PAVEL PRIETENUL CELOR PACATOSI

PAVEL PRIETENUL CELOR PĂCĂTOŞI
PAVEL PRIETENUL CELOR PĂCĂTOŞI
FLORENCE MORSE KINGSLEY
Florence Morse Kingsley
Paul: a Herald of the Cross
Traducător Bogdan Buzdugan
Redactor Nina Bercan
Lector Aniela Târnăucă
Corector Cosmin Istodor
Ilustraţie copertă Ştefan Georgescu
Layout Andreea Mihaiu
Dtp Mihăiţă Stroe
Editura Predania Bucureşti
prietenii-predania.ro
Distribuţie Supergraph
0728 303 566
PAVEL PRIETENUL CELOR PĂCĂTOŞI
TRADUCĂTOR — BOGDAN BUZDUGAN
PREFAŢĂ
În Titus, primul volum al acestei serii, am căutat să reînnoiesc „povestea străveche”, în dorinţa de a zugrăvi portretul unui Iisus adevărat şi viu, iar nu al unuia suit pe piedestalul unei slave de neatins, ci al unui Iisus ce rămâne „cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”
în Ştefan, i-am înfăţişat pe apostolii îndureraţi, care erau, în acelaşi timp, mângâiaţi de alinarea ce le curgea îmbelşugat în inima întristată din Izvorul a toate, învăţătorul, Care în cele din urmă îi părăsise, căci asta era „de folos”, având mulţumirea că le dăruise bucurie neamăgitoare, şi liniştea chiar în toiul judecăţii şi al chinurilor, că revărsase peste ei pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, cea mai de preţ avuţie.
În Pavel, am dus mai departe povestea şi am întreţesut-o cu povestiri din lumea întreagă fără să mă opresc la fruntariile Ţării Sfinte -, lume ce zăcea în păcat şi
5
mare nefericire şi în care Hristos le cere apostolilor să meargă pentru a duce cât mai departe vestea bună a Crucii.
între timp Saul, prigonitorul şi necruţătorul fariseu, rabinul cel învăţat, a devenit Pavel, vestitorul Crucii. Îl vedem cum singur în noapte, cu înfăţişarea sa de erou, pune început lucrării sale, în ceasul greu şi întunecat de dinaintea zorilor, care trâmbiţează vestea cea bună a zilei ce tocmai începe. Vedem şi cum duhurile rele care au iubit mai mult întunericul decât lumina îşi ţes urzeala şi se îmbărbătează între ele să îl biruiască.
Vedem începând şi lupta, care nu va înceta nicio clipă până când războinicul istovit nu-şi va fi lăsat platoşa pentru a primi cununa biruinţei din mâna Domnului, a Dreptului Judecător.
Pentru a înţelege pe deplin viaţa şi toate încercările marelui Apostol, trebuie să cercetăm, măcar în parte, desfrâul fără de leac al celor sus-puşi şi să privim pentru o clipă la hăul groaznic în care voiau, la acea vreme, religiile decadente să azvârle omenirea. De aceea, am căutat să descriu cât mai bine lumea aceasta fără de Hristos, pentru a vedea cu toţii cum arăta lumea „la plinirea vremii”, dar şi cum a primit tămăduirea prin leacul cel dumnezeiesc.
Nu pare a fi de mare trebuinţă să înfăţişăm aici lunga listă a tuturor surselor cercetate la pregătirea acestui
6
volum. Dar de-a lungul cărţii veţi putea observa că cel mai des fac referire la opera lui Farrar, Viaţa şi lucrarea Sfântului Apostol Pavel şi la opera Viaţa şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel, de Conybeare şi Howson. Şi, într-adevăr, deşi o mare parte a surselor la care şi aceşti autori fac referire îmi erau la îndemână, trebuie să spun că lucrărilor ştiinţifice ale acestora le datorez cel mai mult. Ar trebui să amintesc aici şi opera Viaţa grecilor şi a romanilor, de Guhl şi Koner, la care fac întruna referire privitor la tot ce ţine de vestimentaţie, obiceiuri etc. şi vechile cronici ale lui Iosif Flavius, unde am găsit povestea lui Agrippa, a lui Caius, a Irodiadei şi a altor personaje istorice ce figurează mai mult sau mai puţin în filele acestei cărţi.
Nădăjduiesc că zugrăvind toate aceste scene din viaţa şi epoca Sfântului Apostol Pavel, am reuşit într-o oarecare măsură să-l fac pe cititor să vadă şi dincolo de Pavel teologul, aşadar şi pe Pavel, întemeietorul „planului mântuirii”, şi pe Pavel, asprul ascet, ce tună cu mustrări şi acuze la adresa răufăcătorilor, dar şi pe Pavel, neînfricatul vestitor al Crucii, ce şi-a lăsat viaţa să curgă precum apa pentru a-i mântui pe cei pierduţi, pe Pavel, meşteşugarul de corturi, ce se îngrijea de nevoile altora prin lucrul mâinilor sale, şi apoi pe „Pavel cel ajuns la vârsta cărunteţii”, pe Pavel, robul Domnului Iisus Hristos, tămăduindu-i pe cei bolnavi, veselindu-i
7
pe cei asupriţi şi împilaţi, prietenul celor păcătoşi şi al lui Dumnezeu. Privind omul lui Dumnezeu în toată complexitatea personalităţii sale, vom citi fără îndoială Epistolele cu alţi ochi, văzând cum din acestea se scurge îmbelşugat şuvoiul de dragoste al unei inimi nespus de iubitoare ce bate deopotrivă dumnezeieşte pentru toată omenirea, şi citindu-le astfel, se va trezi în noi dorul de a ne putea număra printre toţi sfinţii şi fraţii credincioşi cărora le scrie el.
FLORENCE MORSE KINGSLEY
WEST NEW BRIGHTON
STATENISLAND, N.Y.
„NOAPTEA APROAPE A TRECUT”
CAPITOLUL I
VEDENIA DE PE ACOPERIŞ
dĂ-MI MIE COPILAŞUL şi TU IA DE TE odihneşte, regina sufletului meu, în timp ce eu îi arăt luna nouă de pe cer!
— E bolnav din pricina fierbinţelii vântului, zise fe¬meia cu un glas stins. Uită-te şi la trandafiri cum îşi pleacă duios capetele, suflul pustiei e moarte pentru toate aceste lucruri gingaşe.
— Da, spuse bărbatul, e un duh rău cu care se tot războiesc munţii ăştia. Dar nu te întrista, a fost din nou gonit înapoi să se chinuie în pustie. Auzi, micuţule, glasul fântânilor, cântul nenumăratelor păsări şi veselia frunzelor înverzite?
Se opri apoi, pentru o clipă, din mersul lin, şi pruncul se opri totodată din plânsul său zbuciumat, ca să asculte. Cât despre mamă, aceasta se aşezase liniştită, cu spatele la parapetul acoperişului, având ochii ţintuiţi la cornul subţire al lunii noi ce atârna deasupra întinderii
10
orizontului jos de apus. În tăcerea cea adâncă, se auzea în depărtare gâlgâitul şi vânzoleala apei, precum şi foşnetul uşor al frunzişului din grădina de jos.
— Priveşte muntele cel mare, fiul meu, continuă bărbatul, iată cum şi-a pus straie rozalii să-şi ia rămas bun de la soare! Peste puţin timp veşmântul său va că¬păta culoare violetelor, apoi a cenuşii, pentru ca în cele din urmă să se retragă cu totul la culcare. Dormi şi tu, micuţule, mâine nu va mai bate niciun vânt dinspre deşert. Dormi şi Bunul Păstor va veghea asupra ta.
— Am auzit pe cineva bătând la poartă, spuse feme¬ia. Ridicându-se în picioare, se plecă peste parapet să vadă până în stradă. E vecinul Simon, s-a întors de la Ierusalim şi vrea să-ţi povestească cum a fost. Dă-mi copilul, e timpul de-acum să doarmă, zise ea, şi luând în braţe pruncul, coborî de pe terasă.
Pasul domol ce se auzea pe scară vestea sosirea no¬ului venit. Era un bărbat voinic şi, păşind pe acoperişul neted al casei, se auzi îndată cum răsuflă greu. Bombăni apoi, zicând:
— Dacă aş avea o grădină ca a ta, prietene Anania, n-aş urca niciodată pe acoperiş.
— Pace ţie, prietene, şi bine ai venit, îi răspunse Anania, zâmbindu-i simplu. Să dea Dumnezeu să ai parte de belşug şi bunăstare! Grădina mea e, cu adevă¬rat, tare bună, dar pe terasă e şi mai bine, căci aici poţi
11
simţi răsuflarea munţilor şi mireasma zăpezilor nepie¬ritoare de pe vârful Hermonului.
Drept răspuns, Simon înălţă din umeri, şi scoţând un mormăit dezarticulat, se aşeză pe bancă.
— Nu am veşti prea bune, zise el abrupt. Ai auzit şi tu câte ceva?
— Nu, ce s-a întâmplat?
— Am fost, după cum ştii, la Ierusalim, şi acolo a avut loc o prigoană grozavă a tuturor celor ce cred în Cel Răstignit. Mulţi au fost ucişi, alţii sunt închişi, iar alţii au fugit.
Prin lumina palidă a nopţii, musafirul văzu cum Anania se albeşte tot la faţă.
— Şi cine a pus la cale aşa ceva?
— Cei care L-au omorât pe Iisus din Nazaret şi care iată vor duce la sfârşit şi nimicirea tuturor celor ce cred în El, răspunse cu amărăciune Simon.
— Ai uitat, însă, că Hristos a fost aşezat la dreapta lui Dumnezeu? strigă Anania. N-o să îndure să ne vadă cu totul nimiciţi!
— Dar a îngăduit deja ca Ştefan să fie ucis cu pietre şi ca alţi ucenici să fie biciuiţi şi băgaţi în temniţă. Şi a mai îngăduit ca o mulţime de prunci să rămână nemângâiaţi şi copii mici să geamă de foame. Vrăjmaşii sunt, însă, din ce
12
în ce mai puternici, şi o duc înfloritor, nu le stă nimic împotrivă.
— Se pare că aşa a fost dintotdeauna, zise Anania. Cu toate astea, am credinţa că Dumnezeu va purta de grijă turmei Sale.
Şi păstrând pentru o clipă tăcerea mai spuse:
— Noi totuşi trăim în bună pace, slavă lui Dumnezeu, căci nu e nimeni în tot Damascul care să-şi ridice mâna asupra noastră din cei ce ţin cu străşnicie Legea. Să trimitem, aşadar, vorbă celor ce-au fost atât de rău loviţi, să vină încoace. Aici sigur vor găsi liman.
— Nu ţi-am spus încă ce e mai rău, îi zise deznădăj¬duit Simon. Un anumit Saul din Tars, fariseu învăţat la şcoala lui Gamaliil, şi vrăjmaş neîmpăcat al lui Hristos, a venit în Damasc cu văditul plan de a-i pune în lanţuri pe toţi ucenicii Celui Răstignit. Nu are milă de nimeni şi negreşit nu va cruţa pe nimeni, omorându-i pe toţi cei care i se împotrivesc. Când am auzit ce-are de gând să facă, am pornit cât mai repede spre Damasc să le spun şi celorlalţi fraţi, căci cu siguranţă e mai bine să iei calea pustiei decât să pieri jalnic sub bătaia biciului.
Apoi glasul i se stinse şi în liniştea nopţii se ridică până la ei plutind vocea mamei ce-i cânta duios prun¬cului. Anania îşi umezi buzele uscate.
— Şi spui că acest om a ridicat mâna şi asupra feme¬ilor şi a copiilor? Întrebă el răguşit.
— Când eram în Ierusalim mi s-a spus că nu doar o dată a luat pe sus mame, lăsându-i părăsiţi în casă pe
13
copilaşi. S-ar putea, însă, ca Domnul să Se fi milostivit cumva de noi. Astă-noapte când încă eram pe drum, mi-a fost dat să aud ceva ciudat despre acest om. Mi-a povestit Ben Ethan, unul din paznicii Porţii de Răsărit, că ieri pe la al nouălea ceas se apropia de oraş o ceată de bărbaţi, condusă de acest înalt dregător, şi când căpetenia paznicilor i-a luat la întrebări, spunând: „Cine sunteţi şi de unde veniţi?”, unul dintre ei i-a răspuns zicând: „Conducătorul nostru e Saul, un cinstit rabin din Ierusalim, care are asupra sa scrisori din partea Senatului lui Israil pentru cârmuitorul acestei cetăţi.” „Să iasă dară în faţă şi să vorbească”, i-a zis atunci paznicul. Şi răspun¬sul a fost: „Cel ce se numeşte Saul a fost lovit cumplit pe drum de o grozavă şi măreaţă lumină ce-a bătut din cer asupra noastră pe când călătoream şi iată că acum e orb, şi a trebuit să-l aducem până aici de mână, după cum vedeţi. Lăsaţi-ne să intrăm cât mai degrabă, vă rugăm, ca să-l putem duce undeva să se odihnească, fiindcă e într-o stare jalnică.” Şi când Ben Ethan a privit cu luare aminte la acest om, Saul, a văzut că tremura rău de tot şi părea să nu audă ce se întâmplă în jurul său, gemând întruna şi având faţa ca de mort. Şi mi-a mai spus că atunci când aceştia au terminat de vorbit cu căpetenia paznicilor, au intrat în cetate ducându-l de mână pe omul care încă tremura şi gemea. Dea Domnul să-l cuprindă durerile morţii şi să se ducă cât mai repede!
Anania dădu din cap.
— Nu ştii ce vorbeşti, prietene. Judecata lui Dumnezeu n-are nimic a face cu cea a omului. E ceva aici dincolo de puterea noastră de înţelegere.
14
— Păi dacă a fost lovit de moarte, atunci o să putem şi noi trăi… noi şi copilaşii noştri, spuse Simon cu îndărătnicie. De aceea, am să stărui în rugăciunea mea către Domnul ca acesta să plece de pe tărâmul celor vii. E limpede că merită să moară!
— Roagă-te mai curând ca voia lui Dumnezeu să se facă cu el şi cu noi. Chiar de mi-ar smulge copilul de la sân şi tot nu m-aş ruga ca el să moară. Răzbunarea e a Domnului şi în mâna Sa este şi toată suflarea celor vii!
— Roagă-te cum vrei tu, prietene, îi spuse Simon ridicându-se în picioare, iar eu mă voi ruga ca şi David pentru stârpirea duşmanilor mei, căci Dumnezeu l-a auzit pe el şi i-a împlinit voia cu toţi cei ce-i făceau rău, după cum poţi
citi în Psalmi. Rămâi cu bine, Dumnezeu să te aibă în pază pe tine şi cei ai casei tale!
Anania păru că nu mai aude cuvintele de despărţire ale oaspetelui său, se ridică pe dată, începând a merge încolo şi încoace neliniştit. Avea sufletul greu şi văzând-o pe soţia sa venind către el de pe terasa alăturată, inima i se făcu şi mai grea.
— Băiatul nostru doarme, domnul meu, îi zise ea, râzând uşor, plină de mulţumire. Ar fi trebuit să-l auzi
15
cum se ruga Celui înălţat, a repetat rugăciunea învăţată de la tine, rostind apoi şi cuvintele: „Bunule Iisuse, nu lăsa mâine vântul din pustie să bată. Amin.” N-am avut inima să-l mustru. Ai să vezi că mâine vântul va sufla dinspre Liban, căci sunt încredinţată că Cel înălţat îi ascultă pe pruncii pe care i-a iubit atât de mult pe când era pe pământ.
— învaţă-l atunci să se roage ca a noastră credinţă să rămână nezdruncinată, spuse Anania oftând.
— E, cu siguranţă, bine să cerem aşa ceva. Dar ce-a povestit prietenul nostru Simon de călătoria sa? Şi de ce s-a zorit aşa să plece? Aş fi vrut să aud şi eu ce minu¬năţii a văzut în Ierusalim.
— Nu ne-a adus veşti bune, sufleţelul meu. Fraţii noştri din Ierusalim pătimesc cumplit de pe urma ne-credincioşilor biciuiri, întemniţări şi chiar moarte.
Pe femeie o trecură fiorii.
— Mă bucur atunci că nu stăm acolo, zise ea repede. E oricum un oraş plin de oameni răi şi fără îndoială va atrage bătaia lui Dumnezeu, sfârşind ca Sodoma, care a pierit după cuvântul Său. Acum însă vino, domnul meu, să cinăm, se face de-acum târziu! Am vrut să-l poftesc la masă şi pe oaspetele nostru, căci în seara asta gustăm primele roade ale smochinului alb de lângă fântână. Îţi făgăduiesc că sunt coapte, am cules chiar eu câteva.
— Du-te şi mănâncă tu, micuţa mea, căci astă-seară vreau să postesc pentru pacea fraţilor mei, spuse Anania, întorcându-şi capul.
— Şi ce folos vor trage ei, domnul meu, dacă tu vei posti? Nu vrei să guşti măcar din smochinele mele? Întrebă femeia lăsându-şi în mod convingător capul pe braţul bărbatului ei.
16
El îşi plecă privirea către ea cu un zâmbet trist.
— Mă iubeşti, trandafirul meu de Liban?
— Ce-ţi voi răspunde, domnul meu? Că te iubesc aşa cum pământul însetoşat iubeşte pâraiele curgând din munţi de face pustia să râdă în hohote după atâta belşug de apă.
— Bine ai grăit, viaţa mea. Du-te acum şi te odih¬neşte în pace. Însă eu trebuie să postesc şi să mă rog la noapte, atât pentru fraţii aflaţi în primejdie, cât şi pentru sufletele noastre, să nu cumva să se piardă când va veni vremea încercării.
Femeia îl privi cu luare aminte şi ochii i se înceţoşară de o uşoară îngrijorare.
— Lasă-mă să postesc şi eu cu tine, domnul meu! Să mă rog şi eu alături de tine!
— Nu, voiesc să fiu singur. Du-te!
Ea mai zăbovi o clipă, privind tristă la cel ce-şi abă¬tuse privirea de la ea, apoi se întoarse iute şi plecă, dar nu înainte de a suspina uşor cu vădită supărare. Anania se ridică în picioare, văzându-i tulburarea.
— Cred că i-am vorbit prea aspru copilei, murmură el cu părere de rău. Ce-ar fi să-i spun şi ei… dar nu, nu pot face asta. Mâine voi şti mai multe, şi dacă într-ade¬văr urmează în curând o prigoană, o voi trimite să se ducă în munţi dimpreună cu băiatul, acolo vor putea fi în siguranţă.
Apoi se cufundă din nou în visare, şi de astă dată gândurile i se adunară cu totul, zburând la ziua în care văzuse
17
prima dată trandafirul de Liban, dând în floare într-un colţişor neştiut al dealurilor sterpe şi la felul în care el, întristat şi îmbătrânit înainte de vreme, culesese floarea ca să-i umple casa părăsită cu mireasma şi fru¬museţea ei.
— Nu, Doamne, nu pot suferi din nou cum am su¬ferit, zise el cu voce tare, strângând din pumnii săi puternici. Dacă e nevoie, voi muri pentru credinţă, dar, Te rog, cruţă-i pe ei!
Ceasurile lungi ale nopţii de vară se scurgeau încet, şi mlădioasa lună nouă, ruşinată de strălucirea aurie a puzderiei de stele, se pitise la marginea deşertului. Răsuflarea trandafirilor plutea ca un duh pe aripile unei adieri fine, şi în toată acea tăcere ţâşnea cu vuiet glasul a mii de izvoare. În jurul havuzului din curte stropii de apă împrăştiau o firavă licărire argintie, jerbele roţilor de apă gângureau peste tot în grădinile învecinate, şi mai presus de toate domnea murmurul solemn al râului
18
Barada, maica tuturor pâraielor. Căci eu vin din ţinutul zăpezilor veşnice, călătorind spre deşertul cel de neschim¬bat, şi nu e prefacere, nici umbră de schimbare în Dumnezeul, Care mi-a hotărnicit calea.
În inima bărbatului care încă priveghea, rugându-se pe acoperişul casei, se aşeză la scurt timp o mare pace, el ştiu pe dată că Domnul îl auzise şi că binecuvântarea nu era departe, ci chiar aproape, după cum era şi ziua, căci înălţimile înzăpezite ale Hermonului începeau a deprinde culoarea cerului. Punând o haină pe el, se în¬tinse şi căzu iute într-un somn dulce şi lin. Şi adormind el, văzu în vis cum strălucirea rozalie a zorilor se adâncea fiind cuprinsă de o lumină minunată, şi în mijlocul acelei lumini zări un bărbat, la al cărui chip începu a privi cu mare uimire şi cu o nespus de mare bucurie şi dragoste, căci era chipul Domnului său înălţat.
Şi se auzi apoi glasul unei voci ce îl striga pe nume; şi răspunse el, zicând: Iată-mă, Doamne.
Şi din nou se auzi vocea spunând cuvintele: Sculându-te, mergi pe uliţa ce se cheamă Uliţa Dreaptă şi caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă şi a văzut în vedenie pe un bărbat, anume Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să vadă iarăşi.
Lui Anania i se păru că răspunsul său izvorăşte din suflet şi, de aceea, spuse fără teamă: Doamne, despre
19
bărbatul acesta am auzit, câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi ce cheamă numele Tău.
Dar Domnul zise către el: Mergi, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamu¬rilor şi a regilor şi a fiilor lui Israil; căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu.
Şi apoi toată slava de negrăit se destrămă cu totul. Anania se trezi, văzând cum între timp se făcuse ziuă.
CAPITOLUL II
ÎN CASA LUI IUDA
e STRANIU şi CÂT SE POATE DE NEPOTRIVIT.
Eu, drept să spun, aş ajuta cu bucurie Sfântul Sinedriu al Ierusalimului să nimicească această erezie otrăvitoa¬re, dar ce putem face într-un oraş păgân fără sprijinul puterilor dinafară? Dacă omul nu-şi vine cât mai repede în fire, trebuie să trimitem vorbă.
— Crezi că-şi va veni în fire?
Iuda ridică din umeri.
— De unde să ştiu eu? Spuneai că a fost o lumină, nu? Poate că a fost fulger, dar cum s-ar fi putut ivi pe un cer lipsit de nori?
— A fost o lumină, zise celălalt cu tărie, am văzut-o cu ochii mei, după cum au văzut-o şi ceilalţi din grupul nostru, şi a fost însoţită de un zgomot ca o voce o voce înfricoşătoare, dar sunetul în sine n-avea niciun înţeles.
Un zâmbet adumbrit de o uşoară neîncredere trecu peste faţa ascultătorului.
— Dacă ar fi fost vreun nor deasupra voastră, ne-am fi putut gândi că a fost zgomot de tunet.
— îţi spun că nu era niciun nor! zise celălalt cu fierbinţeală. Cerul era la fel de senin ca acum!
20
— şi atunci ce-a fost?
Omul în cauză, pe nume Sila Ben Ezra, îşi plecă privirea în tăcere, găsind, se pare, cât se poate de sem¬nificativ în acel moment tiparul covorului amplu, persan de sub picioarele sale.
— E clar că tu ai părerea ta, prietene, continuă Iuda. Dar, hai, lămureşte-mă şi spune-mi ce crezi despre cele întâmplate, dacă tot ai fost acolo de faţă.
Ben Ezra îşi ridică capul şi îşi privi gazda făţiş.
— Am să-ţi spun ce cred eu că i s-a întâmplat omului! zise el, şi dindărătul glasului său potolit se simţi o undă de sfidare. L-a văzut pe Nazarineanul Răstignit şi a fost mustrat de Acesta!
— Ce spui?! strigă mânios Iuda. Eşti cumva vreun apostat, tu, cel ce ai fost ales de Sfântul Sinedriu să duci la capăt această sfântă datorie?
— Dacă e o erezie să cred în ceea ce mărturisesc limpede simţurile mele, atunci sunt apostat, rosti celă¬lalt cu îndrăzneală. Saul a răspuns de două ori şi în felul acesta acelei voci: mai întâi a strigat tare ca unul ce era covârşit de o mare teamă şi uluire: „Cine eşti, Doamne?”
şi apoi: „Ce voieşti să fac?”
— Omul înnebunise de-atâta căldură, spuse Iuda, dând uşor din mână, căci nu se poate să fii în toate minţile şi să călătoreşti pe aşa o vreme în miez de zi.
21
Ochii negri ai lui Ben Ezra scânteiară plini de mânie.
— N-ai decât să crezi ce vrei, cinstita mea gazdă, spuse el rece. Iar eu, ca unul ce-am fost de faţă şi am văzut cele întâmplate, voi rămâne la aceeaşi părere.
— Dar nu se poate… prietene, îi spuse pe un ton domolit Iuda, crezi că te-ai gândit destul de mult la toată această întâmplare? Deocamdată nu mi-ai spus decât mie toate acestea, dacă însă la întoarcerea în Ierusalim îi vei spune preacinstitului şi venerabilului arhiereu că Saul a avut o vedenie cu Nazarineanul pe care nu demult chiar el L-a ucis, şi că orbirea i se trage de pe urma slavei acestei arătări, ce crezi că se va în¬tâmpla cu tine? N-ar fi oare mai bine să spui că Saul a fost lovit de fierbinţeala prea mare a soarelui şi a căzut jos lipsit de vedere şi fără de simţire? Şi asta pentru că a dat dovadă de prea mult zel în slujba sa şi a hotărât să călătorească în plină zi. Iar dacă a fost, cu adevărat, o vedenie, lasă-l atunci pe el să vorbească pentru sine şi să răspundă el însuşi de cele spuse… asta în caz că îşi va mai veni vreodată în fire, lucru de care mă îndoiesc.
Ben Ezra îşi mângâie în tăcere pentru o vreme barba şi apoi spuse pe un ton potolit:
— înţelept ai grăit, te-am auzit şi te-am înţeles întru totul. E rău să fii apostat şi prosteşte să tâlcuieşti vedenia altcuiva. N-am să mă arăt deocamdată dinaintea Sinedriului, pot vorbi şi ceilalţi din grup despre toate acestea, după cum cred ei de cuviinţă.
— Cât despre acest om, continuă Iuda, dacă într-adevăr şi-a pierdut minţile sau dacă vreun duh ne¬curat l-a luat
22
în stăpânire, va trebui să plece în pustie, ca să-şi vină în fire, de va fi aşa voia lui Dumnezeu cu el.
— Doar n-ai să-l azvârli aşa cum este, orb şi nepu¬tincios! îi spuse înspăimântat Ben Ezra.
— Fie că a fost bătaia lui Dumnezeu cu el sau cel rău a pus stăpânire pe el, în ochii Legii e acelaşi lucru, spuse celălalt pe un ton imparţial. E limpede că a săvârşit păcate grele şi e necuviincios să ne luptăm cu puteri nevăzute. Şi, pe deasupra, cel ce a ajuns să aibă minţile rătăcite e necurat şi necinsteşte casa dreptului.
— Ce e, Maluch? Ce vrei?
— Vă sărut picioarele, mult cinstite stăpâne, îi răs¬punse robul care tocmai intrase zgomotos în încăpere. Afară e un bărbat ce doreşte să fie poftit înăuntru, un evreu pe numele de Anania. Vrea să-l vadă pe Saul din Tars.
— Primeşte-l de-ndată şi adu-l aici dinaintea noastră! Chiar sunt curios ce treabă are cu acest om.
Robul se plecă dinaintea stăpânului său şi se retrase, pentru ca după câteva clipe să revină urmat de un bărbat, asupra căruia Iuda şi Ben Ezra îşi aţintiră isco¬ditor privirea.
— Bun venit, prietene! îi spuse Iuda, am auzit vorbindu-se de tine ca de un bărbat zelos în apărarea Legii şi a păcii lui Israil, de aceea chiar mă bucur că ai binevoit să-mi calci pragul. E foarte bine ca în astfel de vremuri tulburi oamenii râvnitori de cele sfinte să se adune laolaltă.
Anania îşi plecă mai întâi curtenitor capul ca răspuns la aceste cuvinte de bun venit.
— Am o treabă cu Saul din Tars, care a găzduit în casa dumitale, spuse el pe un ton grav. Te rog să mă duci cât
23
mai grabnic la el.
— Nu ştii, aşadar, că preacinstitul Rabbi a avut pe drum un mare nenoroc, îi răspunse blând Iuda. A rămas la pat şi nu mai mănâncă şi nici nu mai bea nimic, nici nu vorbeşte nimănui de când a sosit în Damasc, şi iată de atunci au trecut trei zile. Eu însumi l-am cercetat de mai multe ori şi am trimis după feluriţi înţelepţi şi tă¬măduitori. Unii susţin c-ar fi fost bătut de soare, alţii că ar fi intrat în el un duh rău. Eu, unul, nu ştiu ce să cred, dar sunt de bună seamă tare îngrijorat de starea sa, căci omul venise aici cu o misiune sfântă şi bine plăcută lui Dumnezeu, cea de a curăţa sinagogile Damascului de toţi cei ce împrăştie hule despre un Galileean, pe nume Iisus, care nu demult a fost răstignit în Ierusalim pentru fărădelegile Sale şi anume că Acesta ar fi Hristosul profeţit de proroci.
Chipul gingaş al Ananiei se înroşi pe dată, iar ochii îi se aprinseră de o dreaptă mânie:
— Ai grijă să nu cazi şi tu, din neştiinţă, în păcatul cumplit al hulei! zise el cu asprime, dar pentru că încă nu L-ai cunoscut pe Hristos, e cu putinţă să fii iertat. Eu, însă, L-am văzut şi L-am cunoscut, şi de aceea ştiu că ceea ce spun e adevărat, şi anume că Iisus din Nazaret e Hristosul lui Dumnezeu, Mântuitorul lui Israil, pe care în chip mârşav L-au osândit, în Ierusalim, la moarte arhiereii şi înţelepţii. Dar, cu harul lui Dumnezeu, a biruit moartea şi e acum aşezat la dreapta puterii vecinice. Acest Iisus plin de viaţă i S-a înfăţişat pe drum lui Saul, ca unuia ce voia să pună în lanţuri şi să-i ucidă pe cei credincioşi din Damasc. Şi iată, eu am fost trimis să-l tămăduiesc de orbire şi să-i aduc cuvânt de pace. De aceea, arată-mi mai degrabă unde zace acesta!
24
Iuda îl privi pe cel ce vorbise cu vădit dispreţ.
— E trist, cu adevărat, să vezi că şi un drept poate cădea pradă unei amăgiri atât de blestemate şi necurate, spuse el cu un glas ca de gheaţă. Dacă sunt mulţi din aceştia în Damasc, atunci Sinedriul din Ierusalim a dat dovadă de mare înţelepciune. Îmi pare rău doar că emisarul lor a fost împiedicat să-şi facă datoria. Am să te însoţesc, însă, în odaia celui bolnav, doar ca să-ţi dovedesc că eşti într-o mare şi nefericită înşelare. După cum ţi-am spus, omul e orb şi cu totul prostit de trei zile.
— Tot aşa a stat, timp de trei zile în mormânt, şi Hristos, iar în cea de-a treia zi S-a sculat întru înnoirea vieţii, murmură ca pentru sine Anania.
Ben Ezra privi uluit la chipul palid şi ochii strălucitori ai străinului. Fără să-şi dea seama ce face, se îndepărtă puţin de Iuda, care se ridicase să-l conducă pe acesta în odaia lui Saul.
— Aici este, spuse sec gazda, trăgând la o parte draperia grea menită să împiedice lumina zilei de-a pătrunde în micuţa încăpere din dreapta.
Anania se opri în prag, făcând semn cu autoritate celor doi să rămână afară, şi apoi intră în odaie, care cu adevărat era precum mormântul unei vieţi irosite. Pe un pătuc, într-un ungher, zăcea nemişcat şi se pare cu totul ţeapăn Saul, întors cu faţa la perete şi cu mâinile încleştate.
Anania înaintă fără pic de şovăială, îngenunche la marginea patului şi îşi aşeză mâinile pe muribund, zi¬când cu o
25
voce limpede:
— Frate Saul, Domnul Iisus însuşi, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt!
— Hulă! strigă Iuda, ţâşnind înainte. Îmi necinsteşte casa!
— Lasă-l, omule, ca nu cumva blestemul din care acesta a fost acum slobozit să cadă asupra ta, îi spuse Ben Ezra, apucându-l de mână. Nu vezi că aici are loc o minune?
Iuda se trase înapoi şi rămase zgâindu-se în odaie, cuprins parcă de-o vrajă. Saul se întoarse în patul lui, ridicându-şi mâinile tremurânde în dreptul ochilor.
— Slavă lui Dumnezeu! strigă el tare. Văd!
Şi apoi privi drept spre faţa lui Anania, ca şi cum ar fi vrut să nu uite niciodată acel chip ce strălucea de dragoste şi bucurie.
— Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales pe tine, îi spuse blând Anania, ca astfel să ţi se facă cunoscută voia Sa şi să-L vezi pe Cel Unul Drept, şi să auzi glasul gurii Sale. Căci tu vei mărturisi înaintea tuturor tot ce-ai văzut şi-ai auzit. Dar acum, de ce mai zăboveşti? Scoală-te şi, botezându-te, spală-ţi toate păcatele, pomenind numele Domnului!
Când Iuda auzi aceste cuvinte şi îl văzu pe Saul ridicându-se din patul în care zăcuse, şi că fusese făcut bine cu adevărat, se umplu de uimire şi fu pe dată cuprins de o foame grozavă.
26
— Aduceţi mâncare şi băutură, porunci slujitorilor săi, şi puneţi dinainte omului să mănânce, şi daţi-i apoi straie alese să se poată înveşmânta, căci este oaspetele meu!
în acelaşi timp, însă, se trase grabnic în cămara cea mai dinăuntru a casei.
Anania îşi dădu pe dată seama că îl mâhnise, dar cu toate astea îl boteză la faţa locului pe Saul în apa fântânii din curte, îndemnându-l apoi să guste puţină carne.
— Vino, te rog, îi zise el mai târziu, să stai pentru o vreme în casa mea, ca să te întăreşti cu duhul de căldura fraţilor.
Cei doi merseră, aşadar, împreună, dar Sila Ben Ezra rămase în casa lui Iuda. Din toată cetatea Damascului, el simţea că e cel mai nenorocit om, căci sufletul îi era acum sfâşiat, tânjind pe de o parte să-l revadă pe Anania şi să-i spună făţiş că „da, şi eu cred în Iisus, la a Cărui slavă am fost de faţă” şi simţind, pe de altă parte, dorinţa de a fi bine văzut de oameni de vază ca Iuda şi toţi cei din Sinedriu, în a căror slujbă venise, de fapt, în Damasc.
Când se lăsă seara, sculându-se, plecă de tot din oraş, şi de atunci nici tovarăşii săi şi nici Iuda nu-l mai văzură vreodată, şi băgând de seamă că trecuseră între timp şapte zile şi el tot nu se întorcea, gândiră toţi că poate căzuse în vreo apă curgătoare sau îl mâncase vreo fiară sălbatică din pustie.
— Toate aceste lucruri trebuie făcute cunoscute celor din Sinedriul de la Ierusalim, îi spuse Iuda lui Ben Ahaz, unul din ofiţerii de la Templu, ce fusese însărcinat să-l însoţească în drumul său pe Saul.
27
— Acesta însuşi trebuie luat şi dus înapoi la Ierusalim să răspundă pentru nebunia sa în faţa arhiereului, spuse Ben Ahaz încruntându-se, căci am auzit că s-a şi botezat în numele Celui blestemat.
Merseră, aşadar, acasă la Anania, ca să afle însă că Saul plecase pentru o vreme în pustie şi nu se ştia unde anume.
— Sigur a înnebunit! zise Ben Ahaz.
Întorcându-se în Ierusalim, acesta le spuse celor din Sinedriu că Saul fusese cuprins de o cumplită nebunie şi că plecase într-un loc neştiut de nimeni, departe, în pustie. Cât despre Ben Ezra, uită să mai pomenească de el.
CAPITOLUL III
PREZICĂTORUL
— AVEŢI GRIJĂ, CÂINI DE ETIOPIENI, NU cumva să se aştearnă un firicel de praf pe animale că acuşi simţiţi pe propria piele gustul biciului! Fii cu bă¬gare de seamă, Sechu, la piciorul din spate! Iar voi cu ochii la ce-aveţi de făcut, draci puturoşi ce sunteţi!
Robii, care frecau de zor părul lucios de pe coastele cailor arabi deosebit de focoşi, îşi ridicară privirea în semn de aprobare, plecându-se iute să-şi reia treaba cu şi mai mare însufleţire.
Cel ce le vorbise astfel trecu apoi la cercetarea unui car poleit cu aur, care tocmai era curăţat de praf în curte. În scurt timp i se alătură un tânăr cârlionţat şi înmiresmat, ce purta livreaua celor puşi în slujba cezarilor.
— Eşti bine dispus astăzi, prietenul meu Codrus, remarcă noul venit, potrivindu-şi cu mişcări molatice cingătoarea.
— şi de ce n-aş fi?
— Mi s-a spus că aseară, la cină, ai avut nenorocul de-a scăpa o picătură de vin pe hainele înălţimii sale, Agrippa şi că stăpânul tău a poruncit să fii biciuit pentru asta.
— Ai auzit doar minciuni, robule! replică Codrus, cu o căutătură întunecată.
Celălalt râse, bătând din palmele fine.
28
— E adevărat că eu sunt rob, dar tu ce eşti, bunul meu Codrus?
— La mine în ţară, aveam o sută de astfel de care aurite, spuse cu dispreţ Codrus, dar aşa e în război, am ajuns şi eu ce sunt acum, da, un rob… un dobitoc, dacă vrei, dar şi ajuns aici, îşi dezveli dinţii albi cu un rânjet sălbatic pot încă răspunde ca un bărbat la orice ocară!
— Un discurs demn de un retor! rosti răspicat celă¬lalt, cu un gest de înfocată admiraţie. Ba chiar de prinţ, de stăpân a sute de robi, ha, ha! Dar, din păcate, fiind şi tu rob, ai fost bătut la un simplu semn al stăpânului.
Şi spunând asta, o zbughi tocmai la timp, cu un râs batjocoritor, înainte ca celălalt în disperarea sa să arunce după el cu hamul.
— De-ar da strechea în el! răcni mânios robul în timp ce-şi îndrepta iarăşi atenţia asupra harnaşamentului cailor.
Strunind bine şi cea din urmă chingă şi sărind nu¬maidecât în car, ocupă în poziţie de drepţi locul con¬ducătorului şi începu a mâna caii ce ţopăiau ţanţoşi prin pasajul îngust ce ducea la curtea mare dinafara palatului. Ajuns în faţa deschizăturii largi a treptelor de la intrarea principală, îndreptă iute carul cu o înflo¬ritură iscusită.
Pe uşă ieşiră îndată doi bărbaţi. Unul dintre aceştia era mărunt şi strâmb la trup, palid la faţă şi cu părul roşu, dar nu s-ar fi putut spune că are o înfăţişare comună. În ochii reci, plini de viclenie, şi în colţul buzelor subţiri şi lipsite de culoare, mijea o expresie ciudat de neomenească. Aducea cu un soi de animal ce luase în mod neizbutit formă omenească, dar pentru observa¬torul atent nu era lămurit dacă, descoperit fiind, acesta s-ar fi vădit a fi porc sau
29
lup. În rest, purta însemnele colorate în auriu şi stacojiu strident ale unui general din armata romană.
însoţitorul său era un bărbat deosebit de frumos, cu o înfăţişare tipic evreiască. Pielea sa arămie, trăsăturile regulate, umerii largi ce făceau ca statura lui să fie una atletică, erau cu atât mai mult puse în evidenţă de toga din lână albă cu tivul colorat în purpuriu imperial.
— Hai la pârâu, Codrus! îi porunci romanul. Murgii arăbeşti sunt în formă astăzi! Fac o pereche pe cinste, nu-i aşa, prinţe Agrippa?
— Cei mai frumoşi de la palat, dragul meu Caius, îi răspunse bărbatul în togă albă, privind cu încântare caii întraripaţi. Împăratul e poate mult prea absorbit de problemele de stat ca să mai observe ce cai are în graj¬durile sale regale.
Amândoi râseră apoi uşor.
— Trebuie să-mi fac şi eu cât mai repede rost de aşa o pereche, continuă Irod. Poţi să mă pui în legătură cu un negustor cinstit?
— Nu, am să fac chiar mai mult de-atât. Dacă îţi plac aceste animale, dragul meu Agrippa, sunt ale tale, dimpreună cu carul şi cu robii.
— Pe Apollo! Eşti mai darnic decât un rege! Am stat o lună la palatul imperial şi n-am avut parte de aşa ceva. Din păcate, divinul nostru Tiberiu e lovit puternic de neputinţa vârstei, să dea zeii ca în curând să fie slobozit de
30
această grea povară a firii de muritor şi să nădăjduim că odată trecut dincolo, sceptrul lumii va trece la cineva şi mai vrednic. Şi fie ca atunci conducătorul întregii lumi să-şi amintească de prietenii lui, cinstindu-i cu aceleaşi favoruri regale.
Caius nu răspunse în niciun fel, dar în ochi îi licări o strălucire plină de răutate.
— Iahve să grăbească acea zi! adăugă Irod pe un ton însufleţit.
Caius râse puternic.
— Aici a vorbit iudeul din tine! exclamă el. E drept, însă, că şi al tău Iahve, din câte ştiu eu, e la fel de puter¬nic ca Jupiter.
Agrippa se înroşi.
— Nu mă tem nici de Jupiter şi nici de Iahve! strigă el plin de dispreţ.
— Vezi să nu se mânie zeii pe tine! îi zise Caius, scuturat de un fior plin de superstiţie.
— Ai dreptate, ca de obicei, fiu al lui Germanicus, îi zise vesel Agrippa. Prima dată când mă mai duc în Ierusalim, am să aduc la Templu o jertfă uriaşă, ca să-i domolesc atât pe compatrioţii mei, cât şi pe Dumnezeul lor. În ceea ce priveşte Panteonul Romei, cred că eşti ultimul om ce-ar putea nega că sunt cu totul devotat lui Bacchus.
Pasul cadenţat al armăsarilor şi zăngănitul lanţurilor de argint ale harnaşamentului umplură pe loc tăcerea dintre ei. Se apropiaseră între timp de Puteoli şi goneau iute pe drumul lin ce se mărginea acolo cu ţărmul. Mai jos de ei se întindea minunatul golf Cumae, cu apele sale azurii presărate de o mulţime de bărci pescăreşti albe, iar la adăpostul digului imens, ce intra până departe în apă cu pilonii săi din piatră solidă, se vedeau viermuind o sumedenie de neguţători ce-şi descărcau de zor în¬cărcătura vaselor. Nu departe de aceştia, carena scobită şi aurită a mai multor galere regale împrăştia în jur
31
strălucirea orbitoare a soarelui. Pânzele lor din mătase, pe jumătate înfăşurate, îl duceau lesne pe privitor cu gândul la un stol de păsări măiastre din cine ştie ce ţinut îndepărtat cu climă ciudată. La dreapta se ivea amenin¬ţător conturul întunecat al Vezuviului, iar zidurile şi turnurile oraşelor Pompei şi Herculane împrăştiau o dalbă strălucire în mijlocul masei de verdeaţă de la poalele lor. Şi mai la îndemână, chiar în prim plan, privind de sus golful, se afla oraşul Puteoli cu băile sale, amfiteatrele, templele şi bulevardele înţesate cu palatele nobililor romani.
— E un anumit izvor, ascuns de pâlcul acela de măslini, din care aş vrea să guşti, dragul meu Agrippa, spuse după puţin timp Caius. Cred că e mai bun decât orice fântână din împrejurimi. Vei vedea, de altfel, că îţi creşte iute şi pofta de mâncare.
— Atunci să gustăm din el, spuse molatic prinţul iudeu. Să mergi la un banchet fără a avea un pântece pe măsură e mai rău decât să sorbi din cupa fără saţ a lui Tantalus. Am gustat, de altfel, din amândouă, adăugă el schimonosindu-se.
Coborând din car, se adăpostiră apoi amândoi la umbra unui crâng. Dintre rădăcinile noduroase ale unui măslin bătrân, un izvor limpede precum cristalul ţâşnea în bazinul său clădit din pietricele aurii şi de acolo o zbughea grăbit cu un clinchet melodios spre mare.
— Cu adevărat arată ca sălaşul unor nimfe, spuse Agrippa privind de jur împrejurul lui. Şi, pe Bacchus! adăugă el chicotind, iată că am dat chiar peste duhul ce domneşte în acest loc.
