SERGHEI NILUS
Fericiţii nebuni pentru Hristos Părintele Teofilact Avdeev şi Serafim ieroschimonahul
SERGHEINILUS
Fericiţii nebuni pentru Hristos Părintele Teofilact Avdeev şi Serafim ieroschimonahul
ediţia a doua
În româneşte de Boris Buzilă
EDITURA SOPHIA EDITURA SILUANA Bucureşti
Redactor: Elena Marinescu Coperta: Mona Velciov
Traducerea s-a făcut după originalul în limba rusă: Serghei Nilus, Zviozdi Pustîni, O teii Dom, Moscova, 2001.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SERGHEI NILUS
Fericiţii nebuni pentru Hristos Teofilact Avdeev şi Serafim ieroschimonahul Serghei Nilus; în româneşte de Boris Buzilă Bucureşti: Editura Sophia; Făurei: Editura Siluana, 2014 ISBN 978-973-136-751-4 ICBN 078-606-95027-2-3
I. Buzilă, Boris (trad.)
2
Cuvânt înainte
Serghei Nilus (1862-1929), autor al unei vaste opere publicistice, cuprinsă în câteva volume şi răspândită în publicaţii periodice, se numără printre reprezentanţii de seamă ai literaturii de spiritualitate creştină din secolul al XX-lea.
Scrierile lui S. Nilus pe care le prezentăm în această carte sunt dintre cele ce s-au bucurat de o largă răspândire în rândul cititorilor ortodocşi. Apărute iniţial oarecum la întâmplare, prin periodice rarisime, neincluse în cărţile importante ale autorului, aceste texte continuă să se bucure de o atenţie deosebită mai cu seamă din partea celor interesaţi de problemele ascetismului şi sfinţeniei. Ele sunt scrise în maniera caracteristică a scriitorului: pe baza unui material de viaţă autentic însemnările personale ale nevoitorilor sau mărturiile celor ce le-au fost contemporani -, autorul realizează o inspirată „prelucrare”, pigmentată cu reflecţii teologice, totul sudându-se într-o compoziţie unitară. Se creează o unitate osmotică între tema abordată şi modul în care este tratată […]
Povestirea Unul dintre cei de care lumea nu era vrednică a fost scrisă şi a văzut lumina tiparului într-una din broşurile din seria „De vorbă cu poporul (credincios) la
5
Mănăstirea Sfintei Treimi”, Serghie Posad, 1909). Ea este consacrată fericitului preot Teofilact Avdeev, care a trăit în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi a murit la 30 august 1841. Este o vibrantă descriere a vieţii unui ascet: cea mai bună din câte s-au scris despre el în literatura bisericească.
Cealaltă povestire prezentată în cartea de faţă, Egumenul Manuil (Serafim ieroschimonahul), a rămas cu desăvârşire necunoscută timp îndelungat. Singura ediţie, tipărită în 1919 la tipografia „Sfinţii Trei Ierarhi” din Kiev, a fost topită în întregime. Un singur exemplar a scăpat, ca prin minune ajungând până în zilele noastre, descoperit de monahii de la „Lavra Peşterilor” din Kiev, care au şi publicat îndată acest text.
Unul dintre cei de care lumea nu era vrednică
Fericitul nebun pentru Hristos, Părintele Teofilact Avdeev
În loc de prefaţă1
Creştinismul a adus cu sine renaşterea şi înnoirea lumii vechi, după ce aceasta ajunsese să se descompună, secătuită de bătrâneţe şi sub presiunea unor forţe dizolvante, care îi veneau dinlăuntru. Cerescul foc al dragostei aruncat pe pământ de Mântuitorul (Lc. 12, 49) a făcut să se aprindă în inimile oamenilor, înăbuşite de tirania simţurilor trupeşti, o nouă scânteie de viaţă, a făcut viu duhul în cei ce erau aproape morţi prin greşelile lor (Efes. 2, 5) şi, prin lucrarea harului, un mare număr de oameni a cunoscut o asemenea puternică râvnă spre evlavie, încât ea a devenit stihia de căpetenie a vieţii lor spirituale, întreaga activitate a spiritului concentrându-se într-un efort continuu de răstignire a trupului, împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24), de depăşire a senzualităţii, de supunere a pornirilor naturii vătămate de păcat supremei legi spirituale, astfel încât, pe măsura puterilor sale, omul să sporească necontenit în duh, să trăiască, pe de-a-ntregul, în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu (Gal. 2, 19).
1 Text reprodus din „Nebunia pentru Hristos şi întru Hristos, în Biserica rusă şi în cea a Orientului (ortodox)” de preot Ioan Kovalevski, Moscova, 1895. Am redat versiunea românească din: Ioan Kovalevski, Fericiţii nebuni pentru Hristos, în româneşte de Boris Buzilă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.
9
Creştinismul, înnoind omul cel vechi (Col. 3, 10), făcându-l părtaş dumnezeieştii firi (II Ptr. 1,4), a odrăslit multe fapte de desăvârşire, prin care creştinul se înalţă moral până la suprema perfecţiune umană. În marea ceată a drepţilor, proslăvită de Sfânta noastră Biserică, nebunii pentru Hristos apar minunaţi întru sfinţi, prin natura nevoinţei lor şi prin gradul înalt de jertfire de sine căreia i s-au încredinţat. Pentru Hristos, ei nu s-au lepădat doar de lume şi de cele ce sunt în lume (I În 2,15), ci şi de apropiaţii lor; s-au lepădat şi de ceea ce este mai de preţ în natura omului, în măsura în care aceasta îi este de trebuinţă creştinului, după cuvântul Apostolului: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru trăieşte în duh şi se înalţă moral”.
Nebunia întru Hristos este una dintre cele mai grele şi mai măreţe nevoinţe ale evlaviei creştine, pe care, din iubire de Dumnezeu şi de oameni, au luat-o asupra lor unii dintre cei mai râvnitori binecredincioşi creştini. Nebunia întru Hristos este o nevoinţă creştinească pe cât de rară, pe atât de anevoioasă şi de înaltă, la care sunt chemaţi de Domnul Dumnezeu numai bărbaţi şi femei dintre cei mai aleşi, puternici cu trupul şi cu sufletul. Aceşti slăviţi nevoitori asceţi însufleţiţi de o nestinsă râvnă şi de o înflăcărată dragoste de Dumnezeu au renunţat de bună voie nu doar la comodităţile şi bunurile vieţii pământeşti, ci şi la toate avantajele vieţii sociale, la cele mai apropiate legături de sânge şi rudenie, au renunţat, în deplină cunoştinţă de cauză, şi la ceea ce deosebeşte, în mod esenţial, omul de celelalte fiinţe de pe pământ: modul obişnuit de utilizare a raţiunii, asumându-şi, de bună voie, înfăţişarea de om care nu este în toate minţile şi, uneori, şi de decăzut moral, care nu cunoaşte nici decenţa, nici ruşinea
10
şi care îşi îngăduie chiar gesturi smintitoare. Lipsiţi, în aparenţă, de elementarul bun simţ, renunţând la regulile general-acceptate ale comportamentului social cuviincios, luându-şi drept pavăză propria lor nebunie, ei au săvârşit adesea şi fapte de bravură cetăţenească, la care, fie din teamă faţă de puternicii lumii acesteia, fie din raţiuni şi considerente practice, nu se încumetau oamenii care se amăgeau crezându-se înţelepţi (I Cor. 3, 18); pe lângă asta, nevoinţele lor erau atât de mari, încât oamenii obişnuiţi nu le-ar fi putut săvârşi cu o asemenea reuşită. Înălţându-şi necontenit ochii minţii şi ai inimii către Dumnezeu, arzând necurmat cu duhul înaintea Lui, aceşti nevoitori, întocmai ca vechii proroci, râvnitori ai dumnezeieştii slave, nu se sfiau să arunce adevăruri usturătoare în ochii şi în urechile puternicilor lumii, fie prin cuvânt, fie printr-o purtare neobişnuită. Pe oamenii trufaşi şi puternici, dar nedrepţi, care dăduseră uitării adevărul dumnezeiesc, îi demascau teribil, făcându-i să rămână trăsniţi ca de fulger. Pe oamenii evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu îi bucurau şi îi mângâiau, asemenea unui soare de primăvară. Nu rareori aceşti „nebuni” puteau fi întâlniţi printre cei mai vicioşi oameni ai societăţii, cei care treceau în ochii opiniei publice drept pierduţi pentru totdeauna, din dorinţa de a-i îndrepta şi a-i salva. Pe mulţi dintre aceşti oropsiţi îi aduceau pe calea adevărului şi a binelui. Având darul prezicerii viitorului, nu rareori au făcut ca mânia lui Dumnezeu să nu se reverse asupra contemporanilor, a celor mai mulţi, de la care aveau doar ponoase şi dispreţ. Liberi cu desăvârşire de orice legătură cu cele pământeşti, renunţând la orice fel de proprietate, neavând, de cele mai multe ori, nici măcar un loc unde să-şi plece capul şi, de aceea, supuşi tuturor accidentelor unei vieţi lipsite de locuinţă şi
11
de orice comoditate, aceşti aleşi ai lui Dumnezeu înfăptuiau în existenţa lor, în mod real şi chiar în litera ei, porunca Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Mt. 6, 25) „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Aceşti „părtaşi ai chemării cereşti” (Evr. 3, 1) nu aveau pe pământ cetate stătătoare, ci şi-o căutau pe cea ce va să fie, fiindcă, după cuvântul Apostolului, „chipul acestei lumi trece” (I Cor. 7, 31). Nu s-au potrivit cu veacul acesta (Rom. 2, 2), întreaga lor viaţă înfăţişându-se, într-un fel, ca un protest împotriva atracţiei excesive a oamenilor către interesele pământeşti, vremelnice, ca o vie, pilduitoare aducere-aminte de supremul scop al vieţii, de „partea cea bună”, care nu ni se va lua (Lc. 10,41).
Cercetând felul de viaţă al nebunilor pentru Hristos, am putea crede că sunt nişte oameni nefericiţi, osândiţi să împărtăşească amara soartă a demenţiei. Nesocotind practicile îndeobşte acceptate ale lumii, neluând în seamă regulile sociale şi, în unele cazuri, înseşi hotărârile Bisericii, toate acestea îi vor fi exclus, de bună seamă, din ordinea comună a existenţei. Aceşti oameni păreau veniţi dintr-o altă lume, socotind că nu le era de trebuinţă să ştie şi să practice ceea ce în accepţia generală reprezintă exigenţele elementare ale vieţii pe acest pământ. Trăind în trup, se socoteau pe sine ca şi când nu ar fi avut trup sau s-ar fi găsit într-un trup străin. Asemenea dumnezeiescului Pavel, care se entuziasma atât de patria cerească, puteau spune şi ei că nu se ştiau a fi „fie în trup, fie în afară de trup” (I Cor. 12, 3). Părea că hrana, îmbrăcămintea, casa nu reprezentau
12
pentru ei trebuinţe esenţiale, necesităţi determinate de apartenenţa la un mod de viaţă normal. Nu mâncau zile întregi şi uneori chiar săptămâni, iar dacă totuşi luau ceva în gură, se limitau la hrana pe care o primeau de la oamenii evlavioşi, căci de la alţi oameni nu primeau sau, dacă primeau ceva, dădeau îndată altora. Drept îmbrăcăminte foloseau vechituri, zdrenţe hărtănite şi nu de puţine ori renunţau şi la acest sărman acoperământ al goliciunii lor. În locuinţele oamenilor intrau rar, de cele mai multe ori nefiind primiţi; cea mai mare parte a vieţii şi-o petreceau sub cerul liber, prin pieţele şi uliţele oraşelor, pe la uşile sau prin curţile bisericilor, prin cimitire, uneori chiar şezând pe o grămadă de gunoi, suferind de frig, de foame, de ger şi de arşiţă, expuşi de fiecare dată la tot soiul de calamităţi naturale, suferind de toate privaţiunile legate de modul de viaţă rătăcitor.
Astfel, despre un ascet din Egipt, Visarion, „cel nebun pentru Hristos”, citim în Patericul egiptean: „Viaţa cuviosului era după cum mărturisesc ucenicii lui asemenea aceleia a păsărilor cerului, sau a peştilor, sau a unui animal, fiindcă petrecea tot timpul fără tulburare şi fără grijă. Nu-i stătea gândul la o casă, nu-şi dorea să aibă o ţarină, nu jinduia după desfătări, după un adăpost, după cărţi. Se arăta pe de-a-ntregul slobod de orice grijă trupească, se hrănea cu speranţa în viitor şi se întărea mereu, luându-şi drept scut credinţa. Asemenea unui om căzut în robie, răbda oriunde s-ar fi aflat, aici ori dincolo… Răbda frigul şi goliciunea, răbda arşiţa soarelui, aflându-se în orice timp sub cerul liber. Se ascundea, ca un fugar, în stâncile pustiei, plăcându-i să hălăduiască adesea prin ţinuturile nisipoase, cele fără de sfârşit şi în care nu era ţipenie de om, umbla ca şi cum ar fi plutit pe mare. Dacă i se întâmpla
13
să ajungă la locuri unde întâlnea viaţa de sine (idioritmică), după rânduiala chinoviilor, se aşeza în faţa porţii, plângea şi suspina asemenea corăbierului căruia i s-a scufundat corabia şi pe care valurile l-au aruncat la mal. Uneori câte un frate dădea peste el acolo, îl vedea şezând ca un cerşetor vântură-lume şi se apropia de el, întrebându-l cu compătimire: «De ce plângi? Dacă duci lipsă de ceva, spune-ne şi îţi vom da, după puteri, numai fă bine şi intră. Vom împărţi masa de obşte cu tine, vei prinde putere». Cuviosul Visarion răspundea: «Nu pot să rămân sub adăpost până nu-mi voi găsi averea. În felurite chipuri, lipsit am fost de o imensă avuţie. Piraţii m-au luat în robie, corabia mi s-a scufundat, m-am lipsit de slava neamului meu, din om cu vază am ajuns un nimeni». Dacă fratele, înduioşat până la lacrimi de spusele lui, se ducea să-i aducă o pâine, pe care dându-i-o îi spunea: «Primeşte aceasta, părinte, iar celelalte ţi le va da Dumnezeu înapoi, după câte mi-ai spus, şi locul în care te-ai născut şi ai trăit, şi slava neamului tău, şi bogăţia», atunci bătrânul plângea şi mai cu foc, se tânguia cu şi mai mare glas, adăugând: «Nu cred că putea-voi găsi ceea ce, pierzând, caut acum. De răbdat însă aş putea răbda oricât şi orice, fiindcă simt asupra mea în fiecare zi o primejdie de moarte. Şi pentru că din pricina nenumăratelor mele necazuri nu-mi găsesc nicicum linişte, simt nevoia ca întreaga viaţă să mi-o petrec în necurmată pribegie.»”
Orice faptă de desăvârşire creştină care presupune jertfire de sine implică, într-un fel sau altul, renunţări şi privaţiuni. Nu-i este uşor unui om înclinat spre satisfacţii senzuale să renunţe la ele, să-şi istovească trupul prin post şi prin abstinenţă. Nu-i vine uşor nici unui împătimit de bogăţie să-şi dăruiască averea şi să trăiască în sărăcie, după
14
Evanghelie. Nici omului deprins a trăi în glorie şi în onoruri nu-i va fi lesne să se piardă în anonimat. Dar ca să renunţi la cea mai frumoasă podoabă a firii omeneşti raţiunea aşa cum vedem că renunţă nebunii pentru Hristos, oricăruia dintre noi i se va părea, de bună seamă, cea mai grea faptă de asceză, o renunţare care nu poate fi asemănată cu nici una dintre toate celelalte, prin care omul se lipseşte de bună voie de ceva. În raţiune Dumnezeu a pus acea particularitate esenţială care reproduce în om însuşi chipul Său (Efes. 4,22-23). De aceea renunţând la raţiune, la acest „nobil dar al cerului”, fără de asemănare în întreaga lume văzută, omul pierde totul, tot ceea ce reprezintă adevărata sa măreţie şi demnitate. Iar atunci când eşti întreg la minte fiindcă nebunii pentru Hristos erau înţelepţi în toată puterea cuvântului, după cum zice Apostolul „Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva dintre voi că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept” (I Cor. 3, 18) să iei asupra-ţi înfăţişare de smintit, poate fi oare un sacrificiu mai mare decât acesta? De cele mai multe ori, ca să nu spunem întotdeauna, omul se simte mult mai lovit în onoarea şi în sensibilitatea sa atunci când cineva îl face nebun decât atunci când i se spune că e imoral. Istoria omenirii ne arată că în toate timpurile s-au sacrificat „pe altarul raţiunii”, de bunăvoie, nenumărate vieţi, că acele vieţi s-au irosit fără să le pese că eforturile depuse „de dragul” raţiunii se împuţinau şi slăbeau cu trecerea fiecărei zile. De ce oare este gata omul să facă atâtea sacrificii „de dragul” capacităţilor sale intelectuale? De ce i se acordă raţiunii, minţii, o cinstire deosebită? Pentru că forţa raţiunii este, în conştiinţa noastră, cea mai la îndemâna omului pentru eforturile sale de instruire şi dezvoltare, pentru că ea demonstrează,
15
mai bine decât orice, nobleţea naturii spirituale a omului. De aceea putem înţelege cât de greu şi cât de chinuitor trebuie să-i fie omului întreg la minte să se arate pe sine ca unul lipsit de cea mai rudimentară raţiune, să se poarte, de-a lungul întregii vieţi, asemenea unuia care şi-a pierdut minţile. Cât de penibil şi de dureros este să vezi un om ieşit din minţi, nebun de-a binelea! Unul în care lumina minţii s-a stins; prin natura lucrurilor, un nebun nu se deosebeşte cu nimic de un animal lipsit de judecată. Dar este de o mie de ori mai dureros pentru inima unui om sensibil să vadă un nebun pentru Hristos. Fiindcă acesta nu este unul dintre acei nefericiţi demenţi care duc, poate fără să-şi dea seama, o viaţă mizeră, începută şi terminată în cea mai mare parte sub protecţia unor oameni caritabili şi făcători de bine. Să ni-i închipuim însă pe acei oameni, cu deplină conştiinţă de sine, dar care sunt daţi deoparte şi respinşi, la modul aproape general, să ne gândim de câte obstacole s-au lovit ei în viaţă. Trăind în societate, rămâneau tot atât de singuri ca şi cei ce vieţuiau în cele mai sălbatice pustietăţi. Sufletul lor, animat de cele mai înalte gânduri şi de simţiri sfinte, rămânea, în cea mai mare parte, pecetluit pentru alţii din pricina „votului” dat nebuniei întru Hristos. În condiţiile unei asemenea vieţi ieşite din comun, probabil că nu multora le-a fost dat, cât timp au trăit, să găsească un om faţă de care să-şi deschidă sufletul, să-şi destăinuie simţămintele, să mai schimbe un gând şi prin aceasta să arate că nu sunt aşa cum îi vede şi îi consideră lumea, că îl cunosc pe Dumnezeu, că îşi cunosc fraţii întru Hristos şi se roagă pentru ei.
în cel de-al treilea deceniu al secolului al XIX-lea, pe meleagurile Guberniei Riazan şi în judeţul limitrof Tuia putea fi întâlnit un nevoitor care îşi luase asupra sa această
16
grea faptă de asceză; era preotul Teofilact Avdeev1, nebunul pentru Hristos.
Făcând investigaţii în arhiva unei mari mănăstiri ruseşti, mare şi prin puterea duhului, am găsit un caiet în care o mână de călugăriţă, rămasă pentru mine necunoscută, a lăsat scris câte ceva din viaţa acestui mare nevoitor şi văzător cu duhul.
I
Voi începe slavă Domnului! prin a vă spune de când am ajuns să-l cunosc pe părintele Teofilact. Vă voi descrie tot ce ştiu eu însămi şi tot ce am aflat de la martori vrednici de crezare despre acest adevărat şi ales rob al lui Dumnezeu.
în anul 1824 am intrat la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din oraşul Mihailov. Tata, Rodion Fiodorovici Uraev, ocupa nu mai ţin minte din ce an, funcţia de judecător judeţean în oraşul Skopin. Pe atunci, în acel oraş, n-aş putea spune de ce, nu se afla primar, tata îndeplinind şi această slujbă. S-a întâmplat ca tocmai în acel timp să fie prădată vistieria oraşului. Tata n-a reclamat îndată jaful, motiv pentru care a fost dat în judecată.
Dintre cei implicaţi în acest dosar, în afară de tata, singurii care aveau o brumă de avere, dar şi aceea cu totul neînsemnată, erau contabilul şi aprodul de la judecătorie, astfel încât cel care ar fi trebuit să suporte recuperarea pagubei era aşa-zisul primar, adică tata. Deşi nici averea noastră nu era din cale-afară de mare, i s-a făcut inventar şi era pe punctul să fie scoasă la licitaţie. Necazul acesta ni s-a întâmplat
1 Pr. Teofilact Nikitin (1779-1841). Nebun pentru Hristos. Hirotonisit preot în 1806, pentru satul Hitrovscina, gubernia Tuia. Din 1808, după ce s-a consacrat acestei asceze, n-a mai avut parohie. Amintirea sa este cinstită (de Biserica rusă), pe plan local, la 30 august.
17
tocmai în anul când am intrat la mănăstire (1824), cu ceva timp înainte călugărindu-se tot acolo sora mea.
Pe vremea aceea părintele Teofilact începuse să vieţuiască „nebun pentru Hristos”, fiind cinstit în mănăstirea noastră, unde fericitul ales al lui Dumnezeu mai şi rămânea uneori. S-a întâmplat să vină la mănăstire şi să-şi plângă necazul şi părintele nostru tocmai când se afla acolo şi fericitul Teofilact. Intrând în vorbă cu el, tata i-a spus:
degrabă voi rămâne ruinat, fără o bucată de pâine şi cu şase copii de ţinut; averea mi se va vinde la licitaţie, pentru ca banii să ajungă în vistieria oraşului…
nicindecum, i-a răspuns părintele Teofilact. Boierul n-are nici o vină! Mantii şi pălării negre se vor perinda prin Moscova, iar boierului i se va face dreptate!
să înţeleg că îmi voi recăpăta averea? a întrebat tata.
numaidecât, i-a răspuns părintele Teofilact, dar peste o vreme praful se va alege din ea, spre bucuria cârciumarilor!
Atunci nu era chip să înţelegi nimic din spusele fericitului. În 1825 însă şi-a dat obştescul sfârşit, la Taganrog, ţarul Alexandru Pavlovici; sicriul cu corpul său neînsufleţit a fost purtat în procesiune pe uliţele Moscovei şi bineînţeles că se arborase doliu, „mantii şi pălării negre”, întocmai cum se exprimase părintele Teofilact. Tata se dusese atunci la Sankt Petersburg, ca să depună o cerere la prinţul Volkonski, cu rugămintea de a fi scos de sub acuzare. Cererea i-a fost acceptată; cu ocazia urcării pe tron a ţarului Nikolai Aleksandrovici, fusese ştearsă datoria publică, de acest act de clemenţă bucurându-se şi tata, cu menţiunea ca această decizie să „nu fie luată drept exemplu şi de alţii”.
Aşa s-au îndeplinit cuvintele părintelui Teofilact: „boierului i se va face dreptate”.
18
Tata a murit în 1834. Averea i-a fost moştenită de un frate al meu, care o ţinea numai în beţii. N-a trecut multă vreme şi toată agoniseala familiei s-a dus pe băutură, întocmai cum a prezis fericitul.
Aceasta a fost prima ocazie din viaţa mea când mi-am dat seama că părintele Teofilact avea darul înainte-vederii.
II
Nu mai ţin minte în ce an se afla în funcţia de exarh mănăstiresc, sub a cărui oblăduire era şi mănăstirea noastră, părintele arhimandrit Ilarie, de la o mănăstire aflată în oraşul Solotci. În această calitate oficială venise la noi, egumenă fiind pe vremea aceea, maica Eusebia. Se nimerise în mănăstire şi părintele Teofilact, care se muta dintr-o chilie în alta. Ca unuia căruia i se recunoşteau viaţa duhovnicească aleasă, nevoinţa de nebun pentru Hristos şi vrednicia de Bătrân îmbunătăţit, părintelui Teofilact i se îngăduiau sau mai degrabă i se treceau cu vederea anumite abateri de la rânduielile mănăstireşti, după principiul că un drept poate avea propria lui dreptate.
Neştiind cum va reacţiona arhimandritul dacă va da peste părintele Teofilact în vreuna dintre chiliile maicilor, egumena a considerat că este mai bine să-l prevină ea însăşi pe exarh de prezenţa în mănăstire a unui nebun pentru Hristos, preot. Arhimandritul a dorit să-l vadă. Eu primisem drept ascultare să-l slujesc la chilia „oficială”, urmând să-l însoţesc şi prin mănăstire. Când ar fi trebuit să pornim, părintele Teofilact se găsea în chilia unei surori, o ţărancă din satul Jalovlia, judeţul Mihailov. Nu-i trecuse nimănui prin minte că arhimandritul va dori să intre în chilia acelei surori.
19
Aveam să aflăm însă că în timp ce încă nu pornisem prin mănăstire, mai zăbovind în chilia maicii egumene, părintele Teofilact, care stătea culcat pe o laviţă în chilia acelei surori, s-a ridicat brusc, spunând:
dereticaţi, faceţi ordine; ne vin oaspeţi!
N-a trecut multă vreme şi am intrat în chilie arhimandritul şi eu, care îl însoţeam. Întâlnirea a decurs bine. Părintele Teofilact s-a sărutat cu arhimandritul, cum se sărută de obicei între ei preoţii, apoi au stat de vorbă.
tu eşti preot, dar şi drept al lui Dumnezeu, i-a spus arhimandritul. Eu însă, chiar dacă sunt arhimandrit, sunt om păcătos. Spune-mi, te împărtăşeşti cu Sfintele Taine?
Părintele Teofilact, părăsind faţa de nebun pentru Hristos, i-a răspuns cu smerenie:
da, mă împărtăşesc.
spune-mi când şi unde.
în satul Osanovo, în Postul Sfintei Mării. Preotul de acolo este duhovnicul meu.
într-adevăr, mai târziu avea să se afle că în fiecare an, în Postul Sfintei Mării, părintele Teofilact mergea în satul Osanovo, judeţul Mihailov.
Cei doi au vorbit atunci vreme îndelungată, dar ce anume şi-au spus, parte n-am auzit, parte am auzit, dar nu-mi mai aduc aminte. Am reţinut doar că la ieşirea din chilie, arhimandritul mi-a spus:
mare om acest nebun pentru Hristos!
Ori de câte ori venea la mănăstire, arhimandritului îi plăcea să cheme cântăreţele de strană în chilia egumenei, rugându-le să-i cânte. De fiecare dată acestea se alegeau cu bani frumoşi pentru iscusinţă şi osteneală. Odată, venind arhimandritul ca de obicei la mănăstire, m-am numărat şi eu printre cântăreţe; îmi păstrasem şi ascultarea de însoţitoare
20
a exarhului. Văzându-mă, după ce am isprăvit de cântat, cu fereală, ca să nu işte invidia celorlalte surori, arhimandritul mi-a strecurat în mână o bancnotă roşie, în valoare de 10 ruble. Bineînţeles că m-am ferit să spun cuiva că am primit acest dar mărinimos; totuşi i-am mărturisit maicii pe lângă care uceniceam şi cu care împărţeam aceeaşi chilie. Aceasta m-a sfătuit să nu spun la nimeni, convinsă şi ea că nu trebuie să stârnesc invidia celorlalte surori. Să rămână o taină.
Mai multe maici şi surori l-am însoţit pe arhimandrit (care avea să fie transferat curând la Zadonsk) în obişnuita lui raită prin mănăstire, ajungând şi în chilia în care se găsea părintele Teofilact. Era şi maica la care făceam ucenicie şi nu conteneam să-i aducem laude bunului arhimandrit Ilarie. Părintele Teofilact tăcea. Mi s-a năzărit mie să-l provoc, spunându-i:
nu-i aşa, părinte, că arhimandritul este un om cumsecade? Mai rar părinte ca dânsul…
La care mi s-a răspuns:
eu n-am de ce să-l laud, domniţă. Poate că aş avea dacă aş fi căpătat şi eu o bumaşcă roşie…
În mod sigur n-a înţeles nimeni la ce se referea fericitul Bătrân; eu însă am făcut feţe-feţe, schimbând priviri speriate cu maica mea, care a înţeles îndată despre ce era vorba.
Am avut ocazia ca, atunci când exarhul nostru urma să plece la Zadonsk, unde fusese mutat, să fiu de faţă la Te-Deum-ul care s-a slujit. În momentul când mă pregăteam să mă întorc la mănăstire, arhimandritul Ilarie mi-a dat o carte cu scrierile Sfântului ierarh Tihon, ca să i-o duc părintelui Teofilact, spunându-mi:
dă-i asta şi roagă-l să-mi scrie câteva rânduri.
21
Întorcându-mă la mănăstire, nu l-am mai găsit pe părintele Teofilact, deci n-am putut să-i înmânez cartea. S-a întâmplat însă ca la una din maicile noastre, Teofana, să vină în vizită nişte neamuri, de la Skopin. De fapt veniseră mai mult pentru a-l întâlni pe părintele Teofilact, pe care erau convinse că îl vor găsi în mănăstire. Negăsindu-l, fiindcă de astă dată vieţuia într-un sat, rudele Teofanei au decis să se ducă acolo, luând-o cu ele şi pe aceasta. Am fost bucuroasă să folosesc ocazia pentru a-i transmite părintelui cartea, pe care i-am încredinţat-o maicii Teofana, dându-i şi o coală de hârtie pentru ca părintele să-i scrie câteva rânduri arhimandritului. La întoarcere, maica Teofana mi-a adus scrisoarea părintelui Teofilact. Nu cred că v-ar putea trece prin minte ce-a putut să scrie acest Bătrân, omul lui Dumnezeu.
Numai credinţa în sfinţenia lui, ca ales al lui Dumnezeu, te putea face să iei de bune şi să priveşti cu seriozitate aceste scrise, în ciuda faptului că păreau să nu aibă nici o noimă. Scrisul se lăbărţa pe toată pagina şi începea aşa „înalt Preasfinţite, înalt Preacuvioase părinte! Când pelerinii de pe întinsul întregii Rusii se vor duce să se închine la sfinţii făcători-de-minuni de la Soloveţ, îi veţi primi…” etc. Ţinând-o pe acelaşi ton, scrisoarea continua să se refere la mănăstirea Soloveţ, tratându-l pe adresant cu aceleaşi formule de reverenţă… Scrisoarea se încheia cu cuvintele: „Iar pe Nadejda Rodionovna (numele meu «din lume») faceţi-o egumenă. Urmau înşiruite mănăstiri, dar altele decât cele în care, după moartea arhimandritului Ilarie, a rânduit Dumnezeu să fiu egumenă. Mie, pe atunci puţin credincioasă şi străină de orice ambiţie de mărire, acele spuse mi s-au părut de tot râsul, fiindcă nu eram nici măcar rasoforă. În acelaşi an părintele Ilarie a fost transferat
22
la mănăstirea Soloveţ, unde ca arhimandrit, potrivit rânduielilor de-acolo, avea să slujească cu uşile împărăteşti deschise, aproape ca un arhiereu. Peste 6 ani avea să se întoarcă la Zadonsk, păstrând mereu scrisoarea părintelui Teofilact, ca pe o comoară.
III
Părintele Teofilact devenise unul dintre obişnuiţii mănăstirii noastre, toate surorile dorindu-şi-l oaspete. La un moment dat însă, aflându-se în ospeţie la noi, avea să se producă ceea ce în graiul mănăstiresc putea fi numită „o ispită”. Când surorile îl pofteau la ele să servească ceaiul, dânsul începuse, nu se ştie din ce pricină, să nu bea aşa cum bea toată lumea, ci să soarbă din două pahare, când din unul, când din altul, şi pe deasupra să golească toată zaharniţa. Pe vremea aceea zahărul era foarte scump şi se găsea cu greutate. Ţinând seama de aceasta, unele surori evitau să-l mai invite la ceai.
Odată s-a întâmplat să-i facă o vizită maicii Arcadia. Primindu-l, aceasta cugetase în sine: „Ceai poate să bea cât pofteşte, dar să mai lase din zahăr, că prea întrece măsura…” N-o părăsise deloc acest gând, nici când s-a dus la Liturghie. Apoi, revenind în chilie, a pus la fiert samovarul. În timp ce făcea aceasta, lipsind din odaie, părintele Teofilact s-a ridicat de la masă, a dispărut, ieşind probabil afară. Întorcându-se maica cu samovarul, s-a întors şi el cu o farfurie plină cu zăpadă, frământată şi întărită bulgări cu mâna. A pus farfuria pe masă şi a început să bea ceai, ciupind cu dinţii din globuleţul de zăpadă, ca dintr-o bucată de zahăr cubic. Maica Arcadia nu mai ştia unde să se ascundă de ruşine, fiindcă pricepuse aluzia.
23
Cam aşa ceva mi s-a întâmplat şi mie. Aveam intenţia să-l poftesc la mine, dar mă urmărea şi pe mine, ca şi pe maica Arcadia, grija că aş putea rămâne fără zahăr. Însă mi-am venit în fire la vreme, zicându-mi: „Fie! De ce să-mi pară rău? Să-mi ronţăie zahărul cât pofteşte şi oricât de mult m-ar costa; chiar şi o bancnotă albastră!” M-am dus să-l invit pe părintele Teofilact. A consimţit îndată să vină, ceea ce m-a bucurat nespus. Nu mi-a mai trecut prin minte nici o teamă şi l-am omenit din toată inima pe Bătrân, omul lui Dumnezeu.
îi va fi plăcut. A doua zi a venit la mine să ia prânzul. Ne-am aşezat la masă. Am observat că părintele mânca puţin şi cam fără chef, părea dus pe gânduri.
părinte i-am spus mi se pare că sunteţi posomorât…
zici bine, sunt trist… Nici Fiul Omului nu avea unde să-Şi plece capul…
Am protestat:
nu înţeleg de ce spuneţi asta, părinte! Toate suntem bucuroase să vă primim.
da, domniţă, îţi fi bucuroase, numai că se întâmplă câte una care vrea să-mi pună preţ: o bancnotă albastră…
Mi-am amintit la ce mă dusese gândul în ajun.
iertare, părinte! De gândurile rele nu-i chip să scapi niciodată!
Părintele a rămas la mine mai multă vreme. Într-o seară a început să cânte cântări de înmormântare, ţinând-o aşa toată noaptea. M-am speriat, întrebându-l:
părinte, nu cumva o să moară careva dintre ai mei?
nu, domniţă! mi-a răspuns.
Dar, fiindcă după ce cântase aşa toată noaptea, mai cânta şi a doua zi dimineaţă, am insistat de câteva ori
24
să-mi spună dacă nu cumva simte că va muri careva dintre ai mei. În cele din urmă mi-a răspuns:
mai ţii minte că a venit la mine Matriona Ivanovna: „Părinte, roagă-te ca sufletul meu să treacă cu bine, în pace, prin vămile văzduhului”? Pentru ea mă rog.
Matriona Ivanovna fusese şi ea cântăreaţă de strană, înfruntase multe boli şi necazuri, avusese o viaţă curată. În ziua când purtasem această discuţie cu părintele Teofilact, Matriona Ivanovna nu mai era în viaţă, tocmai atunci urma să i se facă parastas de 40 de zile.
Am fost şi eu la parastas a doua zi. Întorcându-mă acasă după Liturghie, l-am găsit pe părintele Teofilact într-o stare de mare veselie. L-am întrebat:
părinte, ce se petrece acum cu Matriona Ivanovna?
slavă Domnului, slavă Domnului, domniţă! mi-a răspuns bucuros fericitul Bătrân. Acum stă pe tron şi se veseleşte.
îţi puteai da seama, după chipul radios al părintelui Teofilact, că lui îi fusese descoperită „soarta” de dincolo de mormânt a Matrionei Ivanovna. De aceea se şi bucura acest înger cu chip de om.
IV
Egumenă a mănăstirii noastre era, cum am mai spus, maica Eusebia, iar econoamă, maica Elpidifora. În acest răstimp s-a întâmplat ca egumena de la mănăstirea Kasimovo să fie transferată, în locul ei fiind numită maica Elpidifora, econoama. Multe surori îi deplângeau plecarea.
Aflându-se în chilia unei surori, părintele Teofilact asculta regretele acestora.
ne pare tare rău, părinte, de econoama noastră; ne-am împăcat bine cu ea…
25
să vă pară rău, le-a întors vorba părintele. Să înoate acolo răţuşca şi să se sature de peşte vreo 3 anişori!
Aşa s-a şi întâmplat. Peste 3 ani egumena noastră, maica Eusebia, s-a retras la linişte, iar maica Elpidifora a revenit, de astă dată ca egumenă. Localitatea Kasimovo, unde fusese până atunci, este pe malul râului Oka; acolo se găsea metocul mănăstiresc şi se pescuia din belşug.
Maicile bătrâne din mănăstirea noastră povesteau că pe vremuri, la Mihailovo, nu exista mănăstire. O mănăstire de maici se găsea la Riazan, la 12 verste; aceasta avea să fie strămutată la Mihailov în 1819. Pe locul unde avea să ia fiinţă mănăstirea se afla o micuţă biserică de cimitir, care mai poate fi văzută întreagă şi astăzi, iar pe dealul din apropiere era un azil, un fel de casă pentru oropsiţii soartei, în care vieţuiau fete nemăritate care nu-şi găsiseră rost în viaţă şi câteva bătrâne. Şi părintele Teofilact se adăpostea uneori acolo. La un moment dat s-a întâmplat să ceară o sfoară sau un fir lung de lână şi să înceapă să măsoare locul: „aici o să fie mănăstirea, aici atenansele gospodăreşti…” Pe locul unde se află astăzi biserica mare şi altarul, părintele a înălţat ceva din pietricele, despre care zicea că este prestolul, spunând: „Pe locul acesta va fi mănăstire, lavră! Doamne, bine este a şti aceasta! Vor fi şi moaşte! A pomenit şi un nume: Procopie. Au auzit şi au reţinut asta şi aveau să povestească mai târziu persoanele care trăiau în azil, unele dintre ele aflându-se astăzi în mănăstire. Auziseră aceasta chiar din gura părintelui Teofilact.
Nu mai ţin minte în ce an oricum, mănăstirea se mutase deja de la Riazani la Mihailov, eu aflându-mă acolo —, vieţuia printre noi o femeie, văduvă de soldat, împreună cu fiica sa, o fetişcană. Femeia era stăpânită de ducă-se-pe-pustii.
26
Am cunoscut-o foarte bine şi cred că îşi amintesc de ea multe surori din mănăstire. O chinuia necuratul atât de cumplit, încât te apuca groaza numai privind-o, mai cu seamă atunci când voia să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Patru zdrahoni încercau să o facă să se apropie de Sfântul Potir, altminteri nu era chip să fie împărtăşită. Se învineţea toată, cădea în transă, se sluţea la chip îngrozitor, încât îndată după împărtăşanie trebuia scoasă din biserică. S-a întâmplat ca o dată părintele Teofilact să o cheme pe această văduvă afară din biserică şi să se ducă cu ea la un mormânt aflat în curtea bisericii. Acolo a început să-i citească o rugăciune, în timp ce femeia intrase într-o grozavă criză de demonism. Pe măsură ce părintele Teofilact continua să citească rugăciuni, femeii i se făcea mai bine, iar spre sfârşit şi-a recăpătat liniştea cu totul.
acum eşti sănătoasă, i-a spus părintele, dar să ştii că nu eu te-am vindecat, ci alesul lui Dumnezeu Procopie, ale cărui moaşte odihnesc aici!
Vindecarea s-a produs sub ochii multor persoane din mănăstire. După aceea femeia s-a însănătoşit pe deplin, iar atunci când se pregătea pentru primirea Sfintelor Taine, o făcea în linişte, ca toată lumea. Până la moarte — fiindcă după ce s-a vindecat a trăit multă vreme femeia nu a mai avut nici o criză de demonism.
Părintele Teofilact putea fi auzit deseori zicând: „Moaştele Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni vor trece pe lângă mănăstirea voastră, dar voi nu le veţi primi, zicând: «Nu ne trebuie! Nu ne trebuie!»”
Cu puţin timp înainte de a-şi da obştescul sfârşit să fi fost cu un an sau chiar mai puţin înainte -, părintele locuia într-un sat, cam la vreo 30 de verste de noi. Era bolnav şi ne-a trimis vorbă în câteva rânduri să-l lăsăm să vină la mănăstire, fiindcă simte că nu o mai duce
27
mult. Adresase Această rugăminte monahiei Pavla, iar aceasta intervenise în câteva rânduri pe lângă egumenă ca sa i se împlinească rugămintea părintelui Teofilact. Dar feţele bisericeşti din mănăstire (preoţii) s-au arătat împotrivă, iar egumena n-a acceptat nicicum să-l reprimească pe fericitul Bătrân.
„Nu ne trebuie! Nu ne trebuie!”
De aceea putem considera acum că părintele Teofilact, prin cuvintele „Sfântul Nicolae Făcătorul de minuni” înţelegea harul lui Dumnezeu care sălăşluia în el, cu atât mai mult cu cât, atunci când a trecut în lumea celor drepţi, maica egumenă le-a trimis pe casiera mănăstirii şi pe monahia Vera să se ducă şi să insiste ca rămăşiţele pământeşti ale răposatului omul lui Dumnezeu să fie aduse în mănăstire, dar au fost refuzate.
Părintele Teofilact a bolit câteva luni la rând, aflându -se în satul Zemino, judeţul Mihailov, la o aristocrată evlavioasă. Aceasta se temea ca părintele să nu-şi găsească sfârşitul umblând pe drumuri. În nenumărate rânduri a căutat să-l convingă să se împărtăşească şi să i se facă Sfântul Maslu, dar de fiecare dată o refuza, spunându-i:
nu-i treaba dumitale, cucoană! Lasă-mă în legea mea!
Cunoscându-l de mai multă vreme, doamna aceea îi amintea mereu aceasta. În ziua morţii însă era 30 august 1841 părintele i-a spus gazdei:
acum, Arina Pavlovna, e timpul să chemi preotul.
Bătrânul lui Dumnezeu s-a spovedit, s-a împărtăşit, i s-a făcut Sfântul Maslu, după care şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în aceeaşi zi, ferit de chinurile morţii, rugând-o pe dăscăliţa care dăduse răspunsurile la slujba ce i se făcuse să-l stropească din când în când cu apă sfinţită.
28
în satul în care s-a săvârşit din viaţă părintele Teofilact erau doi moşieri. Unul era Nikolai Nikolaievici Jeltuhin, celălalt Hludenev. Mai înainte Jeltuhin nu-l avusese la inimă pe părintele Teofilact; Hlundenev în schimb îl iubea şi credea în sfinţenia lui.
Murind părintele, amândoi au venit să-şi plece frunţile înaintea rămăşiţelor sale pământeşti, ambii exprimându-şi dorinţa să-l îngroape pe cheltuiala lor. Până la urmă Hludenev, trecând peste dragostea şi devotamentul pe care i le adresase Bătrânului, i-a cedat lui Jeltuhin. Acesta, luând asupra sa toate cheltuielile de înmormântare, a dat o masă pentru preoţi şi a făcut pomană pentru un mare număr de nevoiaşi. Ambii moşieri au pus umărul la sicriul părintelui, când a fost dus la groapă. I s-a făcut o îngropăciune măreaţă.
Când, după un timp, au fost cercetate hârtiile rămase în urma răposatului, a fost găsit şi un fel de testament spiritual, în care se spunea că ar fi dorit să-l îngroape şi după moarte să-i facă cele cuvenite Jeltuhin.
Părintele Teofilact a fost înmormântat în satul Zemin, judeţul Mihailov, gubernia Riazan, în ograda bisericii, în dreptul altarului. Pe mormânt i s-a ridicat o cruce de piatră cu numele său. Mulţi vin la mormântul său până astăzi, fac parastase, iar cu ţărâna de pe mormânt capătă vindecări pe măsura credinţei lor.
Ţin minte bine viaţa acestui ales al lui Dumnezeu, fiindcă ea s-a desfăşurat în mare parte chiar în mănăstirea noastră, sub privirile noastre. Se înţelege de la sine că, bucurându-se multă vreme de ospitalitatea noastră, ar fi fost cu neputinţă ca viaţa sa evlavioasă, nevoinţele şi faptele sale de desăvârşire duhovnicească să rămână ascunse. Rugăciunea sa nu contenea nicicând; zi şi noapte, culcat sau
29
stând, cânta psalmi şi cântări bisericeşti; deseori îl auzeam cântând recitativ parabola fiului Risipitor din evanghelie. avea o voce curată şi plăcută. Cât era noaptea de mare se ruga şi, fiindcă aceasta îi lua tot timpul nopţii, ziua şi-o petrecea ca nebun pentru Hristos. Era foarte cumpătat la mâncare, neagonisitor, cum nu se mai afla. Veneau la el mulţi mireni, unii îi ofereau bani sau îi aduceau de mâncare sau batiste şi prosoape; într-un cuvânt tot ce şi-ar fi putut dori, dar nu reţinea nimic pentru sine, lăsa totul în chilia în care se nimerea să se afle atunci. Păstrez până astăzi de la el un prosop şi un toiag; la aşa ceva se mărginea cam toată averea lui!
Aflându-se uneori la oraş, în piaţă, se întâmpla să-i ardă câteva toiege vreunuia care îi ieşea în cale şi pe care îi căşuna lui în vreun fel. Din această pricină fusese băgat în mai multe rânduri la puşcărie. Dar lăsa să se înţeleagă că-i plăcea acolo, cânta cântări pioase, din care ştia pe de rost o grămadă. În ultimii ani îl lăsau în pace, nu-l mai duceau la închisoare, începuse să se bucure de mult respect.
Părintele Teofilact avea o înfăţişare plăcută şi cuviincioasă; înalt de statură, faţa palidă, cu trăsături regulate, frunte înaltă, deschisă. De părul pe care şi-l purta lung, legat la spate, obişnuia să atârne un smoc dintr-o coadă de cal, iar eu îl luam la rost:
ce vă vine, părinte, să vă agăţaţi mizeria aia?
La care îmi răspundea:
e mai cu dichis, domniţă…
Când vorbea de cele duhovniceşti, parcă lua foc. Cuvinte pline de ardoare, cuvinte ziditoare. Cel mai adesea ne spunea că împărăţia lui Dumnezeu se dobândeşte cu mare silinţă; aceasta părea să fie tema lui preferată. Obişnuia să vorbească de cele duhovniceşti doar atunci când se nimerea
30
cineva să-l asculte, faţă către faţă, numai ei doi. Atunci nu mai făcea pe nebunul pentru Hristos, vorbea cu o mare putere de convingere. Oricui voia să-l asculte îi tâlcuia din Sfânta Scriptură şi o făcea întotdeauna corect. Cel mai mult îi plăcea să citească cărţi cu conţinut duhovnicesc.
Aşa era acest vas ales al lui Dumnezeu, aşa l-am cunoscut şi mi-l amintesc.
V
În mănăstirea noastră vieţuiau două surori duhonin, după numele de familie -, de loc din Tuia. Una fusese contabila noastră şi nu mai este în viaţă, cealaltă, monahia Rafaila, trăieşte şi astăzi.1
Iată ce mi-a povestit despre părintele maica Rafaila:
„Odată a intrat în chilia noastră zicând:
am fost la Tuia.
Sora mea, contabila, l-a întrebat:
de ce n-aţi trecut şi pe la noi, pe-acasă?
crezi că n-aş fi trecut, domniţă, dacă puteam? Dar nu i-au dat voie soldaţii lui Teofilact să intre în casă, nu l-au lăsat şi erau înarmaţi până-n dinţi.
despre ce vorbiţi, părinte? Care soldaţi?
eu ştiu ce vorbesc, domniţă, e o casă mare, de piatră, ca să te uiţi la ea te tragi înapoi pe spate, de-ţi cade şapca de pe cap!
Nu înţelegeam nimic, nici eu, nici sora mea, din aceste stranii cuvinte ale părintelui, a continuat Rafaila, cu atât
1 Ce ar trebui să se înţeleagă prin cuvântul „astăzi” nu putem preciza, manuscrisul neoferindu-ne nici un indiciu. Am putea considera, după vechimea caietului şi după faptul că memorialista descrie viaţa părintelui Teofilact după moartea acestuia, survenită în anul 1841, ca acel „astăzi” ar trebui situat fie pe la sfârşitul anilor 40, fie în anii 50 ai secolului al XIX-lea (N. a.).
31
mai mult cu cât casa noastră părintească din Tuia nu era de piatră, ci de lemn. Ce s-a întâmplat? Exact după un an, casa noastră a fost mistuită până la temelie de un incendiu, iar părinţii au construit o casă nouă, mare, de piatră.
Părintele Teofilact era foarte iubit de ţăranii din părţile locului, care i-au făcut o chilie în satul Novopanskoe, din judeţul Mihailov. Asemenea chilii apăruseră şi în alte locuri, din râvna admiratorilor săi, ţărani, inimi deschise şi curate. Două dintre aceste chilii au fost lăsate, cu limbă de moarte, mănăstirii noastre.
Vieţuind acolo, părintele se dăruia pe sine unor mari şi anevoioase nevoinţe; nu lua nimic în gură zile întregi; deseori, de cum se crăpa de ziuă, se ducea la baltă, unde aduna stuf, rămânând acolo până la lăsarea nopţii, se întorcea la chilie înfrigurat, flămând, ud până la piele. Truditor ca nimeni altul!
Cum intri în biserica noastră, pe stânga, afli icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului «Ajutătoarea celor năpăstuiţi». A zugrăvit-o un pictor ceva mai aparte, după propria sa imaginaţie. În partea de sus, Maica Domnului, într-un medalion purtat de doi îngeri. Dedesubt, chipurile unei «cete» numeroase de sfinţi. Îndată după ce a fost pictată, părintele Teofilact a îmbrăcat-o în pânză de casă, şi nu o dată, ci de trei ori, în trei «huse» suprapuse. A lăsat descoperite doar feţele Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Sub această formă a aşezat icoana în chilia sa.
de ce-ai făcut asta, părinte? Ai îmbrăcat icoana în sac? l-au întrebat maicile descoperindu-i isprava.
nu e sac, domniţelor, a răspuns omul lui Dumnezeu. Sunt trei rânduri de ferecături.
Aşa s-a păstrat icoana, cusută în pânză de sac, în chilia de la Novopanskoe a fericitului.
32
încă de pe vremea când părintele Teofilact era în viaţă s-a nimerit ca un negustor din Mihailov, Ivan Lojnikov, să se ducă la un iarmaroc, unde, întâlnindu-se cu un negus tor din Tuia, Kiselev, să aducă vorba de părintele. Lojnikov avea să-i spună acestuia că părintele Teofilact vindecase multă lume cu rugăciunile sale. Nevasta lui Kiselev era bolnavă, de 7 ani suferea de o hemoragie cronică. Kiselev a reţinut acest lucru şi când s-a întors acasă, şi-a trimis soţia, Agripina Egorovna, la părintele Teofilact, care se afla atunci în chilia de la Novopanskoe. Când Kiseleva a intrat în chilie, părintele Teofilact s-a ridicat în picioare, i-a ieşit în întâmpinare şi i-a spus doar atât:
roagă-te, domniţă, împărătesei cereşti şi o să te faci bine!
Spunând aceasta, a ieşit din chilie şi nu s-a mai putut da de el. Kiseleva s-a considerat ofensată de o asemenea primire, mai cu seamă că părintele n-a mai revenit în chilie, lăsând-o singură acolo. Totuşi s-a resemnat, a căzut în genunchi înaintea icoanei făcătoare de minuni, s-a rugat şi îndată a început să se simtă mai bine. În semn de recunoştinţă pentru Maica Domnului, fiindcă a căpătat vindecare, Kiseleva a pus să se facă chivot pentru icoană şi o frumoasă ferecătură de argint. Din păcate, părintele Teofilact n-a mai apucat să o vadă, fiindcă a fost gata abia după moartea sa.
Icoana a ajuns în mănăstirea noastră după ce părintele Teofilact, arătându-i-se în vis unei evlavioase fecioare, i-a dat poruncă să ne-o aducă, spunând că de la ea se vor săvârşi multe vindecări. Aşa a şi fost. Minunile pe care le-a făcut, anevoie ar putea fi numărate. Păstrez multe scrisori de la diverse persoane, din localităţi mai apropiate sau mai îndepărtate, care dau mărturie despre minunile
33
făcute de această icoană, ca tot atâtea daruri ale Maicii lui Dumnezeu.
