentru că oame­nii au minte şi gândesc, strigă revoltată. Dar tata se gândeşte doar la ceilalţi, la lucrarea lui. Niciodată la el însuşi. Şi foarte puţin la noi.

Agnia fu surprinsă.

linişteşte-te, draga mea. N-o să se întâmple nimic rău. Tatăl tău ştie ce face.

tata nu ştie nimic! strigă fata cu obrăznicie. Să-ţi amintesc un nume? Stefanos… A fost abia anul trecut. Tata aproape că plângea după aceea.

Agnia se tulbură şi ea.

nu-ţi face asemenea gânduri. Stefanos a fost o excepţie nefericită.

trebuia să-l opreşti! o acuză Dimitra.

Agnia se tulbura din ce în ce mai mult.

nu-l puteam opri.

n-ai vrut! Îi spuse fata cu reproş. Puteai, dar n-ai vrut. V-a intrat în cap la amândoi că acel copil o să fie salvat. Bine, să fie salvat. Dar de ce să murim noi? ţipă aproape exaltată.

încetează, Dimitra! o întrerupse cu groază mama ei. N-o să moară nimeni. Tatăl tău o să fie foarte bine!

trebuia să mă întrebaţi! Cel puţin s-o fi ştiut şi eu, zise adolescenta, lovindu-se în piept cu autoconvingere, ca şi când ea ar fi fost înţeleptul familiei, singura capabilă să-i călăuzească în siguranţă.

Iartă-ne că nu ţi-am cerut permisiunea, răs­punse nervoasă Agnia.

trebuia! strigă fata, şi mai întărâtată de ironia mamei. Doar eu am minte în această familie! Doar mie mi-a mai rămas un dram de raţiune! Toţi ceilalţi sunteţi aşa! zise, şi explică acest „aşa” lipindu-şi pal­mele pe lângă ochi şi privind înainte. Cu ochelari de cal. Doar Evanghelia. Ce spune Evanghelia… Însă în care Evanghelie este scris asta? Unde cere Dumne­zeu ca credincioşii să se mutileze pentru a-şi împărţi organele celor ce au nevoie de ele? Pe cine a obligat aşa Dumnezeu? De ce trebuia ca tata să facă asta?

întrebările se adunau cu furie.

nimeni nu l-a obligat, draga mea. Iubirea nu e obligatorie. Dumnezeu S-a jertfit pe cruce. Nimeni nu L-a obligat nici pe El. Pe El L-a imitat tatăl tău, răspunse cu fermitate Agnia.

dumnezeu e Dumnezeu, mamă, strigă cu dis­perare fata. Dumnezeu nu e în pericol. N-are fami­lie, copii, serviciu, obligaţii. Când o să coborâţi în sfârşit cu picioarele pe pământ? Priviţi puţin cum este viaţa! Şi în felul acesta o învăţaţi şi pe Hristina. Deja e din firea ei bună şi blândă. O s-o prostiţi de tot.

Agnia se simţea ca şi când i-ar fi aruncat cu pie­tre în cap. Cu mult efort îşi păstra calmul.

dimitra! strigă aspru. Ştiu că e greu să înţelegi ce-a făcut tatăl tău. Crede-mă, şi pentru mine a fost greu, continuă, şi vocea i se înmuie. Şi nici nu ştiu dacă aş fi făcut asta în locul lui. E vorba despre o faptă care mă depăşeşte. E înaltă. Foarte înaltă. Dar pentru că suntem mici şi n-o înţelegem, să nu ne ba­tem joc! Îşi ridică iarăşi vocea cu severitate. Cel pu­ţin s-o respectăm! Înţeleg că eşti îngrijorată pentru tatăl tău. Şi eu la fel, zise, şi îşi înmuie iarăşi vocea. Dar dacă te îngrijorezi, n-ai decât să te rogi. Azi e Joia Mare!

ce să-ţi spun, mamă! Eşti o romantică nevin­decată. Ce să-ţi mai spun? Murmură cu renunţare Dimitra, şi plecă în camera ei. Trânti cu furie uşa în urma ei.

Agnia se înclină în faţă. Îşi duse palmele la frunte. Încă o dată simţea că i se aruncă pietre în faţă, deşi aştepta îmbrăţişări.

Credea că fiica ei va plânge, se va emoţiona, îl va admira pe tatăl său, va fi plăcut surprinsă, va că­dea în braţele ei, vor plânge împreună, se vor ruga împreună, vor împărtăşi asta. Însă ea vorbea altă limbă, diferită. O limbă pe care n-o mai vorbea ni­meni în casa lor. Dimitra era altfel. Agnia tremura… Altfel. Acest cuvânt o speria. Dar nu. Era îngrijorată pentru tatăl ei, îşi spuse justificându-şi fiica. Îl iu­bea. Şi de aceea izbucnise aşa, ca un spin sălbatic.

Aşezată pe pat, cu picioarele întinse şi cu capul între genunchi, Dimitra se lupta să pună în ordine cele ce se înghesuiau în mintea ei de şaptesprezece ani… Dar găsea că e cu neputinţă. Respiraţia i se precipita, iar tâmplele o dureau. Nu ştia ce simte, ce vrea. Nu ştia dacă este de acord sau nu cu tatăl ei, dacă este corect sau greşit ce făcea, dacă ea voia să facă parte din această familie sau din alta. Nu mai ştia nimic. Toate erau încurcate ca un ghem în ea. Voia doar să plângă. Nici ea nu ştia de ce voia asta. Ceva o presa în casa aceea. Îi iubea pe toţi. Asta o ştia. Pe Hristina, pe mama, pe tatăl ei. Mai ales pe el. Îl admira. Şi-l imagină în minte: drept, impunător, puternic. Era idolul ei ascuns. Îşi amintea cum a fost cu o lună în urmă, în cazul lui Pighi… Niciodată nu se simţise atât de mândră. Mândră, pentru că era fiica lui.

Era fata lui Petros Dendrinos! Nimic nu putea schimba asta. O purta în ea, ca pe un dar şi ca pe o umbră. La şcoală era fiica profesorului, nu simplu Dimitra. Privirile profesorilor cădeau cu aşteptare asupra ei. Iar ea făcea totul pentru a se arăta demnă. Notele sale foarte bune îl făceau mândru pe tatăl ei. Citea cu satisfacţie în ochii lui: „Eşti copilul meu. Eşti trup din trupul meu”.

Acesta era un motiv de cinste. Dar totodată era şi pedeapsa ei, menghina care o strângea. Îşi amin­tea de eliminarea de la şcoală. Nici n-o interesa că au eliminat-o. De un singur lucru îi păsa. De faptul că ochii tuturor cădeau asupra ei cu dezamăgire, ca şi cum i-ar fi strigat: „Nu eşti demnă de familia ta. De tatăl tău”.

Şi totuşi, ea nu făcuse nimic rău. Doar alesese altfel. Era altfel. Asta era ceea ce o presa. Însă asta o şi făcea să fie ea însăşi. Nu Dendrinos, ci Dimitra! Dimitra!

„Sunt eu!”, voia să le strige părinţilor ei. Însă acest „eu” era puţin pentru idealul pe care-l ad­mira. Cuvintele mamei sale îi străpungeau mintea.

Tatăl ei se afla la mare înălţime, iar ea nu ajungea la el. Nu înţelegea.

Acum el era la clinică. Se pregătea să i se extragă an rinichi. Ea ar fi vrut să alerge acolo, să răvăşeas­că tot spitalul, să strige: „Nu! Nu!”. Dacă în locul lui ar fi fost mama ei ori Hristina, ar fi făcut-o. Însă cu acela, cu tatăl ei, n-o putea face. Îi era teamă de privirea lui. Doar de asta îi era teamă: subestimarea care simţea că se va revărsa din ochii lui: „Eşti mică la suflet, foarte mică. Nu eşti demnă să fii copilul meu”. Nu, asta n-ar fi suportat-o. Asta o îngrozise şi când a fost eliminată de la şcoală. De aceea insistase ca el să nu afle nimic.

Poate că sora ei, Hristina, era mai demnă decât ea. Mai demnă să fie copilul lui, chiar dacă nu era atât de inteligentă. Ea şi-ar fi donat la rândul ei un rinichi.

îşi vârî capul între genunchi şi începu să plângă.

Privi crucea, pe care tatăl ei o iubea atât de mult. Acesta era prezent aproape în toate camerele casei. Azi era Joia Mare, iar el se afla la clinică pentru a fi operat.

dumnezeule, fă să vină repede înapoi. Sănă­tos! se rugă ea.

Orice altă situaţie nu îndrăznea nici măcar să şi-o imagineze.

Haralambos Kairis răbda cu greu tăcerea pe care i-o impusese profesorul. Pregătea febril trans­plantul, dar voia să strige, să anunţe asta în tot spi­talul, să spună că donatorul este Dendrinos. Şi acest secret a devenit şi mai chinuitor când s-a întâlnit cu Despina.

cine? plângea ea cu suspine de bucurie. Ci­ne-mi salvează copilul? Vreau să-l găsesc. Să cad în genunchi în faţa lui. Să-i sărut picioarele.

donatorul doreşte să rămână anonim, răs­punse cu greu Haralambos. Aşa mi-a spus domnul Dendrinos. El, Despina, el a găsit rinichiul. A răsco­lit pământul şi cerul.

ştiu, plângea Despina. Ştiu. Îi mulţumesc. Dar şi donatorului. Dacă aş afla cine este, dacă mi-aţi spune… zise rugător.

Haralambos se abţinea cu mult efort.

ai auzit bine, Despina. Donatorul face par­te din aşa-numiţii „donatori cu inimă mare”, adică aceia care-şi donează organul unui om, chiar şi ne­cunoscut.

dar cine o fi făcut asta? întrebă mirată Despina.

nu ştiu… Dar oricine ar fi, preferă să rămână anonim.

Simţea că o să cadă jos din cauza tensiunii. „Ah, Petros, de ce mă chinuieşti aşa?” îşi zicea în gând.

Se afla într-o continuă comunicare cu prietenul său, care era mai optimist ca niciodată.

Vinerea Mare. Soarele se lăsa spre apus şi Petros Dendrinos se trezi din anestezie. Se simţea fericit. O fericire foarte dulce, o bucurie adâncă, care amorţea cu totul durerea trupului. Privi pe fereastră. Culo­rile se estompau. Clopotul bisericii din vecinătate bătea a doliu. O dată, de două ori, de multe ori. Trupul lui plin de dureri se înfioră uşor. Îşi aminti.

Era Vinerea Mare. Plângerea deasupra epitafului inunda bisericile, cartierele. „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte.” îşi atinse coastele. Îl dureau. O durere dulce, acolo unde-L duruse şi pe Dumnezeu. Astăzi sufereau împreună. Dumnezeu din iubire pentru oameni, El din iubire pentru Ace­la. „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte, Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit”, cânta uşor şi blând, şi îşi întoarse capul pe pernă.

Se cufunda într-o pace negrăită, în Raiul Lui. „Paşti fericit, Petros!”, şopti cu bucurie în suflet.

„în mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase.” Plângerea deasupra epitafului se întinse mângâie­tor pe holurile Spitalului Universitar. Aduseseră şi acolo epitaful de la biserica Sfântului Pantelimon. Străbăteau cu evlavie holul lung al clinicii de nefro­logie.

Haralambos Kairis se opri în faţa epitafului. Să­rută Trupul mort al Domnului şi Evanghelia. Azi era o zi mare. Aşa o ştia din anii copilăriei, atunci când preotul satului însoţea epitaful.

Se închină şi merse direct în sala de operaţie. Rareori operau într-o asemenea zi, după-amiaza. Dar acum trebuia.

Rinichiul ajunsese la spitalul lor. Compatibili­tatea încrucişată ieşise negativă. Inima lui Haralam­bos tremura. vechipa lor era gata de lucru. Pregătise­ră copilul. Dormea palid.

Doctorul îşi îmbrăcă şorţul verde, masca, boneta. vă aşteptăm, domnule profesor.

Se uită în jurul său. Îl căuta instinctiv pe Petros Dendrinos, ochiul lui supraveghetor, privirea lui de vultur, care veghea. Pentru prima dată era singur în sala de operaţie la un transplant. Profesorul Den­drinos nu opera. Doar privea. Dar această privire era necesară, ca privirea antrenorului în timpul meciului.

Era, desigur, un caz uşor. „Un transplant de ru­tină”, se gândea cu uşurare.

rinichiul, domnule profesor, zise Liberopoulos, arătându-i valijoara cu viaţă.

Toată uşurarea dispăru dintr-o dată. Era un transplant unic, special. Pentru el prietenul lui, pro­fesorul, se sacrificase. Îşi extrăsese organul. Nicio eroare, nicio mişcare incorectă, nicio abatere nu era tolerată.

Haralambos se înmuie. Genunchii îi tremurau, pentru prima dată.

rinichiul, domnule profesor.

Degetele i se crispară. Valuri de căldură îi stră­băteau trupul. Era rinichiul prietenului său. Cald încă. Ţinea în mână jertfa lui… O bucată din Petros Dendrinos.

Ochii i se înceţoşară.

sunteţi bine, domnule profesor?

„Revino-ţi, Haralambos!”, strigă poruncitor în gând. Trebuia să fie calm, complet lucid.

Avea nevoie de ajutor. Îşi aminti. Petros Den­drinos, de fiecare dată înainte de a începe operaţia, scotea din buzunar iconiţa Sfântului Pantelimon şi o privea.

îi făcu semn lui Liberopoulos.

aşteaptă!

A lăsat rinichiul. Mâinile doctorului căutau în halat, la gât. Purta mereu o cruciuliţă agăţată de un lănţişor lung. Angeliki îl ruga insistent s-o poarte. O scoase de sub haine. Luă crucea în mână. O privi.

„Dumnezeul lui Petros… Dumnezeul meu”, în­drăzni să spună, „ajută-mă!”

Simţi în el o putere. O strălucire care-i limpezea gândurile.

„Dumnezeul lui Petros!”

Acela asculta. Îşi coborî de pe cruce mâinile Lui, care operau ireproşabil.

Transplantul se desfăşura normal.

l-am salvat… L-am salvat, domnule profesor, spuse cu uşurare Liberopoulos. Paşti fericit!

„L-ai salvat, Petros!”, strigă în gând Haralam­bos. „L-ai salvat! Paşti fericit, Petros!”

Masa chirurgicală era învăluită în lumină…

Capitolul XII

Rugăciunea

Era dimineaţa zilei din Lunea luminată, şi lumea sărbătorea minunea lui Dumnezeu. Primăvara de după vălurile întunecate ale Săptă­mânii Mari se împodobea în toate culorile. Îşi îmbă­ia florile în lumină. Aprilie se scălda cu generozitate în razele soarelui, pentru a adeveri canonul învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină”.

La clinica de nefrologie a Spitalului Universitar era iarăşi sărbătoare. Sărbătoreau învierea nespe­rată a celui mai cunoscut şi iubit pacient, copilul Christos Andreu.

Băieţelul se însănătoşea cu viteză uimitoare. Lua repede înfăţişarea unui copil puternic. Culoa­rea sănătăţii, de care ani întregi fusese lipsit, i se întorcea în obraji, împreună cu zburdălnicia celor aproape doisprezece ani ai lui.

domnule Haralambos, dă-te puţin la o parte. Se joacă cu mingea? Nu-i cu putinţă! zise infirmiera.

Strigă instinctiv, şi vocea ei străpungătoare ră­sună ca un clopot în salon.

mai încet, Christos! Mai încet! spuse şi Despina, dar strălucea cu totul de fericire. Mii de raze îi luminau ochii. Treptat începea să învie şi ea împreună cu copilul. Trupul i se întărea, i se întrema, obrajii i se îmbujorau, ridurile i se ştergeau de pe faţă. Avea doar patruzeci de ani. Iar într-o zi a venit la spital fără hainele negre, de doliu, ale văduviei sale. O fustă înflorată, în alb-roşu, îşi flutura poalele când mergea, ca o podoabă pusă pe o făclie de Paşti.

aşa mai zic şi eu! o încurajă Haralambos. Înviere!

dumneavoastră mi-aţi dăruit-o, domnule doctor.

Cu fiecare ocazie, nu uita să-şi manifeste recu­noştinţa. Îi mulţumea lui Haralambos, lui Liberopoulos, şefei secţiei, infirmierelor. Îi tratase pe toţi cu prăjituri şi aştepta. Îl aştepta pe Petros Dendrinos care, după cum îi spuseseră, trecea printr-o astenie de primăvară.

Acela îşi adună repede lucrurile de la clinică, înainte de a apuca să-l ajute Agnia. Era marţi, Mar­ţea luminată, şi se grăbea. Voia să meargă acasă, dar nu numai acolo.

să trecem mai întâi pe la spital, Agnia, o rugă şovăitor.

Ea înţelese.

Străbătură împreună holul lung, care ducea la secţia de nefrologie. Saloanele erau liniştite sub amorţeala amiezii. Totul era adâncit în tăcere. Doar doi-trei însoţitori se vedeau pe hol.

Se îndreptă spre biroul lui.

domnule profesor!

O tânără femeie alerga în spatele lui gâfâind. Vocea îi exalta de uimire şi entuziasm. O recunoscu.

domnule profesor!

Era Despina, Despina cea de-acum transforma­tă. Cu fusta ei nouă alb-roşie. Cu ochii care-i strălu­ceau de bucurie. Îi zâmbi fericit, biruitor. Dădu să spună ceva, dar nu apucă.

domnule profesor, strigă cu zel mama băiatului, şi îşi deschise braţele. Vă mulţumesc! Vă mulţumesc!…

Vocea i se tăie. Un râu de lacrimi îi năvăli din ochi. Un râu de recunoştinţă care aştepta.

vă mulţumesc, domnule profesor… Domnul Kairis mi-a spus… Dumneavoastră aţi găsit rini­chiul. Aţi scotocit pământul şi cerul. M-aţi salvat! M-aţi salvat!

Lacrimile îi curgeau calde pe mâinile lui.

Trupul doctorului se înfurnică. Făcu instinctiv un pas în spate. Un şuvoi de lacrimi stătea să-i iz­bucnească din ochi.

vă mulţumesc pentru ce aţi făcut! strigă fără să bănuiască ceva, Despina.

Agnia îşi şterse în grabă colţurile ochilor.

lui Dumnezeu să-I mulţumeşti, Despina. Lui Dumnezeu, zise cu greutate doctorul. El ţi-a dat… Doar El!

da, El! El! Încuviinţă Despina. Dumnezeu, despre care dumneavoastră mereu m-aţi învăţat, despre care mereu îmi spuneaţi că mă iubeşte. Însă eu… zise plecându-şi ochii cu căinţă, m-am îndoit, domnule profesor. M-am îndoit de El. Eu n-am avut atâta credinţă, zise cu durere în glas.

El zâmbi.

nu-i nimic. N-are importanţă, dragă Despina, răspunse blând. Ai văzut? Ţi s-a arătat ca necredinciosului Toma după înviere. Ca să-L vezi. Ca să pi­păi Iubirea şi să strigi: „Slavă Ţie”.

da! Da! Încuviinţă Despina. Acum cred. Şi-L slăvesc în fiecare clipă. Orice s-ar întâmpla îi voi aduce slavă. O să cred în El cât am să trăiesc. Îl voi învăţa şi pe copilul meu, pe Christos al meu, să creadă în El. Să-L iubească. Acela mi l-a dăruit. Ce altceva să-mi dea în viaţă? Vreau şi eu acum să i-l dau înapoi, Lui, lui Dumnezeu.

Agnia nu mai suporta. Plângea în voie, cu dreptul dat de firea ei femeiască. Dar soţul ei încă lupta cu lacrimile. Acoloîn faţa ochilor lui, i se ară­ta vie minunea jertfei Domnului, şi cel mai preţios rod al darului său pământesc… Un suflet! Un su­flet izbăvit din prăpastie. Un suflet câştigat de jert­fa pe Cruce. Spre care Dumnezeu a căutat. Şi chiar el, cel preamic, s-a învrednicit să i-l aducă ofrandă sub Crucea Lui într-o zi de Joia Mare, într-o Vineri cumplită, doar printr-un dar pământesc, printr-un rinichi. Acest rinichi al său, pământ şi cenuşă, a răs­cumpărat un suflet şi l-a dăruit cerului.

Ochii îi lăcrimară.

deci să mergem să-l vedem pe băiat, spuse grăbit. Ce face Christos?

cu greu îl pot ţine în pat, domnule profesor. Peste puţin salonul o să devină teren de fotbal, glu­mi fericită Despina.

Profesorul se îndreptă nerăbdător într-acolo. Inima stătea să i se spargă sub halat.

Intră în salonul unde se afla copilul, sub supra­vegherea atentă a personalului medical.

hristos a înviat! strigă triumfal, şi cei ce erau înăuntru se ridicară.

adevărat a înviat, domnule profesor! Sunteţi bine?

Mâinile se întindeau spre el, oamenii se apropi­au de el, îi urau bun venit, însă pentru el lumea în­treagă era acolo: în cearşaful alb, în patul copilului.

Vocea copilărească, subţire şi pătrunzătoare, le acoperi pe toate celelalte.

domnule profesor!

Lumea întreagă era acolo. În acel glas subţire, în chipul nevinovat de copil, în obrajii care începeau să se îmbujoreze. Toate cuvintele se opreau acolo. Nu mai ştiau să înainteze… Deveneau lacrimi, ru­găciuni, puls accelerat, zâmbete. Nu ştia să spună ce simţea. Doar Agnia ştia. Era fiorul unic, irepetabil, al fericirii, din clipa în care îi aduseseră pentru prima oară copiii nou-născuţi în braţe. Împlinirea sentimentală negrăită a mamei care priveşte viaţa ce s-a născut din pântecele ei. Acum acest sentiment cuprindea în chip neobişnuit fiinţa soţului ei.

Pentru un minut, un singur minut, a stat neclin­tit, neputincios să articuleze vreun cuvânt. Doar la­crimile îi curgeau din ochi.

Agnia se apropie de el încurajându-l. Îl mângâie.

Haralambos îl privea cu blândeţe şi admiraţie. Voia să-l îmbrăţişeze, să-l ia frăţeşte în braţe. Ceilalţi tăceau cu respect în faţa acelor lacrimi omeneşti. Cunoşteau grija profesorului pentru acest copil.

Pentros Dendrinos îşi regăsi repede stăpânirea de sine.

deci Christos! Îi strigă copilului, făcând sem­nul victoriei cu mâna sus. Ai învins. Am aflat că vrei să joci fotbal. Te grăbeşti.

daaaaa! făcu copilul, şi dădu la o parte mar­ginea cearşafului, ca să întărească răspunsul. Dar durerea din coasta rănită îi strâmbă faţa.

te doare! strigă cu blândeţe Petros. Fii atent…

Desfăcu uşor, atent, pansamentul. Privi tăietu­ra. Răsuflă adânc. Agnia şi Haralambos se priviră cu subînţeles. El acoperi iarăşi uşor şi atent rana co­pilului. Toată fiinţa îl durea surd, ca şi când ar fi fost bolnave Hristina sau Dimitra. Nu putea face nicio deosebire. Era acelaşi sentiment patern.

dumneavoastră m-aţi operat? Nu-mi amin­tesc, întrebă copilul.

prietenul de lângă mine, domnul Haralam­bos, arătă Dendrinos spre el.

Băiatul îşi căscă ochii.

acela zice că dumneavoastră m-aţi operat. Că pe toate dumneavoastră le-aţi făcut. Cine spune adevărul? întrebă cu naivitate.

depinde, glumi doctorul. Dacă te simţi bine, te-am operat eu. Dacă nu, el, zise, arătând spre pri­etenul său.

Băiatul zâmbi inteligent şi viclean.

mă simt minunat, deci m-aţi operat amân­doi, răspunse, şi toţi râseră. Acest copil avea simţul umorului. Şi înţelegea multe.

domnule profesor! spuse iarăşi, şi vocea îi deveni serioasă. E adevărat că n-o să mai fiu băgat acolo?

unde acolo? întrebă nedumerit doctorul.

în acel aparat care filtrează sângele.

în jurul lui se lăsă liniştea.

nu, Christos, răspunse rar doctorul. N-o să mai fii băgat acolo. Nu mai e nevoie.

Copilul îşi fixă ochii în ochii profesorului. Pri­vea serios, intens, cu seriozitatea îngândurată pe care o avea atunci când se pregătea să spună ceva important.

atunci vă mulţumesc! Vă mulţumesc mult, domnule profesor! zise rar, şi vocea îi devenea gra­vă. Câteva lacrimi îi luminară ochii.

în jurul lui medicii şi infirmierele lăcrimau şi ei. Erau acele momente care dădeau valoare întregii lor vieţi, care justificau hotărârea de a se afla acolo.

Era momentul care dădea valoare întregii vieţi a lui Petros Dendrinos. Justifica jertfa lui secretă. Un copil, un copil chinuit, îi mulţumea pentru durerea care se sfârşise, pentru viaţa care începea. Ar fi vrut să aibă şi al treilea, şi al patrulea rinichi să-l done­ze semenilor lui chinuiţi, să vadă în ochii lor acel „mulţumesc” pe care nu l-ar fi schimbat cu toate co­morile pământului.

să fii sănătos, Christos! zise mângâind cu blândeţe căpşorul copilului, şi se grăbi să se ridice. Nu mai suporta. Dar nici Agnia.

Ieşiră împreună. Despina îi urmă aproape aler­gând.

domnule profesor, îl opri şovăitoare. Iertaţi-mă. Donatorul… zise cu greu. Domnul Kairis mi-a spus că doreşte să rămână necunoscut.

Doctorul se tulbură. Era ultima lui încercare, şi trebuia s-o depăşească în siguranţă.

da, zise în grabă. Iar noi trebuie să-i respec­tăm dorinţa.

bineînţeles, bineînţeles. Dar aş vrea atât de mult să-i mulţumesc.

Vorbeşte-i lui Dumnezeu despre acela, Des­pina, răspunse doctorul. E cea mai bună mulţumire a ta şi singura posibilă, de altfel. Să te rogi la Dum­nezeu pentru el, pentru familia lui. Dumnezeu ştie. Şi încă ceva… spuse gânditor. Dacă vrei să-I mulţu­meşti lui Dumnezeu, să nu-ţi uiţi promisiunea.

promisiunea? întrebă nedumerită Despina.

da. Să-l dăruieşti pe Christos lui Dumnezeu, îi răspunse doctorul, şi plecă grăbit.

Inima lui părintească ardea. Mergea repede îm­preună cu Agnia, fără să spună nimic. Dar inimile lor se coordonau. Simţea. Ştia. Nu mai avea doar doi copii. Ştia când l-a văzut pe Christos în salon, când i-a atins cu vârful degetelor rana, când a pri­mit cuvintele de mulţumire din ochii lui înlăcrimaţi.

Acel copil era de-acum al lui. Avea în trupul lui rinichiul său. Suferise, fusese rănit, pentru a-i da viaţă. L-a născut pe genunchii rugăciunii împreună cu soţia lui. L-a iubit când era bolnav. L-a îngrijit ca şi când ar fi fost tatăl său. Era copilul inimii lui. Al Răstignirii şi învierii. Al unei nopţi din Joia Mare, sub cruce. Al unei vieţi sprijinite o viaţă întreagă pe cruce.

Gândurile îi alergau prin minte. Era copilul lui de inimă, al treilea copil, trase el concluzia. Băiatul pe care-l ceruse mereu de la Dumnezeu. Şi Dumne­zeu i-l dădea atât de ciudat

„Dumnezeu mi l-a dăruit. Acum vreau şi eu să i-l dau înapoi.” Cuvintele mamei îi răsunau în minte.

Intrară în bisericuţa spitalului. Aveau nevoie de asta. O căutau amândoi. Erau singuri în mica bi­serică. Doctorul respira cu uşurare. Putea să se roa­ge pentru puţin singur în acea bisericuţă îndrăgită de el, care văzuse de atâtea ori lacrimile pacienţilor lui. Stătu în faţa icoanei lui Hristos şi a marelui mu­cenic tămăduitor. Lângă el stătea şi Agnia. Îşi făcură semnul crucii împreună.

hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le, începură împreună. Apoi: Slavă Ţie, celui ce ne-ai arătat lumina, zise el.

slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, continuă Agnia. Au psalmodiat toată doxologia. Era imnul revărsat din inima lor.

Apoi îşi plecă capul. Acum putea să-i vorbeas­că lui Dumnezeu liber, în bisericuţa aceea. Îl auzea doar Agnia, jumătatea lui.

doamne, zise cu căldură, ridicându-şi privi­rea cu adorare spre faţa Lui blândă, Doamne, n-am cuvinte să-Ţi mulţumesc. N-am cuvinte să-ţi descriu fericirea mea! spuse, şi vocea i se înăbuşi. Mă iubeşti. M-ai luat pe Taborul Tău, apoi pe cruce. Ca pe Petru, apostolul Tău înflăcărat. Ca pe Ioan, uce­nicul Tău iubit. M-ai luat în inima Ta, Doamne… Ce altceva să mai cer de la viaţă? Dăruieşte-mi-Te

întreg! se ruga. Dăruieşte-mi-Te înviat! Învie-mă, Doamne! Îi striga cu căldură. Doar asta îţi cer.

Tăcu puţin. Apoi îşi plecă iarăşi ochii cu smerenie.

încă ceva, Doamne, continuă el. Te rog, copi­lul Tău, copilul pe care mi l-ai dat atât de neobişnuit, Christos… Te rog, spuse cu voce gravă, creşte-l pen­tru împărăţia Ta. Lumineaz-o pe Despina să Ţi-l dea înapoi, cum a făgăduit, ca răsplată pentru minunea Ta. Orice ar face, oriunde s-ar afla, orice ar deveni, să fie al Tău. Fă-l să fie al Tău, ca şi pe Hristina şi Dimitra. Copiii noştri să fie doar ai Tăi, Doamne!

Se opri. Rugăciunea se sfârşi, pentru a continua în inima lor.

amin, zise în şoaptă Agnia.

Spuseră „înviat-a Hristos” şi ieşiră liniştiţi îm­preună din biserică.

Icoanele îi priveau cu bucurie. Domnul catapetesmei luase în mâinile Lui acea rugăciune ca pe o făgăduinţă şi ca pe un angajament.

în bisericuţa minunată a spitalului, în Marţea din Săptămâna Luminată, puţin după darul făcut micuţului Christos Andreu, se rugaseră împreună. Depuseseră la picioarele Celui înviat sufletele lor deschise, întregi, ca nişte trandafiri înfloriţi, dăruiţi iubirii Lui. Încredinţaseră Biruitorului morţii bobo­cii lor, cei trei copii, ca pe nişte jurăminte şi ca pe o proscomidie. Pe Dimitra, pe Hristina şi pe Christos.

Inimile lor se cutremurau împreună. Erau gata să plesnească de iubire şi fericire.

Capitolul XIII

Pe crestele lumii

ai venit, tată!

Dimitra sări pe el îndată ce se deschise uşa ca­sei. Aştepta cu nerăbdare clipa aceea.

eşti bine?

sunt bine, draga mea! Dar n-aveai motiv să te sperii atât, răspunse liniştitor, mângâindu-i cu du­ioşie capul brunet. Sunt bine, şi băiatul de asemenea este bine.

pe mine mă interesează cum eşti tu, tată, spu­se adolescenta, lipindu-se şi mai mult de el.

Îl strânse ca pe o comoară pe care era gata s-o piardă din mâini.

tată, l-ai făcut bine pe Christos? întrebă vese­lă Hristina, care atunci ieşise din camera ei.

da, scumpa mea, Dumnezeu ţi-a auzit rugă­ciunea.

tată, eşti cel mai bun doctor din lume, strigă fetiţa, şi se aruncă asupra lui.

Voia s-o îmbrăţişeze, s-o ridice în sus, dar coas­ta operată îl împiedica.

aşadar suntem toţi bine. Să sărbătorim asta! strigă el triumfător. Hristos a înviat!

adevărat a înviat! răspunseră ceilalţi.

Bucuria pascală avea să se cuibărească pentru mult timp în casa profesorului, fără intensitatea ei re la început, dar cu dulceaţa liniştii care odihnea adânc sufletele.

Treburile cotidiene îşi urmau cursul lor, dar stropite de-acum de acea bucurie care lumina altfel lucrurile lumii. Noi provocări apăreau şi deveneau rugăciuni. Lupta pe meterezele vieţii continua cu aceeaşi intensitate.

Calendarul arăta data de 20 iunie, o zi de dumi­nică, când a fost terminată noua aripă a spitalului, finanţată de familia Minas. Pighi, îmbrăcată într-o fustiţă de vară, o ţinea de mână pe Elena şi urmărea cu cucernicie slujba simplă. Alături, tatăl ei stătea evlavios, cu mâinile încrucişate, înalt şi impunător, cu nobleţea lui cunoscută, dar şi cu smerenie adân­că, fără nicio dorinţă de etalare.

Petros Dendrinos vedea cum visul său îndelun­gat fusese clădit repede de „mamona nedreptăţii”, cum îşi spunea Minas, care acum îşi răscumpăra Raiul. Colaborarea cu asociaţia „Minas” fusese im­pecabilă. Pighi, scoasă definitiv din lâncezeala unei vieţi fără scop, se transformase într-un înger pă­mântesc neobosit, pus în slujba binelui.

La începutul lui septembrie doctorul îşi luă ră­mas bun de la al treilea copil al său. Despina Andreu îl aduse pe băiat pentru controlul stabilit.

domnule profesor, plecăm la Tesalonic, îl anunţă bucuroasă. Fratele meu trăieşte acolo. O să am şi eu pe cineva pe care să mă bazez, o să-i aibă şi Christos pe verii lui aproape, acum când o să mear­gă la gimnaziu.

Petros îl privi pe băiat cu dragoste.

perfect. Excelent! răspunse el.

trebuie să mai venim aici ca să-l vedeţi?

nu, nu-i nevoie. O să vorbesc cu un coleg foarte bun de la spitalul Papagheorghiu. E un doc­tor excelent şi prieten de-al meu. De altfel, asistenţa medicală va fi din ce în ce mai rară. Christos al nos­tru şi-a revenit foarte bine.

eu vreau să vin la dumneavoastră, domnule profesor, se plânse băiatul.

Sentimentele luptau amestecate în inima profe­sorului. Simţea tristeţe. Simţea şi bucurie. Îl vedea pe copil înviat şi se bucura. Dar era ca şi când acest al treilea copil al său ar fi plecat prea devreme. Îşi des­chidea aripile şi lăsa gol în urma lui „cuibul patern”.

Făcu un tur cu privirea prin biroul şi prin bi­blioteca sa. Voia să-i dea ceva, ceva din inima lui, din sufletul lui. Ceva care să-l călăuzească ca o bu­solă în călătoria lui de mâine. Rafturile bibliotecii se aplecau sub greutatea cărţilor groase de me­dicină. Însă sus în stânga îl atrase cu nerăbdare o carte specială. Era un Noul Testament frumos legat, cu pagini lucitoare, cu litere citeţe. „Copilului meu drag, Christos”, scrise el pe prima pagină, „pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să-i lumineze calea. Din partea domnului profesor.” Puse cartea aproape cu evlavie în mâinile copilului.

acesta este darul meu pentru tine. Ca să-ţi aminteşti de mine. Să citeşti din ea împreună cu mama ta, câte puţin în fiecare zi, zise cu fermitate. Mai târziu o să citeşti şi singur. Scriitorul cărţii este Dumnezeu, spuse, arătând literele aurii de pe co­perta cartonată.

Despina îşi încrucişă cu emoţie mâinile pe inimă.

noul Testament! Evanghelia! strigă copilul. O s-o citesc, domnule profesor.

o s-o citim împreună, domnule profesor, şop­ti cu ochii în lacrimi Despina. Vă mulţumim. Vă mulţumim pentru toate. N-o să vă uităm niciodată.

Astfel, cu un Noul Testament cu copertă carto­nată, lumină şi pâine pentru călătoria vieţii, profe­sorul îşi luă rămas bun de la al treilea copil al său. Îl lăsa de-acum în seama iubirii lui Dumnezeu. El va comunica Cu cumpătare cu băiatul, ca să nu-l trădeze iubirea ce-o avea pentru acesta. O să afle veşti despre el de la colegul său. Avea să-l însoţeas­că neîncetat două rugăciuni, a lui şi a Agniei, care aveau acum încă un motiv să se roage fierbinte: pe Dimitra.

Era acum în ultima clasă de liceu şi din iulie luase propriile decizii. Nimic n-o atrăgea mai mult decât luna plină care atârna pe cerul verii şi decât planetele minuscule, care pictau nebuloasele stelare ca nişte coconi strălucitori de mătase pe fondul ne­gru ceresc.

vreau să mă fac astrofizician, îl anunţă pe ta­tăl ei la o cină, şi ochii negri i se luMinaseră ca soa­rele verii.

El acCeptă asta fără nicio mirare. Cercetările pe bolta cerească erau visul lui din adolescenţă.

S-a pus pe treabă. Admiterea la secţia de fizi­că era un succes aproape sigur cu notele ei. Însă ea voia să fie admisă triumfător, să fie chiar prima. O carieră cu obiective înalte cerea un început foar­te promiţător. Desigur, Grecia nu-i promitea visul grandios pe care-l avea, dar Dimitra, ambiţioasă din fire, visa la studii postuniversitare şi la o carieră în străinătate. Foarte departe de spaţiul îngust al patri­ei şi al familiei sale, gândea ea.

Citea metodic, cu insistenţă şi sârguinţă. Ieşiri­le, petrecerile şi distracţiile nocturne se limitaseră mult. Şi acest lucru o liniştea în special pe mama ei. Începuse un maraton de scriere, pentru a-şi acoperi slăbiciunile la compunere, care ameninţau să-i îm­puţineze punctajul. Computerul fusese instalat ia­răşi în camera ei. „îmi trebuie ca să citesc”, spusese ea, şi Agnia era sigură că nu minţea.

Internetul îi era cel mai mare aliat. Căuta peste tot, ca să găsească exerciţii duble faţă de cele care i se dăduseră. Şi era totodată cel mai mare sprijin pentru a-şi împlini nepreţuitul vis. Aducând lumea în farfuria ei ca pe o delicateţe pictată din care ieşeau aburi, internetul îi deschidea pofta s-o cerceteze şi să-şi croiască cu nerăbdare viitorul ei dătător de speranţe. A localizat secţiile şi studiile postuniver­sitare de la Astrofizică în cele mai mari universităţi ale lumii avansate. Vizita virtual CERN-ul, NASA, staţiile spaţiale, misiunile din afara pământului. În acelaşi timp descoperea cele mai fantasmagorice opţiuni pe care le avea de arătat mica noastră pla­netă, oraşe ale căror bulevarde străluceau în lumină

cealaltă margine a Atlanticului. Acolo unde era sediul ştiinţei îndrăgite de ea.

„încă patru ani de răbdare”, îşi spunea cu nă­dejde, precum Iacov, care trebuia să lucreze şapte ani ca s-o ia pe iubita lui, Rahela. Însă într-o noapte, după ce a studiat cu sârguinţă, instrumentul magic internetului a surprins-o plăcut şi a făcut ca ochii somnoroşi să i se deschidă larg.

„Universitatea din Illinois… Secţia de fizică, n colaborare cu Uniunea Fizicienilor din toate ca­pitalele balcanice.” Cuvintele zburdau pe ecran ca zânele din poveşti, venind să rezolve dilema ei chi­nuitoare.

O bursă. Una pentru fiecare ţară balcanică, pen­tru studii într-unul din cele mai mari colegii univer­sitare care colaborau cu NASA, la Illinois, axat pe mecanică cuantică şi astrofizică. A simţit deodată că toate stelele cad peste ea. Un loc obţinut prin exa­mene grele. Unul singur. Pentru cei aleşi. Ameţi. De teamă şi speranţă. O ameţeală provenită din cauza înălţimii şi adâncimii. Groaznică, dar şi îmbietoare. Să ne străduim! Să încercăm! De ce nu?

Nimeni nu i-ar fi stat împotrivă. În niciun caz tatăl ei. El niciodată.

Aştepta cu nerăbdare să le dea de veste la amândoi părinţii deodată. Orele treceau chinuitor de greu până după amiază.

tată, mamă, am găsit o bursă pentru secţia de fizică din Illinois, îi anunţă brusc, şi le explică pe scurt şi exact descoperirea pe care-o făcuse pe internet.

la Illinois? întrebă încurcată Agnia. Şi o să te duci la celălalt capăt al lumii?

dacă reuşesc o să mă duc, răspunse cu încă­păţânare fata.

Petros rămase tăcut. Doar îşi privea fiica. Agnia se uita la el.

e o mare ocazie, tată, spuse Dimitra stresată. Ajungi direct la ţintă. Desigur, există doar un loc. E foarte puţin probabil c-o să-l câştig eu, dar…

şi de ce să nu-l câştigi tu? răspunse rar şi im­punător tatăl ei, lăsând-o fără glas.

Era cel mai frumos lucru pe care-l auzise din gura lui. Ochii săi erau aţintiţi asupra ei. Vorbea în­crederea lui, credinţa lui. Iar odată cu acestea şi ac­ceptarea nemărginită a visului. A visului ei.

tată! strigă şi se aruncă asupra lui.

Agnia privea cu apatie această scenă. Îi era greu să decidă ce simţea.

O vom lăsa să meargă acolo, în celălalt capăt al lumii? protestă în faţa soţului ei. Ţi-ai dat foarte uşor acordul, Petros. Vrea să cerceteze spaţiul, dar nici n-a învăţat bine să meargă pe pământ.

Petros oftă.

Poate că soţia lui avea oarecum dreptate. Nu ştia despre copilul lui câte îi ascunsese ea, dar vedea că umbla cu nesiguranţă. Însă totuşi…

nu pot împiedica visul copilului nostru, Ag­nia! răspunse apărându-se.

e doar un loc. Poate o să fim norocoşi, comen­tă ea ciudat.

El o privi mustrător.

nu-mi pot dori eşecul ei, continuă ca şi când ar fi certat-o.

înţelege-mă, Petros, se grăbi acum ea să se apere.

te înţeleg, Agnia, i-o luă înainte. Foarte bine, şi mi-am dat acordul atât de uşor precum spui. Doar că n-am avut altă opţiune. Nici nu pot împiedi­ca visurile copilului, spuse iarăşi cu fermitate. Sunt tată. Trebuie să-mi sprijin copiii în orice vis care co­respunde firii şi capacităţilor lor. Copiii nu ne apar­ţin, Agnia. Iar pe de altă parte, continuă gânditor, dacă n-aş fi sprijinit-o, cedând temerilor noastre, aş fi adeverit tocmai aceste temeri. Dimitra nu se supu­ne uşor. Dacă o închizi, va pleca. E ca un cal nestru­nit. Grecia este mică pentru ceea ce visează ea.

Agnia oftă. Era obligată să accepte argumentele soţului său.

în definitiv, după cum ai spus, este doar un loc, continuă el. Ca tată nu-mi pot dori să eşueze, însă o pot încredinţa în mâinile lui Dumnezeu. El ştie mai bine!

Această predare în mâinile lui Dumnezeu îl detensiona. Îi îndepărta sentimentele de vinovăţie şi ezitările. În inima lui ştia că fiica sa era absolut ca­pabilă să obţină acest singur loc, şi această conştien­tizare sporea şi mai mult greutatea încuviinţării lui.

şi eu vreau să fie în siguranţă, oftă.

să se facă cum o vrea Dumnezeu, se supuse Agnia.

Voia Aceluia era necunoscută, însă voia Dimitrei se întări şi mai mult. O înflăcărau ochii tatălui ei. Căzuseră asupra ei cu atâta încredere, cu atâta

176

aşteptare, încât asta o făcea să-şi ia zborul. „Poţi!” strigau ochii lui.

Voia să-l facă mândru. Să-i arate succesul ei şi să-i spună: „Da, tată, pot! Şi o să zbor încă şi mai sus! Pentru că sunt fiica ta!”

Voia mai presus de toate să devină liberă. Bur­sa aceea era biletul ei în viaţă, în propria viaţă. O lega de tatăl ei. Îl făcea mândru de ea. Totodată o dezlega de tatăl ei, pentru a merge acolo unde voia ea. Pentru a deveni o persoană diferită. Statuia emblematică a Libertăţii, cu mâna ridicată spre cer, din îndepărtata Americă, o atrăgea ca o sirenă, departe de Itaca ei. Era totodată o provocare şi o chemare.

Trebuia să reuşească neapărat. Din când în când legile probabilităţii o înspăimântau, însă ochii tatălui, care se înfipseră în ea, veneau mereu s-o în­curajeze. Nu, nu era imposibil. Şi chiar dacă ar fi fost, ochii aceia îi promiteau că poate să mai aştepte patru ani, pentru a-i dărui visul. Cu aceeaşi credin­ţă, cu aceeaşi duioşie. Astfel, netulburată şi linişti­tă, se prezentă la acele examene speciale, cu o lună înainte de examenele naţionale. Constată cu uimire că împărţea acel vis cu mulţi adolescenţi de vârsta ei. Şi erau toţi foarte buni la învăţătură. Însă ea nu vedea pe niciunul. Doar ochii tatălui ei. Îi purta în suflet ca pe un talisman. Îi privea şi era atrasă de ei.

Subiectele erau grele. Îi chinuiră mintea ca un labirint. Dar ieşi de fiecare dată din el. Găsi drumul spre cărarea nouă şi înaintă. Ajunse la final, chiar atunci când timpul expira. Predă lucrarea în tăcere supraveghetorului şi plecă.

Examenele naţionale care urmară erau o simplă r plimbare.

E timpul să te relaxezi, draga mea, o îndemna tatăl ei.

însă îi era imposibil să facă asta, până ce aveau să iasă rezultatele. Noaptea calcula chinuitor proba­bilităţile şi somnul îi dispărea. N-o interesa Secţia de fizică a Universităţii Elene. Asta era sigur. Însă cea­laltă variantă… Illinois, îi măcina răbdarea. Găsea că aşteptarea este nesfârşită. Dar timpul aleargă sigur mai repede decât îl percepe o adolescentă de opt­sprezece ani care aşteaptă rezultatele unor examene.

La sfârşitul lunii august, vineri pe 25, veştile au sosit şi bucuria a căzut peste ea zdrobitoare şi cople­şitoare. Biruinţa era totală, completă.

Dimitra Dendrinos intra prima la Secţia de Fizi­că a Universităţii din Atena. Totodată era acceptată la Illinois ca bursieră. Singura din ţara ei.

Ceea ce a urmat a fost o inundaţie de bucurie, o sărbătoare furtunoasă. Râdea, plângea, sărea, stri­ga, se agăţa de părinţii ei, o îmbrăţişa strâns pe sora sa, se tăvălea pe jos.

Petros şi Agnia nu puteau decât să se simtă emoţionaţi şi mândri, dar şi foarte îngrijoraţi. Era o bucurie aproape periculoasă pentru un călător atât de tânăr al vieţii.

Lumini şi bliţuri s-au îndreptat iarăşi inevita­bil spre familia Dendrinos. La un an după triumful profesorului în cazul lui Pighi Minas, triumfa acum cu vrednicie fiica lui. Adolescenta de optsprezece ani absolventa unei şcoli publice, în ciuda situaţiei înstărite a familiei sale figura în paginile ziarelor şi în buletinele de ştiri, care-i promovau mereu pe cei ce obţineau primele locuri la examenele naţionale.

am citit cu program şi metodic. A fost o călă­torie grea, însă a meritat. Mulţumesc familiei mele care m-a sprijinit, declară ea.

vei alege Illinois-ul?

probabil că da, zâmbi biruitoare. Vreau să de­vin astrofizician. E pasiunea mea.

Ultimele cuvinte îi luminară faţa mică, ca o lună plină.

dimitra, aici! Aici! Îi strigă un fotograf.

Bliţurile imortalizau momentul. O tânără de optsprezece ani plină de vervă şi viaţă zâmbea tri­umfător, ca un soldat ce se întorcea dintr-o biruinţă.

Era pe crestele lumii. Încununată cu lauri. Ne­înfrântă.

Capitolul XIV

Cunoştinţe noi

O despărţea doar o lună de visul ei, treizeci de zile în care putea să se predea fără tea­mă fericirii sale, să şi-o imagineze, s-o miroasă, s-o preguste, înainte de a se desfăta cu totul de ea. Iar ea s-a predat computerului. Intra pe uşile Universi­tăţii din Illinois, cutreiera laboratoarele foarte moderne, amfiteatrele tăcute, bibliotecile măreţe care oficiau tainele ştiinţei.

Spaţii pline de putere şi grandoare severă, care uneori te sufoca. De aceea ieşea şi în afara Univer­sităţii. Evada în oraşul labirintic, cu luminile şi fan­tasmagoriile sale, de cinci ori mai mare decât Atena, care în faţa lui părea o provincie mică şi săracă. Pe străzile lui erai totodată liber şi anonim. Faptul că era liberă o încânta. Faptul că era anonimă o stresa. Nu trebuia să rămână singură acolo.

în mod sigur Universitatea nu era atât de tăcută cum o vedea pe site-ul ei oficial. În fiecare zi zum­zăia de viaţă ca un stup şi ea nu-i putea cunoaşte fiecare compartiment.

Intră iarăşi pe internet, pe site-urile referitoare la Universitate: cantine studenţeşti, cluburi, Facebook…

O lume nouă, ca un curcubeu de culori apărut după o ploaie magică, se desfăşura în ochii ei. O lume vie, umană.

Se uita cu lăcomie pe Facebook: fotografii mi­nunate, glume, lucruri serioase, dar şi ciudate. Bă­ieţi şi fete ca şi ea, feţe zâmbitoare de toate culorile pământului. Profiluri tinereşti.

O fată de culoare, cu nenumărate codiţe în păr, legate cu aţe colorate, purtând în ea frumuseţea autentică şi nealterată a Africii, zâmbea prietenos. Dinţii albi ca mărgăritarul îi luminau faţa neagră, făurind un contrast care cu greu putea trece neob­servat.

„Nancy Goltman”, citi dedesubt, de „nouăspre­zece ani, Departamentul de Fizică.”

Aplaudă instinctiv. Îi trimise lui Nancy o cerere de prietenie. Aceea răspunse aproape automat.

dimitra, te aşteptăm să mâncăm! strigă dispe­rată Agnia.

îi era imposibil s-o smulgă din faţa compute­rului. De altfel, fiica ei pe 14 iulie trecea deja pragul maturităţii. Cunoştea pericolele internetului, dar în camera ei nu-i era teamă de nimic.

Nancy era o fată obişnuită de nouăsprezece ani, care pur şi simplu îi spunea bun venit în noua soci­etate academică. Îi deschidea uşile să intre. Cererile de prietenie cădeau ca ploaia. Curiozitatea legată de noua locatară a Universităţii provoca o aglome­raţie de mesaje. Aproape că nu apuca să răspundă la toate. Numele o ameţeau. Mike, Katherine, Ruth, Jacqueline, Ted… Se chinuia să le răspundă la toţi,

să-şi facă „intrarea”. Trebuia să aibă prieteni în noua viaţă.