Rostind iute o înjurătură, Caius se trase înapoi şi-şi puse de îndată mâna pe pumnalul de la brâu. Pe pămân¬tul
32
moale de la picioarele lor, bine ascuns de rămurişul bogat al tufelor de dafin stătea întins un bărbat pe ju¬mătate gol. E clar că adormise, dar acum trezit de gla¬surile din jurul lui, îşi ridicase capul ciufulit, pironindu-şi ochii sălbatici asupra musafirilor nepoftiţi. Se ridică apoi încet în picioare.
— Pleacă de aici! îi porunci Caius cu un gest plin de dezgust.
— Trebuie să ascult de cuvintele celui pe care zeii au pus sigiliul unei covârşitoare puteri, răspunse bărbatul cu o voce ciudat de seacă. Te salut, împărate al Romei, căruia îi este totuşi sortit să moară ucis de un pumnal!
Iar apoi întorcându-se către Agrippa:
— Bine ai venit, rege Agrippa, căci rege vei fi, şi fiul tău după tine. Ai, însă, grijă la ziua în care vei vedea din nou pasărea Minervei, aceea va fi de bună seamă ziua morţii tale!
Fără să vrea, Agrippa îşi ridică privirea, supunându-se gesturilor sălbatice ale acestuia, şi văzu în frunzişul crengilor de deasupra capului său o mică
33
bufniţă cafenie, destul de des întâlnită în acea regiune.
Caius fu primul care îşi veni în fire:
— Unde s-a făcut deodată nevăzut? strigă el. Pe Apollo! cred că a luat pur şi simplu aripi. Doar ce mi-am ridicat o clipă privirea şi locul a rămas pustiu.
— S-a ascuns în desişul dafinilor, îi răspunse iute Agrippa. Dar lasă-l, o fi vreun nebun, şi apoi n-avem nici garda cu noi.
Absorbit cu totul de gândurile sale sumbre, robul Codrus stătea ţinând hăţurile cailor. De-abia îşi dădu seama că pe lângă el trecu repede de tot o umbră iute, îi păru însă că aude răsunând peste dealuri râsetul unui nebun. „Am s-o fac”, murmură el cu o strălucire sălba¬tecă în ochi, „căci asta e voia zeilor. Chiar de sunt rob, ştiu sigur că nu voi mai fi.”
CAPITOLUL IV
TREI PRINŢI ŞI UN ROB
— MAI ADU ÎNCOACE NIŞTE STRUGURI, robule! Prea rar mi se întâmplă să iau doar cu tine masa, prinţesa mea. Voi bea în cinstea ta, a celei ce va să fie regină. Oh! nu tresări aşa, dulceaţă, e voia zeilor.
Prinţesa Cypros îşi înălţă ochii negri către frumosul chip îmbujorat al soţului şi apoi privi cu subînţeles la robii ce erau de faţă.
— Îţi place ţie să glumeşti, domnul meu, spuse ea încetişor. Iar mie îmi face plăcere să te ascult. Ai fost astăzi cu împăratul?
— Nu, iubito, îi spuse Agrippa, întinzându-se din nou pe pernele sale purpurii şi privind cu ochii pe ju¬mătate închişi la pocalul frumos lucrat în aur, pe care îl ţinea între degete. Nu, am avut parte de o companie şi mai bună. Drept să-ţi spun, prinţesă, în ultima vreme împăratul nu-mi dă o stare prea bună. Zace toată ziua întins pe sofa, umflat ca un burduf imens, fiind însă pe
34
jumătate viu, în acelaşi timp, pare deja mort şi e tare neplăcut la vedere.
— Glumeşti din nou, prinţe Agrippa, îi spuse doam¬na cu o undă de asprime în glas. Înfăţişarea divinului Tiberius iradiază şi acum de puterea care pentru supuşii săi poate însemna bunăstare, şi totodată năpastă, viaţă, dar şi moarte. Mi-a acordat privilegiul de a mă primi astăzi la el în toată bunăvoinţa sa, e dispus să-ţi redea rangul de edil al Tiberiadei.
— E dispus să-mi redea rangul de edil al Tiberiadei? repetă Agrippa cu un râs batjocoritor. Ce condescen¬denţă divină! Ce generozitate regală! Eşti îngerul meu păzitor, prinţesă. Vorbesc serios acum, dulceaţa mea. Pentru tine aş fi în stare să cutreier şi tărâmul umbrelor ce rămân pururea nemângâiate!
— Să ne ferească cei nemuritori de ceasul acela! ex¬clamă Cypros palidă la faţă. Dar spune-mi cu adevărat, domnul meu, nu te-ar bucura să te întorci în pământul tău? În ultima vreme, ne-am tot preumblat prin ţinuturi atât de îndepărtate… n-am putea oare găsi şi noi un locşor liniştit în care să ne aşezăm cu copiii noştri şi în care… iar ajungând aici, se opri pentru o clipă ca şi cum gândul îi era prea dureros să fie rostit; în colţul ochilor săi negri se strânseră deodată lacrimi grele ce dădeau să curgă.
— Dar nu te bucuri de minunăţiile Insulei Capri, dulceaţa mea? A fost o vreme când n-aş fi îndrăznit să
35
las nepăzită o floare aşa frumoasă ca tine în niciunul din cele douăsprezece palate ale lui Tiberius, dar veghea acestui opaiţ aproape că a luat sfârşit. De-abia aştept să văd ce se va întâmpla atunci când se va fi stins şi ultima pâlpâire de flacără. S-ar putea arăta ceva mult mai is¬pititor decât neînsemnatul rang de edil al Tiberiadei. Îţi spun că voi fi rege! Da, va veni şi ziua aceea! Ce spui, robule? Caius şi Claudius sunt afară? Pofteşte-i înăun¬tru, la noapte o să ne veselim! Nu îndepărta, prinţesă, lumina înfăţişării tale.
— Nu pot să mai stau, domnul meu, lui Berenice i-a fost rău toată ziua. Înainte să mă culc, trebuie s-o văd din nou!
— Cea mai bună soţie şi mamă! Pace ţie! îi zise Agrippa, ridicându-se şi conducându-şi doamna spre uşa ce ducea la camerele sale.
Zăbovind încă o clipă, aceasta îi şopti pe un ton rugător:
— Te rog fierbinte, domnul meu, ai grijă! Nu cumva să vorbeşti împotriva împăratului. Chiar să fie pe moar¬te, cum ai spus, când simte că adie o cât de mică suflare de trădare, revine îndată la viaţă. Nu-mi place deloc faţa robului străin care a fost cu noi în seara asta.
— Cine? Codrus? Caius mi l-a dăruit astăzi. Nu te teme, prinţesa mea, căci steaua noastră e în plină as¬censiune, îi răspunse Agrippa, sărutându-i mâna.
Ieşind pe coridorul slab luminat, prinţesa Cypros slobozi un oftat. O apăsa o presimţire tare rea, iar amintirea
36
încercărilor şi primejdiilor trăite în trecut nu făceau decât să-i întunece şi mai mult viitorul nesigur. Şi, cu adevărat, era într-o poziţie care ar fi înfricoşat şi cea mai neînfricată inimă, căci se măritase de timpuriu cu Irod Asmodeanul, ea fiind din aceeaşi casă nobiliară, şi în toţi anii căsniciei sale, avusese de îndurat toate greutăţile pe care le aduce cu sine o soartă pururea schimbătoare. Alungat din splendoarea curţii imperiale datorită exceselor sale neasemuite, Agrippa o târâse cu el pe nefericita Cypros, aducând asupra ei povara nenu¬măratelor datorii şi ruşini, toate culminând cu câteva luni în urmă cu arestarea lui pentru împrumutul unei uriaşe sume de bani din vistieria Romei. Deznădăjduit, acesta voise chiar să-şi ia viaţa, îndemnându-şi nevasta să facă la fel. Numai gândindu-se din nou la acea înfri¬coşătoare scenă, Cypros se cutremura cu totul. Reuşise, în sfârşit, să îl convingă pentru o vreme să nu facă una ca asta, ca apoi cu lacrimi şi mare deznădejde să-i ceară ajutorul galantului Lysimachus, guvernatorul Alexandriei care, nu tocmai insensibil la rugăminţile ei îi dădu, ne¬primind ca zălog decât zâmbetul unei femei frumoase, însemnata sumă de două sute de mii de drahme.
Fiind din nou eliberat, Agrippa plecă la rugăminţile lui Cypros în Puteoli, unde fu primit cu oarecare
37
căldură de bătrânul Tiberius. Una din minunatele vile ale Insulei Capri le fu pusă la dispoziţie, primind în mod tacit permisiunea de a rămâne aici, ca musafiri ai îm¬păratului, cât timp doresc ei.
— Să pună pază zeii buzelor lui atât de negrijulii, murmura neliniştită soţia în timp ce zgomotele orgiei ce avea loc în sala de banchet răzbăteau din când în când până la ea. Un cuvânt să spună împotriva brutei ce zace pe moarte acolo şi suntem terminaţi.
Gândul îi zbură apoi la copii. Ridicându-se, se strecură uşor în camera unde dormeau cele două fetiţe, Berenice şi Mariamne. Emoţionată şi înduioşată de drăgălăşenia feţelor lor rozalii, se furişă prin cameră, aşezând întâi o pernă mototolită şi acoperindu-le apoi mai bine trupuşoarele agitate. Trecu apoi în camera alăturată şi adumbrind pentru o clipă, cu degetele ei fine şi tremurânde, lumina ce se odihnea pe pleoapele celui dus în lumea viselor, îşi simţi inima tresăltând de iubire.
— Băiatul meu, Agrippa, murmură ea, privind în jos spre frumosul ei fiu, calea ta în viaţă va fi negreşit una fericită. O, de-aş şti să mă rog pentru ce ne aşteaptă în viitor. I-aş ruga măcar pe zei să-şi reverse asupră-mi mânia ce-au adunat-o. Eu deja am trecut prin atâtea suferinţe şi, fie ele mici sau mari, în noaptea întunecată a mormântului vor fi repede uitate. Dar pentru tine, fiu iubit al inimii mele, trebuie să mă rog să te cruţe Iahve!
Şi în acea clipă jură, în taină, că va aduce jertfă îm¬belşugată la Templul din Ierusalim, dar gândindu-se la Cetatea Sfântă şi la toţi preoţii aceia cu odăjdii ca de nea, aproape că se îngrozi. „Noi nu suntem nici iudei şi nici
38
romani”, gândi ea cu amărăciune, „nu e niciun Dumnezeu Căruia să-i pese de noi, şi până la urmă ce rost au toate jertfele aduse lui Iahve sau lui Jupiter?” Şi însoţindu-se cu aceste gânduri sumbre, se întoarse la veghea ei singuratică.
Rămas singur în sala de banchet, Agrippa îi primi pe oaspeţii săi cu acea delăsare hilară a omului care deja băuse mult prea mult. Le porunci robilor să mai aducă vin.
— Voi bea în cinstea ta, fiu al lui Germanicus, strigă el cu un râs nestăpânit, căci tu vei fi…
— Opreşte-te! mârâi la el Caius. Uită vorbele nebu¬neşti ale acelui prost nechibzuit. Am poruncit oamenilor să pornească în căutarea lui, dacă va fi găsit, îi va fi tăiată limba plină de trădare.
— Ce nefericită făptură a avut nenorocul de a te supăra pe tine, dragul meu Caius? Îl întrebă cel de-al treilea, aplecându-se să ia o măslină din vasul de cristal aşezat dinaintea lui.
— Un prezicător nebun, îi răspunse scurt Caius, care a cutezat să rostească cuvinte împotriva stăpânului acestei lumi în prezenţa mea.
— Dacă e nebun, de ce să-l mai necăjeşti tu? E lim¬pede că a fost deja bătut de zei.
Caius îşi aţinti ochii spălăciţi asupra celui ce vorbise şi în colţul buzelor îi înflori un zâmbet răutăcios.
— Am să-i tai limba, prea înţelepte Claudius, doar aşa fiindcă îmi place să văd sânge!
Claudius se cutremură uşor auzind asta şi nu-i mai
39
răspunse în niciun fel.
— Haideţi! zise deodată plin de nerăbdare Agrippa. Beţi şi uitaţi… uitaţi şi beţi! Mărit fie Bacchus, zeul plăcerii! şi spunând asta sorbi pe nerăsuflate paharul pe care tocmai i-l umpluse robul ce sta atent de-a dreapta lui.
— Nu există zei şi nici plăceri, spuse cu un aer ursuz Caius. Noi doar ne amăgim cu gândul acesta.
— Sunt totuşi plăceri ale minţii… Începu însufleţit Claudius, dar Caius îi curmă vorba cu un hohot puternic de râs.
— Ce poţi şti despre minte, tu care te-ai născut fără aşa ceva? strigă el. Zeii ţi-au dat trup, dar şi acela e mai prost decât trupul acestui rob.
Claudius tăcu din nou. Părea că nu vrea sau nu este în stare să-i dea replica lui Caius, care se tolănise pe perne cu o expresie de plăcere răutăcioasă pe chipul său palid.
— Lasă-l în pace, spuse încet Agrippa. Bietul Claudius, nici măcar propria lui mamă nu i-a spus
40
vreodată ceva de bine. Nu poţi, însă, spune că n-are glagorie, căci îţi dau cuvântul meu că istoria pe care o scrie l-ar face mândru şi pe Titus Livius. Ieri mi-a citit preţ de un ceas din lucrarea lui. L-am sfătuit să n-o arate împăratului, e prea adevărată ca să fie plăcută la citit.
— Carevasăzică scrie istorie? zise Caius, râzând ia¬răşi puternic. Ia uite la el, mai are puţin şi adoarme, l-a dat gata ultimul pahar de vin. Eu, însă, voi face pentru mine istorie! Truda asta a peniţei e pentru robi neghiobi, trebuie să fii prost să te apuci de aşa ceva. Mai adu-mi vin, robule!
— Tu, cu adevărat, ai să faci istorie, dragul meu Caius, îi răspunse încrezător Agrippa. Crezi că în zadar te-ai născut ca fiu al lui Germanicus, cel mai viteaz soldat al Romei? Sau în deşert ai ţinut tu oare cel dintâi făclia în încleştarea cea cumplită a armelor şi răgetul trâmbiţelor? Să fi crescut oare degeaba la măreaţa curte a lui Tiberius?
Chipul celui ce primea acum toate aceste cuvinte măgulitoare suferi deodată o schimbare înfricoşătoare. Fiind pur şi simplu urât chiar şi în cele mai bune mo¬mente ale sale, înfăţişarea lui Caius căpătă acum o ex¬presie de dezlănţuită cruzime şi ură care îl făcu până şi pe mult încercatul său tovarăş să dea înapoi. Faţa i se făcu înspăimântător de palidă, ochii săi cenuşii luciră mocnit de sub sprâncenele încruntate, iar părul roşu,
41
ce-i acoperea doar o parte din capul diform, parcă se zbârli puţin.
— în toată înşiruirea ta, ai uitat totuşi să pomeneşti de binecuvântările pe care zeii le-au revărsat asupra mea, zise el cu o voce înăbuşită, şi apoi de soarta tatălui meu, a mamei, a surorilor şi a fraţilor mei1. Şi după o pauză, adăugă cu râs nestăpânit, şi dacă îmi amintesc toate astea, e ca să mă pot cândva sătura cu sângele… Dar stai puţin, nu mă mai desfăta cu plăcerile mesei tale atât de primi¬toare. Am o întâlnire la care nu pot renunţa, cu Macro. Hai, trezeşte-te, dihanie proastă şi fără de minte!
Şi spunând asta, luă o mână de sâmburi de măsline, aruncându-i în faţa nefericitului Claudius.
Agrippa sări în sus pe jumătate.
— Te rog, nu mai glumi aşa cu el, îi spuse el pe un ton liniştitor. Mai lasă-l cu mine şi îl eliberez eu apoi cât de curând.
— Cum vrei, prinţe Agrippa. Rămâi cu bine! Şi cu o privire de prefăcută şi batjocoritoare umilinţă, se plecă dinaintea lui Claudius, care trezit deodată de duşul cu
1 Caius Cezar, numit şi Caligula, fiul lui Germanicus şi al Agrippinei. Germanicus, nepot de-al lui Tiberius, era un bărbat viteaz, înţelept şi împodobit de virtuţi, după cum şi cel mai de succes general al vremilor sale. A fost, însă, otrăvit de Tiberius, care fusese lovit de invidie. Agrippina, soţia sa, care era pildă de vieţuire printre matroanele romane de cel mai înalt rang, a fost lăsată să moară de foame în Insula Pandataria. Fratele său mai mare, Nero, a fost osândit la moarte, iar Drusus a fost ţinut prizonier într-o temniţă tăinuită a palatului. Sora acestuia a fost surghiunită, iar Caius, mezinul familiei, a fost chemat de Tiberius în Capri, unde a scăpat totuşi cu viaţă doar datorită celei mai josnice linguşeli şi supuneri.
42
sâmburi de măsline, se ridicase în fund şi se freca la ochi cu expresia unui copil îmbufnat.
— Rămâi şi tu cu bine, Tiberius Claudius Drusus Cezar Germanicus, prinţe al prinţilor, istoric al istori¬cilor şi cel mai Încântător om al celui mai încântător şi pios neam.
— Nu, merg şi eu cu tine, bunul meu nepot, căci văd că ţi-ai venit în fire! exclamă Claudius, şi faţa sa lătăreaţă străluci de plăcere. La noapte o să-ţi citesc din istoria mea despre războaiele romane şi-ai să vezi, dragul meu Caius, dacă nu e potrivită pentru a-l delecta pe împărat în timpul său liber. Cred că s-ar bucura să revadă tri¬umful domniei sale.
— Ce-ai zis? Vrei să-mi citeşti din istoria ta? Mai degrabă aş vrea să te văd înecat cu sulurile tale! mârâi către el Caius. Dar hai odată, căci dacă mai stăm mult, minunata ta nevastă o să te mustre de n-ai să te vezi.
Rămas singur, Agrippa se uită trist la sala goală, stăruind cu privirea asupra mesei, care acum era vraişte şi în deplină neorânduială.
— Pfiu! exclamă el dezgustat la culme. Până la urmă, are dreptate Caius, nu există zei şi nici plăceri!
— Nu vreţi să mai beţi un pahar de vin rece, stăpâne? Îl întrebă umil Codrus.
— Pfiu! repetă Agrippa, cu un gest plin de nerăbdare, m-am săturat de vin. Se ridică apoi încet şi nesigur în picioare. Am să dorm, mormăi el, şi mâine… mâine am să merg să-l văd pe împărat. Galileea… Ierusalim… oriunde e mai bine decât pe insula asta blestemată.
43
Codrus îl urmă în camera lui, ducându-şi la capăt cu iscusinţă toate îndatoririle. Nebăgând de seamă că robul care îl însoţea de obicei nu mai era de faţă, Agrippa se prăbuşi pe sofa, căzând aproape pe dată într-un somn adânc. Robul Codrus rămăsese lângă patul acestuia, privind intens la frumosul său chip înroşit, răsturnat pe perna de mătase.
— Mâine ai să-l vezi pe împărat, zise el în batjocură. Mâine ai să bei din nou şi iarăşi o să te îmbeţi, iar eu voi fi tot robul tău.
Plecându-se apoi şi ridicând mâna inertă a celui adormit, îi scoase uşor inelul cu sigiliu al Asmodeilor.
— Mâine, repetă el râzând uşor, ai să-ţi aminteşti din nou că nu există zei şi nici plăceri.
CAPITOLUL V
ÎN PUSTIA SINAIULUI
— DOAMNE, DACĂ TREBUIE SĂ MOR, LASĂ-MĂ să mă sfârşesc în pământul străbunilor mei! Te rog, nu mă lăsa să mor în pustia asta!
Vocea ce grăise aceste cuvinte se stinse, înghiţită de tăcere, ca apoi să izbucnească iarăşi într-o jeluire înăbuşită:
— Am păcătuit… Am păcătuit, dar miluieşte-mă după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale!
Şi din nou se lăsă tăcerea, acea tăcere ce răsună în cap în ritmul greu de îndurat al veşniciei. Omul ce în¬drăznise să curme această cumplită linişte cu neînsem¬nata lui gălăgie se ridică şi privi de jur împrejurul lui cu ochi sălbăticiţi. De-o parte şi de alta se înălţau ca nişte turnuri stâncile măreţe şi abrupte, ce aveau o nuanţă sângerie acolo unde bătea mai mult soarele şi neagră-vineţie, unde cădea umbra. În văioaga aceea îngustă în care el se pitise, nisipul tot de culoarea sângelui se
44
aşezase în valuri cu multe pliuri în jurul bolovanilor uriaşi desprinşi din stâncile de deasupra ca de ciocanul unui titan. Albastrul necruţător al cerului, neîmblânzit de nicio urmă de nor sau o cât de mică adiere de vânt, tronând deasupra capului său, închidea spaţiul îngust cuprins între crestele zimţate ale stâncilor. Dar, ia stai puţin! Deodată nenorocitul văzu parcă o pată neagră deasupra unei stânci. Sărmanul stătea de-acum întins pe nisip, pironindu-şi privirea asupra petei fără a mai clipi măcar din ochi. Pata neagră luă iute forma unui trup cu aripi.
— O pasăre, bombăni omul.
Văzu, însă, ivindu-se din spatele piscului stâncii sângerii o altă pată, şi apoi o altă pată şi o altă pată…
— Alte păsări, repetă omul, uitându-se în continuare prostit. Una, două, trei, patru, cinci, şase. Astea sunt…
Scoţând un strigăt înfricoşător, începu a merge îm¬pleticit şi-o luă orbeşte la fugă de-a lungul văii înguste.
Cei şase vulturi, planând deasupra în cerc, priveau fix în jos. Prea puţin conta dacă mogâldeaţa aceea mai avea încă o leacă de vlagă cât să se târască pe jos. Zvonul deja se răspândise, aveau să benchetuiască la noapte. Îl urmau cu răbdare, văzând cum se împiedică şi cade, se lăsau apoi mai în jos, la o distanţă potrivită, continuând să îl urmărească. Văzură apoi cum scormoneşte în nisip
cu mâinile strânse în chip de gheară şi cum se strădu¬ieşte să se ridice o dată şi încă o dată… căzând iar jos. În cele din urmă îl văzură trăgându-şi colţul hainei zdrenţuite peste faţă, şi ochii roşii ai hultanilor luciră de o solemnă bucurie. Se traseră îndată mai aproape de el.
Doamne, scăpare Te-aifăcut nouă în neam şi în neam.
Mai înainte de ce s-au făcut munţii
45
Şi s-a zidit pământul şi lumea,
Din veac şi până în veac eşti Tu.
Vulturii se opriră pentru o clipă şi, scoţând apoi un croncănit aspru de dezamăgire, se ridicară din nou, dând greu din aripi. Dintr-o deschizătură a stâncii, ce semăna cu o gură de peşteră, tocmai ieşise un bărbat care venea la pas uşor de-a lungul văii. Omul ţinea capul plecat, neuitându-se nici la stânga, nici la dreapta.
Nu întoarce pe om întru smerenie, Tu, Care ai zis: „întoarceţi-vă, fii ai oamenilor”
Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi Sunt ca ziua de ieri, care a trecut Şi ca straja nopţii.
Nimicnicie vor fi anii lor…
Sunetul melodios al psalmului încetă însă brusc. Bărbatul se opri din mersul său încet şi îngândurat, rămânând cu ochii aţintiţi asupra mormanului diform ce i se ivise în cale. Îngenunchind, trase la o parte haina zdrenţuită.
Dimineaţa va înflori şi va trece,
Seara va cădea, se va întări şi se va usca.
Noul venit dădu trist din cap, privind cu băgare de seamă la chipul cadaveric şi la limba umflată şi învineţită a trupului lipsit de viaţă din faţa lui, dar apoi i se păru pentru o clipă că vede un mic tremur al muşchilor şi-şi scoase plosca cu apă de la brâu, turnând câteva picături în gura întredeschisă. Străinul continuă timp de un ceas sau chiar mai mult de-atât să îl îngrijească pe cel rătăcit, deşi îi părea o cauză pierdută, şi iată că stăruinţa îi fu deodată răsplătită cu un geamăt uşor… ochii adânciţi în orbite ai celui întins pe jos se deschiseră şi printre buzele livide se
46
făcu auzit un murmur nedesluşit.
— Bea… bea, prietene! Erai aproape fără de suflare, dar ai scăpat. Linişteşte-te acum şi bea apă, căci e cu adevărat apa vieţii.
— Vulturii! icni celălalt, cu glasul stins.
— Nu, nu e niciun vultur. Linişteşte-te… Dumnezeu S-a milostivit şi te-a mântuit din toată primejdia. Poţi să stai în picioare?
Ca răspuns, omul încercă să se ridice, lăsându-se puternic pe umărul izbăvitorului său. Soarele se lăsase după piscurile sângerii şi umbra domnea maiestuoasă acum peste mica văioagă. Albastrul sălbatic al cerului se mai îmblânzise, căpătând între timp o nuanţă mult mai paşnică de culoarea opalului. Acum nu mai părea să închidă spaţiul păzit de înălţimile stâncoase, cum închide lespedea mormântul, ci se pierdea mai curând în depărtări tainice, şi nu era acum niciun pic de nor sau adiere de vânt să-i întineze curăţia.
— Linişteşte-te şi hai, mai fă câţiva paşi! Nu mai e mult şi o să dai de adăpost şi mâncare.
Şi astfel, încetul cu încetul, cei doi ajunseră la o despicătură a stâncii, care nu era de fapt prea departe. Intrând înăuntru, cel peste măsură de înfometat mâncă şi bău ca un copil din mâna izbăvitorului său, căzând apoi într-un somn adânc.
47
În noaptea aceea, peştera fu cercetată de vise tare stranii, şi toate se făcură pâlc în jurul mormanului de vreascuri pe care stătea întins omul ce umblase, cu adevărat, prin valea adumbrită de moarte, ca apoi să se întoarcă la viaţă. La început, acesta avu o vedenie cu mai mulţi oameni şi animale ce călătoreau printr-o pustie plină de pietre, călcând pe cremenea arsă de soare, cu cerul sirian dogoritor deasupra capului. Şi cum stăruiau ei în drumul lor anevoios, soarele nemilos se căţără tocmai în înaltul cerului, privindu-i cu ochi roşii, de ucigaş. Deodată însă, soarele căzu din cer, învăluindu-i pe toţi cu un aşternut de o negrăită strălucire.
Apoi se schimbă cu totul decorul, şi el se văzu intrând în altă scenă. Se afla acum într-un oraş măreţ, mergând pe o stradă lungă cu colonade de-o parte şi de alta; pe lângă el trec o mulţime de popoare… Într-un cuvânt, toate seminţiile pământului, neguţători arabi, încărcaţi cu mărfuri preţioase, egipteni, cu pielea arămie şi straie vesele, ostaşi romani, elini cu părul frumos, siri¬eni, iudei, fenicieni, edomiţi toate amestecate într-un talmeş-balmeş fără de sfârşit, ce zumzăiau puternic şi monoton precum un roi uriaş de albine. Iar el călăuzea un orb, reuşind cu mare greutate să-l ţină drept încât să nu cadă sub picioarele mulţimii nesăbuite. Şi strada aceea atât de însufleţită se făcu deodată nevăzută, în locul ei ivindu-se o întindere mare de deşert gălbui. El călăreşte acum din nou sub bătaia neînduplecată a soarelui şi mână repede ca să scape de ceva ce îl urmă¬reşte fără încetare; şi i se pare că tot înaintează, şi merge mai repede, şi mai repede, timp de veacuri întregi. Urmăritorul său misterios, însă, îl ajunge din
48
urmă şi îşi întinde după el ghearele, îşi vede, în cele din urmă, animalul căzând. Acum e singur, privind în gol la cerul de aramă, închis de o parte şi de alta de ziduri din rocă stearpă. Oare ce-o fi pata aia neagră ce acoperă cerul apatic? Dumnezeu! A venit, în cele din urmă, şi sfârşitul, dar nu asta… nu asta!
Întoarce-Te, Doamne! Pânâ când vei sta departe? Mângâie pe robii Tăi! Umplutu-ne-am dimineaţa de mila Ta Şi ne-am bucurat şi ne-am veselit În toate zilele vieţii noastre.
Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit, Pentru anii în care am văzut rele.
Cel ce visase, se răsucea acum pe aşternutul aspru, deschizând ochii. Lumina blândă a zorilor se scurgea printr-o deschizătură îngustă a peşterii şi se odihnea ca o binecuvântare pogorâtă din cer pe fruntea sa înfierbântată.
— Slavă Domnului! strigă el cu voce tare. Slavă Domnului!
Ochii îi căzură apoi pe o ploscuţă cu apă, ce-i sta în apropiere. Apucând-o cu degetele tremurânde, sorbi apoi cu nesaţ.
— Slavă Domnului!
— şi eu îi mulţumesc Domnului, în numele tău şi al meu, că te-am putut salva, se auzi lângă el o voce gravă.
Dar hai acum, ia şi îmbucă ceva să-ţi recapeţi pe deplin forţele, căci eşti slăbit şi lovit de fierbinţeală.
— Tu eşti cel ce m-ai salvat? strigă celălalt tremu¬rând. Cu siguranţă, eşti Saul din Tars!
— Chiar aşa, iar tu eşti…
49
— Sila, fiul lui Ezra, cel mai nefericit dintre oameni.
— Nu te numi pe sine nefericit, căci dacă încă trăieşti e pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru că ţi-a dat viaţă.
— Dar am păcătuit.
— Dar eu oare n-am păcătuit, cel care nu demult pricinuiam atâta suferinţă celor ce credeau în Unsul lui Dumnezeu, urmărindu-i în furia mea până şi în cetăţile străine? şi cu toate astea, Dumnezeu S-a milostivit şi mi-a dezvăluit adevărul.
— Tu măcar erai cinstit în mânia ta împotriva uce¬nicilor, gemu Ben Ezra, dar de mine ce poţi să spui? L-am cunoscut pe Iisus din Nazaret încă de când trăia, i-am văzut minunile, i-am auzit cuvintele. Am fost încă şi încredinţat că era Hristosul lui Dumnezeu, şi pentru o vreme chiar m-am numărat printre ucenicii Săi, dar când a fost prins de arhierei, iată că mi-a fost teamă să n-am cumva şi eu de suferit. Aşa că am fugit din Ierusalim până când a şi fost omorât, şi apoi m-am le¬pădat de El, nu de două sau trei ori, ca Petru, ci zi de zi… ceas de ceas. Aşadar, cum aş putea fi iertat când nu m-am mărginit la a mă lepăda de Hristos pe când era prigonit, ci M-am lepădat de El şi după ce a înviat, S-a înălţat şi aşezat de-a dreapta slavei lui Dumnezeu? Toate acestea îmi erau cunoscute şi nu doar o dată m-am îndoit de adevărul lor, şi pe deasupra m-am alăturat celor ce îl urau pe Iisus, iar atunci când a început pri¬goana
50
împotriva celor credincioşi, i-am ajutat în cauza lor pe arhierei, primind astfel din mâna lor rang înalt şi o poziţie importantă. De aceea, am şi fost ales printre cei ce-au mers împreună cu tine la Damasc. Şi, din nou, am văzut slava Domnului când ţi S-a arătat ţie pe cale, dar pentru mine n-a avut niciun cuvânt. Păcatul meu nu poate fi iertat. Mai bine aş fi murit ieri, să-mi fi mâncat vulturii carnea cea necurată.
— Dar ce făceai singur în deşert?
— Am fugit din Damasc de frica osândei, care şoptindu-mi întruna vina la ureche, m-a urmărit tot timpul, gemu Ben Ezra, îngropându-şi faţa în mâini.
— Şi ce spunea acea voce?
— Nu ştiu, dar era moartea. De ce m-ai salvat? Căci iată, iar trebuie să o iau din loc!
Saul tăcu pentru câteva clipe şi apoi întinzând mâna o puse pe capul plecat al omului.
— Sila, fiu al lui Ezra, spuse el pe un ton solemn, nu-ţi pot vorbi cu autoritatea unui bărbat cu viaţă sfântă, îndemnându-te să laşi în urmă păcatele tale şi să te bucuri întru Domnul, căci eu însumi am păcătuit amarnic. În pustia asta am venit tocmai pentru a afla, în singurătate, împărtăşirea cu Cel Vecinic, căci El mi-a dezvăluit că sunt pus deoparte pentru a-I sluji Lui. De aceea, am să mă retrag acum în munte să postesc şi să mă rog azi, în numele tău, cerându-I fierbinte Domnului să-mi desco¬pere ce va binevoi să facă cu tine. Tu rămâi aici şi stăruie, te rog, în a te smeri Lui până mă întorc la tine.
Şi spunând asta, se întoarse, ieşind din acea văgăună. Sila Ben Ezra îi auzi apoi paşii depărtându-se din ce în ce mai mult, până când peste văioagă se aşternu iarăşi liniştea deşertului.
51
Toată ziua, Ben Ezra rămase cu faţa la pământ, la adăpostul peşterii, dar când se lăsă seara, se ridică, bând puţină apă şi mâncând din pâinea lăsată de Saul la în¬demână. Se aşeză, apoi, aşteptând la intrarea în peşteră. Când, la scurt timp după aceea, din adâncul cerului se iviră cu luciri plăpânde primele steluţe, auzi în depăr¬tare, de pe vârful muntelui, sunetul solemn al psalmodiei treptat, sunetul veni mai aproape, cuvintele făcându-se apoi cu totul lămurite:
Aşteptând am aşteptat pe Domnul Şi S-a plecat spre mine, Auzit-a rugăciunea mea;
M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului Şi a pus în gura mea cântare nouă, Cântare Dumnezeului nostru.
Cuvintele atât de cunoscute erau pentru ascultător cântare de înger, menită să-i aline inima îndurerată. Ridicându-se în picioare, îşi întinse mâinile către cer:
— Sărac sunt eu şi sărman,
Domnul Se va îngriji de mine;
Ajutorul meu şi apărătorul meu eşti Tu,
Domnul meu nu zăbovi.
Ben Ezra scoase un chiot de bucurie. Ştia acum, în sufletul lui, că fusese iertat.
52
A doua zi, Saul merse dimpreună cu oaspele său până la marginea pustiei, unde se şi despărţiră, Ben Ezra fiind acum hotărât să se întoarcă în Ierusalim.
— Trebuie să-mi mărturisesc păcatele dinaintea ucenicilor, spuse el şi, de asemenea, dinaintea arhiere¬ilor, ca să dau astfel mărturie de ce mari lucruri a făcut Domnul cu mine!
Saul, însă, se reîntoarse în pustia Sinaiului să poată fi singur cu Dumnezeu.
CAPITOLUL VI
ZĂVORÂTUL DIN CAPRI
— TREBUIE SĂ-L VĂD CÂT MAI DEGRABĂ PE împărat!
— Eşti nebun… cară-te de aici!
— Dacă nu-mi dai drumul înăuntru, ai să plăteşti scump pentru asta! Îţi spun că e o chestiune de viaţă şi de moarte!
— Cine eşti?
— Codrus, robul lui Agrippa. Am asupra mea inelul său cu sigiliu tocmai pentru a mă putea înfăţişa dinain¬tea împăratului.
Portarul privi bănuitor la omul ce aştepta jos, de unul singur, în semiîntuneric. Se scărpină în cap, stând pe gânduri:
— şi cine mai e cu tine?
— Nu vezi că sunt singur, pungaşule?
— Deci eu sunt pungaş?! mârâi celălalt la el. Nu te cunosc, câine de rob ce eşti! Pleacă de aici până nu pun mâna pe tine şi te prind în butuci!
53
— Prea bine! Mi s-a poruncit să-ţi dau o cupă de aur, dar am să revin mâine, când ai să primeşti în schimb un bici pe spinare. Numai bine!
— Ia stai puţin, omule, dar cum ai trecut de gardă?
— Cu acest sigiliu, netotule. Am plecat.
— Ei, hai că îţi deschid. În ziua de astăzi trebuie, însă, după cum ştii să fii cu mare băgare de seamă, căci altfel sfârşeşti de îndată în ştreang şi tare urât e să mori sugrumat!
Şi zicând asta, desfăcu zăvoarele grele, împingând imediat uşa în lături. Codrus intră iute înăuntru.
— Care e mesajul? Îl transmit eu.
— Crezi tu oare că stăpânul meu ar vrea să-i răspândesc cuvintele pe la urechile fiecărui rob din palat? Condu-mă la împărat!
— Hei, mai încet, rob iudeu ce eşti! Mai ai de trecut de garda dinăuntru şi apoi de ofiţerii din faţa dormito¬rului. Unde e cupa mea? Ah… da, un bibelou tare frumos aş putea jura că l-ai furat de la stăpânul tău!
Codrus se înălbi la faţă de mânie.
54
— Bătu-te-ar zeii să te bată, flecar prost ce eşti! se răsti el la portar. Arată-mi drumul către împărat!
Ca răspuns, portarul duse la buze un fluieraş din argint. Doi bărbaţi înarmaţi se arătară pe dată.
— E un om aici, spuse portarul, care zice întruna că vrea să fie primit de împărat.
— La o oră aşa târzie e cu neputinţă! exclamă cen¬turionul, mişcând lumina făcliei dinaintea feţei lui Codrus. Întoarce-te mâine la o oră potrivită, şi dacă ai împuternicirea cuvenită, vei fi primit.
— Voi fi primit chiar acum! spuse Codrus cu îndrăz¬neală. Mâine va fi prea târziu. Iată semnul care spune că problema mea e urgentă.
Şi le arătă acestora sigiliul. Cei doi soldaţi se uitară unul la celălalt şi trăgându-se mai încolo, la mică dis¬tanţă, şuşotiră între ei pentru câteva clipe.
— Vino după mine! îi ordonă centurionul cu un gest autoritar, şi Codrus îl urmă ascultător.
Cu centurionul mergând în faţă şi celălalt om în spate, Codrus înaintă de-a lungul unor coridoare pavate cu marmură scumpă, trecând prin dreptul unor grădini terasate, unde razele lunii se jucau luminoase cu jerba fântânilor sau zăboveau pe frumuseţea dalbă a nenu¬măratelor statui. După puţin timp, centurionul se opri în faţa unei uşi mari, dinaintea căreia stăteau patru bărbaţi înarmaţi. După ce le vorbi scurt acestora, uşa se deschise, dezvăluind o cameră vag luminată.
55
— Intră! îi ordonă sec centurionul.
Codrus tremură, şiroaie mari de sudoare începură a-i curge pe frunte. I se păru că vede răsărind pe faţa soldatului un zâmbet viclean.
— Ce loc e acesta? zise el, privind cu teamă în jurul lui.
— E antecamera dormitorului împăratului, pungaşule, îi răspunse aproape în şoaptă centurionul. Dacă cumva ai minţit, eşti ca şi mort, căci Tiberius va porunci să fii sugrumat pe loc!
Codrus nu-i răspunse în niciun fel, limba i se lipise pur şi simplu de cerul gurii. Îşi pironi privirea asupra personajului impunător care venise către ei pentru a vedea de ce-au venit.
— Cine e omul acesta şi cu ce pricină a venit aici?
— E un rob al iudeului Agrippa, având asupra sa sigiliul lui. Cere să fie primit la împărat, îi răspunse centurionul. L-am adus la tine ca să cugeţi tu dacă trebuie sau nu primit. Ce zici, nu mai bine îl pun sub gardă până mâine? E posibil să fie un complot de asasinare…
— Taci odată! strigă cu un glas ascuţit celălalt. Nu eşti cumva unul din robii lui Caius? adăugă apoi, întorcându-se către Codrus.
— Am fost robul său, cinstite Stefanion, îi răspunse robul, care între timp îşi mai recăpătase curajul. Acum însă sunt robul lui Agrippa. Şi am sigiliul său ca semn că…
56
Şambelanul ridică nepăsător din umeri.
— Prea puţin contează cine eşti şi cu ce treabă ai venit. Împăratul e treaz, aşa că ai să intri. O să treacă astfel mai uşor peste ceasurile nopţii.
Şi zicând asta, trase într-o parte draperia grea de culoare purpurie, cusută cu fir de argint, ce atârna deasupra arcadei de la ieşirea din cameră, făcându-i semn lui Codrus să intre.
Mai întâi intră tiptil Stefanion, îngenunchind la pi¬cioarele patului.
— Un trimis al prinţului iudeu, Agrippa, vrea să vă spună ceva important, divine Tiberius. Ce binevoiţi a face cu el?
Blocul imens de carne se mişcă cu mare greutate, dând apoi din buzele umflate:
— Adu-l încoace!
— E aici, ilustre stăpân al lumii!
Codrus căzu pe dată în genunchi, simţind mai cu¬rând, decât văzând, că o pereche de ochi cumpliţi erau aţintiţi asupra sa. Limba se împotrivi iarăşi în a-şi face treaba sa.
— Vorbeşte, robule!
— Viaţa voastră e în primejdie, spuse tremurând, cu glas stins, nenorocitul din faţa împăratului.
Tiberius izbucni într-un râs straşnic.
— Şi ăsta e cuvântul pe care mi-l trimite mie Agrippa? Pe toţi zeii, chiar e un cuvânt bun, un cuvânt numai bun
57
să înveselească, în miez de noapte, un om răpus de povara anilor şi de neputinţe. Ce vrea, de fapt, să spună cu asta?
— Nu, n-aţi înţeles. Vă spun acum tot… nu e cuvântul lui Agrippa, ci…
— Ce e atunci? Spune mai repede! Eşti sau nu robul lui Agrippa?
Codrus se trase mai aproape de pat.
— Milostiviţi-vă de mine, divină majestate, care sunt acum robul lui Agrippa, dar acum două zile eram robul lui Caius. Eu le conduceam carul în care au vorbit de nenumărate lucruri, pomenind şi numele lui Tiberius, Împăratul Romei. Iar iudeul Agrippa a spus că… cum aş putea, însă, să rostesc cuvintele josnice în prezenţa voastră?
— Spune mai repede, ticălosule, că dacă nu, mori!
— Iudeul Agrippa a spus că ilustrul stăpân al întregii lumi, zeul întregii… Milă! Aveţi milă!
împăratul tocmai aruncase un pahar de vin, aflat la îndemână, chiar în faţa celui îngenuncheat. Stefanion râse înăbuşit.
— Ei, acum poţi să vorbeşti? răcni la el Tiberius, ridicându-se singur în picioare. Iată cum era să ai parte de vin… vin regal. Vorbeşte!
— Agrippa a spus că sunteţi prea bătrân ca să mai domniţi, murmură ursuz Codrus, şi a mai spus că nă¬dăjduieşte să nu mai treacă multă vreme şi să vină cineva mai vrednic în locul vostru.
58
— Iar Caligula2 ce-a spus?
Codrus şovăi pentru o clipă. Iată cum era acum la mila fostului său stăpân, se cuvenea oare să-l nimicească cu o singură vorbă? Nu, avea să-l cruţe deocamdată. Zâmbi triumfător, zicând:
— Caius nu i-a răspuns defel, stăpâne al lumii!
— Păi da, căci el îşi poate permite să păstreze tăce¬rea, ticălos negru la inimă ce e, mormăi Tiberius, ca pentru sine. Îl cunosc eu… Îl cunosc eu. Dacă, însă, aş pune să fie otrăvit sau să fie trimis în surghiun, romanii m-ar urî apoi pe vecie. Să-i conducă fiul lui Germanicus, şi vor vedea atunci cum vor striga toţi, cuprinşi de jale, că Tiberius era cu adevărat un zeu şi că în timpul dom¬niei sale toată lumea era fericită. Oh, da! El o să mă răzbune.
Şi capul mare al împăratului se prăbuşi pe piept, ochii căpătară deodată o expresie fixă sticloasă şi buzele-i scoaseră o uşoară bolboroseală. Stefanion sări repede spre el, plin de îngrijorare, şi îl prinse de braţ.
— Dă-mi sticla aia din argint! îi spuse lui Codrus. Robul făcu întru tocmai.
— Şi acum freacă-i picioarele… aşa! în timp ce eu îi dau pe la tâmplă cu vin. Ah… uite că revine la viaţă!
2 Cuvântul Caligula înseamnă „papucel” sau „butelcuţă.” Era numele de alint cu care soldaţii tatălui lui Caius îl strigau pe acesta în tabăra în care se şi născuse nume cu care rămăsese apoi toată viaţa.