După ce Kiseleva a înfrumuseţat icoana aşa cum am arătat, i s-a mai făcut o ferecătură din argint suflat cu aur. Iar de curând chipul Mijlocitoarei la Dumnezeu pentru neamul omenesc a mai primit o ofrandă: a treia, un colier de perle. Mulţi şi-au amintit de cele trei îmbrăcăminţi de pânză de sac, despre care părintele Teofilact spusese că împodobesc icoana. Podoabele de astăzi nu existau, dar, ca un înainte-văzător, părintele le vedea strălucind în splendoarea şi bogăţia lor, sub înfăţişarea umilelor îmbrăcăminţi din pânză de sac. Ce Bătrân minunat!”
VI
În mănăstirea noastră vieţuieşte o tânără fecioară, fiică de preot. Iată ce mi-a povestit despre părintele Teofilact. Preotul Teofilact Avdeev, locuitor al satului Hitrovşcino, judeţul Epifanovo, gubernia Tuia, şi-a părăsit pe neaşteptate slujba preoţească, soţia şi fiica nevârstnică, făcându-se pelerin rătăcitor. Luând asupra sa această nevoinţă, nu de la sine, ci din voia lui Dumnezeu, ajunsese să nu aibă unde să-şi plece capul, urmărit pretutindeni de batjocora şi răutăţile lumii, care nu era în stare să înţeleagă rostul acestei nevoinţe creştine. Un singur preot din eparhia Tuiei, Aleksei Preobrajenski, din satul Sokolovka, i-a arătat înţelegere părintelui Teofilact; mai mult decât atât, când i se întâmpla să lipsească din parohie, îl lăsa să-i ţină locul, să spovedească, să-i împărtăşească pe bolnavi, să boteze pruncii, să îngroape morţii, să facă sfeştanii. Toate aceste Sfinte Taine şi ierurgii le făcea ca la carte, fără a-şi îngădui nici o prescurtare şi fără a sări nici o iotă.
34
Pe vremea când părintele Preobrajenski era elev în clasa a treia a Seminarului inferior din Kolomna, Teofilact Avdeev era profesor acolo. De atunci nu s-au mai întâlnit până când, devenind preot la Sokolovka, părintele Preobrajenski a văzut trecând pe lângă casa lui un bărbat în lanţuri, pus sub escortă, care urma să fie dus la un loc de arest. Dorind să afle cine este acest om, părintele Preobrajenski s-a apropiat, recunoscându-l îndată pe fostul său profesor. A insistat să fie lăsat în libertate şi l-a luat cu el acasă. Soţia părintelui Preobrajenski urmărise scena de la fereastră, cugetând în sine: „îmi aduce un smintit, adunat de pe drumuri, o să-mi bage în sperieţi copiii!” Când părintele Teofilact a intrat în casă, primul cuvânt i l-a adresat preotesei:
matuşka, ia-ţi copiii şi du-te cu ei fuguţa în dormitor, să nu-i bag în sperieţi!
Din aceste cuvinte preoteasa şi-a dat seama că nu avea de-a face cu un oaspete obişnuit şi a început să-l trateze cu cea mai mare stimă.
Odată, aflându-se părintele tot la familia Preobrajenski, s-a iscat o furtună nemaipomenită. În tot acest răstimp el stătuse culcat pe o laviţă. L-au rugat să se ridice şi să se roage. El a rămas nemişcat, spunând:
de mare milă ne învredniceşte Dumnezeu! Mila luminii dumnezeieşti care risipeşte întunericul!
Altă dată s-a întâmplat invers. Părintele Teofilact era în grădina de zarzavat, săpa printre straturi. Brusc a luat-o la fugă, strigând:
prăpădenie, grozăvie, vine furtuna!
A început să se roage. Cei ce îl auziseră strigând au ieşit din casă; nici urmă de furtună. În scurt timp însă s-a iscat o vântoasă grozavă, cu fulgere şi trăsnete, care a trecut repede,
35
dar a înspăimântat lumea, a fulgerat şi a trăsnit în trei locuri, în satele apropiate, unde s-au iscat incendii. Părintele Teofilact s-a rugat tot timpul, până când furtuna a trecut.
Părintele Preobrajenski avea un băiat de 12 ani care urma o şcoală, aflându-se în gazdă la o mătuşă, Evdokia Filipovna. În marţea din Săptămâna brânzei, părintele a năimit un vizitiu cu o căruţă, să meargă să-l aducă pe copil acasă. Dar miercuri copilul încă nu venise.
L-au întrebat pe părintele Teofilact:
oare de ce zăboveşte băiatul nostru, părinte?
n-o să întârzie, vine joi. Evdokia Filipovna, sora frăţiei tale, dă hrană vizitiului şi calului. Iar nepotul tău cu familia vrea să se ducă să-şi vadă fratele, dar cum să răzbească pe o asemenea vreme? Noi ne desfătăm în Săptămâna brânzei, iar pe Ivan Alekseievici, băiatul tău, l-a muşcat până la os un câine negru.
Zicând aceasta, părintele Teofilact a oftat din adâncul rărunchilor.
ce spui, părinte, despre ce câine vorbeşti?
da, zice, Ivan Alekseievici se însoară, iar Daria Ivanovna stă şi se uită la o sobă încinsă. Vai, ce zăpuşeală!
Urmarea? în aceeaşi zi, spre seară, părintele Preobrajenski s-a pomenit cu nepotu-său, cu toată familia. Acesta plecase să-şi vadă fratele, dar pe drum s-a gândit să-i facă o vizită unchiului. A rămas la el peste noapte, iar a doua zi nu şi-a mai putut continua drumul, fiindcă se stârnise o viforniţă – „cum să răzbeşti pe o asemenea vreme?” A rămas acolo toată săptămâna. Iar băiatul pentru care fusese trimis vizitiul cu căruţa cu un cal, ca să-l aducă acasă, a ajuns la ai săi, cu bine, joi. Îl reţinuse mătuşa Evdokia Filipovna. Ceea ce spusese părintele Teofilact despre câinele negru, despre Daria Ivanovna, despre soba încinsă
36
aveau să se îndeplinească întocmai. Când a împlinit 17 ani, fiul părintelui Preobrajenski, Ivan, pe care îl aşteptau atunci acasă în Săptămâna brânzei, s-a îmbolnăvit brusc de o boală de nervi, dar de care s-a vindecat repede. Apoi şi-a găsit o slujbă la Tuia, la serviciul financiar al guberniei. Când părinţii au decis să-l însoare, printre persoanele invitate la nuntă a fost şi Daria Ivanovna, o rudă a familiei Preobrajenski. Toate acestea s-au petrecut la Tuia. Când se pregăteau să meargă la biserică, la cununie, a izbucnit ca din senin un incendiu şi cununia nu s-a mai ţinut. Focul s-a răspândit cu o iuţeală de neînchipuit, în valuri, ca o mare de flăcări; au ars bisericile, au ars până şi casele de piatră şi podurile. Aşa s-a îndeplinit ceea ce prezisese părintele Teofilact; Daria Ivanovna, care se afla acolo, a fost de faţă la acel teribil, nemaiîntâlnit incendiu.
Părintele Teofilact i-a prezis fiicei părintelui Preobrajenski că va rămâne nemăritată şi că se va călugări la o mănăstire de pe „Muntele negru”, adică în oraşul Mihailov. Părinţii nu au fost de acord cu această mănăstire.
dacă tot se călugăreşte, să se ducă la o mănăstire apropiată, aici, la Tuia.
Auzind aceasta, părintele Teofilact a spus:
mănăstirea din Tuia atârnă de un fir de păianjen. Acolo se face foame. La mănăstirea de la Mihailov domniţa o să se simtă bine şi va trăi din munca mânuşiţelor ei…
Fiica părintelui Preobrajenski a intrat la mănăstirea din Tuia, vieţuind acolo 8 ani, infirmând prin aceasta prezicerea părintelui Teofilact. Dar, după moartea acestuia, avea să se strămute la mănăstirea de la Mihailov, unde a trăit din munca mânuşiţelor ei…
La părintele Preobrajenski mai venea din când în când un alt nebun pentru Hristos, cunoscut sub porecla „Mironuşka
37
cel desculţ”. Odată şedeau la masă familia Preobrajenski, părintele Teofilact şi Mironuşka. În timp ce mâncau, a dat buzna peste ei un necunoscut; şi-au dat seama că nu putea vorbi, era mut, dar a început să-i binecuvânteze cu binecuvântare preoţească. Părintele Teofilact s-a bucurat de apariţia mutului, s-a ridicat de la masă, l-a luat de mână, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, zicând:
hristos în mijlocul nostru!
I-a mai şoptit ceva, dar destul de tare, ca să audă şi ceilalţi:
nu e loc pentru toţi sub acelaşi acoperiş!
Spunând aceasta, neţinând seamă de insistenţele gazdelor ca să rămână la masă, a plecat. În timp ce se pregătea să plece, părintele Teofilact a fost întrebat:
cine e mutul?
Părintele Teofilact şi Mironuşka au răspuns într-un glas:
e preot, părintele Atanasie.
Care nu mai putea vorbi, fiindcă, din ceea ce spunea părintele Teofilact, îi tăiaseră limba nişte tâlhari.
Altă dată părintele Teofilact s-a aflat în ospeţie la familia Preobrajenski într-o zi de hram. Erau mai mulţi invitaţi, printre care şi părintele protopop, preot din satul Liutoveţ. Venise şi un ţârcovnic, dascăl de strană din satul Sobakino, gubernia Riazan, care s-a apropiat mai întâi de părintele protopop, să-i ceară binecuvântare, apoi de gazdă, cerându-i-o şi aceleia. I-a cerut-o şi părintelui Teofilact, care l-a respins, spunându-i:
ai adus cu tine treizeci de duhuri fumegoase!
La care ţârcovnicul l-a înfruntat cu neruşinare:
ce-am învăţat, am învăţat de la alţii!
Părintele Teofilact l-a prins de chică, târându-l afară, zicând:
38
nu se cuvine să intri cu aşa ceva într-o casă binecuvântată, soldăţoiule!
Aceste spuse s-au îndeplinit. Curând ţârcovnicul a fost luat cu de-a sila în armată, pentru proastă purtare.
Altă dată, părintele Preobrajenski a mers la Tuia, unde avea să primească de la eparhie Sfântul Mir. În lipsa lui a fost nevoie de preot, pentru un bolnav aflat la o depărtare de 7 verste. Matuşka, preoteasa, l-a rugat pe părintele Teofilact să se ducă să împărtăşească bolnavul.
n-are rost să mă duc, n-o să moară, i-a răspuns părintele Teofilact. Se va duce părintele Aleksei, o să vină, zburând pe aripi de aur, nu singur, ci cu un meşter. Se grăbeşte, a luat Sfântul Mir…
Peste mai puţin de un ceas, părintele Preobrajenski a venit cu Sfântul Mir. Rămăsese peste noapte în satul Silovo, de unde s-a grăbit să ajungă acasă, ştiind că îl aşteaptă enoriaşii. A aflat ce spusese părintele Teofilact. S-a mirat.
dacă stau să mă gândesc, poate că a spus asta fiindcă am făcut cerere la Preasfinţitul să-mi aprobe să schimb acoperişul bisericii şi să facem şi o zugrăveală nouă.
Curând după întoarcerea părintelui Preobrajenski a venit şi „meşterul”, care urma să înceapă lucrul, aducând şi aprobarea arhiereului.
În parohia părintelui Preobrajenski, administratorul moşiei avea un fiu care fusese în serviciul unui general şi câştigase o mulţime de bani. Stând ca de obicei la masă cu familia Preobrajenski, părintele Teofilact a început să râdă în hohote, aparent fără nici un motiv.
ia te uită cum ne mai împăunăm! Ne căznim să cunoaştem cele necunoscute ale lui Dumnezeu; vrem să le înghiţim, ca şi cum am înghiţi o gogoaşă!
39
Spunând aceasta, s-a ridicat de la masă, mergând să se întindă pe laviţă. N-a trecut multă vreme şi a apărut o femeie îmbrăcată într-un fel de halat, în culori ţipătoare, cu o gogoaşă, ca din partea soţiei administratorului de moşie, oferindu-i-o cu respect părintelui Teofilact, care a refuzat-o, oftând:
şi stâlpii cei mai puternici până la urmă se prăbuşesc, se clatină şi apoi prind a se târî pe brânci.
La puţin timp după aceea, fiul administratorului de moşie a venit în permisie, să-şi vadă părinţii; fiindcă stătuse mult în frig, îi degeraseră picioarele. O vreme s-a târât pe brânci, apoi a început să umble târâş-grăpiş în cârji, rămânând schilod pentru toată viaţa.
Într-un timp preoţilor li se propunea să accepte să meargă să slujească în Caucaz. Aflând aceasta, preoteasa Preobrajenskaia îşi îndemna copiii:
bine ar fi să-l convingeţi pe tata, că e lipsă de preoţi în Caucaz şi se trăieşte bine acolo, iar statul suportă şi cheltuielile de transport.
în ziua aceea părintele Teofilact era prost dispus, părea că nu-i mai ardea de nimic, nu mai cânta, ca de obicei, ori de câte ori îşi făcea apariţia, nu mai făcea firitisiri şi nici urări cântate de „mulţi ani trăiască”. Purta o rasă vătuită, iar pe dedesubt o dulamă din blană de oaie, avea cămaşa de cit, cu un fel de căptuşeală din pânză groasă; în picioare, ciubote ponosite.
binevoiţi a lua o gustare, părinte!
nu-mi arde acum de gustare!
Era supărat. Părea că de-abia îşi stăpâneşte năduful.
căldură mare! Zăpuşeală! Am alergat mai-mai să-mi dau duhul; ziceau că nu-s decât 20 de verste! De unde!
40
De la casa familiei Preobrajenski până în satul Novopanskoe sunt 45 de verste.
de ce atâta grabă, părinte?
cum să nu mă zoresc, dacă stă gata să se ducă în Caucaz?
cine, părinte? au vrut să afle gazdele.
cum cine? Agrafena Filipovna (soţia părintelui Preobrajenski). Proştilor, dacă vă duceţi va fi vai de capul vostru; acolo se trage cu puşca: bum, bum!
cine v-a spus asta, părinte?
cum cine?! Un neguţător din Petersburg care a venit la Mihailov; de la el am aflat…
Bineînţeles că nu venise nici un negustor, nici de la Petersburg, nici din altă parte.
noi n-avem de gând să ne ducem acolo, părinte!
Părintele Teofilact a izbucnit în râs, spunându-i preotesei:
matuşka, parcă m-aţi poftit la o gustare, nu?
S-a descălţat. I se roseseră degetele şi tălpile de la picioare, sângerau. Şi-a scos cămaşa, s-a schimbat. Cămaşa murdară i-a dat-o preotesei.
feodosia Avdeeva, scumpa mea surioară, păstreaz-o; am scos-o la pensie.
Obişnuia să i se adreseze preotesei cu numele surorii sale.
Acea cămaşă se păstrează până astăzi într-un cufăr, fiindu-i lăsată, spre amintire, fiicei mai mici a părintelui Preobrajenski.
Cum spuneam, intrase în obişnuinţă ca părintele Teofilact să vieţuiască la acel preot cât voia, o săptămână, două, uneori trei, apoi să dispară, fără să spună unde se duce.
Ultima oară a venit cu căruţa, adus de un ţăran din Novopanskoe. Era în Postul Mare. A rămas acolo o noapte. A
41
doua zi, dimineaţă, după ce a servit ceaiul şi a luat o gustare, i-a spus ţăranului să înhame calul. Şi-a adus aminte de cămaşă, spunând din nou că o scosese la pensie şi că aşa trebuie să rămână. Au încercat să-l convingă să nu plece, să mai stea măcar o noapte, dar n-a acceptat. A binecuvântat casa, familia Preobrajenski şi şi-a luat rămas bun, zicând:
pace casei acesteia!
De atunci n-a mai trecut pe acolo. Anul acela s-a mutat la Domnul…
Iată ce spune o rudă a părintelui Preobrajenski, protoiereul Ivan Gumilevski, din oraşul Epifaniev:
„Părintele Teofilact a venit odată şi la mine şi a început să cânte «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase…» Am crezut că îmi vesteşte moartea. Continuând să cânte aşa, şi-a dat seama ce mi-a trecut prin minte:
să nu crezi că-ţi cânt ţie, fiindcă tu nu eşti nevârstnic!”
Peste puţin timp a murit fiul părintelui protoiereu, în vârstă de 8 ani.
Acelaşi părinte protoiereu povestea:
„Părintele Teofilact a venit la mine plângând, să mă roage să-i conving soţia să nu-i îngăduie fiicei lor să se mărite «cu un soldat». Am chemat-o la mine pe preoteasă, dar n-am reuşit s-o conving. Şi-a dat fata după un slujbaş al statului din satul Petrovskoe. Acela îi va fi greşit cu ceva şefului său, care s-a supărat pe el, intervenind la autorităţi să fie luat, drept pedeapsă, în armată. Asta avea să se întâmple mai târziu, când avea copii, iar nevasta sa a murit de inimă rea…”
„…A venit plângând…” Îţi dai seama, iubite cititorule cu inimă simţitoare, tâlcul ascuns al plânsului acestui mare
42
drept între drepţi? înţelegi, oare, ce mult însemnau pentru această inimă uriaşă renunţarea la relaţiile de familie, la iubirea părintească, dezicerea de bună voie de toate aceste simţăminte fireşti pentru a-L urma pe Domnul de unul singur, prigonit şi ponegrit de lume?
Anii au trecut, şi pentru acele cumplite suferinţe, pentru smerenia şi curăţia inimii sale, pentru credinţa sa neclintită, omului lui Dumnezeu, prin har de la Hristos, i s-au deschis ochii duhovniceşti, inima lui singuratică umplându-se de darurile unei binecuvântate mângâieri, faţă de care, aşa cum mărturisesc cei încercaţi duhovniceşte, toate splendorile lumii acesteia nu sunt decât fum urât mirositor şi putreziciune…. Dar omul cel vechi mai trăia în el; îi mai picurau lacrimifierbinţi de părintească iubire, se temea de soarta copilului iubit, suferea ca şi cum trupul i-arfifost pus la munci, iar inima, trecută prin dogoare de plumb topit. Ce mare este puterea jertfirii de sine! Ce nevoinţă uriaşă! Ce neasemuită iubire de Dumnezeu!
„Dar drepţii vor trăi în veci: răsplata lor este la Domnul” (înţelepciunea lui Solomon 5, 15).
Iată povestea pe care am găsit-o descrisă într-un vechi manuscris, păstrat la schitul Mănăstirii Optina. Neîndoielnic, scrisul este al unei femei.
În acelaşi manuscris se mai relata un caz plin de tâlc de înainte-vedere a fericitului Bătrân. Deşi pare a se referi la o anumită persoană, cred că el „bate” mult mai departe, făcându-ne să credem că nu este vorba doar de o previziune, ci de o prorocire. Pentru ca să-i rămână în minte de-Dumnezeu-iubitorului meu cititor, îl voi prezenta înfinalul acestor însemnări despre marele înainte-văzător.
Odată, în timpul unei vizite făcute de fericitul familiei Preobrajenski, preoteasa l-a întrebat:
43
părinte, se vorbeşte în târg că în 1836 va fi sfârşitul lumii. O fi adevărat?
minciuni, domniţă, nu le lua în seamă. Dar în 55 va începe o nouă epocă, iar în 56 va fi sfârşitul lumii.
Într-un fel, cuvintele Bătrânului s-au îndeplinit. În anul 1855 preotesei i s-a descoperit o tumoare, iar în 1856 a trecut din viaţa vremelnică în viaţa cea veşnică.
Dar, aşa cum am mai spus, această prezicere poatefi luată şi într-un alt sens: ca prezicerea unui eveniment de o neasemuită importanţă…
Pustia Optina 17 octombrie 1908
Să ne punem nădejdea în necazuri, să le îndurăm de bunăvoie şi fără crâcnire
Egumenul MANUIL (Serafim ieroschimonahul)
Cuvântul autorului
„Nu vă temeţi! Pace vouă! Binecuvântaţi-L în veci pe Dumnezeu!” (Tobie 12,17)
Având mereu în faţă cuvintele de mai sus, am considerat că este de a mea datorie să nu trec sub tăcere milostivirile lui Dumnezeu de care s-a învrednicit mănăstirea noastră, pentru rugăciunile împărătesei cereşti şi ale preacuvioşilor noştri părinţi Antonie şi Teodosie de la Pecerska. Iar eu, umilul posluşnic Sava, petrecând cu ajutorul lui Dumnezeu 4 ani ca pisar (grămătic) în schitul Precistei cel din ţinutul Ţerkovşcinei şi, ca unul care am văzut cu ochii mei ostenelile şi nevoinţele părintelui nostru Manuil în privinţa bunei-orânduieli a locaşului, m-am hotărât să scriu aceasta spre a mea mângâiere, dar şi spre zidirea duhovnicească a celor cărora le vor cădea în mână aceste rânduri, despre chipul în care părintele nostru, pornind de la cele mici şi smerite, a ajuns să dobândească cele înalte şi slăvite, întru mărirea lui Dumnezeu şi mântuirea cea veşnică. L-am văzut pe părintele lucrând ziua şi noaptea, niciodată stând cu mâinile încrucişate întru mântuirea turmei ce i-a fost încredinţată de Dumnezeu, sârguind cu braţele, cu mintea şi cu veghea la tot ce se făcea în mănăstire,
47
iar noaptea târziu, până la mijirea zorilor, răspunzând nenumăratelor scrisori primite de la cei ce tânjeau după sfatul său duhovnicesc. Primea zilnic între 20 şi 35 de scrisori, uneori chiar mai multe. Eu, sărmanul de mine şi păcătosul, am lucrat sub îndrumarea părintelui şi nu găsesc cuvinte să spun cât de bucuros am fost.
…Se făcea târziu, trecea de miezul nopţii, părintele îşi dădea seama după felul cum arătam, că picam de somn şi de osteneală, mă binecuvânta, mă lăsa să plec.
să-ţi dea Domnul mântuire! Du-te cu Dumnezeu, odihneşte-te!
Eu mă duceam, dar dânsul rămânea singur în chilie să mai lucreze, sorta scrisorile primite, pregătea răspunsurile pentru ziua următoare.
Unul Dumnezeu ştie cu câtă râvnă şi dragoste căutam să-l ajut la lucru pe părintele meu duhovnicesc, fiindcă eram convins că pentru rugăciunile sale Tatăl Ceresc nu mă va lipsi de bucuria cea veşnică, de care s-a învrednicit ceata drepţilor Săi, în Sionul cel de sus, care neîncetat se bucură şi îl preaslăvesc în veci, întru Duhul Sfânt, pe împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor, cu cântare fără de seamăn: aliluia!
Să fie! Să fie!
Lucrând cu părintele la trierea şi rezolvarea corespondenţei, mi s-a întâmplat în repetate rânduri să-l aud povestind întâmplări din viaţa sa, plină de încercări de tot felul, care au făcut să-i crească şi să i se întărească credinţa, purificându-i iubirea de Dumnezeu, Creatorul a toate.
Atunci mi-am pus la inimă gândul de a aşterne pe hârtie crâmpeie din amintirile părintelui meu, înşiruindu-le şi potrivindu-le într-un fel de cronică, în chipul cum le-am auzit spuse din gura părintelui. Ceea ce am auzit a făcut
48
să mi se dezmorţească inima împietrită, să vărs lacrimi de umilinţă şi să fac în aşa fel, încât aceste spuse să nu ajungă şi ele în mormânt, la moartea părintelui, amuţind pentru totdeauna, ci să slujească şi altora, aşa cum mi-au slujit mie, tuturor celor doritori să secere din holda Domnului spice de mântuire, de pace duhovnicească şi zidire sufletească. Şi să se întărească în convingerea că „porţile iadului” nu vor clinti nicicând Biserica lui Hristos!
L-am rugat pe părintele meu să-mi dea binecuvântare pentru lucrul pe care îmi pusesem în gând să-l încep. Iată ce mi-a răspuns:
dumnezeu să te binecuvânteze! Dar ţine aceasta în taină, până la moartea mea.
Tot atunci părintele mi-a dat un caiet scris de mâna lui, în care am găsit tot ce se poate scrie despre viaţa cuvioşiei sale.
Înmânându-mi caietul, părintele mi-a spus:
tot ce am scris aici este sfântul adevăr şi mă rog lui Dumnezeu să mă ferească de trufie şi slavă deşartă!
Făcându-i părintelui închinăciune până la pământ, m-am bucurat cum nu se mai poate că mi-a căzut în mâini un asemenea mărgăritar duhovnicesc şi m-am adâncit îndată în citirea acelui nepreţuit caiet. Deseori petreceam nopţi întregi, ascultând explicaţiile şi îndrumările părintelui. Regretam fiecare ceas care mă îndepărta de la această îndeletnicire. Stătusem până atunci neîntrerupt 4 ani în sfântul locaş; făcusem şi un stagiu militar de 2 luni şi mă temeam să nu izbucnească un război în Europa, poate chiar un război mondial, şi atunci să fiu smuls de lângă părintele şi dus „într-o ţară îndepărtată”. Dacă se va întâmpla aşa, mă gândeam că întorcându-mă nu-l voi mai găsi în viaţă pe părintele. „Biografia” pe care doresc să o scriu va
49
rămâne neterminată, nu voi mai avea când să o duc până la capăt. Deocamdată nu reuşesc să lucrez decât noaptea târziu, după ce termin treburile zilnice legate de cancelaria locaşului şi de rezolvarea corespondenţei părintelui. Când se va face a doua mobilizare va trebui să îmbrac haina de soldat. Cine să mai aleagă atunci sămânţa cea bună, cine să desăvârşească cele rămase nedesăvârşite?!
Iubite cititor şi frate întru Hristos! Arată-te plin de dragoste faţă de mine, pomeneşte-mi nevrednicia în sfintele tale rugăciuni, ca să dobândeşti răsplata de la Domnul, pentru osteneala ta, în ziua dreptei răsplăţi! Voi merge pe câmpul de luptă, unde se varsă sânge şi unde împărăţeşte, de capul ei, nemiloasa moarte, adunând în jitniţele sale o recoltă cum n-a mai fost alta pe pământul nostru strămoşesc. Mă voi duce acolo, fără să şovăi, cu dragoste, având în minte cuvintele dulcelui meu Iisus:
„Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi” (In 15, 13).
S. Burenko
Aici manuscrisul poartă însemnarea olografă a părintelui Manuil: „Sava Burenko a murit ca un erou şi ca un martir pe câmpul de luptă, la 31 martie 1915. Trăia pe pământ nu ca om, ci asemenea unui înger din ceruri. La 20 de ani a intrat în mănăstire, petrecând aici 4 ani, fiind pildă pentru fraţii care înalţă acum osârduitoare rugăciuni înaintea tronului Celui Preaînalt. Domnul să-i aşeze sufletul în ceata mucenicilor Săi, în împărăţia cerurilor!”
S. Nilus
Egumenul MANUIL1
Familia şi părinţii egumenului Manuil.
Anii copilăriei. O viziune la vârsta de 10 ani
Iată ce mi-a relatat părintele egumen:
M-am născut la 3 iulie 1850, în slobozia Alekseievka, din gubernia Voronej. În „lume” m-am numit Mitrofan Ivanovici Kovş. Tata era ţăran, de obârşie din acea slobozie. Am avut doi fraţi mai mari, Evdokim şi Pavel; eu eram al treilea. Am avut şi o soră, Pelaghia; mama a murit când aveam 7 ani; am rămas tuspatru în grija părintelui nostru. Întrucât toţi eram nevârstnici fratele mai mare, Evdokim, avea 12 ani; mijlociul, Pavel, 10 ani; eu, mezinul, 7, aşa cum am spus; iar sora, Pelaghia, 4 ani -, tata s-a recăsătorit ca să păstreze rostul gospodăriei şi să aibă cine să se ocupe de educaţia noastră.
Tata era un om cu totul deosebit prin calităţile sale sufleteşti; de o rară bunătate, săritor ca nimeni altul la greutăţile şi necazurile altora, de o smerenie pe drept cuvânt evanghelică. Cel mai mult îi plăcea să primească şi să ofere găzduire pelerinilor rătăcitori; nici unul dintre cei ce
1 Biografia alcătuită de S. Nilus după materialele adunate de fratele Sava Burenko.
51
ne treceau pragul nu pleca neomenit sau fără să se fi bucurat de un loc unde să rămână peste noapte. Dar mai mult decât orice tata iubea biserica lui Dumnezeu. Ţi se umplea inima de bucurie văzând cu câtă evlavie venea la casa Domnului, învăţându-ne şi pe noi, copiii, să-i urmăm exemplul. Duminica şi în zilele de sărbătoare ne lua cu el la biserică aşezându-ne în rând în faţa lui şi pas să se mai uite vreunul dintre noi în jur sau să nu se poarte cuviincios! Consătenii ne dădeau de exemplu copiilor lor, toţi erau cu ochii pe noi, toţi ne lăudau: „Ce copii buni are Kovş şi cât îs de cuminţi!” Iar noi, auzind asemenea laude, ne străduiam să ne purtăm şi mai bine.
Pentru faptele sale bune tata se afla în mare cinste în ochii consătenilor noştri. Veneau la el să-i ceară sfat, fiecare cu nevoile şi trebuinţele lui. Slobozia Alekseievka aparţinea contelui Şeremetiev, având 14000 de locuitori, ţărani, care munceau pământul contelui în dijmă; lor li se adăugau alţi 80000 de ţărani, din diferite sate şi cătune care aparţineau tot contelui Şeremetiev. Pe mulţi dintre consătenii noştri tata i-a ajutat cu un cuvânt bun şi chiar şi din punct de vedere material, fiindcă aveam o avere frumuşică pentru vremea aceea. Oricine ajungea victima neomeniei şi lăcomiei moşiereşti (fiindcă trebuie să recunoaştem că printre moşieri erau mulţi oameni câinoşi şi nedrepţi) ştia că putea găsi mângâiere în casa tatălui nostru, ba chiar şi ajutor la caz de boală, bazat pe medicina tradiţională, ţărănească. Ca să nu mai vorbesc de pelerini, acei oameni ai lui Dumnezeu care hălăduiau toată viaţa, în numele lui Hristos şi pentru împărăţia cerurilor, pe la mănăstiri şi pe la locurile sfinte. Casa ne era plină de ei mereu.
Se mai aciuaseră la noi şi au trăit pe seama părinţilor noştri până la moarte două bătrâne. Una era o rudă îndepărtată,
52
care suferea de ulceraţii cronice la ambele picioare. Alta n-avea cu noi nici o legătură de rudenie: Pipernicită la trup, cu mâini şi picioare chircite, ca nişte zgârciuri sau noduri, nu se putea sluji de ele; părinţii mei o hrăneau şi o purtau de colo până colo.
Eu îmi ajutam părinţii la toate aceste fapte de milostenie, mai ales când era vorba de bolnavi şi de schilozi. De aceea nu-mi găseam timp să merg regulat la şcoală şi din această pricină rămăsesem în urmă cu cunoaşterea ştiinţelor „lumeşti”. În schimb, pot spune că stăteam foarte bine în privinţa cunoaşterii ştiinţei cuvântului lui Dumnezeu; duminicile şi de sărbători casa ne era plină de cei dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă tatei îi plăcea să citească cu glas tare din cărţile cu conţinut duhovnicesc. Toate acestea lucrau asupra sufletului meu, făcându-l să se îndepărteze de cele trupeşti şi să se îndrepte spre cele care nu sunt din lumea aceasta, cele de sus, cereşti, cele ce ţin de sufletul omului. M-au influenţat în chip deosebit convorbirile purtate cu pelerinii, istorisirile lor din vieţile sfinţilor şi ale aleşilor lui Dumnezeu, despre locurile sfinte pe unde umblaseră, despre viaţa de mănăstire, despre asceza şi faptele de desăvârşire duhovnicească ale unor smeriţi lucrători ai celor dumnezeieşti, care se nevoiau în taină în mănăstirile de călugări şi de maici de pe nesfârşitul pământ rusesc. Încă de pe atunci, nevârstnic fiind, mi-am pus la inimă gândul de a-mi închina viaţa lui Dumnezeu şi de a mă călugări. Copil de 9 ani, am simţit prima dată dulceaţa rugăciunii şi, pentru a mă bucura de ea, mă trezeam noaptea, în taină, neştiut de nimeni, zicând „Tatăl nostru” de câteva ori la rând.
Nu lipseam de la nici o slujbă la biserică şi, deşi până acolo era cale de 2 verste, mă grăbeam să ajung la slujbă
53
înainte de a se fi tras clopotele. Încercam să urmez viaţa acelor sfinţi de care aflam din cele citite de tata cu glas tare. Odată l-am auzit citind din Evanghelie cuvintele Mântuitorului: „Când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta” (Mt. 6, 3). Aceste cuvinte aveau să trezească în inima mea un puternic ecou; am început, cu mult sârg, să fac milostenie în taină, cedând şi ultima copeică pe care o câştigam. Tata era cojocar, cosea cojoace şi scurte. Din resturile de blană pe care le adunam făceam portofele, le vindeam, iar banii îi dădeam săracilor. Când eram întrebat: „Ce faci cu banii pe care îi capeţi cu lucrul de mână?”, răspundeam în mai multe feluri: ba că i-am pierdut, ba că mi i-a furat careva sau mi-am cumpărat cu ei dulciuri sau alte lucruri din cele ce şi le doresc copiii. De milostenii nu suflam o vorbă! S-a întâmplat însă ca într-o duminică, după-amiaza, când picoteam pitulat după cuptor, să vină la noi naşa şi să-l întrebe pe tata:
nu-l văd pe Mitrofan, unde o fi?
o fi ieşit şi el pe uliţă! i-a răspuns tata.
ştiu că s-a apucat să meşterească portofele, a continuat naşa, câştigă niscai bani din asta; ce face cu ei? Aduce câte ceva şi acasă?
aş! Îi tare căscat, banii îi pierde şi se mai lasă şi furat!
nu cred, Ivan Vasilievici (aşa îl chema pe tata), i-a întors vorba naşa. Băiatul dă milostenie la săraci şi am descoperit că se ascunde de mine când face asta.
Naşa vindea covrigi în piaţă, în jurul ei roiau întotdeauna mulţi săraci.
Aşa mi s-a descoperit iubirea de săraci…
Tata a căzut pe gânduri, apoi a spus:
dacă, la anii lui, Mitrofan al meu a prins dragoste de săraci, ce-o să iasă din el când va fi mai mare?
54
Bineînţeles că nu s-a împotrivit nicicum faptelor d milostenie pe care începusem să le fac.
Ţineam cu asprime toate posturile orânduite de Biserică, iar uneori treceau zile întregi fără să iau nimic în gură.
De mic copil a început să mi se spună călugărul. Pe la vreo 10 ani mi s-a arătat în vis Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni1. Stând în nori, alesul lui Dumnezeu mi-a spus cum va fi viaţa mea, dar a adăugat:
— Tu eşti cam gură-spartă şi de aceea nu trebuie să ţii minte ce ţi-am spus!
Şi, într-adevăr, a doua zi dimineaţă, când m-am trezit, nu mi-am mai amintit nimic din ceea ce mi-a spus sfântul. Totuşi această vedenie m-a impresionat în chip deosebit şi iată că n-am uitat-o nici până astăzi.
Din clipa când am avut această arătare, râvna mea către o viaţă de nevoinţe a sporit: posturile le ţineam cu şi mai multă asprime şi mă retrăgeam din ce în ce mai des în locuri ascunse, pentru a mă ruga de unul singur. Am împins postul până acolo, încât, luând pildă de la un preacuvios părinte din Sinaxar, Marcu pe numele lui, am încercat să mănânc… pământ, în loc de orice hrană. M-am îmbolnăvit de stomac, n-am mai putut duce mai departe această nevoinţă, îmi era peste puteri să o fac.
1 Părintele egumen Manuil cinstea într-un asemenea chip „arătarea” Sfântului Nicolae, încât, ajungând într-o înaltă funcţie bisericească la Ţerkovşcina, a construit o biserică cu hramul Ierarhului Făcător de minuni.
55
Moartea tatălui. Sărăcirea familiei.
Viaţa de argat. Râvna către învăţătură
În 1864, în al 44-lea an al vieţii sale, părintele meu avea să-şi încheie călătoria pe acest pământ. Cu puţin timp înainte de a trece în lumea de dincolo şi-a prezis sfârşitul. M-a binecuvântat, spunându-mi că voi avea o viaţă presărată cu spini, iar fratele Pavel nu-şi va găsi locul, rătăcind de colo până colo. Ceea ce s-a şi îndeplinit întocmai.
L-am plâns cu amar pe tata, fiindcă pierdusem în el pe cel ce m-a călăuzit şi m-a povăţuit în viaţă; în faţa proaspătului său mormânt m-am decis, cu toată fiinţa mea, să-i urmez întru totul exemplul şi să fiu sluga credincioasă a Domnului.
La o lună după moartea părintelui nostru a murit şi fratele mai mare, Evdokim. N-a trecut nici anul după aceste două morţi, că mama noastră vitregă s-a recăsătorit, apoi ne-a ars casa cu toată averea, evaluată atunci la 2000 de ruble, dacă nu şi mai mult. Nici casa, nici averea nu fuseseră asigurate. Fratele mai mare, Pavel, pe atunci în vârstă de 16 ani, s-a dus să-şi caute de lucru în Caucaz. Eu, care aveam atunci 14 ani, cu surioara Pelaghia de 11 ani, rămaşi orfani de ambii părinţi, fără nici o leţcaie, flămânzi şi goi, am rămas de izbelişte. Îţi dai seama cât de greu ne era!
Dar mila lui Dumnezeu e mare! Pe sora mea au luat-o nişte vecini, la care a rămas o vreme, iar după aceea, câţiva ani la rând, n-a mai avut acoperiş statornic asupra capului, trecând de la un vecin la altul, trăind câte o săptămână-două când la unul, când la altul. Sărmana orfană a dus-o neînchipuit de greu, până când au năimit-o unii să le vadă de copii, dar nici acolo viaţa nu i-a fost uşoară.
56
Nu aveam rude de nici un fel, ne pomeniserăm singuri pe lume, nimănui nu-i păsa de noi. Tânjeam din tot sufletul către viaţa de mănăstire, singura în care nu m-aş fi simţit orfan, dar nu puteam să-mi las sora şi am fost silit să intru slugă la stăpân, plătit cu 6 ruble pe an. Plătit pentru ce? Dacă îţi spun, n-o să-ţi vină să crezi! Eu, băieţandru pirpiriu de 14 ani, devenisem singurul pus să argăţească la o familie de 21 de suflete! Stăpânii erau oameni câinoşi, inimi de piatră, se purtau cu mine fără pic de milă şi cu o grosolănie de neînchipuit. Dacă nu m-ar fi ţinut în pază mâna nevăzută a lui Dumnezeu, foamea, frigul, setea, munca peste puterile mele m-ar fi băgat, înainte de vreme, în mormânt.
Într-o vară m-au silit să mă duc să văd de o prisacă a lor, aflată undeva, în câmp deschis, la vreo 10 verste de Alekseievka, de unde nu m-am mai mişcat aproape 4 luni încheiate. Ziua trebuia să văd de prisacă şi să lucrez pământul, noaptea să pasc caii. Nu-mi vedeam capul de treburi. În acest răstimp n-am putut să mă reped în sat nici o singură dată, să mă duc la biserică sau să fac o baie. Mâncare caldă căpătam rar de tot, rufărie de schimb nu mi s-a trimis niciodată. Din cauza mâncării uscate, a murdăriei şi a nepăsării în care căzusem, fiindcă mă durea sufletul, mă copleşiseră păduchii; se înmulţiseră într-atâta, încât nu mai ştiam ce să fac ca să scap de ei. Ca să mă „eliberez” într-un fel, îmi ungeam capul cu păcură; scăpam pentru un timp de păduchi, dar rămâneam cu părul năclăit, formându-mi-se pe cap un fel de crustă compactă. Pe măsură ce îmi creştea părul, din cauza păcurii îmi apăruse pe cap ceva ca un ceaun sau ca o chivără, sub care se formaseră răni dureroase şi mişunau mii de păduchi. Fără apă caldă, cu care să mă spăl şi de care nu aveam cum să fac rost, nu puteam
57
scăpa nicicum de acest dezastru. Nu am cuvinte să descriu ce au însemnat pentru mine aceste suferinţe. Trebuie însă să mulţumesc unor oameni de ispravă, care şi-au dat seama, chiar de la distanţă, de starea jalnică în care mă aflam şi care i-au făcut de ruşine pe stăpânii mei, care, în cele din urmă, m-au luat acasă, unde, cu mare greutate, am putut fi tuns, uşurându-mi-se acele chinuri insuportabile.
Tot la acei stăpâni mi s-a mai întâmplat ceva. M-au trimis să încarc o căruţă cu lut. Întorcându-mă, am dat în drum peste un loc înclinat; căruţa încărcată până sus cu lut s-a răsturnat peste mine cu toată greutatea, prinzându-mi pieptul şi abdomenul. Şase săptămâni am avut cumplite dureri de burtă, dar nimănui nu i-a păsat de mine, nimeni dintre stăpâni nu s-a îndurat să-mi spună o vorbă bună sau să-mi arate în vreun fel că nu le sunt indiferent.
Peste puţin timp am mai trecut printr-o cumpănă, aflându-mă la un pas de a-mi pierde viaţa.
Nu departe de noi trăia un neguţător înstărit. La vreo 3 verste de casă avea un imaş împrejmuit, unde ţinea o cămilă. Copiii din împrejurimi au luat la goană cămila care păştea acolo, mânând-o până când a ajuns într-o grădină vecină cu prisaca stăpânilor mei. Tocmai atunci mă întorceam cu căruţa de la o treabă şi începusem să desham caii, fără să-mi treacă prin minte că mă procopsisem cu acea dihanie de vecină. Copiii se ţineau după cămilă, nu încetau să o zădăre, şi când s-a apropiat de gardul nostru a scos un răcnet grozav, la care, fireşte, nici eu şi nici caii nu ne aşteptam. Îngroziţi de acel răcnet şi văzând cămila, caii s-au speriat şi au luat-o la fugă, cu tot cu căruţă, trântindu-mă la pământ, agăţat de cuiul inimii căruţei. Cuiul îmi prinsese hainele şi caii au ţinut-o tot într-o fugă preţ de 100 de stânjeni (peste 200 de metri). Am fost lovit la spate şi
58
la abdomen, iar după ce caii s-au oprit din fugă, am zăcut acolo leşinat o bună bucată de timp. M-au readus în simţire aceiaşi copii care mi-au deschis gura, mi-au descleştat dinţii cu un cuţit şi m-au silit să beau apă. Făcându-mi aceasta, mi-am revenit. Mult timp după aceea m-au chinuit durerile de burtă şi o dizenterie cu sânge.
Bineînţeles că nici de data aceasta nu i-a păsat nimănui de mine.
Iată cum îmi duceam viaţa de orfan, argăţind la nişte stăpâni fără suflet. În ciuda situaţiei disperate în care mă aflam, mi s-a ivit nestăvilita dorinţă de a învăţa carte. M-a ajutat, fiindcă îi spusesem ce vreau să fac şi îl rugasem să mă ajute, un ţăran cu care mă împrietenisem şi care mi-a făcut rost de un abecedar. Am învăţat literele pe de rost, fiecare cu numele ei, o făceam cu osârdie, ca şi cum aş fi spus o rugăciune, dar nu reuşeam să compun silabe şi cuvinte. M-a costat mult „alfabetizarea” mea, nu mai spun câte şicane şi câte reproşuri mi-au făcut stăpânii. Şi câte eforturi băneşti am făcut eu, fiindcă micile mele economii se duceau pe lumânările de seu, de care făceam rost ca să învăţ noaptea. De îndată ce se întuneca, luam abecedarul pe care mi-l dăruise acel ţăran, mă retrăgeam în coteţul gâştelor şi începeam să-mi fac… lecţia. Cunoşteam Psalmul 50: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…”, îl puteam zice pe dinafară; luam cartea, căutam psalmul în ea, încercând să descopăr şi să înţeleg cum se alcătuiau în el buchile şi cuvintele. Aşa am învăţat cum se formează silabele şi cuvintele.
De multe ori mă prindeau zorile zgâriind hârtia cu pana de gâscă. Şi, fiindcă nu dormeam nopţile, ziua nu mai eram prea bun la muncă. Şi câte n-am îndurat de la stăpâni: sudalme, chiar şi bătăi! în cele din urmă mi-au descoperit
59
abecedarul, l-au rupt, l-au făcut ferfeniţă. Pentru mine asta a însemnat mai mult decât o bătaie zdravănă, fiindcă pe vremea aceea, la sate, cărţile ajungeau cu mare greutate.
Cam astea au fost primele mele încercări de a învăţa carte. După cum vezi, anevoioase! Nu mi-a fost uşor să învăţ; în schimb, cartea a fost cea care m-a scos din adâncurile neştiinţei şi întunericului la calea cea sfântă a slujirii Supremei Lumini, cea a Unicului Dumnezeu, preaslăvit în Sfânta Treime; acea lumină care „întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o” (In 1, 5). Binecuvântat fie numele Domnului, acum şi până-n veac!
Între timp au trecut 2 ani, am împlinit 16 ani. Nemaifiind în stare să îndur viaţa de slugă la acei stăpâni, mi-am pus în gând să plec de sub acel acoperiş atât de neospitalier şi să mă duc în oraşul Biriuci, din gubernia Voronej, faimos pe vremea aceea pentru atelierele sale de cojocărie. Voiam să învăţ meserie. Am luat-o cu mine şi pe sora mea. La Biriuci am trăit 4 ani.
Viaţa în oraşul Biriuci.
Boala. Vindecarea minunată
Dar viaţa nu mi-a surâs nici la Biriuci. Acolo mi-am găsit o slujbă la tăbăcărie, iar pe sora mea am reuşit să o plasez slujnică la un negustor bogat.
Ca să-ţi dai seama cât de grea era munca la tăbăcărie, încerc să ţi-o descriu. Unui număr de trei muncitori le revenea ca „normă” pe durata unei zile de muncă să cureţe, cu mâinile goale, o sută de piei de oaie. Mai întâi acestea erau duse la râu şi băgate în apă fiindcă lucrurile se petreceau
60
în plină iarnă prin copci, unde trebuiau să rămână o noapte. A doua zi, dimineaţa, erau spălate bine, curăţate de murdărie, cu mâinile goale, oricât de mare era gerul afară. De frig, mâinile oamenilor înţepeneau şi crăpau, până începeau să sângereze. După ce fuseseră preparate astfel, prin spălare, începea procesul propriu-zis de tăbăcire a pieilor. Mai întâi însă trebuia să decojim grăsimea de pe ele şi apoi să le punem să stea 5 zile în soluţie de piatră acră. După ce erau astfel „înmuiate”, le scoteam şi le întindeam la uscat pe nişte prăjini, întorcându-le când pe o faţă, când pe alta, timp de o zi şi o noapte. Pentru ca pieile să se usuce, se făcea o căldură teribilă cred că ajungea până la 60 de grade -, iar din piei se răspândea o duhoare de neînchipuit. Duhoarea şi fierbinţeala ne făceau să ieşim afară din uscătorie, să alergăm în frig, ca să ne răcorim, numai în cămaşă şi izmene, întorcându-ne tot într-o goană în aerul acela infect. Din pricina muncii şi a modului cum obişnuiam să ne răcorim, am făcut o răceală soră cu moartea. În plus, mi-au apărut ulceraţii pe tot corpul, prefăcute într-o rană compactă, deasupra căreia se formau mereu cruste. La cea mai mică mişcare aceste cruste se rupeau, dându-mi dureri insuportabile, mai ales când trebuia să-mi schimb cămaşa; aproape că îmi era imposibil să o scot, trebuia să forţez şi ieşea cu tot cu piele.
Văzând cum mă chinui, femeia la care trăsesem în gazdă a încercat să mă lecuiască băbeşte. A încălzit păcură, amestecată cu găinaţ de vrabie şi de găină, ungându-mi rănile cu această „alifie”. Ori de câte ori mi se făcea acest „tratament” simţeam că îmi ia foc tot corpul. Durerile erau infernale, răcneam, implorând să fiu lăsat să mor. Celor din jurul meu le era frică să nu-mi pun capăt zilelor, ascundeau de mine cuţitele şi orice alt obiect cu care aş fi
61
putut să-mi fac seama, ca să scap de acele chinuri groaznice. Trecând prin acele inimaginabile suferinţe, mă rugam lui Dumnezeu fie să mă vindece, fie să-mi dea o moarte izbăvitoare. Dar Domnul părea că-mi pune la încercare răbdarea şi credinţa; nu m-a dat morţii, dar nici nu m-a vindecat atunci. La chinurile mele se adăugau şi umilinţele; gazdei i s-a făcut lehamite de mine, mai ales că îi era şi teamă să nu ia careva din familie boala de la mine; a găsit de cuviinţă să mă izoleze la subsol, într-un fel de vizuină, unde îmi dădea de mâncare ca unei jivine bolnave de ciumă, resturile mâncării, îngropându-le ca să nu se infecteze de la ele găinile şi porcii.
Aşa m-am chinuit de la Crăciun până la Paşti, când Domnul Dumnezeu S-a milostivit să mă vindece printr-o adevărată minune, pentru credinţa mea şi pentru rugăciunile mele către Maica Domnului, înaintea căreia am stăruit mereu, rugându-mă cu nespusă osârdie, pe toată durata bolii. Iată cum s-a săvârşit minunea:
Venise Săptămâna Mare a patimilor Domnului Iisus Hristos. Era în ajunul Sfintei şi Marii Joi. Aşteptam cu înfrigurare această zi, fiindcă mai demult îmi venise în gând o idee năstruşnică şi-mi legasem de ea o speranţă: să mă duc să mă scald în râu cu credinţa că în această mare şi sfântă zi Domnul va da ascultare fierbinţilor şi neîncetatelor mele rugăciuni şi, pentru sfintele şi mântuitoarele Sale patimi, îmi va da şi mie mântuire de chinuri. Aşteptasem să vină această zi a izbăvirii cu negrăită nerăbdare şi, punându-mi în gând ceea ce urma să fac, fiecare zi mi se părea mai lungă decât un an, cu atât mai mult cu cât durerile se înteţeau mereu. Înainte de ziua Sfintei şi Marii Joi, de durere şi de emoţiile aşteptării nu închisesem ochii 5 nopţi la rând.
62
Şi iată că fix la miezul nopţii, miercuri spre joi, când toţi ai casei erau cufundaţi în somn, am ieşit pe furiş din vizuina mea, am luat cheia de la poartă (gazda ţinea peste noapte poarta încuiată), am deschis-o, am ieşit în curte şi apoi pe uliţă, îndreptându-mă spre râul care curgea cam la vreo 2 verste de casă. Era o noapte de un întuneric apăsător şi de nepătruns. Şi o linişte de mormânt. Mi-am făcut cruce, am prins curaj şi, lăsându-mă în voia lui Dumnezeu, am început să merg voiniceşte, având la mine rufele curate cu care urma să mă schimb.
Am străbătut aşa cam jumătate de cale. Dintr-o dată a ţâşnit din beznă, înaintea mea, o arătare: părea cu chip de om, dar parcă de o neomenească hidoşenie. Mi s-a ridicat părul măciucă de spaimă. Am început să-mi fac cruce, să spun rugăciuni: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui”, Psalmul 50. Matahala a făcut câteva volte în jurul meu, cu iuţeala unui vârtej, încercând de trei ori să dea peste mine, dar eu mă rugam mereu şi până la urmă m-a lăsat în pace. Ajungând la râu, am început să adun aşchii de gheaţă, fiindcă apa prinsese peste noapte o pojghiţă subţire de gheaţă, dar n-a mai fost nevoie să mă apăr de ele. Am auzit însă un zgomot ciudat, ca bătăile unor gigantice aripi de pasăre sau ca plescăitul unor vâsle. M-a cuprins din nou groaza, mai abitir ca mai înainte, tremuram ca de friguri, având sentimentul că există ceva ameninţător în jurul meu, care caută să-mi bareze drumul spre râu. Dar Domnul m-a ajutat să scap de această spaimă. Mi-am aruncat hainele de pe mine, m-am închinat, am sărit în apa rece ca gheaţa, rugându-mă cu credinţă şi speranţă Multmilostivului Dumnezeu să mă ajute. „Doamne, am strigat, caută spre suferinţele bietului orfan ce sunt şi tămăduieşte-mă de boala ce m-a cuprins!” Rugându-mă
63
aşa, m-am cufundat de trei ori în apă, simţind după aceea o bucurie de negrăit. Durerile au încetat îndată, iar în sufletul meu a strălucit neasemuita, dătătoarea de viaţă şi de bucurie duhovnicească lumină a lui Hristos.