În zadar a încercat mama ei s-o oprească.

oamenii se cunosc de aproape, draga mea. De aproape!

Petros, ca de obicei, lipsea. Se întorcea noaptea târziu, frânt de oboseală, plănuind mereu să-i dedi­ce câteva zile din septembrie fiicei lui. Ea număra invers zilele care treceau, cu sentimente care înce­puseră să se amestece. Entuziasmul nestăpânit care o cuprinsese la început era estompat acum de frica de necunoscut. Încetul cu încetul convorbirile in­terminabile de pe internet o obosiseră. Vorbise atât de mult cu noii ei „prieteni”, încât când se vor afla aproape unul de altul se gândea n-o să mai aibă ce să-şi spună.

Poate că mama ei avea dreptate. Oamenii se cu­nosc de aproape. Se hotărî să închidă computerul. Ochii o usturau. Ruth putea s-o aştepte până mâine. Voia plictisită, să închidă pagina, când o cerere de prietenie se ivi de nicăieri ca o fantomă: „Jonathan F.”. L-ar fi ignorat, dacă fotografia, sau mai bine zis, fo­tografiile care apăreau pe fundalul alb şi elegant al ecranului, n-ar fi încântat-o.

„Medicină! E student la medicină!”

„Jonathan F., School of Medicine.”

Poziţia lui de student la medicină făcea ca fotografiile să fie şi mai fermecătoare. Era aceeaşi per­soană în diferite momente, cu înfăţişare diferită, dar în toate momentele la fel de fermecător: brunet, cu păr negru ca al măreţului Hermes, cu ochi negri şi strălucitori ca două măsline în soarele amiezii, cu gropiţe ce i se iveau uşor în colţurile buzelor, cu muşchi tari şi bombaţi, cu trup bine făcut şi puter­nic. Seamănă întru totul cu o fotografie a lui Alain Delone sau Elvis Presley, se gândi ea. Voia automat să-i dea „accept”, însă se gândi mai bine… „Oame­nii se cunosc de aproape”… Un băiat îndepărtat, sigur mai mare decât ea, necunoscut. Doar un „Jo­nathan” şi un „F.” scurt, misterios. Căută un pic mai mult, ca să vadă ce vârstă are. Douăzeci şi opt… nu era atât de mare şi era deja prieten cu mulţi „prie­teni” de-ai ei.

îi dădu „accept”. Orice ar fi, nu era în pericol. Chiar dacă şi-ar fi pus un profil fals, acela era la Illi­nois, iar ea acasă. El îi ură cu căldură bun venit. „O să vorbim mâine”, îi răspunse ea. „Aici în Grecia e miezul nopţii.”

în fiecare zi afla ceva mai mult despre el.

Nu era din Illinois. Crescuse în Filipine. Tatăl lui era un american care locuia acolo. Mama lui, o simplă muncitoare filipineză. A mers în Illinois, lo­cul natal al tatălui, să studieze medicina. F., iniţiala numelui său, îi arăta rădăcinile. Era prima literă a ţării sale. O prefera mai mult decât numele lui. Jonathan F. Adică din Filipine.

Dimitra răsuflă uşurată. Toate erau atât de sim­ple, atât de umane. Şi acest F. atât de emoţionant. Ar fi putut şi ea să semneze Dimitra G. Adică Dimi­tra din Grecia.

Voia să fie cumpătată în comunicarea cu el, însă nu era nevoie. Era cumpătat el singur. N-o bombarda prrecum Ruth, Mike, Jacqueline şi ceilalţi o sută şi ceva de „prieteni”. Trimitea mesajele mai rar, dis­cret, s-ar putea spune. Însă ea voia să vorbească în fiecare zi câte puţin. De la distanţă.

Fireşte, n-o să vorbească cu nimeni despre Jo­nathan F. Era, de altfel, o chestiune inexistentă. O fotografie şi un nume. Nici măcar nu ştia dacă îl va găsi acolo sau dacă voia să-l găsească. Nu era su­perficială. Şi trebuia să dovedească că poate să se protejeze singură.

„Când vii aici?” Era ultima întrebare aşteptată a lui Jonathan. Poate dorită şi de ea. Degetele îi jucau nehotărâte pe tastaturi „Nu ştiu exact. După Crăciun”, răspunse. „Părinţilor le e greu să se despartă de mine”, scrise. Iar peste puţin adăugă: „La fel şi mie”. Minţea. Însă mai bine aşa. Se gândi că aceasta era singura minciună pe care părinţii ei ar fi aprobat-o.

Zilele care rămăseseră le aparţineau pe bună dreptate lor. I-a făcut toate hatârurile mamei sale. I-a dăruit Hristinei toate bibelourile şi păpuşile ei. Dar mai presus de toate petrecea mult timp cu tatăl ei. Erau ceasuri preţioase, pe care profesorul le re­zervase doar pentru fiica lui.

ai depus strădanii mari şi meriţi felicitări. Dar e doar începutul. Visurile au nevoie de muncă dură, răbdare şi insistenţă pentru a se împlini.

da, tată, îi promitea ea.

şi mai presus de toate au nevoie de smerenie, accentuă el.

în ultima duminică din septembrie merse la bi­serică împreună cu ei, fără nicio împotrivire.

Seara mama intră tăcută în camera ei. Se aşeză lângă patul său. O mângâie şi o răsfăţă ca şi când ar fi fost bebeluş. Apoi scoase dintr-o gentuţă o icoană mică de lemn, pe care Dimitra n-o mai văzuse. Era Maica Domnului, dar diferită faţă de cele pe care le ştia. Purta pe cap o cunună. Faţa îi era rotundă, ca a unui copilaş, şi zâmbea. Un zâmbet normal, discret, vesel, i se contura pe buzele subţiri.

e Maica Domnului din Betleem, Maica Dom­nului zâmbitoare, aşa îi spun eu, îi explică Agnia. Am luat-o de la Ierusalim când am fost acolo, pe când eram tânără, de vârsta ta. Zâmbeşte pentru că L-a adus pe lume pe Fiul ei, în peştera din Betleem. E fericită. Şi eu am fost fericită când te-am născut, Ia-o ca să te apere. Acolo ea va fi mama ta, mai mult decât o să pot fi eu.

Îţi mulţumesc, mamă, zise plecându-şi privi­rea. Voia să-şi ceară iertare, dar îi era ruşine. Îţi mul­ţumesc, spuse din nou.

Adormi cu icoana în braţe. Iar în dimineaţa ur­mătoare, după îmbrăţişări, sărutări, urări şi lacrimi, şi-a luat zborul la cerul spre care aspira să-l cercete­ze. Împreună cu ea era tatăl ei. Avea s-o însoţească până la căminul studenţesc, unde urma să rămână gratuit ca bursieră, iar el se va întoarce după o zi.

în spatele ei se micşora Atena, ţinutul natal, casa ei. În faţă o aşteptau laboratoarele, bibliotecile, Nancy, Jacqueline, Ruth, Jonathan… Poate şi Jonathan!

Era mereu undeva în gândul ei. Îl găsea uşor acolo. Poate mai uşor decât îşi dădea seama, poate mai uşor decât ar fi vrut.

Capitolul XV

Nelinişti

Agnia stătea cu privirea pironită în ecranul computerului, pe care până acum îl detes­ta. Îi era dor tot mai mult cu fiecare zi ce trecea. Nu erau doar neliniştea şi fricile ei pentru fiica cea mare. Era şi absenţa ei. Dimitra îi lipsea. Casa părea goală fără ea. Îi lipsea mirosul, respiraţia, vocea, adidaşii plini de noroi când se întorcea de la şcoală, caietele aruncate peste tot, ciugulelile pe care le făcea cu ne­răbdare în ardeii umpluţi din tavă, înainte ca aceştia să fie serviţi, împotrivirile ei existenţiale, certurile. Chiar şi acestea din urmă îi lipseau. Simţea că fata ei a plecat de timpuriu. Şi-a luat rămas bun de la ea prea devreme, înainte de a învăţa să trăiască singu­ră. Prea devreme şi pentru mult timp.

hi mommy! o saluta în engleză. Îi arăta iarăşi şi iarăşi camera ei. E perfect!

da, perfect, zicea în grabă Agnia. Ce faci? Cum o duci acolo?

cum s-o duc, mamă? Merg la cursuri, repeta mereu fiica ei.

Era departe. Putea să filtreze informaţiile cum voia ea. Adevărul era că mergea la cursuri. Mergea în fiecare zi. Dar materiile nu le găsea atât de intere­sante cum se aştepta. Cele mai multe erau lipsite de substanţă, plictisitoare şi teoretice. Nici profesorii nu erau toţi plini de talent. Unii o făceau să adoar­mă la amiază în bancă, şi nu doar pe ea. Trebuia să aibă multă răbdare, să înveţe o grămadă de lucruri plictisitoare şi fără sens, după cum credea, până ce avea să rezolve misterul inelelor lui Saturn.

Până atunci mediul din jurul ei era cu siguran­ţă mult mai ofertant pentru cercetare. Pe cei 156 de „prieteni” ai ei de pe internet nu-i cunoştea. Cam­pusul studenţesc era plin de tineri. Era ca şi când ar fi căutat fără instrumente nişte asteroizi în hao­sul galaxiilor. A găsit doar câţiva din ei, prima şi cea mai bună fiind Nancy Goltman. Pe aceea, chiar dacă momentan n-o găsise pe internet, a întâlnit-o repede la Illinois. Frecventau aceleaşi amfiteatre şi prezenţa ei era imposibil să rămână neobservată.

Era plină de culori, culori fantasmagorice şi fo­sforescente, pe care obişnuia să le poarte în ţara în care îşi petrecuse copilăria, Ghana.

Era o fată zâmbitoare şi veselă, puţin superfi­cială. Se preocupa mai mult de codiţele ei împletite decât de studiile la Universitate. Dar era inteligentă şi, cum-necum, reuşea la examene. Nu era prima, dar trecea examenele, cel puţin majoritatea lor.

Dimitra o întâmpină cu expresiile entuziaste şi lungi ale americanilor. Şi precum în realitatea vir­tuală, aşa şi în lumea reală, Nancy a devenit puntea prin care avea să cunoască mulţi tineri de la toate facultăţile, pe cei din anul doi şi mai ales străini sau cel puţin cei care aveau obârşia în alte ţinuturi, deşi locuiau acolo.

Pe cei care locuiau în căminul studenţesc, pe co­legii cu burse din spaţiul balcanic, Dimitra îi găsea simpli şi incolori. De altfel, erau toţi băieţi, din acei băieţi care îi displăceau. Închişi în ei şi tăcuţi, inac­cesibili, afundaţi doar în cărţi, cu o doză de mândrie în ochii lor, de obicei ascunşi în spatele ochelarilor. Imaginea clasică a şoarecelui de bibliotecă, pe care din păcate îl vedea reproducându-se în nenumărate exemplare în amfiteatrul facultăţii lor, unde majori­tatea era formată din băieţi. Nancy era una din puţi­nele fete din facultate, dar rezolvase uşor problema singurătăţii de gen, şi acum o rezolva cu bunăvoin­ţă şi pentru tânăra ei prietenă.

O lua cu ea peste tot. O ghida prin intermi­nabilul Illinois. Zi şi noapte. Mai ales noaptea. Se adunau mulţi. Anturaje vesele care se distrau nebu­neşte, până dimineaţa. Nopţile în Illinois erau mai gălăgioase decât zilele.

Băieţii şi fetele flirtau între ei. Nancy, ca majo­ritatea, nu avea nicio relaţie stabilă. Dimitra auzea aproape în fiecare lună alt nume: Peter, Jack, Paul… „Sunt încă mică să mă angajez într-o relaţie”, spu­nea prietena ei. „Şi crede-mă, şi când am vrut, n-am reuşit. Sunt toţi imaturi şi superficiali.”

Toate deveneau imature şi superficiale, după cum de altfel erau cei mai mulţi din acei tineri care frecventau barurile. Era suficientă o privire sub lu­minile care dansau, un zâmbet, un salut, o atracţie superficială, ca să se cupleze unul cu altul. Până când amândoi se plictiseau şi schimbau partenerul… Aşa de simplu.

Flirta şi ea superficial. La Illinois Dimitra con­stată că viaţa e simplă şi superficială, fără scenariile temătoare şi interminabilele interdicţii creştine ale părinţilor ei, care vedeau pretutindeni pericole.

Aici circula liberă, fără nicio limită. Şi cunoştea multă lume. Chiar şi pe Ruth şi pe Jacqueline. Doar pe Jonathan nu-l cunoscuse… Nu era nicăieri. Îl că­uta cu privirile prin lumini, prin fumul de ţigară, în campusul studenţesc. Nu, nu era nicăieri. Dar poate că nu-l căutase cât trebuia. Şi nici nu voia, din mo­ment ce continua să-i înşire minciuni. Vorbeau încă pe Facebook.

„Nu, n-am venit încă.”

„S-a îmbolnăvit mama.”

„Poate că o să amân cu un an.”

O minciună după alta. Nu ştia de ce face asta. Poate pentru că-i era teamă. Poate că-i plăcea că Jo­nathan insista s-o întrebe. Nu pleca. Discret şi sta­tornic era acolo. În cele din urmă îşi va pierde cre­dibilitatea, se gândea. Însă la fel stătea şi el pierdut din ochii ei. Era deja decembrie, se apropia Crăciu­nul şi nu-l întâlnise nicăieri.

când trebuie să ne apucăm de învăţat? o în­trebă într-o după-amiază de decembrie, stresată, pe Nancy.

Profesorii începuseră deja să vorbească despre examenele care veneau.

în sesiunea de examene, răspunse aceea nepăsătoare. E încă devreme.

devreme? întrebă neîncrezătoare.

fireşte, draga mea. Există un principiu stu­denţesc universal: studenţii citesc în sesiunea de examene. Se închid o lună în case şi devin şoareci de bibliotecă. Se îngroapă o lună ca seminţele, pentru a putea să înflorească în tot restul timpului. Există o singură excepţie: medicina. Aceştia sunt îngropaţi încontinuu. De aceea nici n-ai întâlnit până acum pe mulţi dintre ei. De aceea nici eu nu m-am făcut medic.

Dimitra simţi o bucurie neaşteptată. Fără să-şi dea seama, Nancy îi luminase nedumerirea. Jonathan nu minţea. Era la Illinois, dar era student la medicină. N-avea timp pentru excursii şi petreceri.

Zâmbi cu satisfacţie.

nu te-am întrebat, ce-o să faci de Crăciun? în­trebă prietena ei.

o să merg acasă, în Grecia.

păcat, se încruntă Nancy. Aici petrecem per­fect Crăciunul. Avem tot felul de distracţii.

nu se poate, Nancy. O să merg în Grecia.

Să nu se întoarcă acasă de Crăciun era ceva de neconceput. Sigur mama ei s-ar fi îmbolnăvit deadevăratelea.

O aşteptau. I-o spuneau şi i-o repetau. Şi au primit-o aproape cu onoruri pe aeroport. Strigăte şi îmbrăţişări, sărutări şi lacrimi.

Când au intrat în casă se simţea bine. O căldură plăcută se revărsă în ea. Beculeţele din pomul împo­dobit din sufragerie îşi răspândeau razele pe pereţi, pe covor, pe mobilă, împrăştiind întunericul. Focul din şemineu ardea blând. Din bucătărie venea miros de covrigi şi chifle calde. Din difuzoare se au­zeau cântece de Crăciun. Copiii sunau din când în când la uşă ca să colinde. Hristina confecţiona în­geraşi din carton lucios, ca să-i lipească la fereastră. Dimitra se afunda plăcut în acest vis copilăresc de Crăciun, care semăna cu un norişor de bumbac. Însă încetul cu încetul începuse să se plictisească. Acest vis era frumos, dar doar pentru copii. Prelungit, de­venea plictisitor. Pentru ea Crăciunul nu avea sfin­ţenia pe care i-o atribuiau cei din familia sa. Aceste lucruri le uitase cu mult înainte. Erau doar nişte zile frumoase, de sărbătoare, puţin folclorice, care însă cereau distracţie. Nancy îi trimitea încontinuu foto­grafii incitante de la petrecerile de Crăciun de acolo, ca şi când ar fi vrut să se joace cu nervii ei.

Trebuia ca şi ea să petreacă oarecum mai bine, aşa cum petrecuse în urmă cu doi ani, împreună cu colegii săi. Îşi aminti cu nostalgie de party-ul lor.

îi telefonă prietenei sale, Anastasia. Revederea nu era lipsită de emoţii.

am aranjat cu Thomas să ieşim în noaptea de Revelion. O să fie şi Nikos şi Alexia. Vii şi tu? între­bă Anastasia, cu dorinţa de a o vedea.

o să vin!

Să plece de acasă în noaptea de Revelion nu era uşor. Era cu totul străin de tradiţiile lor. Însă ea va reuşi. S-a închis în camera ei încă de după-amiază. Şi-a îmbrăcat rochia. O toaletă transparentă, decol­tată sus, cu o blăniţă scurtă şi lucioasă, bolero. S-a machiat, s-a parfumat şi a apărut în faţa mamei sale, care o privea uimită.

mamă, o să ies împreună cu Saşa şi cu Thomas, spuse cu naturaleţe. Îi ştii.

e Revelionul, murmură Agnia. Să fim toţi împreună.

o să fim, dragă mamă. Mâine. Voi mergeţi la slujbă. Nu vă pot însoţi. Iertaţi-mă. Vă pup! La mulţi ani! zise şi dispăru.

Agnia rămase încremenită, învinsă pe propriul teren. Nu mai avea în faţa ei fetiţa stresată, care evada cu neîndemânare de adolescentă de la regulile casei. Acum avea de înfruntat înfumurarea succe­sului şi stima de sine a unei fete trecute de pragul maturităţii. Şi fusese, bineînţeles, înfrântă.

Dimitra se strecurase afară cu satisfacţia că tatăl ei nu se întorsese încă de la spital.

trebuia s-o vezi, Petros. Să-i fi văzut fermita­tea, vocea, îmbrăcămintea, izbucni mama, vorbindu-i despre ieşirea neaşteptată a fiicei lor.

să mergem la slujbă, răspunse el.

Trebuia s-o vadă. Voia s-o vadă. Va aştepta până târziu ca s-o vadă. La toată slujba Liturghiei rămase în picioare. Agnia se străduia să-şi adune mintea răvăşită, însă el a rămas în picioare, privind stăruitor crucea.

Deschise chiar el uşa, când Dimitra s-a întors. Erau zorii zilei. Înfăţişarea ei îl străpunse ca un cuţit ascuţit, chiar mai adânc decât o străpunsese pe Agnia. Pentru prima oară era pus în faţa a ceea ce ea îi as­cunsese. Fiica lui era ameţită de băutură şi pe jumă­tate dezbrăcată. Blana lucioasă îi cădea dezordonat, descoperindu-i spatele gol şi cu pieptul la vedere.

Dacă ar fi fost altă fată, Petros ar fi crezut că aşa fu­sese crescută. Dar în cazul de faţă era copilul lui, fata lui, care se întorcea beată şi pe jumătate dez­brăcată.

Priveliştea îl tulbura. Dar trebuia să-şi păstreze calmul. Sfânta Liturghie îl liniştise. Aştepta masa de prânz, de Anul Nou.

aşadar aţi petrecut bine ieri? o întrebă.

Glasul lui era liniştit şi stabil, dar avea o seve­ritate reţinută, înăbuşită, care Dimitra simţea că-i înjunghie inima ca o sabie.

da, foarte bine, răspunse laconic.

şi aţi fost mulţi acolo unde aţi mers?

mulţi.

nu crezi că ai fost îmbrăcată foarte provocator şi că ai depăşit limitele? continuă elocvent tatăl ei.

nu. Toţi au făcut la fel, răspunse ea.

Vorbea şi ea cu acelaşi calm şi aceeaşi hotărâre. Cel puţin aşa părea.

Agnia îi urmărea tăcută. Privea când la ea, când la soţul ei. Semăna cu un meci de ping-pong, cu un meci echilibrat de tenis între sportivi de aceeaşi va­loare.

tu nu eşti „toţi”! Eşti tu! Îi spuse tatăl rar, cu cuvinte apăsate, unul câte unul.

aşa e, tată! Eu sunt eu! repetă Dimitra cu în­căpăţânare în glas, cu cuvinte la fel de apăsate.

Agnia îşi ţinea răsuflarea. „Sunt la fel, Dumne­zeule. Se aseamănă cutremurător de mult”, gândi.

îmi închipui că aşa petreci nopţile şi la Illinois, reîncepu setul de tenis tatăl ei.

sigur n-ar fi mai plăcut să-ţi închipui că fiica ta devine un robot rupt de lume, închis în laboratoa­re, rece şi fără sentimente.

ceea ce ar fi sigur mai plăcut să-mi închipui şi să ştiu, replică tatăl ei, este că fiica mea se distrează cu măsură, cu stimă de sine şi cu demnitate. Ştiu că creşti, Dimitra, continuă, schimbându-şi tonul vo­cii. Şi asta e bine. Te transformi din adolescentă în femeie. Şi asta e şi mai bine şi valoros. Dar ceea ce este valoros trebuie să-l protejăm, draga mea.

cred că sunt destul de mare, tată, ca să mă pot proteja singură, răspunse ea afectată.

Petros simţea că orice sfat sau îndemn ar fi fost inutil.

se apropie sesiunea de examene, spuse schim­bând subiectul, dar nu te văd învăţând nimic.

dar tată, am venit în Grecia pentru sărbători. Şi apoi, e încă devreme.

cine ţi-a spus asta? întrebă tatăl, care acum avea ocazia să câştige teren.

nancy.

nancy. Desigur, zise profesorul. Permite-mi să cunosc mai multe decât cunoaşte o studentă din anul doi.

dar Nancy…

ascultă-mă, Dimitra! o întrerupse tatăl ei, care acum avea vocea aspră şi neliniştită. Poate că Nancy vorbeşte corect. Dar pentru ea. Trebuie să-ţi amintesc unele lucruri pe care poate că le-ai uitat. Eşti bursieră. Te-au luat la Illinois gratis. N-au făcut asta din milos­tenie. Ei investesc în tine. Dacă-i vei dezamăgi, dacă n-o să te arăţi vrednică de aşteptările lor, te vor trimi­te acasă. Nancy îi plăteşte, adică familia ei. Nu-i costă nimic s-o ţină puţin mai mult acolo, ci dimpotrivă. Ai înţeles? îţi repet: tu eşti tu, zise, şi îşi fixă ochii în ochii ei. Ai crescut altfel. Ai avut altfel de visuri. Ai ales altfel. Susţine-ţi alegerile aşa cum se cuvine. Cu responsabilitate, zise el, accentuând ultimul cuvânt ca pe o poruncă, dar şi ca pe o lozincă.

Inima lui de tată tremura. Punea tot accentul pe bursă, însă aceasta era mai mult momeala pentru a o ţine departe de anturajele rele.

Dimitra tremura. Încerca să înghită. Nu putea. Gâtul i se uscase. Tatăl ei vorbea realist. Îi scotea la suprafaţă cele mai înăbuşite nelinişti ale ei. Ştia că nu-i bine că nu începuse să înveţe. Nu conta ce spu­nea Nancy. Ea era bursieră. Trebuia să arate că este demnă de privilegiul pe care i l-au dat. Trebuia să i-o dovedească mai întâi lui, tatălui ei. Îşi adună în grabă puterile împrăştiate, calmul pierdut.

da, tată, răspunse, străduindu-se să pară lu­cidă. O să am în vedere ce mi-ai spus. N-o să uit. Illinois a fost alegerea mea şi o respect. Tocmai de aceea o să plec mai devreme, poimâine. Nu mi-am adus cărţile aici. Voiam să petrec câteva zile cu voi. Dar plec mai devreme ca să nu pierd niciun curs. Şi mai întâi de toate ca să încep să învăţ imediat.

Agnia se întunecă la faţă. Voia să uite că fata ei avea să plece peste două zile.

bine, deci. Mult succes! Îi ură tatăl ei.

Timpul care rămăsese trecu greu. Dimitra se simţea umilită, înfrântă, stresată. Agnia era tristă,

Petros îngândurat. Erau alt fel de sărbători, mai de­grabă neplăcute pentru toţi.

în ziua a treia a lui ianuarie, de dimineaţă, îşi luară iarăşi rămas bun de la fiica lor.

rămâne cum am spus, îi aminti tatăl ei, aruncându-şi iarăşi privirea cu încredere spre ea. Multă putere şi mult succes!

da, mulţumesc, dădu ea din cap, ca o promi­siune, şi plecă spre aeroport.

Petros oftă adânc.

„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, îşi aminti acea cerere de la catavasie, din timpul Sfintei Liturghii, şi privi spre cer, care o lua încă o dată pe fiica lui departe.

Capitolul XVI

Jonathan F.

cum ai petrecut? întrebă veselă Nancy.

bine. Dar acum, după cum ai spus, trebuie să ne îngropăm de vii.

vorba vine.

e timpul s-o facem! o întrerupse.

S-a îngropat într-adevăr de vie. Dar într-un ocean de nelinişte, de stres, de vinovăţie şi îndoieli. Programul sesiunii de examene era disperant. Trei examene într-o săptămână. Era de neconceput, era un vis irealizabil. Nu apuca să se pregătească se gândea -, chiar dacă ar fi învăţat 24 de ore din 24. Dacă n-ar fi mâncat, n-ar fi dormit şi n-ar fi băut apă, tot n-ar fi apucat să se pregătească. Ca bursie­ră trebuia să dea examene la toate materiile. Ocazia de a repeta examenul în septembrie era prevăzută doar în cazul unui eventual prim eşec, care şi acesta bine era să fie evitat.

Literele îi jucau nebuneşte în ochii obosiţi. Cre­ierul era presat să acumuleze cât se putea de mult, memoria colabora foarte puţin. Când fusese în am­fiteatru, de cele mai multe ori nu ascultase ce spu­nea profesorul. Notiţele le citise foarte puţin, fiindcă

197

Nancy o ducea peste tot. Eşecul era inevitabil. Subevaluase facultatea. Îşi supraevaluase puterile. Citea doar pentru a utiliza toate armele. Precum Leonida îşi amintea de la şcoală care ştia că mezii vor avea să treacă⁸. Doar că el fusese trădat. Ea însă se trădase singură.

Moralul i se prăbuşise, ca şi notele ei la jumăta­te din materii.

Ochii i s-au umplut de lacrimi când şi-a văzut notele din carnetul electronic: 3,4, 4, 5,…doar doi de 6 săraci şi doar un 8,50.0 recoltă tristă.

începutul aici, la Illinois, a fost un eşec profund şi o adâncire în lacrimi. Şi ea nu era obişnuită cu eşecul. Nu-l cunoştea.

Ceilalţi bursierizâmbeau cu satisfacţie. Vedea bucuria biruinţei în privirile lor sigure şi optimiste. Simţea că toţi o priveau ca şi când ar şti. O priveau cu subestimare. Dar cel mai mult simţea invizibili peste tot ochii tatălui ei: mustrători, cercetători, pli­ni de dezamăgire. Ar fi vrut să le ascundă adevărul, dar vocea emoţionată o trăda.

am trecut la jumătate din materii. Trei din şase, izbucni.

nu-i nimic, draga mea, spuse în faţa ecranu­lui mama ei, dar vocea tatălui se auzi gravă şi aspră.

de ce?

pentru că… Pentru că sunt om, tată. N-am dreptul la eşec? se apără ea.

⁸ Este vorba despre bătălia de la Termopile dintre Leonida şi perşi. (n.tr.)

au dreptul la eşec cei care s-au străduit cum trebuie. Ceilalţi îl încasează ca pe o consecinţă aş­teptată, răspunse pregătit tatăl ei. Draga mea, con­tinuă îndulcindu-şi tonul vocii, ţi-am spus: visurile ambiţioase înseamnă şi strădanii ambiţioase. În fine, n-ai terminat încă. Ai a doua ocazie în septembrie. Dar nu trebuie ca la următoarea sesiune să se repete acelaşi lucru!

Nu, nu trebuia să se repete acelaşi lucru şi la sesiunea din vară. Dacă se va repeta, visul ei de a cerceta cerurile se va stinge ca un foc de artificii.

Se puse pe treabă de la început. Îşi obloji aripile frânte şi apoi le întinse iarăşi. Urmărea cursurile, îşi lua notiţe, marca cu culori fosforescente, sublinia, căuta prin biblioteci încă de la prima lecţie. Nancy o chinuia ispititor şi necruţător. Ea o ignora, o evita, îşi astupa urechile ca Odiseu în faţa sirenelor.

Însă primăvara care venea atrăgătoare şi la Illi­nois, colabora perfect cu prietena ei afro-americană. Şi nu doar atât.

Nancy s-a apropiat într-o după-amiază de mar­tie de ea în amfiteatru, când acesta se golea.

dimitra, pot să-ţi vorbesc puţin? întrebă, şi pentru prima dată o privea serios.

ce s-a întâmplat? întrebă aceasta neliniştită.

te transformi! răspunse laconic prietena ei.

cum?

te transformi, Dimitra! Rapid şi periculos. Devii cea de care îţi era scârbă. O tocilară. Cloro­tică, fără savoare, ruptă de lume. Indiferentă la ce se întâmplă în jurul tău, mereu stresată şi băgată în biblioteci ca o cârtiţă. Viaţa ta nu înseamnă doar o bursă, Dimitra! spuse, aţintindu-şi ochii spre ea. În momentele grele, dar şi în cele frumoase, te vor susţine prietenii, nu cărţile tale. Nu-i neglija. După cum vezi, aici înăuntru sunt mulţi singuratici. Unii au rămas aşa toată viaţa lor, adunând nesătui burse şi diplome. Dacă vrei să ai soarta lor, continuă. Cine ştie, poate că în vreuna din planetele pe care o să le cercetezi, o să-ţi faci prieteni extratereştrii, încheie ironic, şi plecă lăsând-o încremenită.

Se aşeză ameţită în bancă. Cuvintele prietenei sale îi întorseseră stomacul pe dos. Atinseseră cea mai adâncă frică a eî? singurătatea. Nu, nu voia să rămână singură. Deşi cerul o atrăgea, pământul o încânta cu mult mai mult. Râsetele şi bucuriile ei, prieteniile şi dragostea. Pentru o clipă se imagină îmbătrânită timpuriu, o profesoară acră, capricioasă şi ciudată, băgată ca o cârtiţă, cum îi spusese Nancy, în laboratoare, fără cineva care s-o aştepte acasă. În­chise ochii cu repulsie.

Nu, n-o să permită asta, după cum n-o să per­mită nici pierderea bursei. Avea nevoie de măsură, cum ar fi spus tatăl ei. El a reuşit. A şi studiat, s-a şi distrat. Şi desigur, a studiat medicina. A şi citit, a şi iubit. Trebuia să reuşească şi ea. Să-şi echilibreze nevoile, şi nu să se clatine suspendată de la o extre­mă la alta.

Chiar în aceeaşi seară i-a telefonat lui Nancy. Nu mai ieşiseră de mult împreună.

Însă măsura este greu de ţinut când ai nouă­sprezece ani, şi devine şi mai dificilă atunci când dansezi cu alţi o sută de tineri pe ritmuri nebuneşti, care-ţi învârtesc mintea.

Se chinuia din răsputeri să găsească mijloacele care puteau uni lucrurile incompatibile. Paralizată de petrecerile nocturne, se străduia să fie atentă în amfiteatru şi să-şi ţină ochii deschişi la teoriile care încă n-o atrăgeau. Trebuia ca la un moment dat să spună „nu” anturajului ei foarte activ. Dar de fieca­re dată cineva sărbătorea ceva: ziua de naştere, ziua de nume, împăcarea cu iubita, succesul la o compe­tiţie sportivă şi orice altceva probabil şi improba­bil. Cei mai mulţi din anturajul în care o integrase Nancy studiau la facultăţi mai puţin pretenţioase decât a ei: pedagogie, literatură, istorie, muzică, pu­blicitate… şi în mod sigur nu purtau în spatele lor greutatea unei burse. Însă ea nu trebuia în niciun caz să dea impresia că nu-i acceptă.

Lupta cu ambiţie să le echilibreze cu succes pe toate acestea, şi următoarea sesiune de examene i-a adus, desigur, rezultate mai bune decât cea prece­dentă, dar nu suficient de bune pentru o bursieră. A trecut examenele la patru materii cu note de 8 şi 9, şi asta era foarte bine, dar a picat la a cincea ma­terie, pentru care-şi sacrificase excursia din mai de la Mississippi, şi la a şasea materie, care era preten­ţioasă şi unde fără să fie vinovată, devenise victima capriciilor unei profesoare singuratice şi triste, care le pregătise tuturor un Waterloo la examenele din vară, chiar şi la jumătate dintre bursieri.

Se uită iarăşi cu dezamăgire în carnet. Rezulta­tele adunate ale anului erau descurajante. Cinci din douăsprezece materii aşteptau pentru septembrie. Ultima ei ocazie. Iar la alte două trebuia neapărat să-şi mărească notele. Pe scurt, şapte materii, dacă voia să-şi salveze visul şi să-şi privească tatăl în ochi, cu sinceritate.

Acest număr şapte, simbolul infinitului, o în­trista. Stresul îi făcea mâinile să transpire, îi tăia res­piraţia. Şapte materii într-o vară de doar două luni, pe care sigur o visase altfel, iar acum o vedea terminându-se stând la birou, cum ar fi spus macabru poetul Karyotakis⁹.

Plângea.

hai, nu te mai purta aşa! O să reuşeşti, o con­solă Nancy.

trebuie să merg în Grecia, la părinţii mei, spuse cu teamă.

în Grecia? Eşti întreagă la minte, Dimitra? Vrei să înveţi în Grecia, care e plină de plaje? Mai bine rămâi aici. Sălile de studiu rămân deschise. Ştii câţi învaţă vara aici? Şi mai întâi de toţi colegii tăi bursieri. Eu o să merg în Ghana. Cei mai mulţi din anturajul nostru se vor împrăştia. Vei fi nederanja­tă, în singurătatea necesară.

nu se poate, Nancy. Părinţii mă aşteaptă.

explică-le! Te vor înţelege.

Ideea de a petrece singură vara la Illinois n-o entuziasma. Dar şi în Grecia, cu atâtea plaje, cum

⁹ Kostas Karyotakis (1896-1928). Poet simbolist, expre­sionist şi suprarealist. S-a sinucis având o boală incurabilă şi fiind apăsat de munca de birou, (n.red.)

spunea Nancy, şi cu Anastasia şi Alexia care aveau să-i telefoneze, mai degrabă ar fi eşuat. Şi apoi, at­mosfera din familia lor nu va fi atât de… estivală.

nu ştiu, suspină ea.

bine. O să ieşim mâine, ca să te relaxezi puţin. Această provocare a lui Nancy o irită.

lasă-mă în pace, Nancy! izbucni. Eu mă scu­fund şi tu îi dai înainte cu distracţiile. Deci să-ţi in­tre bine în cap! Închipuie-ţi că şi eu studiez medici­na. Noi, bursierii, şi studenţii la medicină, suntem excepţiile. Ai înţeles?

ok, spuse calmă prietena ei. Doar mă gân­deam că mâine poate vei face o excepţie pentru mine, pentru că sărbătoresc o zi deosebită. Împli­nesc douăzeci de ani. Dacă te interesează, fireşte.

Iartă-mă, Nancy. De unde să ştiu…

O să meargă. Cu siguranţă o să meargă. Era de neconceput să lipsească de la aniversarea prietenei sale.

Clubul era plin de lume. Nici un vârf de ac nu mai încăpea între ei.

cine sunt toţi aceştia, Nancy? De unde i-ai adunat?

i-am invitat pe toţi. Pe prietenii de pe internet şi pe cei din viaţa reală, strigă prietena ei.

Muzica din difuzoare îi asurzea.

Dimitra aruncă o privire cercetătoare în acel fluviu de oameni care dansau pe ritmurile muzicii.

Deodată…

Jonathan!

Era acolo, pe scaunul foarte înalt din faţă.

Viu, în carne şi oase. Chiar aşa cum îl vedea pe Facebook. I-a recunoscut chiar şi cămaşa în dungi albastru deschis.

cine e acela? o întrebă pe Nancy, arătând în faţă.

acela… cred că-l ştiu de pe internet. Dacă-mi amintesc, Jonathan. Da, Jonathan!

Dimitra îşi ridică mâna să-l salute.

O salută mai întâi el. O recunoscuse. Venea spre ele.

Se apropie. O apariţie printre lumini, printre umbre… Jonathan F.

Capitolul XVII

Catastrofa

dimitra… Dimitra din Grecia!

În persoană. Jonathan… Jonathan din Filipine!

În persoană. Mă bucur mult să te cunosc, con­tinuă Jonathan, dar ritmurile muzicii îi acopereau cuvintele.

mai bine să mergem afară, strigă Dimitra, ară­tând spre ieşire.

Străbătură cu greu zidul dens de corpuri umane care se înghesuiau acolo şi ieşiră în grădină. Razele lumânărilor de pe măsuţe mângâiau terasele pătra­te de verdeaţă şi faţa lui Jonathan. Era la fel de atră­gător sau chiar mai mult decât în fotografiile de pe Facebook. Ochii lui priveau calmi, blânzi, gingaşi, trase Dimitra concluzia, găsind în sfârşit descrierea potrivită. Gingaşi! Jonathan emana gingăşie.

mă bucur mult să te cunosc, repetă tânărul. Desigur, să spun „Bine ai venit la Illinois” ar fi puţin nepotrivit, după nouă luni, zise şi zâmbi cu subînţeles.

Dimitra îşi plecă ochii stânjenită.

Iartă-mă! Ştii…

o, nu-i nevoie să-ţi ceri iertare. Te înţeleg pe deplin. Şi sunt de acord, continuă cu fermitate.

Nu-i înţelept să te încrezi în oricine te abordează pe Facebook.

Ea răsuflă cu uşurare.

cum de ştiai că mă aflu aici? îl întrebă.

te-am văzut odată în noiembrie, în campus şi la cantină. Tu nu m-ai văzut.

şi de ce n-ai venit să vorbim? întrebă şi mai mirată Dimitra.

pentru că am respectat dorinţa ta ca eu să nu ştiu că te afli aici, răspunse impresionant Jonathan. Şi acum, dacă nu m-ai fi salutat tu prima, n-aş fi ve­nit să-ţi vorbesc.

Ea zâmbi cu satisfacţie.

cu această ocazie, continuă Jonathan, vreau să te felicit pentru bursa pe care ai primit-o. Într-adevăr, nu e deloc uşor să vii ca bursier aici.

Aceste cuvinte despre bursă stinseră dintr-o dată orice zâmbet de pe faţa ei.

ce-ai păţit? întrebă neliniştit Jonathan.

Ei îi dădură lacrimile.

dacă pot să te ajut, o s-o fac cu bucurie, zise politicos tânărul.

Tonul vocii lui se îndulci şi mai mult.

nu ştiu cât voi mai rămâne aici, murmură Di­mitra. E gata să-mi pierd bursa.

Voia să vorbească cu cineva. Să se descarce. Pă­rinţilor îi era greu să le spună, Nancy n-o înţelegea. Se sufoca. Voia să mărturisească cuiva.

nu m-am descurcat bine la examene, începu, şi explică pe scurt Waterloo-ul din primul ei an.

asta-i tot? zâmbi Jonathan.

găseşti că-i atât de neînsemnat? îl întrebă cu oarecare dezamăgire.

nu, răspunse sincer Jonathan. Dar nu-i atât de groaznic cum îţi închipui. Uită-te vizavi, acolo, zise, arătându-i barul din faţă. Îl vezi pe băiatul ăla scund, slab, cu bluză maro şi blugi?

Ea făcu semn că da.

aşadar el este Sebastian, cel mai bun student din Illinois. E lucru cert. A luat şi un mare premiu. A venit acum şase ani din Franţa şi studiază medi­cina. Cu bursă, ca şi tine. Deci în primul an a suferit un eşec total. În septembrie avea restanţe la aproape toate materiile. În seara asta se află aici pentru a săr­bători faptul că şi-a luat diploma de absolvire. Cu media 9,70! Cel mai bun student. Există şi neşanse în studii, dar pot fi îndreptate.

Dimitra asculta cu interes şi privea uimită acel cap minuscul şi inteligent arătat de Jonathan.

da, doar că în cazul meu n-a fost vorba de neşansă, murmură. Am fost nesârguincioasă.

o, nu te condamna singură, o întrerupse Jo­nathan. Ok, e bine să ne facem autocritica pentru a ne îmbunătăţi. Însă n-ai făcut nimic rău. Eşti doar o adolescentă. O adolescentă normală, la vârsta pe care o ai. Ai venit din Grecia singură. Ai străbătut oceane şi a trebuit să înoţi pentru prima oară fără colac de salvare. Ţi-au lipsit părinţii, familia, prietenii, patria ta. Aici toate au fost diferite. Ai suferit, după cum spunem, un şoc cultural. Ai venit dintr-alt sistem de învăţământ, total neiniţiată în specificitatea studiului academic. Şi fireşte că în tine jucau nestăpânite instinctele vârstei tale. Erai nerăbdătoare să cercetezi ce se întâmplă în jurul tău, să-ţi faci prieteni, să cunoşti Illinois-ul, să te bucuri. Ce e rău în toate astea? Te-ai luptat să le combini pe toate, să treci peste greutăţi, să pui ordine de la început în universul tău lăuntric. Asta n-a fost aşa uşor. Ceva ai pierdut, ceva ai câşti­gat. Ai făcut greşelile tale. Aşteptate. Dar aceste greşeli pot fi îndreptate. De aceea nu merită să plângi. Nu ţi-a murit nimeni apropiat, nu ţi-ai pierdut vreun picior în accident, nu te-ai îmbolnăvit. Pur şi simplu în septem­brie vei repeta examenele la cinci sau şase materii.

îl ascultă cu atenţie. În cinci minute dezlegase încurcătura complicatei sale tragedii. Analizase lu­crurile calm, simplu, cu argumente clare, realiste, fără lentile de mărire a panicii şi fără minimalizarea superficială a prietenei ei. Avea măsură, cum ar fi spus tatăl său, şi cu aceasta şi cu înţelegerea lui cal­mă dezlega toate nodurile durerii din inima ei.

le vezi mereu pe toate atât de simplu? îl în­trebă cu o admiraţie care cu greu putea fi ascunsă.

sunt simple! răspunse el vesel. Viaţa însăşi este simplă. Noi o complicăm. Ne lipseşte aborda­rea raţională şi rece.

Vorbea ca un filozof. Dar un filozof simplu şi practic, fără fantezii romantice. Privea înăuntru, la stupul de oameni care acum se înghesuia şi mai ne­buneşte, ca şi când şi-ar fi căutat un prieten. Ea se grăbi să se folosească cât mai mult de prezenţa lui.

atunci ai vrea să-mi rezolvi încă o dilemă? întrebă cu o ezitare veselă.

fireşte! Desigur, dacă o să pot.

trebuie ca la vară să merg în Grecia.

asta nu-i o dilemă. E o necesitate. Cred că şi părinţilor le e dor de tine, îi spuse.

da, dar, după cum îţi dai seama, am de în­văţat. Şi Grecia, după cum spune Nancy, are atâtea plaje, şi am atâţia prieteni vechi care mă aşteaptă să înotăm, glumi ea. Şi nu sunt invincibilă. De altfel am dovedit asta, oftă ea.

El îşi puse degetele în bărbie, gânditor.

aici ai dreptate, zise rar. Acum, ca să fim sin­ceri, nici Sebastian n-ar fi putut învăţa pe timpul verii în ţara lui. N-am fost în Grecia, dar am văzut imagini. Şi pentru mine ar fi foarte greu. Poate că ar fi mai bine, cum spune Nancy, să rămâi aici. Doar anul acesta, fireşte. Sălile de studiu sunt deschise. Mulţi studenţi învaţă în perioada asta. Ispitele vor fi probabil mai mici. Desigur, dacă părinţii tăi o să fie de acord, accentuă el.

crezi că o să mă concentrez mai uşor aici?

aşa cred. Studenţii străini se împrăştie. Dacă vrei, o să ai şi un sprijin. O să citesc şi eu în Biblioteca Centrală. Dacă vrei poţi veni acolo.

Pupilele ochilor ei s-au lărgit. Jonathan privea tot mai nerăbdător în interiorul clubului. Şi-a ridicat mâna şi a salutat.

Iartă-mă. E prietenul meu… Mă bucur că ne-am întâlnit. Şi îţi mulţumesc că ai încredere în mine. Ti­nerii din Grecia îmi sunt foarte buni prieteni, zise, accentuând ultimul cuvânt. Îi apreciez mult.

Se întoarse brusc şi se pierdu printre lumini şi umbre, aşa cum apăruse.

Ea simţi o dezamăgire. Aştepta s-o ia cu el înă­untru, să danseze…

Va rămâne neapărat la Illinois. Îşi închipuia că este singura soluţie pentru a-şi salva bursa.

Mai târziu le-a explicat asta cât se poate de con­vingător părinţilor ei tulburaţi:

iertaţi-mă mamă, tată, ştiu cum vă simţiţi. Oribil! La fel şi eu. Promit că o să fie prima şi ultima vară când se întâmplă asta. Mi-am irosit timpul. Re­cunosc. Tata avea dreptate. Dar dacă vin în Grecia, mă îndoiesc că o să mă pot concentra. O să cedez în faţa foştilor colegi. O să vreau să-mi petrec timpul cu voi, să mă joc cu Hristina, să merg la Elati, la bu­nicul şi bunica. Aici o să stau singură. Toţi vor pleca. O să citesc vrând-nevrând… E ultima mea şansă!

Petros fusese de acord. Deveni aspru, mus­trător, avertizând-o, însă în cele din urmă fusese de acord. Fiica lui cerea o a doua şansă şi o cerea sincer. Agnia plângea. Aceasta avea să fie sigur cea mai tristă vară a ei.

vino măcar pentru câteva zile, o rugă.

m-am gândit şi la asta, mamă. Şi, crede-mă, dacă o să apuc, o s-o fac.

Se gândise într-adevăr. Voia asta. Cum voia cu adevărat să nu-şi piardă nici bursa.

Se întoarse la studiu cu ajutorul preţios al lui Jo­nathan. Învăţau împreună în Biblioteca Centrală, în spaţiul tăcut şi răcoros, decorat estetic, care mirosea a lemn şi a cărţi vechi valoroase, lângă computerele noi, şi care te făcea să vrei să studiezi toate tainele pământului.

Ceea ce făcea şi mai atrăgătoare acea linişte adâncă a studiului era gingăşia pe care-o emana Jonathan. Astfel, aplecat asupra cărţilor, era şi mai gingaş. Citea liniştit, calm, cu pauze potrivite, fără excese, dar cu insistenţă şi sistematic. Iar cărţile lui erau scrise mărunt cu creionul pe marginile albe ale paginilor şi colorate de sublinierile din text, precum acelea pe care le deschidea din curiozitate în biblio­teca casei ei, în camera de studiu a tatălui său.

Pentru ea, care era neiniţiată în tainele studiu­lui academic, Jonathan era un exemplu perfect, pe care-l imita cu consecvenţă. Şi această imitare dădea roade.

Seara târziu se întorceau împreună. O ducea acasă cu maşina, pentru că stătea cam departe. Îi spunea noapte bună cu un gest al mâinii, care însă niciodată n-o atingea. Ieşea din maşină cu oarecare dezamăgire, dar şi cu satisfacţie.

Jonathan era un gentleman. Pur şi simplu un gentleman. O vedea doar ca pe o prietenă, ca pe o prietenă mai tânără. Ca pe o soră mai mică, precum cea pe care o lăsase acasă, în Filipine, şi de care-i era dor. Şi o ocrotea cu dezinteres şi blândeţe. Şi asta era frumos. Îi plăcea. Avea nevoie de asta mai mult decât orice altceva. Şi astfel, dezamăgirea in­vizibilă a acelui rămas bun se transforma repede în aşteptarea nerăbdătoare a următoarei întâlniri. Era o repetare liniştită, care-i dădea siguranţă şi sprijin în suflet. Dacă avea să-şi împlinească visul în sep­tembrie, asta i-o datora fără îndoială lui Jonathan. În conştiinţa ei era deja binefăcătorul său.

Liniştea care-i umplea sufletul deveni foarte uşor percepută de părinţii ei.

învăţ, tată. Merg în fiecare zi la bibliotecă la opt dimineaţa şi plec când se închide. Mă inspiră să citesc acolo. Iar apoi continui acasă. Am învăţat deja jumătate din materii.

foarte bine, continuă! o încuraja tatăl ei.

Luna august îşi depănase primele nouăspre­zece zile. Mai avea de învăţat la două materii. Îşi calcula timpul care mai rămăsese, când, odată cu obişnuitul rămas bun din vinerea aceea, Jonathan o anunţă că pleacă în vacanţă.

Cred că am nevoie de o pauză. Mâine o să plec pentru cinci zile la New Jersey, la casa de va­canţă a unui prieten, care o să ne găzduiască acolo.

încremeni. Ceea ce auzea o speria. Cinci zile la Illinois fără tovărăşia obişnuită a lui Jonathan îi înfiora inima şi stomacul. Iar apoi, i-a spus-o aşa dintr-o dată, cu o zi înainte, ca şi cum i-ar fi fost cu totul străină.

poţi merge la părinţii tăi, în Grecia, zise el, observând expresia ei supărată.

acum nu mai am timp, Jonathan. E foarte târziu.

Vocea ei arăta amărăciune şi reproş.

Iartă-mă! Trebuia să ţi-o spun puţin mai îna­inte. Dar nu mi-am închipuit c-o să te superi atât de mult. Eşti sensibilă, Dimitra. La început nu pare, dar eşti sensibilă, zise în mod ciudat. Uite, dacă ţi-e atât de greu să rămâi singură, poţi veni cu mine la New Jersey. O să studiezi nederanjată. Casa de va­canţă a prietenului meu are multe camere. O să fim mulţi acolo, dar toţi necunoscuţi ţie, mai în vârstă. N-o să te deranjeze nimeni.

nu ştiu, şopti cu ezitare.

dacă te gândeşti ce-o să spună prietenul tău din Grecia, asigură-l că suntem doar prieteni. Nimic mai mult.

n-am prieten, se grăbi ea să-l lămurească.

ciudat! O fată ca tine să stea singură… Foar­te ciudat! Dar mai bine aşa, se corectă. La vârsta ta aceste lucruri pot fi periculoase. Dacă nimeni n-o să fie gelos, atunci cu atât mai bine! glumi el.

Inima ei supărată îşi recăpătă curajul.