59
Nu-şi termină bine cuvintele, că se şi trezi trântit pe jos. Tiberius auzise ultimele sale vorbe.
— Revine la viaţă! strigă el cu o voce înfricoşătoare şi cu ochii în flăcări. Câine de rob ce eşti! De câte ori trebuie să-ţi mai spun că nu sunt bolnav! Sunt destul de puternic cât să te şi sugrum. Şi chiar am s-o fac! Sunt bătrân… da, dar şi zeii sunt la fel. Sunt puternic… sunt grozav de puternic! Sunt stăpânul întregului pământ!
Şi apoi, deodată, se prăvăli pe pernele sale, începând a plânge încetişor ca un copil bolnav.
— N-aţi vrea o înghiţitură de vin, divine stăpân? Îndrăzni să-l întrebe pe un ton umil Stefanion. Poate vă învioraţi puţin.
Tiberius apucă cupa, ducând-o la buze.
— Pfiu, ăsta nu e vin, bombăni el, ci sânge… sânge! Dar n-are importanţă, am să beau oricum… sângele e viaţă.
Îi întinse apoi cupa goală lui Stefanion, liniştindu-se din nou.
— Spune-i robului să plece! Sau… stai puţin! Lasă-l să mai stea deocamdată în palat. Cheamă-l încoace pe Seianus!
Stefanion atinse un gong din argint şi pe dată intrară în cameră mai mulţi slujitori în tunică. Le repetă apoi acestora, pe un ton scăzut, ordinul împăratului.
Codrus se trezi apoi dat afară fără niciun ceremonial.
— Stai! strigă el. N-am fost în niciun fel răsplătit. Trebuie să-i cer împăratului să fiu eliberat!
60
— Fii recunoscător că l-ai văzut pe Tiberius şi ai rămas în viaţă, îi răspunse, râzând uşor, unul din cei care îl scoteau afară.
Trebuia, aşadar, să se mulţumească doar cu atâta.
Rămas singur într-una din odăile robilor, dădu imediat frâu liber furiei şi dezamăgirii. Începu a-şi smulge părul şi a-şi sfâşia tunica; muşcă apoi din banca de lemn pe care se aruncase. Îşi blestemă soarta, îi blestemă pe Agrippa, pe Caius şi chiar şi pe Tiberius, îi blestemă să rămână după moarte de partea asta a Styxului şi să mănânce, să bea, să doarmă şi să cutreiere malul ăsta pe veci. Îi imploră pe zei să-i chinuie pe toţi aşa cum era chinuit el, cu lanţuri şi servitute pe veci. În delirul său nebun, vocea sa plină de mânie se preschimbă într-un strigăt puternic:
— Să doarmă pe un pat cuprins de flăcări! răcni el. Să-şi potolească setea cu alamă topită! Şi să-şi astâm¬pere foamea cu scorpii!
— Hei! îi curmă nebunia, din adâncul beznei, o voce puternică. Tare frumoase urări, prietene! Dar dacă nu taci de îndată, ai să ajungi tu mai întâi pe malul Styxului, căci te sugrum eu repede cu mâna mea şi crede-mă că ştiu ce fac, căci asta e meseria mea.
— Cine eşti? Întrebă Codrus, cu fiori reci pe şira spinării.
— Sunt Narcis, ca şi tine, un rob. Cu mare plăcere ţi-am ascultat delirul şi crede-mă că fiece blestem a aflat ecou în inima mea -, dar când ai început să strigi prea tare, ai întrecut orice măsură. Un blestem şoptit, bunul meu prieten,
61
ajunge la fel de bine ca şi unul ţipat la urechile furiilor, ba chiar e mai puţin probabil să cadă chiar pe capul celui ce l-a rostit. Şi dincolo de asta, sunt istovit şi trebuie să dorm, aşa că taci din gură!
— Nu pot să dorm, îi răspunse îmbufnat Codrus. Iar dacă e să dorm, vreau să mă cufund în somnul din care n-am să mă mai pot trezi. Nu vreau să mai trăiesc ca rob!
— Robul de astăzi poate fi mâine omul liber ce se rostogoleşte în aur, îi spuse celălalt ca un oracol. Fortunei chiar îi place să facă astfel de miracole. Aşa că mai bine rămâi încă în viaţă, şi ai să vezi că o să se în¬tâmple multe lucruri, unele chiar mai ciudate, până se va fi sfârşit anul. În plus, am cheile de la pivniţa cu vin deci dacă îţi ţii gura să pot dormi şi eu, mâine o să guşti din vinul împăratului.
Lumina dimineţii îi aducea prinţului Agrippa un deosebit simţământ de plăcere. Rămase, aşadar, mai mult în pat, privind la jocul razelor de soare pe fundalul draperiei de mătase a baldachinului său; întinzându-şi apoi molatic mădularele puternice, admiră frumuseţea plină de bărbăţie a proporţiei acestora.
— Ha, ha! chicoti el către sine, ce arătare crăcănată şi nefericită poate fi prietenul nostru, Caius Caligula. Aduce, pur şi simplu, cu un câine. Dar iată că trebuie să-l măgulesc şi să-i cultiv prietenia, căci dacă nu cumva mă înşel, el va fi într-o bună zi stăpânul lumii civilizate. Şi atunci mă va face rege… asta în caz că nu-şi schimbă brusc dispoziţia şi pune să fiu sugrumat sau otrăvit. Pe toţi zeii… dacă există zei cu adevărat… prietenie adevă¬rată nu poate fi nici în
62
cer, nici pe pământ! Şi totuşi e Cypros, mititica de ea… şi o undă de duioşie îşi făcu loc în ochii săi negri şi duri. Ce-ar fi să fac cum îmi cere ea, să mă întorc în Galileea. Pe Apollo, să ştii că aşa am să fac! M-am săturat de toate astea, cât despre bruta asta pe moarte, pe nume Tiberius, e la fel de primejdioasă ca şi un leu rănit. Chiar ar fi bine să mă ţin cât mai departe de ghearele sale.
O oră mai târziu, după ce tocmai făcuse o baie şi se îmbrăcase în straiele regale purpurii, începu să-şi caute nevasta. O găsi în grădină unde aceasta poruncise ro¬bilor să le pregătească micul dejun.
— Bună dimineaţa, soţioara mea, strigă el voios. Eşti la fel de frumoasă ca Aurora, şi chiar mai dulce decât acel trandafir!
Cypros se înroşi de plăcere. Era cu adevărat o prive¬lişte frumoasă în straiele sale albe străvezii, prinse la brâu cu o cingătoare de aur şi perle. Frumoasă şi bălaie cum era, părea să fie o fiică a Greciei, ochii negri neîm¬blânziţi aminteau însă de faptul că stăpâna lor era de neam idumean. Dar privirea sa era acum duioasă şi iubitoare, în timp ce se perinda de la micuţa ce i se prindea de rochie la chipul soţului ei.
— Mănânci cu noi, domnul meu?
— Am să mănânc cu tine, prinţesă, îi răspunse Agrippa, tolănindu-se nepăsător pe banca de marmură de lângă ea. Şi apoi mă voi duce să-l văd pe împărat. Dacă, după cum ai spus tu, îmi va reda rangul de edil al Tiberiadei, sunt hotărât să-l primesc, deşi pentru nepo¬tul lui Irod cel Mare asta e un fel de pomană.
63
— Uită-te, însă, în ce situaţie suntem! îi zise amar Cypros, şi obrajii săi palizi se întunecară puţin. Depindem de dărnicia unui om pe care nu-l putem nici iubi, nici cinsti.
— E tare ciudat să foloseşti cuvinte precum iubirea şi cinstea pe Insula Capri, prinţesă, spuse Agrippa cu un râs batjocoritor. Auzi, să-l iubeşti şi să-l cinsteşti pe Tiberius!
— Mai încet… te rog, îi şopti Cypros. Am auzit un zgomot ciudat, ca un zăngănit de arme.
— Nu, micuţo, e doar clinchetul vaselor de argint. Robii ne aduc acum de mâncare şi chiar mă bucur, căci sincer să fiu, mi-e aşa o foame!
Şi ridicându-se, Agrippa se întoarse râzând uşor către poartă, de unde văzu venind către el, spre marea sa uimire, patru soldaţi romani.
— Fugi! strigă către el Cypros, cu vocea întretăiată. Vor să te aresteze!
— Nu, cum să fug? Sigur e vreo greşeală prostească! Şi ridicându-şi mânios vocea: Ce înseamnă asta, pungaşilor, să ne tulburaţi în acest fel liniştea? Pe toţi zeii, cineva o s-o încurce pentru asta!
— în numele împăratului, spuse centurionul, punându-şi mâna pe umărul bărbatului scos din sărite. Soldaţi, faceţi-vă datoria!
Soldaţii înaintară cu pas greu, iar căpetenia scoase un lanţ rău prevestitor. Dar se opri cu gura căscată când Cypros sări la ei cu un strigăt sălbatic.
64
— Ce e nebunia asta? Îi întrebă ea, pironindu-şi privirea arzătoare asupra centurionului. De bună seamă v-aţi pierdut cu toţii minţile!
— Mi s-a ordonat, prinţesă, să aduc trupul lui Irod Agrippa, prinţ al Ierusalimului, guvernatorului Tullianumului. Aşa că trebuie să-mi fac datoria.
— Sub ce acuză? Căci e clar că, mai întâi de toate, se cuvine să-şi susţină cauza dinaintea împăratului până şi cel mai neînsemnat cetăţean are acest drept.
— Drepturile pe care i le conferă poziţia sa îi vor fi redate, fiţi sigură de asta. Între timp va fi tratat cu obişnuita clemenţă şi dreptate a divinului Tiberius.
Agrippa izbucni atunci într-un râs plin de dispreţ.
— Ajunge! spuse el ridicând din umeri. Va trebui să te mulţumeşti, prinţesa mea, cu această asigurare. Rămâi cu bine până când o soartă mai bună ne va aduce din nou împreună.
Şi întorcându-se către centurion, adăugă:
— Cruţă-mă de lanţ în prezenţa copiilor mei. Voi merge cu tine fără să mă împotrivesc.
65
CAPITOLUL VII
TRANDAFIRUL DIN LIBAN
— CE CREZI, DOMNUL MEU, CĂ S-A ALES DE rabinul acela ciudat din Ierusalim, care a stat la noi pentru o vreme? Luna s-a ridicat şi a apus de şase… nu, de şapte ori de când acesta a plecat singur la pustie. Vorbind astfel, soţia lui Anania rupea de zor mugurii şi frunzele fragede ale trandafirului ce da în floare, căţărat fiind pe zidul de deasupra capului ei. Le strânse pe toate în poala rochiei şi apoi aşezându-se lângă soţ pe banca din marmură, începu să le împletească într-o cunună.
Anania îşi ridică gânditor privirea din sulurile cu profeţii pe care le cerceta acum amănunţit.
— Vorbeşti de bună seamă de omul pe nume Saul din Tars, zise el după un timp. În ultima vreme, m-am gândit şi eu la el. Îmi spusese că vrea să se întoarcă în Damasc, şi pentru un timp m-am temut să nu fi sfârşit groaznic în pustie, deşi soarta sa e în mâinile Domnului,
şi Dumnezeu i-a rânduit o lucrare… fapt ce mi-a fost şi mie dezvăluit. Şi sunt sigur că o va duce la capăt!
— Poate că s-a dus în Ierusalim, spuse femeia, ce se numea Myra, privind la cununa sa cu un zâmbet plin de mulţumire. Ia uite, domnul meu, nu-i aşa că e fru¬mos? Am să ţi-o pun pe cap când o împletesc cu totul.
Anania se încruntă.
— Nu, iubito, spuse el, punându-şi mâna pe braţul ei, pentru noi împletitul cununilor e un obicei din tre¬cut, al
66
femeilor păgâne. Tu eşti una din maicile Israilului şi ar trebui să-ţi deprinzi mâinile cu un lucru mai serios.
Myra izbucni într-un râs sonor.
— Şi lucrul ăsta nu e destul de serios? strigă ea. Uite, m-am înţepat în deget. Cât despre femeile păgâne, cum le numeşti tu, sunt cu mult mai frumoase şi mai încântătoare decât femeile evreice.
— Ce ştii tu de aceste fiinţe părăsite de Dumnezeu? o întrebă Anania cu oarecare asprime. Nu sunt potrivite…
— Te rog, nu te mai încrunta atâta, domnul meu, îi curmă vorba Myra, lăsându-şi deoparte cununa neter¬minată. Eu chiar vorbesc frumos cu vecina de acoperiş. E frumoasă la vedere şi are vocea dulce ca a unui sturzişor.
— Un chip frumos şi buze mincinoase, cu un suflet plin de fărădelege şi necinste, izbucni cu un glas dur Anania. Ascultă, nu cumva să mai vorbeşti cu femeia aceea. E o păgână blestemată! Ascultă-mă şi înţelege, căci asta e casa mea şi-ai să faci ascultare de mine!
— Eşti nedrept! Şi nu mă iubeşti! strigă cu voce în¬focată la el Myra. Oare nu te-am ascultat întotdeauna? Dacă, însă, nu mă iubeşti, să ştii că mă întorc la casa părinţilor mei. Am zis ce-am avut de spus!
Anania privi mâhnit şi totodată uluit la feţişoara ei frumoasă. Era limpede că trandafirul său, cules în Liban, avea şi ceva spini, şi încă ascuţiţi… Tăcu un timp şi apoi vorbi din nou, încet şi cu pauze dese:
— Nu e nevoie să-ţi mai spun o dată, viaţa mea, cât de mult te iubesc. Tu ştii că eu te iubesc… ca pe un mărgean de mare preţ… ca pe o stea ce luminează bezna tristeţii mele… ca pe o floare neprihănită ce pârguieşte doar curăţie şi
67
frumuseţe. Cum aş putea oare suferi să pierd vreodată mărgeanul meu? Cum aş putea îndura să-mi văd stinsă steaua în noaptea mea făr de sfârşit? Cum aş putea răbda să-mi văd dumnezeu să-mi ajute floarea strivită în tina uliţei? Tu nu eşti decât o copilă şi nu ştii ce e cetatea Damascului. Îţi spun că e mai plină de răutate decât cetatea Sodomei, pe care Domnul a nimicit-o cu foc din cer. E un loc ce colcăie cu păcate de moarte. Ce ştii tu despre cultul neruşinat al lui Baal şi Astoreth, de templele lor ce duhnesc a sânge şi desfrânare? Dacă ai şti, iubito, cu siguranţă ai fi mulţumită de femeile seminţiei tale… te-ai bucura chiar că Dumnezeu te-a ales să fii şi tu din neamul lui Israil… aşa cum e el, asuprit şi atât de obijduit.
Myra îşi lăsă ochii în pământ, cu buzele tremurânde.
— Dar femeia e de neam elin, murmură ea, sfâşiind acum cununa pe jumătate terminată. Iar elinii sunt, de bună seamă…
— Elinii nu sunt cu nimic mai buni decât sirienii, îi spuse încruntat Anania. Sunt şi ei idolatri, urâtori de Dumnezeu şi cu totul blestemati! Am încheiat subiectul!
Ai să mă asculţi!
Şi cu asta, se întoarse la adâncirea prorociilor, deşi cu inima tare tulburată.
Revenind la Cartea Regilor, citi cele scrise despre vechiul război al poporului său împotriva sirienilor, dând iarăşi citire cuvintelor prin care Prorocul Isaia arăta cum Dumnezeu a vorbit împotriva Damascului, şi simţi arzând inima în el.
— Cu siguranţă, zise el cu voce tare, Domnul Dumnezeu a dat acest semn, după cum şi este scris, Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel! E limpede că sfârşitul bate la uşă, şi neamurile se vor poticni, căzând, iar cetăţile lorvor
68
fi pustiite, iar templele, în care aceştia pângăresc tot pământul, vor ajunge o ruină. Emanuel Şi-a cercetat poporul, să se înalţe deci Israil şi să-L binecuvânteze.
Sulul de papirus căzu din mâna cititorului şi amin¬tirea groaznicei morţi de pe Dealul Golgothei îi străfulgeră mintea şi dinaintea ochilor minţii i se ivi o imagine de negrăită jale şi ruină. Gemu puternic:
— Ucis! însuşi Domnul Păcii, Mântuitorul lui Israil, ucis de Israilul pe care a venit să-l mântuiască!
Myra plecase pe furiş în camera ei, cu inima îndure¬rată şi plină de împotrivire. Adevărul fie spus, fecioara venită de la munte nu era tocmai învăţată să facă faţă răspunderii grele ce-i revenea unei femei iudee. Crescută în mijlocul îndepărtărilor sălbatice ale Libanului, fusese tot timpul liberă şi aproape sălbatică, precum o pasăre ce zburătăceşte întruna printre ramuri. Trecerea bruscă de la viaţa ei de ţărancă de la munte, petrecută sub cerul liber, lipsită de orice griji, la vieţuirea austeră, caracte¬rizată de bună-cuviinţă, pe care o ducea în casa lui Anania, se dovedea a fi neînchipuit de grea pentru Myra, această fătucă de numai şaptesprezece ani.
Era, desigur, foarte, foarte fericită, îşi spunea ea sieşi, căci oare nu era minunat că un om atât de măreţ, înţe¬lept şi frumos era soţul ei, şi că iată, din toate femeile, el o găsise deosebită tocmai pe ea, o umilă fată de la munte? Şi dacă asta nu era îndeajuns de necrezut, mai
69
era şi micul Ieseu, copia tatălui în miniatură, pe care acesta îl acoperea cu drăgălăşenii şi cu care se tot juca în ceasurile lungi de peste zi. Şi mai era şi grădina şi casa de care trebuia să aibă grijă.
Cu siguranţă, n-ar fi putut cere mai mult de la Dumnezeu, căci avea o viaţă peste orice aşteptări. Şi dacă uneori tânjea să vadă mai mult din măreaţa cetate în care trăia… crâmpeie de tot felul de ciudăţenii fasci¬nante pe care le prindea din zbor în plimbările ei păzite cu străşnicie, de la templu şi înapoi… ei bine, le păstra pentru sine sau cel mult îi împărtăşea taina pruncului ei de doi ani.
Soţiile evreice, cu aerul lor atât de grav, cu care se întâlnea la sinagogă şi pe care le şi vizita destul de rar, o oboseau cu vorbăria lor neîncetată despre rituri reli¬gioase şi despre cum să îţi chiverniseşti mai bine casa şi până şi ele aveau uneori slăbiciunea de a le bârfi cu asprime pe femeile păgâne. Îi povesteau cu sufletul la gură cum îşi înşală bărbaţii femeile siriene, îşi bat şi îşi lasă neîngrijiţi copiii; şi despre felul neruşinat şi făţiş în care femeile eline şi romane se afişau în public, cu chipul lor sulemenit şi parfumat, fără a purta nici măcar un voal. Şi şuşoteau apoi şi mai conspirativ, vorbind de întunecatul şi îngrozitorul lor cult pe care păgânii îl urmau ziua şi noaptea în minunatele lor temple şi altare deschise închinate zeilor păgâni.
Şi Myra asculta toate acestea cu ochii mari de atâta uimire. Era totul foarte ciudat, gândea ea, dar nu mai ciudat decât povestea lui Iisus din Nazaret, pe care o auzise pentru prima dată rostită de buzele soţului ei. O primise fără să crâcnească, doar pentru simplul fapt că îi spusese el că e adevărată, adăugând chiar, cu supuşe¬nie, la ruga ei de
70
dimineaţă şi de seară, câte o rugăciune către Cel înălţat. Şi cu adevărat, multe lucruri erau ciudate, dar şi adevărate. Gândurile îi zburară la acel înspăimântător Saul din Tars, care într-o clipă fusese străfulgerat de cumplita vedenie şi apoi tămăduit de mâna soţului ei. Cât timp stătuse la ei, ea îl privise cu mare uluire şi curiozitate pe acest om. Era abătut şi tăcut, hotărât lucru, şi pe deasupra întunecat la chip şi urât la vedere, neavând niciodată vreun zâmbet pentru cel neînsemnat şi niciun cuvânt de laudă pentru ispră¬vile ei de gospodină. Aşa că se bucurase din toată inima când îl văzuse plecând.
— Nădăjduiesc să nu mai vină la noi niciodată, fiul meu nepreţuit, îi şopti după aceea, la urechea sa rozalie, micuţului Ieseu. Hei, micuţul meu, să ştii că păgânii sunt oameni voioşi… oameni voioşi! Râd şi se simt bine, poartă veşminte vesele şi bijuterii, iar dacă împletesc cununi din trandafiri nu-i mustră nimeni, căci le pot duce ca ofrandă la templu. El e prea măreţ şi înţelept… şi, de asemenea, prea înfricoşător. Iar sinagoga noastră… nu e tocmai
71
frumoasă, nu-i aşa? Să nu-i spui tatălui tău, micuţule, dar crede-mă că aş vrea să fiu şi eu păgână doar pentru o vreme… o zi… o săptămână. N-ai vrea şi tu, fiul meu? Am putea astfel vedea şi noi acele stranii temple, colorate toate în roz, în purpuriu şi albastru, cu coloane din marmură ţintuite cu aur şi bijuterii, frumoase ca şi întin¬derea cerului. Oare ce-o fi rău în asta? Nu, te văd că te încrunţi la mama ta, eşti întocmai ca un bărbat… israelit. Hai, du-te la buna Rebeca, să-ţi cânte un psalm!
Şi zicând asta, prostuţa de mămică sări în picioare, aplecându-se să se oglindească în luciul liniştit al apei fântânii. In obrazul îmbujorat de culoarea rodiei în pârg se vedeau mijind nişte gropiţe dulci, ochii viu lucitori erau adumbriţi de gene negre întoarse, şi întregul său chip era frumos încadrat de un păr ca abanosul, căzând în valuri bogate cu reflexii albastre, apoi era şiragul dinţilor albi străjuiţi de buzele rubinii… toate alcătuiau imaginea ce-i zâmbea acum din adâncul apei.
— Eii! oftă ea, eu oricum n-am să pot fi niciodată păgână, căci sunt prea neagră la faţă.
Şi gândul i se duse apoi la vecina cu care nu mai avea voie să vorbească, la obrajii ei rozalii şi părul auriu, la ochii zambilii în care te puteai topi de-a dreptul, care o priveau tot timpul cu atâta candoare.
„Nu e rea,” murmură ea cuprinsă de răzvrătire, „ştiu sigur că nu poate fi! Cum să urăsc oare ceva atât de
frumos? M-a poftit azi la ea acasă şi mi-a făgăduit că-mi arată bijuteriile şi hainele ei rozalii şi albastre, ah… şi pânzele argintii. De-aş putea să le văd şi eu! De ce oare a trebuit să-i pomenesc de ea? Dacă aş fi trecut asta sub tăcere, soţul meu n-ar fi ştiut de ea. Nu, am să mă duc la ea şi-am să-i spun că nu pot sta prea mult… aşa e cuviincios. Şi după aceea, mă voi supune dorinţei bărbatului meu.”
83
CAPITOLUL VIII
O VIZITĂ INTERZISĂ
Acoperindu-se cu voalul, Myra ieşi pe furiş în stră¬duţa îngustă, şi peste o clipă doar se văzu trăgând cu mâna-i temătoare de clopoţelul ce atârna la intrarea casei vecine. Un rob nubian îi deschise uşa e limpede că primise îndrumări în acest sens, căci de îndată ce ea încercă să spună ceva, cu vocea stinsă, el zâmbi larg, făcându-i semn să intre. Myra se trase puţin, ferindu-se cumva de privirea îndrăzneaţă a bărbatului, cu gândul deja în minte să se întoarcă repede la adăpostul sigur al căminului. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, robul trase însă după el uşa, punând şi zăvorul, ca apoi cu multe plecăciuni şi schimonoseli, menite de bună seamă să o liniştească, îi făcu din nou semn să înainteze. Cu inima bătându-i puternic, îşi urmă călăuza printr-un coridor lung, cu o lumină difuză, ce dădea direct înspre o terasă, viu împodobită de o mulţime de flori ce răspândeau o strălucire multicoloră. De coloanele răsucite din marmură colorată erau prinse draperii verzi şi albe, ce împrăştiau o lumină blândă asupra divanurilor late în¬cărcate cu perne vesel brodate, revărsându-se şi asupra pereţilor minunat zugrăviţi, asupra meselor sculptate şi suflate în aur, pline cu pocale şi vase din jad şi fildeş, puse prin tot felul de cotloane şi unghere ciudate.
Mica evreică, în hainele sale posomorâte, părea la fel de nelalocul ei în mijlocul acestei bogăţii de culori şi ornamente ca şi o molie cernită între petalele unui trandafir stacojiu. Uluită peste măsură, privea acum de jur împrejurul ei, de-abia îndrăznind să se mişte.
— Ah, micuţa mea vecină, în sfârşit ai venit! Eşti la fel de binevenită ca şi adierea ce se lasă alene peste munţi.
Myra se întoarse iute către ea, scoţând fără să vrea un strigăt.
— O, nu se poate! Te-am speriat, mititico? şi gazda sa începu să râdă uşor amuzată. Hai, lasă-ţi jos voalul şi vino să stai cu mine pe divan.
— Dar nu pot să rămân, spuse cu glas stins Myra, ferindu-se de atingerea degetelor ei albe. Soţul meu…
— Soţul tău ţi-a interzis, nu? aşa şi trebuie. Căci eu sunt păgână, altfel spus mai rea decât un duh necurat. Spune-mi, însă, ţi se pare că arăt a diavol, micuţa mea vecină?
Myra se uită grav la faţa ei frumoasă şi zâmbitoare, la ochii albaştri blânzi, la rozaliul răpitor din obraji, la părul în valuri adunat într-o coafură aurie prinsă cu perle, plimbându-şi apoi privirea la rochia aceea ciudată şi nespus de frumoasă ce cădea pe silueta zveltă a femeii în falduri de pânză de un roz pal. Scoase apoi un oftat.
— Eşti ca… un înger, spuse ea încet.
— Un înger? spuse grecoaica. Şi ce e acela, un înger, micuţă vecină?
Myra făcu ochii mari:
— Un înger e… păi, îngerii sălăşluiesc în ceruri, nu ştiai?
— Deci o zeiţă? Am fost deseori numită în acest fel.
— Nu o zeiţă… o, nu! strigă Myra îngrozită. În cer nu e decât un Dumnezeu, nu sunt mai mulţi zei!
— Asta e credinţa iudeilor, zise grecoaica, ridicând din sprâncene. Dar acum, spune-mi drept, micuţă ve¬cină, ai fost vreodată în ceruri?
Myra clătină din cap:
— Bărbaţii înţelepţi şi cu viaţă dumnezeiască au citit asta în Scripturi, începu ea şi apoi se opri, răsucind colţul mantiei sale într-un mic nod. Asta a spus-o şi Iisus Hristos. El a venit din cer şi de aceea ştie asta, încheie ea în mod triumfător.
— şi cine e Iisus?
— Fiul lui David… Mesia.
— Şi ce înseamnă asta?
— Regele… venit să mântuiască neamul lui Israil.
— Aha… am înţeles, murmură doamna, jucându-se nepăsătoare cu bijuteriile de pe degetele ei ca neaua. Şi unde e acum?
— L-au ucis… L-au răstignit, căci era atât de bun, de minunat şi îi tămăduia pe bolnavi, deschizând ochii celor orbi şi chiar înviind morţii.
— Dar nu înţeleg, micuţo, cine L-a ucis?
— Romanii… da! şi arhiereiii iudeilor care îl urau.
— îşi urau regele… şi L-au ucis! Ce nebunie! Şi acum nu-i mai poate mântui.
— Soţul meu spune că El ne va mântui din păcat.
— Dar n-ai zis că e mort?
— A înviat din nou şi s-a dus la ceruri.
— Şi tu chiar crezi povestioara asta, micuţa mea vecină? spuse doamna grecoaică, admirându-şi în acelaşi timp conturul perfect al piciorului încălţat în sandale cu nestemate. De ce-ar fi istorioara asta mai vrednică de crezare decât povestea lui Zeus, a lui Venus, a Minervei… a bunilor şi înţelepţilor zei, a lui Apollo, a lui Mercur şi…
— Aceştia sunt zei păgâni, strigă către ea Myra. E păcat să vorbeşti de ei!
Grecoaica îşi îndreptă atunci umerii săi frumoşi.
— Şi te rogi către Cel Răstignit, care a înviat şi S-a dus la ceruri? Întrebă ea, şi un zâmbet batjocoritor îi miji în colţul buzelor.
— Sigur că da! De trei ori pe zi! îi răspunse Myra pe un ton aprins.
— Asta înseamnă că voi aveţi, de fapt, doi zei în ceruri… şi doar tu ai spus că…
— Nu! Nu e decât un Dumnezeu! spuse răspicat Myra. Nu-ţi pot explica cum vine asta, adăugă ea apoi zăpăcită. Eu nu sunt înţeleaptă şi dreaptă ca soţul meu.
Şi de îndată ce gândul i se duse la soţul ei, se ridică brusc de pe divan.
— Nu pot să mai stau, soţul meu o să…
— N-o să te bată, copila mea… mai stai. Şi totuşi nu sunt aşa de sigură, oare o să te bată?
— Să mă bată! Oh, nu! spuse Myra, oftând şi zâm¬bind uşor. Mă iubeşte prea mult ca să facă aşa ceva, va fi însă supărat şi mâhnit că am făcut ceea ce el mi-a interzis.
— Dar el nu trebuie să ştie asta, copilă doar nu ţi-ai pierdut minţile! Eu, una, nu-mi pun sufletul în mână şi i-l duc domnului meu, zicând: „Iată, stăpâne, acesta e sufletul meu, îţi place ce vezi?” Dacă nu-i place ce vede acolo? Ce-mi rămâne atunci să fac? Să plâng întruna şi să jelesc. Şi apoi ce ştiu eu de viaţa lui? Pentru el nu sunt decât o jucărie frumoasă, un chip plăcut şi un trup ademenitor pe care poate agăţa tot felul de pânze fine şi bijuterii sclipitoare; mai sunt tot timpul o mie de alte frumuseţi gata oricând să cedeze insistenţelor lui…
— Deci tu nu îl iubeşti? strigă Myra, şi în ochii săi negri se citi o nespus de mare milă.
— Iubire? sună ca un ecou vocea doamnei, ce-şi însoţi răspunsul cu un râs uşor plin de dispreţ. Ce e iubirea? Dar hai că ne apucă plictiseala, şi Diana ştie când o să mai pot privi în ochi pe altcineva decât pe un rob. Mă simt aşa de singură aici! adăugă ea în chip de răspuns la privirea întrebătoare a musafirei sale. Soţul meu e plecat în Grecia, şi cât timp el lipseşte, sunt păzită aici ca un prizonier de negrul care te-a primit pe tine. Hai, ia şi gustă, dacă vrei, din dulceaţa mea de trandafiri, şi după aceea am să-ţi arăt bijuteriile mele.
La o scurtă bătaie din palme, draperiile grele se lăsară deodată într-o parte, făcând loc mai multor roabe ce veniră în faţa lor cu vase din argint în care erau tot felul de prăjituri şi dulciuri, şi mai multe clondire înalte cu vin gălbui de Hios. Myra se făcu toată roşie la faţă. O învălmăşeală de amintiri din legile şi preceptele fariseilor o copleşi deodată. „Să nu mănânci… spurcate… necurate… afurisite!”, îi sună în cap vocea conştiinţei sale acuzatoare. Se trase repede înapoi şi împinse vasul ispititor pe care i-l pusese în faţă gazda sa.
— Nu… pot, spuse ea cu o voce gâtuită, deja am păcătuit, dar…
— Nu vrei să mănânci cu mine? Întrebă atunci gre¬coaica, cu faţa la fel de roşie. Aşa ceva nu se poate! Cum se face că deşi trăim sub acelaşi cer, respirăm acelaşi aer, bem şi mâncăm din roadele aceluiaşi pământ, tu eşti binecuvântată, iar eu sunt blestemată? Să ştii că şi ai mei îi dispreţuiesc pe iudei, dar cu toate astea… eu, una, te-aş fi putut iubi.
Şi sufletul cald al Myrei fu înmuiat pe dată.
— Am să mănânc cu tine, spuse ea hotărâtă. La urma urmelor, nici nu-mi pasă de ce spun rabinii… ci doar ce spune soţul meu.
Şi-şi îndreptă capul cu un gest de răzvrătire.
Tovarăşa ei se aplecă, punându-şi în treacăt degetele albe încărcate cu bijuterii pe mâna micuţă şi cafenie a evreicei. De astă dată, aceasta nu-şi mai trase înapoi mâna.
— Iată, pentru că faci asta pentru mine, zise cealaltă cu blândeţe, am să merg cu tine la templul Dumnezeului tău şi-am să duc o ofrandă, cine ştie, poate o să ajung să şi cred în El. Mi-ar plăcea să cred şi eu în ceva… m-am săturat de atâta necredinţă!
Myra se lumină la faţă. La sinagogă veneau, de altfel, multe femei eline şi sirience. Acestea erau numite pro¬zelite, şi deşi nu erau privite cu ochi buni de cei născuţi iudei, se numărau totuşi printre fiicele lui Israil şi exista credinţa că Dumnezeu caută şi spre ele cu îngăduinţă.
— Atunci nu vei mai fi blestemată, strigă ea cu bu¬curie, şi am să te pot vedea fără nicio teamă.
Şi se gândi aproape cu plăcere la mărturisirea ce avea să o facă soţului ei. „N-o să mai fie aşa de mânios pe mine”, îşi spuse sieşi, „dacă am mântuit un suflet din moarte.”
— Va fi foarte plăcut, într-adevăr, să nu mai fiu blestemată, remarcă doamna grecoaică, plecându-şi uşor genele şi schiţând un zâmbet foarte fin, ce-i scăpă evreicei. Dar înainte de-a ajunge şi eu una dintre alese, trebuie să fac un jurământ la sanctuarul Dianei. Ai să mergi şi tu cu mine, doar ca să las o cunună de trandafiri la picioarele zeiţei şi să-i înmânez sacerdotului o prisnă turnată în argint, pe care am comandat-o nu demult? Vezi? E doar un fleac.
Myra privi oarecum uimită la siluetele misterioase ce împodobeau marginea vasului.
— Şi templul e, cu adevărat, tare frumos? Întrebă ea sfioasă.
— Tare, tare frumos! răspunse cealaltă cu o mică lucire în ochi. Pe dinafară e marmură albă ca zăpada, coloanele sunt pe dinăuntru verde cu roz, şi apoi mai e şi statuia zeiţei, din fildeş şi aur. Dar, cu siguranţă că ai văzut-o, nu?
— Niciodată, zise cu tristeţe Myra. Pentru noi e păcat şi să privim la un templu păgân, darămite să intrăm înă-untru. Iar în Damasc suntem adeseori nevoiţi să ne ridi¬căm privirea către cer şi să recităm rugăciunea Kadish.
— La noi, în popor, se spune îi zise grecoaica şi o lumină vioaie începu a-i sălta în ochii azurii că un hoţ e gata oricând să moară atât pentru un taur, cât şi pentru un viţel. Deci dacă ai mâncat deja din aceeaşi pâine cu o păgână, hai acum să vezi şi slava unei zeiţe păgâne. Te întorci repede şi te cureţi apoi după rânduiala Legii tale, şi totul va fi bine.
— Să ştii că aş vrea să o văd, recunoscu Myra cu o urmă de şovăială în glas. Şi apoi, la urma urmelor, ce rău…
— Cu adevărat, ce rău poate să-ţi facă? spuse îndată cealaltă pe un ton triumfător. Eglah, adu-mi grabnic mantia şi voalul! Rissah, spune celorlalţi să-mi pregă¬tească lectica!
Aşa se făcu că nu trecuse mai mult de o oră şi Myra deja se văzu privind uluită la slava templului grecesc. Trăgându-se puţin înapoi, îşi acoperi mai bine faţa cu mantia, atunci când tovarăşa sa se opri înaintea sanc¬tuarului zeiţei, şi îşi astupă hotărâtă urechile la auzul cântului sacerdoţilor în veşminte albe.
Acum însă ieşind din nou afară, trase încântată aer adânc în piept. Mişcarea uşoară a lecticii purtate de cei patru robi şi crâmpeiele prinse în treacăt, prin perdeaua de pânză, din spectacolul vesel al străzii, păreau să o ameţească. Începu a râde puternic. Însoţitoarea ei, care în tot acest timp privise cu luare aminte la chipul său luminos şi îmbujorat, oftă uşor şi apoi zâmbi:
— A fost chiar aşa de rău, fiică a lui Avraam? Întrebă ea.
— E rău să te rogi la un chip cioplit, îi spuse fără a şovăi Myra.
— Dar hai să ne gândim că nu m-am rugat câtuşi de puţin acelei imagini, micuţa mea vecină, ci doar zeiţei înseşi, a cărei statuie nu e decât o reprezentare.
— Dar nu există nicio zeiţă! insistă Myra. Cât despre acea imagine, Moise spuse răspicat în porunca sa: „să nu-ţi faci chip cioplit şi niciun fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”
— Cum? Fără zugrăveli? Fără statui? Nu e cu putinţă aşa ceva! Acest Moise e prea necruţător… prea neîndu-plecat! Omul trebuie să se bucure de frumuseţe. O, dar ce să fie asta, pe zeii cei nemuritori! Parcă s-ar fi dez¬lănţuit toate furiile!
O larmă de nedescris strigăte şi răcnete sălbatice amestecate cu ţipetele femeilor şi plânsul copiilor izbucni deodată în auzul lor. Tot atunci se opri brusc şi lectica. Femeia trase perdeaua şi aplecându-se, strigă mânioasă la cei ce o purtau:
— De ce v-aţi oprit deodată aici?
— Ne e cu neputinţă să înaintăm, stăpână, zise robul nubian, ce păşea pe lângă lectică. Trebuie să aşteptăm până trece zeul.
— Ce zeu?
— Zeul Baal, astăzi e Sărbătoarea Făcliilor. Trageţi mai bine perdelele. Nu-i nicio primejdie.
— Diana şi toţi cei nemuritori să ne apere! murmură cu răsuflarea întretăiată grecoaica, şi uitându-se mai bine la tovarăşa ei, văzu că evreica privea afară de după perdeaua de pânză, având o privire plină de curiozitate copilărească.
— Ia uite! strigă ea. Vezi copiii ăia cu cununi de trandafiri? Nu-i aşa că sunt frumoşi? Dar de ce arată aşa de înspăimântaţi? Şi văd că femeia aceea plânge.
— Fiindcă vor fi siliţi să intre în foc, ca ofrandă adusă zeului lor, răspunse rece cealaltă, e parte a cultului lor. Am văzut asta o dată, chiar nu vreau să mai văd din nou. Dar să nu mai spunem nimic, căci zeul e aproape!
Myra începu a tremura şi bujorii din obrajii săi plini păliră pe dată.
— Mi-e… frică, spuse ea cu glasul stins. Vreau acasă! Vreau acasă, repetă ea, cu ochii în lacrimi.
Grecoaica o apucă de braţ cu degetele ei albe, ce se strânseră ca o menghină.
— Taci, proasto, îi şopti ea, că altfel suntem pierdute!
Cuvintele ei se înecară iute în tumultul groaznic al zgo¬motelor din jur zăngănitul chimvalelor, răcnetul dur al trâmbiţelor amestecate cu bătaia ritmică a mii de palme, însoţită de o mulţime de voci sălbatice, ce strigau întruna:
— Baal! Baal! Plecaţi-vă zeului Baal!
Mulţimea dădu buzna şi zgâlţâi puternic lectica, apoi se auzi deodată cum perdeaua de mătase e dată iute la o parte. Lumina zilei dădu buzna înăuntru şi de-ndată îşi făcu loc capul ciufulit al unui om grosolan.
— Pe templul lui Ashtoreth! se auzi strigând o voce, avem aici două frumoase, ce îşi tăinuiesc frumuseţea de lumina zilei, dar acum vor ieşi afară şi îşi vor pleca ge¬nunchii dinaintea lui Baal, a căruia este toată frumuseţea şi strălucirea!
— Câine ce eşti! strigă la el nubianul, aruncându-l la pământ. Apoi îşi apucă stăpâna de braţ. Haideţi, n-avem timp de pierdut! Suntem cinci… vă putem salva!
Myra se aruncase, din instinct, între oamenii din cealaltă parte a mulţimii, exact înainte ca lectica smulsă de pe umerii robilor să fie pe dată prinsă în mijlocul unei mase diforme de oameni şi strivită apoi de picioa¬rele gloatei furibunde.
— Baal! Baal! îngenunchiaţi toţi dinaintea lui Baal! răcniră mai mulţi sacerdoţi în veşminte galbene, şi în chip de răspuns mulţimea de bărbaţi, femei şi copii se aruncă cu mare strigăt la pământ, toţi în afară de Myra, care rămase în picioare scrutând în jurul ei cu privirea pustie a unui om ce visează urât şi încearcă în zadar să se trezească din somn.
CAPITOLUL IX
ÎN TEMPLUL LUI BAAL
— PLEACĂ-TE ÎN GENUNCHI, FEMEIE, PLEACĂ-TE! îi şopti la ureche o voce şi, în acelaşi timp, o mână pu¬ternică o apăsă pe umăr, ţintuind-o la pământ.
Myra însă nu era tocmai o laşă. Nu se împotrivi şi nici nu ţipă. Poate că pentru prima dată în viaţa ei, se ruga cu adevărat. Avea ochii aţintiţi asupra figurii hi¬doase a idolului, acoperit de un baldachin din purpură şi aur, dar nu vedea, de fapt, nimic în faţa ei.
— Dumnezeule! murmură ea, frângându-şi mâinile de părere de rău. Am păcătuit, dar nu mă lăsa, pe mine neajutorata! Vino în ajutorul meu, căci sunt pierdută!
— Hai, frumuşico! continuă să-i vorbească aproape şoptit cea care îi vorbea la ureche. Acum, că te-ai rugat zeului, să înveţi şi ce altceva trebuie să faci ca să-i placi lui.
Myra îşi întoarse capul şi privi la femeia ce o apucase puternic de umăr. Văzând că nu e decât o bătrână gâr¬bovă şi veştejită, simţi o oarecare uşurare.
— Trebuie să mă duc acasă, bună mamă, îi zise ea. Te rog, dă-mi drumul! A trecut de-acum idolul şi, iată, că mulţimea a luat-o din loc.
— Trebuie să mă duc acasă, bună mamă, o îngână batjocoritor cotoroanţa. Ai graiul la fel de frumos ca şi înfăţişarea. Află, însă, că eu sunt maică a diavolilor, fato, şi de-acum vei fi fiica mea. Şi, schimbându-şi tonul vocii într-unul plângăreţ, ce se voia a fi mai convingător, îi spuse: Hai, vino, frumuşico, nu te feri de mine, căci şi eu am fost cândva frumoasă ca tine! Ştii oare că adineauri te-am salvat de la moarte? Preoţii lui Melkarth te-ar fi ucis, evreico, căci erai singura rămasă în picioare.
— îţi… sunt îndatorată, spuse bâlbâit Myra, cuprinsă de tremur. Dacă vii cu mine acasă, am să-ţi dau…
— Aur? spuse iute femeia. Ai să-mi dai aur?
— Am să-ţi dau colierul meu, îi spuse Myra, trăgându-se înapoi, mai departe de respiraţia ei urât mirosi¬toare, care părea a fi de animal.
— Colierul tău? Da, îl văd prea bine. Ei bine, ăsta e deja al meu, dar trebuie să capăt şi ceva aur. Ai acasă aur?
Myra începu să plângă.
— Dă-mi drumul! strigă ea disperată. Mă doare mâna!
Ca răspuns, femeia râse uşor, dar o strânse şi mai bine cu degetele ei puternice.
— Aur, mormăi ea. Da… ştiu cum să-l capăt! Ai să mergi cu mine la templu. Ai să ai parte de privelişti fru¬moase la noapte, ai să vezi! Ai să vezi, evreico! Mă auzi?
Myra simţi că i se frânge inima de atâta amărăciune şi îşi aminti ce dorinţă prostească îşi pusese în minte dimineaţă. „Dragule şi bunule Iisuse”, murmură ea, „vrei, Te rog, să mă auzi? Am păcătuit, dar Tu iartă-mă, şi du-mă înapoi la bărbatul şi la copilul meu… Oh! Copilul meu! Ai milă de mine, Tu cel Răstignit! N-am să mai fiu niciodată neascultătoare şi n-am să mai împletesc niciodată cununi şi nici n-am să mai vorbesc vreunui păgân! îţi făgăduiesc!”