Inima a început să-mi bată în ritmul ei firesc, întreaga mea simţire părea să se adune şi să se înalţe într-un unic extaz de umilinţă, într-un solemn şi pătruns glas de recunoştinţă faţă de Creatorul, împăratul şi Dumnezeul meu.
Am ieşit din apă, am îmbrăcat albiturile curate (pe cele cu care venisem le-am lăsat pe mal) şi aproape că nu mi-am dat seama când am ajuns acasă. Grabnica mea reîntoarcere s-a produs într-un chip tot atât de miraculos ca şi vindecarea. Nici până astăzi nu-mi dau seama cum s-a putut întâmpla asta.
întorcându-mă acasă de la „scăldat”, m-am cuibărit din nou în vizuina mea şi am adormit buştean. Somnul meu a durat aproape 3 zile, în ciuda eforturilor disperate ale gazdelor de a mă trezi. Între timp crustele de pe trupul meu se uscaseră, căpătând aspectul unor solzi de peşte. În Sâmbăta Mare, după slujbă, m-am trezit, am mâncat, am prins putere, am făcut o baie. Spălându-mă, crustele s-au desprins fără să lase nici cea mai mică urmă.
Trupul mi s-a făcut alb, delicat, ca de prunc nou-născut, dar de o mare sensibilitate, încât mult timp după aceea şi cea mai fină cămaşă mi se părea scorţoasă.
La baie am slăbit atât de mult, încât nu mă mai puteam ţine pe picioare şi am fost adus de acolo pe un cearşaf. Am adormit îndată, trezindu-mă de Paşti, la prânz, întremat şi perfect sănătos.
Aşa am trăit eu însumi minunea marii milostiviri a lui Dumnezeu.
64
Pelerinaj la locurile sfinte. Întoarcerea pe meleagurile natale. Cum am fugit de ispită
După minunea vindecării, puterea a început să-mi revină treptat şi toată viaţa mi s-a schimbat în bine. Am mai lucrat încă 4 ani la Biriuci, bucurându-mă de succese, fiindcă între timp învăţasem secretele cojocăriei şi eram căutat de toţi, ca un meşter iscusit. Domnul m-a ajutat să capăt încrederea şi chiar dragostea tuturor celor cu care intram în relaţie şi nu era familie care să mă cunoască şi să nu mă dorească drept ginere.
Toate acestea ar fi trebuit să mă bucure, dar inima mea tânjea necontenit către viaţa de mănăstire, către slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor în haina călugărească şi prin nevoinţe călugăreşti. În fiecare an, în preajma Paştelui, mergeam la Voronej, la sfintele moaşte ale Sfinţitului Ierarh Mitrofan, pentru a înălţa fierbinţi rugăciuni către Cer, acolo unde în sfintele locaşuri drepţii şi îngerii dau glas neîncetat către tronul ceresc cântării: aliluia! Pe atunci devenise faimos în toată Rusia corul arhieresc al Preasfinţitului Serafim. Nu exista pelerin rus care să nu fi auzit de acest cor sau chiar să nu-l fi ascultat. Ţin minte clipa când am intrat în catedrala din Voronej, strecurându-mă pe lângă poliţiştii care nu lăsau să intre înăuntru decât o anumită categorie de public, „cu ştaif”. Mi-am găsit un loc lângă stâlp, de unde am ascultat acel cor fără seamăn, compus din 120 de voci. Nu mai ştiam unde mă aflu, în cer sau pe pământ; putea să mi se întâmple orice, să mi se taie o mână, n-aş fi simţit şi nu m-aş fi mişcat din loc. Mă tot gândeam şi inima îmi şoptea: dacă aici, pe pământ, răsună această minunăţie de cântare, cum ar trebui să „sune” glasurile îngerilor şi drepţilor în ceruri? Sporea
65
atunci în mine, mai mult ca oricând, râvna spre viaţa monahicească, cea care ne poate pregăti pe noi, pelerini rătăcitori pe acest pământ, pentru viitoarea, neîncetata, îngereasca doxologie înaintea tronului Tatălui Ceresc.
Dar cum să dau viaţă acestei dorinţe, fiindcă nu puteam să-mi las sora de izbelişte, eu fiindu-i sărmanei orfane singurul sprijin şi ajutor? Sora mea nu ştia carte şi nu cunoştea nici o rugăciune. Eu aveam 22 de ani; ea mergea pe 19. Mă îngrozea gândul că putea să o pască o soartă nefericită, fiindcă, deşi botezată în credinţa dreptmăritoare, trăia în întunecimea păgânătăţii, ignorând cele mai elementare principii ale credinţei.
îmi pusesem în gând să facem împreună un pelerinaj la sanctuarele Kievului, pentru a o face să vadă cu ochii ei splendoarea şi forţa credinţei noastre pravoslavnice. Ne-am dus şi acolo, la Kiev, în atmosfera duhovniceşte înmiresmată a acelor sfinte locuri, am avut o discuţie serioasă cu sora mea, despre soarta noastră, despre ce putea să ne rezerve viitorul. Atunci i-am propus să aleagă: ori se mărită, ori se călugăreşte. „Dacă te decizi să intri în mănăstire i-am spus mă voi strădui să te ajut să înveţi carte; să ştii însă că eu n-am de gând să rămân «în lume»; de îndată ce îţi vei găsi un rost, mă voi duce la mănăstire.”
Spre marea mea bucurie, sora mea şi-a exprimat îndată dorinţa de a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. Aşa ne-am decis să nu ne întoarcem la Biriuci, să ne ducem la Alekseievka, unde ne-am născut şi unde am petrecut, sub ocrotire părintească, frumoşii ani ai copilăriei.
La Alekseievka blănarii m-au primit cu braţele deschise, recunoscând în mine un bun meşter, nu un simplu cojocar, iscusit mai cu seamă în meşteşugul brodatului în piele, ceea ce sporea de două ori preţul scurtelor şi cojoacelor.
66
Mi-am găsit îndată o slujbă bună, iar pe sora mea am plasat-o la un atelier de giuvaergerie, să deprindă brodatul cu fir de aur şi în acelaşi timp să înveţe carte. Ca să intre la mănăstire avea nevoie şi de una, şi de alta. Eu stăteam cu gândul numai la mănăstire şi la nevoinţele călugăreşti; alte planuri nu-mi făceam. Chiar şi serviciul îl acceptasem doar pentru ca sora mea să se poată pregăti, fiindcă îi ţineam loc şi de mamă, şi de tată.
Mi s-a întâmplat însă tot atunci să trec printr-o crâncenă luptă cu o ispită de la trup şi de la diavolul, de pe urma căreia puteam să-mi pierd sufletul. Totul a început în momentul când am prins a primi sfaturi de la unii şi de la alţii, că bine ar fi să mă însor cu fata unuia dintre cei mai bogaţi oameni din Alekseievka. Mi s-a iscat mare „război” în minte, în suflet şi în trup: pe de o parte râvna spre călugărie, pe de altă parte patimile tinereţii, dar şi perspectiva de a avea o soţie, de a mă bucura de o viaţă de familie liniştită şi îmbelşugată. Ce să aleg, la ce să mă opresc? Lucrurile ajunseseră până acolo că tatăl acelei fete, cu o dotă de invidiat, începuse să mă asalteze cu insistenţe energice, pentru a mă face să-i iau fiica de nevastă. Odată m-a chemat la cârciumă ca să putem discuta în voie, căutând să mă convingă că trebuie să mă însor. „Nu-ţi dai seama că asta e fericirea care îţi vine de la Dumnezeu drept răsplată pentru răbdarea şi suferinţele tale? Îţi dau pe loc 70 de ruble de aur numai pentru nuntă şi apoi te poftesc acasă, să-ţi arăt atâta aur cât n-ai văzut de când eşti! Şi al tău va fi!” Vai, ce povară îmi apăsa atunci sufletul şi cât de greu mi-a fost să resping această ispită, cu atât mai mult cu cât bogatul cel insistent era chiar „stăpânul” meu, cel cu care trăiam sub acelaşi acoperiş! Ce să fac, ce hotărâre să iau? Eram tânăr, lipsit de experienţă, nu aveam pe nimeni care
67
să-mi poată da un sfat. Singura soluţie care mi-a venit în minte pentru a îndepărta această ispită a fost să mă prefac că mi-a pierit brusc graiul, că am amuţit. Am luat în gură o piatră, ca să-i pot face pe toţi să creadă că m-a lovit o subită muţenie. Fireşte că nu mă credea nimeni, dar n-am deschis gura o lună încheiată, oricâte încercări a făcut gazda mea să mă scoată din muţenie: a pus la cale copii să facă şotii şi comicării înaintea mea, doar-doar oi începe să râd şi mi-o cădea piatra din gură, apoi au recurs la tot felul de gingăşii şi amabilităţi, ca să mă facă să vorbesc, dar nimic n-a fost în stare să mă clintească din muţenia mea. Atunci s-au gândit să pună la cale o petrecere, la care au invitat o mulţime de oaspeţi şi, ca să nu fug, mama celei pe care voiau să mi-o bage pe gât drept nevastă mi-a ascuns hainele şi şapca, ceea ce m-a silit, de voie, de nevoie, să rămân acasă. S-au adunat, cum am spus, foarte mulţi oaspeţi; calculul pe care şi-l făcuse stăpânul părea să aibă efect: junele, adică eu, odată făcut de ruşine, va înceta să se mai prefacă. Dar lucrurile au luat o altă întorsătură. Pe neprins de veste, m-am ascuns după cuptor şi, oricât s-au rugat de mine să ies de acolo, n-am cedat. Petrecerea s-a terminat în coadă de peşte.
După ce au plecat oaspeţii, iar gazdele s-au dus la culcare, m-am dat jos de pe cuptor, mi-am strâns încetişor hainele de sărbătoare surtucul, paltonul, jiletca de mătase, toate acestea erau pe atunci lucruri de mare preţ -, le-am strâns într-o legătură, cu intenţia de a o duce şi a o lăsa la azilul pentru oropsiţii soartei. Înainte de a pleca, i-am lăsat stăpânului un bilet, pe care am scris: „Fericit cel ce se gândeşte la sărac şi la sărman; în ziua cea rea Domnul îl va izbăvi (Ps. 40, 1). Nu mă căutaţi… Drumul meu începe în cele patru vânturi”.
68
Ajungând la azil în toiul nopţii, am bătut la uşă, MI-A deschis o bătrână din cele oploşite acolo. I-am dat boccea ua cu haine, zicând: „Roagă-te pentru mine!” I-am spus numele de botez, dar mi-am ţinut faţa ascunsă, să nu afle cine sunt.
Am ieşit din Alekseievka în plină noapte, pe o beznă de nepătruns. Lăsând în urmă locul în care am venit pe lume, mi-au dat lacrimile, mi-am plecat capul în faţa pământului natal şi m-am rugat cu suspine: „Doamne! Arată-mi calea!” Am pornit îndată la drum cu gândul de a ajunge la o mănăstire din oraşul Voluevo, gubernia Voronej.
Nu reuşesc să intru la mănăstire. Sora se stabileşte la mănăstirea din Belgorod, gubernia Kursk
Plecând de la Alekseievka, am întâlnit pe drum un ţăran care se ducea la târgul de acolo. Ţăranul desjugase boii, lăsându-i să se odihnească şi să pască. I-am spus că merg în altă direcţie, dar mi-a propus să stau cu el peste noapte, îmbiindu-mă să mă culc sub car. Am acceptat, dar n-am putut să adorm; îmi bătea inima gata să spargă pieptul, am stat puţin culcat, apoi mi-am continuat drumul. De la Alekseievka până la Valuevo, unde voiam să mă opresc, sunt 60 de verste. Se făcuse ziuă de-a binelea, am ajuns în satul Nikitovka, la 36 de verste de Alekseievka. Tot drumul l-am parcurs într-o goană, cu capul descoperit, zicând mereu rugăciuni.
În biserica din Nikitovka începuse Liturghia. Când s-a terminat, l-am rugat pe preot să-mi facă o sfeştanie şi să-mi citească Acatistul Mântuitorului. Cu ochii în lacrimi mă rugam lui Dumnezeu să-mi arate calea spre mântuire. Văzându-mă
69
plângând şi făcând rugăciuni fierbinţi, preotul a vrut să ştie ce mi se întâmplă. I-am spus:
vreau să mă duc la mănăstirea de la Valuevo, să mă călugăresc, dar mă tem că n-o să mă primească…
te vor primi, mi-a răspuns preotul; de ce să nu te primească? Eşti tânăr!
Cuvintele preotului au fost ca un balsam, mi-au mers la inimă. Am aflat de la el că până la Valuevo mai aveam de mers 16 verste. M-a blagoslovit, am luat-o din loc voiniceşte în direcţia pe care mi-o arătase; eram convins că nu va trece mult timp şi voi ajunge la mult doritul liman al liniştii mele. Dar alta a fost voia Domnului.
Pe vremea aceea, la mănăstirea de la Valuevo se nevoia un ieroschimonah pe care credincioşii îl ţineau în mare cinste, căutându-l mereu pentru sfat bun şi binecuvântare. Am vrut să mă duc şi eu la acest mare nevoitor, dar, vai! mă aştepta încă o dezamăgire. La mănăstire mi s-a cerut actul de identitate, iar eu nu aveam aşa ceva. I-am rugat să mă lase să-l văd pe Bătrân, i-am implorat cu lacrimi în ochi, dar ei o ţineau pe-a lor: „Adu actul!” După multe şi stăruitoare rugăminţi, călugării au acceptat să mă lase să rămân în mănăstire, cu condiţia să stau doar câteva zile. Eram amărât cum nu se mai poate; mă rugam cu nespusă osârdie lui Dumnezeu, băteam în fiecare noapte câte o mie de metanii, cu speranţa că Domnul Se va îndura de mine. Dar nici asta nu m-a ajutat cu nimic, ci, dimpotrivă, i-a înfuriat pe vecinii mei de chilie şi pe alţi închinători care s-au plâns de mine că îi deranjez. Până la urmă m-au lăsat să ajung în faţa schimnicului, care m-a certat cu asprime pentru samavolnicie.
„O să-ţi pierzi minţile mi-a spus la despărţire tulburând liniştea altora şi ducându-i în ispită…”
70
Totuşi, după ce m-a certat, m-a mângâiat şi am izbutit să-mi prelungesc şederea în mănăstire până la o lună. După care, spre marea mea durere şi ruşine, a trebuit să plec. Unde? Tot la vechiul stăpân, de unde cu atât entuziasm plecasem în acea noapte memorabilă spre a-I sluji Domnului.
Prima persoană care mi-a ieşit în cale în curtea stăpânului a fost bunica acestuia, care mai-mai să nu mă recunoască, atât de mult mă schimbaseră frământările sufleteşti şi lipsurile într-un răstimp atât de scurt. Familia stăpânului m-a întâmpinat cu lacrimi de bucurie, m-a îmbrăţişat ca pe fiul risipitor întors la casa părintească. Le-am povestit toate păţaniile mele şi de astă dată s-au putut convinge de dorinţa mea nestrămutată de a mă duce la mănăstire, de râvna mea pentru viaţa călugărească, binecuvântându-mă cu dragă inimă pentru drumul pe care eram hotărât să-l urmez. Aveam de trecut însă încă un hop: primarul a refuzat să-mi facă actul de identitate. Fusese prietenul tatălui meu şi cel în grija căruia am fost lăsaţi chiar de tata înainte de a muri1.
unde o să te duci? Vrei să-ţi laşi sora la voia întâmplării? Mai întâi îngrijeşte-te să-i asiguri un rost în viaţă şi după aceea poţi să te duci unde vezi cu ochii!
Vrând-nevrând m-am întors la stăpân.
Am trăit la el câteva luni, până când am reuşit să-mi „plasez” sora la o mănăstire de călugăriţe din Belgorod, în eparhia Kurskului. Acolo se nevoia o mătuşă îndepărtată de-a mea, monahia Sofia. Ei am vrut să i-o încredinţez pe
1 Se numea Ivan Vasilievici Krivenko. Ulterior avea să se călugărească în obştea monahală a unui schit din Ţerkovşcina, căruia părintele Manuil îi dăduse o nouă viaţă. Tot părintele Manuil l-a călugărit, cu numele pe care avea să-l poarte până la moarte: Terentie.
71
sora mea. I-am spus primarului ce vreau să fac, care de astă dată nu s-a mai împotrivit, dar act de identitate tot nu mi-a dat, ci doar o adeverinţă provizorie.
Am ajuns la Belgorod în Postul Mare. Mătuşa a primit-o pe sora mea cu condiţia să continui să o ajut şi să-i dau bani de întreţinere. Aveam la mine 60 de ruble; i le-am lăsat mătuşii pe toate, punând de la mine şi hainele mele de iarnă şi rămânând doar cu cele de vară, în ciuda frigului de afară. Dar nu-mi păsa deloc, mă bucuram că sora mea îşi găsise un rost în viaţă şi că eu, liber ca pasărea cerului, puteam să mă duc oriunde. După ce mi-am lăsat sora la Belgorod, am fost mereu pe drumuri, mergând câte 60 de verste pe zi: ca să obţin un asemenea record mă ajuta şi faptul că-i lăsasem mătuşii hainele călduroase şi că de cele mai multe ori eram silit să alerg, să-mi dezmorţesc picioarele înţepenite de frig.
Noaptea printre tâlhari
Am tot mers, ţinând calea din mănăstire în mănăstire, căutând să cunosc cât mai multe, urmând să mă hotărăsc să rămân la cea care mi-a plăcut mai mult. Prima peste care am dat a fost „Pustia” de la Beloberejskoe, din eparhia Orei. Pentru a ajunge acolo trebuia să trec mai întâi prin oraşul Orei.
Pe tot drumul de la Orei la mănăstire nu am întâlnit nici o aşezare omenească. Am mers aproape o zi întreagă, până a amurgit şi s-a înnoptat. Drumul a coborât într-o vâlcea, din vecinătatea codrilor Brianskului, deveniţi faimoşi datorită bandelor de tâlhari care hălăduiau pe acolo. Am mers cât am mers prin pădure, până am ajuns la o căsuţă,
72
într-un luminiş. De fapt era un canton, unde sălăşlu iau nişte pădurari, care m-au lăsat să dorm acolo, pentru 3 copeici pe noapte. Înaintea mea veniseră şase bărbaţi şi o femeie bătrână. Toţi şase, dar şi bătrâna aveau nişte chipuri care te băgau în boală, nu de oameni, ci de fiare. Se tot sfădeau, nu ştiu din ce pricină, înjurându-se între ei. Unul a luat un cuţit, aruncându-se asupra babei cu un răcnet cumplit: „Taci, cotoroanţa dracului, că bag cuţitul în tine! ” Mi se făcuse inima cât un purice. Ce era să fac? Ar fi fost mai bine să-mi petrec noaptea în staulul vitelor; erau trei viţei acolo, care să-mi ţină tovărăşie… În scurt timp cei şase bărbaţi fioroşi şi certăreţi nu s-au mai încontrat între ei, au cinat şi s-au dus să se culce. Bătrâna m-a îmbiat să mă urc pe cuptor şi să dorm acolo, dar somnul fugea de mine, nu puteam pune geană pe geană. După ce i-a prins somnul pe toţi, mi-am strâns încetişor lucrurile şi ţinându-mi respiraţia am ieşit afară din casă, reuşind, cu mare greutate, să deschid poarta, care fusese înţepenită cu un drug de lemn. Când am ajuns în drum, îmi venea să sar în sus de bucurie.
Tocmai atunci treceau prin dreptul cantonului doi ţărani; văzându-i, am prins curaj, mi-am dat seama că am scăpat de o primejdie de moarte. Ţăranii au acceptat bucuroşi să le ţin tovărăşie, mirându-se că am scăpat atât de uşor cu viaţă din spelunca aceea de tâlhari.
cum de ţi s-a întâmplat să scapi din mâinile lor? Sunt nişte răufăcători care s-au adunat în haită; cine cade în mâinile lor poate să-şi ia adio de la viaţă.
îmi tremurau picioarele, dârdâiam ca de friguri, auzind ce povesteau acei oameni de treabă despre isprăvile tâlharilor; îmi făceam cruce de bucurie că am scăpat, îi mulţumeam lui Dumnezeu…
73
vara nu poţi trece pe aici de duhoarea cadavrelor celor ucişi de tâlhari; e plină valea de ele, zac neîngropate, de-a valma cu gunoaiele. Să ne ferească Dumnezeu de ce se întâmplă aici!
Ne-am îndepărtat preţ de o verstă de acel loc sinistru şi am prins a urca dealul. Era o noapte cu lună. Dintr-odată am auzit în spate lătrat de câine; tâlharii, trezindu-se din somn, descoperiseră că spălasem putina şi au pus câinii pe urmele mele. Din fericire, nu le-a mers, câinii nu m-au ajuns din urmă, amuşinaseră alte urme ale unora care trecuseră pe acolo. Curând lătrăturile nu s-au mai auzit. Scăpasem şi Ii mulţumeam Domnului din tot sufletul.
adevărată minune! a exclamat unul dintre oamenii pe care Dumnezeu mi-i trimisese în cale. Aveam de gând a continuat acesta să ne urmăm drumul ziua, dar, fiindcă n-am putut dormi, i-am zis tovarăşului meu să nu stăm pe loc, astfel încât, mergând toată noaptea, să ajungem, cum-necum, dis-de-dimineaţă la Belaie Berega, să le luăm altora înainte şi să ne putem bucura de o zi întreagă… Aşa am făcut şi iată că am salvat un om!
La o răscruce, ne-a ajuns din urmă un ţăran cu o sanie trasă de un singur cal. Ne-am urcat toţi trei în sanie, am ajuns la drumul mare, unde am dat peste o cruce pe care scria că pe locul acela pierise un om de mâna tâlharilor, care găsiseră asupra lui doar 3 ruble, pe care nu i le-au luat, lăsându-i-le de înmormântare. De-abia acolo m-am simţit în afara oricărei primejdii.
Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, şi nici un cuvânt nu este de ajuns pentru a cinsti şi preaslăvi numele Tău!
74
Misteriosul Bătrân
La Belâie Berega, la arhondaricul mănăstirii, am întâlnit un pelerin bătrâior, care a încercat să mă convingă să nu rămân acolo, ci să merg, împreună cu el, luând-o pe un drum din apropiere, la „Pustia” Optina, unde se preaslăvea atunci cu viaţă plăcută lui Dumnezeu un Bătrân înainte-văzător, ieroschimonahul Ambrozie. Această întâlnire s-a produs într-un chip oarecum ciudat şi încerc până astăzi să-mi reamintesc cum a fost şi să-i pătrund înţelesul. Trebuie să vorbesc de ea, fiindcă mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Era în ajunul praznicului Bunei-Vestiri. Trecuseră doar 2 zile de la venirea mea la Belâie Berega, timp în care făcusem cunoştinţă cu un bătrân despre a cărui viaţă nu ştiam nimic şi nici n-am căutat să aflu. Fără să ţină seama că era spre seară, în ajunul unei sărbători atât de mari, bătrânul căuta să mă convingă să plecăm îndată din mănăstire, spunându-mi că la lăsarea nopţii vom găsi undeva un loc de mas, iar a doua zi dimineaţă vom putea ajunge la Liturghie în vreo biserică de sat. Eu n-aş fi vrut ca o sărbătoare atât de însemnată să mă găsească pe drum, dar cel ce avea să-mi devină tovarăş de călătorie o ţinea pe-a lui, spunându-mi că de Sfintele Paşti trebuie să ajungem la Noul Ierusalim, unde toate slujbele se fac după rânduiala celor din Cetatea Sfântă. Până la urmă m-a convins şi am pornit la drum.
Pe drum l-am întrebat pe însoţitorul meu de ce, neţinând seama de frigul de-afară şi de apropierea timpului când drumurile încep să se desfunde, nu umblă în cizme, ci poartă opinci.
dacă ţii să afli, o să-ţi spun…
Şi a început să-mi povestească.
75
„5 ani la rând m-am ocupat cu construcţia de drumuri, în părţile Moscovei. Câştigam bine, eram însurat, dar nu aveam copii, singurele persoane apropiate fiindu-mi soţia şi tata. Eu dădeam rar pe acasă, fiind mai tot timpul plecat cu serviciul, dar le trimiteam din câştigul meu câteva sute de ruble pe an. După 5 ani, întorcându-mă acasă, cu gândul de a nu mai pleca, în loc să mă bucur de reîntoarcere, am dat peste un mare bucluc: am aflat că taică-meu, socrul, cum ar veni, trăia în preacurvie cu nevastă-mea. Curând şi-au dat seama că aflasem mârşava taină, pe care ar fi dorit-o ascunsă, şi s-au vorbit între ei să mă otrăvească. Mi-au pus otravă în mâncare, dar nu atât de multă cât să mă ucidă, încât am scăpat cu zile. Dar cu urmări foarte grave, fiindcă intrasem într-o continuă stare convulsivă, tremuram din tot corpul, nu mă mai puteam ţine pe picioare, am început să nu mai ştiu de mine, părea că îmi pierdusem minţile. Profitând de starea de nebunie în care mă aflam, mi-au luat toţi banii cu care mă întorsesem, 500 de ruble, socotindu-mă «nebun de legat», şi chiar aşa au şi făcut: m-au legat de-adevăratelea cu un lanţ, ca pe un câine. Lanţul l-au fixat cu un cui în perete, apoi s-au dus să caute un vraci.
Între timp, mi-am venit în fire. Spre norocul meu, lângă locul unde mă legaseră se afla o bâtă mai mare, era un mestecău de lemn cu care femeile de pe la noi zdrobesc sămânţa de cânepă, ca să scoată ulei. M-am căznit să ajung să-l iau şi, lovind cu el cuiul în care era prins lanţul, am reuşit să mă eliberez oarecum, fiindcă mâinile îmi rămăseseră prinse în lanţ. Târându-mă aşa, voiam să ajung la un izvor din preajma satului nostru. Pe drum peste cine crezi că am dat? Peste nevastă-mea şi peste taică-meu, care se întorceau cu vraciul. Dând cu ochii de mine, acesta mi-a zis:
76
să nu crezi ceea ce crezi!
înfuriat la culme, m-am răstit la el:
dă-te la o parte, câine!
Vraciul nu s-a urnit din loc, continuând să tot repete:
să nu crezi ceea ce crezi!
Nu mi-am putut stăpâni mânia, am ridicat mestecăul şi i-am ars una zdravănă în moalele capului. Vraciul s-a prăbuşit la pământ.
Nevastă-mea şi tata ţipau la mine:
mai arde-i una!
Le-am răspuns:
voinicul nu loveşte de două ori; ajunge una şi bună!
Ei îmi ceruseră să-l mai lovesc o dată, fiindcă exista credinţa că un vraci ucis cu o singură lovitură poate fi readus la viaţă dacă îl loveşti a doua oară.
Tata şi nevastă-mea au rămas lângă trupul vraciului. Eu mi-am continuat drumul până la izvor, am băut apă, mai m-am întremat, apoi, ogoindu-mi foamea cu puţină pâine, îngrădindu-mă cu semnul Sfintei Cruci şi spunând una după alta toate rugăciunile pe care le cunoşteam, m-am îndreptat către Pustia Ploscianskaia, cu gândul de a cere sfat Bătrânilor de-acolo. Bătrânii m-au povăţuit să plec de acasă şi să mă statornicesc într-o mănăstire. În timpul cât m-am aflat în Pustia Ploscianskaia mi s-au furat cizmele şi am fost nevoit să mă duc la biserică desculţ. Plecând de-acolo, m-am oploşit într-un sat, îndeletnicindu-mă cu făcutul opincilor din coajă de tei. Am câştigat într-o lună o rublă, mi-am făcut şi mie o pereche de opinci şi iată-mă şi acum încălţat tot în opinci din coajă de tei, în drum spre Optina, la vestitul Bătrân, părintele Ambrozie, să-i cer sfat şi să mă ajute cum să-mi duc zilele pe această lume…”
77
Povestea pe care mi-a spus-o mi l-a apropiat pe bătrân; regretam din tot sufletul că avusese parte de o soartă atât de amară.
Am tot mers, îndepărtându-mă de mănăstire, cale de 2 verste, până ce am ajuns la o pădure întunecoasă şi deasă. Se înnoptase, de-abia vedeam drumul şi nici nu ştiam pe unde mergem. Zăpada începuse să se topească, apăruseră bălţi, ne udam la picioare. Mă cuprinseseră urâtul şi spaima. Bătrânul încerca să-mi dea curaj, spunându-mi că vom ajunge îndată la un loc unde să putem rămâne peste noapte. Totuşi mie continua să-mi fie frică şi nu-mi dădeam seama de ce. Fix la miezul nopţii am dat peste o căsuţă modestă.
trebuie să fie cantonul pădurarului, mi-a explicat bătrânul.
Ne-au simţit câinii, au tras alarma, aruncându-se ca nişte fiare asupra gardului care împrejmuia cantonul şi înfigându-şi colţii în scândurile zăplazului.
Auzind lătratul haitei, a apărut o bătrână care a potolit câinii, lăsându-ne să intrăm în casă. Nu mi-a fost dat să văd de când sunt ceea ce am văzut, am trăit şi am simţit acolo! Ceea ce mi-a atras atenţia de îndată ce am intrat în acea coşmelie a fost un moşneag cu o înfăţişare fioroasă, lăţos, negru la faţă ca un arap, îmbrăcat în zdrenţe, care stătea sus, pe cuptor. De-abia trecusem pragul, că a şi început să se răstească la noi:
vi se întâmplă cumva, robii lui Dumnezeu, să aveţi niscai tabac? N-am mai băut tutun de câteva zile şi simt că n-o mai duc mult, mă prăpădesc!
Spunându-i că nu fumăm, s-a sborşit şi mai abitir la noi:
ce fel de robi ai lui Dumnezeu sunteţi dacă nu beţi tutun?!
78
Sub ochii noştri a început să taie aşchii din ciubucul de lemn, să le mărunţească, să umple pipa cu ele şi să le dea foc, ca să-şi satisfacă patima. Îţi era milă, dar te cuprindea şi spaima să vezi aşa ceva. Bătrâna aprinsese un opaiţ, care răspândea în jur o lumină firavă. Am descoperit că jur-împrejur mişunau puradeii: toţi tuciurii, pe jumătate goi, murdari de fum şi slinoşi, încât feţele nu le lăsau la vedere decât dinţii şi ochii. De bună seamă că ţoalele de pe ei nu fuseseră niciodată spălate şi nici schimbate; le purtau până când se rodeau de tot, se făceau ferfeniţă şi cădeau de la sine de pe trupurile lor. Pe pereţii cocioabei, plini de funingine, mişunau puzderie de gândaci negri, iar aerul din încăpere te înăbuşea de îndată ce intrai. Puteai înţelege de ce, fiindcă în acelaşi spaţiu, după cuptorul pe care zăcea moşneagul, era culcuşul viţeilor şi al porcilor şi tot acolo se afla şi o vacă de muls.
Aşa îşi duceau zilele acei oameni din toamnă până la Crăciun, când se mutau într-o coşmelie alăturată, pe aceasta lăsând-o pe seama gerului, după ce curăţau pereţii de gândaci şi scoteau gunoaiele afară. După Crăciun reveneau la vechea vatră şi din nou se adunau gunoaie şi murdării. Aşa trăiau, mutându-se dintr-un loc în altul. Uitându-te la ei, descopereai că le mai rămăsese foarte puţin din ceea ce putea însemna un chip omenesc. Iar eu, dându-mi seama unde am nimerit, începusem să-mi pierd speranţa că după o noapte petrecută acolo voi mai rămâne în viaţă.
Din fericire aveam în traistă câţiva covrigi şi nişte cruciuliţe. Am început să le împart, cu mărinimie, gazdelor şi copiilor. Îndată au început să se poarte mai bine cu noi. Gospodina s-a arătat preocupată de pregătirea cinei: o ciorbă sleită şi nişte pâine mucegăită în care colcăiau viermii. Mi-a venit să vărs când am văzut că o bucată de pâine
79
fusese tăiată cu tot cu viermii din ea. Gospodina nu se arăta câtuşi de puţin surprinsă, fiind obişnuită cu aşa ceva; se sârguia să facă pe gazda, îndemnându-mă: „Mănâncă, drăguţă, mănâncă!”
Am evitat să mănânc, rugând-o să-mi toarne puţină apă rece în cana de lemn pe care o aveam la mine, înmuind în ea câţiva posmagi şi presărând puţină „făină”, făcută din pere puse la uscat şi pisate până se fac praf. La noi acasă uscam perele bine de tot, apoi le pisam şi făina pe care o obţineam o luam cu noi, la drum, mai ales în hagialâcurile pe la locurile sfinte. Poţi face din ea şi o băutură, un fel de cvas, punând într-o cană cu apă cât praf intră într-o linguriţă de ceai.
Atent la ceea ce făceam, moşneagul m-a întrebat de pe cuptor:
ce faci acolo, flăcăule?
I-am spus că prin părţile noastre creşte un pom, căruia i se spune păr, şi că din fructele lui, puse la uscat, se face un fel de făină.
Am pus să se topească o linguriţă la o cană de apă…
ia dă-mi şi mie, de poftă…
I-am dat moşneagului, care n-a catadicsit să se dea jos de pe cuptor, o cană. A gustat din ea, spunând:
deştept băiat! După ce s-a dedulcit cu făina din pomul său, pas să mai guste din fiertura noastră!
înseamnă că i-a plăcut. Toată familia s-a năpustit ca un nor de lăcuste pe zeama mea. Puradeii s-au luat la bătaie, fiindcă nu le-a ajuns; a trebuit să mai prepar alte căni…
în acest timp, tovarăşul meu de călătorie tăcea şi nu se atingea deloc de mâncare. L-am poftit la masă, fiindcă observasem că de 3 zile nu luase nimic în gură, dar şi de astă
80
dată a refuzat mâncarea. Mă miram, întrebându-mă ce putea fi aceasta.
în noaptea spre Buna-Vestire am rămas la acel canton, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, ne-am grăbit să ajungem în cel mai apropiat sat, la Sfânta Liturghie. Ne-am continuat drumul prin pădure. Peste noapte se lăsase un geruleţ, în locurile mai joase apa ce se strânsese prinsese o pojghiţă de gheaţă, iar de pe povârnişurile dealurilor, unde se topise zăpada, începuseră să se scurgă vesele torentele de primăvară. Văioaga prin care urma să trecem se umpluse de apă, care atingea cam o jumătate de stânjen. Pe la mijlocul bălţii care se formase, rămăsese deasupra un podeţ de trecere. Nu puteai ajunge la el decât luând-o de-a dreptul prin apă. Cizmele mele erau solide, cu carâmbi până deasupra genunchilor. Mi-am făcut cruce, am încercat apa cu un baston cu vârf de metal şi am pornit înainte. Tovarăşul meu de drum nu ştia ce să facă, stătea în cumpănă, să mă urmeze sau nu; a pornit numai după ce a văzut că eu reuşisem să ajung la podeţ, trecând prin locurile unde apa era mai adâncă. Şi-a scos opincile din picioare şi aşa, cu picioarele goale, s-a luat după mine. Din cauza apei repezi şi reci, bătrânul a ajuns cu mare greutate la podeţ, unde a căzut, începând să tremure şi să se zvârcolească. Nu ştiam ce să fac, nu-l puteam ajuta cu nimic, în scurtă vreme şi-a revenit, s-a ridicat, şi-a înfăşurat picioarele în obiele şi-a încălţat opincile, luând-o îndată din loc, grăbit să ajungă pe malul opus. La vreo 3 stânjeni de mal mi-am dat seama că îl lasă puterile, l-am luat de braţ, ajutându-l să treacă apa cu bine. Odată ajuns la mal, s-a prăbuşit la pământ, palid la faţă ca un mort, cu un geamăt din adâncul rărunchilor. M-am speriat, am început să-l descalţ, i-am scos opincile şi obielile. Am adunat pe loc
81
nişte iarbă uscată, ca să i-o pun în opinci, apoi i-am şters picioarele cu obielile care începuseră să se zvânte, încălţându-l din nou, cu mare greutate, cu opincile ude. Dar frica nu-mi trecea nicicum.
Cum-necum, l-am ridicat pe bătrân de la pământ, l-am luat de braţ, ne-am continuat drumul, adâncindu-ne tot mai mult în pădure. Am tot mers aşa, câteva verste, până când am ajuns la liziera pădurii. În drum, chiar la ieşirea din pădure, am dat peste un stâlp pe care era fixat un chivot cu icoana Maicii Domnului. În faţa icoanei, cineva aprinsese o lumânare, care continua să ardă. Apropiindu-se de icoană, bătrânul a căzut în genunchi şi a început să se roage, mult şi cu o ardoare de negrăit. Nu erau rugăciuni cunoscute, din cărţi, ci unele care îi veneau în minte de la sine, pe loc. Se ruga cum nu mi-a fost dat până atunci să văd pe cineva rugându-se cu atâta putere. Rugăciunea lui „vorbea” despre minunea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în Preasfânta, Preacurata, Preanevinovata Fecioară Maria.
Mă minunam văzându-l cum se roagă şi ascultându-i rugăciunea. Ne-am continuat drumul şi ceva mai încolo de locul unde era icoana am zărit din depărtare un sat. Ne-am grăbit să nu scăpăm Liturghia, dar ajungând chiar în faţa bisericii, am văzut oameni ieşind şi risipindu-se pe la casele lor. Slujba se terminase. Aşa ne-am lipsit de Sfânta Liturghie în acea zi mare. Ne-a observat o femeie, care tocmai ieşea din biserică (pe urmă aveam să aflăm că era mama dascălului) şi care ne-a invitat la ea acasă. Ne-a omenit cu ceai cald şi cu plăcinte proaspete, dar şi aici tovarăşul meu de drum a refuzat trataţia, zicând:
serviţi-l pe fratele meu; între timp o să mă duc să stau de vorbă cu părintele; este o veche cunoştinţă a mea.
82
S-a încălţat cu nişte cipici şi s-a dus. Între timp eu, după un drum atât de lung şi de greu, după spaima pe care o trăsesem şi după ce prinsesem putere cu ceaiul şi cu plăcintele, am adormit buştean. Când m-am trezit, se făcuse ora 4 după-amiază; pe faţa de masă trona samovarul, iar gazda adusese alte plăcinte tocmai atunci scoase din cuptor. Se întorsese şi însoţitorul meu. Ne-am aşezat la masă. Gospodina l-a poftit să mănânce cu noi; a refuzat şi de astă dată, spunând că a mâncat pe săturate la preot.
Astfel, cât timp a durat acest drum, nu l-am văzut niciodată luând masa sau ciupind măcar o fărâmă de pâine. Bătrânica cea iubitoare de oaspeţi s-a oferit să ne dea nişte rufe curate şi ceva bani pentru drum. Ceea ce mi-a dat mie am luat, însă misteriosul bătrân rătăcitor n-a vrut să primească nimic.
începuse să se însereze când am plecat de la primitoarea casă a dascălului. Ne-am continuat drumul, ajungând la o mică văioagă, plină de vegetaţie măruntă şi de răchită. Mergeam înainte, bătrânul după mine, mai schimbând, din când în când, o vorbă între noi. Am străbătut aşa vreo 4 verste. La un moment dat, spre marea mea uimire, bătrânul nu mi-a mai răspuns, a dispărut ca şi cum n-ar fi fost sau l-ar fi luat apa.
Unde s-o fi dus şi cine era acest bătrân nu-mi dau seama şi n-am putut afla nici până astăzi. Se va fi făcut nevăzut, printr-o minune; o altă explicaţie n-am putut găsi, fiindcă jur-împrejur era loc deschis şi oblu şi nu avea unde să se ascundă. Îmi va fi fost trimis anume de Dumnezeu spre mântuirea mea, tot numai Dumnezeu poate şti… Amintirea lui mi-a rămas vie până astăzi, mai cu seamă datorită acelei rugăciuni atât de fierbinţi şi atât de frumoase,
83
rostite înaintea icoanei Maicii Domnului la liziera unei păduri, de praznicul Blagoveşteniei.
Printre ţigani. Cum am scăpat cu bine. Pustia Optina. „Stareţul” Ambrozie. Ieromonahul Daniil, înainte-văzătorul de la Mănăstirea Sfântul Sava
După ce m-am pomenit, pe neaşteptate şi într-un chip atât de misterios, lipsit de prezenţa tovarăşului meu de drum, m-am pierdut cu firea, întrebându-mă ce să fac. Se apropia noaptea, rămăsesem singur într-o pustietate. Aş fi putut să mă întorc înapoi, dar mă îndepărtasem prea mult de locul de unde plecasem dimineaţă, iar perspectiva de a înnopta într-o pustietate, unde nu se zărea ţipenie de om, mă înspăimânta. M-am hotărât să nu mă întorc din drum, am tot mers până am dat de o aşezare de câteva case, un sătuc. Speram să găsesc loc de rămas peste noapte. Dar aveam să descopăr îndată că sătucul acela era locuit numai de ţigani. Am avut noroc că, nimerind acolo, am scăpat cu bine. De cum m-au văzut, ţiganii au început să mă înjure cu nişte cuvinte atât de urâte, cum nu-mi fusese dat niciodată să aud şi nici nu bănuiam că ar fi putut exista. Au aruncat în mine cu pietre, m-au spurcat cum le-a venit la gură, m-au luat la goană, cu gândul de a mă duce într-un loc mai ferit, unde să-mi facă de petrecanie. Probabil că aşa s-ar fi întâmplat dacă Domnul nu mi-ar fi trimis pe cineva în ajutor, un ţăran, care trecea întâmplător pe acolo. Văzându-l că se apropie, ţiganii m-au lăsat în pace, împrăştiindu-se care încotro.
ia-o din loc, omul lui Dumnezeu, până nu-i prea târziu, mi-a spus ţăranul, fiindcă ţiganii ar putea să te şi
84
omoare. Nu departe de aici este un sat în care ai putea să înnoptezi.
Mi-am adunat ce brumă de putere îmi mai rămăsese şi am părăsit cât am putut de repede sătucul ţiganilor, oprindu-mă la marginea unei păduri, simţindu-mă în siguranţă, convins că ţiganii nu se luaseră după mine. Stăteam istovit, dus pe gânduri, întrebându-mă încotro să o apuc. Dintr-odată am auzit tropot de cal; cineva se apropia călare de mine! Ţiganii! De astă dată n-am cum să mai scap cu viaţă. Mi-am scos căciula de pe cap şi, tremurând de frică, am început să spun Psalmul 90, „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt”, repetând întruna cuvintele: „Tu eşti ocrotitorul şi scăparea mea!” Niciodată în viaţă nu mă simţisem mai aproape de Dumnezeu, ca în acele groaznice clipe, cerând de la El milostivire şi ajutor, în faţa primejdiei de moarte care mă ameninţa.
Dar călăreţul care se apropia era un flăcău oarecare din satul spre care mergeam şi de-abia când a oprit lângă mine mi-am dat seama că am scăpat teafăr. Mă temusem că mă va ajunge din urmă un tâlhar, apăruse însă un salvator şi o călăuză. M-a urcat şi pe mine pe cal, în spatele lui şi, asemenea bunului samaritean, m-a dus la el acasă, scăpat din mâinile răufăcătorilor.
Când am început să-mi revin din emoţiile prin care trecusem, am vrut să ştiu unde mă aflu şi cât mai aveam de mers până la Pustia Optina, la Părintele Ambrozie, stareţul. Despre acest părinte, cei pe care i-am întrebat nu aveau habar, iar până la Pustia Optina, mai exact până la oraşul Kozelsk, lângă care se afla acea „pustie”, ar fi fost cam 300 de verste.
Am înnoptat în satul acela, unde n-am găsit pe nimeni să-mi spună pe ce drum să apuc ca să ajung la Optina. Dimineaţă
85
am pornit la drum încredinţându-mă milostivirii lui Dumnezeu şi cu nădejdea că El îmi va călăuzi paşii. După ce am străbătut o distanţă considerabilă, am ajuns la o răspântie, unde se făceau trei drumuri, în trei direcţii. Lăsându-mă la voia lui Dumnezeu, am tăiat trei beţişoare dintr-o nuia câte drumuri mi se deschideau în faţă -, făcând pe ele câte un semn, corespunzător drumului pe care urma să apuc: o linie, două linii, o cruce. Am pus beţişoarele în căciulă, am scuturat-o bine, m-am închinat, am scos un beţişor. M-am hotărât să urmez drumul care îmi ieşise la sorţi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns cu bine la Optina, fără să mă rătăcesc nicicum.
La Optina am stat două săptămâni, dar din păcate n-am reuşit să stau de vorbă cu marele stareţ, părintele Ambrozie, ca să-i cer sfat; era bolnav, încât mi-a fost cu neputinţă să primesc binecuvântarea sa.
De la Optina am luat-o spre gubernia Moscovei, la Mănăstirea „Sfântul Sava” de la Zvenigorod, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns cu bine.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la biserică, unde tocmai se săvârşea Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei s-a apropiat de mine un ieromonah foarte bătrân. Era părintele Daniil, stareţul, care se preaslăvea prin viaţa de sfânt şi prin înainte-vedere. Mi-a înmânat cheia chiliei sale, spunându-mi:
frate Mitrofane, du-te şi pune samovarul; o să bem ceai!
Era prima dată că mă întâlneam cu acel părinte; am rămas uluit că, deşi nu mă văzuse niciodată, îmi spunea pe nume.
Am stat cu el la taifas, la un pahar de ceai, vorbind de una, de alta, eu tot cu gând de plecare, decis să ajung de
86
Paşti la Noul Ierusalim şi de acolo la Lavra sfintei treimi de la Serghievo. Bătrânul însă era de altă părere: să rămân la el până în a treia zi de Paşti.
o să te pregăteşti de spovadă şi de împărtăşanie; o să te împărtăşeşti în Joia Mare, după ce te vei spovedi la mine; pe urmă poţi să pleci, altminteri nu-ţi dau drumul!
Să mă împotrivesc nu puteam, ca să nu-l jignesc pe Bătrân, care îmi purta de grijă, arătându-mi atâta iubire, încât am rămas. În fiecare zi mă chema la sine, purtându-se cu mine ca un adevărat părinte. În Joia Mare m-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine, iar în timpul spovedaniei părintele Daniil mi-a dat multe sfaturi, făcându-mă încă o dată să mă mir cât de bine şi amănunţit îmi cunoştea păcatele, ca şi cum ar fi fost… copărtaş la ele. Era un lucru de mirare, dar şi o minune, fiindcă vedeam în aceasta un exemplu de monah adevărat şi îmi dădeam seama ce poate realiza unul ca acesta în cele duhovniceşti, dacă nu se abate de la adevărata cale a nevoinţelor călugăreşti.
în cea de-a treia zi de Paşti, potrivit voinţei Bătrânului, am început să mă pregătesc de drum. Înainte de plecare, părintele Daniil mi-a dăruit o carte; „Călăuza la locurile sfinte”. Apoi a ţinut să-mi arate drumul. M-a însoţit cam o jumătate de verstă de mers, apoi şi-a luat rămas-bun de la mine, zicându-mi:
vei întâlni în cale multe cercări şi ispite. O să ţi se propună să rămâi într-un loc sau în altul, dar de astă dată nu vei rămâne niciunde. După ce te vei întoarce acasă, unde vei rămâne timp de un an, ţi se va ivi un dor de mănăstire atât de mare, încât nu te vei putea abţine şi atunci du-te la acea mănăstire care îţi va plăcea mai mult şi îndură cu răbdare toate ispitele care îţi vor veni de la diavolul, fiindcă diavolul nu te va lăsa în pace până la moarte!
87
După ce mi-a vorbit aşa, mi-am cerut iertare de la minunatul Bătrân ca de la părintele meu după trup şi mi-am urmat calea către acel loc sfânt în care s-a preaslăvit cu nevoinţele sale părintele călugărilor, alesul lui Dumnezeu şi marele întru sfinţi a toată Rusia, făcătorul de minuni, Preacuviosul Serghie de Radonej.
Lupul. Cocorii. Unchiul. Revenirea la baştină
Cuvintele înainte-văzătorului Bătrân, părintele Daniil, „Vei întâlni în cale multe cercări şi ispite”, nu fuseseră rostite în van. După vreo 20 de verste de mers am dat peste prima „cercare”. Mergând prin pădure, mi-a ieşit în cale, fără să-mi dau seama, ca din pământ, un lup, o namilă de fiară, fioroasă cum nu se mai poate. Stătea nemişcat în faţa mea, gheboşat, cu coada strânsă sub el, cu botul în pământ. Era atâta cruzime şi sălbăticie în înfăţişarea lui, încât mă pierdusem cu totul de frică, dar, slavă Domnului, mi-am amintit de puterea de nebiruit a Preasfintei şi Dătătoarei de viaţă Cruci a Domnului, am izbutit să mă stăpânesc, m-am închinat, zicând cu glas mare către jivină şi arătându-i drumul cu mâna:
pentru rugăciunile Preacuviosului Părintele nostru Serghie de la Radonej, făcătorul de minuni, lipseşti din faţa mea şi mergi în drumul tău!
Cu capul plecat, ca şi cum ar fi înţeles ce i-am spus, lupul s-a tras, ascultător, la o parte, ducându-se în calea sa.
Nu-ţi poţi închipui cât de mult m-am bucurat, mulţumindu-I Domnului Dumnezeu, Cel Minunat întru sfinţii Săi.
Mi-am continuat drumul prin pădure. Cât vedeam cu ochii numai pustietăţi, nici urmă de aşezare omenească.
88
Dintr-odată, de undeva, nu departe de drum, s-a auzit un chirăit puternic, ca de pasăre mare; mi-am dat seama că trebuie să fie un cocor. Eram curios să aflu ce se întâmpla. Ştiam că cocorul este o pasăre foarte prevăzătoare şi inteligentă; încet-încet, mai mult târându-mă pe brânci prin desişul pădurii, silindu-mă să nu fac zgomot, am ajuns într-un loc unde mi s-a descoperit misterul. Peste ce crezi că am dat? Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei, nu mi-ar fi venit să cred niciodată ce am văzut. O poiană în care stăteau aşezaţi în cerc, în perechi, sute de cocori. În mijlocul cercului stătea un cocor bătrân, probabil „starostele” lor. La un moment dat l-am văzut înclinându-şi uşor capul, ca şi cum ar da semn să se petreacă sau să înceapă ceva. La acest semn, din cercul cocorilor au început să se desprindă perechi, perechi, să vină în mijlocul cercului şi, înainte de a începe ceea ce urmau să facă, să se ploconească cu graţie în toate direcţiile. În acest timp cocorul bătrân nu înceta să chirăie ascuţit şi prelung, iar perechile, chemate să facă acea demonstraţie, să danseze, urmând parcă sunetele acelei ciudate „muzici”, nu lipsită de o frumuseţe originală. Sub ochii mei au dansat câteva perechi, toate urmând aceeaşi bizară şi uluitoare ordine. Am stat culcat mai bine de un ceas, ascuns după un tufiş, admirând acele făpturi ale lui Dumnezeu.
începuse să se însereze, trebuia să-mi continui drumul. Foşnetul care s-a iscat când m-am ridicat în picioare le-a făcut atente pe păsări şi, ca la un alt semn al cocorului bătrân, stolul şi-a luat zborul, iar eu am mers mai departe, minunându-mă de înţelepciunea lui Dumnezeu, care a dat minte la toată făptura, statornicind pretutindeni şi în toate o nestrămutată şi eternă ordine. Numai omul, după căderea sa în păcat, nesocoteşte această ordine
89
şi câtă durere şi câtă suferinţă i se trag încălcând legea lui Dumnezeu!
Mai departe nu mi s-a mai întâmplat nimic deosebit pe drum, am ajuns cu bine la Noul Ierusalim, dar, plecând de-acolo spre Lavra de la Serghievo, aveam să dau peste o nouă încercare, aşa cum mă prevenise părintele Daniil. Drumul de la Noul Ierusalim până la Lavra trecea prin Moscova. Mai aveam de mers doar vreo 4 verste până la Moscova şi mergeam pe un drum pe ale cărui margini creşteau tufe de răchită. La o cotitură mi-a apărut în cale, târându-se cu greu, plin de sânge, un bătrân. Ajungând în dreptul meu, şi-a deschis gura vrând să spună ceva, numai că de groaza întâmplărilor prin care trecuse nu era în stare să vorbească. În sfârşit, revenindu-şi, a exclamat cu o voce care părea să nu mai fie a sa:
tâlharii! M-au jefuit! Mi-au luat taşcacu 10 ruble şi cu actul de identitate!
Întinzând către mine mâinile mânjite de sânge, m-a implorat, printre lacrimi:
În numele lui Hristos, ajută-mă, omul lui Dumnezeu!
unde s-a întâmplat? l-am întrebat.
colea, la cotitură. Şi adăugă îndată: Nu merge mai departe, omule, întoarce-te, o să păţeşti ca mine!