A plecat împreună cu el la casa de vacanţă lu­xoasă, pe o plajă din New Jersey. Proprietarul ei se numea Steven. Era un bărbat cam de patruzeci de ani, însă al cărui stil tineresc şi statură zveltă îl făcea să arate cu mult mai tânăr. A primit-o cu deosebită politeţe şi i-a oferit o cameră oarecum izolată de ce­lelalte, ca să nu fie deranjată. Luase cu ea şi cărţile, dar la New Jersey Dimitra avea ca prioritate să cer­ceteze o altă taină inaccesibilă, pe Jonathan.

Când a întrebat-o dacă are o relaţie, voia să-l întrebe: „Dar tu?”, însă n-a îndrăznit. Relaţia lor era de la început asimetrică. Ea spusese multe despre sine, el aproape nimic. Ea căuta ajutor, el i-l dădea. El o sprijinea, ea era sprijinită. El era în ultimul an de studii, ea în primul. Şi în fine, el se apropia de treizeci de ani, iar ea nu avea nici douăzeci. Distanţa dintre ei părea lipsită de punţi. Dar tocmai faptul că era lipsită de punţi o incita pe Dimitra. Să depăşeas­că invizibil limitele pe care le impunea şi să privească pe furiş în viaţa lui. Cum îşi petrecea timpul, cum se distra, care erau hobby-urile lui, care era prietena lui, dacă exista, cine erau prietenii săi.

Această cercetare era mult mai grea decât îşi imagina, sau mai bine zis era foarte dăunătoare şi descurajantă. Pentru că, pur şi simplu, la New Jersey Jonathan o neglija cu totul. Ieşise din viaţa lui, ca şi când ar fi fost inexistentă. N-o ignora cu totul. Era politicos şi blând cu ea, ca şi la Illinois. O întreba me­reu dacă învaţă, de parcă ar fi fost tatăl ei. Dar ceea ce o mulţumea la Illinois, la New Jersey o întrista. Jonathan umbla toată ziua cu Steven şi cu prietenele lui, Ellen, Jeanette şi Dorothy. Nimic erotic nu părea să-l lege de acestea. Doar o simplă familiaritate, pe care Dimitra o invidia. Voia să fie şi ea acolo, sau mai bine zis, voia să fie ea cea dintâi acolo.

La Illinois erau singuri. Credea că îi este devo­tat. La New Jersey descoperi pur şi simplu că nu-l mai are aproape…

Se întoarse la Illinois obosită şi tristă. La New Jersey nu învăţase şi nu-i era uşor să înveţe nici aici. Se izolă în casă. Gândurile îi măcinau mintea. Cine era Jonathan? Ce simţea pentru ea? Sau mai bine zis, ce simţea ea pentru el?

Urmărea cu greu cuvintele din cărţi. Se încurca în labirintul gândurilor şi cădea catastrofal în găuri­le lor negre. Citea încet, asimila puţin. Stresul înce­puse iarăşi să-i asude palmele.

TerMinase cu greu de învăţat a şasea materie. Urma a şaptea. Îi rămăseseră două zile epuizante, care aveau să-i decidă sfârşitul.

A fost singura materie pe care a picat-o. A tre­cut examenele la cinci materii cu 8,50 şi 9, la a şasea luase un 7 timid, iar la ultima, cea mai simplă, a eşu­at cu nota 4… Inima i s-a sfâşiat! Plângea neîncetat în pat. Umerii i se zbuciumau. Nu mai ieşea afară. Nu mai mânca. Plânsul îi epuiza puterile. Se oprea, dar începea iarăşi de la capăt acelaşi calvar. Tăcea şi începea din nou. Oasele, muşchii, pielea, toate o dureau.

O notă îi distrusese viaţa întreagă. Doar cinci zile la New Jersey o costaseră restul zilelor care-i rămâneau… Jonathan…

Pentru o clipă îi veni să iasă în balcon şi să se arunce de acolo. Dar n-a făcut-o. Nu putea. În inima ei nu voia asta. Doar şi-o imagina iarăşi şi iarăşi, ca să evadeze din durerea ei.

Privi cu ochii goi computerul oprit. În spatele ecranului erau părinţii ei, care aşteptau. Trupul i se cutremura. Se încovoia de la lovitura pe care o primise. Voia să vorbească cu mama sa. Să alerge în braţele ei, să se ghemuiască acolo, să plângă sub răsuflarea ei. Dar tatăl… Tatăl ei!

Frisoanele o zguduiau. Se ghemui în pat, mâi­nile îi strânseră cu putere genunchii, ca şi când ar fi vrut să-şi micşoreze trupul, să dispară.

Tatăl ei… Îl vedea în faţa sa. Îi vedea ochii.

Cădeau trişti asupra ei cu dezamăgire adâncă, aşa cum şi-i închipuise în acea zi din Joia Mare, când a vrut să alerge la spital ca să-i spună să nu-şi dea rinichiul… „Eşti mică la suflet! În cele din urmă eşti foarte mică la suflet!”

Cuvintele ieşeau la suprafaţă din subsolurile imaginaţiei sale. Se auzeau severe, acuzatoare. „Eşti mică la suflet… Foarte mică!…”

îşi închise ochii, urechile. Telefonul suna pe noptieră. Sunetul lui vesel parcă ar fi vrut să râdă de ea. Nancy. Respinse apelul. Doar de ea n-avea acum nevoie.

Telefonul sună iarăşi. Îl ignoră. Dar şi el o igno­ra. Insista să-i irite nervii epuizaţi, durerea.

L-a luat iarăşi în mână. Şase apeluri fără răs­puns. Jonathan.

Pentru o clipă simţi că-l urăşte. Ochii i se um­plură de lacrimi. Însă cu ce era de vină Jonathan? Nu-i promisese nimic, n-o părăsise, n-o rănise. Cu ce era de vină Jonathan că ea era iraţională, egoistă, fantezistă?

Jonathan insista să-i telefoneze. Era singurul care o ajuta… Era prietenul, fratele, susţinătorul ei. Cu ce era de vină Jonathan? Era singurul lucru care-i rămăsese.

Răspunse la telefon.

jonathan! strigă.

Vocea lui răspunse neliniştită.

ce-ai păţit, micuţo? Ce s-a întâmplat? M-ai speriat!

Capitolul XVIII

Lucruri simple…

Plângea în braţele lui.

am pierdut totul! Totul!

El aştepta cu răbdare. O lăsă să-şi revină, să-şi recapete puterile.

haide, ştergeţi ochii! spuse blând peste puţin. N-ai pierdut nimic. Toate sunt la locul lor.

am eşuat, Jonathan!

ascultă-mă, Dimitra! o îndemnă cu fermita­te. Gândeşte-te calm, raţional. Ai terminat primul an de studii într-o facultate grea şi ai eşuat doar la un examen, şi la acesta cu nota 4. Dacă n-ai fi fost bursieră, acum ai fi sărbătorit. Nu eşti tu vinovată că regulile de la facultate sunt atât de dificile aici pentru bursieri, aproape lipsite de raţiune.

da… dar n-o să le schimbăm noi, spuse iarăşi, cu ochii în lacrimi.

nu. Dar ne vom schimba pe noi. O să schim­băm direcţia de mers, planul.

exact. Trebuie să mă întorc în Grecia şi să dau din nou examenele naţionale. Nu m-am înscris la Universitatea de acolo. Era incompatibilă cu bursa mea. E cumplit, de neconceput.

217

e o prostie de neconceput să te întorci în Gre­cia şi să dai iarăşi examene. Locul tău e aici. Valoa­rea ta trebuie să se arate aici. Visul tău o să se împli­nească aici.

cum o să se împlinească, când n-am cu ce plăti studiile, chiria, mâncarea? Banii pe care mi-i trimit părinţii îmi ajung doar pentru mâncare. Dar până acum n-am avut nevoie de ei. Însă acum bursa mi s-a anulat.

anunţă-i pe părinţii tăi. O să te înţeleagă. Sunt oameni educaţi şi din câte ştiu, înstăriţi. Tatăl tău e profesor la medicină.

uită de asta! strigă dintr-o dată. N-o să spun nimănui.

Panica o cuprinse din nou.

dar fireşte că trebuie să vorbeşti cu părinţii tăi, Dimitra! insistă Jonathan.

nici să nu te gândeşti, ţi-am spus. Uită de asta!

atunci cum o să te întorci în Grecia? întrebă el, arătându-i simplu lipsa de logică din gândirea ei.

Ea simţea că înnebuneşte.

ascultă-mă Dimitra! Gândeşte la rece! zise ia­răşi Jonathan. Nu vrei să-i dezamăgeşti pe părinţii tăi. Înţeleg asta. Nici să-i împovărezi financiar. Res­pect asta şi chiar o aplaud.

dar nici aici nu mai pot continua, adăugă ea, ca o concluzie.

ba poţi!

cum? întrebă chinuită.

aşa cum am continuat eu. Am venit sărac din Filipine. Medicina a fost visul meu din copilărie.

Tata a fost un simplu salariat, Illinois era ţinutul lui de baştină. Mama lucra la negru, ca servitoare. Au adunat din ce aveau şi ce n-aveau, din puţinele lor economii, ca să-mi plătească studiile. Erau, vezi bine, mândri că studiam medicina. Dar crede-mă, n-am suportat asta. Erau oameni obosiţi, au muncit o viaţă întreagă. Şi mai era şi surioara mea, spuse cu duioşie. Trebuia să-i rămână şi ei ceva. Am înce­put să lucrez. Unde găseam. Încetul cu încetul am pus bani deoparte. Trăiam ca un bătrân singuratic. Am amânat şi studiile doi ani, ca să muncesc mai mult. A fost greu. Însă treptat obiectivul meu deve­nea realitate. Îmi trebuia din ce în ce mai puţin din economiile sărace ale părinţilor mei. Am lucrat ne­întrerupt şi lucrez până astăzi. Promovez vânzările unei societăţi de telefoane mobile de acasă, de pe computer. A existat şi un cost, desigur. Am întâr­ziat, după cum vezi, să-mi termin studiile. Dar mă simt bine pentru această alegere. O să continui până la sfârşit, cât va fi nevoie.

îl asculta tăcută, cu ochii căscaţi. Îl admira. Jonathan crescu în ochii ei. Devenea şi el ca un model. Era prima oară când îi vorbea despre el şi se simţea mai bine.

bravo, Jonathan! murmură extaziată.

bine, nu mă admira atât, zâmbi el modest. Şi alţii fac asta. Nu sunt atât de demn de laudă.

Aceste din urmă cuvinte erau singurele adevă­rate pe care le rostise. Dar Dimitra nu ştia…

Jonathan nu făcuse până atunci nimic demn de laudă. Dimitra ştia foarte puţine lucruri despre el

şi din acestea puţine lipseau cele mai importante. Nu ştia că renunţase de mult timp la studiile lui; că tatăl lui, care se lupta să-şi întreţină familia, îl dezmoştenise, fiindcă îi cheltuise puţinele economii la cazinou, căutându-şi norocul; că acolo fusese acuzat de mici fraude şi sabotaj; că surioara lui nici nu exis­ta; că îl atrăgeau fetele tinere, care se agăţau de el, aceasta fiind preocuparea lui din ultimii doi ani; că se transforma ca un cameleon, lua zeci de chipuri, schimba zeci de slujbe, alergând mereu după facili­tăţi, bani şi plăcere. Dimitra nu ştia nimic din toate acestea. Ştia doar că ea are nouăsprezece ani, că este singură în Illinois şi că-l dezamăgise pe tatăl ei.

şi totuşi te admir, Jonathan, insistă ea cu na­ivitate.

bine, deci, râse el, dacă mă admiri, mă poţi imita. Asta îţi spun. Caută ceva de lucru. Susţine-ţi singură visul!

şi ce slujbă ar fi mai bună pentru a-mi plăti studiile, Jonathan? întrebă cu deznădejde.

El rămase puţin pe gânduri. Degetele îi jucau în bărbie, ca atunci când medita la ceva important.

steve! strigă, şi ochii i se luminară.

care Steve?

steve, proprietarul casei de la New Jersey.

şi ce legătură are Steve cu asta? zise ea confuză.

steve are o agenţie de modele. Aici, în Illino­is. Nici nu m-aş fi gândit să-ţi vorbesc despre asta, dacă nu mi-ar fi spus-o el dintr-odată, când te-a cu­noscut: „Fata asta, dacă n-ar visa la stelele de pe cer, ar deveni stea aici, pe pământ”.

Dimitra râse spontan.

glumeşti cu mine!

nu glumesc niciodată atunci când discut des­pre ceva serios, se întristă el.

Iartă-mă, Jonathan. Dar prietenul tău are drep­tate. Visez să devin astrofizician, nu copertă de revistă.

dimitra, răspunse el deranjat. Se vede că eşti un copil neexperimentat, scos din eprubeta protec­toare a unei familii urbane. Cunoşti doar cărţile tale. Dacă crezi că fetele care apar pe coperţi sunt neşcolite, tinere simple care se plimbă doar pe podiu­muri, greşeşti. Cel puţin asta nu se întâmplă aici, în Statele Unite ale Americii. Majoritatea lor sunt fete educate, şcolite, reuşite în viaţă. Cele mai multe stu­dente, fiindcă aşa li se impune să fie, pentru că vor deveni, în felul lor, modele pentru cele mai tinere. Deci nu le subestima.

Dimitra voi să răspundă, înspăimântată iarăşi de eşecul ei, dar Jonathan continua furtunos.

desigur, bănuiesc că părinţii tăi o să fie cu to­tul împotriva unei astfel de slujbe, nu din răutate, fireşte, ci din necunoaştere. Poate şi dintr-un con­servatorism tradiţional, după cum de frică sunt cu totul împotriva a multe lucruri omeneşti şi norma­le. În fine, fiecare ţinut are cultura lui, adăugă cu înţelegere. Dar dacă consideri că slujba de model este una inferioară, nedemnă, nu este aşa. Este şi ea o slujbă normală, ca toate celelalte, pe care cineva trebuie s-o facă. Cine are calităţile necesare, fireş­te. Gândeşte-te realist. În toate culturile şi în cea a noastră, moda este foarte avansată. Îmi închipui că nimeni nu poate nega asta. Aşadar, dacă există moda, există şi modele. Un cuvânt iese din celălalt. E atât de simplu!

Jonathan gândea mereu simplu, imbatabil de simplu.

jonathan, nu sunt o persoană cu ochelari de cal, se grăbi să-l asigure Dimitra. Doar că n-am fost niciodată interesată de acest domeniu.

e de înţeles, spuse el aprobator. Ţi-am spus, nici eu nu m-aş fi gândit la tine de la început, chiar dacă pe dinafară ţi se potriveşte perfect, adăugă cu subînţeles. Însă din moment ce lucrurile s-au potri­vit aşa, nu pierzi nimic dacă-l vizitezi pe Steve. E experimentat, o să te sfătuiască într-un fel. Iar dacă nu-ţi place, refuzi. Eu doar ţi-am făcut o propunere. Cauţi o slujbă din care să scoţi ceva bani. N-ar fi in­teligent să devii servitoare într-un bar.

Aşadar, nu avea altă opţiune… Şi fireşte că nu le-a spus niciun cuvânt părinţilor ei, care aşteptau îngrijoraţi rezultatele examenelor.

totul e bine, mamă! zise, schiţând un zâmbet fals. Am întârziat să vă spun, pentru că rezultatul ultimului examen a ieşit abia azi.

pari obosită, observă mama ei.

sunt, mamă… De la învăţat, o încredinţă ea. Şi apoi, astăzi m-am supărat. Am luat doar 7 la Fi­zica Nucleară.

nu-i nimic, draga mea. Eşti om, se grăbi să-i spună tatăl ei cu sensibilitate.

Pieptul o durea. Pentru prima dată simţea vino­văţie. Îşi bătea joc de el. Îl minţea fără reţinere, însă nu avea altă opţiune. Minciuna era de preferat decât dezamăgirea din ochii lui. La urma urmei îl proteja.

„Nevoia te învaţă”, murmură ea.

În după-amiaza următoare se duse la biro­ul lui Steve. Aşa, ca să vadă. Jonathan îl anunţase deja. Acela o întâmpină iarăşi cu politeţe. O puse să meargă de la un capăt al biroului la altul, o cântări, o măsură. Se simţea stânjenită. Ca un obiect care este încercat pentru a fi cumpărat, sau ca un mie­luşel agăţat în cârligul măcelăriei. Dar Steve făcu procedeul mai uşor, prin politeţe şi comentarii în­curajatoare.

bine, foarte bine! Cred că printr-o iniţiere po­trivită o să te descurci minunat. Eşti şi grecoaică! accentuă cu entuziasm.

Dimitra credea cu naivitate că acel ultim co­mentariu izvora din admiraţia obişnuită pentru cultura ţării ei, dar Steve avea motive mai practi­ce să se bucure de provenienţa grecească a noii sale descoperiri. Modelele slabe şi uscate ca nişte beţe, care umpleau podiumurile, erau considerate deacum respingătoare şi periculoase. Ministerul Sănă­tăţii constrângea domeniul modei şi agenţiile să-şi schimbe preferinţele, pentru că anorexia nervoa­să afecta multe adolescente. Moda avea nevoie de frumuseţea feminină mediteraneană, plinuţă, care inspira sănătate şi senzualitate, şi care era cu sigu­ranţă greu de găsit la ţărmul Oceanului Atlantic. Aşadar, Jonathan pescuise cu succes… O grecoaică delicioasă de nouăsprezece ani, cu gingăşie de copil şi cu avantajele fizice ale ADN-ului ei mediteranean, cu faima bursierei din Illinois şi greutatea cultu­rii patriei sale, era un biban mare pentru agenţia lui aflată încă în ascensiune, care trebuia să supravie­ţuiască cu succes atacurilor concurenţei. Un biban pescuit în Marea Egee, lucru admirabil.

aşadar, Dimitra, cred că, dacă vrei, vom cola­bora perfect. Eşti o fată foarte bună! Se vede! Iar noi suntem consecvenţi promisiunilor noastre. Ştiu că nevoia te-a adus aici, mi-a spus asta Jonathan, însă cred că repede nevoia ta va deveni mulţumire, aşa cum s-a întâmplat şi cu multe studente care au tre­cut pe la agenţia noastră.

îi arătă una câte una Revistele stivuite de pe marginea biroului său.

aceasta, îi arătă prima copertă, este Tina. Stu­diază filologia. Aceasta, trecu la următoarea, este Margareta. Studiază arhitectura. Aceasta de aici este Linda, e studentă la teatru, sau mai bine zis, la Facultatea de Arte. Vezi, îmi este imposibil să-mi amintesc toate facultăţile, zâmbi el. Însă cu siguran­ţă mi-o voi aminti pe a ta. Fizică. Adică la fel ca Einstein, adăugă cu admiraţie. Lucruri mari!

Dimitra le privea entuziasmată pe toate acele fete deosebite. Străluceau de frumuseţe, zâmbeau fericite şi fără griji. Nimic nu le lipsea. Chiar şi foto­grafiile lor aveau o naturaleţe fericită, ca şi cum n-ar fi avut niciun stres. Pentru o clipă se imagină pe ea pe una din acele pagini lucioase… Zâmbi. Era deci şi ea atât de frumoasă?

sigur că eşti frumoasă, spuse Nancy. Nu ţi-a spus nimeni asta?

Nu, părinţii ei nu se preocupaseră niciodată cu asta. Dar o auzise la şcoală.

şi te vor face şi mai frumoasă. Ştiu ei cum! Ah, Dimitra, nu face prostia să refuzi, îi strigă cu exaltare prietena ei.

A doua zi îi spuse lui Steve că este deschisă la colaborare, iar el îi puse prima condiţie a colaborării lor.

Va trebui să participe obligatoriu la noul concurs televizat pentru candidatele din domeniul modei.

o să fie primul tău contact cu meseria asta şi te vor instrui gratis. N-ai de ce să te temi câtuşi de puţin. Toate concurentele vor fi neexperimentate, ca şi tine. Însă străduieşte-te să fii ascultătoare şi atentă.

în realitate, Steve voia să parieze în siguranţă pe noul lui cal. Să încerce insistenţa, sau mai binezis, disperarea ei. Dacă tânăra, în ciuda puţinei sale trageri de inimă pentru această treabă, va câştiga impresiile publicului, dacă va atrage interesul lui Eric şi al Pamelei mai degrabă al Pamelei inves­tiţia făcută în ea ar fi fost aşa cum se aştepta.

Ea îl privi cu ezitare. Astfel de emisiuni începu­seră şi în ţara ei şi întotdeauna le considerase com­plet idioate. Ceru încă o zi de gândire.

Dar n-a apucat. Evoluţia lucrurilor a fost gră­bită de email-urile care veneau ca nişte lovituri pe i-phone-ul ei.

„Ne aflăm în poziţia neplăcută de a vă anunţa încetarea bursei dumneavoastră. Dacă doriţi continuarea studiilor la universitatea noastră sau rămâ­nerea în căminul nostru studenţesc trebuie să de­puneţi taxa prevăzută pentru studii şi şedere până la data care a fost deja afişată la secretariatul secţiei dumneavoastră. Vă rugăm să informaţi la timp se­cretariatul pentru acţiunile viitoare.”

O cuprinse sudoarea, îngheţă. Era anunţul ca­tastrofei. Venea peste ea ca o avalanşă din munte şi ea trebuia să alerge, să se salveze în refugiu, la Steve.

îi telefonă imediat.

accept, spuse panicată.

perfect. Ai făcut ce este corect, Dimitra. Crede-mă, îţi vei aminti de mine.

Steve investise în disperare. Nimic nu-i mai si­gur ca aceasta.

nevoia te învaţă. Aşa spuneau cei de demult, zise ea grav, dar Nancy sărbătorea.

ah, Dimitra, ştii câte fete ar vrea să fie în locul tău? Şi mai întâi de toate eu. Dar unde să mă duc cu nasul ăsta? spuse cu autosarcasm, arătând spre na­sul ei strâmb. E noul vis american, Dimitra. Să devii model.

într-adevăr, Dimitra avea să descopere surprin­să că nenumărate fete din cele cincizeci de state ale Americii, de orice nivel educaţional şi provenienţă socială, alergau după acel vis de aur cu atâta insis­tenţă, cum alergase ea după astrofizică.

Erau toate stresate, aproape panicate. Unele erau într-adevăr studente, însă moda devenise mai presus de toate celelalte vise ale lor. Orice greşeală le distrugea. Izbucneau deseori în lacrimi la obser­vaţiile neelegante, uneori umilitoare, ale criticilor, însă ea înfrunta toate obstacolele cu stoicism şi insistenţă, având o altă viziune asupra lucrurilor. Le vedea pe toate acestea ca o reprezentaţie teatrală, ca pe o emisiune de televiziune relaxantă, pe care te străduieşti s-o câştigi fără obsesii. Şi acest calm le plăcea. De altfel, nu era nevoie s-o corecteze de multe ori. Grecoaica învăţa foarte uşor şi avea o în­demânare înnăscută în mişcări, care foarte puţin era percepută, şi asta o făcea disciplinată şi uşor de ges­tionat. Nu era chiar o frumuseţe. Avea o faţă bine conturată, fără imperfecţiuni interzise, care putea fi uşor transformată, şi mai presus de toate un trup sănătos, exuberant, plinuţ, care trezea instinctele, şi o agerime grecească, care încânta.

ce i-ai spune unei tinere anorexice de şaispre­zece ani, pentru a o ajuta? întrebă Pamela.

Ea rămase puţin gânditoare.

nimic, spuse simplu. Aş îmbrăţişa-o.

Răspunsul impresionă. Pamela, care avea o ex­perienţă amară despre anorexie, lăcrimă.

dă-ne o imagine a ţării tale.

ţara mea este o corabie plutitoare. Călătoreş­te neîncetat. Pe orice ţărm acostează dă idei, ia idei şi rămâne mereu deschisă.

Răspunsurile erau urmate de cunoscutele stri­găte de entuziasm americane şi de furtunoasele twits-uri pe internet: „Dimitra from Greece. Best of the best”, „Dimitra inimii noastre”, „Preafrumoasa Dimitra”.

Nu era prima la notele criticilor, cu excepţia Pamelei, care o nota aproape mereu cu zece, dar a câştigat repede impresiile publicului.

Steve se bucura, iar Jonathan o încuraja neîncetat.

îi faci praf, micuţo! Şi nu voiai să mergi!

Nancy striga cu bucurie:

eşti cea mai bună, Dimitra! Îţi spun adevărul! Toate celelalte sunt baloane de săpun!

Multe din celelalte tinere o invidiau. Vedea pri­virile lor otrăvitoare, comentariile lor ascunse. Dar atâta timp cât prietenii ei o susţineau, le ignora pe celelalte fete.

De altfel, acel joc nedorit la început, treptat devenea plăcut, desfătător, izbăvitor. Descoperise un nou sine, câştigase terenul pierdut, îşi reclădi­se imaginea de sine zdrobită cumplit şi intra într-o lume care strălucea chiar mai tare decât stelele la care visa.

A intrat între primii cincisprezece finalişti, ter­minând a şaptea, prima în opinia Pamelei Wisk, şi s-a înălţat până la cer.

Nimic n-avea să mai fie la fel. Lucrurile o luau pe făgaşul lor, aşa cum le aranja Steve, Pamela şi Jonathan. Dimitra îi urma ameţită şi supusă, ca flu­turele care aleargă amăgit spre lumină. Erau multe luminile care o fermecau.

Flach-uri, camere video, fotografii, reviste, con­tracte, toate se întâmplau foarte repede. Alergau cu viteza luminii. Iar apoi călătorii, hoteluri superluxoase, întâlnirea cu celebrităţi, distracţii. Şi treptat li­mitele erau trecute. Limitele sufletului şi ale trupului.

Prima şedinţă foto pe care o cerea agenţia, în costum de baie, etalând trupul ei mediteranean, fe­minin, a agasat-o. Ar fi preferat s-o refuze.

Dar Steve i-a explicat că este foarte devreme să refuze ceva, iar Jonathan, mai ales Jonathan, i-a ex­plicat cu argumente imbatabile că era doar o slujbă. Trebuia să-şi învingă prejudecăţile.

Până în decembrie trebuia să plătească la facul­tate a doua rată a studiilor. Aşadar, reuşise. Nu era atât de greu… Odată o făcuse ca pe un joc de ado­lescenţi la şcoală. Acum era doar o slujbă. Provizo­rie şi necesară… Ce era să facă?

Stătea pe nisipuri mişcătoare, după cum îi spu­seseră. Era atât de atrăgătoare! Steve o cântărea… Ea se dădea puţin în spate, simţindu-se ameninţa­tă… Însă ce era să facă? Steve era angajatorul ei. Îi plătise deja prima rată a studiilor la facultate, când ea era lipsită şi fără niciun ban. Îi era îndatorată. Avea nevoie de el… Ce era să facă? Şi apoi, era şi ea femeie. Jonathan era imbatabil. Trebuia să vadă lucrurile simplu, foarte simplu… „Priveşte lucruri­le simplu”, îi spunea Jonathan. Toate de aici încolo aveau să devină simple, simplificate până la… nimic.

Era pe creasta unui val care pur şi simplu o du­cea la vale.

Capitolul XIX

Fiica mea, Dimitra!

„Din fericire, nu şi-au dat seama de nimic!”, respiră cu uşurare.

Abia îşi luase rămas bun de la părinţii ei pe computer. În cele două luni, cât ţinuse concursul televizat, nu putuse comunica deseori cu ei. Doar când o lăsau să iasă pentru puţin din hotelul pe care-l închiriaseră. Le-a telefonat părinţilor şi le-a spus că hard diskul ei a fost virusat şi că îi lua ceva timp ca să-l repare. Un apel, două, video, au fost consola­toare. Însă, după ce a ieşit din colivia de aur, a con­tinuat să comunice cu ei pe Skype, ca mai înainte.

Ţi-ai schimbat camera? observă mama ei.

Se mutase deja într-o cameră mai accesibilă pentru posibilităţile ei financiare.

da, mamă, am făcut un schimb contra cost cu o fată din Sofia. Voia neapărat o cameră cu lumină. Spunea că suferă de depresie gravă. Iar eu am ajutat-o.

bravo, draga mea, o felicită Agnia. Tu n-ai ne­voie de lumină?

eu, mamă, sunt bucuroasă. Cu sau fără lumi­nă. Merg la facultatea mea. Acum îmi place. Am în­ceput în fine astrofizica.

Ultima propoziţie era adevărată.

începuse într-adevăr curriculum-ul astrofizicii, dar Dimitra, la sfatul lui Jonathan, după ce a depus cât datora pentru taxa de studii care-i asigura locul, a făcut cerere pentru amânarea cu un an a studiilor.

după cum vezi şi singură, e imposibil să ur­mezi cursurile şi să citeşti sistematic. Timpul o să-ţi fie împotrivă. E încă devreme în slujba asta şi tre­buie să semnezi toate contractele ca să prinzi ceva mare. Mai târziu, când te vei familiariza cu acest domeniu, o să ai posibilitatea să fii mai flexibilă şi să-ţi asiguri timp şi pentru facultate. Şi fireşte o să stai mai bine şi financiar.

Acest sfat deveni acceptat automat, deşi la înce­put, cu oarecare supărare. Situaţia de la facultate şi notele erau toate ascunse, chiar şi părinţilor, şi astfel Dimitra, îmbrăcată cu bluza simplă obişnuită şi cu blugi, putea să joace în siguranţă rolul ei fals în faţa computerului.

Juca foarte bine. Doar Agnia se măcina ciudat în inima ei. Ceva în privirea fiicei sale i se părea schimbat. Ceva întunecat, nedefinit.

nu ştiu, Petros. Eu sunt neliniştită! Îi spunea şi îi repeta soţului.

e doar în mintea ta, Agnia. Linişteşte-te! o asi­gură el. E atât de imposibil ca fetei noastre să-i fi venit mintea la cap? Anul trecut era gata să piardă totul. A învăţat din greşeli, cum spuneau cei de de­mult.

Primele două zile din decembrie computerul a amuţit şi mama ei s-a tulburat iarăşi.

linişteşte-te, Agnia! o certă soţul ei. N-o să stea mereu agăţată de noi. La un moment dat aceas­tă comunicare cotidiană se va rări în mod firesc.

Dar Dimitra nu avea timp să comunice în acele două zile. Călătorea la Oklahoma împreună cu Steve pentru o nouă şedinţă foto, care promitea multe, pentru că era prima finanţată de compania giganti­că a Pamelei Wisk.

Agnia se supuse mustrării soţului ei. Poate că Petros avea dreptate. Era dependentă de fiica sa şi o voia şi pe ea dependentă de aceasta, se gândea pe când mergea pe strada Hipocrate. O fată care abia ieşise de pe uşa unei scări de bloc, care împingea un cărucior de copil, îi tăie calea.

doamna Agnia, vă amintiţi de mine? Sunt Saşa, Anastasia.

Da, sigur că-şi amintea de ea. Era fosta colegă a Dimitrei. Privea căruciorul în care dormea copilul.

te-ai căsătorit?

m-am şi despărţit! spuse aceea cu tristeţe.

îi explică pe scurt toată Odiseea ei chinuită. Thomas nu suportase să se angajeze atât de timpu­riu într-o căsătorie. Îl ademenise ea, cu sarcina ei. Şi acela în cele din urmă a plecat.

acum am rămas singură cu copilul, spuse.

multă putere, draga mea, îi ură supărată Agnia.

Dădu să-şi ia rămas bun, dar un sentiment ne­definit de nelinişte o opri.

voi comunicaţi cu Dimitra?

nu prea mult. Ieri mi-a trimis un email, adică un răspuns la email-ul pe care i l-am trimis eu.

232

Pleca la Oklahoma. Nu mai apucă să le facă pe toa­te! răspunse spontan Anastasia.

Agnia era confuză.

la Oklahoma? întrebă. Ce treabă are acolo?

Fiica ei îi spusese joi că în weekend o să rămâ­nă închisă în sala de studiu, pentru a-şi termina o lucrare.

nu v-a spus? întrebă timidă Saşa. Credeam că ştiţi.

ce să ştiu? făcu Agnia, care începuse să se tul­bure.

nu vă îngrijoraţi, doamnă Agnia! Nu-i nimic rău. Dar mai bine să vă spună ea, se grăbi fata să scape din situaţia dificilă.

însă Agnia o prinse de mână.

anastasia! Îi spuse poruncitor, arătându-i co­pilaşul din cărucior. Acum eşti şi tu mamă.

Aceea îşi plecă privirea.

nu v-a spus poate pentru că n-aţi fi fost de acord cu asta. Dimitra lucrează. Este fotomodel… spuse.

Ultimul cuvânt a sunat în urechile mamei ca într-o altă limbă.

cum? întrebă confuză şi surprinsă.

a deveni fotomodel, doamnă Agnia! repetă încet Saşa. Nici eu n-am ştiut. Am descoperit asta întâmplător, dintr-o fotografie a ei de pe internet.

Agnia simţea că lumea din jurul ei se întorcea cu susul în jos, ca o imagine pe care o priveşti invers.

fotografie… Adică ce fotografie?

Saşa îşi muşcă încă o dată buzele, dezamăgită de vorbele pe care le scăpase.

233

are multe fotografii de-ale ei pe internet, răs­punse stânjenită, şi dădu să se îndepărteze.

O sudoare rece o trecu pe Agnia, dar nevoia o făcu să-şi păstreze obligatoriu calmul necesar.

îmi poţi arăta unele dintre aceste fotografii? întrebă ea. Eu nu prea ştiu cum să caut pe internet.

Saşa o privi ezitant.

poate că n-ar fi o idee bună să le caute tatăl ei, continuă Agnia. Anastasia, dacă crezi că prietena ta face ceva folositor pentru ea, atunci poţi să refuzi. Însă dacă nu, atunci ai o ocazie s-o ajuţi, accentuă poruncitor.

veniţi, spuse oftând fără chef tânăra.

Intrară în bloc. O duse în apartamentul ei. Se aşeză fără tragere de inimă la computer.

doamnă Agnia, această treabă are unele cerin­ţe, se grăbi s-o avertizeze, dar asta nu înseamnă…

arată-mi fotografiile, Saşa! o întrerupse Agnia.

dimitra Dendrinos, tastă Anastasia, şi foto­grafiile apărură ca nişte fantome în ferestrele drept­unghiulare care se deschideau.

Agnia scoase un strigăt înspăimântat.

dumnezeul meu!

Faţa i se deformă. Ochii i se micşorară.

dumnezeul meu, ce-i asta? începu să tremure.

Se cutremură cu totul. Fotografiile fierbinţi în costumul de baie minuscul o ardeau.

e o slujbă şi asta, o meserie, încercă Anastasia să îmblânzească răul.

meserie? strigă tremurând Agnia. Ce spui, draga mea? Ai vrea ca copilul tău să urmeze o astfel de meserie?

Tânăra îşi plecă capul. Nu, e adevărat că n-ar fi vrut asta.

oricum ar fi, această lume are multă străluci­re, spuse încet.

şi mult întuneric! Beznă! strigă Agnia.

poate că aveţi dreptate, continuă la fel de în­cet Anastasia, însă Dimitra nu poate înţelege asta acum. Ea vede doar lumina.

Agnia nu auzea. Izbucnise în lacrimi.

doamnă Agnia, nu vă panicaţi, încercă s-o li­niştească Anastasia. O să-i treacă. O să renunţe. E o prostie copilărească. Un entuziasm tineresc.

Agnia se tulbură şi mai mult, de parcă vorbele consolatoare ale tinerei reuşeau tocmai contrariul.

liniştiţi-vă, zise tânăra. O să-i treacă, fiţi si­gură de asta. O să fac şi eu tot ce pot. Şi eu am făcut multe greşeli, doamnă Agnia, încheie cu durere în glas.

Agnia plângea. Plângea nemângâiată în faţa unei tinere cu aproape treizeci de ani mai tânără, care însă nu vedea lucrurile cu durerea unei mame.

Îţi mulţumesc, draga mea, zise stăpânindu-şi suspinele. Îţi mulţumesc şi să mă ierţi.

Se lupta oarecum să se liniştească după primul şoc. Saşa chemă un taxi. Considera că-i periculos s-o lase să meargă singură, atât de tulburată. Doamna Dendrinos era gata să intre într-un şoc nervos.

Căzu în pat neputincioasă. Trupul îi paraliza de atâta oboseală. Lacrimile pe care cu greu şi le oprise în faţa fostei colege a fiicei sale, acum izbucneau nestăpânite. Îi udau perna, părul, obrajii. Agnia plân­gea. Plângea aşa cum făcuse când a murit mama ei, pe care o adora. O plângea pe fiica ei, o plângea de vie. Pentru încă o dată imaginile chinuitoare, cu care nu se putea obişnui, îi torturau mintea, îi tirani­zau trupul, o făceau să se ghemuiască în pat. Din fe­ricire, apucă să se gândească, Hristina nu era acasă.

Nu avu curajul nici să se ridice ca să-l întâmpi­ne pe Petros, ai cărui paşi se auzeau pe scara lată.

El deschise uşa. Suspinele ieşite din dormitor străbăteau holul.

Alergă înspăimântat.

agnia! Agnia, ce-ai păţit? strigă neliniştit.

Se ridică cu greu din pat. Îşi şterse faţa cu mâinile.

ce-ai păţit? întrebă el iarăşi.

dimitra… spuse ea cu greu. Nu mai dă niciun semn.

linişteşte-te, draga mea. Fata o să comunice cu noi, se grăbi s-o calmeze soţul ei.

îi mângâie tandru şi nebănuitor părul răvăşit. Agnia nu mai suporta. Voia să-l protejeze. Mereu îl protejase. Dar acum nu mai suporta.

am pierdut-o, Petros! izbucni cutremurată. Soţul ei sări în picioare. Faţa îi păli.

ce spui? întrebă ca ars.

nu, nu-ţi fie teamă! apucă să spună Agnia. Nu-i asta! Nu, nu-i asta! Fata e bine!

Se aşeză uşurat pe pat, dar genunchii încă îi tre­murau.

atunci ce s-a întâmplat, Agnia? oftă el. Nu te purta aşa!

Agnia era foarte sensibilă. Reuşise să-l sperie.

îl privi cu durere, aproape cu milă. Trebuia să-i spună. Peste puţin avea să-l dărâme, dar de data asta trebuia să-i vorbească. Îşi adună puterile.

nu studiază, Petros. Nu cred că studiază. Lucrează.

bine, asta nu-i atât de tragic, Agnia. Şi nu în­seamnă că nu studiază, o încurajă soţul ei.

îl privi în ochi şi ochii ei lăcrimară.

lucrează ca fotomodel, Petros, spuse simplu.

Cuvintele rostite de ea i se păreau ca în altă lim­bă, cum se auziseră cu puţin înainte şi în urechile ei.

cum? Haide acum, Agnia, râse el. Dimitra glumeşte cu tine. Nu înţelegi?

nu mi-a spus-o Dimitra, Petros. Am văzut. Am văzut cu ochii mei pe internet.

pe internet! strigă soţul ei uimit. Nu-i posibil. Ne fac farse, Agnia. Nu te preocupa cu asta!

am văzut-o, Petros! strigă acum cu disperare Agnia, am văzut-o cu ochii mei… Eu!

Ultimul cuvânt se auzi cutremurător, ca măr­turisirea unui martor ocular care asistase la o scenă îngrozitoare.

Petros se tulbură. O privi ciudat.

ce vrei să spui? Adică ce-ai văzut? Arată-mi şi mie! strigă revoltat.

Se ridică. Merseră în biroul lui. Genunchii Agniei se înmuiară. Aproape că se sprijinea pe el. Răul ce avea să se arate o înspăimânta. Însă nu avea altă opţiune.

Se aşezară în faţa computerului.

tastează numele ei în engleză, îl îndemnă pe soţul său.

asta e ceva nebunesc, Agnia, murmură el, în vreme ce scria. E nebunie curată… Dimitra fotomodel… De unde şi până unde?

Dar imaginile apărură ca nişte năluci, ca nişte şerpi care ieşeau din groapa lor acoperită.

Se dădu înapoi instinctiv.

nu-i posibil! Ce-i asta? întrebă tulburat şi surprins.

Nu recunoştea. Nu înţelegea.

Dimitra… O privi mai bine. Da… Fata aceea, care-şi etala trupul cu plăcere în costumul de baie îngust, era Dimitra, fiica lui… cu ochii ei mari măs­linii, cu aluniţa deasupra sprâncenei stângi, cu părul negru lung şi drept ca nişte spice. Era Dimitra, fiica lui. Floarea de douăzeci de ani pe care o crescuse… Era ea, care privea acum provocator spre obiectivul camerei, predată de bună voie luminii reflectoarelor. Trupul lui începu să tremure. Muşchii feţei i se con­tractau cu durere, cu tulburare, cu furie, cu ruşine.

când s-au întâmplat toate astea? întrebă el cu voce tunătoare. Ştiai despre asta?

nu, nu, Petros, n-am ştiut nimic. Am aflat to­tul astăzi, plângea Agnia, explicându-i cele întâm­plate. Acum e la Oklahoma. S-a dus acolo pentru o şedinţă foto. De aceea nu poate comunica cu noi.

o să comunicăm noi cu ea, răspunse el. Acest lucru trebuie să înceteze! Astăzi! Acum!

Degetele de pe tastatură îi tremurau. Obrajii i se albiseră, ca şi când cineva i-ar fi scos dintr-odată tot sângele din corp. Ochii îi erau obosiţi. Voiau să rămână cu privirea în jos, aţintită pe covor, să nu privească ecranul computerului. Dar responsabili­tatea tatălui îi ridicau acolo, pe ecran… să vadă, să caute, să se încredinţeze, să interpreteze, să proteje­ze, să oprească răul, s-o salveze pe fetiţa lui. Sigur cineva o amăgise, o ademenise cu ceva atrăgător.

au ademenit-o, Agnia. Cineva a ademenit-o, murmură cu cutremurare.

Pentru o clipă regretă. O trimisese acolo, singu­ră şi neocrotită, să cerceteze cerul, înainte de a în­văţa bine să umble pe pământ, după cum îi spusese soţia lui.

Ea se sprijini cu mâinile pe umerii lui.

o s-o salvăm, Petros! Îl încuraja, străduindu-se să creadă ea însăşi aceste cuvinte.

O apelă pe fiica lui la telefon. Ea nu răspunse. Trimise doar un mesaj: „Trebuie să vorbim?”.

Peste puţin apăru pe ecranul computerului, oa­recum neliniştită.

ce s-a întâmplat, tată?

Era îmbrăcată simplu şi obişnuit, studenţeşte, cu geaca şi pantalonii de blugi. Nimic de pe ea nu avea legătură cu tânăra care se dezbrăca în faţa re­flectoarelor.

unde eşti acum? o întrebă tatăl ei.

Se uită puţin în jurul ei. Camera luxoasă a hotelului ar fi trădat fără îndoială orice minciună ar fi spus.

la Oklahoma, răspunse liniştită. Am venit aici cu nişte prieteni, în excursie, în weekend. Am obosit închisă în cameră. De aceea n-am putut să comunic cu voi.

adevărat? întrebă cu interes tatăl ei. Şi cine sunt prietenii tăi?

de unde să-i ştii, tată? Sunt tineri de la multe facultăţi… Adrian, Filip, Janette… E şiNancy aici.

Petros se miră cu durere de îndemânarea fiicei lui de a turna minciuni, aşa cum cu câţiva ani în urmă se mirase şi Agnia.

şi cum o să petreceţi acolo?

nu ştiu exact, ridică liniştită din umeri. Se vor ocupa ceilalţi. Pentru mine aste o experienţă nouă aici.

corect. De altfel, multe sunt experienţele tale noi acolo, comentă cu subînţeles tatăl ei.

ce vrei să spui, tată? întrebă ea, simţindu-se oarecum răstălmăcită. Sigur că toate au fost necu­noscute aici, inedite. Dar m-am acomodat. Şi la fa­cultate m-am obişnuit.

mai bine zis te-ai obişnuit şi cu alte lucruri, fără legătură cu facultatea, străine de creşterea şi valorile tale! continuă tatăl ei.

Ea începuse să se tulbure. Buzele, mâinile şi ge­nunchii îi tremurau.

precum? întrebă cu oarecare provocare. Adi­că cu ce m-am obişnuit?

precum treaba pentru care te afli acum la Okla­homa. Ca să faci fotografii! i-o aruncă tatăl ei. Îmbrăcată, semidezbrăcată, dezbrăcată, indiferent cum. Nu-i aşa?

Fata păli. Simţea că podeaua tare a camerei îi juca sub picioare.

aşadar aţi aflat… zise încet.

240

nu de la tine, fireşte!

tată, strigă readunându-şi curajul, aţi fi aflat-o şi de la mine, dacă aţi fi putut accepta, dacă m-aţi fi putut înţelege!

ce să acceptăm, draga mea? strigă cu disperare tatăl ei. Că devii copertă pe revistele pe care oamenii le aruncă la gunoi? Că îţi arunci aşa, superficial, la gunoi, sufletul nemuritor, trupul care este templul lui Dumnezeu? Cum am putea accepta asta?

nu exagera, tată. Ca întotdeauna, exagerezi. Nu arunc niciun suflet nemuritor. Doar mi-am luat o slujbă. Moda este şi ea o meserie. Trupul meu este pur şi simplu un instrument pentru asta. Aici lumea gândeşte simplu, altfel. Multe fete care studiază fac ceea ce fac şi eu, ca să nu-şi împovăreze familiile.

când ţi-am dat impresia că eşti o povară pen­tru noi? protestă tatăl ei. Şi de altfel, tu nu ne împo­vărezi. Tu eşti bursieră!

Dimitra se tulbură. Tatăl ei se apropia periculos de adevăr.

eu n-o fac pentru bani. O fac pentru că-mi place. Ei m-au ales! spuse.

te-au ademenit. Te-au prostit, draga mea. Cine sunt aceştia? Cum s-a întâmplat asta?

nu m-a ademenit nimeni, tată. Şi sunt destul de mare ca să nu mă las prostită. Şi în fine, de ce vedeţi mereu în jurul vostru fantome? Sunt foarte bine. N-am păţit nimic. Înainte de mine acelaşi lu­cru l-a făcut Pighi Minas. Spune-mi, ce-a păţit?

multe! strigă tatăl ei. Foarte multe. Dacă vrei, vorbeşte cu ea. Să ţi le spună chiar ea.

nu vreau să-mi spună nimic Pighi Minas! Şi-a trăit viaţa, s-a bucurat de ea, iar acum face pe predicatoarea. Poate că mai târziu aşa o să fac şi eu. Dar acum e rândul meu să mă bucur de ocazia care mi s-a dat, să trăiesc!

să te bucuri de ce, draga mea? Ţi-au promis un Rai mincinos.

nu mi-a promis nimeni niciun Rai, tată. Doar mi-au dat o slujbă, iar eu o valorific. Şi mă plătesc pentru asta. Mă plătesc bine, pot spune. Nu trebu­ie să-mi mai trimiteţi nici măcar un cent. Îmi câştig singură banii. Prin valoarea mea!

prin valoarea ta? Adică aceasta este valoarea ta?

şi aceasta! accentuă Dimitra. Doar că voi nu mi-aţi arătat-o. Mi-aţi arătat-o doar pe cealaltă, căr­ţile şi şcoala. Nu mi-aţi spus niciodată că sunt fru­moasă. Nu mi-aţi întărit stima feminină de sine, strigă Dimitra ca scoasă din minţi. M-aţi crescut lip­sită de asta, infirmă.

Petros tremura.

noi te-am crescut pentru cer, nu pentru ape noroioase, răspunse cu durere şi tulburare. Noi am crezut în tine ca nimeni altul. În capacitatea ta, în valoarea ta. Crede-mă, meriţi mult mai mult decât să devii o desfrânată scump plătită, izbucni furios şi nestăpânit, pierzându-şi cu totul calmul.

nu! dădu să strige Agnia, dar nu apucă. Ul­timele trei cuvinte fuseseră rostite deja. O ţintiră drept în piept pe fată.

Chipul i seîntări. Obrajii îi ardeau. Lacrimi săl­batice de furie îi curgeau din ochi.

foarte bine, deci! răspunse ea aspru. Atunci şi tu meriţi mai mult decât să vorbeşti despre desfrâ­nate scump plătite, urlă şi dispăru.

dimitra! strigă tatăl ei.

Era prea târziu. Ecranul se înnegri. Lovi cu dis­perare cu pumnul în tastatură. Îşi acoperi faţa cu mâinile. Scoase un geamăt de durere, ca şi când ci­neva i-ar fi străpuns măruntaiele. Apoi izbucni.

Spatele i se încovoia. Plângea. Petros Dendrinos, profesorul cu un calm de invidiat, plângea acum cu suspine. Cel ce nu îngenunchease niciodată în faţa morţii, acum se ghemuia strâns. Lacrimile lui semă­nau cu nişte gemete îndurerate, scoase cu ultime­le puteri ce-i mai rămăseseră… Plângea ca un leu mândru ce fusese rănit.

Vocea bărbătească, gravă, răsuna înspăimântă­tor în cameră.

petros, Petros, dragul meu, linişteşte-te! se grăbi îngrozită să-l calmeze Agnia. Nu eşti tu de vină. Linişteşte-te! O să-şi dea seama. O să se gân­dească mai calm. O să vezi.

îşi deschise tandru braţele. El se aplecă spre ea. Plângea ca un copilaş.

o să-şi dea seama, Petros. O să vezi! Îl consola Agnia.

El nu răspundea. Privea doar ecranul, ecranul gol. N-o s-o mai vadă. N-o s-o mai audă. O cunoştea. Îşi cunoştea copilul. Se cunoştea pe sine. Privea cu nos­talgie disperată ecranul, care-i ascundea pentru tot­deauna fiinţa dragă. Îşi întinse instinctiv mâinile spre el. „Dimitra!” strigă în gând. „Fiica mea, Dimitra!”

Capitolul XX

Ceva bun

Ziua aceea de decembrie însemna începutul doliului pentru familia Dendrinos. Era pre­ludiul celui mai îndoliat şi melancolic Crăciun.

Dimitra n-avea să vină acasă. Nu mai aveau nicio veste de la ea. Alergase ca o pasăre rănită în cui­bul lui Jonathan, care o însoţea la Oklahoma.

părinţii mei au aflat, Jonathan! zise suspinând.

ce? întrebă el nedumerit.

că am devenit fotomodel. Că mă aflu aici.

ei şi?

cum „ei şi”? M-au certat. „Eşti o desfrânată scump plătită”, mi-a strigat tata.

Acele cuvinte o înjunghiaseră. Îi spuneau pe faţă că era mică la suflet, foarte mică… Poate un ni­mic pentru el. Îşi amintea dezgustul din ochii lui, dezgustul care i se citea pe chip.

Acele cuvinte o încăpăţânaseră. O înfuriaseră. Da, era mică la suflet! Mică, pentru că alesese să ur­meze un drum pe care el nu-l accepta.

mi-a spus desfrânată, Jonathan, plângea cu durere şi totodată cu furie.

haide, haide, dragostea mea, linişteşte-te. Nu eşti desfrânată, fireşte, răspunse el tandru.