În groaza ei nebună, aproape că nu observase că bătrâna o trăgea după ea cât de tare îi îngăduia mulţi¬mea. Myra privi în jurul ei, la feţele acelea atât de brutale şi simţi că i se face şi mai mică inima. Agitaţia creştea din clipă în clipă, la fel şi avântul şi presiunea ce veneau din partea mulţimii. Se clătină puţin, apoi i se puse un văl în faţa ochilor, şi ar fi căzut de-a dreptul din picioare, dacă n-ar fi susţinut-o bătrâna, care îi puse iute la buze o ploscă cu vin.
— Bea!
— Nu pot, spuse cu glasul stins Myra, e necurat!
— Necurat! strigă zgripţuroaica, scoţând şi un bles¬tem groaznic. Bea, că dacă nu te las să te calce mulţimea în picioare!
în acea clipă, Myra îşi aminti cuvintele soţului ei: „Aş putea oare îndura eu – dumnezeu să-mi ajute – să-mi văd floarea strivită de mulţime în stradă?” Chipul lui palid şi auster se ivi parcă dinaintea ei, iar ochii i se umplură de lacrimi. Dar cu această viziune, veni deo¬dată şi o tainică putere. „De dragul lui trebuie să scap!” îşi zise ea hotărâtă.
— N-am nevoie de vin! adăugă apoi răspicat, cu voce tare. Sunt acum destul de puternică!
— Hei, porumbiţa mea frumoasă, te gândeşti să scapi, ştiu, să-ţi iei cât mai degrabă zborul, mârâi la ea baba cu o privire bănuitoare, dar de-acum eşti a mea… eşti darul lui Baal, şi de mine nu mai scapi! Uite, am şi ajuns la intrarea în templu, şi după cum ţi-am spus, o să ai parte acuşi de nişte privelişti frumoase. Aşadar, dacă îţi spun să bei, bea din plosca mea, căci nu e timp acum de leşinuri.
— N-am să leşin! îi răspunse hotărâtă Myra. „Asta e pedeapsa mea”, gândi ea, „am vrut să văd aceste lucruri, acum sunt nevoită să le văd.”
Privi înfiorată în jurul ei, soarele aproape că apunea, şi curtea cu coloane mari în care intraseră, licărea toată de nenumărate lumini. În depărtare, la capătul clădirii, putea vedea chipul zeului şi altarul măreţ păzit de făclii arzânde. Deasupra, în albastrul nesfârşit al cerului plin de pace, se iviră clipind stins primele stele ale serii.
— Suntem prea departe! mormăi hoaşca. Nu putem simţi de aici mirosul jertfei. Hai, vino! Şi fără a-şi slăbi câtuşi de puţin strânsoarea de pe braţul Myrei, începu iar să-şi facă loc cu umărul prin mulţime.
Altarul era aşezat în centrul unui spaţiu deschis, având ca duşumea pământ bătătorit. Myra băgă imediat de seamă că mulţimea închinătorilor se trăgea înapoi dând semne vizibile de frică. Din sanctuarul ce părea că se află dedesubt se scurgea şuvoi o mulţime de sacerdoţi. Aceştia păşeau încet înainte şi înapoi, cântând cu un ritm monoton şi plecându-se din când în când dinaintea imaginii hidoase ce trona asupra tuturor. În scurt timp, pasul lor se iuţi, cântul se auzi şi mai tare şi, formând un cerc dublu, ajunseră aproape să fugă, în jurul templului, cercurile schimbându-şi foarte iute direcţia. După un timp, aceste cercuri se risipiră, luând forma unui labirint de nedescris, dar cu toate astea, în mod misterios, pe altar era aşezată ordonat o claie mare de vreascuri, ce devenea văzând cu ochii din ce în ce mai mare.
— Ha, o să avem foc din belşug la noapte! chicoti baborniţa, slobozind apoi un strigăt înspăimântător.
Acesta îşi găsi imediat ecou, făcându-se şi mai mare cu alte mii de strigăte ascuţite ce se înălţau acum în tot templul. Părea că un vaiet sălbatec se ridică, străpun¬gând cerul -, iar când vârtejul nebun de oameni se opri brusc, totul fu înghiţit de tăcere.
După un lung moment de tăcere, unul din preoţi înaintă şi puse o făclie pe mormanul de vreascuri; într-o clipă se ridică un val imens de flăcări, lumina acea roşie arun¬când o lucire hidoasă asupra chipului rânjit al idolului.
— Baal! Baal! răcni mulţimea. Zeul focului! Zeul luminii!
Şi, din nou, se lăsă tăcerea, de astă dată curmată fiind de sunetul înalt al unor glasuri ce se înălţau undeva, în depărtare. Apoi sunetul veni din ce în ce mai aproape, până ce tot de acolo, de după acea uşă ascunsă pe care ieşiseră şi preoţii începu a curge un întreg alai de copii, care aveau împletite pe trupul gol o mulţime de flori, iar pe creştetul capului fileuri din aur. Aceştia porniră în procesiune în jurul altarului, şi dansul flăcă¬rilor se văzu lucind pe cârlionţii lor mătăsoşi şi pe pielea lor rumenă şi fină ca satinul.
— Ce frumos! strigă fără să vrea Myra, uitând pentru o clipă unde se află.
— Da… frumos, mârâi hoaşca, acuşi ai să-i vezi ţopăind pe aici.
La auzul vocii ei şi văzând gesturile zgripţuroaicei, Myra începu să tremure.
— Dar ce vor face cu ei? Întrebă ea, amintindu-şi deodată îngrozită cuvintele matroanei grecoaice.
— Eşti şi tu cumva nerăbdătoare să vezi jertfa? Îi zise băbătia, dezvelindu-şi colţii lungi şi îngălbeniţi. Zeul a aşteptat tot anul acest ceas, nu se cuvine, aşadar, unui muritor să-şi piardă cumpătul, când iată Baal aşteaptă liniştit. Vezi cât de graţios păşesc aceşti copii drăgălaşi, li s-a făgăduit că vor primi prăjituri dulci şi vin cu miere, şi de asemenea o monedă de aur, dacă îl vor mulţumi la noapte pe zeu. O, şi slavă lui Baal, nu ducem lipsă în niciun an de astfel de mieluşei!
Rotindu-se în cerc, toţi copilaşii se avântară, pe rând, supunându-se gesturilor frenetice ale preoţilor, în vâl¬vătaia flăcărilor ce se ridicau şi cădeau întruna, până când în sfârşit domolindu-se, se plecară cu un uşor murmur pe un pat de jăratec purpuriu strălucitor. Picioruşele micuţilor dansatori se poticniră şi capetele lor cârlionţate se lăsară în jos, cu mare jale, copleşite de acea cumplită dogoreală. Glăscioarele lor dulci se stinseră apoi unul după altul, fiind înghiţite de tăcere, dar preoţii încă îi mai îndemnau să cânte, strigând la ei poruncitor. De undeva, din afara mulţimii, răzbătu un bocet sufocat de femeie, dar fu îndată înecat de bătaia zgomotoasă a mii de palme.
— Zeul aşteaptă! strigă bătrâna, ţopăind întruna. Oare să aştepte în zadar?
— Zeul aşteaptă! răsună apoi vocea mulţimii ca un răget grozav şi neplăcut.
Doi dintre preoţi ţâşniră iute în faţă, întrarmaţi amândoi cu Iopeţi.
— Focul! Focul! Slavă lui Baal, soseşte în sfârşit şi focul!
Preoţii începură a împrăştia cu repeziciune jăratecul, adunându-l ca pe un pat gros în calea copiilor care încă dănţuiau.
— Oh! Prăjiturele şi vin cu miere… şi aur, aur roşu, iată-l cum scânteiază dinaintea voastră! Săltaţi, drăgăla¬şilor, săltaţi! strigă tare hodoroaga, cuprinsă de extaz.
Copiii se traseră înapoi, scoţând strigăte cumplite de teamă, dar preoţii înaintară către ei, şi în strălucirea arămie a focului se văzură lucind sute de pumnale ce scânteiau acum scoase din teacă.
— Săltaţi, mieluşeii mei, săltaţi şi veseliţi-l pe zeu! strigă înnebunită hârca. Căci tot aşa au săltat, până la moarte, şi drăgălaşii mei copii, cu mulţi ani în urmă. O, şi încă cum o să săltaţi!
Şi zicând asta, slăbi din strânsoare braţul Myrei, ţâşnind în acel spaţiu sacru.
Myra rămase ca împietrită, privind înspăimântată la priveliştea îngrozitoare dinaintea ei. Înainte, însă, ca preoţii mânioşi să poată pune mâna pe femeie, flăcările ţâşniră deodată cu mare putere în sus, învăluind ca şi într-o mantie trupul ei scofâlcit.
— Zeul a ales! Zeul a ales! se auzi strident ţipătul femeii. Copiii au scăpat!
Myra se întoarse atunci şi fugi prin mulţime, cu ţi¬petele femeii, cuprinsă de agonie, răsunându-i în urechi.
Nu mai avea voalul pe faţă, dar nu-şi mai dădea oricum seama… Înnebunită de groază, scăpă din mai multe braţe ce dădeau să o apuce, nemaiauzind şi nemaivăzând iadul ce se iscă în urma ei.
— Dumnezeule! strigă ea cu voce tare. Dumnezeule!
Şi fugi repede, şi din ce în ce mai repede, prin bezna nopţii, mânată fiind de acel lucru, cu totul tainic, pe care noi muritorii îl numim instinct, lucru care, spunem noi cu un aer foarte important, slujeşte îndeosebi cre¬aturilor mai josnice, pe care Ziditorul le-a lipsit de ra¬ţiune, atribut prin care noi, oamenii, ne asemănăm lui Dumnezeu. Lucru ce poate fi văzut şi mai prejos şi mai presus de raţiune, ca atribut propriu fiarelor sau înge¬rilor, fiind însă cu siguranţă dăruit pe deplin de Dumnezeu doar celor mai neajutorate făpturi ale Sale. Şi, iată, aşa cum se întoarce porumbelul călător la pe¬rechea sa, aşa fugi prin noaptea întunecată şi mioara noastră răzleţită spre limanul dulce al căminului.
CAPITOLUL X
DOFTORUL ŞI ÎMPĂRATUL
DOFTORUL CHARICLES STĂTEA CU MÂINILE la spate în faţa ferestrei mari a bibliotecii sale. Părea să fie atent la ce se petrece afară… Roma, oraşul ce nu moare niciodată, care era în puterea deplină a măreţei sale tinereţi, cu toată splendoarea palatelor, templelor şi statuilor sale, cu Tibrul cel galben lucind ca un fluviu de aur în soarele limpede al dimineţii, stătea ca o regină pe tronul format din cele şapte coline, poftindu-l pe privitor să-i aducă omagii.
Charicles nu privea, însă, la trufaşa doamnă a nea¬murilor, ci stătea cu ochii aţintiţi asupra unei pânze de păianjen ce atârna, prinsă de perete, la nici doi stânjeni de fereastra sa, şi la făuritorul acesteia, care la fel de nepăsător ca şi el faţă de grandoarea cetăţii imperiale împletea fir după fir, sporindu-şi urzeala subţire în jurul trupului unei muşte. Nenorocita insectă se zbătea cu mult curaj, şi doftorul îşi întinse mâna parcă voind să o elibereze, ca apoi să râdă scurt.

— Nu, căci dacă salvez musca, zise el cu voce tare, ruinez casa păianjenului celui harnic şi în plus îl lipsesc de micul dejun. Pe de altă parte, o asemenea experienţă nu ar înţelepţi defel musca, întrucât mâine poate iar cădea în plasă; şi oricum n-ar fi trăit prea mult, aşa că mai bine o las să moară acum. aşa cred că se uită şi Soarta la nefericiţii de muritori prinşi în plasa vieţii, tot aşa e cruţat şi păianjenul cel harnic, iar proasta de muscă mistuită de acesta şi, în cele din urmă, toate sunt măturate de moarte şi uitare.
Şi spunând asta, spulberă plasa cu o singură mişcare a mâinii.
— Mi se spune înţeleptul Charicles, continuă el, trăgându-se cu un oftat din faţa ferestrei, dar cu toate astea nu ştiu cu mult mai mult decât gângania asta în privinţa mi¬nunăţiilor de trupuri umane, pe care mă străduiesc întruna să le înţeleg cât mai bine. Am spus „înţeleg”? Cine oare poate să înţeleagă izvorul inimii, pâraiele de sânge, alchimia misterioasă ce ia ceva de la un trup mort, strămutându-l la un trup viu, sau ochiul, acest glob de foc viu, aşezat în ca-verna oaselor, sfidând încontinuu puterea putrejunii. Nu! E limpede că toate acestea sunt lucruri prea minunate pentru mine şi nu e glas în toată întinderea cerurilor pustii să tâlcuiască asta. Omul pare a fi o întrebare fără de răspuns, dar în acelaşi timp o putere nevăzută ne sileşte, ca un bici, să ne străduim a afla soluţia acestei probleme.
Şi aşezându-se la masă, începu să examineze cu în¬cordată atenţie o bucată de vertebră umană, oprindu-se din când în când pentru a adăuga câte un rând pe pa¬pirusul cu scris mărunt din faţa sa.
Lucrul îi fu, însă, la scurt timp curmat de robul său preferat, care intră să-i vestească cu multe cuvinte de iertăciune venirea unui musafir.
— Nu ţi-am mai spus, ticălosule, că nu trebuie să fiu tulburat de musafiri în timpul orelor de lucru? Dar, uite, pentru că totuşi sunt milostiv, am să poruncesc să fii chinuit doar o dată pentru neascultare!
— Dar e un mesager venit din partea împăratului, bunul meu stăpân, îi zise robul slugarnic.
— De ce n-ai spus asta de la început, neghiobule? Pofteşte-l numaidecât înăuntru! Ha! E prefectul pretorian. Bun venit, domnul meu! Nădăjduiesc că nu s-a întâmplat nimic grav cu împăratul. A trimis după mine?
— Stăpânul lumii e, din câte se pare, în starea sa obişnuită de sănătate, îi răspunse noul-venit cu un aer prudent. Cu toate astea, pe unii dintre noi ne îngrijo¬rează starea sa. Se împotriveşte cu hotărâre, nevoind să vadă niciun doftor… ce-ar fi, însă, dacă din întâmplare, ar veni să-l vadă un doftor?
— Cred că am înţeles, îi zise pe un ton grav Charicles. Dar cum am putea face asta?
— A plecat de pe Insula Capri şi s-a stabilit în Villa lui Lucullus de la Misenum, continuă Macro. Prin ur¬mare, distinsul Charicles i-ar putea face acolo oricând o vizită amicală fără să-i aducă nicio supărare.
— Bine atunci, zise doftorul, privind gânditor la sulurile sale de papirus, poate că luna viitoare când voi avea mai mult timp liber…
— Nu, astăzi! replică iute celălalt. Vii acum cu mine! Nu mai e timp de pierdut!
Charicles îşi ridică întrebător sprâncenele.
— Iată şi banii pentru osteneala ta, îi zise nerăbdător celălalt, punând pe masă o pungă mică din piele. Caii sunt jos. Hai, te rog! Să mergem cât mai degrabă!
Doftorul ridică hotărât punga.
— Şi voi putea, spuse el cu un aer mai însufleţit, să-mi continui experimentele?
— Lua-le-ar furiile de experimente! ţipă la el prefec¬tul, bătând din picior. Grăbeşte-te, îţi spun!
— Ştim oricum toţi, cu siguranţă, cine va urma la tron, bunul meu Macro, remarcă doftorul, începând să-şi strângă cu gesturi voite molatice papirusurile. Sigur că Tiberius Gemellus, nepotul împăratului…
— Şi totuşi dacă Soarta a hotărât altceva, nu va mai fi aşa de sigur.
— Şi Soarta de data asta e reprezentată de ilustrul prefect al pretorienilor?
Macro zâmbi ca şi cum n-ar fi fost cu totul nemulţumit de această remarcă. Îşi îndreptă mândru ţinuta.
— în tot cazul, trebuie să ştim cât mai repede cine anume e cel mai potrivit să urmeze la tron, spuse el hotărât. Eşti gata?
împăratul Tiberius trăia, fără îndoială, cele din urmă nenorocite zile ale vieţii sale. Stătuse pe tronul Romei timp de douăzeci şi trei de ani, „urât de toţi şi urându-i pe toţi”, fiind la obârşia acestei grozave vărsări de sânge şi a acestui şuvoi de desfrânare ce măturase în mod nimicitor întreaga cetate a Romei, cufundând-o „într-o linişte înspăimântătoare şi o amorţeală vecină cu moartea.”
Şi tocmai în timpul acestei domnii a groazei, într-o provincie nebăgată în seamă a împărăţiei romane, îşi începuse domnia fără de sfârşit Domnul Păcii, Iisus din Nazaret, împăratul împăraţilor, Făcătorul a nenumărate lumi şi Purtătorul durerii întregii omeniri, având ca leagăn ieslea, acoperiş crugul cu luminătorii cereşti, şi pat de moarte crucea romană.
Tiberius auzise de acest Om în timp ce îşi ducea traiul plin de răutate în Insula Capri. I se spusese că ar fi un prezicător iudeu, un nebun cu minţile înfierbân¬tate, un om primejdios, cu totul ieşit din comun, şi din altă lume. Trecuse, însă, mult timp de când uitase de El.
Ce interes îi putea trezi, la urma urmelor, unui asemenea măreţ împărat aflat la cârma magnificei Rome viaţa şi moartea unui ţăran iudeu… Cu toate astea, azi cu greu puteai găsi un rob în tot palatul dispus să treacă în locul lui Tiberius. El însuşi ştia acest lucru şi simţea că nimeni nu îl iubeşte şi nu îi este milă de el, şi pe deasupra era chinuit la culme de durerile morţii ce se apropia cu repeziciune, făcând ca trupul său atins deja de putrejunea mormântului să fie cu totul dezgustător, în timp ce era încă blestemat să mai sufle.
Îi urmărea cu înfricoşată şi încordată atenţie pe toţi cei din preajma sa, citind în căutătura ochilor ce se fereau cu grijă de privirea lui, sentinţa sa la moarte. Îmbrăcatul devenise un chin, dar cu toate astea se sforţa pe sine să poarte în fiecare zi o toaletă demnă de un rege. Mâncarea şi vinul nu mai aveau de mult niciun haz, dar continua să mănânce şi să bea cu mare îndârjire. Era întruna bântuit, atât în somn, cât şi în timpul zilei, de arătarea nenumăratelor sale victime. Acestea se iveau, amestecându-se cu slujitorii săi, plecându-şi în miez de noapte, peste patul său, înfricoşătoarele feţele pătate de sânge; arătând spre el, în timpul dimineţii, cu dege¬tele lor stafidite, dindărătul sfetnicilor săi. Ar fi vrut să-şi strige tare de tot chinul şi zbuciumul său, să plângă şi să se jeluiască ca un rob sub bătaia biciului, dar cine l-ar fi ascultat? Cine, din toată lumea muritorilor sau a duhurilor, l-ar fi ascultat pe el, să-şi uşureze sufletul împovărat?
— Doftorul Charicles voieşte să vă vadă, divine stăpâne.
Şi spunând asta, Stefanion se plecă adânc dinaintea patului regal.
— Doftorul Charicles, repetă Tiberius, ridicându-se cu greu în capul oaselor, dintr-o înspăimântătoare re¬verie. Cine are nevoie sau voieşte să-l vadă pe doftor?
— Toţi suntem sănătoşi, slavă zeilor, îi răspunse Stefanion. Înţeleptul Charicles n-a venit, însă, să-şi pună în lucrare meşteşugul, ci doar să vadă chipul majestăţii sale regale, căci în toată lumea nu e mai mare bucurie şi privilegiu!
— Dă-mi o oglindă! îi porunci Tiberius. Sau mai bine nu… cum îţi părem astăzi, Stefanion? Zi-mi drept, ticălosule… dacă ai în măruntaie fie şi un grăunte de adevăr!
— Ca întotdeauna, divine stăpâne, înţelepciunea străbunilor, măreţia şi frumuseţea zeilor strălucesc pe chipul vostru plin de slavă.
Tiberius făcu un gest de iritare.
— Papagal ce eşti! bombăni el. Şi trăgându-şi mai bine pe umeri mantia purpurie cu tiv de aur, zise: Trage perdeaua, căci văd că soarele a început să bată cu neruşinare! Şi pofteşte-l pe om înăuntru! îşi compuse apoi un zâmbet prefăcut. Nu, bunul meu Charicles, nu trebuie să îngenunchezi, îmi face plăcere să te primesc şi să văd că trecerea anilor a fost blândă cu tine.
— Nu mai e nevoie să-l întreb pe ilustrul stăpân al lumii cum o duce cu sănătatea. Ajunge să arunc o simplă privire şi pot fi sigur de asta, îi răspunse Charicles, sărutând mâna întinsă a împăratului.
— Ha! Zici? spuse Tiberius, trăgându-şi repede mâna, totuşi sunt voci care susţin că aş fi bolnav. Nu sunt doftor, dar părerea mea este că mai greu îl poţi numi bolnav pe un om care mănâncă, bea şi doarme ca un tânăr.
— Nimic nu e mai adevărat, încuviinţă Charicles, privind cu luare aminte chipul celui de dinaintea sa. Faţa umflată învineţită, buzele livide, pieptul tresăltând a răsuflare greoaie la toate astea adăugându-se ceea ce observase, sărutând şi atingând mâna regală, şi anume că pulsul omului din faţa lui e tare chinuit.
Tiberiu nu se mai uita la musafirul său. Fixându-şi acum privirea deasupra capului acestuia, îşi schimbă brusc expresia feţei, schimonosindu-se groaznic.
— Pentru a mânca, a bea şi a dormi bine, continuă Charicles pe un ton oarecum mai vioi, trupul trebuie să fie în desăvârşită înţelegere cu duhul ce sălăşluieşte în el, ca toate părţile acestei maşinării să lucreze în mod armonios. Sunt aşadar încredinţat că în înţelepciunea voastră, aţi pătruns esenţa acestei probleme.
Tiberius îşi plecă privirea cu un râs sec:
112
— Dacă ţi s-ar cere să dai sfaturi de însănătoşire unui om, bunul meu Charicles, care e lovit neîncetat de plaga vedeniilor morţilor, zise el, trăgându-şi pernele cu ne¬linişte, ce-ai putea face pentru el? Căci este aici, la palat… un rob ce vede întruna feţele bărbaţilor şi femeilor ucise de el, şi toate nălucile au chipul palid, înfricoşător, unele ivindu-se cu câte un pumnal înfipt în piept. Cea mai grozavă arătare, însă, e o femeie… şi ajuns aici vocea sa se făcu o şoaptă răguşită -, o femeie cu o piele spă¬lăcită, care de-abia dacă îi mai înveleşte oasele… şi aceasta vrea de fiecare dată să-l înhaţe cu oasele descărnate ale mâinilor!3
— Un rob cât se poate de nefericit… tare nenorocit, spuse doftorul pe un ton grav. Nu pot face nimic pentru un asemenea om, e clar că moartea e cel mai bun leac pentru el.
— Eşti un om înţelept, doftore, am spus asta dintotdeauna. Dar să nu ne despărţim aşa de repede, noi ce-am ajuns la vârsta înţelepciunii şi care după atât de multe nebunii, putem spune, cel puţin, că suntem pregătiţi să ne bucurăm de plăcerile senine ale unei vârste mai coapte. Vei cina, aşadar, cu mine la noapte, bunul meu Charicles, ca să bei şi tu întru bunăstarea şi belşugul celui de-al douăzeci şi patrulea an al meu de domnie.
în aceeaşi zi, la miezul nopţii, prefectul gărzii preto riene
3 Bătrâna Agrippina, vezi nota de la pagina 47.
113
primea mult aşteptatul raport al doftorului.
— împăratul, îi spuse solemn Charicles, mai poate trăi cel mult două zile. E deja pe moarte.
— Crezi? strigă Macro cu vădită încântare. Eşti sigur de asta? Căci mi s-a spus că a rămas mult la masă în seara asta şi a mâncat şi a băut mai mult decât de obicei.
Doftorul ridică din umeri.
— şi asta e adevărat. Dar tot aşa face şi corăbierul ce ştie că vasul său e pe cale să fie nimicit de colţii vreunei stânci potrivnice. Ridică vijelios pânzele ca vântul să-l mântuiască, cu nădejdea că amăgeşte astfel adâncurile flămânde. Prin urmare, îţi spun că împăratul e pe moarte! Eu, Charicles, am spus asta! Dar, cu toate astea, n-am spus-o eu, ci Soarta, care a tors şi măsurat firul vieţii sale, şi acum şi-a ridicat lama lucioasă să i-l reteze.
Macro făcu brusc stânga împrejur şi spuse:
— Atunci nu mai e timp de pierdut. Trebuie să plec! Şi apoi, ca şi trăsnit de un nou gând, se opri pentru o clipă în uşă, zicând cu un gest autoritar:
— Tu, Charicles, rămâi aici până se termină tot!
Rămas singur, acesta lăsă un zâmbet liniştit să i se ivească lucind în ochi. „Dacă aş voi acum să mă amestec în afacerile statului, aş putea fie să dobândesc o mare avere, fie să pierd tot” îşi spuse el către sine. „Căci, iată,
curentul pare să se îndrepte puternic împotriva lui Tiberius Gemellus. Aşadar, dacă m-aş duce la împărat zicându-i, pur şi simplu, că e pe moarte şi nu-l mai poate mântui nimic, sigur şi-ar pune pe tron nepotul în ultimele sale clipe de viaţă. Astfel, m-aş bucura negreşit de răsplată, primind aur, proprietăţi şi poate vreo dregătorie mai înaltă în cine ştie ce îndepărtată provincie, dar în acelaşi timp, mi i-aş face duşmani pe Macro şi Caius Caligula. Şi să mă ferească zeii de aşa ceva! Nu! E limpede că o să mă întorc la manuscrisele mele, lăsând să conducă Roma cine o vrea. Şi, totuşi, vreau neapărat să văd sfârşitul acestei piese.”
În timpul nopţii, pe bulevardele pavate cu lemn, din jurul vilei, începură a răsuna bufnind paşi iuţi erau trimişi soli spre provinciile îndepărtate şi armatele lor. Toată ziua ce a urmat, coridoarele au fost împânzite de şoaptele celor de la curte. Caius Caligula n-a fost văzut deloc, a stat închis toată ziua cu Macro în camera de consiliu. Cât despre muribundul Tiberius, n-a mai opus, în sfârşit, nicio rezistenţă, dându-şi prea puţin seama de ce se întâmpla în jurul lui. Mânat, cu adevărat, de milă, Charicles căută de două ori să-i administreze o poţiune ce credea că i-ar uşura răsuflarea, dar văzând că prezenţa sa îl irita pe suferind, se retrase, lăsându-l în grija slujitorilor săi.
Stefanion stătuse nemişcat mai mult de trei ceasuri lângă patul stăpânului său, urmărind cum pieptul lat al acestuia se ridică în mod neregulat. Întorcându-se apoi către un rob ce stătea alături, îi porunci în şoaptă să lase să intre soarele. Lumina aurie a soarelui de dimineaţă dădu năvală în odaie, odihnindu-se din plin pe faţa înfricoşătoare de pe baldachinul purpuriu. Stefanion îşi ridică capul şi ochii îi luciră de bucurie.
— E mort, spuse cu o voce aspră, bine cumpănită.
Şi fără a mai spune un cuvânt, se întoarse şi părăsi apartamentul.
Robul ce rămăsese acum singur în cameră, înaintă pe vârfuri până la pat, privi în tăcere fix, pentru câteva clipe, masca palidă de pe perna de mătase, şi apoi ridicându-şi mâinile încleştate deasupra capului, începu a râde puternic.
— Câine ce eşti! strigă cu o voce înspăimântătoare. Iată că sunt, în sfârşit, răzbunat pentru că mi-ai necinstit şi ucis copilul!
Spunând asta, îl plesni peste faţă pe mort de două… sau trei ori, şi apoi plecă şi el, lăsând uşa deschisă la cameră.
CAPITOLUL XI
STĂPÂNUL LUMII
— ÎŢI SPUN CĂ L-AM VĂZUT MIŞCÂNDU-SE!
— Nu se poate! Cred că ai orbul găinilor, omule! Trebuie să fi fost licărirea razelor de soare pe pernă. E mort de jumătate de oră, şi fiul lui Germanicus deja face demersuri să preia autoritatea imperială. Nu auzi cum strigă garda?
— Aud. Aş vrea, însă, să vină celălalt.
— Cine, Gemellus? Eu zic că mai bine nu, căci m-am săturat să tot aud numele de Tiberius, şi cred că nimeni nu-l mai poate îndura. Cupa asta de aur e a ta, eu iau lanţul.
— Mi-e teamă să fac aşa ceva, acuşi se întoarce Stefanion şi… Uau! Ai auzit?
Cu ochii ieşiţi din orbite, robii vinovaţi se traseră înspăimântaţi îndărătul perdelei.
De pe buzele aşa-zisului cadavru tocmai ieşise o bolboroseală uşoară, după o clipă acesta îşi ridică ple¬oapele îngreuiate.
— Stefanion… Narcis! strigă răguşit cu o voce slăbită. Veniţi încoace, pungaşilor! Chemaţi-l pe Seianus… Ce înseamnă asta, nu-mi răspunde nimeni? Unde sunt câinii?
Şi masa de grăsime se ridică într-un cot.
— Ha! Au plecat, crezând c-am murit. Vor afla, însă, că s-au înşelat. Sunt viu şi, din nou, puternic! Am să-i pun să se perpelească de durere la foc mic. Am să-i chinui… aşa cum sunt şi eu chinuit.
Spre groaza martorilor ascunşi, cel cu care era lim¬pede că nu era de glumit, se ridică clătinându-se în picioare, înaintând până în mijlocul camerei. Aici, cu un aer nehotărât, rămase drept pentru câteva clipe, ca apoi cu un strigăt slab de deznădejde să-şi ridice mâinile şi să cadă puternic la pământ.
— Caius! Caius! strigară vocile de afară. Stăpânul lumii! împăratul Romei!
La auzul acestor vorbe, unul din cei doi ascunşi după perdea, ieşi deodată la iveală, strigând:
— Cheamă doftorul! Şi apoi, văzând că celălalt se trage înapoi, şopti neliniştit: Nu înţelegi, neghiobule, că asta e şansa vieţii noastre? Dacă îl salvăm pe Tiberius, o să ne facă bogaţi şi puternici, cât despre distinsul prefect al pretorienilor şi unealta sa, crăcănatul de Caligula, ca să nu mai spunem de tiranul de Stefanion şi toată compania sa, ce crezi că o să se aleagă de ei? Aşa că ia şi te zoreşte!
Celălalt rob îşi mângâie gânditor bărbia.
— E o şansă, după cum bine spui, zise el încet, uitându-se la corpul culcat la pământ al lui Tiberius, ce încă mai mişca puţin. Dar cred că doar pentru o zi, căci omul acesta e ca şi mort, iar Caius… şi aici se opri, privind grav spre duşumea.
— Eşti tare greu de cap! exclamă puternic tovarăşul său. Şi, cu adevărat, îţi meriţi lanţul. Rămâi aici, că mă duc eu să chem doftorul!
— Stai! răcni celălalt cu o privire ameninţătoare. Oi fi eu greu de cap, dar nu sunt prost. Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta şi-ai să vezi că o să fim amândoi liberi şi bogaţi. Mai ţine-l în viaţă pentru încă o jumătate de oră şi n-o să mai fim robi!
Rămas singur, tovarăşul său se aplecă asupra trupului împăratului şi-i ascultă neliniştit bătăile inimii. Ridicând cupa de aur, pe care în groaza sa tocmai o scăpase pe jos, şi punând vin, îi ridică acestuia capul greu, turnându-i cu grijă o sorbitură mică prin gura întredeschisă.
— Sigiliul meu, gemu Tiberius, mişcându-şi capul într-o parte şi alta. Gemellus al meu!
Lui Caius, fiul lui Germanicus, îi părea de acum că îşi atinsese, în sfârşit, scopul. Ajunsese, în cele din urmă, împărat al Romei. Curtenii se adunau acum toţi zâm¬bitori în jurul lui, strigătele vesele ale gărzii pretoriene se împrăştiau în aer, deja se adunau distinşi generali şi adjuncţi să-i aducă onoruri. Se suise, cu adevărat, la o înălţime ameţitoare, dar avea nervii tari şi inima puter¬nică. Deja se temeau de el, toată această mulţime scli¬pitoare, vedea asta. Şi s-ar cuveni să se teamă şi mai mult. „Nimeni nu ştie de ce sunt eu în stare”, îşi zise el. Şi în colţul buzelor îi răsări un zâmbet dispreţuitor.
în stânga lui Caius stătea prefectul pretorienilor, îmbrăcat cu toate însemnele rangului său. Era şi el aprins la faţă şi pe de-a întregul triumfător. Totul mer¬gea cât se poate de bine. Planul său funcţiona perfect, şi nefericitul de Gemellus fusese cu desăvârşire trecut cu vederea. Graţie manevrelor sale, acesta lipsea de la palat. Toate fără pic de vărsare de sânge şi nici urmă de violenţă. Vrednicul Macro se bucura pe deplin de succesul lui, trecuse prea mult timp de când Roma zăcea înăbuşită în sânge. De acum încolo, lucrurile aveau să se petreacă altfel. „Chiar de nu sunt eu împărat”, se gândi el mulţumit de sine, „ştiu bine că sunt şi mai mult de atât, un făcător şi un conducător de împăraţi. Cum am reuşit până acum să manevrez fantoşa asta, numită Caius, am să o controlez şi de acum încolo.”
îşi umflă pieptul, inspirând adânc cu un puternic simţământ de bucurie şi triumf, şi din felul în care răspunse la o glumă pe care i-o spuse noul împărat, se văzu că se simte ca un stăpân ce îşi arată bunăvoinţa faţă de robul său preferat.
Caius simţi asta şi se întunecă tot la faţă. În acea clipă, văzu cum un bărbat încearcă să-şi facă drum prin mulţimea de curteni şi soldaţi.
— E fostul meu rob, Codrus, zise el. Cred că vrea să-i fac vreun hatâr, dar mai întâi am eu vechea mea răfuială cu el. Şi zicând asta, îşi încruntă sprâncenele cu un aer ameninţător.
— Te rog, fără violenţă astăzi, îi şopti iute Macro. Şi aşa am avut parte în trecut de destulă vărsare de sânge. Fă-ţi voia în taină, dar…
— Eşti tu cumva împărat, Macro, sau eu? Îi spuse Caius, arborând un zâmbet obraznic. Nu sunt eu oare, Caius Cezar? Să ştii că nu-mi place tonul tău şi nici cum te porţi, bunul meu prefect!
Macro îşi muşcă buza şi se făcu roşu la faţă de mânie.
— îndrăznesc să-i reamintesc împăratului, zise el rece, că de n-aş fi fost eu…
— Oh, nu, chiar nu trebuie să îndrăzneşti să-i rea¬minteşti nimic împăratului, îi spuse plin de trufie Caius. Împăratul, ca şi zeii, îşi poate aminti, dar şi uita, după cum binevoieşte; iar în ceea ce te priveşte, nu e decât uitare… Faţă de cele ce ţin de trecut. Ai face bine să nu uiţi asta! Şi zicând asta, izbucni într-un râs sonor, amu¬zat de gluma sa proastă.
Macro nu râse câtuşi de puţin, dar totuşi se văzu cum se luminează tot la faţă.
Robul Codrus se aruncase dinaintea lor la pământ, strigând puternic:
— Tiberius e în viaţă! Cu mila zeilor, şi-a revenit, şi acum poate vorbi şi vedea.
Cuvintele acestea năuciră întreaga asistenţă. Mulţimea de curteni măgulitori se împrăştie iute, toţi făcându-se nevăzuţi, precum ceaţa dinaintea răsăritului de soare; iar strigătele soldaţilor se potoliră repede la ordinul unui superior. Caius rămase ca şi turnat în piatră şi zâmbetul trufaş îi îngheţă pe buze. Stătea deacum aproape să cadă, şi s-ar fi prăvălit de n-ar fi fost braţul ferm al celui aflat lângă el.
— Ce… ce să fac? spuse el cu vocea înăbuşită, întorcându-se cu faţa către prefect. Trebuie să fug!
— Să mă fi întrebat asta acum o oră, fiu al lui Germanicus, poate că ţi-aş fi răspuns, îi zise dispreţuitor Macro. Dar tu, singurul ce-şi poate oricând aminti ce doreşte, îţi aminteşti poate că tot ce e legat de mine e uitare. Iată că am uitat şi eu tot ce ştiam şi nu te mai pot sfătui.
— Hei, dar nu eram serios, bunul meu Macro… n-am făcut decât să glumesc.
— Şi o să glumeşti apoi din nou dacă îţi voi reda puterea, îi zise Macro cu o privire mohorâtă.
— îţi jur că n-am să mai glumesc! îi spuse cu răsu¬flarea întretăiată Caius şi cu dinţii clănţănind de o frică netrebnică. Uite! Deja vin să mă târască dinaintea lui!
— Cine mai e acolo, cu împăratul? Întrebă Macro, întorcându-se către Codrus.
— Doar robul Narcis, răspunse Codrus, privind drept în ochii prefectului. Tiberius, continuă el pe un ton scăzut, s-a ridicat adineauri de pe pat fără a fi ajutat, ca apoi să cadă pe jos, în cameră.
— Îţi doreşti libertatea, robule? Îi spuse prefectul.
— Zeii îmi sunt martori că mi-o doresc, îi răspunse cu ardoare Codrus.
— Du-te atunci şi slobozeşte sufletul lui Tiberius de carnea ce l-a împovărat prea mult timp, şi astfel îţi vei do-bândi libertatea, dimpreună cu o mie de drahme de aur. Stai puţin! Ai zis că zace pe jos, în cameră, nu? Pune aşternutul peste el şi lasă-l aşa singur iar zeii vor desăvârşi totul.
— Am să fac asta pentru libertatea mea! îi spuse robul, ridicându-şi mâna dreaptă deasupra capului. Dar tatăl zeilor îmi este martor că tu eşti cel ce-ai poruncit asta. Eu nu fac decât să mă supun… aşa cum o suliţă se supune mâinii ce o aruncă.
Şi spunând asta, dispăru iute ca arma ucigătoare cu care el singur se asemănase.
Astfel, în acea zi, pieri în mod jalnic Tiberius, în cel de-al şaptezeci şi optulea an al vieţii sale, iar în locul său veni la tron Caius Cezar, feciorul fiului fratelui său.
Printre cei ce s-au îngrămădit mai mult ca niciodată în jurul unui nou împărat căci Tiberius fusese, în sfârşit, declarat oficial mort, spre marea bucurie a tu¬turor, veni acolo şi o femeie, toată palidă şi cernită, având însă înfăţişarea demnă de o regină.
— Vă cer, domnul meu, împărate, un favor! strigă ea, aruncându-se la picioarele lui. Irod Agrippa v-a fost prieten, şi tocmai de asta zace de luni de zile într-o temniţă groaznică, legat cu un lanţ de fier care îi roade carnea aşa cum mi-a ros şi mie, a sa soaţă, sufletul cât am stat chinuită de gânduri.
Sângele spurcat şi mocirlos al lui Caligula curgea în această zi memorabilă mai iute decât de obicei, şi de aceea sări imediat în picioare, tot roşu în obraz, părând aproape indignat de această declaraţie generoasă de prietenie.
— Agrippa! într-o temniţă! exclamă el. Aduceţi-l imediat încoace, iar în locul lanţului de fier cu care a fost legat, să i se dăruiască un lanţ din aur de aceeaşi greutate! Căci cu sânge va stinge Caius Cezar focul urii şi cu lanţuri de aur va lega de el inima prietenilor săi!
Auzind asemenea cuvinte înţelepte, cu adevărat demne de un zeu, toţi începură a bate din palme. Macro se alătură acestora pe dată, pricepând acum mai bine firea stăpânului său regal.
Cât despre Charicles, doftorul cel înţelept, după ce urmări până la capăt piesa, se întoarse în Roma mulţu¬mit că nu fusese decât spectator.
— Cu adevărat, zise el cu voce tare, contemplând cu un aer gânditor tigva rânjită ce-i slujea drept oprelişte pentru foile de papirus în calea adierii vântului ce intra înăuntru pe fereastră, lumea asta trebuie să fie un spectacol tare straniu pentru zeii nemuritori, văzând muritorii ieşind din noaptea întunecată a nimicniciei, şi târându-se care mai de care să se scalde puţin în lumină purtându-şi povara,
luptând unii cu alţii, mâncând, bând, iubind poate şi fiind iubiţi, dar cu siguranţă urând şi fiind urâţi, apucând nebuneşte de roba din lână a unei oi vopsite în purpuriu, însemnul sec al unei puteri inexistente, pentru ca în cele din urmă să fie biciuiţi iarăşi de o mână nevăzută spre întinderea altui întuneric din care nu mai ies niciodată. Şi dacă noi suntem ceea ce oamenii numesc înţelepţi, care să fie oare înţelepciunea noastră dacă nu această putere de a ne cunoaşte suferinţa unei nespus de mari neştiinţe?
CAPITOLUL XII
ALESUL ŞI BLESTEMATUL
IUDA DIN DAMASC ERA UN OM DREPT, DAR şi ţinea să fie văzut ca atare de către compatrioţii săi. Era respectat şi chiar temut de toţi sirienii, elinii, roma¬nii şi ceilalţi păgâni cu care întreţinea legături negusto¬reşti. Nimeni nu se căia mai mult decât el după ce se vedea de multe ori nevoit să trateze cu toţi aceşti „blestemaţi”…
în Damasc, însă, ca şi oriunde altundeva negoţul e negoţ, şi dacă vieţuirea bineplăcută lui Dumnezeu era cel mai bun lucru de pe lume, al doilea cel mai bun lucru, de bună seamă, era să aibă cât mai mulţi bani cu putinţă, căci poţi să nu fii sfânt chiar şi dacă eşti în zdrenţe ceea ce, cu siguranţă, e un lucru rău. Să fii sfânt, fără vină în faţa Legii, şi în acelaşi timp bogat însemna pentru el să fii deopotrivă cu Avraam, Isaac şi Iacov, cu Saul, Solomon şi David. Iuda nu se compara în mod deschis cu patriarhii şi regii vremurilor de mult apuse,
dar acest lucru era limpede chiar şi pentru cea mai simplă minte, căci atunci când un om are bunăstare, e clar că Dumnezeu este cu el. Scripturile învăţau acest lucru, iar Iuda fiind bogat şi cu bunăstare, credea asta cu totul.
Dar cum se făcea oare că un om aşa de bun ca el putea fi abătut şi mohorât la faţă? Căci, iată, tocmai încheiase cu succes o afacere, care chiar dacă îl împo¬văra peste măsură pe păgânul îngust la minte cu care tocmai bătuse palma, îi aducea isteţului Iuda cu sigu¬ranţă o sumă frumuşică de bani. Şi, în plus, îşi curăţase de atunci foarte bine atât cugetul, cât şi mâinile printr-un îndelungat ceremonial de curăţire până şi hai¬nele ce le purta fuseseră curăţite cum se cuvine, potrivit prescripţiilor Legii, înlăturându-se orice le-ar fi putut întina. Aşadar, curat fiind pe dinafară şi pe dinăuntru, şi biruitor asupra fărădelegii şi idolatriei, de ce oare înfăţişarea acestui om drept şi bogat nu iradia deloc pace? Vai! în lumea asta rea se ivesc tot timpul încercări care să-l lovească până şi pe cel mai ales dintre oameni. Urmând codul său etic atât de cuprinzător şi totodată simplu, Iuda se obişnuise să pună tot timpul neliniştea minţii şi a trupului pe seama înrâuririi celui rău şi neobosit.
„Totul i-a mers bine omului”, zicea el adesea cu pio¬şenie, „până când a venit vrăjmaşul şi a ispitit-o pe femeie în grădina Raiului. Prin jalnica nebunie a femeii au intrat în lume tot felul de răutăţi; şi de atunci aşa este, vai nouă, căci de când diavolul a început a avea trecere în ochii femeii, n-a mai încetat să-i năpăstuiască prin ea pe toţi fii lui Adam, până în ziua de astăzi.”