Era în jur de patru după-amiază. Auzeam dinspre Moscova clopotele bătând de Vecernie. Era în Săptămâna luminată, în a cincea zi după Sfintele Paşti. Am stat pe gânduri ce să fac: ca să mă întorc înapoi de unde plecasem de dimineaţă, aveam de mers vreo 20 de verste; nu puteam ocoli drumul spre Moscova; nu aveam altul ca să ajung la Serghievo. Din fericire s-a apropiat de mine o căruţă. Stăpânul era beat mort, culcat de-a lungul căruţei; mâna calul un băieţandru, fiu-său. L-am rugat pe băiat să mă lase să
90
urc în căruţă şi îndată după ce m-am urcat, de după o tufă de răchită, a ţâşnit un hoţ, apropiindu-se în fugă de căruţă şi, fără să-l observe pe ţăranul care dormea dus, s-a repezit la mine, încercând să mă dea jos şi să mă prade. Eu mă feream, dându-mă când într-o parte, când în alta, hoţul se ţinea după mine, făcând de vreo trei ori aceleaşi mişcări, în acest timp băiatul l-a trezit pe taică-său care s-a dezmeticit îndată, s-a ridicat ca ars, a pus mâna pe un par pe care îl avea pus bine în căruţă, tăbărând asupra tâlharului care, speriat de această subită apariţie, a luat-o la fugă şi aşa am scăpat şi de data aceasta cu bine. Nu-mi dau seama însă când şi unde a dispărut bătrânul pe care îl întâlnisem.
Am lăsat în urmă, mergând în căruţa ţăranului, „zona” în care bântuiau hoţii, i-am mulţumit că mă ajutase să scap teafăr, m-am dat jos, am străbătut Moscova cu piciorul, am lăsat-o în urmă, am ajuns la Lavra, am fost şi la Schitul Ghetsimani şi pe la alte locuri sfinte din preajma Moscovei. În cele din urmă am ajuns la Schitul Sfântul Duh. Aici am cusut o mantie pentru un mare Bătrân care vieţuia acolo, părintele Iacob. De la Schitul Sfântul Duh m-am îndreptat spre gubernia vecină, a Vladimirului, la unchiul meu Daniil Vasilievici Kovşenko, care era pe atunci administratorul moşiei contelui Şeremetiev, satul Samanskoe, judeţul Iuriev-Polski. Am rămas acolo în jur de 3 luni, căutând să-mi desăvârşesc cunoştinţele. M-am ocupat şi cu pescuitul, prinzând, spre marea bucurie a unchiului, în fiecare zi, cam între 10 funturi şi un pud de peşte. Mă pricepeam într-ale pescuitului, fiindcă învăţasem de la tata, care ne spunea mereu:
copii, străduiţi-vă de mici să respectaţi bătrâneţea şi să deprindeţi un lucru folositor; fericirea se trece repede, învăţătura niciodată!
91
Într-un pârâu cu ape repezi din apropiere puneam câte trei năvoade şi prindeam atât de mult peşte, că unchiul nu înceta să se minuneze. Ţinând seama de osteneala mea, unchiul a reuşit să-mi schimbe adeverinţa provizorie de identitate, pe care mi-o dăduse primarul, cu una nouă, pe 2 luni, dar, aflându-mi râvna şi strădania către viaţa călugărească, s-a revoltat, răstindu-se la mine cu obidă:
În ce mare belea vrei să intri! Te sfătuiesc să-ţi iei gândul de la călugărie!
Vorbele şi supărarea unchiului nu m-au făcut să-mi schimb părerea, ci m-au determinat să plec de la el, reîncepând să colind pe la sfintele locaşuri, pe la multe dintre ele, mai cu seamă la cele din gubernia Moscovei şi din cea alăturată, a Vladimirului. Am fost şi la toate sfintele locaşuri din oraşul Vladimir. La un moment dat, în timpul peregrinărilor mele, am simţit dorinţa de a mă reîntoarce pe meleagurile natale. Începusem să mă îndoiesc de prezicerea părintelui Daniil, care avea să se îndeplinească totuşi. Trecând prin Moscova, am rămas 9 zile la un cojocar, apoi am luat drumul spre slobozia Alekseievka, vatra mea părintească.
Pavel, pelerinul rătăcitor. Din nou pe drumuri. Două vedenii: Mântuitorul, diavolul.
La Mănăstirea „Sfânta Treime” a Stareţului Iona.
Ultima întâlnire cu Pavel.
Întorcându-mă acasă, la Alekseievka, am găsit-o, spre marea mea uimire şi supărare, pe sora mea. Aveam să aflu că mătuşa, în grija căreia o lăsasem, cheltuise în 3 luni cele 60 de ruble pentru întreţinere şi o trimisese acasă, spunându-i:
92
dacă eşti convinsă că-ţi trimite frate-tău bani, poţi să rămâi; dacă nu, du-te acasă!
A trebuit să lucrez la stăpâni. Viaţa mea devenise un chin. Visele mele se spulberaseră, rămăsesem eu însumi de izbelişte şi de ruşine. Oriunde mă duceam, eram arătat cu degetul: Uitaţi-vă la el! Călugăraşul! Sfântul! Mă priveau ca pe un ciumat, făceau glume pe seama mea.
Pe de altă parte, femeile bătrâne se uitau la mine ca la Dumnezeu, mă ţineau în mare cinste, ca pe alesul lui Dumnezeu. Viaţa mi se dăduse peste cap. M-am dus din nou la primar, după actul de identitate, fără de care nu puteam intra la mănăstire; m-a refuzat din nou.
până când nu-i găseşti un loc sigur soră-tii, ia-ţi gândul de la „buletin”!
După un asemenea răspuns părea că nu mai există nici o speranţă pentru mine, de a scutura lanţurile care mă ţineau legat de „lume”. Am început să mă rog Domnului, Cel Ce ne cunoaşte inimile şi rărunchii. Dar Atotbunul nu S-a îndurat să dea răspuns bun rugăciunii mele fierbinţi. Fiindcă voia ca înainte de a intra în cinul monahicesc să-mi mai pună la încercare credinţa şi dragostea.
La puţin timp după reîntoarcerea mea acasă, avea să treacă prin Alekseievka un pelerin rătăcitor, tânăr, puţin peste 20 de ani, având la sine, de vânzare, cărţi cu conţinut duhovnicesc. L-am chemat la mine, am cumpărat de la el cu 3 ruble un Molitfelnic şi, fiindcă aveam mare dragoste pentru pelerinii rătăcitori, am vrut să-l omenesc, poftindu-l la o ceainărie. Pelerinul se numea Pavel. Stând de vorbă cu el la un pahar de ceai, vorbindu-i despre repetatele mele încercări de a mă învrednici de viaţa călugărească, despre nenumăratele oprelişti care mi s-au ivit în cale,
93
i-am cerut un sfat: ce să fac să înfrâng aceste obstacole şi să pot intra într-o mănăstire?
fă închinăciune şi legământ înaintea mea că n-o să spui nimănui din ce vei afla acum despre mine, mi-a răspuns Pavel, şi am să te scot din încurcătură.
I-am promis că am să păzesc secretul.
eu, slavă Domnului, sunt 2 ani de când colind pe la locurile sfinte fără nici un act de identitate. Sunt unicul fiu al unui neguţător bogat din gubernia Kostromei şi, asemenea ţie, le-am spus alor mei că vreau să mă duc la mănăstire, dar ei s-au împotrivit şi au vrut să mă însoare. Eu însă, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos – „Cel ce-şi iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce-şi iubeşte pe fiul său sau pe fiica sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37) am plecat pe ascuns din casa părintească şi iată că, cu ajutorul lui Dumnezeu, de 2 ani umblu pe la locurile sfinte, fără nici un act de identitate, întreţinându-mă din vânzarea de cărţi. Dacă vrei, vino să peregrinăm împreună; în doi, o să fie mai vesel, iar Domnul îi va purta de grijă surorii tale, nu o va lăsa la voia întâmplării, fiindcă scris este: „Aruncă-ţi grija spre Domnul şi El te va hrăni” (Ps. 54, 22).
Cuvintele lui Pavel mi-au mers la inimă. Ne-am legat unul de altul şi ne-am făgăduit să nu ne despărţim până la moarte. De la ceainărie ne-am dus la casa unor creştini evlavioşi pentru a pregăti cele necesare drumului. Oamenii aceia nu aveau copii şi mă îndrăgiseră din copilărie, respectându-mă ca pe un Bătrân, fiindcă, auzindu-i că regretă mereu că nu au copii şi că ar fi fost bucuroşi să le devin eu „copil de suflet”, le-am spus: „Chiar dacă Dumnezeu nu v-a dat copii, mulţumiţi-I pentru toate. Astăzi nici copiii
94
«adevăraţi» nu-şi respectă părinţii, darămite cei luaţi de suflet!” La auzul cuvintelor mele, bătrânii au plâns şi de atunci au început să mă considere Bătrânul lor.
Eu şi cel ce avea să-mi fie ortac de peregrinare am co mandat unui fierar nişte lanţuri, fiecare cam de 20 de funturi (8 kilograme), ne-am legat cu ele, am pus în traistă câte ceva de-ale gurii şi noaptea, cu traistele la spinare, am pornit la drum, mai bine zis am fugit din Alekseievka.
Găsindu-mi prieten după pofta inimii, mă legănam în iluzia apropierii evenimentelor care aveau să ducă la realizarea speranţelor mele şi, de bucurie, am uitat de „buletin” şi de soră-mea, cu toate că îi lăsasem 100 de ruble, să-i ajungă pentru câtva timp. Bătrânul şi bătrâna la care stătuserăm două săptămâni înainte de plecare ne-au condus cale de 3 verste de la Alekseievka, iar când şi-au luat rămas-bun ne-au spus:
duceţi-vă, copii, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
Drumul nostru spre Kiev trecea pe la Mănăstirea Sveato-Gorskaia. Peregrinarea noastră a durat 10 săptămâni. Ne-a fost peste măsură de greu: noroaie, frig, foame. Rezervele cu care plecaserăm de acasă s-au terminat repede; am fost silit să slujesc pe la ţărani şi pentru mine, şi pentru Pavel. Coseam haine, căpătând drept răsplată când pâine, când bani, reuşind astfel să ne continuăm drumul şi să ne asigurăm mâncarea pentru noi doi. Întrucât nu ne fixaserăm de acasă rufărie de schimb, curând ne-am umplut de păduchi. Erau aşa de mulţi, încât ne istoveau până la disperare. Dar, deşi trupul suferea, devenea tot mai neputincios, spoream în duh, cu încredere în viitor. Deşi purtatul lanţurilor era o nevoinţă peste puterile noastre, nu le-am dat jos decât atunci când ne intraseră în carne şi când trupurile
95
noastre deveniseră din cap până în picioare o rană purulentă. Abia atunci ni le-am scos, vrând-nevrând; Pavel şi-a îngropat lanţul pe loc, eu mi l-am pus în traistă, ducându-l până la Kiev, unde l-am îngropat şi eu, lângă podul care leagă Lavra de Mănăstirea Sfânta Treime.
Credeam că la Kiev voi fi primit îndată în mănăstire, trecându-se peste faptul că nu aveam act de identitate, dar mă înşelasem şi am trăit o mare dezamăgire. Nu numai că n-am fost admis în rândul călugărilor, dar peste tot unde am încercat să dormim peste noapte nu ne-au primit, încât nici eu, nici Pavel n-am avut unde să ne plecăm capul. Mă aflam într-o situaţie fără ieşire şi nu-mi rămânea decât să mă întorc acasă şi să obţin pe orice cale actul de identitate. Pavel nu era de acord cu o asemenea decizie, încerca să mă convingă să ne continuăm călătoria, chiar şi fără acte, până când vom fi prinşi şi reţinuţi pentru vagabondaj; poliţia ne va trimite în Siberia: acolo ne vom săpa bordeie şi vom trăi ca schimnicii şi nevoitorii din vechime…
Mie nu-mi surâdea această perspectivă; ziceam că, înainte de a ne decide pentru o asemenea nevoinţă, trebuie să vieţuim într-o mănăstire şi să căpătăm experienţă de la Bătrânii iscusiţi. Pavel nici nu voia să audă. În urma acestei gâlceve, ne-am despărţit. M-am dus la gară, ca să mă întorc acasă, iar tovarăşul meu de drum şi-a continuat călătoria.
Era în anul 1873.
Am ajuns la gară având o singură rublă în buzunar. Ce puteam face? N-am stat prea mult pe gânduri, m-am rugat lui Dumnezeu, m-am urcat în tren, reuşind să mă ascund sub o banchetă şi, aşa, fără să mă găsească nimeni, sub banchetă, am ajuns la Kursk. Cele 180 de verste de la Kursk la Alekseievka le-am parcurs pe jos. Întorcându-mă
96
acasă, m-am grăbit, ca de obicei, să mă duc la primar, să insist să-mi dea „buletin”. Am luat-o cu mine şi pe soră-mea şi m-am ţinut de capul lui până a cedat şi ne-a dat „buletin” la amândoi.
După ce am obţinut acte de identitate, i-am spus surorii mele să se pregătească de plecare, deoarece nu vom întârzia să mergem amândoi la Kiev.
În noaptea de dinainte de plecare am avut un vis de o negrăită frumuseţe. Mântuitorul, în toată slava Sa, mă privea şi îmi surâdea. Am vrut să mă apropii de două ori de El, dar n-am reuşit. N-am ajuns lângă Răscumpărătorul nostru decât a treia oară.
De două ori aveam să mă rog mai târziu să fiu primit în Mănăstirea Sfânta Treime, fiind respins de fiecare dată; abia a treia oară am fost acceptat în rândul fraţilor călugări. Aşa s-a împlinit acel vis minunat.
În drum spre Kiev, oprindu-mă pentru odihnă la un azil de noapte, am mai avut o vedenie. De undeva apăruse diavolul, sub înfăţişarea unui monstru mătăhălos. A căscat o gură uriaşă, repezindu-se asupra mea, gata-gata să mă înghită. În clipa aceea am scos un răcnet în somn, cu o voce atât de nefirească, încât au sărit toţi cei ce mai dormeau acolo să vadă ce mi s-a întâmplat. Cu mare greutate am fost readus în simţire. Oamenii au căutat să mă liniştească.
N-am să uit niciodată groaza care mă cuprinsese atunci.
Când am ajuns la Kiev, am constatat că sora mea nu era primită la nici o mănăstire, fiindcă… nu avea „zestre”, aceeaşi neşansă lovindu-mă şi pe mine. Eram decis să mă duc la Muntele Athos, să rămân până la moarte acolo, rupt de lume, dar mai înainte de a-mi pune planul în aplicare am vrut să cer sfat marelui Bătrân, părintelui Iona1,
97
întemeietorul şi egumenul mănăstirii cu viaţă de obşte Sfânta Treime. După trei încercări neizbutite de a fi primiţi, el avea să fie cel care ne-a decis soarta: a mea şi a surorii mele. Ambii am fost acceptaţi la mănăstirea aflată sub oblăduirea sa: sora mea ca spălătoreasă la Mănăstirea Guseniţa din gubernia Poltava, la vreo 70 de verste de Kiev, iar eu chiar în mănăstire, ca frate, cu ascultare la atelierul de croitorie.
Acest eveniment, cel mai mare din întreaga noastră existenţă, s-a produs la 24 mai 1874.
Curând după intrarea mea la mănăstire, m-am întâlnit cu fostul meu tovarăş de drum, Pavel. Mi-a spus că după ce ne-am despărţit a mai peregrinat, ceva mai mult de un an, până când a fost prins fără „buletin”, dus la poliţie, supus unor chinuri insuportabile, care l-au făcut să-şi dea în vileag identitatea, să spună cine este, de unde şi cine îi sunt părinţii. A fost dus „la urmă” din post în post. Totuşi a refuzat să trăiască în casa părintească, insistând să fie lăsat să plece la Muntele Athos. Văzându-i hotărârea neînduplecată de a se consacra vieţii monahale, părinţii n-au mai avut ce face, i-au dat 300 de ruble, bani de drum, lăsându-l să plece. Pavel a pornit pe jos spre Kiev, fiind ajuns pe drum de tâlhari, care i-au luat jumătate din bani. I-au mai rămas 150 de ruble, fiindcă acestea fuseseră cusute în căptuşeala hainei, iar hoţii n-au putut da de ele. Am încercat să-l conving pe Pavel să rămână la Kiev, dar n-a vrut. S-a dus la Sfântul Munte. La despărţire i-am dăruit, spre amintire, taşca mea de piele. De-atunci nu l-am mai văzut.
1 Arhimandritul Iona a stăreţit între 1874 şi 1902; s-a numit „în lume” Ioan Mirosnicenko, iar în schimă, Petru.
98
Un semn de la Dumnezeu. Boala surorii
O nouă ispită, dar şi un alt semn de sus, încă un semn
Primul gând ce mi-a trecut prin minte îndată după ce am fost primit în mănăstire a fost să merg la sfânta biserică şi să-I mulţumesc Domnului pentru marea Sa milă ce ne-a fost arătată, mie şi surorii mele. Intrând în biserică şi înălţându-mi privirea pe iconostas, mi s-au tăiat picioarele de emoţie şi umilinţă dându-mi seama că Mântuitorul arăta în icoana „împărătească” întocmai cum îl văzusem în vis când eu, blestematul, împreună cu sora mea am plecat din Alekseievka. De spaimă şi bucurie mi s-au înmuiat genunchii şi a trebuit să caut un loc pe care să mă aşez, până când mi-am revenit…
Acesta a fost un semn vădit al milostivirii lui Dumnezeu faţă de mine, din care trebuia să înţeleg că acolo era locul pe care însăşi Pronia dumnezeiască mi-l hărăzise. Dar om sunt, puţin credincios, fiindcă, în pofida semnului ce mi se dăduse, am cedat primei încercări la care am fost supus… Lucrând la spălătorie, sora mea s-a îmbolnăvit, a făcut o răceală zdravănă, nu numai din pricina condiţiilor de-acolo, ci fiindcă nu avea îmbrăcăminte potrivită. Mă durea inima, dar nu aveam nici o posibilitate să o ajut. Atunci, în loc să-mi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, Care ne poartă tuturor de grijă, am luat binecuvântare de la Stareţul Iona, sub pretext că am de rezolvat o problemă acasă, ducându-mă în căutare de bani pentru a face faţă problemelor de sănătate şi necesităţilor surorii mele. M-am tot gândit cum, pe ce cale… Să mă întorc acasă şi să intru din nou la stăpân nu mi se părea cu putinţă. Ar fi fost o ispită şi pentru cei ce mă cunoşteau, care puteau să
99
spună: „Ia te uită, călugăraşul s-a întors acasă! S-a dus la mănăstire şi i-a ieşit călugăria pe nas!”
Aveam 9 ruble şi m-am decis să încep cu ele un mic negoţ. M-am dus la Voronej, de unde am cumpărat cu aceşti bani iconiţe, cruciuliţe, cărticele de rugăciuni, obiecte căutate de credincioşi, şi m-am îndreptat spre Moscova, prin Riazan. Speram ca, după ce le voi vinde, să pot cumpăra de la Moscova alte obiecte asemenea, încât, pe drumul spre Kiev, prin Harkov, să le revând şi din câştigul pe care îl voi obţine să-i cumpăr surorii mele îmbrăcăminte călduroasă. Pe această cale speram să pot obţine nu mai puţin de 100 de ruble. După vreo câteva zile de mers, în loc de 9 ruble, câte avusesem la început, obţinusem un câştig de 24 de ruble, başca 4 ruble cu care să-mi reînnoiesc marfa. Părea că planul meu funcţionează perfect, dar voia Domnului a fost alta.
înainte de a ajunge la Riazan m-am oprit la Mănăstirea de călugări „Petru şi Pavel”. Acolo am făcut cunoştinţă cu părintele econom care, aflând că mergeam la Riazan, mi-a spus:
iată ce, frate… Mâine urmează să o iau şi eu pe acest drum, cale de 30 de verste, până la moara mănăstirii. Poţi merge cu mine, cu căruţa. Îmi place să mai schimb o vorbă cu ucrainenii; îmi sunt foarte simpatici…
A doua zi, dis-de-dimineaţă, am pornit la drum. Părintele econom mă tot întreba de ce mă aflu pe drumuri şi ce am de gând să fac. După ce mi-a ascultat explicaţiile, mi-a spus:
să ştii, robul lui Dumnezeu, că ai căzut în ispită! Cauţi să-i asiguri existenţa surorii tale după ce ai „murit lumii” şi ai intrat la mănăstire. Gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă ai muri de-adevăratelea: crezi că Dumnezeu nu
100
i-ar purta de grijă surorii tale? Te laşi amăgit de o închipuire. Te sfătuiesc să renunţi la planurile tale şi să te întorci la mănăstire, încredinţându-te întru totul voii lui Dumnezeu. Domnul le va orândui pe toate, după cuvântul Scripturii: „Aruncă-ţi grija ta spre Domnul şi El te va hrăni” (Ps. 54, 22).
cred ceea ce spui, părinte, i-am răspuns economului; dar tot în Scriptură se spune că a da ajutor unui orfan stă mai presus înaintea Domnului decât a ridica un locaş de închinăciune şi de aceea am luat asupra mea această osteneală, nu pentru mine, ci pentru sora mea, orfană. De aceea, iată ce-ţi voi spune cuvioşiei tale: dacă cuvintele pe care mi le-ai spus sunt de la Dumnezeu, atunci să mă pedepsească Domnul cu boală pentru ceea ce fac, iar dacă nu mă voi îmbolnăvi, voi continua ceea ce am început.
dumnezeu să te ajute, tinere nevoitor! mi-a spus părintele econom. Dar gândeşte-te dacă nu cumva ai o părere din cale-afară de bună despre persoana ta.
Cu aceasta, convorbirea noastră despre scopul călătoriei mele s-a încheiat.
Continuându-ne drumul spre Riazan şi ajungând la locul unde se făcea un cot spre moara mănăstirii, m-am dat jos din căruţă, mi-am luat rămas bun de la părintele econom şi mi-am continuat drumul pe şosea. După ce am intrat în pădurea Riazanului, am simţit că mi se face rău. M-am culcat într-un tufăriş, unde m-a prins somnul. M-am trezit târziu, după apusul soarelui. Am descoperit că nu mai puteam merge, puterea mă părăsise, boala aceea subită mă lovise rău de tot. Încercând să-mi adun puterile ce îmi mai rămăseseră, m-am târât şi mai departe de drum, unde am adormit din nou somn greu şi adânc. A doua zi, dimineaţa, când m-am trezit, nu numai că nu m-am putut
101
ridica să-mi continui călătoria, ci mă simţeam atât de bolnav şi de sleit de putere, încât nu eram în stare nici măcar să alung muştele care se învârteau în roiuri în jurul meu, aşezându-mi-se pe faţă şi pe mâini. Era în august, căldură insuportabilă, dar eu începusem să simt suflarea de gheaţă a morţii.
doamne! O să-mi dau duhul aici, trupul o să rămână pradă viermilor; cine o să-i mai poarte de grijă surorii mele? Trăieşte într-o mănăstire, dar locul ei nu e acolo; e o mănăstire de călugări şi trebuie să o mut într-o mănăstire de maici. Acum ce mă fac?
Am căzut înaintea Domnului cu rugăciune fierbinte, implorându-L să-mi redea sănătatea, făgăduindu-I că mă voi întoarce îndată la mănăstire. Şi, minune! Dintr-odată m-am simţit teafăr şi în putere.
O, cât de bogată şi de adâncă este înţelepciunea dumnezeiască şi cât de necercetate şi de necunoscute sunt căile şi îndurările Sale! Putea-va înţelege cineva cât de mare este mila lui Dumnezeu, care se revarsă asupra noastră nu după meritele noastre, ci după negrăita sa purtare de grijă?
Pe drumul de întoarcere, înainte de a ajunge la Kiev, m-am oprit la Mănăstirea Sfânta Treime, la 3 verste de Tuia. Acolo am împărţit călugărilor toate cruciuliţele, iconiţele, cărţile de rugăciune care îmi mai rămăseseră, făcând în faţa fiecăruia închinăciune până la pământ şi rugându-i să mă pomenească în sfintele lor rugăciuni. Mă socoteau nebun pentru Hristos, îmi arătau dragoste şi respect, iar părintele arhimandrit, egumenul mănăstirii, a dat poruncă să fiu aşezat la loc de cinste în trapeză. Aflându-mă acolo, călugării au început să-mi aducă în fiecare zi prescuri, ciuperci fripte şi alte mâncăruri, ca pentru a-şi arăta
102
râvna şi preţuirea pentru un om sfânt, bineplăcut lui Dumnezeu. Pare-se că şi părintele arhimandrit se interesase în mod deosebit de mine. M-a chemat la el, m-a întrebat cine sunt, de unde vin şi unde mă duc. I-am spus tot ce aveam pe inimă. Mi-a propus să rămân la el, să-i fiu ucenic de chilie. La început l-am refuzat categoric, fiindcă sufletul meu tânjea după Bătrânul meu, părintele Iona. Părintele arhimandrit m-a lăsat singur în trapeză, spunându-mi să mă mai gândesc la propunerea pe care mi-o făcuse; când a revenit, eu mă gândeam tot la soarta surorii mele şi la cum aş putea să o ajut. Din nou m-am rugat lui Dumnezeu să-mi arate calea. Şi atunci, aflându-mă, cum spuneam, în trapeză, am luat de pe analog cartea cu Vieţile Sfinţilor, din care li se citeşte în timpul mesei părinţilor şi fraţilor, spunându-mi că dacă o voi deschide la întâmplare mi se va descoperi voia lui Dumnezeu. Am deschis cartea, nimerind la viaţa şi nevoinţele Sfântului Teodor Stâlpnicul de la Edessa, a cărui pomenire se face la 9 iulie. În viaţa acestui sfânt am găsit răspunsul lui la întrebarea pe care i-o pusese episcopul Edessei: ce l-a făcut să devină stâlpnic, stăruind atâta amar de vreme în această nevoinţă?
„Am părăsit lumea împreună cu fratele meu mai mare. La început am stat 3 ani în mănăstire, apoi ne-am retras în pustie şi, găsind acolo peşteri, ne-am adăpostit fiecare în câte una. Petreceam în rugăciune şi în tăcere, ne întâlneam doar duminicile. Numai că viaţa mea în pustie avea să dureze puţin. Pornind amândoi în căutare de rădăcini şi de verdeţuri de mâncat, fiind la mică distanţă unul de altul, am observat că fratele meu se oprise brusc, ca şi cum s-ar fi speriat de ceva, apoi fără o vorbă a luat-o la fugă, mâncând pământul, către peştera sa. Neînţelegând ce putea să însemne aceasta, m-am apropiat de locul de
103
unde fugise şi ce-mi văzură ochii? O grămadă imensă de aur! Fără să stau o clipă pe gânduri, mi-am scos mantia şi am adunat în ea comoara găsită, pe care, cu mare greutate, am cărat-o în peştera mea. Fără să-i spun nimic fratelui, am mers la oraş cu comoara şi am preschimbat-o în bani, din care am cumpărat o casă mare, făcând în ea adăpost pentru nevoiaşi şi străini. În preajma ei am făcut bolniţa şi am durat şi o mănăstire pentru 40 de părinţi şi fraţi. Ca să vadă de obşte am aşezat egumen, căruia i-am lăsat o mie de galbeni pentru nevoile părinţilor; o altă mie am împărţit-o săracilor, după care am părăsit din nou lumea, pentru a mă întoarce în pustie, la fratele meu. Mergând pe cale, am început să cuget, cu trufie, vrute şi nevrute, să-mi osândesc fratele că s-a ferit să facă un bine oamenilor, părăsind în fugă comoara, pe care el o descoperise primul. Mă apropiam de peştera fratelui având în minte aceste gânduri nesăbuite şi osândindu-i purtarea, când ca din senin mi-a ieşit în cale îngerul Domnului, care mi-a spus cu mânie: «Tot binele făcut de tine nu preţuieşte nici cât un singur pas făcut de fratele tău când a fugit la peştera sa: el stă mai sus decât tine şi se arată mai vrednic înaintea lui Dumnezeu. Tu nu eşti vrednic nici să dai ochii cu el şi nici nu-l vei vedea atâta timp cât nu-ţi vei ispăşi păcatul trufiei prin rugăciune şi pocăinţă!» Zicând aceasta, îngerul s-a făcut nevăzut, iar eu, ducându-mă la peştera fratelui, am fost cuprins de groază că nu-l puteam vedea şi am plâns atât de mult, încât m-am istovit cu totul şi nu mai ştiam de mine. În cele din urmă, Domnul S-a milostivit de mine, arătându-mi loc de mântuire, cel în care mă aflu şi astăzi, după 49 de ani, aşa cum mă vezi. Iar îngerul Domnului mi-a vestit că am dobândit deplina iertare şi că îmi voi întâlni fratele în ceruri”.
104
Citind aceasta în Vieţile Sfinţilor, am înţeles că tot ce făcusem era numai amăgire şi vis. De aceea, lăsând fraţilor din mănăstire toate cruciuliţele, iconiţele şi cărticelele ca să mă pomenească în rugăciunile lor, m-am reîntors îndată la Kiev.
O nouă „cercare”.
Mi se arată în vis Maica Domnului
M-am întors la Kiev, la Mănăstirea Sfânta Treime, cârmuită de marele stareţ, părintele Iona. Părea că, după tot ce trăisem şi pătimisem până atunci, ar fi trebuit să mă potolesc, dar nu! Ispita de a-mi părăsi locul de mântuire care-mi fusese descoperit de Dumnezeu continuă să mă macine şi să-mi tulbure sufletul, trăgându-mă către o „ţară străină”. Îmi veniseră alte gânduri: N-am de ce să-mi fac griji de soră-mea; Dumnezeu o să-i poarte de grijă, îi va îndruma paşii spre mântuirea cea veşnică; de sufletul meu se cuvine să mă îngrijesc, să-i aflu loc în care să se poată pregăti cu mai mult folos pentru împărăţia cerurilor. Şi ce loc putea fi mai potrivit şi mai înzestrat duhovniceşte decât ţara călugărilor de la Muntele Athos? La acest gând aveam mereu tulburare în suflet, mă atrăgea acel rai pământesc al călugărilor, cum nu exista altul, ales de însăşi împărăteasa cerească. Mă simţeam atras de acel loc, convins că nimic nu-mi va putea sta împotrivă şi că mă voi duce acolo.
Au trecut 4 ani de la stabilirea mea în Mănăstirea Sfânta Treime. S-a întâmplat să ne viziteze mănăstirea un schimnic de la Muntele Athos, despre care am aflat că se trăgea ca şi mine din gubernia Voronejului. Spunându-i de intenţia
105
mea de a mă duce la Muntele Athos, mi-a propus să mergem împreună, promiţându-mi că mă va trece peste graniţă chiar dacă nu aveam paşaport pentru străinătate. Mă apuca jalea că soră-mea orfană rămâne singură, mă întrista şi că părintele Iona se va supăra pe mine, dar pornirea de a merge la Muntele Athos era atât de mare, încât mă simţeam gata să înfrâng orice obstacole. Înainte de a lua o hotărâre definitivă şi irevocabilă, m-am dus împreună cu schimnicul să ne rugăm la Lavra Peşterilor din Kiev, cu gândul ca a doua zi, dacă va vrea Dumnezeu, să fug din mănăstirea mea şi să nu mă mai întorc niciodată.
M-am întors de la Lavra îngândurat, simţind o mare apăsare pe suflet, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare. Am plâns aproape toată noaptea, rugând-o pe Maica Domnului să-mi dea gândul cel bun, să nu mă mai chinuiesc. Ce să fac: să fug la Muntele Athos sau să rămân la Mănăstirea Sfânta Treime?
Tot frământându-mă şi chinuindu-mă aşa, am adormit. În vis m-am văzut pe mine, rugându-mă în Mănăstirea Sfânta Treime, în faţa icoanei Maicii Domnului, „cea cu trei mâini”. Şi iată că, în timp ce mă rugam, s-a auzit o dată un zgomot puternic în partea stângă a naosului. M-am întors, am văzut-o pe Maica Domnului apropiindu -se de mine; purta mantie şi cârjă din cele purtate de arhierei, iar pe cap avea coroană. Jur-împrejurul împărătesei cereşti roia mulţime mare de sfinte fecioare, de o frumuseţe de negrăit, toate în haine călugăreşti. Apropiindu-se de mine, Preasfânta Fecioară a izbit puternic cu cârja în pardoseala bisericii, zicând:
de ce cutezi să mă chemi cu atâta neobrăzare?
Am căzut la preacuratele sale picioare, i-am sărutat dreapta şi i-am spus:
106
împărăteasă cerească, măicuţă sfântă, caut un sfătuitor, un Bătrân!
fiul meu te va lua ucenic. Iată, tânărul acesta te va duce la El!
Spunând aceste cuvinte, Maica Domnului mi l-a înfăţişat pe acel tânăr şi, luând amândoi binecuvântarea Sa, am pornit la drum. Am ajuns la Nipru, l-am trecut ca pe uscat. La început mergeam pe nisipuri mişcătoare şi adânci, înaintam cu greu, picioarele ni se scufundau în nisip, era un efort istovitor. Apoi nisipul a prins a scădea, puţin câte puţin, începuseră să apară arbori şi arbuşti. În cele din urmă am dat peste un loc de o negrăită splendoare, cu un aer îmbălsămat, de o mireasmă fără seamăn, de la puzderia de flori de o nemaivăzută frumuseţe şi felurime. Mi se umplea sufletul de încântare şi de umilinţă la auzul miilor de păsări, adunate în cor, ale căror triluri nu-şi puteau găsi asemănare cu nici o muzică pământească. Ni se înfăţişa înaintea ochilor priveliştea unei dumbrăvi atât de frumoase, încât mă cuprinsese frica la gândul că bietele mele picioare aveau să calce prin ea.
în cele din urmă am ajuns la un fel de palat, într-o sală imensă, de o măreţie şi splendoare de neînchipuit.
aici stă Fiul Preasfintei Fecioare care mi-a spus să te însoţesc. El însă nu Se află acum aici mi-a spus însoţitorul meu. Lipseşte pentru un timp, dar va veni din nou să judece viii şi morţii. De vrei să fii ucenicul Lui, iată porunca pe care trebuie să o ţii. Zicând aceasta, mi-a arătat cu mâna un stâlp pe care scria: „De la Marcu, cap. 10, vers. 43”.
La aceste cuvinte m-am trezit. Sufletul îmi era plin de emoţie, de spaimă, de bucurie. M-am închinat cu semnul Sfintei Cruci, am luat Evanghelia şi iată ce am găsit la locul arătat:
107
„Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru şi cel ce vrea să fie întâiul între voi, să le fie tuturor slugă; că nici Fiul Omului n-a venit să i Se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea viaţa, răscumpărare pentru mulţi”.
Am stat multă vreme pe gânduri, cugetând în inima mea ce puteau să însemne acea vedenie şi aceste cuvinte din Evanghelie aplicate la situaţia mea, ajungând până la urmă la convingerea că planul pe care mi-l făcusem cu schimnicul athonit şi sfaturile acestuia erau de la diavolul, care voia să mă abată de la calea pe care o aveam de urmat, din voinţa lui Dumnezeu.
După acest vis am început să evit orice întâlniri şi discuţii cu acel athonit, în pofida eforturilor sale de a mă căuta şi de a sta de vorbă cu mine. Apoi a plecat fără a fi încercat să mă momească din nou să plec din mănăstirea stareţului Iona.
Cam după un an, am auzit că acel schimnic avusese oareşice încurcături de natură penală şi că a fost judecat şi întemniţat. Depăşind şi această ispită, m-am hotărât să rămân în Mănăstirea Sfânta Treime, să nu o mai părăsesc niciodată. „Chiar dacă mă vor izgoni din ea, nu voi pleca, mă voi trânti la pământ şi nu mă voi lăsa dus, chiar dacă va fi să mor la porţile ei!”
începe construcţia mănăstirii de călugăriţe „Vovidenia” de la Kiev. Maica Domnului mă ajută să-i găsesc loc surorii mele. Uneltiri diavoleşti
Curând după aceea, prin purtarea de grijă a Mitropolitului Isidor al Sankt Petersburgului, a început să se construiască la Kiev o mănăstire de călugăriţe cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”.
108
A fost numită să răspundă de această construcţie maica Isidora de la Mănăstirea Kayanskaia, din eparhia de Tuia. Încredinţându-i-se această lucrare, venea deseori să-i ceară sfat stareţului Iona. Găsind o ocazie favorabilă, am rugat-o pe maica Isidora să o primească la mănăstire pe sora mea. A acceptat, având şi binecuvântarea Bătrânului Iona. Mai mult decât atât, i-a arătat bunăvoinţă surorii mele, şi-a apropiat-o, luând-o pe lângă sine ca uceniţă de chilie. A fost o mare bucurie pentru mine, văzând în aceasta un ajutor de la împărăteasa cerească la care mă rugasem neîncetat pentru sora mea. Aşa se face că i-am găsit surorii mele un loc stabil de vieţuire, iar eu să am motive să cred că odată cu stabilirea ei în mănăstire se rupeau şi ultimele mele relaţii cu „lumea”. Dar şi de astă dată n-avea să fie aşa. După vreo 3 ani m-am pomenit cu o citaţie de la administraţia districtului Alekseievka pentru neplata unui rest de impozit pe pământul rămas după moartea tatei. M-am adresat contabilului mănăstirii, rugându-l să mă ajute. Mi-a spus că nu poate, o asemenea situaţie nefiind prevăzută de rânduielile vieţii de obşte, mănăstireşti. Aflând aceasta, mi-am dat seama că nu-mi rămânea de făcut decât să mă reîntorc acasă şi acolo, pe loc, să găsesc bani ca să-mi achit impozitul. Abia atunci ar fi însemnat că m-am dezlegat de toate „ale lumii”, reîntorcându-mă în mănăstire cu un act care să adeverească acest lucru.
Dar, aşa cum mi s-a mai întâmplat de atâtea ori, şi de astă dată mi-a venit în ajutor, în chipul cel mai vădit, împărăteasa cerească, Maica noastră grabnic-ajutătoare celor ce vin la ea cu credinţă.
Am plecat din mănăstirea mea cu lacrimi în ochi, ducându-mă la Lavra Peşterilor de la Kiev. Am ajuns în biserica mare şi m-am urcat într-unul din balcoanele laterale.
109
Aflând acolo icoana Maicii Domnului, am căzut neputincios înaintea ei, implorând îndurare şi sprijin. Îmi picura ploaie de lacrimi din ochi şi din adâncul inimii mele îndurerate am scos un strigăt de ajutorare: „Maica lui Dumnezeu! întinde-mi o mână de ajutor!”
Şi ajutorul n-a întârziat să-mi vină, printr-o adevărată minune. Împărăteasa cerească şi-a aplecat urechea la rugăciunile mele fierbinţi. Am coborât şi, de-abia ieşind din biserică, văd că se apropie de mine o doamnă necunoscută. Se opreşte în faţa mea şi mă întreabă:
încotro? Unde te duci?
I-am spus că am plecat de la mănăstire, că trebuie să mă duc în satul natal, să mă achit de nişte obligaţii şi să obţin o dovadă că m-am achitat.
n-o să-ţi fie uşor, mi-a spus; o să te jumulească ca pe o gâscă. Vino cu mine!
M-am dus. Avea rezervată o cameră la casa de oaspeţi a mănăstirii. Acolo mi-a cerut să-i povestesc cu de-amănuntul situaţia în care mă aflu. Mi-a cerut apoi buletinul de identitate şi a văzut că expirase. Am mers amândoi la poştă, unde într-o scrisoare cu valoare declarată, asigurată cu 25 de ruble, a pus buletinul, a mai adăugat 15 ruble şi a trimis plicul la administraţia districtului Alekseievka, cu rugămintea de a mi se restitui buletinul vizat şi o adeverinţă că mi-am achitat datoria. Ca să se asigure că scrisoarea va ajunge la destinaţie şi va fi luată în serios, a ţinut ca la predarea ei la poştă să asiste şi un poliţist. Aşa a şi fost.
Aveam să aflu că doamna aceea era o persoană de vază, foarte influentă, şefa organizaţiei de Cruce Roşie, văduva unui general căzut la Sevastopol. Se numea Anna Nikiticina Stepanova. Aceasta s-a întâmplat în anul 1878.
110
La plecare, binefăcătoarea mea m-a cadorisit cu un funt de ceai, 10 funturi de zahăr, plus 10 ruble. M-a şi condus până la porţile Lavrei. Nu mai ştiam ce să fac de bucurie, mă întrebam dacă trăiesc sau visez. Cum să nu-i mulţumesc din tot sufletul împărătesei cereşti? M-am întors în mănăstire, i-am spus stareţului Iona ce mi s-a întâmplat, iar el nu înceta să se minuneze. În semn de recunoştinţă pentru ceea ce făcuse pentru mine, mi-a spus să-i duc acelei doamne două prescuri. I le-am dus, s-a bucurat foarte mult. M-a întrebat dacă primesc lapte în mănăstire. I-am spus că nu, fiindcă mănăstirea nu avea atâtea vaci ca să ajungă lapte pentru toţi. I-a dat pe loc poruncă unei slujnice să-mi aducă în fiecare săptămână cam o vadră de lapte. Avea o vacă, pe care o ţinea în „curtea a doua” a sediului comandantului garnizoanei cetăţii. Am început să primesc lapte, aşa cum mi-a promis, dar nu mi-a fost dat să mă bucur prea mult de acest favor. Fraţii au început să cârtească, să mă suspecteze de lucruri urâte, văzând că mă vizitează, săptămânal, o femeie cu o găleată cu lapte.
atunci facem altfel, a hotărât Anna Nikiticina, după refuzul meu. O să cumpăr o vacă, o s-o trimit în mănăstire şi o să-i scriu Bătrânului să dea poruncă să primeşti lapte de la acea vacă.
S-a ţinut de cuvânt, a dăruit mănăstirii o vacă.
Curând avea să vină de la administraţia districtului actul de identitate vizat şi adeverinţa din care reieşea că mi-am achitat toate obligaţiile. Primindu-se aceste documente, la 18 decembrie 1879 am fost confirmat ca frate în obştea Mănăstirii Sfânta Treime, cu ascultare la croitorie şi la magazia de haine şi încălţăminte.
Peste puţină vreme, o consăteancă, Paraskovia Rubinstein, rămasă singură după moartea rudelor apropiate, şi-a
111
vândut averea (în valoare de 2000 de ruble), şi-a cumpărat o chilie la o mănăstire de maici din eparhia Voronejului, a depus la bancă o parte din bani, iar din ceea ce i-a rămas 700 de ruble îi reveneau surorii mele Pelaghia, sub formă de donaţie. Banii au ajuns la mine şi i-am dat spre păstrare maicii Eufalia, care urma să-i depună la bancă în contul surorii mele.
N-a trecut nici o jumătate de an, că m-am pomenit cu altă consăteancă, Varvara Şestakova, că îmi oferă 300 de ruble, tot în contul surorii mele. Iar înainte de a muri, prima cârmuitoare a Mănăstirii Vovidenia, egumena Isidora, cea care o reţinuse pe sora mea ca uceniţă de chilie, mi-a lăsat în dar mie 200 de ruble, surorii mele 300, adăugând ulterior, înainte de a închide ochii, încă 200, drept mulţumire pentru ascultare şi slujire devotată.
Şi moşiereasa Sofia Kiselinskaia, care ne arată, mie şi surorii mele, multă dragoste şi respect, ne-a transmis printr-o prietenă şi confidentă a sa, înainte de a muri, câte 300 de ruble. Am mai avut încă o binefăcătoare, Anna Nikolaievna Kasatkina din Sankt Petersburg, pe care am cunoscut-o întâmplător şi care mi-a înmânat, tot pentru întreţinerea surorii mele, 500 de ruble. Mulţi alţi făcători de bine, oameni de suflet, evlavioşi, ne-au dat bani în acelaşi scop, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al unor asemenea oameni buni la inimă, i-am putut asigura surorii mele, fără nici un efort din partea noastră şi în lipsa oricăror „intervenţii”, o existenţă cum nu se putea mai bună.
…Deseori îmi venea în minte şi îmi amintesc şi acum cum am părăsit de capul meu mănăstirea, ca să fac negoţ cu cruciuliţe, iconiţe, cărticele de rugăciuni, pentru a face rost de bani pentru sora mea; mă tot gândesc la nemărginita milostivire pe care mi-a arătat-o Dumnezeu mie, păcătosului,
112
mă minunez de ea, de chipul în care ne îndrumă paşii spre tot lucrul bun, întru slujirea lui Dumnezeu, întru adevăr şi asemănare cu El. Nu ne cere altceva decât să-I fim slujitori destoinici, căutând mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte ni se vor adăuga din plin şi cu asupra de măsură.
în timp ce ne bucuram eu şi sora mea de aceste daruri ale milostivirii lui Dumnezeu, vechiul prigonitor şi pizmaş, vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, nu dormea. Câţiva dintre fraţii din mănăstire, prinzându-se că am bani şi că i-am încredinţat spre păstrare maicii Eufalia, au început să mă suspecteze că fac afaceri necurate la magazie. N-ar fi trebuit să fac un efort deosebit ca să-mi dovedesc nevinovăţia, fiindcă niciodată nu cumpăram efecte pentru magazie de unul singur, ci întotdeauna în prezenţa contabilului mănăstirii sau a altcuiva dintre ieromonahi, în plus, aveam acte cu care să justific fiecare cumpărătură, pe care le puteam prezenta oricând. Dar, puţin câte puţin, treaba s-a îngroşat, mergând până acolo, încât mi s-a făcut lehamite de atâtea hărţuieli şi eram decis să mă duc la Lavra Peşterilor, ca să evit această nouă „cercare”. Pe vremea aceea mare ecleziarh al Lavrei era părintele Valentin arhimandritul, consătean de-al meu, care mi-a făcut chemare să mă mut la Lavra. Dar, ajungând la urechile stareţului Iona, acesta a insistat să rămân, să nu-mi aplec urechea la clevetiri şi pârâciuni, să fac bine să nu le iau în seamă. N-am vrut să-l supăr pe stareţ şi am rămas. În felul acesta s-au spulberat uneltirile diavolului, care nu urmărea altceva decât să mă scoată din mănăstirea în care făcusem jurământ să rămân până la moarte […].
La scurt timp după această ispită, m-am trezit din somn la miezul nopţii, fiindcă auzisem un zgomot. Am
113
căutat să-mi dau seama ce se întâmplă. Sub fereastra chiliei dănţuiau doi draci, îngânând o cântare diavolească, în ritmul dansului. Unul dintre ei avea o voce piţigăiată, ca de femeie, şi repeta mereu: tiu, tiu, tiu! Fi, fi, fi! Tiu, tiu, tiu! Au dănţuit aşa nu puţină vreme şi, văzând că nu le dau atenţie, au strigat către mine:
las că avem noi ac de cojocul tău; o să te facem nu doar să pleci de aici, ci să te lepezi de mănăstire pentru totdeauna! Tu nu eşti patriarhul Palestinei, eşti departe de a fi ca el, dar să ştii că şi acela joacă după cum îi cântăm noi! Al nostru vei fi, urgent!
M-am speriat, m-a cuprins spaima, am început să-mi fac cruce şi să bat metanii. Am bătut în jur de cinci sute. Făcând aceasta, dracii s-au îndepărtat, apoi s-au făcut nevăzuţi; i-am pus pe fugă cu rugăciuni şi cu chemarea numelui Domnului.
S-a întâmplat aceasta în anul 1885. Peste 4 ani am fost tuns în monahism, sub numele Manuil.
O groaznică arătare, după ce am fost tuns monah. Un jurământ strâmb şi pedepsirea sperjurului.
O prea frumoasă vedenie
În primele zile de după primirea în cinul monahicesc am avut o arătare groaznică, una care dădea în vileag uneltirile tăinuite ale diavolului şi care m-a prevenit, fără să o fi dorit, asupra altor atacuri ale aceluiaşi vechi defăimător şi ucigător de oameni.
Potrivit rânduielilor de la Lavra Peşterilor, primele 5 zile de după tundere noii călugări erau datori să le petreacă neîntrerupt în biserică. Mi s-a spus şi mie, după tundere,
114
că trebuie să petrec acele zile şi nopţi în biserică. În timpul nopţii, spre ziua a cincea, am aţipit, somn agitat. Dintr-odată, fără să-mi dau seama cum, m-am pomenit în faţa unei privelişti înfricoşătoare.
Se făcea că aveam înaintea ochilor un câmp deschis, pe care mişuna o mulţime mare de draci, cu înfăţişare de arapi. Aprinseseră un foc ale cărui flăcări ţâşneau parcă din măruntaiele pământului. De partea cealaltă, o ceată de oameni în îmbrăcăminte albă, printre care m-am recunoscut şi pe mine, luptându-se cu focul. În cele din urmă au reuşit să-l stingă.
Apoi a dispărut totul şi am rămas singur pe câmp. În jurul meu, cât vedeam cu ochii, un spaţiu nemărginit […]. Parcă mă rătăcisem de mănăstire şi încercam să o găsesc. M-am apropiat de o clădire uriaşă, ştiind că trebuie să intru în ea. Am intrat şi ce mi-a fost dat să văd? Puzderie de draci cu chipuri hâde, respingătoare. Aveau aerul că le pare rău de ceva, că suferă de pe urma unei pierderi teribile, plângeau în hohote… Eu nu m-am speriat de ei, îi priveam din curiozitate, fără nici o emoţie şi chiar cu indiferenţă. Deodată, în depărtare, a început să se vadă o lumină care creştea mereu: lumina rea, văpaia nestinsă a iadului. Venea însuşi marele tartor al iadului, însoţit de o hoardă de alţi draci. Era înfricoşător la vedere, ca un leu gata să sfâşie şi să înghită tot ce i-ar fi ieşit în cale. Pe cap purta coroana de sub care se iţeau trei coarne, iar în spate îi atârna o coadă lungă. Apropiindu-se de dracii care boceau şi se văicăreau, i-a întrebat cu mânie în glas:
— De ce plângeţi, ce v-a venit să vă jeliţi atâta?
Dracii s-au ridicat în picioare, aşezându-se în rând, ca la armată.
115
cum să nu plângem, stăpâne, dacă părintele Iona a tuns atâţia călugări? (Atunci fuseseră tunşi în monahism 26 de călugări, printre ei numărându-mă şi eu.)
Răspunzând, satana a zis:
vai, cât sunteţi de fricoşi! Vă este teamă de călugări? Haideţi, fraţilor, să încercăm să le arătăm minunăţiile lumii şi atunci ai noştri vor fi! Vă temeţi de călugări de teapa ăstuia? Şi m-a arătat cu degetul.
La aceste cuvinte toţi dracii i s-au aruncat la picioare, iar eu m-am trezit speriat, ca şi cum aş fi auzit în somn bubuit de tunet.
Prevenit de această vedenie, am început să devin mai prevăzător. Dar nici diavolul nu dormea. Bârfele au reînceput, precum că mi-aş fi însuşit bani din magazie. Printre clevetitori s-a găsit un frate care a dat mărturie mincinoasă în privinţa mea, întărită cu sărutarea Sfintei Cruci şi a Sfintei Evanghelii. Curând asupra acestui clevetitor avea să se abată o cumplită pedeapsă de la Dumnezeu. Chinuit de remuşcări, a căzut bolnav şi, zăcând şase săptămâni, a murit. După cele întâmplate, rămăsesem cu o povară pe suflet. Nu eram în stare nici să vorbesc, nădejdea îmi era la dreapta judecată a lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici, numai de la Ei aşteptam izbăvire de chinuri şi dreptate.
Aflându-mă în această stare, după ce m-am întors în chilie de la locul unde făceam ascultare, am adormit cuprins de o amară tristeţe. În somn am avut senzaţia că am murit. Sufletul, pe cale de a mi se despărţi de trup, avea înfăţişarea unui prunc. Îmi priveam trupul zăcând fără suflare înaintea mea, cugetând în sine: Unde or fi îngerii şi dracii, care, aşa cum spun cuvântul lui Dumnezeu şi Sfânta Tradiţie, apar la despărţirea sufletului de trup?
116
Atunci m-am întors cu faţa în direcţia în care ştiam că se afla Kievul şi am văzut oraşul cuprins de o lumină vrăjmaşă, diavolească, iar din cerul întunecat începuseră să cadă stelele, întocmai cum cad prunele sau zarzărele dintr-un pom pe care îl scuturi din răsputeri. Oamenii erau disperaţi, plângeau şi răcneau.