Cuvintele acelea neobişnuite îi opriră lacrimile. cum mi-ai spus? întrebă cu un zâmbet timid. Jonathan îşi coborî stânjenit privirea.

Iartă-mă. Nu trebuia…

nu trebuia? De ce?

îl privi adânc. Se apropie de el. Acela se aplecă. O sărută. Era încredinţarea… Era tot ceea ce visa pe ascuns.

jonathan, lăcrimă, nu mă lăsa singură…

singură? Chiar dacă aş vrea n-aş putea. Eşti viaţa mea, dragostea mea. Voi fi mereu lângă tine. Ce spui? Vrei să stăm împreună?

Voia. Sigur că voia!

Acum, când familia ei aproape că o dezmoştenea, voia asta mai mult decât orice. Dimitra îşi gă­sea o nouă casă şi îşi părăsea casa părintească.

Petros Dendrinos îmbătrânea timpuriu. Trecu­seră doar zece zile de la acea dimineaţă tulbure şi zeci de riduri îi brăzdau faţa. Haralambos îl privea trist cum se apleca tăcut peste biroul său. Prietenul lui se ofilea.

nu te purta aşa, Petros, o să te îmbolnăveşti, îl ruga el. Crede-mă, fata o să-şi revină. E o prostie tinerească, un foc de artificii. E o pasăre liberă. Au încântat-o cerurile străine. Se va întoarce repede, în­spăimântată, în cuib. O să vezi.

da, doar că acum este în vizuina lupului, Ha­ralambos. Iar dacă o să se întoarcă, după cum spui, o să vină distrusă, cu aripile frânte, spuse tatăl ei, făcând o grimasă de parcă ar fi fost străpuns de un cuţit.

tu crezi în Dumnezeu, Petros! răspunse Ha­ralambos. Acela este atotputernic. O poate păzi chiar şi în vizuina lupului. Ţi-o poate aduce înapoi întreagă, încheie cu fermitate, şi se miră încă o dată de sine însuşi, de faptul că absorbise atât de multă credinţă în Dumnezeu de la Petros Dendrinos.

Acela îşi deschise larg ochii, ca şi când s-ar fi trezit din leşin. Rugăciunea… Nu le rămânea altă nădejde la care să alerge el şi Agnia. Era singura pu­tere care-i ţinea în viaţă. Fie că discutau despre asta, fie că nu, Dimitra era un strigăt neîncetat pe buzele lor, care se înălţa la Dumnezeu. Şi acest strigăt le sporea durerea, dar totodată o şi micşora. Crăciunul care venea era ca o Săptămâna Mare în inima lor.

Agnia nu avea chef să-şi împodobească casa ca altădată. Dar mai era şi fiica lor, Hristina. Trebuia să sărbătorească pentru ea. Să-i ofere o viaţă normală. De altfel, Hristina avea să împlinească 13 ani, îşi în­cepuse şi ea adolescenţa şi sensibilitatea i se ascuţea cu atâta putere, încât uneori te înspăimânta.

nu te îngrijora, mamă, îi spuse în vreme ce împodobea liniştită bradul. Dimitra o să înţeleagă, o să vină.

îi spuseseră doar că sora ei va rămâne la Illinois de Crăciun ca să înveţe, dar era evident că nu credea asta. Ghicise adevărul şi făcea tot ce putea ca să liniştească sufletele părinţilor ei.

oricum, eu mă mir! murmură ca şi când ar fi vorbit singură, în vreme ce atingea cu evlavie ieslea de sub bradul împodobit. Mă mir cum rezistă Dimitra. Eu n-aş putea trăi nici o săptămână departe de Grecia.

Nu. N-aş vrea să trăiesc în afara Greciei, spuse de parcă ar fi luat o decizie.

Petros se uită la ea cu atenţie.

de ce, draga mea? o întrebă. Ce are Grecia atât de neînlocuit? Ce ţi-ar lipsi atât de mult?

Se întoarse spre el. Ochii îi deveniră serioşi şi se adânciră.

biserica, tată, spuse simplu. Aici poţi merge când vrei la biserică.

O spuse atât de simplu, din inimă, cu atâta căl­dură în voce, încât Petros se emoţionă.

„Biserica, tată…” Vocea de copil, care se îngroşase puţin, răsuna precum colindul unui înger în sufrageria lor mare. Acea voce însemna iubirea şi dorirea lui Dumnezeu, care se revărsau atât de spontan din sufleţelul ei curat.

„Ţine-o mereu aşa, Hristoase!”, implora Agnia cu lacrimi de teamă.

Acele două cuvinte ale fetiţei lor picurau iarăşi ceva din bucuria de la Betleem, în Crăciunul acela îndurerat.

Timpul trecea repede. A venit şi Crăciunul ur­mător, şi cel de după el, s-au schimbat anii, iar su­fletele lor purtau încă în ele rana absenţei fiicei celei mari. Dimitra pusese o lespede de mormânt defi­nitivă peste orice tentativă nereuşită de apropiere, peste orice cuvânt de iertare rostit de tatăl ei: „Vă rog să nu mă mai bombardaţi cu mesaje. Uitaţi-mă! Lăsaţi-mă în pace să-mi continui viaţa singură! E singurul lucru pe care-l cer de la voi. De altfel, după cum vedeţi, nu răspund.”

Petros voia să alerge, să ajungă la Illinois, s-o găsească, s-o roage, s-o convingă, s-o ia cu forţa, dacă era nevoie.

Dar duhovnicul lor, care o cunoştea, i-a sfătuit altfel.

n-o să fie de folos, Petros. Poate că va fi şi vă­tămător. Dumnezeu, Tatăl din pilda fiului risipitor, l-a lăsat pe fiul cel mic să plece departe. N-a aler­gat după el. Nu l-a urmărit. A respectat privilegiul tragic al libertăţii lui. Doar l-a aşteptat. Ştiu cât te doare. Dar nu putem iubi altfel decât Dumnezeu. Las-o deci să-şi asume responsabilitatea libertăţii ei. Tu doar s-o aştepţi. Să te rogi zi şi noapte…

Şi astfel profesorul l-a lăsat pe copilul său întâinăscut să stea departe, în ţara libertăţii lui.

însă cealaltă fiică, Hristina, era mereu acolo. Îi liniştea prin creşterea ei fără probleme, care semăna cu un râuleţ limpede între prăpăstiile periculoase ale adolescenţei. Părinţilor le era teamă. Tremurau gândindu-se la această vârstă ciudată, la capriciile ei neprevăzute şi dăunătoare, care îi răvăşise sufletul primului lor copil. Însă cu Hristina toate erau dife­rite. Pentru ea adolescenţa nu era decât un delir de bucurie şi entuziasm din ce în ce mai mare pentru tot ce putea dori mai frumos şi mai curat un suflet tânăr. Umbla neîncetat cu prietenii ei creştini, care constituiau cel mai preţios anturaj. „Astăzi avem nişte vizite pe la spitale.” „Poimâine o să mergem în excursie.” „Sâmbătă avem sărbătoare acasă.”

Agnia pierdea socoteala, se încurca, până când încetul cu încetul se lăsă într-o indiferenţă fericită şi dulce, în legătură cu ieşirile micii ei adolescente. Hristina cutreiera lumea în tovărăşia lui Hristos. Îl lua de mână şi alerga împreună cu El ca o căprioară însetată. De ce să-i fie teamă mamei sale? Doar o lăsa fără grijă în îmbrăţişarea divină, care avea s-o ocrotească ziua şi noaptea.

Hristina ieşea uneori şi noaptea. Însă acum Agnia nu mai tremura în spatele uşii.

Era o asemenea noapte a lunii ianuarie. Era vi­neri, ajunul Sfinţilor Trei Ierarhi, şi Hristina, care acum avea şaisprezece ani, deja plecase de acasă.

Petros se întorsese devreme de la spital şi o că­uta îngrijorat.

unde-i fetiţa?

a plecat la privegherea celor Trei Ierarhi. Ele­vii au priveghere, pentru că mâine nu vor putea mer­ge la biserică cu şcoala. Şi mâine e sărbătoarea lor, îl anunţă veselă Agnia. Soţul ei zâmbi cu satisfacţie.

poţi merge să te odihneşti, Petros. Nu-i nevo­ie s-o aşteptăm.

Însă el dădu din cap cu refuz.

O s-o aştepte. Voia s-o aştepte, aşa cum într-o altă noapte a lui ianuarie voise s-o aştepte pe fiica lui cea mare. Antiteza era uriaşă, îi sfâşia sufletul, dar voia cu încăpăţânare să simtă acea antiteză. De parcă această a doua aşteptare va curma durerea ce­lei dintâi, va alina rana.

Chiar el deschise uşa, când auzi paşii ei pe sca­ra lată.

tată, zise surprinsă Hristina, m-ai aşteptat? Am fost la privegherea celor Trei Ierarhi!

Strălucea cu totul. Ochii îi luminau de entuzi­asm şi curăţie. Fustiţa colorată, strânsă pe trupşorul subţire, îi scotea în evidenţă primele semne ale ma­turizării.

ştiu, draga mea! răspunse cu duioşie.

m-am împărtăşit! Îl anunţă în loc de alt răs­puns. Ochii îi străluceau şi mai mult. Apoi au deve­nit serioşi şi s-au adâncit. S-au fixat în cei ai tatălui.

-Tată…

spune, fetiţa mea, o încurajă el.

e cu adevărat atât de frumos Dumnezeu, tată, sau simt asta din cauza entuziasmului meu tineresc?

Ochii lui se umeziră.

dumnezeu e chiar şi mai frumos, Hristina. E sublim, atât de sublim, încât nu poate fi descris în cuvinte omeneşti! spuse şi-şi deschise spontan braţele.

O strânse pe fată în braţe. Trupul ei slab se pier­du în îmbrăţişarea paternă. Îi mângâie părul. Pentru o clipă în noapte, i s-a părut că-i negru. Mintea i se tulbură. Era părul Dimitrei. Numele i se încurcară în minte, în inimă. Se amestecară dureros… Copilul meu, Dimitra. Hristina, fetiţa mea… Hristina, Dimitra.

O îmbrăţişă pe Hristina. Voia să fie şi Dimitra aco­lo, s-o îmbrăţişeze şi pe ea, ca atunci, când s-a întors de la operaţia de extracţie a rinichiului, când ea s-a lipit de el înspăimântată… „Copilul meu, Dimitra.”

Se desfăcu din îmbrăţişare, ca să nu se prăbu­şească în braţele fetiţei şi să se trădeze.

noapte bună, draga mea, zise încet. Mergi să te odihneşti.

Hristina îl privi cu nişte ochi serioşi, care-i amintea de celălalt, de „al treilea copil” al lui, care era şi el departe.

tată, spuse înainte de a pleca în camera ei.

da, draga mea.

dumnezeu, care este atât de minunat, o să che­me la El toate sufletele. Nu va lăsa niciunul în afara iubirii Lui. O să vezi… zise cu subînţeles, şi plecă ful­gerător în camera sa, ca să nu vadă ochii tatălui ei.

Hristina creştea. Sufletul ei se cocea ca un fruct la lumină.

La cealaltă margine a Atlanticului, Dimitra era fermecată de luminile podiumului şi de strălucirea ochilor lui Jonathan.

De-acum întreaga ei viaţă era Jonathan, apoge­ul fericirii sale. Refuzase cu încăpăţânare, deşi era rănită, orice încercare de împăcare din partea tatălui ei. Mesajele lui, precum şi ale mamei sale, îi inundau telefonul mobil şi tableta, însă le lăsa, cu o amără­ciune furioasă, fără răspuns. Orice tentativă de a co­munica cu familia ei ar fi însemnat încă un conflict, o înjosire traumatică a personalităţii şi demnităţii ei. Părinţii ei ar fi caracterizat josnică şi imorală orice alegere a sa în viaţă. Nu suporta această înjosire, şi încă şi mai puţin ar fi suportat reacţiile cu privire la relaţia cu Jonathan. Mama ei ar fi plâns isteric, tatăl ei ar fi numit desfrânare această liberă convieţuire.

Şi totuşi, ea îl venera pe Jonathan.

Lângă ei trăia un vis şi îi era teamă ca acest vis să nu fie rănit de nici cea mai mică umbră. Împreună cu el nu-i era frică de nimic. Trăiau fără angajamente, fără grija zilei de mâine. Doar se bucura de fiecare zi, care era mereu o nouă surpriză, de parcă împreună cu Jonathan lumea începea în fiecare dimineaţă de la capăt, cerurile se luminau iarăşi în alte culori. Iubirea lui se transforma pentru a satisface toate nevoile ei. Uneori era blând ca un tată, alteori o susţinea ca un prieten de încredere, alteori era protector ca un frate, iar alteori o desfăta în plăceri.

Şedinţa foto de la Oklahoma dăduse aripi cari­erei Dimitrei. Devenise una din cele mai îndrăgite şi emblematice fotomodele ale colosului modei, Pamela Wisk, iar Steve o promova din ce în ce mai sus pe cărările labirintice ale modei, care dintr-o necesi­tate provizorie care să-i asigure traiul, devenise deacum un vârtej ce-i absorbea viaţa. Contracte, pro­puneri, şedinţe foto, reviste. Toate acestea o făceau confuză, o stresau. Dar Jonathan o scăpa de orice dilemă. Devenise managerul ei, le rezolva pe toa­te în mod eficient şi potrivit, şi mai presus de toate gestiona casa lor de bani, lucru pentru care Dimitra îi era cu adevărat recunoscătoare. Latura financiară o ameţea. Niciodată nu voia să se amestece în cal­cule şi bugete. Îi era suficient că trăia comod, fără nicio lipsă. Călătorea prin lume, stătea în hoteluri luxoase, se îmbrăca şi se împodobea cum dorea, se distra fără nicio limită.

Familia ei intra în ceaţă. Devenea o amintire înăbuşită într-un „odată” opac şi îndepărtat. Dorin­ţa de a cerceta cerul, care o adusese la Illinois, pălea. Visul de a deveni astrofizician se cufunda încet în bălţile unei vieţi facile.

nu studiez, Jonathan, s-a plâns odată supărată, îmi amân mereu studiile. Dar şi dacă nu le-aş amâna, n-aş mai putea să studiez. N-aş mai avea timp.

nu fi supărată, draga mea, toate se vor reali­za. La urma urmei, dacă vrei, poţi să te retragi din lumea modei.

Nu, nu voia. Era frumos acolo. Fusese înscău­nată într-un nor aurit şi vedea lumea de sus, ca zâ­nele din poveşti. Nu voia să se despartă de asta.

şi apoi, draga mea, adăugă Jonathan, ce să faci cu stelele, când poţi tu însăţi să străluceşti ca o stea?

Acest argument, dulce şi dezarmant, îi rezolva orice dilemă. La drept vorbind, câtă fericire ar fi pu­tut aduna dacă îşi dăruia toată viaţa inelelor miste­rioase ale lui Saturn, care erau atât de departe? Acel vis de adolescentă nu era ceva utopic şi neînteme­iat, poate şi complet inutil? Fericirea era lumească, nu locuia pe vreo altă planetă din afara pământului, şi din fericire viaţa se arătase generoasă cu ea. i-l trimisese pe îngerul ei, Jonathan, s-o atragă spre ea.

Uneori, desigur, această treabă o obosea. I se părea egoistă şi fără scop. Lumea ar fi putut con­tinua foarte bine şi fără ea. Se afla automat într-o zonă ciudată de la marginea vieţii, într-un ghetou elitist, rupt de realitate. Perioada maximă de amâ­nare a studiilor pe care o putea face ajunsese la final. Trecuseră deja patru ani. Dilema de a continua în domeniul modei sau de a studia se întoarse necru­ţătoare şi ar fi devenit tiranică, dacă viaţa n-ar fi dat iarăşi o rezolvare impasului ei interior temporar.

Era o zi blândă de ianuarie. Soarele scălda cu generozitate orice găsea în faţa lui. Pentru sufletul vesel al Dimitrei lumea strălucea şi mai mult, pri­măvara sosea timpuriu.

Ieşi înaripată din salonul agenţiei de publicita­te. Fără să-şi dorească, devenise suverană absolută şi nu numai asta. Făcuse, în sfârşit, în viaţa ei extra­vagantă, ceva util. Ceea ce se întâmpla acum o lega pentru prima oară în chip filantropic şi binefăcător de oamenii din jurul ei.

Se grăbea să se întoarcă acasă, să-i spună asta şi lui Jonathan. Traficul aglomerat o enerva.

Jonathan nu era acolo. Oftă dezamăgită. Se aşe­ză în sufragerie şi mintea începu să-i depene cu plă­cere şi fericire ceea ce se întâmplase în ultimele cinci­sprezece zile, cu apogeul care se petrecuse astăzi.

în urmă cu două săptămâni Pamela o invitase în biroul ei. Casa ei de modă, împreună cu alţi fac­tori spectaculari şi culturali, urma să participe la cea mai mare campanie antifumat pe care o organiza fe­bril Ministerul Sănătăţii. Dimitra Dendrinos era re­prezentantul ei ideal. Tânăra grecoaică, frumoasă şi inteligentă, era o antifumătoare fanatică. Nu fumase niciodată, nici măcar în adolescenţă. Era aşadar un exemplu de urmat pentru generaţia tânără şi a ac­ceptat cu entuziasm noul ei rol. Poate că respinsese principiile după care fusese crescută în familia sa, dar păstrase în ea faptul că sănătatea era un lucru sacru. Îl văzuse pe tatăl ei slujind cu devotament, luptându-sedin toate puterile ca să-i salveze pe oa­meni de la moarte. Şi îl auzise de nenumărate ori

254

protestând sincer: „Le-am spus de atâtea ori să nu fumeze. Ţigara e ucigaşă. Oamenii n-au înţeles asta. Ei cred că o spunem aşa, din exagerare. Dar dacă apuci să începi, e greu să scapi de acest demon.”

Dimitra îl admira că el nu luase niciodată în mână acest demon, oricât de mult ar fi simtit această nevoie. „Să fumezi ca să scapi de stres, e ca şi când te-ai arunca din vârful unui zgârie-nori ca să scapi de cutremur”, comenta el.

„E o prostie să fumaţi”, le spunea Dimitra co­legilor ei, rămânând cu fermitate ataşată de cultura de nefumător a tatălui ei.

Iar acum această propunere de a participa la campania antifumat o lega din nou de ea însăşi, chiar dacă nu-şi dădea seama de asta.

Aştepta cu nerăbdare să i se dea propriul rol şi era hotărâtă să lucreze cu devotament. Şi nerăbdarea devenise fericire în dimineaţa aceea, când a fost invi­tată împreună cu actori celebri, cu cântăreţi, cu spor­tivi, în sala de conferinţe a agenţiei de publicitate a lui Michael Heder, care îşi asumase oficial organizarea campaniei publicitare împotriva fumatului. Intrase stânjenită în sală şi se aşezase la margine, lângă fe­reastră. Se simţea străină şi nepotrivită în acel mediu.

Michael Heder vorbea cu patimă. Preluase aproape cu patriotism acest nou proiect. Îl pierduse pe bunicul care-l creştea, de cancer la plămâni. Ţi­gara fusese găsită vinovată fără nicio îndoială pen­tru acea pierdere, care făcuse ca Heder să trăiască o viaţă pe la uşi şi prin fundaţii străine. Aşadar era un adversar fanatic al fumatului.

Voia să găsească cel mai inteligent concept pen-: un spot, care să fie, de ce nu, inspirat chiar de participanţi, să audă propunerile lor.

Dimitra îl asculta privind simultan pe fereas­tră. Pe terenul liceului de vizavi două vechipe jucau împătimite baseball. Undeva la margine, un coleg de-al lor suporter, dezamăgit evident de jocul vechi­pei lui, îşi aprinsese furios ţigara. Mintea Dimitrei lucra fulgerător. Imaginile i se succedau cu viteză În gând.

domnule Heder, spuse spontan, ridicând mâna ca o şcolăriţă

vă rog.

Toate privirile se îndreptară spre ea.

nu cunosc multe din domeniul publicităţii, dar am o idee! Îndrăzni să zică.

vă rog, vă rog! o încurajă Heder cu bunăvoinţă.

iată, îi priveam pe copiii care joacă baseball vizavi. Acest sport înseamnă viaţă, m-am gândit eu. Ar putea deci să fie proiectată o asemenea imagină în reclamă, cu explicaţia: „Asta înseamnă viaţă”. Iar apoi să urmeze şi alte momente de viaţă pe care toţi le iubim: o masă în familie de Ziua Recunoştinţei, o excursie studenţească la Marele Canion, unele per­soane care se bucură de meseria lor: o învăţătoare cu elevii în clasă, un grup de oameni de ştiinţă în laborator. Fiecare imagine ar putea fi însoţită, ca o explicaţie, de aceleaşi cuvinte: „Asta înseamnă via­ţă!”, pe fondul muzical potrivit. Iar la urmă toate să se întunece. Doar o ţigară pe ecran, din care iese un fum înecăcios. Apoi cineva o ia, o rupe cu hotărâre în mâini, îndemnând: „Lasă-te de fumat! Pentru ca viaţa să nu devină fum”. Poate e puţin naiv, dar…

nu, o întrerupse producătorul publicitar, nu e naiv, domnişoară Dendrinos. E ceva inteligent!

Toţi au admirat ideea.

grecia ne inspiră din nou! strigă Jane Rose, celebra actriţă care vizita în fiecare vară Atena, pen­tru a urca pe stâncile Acropolei.

Dimitra simţea că se caţără încă o dată pe cres­tele lumii, însă acum altfel. Urca cu adevărat, se înălţa în inima ei. Făcea ceva frumos. Ceva curat şi creator. Ceva care punea o pietricică în lumea ei bună. Pentru prima oară se simţea atât de autentică, atât de bucuroasă. Pentru o clipă se gândi la tatăl ei. Că lua viaţă dăruind celorlalţi. Că şi-a donat un ri­nichi. Se gândi la surioara ei, care-şi împărţea toate jucăriile. În jurul ei colaboratorii schiţau deja în linii mari materializarea ideii sale. Ea nu-şi dorea nimic mai mult. Îi era suficient să fie în chip tăcut inspi­ratoarea acelei întregi strădanii. Voia să plece din sală, să sărbătorească singură. Dar vocea lui Heder îi dădu iarăşi aripi.

domnişoară Dendrinos, cred că toţi suntem de acord că dumneavoastră trebuie să încheiaţi spo­tul pe care l-aţi inspirat. Sunteţi tânără, frumoasă, populară între tinerele fete, şi mai ales nefumătoare. Un model ideal pentru viitoarele noastre mame.

cu mare onoare, domnule Heder, răspunse cuviincios. Promit că voi face tot ce pot.

„Voi face tot ce pot”, strigă în gând, şi se ridică cu nerăbdare de pe canapeaua pe care stătuse atâta

257

timp, amintindu-şi cu plăcere de istoricul fericirii ei. Luă o ţigară de pe noptieră şi se aşeză în faţa oglin­zii mari. Din păcate Jonathan cedase acestui obicei dăunător. Îl certase de multe ori, iar el promitea me­reu, în zadar, că se va lăsa de fumat. Pentru o clipă gândi cu groază şi repulsie că acel lucruşor lung subţire, care semăna cu o cretă albă plină cu tu­tun, i l-ar fi putut răpi de timpuriu pe Jonathan, sin­gurul ei sprijin, aşa cum i-l răpise lui Heder pe iu­bitul lui bunic. O rupse cu repulsie şi hotărâre, voia s-o strivească sub tocurile ei. „Lasă-te de fumat!”, zise cu nelinişte şi protecţie, ca şi când i-ar fi vorbit iubitului ei, „pentru ca Viaţa să nu devină fum.”

Privi în jurul ei. Cineva trebuia să-i spună dacă făcea bine asta-, dacă comunica cu succes mesajul. Însă casa era goală. Jonathan întârzia să se întoarcă şi Dimitra simţea că va exploda din nevoia de a-şi împărtăşi fericirea în braţele lui, de a-l întreba dacă şi-a însuşit corect rolul care i se dăduse.

Dar dacă ar trimite un email lui Nancy sau Saşei în Grecia? Privi computerul. Dacă le-ar trimite un email alor săi, tatălui ei? Se gândi şi se înfioră. Cât de mândru ar fi fost tatăl ei! Privirile lui ar fi că­zut asupra ei cu satisfacţie, rostind zeci de „bravo” şi „felicitări”.

Atinse tastatura cu degetele tremurânde. Iar din tastatură parcă ar fi sărit ochii tatălui ei, întune­caţi, mustrători.

„Meriţi mult mai mult decât să fii o desfrâna­tă scump plătită!…” Cuvintele răsunau aspre, ca şi când le-ar fi auzit iarăşi în clipa aceea. Dar doar ultimele trei, care o răneau. Celelalte se pierdeau în un­gherele minţii ei… Aşadar, pentru tatăl ei era o des­frânată. Distanţa dintre ei era ireparabilă. Şi această însuşire pe care i-o atribuise îi întuneca iarăşi ochii, arăta strădania ei ieftină şi inutilă.

Se îndepărtă de computer cu încăpăţânare amară. Nu, n-avea să facă asta, să-şi curme singură bucuria. Îl va aştepta pe Jonathan. Pe Jonathan, care o susţinea şi o înţelegea. Pe Jonathan, care va recu­noaşte cu mângâieri şi sărutări că a făcut ceva bun, ceva evident bun, fără umbre.

Capitolul XXI

Bucurii

Umbrele luminii slabe dansau în camera tă­cută a Dimitrei. Agnia făcuse curăţenie şi acolo. Se apropia Crăciunul. Toate lucrurile fiicei sale fuseseră lăsate acolo cu evlavie. Chiar şi cărţile de fizică şi chimie, după atâţia ani erau stivuite pe biroul ei. Le privea cu neplăcere, ca şi când acestea ar fi fost de vină. Îşi dorea ca fiica ei să nu le fi avut, să nu fi ţintit atât de sus. Pentru o clipă se temu ca nu cumva şi Hristina, care se afla acum la vârsta critică de a-şi alege o meserie, să le ascundă vreo surpriză ciudată.

Dar fata o surprinse plăcut când la masa de săr­bători le dezvălui visul ei pentru viitor.

la mulţi ani, draga mea! Şi tot ce-ţi doreşti! Îi ură tatăl ei.

eu, tată, spuse şovăitoare, nu visez la ceva mare, ca Dimitra. Eu vreau să devin învăţătoare.

Petros zâmbi.

şi crezi că acest lucru e mic, draga mea? Să de­vii învăţătoare? Crede-mă, e un lucru foarte mare. Sufletul unui copil valorează mai mult decât toate sistemele stelare care se învârtesc pe cer.

Fetiţa se lumină la faţă.

vrei să te faci învăţătoare! murmură emoţio­nată Agnia. E foarte frumos. La fel îmi doream şi eu.

adevărat, mamă? strigă fetiţa.

da, dădu el din cap. Visa să studieze pedago­gia, să modeleze sufletele curate, să le înveţe despre patrie şi Dumnezeu, dar împrejurările vieţii nu i-au permis asta.

tu ai făcut ceva şi mai mare. Ai devenit mamă spuse fiica ei.

Şi Hristina avea să-i facă o bucurie şi mai mare, după o săptămână, în prima zi din anul nou.

Se întoarse entuziasmată de la vizita din spita­le. Obrajii îi ardeau îmbujoraţi, sub fularul roşu, de la căldura înăbuşitoare din casă, dar şi de la sufletul ei cald. Ochii îi scânteiau ca micile lumini pe care le arunca peste tot şemineul lor.

ia ghiceşte, mamă, ia ghiceşte! strigă dezlegându-şi fularul de lână.

ce s-a întâmplat, draga mea?

nu s-a întâmplat. O să se întâmple! zise, învârtindu-se ca un titirez prin cameră. Grupul meu creştin o să primească un nume.

asta o ştim, zâmbi Agnia.

Era obiceiul ca grupurile elevilor creştini să pri­mească numele unei sfinte a lui Dumnezeu, pentru a inspira lucrarea lor.

ştiţi, însă nu ştiţi ce nume o să primească, accentuă cu fermitate.

Agnia ridică din umeri.

ştiţi! Ştiţi foarte bine! insistă fata, umblând de colo-colo cu nerăbdare. Încerca s-o „chinuiască” necruţător pe mama ei, dar mai mult se chinuia ea însăşi din dorinţa de a-i spune.

agnia! strigă nestăpânită. Grupul nostru va primi numele Sfintei Agnia!

Agnia se cutremură.

şi nu doar atât… continuă pe un ton triumfă­tor. Sărbătoarea primirii numelui o să fie în ajunul pomenirii ei, pe 21 ianuarie, adică de ziua ta! Şi nu doar atât… adăugă în continuare. O să jucăm tea­tru. Viaţa Sfintei Agnia. Iar rolul sfintei o să-l joc eu. Aşa a hotărât grupul meu! spuse, plecându-şi ochii cu smerenie.

Agnia simţi un val de căldură urcându-i din inimă în ochi.

bravo, inimioara mea.

Dădu s-o îmbrăţişeze pe fiica ei, dar nu apucă.

am multă treabă, mamă! Trebuie să-mi exer­sez rolul. Să mi-l însuşesc, strigă, şi plecă grăbită în camera ei.

o să veniţi să ne vedeţi, da? întrebă oprindu-se la uşă, cu dorinţă în glas.

sigur că da, draga mea!

Astfel, pe 21 ianuarie, într-o zi de duminică, Pe­tros şi Agnia stăteau cu cinste în primele locuri ale sălii de manifestări a mitropoliei, pentru a urmări reprezentaţia teatrală a adolescenţilor, care punea în scenă viaţa şi nevoinţele sfintei fecioare muceniţe Agnia.

O vedea pe fiica lor îmbrăcată în alb… Tânăra sfântă a lui Dumnezeu îngenunchea în celula tem­niţei, îngrozită şi agonizând în faţa pedepsei respingătoare, satanice, urzită de tiranii idolatri. Agnia îşi ridică mâinile neprihănite spre cer. Implora.

doamne! Doamne al meu, Iisuse, Mirele meu! Nu îngădui asta, Te rog! Nu-i lăsa să mă pângăreas­că! Să mă omoare, Doamne, să mă facă bucăţi, să mă ardă de vie. Dar nu îngădui să se atingă de mine. Eu sunt a Ta, Doamne! În întregime a Ta, cu trup şi suflet, striga cu dragoste sfânta lui Dumnezeu. Păzeşte-mă neprihănită pentru împărăţia Ta, pentru nunta pe care o s-o fac cu Tine, Mirele meu adorat, striga tânăra Agnia¹⁰, scăldată într-o lumină aurie, şi cuvintele i se stinseră în emoţia cutremurătoare şi în aplauzele publicului.

Petros şi Agnia se înfiorară. Hristina era uimi­toare. Cuvintele sfintei se revărsau din inima ei, îi cutremurau fiinţa sensibilă. Petros privea încreme­nit. Agnia plângea.

Se întoarseră acasă plini de emoţie. Agnia îşi ştergea din când în când ochii umezi.

ce binecuvântare ne-a dat Dumnezeu! spu­nea şi repeta.

Dar Petros rămânea tăcut, absorbit de gându­rile lui. Faţa îi lua o expresie de cucernicie şi extaz.

la ce te gândeşti? îl întrebă.

iată, mă gândesc că fiica noastră cea mică poa­te că odată o să se facă monahie.

monahie… Cum ai ajuns la concluzia asta?

nu ştiu… E desigur devreme pentru astfel de concluzii. Dar ai văzut cum se ruga? Cum rostea cuvintele

¹⁰ Agnia, în limba greacă, înseamnă „neprihănită”. (n.red.)

sfintei? Strălucea cu totul. Se ruga la Dumnezeu s-o păzească neprihănită, îi striga că este Mirele i şi trupul îi tremura. Asta n-a fost teatru. Sufleţelul era sincer!

da, lăcrimă Agnia.

de aceea îţi spun. Hristina e făcută să-L iu­bească pe Dumnezeu. Îl iubeşte mult. Cu toată fiinţa ei. Şi poate că într-o zi I se va dărui în întregime.

Ochii lui priveau în gol, ca şi când ar fi avut o vedenie, ca şi când ar fi privit-o în neclaritatea celor viitoare pe fiica lui îmbrăcată în haina îngerească a miresei lui Hristos dăruită în întregime dragos­tei Lui divine. Era nădejdea lui ascunsă să-l dea pe unul din copiii săi lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi dăduse doardoi copii şi în chip neobişnuit pe al treilea, care se afla departe de el. Însă veştile despre el soseau plăcute şi încurajatoare. TerMinase şcoala cu note de zece. Acum era student în străinătate, în Germania. Plecase cu vărul lui acolo. „Tatăl” său, doctorul care-i dăduse viaţă, îi pierduse urmele un­deva acolo, în ţările nordice. Dar se ruga mereu la Dumnezeu să-l păzească.

măcar de-ar fi aşa! Măcar ca fiica noastră, Hristina, să se facă monahie! Îl întrerupse brusc din visare Agnia. Ar fi o mare cinste pentru noi, Petros. La drept vorbind, ai dreptate. Îl adoră pe Dumne­zeu ca un înger.

Dar fiica lor cea mică avea să-i surprindă încă o dată. Îl adora într-adevăr pe Dumnezeu ca un înger. Viaţa ei studenţească, care începuse uşor şi fără pro­bleme, peste un an, la Facultatea de Pedagogie, era

264

o neîncetată slăvire a lui Dumnezeu. Acasă nu se afla aproape niciodată. Îşi împărţea viaţa între am­fiteatre, biserică şi activităţile grupului creştin, şi se dăruia unei creativităţi febrile, pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să se întindă, după cum spunea, pe întregul pământ. Colabora cu revista creştină, juca roluri în piesele de teatru, participa la corul lor creş­tin şi mai presus de toate prindea cu îndemânare şi discret, ca un alt apostol, suflete tinere, în plasele Marelui Pescar, Dumnezeu. Hristina avea talent în comunicare, găsea mereu un mijloc şi o cale către sufletele care se aflau lângă ea. Cu greu rămânea neobservată în mediul ei, deşi era o fată cuvioasă. Şi astfel, unii ochi n-au întârziat s-o privească altfel.

Se apropie de mama ei foarte bucuroasă, dar şi foarte şovăitoare, în acea după-amiază de aprilie. Agnia spăla vase fără grijă în bucătărie.

mamă, vreau să te întreb ceva, spuse timid. Cum îţi dai seama că eşti pregătită pentru marele pas din viaţa ta?

Agnia închise automat robinetul. Ochii i se lu­minară. Poate că era ceasul când Hristina îi va anun­ţa despre chemarea ei dumnezeiască.

la ce pas te referi, Hristina?

Ea se înroşi la faţă. Privi stânjenită spre podea.

la căsătorie, îndrăzni, şi Agnia rămase încre­menită.

la… la căsătorie? se bâlbâi ea. Ce spui, draga mea… Tu eşti încă un copil.

Se aşeză pe scaun ca lovită de fulger. Inima îi tremura. Ceva o strângea în piept. Când, cine, unde?

Gândurile o năpădiră cu nelinişte. Pe cine cunoscuse fata ei? Şi ea cum de nu-şi dăduse seama de nimic? Cum de niciodată nu-şi dădea seama?

însă ochii Hristinei priveau atât de simplu, atât de curat, încât o încurcau.

vorbeşte-mi, draga mea, spuse deodată, luând-o de mâini. Sunt mama ta!

Nu… De data aceasta trebuia să apuce s-o ur­mărească, s-o păzească.

ştiu, mamă, răspunse netulburată fiica ei. De aceea am venit la tine. Ai dreptate. Sunt mică. Încă studiez. Fireşte c-o să-mi termin studiile. Nici vorbă să fie altfel, o asigură grăbită. Dar iată… zise iarăşi, plecându-şi capul, acum şase luni am cunoscut un băiat. E un băiat foarte bun, mamă. Cu adevărat! spuse plină de viaţă, ridicându-şi ochii. Studiază arhitectura. E cu doi ani mai mare ca mine, adică anul 5. Avem acelaşi duhovnic. Adică acolo l-am cunoscut, pe când aşteptam să mă spovedesc.

Vorbea repede, într-o curgere neîntreruptă. În­tâmplările îşi schimbau ordinea, obrajii îi ardeau cu exaltare.

adică eu nici măcar nu l-am observat. Acela s-a apropiat de mine, sau mai bine zis, i-a vorbit despre mine părintelui Emanuel. Dacă ai şti ce sur­prinsă am fost! o încredinţă cu sinceritate.

Agnia nu trebui să asculte continuarea. O ştia. O vedea în ochii fetei sale, care se plecau cu ruşi­ne şi stânjeneală. O dragoste neprihănită, autentică şi foarte curată, aşa cum a aşezat Dumnezeu între primele fiinţe de pe pământ, când a săvârşit în Rai nunta lor. Aşa cum simţise şi ea în urmă cu 25 de ani, cam la aceeaşi vârstă, în aceleaşi condiţii, cam în acelaşi fel. Îşi ascunse cu greu emoţia care-i ume­zea ochii. Dar totuşi Hristina era mică, foarte mică.

da, draga mea, zise duios. Dar eşti mică, foarte mică. Căsătoria e treabă grea. Durează o via­ţă întreagă.

tu n-ai fost mică, mamă? o întrerupse simplu fiica ei, privind-o în ochi.

Agnia îşi plecă dezarmată capul. Viaţa alerga şi n-o putea opri, şi nici nu trebuia.

îţi spun sincer, mamă, Alexandros e un bă­iat deosebit, se grăbi s-o asigure fiica ei. Şi îl admir. Dacă l-ai cunoaşte, l-ai admira şi tu.

Stătu puţin nehotărâtă, însă continuă:

e un erou. Un suflet care a învăţat să lupte. Când a fost mic, a suferit de leucemie. A trecut prin toată această Golgotă. Cu credinţă, cu nădejde în Dumnezeu, de mic copil. Durerea l-a maturizat. A in­trat în cuptorul lui precum aurul în foc, şi a ieşit curat şi totodată puternic. Mai ales puternic. Acolo unde eu mă descurajez, unde mă pierd din cauza sensibilităţii mele, el priveşte crucea. Aşa cum face tata.

Agnia o asculta cu atenţie pe fata ei. Avea atâta dragoste în ochi, atâta adevăr în glas.

o să-l cunoaşteţi, mamă. Părintele Emanuel a spus că trebuie ca familiile noastre să se cunoască. Ce zici? întrebă neliniştită.

Agnia fu încă o dată surprinsă.

da, draga mea. Să-l cunoaştem. Dacă părintele Emanuel spune…

Fata scoase un strigăt de triumf.

desigur, trebuie să-i spunem şi tatălui tău.

asta o s-o faci tu, mamă! spuse veselă, şi se aruncă în braţele ei.

Agnia rămase în bucătărie fără glas. După cum fără glas rămase maii târziu şi soţul ei.

să-l cunoaştem, Agnia. Ce altceva putem face? întrebă stânjenit. Cel puţin să ştim.

Copiii lui îl puneau mereu în faţa faptului împlinit. Dar în Hristina avea încredere. Şi nu l-a deza­măgit. Întâlnirea cu acel tânăr l-a satisfăcut pe deplin.

Era un băiat cuviincios şi serios, încât s-ar fi cre­zut că a evadat din altă epocă, complet diferit de ti­nerii contemporani, după cum complet diferită era şi fiica lor.

domnule profesor, spuse cu reţinere, o iubesc mult pe Hristina. O respect. E un diamant al lui Dumnezeu. Nu i-aş face niciodată rău. Mi-aş dori mult să şlefuiesc eu acest diamant. Mă simt fericit că am cunoscut-o şi vă mulţumesc că mi-aţi dat ocazia să vă spun ce simt pentru ea.

Petros asculta cu emoţie ascunsă. Spusese aproape aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi sinceritate, cu aceeaşi stânjeneală în glas, când vizitase familia Agniei. Îşi amintea că i se uscase gura, că s-a apropiat de ei cu multă sfială şi nelinişte, ca şi acum acel băiat.

te cred, tinere, spuse părinteşte. Şi mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze dragostea voastră. Însă nu vă grăbiţi. Căsătoria, pe care atât de spon­tan şi firesc o doriţi, e lucru mare şi sfânt. E o taină. Şi în felul acesta trebuie s-o abordăm. Cu sfinţenie,

cu hotărâre matură şi bine cântărită. Dumnezeu o să vă arate calea. Şi nu uitaţi, continuă, şi vocea îi deveni gravă, că cei care ajung la această sfântă taină sunt împodobiţi de Biserică cu o cunună. Cunu­na neprihănirii. Străduiţi-vă să fiţi vrednici de a o purta, dacă Dumnezeu a iconomisit să mergeţi îm­preună, unul lângă altul, în viaţă. Păziţi integritatea voastră, neprihănirea! Şi să fiţi siguri că această răb­dare, această strădanie cinstită a înfrânării, va arăta fără îndoială adâncimea dragostei voastre, spuse, şi privi cu agerime când la tânăr, când la fiica lui. Să cereţi mereu sfatul duhovnicului vostru, încheie.

în inima lui simţea siguranţă datorită faptului că cei doi tineri primeau îndrumarea unui duhovnic experimentat şi înţelept.

Ei ascultau cu atenţie. Dădură din cap aprobator.

fiţi sigur de asta, domnule profesor, promise Alexandros. Şi vă cerem să vă rugaţi pentru noi.

El se ruga, slăvindu-L pe Dumnezeu. Lucruri­le aveau de-acum să evolueze neîmpiedicate acolo unde le va conduce firesc înţelepciunea duhovni­cului, tinereţea copiilor şi dorinţa lor de a rămâne neprihăniţi până la căsătorie.

Astfel, peste câteva luni casa lui Petros Den­drinos avea să se împodobească de sărbătoare. Ag­nia pregătea zeci de bunătăţi în bucătărie, cu ajuto­rul fiicei sale. Muncea cu zel şi cu mult entuziasm. Masa fu aşternută cu o faţă de masă sărbătorească, iar canapelele cu aşternuturile oficiale. Petros se îm­brăcă cu costumul cel bun, de zile mari. Se chinuia să-şi potrivească cravata la gât. Agnia şterse cu nelinişte şi ultima urmă de praf de pe mobilă. Soţul ei dădu să se aşeze pe aşternuturile proaspăt apretate curate de pe canapeaua mare, stresat de capriciile cravatei lui.

nu! Fii atent! Îi strigă Agnia.

linişteşte-te, Agnia, linişteşte-te! Îi zâmbi el. Unde-i fata?

se îmbracă. Îşi îmbracă fusta nouă.

se îmbracă… murmură soţul ei.

îşi imaginase că va îmbrăca o altă haină…

una am aşteptat, Agnia, şi alta ni se întâmplă, murmură.

ni se întâmplă fericirea, Petros, zâmbi Ag­nia. Fericirea pe care a plănuit-o pentru fata noastră Dumnezeu, nu noi.

Peste puţin toată casa era scăldată în lumini ve­sele. Se umpluse de zâmbete şi urări. Petros Den­drinos, într-o atmosferă de bucurie şi emoţie, îşi lo­godea fata.

Capitolul XXII

Hristina!

„Dimitra, m-am logodit!”

Mesajul sosi pe vechea ei adresă de email, cea care aduna disperarea zadarnică a părinţilor şi grija surorii sale mai mici. Ignorase emailurile, şi asta se întâmpla de multă vreme. Dar acum, pe neaştepta­te, bucuria era mare:

„M-am logodit!!!”

Cele trei semne de exclamaţie spuneau ceea ce cuvintele nu puteau exprima.

încremeni! Hristina, sora ei mai mică… Aşadar trecuseră atâţia ani. Numără pe degete. Dar sigur, Hristina făcea acum douăzeci şi doi de ani.

„Nu ştiu dacă citeşti mesajele. La nunta mea aş vrea să vii.”

Rămase şi mai uimită. La nunta ei… Deci lucru­rile erau atât de oficiale!

închise ochii şi încerca să şi-o închipuie mireasă pe sora ei cea mică. Nu putea. Şi-o amintea micuţă, un copilaş fragil, cu codiţe aurii şi ochi mari şi gin­gaşi, liniştiţi. Un înger, cum îi spuneau. Acum acest îngeraş avea să îmbrace rochia de mireasă.

Inima îi bătea neregulat, ciudat. Bucurie! Sigur că simţea bucurie. Hristina era sora ei şi după cum corect se spune, sângele apă nu se face. Dar această bătaie puternică a inimii, pe care o simţea pe sub bluză, nu era doar bucurie. Avea şi un alt gust, un sentiment pentru ea… O invidia. O invidia puţin pe sora mai mică. Nu cu răutate, nu cu rea-voinţă.

Dar iată, ar fi vrut să se afle în locul ei. Era şi ea femeie. Oricât ar fi încercat unii s-o facă pe femeie Altfel, nu-i puteau niciodată dezrădăcina din suflet vechea dorinţă de a îmbrăca rochia de mireasă şi o verighetă care o încredinţau că cineva o iubeşte, se gândea cu oarece tristeţe Dimitra.

Trăia de mulţi ani cu jonathan. Oare câţi… nu­mără zece: de când avea 19 ani, până acum, la 29 de ani. Din ziua în care se lepădase de familia ei. Pe omul acesta îl venera, devenise una cu ea, se lipise de el şi voia de-acum siguranţă, pecetluirea acestei relaţii prin căsătorie.

de vreme ce trăim împreună, de ce nu ne că­sătorim? îl întreba din ce în ce mai des.

ce s-ar schimba dacă am face asta? zicea el in­diferent. Căsătoria e doar o convenţie. Eu nu găsesc nicio deosebire.

însă ea găsea. Şi ce era mai rău, găsea de-acum deosebiri în comportamentul lui Jonathan. Oricât ar fi dorit să nu vadă asta, băgându-şi ca un struţ ca­pul în nisip, Jonathan nu mai era acolo. Prin ea, din pricina ei, nu ştia exact să spună, progresase profe­sional. Medicina n-o terminase niciodată, dar asta îl interesa foarte puţin. După nenumărate şi variate rătăciri profesionale, ancorase definitiv pe ţărmul modei. Moartea neaşteptată a lui Steve îi dădea ocazia, ca partener, să preia întreaga agenţie. De acum avea agenţia lui.

Cunoştea în fiecare zi fete fragede, cochete, frumoase, care alergau împătimite după un loc în marele vis al modei. Dimitra conştientiza periculos că cariera ei avea fatalmente un termen de expira­re, determinat de timpul care trecea. Se apropia deacum de treizeci de ani. Reîntinerirea în domeniul modei era rapidă şi neîncetată. Noi stele răsăreau din când în când la orizont şi umbreau strălucirea celor mai vechi. Încetul cu încetul era înlăturată şi de la lucru şi din inima lui Jonathan. Dacă avusese vreodată un loc în inima lui Jonathan, auzea încet în ea o voce, pe care însă o sugruma îngrozită.

Nu avea pe altul la care să se întoarcă, nici în­cotro s-o ia. Studiile ei neterminate şi pierdute o apăsau neplăcut. Se chinuia să-l câştige iarăşi pe singurul ei trofeu, Jonathan, să-i provoace gelozia lăsându-se curtată chiar şi în faţa lui de mulţi băr­baţi care îi dădeau târcoale.

Iartă-mă, Jonathan, îi spunea după aceea, dar el zâmbea cu mărinimie.

eu n-am nicio problemă, zicea nepăsător. De altfel, nimeni nu aparţine nimănui.

Această indiferenţă o omora. Simţea că va că­dea în depresie dacă nu va reuşi în acea campanie antifumat, care-i dăduse vieţii ei puţin sens, şi dacă n-aveau s-o invite să colaboreze la noua campanie împotriva drogurilor, chiar după mult timp de aş­teptare. Îşi va epuiza fiecare neuron al creierului, pentru a găsi o idee chiar mai originală şi mai creativă decât cea precedentă, dar acum acel mesaj neaşteptat al surorii ei o împiedica să mai gândească raţional, cel puţin în acest moment.

Mintea i se golise dintr-odată. Aruncă cu proastă dispoziţie telefonul pe canapea. Luă telecomanda să se uite la televizor. Schimba nervoasă canalele, ce vedea la televizor i se părea prostesc şi idiot.

Reclame ridicole, reality-show-uri ipocrite, violenţă, telenovele. O idioţenie nesfârşită. Degetele ei apăsară, învinse, butonul pentru Televiziunea Elenă, nn satelit. Zisese că astăzi n-o să cedeze nostalgiei pentru patria ei, dar astăzi această nostalgie o cu­prinsese şi mai mult.

Din fericire era norocoasă. La Televiziunea Elenă ncepuse o emisiune îndrăgită de ea, pe care atunci când o nimerea, o viziona: „Viaţa ca un roman”.

Se aşeză relaxată pe canapea ca să se liniştească, dar repede în sufletul ei izbucni furtuna.

doamnelor şi domnilor, spuse prezentatoa­rea, astăzi găzduim în emisiunea noastră un om diferit. L-am numit pe bună dreptate „Izvorul iubirii”. Sigur cei mai mulţi dintre voi aţi recunoscut-o pe invitata noastră de astăzi. Doamnelor şi domnilor, avem bucuria să se afle alături de noi Pighi Minas.

Dimitra aproape că sări în picioare. Se aplecă s-o vadă mai bine.

Pighi Minas… Şi-o amintea vag… O tânără im­presionantă pe o copertă de revistă, discuţiile pă­rinţilor săi despre marea ei nenorocire. Dar cel mai mult îşi amintea de tânăra care-i mulţumea cu la­crimi în ochi tatălui său, atunci când realizase marele triumf, când însăşi Dimitra pregătise sărbătoarea care cinstise succesul lui.

îşi aţinti privirea la televizor.