Gândurile acestea cu care îşi alina de multe ori cuge¬tul, luând un aer liniştit de filozof, îi reveniseră deosebit de amar în minte chiar în acea dimineaţă. O surprinsese pe nevastă-sa în curtea mare a gospodăriei sale tocmai când dăruia o bucată mare de pâine de orz unei femei murdare şi cu haine jerpelite, a cărei vorbire şi înfăţişare trădau mult prea bine faptul că e o păgână blestemată.
— Să te binecuvânteze tatăl tuturor zeilor! îi strigă femeia, cu lacrimi şiroind pe obrajii fini. Micuţii mei mor de foame, şi în seara asta ar fi trebuit să-i văd iar zăcând ţepeni şi reci, dar acum, slavă milostivei Diana, care pentru rugăciunile mele, ţi-a înmuiat ţie inima vor trăi să vadă şi altă zi.
— Nu, prietena mea, nu spune aşa ceva, îi răspunse soţia lui Iuda, cu ochii licărind de înduioşare. Mila pe care o am pentru tine izvorăşte din iubirea lui Iisus din Nazaret, Care S-a dat pe Sine pentru păcatele lumii. Nu te mai ruga acestor închipuiţi zei, te rog, ci lui Iahve, Cel Vecinic, şi lui Iisus Hristos, Prea iubitul Său fiu!
Iuda rămase ca împietrit, nevenindu-i să creadă ce-i aud urechile.
— Mă voi ruga atunci zeului tău, doamnă, dacă asta te mulţumeşte, îi strigă cerşetoarea, plecându-se în genunchi, dar îţi voi săruta şi poala veşmântului că eşti binecuvântată ca una ce eşti iubită de zei.
— Stai, câine ce eşti! se auzi din spate strigând la ea o voce afurisită. Nu cumva să-ţi pui mâna ta blestemată pe fiica lui Avraam!
Şi pierzându-şi cumpătul în mânia sa cea sfântă, Iuda înaintă cu mâna ridicată spre cerşetoare, care palidă toată şi tremurând, dar încă ţinând la piept preţioasa bucată de pâine, se ghemui dinaintea lui, făcându-se ca o cârpă.
— Şterge-o de aici, păgână rea ce eşti! continuă el pe un ton ce făcu un grup de fete şi bărbaţi, rămaşi cu gura căscată la spectacol, să privească grăitor la stăpâna lor. Lasă jos bucata de pâine… nicio fărâmă din pâinea mea nu va hrăni odraslele înveninate ale unui păgân!
Dar la auzul acestor vorbe, soţia sa îl apucă de braţ.
— Eu i-am dat pâinea, domnul meu, zise ea încet. Aşa că va rămâne a ei. Du-te în pace, biată femeie!
Iuda se întoarse către cea ce-i vorbise, cu răsuflarea întretăiată de atâta furie:
— Şi ţie am să-ţi spun ceva, femeie! Vino cu mine în casă!
Cerşetoarea eliberată din vraja acestor ochi plini de mânie se strecură iute prin deschizătura porţii şi ieşi repede în stradă sub privirile dispreţuitoare ale slujito¬rilor. „Bună Diana”, spuse ea cu vocea sugrumată, „dacă omul ăsta îl cinsteşte pe acest zeu al iudeilor, înseamnă că nu mă pot ruga lui după cum am făgăduit, e mult prea cumplit. Ai, însă, milă de această doamnă, căci are mare nevoie de ajutor.”
Slujitorii iscoditori nu-şi dădeau acum seama dacă în inima doamnei Rahila era groază sau părere de rău, pe când păşea în urma soţului, intrând în curtea interioară a casei. Blândeţea întipărită adânc pe fruntea sa senină era cu totul netulburată, iar dacă ochii încă îi mai strălu¬ceau de mărgeanul lacrimilor, era doar mila îngerească cu care o privise pe acea nenorocită. Deşi era o femeie înaltă la stat şi mare la trup, avea o alură maiestuoasă şi plină de graţie. Toate mişcările erau domoale, nu vorbea mult, zâmbea puţin şi nu râdea deloc. Cu toate astea, prezenţa ei emana o seninătate atât de dulce şi liniştitoa¬re, o căldură atât de mângâietoare şi plăcută, încât putea fi asemănată cu lumina solemnă a unei zile de august, când totul are un gust desăvârşit, de deplinătate, căci s-a dus neliniştea aprigă şi tensiunea primăverii, toată pri¬peala vijelioasă şi chicotul zbuciumat al verii timpurii. Ogoarele se ogoiesc atunci cuprinse de o pace aurie, ciorchinii strugurilor se împurpurează încet la umbra frunzelor moleşite de căldură, şi peste toate se odihneşte, ca o binecuvântare, lumina tihnită a soarelui.,
Din pricina staturii sale scunde, Iuda era silit să privească în sus atunci când îi vorbea impunătoarei Rahila, o atitudine prea puţin potrivită cu furia lui se¬meaţă şi acuzele nimicitoare. De aceea acum îi porunci să ia loc, pentru a putea vărsa asupra ei cât mai bine dreapta lui mânie. La început rămase pentru câteva clipe tăcut, mergând încolo şi încoace, şi trăgând cu sălbăticie de barba sa firavă.
Doamna îl privi în tot acest timp cu fermitate, ochii săi mari luminându-se de iubire plină de zbucium.
— Eşti tulburat, domnul meu, spuse ea imediat, fi¬indcă am dat de pomană unei femei păgâne.
— Tulburat!!! răcni la ea Iuda, oprindu-se brusc şi pironindu-şi asupra ei ochii de dihor. Tulburat!!! şi vocea lui deveni un ţipăt ascuţit. Dumnezeule al lui Avraam! Cu ce oare te-am supărat, că iată carne din carnea mea, os din osul meu a cutezat să se ridice împotriva mea? Casa mea e necurată! Urechile mele au auzit cuvinte rele! Adu-mi cenuşă să-mi pun în barbă şi apă sălcie să beau din ea! dar apoi tonul vocii sale se schimbă deo¬dată: de la cine ai învăţat tu să propovăduieşti astfel despre Iisus din Nazaret? Cine te-a învăţat hula asta plină de nebunie, a numirii ca fiu al lui Dumnezeu a unui nelegiuit răstignit? Şi când ai văzut tu vreodată un om drept dând de pomană unui idolatru? Răspunde-mi!
— Am să-ţi răspund cu bucurie, domnul meu, îi spuse doamna, şi o undă uşoară de zâmbet îi atinse cu dulceaţă buzele. Toate lucrurile de care ai vorbit le-am învăţat de la rabinul Saul, care a găzduit la noi când a venit pentru prima dată din Ierusalim. Ştii prea bine cum a fost el mustrat de Domnul într-o vedenie pe când venea în Damasc, ca să facă rău credincioşilor. Şi, cu siguranţă, nu îţi este necunoscut faptul că de multe luni de zile vorbeşte în sinagogi şi peste tot, aducându-i pe mulţi la credinţă…
— Da… ştiu, îi curmă grosolan vorba Iuda, că acest Saul, în care a intrat un duh necurat, făcându-l să se ducă pentru o vreme la pustie, s-a întors în cetate, şi că năpăstuieşte sinagogile cu aiurelile lui pline de nebunie.
— Dar ai auzit…
— Nu. N-am auzit. Şi nici n-am să aud! N-am să-i mai ascult niciodată pe cei stăpâniţi de draci! Se va face cu el ceea ce spune Legea. Vai mie! Mi-am nesocotit îndatoririle şi iată, sunt făcut de ruşine în propria mea casă! Tu eşti femeie şi de aceea satana te-a luat uşor în stăpânire. Voi aduce, însă, jertfă pentru păcatele tale, ca să poţi fi iertată de Dumnezeu.
— Dar eu îţi spun, domnul meu, că din toată inima cred în ceea ce vesteşte acest om. Nu e câtuşi de puţin nebun, şi mulţi i-au crezut lui… nu doar femei, ci şi Ruben, şi Isaac, fiul lui Nun şi…
— Ce spui tu acolo? exclamă îngrozit Iuda. Ia stai puţin, e clar că trebuie să aflu mai multe despre asta! Tu retrage-te acum în odaia ta, pune pe tine un sac şi ce¬nuşă pe cap şi umileşte-te cu duhul dinaintea lui Dumnezeu. Şi să nu mănânci, şi nici să nu bei, nici să vorbeşti cu vreuna din slujitoarele tale, până nu-ţi dau eu voie! Căci eu sunt un om drept, şi sfinţenia lui Dumnezeu e înscrisă pe pragul uşii mele.
Doamna Rahila îşi plecă capul.
— Ia aminte! îi zise ea pe un ton solemn, dacă postesc şi mă rog, o fac pentru pacea lui Israil şi mântuirea acestei case!
A doua zi, Anania stătea în grădina casei sale şi citea, după cum obişnuia la ora prânzului, din cărţile Legii. Pe faţă i se citea frământarea şi citind, ofta din când în când.
— Mă tem că, după Dumnezeu, nu e bine să mai rămânem aici, spuse el la scurtă vreme, ridicându-şi privirea către faţa soţiei ce-i stătea alături şi mânuia liniştită fuiorul. Nu e destul să ne ţinem deoparte noi, ca neam, ar trebui să şi ieşim din mijlocul lor şi să ne osebim, după cum e şi porunca. Femeile celor bleste¬maţi vin acum în sinagogile noastre şi copiii lor se amestecă cu copiii celor aleşi la piaţă şi pe uliţă.
— Dar dacă prin asta unii sunt întorşi la viaţa cea adevărată, iubitule, cu siguranţă că te vei bucura, nu? Îi zise blând Myra. Poate că Dumnezeu a pus neamul acesta al lui Israil ca drojdia în mijlocul celorlalte se¬minţii, să dospească tot apoi de dreptatea pe care a binevoit El să ne-o dezvăluie doar nouă, aleşilor Săi. Şi ochii i se umplură deodată de lacrimi. A trecut un an de atunci, îi zise ea aproape în şoaptă. Îi vor sili iar pe copii să joace în faţa lui Baal. Şi un astfel de prunc, fie el născut din iudeu sau păgân, e cu puţin mai prejos faţă de îngeri.
— Nu e scris aşa ceva nici în Lege şi nici în Proroci, spuse cu asprime Anania. Iată, însă, că scrie că al nostru Dumnezeu e un Dumnezeu zelos, Care-i pedepseşte pe copii pentru vina părinţilor, până la al treilea şi al pa¬trulea neam. Şi dă-ţi seama că acest cuvânt din Lege l-a grăit Dumnezeu neamului lui Israil. Prin urmare, dacă Dumnezeu nu-i cruţă pe copiii unui israelit păcătos, crezi oare că Se va milostivi de odraslele idolatrilor, care săvârşesc păcate strigătoare la cer de atâtea generaţii? Şi ce-a mai poruncit Domnul Israelului cu privire la popoarele ce trăiesc în pământul Canaanului? Nu i-a spus să-i gonească şi să-i şteargă pe toţi de pe faţa pă¬mântului? Atât bătrânii, cât şi copilele, copiii şi femeile, au poruncit strămoşii noştri să-i trecem prin ascuţişul săbiei. Ascultă aici, să-ţi citesc din Lege: Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în pământul la care mergi ca să-l moşteneşti şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe şi anume: pe Hetei, pe Gherghesei, pe Amorei, pe Canaanei, pe Ferezei, pe Hevei şi pe Iebusei şapte neamuri, care sunt mai mari şi mai puternice decât tine—şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate, atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legământ şi să nu le cruţi. Să nu te încuscreşti cu ele: pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău, că vor abate pe fiii tăi de la Mine ca să slujească altor dumnezei, şi se va aprinde asupra voastră mânia Domnului şi curând te va pierde. Ci să faceţi cu ele aşa: jertfelnicile lor să le stricaţi, stâlpii lor să-i dărâ¬maţi, dumbrăvile lor să le tăiaţi şi idolii dumnezeilor lor să-i ardeţi cu foc.
— Amin şi Amin! spuse o voce puternică de dincolo de gardul grădinii. Şi aşa va fi! Dar focul curăţitor trebuie să se pogoare din cer, cum a venit ca răspuns şi la stri¬gătele lui Ilie, mistuind jertfa şi lemnele şi apa care era în şanţ; şi focul a lins pietrele şi lutul.
— Intră, frate Saul! Fie ca binecuvântarea cu care te-a binecuvântat Dumnezeu pe tine să se odihnească şi asupra mea şi a casei mele, îi spuse Anania, ridicându-se în picioare. Aş vrea să vorbesc cu tine despre lucrarea ta, şi să ştii că îndrăzneala îmi vine tocmai din dragostea pe care ţi-o port. Iată au trecut câteva luni de zile de când stai în Damasc, şi în tot acest răstimp L-ai propovăduit neîncetat pe Iisus din Nazaret în toate sinagogile, făcându-i pe oameni să fie încredinţaţi că El era, cu fapta şi cu adevărul, Hristosul lui Dumnezeu. În felul acesta, însă, ţi-ai făcut şi duşmani aprigi printre iudei.
Şi spunând asta, se opri o clipă de parcă n-ar fi ştiut cum să-şi continue cuvântul.
Saul, care ascultase cu mare atenţie cuvintele gazdei sale, îşi ridică privirea, zâmbind liniştit.
— Crezi că nu mi-am dat seama de asta? Dar se cuvine ca şi eu să îndur toate cele ce le-am pricinuit altora în trecut, aşa că de-ar fi să fiu prigonit, biciuit şi chiar împroşcat cu pietre, eu tot voi continua să-L propovăduiesc pe Hristos; şi toate îmi vor fi spre slava Lui, căci de voi îndura cu răbdare ca trupul meu să fie astfel pedepsit, nu voi primi doar dincolo răsplată pentru asta, ci şi acum, cât sunt în trup; şi dacă prin acest trup muritor mărturisim moartea Domnului nostru, mărturisim astfel şi învierea Sa.
— Azi am citit ceea ce, cu siguranţă, tu ştii prea bine, continuă Anania, care era vădit şi mai tulburat, şi anume că toţi idolatrii sunt urâciune dinaintea Domnului… dar cu toate astea tu spui întruna că mântuirea va să vină şi la neamuri. Cum e cu putinţă aşa ceva? N-a fost Hristos prorocit ca Mântuitor al neamului Israil? Se poate oare ca Dumnezeu, Care e Acelaşi şi ieri, şi azi, şi în vecii vecilor, să Se schimbe? Dacă ieri îi ura pe cei netăiaţi împrejur, rostind asupra lor cuvinte de afurisenie, cum îi poate azi primi la Sine? Cum poate oare mânia pe care o are împotriva lor să se stingă? Nu se poate aşa ceva, frate! Să ştii că din pricina acestor lucruri se ridică tot acest murmur împotriva ta… şi sunt şi printre cei ce cred în Iisus oameni ce cugetă în felul acesta.
— E scris în Lege că Dumnezeu nu caută la faţa omului, îi răspunse pe un ton grav Saul. Toate neamurile sunt zidirea mâinilor Sale. Iar mie nu carnea şi sângele mi-au descoperit asta, ci Dumnezeu că sunt chemat să-L propovăduiesc pe Hristos neamurilor. Tot ce s-a întâmplat în trecut şi tot ce s-a scris, atât în Proroci, cât şi în Lege, îşi vor afla împăcare în Hristos, căci prin El, Dumnezeu S-a arătat în trup. Focul lui Dumnezeu, cu adevărat, se va pogorî peste păgâni, templele lor vor fi nimicite, iar altarele lor vor fi făcute una cu pământul, şi idolii lor, de asemenea, nimiciţi cu totul, căci un foc al duhului va fi revărsat din plin peste toată suflarea, şi astfel va fi curăţat tot ce e netrebnic şi necurat.
— O, de-ar fi aşa! murmură Anania, întorcând pe cealaltă parte sulurile de pergament. Dar ce zici de porunca: Să nufaceţi legământ cu ei şi să nu-i cruţaţi pe ei?
— Acest cuvânt a fost spus copiilor lui Israil, care cu adevărat erau atunci copii, căci nu puteau cuprinde cu mintea nici slava lui Dumnezeu şi nici măreţia milei Sale,
de vreme ce se întorceau întruna către dumnezei străini, făcându-şi chiar şi un viţel de aur la poalele Sinaiului, muntele de care nu se puteau atinge, căci acolo Se odih¬nea Cel Atotputernic. Acum, însă, nu mai suntem copii, căci ni s-a descoperit lămurit înţelepciunea şi slava lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Fiul Său, despre Care şi este scris aşa: O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi Mlădiţa va fi ca un steag pentru popoare; pe Aceasta o vor căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă. Şi i-a făgăduit Dumnezeu şi lui Avraam că se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului. Şi scrie, de asemenea, în cartea Prorocului Daniil: Am privit în vedenia de noapte şi, iată, pe nourii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a în¬aintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi I S-a dat Lui stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile îi slujeau Lui. Stăpânirea Lui este vecinică, stăpânire ce nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi niciodată nimicită.
— Toate popoarele sunt înrudite, spuse încetişor Myra, căci au toate ca tată pe cel întâi zidit.
— Aşa e, încuviinţă Saul, cu un zâmbet grav, dar de o neasemănată frumuseţe. Prin Adam noi toţi am pă¬cătuit, şi astfel a intrat moartea în lume; dar, cu toate astea, Unul este şi Hristos, Care a biruit moartea, şi în Hristos toţi cei ce cred vor învia.
Auzind acest nume, Anania se lumină tot la faţă.
— Am auzit că El însuşi a spus cu puţin timp înainte de moarte, fiind atunci de faţă şi anumiţi păgâni ce voiseră să îl cunoască pe El: Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.
Dar pe când încă vorbea el, se auzi o bătaie puternică în poarta de afară şi îndată intră un om purtător de veşti rele:
— Sunt mai mulţi oameni ce-au pus la cale să-l omoare pe Saul, strigă cel trimis de îndată ce-şi recăpătă suflul. În plus, au fost deja puşi oameni la porţile ora¬şului, ca să vegheze la noapte ca nu cumva să le scape din mână.
— şi tu cum de ştii toate aceste lucruri? Îl întrebă Saul, cu o voce ce nu trăda nici frică, nici mânie.
— Eu sunt unul din slujitorii lui Iuda, îi răspunse bărbatul, şi eram la uşă când l-am auzit vorbind pe stăpânul meu cu alţi iudei. Şi aflând eu ce urzesc împo¬triva ta, m-am zorit să-ţi dau cât mai degrabă de veste, nu cumva să pici în groapa ce ţi-au săpat-o. Din păcate, însă, nu ştiu cum te-am putea feri de asemenea primejdie.
— şi totuşi eu nu voi muri, ci voi fi! zise încrezător Saul, căci încă n-am împlinit ceea ce mi s-a poruncit.
Când, după apusul soarelui, acest lucru ajunse la urechea tuturor credincioşilor, veniră toţi în casa lui Anania, să se sfătuiască şi să vadă ce poate fi făcut. Unii erau de o părere, alţii de altă părere, dar tuturor le era teamă, negăsind nicio cale de scăpare.
— N-ar putea scăpa, trecând peste zid? şopti sfioasă Myra la urechea soţului ei. Căci chiar dacă porţile sunt păzite…
— Dar cum ar putea face asta, micuţa mea, dacă zidurile sunt atât de înalte şi, în plus, sunt oameni ce umblă peste tot şi în afara cetăţii?
— Noaptea e adâncă, insistă Myra, iar ruda ta, Ben Eli, stă într-o casă ce dă cu fereastra tocmai spre zid.
— Dar cum…
— Poate că ar încăpea aici. Şi ruşinată parcă de propriul ei gând, scoase pe dată un coş mare din funii, de felul celor folosite la căratul greutăţilor mari. Ţine bine de tot, şopti ea, şi dacă altă cale nu există…
Anania îi spuse apoi gândul acesta lui Saul, care sta deoparte, cu faţa liniştită şi netulburată, deşi în jurul său era deja zvon de jale.
— Da, spuse el cu un zâmbet liniştit, privind la coşul de funii, e o idee bună. Aşa alege Dumnezeu pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; şi alege pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari.
Apoi chemându-i pe toţi laolaltă şi rugându-se dimpreună cu ei, îi binecuvântă şi apoi îşi luă rămas bun de la ei. Şi plecând cu Anania şi cu încă un alt bărbat, trecu de pe un acoperiş pe altul, până ajunse pe casa lui Ben Eli. Şi când se lăsase de acum noaptea mai adâncă şi era ceasul acela întunecat dinaintea zorilor, şi strajele toate moţăiau, aceştia îl lăsară cu grijă şi în mare taină pe Saul în coşul de funii printr-o fereastră din zidul cetăţii. Acesta fu învăluit de linişte şi întuneric. De jur împrejurul său nu se auzea niciun sunet şi nici urmă de mişcare. Stătură puţin şi traseră apoi uşor de frânghie; simţind că nu mai era acea greutate, îşi dădură imediat seama că Saul scăpase.
CAPITOLUL XIII
SAUL ÎN IERUSALIM
FUGARUL CĂLĂTORI AŞADAR TIMP DE MAI multe zile, chinuit de oboseală şi durere, de foame şi sete; ars de soarele amiezii din deşert, udat până la piele de rouă rece a nopţii le îndură, însă, pe toate de-a lungul aceluiaşi greu şi anevoios drum făcut nu cu multe luni înainte, pe când era mânat de zelul fariseic plin de trufie. Trecu astfel de locul în care îl izbise la pământ năucitoarea vedenie cerească, apoi de pâraiele în care încercase în zadar să-şi cureţe cugetul pătat de sânge prin ritualuri de curăţire, apoi de Marea Galileei, pe care smeritul Hristos umblase alături de ucenicii Săi, până când, după multă vreme, văzu munţii încercuind cetatea Ierusalimului şi ridicându-se până aproape de hotarul de unde începea a se întinde cerul. Trecu şi de Grădina Ghetsimani, de Dealul Golgothei şi de acel loc din afara zidurilor unde adormise Ştefan acoperit cu nemilosul linţoliu al pietrelor ucigaşe.
„De i-ar fi dat sufletului muritorului să-şi mai poată vedea odată ieşit din trup întreaga scenă a vieţii pământeşti, cum ar privi oare ochii săi atinşi de degetul adevărului vecinic la locurile atât de bine cunoscute? Iată, aici râdeam în timp ce îngerii plângeau, şi aici urlam din toţi rărunchii, nevoind a căuta spre lumină… din ce pricină nu mai ştiu, căci am dat tot uitării. Uite, acolo m-am poticnit şi m-am prăvălit ca un animal de povară, blestemând pe Dumnezeu că mi-a dat suflu de viaţă.
O, orbi pierduţi, nepricepuţi şi îndrăciţi fii ai oame¬nilor! O Tu, Dumnezeule plin de milă, care dintru în¬ceput cauţi spre jalea şi ruina de nedescris în care a dus păcatul lumea! Trimis-ai Tu, Doamne, în beznă, zburând cu aripi de lumină, pe îngerii Tăi, şi întunericul lumii i-a înghiţit pe toţi, nedându-Ţi vreun semn. Dar în cele din urmă veni Cel cu nume de Tămăduitor preaputernic Care, asemănarea şi întruchiparea Tatălui fiind, i-a tras pe toţi la sine şi a adus în lume Lumina, pe care întu¬nericul nu o va cuprinde.”
Saul, care murise şi înviase din nou în Hristos, intra acum în Ierusalim, cetate în care i se părea că trăise şi umblase în cealaltă viaţă a sa, cu foarte mult timp în urmă. Înaintând prin vălmăşagul acela de gânduri care de care mai ciudate, privi la uliţele atât de cunoscute, la şcolile în care, împins de mândria lui de om învăţat, cu vorbire aleasă, intrase pentru a discuta pe marginea unor lucruri foarte sensibile din Legea iudaică; la sina¬gogile în care fusese de atâtea ori cap al acelor cumplite şi sângeroase biciuiri; la temniţele din care i se părea că încă mai răsunau şi acum gemetele nazarinenilor chinuiţi; şi iată, acolo se înălţa Templul, cu Camera sa de Consiliu, în care poate chiar în acel moment era adunat întreg Sinedriul! Să intre oare, ca un musafir venit din altă lume, să le vestească adevărurile uluitoare ale Cerurilor?
— încă nu, îşi zise sieşi. Mai întâi să-i caut pe ucenici.
Nimeni nu ştia mai bine decât el unde puteau fi găsiţi aceştia.
Pe uliţa aceasta smerită intrase de două sau de trei ori, aducând cu sine jale şi mare plânset. Din curtea aceea o târâse după el pe soţia şi mama cuiva, lăsând un micuţ orfan.
— Dumnezeule! Ai să mă poţi ierta?
Cu ochii înceţoşaţi de lacrimi abia văzu că în praful cald al străzii se jucau la umbra zidului două mici mogâldeţe. La auzul vocii sale, una dintre ele ţâşni în pi¬cioare şi murmură, dându-şi zulufii din ochii speriaţi:
— Iisuse, mântuieşte-ne! E omul acela groaznic! Vino mai repede, frăţioare!
Şi cei doi o zbughiră iute ca doi şoricei înspăimântaţi.
O femeie ce purta pe cap o cofă cu apă şi tocmai lua colţul venind de la fântână, cântând uşurel ca pentru sine, scăpără scântei din ochi la vederea străinului.
— Dumnezeul lui Avraam! Carevasăzică n-a murit până la urmă!
Şi ulciorul căzu cu mare zgomot, spărgându-se de pie¬trele de sub picioarele ei, însă ea nu se mai aplecă să-l ridice; şi apucând iute copilul ce se ţinea de poala rochiei sale, o luă la sănătoasa, plecând cu paşi grăbiţi în cealaltă direcţie.
Cu toate astea, călătorul înainta mai departe cu paşi înceţi, învăluit în gândurile sale pe jumătate dureroase, pe jumătate voioase.
— Vai mie, că tare mult am păcătuit! Dar Dumnezeu m-a iertat, slăvit să fie El! Cumplite răutăţi şi nedreptăţi am făcut… dar făgăduiesc că le voi îndrepta! Timp de un an întreg L-am prigonit pe Hristos şi pe aleşii Săi, dar de-acum toată viaţa mea îi voi sluji Lui şi îi voi iubi pe cei pe Care El îi iubeşte.
Se opri, căci văzu un om venind iute către el.
— Poţi să-mi spui… Începu el, dar bărbatul începu a fugi cu groază în ochi.
Saul privi, în tăcere, tulburat la acesta, şi apoi îşi lăsă capul pe piept. Înţelese tot…
— Ar fi trebuit să vin cu scrisori din partea fraţilor din Damasc, îşi zise el oftând. Acum nici nu mai ştiu ce să fac… Dar, stai puţin… asta e casa lui Ioan. Să pun aici o întrebare.
Îi deschise poarta un flăcăiaş.
— Poţi să-mi spui dacă e acasă vreunul din fiii lui Zevedeu?
Băiatul rămase zgâindu-se la el cu gura larg deschisă. Nu-i răspunse în niciun fel.
— Aş vrea să-l văd pe Ioan, dacă e acasă, repetă Saul, punându-şi mâna pe ochii arşi de soare. Îşi dădu seama, pentru prima dată, că era peste măsură de vlăguit, căci nu mai pusese în gură niciun strop de apă sau fărâmă de mâncare. Pot să intru? Întrebă el plin de umilinţă.
— Cine e? se auzi întrebând din curte vocea ascuţită a unei femei. Urmă apoi o suită de paşi hotărâţi. Cine eşti şi ce vrei? Dă-te, Marcu, din calea mea, ca să văd mai bine! şi cea care vorbise apucă poarta cu un aer ameninţător. Ştiu cine eşti, iudeule, continuă ea ridicând vocea, dar aici nu e nimeni care crede în Nazarinean. Soţul meu e roman.
— Unde e Ioan, cel ce locuia înainte aici? Întrebă Saul, şi din vocea sa răzbătu o undă din vechea lui autoritate.
Femeia începu a râde, dând din cap:
— Pe mine mă întrebi? Pe toţi zeii, nimeni nu ştie asta mai bine decât tine! Şi spunând asta, îi închise poarta în nas.
Călătorul se întoarse, zicând către sine: „Am să mă duc atunci la sinagoga lor.” Dar îşi aminti îndată că încă de la începutul domniei sale de prigonire, asta făcuse mai întâi dărâmase sălaşul smerit în care nazarinenii obişnuiau să se întâlnească. „O întăritură a fărădelegii”, o numise el atunci, „şi un cuib de hule spurcate.” Deodată simţi cum îl copleşeşte o sfârşeală, şi se prăbuşi pe pragul unei uşi din apropiere, poposind cu gândul că s-ar putea astfel reface puţin.
— Drept este, murmură el, aşa e drept. Şi, totuşi, trebuie să beau până la capăt mătrăguna din paharul ce l-am pus altădată cu sila la buzele atâtor nevinovaţi.
Şi stând acolo o bună bucată de timp, se cufundă în gânduri şi rugăciune, până când ceva îl învioră şi se ridică în picioare, mergând mai departe. Se lăsa deacum lumina amurgului peste uliţele înguste, şi în sinea sa chiar mulţumi pentru acest lucru. Oprindu-se puţin în faţa unei ţarabe cu plăcinte şi cu smochine albe şi vineţii, puse un ban dinaintea vânzătorului.
— Ia şi stai puţin jos cât mănânci, îi spuse omul cu destul de multă omenie, dându-i două prăjituri tăbăcite şi o mână de fructe. Vrei şi apă? Uite! Am apă aici în ulcior. Dar trebuie să-mi dai un bănuţ, dacă vrei şi apă. Nu e chiar esne să te duci la fântână de trei ori pe zi. Dar stai… nu mai contează dacă ai bani sau nu, bea dacă vrei. Ai o privire de om cinstit. Pesemne că ai bătut cale lungă…
— Cu adevărat, am mers tare mult şi am aflat o grămadă de lucruri minunate, îi răspunse grav Saul, dar
cel mai minunat lucru din toată lumea asta însetoşată îmi pare a fi fântâna de apă vie ce curge pentru oricine ce voieşte să bea din dânsa… şi asta fără a da vreun ban,
căci e nepreţuită.
— Dar sunt astfel de fântâni chiar şi în Ierusalim! strigă lăudăros neguţătorul. Dacă ăsta e cel mai minunat lucru pe care-l poţi afla călătorind, ce să spun… mai bine nu-ţi mai umpleai aiurea picioarele de băşici.
— Dar este şi o pâine ce s-a pogorât din cer, continuă hotărât Saul, din care de va mânca cel flămând, nu va mai flămânzi în veac.
— Şi atunci de ce-ai mai luat de la mine prăjituri? Îl întrebă celălalt râzând sec şi privind pieziş către muş¬teriul său. Am mai auzit cândva aşa ceva… dar cu mult timp în urmă, adăugă el gânditor, când omul ce venise din Galileea, a hrănit în plin câmp cinci mii de oameni cu doar cinci pâini şi doi peştişori. Şi, mai mult de atât, am văzut cu ochii mei acest lucru, şi chiar am gustat eu însumi din acea pâine. Pe arca Legământului, îţi spun că a fost o minune ce merită istorisită! Cum a făcut aşa ceva Omul acela habar nu am. Păcat că L-au omorât, căci nu făcuse nimănui niciun rău şi dă-ţi seama ce înseamnă să ai un astfel de om în caz de asediu sau de vreo molimă… căci putea, de asemenea, tămădui şi tot felul de boli.
— Crezi şi tu în El?
Bărbatul îşi dădu pe spate turbanul şi îşi şterse frun¬tea cu colţul hainei.
— Ce zăpuşeală e în seara asta, spuse el, mişcându-se puţin pe loc. Sufăr cu greu căldura, căci am o neputinţă la cap. Nu vrei să mai iei o prăjitură? Pofteşte cu încre¬dere, căci oricum mâine o să fie râncede.
— M-am săturat, dar îţi mulţumesc, bunul meu prieten. Vorbeai de Nazarinean… crezi şi tu în El?
— Omul cred că avea vreo înţelegere cu duhurile ră¬utăţii, îi răspunse neguţătorul dând din umeri, căci cum ar fi putut altfel face asemenea minuni? Eu nu mă număr printre nazarineni. Mi-a fost de ajuns să văd ce s-a întâm¬plat la un an după uciderea lui Iisus, căci a izbucnit atunci o mare prigoană împotriva celor ce propovăduiau credinţa în El. Am umblat şi eu o vreme cu ei, căci dădeau tuturor celor ce cereau bani şi mâncare… un lucru tare bun pentru cineva care are o familie numeroasă. Dar ce-a urmat a pus la toate astea capăt, şi toţi au căzut pradă biciuirilor, în¬temniţărilor şi chiar omorârii cu pietre; şi toată prigoana era condusă de un bărbat pe nume Saul din Tars. Eu nu puteam îndura aşa ceva, aşa că i-am lăsat.
Saul oftă.
— Nu ştii că dacă ai fi rămas credincios, ai fi dobân¬dit slava cea nemuritoare?
— Crezi? Poate eşti şi tu unul dintre aceştia. Eu un lucru însă ştiu sigur, că un om în viaţă e mult mai bun decât unul mort, şi un pântece plin mai bun decât unul gol. Puteam foarte bine să mor. Cu ce slavă mai mare decât o groapă mă alegeam din asta?
— Pentru cei ce cred în Cel înălţat e viaţă şi după moarte.
— Da, aşa se spune… strigă neguţătorul, cuprins oarecum de nelinişte. Nu ştiu însă cum am putea fi si¬guri de asta. Şi trăgând cu coada ochiului şi văzând doi bărbaţi apropiindu-se, îşi înălţă glasul: Smochine proaspete! Franzele de-abia coapte! Haideţi, cumpăraţi şi mâncaţi! Luaţi de cumpăraţi de la un om cinstit, nu cumva să vă ia cu leşin pe drum! Smochine fragede! Dulciuri cu miere, împrospătate de roua cerului! Franzele proaspete! Haideţi de cumpăraţi!
Unul dintre străini se opri pentru o clipă la auzul acestor chemări ascuţite şi apropiindu-se de tejghea, începu să cerceteze mai bine marfa.
— Şi zici că-s proaspete smochinele? Dă-mi smochi¬ne de un ban, bunule neguţător! Pentru pruncuţi! adăugă el cu un râs plăcut, întorcându-se către tovarăşul său.
— O! îi răspunse celălalt dând din umeri, tot timpul te gândeşti la copii.
— Dar n-a spus învăţătorul că a acestora e împărăţia Cerurilor? Iar dacă vrem şi noi să intrăm acolo, trebuie să fim ca pruncii, nu? E bine să ne gândim cât mai mult la copii. Dar hai să ne zorim niţel, că acuşi începe predica.
Neguţătorul se uită cum cei doi se îndepărtau.
— Ăştia trebuie să fie nazarineni, spuse el dând din mână. Poate că, într-adevăr, nu fac niciun rău, dar îţi spun că sunt toţi cam într-o ureche; şi aş putea să-ţi mai spun…, şi se opri din vorbit cu gura căscată, ca apoi să înceapă să râdă încetişor. Pe barba lui taică-meu! Omul a pornit ca o săgeată după ei. Tare e bine în ziua de astăzi să fii teafăr la cap şi să poţi judeca cum se cuvine… da! şi să ştii să vezi în viitor. Cum a fost cu învăţătorul, aşa şi cu ucenicii Lui, şi Dumnezeu ştie că acesta n-a sfârşit de moarte bună. Smochine fragede şi dulci! Albe ca laptele şi vineţii ca zorii zilei! Franzele proaspete şi rumenioare, ce se sfarmă plăcut în gură! Haideţi de cumpăraţi!
Nazarinenii ajunseseră la colţul străzii când Saul trecu prin dreptul lor, depărtându-se apoi de ei. Atingând pe unul dintre ei pe umăr, zise, cu vocea tremurând puţin de zbucium:
— Aş vrea să vă spun ceva, bunule domn.
Omul căruia îi vorbise se întoarse repede către el:
— Ce voieşti, prietene? spuse acesta, fixându-şi privirea gravă asupra lui Saul.
Lumina roşietică a serii îi scăldă din plin chipul, şi Saul se trase fără să vrea în umbra zidului.
— E un cerşetor! spuse celălalt cu un gest de nerăb¬dare. N-avem nimic să-ţi dăm. Şi nici nu putem zăbovi.
— Domnul meu, nu sunt cerşetor, spuse cu îndrăz¬neală Saul. Însă vă cer să-mi dăruiţi dragostea şi frăţia voastră întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căci nimic altceva nu-mi mai doresc pe lumea asta! Priviţi-mă drept în faţă, continuă el, întorcându-şi faţa către cerul rozaliu, îl aveţi în faţa ochilor voştri pe Saul din Tars, care a fost odată prigonitor al celor ce îl iubeau pe Iisus Hristos. Şi fiindcă nu-mi ajungea să pricinuiesc durere turmei din Ierusalim, am pornit şi împotriva credincioşilor din alte cetăţi. Dar, slavă lui Dumnezeu, căci datorită slăvitului şi îmbelşugatului Său har, nu mi-a mai fost îngăduit să stărui în nebunia mea, şi fiind pe cale, aproape de Damasc, la ora prânzului, am văzut lucind din cer o lumină mare căzând apoi la pământ, am auzit o voce ce-mi spunea: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” Iar eu am răspuns: „Cine eşti?” Şi Domnul a spus: „Eu sunt Iisus pe care îl prigoneşti tu, greu îţi este ţie să dai cu piciorul în ţepuşă.” După aceea, mi-a poruncit să mă ridic în picioare şi să mă duc în cetate, unde am şi rămas timp de trei zile, lipsit de vedere, fără a bea şi a mânca nimic. Nu! Dar vă rog, ascultaţi-mă până la sfârşit!
Cei doi se trăseseră înapoi şi îl priveau rece cu priviri bănuitoare.
— Nu mă credeţi? strigă el cu ardoare. Oare nu învăţătorul vostru… nu… şi învăţătorul meu… a spus că poate mântui pe oricine în chip desăvârşit? De ce, aşadar, vă îndoiţi de puterea harului Său când e vorba chiar şi de unul ca mine?
— Stranie poveste, spuse cu şovăială unul din ascul¬tători. Mi-ar plăcea să-i dau crezare, dar…
— Mult prea ciudată ca să fie adevărată, spuse celă¬lalt, îndepărtându-se cu un aer hotărât. Ori a intrat vreun diavol în omul acesta ca să-i înşele pe cei aleşi ori… şi aici îşi coborî vocea până nu se mai auzi decât un şoptit, se preface că e unul dintre noi ca să ne poată şi mai bine prinde în laţ.
— Nu m-am gândit la asta, îi spuse tovarăşul său, privind tulburat la Saul, care stătea cu capul plecat, aşteptând parcă o sentinţă.
— Hai să-l lăsăm acum, şi o să vorbim despre asta cu ceilalţi fraţi. Până la urmă, cine suntem noi să-l primim şi să-i punem astfel în primejdie pe cei fără de nicio vină? Pleacă acum! continuă el către Saul, cu vocea mai puternică, şi o să spunem toate cele ce ni le-ai spus conducătorilor noştri.
— Dar de ce să nu merg şi eu cu voi, ca să pot vorbi pentru mine însumi? spuse iute Saul. De ce vă temeţi de mine? Tot ce v-am spus că mi s-a întâmplat e adevărat!
— La fel am făcut şi noi în trecut, spunând adevărul, iar tu cum ne-ai răsplătit? Cu biciuiri şi lanţuri. Patruzeci de lovituri fără una am primit din porunca ta… şi nu doar o dată, ci de două, trei ori, iar soţia mea… Nu, nici nu mai pot vorbi cu tine, pur şi simplu nu te pot vedea în ochi! Pleacă de aici!
— Pentru dragostea Celui Răstignit!
— Nu! Nu vrem să avem de-a face cu tine! Du-te în drumul tău!
Şi cei doi plecară repede, nu fără a privi de mai multe ori înfricoşaţi înapoi la chipul însingurat al lui Saul, care rămăsese nemişcat în locul în care îl lăsaseră, cu faţa îngropată în mâini.
După numai un ceas, povestiră fraţilor toată istoria.
— Omul acela, pe nume Saul, spuseră ei, care în trecut a biciuit, întemniţat şi omorât mai mulţi dintre noi, iar cu ceilalţi a făcut cum face vântul cu pleava de pe jos, s-a întors în cetate, şi am vorbit cu el. Ne-a spus o poveste tare stranie despre o vedenie cerească, prin care a fost mustrat şi a ajuns astfel să se căiască de toate căile sale greşite. A şi vrut să vină cu noi aici, dar noi nu l-am putut răbda, temându-ne ca nu cumva ăsta să fie vreun tertip al duşmanilor noştri, ce l-au trimis să tragă cu ochiul la locul nostru de adunare.
Dintre toţi cei care dădură ascultare acestor cuvinte, nu se găsi niciunul care să spună vreo vorbă bună despre Saul, căci tuturor le era teamă de el. Dar pe când vor¬beau între ei, Iosif, numit şi Varnava, ce se tălmăceşte Fiul Mângâierii, veni între ei, auzind şi el toată povestea.

La urmă, acesta dădu slavă lui Dumnezeu, spunând cu voce tare:
— Ascultaţi-mă! Eu îl cunosc de când eram tânăr pe acest om şi dintotdeauna a fost un om cu frică de Dumnezeu, şi gura lui n-a grăit decât adevărul. Când îi prigonea pe cei ce credeau, o făcea fiindcă lumina nu-i fusese descoperită şi era înfricoşător în orbirea sa, ca şi preaputernicul Samson, care nimicea tot, necruţând nimic, dar acum veţi vedea că tare mult va aduce slavă Celui Răstignit.
Şi auzind ei acestea, se porniră imediat în căutarea lui Saul, şi când după aproape un ceas îl găsiră în locul în care stătuse înfiptă Crucea lui Hristos loc numit Golgotha, îl luară cu ei la Petru şi Iacov; şi el le zise acestora că îl văzuse pe Domnul pe cale, şi că îi vorbise, şi cum propovăduise apoi cu îndrăzneală în Damasc în numele lui Iisus Hristos. Şi, astfel, îl primiră în mijlocul lor cu mare bucurie.
Şi stătu cu fraţii mai multe zile în Ierusalim, vorbind cu îndrăzneală în numele Domnului Iisus Hristos în sinagogile grecilor, acolo unde el însuşi altădată se silise atât de mult să-l prindă în cuvânt pe tânărul Ştefan. Şi mai mult de atât, nu-i era deloc teamă, ci chiar se bucură auzind că deja îşi făcuse mai mulţi duşmani şi că aceştia vor ca el să fie omorât. „Drept este ca eu să mor aici şi pentru această cauză”, zise el.
Petru însă vorbi cu el:
— Nu e de folos nimănui să mori acum pentru cre¬dinţă, căci iată holdele sunt încă albe pentru seceriş, dar lucrători sunt puţini, aşa că mergi în pace.
în ziua aceea, Saul se rugă în Templu, punând îna¬intea Domnului marea lui dorinţă de a rămâne în Ierusalim. Şi cum se ruga, tot ce era pământesc îi dispăru din faţa ochilor şi văzu din nou trupul Acelui Om care îi apăruse în drumul spre Damasc, auzind iarăşi vocea care îl izbise atunci la pământ, aruncându-l acum în chinurile mustrării de cuget.
— Grăbeşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, căci nu vor primi mărturia ta despre Mine.
Iar Saul răspunse din toată inima sa:
— Doamne, ştiu că eu duceam la închisoare şi băteam, prin sinagogi, pe cei ce credeau în Tine; şi când se vărsa sângele lui Ştefan, mucenicul Tău, eram şi eu defaţă şi încu¬viinţam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce îl ucideau.
— Mergi! îi porunci pe un ton solemn vocea, căci Eu te voi trimite departe, la neamuri.
Şi venindu-şi el în fire, se întoarse la fraţii săi şi le povesti vedenia. Şi îl însoţiră câţiva până în Cezareea, de unde el plecă spre Tars.4
4 Nu avem de unde şti ce s-a întâmplat în această perioadă a vieţii Apostolului. Ştim doar că a rămas pentru mai mulţi ani în Cilicia, şi numărul anilor variază în funcţie de data convertirii sale. Data aceasta nu se ştie exact, dar anul 37 d.Hr. este general acceptat de către specialişti.