Nu sunt în stare să exprim în cuvinte spaima care m-a cuprins la vederea acestei privelişti cutremurătoare. Deodată au apărut, ca din senin, doi îngeri. Purtau veşminte diaconeşti albe, cu orarul încins în cruce pe spate, ţinând în mâini prapori de felul celui purtat de îngerul reprezentat pe icoana învierii Domnului. Aflându-mă în lumina acelor îngeri, sufletul mi s-a despovărat într-o clipă de orice amărăciune şi am fost cuprins de o nespusă bucurie.
unde să-i găsim loc? a întrebat un înger, arătând spre mine.
tu îl păzeşti, tu hotărăşti, i-a răspuns celălalt, fiindcă îi porţi de grijă.
aşa e, dar mai întâi ar trebui să-i dăm aripi…
La aceste cuvinte am simţit îndată că-mi cresc aripi, ca de pasăre. Îngerul mi-a spus să zbor înspre răsărit, să pot ajunge la Liturghia de dimineaţă, şi mi-a arătat drumul. Care drum urma să străbată o beznă de nepătruns, sub forma unei raze de soare, lată cam de un arşin1 şi jumătate, care îşi croia drum asemenea unei raze de soare care pătrunde printr-o crăpătură într-o odaie întunecată.
înaintând pe acest drum, mi-am întâlnit sora. Ea nu avea aripi şi am început să o trag către mine, prinzând-o când de o mână, când de păr. Jur-împrejurul acelui şuvoi de lumină jucau în întuneric flăcările iadului şi se auzeau neîncetat vaiete şi gemete. În sfârşit, am ajuns amândoi,
1 Veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu 0, 7112 m.
117
eu şi sora mea, într-un loc de o frumuseţe fără egal. Surorii mele i s-a spus să rămână jos, cum ar veni la parter, iar eu am înţeles de la lumina care nu înceta parcă să mă cheme la sine că trebuie să-mi continui zborul, până la ceea ce putea să fie „etajul”. Priveliştea care mi se deschidea de-acolo era şi mai frumoasă.
Un câmp fără margini, acoperit de o imensă mulţime: cetele drepţilor şi ale sfinţilor lui Dumnezeu. De o parte stătea ceata sfinţilor, de alta a cuvioşilor, a mucenicilor, corurile îngerilor, şi toţi preamăreau puterea şi măreţia Creatorului. Într-un plan mai îndepărtat m-am văzut şi pe mine, tot în chip de prunc. Era şi ceata călugărilor, în care nu mi-am recunoscut nici o cunoştinţă şi căreia aveam să mă alătur şi eu, dus de mână tot în chip de prunc. Din această mulţime răsunau cântări de o dulceaţă fără seamăn: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de mărirea Lui! Osana întru cei de sus!” Simţeam că nu sunt vrednic de această slavă, îmi părea rău că nu m-am înţeles bine cu fraţii mei, că nu i-am iubit cu iubirea pe care şi-o purtau unii altora cei de-acolo. Auzeam corul îngerilor cântând din Psalmul întâi: „Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul necredincioşilor”. Aliluia. Aliluia. Aliluia! Cântau pe motiv melodic identic celui de la Lavra. O cântare de nedescris şi de neînchipuit. Nu sunt cuvinte şi nici sunete în graiul omenesc care să îi redea dulceaţa. Inima mi se topea ca ceara, simţeam că şi trupul mi se topeşte, mi se lichefiază, nu fizic, ci sufleteşte; mi-am dat seama că începusem să mă prăbuşesc din cer, spre pământ. Poate că mă prăbuşeam, poate că încă mai pluteam n-aş putea spune, dar simţurile omeneşti îmi rămăseseră nevătămate; realizam că fusesem în cer şi că reveneam pe pământ.
118
Trezindu-mă din această vedenie, au trebuit să treacă câteva ceasuri ca să-mi revin din uimirea de a-mi fi ieşit din sine şi de a fi trecut prin acele stări. Îmi pipăiam mâinile, faţa, picioarele, tot corpul; eu sunt sau altcineva? Am trăit aievea sau am visat? Nu puteam să-mi explic nicicum starea în care mă aflasem. În sfârşit, am început să pipăi pereţii chiliei, m-am târât pe brânci până la uşă, am deschis-o, am ieşit afară. Era o noapte splendidă, senină, cu cerul spuzit de stele. M-am aşezat plângând pe o bancă şi de-abia atunci am înţeles că nu visasem, că avusesem o vedenie. Am simţit linişte şi pace în suflet, inima îmi era pregătită să rabd toate suferinţele şi chinurile, supunându-mă întru totul voinţei lui Dumnezeu, Creatorul meu, Care a pogorât cu milostivire asupra mea, mi-a pătruns în suflet. Am înţeles din această experienţă ce înseamnă să ţi se lumineze sufletul de har dumnezeiesc, cel prin care apostolii Domnului, mucenicii, mărturisitorii, toţi sfinţii, stând la picioarele Crucii lui Hristos, au biruit lumea cu preţul atâtor chinuri şi suferinţe.
Timp de două săptămâni după această vedenie m-am simţit ca şi cum nu mai eram din această lume, ieşisem din ea şi din sine. Mi se părea că tot ce mă înconjoară e pulbere şi cenuşă. Când fraţii se pregăteau să meargă la trapeză, căutam să mă fac nevăzut printre ei sau să mă ascund după vreun tufiş, cât mai departe, sau într-un cotlon întunecos; alteori mă pomeneam stând nemişcat, dus pe gânduri, până când mă descopereau în această stare şi mă trezeau la realitate.
îmi amintesc ce-i spusese cândva unui călugăr oarecare Preacuviosul Serafim de Sarov:
„Dacă ai şti ce bucurie şi ce dulceaţă le aşteaptă pe sufletele drepţilor în ceruri, n-ai mai sta pe gânduri aflându-te
119
în viaţa cea trecătoare: ai fi în stare să înduri cu supunere şi recunoştinţă toate supărările, clevetirile, prigoanele. Dacă chilia în care ne aflăm (zicând aceasta, se referea la chilia sa) ar fi năpădită de viermi şi dacă viermii aceia ţi-ar roade trupul tot restul vieţii celei trecătoare, şi tot ar trebui să înduri de bună voie aceasta, pentru a nu te lipsi de bucuria cerească pe care Domnul a pregătit-o celor ce îl iubesc pe El. Acolo unde nu este boală, nici întristare, nici suspin, ci numai dulceaţă şi bucurie de negrăit şi unde drepţii strălucesc ca soarele. Dacă nu şi-a putut desluşi însuşi Apostolul Pavel acea slavă şi bucurie cerească (II Cor. 12, 2-4), în care alt grai pământesc ar putea fi descrisă frumuseţea locaşurilor celor de sus în care se vor sălăşlui sufletele drepţilor?”
„…Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocări şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri! (Mt. 5, 11-12)”
… Fie ca Domnul să nu mă lipsească pe mine, păcătosul, de marea răsplată cerească, pe care am pregustat-o în zilele de supărare, îndurând prigoană şi defăimare de la oameni!
120
Ascultare cu necaz. Bârfe şi defăimări. Un vis cu un tâlc deosebit. Necazurile se înmulţesc. Refuz ascultarea. O viziune înspăimântătoare. Inainte-vederea stareţului Iona. Rostul şi puterea ascultării. Sunt numit la o parohie. Mi se arată în vis Mitropolitul Teognost. Mlădiţa viţei de vie. Tâlcuirea visului. Mutat la Ţerkovşcina
După acea minunată vedenie, am îndurat multă vreme cu răbdare şi dragoste toate supărările şi obidele, cunoscând că îmi vin de la Dumnezeu.
La 11 octombrie 1887 am fost hirotonisit ierodiacon. Am rămas la ascultarea de supraveghetor al magaziei mănăstireşti de haine şi încălţăminte, ducând mai departe jugul greu al prigoanelor şi al supărărilor de tot felul. Aveam multă treabă, dar supărări şi mai multe. Gâlceava se isca de-acolo de unde cârmuitorul nostru, marele stareţ, părintele Iona, fiindcă purta el însuşi îmbrăcăminte veche şi ponosită, încălţat iarna şi vara cu aceiaşi pâslari, le impunea şi fraţilor aceeaşi modestie şi de aceea făceam foarte puţine achiziţii de îmbrăcăminte. Fraţii începuseră să cârtească, pretinzându-mi mie, ca unuia ce răspundeam de magazie, îmbrăcăminte corespunzătoare, pe care nu aveam de unde să le-o dau. De aici mi se trăgeau toate ponoasele şi învinuirile, deoarece refuzau să accepte duhul de simplitate şi smerenie pe care ni-l impunea Bătrânul şi pe care numai el îl avea din belşug. Pentru a scăpa de reproşuri şi dojene am încercat în nenumărate rânduri să scap de această ascultare, dar stareţul, părintele Iona, nici nu voia să audă. Lucrurile ajunseseră până acolo, încât renunţam şi la hainele de pe mine, ca să ajut pe vreunul care avea mai mare nevoie. Dar aceasta nu era decât o picătură
121
într-un ocean… Începusem să-l bârfesc şi să-l judec eu însumi pe stareţ, uitând de măreţia şi sfinţenia îndrumătorului, părintelui şi binefăcătorului meu.
…Şi iată că odată, adormind, am văzut în vis un om zăcând gol pe pământ. Apropiindu-mă de el, mi-am scos haina ca să-i acopăr goliciunea. Atunci am văzut venind către mine doi oameni aflaţi prin preajmă, dar care păreau a fi fost învestiţi cu o anumită autoritate.
fiindcă te ţii după limba cea veche, mi-au spus, te vom lua prizonier.
Mi-au legat mâinile şi am pornit toţi trei pe un drum necunoscut. Într-un loc trebuia să trecem peste o grindă. De partea stângă a acelei grinzi mergeau cinci fecioare, strălucind de frumuseţe. Una din ele i-a oprit pe însoţitorii mei, întrebându-i:
unde îl duceţi?
este prizonierul nostru, i-au răspuns, fiindcă se ţine după limba cea veche, nu a deprins graiul cel nou.
Atunci o fecioară, care părea să fie mai mare peste cealaltă, a zis:
viu este Domnul Dumnezeu! Nu vom îngădui aceasta, îl luăm sub protecţia noastră!
Apoi a vorbit către mine, zicând:
dacă promiţi că o să vorbeşti limba cea nouă, o să-ţi dăm drumul.
Mi-am dat seama ce însemnau acele spuse: să nu-mi judec şi să nu-mi osândesc aproapele; să fac Rugăciunea lui Iisus, să promit că voi vorbi limba cea nouă, că mă voi ţine de ea. Atunci fecioara care îmi vorbise mi-a dezlegat mâinile, m-a luat şi m-a dus într-un loc minunat, un fel de curte împrejmuită, în care se intra printr-o singură poartă. Ajungând în faţa acelei porţi, aceasta s-a deschis de la
122
sine, apărându-mi în faţă o splendidă grădină, cu flori fără seamăn de frumoase şi arbori nemaivăzuţi, din care adia o mireasmă plăcută, dar din cale-afară de puternică, încât am simţit că mi se îngreunează respiraţia. În acea grădină erau sufletele drepţilor în veşminte albe. Era ceva atât de frumos, încât mă temeam că picioarele mele vor întina în vreun fel acel loc. Am auzit o voce zicând:
aici se vorbeşte limba cea nouă.
Pe aceste cuvinte m-am trezit şi am înţeles că ceea ce mi se arătase îmi era spre înţelepţire, ca să nu-l mai judec pe stareţ, să nu mai cârtesc, să încep să învăţ lucrarea minţii, Rugăciunea lui Iisus. Aşa am mai găsit liniştea.
A mai trecut un an.
Dificultăţile pe care le întâmpinam în fiecare zi în calitate de „responsabil” al magaziei m-au făcut să recurg la un gest nechibzuit, în urma căruia speram să mi se ia această ascultare. Am luat cheile şi i le-am dus stareţului, spunându-i că orice mi s-ar întâmpla, nu mă mai întorc la magazie. Părintele Iona a încercat mai întâi să mă ia cu binişorul, să mă liniştească, apoi, văzând că nu merge cu sfatul, m-a certat cu asprime, spunându-mi că nu-mi va îngădui să mă lepăd de ascultarea care îmi revenea şi că să fac bine să iau cheile înapoi. L-am refuzat cu obrăznicie şi am ieşit din chilia Bătrânului, după ce mai întâi i-am aruncat cheile pe masă, zicând:
mai bine plec din mănăstire decât să iau cheile!
A trecut o săptămână, au trecut mai multe, cheile continuau să se afle pe masa Bătrânului, până când a fost convocat soborul mănăstiresc, care a hotărât să preiau din nou cheile şi să rămân la vechea ascultare de responsabil al magaziei. M-au chemat în faţa soborului, ca să-mi comunice această decizie.
123
M-am dus, i-am salutat după cuviinţă, zicând: „Domnul să fie cu voi şi cu cheile voastre!”, apoi am fugit şi m-am încuiat în chilie.
Pradă unei emoţii răvăşitoare, m-am culcat şi nu mi-am dat seama când m-a luat somnul şi când am visat ceea ce am visat şi din care m-am ales cu un tâlc adânc.
Parcă mi se arăta Raiul, de o frumuseţe de nedescris; îl vedeam de departe, era împrejmuit şi se intra doar printr-o singură poartă, înaintea căreia stătea Maica Domnului, îmbrăcată într-o cămaşă de păr aspru, ponosită. Am vrut să intru în Rai ocolind-o, dar poarta se închisese. M-am dus să caut o altă intrare, dar n-am găsit. Una din strajele care stătea în dreptul porţii mi-a spus:
de ce cauţi alte porţi fără să vorbeşti cu Portăreasa? Auzind aceasta, am căzut înaintea Maicii Domnului şi am început să-i sărut preacuratele sale picioare, zicând:
lasă-mă să intru în Rai, Măicuţă, împărăteasă cerească!
Nu mi-a răspuns. În schimb, mi-a apărut în faţă, ca din pământ, o femeie cu o înfăţişare respingătoare, de o monstruoasă urâţenie. Trupul ei răspândea o duhoare insuportabilă.
Arătându-mi-o, Preacurata mi-a spus:
dacă săruţi această femeie, te voi lăsa să intri în Rai. N-am îndrăznit să nu fac ceea ce-mi cerea, m-am atins cu precauţie de nasul femeii şi am sărutat-o.
Atunci Maica Domnului i-a dat poruncă femeii:
fă-l să vadă cum arată cele ale lumii!
Fără a sta o clipă pe gânduri, acea femeie care te băga în groază a început să-şi sfârtece trupul cu mâinile, chiar în dreptul inimii, şi am văzut, cu oroare, că în rana pe care şi-o făcuse colcăia puzderie de şerpi şi de alte reptile, care
124
de care mai hidoase şi mai dezgustătoare, târându-se, încolăcindu-se, împletindu-se unele cu altele într-o îngrămădeală de neînchipuit.
Sfânta Portăreasă a cuvântat către femeie:
alege şi dă-i să-şi facă îmbrăcăminte!
Femeia a început să ia din grămadă cu amândouă mâinile şi ce nimerea îmi dădea mie. Era ceva de groază! Gadinele se zvârcoleau, încercau să ajungă la mine, îşi clătinau capetele oribile, îmi aruncau priviri ucigătoare. Încremenisem de spaimă.
ia, ia, mai ia, am auzit glasul împărătesei cereşti, dacă vrei să intri în Rai…
Am luat din ceea ce mi se dădea, dar… m-am trezit.
A fost un vis de care aveam să-mi amintesc de multe ori, văzând în el voinţa Maicii Domnului de a mă determina să fac ascultare, în ciuda necazurilor, bârfelor şi învinuirilor care puteau să mi se tragă de la ea, cunoscând că dacă nu-i voi respecta porunca, nu mă voi mântui şi nu voi dobândi Raiul. Visul acela m-a impresionat teribil, nu puteam să nu recunosc în acele gadini pe fraţii din mănăstire care mă cleveteau şi mă defăimau în tot chipul.
A doua zi am fost chemat la chilia părintelui Iona, unde se aflau şi alţi Bătrâni din sobor. Ameninţându-mă cu degetul, părintele Iona mi-a spus:
voinţa Maicii Domnului este să rămâi în mănăstire, altminteri ia-ţi gândul de la Rai, părinte! Am plâns cu amar, uluit de înainte-vederea părintelui, am luat cheile, cu smerenie m-am aplecat până la pământ în faţa lui şi a celorlalţi Bătrâni şi am ieşit fără să spun un cuvânt.
M-am întors la chilia mea, m-am dus în cerdac, am făcut câteva metanii, cerând ajutor şi mijlocire de la împărăteasa
125
cerească, mi-am reluat ascultarea, simţindu-mă din ce în ce mai întărit în duh împotriva atacurilor vrăjmaşului şi a clevetirilor oamenilor.
Iată ce mare importanţă are ascultarea şi ce mare este puterea ei!
Curând, la 30 martie 1897, aveam să fiu hirotonisit ieromonah.
După un an, parcă pentru a mi se atrage atenţia cât de importantă este şi ce forţă mare are ascultarea, am mai avut o vedenie.
L-am văzut pe părintele Iona stând în vârful unui munte care atingea cerul. Faţa părintelui strălucea ca soarele. Lângă el stătea o femeie de statură impunătoare, îmbrăcată în haine călugăreşti. La început mă pierdusem cu firea, dar după ce mi-am revenit am întrebat:
tu eşti, părinte?
da, eu sunt! mi-a răspuns stareţul.
dar persoana de lângă tine cine este?
doamna a venit din Palestina (Ţara Sfântă) şi trebuie să-i dau socoteală pentru fiecare dintre voi şi cam cât preţuiţi fiecare. Ai cu ce să te răscumperi?
I-am spus că nu am la mine bani.
ştiu că nu ai, mi-a spus Bătrânul. Totuşi eu trebuie să plătesc o răscumpărare pentru fiecare dintre voi. Îţi propun ca, în loc să-mi dai bani, să faci o ascultare. Vrei?
să văd! i-am răspuns.
am să te pun la încercare! a spus Bătrânul.
De acolo, din vârful muntelui unde se afla, a dat drumul unei bucăţi mari şi groase de sticlă, în formă de triunghi, precum este zugrăvit simbolul lui Dumnezeu-Tatăl în icoane.
apropie-te, prinde sticla şi adu-mi-o!
126
M-am apropiat, am prins sticla şi am început să urc muntele, pentru a i-o da Bătrânului; o ţineam cu amândouă mâinile. Se iscase o vijelie, înaintam cu foarte mare greutate. Abia puteam să o ţin în mâini, într-o poziţie care să nu opună rezistenţă vântului puternic. În cele din urmă, cum-necum, am ajuns cu ea la părintele. Acesta stătuse nemişcat, în vârful muntelui, împreună cu acea doamnă, urmărindu-mi eforturile. Când i-am dat sticla, mi-a spus:
slavă Domnului că, făcând această ascultare, ai reuşit să te răscumperi!
Cu aceasta, vedenia a luat sfârşit. Am înţeles-o ca pe o nouă dovadă a însemnătăţii şi forţei ascultării, care mă ajuta să mă „răscumpăr” în faţa Bătrânului şi a acelei Doamne, care am presupus că nu putea fi decât împărăteasa cerească, şi ca pe îndemnul de a păstra, cu scumpătate şi curăţie (pe cât de curată este sticla), credinţa dreptmăritoare în Dumnezeu Cel în trei ipostasuri (Triunghiul).
Curând după această vedenie am fost trimis să fac ascultare în satul Sibenoe, pentru a săvârşi acolo sfintele slujbe şi ierurgii, ţinându-i loc preotului din acea parohie, care se îmbolnăvise. La început, noua mea ascultare m-a bucurat foarte mult, fiindcă scăpam de obligaţiile pe care le aveam la magazie, de necazurile şi greutăţile pe care le-am îndurat acolo vreme de 20 de ani.
Dar bucuria avea să mi se prefacă curând în tristeţe, fiindcă parohia se afla într-o nemaipomenită stare de delăsare, iar eu, monah fiind, nu izbuteam să fac faţă treburilor gospodăreşti pe care le aveam de rezolvat. De-abia venisem în acel sat, încă nu apucasem să mă instalez, că au şi venit la mine sătenii să-mi spună că îngropaseră fără preot douăzeci de oameni şi că trebuia să fac slujba de înmormântare şi parastas pentru fiecare în parte. În plus,
127
mi-au adus şi nouă prunci pe care urma să-i botez. Ca monah, nu avusesem ocazia să fac botezuri. Tot atunci dascălul avea să-mi spună că sâmbătă şi duminică urmau să vină la mine pentru spovadă 300 de credincioşi; aşa am descoperit că satul Sibenoe este destul de mare.
Alţi ţărani au venit să mă roage să le sfinţesc casele, fiindcă păstorul lor duhovnicesc nu mai făcuse aşa ceva de vreo 4 ani. într-un timp făceam faţă cu greu la atâtea solicitări şi obligaţii, apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am început să mă descurc. Nu ţineam seama de vreme: pe ploaie, pe noroi, pe frig, pe zloată, umblam mereu prin parohie. Până când m-a lovit o boală gravă, astfel încât, după 7 luni de anevoioasă pastoraţie, am cerut să revin la mănăstire. Întorcându-mă acasă, în mănăstirea mea, a trebuit să mă operez, fiindcă făcusem o dilatare a venelor de la piciorul stâng, cu ulceraţii. Operaţia a reuşit, iar în scurtă vreme aveam să fiu trimis din nou la o parohie, în satul Supiki, judeţul Kanev, gubernia Kiev, unde am rămas 4 luni.
Era în anul 1900, în care împlineam 51 de ani. Subliniez acest lucru, fiindcă atunci s-a produs marea cotitură a vieţii mele: am fost chemat la o nouă slujire a lui Dumnezeu şi a Sfintei Sale Biserici.
Cu puţin timp înainte de a mă duce în satul Supiki, l-am visat pe Mitropolitul Kievului, Teognost, care mai era în viaţă. Lângă mitropolit stătea un bărbat strălucitor la înfăţişare, care ţinea în mâini o mlădiţă de vie, acoperită cu un strat fin de gheaţă, ca atunci când se face promoroacă. Pe mlădiţă apăreau din loc în loc muguri. Mitropolitul cânta pe nişte versuri cu conţinut duhovnicesc, în care părea să fie vorba şi despre mine, dar n-am reţinut nici un vers. Apoi i-a spus bărbatului cel plin de strălucire să
128
taie o bucată din acea mlădiţă şi să mi-o dea mie. Am luat-o cu evlavie şi recunoştinţă, gândindu-mă să o răsădesc şi să obţin un butuc de vie. Dar m-am trezit sub impresia acestei intenţii.
A doua zi, dimineaţa, a trecut pe la mine o cunoştinţă, părintele Vasile, care era preot misionar.
L-am rugat să-mi tâlcuiască visul.
mlădiţa acoperită de o pojghiţă de gheaţă pare a fi un loc lăsat în paragină, uitat de toţi, mort duhovniceşte, pe care înalta ocârmuire bisericească ţi-l va încredinţa frăţiei tale, ca să-l aduci la viaţă. Faptul că pe mlădiţă puteau fi văzuţi muguri înseamnă că locul acela mai are resurse pentru a reînvia duhovniceşte. Spui că bucata de mlădiţă ţi-a fost dată ca din partea mitropolitului şi că acesta era îmbrăcat în odăjdii de slujbă şi cânta cântări duhovniceşti; asta înseamnă că vei fi împuternicit de stăpânirea bisericească să ridici un sfânt locaş pe acel loc, astăzi în părăsire, şi că vei fi şi ocârmuitorul acestui locaş. Aşadar, părinte Manuil, pregăteşte-te, fii gata!
La puţin timp după ce am aflat ce putea să însemne visul meu, tâlcuirea pe care mi-o făcuse părintele Vasile s-a adeverit pe deplin. După vreo două săptămâni, în martie 1901, pe timpul când mă aflam încă în parohie, am primit o scrisoare de la sora mea, monahia Polixenia. Mă felicita cu prilejul numirii mele în calitate de cârmuitor al unui nou aşezământ monahicesc, care avea să ia fiinţă în Ţerkovşcina şi de a cărui construcţie trebuia să mă ocup.
Am plecat îndată din parohie, am revenit în mănăstire, fiind primit de fraţi tot cu felicitări. Tot de la sora mea am aflat că rectorul Academiei Teologice din Kiev, episcopul Dimitrie (ulterior episcop al Odessei şi Kersonului), venise de trei ori la stareţul Iona, insistând să-mi dea
129
drumul, pentru a mă ocupa de construcţia Schitului Precista de la Ţerkovşcina.
Iar la 10 aprilie 1902, prin Ukazul înaltei stăpâniri bisericeşti am fost transferat de la Mănăstirea Sfânta Treime din Kiev la Schitul Precista din Ţerkovşcina, cu ascultare de constructor şi cârmuitor al acestuia.
Aşa a început cea de-a treia şi, presupun, ultima etapă a vieţii mele, înainte de a mă muta la cele veşnice, în locaşurile cereşti ale Creatorului şi Dumnezeului meu, dacă mă voi învrednici de mare mila Lui.
DUMNEZEULUI NOSTRU SLAVĂ!
Renaşterea aşezământului monahal de la Ţerkovscina
Vechi tradiţii şi mărturii istorice despre aşezământul monahicesc de la Ţerkovşcina
Strălucit-a precum Luceafărul între stele, prin mari nevoinţe şi fapte de bunătate, întemeietorul vieţii monahiceşti de obşte pe pământul rusesc, împreună-nevoitor cu Preacuviosul Antonie întru ctitorirea slăvitei Lavre a Peşterilor de la Kiev, egumenul ei, Preacuviosul şi de Dumnezeu Purtătorul, părintele nostru Teodosie.
Din pruncie iubitor de Hristos arătându-se, Teodosie s-a despărţit de casa părinţilor săi după trup, a mers la Kiev, la Preacuviosul Antonie, rugându-l cu lacrimi în ochi să-l primească în ceata nevoitorilor din peşteri. Cu binecuvântarea Preacuviosului Antonie, în cel de-al 24-lea an al vieţii sale, Teodosie a fost tuns în monahism (în anul 1032).
în timpul celor 20 de ani, câţi i-au fost daţi de la Dumnezeu să şi-i petreacă în călugărie, truditu-s-a în folosul Lavrei Peşterilor mai mult decât alţi cârmuitori ai acesteia: ducea apă celor ce nu şi-o puteau aduce ei înşişi, tăia şi spărgea lemne, măcina secară împărţind pâine la toţi, iar
131
în timpul nopţii îşi lăsa trupul muşcat de ţânţari şi de alte goange, până când începea să-i sângereze. În acest timp se îndeletnicea cu rucodelia şi cu cântarea de psalmi. Venea cel dintâi la biserică, rămânând la locul său şi fără să iasă vreodată în timpul slujbei, ascultând cu evlavie cântările şi psalmodiile bisericeşti.
În anul 1054, Teodosie a fost hirotonisit ieromonah, iar în 1057 a fost ales egumen al Obştii Peşterilor din Kiev, care avea să devină mai târziu Lavra. El avea să înalţe biserica cea mare şi chiliile fraţilor, statornicind viaţa de obşte întocmai ca în mănăstirile studite. Egumen fiind, nu se dădea în lături de la cele mai de jos munci, fiindu-le fraţilor în toate desăvârşit exemplu. Faima Preacuviosului Teodosie ca egumen al Mănăstirii Peşterilor din Kiev i-a făcut pe mulţi să-şi îndrepte paşii spre acest locaş, devenind călugări, din care s-a alcătuit o obşte numeroasă. Chiar şi marii cneji de pe vremea aceea veneau să se îndulcească de vorbirea şi de înţelepciunea lui Teodosie fie la biserică, fie în chilia acestuia sau poftindu-l la curţile lor. Cu toate acestea, când era cazul, Preacuviosul nu pregeta să-i ia la rost pe mai marii lumii acesteia. I-a adus la legea creştinească şi pe mulţi evrei dintre cei care vieţuiau în Kiev. Arăta multă dragoste săracilor şi pelerinilor rătăcitori; pentru aceştia a făcut casa de oaspeţi, unde primeau adăpost şi hrană.
Mâncarea Preacuviosului Teodosie se alcătuia numai din pâine uscată şi legume fierte, fără untedelemn. Nopţile şi le petrecea mai mult treaz, aţipind puţină vreme în scaun. Purta de-a dreptul pe corp cămaşă din fire de păr aspru, iar deasupra o manta sărăcăcioasă. Prin asemenea chinuri şi munci îşi smerea trupul, voind să facă din el sălaş curat al Duhului Sfânt.
132
La vreo 20 de verste de Podol, dincolo de satul Pirogovo, se afla un alt sat, căruia i se spune Lesniki; cam la aceeaşi distanţă de Kiev cu cea până la satul mănăstiresc Mihailovski, care avea să devină schit, se afla un sat, tot mănăstiresc, aparţinând însă de Mănăstirea Botezul Domnului, a Frăţiei călugăreşti din Kiev. Acestuia localnicii din împrejurimi i-au spus Ţerkovişce sau Ţerkovşcina.
Era un sat izolat, înconjurat de munţi, departe de drumurile obişnuite ale călătorilor şi greu de ajuns la el chiar şi pentru cei care ar fi vrut să meargă acolo. Un loc mai ferit rar puteai găsi. A rămas până astăzi pitoresc şi atrăgător, prin frumuseţea sa unică. Abia dacă ne putem închipui cum va fi arătat el în vremurile de demult şi cum se nevoiau acolo primii călugări, când meleagurile din preajma Niprului mai păstrau feciorelnica lor forţă şi măreţie. Pentru a cunoaşte noi înşine această splendoare, ar trebui să ne ducem acolo…
Aflăm din viaţa Preacuviosului Teodosie de la Lavra Peşterilor că în Săptămâna Lăsatului sec de carne obişnuia să se retragă din mănăstire într-o peşteră cea despre care se zice că avea să-i fie loc de îngropăciune -, rămânând acolo până în Duminica Floriilor. „Iar vineri, mai înainte de duminica aceea, în vremea Vecerniei citim în viaţa Preacuviosului ieşea din peşteră şi venea la fraţi. De multe ori şi din peştera aceea, în care îl ştiau fraţii că se închină, se ducea noaptea, neştiut de nimeni, la un alt sat mănăstiresc şi petrecea acolo în altă peşteră ascunsă, rugându-se lui Dumnezeu. De acolo ieşea tot noaptea, mai înainte de vinerea dinaintea Duminicii Floriilor şi venea în peştera cea dintâi. Şi ieşea la fraţi în vinerea aceea, încât toţi socoteau că acolo a petrecut el toate zilele postului” (vezi Vieţile Sfinţilor pe mai, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, p. 91).
133
Din adâncă vechime s-a păstrat tradiţia că acel sat mănăstiresc cu peştera Preacuviosului Teodosie se află tocmai pe proprietatea Mănăstirii Kievo-Bratskii de la locul numit Lesniki sau Ţerkovşcina, cătunul Hodosovka, aflat la mică distanţă de Lesniki, se numise cândva Feodosievka (Hveodosievka, Hveodosovka, Hodosovka). Hodosovka a aparţinut în vechime Lavrei Peşterilor. În Patericul Lavrei, găsim aşezările Lesniki şi Hodosovka în calitate de „sate ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Amândouă alcătuiau Ţerkovşcina, pământ mănăstiresc, iar pomenirea lor în Pateric apare într-un context în care se vorbeşte despre încercările tâlharilor şi ale cumanilor de a le jefui. Nişte tâlhari, prinşi în timp ce voiau să atace aceste aşezări, fuseseră aduşi în lanţuri la oraş. „Când cu voia lui Dumnezeu citim în Pateric s-a întâmplat ca tâlharii să vrea să jefuiască satul mănăstiresc, când au fost prinşi, careva dintre ei a vorbit zicând: «Mergând noi noaptea spre locul acela cu gând de prădăciune, hotărâţi să luăm tot ce ne-ar fi ieşit în cale, arătatu-ni-s-a satul sub chipul unei cetăţi, de care nu ne-am putut nicicum apropia». Părea că mâna nevăzută a lui Dumnezeu ocrotea acel loc, pentru rugăciunile acelui drept [Teodosie]”, conchide autorul Vieţii.
Un alt caz este relatat de Gheorghe, căpitan de oaste în Rostov, fiul lui Simon (Şimon) varegul.
„Rugăciunile lui Teodosie sunt de folos peste tot şi la toată vremea. Năvălind cumanii asupra cneazului Iziaslav Mstislavici, văzut-au acolo, din depărtare, cetate; şi nu ştia nimeni de unde se ivise aceea. Cumanii, deşi mulţi la număr, n-au putut să se apropie şi au luat-o la fugă, iar mai târziu aflat-au că acolo ar fi fost satul Precistei, în care nici oamenii din împrejurimi nu izbuteau să ajungă, şi miratu-s-au foarte de aceasta.”
134
Văzând-o „la faţa locului” ne putem explica de ce Ţerkovşcina produsese impresiile cu care au rămas acei nedoriţi vizitatori. Ea este aşezată în fundul unei depresiuni adânci în formă de căldare, înconjurată de munţi înalţi, asemenea unor metereze, care, văzuţi de jos în sus, acoperă orizontul. Oamenii de-acolo, astfel protejaţi de natură, erau atât de izolaţi, încât puteau chiar să nu-şi dea seama că au fost luaţi la ochi de vrăjmaşi sau chiar că în jurul lor se desfăşurau lupte crâncene. Mai ales că pe vremea aceea nu existau arme de foc, care să le atragă atenţia.
Tocmai în acest loc pitoresc ţerkovşcina -, din preajma satului Hodosovka, într-un peisaj montan de o neasemuită frumuseţe, lângă un munte în măruntaiele căruia se aflau nenumărate peşteri, situează tradiţia acel loc de taină în care se retrăgea Preacuviosul Teodosie în Postul Mare, în asceză şi rugăciune.
După fericita trecere la cele veşnice a Preacuviosului Teodosie (3 mai 1074), peştera sa de taină a început să-i atragă pe iubitorii de linişte şi de vieţuire în pustie de la Lavra Peşterilor din Kiev. Aceştia aveau să întemeieze acolo, în secolul al XH-lea, o mănăstire, căreia i s-a spus Gnileţkaia.
În prima jumătate a secolului al XII-lea aici s-a nevoit Preacuviosul Gherasim Făcătorul de minuni de la Vologda, cel ce avea să întemeieze Mănăstirea Sfânta Treime de lângă oraşul Vologda. Preacuviosul Gherasim venise de tânăr la Mănăstirea Gnileţkaia, după ce făcuse îndelungi insistenţe pe lângă fraţii care trăiau acolo în sihăstrie, să fie primit în obştea lor. Bunii Bătrâni din mănăstire, văzându-i râvna, l-au călugărit într-o zi de 4 martie. Îndrumat de acei iscusiţi Bătrâni, stăruia în nevoinţe, în desăvârşită ascultare şi în muncă nepregetată. Ce viaţă frumoasă
135
duceau atunci cei ce alegeau să meargă pe calea călugăriei! Mai stăruia, vie şi proaspătă, amintirea de Dumnezeu purtătorilor întemeietori ai Pecerscăi; în pustia Gnileţkaia mai trăiau fraţi care îi cunoscuseră pe Preacuviosul Teodosie şi pe alţi nevoitori de la Lavra Peşterilor. Tânărul frate Gherasim ucenicea, făcând ascultare cu râvnă şi dragoste în preajma unora ca aceştia. La stăruinţele fraţilor din acea pustie, s-a învrednicit de harul preoţesc, aducând în fiecare zi jertfa cea nesângeroasă înaintea lui Dumnezeu, nopţile petrecându-şi-le deseori în peştera lui Teodosie, în nevoinţe de rugăciune şi în cugetare la cele înalte.
Pronia dumnezeiască a făcut ca Preacuviosul Gherasim să plece de la Mănăstirea Gnileţkaia şi să meargă la Vologda, pentru a propovădui credinţa creştină printre păgânii acelor ţinuturi nordice. În anul 1147, Preacuviosul Gherasim a ajuns pe malurile râului Vologda, în apropiere de pârâul Kaisarova, în mijlocul unei păduri seculare, şi acolo, în netulburată linişte, şi-a făcut o colibă, închinându-şi viaţa cugetării la cele înalte şi nevoinţelor călugăreşti. Pe locul acela a înălţat o biserică întru cinstirea Dătătoarei de viaţă Treimi, punând început celei mai vechi mănăstiri din ţinuturile septentrionale ale Rusiei mănăstirea Sfânta Treime Kaisarova. În biserica acestei mănăstiri avea să-şi aibă locul de veci, când a trecut la Domnul, la 4 martie 1178.
Aflăm din viaţa Preacuviosului Gherasim Făcătorul de minuni de la Vologda că, în secolul al XII-lea, mănăstirea întemeiată pe locul nevoinţelor din Postul Mare ale Preacuviosului Teodosie de la Lavra Peşterilor avea o viaţă înfloritoare. Se afla acolo biserica şi un număr mare de părinţi şi fraţi. Mănăstirea a funcţionat şi în secolul al XIII-lea. În timpul invaziei tătarilor asupra Kievului,
136
când a fost prădată şi prefăcută în ruine şi Lavra Peşterilor (1240), călugării de acolo au fost siliţi să ia calea pădurii sau să plece către alte peşteri din preajma Kievului. Unii dintre ei au ajuns şi la Mănăstirea Gnileţkaia, unde au făcut rânduiala în peştera lui Teodosie, după modelul peşterilor de la Lavra cea mare. Mănăstirea Gnileţkaia a suferit de pe urma invaziei lui Batâi-han, dar n-a fost distrusă în întregime. Potrivit unor istorici, ea avea să dispară în urma invaziei tătarilor conduşi fie de Edighei-han, la 1416, fie de Mengli-Ghirei, la 1480: „Făcând război tătarii lângă Kiev şi jefuind şi arzând cu foc Mănăstirea Peşterilor, ştergând-o [Edighei] de pe faţa pământului”. Iar despre Mengli-Ghirei se spune că „a trecut Kievul prin foc şi sabie, că tătarii au luat în prinsoare mare număr de oameni, pustiind tot ţinutul Kievului”. Probabil că atunci a fost distrusă până la temelie Mănăstirea Gnileţkaia cu tot cu biserică; se presupune că peşterile în care s-au ascuns călugării au fost astupate cu pământ, încât aceştia au murit de vii acolo.
Aşa a luat sfârşit, după 400 de ani de existenţă înfloritoare, prima etapă din istoria Mănăstirii Gnileţkaia, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, întemeiată pe locul nevoinţelor din Postul Mare ale Preacuviosului Teodosie de la Pecerska.
Odată cu distrugerea mănăstirii şi pustiirea locului, a căzut în paragină şi peştera Preacuviosului. Începând prin a fi loc de nevoinţe, fie şi vremelnice, al unor pustnici râvnitori, peştera avea să sfârşească asemenea tuturor galeriilor subterane lăsate în părăsire. Cu timpul, gura peşterii, aflată la suprafaţă, a fost acoperită cu pământ, încât aerul din exterior n-a mai putut pătrunde înăuntru. Neaerisiţi, pereţii au prins umezeală, începând pe alocuri să se prăbuşească.
137
Vreme de 400 de ani totul avea să rămână în această stare. Din tot ce a fost s-au mai păstrat nişte ruine, năpădite de o vegetaţie acaparatoare, şi resturi din temelia bisericii. De aceea localnicii aveau să numească acest loc Ţerkovşcina (de la ţerkov biserică).
Lăsată de izbelişte, Ţerkovşcina, care aparţinuse iniţial Lavrei Peşterilor de la Kiev, s-a aflat o vreme în posesia aşezământului Catedralei Sfânta Sofia din Kiev, apoi a Casei mitropolitane (în secolul al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea), iar apoi a Mănăstirii Vâdubeţkaia. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a intrat în posesia statului, iar din 1835 până în prezent se află în posesia Mănăstirii Botezul Domnului şi a Frăţiei călugărilor din Kiev.
Aceasta este istoria Ţerkovşcinei.
Ţerkovşcina este trezită la o nouă viaţă.
Preasfinţitul Inochentie (Borisov) şi micii păstori.
Preasfinţitul Dimitrie şi ieromonahul Manuil de la Mănăstirea Sfânta Treime. Viaţa egumenului Manuil (continuare). Binecuvântarea stareţului Iona şi testamentul său spiritual. Mutarea la Ţerkovşcina
Noua viaţă a Ţerkovşcinei, după 400 de ani de paragină, se leagă de numele a doi Preasfinţiţi rectori ai Academiei Teologice din Kiev, tot ei şi întâistătătorii Mănăstirii Botezul Domnului, Inochentie (Borisov) şi Dimitrie (Kovalniţki).
în anii 30 ai secolului al XIX-lea, Preasfinţitul Inochentie, rectorul Academiei Teologice din Kiev, îşi petrecea deseori verile la Ţerkovşcina, mai precis la Pirogovka, sat care ţinea de mănăstirea condusă de Preasfinţia Sa.
138
„De câte ori mă duc la Pirogovka, îi spunea Preasfinţitul unui student de-al său, preotul Gaponov, de obicei primăvara şi vara, primul lucru şi cel mai plăcut pe care îl fac este să mă plimb prin pădure. Sunt acolo locuri foarte pitoreşti. Dintre acestea, unul mi-a atras atenţia în chip deosebit. Este cel cunoscut sub numele de Pârloaga năpârcilor, probabil pentru marele număr de reptile din această specie care mişunau pe acolo.
Într-o primăvară (era din câte îmi amintesc în 1835), ducându-mă la Pârloaga năpârcilor, am dat peste un foc mare, nesupravegheat, în preajma unei fântâni, şi peste o mică cireadă; în jur, nici ţipenie de om. Mă întrebam pe unde or fi văcarii. Tot întrebându-mă, am auzit un ţipăt de copil. Am pornit în direcţia din care venea ţipătul şi am văzut ceva mai departe, pe o colină, trei băieţandri. Când am ajuns acolo, dispăruseră ca prin farmec. M-am uitat în dreapta, în stânga, jur-împrejur: nici urmă de copil. Să fie o minune? Totuşi, aflându-mă pe culmea acestei coline, am observat ceva mai în vale, spre dreapta, pământ răscolit. M-am dus să mă uit şi am dat de gura unei gropi. Mi-am dat seama că micii păstori se ascunseseră acolo. Aşa şi era. Din groapă se auzeau vocile lor. M-am tras la o parte, să nu mă vadă când vor ieşi. (în realitate, ei se speriaseră de moarte văzându-mă şi se ascunseseră acolo.) În scurtă vreme a ieşit din groapă un băiat. M-am apropiat de el, căutând să-l iau cu binişorul, i-am dat un ban, l-am întrebat unde îi sunt tovarăşii.
acolo, în groapă, mi-a răspuns.
ce fel de groapă este asta? O fi o vizuină de vulpe…
nu, nu… Îi peceră.
poate peşteră… Cheamă-ţi tovarăşii, spune-le să nu se teamă, sunt om bun…
139
Au ieşit din ascunziş şi ceilalţi. Ca să-i îmbunez, le-am dat şi lor bani.
ia spuneţi, flăcăilor, aş putea să cobor şi eu acolo?
cum să nu! Se poate. Da să ştii că-i întuneric… dar putem face rost de făclii.
vă aştept. Duceţi-vă!
Au zbughit-o îndată şi s-au întors repede cu nişte vreascuri uscate şi ceva paie, pe care le-au făcut mănunchi. Au adus şi un tăciune de aprins.
s-ar cuveni, boierule, să vă scoateţi haina asta frumoasă, mi-a spus unul dintre ei. Ar fi păcat să v-o murdăriţi…
Avea dreptate. L-am ascultat, mi-am scos rasa, am lăsat-o afară.
doamne, ajută şi blagosloveşte!
Am intrat în groapă pe brânci. Am aprins făclia. Unul din băieţi mergea înainte, eu după el, ceilalţi doi după mine.
Minune! N-am făcut decât câţiva paşi şi am dat de capătul unei galerii care nu arăta cu nimic mai prejos decât cele de la Lavra. N-am mers prea departe. Am vrut să vin altă dată cu lumânări, să cercetez locul cum se cuvine.
După o zi-două am revenit la Pirogovka şi m-am dus din nou la Pârloaga năpârcilor. Acolo mă aşteptau copiii, cu care mă înţelesesem de dinainte. De astă dată nu se mai temeau, frica le dispăruse, erau bucuroşi. Am trecut îndată la treabă. Am coborât mereu pe brânci, după ce ne-am strecurat prin buruienile şi arbuştii care blocaseră intrarea, rămânând doar o deschizătură minusculă. Am aprins lumânare după lumânare şi am început să cercetez galeriile, pe îndelete şi în linişte. Colina, acoperită la suprafaţă de un arboret pipernicit, avea, dedesubt, o mulţime de galerii, cu «uliţe» întortocheate, cu pasaje de trecere, cu
140
ramificaţii într-o direcţie sau alta, care până la urmă se întâlneau într-un singur loc, poate unde fusese biserica sau trapeza.
în partea opusă a dealului am mai descoperit o intrare, acoperită însă cu pământ.
Iată peste ce raritate am dat la Pârloaga năpârcilor! Peşterile de la Lavra au suferit modificări importante, în lărgime şi înălţime, pentru a se înlesni accesul credincioşilor; cele pe care le-am descoperit acolo erau unele originale, autentice, care nu suferiseră modificări, ca şi cum ar fi rămas aşa, săpate de sfinţii nevoitori şi cine ştie? chiar de Preacuvioşii Antonie şi Teodosie sau, în orice caz, de unii dintre contemporanii lor apropiaţi.”
în urma demersurilor făcute de Preasfinţitul Inochentie şi a aprobării înaltei stăpâniri bisericeşti, în anul 1835 Pârloaga năpârcilor a intrat în posesia Mănăstirii Botezul Domnului şi a Frăţiei călugărilor din Kiev, sub denumirea Ţerkovşcina.
în timpul ce a urmat, Preasfinţitul Inochentie a întreprins unele măsuri pentru conservarea peşterilor şi amenajarea corespunzătoare a locului. Curând însă el a fost numit episcop eparhiot, astfel încât Ţerkovşcina a rămas pentru multă vreme lipsită de o protecţie stabilă…
în anul 1900, Preasfinţitul Dimitrie (Kovalniţki), devenit rector al Academiei Teologice din Kiev şi în acelaşi timp cârmuitor al Frăţiei călugărilor şi al Mănăstirii Botezul Domnului din Kiev, şi-a exprimat dorinţa de a reactiva străvechea mănăstire de la Ţerkovşcina şi de a începe acolo construcţia unei biserici cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, fiind convins că şi în vechime fusese o biserică cu acelaşi hram. Biserica a fost ridicată pe un platou, în mijlocul acelei „clădiri” înconjurate din toate părţile de
141
munţi acoperiţi de păduri, în spaţiul din jur urmând a se sădi pomi fructiferi.
„…Şi iată că – şi-a continuat povestea vieţii sale părintele Manuil, scrie autorul biografiei sale atunci când s-a decis readucerea la viaţă a Ţerkovşcinei şi construcţia bisericii, vlădica Dimitrie a purces în căutarea unei persoane de încredere, care să se ocupe de această lucrare. Mai târziu avea să-mi spună chiar mie, sărmanului Manuil, că dăduse sfoară-n ţară, printre cunoştinţele sale, egumeni, ieromonahi şi chiar simpli posluşnici, să-i găsească pe cineva un ieromonah care să-i preia planul şi să-l ducă la bun sfârşit.
Aşa avea să ajungă şi la mine, păcătosul. De patru ori a insistat Preasfinţitul pe lângă stareţul Iona ca să mă lase să merg la Ţerkovşcina, pentru a pune temelie unui schit de călugări cu viaţă de obşte, aşa cum fusese cândva, dar stareţul nici nu voia să audă, socotind că îi sunt de folos în mănăstirea sa. În cele din urmă, când a venit Preasfinţitul a patra oară la el, cu aceeaşi cerere, stareţul Iona a consimţit să-mi dea drumul, dându-mi şi binecuvântarea sa pentru această nouă ascultare. Când m-a binecuvântat, m-a podidit plânsul şi i-am spus:
unde mă trimiteţi, părinte? Trăit-am aici 28 de ani şi aş fi vrut ca tot aici să mi se odihnească oasele…
Stareţul şi-a făcut cruce de trei ori, a oftat din greu, spunându-mi:
n-o să te uit, părinte, în toată astă viaţă şi nici în cea viitoare!
S-a întâmplat aceasta în prima jumătate a anului 1901, iar la 9 ianuarie 1902 stareţul Iona s-a săvârşit din viaţă. După înmormântare i s-a făcut îndătinata pomană, înaintea căreia s-a citit testamentul său spiritual. Mă amintea şi
142
pe mine acolo, în următorii termeni: „Pe părintele Manuil l-am pus eu însumi la încercare, l-am verificat şi consider că poate fi bun apărător al rânduielilor şi drepturilor călugăreşti şi vrednic a fi ales de sobor egumen”.
Preasfinţitul Dimitrie a fost de faţă când s-a citit acest testament. Avea încă o dovadă că trebuie să insiste pe lângă autorităţile bisericeşti superioare să fiu transferat, în mod oficial, la Ţerkovşcina. Ceea ce s-a şi întâmplat prin ukazul Consistoriului Duhovnicesc de la Kiev, din 10 aprilie 1902.
Peşterile de la Ţerkovşcina.
Episcopul Dimitrie la Tambov. Despre Biserica cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”
Ceea ce era de văzut şi de admirat mai întâi la Ţerkovşcina erau străvechile peşteri, locul marilor nevoinţe ale Preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Teodosie, Făcătorul de minuni de la Pecerska. La data când am fost numit la Ţerkovşcina, am găsit peşterile în starea pe care o descrie părintele protoiereu I. Troiţki într-o broşură a sa, „Schitul Precista”, publicată în 1913.
„Prima dată am văzut peşterile de la Ţerkovşcina în ziua de 19 august 1901, adică chiar la începutul reconstrucţiei Schitului Precista. Eram însoţit de o călăuză şi urma să pătrundem în peşteri printr-o intrare aflată în partea de miazăzi a unei coline, printr-un fel de gură de pivniţă, mascată cu bârne de lemn. Am aprins lumânări, ne-am făcut cruce şi am început să străbatem galeriile subterane, care slujiseră drept loc de vieţuire schimnicilor; aveau o lăţime de aproximativ
143
un arşin şi jumătate şi o înălţime de un stânjen. Pereţii şi bolţile, dintr-un sol nisipos, începuseră să se prăbuşească pe alocuri; întâlneam deseori bucăţi sau grămezi de pământ căzute. Înaintam cu precauţie la lumina lumânărilor; ne-am oprit într-un loc unde, pe ambele părţi, trei de o parte, trei de alta, se găseau chilii mici. Fiecare chilie nu avea mai mult de doi arşini în lăţime şi trei în lungime. Aveau şi paturi de pământ săpate în perete. De acolo galeriile continuau în două direcţii, reîntâlnindu-se într-un spaţiu mai larg, în mod sigur, unde fusese biserica; spre peretele de răsărit era un stâlp, înalt cam de un arşin şi trei sferturi; am presupus că acolo trebuie să fi fost prestolul. În partea stângă am văzut o nişă săpată în perete proscomidiarul. Biserica semăna cu bisericile de peşteră de la Lavra Pecerska, având însă un aspect mai rudimentar.
N-am mers mai departe, fiindcă întâlneam din ce în ce mai des grămezi de pământ surpat şi a trebuit să ne întoarcem tot pe unde am venit. Ieşind la suprafaţă, călăuza mi-a arătat o altă intrare, sub formă de groapă, în galeriile aflate sub cele pe care tocmai le văzusem, dar am considerat că este riscant să intrăm”.
De aceste peşteri urma să mă ocup şi să le aduc la o stare cât de cât corespunzătoare lucrării pe care o începeam eu, păcătosul şi nevolnicul, să mă străduiesc ca Ţerkovşcina să capete o altă faţă, mai arătoasă. Biserica, a cărei construcţie fusese începută în anul 1900 de către Preasfinţitul Dimitrie, era aproape gata de târnosire. La o depărtare de câţiva stânjeni de biserică fusese ridicată o casă în care urmau să vieţuiască cei opt fraţi care veniseră odată cu mine. Trebuia să facem ordine şi curăţenie în peşteri şi să le
144
consolidăm, ca să poată fi accesibile pelerinilor. Tocmai de asta m-am ocupat mai întâi, împreună cu fraţii şi cu 2 paznici, 10 oameni cu totul.
Chiar de la primele încercări aveam să descoperim o imensă cantitate de oase de om şi peste 50 de cranii, precum şi un deget neputrezit. Într-o peşteră am găsit intact un schelet de om în poziţie şezândă. Ceva mai târziu, degajând pământul căzut, aveam să mai dăm peste un schelet, de astă dată stând în picioare, având în faţă un sfeşnic, iar pe jos resturile unei coperte de piele, probabil a unei cărţi de slujbă.