Acum Pighi Minas era o femeie matură, în jurul vârstei de patruzeci şi cinci de ani, care impresiona la fel de mult, dar în alt mod. Nu avea nicio urmă de înfrumuseţare artificială. Era îmbrăcată atent şi foarte cuviincios. Părul îi era legat într-un coc ele­gant, care îi descoperea în întregime faţa rotundă. Cea mai impresionantă era tocmai această faţă. Aproape nemachiată, era luminată de o linişte blân­dă şi de multă modestie, încât ai fi vrut s-o priveşti chiar dacă nu exprima nimic.

doamnă Minas, o întâmpină prezentatoarea vă mulţumim că sunteţi astăzi împreună cu noi. Pen­tru început ne exprimăm caldele noastre condolean­ţe pentru recenta pierdere a tatălui dumneavoastră.

vă mulţumesc, răspunse emoţionată Pighi.

cu toate acestea dumneavoastră, pentru încă o dată, faceţi din durere dar. După cum am fost informaţi, fundaţia Minas colaborează cu Biserica Greciei pentru construirea de case pentru persoane­le fără adăpost din ţara noastră, în memoria tatălui dumneavoastră.

da, dădu cu modestie din cap Pighi Minas. Este împlinirea ultimei lui dorinţe. Asta a vrut. Cu aceste cuvinte şi-a luat rămas bun înainte de a pleca la cer: „Nu înceta să aduci binefaceri”, mi-a spus. „Să dai! Să I le dai înapoi lui Dumnezeu, care ţi le-a împrumutat. Să nu te zgârceşti niciodată pentru Dumnezeu! I-o datorezi!”

să I le dai înapoi lui Dumnezeu! I-o datorezi! repetă impresionată prezentatoarea. Un testament minunat, doamnă Minas. Iar dumneavoastră îl respectaţi întru totul.

când a început criza financiară, doamnă Hrisopou, îmi amintesc că tata a intrat în birourile noastre strigând: „Daţi! Daţi oamenilor, acum mai mult ca niciodată. Daţi, dacă vreţi să nu sărăcim!”

ne surprindeţi mereu, doamnă Minas. Vă împotriviţi, s-ar putea spune, logicii comune, dar realitatea vă dă dreptate. Întreaga dumneavoastră viaţă este o surpriză. Aţi avut alte începuturi şi aţi străbătut căi labirintice. Odată aţi trăit altfel.

odată nici măcar n-am trăit, mărturisi ea. Am plecat exact de acolo, de la o viaţă de nimic, pentru a trece la întâlnirea cu Viaţa însăşi, şi atunci am în­ceput să trăiesc. Au fost Paştile mele personale.

„Vorbeşte expresiv, dar sincer”, se gândi Dimitra, şi ascultă cu şi mai mare atenţie.

şi această înviere din morţi, după cum spu­neţi, v-a oferit-o fiica dumneavoastră, Elena.

învierea mea din morţi mi-a fost dăruită de Hristos cel înviat, zâmbi Pighi, dar aveţi dreptate că a făcut-o prin intermediul fiicei mele, Elena. Ele­na mi-a salvat viaţa de două ori: prima oară când am născut-o. A dat astfel sens unei vieţi care până atunci fusese tristă şi inutilă.

doamnă Minas, o întrerupse politicos prezenta­toarea, v-aţi referit de multe ori în culori vii la această etapă a vieţii dumneavoastră înainte de a o naşte pe Elena. O numiţi „viaţă netrăită”, cum aţi spus astăzi.

însă pe noi ne miră. Cel puţin pentru cei mai mulţi dintre noi, aveaţi o viaţă de vis. Eraţi tânără, frumoa­să, călătoreaţi, cunoşteaţi oameni, vă preocupaţi chiar şi cu moda, un domeniu care atrage astăzi multe fete tinere. Aţi făcut fotografii pentru cele mai celebre re­viste. O viaţă ca-n poveşti, am putea spune. Deci cum de o descrieţi acum ca fiind o viaţă atât de tristă?

tocmai fiindcă era o viaţă ca-n poveşti, după cum aţi spus. Nu avea nicio urmă de adevăr în ea. V-aţi referit la modă şi la fotografiile mele. Credeţi-mă, nu mă simt deloc mândră de acele fotografii ale mele. După cum nu mă simt deloc mândră şi de multe alte lucruri pe care le-am făcut atunci.

putem spune că simţeaţi un gol?

vă exprimaţi cu indulgenţă, doamnă Hrisohou, zâmbi Pighi.

Dimitra oftă cu neplăcere. Ultimele cuvinte ale lui Pighi o tulburară. Încercă să le ignore, pentru a asculta continuarea.

aşadar în viaţa dumneavoastră a venit copi­lul. V-a scos din depresie prin împlinirea pe care o dă sentimentul matern. Vă aflaţi în echilibru, când, deodată, toate au fost date peste cap. Elena s-a îm­bolnăvit, şi s-a îmbolnăvit grav. Trebuie să fi fost un mare chin.

a fost, încuviinţă Pighi. M-a durut până la ne­bunie, aşa cum o doare pe orice mamă când viaţa co­pilului ei atârnă de un fir de aţă. Poate că pe mine m-a durut chiar puţin mai mult, pentru că, după cum aţi spus, Elena a fost pentru mine funia care m-a scos din apele învolburate ale depresiei. Dacă atunci s-ar fi rupt acea funie, m-aş fi prăbuşit iarăşi în prăpastie, zise Pighi cu frică şi tăcu.

din fericire nu s-a rupt, o ajută prezentatoarea, nu v-aţi prăbuşit în prăpastie. Dimpotrivă, durerea v-a ridicat pe înălţimi. Şi aţi vorbit de multe despre asta, despre sensul adânc al durerii.

durerea este sfântă, pentru că dacă n-ar fi existat ea, n-ar fi existat niciun sfânt, spuse cu cucernicie Pighi.

uimitor… Şi toate acestea le-aţi înţeles când s-a îmbolnăvit Elena.

n-aş fi putut înţelege nimic, dacă nu l-aş fi cunoscut în spital pe omul care i-a redat viaţa nu numai copilului meu bolnav, dar şi mie, profesorul Petros Dendrinos.

Dimitra se cutremură. Prezentatoarea dădu din cap aprobator.

într-adevăr, doamnă Minas. Toţi ne amintim de cutezanţa şi de succesul uriaş de atunci al dom­nului profesor Petros Dendrinos. Un om excepţio­nal, un savant cu care toţi ne mândrim.

mai presus de toate un creştin, doamnă Hri­sohou. Un creştin adevărat, accentuă Pighi, şi vocea se emoţionă. Profesorului Dendrinos nu-i datorez doar viaţa fetiţei mele. Îi datorez izbăvirea mea, învierea mea din morţi, după cum aţi spus, zise cu voce caldă. El mi-a făcut legătura cu Viaţa însăşi, care este Hristos. Mi-a luat mâna, atunci când eram îndurerată, şi mi-a pus-o în mâna lui Hristos. Este misionarul meu personal. Binefăcătorul întregii mele familii. Am descoperit pentru prima oară ce mare investiţie este iubirea, atunci când tatăl meu i-a donat din recunoştinţă suma necesară pentru a fi construită noua secţie de Nefrologie.

secţia specială pentru copii. Într-adevăr, o mare lucrare, spuse prezentatoarea. Şi continuaţi să colaboraţi cu el, doamnă Minas. E un om cu viziune.

Dar Dimitra nu mai auzea. Îşi ascunsese capul în pernele moi şi plângea. Plângea neîncetat. Din primul moment când auzise numele lui se tulbura­se. În ziua aceea o fugăreau necruţător amintirile de acasă. Mai întâi sora ei, iar acum tatăl.

Katia Hrisohou şi Pighi Minas vorbeau despre el cu atâta respect. Îşi aminti de ziua aceea a trium­fului său. Direct, simplu, liniştit, fără nicio înfumu­rare în înfăţişare… Şi totuşi, salvarea vieţii Elenei a fost opera lui, a tatălui ei. Însăşi Pighi Minas era opera tatălui ei. Clinicile, fundaţiile, casele pentru cei fără adăpost, atâta bine făcut lumii, era opera ta­tălui ei. Atâtea vieţi salvate de la moarte erau ope­ra tatălui ei. Şi viaţa acelui copil, Christos Andreu, care acum crescuse sănătos, era şi ea opera tatălui ei. Opera dăruirii sale, a jertfei sale. Îl vedea în gând când se întorsese de la clinică. Era palid, dar fericit. Ea se lipise de el. Îşi amintea cum o privea, ochii lui…

În sufletul ei s-au deschis iarăşi acei ochi uitaţi şi o chinuiau. Şi plângea. Plângea de nostalgie, de regrete, de emoţie, de vinovăţie, de impasul în care se afla. Nu ştia să spună de ce. Doar plângea.

hristos, doamnă Hrisohou. Hristos este izvo­rul iubirii, spuse emoţionată Pighi Minas în înche­ierea interviului.

Dimitra îşi ridică ochii umezi şi o privi. Era atât de convingătoare.

„întreab-o pe Pighi Minas dacă era fericită de viaţa pe care o ducea”, îi strigase cu disperare tatăl ei în ultima lor discuţie.

N-a întrebat-o. Refuzase cu încăpăţânare s-o întrebe pe Pighi Minas. Dar acum aceea răspundea singură: „Nu mă simt deloc mândră de acele fotografii ale mele de atunci”.

Cuvintele ei o ardeau. Fără să ştie, Pighi Minas înfigea un cuţit în inima fiicei marelui ei binefăcător.

Cheia se auzi în uşă. Se întorcea Jonathan. Ea îşi reveni repede. Îşi şterse în grabă ochii. Alergă la baie să-şi dea cu apă pe faţă. Nu, Jonathan nu trebuia să-şi dea seama de nimic. De mult timp Dimitra nu-şi mai deschidea sufletul în faţa lui ca înainte. Şi acest timp i se părea veşnic.

însă în casa ei părintească timpul alerga ca vântul. Fericirea Hristinei îndulcise sufletele celor doi Părinţi, şi atunci când sufletul omului se îndulceşte, timpul trece mai repede. Nici nu şi-au dat seama când au trecut cincisprezece luni de la logodnă. Era luna iunie când au aplaudat la depunerea jurămân­tului ei, ca absolventă a facultăţii. Iar acum îi pregă­teau nunta. La sfârşitul lui septembrie, înainte de a începe sezonul rece, Hristina urma să părăsească, ca o rândunică migratoare, cuibul părintesc, pentru a-şi întemeia propria familie.

Mama şi fiica alergau fără încetare. Mobile, lis­te, invitaţii, îngrijorarea de a nu uita pe cineva drag.

Şi erau atât de mulţi. Şi mai presus de toate, zile în­tregi de căutări obositoare pentru găsirea veşmân­tului preţios pe care fiecare femeie visează să-l îm­brace: rochia de mireasă.

Intrară în casă după-amiaza târziu, neliniştite şi dezamăgite. Agnia căzu pe canapea epuizată, iar Hristina era palidă. Părea istovită şi fără puteri. Ta­tăl ei observă asta.

nu vă epuizaţi aşa, Agnia, o certă pe soţia lui. O să facem nuntă, taină. Nu ospăţ împărătesc.

nuntă o să facem, dragul meu. Tocmai asta e. Hristina nu trebuie să poarte rochie de mireasă?

alegeţi în sfârşit una, Agnia! Toate rochiile de mireasă sunt frumoase, protestă el.

nu ştiu dacă sunt frumoase, Petros, oftă Ag­nia. Dar ştiu că nu toate se potrivesc fiicei noastre.

bine, Agnia, dar să nu se îmbolnăvească fata tocmai acum. E palidă de oboseală. A slăbit.

Agnia zâmbi cu înţelegere.

domnule profesor, nu cumva sunteţi supărat că fiica dumneavoastră pleacă şi de aceea deveniţi foarte protector? îl şicană ea blând.

El îşi plecă capul. Agnia avea dreptate. Fără să-şi dea seama, în subconştientul lui se stresa că Hristina pleca de acasă. Şi asta îl făcea foarte protec­tor. Îi provoca în suflet nelinişti şi suspiciuni la tot pasul. Ba că fata obosise, ba că-şi pierduse culoarea din obraji.

O observă într-o dimineaţă la micul dejun, într-una din puţinele dimineţi când se aflau împreună. Mânca puţin şi fără poftă.

mănâncă, draga mea! Ce-ai păţit? întrebă el protector.

nimic, tată. Sunt foarte bine. Doar că nu am poftă aşa de dimineaţă. O să mâncăm ceva afară, când ne vom duce iarăşi la magazine.

vă urez ca astăzi să fiţi norocoase! Ai obosit.

asta e adevărat, oftă fata. Suntem foarte obosite, şi eu şi mama. Ah, tată, mi-ai spus că căsnicia este grea, dar nu-mi închipuiam că este atât de grea duar înainte de a începe, glumi.

pentru femeie este grea înainte. Pentru bărbat după, răspunse tatăl la gluma făcută de ea.

Râseră împreună, sub privirile aproape supărate ale mamei sale.

sunt foarte fericită, tată. Sunt cu adevărat foarte fericită, îl încredinţă, şi un zâmbet îi străluci în ochi ca o lumină.

Această lumină era suficientă ca să alunge toate umbrele care îl chinuiau din când în când.

Urarea ca fiica şi soţia lui să fie în sfârşit noro­coase în găsirea rochiei de mireasă n-a întârziat să se împlinească. Peste câteva zile o rochie de mireasă foarte frumoasă intra triumfător în casa lor.

trebuie s-o vezi, Petros! strigă entuziasmată Agnia. N-ai fost la probă. E ca un vis!

unde este? întrebă doctorul.

se îmbracă! O îmbracă pentru tine. Mă duc s-o ajut.

Aştepta nerăbdător. Inima îi bătea nebuneşte. Nu ştia cum se simte, cum va fi. Se străduia să-şi în­chipuie. Peste puţin avea s-o vadă pe Hristina în rochia de mireasă. Trupul i se înfurnică. Se înfrigura, îl năpădeau căldurile, se juca neliniştit cu degetele pe braţul canapelei.

Uşa se deschise. Hristina venea. Intră în salon. Salonul se lumină.

fetiţa mea! strigă şi înaintă uşor s-o atingă, ca să vadă dacă este realitate sau vis.

Dar n-a apucat. Hristina se clătină. Căzu pe covor.

hristina!

să-i aducem apă, să-i facem aer cu evantaiul. Rochia de mireasă a strâns-o prea tare, spuse grăbi­tă Agnia.

Dar tatăl se aplecă asupra ei.

repede la spital!

O privi cu atenţie. Paloarea… Acea paloare de sub ochii ei îl îngrijora.

cheamă ambulanţa! Repede!

petros, e un simplu leşin… murmură Agnia.

fă ce-ţi spun, Agnia! strigă el.

Ea se supuse tulburată.

El tremura. Stătea deasupra copilului său şi tre­mura. Paloarea. Lipsa apetitului. Oboseala. Faptul că slăbise. Umflarea membrelor. Şi mai presus de toate, experienţa lui. Experienţa lui… Şerpii care-i rodeau de atâtea săptămâni sufletul acum îl muşcau.

Sirena ambulanţei urla. Îşi deschidea repede drum printre maşini, îndreptându-se spre spitalul care prelua în ziua aceea urgenţele. Era spitalul lui.

Capitolul XXIII

Cred, Doamne!

pleacă, Petros! strigă Haralambos, care se grăbea să iasă din secţia de nefrologie.

Profesorul rămase nemişcat.

am spus să pleci! O să mă ocup eu de ea!

Agnia privea panicată.

Rochia de mireasă atârna trist pe peretele alb al salonului de la urgenţe. Îi puseseră provizoriu fetei halat alb şi, după ce şi-a revenit puţin, a adormit epuizată şi palidă.

Petros tremura din tot corpul. Prietenul lui îl în­depărtase vrând să-l protejeze, însă nimeni nu-l mai putea proteja. Se închise în biroul său. Analizele îi Tremurau în mână. Îi adevereau ceea ce bănuia.

Hematocritul foarte scăzut. Creatinina ridicată.

Nefrograma ameninţătoare.

Cum de nu şi-a dat seama la timp?

Această boală lucra mereu, încet. Şi n-o poţi băga de seamă la copilul tău. Nu eşti om de ştiinţă pen­tru copilul tău. Medicamente, analize, abţineri, ali­mentaţie strictă, o viaţă îngrădită de „trebuie”, „nu”, „interzis” şi… dializă. Asta o aştepta pe fiica lui. O viaţă îngrădită şi scurtă. Obligatoriu scurtă. Cât va rezista. Până ce va intra şi ea pe lista de transplant.

înnebunea! O sudoare rece îi scălda corpul. Ni­ciodată cuvântul „transplant” nu-l tulburase atât de mult. Avea un singur rinichi. Nu-şi putea salva fata. S-o scape de durere, astăzi, mâine, poimâine. Avea doar un rinichi, trăia cu un rinichi. Pe celălalt îl donase cu mult timp în urmă unui copil străin, înnebunea! Nici Agnia nu-i putea oferi rinichiul. Supărarea legată de Dimitra îi declanşase o boală autoimună şi tensiune. Lumea din jurul lui se întu­neca. Mintea era gata să i-o ia razna. Era gata să se prăbuşească în tenebrele ei. Privi la cruce. Instinc­tiv. Aşa cum făcea mereu atunci când se sufoca în valurile gândurilor.

Dar acum îngheţă. Dumnezeu nu mai era scăparea. Toate i se păreau în ceaţă, tulburi, rele. Mintea îi lucra pe dos. Îşi punea cu groază zeci de întrebări. De ce? Cum era posibil?

Cu mulţi ani în urmă salvase un copil necunos­cut… Îşi deschisese coasta din iubire pentru el, sau mai bine zis din iubire pentru Dumnezeu. Pentru Acela o făcuse. În numele Lui luptase. „Ia-l, ca dar pe crucea Ta”, îi spusese. Se înălţase mai presus de sinele său, chiar şi mai presus de frica de moarte, din iubire pentru Dumnezeu. Pentru Acela o făcu­se!… urla în el glasul raţiunii.

„Dumnezeu o să binecuvânteze din belşug această jertfă, Petros”, îi spusese duhovnicul lui, ca o făgăduinţă… Iar apoi… Ce binecuvântare a venit? Pe un copil îl pierduse. Îl plângea de viu. Se lepădase de tatăl lui. Nu ştia nici unde este, nici ce face, nimic. Trăia cu rana asta. O rană deschisă.

Acum Dumnezeu îi răpea şi cel de-al doilea copil, refugiul lui, nădejdea lui, Hristina lui! O răpea în rochia de mireasă, în mijlocul fericirii ei. Răpea bucuria, puţina bucurie pe care o avea în viaţă, pe cerul lui, pe Hristina lui!

îi venea să urle de deznădejde. Dumnezeu i-o lua pe Hristina, şi într-un mod ironic, nebunesc, inuman, răpusă de o boală la rinichi, pe care chiar el o trata.

Parcă Dumnezeu îl pedepsea. Aşteptase bine­cuvântare şi primea durere. Parcă îl pedepsea pentru cutezanţa ce-o făcuse. Lovea tocmai în jertfa lui, rinichiul lui donat care dăruise viaţă… din iubire pentru El!

Se simţea ca şi când cineva ar fi râs de el. Ca şi când şi-ar fi bătut joc de fapta lui, de dăruirea lui. ca şi când ar fi considerat că fapta lui fusese prostească. iraţională, aşa cum o consideraseră pe ascuns sau pe faţă mulţi, care-l credeau nebun. Şi prima dintre ei era fiica lui cea mare.

Acum îl părăsise însuşi Dumnezeu. Îşi întorcea cu respingere spatele faţă de darul său.

Nu, nu aştepta vreo recompensă, vreo răsplată de la Dumnezeu. Nu-L iubea făcându-şi calcule. Dar nici la vreo lovitură nu se aştepta, sau mai bine zis, la o asemenea lovitură. Atât de bizară, atât de cumplită şi ironică. Dumnezeu îl părăsea, cu toate că el îl slujise o viaţă întreagă cu credinţă, cu mare credinţă! Cuvântul acesta îi sfâşia inima… Cu cre­dinţă! Cu credinţă!

Se uită iarăşi la Dumnezeul lui de pe cruce. La Dumnezeul în care crezuse, în care avusese încredere întreaga viaţă. Îşi pironi privirea pe chipul adorat care mereu îl liniştea. Dar acum… acum acest chip devenea altfel. Se deforma. Devenea din chip iubit chip străin şi îndepărtat. Acum Dumne­zeu îl respingea… şi Petros se sperie. Se sperie de el însuşi, de mintea lui care-l părăsise, de sufletul lui care-L vedea ca prin oglindă, deformat, pe însuşi Dumnezeu.

„Nu!”, murmură cu frică. „Nu, nu!”, repetă interzicându-şi să gândească astfel şi apărându-se.

Tot trupul i se zbătea ca un peşte scos din apă.

„Nu, Petros!”, strigă cu nelinişte în gând.

Nu, n-o să îngăduie asta. Până atunci Dum­nezeu fusese apa, oxigenul lui. Nu ştia, nu voia să trăiască în afara lui Dumnezeu. Nu, nu-L va scoate pe Dumnezeu din suflet. Nu-L va face din prieten adversar, din aliat duşman… Dumnezeu duşman al lui, se gândi şi se înfioră. Îl privi din nou. Cu neli­nişte. Să-L vadă ca mai înainte, să se liniştească… Dar Dumnezeu era iarăşi străin, nefamiliar. Nu-l mângâia. Nu-i alina durerea.

Scoase un ţipăt ca un geamăt de animal rănit. Într-o clipă Petros Dendrinos pierdea tot ce avea. Îşi pierdea copilul, îl pierdea pe Dumnezeu, se pierdea pe sine. Mai presus de toate pe sine. Îl înnebunea această înstrăinare de însăşi fiinţa lui, de sufletul lui, care pe neaşteptate se transforma.

„Nu! Dumnezeu ştie!” strigă împotrivindu-se.

Voia să poată. Să creadă. Să creadă ca sfinţii, care suportau orice. Ca Iov, care în suferinţe îl bine­cuvânta pe Dumnezeu. Ca Avraam…

Gândul i se opri la acest din urmă nume, emblemă a credinţei. Dumnezeu îi făgăduise că neamul va fi nenumărat, ca stelele cerului, şi totuşi nu-i dădea un copil. Dar Avraam credea. A trăit minunea lui Dumnezeu la o sută de ani, când i l-a dat pe isaac, pe fiul făgăduinţei. Din vlăstarul lui îi spu­sese Dumnezeu va răsări un popor întreg.

Şi totuşi, după câţiva ani, înainte ca copilul să se coacă bine, Dumnezeu i-l cerea înapoi. Cu o fermitate înfricoşătoare: „Ia-l pe Isaac şi jertfeşte-l!”. Îi cerea să-şi jertfească copilul. Să-l omoare cu mâinile lui. Pe acel copil nepreţuit, născut prin minune şi făgăduinţă acum Dumnezeu îl voia înapoi. Se juca cu Avraam? Dumnezeu nu avea milă? Cum era cu putinţă?

însă Avraam n-a zis nimic. N-a întrebat nimic. Doar s-a supus. I l-a adus pe copil. Şi-a ridicat cu­ţitul. A făcut ascultare, de vreme ce aşa i-a cerut Dumnezeu. Acela i-l putea da înapoi pe copil, chiar şi din moarte, pentru a-Şi ţine făgăduiala. Aşa de mult credea Avraam.

Profesorul ameţi. Se simţea dintr-odată foarte mic. Cum a putut Avraam face asta? Cum de nu l-a strigat: „îţi baţi joc de mine, Doamne? De ce?”. Era şi el tată… Dar Avraam avea credinţă. Înainte de a-şi jertfi copilul, era el însuşi o jertfă ce se adusese lui Dumnezeu.

„Iartă-mă, Dumnezeul meu…” gemu doctorul. „Nu pot. Eu n-am atâta credinţă, sunt ţărână şi ce­nuşă”, zise cu durere. „Iartă-mă pe mine, ticălosul!”

Şi totuşiîn inima lui cerea să creadă. Îşi ridică rugător mâinile.

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” strigă.

Era strigătul unui alt tată, mai pământesc, cro­it din stofa lui reală, omenească. Al unui om care-l aducea pe copilul lui bolnav în faţa lui Hristos. „Cred şi lupt, Doamne! Ajută-mă!” îi strigă.

Şi Petru Dendrinos se aduse pe sine lui Dum­nezeu, înainte de-aşi aduce copilul. De data aceasta nu aducea biruinţele sale, înălţările, renaşterile lui duhovniceşti. Aducea epavele lui, lupta lui, o cre­dinţă zdrobită, care însă se străduia să rămână vie. Aducea lutul şâ adevărul lui.

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” striga.

Acela răsplătise odinioară cu o minune chiar şi acest strigăt de neputinţă.

Lângă el striga şi Agnia. Plângea înaintea lui Dumnezeu, dar fără descurajare şi fără cugete labi­rintice. Aştepta doar iubirea Lui, intervenţia divină, cum făcuse în urmă cu cincisprezece ani.

dumnezeu o să ne ajute, Petros. O să ne ajute. O să-i fie milă de noi. Îşi va aminti de darul tău, de jertfa ta.

nu trebuia să fac asta atunci, Agnia. Nu tre­buia, murmură el.

nu vorbi aşa, Petros! Ai făcut-o din iubire. Dumnezeu nu uită asta.

Tot ceea ce pentru el era smintire, pentru Agnia era garanţia minunii.

îşi ascundeau amândoi durerea, pentru a o spri­jini pe Hristina, dar Hristina îi uimea încă o dată. Îşi ridica cu vitejie crucea grea. Nu se văita. Nu protesta. Nu întreba niciodată „de ce”. Nu reproşa pentru limitele care-i interziceau şi cele mai nevinovate bucurii ale vieţii. Nu se plângea de chinul cumplit al dializelor. Dimpotrivă, răbda cu nădejde, cu bună dispoziţie. Faţa îi strălucea aproape cu sfinţenie.

Ochii îi priveau cu dorinţă spre cer, ca şi când i-ar fi strigat lui Hristos: „Pe Tine, Mirele meu, te doresc, pe Tine căutându-Te, mă nevoiesc”. Cu câţiva ani în urmă pusese în scenă nevoinţele fecioarei muceniţe Agnia. Acum ea însăşi se purifica în nevoinţele ncercării ei. Dumnezeu venea şi îi descoperea faţa lui negrăită. Şi Hristina se îndrăgostea de El. Înainte de a se săvârşi căsătoria ei pe pământ, sărbătorea căsătoria ei cu Mirele Iisus.

tată, îi şopti într-o zi cu nostalgie, îţi aminteşti atunci când aveam şaisprezece ani te-am întrebat dacă Dumnezeu este frumos? Şi tu mi-ai spus că e sublim. E într-adevăr sublim, tată! Acum văd asta foarte clar, spuse şi privi în sus, ca şi când ar fi văzut acolo o frumuseţe inaccesibilă celorlalţi.

Petros se înfioră… Fiica lui se sfinţea. În timp ce el voia s-o smulgă din chinuri, ea trecea de la patimi la înviere.

„îmi sfinţeşti copilul, Doamne”, tremura cu ev­lavie doctorul. „O iei în Rai. Iar eu, cel mic la suflet, lutul, le văd doar pe cele omeneşti. Eu sunt ţărână şi cenuşă.”

Ţărână şi cenuşă era şi tânărul Alexandros. Le vedea şi el doar pe cele omeneşti. Îl implora cu pa­timă pe profesor să-l lase să-şi doneze un rinichi, ignorând istoricul său medical, care-i interzicea asta. Iar iubirea lui devotată refuza să vadă realitatea. Considera acea boală doar un nor, o furtună trecătoare, ca şi boala lui atunci când era copil.

toate vor fi ca înainte, Hristina. O să vezi!

Ea îl privi tăcută şi doar atunci în ochii luminoşi i se ivi o umbră.

trebuie să-ţi continui viaţa, Alexandros, spu­se încet.

să ne continuăm viaţa! o corectă el.

eu nu-ţi mai pot dărui fericirea, Alexandros.

tu însăţi eşti fericirea mea, o întrerupse.

fie… spuse încet. Dar poate că într-o zi nu voi mai pleca de la spital.

o să ne căsătorim în spital! Îi răspunse naiv Alexandros.

poate că o să plec la ceruri…

o să fim căsătoriţi şi în cer. Căsătoria este tai­nă nedezlegată, strigă disperat băiatul. Dar n-o să pleci, Hristina, o încredinţă cu fermitate, ca şi cum el ar fi fost cel ce aranjează aceste lucruri. N-o să pleci, cum n-am plecat nici eu. Dumnezeu m-a păs­trat pentru tine. Acum te păstrează pe tine pentru mine. O să ne căsătorim şi vom îmbătrâni împre­ună. Dumnezeu doar ne pregăteşte. Ne uneşte pe amândoi prin durerea bolii, pentru ca dragostea noastră să fie şi mai puternică, ca să simţim şi mai adânc unul altuia sufletul, tâlcui el, ca şi când ar fi pătruns în gândul lui Dumnezeu.

însă gândirea lui Dumnezeu era inaccesibilă şi mai degrabă diferită de presupunerile lui fericite.

Iubita lui, Hristina, murea. Pe cât de rezistent era sufletul ei, pe atât de slab se dovedea trupul.

Cu fiecare zi ce trecea starea i se agrava. Parcă s-ar fi hotărât să meargă în Rai. Analizele ieşiseră dezamăgitoare. Petros Dendrinos se prăbuşea. Privilegiul logic al meseriei sale îi interzicea să spere zadarnic.

„îmi iei copilul, Doamne! L-ai găsit pregătit şi acum îl răpeşti în Rai”, striga în gând.

Pentru o clipă îşi dori ca Hristina lui să nu fi fost atât de îngerească.

Suferea de unul singur. Îşi ridica crucea înconjurat în chip tragic, uneori chiar enervant, de nădejdea neclintită a Agniei, care aştepta o minune, ca în urmă cu cincisprezece ani, şi de visările naive ale lui Alexandros, care îşi imagina că se vor căsători imediat ce Hristina avea să fie mai bine.

Dar timpul rămas şi toate speranţele se prăbuşiră dintr-odată, ca nişte colibe de paie, când Agnia auzi înfricoşată într-o dimineaţă lupta agonizantă a fiicei sale.

Au dus-o repede la spital. Inima ei lupta cu complicaţiile provocate de funcţionarea insuficientă a rinichilor.

Alexandros o privi ca pierdut. Agnia plângea ne­încetat.

„Nu se poate! Ceva o să se întâmple… Nu se poate!”

Petros Dendrinos suferea iarăşi de unul sin­gur. Se încovoia sub greutatea crucii. Îngenunchea la jumătatea drumului care urca spre Golgota. Faţa lui îmbătrânea şi mai mult. Era brăzdată de riduri. Ochii, umezi şi obosiţi, i se adânceau în orbite. Nu mai pleca de la spital. Lupta zi şi noapte lângă fată.

292

împreună cu el lupta şi toată clinica, în frunte cu Haralambos. Îi stăteau alături tăcuţi. Nu vorbeau. Nu aveau ce să-şi spună. Doar priviri, zâmbete timi­de, atingeri pe umăr, care însemnau sprijin.

Şi Haralambos suferea pe ascuns. Când era sin­gur în birou ofta în voie, lovea cu furie cu pumnul în pereţi, îşi aprindea ţigara. Se topea de durerea prietenului său. Iar elementele logicii înghiţeau şi puţina credinţă nouă pe care o dobândise. Unde era Dumnezeu? Cum îi răspundea profesorului? Acela se jertfise, o viaţă întreagă lucrase din iubire pentru El. Cum îl răsplătea Dumnezeu?

Lăsă dezamăgit pe birou cruciuliţa pe care i-o pusese la gât Angheliki. Pur şi simplu Dumnezeu nu era nicăieri. Era doar o mângâiere pentru cei ce sufereau fără speranţe de revenire, ca acea sărmană fată, Hristina. Toţi o admiraseră pe Hristina Den­drinos. O admirase şi el, şi acum îi era milă de ea. Şi se ruga ca Dumnezeu să rămână o mângâiere pen­tru tatăl ei. Pentru că nu suporta să se gândească la cât de mult suferea prietenul lui.

Petros îşi sprijini coatele pe birou, îşi puse pal­mele pe faţă înaintea crucii. Sufletul striga în el. Pe cât de adâncă era liniştea care se întindea în jurul lui, pe atât de mare era revolta care se producea în el.

„Mi-o iei pe fata mea, Doamne! Pe Hristina mea. O vrei în Rai. O să fie atât de fericită acolo”, spunea ca să reziste, dar nu rezista.

Lacrimile îi curgeau în voie din ochi. După cum în voie îi ieşea din suflet şi reproşul: „De ce?”. În spatele acelui „de ce” se afla mereu rinichiul donat, smintirea… Se folosi iarăşi de logică. Îşi puse din nou întrebări. Unde era Dumnezeul lui? Cum? De ce? îşi închise ermetic gura, ca să nu rostească vorbe de blasfemie faţă de Dumnezeu. Privea acest lucru cu încredinţarea iubirii Lui.

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”, striga tremurând în tăcere.

„Cred, Doamne!”, iarăşi şi iarăşi.

„Cred şi lupt! Mântuieşte-mă, Doamne!”

Haralambos îi vedea chipul desfigurat şi se speria. Petros Dendrinos era zdrobit. Lupta până la moarte.

Capitolul XXIV

Fuga

Zdrobită era şi fiica lui cea mare, Dimitra. Se chinuia în iadul ei. Se plimba de la un capăt la altul prin sufrageria foarte luxoasă. Gândurile îi străpungeau mintea ca un cuţit. Pe unde umbla Jo­nathan? Ce făcea? Relaţia lor se terMinase de fapt de mult timp. Trăia cu el, desigur, nu avusese puterea să facă altfel, însă el umbla cu tinerele care veneau la agenţia lui visând la o carieră strălucită.

Dar acum n-o mai preocupa asta. De două zile canalele de televiziune vuiau. Vorbeau şi repetau despre filipineza de optsprezece ani care fusese arestată pe aeroportul din New York, cu rucsacul plin cu droguri. Fusese prinsă şi ea în mrejele visu­lui ei, pentru a scăpa de sărăcia din ţara sa. Striga plângând că e nevinovată, că a fost implicată de per­soane care i-au promis o carieră şi viaţă luxoasă în lumea strălucitoare a modei. Însă cine erau aceştia? întrebarea ar fi lăsat-o indiferentă pe Dimitra dacă n-ar fi fost sigură că văzuse numele şi fotografia filipinezei pe i-phone-u lui Jonathan. Se uitase cu ge­lozie pe telefonul lui ca să vadă cine erau cele care îi făceau concurenţă. Şi era sigură că o văzuse pe Kim.

Frumuseţea ei asiatică o impresionase. Era compatrioata lui Jonathan. Cu câţiva ani în urmă, dacă cineva ar fi îndrăznit să-l bănuiască pe Jonathan de un lucru atât de respingător, ea l-ar fi sfâşiat ca o leoaică. Acum ea însăşi îl bănuia, şi era gata să se năpustească asupra lui.

Nu mai avea naivitatea primei tinereţi. Era un aventurier şi ştia asta. Voia de mult timp să-l pără­sească, dar îşi simţea sufletul agăţat ca o caracatiţă de el, legat cu nenumărate sfori sufocante.

Cunoştea şi mediul din jurul ei. Cocaina era consumată la petreceri şi orgii. Nu era deloc impro­babil ca Jonathan să fi ajuns până acolo. Dar până acolo erau limitele ei, linia ei roşie. Trebuia să răs­pundă neapărat:era Jonathan în spatele lui Kim? Poate că acest răspuns avea s-o elibereze.

El se întoarse acasă târziu, fluierând fără griji, după cum obişnuia. Hainele îi miroseau a parfum de femeie.

Unde ai fost? îl întrebă poruncitoare.

El o privi surprins.

ştii unde am fost. La lucru. De ce mă întrebi?

ştii ce s-a întâmplat? întrebă ea.

ce s-a întâmplat?

cu Kim.

a, da, ridică indiferent din umeri.

o cunoşteai?

Faţa i s-a întunecat.

eşti nebună? Ce legătură să am eu cu o idioată?

şi totuşi, o cunoşteai! strigă cu stângăcie Di­mitra.

nu ridica tonul la mine, îi porunci el, şi spu­ne-mi unde te conduce imaginaţia ta aia bolnavă.

nu imaginaţia mă conduce. Mă conduc ochii! urlă ea iritată. Am văzut-o cu ochii mei la tine-n telefon.

În telefonul meu. Ha! făcu el. Aşadar, cauţi şi acolo. Din gelozie. Gelozia te-a înnebunit cu to­tul. Şi ai halucinaţii, spuse sarcastic. A văzut-o, zice, în arhiva mea. Ei, şi? Sute de fete îmi trimit e-mailuri şi fotografii. Am o agenţie de modă. O fi trimis şi această idioată. Dar tu eşti mai idioată decât ea. M-am săturat de gelozia ta. Peste puţin o să ai nevo­ie de psihiatru.

Râdea ironic, cinic, ca un demon. Rânjea în bat­jocură. În ochi i se citea dispreţul.

Dimitra se tulbură. Genunchii îi tremurau. Se făcuse de râs. Se comportase ridicol şi prostesc. Îşi dezvăluise gelozia fără niciun folos. Nu avea do­vezi pentru a-l acuza. Nici una. Doar instinctul ei, care o încredinţa de asta din ce în ce mai mult. Dar acesta era inutil.

îşi adună repede demnitatea risipită.

e timpul să clarificăm lucrurile, zise tăios, tre­când la atac. Nu sunt geloasă pe tine. M-am scârbit de tine! Vreau să plec. Dar mai întâi trebuie să ne despărţim portofelele. Dă-mi conturile şi carnetele de la bancă. Le-am avut suficient în comun. Cine ştie cât ai cheltuit! Vreau să am controlul banilor mei, strigă ea.

banii tăi? rânji şi mai batjocoritor Jonathan. N-ai fi avut nici un cent dacă n-aş fi fost eu. Dacă n-aş fi administrat eu afacerea, ai fi rămas fără niciun ban din cauza minţii tale înguste. Îţi amintesc că conturile sunt pe numele meu. Tu ai cerut asta, ca sălimitezi cheltuielile. Acum acest lucru nu poate fi schimbat. Vreme de atâţia ani am depus multă muncă şi mult efort. Nu-i uşor să împărţim ce-i „al meu” şi ce-i „al tău”, şi nici nu vreau dispute, „dra­gostea” mea! De altfel, tu eşti o femeie superioară. Dacă vrei, poţi deschide chiar acum un cont pe nu­mele tău! zâmbi el cu răutate.

Ea tremura de nervi. Cinismul lui o înfuria.

dă-mi banii mei! urlă, ridicându-se în picioare Şi dacă crezi că am terminat cu cazul lui Kim, te înşeli amarnic. Nu sunt atât de idioată, încât să-ţi nghit justificările.

Se ridică în faţa ei. O strânse de mâini şi o trase spre el.

mă doare! se văită ea.

O zgâlţâi ca pe un sac gol.

ascultă, fetiţo! zise aspru. Chipul i se sălbătici ca la o fiară. Închide-ţi gura ca să nu ţi-o închid eu. Nici bani n-o să primeşti, nici altceva!

mă ameninţi? urlă ea, dar nu apucă.

Jonathan îşi coborî mâna cu putere peste buzele ei întredeschise. O aruncă peste mobila din sufrage­rie. Ea scoase un ţipăt şi căzu pe podea. El deschise uşa. O închise după el trântind-o.

Se ridică puţin cu greu, pe covor. Privi în jur îngrozită. Era ameţită. Tâmplele o dureau.

Simţea încă urmele degetelor lui pe piele. În­cercă să-şi limpezească mintea, să înţeleagă ce se întâmplase. O… lovise! Tremura din tot corpul. Îşi duse încet mâinile la buze. Privi înspăimântată sân­gele care-i curgea. Ochii i se căscară de parcă văzu­seră fantome. O lovise! Îşi aminti faţa lui întunecată, ochii care răspândeau răutate şi ameninţare. Privi în jur înspăimântată. Mintea îi lucra repede. I se aprinse instinctul de a-şi proteja viaţa.

Trebuia să scape, să se salveze. Privi în jur… Era singură… Acum era momentul să fugă, să se salveze. Să deschidă acea uşă, să dispară înainte ca el să se întoarcă.

Dădu să se ridice în picioare. Genunchii îi tre­murau. Picioarele i se lipiseră de podea. Jonathan… Sufletul ei legat cu funii se blocase. Jonathan… Ochii care odată o priveau gingaş, tandreţea, devo­tamentul, siguranţa, blândeţea, întreaga lume a ei, Jonathan… Pielea ei, respiraţia ei. Acela…

Poate că era mai bine să-l ierte, să-l aştepte. Dacă ea era de vină, dacă-l bănuise pe nedrept?… Poate că mâine toate vor fi ca mai înainte… Poate că e acelaşi, Jonathan al ei. Poate că nu trebuia să ple­ce. Poate că… Afară, în faţa uşii, se auziră paşi. Se ridică fulgerător, instinctiv. Privi agitată la uşa de la intrare. Poate că era el şi ea întârziase să se salveze.

Mintea îi lucra repede. Instinctele îi deveniră mai puternice. Nu, mâine nu va fi acelaşi Jonathan. Nici­odată nu va mai fi acelaşi Jonathan. Se gândi la banii furaţi, la vânătăile de pe mâini. Se gândea la Kim… Se gândea la coşmarul, coşmarul care-o aştepta.

„Fugi!” îşi strigă în gând cu asprime. „încetează să mai crezi în basme!”

Privi îngrozită prin cameră. Se sufoca.

îşi aminti fulgerător de o emisiune pe care o văzuse, despre dependenţă. „Ceea ce nu poate fi dezlegat, trebuie tăiat”, spunea psihoterapeuta.

Ştia asta. Trebuia să taie sfoara şi să dispară.

Se ridică cu hotărâre. Se grăbea. Îşi trase geamantanul de sub pat. Mâinile i se mişcau repede, mintea îi funcţiona iute. Îl deschise. Aruncă dezordonat tot ce găsea. Îl închise strâns.

Avea nevoie de bani. Deschise sertarul nop­tierei mari din dormitor. Aveau mereu acolo ceva bani. De obicei erau suficienţi, mulţi.

Adună în grabă bancnotele. Le aruncă în geantă şifonate, ghemuite. O închise strâns şi o strânse la piept. Se duse la uşă. Privi puţin înapoi. Ochii îi lăcrimau. Îi şterse cu fermitate. Apăsă clanţa. Privi iarăşi puţin înapoi. Alergă gâfâind în sufragerie, mâinile ei smulseră un obiect mic de lângă portativ.

Icoana… Maica Domnului zâmbitoare, de la Betleem. Icoana pe care i-o dăduse mama ei. Nu, n-avea s-o lase acolo.

O puse gâfâind în geantă, între bancnotele aruncate acolo, şi închise uşa după ea.

Plecă. Coborî scările alergând. Nu se gândea la nimic. Trupul i se mişca singur.

Deschise uşa blocului şi începu să alerge. Aler­ga fără oprire. Aerul răcoros al verii cu puţin înain­te de ivirea zorilor o izbea în faţă. Deschise buzele să-l inspire, să-l înghită ca o însetată, cât se putea de adânc. Şi alerga. Singură în luminile Illinois-ului, neîmpiedicată, anonimă. Pe lângă ea alergau casele,

străzile, maşinile, indicatoarele. Nu vedea, nu au­zea. Doar simţea o nevoie nebună de a alerga, de a alerga departe.

Se opri la intersecţie. Gâfâia satisfăcută, ca un alergător ajuns la capătul cursei. Luminile maşini­lor cădeau asupra ei ca nişte ochi de ciclop. Claxoa­nele lor sunau. Un grup de tineri se împleticeau, beţi de la cheful de peste noapte. Era încă la Illinois. Coşmarul era acolo. Oricât ar fi alergat, se afla doar la câţiva zeci de metri depărtare de casa ei. La câţiva zeci de metri depărtare de Jonathan.

Frica o cuprinse. Simţea că-l vede peste tot. Îi vedea figura ca o fantomă, ca o capcană şi ca un pe­ricol.

Ridică instinctiv mâna spre maşina care venea.

taxi!… La aeroport.

Trebuia să fugă departe. Mintea îi lucra nebu­neşte… Căuta siguranţă. În Grecia!

Intră în sala mare a aeroportului. Un ocean de oameni mişunau în jurul ei. Ca un reflux, ca o maree.

Alergă în zona de plecări.

următorul zbor pentru Atena, vă rog.

Funcţionara o privi ciudat.

întrebaţi la birouri, domnişoară. Cred că este un zbor miercuri la American Airlines.

astăzi, o întrerupse brusc. Dacă este vreun zbor astăzi, vă rog. Trebuie să plec, strigă.

Ochii ei priveau rugător.

pleacă peste trei ore… Dar e târziu. Nu…

vă rog mult! O să călătoresc în picioare. O să stau pe podea. Trebuie să plec astăzi! E urgent.

Sora mea s-a îmbolnăvit. Moare! strigă şi se înfioră de minciuna respingătoare pe care o rosti.

Funcţionara o privi compătimitoare şi fără soluţii. Căută pe computer.

e un loc anulat dar…

imediat! zise ea grăbită. Spuneţi-mi cât costă biletul.

îşi deschise geanta.

– 920 de dolari. Dar trebuie să vă grăbiţi. Peste puţin începe check-in-ul. Poarta 27.

Număra îngrijorată. Suma era imensă. Mâinile îi asudau. Inima îi bătea cu putere. 800… 850… 900… Ajungeau! Slavă Domnului! Nu-i mai rămâ­nă aproape nimic. Dar îi ajungeau.

îi lăsă la ghişeu. Smulse biletul.

restul dumneavoastră.

Nu auzea, se grăbea. Plecă fulgerător spre poarta 27. Ceva în sufletul ei o silea să se grăbească. Îi poruncea, ca şi când ziua de mâine n-ar mai fi existat. Trebuia să urce neapărat în acest avion.

Se aşeză uşurată. Îşi legă centura. Se lăsă pe spate şi respiră adânc.

Peste puţin luminile se aprinseră. Roţile aler­gau pe culoarul luminos. Se ridicară de la sol. Avio­nul decola. Plecase…

Privi în jur. Illinois, oraşul labirintic plin de lu­mini, în care îşi trăise treisprezece ani din viaţă, se micşora. Se micşora repede, se micşora ca şi cum ar fi fost atins de o baghetă magică. Luminile se stin­geau ca nişte lumânări slabe. Se stingea o întreagă viaţă: luminile reflectoarelor, Jonathan.

„O să fiu mereu lângă tine, draga mea.” Gla­sul îi răsuna blând. O chinuia. Imaginile o ameţeau. Imaginea lui, care sărea vie din norii ce înghiţeau pământul. Era gingaş şi protector Jonathan în care crezuse.

îşi închise ochii cu o grimasă. Lacrimile i se scurgeau pe obraji. Pieptul o durea, o înţepa. Îşi în­sângerase singură sufletul. Îl dezlipise cu forţa de la Jonathan. Îşi făcuse singură rău.

O durea insuportabil. Rănile o dureau. Însă avi­onul pleca. Sfâşia fără întoarcere cerul.

Zbura în patria ei, în necunoscut.

Ce va face, unde se va duce acolo… Nu ştia. Nu mai ştia nimic. Nici nu se mai putea gândi la nimic. Îşi aplecă capul spre geamul mic, privi norii şi adormi.

Capitolul XXV

Ospitalitate

Era miezul nopţii când avionul atinsese pă­mântul. Se trezi de la zbucium şi de la apla­uze. Aterizaseră. Se afla de-acum în Grecia. Mergea hipnotizată printre pasagerii care coborau. Aici toate erau diferite. Cerul avea o altă căldură. Strălu­cea brodat cu nebuloase, ca nişte tuşe argintii apli­cate pe un fundal negru. Erau stelele ţării ei, stelele care-i fermecaseră verile pe când era copil.

înainta mecanic spre sălile de recepţie ale ae­roportului „Eleftherios Venizelos”. În jurul ei era înconjurată de voci. Mâini care se ridicau şi făceau semne, glasuri care strigau, braţe care se deschideau. Peste tot se vorbea în greceşte. Se simţea ca pierdută, străină în patria ei. Căută aparatele pentru schimb valutar. Luă cu disperare o singură bancnotă: 50 de euro. Era fărâma ce mai rămase din visurile pierdu­te. Rezultatul trist al celor treisprezece ani pe care-i consumase din viaţă. O privi cu dezamăgire. O puse cu atenţie în geantă. Era tot ce-i mai rămăsese.

Dar unde se va duce cu aceşti bani? Se afla la Atena. La celălalt capăt al oraşului era casa ei, se gândi şi se înfioră. Nu, n-o să meargă acolo.

Luă metroul. Coborî în centru, în piaţa Omonia departe de casă. Voia să se odihnească undeva, să se gândească. Se aşeză pe o bancă singuratică, în faţa fântânii arteziene care arunca jeturi colorate. Trebu­ia să se organizeze. Să caute o slujbă. Poate va căuta un prieten de demult, o colegă care s-o găzduiască provizoriu. Gândurile i se încurcau în cap. Pe cine să găsească după atâţia ani? Cum să îndrăznească să bată la uşi străine, să ceară cu împrumut? Cine ar fi făcut asta? întrebările îi loveau mintea ca un ciocan. Fugise ca un tâlhar din Illinois. Evadase ca să se salveze, ca un om care se aruncă în mare ca să scape de foc. Dar cine se aruncă în mare trebuie să ştie şi să înoate.

La câteva staţii mai jos era ţărmul, casa ei, se gândi şi se înfioră iarăşi. Dar nu, n-o să meargă acolo. Nu suporta. Să se întoarcă aşa, noaptea, ca o cerşetoare, nevoiaşă, eşuată, fără adăpost, o epavă umană. Visase altfel acel moment. Sigur îl visaseră altfel şi părinţii ei. Să se întoarcă din America birui­toare, cu diploma şi cu atestatele, la cariera străluci­tă care o aştepta, iar ochii tatălui ei să fi strălucit cu mândrie. Tremura de parcă ar fi avut febră… Cum avea să stea în faţa tatălui ei? Cum avea să-l priveas­că, aşa înfrântă şi eşuată, un nimic? Se ghemui pe bancă. Voia să se micşoreze, să dispară. Strigase cu înfumurare că va cârmui singură corabia. Refuza­se ajutorul lor. Şi îşi aruncase corabia în stânci. Sin­gură. Cum avea să se întoarcă acum în portul lor? Corăbiile naufragiate nu se întorc în port, gândi cu asprime.

Trebuia să lupte iarăşi singură. Se aplecă în faţă. Încetul cu încetul oamenii, blocurile, băncile, apa colorată, toate se amestecară în ochii ei. Mintea încetă să gândească, îi era somn. Trupul ei căuta să se odihnească undeva. Avea doar 48 de euro. Cel mult avea să găsească un hotel mizerabil… Iar apoi nu va mai avea nimic.

Noaptea înainta repede. Oamenii din jurul ei se răreau.

îşi sprijini coatele pe genunchi. Îşi puse capul în mâini şi de oboseală se aplecă periculos în faţă.

O mână pusă pe spate o opri.

te simţi bine?

Se ridică dintr-odată. Lângă ea stătea o tânără femeie, slabă ca un schelet.

da, mulţumesc, murmură.

ţi-e somn. Era gata să adormi, să cazi, zise aceea. Eşti şi tu pe străzi… dădu din cap.

da, încuviinţă Dimitra.

n-ai unde să te duci?

n-am bani, răspunse spontan.

ştiu… În lumea aceasta trebuie să plăteşti ca să dormi, dădu iarăşi din cap necunoscuta. Şi acum ce-o să faci? Eşti nouă aici? întrebă curioasă.

da, răspunse sec Dimitra.