CAPITOLUL XIV
IRODIADA
ORAŞUL CESAREEA-PHILIPPI ERA ÎN STRAIE de sărbătoare şi toate drumurile şi scurtăturile ce du¬ceau către porţile sale larg deschise erau pline de oa¬meni. Autorităţile romane îşi mânau încolo şi încoace, cu un aer semeţ, vioii cai arabi, scrutând cu ochi ager locuitorii deşertului, cocoţaţi pe cămilele iuţi, şi pe iu¬deii cu turban în cap, ce mergeau cuviincios, la pas domol, pe asinii lor înceţi, la fel de ferchezuiţi şi im¬punători ca şi stăpânii lor amestecându-se cu mulţi¬mea mare a pedeştrilor, în care se aflau oameni aproape din toate seminţiile pământului, care acum dădea năvală în acest orăşel de munte.
La opt mii de picioare deasupra capului lor trona Hermonul, cu străvechea sa creastă albită de zăpezile nenumăratelor ierni umerii săi colţuroşi şi plini de cicatrici, învăluiţi în mantia tainică a ceţii plutitoare, erau acum străpunşi de strălucirea minunată a mulţimii şuvoaielor albe ca spuma laptelui. Dar minunea aceasta a zăpezii vecinice, a torentului de neînvins, a vaporilor trecători, nu făcea pe nimeni în această dimineaţă să arunce o a doua privire.
„Azi o să fie frumos”, spuneau prevăzătorii vremii, clătinându-şi capul îndreptat spre munte. „Cu atât mai bine pentru noi.” îşi aţinteau apoi mai cu dinadinsul ochii asupra flamurilor vesele ce răsăreau fluturând în vârful fiecărui turn şi zid al cetăţii. În oraş, toate casele, teatrele şi templele erau împodobite din belşug de cu¬nuni şi ghirlande, amestecate cu panglici vesele de cu¬loarea rodiei, şofranului şi a lămâii, uliţele răsunau toate de pasul cadenţat al soldaţilor ce treceau mărşă¬luind, aranjaţi în coloane, de zgomotosul şi veselul trâmbiţat al surlelor cu gâtul aurit.
Pe toată întinderea zilei, în piaţa cea mare din faţa splendidului templu al lui Augustus, puteau fi văzute şirurile lungi de slugi îmbrăcate în livrea, ce împărţeau poporului grămezi de franzele, munţi de carne friptă, o sumedenie de brânzeturi şi nenumărate fructe. Cât despre fântâna din mijlocul pieţei, din aceasta nu mai ţâşnea acea sclipitoare apă din munte, ci izvora acum, prin nu ştiu ce iscusit meşteşug, vin roşu. De jur împre¬jurul ei, se îmbulzeau în valuri o gloată de cheflii ce beau din ea până nu mai puteau, ridicându-şi apoi din acel şuvoi purpuriu gura care încă şiroia de vin, ca să strige răguşit urări în cinstea celui ce dădea acest mare banchet.
— Regele! Regele! Trăiască Agrippa, regele!
În toate teatrele erau acum ţinute spectacole în cinstea regelui şi nu costa decât un bănuţ să le vezi pe cele mai bune dintre ele. Nici templele nu fuseseră ui¬tate: la fel de minunat fumegau jertfele şi pe altarele romane şi pe cele siriene, iar la Ierusalim, umbla zvonul în măreţul templu iudaic, aveau să fie înjun¬ghiate în această zi a veseliei nu mai puţin de o mie de animale.
În mijlocul ospăţului din palatul său, înconjurat de o mulţime de curteni cu veşminte vesele, stătea însuşi Agrippa. Înveşmântat în straie de un purpuriu regal şi cu cârlionţii negri prinşi cu o diademă din aur, noul rege şedea liniştit pe divanul său suit la înălţime, privind de sus cu un zâmbet triumfător scenele petrecerii din jurul său. Alături de el, lăsată pe spate, şedea soţia sa, fru¬moasa Cypros, cu chipul delicat, tot îmbujorat de atâta bucurie şi mândrie. Mai jos, la dreapta, şedea Agrippa, băiatul ei, care în veşminte de prinţ roman, înfuleca cu deosebit de mare poftă din dulciurile rafinate şi fructele aşezate în faţa lui. În stânga divanului regal, stătea în¬tinsă pe spate o femeie cu straie foarte bogate, în ai cărei ochi ca nestematele, faţă măslinie palidă şi trăsături acviline pline de trufie, putea fi văzută o asemănare destul de mare cu regele Agrippa, ca să facă pe oricine să-şi dea seama că sunt rude. Bărbatul de lângă ea era, se pare, cu mult mai în vârstă jucându-se cu strugurii din farfuria sa, acesta îi mai spunea din când în când câte o vorbă tânărului Agrippa.
— Hai, prinţişorule, zise el încet, bea cu mine în sănătatea împăratului Caius Cezar, care iată te-a înzes¬trat cu atâtea bunătăţi!
— Beau cu bucurie în sănătatea împăratului! strigă băiatul ridicându-şi paharul, deşi să-ţi spun drept, când e departe îmi place mult mai mult de el. E adevărat, însă, că tot datorită lui voi fi şi eu, într-o bună zi, rege.
— Crezi? Îi spuse Irod Antipa oftând pe jumătate. Tatăl meu a fost rege şi totuşi eu nu sunt decât guvernator.
— Asta te face şi mai prost, murmură femeia de lângă el, şi dând neliniştită din cap, făcu toate bijuteriile să clipească.
— Dar tu, iată, că eşti totuşi regina sufletului meu, îi şopti bărbatul privind cu nesaţ la chipul ei frumos.
— îmi pare că şiragul de perle ce ţi l-am trimis o împodobeşte pe frumoasa Irodiada precum împodo¬besc picăturile de rouă un trandafir regal, spuse curte¬nitor Agrippa, întorcându-şi faţa îmbujorată către cei doi. Tu ce zici, dragul meu Antipa?
— Gura ţi-e aurită, aşa cum se şi cuvine unui rege prieten cu regele regilor… măreţul şi slăvitul Cezar. Rar mi-a fost dat să văd bijuterii aşa frumoase, sunt cu totul demne de-a împodobi o regină a frumuseţii.
Irodiada îşi ridică încet privirea spre faţa lui Agrippa.
— Parcă încă visez, frate, spuse ea unduindu-şi bu¬zele rubinii. Eşti rege… tu care nu demult erai un cerşe¬tor, fugind de la faţa duşmanilor tăi ca o frunză veştedă la apropierea iernii. Tu dăruitor de bijuterii, care…
— Taci, fiică a mamei mele! îi spuse Agrippa, cu o lucire primejdioasă în ochi. Ai grijă şi nu mai rosti cu¬vinte de care te-ai putea apoi căi. Trecutul e mort… o, da! Mort ca şi dreptul acela, al cărui cap ţi-a fost adus pe un talger la cererea ta o trufanda pentru aşa o trufanda de prinţesă.
Irodiada ridică din umeri cu părută nepăsare, dar buzele lui Antipa se făcură albe, ca şi ciupite de biciul aducerii aminte.
— Omul era cu adevărat drept, strigă el, dar spusese cuvinte care cu greu pot fi iertate. Şi apoi era şi făgădu¬inţa mea, ce puteam să fac?
Irodiada zâmbi plină de răutate.
— Era şi jurământul meu, zise ea, aşezându-şi cu mişcări domoale bijuteriile din jurul braţelor sale pline. Dar de ce să ne mai batem capul cu omul acesta?! N-a fost decât un prost care a murit datorită prostiei sale, după cum şi ceilalţi proşti îşi vor pierde suflarea, ajun¬gând toţi stârvuri. Şi ridicându-şi deodată privirea, îşi aţinti sfidător ochii asupra lui Agrippa. Nu am dreptate, fratele meu regal?
— Ai cu totul dreptate, prinţesă, îi răspunse Agrippa cu un râs batjocoritor. Beau în cinstea ta, fiinţă ferme-cătoare, făcută din foc şi nea, şi înzestrată cu toată is¬teţimea, puritatea şi slăvita bunătate a unei fiice de zei!
— Frumoasă cuvântare, pe toţi zeii cei nemuritori! exclamă cu plăcere Antipa. E ceva rafinat în aerul Romei ce sporeşte fineţea limbii, împrumută strălucire ochiului şi…
— Adaugă poate şi o coroană acolo unde n-a fost niciodată, îi şopti la ureche Irodiada. Te rog, încearcă şi tu aerul ăsta, poate înveţi şi tu şiretlicul prin care un cerşetor poate ajunge rege.
— Mie nu-mi place aerul acesta al Romei, spuse Cypros, care până atunci păstrase tăcerea, chiar dacă în ochii ei blânzi îşi făcuse loc o oarecare nelinişte. E plin de groază; aici în sânul munţilor, poţi răsufla un aer mult mai plin de veselie şi de libertate. Gustă din preparatul acesta din rodii, surioară! Din câte am auzit a fost făcut de fete de la munte, tocmai pentru acest ospăţ.
— Ai grijă atunci să nu cumva să fie otrăvit! îi zise aspru Irodiada. În ultima vreme, oamenii ăştia de la munte s-au dezobişnuit cu sclipirea pietrelor de pe coroană şi cred că le place mai mult decât alexandrinilor să o vadă odihnind pe capul unui iudeu.
Agrippa se făcu stacojiu la faţă.
— Dar de când pui tu iscoade să vezi ce facem?
— Iscoade?! repetă Irodiada cu un râs zeflemitor. N-am pus nicio iscoadă, frăţioare. Toată lumea ştie cum ai fost primit în Alexandria, cum ai fost batjocorit şi luat peste picior, devenind ţinta tuturor actelor satirice de pe scena teatrelor; cum au prins un nebun îndrăcit, luându-l din noroiul străzii şi îmbrăcându-l cu un covor, l-au în¬coronat cu o foaie de papirus, plecându-se apoi dinaintea lui şi strigând: „Trăiască Agrippa, regele iudeilor!”
— Vor plăti însă pentru asta, şuieră Agrippa printre dinţi. Va plăti şi nechibzuitul de Flaccus, care le-a dat voie să facă aşa ceva.
— E adevărat că în sinagogi au fost puse la loc de mare cinste picturi ale împăratului? spuse molcom Irod Antipa, dar cu vădit interes.
— Alexandrinii au cerut asta, îi răspunse Agrippa, încruntând din sprâncene, ca să poată apoi învinui iu¬deii de trădare, în cazul în care s-ar fi împotrivit.
— Şi ce părere ai, rege? Ar trebui oare aceşti iudei să se împotrivească sau să se supună decretului împăratu¬lui privitor la cultul acesta al reprezentării lui? Îl întrebă deodată Irodiada, ridicându-se într-un cot şi aţintindu-şi ochii scânteietori asupra feţei vorbitorului.
Agrippa îşi întoarse privirea asupra doamnei şi dădu să răspundă, dar privind cu luare aminte la ea, zâmbi şiret din ochi, spunând apoi răspicat:
— împăratul e, cu adevărat, prea divin ca viermii ce se târăsc la picioarele lui să-l poată privi de aproape. Şi apoi ce-i pasă ilustrului Caius dacă iudeii din Alexandria îi cinstesc sau nu chipul pictat?
— Nu mi-ai răspuns la întrebare.
— Mai degrabă ţi-aş pune eu o întrebare, la care sigur îmi poţi răspunde. Ce este mai bine, să te bucuri de puţinul pe care îl ai cu conştiinţa curată sau să cutezi a pune mâna pe ceea ce nu poţi nicicum avea şi să dai greş?
— Mai bine e să îndrăzneşti şi să pui mâna pe ceea ce pare a fi de neatins, îi răspunse sfidător Irodiada, decât să rămâi şi cu mâna goală şi cu un gust amar.
Se ridică apoi de la locul ei şi făcând o mică plecă¬ciune, ieşi din sala banchetului, cu un aer de cuceritoare nepăsare faţă de privirile curtenilor ce rămaseră uitându-se lung la ea.
— şi e mulţumit fiul lui Irod cel Mare să şadă la masă,, mai prejos decât fiul lui Aristobulus? Îşi întrebă ea soţul după o oră, când cei doi rămaseră singuri în camera lor.
— Nici că-mi pasă, îi răspunse nepăsător Antipa. Coroana lui Agrippa nu e decât un fleac ce i-a fost dăruit în schimbul lanţului din temniţă.
— Dar eu îţi spun că e rege… rege! Favorit al împă¬ratului Romei! Şi ai să vezi că-ţi va lua în curând şi puţina putere pe care o mai ai, dacă nu te dezmeticeşti mai repede. Să plecăm, aşadar, cât mai repede la Roma, ca să-ţi ceri drepturile de la Caius!
— Drepturile?
— Da, drepturile! O coroană şi lărgirea domeniului tău. De ce adică să nu primeşti toată Iudeea?
Antipa încruntă uşor din sprâncene, dând apoi din cap.
— Pesemne că ţi-e frică să călătoreşti pe mare, îi zise batjocoritor Irodiada, sau poate ai rămas cu gândul la banchetul de mâine al lui Agrippa.
— Ai înnebunit de-atâta pizmă, femeie, şi nu ştii ce vorbeşti!
— Da! Sunt destul de nebună cât să-mi pun singură capăt zilelor dacă n-am să te văd rege. Cum să îndur s-o văd pe femeia aceea, care până nu demult era la mâna noastră, regină încoronată, în timp ce eu nu sunt nimic?
— Regină! Şi parcă ce înseamnă să fii o astfel de regină? Ce are ea şi tu nu ai? Bijuterii, straie de mare preţ, palate, un trib de femei ce stau tot timpul şi te aşteaptă?
— Nu am coroană… Şi-ai să vezi că voi avea coroană!
— Dar împăratul nu împarte coroane doar aşa, dacă îi ceri, cum i-ai da un gologan vreunui cerşetor. Hai, fii te rog înţelegătoare, dulcea mea! Ştii că eşti regina su¬fletului meu, unsă şi încoronată. Să ne vedem de-ale noastre şi să nu uităm că, la urma urmelor, Agrippa nu e decât un pribeag fără de casă.
— Să nu crezi cumva că prin cuvintele astea mieroa¬se mă întorci de la gândul meu! Mă cunoşti prea bine! Am uitat eu vreodată ceva ce-am ţinut mult să-mi amintesc?
— Nu, pe toţi zeii nemuritori! Dar nici nu ţi-ai amintit atunci când ai vrut să uiţi. Eşti, cu adevărat, regina destinului meu. E de prisos să mă împotrivesc hotărârilor tale.
— Şi dacă e aşa, oare nu eu ţi-am pus la buze un pocal plin cu plăceri? murmură Irodiada, lăsându-şi cu voluptate mâna fină pe braţul soţului.
Antipa privi în tăcere, pentru o clipă, chipul frumos ce-i stătea atât de aproape, ca apoi să-şi lase ochii în pământ.
— De dragul tău mi-am făcut din fratele meu5 un duşman de moarte, zise el cu o voce înăbuşită. De dragul tău am gonit o fiică de rege, care de altfel mi-era şi soţie, de dragul tău l-am ucis pe Ioan Botezătorul, omul lui Dumnezeu! Să nu-ţi fac deci acum pe plac când nu-mi ceri decât un fleac? Nu! Am să pornesc, aşadar, spre Roma, ca să cer pentru tine o coroană, şi dacă e voia sorţii să nu mă întorc… tu ai să rămâi oricum la fel de frumoasă şi tânără… aşa că nici nu mai contează.
5 cf. Matei 24, 3-11.
CAPITOLUL XV
ZEUL CAIUS
Deci A ADORMIT, DRAGUL MEU CODRUS?
— Da, deocamdată, slavă zeilor… dacă poţi numi somn amorţeala cauzată de băutură. Adoarme doar atunci când îi cad pleoapele de prea multă oboseală.
— De când e bolnav s-a produs o schimbare ciudată atât în purtarea, cât şi în obiceiurile lui. Oare să fie asta bătaia zeilor pizmaşi pe el?
Codrus ridică din umeri.
— Crezi că dacă în cer ar fi cu adevărat zei, dragul meu Narcis, s-ar îndura să-l lase în viaţă pe ilustrul nostru stăpân? El e singurul zeu, a zis-o el însuşi, sus şi tare, trebuie deci să dăm crezare spuselor lui. Ieri a scuipat statuia lui Jupiter, alaltăieri a lovit-o pe Diana peste gură; mâine cred că o să devină el însuşi Apollo şi o să fie cinstit ca atare de popor. În ultima vreme, divinitatea sa a devenit mult prea mare pentru trupul său muritor, de aici şi rotirea frenetică a ochilor,
bolboroselile din timpul nopţii, această stranie sete pentru sânge, pe care şi-o potoleşte cu sângele ce curge chiar prin vinele nobile ale celor din jurul său.
— Astă-noapte ai fost la banchet?
— Am stat în spatele divanului său.
— şi ce-ai văzut?
— O privelişte tare ciudată, dragul meu Narcis. Privighetoarea se oprise din cântat când a început a fulgera, iar împăratul a sărit înnebunit de pe divan şi ridicându-şi mâinile în sus, a început să-l mustre pe Jupiter că a cutezat să-şi arunce fulgerele în timp ce el, marele Caius, lua cina.
— Şi s-a oprit furtuna?
— Dacă s-a oprit? Da! Tu unde erai, neghiobule, de îmi poţi pune o asemenea întrebare?
— Pe credinţa mea că dormeam! Muritorii mai trebuie să şi doarmă din când în când.
— Chiar când vorbea, a picat parcă în mijlocul nostru un alt fulger cu tunet mare de tot. Paharele s-au clătinat toate pe masă şi femeile au început să ţipe de teamă. „Trebuie adusă o ofrandă! O ofrandă!”, au strigat acestea. „Toarnă-i un pahar şi lui Jupiter ca nu cumva în mânia lui să ne omoare pe toţi!” „îi vom turna atunci un pahar, frumoase doamne”, a spus împăratul. I-a făcut apoi semn ofiţerului de gardă, şoptindu-i ceva la ureche, şi apoi mi-a poruncit să-i aduc sandalele, căci nu voia să mai mănânce până nu e adusă o ofrandă. A poruncit apoi celorlalţi să rămână pe loc. „Mai ales doamnele”, a spus el, „la a căror cerere va fi adusă această ofrandă.” Şi a tot ieşit şi intrat prin galerie, bombănind şi râzând de unul singur, până când, la scurt timp, ofiţerul s-a întors, aducând cu el trei nenorociţi, legaţi la mâini şi la picioare. Aceştia s-au târât la picioarele împăratului, cerşind îndurare; el a poruncit însă soldaţilor să rupă din rochiile femeilor bucăţi destul de mari pentru a pune căluş prizonierilor.
— şi au fost ucişi?
— Păi cum altfel, dragul meu Narcis? Dacă aşa ho¬tărâse zeul… Le-au pus căluş prizonierilor şi le-au tăiat capetele în faţa tuturor, iar împăratul stătea aşa de aproape de ei încât şuvoiul sângelui ce ţâşnea în valuri i-a spălat picioarele.
— I-auzi! Cred că am auzit ceva înăuntru. S-a trezit.
— Da. Se crapă de-acum de ziuă. Porunceşte-i lui Cheridus să aducă băutura caldă de dimineaţă!
Împăratul stătea pe spate uitându-se în sus la faldu¬rile baldachinului purpuriu de deasupra capului său. Nu se mişcase câtuşi de puţin când Codrus intră tiptil în cameră, deşi era din câte se pare conştient de prezenţa lui.
— Macro e afară? Întrebă el cu o voce plângăcioasă.

— Pesemne că o vedenie a nopţii mai stăruie încă asupra măreţiei universului, îi răspunse ofiţerul dormi¬torului imperial. Macro e, cu adevărat, afară, în sensul că nu mai e…
— Da… E mort. L-am ucis eu. Uitasem… Am ucis-o şi pe Ennia, soţia lui, şi pe Marcus Silanus. Ha, ha! Ce idee straşnică am avut astă-noapte! Fratele meu, Jupiter, sigur va fi încântat de aşa o cinstire. Cât despre oile proaste ce behăiau întruna să aduc ofrandă, o să le în¬chid altă dată gura. Hai, că trebuie să mă mişc! Repede! Adu-mi roba, sandalele… Dar mai e ceva, robule, ce nu pot îndura. Nu vreau să mai aud de aşa ceva! Nu mai pot îndura prezenţa prostului ce rânjeşte tot timpul, Tiberius Gemellus. L-am urât dintotdeauna! A stat toată noaptea în cameră la mine şi a tras cu ochiul de după perdea. S-a tot holbat şi a făcut feţe-feţe ca un saltimbanc fără minte ce este! Să fie degrabă căutat şi aruncat în cea mai dinăuntru temniţă de la Tullianum!
Codrus se făcu tot galben la faţă şi se uită cu un tremur involuntar la faldurile ample ale draperiei pur¬purii ce învăluia patul imperial.
— Poate că vinul, spuse el şovăitor, băut astă-noapte de fiinţa supremă a lumii, a făcut ca perna voastră regală să fie cercetată de vise urâte. Orice adorator umil al zeităţii vii ar putea, cu siguranţă, dori ca toţi duşmanii Romei să ajungă ca tânărul Tiberius Gemellus.
— Vrei să spui că e deja mort? spuse iute Caius, fixându-şi ochii roşii spre sluga ce sta dinaintea sa cu capul plecat. Pe credinţa mea dacă n-am crezut şi eu asta până astă-noapte. Deci a fost un vis… Cei nemuritori să aibă atunci grijă de-acum încolo ce vedenii aleg noaptea pentru împăratul Romei! Ah, stai puţin! Neguţătorul care ne-a adus vinul de astă-noapte! Să fie înecat chiar în butoiul băuturii sale afurisite, aducătoare de vise. Să te îngrijeşti personal de asta! Şi acum porunceşte lui Helicon şi Apelles să mănânce cu noi. Ei vor goni, cu siguranţă, visele rele ale nopţii, aruncându-le în uitare şi beznă.
Codrus îşi muşcă buza, cuprins de o mânie tăcută. Adică cum? Helicon, un oarecare rob egiptean, şi Apelles, un actor de mâna a doua, să mănânce cu îm¬păratul la masa servită de el?! Căci, iată, în ciuda faptului că fusese eliberat şi adunase repede o mare avuţie, împăratului îi plăcea să-l aibă în preajmă, pentru a-i sluji în cele mai mărunte lucruri.
— Ce aveţi să-mi spuneţi în dimineaţa asta despre revoltele din Alexandria? Întrebă mai târziu Caius, când cei trei îşi omorau timpul cu peştele condimentat asor¬tat cu creier de păun, specialitate care era unul din principalele feluri la masa de dimineaţă. Ia uitaţi-vă la ciorapii mei, adăugă el, scoţându-şi deodată la iveală picioarele crăcănate, sunt din aur brodat cu perle. Bună idee, nu? Astăzi vreau să fiu întruchiparea lui Venus!
— Minunat gând! exclamă Helicon, lăsând privirea în jos.
— Ah! Şi ce-ar fi, continuă împăratul, să mă îmbrac într-o haină cu voal de argint, prinsă cu o cingătoare din smarald. Nu-i aşa că voi fi strălucitor… de divin? Dar să-i mănânce Cerber pe toţi zeii şi zeiţele! Am altceva mai important de făcut! Deci, ce-i cu iudeii ăştia din Alexandria?
— Continuă să se împotrivească a-l cinsti pe domnul întregului pământ, răspunse Apelles cu un aer ce ames¬teca mâhnirea cu indignarea. Au suferit, într-adevăr, pentru îndărătnicia lor, căci le-au fost luate averile, au fost arşi de vii, chinuiţi, siliţi să mănânce carne de porc şi…
— Ştiu toate astea, mârâi Caius încruntând din sprâncene, şi chiar nu-mi aduce nicio mulţumire, fiind¬că iudeii sunt oameni paşnici şi harnici, şi de mare preţ ca plătitori de biruri, şi bunăstarea Imperiului depinde în mare măsură şi de aceştia. Am poruncit deja ca Flaccus, care i-a făcut să treacă prin suferinţe potrivnice legii, să fie surghiunit. De fapt, nu! O să moară, căci dacă rămâne în viaţă, îşi va folosi fiece suflare rugându-se pentru nimicirea mea… Am mai auzit eu din astea…
Oprindu-se apoi brusc din vorbit, îşi lăsă deodată capul pe piept. Musafirii schimbară între ei priviri în¬grozite şi cu totul uluite.
— N-ar trebui să vorbesc de asemenea lucruri, în¬drăzni să spună imediat Helicon. Am auzit, însă, ceva tare groaznic în dimineaţa asta.
— Ceva groaznic? Spune-mi! îi zise împăratul, pironindu-şi privirea, ce hoinărea până atunci, asupra vorbitorului.
— Evreii din Iamnia, divine Caius, văzând un altar pe care romanii îl ridicaseră în cinstea şi spre slăvirea voastră, l-au distrus şi l-au călcat apoi în picioare.
— Ce spui??? strigă Caius, sărind iute în picioare. Câinii ăştia nu se mulţumesc, aşadar, să nu-mi acorde cinstea cuvenită, dar îmi distrug şi altarele ridicate de mâini atât de pioase?
— Dar, vai, chiar e adevărat! spuse oftând Helicon, dându-şi cu un aer evlavios ochii peste cap şi făcându-se că nu bagă de seamă că împăratul, care găsea cuvintele mult prea neputincioase, spărgea acum paharele fine şi vasele de cristal ce împodobeau masa.
— Prostule! strigă la el Caius, cu ochii ieşiţi din or¬bite. Ce stai aşa, ca un dobitoc ghiftuit, când zeul tău e atât de nemulţumit?!
Şi întrebând asta, îşi vărsă peste el paharul văzând apoi schimbarea bruscă de pe faţa victimei sale, care neajutorată fiind se silea din răsputeri să-şi recapete suflarea, bolborosind neputincioasă, izbucni într-un râs strident.
— Tocmai voiam să vă spun, slăvită majestate, spuse Helicon ştergându-şi faţa şi încercând să-şi recompună ţinuta, că-i puteţi pedepsi pe aceşti iudei josnici, apărându-vă în acelaşi timp dreptul la divinitate, aşezând în altarul templului de la Ierusalim o statuie imensă ce v-ar repre¬zenta divinitatea cu toate atributele sale. Căci Ierusalimul e locul în care toate triburile iudaice se adună pentru slujbe şi pe altarele acestei cetăţi sunt arse jertfe tot timpul.
— în Ierusalim… În templu! exclamă Caius, şi chipul său plin de răutate se schimonosi în ceva ce se voia a fi un zâmbet. Pe umbra părinţilor mei! Gândul acesta coboară inspirat de pe muntele Olimpului. Şi ce-ar trebui să scot din altarul lor ca să fac loc statuii mele? Voi pune să fie îndată nimicit, ca locul să rămână gol până ce va fi ridicat colosul.
— Mi s-a spus că nu e nimic în altar, divină majestate, îi răspunse robul. Nu e decât un loc gol, cu o perdea închisă la culoare, în care cred ei că ar odihni dumnezeul lor cel nevăzut; şi acestei goliciuni aduc ei juruinţe, tămâind şi aducând dinaintea ei nenumărate jertfe.
— Sărmanii proşti! strigă Caius, începând a merge de-a lungul camerei cu paşi repezi şi inegali. Vom face atunci ca acest loc să fie cu adevărat folositor, punând acolo ceva demn de venerat. O, da! Un colos din aur cu faţa şi mâinile din fildeş, aşezat pe un tron înalt, ţintuit cu pietre scumpe de toate culorile, care va avea în mâna dreaptă fulgerul lui Jupiter şi sub picioare însemnele tuturor celorlalţi zei şi regi de sub toată întinderea ce¬rului, ca să înţeleagă lumea că eu, Caius Cezar, sunt zeul zeilor şi regele regilor. Ce minunăţie mi-a trecut prin cap! Să vină grabnic Cassius Chaereas! Am să-i porun¬cesc chiar acum să înceapă această lucrare.
— În timp ce aşteptaţi să vină tribunul, spuse înain¬tând şambelanul regal, ar fi plăcut majestăţii sale să-l primească pe Irod Antipa, tetrarh al Galileii, care o are ca soţie pe Irodiada? E a treia oară când caută prilejul potrivit pentru a aduce omagii măreţiei întregului univers.
— Antipa? Ha! îmi amintesc de iudeul ăsta. E fiul vulpoiului bătrân Irod, el însuşi un ticălos viclean şi lipsit de orice conştiinţă. A venit la Roma cu Irodiada, fosta nevastă a fratelui său, o femeie deosebit de fru¬moasă. Adu-i imediat aici!
— V-au trimis asta dimpreună cu veneraţia lor cea mai umilă, spuse Codrus, scoţând la iveală o casetă, care odată deschisă înfăţişă privirilor un lanţ greu de aur, având pe post de încuietoare o piatră foarte preţioasă.
— Drăguţ fleacul, spuse împăratul, aruncând o pri¬vire fugară. Dă-i-l lui Helicon, o să-i domolească orgoliul rănit cu vinul risipit adineauri pe faţa lui.
— Aveţi aici şi scrisori din partea regelui Agrippa pentru împăratul Romei. Le-am primit în dimineaţa asta din mâna unui rob, pe nume Fortunatus, continuă Codrus.
— Şi Agrippa ce are de spus? exclamă împăratul, care deocamdată era se pare tare binedispus. Sigur a risipit deja tot aurul pe care i l-am dat şi acum vrea să-i dau din nou. Ei bine, am să-i mai dau; şi, uite, o să i-l ducă chiar ruda asta a lui! Dar ce se cheamă asta? Pe toate furiile! Aduceţi-l odată pe iudeu, dimpreună cu femeia!
— Nu vrea divina sa majestate să-i vadă pe aceştia în camera de primire? Întrebă Codrus. Totul e pregătit, aşteaptă şi curtenii.
— Dar poate că le e foame după atâta cale cât au bătut şi vor să mănânce ce-a mai rămas din masa mea de dimineaţă, spuse cu dispreţ Caius, aruncând o privire la masa răvăşită.
— Vă gândiţi, ca întotdeauna, la binele celorlalţi, dar în acest fel strălucirea slavei voastre nu va fi îndeajuns de vizibilă în ochii străinilor, îndrăzni să spună Narcis, care intrase în cameră urmat de doi robi încărcaţi cu haine care de care mai frumoase.
— Aşa e, încuviinţă Caius, privind la ţinuta sa neîn¬grijită. Gătiţi-mă cât mai repede! Am să-i întâmpin în camera de primire.
Irodiadei, care aşteptase în tot acest timp cu soţul în antecamera palatului, îi părea că timpul se scurge cu mare încetineală. Se uită iară şi iară la oglinzile mari ce atârnau pe pereţi, poruncind slujnicei să-i aşeze din nou voalul, apoi podoabele şi faldurile rochiei sale bogat brodate.
Antipa, alb tot la faţă şi tăcut, mergea întruna de-a lungul şi de-a latul camerei, fără a băga în seamă privi¬rile curioase ale slujitorilor în livrea, ce şuşoteau între ei şi chicoteau, în faţa măreţelor uşi, care fereau de priviri camera de primire. În scurt timp, se opri în faţa prinţesei şi privi la ea în tăcere, căutând cu ochii arzând de înfierbântată nerăbdare la toate amănuntele rochiei sale minunate, şi oprindu-se în cele din urmă asupra frumosului ei chip îmbujorat.
— Irodiada, murmură el cu o privire rugătoare, nu e încă prea târziu să abandonăm planul nostru primej¬dios. Să-i aducem omagiile noastre împăratului dacă tot am venit după cum se cuvine rangului nostru. Ceva îmi spune că nu e timpul acum să-i cerem favoruri.
— Nu e timpul! exclamă Irodiada cu un gest de iri¬tare. Şi când crezi că va fi un moment mai bun? Ai fost cumva să vezi ce spune oracolul de tot îndrugi prostii despre vreme şi anotimpuri? În cel mai rău caz, ne va spune nu… şi îţi jur că n-am astfel de temeri. Mă tem doar că, în modestia noastră, îi cerem prea puţin. Dar iată că s-au deschis uşile! Ne fac semn să înaintăm!
Caius Cezar, aşezat pe jilţul său înalt din fildeş, se uita atent la bărbatul şi femeia care se apropiau încet şi în mod reverenţios de el, cu o privire care nu era deloc străină curtenilor din preajma sa. Sub fruntea bombată şi brăzdată de riduri, ochii săi fioroşi, dar şi şterşi în acelaşi timp, păreau a fi înfundaţi în cap ca la o fiară. Chipul semănând la culoare şi textură cu ceara măsluită era înspăimântător de schimonosit, şi chiar dacă buzele trase înapoi îi dezveleau dinţii ascuţiţi şi îngălbeniţi, expresia feţei sale nu putea fi prin nicio sforţare a imaginaţiei văzută ca zâmbet.
Cei doi îngenuncheară pentru o clipă, apoi se ridicară şi rămaseră cu capul plecat, aşteptând parcă un semn de recunoaştere din partea celui ce sta nemişcat în faţa lor. Împăratul continuă să-i privească fără a clipi din ochi, dar era limpede că îşi aţintise iute privirea asupra femeii care, în conştiinţa mândră a minunatei sale frumuseţi, îngăduia încă lungilor sale gene să-i adumbrească obrajii măslinii, uşor ovali.
— Jur pe cei nemuritori că asta chiar e o femeie frumoasă! croncăni el imediat. Ce zici, Asiaticus? Nu ţi se pare mai frumoasă chiar şi decât împărăteasa Romei?
Ridicându-şi privirea, Irodiada îşi pironi cu îndrăz¬neală ochii scânteind din străfunduri de femeiască in¬dignare asupra bărbatului din jilţul de fildeş. –
— Am venit, spuse ea cu o voce sonoră, să-ţi cerem un hatâr.
— Un hatâr? Ah, desigur, toată lumea vrea câte ceva. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, Valerius Asiaticus. Nu e mai frumoasă această femeie decât împărăteasa Romei?
Bărbatul căruia îi fusese adresată întrebarea se făcu tot galben la faţă.
— E cu neputinţă, zise el în scurt timp cu vocea stinsă, ca vreo femeie să o întreacă în frumuseţe pe divina consoartă a împăratului.
— Ai minţit, Asiaticus, răspunse împăratul, şi m-ai minţit şi ieri de două sau trei ori când vorbeam de… În fine, nu mai contează. Diseară, după ce vom fi luat cina, o să te punem pe roată să vedem dacă putem scoate cumva adevărul de la tine, privitor la mai multe lucruri de care ne îndoim. Să nu uiţi ceasul! Apoi întorcându-se către Irodiada, zise: în felul acesta tratăm cu mincinoşii ăştia îndărătnici romani, frumuşica mea. Îi supunem la toate, una câte una… funia, roata, discul, focul. Dar ziceai ceva de un hatâr. Despre ce e vorba?
— Fiul lui Irod, soţul meu, vă va înfăţişa acest lucru, răspunse Irodiada, arătând cu un gest graţios pe bărba¬tul de lângă ea.
— Vorbeşte, fiul lui Irod, ce voieşti?
Antipa se îndreptă de spate şi începu hotărât:
— Ca fiu al marelui Irod, care a condus toate nea¬murile Israelului sub dominaţia Romei, aş vrea să-ţi cer dreptul de a purta coroana tatălui meu şi de a alipi la domeniul meu provincia Iudeii!
— aşa da hatâr… frumos hatâr! exclamă Caius. şi poţi să-mi dai vreun motiv pentru care ar trebui să-ţi fac aşa un favor, fiu al lui Irod?
— Niciun motiv în afară de credincioşia mea faţă de Roma şi dreptul meu ca urmaş la tron.
— Stai puţin, s-o luăm mai încet, bunul meu Irod. Zici că eşti credincios Romei? şi ce înseamnă atunci scrisoarea ce mi-a fost pusă azi dimineaţă în mână? E scrisă de Agrippa, pe care l-am făcut rege fiindcă asta a fost vrerea mea, ca cel ce-a purtat lanţ pentru mine să poarte şi coroană pentru mine. Ascultă, căci am să-ţi citesc acum din scrisoare: „îmi pare tare rău să te mâhnesc cu veşti rele, iubitul meu prieten, căci aşa mi-a fost îngăduit să-ţi spun ţie, rege al regilor -, dar pentru pacea ta şi a Romei trebuie neapărat să afli că Irod Antipa, tetrarh al Galileii, urzeşte să se ridice împotriva slăvitei tale majestăţi. Pentru asta s-a înţeles cu Artabanus, rege al Parţiei, să poată da jos stăpânirea Romei, pregătind destul arma¬ment cât pentru şaptezeci de mii de oameni.” Ce spui, fiu al lui Irod, de această învinuire?
Ascultând cetirea răvaşului, faţa lui Antipa trecu prin toate nuanţele de palid livid ca moartea. Cu capul plecat părea acum să nu fi auzit întrebarea împăratului, căci nu făcu niciun efort ca să-i răspundă.
— Hei, iudeule! Ai asurzit de nu poţi răspunde la o întrebare simplă? Ai un asemenea armament, după cum spune regele Agrippa, sau nu ai?
— Consortul meu regal nu poate răspunde unei învinuiri atât de groaznice şi neadevărate, spuse cu un aer semeţ Irodiada. Mai ales că e făcută de unul de un sânge cu noi, un fost cerşetor proscris, care dacă a avut ce mânca a fost doar datorită nouă. Am încălzit un şarpe la sân şi, iată, că ne-a muşcat, căci aşa fac toate aceste târâtoare.
— O, da! Să ştii că v-a muşcat de moarte, frumoaso, sau poate ai să-mi aduci imediat dovada nevinovăţiei voastre. Te întreb încă o dată, Irod Antipa, ai acest armament?
— Am armamentul, răspunse Antipa cu o voce goală, dar oare nu poate guvernatorul unei provincii să aibă destulă forţă armată pentru a păstra pacea în fruntariile domeniilor sale fără a fi învinuit de trădare?
— Nu poţi spune că e nevoie de încă şaptezeci de mii de oameni ca să păstrezi pacea în Galileea, dincolo de efectivul legiunilor romane deja cantonate acolo, sublinie usturător împăratul. Şi, iată, acum ce hatâr îţi voi face: rangul de tetrarh al Galileii, cu toate veniturile şi beneficiile sale, ţi-l retrag chiar acum, dându-l în virtutea autorităţii mele imperiale lui Agrippa. Mai mult de atât, vei fi lipsit de orice avere pe care ai strâns-o până acum, şi de-acum încolo vei avea reşedinţa în Galia, provincie în care eşti pe veci surghiunit. Cât despre tine, frumoasă doamnă, de vreme ce eşti din câte aflu în această scrisoare soră a lui Irod Agrippa, îţi voi oferi loc de şedere şi susţinere aici în Roma, după cum se şi cuvine rangului pe care îl porţi. Eliberată astfel de ticălosul acesta atât de vinovat pe care l-ai numit soţ, vei putea domni şi de-acum încolo ca regină a frumu¬seţii într-un loc cu mult mai frumos. Eu, împăratul Romei, îţi jur asta!
Irodiada privi pentru o clipă la masca acea plină de dorire plecată către ea şi se întoarse apoi cu un gest trufaş de împotrivire.
— Mi-aţi făcut, împărate, un hatâr pe potriva mărinimiei voastre imperiale, dar bunătatea ce o nutresc pentru soţul meu mă împiedică să mă bucur de această favoare, căci drept este ca eu care i-am fost până acum părtaşă la bine, să-i fiu alături şi în aceste clipe de grea încercare.
Antipa îşi ridică atunci privirea şi îşi aţinti ochii adânciţi în orbite şi plini de întrebări asupra femeii de lângă el. Ceva din chipul ei palid şi abătut îi răspunse cu totul.
— Mi-am primit coroana! strigă el cu voce tare, împăratul, însă, ţâşni atunci în picioare, cuprins de mânie.
— Mergi, femeie! îi strigă el cu o scârbă nemărginită, şi atunci când ai să fii biciuită rău de Furii, pierind în nefericire şi mare mizerie, să-ţi aminteşti ce ai pierdut.
Cei doi6 luară, aşadar, calea pribegiei şi a uitării, căci ce s-a mai întâmplat apoi cu ei a rămas pentru toată lumea o taină. Cu toate astea, cine ar putea spune că ultimele lor zile n-au fost cele mai frumoase, de vreme ce în cele din urmă au avut ca tovarăş de drum dragostea.
iei, căzând pradă
6 Iosif Flaviu, Antichităţi, B. XVIII, cap. VII
CAPITOLUL XVI
COLOSUL DIN SIDON
UN ZGOMOT STRANIU, DEZARTICULAT ŞI cu totul neomenesc, care când se stingea într-un vaiet slab de sufletele cuprinse de deznădejdea despărţirii de trup, când se umfla strident cu o notă vibrantă de agonie un tunet din mii de voci ale suferinţei, ce se înălţa şi se lăsa în jos, slăbit, parcă muribund, ca apoi să izbuc¬nească din nou într-un şi mai groaznic crescendo.
Publius Petronius, noul guvernator al Siriei, de obicei cu chipul rumen şi plin de prospeţime, se sculă la revărsatul zorilor suduind de zor, de astă dată supt şi palid la faţă.
— Au trecut douăzeci şi şapte de nopţi, bombăni el printre dinţi, şi eu tot n-am pus geană pe geană. Animalelor!
Şi spunând asta, îl lovi cu atâta putere şi iscusinţă pe robul ce-i adusese toga şi sandalele, încât nenorocita de slugă ajunse în cealaltă parte a camerei. Sclavul, însă, se ridică uimitor de repede, întorcându-se La îndatorirea de a-l îmbrăca pe stăpânul său furios, în straiele lumii civilizate. Între timp, Petronius începuse să răcnească şi să strige tot felul de înjurături, ce se revărsau în ge¬neral asupra întregii zidiri şi a zeilor, pe care îi găsea răspunzători pentru toate nefericirile sale, din trecut, prezent şi viitor, dar mai cu seamă asupra patului său, pe care îl asemuia cu o anumită localitate din Hades.
— Fiare blestemate! răcni el sălbatic, în mers spre fereastră. Am să le arăt eu că nu-i de joacă cu mine. Sunt cel puţin zece mii de diavoli, sau nu, pe Apollo, cred că de zece ori câte zece mii, şi toţi urlă ca nişte suflete blestemate. Şi pentru ce? Pentru că un anumit neghiob fără de minte, care poartă hlamidă purpurie, vrea să-şi pună statuia de prisos în templul lor. Să se descurce atunci singur, dacă tot se numeşte pe sine zeu al între¬gului univers. Zeu? Pfiu! E mai prejos şi faţă de robul pe care tocmai l-am lovit.
Şi zicând asta, îşi băgă degetele în urechi ca să astupe fie şi pentru o clipă zarva înfricoşătoare iscată de mul¬ţimea de afară.
— Meşterul în piatră din Sidon, excelenţă! anunţă robul cu firească şovăială în glas. Vrea să ceară sfatul cinstitei voastre alteţe în privinţa transportării statuii.
— Ducă-s-ar învârtindu-se cu tot cu furii meşterul din Sidon! Încă n-am mâncat nimic. Du-te şi-i spune că nu-l primesc. Ba nu, adu-l imediat încoace!
— Prea cinstite, slăvite şi venerate…
— Termin-o odată, omule, că nu sunt vreun molâu de sânge regal, plesnind aproape de atâta necinstită nebunie. Nu sunt decât un soldat, vorbeşte-mi aşadar ca unui soldat. Ce vrei?
— Aproape că am terminat, excelenţă, lucrul la statuia colosală a împăratului, care va fi aşezată în Ierusalim. Nădăjduiesc că va putea fi înălţată acolo, în Sfânta Sfintelor, înaintea praznicului următor.
— Pe prea sfinţii zei! Deja ai terminat? Tu chiar că eşti silitor în îndatoririle tale, bunule meşter!
— Sunt, cu adevărat, tot timpul silitor, îi răspunse încântat bărbatul. Dar de astă-dată am forjat cum s-ar spune zi şi noapte, folosindu-mă de cei mai iscusiţi artişti, neprecupeţind niciun efort sau cheltuială… după cum mi-aţi şi poruncit.
— Omule, trebuie să fie totul desăvârşit! mârâi Petronius, privind aspru la meşter şi trăgându-se de barba sa scurtă. Nu poţi să-ţi baţi joc de aşa ceva. Nu trebuie să fie, aşadar, nici cea mai mică urmă de calitate îndoielnică chiar şi cea mai infimă imperfecţiune a celui mai mic pliu al hainei sau abatere neinspirată a vreunui fir de păr sau a vreunei trăsături…
— Dar nu sunt eu cel mai mare artist din Sidon… ba chiar toată Fenicia? Trebuie oare să-mi învăţ din nou meşteşugul?