Poziţia scheletelor pe care le-am descoperit părea să arate că acolo îşi găsiseră moartea, sub dărâmături, cei surprinşi de invazia tătarilor, în timpul căreia a fost făcută una cu pământul Ţerkovşcina. Încercând să readucem peşterile la aspectul lor originar, aveam să descoperim gropniţe comune, construite după modelul celor din răsăritul ortodox. Am dat peste mai bine de 20 de asemenea gropniţe. Craniile şi oasele le-am adunat într-un osuar; oasele le-am aşezat în sicrie, craniile în nişele din pereţi.
Am mai descoperit 8 chilii individuale, lungi de aproximativ 3 arşini, late în jur de 2 arşini, în care vor fi vieţuit schimnicii retraşi «la linişte». Aveau şi mici priciuri de pământ. În gropniţele şi în chiliile fraţilor am găsit într-o stare relativ bună haine şi obiecte de model athonit, cum ar fi paramane, analave, sandale, icoane cu Adormirea Maicii Domnului şi cu chipurile unor sfinţi, resturi de lumânări mari de ceară, cruci cu postament, cruci pectorale şi de binecuvântare, lanţuri de felul celor pe care le poartă nevoitorii cei mai râvnitori, alte multe obiecte.
Am renovat şi biserica subterană. Ulterior, la 21 august 1905, avea să fie târnosită de Preasfinţitul episcop
145
Platon, cu hramul Preacuviosului Teodosie de la Pecerska. Am muncit din greu şi am avut şi multe necazuri; atât de multe, încât le-am pierdut numărul.
Emoţii şi griji mi-a dat venirea la Ţerkovşcina fiindcă ştiam că nu mă aşteaptă doar nevoinţe duhovniceşti, ci şi mari eforturi fizice; am considerat însă că prin această nouă şi sfântă ascultare mă supun voinţei lui Dumnezeu. Nutream convingerea că fără voia lui Dumnezeu nu-i cade omului nici un singur fir de păr de pe cap. M-am dăruit acestei munci noi, bizuindu-mă şi pe ajutorul Preasfinţitului Dimitrie, care mi-a confirmat acest lucru.
să nu se tulbure inima voastră! mi-a zis; te iau sub aripa mea. Să ştii că n-am să mă despart niciodată de Ţerkovşcina!
Dar n-a trecut nici o lună de la venirea mea la Ţerkovşcina, că în a doua jumătate a lunii mai 1902 Preasfinţitul Dimitrie a fost transferat la Tambov, ca episcop eparhiot. În locul lui a fost numit întâistătător al Mănăstirii Botezul Domnului şi al Frăţiei călugărilor din Kiev episcopul Platon. În aceste noi condiţii nu se mai putea vorbi de un sprijin şi o asistenţă nemijlocită din partea episcopului Dimitrie asupra Ţerkovşcinei. Iar egumenul şi fraţii de la Mănăstirea Botezul Domnului şi de la Frăţie aveau să adopte faţă de noi o atitudine de totală indiferenţă. Şi schitul, şi eu personal ne-am aflat într-o situaţie neplăcută, aş zice chiar critică, fiindcă „Frăţia” a încetat să ne mai dea produsele de strictă necesitate, făină şi celelalte, şi puteam spune că ne sufocam ca peştele pe uscat.
Singura bucurie în acele timpuri grele mi-a venit de la faptul că am reuşit să ducem la bun sfârşit construcţia bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, sfinţită la 11 iunie 1902. A fost pentru mine nu numai o mare bucurie,
146
ci şi un semn al milostivirii lui Dumnezeu faţă de acel schit, căruia mă străduiam să-i dau viaţă şi pe care eram chemat să-l slujesc atâta vreme cât mă vor ţine puterile trupului şi ale minţii.
Pentru mica noastră obşte, biserica s-a dovedit destul de încăpătoare. Avea forma clasică de bazilică, cu două abside laterale şi cu o construcţie anexă spre sud şi alta spre nord, destinate una veşmintelor, cealaltă palamarului (paracliserului). Biserica avea trei turle, deasupra fiecăreia cu câte o cruce metalică suflată cu aluminiu. Era construită din lemn de stejar, foarte rezistent, având deasupra stucatura dintr-un amestec de cărămidă sfărâmată. Iconostasul era bogat ornamentat cu sculpturi decorative aurite, podeaua din scânduri masive de stejar, iar geamurile mari lăsau să pătrundă din belşug lumina. Clopotniţa avea trei nivele: jos portalul, la primul etaj un spaţiu consacrat conservării valorilor mănăstirii, iar sus clopotele. Mai târziu, peste vreo 8 ani, au fost pictaţi pereţii şi bolta bisericii cu imagini sfinte şi chipuri de sfinţi, pe cheltuiala monahiei Eustafia, de la o mănăstire din eparhia Tulei.
Biserica era lumina ochilor mei şi de aceea, în clipele de mare amărăciune, ea îmi apărea ca o confirmare a ceea ce Domnul Dumnezeul meu rostise prin gura prorocului Isaia: „Oare îşi va uita femeia pe propriul ei copil?[…] Dar chiar dacă o femeie ar uita acestea, Eu pe tine nu te voi uita, zice Domnul” (Isaia 49, 15).
147
Necazuri şi ispite. Ajutorul îţi vine de unde nici nu te aştepţi, la episcopul Cernigovului, la episcopul Dimitrie, la părintele Ioan de la Kronstadt, la părintele Varnava de la Schitul Ghetsimani
Pe vremea aceea nu aveam cai la Ţerkovşcina, fiind obligat să-mi iau picioarele la spinare şi să bat drumul pe jos până la Kiev. De la Ţerkovşcina la Demievka sunt 12 verste. Ajungeam acolo, cumpăram câte ceva, doar cât mă ţinea punga şi numai strictul necesar, şi apoi, cu sarsanaua în spate salahor fără de arginţi -, înapoi acasă, numărând verstele de la Kiev la Ţerkovşcina. Şi aveam destule de cumpărat, numai bani să am, mai cu seamă în primii ani când am luat totul de la lingură, cum se zice: şi pâinea cea de toate zilele, şi unelte de grădinărit, şi ace, şi aţă, şi cămăşi… Ca să fac economie de bani, uneori făceam foame cu fraţii zile la rând.
vai de mine şi de sufletul meu! ziceam când mă apuca năduful. Ce să fac: să spăl putina sau să îndur toate cu răbdare? Eram la doi paşi de a o lua la sănătoasa şi de a nu mă mai întoarce. Dar Domnul Dumnezeu şi Preacurata Sa Maică nu m-au părăsit. Aflându-mă într-o situaţie din cale-afară de grea, aş zice chiar ajunsă la extrem, m-am pomenit, ca din senin, cu o donaţie pe seama schitului făcută de o persoană care nu dorea să i se afle numele: cu 75 de puduri de făină de secară, pe care urma să le ridic de la gară, şi cu alte 25 de puduri care mă aşteptau la Târgul de cereale din Kiev.
în chip vădit, acest ajutor nu-mi putea veni decât de la Dumnezeu. Mi s-a ridicat moralul, care era, cum se zice, la pământ. Totuşi ispita de a pleca de la Ţerkovşcina nu mă părăsise. Aflând Preasfinţitul episcop Antonie al
148
Cernigovului situaţia în care mă aflam, care ameninţa să fie una fără de ieşire, l-a trimis la mine pe economul său. Îl cunoşteam pe Preasfinţitul de multă vreme, de când, fiind student la Academia Teologică, venea la stareţul Iona de la mănăstirea mea. Vlădica Antonie mi-a propus să vin la Cernigov, să mă ocup de schitul pe care voia să-l înfiinţeze, pe locul unde fusese peştera Preacuviosului Antonie de la Pecerska, pe vremea când fusese surghiunit din Kiev.
Venind la mine părintele econom cu această propunere, am decis ca, înainte de a-i da un răspuns Preasfinţitului Antonie, să mă duc la Tambov, la Preasfinţitul Dimitrie, şi să-i explic în ce situaţie mă aflu după ce, cedând insistenţelor sale, am părăsit Mănăstirea Sfânta Treime, ducându-mă la Ţerkovşcina, fără a-mi fi oferit mijloacele materiale care să mă ajute să-mi duc ascultarea la bun sfârşit.
Să mă ierte Domnul şi Maica Domnului şi Preacuviosul Teodosie de neputinţa credinţei mele! Nu se punea numai problema lipsurilor de ordin material, mai bine zis a sărăciei lucii a acestui schit, care se dorea trezit la viaţă, mai apăreau şi alte situaţii. Trebuie să vorbesc de una dintre ele, căreia a trebuit să-i fac faţă atunci, ca să vedeţi de câte dificultăţi mă izbeam.
După sfinţirea bisericii, m-am pomenit că nu am pe nimeni care să dea răspunsuri la strană. M-am adresat mănăstirii-mame, Frăţiei călugărilor, cu rugămintea de a-mi trimite un dascăl, măcar pentru o vreme. Răspunsul a fost negativ, sub pretextul că şi acolo era mare lipsă de cântăreţi. Negăsind altă soluţie, am fost silit să accept oferta unui cântăreţ care căzuse în patima beţiei. Avea o excelentă voce de bas, bântuise pe la toate mănăstirile moscovite, nereuşind să prindă rădăcini nicăieri, din pricina blestematei
149
sale metehne. Cântăreţul meu s-a îmbătat cumplit tocmai la 5 ianuarie era în 1903 în ajunul Bobotezei. Era atât de beat, încât a căzut lat în stare de inconştienţă chiar în faţa porţilor mănăstirii, tocmai când urma să încep vecernia din ajunul Bobotezei. Eu am aflat ce se întâmplase de la ţăranii care au venit să-mi spună să ne ducem să-l ridicăm din locul unde căzuse. Să-l ridicăm, dar cine? Cei zece fraţi pe care îi aveam în obşte se aflau toţi pe la ascultări, încât n-am avut de ales şi i-am rugat pe ţărani să se ducă să-l ridice pe beţiv şi să-l care la arhondaric. (Anul acela reuşisem, din toată sărăcia, să amenajăm un arhondaric.)
Vecernia am ţinut-o singur ca preot, dar făcând şi pe dascălul. Am ieşit afară să fac sfinţirea apei, cu mare greutate am citit primele două parimii; la a treia n-am mai putut să citesc, am izbucnit în plâns. Începuseră să plângă, luându-se după mine, şi credincioşii, majoritatea femei. Venise multă lume să participe la acea slujbă unică, să asculte sfintele cântări şi citiri, iar eu mă împotmolisem de emoţie şi obidă tocmai atunci… Până la urmă, cum-necum, am dus slujba până la capăt, făcând şi sfinţirea apei. Din mila lui Dumnezeu se pare că acea slujbă i-a impresionat pe credincioşi, punându-i într-o stare de smerenie şi umilinţă, şi în cele din urmă de bucurie duhovnicească. Cu lacrimi în ochi au luat agheasma sfinţită cu harul Duhului Sfânt. Totuşi mă simţeam prost, nu-mi reveneam.
…în drum spre Tambov am trecut pe la Cernigov, la Preasfinţitul Antonie. Vlădica s-a arătat bucuros să mă revadă, întâmpinându-mă cu cuvintele:
maica Domnului v-a trimis!
Bucurându-mă de această călduroasă primire, i-am spus Preasfinţitului:
150
n-am venit cu gândul de a vieţui aici, cunoscând atenţia pe care o acordaţi nevredniciei mele, vreau să vă cer un sfat; părintele Iona mi-a dat binecuvântare să merg la Ţerkovşcina, ca să refac o chinovie lăsată de multă vreme în paragină. M-am dus considerând că voi găsi acolo loc de podvig, de fapte de desăvârşire întru mântuire, considerând aceasta drept o datorie de suflet pe care eram gata să o duc la bun sfârşit. Dar m-am izbit de atâtea oprelişti şi am trecut prin atâtea încercări, încât sufletul meu s-a tulburat şi duc lipsă de sfat. De aceea am venit la Preasfinţia Voastră.
Spunându-i acestea vlădicăi, i-am înfăţişat din fir-a-păr situaţia în care mă aflam.
daţi-mi binecuvântare ce să fac: să mă duc la Preasfinţitul Dimitrie sau să mă strămut la Preasfinţia Voastră?
După ce m-a ascultat, Preasfinţitul a stat o clipă pe gânduri şi mi s-a părut că se roagă în gând, apoi a cuvântat:
de bună seamă că trebuie să vă duceţi mai întâi la Preasfinţitul Dimitrie şi, dacă va fi cazul, să veniţi din nou la mine.
Când ne-am luat rămas bun, Preasfinţitul Antonie mi-a dat 12 ruble de drum, poruncind să fiu dus la gară cu trăsura Casei arhiereşti.
Aşa a luat sfârşit călătoria mea la Cernigov.
Preasfinţitul Dimitrie s-a arătat foarte surprins de venirea mea la Tambov. Înfăţişându-i necazurile şi încurcăturile mele, i-am spus şi că vlădica Antonie îmi propusese să mă duc la el, la Cernigov. Ascultându-mă, Preasfinţitul Dimitrie şi-a exprimat părerea că sub nici o formă n-ar trebui să accept această propunere, insistând să nu plec de la Ţerkovşcina decât în cazul că situaţia de-acolo s-ar agrava
151
peste măsură; atunci ar putea să mă primească la Tambov, împreună cu fraţii, încredinţându-mi o vrednicie corespunzătoare. La despărţire mi-a spus:
duceţi-vă înapoi la Ţerkovşcina, pe care nu o voi lăsa de izbelişte; rămâneţi cu traiul acolo!
La plecare mi-a înmânat 100 de ruble, dându-mi binecuvântare arhierească. În aceşti termeni ne-am despărţit.
Răspunsul Preasfinţitului Dimitrie nu a avut darul să mă liniştească şi nici nu m-a satisfăcut. De la Tambov m-am dus direct la Petrograd, la părintele Ioan de Kronstadt.
Pe marele păstor duhovnicesc l-am întâlnit la biserica Arhivelor Statului de la Petrograd. Spunându-i pe scurt ce m-a adus la el, mi-a zis:
dumnezeu să vă ocrotească! Vă sfătuiesc să nu plecaţi din Ţerkovşcina, să înduraţi toate cu răbdare, şi Domnul va face cum e mai bine.
Apoi a mai spus:
despre toate acestea vom vorbi mâine mai cu de-amănuntul. Vă invit la mine, la Kronstadt.
Am ţinut seamă de invitaţia părintelui. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am luat trenul spre Kronstadt. Era pe 19 octombrie 1903. Se nimerise a fi onomastica părintelui. Spre marea mea uimire şi bucurie, aveam să iau parte la o solemnitate cum nu mai văzusem niciodată şi nici nu aveam să mai văd. A fost o slujbă la care au participat 33 de preoţi, iar după Liturghie s-a dat o masă pentru trei mii de persoane, bărbaţi şi femei. Din pricina agitaţiei de-acolo şi a faptului că părintele se grăbea să ajungă la Petrograd, mi-a fost cu neputinţă să vorbesc pe-ndelete cu dânsul şi, luând binecuvântare de la Preacucernicia Sa, m-am îndreptat spre Moscova şi de-acolo către schitul Ghetsimani al Lavrei Sfânta Treime de la Serghievo, la un alt mare
152
Bătrân, ieromonahul Varnava, cunoscut prin viaţa sa de monah îmbunătăţit şi înainte-văzător. Cu părintele Varnava am reuşit să stau de vorbă mai mult, fără grabă, şi să-i aflu părerea. Nici el nu mi-a dat binecuvântare să părăsesc Ţerkovşcina, sfătuindu-mă să le îndur pe toate răbdând.
domnul va face ca până la urmă totul să se îndrepte spre bine! mi-a spus stareţul.
La plecare, monahul Varnava mi-a dat ca binecuvântare o icoană a Mântuitorului, precum şi o sumă de bani; am plecat de la el ca şi cum aş fi prins aripi, sporit în duh, hotărât să rămân la Ţerkovşcina, locul ce-mi fusese rânduit de Dumnezeu spre sfânta şi neschimbata ascultare. Icoana cu care m-a binecuvântat părintele Varnava se află acum în altarul bisericii schitului.
întoarcerea la Ţerkovşcina. Mi se arată în vis părintele Iona, Nikolai Vasilievici şi Anastasia Nikiforovna Bocearov.
Ce-am visat despre ei. Un nou ajutor
Întorcându-mă la Ţerkovşcina, am găsit pus sigiliul mănăstirii-mame pe uşa magaziei şi pe lăzile în care mai păstram câte ceva. Ocârmuirea Frăţiei călugăreşti şi a Mănăstirii Botezul Domnului de care aparţineam ajunsese la concluzia că nu mă voi mai întoarce şi, drept urmare, nu mai avea rost ca fraţii să rămână acolo. Cuprinşi de o tristeţe de negrăit, fraţii erau pe picior de plecare şi, ca să spun drept, începusem să şovăi din nou: să rămân sau să-mi fac bagajele şi să mă duc la Cernigov? Am început să plâng cu amar, luându-mi rămas bun în gând de la locul de care mă legasem sufleteşte. Stând eu aşa în chilie şi făcându-mi
153
pravila pentru a doua zi, când urma să săvârşesc Sfânta Liturghie şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine, fix la miezul nopţii am auzit de după uşă o voce stridentă, care semăna cu behăitul unei capre şi care a început ecfonisul: „Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri…” A zis doar atât şi s-a oprit; n-a mai continuat; „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!”
Am deschis uşa: „Care eşti acolo?” Nu era nimeni.
Când m-am întors în chilie, am auzit dinspre căpătâiul patului ceva ca un lătrat de câine: ham, ham! Din cale-afară de obosit, n-am dat atenţie acestei ciudăţenii, m-am culcat şi am adormit. În somn mi-a apărut acelaşi duh rău, spunându-mi: „Tu îi hrăneşti pe flămânzi, le dai să bea celor însetaţi, te preaslăveşti printre oameni. Află însă că fericirea cea veşnică nu ţi se va da…” Fâstâcindu-mă, i-am răspuns: „Poate că o să ţi se dea ţie…” Monstrul n-a mai zis nimic, mărginindu-se să clatine din cap, iar eu m-am trezit. Am început să mă rog, lacrimile îmi curgeau şiroaie pe faţă, îl imploram pe Domnul să mă izbăvească de necazurile şi coşmarurile prin care treceam. În timp ce mă rugam, am auzit glas spunând: „Eu te-am ales! Nu te teme!” Auzind aceasta, inima mi s-a umplut de o negrăită pace şi bucurie întru Duhul Sfânt.
În această stare, am adormit somn uşor. În vis mi s-a arătat stareţul meu, părintele Iona, spunându-mi:
de ce plângi cu atâta foc?
cum să nu plâng, părinte? La Ţerkovşcina nu mai e de trăit!
nu pleca, mi-a spus stareţul, o să te ajut! Tocmai pregătisem 60000 pentru tine, dar nu pot să-ţi dau decât 3000, fiindcă neruşinatul de Melchisedec mi-a luat până la ultimul groş.
154
Zicând aceasta, stareţul a început să plângă.
Când m-am trezit, îmi pierise dorinţa de a pleca de la Ţerkovşcina, nu o mai simţeam deloc, eram decis să-mi duc crucea până la capăt, să nu mă lepăd de ascultarea ce-mi fusese dată.
Curând visul avea să se realizeze întocmai.
Pe vremea când mai vieţuiam la Mănăstirea Sfânta Treime, era prin 1889, am făcut cunoştinţă cu un neguţător din Kursk, Nikolai Vasilievici Bocearov, om bogat, unul dintre cei mai mari binefăcători ai mănăstirii noastre. Bocearov venea deseori în vizită la mănăstire, căreia îi purta o dragoste cu adevărat firească şi un nemărginit respect. A venit, cum spuneam, în august 1889, dorind după cum avea să ne spună să facă pentru două icoane ale Maicii Domnului, cea „Cu trei mâini” şi „Ajutătoarea celor năpăstuiţi”, îmbrăcăminţi din catifea scumpă. Stareţul Iona mi-a spus să mă duc să-l ajut pe Bocearov să aleagă catifeaua. Întorcându-ne de la oraş, Nikolai Vasilievici, care prinsese drag de mine, fără să-mi dau seama de ce, m-a poftit la un pahar de ceai. Am stat mult de vorbă, discuţia a fost ca de la om la om, ne-am deschis inima unul altuia, cu dragoste şi încredere. I-am povestit viaţa mea de orfan, necazurile prin care am trecut, intrigile care s-au urzit împotriva mea, pe scurt, i-am spus tot ce mi s-a întâmplat, în rău şi în bine, şi că mila lui Dumnezeu, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu m-a părăsit nici în cele mai grele clipe ale vieţii mele. Spunându-i toate acestea, lui Nikolai Vasilievici i-au dat lacrimile.
de ce plângeţi, Nikolai Vasilievici? l-am întrebat.
cum să nu plâng, mi-a răspuns. Am de toate, de nimic nu duc lipsă, dar ce folos de bogăţiile mele dacă nu am copii?
155
Nu fi trist, dragă Nikolai Vasilievici. Eu te-amîndrăgit cu o dragoste cu adevărat firească; te rog să mă consideri ca pe fiul tău după trup. Nu am mamă şi nici tată; o să mă rog pentru dumneata şi te voi iubi ca şi cum mi-ai fi tată bun.
Prietenul meu a fost peste măsură de impresionat de cuvintele mele, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat de mai multe ori şi de-atunci Nikolai Vasilievici mi-a devenit întocmai ca un părinte bun, până a trecut la Domnul, în 1900. Timp de 11 ani, cât timp a durat prietenia noastră, mi-a fost nu num ai prieten, ci şi binefăcător generos, care m-a ajutat ori de câte ori aveam nevoie de ceva, ca monah, ducând viaţa de obşte într-o mănăstire care nu era Lavra Pecerska, ci mănăstirea stareţului Iona… Fiindcă acesta părea că trăieşte în cer, întorsese spatele la toate cele pământeşti şi ne cerea şi nouă să facem la fel. Eu însă şi ceilalţi fraţi eram departe de faptele de desăvârşire ale marelui avva şi sufeream adesea de tot felul de lipsuri. Tocmai aceste lipsuri şi goluri reuşeam să le umplem cu ajutorul mărinimos al lui Nikolai Vasilievici, care nu era deloc zgârcit când era vorba de binefaceri.
Prima mea cruce preoţească, după ce am fost hirotonisit, o am de la neuitatul meu prieten. Dumnezeu să-i dea odihnă şi să-i aşeze sufletul în corturile drepţilor!
Am regretat mult moartea prietenului şi binefăcătorului meu. Văduva răposatului, Anastasia Nikiforovna, cunoscând dragostea ce mi-o purtase acesta, mi-a trimis toată îmbrăcămintea care rămăsese de la el. O parte am folosit-o chiar eu, alta am dat-o unor fraţi călugări, pentru odihna sufletului robului lui Dumnezeu Nikolai.
Cam la un an după ce murise, l-am visat pe Nikolai Vasilievici. Se schimbase mult la înfăţişare, arăta rău, aproape că nu l-am recunoscut.
156
unde aţi fost şi ce vi s-a întâmplat de aţi slăbit în halul ăsta?
la spital!
şi acolo nu v-au dat de mâncare?
ba da, ne mai dădeau câte ceva: vergele de fier pe spinare.
Spunând aceasta, şi-a dezgolit îndată spatele: când mă uit, pe spate urme de la vergele. Şi a început Nikolai Vasilievici să îmi mulţumească, zicând că l-am ajutat să se facă bine. Am înţeles că îmi mulţumeşte pentru că mă rugasem pentru odihna sufletului lui. Sub această impresie m-am trezit.
De la acest vis a trecut în jur de un an. Curând după ce îl visasem pe stareţul Iona, care îmi oferea un ajutor de 3000 de ruble, am mai avut un vis. Se făcea că Nikolai Vasilievici stătea într-un fotoliu. Era îmbrăcat în haine albe din atlas de mătase, brodate cu trandafiri, şi răspândea un parfum plăcut. Părea foarte vesel, zâmbitor, tot timpul. Lângă el stătea Anastasia Nikiforovna, soţia lui, care purta şi ea îmbrăcăminte albă de atlas, dar fără broderie cu trandafiri, ci cu pete negre. Am întrebat-o:
de unde aţi făcut rost de o îmbrăcăminte atât de frumoasă?
am cumpărat-o, am dat pe ea bani grei…
cum aş putea să cumpăr şi eu una la fel de frumoasă?
de ce? Ce-ţi trebuie? Timpul încă nu-i trecut, poţi să ţi-o cumperi mai târziu…
în timp ce Anastasia Nikiforovna îmi dădea acest sfat, l-am văzut pe Nikolai Vasilievici ridicându-se din fotoliu, ducându-se în grabă în biroul său şi întorcându-se îndată cu o taşcă burduşită cu bani.
ajută-mă, prietene şi părinte…
157
Am înţeles mai mult din semne ce mă îndemna să fac Nikolai Vasilievici, mi-am aşternut o haină direct pe podea, peste care prietenul şi binefăcătorul meu a început să verse din taşcă monede. A vărsat cam două părţi din banii pe care îi avea, zicând:
ţine-i!
Restul de bani i l-a dat soţiei. Erau monede de aur, de argint şi de aramă. Văzând atâta bănet, i-am spus lui Nikolai Vasilievici:
n-ar strica să-i număraţi.
La care el mi-a răspuns:
bagă de seamă, părinte şi prietene, să nu te înşele Anastasia Nikiforovna!
I-am răspuns că sunt convins că nu va încerca să mă înşele. Uitându-mă mai atent la bani, am văzut că erau amestecaţi cu resturi de lumânări de ceară, cu boabe de tămâie arsă, cu hârtii. Am început să le aleg din mormanul de monede şi să i le dau Anastasiei Nikiforovna, care îmi zâmbea, primindu-le cu amabilitate.
Pe această imagine m-am trezit.
Peste puţin timp am adormit din nou. Se făcea că mă aflu acasă la Anastasia Nikiforovna şi că îi spun:
am avut un vis frumos, în care apăreaţi dumneavoastră.
Zicând aceasta, am început să-i povestesc visul pe care îl avusesem mai înainte. În timp ce mă asculta, a început să plângă şi m-a făcut şi pe mine să plâng. Când m-am trezit, perna era udă de lacrimi.
în urma acestor vise i-am scris Anastasiei Nikiforovna. Răspunsul n-a întârziat să vină. Îmi scria: „Dragă părinte, de îndată ce vei primi această scrisoare te rog să vii la mine neîntârziat, pentru a intra în posesia unui capital pe care
158
mi l-a lăsat răposatul meu soţ. Lăsându-mi aceşti bani înainte de a muri, m-a rugat să-i folosesc într-o operă de binefacere, fără să-mi spună care anume. M-am tot întrebat ce să fac cu ei, dar acum, după ce mi-ai scris, m-am convins că Dumnezeu ţi-a descoperit destinaţia pe care trebuie să o capete aceşti bani. Te rog, vino imediat după ei!”
N-am zăbovit o clipă, m-am dus îndată la Kursk. Am nimerit la ea într-un moment când avea casa plină de oaspeţi, aşa că n-am putut să stau de vorbă imediat. Găsind momentul potrivit, am văzut-o intrând în biroul răposatului său soţ, iar apoi, ferindu-se să nu fie văzută de musafiri, mi-a înmânat un pachet legat într-o basma. Nu l-am desfăcut decât când m-am întors la Ţerkovşcina. Erau exact 3000 de ruble. De atunci în păcătoasele mele rugăciuni şi în cele ale fraţilor au fost pomeniţi mereu soţii Bocearov: Nikolai Vasilievici pentru odihna sufletului său în corturile drepţilor, Anastasia Nikiforovna, văduva sa, pentru sănătate şi bună sporire.
Am înţeles de ce văzusem în amestecătura aceea de bani, printre monede, acele resturi: mucurile de lumânări pentru sănătate şi bună sporire; boabele de tămâie pentru odihna sufletelor răposaţilor.
Ce s-a mai întâmplat la Ţerkovşcina.
O vedenie cu Stareţul Iona
Primind printr-o minune dumnezeiască acel neaşteptat ajutor, prin A.N. Bocearova, şi datorită rugăciunilor şi înainte-vederii marelui meu stareţ, părintele Iona, mi-am recăpătat liniştea, începând să lucrez cu mare râvnă pentru buna-întocmire a Ţerkovşcinei şi a peşterilor
159
sale, martori de taină ai ostenelilor şi izbânzilor duhovniceşti ale Preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorului părintele nostru Teodosie, Făcătorul de minuni de la Pecerska. Tot atunci Dumnezeu m-a învrednicit de o nouă vedenie.
Parcă mă aflam în faţa unui lan de grâu de o întindere nesfârşită, pe care trebuia să-l străbat. Am trecut mai întâi printr-un loc unde grâul crescuse de-abia de o palmă; rar de tot vedeam spice clătinându-se pe un fir de pai, nu mai mare de un arşin şi jumătate (un arşin = 0, 71 m). Ştiam că acel lan exista, că venisem acolo să văd cum se prezintă şi trebuia să-l străbat de la un capăt la altul. Mi-am continuat drumul şi, pe măsură ce înaintam, lanul devenea tot mai des şi mai frumos, spicele mai arătoase şi mai grele. În sfârşit, am ajuns la un loc de unde nu mai puteam înainta, lanul se îndesise şi crescuse mult, aveam impresia că mă aflu într-un lan de porumb sau într-un tufăriş, spicele ajunseseră cam de vreo 8 verşoace (un verşoc = 4, 4 cm). Am rupt un spic, am început să-l frământ în palmă, boabele de grâu erau cam de mărimea celor de bob sau de fasole, aproape cât aluna. Aveam în palmă un bob de grâu care începuse să crească sub ochii mei, ajungând cam cât un castravete de mărime mijlocie. Mă minunam privind acest grăunte miraculos şi am văzut cum i s-a crăpat pojghiţa în care era învelit, începând să iasă şi să se dezvolte un alt grăunte. Ţinându-l şi pe acesta în palmă, a crescut atât de mare şi de greu, încât nu l-am mai putut ţine şi l-am scăpat pe jos. Ieşind din lanul acela, mi-a apărut în faţă stareţul Iona, care mi-a dat să ţin o Sfântă Evanghelie de mărimea unui arşin. Era foarte grea, am luat-o, am săltat-o pe umărul stâng şi aşa am pornit la drum, eu înainte, stareţul după mine. Drumul urma să treacă printr-o
160
mlaştină. Pe malul opus, unde trebuia să ajungem, am văzut o altă Evanghelie, cufundată în mocirlă, îi rămăsese afară doar un colţ.
du-te, mi-a spus stareţul Iona, şi ia-o şi pe aceea!
M-am supus poruncii Bătrânului şi, continuând să port pe umăr prima Evanghelie, am trecut cu bine prin mocirla care îmi ajungea până la genunchi, scoţând cu mare greutate cealaltă Evanghelie din tină. Ieşind cu ea la mal, l-am auzit pe stareţul Iona zicându-mi:
slavă Domnului că ai izbutit să aduci la liman şi cea de-a doua Evanghelie…
Cu aceste cuvinte s-a risipit vedenia mea. Am adormit din nou somn lin, trezindu-mă într-o stare de euforie.
Şi această vedenie, cu voia lui Dumnezeu, avea să se îndeplinească în anul 1907, când, întocmai cum crescuse din primul bob de grâu cel de-al doilea grăunte care avea să încolţească într-un pământ nou, tot aşa s-a desprins din Ţerkovşcina, în apropiere de oraşul Uman, în eparhia Kievului, Schitul Sfântul Gheorghe aflat sub oblăduirea noastră.
Ce fusese Ţerkovşcina şi ce ajunsese acum! Cândva, o pârloagă pe care foşgăiau năpârcile şi păşteau vitele; acum, pentru rugăciunile Preacuviosului Teodosie şi cu binecuvântarea marelui meu stareţ, obşte în care se nevoiesc aproape două sute de fraţi! Iată de ce atunci când, răvăşit de duhul deznădejdii, încercasem de atâtea ori să părăsesc Ţerkovşcina, socotind-o o ascultare prea grea pentru puterile mele, îmi apărea mereu marele stareţ Iona, oprindu-mă să fac ceea ce îmi trecea atunci prin minte, zicând:
să nu pleci! Am să te ajut!
Nu în zadar, binecuvântându-mă când mai era în viaţă, mi-a spus:
161
n-o să te las, părinte, nici în astă viaţă şi nici în cea viitoare!
Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israil!
Dumnezeu şi Maica Domnului ne vin încă o dată în ajutor. Bătrânul Iona mi se arată din nou şi îmi promite ajutor în bani
În vara lui 1904, când începusem din nou să ducem lipsă de bani tocmai când ne străduiam să construim o casă, Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici, a mai făcut o minune a milostivirii Sale. Posibilităţile materiale ni se împuţinaseră într-o asemenea măsură, încât ne era cu neputinţă să ducem la bun sfârşit construcţia acelei case şi lucrările de reamenajare a peşterilor. Luând pildă de la Bătrânul meu, părintele Iona, am adunat în biserică mica mea turmă duhovnicească şi acolo, cu toţii împreună, ne-am rugat cu mult sârg, de ajutor, Domnului Dumnezeu şi Preacuratei Sale Maici. Am slujit Miezonoptica, iar a doua zi, după Sfânta Liturghie, am citit în sobor Acatistul Maicii Domnului şi pe cel al Sfântului Nicolae. Vieţuitorii schitului au cerut cu mare osârdie Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae mijlocire, pentru ca Domnul Dumnezeu să ne dea ajutor şi să ne izbăvească din nevoi. Slujbele au durat mult, m-am întors ostenit în chilie, m-am culcat şi m-a prins somnul îndată. La puţin timp după aceea, am auzit bătăi insistente în uşă:
părinte, părinte, treziţi-vă să vedeţi minunea! Un chimir plin cu bani: 200 de ruble! Şi cine credeţi că ni l-a adus? Câinele! A venit cu el în dinţi!
162
Vă puteţi închipui ce mare mi-a fost bucuria! Erau bani care ne ajutau să nu întrerupem lucrul început. Recunoscători Proniei Cereşti, care le poate face şi pe fiinţele necuvântătoare să-i slujească pe oameni şi să lucreze întru slava Sa, am adunat din nou obştea în biserică, unde cu toţi fraţii laolaltă şi cu persoane din afara schitului care fuseseră de faţă la rugăciunile noastre de mai înainte şi care aflaseră despre minune, am făcut slujba de mulţumire. Vestea despre minune s-a răspândit în popor cu mare repeziciune, făcând o impresie extraordinară, încât, în mai puţin de două săptămâni, aveau să se adune din donaţii peste 3000 de ruble.
Mai târziu am aflat cum s-a produs minunea. Cu puţin timp în urmă, în schitul nostru poposise timp de o săptămână un posluşnic de la Lavra Sfânta Treime de la Serghievo. Se plimbase de mai multe ori prin pădure şi pierduse chimirul, pe care avea să-l afle câinele nostru şi să ni-l aducă plocon, în dinţi. Şi asta taman într-un moment când duceam mare lipsă de bani. Datorită acestei minuni, deoarece cred că a fost o minune, s-au strâns din daniile pe care le-am primit destui bani pentru a-i putea restitui păgubaşului cele 200 de ruble. Acesta nu ştia unde pierduse chimirul, s-a dus mai întâi să-l caute la Pecerska, apoi a venit la Ţerkovşcina.
Când i-am restituit chimirul şi banii pierduţi, ne-a lăsat 50 de ruble şi nouă. Cum spuneam, vestea despre această minune continuă să se răspândească tot mai mult, prin intermediul celor ce o văzuseră cu ochii lor. Poporul nu înceta să facă danii mărinimoase, încât am putut termina, fără eforturi financiare deosebite, atât corpul de clădiri aflat în construcţie, cât şi reparaţiile la peşteri. Am readus la o stare mulţumitoare şi vechea biserică subterană
163
Cu hramul „Preacuviosul Teodosie de la Pecerska”, pe care am sfinţit-o la 21 august 1905.
Nu o dată Domnul, cu negrăita Sa milosârdie, îmi întărea neputinţa, prin visele minunate pe care le aveam şi în care puteam să desluşesc viitorul Ţerkovşcinei. Şi, aşa cum am mai spus, tot el, îmi trimitea, în chip miraculos, ajutor material, prin oameni de omenie, aşa cum mi s-a întâmplat de-a lungul întregii mele vieţi. Cel mai adesea eram „vizitat” în visele mele de marele meu stareţ, părintele Iona. Aşa cum îmi promisese atunci când îmi dăduse binecuvântare să plec la Ţerkovşcina, spunându-mi că îmi va purta de grijă şi în viaţa sa de dincolo de mormânt, îşi ţinea cu străşnicie cuvântul dat.
Curând după ce am terminat lucrările de primă urgenţă cele de care am amintit mai înainte s-au terminat şi banii. Daniile au încetat tocmai când ne pregăteam să facem sfinţirea bisericii din peşteră. Ne-am pomenit că nu mai avem nici o leţcaie. Amărât cum nu se mai poate, mi-am făcut rugăciunea şi am adormit cu ochii în lacrimi.
L-am visat din nou pe părintele Iona.
de ce plângi?
cum să nu plâng, părinte, dacă nu-mi ajung banii ca să termin lucrarea începută la biserica Preacuviosului…
o să te ajut! mi-a spus Stareţul.
Spunând aceste cuvinte, l-am văzut că-şi pune epitrahilul şi felonul şi mă îmbie:
să mergem să târnosim biserica!
aş merge, părinte, dar încă nu-i gata; nu are iconostas.
Stareţul a stat o clipă pe gânduri, apoi mi-a spus:
o să vină o femeie la tine şi o să te scoată din încurcătură.
164
M-am trezit cuprins de o bucurie fără seamăn. Peste puţin timp a venit la mine o femeie din Kiev, roaba lui Dumnezeu Maria Ivanovna Osipova, care mi-a înmânat 800 de ruble, zicându-mi:
vă rog să mă iertaţi, părinte, că nu vă pot da o mie întreagă…
I-am răspuns fără să stau pe gânduri:
să ştiţi că vă aşteptam cu nerăbdare, fiindcă ştiam că veţi veni: îmi spusese în vis stareţul Iona. Ce v-a făcut, doamnă, să ne oferiţi nouă şi tocmai acum această danie, care ne-a venit la ţanc, când aveam foarte mare nevoie…?
am 65 de ani, părinte, şi sunt o mare păcătoasă, fiindcă am ajuns la vârsta asta şi n-am făcut danii la nici o biserică, să mi se pomenească numele. Mă gândeam că trebuie să fac aşa ceva, dar nu ştiam unde, la ce biserică, şi nădăjduiam că Domnul îmi va arăta. Să ştiţi că aceştia nu-mi sunt ultimii bani. Dar să vă spun cum a fost. Mi s-a arătat în vis o casă frumoasă. Cu mine mai era cineva, pe care l-am întrebat: „Ştii cumva a cui este casa asta?” „A ta!”, mi-a răspuns. „Cine mi-a făcut-o?” „Călugării de la Ţerkovşcina!” M-am trezit într-o stare de bucurie, dar habar n-aveam unde este Ţerkovşcina; am aflat după aceea şi iată-mă aici!
Mai târziu această donatoare a mai pus de la sine 100 de ruble, iar cu alte 400 a cumpărat clopote pentru biserica din peşteră.
După vreo 6 zile de la această întâmplare, a căzut la pat, bolnav, părintele Damian, egumenul Mănăstirii Sfântul Nicolae din Kiev. Gândindu-se că i se apropie sfârşitul, se întreba ce să facă cu cele 1000 de ruble pe care le avea în obligaţii de stat. Şi iată că i s-au arătat în vis nişte peşteri lăsate în paragină; şi parcă începuse să se facă în ele
165
ordine şi să fie pictaţi pereţii, dar lucrarea părea că nu se mai termină. Trezindu-se, părintele Teofilact i-a explicat că asemenea peşteri se află la Ţerkovşcina, acolo unde îl trimisese părintele Iona pe părintele Manuil, care se străduieşte de 3 ani să le repare, dar duce mare lipsă de bani. A terminat o biserică şi nu poate să o sfinţească, fiindcă nu i-au mai ajuns banii. Spusele părintelui Teofilact l-au impresionat atât de mult pe părintele Damian, încât acesta i-a dat obligaţiile pe care le avea, spunându-i să mi le încredinţeze mie. Făcând aceasta, a zis: „Cât sunt de bucuros, Doamne, că mi-ai arătat cum să-mi folosesc banii!”
Această minune s-a săvârşit în primele zile ale lui august. La vreo 5 zile după ce se însănătoşise, părintele Damian a venit la Ţerkovşcina, rămânând uimit de cât de mult semănau peşterile de aici cu cele pe care le văzuse în vis. De fapt, erau chiar acelea.
Părintele egumen a fost atât de impresionat, că nu mai contenea să se închine, zicând mereu:
doamne, ce mare bucurie mi-ai făcut, descoperindu-mi aceasta în vis! Acum ştiu că voi fi pomenit aici după moarte.
La 21 august 1905, biserica din peşteră cu hramul Sfântul Teodosie de la Pecerska a fost sfinţită graţie minunii săvârşite de stareţul meu, părintele Iona, şi jertfelniciei unor oameni buni la inimă.
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu mare, Carele faci minuni!
166
Planuri pentru construcţia unei a doua biserici la schit. Încă o minune a milostivirii lui Dumnezeu
Norodul dreptcredincios, aflând că la Ţerkovşcina fuseseră redeschise vechile peşteri, a început să curgă în valuri spre chinovia noastră, încât biserica mare cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, unde veneau să se împărtăşească cu Sfintele Taine în jur de 500 de credincioşi, devenise neîncăpătoare, întrucât nu puteau încăpea în ea mai mult de 300.
Biserica din peşteră era şi mai mică, în ea putea să încapă foarte puţină lume. Această situaţie m-a făcut să mă gândesc la construcţia unei noi biserici, chiar la intrarea în peşteri, pe munte. Am considerat această intenţie ca pe o expresie a voinţei lui Dumnezeu şi a dorinţei noastre de a înălţa rugăciuni, de la altarul acestei biserici, pentru odihna sufletelor răposaţilor monahi ale căror oseminte odihnesc acolo, morţi de moarte mucenicească în timpul invaziei tătarilor.
S-a întâmplat tocmai atunci să putem face o comandă avantajoasă: 15000 de cărămizi, la un preţ de 9 ruble mia. Am primit de la o binefăcătoare 1000 de ruble în contul acestei comenzi şi am mai adăugat din fondurile noastre încă 700 de ruble. Cărămizile au fost repede gata, am obţinut aprobarea mitropolitului, am făcut planul bisericii, iar când eram gata să începem construcţia, ne-am trezit că nu ne ajung banii. Tocmai atunci întâi-
stătătorul Mănăstirii Botezul Domnului şi al Frăţiei călugărilor din Kiev, Preasfinţitul Platon, urma să plece în America, ca episcop misionar şi, ţinând seama de aceasta, ar fi vrut să nu plece înainte de a sfinţi piatra de temelie a noului locaş.
167
întâmplarea a făcut să vină la noi, de la Petrograd, două femei vârstnice înstărite, Ekaterina Gavrilovna Soboleva şi Anna Nikolaievna Kasatkina. Cunoscându-le râvna pentru faptele de milostenie, le-am spus că ne aflăm într-o situaţie critică. Una dintre ele, Soboleva, stătea pe gânduri: să dea, să nu dea cele 700 de ruble pe care le avea pregătite? Aflându-se în această cumpănă, a avut un vis în prima noapte pe care a petrecut-o la Ţerkovşcina. Se făcea că o mare mulţime de fraţi călugări îi căzuseră la picioare şi o implorau într-un glas:
– Ajută-ne, ajută-ne!
Biata bătrână s-a trezit tulburată, tremura din tot corpul de spaimă. Inima îi spunea că îi văzuse în vis pe mucenicii care, de dincolo de mormânt, aşteptau ca de pe altarul noii biserici de la gura peşterii să se înalţe rugăciuni pentru odihna sufletelor lor. Bătrâna a sărit din aşternut şi, fără să se mai ducă să se spele sau să-şi schimbe îmbrăcămintea în care dormise, a luat 1500 de ruble şi a alergat întins la mine, cu lacrimi în ochi. A pus banii pe masă şi a început să bată metanii, murmurând printre lacrimi:
ţine, părinte, dania aceasta şi pomeneşte-mă în rugăciunile tale!
Apoi mi-a povestit visul.
ieri, păcătoasa şi afurisita de mine, îmi părea rău de aceşti bani, nu mă simţeam în stare de o asemenea jertfă. Te rog, părinte dragă, să-mi primeşti obolul! Ţi-l dau şi n-am cuvinte să-ţi pot spune cât de bucuroasă mă simt.
Această întâmplare avea să o tulbure şi să o facă sensibilă şi pe cealaltă bătrână, negustoreasa Anna Nikolaievna Kasatkina, care s-a grăbit să-mi ofere şi ea 1500 de ruble.
168
Aşa se face că am primit, prin minune, ajutorul de care aveam nevoie tocmai când începuserăm să credem că am intrat în impas.
Noua biserică pe care voiam să o construim urma să aibă, potrivit planului pe care îl făcusem, parter şi etaj, cu trei altare: unul jos, la parter, cu hramul „Sfântul Nicolae”, altele două la etaj, unul cu hramul „Preacuviosul Serafim de Sarov”, celălalt cu hramul „Preacuviosul Antonie de la Pecerska”. După aceste pregătiri, ne-am adunat toată obştea, am făcut Te-Deum de mulţumire către Dumnezeu şi către Preacurata Sa Maică, am citit în sobor Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae şi rugăciuni către Preacuvioşii Antonie şi Teodosie de la Pecerska şi Serafim de Sarov.
După Te-Deum, părintele Manuil a cuvântat, zicând:
„Părinţilor şi fraţilor! Am înălţat smeritele noastre rugăciuni către Multmilostivul Dumnezeu, către Preacurata Sa Maică şi către sfinţii Săi, Sfântul Ierarh Nicolae, Preacuvioşii Antonie şi Teodosie de la Pecerska, Serafim de Sarov, pentru milele şi îndurările de care ne-am învrednicit şi pentru ajutorul primit de la evlavioasele Ekaterina Gavrilovna şi Anna Nikolaievna, aici de faţă. Cred cu tărie că dacă Dumnezeu S-a milostivit de noi, când nu ne aşteptam şi într-un chip atât de vădit, a făcut-o pentru rugăciunile mucenicilor pieriţi de sabie tătărească şi care odihnesc aici. Aceştia arătatu-i-s-au în vis în mare număr Ekaterinei Gavrilovna, sub chipul unor călugări şi fraţi, strigând către ea cu mare glas: „Ajutaţi-ne! Ajutaţi-ne!” Din aceasta se vede că aceşti mucenici stau în aşteptarea refacerii Ţerkovşcinei, pentru ca de pe acest loc să se înalţe neîncetata doxologie către Dumnezeu. Noi, fraţilor, ne vom strădui să muncim din răsputeri pentru a duce la bun sfârşit lucrarea pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu şi nu îi vom
169
părăsi nicicând pe mucenicii care şi-au dat viaţa aici. Să nu uităm că acest loc este sfinţit de nevoinţele Preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie, care va rămâne mereu pentru noi, cei ce vieţuim aici, părinte duhovnicesc, întru lucrarea pe care a început-o şi pe care noi trebuie să o ducem până la capăt, după cuvântul Mântuitorului: „Altul este semănătorul şi altul secerătorul” (In 4, 37). Suntem aici pentru a secera ceea ce el a semănat. Iar Sfântul Teodosie îi va spune Domnului la cea de-a doua venire: „Aceştia sunt copiii pe care mi i-ai dat, Doamne!” Aşadar să lăsăm orice altă treabă şi să începem să pregătim terenul unde va să se înalţe biserica Domnului. Binefăcătoarele noastre, doamnele aici de faţă, ne-au venit în ajutor; contez şi pe ajutorul şi ascultarea voastră; nu avem timp de pierdut! Haideţi să pregătim locul!
S-a iscat un entuziasm de nedescris; părinţii şi fraţii plângeau de bucurie, nu se mai puteau stăpâni. După ce s-au liniştit, au urcat cu toţii în munte, în frunte cu părintele Manuil, la locul unde urma să se construiască biserica. Părintele a dat binecuvântare pentru degajarea şi pregătirea terenului. Era în ziua de 5 iulie 1907.
Punerea pietrei de temelie la biserica de la gura peşterii. Pentru rugăciunile Sfântului Nicolae Dumnezeu ne ajută. O danie apărută în chip minunat, din îndemnul Sfântului Serafim de Sarov
După ce le-am dat binecuvântare fraţilor pentru începerea lucrului, m-am dus la Preasfinţitul Platon. I-am relatat care este situaţia, rugându-l să fixeze o zi pentru slujba de punere a pietrei de temelie. Vlădica
170
s-a bucurat de cele spuse de mine, stabilind ziua de 17 iulie, întrucât pe 20 urma să plece în America.
Trebuia să ne grăbim! Mai rămăseseră doar 10 zile! Zile în care fraţii adu-Ţi aminte, Doamne, de ei şi de lucrarea lor! au avut de săpat în munte mai bine de 100 de stânjeni pătraţi de piatră (un stânjen = 2, 134 m) şi de săpat şi şanţurile pentru fundaţie, astfel încât pe 17 iulie să fie făcută sfeştania de punere a pietrei de temelie.
însuşi vlădica Flavian, Mitropolitul Kievului, a binevoit să oficieze această slujbă, asistat de patru arhierei, cinci arhimandriţi, nu mai ştiu câţi ieromonahi. La solemnitate au participat şi profesorii de la Academia Teologică şi atât de mult popor, încât numai de la Kiev au venit 3000 de oameni. Tuturor li s-a oferit o agapă din partea mănăstirii. A fost un moment de mare avânt sufletesc şi de bucurie duhovnicească.
în aceeaşi zi s-au adunat alte danii pentru construcţia bisericii, peste 3000 de ruble.
în anul în care a fost începută lucrarea, 1907, prin efortul supraomenesc al fraţilor au fost terminate lucrările la fundaţie, au fost ridicaţi doi pereţi de la parterul construcţiei, dar, din lipsă de fonduri, lucrările au fost sistate. Am amenajat pe şantier o capelă şi un mic bazin din tablă de cupru, în care sfinţeam zilnic apa, dis-de-dimineaţă; credincioşii veneau să o ia, folosind-o ca apă sfântă, de leac.
în anul 1908 Dumnezeu şi Preacurata Sa Maică, pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Nicolae, au mai binevoit să facă o minune. Angajasem pe datorie 15 000 de cărămizi, pe care nu aveam cu ce le plăti. Luând exemplu de la stareţul meu Iona, m-am rugat Sfântului Ierarh Nicolae. Într-o zi de lucru am slujit mai întâi Miezonoptica,
171
apoi, dis-de-dimineaţă, după Dumnezeiasca Liturghie, am mers în procesiune până la locul unde urma să fie altarul cu hramul „Sfântul Nicolae”, la biserica din gura peşterii. Acolo am slujit în sobor acatistul sfântului, la care am adăugat alte trei rugăciuni, pe care le-am rostit în genunchi.
Peste o zi am primit o scrisoare de la Oranienbaum, de la o bătrână pe care o cunoşteam: „Dragă părinte! Vino urgent! Simt că nu mai am mult de trăit. Vreau să-ţi dau 5000 de ruble”.
Cu un an în urmă, bătrâna fusese la Ţerkovşcina şi îmi promisese că mă va ajuta cu bani pentru biserică. Ajungând acasă, şi-a uitat făgăduiala. În ajunul zilei când aveam să cerem ajutor de la Sfântul Ierarh Nicolae, bătrâna s-a simţit atât de rău, încât a crezut că nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se pregătească de moarte. Atunci şi-a adus aminte de promisiunea pe care mi-o făcuse şi mi-a scris, rugându-mă să vin îndată la Oranienbaum.
Mi-am făcut rost, destul de greu, de concediu şi m-am dus. Bătrâna mai era în viaţă, dar foarte slăbită. S-a bucurat că m-a văzut, i-a spus slujnicei să ne lase singuri, motivând că vrea să se spovedească şi mi-a oferit o rentă în valoare de 5000 de ruble.
slavă Domnului că aţi venit! N-aveţi idee cât mă bucur! Acum pot să mor liniştită, fiindcă ştiu că mă veţi pomeni în rugăciunile cuvioşiei voastre. I-am dat unui nepot moştenitorul meu, chipurile! – 1000 de ruble, pe care le-a irosit pe băutură. Dacă îi dau încă 5000, sunt convinsă că le va bea şi pe acestea şi nimeni nu va da slujbe pentru sufletul meu.