N-avea chef de vorbă, dar necunoscuta insista.

unde o să te duci acum? Ce-o să faci? întrebă din nou.

nu ştiu. Trebuie să găsesc ceva de lucru, răs­punse Dimitra, ca şi când ar fi vorbit mai mult cu ea însăşi.

Dea Domnul să găseşti! Îi ură cealaltă. Dar nu sta singură aici. E primejdios, adăugă grijulie.

îi privi geamantanul.

ai plecat de undeva. Ai fugit. Iar acum eşti pe drumuri. Singură… constată.

Vorbea de parcă ar fi ştiut. Şi îşi făcea griji pen­tru ea.

Dimitra o privi ciudat.

nu sta singură noaptea în piaţa Omonia. Pe aici umblă mulţi. Şi zece euro dacă-i ai o să ţi-i fure.

Sări în picioare îngrozită şi tulburată.

vino cu mine, spuse necunoscuta. Am făcut rost de un adăpost. Aici aproape.

nu, mulţumesc, zise înspăimântată şi suspi­cioasă.

ok, cum vrei, răspunse cealaltă şi se ridică. Doar să fii atentă. Mult noroc!

stai, îi strigă instinctiv Dimitra.

Tânăra se întoarse. Se aşeză iarăşi lângă ea.

ţi-e frică. Te înţeleg, zâmbi. Dar nu-ţi fie frică de mine. Eu n-o să-ţi fac rău. Strada e primejdioasă. Ştiu bine. Am trecut prin astea. Aşa stăteam şi eu pe o bancă. Singură, ca tine… zise, şi vocea îi deve­ni melancolică. Vino cu mine dacă vrei. Am doar o cocioabă, dar vei fi în siguranţă. Cel puţin mai în siguranţă decât aici, se corectă.

Dimitra o privi cât se poate de bine în lumina albă a stâlpilor şi a stelelor. Fata din faţa ei era tâ­nără. Sigur mai tânără decât arăta. Hainele îi erau sărăcăcioase, decolorate de trecerea timpului. Îi cădeau jalnic pe trupul subţire. Doar ochii îi erau rugători. Negri şi mari ca nişte migdale. Priveau trist şi rugător. Aşa i se părea. Iar vocea ei, oarecum încurcată, bâlbâită, părea şi ea rugătoare.

unde o să mergem? întrebă încet. Necunoscuta zâmbi cu satisfacţie. Se ridică.

aici aproape. Nu-ţi fie teamă, faci ceea ce-i corect. Nu vreau nimic de la tine. Eşti o fată bună, se vede. O să am şi eu tovărăşie, fie şi pentru o noapte, nu-mi vine să te las singură aici.

Vorbea încontinuu în vreme ce mergeau. Dimitra o urma neliniştită.

Am găsit o căsuţă. Am fost norocoasă. Desigur, dacă se poate spune asta. Adică e o cocioabă, din acelea care sunt dărâmate sau refăcute pentru patrimoniu. Din fericire a mea n-o să aibă o asemenea soartă. E o ruină. A stat acolo o bătrână, lăsată de izbelişte, pustie. Copiii au părăsit-o. Vezi, în luea aceasta toate drumurile merg în două sensuri, părinţii îşi părăsesc copiii, copiii îşi părăsesc părinţii. Bătrâna era prisositoare pentru copiii ei, dar pentru mine necesară. Îi făceam tovărăşie, mergeam şi la magazin să-i fac cumpărături, iar ea îmi dădea pâine, mă hrănea. Într-o noapte a murit în somn. Au venit copiii ei şi au luat tot ce era de valoare, iar pe celelalte, ce au lăsat, le-am moştenit eu. Cred că şi ea mie mi le-ar fi lăsat.

Rostind această povestire lungă, străbătuseră deja două alei înguste şi se opriră în faţa adăpostului cu pricina. Era foarte ruinat. O casă foarte veche, care stătea să se prăbuşească sub acoperişul pe jumătate de lemn. Pereţii decoloraţi erau brăzdaţi peste tot de crăpături. O iederă se căţăra pe balustrada ruginită a balconului. În spatele ei obloanele semănau cu nişte piepteni cu dinţii rupţi. Îmbătrâneau sfărâmate, ca şi mica poartă de lângă iarba scundă şi umedă, care cedă uşor când fu împinsă de necunoscută.

Dimitra se mâhni. De la luxul sufrageriei din Illinois se afla deodată într-o cocioabă umedă şi pe jumătate întunecată, ai cărei pereţi miroseau a mu­cegai şi putregai.

nu-ţi fie teamă, spuse încurajator necunoscu­ta, după ce intrară şi împinse în faţa uşii un foto­liu mare, sau mai bine zis, ceva care semăna cu un asemenea obiect. Nu vine nimeni aici. Tot ceea ce aveau de luat, au luat.

Străbătură un hol îngust şi o luară la dreapta.

aici este sufrageria, îi arătă triumfător stăpâ­na casei.

în lumina lunii ce cădea prin spărturile mari ale obloanelor, Dimitra văzu puţinele obiecte ale „su­frageriei”. O măsuţă scorojită de lemn, un scaun de răchită şi o canapea cu numeroase rupturi în tapise­ria de piele. Pe ea două pernuţe roşii cu broderii aurii descriau o antiteză tristă şi de prost gust cu acest decor sărăcăcios şi întunecat, ca un machiaj strident aplicat pe o faţă plină de riduri. Pe podea era întins un preş colorat, din cele care se aştern pe la sate.

nu-i aşa că-i bine? întrebă mulţumită necu­noscuta. Ţi-am spus, am fost norocoasă.

Dimitra nu vorbi. În minte îi veni o altă sufrage­rie. Cea care ar fi primit-o dacă totul ar fi fost altfel… un covor cafeniu şi cald, lemnul de fag care mirosea frumos, aşternuturile roşii cu franjuri, toate curate, îngrijite de mâinile mamei sale.

stai jos! Îi spuse necunoscuta. Nu-ţi place?

Dimitra se aşeză pe canapeaua jupuită.

se pare că… tu eşti ieşită din palate… Dar ce facem… Dormi în noaptea asta aici, iar mâine poţi găsi ceva mai bun.

sunt foarte bine, o asigură cât se poate de convingător Dimitra.

Necunoscuta zâmbi.

întinde-te. Eşti obosită. Era gata să cazi de pe bancă din cauza somnului. Nu-ţi fie teamă. Sunt moi. Ai şi perne în spatele tău.

îşi întinse trupul ascultătoare. Aşternuturile chiar erau moi şi Voia să doarmă, dar teama îi ţinea ochii larg deschişi.

nu-ţi fie teamă! Îi spuse iarăşi tânăra necunoscută.

Ea se aşeză jos în faţa sa, încrucişându-şi picioa­rele pe preş.

Dimitra privea distrată cerul pătrat care lumina prin fereastra deschisă.

e o noapte frumoasă, comentă tânăra. Plină de stele. Îmi place să privesc stelele. Atunci când cade una, se spune, să-ţi pui o dorinţă. Eu mă uit mereu la acea stea singuratică. Priveşte cum străluceşte. Ea nu cade niciodată. E mereu acolo, la locul ei.

aceea n-o să cadă, spuse încet Dimitra. E lu­ceafărul.

ştiu. M-a învăţat un prieten care se tot holba la cer. Acum s-a dus acolo, zise ciudat. Acela care străluceşte este luceafărul. Iar vizavi e Ursa Mare şi Sirius, arătă străbătând cerul cu degetul ridicat.

invers, o corectă Dimitra. În stânga e Ursa Mare, iar în dreapta Sirius.

bravo! Tu ştii multe. Eşti savantă, comentă cu naivitate necunoscuta.

Aceste cuvinte o loviră pe Dimitra în inimă ca un cuţit.

îşi întoarse capul şi îşi acoperi ochii ca să se pre­facă în sfârşit că adoarme, să termine discuţia. Ste­lele o dureau.

a căzut una, spuse fata necunoscută. Pune-ţi o dorinţă!

O dorinţă… Să-şi pună o dorinţă… Dacă ar fi putut întoarce timpul, să privească iarăşi stelele de pe balconul casei sale, să plece din nou la Illinois, să se întoarcă acasă cu adevărat savantă…

Lacrimile îi umplură ochii.

Necunoscuta privea încă cerul îmbrăcat în ste­le. Îşi acoperii genunchii cu mâinile şi începu să cânte uşor.

Dimitra îşi puse palmele pe obraji.

îşi închise strâns ochii ca să nu i se vadă lacri­mile. Încetul cu încetul, în murmurul liniştit al tine­rei necunoscute care o găzduia, sub stelele care se reflectau în spatele pleoapelor închise, adormi.

Capitolul XXVI

îngeri fără adăpost

Când îşi deschise ochii, soarele scălda lumea în razele lui. Se ridică pe canapea. Privi cu­tremurată în jur.

bună dimineaţa! Nu-ţi fie teamă! Eşti aici, în casa mea. Am venit ieri împreună, o linişti necunos­cuta, limpezindu-i confuzia de moment.

Dimitra îi dădu bună dimineaţa stânjenită. În umina care cădea acum neîmpiedicată în came­ra sărăcăcioasă, avea ocazia în sfârşit s-o vadă mai bine. Era tânără, mult mai tânără decât îşi imagi­nase ieri. Mai exact era aproape un copil. O trădau ochii care priveau cu ciudatele semne de întrebare ale adolescenţei. Ochi mari, negri ca noaptea, cum observase din seara trecută, care luceau bizar şi, din când în când, se pierdeau privind în gol.

Stătea pe podea, ca şi ieri seară, cu picioarele în­crucişate pe preş, de parcă nu s-ar fi mişcat de acolo.

Dimitra observă îngrijorată, cu luciditatea minţii ei proaspăt trezite, că în cameră nu mai era altă canapea.

ai dormit bine? o întrebă necunoscuta.

dar tu? întrebă amorţită. Tu unde ai dormit?

eu aici, zise nepăsătoare, arătându-i cu natu­raleţe preşul. Nu te îngrijora pentru mine. Eu sunt învăţată să dorm unde găsesc. Am dormit şi pe ban­că, şi pe trotuar, şi sub stelele la care ne-am uitat ieri. În felul acesta am învăţat să le privesc.

nu trebuia să se întâmple asta, spuse supăra­tă Dimitra.

ţi-am spus, nu te îngrijora pentru mine. Eu sunt foarte bine. Aici am şi acoperiş, şi preş. Con­fortabil. Însă tu n-ai fi rezistat. Tu ai sânge albastru. Se vede.

Dimitra privi în jurul ei cu stânjeneală şi ruşi­ne. Niciodată nu-şi închipuise că un preş murdar şi o cocioabă însemna confort pentru un suflet ome­nesc. Saltelele de puf din Illinois, covoarele scumpe pe care le schimba pentru a-şi alunga plictiseala, i se păreau acum respingătoare şi îi făureau sentimente de vinovăţie. Îşi duse mâna la stomac.

cred că ţi-e foame, trase concluzia necunos­cuta. Din păcate hotelul meu nu dispune de mic de­jun. Deşi e aproape prânzul.

Dimitra îşi deschise geanta, străduindu-se să-şi ascundă neliniştea. Privi nerăbdătoare. Erau toate acolo, neatinse. Necunoscuta zâmbi.

Se ridică dintr-odată de pe canapea. Îşi aranjă oarecum părul şi hainele.

unde mergi? întrebă neliniştită necunoscuta. Pleci?

mă duc să aduc micul dejun, răspunse ea, şi ieşi repede.

Şi-a lăsat geamantanul acolo.

Intră în prima brutărie pe care o întâlni. Trebuia să răsplătească ospitalitatea ce i se oferise. S-o hrănească pe fata din Omonia, care se purtase cu multă generozitate.

Se făcuse coadă în faţa coşurilor pline şi a tăvicare-i îmbiau nasul. Pâini, batoane, cornuri, plăcinte, îi chinuiau fără milă stomacul gol. Trebuia să cheltuiască cu cumpătare. Vremea belşugului trecuse fără putinţă de întoarcere.

Luă un covrig simplu pentru ea numai bun pentru a-şi amăgi foamea şi o plăcintă cu brânză ţărănească, săţioasă, pentru gazda ei scheletică.

Se grăbea să se întoarcă. Mergea repede. O găsi pe tânără aşezată în acelaşi loc, privind în gol.

Lăsă plăcinta cu brânză lângă ea, pe măsuţă. Ea se aşeză pe canapea.

poftă bună! Îi ură.

Necunoscuta îşi căscă ochii.

plăcintă cu brânză! strigă.

O privi cu mirare, ca şi când ar fi fost ceva rar. Dădu s-o apuce lacomă, dar se opri.

dar tu? o întrebă văzând covrigul rotund al Dimitrei.

eu nu mănânc plăcinte cu brânză. Îmi cade greu la stomac, se justifică cu îndemânare Dimitra. Mănâncă! Nu te uita la ea.

Necunoscuta smulse nerăbdătoare punga unsă şi muşcă adânc din plăcinta cu brânză mult râvnită, Mânca lacom, ca o bulimică. Muşca dumicaţi mari, iar apoi mesteca cu desfătare, umflându-se în obraji şi învârtind dumicatul prin toată gura, ca şi cum ar fi vrut să absoarbă cu fiecare celulă a cerului gurii gustul brânzii.

Dimitrei îi venea să plângă. Acolo, departe de opulenţa păcătoasă a Illinois-ului şi de blândeţea pro­tectoare a casei părinteşti, era o altă lume, fără adăpost, fără mâncare, pe care ea n-o cunoscuse niciodată.

ţi-a plăcut? întrebă stânjenită, doar ca să spu­nă ceva.

mmm… făcu necunoscuta. De mult timp n-am mai mâncat asemenea bunătate. Îţi mulţu­mesc! Îţi mulţumesc mult!

de cât timp stai aici? întrebă Dimitra.

ştiu eu? răspunse fata, aşteptând să înghită. De vreo şase luni. În februarie, dacă-mi amintesc bine, a murit bătrâna Despina. Era ger, spuse, umplându-şi iarăşi gura.

stai de mult pe străzi? întrebă Dimitra, dar imediat regretă. Devenea indiscretă. De fapt, se gră­bi să se corecteze, vorbim de ieri şi nici n-am făcut prezentările.

aşa e, dădu din cap necunoscuta, care se în­veselise evident, după fericirea nesperată a plăcin­tei cu brânză. Nici nu ne-am spus numele. Cum te cheamă?

dimitra.

pe mine Iosefina.

Iosefina? Rar nume, ciudat. Şi bunica ta s-o fi numit aşa…

bunica mea? râse Iosefina. De unde să ştiu cum o chema pe bunica? Nici pe mama nu ştiu cum o chema.

Dimitra se simţea ca şi când ar fi primit un pumn în piept.

nu ştiu de ce mi-au pus acest nume, continuă fata, lingându-şi degetele după plăcinta cu brânză mâncată. Oricum, de când îmi aduc aminte Iosefina mă strigau. Am crescut la o fundaţie.

Dimitra tăcu stânjenită.

m-au aruncat pe drum. Sunt pe străzi de când m-am născut. Sau mai bine zis, la gunoi, se corectă.

Dimitra o privi îngrozită.

da, ştiu, sună ciudat, continuă netulburată Iosefina, dar acolo am fost găsită. Într-un coş de gu­mă. Mama m-a aruncat acolo, nou-născută, într-o sacoşă. Se pare că a vrut să scape de mine. Dar nu i-am făcut plăcerea asta. Am început să plâng.

Dimitra se tulbură. Se chinuia să-şi curme orice expresie a feţei, ca să nu se vadă repulsia pe care o simţea.

sigur mama ta a avut probleme. N-a fost într-o situaţie bună.

poate. Cine ştie? zise Iosefina ridicând din umeri. N-am cunoscut-o niciodată. Au dus-o la în­chisoare. Iar pe mine m-au închis într-o fundaţie.

între ele se lăsă o tăcere stânjenitoare. Dimitra îşi pierdea cuvintele, gândurile.

numele tatălui meu este „Necunoscut”, con­tinuă fata ironic. Mereu am citit asta pe acte. „Tatăl necunoscut.”

ai mers la şcoală? întrebă încet Dimitra, care se tulbura din ce în ce mai mult.

am mers până când am fugit de la fundaţie.

ai fugit de la fundaţie! De ce? strigă instinctiv Dimitra. Nu trebuia.

Iosefina o privi ciudat.

se vede că n-ai fost într-o fundaţie, spuse. E lucru sigur. Nu ştii ce înseamnă o fundaţie.

într-adevăr, nu ştiu, se justifică Dimitra. Dar bănuiesc că acolo ar fi fost mai bine decât pe străzi. Măcar aveai un adăpost şi o farfurie cu mâncare asi­gurate.

Iosefina se strâmbă cu repulsie.

cât de bine se vede că eşti aristocrată! Ştii des­pre fundaţii doar de la televizor. Copii bine îmbrăcaţi în leagăne frumoase şi în locuri împodobite cu jucă­rii. Aşa ne prezentau când veneau ziariştii. Adică, să nu fiu nedreaptă. La prima fundaţie era bine. Am stat acolo până la unsprezece ani. Aveam şi căldură, şi jucării, şi o farfurie cu mâncare, cum spui tu, şi ne îngrijeau bine. Cât se putea de bine. Aveam şi o pri­etenă, Anthea. Eram foarte apropiate, nedespărţite. Ne jucam, mâncam, dormeam împreună, în acelaşi salon. Şi la şcoală eram mereu împreună. Eram co­lege de şcoală. Dar Anthea a fost adoptată. Au venit părinţii ei adoptivi şi au luat-o. Plângeam nemân­gâiată. Voiam să mă ia şi pe mine, să fim împreună. Dar nu se putea. Aşa îmi spuneau la fundaţie. An­thea avea acum familia ei. Aşteptam să mă adopte şi pe mine, să am propria familie. Toţi asta aşteptam la fundaţie. Să ne adopte. Adopţia era visul nostru de aur, bagheta magică care ne transforma din copii de orfelinat, anonimi, în copii cu familie, unici şi preţioşi pentru părinţii lor. Urma să avem mamă, tată, jucării doar ale noastre, haine cumpărate din maga­zine, precum colegele noastre de la şcoală.

însă am aşteptat în zadar. Pe mine nu m-au adoptat. Veneau şi plecau mame zâmbitoare, bine îmbrăcate, având în ochi dorinţa de a îmbrăţişa co­pii, taţi care strângeau cu încurajare mâinile copi­ilor. Ne priveau ca pe nişte păpuşi în vitrină, însă niciodată nu m-au ales pe mine. Mereu alegeau o fată sau un băiat de lângă mine.

Ca să spunem adevărul, şi eu eram de vină, eram sălbatică, posomorâtă. Ei îmi zâmbeau şi eu îi priveam bănuitoare. Dădeau să mă mângâie şi mă crispam ca o pisică sălbatică, gata de atac. Cum să mă aleagă? Vezi bine, în capul meu rămăsese An­thea. Voiam ca părinţii ei să vină să mă ia. La fun­daţie ne spuneau „surori”, deci de ce să ne despar­tă… mă gândeam. Şi făceam pe capricioasa în faţa tuturor familiilor „străine”, cu speranţa să fiu dusă lângă Anthea. Pentru că mergeam încă împreună la şcoală. O vedeam bine îmbrăcată, zâmbitoare. In­vidiam caietele ei noi cu coperte lucioase, caserola cu mâncare pe care o avea mereu în ghiozdan, îmi dădea şi mie şi îmi spunea cât de mult o iubeşte noua ei mamă şi cum în fiecare zi o ruga să-i dea o surioară şi surioara aceasta să fiu eu, „sora” ei de la fundaţie. Şi zicea că mama ei voia şi că o să-i spu­nă şi tatălui, doar să am răbdare, să aştept, spunea Anthea. Înţelegi situaţia. Visuri, închipuiri de copil, din acelea care nu devin niciodată realitate. Fiindcă realitatea era foarte diferită. Dar să nu intru în amănunte. Te-am plictisit, oftă ea.

nu, nu, n-am nicio problemă. Vorbeşte, spu­ne-mi ce vrei, o încurajă Dimitra. Voia să asculte continuarea…

apoi a venit o sărăcie şi fundaţia a dat fali­ment, continuă Iosefina. Ne-au împrăştiat prin alte părţi. Fiecare cu soarta lui. Iar soarta mea a fost me­reu rea. M-au aruncat într-o închisoare, într-un iad, zise, închizându-şi ochii cu repulsie.

îşi masă umerii ca şi când i-ar fi fost frig.

ce să-ţi spun… o temniţă, Alcatraz… Pereţi mucegăiţi, gândaci… O cameră strâmtă ca o colivie şi în ea înghesuiţi zece, doisprezece copii, fete şi bă­ieţi. Jumătate dormeau în paturi şi jumătate pe jos, pe saltele. Făceam cu rândul: o noapte eu în pat, o noapte tu. Şi era o igrasie de-ţi înţepeneau oasele.

Acolo m-am sălbăticit şi mai tare. Ne îngrijeau nişte femei reci, nişte acrituri. Ne priveau cu scârbă, cu dispreţ. Erau şi copii din alte ţări, nu doar greci, şi asta făcea lucrurile şi mai rele. Ne îngrijeau din obligaţie, ca să-şi scoată pâinea. Ochii li se acriseră de plictiseală şi de oboseală, o oboseală provocată de vieţile lor chinuite. Cine ştie ce eşecuri trăise fi­ecare. Iar noi nu eram tocmai îngeri. Le măcinam nervii şi ele ne omorau în bătaie. Nimeni nu le recla­ma. Cui îi păsa de copiii din gunoaie? zise şi iarăşi îşi închise ochii tremurând.

Dar să nu te plictisesc cu atâtea. Nu vreau să-mi amintesc. Şi nici ţie nu ţi-ar plăcea să le asculţi. Era ca în lagărele de la Auschwitz, despre care ne vor­biseră la şcoală. Am fost supusă la tot felul de pe­depse: izolare, muncă silnică, tot ce vrei. Voiau să mă cuminţească, dar n-au reuşit. Nici la fundaţie, nici la şcoală. Şi acolo eram răzvrătită. Furam tot ce-mi plăcea şi făceam dezordine în clasă. La început m-au luat cu binişorul, dar nu s-a întâmplat ni­mic. Apoi mă trimiteau la fundaţie, eliminându-mă pentru câteva zile de la şcoală. Căutau psiholog să mă consilieze, dar nu găseau. Odată m-au lăsat re­petentă. Mă simţeam ca o oaie neagră. Ştiam că eu sunt de vină, însă tot uram şcoala, şi cu cât o uram, cu atât dădeam cu bâta-n baltă. Îmi plăcea să se preocupe toţi de mine, să vorbească cu mine.

Oftă, plecându-şi capul,

nu sunt mândră de mine. Deloc mândră.

Ochii i se posomorâră.

în fine… O singură dată m-am simţit mândră, zise, şi vocea i se înveseli. Asta o să ţi-o spun. Da, m-am simţit mândră, chiar dacă am plătit scump, chiar dacă a fost picătura care a umplut toate pa­harele şi m-a adus aici. N-o să regret niciodată. Am înjurat-o pe directoarea fundaţiei. Am făcut-o de sus şi până jos ca pe o albie de porci. I-am strigat că e nebună şi că are nevoie de psihiatru şi altele, pe care nu trebuie să le auzi. N-am făcut-o pentru mine. Am făcut-o pentru acel sărman, Klodian. Era un orfan albanez, de opt ani, nou în lagărul nostru. Era neîndemânatic, sărmanul, tot ce lua în mână strica, chiar dacă nu voia. Şi acea femeie crudă îl chinuia. Îl trăgea de urechi, îl bătea şi urla la el ca o isterică. Într-o zi, pe la amiază, am auzit plânsul lui cutremurător. AVeam şaisprezece ani. Şi n-am mai suportat. Am năvălit în birou şi am înjurat-o cum merita. I-am spus c-o voi reclama la poliţie, că va chema televiziunile şi îi voi arunca pe toţi în aer. Îţi poţi imagina ce s-a întâmplat… Dezastru! M-au ameninţat că o să redacteze un raport şi o să mă tri­mită la Şcoala de Corecţie, pentru reeducare, pentru micile furturi pe care le comisesem. Furasem nişte reviste şi ciocolate de la chioşcul de vizavi şi chioşcarul voia să-mi facă reclamaţie. Cu greu l-au oprit

M-au închis la izolare, singură într-o cameră, se­parată de ceilalţi copii. Şi acolo m-am hotărât. Aveam să fug. Aveam să evadez din închisoare, înainte de a mă arunca în alta şi mai rea. Ameninţările lor în le­gătură cu Şcoala de Corecţie mă înspăimântau. Dar simţeam în mine o mândrie, o putere. Apărasem un copil pe care-l nedreptăţeau, mă ridicasem împotri­va nedreptăţii. Le era frică de mine şi de aceea voiau să mă defăimeze. Şi asta îmi dădea o putere, o sigu­ranţă. Aveam să plec de acolo şi să stau singură, li­beră. Am găsit ocazia şi am evadat. Aşteptasem asta, îmi dăduseră sarcina de a goli coşurile de gunoi din toalete şi de a arunca pungile negre de plastic la ghena de gunoi, ca şi când voiau să-mi amintească de unde am plecat. Într-o dimineaţă am mers la ghena de gunoi, care se afla la o stradă mai jos, şi nu m-am mai întors. Nici nu cred că m-au căutat. Eram singu­ră şi liberă. Pasăre liberă. Acum cred că înţelegi de ce e mai bine pe străzi, încheie ea.

Dimitra a ascultat toată povestea ei şocată şi tă­cută. Îşi dădea seama că viaţa iosefinei fusese foar­te dură, chinuitoare ca un bici care cădea neîncetat asupra ei.

şi cum supravieţuiesc păsările libere pe străzi? ântrebă încet.

nu vezi? Mănâncă ce găsesc, glumi Iosefina. Când eşti în apă, trebuie să înoţi, să stai la supra­faţă. N-ai altă alegere. Am făcut ce-am putut ca să supravieţuiesc. Am lucrat. Am lucrat peste tot, zise ciudat. Şi să-ţi spun ceva, oricât de crudă ar fi viaţa cu tine, mereu ai nevoie de o bucurie, spuse şi mai ciudat. Fie şi doar o mulţumire. Altminteri n-o scoţi la capăt.

Dimitra privi neliniştită. Nu voia să-şi închipuie ce înţelegea Iosefina prin ultimele cuvinte, deşi simţea asta, o văzuse de la început…

Aceea tăcu dintr-odată şi privi iarăşi distrată în gol.

am vorbit destul despre mine. Dar tu? zise ndreptându-şi întrebător ochii spre tânăra pe care o găzduia.

eu… eu ce? se tulbură Dimitra.

vreau să zic tu… ai fugit? Ai evadat şi tu? în­trebă Iosefina, privind spre geamantanul ei neatins. Ai avut casă, familie?

da, dădu din cap fără chef.

şi ai plecat. La ce-ţi trebuiau! dădu din cap aprobator. Când eram la fundaţie invidiam toţi copiii care aveau familie. Îi consideram prinţi, ca ace­ia din poveşti. Însă când am ajuns pe străzi mi-am schimbat părerea. Ştii câţi prinţi am văzut rătăcind pe drumuri, fără adăpost? îmi spuneau poveştile lor şi mă îngrozeam… Pe unul îl opărise mama lui când era mic, pe alta o necinstise chiar tatăl ei. Toţi acei copii umblau pe străzi. Fugiseră ca să scape.

Am ajuns să mă fericesc pe mine, care nu am fami­lie. Poate că aşa ai păţit şi tu, oftă, altfel de ce să fii astăzi aici! Cred că te-au maltratat, te-au chinuit…

nu! strigă tulburată Dimitra. Nu!

îşi închise instinctiv ochii. Degetele îi tremurau.

nu, nu m-a chinuit nimeni, spuse iarăşi apăsat. Îi era imposibil să nu strige această negare. Să permită să se spună această nedreptate despre fa­milia ei. Amintirile, imaginile, îi străpungeau su­fletul ca o sabie. Mângâierile calde ale mamei sale, şemineul care mocnea posomorât în nopţile geroase de iarnă însoţind glasul blând care o plimba prin lumea poveştilor, mirosurile care ieşeau din bucă­tărie îmbiindu-i nasul, sărutul evlavios de pe frun­te, atent să n-o trezească, pătura pufoasă pe care i-o trăgea uşor pe umeri, ca să nu-i fie frig, beculeţele pe care le privea în bradul de Crăciun, pentru că-i aminteau de stelele care dansau, mâinile groase puternice şi solide ale tatălui, care o ridicau în sus „draga mea” şi „fetiţa mea” rostite de atâtea ori…

Ochii i se umplură de lacrimi.

bine, bine, iartă-mă. N-am vrut să te jignesc strigă regretând Iosefina. Ştiu, tu ai crescut cu de toate. Se vede. Eşti dintr-o familie bună… Dar la ce bun, zise iarăşi înăbuşit, ca şi când ar fi vorbit sin­gură. Am cunoscut şi din ăştia. Copii plictisiţi, con­fuzi, care fug pe străzi ca să găsească puţină mulţu­mire. Să-şi ridice puţin adrenalina. S-au plictisit de bogăţiile lor. Şi nimeni nu s-a ocupat de ei. Părinţii lor alergau zi şi noapte ca să-şi înmulţească banii. La ce bun? Orice ai face, n-o scoţi la capăt cu această viaţă mizerabilă, zise calm, ca şi cum ar fi vorbit ca pentru sine. Eşti şi tu o aristocrată orfană care a fost neglijată, murmură încet.

însă Dimitra plângea. Plângea în hohote. Acel monolog o rănea. Îi anula orice circumstanţă atenu­antă. Nimeni n-o maltratase. Nimeni n-o neglijase. Dacă ar fi ştiut Iosefina… Doar dacă ar fi ştiut. Dacă ar fi ştiut că tatăl ei o vedea rar nu pentru că alerga să-şi înmulţească averea, cum spunea ea, ci pentru că veghea ca să salveze o viaţă, multe vieţi… Dacă ar fi ştiut cum se întorcea obosit, epuizat, şi totuşi întreba cu dor: „Unde sunt copiii?”. Însă Iosefina nu Ştia. Nu îndrăznea să-i spună.

n-am fost neglijată, Iosefina, spuse doar, printre lacrimi.

bine, bine, nu te purta aşa. Eu sunt de vină. Nu trebuia să insist atât cu întrebările. Ştiu, rănile sunt proaspete. Şi despre rănile proaspete nu se dis­cută. Ai avut motivele tale pentru care ai plecat, zise ascultând neîncrezătoare nenumăratele ei negări. Dar acum, ce s-a întâmplat s-a întâmplat. Trebuie să continui, să stai pe propriile picioare.

Dimitra îşi şterse faţa cu palmele. Se ridică dintr-odată în picioare, de parcă vorbele iosefinei erau poruncă. Se uită la ceas. Apoi la uşă.

unde te duci? întrebă neliniştită Iosefina.

Dimitra ridică din umeri.

trebuie să plec, spuse stânjenită. Să-mi găsesc slujbă.

da, dar până o s-o găseşti nu-i cea mai bună idee să stai fără adăpost. Uite, poţi rămâne cât vrei aici.

O privi cu recunoştinţă. Era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla în momentul acela. Şi Iosefina o privea cu bunătate, cu mângâiere.

Se aşeză încet pe canapea.

îţi mulţumesc mult, foarte mult. Eşti o fată foarte bună, Iosefina, şopti cald.

fată bună, se strâmbă Iosefina. De mulţi am nu mi-a spus cineva asta. Dacă mi-or fi spus-o vre­odată. Dar, în sfârşit, îţi mulţumesc. Mi-e teamă c-o să-ţi schimbi părerea, zise, şi o umbră îi înnoură ochii.

Dimitra dădu din cap dezaprobator. Iosefina era o fată bună, orice ar fi spus. În ochii ei era o ero­ină chinuită, un înger cu aripile frânte. Nu cunos­cuse niciodată mângâierea, blândeţea, îmbrăţişarea toate cele pe care le cunoscuse ea.

îşi plecă privirea cu vinovăţie. Le avusese pe toate şi le aruncase. Mâinile îi apucară nerăbdătoa­re geamantanul. Căuta insistent. Scoase icoana Mai­cii Domnului de la Betleem, icoana mică de lemn dăruită de mama ei, ca şi când ar fi căutat să aibă ceva din cele la care renunţase. Singurul lucru care-i rămăsese. O ţinea strâns. Privirea se opri asupra ei. Maica Domnului de la Betleem zâmbea. Cât de mult semăna cu mama ei! Pentru o clipă i se păru că este chiar ea cea care-i zâmbea din icoană.

o icoană, ghici Iosefina, şi se aplecă spontan în faţă.

La fel de spontan Dimitra întoarse icoana spre ea. maica Domnului! strigă Iosefina, închinându-se. Se ridică instinctiv şi se aşeză lângă Dimitra.

ce frumoasă e! spuse aproape copilăreşte, ciudată icoană. N-am mai văzut-o.

e Maica Domnului de la Betleem. Se află acolo deasupra peşterii Naşterii Domnului.

ai fost acolo? îşi căscă ochii Iosefina.

nu, zâmbi Dimitra. A fost mama. Ea mi-a dat-o, zise încet, plecându-şi capul.

mama ta… murmură Iosefina.

Privi îngândurată.

mama ta… spuse iarăşi.

O tristeţe îi făcu vocea din ce în ce mai înceată.

Dimitra rămase tăcută. Regretă. Nu trebuia să-i vorbească despre mama ei.

se spune că Maica Domnului este mama noastră, a tuturor, continuă Iosefina. Aşa am auzit odată. Era slujba Acatistului. Am intrat în biserică să mă încălzesc. „Maica Domnului este mama noastră”, zicea preotul.

da, este! o încredinţă cu încurajare Dimitra.

oricum aceasta este o icoană foarte frumoasă. Zâmbeşte… Priveşte cum zâmbeşte. E atât de blân­dă! zise iarăşi, ca un copilaş încântat, Iosefina.

ia-o! spuse cald Dimitra. Ia-o să te păzească! Ţi-o dăruiesc.

Îi întinse iosefinei icoana. O durea că se desparte de ea, dar voia să i-o dăruiască iosefinei. Era mai îndurerată, mai lipsită decât ea, merita mai mult s-o Păstreze ea.

Dar Iosefina se dădu înapoi cu reţinere.

nu! spuse hotărâtă. Nu trebuie să mi-o dăru­ieşti. E de la mama ta.

Între ele se lăsă o tăcere stânjenitoare, apăsătoa­re şi neplăcută.

s-a înserat, zise peste puţin Dimitra, privind prin fereastra deschisă. Nici nu mi-am dat seama.

Stomacul, care i se strânsese ca un pumn şi o durea, spunea mai degrabă invers, însă îl ignora de nevoie. Iosefina părea că-l ignoră fără greutate.

Dar tânăra ei prietenă privea neliniştită la cerul posomorât.

uite, eu acum o să plec, spuse cu nerăbdare Tu culcă-te, relaxează-te. Fă ce vrei. Nu-i nevoie să mă aştepţi. Eşti în siguranţă.

unde mergi? întrebă îngrijorată Dimitra. Iosefina zâmbi.

uite, am nişte prieteni. Trebuie să-i văd. Tu nu te îngrijora. Nu-ţi fie teamă. O să ies puţin şi apoi mă întorc.

pot veni cu tine? vru să spună, dar nu apucă.

Tânăra fată se ridică fulgerător de lângă ea şi alunecă pe uşă ca o umbră.

Dimitra rămase singură. Singură în acea cocioa­bă, care, fără Iosefina, părea insuportabil de tristă şi posomorâtă. Unde s-o fi dus Iosefina?

Inima îi tremura. Parcă i-ar fi şoptit chiar ea răs­punsul pe care-l bănuia. Se ghemui pe canapea, ca atunci când era mică şi se temea. Îşi puse mâinile în jurul genunchilor. Mintea îi ţesea unul câte unul crâmpeiele vieţii pe care o auzise. O fată orfană, traumatizată, fără cămin, crescută nicăieri. O fată singură pe străzi, fără apărare, fără pic de bucurie. „Toţi avem nevoie şi de o bucurie”, îi spusese…

337

fată fără familie. Fără un tată care să-i spună cu severitate „nu”, fără o mamă care s-o ia în braţe, slăbănoagă, cu ochii obosiţi, cu vocea bâlbâită.

Se tulbură. Pentru o clipă vru să sară ca un arc, să fugă repede pe uşa aceea. Să nu vadă nimic, să nu se implice. Îi era frică. În aceeaşi clipă voia să rămână chiar acolo. Să vadă, să se implice. Să întindă o mână de ajutor. Să facă ceva pentru acea copilă. Ştia unde se dusese Iosefina…

Simţi o durere în inimă, puternică şi ustură­toare. O ardea, dar o şi izbăvea. Era ca o răsuflare răcoroasă, peste toate cele care o sufocau. Simţea că iubeşte pe cineva. Pentru prima dată după atâ­ţia ani în care sufletul ei se întemniţase în iubirea bolnăvicioasă şi dependentă pentru Jonathan, pu­tea iarăşi să iubească. Firesc. Pe deplin. Sentimentul ei amorţit, acoperit de grămezi de noroi şi egoism ieftin, acum învia iarăşi. Iosefina, copilul nedreptă­ţit al străzii, creştea în ochii ei… Micşora sinele său umflat, îl înghiţea izbăvitor.

Scoase icoana Maicii Domnului de la Betleem. O puse pe genunchii lipiţi. „Păzeşte-o pe Iosefina”, începu să şoptească. „Păzeşte-o pe Iosefina, Maica Domnului.” Tremura şi îi vorbea Maicii Domnului, dorindu-şi îmbrăţişarea ei maternă.

Noaptea trecea repede. Aproape că adormise adresându-i Maicii Domnului de la Betleem aceeaşi rugăciune puternică, „Păzeşte-o pe Iosefina”, când uşa scârţâi. Se întinse în grabă pe canapea şi se pre­făcea că doarme. Îşi reţinea cu greu răsuflarea. Ini­ma i se strângea. Un miros ciudat se împrăştie în cameră. Era ceva ca un fum. Deschise ochii pe furiş, cu atenţie. Iosefina se clătina… O epavă umană. Într-o mână ţinea sticla care mirosea intens. Dintre dege­tele mâinii celeilalte ieşeau inele de fum alb. Vise şi coşmaruri umpluseră camera. Pentru o clipă i se păru că miroase a spirt.

închise ochii cu repulsie. Îi era frică. Mâine avea să plece de acolo. Însă îi şi păsa pentru fată. Mâine avea să rămână acolo.

îi era frică şi iubea. Iubea şi îi era frică. Şi plângea.

Lacrimi fierbinţi, cu greu înăbuşite şi mute, îi udau faţa. Voia să facă ceva, să se prindă de unde­va, să îmbrăţişeze pe cineva, ca să simtă siguranţă.

Strânse icoana Maicii Domnului de la Betleem. O lipi de ea, de inimă.

„Maica Domnului! Măicuţa mea! Ajută-mă! Ajută-mă, Măicuţa mea!”

Toate sentimentele durere şi frică şi nelinişte, vinovăţie şi dragoste şi deznădejde deveniseră un strigăt, un strigăt de copil la Maica lui Dumnezeu.

„Ajută-mă, Măicuţa mea!”

Pentru o clipă se gândi cât de schimbate trebuie să fi fost acum toate cele din familia ei. Erau liniştite şi fericite. Hristina dormea cu visul fericit al căsăto­riei. Poate că deja se căsătorise.

La drept vorbind se gândi poate că, dacă ar fi văzut-o după atâţia ani pe sora ei cea mică, n-ar fi recunoscut-o…

„Ajută-mă, Maica Domnului”, murmură iarăşi, în vreme ce Iosefina se clătina ameţită în faţa ei.

Capitolul XXVII

Lupta pentru viaţă

Luna august îşi arăta zorile noii sale zile, pregătindu-şi năduful.

Dimitra adormise greu, răpusă de lacrimi şi oboseală. Se apropia prânzul, când s-a trezit. Iosefina o privi liniştită.

ai dormit mult, zise.

Se ridică încet. Liniştea somnului fu repede înocuită cu neliniştea minţii ei treze. Se uită cu îngrijorare la Iosefina. Era ca ieri. Se întorsese din călăto­riile ei amăgitoare şi primejdioase.

ai dormit bine? întrebă aceea fără griji. Ai avut şi icoana în braţe. Ţi-a fost teamă. Dar ai văzut? Nu s-a întâmplat nimic. Ţi-am spus, eşti în siguranţă aici.

dar tu? întrebă Dimitra.

eu ce?

tu eşti în siguranţă? Eşti bine?

Foarte bine, răspunse laconic Iosefina, după care tăcu.

Dimitra se ridică. Îşi aranjă cât de cât părul cu mâna. Trebuia în sfârşit să deschidă geamantanul ace­la. Să-şi scoată pieptenul, cămaşa de noapte, hainele.

Merse la baie. Se spălă cum putu la robinetul aproape stricat. Îşi privi chipul în oglinda murdară Arăta rău.

Iosefina, unde putem face baie? strigă. Unde ne putem spăla hainele?

aici, aşa cum poţi. Dacă nu poţi, este la pri­mărie o secţie pentru cei fără adăpost. Te vor ajuta.

da, bine, murmură Dimitra.

După şocul durerii de ieri simţea nevoia să ac­ţioneze practic, să se agaţe de viaţă. Îşi luă geanta şi ieşi afară grăbită.

unde mergi?

trebuie să mâncăm ceva.

Trebuiau să supravieţuiască. Numără înspăi­mântată suma mică de bani care-i rămăsese după al doilea covrig şi a doua plăcintă cu brânză.

„Trebuie să găsesc ceva de lucru”, murmură disperată. „Trebuie neapărat să găsesc ceva de lucru.

Mintea îi lucra repede. Trebuia să lucreze fe­meie de serviciu, servitoare, orice. „O slujbă cinsti­tă, curată”, se gândea insistent. Mai ales curată. Să strângă câţiva bani cu demnitate, dacă voia să se ajute pe sine şi pe prietena ei.

Iosefina o aştepta ca întotdeauna în acelaşi loc, afundată într-o inerţie leneşă.

nu-mi aduce în fiecare zi plăcintă cu brânză. O să rămâi fără bani, zise când Dimitra îi dădu ia­răşi plăcinta cu brânză.

trebuie să găsesc de lucru, Iosefina. Trebuie neapărat să găsesc ceva de lucru.

trebuie, dar cum?

nu ştiu. O să ies afară. O să mă uit pe anunsarile din staţii, de pe stâlpi, de oriunde. Tu nu ştii imic despre asta?

Iosefina ridică nepăsătoare din umeri. Dar peste puţin îşi învârti privirea, ca şi când s-ar fi chinuit să-şi amintească ceva.

ascultă, am auzit că se caută femeie de servi­ciu pentru un bloc aici, aproape.

unde ai auzit? încearcă să-ţi aminteşti, Iosefina, insistă Dimitra.

cred că la alimentară, la o stradă mai încolo.

Dimitra sări în picioare.

am plecat.

Avea să alerge acolo. Poate că era o ocazie bună, de care trebuia să profite. Toate instinctele i se acti­vaseră. Erau în alertă. Îşi aminti fulgerător ce se în­tâmplase cu cincisprezece ani în urmă. Atunci când descoperise bursa de la Illinois pe ecranul compu­terului. Toate celulele ei, corpul şi mintea, s-au con­centrat pe acel dar neaşteptat. „E la fel ca tine, Pe­tros. A luat încăpăţânarea şi fermitatea ta”, o auzise pe mama ei. Alungă imediat amintirea. Acum avea nevoie doar de acestea, de încăpăţânare şi fermitate, pentru a putea sta pe propriile picioare.

Intră şovăitoare în alimentara mică şi îngustă aflată la o stradă mai jos. Se ruga să fie aceasta. O fe­meie de statură mijlocie, amorţită de căldura verii, stătea la casă făcându-şi plictisită aer cu evantaiul colorat. Părea liniştită, bună. Acum, se gândea Di­mitra, se afla la mila celorlalţi, atârna de bunătatea lor. Privea stânjenită înjur.

ce cauţi, draga mea? întrebă politicoasă femeia

nimic, se bâlbâi, şi imediat se înroşi la faţă. Nu caut să cumpăr ceva. Dar am auzit că aici înjur se caută o femeie de serviciu pentru unul din blo­curi. Undeva aproape locuiesc şi eu. Şi am venit să întreb. Iertaţi-mă, dar am mare nevoie de o slujbă.

Femeia de statură mijlocie îşi deschise larg ochii şi o privi cu atenţie.

eu sunt administratoarea acelui bloc. E chiar cel de deasupra noastră. Căutăm de o lună o femeie de serviciu harnică. Suntem 22 de familii.

sunt pregătită! o întrerupse nerăbdătoare Di­mitra. Puteţi să mă puneţi la încercare. Vă rog! Am mare nevoie de o slujbă.

Se ruga. Implora. Cerşea. Pentru o clipă îşi amin­ti iarăşi de casa ei, de fotoliul din bambus din camera ei de adolescentă… Alungă din nou amintirea.

ştiţi, sunt studentă, continuă pregătită. Şi vreau să-i uşurez pe părinţi de cheltuieli.

Din fericire, se gândi, părea mereu mult mai mică decât era.

vreau să am o slujbă cinstită, încheie.

Puse accent pe ultimul cuvânt.

Femeia o privi cu simpatie.

bine, bine, draga mea. O să ne cunoaştem mai bine. Pari o fată bună. Treci mâine dimineaţă pe aici. Cum te cheamă?

dimitra. Vă mulţumesc mult! strigă ea, şi ieşi fulgerător din magazin.

Străbătu drumul entuziasmată, optimistă. Era un început. Fie şi doar un început… Îi transmise cu exaltare vestea iosefinei, care o privi plictisită şi in­expresivă.

nu te bucuri? o întrebă.

ba da, răspunse simplu.

în dimineaţa următoare, încă înainte ca alimentara să se deschidă, aştepta la uşă. O cunoscu într-adevăr mai bine pe doamna Zoia, administratoarea locului în care avea să facă curăţenie. Avea o fată cam de vârsta Dimitrei, şi doi nepoţei… De aceea o vedea şi pe ea ca pe fata ei. Dimitra plăsmui, ca un alt Odiseu, povestea ei pe care o spuse doamnei Zoia, un amestec de adevăruri şi minciuni. Da, era studentă. Studia Fizica, dar boala mamei sale, care locuia în provincie, o întârziase fără voia ei să-şi ia diploma. Iar acum avea nevoie să lucreze.

Doamna Zoia o privi cu compătimire, iar Di­mitra îşi plecă ruşinată privirea. Dar altă soluţie nu găsea. Doar slujba aceea, pe care se puse s-o facă cât se putea de bine.

Nu-şi putea explica cum de corpul ei epuizat devenise, aşa dintr-odată, puternic, cum uitase de foame, cum de mâinile ei răsfăţate lucrau cu atâta îndemânare.

Doar spăla pe jos cu putere, ştergea minuţios, aproape cu obsesie, balustrada subţire de la mar­ginea scărilor, săpunea pereţii ca şi cum ar fi fost casa ei, ca şi cum ar fi vrut să câştige ceva neapă­rat. Trebuia să câştige acest război, lupta pentru su­pravieţuire, lupta pentru viaţă, aşa cum n-o făcuse atunci. Atunci când îşi pierduse bursa şi dăduse bir cu fugiţii… Freca barele de fier ale balustradei cu şi mai mare încăpăţânare, ca să izgonească amintirea înfrângerii ei… Termină transpirată, dar bucuroasă după trei ore…

Doamna Zoia privi surprinsă.

bravo, draga mea! Mama ta o să fie mândră de tine. Vino să bei puţină apă.

O duse în casă. Îi aduse apă şi o prăjitură. Îi ură toate cele bune.

uite, ia şi asta, zise, şi Dimitra îşi căscă in­voluntar ochii. O bancnotă de cincizeci de euro. Cincizeci de euro întregi!… Acea hârtie portocalie preţioasă căzu în mâinile ei.

e foarte mult, doamnă Zoia, murmură.

Ia-i şi nu vorbi! o întrerupse femeia. Aceştia sunt de la noi. N-o să te nedreptăţim. Suntem oa­meni cinstiţi, oameni de treabă. O să-i cunoşti pe toţi cei de aici. O să-ţi dea şi mai mult. Ia-i, draga mea. Ai muncit pentru ei şi îţi trebuie. Nu-ţi fie ruşine.

întinse blând mâna şi o mângâie. Dimitra îşi plecă ochii ca să nu se vadă că lăcrimează.

vă mulţumesc, doamnă Zoia, zise încet. Dacă puteţi, găsiţi-mi şi altă scară. Şi altă slujbă, oricare.

Bunătatea străinilor o încălzea şi simţea recu­noştinţă pentru asta. Strânse în mână bancnota de cincizeci de euro. Îi era teamă să n-o piardă. O iubea mai mult decât orice în clipa aceea, atât de mult în­cât ar fi vrut, dacă s-ar fi putut, s-o păstreze nechel­tuită, ca pe un suvenir. Erau primii ei bani, primul dar câştigat din sudoarea cinstită care încă-i curgea pe frunte. Trecuseră atâţia bani prin mâinile sale, uşor câştigaţi, cumpăraţi cu trupul ei, se gândi şi se Tulbură cu repulsie. Strânse şi mai mult în mână prima bancnotă câştigată cinstit, care n-o făcea să-i fie ruşine. Era mândră şi avea să sărbătorească, ca toţi oamenii care s-au simţit prima oară mândri de sudoarea lor. Se îndreptă hotărâtă spre cofetăria mare şi lu­minată, care-şi etala cu provocare ispitele la vitrină.

tortul acesta mic de îngheţată, dacă se poate cu două linguriţe şi împachetat în ambalaj de cadou.

Dezlegă triumfător panglica aurie care strân­gea cu măiestrie cutia roşie. Iosefina îşi căscă ochii.

ce-i asta?

un dar. Un dar făcut cu primii mei bani. Ia şi mănâncă, zise veselă.

Iosefina îşi băgă bucuroasă linguriţa în crema albă, dar se opri.

Asta nu se poate, Dimitra, spuse supărată. Tu să te trudeşti, să cureţi scările, şi eu să mănânc pe degeaba?

Dimitra fu surprinsă.

cum de te-ai gândit la asta? Dacă-i aşa, atunci şi tu îmi oferi adăpost gratis. Deci suntem chit, glumi ea.

Dar Iosefina nu se bucura.

nu-ţi ofer nimic, Dimitra. Eu n-am adăpostul meu. Eu n-am nimic al meu, nici un euro… Dar şi dacă aş avea, n-aş putea să-ţi ofer nimic, zise ciudat.

voiam să te întreb, Iosefina, cum trăieşti de atâta timp? Vreau să spun, unde găseşti bani? în­drăzni să întrebe timid Dimitra.

Iosefina îşi plecă capul.

ţi-am spus, am făcut multe… Nu sunt îngerul care crezi… M-au dus şi la închisoare, la Eleona, şi zău că acolo era bine. Am făcut şi treburi ciudate. Ţi-am spus. Dar acum am terminat cu acestea. Am găsit un prieten şi-mi dă gratis.

ce-ţi dă? întrebă înspăimântată Dimitra.

mâncare şi unele haine. Ce altceva? spuse Iosefina cu îndemânare şi se ridică privind spre uşă.

acum plec. Cred că mă aşteaptă.

Iosefina, o rugă Dimitra, nu pleca astăzi. Stai să sărbătorim.

am sărbătorit, zise Iosefina, arătând spre tor­tul care aştepta neatins. O să sărbătorim şi mâine Felicitări, Dimitra! spuse şi dispăru din nou ca a umbră.

Dimitra rămase singură. Privea disperată la tor­tul frumos aranjat care se topea trist, murdărind cu­tia decorată. Aşa se topise şi sărbătoarea ei. Fusese curmată dintr-odată de paradisurile false după care alerga Iosefina, pe alei şi prin localuri. Voia iarăşi să alerge după ea, să intre în locaşurile răului, s-o tra­gă de acolo. Trebuia să vorbească cu Iosefina, s-o ia de umeri, s-o zgâlţâie, s-o convingă că viaţa merită trăită. Dar trebuia să acţioneze cu înţelepciune, să aştepte momentul potrivit.

Căută iarăşi icoana Maicii Domnului de la Betleem. O puse pe genunchii lipiţi. „Ajută-mă, Maica Domnului! Luminează-mă! Scapă-mă!” se ruga. Nu suporta s-o aştepte pe Iosefina să se întoarcă din că­lătoriile ei amăgitoare. Oboseala de peste zi îi frânse trupul.

Noua viaţă nesigură de pe străzi lua pe neaştep­tate şi plăcut un ritm agitat şi normal. Doamna Zoia găsise şi altă scară de bloc, acolo aproape. Şi bună­tatea străinilor a fost generoasă cu ea. O familie a lu­at-o servitoare la taverna lor. O alta şi acesta era cel mai bun lucru îi ceru să-l ajute la lecţii pe băiatul ei de unsprezece ani. O plăteau cu mărinimie şi dem­nitate. Nobleţea şi bunele ei maniere i-au câştigat.

Îi părea rău că-i înşela prin minciuna despre mama sa bolnavă, despre familia ei de ţărani fără venituri, Însă se gândea că nu se poate altfel. Ea respecta în­crederea lor. Strângea cu grijă banii pe care-i lua. Îi cheltuia pentru prima oară cu înţelepciune. Se hrănea pe ea şi pe prietena eicât se putea de normal. Trebuia să fie bună de muncă, sănătoasă. Serviciul pentru persoane fără adăpost, întreţinut de Primăria Atenei, s-a dovedit salvator. Acolo putea să facă baie şi să-şi spele rufele, pentru a umbla curată.

încetul cu încetul viaţa dezordonată a stră­zii dobândea o normalitate aproape firească, care permitea dreptul la visare. Număra satisfăcută atentă banii strânşi din sudoarea ei. Erau din ce în ce mai mulţi. Peste două-trei luni, până când va veni iarna, va pleca din cocioaba aceea. Va găsi o căsuţă cât de cât confortabilă. O va lua şi pe Iosefina, fireşte. O va convinge să meargă la un centru de dezintoxicare şi va sta lângă ea. Iosefina va fi salva­tă, va merge la şcoală, va sta pe propriile picioare. Şi atunci, doar atunci, se va întoarce acasă.

Visul ei a ajuns până acolo, până în pragul casei sale, şi s-a înfiorat. Îşi închise ochii cu groază în faţa acelei scene. Atunci, doar atunci, când va ieşi învin­gătoare din lupta sa, renăscută din propria cenuşă,

cu Iosefina trofeu de război, cu capul sus, cât se putea de sus, va suporta să-şi privească tatăl în ochi. Până atunci trebuia să reziste. Să reziste pentru ea, pentru Iosefina, care avea să găsească fără îndoială o îmbră­ţişare blândă în familia ei, în braţele mamei sale.

Trecuseră douăzeci de zile, trei săptămâni, care aduseseră de timpuriu şi cu generozitate primul vântuleţ de toamnă.

Din fericire, ne răcorim! zise veselă, împrăşti­ind banii pe masă, pentru a începe să-i numere.

trei sute de euro, Iosefina! Trei sute de euro strigă triumfătoare.

Dar Iosefina privea tristă şi apatică. În truda şi visurile ei, Dimitra nu observase că Iosefina se mic­şora neîncetat, că o privea din ce în ce mai trist şi mai grav. Ochii i se înnourau de fiecare dată când Dimitra îşi număra cu entuziasm încasările. Ea trăia greu. Avea nevoie de bani. I se cereau. Mâncarea gratuită începuse să se împuţineze. Să fure de la Di­mitra, nu, nici nu voia să se gândească la asta.

dimitra, zise încet, îmi poţi împrumuta nişte bani?

Dimitra rămase gânditoare.

spune-mi ce vrei şi-o să-ţi cumpăr orice, Iosefina, strigă îngrozită.

Iosefina îşi plecă supărată capul.

lasă, lasă, nu-i nimic. Nu asta ţi-am cerut.

Dimitra tremura.

Iosefina…

„Acum. Poate că acum e momentul potrivit”, se gândi.

n-am nicio problemă să ţi-i dau pe toţi. Tot ce vrei. Dar, spuse tremurând, nu vreau să te împing eu acolo.

Iosefina o privi serios.

acolo? Unde acolo? întrebă încet.

acolo, Iosefina… Acolo, în locaşul morţii, strigă Dimitra. Vreau să pleci de acolo. Nu te mai duce! Încetează cu drogurile! Lasă-te de ele! strigă iarăşi cu fermitate.

Rostise adevărul, acel cuvânt cumplit de care-i era frică. Iosefina o privi iarăşi tăcută, numai că dis­perarea din ochi i se adânci.

deci ţi-ai dat seama. Ştiam că ştii… zise simplu.

lasă-le, Iosefina! Pleacă de acolo! o rugă din nou Dimitra.

Iosefina zâmbi amar, aproape ironic.

cât de mult se vede că eşti din altă lume, aris­tocrată, spuse încet. Nu ştii nimic, Dimitra.

ştiu că acestea îţi fac rău. Te conduc la moar­te, strigă Dimitra cutremurată. Ştiu că nu-i uşor să te laşi de ele, dar o să luptăm împreună. Nu meriţi toate astea! Ai în faţa ta o viaţă întreagă.

n-am nicio viaţă, Dimitra, răspunse Iosefina, şi vocea îi deveni dură. N-am şi nici n-am avut via­ţă. Nici în faţa mea, nici în spate!

niciodată nu-i târziu s-o luăm de la început! strigă disperată Dimitra.

ia-o tu de la început! Eu am terminat, o între­rupse cinic Iosefina.

nu vorbi aşa. N-o să te las să ţi se întâmple asta! strigă ea, ridicându-se cu hotărâre.

344

O luă pe Iosefina de umeri.

n-o să te las să pieri! Mă auzi?

Aceea încercă să se elibereze.

lasă-mă în pace, Dimitra! Ţie ce-ţi pasă? De ce-ţi faci griji pentru mine? strigă furioasă.

îmi pasă pentru că te iubesc, urlă instinctiv Dimitra, şi o strânse şi mai tare de umeri. Înţelegi? îmi pasă de tine! strigă şi mai tare, şi îşi aţinti ochii spre ea.

Iosefina tremura. Trupul ei, care încerca să se elibereze, se relaxă. Alunecă uşor, îşi ascunse faţa în îmbrăţişarea Dimitrei şi începu să plângă… să plân­gă cu cutremurare, din ce în ce mai tare. Lacrimile îi curgeau şuvoi. Izbucniră cu suspine îndurerate, cu strigăte de durere care păreau un bocet, un bocet pentru ceea ce pierduse, un bocet pentru ceea ce nu trăise niciodată. Dimitra se înfioră, dar o mângâie calm pe cap.

nu-ţi fie teamă! O să reuşim! spuse încuraja­tor. Plângi. Plângi cât vrei! O să ieşim învingătoare. Şi eu şi tu…

pleacă, Dimitra… Pleacă… spuse Iosefina bâlbâit.

nu plec nicăieri! O să plecăm împreună! o asi­gură Dimitra, legănând-o în braţe ca pe un prunc, aşa cum o liniştea pe ea mama sa, când era mică.

Această îmbrăţişare reuşise ceea ce cuvintele nu puteau exprima. Sădise speranţă în ambele su­flete. Iosefina dorea mult să se salveze. Cerea doar puţină dragoste simţea Dimitra -, puţină dragos­te ca să iasă din întunericul ei. Şi aceea era acolo.

345

Avea să i-o dea… Doar că trebuia să apuce, să se grăbească, să se organizeze şi mai bine. Toată fer­mitatea pe care o moştenise de la tatăl ei devenea acum o binefacere.

A găsit încă o slujbă uşoară. Împărţea pliante pu­blicitare pentru o şcoală particulară de limbi străine, pe străzile din apropiere. Iosefina o vedea lupta cât putea ca să nu plece de acasă, însă nu era uşor.

Trecuseră zece zile. Numără iarăşi noile înca­sări care sporeau prin economiile ei stricte.

aproape patru sute de euro, Iosefina! strigă cu bucurie. Săptămâna viitoare o să plecăm de aici. O să închiriem o căsuţă mică, pentru a trăi ca nişte oa­meni normali. Şi o să mergem imediat la un centru de dezintoxicare… Îmi promiţi?

eşti plină de visuri, Dimitra, zâmbi melanco­lică prietena ei.

visuri ancorate în realitate! Îi replică Dimitra, arătându-i bancnotele de pe masă. Sunt plină de vi­suri şi suntem împreună, zise iarăşi. Şi împreună cu noi este şi Dumnezeu, adăugă, căutând din nou cu privirea icoana Maicii Domnului de la Betleem.

Maica Domnului o ajutase. Simţea asta. Mama ei o ajuta prin rugăciune, deşi era departe.

e icoana pe care ţi-a dat-o mama ta. Maica Domnului de la Betleem, murmură Iosefina.

-Da.

O invită printr-un semn pe Iosefina să se aşeze lângă ea.

îţi place această icoană. Ia-o! Îi propuse iarăşi.

e a ta, am mai spus asta.

bine, n-o s-o pierd dacă o ţii tu, spuse Dimitra şi lăsă icoana Maicii Domnului în mâinile ei.

eşti o enigmă, Dimitra, zise peste puţin Iosefina. Nu mi-ai spus aproape nimic despre tine.

o să le afli pe toate, Iosefina. O să vezi. Toate vor fi foarte frumoase, răspunse Dimitra, întorcându-şi ochii cu speranţă la cerul care se întuneca în albastru închis. Era atât de mângâietoare noaptea aceea, îmbrăcată în visul unor zori noi…

a ieşit prima stea, luceafărul, murmură.

ştii multe despre stele. Le cunoşti de parcă ar fi străzile din cartierul tău, zise Iosefina.

da… Priveşte cerul şi fă o rugăciune, sau mai bine priveşte-o pe Maica Domnului de la Betleem şi roag-o să ne ajute.

Iosefina îşi aţinti ochii la icoană.

între ele se lăsă o tăcere blândă, liniştită şi adâncă.

Deodată un scârţâit de frâne rupse tăcerea. În faţa uşii lor o lumină albastră se învârtea isteric.

Uşa cedă, împinsă cu putere. Un cerc alb de lu­mină, ca un ochi de ciclop, le orbi.

Poliţia!

Două siluete de bărbaţi înalţi se conturară în al­bul enervant.

Iosefina se ridică ascultătoare. Îşi ridică mâinile. Părea că ştie. Dimitra privi cutremurată şi îngrozită.

veniţi cu mine! zise vocea gravă.

Unul prinse mâna iosefinei, care nu se împotrivea.

Celălalt o conducea pe Dimitra.

n-am făcut nimic, strigă ea. Nici fata aceasta n-a făcut nimic. Lăsaţi-ne!

uşor, domnişoară! Nu-i nevoie să protestăm tot drumul.

Tăcu înspăimântată. Acolo, aproape, locuiau angajatorii ei.

n-am făcut nimic, implora înăbuşit.

Poliţistul o trase afară, în spatele colegului său care o scosese deja pe Iosefina.

Maşinile care aşteptau erau două. Aveau să le despartă.

Iosefina! strigă căutând-o pe prietena ei.

nu-ţi fie teamă, Dimitra! Încercă aceea s-o liniştească. Peste puţin o să te lase liberă. Fă ce-ţi spun ei. Nu te îngrijora!

Uşa maşinii de poliţie se închise în spatele ei. Ascunse icoana.

Iosefina! strigă neliniştită Dimitra.

vino, domnişoară! Intră în maşină, să termi­năm, ordonă poliţistul.

Fu împinsă înăuntru. Uşa se închise cu putere.

Maşina porni. Era singură. Iosefina se pierdu. Privi în jur îngrozită.

I se păru că noaptea se lasă peste geamuri. O apăsa. O noapte întunecată, fără stele, fără vise.

Capitolul XXVIII

Pentru o clipă

unde mergem? întrebă poruncitor, îndată ce conştientiză noua situaţie.

Era într-o maşină de poliţie, însoţită de doi băr­baţi în uniformă. Unul conducea, iar celălalt stătea pe scaunul copilotului. Ea era în spate, cu uşile în­chise şi cu mâinile libere.

mai încet, domnişoară! Ne-ai asurzit! protestă aspru copilotul.

Era bărbatul ce intrase în casa lor.

n-am făcut nimic! urla împotrivindu-se Di­mitra.

linişteşte-te, domnişoară, spuse mai liniştit şoferul.

Acela părea mai îngăduitor… Dimitra îi vedea ochii prin oglinda de la parbriz.

nu te acuzăm. Doar ne facem şi noi treaba. Spune-mi ce legătură aveai cu fata asta…

cu Iosefina, strigă Dimitra. Nici ea n-a făcut nimic. E nevinovată. E un mieluşel!

un mieluşel încurcat cu drogurile, îi aruncă ironic copilotul.

e doar o victimă! urlă Dimitra.

Nervii i se încordară dureros.

linişteşte-te! spuse iarăşi conducătorul, mai blând. Pe Iosefina o ştim. E o cunoştinţă veche de-a noastră. Şi ai dreptate, dădu trist din cap. E un copil bătut de soartă. Însă tu ce legătură ai cu ea?

Dimitra se tulbură. Atingeau adevărul despre ea, iar ea voia să rămână ascunsă cu totul.

o aveam sub protecţia mea, răspunse tăios.

hm… deci o aprovizionai… trase enervant concluzia copilotul.

Dimitra se înfurie. Simţea că sângele îi urcă la tâmple.

nu ştiţi ce spuneţi! ţipă. Eu luptam s-o scot de acolo. Nu am nicio legătură cu drogurile. Niciuna. Eu studiez! Sunt studentă! Studiez astrofizica la Illi­nois! Sunt bursieră, singura din Grecia.

Poliţiştii se priviră cu subînţeles. Erau încă o dată în faţa unui delir, un delir al consumatorului de droguri, care îi schimbă realitatea.

e-n regulă, e-n regulă, spuse cu înţelegere şo­ferul. Cum te cheamă?

dimitra. Şi dacă aţi ştii cine sunt, cine este ta­tăl meu! strigă, dar se opri brusc.

Mersese prea departe. Înaintase periculos.

deci cine este tatăl tău? întrebă liniştit şoferul.

e profesor la Universitate, răspunse cu încă­păţânare, şi iarăşi se opri.

Şoferul dădu din nou cu tristeţe din cap. Cu­noştea astfel de cazuri. Le văzuse de multe ori, copii din familii bune care rătăceau pe străzi.

asta o cred, murmură el.

s-o credeţi! strigă supărată Dimitra.

care este numele tău de familie? întrebă şofe­rul, cedând curiozităţii omeneşti de a descoperi ce altă tragedie mai ascundeau cartierele celor înstăriţi.

îmi încălcaţi confidenţialitatea datelor perso­nale! strigă ca ieşită din minţi Dimitra.

domnişoară, uiţi că ai fost reţinută, îi spuse copilotul. Eşti în mâinile poliţiei.

ilegal. Pentru că n-am făcut nimic, Şi o să vă fac plângere pentru asta, strigă şi mai nebuneşte.

Şoferul îi făcu semn colegului său să nu-i mai răspundă nimic.

linişteşte-te, Dimitra, zise calm. Peste puţin chi­nul tău se va termina. Trebuie să ne facem treaba. O să dovedeşti curând că eşti curată şi te vom lăsa liberă.

Peste puţin maşina intră pe o stradă care Dimitrei i se păru cunoscută.

unde mergem? întrebă neliniştită.

la spital. O să-ţi luăm puţin sânge, după cum prevede procedura, şi toate vor fi în regulă.

Dar Dimitra nu auzea. Strada i se părea din ce în ce mai cunoscută. Bănuiala o înnebunea.

la care spital? întrebă îngrozită.

la cel universitar.

Cuvântul acela căzu ca un trăsnet. Îşi întinse instinctiv mâinile, zgârie rugător căptuşeala scau­nului.

nu, nu acolo, îl imploră pe şofer.

Cuvintele i se înăbuşeau… Era spitalul unde lu­cra tatăl ei… O duceau la tatăl ei.

nu la Spitalul Universitar! Îi rugă din nou.

Fruntea îi asuda. Copilotul o privi suspicios prin oglinda parbrizului.

de ce? Ai mai fost acolo? întrebă bănuitor.

n-am mai fost nicăieri! urlă Dimitra, care simţea că se va împrăştia în sute de bucăţi, ca un puzzle spart. Doar că nu vreau la Spitalul Universitar. Duceţi-mă undeva în altă parte! strigă şi izbucni în lacrimi.

Plângea fără reţinere, în hohote, rugându-se în zadar să scape de soarta ei aprigă.

duceţi-mă în altă parte! Lăsaţi-mă!

Fata era bolnavă, foarte bolnavă, aşa li se păru poliţiştilor.

Maşina trecu în grabă pe poarta mare de fier a spitalului. Clădirea centrală se ridica în faţă.

O ştia. O cunoştea. Şi-l amintea pe tatăl ei stând pe trepte, în spatele microfoanelor, atunci când era întrebat despre fetiţa lui Pighi Minas. Vedea în min­tea ei mâna lui întinsă în maşină, zâmbetul lui lu­minos în oglinda parbrizului: „Uite, Dimitra, aici lucrează tata!”.

Stomacul i se întorcea pe dos. Şoferul o trase afară cu fermitate, dar cu omenie.

vino, domnişoară. Nu-ţi fie teamă, o să te faci bine. N-o să-ţi facă rău.

Dădu să fugă, să scape, dar o ţineau cu putere. Nu avea altă opţiune. Era târâtă fără voie, dusă de mâini.

linişteşte-te, Dimitra, linişteşte-te! Încercă s-o calmeze şoferul.

Intrară în clădirea mare. Îşi aplecă capul. Voia să-l ascundă în mâini, ca un criminal hărţuit de ca­merele de luat vederi.

Mă distrugeţi dacă mă ţineţi aşa! protestă înă­buşit în faţa poliţiştilor.

te cunoaşte cineva aici? întrebă cel care o enerva.

Toţi o ştiau. Până şi scaunele şi cărucioarele, simţea că toate o cunosc. Le cunoştea şi ea. Era pe teritoriul tatălui ei. Aproape în casa lui.

Acela probabil că se afla acolo. Era noapte, dar pentru el nu conta. Petros Dendrinos probabil că era acolo. Şi fiica lui îl vedea peste tot. În fiecare bărbat îmbrăcat în alb care apărea de peste tot, ca o fanto­mă. Lângă ea, în spatele ei, în faţă. Îl vedea în faţa uşilor care se deschideau, în spatele celor care se în­chideau. Fiecare colţişor i-l arătau pe el… Îşi aplecă capul, evita să se uite la faţa oamenilor. Privea stresată şi pe furiş la săgeţile colorate de pe pereţi, care îndreptau lumea spre clinici. Oare care era a lui… unde se afla… unde mergea?

unde mergem? îi întrebă pe însoţitorii ei ne­doriţi.

La laboratorul de microbiologie, răspunse cel bun.

Unde se afla acesta? Spera să fie departe de secţia de nefrologie. Dar tatăl ei putea fi şi acolo, se gândi şi iarăşi căzu în disperare.

haide, am ajuns, zise liniştit şoferul.

Cu capul aplecat spre pământ, aproape că nu vedea pe unde merge.

îşi ridică înspăimântată ochii. Se linişti. În faţa ei, în spatele biroului, era o tânără în halat alb. Nu văzu nicio figură bărbătească.

Poliţiştii se legitimară. Dădeau explicaţii. Ea nu auzea. Se calmase dintr-odată şi se lăsase cuprinsă de apatie.

numele tău?

Vocea infirmierei o scoase dureros din refugiul ei.

dimitra, răspunse tremurând.

numele de familie?

dendrinos, zise încet şi gâtul i se uscă.

bine. Dimitra Dendrinos a lui…?

a lui Petros, zise pe nerăsuflate şi simţi că o să cadă jos.

Acum se trădase. Dar infirmiera notă netul­burată. Erau atâtea nume „Dendrinos” în Atena şi de la prânz scrisese atâtea nume. Pentru o cli­pă se gândi să întrebe dacă fata avea vreo legătură cu profesorul, dar considera asta aproape ca pe o ofensă adusă aceluia şi se abţinu.

Dimitra răsuflă uşurată. Trecuse neobservată.

I-au luat sânge. S-a supus disciplinată. Peste puţin avea să plece de la spital. Va fi în siguranţă.

acum pot pleca? îl întrebă rugătoare pe poli­ţistul care-i vorbea calm.

nu încă. O să aşteptăm câteva ore să iasă re­zultatele.

Neliniştea ei se prelungea. Dar acum era mai mică. Se aşeză pe un scaun îndepărtat, acolo unde peretele se curba, lângă fereastră. Acolo cu greu pu­tea fi văzută de cineva. Era uşor să apuce să-şi as­cundă faţa.

o să răceşti, îi zise grijuliu poliţistul.

stau bine aici!

începură o discuţie amicală. Mai exact, acela o ancheta cu îndemânare. De unde era, cum o cunos­cuse pe Iosefina…

Dimitra îi răspundea diplomatic, dar l-a con­vins. Nu i-a vorbit despre toată povestea ei, ci des­pre faptul că nu avea legătură cu lumea drogurilor şi despre interesul ei sincer pentru sărmana Iosefina, pe care şi poliţistul o compătimea.

Iosefina o să fie bine. Nu-ţi fie teamă. O vor duce la Eleona. Data trecută a ieşit curată de acolo.

Era şi el tată şi avea un copil de vârsta ei.

Dimitra se linişti. Peste puţin toate se vor ter­mina cu bine. În măsura în care se poate termina cu bine o situaţie neplăcută. Va merge la Eleona şi o va găsi pe Iosefina.

Uşa laboratorului se deschise. Infirmiera ieşi veselă.

fata e-n regulă! E foarte curată! Îi zâmbi.

să plecăm, îi spuse poliţistul.

Străbătură împreună, cu pas vioi, holul sufo­cant. Simţea o siguranţă în prezenţa acelui poliţist. Era om bun, bun şi cu blândeţe părintească. Colegul lui antipatic îi aştepta în faţa intrării, fumând.

fata este în regulă, îi făcu semn. Nu e ameste­cată în niciun fel.

Acela privea cu mirare. Dimitra îi aruncă o pri­vire răutăcioasă, dar biruitoare.

cu bine! Îi spuse doar celui bun.

Acela o opri.

un moment. Să te despăgubim. E adevărat, te-am chinuit puţin.

îi arătă chioşcul spitalului de vizavi.

să-ţi luăm ceva de mâncare, să te omenim. Orice vrei.

Ea primi cu satisfacţie propunerea, dar coada mare din faţa chioşcului o descurajă.

tu stai aici, spuse poliţistul, înţelegând şovă­iala ei. O să merg eu cu Stavros şi o să-ţi aducem ceva. Nu-i aşa, Stavros? Stai aici, domnişoară.

Plecă politicos. Străinii se arătau încă o dată buni şi generoşi cu ea.

Se aşeză pe banca din faţa uşii ce ducea la la­boratoare. Ieşiseră prin partea din spate a clădirii, se gândi privind jardinierele cu azalee, pe care le vedea pentru prima dată.

La chioşc lumea se adunase, chiar dacă era foarte de dimineaţă. Spitalele nu fac diferenţa din­tre dimineaţă şi seară şi nu se golesc niciodată. Ştia asta de la tatăl ei.

Privi înspăimântată în jur,, ca şi cum şi-ar fi amintit iarăşi de primejdia care o păştea. Privirea îi căzu pe săgeata fosforescentă, alb-albastră, aflată în faţă, în stânga: Clinica de Nefrologie. Secţia de rinichi artificial. Aşadar acolo era tatăl ei. Era clinica lui. La capătul aleii înguste care urca. Atât de aproa­pe şi atât de departe… Petros Dendrinos era într-adevăr acolo. Petrecuse încă o noapte de rugăciune şi suferinţă, împărţit între salonul unde era interna­tă fiica lui cea mică şi biroul lui de-acum sufocant, unde-l avea ca singur tovarăş pe Iisus cel răstignit.

„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” stri­ga neîncetat. Iar Dumnezeu asculta acel strigăt.

355

îi mângâia rana, o alina, să nu sângereze. Şi se ară­ta iarăşi atrăgător, gingaş, blând în ochii lui. Nimic nu-l liniştea mai mult ca asta. Petros Dendrinos se regăsea din nou.

De o săptămână fiica lui era internată iarăşi, da­torită complicaţiilor. Privea supărat la faţa ei palidă pierdută în cearşafurile albe.

Petrecuse toată noaptea lângă ea, până când ea se liniştise complet, iar acum se întorcea în biroul lui, să-şi odihnească puţin trupul epuizat. Telefonul mobil suna insistent pe masă… Agnia.

petros, vino acasă, te rog.

Vocea ei zdrobită îl implora. Agnia nu mai su­porta. Din ce în ce mai mult avea nevoie de prezen­ţa lui.

O să vin, o să vin, Agnia.

îşi scoase imediat halatul. Închise în grabă uşa după el. Coborî aleea îngustă spre parcare. Era ameţit. Ochii i se înceţoşaseră. Tensiunea îi scăzu­se. Dacă ar fi luat măcar un suc de portocale de la chioşc, se gândea el.

Mergea mecanic. Ochii îi priveau în gol, la jar­dinierele cu azalee, la banca de vizavi, de lângă uşa de intrare de la laboratorul de microbiologie.

Acolo! Începu să tremure. Se apropie şi mai mult. Ea nu-l vedea… O fată. Cu părul lung, lucios, negru, cu ochi mari ca de şacal. Cu o aluniţă accen­tuată pe pleoapa stângă.

dimitra!

Vocea lui străbătu curtea spitalului. Se auzi sfâ­şietoare.

Ea sări în picioare. Dispăru la cotitură.

dimitra!

Banca se golise. Ea nu era nicăieri.

Alergă într-acolo.

dimitra!… strigă gâfâind.

Dispăruse ca o vedenie. Fugise.

Privi ameţit în jur. Poate fusese o iluzie a minţii. Dar nu! Nu, era ea! Dimitra! Ea. O văzuse. Era Di­mitra! Intră în clădire. Privea în dreapta, în stânga…

Era sigur că tânăra necunoscută, care semăna cu fiica lui, care era fiica lui, ieşise de acolo, de la laboratoare.

Alergă la infirmiera care o primise pe fată în urmă cu câteva ore. Aceea îşi scotea halatul, fiind la finalul serviciului de gardă.

domnule profesor!

iertaţi-mă, soră! zise el gâfâind. Astăzi, adică azi-noapte, a trecut o fată pe aici. O fată, Dimitra. Dimitra Dendrinos.

Infirmiera îşi aminti.

da, dădu din cap surprinsă.

pot să arunc o privire în registrul de evidenţă? întrebă nerăbdător.

Era un lucru care încălca confidenţialitatea, dar nu şi pentru Petros Dendrinos.

Deschise registrul în faţa lui. El căută.

„Dimitra Dendrinos a lui Petros. Data naşterii 14/7/89.”

Se cutremură. Aşadar ea fusese. Fiica lui.

Infirmieraîl privi fără să vorbească.

de ce a venit fata aici? E… E fiica mea!

Vocea i s-a auzit răguşită şi sfâşietoare.

Infirmiera păli.

ce-a păţit?

nimic, nimic, domnule profesor, zise stânje­nită. E foarte sănătoasă. A venit pentru nişte analize obişnuite, de sânge.

cum a venit? Singură? o întrebă insistent.

nu chiar… Era însoţită de doi poliţişti, se bâlbâi infirmiera, care-şi articula cu greu cuvintele.

poliţişti?

da, domnule profesor. Au adus-o să fie exa­minată pentru consum de droguri, spuse şovăitoa­re, dar analizele au ieşit curate. Au ieşit foarte cura­te. Au lăsat-o liberă. Evident că au făcut o greşeală.

El simţea iarăşi că ameţeşte. Lucrurile jucau în jurul său. Mintea i se învârtea într-un spaţiu respin­gător. Fiica lui venise noaptea însoţită de poliţişti pentru a constata dacă este consumatoare de droguri.

analizele au ieşit curate, domnule profesor! Nu avea nici cel mai mic amestec! Îl asigură din nou infirmiera, care-l privea cu compătimire şi uimire.

El îşi redobândi repede calmul.

nu cumva vă amintiţi cine erau poliţiştii care o însoţeau?

pe unul mi-l amintesc, îl chema Nikolaos Dimitriadis. Ofiţer la secţia din Omonia.

mulţumesc. Mulţumesc mult, soră, murmură doctorul, şi plecă grăbit.

Infirmiera rămase şi mai înmărmurită. Acea fată fără adăpost, chinuită, adusă de doi poliţişti, cu suspiciunea gravă de consum de droguri, era fiica profesorului, a lui Petros Dendrinos. Una din fetele lui, cea mare bănuia întrucât pe cealaltă, Hristi­na, care lupta de o săptămână la spitalul lor, o ştiau cu toţii. Ştiau necazul lui.

Petros dădu buzna afară, ca să respire aerul di­mineţii, să scape de stresul acela. Nikolaos Dimitriadis de la secţia din Omonia. Avea să meargă acolo. Avea să-l întrebe. Avea s-o găsească. Dimitra, copilul lui adorat, era acolo. Era la Atena. Cum? De cât timp?

Telefonul mobil care suna îl distrase de la pla­nurile lui.

unde eşti, Petros?

vin, vin, Agnia.

Trebuia ca mai întâi s-o sprijine pe soţia lui. Dar nu, nu-i va spune niciun cuvânt despre Dimitra. N-avea s-o tulbure.

ai venit! Îl întâmpină nerăbdătoare. Nu mă simţeam bine. Iartă-mă!

Ochii îi erau adânciţi datorită privegherii şi oboselii. Se ghemui lângă el. El o strânse în braţe.

ce face fata? îl întrebă încet.

doarme. Se odihneşte.

e mai bine… trase ea cu speranţă concluzia.

da, murmură el vag.

o să se facă bine, Petros. O să vezi. Dumnezeu o să ne-o dea înapoi.

El nu răspundea. Nu îndrăznea să-i spulbere speranţa, de care şi el avea nevoie. Era aceeaşi spe­ranţă pe care o avusese din urmă cu cincisprezece ani pentru micuţul Christos Andreou. În mod ciu­dat, speranţa aceea se adeverise, se gândi el.

Dumnezeu făcuse ceva negrăit, neobişnuit. În mod neobişnuit, lucrurile se rezolvaseră cu bine, acolo sub copacul jertfei lui Isaac. Când cuţitul uci­gaş al lui Avraam, care s-a supus poruncii divine s-a ridicat, odată cu el s-a ridicat, pe neaşteptate mâna lui Dumnezeu care l-a oprit, se gândi şi se în­fioră.

Neaşteptate sunt căile lui Dumnezeu, după cum neaşteptat s-a ivit în faţa lui astăzi Dimitra, ce­lălalt copil al său, cel pierdut.

Se ridică precum un arc.

trebuie să plec, Agnia. Sunt aşteptat la clinică. Agnia se ridică şi ea.

să mergem, zise neliniştită. Am lăsat fetiţa singură.

nu, nu acum. Acum se odihneşte.

dar…

nu acum, Agnia. O să vin să te iau eu mai târziu. Îţi promit.

Plecă repede pentru a scăpa de soţia lui. Dru­murile se bifurcau. În dreapta spre spital, în stânga spre Omonia. Inima i se împărţea între cei doi copii. Hristina rămăsese singură la spital. Lupta neputin­cioasă cu moartea. Poate că Dimitra rătăcea singură pe străzile din Omonia, luptând şi ea cu moartea. Inamicul lui necruţător, pe care-l alungase de ne­numărate ori din vieţile oamenilor, poate că acum se răzbuna fără milă, răpindu-i cele două vieţi ale fiicelor sale. O luă la stânga, spre Omonia. Trebuia să apuce să vorbească cu el. Nikolaos Dimitriadis, ofiţer, îşi aminti.

Capitolul XXIX

Pentru ce te-ai îndoit?

Intră şovăitor în clădire, ca şi când ar fi fost inculpat. Se apropie de un ofiţer, care-l privi ciudat.

bună ziua, mă numesPetros Dendrinos, spu­se scoţându-şi buletinul din buzunar. Sunt doctor, profesor la Spitalul Universitar. Am plecat urgent de la slujbă pentru o treabă serioasă, care nu supor­tă amânare. Aş vrea să vorbesc, dacă se poate, cât de repede, cu domnul Nikolaos Dimitriadis.

Poliţistul îl privi cu mult respect. Demnitatea impunătoare a figurii lui, poziţia lui, împreună cu ridurile de îngrijorare care-i brăzdau faţa trudită şi blândă, impresionau.

imediat, domnule profesor. Domnul Dimi­triadis e în biroul său. O să-l anunţ imediat. Dum­neavoastră puteţi urca. Etajul al doilea, prima uşă la dreapta.

Era norocos, se gândi. Peste puţin intră în bi­roul ofiţerului care se purtase atât de omeneşte cu fiica lui.

Acela se ridică în picioare. Numele Dendrinos îi aminti automat de Dimitra.

domnul Dimitriadis? rosti cu oarece stânje­neală profesorul.

Pieptul îl ardea. Inima îi bătea cu putere.

intraţi, intraţi, domnule profesor! Luaţi loc! Îl invită cu amabilitate poliţistul.

domnule Dimitriadis, îmi cer iertare pentru acest deranj neaşteptat şi, deşi cunosc procedura de confidenţialitate impusă de poziţia pe care o aveţi, am neapărată nevoie de colaborarea dumneavoastră.

Faţa ofiţerului făcu o grimasă de înţelegere.

dacă am fost bine informat, azi-noapte aţi în­soţit la spitalul unde lucrez o fată de treizeci de ani, pe nume Dimitra, continuă cu greu tatăl.

desigur, domnule profesor, Dimitra Dendrinos.

e fiica mea, domnule Dimitriadis, îl anunţă Petros oftând.

ştiu, domnule profesor, răspunse liniştit Di­mitriadis.

Îl avea în faţa lui pe tatăl despre care-i spusese Dimitra, când a ţipat în maşina poliţiei. Tragedia pe care el se chinuia insistent s-o înţeleagă. Dar era atât de diferită decât cea pe care şi-o închipuia. Atât de diferită de celelalte şi atât de nedreaptă se gândea pentru omul pe care-l avea în faţă.

ştiu, repetă iarăşi. Dimitra ne-a spus că tatăl ei este profesor la Spitalul Universitar, dar…

unde aţi găsit-o? De ce aţi reţinut-o, domnule Dimitriadis? îl întrerupse profesorul.

Ofiţerul se îndureră. Era şi el tată.

iertaţi-ne, domnule profesor. A fost o confuzie. Dimitra nu este amestecată în nimic rău sau culpabil.

A fost deja lăsată liberă. Doar că noi trebuia să cer­cetăm. Înţelegeţi?

înţeleg, domnule Dimitriadis, răspunse el. Însă ce trebuia să cercetaţi? Unde aţi găsit-o pe fiica mea? Ce-a făcut?

întrebările cădeau în cascadă. Neclaritatea din vorbele ofiţerului îi sporeau neliniştea.

o să vă explic, domnule profesor, răspunse el calm. Cel puţin cât o să pot. Am găsit-o pe Dimitra într-o casă părăsită, nelocuită, undeva în Omonia.

Ochii doctorului se deschiseră larg.

eram într-o acţiune de curăţire a zonei. Înţe­legeţi. Dimitra locuia împreună cu o tânără fată cu­noscută nouă, care din păcate era consumatoare de droguri.

Doctorul se aplecă spontan în faţă. Ochii i se deschiseră şi mai mult, trădând intensitatea neliniş­tii lui.

fiica dumneavoastră nu avea nici cel mai mic amestec. Iertaţi-mă, continuă şovăitor, nu ştiu cum aţi pierdut contactul cu fata dumneavoastră. A evi­tat insistent să ne vorbească despre situaţia ei. Ne-a spus doar că studiază ca bursieră în America. Am înţeles, oftă ofiţerul, că a părăsit voluntar căminul familial. Dar pot să vă încredinţez că n-a părăsit niciodată cele învăţate acolo. Am vorbit cu ea. Am discutat aproape prieteneşte. Am văzut o fată ma­tură şi inteligentă. Mi-a spus că se străduieşte să-şi câştige pâinea cinstit. Cât despre dumneavoastră… zise cu greu,…era evident că nu dorea să ştim ni­mic. Dar era de asemenea evident că vă respectă foarte mult, aproape că vă venerează, încheie şi îşi plecă privirea, ca s-o evite pe cea a doctorului.

Petros nu mai suporta. Râuri de lacrimi îi scăl­dau faţa. Ofiţerul stătea tăcut. Respectabilul profe­sor, cu diplome grele, plângea. Plângea în faţa lui, un necunoscut. Se lepăda de orice convenţie socială, pentru a lăsa să vorbească inima, inima părintească îndurerată după copilul pierdut.

vă mulţumesc, domnule Dimitriadis, zise în­cercând să-şi reţină nodul din gât, dar totuşi n-am înţeles ce legătură are fiica mea cu fata la care v-aţi referit, consumătoarea de droguri.

cu Iosefina… dădu din cap cu tristeţe poliţis­tul. Asta n-o ştiu exact, domnule profesor. Însă se pare că fiica dumneavoastră o iubea mult pe această sărmană fată. Lupta s-o ajute, s-o scape de droguri. Aşa ne spunea. Îşi susţinea cu tărie această intenţie a ei.

domnule Dimitriadis, îndrăzni să-i spună doc­torul, aş putea să vorbesc personal cu această fată? O aveţi în vreo locaţie, în vreun centru de detenţie?

Chipul lui Dimitriadis se schimbă.

îmi pare rău, domnule profesor, zise încet. Iosefina nu mai este în viaţă.

Ochii profesorului se deschiseră iarăşi larg.

am avut-o aici, în detenţie, continuă cu dure­re poliţistul. Am găsit-o moartă astăzi în zori.

sinucidere, şopti doctorul.

nu, din fericire nu. Moartea s-a produs pro­babil din cauza consumului excesiv de droguri. Era foarte slăbită.

stop cardiac, trase concluzia doctorul.

probabil. Dumneavoastră cunoaşteţi mai bine.

Durerea îi străpunse inima ca o sabie. Un copil, un copil care înainte de a înflori a fost secerat ne­cruţător de moarte. Acest copil nu era bolnav. Nu, nu era bolnav, precum cei pe care-i avea internaţi la spital.

e dureros, domnule Dimitriadis. Dureros, zise şi faţa i se strâmbă.

aveţi dreptate, domnule profesor, oftă poli­ţistul. A fost doar un copil fără noroc. Crescut pe băncile parcurilor, prin fundaţii…

Dendrinos se ridică. Durerea îi strângea inima insuportabil. Pentru fata aceea pe care n-o cunoştea. Pentru fiica lui, pe care n-o găsea.

vă mulţumesc mult, domnule Dimitriadis, spuse sincer, întinzându-şi mâna.

Celălalt se gândi puţin.

o clipă, domnule profesor, zise încet.

Deschise sertarul şi scoase un obiect mic de lemn.

asta am găsit-o asupra iosefinei. O ţinea la inimă. O strângea, articulă cu greu. Cred că e a fiicei dumneavoastră.

Petros se înfioră. În mâinile poliţistului o văzu pe Maica Domnului de la Betleem, icoana îndrăgită de soţia lui, darul ei.

da, domnule Dimitriadis… E a fiicei mele. E darul făcut de mama ei.

Cuvintele îi ieşeau greu de pe buze. Lacrimile îi alunecau iarăşi pe obraji.

362

Poliţistul întinse mâna tăcut.

o puteţi lua, domnule profesor.

Luă icoana în mâna care-i tremura. Se minună de zâmbetul Maicii lui Dumnezeu. O întoarse pe dos… „Fetiţei mele, Dimitra…”

Simţea că o să cadă. Poliţistul dădu să se ridice, îngrijorat. Dar doctorul îşi regăsi repede, ca de obi­cei, stăpânirea de sine. Îşi ridică ochii umezi.

aţi spus că aţi găsit-o la cealaltă fată, la Iosefina, pe inima ei.

da, domnule profesor, dădu din cap poliţis­tul. Cel mai probabil i-a dăruit-o Dimitra. Iar Iosefina se ruga, o strângea la piept. A plecat liniştită… spuse ofiţerul. Cred că fiica dumneavoastră i-a ofe­rit multe acestei fete. Colegii mi-au spus că o căuta, îi ruga să nu-i facă rău. Asta ne asigură că Dimitra e nevinovată, că e cea mai bună fiinţă din lume. Iosefina n-avea pe nimeni, domnule profesor, continuă Dimitriadis. Nici măcar nume de familie nu avea. Nu ştia cine a adus-o pe lume. Iar acum, la înmor­mântarea ei, n-a cerut-o nimeni.

asta o s-o fac eu, domnule Dimitriadis, răs­punse profesorul, ridicându-se în picioare. Pe Iosefina o s-o înmormânteze familia mea. Eu şi soţia mea.

Poliţistul se ridică şi el în picioare. Îl privi cu respect nemărginit pe acel om drept, uriaş, cu ex­presie demnă, cu virtutea nepreţuită a omeniei pe care o arăta în fiecare moment în preţioasa lui viaţă şi cu durerea… cu toată durerea acestei lumi adu­nată în ochii lui umezi. Nu, nu merita se gândi -, omul acesta nu merita asemenea durere.

363

domnule profesor, spuse adânc, e o onoare pentru mine că v-am cunoscut, chiar şi în aceste condiţii. Vă doresc să vă regăsiţi cât mai curând fii­ca. Vă urez ca Dimitra să se întoarcă. Din păcate, nu vă pot oferi nici cel mai mic ajutor în legătură cu asta.

nu-i nimic, domnule Dimitriadis, spuse sin­cer doctorul. Aţi făcut deja foarte multe. Vă mul­ţumesc din nou din inimă şi mi-aş dori ca poliţia noastră să aibă chipul dumneavoastră omenos.

îşi strânseră mâinile prieteneşte, cu căldură. Se priviră în ochi adânc, cu solidaritate.

Profesorul ieşi din birou încet, liniştit, cu o demnitate dureroasă.

Strângea în mână icoana Maicii Domnului de la Betleem. Gândurile, sentimentele, toate i se ameste­cau în minte, în inimă. Uşurare, mângâiere, durere, îngrijorare. Toate se împleteau în el, adunându-se în degetele care o strângeau pe Maica Domnului de la Betleem. Deveneau suspin şi implorare negrăită. „Ajută-ne, Maica Domnului, ajută-ne!”

Ajunse acasă obosit…

Peste câteva ore, în după-amiaza aceea cutre­murătoare, Petros şi Agnia Dendrinos plecară pen­tru puţin de la căpătâiul Hristinei lor, pentru a o conduce la cer pe o altă martiră.

Toamna îşi arăta chipul trist în după-amiaza aceea. Mătura cu vântul ei frunzele palide care că­zuseră în cimitir. Ploua fără milă pe pământ.

Petros şi Agnia o înmormântară pe Iosefina… Pe Iosefina, care nu avea nume de familie. Pe Iosefina, care-şi dăduse sufletul cu icoana Maicii Dom­nului de la Betleem pe inimă… acea necunoscută care era iubită de fiica lor pierdută. Pe Iosefina, care a zburat ca un înger rănit, pentru a se odihni în bra­ţele Maicii Domnului.

Au plecat la braţ din cimitir.

unde-i Dimitra, Petros? Unde-i Dimitra? plângea Agnia, lăsându-se în braţele soţului ei.

El nu răspundea. Doar o strângea şi mai mult în braţe.

îşi ridică ochii spre cer. Cerul era cenuşiu, plumburiu, fără urme de lumină. Purta în pântece furtuna pe care o pregătea.

„Ajută-ne, Doamne! Îndură-te de noi! Mântuieşte-mă, Doamne!”, se ruga în gând.

Acel strigăt sfâşie norii. Destupă urechile Dom­nului.

„Ce strigi la Mine?” răspundea Dumnezeu ne­văzut, ascuns în spatele furtunii.

„De ce strigi, Petros? Pentru ce te-ai îndoit?” „Eu sunt!”

„Eu sunt!”

Capitolul XXX

Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu

Se opri în staţia de autobuz. Genunchii îi tremurau, susţinându-i cu greu trupul drept. Ră­suflarea îi gâfâia, pieptul o durea. Se ţinu de stâlpul de fier ca să nu cadă. Sufletul şi trupul i se zdrobeau.

Nici nu şi-a dat seama cum a ajuns până acolo, cât alergase, unde se afla. Toate aveau culori confu­ze, imaginile se schimbau, străzile şi oamenii aler­gau, ca atunci la Illinois, când evadase din iad. Doar că acum nu evada din iad. Acum evada din sinele ei, din fiinţa sa.

Evada din fricile şi Eriniile ei. Şi alerga. Alerga cu ochii închişi. Lupta zadarnic să înăbuşe imaginea tatălui ei. Nu mai suporta.

îl văzuse. Îl recunoscuse. A fost doar un mo­ment, ca o străfulgerare, câteva secunde în care-i pri­vise ochii. Era el! Tatăl ei! O strigase. Numele ei sfâşia tăcerea ca ţipătul unui om aflat în primejdie, care-l striga pe cel drag lui. Îl auzea peste tot… „Dimitra!”.

Toată lumea urla numele ei… şi ea alerga. Alerga să scape departe… dar în zadar. Pentru că el era pretutindeni. Acelaşi. Dar schimbat. Foarte

366

schimbat. Trupul îi îmbătrânise, faţa îi era brăzdată de riduri. Doar ochii, ochii lui… Aceştia rămăse­seră la fel. La fel de ameninţători. La fel de atrăgă­tori. La fel de îndureraţi sau poate şi mai mult, cu mult mai mult, pentru că acum aveau în ei dispe­rare, suferinţă, chin. Aveau speranţa de o clipă a naufragiatului, care văzuse pentru puţin o lumină ce se pierdea. Aveau implorare, frică, cutremurare, rugăminte.

Se aşeză pe o bancă, epuizată. Nu, nu supor­ta ochii tatălui ei. Iar acum o privise şi ea alerga să evadeze, să dispară.

Privi în jur răvăşită.

Un autobuz portocaliu se apropie de staţie. Duse instinctiv mâna la buzunarul jachetei. Avea doar câ­teva monede. Urcă. Unde mergea? Nu ştia exact Nici n-o interesa. Simţea doar uşurare. Pleca. Se du­cea undeva unde n-o puteau vedea ochii tatălui ei.

Se aşeză grăbită pe ultimul scaun ce rămăsese gol. Îşi lipi faţa de geam. Imaginile care se schim­bau, muzica de la radio, vuietul roţilor, toate o ame­ţeau, o amorţeau.

Peste un timp o voce bărbătească o făcu brusc să-şi revină.

domnişoară, nu cobori? Am ajuns la capăt.

unde? Murmură.

cum unde? La Teba.

Coborî ascultătoare. Era la Teba. Încercă să-şi amintească unde se afla mai exact aceasta, la est sau la vest de Atena. Lipsa somnului şi stresul îi bloca­seră mintea. Se uită la ceas. Se apropia după-amiaza. Voia să doarmă, doar să doarmă, să stea undeva şi să doarmă, ca atunci în Omonia, când Iosefina se aşezase lângă ea.

Numele ei îi trezi brusc mintea amorţită. Iosefina… Unde o fi acum Iosefina. Ce-o fi făcând? Fără să vrea, o podidiră lacrimile. Era de-acum singură, foarte singură, fără alinarea tovarăşei sale.

începu să umble pe alei, pe străduţe. Teba era mică şi liniştită. Nu-şi amintea dacă mai fusese vre­odată acolo. Era lume puţină, trecea pe lângă ei cu indiferenţă. Dar Iosefina se gândi nu se afla aici.

De fapt, unde merge Monedele din buzunar îi curmau orice gând de cazare. Pentru o clipă îi veni în minte să se întoarcă acolo, în staţia de au­tobuz, să ia acelaşi autobuz, să meargă în sens in­vers, să ajungă înapoi la Atena, la spital, la tatăl ei. Se cutremură dintr-odată. Ochii lui o priveau iarăşi. Nu, nu acolo. Nu aşa. Încă n-o să se ducă la tatăl ei. Poate că acela se gândea cu oarecare uşurare o să creadă că a confundat-o, că a văzut pe cineva care-i semăna. Da, sigur asta simţise după ce ea dispăruse. De altfel, n-o privise mult, nu apucase, nici nu se aştepta s-o găsească acolo. Dar şi dacă ar fi vrut să se întoarcă, banii pe care-i avea n-o ajutau.

Privi vizavi. O biserică… O biserică din piatră, frumoasă, veche. Uşa era deschisă. Merse până aco­lo. Cel puţin să stea undeva, să simtă ocrotire. Cerul începuse să se întunece ameninţător.

Intră în biserică. Aprinse o lumânare fără să pună bani în cutie. Privi în spate. Inima îi ardea. Ceva ciudat de cald îi ardea în vene.

Se aşeză într-o strană, astfel încât să vadă iconos­tasul, pe Iisus răstignit deasupra uşilor împărăteşti întredeschise. Toate se linişteau în tăcere, o tăcere care în inima ei devenea tulburare, murmur, şoapte neînţelese… Simţea în ea dorinţe care o împărţeau în două. Pe de o parte, voia să iasă din biserică, ca şi când n-ar fi trebuit să se afle acolo. Pe de altă parte, să rămână în biserică. Să se înrădăcineze ca un co­pac acolo, aşa cum îl văzuse înrădăcinat pe tatăl ei, când era mică. Ea stătea atunci pe treapta scaunului arhieresc. Încerca în zadar să-i atragă atenţia prin jocurile ei. El stătea ca un copac nemişcat. Era atent la ea. Simţea asta. Stătea acolo în picioare de dragul ei. Însă ochii lui rămâneau aţintiţi la cruce.

Ochii lui… erau din nou acolo în faţa ei, în bi­serică. Doar că acolo apăreau altfel. N-o înspăimân­tau. Şi ea voia să-i privească… Să rămână în biserică fără să gândească, doar cu inima bătându-i cu pute­re şi cu trupul ghemuindu-se istovit.

A rămas până la vecernie. Şi după aceea.

domnişoară, trebuie să închidem.

Vocea paracliserului o aduse cu picioarele pe pământ. Ieşi din biserică deznădăjduită. Unde avea să meargă? Banii ei, rodul trudei sale, rămăseseră pe măsuţă, dacă nu i-o fi confiscat poliţia ca amen­dă sau nu i-o fi furat cineva care intrase acolo după aceea. Trebuia să-l caute pe poliţistul cel bun, care o ajutase. Dar nici numele nu i-l ştia şi, oricum, acum nu mai avea putere să caute nimic.

Se aşeză pe banca din curte. Aici! O să rămână aici! Nu avea alt loc de refugiu. O să rămână aici…

369

în afara bisericii, în curtea din jur… Până când avea să facă ceva, să se gândească…

Din fericire, în cele din urmă nu plouase. Se în­tuneca devreme. Aştepta să se împuţineze trecăto­rii, să plece acasă copiii care se jucau în curte. Se întinse neputincioasă pe banca de lemn. Îşi închise ochii să doarmă. Pleoapele o usturau. Căută icoa­na Maicii Domnului de la Betleem. Nu era acolo. O luase Iosefina. Era în mâinile ei atunci când au pătruns poliţiştii.

„Maica Domnului, ajută-mă… Ajută-mă…”, murmură iarăşi şi iarăşi ca să-şi alunge toate fricile, să adoarmă. Încetul cu încetul trupul obosit i se adânci în somn. Imaginile lumii se topeau.

O atingere, ca o scuturare uşoară pe umăr, blân­dă dar simţită, o făcu să sară brusc. Se aşeză înapoi pe bancă îngrozită. Voi să strige „Nu!”, dar se opri.

în faţa ei era un preot, un preot înalt şi tânăr, care o privea liniştit.

nu-ţi fie teamă, zise încet.

îl privi tăcută. El o privi cercetător, dar fără sus­piciuni.

o să răceşti aici, spuse iarăşi preotul liniştit. N-ai unde te duce?

nu, dădu ea din cap.

nu eşti de aici. Nu te-am mai văzut, continuă el.

Sunt din Atena, răspunse ea spontan.

O întreba atât de simplu şi atât de firesc, încât voia să răspundă.

casa ta e la Atena? întrebă din nou preotul.

da, murmură ea şi ochii i se umplură de lacrimi.

Nu mai suporta.

vino… Să mergem înăuntru, o îndemnă el blând

Se ridică ascultătoare. El deschise iarăşi bise­rica. Ea o urmă. Intrară într-o cămăruţă în dreap­ta altarului. Era o cameră frumoasă, ospitalieră. În mijloc o măsuţă cu o faţă de masă vişinie, lângă ea două scaune, iar în spate, Cel răstignit.

haide, aşază-te, spuse cu acelaşi calm preotul.

Se aşeză în faţa ei.

şterge-ţi lacrimile! Îi zise, oferindu-i un şerveţel

iertaţi-mă că plâng! murmură ea.

e-n regulă că plângi, o linişti el. Lacrimile sunt un mare dar al lui Dumnezeu. Avem nevoie de ele.

îi zâmbi spontan. I se părea frumos ce auzea. Frumos şi ciudat.

chiar şi când plângem pentru greşelile noas­tre? întrebă ea.

mai ales atunci! o încredinţă preotul.

îl privi cu atenţie. Era tânăr, sub treizeci de ani, socoti. Şi privirea îi era curată, cristalină.

presupun că dumneavoastră n-aţi plâns nicio­dată pentru greşelile pe care le-aţi făcut, murmură, şi ochii i se umplură din nou de lacrimi.

cred că presupui greşit, zâmbi preotul. Orice om care are fie şi o cunoaştere de sine elementară nu este scutit de această experienţă, de a plânge pentru greşelile lui, spuse, şi acum el era cel ce lăcrima.

Dimitra se înfioră. Avea în faţa sa un om neprihănit şi curat vedea asta în ochii lui care însă lăcrima pentru tot ceea ce-şi închipuia că e greşeala lui, ca sfinţii despre care-i povestise mama ei.

vorbiţi despre ceea ce se numeşte pocăinţă, spuse, şi vocea i se înăbuşi dintr-odată.

deci ştii despre asta, răspunse el mulţumit.

ştiu! strigă Dimitra cu glas tremurător. M-a învăţat mama, tata. Am crescut în sânul Bisericii…

Voia să vorbească, să-i spună. Preotul o privea uimit.

cum te cheamă? o întrebă.

dimitra.

mă bucur că te cunosc, Dimitra. Şi mă bucur şi mai mult că, după cum spui, părinţii tăi te-au cres­cut în Biserica lui Hristos… I-ai pierdut? Au plecat din lumea aceasta devreme? continuă şovăitor.

nu! strigă Dimitra. Eu am plecat. Am plecat de acasă, spuse şi izbucni în lacrimi.

Preotul aştepta să-i povestească.

m-au trimis în America, să studiez. Dar eu n-am studiat niciodată acolo. Am făcut alte lucruri, izbucni iarăşi în plâns.

Voia să vorbească, dar ruşinea o opri brusc.

ai fost tânără, neîncercată, spuse îngăduitor preotul. Poate ai cunoscut pe cineva acolo, ceva care te-a ademenit, continuă el cu elocvenţă.

Ea plângea din ce în ce mai tare.

m-am desfrânat… O spun simplu şi fără oco­lişuri. Am fost fotomodel… Mi-am expus trupul în faţa reflectoarelor şi nu doar în faţa acestora… mi-l dădeam adesea, oriunde era nevoie, pentru a putea să supravieţuiesc în meseria mea, mai ales la înce­put. Am fost o desfrânată scump plătită. Tata avea dreptate, strigă.,

Era o spovedanie simplă şi cutremurătoare, care-l lăsă pe preot fără glas.

dar acum, acum când ai înţeles că tatăl tău avea dreptate, de ce nu te-ai întors la el? Te-a alungat?

nu, îi zise, izbucnind din nou în suspine. N-am putut să mă întorc. Nu pot.

Vocea i se tăie iarăşi. Preotul aştepta.

l-am trădat. L-am întristat. L-am dezamăgit, izbucni ea şi mai sfâşietor. El credea în mine, avea visuri. Avea încredere în mine. Dar eu l-am scui­pat. I-am spus-o în faţă că nu mai am nevoie de el… Am fost mică la suflet, părinte, mică la suflet cu tatăl meu. Mereu am fost mică la suflet, nevrednică de el.

uneori copiii şi mai ales fetele îşi idealizea­ză tatăl. Îl au ca pe un model, adăugă ca o concluzie psihologică interlocutorul ei.

nu, reacţionă Dimitra. Eu nu l-am idealizat. A fost cu adevărat un model… Nu ştiţi… Tatăl meu este respectat în toată Atena, în toată Grecia, zise tremurând. Dar eu am fost mică la suflet, foarte mică. Nu mi-am dat seama. Nici măcar când a făcut acea jertfă… Eu n-am înţeles…

Preotul asculta cu nedumerire şi uimire din ce în ce mai mari.

oricum ar sta lucrurile, spuse discret, oricât de important ar fi tatăl tău, pentru tine nu va înceta să fie pur şi simplu ceea ce este: tatăl tău. Nu va înceta să-l doară şi să te aştepte, cum îşi aşteaptă orice tată copilul.

Ultimele cuvinte o loviră ca un cuţit.

da, aşteaptă, izbucni ea. L-am văzut. L-am văzut la spital, strigă şi începu să tremure din tot corpul. M-a recunoscut. M-a strigat. Era obosit, îm­bătrânit… Însă eu am fugit… spuse cutremurându-se.

nu! Nu trebuia! o întrerupse preotul.

nu ştiţi… Nu ştiţi cine este tatăl meu, părinte. De aceea nu înţelegeţi cum mă simt, de ce am fugit.

cine este deci tatăl tău, Dimitra? întrebă preo­tul liniştit, încercând să curme durerea acelui suflet.

este, zise ea cu greu… este profesor la medi­cină… la nefrologie. Îl cheamă Petros. Petros Dendrinos, rosti şi continuă să plângă izbăvitor. Cute­zase în sfârşit să rostească aceste două cuvinte care o ardeau, numele tatălui ei, pe care nu îndrăznise să-l dezvăluie în maşina poliţiei.

Dar preotul păli. Încremeni.

cum? spuse bâlbâit. Cum ai zis că-l cheamă?

petros Dendrinos.

preotul tremura.

eşti… eşti fiica profesorului Petros Dendrinos? Ochii i se umplură de lacrimi.

îl cunoaşteţi, trase concluzia Dimitra. Nu mă mir. Mulţi îl cunosc, spuse îndurerată.

eu îl ştiu puţin mai mult, răspunse preotul, şi vocea lui acum se înăbuşi. Mi-l amintesc. Mi-l amintesc aievea, înalt, aplecându-se peste patul meu, vorbindu-mi, mângâindu-mi părul. A deve­nit tatăl meu, fiindcă pe tatăl meu natural nu l-am cunoscut niciodată. Dumnezeu l-a luat devreme la el, continuă preotul, şi lacrimile îi curgeau din ochi. Dar mi-l amintesc pe tatăl tău. Datorită lui trăiesc. El a găsit rinichiul pentru transplant, a făcut trans­plantul. Aveam doisprezece ani.

Dimitra se înfioră. Gândurile o înnebuneau. Nu, nu era posibil.

aveaţi doisprezece ani, murmură, şi tata v-a făcut transplantul…

da, dădu el din cap.

cine sunteţi? Cum vă numiţi? strigă.

hristofor…, pe atunci Christos. Christos Andreu.

Ea scoase spontan un ţipăt de uimire… Cum era posibil, Dumnezeule? Cum era posibil?

dumneavoastră… dumneavoastră sunteţi Christos Andreu, strigă Dimitra. Cel mai iubit paci­ent al tatălui meu… Dumneavoastră!

Preotul lăcrima.

da, eu, eu, spuse înăbuşit. Şi ai dreptate. Am simţit blândeţea lui, dragostea lui. A fost ca tatăl meu, după cum ţi-am spus. „Domnule profesor”, îl strigam. Şi nu l-am uitat niciodată. Îl pomenesc me­reu la altar. Pe tatăl tău şi pe acel necunoscut care mi-a donat rinichiul.

pomeneşte-l pe acelaşi om, părinte! strigă Dimitra. Pe tatăl meu. El v-a dat rinichiul. El a fost donatorul pe care nu-l cunoşteaţi. Rinichiul care vă ţine în viaţă este al lui, al tatălui meu! spuse ea prin­tre suspinele care îi era cu neputinţă să şi le reţină.

Preotul tremura. Se clătina ca o frunză, palid la fată.

ce spui? Ce-ai spus? se bâlbâi.

tatăl meu, părinte Hristofor, strigă iarăşi Di­mitra. Acela v-a dat rinichiul. Lupta să vă salveze. Lupta. În fiecare zi ne rugam pentru dumneavoas­tră. Mama plângea în faţa candelei. Într-o noapte,

când eraţi gata să vă stingeţi, tata a descoperit în­tâmplător că este compatibil. Stătuse treaz din iu­bire pentru dumneavoastră, închis în biroul lui. V-a dat un rinichi, dar a rămas anonim. A ascuns asta de toţi. Ştim asta doar mama, asistentul lui şi cu mine. Nu ştie nici măcar sora mea, care pe atunci era mică, foarte mică să înţeleagă măreţia lui, spuse Dimitra.

Dar părintele Hristofor nu auzea. Plângea acum şi el cu suspine. Dezvăluirea aceasta îi topea sufletul. Voia să-l găsească, să alerge la doctor, să se închine în faţa lui, a lui Petros Dendrinos.

întoarce-te acasă, Dimitra! Întoarce-te la tatăl tău! Te rog! Te implor!

nu, nu pot, părinte Hristofor, refuză ea. Acum cred că mă înţelegeţi.

acum îl înţeleg pe tatăl tău. Întoarce-te aca­să, Dimitra! o imploră iarăşi şi luă cartea cu copertă cartonată care stătea închisă pe masa vişinie.

Pe prima pagină se vedeau încă intacte cuvinte­le: „Iubitului meu copil, Christos”.

aceasta este de la tatăl tău, Dimitra, şopti cu greu. Cu aceasta şi-a luat rămas bun de la mine.

O deschise nerăbdător.

vino să citim. „Un om avea doi fii”, începu să citească cu voce tremurândă. „Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cu­vine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată.” Cunoşti această pildă, Dimitra?

da, murmură ea.

deci să n-o citim.

376

ba da, citiţi-o! Citiţi-o! Îl rugă ea.

– „Şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.”

îţi aminteşti continuarea, Dimitra? O ştii?

da, o ştiu. O ştiu bine. Foarte bine. Aproape pe dinafară, spuse ea. Dar continuaţi!

întoarse cartea spre ea. Ea se supuse şi citi:

– „Dar venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”

Vocea i se înăbuşi. Cuvintele i se sufocară în la­crimi. Dimitra plângea. Plângea de-acum fără reţinere.

Pentru o clipă nu se mai auzea nimic în încă­perea aceea, decât lacrimile. Lacrimile Dimitrei, fiica risipitoare a lui Petros Dendrinos… Lacrimile părintelui Hristofor, micuţul Christos Andreu. La­crimi de recunoştinţă. Lacrimi de pocăinţă. Lacrimi sfinte.

Preotul se ridică.

îşi puse patrafirul pe capul aplecat al fetei, care încă plângea:

– „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!” rosti rar. Povestea o s-o continui mâine, Di­mitra, spuse cu fermitate. Mâine o să te întorci. O să mergi acasă la tatăl tău, zise tremurând. Iar apoi o să vin şi eu.

îl privi cu recunoştinţă nemărginită. Lacrimile i se uscaseră în ochi. Simţea în sfârşit o linişte, o liniş­te inexprimabilă.

acum să mergem să ne odihnim, îi spuse calm părintele Hristofor.

El mergea înainte, iar ea îl urma. Ieşiră din bi­serică. Ajunseră în faţa unei clădiri mari, aflată la două străzi depărtare. Casa de oaspeţi „Blândeţea”, citi Dimitra, iar mai jos o inscripţie: „În memoria lui Eustratie Minas”.

Se cutremură. Îşi aminti. Era darul lui Pighi. Darul pe care-l anunţase în interviul acela. Încă o binefacere a lui Pighi Minas. Ochii îi lăcrimară ia­răşi. Era darul tatălui ei. Se afla din nou în spaţiul tatălui ei. În noaptea aceea o va găzdui el, înainte de a o întâmpina, ca pe fiul risipitor, acasă…

Capitolul XXXI

Domnul există!

Noua zi încălzea cu blândeţe lumea, încăl­zea inima de-acum înnoită a Dimitrei. Luă emoţionată binecuvântarea părintelui Hristofor, fratele ei, cum îi spunea, şi porni. Spre viaţa ei cea nouă, spre casa ei… sau mai degrabă spre casa ta­tălui ei, spre spitalul lui… Aceeaşi călătorie ca ieri, dar în sens invers.

Simţea cum inima îi bate cu putere, cum strigă prin bătăile ei iarăşi şi iarăşi singurele cuvinte care-i puteau ieşi de pe buze, când avea să-şi întâlnească tatăl: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta…” Mer­gea să continue pilda pe care o lăsase neterminată. „Cum o să fie clipa aceea?” se gândi şi se înfioră. Cum se va simţi strânsă iarăşi în braţele părinteşti?

Bătăile puternice ale inimii îi zguduiau pieptul. Se afla în faţa spitalului… Mergea pe aleea îngustă cu azalee din stânga laboratoarelor, acolo unde stă­tuse ieri, acolo unde o văzuse tatăl ei. Mergea… Cu nelinişte. Cu hotărâre.

Petros Dendrinos nu plecase niciun ceas de aco­lo. Privea cu faţa inexpresivă, mută, aparatele care înregistrau funcţiile vitale din ce în ce mai slabe ale celeilalte fiice a lui… Privea fără să poată face ceva, neputincios.

petros, vino puţin să te odihneşti, îl îndemna frăţeşte Haralambos.

Merseră împreună în birou.

o să se termine, Haralambos, spuse încet.

asta n-o ştim, îndrăzni să zică Haralambos.

o ştim! i-o reteză simplu.

petros, am văzut multe minuni aici înăuntru. Asta o ştii bine şi tu şi eu. Îţi aminteşti de micuţul Christos Andreu? Fiica ta, Hristina, îmi aduce amin­te de el, spuse cu sinceritate ciudată Haralambos. De nenumărate ori era să moară şi de nenumărate ori a rămas în viaţă…

nu am al treilea rinichi, Haralambos, zâmbi cu amar profesorul.

însă ai credinţă, Petros! N-aş spune asta des­pre mine. Însă tu o ai. Crezi că Dumnezeu există.

Profesorul îl privi în ochi cu atenţie.

în vremurile de demult, Haralambos, spuse rar, credinţa consta tocmai în asta. Să te supui fără cârtire celor pe care tu nu le vrei, dar Dumnezeu le vrea. „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!” spuse adânc şi apoi tăcu.

Haralambos dădu să răspundă, dar nu apucă.

Uşa se deschise brusc.

tată!

Rămaseră ca trăsniţi. Doctorul sări în picioare.

dimitra!

tată… Tată, iartă-mă… „Am greşit la cer şi înaintea ta.”

Dar cuvintele nu se mai auziră. Ca şi atunci, aşa şi acum, n-au mai apucat să-şi vorbească. Braţele s-au deschis… Braţele tatălui!

Iar Dimitra se pierdu în îmbrăţişarea lui.

-Tată…

dimitra! Dimitra!… Fiica mea, Dimitra!

Lacrimile li se amestecară. Se amestecară şi cu cele ale lui Haralambos, care era cât pe ce să cadă jos.

dimitra… Dimitra…

Numele era rostit iarăşi şi iarăşi în îmbrăţişări şi lacrimi.

Cât timp a ţinut asta, nimeni nu poate spune. Stăteau strânşi unul în braţele celuilalt şi plângeau. Lacrimi, doar lacrimile vorbeau în sufletele lor.

dimitra!

tată!

S-au desfăcut din îmbrăţişare şi se priveau. Pe­tros îşi privea fiica. Ea îl privea pe el.

unde ai fost, fiica mea? Unde ai fost atâta timp?

aici, tată, aici, şopti plângând Dimitra. Dar n-am îndrăznit să vin la tine.

Haralambos trase prevăzător un scaun în spa­tele prietenului său.

bine ai venit, Dimitra! Te aşteptam! De ani în­tregi te aşteptam, draga mea! spuse el înăbuşit, şi dădu să iasă din birou. Dar Petros îl opri, la fel şi Dimitra. Haralambos îi era ca un frate, şi Dimitra, Dimitra cea pocăită, nu mai avea nimic de ascuns. Dimpotrivă…

de ce-ai fugit, draga mea, când te-am strigat? întrebă cu durere tatăl. De cât timp eşti aici? Ce faci? Când te-ai întors?

381

întrebările curgeau în cascadă din inima părin­tească.

o să-ţi povestesc totul, tată… Iartă-mă… Iartă-mă… Am făcut multe greşeli. Nu te-am ascultat.

când ai venit aici? o întrerupse tatăl.

cam în urmă cu o lună, tată. Am plecat din Illinois. Am plecat din capcana celui care mă ex­ploata, spuse plecându-şi capul. Am ajuns aici doar cu câteva haine şi cu câţiva bani. Mi-a fost ruşine să mă întorc acasă. Voiam mai întâi să mă pun pe pi­cioare, pe propriile picioare. Am cunoscut o fată, pe Iosefina, în Omonia. M-a găzduit într-o cocioabă în care stătea. Era încurcată cu drogurile. Dar e o fată foarte bună, tată, un înger nedreptăţit, strigă. Eu în­cercam s-o salvez, ca să scape de această patimă. Eu nu m-am încurcat niciodată cu asta, îl asigură ea.

ştiu, draga mea, spuse el liniştitor. Am aflat. L-am găsit pe poliţistul care te-a însoţit şi am aflat. Am aflat că tu nu eşti amestecată. Şi despre Iosefina am aflat, spuse şi tăcu.

ştii unde este, tată? Trebuie să mergem s-o ajutăm, strigă doritoare Dimitra.

Doctorul îşi plecă ochii.

i-ai dat iosefinei icoana mamei tale, răspunse rar. Ai făcut bine. Se ruga. O avea la piept când a ple­cat… Era foarte slăbită. N-a rezistat. A suferit un stop cardiac în detenţie, îi explică fiicei sale, care tremura.

Sări în sus cu un suspin. Îşi acoperi faţa cu mâi­nile… Iosefina, singura ei prietenă… Iosefina, înge­rul rănit.

n-am apucat, tată… N-am apucat…

ba ai apucat, draga mea. I-ai arătat cerul.

Iosefina era singură. N-avea pe nimeni, spuse cu ochii în lacrimi.

Tatăl îi strânse mâna.

Ne avea, draga mea. Pe noi. Chiar dacă asta s-a întâmplat târziu. Am condus-o la cer, eu şi mama ta, ca şi cum ar fi fost copilul nostru. Am înţeles cât de mult o iubeai… Acum este în braţele Maicii Domnului, pe care tu i-ai dăruit-o. Nu plânge!

Dimitra simţea că se naşte iarăşi. Îşi cunoştea din nou tatăl. Pe acel minunat, blând şi ocrotitor tată al ei, care era în stare să-i înfieze pe copiii din toată lumea. Care-şi deschidea braţele şi dăruia, dăruia…

tată, spuse ridicându-şi privirea, nu ştii cine m-a adus aici, cine m-a convins să vin.

cine, draga mea?

Privi puţin, cu oarecare şovăială, spre Haralambos. Dezvăluirea va fi cutremurătoare şi tatăl ei pă­rea copleşit, aproape bolnav, palid.

tată, începu atentă, m-a adus aici un preot. Un tânăr preot pe care l-am întâlnit la o biserică din Teba. Am plecat acolo răvăşită, când m-ai văzut. Şi Dumnezeu mi l-a scos în cale pe el. M-a luat de pe banca din curtea bisericii, m-a spovedit, mi-a citit pilda fiului risipitor, m-a convins să mă întorc acasă.

Ochii tatălui străluceau.

bravo, draga mea! Slavă Ţie, Dumnezeule! şopti cu emoţie.

tată, continuă cu atenţie Dimitra, preotul acesta te cunoaşte. Îşi aminteşte de tine. Te respectă şi te iubeşte mult. Îl cunoşti şi tu.

eu? întrebă cu uimire doctorul. Nu ştiu niciun preot din Teba.

Dimitra îl privi pe Haralambos, care se uita la ea mirat.

tată, îţi aminteşti de micuţul Christos? spuse Dimitra… Dar ce zic eu! Fireşte că-ţi aminteşti de micuţul Christos Andreu.

Petros se înfioră. Buzele îi tremurau.

christos. Acel… Christos…

Ochii i se căscară.

da, tată. Acela! strigă Dimitra. Acela este pre­otul pe care l-am întâlnit. Acela m-a adus aici. Mi­cuţul Christos Andreu. Părintele Hristofor. Acela!

Haralambos îşi duse instinctiv mâinile la buze ca să-şi reprime ţipătul. Petros Dendrinos se lupta să-şi revină din cele ce auzea. Ochii i se umplură de lacrimi.

christos… S-a făcut preot… Copilul meu…

îşi aminti de rugăciunea din bisericuţa spitalu­lui, rugăciunea comună pe care o făcuse cu Agnia.

Dar când? Cum? Era în Germania, din câte ştia.

nu cunosc amănunte, tată. Nu l-am întrebat. Dar el este. Sigur este el, îl încredinţă Dimitra. Şi o să vină să te vadă. Acum că ştie, o să vină să te vadă, Iartă-mă, tată, zise plecându-şi capul, dar i-am spus adevărul întreg. N-am mai suportat. I-am spus că tu ai fost cel care i-a donat rinichiul.

Petros Dendrinos se aplecă aproape leşinat. Nu suporta nici el. Atât de multe îi rezerva viaţa… Cât de multe-pregătise pe ascuns Dumnezeu!

Haralambos se îngrijoră.

tată! strigă Dimitra.

Dar doctorul îşi reveni repede.

tată, te simţi bine?

sunt bine, draga mea. Bine. E de la emoţie. De la uimire, murmură el.

Dar Dimitra se uita înspăimântată la tatăl ei. Era epuizat şi palid. Slăbit.

îl privi îngrijorată pe Haralambos.

tată, sigur eşti bine? Eu, eu sunt de vină! Eu te-am necăjit, murmură înăbuşit. Eu te-am adus în starea asta. Nu eşti bine. Ceva te macină. Se vede, spuse şi îşi acoperi faţa.

Petros îl privi rugător pe prietenul său.

dimitra, îi spuse Haralambos, familia ta trece din păcate printr-o încercare dură. Sora ta, Hristina, e bolnavă. Este internată aici cu insuficienţă renală. S-a îmbolnăvit pe neaşteptate. Şi are multe compli­caţii, îi zise cât de atent putuse Haralambos.

Dimitra asculta înmărmurită. Hristina, sora ei. Hristina, care urma să se căsătorească.

nu-i posibil, strigă… Nu, nu-i posibil…

„Sora mea e bolnavă”, îşi aminti minciuna pe care o rostise la aeroport şi îşi muşcă buzele.

draga mea, sora ta e în stare gravă, îi spuse încet tatăl ei. Probabil nu va mai rezista mult. Pro­babil peste puţin se va afla şi ea în cer, împreună cu Iosefina. Cel puţin ai venit! O să apuci s-o vezi, să-ţi iei rămas bun. Dimitra îi privi nemişcată, ca o statu­ie. Ochii îi căutau în jur. Deodată…

nu! strigă cu putere. Nu, tată. Nu apuc să-mi iau rămas bun, apuc s-o salvez!… De aceea am venit aici.

De aceea m-a adus Dumnezeu. Apuc s-o salvez! Să fac ce-ai făcut tu! Ai zis că e bolnavă, că are insufici­enţă renală. Îi voi da eu un rinichi surorii mele. Nu de asta are nevoie? Deci sunt aici, tată. Eu! strigă.

Cei doi doctori se priviră uimiţi.

dimitra… se bâlbâi şovăitor tatăl ei.

te rog, tată! strigă Dimitra. Asta n-o poţi re­fuza. Nu se poate! O vrei. Cu toţii o vrem. Avem nevoie de asta. Şi mai mult decât toţi, eu. Sunt foar­te sănătoasă. Pot s-o fac. Am făcut multe greşeli, nenumărate. Mi-am murdărit trupul, am făcut ce-am vrut cu el. Dar nu l-am stricat, nu l-am distrus. Acesta a fost testamentul tău. N-am fumat nicioda­tă. N-am băut. N-am făcut niciodată ceva primej­dios. Sunt sănătoasă tun, tată! Şi sunt sora ei. Sigur sunt compatibilă cu ea. Chiar dacă tu n-ai neapărat nevoie de asta.

Ochii doctorului se umplură de lacrimi. Din ungherele minţii lui răbufni o voce impunătoare: „Domnule profesor, chiar dacă copiii dumneavoas­tră s-ar afla în cel mai mare întuneric lucru pe care nu vi-l doresc ceea ce le-aţi dat o să rămână mereu imprimat în ei, ca o punte peste prăpastie”. Erau cu­vintele lui Stratis Minas…

Haralambos îl privi insistent, adânc.

„Există! Dumnezeu există, Petros Dendrinos!” striga din priviri. Îndărătul a toate, mai sus de toate, când toate încep, când toate se termină…

Dumnezeu există!

Domnul există! Cel tare! Atotputernicul!

Viaţa!

Capitolul XXXII

Cred în Dumnezeul meu!

Toate s-au desfăşurat accelerat încă o dată, aşa cum au impus împrejurările şi momen­tele. Peste puţin Agnia îşi punea degetele materne peste părul negru al Dimitrei. O săruta, o mângâia, o îmbrăţişa, o strângea la piept.

mama… Măicuţa mea!

Cele două trupuri se lipiră unul de altul acolo, în biroul profesorului, şi se împleteau ca un ghem pe care Haralambos încerca să-l dezlege discret, pentru a câştiga timpul de care aveau nevoie.

Iar după două zile, în faţa ochilor uimiţi şi în­lăcrimaţi ai personalului de la secţia de nefrologie, Hristina, care adormise de la anestezie, a fost mu­tată în sala de operaţie pentru a primi rinichiul sal­vator din corpul surorii ei celei mari şi din mâinile tatălui său. Intervenţia a fost încununată cu succes deplin, lucru de care nu se îndoise nimeni. Prezenţa lui Dumnezeu era de-acum simţită în întâmplările care cutremurau încă o dată secţia de nefrologie, în­tâmplările vieţii lui Petros Dendrinos.

Dimitra, care era foarte sănătoasă, după cum corect îl încredinţase pe tatăl ei, îşi regăsi repede puterile şi era nerăbdătoare s-o strângă în braţe pe sora cea mică.

încă n-a sosit momentul, o opri Haralambos.

Trebuia ca Hristina să fie pregătită să suporte emoţia. Astfel, Dimitra aştepta nerăbdătoare ţinându-l la curent pe părintele Hristofor, care aştepta şi el momentul potrivit pentru a-l vizita pe Petros Dendrinos.

Hristina, înconjurată de rugăciuni, cu Alexandros şi cu părinţii ei alături, se recupera normal. Îşi recăpătase deja puterile şi îi întreba insistent:

nu mi-aţi spus, cum s-a găsit rinichiul?

Era timpul să afle.

de la sora ta, draga mea, îi răspunse Agnia, mângâindu-i părul cu blândeţe pe pernă. A venit sora ta.

a venit Dimitra? strigă Hristina, vrând să sară în sus.

da, draga mea, spuse tatăl ei liniştind-o.

i-aţi spus voi? Cum a ştiut?

n-a ştiut, draga mea. A adus-o Dumnezeu. Tu mereu ne-ai spus că o s-o aducă Dumnezeu. Îţi aminteşti? zise tatăl ei lăcrimând.

Hristina zâmbi fericită.

e bine? întrebă cu îngrijorare în glas.

e foarte bine, draga mea.

şi Dimitra mi-a dat un rinichi de la ea? întrebă fata cu lacrimi în ochi.

cum ai fi făcut şi tu pentru ea, draga mea, răspunse Agnia.

Da, şi ea ar fi făcut asta. Era lucru sigur.

e bine? întrebă iarăşi neliniştită.

minunat!

vreau s-o văd, tată!

Toţi aşteptau clipa aceea, clipa aceea unică şi sfântă, pe care Haralambos a îngăduit-o în sfârşit.

Era duminică dimineaţă, clopotele bisericii din apropiere băteau cu putere, când Dimitra intră încet în salon.

hristina!

Ochii Hristinei emanau lumină. Şi în aplauzele personalului medical şi sanitar, după şaisprezece ani, cele două surori, Dimitra şi Hristina Dendrinos, donatoarea şi primitoarea, şi-au deschis iarăşi mâi­nile pentru a se îmbrăţişa. Dimitra cu atenţie, Hris­tina cu reţinere, din cauza operaţiei.

eşti bine?

întrebarea se auzi simultan de pe buzele amân­durora.

am spus-o împreună. S-a spart răul!

Lacrimile şi zâmbetele se amestecau.

hristina!

dimitra!

Cât de frumos se aud în anumite momente nu­mele oamenilor. Cât de frumos…

Familia Dendrinos redobândi nepreţuita fericire.

Zilele de bucurie se scurgeau repede. Întot­deauna zilele de bucurie se scurg repede. Toţi se pregăteau s-o însoţească pe Hristina, de-acum să­nătoasă, de la clinică în casa lor.

Petros îşi scoase vesel halatul de doctor în bi­rou, când la uşă se auzi o bătaie uşoară şi discretă.

poftiţi!

domnule profesor! se auzi o voce care imediat se înăbuşi.

Profesorul înmărmuri. Mâinile îi căzură pe lân­gă corp. Un preot tânăr şi înalt stătea în faţa lui, iar lângă el… Lângă el era Despina, Despina Andreu.

Preotul păşi înainte. Luă mâinile doctorului, ale donatorului, ale „tatălui” său, şi le duse la buze. La­crimi calde şi sărate se scurseră pe ele.

christos!… Copilul meu Christos… Tu!…

Iar apoi se deschiseră braţele. Fiu şi tată, dona­tor şi primitor, se îmbrăţişau iarăşi, după şaispreze­ce ani.

vă mulţumesc!… Vă mulţumesc! plângea preotul.

fiul meu, Christos… Tu!

îl privi cu mândrie, cu venerare, cu bucurie. Era al treilea copil al lui. Jertfa sa adusă lui Dumnezeu.

Despina se apropie şi ea. Luă la rândul ei mâi­nile doctorului, cum făcuse cu mulţi ani în urmă. Acum le sărută cu şi mai multă căldură. Lacrimile mulţumeau mute.

Haralambos stătea nemişcat şi atent.

mi-aţi redat viaţa… N-am ştiut… N-am ştiut… se bâlbâi Despina.

Profesorul o privi adânc în ochi. Părul îi albi­se. Faţa i se încreţise. Însă ochii îi rămăseseră la fel, aceiaşi.

şi tu mi-ai redat viaţa, Despina, spuse adânc. Ţi-ai ţinut promisiunea, adăugă, arătând spre preot.

îşi dăruise copilul lui Dumnezeu…

domnule profesor, spuse el plângând, Dimitra mi-a spus totul.

n-am ştiut, dragul meu… Tu erai în Germa­nia, murmură cu mirare profesorul.

am fost, domnule profesor. Acolo am fost hirotonit. Am studiat teologia şi psihologia acolo. Dar îmi era dor de patrie. La fel şi mamei mele. Şi simţeam că mă cheamă. Ne-am întors în urmă cu un an. M-au trimis în Mitropolia Tebei, responsabil cu catehizarea tinerilor şi paroh la parohia Maicii Domnului. Acolo, în curtea bisericii, am cunoscut-o pe Dimitra.

îţi mulţumesc, dragul meu! spuse tremurând profesorul. Îţi mulţumesc că mi-ai adus-o. Mi-ai dat înapoi viaţa pe care ţi-am dat-o.

nu eu, domnule profesor! răspunse părintele Hristofor, arătând spre Iisus cel răstignit din spate­le lui. Acela, pentru a Cărui iubire dumneavoastră mi-aţi dăruit mie, unui copil necunoscut, un rinichi, spuse, şi cuvintele îi tremurau pe buze. A venit cea­sul ca Acela să răspundă jertfei dumneavoastră.

Petros îl privi pe Haralambos. Haralambos pri­vi spre cruce.

dumnezeul tău există, Petros Dendrinos!

Ochii lui Haralambos, aţintiţi pe cruce, lăcri­mau cu pocăinţă, cu zdrobire. Definitiv.

cred, Doamne! strigă Petros. De-acum cred cu putere, fără să mă mai îndoiesc. Orice s-ar întâm­pla o să cred, Doamne! Cred în iubirea Ta.

cred în Dumnezeul tău răstignit şi înviat. Cred în Dumnezeul meu, Petros Dendrinos! strigă şi Haralambos.

Capitolul XXXIII

Fericirea

În casa lui Petros Dendrinos fiecare zi era deacum o mică sărbătoare.

Visurile începură iarăşi. Dimitra învăţa din nou la fizică ca să dea bacalaureatul. Avea să studieze. Cerul înstelat era mereu acolo, iar ea avea încă treizeci şi cinci de ani. Doar că acum era chemată de alt cer. Îl descoperea şi îl cerceta neîncetat la taina spo­vedaniei, împreună cu duhovnicul care o crescuse şi care aşteptase şi el să revină sub patrafirul lui.

Căsătoria Hristinei se pregătea iarăşi febril. Cei doi tineri nu mai puteau să aştepte.

Hristina încercă din nou rochia ei albă de mi­reasă.

dumnezeule, e minunată! Minunată! şoptea cu admiraţie Dimitra.

Atinse cu atenţie, aproape cu evlavie, voalul ro­chiei. Îl luă cu grijă în mâini.

e alb, foarte alb! murmură.

e rochie de mireasă, Dimitra, râse amuzată Hristina, toate rochiile de mireasă sunt albe.

e cu adevărat albă, insistă Dimitra, plecându-şi întristată capul.

Hristina înţelese. Zâmbi încurajând-o.

şi a ta, surioară, tot albă o să fie, foarte albă. Şi îţi doresc s-o îmbraci cât mai repede. Îţi doresc să găseşti repede un băiat bun, ca Alexandros, sau chiar mai bun. Dacă, desigur, poate exista un băiat mai bun ca el! râse iarăşi cu veselie.

Dar sora ei o privea serios.

cred că l-am găsit deja, spuse încet, şi Hristi­na înmărmuri.

ce vorbeşti? Pe cine ai găsit? Spune-mi! Nu mă ţine în tensiune. Haide, spune!

îl ştii, răspunse Dimitra lăcrimând.

îl ştiu? zise încurcată sora cea mică. Nu ştiu pe nimeni, Dimitra. Nu mă chinui aşa! Explică-mi!

e cel mai bun din lume. Mai bun decât Ale­xandros. Cu diferenţa că… zise Dimitra serios.

Ochii i se umplură de lacrimi.

Hristina se înfioră.

dimitra… murmură cu exaltare.

rochia mea de mireasă n-o să fie albă, surioa­ră… O să fie exact invers.

dimitra! strigă acum Hristina şi se aruncă asu­pra ei. O să te faci monahie! Asta vrei să spui. Nu-i aşa? Te vei căsători cu Domnul! zise entuziasmată.

taci, nu striga. Eşti singura din familie căreia i-o spun. Mă întreb cum o să reacţioneze mama şi tata.

cum să reacţioneze? O să înnebunească de bucurie. Aşa vor reacţiona, strigă Hristina şi plecă din cameră, ca să se bucure singură de această veste…

Hristina avusese dreptate. Petros şi Agnia au plâns de bucurie. Se aşteptaseră la o astfel de veste de la fata cea mică. Cât de ciudat le împlinea Dum­nezeu dorinţele…

draga mea, fetiţa mea. Ai binecuvântarea noastră, plângea Agnia.

e suficient să fii sigură. Să vrei cu adevărat în inima ta să te dăruieşti în întregime Domnului, adăugă emoţionat tatăl ei.

vreau asta, tată! O vreau mai mult ca orice pe lume. E singurul lucru pe care-l vreau. Le-am văzut pe toate, le-am trăit pe toate. Nimic nu mă mai poa­te despărţi de iubirea Lui!

Nimic nu le mai putea ameninţa bucuria.

într-o duminică, pe 26 decembrie, după Cră­ciun, Petros Dendrinos o preda emoţionat pe fiica cea mică, comoara lui vie, în mâinile lui Alexan­dros. Hristina strălucea în rochia albă de mireasă, o mireasă a neprihănirii, şi părintele Hristofor puse pe capetele proaspeţilor miri cinstitele cununii ale răbdării şi înfrânării. Pighi Minas împreună cu fiica ei de douăzeci de ani, Elena, Haralambos Kairis şi mulţi alţii urmăriră cu cucernicie taina sfântă din biserica lor parohială, plină de lume.

Iar după un an, tot de Crăciun, Pighi şi Elena, Haralambos Kairis, părintele Hristofor şi Despina, intrară cu cucernicie în biserica bizantină a mănăs­tirii, pentru a participa la o altă nuntă sublimă, dife­rită: căsătoria unui suflet cu Dumnezeu.

Petros şi Agnia nu-şi puteau reţine lacrimile, în vreme ce fiica lor înainta desculţă, cu părul desple­tit, cu veşmântul alb, către arhiereul lui Dumnezeu,

pentru a o cununa cu Iubitorul sufletelor. Era o mi­reasă a pocăinţei. Jurămintele dăruirii pe viaţă, ale desăvârşitei lepădări de sine, ale curăţiei fără pată, se auzeau cumplite şi cutremurătoare, încuviinţate prin cuvântul smerit scos din inimă, „Da”, cu care răspundea arhiereului lui Dumnezeu.

da, îl voi însoţi pe Dumnezeu, cinstite părinte.

Şi aceste „Da”-uri deveneau bătăi ale inimii, ru­găciuni fierbinţi ieşite din sufletele părinţilor ei.

La finalul acelei slujbe simple şi cucernice a tunderii în monahism, Petros Dendrinos trăi o nouă surpriză.

îl rugăm pe respectabilul profesor Petros Dendrinos, spuse arhiereul, tatăl Dimitrei, de-acum sora Tatiana, să adreseze câteva cuvinte din priso­sul inimii lui părinteşti.

Profesorul fu surprins, dar făcu ascultare cu smerenie. Cei prezenţi aşteptau nerăbdători şi nemişcaţi.

Petros Dendrinos îi privi. Ochii lui se încrucişa­răcu ochii lor înlăcrimaţi. Printre ei îl văzu pe Stavros Ioannis, un tată căruia hotărârea fiicei lui de a deveni monahie odată cu Dimitra i-a provocat în inimă o furtună şi care abia acum, după cum spu­nea, începuse să se împace cu această situaţie.

Petros îl privi în treacăt, dar pătrunzător, pe Ioannis. După aceea îşi întoarse privirea spre fiica lui. Cât de dulci cădeau acum asupra ei privirile lui…

I se puse un nod în gât.

iubiţi fraţi, începu el. Chiar nu ştiu cum să vă vorbesc astăzi. Cuvintele mele sunt neputincioase, palide. Am trăit în viaţa mea plină de experienţe multe momente deosebite, multe bucurii cutremu­rătoare. Dar pe cele mai emoţionante le văd acum aici, în faţa ochilor mei.

O văd pe tânăra Elena Minas, care acum are douăzeci de ani, şi îmi amintesc ziua când am ope­rat-o, acum şaisprezece ani, făcând acrobaţii în gol, între viaţă şi moarte… A fost una din cele mai cutre­murătoare clipe din viaţa mea, când acolo, pe masa de operaţie, rinichiul sănătos, dar incompatibil, a început să fie alimentat cu sânge. Viaţa învinsese. N-o să uit bucuria care m-a cuprins, zise şi vocea îi tremura.

îl văd pe tânărul părinte Hristofor şi îmi amin­tesc de ziua sau mai bine zis de noaptea când am putut în sfârşit să-i găsesc un rinichi, pe când el se lupta cu moartea, spuse cutremurându-se. Era un băiat de doisprezece ani, orfan de tată, şi salvarea lui a fost pentru mine o chestiune de viaţă şi de moarte. Dumnezeu m-a învrednicit să-l dau îna­poi înviat mamei sale îndurerate, ca pe tânărul din Nain. Nu mă întrebaţi cum m-am simţit, spuse şi apoi tăcu neputincios.

O văd şi pe fiica mea cea mică, Hristina, conti­nuă, şi îmi amintesc de ziua când în sfârşit a stat în pi­cioare, puternică, după transplantul de rinichi, după treizeci şi două de zile de terapie intensivă. Imaginea aceea m-a zdruncinat. Îmi luam înapoi fiica vie.

îmi amintesc încă bucuria ei, cu un an în urmă, când a făcut nunta, pe care o amânase pe neaştepta­te din cauza bolii. O vedeam îmbrăcată în alb în biserică

396

şi credeam c-o să mor de bucurie, zise şi apoi tăcu iarăşi.

Ochii îi străluceau umezi.

dar toate aceste bucurii, începu şi vocea i se înă­buşi din nou, sunt sărace în faţa celei pe care o trăiesc astăzi. Astăzi trăiesc cea mai inexprimabilă, cea mai sublimă bucurie din viaţa mea, cea mai mare bucurie pe care o poate încerca un om care devine părinte.

Astăzi mă învrednicesc să aduc trup din trupul meu, sânge din sângele meu, viaţă din viaţa mea, pe copilul meu, lui Dumnezeu, care mi l-a dăruit.

Astăzi mă învrednicesc să săvârşesc, ca un alt preot, o liturghie tainică şi sublimă. Să aduc litur­ghia mea vie, luată din trupul şi sângele meu, ca dar pe nepreţuitul jertfelnic al Iubirii Lui. „Ale Tale dintru ale Tale.”

Astăzi mă învrednicesc s-o încredinţez pe fiica mea celui mai frumos, mai bogat, mai cinstit, mai credincios, celui mai tandru Soţ, celui mai bun Mire de care se poate îndrăgosti un suflet, Domnului Iisus.

Astăzi o cunun pe fiica mea cu Cerul. Oare ce bucurie, ce bucurie mai mare poate încerca un tată pe acest pământ?

Astăzi familia mea dobândeşte un locaş în Rai, în lumea îngerilor lui Dumnezeu.

Oare ce bucurie mai cutremurătoare poate da un copil celor care l-au născut?

Îi mulţumesc Dimitrei, fiica mea, pentru această bucurie. Le mulţumesc tuturor copiilor mei, spuse cu subînţeles, şi minunatei lor mame, care-mi oferă bucuria de a se dărui cu tot sufletul lui Dumnezeu.

Astăzi mă simt atât de fericit, atât de împlinit, încât pot spune: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâ­ne…”, zise, şi vocea i se înăbuşi din cauza nodului ce i se pusese în gât şi a lacrimilor care o înecau.

Cei prezenţi rămaseră nemişcaţi. Trupurile le tremurau de emoţie. Obrajii li se umeziseră de la­crimi. Pentru o clipă privirile celor doi taţi se încru­cişară iarăşi, cea a lui Petros Dendrinos şi cea a lui Stavros Ioannis, care-şi plecase ochii spre podea.

Se întoarseră acasă după-amiaza târziu, istoviţi de emoţie. Îşi luară rămas bun de la Alexandros şi Hristina, care au plecat la casa lor.

Se aşezară unul lângă altul în salon, privind fo­tografia de familie din vremea când copiii lor erau mici, foarte mici. „Doar ai Tăi sunt copiii noştri, Doamne, cei trei copii ai noştri!”, strigaseră atunci în bisericuţa Sfântului Pantelimon.

nu mi-am putut închipui atâta fericire după atâtea lacrimi, Petros, murmură emoţionată Agnia.

nici eu, răspunse el. Nici eu…

Apoi n-a mai vorbit niciunul. Rămaseră adân­ciţi fiecare în rugăciunea lui.

„Nu mi-am putut închipui atâta fericire, Doam­ne”, şopti Petros, „fiindcă n-am înţeles înţelepciu­nea Ta negrăită.”

„Nu mi-am putut închipui atâta fericire, Doam­ne”, vorbi singură Agnia, „fiindcă n-am înţeles iubi­rea Ta cutremurătoare.”

„Nu mi-am putut închipui atâta fericire, Doam­ne”, strigă Petros, „fiindcă n-am înţeles puterea Ta nebiruită.”

„Nu mi-am putut închipui atâta fericire, Doam­ne”, repetă Agnia, „fiindcă n-am înţeles pronia ta minunată…”

Nu mi-am putut închipui atâta fericire, Doam­ne, fiindcă n-am înţeles că Tu eşti Viaţa. Care a venit să dăruiască vieţii mele Viaţă, care a venit pentru ca eu să pot dărui Viaţă din viaţa mea. Pe Tine, Doam­ne, Care eşti lumina şi adevărul şi Viaţa neînserată. Amin.

Cuprins

Capitolul I. Câte ceva despre copii 7

Capitolul II. Vreau să mă fac bine! 21

Capitolul III. Ce pregăteşti? 40

Capitolul IV. Mâine 48

Capitolul V. Salvează-mi copilul! 57

Capitolul VI. Puteţi! 77

Capitolul VII. Funcţionează! 93

Capitolul VIII. Noi trofee 110

Capitolul IX. Imposibil! 125

Capitolul X. Ca un pelican 136

Capitolul XI. Paşti fericit! 147

Capitolul XII. Rugăciunea 158

Capitolul XIII. Pe crestele lumii 168

Capitolul XIV. Cunoştinţe noi 179

Capitolul XV. Nelinişti 185

Capitolul XVI. Jonathan F 196

Capitolul XVII. Catastrofa 204

Capitolul XVIII. Lucruri simple 216

Capitolul XIX. Fiica mea, Dimitra! 229

Capitolul XX. Ceva bun 243

Capitolul XXI. Bucurii 259

Capitolul XXII. Hristina! 270

Capitolul XXIII. Cred, Doamne! 283

Capitolul XXIV. Fuga 294

Capitolul XXV. Ospitalitate 303

Capitolul XXVI. Îngeri fără adăpost 311

Capitolul XXVII. Lupta pentru viaţă 329

Capitolul XXVIII. Pentru o clipă 344

Capitolul XXIX. Pentru ce te-ai îndoit? 357

Capitolul XXX. Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu 365

Capitolul XXXI. Domnul există! 378

Capitolul XXXII. Cred în Dumnezeul meu! 386

Capitolul XXXIII. Fericirea 391

Distribuţie:

S.C. Egumeniţa S.R.L. tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

Deodată simţi că ameţeşte, că-şi iese din minţi… Un val de căldură îi năvăli în vene. Îi cuprinse inima. Cele două imagini îi jucau prin faţa ochilor. Coasta lui Iisus, care se deschidea pentru a-i mângâia pe copiii aflaţi pe moarte, şi coasta lui, omenească, neînsemnată, de lut, care dacă s-ar fi deschis i-ar fi dat viaţă unui copil aflat pe moarte.

Gândurile i s-au oprit. Nu suportau să meargă mai departe. Nu cutezau. Valuri de căldură îi străbăteau trupul. Inima îi bătea neregulat. Lacrimile i se revărsau pe faţă.

„Doamne… Doamne!”

Era Joia Mare. Dumnezeu Se răstignea. Îl lua cu el în grădina Ghetsimani. Pe el. Îl alesese să ia o parte din du­rerea Lui. Să-şi deschidă şi el coasta, ca să izvorască viaţă.

Nu mai suporta. Gândurile îl năpădeau iarăşi. Aceste asemănări îl înnebuneau.

„Doamne”, îi strigă cu râvnă. „Doamne! Ia coasta mea rănită ca răsplată. «Că m-am rănit de dragostea Ta».”

îşi aplecă trupul cu smerenie, ca şi când ar fi căutat să se facă una cu pământul.

„Doamne, primeşte puţina şi mica mea jertfă, mica mea răstignire. Viaţă din Viaţă… Dă viaţă din viaţa mea, Doamne!”