— Hei, Linişteşte-te, bunul meu meşter, sunt încă multe alte lucruri de care trebuie să ţii seama, îi răspun¬se Petronius, plecându-se în faţă şi pironindu-şi cu atât mai fix privirea asupra chipului mânios dinaintea sa. Ascultă, te rog, doar pentru o clipă. Auzi zgomotul de afară? Da, poţi să auzi, că doar ai şi tu urechi. Pentru oamenii aceştia buni de afară ciopleşti tu statuia lui Caius Cezar, noul Jupiter. Ca să le fie lor zeu. Dacă statuia va fi aşezată în sanctuarul lor din Ierusalim şi ei descoperă fie şi o cât de mică imperfecţiune, ce crezi că îi vor face celui ce le-a necinstit în acest fel templul?
Meşterul se făcu galben la faţă.
— O, da! Aşa şi trebuie, să tremuri din toate înche¬ieturile! continuă Petronius, coborându-şi vocea şi vorbind aproape în şoaptă, căci nu vor şovăi să te rupă bucată cu bucată, cât despre statuie…
Se opri din vorbit şi ridică din umeri.
— Dar… aveţi legiuni întregi sub comanda voastră, spuse cu un glas stins bărbatul, ştergându-şi broboanele mari de sudoare de pe faţă. M-aţi putea, cu siguranţă, apăra…
Petronius zâmbi.
— Aş putea răstigni vreo douăzeci sau şi mai mulţi ucigaşi după ce tu deja vei fi murit, zise el rece, dar le¬giunile Romei nu pot sta şi păzi stârvul unui oarecare meşter în piatră.
Apoi însă, schimbându-şi cu totul atitudinea, îşi plesni genunchii cu palmele lui mari ca şi cum tocmai i-ar fi venit ideea rezolvării problemei.
— Hai, prietene, spuse el cu însufleţire, eşti totuşi încă în viaţă şi ai mari şanse să trăieşti cu mult mai mulţi ani decât toţi câinii ăştia ce scheaună întruna afară.
întoarce-te, aşadar, la meşteşugul tău şi ai grijă să-ţi faci treaba cât mai desăvârşit cu putinţă. Lucrează, prin urmare, şi la cele mai mici amănunte, cum ar fi genele, textura hainei, scânteierea din ochi…
— Dar aşa ceva e cu neputinţă! gemu artistul, frângându-şi mâinile în indignarea şi deznădejdea lui. Cine ar putea oare exprima licărirea ochiului viu lucrând cu fildeşul mat şi nesimţitor? Doar dacă nu cumva, adăugă el cu înflăcărare, ochiul e făurit din pietre scumpe… albul ochiului din perle, iar irisul din…
— Da, da! Asta voiam şi eu să spun! îl întrerupse Petronius frecându-şi vesel mâinile, exact aşa să faci… neapărat!
— Dar asta ar însemna să întârziem mult cu lucrarea, spuse artistul încreţindu-şi gura cu o expresie ce vădea îndoiala. Pot trece şase luni, ba chiar mai mult, până când găsim materialele potrivite, poate că la urma ur¬melor şi fildeşul…
— Nu contează cât întârzii, băiete! răcni la el Petronius bătând din picior. Statuia trebuie să fie desă¬vârşită. Mă înţelegi?
— înţeleg… desigur. Înţeleg cât se poate de bine, spuse cu glas stins meşterul, trăgându-se de frică puţin înapoi. Am să trimit cât mai repede oameni să caute pietrele, dar cum vom acoperi cheltuielile în plus?
— Cu aur, pungaşule, cu aur! Cu ce altceva? Nu duce lipsă de aur împăratul Romei… Slavă zeilor pentru asta! Şi acum pleacă de aici! Tot aurul care îţi mai trebuie va ajunge într-o lună la Sidon.
Meşterul însă mai zăbovea, mutându-se neliniştit de pe un picior pe altul.
— Dacă aş avea încă de acum aurul, începu el să spună, sau cel târziu mâine, am mai câştiga două luni din timpul necesar lucrării…
Dar auzind asta, Petronius sări iute în picioare, in¬vocând cu o voce puternică toţi zeii din Infern, să-i fie toţi martori că aşa un meşter prost, neghiob şi nătâng ca acesta din Sidon n-a mai fost niciodată pe lume, ju¬rând apoi pe toate zeităţile Olimpului şi pe umbra strămoşilor săi că îi va lua lucrarea şi i-o va da robului care îi aranjează barba, căci cu siguranţă acesta din urmă e un artist mult mai bun. Rămas cu gura căscată, nenorocitul de sculptor se trase spre uşă şi ajungând acolo, răsuflă uşurat ca să se facă apoi nevăzut cu iuţeala cu care o frunză veştedă se zburătăceşte dinaintea ra¬falelor aprige stârnite de vântul din nord.
Văzând că omul din Sidon plecase cu totul, Petronius chicoti sinistru ca pentru sine, mârâind: „Până acum toate bune!” Bătând apoi iute în masă, spuse:
— Să vină mâncarea! Şi spune-i lui Valerius Flaccus că trebuie să-l văd cât mai degrabă!
— Vreau, spuse el printre îmbucăturile mari de terci de ovăz, pe care îl prefera mereu dimineaţa tuturor celorlalte feluri de mâncare, să plec grabnic în Tiberiada, să văd dacă peste tot domneşte aceeaşi stare de lucruri. Şi vreau, de asemenea, să îl văd pe Irod Agrippa şi să-i vorbesc despre asta. Poate are el vreo influenţă asupra acestor netoţi afurisiţi. „Dacă încearcă să împiedice venerarea statuii mele”, a spus împăratul, „sileşte-i s-o facă prin forţa armelor.” Foarte bine, eu sunt oricând gata de luptă, dar cine poate lupta cu nişte oameni ce se aruncă pe burtă scâncind ca nişte copii bolnavi?
— Puneţi pe ei o legiune întreagă, excelenţă, şi-o să vedeţi cum se ridică toţi în picioare, luând-o la fugă ca nişte laşi şi mişei, îl sfătui Flaccus, bătând sonor margi¬nea scaunului cu pumnul închis. Eu, unul, asta aş face cu nemernicii ăştia, ca să aibă măcar de ce plânge.
— Nu v-am cerut sfatul, mârâi Petronius. Nu, trebuie cumva convinşi, deşi zeii să mă bată dacă ştiu cum să fac asta. Dar hai să începem neîntârziat cu o legiune, iar cealaltă să rămână sub conducerea lui Procullus.
Valerius Flaccus dădu din umeri, dar cu toate astea îndeplini ordinul comandantului său.
în acea zi, Petronius începu a mărşălui în fruntea cohortelor sale, din Ptolemaida până în Tiberiada, fiind tot drumul urmat de norul mohorât al iudeilor cuprinşi de jale. Aceştia, în număr de zeci de mii, împresurau din faţă şi din spate coloanele soldaţilor ce înaintau nepăsători în marş printre iudei erau şi bătrâni, ti¬neri, femei, fete şi băieţi întristaţi şi slăbiţi de post, toţi jelind neîncetat cu vocile răguşite de atâta plânset.
— Pentru numele lui Dumnezeu, auziţi-ne! gemeau aceştia. Feriţi-vă de mânia lui Iahve! Sfânta Sfintelor! Lăcaşul preasfânt al lui Dumnezeu! Vai de noi! Urâciunea pustiirii va să vină asupra noastră, a tuturor!
Şi vaietele răsunau din ce în ce mai tare şi mai insistent în urechile legionarilor, până când şi cei mai duri dintre veterani, care luptaseră în sute de bătălii sânge¬roase, începură a scrâşni din dinţi cuprinşi de o groază plină de superstiţie, chemându-i în ajutor pe toţi zeii Romei.
Petronius primi în acea noapte, în palatul gol al lui Irod Antipa, din Tiberiada, o delegaţie condusă de Aristobulus şi Helcias, fraţii lui Agrippa, care veniseră însoţiţi de mai mulţi membri de seamă ai familiei lui Irod.
— Dar unde e Agrippa, prietenul împăratului? Îi întrebă abrupt guvernatorul, uitându-se cu mare încor¬dare la feţele celor din faţa lui.
— Regele Agrippa a plecat spre Roma de mai bine de o lună de zile şi din nefericire, nu ştia la acea oră de decretul împăratului care, iată, are urmări atât de grave, îi răspunse Aristobulus.
La aceasta, guvernatorul se arătă vizibil uimit, cu o expresie fioroasă, dar greu de pătruns.
— Până acum sigur v-aţi dat seama, cinstită excelen¬ţă, că pentru a linişti poporul e nevoie de măsuri prompte, continuă hotărât Aristobulus. Problema e că nu doar în oraşe a fost oprit lucrul, dar şi câmpurile şi viile au fost părăsite de ţărani, şi vremea semănatului a trecut de mult, deci dacă nu convingem norodul să se întoarcă la îndeletnicirile sale, o să urmeze o foamete înfricoşătoare, birurile nu vor mai putea fi plătite, şi într-un cuvânt întreaga naţiune va fi nimicită!
— Când omul boleşte, începu încruntat Petronius, şi din pricina fierbinţelii cu totul dăunătoare ce arde în vinele sale, ajunge să fie nebun, neştiind ce mai face, mugind şi sfâşiind totul dinaintea sa ca o fiară sălbatică, doftorul cel înţelept îi înţeapă vinele umflate ca sângele atins de boală să se poată scurge; doar aşa se va reface cel bolnav… de vor binevoi, bineînţeles, zeii. Ascultaţi, aşadar, acum la aiurelile bolnavului de afară, ce credeţi? Dacă am să răstignesc degrabă mai mulţi oameni cu greutate din Ierusalim, iar pe alţii am să-i surghiunesc, nu va uita oare Israelul cel bolnav de fleacul acesta cu statuia? Pacea şi bunăstarea vor fi reinstaurate, spre bi¬nele celor mai mulţi, cu costul vieţii a câtorva oameni.
— E o singură cale prin care aţi putea duce la capăt cumplitul decret al împăratului! îi răspunse Helcias, cu vocea tremurând de mâhnire.
— şi care ar fi asta? Întrebă Petronius. Pe credinţa mea, că m-aş bucura mult să aud asta, de vreme ce mi s-a po¬runcit să împlinesc acest lucru chiar şi cu preţul vieţii mele!
— Mergeţi cu legiunile voastre şi treceţi imediat prin ascuţişul săbiei atât pe cel mare, cât şi pe cel mic, în ale cărui vine curge fie şi o picătură de sânge evreiesc, şi apoi veţi putea pune nestingheriţi de nimic statuia Cezarului în Sfânta Sfintelor.
— Dar dacă trec tot poporul prin ascuţişul săbiei, la ce bun să mai pun în templu colosul, când n-a mai rămas nimeni care să-l venereze? Nu, bunul meu Helcias, doftorul nu-şi poate ucide bolnavul pe faţă, dinaintea rudelor sale; iar dacă totuşi alege să-l ucidă, trebuie să facă asta în taină, căci altfel şi-ar primejdui propria lui viaţă. Ascultă-mă din nou! Dacă omul suferă de durere într-unul din mădulare, se obişnuieşte şi e bine ca lipitorile să fie puse pe o altă umflătură sau arsură, pentru ca lovit de noua durere, durerea mai mică să fie dată uitării. Nu cu mult timp în urmă, din câte mi s-a spus, a fost mare tulburare în Ierusalim din pricina unui om numit Hristos, răstignit pentru fărădelegile sale, la or¬dinul procuratorului Pilat din Pont. Să fie stârnită, aşadar, cu pricepere mintea oamenilor împotriva uce¬nicilor acestui om, care cu siguranţă sunt mai dăunători credinţei lor decât o grămadă neînsufleţită din piatră şi metal, oricât de măiastru ar fi aceasta meşteşugită şi oriunde ar fi în cele din urmă aşezată.

— Ucenicii acestui Iisus sunt, cu adevărat, urâţi de orice iudeu care împlineşte Legea şi se supune întru totul acesteia, răspunse gânditor Aristobulus, şi dacă am avea pace, cu siguranţă am lucra la nimicirea lor. Dar ce e o învăţătură greşită sau o schismă în rândul credincioşilor, cu tot răul ce îl aduce ea, faţă de ame¬ninţarea necinstirii lăcaşului celui sfânt în sine? Pentru moment, soluţionarea acestei probleme este amânată7. Ar mai fi, însă, o ieşire din situaţie. Să înfăţişaţi împăratului neîntârziat şi cu mare chibzuinţă acest lucru, arătându-i nu doar că aduce mare pagubă şi su¬ferinţă naţiei iudeilor care sunt, cu adevărat, gata să moară decât să vadă Legea lor călcată în picioare -, dar face şi ca prăpădul, dezastrul şi foametea să cuprindă întreg ţinutul, sipetele Romei având astfel mult de pierdut, căci atunci ne va fi cu neputinţă să mai plătim
7 Vezi Faptele Apostolilor 9, 31.
tributul şi toate celelalte biruri. Dacă îi vorbiţi cu înţelepciunea cuvenită, poate îl faceţi să se răzgândească.
Petronius începu a râde puternic.
— Se pare că nu ştiţi cum e împăratul nostru, Caligula, zise el cu amărăciune. E posibil ca pierderea iminentă a banilor de pe tribut să-l mişte întrucâtva… deşi ca să îndrepte lucrurile ar fi de ajuns să-şi amin¬tească că au mai rămas în viaţă câţiva cetăţeni bogaţi ai Romei. Cât despre suferinţa naţiei iudeilor, o astfel de poveste ar fi numai bună să-l distreze pe zeu în timp ce-şi soarbe paharul cu vin.
Şi spunând asta, îşi băgă tăcut bărbia în piept. Va¬ietul straniu şi nepământesc de afară umplu tăcerea ca o rugăciune chinuită.
— Sunt bătrân de-acum, bombăni el ca pentru sine, povestea vieţii mele aproape că a fost povestită, ce ră¬mâne de pe urma ei abia dacă merită un singur gând… şi totuşi îmi este încă drag să trăiesc…
Oamenii din jur priveau la el de aproape ţinându-şi răsuflarea, gândind că soarta întregului Israil se clătina acum în cumpănă, şi neştiind că decretul Celui Veşnic fusese deja eliberat.
Petronius îşi înălţă ochii săi duri, aţintindu-i asupra feţelor albe dinaintea lui; sculându-se apoi din jilţ, îşi ridică solemn mâna dreaptă cu mult deasupra capului.
— Am să fac ce mi-aţi cerut, spuse el cu o voce pu¬ternică şi hotărâtă, şi dacă o fi să pier, o să pier. Zeii să-mi fie martori!
Şi zicând asta, ieşi din palat, să vorbească oamenilor ce stăteau îmbulziţi până în faţa uşilor.
— Drept este, o, iudeilor, ca eu, Publius Petronius, care din mâna lui Caius Cezar am primit onoruri şi un rang înalt, să caut cu mare grijă ca decretele sale să fie îndeplinite, dar cu toate astea nu pot spune că n-am fost mişcat văzând durerea şi nefericirea pe care v-a adus-o acest decret. De aceea, sunt hotărât să mijlocesc pentru voi cu preţul propriei vieţi şi să-i spun împăratului să vă dea voie să vă împliniţi Legea netulburaţi şi să vă cinstiţi Dumnezeul vostru după obiceiurile voastre. Şi fiindcă mai-marii voştri mi-au spus că Dumnezeul vostru e mare între dumnezei şi foarte puternic, vă cer să-L rugaţi să-mi dea putere să reuşesc în planul pri¬mejdios pe care îl urmez de dragul vostru. Şi acum plecaţi fiecare, vă rog, la îndatoririle voastre, şi începeţi a vă semăna cu mare grijă pământul, căci i-a trecut de mult sorocul, iar eu, iată, mă leg acum să mă pun în slujba voastră, atât cu cinstea, cât şi cu propria mea viaţă.
Nu termină bine de spus Petronius aceste cuvinte, că şi începură a se revărsa din cer, cu mare tunet, şuvoaie puternice de apă, şi iudeii fură pe dată încredinţaţi că Dumnezeu îşi făcuse astfel auzit glasul, curmând seceta groaznică ce durase mai mult de un an de zile. În ochii lor acesta era semnul divin că rugăciunea le fusese auzită şi că Petronius va avea câştig de cauză. Aşa că plecară îndată toţi voioşi, la casele lor, după cum îi şi îndemnase guvernatorul.
Cât despre Petronius, acesta avea acum de îndeplinit o misiune tare grea, şi anume de a-i face cunoscut îm-păratului ce făcuse.
— îmi dau seama, spuse el, că scriind acest răvaş îmi scriu propria sentinţă la moarte, lucru cumplit pentru orice om.
Cu toate astea, înfăţişă neîntârziat lucrurile cât se poate de limpede, spunând că zeci de mii de iudei au stăruit şi l-au implorat întruna, timp de patruzeci de zile. Vorbi apoi, cu precădere, de problema venitului provenit din biruri, adăugând că dacă împăratul nu va împlini cererea poporului, va fi de bună seamă bleste¬mat de toţi aceştia pe vecie.
Acest răvaş îl trimise iute la Roma printr-un centu¬rion pe nume Cornelius.
CAPITOLUL XVII
MEDIATORUL
DE ÎNDATĂ CE AJUNSE LA ROMA CU RĂVAŞUL trimis de Petronius, centurionul Cornelius ceru să fie primit de Irod Agrippa.
„Căci el este iudeu”, îi spusese Petronius „dar şi unul din favoriţii lui Caius Cezar şi poate prin intermediul lui vei putea fi primit de împărat într-un moment mai bun şi mai prielnic. De aceea, ai grijă să-i aduci la cu¬noştinţă tot ce s-a întâmplat şi felul în care am acţionat eu, şi după aceea fă după cum te sfătuieşte el.”
Agrippa între timp aflase deja ce hotărâse împăratul în privinţa Templului din Ierusalim, fiind şi el cuprins de mare părere de rău şi de teamă, căci credea în stră¬fundul sufletului său în puterea şi măreţia lui Iahve, mai ales că se îngrijise din fragedă tinereţe să afle cât mai multe despre toate minunăţiile prin care trecuse popo¬rul iudeu.
„Dacă Iahve îşi întoarce faţa de la poporul lui Israil”, îşi spunea el în sine, „ce folos mai trag eu că am ajuns să fiu rege al iudeilor, căci fără Dumnezeul său, Israel va fi repede nimicit.”
Dorindu-şi măreţie ca rege şi o putere, bogăţie şi domnie la fel de mare ca a bunicului său, Irod ascultă cu luare aminte toate spusele lui Cornelius, şi când acesta termină de vorbit, îi zise:
— Cum se face că tu, roman fiind, nutreşti o atât de mare bunătate faţă de iudei? Căci văd că ai vorbit ca unul ce are şi el teamă de Dumnezeu.
— Cu adevărat, în tot pământul nu e Dumnezeu ca Dumnezeul iudeilor, îi răspunse pe un ton grav Cornelius, căci în vreme ce alţi dumnezei sunt făuriţi din lemn, piatră şi fildeş, fiind văzuţi, atinşi şi purtaţi de către om, Dumnezeul iudeilor e ferit privirilor şi nevă¬zut şi, în acelaşi timp, Singurul ce poate auzi strigătul omului, căutând din înălţime către el.
— Cum de ştii asta? Îl întrebă aţâţat de curiozitate Agrippa. Te-ai închinat şi tu Lui în Templu de alt neam fiind?
— N-am fost niciodată la Templu, îi răspunse cen¬turionul, privind cu atenţie la chipul trufaş al lui Irod, dar m-am rugat Dumnezeului iudeilor în propria mea casă, din Cezareea, căci nu mă mai puteam ruga cu inima cinstită zeilor Romei. I-am miluit, de asemenea, pe cei aflaţi în nevoie, urmând învăţătura iudeilor. Şi n-a trecut mult timp şi mi s-a întâmplat un lucru minunat… Dar vă rog să mă iertaţi, adăugă el cu un glas mai stins. Ce părere aveţi, ar trebui să-i înmânez astăzi scrisoarea împăratului?
Agrippa dădu nerăbdător din mână.
— Trebuie să tratez cu mare grijă această problemă, bunul meu centurion. Nu mai contează dacă mai zăbo¬vim oleacă de timp, de vreme ce poporul iudeu este acum în bună rânduială. Vreau însă neapărat să ştiu ce minune ţi s-a întâmplat în Cesareea.
— Vă voi spune ce a fost, îi răspunse centurionul, şi chiar cu mare bucurie de vreme ce credeţi în acelaşi Dumnezeu.
Agrippa ridică din umeri, schiţând un zâmbet abia vizibil.
— Spune! porunci el scurt.
— Mă rugam, ca de obicei, în casă, continuă Cornelius, şi era cam ceasul al nouălea din zi, când deodată am văzut ivindu-se dinaintea mea un tânăr înveşmântat în straie de un alb năucitor, care vorbindu-mi, mi-a spus pe nume. Când m-am uitat mai bine la el şi mi-am dat seama, după strălucirea ce o răspândea toată fiinţa lui, că cel ce îmi vorbea nu era pământean, m-a cuprins teama. Cu toate astea, am reuşit să-l întreb ce vrea de la mine. Şi mi-a spus atunci: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu. Şi acum, trimite bărbaţi la Iope şi cheamă să vină un oarecare Simon, care se numeşte şi Petru! El este găzduit la un om oarecare Simon, tăbăcar, a cărui casă este lângă mare. Acesta îţi va spune ce să faci.
— Cu adevărat, mare minune! spuse Agrippa, arcuindu-şi buzele într-un soi de zâmbet. N-a fost decât un vis, omule! Pesemne că ai băut prea mult must şi ţi-a tulburat somnul.
— Nu băusem nimic, rege Agrippa. Ascultaţi, însă, ce a urmat! I-am chemat numaidecât pe doi dintre slujitorii casei mele, care sunt oameni buni, şi de ase¬menea pe un soldat cinstit din garda mea şi povestindu-le despre vedenie, i-am trimis în Iope să-l caute pe acest Simon, numit şi Petru.
— Şi l-au găsit pe… acel… tăbăcar, nu? Îl întrerupse apatic Agrippa.
— Au găsit casa tăbăcarului şi pe Simon, numit şi Petru, şi spunându-i acestuia ce le-am poruncit să-i zică, a primit de îndată să-i urmeze în Cesareea. Lucru care l-a şi făcut a doua zi, aducând cu sine şi pe alţi iudei din Iope.
Agrippa îşi ridică mâna în semn de dezaprobare.
— Eu nu sunt iudeu decât pe jumătate, spuse el, şi nici nu-mi pasă de obiceiurile împovărătoare ale rabi¬nilor, dar cu toate astea ştiu prea bine că un iudeu n-ar intra niciodată în casa unui păgân, ca nu cumva să se spurce.
— Aşa este, îi răspunse grav Cornelius. Asta mi-a spus şi mie, rubedeniilor şi prietenilor mei Petru: „Voi ştiţi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat. De aceea, chematfiind să vin, am venitfără împotrivire. După aceea, m-a întrebat de ce-am trimis după el; iar eu i-am spus că toţi pe care îi vede adunaţi la mine în casă au venit să asculte toate cele poruncite lui de Domnul. „Cu adevărat, a zis el, „înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El.” Apoi ne-a vorbit de Iisus din Nazaret, bărbat uns de Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere, Care cât a trăit pe pământ a umblatfăcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul. Şi noi suntem martori pentru toate cele ce a făcut El în ţara iudeilor şi în Ierusalim; pe Acesta L-au omorât, spânzurăndu-L pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi L-a dat să Se arate nu la tot poporul, ci nouă martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi. Şi ne-a poruncit să propovăduim poporului şi să mărturisim că El este Cel rânduit de Dumnezeu să fie judecător al celor vii şi al celor morţi.
Agrippa începu a se mişca neliniştit în scaunul său. Nu era prima dată când auzea de acest Om, pe nume Iisus. Îşi aminti deodată de o poveste stranie ce-i fusese povestită pe când era copil, despre nişte înţelepţi ce veniseră cândva la Ierusalim în căutarea regelui iudeilor. Am văzut, spuneau aceştia, la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi bunicul său, Irod, cel mai mare om din seminţia sa, s-a tulburat puternic la auzul acestor cuvinte şi tot Ierusalimul împreună cu el. De aceea adunându-i pe toţi arhiereii şi cărturarii poporu¬lui, aşa spunea povestea i-a întrebat unde avea să Se nască Hristos. Iar ei i-au zis că e profeţit de proroci că din Betleem va ieşi Conducătorul ce va domni peste Israil. Regele a trimis atunci în taină după acei înţelepţi şi le-a spus să-l caute pe copil în Betleem. Şi dacă îl veţi afla, le-a spus el, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Dar înţelepţii nu s-au mai întors în Ierusalim, şi Irod mâniindu-se foarte, a trimis oameni care i-au ucis pe toţi pruncii din Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos.
Şi îşi mai aminti cum Pilat, guvernatorul care era la conducere când acest Iisus din Nazaret a fost omorât, îi spusese că Acesta declarase sus şi tare dinaintea lui că El este Unsul Domnului. E adevărat că murise, dar ce avea totuşi povestea asta stranie a învierii Lui de făcea pe atât de mulţi iudei să stăruie în credinţa faţă de El? Agrippa se scutură însă, îndreptându-se de spate, şi în ochii săi se ivi lucind o lumină plină de răutate.
— şi unde e acest Galileean… care a mai şi înviat din morţi? Întrebă el. Îl ţin poate ascuns de popor ca să poată porni vreo răscoală în numele Lui? Cu adevărat, dacă asemenea ticăloşi au ajuns să atragă după ei soldaţi credincioşi ai imperiului, e clar că e timpul să cercetăm mai îndeaproape această problemă. Dar ia spune-mi, ce zic aceşti oameni de ameninţarea cu necinstirea Sfintei Sfintelor? Sunt şi ei printre cei care au postit cu pioşenie, asaltându-l cu rugăminţi pe legatul roman, Petronius, timp de patruzeci de zile?
Cornelius şovăi atunci, privind în jos. În ciuda fap¬tului că era însufleţit de încrederea plină de bucurie pe care i-o dădea noua sa credinţă, care îl şi făcea să mărturisească adevărul ori de câte ori se ivea prilejul îi părea acum rău că vorbise despre astfel de lucruri cu acest om.
— Ucenicii lui Hristos, zise el numaidecât, spun că dacă Templul ar fi făcut chiar şi una cu pământul, oa¬menii tot ar putea căuta spre Dumnezeu prin mijlocirea Fiului Său, Iisus, Care S-a pogorât din Cer şi acum stă de-a dreapta lui Dumnezeu.
— Prin urmare, nu le pasă câtuşi de puţin de ceea ce se întâmplă? Întrebă Agrippa pe un ton ascuţit.
— Pacea lui Dumnezeu care e mai presus de orice înţelegere este întru ei şi va rămâne cu ei de-acum şi până în veac, îi răspunse Cornelius pe un ton solemn.
— Ajunge! Să nu mai vorbim de astfel de lucruri! Şi acum ai să faci bine, bunule centurion, să aduci jertfe şi să înalţi rugi către zeii Romei, după piosul obicei al strămoşilor tăi, ca toată această pâclă a ereziei iudaice, care te-a învăluit, să se împrăştie în plină lumină a zilei. Nu se cuvine ca un bărbat ca tine, cu o asemenea putere, să se închine unui răufăcător răstignit! Şi cred că dacă acest lucru ar ajunge la urechile împăratului, compania romană din Cesarea ar ajunge să fie condusă de alt centurion.
Chipul cinstit al lui Cornelius se înroşi pe dată puternic.
— Cum poţi tu, ca iudeu, să mă încredinţezi zeilor care ştii prea bine că sunt mincinoşi?
— Pe Apollo, omule, chiar ai început să mă oboseşti cu făţărnicia asta a ta! Află că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de niciun zeu de pe pământ sau din cer, căci toţi aceştia nu sunt decât norişori ai închipuirii celor proşti şi creduli. Dar ascultă! în ceea ce priveşte această chestiune a iudeilor şi a lui Petroniu, să nu faci nimic timp de şapte zile, şi la sfârşitul acestui răstimp, o să-ţi mai spun eu ce e de făcut!
După ce îl expedie astfel pe trimisul guvernatorului, Agrippa începu pregătirile pentru un mare banchet pe care voia să-l facă în cinstea lui Caius Cezar. Timp de şase zile, slujitorii săi se osteniră cu gătitul a tot felul de preparate din aluat şi din carne. Fură, astfel, aduse fel şi fel de bunătăţi procurate, fireşte, din regiunile renu¬mite pentru astfel de lucruri. Vinuri scumpe, de aseme¬nea, şi o mulţime de cununi de trandafiri şi frunze aromate pentru a înmiresma divanurile ca de fildeş pe care oaspeţii aveau să se întindă, muzică variată, care de care mai dulce auzului şi grupuri întregi de tineri, aduşi să cânte în cor cântece de laudă în cinstea acestui nou Jupiter. Aşadar, Agrippa se îngriji ca toate să fie în bună rânduială, şi în cea de-a şaptea zi, împăratul Romei fu sărbătorit în casa prietenului său. Şi mâncând el şi bând din destul, după cum îi era şi obiceiul, şi cântându-se cântece în cinstea sa, se tolăni mai bine pe pernele din mătase aşezate pe divanul său, privind cu mulţumire de jur împrejurul său.
— Nu e nimeni în toată Roma, spuse el apoi, aţintindu-şi ochii ameţiţi asupra lui Agrippa, dar ce mai… În toată lumea, pe care să-l preţuiesc mai mult decât pe tine, dragul meu Agrippa, şi amintindu-mi de vremea când eu n-aveam putere, şi tu totuşi te ţineai strâns de mine, în ciuda ordinelor boşorogului de Tiberius, sfâşia-l-ar Furiile îndurând chiar, datorită simţămintelor nobile ce le nutreşti pentru mine, ruşinea lanţului şi a închisorii, vreau să-mi revărs asupra ta şi mai mult din bunătate, căci ce-am făcut eu să răscumpăr suferinţa ta, e prea puţin. Prin urmare, îţi spun acum că din ce îmi stă în putinţă, poţi să-mi ceri orice şi dorinţa ţi se va împlini pe dată. Şi jur asta pe marele Jupiter, fratele meu, şi pe toţi zeii mai mici!
Oaspeţii îşi fixară toţi privirea asupra regelui, aşteptându-se ca acesta, nici mai mult, nici mai puţin să adauge alte provincii la regatul său, ori să sporească veniturile ce veneau din partea anumitor cetăţi, dar iată că Agrippa răspunse într-un fel cu totul surprinzător arătându-se, în nobleţea sa, atât umil, cât şi cinstit la chip, fapt ce zgudui puternic toată asistenţa:
— Te-am iubit pe tine, care eşti, între toţi zeii, cel mai binevoitor şi larg la inimă, zise el, pentru ceea ce eşti tu în sine, iar nu de dragul binefacerilor pe care nădăjduiam să le primesc din partea ta. Ai revărsat deja asupră-mi nenumărate daruri, ce sunt mai presus de dorinţa fie şi a celui mai hrăpăreţ dintre oameni. Şi chiar dacă acestea sunt mai prejos faţă de ceea ce îţi stă în putinţă, de vreme ce eşti atotputernic, ştiu prea bine că mărinimia ta întrece cu mult atât vrednicia, cât şi do¬rinţa mea.
Auzind asta, Caius mărturisi că e peste măsură de uimit şi îl îndemnă cu şi mai mare stăruinţă să-i mai facă măcar o cerere, căci nu se poate să-i refuze plăcerea de a-i aduce încă o dată cinstirea cuvenită.
— Nu voiesc nimic pentru mine, divină majestate, îi răspunse Agrippa, ce doresc însă este să-mi faceţi un hatâr care de bună seamă vă va aduce şi mai multă slavă şi care îmi va aduce şi mie cinstea de a nu fi dat niciodată greş în cererile pe care vi le-am făcut. Ceea ce vă cer este de a nu mai pune statuia voastră în templul din Ierusalim.
Această cerere îl făcu, într-adevăr, pe Caius să bată puternic în retragere, dar fiindcă îl îndemnase în văzul tuturor pe Agrippa să-i ceară o favoare şi pentru că se temea că refuzând cererea, s-ar fi putut face de râs în faţa tuturor celor de faţă, spuse sus şi tare că e plăcerea lui să împlinească o asemenea dorinţă, care nu caută câtuşi de puţin la sine. Într-o oră scrise aşadar o scri¬soare lui Petronius, lăudându-l pentru ceea ce făcuse deja şi poruncindu-i să nu mai întreprindă nimic în privinţa statuii gigantice.
„Dacă, astfel, scrise el ai pus deja statuia, las-o acolo, dar dacă încă n-ai pus-o spre închinare, nu te mai necăji în privinţa asta, demobilizează armata şi revino asupra lucrurilor încredinţate ţie de la bun început, căci m-am răzgândit în ceea ce priveşte aşezarea acolo a statuii, şi aceasta am făcut-o, să fie înţeles, ca favor faţă de Agrippa.”
Agrippa trimise a doua zi după centurionul Cornelius, zicându-i să-i returneze scrisoarea cu care venise la Roma lui Petronius, căci, iată, datorită eforturilor sale, problema era acum, fără nicio îndoială, rezolvată. Cornelius, însă, luă scrisoarea trimisă de Petronius şi i-o înmână împăratului, care de îndată ce o citi, fu cu¬prins de o mânie cumplită, ce îl făcea să arate ca o fiară sălbatică prin urmare, uită pe dată de jurământul făcut lui Agrippa şi de răvaşul scris cu puţin timp înainte lui Petronius.
— L-au mituit pe ticălos! răcni el, sfâşiindu-şi ca un îndrăcit veşmintele. Aduceţi-mi pergament ca să-i scriu cât mai degrabă!
„Văzând că preţuieşti mai mult darurile date ţie de către iudei decât ordinele mele scrise el şi că ai ajuns să fii îndeajuns de obraznic încât să slujeşti acestora după bunul lor plac, îţi cer să fii propriul tău jude şi să te gândeşti la ce ai de făcut, de vreme ce nu mai eşti în graţiile mele8 şi, iată, voi face din tine un exemplu atât pentru vremurile noastre, cât şi pentru cele ce vor să vie, ca nimeni să nu mai cuteze să ia hotărâri ce se îm¬potrivesc poruncilor împăratului.”
Scrisoarea de faţă, care de bună seamă era totuna cu o sentinţă la moarte, fu trimisă de împărat către Petronius prin unul din robii săi. Caius porunci apoi să-i fie cât mai repede ridicată o statuie şi în Roma.
— Am să mă duc eu însumi la Ierusalim, zise el, şi o să am chiar eu grijă să aşez statuia în miezul sanctuarului!
O astfel de sugestie nu însemna nici mai mult, nici mai puţin decât ordinul de a-ţi lua singur viaţa, fiindu-ţi astfel îngăduit să scapi de necinstea pe care ar fi adus-o o execuţie publică.
CAPITOLUL XVIII
SFÂRŞITUL PIESEI
CASSIUS CHAEREAS, TRIBUNUL COHORTEI pretoriene, nu era într-o dispoziţie prea bună. Era de ajuns ca robii săi să se uite o singură dată la chipul său lovit de un galben bolnăvicios şi la ochii săi umflaţi şi injectaţi de sânge ca să se încredinţeze de acest lucru. Cu toate astea, aceşti ageri observatori îşi îndeplineau obişnuitele îndatoriri fără a arăta nimic din ploconeala umilă ce se cuvenea într-o astfel de situaţie, ci dimpo¬trivă chiar se hlizeau şi îşi făceau intenţionat din ochi pe la spatele stăpânului lor. După un timp, obrăznicia lor uşor mascată deveni limpede şi pentru Chaereas, care trezindu-se din sumbra sa izolare, porunci tuturor să dispară din faţa lui.
— Nici că îmi pasă de cum se încruntă el şi face tot felul de feţe, zise unul dintre ei, pocnind dispreţuitor din degete în timp ce intrau în pasaj. Nu pot oare răs¬plăti cu blestem pentru blestem? Sau nu sunt zei în Egipt? Lasă-l numai să se atingă de mine fie şi cu un deget…
— Da, lasă-l numai! încuviinţă tovarăşul său cu un râs plin de trufie. În plus de asta, cine o ştie mai bine decât el? şi chiar se teme de noi. Cu un an în urmă am fi tremurat ca nişte câini biciuiţi în faţa lui, dar acum… Ha, ha! N-are încotro şi trebuie să-şi muşte buzele, înfrânându-se de la orice înjurătură, ca nu cumva să-l denunţăm. Împăratul e, cu adevărat, un tată bun pentru toţi cei asupriţi!
— Ascultaţi! şopti altul, băgându-şi capul tuciuriu între cei doi. Nu ne-am săturat oare de distracţia asta, oricât ar fi ea de amuzantă? Eu vreau să scap de tot ce aduce măcar cu lanţul… şi asta chiar astăzi!
— Dar stai şi chibzuieşte mai bine, nu cumva e prea mare în rang? Încercând asta, ne-am putea arde degetele şi am pierde şi îmbucătura pe care putem pune mâna.
— Ieri, Polux, robul lui Claudius, care e rudă a îm¬păratului, şi-a denunţat stăpânul, mârâi egipteanul. Claudius va fi, aşadar, judecat fără întârziere şi pun la bătaie hrana pe o săptămână dacă prinţul nu moare şi robul nu e eliberat!
Ceilalţi rămaseră cu gura deschisă auzind această veste.
— Ce îndrăzneţ e acest Polux! zise unul dintre ei cu pizmă. În cazul în care Claudius moare, bănuiesc că primeşte ceva bani.
210
— Câştigă nu mai puţin de o optime din toată averea acestuia şi libertatea sa, spuse egipteanul cu vădită în-cântare. Proşti am fi să mai stăm şi să ne văietăm de cât de greu e jugul robiei, când am putea fi liberi şi bogaţi!
— Da… Proşti! Nişte proşti afurisiţi suntem dacă mai vorbim de astfel de lucruri, se auzi grăind un bătrân, care nu spusese până atunci nimic. Priviţi la părul meu alb! Tovarăşi, de şaizeci de ani vieţuiesc în robie. Am fost în tinereţe osândit la moarte pentru a fi spart la un banchet un vas de cristal, dar viaţa mi-a fost cruţată la rugămintea fiului stăpânului meu, care ţinea la mine. Apoi, iarăşi, când nobilul meu stăpân a fost găsit mort în patul său, toţi robii ce se aflau sub acoperişul casei sale au fost osândiţi să moară de sabie, căci niciun doftor n-a putut găsi vreun motiv pentru care celui răposat i s-ar fi putut opri deodată suflarea. Toţi cei ce-am slujit la banchetul din acea noapte, am fi putut lămuri ce s-a întâmplat, căci la urma urmelor burduhanul unui nobil nu se deosebeşte cu nimic faţă de pântecele unui rob. Am fost şi atunci cruţat, pentru a doua oară, datorită rugăminţilor băiatului, care deşi
211
ajunsese între timp aproape bărbat, nu lepădase bunătatea sa cea dintâi. Şi, iată, priviţi cu toţii, băiatul acela era Chaereas, stăpânul nostru, care este cu adevărat pentru noi toţi un stăpân bun.
— Arză-te-ar furiile să te ardă, boşorog băgăcios ce eşti! strigă tare la el egipteanul. Ia de aici! Ca de-acum încolo să nu mai uiţi să-ţi ţii gura închisă! zise acesta şi, strângându-şi pumnul, îl pocni pe bătrân în plină figură.
— Hai, omule, lasă-l în pace! E destul de adevărat ce a spus bătrânul Gorpius. Chaereas nu e un stăpân rău şi să nu uităm că nu este atât de bogat ca cei despre care vorbeam adineauri. E sigur, aşadar, să-i denunţi ilus¬trului împărat doar pe cei care au destui galbeni puşi deoparte.
— M-aş mulţumi şi cu o optime din toată averea lui, bombăni altul, aruncându-i o privire întunecată lui Gorpius, care îşi ştergea cu capul plecat sângele de pe faţă. Clopotul, robule! Te-ai prostit de tot?!
— De-acum încolo trebuie să fim cu mare băgare de seamă la tot ce vorbim în prezenţa lui, continuă el, după ce bătrânul se îndepărtă de ei şchiopătând. Stăpânul nostru poate că nu este destul de bogat să fie osândit la moarte, dar dacă ne duce capul cum să facem treaba, îl putem distruge rapid. Iată că vine Cornelius Sabinus. Priviţi, vă rog, la el!
— Pentru un crai ca el, arată destul de mânios şi mohorât. Hai, lămureşte-mă şi pe mine, de vreme ce eşti aşa de filozof… La ce bun să fii aşa gătit şi să te hrăneşti cu atâta grijă, dacă până şi el este nevoit, ca noi care suntem nişte sclavi, să dea uitării tot ce urăşte şi tot ce iubeşte?
— Vreau neapărat să trag cu urechea la uşă, cine ştie ce răutăţi pun la cale…
— Da! Doar dacă vrei să rămâi fără urechi… Mulţumeşte-te cu ce au să-ţi spună ochii.
Dincolo de uşa închisă, Chaereas îşi întâmpină oaspetele cu o privire posacă şi o mormăială de neînţeles.
— Văd că astă dimineaţă nu te simţi prea bine, prietene, observă nou-venitul, privind atent la tribun. Cum mai merge treaba?
— Cum mai merge treaba?! repetă iritat Chaereas. Ştii şi tu prea bine! Zilele se scurg sec una după alta, iar noi suntem pe cale să ne pierdem libertatea. Cu toate astea însă şovăim, facem feţe-feţe şi dăm în bâiguială precum copiii mici temători de a se arunca în apa învi¬orătoare a bazinului.
— împăratul porneşte mâine către Alexandria, spuse Sabinus, aruncându-se pe scaunul din stejar, şi odată ieşit din Roma…
— Pleacă mâine! ţipă Chaereas, sărind în picioare.
Cine a spus asta?
— Nimeni altul decât şambelanul regal Codrus, care e omul nostru. E o hotărâre luată brusc în urma celor întâmplate ieri când era adusă la Templu ofranda.
Chaereas îşi plesni palmele fără să spună nimic şi cu mare fierbinţeală îşi aţinti de îndată ochii adânciţi în orbite asupra celui din faţa sa.
— Animalul s-a întors dinspre altar şi s-a năpustit spre mulţime chiar atunci când sacerdotul îşi ridica pumnalul, continuă Sabinus, şi acesta e după cum ştie toată lumea un semn rău. Cercetând apoi măruntaiele animalului, prezicătorii l-au sfătuit pe împărat să pără¬sească cât mai repede Roma, căci aerul ce se ridică din mlaştină i-ar putea fi fatal în starea lui de sănătate.
Chaereas începu să râdă puternic.
— Ar trebui să ne vină în ajutor ceva mai ascuţit decât vânturile ce bat dinspre mlaştină, ca să putem scăpa lumea de mortul ăsta viu, spuse el cu mare amă¬răciune. Ce suntem noi, bărbaţi sau nişte vite tâmpe de am ajuns să ne mulţumim a-i împlini lui toate poftele, oricât ar fi de groaznice?! Ascultă aici, ca să ştii cât de jos am ajuns, şi apoi poţi să mă scuipi în faţă! Ieri mi-a poruncit să trag pe roată o femeie, ca s-o silesc să măr¬turisească că iubitul ei se face vinovat de trădare. Bărbatul era pe nedrept învinuit de acest lucru, şi eu ştiam asta, dar chiar şi aşa eu, tribunul cohortei pretoriene, m-am coborât până la slujba aceasta de călău de rând. Fie ca zeii să mă ierte, căci ţipetele femeii îmi răsună şi acum în urechi.
Sabinus scrâşni din dinţi.
— şi femeia a mărturisit strâmb?
— Nici vorbă! Cu un curaj de leoaică, s-a împotrivit în ciuda celor mai cumplite chinuri să facă asta. Mi s-a poruncit apoi să o duc în faţa împăratului. A rămas zgâindu-se la trupul ei frumos, care era acum sfâşiat şi răsucit de roată, cum s-ar uita cineva la o prăjitură strivită. „Mare păcat”, a mârâit el, „era o femeie frumoa¬să.” Şi apoi întorcându-se către mine, a început a mă înjura şi a spune: „De ce-ai tras-o pe roată, nătărăule?” „Am făcut-o la porunca voastră, majestatea voastră regală”, i-am răspuns eu. A făcut apoi iar stânga împre¬jur, înjurând din nou. „Ia-o de aici!” mi-a poruncit, „şi dă-i o mie de talanţi… din vistieria ta, ticălosule, căci tu eşti cel ce ai chinuit-o astfel!” Am făcut asta cu mare bucurie, chiar dacă m-a sărăcit aproape cu totul.