La cele 5000, binefăcătoarea mea a mai adăugat 100 de ruble, pentru drum.
172
Curând după ce ne-am despărţit, bătrâna a încetat din viaţă. Înainte însă de a-şi da duhul, ne-a lăsat prin testament două lăzi mari, fiecare de câte 10 puduri (160 kg), cu lucruri de preţ adunate de-a lungul vieţii.
Pentru acea rentă am primit în schimb 4500 de ruble, bani cu care am reuşit să dăm gata, după plan, parterul bisericii, să ridicăm patru stâlpi de beton armat care urmau să susţină restul construcţiei şi să cimentăm plafonul.
Totuşi lucrările n-au continuat, eu ajungând în situaţia de a mă ocupa de un alt „şantier”, cel de la Uman. Altminteri spus, venise vremea să scot din mocirlă cea de-a doua Evanghelie, cea pe care o scosesem în vis la îndemnul şi cu binecuvântarea stareţului Iona, adică să pun început, cu ajutorul lui Dumnezeu, unui nou schit, întru slava Sa şi întru cinstirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, lângă oraşul Uman, din eparhia Kievului.
Despre aceasta face-voi vorbire mai departe, dar deocamdată mă voi opri asupra unei alte minuni, de astă dată cu Preacuviosul Serafim de Sarov, legată tot de construcţia bisericii de la gura peşterii.
Am spus că hramul principal al acestei biserici era „Sfântul Ierarh Nicolae”. Mai prevăzusem încă două altare la etaj. Întrucât mica biserică subterană îl avea patron ceresc pe Preacuviosul Teodosie de la Pecerska, am găsit de cuviinţă ca un al doilea altar al bisericii care urma să se construiască să fie închinat Sfântului Antonie de la Pecerska. Mai rămânea un al treilea şi încă mai stăteam în cumpănă asupra hramului pe care urma să-l poarte. Şi iată că într-o noapte de august, în anul 1907, îmi apare în vis Preacuviosul Serafim de Sarov, care îmi înmânează 350 de ruble, zicând:
173
ţine pentru zidirea bisericii!
Pe aceste cuvinte m-am trezit cu mare bucurie în suflet. În aceeaşi zi, după Sfânta Liturghie, am citit Acatistul Sfântului Serafim de Sarov. De-abia mă întorsesem în chilie de la biserică, nici nu apucasem să-mi beau ceaiul, că m-am pomenit cu un ieromonah de la Mănăstirea Vadubeţkaia, părintele Petru, cu exact 350 de ruble pentru construcţia bisericii. A fost pentru mine un semn vădit de la Cel de Sus, că al doilea altar-anexă trebuie să poarte hramul alesului lui Dumnezeu, nevoitorul şi făcătorul de minuni, Preacuviosul Serafim, primind îndemnul şi binecuvântarea acestuia pentru a continua calea nevoinţelor călugăreşti. Iar eu am petrecut 28 de ani bucurându-mă de părinteasca îndrumare a stareţului Iona, care m-a trimis la Ţerkovşcina să pun temelie unei obşti şi s-o îndrum eu însumi spre mântuire.
Iată, aşadar, o altă taină a iconomiei dumnezeieşti care avea să se vădească prin mine, păcătosul, întru slava lui Dumnezeu şi întru cinstirea alesului Său.
174
Schitul Sfântul Gheorghe loc de nevoinţă duhovnicească
Despre cum a început construcţia Schitului Sfântul Gheorghe de lângă oraşul Uman. Povestirea fratelui Miron Keriza despre Mitrofan Kolenciuk
Ori de câte ori se construieşte o biserică, dar mai ales o sfântă mănăstire, Atotputernicul Dumnezeu şi Preacurata Sa Maică, Mijlocitoarea neamului omenesc, îi ajută şi îi vor ajuta până la sfârşitul veacurilor pe credincioşi să le ducă la bun sfârşit. Nu degeaba se spune în popor: „Bisericile se construiesc de la sine!”
Şi mie mi-au ajutat Domnul Dumnezeu, Preacurata Sa Maică şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, este drept, după multe necazuri şi suferinţe sufleteşti, să ridic un schit întru slava lui Dumnezeu, în satul Levada, la 8 verste de oraşul Uman, în eparhia Kievului.
începutul acestei sfinte lucrări a fost pus de un ţăran din satul Kocerjineţ, Mitrofan Kolenciuk. Iată ce mi-a povestit despre el ucenicul meu de chilie, fratele Miron Keriza, prietenul şi confidentul lui Kolenciuk, de loc din satul Podobnoe, judeţul Uman:
175
„Asta s-a întâmplat pe vremea când eram tânăr şi-a început povestea fratele Miron prin 1897. Tocmai absolvisem şcoala parohială şi îmi doream din tot sufletul să-mi continui învăţătura. Aş fi vrut să urmez o şcoală medie, dar fiindcă părinţii mei erau foarte săraci n-am reuşit, astfel că în 1903 m-am angajat băiat la toate într-o ceainărie din oraşul Uman, aflându-mă în această slujbă până în 1910. Atunci l-am cunoscut pe Kolenciuk. Era paznic la o formaţie de pompieri. Kolenciuk venea deseori la mine, fiindcă serviciul lui se afla aproape de ceainărie, unde se bea ceai şi se cumpărau diferite sortimente de ceai.
Se zvonea că Kolenciuk ar fi descoperit sau ar fi săpat el însuşi o peşteră. M-a interesat acest lucru şi, găsind ocazia potrivită, l-am rugat să-mi spună ce l-a făcut să se ocupe de aşa ceva. Mult timp nici n-a vrut să audă, n-a recunoscut că s-ar fi îndeletnicit cu asta; mai târziu, fiindcă nu încetam să-l descos, mi-a relatat însă totul cu de-amănuntul. Iată ce mi-a spus:
este adevărat, am săpat o peşteră, am început-o acum 10 ani, pe vremea când eram flăcău. Păşteam deseori caii, noaptea, pe un izlaz al cătunului Ugliarki Levada. Cătunul acesta este lipit de pădurea statului. Într-o noapte, pot jura că nu în somn, ci de-adevăratelea, am văzut într-un loc înălţându-se de la pământ la cer un stâlp de foc. Mai eram cu câţiva tovarăşi, pe care i-am întrebat: „Ce-o fi asta, fraţilor? Ia uitaţi-vă colo: un stâlp de foc!” Tovarăşii mei nu vedeau nimic, au început să-şi bată joc de mine, bănuind că am vrut să le fac o farsă. Stâlpul pe care îl vedeam a rămas o vreme pe loc, apoi s-a ridicat încet spre cer, până când s-a mistuit în înalturi.
Această vedenie m-a tulburat nespus.
176
A trecut un timp. Stâlpul de foc a apărut în acelaşi loc, dar nu-l vedeam decât eu. M-am tulburat mai mult decât prima dată, nu înţelegeam nicicum ce putea să însemne aceasta. La puţin timp după aceea am visat că venise la mine un bătrân, care purta o barbă stufoasă, roşcată, şi care a grăit către mine zicând:
„Mitrofane, du-te şi sapă o peşteră pe locul unde ai văzut stâlpul de foc!”
După acest vis m-am dus de câteva ori acolo, cu gândul de a începe să sap, dar de fiecare dată mă cuprindea o spaimă atât de mare, că nu eram în stare să lucrez. Nu vedeam pe nimeni în jur, totuşi prin apropiere trecea un drum foarte umblat şi mă temeam să nu apară cineva care să mă întrebe ce fac. De mai multe ori m-am lăsat păgubaş.
A trecut ceva vreme, aproape că uitasem de peşteră. Mă însurasem, îmi vedeam de gospodărie. Până când într-o noapte mi-a apărut din nou în vis bătrânul acela, luându-mă la rost:
„Să ştii că nu mă las, o să mă ţin mereu de capul tău; du-te şi sapă! O să-ţi arăt exact unde şi cum.”
Dar nici de astă dată, în ciuda avertismentelor bătrânului, nu m-am putut decide să sap. Continua să-mi fie frică de ceva, n-aş fi putut spune de ce anume.
Dar bătrânul, care părea că nu are de gând să mă lase în pace, mi-a apărut a treia oară, de astă dată ţinând în mână o vargă.
„Du-te şi sapă! mi-a spus pe un ton care excludea orice împotrivire şi m-a lovit de două ori cu varga.
M-am trezit de la aceste lovituri, simţind durere acolo unde mă atinsese.
Chiar în noaptea aceea, în timp ce nevastă-mea era cufundată în somn, am ieşit tiptil din casă, am luat un hârleţ
177
şi m-am dus să sap pe locul pe care mi-l arătase bătrânul. Săpam cu o mare uşurinţă, ca şi cum m-ar fi ajutat cineva. De-atunci n-a trecut noapte să nu mă duc pe furiş să sap. Oricât de mult m-am ferit, n-am reuşit să ţin ascuns secretul; familia observase că lipsesc nopţile de-acasă şi, neştiind unde mă duc şi cu ce scop, a început să-mi ascundă de cu seară hainele şi încălţămintea. Fără nici un rezultat, fiindcă treaba aceasta mă cucerise într-o asemenea măsură, încât mă duceam acolo numai în cămaşă, în toiul iernii, lucrând fără oprire şi suferind adesea de foame şi de sete.
Curând isprăvile mele de după lăsarea nopţii au ajuns la cunoştinţa multora. Trecuse, cred, mai bine de o lună de când începusem să sap şi, chiar dacă evitam să dau amănunte, aflând lumea ce fac şi din ce pricină, unii au început să vină la mine, să-mi spună că sunt gata să mă ajute, convinşi că ceea ce fac este o lucrare sfântă. N-am refuzat pe nimeni şi, când venea câte unul şi se apuca de săpat alături de mine, îi ziceam:
„Munceşte, omule, întru slava lui Dumnezeu, dacă tu crezi că te-a trimis să vii aici împărăteasa cerească…”
Se înmulţiseră atât de mult cei ce doreau să muncească întru slava lui Dumnezeu, încât se dusese vestea până hăt, departe, în satele din împrejurimi. Norodul începuse să nu vină cu mâinile goale, veneau care cu pâine, care cu îmbrăcăminte, care cu icoane. Pâinea şi îmbrăcămintea le dădeam săracilor, sfintele icoane le agăţam pe pereţii peşterii; aveam şi candele; am început să citim permanent Psaltirea.
Aflând că în peşteră se citea necontenit din Psaltire, credincioşii au început să aducă şi bani, nu numai pâine. Zilnic se adunau din danii în jur de 100 de ruble, ba uneori şi mai mult. Banii nu mi-i însuşeam; de cum începuseră
178
să-mi vină, îi împărţeam săracilor. Dar fiindcă diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc, prinsese pizmă pe noi, prigoanan-a întârziat să apară. S-au găsit indivizi care m-au pârât stăpânirii locale, zicând că pereţii peşterii sunt gata-gata să se surpe peste cei ce s-ar fi aflat dedesubt. A apă rut îndată poliţia care mi-a interzis să mai sap.
Neţinând seama de interdicţie, norodul nu înceta să vină la peşteră, iar eu, convins că pereţii nu se pot prăbuşi, îmi vedeam de treabă. Diavolul însă şi-a băgat coada din nou, s-au iscat alte clevetiri, mi-au ieşit vorbe că îmi pierdusem minţile. A apărut din nou poliţia, cu nişte beţivani care m-au înşfăcat, m-au legat, m-au aruncat într-o căruţă, azvârlind peste mine şi crucea de lemn pe care o pusesem la gura peşterii; m-au dus la oraş, fiind declarat nebun şi internat în ospiciul „Kirilov” din Kiev.
Ce-am îndurat eu acolo numai Unul Dumnezeu ştie! Nu în zadar scris este în Scriptură: „Fiule, dacă ţi-ai pus în gând să-L slujeşti pe Domnul, pregăteşte-ţi sufletul pentru încercări!” (Sir. 2, 1) La spital au vrut să-mi dea medicamente. Eu mă simţeam teafăr, am încercat să le refuz. Atunci s-au apucat să-mi descleşteze dinţii cu o coadă de lingură de fier, să mi le bage în gură cu forţa. Până la urmă a trebuit să mă supun, să fac ceea ce îmi cereau medicii, având credinţa în cuvântul Mântuitorului: „Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma” (Mc. 16, 18). Aşa a şi fost. Doctoriile pe care le înghiţeam nu m-au vătămat. Noaptea, când toţi bolnavii dormeau, începeam să mă rog. M-au descoperit, mi-au interzis să mă mai rog, pe motiv că dăunează sănătăţii. Atunci i-am rugat pe chinuitorii mei să-mi dea să fac ceva, să mă pună la treabă. Au fost de acord. M-au pus să curăţ cartofi la bucătărie.
179
În timp ce mă chinuiam aşa, s-au găsit oameni de suflet care să facă demersuri să fiu lăsat să mă întorc acasă.
S-a format o comisie care m-a declarat sănătos, mi-a dat drumul şi am ajuns cu bine acasă.
Povestirea fratelui Miron Keriza continuă
La 17 februarie 1906, şi-a continuat istorisirea Miron, m-a căutat la ceainărie o doamnă în jur de 40 de ani, de statură mijlocie, îmbrăcată sobru; judecând după haine, părea mai degrabă călugăriţă decât femeie de lume. Mi-a dat bineţe, spunându-mi pe nume. Întrebând-o de unde mă cunoaşte, mi-a răspuns că mă ştie de vreo 3 ani.
„M-a trimis la dumneata răposatul Antonie, pe vremea când, bolnav fiind, vieţuia la Mănăstirea Granovski, din judeţul Gaisan, gubernia Podolsk. Dânsul a murit acum un an.”
I-am spus că nu-l cunoscusem pe acel Antonie, habar n-aveam de existenţa lui, rugând-o să-mi spună totuşi cu ce scop venise la mine. Femeia s-a arătat stingherită de propunerea mea, făcându-mă să înţeleg că ar fi vorba de o taină pe care nu poate să mi-o spună decât între patru ochi. Tocmai mă pregăteam să mă duc în oraş după nişte cumpărături, aşa că am rugat-o să mă însoţească. Iată ce mi-a spus pe drum:
„Pe vremea când mai trăia, Antonie mi-a spus cu limbă de moarte: Când se va face anul de la moartea mea, să te duci la Uman, să-l cauţi pe Miron, care să scrie şi să tipărească în 5000 de exemplare ce-ţi voi spune acum. Eu am căutat să mă eschivez, spunându-i că nu te cunosc şi nu-mi
180
dau seama cum aş putea să-ţi dau de urmă. La care mi-a răspuns: Când vei ajunge la Uman şi vei coborî din tren, la mică distanţă de gară vei întâlni o femeie cu o găleată de apă. O cheamă Melania. Este nevasta unui beţiv, ea însă e o femeie evlavioasă. Acea femeie o să te ducă la Miron, cel despre care ţi-am vorbit. Aşa te-am putut găsi.”
Aflând că trebuie să scriu şi să tipăresc ceva despre care încă nu aveam cunoştinţă, mă întrebam despre ce putea fi vorba… Nu cumva un manifest? Era pe vremea când ţara toată era invadată de proclamaţii şi manifeste. Propaganda revoluţionară începuse să se răspândească peste tot. Mi se întâmplase şi mie să dau peste asemenea manifeste, pe care n-am întârziat să le duc la poliţie. Mi-au luat interogatoriu, m-au întrebat de unde le am, cine mi le-a dat, cum au ajuns la mine. Altă dată apăruseră în ceainărie câţiva revoluţionari, erau vreo cinci, printre care şi o femeie; eu i-am servit şi, în timp ce-şi beau ceaiul sporovăind între ei, m-am dus tot într-o fugă să anunţ poliţia. Când m-am întors cu poliţaiul, ia-i de unde nu-s; spălaseră putina. Chestiile astea m-au speriat, nu voiam să am de-a face cu aşa ceva şi, când am auzit-o pe necunoscută vorbindu-mi despre ceva ce trebuia scris şi tipărit, mi-a trecut îndată prin minte că acea persoană putea fi şi ea o revoluţionară, care voia să mă bage şi pe mine în afacerile lor dubioase. Dar ea, văzându-mă că ezit, îmi şi ghicise gândul: „De ce pui la îndoială ce ţi-am spus, frate Miroane? Te temi că oi fi şi eu vreo revoluţionară? Află că am venit la dumneata în cu totul alt scop. De altfel o să-ţi dai singur seama, după ce vei afla ce-ţi voi spune să scrii.”
Am fost din cale-afară de mirat că-mi ghicise gândul. Mi-am cerut iertare, am rugat-o să-mi dezvăluie taina, dar a schimbat vorba şi am discutat despre altceva.
181
Mergând aşa, am ajuns în centrul oraşului. Arătându-mi casele arătoase din jur, mi-a spus:
„Priveşte ce bogăţie! Toate astea or să dispară! Nu va mai rămâne piatră pe piatră! Iar peste 3 ani, nu departe de oraşul acesta, se va descoperi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi se va întemeia o mănăstire.”
îndată mi-a trecut prin minte: n-o fi acela locul unde săpase o peşteră Mitrofan Kolenciuk? Dar mi-a lipsit curajul să o întreb, mă intimidasem, întrucât tovarăşa mea de drum avea aerul că vorbeşte ca o autoritate sau ca o prorociţă. Dar mi-a ghicit gândul din nou, confirmându-mi că mănăstirea va fi acolo.
„Către acea mănăstire nu va înceta să vină mulţime mare de oameni, arhierei, generali, călugări şi alte feţe bisericeşti, autorităţi civile şi militare, cneji; împăratul însuşi va veni acolo cu suita sa şi se vor săvârşi multe minuni. Mănăstirea va prinde viaţă de trei ori la rând, iar binefăcătorii cei dintâi se vor preface în vrăjmaşii ei. Dar noi ştim că Domnul a spus: «Voi zidi Biserica Mea şi nici porţile iadului nu o vor birui» (Mt. 16, 18). Acum, frate Miroane, du-te acasă, fă rost de hârtie, de condei, de cerneală şi să ne întâlnim mâine de dimineaţă; între timp îmi găsesc o gazdă.”
I-am oferit 3 ruble ca să-şi plătească gazda, dar m-a refuzat şi m-a prevenit să nu spun nimănui ce-am discutat.
Dorinţa ei de a păstra taina m-a făcut să mă întreb din nou dacă nu cumva este o revoluţionară şi am început să privesc toată această istorie cu suspiciune. Întorcându-mă acasă, simţeam nevoia să mă sfătuiesc cu cineva, aveam un cunoscut pe care l-am invitat acasă vorbindu-i despre misterioasa necunoscută; l-am întrebat cum ar trebui să procedez mai departe. M-a sfătuit să fiu foarte prudent, spunându-mi
182
că ar fi bine să anunţ poliţia, ca să o urmărească pe ascuns, atunci când îmi va spune ce să scriu sau ce altceva îmi va spune când ne vom întâlni.
A doua zi, dimineaţă, era 18 februarie 1906, tocmai mă pregăteam să o caut la gazdă, dar interlocutoarea mea din ajun mi-a luat-o înainte, venind la ceainărie. Părea foartea tulburată.
„Astă noapte, exact la ora 12, când încă nu adormisem, mi s-a arătat o dihanie fioroasă. Îi ieşeau flăcări pe gură. S-a năpustit asupra mea cu gura deschisă, dar nu m-am pierdut cu firea, mi-am făcut cruce. Până să-mi revin, matahala a dispărut. Dimineaţă când m-am trezit, ştii peste ce am dat, scris pe perete? Ascultă: «Să nu încercaţi să scrieţi mâine, fiindcă veţi fi arestaţi. Altcineva va scrie». De aceea m-am grăbit să te previn. Vreau să chemi un martor să fie de faţă la ceea ce o să-ţi spun acum.
L-am chemat pe Mitrofan Kolenciuk. Când a intrat în ceainărie, necunoscuta i s-a adresat spunându-i:
„Şi dumneata ai suferit mult pentru Hristos.”
Mitrofan, crezând că aflase câte ceva de la mine despre viaţa lui, i-a răspuns:
„Rabdă până la capăt, i-a spus femeia. Am pus să te cheme ca martor, ca să poţi dovedi că m-am întâlnit cu fratele Miron.”
Mitrofan a rugat-o să-i spună despre ce este vorba.
„Vei afla mai târziu”, i-a răspuns.
Văzând-o pregătindu-se de plecare, am rugat-o să-mi spună cum o cheamă. „Ana”, mi-a răspuns; mi-a spus şi numele de familie, dar l-am uitat. M-a invitat la ea, în satul Rossosi, judeţul Uman, spunându-mi că se pregăteşte să facă parastas pentru răposatul Antonie, în timpul căruia avea să se săvârşească o minune. În a treia zi de Paşti
183
a venit la mine un necunoscut, care, după ce m-a întrebat cum mă cheamă, mi-a spus că minunea care urma să se întâmple în timpul parastasului s-a întâmplat. Apoi s-a făcut nevăzut.
După un an l-am rugat pe Mitrofan Kolenciuk să se ducă în satul Rossosi să o caute pe acea femeie şi să-i dea din partea mea o scrisoare. Mitrofan s-a dus, s-a interesat de Ana, a aflat că trăieşte, dar îndată ce aducea vorba despre ea, toţi îi răspundeau într-un singur fel: că e nebună.
în cele din urmă a găsit-o. L-a luat la rost de cum a intrat în casă:
„De ce ai venit? N-am nevoie de scrisoarea ta. Ştiu de la cine este. De ce n-a făcut ceea ce i-am spus?”
Apoi a început să vorbească în dodii. Purta pe ea doar o cămaşă soioasă. Sătenii din Rossosi i-au spus că este de multă vreme bolnavă, că stă mai mult în casă. Oricum, m-am convins că ea era femeia care venise la mine.
Ce fel de om era, numai Dumnezeu ştie. Totuşi unele preziceri de-ale ei s-au îndeplinit. De pe locul peşterii lui Kolenciuk înalţă acum rugăciuni în jur de 100 de fraţi în schitul de curând întemeiat întru cinstirea Marelui Mucenic Gheorghe Purtătorul de biruinţă.
Se vor îndeplini oare şi alte preziceri? Domnul ne va arăta. Viitorul este în mâinile Lui.
„Cele aflate de la fratele Miron mi-a spus Bătrânul meu, părintele Manuil le-am scris, cuvânt cu cuvânt, într-un caiet, pe care îl păstrez ca material pe baza căruia, dacă mă va ajuta Dumnezeu, voi scrie istoria schitului.”
184
Cum a luat fiinţă Schitul Sfântul Gheorghe
După ce a ieşit din ospiciu, Mitrofan Kolenciuk nu numai că nu s-a îndepărtat de acel loc de nevoinţă duhovnicească, ci, dimpotrivă, avea de gând să dureze acolo ceva mai mult decât o peşteră. Era hotărât să meargă înainte, însufleţit şi inspirat de o forţă care îi venea de Sus. S-a interesat printre cunoştinţe, îndeosebi printre cei ce i-au fost aproape în timpul ostenelilor sale duhovniceşti, de cineva care ar fi putut să cedeze o bucată de pământ, pe care să pună început unei mănăstiri, dar nu uneia de maici, cum i-a prezis fratelui Miron roaba lui Dumnezeu Ana, ci de călugări. Apelul său n-a răsunat în pustiu, s-au găsit îndată dornici să jertfească din pământul lor 2 ţărani din Kocerjineţ şi 12 din vatra oraşului Uman. Această nouă donaţie avea o suprafaţă totală de 8 desetine şi 1500 de stânjeni pătraţi (o desetină = 1,092 ha; un stânjen = 2,134 m). Obţinând terenul pentru construcţie, Mitrofan Kolenciuk a pornit în căutarea cuiva care să o urnească din loc şi să fie sufletul ei. A umblat pe la toate mănăstirile din Kiev, fără să găsească omul care să-şi asume această răspundere, deşi ar fi însemnat o mare izbândă duhovnicească, întrucât contribuţia ţăranilor-ctitori era foarte modestă. Unul dintre Bătrânii de la Pecerska i-a vorbit lui Kolenciuk despre mine.
încearcă la părintele Manuil de la Ţerkovşcina, poate îl convingi să se apuce el de treabă.
Mitrofan a venit la mine, l-am ascultat, nu i-am putut da răspunsul pe care îl aştepta.
să ştii că nu vei găsi pe nimeni care să-ţi accepte propunerea, fiindcă terenul pe care îl aveţi este prea mic şi pe deasupra nu ai nici destui bani ca să începi lucrarea. Ţine
185
seamă că pentru aşa ceva ai nevoie de mulţi bani, ca să nu mai vorbesc de materiale, de mână de lucru.
Chiar dacă este aşa, mi-a spus Kolenciuk, eu nu renunţ la această intenţie şi sunt convins că dacă treaba se va urni din loc se vor găsi destui care să ofere bani şi materiale.
dacă aşa crezi, înseamnă că mai putem discuta. Vino împreună cu oamenii pe care te sprijini, să vedem ce putem face!
N-a trecut multă vreme, că a şi venit cu 8 dintre cei ce se oferiseră să-l ajute. Mai înainte de a veni la mine, s-au dus să se roage împărătesei cereşti în biserica noastră. Tot ce au văzut la Ţerkovşcina, de la rânduielile mănăstireşti la cântările şi citirile la strană, le-a mers la inimă, sporindu-le râvna pentru ceea ce îşi puseseră în gând să facă. După ce mi-au expus intenţiile lor şi am aflat şi ce aşteaptă ei de la mine, le-am spus să se ducă la Preasfinţitul Platon, sub a cărui autoritate se găsea schitul nostru. Eu însă le-am luat-o înainte, m-am dus personal la Preasfinţitul, mi-am spus părerea, mi-am exprimat anumite rezerve.
ce să fac, Preasfinţite Stăpâne?
tot ce vine de la Dumnezeu vine şi se face spre bine, mi-a răspuns Preasfinţitul. Eu te sfătuiesc să nu refuzi, părinte. Lasă-te la voia lui Dumnezeu. Domnul şi Preacurata Sa Maică le vor orândui pe toate.
în timp ce vorbeam cu vlădica, au venit şi donatorii. Preasfinţitul i-a primit, i-a binecuvântat, iar după ce i-a ascultat le-a spus:
mă bucur că din puţinul pământ pe care îl aveţi jertfiţi mai bine de jumătate în folosul acestei sfinte lucrări. Dumnezeu, Cel Ce sălăşluieşte în cei curaţi cu inima, să
186
vă binecuvânteze şi ţineţi-vă de acest Bătrân, care este în stare să facă ceea ce doriţi! Şi zicând aceasta a arătat spre mine.
Ţăranii i-au făcut închinăciune arhiereului, care i-a binecuvântat de drum; ei s-au întors acasă, iar eu am rămas faţă către faţă cu noua mea cruce.
Aşa a început „şantierul Uman”. Era în primele zile ale lui 1907.
Iniţiative şi intervenţii pentru începerea construcţiei Schitului Sfântul Gheorghe
După toate cele întâmplate, pe la sfârşitul lui martie 1907, luând binecuvântare de la Preasfinţitul Platon, m-am dus la Uman să văd terenul pe care îl dăruiseră ţăranii mănăstirii noastre. Donatorii m-au întâmpinat la gară cu pâine şi sare, propunându-mi să mergem în localul şcolii parohiale, unde să stăm de vorbă pe îndelete. I-am prevenit:
să ştiţi că ceea ce îmi cereţi să fac este ceva peste puterile şi posibilităţile mele, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Preacuratei Sale Maici, voi primi aceasta ca pe o sfântă ascultare şi dacă ne vom uni strădaniile, Domnul ne va ajuta. Să ne rugăm mai întâi împărătesei cereşti, grabnic ajutătoare la tot lucrul cel bun, mijlocitoare pentru neamul creştinesc! Să ştiţi că vom avea mult de muncă, dar şi multe necazuri, fiindcă diavolul nu doarme şi va încerca să uneltească şi să ne stea împotrivă, iar omul, fără ajutorul lui Dumnezeu, este ca peştele pe uscat.
Am ţinut o slujbă, ne-am rugat împărătesei cereşti cu mare umilinţă şi nestrămutată credinţă, zicând într-un
187
glas: „Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor ce sunt în nevoi şi necazuri! Bucură-te, puternic ajutătoare a celor neputincioşi!”
Cu nădejde în ajutorul Maicii lui Dumnezeu, eram convinşi că vom izbândi. După ce ne-am rugat, am zăbovit la un pahar de ceai, timp în care juristul nostru, Evdokim Andreievici Andreiev, dicta, iar învăţătoarea Hristina Ivanovna scria actul ca de la numele donatorilor terenului.
A doua zi m-am dus să văd terenul, în locul numit Levada. Vestea că vrem să punem temelie unui schit s-a răspândit în tot oraşul. Au început şi bârfele, cu ce îl durea pe fiecare şi în ce se simţea lezat. Când am ajuns la Kiev aveam să descopăr că fusese deja depusă la Consistoriu, din partea clerului de mir din localitate, o reclamaţie precum că semăn vrajbă şi zâzanie în popor şi că, aflându-mă în localul şcolii parohiale, am făcut slujbă cu Acatistul Maicii Domnului fără să-i fi cerut consimţământul parohului din localitate, că agit poporul, că îl îndemn la răscoală şi alte bazaconii. Aducând toate acestea la cunoştinţa autorităţilor bisericeşti, pârâşii cereau să fiu pus sub acuzaţie, ca unul ce îndemn poporul la răzvrătire. În urma acestei reclamaţii am fost chemat să dau explicaţii la Consistoriu. Am început prin a spune că făcusem toate cele care mi se imputau cu binecuvântarea autorităţii ierarhice de care aparţineam, adică a Preasfinţitului Platon. Am dat să plec, spunând:
dacă consideraţi că nu este bine ce fac, mă retrag. Cu atât mai mult cu cât mi-am dat seama că nu există suficiente posibilităţi pentru a face faţă unei asemenea lucrări. Terenul e mic, banii puţini. În plus, chiar şi terenul existent se află dispersat în mai multe locuri.
188
Din fericire, după ce mi-a ascultat explicaţiile, părintele protoiereu Pavel (cel care avea să devină episcop), unul dintre venerabilii membri ai Consistoriului, m-a înţeles şi mi-a spus:
dumnezeu să te binecuvânteze! Puneţi la cale un lucru bun. Ţineţi-vă de treabă, dar faceţi-o cu prudenţă, ca să nu vă ridicaţi în cap clerul de mir.
Cu aceasta, problema părea rezolvată. Deocamdată.
Fiindcă, aflând că la Consistoriu lucrurile nu au mers aşa cum şi-ar fi dorit, jălbării au ticluit o nouă reclamaţie, mai amănunţită, pe care au trimis-o de astă dată mitropolitului Flavian. Venerabilul vlădică m-a chemat la sine, m-a luat la rost, prefăcându-se supărat:
ce te-ai apucat să faci, măi omule? îndemni poporul la răscoală, ha?! Ia stai şi ascultă ce scriu despre tine!
Zicând aceasta, vlădica a prins a citi jalba împotriva mea. Am început să tremur de spaimă şi de ruşine de ce putuseră să scrie oamenii aceia împotriva mea, câte clevetiri şi câte minciuni, şi mi-am dat seama că noroiul cu care eram împroşcat nu venea de la ei, ci de la vrăjmaşul neamului omenesc.
După ce mi-a ascultat explicaţiile, vlădica şi-a dat seama că nimic din ceea ce făcusem nu era suspect şi cu atât mai puţin în contradicţie cu canoanele bisericeşti. Şi-a exprimat părerea că mai devreme sau mai târziu la Uman trebuie să ia fiinţă o mănăstire, fiindcă episcopul locului nu se poate lipsi de o mănăstire, firesc fiind ca el să-şi aibă reşedinţa acolo.
dumnezeu să te binecuvânteze, mi-a spus mitropolitul, dar te previn şi eu: fii prudent, să nu-ţi ridici în cap clerul de mir!
Auzind aceste cuvinte, mi-au dat lacrimile; i-am făcut vlădicăi închinăciune până la pământ, spunându-i:
189
nu mă fac vinovat câtuşi de puţin faţă de preoţii de mir. Vă daţi seama că ceea ce mi se întâmplă este o lucrătură a diavolului, care caută să oprească, în orice chip, lucrarea pe care ne-am pus în gând s-o începem.
Am plecat de la mitropolit cu lacrimi în ochi; aproape că nu mai vedeam pe unde umblu; am nimerit însă, ca şi altă dată, într-unul din balcoanele laterale ale catedralei celei mari. Căzând în genunchi înaintea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, am început să mă rog, cerându-i ajutor şi mijlocire la Tatăl ceresc: „Măicuţă, împărăteasă cerească, tu însăţi m-ai ajutat să ridic din nimic un sfânt locaş pe care nu încetezi să-l îndrumi şi să-l oblăduieşti. Vin înaintea Ta, Măicuţă, ia-mă sub acoperământul Tău şi du-mă unde vei binevoi!”
M-am tot rugat aşa, iar când am ieşit din biserică îmi simţeam sufletul cuprins de o bucurie fără seamăn, încât pot zice că am zburat ca un vultur de-a dreptul la Preasfinţitul Platon, căruia i-am relatat discuţia cu mitropolitul. Preasfinţitul a căutat să mă liniştească, apoi s-a dus el însuşi la mitropolit, spunându-mi să revin a doua zi. Revenind, vlădica Platon m-a întâmpinat cu cuvintele:
acum nu mai ai de ce te teme. Vlădica te apreciază, aş zice chiar că-ţi poartă simpatie, fiindcă aducând vorba de frăţia ta s-a binedispus, a râs: „Nu-i aşa că l-am cam speriat pe omul dumitale…?!” Nimeni n-o să-ţi mai poată face nimic, a încheiat Preasfinţitul Platon. Domnul să te binecuvânteze!
Aşa a fost făcut diavolul de ruşine şi de astă dată.
190
Cerere oficială din partea ctitorilor
Cum a evoluat situaţia în raport cu autorităţile
încă o minune a milostivirii lui Dumnezeu
În acest timp, jertfelnicii ţărani, deveniţi primii ctitori ai noului locaş, continuau să caute alţi bine făcători, care să dea spor sfintei lucrări începute, reuşind să mai facă rost de încă 3 desetine, sporind suprafaţa terenului pe care urma să se ridice schitul până la 11 desetine şi 1500 de stânjeni pătraţi.
La 5 aprilie 1908 a fost trimisă pe adresa mitropolitului următoarea cerere:
„înalt Preasfinţiei Sale
înalt Preasfinţitului Flavian, membru al Sfântului şi îndreptătorului Sinod, Mitropolitul Kievului şi Galiţiei, întâistătătorul Lavrei Peşterilor din Kiev,
Din partea ţăranilor Anton Kolenciuk, din satul Kocerjineţ, judeţul Uman, gubernia Kiev, Hristina Ivanovna Iancinskaia, Mefodii Semionovici Adamenko, Evtimia Afanasievicia Ceaplausskaia, Vasili Ivanovici Kolesnicenko, Ignati Antonovici Kovalenko, Mihail Iankov, Paraskeva Nicolaievna Ceaplausskaia, toţi din suburbia oraşului Uman, precum şi Mefodii Andreevici Reabin din satul Gromi, judeţul Uman
Cerere
Domnul Dumnezeu şi împărăteasa cerească voit-au ca în cătunul Levada, aflat la 6-7 verste de oraşul Uman, să se săvârşească minuni, adeverite de oameni evlavioşi. Mulţi ţărani s-au învrednicit acolo de arătări miraculoase, de pildă, în chipul unui stâlp de foc, de la pământ la cer, sau de pogorârea din cer a unei icoane a Maicii Domnului. Alţii
191
au auzit dangăt de clopot venind de sub pământ. Locul acela se înfăţişează ca o vâlcea, nu prea adâncă, înconjurată de pădurea statului, priveliştea fiind de toată frumuseţea. Prin mijlocul vâlcelei curge un râuleţ cu apă limpede şi bună la gust, căreia i s-au descoperit însuşiri tămăduitoare. Prin apropiere trece drumul către Kiev, bătut adesea de pelerinii care se îndreaptă spre locurile sfinte din acest oraş, mulţi dintre ei obişnuind să poposească aici şi chiar să rămână peste noapte. Profitând de faptul că pelerinii şi-au făcut aici loc de popas şi de mas, aşa-zişii „studenţi în Biblie” de prin satele apropiate şi din guberniile Kievului şi Hersonului le ţin calea creştinilor pravoslavnici, reuşind, din păcate, cu vorbele lor pierzătoare de suflet, să-i îndepărteze pe mulţi de la Biserica dreptmăritoare.
Râvnitori faţă de credinţa pravoslavnică şi văzând mâna lui Dumnezeu de care am amintit, convinşi că aici trebuie să strălucească harul lui Dumnezeu, întru apărarea şi întărirea credinţei părinţilor noştri, noi, cei arătaţi mai sus, în înţelegere cu mulţi alţi locuitori din împrejurimi, am hotărât prin sloboda voinţă să aşezăm în acest loc Sfânta Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru ca el să rămână în veci sanctuar şi scut al dreptei credinţe împotriva vătămătoarelor învăţături ale sectanţilor.
Gândindu-ne ce s-ar mai putea face pe acest loc, am reuşit să obţinem, prin donaţii, terenuri constând din 11 desetine, 1500 de stânjeni pătraţi în cătunul Levada şi alte 8 desetine, 1500 de stânjeni pătraţi într-o zonă apropiată. Aceste terenuri urmează să le donăm Schitului Precista de la Ţerkovşcina, pentru ca sub oblăduirea acestuia să se construiască pe ele mai întâi o capelă şi un corp de clădiri pentru monahi, iar mai târziu o mănăstire de călugări cu viaţă de obşte, de care duc lipsă de multă vreme credincioşii
192
ortodocşi din părţile locului, ţinând seama că cea mai apropiată mănăstire se află la mare distanţă.
Cu adâncă smerenie vă rugăm să binevoiţi a primi dania noastră, rugându-vă totodată să dispuneţi ca ieromonahul Manuil de la Schitul Precista să ne fie preot slujitor la capela pe care urmează să o construim deocamdată şi în acelaşi timp răspunzător de întreaga noastră lucrare, îndrăznim a vă cere aceasta simţindu-ne plini de bucurie duhovnicească după ce ne-am desfătat sufleteşte cu slujbele şi cu frumoasele cântări bisericeşti de la Schitul Precista, dorind să avem şi noi un sfânt locaş unde să se săvârşească asemenea slujbe, ţinute întocmai după tipicul bisericesc, spre folosul sufletelor noastre şi pentru a ne petrece viaţa cu vrednicie şi evlavie.”
înalt Preasfinţitul a binevoit a pune pe această cerere, la 10 aprilie 1908, cu nr. 1731, următoarea rezoluţie: „La Consistoriu, spre cercetare”…
Pe baza acestei rezoluţii, Consistoriul duhovnicesc, prin Hotărârea din 12 mai 1908 cu nr. 3045, l-a însărcinat pe părintele Lavrentie Krâjanovski, protopop al Cercului IV, judeţul Uman, să facă o cercetare obiectivă, nepărtinitoare a fenomenelor miraculoase de la Levada şi să alcătuiască un raport.
Astfel, „dosarul Uman” a intrat în mod oficial în atenţia autorităţilor bisericeşti.
în timp ce cererea ctitorilor-donatori se afla în curs de rezolvare, aceştia erau pe punctul de a mai face rost de un teren de 10 desetine, în apropiere de gara Uman, la preţul de 250 de ruble desetina. În vederea cumpărării acestui teren au colectat 700 de ruble, pe care le-au dat drept acont, urmând să achite şi restul de bani. Neavând de unde să facă rost, au venit să-mi ceară ajutor.
193
— De unde să vă dau, fraţilor? îmi cereţi 2000 de ruble, dar eu n-am să vă dau nici 200.
Donatorii s-au întristat, nu vedeau nici o soluţie, riscau să piardă şi arvuna pe care o dăduseră şi îşi dădeau seama că nu vor mai întâlni un asemenea chilipir.
să nu deznădăjduim, robii lui Dumnezeu! Dacă lucrarea noastră se va dovedi plăcută lui Dumnezeu, atunci Atotputernicul şi Preacurata Sa Maică ne vor veni în ajutor, adeverindu-se astfel că ceea ce vrem să facem este de la Dumnezeu.
Întorcându-se acasă dezamăgiţi, donatorii mi-au spus că omul de la care urmau să cumpere pământul, un oarecare Drozdenko, urma să se mute defintiv în Siberia, unde se dădea pământ pe gratis; pleca peste vreo 3 zile şi nu-i putea păsui decât tot atât, după care va vinde pământul altor amatori care îi ofereau 300 de ruble pe desetină, dar cu plata în rate, el preferând totuşi să i se plătească în bani peşin.
Aceste ultime detalii le-am primit printr-o telegramă de la Levada; şi, minune, în aceeaşi zi, într-o altă telegramă, expediată tocmai de la Harbin, un necunoscut îmi dădea de veste că a vărsat în contul meu de la Banca de stat 2000 de ruble. Nu era prima dată când aveam parte de asemenea mari şi minunate semne ale milostivirii lui Dumnezeu, dar parcă mai mult ca oricând această coincidenţă m-a cutremurat. Adică cineva care are de gând să se mute în Siberia şi simultan altcineva care trăieşte în Siberia par a se fi înţeles să producă deznodământul pe care îl aşteptam! Nu este aceasta o minune? Mai târziu aveam să aflu că donatorul acelor bani era un militar aflat în pragul morţii, într-un spital din Harbin. Fusese grav rănit şi avea în Banca de Stat un depozit de 7000 de ruble. În acest spital
194
lucra ca soră de caritate o monahie, E. Aceasta l-a sfătuit să trimită 5000 de ruble la Muntele Athos, iar restul de 2000 la Schitul Precista. Suma s-a dovedit tocmai cea de care era nevoie atunci; chit pe chit, nici o copeică în plus! Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!
A doua cerere către mitropolit. Cercetarea fenomenelor miraculoase de la peştera lui Kolenciuk. Alte piedici în calea întemeierii schitului
Îndată ce au primit cele 2000 de ruble, ţăranii ctitori şi donatori s-au dus la cel de la care arvuniseră pământul, i-au dat restul de bani, făcând act de vânzare-cumpărare pe numele unei evlavioase binefăcătoare, Hristina Ivanovna Iancinskaia, prezentându-i de îndată Mitropolitului Flavian actul, însoţit de următoarea cerere:
„în primele zile ale lunii aprilie 1908 am adresat înalt Preasfinţiei Voastre o cerere, la care am anexat actele referitoare la terenurile aflate în satele Kocerjinţa şi Gromi, judeţul Uman, cele pe care urmează să le donăm Schitului Precista de la Ţerkovşcina, reprezentat de ocârmuitorul acestuia, ieromonahul Manuil, cerând mijlocirea înalt Preasfinţiei Voastre, ca pe aceste terenuri donate schitului amintit să ia fiinţă o mănăstire de călugări.
înat Preasfinţia Voastră, iubite arhipăstor şi părinte! Dania pe care o facem porneşte din devotamentul neţărmurit pe care îl purtăm Maicii noastre, Sfânta Biserică pravoslavnică, şi suntem peste măsură de mâhniţi că ne asaltează necontenit predicatori impostori, hotărâţi să-i răpească pe credincioşi din sânul Bisericii-mame, în timp ce autorităţile locale privesc acest lucru cu nepăsasare,
195
şi ne doare inima că nu ne putem însuşi acele principii şi idealuri creştine, care să ne întărească în credinţa noastră ortodoxă, deoarece slujbele în bisericile parohiale se săvârşesc la repezeală, nu în fiecare zi, iar uneori nici duminica şi în zile de sărbătoare, când preoţii se îmbolnăvesc sau lipsesc din alte motive. De aceea, vrând-nevrând, ne ducem cu gândul la sanctuarele de la Kiev sau la acele mănăstiri-model, cu slujbe solemne, care predispun sufletul către rugăciune. O desăvârşită rânduială în săvârşirea sfintelor slujbe am găsit la Schitul Precista de la Ţerkovşcina. Sufletul nostru tânjeşte, precum cerbul care caută izvorul cel limpede, după acea ziditoare şi pilduitoare rânduială bisericească pe care am găsit-o la Schitul Precista.
Aducându-vă la cunoştinţă acestea, ne exprimăm dorinţa de a oferi Schitului Precista de la Ţerkovşcina o nouă danie, constând din 10 desetine de pământ, teren situat lângă gară, provenit de la Hristina Ivanovna Iancinskaia, din suburbia Ivangorodskaia a oraşului Uman. Anexăm cererii de faţă actul de vânzare-cumpărare al persoanei menţionate mai sus, precum şi planul terenului, având onoarea a vă ruga cu smerenie să faceţi arhipăstoreasca mijlocire la Sfântul Sinod pentru ca terenul respectiv să intre în posesia Schitului Precista din eparhia Kievului, împreună cu construcţiile aferente.”
Primind această nouă cerere, vlădica a trimis-o la Consistoriu. Aşa cum am spus, Consistoriul îi încredinţase protopopului sarcina de a întocmi un raport de constatare şi expunere amănunţită a fenomenelor miraculoase din cătunul Levada. Întrucât acesta lăsa impresia că vrea să tărăgăneze cât mai mult lucrurile, ţăranii-donatori îl rugau cu insistenţă să se grăbească. Până la urmă „ancheta” s-a
196
urnit din loc, obţinându-se declaraţiile unor martori ai acelor fenomene. Iată ce au declarat acele persoane:
1) Ţăranul Pimen Zaporojeţ din satul Gromov:
“În ziua de 28 decembrie 1907, întorcându-mă de la Uman, în jurul orei 6 seara, am văzut pe locul unde se afla peştera săpată de Mitrofan Kolenciuk mai întâi o flacără, ca şi cum ar fi luat foc ceva, iar apoi ca un stâlp de foc care s-a menţinut în aer cam 20 de minute, stingându-se puţin câte puţin.”
2) Ţăranul Nestor Djevaci din satul Gromov:
„în sâmbăta de dinaintea Anului Nou, întorcându-mă de la Uman, am văzut pe locul peşterii lui Mitrofan Kolenciuk ceva ca o văpaie aburoasă, care a început să se strângă până când s-a prefăcut în stâlp de foc, care a prins a se înălţa spre cer, apoi a început să coboare, până când s-a făcut una cu pământul.”
3) Ţăranul Ignati Iankovski din satul Gromov:
„Acum 2 ani, în toamnă, am ieşit în câmp cu caii la păscut. Era şi frate-meu cu mine. Era noapte, aţipisem. Cu vreo două ceasuri înainte de ivirea zorilor m-am trezit să văd de cai şi, dintr-odată, cam la vreo 30 de stânjeni înaintea mea, în stânga peşterii lui Mitrofan, am văzut cum creştea din pământ ceva ca un stâlp de foc, de o strălucire nemaivăzută. M-am speriat, m-am întors cu spatele, iar când m-am întors din nou cu faţa, stâlpul dispăruse. Când s-a luminat de ziuă am cercetat cu de-amănuntul locul, doar-doar voi găsi vreo urmă de foc. Nimic!”
4) Ţăranca Evghenia Pirogovskaia, din satul Gromov:
„Cu o săptămână mai înainte de praznicul Naşterii Domnului, ducându-mă împreună cu soţul dis-de-dimineaţă la târg la Uman, am văzut, coborând din cer, în chip de nor luminos, pe locul peşterii lui Mitrofan, o
197
icoană a Maicii Domnului. Se lăsa încet de tot în jos, iar când a atins pământul s-a făcut nevăzută. N-a mai rămas decât un abur, ca un nor alb, care s-a risipit deasupra pădurii.”
Raportul prezentat Consistoriului Duhovnicesc de către părintele protopop Krâjanovski specifica mai întâi că în localitatea Levada s-a creat o puternică mişcare în favoarea întemeierii unei mănăstiri pe care ar fi stârnit-o şi întreţinut-o părintele Manuil în scopuri egoiste. Ţăranii-donatori erau convinşi, potrivit raportului, că era vorba de un fel de „casă de oaspeţi”, unde urmau să fie găzduiţi arhiereii când vor veni să pună piatra de temelie a unei noi mănăstiri.
„Ţinând seama de situaţia creată scria protopopul n-a mai fost cu putinţă interzicerea construcţiei, fiindcă dacă s-ar fi făcut aceasta, s-ar fi iscat tulburare în popor, pe care unele persoane interesate s-ar fi grăbit să o exagereze şi să o speculeze, cu scopul de a face presiuni asupra autorităţilor eparhiale.”
Pentru ieşirea din situaţia creată, protopopul făcea următoarele propuneri:
„Pentru a nu fi ofensate bunele intenţii şi sentimentele adevăraţilor donatori şi să nu apară prilej de bârfe, să li se spună acestora că ofranda lor (terenul) a fost primită cu recunoştinţă, dar că stăpânirea eparhială nu doreşte să-l implice pe părintele Manuil în această lucrare şi că o va prelua ea însăşi, având grijă ca terenul donat să fie gospodărit cât se poate de bine, în folosul Sfintei Biserici şi spre mângâierea locuitorilor din zonă, ale căror nume nu vor fi uitate, ci pomenite neîncetat la Sfântul Altar.”
Referentul era de părere ca pământul donat să fie pus la dispoziţia şi în administrarea unui comitet de preoţi-misionari,
198
care să ofere soluţii pentru utilizarea optimă a acestuia. „Dacă ar fi după mine, mai spunea protopopul, cred că mai bine ar fi să construiască acolo o casă de odihnă pentru Preasfinţiţii Arhierei, prevăzută cu o capelă sau chiar cu o biserică. O casă de vacanţă ar merita şi părinţii preoţi-misionari, aceşti neobosiţi lucrători în via Domnului, care să vină să se odihnească într-un cadru natural foarte pitoresc, căpătând noi puteri pentru activitatea lor viitoare. În situaţia în care fondurile existente pe plan local s-ar dovedi insuficiente, ar putea fi suplimentate de mănăstirile şi parohiile din eparhie. Frumoasele slujbe arhiereşti şi cele în sobor, cu minunatele lor cântări şi psalmodieri, pentru care ar putea fi aduşi cei mai renumiţi cântăreţi şi citeţi, precum şi cuvântul viu, ziditor, apostolesc al părinţilor-misionari ar putea aduna mase mari de credincioşi de toate categoriile. Tot acolo ar putea fi constituite grupuri de pelerini la locurile sfinte, precum şi procesiuni speciale, cu participarea credincioşilor din zonă, cu diverse ocazii, cultivându-se astfel dragostea pentru asemenea manifestări.”
Din concluziile părintelui protopop rezultă că acolo se putea construi şi organiza orice, numai mănăstire nu, şi în orice caz fără părintele Manuil. Părintele Krâjanovski sfârşea prin a spune că nu doreşte să facă propuneri mai detaliate, referitoare la punctul de activitate misionară care ar putea lua fiinţă acolo, fiindcă chestiunea încă nu este de actualitate şi oricum nu este de competenţa sa.
„Oricum, un asemenea punct-misionar ar reprezenta o redută a Ortodoxiei, o cruce înălţată spre înspăimântarea vrăjmaşilor Bisericii, nu spre batjocorirea lor, aşa cum ar vrea să facă părintele Manuil şi ciracii săi”.
199
Primind raportul protopopului, stăpânirea eparhială hotărăşte la 6 octombrie 1908:
„Să se comunice persoanelor care insistă pentru crearea unei mănăstiri de călugări în apropiere de oraşul Uman, pe un teren 11 desetine, 1500 stânjeni pătraţi donat de acestea, următoarele:
a) Ţinând seama de lipsa mijloacelor materiale de care ar fi nevoie pentru o asemenea întreprindere, rezolvarea favorabilă a cererii lor apare ca prematură.
b) Terenul donat ar putea intra în posesia Schitului Precista de la Ţerkovşcina.
c) Pentru ca autoritatea bisericească superioară să dispună trecerea în posesia schitului a acestor donaţii, urmează a fi prezentate Consistoriului actele justificative corespunzătoare.
d) înainte de a fi fost făcute toate aceste formalităţi şi obţinute autorizaţiile necesare începerii construcţiei unui imobil pe acest teren, nu vor fi permise procesiuni religioase.
Pe această Hotărâre Preasfinţitul Teodosie, care devenise locţiitor al Preasfinţitului Platon, atât ca rector al Academiei Teologice, cât şi în calitate de conducător al Frăţiei călugărilor din Kiev, tot el având şi titlul de Episcop de Uman, a pus următoarea rezoluţie:
„în calitate de ocârmuitor al Mănăstirii Botezul Domnului şi al Frăţiei călugărilor, de care aparţine Schitul de la Ţerkovşcina, sunt de acord cu hotărârea Consistoriului.”