— De ce nu l-ai pălit atunci să cadă mort deasupra trupului femeii? Îl întrebă Sabinus, cu ochii în flăcări. Ea e doar una din miile ce-şi ridică strigătele către cer din pricina nedreptăţii acestui monstru!
— De ce nu l-am pălit? repetă cu amărăciune Chaereas. De ce?… De ce? Cine sunt eu, la urma urme¬lor? De ce nu face asta Senatul, pe care l-a batjocorit şi acoperit de necinste? De ce nu fac asta nobilii, ale căror soţii şi fiice le-a siluit el şi ai căror fii tot el i-a ucis? De ce n-o face armata, ale cărei legiuni acesta le-a decimat cu totul? De ce n-o fac zeii cei nemuritori, pe ale căror feţe a scuipat el? Nu! De ce nu se ridică de pe cele şapte coline ale sale însăşi Roma cea eternă, ca să pună mâna pe acest demon şi să-l zvârle în focul nestins al chinu¬rilor nesfârşite?
Cornelius Sabinus se ridică în picioare.
— Chestiunea trebuie chiar acum rezolvată! spuse el pe un ton rece. Tu singur ai luat asupră-ţi această sarcină, dar dacă ai de gând să mai şovăi, îţi jur că astăzi am să dau această lovitură în faţa întregii Rome.
Chaereas îl apucă de braţ.
— Ascultă! îi spuse el răguşit, acest braţ şi nu altul va da lovitura! Fie ca zeii să-mi redea astfel cinstea pierdută!
În amfiteatrul pe care împăratul pusese nu de mult să fie ridicat în grădina ce se întindea în prelungirea palatului său, se adunase cu prilejul celei de-a cincizecea şi cea din urmă zi a jocurilor o mulţime agitată de oameni. Bărbaţi, femei şi copii, provenind din toate stările societăţii, se scurgeau puhoi în grămezi atât de mari, încât oamenii de la intrare, copleşiţi, nu mai pri¬dideau să facă faţă acestui torent.
Caius Cezar, care era deja aşezat la locul său, stătea şi urmărea atent toată scena.
— Pe legea mea! îi spuse el cu o neobişnuită voioşie lui Sabinus, care era în dreapta sa, azi chiar că avem parte de o privelişte minunată. Bărbaţi, femei, nobili, senatori, soldaţi şi robi ce stau toţi laolaltă, fără a ţine seama de rangul şi poziţia celuilalt. Vedeţi de le aruncaţi ăstora fructe din destul!
— Ne-am ocupat deja de asta, după cum e şi obiceiul, îi răspunse Sabinus făcând o plecăciune.
împăratul tremură.
— Mi-e frig, scânci el pe un ton arţăgos, unde mi-e mantia îmblănită?
Privi neliniştit de jur împrejurul lui, la băncile din marmură dispuse în rânduri semicirculare, care acum erau pline ochi de oameni cu veşminte viu colorate, şi apoi către scenă, unde piesa începea deja, la chipurile cuviincioase ale slujitorilor, la mâinile lui palide, pline de pietre preţioase. Senzaţia aceea de rece, de răcoare puternică, fără de suflu, care parcă venea dintr-o pivniţă de-abia deschisă, continua să-l apese. Tremură din nou. Chaereas, tribunul, stătea lângă el, cu faţa albă şi inex¬presivă ca a uneia dintre măştile cioplite în lemn ce spânzurau deasupra lor.
— Bunul meu Chaereas! îi spuse blând împăratul, aplecându-se către el.
Tribunul nu se mişcă deloc. Senatorul Asprenas îl atinse pe umăr.
— împăratul îţi vorbeşte, îi spuse el în şoaptă.
Chaereas îşi ridică privirea şi o fixă asupra stăpânului său. Nu se mişcă câtuşi de puţin de la locul lui şi nu-şi ceru în niciun fel iertare, neaducând nicio lămurire.
— Bunul meu Chaereas, continuă pe un ton suav împăratul, i-ai plătit femeii aceea, Quintilia, cei o mie de talanţi, după cum ţi-am poruncit?
— Banii i-au fost daţi, îi spuse Chaereas cu o voce seacă, cu ochii încă aţintiţi, fără a clipi, asupra feţei regale.
— Ştiu că nici nu era nevoie să mai întreb, bravul meu tribun… al meu e să poruncesc, al tău e să te supui. Află, însă, că am să-ţi dau acum înapoi împătrit suma, ca semn al aprecierii mele pentru deosebita ta slujire.
Chaereas îşi ridică mâna în semn de salut militar, şi faţa i se contractă dureros. Deschise gura voind să vorbească, dar nu ieşi niciun sunet. Se întoarse brusc şi plecă din faţa împăratului.
— Bravul nostru tribun e copleşit de atâta recunoş¬tinţă, zise el sec, cu voce tare.
Dar în sinea sa gândi: „Omul pur şi simplu mă urăşte. E periculos, aşa că trebuie să moară.” Se uită din nou la mâinile sale slăbite şi neputincioase, şi deodată se simţi copleşit de simţământul bolnăvicios al propriei sale neputinţe „Toţi mă urăsc, bombăni el, dar cum să-i ucid eu singur pe toţi? Ei mă urăsc, şi eu… urăsc, şi iar urăsc.”
Ridicând ochii, îşi fixă cu nepăsare privirea asupra scenei. Era reprezentată soarta unei căpetenii pribege de tâlhari, care la un moment dat al dramei urma să fie răstignit. În rolul acestuia juca actorul Apelles, dar acum când sosise scena răstignirii în locul său fusese adus un răufăcător osândit la moarte şi era târât pe cruce, ca toată scena să fie cât mai convingătoare. Acesta era unul din şiretlicurile împăratului şi de obicei de-abia aştepta să savureze cu mare plăcere un asemenea moment. Astăzi, însă, ceva din ţipetele nenorocitului care acum era ţintuit pe cruce, îl iritau peste măsură.
— M-am săturat de toate astea, bombăni el, în timp ce amfiteatrul răsuna de aclamaţii şi aplauze sălbatice.
— Ce-ar fi să mergeţi la baie, alteţa voastră regală, îi sugeră Codrus, care stătea în spatele jilţului său. După aia luaţi prânzul şi vă întoarceţi la teatru odihnit şi cu totul refăcut. După piesă mai urmează şi pantomima, iar apoi cântă corurile.
Minucianus se ridică pe furiş, de parcă ar fi vrut să iasă din cadru.
— Unde te duci, bravul meu senator? Îi spuse împă¬ratul, punându-i mâna pe umăr. Bărbatul îşi reluă locul fără să spună nimic, dar după câteva clipe, vorbind mai întâi cu Sabinus, care era în spatele lui, se strecură fără a mai fi observat.
Cu capul lăsat pe piept, Caius stătea tot pe jilţul său, mişcând necontenit din buze de parcă ar fi vorbit cu sine însuşi.
— Sunteţi istovit peste măsură, prea distinsă majestate, îi spuse Asprenas, aplecându-se respectuos spre el. N-ar fi bine să vă retrageţi puţin, să vă odihniţi şi să luaţi o gustare?
împăratul îşi ridică privirea şi în ochii săi spălăciţi se văzu cum bâzâie un roi întreg de întrebări vagi ca ale unui copil ostenit.
— Da, prietene, spuse el încet, punându-şi mâna pe ochi. Sunt istovit. A fost o zi lungă… tare lungă. Merg să mă odihnesc. –
Şi ridicându-se, ieşi de acolo, cu Asprenas pe urmele lui.
CAPITOLUL XIX INTERREGNUM
PUTERNICA LEOAICĂ, ROMA, FUSESE BICIUITĂ până ce o cuprinse cu totul frica şi înfometată până la supunere, dar acum iată că se ridica, scuturându-şi trupul uriaş. Auzise un ţipăt, un ţipăt tare straniu, ce se ridicase din geamătul stins al unui muribund, ca apoi să se înalţe şi să crească într-un cânt nestăpânit al biru¬inţei pline de veselie şi triumf.
— Cezarul e mort! Roma e liberă!
La auzul acestor strigăte, lumina gălbuie din ochii fiarei înfometate luci ca o văpaie curgătoare cu un răget puternic ca tunetul, sări bucuroasă cu totul ne¬stingherită în noapte, să sfâşie, să rupă în bucăţi şi să devoreze tot ce-i iese în cale.
în palatul imperial luminile se iviră lucind la fiece fereastră. Focuri măreţe izbucniră deodată pe pavajul din marmură al curţilor interioare, luminând în mod sinistru feţele oamenilor ce dăduseră năvală prin porţile
222
deschise. Din când în când puteai vedea pe câte unul zvârlind pe foc bucăţi de mobilă.
— Ia uitaţi, bravii mei tovarăşi! se auzi ţipând un soldat beat, ce ţinea deasupra capului un leagăn sculptat şi poleit cu aur. În leagănul ăsta a dormit copilul Cezarului, iar copilul meu doarme pe un linţoliu amărât!
— La foc cu el! îi răspunseră cu un răget zeci de voci.
— Pruncul o să doarmă cât se poate de bine şi fără leagăn, drăguţul de el, bombăni o bătrână, ce-şi încălzea la foc degetele zbârcite. O, da! O să fie toţi trei cât se poate de bine, zeii fie lăudaţi! I-ai văzut şi tu, fetiţo? zise ea unei femei ce stătea lângă ea, ţinând în braţe un copil plângăcios.
— Nu, îi răspunse iute femeia. Unde sunt copiii? Eu de-abia am sosit, adăugă ea, cuprinsă de agitaţie. E şi soţul meu pe aici, pe undeva… Dacă nu mă uit şi eu, n-o să pună mâna pe nimic vrednic de prădat, căci nu-i stă mintea decât la vin. Şt, şt, copile… cu adevărat, m-am săturat de tine!
— Hei, fato, e tare rău să spui aşa ceva, şi încă de primul tău născut! Ce-ai să mai faci când vei avea pe lângă tine vreo zece plozi, trăgându-te toţi de fustă şi plângând după pâine? Dă-mi mie băiatul, să-l înfăşor în bucata asta de pânză din tunica împăratului. Uită-te cât vrei la ea, fetiţo. Cu mâna mea am luat pânza asta,
223
nici că o să mai vrea altceva, o să-l încălzească cât se poate de bine la noapte. Dar hai, vino cu mine, să-ţi arăt ceva frumos… tare frumos! Ştiu eu unde putem găsi nişte straie alese, numai bune de potrivit cu ochii negri şi obrajii tăi împurpuraţi, fetiţo!
— şi unde sunt minunăţiile astea? Întrebă tânăra. Că mă duc eu îndată acolo. Vreau un şirag de pietre roşii… o oglindă… o tunică purpurie brodată cu aur şi…
— Da, da! Ai să le ai pe toate şi chiar mai mult de-atât. Ştiu eu unde să le caut. Dar mai întâi vino să vezi ceea ce tânjesc de multă vreme ochii mei bătrâni să vază. O, da! O privelişte tare frumoasă!
— Ceilalţi au să prade, însă, tot! scânci fata, privind cu jind prin uşile întredeschise, prin care o împingea grăbit călăuza ei. Uite! Chiar acum au înhăţat rochiile cele mai frumoase… şi voalurile, şi le rup toate bucăţi. Staţi puţin! Vreau şi eu câteva!
— Nu-ţi face griji, frumuseţea mea, căci ştiu eu unde sunt şi mai multe astfel de straie, de o mie de ori mai frumoase! încă puţin, fetiţo, şi ai să vezi ceva ce n-ai să uiţi până când o fi să mori… fie că e aproape sau departe acea zi. Ia uite aici!
— Dă-mi copilul! spuse încet tânăra.
— Bine, ia-l tu, şi ţin eu făclia. Vezi acum? Vino mai aproape, fetiţo! Mormanul ăsta de carne neînsufleţită nu mai poate răni pe nimeni în Roma… Fie zeii lăudaţi!
Femeia cealaltă se trase înapoi văzând ce zăcea fără suflare dinaintea picioarelor sale.
— Uite! şopti ea cutremurată, arătând spre băltoaca ce se prelingea spre ea pe pavajul din marmură. Trebuie să plec de aici! adăugă ea în pripă. Aduce nenoroc copilului!
— Nenoroc! strigă băbăciunea. Nenoroc! Ce proastă eşti! Nici că a mai fost vreodată o zi mai bună pentru acest copil şi o privelişte mai fericită ca asta! în loc de lanţuri şi foamete ne aduce libertate! Vezi? Sunt toţi aici!
Şi spunând asta, ridică deasupra capului făclia. Tânăra se zgâi vrăjită, în linişte, pentru mai mult timp, cu copilul în braţe, gângurind şi întinzându-şi degeţelele către lumină.
— De ce i-au ucis… femeia? zise ea cu un glas stins după ceva timp. Şi copilul? Micuţul cu siguranţă nu le făcuse niciun rău.
— Femeia era soţia lui, iar acesta copilul său. Când hăituieşti prin mlaştină un lup turbat şi dai din întâm¬plare de bârlogul lui, cruţi oare lupoaica şi plodul acesteia? Hai acum să mâncăm şi să bem! Şi apoi ai să te îmbraci în straiele ei regale… căci de-acum ei nu-i mai trebuie decât un linţoliu.
în altă parte a palatului, o ceată de soldaţi cutreiera cu mare larmă coridoarele lungi.
— în noaptea asta, parola e libertatea, aşa că libertate să fie! strigă fruntaşul lor, oprindu-se dinaintea uşii închise. Dar pe Hercule, uşa e închisă! Haideţi, băieţi, să ne ocupăm de asta! Toţi dimpreună cu o singură voinţă!
Uşa căzu iute cu mare bubuit şi prădătorii dădură năvală înăuntru. Opaiţul ce lumina o masă mare din stejar, în mijlocul camerei, pâlpâi puternic vânturată de bătaia de curent stârnită. Unul din soldaţi îl ridică şi făcând pavăză cu palma sa lată, începu a privi cu atenţie de jur împrejurul său, ajutat de lumina ce se înfiripa acum din nou.
— Pergamente groase ca frunzele tomnatice, peniţe, o călimară, înşirui el obiectele văzute, şi mai multe pergamente, un morman de suluri…
— Ptiu! Am intrat în bârlogul unui scrib, răcni alt soldat, slobozind o înjurătură. Nu-i nimic aici, hai să mergem!
— Stai puţin, ce-i asta? zise altul, care până atunci cercetase de unul singur încăperea. Ţine-mi torţa! adăugă el nerăbdător.
— Văd o pereche de picioare! zise cel cu torţa, pri¬vind necruţător la draperia stacojie de sub care ieşeau mădularele aduse în discuţie. Scribul nostru s-a dus aşa grăbit la culcare încât a uitat să-şi ia şi picioarele cu el.
La această vorbă de duh, soldaţii izbucniră într-un hohot puternic de râs, şi perechea de picioare începu a tremura.
— Cred că are apă la picioare, zise unul dintre ei. Ce zici, bunul meu Petrus, căci tu eşti un fel de doftor, ar trebui să-i luăm ceva sânge?
La spusele acestea, picioarele fură cuprinse de un tremur puternic şi dindărătul draperiei se auzi un geamăt sufocat.
— Dă-mi sabia ta, prietene, că e mai ascuţită decât a mea, îi răspunse cel numit Petrus, făcând din ochi. Am să-ţi urmez sfatul şi am să-i fac o gaură scribului, să vedem dacă nu cumva i s-au umflat venele de la prea multă cerneală.
Draperia fu atunci trasă puternic într-o parte şi pe duşumea se rostogoli în faţa lor o făptură ciudată, cu chipul răvăşit.
— Milă! Aveţi milă! strigă omul, prinzându-se înne¬bunit de genunchii soldaţilor. N-am făcut niciun rău… niciun rău… vă jur! Nu mă ucideţi! Pentru iubirea zeilor, cruţaţi-mă! Lăsaţi-mă în viaţă!
— Faci deja prea multă gălăgie, prietene scrib, îi spuse rece unul din soldaţi. Hai că te fac acum scrib al majestăţii sale, Caius Cezar! şi cu asta îşi scoase sabia.
— Nu aşa de repede, tovarăşe, îi zise soldatul ce ţinea opaiţul, privind gânditor la omul aflat la picioarele lui, care încă revărsa asupra lor un şuvoi întreg de rugăciuni fierbinţi, amestecate cu hohote puternice de plâns ca de şcolar pedepsit.
— Dar de ce, bunul meu Gratus? Ne pierdem vremea, spuse celălalt, fluturând cu nerăbdare sabia.
Văzând asta, nenorocitul ce se târa pe jos, începu din nou a plânge:
— De ce să mă omori, preabunule soldat? Vă jur că nu fac rău nimănui! Vreau doar să trăiesc… să trăiesc… asta e tot ce vreau! Nu mă omorâţi, vă rog!
— Ascultaţi aici, tovarăşi, zise Gratus cu un aer foarte grav. Viaţa acestui om face cât o mie de talanţi pentru fiecare dintre noi. Şi poate chiar mai mult de-atât dacă ştim să ne jucăm cartea. Acesta e Germanicus.
— Germanicus! strigară ceilalţi. Şi cine e ăsta?
— Claudius Cezar Germanicus, unchiul fostului împărat, şi prin urmare cea mai apropiată rudă a aces¬tuia şi urmaşul legitim la tron.
— Să scăpăm atunci de el! Ne ajunge, nu mai vrem niciun împărat!
— Fiţi cu luare aminte, tovarăşi! Un împărat e ori¬când la fel de bun ca şi un consul. La ce bun să luptăm şi să murim de foame sub comanda vreunui Chaereas sau Lepidus sau a altuia ca aceştia? Toţi nu sunt decât nişte ticăloşi şi nişte hapsâni. Hai să-l facem pe acest Claudius împărat, şi el o să ne facă pe toţi împăraţi! Ce zici, Claudius, dacă îţi cruţăm viaţa şi te facem împărat, juri că n-ai să uiţi de noi?
Claudius, însă, nu mai înţelegea nimic, căci groaza acestei nopţi îi răpise pentru moment şi puţina minte pe care o avea. Nu mai putea decât să geamă şi să scâncească, şi fiind tot palid la faţă, şiroind de lacrimi şi tină, semăna în mod ridicol cu un copil bolnav de colici.
— Dar omul e neghiob de tot! spuse Petrus plin de dispreţ. Nici n-ar putea fi împărat.
— Mai bine prost decât nebun, răspunse pe un ton stăpânit Gratus. Şi cu cât mai prost cu atât mai bine! Hai acum să-l ducem în tabără!
într-unul din foişoarele casei sale, Irod Agrippa stătea mâhnit, privind la zidul alb din faţa jilţului său. Viziunea trebuie să fi fost una tare nefericită, căci îşi mişca buzele mânios, şi din când în când lovea puternic cu pumnul în braţul din lemn al jilţului său. „Tare prost am fost”, bombăni el, ridicându-se şi începând a merge neliniştit prin cameră, „orbit de simţământul meu mărunt de ranchiună, l-am lăsat să cadă pradă acestei blestemate conjuraţii, care aşa cum i-a adus lui moartea, îmi va aduce şi mie ruina.”
— A, Cypros, ce doreşti?
— Aş vrea să ştiu şi eu ce s-a întâmplat, domnul meu. Vin de-afară zvonuri care de care mai înspăimântătoare.
— Nu pot fi, însă, mai înspăimântătoare decât cruda realitate, zise trist Agrippa. Împăratul a murit, şi odată cu el şi Cesonia şi copilul.
— O, Doamne din ceruri! exclamă Cypros cu vocea gâtuită de emoţie. De ce şi împărăteasa şi copilul?
— Am vrut să-i ascund de îndată trupul, ca să pre¬tind că încă mai trăieşte, şi în felul acesta am fi putut menţine ordinea, ucigaşii ar fi fost prinşi, iar problema succesiunii ar fi fost rezolvată cum se cuvine; şi asta i-am şi zis împărătesei că trebuie făcut, dar ea înnebu¬nise, era cu totul îngrozită… o femeie slabă în toată splendoarea ei. „Trebuie să mă duc la el!”, a ţipat ea atunci, şi zicând asta, a luat copilul din braţele doicii, aruncându-se cu mare vaiet peste trupul neînsufleţit. Şi ivindu-se deodată Lupus împreună cu alţi blestemaţi de conspiratori, aceasta s-a năpustit asupra lor, che¬mând cerul să-i răzbune iubitul domn şi să-i trăsnească neîntârziat pe ucigaşi. Şi cum nu era decât o singură cale iute de-a curma ţipetele, nenorociţii au trecut în¬dată la fapte. Cât despre copil… era copilul lui Caius.
— Şi ce-o să se întâmple acum?
— Trebuie neapărat să mă întrebi asta, femeie! Suntem distruşi… nici mai mult, nici mai puţin! Ca prieten al lui Caius Cezar, voi fi însemnat ca duşman al Romei de aceşti aşa-zişi patrioţi. „Roma e liberă! Roma e liberă! urlă mulţimea şi chiar acum pradă palatul. Senatul a fost convocat pentru a lua o hotărâre în pri¬vinţa acestei situaţii. Ucigaşii se heretisesc9 de zor între ei. Eu unul nu mai trag nicio nădejde!
— Ascultă! exclamă deodată Cypros, ce înseamnă strigătele astea?
Agrippa se repezi îndată la fereastră şi îşi scoase capul în întuneric.
ceva s-a întâmplat! spuse el după câteva clipe. Trebuie să văd ce-o fi!
Şi, cu adevărat, ceva se întâmplase, căci strigătele soldaţilor din tabăra pretoriană se auzeau acum până în foişorul lor. Scandau toţi într-o voce: „Claudius Cezar, împăratul Romei!”
9 Hiretesi (var. Heretesi) a saluta, a felicita.
231
CAPITOLUL XX
CLAUDIUS CEZAR
CONSPIRATORII ÎL CHEMASERĂ LA EI PE IROD Agrippa ca să-i ceară părerea cu privire la toată această neorânduială.
— E un om periculos, spuse Minucianus, am face bine să-i intrăm şi noi în graţii. Agrippa le ceru pe un ton grav să-l pună la curent cu tot ce se întâmplase, spunându-le că el nu ştia nimic de toate cele întâmplate.
— Caius Cezar era, cu adevărat, prietenul meu, spuse aceasta cu cuvenită seriozitate, şi am avut parte de o grămadă de binefaceri din partea sa, căci aşa a ştiut el să-mi răsplătească faptul că am suferit pe ne¬drept, din porunca lui Tiberius; dar să nu credeţi nicio clipă că nu vedeam ce fel de caracter avea. Curmându-i viaţa, aţi acţionat ca nişte oameni mânaţi de un patri¬otism nobil, şi de bună seamă că veţi fi răsplătiţi pentru asta.

Oprindu-se din vorbit, privi cu un aer afectat de jur împrejurul lui.
— Acum, cu privire la pretenţiile lui Claudius. Acesta nu poate face rău nimănui. Este un om bun şi e nepotrivit pentru a ţine hăţurile guvernării, căci e slab de minte şi lipsit de ţel. Trebuie cât mai repede convins să se retragă din tabăra pretorienilor!
— Va fi silit să se retragă! spuse Chaereas cu înflăcă¬rare. Noi ştim prea bine ce-avem de făcut: o parte din armată e de partea noastră şi am putea slobozi şi robii, ca să-i facem să slujească interesului nostru.
— E adevărat, înţelepte tribune, îi răspunse respectu¬os Agrippa. Dar să pui o hoardă de oameni de-abia eli¬beraţi, care nu sunt deprinşi cu războiul, să lupte cu le¬giunile atât de bine orânduite ale Romei, ar fi fără îndoială o mare problemă. Dacă ar putea fi convins Claudius să renunţe în mod paşnic la pretenţiile sale, am putea îm¬piedica toate grozăviile unui război civil şi ar avea de câştigat astfel atât ţara, cât şi conducătorii acesteia.
— înţelept aţi grăit, spuse un senator, pe nume Brocchus, dar nu e uşor să-l convingem, căci deja a prins gust de putere.
— Mă ofer eu să fiu trimisul vostru! strigă cu îndrăz¬neală Agrippa. Şi dacă acesta nu va asculta de vocea dreptăţii şi a raţiunii, o să trecem la planul acţionării în forţă.
Toţi primiră imediat sugestia sa şi fură, astfel, aleşi trei ambasadori unul dintre ei Agrippa pentru a trata cu Claudius Cezar, aşa-zisul împărat al Romei. Claudius Cezar, care fusese pentru jumătate de secol nefericitul cal de bătaie al rudei sale regale, ajunsese în sfârşit stăpânul lumii civilizate.
— Claudius e aproape un imbecil, nu poate fi împă¬rat! spusese Tiberius cu dispreţ, trecând fără alt comen¬tariu peste pretenţiile sale la succesiune.
— Claudius e o monstruozitate pe care natura a început-o, dar n-a mai dus-o la sfârşit, obişnuia să spună mama sa, Antonia, cu un rânjet plin de dispreţ.
— Claudius e cel mai nostim de la curte, observa Caius, căci dacă e treaz, e istoric, dacă e beat devine saltimbanc, dar mereu, fie că e beat sau treaz, rămâne acelaşi prost.
După ce-şi revenise, în cele din urmă, din teama iraţională de a fi ucis, acesta primise vestea norocului său cu bucurie solemnă şi părea a pierde cu totul din vedere că senatul era aproape în întregime împotriva lui, că oraşul era sfâşiat în facţiuni antagoniste, că până şi armata căreia îi datora poziţia sa precară era împărţită în privinţa succesiunii sale la tron.
— Trebuie să-mi daţi un tron, spunea el serios, căci altfel cum pot fi împărat? Şi, de asemenea, haine pur¬purii şi bijuterii. Nu mai am de gând să rămân aici în tabără. Caius a murit, eu sunt prin urmare împărat. De ce să nu mă întorc atunci grabnic la palat? Şi, în plus, trebuie să mă îngrijesc de pergamentele mele.
— Nu este cu putinţă, majestate, să vă întoarceţi la palat, până nu e aranjat totul, ca să puteţi fi primit cum se cuvine, îi spuse Codrus. Personajul acesta dibaci îi urmărise pe soldaţi de la palat până în tabără în acea memorabilă noapte în care îl descoperiseră pe Claudius, şi ştiind prea bine felul de a fi al noului monarh, nu pierduse deloc timpul şi se instaurase acolo, ca prim sfetnic al acestuia. Se spune, continuă el, coborând vocea, că spiritul celui ucis încă mai bântuie palatul şi că ţipetele copilului se aud noaptea din coridorul în care a murit.
Claudius se făcu tot galben la faţă.
— Pe zeii cei nemuritori! Asta înseamnă că nu mă mai întorc acolo niciodată! şi ce mă fac atunci? se smiorcăi el iritat. Căci ăsta nu e loc demn de un împărat!
— Sunt multe palate în Roma, divină majestate, în¬cepu a spune pe un ton liniştitor Codrus, dar Claudius îi curmă vorba dând puternic din mână.
— Nu-mi spune divin, îi şopti, căci exact asta l-a ucis pe el. Zeii erau mânioşi. Eu, dimpotrivă, nu sunt decât un om… un om slab, adăugă el cu o voce sonoră, ca şi cum ar fi vrut să îmbuneze vreo divinitate geloasă care l-ar fi ascultat. Dar, cu toate astea, sunt şi împărat al Romei, şi spunând asta, răsuflă lung a mulţumire şi privi în jurul său cu plăcere. De ce nu trimite Senatul pe ci¬neva să le dau ordine? Întrebă el după câteva clipe.
— După toate cele întâmplate în ultima vreme, Senatul a fost cuprins de o mare confuzie, începu a-i spune Codrus, dar văzând că Agrippa tocmai fusese primit la împărat, se făcu deodată negru la faţă.
— Vă salut, stăpâne al lumii! îi spuse evreul, plecându-şi genunchii cu graţie şi sărutând mâna flască şi plinuţă ce stătea deja întinsă. Am lucruri importante pentru urechile voastre regale. De aceea, aş vrea să-mi acordaţi câteva clipe să vorbesc doar cu majestatea voastră.
Claudius privi timid la chipul încruntat al celui de lângă el, dar nu spuse nimic.
— Pleacă de aici, robule, spuse Agrippa cu un gest semeţ de îndepărtare. N-am timp de pierdut!
Codrus începu a râde batjocoritor şi se întoarse încet cu spatele la cei doi, părăsind cortul.
— Câine neruşinat! spuse Agrippa. De ce îngăduiţi omul acesta în prezenţa voastră?
— E un pungaş cât se poate de folositor… şi isteţ pe deasupra, spuse Claudius. E priceput şi la aruncatul zarurilor, de când am venit aici am pierdut nu doar o dată jucând cu el. Ce să-i faci, trebuie să-ţi omori cumva timpul, nu?
— Majestatea voastră ar face mai bine să petreacă aceste ceasuri gândind la cât de gravă este situaţia ac¬tuală, zise Agrippa încruntându-se. Dacă acum ar în¬cepe un război…
— Război! exclamă Claudius sărind de pe scaun. Nu, prietene, nu va fi niciun război… nu va mai fi moarte de om, nici nu vreau să aud de aşa ceva!
Chipul său de om bun la suflet şi puţintel la minte se făcuse cam galben; aplecându-se, îl apucă pe Agrippa de mânecă.
— Uite ce-i, prietene, îi şopti el, urăsc sângele! îl urăsc, mă auzi? Nu vreau să am parte de aşa ceva. Va fi pace şi poporul va primi mulţi bani. Gata, am hotărât! Doar eu sunt împăratul, nu-i aşa? spuse el cu un glas stins, întorcându-se iarăşi către Agrippa. Sau poate soldaţii de afară îşi bat joc de mine?
— Sigur că sunteţi împărat, spuse Agrippa cu nerăb¬dare, dar aveţi grijă ca nu cumva să fiţi dat jos. Vă spun deschis că Senatul e cu totul împotriva voastră şi că unii dintre legionari sunt de partea lor. Vor elibera robii, îi vor înarma şi vor forma astfel o armată mare cu ajutorul căreia vor dobândi cu forţa tot ce doresc. Asta dacă nu vă predaţi în mod paşnic.
— Mă predau! Mă predau! strigă Claudius, dându-şi ochii peste cap cu mare groază. Spune-le asta numai¬decât, bunul meu Agrippa. Ce vor de la mine?
— Nu vor decât să renunţaţi cu totul la tron, spuse Agrippa, scrutând cu atenţie chipul celui din faţa sa. Cer să încetaţi a mai fi împărat şi să redeveniţi Claudius Germanicus, cetăţean al Romei.
Claudius privi pentru câteva clipe în gol, bărbia îi tremură, ochii i se umplură de lacrimi şi începu pe dată să plângă cu sughiţuri.
— Nu vreau să încetez a fi împărat! se smiorcăi el. Nu vreau! De ce să fac asta, bunul meu Agrippa, când nici măcar nu m-am aşezat încă pe tron. Ei mi-au spus că ar trebui să fiu împărat, zise el arătând cu un gest molatic spre garda ce putea fi văzută mergând încet înainte şi înapoi, la intrarea în cort. Ei mi-au făgăduit asta!
Agrippa zâmbi înnegurat.
— Ascultă! spuse el sec. Nu e timp acum de lacrimi femeieşti. Ai spus bine ce-ai spus! Armata imperială şi atotputernică a vrut ca tu să fii împărat şi împărat vei fi, în ciuda ameninţărilor goale ale Senatului, dar asta doar dacă vei asculta, luând aminte la ce am acum a-ţi spune!
— Ascult, zise Claudius, ştergându-şi ochii umezi cu palma mâinilor sale durdulii. Ce trebuie să fac?
— în scurt timp va veni aici, la tine, o delegaţie din partea Senatului, din care fac şi eu parte, spuse Agrippa, vorbindu-i încet şi clar ca unui copil. Îţi vor cere să
238
renunţi în mod deschis la toate pretenţiile tale la tron, să părăseşti de îndată tabăra pretorienilor şi să te dai singur în mâinile lor în semn de ascultare cuvenită oricărui simplu cetăţean al Romei; iar ei, în schimb, îţi vor făgădui că vei avea parte de ocrotirea lor, de sprijin şi de ajutorul trebuincios traiului. Nu uita, însă, că mâinile ce ţi le întind aceştia ca să te ocrotească, chipu¬rile, încă mai şiroiesc de sângele celui de-un neam cu tine.
— Nu mă voi preda! zise hotărât Claudius.
— Cu cât curaj ai vorbit! strigă Agrippa, accentuând aceste măgulitoare cuvinte. Ai, cu adevărat, spiritul unui împărat războinic din vremurile de altădată. N-ai să te predai şi de ce n-ai să te predai? Parcă ce poate face Senatul, sfâşiat fiind într-o mie de facţiuni şi ameninţat cu distrugerea completă, şi pe deasupra susţinut doar de o mică parte a armatei? N-au decât să elibereze robii, şi ce dacă? Poate oare o mulţime de trupe necioplite şi neorânduite să dea piept cu legiunile atât de bine orga¬nizate ale Imperiului?
Claudius începu a râde zgomotos.
— Nici nu cred că o să încerce aşa ceva, zise el dându-se mare. O să le dau soldaţilor mulţi bani; le plac banii. O să dau fiecăruia câte… cinci mii de drahme, ce zici?
Agrippa ridică din sprâncene a mirare.
239
— E o sumă uluitoare, zise el, dar dacă aşa îi câştigi de partea ta, dă-le banii ăştia. Nu jucăm acum un oare¬care joc.
Claudius înţelegea perfect acest fel de a vorbi, căci era jucător împătimit. Dădu din capul lui mare în semn de încuviinţare şi îşi plesni degetele râzând cu voioşie.
— Ha! Ha! Eşti un om tare plăcut, Agrippa… un om priceput. Dacă o să câştigăm acest joc, eu cu tine, îţi jur că n-o să ai nimic de pierdut. Caius ţi-a dat un regat, eu pot să ţi-l fac şi mai mare.
Agrippa trase adânc aer în piept, ochii i se umplură de strălucire. „Omul ăsta”, gândi el în sinea lui, „nu e aşa de prost cum pare.” Şi apoi spuse cu voce tare:
— Majestatea voastră e mai mult decât generoasă. Credeţi-mă, însă, că nu-mi îngădui interese egoiste în această privinţă, căci problema aceasta este pentru întreaga lume. Trebuie să vă las acum, dar să nu şovăiţi să răspundeţi Senatului cum se cuvine unui stăpân al lumii, şi veţi vedea că zeii vă vor aduce bunăstare.
— Nu mă lăsa, bunul meu Agrippa, îl rugă fierbinte Claudius! Zi-mi mai întâi ce trebuie să le spun, ca nu cumva să fac vreo mişcare greşită în timpul jocului.
O oră mai târziu delegaţia ce venea din partea Senatului era primită dinaintea împăratului cu toată pompa şi fastul pe care le permiteau condiţiile de faţă. Ambasadorii avansară cum se cuvine cererile Senatului, dar apoi se loviră de un refuz formulat în termeni atât de demni şi fără de compromis că fură toţi cuprinşi de uimire. Claudius manifesta, spre surprinderea lor, o bună cunoaştere a stării de scindare a Senatului, cunoaştere la care se adăuga şi o înţelegere clară şi pătrunzătoare a avantajelor conferite de poziţia sa, fapt care le făcea misiunea anevoioasă.
Uimirea şi zăpăceala de care erau cuprinşi putea fi văzută bine pe faţa lor, şi Claudius văzând asta, le făcu o urare de voie bună.
— Nu vă temeţi, cetăţeni ai Romei, zise el pe un ton maiestuos, gândind că veţi vedea din nou sângele, dar şi tirania ce v-a apăsat până acum. Deşi Senatul se face vinovat de rebeliune, îl vom ierta de bunăvoie, căci e firesc să şovăie văzând acum alt împărat pe tronul Romei. Sub Claudius Cezar însă, oamenii vor avea parte de o stăpânire dreaptă şi vă jur asta pe tot ceea ce am mai sfânt! Eu voi conduce doar cu numele, căci autori¬tatea va fi a Senatului şi a poporului.
Ochii vorbitorului se opriră apoi pentru o clipă asupra lui Agrippa şi pe buzele sale înflori un uşor zâmbet triumfător.
— îi vom transmite Senatului mesajul tău, Claudius, îi spuse Irod cu uimire bine disimulată, şi delegaţia se retrase apoi din faţa acestuia.
După numai douăzeci şi patru de ore, Claudius era purtat cu triumf din tabără la palatul imperial, şi cealaltă parte a armatei veni, de asemenea, la el cu aclamaţii şi multă bucurie, iar Senatul rămas fără niciun mijloc de apărare se plecă mâhnit în faţa inevitabilului.
— în locul unui nebun avem acum ca împărat un prost, zise Chaereas cu amărăciune.
— Ascultaţi-mă! strigă cu înflăcărare Sabinus. Decât să mai văd un alt Cezar stăpân al Romei, mai bine mă omor în faţa lui.
— Ferice de Asprenas care a căzut răpus de gărzile imperiale chiar în clipa în care libertatea părea a fi a noastră, spuse Lupus scoţând un geamăt.
Claudius se aşezase, între timp, pe tronul Cezarilor, foarte mulţumit de sine şi de toată lumea.
— E bine să fii împărat, îi zise el lui Codrus care, datorită realizărilor sale evidente, era deja de nelipsit la toate plăcerile regale, dar deja mă oboseşte nesfârşitul ceremonial. Hai, ce zici de un joc liniştit cu zarurile? Şi zi-le să aducă şi nişte vin!
— Cu toată plăcerea, stăpâne regal, dar mai e ceva ce nu trebuie pierdut din vedere. Ucigaşii lui Caius Cezar încă mai trăiesc.
Chipul rubicond al împăratului se îngălbeni pe dată.
— N-au ce să-mi facă mie, zise el cu o voce plângăcioasă. De ce trebuie să pomeneşti aşa ceva? Nu vreau decât să uit de lucrurile astea!
— Dar ei nu uită, milostive stăpâne, cei ce au săvârşit fărădelegea, îi spuse Codrus sumbru. Cât timp aceştia încă suflă, năluca răposatei voastre rude va mai striga să fie răzbunată! Cât timp aceştia mai trăiesc, mâinile lor înroşite de sânge vor ţine sabia asupra capului vostru.
Claudius slobozi atunci un ţipăt înăbuşit şi privi fără să vrea în sus.
— Şi ce să fac? strigă el tare tulburat.
— Ceea ce dictează dreptatea, spuse Codrus, luându-şi un aer integru de patriot revoltat. Ceea ce impune pacea şi siguranţa statului.
Claudius scoase un geamăt.
— Ce trebuie să fac? repetă el neajutorat.
— Daţi ordin gărzilor să fie toţi capturaţi. Cât despre pământurile şi banii lor, daţi-le celor care vă sunt cu adevărat prieteni.
— Ale voastre vor fi! strigă Claudius, încântat nevoie mare de această idee. Vouă vă vor reveni… ţie, lui Polybius şi lui Narcissus. Îngrijiţi-vă, însă, voi de acest lucru, căci eu nu vreau să ştiu de sânge! zise el cutremurându-se puternic doar rostind cuvântul, ca apoi să cadă iarăşi într-o tăcere mohorâtă.
— Milostive împărate, îi strigă Codrus plecându-se dinaintea picioarelor regale. Ştiu că sunt nevrednic de bunăvoinţa voastră, dar fiindcă sunteţi aşa generos, aş vrea să vă mai cer ceva.
— Ce anume? Întrebă Claudius ridicându-se în picioare.
— Lăsaţi-mă, rogu-vă, să-mi schimb numele ce îl port, căci în mintea mea acesta e legat doar de robie şi umilinţă. Îngăduiţi-mi să mă numesc de-acum Felix, cel fericit, de vreme ce aţi revărsat asupra mea toate bucu¬riile vieţii!
— Ce gând frumos, pe toţi zeii cei nemuritori! strigă Claudius, care îşi recâştigase între timp buna dispoziţie. Felix vei fi de-acum încolo! Felix Claudius, căci vei purta şi numele meu ca semn al bunăvoinţei pe care o am eu pentru tine. Şi acum ce zici de un barbut, bunul meu Felix? Ca să uităm toate grijile astea ce ne aduc atâta mâhnire!
Aşa se făcu că la scurtă vreme Chaereas şi Lupus, împreună cu mulţi alţi nobili romani ce complotaseră la uciderea lui Caius, fură condamnaţi la moarte prin decapitare.
— Te rog, bunule călău, să-mi mai împlineşti o ulti¬mă dorinţă, spuse Chaereas când fu adus acolo. Ucide-mă cu sabia cu care l-am ucis şi eu pe Cezar, căci dacă, iată, n-a reuşit să elibereze ţara, măcar va slobozi un muritor nefericit din chinurile acestei crunte vieţi.
Şi, iată, aşa se porni acesta în eterna călătorie.
— Au murit pentru Roma! murmură mulţimea ce privea la acestea, aruncând în foc oblaţii şi cerând spiritelor celor răposaţi să aibă milă şi să ierte Roma pentru nerecunoştinţa sa.
Iar Cornelius Sabinus, care fusese trecut cumva cu vederea, scăpând cu viaţa şi averea neatinsă, se ţinu de cuvântul dat, căci arătându-se deodată în faţa împăra¬tului, strigă cu voce tare „că el nu mai poate trăi după ce tovarăşii lui au fost ucişi”, şi cu aceste cuvinte pe buze, se lăsă să cadă pe sabia sa, dându-şi duhul chiar la pi¬cioarele tronului pe care îl urâse atât de mult.
La puţină vreme după toate aceste evenimente, Claudius Cezar semnă o proclamaţie prin care era fă¬cută publică moartea lui Caius şi venirea sa la tronul imperial, proclamaţie ce fu trimisă în toate părţile stă¬pânirii romane prin soli aleşi, foarte iuţi. În acest fel, proclamaţia ajunse în Ierusalim cu douăzeci şi opt de zile înaintea scrisorii lui Caius către Petronius, în care acesta îi poruncea să-şi ia viaţa mesaj care mai târziu s-a descoperit că fusese întârziat de mai multe furtuni şi naufragii.
— Cu adevărat, mare e Dumnezeul iudeilor! zise sus şi tare Petronius, înţelegând toate cele întâmplate. Nu mai e dumnezeu ca El între neamuri!
Istorisirea continuă în volumul LIDIA.
Prefaţă 5
Capitolul I Vedenia de pe acoperiş 10
Capitolul II în casa lui Iuda 21
Capitolul III Prezicătorul 31
Capitolul IV Trei prinţi şi un rob 39
Capitolul V în pustia Sinaiului 50
Capitolul VI Zăvorâtul din Capri 61
Capitolul VII Trandafirul din Liban 75
Capitolul VIII O vizită interzisă 84
Capitolul IX în templul lui Baal 96
Capitolul X Doftorul şi împăratul 105
Capitolul XI Stăpânul lumii 117
Capitolul XII Alesul şi blestematul 126
Capitolul XIII Saul în Ierusalim 142
Capitolul XIV Irodiada 157
Capitolul XV Zeul Caius 167
Capitolul XVI Colosul din Sidon 184
Capitolul XVII Mediatorul 198
Capitolul XVIII Sfârşitul piesei 210
Capitolul XIX Interregnum 222
Capitolul XX Claudius Cezar 232
Pentru a înţelege pe deplin viaţa şi toate încercările marelui Apostol, trebuie să cercetăm, măcar în parte, desfrâul fără de leac al celor sus-puşi şi să privim pentru o clipă la hăul groaznic în care voiau, la acea vreme, reli¬giile decadente să azvârle omenirea. De aceea, am căutat să descriu cât mai bine lumea aceasta fără de Hristos, pentru a vedea cu toţii cum arăta lumea „la plinirea vremii”, dar şi cum a primit tămăduirea prin leacul cel dumnezeiesc. (…)
Privind omul lui Dumnezeu în toată complexitatea personalităţii sale, vom citi fără îndoială Epistolele cu alţi ochi, văzând cum din acestea se scurge îmbelşugat şuvoiul de dragoste al unei inimi nespus de iubitoare ce bate deopotrivă dumnezeieşte pentru toată omenirea, şi citindu-le astfel, se va trezi în noi dorul de a ne putea număra printre toţi sfinţii şi fraţii credincioşi cărora le scrie el.
Florence Morse Kingsley