Hotărârea Consistoriului şi Rezoluţia Preasfinţitului Teodosie au fost întărite şi de Rezoluţia Mitropolitului cu nr. 683, din 21 februarie 1909, iar prin ukazul Consistoriului din 4 martie 1909, cu nr. 6028, au fost comunicate celor interesaţi.
200
Iată câte oprelişti au putut fi puse în calea unei simple intenţii: aceea de a pune început unei mănăstiri! Aşa s-au înălţat toate mănăstirile Sfintei Rusii, din voia lui Dumnezeu, dar de multe ori din ne-voia oamenilor; şi câtă SUdoare, lacrimi şi chiar sânge au curs la temelia lor! Aşa s-au zidit şi se vor zidi în veci sfintele locaşuri! Este şi soarta celor ce vor să trăiască după cuvântul lui Dumnezeu.
Episcopul Teodosie în vizită la Levada. Schimbări în privinţa schitului de la Uman. Încă o ispită, apărută de unde nu ne aşteptam. Pedeapsă de la Dumnezeu pe capul celui prin care ne-a venit ispita. înţelepţirea şi căinţa acestuia. Toate spre slava lui Dumnezeu. Vrăjmaşul nu doarme
În ziua de 23 aprilie 1909, de praznicul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, Preasfinţitul Teodosie, Episcop de Uman, şi şeful meu nemijlocit în privinţa Ţerkovşcinei aflându-se în vizită canonică printre păstoriţii din zona Umanului, a binevoit să vină să vadă locul unde ar fi trebuit să ia fiinţă noul schit. De faţă fiind o masă imensă de credincioşi, vlădica a binecuvântat locul unde urma să construim un locaş de închinăciune întru cinstirea Sfântului Mucenic Gheorghe Purtătorul de biruinţă. Adresându-se credincioşilor, vlădica a ţinut un bogat cuvânt de învăţătură, care le-a mers la inimă celor de faţă şi în care s-a referit la strădaniile noastre de a înălţa acel locaş. Le-a mulţumit ctitorilor şi binefăcătorilor, spunând că doar acele mănăstiri înălţate cu lacrimi şi cu sudoare au strălucit în Sfânta Rusie.
201
„Domnul îi va ruşina pe cei ce se împotrivesc unor asemenea fapte plăcute lui Dumnezeu”, a spus în încheiere Preasfinţitul.
La 4 septembrie 1909 am prezentat Consistoriului Duhovnicesc actele necesare pentru a se putea face formele de trecere în proprietatea schitului de la Ţerkovşcina a terenurilor donate de binefăcători. Iar la 15 septembrie Consistoriul avea să pună pe cererea mea următoarea rezoluţie:
„Date fiind lipsurile de ordin material pe care le întâmpină schitul de la Ţerkovşcina, propunem să fie acceptată donaţia făcută de ţăranii Iancinskaia şi Kolenciuk în următoarele condiţii:
a) a se interveni la Sfântul Sinod pentru trecerea în stăpânirea acelui schit a donaţiei respective;
b) să i se încredinţeze conducătorului schitului, ieromonahului Manuil, sarcina de a se ocupa de administrarea acestor terenuri şi de a prezenta Consistoriului modalităţile prin care acestea ar putea fi exploatate.”
Hotărârea a fost confirmată de Mitropolitul Flavian, care, la 29 septembrie, a intervenit pe lângă Sfântul Sinod pentru confirmarea luării în posesie de către schitul de la Ţerkovşcina a acestor terenuri.
La 13 septembrie 1909 am adresat mitropolitului o nouă cerere, cu rugămintea de a mi se permite să amenajez, în imobilul pe care urma să-l construim pe terenul obţinut, o capelă. Am arătat de ce este necesar să o facem, fiindcă de multă vreme printre credincioşii din zonă se statornicise convingerea că acolo trebuie să ia fiinţă un locaş de rugăciune şi de nevoinţe duhovniceşti.
A doua zi vlădica a pus pe cererea mea următoarea rezoluţie:
202
„Se permite amenajarea unei capele în cătunul Levada judeţul Uman, dar numai după ce terenul pe care urmează a fi construit imobilul cu capela va intra, cu acte în regulă, în posesia schitului şi ni se va prezenta un proiect al viitoarei capele.”
La 22 decembrie acelaşi an a fost emis, în atenţia Mitropolitului Flavian, ukazul Sfântului Sinod cu nr. 17498, prin care i se aducea la cunoştinţă că Majestatea Sa Imperială, prin Decretul din 7 decembrie, a binevoit a aproba ca donaţia oferită de numiţii Iancinskaia şi Kolenciuk Schitului Precista din Ţerkovşcina să fie acceptată, întru pomenirea cât timp vor fi în viaţă şi după moarte a robilor lui Dumnezeu Hristina şi Anton cu tot neamul lor.
După ce terenul a fost intabulat pe seama schitului Precista, au mai fost cumpărate 4 desetine de luncă, precum şi o moară de apă, la preţul de 3000 de ruble. În total, schitul dispunea acum, din ceea ce primise cu titlu de donaţie şi ce mai cumpărase, de 25 desetine, la care se adăuga moara de apă.
Odată cu venirea primăverii, ne pregăteam să terminăm casa de la Levada şi să amenajăm în ea capela. S-a întâmplat însă tocmai atunci ca, plecând urechea la şoaptele celor ce ne doreau răul, dar de fapt ale vrăjmaşului neamului omenesc, diavolul, Anton Kolenciuk să se răzgândească şi să-şi retragă donaţia. Mai mult, ne-a refuzat categoric şi propunerea de a răscumpăra terenul. Acel teren, cu o suprafaţă de o desetină şi trei sferturi, se afla chiar pe locul unde urma să fie intrarea în aşezământul pe care îl construiam. Jur-împrejur era pământul statului, singura intrare nu putea fi deschisă decât pe-acolo. Binefăcătorii şi ajutătorii noştri, ţăranii, i-au oferit lui Anton Kolenciuk
203
pentru acel teren o sumă considerabilă, 1500 de ruble, dar nici n-a vrut să audă.
nu vi-l dau nici cu 10000 de ruble!
În aceste condiţii am fost siliţi să renunţăm pentru o vreme la intenţia de a face o capelă de fapt o adevărată biserică la Levada. Am suportat cu greu această nouă încercare, dar avea să se vădească curând că ea ne fusese dată întru slava lui Dumnezeu şi întru preamărirea sfântului Său nume.
La 4 ani după ce Anton Kolenciuk şi-a retras dania, în prima jumătate a anului 1913, a damblagit. Şi-a recunoscut păcatul, luând boala care îl lovise ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu, s-a căit sincer, lăsând cu limbă de moarte ca acel teren să-i revină schitului, cu condiţia să i se plătească văduvei, după moartea lui, 1000 de ruble, ceea ce s-a şi făcut.
Faptul că această încercare ne fusese dată întru slava lui Dumnezeu s-a vădit în următoarea împrejurare. Zarva pe care o iscase răzgândirea lui Kolenciuk a trezit un şi mai mare interes din partea credincioşilor faţă de intenţiile şi proiectele noastre de la Levada, care, din cauza repetatelor oprelişti, ajunseseră într-un con de umbră, sporindu-le râvna şi interesul de a ne veni în ajutor. La 11 august 1911 fusesem în audienţă la mitropolit, pentru a obţine aprobarea de amenajare a capelei. Obţinusem aprobarea, dar când m-am întors acasă, apreciind situaţia împreună cu fraţii mai vârstnici, am hotărât să nu mai facem o capelă, ci o biserică. Pe de altă parte, ţăranii din împrejurimi, aflându-ne intenţia, ne-au oferit o veche biserică de lemn din satul Kocerjineţ, pe care urmau să o demonteze şi să ne-o aducă. Noi însă ne gândeam să facem o biserică de piatră, cu hramul „Schimbarea la Faţă”, pe care s-o începem
204
în anul 1912. Urma să aibă şi două altare-anexe, unul cu hramul „Icoana Maicii Domnului neaşteptata Bucurie”, celălalt cu hramul Sfântul Ierarh Ioasaf Făcătorul de minuni de la Belgorod. Dar Dumnezeu a vrut ca lucrurile să se petreacă după voia Sa, nu după a noastră. Întreaga perioadă a anului 1912 când se putea lucra în construcţii a plouat încontinuu. Şanţurile săpate pentru fundamentul bisericii erau pline tot timpul cu apă; din cauza ploilor n-am putut aduce cărămizile, nisipul şi piatra pe care le comandasem. Din materialul adus pe calea ferată pentru construcţia bisericii am construit o casă pentru fraţii călugări, care începuseră să se adune, prevăzând în ea şi un spaţiu care putea deveni o mică „biserică de familie” (capelă). Obştea crescuse până la 70 de fraţi. La 10 ianuarie 1913 bisericuţa a fost gata. A primit hramul „Icoana Maicii Domnului neaşteptata Bucurie”, fiind târnosită de Preasfinţitul Episcop Inochentie de la Kanev.
Aşa a binevoit împărăteasa cerească, tot ea şi Ocrotitoarea cerească a schitului Precista, ca prima biserică în acel nou loc de nevoinţe duhovniceşti să fie închinată Preasfântului Său nume. Curând, la etajul aceleiaşi clădiri am mai creat un spaţiu liturgic, fiindcă poporul dreptcredincios începuse să vină la noi în mare număr, ajungând să se adune în zilele de sărbătoare până la 1500 de suflete. Al doilea altar a fost sfinţit tot în 1913, la 26 octombrie, şi tot de Preasfinţitul Episcop Inochentie de Kanev. L-am ales drept patron ceresc pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Doctorul fără de arginţi.
După moartea lui Anton Kolenciuk, m-am îngrijit ca biserica din lemn de stejar, pe care binefăcătorii noştri o cumpăraseră din satul Kocerjineţ, să fie adusă, remontată şi sfinţită la Levada, cu hramul „Sfântul Marele Mucenic
205
Gheorghe Purtătorul de biruinţă”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am dat gata şi această sfântă lucrare. Biserica a fost sfinţită la 6 iulie 1914 de către Episcopul Inochentie de Kanev, cu participarea unei imense mulţimi de credincioşi. Cu acest prilej au fost împărţite 10000 de broşuri cu conţinut religios.
Nu pot să nu-mi aduc aminte de o întâmplare petrecută în ultimii ani ai vieţii mele, în care văd un înţeles tainic.
Gândindu-mă mereu la negrăita milostivire pe care a arătat-o Dumnezeu nevredniciei mele şi cunoscând că „taina împăraţilor se cuvine bine păstrată, iar lucrul Domnului preaslăvit”, am vrut să rămână scrise întâmplările mai deosebite pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Aflându-mă singur în chilie şi răsfoind însemnările mele, am ieşit afară din chilie doar pentru câteva clipe şi, când m-am întors, le-am găsit făcute scrum. Preţiosul meu caiet fusese mistuit de flăcări, deşi nu se vedea nici cea mai mică urmă de foc. într-atât de mare era ura vrăjmaşului mântuirii noastre împotriva milostivirii lui Dumnezeu! S-a întâmplat asta în 1918.
Noroc că mai aveam un caiet cu un conţinut asemănător.
Dumnezeului nostru slavă, că a Lui este puterea, cinstea şi închinăciunea, în veci! Amin.
206
Fragmente din însemnările fratelui Sava Burenko
(Anexa la autobiografia egumenului Manuil)
După moartea martirică a pururi-pomenitului ucenic şi posluşnic al egumenului Manuil, fratele Sava Burenko, s-au păstrat două caiete cu ciornele unor însemnări ale sale. Răposatul obişnuia să-şi noteze tot ceea ce într-o mai mare sau mai mică măsură îi atrăgea atenţia, dar mai ales tot ce „venea”sau „provenea”de la conducătorul, îndrumătorul şi părintele său sufletesc, părintele egumen Manuil.
„După roadele lor îi veţi cunoaşte”, spune Domnul. După spuselefratelui Sava îl vom cunoaşte pe marele avva Manuil, căci „orice pom bun face roade bune” (Mt. 7, 16-17).
În primul caiet, pe primele pagini este transcrisă de mâna fratelui Sava, spre a-ifi lui şi de învăţătură, o scrisoare a egumenului Manuil către roabele lui Dumnezeu Platonida şi Maria (pe care „copistul” nu le cunoştea):
„Hristos în mijlocul nostru! De Dumnezeu iubitoarele maici Platonida şi Maria, binefăcătoarele mele, binecuvântarea Domnului şi Acoperământul împărătesei cereşti să fie deasupra voastră de-a pururi! Mare este bucuria
207
mea că, având voi insuflare de la Pronia dumnezeiască, mi-aţi trimis 100 de ruble pentru împodobirea sfintei biserici. Pe drept cuvânt cred că prin fapta voastră învrednicitu-m-am de milostivirea a însăşi împărătesei cereşti, cea care poartă de grijă chinoviei noastre. Ca să vă convingeţi că este aşa, vă voi povesti ce mi s-a întâmplat şi vă veţi da seama că este o adevărată minune.
La 11 iunie 1902 Mitropolitul Teognost al Kievului şi Galiţiei m-a binecuvântat cu o icoană a Adormirii Maicii Domnului, zugrăvită cu mult meşteşug pe un panou de lemn de chiparos. Pe spatele icoanei, mitropolitul a binevoit a scrie cu mâna sa următoarele:
„Cu binecuvântarea înalt Preasfinţiei Sale Teognost, Mitropolitul Kievului şi Galiţiei, această icoană, dar de la Lavra Peşterilor cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Kiev, pentru schitul Precista de la peştera Preacuviosului Teodosie de la Ţerkovşcina.”
În faţa acestei icoane arde candela zi şi noapte. Îi port o evlavie deosebită, considerând că este darul de mare preţ al Maicii Domnului. Mai cu seamă că este identică celei cu care împărăteasa cerească însăşi i-a binecuvântat pe Preacuvioşii Antonie şi Teodosie de la Pecerska, pentru zidirea în Lavra a bisericii, în cinstea Adormirii Sale.
De curând, am reţinut şi ziua – 30 august, anul acesta mi-a venit în minte ideea să fac cu această icoană întocmai ceea ce se poate vedea la Pecerska: să o aşez în iconostas, deasupra uşilor împărăteşti, de unde, printr-o maşinărie specială, să pogoare din când în când spre a fi supusă evlaviei credincioşilor, care să se poată atinge de ea şi să o sărute. Iar când va începe să pogoare, puţin câte puţin, cântăreţii să cânte: „Acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ”, iar fraţii şi credincioşii să-i treacă
208
pe dinainte şi să se închine. Mă tot gândeam cum să fac ca să o putem cinsti şi noi în acest chip pe împărăteasa cerească. De unde bani? Să vedeţi ce s-a întâmplat. Tocmai în ziua de Pocroave (1 octombrie, praznicul Acoperământului Maicii Domnului) vine la mine o femeie, una pe care o cunoşteam, fiindcă în urmă cu vreo 7 ani dăruise schitului nostru un Sfânt Epitaf, şi-mi spune:
de ce nu puneţi icoana Adormirii Maicii Domnului în iconostas, deasupra uşilor împărăteşti?
M-au mirat nespus vorbele ei.
gând la gând cu bucurie! Aş fi încântat să o aşez acolo; necazul e că nu ne ajung banii nici măcar pentru nevoile fraţilor; vine iarna, avem nevoie de pâine, de lemne, de untdelemn pentru candele…
nu vă plângeţi, părinte! împărăteasa cerească n-o să vă lase şi am să vă ajut şi eu…
Zicând aceasta, a scos din buzunar 100 de ruble pe care mi le-a dat pe loc. I-am mulţumit împărătesei cereşti şi mărinimoasei donatoare pentru jertfa sa.
Ducându-mă la oraş să caut un meşter, am găsit unul, de la care am aflat că mecanismul pe care mi-l doream ne va costa 200 de ruble. I-am spus că nu am decât 100, promiţându-i că pe cealaltă i-o voi da când mi-o va trimite împărăteasa cerească.
„Bine, mi-a zis meşterul. Maica Domnului nu va întârzia să v-o trimită.”
Când mă întorceam de la oraş, am trecut pe la poştă, unde mă aştepta mandatul pe care mi l-aţi trimis, de Dumnezeu iubitoarelor maici, nu pentru altceva, ci tocmai pentru împodobirea bisericii.
Fratele Sava scrie: „Am transcris această scrisoare după ciorna olografă păstrată de părintele, apoi m-am dus la el în birou”.
209
Vezi, mi-a zis părintele, ajunge să vieţuieşti urmând cuvântul lui Dumnezeu şi împărăteasa cerească nu te va lăsa. Îţi dai seama: începeam să mă plâng de una, de alta, că ne lipseşte ceva sau ce am dori să avem, şi îndată împărăteasa cerească ne răspundea; şi nu cu vorba, ci cu fapta.
Părintele nostru se întorcea odată la schit, venind de la Kiev. Ziua-n amiaza mare, l-a atacat un hoţ, i-a smuls crucea de aur de pe piept şi ceasul de buzunar din argint, i-a luat şi 300 de ruble, pe care tocmai le încasase, dispărând în mare grabă în păduricea din apropiere. Ajungând acasă plângând, părintele a ţinut o slujbă, rugându-se împărătesei cereşti şi Sfântului Ioan Ostaşul de apărare şi mântuire. Aflându-se furtul, curând după aceea hoţul a fost prins, arestat şi băgat la închisoare. De-acolo, din închisoare, i-a trimis părintelui o scrisoare plină de vorbe defăimătoare şi de ameninţări. Zicea chiar că nu se va lăsa până când nu-i va lua zilele. A mai trecut un timp şi ticălosul, aflându-se tot în puşcărie, a fost lovit de o grea boală de picioare. În această stare i-a mai trimis părintelui o scrisoare în care, de astă dată, îşi cerea cu smerenie iertare. Părintele nu numai că l-a iertat cu iubire, ci i-a trimis şi un semn al acelei iubiri: o scrisoare de mângâiere şi câteva cărţi ziditoare de suflet.
Când veneau la el oameni dornici să părăsească „lumea” şi să se călugărească, îi trimitea mai întâi la munca de obşte. Dacă făceau faţă o lună, două şi se purtau cuviincios, le îngăduia să lase straiele „civile” şi să poarte dulame, trecându-i în rândul fraţilor, dar tot cu titlu provizoriu.
210
Primul lucru pe care voia să-l afle văzându-i era cu ce scop au venit:
ia spune-mi, cu mâna pe inimă, venit-ai la noi pentru Iisus Domnul sau pentru un adăpost şi o bucată de pâine?
Iar atunci când veneau fraţi plecaţi de prin alte mănăstiri, obişnuia să ne spună:
fiţi atenţi cu ei şi înţelepţi ca şerpii! Dacă ai plecat din mănăstire înseamnă că nu eşti serios; puneţi-i mai întâi să muncească cu plată şi apoi vom mai vedea.
O doamnă bogată din Kiev a făcut odată o donaţie de 1000 de ruble. După un timp a revenit la schit, luându-l la rost pe părintele:
vreau să ştiu ce-aţi făcut cu banii pe care vi i-am dat!
Ce credeţi că a făcut părintele? A dus-o la groapa de gunoi cimentată şi i-a arătat şi canalul de scurgere a murdăriilor şi resturilor:
iată, aici sunt banii dumneavoastră!
Doamna s-a făcut neagră la faţă de supărare, a plecat furioasă, refuzând ceaiul cu care urma să fie tratată, întorcându-se în mare grabă acasă. Peste câteva zile, s-a dus părintele la ea.
nu, nu vă lăsaţi stăpânită de trufie, i-a zis, atunci când faceţi milostenie în bani sau în altceva, iar pe mine iertaţi-mă că v-am supărat!
A făcut-o pe acea doamnă să-şi dea seama că este necoaptă duhovniceşte; dar ea a continuat să ajute schitul.
Vine economul la părintele şi-i spune:
părinte, a apărut o crăpătură mare în zid; mi-i că o să se surpe zidul…
211
Nu-i nimic, dacă se surpă facem altul; o dată, de două ori…
Părea că trece cu nepăsare pe lângă toate; avea însă o mare credinţă.
La 8 septembrie, de praznicul Naşterii Maicii Domnului, s-a adunat la schit mulţime mare de credincioşi. Erau atât de mulţi, că ticsiseră biserica, nu mai aveai loc să treci, de-abia şi-au făcut drum fraţii care trebuiau să ajungă la strană şi în cafas. S-a slujit Sfânta Liturghie în sobor, începând de la orele 8 dimineaţa, iar slujba a durat până la 13.30. După ce a umblat cu tava prin biserică, la chinonic, fratele care avea această ascultare i-a spus părintelui că nu strânsese decât 4 ruble!
doamne, Maica Domnului! s-a îngrozit părintele. Ce mă fac cu sărmana mea obşte? Cu ce s-o hrănesc?
A ieşit din biserică, mâhnit cum nu se mai afla.
„Văd, zice părintele, o femeie care se ţine după mine:
luaţi-mi, părinte zice -, şarpele ăsta pe care îl port în cârcă de 25 de ani! Şi-mi dă nişte ruble. 125.”
întâmplarea mi-a spus-o părintele chiar în ziua aceea. După ce mi-a povestit-o, a zis:
„Vezi cât de aproape ne este Domnul? De noi depinde numai să facem binele, după puteri, din toată inima, cu dragoste, cu bucurie, şi ştie Domnul când şi cum să ne dea răsplată. Şi ţine minte şi fii convins că nici o faptă bună şi nici un gând bun, nimic din ceea ce facem în numele Domnului nu este în zadar! Pentru tot ceea ce faci, primi-vei răsplata”.
212
în general, părintele primea pe toată lumea, bărbaţi sau femei. Apăreau însă şi cazuri de persoane pe care lui numai că nu le primea, dar nici măcar nu voia să stea de vorbă cu ele. Îi zicea câte unuia din preajma sa: „Du-te şi vezi ce vrea”.
După Liturghia din sâmbăta dinaintea primei duminici a Postului Mare, după ce toţi fraţii s-au spovedit şi s-au împărtăşit, părintele a rostit cuvânt, zicându-le:
să ştiţi, fraţilor, că Preacuvioşii noştri părinţi Antonie şi Teodosie de la Pecerska n-au gustat din merindea din care am gustat noi astăzi. Ne-a învrednicit împărăteasa cerească să ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine. Să fim cu luare-aminte la vorbe, la fapte şi la cugete, fiindcă diavolul, ca un leu furios şi flămând, caută să ne înghită. Ca să nu vă mai temeţi de el, nu pregetaţi să vă duceţi la duhovnic, să-i spuneţi tot ce aveţi pe suflet, tot ce vă nelinişteşte. Făcând aşa, veţi avea parte de mântuire fără a vă osteni din cale-afară. Dar cei ce încearcă să-şi ţină ascunse păcatele şi fac totul numai după capul lor pieri-vor în veci, fiindcă diavolul nimic nu iubeşte mai mult ca pe samavolnici. Trăim vremuri grele, vremuri în care desfrâul, dezmăţul şi nelegiurea fac legea. Lumea întreagă a prins a se închina la tot felul de idoli, posturile au fost date uitării. Oamenii s-au întors cu spatele la Biserică şi nici de Dumnezeu nu vor să mai audă. Să ne ţinem bine! Ucenicii Sfântului Antonie cel Mare i-au cerut să le spună cum vor fi monahii vremurilor de pe urmă. Răspunsu-le-a Preacuviosul:
„Noi avem har de la Dumnezeu; cei ce vin după noi vor avea numai pe jumătate, iar în ce-i priveşte pe ultimii, doar camilafca va fi de capul lor, vor părăsi pustia, îşi vor face palate ca regii la oraşe, trudindu-se cu ele, dar necazurile
213
pe care le vor avea vor fi cu mult mai mari decât ale celor de dinaintea lor.”
Să ne punem nădejdea în necazuri, să îndurăm de bunăvoie şi fără crâcnire necazurile şi suferinţele; se simte de pe acum că ne va veni din cer lovitura cea de pe urmă; să ne găsească pregătiţi, fiindcă altminteri vom fi pierduţi!
După acest cuvânt de învăţătură am mers cu toţii, în frunte cu părintele, făcând o slujbă de mulţumire împărătesei cereşti că ne-am învrednicit a ne împărtăşi cu Sfintele şi de viaţă dătătoarele Taine ale lui Hristos. După slujbă, părintele ne-a rugat să ne retragem în chilii şi să ne îndeletnicim cu cititul de cărţi de suflet folositoare.
Iată ce mi-a spus părintele Nikolai:
„După o lungă călătorie, m-am întors la schit din cale-afară de ostenit. Am auzit sunând de pravila. Stăteam şi mă gândeam: sunt obosit, de-abia am venit de pe drum. Mai bine îmi fac rugăciunea în chilie şi mă culc îndată. Totuşi nu m-am lăsat dus în ispită, m-am dus la biserică. Statul în picioare mi s-a părut un chin; tremuram, mi se părea că se învârte totul în jur, îmi era frică să nu mă prăbuşesc, dar răbdam, nu mă dădeam bătut. Aşa cum eram, cu ochii întredeschişi, de-abia vedeam icoana din faţa mea şi mi se părea că flacăra candelei sta să se stingă, de-abia mai pâlpâie; pe fraţii din jur nu-i vedeam deloc, mi se părea că biserica este pustie, cufundată în beznă. Deodată, din întuneric, mi-a apărut diavolul. Avea gura căscată şi arăta de te băga în sperieţi. Mi se părea că vine spre mine să mă înghită, tremuram tot de spaimă; am deschis ochii; arătarea nu dispăruse. Eram mai mult mort decât viu. Auzeam însă citindu-se la strană: «Doamne, Iisuse
214
Hristoase, Dumnezeul nostru, mult milostive şi mult milosârde…». M-am mai uitat o dată; arătarea dispăruse, iar în biserică se făcuse din nou lumină.”
Părintele Nicolai avea să se ducă, mai târziu, să-i povestească părintelui Manuil de-a fir a păr cele întâmplate. Părintele a căutat să-l liniştească, spunându-i:
să ştii că musafirul acela a trecut şi pe la mine. Ieşisem puţin din cancelarie, în sala de primire. Fără să vreau, m-am uitat o clipă înapoi şi ce crezi că am văzut? Un individ care şedea la biroul meu şi scria. Mi-am făcut semnul crucii, am spus o rugăciune, am revenit în cancelarie. Necunoscutul s-a ridicat de la birou, s-a îndreptat către analogul [pupitrul] de pus cărţile şi s-a făcut nevăzut.
Fratele Nikolai l-a întrebat:
ce să mă fac, părinte? La început pe toate le făceam cu râvnă şi bucurie, de-abia aşteptam să mă duc la biserică, acum simt ceva ca o moleşeală, nu mai rabd să stau mult în biserică.
dă-ţi silinţa, frate, fiindcă împărăţia cerurilor cu osteneală se dobândeşte! Uneori harul lui Dumnezeu, cel ce ne este asemenea unui tată iubitor care îşi învaţă copiii, se îndepărtează de noi. Noi, copii ce suntem, ne speriem, începem să-l căutăm şi când îl regăsim ne bucurăm nespus. Se întâmplă aşadar ca harul lui Dumnezeu să se îndepărteze o vreme de om, dar întotdeauna se va întoarce, învăţându-l şi îndrumându-l pe calea binelui.
Odată, era în august 1912, ostenit de treburile de peste zi, părintele nu izbutea să adoarmă; l-a prins miezul nopţii treaz. Pe la 4, când încă nu se crăpase de ziuă, nu m-am simţit bine, m-am îmbrăcat şi am ieşit afară să iau aer şi să
215
mă plimb puţin. Tot umblând, am ajuns pe culmea dealului nostru şi ce-mi văd ochii?! În vale, de partea cealaltă, sprijinit de gardul viu din dreptul pinilor pe care îi sădisem noi, stătea părintele. Bineînţeles că m-am grăbit să cobor şi să vin la el. Nu-şi găsea niciodată timp de odihnă.
Uneori îl găseam şi în cancelarie ostenit la culme.
stai jos, ia tocul şi scrie ce-ţi spun; eu nu mai sunt bun de nimic.
Se pregătea să meargă la Kiev, cu probleme de-ale schitului.
17 septembrie 1912. Era ora 11.30. Ca de obicei, fratele de la trapeză a bătut clopotul de trei ori, pentru masa de prânz. Au început să vină fraţii, a venit şi părintele. Fraţii însă se cam lăsau aşteptaţi, veneau alene sau nu veneau deloc şi părintele a trebuit să aştepte vreun sfert de oră. După masă, blagoslovindu-i pe fratele trapezar şi pe bucătar, le-a dat poruncă fraţilor să rămână, iar invitaţilor ocazionali să se retragă.
mulţumesc, frate Nikolai, i-a spus bucătarului; faci nişte bucate pe cinste, dar recunoaşte că ai o meteahnă: le trimiţi fraţilor mâncarea la chilie. Ia priveşte ce puţini sunt aici!
dacă blagosloviţi, preacuvioase, să nu le mai dau mâncare la chilii, n-o să le mai dau; dar dacă vine la mine un ieromonah şi-mi cere? Spuneţi-mi ce să fac? Să-l refuz?
ieromonah sau neieromonah, oricine ţi-ar cere, să nu accepţi. Pe vremea când uceniceam pe lângă părintele Iona, dânsul îmi spunea că cine vine să mănânce la trapeză primeşte o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu,
216
fiindcă în trapeză mâncarea este binecuvântată, iar în timpul mesei se citesc rugăciuni sau o pagină-două din cărţile de folos duhovnicesc. Iar tu i-a zis fratelui trapezar să nu mai dai nimănui pâine după masă, oricât de mult te-ar ruga, decât numai la mare nevoie. Vine omul de pe drum, aceluia poţi să-i dai pâine, îi poţi trimite şi mâncare la chilie. De câte ori nu le-am atras atenţia fraţilor să nu mai ajungă la găleata de resturi nici o fărâmă de pâine, dar I
iertăciune, părinte! Să ştiţi că pâinea aceea se adună de prin chilii, nu e de la mine, s-a dezvinovăţit trapezarul.
Părintele a început să-i mustre pe fraţi cu asprime:
risipă de pâine fac cei ce n-au venit aici de dragul lui Hristos, ci pentru că ştiau că vor găsi pâinea cea de toate zilele, dar aceştia nu ştiu cum se câştigă o pâine. Noi nu avem pământ din care să scoatem venituri, nu ne putem bizui decât pe ce ne dă Dumnezeu. Să ţinem seama de asta, să nu uităm! Numai pentru ceea ce am construit la Uman am cheltuit până acum 10000 de ruble şi nimeni nu se întreabă cum şi de unde ne-au venit. Construcţie după construcţie, plus 700 de ruble pentru fân, 3000 de ruble pentru cartofi, un vagon de pâine; ia socotiţi şi voi! Iar obştea slavă Ţie, Doamne, şi mulţumescu-Ţi! a ajuns la 200 de suflete. Toţi au nevoie de haine, de încălţăminte. Ştiţi că nu mă zgârcesc la nimic. Vine unul la mine: „Zici că ţi s-au rupt cizmele? Ia-ţi cizme! Sau dulamă: pofteşte, ia! Dacă nu ţi se potrivesc cizmele sau dulama, mai aşteaptă, dar, oricum, capeţi. într-un cuvânt, trăieşte, frate, ştiind că nu duci lipsă de cele trebuincioase, dar numai în dragoste unul faţă de altul şi dând slavă şi mulţumire lui Dumnezeu. Dacă însă ne vom arăta nepăsători şi negrijulii faţă de mila lui Dumnezeu, El ne va părăsi şi
217
atunci ce-o să facem? Ferească-ne Domnul de aşa ceva! Ne vom oploşi prin crăpături şi unghere, ca ploşniţele, fiindcă şi mănăstirile mari ajung de multe ori să sărăcească, darmite una ca a noastră, biata de ea! Munciţi, rugaţi-vă, iar pâinea păziţi-o ca pe lumina ochilor! Când am venit aici am trăit clipe când duceam dorul unui codru de pâine, mă duceam la oraş, în genunchi mă milogeam la „Frăţie” să ne dea pâine, dar „fraţii” se făceau că n-aud, nu văd… După multe rugăminţi, se îndurau să ne dea un strop de făină, cât să ne-ajungă o săptămână, două. Aşa am trăit 2 ani bătuţi pe muchie. Obştea? 2 paznici şi cu mine 3! Acum, vedeţi câţi suntem! Aveţi grijă, rogu-vă, pentru numele lui Hristos Domnul! Preţuiţi pâinea, nu faceţi risipă! E păcat, mare păcat!
20 septembrie 1912. Am intrat în cancelarie. Părintele stătea la birou şi citea o carte.
părinte, v-a căutat o doamnă. Ne roagă să-i mai trimitem nişte broşuri. Binecuvântaţi-mă ce să fac! Nu mi-a spus cum o cheamă. Poate ştiţi cuvioşia voastră; să i le las la paraclis?
te rog să mă crezi că am atâtea pe cap, încât uit uneori şi cum te cheamă pe frăţia ta, darmite să mai ţin minte cum o cheamă pe doamna aceea… Pe binefăcătorii de altă dată nu i-am uitat… Acum s-au înmulţit. Să-i spui că nu-mi mai aduc aminte de ea.
Aşa e părintele. Nu ţine să-şi facă „relaţii”.
Cancelaria mănăstirii se afla atunci la etajul al doilea, pe acelaşi culoar cu locuinţa părintelui. Am bătut la uşă,
218
m-am apropiat de dânsul cu smerenie, am căzut în genunchi înaintea lui.
Preaiubite părinte, daţi-mi binecuvântare să vă scriu biografia, fiindcă aveţi viaţă din care cititorii s-ar alege cu mult folos, cu învăţăminte ziditoare de suflet.
Părintele m-a privit cu iubire, zicând:
„Eşti în stare să păstrezi totul în taină, până ce nu voi mai fi?”
M-am legat cu jurământ că nu voi spune nimănui nimic. Atunci părintele mi-a spus să merg în pace, zicând:
„Domnul să te binecuvânteze!”
Am început să lucrez. Retras în chilie, puneam în ordine ceea ce transcrisesem din ciornele părintelui.
Aflasem că avusese nişte caiete cu viaţa sa, scrise de un student care îşi petrecea vacanţele de vară la schit, pe care părintele nu le-a păstrat. Am înţeles că erau prost scrise.
După ce fostul nostru secretar-şef, Simon, şi ajutorul lui, Viaceslav, ne-au părăsit, am preluat eu lucrările de secretariat, încetând lucrul la biografie.
4 august 1913. Stăteam la un ceai cu părintele, pe terasa dinspre Biserica Naşterea Maicii Domnului.
când a murit mai-marele Mănăstirii şi „Frăţiei”, arhimandritul Antonie, cel ce îmi refuzase bucata de pâine pe care i-o cerusem plângând, nu m-am simţit în stare să mă rog pentru odihna sufletului lui. Şi iată că mi se arată, n-aş zice ca în vis, ci aievea, asemenea umbrei celui ce fusese; ţinea mâinile cruciş pe piept şi îmi tot făcea plecăciuni. Atunci am îndepărtat de la mine ispita şi am început să mă rog pentru el.
219
La trapeză, pe 7 ianuarie 1914, părintele ne-a vorbit, zicând:
„Părinţilor şi fraţilor! Iată că, din mila lui Dumnezeu, au trecut 7 ani de când am pus temelie bisericii de la gura peşterii. Din păcate, nu am reuşit să o isprăvim, din cauza cheltuielilor pe care ni le impune aşezământul de la Uman. Ducem lipsă de mijloace materiale, de-aceea iată ce vă spun: dereticaţi astăzi prin biserică, faceţi-o lună, iar mâine vom ţine slujba de priveghere şi vom cere ajutor şi mijlocire la Domnul, de la Sfântul Ierarh Nicolae; căci zice Domnul: «Bateţi şi vi se va deschide, cereţi şi vi se va da! » Ajuta-ne-va alesul lui Dumnezeu să facem rost de banii trebuincioşi pentru zidirea bisericii sale şi ne vom duce să cumpărăm cărămizi.”
La 8 ianuarie, la 3.30 după-amiază, când a prins să bată clopotul cel mare, fraţii au început să se adune în grabă în Biserica Naşterea Maicii Domnului, unde după ce au ascultat Vecernia au rămas să aştepte începerea procesiunii către biserica neterminată de la gura peşterii. Din Sfântul Altar au ieşit ieromonahii Chesarie şi Apolinarie, care au luat icoana Sfântului Nicolae de la locul ei obişnuit un chivot dinspre peretele de miazănoapte -, apoi procesiunea, cu prapori, lumânări aprinse, icoane, s-a îndreptat spre peşteră. În ciuda gerului aspru, era senin, nu bătea vântul, lumânările din mâinile cântăreţilor şi din sfeşnicele portabile continuau să ardă tot timpul.
La gura peşterii ne-a întâmpinat părintele Manuil, îmbrăcat ca de Liturghie, în toate odăjdiile, cu crucea în mână, însoţit de ierodiaconul Ioan, cu cădelniţa. Apropiindu-se de icoana Sfântului Ierarh, părintele a făcut închinăciune
220
şi a sărutat-o. Din înfăţişarea părintelui în acele clipe puteai să-ţi dai seama că trăia rugăciunea cu o ardoare fără seamăn şi cu credinţă neşovăielnică în ajutorul alesului lui Dumnezeu. Privindu-l, mai că mi-au dat lacrimile şi m-am abţinut cu greu să nu mă vadă plângând însoţitorul meu, care ducea un sfeşnic de mână.
Mai întâi s-a făcut slujba de sfinţire a apei, dar şi cu rugăciuni către Sfântul Nicolae, apoi au fost stropite cu apă sfinţită icoanele, iar în cele din urmă am început Utrenia. Mă simţeam cuprins de o neobişnuită bucurie. Mă gândeam la părinţii, la fraţii, la surorile mele, la toţi apropiaţii mei pe care aş fi vrut să-i am alături şi să-mi împart cu ei bucuria.
După Catisma întâia de la utrenie, părintele a citit, în auzul tuturor, din Viaţa Sfântului Nicolae, adăugând de la sine şi aceste cuvinte:
sfântul ne-a fost mereu de mare ajutor. Vechii vieţuitori ai locaşului nostru ştiu bine aceasta. Pentru mine, Sfântul Nicolae este steaua mea călăuzitoare. De mic copil am avut mare evlavie pentru el, am crezut în el, nu m-am îndoit de ajutorul pe care putea să mi-l dea. Era greu de crezut că pe locul acesta se va ridica o biserică, deşi Bătrânul Polagut, bunicul cântăreţului nostru de la strana stângă, fratele Teodosie, tatăl prisăcarului nostru, Petru, a prezis acest lucru. Era un om foarte evlavios, care ne trimitea în fiecare an 60-100 de puduri de grâu, deşi nu ne putea da de la el; aduna şi el, din lume, bob cu bob. Înainte de sfinţirea bisericii din peştera Sfântului Teodosie, l-am poftit să vină la noi, ca să fim alături în acele clipe de mare bucurie. Dar fie că era bolnav, fie din alte motive, n-a putut veni în ziua târnosirii. A venit totuşi ceva mai târziu, când mi-a spus cu lacrimi de bucurie: „Iată ce am visat în
221
noaptea care a urmat zilei când aţi sfinţit biserica din peşteră. Se făcea că se adunase acolo o ceată mare de tineri în veşminte albe, purtând fiecare în mâini câte o copie [«suliţa » cu care se taie Agneţul din prescură], împodobită cu o steluţă.,fiecare stea cu strălucirea sa, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel. Iar lângă izvorul de la peşteră stăteau Preacuviosul Teodosie de la Pecerska şi stareţul Iona, cel ce te-a trimis aici. M-am apropiat de dânşii, zicând: Astăzi s-a sfinţit în schitul de la Ţerkovşcina Biserica cu hramul Preacuviosului Teodosie, iar acolo unde ai văzut ceata acelor tineri se va înălţa o catedrală.” După cum vedeţi, fraţilor, cuvioşii călugări care au pierit aici de sabie păgână aşteaptă să fie preaslăvită muceniceasca lor jertfă prin zidirea unei biserici. Şi aşa va fi, fiindcă aceasta este şi voinţa lui Dumnezeu.”
Părintele a rostit aceste cuvinte cu atâta foc, încât călugării şi mirenii aflaţi de faţă s-au emoţionat până la lacrimi.
25 mai 1914. Praznicul Sfintei Treimi.
Astăzi, Biserica Naşterea Maicii Domnului nu mai arată ca o biserică obişnuită, „pământească”, ci ca Edenul cel dintru început, abia ieşit din mâinile Creatorului a toate. Albastrul celest al pereţilor, aurul iconostasului, ramurile fragede de tei care împodobeau chipurile radioase ale sfinţilor din icoane, minunatele cântări ale fraţilor, solemna evlavie a slujbei în sobor, toate acestea făceau să ne pătrundă în suflet o adiere de har ceresc, îmbiindu-ne parcă să rămânem în biserică o dată şi pentru totdeauna… Părintele a slujit ca protos Sfânta Liturghie şi apoi Vecernia. S-au citit rugăciunile de invocare a Sfântului Duh. Stând
222
în genunchi, ştergându-şi cu mâna picăturile de sudoare fierbinte care i se prelingeau de pe frunte, părintele a citit, cu pioasă concentrare, prima rugăciune. Citea simplu, cu o mare umilinţă. La un moment dat, vocea a început să-i tremure, ochii au prins a-i juca în lacrimi. A continuat să citească, printre suspine, mai cu seamă în locurile unde se ruga pentru iertarea păcatelor şi eliberarea de sub puterea diavolului. Toată suflarea a început să plângă în hohote. Părintele n-a mai fost în stare să citească rugăciunile care urmau. Le-a citit părintele Apolinarie, contabilul nostru.
Dumnezeu viază în cei curaţi cu inima.
16 iulie 1914. Astăzi, după ce am prăznuit cu fast deosebit în capela de pe Kresceatik [principalul bulevard al Kievului], care este un fel de metoc al schitului nostru, sărbătoarea Sfântului Cneaz Vladimir, părintele egumen Manuil s-a întors bolnav la Ţerkovşcina. Are o formă gravă de dizenterie, care l-a doborât la pat. La 2 zile după ce s-a îmbolnăvit, organismul său, slăbit de boală, a mai primit o lovitură (dar care nu-l lovise numai pe el): izbucnise războiul cu Austro-Ungaria şi Germania şi fusese declarată mobilizare generală. Părintele avea să afle că intrau sub incidenţa ordinului de mobilizare nu numai caii, căruţele, harnaşamentele, ci în primul rând câţiva oameni din rândul obştii, despre care se putea spune că aveam atunci mare nevoie; meşteri tâmplari, fierari, felcerul, slujbaşi de la cancelarie şi câţiva fraţi, printre care părintele secretar Filip, care se îmbolnăvise şi el de dizenterie. Neţinându-se seama că e bolnav, a trebuit să se supună şi să plece la Kiev, unde a fost internat la Spitalul Kirilov, unde peste câteva zile, la 28 iulie, a şi murit. Dumnezeu să-i facă parte
223
de veşnic a odihnă! Era un om cu o viaţă sfântă. Se ruga şi postea mult, petrecea nopţile mai mult treaz, aţipind din când în când îmbrăcat, se smerea pe sine în fel şi chip. Dar şi muncea, ca nimeni altul. Nu intra în altar decât la mare nevoie, cu ochii în pământ, străduindu-se să nu vorbească de prisos, din respect pentru prezenţa Domnului în Sfântul Altar. Părintele a aflat de fraţii care trebuiau să ne părăsească, i-a părut rău, fireşte, dar n-a zis nimic. Apoi le-a dat binecuvântare monahilor Mihail şi Pantelimon să se ducă la mănăstirea „Frăţiei” pentru a fi hirotoniţi: primul întru ieromonah, al doilea întru ierodiacon. I-a chemat în sala mare, i-a binecuvântat cu crucea, după o scurtă rugăciune m-a binecuvântat şi pe mine, spunându-ne:
nu vă întristaţi, fraţilor! Domnul le va orândui pe toate spre bine şi în folosul nostru.
Nu m-am putut stăpâni, am izbucnit în plâns, plângeau şi ceilalţi doi. Cine ar fi avut tăria să nu plângă la vederea acelui bătrân cărunt, palid la faţă, care se împuţinase la trup şi slăbise în câteva zile, devenind de nerecunoscut, cu crucea în mână, binecuvântându-i pe fraţii dintre care unii vor ajunge să dea piept cu duşmanul? în aceeaşi zi, după ce ne-a binecuvântat, părintele s-a decis să meargă la Kiev, unde a fost internat în spitalul Lavrei Pecerska. De-acolo ne-a trimis fiecăruia câte o iconiţă de argint. Noi, cei ce intram în eşalonul al doilea de mobilizare, am mai rămas o zi la schit, cei din eşalonul întâi au plecat îndată.
Ne venea greu să ne despărţim de schit şi, oricât de mult ne străduiam să ne facem despărţirea uşoară, sufeream nespus. Deşi duhul încerca să-şi păstreze puterea, trupul era neputincios şi nu ne mai opream din plâns. Îmi părea rău că trebuia să las în urmă acel sfânt loc de retragere din lume,
224
dar mai ales fiindcă ştiam că nu voi mai găsi un dascăl şi un îndrumător ca părintele Manuil, care s-a purtat cu mine şi o spun cu mâna pe inimă mai bine decât s-ar fi putut purta oricare tată după trup faţă de fiul său. Plângeam, dar nu „cu amar”, aş zice că era un plâns „dulce”, fiindcă plânsul omului care nu şi-a pierdut speranţa aşa ar putea fi numit… Ca să nu mă vadă fraţii plângând, căutam exemple în Sfânta Scriptură care să-mi dea curaj… Dacă cineva mi-ar fi spus: „A plânge este omeneşte”, i-aş fi spus că are dreptate, ştiind că şi Dumnezeu-Omul a fost cuprins de o întristare de moarte atunci când urma să-Şi dea viaţa pentru mine şi poate că va fi şi plâns…
Facă-se voia Ta, Doamne!
Când am plecat de la schit era duminică, 20 iulie, ne-am dus toţi trei la părintele, eu credeam că pentru ultima dată, ca să ne luăm rămas bun şi cea din urmă binecuvântare. Binecuvântându-ne, părintele ne-a spus:
nu deznădăjduiţi, fraţilor, lăsaţi-vă în voia Domnului!
Am rămas 2 zile la punctul de adunare a mobilizaţilor, în aşteptarea formelor de trimitere la unităţi. Se miza însă pe un anumit număr de mobilizabili şi, întrucât eram mai mulţi, eu şi fratele eclesiarh am fost lăsaţi să ne întoarcem la schit. Revenit la Ţerkovşcina, am scris autorităţilor din districtul meu de origine, informându-le unde sunt, fiindcă îmi pierduseră urma şi, în lipsa mea, îmi terorizau părinţii. Mi-au răspuns că trebuie să mă prezint de urgenţă acasă. Ajungând la Aleksandria, oraşul de reşedinţă al districtului nostru, m-am prezentat la centrul de recrutare, unde mi s-a spus că… sunt liber. Am trecut şi pe acasă, să-mi văd părinţii, iar la 4 august, ora 3 dimineaţa, am plecat spre Kiev. Părinţii au insistat să mai stau câteva zile cu ei, dar îmi era dor de schitul nostru şi de părintele şi
225
am plecat. La Kiev am ajuns pe 5 august, ora 2 noaptea, şi am aflat că părintele părăsise spitalul, unde stătuse 12 zile, se însănătoşise şi se întorsese la schit. Am pornit îndată într-acolo, 15 verste de mers pe jos. La schit, mi-a ieşit înainte chiar părintele. Bucuria mea nu cunoştea margini. Părintele slăbise mult, mi-a spus vorbe de mângâiere, m-a poftit la un ceai. Mare bucurie!
10 august 1914. Către sfârşitul Sfintei Liturghii, după „Pre Tine Te lăudăm”, părintele m-a chemat în altar. M-am dus, m-a binecuvântat, rămăsese doar în mantie şi epitrahil.
te-am chemat să-mi citeşti rugăciunile de mulţumire.
Am luat cartea, am început să citesc rugăciunile de dinainte de Sfânta împărtăşanie. Privindu-l, mi-au dat lacrimile. Mă durea inima văzând cât de mult slăbise „Bătrânul” meu. Recunoscându-mi în sine neputinţa, am zis: Doamne! Vrednic sunt oare să-i slujesc unui asemenea om sfânt şi încă unde? în Sfântul Altar şi în faţa Sfântului Jertfelnic! Nu mă opream din plâns, m-am retras în veşmântărie, unde nu mă putea vedea nimeni în starea în care mă aflam, frământat de gânduri; dacă moare părintele, cine va mai avea grijă de mine ca el? Mă emoţionasem şi când i-am citit părintelui rugăciunile: citeam printre suspine.
După ce i le-am citit, părintele m-a îmbiat să gust din prescura pe care tocmai o primise şi să beau din vasul cu căldura (apa care intra în amestec cu vinul în pregătirea Sfintei împărtăşanii). După aceea l-am condus pe părintele la chilie, iar eu m-am întors în biserică, unde mai continua slujba.
226
17 noiembrie 1914. Am luat parte la Liturghia timpurie de la biserica din peşteră. În timp ce se citeau Ceasurile, părintele m-a chemat deoparte, spunându-mi:
am avut un vis minunat. Se făcea că ieşisem din corpul de clădiri de lângă trapeză şi am văzut dealul cu peşteri scăldat într-o lumină blândă; arborii de pe întinsul lui căpătaseră o frumuseţe de neînchipuit, deasupra plutea un întreg nor de păsări, întrecându-se în triluri şi ciripit de o armonie desăvârşită. Când m-am trezit, cântecul lor îmi mai răsuna în urechi. În timp ce priveam şi mă minunam de toate acestea, s-a apropiat de mine o femeie necunoscută, zicând: „Raiul! Raiul lui Dumnezeu, ce frumuseţe, ce loc minunat!”
Tot sub impresia acelui vis, părintele a mai spus:
de bună seamă că asta vrea să însemne că oscioarele celor ce zac aici în aşteptarea obşteştii învieri se bucură de slujbele de la biserica din peşteră şi ar dori s-o vadă repede gata şi pe cea nouă. Iar păsările acelea îi închipuie pe cântăreţii noştri. Să slujim de-acum încolo dis-de-dimineaţă aici Sfânta Liturghie, iar fraţii vor veni şi vor cânta asemenea acelor păsări.
25 noiembrie 1914. Astăzi, la ora 3 după-amiază, părintele s-a întros de la Kiev. M-a chemat la sine în cancelarie şi mi-a înmânat poşta, zicându-mi:
maica Domnului a făcut astăzi o minune cu mine. Mă tot gândeam cum să-l ajut pe părintele Silvestru să înjghebe o prăvălioară în căsuţa de lângă luncă. Ducându-mă la capelă, mi-a aţinut calea părintele Zosima, care
227
mi-a înmânat 100 de ruble, zicând: „Mi le-a dat o fetiţă ca din partea unei persoane necunoscute, care a învăţat-o să ne spună doar atât: «Rugaţi-vă!»” Am luat banii, i-am mulţumit Domnului şi Preacuratei Sale Maici şi i-am trimis îndată părintelui Silvestru.
Părintele a mai spus:
am cam început să slăbesc. Transpir din cale-afară noaptea, după care mi-i foarte rău.
Aici se termină caietele cu ciorna însemnărilor fratelui Sava, posluşnicul şi ucenicul părintelui egumen Manuil. Am extras din aceste caiete doar pasajele care se referă direct la părintele egumen şi la relaţiile acestuia cu ucenicul său. Acestea nu sunt prea multe, dar din puţinătatea lor iradiază o lumină calmă, pe care cititorul o simte ca venind de la inimă către inimă şi puţinul acesta ne poate convinge că şi în vremea noastră „Lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o” (In 1, 5). Iar această lumină este Iubirea întru Hristos Iisus, Domnul nostru, cea care „niciodată nu se trece; fie ele profeţiile, pieri-vor! Fie ele limbile, înceta-vor! Fie ea ştiinţa, pieri-va!” (I Cor. 13,9). Că a Dumnezeului nostru este mărirea, şi cinstirea, şi puterea în vecii vecilor. Amin!
CUPRINS
Cuvânt înainte 5
Unul dintre cei de care lumea nu era vrednică
Fericitul nebun pentru Hristos, Părintele Teofilact Avdeev… 7
Să ne punem nădejdea în necazuri, să le îndurăm de bunăvoie şi fără crâcnire Egumenul Manuil (Serafim ieroschimonahul) 45
Cuvântul autorului 47
Egumenul Manuil 51
Dumnezeului nostru slavă! 130
Renaşterea aşezământului monahal de la Ţerkovşcina… 131
Schitul Sfântul Gheorghe loc de nevoinţă duhovnicească 175
Fragmente din însemnările fratelui Sava Burenko 207
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.rowww.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro