CÂND TĂCEREA VORBEŞTE…
MĂNĂSTIREA SF. IOAN BOTEZĂTORUL MESOPOTAMU, CIPRU STAVROS ŞI STAVROULA STAMATI
Când tăcerea vorbeşte…
Traducere din limba greacă Andreea Macra
Bucureşti
Redactor: Tatiana Petrache Versuri: Dimitra Stavrou
Traducere după originalul în limba greacă: hpa Movt) Tiplou npoSpopou Mim rioTapoti, Xrctiipo? KCU SraupotSXa SrapotTr], Orav ¡liXâet y nmrij. Era fiovoTrâna rîp itvevarm EKSOOXI; AGtoţ E.FLE., Athena, 2019.
First published as „Orav pilcta»] crico-rrr]” Itpa Movyj Tipiou ripoSpopou Mim IloTapotj, Sraupoţ Kai Sraupoia Stagin] by Athos Publications Ltd. Athens, Greece is edition.
© 2019. All rights reserved.
Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Pentru toţi adolescenţii care au idealuri bune în inimile lor, dar şi pentru cei care încă îşi trăiesc viaţa la întâmplare, cu urarea de a fi acoperiţi de har, cel ce dă frumuseţe şi sens în toate.
Întru pomenirea lui Dimitris, Glanis, Danai, Cristina, Antonis, Roşa, care au plecat mult prea devreme din această lume.
Respiră!
Totul este o chestiune de respiraţie.
Într-o singură respiraţie se unesc Locurile şi timpurile toate.
Totul este o chestiune de respiraţie.
Într-o singură respiraţie se unesc Cele de aproape Şi cele de departe, viii
şi morţii.
Totul este o chestiune de respiraţie.
Aceasta este Taina Bisericii.
Respiră, inimă, adânc şi să nu-ţi mai pară rău.
Tassos TheofUogiannakos
INTRODUCERE
Romanul Când tăcerea vorbeşte… a fost publicat pentru prima dată în 2014. În 2015, a fost lansată a doua ediţie, cu câteva corecturi şi îmbunătăţiri.
Această a treia ediţie apare la opt ani de la începutul crizei economice din Grecia şi al falimentului băncilor din Cipru, dar şi în urma unui mare incendiu care a avut loc în localitatea Maţi, Attica.
Între timp, eroii povestirii, care au propria lor viaţă în spaţiul romanului, şi-au dezvăluit şi alte aspecte ale vieţii, iar autorii nu s-au putut abţine să nu rescrie câteva părţi ale romanului, dedicat tinerilor din Grecia şi Cipru, dar şi din întreaga lume.
PARTEA ÎNTÂI
STÂLPNICII
VEVERIŢĂ
Un băiat de doisprezece ani umbla de unul singur prin pădure. Mintea îi clocotea de mânie şi se grăbea să ajungă la refugiul său preferat. începu să se caţăre în pinul înalt, îmbătrânit de timp, ca o pisică sălbatică, şi urcă sus, tocmai în vârf, la căsuţa pe care şi-o făcuse cu mâinile lui. Pentru această îndemânare, dar şi pentru pasiunea lui de a sta în căsuţele din copaci, a fost poreclit de săteni „Veveriţă”. însă numele său adevărat era Parashos, la fel ca al bunicului său.
Căsuţa din copac era o construcţie simplă din scânduri vechi, pe care Veveriţă, deja meşter în ale tâmplăriei, le-a îmbinat cu o dibăcie admirabilă, pentru a forma o platformă largă, care-i slujea drept podea pentru mica sa construcţie. Aceasta se sprijinea pe cele trei braţe care ieşeau din trunchiul central al arborelui solid.
Din vârful pinului, Parashos îmbrăţişă cu privirea întreaga pădure. Cuprinse cu ochii livezile de măslini. Cât de frumos era verdele măslinului!… Apoi, albastrul mării îi pătrunse în suflet şi, pentru scurtă vreme, îi îndulci amărăciunea din inimă. Spre sat nu privi nici măcar o clipă. încă îşi simţea sângele clocotindu-i în cap şi îi era cu neputinţă să-şi pună ordine în gânduri. Rămase tăcut mult timp, până când, într-un sfârşit, izbucni în lacrimi.
12
Acolo sus, izolat de toţi, unde nimeni nu-l putea vedea şi batjocori, plânse până când inima i se sătură de atâtea suspine şi apoi căzu într-un somn adânc. De îndată ce se trezi, văzu că deja se aşternuse întunericul. Atunci, un gând îi trecu prin minte şi simţi o bucurie ciudată, pe care o lăsa să-i intre în inimă: să nu se mai întoarcă acasă. Niciodată!
Micul sat de pe malul mării avea în jur de o sută de case şi câteva hoteluri mici. Vara, locuitorii se retrăgeau la demisol şi îşi transformau casele în pensiuni turistice. Iarna, locul era pustiu. Cei care încă erau în putere se ocupau de culturile de măslini.
Iar ceilalţi, majoritatea pensionari, care trăiau de pe o zi pe alta, din pensii de mizerie, îşi beau cafeaua în fiecare dimineaţă în piaţa din centrul satului, apoi seara se reîntâlneau la cafenea, bând de data aceasta bere sau ţuică. Soţiile lor, fie iarnă, fie vară, erau ocupate dimineţile cu gospodăria sau cu turiştii, în timp ce seara ieşeau la tradiţionalul „sfat”. Se întâlneau în faţa casei şi mai povesteau una-al ta înainte de a se retrage pentru a viziona la televizor telenovelele cotidiene. Atât bărbaţii, cât şi femeile comentau fără încetare evenimentele mici şi mari ale vieţii de zi cu zi, iar interesul pentru viaţa altora se transforma repede şi inevitabil în bârfe…
În acea după-amiază de august, Emmy, frumoasa irlandeză, mama lui Parashos, şi-a făcut apariţia în piaţa mică a satului şi a început să-i întrebe îngrijorată pe bărbaţii din cafenea şi apoi pe femeile din apropiere când l-au văzut ultima oară pe Veveriţă.
Nu peste mult timp se auzi un scârţâit puternic de roţi şi, dintr-un Jeep negru, impresionant, coborî Alexie,
13
Din pont de origine, aflat deja la a treia generaţie în Grecia. Se uită dispreţuitor la Emmy şi păru să-i spună că nu este în stare nici să aibă grijă de un copil, apoi începură să se certe, pentru a nu ştiu câta oară, rănindu-se cu vorbe jignitoare unul pe altul, fără nici un pic de milă. Tot satul îi auzea şi comenta ce-şi replicau cei doi soţi, ca şi cum ar fi privit la o piesă de teatru antic. Alexie şi Emmy uitaseră că nu erau singuri şi au lăsat să se audă adevăruri dureroase în acea după-amiază. Irlandeza i-a spus că e un narcisist care se laudă cu banii câştigaţi de pe urma buldozerelor sale, pe care i-a făcut construind după bunul plac pe plaja satului şi distrugând mediul natural.
Banii murdari! îi strigă ea şi scuipă în pământ. Banii te-au stricat. Banii le-au făcut pe femei să alerge după tine. Dacă nu ai avea bani, nici una n-ar întoarce capul după tine, nici măcar să te privească.
Pontul nu suportă această insultă în faţa întregului sat şi vru s-o plesnească.
Loveşte-mă, îi spuse ea, şi-ţi vei înrăutăţi situaţia.
Chiar atunci, o femeie zveltă şi distinsă, îmbrăcată în negru, îşi făcu drum, furioasă, prin mulţime şi se apropie de ei. Era mama lui Alexie, bunica Cristina, văduvă de câţiva ani. Tulburată, strigă la amândoi:
Nu vă este ruşine, mamă, chiar şi aici vă certaţi, în loc să alergaţi peste tot, ca să vă găsiţi copilul? Unde este copilul? Nu cumva l-a răpit cineva? Se spune că se fură copii şi sunt abuzaţi, ba chiar li se iau şi organele. Poate că este rănit! Unde vă este copilul?
14
Aceste cuvinte i-au îngrijorat şi mai mult pe cei doi şi, dintr-odată, s-au simţit foarte ruşinaţi. între timp, sosise poliţistul, care a organizat o mică echipă cu bărbaţii din sat, cărora li s-au dat lanterne, şi au început să-l caute pe Veveriţă.
Haideţi să-l luăm şi pe câinele lui, a spus unul dintre ei, iar ideea a fost imediat acceptată de toţi. Câinele l-ar găsi cu siguranţă pe copil. Asta, dacă, desigur, copilul mai este aproape de sat…
Anastasie şi cu mine, cei mai buni prieteni ai lui Parashos, am auzit zarva iscată şi ne-am îndepărtat imediat de ceilalţi.
Nu cumva s-a dus la noua lui casă din copac? am întrebat cu voce joasă, ca să nu ne audă nimeni.
Hai să mergem acolo, a spus Anastasie. Putem să o luăm pe scurtătură, ca să nu-şi dea nimeni seama. Cunosc eu o potecă ce duce acolo.
Eram singurii care ştiam locul exact al ultimei căsuţe din copac a lui Veveriţă. Parashos construia cu mare pasiune căsuţe în copaci, exact ca în poveşti. îi văzuse pe angajaţii tatălui său cum lucrau şi avea acces la lemn masiv. Construise o duzină de case şi le poziţionase tot mai mult în adâncul pădurii şi tot mai sus pe ramurile copacilor. Ultima sa construcţie era cocoţată atât de sus, încât de acolo se vedea tot satul. Era chiar pe panta unei râpe, aşezată pe braţele unui platan centenar, în apropierea căruia curgea un pârâiaş cu apă cristalină. Am urcat panta cu repeziciune. Anastasie era în frunte, în timp ce eu îl urmam cu mare greutate. Am văzut silueta lui Veveriţă în lumina lunii care începuse deja să se ridice pe cer. Cu frizura lui de indian mohican, pe care şi-o făcuse recent, şi cu silueta-i zveltă, părea o pasăre ciudată care locuia în copac.
15
Vino, Veveriţă! Ne-ai speriat, i-am spus. Tot satul a ieşit să te caute, haide, coboară şi întoarce-te acasă!
Casa mea nu mai există, a strigat Parashos de sus. Au distrus-o. Acum părinţii mei au fiecare casa lui şi îmi spun pe un ton politicos şi elegant: „Sâmbăta aceasta vei rămâne la tata, sâmbăta următoare, la mama…”.
Bine, prietene, dar hai să plecăm de aici, pentru că, dacă te vor găsi, o să te faci de râs.
Aici sus sunt bine, a spus Veveriţă şi s-a prefăcut că îi este somn, dar s-a ridicat imediat şi a zis: Haideţi, lăsaţi-mă, deja dansez!
Veveriţă era un dansator excepţional. Moştenise talentul de la ambii părinţi. Emmy, mama lui, l-a învăţat dansurile irlandeze, iar Alexie, tatăl său, dansurile Pontului. Veveriţă s-a ridicat în picioare şi a început să execute un dans tradiţional, pontic, pe care îl învăţase de la bunica sa, şi începu să cânte:
Cinci case-am zidit,
ca să scap de toate.
Pribeag sunt din leagăn,
Dumnezeul meu, o să înnebunesc.
Apoi s-a calmat brusc şi s-a aşezat în căsuţa din copac, încălzită de razele soarelui. Anastasie şi cu mine am rămas tăcuţi. Îl înţelegeam. îl compătimeam.
De ce nu te duci la bunica ta? spuse brusc Anastasie. Am auzit că şi alţi copii ai căror părinţi au divorţat locuiesc cu bunica lor…
E o idee excelentă, am spus şi eu.
Adică, în loc să fiu copilul mamei, să devin copilul dependent de bunica? Copiii care cresc doar cu bunicii sunt nişte alintaţi! strigă Veveriţă, încercând să glumească.
16
Deşi era tulburat, în cele din urmă s-a lăsat convins. A coborât repede din copac şi ne-am întors în sat. Parashos a intrat în casa bunicii prin uşa care ducea direct la bucătărie. Bunica Cristina, îndată ce l-a auzit, s-a ridicat de pe scaun şi l-a îmbrăţişat atât de strâns, încât era cât pe ce să-i taie respiraţia.
Nu le spune nimic, a rugat-o Parashos pe bunica sa. Lasă-i să mă caute.
Bunica s-a coborât atunci şi ea la mintea copilului de doisprezece ani şi a decis să i se alăture în această mică conspiraţie. Când s-a aflat mai târziu despre întoarcerea lui Veveriţă, bătrânii din cafenea băuseră deja şi cea de-a treia tărie şi aveau chef de filosofat.
Aşchia nu sare departe de trunchi…, comentă declinul familiei domnul Vasilie, un văduv de şaptezeci de ani, client obişnuit al cafenelei şi membru al clubului de seniori.
Ce să facă, sărmanul? Nu este vina lui. Copiii au o inimă sensibilă şi nu pot suporta certurile, a adăugat domnul Valantis, poştaşul pensionar al satului nostru.
Sărman, dar nu şi sărac, completă domnul Vlasis, care a fost cândva proprietarul unei cafenele de la oraş, iar ochii lui văzuseră multe. Banii de buzunar ai „sărmanului” sunt mai mulţi decât pensia noastră.
Uneori există sărăcie şi la bogaţi. Alt fel de sărăcie. „Hrăneşte un om bogat!” spunea bunica mea, Dumnezeu să o ierte! Sufletul bogatului nu este niciodată sătul, nu este niciodată mulţumit, a răspuns domnul Valantis.
Băiatul are nevoie de tatăl lui, nu de banii lui, spuse domnul Vanghelis, ultimul dintre pescarii satului nostru, reîntorcându-se la subiectul arzător. Alexie îl cumpără cu bani, dar nu-i dă dragostea de care are nevoie.
17
Dar cum de-au divorţat părinţii lui? întrebă domnul Vrasidas, un om uscăţiv, cosmopolit, care tocmai se întorsese în sat după mulţi ani petrecuţi în Canada.
Ei, prietene, de ce se despart oamenii de atâtea secole? Din cauza egoismului şi a poftelor trupeşti, a spus domnul Vladimir, care citise ceva în tinereţile lui din cărţile bisericeşti şi ştia mai multe despre rădăcinile patimilor. Egoism, pofte şi iubire de arginţi. Doar ştii că mereu banii sunt de vină!
Pentru câteva secunde au tăcut, fiecare făcând probabil o călătorie de-o clipă în propria-i viaţă. Cu toate acestea, în scurt timp au revenit cu uşurinţă la vechile obiceiuri, mai precis la comentatul vieţilor altora…
Irlandeza este foarte dură, a spus cel mai bătrân dintre ei, Valantis. O dată a călcat şi Alexie strâmb. Putea să-l ierte. Noi am făcut mult mai multe prostii la tinereţe. Nu-i aşa?
Au tăcut cu toţii. Le-a trecut prin minte că şi ei sunt cumva responsabili de nefericirea lui Veveriţă. Fiecare dintre ei fusese un Alexie.
Bunica i-a pus lui Parashos să mănânce, apoi l-a trimis în camera în care copilărise tatăl lui.
Bunico, vreau să rămân cu tine, a spus Parashos. Nu mă mai întorc acasă. De îndată ce mama sau tata rămâne singur cu mine, îl insultă şi îl învinuieşte pe celălalt. Simt că mă rup în două.
Îi spuneam tatălui tău când era mic: „Ia-ţi încălţăminte din locul tău de baştină, chiar dacă e peticită”, dar când a adus-o pe mama ta în casa noastră i-am spus: „Să fii binecuvântat!” Ştii şi tu câte prostii a făcut bunicul tău. Alexie îi seamănă în privinţa asta, dar eu am avut răbdare.
18
Mama ta este independentă, nu acceptă să fie umilită de un bărbat. Poate că în patria ei a fost învăţată altfel. Eu am aşteptat ca bunicul tău să se maturizeze. Ce pot spune, copilul meu, dificil şi unul, dificil şi celălalt…
Bunica îi mângâie cu duioşie părul şi rămase o vreme tăcută. Apoi îi spuse cu voce domoală:
Aleargă la Sfântul Ioan Botezătorul!
Adică? a întrebat Veveriţă nedumerit.
Pe vremuri, când oamenii nu aveau mintea aşa îngustă ca acum şi îşi doreau cu adevărat să se întâmple o schimbare, se duceau la mănăstirea Cinstitului Înaintemergător, urmând drumul de pe partea stâncoasă a muntelui. Mergeam în genunchi până acolo sus, ca să-l cinstim pe sfânt. Urmează şi tu această rânduială. Roagă-l să aducă pace între părinţii tăi.
Şi întotdeauna se adeverea ceea ce cereai? întrebă Veveriţă cu simplitate.
Nu, dar întotdeauna se întâmpla ceva care îmi era de folos.
Parashos avea doar doisprezece ani şi credea în minuni. A adormit cu o speranţă care i s-a aprins în inimă şi i s-a întipărit pe chip. Bunica a stins lumina în dormitorul lui şi s-a dus în camera ei, a aprins candela, s-a aşezat pe un scaun de lemn, şi-a luat metanierul şi a început să pomenească, unul câte unul, numele rudelor şi al cunoscuţilor ei care părăsiseră această lume şi chinurile ei. Aşa făcea în fiecare seară înainte de a merge la culcare.
NOAPTEA ÎN ALYKES
Au trecut câteva zile de la această aventură şi ne-am liniştit cu toţii pentru o vreme. într-o după-amiază, mama mă aştepta cu nerăbdare să mă întorc acasă.
haide, Irina, ai uitat că plecăm în excursie?
Într-adevăr, uitasem de excursie, atât de preocupată eram de misterul dispariţiei prietenului meu Veveriţă şi de reîntoarcerea lui…
ah, mamă, am uitat complet… Chiar mergem la noapte în Paradişi? Dar nu vom vedea nimic, acolo se merge ziua…
Sătenii au pus numele de „Paradişi” unui golf ce se afla pe partea de vest a satului, un loc de unde se vedeau, în apele limpezi precum cristalul, ruinele unui oraş străvechi, scufundat în adâncuri cu secole în urmă.
nu, fata mea, tatăl tău mi-a spus că vom merge în cealaltă parte, în Aponisos, lângă Alykes. Acum, grăbeşte-te să mă ajuţi să împachetez mâncarea!
Mama mea iubită şi mereu grijulie cu toate gătise cât pentru un regiment întreg cu ocazia „evadării” noastre nocturne. Meniul includea chifteluţele tradiţionale pentru excursii, pe care învăţase să le facă de la bunica ei din Constantinopol, plăcinţele în formă de triunghiuri cu
20
brânză feta şi mărar, salată răcoroasă cu iaurt şi sfeclă şi o prăjitură delicioasă cu ciocolată, inspirată de o reţetă franţuzească. Poate vă întrebaţi de ce scriu atâtea detalii despre mâncarea pe care am luat-o cu noi, dar răspunsul este simplu: la fel ca mama, şi eu iubesc mâncarea, aşa că nu este de mirare că am deja câteva kilograme în plus.
Pot să-l invit şi pe Anastasie, mamă? am întrebat. Şi poate şi pe Parashos?…
Cu mare bucurie! a spus ea. Grăbeşte-te, pentru că tatăl tău termină munca în curând şi vine să ne ia.
Când i-am spus, Anastasie a sărit în sus de bucurie, iar pe Veveriţă, chiar dacă nu avea chef de nimic, l-am convins într-un final să vină cu noi. Bunica lui l-a încurajat să plece cu noi, sperând că aşa va ieşi din atmosfera apăsătoare de acasă.
Tata luase cu el un grătar şi cărbuni. Ne-am înghesuit puţin în maşina veche. După ce am traversat un drum neasfaltat printr-o pădure, am ajuns la Alykes. Am mers în şir indian pe o potecă, până am ajuns la o formaţiune mare de roci calcaroase pline de găuri argintate. Demult, sătenii obişnuiau să adune sare de aici, de aceea a şi fost numită zona Alykes (Sărătura). Era sare de mare, pură şi foarte gustoasă, care acum rămăsese neadunată şi strălucea cu argintul în lumina lunii.
Tata a pus cărbunii într-o groapă mică în pământ şi a aprins focul. De îndată ce cărbunii s-au prefăcut în jar, a pus peste ei cele două caracatiţe pe care le prinsese în după-amiaza precedentă. Eu, Anastasie şi Parashos ne-am aşezat puţin mai departe, cu picioarele atârnate pe stâncile ce coborau în apă şi ne uitam la drumul de argint pe care luna îl trasase pe apa mării.
21
Sunteţi foarte norocoşi, şopti Parashos. Poate că nu aveţi prea mult confort, dar aveţi o familie, îi aveţi pe părinţii voştri.
Familia Irinei este frumoasă, a comentat Anastasie. Dar a mea nu prea, a adăugat imediat cu o voce şoptită, iar apoi a rămas tăcut.
Să ne prefacem pentru un moment că există doar această clipă, pe care o trăim acum. Să lăsăm în urmă tot ce ne întristează, am spus eu cu blândeţe.
Bucuros, tata ne-a invitat să mâncăm. Mama adusese şi o sticlă de vin roşu într-o pungă izotermică.
Haideţi, să creşteţi, ca să beţi şi voi un pic de vin, a zis tata.
Sănătate! a spus mama. întotdeauna să fiţi iubiţi, uniţi şi să aveţi o viaţă frumoasă. Prietenia este un lucru minunat.
Anastasie mă tachina din când în când legat de familia mea.
Voi sunteţi dintr-un alt secol, îmi spunea. Nu mai există oameni ca voi. Vorbiţi şi vă comportaţi foarte… uman.
Mama avea o voce foarte frumoasă şi a început să cânte o melodie din Asia Mică. Vocea ei era limpede ca cristalul şi plină de nostalgie. M-a emoţionat mult. Apoi, Anastasie şi-a scos din geantă cavalul şi a început să cânte şi el. Am început şi eu să cânt la tumpeleki-ul meu preferat şi aşa a pornit petrecerea. Fratele meu cel mic a început să danseze, improvizând mişcările şi trăgându-l pe Parashos, care în final a cedat rugăminţilor lui şi s-a ridicat la dans. Tata ne privea fericit:
22
Copii, să fiţi mereu ca acum, a spus el cu mândrie, şi apoi a adăugat încetişor: Acesta este Raiul meu!
Tata… iubitul meu tată. Nu primise nici o moştenire de la părinţii săi. Bunicul din partea tatălui era un om cu totul aparte: muncea din greu, dar nu putea răbda să ştie vreun vecin în suferinţă. Aşa că îşi lăsa adesea familia fără cele necesare traiului de zi cu zi pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Tata nu s-a plâns niciodată de acest lucru, căci moştenise nişte talanţi importanţi de la tatăl lui: hărnicia, un caracter vesel şi o inimă mare.
Fă ceva şi pentru tine, tată! i-am spus odată.
Am făcut o mulţime de lucruri pentru mine în tinereţe. Acum sunt tată şi am datoria să mă îngrijesc de copilaşii mei, îmi răspunse.
Liniştea nopţii, pacea mării, briza răcoroasă, mirosul golfului, lumina lunii, compania plăcută şi mâncărurile delicioase i-au mai mângâiat puţin inima lui Veveriţă.
Ah, respir şi eu în sfârşit! spuse el, aşezat pe stâncile sărate din Alykes. Inima îmi este sfâşiată din cauza atâtor certuri.
Tata a auzit cuvintele lui Veveriţă şi a încercat să schimbe subiectul.
Uitaţi-vă, din locul acesta vedem atât de multe stele…
Da, a strigat Anastasie cu emoţie, aici cerul se vede clar.
-Într-o noapte vom merge cu toţii undeva, să dormim sub stele, a continuat tata. Când eram copil, adeseori dormeam afară.
Ţi-l împrumut pe tata până când creşte şi se maturizează al tău, i-am şoptit lui Veveriţă.
Veveriţă m-a privit în tăcere şi apoi s-a uitat la cerul înstelat.
23
Irina, Irina! mi-a spus Anastasie dezaprobator.
Ei, ce este? am răspuns.
Tatăl tău este chipeş şi înalt!
La fel a fost şi bunicul meu, i-am răspuns. Dar ce ţi-a venit să-mi spui asta acum?
Ei, am vrut să te întreb dacă vei primi vreodată ca tată pe cineva care este mai scund decât tatăl tău sau… chiar decât tine…
Mai scund decât tata şi decât mine? Categoric nu! şi am izbucnit în râs.
Anastasie nu a mai spus nimic altceva şi am rămas complet nedumerită. Cum de i-a venit să-mi pună această întrebare… Privind cerul, cu luminile lui infinite, mi-am uitat mirarea şi am început să visez că sunt o stea strălucitoare pe cer.
AL PATRULEA PRIETEN
În satul nostru, localnicii sunt împărţiţi în funcţie de originile lor: unii sunt din Pont, iar alţii de pe coasta de vest a Asiei Mici. Au fost, însă, cu toţii, refugiaţi şi în suferinţă, dar asta nu i-a împiedicat să aibă uneori interese mărunte şi certuri între ei. S-au adăugat mai târziu şi străinii, în special din Balcani şi Rusia, astfel încât interesele mărunte s-au înmulţit. Apoi, au apărut şi alte motive de separare: erau grupurile cu interese guvernamentale şi cele cu interese antiguvernamentale. Nordul şi Sudul. Suporterii unui grup şi suporterii altui grup. Romeii şi francii.
De altfel, pe meleagurile noastre aşa a fost dintotdeauna, de când cu atenienii şi spartanii în războiul peloponesiac. Apoi, verzii şi veneţienii în Bizanţ. Regaliştii şi venizelicii1. Cei de stânga şi cei de dreapta, mai târziu. întotdeauna, cumva, într-un fel anume, erau împărţiţi şi mereu căzuţi sub blestemul discordiei. Cel mai neobişnuit lucru era că toţi din satul nostru, dar chiar toţi, îl respectau, îl iubeau şi îl apreciau pe tatăl lui Ianis care nu vorbea prea mult, dar ştia să îşi arate dragostea într-un mod simplu şi
25
practic. Ce avea aşa de special şi cum de reuşea să scoată din fiecare om ce avea el mai bun?
Dar să revenim la duminica în care s-au întâmplat toate. Dacă Veveriţă este cel mai mic din gaşca noastră, cel mai mare este Ianis. în acea dimineaţă, Ianis stătea încă în pat şi lenevea. Tatăl său a intrat în cameră şi i-a spus râzând:
Singurul mod în care cineva se poate ridica din pat la ora la care vrea este să îşi coboare mai întâi picioarele din pat. Greutatea picioarelor o să ridice şi corpul pe verticală.
Însă Ianis s-a întors de pe o parte pe cealaltă.
Tatăl lui a mers în sufragerie, s-a aplecat să-şi lege şiretul de la pantoful stâng şi… asta a fost. A respirat ciudat de două-trei ori şi s-a stins. Trupul lui a alunecat uşor pe podea, făcând un zgomot moale. Ianis a sărit din pat. Mama lui a strigat din hol:
Ianis!
Ianis a alergat şi a început să maseze pieptul tatălui său. Alături era şi mama lui şi împreună încercau să îl readucă la viaţă. Totul a fost în zadar. De îndată ce a venit ambulanţa, l-au luat şi l-au dus la spital şi de acolo au primit confirmarea a ceea ce ştiau deja. Tatăl lui Ianis nu mai era cu ei, cel puţin nu în modul în care se obişnuiseră să le fie aproape…
Când s-au întors acasă, Ianis se comporta ciudat, nu mai vorbea şi refuza să intre în casă. S-a aşezat sub dudul din curtea lor şi a rămas acolo trei zile nemişcat, fără să vorbească.
Mama lui a făcut toate cele rânduite prin tradiţie în ceea ce îi priveşte soţul. întâi a chemat preotul, şi-a îngropat bărbatul, apoi a invitat tot satul la pomană, unde toţi au vorbit despre cel adormit, au spus numai cuvinte de laudă despre el şi, în felul lor, şi-au luat rămas bun. Pe noi, totuşi,
26
ne preocupa Ianis. Am stat lângă el, sub dud. Voiam să rămânem cu el, dar era foarte obositor, fiindcă nu vorbea deloc. În a patra zi, mama lui l-a privit în ochi şi i-a spus:
O să stăm împreună aici până când o să vrei să intri.
A trecut încă o zi, apoi lui Ianis i s-a făcut milă de mama lui şi a intrat în casă, dar nu a mai vorbit. Singura sa alinare era să călărească pe calul tatălui său.
După cum calul nu poate vorbi, nici eu nu pot, le-a scris Ianis pe un bileţel.
Au trecut de atunci şapte ani. Diagnosticul oficial dat de medici era că suferea de alalie1. Noi, prietenii săi, aproape că am uitat cum îi era vocea…
Am inventat un limbaj al nostru, plin de semne, glume şi simboluri amuzante, care nu este scris niciunde. Dacă ne-ar vedea cineva de departe, ar crede că jucăm pantomimă.
De data aceasta, Parashos a vrut să se asigure că Ianis o să înţeleagă corect invitaţia pentru jurământul către Sfântul Ioan, de aceea a luat o hârtie şi un creion în mână şi i-a scris: „O să facem un jurământ vechi, sus pe munte. Drumul este greu de parcurs. Aventură! Vii?”
Ianis s-a gândit puţin şi a scris pe hârtie: „O să vin, ca să am grijă de voi, fiindcă sunteţi nişte aiuriţi!”
Când mama lui Ianis a auzit ce plănuiau să facă, a luat şi ea o bucată de hârtie şi a început să schiţeze traseul. Şi-a amintit câteva amănunte despre cărarea care ducea către Sfântul Ioan, deoarece în anii adolescenţei obişnuia să meargă acolo de multe ori.
L-am lăsat pe Ianis acasă la el, să se pregătească, şi am mers cu Veveriţă la bunica lui, care ne-a întâmpinat zâmbind.
Aţi fost şi dumneavoastră la Sfântul Ioan, sus în munte? a întrebat-o Anastasie.
27
Toţi am mers acolo cel puţin o dată în viaţă. Pe jos, mai precis pe cărarea care duce la schitul de pe munte, faci cinci ore. Şi ajungi apoi într-o zonă plină de stânci. Ploaia şi aerul de munte nu au mai lăsat nici măcar o urmă de pământ, aşa că peste tot este numai stâncă. Ultimii 300 de metri i-am traversat agăţaţi efectiv de stânci. Abia acolo începe urcuşul! Mai apoi am ajuns la un mic schit care, de fapt, era doar o peşteră îngustă. în vechime, acolo trăiau trei asceţi. Se spune că acei pustnici au construit marea mănăstire care este situată chiar în vârful muntelui şi împreună cu ei locuia şi un stâlpnic.
Toţi am privit-o pe bunica cu nedumerire. Era prima dată când auzeam cuvântul „stâlpnic”.
Ce înseamnă „stâlpnic”? a întrebat Anastasie, fără să se ruşineze.
De altfel, el punea adesea întrebări atunci când nu cunoştea vreun cuvânt şi acest lucru era cât se poate de firesc, de vreme ce mama lui nu era grecoaică.
Stâlpnicul era un monah care vieţuia sus, într-un copac. Ceilalţi trei asceţi îi aduceau apă şi posmagi.
Şi nu se îmbolnăvea? Nu îi era frig?
Eu am auzit că, atunci când cineva atinge o anumită stare duhovnicească, îi încetează pentru o vreme unele dintre funcţiile organismului, a spus cu simplitate bunica Cristina.
Ni s-a părut foarte ciudat şi neştiinţific tot ce ne spunea ea, dar din politeţe nu i-am replicat nimic.
Credeţi că mai există acea cărare? am întrebat eu, schimbând subiectul.
Cred că există, dar este posibil să fie acoperită de tufişuri. Oricum, să aveţi în vedere următorul lucru: cărarea începe de la cele Şase Izvoare.
UN PRIETEN DIN ALTĂ DIMENSIUNE
Satul nostru este construit de-a lungul unei plaje foarte lungi şi arată de parcă cineva ar fi luat în mână un creion şi ar fi desenat mici semicercuri pe faleză. Golfuri cu nisip auriu şi fin se împletesc armonios cu alte golfuri, acolo unde combinaţia de stânci şi pietriş oferă priveliştea unui peisaj stâncos şi sălbatic.
În punctul unde un asemenea golf întâlneşte o mică plajă cu nisip, se formează un platou înconjurat de copaci apărut de la mama natură, fără să fi intervenit nicicum mâna omului. Exista însă şi un astfel de platou unde intervenţia omului era evidentă. Acolo se găseşte un mic altar, chiar în partea dreaptă, unde arde o candelă în faţa icoanei Sfântului Gheorghe, lângă care a fost aşezată fotografia unui bărbat tânăr: Gheorghe. Sub fotografie sunt scrise de mână două versuri. La fel ca şi tatăl său, bărbatul s-a înecat într-o zi de vară, pe când avea douăzeci şi patru de ani şi pescuia cu barca. Mama lui, care de două ori în viaţă a purtat doliu, a amenajat acest mic altar. De jur-împrejur a sădit flori, aloe vera şi mici arbuşti ornamentali şi a aşezat lângă altar şi o mică bancă de lemn făcută la un tâmplar din sat.
29
Îmi plăcea să mă urc pe bicicletă şi să vin până în acest loc. Stăteam să privesc când marea, când altarul. L-am cunoscut pe Gheorghe. Era frumos şi plin de farmec. Când eram mică, am fost îndrăgostită de el, ca toate fetele din şcoala primară, de altfel. Toate astea s-au întâmplat demult.
Înota atât de bine şi părea să cunoască marea mai ceva decât uscatul. Toţi copiii din sat am învăţat să înotăm avându-l ca instructor pe Gheorghe. Mama lui însă era mereu îngrijorată. îl sfătuia de fiecare dată să nu mai coboare în adâncuri cu harponul, dar el nu o asculta.
Şi-a dat ultima suflare în apele cristaline, într-o zi când s-a lăsat atras de un peşte foarte mare. Şi-a ţintit prada şi a reuşit să o prindă, dar peştele l-a tras cu putere în adânc şi s-a ascuns într-o peşteră. Gheorghe a uitat de sine pentru o clipă şi nu a mai reuşit să iasă afară să ia aer, rămânând prins de harpon, între fundul mării şi suprafaţa apei.
Stăteam, aşadar, pe băncuţa lui Gheorghe şi, din când în când, îi vorbeam, ca şi cum ar fi fost viu.
De ce Veveriţă nu acceptă că părinţii lui sunt despărţiţi? De ce se revoltă? Atâţia copii au părinţii despărţiţi în zilele noastre, aproape jumătate din clasa mea. Oare în vechime lucrurile erau mai bune? Cred că pe atunci ipocrizia era pur şi simplu mai mare. Unele femei poate că erau mai devotate, dar bărbaţii lor le înşelau, spunându-le numai minciuni. Dar când femeile sunt cele care îşi înşală soţii? Cine ştie în ce încurcături se bagă şi ele, ca să se ascundă…
Mi-am tras o clipă sufletul şi am continuat:
De ce Ianis nu acceptă că tatăl lui a murit? Doar nu este singurul tată care a murit de stop cardiac în zilele noastre! Tu ai plecat dintre noi la o vârstă mult mai tânără şi mama ta a fost nevoită să accepte acest lucru. A continuat să trăiască fără să se piardă cu firea.
După ce i le-am zis pe toate şi m-am eliberat, am început să compun un cântec. (compuneam adeseori cântece, mai ales când eram într-o astfel de stare. Cântece în care îmi puneam toată amărăciunea:
Pe plajă, în tăcere,
Stau şi-mi pare rău Pentru clipe, pentru viaţă,
Pentru anii care trec.
Există, oare, cât de mică,
O speranţă luminoasă,
Sufletul să-mi mângâie în mijloculfurtunii?
Gheorghe mă privea tăcut din mica fotografie. Cred că mă asculta. Oare pot morţii noştri să ne asculte cântecele şi să se bucure de asta? Un zgomot m-a făcut să ies din gândurile mele. M-am întors şi i-am văzut pe cei trei paznici ai mei: Veveriţă, Anastasie şi Ianis, care mă priveau cu un zâmbet larg întipărit pe faţă.
Aşadar, spuse Veveriţă, mâine dimineaţă la ora 6 ne întâlnim pe plajă, ca să mergem să facem jurământul?
Trebuie să vorbesc cu mama, am răspuns eu.
Haide atunci, ce mai stai aici? Fugi! a spus Veveriţă, îi ţinem noi companie lui Gheorghe…
Fără să mai schimbăm o vorbă, m-am urcat pe bicicletă şi am pornit spre casă.
URCUŞUL ÎNCEPE
Se pare că cerurile erau deschise atunci când am anunţat-o pe mama de intenţia mea de a-i urma pe cei trei prieteni în această călătorie ciudată. Mi-a dat permisiunea să plec cu ei, cu condiţia să port şosete, o geacă, să am la mine o cutie cu diverse medicamente pentru înţepături de insecte şi muşcături de şarpe, un garou, bandaje şi, totodată, telefonul mobil, ca să o informez din când în când despre situaţia noastră!
Deşi toate mi s-au părut cam exagerate, nu am mai obiectat în nici un fel.
Soarele a răsărit deja şi culorile se joacă pe cer. în timp ce se luminează de ziuă, cei patru călători care tocmai s-au întâlnit la Şase Izvoare înaintează pe cărare către vârful muntelui.
Crezi că poteca ajunge până sus, în vârf? Oare nu este acoperită de tufe şi crengi? am întrebat eu.
Haideţi să ne uităm pe schiţa pe care ne-a făcut-o mama lui Ianis!
Schiţa aceasta seamănă cu harta unei comori pierdute, a spus Anastasie ca să ne tachineze.
Am început urcuşul. Cărarea părea, cel puţin până la acel punct, destul de curată şi bine întreţinută. Am avansat timp de jumătate de oră, până când am ajuns la un mic
32
jgheab de unde se adăpau animalele. Pe vremuri, acolo era o stână cu oi şi capre. Acum însă, ciobanii au renunţat la a mai ţine animale. Nu e mai convenabil, spuneau ei, să fie chelneri în restaurante sau funcţionari la hoteluri?
Am stat pentru o clipă nemişcaţi şi am privit satul care părea încă liniştit. Era cu neputinţă să îşi închipuie cineva cât de multă viaţă şi zgomot ascundea satul nostru.
Anastasie, tu ce fel de făgăduinţă vrei să faci? a întrebat Veveriţă cu simplitate.
Dacă există Dumnezeu şi dacă există Sfântul Ioan, aş vrea să le cer să fie bine fraţii mei, a spus Anastasie pe un ton enigmatic.
Tu glumeşti cu noi! a zis Veveriţă.
Am observat cu atenţie faţa lui Anastasie. Îl cunosc încă din clasa întâi. îi ştiu fiecare gest, fiecare privire şi mişcare a buzelor şi îl pot citi ca pe o carte. Nu, Anastasie nu glumea cu noi, vorbea chiar foarte serios.
Cum? De ce nu ne-ai spus că ai fraţi? am murmurat eu. Şi unde au fost ascunşi toţi aceşti ani?
Nu te supăra! a încercat să mă calmeze. Nu îţi spun minciuni, pur şi simplu am crezut că voi putea să trăiesc fără prezenţa lor, dar acum Tania a venit ca din neant şi a hotărât să trăiască în Grecia împreună cu noi, pentru totdeauna!
Veveriţă şi cu mine l-am privit înmărmuriţi. Anastasie nu-şi pierde umorul nici în cele mai dificile momente. A ridicat arătătorul mâinii stângi şi l-a mişcat paralel cu ochii noştri, ca şi cum ar fi încercat să se asigure că vedem şi nu suntem hipnotizaţi.
Cine este Tania? am întrebat eu tăios. Este posibil să ai o soră şi eu să nu ştiu? Tu, care se presupune că îmi spui
33
absolut totul? Tu, care eşti cel mai bun prieten al meu? Tu, care eşti fratele meu? Ai o viaţă dublă?
Veveriţă se apropie de mine şi îmi spune şoptit:
Linişteşte-te, Irina, nu ştii ce înseamnă o familie complicată.
Brusc, Anastasie părea că este gata să se prăbuşească.
Tania este fiica mamei mele din prima ei căsătorie. Este mai mare decât mine cu paisprezece ani, are aproape treizeci.
Ai mai văzut-o vreodată?
Bineînţeles că am mai văzut-o! De fiecare dată când mergeam cu mama în Georgia, în concedii, o vedeam. Trăieşte cu tatăl şi cu bunica ei încă de când a plecat mama din Vatu şi a venit în Grecia.
Cum aţi putut să păstraţi un asemenea secret de atâţia ani? Te cunosc de când ai venit la şcoală, în clasa întâi. M-ai lăsat să cred că nu ai o soră şi mi-am însuşit eu acest rol ca să te protejez.
Este simplu: Tania mă înfricoşează. Mi se pare că Tania este o altă Medeea.
Oare în Georgia nu era Medeea?
-Într-o bună zi o să mă sfâşie şi o să mă arunce în mare ca să plece cu iubitul ei, spuse Anastasie fără să-mi răspundă. Îţi spun adevărul. Medeea şi-a înjunghiat fratele de doisprezece ani şi l-a aruncat în bucăţi în mare, a spus Anastasie şi a ridicat mâinile ca şi cum ar fi fost un actor dintr-o tragedie antică.
Despre ce vorbeşti? am strigat eu.
Doar mă ştii, a spus Anastasie, aşa sunt eu. Le pun pe toate într-o notă umoristică. Este o metodă de a supravieţui.
Aşadar, spuse Veveriţă, haideţi să revenim la ale noastre. Irina, tu ce vei cere de la Sfântul Ioan?
34
Adevărul era că eu nu mă gândisem să cer ceva, dar mai târziu, după această discuţie şi frământare pe care le-a adus Anastasie în viaţa mea, aveam de gând să o fac.
Aş vrea să întâlnesc în viaţa mea un om care să fie absolut sincer şi să nu râdă de mine.
Veveriţă m-a privit ciudat, apoi mi-a spus:
Sinceritatea absolută poate să fie înfricoşătoare… Tatăl meu era sincer, i-a spus mamei mele că a înşelat-o cu o altă femeie şi atunci ea l-a dat afară din casă. Mai bine ar fi fost să nu îi spună.
Eu mă refer la un om care să fie sincer, dar şi onorabil…
Tu te referi, de fapt, la un sfânt, a spus Anastasie. Crezi cu adevărat că există sfinţi?
Imediat mi-a venit în minte mica icoană a Maicii Domnului de deasupra patului fratelui meu. De multe ori, când îl duc la culcare, mi se pare că Maica Domnului este acolo, împreună cu noi, şi ne adoarme.
Da, de ce să nu existe? i-am răspuns eu.
Poetul găştii noastre s-a relaxat şi a zâmbit.
Ai dreptate, de ce să nu existe? Atâtea lucruri a reuşit să facă omul, de ce să nu reuşească să devină şi sfânt?
Tu ce vrei să spui atunci când afirmi că cineva este sfânt? a întrebat Parashos, care până acum nu avusese nici o problemă teologică, dar discuţia dintre mine şi Anastasie i-a ridicat probabil nişte semne de întrebare.
Uite, cineva care poate să facă minuni, a spus Anastasie.
Dar şi fachirii fac minuni şi nu sunt sfinţi, am răspuns eu. Chiar m-a problematizat treaba asta.
Nu am avut totuşi timp să găsesc soluţie la această problemă, aşa că am lăsat-o pentru mai târziu.
Am continuat să urcăm spre vârful muntelui. Vegetaţia începea să se schimbe, devenind din ce în ce mai sălbatică şi mai deasă. S-a terminat pădurea de pin şi au început să apară stejarii, platanii, tufişurile şi jnepenii.
Anastasie, Irina, priviţi acolo! a strigat la un moment dat Parashos.
Ne-am uitat cu atenţie. În spatele unor tufişuri alerga un cerb. Parashos şi-a luat repede arcul pe care îl avea cu el şi cu o viteză incredibilă a scos o săgeată, a încordat arcul şi a ochit cerbul. Dintr-odată însă, înainte ca prietenul nostru să dea drumul săgeţii, animalul se opri, întoarse capul şi-l privi pe Parashos drept în ochi.
Parashos, uimit, cu mâinile încleştate, lăsă încet arcul să îi alunece printre degete, apoi căzu ca mort la pământ. Mişcările acestea au avut loc foarte lent, astfel încât aveam impresia că cineva a apăsat un buton de încetinire, ca şi cum am fi fost într-o scenă de film în reluare.
Ce privire… a murmurat Anastasie, nu am mai văzut o asemenea frumuseţe. Trebuie neapărat să fac fotografii.
Parashos continua să îşi încrucişeze privirea cu acest cerb, nu ştiu dacă ceilalţi au observat ce se întâmplă, dar eu am sesizat că între Parashos şi cerb, în acel moment, avea loc ceva ce nu putea fi explicat, ceva sfânt.
36
Ce eşti tu? l-am auzit pe Parashos murmurând. Ce eşti tu? a repetat şoptit.
Am observat că Parashos a început să transpire. Mâinile lui păreau că tremură. Atunci am auzit vocea lui Anastasie murmurând ceva, spărgând acel moment de tăcere veşnică ce ne cuprinsese pe toţi.
Vedeţi crucea roşie care este pe fruntea cerbului?
Da! m-am uitat cu mare atenţie. într-adevăr!
Pe fruntea cerbului se vedea clar un semn mic şi roşu. Nu pot să spun cu siguranţă dacă era o cruce. Anastasie era mult mai aproape şi vedea mai bine.
Văd, şoptesc şi eu nedumerită. Cum a ajuns semnul acolo? am întrebat ca şi cum cineva ar fi ştiut răspunsul.
Eu cred că cerbul aparţine mănăstirii, iar crucea i-au desenat-o călugării ca să îl recunoască, a răspuns Anastasie pe tonul lui de atotştiutor.
Şi ce să facă nişte călugări cu cerbul? l-am certat uşor, ca şi cum mă temeam să nu trezesc vreun bebeluş. Cumva ară pământul sau le dă lapte? Ce să facă ei cu un cerb?
Anastasie nu a răspuns. Probabil că a înţeles că am dreptate. Vorbind cu el, am uitat de Parashos. L-am privit din nou când mi-am amintit. Era exact în aceeaşi poziţie: mâinile îi atârnau, erau lipite de şolduri, degetele îi tremurau încet şi ochii încă îi erau scufundaţi în ochii cerbului. Doar atunci am conştientizat paradoxul situaţiei: au trecut aproape trei minute şi cerbul nu s-a mutat de la locul lui, a continuat să îl privească pe Parashos drept în ochi. Conştientizând toate acestea, cumva m-am speriat.
Parashos, eşti bine? am întrebat într-un final nemaisuportând intensitatea situaţiei.
Cerbul s-a întors atunci şi m-a privit şi pe mine în ochi. Trei secunde, poate chiar şi mai puţin să fi ţinut contactul nostru vizual,
37
dar mi s-a părut lung cât o viaţă, privirea lui spunea atâtea. Nu pot să explic în cuvinte ce am simţit în inima mea. Ce era acest cerb? Aşadar, acelaşi lucru a simţit şi Parashos? Inima mea pur şi simplu ardea. Atunci, dintr-odată, la fel cum a apărut cu un salt rapid, s-a pierdut în pădure şi a dispărut.
Parashos, ce a fost asta? am întrebat profund nedumerită.
Un cerb, a răspuns simplu Parashos, fără să se mişte.
Da. Dar ce fel de cerb? Nu semăna cu cei obişnuiţi, am insistat.
Câţi cerbi ai văzut până acum? m-a întrebat Anastasie.
Acesta este primul pe care îl văd, am răspuns eu, gata pregătită pentru următorul comentariu ironic al lui Anastasie.
În mod ciudat însă, nu a spus nimic din ce mă aşteptam să spună. L-am auzit completând:
Nici eu nu am mai văzut, dar, într-adevăr, nu semăna cu un cerb obişnuit.
Se pare că şi Anastasie a avut propria lui experienţă cu acest vizitator neaşteptat. Eu nu am observat dacă şi-a intersectat şi el privirea cu a cerbului. în ceea ce-l priveşte pe Ianis, care era foarte uimit de tot evenimentul petrecut, nu am putut să vorbim cu uşurinţă despre acestea cu el.
Şi semnul? Semnul care semăna cu o cruce pe fruntea lui, ce să fi fost?
Hai să înaintăm, spuse Parashos. Timpul trece şi avem mult de mers.
Tonul lui Parashos, chiar dacă era moale şi liniştit, a funcţionat ca un ordin militar pentru noi. Fără să mai spunem nimic, ne-am continuat drumul.
UN OBSTACOL NEAŞTEPTAT
Am continuat să urcăm pe munte. La un moment dat, ne-am oprit nedumeriţi, fiindcă nu ştiam în ce direcţie să o luăm. Atunci mi-am amintit ceva foarte frumos dintr-un film rusesc pe care îl văzusem. Nu am înţeles mare lucru, dar mi-a lăsat o mulţumire profundă în suflet. Se numea „Călăuza”. Inspirată fiind de acest film, le-am spus prietenilor mei:
Parashos o să tragă cu arcul în înălţime şi vom merge în direcţia pe care ne-o arată săgeata.
Anastasie a fost foarte entuziasmat, în timp ce Ianis era reţinut, cu toate că îi arătam prin semne destul de clar ce am propus.
Aşadar, Parashos s-a înfipt bine cu picioarele în pământ, a încordat arcul şi a slobozit săgeata. Apoi, fără prea multă vorbărie, am urmat direcţia pe care ne-o indica arcul. Am continuat să urcăm în tăcere pentru o perioadă destul de lungă. La un moment dat, totuşi, am simţit că ne-a cam pierit curajul. Picioarele ne dureau şi ne-am descurajat. Mai întâi am obosit eu, aşa că am început să mă văicăresc:
ştiam eu! De ce am avut încredere în voi? De fiecare dată când mă iau după voi ajungem într-o fundătură.
39
Când o să facem şi noi o excursie normală, să nu mai fim epuizaţi, pentru că am umblat până ne-am rătăcit?
Irina, lasă văicăreala, mi-a răspuns Anastasie care, dintr-odată, părea mult mai înalt decât mine, O să găsim cărarea. Închipuie-ţi că jucăm un joc.
Tu crezi că ne aflăm într-un joc video de-al tău? i-am răspuns supărată şi extenuată. Nu aşa stau lucrurile.
Ianis stătea pur şi simplu mut şi pasiv.
Şi tu? De ce eşti aşa de nepăsător? l-am întrebat, întorcându-mă spre el, foarte nepoliticoasă. Gândeşte-te la ceva ca să ne ajuţi!
Ianis mă privea netulburat cu ochii larg deschişi. Chiar dacă nu auzea, cu siguranţă înţelegea din expresia feţei mele. Era obişnuit să vorbim cu el întotdeauna frumos şi nu se aştepta la un astfel de comportament de la mine.
Dar eu eram foarte panicată şi nu puteam să mă controlez. Aşa că m-am aşezat pe pământ şi am început să plâng:
Vreau să mă întorc acasă!
Eram o privelişte caraghioasă, dacă stau bine să mă gândesc. O fată înaltă, cu părul lung şi negru să plângă ca un bebeluş… Ianis a acţionat rapid şi brusc, făcându-i semne lui Parashos să urce într-un copac să vadă unde ne aflăm cu exactitate. Parashos s-a urcat în cel mai înalt copac şi a strigat:
Acolo văd un luminiş, uite, chiar acolo, spre vest!
Ne-am luat ca semn de recunoaştere câţiva copaci ca să îi avem ca repere de orientare şi am continuat urcuşul. A fost un pic mai uşor, cel puţin aveam siguranţa unui anumit traseu de întoarcere.
Gâfâi, mi-a spus Anastasie. Haideţi să stăm puţin. Uite, bea o gură de apă!
Veveriţă şi cu Ianis s-au aşezat pe pământ. M-am odihnit şi eu puţin şi am simţit că prind puteri.
De ce a lăsat-o mama ta pe Tania în Georgia? l-am întrebat brusc pe Anastasie. Nu prea se întâmplă ca o mamă să îşi abandoneze copilul.
Am fost foarte indiscretă cu întrebarea mea, la fel ca şi cu momentul ales. Veveriţă era gata să mă certe, dar Anastasie i-a făcut semn cu mâna să se oprească şi s-a întors spre mine să-mi răspundă:
Chiar dacă întrebarea pe care mi-ai pus-o este cumva insultătoare la adresa mamei mele, mi-a spus şi m-a privit de data asta cu o privire foarte serioasă, o să îţi spun adevărul. Primul bărbat al mamei mele, tatăl Taniei, era alcoolic şi, când se îmbăta, o bătea. Mama a chemat poliţia de mai multe ori, iar aceştia o sfătuiau să facă plângere pentru a-l putea aresta. Totuşi, ea nu putea să facă asta. Era bărbatul ei, aveau împreună un copil. De altfel, mulţi bărbaţi din ţările fostei Uniuni Sovietice, când s-a prăbuşit tot sistemul şi împreună cu el şi economia, au căzut în depresie. Trebuiau să supravieţuiască într-un capitalism nemilos şi nu ştiau cum s-o facă. Disperaţi, mulţi şi-au găsit alinarea în băutură. Mama a plecat din Georgia ca să lucreze în Grecia şi nu a încetat niciodată să trimită bani până când bărbatul ei a murit. în aceşti trei ani i-a cerut divorţul şi el a fost de acord, deoarece, atunci când era treaz, înţelegea foarte bine că i-a distrus viaţa. Mama i-a propus Taniei să vină în Grecia, dar ea a vrut să trăiască cu bunica ei şi să îşi îngrijească tatăl.
Şi acum, am îndrăznit să întreb, ce s-a schimbat?
Şi acum… lucrurile sunt simple. Bunica şi tatăl ei au murit şi odată cu ei au dispărut şi pensiile lor mizere… singurul
41
lucru care a rămas este casa lor. A închiriat-o şi vine în Grecia ca să trăiască cu „familia” ei… aşa a spus.
Dar în casa voastră voi nu aveţi loc, am zis eu. Unde o să stea?
Nu ştiu, Irina, nu mă întreba. Sunt nedumerit şi eu.
Veveriţă se apropie în tăcere.
Aşa o să ajung şi eu într-o zi, spuse. Mama o să se căsătorească cu altul, o să facă un alt copil şi, cine ştie, poate că tatăl meu o să facă la fel. Şi vom fi cu toţii o familie mare şi fericită.
„Lume frumoasă, morală, cu făpturi angelice”, am reprodus şi eu, fără să gândesc prea mult, un stih care mi-a venit în minte.
Ne-am ridicat şi ne-am continuat drumul. Mai aveam puţin până să ajungem la luminiş când, dintr-odată, într-un copac cu frunzişul foarte bogat am văzut o figură ciudată: un om căţărat într-un copac. Nu ne-am speriat deloc, deoarece semăna cu ceea ce auzise Parashos şi cu ceea ce ne adusese până aici. Aşa că am găsit acest lucru foarte firesc… poate că acesta era şi capătul firului care ne va scoate din labirint. Ne-am uitat cu atenţie la copac. Avea un platou construit din scânduri şi pe el stătea aşezat un călugăr care părea să se roage. Văzându-l nemişcat, am prins curaj şi ne-am apropiat.
Ia uite pe cineva care are aici propriul lui „Paradis”, a spus Anastasie.
Şi ceea ce m-a impresionat este că în mijlocul pădurii şi al muntelui i-a venit o asemenea imagine a mării.
Hei, călugărule! a strigat Veveriţă, ca şi cum l-ar fi cunoscut de demult. Cobori tu sau urcăm noi?
42
Se pare că oricine trăia sus, în copaci, era pentru Parashos ceva mai mult decât un prieten, era chiar un frate. Călugărul l-a privit şi i-a răspuns cu veselie:
Bun venit, Veveriţă!
Parashos a rămas uimit, îi pieri glasul. Cum să ştie porecla lui un om care trăia în mijlocul sălbăticiei şi pe care nu l-a întâlnit niciodată?!
Cobor eu, fiindcă o aveţi cu voi şi pe Irinuca, ea nu ştie să se caţăre în copaci.
Această din urmă replică era dincolo de orice imaginaţie. Ştia numele noastre! Cumva, cineva din sat l-a anunţat că venim şi i-a spus numele noastre? Călugărul a coborât din copac cu mişcări rapide şi sigure, care, desigur, nu au rămas neobservate de către Parashos. Aşa ceva era foarte important pentru Parashos, pentru că şi el era un căţărător.
Stâlpnicul a sărit de pe o ramură şi a aruncat în faţa noastră un metanier care era lung ca un lasou. Câte noduri să fi avut?
De unde ştiţi numele noastre, părinte…? am întrebat eu cu o mare curiozitate.
Filaret! ni s-a prezentat. Am şi eu… sursele mele. Acum spuneţi-mi şi voi, de ce aţi venit până aici sus? Faceţi vreo făgăduinţă?
Da, părinte, a spus Parashos cu îndrăzneală, eşti cumva magician?
Nu sunt un magician, a spus părintele Filaret şi dintr-odată a devenit serios. Nu sunt nici magician şi nici guru. Sunt un simplu călugăr de la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul.
Şi ce faci sus în copaci? a întrebat Parashos.
43
Dar tu ce faci sus în copaci? i-a întors călugărul întrebarea.
Mă liniştesc. îmi trece supărarea. Mă gândesc la ceva frumos. Privesc cerul şi marea. Simt vântul. îmi uit durerea şi înţeleg cum trăiau indienii în copaci.
Ei, şi eu fac acelaşi lucru! Doar că eu nu am în minte vreo istorie cu indieni, ci povestea unui bătrân stâlpnic care se nevoia cândva chiar în aceste locuri. Moaştele lui, care sunt la mănăstire, sunt galbene ca ceara şi izvorăsc bună mireasmă. Era un sfânt.
Ce este un sfânt, aşadar? mi-am amintit şi am întrebat eu, găsind astfel ocazia să capăt un răspuns la această întrebare, care a rămas ca un mic satelit ce ne însoţea urcuşul.
Sfânt este acela care a regăsit frumuseţea cea dintâi, a răspuns zâmbind părintele Filaret, pe un ton rapid şi sigur pe el…
Nu prea am înţeles răspunsul lui, dar, în acel moment, m-am ruşinat să mai întreb şi altceva. Pentru câteva clipe s-a aşternut tăcerea.
Eu altfel îmi imaginam călugării. El era şi vesel, dar şi serios, sprinten, dar şi liniştit, prietenos, dar şi impunător. Ne-am plimbat puţin cu el şi am ajuns într-un loc mai ferit, ca un mic arhondaric amenajat cu scaune improvizate din pietre mari. Deasupra pietrelor erau puse drept acoperiş câteva scânduri. Ce frumos arăta acest mic „salon”! Părintele Filaret a deschis traista mică pe care o purta cu el şi a scos o cutie cu rahat, apoi l-a luat cu el pe Ianis. Au mers împreună până la un izvor care curgea în apropiere şi ne-au umplut sticlele cu apă curată.
Părinte, vrem să urcăm până la schitul cel vechi, acolo unde mergeau înainte oamenii pentru a face făgăduinţe, dar ne-am rătăcit, a spus Anastasie.
44
Eu vreau să văd cum trăia un vechi stâlpnic, a adăugat Parashos.
Aceste lucruri nu ni le poate preda decât cineva încercat şi care ne poate îndruma, altfel ne-am putea pierde, a spus părintele Filaret.
Ni le „predă”? am întrebat eu. Şi cine să ne predea această învăţătură?
Ca în toate celelalte, şi în viaţa duhovnicească, de fiecare dată când întâmpinăm ceva dificil, ceva nou, este bine să avem pe cineva care să ne îndrume, pe cineva care a călcat pe aceeaşi cărare pe care călcaţi şi voi şi care a căpătat experienţă.
Părinte, de ce m-am panicat şi m-am simţit sleită de puteri când am urcat? am întrebat eu.
Nu a fost chiar oboseală. îndoiala ţi-a muşcat inima.
Ce înseamnă asta? am întrebat nedumerită, auzind aceste cuvinte ciudate.
Uite, este ca şi cum un copil mic se apropie de mare şi, în loc să facă scufundări, se întoarce speriat de valuri şi aleargă în braţele mamei. La fel se întâmplă şi cu tine. Te-a speriat necunoscutul. V-aţi trezit singuri în pădure şi ezitaţi să mai faceţi efortul să vă împliniţi făgăduinţa la Sfântul Ioan Botezătorul. Şi eu tot de la Sfântul Ioan Botezătorul sunt. Hai să stăm aici, în „salonul” meu, să ne odihnim puţin şi o să vă conduc acolo, dacă vreţi.
Cât timp am purtat această discuţie, Ianis privea cumva indiferent, ca şi cum nu era acolo. Anastasie era cam dezamăgit, deoarece ştia destule şi a înţeles că a pierit fantezia aventurii pe care şi-o construise în minte, fiindcă el voia să îşi găsească singur drumul, ca un erou care nu se lasă bătut şi străbate tufişurile şi toate potecile sălbatice.
45
Acum, dacă urma să îi conducă un călugăr, ar fi trebuit să urmeze îndrumările lui, ca şi cum ar fi fost un copil mic, lucru care nu-i plăcea deloc. Îl înţelegeam întru totul! De obicei, oamenii mari sunt mereu înaintea noastră şi ne împiedică să trăim experienţele pe care noi vrem să le descoperim de unii singuri. Totuşi, călugărul Filaret nu semăna cu un om mare obişnuit. Simţeam că ne-ar plăcea să ne ţină companie şi, în acelaşi timp, ne inspira mult respect.
Nu vă temeţi! a spus călugărul. Dar vă voi spune de acum că urcuşul o să aibă anumite dificultăţi. Nu este suficient doar să vă decideţi să urcaţi, nici să aveţi un bun îndrumător. Trebuie să suportaţi şi greutăţile drumului…
Am mai stat puţin şi se pare că, fără să ne dăm seama, dispoziţia noastră s-a schimbat în prezenţa părintelui Filaret. Anastasie a început să ne facă fotografii, iar chipurile noastre erau vesele şi luminoase, dar, fotografiindu-ne, s-a schimbat toată atmosfera.
Cele mai frumoase lucruri nu se fotografiază, a spus părintele, dar a stat răbdător ca să îi facă pe plac lui Anastasie.
ÎNTÂLNIREA CU NOI ÎNŞINE
Călugărul a tăcut puţin, iar noi, ascultând parcă glasul tăcerii lui, simţeam cum inima ni se umplea de bucurie. Stăteam nemişcaţi ca nişte statui încremenite din cele mai vechi timpuri, aşezate pe scaune de piatră. Brusc, am simţit o insuflare, un impuls, iar inima mi s-a deschis, şi am avut încredere în acest monah cu privirea caldă şi părintească.
Poate că sunt nepotrivite momentul şi locul ca să vă preocupăm cu micile noastre probleme, dar mama mea mă presează, mă înnebuneşte cu sfaturile pe care mi le tot dă, se teme exagerat de mult ca nu cumva să păţesc ceva şi îmi dă o stare de anxietate. Mi se urcă sângele la cap şi vreau să urlu la ea. Şi uneori o fac! Mai totdeauna sfârşim prin a fi despărţite de tata, care se întristează auzind certurile noastre. Mama… nu înţelege că vreau şi eu să trăiesc! i-am spus… şi vocea mi-a răsunat cumva sălbatică şi stridentă în mijlocul acelei tăceri.
Călugărul a rămas senin şi, după încă un moment de tăcere, în care probabil că s-a rugat, a început să îmi vorbească cu voce domoală şi plină de dragoste:
Nici o problemă nu este neînsemnată, dacă ne preocupă profund. De altfel, eu m-am specializat în această problemă cu mamele neliniştite, a adăugat râzând. Le-am
47
analizat atâţia ani deoarece m-a pus episcopul duhovnic. Ascultă, aşadar, concluziile la care am ajuns şi ghidează-te după cele care crezi că ţi se potrivesc. Mamele, draga mea Irina, înţeleg mult mai multe decât credem noi.
În acest moment mi-a scăpat o grimasă de nemulţumire, fiindcă nu mi-a luat partea aşa cum mă aşteptam. Dar el nu m-a băgat în seamă şi a continuat:
Dragostea profundă şi unică pe care o au mamele pentru copilul lor le înştiinţează inima despre tot ce se întâmplă cu el. Ce îl preocupă, ce îl întristează sau, mai mult decât atât, dacă există vreun pericol care le ameninţă copiii, ele îl adulmecă imediat. Problema este că, de cele mai multe ori, nu reuşesc să găsească modul potrivit de a se apropia şi de a comunica cu copiii lor.
Dar de ce se întâmplă asta? a întrebat Anastasie. Cine este responsabil?
Condiţiile de trai diferite în care au crescut părinţii voştri nu îi ajută deloc în încercarea lor de a vă aborda şi de a vă transmite ceea ce au în suflet. Această dificultate de comunicare a lor este percepută ca respingere din partea copiilor, voi crezând că părinţii voştri nu vor sau nu pot să vă înţeleagă.
„Nu mă înţelege nimeni!” aceasta este cea mai frecventă plângere pe care o aud la spovedanii de la ambele părţi. Şi aşa se creează conflictele, aşa-numitul „conflict dintre generaţii”. Dacă vă comportaţi inteligent o să ajutaţi chiar voi să se corecteze această situaţie.
Cum să ajut eu? Este posibil să existe cu adevărat ceva care să mă ajute să schimb situaţia?
Primul pas este să te cunoşti pe tine însăţi, să aibă loc din partea ta o cercetare atentă, una sinceră. Să te examinezi
48
cu atenţie atât pe tine, cât şi orice altceva ce are legătură cu tine: comportamentul tău faţă de ceilalţi, chiar şi gândurile tale, dorinţele şi ambiţiile tale, aşteptările pe care le ai de la viaţă şi orice alcătuieşte caracterul tău. La sfârşit, după ce examinezi toate acestea, ar trebui să te întrebi: „Nu cumva ceva din toate lucrurile pe care le fac şi toate gândurile pe care le am, în loc să îmi fie de folos, mă vatămă?”. Cu siguranţă o să găseşti ceva care trebuie îndreptat. Cu toţii avem în viaţa noastră ceva care trebuie schimbat sau reparat şi abia din momentul acela începem să funcţionăm normal. Acest lucru se petrece, de obicei, la sfârşitul adolescenţei şi începutul maturităţii. Sfântul Nikita Stithatul spune: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi acesta este adevărul care te va smeri, iar smerenia te va elibera”. Aşadar, atunci când te cunoşti cu adevărat, se va naşte înăuntrul tău adevărata smerenie, aceea care te va învăţa cum să ai întotdeauna un cuget smerit. Acest lucru este foarte important.
Înţeleg, părinte, am spus eu, care este valoarea cunoaşterii sinelui şi că acest lucru va ajuta în relaţia cu mama mea. Smerenia, totuşi, ce legătură are cu subiectul? Nu prea îmi place cuvântul.
Smerenia o să te ajute să îţi vezi mama cu dragoste. O să poţi atunci să te pui în locul ei şi să afli cum te-ai simţi dacă ai vedea cum copilul tău ar putea să se rănească într-un fel, să-şi facă rău sieşi.
Dar, adesea, se teme exagerat! m-am plâns eu. Nu are dreptate întotdeauna. Dacă ea a păţit ceva în trecut, încearcă imediat să mă împiedice să fac şi eu acelaşi lucru, de parcă şi-ar închipui că există mereu un sfârşit tragic.
Funcţionezi foarte logic, Irina, spuse părintele Filaret zâmbind. Importanţă nu are dacă mama ta are dreptate
49
în lucrurile pe care ţi le spune, ceea ce contează este că te iubeşte mai mult decât orice pe lume. Aşadar, dacă de fiecare dată când nu reuşeşte să te abordeze eficient, tu îi vorbeşti cu dragoste şi respect, încercând să-i explici frumos ce nu înţelegi… ei, atunci pot să îţi promit că o să vezi o minune. Relaţia cu mama o să devină cel mai de preţ lucru din viaţa ta. Nici o altă prietenă de-a ta nu este capabilă să te înţeleagă şi să comunice cu tine aşa cum o va face ea.
Aşa de uşoare şi de simple sunt lucrurile? am întrebat cu neîncredere. Şi eu, bineînţeles, vreau să mă înţeleg bine cu mama, căci o iubesc foarte mult! Dar cum să fac asta?
E nevoie de mult timp, luptă şi răbdare. Iar aceste trei lucruri trebuie să aibă un punct comun: dragostea. Doar dragostea va aduce rezultatul dorit.
Am tăcut. înăuntrul meu ştiam că, deşi îmi plăcea rolul de adolescentă rebelă, drumul pe care mi-l arăta părintele Filaret era singurul care mi-ar fi rezolvat problema. Era nevoie să fac şi eu un efort, iar acest lucru mă preocupa mult.
Eu voiam o relaţie simplă cu părinţii mei, mai puţin obositoare. I-am spus acest lucru părintelui.
Numai în Rai poţi avea aşa ceva, a răspuns monahul, clătinând din cap. Aici, în lume, relaţiile dintre oameni sunt cea mai grea parte a vieţii.
FRAŢII AFLAŢI ÎN SUFERINŢE
O briză a străbătut muntele şi ne-a răcorit feţele şi sufletele. Stăteam acolo, cu acel călugăr necunoscut, şi îi vorbeam de parcă îl cunoşteam de foarte mulţi ani. Ce ne-a făcut să avem încredere în el? Anastasie urmărea toată discuţia tăcut şi trist. Călugărul îl privea cu un zâmbet prietenos.
eu, la fel, a spus Anastasie, nu-mi iubesc deloc fraţii. dar de ce spune „fraţii” şi nu spune „sora”? m-am aplecat spre Veveriţă şi l-am întrebat în şoaptă.
ştiţi, eu am doi fraţi şi până acum am ascuns existenţa lor chiar şi de cei mai buni prieteni ai mei. M-am prefăcut că sunt singur la părinţi.
nu este deloc simplă această situaţie, a spus părintele Filaret. De multe ori copiii fac asta, dragul meu Anastasie, dar să ştii că Serafim şi Tania au fost şi ei, atunci când s-au născut, doi bebeluşi drăgălaşi. Părinţii i-au strâns în braţe plini de speranţă şi simţeau că aveau cel mai mare dar al vieţii lor. Însă, pe măsură ce creşteau, lumea celor mari i-a dezamăgit şi i-a rănit.
Toţi am avut acum un motiv serios să rămânem muţi de uimire. întâi Anastasie, fiindcă părintele Filaret i-a spus numele fraţilor lui, fără ca Anastasie să fi amintit ceva în legătură cu asta. Apoi eu, Veveriţă şi, dacă ar fi putut auzi, şi Ianis. Şi noi aveam toate motivele să rămânem muţi de uimire, fiindcă pentru prima dată auzeam că, în afară de celebra Medeea,Tania, exista şi un oarecare Serafim despre care nu am auzit vorbindu-se până acum.
Nu vreau să mă ia lumea drept un drogat, spuse Anastasie cu răutate în glas.
După aceea şi-a schimbat starea şi a izbucnit în faţa noastră într-un plâns spasmodic. Spre marea noastră surprindere, părintele nu s-a grăbit să îl sfătuiască, ci, după ce l-a ascultat cu mare atenţie, a început să plângă şi el, astfel încât în faţa noastră plângeau şi Anastasie, şi călugărul. Eu priveam uimită acest bărbat de vârstă mijlocie care avea o inimă atât de sensibilă. Există aşadar situaţii, m-am gândit eu, unde nu poţi să spui nimic, ci numai să împărtăşeşti durerea celuilalt. încet, încet, totuşi, Anastasie a simţit o oarecare mângâiere şi faţa i s-a înseninat.
Să presupunem, a reluat cuvântul părintele, că fraţii tăi nu ar avea aceste probleme care te fac să nu vrei să-i vezi, ci o boală serioasă, o boală fizică, una care le pune în pericol viaţa. Ţi-ai dori oare să-i respingi şi ai continua să refuzi să îi vezi? Nu cred asta, Anastasie! Să ştii că situaţia lor este exact aceeaşi, doar că ei nu suferă de vreo boală trupească, ci de una duhovnicească. Sunt bolnavi şi sunt foarte afectaţi. Să ştii că fraţii tăi suferă mult mai mult decât suferi tu pentru ei. Există însă boli atât de serioase, încât ei înşişi şi-au pierdut orice speranţă că vor fi din nou sănătoşi. Este oare corect să respingi oamenii într-un moment în care ei au atât de mare nevoie de ajutor?
Anastasie avea o intuiţie foarte bună legat de ceea ce este greşit şi ceea ce este corect. Fără să se gândească prea mult, a răspuns negativ, dar a completat:
52
Cum putem să-i ajutăm noi, de vreme ce ei înşişi nu vor să se ajute?
Călugărul a tăcut şi apoi a spus:
Există o cale, dificilă, dar nu imposibil de realizat. începem prin a identifica exact cauza problemei, care nu este decât absenţa lui Dumnezeu din viaţa fraţilor tăi. Sunt foarte importante relaţia ta cu El şi rezultatele acesteia. Exemplul viu pe care îl dai este întotdeauna mai important decât orice cuvânt.
Eu nu m-am putut abţine şi am spus:
Dar Anastasie este cel mai mic dintre fraţi, părinte. Cum o să le predice el fraţilor lui?
Nu are importanţă că este cel mai mic. Dacă fraţii lui îi văd caracterul şi relaţia lui cu Biserica, este imposibil să nu-i pună pe gânduri acest lucru. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „O persoană hulitoare, chiar de-ar fi sălbatică precum o fiară, atunci când vine în contact cu o persoană îndelung-răbdătoare, este cu neputinţă să nu câştige multe din acea relaţie.” Aşadar, un om capricios îşi va schimba negreşit comportamentul dacă va sta în preajma unui om blând, lipsit de răutate. Dacă oamenii văd că ai pace în inimă, dulceaţă în gând şi în purtare şi că sufletul tău este mereu plin de nădejde, iar principalul scop al faptelor tale este mai presus de scopurile după care aleargă de obicei oamenii, şi ale căror rezultate le aduc numai răni şi dezamăgiri, atunci cu siguranţă fraţii tăi vor începe să gândească altfel.
Un om care are înlăuntrul lui pacea lui Dumnezeu, aşa cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, să ştii că poate împăca în jurul lui mii de oameni, cu atât mai mult doi frăţiori!
Anastasie l-a ascultat cu multă atenţie. Până acum, ini ma lui era plină de supărare împotriva fraţilor săi. Nu s-a gândit că prezenţa lui ar putea juca un rol hotărâtor. Nu s-a gândit că simplul fapt de a-i critica şi a se îndepărta de ei adânceşte şi mai mult prăpastia şi în nici un caz nu îi ajută să iasă din colivia pe care şi-au făcut-o singuri.
Vezi, Anastasie, este importantă şi prezenţa ta. Dacă fraţii tăi simt că îi respingi, tu, care eşti fratele lor, cum ar putea să spere că vor fi acceptaţi de alţii? Noi respingem păcatul, nu pe oameni!
Cum să fac eu, ca să mă asculte?
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, dacă reuşim să îl facem pe celălalt să ne iubească, atunci el va asculta şi va învăţa să ne iubească. Dacă fraţii tăi simt că îi iubeşti şi că nu îi respingi pentru greşelile pe care le-au făcut în viaţă, atunci va fi mult mai uşor să asculte ceea ce vrei să le spui. Dar nu uita ce am zis la început: fraţii tăi sunt bolnavi sufleteşte şi au nevoie de îngrijire sufletească, duhovnicească. Asta înseamnă că, de fiecare dată când comunici cu ei, o să trebuiască să te porţi cu mare sensibilitate şi să fii foarte delicat, ca un chirurg cu experienţă! Doar că tu te vei numi „chirurg al dragostei”.
Anastasie şi-a amintit de nenumăratele certuri cu fraţii săi, de dezamăgirile lui, fiindcă nu ascultau nici cât negru sub unghie şi şi-a dat seama că niciodată nu le-a vorbit cu tact şi sensibilitate. Nu doar că nu semăna cu un chirurg al dragostei, dar cel mai probabil semăna cu un „măcelar al moralităţii”. în timp ce se gândea la asta, ochii i se înceţoşaseră de lacrimi şi noi îl priveam cu nedumerire.
Cu toate astea, călugărul nu ne-a mai lăsat mult să stăm.
Aşadar, o să vă duceţi la capăt făgăduinţa? ne-a întrebat el.
54
Imediat ne-am ridicat şi l-am urmat. Se căţăra pe munte cu o mare uşurinţă. Ni s-a făcut ruşine, aşa că am mărit şi noi pasul în urma lui. încet, încet, ni s-a părut că dispare greutatea pe care o simţeam în picioare. Au trecut aproape patruzeci de minute de urcuş continuu şi am început să gâfâim. Călugărul ne-a făcut semn să ne oprim puţin pe marginea unei prăpăstii şi, dintr-odată, şi-a deschis mâinile şi ne-a spus:
Haideţi, deschideţi-vă mâinile şi respiraţi! Simţiţi ce curat este aerul aici, sus?
Am deschis mâinile larg şi, aşa cum stăteam pe marginea prăpastiei, din depărtare semănăm, gândeam eu, cu cinci cruci.
Fiecare dintre noi are o cruce de ridicat, spuse părintele Filaret şi ne-a privit zâmbind pe toţi patru. Acesta este sportul nostru!
Parashos nu a vorbit până acum. Noi ne-am spus păsurile, părintele Filaret ne-a lămurit cu privire la crucea pe care o aveam fiecare de ridicat şi, în sfârşit, a început şi Parashos să vorbească, în timp ce stăteam cu toţii pe marginea prăpastiei:
Părinţii mei şi-au devenit unul altuia cei mai mari duşmani…
Pe faţă i s-a întipărit o expresie dispreţuitoare.
Atunci când se ceartă, feţele lor se înroşesc, vocea li se schimbă, parcă ar tuna şi ar fulgera şi sunt gata să se lovească unul pe altul. Casa noastră a devenit un câmp de luptă. Ca să scap, am fugit, şi acum locuiesc cu bunica mea. Când eram mai mic, mă rugam foarte mult la Dumnezeu să îi împace, dar El nu mi-a făcut pe plac. Acum sunt foarte supărat pe părinţii mei.
Călugărul şi-a coborât mâinile, a înclinat capul şi a oftat uşor.
Înţeleg perfect durerea şi calvarul prin care treci. Este foarte greu pentru un copil de vârsta ta să treacă printr-o asemenea încercare. De atât de multe ori m-am rugat pentru familii care se despart, până când simţeam că mă sting de durere. Foarte grea această situaţie. Cu toate acestea, Bunul Dumnezeu, Care este Tatăl iubitor al tuturor,
56
preia personal sarcina de a uşura durerea din inimile copiilor care trăiesc asemenea situaţii.
Dacă cineva din satul nostru i-ar fi vorbit atât de delicat şi blând lui Veveriţă, el l-ar fi luat în râs. Totuşi, în faţa acestui părinte ascet, Parashos a redevenit copil.
Da, părinte, cred ceea ce îmi spuneţi. Nu m-am supărat pe Dumnezeu, Care însă nu mi-a făcut, după cum v-am spus, pe plac. Pe părinţii mei m-am supărat. De ce se întâmplă aşa ceva în familia mea?
Parashos, noi oamenii suntem plini de slăbiciuni fireşti şi de aceea facem adeseori greşeli. Aceste greşeli sunt foarte serioase şi ne rănesc nu numai pe noi, ci şi pe oamenii pe care îi iubim foarte mult. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu părinţii tăi. Rezultatul acestei relaţii dintre ei este o greşeală care se întâmplă în multe cupluri. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să îi judecăm pentru greşeala lor, fiindcă şi noi facem multe care îi rănesc pe cei din jurul nostru. Dacă relaţia dintre părinţii tăi este cu probleme, din păcate va trebui să îţi faci curajul să o accepţi.
Dar, părinte Filaret, altceva spun bătrânii de la cafenea. Ei nu vorbesc despre greşeală, ci îi judecă aspru pe părinţii mei, şi eu, atunci când îi aud, nu îi mai suport. Doar stau şi îi judecă pe alţii. Uneori fac vreo boacănă sau mă prefac că sunt foarte bolnav, doar ca să îi văd împreună pe mama şi pe tata. îmi este frică ca nu cumva unul dintre ei să se căsătorească cu altcineva şi să facă alţi copii. Atunci mă vor uita cu siguranţă.
Voi, copiii, din păcate nu puteţi să înţelegeţi şi nici să schimbaţi situaţiile dintre cei mari. Orice s-ar întâmpla între părinţii tăi, nici nu se pune problema să-şi schimbe dragostea pentru tine. De aceea şi tu trebuie să îi iubeşti la
57
fel de mult ca şi până acum. Mama ta o să fie întotdeauna mama ta şi tatăl tău va fi întotdeauna tatăl tău, chiar dacă între ei există probleme. Chiar şi acum, când situaţia dintre ei este atât de tensionată, încât nu reuşesc să îţi arate dragostea lor sau ţi-o arată într-un mod de nepotrivit ori exagerat, tu să fii sigur că acest lucru o să se schimbe la un moment dat şi, fie împreună, fie separat, vor începe din nou să te înconjoare cu dragoste.
Dar ei se ceartă mereu ca nişte cocoşi umflaţi în pene, nu îşi vorbesc ca oamenii normali. Nici nu cred că se vor mai ocupa de mine. Nu mă iubesc! a adăugat cu tristeţe Parashos, concluzionând, parcă, printr-un silogism, un rezultat care îl ducea în deznădejde.
Chiar dacă amărăciunea dintre ei doi, slăbiciunile lor, chiar şi patimile, nu îi lasă să-ţi arate dragostea lor, tu ar trebui să ştii că nu au încetat niciodată să te iubească. Pur şi simplu, slăbiciunile noastre omeneşti, după cum am spus, ne chinuie foarte tare şi timp îndelungat nu ne lasă să ne arătăm dragostea şi bunătatea pe care le avem în noi. Câteodată, propriile patimi ne împiedică să ne arătăm cu limpezime sentimentele bune sau o facem într-un mod greşit. De aceea, tu să-i iubeşti şi, pe cât poţi, să le-o şi arăţi. Acest lucru, la un moment dat, o să le înmoaie inima. Orice s-ar întâmpla între părinţii tăi în final, tu să îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate cele bune pe care ţi le-a dăruit şi să încerci să accepţi cu demnitate greutăţile care ne sunt îngăduite în viaţa asta şi care sunt greu de înţeles, omeneşte vorbind. Să fii sigur că Dumnezeu întotdeauna ascultă rugăciunile noastre, chiar dacă ni se pare la început că nu ne face pe plac. Poate că nu ne dă ceea ce vrem şi ceea ce cerem, dar ne va da mult mai mult la momentul potrivit.
EXPERIMENTUL
Parashos a rămas tăcut. Probabil că încerca să înţeleagă toate cele ce i s-au întâmplat. Adevărul este că vorbele părintelui Filaret erau amare, iar Parashos, care avea doisprezece ani, era în continuare cel mai mic din grupul nostru de prieteni. Cuvintele părintelui însă răsunau în inima fiecăruia ca un balsam. Nu doar cuvintele, ci şi modul în care ne vorbea ne dădea impresia că ni se adresează simplu şi din inimă, nu ca unor copii, ci, fără ocolişuri, ca unor oameni mari.
haideţi să ne continuăm urcuşul înainte să ne prindă căldura de-a binelea, spuse părintele Filaret.
Am început să urcăm. Am mers printre ierburi sălbatice, iar în jurul nostru erau o grămadă de insecte.
cândva, copii, a început părintele să ne povestească, am întrebat un tată: „Cum ţi-ai crescut copiii de au devenit adevăraţi îngeri?” Şi să ştiţi că, într-adevăr, copiii acestui om, şi ei adolescenţi, erau adevăraţi îngeri ai lui Dumnezeu. „Ce le-ai spus? Ce i-ai învăţat?” l-au întrebat cunoscuţii. „Nimic deosebit nu le-am spus, niciodată nu le-am predat vreo învăţătură anume, nici nu i-am învăţat ceva special, nici măcar nu i-am sfătuit”, a răspuns tatăl. „Orice voiam să le spun, îi spuneam lui Dumnezeu, în fiecare seară; după ce mă asiguram că ei dorm, îngenuncheam
59
lângă pătuţurile lor şi îi spuneam lui Dumnezeu exact ce voiam să le spun lor, şi El le sădea asta în inimi”.
Aţi văzut ce putere au credinţa şi rugăciunea? Spun credinţă, deoarece fapta acestui tată cerea multă credinţă. Noi avem impresia că trebuie să spunem o grămadă de vorbe celorlalţi ca să le arătăm greşelile lor şi astfel să se corecteze. Totuşi, ce arată aceasta?
Acest lucru arată că noi credem că progresul celorlalţi depinde de felul cum îi învăţăm noi, am spus eu.
Exact! Care dintre noi ar avea curajul să lase grija oamenilor pe care îi iubeşte în mâinile lui Dumnezeu? Şi uite că există oameni care au această putere a credinţei. Tatăl acela, la fel ca şi alţii pe care îi cunosc, a făcut-o şi… iată rezultatul! Dumnezeu a făcut într-un mod desăvârşit ceea ce noi nu reuşim să facem cu puterile noastre.
Toate problemele pe care le întâmpinaţi cu membrii familiei voastre sunt într-adevăr serioase şi triste. Eu totuşi vă spun următoarele: Hristos Se bucură de cel care îl „cercetează”, după cum spune un tropar de la Duminica lui Toma. Se bucură, aşadar, când, din dorinţa reală de a-L cunoaşte, atât pe El, cât şi lucrările Lui, îl „încercăm”. Faceţi şi voi acest experiment! Încercaţi-L pe Dumnezeu!
Experiment? Să îl încercăm pe Dumnezeu? Ce vrei să spui cu asta, părinte? Este foarte ciudat, a zis Anastasie.
Ce vreau să spun? a răspuns zâmbind călugărul. încercaţi să faceţi ce a făcut tatăl copiilor despre care v-am povestit mai devreme. Nu este nevoie să mergeţi lângă paturile părinţilor sau ale fraţilor voştri să vă rugaţi, ci rămâneţi în camera voastră şi tot ceea ce vreţi să le spuneţi alor voştri, spuneţi-I lui Dumnezeu. Faceţi din durerea voastră rugăciune. Faceţi din lacrimile şi dezamăgirile voastre o implorare, şi atunci o să vedeţi cât de mult o să
60
vă îndulcească Dumnezeu inimile. Mai întâi de toate, inimile voastre. Durerea, lacrimile, tristeţea, toate prin rugăciune se transformă, devin speranţă, eliberare, pace. Şi, dacă insistaţi în timp şi cu credinţă, făcând acelaşi lucru de fiecare dată, atunci să nu vă miraţi dacă, pe lângă voi, vor începe să se schimbe şi cei din jurul vostru.
Şi dacă nu se schimbă situaţia din jurul nostru? Nu cumva acest lucru ar însemna că am eşuat? a întrebat Parashos, care părea că şi-a pierdut orice speranţă.
Chiar dacă lucrurile nu se întâmplă aşa cum vrem noi să se întâmple, a răspuns părintele Filaret, să fiţi siguri că Dumnezeu o să găsească o cale să le aranjeze pe toate. Da, toate problemele, fiindcă El cunoaşte cel mai bun mod de a repara fiecare suflet. Noi interpretăm lucrurile prin prisma minţii noastre sărace, în timp ce Dumnezeu acţionează prin înţelepciunea Sa, şi se poate ca noi să nu înţelegem că oamenii şi situaţiile din jurul nostru se schimbă, dar El le vede, fiindcă vede adâncul inimilor noastre. Nu este întotdeauna important ca lucrurile să devină mai bune în viaţa aceasta, ceea ce contează este ca sufletele oamenilor să se pregătească pentru întâlnirea lor cu Dumnezeu în împărăţia Lui. De aceea vă spun: nici o rugăciune nu se iroseşte!
Cu aceste cuvinte am ajuns pe nesimţite într-un luminiş plin cu stupi.
Stupi de albine! a strigat Parashos.
Da, sunt albinele mănăstirii noastre.
Asta vreau să devin, stupar! a spus Parashos cu entuziasm.
De ce vrei asta? l-a întrebat nedumerit Anastasie. Tatăl tău are atât de mulţi bani, încât nu este nevoie să lucrezi în viaţa ta.
61
Toţi avem nevoie să muncim, a spus călugărul.
Eu o să muncesc şi o să dau banii mei oamenilor săraci, a răspuns palid Parashos, privindu-l ciudat pe Anastasie, care probabil a înţeles cât de nepotrivită a fost observaţia lui.
Monahul a prins cu mâna lui un fluturaş care stătea mândru pe capul micului mohican.
În tot acest timp, Ianis nu a scos o vorbă, bineînţeles. Aproape uitaserăm că este cu noi. Dintr-odată, călugărul s-a întors şi i-a spus cu asprime:
Gândurile tale, Ianis, fac mult zgomot! Ne asurzesc! Ştii lucrul ăsta?
Ianis a tresărit uimit, i s-au înroşit obrajii ca şi cum ar fi auzit că tocmai lui i se adresa călugărul. Toţi în satul său îl compătimeau şi se comportau cu el protector, chiar exagerat.
Părintele Filaret a adăugat:
Dacă vei continua aşa, într-o zi o să rămâi singur de tot!
Nu îi vorbiţi aşa, părinte! am spus eu, care aveam o aplecare maternă. A suferit un şoc la moartea tatălui său şi de atunci nu vorbeşte şi nu aude.
Călugărul s-a întors şi m-a privit condescendent. Am coborât privirea şi am început să cuget. De ce călugărul ne-a vorbit tuturor delicat şi sensibil şi doar lui Ianis i-a vorbit atât de dur şi cu asprime? Nu am mai spus nimic, pentru că în astfel de situaţii am sentimentul că, şi de-aş vorbi, nu ar conta. Anastasie spune că sunt laşă. Poate…
SURPĂTURĂ
Urcuşul a continuat până am ajuns într-un loc ciudat.
Pe partea dreaptă era o pantă abruptă unde eroziunea solului a lăsat în urmă doar stâncă, fără pic de pământ. Au rămas doar stânci mici, tăioase şi gri. Chiar şi cea mai mică mişcare putea să provoace o alunecare de teren, iar pietrele să cadă peste noi, rostogolindu-se una peste alta.
acest fenomen se numeşte „surpătură” în părţile noastre, ne-a spus părintele Filaret. Este unul dintre cele mai periculoase locuri din munţii noştri. Din fericire nu este mare.
Surpătura era întreruptă de o cărare îngustă. Pe partea stângă a cărării se deschidea o prăpastie verticală care te conducea spre un mic canion.
Niciodată nu mi-am închipuit că pe insula noastră există astfel de locuri, de o frumuseţe sălbatică şi periculoasă. Am început să înaintăm pe cărarea îngustă. Orice pas greşit ne-ar fi trimis în adâncul prăpastiei. Părintele Filaret era primul şi noi îl urmam. Parashos păşea fără nici o grijă, de parcă s-ar fi născut pe munte. îl ajuta şi silueta lui de dansator. Anastasie era mai atent, dar avea şi el un surprinzător simţ al echilibrului. Ianis, mereu mut, înainta constant şi cu atenţie. Aşa a ajuns şi el la capătul cărării.
Totuşi, eu mă simţeam greoaie şi uriaşă pentru această cărare. Când m-am trezit la mijlocul ei şi i-am văzut pe
63
ceilalţi că au ajuns aproape la capăt, au început să îmi tremure picioarele. îmi tremurau atât de tare, încât credeam că o să îmi pierd echilibrul şi o să cad. Singurul lucru care îmi venea în minte în acel moment era mica icoană a Maicii Domnului pe care o aveam deasupra patului fratelui meu şi am început să strig înăuntrul meu în continuu: „Maica Domnului, ajută-mă, Maica mea, ajută-mă!”. Această rugăciune o spuneam înlăuntrul meu de la sine, fiindcă îmi era cu neputinţă să mă mai gândesc la orice altceva. O transpiraţie rece m-a cuprins şi nu puteam să fac nici măcar un pas. Niciodată în viaţa mea nu m-am găsit într-un astfel de moment dificil. Părintele Filaret s-a întors să mă ajute. M-a prins de mână şi m-a tras până la capătul cărării înguste. A fost nevoie de mult timp ca să-mi revin.
Şi te dai aşa de curajoasă, m-a tachinat Parashos. Ai încurcat-o!
Anastasie, căruia îi fusese teamă ca nu cumva să cadă în prăpastie, era tare emoţionat.
Niciodată nu o să mai trec pe lângă o asemenea prăpastie, am spus eu.
Pe vremuri, cei care locuiau aici străbăteau această cărare de mai multe ori pe săptămână ca să meargă la mănăstire, a spus părintele Filaret. Haide să stăm puţin sub acest copac şi să ne liniştim.
Am stat şi abia atunci inima mea şi-a revenit.
De ce am păţit una ca asta? am întrebat eu. Nici nu ştiam că am rău de înălţime.
Rău de înălţime? a râs părintele Filaret. Este incredibilă capacitatea pe care o are omul modern, de a da un nume impresionant la orice. Este sufleţelul tău slab, mi-a spus. A stat foarte mulţi ani fără să muncească şi acum este nemuncit.
64
Răul de înălţime este o boală cu o cauză biologică şi nu se întâmplă atât de des pe cât am crede. De multe ori ne ascundem laşitatea şi căutăm să ne justificăm propriul sine cu scuze atât de convingătoare, încât sfârşim prin a crede şi noi ceea ce spunem. Desigur, laşitatea este ceva ce toţi avem, dar, chiar dacă nu este uşor întotdeauna, reuşim să o depăşim. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nu a fi laş este rău, căci ţine de fire, ci a face din laşitate ceea ce nu se cuvine.”
Aşadar, nu este rău ca cineva să simtă teamă, să fie lipsit de curaj. Răul se produce atunci când, din frică sau din laşitate, facem ceva care nu este corect.
Nu există vreun mod prin care să devin mai puternică, părinte? Sunt încă mică şi învăţ foarte repede.
Rugăciunea este modalitatea de a-ţi lucra sufletul, după cum a zis Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrierile acestui părinte sunt o adevărată comoară. Măcar de v-aţi învrednici să le citiţi…
Ultimele cuvinte mi s-au părut un pic ciudate. Adevărul este că obişnuiam să descarc de pe internet diverse cărţi, în mare parte scrise în limba engleză. Pe unele le cumpăram din banii mei de buzunar. Totuşi, niciodată nu m-am gândit să citesc scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur sau ale oricărui alt sfânt. Eram de părere că sunt plictisitoare şi îmi păreau foarte dificile ca limbaj.
Părinte, credeţi că este ceva care m-ar putea interesa în aceste cărţi? Eu credeam că sunt pentru oamenii bătrâni, am spus cu sinceritate, uitând pentru moment frica şi aventura prin care trecusem.
Cei mai mulţi dintre noi aşa credem când suntem tineri. Citim cărţi de psihologie, basme, cărţi de îmbunătăţire a stimei de sine, de autocunoaştere, de dezvoltare personală şi evităm să studiem acele lucrări care ne conduc,
65
într-adevăr, către vindecare. Dar despre asta vom povesti altă dată, dacă vreţi, bineînţeles, să ne reîntâlnim.
Să ne reîntâlnim, părinte! a spus Parashos. Neapărat să ne reîntâlnim! Să vii în satul nostru oricând vrei, să îţi arăt şi ultima mea căsuţă din copac. O să rămâi uimit!
Nu este uşor să fac lucrul acesta, a răspuns părintele Filaret. Eu sunt călugăr şi trăiesc în mănăstire. Totuşi, dacă vreţi, puteţi să veniţi voi din când în când.
Ceea ce m-a impresionat, am continuat eu, încă fiind în starea de frică, a fost faptul că, atunci când mă aflam în cel mai dificil moment, am început să mă rog din toată inima. Nu am mai avut nici un alt gând.
Părintele Filaret a răspuns imediat:
Rugăciunea este o lucrare care cere dăruirea întregii noastre inimi. Inima noastră, totuşi, este „lipită” de atât de multe nimicuri şi de aceea, când ne rugăm, o facem de formă, fără să ştim prea bine ce facem.
Simţul pericolului este o trăire puternică ce nu poate fi înlăturată cu ceva inferior, ci cu ceva mult mai intens. Aşadar, atunci când suntem în pericol sau când ne doare ceva, orice deşertăciune care este în inima noastră dispare. În mod firesc, atunci puterile noastre sufleteşti se întorc către singurul Atotputernic şi aşa putem să ne rugăm cu toată fiinţa noastră.
În timp ce ascultam cuvintele părintelui Filaret, privirea mi-a fost atrasă de un gândăcel negru, care făcea o muncă mult prea grea pentru mărimea lui. Era acolo, alături de noi, minuscul, nebăgat în seamă de atâta timp. îşi continua viaţa lui tainică în tăcere. Câţi gândăcei se mişcă în fiecare zi pe pământ, purtând greutăţi cu mult mai mari decât dimensiunile lor!…
Anastasie nu a ratat momentul şi l-a fotografiat. Aşa a rămas acest gândăcel în povestea prieteniei noastre.
ISIHIE PE MARGINEA PRĂPASTIEI
Haideţi acum să ne continuăm urcuşul! a propus călugărul. în scurt timp o să ajungem la un mic paraclis ca să aprindem candela.
Într-adevăr, o cărare nouă s-a deschis în faţa noastră, mult mai largă, cu un mic perete construit pe margine, care dădea impresia de siguranţă şi la capătul căruia stătea aplecată într-o parte o bisericuţă închinată Sfântului Ioan Colibaşul.
Cinci oameni încăpeau în interiorul bisericii. În situaţia de faţă, exact noi. Părintele Filaret ne-a dat nişte lumânări care miroseau foarte frumos, făcute din ceară curată. Mi-am aprins lumânarea şi i-am mulţumit Maicii Domnului că nu am căzut în prăpastie. Părintele Filaret le-a arătat băieţilor cum să aprindă tămâia cu praf de cenuşă. Ianis părea, în sfârşit, interesat de ceva.
praful de cărbune nu arde tămâia, ci o încălzeşte uşor, astfel încât ea împrăştie această aromă minunată, a spus călugărul.
această tămâie nu este ca celelalte pe care le ştiu eu, a spus Anastasie.
este din tămâie autentică.
67
Tămâia nu este unul dintre darurile pe care le-au oferit cei trei magi lui Hristos? am întrebat eu.
Exact. Tămâia adevărată curăţă şi dezinfectează atmosfera. are o mulţime de proprietăţi vindecătoare.
Un cuvânt simplu, banal, mi-a venit în minte despre acest om. Felul în care vorbea, în care se mişca, atenţia pe care o avea m-au făcut să mă gândesc la cuvântul patos Aşa aş vrea să fiu şi eu, chiar dacă nu o să fiu o monahie, adică plină de patos în tot ceea ce fac. M-am plictisit de lumea din jurul meu unde toate sunt pe fastfonuard efemeritate şi deşertăciune.
Fiecare lucru pe care îl făceau oamenii în vechime avea înţelepciunea lui tainică. De aceea, înainte să decidă cineva acum să îl înlăture sau să îl schimbe, trebuie să înţeleagă de ce făceau ceea ce făceau şi să se gândească ce s-ar pierde dacă îl schimbă. Când i-am spus toate aceste lucruri lui Anastasie cu puţin timp înainte, m-a numit „conservatoare” şi am decis să nu îi mai spun nimic. Aici însă, din nou mi-au venit toate acestea în minte în faţa acestui om care părea să îmi împărtăşească ideile şi gândurile.
Părintele Filaret s-a aşezat pe o bancă lângă mine şi a început să psalmodieze încetişor troparul Sfântului Ioan Colibaşul, un sfânt despre care, până în acel moment, nici nu ştiam că există. Viaţa lui ne-a impresionat.
Ioan era fiul unui senator bogat, originar din Roma şi s-a născut în jurul anului 460 d.Hr., în Constantinopol. Tatăl lui se aştepta ca fiul să îi preia funcţia, dar tânărul Ioan a fugit pe ascuns şi a preferat să devină monah. Părinţii lui, după ce l-au căutat şi nu au reuşit să îl găsească, l-au considerat mort. După mulţi ani, Ioan a luat permisiunea de la mănăstire şi a mers ca un călător sărac să
68
ceară adăpost tocmai de la propriii părinţi, fără să le dezvăluie identitatea sa. I-a convins să îi construiască o colibă mică la marginea grădinii lor şi doar atunci când i s-a apropiat sfârşitul le-a dezvăluit că era fiul lor pierdut.
Părintele Filaret, după ce ne-a povestit pe scurt viaţa sfântului, a psalmodiat cu voce scăzută şi umilă câteva tropare. După ce şi-a terminat cântările, tot locul s-a umplut de o linişte aparte. Am ieşit din bisericuţă, am mai mers câţiva metri şi am ajuns într-un luminiş. De acolo începea un mic platou plin de arbuşti de mastică. Vegetaţia era rară şi puteai să vezi în depărtare. Cei trei băieţi erau cu mult înaintea mea, iar eu simţeam că plătesc acum pentru spaghetele şi ciocolatele pe care le-am mâncat toată iarna.
Călugărul m-a aşteptat discret. Eram mult mai în spate decât ceilalţi. Nu ştiu exact cum a început, dar, brusc, în timp ce mergeam, am simţit nevoia să îi spun părintelui Fillaret lucruri foarte personale şi pe care nu le spusesem nici măcar părinţilor mei.
Am avut o prietenă foarte bună şi ne povesteam totul. La liceu, ea a preferat să meargă la o şcoală profesională, la oraş. Locuieşte într-un internat departe de casa ei şi, când se întoarce în sat, îmi vorbeşte despre o mulţime de experienţe pe care le-a trăit: plimbări, nopţi pierdute, cluburi de noapte, a început să fumeze, a încercat chiar şi haşiş. Eu sunt aici, în sat, şi nu fac nimic deosebit. Niciodată nu am nimic nou să-i spun.
Am ezitat puţin şi m-am oprit, dar apoi am găsit puterea să continui:
Mă simt complexată. în scurt timp, o să mă numească „tocilară”, pentru că eu doar citesc şi nu merg niciunde
69
Nu ştiu absolut nimic despre viaţa reală. Prietena mea a început să trăiască cu adevărat, iar eu sunt încă un copil.
Părintele Filaret m-a ascultat cu mare atenţie. O expresie de vădită tristeţe i-a acoperit faţa, dar numai pentru câteva secunde. Atunci când s-a asigurat că am spus tot ce am avut de spus, a început să îmi vorbească plin de blândeţe şi smerit, mai mult ca un frate, iar nu ca un profesor.
Mă întreb dacă nu cumva acest complex, de care îmi spui, îl simţim atunci când ne facem auto-critica şi ne evaluăm sinele, ţinând cont de părerea celorlalţi sau pe baza unei imagini pe care noi credem că ar trebui să o afişăm în faţa altora. Tu spui că prietena ta are parte de multe experienţe şi multe lucruri excepţionale de povestit, în timp ce tu nu ai nimic de spus. Ce înseamnă totuşi experienţă? Şi ce consideri tu excepţional? Nu cumva toate lucrurile acestea nu sunt excepţionale în sine, ci ele par excepţionale, pentru că, de fapt, majoritatea tineretului din ziua de azi le consideră excepţionale?
Da, cred că aşa este, am recunoscut.
Dar toate acestea, draga mea Irina, nu pot constitui un criteriu de urmat. Dacă cei mai mulţi ar fuma într-o cafenea şi şi-ar distruge astfel sănătatea, ar trebui ca şi singurul nefumător aflat acolo să înceapă să fumeze numai ca să nu se diferenţieze de ceilalţi? Dacă majoritatea copiilor din sat sunt bolnavi, trebuie să iei şi tu boala ca să nu te diferenţiezi? Nu uita ce a spus Hristos, Domnul nostru: „Poarta care duce spre viaţa veşnică este foarte strâmtă şi puţini vor trece prin ea, în timp ce poarta care duce către pierzanie este largă şi mulţi vor trece prin ea”. Şi numai faptul că faci parte din mica turmă a celor diferiţi este deja un mare privilegiu.
Părintele s-a oprit pentru puţin timp. Se ruga în taină, cu mâna stângă pe metanier, dar eu care sunt un as al curiozităţilor am înregistrat imediat această mişcare.
Lucru excepţional nu este să „dau pe tavă” şi eu o grămadă de „experienţe”, la fel cum fac aceste fete, ci să am libertatea să fiu cu adevărat eu însumi. Lucru excepţional este nu să mă retrag din curenţii vremurilor, ci să aleg care dintre curenţi îmi sunt de folos şi care mă ajută să îmi cultiv personalitatea. Spune-mi, cine este cu adevărat liber? Acela care face exact ceea ce face şi restul lumii sau acela care se exprimă şi se comportă aşa cum îi dictează adevăratul lui sine? Măcar de-am avea cu toţii binecuvântarea pe care o ai tu, trăind la sat, fiindcă toate aspectele vieţii de la sat, pe care tu le consideri negative, primitive, sunt exact cele care reprezintă calităţile felului şi locului în care trăieşti! Liniştea unui sat, atmosfera sănătoasă, simplitatea locuitorilor, activităţile paşnice în mijlocul naturii, toate acestea îţi dau ocazia să te maturizezi şi să îţi creezi personalitatea în cel mai bun mod cu putinţă.
Da, dar o să rămân totdeauna un copil, am insistat.
Spui că eşti copil încă, fiindcă trăieşti la sat. Dar chiar eşti un copil! Ai şaisprezece ani! Nu cumva adolescenţii de şaisprezece ani sunt consideraţi adulţi? Să fii fericită că te simţi încă un copil. Eu o să mă rog să rămâi un copil. Nu ne-a spus Hristos că în împărăţia Lui vor intra numai cei care au devenit precum copiii?
Şi nu o să devin niciodată femeie? am întrebat eu pe un ton prostesc, fiindcă în mintea mea nu era numai faptul că vechea mea prietenă fuma.
Dacă ar fi fost mama lângă mine, ar fi intervenit cu severitate şi ar fi spus: „Ce întrebări pui tu acum unui călugăr?”
71
Părintele Filaret nu m-a înţeles greşit şi chiar a încercat cu prietenie să mă ajute:
spui că prietena ta şi-a început viaţa de femeie matură. Ai dreptate. Exact aşa a făcut. Acest lucru însă nu este firesc, deoarece nu este timpul potrivit pentru ea să facă schimbarea aceasta. Se grăbeşte să crească şi această grabă îi deformează şi sufletul, şi trupul într-un mod brutal şi dureros. Din acest motiv, mi se sfâşie inima în sute de bucăţi când văd copii de vârsta ta venind la mănăstire cu feţele desfigurate din cauza unor schimbări mult prea timpurii. Vezi lucrul ăsta în ochii lor, în expresia feţei lor, ei trăiesc situaţii care nu doar că nu sunt pentru vârsta lor, dar la nici o altă vârstă nu ar trebui să trăiască cineva astfel de experienţe. Nu trebuie să te simţi complexată pentru că nu ai asemenea experienţe, mai degrabă ar trebui să îi mulţumeşti lui Dumnezeu, Care, prin iconomia Lui, te-a lăsat să trăieşti într-un sat în care asemenea pericole nu sunt prea răspândite. Fără ca tu să I-o ceri, Bunul Dumnezeu te-a păzit de brutalitatea unei astfel de vieţi pe care în acest moment tu o admiri, deoarece încă nu ţi s-a dezvăluit ce se ascunde sub această pojghiţă aparent fantastică. Sunt sigur că, în câţiva ani, la timpul potrivit, o să îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru aceste lucruri pe care acum îţi este greu să le înţelegi.
BĂŢUL ŞI ŞARPELE
Părintele Filaret a încetat să mai vorbească şi şi-a îndreptat atenţia către cei trei băieţi care mergeau înainte. Dintr-odată, a pornit cu paşi repezi spre marginea drumului, a înşfăcat o creangă dintre tufişuri şi apoi a fugit până a ajuns în faţa lor. Băieţii s-au întors către el şi l-au privit surprinşi. Cu acel băţ a prins un mic şarpe care imediat s-a înfăşurat pe el, apoi s-a întors spre noi şi a spus:
de ce ai ieşit, şerpişorule, în drumul nostru să ne sperii?
Şarpele s-a ghemuit în jurul băţului. Noi priveam nemişcaţi toată scena. Apoi părintele Filaret a lăsat uşor şarpele pe marginea drumului. Acesta s-a ridicat pe verticală, în aşa fel încât semăna cu o cruce la marginea băţului de lemn. Călugărul şi-a scos plosca mică şi a turnat un pic de apă în gura şarpelui.
Imposibil! am murmurat eu, ce văd acum parcă e dintr-un basm!
Sigur este fachir! a spus şi Anastasie.
Părintele Filaret s-a întors spre Anastasie.
dragul meu Anastasie, te rog să nu mai spui acest lucru. Fachirii lucrează cu duhuri demonice. Eu sunt un simplu călugăr.
73
Dar, părinte, faceţi nişte lucruri pe care nu le fac oamenii obişnuiţi. Ştiaţi numele noastre înainte să ne cunoaşteţi, vorbiţi cu şerpii…
Anastasie, toţi ne-am născut cu posibilitatea de a lucra diferite harisme. Ele sunt daruri ale Duhului Sfânt, Noi îl alungăm pe Sfântul Duh din viaţa noastră şi darurile rămân nepuse în lucrare, neactivate, ca să spun aşa. Dar mai rău este că, de multe ori, noi transferăm propriile daruri duhurilor întunericului.
Vreţi să spuneţi că toţi avem daruri supranaturale?
Bineînţeles! Dar aveţi grijă, nu sunt ale noastre. Sunt rodul comuniunii noastre cu Dumnezeu. Atunci când întrerupem relaţia noastră cu Dumnezeu, darurile îşi încetează lucrarea sau chiar ni se iau.
Vreau şi eu să am asemenea harisme, a spus Parashos.
Ianis părea că îşi clatină capul a dezaprobare. Dacă e posibil aşa ceva? L-am văzut cum s-a înroşit când părintele Filaret i-a vorbit aspru şi la fel îl văd şi acum. Deci, Ianis auzea! L-am privit mută de uimire, dar el şi-a întors repede privirea către altceva. Se prefăcea, oare, că nu aude? Sau a avut loc o minune şi a început să audă datorită jurământului pe care urma să îl facem? Dacă era jurământul, nu ar fi reacţionat oare diferit, nu ar fi trăit o revelaţie? Curiozitatea mea ajunsese la apogeu, dar nu puteam primi nici un răspuns.
Cugetările mele au fost întrerupte de părinte care s-a aşezat lângă Ianis şi i-a strâns puţin mâna, ca şi cum ar fi fost de acord cu el. Pe urmă s-a întors către Parashos şi i-a spus:
Nu trebuie să ceri harisme. Nu au nici o importanţă în sine. Dacă astăzi Dumnezeu ar îngădui nişte lucruri
74
miraculoase, care vă impresionează pe voi, acestea ar fi de dragul vostru, pentru că alergaţi după miracole.
Şi ce ar trebui să cerem atunci? a întrebat Anastasie nedumerit.
Sunt sigur că o să vă daţi seama singuri.
Anastasie s-a enervat, fiindcă părintele Filaret nu ne-a dezvăluit ce trebuie să cerem de la Dumnezeu, aşa că şi-a continuat drumul cu paşi grăbiţi.
Ajungem imediat la stânci. O să mergeţi normal sau o să urcaţi în genunchi, aşa cum făceau cei din vechime? a întrebat călugărul.
O să mergem în genunchi, am spus noi, fără să gândim prea mult. Am făcut atâta drum deja, doar nu o să ratăm partea cea mai bună!
Bine, haideţi să stăm puţin să ne odihnim, să bem puţină apă şi apoi începem urcuşul.
PRIETENIA ADEVĂRATĂ, LOCUL ŞI CALEA
Ne-am aşezat sub un copăcel de pe acel platou de munte. Vântul sufla încetişor şi purta cu el miresmele tufişurilor.
se pare că sunteţi prieteni buni, a spus părintele Filaret, şi vă leagă o prietenie curată, dezinteresată. Aveţi şi alţi prieteni în sat?
Anastasie a luat cuvântul cu multă maturitate:
nu, părinte, nu. Copiii de vârsta noastră au în loc de cap o minge şi în loc de picioare, nişte motociclete. Când ajung la şcoală, doar cu Irina pot schimba două cuvinte, dar ei râd de mine fiindcă vorbesc cu o fată. Şi bineînţeles, sunt prieten cu Parashos şi cu Ianis. În general, suntem consideraţi ciudaţi şi ceilalţi ne bârfesc mereu. Mai rău este că îi batjocoresc şi pe părinţii mei. Pe mama mea, pentru că este din Georgia şi vorbeşte cu un accent ciudat, şi pe tatăl meu, fiindcă îi place să viseze cu ochii deschişi. Vreau să plec, să dispar din acest sat pentru totdeauna!
Anastasie obişnuia să îşi termine frazele într-un fel… melodramatic. Părintele Filaret şi-a încruntat sprâncenele, încercând să-şi amintească ceva:
„Ai spus: voi merge-n alt pământ, voi merge pe-altă mare”, spunea poetul alexandrin Kavafis. Ai citit poiezia Oraşul? Acolo vorbeşte despre cineva care a vrut să îşi schimbe locul, să meargă în alt oraş să trăiască, fiindcă credea că sursa nefericirii lui era oraşul în care trăia. Totuşi, poetul îi spune foarte clar că:
„Aşa cum ţi-ai stricat viaţa aici,
în acest orăşel,
în tot pământul ţi-o vei strica la fel!
Cauzele eşecurilor noastre nu se găsesc în jurul nostru, ci înăuntrul nostru. Noi ne facem rău singuri, nu sunt de vină nici mediul înconjurător, nici oamenii, nici cei care trăiesc în jurul nostru. Acest lucru îl spun şi Părinţii Bisericii noastre, printr-o expresie frumoasă: „Nu locul ne mântuieşte, ci felul în care stăm la locul nostru”.
Dacă noi am învăţa să ne raportăm corect la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, atunci nu doar că nu am mai fi răniţi, ci, dimpotrivă, am găsi folos în toate, chiar dacă, în ele însele, sunt experienţe negative. Avva Dorotei spune: „Fiecare dintre noi, într-o anumită situaţie, fie se foloseşte, fie se răneşte, fiindcă orice situaţie pe care o întâmpinăm poate fi pentru noi un beneficiu sau un deserviciu, totul depinde de noi.”
Aşadar, fiecare dintre noi fie se răneşte, fie se foloseşte de la propriul sine. Din fiecare lucru, din fiecare situaţie, putem fie să câştigăm, fie să ne păgubim.
Dimpotrivă, dacă fugi, nu vei reuşi nimic, fiindcă oriunde vei merge îţi vei purta, neîndoielnic, firea în care sunt cuibărite cauzele tuturor necazurilor. Spui că tinerii de vârsta voastră din sat se preocupă numai de fotbal şi motociclete. Totuşi, eu sunt sigur că există anumite interese comune cu ale tale, dacă vrei să le găseşti. Bineînţeles, nu cu toţi vei avea puncte comune, totuşi, măcar cu unii dintre ei, cred că vei găsi. Dacă vrei să comunici mai bine cu tinerii din satul tău, atunci tocmai această dorinţă autentică te va învăţa cum să îi abordezi.
Am încercat, dar a ieşit foarte prost, a răspuns Anastasie cu melancolie.
Adică?
Da, a răspuns Anastasie. Când mă văd, îmi spun: „Iată, a venit poetul…”
Ei, şi e rău să te strige „poet”? Dumnezeu este Poetul1 întregii lumi, a zâmbit părinţelul.
Îndată, însă, a redevenit serios şi a continuat:
Înţeleg, Anastasie, te afectează mult, fiindcă ţi-o spun batjocoritor. Uite, eu îţi propun să nu-i mai bagi în seamă când te iau peste picior, ci să te apropii de ei şi să le vorbeşti normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci şi ei se vor plictisi să îţi tot spună aşa şi, la un moment dat, vor înceta. Ei sunt ca nişte copii mici care fac scandal doar ca să obţină atenţia mamei lor.
Problema, totuşi, aproape întotdeauna nu este unilaterală. Aproape întotdeauna suntem şi noi de vină, egoismul nostru. Fără să înţelegem acest lucru, îi subestimăm şi îi dispreţuim pe ceilalţi pentru caracterul lor şi acest lucru este cel mai mare obstacol în încercarea de a rezolva o problemă. Cercetează-te, deci! Sapă în adâncul inimii tale şi vezi!
Nu cumva simţi şi tu că îi dispreţuieşti pe ceilalţi copii? îţi spun toate acestea pentru că, dacă într-adevăr îi iubeşti pe copiii aceştia şi îţi doreşti să fii prieten cu ei,
78
această dragoste o să cuprindă în mod tainic şi inimile lor şi o să le schimbe atitudinea faţă de tine.
Iar în ceea ce priveşte faptul că ţie îţi plac alte lucruri, să fii sigur că, dacă vei găsi modul de a te apropia de ei şi de a-i ajuta să te cunoască mai bine, atunci te vor respecta şi pe tine, şi principiile tale. Să nu îţi mai spun că se vor zdruncina şi propriile lor interese, iar toate astea se vor face printr-un atac frontal, un asalt al dragostei! Adevărata dragoste va sparge zidul singurătăţii şi va pune temelia unei prietenii profunde. Uite, aşadar, cum poţi, prin dragoste, să devii şi ziditor! În loc de case, vei zidi inimi iubitoare.
Anastasie asculta în tăcere. înăuntrul său simţea o reacţie care se vedea şi pe chipul lui:
Şi de ce să fac eu toate aceste eforturi ca să comunic cu ceilalţi? Numai eu trebuie să iubesc? Dar ceilalţi?
Parashos s-a gândit că nu avea problema lui Anastasie referitoare la alţi copii. Însă el avea o altfel de problemă care provoca rupturi în relaţiile lui cu ceilalţi. A profitat de ocazie şi a întors discuţia spre propriile lui nelămuriri:
La mine se întâmplă exact opusul. Atunci când fac vreo boacănă, toţi copiii mă acceptă şi mă vor în compania lor. Aş spune că îmi dau chiar idei pentru alte încurcături. Bineînţeles, nu am mereu acelaşi grup de prieteni. Atunci când sunt cuminte, se plictisesc de mine.
Scopul nostru, dragul meu Parashos, nu este să fim plăcuţi în primul rând oamenilor, ci lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: „Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos”
(Galateni 1,10). Acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să arătăm interes pentru relaţiile cu oamenii din jurul nostru. Totuşi, atunci când ne cer să facem lucruri despre care ştim că nu îi vor plăcea lui Dumnezeu, dar ei vor să le facem ca să fim acceptaţi, atunci trebuie să avem puterea şi libertatea să alegem ce este corect.
Dar, a întrerupt Parashos, nimeni nu va mai vrea să fie prieten cu mine…
Prietenul trebuie să îşi iubească aproapele pentru ceea ce este el cu adevărat, nu pentru ceea ce ar vrea să fie. Acest lucru care ţi se întâmplă este o ocazie bună ca să înţelegi cine sunt adevăraţii tăi prieteni. Cu condiţia, bineînţeles, să încerci să nu mai provoci buclucuri. Nu îţi spun să nu mai faci alături de ei diverse glume sau să nu vă mai tachinaţi. E specific vârstei. Însă e nevoie de o măsură în toate. Să ştim unde încetăm cu gluma şi unde începe un scandal serios sau poate ceva mai periculos de-atât. Dacă vei face aşa, o să vezi cine îţi sunt adevăraţii prieteni. Eu, bineînţeles, îţi spun că şi aceia care te vor pe lângă ei numai atunci când provocaţi câte un scandal, dacă vor vedea că dai dovadă de suficientă maturitate şi echilibru pentru vârsta ta, atunci chiar şi ei te vor respecta.
Cum i-am spus mai devreme lui Anastasie, să-i iubiţi pe toţi copiii, chiar şi pe aceia care vă resping uneori.
Să îi iubim şi pe aceia care ne resping şi care nu ne înghit?
Acest lucru este şi mai important, Parashos. Să nu avem falsa impresie că toţi oamenii ne vor simpatiza sau vor accepta ceea ce facem noi. Nu. În viaţa noastră vor exista oameni care, oricât de mult am încerca să ne apropiem cu dragoste, ei totdeauna ne vor antipatiza şi ne vor duşmăni. Cu toate acestea, trebuie să ne luptăm mereu să
80
nu pierdem dragostea faţă de ei, fără să fim influenţaţi de comportamentul lor, cu o condiţie: niciodată să nu preferăm să facem ceva rău sau neplăcut lui Dumnezeu ca să le facem lor pe plac. Omul este o fiinţă liberă şi are dreptul să facă alegerile pe care le doreşte… Această libertate, însă, pentru unii oameni înseamnă să aleagă să facă răul, adică lucruri care nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Se înţelege că unii dintre noi se poate să rămână neschimbaţi toată viaţa lor şi, prin urmare, să trăiască departe de Hristos. Să avem grijă să nu ne numărăm şi noi printre ei.
INVIDIA
Discuţia noastră a fost foarte interesantă. Acest subiect despre prietenie ne preocupa foarte tare. Aveam în minte ceea ce îmi spusese mai devreme părintele Filaret despre prietena mea cea mai bună, auzeam acum şi ce le-a spus lui Anastasie şi Parashos şi, dintr-odată, am simţit ceva ca un fel de gânganie care se învârtea în inima mea şi mă mai şi ciupea.
părinte, uneori îmi dau seama că sunt invidioasă pe prietenii mei. Cred că acest lucru se ascunde şi în spatele relaţiei mele cu prietena mea, despre care v-am povestit adineauri. Dacă vreo fată face câte un lucru admirat de ceilalţi, vreau şi eu să o imit. Alteori mă supăr şi mă închid în mine. De ce se întâmplă asta? Sunt oare atât de invidioasă? Părintele Filaret a oftat adânc.
apostolul Pavel spune: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” Cine mă va slobozi de moartea care naşte înlăuntrul meu păcatul? Din nefericire, draga mea Irina, aceasta este realitatea amară a condiţiei omeneşti după ce am încetat să mai avem o relaţie cu Dumnezeu, adică după cădere. Şi realitatea aceasta o reprezintă patimile care trăiesc înăuntrul nostru. O mulţime de păcate împotriva cărora trebuie să luptăm.
ce spun Părinţii pe care i-aţi citit? am întrebat. Patimile au fost create odată cu noi?
82
Fiindcă Dumnezeu nu ne-a creat cu patimile acestea în noi, firea noastră nu este rea, ci este bolnavă şi are nevoie de vindecare. Nici tu nu eşti rea fiindcă uneori eşti invidioasă pe prietenii tăi, dar, la fel ca noi toţi, ar trebui să îţi dai seama ce anume te supără cel mai mult şi să încerci să lupţi să dezrădăcinezi acel nărav din sufletul tău cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
Vreau să scot din mine acest nărav fiindcă mă îmbolnăveşte, părinte, am spus eu spontan, ca şi cum aş fi suferit de o boală care mă chinuia de ani de zile.
Pentru a face faţă acestei patimi a invidiei, vreau să vă dau un sfat foarte bun, a spus părintele Filaret zâmbind. Cunosc că, întotdeauna, motivul pentru care suntem invidioşi pe vreun om este pentru că acela are o anumită harismă pe care noi nu o avem, dar ne-o dorim. Iată, aşadar, ce spun Părinţii Bisericii despre acest subiect. Atunci când ne rugăm, trebuie să învăţăm să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit şi ne dăruieşte. Trebuie, totuşi, să îi mulţumim pentru toate cele pe care le-a dăruit şi oamenilor din jurul nostru. Putem să facem acest lucru menţionând în rugăciunea noastră numele prietenilor noştri: „Îţi mulţumesc, Hristoase al meu, că i-ai dăruit Mariei o minte atât de inteligentă, Ecaterinei i-ai dăruit un glas dulce, Ioanei i-ai dăruit un simţ estetic deosebit”. Dacă ar face toată lumea aşa în rugăciunile lor, ar veni o zi în care ai vedea că ai devenit şi tu lucrător al harismelor pe care le au prietenii tăi! Şi acest lucru se întâmplă, fiindcă sufletele oamenilor care îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru harismele pe care le au cei din jurul lor sunt unite în chip tainic cu harul lui Dumnezeu şi devin ei înşişi un vas care conţine aceleaşi daruri! Astfel, orice există într-un vas este transmis şi celuilalt.
ÎN GENUNCHI
Părintele Filaret s-a ridicat apoi brusc şi, la un semn, ne-a îndemnat să ne continuăm drumul. Ne aşteptau ultimii cinci sute de metri din drumul nostru. Era partea cea mai grea. Am încercat să o sun pe mama de pe telefonul mobil. încercasem şi mai devreme, dar eram în afara reţelei. Din fericire, acum am reuşit. I-am spus că vedeam o privelişte foarte frumoasă şi că mai aveam puţin până la peşteră. Mi s-a părut că răsuflă uşurată şi mi-a spus:
aprinde şi pentru noi o lumânare, fiica mea!
sigur, mămico! i-am răspuns.
Şi am simţit la celălalt capăt al firului o reacţie de uimire plăcută.
Mă cuprinsese o mare bucurie. Am apucat să schimbăm câteva vorbe şi deja se simţea o căldură inten să care parcă îmi cuprindea tot corpul… Ah! atunci când comunic frumos cu mama simt că zbor. Nu cumva, în adânc, sunt profund ataşată de ea? Dar nu este firesc să te înţelegi bine cu un om care te-a născut, te-a îngrijit şi care te îngrijeşte? După mai puţin de o secundă, gânduri negative mi-au inundat iarăşi mintea. Această mamă m-a transformat în „pelerin de apă dulce”, ca să mă oblige acum să o sun de pe telefonul mobil. Nu cumva ar trebui să îi ignor
84
îngrijorarea şi să nu o sun? Oricum o să mă vadă seara. Dar dacă aş păţi ceva? Sau dacă ea crede că am păţit ceva şi ar sta îngrijorată toată ziua până când îmi va auzi vocea? Aşa că am hotărât să tai cu sabia nodul gordian al gândurilor mele amestecate: am făcut ce am vrut în final, am ales să o liniştesc pe mama, deoarece ştiam că ea însăşi era conştientă de pericolul pe care îl presupunea urcuşul acestui munte. Şi am putut să îi împărtăşesc câteva cuvinte despre această experienţă frumoasă a urcuşului. Nu m-a obligat nimeni, am vrut să îi ofer o picătură de dragoste în două minute de convorbire la telefon. Gândurile mele încurcate s-au risipit ca fumul.
Cea mai grea parte a urcuşului a început. A îngenuncheat mai întâi Parashos şi a început să avanseze repede pe pământul stâncos. Apoi Anastasie, al treilea Ianis şi în cele din urmă eu. Părintele Filaret a îngenuncheat ultimul şi ne însoţea cu atenţie, fără să ne facă să simţim că nu ar avea încredere în capacitatea noastră de a urca în genunchi până sus.
Primii cincizeci de metri nu au fost dificili. Totuşi, când am ajuns la o sută, Parashos a strigat:
mi se taie genunchii, am înţepenit! Mi se pare că stâncile îmi fac găuri în genunchi, atât de sălbatic este solul aici. Pot să mă ridic? a întrebat.
bineînţeles că poţi! a spus părintele Filaret. Dumnezeu nu are nevoie de jertfa noastră, acest lucru îl facem pentru noi!
Ne-am ridicat cu toţii uşuraţi şi am privit fiecare genunchii celuilalt. Ai mei erau de un roşu aprins, ai lui Ianis erau zgâriaţi. Părintele Filaret era tăcut. Stătea îngenuncheat şi aştepta să continuăm. Ne-a propus să ne legăm
85
genunchii cu orice aveam la îndemână ca să nu ne rănim.
În vechime, oamenii care urcau aici, a spus, aveau pielea mai aspră. Talpa lor era foarte întărită. Iar genunchii le erau atât de bătuciţi, încât nu simţeau nimic.
aşadar, părinte, vreţi să spuneţi că noi avem „picioare fragile”? a întrebat Anastasie pe un ton jucăuş.
toţi suntem mai fragili în comparaţie cu cei din vechime. Chiar şi călugării, vechii asceţi făceau călătorii mult mai dificile, dar probabil pentru ei nu erau grele, fiindcă nu erau obişnuiţi cu confortul.
Aveam o eşarfă lungă de bumbac. Am sfâşiat-o în patru bucăţi şi am încercat să fac un fel de bandaj de genunchi pentru mine şi prietenii mei. Veveriţă a rămas impresionat de acest gest şi m-a îmbrăţişat. Am îngenuncheat cu toţii din nou fără să mai avem mustrări de conştiinţă şi ne-am continuat drumul. Soarele strălucea deasupra capetelor noastre. Ne-am scos sticlele cu apă şi ne-am udat părul.
nici dacă eram puşcaşi marini, a spus Anastasie râzând, nu eram atât de entuziasmaţi de această aventură!
El era slăbuţ şi uşor ca un dansator şi nu se forţa mult. Eu eram la polul opus. îmi era foarte greu. Toată această aventură avea multe probe fizice. Dacă m-aş fi aflat în faţa unui calculator, toate lucrurile ar fi fost mai simple. Acolo simţeam că am controlul. Poate că, în viitor, vom împlini electronic chiar şi aceste făgăduinţe dar ce vremuri lipsite de har ar fi acelea! Corpul meu, totuşi, chiar mă trăda, la fel cum eu îl trădasem înainte. Mi-am promis mie însămi că voi deveni mult mai selectivă. Să renunţ la chipsuri, la croissante, la dulciuri, îngheţată şi la alte ronţăieli.
86
Dacă tata mi-ar fi auzit gândurile, m-ar fi lovit pe spate înţelegător şi mi-ar fi spus: „Decizii mari!”.
Părintele Filaret era foarte aproape de mine. Chiar dacă nu era cel mai potrivit moment pentru o astfel de discuţie, l-am întrebat şoptit:
de ce Anastasie se întristează atâta pentru fraţii lui? Şi, dacă fratele lui se droghează, ce poate el să facă? Nu este el responsabil pentru această tragedie. Şi dacă sora lui nu are mintea la cap? Iar prietenii mei de ce nu acceptă faptul că aşa este viaţa?
draga mea, a spus părintele Filaret pe un ton la fel de şoptit, crezi că divorţul unor părinţi este ceva uşor de acceptat pentru copil?
nu, am spus eu, fără să ezit. Nu este uşor, însă deja a devenit ceva obişnuit.
este ca şi cum cineva ar lua un cuţit şi i-ar tăia copilului inima în două. Pe de o parte, să ai fraţi vitregi este o situaţie delicată. Dacă ei poartă în spate o încărcătură mare, această situaţie devine şi mai grea, dar, de cealaltă parte, poate cineva să spună că nu vrea să îşi cunoască fraţii? Poate să spună că existenţa lor nu îl influenţează? Ţi s-ar părea firesc acest lucru?
nu! am fost nevoită să recunosc.
iar acum ajung la moarte. Este omul creat ca să moară de stop cardiac, sau din cauza unui cancer, ori călcat de roţile unei maşini? Ştii, oamenii de ştiinţă spun acum că bătrâneţea este un fel de boală.
Părintele Filaret a tăcut ca să îmi lase timp să mă gândesc. Însă eu nu aveam răspuns.
cred, a continuat părintele Filaret, că omul nu este creat să moară.
87
L-am privit surprinsă.
am început să mă ruşinez de prietenii mei, am mărturisit eu cu voce joasă. Am început să mă întreb de ce nu am şi eu prieteni normali, aşa cum au alţi copii. Am început să observ la fiecare câte un cusur.
omul era normal numai atunci când trăia în Rai şi când îl vedea pe Dumnezeu şi vorbea cu El. Acel om nu ura, nu era invidios, nu avea nici un fel de stres şi se încredea până la capăt în Domnul, iar El îi dădea tot ce avea nevoie ca să trăiască. Acest om nu se îmbolnăvea, nu murea, nu purta războaie, nu avea nevoie de medicamente, nu distrugea planeta, nu îşi înşela soţia, nu lovea animalele.
asta înseamnă că nu mai există oameni normali?
doar sfinţii sunt normali. După cădere, numai sfinţii se întorc la această stare pe care noi o numim „normal”.
mai exact, ce s-a întâmplat cu omul odată cu căderea? am întrebat eu.
S-a modificat memoria. Memoria celulelor s-a schimbat, ADN-ul, înţelegi? Au intrat în el boala şi moartea, iar din inima lui a plecat pomenirea lui Dumnezeu. Haide totuşi să continuăm urcuşul, a spus părintele Filaret.
A început să avanseze repede şi, din când în când, se apleca până la pământ, apoi se ridica în picioare, îşi făcea cruce şi îşi relua drumul.
Străbătuserăm jumătate din distanţă când s-a întâmplat un lucru neaşteptat. Ianis a început să plângă, dar să plângă aşa cum nu l-am mai văzut vreodată. Mă gândeam că îl dor foarte tare picioarele şi de aceea plânge, dar atunci de ce nu se ridica?
Prietenul nostru surdo-mut, cum îi spuneau sătenii la cafenea, plângea, iar plânsul lui era ca un pârâu care răcorea
88
stâncile şi le uda. încet, încet, am început să ne dăm seama că Ianis murmura ceva. Ne-am oprit şi ne-am privit întrebători. Vorbea ceva. Incredibil! Primul cuvânt şoptit pe care l-am auzit de la el a fost „Tată”. Spunea la nesfârşit: „Tată, de ce?”… Era un strigăt de jale atât de sfâşietor şi un plâns atât de dureros, încât ne-a străpuns pe toţi şi am înţeles atunci cât de mult suferea prietenul nostru. Anastasie şi cu mine am rămas nemişcaţi şi ne priveam unul pe altul cu ochii larg deschişi. Doar Veveriţă, cu afecţiunea pe care o ascundea adânc în inima sa, cu impulsivitatea lui obişnuită, s-a grăbit să îl îmbrăţişeze strâns.
TAINĂ MINUNATĂ
Părintele Filaret nu vorbea. Stătea îngenuncheat şi adunat într-un loc, ca şi cum ar fi vrut să intre în pământ. Oare cu rugăciunile lui a avut loc această minune? Cu rugăciunea lui Ianis? Cu rugăciunile mamei sale care ne însoţeau în chip tainic în această călătorie? Niciodată nu am crezut că, în zilele noastre, se pot întâmpla asemenea minuni. Dar chiar şi acum, deşi mă vedeam în faţa unui astfel de eveniment, aveam îndoielile mele.
„Trebuie să fie un fenomen psihologic!”, mi-am spus. O să caut pe internet ceva în legătură cu asta. Adevărul este că, pentru mine, cel mai de încredere ghid şi consilier era… internetul.
Cu toate că vedeam că ceea ce se întâmpla sub ochii noştri era adevărat, simţeam nevoia să verific de două ori, chiar de trei ori, înainte să cred, şi nu am rezistat ispitei.
În ciuda incertitudinilor mele eram şi eu impresionată de vindecarea lui Ianis. La urma urmei, dacă ceva nu poate fi explicat de ştiinţă, asta nu îl face mai puţin miracol. După şapte ani, Ianis şi-a deschis, pentru prima dată, nu doar gura, ci şi inima. A găsit puterea să vorbească despre durerea aceasta care, de atâţia ani, îi rănise sufletul. Acel glas, nou, asurzitor, vocea lui Ianis al nostru, pe care noi, cei
90
trei prieteni, o auzeam pentru prima dată, s-a adresat plină de tensiune, de îndoială şi de frică, părintelui Filaret:
părinte, de când mi-am pierdut tatăl, fiecare noapte este un coşmar, în fiecare noapte pe la ora trei mă trezesc, pentru că simt că mi se taie respiraţia. în fiecare noapte retrăiesc ultimele clipe ale tatălui meu, înainte de a-şi da sufletul. Pe mama, care încerca să îl menţină în viaţă, şi ambulanţa, pe toate le revăd şi sufăr până în adâncul sufletului. în fiecare noapte îmi bate inima atât de tare, încât simt că mi se sfâşie mădularele. Apoi rămân treaz încă vreo două ceasuri şi abia când răsare soarele mă mai ia puţin somnul.
mare durere, am spus eu, încercând să pricep taina morţii, pierderea definitivă a unui om atât de iubit, pierderea pe care a trăit-o Ianis acum şapte ani…
mare ispită, a răspuns cu voce serioasă părintele Filaret şi m-am întors, privindu-l mirată. Copilul meu, atunci când a murit tatăl tău, tu nu ţi-ai trăit doliul, aşa cum era firesc. La început plângem, jelim, dar încetul cu încetul vine mângâierea. Numai Dumnezeu ne poate mângâia sufletele în chipuri diferite, fiindcă fiecare suflet este altfel, în cazul tău, pentru că erai un copil de zece ani, pentru că unii oameni mari au încercat într-un mod greşit să te protejeze de durerea pierderii, tu nu ai putut să înţelegi moartea, să jeleşti, ca apoi să fii alinat de Dumnezeu.
şi ce pot să fac, părinte? a întrebat Ianis, epuizat de insomnia atâtor ani, de coşmarul care îl bântuia în fiecare noapte, iar şi iar, de şapte ani încoace…
moartea este cu adevărat un eveniment foarte serios. Este, ca să fiu mai exact, cel mai serios şi cel mai teribil eveniment, când vine să despartă sufletul de trup. Acest
91
lucru nu este ceva firesc. Dumnezeu a plăsmuit omul ca să trăiască veşnic, într-o nedespărţită unitate, suflet şi trup. După cădere, totuşi, una dintre cele mai dramatice consecinţe a fost moartea. La fel ca toate patimile, moartea este rezultatul întreruperii relaţiei noastre cu Dumnezeu şi, fiindcă moartea este un eveniment nefiresc, ne este teamă de ea.
moartea este rezultatul separării noastre de Dumnezeu…, a repetat Ianis, încercând să înţeleagă sensul acestor cuvinte.
cu toate acestea, a continuat părintele, lucrurile s-au schimbat complet prin Crucea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Acum ştim că, şi dacă moartea vine să despartă sufletul de trup, nu mai este decât o stare temporară. La fel cum Hristos, după moarte, a înviat, unindu-Şi din nou trupul cu sufletul, la fel se va face şi cu noi. La un moment dat, Hristos va învia şi trupurile noastre şi vom trăi veşnic şi din nou uniţi, trup şi suflet.
deci, în Rai, vom avea şi trup? a întrebat timid Ianis.
negreşit! Acesta este un adevăr de bază al credinţei noastre şi vedem acest lucru la Hristos. După înviere, când S-a arătat ucenicilor, le-a îngăduit să îl pipăie. Dacă vă amintiţi de Apostolul Toma, casă vadă că Domnul nu este un duh, o fantomă, ci are oase şi carne, a mâncat alături de ei, ca să-l convingă pe Toma, iar când S-a înălţat la cer, S-a înălţat cu Trupul Său înviat.
şi ce o să mâncăm în Rai? a întrebat Parashos cu simplitatea lui copilărească.
am omis să vă spun că trupurile noastre, după învierea cea de obşte, vor fi cumva diferite faţă de trupurile pe care le avem acum. Nu vor mai avea nici cea mai mică urmă
92
de stricăciune, nu vom mai avea nevoie de nimic material ca să ne întreţinem trupul, acesta va fi întreţinut doar prin harul lui Dumnezeu care se va sălăşlui întru noi. Astfel, nu vom mai obosi, nu ne vom mai îmbolnăvi, nu ne va mai durea nimic, nu ne va mai fi nici sete şi nici foame. Hristos, după învierea Lui, nu a mâncat pentru că îi era foame, ci a mâncat ca să le arate ucenicilor Lui că nu este o fantomă.
Ianis şi-a strâns cu putere pumnii şi şi-a încordat umerii şi pieptul. Tot trupul lui era foarte încordat.
aud tot ce îmi spuneţi şi nu am nici o îndoială că aţi citit toate acestea undeva, dar frica de moarte nu pleacă din mine, nu pleacă…, a spus, apoi a început din nou să plângă.
Părintele Filaret a început să îl mângâie pe umăr ca să îl liniştească.
fii atent, a spus. Frica de moarte nu pleacă doar atunci când cunoaştem pur teoretic lucrurile. Este nevoie şi de acest lucru, bineînţeles. Dar mai important este să atragem înăuntrul nostru harul lui Dumnezeu. Ducând această mică luptă duhovnicească, participând la Tainele Bisericii, încetul cu încetul, creşte înăuntrul nostru harul lui Dumnezeu. încep să plece de la noi temerile şi fobiile noastre şi, odată cu ele, teama de moarte. Aceasta dispare treptat, până când la un moment dat se va şterge cu desăvârşire. De aceea vedem în vieţile multor sfinţi că sunt nerăbdători să vină ceasul morţii lor, chiar dacă este vorba despre o moarte martirică, fiindcă au adunat atât de mult har dumnezeiesc, încât ştiu că, de îndată ce pleacă din această viaţă, merg direct la Hristos.
unde este tatăl meu acum? a întrebat Ianis şi faţa lui a redevenit copilărească. Se află şi el alături de Hristos? Dar eu? Ce relaţie pot avea eu acum cu tatăl meu?
93
Părintele Filaret l-a privit în tăcere. Părea că i-a atins inima într-un chip tainic şi acum el cerea de la Dumnezeu să îi trimită alinarea Lui.
locul tău, a spus părintele, precum şi al tuturor celor părăsiţi, după cum îi numeşte Apostolul Pavel pe toţi cei care rămân în viaţă, poate să fie în realitate chiar este foarte aproape de tatăl tău. Dacă ne rugăm lui Dumnezeu pentru tatăl tău, pentru odihna sufletului său, dacă dăm numele lui să fie pomenit la Proscomidie, unde este citit de către preot în timpul pregătirii Sfintelor Daruri, a pâinii şi a vinului, care sunt oferite la dumnezeiasca Liturghie, şi dacă facem slujbele de rânduială pentru a fi pomenit la biserică, atunci suntem aproape de el şi bineînţeles că îl ajutăm foarte mult. Că îl ajutăm, în acest caz, înseamnă că ne rugăm lui Dumnezeu ca el să îşi găsească odihna, să fie iertat, să îl învrednicească Bunul Dumnezeu de moştenirea sfinţilor Săi, aşadar să fie aproape de El… De asemenea, ajută foarte mult şi milostenia pentru sufletele celor adormiţi, după cum spun Sfinţii Părinţi. Atunci când facem milostenie la săraci, în numele unui suflet adormit întru Domnul, trebuie să ştim că Hristos ţine cont de acest lucru şi putem spune că tot ce facem ajută sufletul iubitului nostru adormit.
aşadar, este posibil să ajutăm pe cineva cu rugăciunile sau cu milosteniile noastre după moartea lui? am întrebat eu cu neîncredere. Îmi este greu să cred acest lucru.
sfântul Iosif Isihastul, a spus părintele Filaret întorcându-se spre mine, avea o verişoară care a trăit o viaţă frivolă. Cu puţin înainte să moară, ea a suferit foarte mult. Atunci când Sfântului Iosif i-a fost vestit sfârşitul verişoarei lui, a plâns mult. Şi s-a întristat cu atât mai mult, cu cât
94
a fost înştiinţat de Dumnezeu că, după moartea ei, sufletul acesteia se va chinui, deoarece, cât a trăit, a rupt orice relaţie cu Domnul. Părintele Haralambos, un ucenic de-al bătrânului, a fost surprins de atâta sensibilitate, fiind vorba totuşi de un om care credea adânc în Dumnezeu, ştia că există viaţă după moarte. Sfântul Iosif i-a înţeles nedumerirea şi i-a spus: „Nu plâng fiindcă a murit, ci plâng fiindcă a ajuns în iad”.
Din acea zi, Sfântul Iosif a început un post aspru şi multă rugăciune pentru verişoara lui, până când a văzut-o că este eliberată din legăturile iadului. De aceea, Sfântul Iosif spunea că mult folos au cei adormiţi dacă facem pentru ei Rugăciunea lui Iisus cu metanierul.
Ianis asculta cu mare atenţie, dar se vedea că încă are multe întrebări care cereau răspunsuri.
părinte, a spus, ce este iadul? Când eram mic şi am auzit pentru prima dată vorbindu-se despre iad, m-am speriat atât de tare, încât, într-un final, am ales să cred că nu există! Am şters complet din mintea mea acest cuvânt.
Într-un fel, ai dreptate. Nu există un iad aşa cum suntem noi obişnuiţi să ne imaginăm, un loc cu foc, cu cazane şi cu smoală. Iadul este refuzul nostru de a primi dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste umple toată lumea văzută şi nevăzută. Nu există un singur loc care să nu fie inundat de prezenţa şi de dragostea lui Dumnezeu. El este peste tot prezent, chiar şi în locul pe care noi, oamenii, îl numim iad. Toţi aceia care, în această viaţă, nu se îngrijesc să îl iubească şi să aibă o legătură de dragoste cu El, nu vor mai putea să schimbe ceva după moarte. Refuzul lor de a accepta dragostea lui Dumnezeu va lua dimensiuni din ce în ce mai mari şi va rămâne neschimbat în veşnicie. Astfel,
95
cu toate că dragostea Lui va continua să fie prezentă şi să înconjoare toate sufletele oamenilor, o parte o vor resimţi ca pe un foc care îi va arde, deoarece nu vor să o primească în sufletele lor, după cum am spus, ei înşişi nu vor vrea să se unească în iubire cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ceea ce aleg ei aici pe pământ, adică refuzul de a-L avea în viaţa lor, va continua să menţină această depărtare şi după moartea lor. în concluzie, nu îl vor vrea pe Dumnezeu alături de ei nici în veşnicie, iar această respingere a Lui şi a dragostei Acestuia va fi chinul ales în mod voluntar de sufletele lor; aşadar, ei vor trăi de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni în locul pe care noi îl numim în mod simplist iad. Când nu îl iubim pe Dumnezeu şi nu primim dragostea Lui, nu putem să o facem nici cu semenii noştri, care sunt chipuri ale Lui, nu vom putea să ne împărtăşim nici pe pământ şi nici după moarte.
cu alte cuvinte, o singurătate absolută, a spus Ianis.
SCHITUL
Nici nu am apucat să ne dumirim complet de minunea vindecării lui Ianis, că ne-am şi adâncit în discuţii despre moarte şi despre viaţa de după moarte. Din fericire, îl aveam alături pe părintele Filaret care ne lămurea acolo unde totul părea de neînţeles. După ce am terminat discuţia, am continuat urcuşul în genunchi, dar, spre surprinderea noastră, nu ne mai dureau deloc! Câteva minute mai târziu, am ajuns la capătul stâncilor, la un vârf pietros, şi ne-am ridicat în picioare, dând cu ochii de intrarea într-o peşteră. Schitul era foarte mic şi situat la înălţime, puteai să urci la el pe o scară de lemn. Părintele Filaret părea foarte odihnit şi bucuros, ca şi cum s-ar fi ridicat din pat după somnul de amiază. Vedeam cum se implica adânc în orice îi spuneam noi sau în orice se întâmpla, şi asta i se observa pe chip.
părinţilor, veniţi să vedeţi ce peştişori am prins!
Din peşteră au apărut doi călugări tineri, cu rasele ponosite de muncă.
bine aţi venit! a spus primul pe care îl chema Stefanos, după cum am aflat mai târziu.
cum aţi ajuns aici? a întrebat al doilea, care avea un nume mai ciudat şi cumva caraghios, părintele Tarah.
97
Cu siguranţă sunteţi tâlhari! ne-a tachinat el, altfel ce-aţi căuta aici în pustie?
nu, nu suntem! a răspuns serios Anastasie cel sensibil, suntem pelerini!
aaaa, atunci, bine aţi venit, pelerinilor! Văd că aveţi genunchii înroşiţi! Dacă aşteptaţi să vi se împlinească făgăduinţele, puteţi să aşteptaţi mult şi bine, a continuat părintele Tarah. Voi vreţi să îl faceţi pe Dumnezeu subordonatul vostru şi să facă El tot ce vreţi voi! „Facă-se voia mea!
Noi îl priveam cu gura căscată. Credeam că monahii au întotdeauna un ton politicos, că nu tachinează pe nimeni, dar acest călugăr era diferit faţă de tot ce ştiam noi.
haideţi, veniţi să vă închinaţi! ne-a invitat părintele Filaret.
Parashos a urcat scările din două sărituri, patru trepte o dată, patru trepte a doua oară. Era cu adevărat… o veveriţă. Doar Anastasie a putut să îl urmeze cu repeziciune. Toţi ceilalţi am urcat încet, obosiţi de escaladare. într-un final, am reuşit! Am simţit o mare bucurie.
Am intrat în peştera Sfântului Ioan Botezătorul. Era o adâncitură în stâncile gri, iar pe jos era pământ bătut care se întărise ca cimentul. în partea dreaptă era sculptat un altar mic. Pe altar se vedeau un acoperământ roşu şi o candelă aprinsă. în stâncă erau construite de jur-împrejur băncuţe, probabil ca să se odihnească pelerinii şi călugării, iar pe pereţi erau atârnate câteva icoane. Pe un iconostas mic făcut din lemn, mai precis din crengi aduse din pădure, stătea icoana Sfântului Ioan Botezătorul. Ne-am închinat la ea. Apoi privirea mi-a fost atrasă de o icoană a Maicii Domnului. Ori de câte ori privesc o icoană a Maicii Domnului
98
simt că mă cuprinde duioşia. Dar, în viaţa de zi cu zi, îmi este foarte greu să urmez exemplul ei. Maica Domnului, negreşit, era foarte modestă, dar, dacă te îmbraci în zilele noastre prea cuviincios, îşi bat joc de tine ceilalţi. Gândurile începuseră să se deruleze iar în mintea mea. Şi mereu mă întorceam la subiectul libertăţii. De ce trebuie să fac lucrul pe care alţii îl consideră important dacă eu ştiu că nu este corect? Şi de ce trebuie ca alţii să îşi bată joc de mine? De ce trebuie să se preocupe cineva de felul în care mă îmbrac şi nu mă lasă în pace? Nu suntem, oare, liberi? O decizie a început să se nască înăuntrul meu, o putere care nu putea fi influenţată de opinia majorităţii, de modă, dar îmi dădea puterea să continui pe drumul pe care îl consideram eu corect. Adevărata eleganţă nu provoacă, ci este discretă, distinsă!
Părintele Stefanos, care părea educat şi purta nişte ochelari de vedere rotunzi, a venit şi s-a aşezat alături de noi.
de ce, părinte, atunci când eşti smerit şi evlavios te batjocoreşte lumea? am întrebat eu.
nu cumva batjocura este prima formă instinctuală, psihologică, de a reacţiona vizavi de un fenomen superior măsurilor noastre?
poftim? am spus eu, nepricepând nimic. Vreţi să spuneţi că ei admiră în adâncul sufletului lor exact lucrul pe care îl batjocoresc? am încercat eu să traduc într-un limbaj mai simplu cuvintele părintelui Stefanos, care ne vorbea pentru prima dată.
ştii ce urmează aproape întotdeauna? La un moment dat, mulţi dintre aceştia, care te batjocoresc, mai târziu îşi vor exprima deschis admiraţia faţă de verticalitatea alegerilor tale.
99
câteva alegeri totuşi sunt cam dificile, am observat eu. Cum să se îmbrace cineva cuviincios fără să arate de parcă ar fi din altă epocă?
una este să te îmbraci cuviincios şi altceva este să arăţi total neîngrijit. Mai ales legat de felul în care ne îmbrăcăm în zilele noastre, există foarte multe opţiuni ca cineva să se îmbrace frumos, dar nu provocator. Sunt atâtea „mode”, încât nu li se mai ştie numărul! Este caraghios, dar acesta este adevărul. Nu e nevoie ca cineva să se îmbrace ca un astronaut pentru a fi considerat cuviincios. Dar nu trebuie să vă spun eu toate acestea, fiindcă voi le ştiţi mai bine decât mine şi sunt sigur că, dacă vă gândiţi în linişte şi raţional, o să vedeţi că aveţi multe variante la dispoziţie.
preacurata, Preacurata… am spus de două ori, neputând să îmi închei gândul.
da, a continuat părintele Stefanos, ca şi cum ar fi răspuns unei întrebări. Vă amintiţi pericopa evanghelică despre Maica Domnului când îl purta în pântece pe Iisus? în această pericopă se spune că, atunci când pântecele ei a început să se vadă, Dreptul Iosif a crezut că Preacurata păcătuise cu un bărbat şi că aşa a rămas însărcinată. S-a gândit să o alunge de acasă, fiindcă, dacă ar fi văzut-o iudeii, ar fi omorât-o cu pietre, pentru că ar fi înţeles că nu este posibil ca pruncul să fie al Dreptului Iosif, de vreme ce nu erau căsătoriţi. Ce ne spun toate acestea? Ne spun că Maica Domnului nu i-a spus nimic lui Iosif despre minunea sarcinii ei şi, prin acest lucru, şi-a pus în pericol chiar viaţa. Nu din mândrie a făcut-o, ci fiindcă a preferat să se încredinţeze în întregime lui Dumnezeu. Şi atunci ce s-a întâmplat? Atunci a vorbit pentru ea Cerul! Marea putere a
100
credinţei Maicii Domnului L-a obligat pe însuşi Dumnezeu să o apere, trimiţând un înger la Iosif ca să îl înştiinţeze. Acest eveniment ne învaţă cât de puternică este măreţia încrederii ei în Dumnezeu. Când suntem siguri că facem ceva onest, ceva care este plăcut lui Dumnezeu, trebuie să ştim că Dumnezeu nu ne va părăsi cu nici un chip. Chiar dacă cei din jurul nostru ne resping, o să vină timpul când Dumnezeu o să vorbească pentru noi. El are multe moduri de a vorbi şi de a face orice la momentul potrivit. Să avem credinţă, fraţii mei, şi să nu ne împotrivim! Şi să o strigaţi în ajutor pe Maica Domnului. Este atât de duioasă şi iubitoare, iar ajutorul ei este imediat, încât o să rămâneţi surprinşi!
Ascultam toate acestea cu gura căscată. Niciodată nu m-am gândit că Dumnezeu a „acoperit-o” pe Maica Domnului, care era în ochii contemporanilor ei o mamă necăsătorită. „Dumnezeu are multe moduri de a vorbi şi o face întotdeauna la momentul potrivit”. Această frază are un efect antistres impresionant! Dacă ar auzi-o mama mea, care se întristează şi se stresează din absolut orice…
ÎNTOARCEREA
După ce ne-am închinat în bisericuţă, ne-am urcat într-o maşină de teren care ne-a dus până la mănăstire pe un drum de pământ în pantă. Mănăstirea era destul de nouă şi fusese construită de cei cincisprezece monahi care trăiau acum acolo. Părinţii mănăstirii ne-au întâmpinat cu dragoste, ne-au invitat la masă şi ne-au servit cu trataţia tradiţională: rahat şi apă. Eram foarte obosiţi, dar plini de bucurie.
nu vreau să mai plec de aici, a spus Parashos.
păi, în acest moment, nici nu se poate să nu plecaţi de aici, a spus, mişcând dezaprobator din mână şi râzând în acelaşi timp, părintele Filaret. Noi nu ţinem copii aici la mănăstire, dar, oricând vreţi să veniţi, puteţi să o faceţi, zilele de sâmbătă sunt cele mai potrivite. Veniţi şi povestim aşa, simplu, ca nişte buni prieteni.
părinte Filaret, a întrebat Parashos, eşti preot sau un simplu călugăr?
sunt ieromonah, a răspuns părintele Filaret râzând de întrebarea directă a lui Parashos. Sunt şi călugăr, şi preot.
sunteţi, adică… şi duhovnic? am întrebat eu, ezitând, fiindcă nu îmi aminteam exact cuvântul potrivit.
da, sunt duhovnic, adică gunoier duhovnicesc. Vin aici fraţii, îmi lasă mizeriile lor şi eu le arunc, iar ei pleacă
102
uşuraţi şi luminoşi. Cu această ocazie, dacă vreunul dintre voi vrea să se uşureze de „gunoaiele” lui, să ştiţi că sunt la dispoziţia voastră.
frumoasă meserie şi asta, a spus Parashos.
nu e chiar o meserie, este altceva, dar acum trebuie să mă întorc la ascultările mele, fiindcă a venit, din păcate, timpul să vă conduc înapoi în sat. V-aţi ţinut făgăduinţa, iar acum este timpul să vă întoarceţi la casele voastre, a spus părintele Filaret.
Ne-am ridicat în picioare, având cu toţii un sentiment de dezamăgire. Am fi vrut să nu se mai termine această zi, ne simţeam de parcă nu am fi vrut să fim daţi afară din Rai!
Grădina bisericii era plină de copaci care ţineau o umbră răcoroasă. Bătea un vânt călduţ şi frunzele copacilor foşneau încetişor. Se auzea cântatul greierilor. O muzică a naturii, şi atâta linişte… Un călugăr, care era şi ghidul mănăstirii, ne-a condus la camioneta lor. Părintele Filaret stătea pe locul copilotului. Pe drum s-a întors către noi şi ne-a întrebat:
iată, v-aţi ţinut făgăduinţa şi vă întoarceţi acasă.
Credeţi că s-a schimbat ceva în viaţa voastră?
toată viaţa mea! a şoptit Ianis. Toată!
„Ce glas frumos are!”, m-am gândit eu.
şi în mine s-a schimbat ceva! a spus Veveriţă.
Anastasie şi cu mine nu am răspuns. Foarte multe se schimbaseră, acesta era adevărul. Experienţa călătoriei către Sfântul Ioan şi-a pus amprenta peste toată lumea noastră lăuntrică. Intuiam acest lucru, în mare, dar, în acelaşi timp, aveam şi o tendinţă de a interpreta totul prin raţiunea noastră, deşi nu voiam să recunoaştem asta.
103
Când am ajuns în păduricea de la marginea satului nostru, ghidul a oprit maşina şi părintele Filaret a coborât împreună cu noi. A scos din traistă patru metaniere mici.
vă propun, dacă vreţi, în fiecare dimineaţă şi seară, înainte să vă culcaţi, să spuneţi o mică rugăciune cu acest metanier. Pe fiecare nod al metanierului să ziceţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”
şi asta ajunge ca să schimbăm lucrurile în mai bine? a întrebat Anastasie.
dacă sunteţi smeriţi… am vorbit atâtea sus pe munte, aţi şi uitat? O să mai povestim şi altele atunci când o să mai aveţi întrebări. Să veniţi sâmbătă dimineaţa la mănăstire, atunci putem să primim închinători şi să stăm puţin de vorbă. Duminica să mergeţi la biserica din sat.
Au şi început văicărelile:
cum o să ne trezim aşa de dimineaţă?
o să faceţi o încercare şi, încetul cu încetul, o să vă obişnuiţi, ne-a încurajat el. De altfel, nu este o oră mai matinală decât cea la care vă treziţi de obicei pentru şcoală. Vă treziţi exact la aceeaşi oră.
Ianis s-a aplecat şi i-a sărutat mâna părintelui cu multă afecţiune. Acelaşi lucru l-a făcut şi Parashos. Noi, Anastasie şi cu mine, l-am salutat un pic mai „ştrengăreşte”. Părintele Filaret nu părea să fie deranjat, ne-a salutat şi a adăugat:
acum, că vă întoarceţi la casele voastre, gândiţi-vă puţin la excursia pe care aţi făcut-o şi la obstacolele pe care le-aţi întâmpinat, la sentimentele pe care le-aţi trăit. Toate acestea vă vor fi învăţătură pentru viaţă. Şi, cel mai important lucru: Ianis să nu vorbească încă despre minunea care i s-a întâmplat. Dacă se va afla despre asta, toţi vor alerga şi
104
vor iscodi şi s-ar face mare circ şi la el, şi la noi. Nu e nevoie de reclamă. Aţi înţeles? O să ne lumineze Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul cum şi când vom anunţa asta. Astfel de miracole se întâmplă în fiecare zi, în toată lumea, nu trebuie să le dăm mare importanţă.
În timp ce mă întorceam spre casă, m-a cuprins o tristeţe adâncă. Mă simţeam de parcă aş fi plecat dintr-un loc în care timpul nu avea nici o importanţă. Un loc care nu era atins de durerea răspândită în toată lumea era mai curând un loc în care suferinţa se preschimba în speranţă. Iar aceşti călugări, care de tineri au părăsit slavă, onoruri, averi, toate bunurile pământeşti, trăind în rase ponosite, sus, în vârful muntelui, aveau de spus ceva despre viaţa noastră şi despre cea a întregii lumi. Dar, dacă am fi povestit toate astea celor din sat, cred că ne-ar fi considerat pe toţi nebuni. Însă, vrând-nevrând, trebuia să ne întoarcem la viaţa de zi cu zi.
gândeşte-te la ce am trăit acolo, sus, a spus Anastasie, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Ianis a început să vorbească, durerea lui s-a topit, a dispărut. îţi dai seama? Acest lucru nu poate nimeni să ni-l ia, ne vom aminti mereu de asta.
TRECEREA
Călătoream cu maşina de teren a mănăstirii. Era întuneric beznă. Un vânticel ne mângâia blând chipurile. Drumul era liber. Păstram în inimile noastre liniştea pe care o simţisem cu toţii la mănăstire. Vehiculul s-a oprit încet, la marginea satului, acolo unde se găsea un mic cimitir.
haideţi să mergem să îl salutăm pe Iorgos, am propus eu. Astăzi se cuvine să ne amintim şi de el.
Am coborât din maşină, încă plini de fericirea celor petrecute, şi am mers în micul cimitir. Mormintele celor adormiţi din satul nostru erau acoperite cu bucăţi de marmură albă ca zăpada. Citisem că aspectul unui cimitir dă mărturie despre cultura celor vii. Mormintele străluceau în lumina soarelui de după-amiază, acea lumină care învăluie totul într-o strălucire purpurie. Monumentele funerare ale satului nostru erau simple şi smerite şi, pe fiecare mormânt, era aprinsă o candelă. Pentru sătenii noştri, era o mare ruşine să laşi stinsă candela de la mormântul vreunei rude. în fiecare după-amiază, o femeie din fiecare familie mergea la cimitir să aprindă candela, să ude busuiocul şi rădăcinile de ienupăr şi să vorbească puţin cu ruda ei. Uneori aprindea şi candelele vecinilor.
108
aşadar, această tradiţie nu ne leagă de strămoşii noştri din vechime? s-a întrebat Anastasie. Această evlavie faţă de cei morţi, acest respect nu doar pentru suflet, ci şi pentru trup?
Am văzut-o de departe pe mama lui Iorgos, care curăţa mormântul fiului ei. Ne-am apropiat cu sfială, am salutat-o, nu i-am zis nimic, nu aveam ce să îi zicem, însă femeia s-a bucurat, fiindcă a văzut că ne-am amintit de Iorgos al ei. Apoi ne-am îndreptat către mormântul tatălui lui Ianis. L-am lăsat pe prietenul nostru să ajungă primul. Nu mai mersese la mormântul lui din ziua înmormântării, adică de şapte ani. A stat drept în faţa monumentului funerar, care era făcut din câteva cărămizi simple şi câteva pietricele în loc de marmură. Privea fotografia tatălui său. într-un dulăpior erau tămâie, câţiva cărbuni şi o căţuie. Parashos şi-a amintit de îndrumările primite de la părintele Filaret. A aprins cădelniţa din bronz care părea atât de veche, de parcă ar fi fost adusă de refugiaţi de prin părţile lor. A început să tămâieze. Eu am găsit uleiul şi apa şi am adăugat câte puţin în candelă.
lăsaţi-mă singur, a spus Ianis. O să vorbim mâine.
L-am lăsat şi am plecat liniştiţi, ştiind că are atât de multe să îi povestească tatălui său…
De îndată ce ne-am întors în sat, l-am condus întâi pe Parashos la casa bunicilor lui. Doamna Cristina, cum o strigam noi, întindea rufe în curte.
draga mea bunică, cum de ţi-a venit ideea să îmi propui o asemenea excursie periculoasă? a tachinat-o Parashos. Uită-te la genunchii mei! i-a spus.
un alpinist ca tine, dragul meu! Ai fi reuşit oricum, eram sigură, a spus bunica. Haideţi înăuntru să vă dau o plăcintă cu brânză pe care tocmai am scos-o de la cuptor.
109
Nu am aşteptat să ne cheme a doua oară. Invitaţia ne-a stârnit pofta de mâncare. Ne-am aşezat toţi în jurul mesei din bucătărie. Sub masă era un obiect rotund, ca un capac de fântână.
aceasta este o fântână? a întrebat Anastasie.
desigur. În vechime, de aici beam apă şi aici coboram mâncărurile cu un coş şi le puneam într-un vas de lut ca să le păstrăm reci. Ce face Sfântul Ioan? Mai există acolo mica peşteră?
există, există! Şi acolo trăiesc doi călugări, a spus Parashos.
Bunica a fost foarte fericită când a auzit. Apoi s-a întors înspre noi şi s-a scuzat:
poate vă miraţi că l-am trimis pe Parashos, băiat de numai doisprezece ani, să se caţăre pe stânci. Pe tatăl lui, pe Alexie, l-am crescut altfel. Eram foarte stresată, exagerat de atentă să nu păţească ceva, i le-am dat pe toate de-a gata, crezând că asta este dragoste. Un copil nu se creşte aşa. Trebuie să îl laşi să se călească, trebuie să îi deschizi drumul şi să te încrezi în Dumnezeu. Dacă Domnul rânduieşte că un copil trebuie să plece la cer, va pleca chiar şi din casa ta.
bunico, îţi mulţumesc că ai avut încredere în noi. A fost extraordinar acolo sus!
şi noi vă mulţumim, a zis Anastasie. Spuneţi-mi, vă rog, ce este acest clopot? a întrebat arătând către un raft de deasupra mesei. Este pentru prima dată când văd un clopot atât de mare şi de frumos.
când au venit din Pont, bunicii noştri au adus cu ei două icoane, a Maicii Domnului Soumelâ şi a Sfântului Haralambie, protectorul Kerasuntei, locul lor de baştină.
110
Bunicul a adus şi clopotul păstorului turmei sale, un cioban care avea o turmă mare de oi şi de capre. Se gândea că va avea nevoie de el în acest loc străin, în care urma să îşi reînceapă viaţa.
şi a reuşit să îşi refacă turma?
toate locurile care au fost date atunci refugiaţilor erau pline de ţânţari. Bunicul s-a îmbolnăvit de malarie şi a murit de tânăr. Bunica nu a putut să ţină toate animalele şi s-a ocupat de agricultură. Tatăl meu era pe atunci un copilaş, dar se trezea la răsăritul soarelui ca să meargă cu mama lui pe ogor. Era o femeie foarte demnă, impunea respect. Parashos îi seamănă foarte mult, e leit bunica mea. Asta e tot ce ne-a mai rămas, clopotul…
Am tăcut cu toţii. Nu ne-am dat seama până atunci că satul nostru a fost construit cu eforturi atât de mari de oameni dezrădăcinaţi din locul de baştină. Mintea noastră era atât de absorbită de ambiţiile noastre, încât ne imaginam că vom face ceva important în lume. Pentru mine, important era să devin o mare cântăreaţă şi să mă ovaţioneze lumea pe marile stadioane. Visam să câştig mulţi bani din care să le ofer şi părinţilor mei, ca să îi mai scap de griji. Voiam să îl ajut pe fratele meu să studieze. Şi, bineînţeles, să îmi cumpăr cele mai frumoase rochii, să călătoresc în deşert, în Alaska, în China, în Africa, să locuiesc în cele mai bune hoteluri.
După aceea, am ajuns la mine acasă şi acolo m-am despărţit de băieţi. De îndată ce m-a văzut, mama a început să strige:
ah, copilaşul meu! Mă temeam că o să cazi, că o să te răneşti, că o să mori prin munţii ăia?!
Am sărutat-o pe obraz şi s-a liniştit.
111
Seara, înainte de a adormi, întinsă în pat, am rememorat şirul evenimentelor prin care trecusem. La început am obosit şi îmi pierdusem curajul, apoi m-am panicat şi aproape că am abandonat. Propriile mele obstacole erau cele ale minţii, şi nu dificultăţi obiective. Avea dreptate părintele Filaret. Mi-am lăsat sufletul să slăbească. Dar şi trupul îmi devenise neputincios de la multele ore petrecute în faţa calculatorului şi de la viaţa sedentară. Iar, dacă pentru trup mai făceam uneori câteva exerciţii, pentru suflet ce exerciţii să fac de acum încolo? Am încercat încă din primele zile să văd altfel relaţia dintre mine şi mama, iar tatăl meu era tare încântat şi, într-un final, au şi încetat certurile insuportabile.
o să merg şi eu la Sfântul Ioan, ca să îi spun două vorbe şi să îl rog să mă povăţuiască în privinţa locului de muncă! mi-a spus tata într-o zi. Lucrez toată ziua, dar nu ajunge. îmi privez familia chiar şi de cel mai mic confort pe care toată lumea îl are. Oare fac ceea ce trebuie?
Sărmanul meu tată cultiva în timpul verii o mică grădină de legume, în special roşii, dar în ultimele veri se tot stricau, probabil din cauză că temperaturile erau foarte ridicate sau din cauză că seminţele erau făcute să rodească la temperaturi mai scăzute. Ca să acopere nevoile de bază, era obligat să lucreze ca paznic de noapte la un hotel. Erau puţini bani, dar măcar aveam un venit constant.
Mama lucra la o cofetărie din sat. Făcea o îngheţată de casă absolut delicioasă din lapte de capră. Veneau şi din localităţile învecinate să cumpere îngheţata ei. Totuşi, salariul ei era foarte mic, pentru că nu avea diplomă de cofetar. îi plăcea foarte mult această muncă, căci îi dădea prilejul să experimenteze şi să creeze, dar programul era foarte
112
încărcat. La sărbători, cofetarul lucrează mai mult ca oricând, fiindcă oamenii cumpără dulciuri şi îngheţată mai ales când sărbătoresc. Jumătate din puţinii bani pe care îi câştiga mama îi dădea unei doamne care avea grijă de fratele meu când nu mergea la şcoală.
I-am propus tatălui meu să mergem împreună la mănăstire, într-o dimineaţă de sâmbătă, după cum ne-a sfătuit părintele Filaret. Voiam să îi cer şi eu sfat pentru un program de „antrenament” al sufletului.
VOCEA LUI IANIS
Doamna Angela, mama lui Ianis, era cât pe ce să leşine de bucurie când a văzut că fiul ei vorbeşte. După ce şi-a mai revenit, ne-a invitat acasă la ei şi ne-a pregătit o masă. Era o grecoaică simplă, cu origini îndepărtate din Tracia de Est. După moartea soţului ei şi după ce a apărut problema lui Ianis, a înţeles că medicina nu poate oferi nici un tratament copilului ei. A început să se roage Maicii Domnului pentru băiat, însă minunea întârzia. Atât de mult a întârziat vindecarea, încât ea a abandonat rugăciunea.
Într-o zi, s-a aşezat în faţa iconostasului şi a spus: „Facă-se voia Domnului! Dacă copilul meu trebuie să rămână mut, să rămână mut. Atâta doar, Maica Domnului, te rog, mântuieşte-i sufletul!”
Câteva săptămâni mai târziu, ne-am dus acasă la ei şi i-am propus lui Ianis să ne însoţească în mica noastră excursie. O speranţă a început din nou să îi licărească în suflet, dar nu a îndrăznit nici măcar faţă de ea însăşi să o mărturisească. „Facă-se voia Ta!” a spus în sufletul ei, în acea dimineaţă, cu puţin timp înainte ca fiul ei să iasă din casă.
„Facă-se voia Ta! Nu după cum vreau eu, ci după cum vrei tu.
114
Iar acum fiul ei s-a întors acasă vindecat, nu cu o voce copilărească, pe care o avusese cu şapte ani înainte, ci cu o voce nouă, aproape bărbătească. De ce nu s-a întâmplat această minune atunci când mama lui s-a rugat pentru asta? De ce a avut loc numai atunci când Ianis însuşi a mers în genunchi pe stânci?
Avem o responsabilitate personală pentru propria noastră viaţă? Există o datorie personală pe care o avem atât faţă de noi înşine, cât şi faţă de viaţa celor care trăiesc alături de noi? Erau o mulţime de întrebări care se învârteau în capul meu.
alungă, draga mea, mulţimea de întrebări! mi-a răspuns femeia simplă şi înţeleaptă. Nu putem să le explicăm pe toate prin raţiune, viaţa noastră nu este matematică. Există un milion de evenimente care se desfăşoară înainte de a avea loc o minune. Şi încă multe altele care se vor întâmpla după această minune, aşa că este cu neputinţă să găsim o explicaţie perfectă.
A tăcut pentru puţin timp, apoi a spus: „Facă-se voia Lui, voia lui Dumnezeu în viaţa noastră!”, acesta este cel mai important lucru. Toate celelalte sunt deşertăciuni.
În următoarele zile l-a pus pe Ianis să îi citească ore întregi. Nu se mai sătura să îi audă vocea. Cu fiecare pagină pe care o întorcea, ea murmura: „Slavălui Dumnezeu!” Şi eu simţeam multă bucurie când mergeam în casa lor, ascultându-l pe Ianis cum citeşte. A găsit în biblioteca satului o carte care se numeşte Suflete neîmblânzite, a lui Fotis Kontoglou.
îmi plăcea absolut totul la această carte, în ea m-am regăsit pe mine în totalitate. Vorbea despre frumuseţea oamenilor şi a lucrurilor simple. La început, Ianis citea cu
115
dificultate. Nici nu era obişnuit să citească cu voce tare, mai ales pentru un auditoriu, oricât de mic ar fi fost el. I se părea ciudat să aibă o imagine de ansamblu asupra unei propoziţii pe care trebuia să o citească cu un ton şi un ritm aparte.
încetul cu încetul însă, vocea lui a început să prindă putere atunci când citea. Avea cu adevărat un glas foarte frumos.
TANIA
Când am văzut-o prima dată pe Tania, am devenit geloasă şi am antipatizat-o în acelaşi timp. Avea părul castaniu şi nişte ochi verzi, mari şi expresivi, care te priveau iscoditor de parcă te radiografiau.
Era fermecătoare şi atrăgătoare, zveltă şi agilă, o adevărată frumuseţe, exact contrariul meu, care eram leneşă şi durdulie. Avea dreptate Anastasie, m-am gândit eu. Cumva, aşa cred că era şi Medeea care i-a făcut atâtea necazuri lui Iason. Dar şi ce sfârşit a avut… Totuşi, Medeea, pentru antici, îşi găseşte dreptatea în Ilisia, acolo unde, conform legendei, se căsătoreşte auzi! cu însuşi Ahile, cel mai mare erou al grecilor. Frumuseţea Taniei mă intimida şi îmi provoca o grămadă de complexe de inferioritate.
Parcă pentru toate eram eu de vină. Parcă şi privirea ei mi-ar fi spus: „Anastasie este fratele meu şi de acum înainte eşti o străină, nu vreau să te mai amesteci în viaţa lui şi a familiei noastre.”
Bineînţeles, poate că acestea erau numai gândurile mele şi fata nu avea nici măcar intenţia de a-mi spune aşa ceva. Venirea Taniei, totuşi, a tulburat tot satul. Bătrânii de la cafenea au ţinut iarăşi „consiliu”.
117
a venit să îşi (re)trăiască copilăria, fiindcă asta i-a lipsit cel mai mult, a spus domnul Vasilios, clientul cel mai fidel al cafenelei.
a venit să recupereze timpul pierdut, a adăugat domnul Valandis, poştaşul care, de când a ieşit la pensie, l-a citit până şi pe Proust.
eu cred că fata habar n-are ce i se întâmplă şi nu ştie încotro s-o apuce, şi-a dat cu părerea şi domnul Vlasis, a cărui viaţă în cafenea îl făcuse un adevărat „psiholog”. Tania are nevoie de o autoritate puternică şi cred că tatăl ei vitreg nu o să se descurce cu ea. Este un om foarte moale, iar fata, o căpriţă sălbatică.
este superbă, totuşi! a adăugat pescarul Vanghelis. O frumuseţe exotică, o adevărată sirenă!
eu nu l-aş lăsa pe nepotul meu să se căsătorească cu ea, a spus domnul Vrasidas.
Băiatul călătorise prin toată lumea, dar bunicul lui avea o slăbiciune mare pentru el, unicul nepot. O astfel de femeie este fatală! Femeile care stăteau şi ele la sfat pe băncuţele din faţa cafenelei erau şi mai aspre cu observaţiile lor.
fata asta o să aducă multe belele în sat, a spus una.
nu trebuie să o primim în casele noastre, şi-a spus verdictul o alta. Parcă văd cum scrie pe fruntea ei „despart familii”!
Doar bunica lui Veveriţă, doamna Cristina, avea o altă părere:
e şi ea o mică făptură trecută prin atâtea probleme. De puţină dragoste are nevoie.
da, da, aşa te-ai gândit şi la Emmy când a venit în satul nostru şi uite acum câte are de tras Parashos, i-a spus sora ei, doamna Roxana, cu asprime.
118
În scurt timp, Tania şi-a găsit de lucru la recepţia unui mare hotel. Avea o înfăţişare plăcută, ştia rusă, engleză şi, bineînţeles, limba maternă, georgiana. S-a născut, astfel, încă un motiv de bârfă la cafenea.
Vin toţi străinii ăştia şi fură locurile de muncă ale copiilor noştri, a spus domnul Valandis, generalizând. De cum a sosit în Grecia, cu ajutorul maică-sii, a şi găsit loc de muncă la cel mai bun hotel.
am auzit că la iarnă o va trimite în oraş, la studii.
Anastasie asculta toate comentariile cu o oarecare neplăcere, însă încerca să nu le dea importanţă. Niciodată nu a vorbit despre întâlnirea cu părintele Filaret, dar se pare că l-a marcat, la fel ca pe noi toţi. A încercat din toate puterile să îşi repare relaţia cu Tania.
Într-o zi a venit la mine acasă, strigând:
irina, am nevoie de ajutorul tău ca să fac în sfârşit şi eu o faptă bună în viaţa mea!
Anastasie mă făcea să râd întotdeauna.
Aşadar, am aflat de pe Facebook că ziua de naştere a Taniei este astăzi.
sunteţi o familie foarte modernă, am spus eu, tachinându-l. Dacă ai noştri trăiesc în anii 60, voi sunteţi cu adevărat moderni. Bine, Anastasie, de pe Facebook afli tu de ziua de naştere a surorii tale?
nu ridica şi tu aşa de sus ştacheta. M-am gândit să îi facem o surpriză, să îi organizăm o petrecere. Vrei să mă ajuţi?
Adevărul era că nu voiam să mise mişte nici măcar un deget pentru nesuferita de Tania, dar conştiinţa m-a adus la realitate şi am acceptat să îmi ajut prietenul. Am alergat
119
la mama şi am rugat-o să ne ajute şi să îi facă un tort frumos cu îngheţată de ciocolată, apoi am mers la magazin de unde am cumpărat nişte lumânărele. Am trecut şi pe la doamna Cristina, al cărei hobby era să cultive busuioc. Când i-am spus noutăţile, s-a entuziasmat. Ne-a dăruit zece ghivecele cu busuioc înmiresmat. Ah, aceste bunici ale satului! Ce ne-am face fără ele?…
Am împodobit cu lumânările şi busuiocul primit scara de ciment pe jumătate terminată care ducea către micul apartament unde locuia familia lui Anastasie şi a Taniei. Seara, la întoarcere, va fi întâmpinată de mirosul de busuioc şi de lumina lumânărilor aşezate de noi pe scară, iar acolo urma să o aştepte un tort minunat pe care îl pregătise mama mea, fiindcă mama lui Anastasie lucra până târziu. Am mers până la tatăl lui, domnul Lazăr, şi l-am rugat să gătească el cea mai delicioasă mâncare pe care o ştie. Fiind foarte binevoitor, a acceptat imediat.
Dar, când a sosit Tania, nu a fost deloc impresionată, aşa cum ne-am fi aşteptat. Nu s-a emoţionat până la lacrimi, nici nu ne-a îmbrăţişat ca să ne mulţumească.
A început să strige la noi supărată:
cine a îndrăznit să facă aşa ceva în casa mea?
Vecinii ieşiseră afară şi urmăreau scena cu interes. Ovecină rusoaică a certat-o în limba ei:
copiii voiau doar să-ţi facă o surpriză de ziua ta!
ce copii? a întrebat nedumerită Tania.
anastasie şi Irina.
Tania era confuză.
a, da! Este ziua mea. Am uitat. Bunica mea din Georgia nu obişnuia să îmi serbeze aniversarea. Considera că este o prostie. Doar onomasticele se ţineau.
120
Şi-a dus mâinile la frunte ca şi cum i s-ar fi aprins un beculeţ. S-a întors către vecină şi s-a scuzat.
atunci când a avut loc distrugerea Georgiei, am rămas un an fără curent şi trăiam cu lumânări. De atunci, de fiecare dată când văd lumânări, intru în panică.
Îmi amintesc, spuse rusoaica. Am văzut toate acestea la televizor.
Anastasie şi cu mine îngheţaserăm de încordare şi ascultam totul ascunşi pe balcon.
mai bine să plec acum, i-am spus.
El nu a reacţionat.
la mulţi ani! i-am urat Taniei în timp ce coboram pe scară.
M-a privit cu nedumerire.
tu ai împodobit lumânările atât de frumos?
Am dat din cap, scuzându-mă.
l-am ajutat pe Anastasie. El a avut ideea să îţi facem o surpriză.
Tania a început să îşi schimbe atitudinea.
iartă-mă, nu sunt obişnuită cu atâta bunătate, a spus.
Se simţea o amărăciune, dar şi o anume ironie în vocea ei.
dacă ai şti ce port în sufletul meu… a spus Tania. Haide, Irina, înăuntru. Vei fi singura mea invitată. Oricum, nu am altă prietenă în afară de tine.
Am urmat-o supusă în apartament şi, când a intrat, văzând tortul cu lumânările aprinse, pe care îl pregătise mama, s-a bucurat. Poate că îi plăcea ciocolata.
HRANA
Au trecut câteva luni şi a venit iarna. Stăteam în faţa televizorului şi ne uitam cum primul-ministru (pe fundal se vedea Castelorizo, cea mai îndepărtată insulă grecească, din sud-estul Mării Egee) anunţa că ţara noastră se află într-o situaţie disperată şi a cerut ajutorul Fondului Monetar Internaţional. Oamenii au ieşit în stradă,
ca să îşi manifeste nemulţumirea şi nedumerirea.
ce înseamnă toate acestea? l-am întrebat pe Anastasie. El a intrat pe internet şi a căutat, citind toate articolele agenţiilor din străinătate care au ajuns în situaţii similare.
suveranitate naţională, mi-a răspuns. Toate proprietăţile îşi vor pierde valoarea. Toate depozitele din bănci sunt în pericol. Salariile vor scădea dramatic, iar ţara nu mai are industrie ca să poată să câştige din resursele proprii, ceea ce înseamnă că suntem o generaţie ghinionistă, Irina.
În următoarele săptămâni au început să apară efectele crizei. Prima ramură care a fost lovită a fost cea a construcţiilor. Alexie, tatăl lui Veveriţă, s-a trezit brusc că buldozerele lui au devenit inutile, aliniate de acum într-o parcare din afara satului. Avea câteva economii la bănci şi a considerat că ar trebui protejate, aşa că s-a gândit să le transfere în băncile din Cipru, ba chiar s-a lăudat că a făcut
122
mişcarea corectă. Din momentul în care s-au oprit buldozerele, a început să vadă cu alţi ochi măslinii pe care i-i lăsase tatăl său. Mama lui, doamna Cristina, a tocmit nişte muncitori străini, ca să îi cureţe şi să adune măslinele. Este adevărat că Alexie fusese totdeauna generos şi orice îi ceruse mama lui, el îi dăruise. Dar acum roata se întorsese, iar, într-o bună zi, Alexie a mers la doamna Cristina şi i-a cerut să îi arate toate terenurile care erau în proprietatea lor.
Când au încheiat periplul, şi-a privit mama în ochi:
nu am plantat în atâţia ani nici un copac, zici că am trăit într-o beţie! M-a orbit banul. Vedeam viaţa optimist şi cu multă uşurătate, şi nu ne-a trecut nici măcar prin gând că totul ar putea avea un sfârşit.
strămoşii mei au fost refugiaţi şi s-au străduit din greu pentru fiecare lucru, i-a răspuns ea. La fel vei face şi tu. Ai un copil de crescut, nu ai dreptul să disperi. Măslinii sunt o binecuvântare. Fă ceva cu ceea ce ai. Caută soiuri noi, scoate pe piaţă ulei de măsline pur. în satul de lângă noi, cultivatorii de măslini s-au organizat foarte bine într-o asociaţie şi îşi vând independent uleiurile. Eu, de-a lungul anilor, l-am vândut italienilor. Era o soluţie uşoară, dar acum preţurile sunt atât de mici, încât nu mai rămâi cu nimic. Luptă, dragul meu, luptă! Ceva bun tot o să iasă.
Alexie s-a aşezat la umbra unui măslin uriaş.
nu ştiu de unde să încep, mamă. Eu nu am crescut pe aceste ogoare. Toate mi se par atât de grele… Atâta efort pentru un venit aşa de mic…
niciodată nu s-a obţinut pâinea fără strădanie, i-a spus doamna Cristina, o spune şi Scriptura: „cu sudoarea
123
feţei tale îţi vei câştiga pâinea”. Aceasta nu este o pedeapsă, Alexie, este vindecare. Vei dormi mai liniştit, dacă vei fi obosit şi o să preţuieşti fiecare firimitură pe care nu o mai laşi să cadă.
Alexie asculta în tăcere.
îţi aminteşti că, atunci când erai mic, te certam când aruncai vreo bucată de pâine la gunoi? Aşa m-a învăţat mama. Atunci când era sub ocupaţia germană şi nu avea de nici unele, a făcut o făgăduinţă: niciodată nu o să mai arunce mâncare.
bunica era totuşi, câteodată, exagerată. Nu ne lăsa să aruncăm nimic. Frigiderul era plin de caserole cu resturi de mâncare.
A zâmbit în timp ce îşi amintea de frumoasa lui bunică ce avea această ciudăţenie, după cum credea atunci.
hrana este sfântă, la fel şi pământul, a murmurat doamna Cristina. Oasele morţilor îngropaţi sunt sacre, am pierdut în ultimii ani simţul sfinţeniei, respectul faţă de plante, animale, pământ, apă, faţă de om şi faţă de cer. Ne-am umplut de mândrie, de antene şi radiaţii.
DATORIA
Anastasie a încercat să îşi repare relaţia cu fraţii lui, cu răbdare şi stăruinţă, zi de zi. Nu era o misiune uşoară. Au început să se audă în sat zvonuri cum că Tania avea legături cu proprietarul hotelului şi căsătoria lui era ameninţată de nori negri. Unii vorbeau tare urât despre Tania.
Într-o zi, pe când trecea pe lângă nişte vecine, au ajuns la urechile lui cuvintele: „Uite, ăsta e fratele curvei. Păcat de el, pare un copil cuminte”. Anastasie a simţit vorbele ca pe un bici. Nu era de ajuns că celălalt frate al lui, Serafim, era „drogatul”, acum şi Tania i-a „întărit” reputaţia pe care o avea în sat.
A umblat mult timp prin pădure până când paşii l-au dus exact sub căsuţa din copac a lui Veveriţă. A fluierat simplu fără să ştie dacă prietenul lui era acolo şi imediat l-a văzut apărând pe Parashos.
haide, urcă, i-a spus acela şi i-a aruncat o frânghie. Ţine-te bine, fiindcă ai crescut şi s-ar putea să urci mai greu…
Anastasie a reuşit într-un final să ajungă şi s-a întins pe podeaua din scânduri cu mâinile deschise.
cum îţi merge? a întrebat Veveriţă. Arăţi groaznic.
125
Anastasie a oftat şi a privit în jurul lui. Vârfurile de pin şi de măslini, apoi marea şi cerul, toate se vedeau atât de frumos, atât de luminos…
în câteva cuvinte, i-a destăinuit lui Veveriţă problemele care îl preocupau.
haide, nu da importanţă la ce spune satul. Tu să vezi esenţa, l-a sfătuit Veveriţă cu o maturitate neobişnuită pentru vârsta lui.
care este esenţa? l-a întrebat Anastasie.
esenţa este să o ajuţi pe Tania să iasă din acea relaţie urâtă, iar Serafim să înceteze cu drogurile. Aceasta este miza, chiar nu ţi-e clar?
Anastasie l-a salutat şi a coborât repede din căsuţă. A mers înspre camping, acolo unde lucra tatăl lui.
cum de ai venit pe aici? l-a întrebat Lazăr mirat.
vreau să-ţi spun două-trei vorbe, a zis Anastasie foarte serios.
sunt numai urechi.
serafim trebuie să vină lângă noi. Nu se mai poate să trăiască în celălalt sat, singur.
dar acolo este casa mamei lui care a trecut la Domnul.
Lazăr, în urmă cu câţiva ani, a fost şi el într-o situaţie foarte dificilă. Atunci când a murit prima lui soţie şi a rămas văduv, şi-a înecat amarul în băutură şi şi-a abandonat singurul fiu, pe Serafim. Copilul a intrat într-un anturaj nefast, cu nişte băieţi din cartier, şi, în scurt timp, a devenit dependent de droguri. în staţiunile turistice există întotdeauna cineva gata să-ţi ofere o doză. Lazăr a făcut atunci o încercare de a-l integra pe fiul său într-un grup de dezintoxicare, dar Serafim nu dorea să se facă bine. O forţă invizibilă părea că îl atrăgea spre moarte. în acea perioadă
126
tulbure, Lazăr a întâlnit-o pe mama lui Anastasie. Venise din Georgia şi era slăbuţă ca o rândunică. Era abuzată şi bătută. Şi-au găsit refugiu unul în celălalt şi, la scurt timp, l-au avut pe Anastasie. Au închiriat o casă în satul de pe plajă şi Lazăr l-a lăsat pe Serafim în satul de lângă ei, în casa care, de altfel, îi aparţinuse primei soţii.
trebuie să îl aducem pe Serafim lângă noi, a spus Anastasie.
ţi-ai ieşit din minţi? Ai înnebunit? a spus Lazăr. Mai întâi Tania, acum şi Serafim? O să mor şi eu, şi mama ta. Nu se pune în discuţie!
cel puţin, hai să închiriem o casă aproape de-a noastră. Poţi să dai cu chirie cealaltă casă, unde locuieşte el acum. Sau haide să o aranjăm şi să încerce Tania să o închirieze turiştilor.
sunt planuri mari, a spus Lazăr. Există însă şi posibilităţi reale?
fiecare dintre noi are tată, mamă, soţie, fiu, fiică. Aceste relaţii crezi că sunt întâmplătoare? a spus Anastasie. Fraţii mei sunt bolnavi. Cine o să îi îngrijească?
Oricât de grea ar fi părut această schimbare, într-un final, Anastasie a reuşit să îl convingă, iar Serafim s-a mutat în sat, înmulţindu-se astfel şi bârfele despre fratele mai mic.
Anastasie mergea la locuinţa fratelui său uneori, dimineaţa, şi făcea curăţenie, se îngrijea de tot, astfel încât să menţină un anumit nivel de demnitate.
ai grijă, dragul meu, îi spunea mama lui. Nu cumva să te ademenească cu heroină şi cocaină. Să nu mănânci nimic din mâinile lui şi nici să nu bei.
Într-o seară, Serafim a venit acasă foarte tulburat.
127
ce s-a întâmplat? a întrebat Anastasie, în timp ce îl întindea în pat şi îi scotea pantofii.
mă vor ucide, a spus.
cine?
am făcut un împrumut şi nu pot să îl returnez.
câţi bani?
– 2000.
Discuţia a fost întreruptă de o bătaie puternică în uşă. Anastasie a deschis uşa cu grijă şi a văzut în faţa lui un vlăjgan, care semăna cu un recrut al mafiei.
dacă nu-mi returnează banii, aţi încurcat-o!
vom aranja în aşa fel încât o să vă primiţi banii, a murmurat Anastasie.
În aceeaşi noapte şi-a spart puşculiţa şi a numărat banii pe care îi strângea pentru a-şi cumpăra un aparat de fotografiat. Erau doar 300 de euro.
S-a dus apoi şi i-a dat „uriaşului”, cerându-i chitanţă.
ei bine, să ştii că eşti foarte amuzant, i-a spus acela râzând zgomotos. Ţi-ai găsit momentul să ne ceri chitanţă!
Anastasie totuşi a insistat, aşa că, în cele din urmă, vlăjganul i-a dat o chitanţă de mână.
linişteşte-te. O să rezolvăm şi cu restul de bani. Pentru moment, nu eşti în pericol.
CÂND IMPOSIBILUL DEVINE REALITATE
Anastasie simţea înăuntrul lui o forţă neobişnuită şi tainică, o forţă liniştitoare pe care nici nu bănuia că o are, aşa că s-a decis ca tot ce îi trece prin mână să adune pentru fratele lui. Dimineaţa, când flăcăul s-a trezit din beţie şi a ascultat toate câte s-au întâmplat cu o zi înainte, s-a înfricoşat. Sufletul lui Serafim nu suporta nici cea mai mică presiune. Anastasie l-a liniştit imediat.
În aceeaşi seară, Anastasie şi-a luat neiul şi a mers pe plaja satului, acolo unde se plimbau turiştii. Era un mare pas înainte pentru „poetul” nostru care se temea atât de mult de comentariile sătenilor. A găsit puterea să stea în faţa întregii lumi. Oare acest lucru nu se întâmpla şi în Antichitate, un eveniment care făcea dintr-un copil un bărbat?
A început să cânte câteva bucăţi muzicale pe care le ştia, iar atunci când uita ce urmează, îndrăznea să improvizeze. Avea o pălărie lăsată în faţa lui în care aştepta să i se pună monezi. în prima seară a adunat douăzeci de euro.
în o sută de seri o să adunăm aceşti bani, a spus Anastasie.
129
dar nu avem o sută de seri, am îndrăznit să adaug eu. Cel mult pentru încă douăzeci şi şase de zile mai este sezon turistic…
altceva o să se găsească, a spus el, foarte hotărât. Să ştii că ne vede… şi a arătat cu degetul către cer.
Atunci am prins şi eu curaj, mi-am luat tumbelekiul şi am decis să îl acompaniez.
Atunci când cântecul nu avea nevoie de percuţie, eu împleteam brăţări din scoici şi le vindeam. Totuşi, marele ajutor venea de la mamele noastre. Ce au făcut, ce n-au făcut, doamna Cristina împreună cu mama au cumpărat din piaţă un mic cărucior de un alb strălucitor pe care scria: îngheţată de la „Veveriţă”. Iar în spatele căruciorului se instalase într-adevăr Parashos, Veveriţă al nostru. Superb, cu un fes alb şi cu un turn de conuri de ciocolată în faţa lui, gata să îi servească pe toţi din sat.
n-o să ai probleme cu fiscul? Dacă te trădează cineva?
nu, a spus el; cine o să îndrăznească să se pună cu doamna Cristina? Nu e de glumă cu ea. De altfel, toate le facem pentru un scop bun.
Veştile au ajuns cu repeziciune la cafenea.
este posibil să strângă copiii bani ca să plătească mafioţii? în ce hal au ajuns?, a întrebat domnul Vasilie.
poliţia de ce stă cu mâinile încrucişate? a adăugat domnul Valandis.
dacă ar fi putut, ar fi dat la o parte mafia până acum, a spus domnul Vasilie.
nu cumva sunt oameni infiltraţi printre ei?
ascultă, dacă eram eu tânăr, ştiu ce aş fi făcut. De obicei, mafioţii se încurcă cu oamenii săraci şi slabi de înger.
130
Aşa sunt ei, nişte laşi. Dar ce strigăte se aud afară? s-a oprit nedumerit domnul Vrasidas şi s-a îndreptat către uşă.
În mica piaţă s-a strâns lume multă şi toţi se uitau la Tania cum se bătea cu un mafiot. încerca să îl zgârie cu unghiile ei lungi şi mov.
stai cuminte, nebuno! i-a spus acesta. Altfel te omor.
omoară-mă, poftim! Omoară-mă! Nu îmi pasă! Dar nu o să vă las să luaţi nici un cent de la fraţii mei. Aşa să îi spui şefului tău. Dacă o să îl mai deranjezi din nou, o să sfârşeşti urât.
Chipul îi era fioros. Vlăjganul până la urmă s-a dovedit un laş, pentru că a făcut cale întoarsă.
o să avem probleme, le-a spus. Fata asta este din Georgia, ăştia sunt mult mai sălbatici decât noi, vreţi să ne vâneze georgienii?
În altă zi, în timp ce Tania se plimba prin centrul satului, a întâlnit, pentru prima dată în viaţa ei, priviri pline de respect. Însă şi mai mult respect a primit mama Taniei şi a lui Anastasie.
ca să aibă o astfel de fiică, cu siguranţă a fost o femeie cu suflet mare, a spus cea mai vârstnică săteancă.
cu siguranţă! au fost de acord şi celelalte. E nevoie de mult curaj, ca să te pui cu mafia. Măcar de s-ar termina totul cu bine, să reuşească fata asta şi drumul să-i fie lin.
era odată un sfânt în Atena, a spus doamna Cristina. Şi se plimba pe drum cu doi cunoscuţi. A trecut pe lângă ei, la un moment dat, o fată tânără, îmbrăcată provocator. Cunoscuţii lui au privit-o cu patimă. Atunci sfântul le-a spus: „O vedeţi? Are un suflet puternic. Dacă îl va cunoaşte pe Dumnezeu, o să ne întreacă pe mulţi dintre noi.
131
schimbarea asta nu se întâmplă de la o zi la alta, a întrerupt-o doamna Roxani, sora ei. Mai are încă multe de trecut mica noastră Tania.
Toate aceste evenimente, încercarea lui Anastasie şi a lui Veveriţă, dar mai ales îndrăzneala Taniei l-au făcut pe Serafim să simtă că are o familie şi că are oameni care îl vor viu. Fiindcă aceasta era marea lui amărăciune. Credea că nimeni, nici tatăl, nici fratele lui vitreg şi, cu atât mai mult, mama lui vitregă nu dădeau doi bani pe el. Avea însă încă o luptă grea de dus. Cum să biruiască această patimă întunecată, nebunia pentru droguri, care i-a furat mintea?
Atunci a venit Anastasie cu ideea să-i propună să meargă la mănăstire. Nu cumva călugării l-ar primi pentru scurt timp să stea cu ei…?
NOUL STÂLPNIC
Evenimentele cu Serafim au avut mare răsunet în satul nostru, dar a mai fost ceva care i-a lăsat pe săteni muţi de uimire. După ce a făcut făgăduinţa, Veveriţă nu doar că nu a mai făcut nici un fel de năzbâtie, dar petrecea multe ore căţărat în copaci şi se ruga pe metanier, după cum îl învăţase părintele Filaret. Simţea o asemenea pace şi frumuseţe, încât nu voia să mai coboare în lumea de zi cu zi. Bătrânii satului erau nedumeriţi de această schimbare a lui Veveriţă.
nu cumva are vreun necaz copilul? Probabil i se întâmplă ceva şi nu poate să dezvăluie nimănui. E prea liniştit, a spus într-o seară sensibilul domn Valandis, în timp ce îşi bea rachiul.
da de unde! Când un copil stă prea liniştit, atunci să te temi, fiindcă pregăteşte cu siguranţă vreo mare boacănă, a zis domnul Vanghelis, pescarul.
Ceilalţi seniori au râs şi au schimbat subiectul. Aşa se discuta la cafeneaua din sat. Bătrânii schimbau subiect după subiect cu o dispoziţie foarte relaxată. Uneori este un lucru bun, fiindcă îţi dă impresia că, orice s-ar întâmpla, viaţa merge înainte, alteori însă era trist, pentru că ascultai cum „îngroapă” pe cineva sau cum îi puneau cuiva o poreclă, care îi rămânea „lipită” pe viaţă.
133
Veveriţă a povestit numai doamnei Cristina toate cele întâmplate în ziua cu făgăduinţa. Bunica l-a ascultat cu mare bucurie. O asemenea minune nu se mai întâmplase prin părţile acelea de foarte mulţi ani. Aşa că de atunci a început să îl călăuzească foarte serios pe Parashos în viaţa duhovnicească. Lucrul care îi venea cel mai greu băiatului era să meargă duminica dimineaţa la biserică. În plus, era şi muzica. A discutat acest lucru cu Anastasie şi avea şi el aceeaşi părere.
această muzică bizantină mi se pare foarte grea, a completat Anastasie, care de obicei asculta multă muzică simfonică, compoziţii muzicale ruseşti, care îi plăceau şi mamei lui.
Parashos s-a dus şi a întrebat-o direct pe doamna Cristina, adăugând şi propria-i nemulţumire:
nu înţeleg nimic din greaca veche, bunico! De ce nu se pot ţine slujbele în limba vorbită?
bunicile şi bunicii noştri nu ştiau să citească şi să scrie. în loc de semnătură, puneau o cruce. Aproape nimeni dintre ei nu mersese la şcoală. Cum crezi, aşadar, că şi-au păstrat credinţa timp de atâtea secole? Cum au păstrat Sfânta Liturghie cu asemenea dor şi asemenea căldură? La Sfânta Liturghie te duci cu inima, nu doar cu mintea. Ei trăiau taina şi îşi sfinţeau inimile împărtăşindu-se cu Hristos.
nu înţeleg nici un cuvânt, bunico! a continuat să se văicărească Parashos.
nu este corect ce spui, dragul meu Parashos, că nu mai mergi la Liturghie dacă nu înţelegi limba. Când omul este dornic să primească Sângele şi Trupul lui Hristos, nu se plictiseşte. Dacă ai această sete, chiar şi în limba chineză
134
să se facă Sfânta Liturghie, stai ca un stâlp şi absorbi harul lui Dumnezeu care inundă în acel moment biserica. Însă şi cuvintele rugăciunilor, dacă eşti atent la ele, nu ne sunt necunoscute, cele mai multe sunt foarte asemănătoare cu cele pe care le folosim zilnic. O să le înţelegi cu uşurinţă, doar sunt tot în greacă.
Adevărul era că lui Parashos chiar îi venea greu să înţeleagă limba Sfintei Liturghii, dar tot ceea ce îi spunea doamna Cristina, cu căldura ei, cu bucuria, cu entuziasmul ei l-a convins că merită să îi urmeze exemplul.
dar muzica? a întrebat el, gândindu-se la Anastasie. De ce să nu avem un pian, de exemplu, în biserică?
Bunica Cristina a râs amuzată.
dacă am avea un pian sau orice alte instrumente muzicale în biserică, atunci psalţii ar cânta şi ei cântece lumeşti. Nu spun că toate cântecele sunt urâte, dar, în momentul în care te rogi, nu trebuie să existe în biserică şi în inima noastră decât setea de a-L primi înăuntrul nostru pe Hristos şi nu uita lucrul cel mai important: vocea noastră este instrumentul muzical principal. Omul a primit vocea ca dar de la Dumnezeu, fără ca el însuşi să depună vreun efort. Şi gândeşte-te, vocea are şi respiraţie, la fel ca şi fluierul, noi respirăm atunci când cântăm, avem şi corzi precum vioara, din moment ce ne folosim corzile vocale. Nimic nu poate să se compare cu simplitatea şi bogăţia vocii omeneşti.
Şi, ca să vorbim mai serios, sunt sigură că apreciezi frumuseţea troparelor bisericeşti atunci când se întâmplă să intri într-un locaş sfânt unde se psalmodiază frumos, cu smerenie şi cu evlavie. Psalmodia este rugăciune şi vine mai mult din inimă decât din gură, iar atunci când vine de
135
acolo, atinge toate inimile şi le înfăşoară într-o dulceaţă cerească. Chiar afon să fie psaltul, dacă este credincios, marea lui dragoste pentru Hristos îi corectează vocea. Pe scurt, sunt sigură că o să simţi toate acestea.
Conversaţiile de genul acesta continuau zi de zi. Cât a ţinut vacanţa, Parashos se trezea dis-de-dimineaţă şi o căuta pe bunica Cristina. Ea, de obicei, îşi începea ziua cu citirea Utreniei. Stătea şi el lângă ea, în picioare şi o asculta cum citeşte Psalmii. Se întreba: „Cum e posibil ca o femeie care ştie atât de puţină carte să citească atât de frumos pasajele acestea?” La citirea Psaltirii li s-au alăturat şi Ianis cu mama lui.
Într-o bună zi, Angela a întrebat-o pe doamna Cristina:
spune-ne, în atâţia ani de când citeşti scrierile Bisericii, ce ai învăţat?
Bunica Cristina s-a făcut mică dintr-odată. Nu voia să fie luată drept cine ştie ce înţeleaptă.
haide, spune-ne, bunico! a insistat şi Parashos rugător.
eu am ajuns la trei concluzii, a spus smerit femeia. Prima concluzie este că omul, ca să se vindece, nu trebuie să vorbească cu Aghiuţă. Mai precis, nu trebuie să aibă încredere în propriile cugetări care îi vin în cap. Fie trebuie să le ignore, spunând mereu „Doamne, miluieşte!”, fie trebuie să le spună părintelui duhovnic, ca să îşi dea seama el de unde provin. Dacă începem să vorbim cu noi înşine, ne îmbolnăvim sufleteşte şi trupeşte. A doua concluzie este să nu ne lipim inima de lucruri din această lume. Toate sunt bune, mâncărurile, hainele, casele, dar să nu facem din ele un dumnezeu al nostru. Iar a treia concluzie este să avem răbdare în întristări, spunând din nou „Doamne, miluieşte!”. Cu aceste trei fapte vom înainta, vom avea
136
o viaţă frumoasă aici pe pământ şi încă una şi mai bună în cealaltă lume, în veşnicie. Dacă omul împlineşte acestea trei, începe să înţeleagă cuvintele Bisericii noastre şi să participe la Sfânta Liturghie ca şi cum ar fi o făptură nouă.
Parashos şi Ianis au avut încredere în vorbele doamnei Cristina şi au încercat să ţină cont de tot ceea ce le-a spus. încetul cu încetul, a început să i se deschidă mintea lui Parashos, care, chiar dacă era încă mic, a început să înţeleagă pe ici, pe colo, unele cuvinte. Expresiile pe care le înţelegea le repeta toată ziua, încercând să le pătrundă sensul.
După sfârşitul Utreniei, bătrâna îl servea cu un mic-dejun delicios, ceai din ierburi de munte şi posmagi cu stafide, făcuţi de mâinile ei. Mai apoi, Parashos mergea şi îl trezea pe Anastasie şi împreună se duceau să se scalde în golful mare care era în afara satului şi care era plin de dune de nisip. Făceau scufundări în apele albastre ca cerul şi nu se mai săturau să înoate. Construiau din lemnele găsite prin nisip, aduse de valuri, castele înalte şi nimic altceva nu îşi mai doreau de la viaţă decât acea linişte cu cer senin şi marea potolită.
cred că aşa trebuie să fie şi Raiul, a spus într-o dimineaţă Parashos.
nu cred, a spus Anastasie, care de altfel iubea munţii, dealurile, copacii înalţi şi apele repezi de munte.
bine, atunci măcar o părticică din Rai, a spus Parashos. Plaja lui, să zicem.
Mai târziu mergea şi Ianis după ei, el care nu era tipul de băiat matinal. Şi mie îmi era foarte greu să mă trezesc dis-de-dimineaţă şi mereu ajungeam ultima. A fost o vară
137
minunată, pe care am petrecut-o împreună! De atunci, de când ne-am făcut făgăduinţa, tristeţea, stresul şi întristarea ne-au părăsit definitiv inimile şi am trăit o viaţă lipsită de griji. Bunica Cristina numea această stare „fără de grijă”, atunci când i-am descris-o prima dată. Şi tatăl lui Parashos, Alexie, a început să observe schimbarea copilului lui şi mereu îl întreba ce a păţit.
„Ceva s-a schimbat”, vorbea de unul singur.
Parashos dădea din cap, nevrând să răspundă şi insista să ţină secretul doar pentru el. Alexie a început să îl urmărească pe fiul său, dar nu a găsit nimic ieşit din comun, ci numai faptul că stătea mai mult la bunica lui, plimbările lungi cu prietenii şi căţărările în copaci.
ZĂHĂRELUL
Parashos petrecea foarte mult timp în copaci, la fel ca înainte. Doar că acum avea drept companie metanierul, iar câteodată, o carte mică de rugăciuni pe care i-o dăruise bunica lui. Rugăciunea îi aducea dulceaţă în suflet.
e o acadea trimisă din înălţimi, i-a spus la un moment dat bunica Cristina. Ţine cât poţi de gustul ei, fiindcă o să ai nevoie mai târziu, când o să rămâi fără.
de ce să rămân fără această dulceaţă? Aşadar, ne abandonează Dumnezeu? Ne lasă singuri? a întrebat cu nedumerire Parashos.
Bunica Cristina a râs de nedumeririle copilului, care oricum depăşeau vârsta lui.
nu ne abandonează, dar pentru puţin timp Se ascunde de noi!
Parashos a păstrat aceste cuvinte în inima lui ca să le discute mai târziu cu părintele Filaret.
Altă dată, Veveriţă a mers să se închine la un paraclis şi a simţit că Iisus i-a zâmbit. A fugit de îndată să îi spună ştirea bunicii lui. Nu cumva a început să aibă halucinaţii?
hristos, i-a spus Parashos, câteodată mi se pare că mă priveşte zâmbind, ca şi cum mi-ar spune: „Vin imediat să ne jucăm, sunt Prietenul tău!”, altă dată mi se pare că mă priveşte foarte sever şi îmi îngheaţă sângele în vene.
139
chipul lui Hristos din icoană nu se schimbă, dragul meu Parashos, ci inima ta. Chipul inimii tale se oglindeşte în icoana lui Hristos, iar tu ai impresia că se schimbă starea Lui. Dacă lucrările tale sunt plăcute lui Dumnezeu, atunci inima ta este plină de pace, pentru că Duhul lui Dumnezeu Se odihneşte în ea. Aşadar, atunci când priveşti icoana lui Hristos, având inima plină de Domnul, o să ţi se pară că Hristos este dulce, pentru că înăuntrul tău eşti unit cu El.
şi atunci când lucrările şi faptele mele nu sunt bune?
atunci inima ta se îndepărtează de Dumnezeu şi înăuntrul ei nu mai împărăţeşte pacea Lui, ci disperarea şi răceala, care provoacă absenţa lui Dumnezeu. De aceea, atunci când eşti într-o astfel de stare, dacă se întâmplă să te afli în faţa unei icoane a Domnului Hristos, imediat o să ţi se pară că Hristos te priveşte cu asprime. Nu te priveşte cu asprime, bineînţeles, ci tu simţi aşa, deoarece în adâncul sufletului tău, vocea inimii tale te informează că nu ai fost cu luare-aminte.
dacă fac multe năzbâtii o să mă pedepsească Hristos şi o să merg în iad?
dragul meu Parashos, Hristos, Domnul nostru, nu este un judecător nemilos Care se supără când facem păcate şi ne aruncă în iad. Hristos face tot ce poate ca să intrăm toţi în Rai, în împărăţia Lui.
aşadar, chiar vrea ca toţi să ne mântuim? a întrebat Parashos.
– „Dumnezeu vrea ca fiecare om să se mântuiască”. Acum singurul lucru de care trebuie să avem grijă este pocăinţa. Dumnezeu nu o să judece toate faptele noastre, oricât de urâte ar fi. Dacă ar fi aşa, am fi pierduţi. Harul
140
Lui o să ne salveze. Să fim şi noi atenţi, atât cât putem, ca faptele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu.
dar atunci Dumnezeu o să judece pe fiecare după faptele lui?
nu toate faptele oamenilor vor trece prin judecata Lui, ci doar acelea pentru care noi nu ne-am pocăit şi nu le-am spovedit. Dimpotrivă, pe toate cele care s-au vindecat prin pocăinţă şi spovedanie Dumnezeu le consideră de parcă nici nu le-am fi făcut vreodată. Am citit într-o carte pe care a scris-o un stareţ rus al timpurilor noastre următorul cuvânt: „Toţi cei care îşi supun sinele judecăţii propriei conştiinţe în această viaţă nu vor fi judecaţi în cealaltă”.
de altfel, care este motivul pentru care ne pocăim? De ce Părinţii Bisericii consideră că pocăinţa este cel mai mare dar al lui Dumnezeu făcut omului după cădere?
tocmai din acest motiv. Fiindcă pocăinţa are puterea să şteargă definitiv păcatele noastre şi să le înregistreze ca „nefăcute”.
ca şi cum nu le-am fi făcut niciodată? a întrebat Parashos, pentru că nu îi venea să-şi creadă urechilor.
exact aşa, dragul meu. Ai grijă, iată, să faci fapte bune, dar, mai ales, ai grijă să te pocăieşti şi să te spovedeşti pentru tot ceea ce greşeşti. Eu acord o mare importanţă acestui lucru, fiindcă a nu greşi este imposibil. Însă, ca să ne pocăim pentru păcatele noastre, acest lucru stă în puterea noastră.
Parashos o asculta pe femeia aceasta înţeleaptă şi era nedumerit. Chipul ei strălucea cu putere şi arăta foarte tânără şi bucuroasă. Atât de mult strălucea, încât nu se putea uita la ea. Nu îi vorbise la fel ca alte dăţi, ci îi vorbea ca şi cum ar fi terminat cine ştie ce universitate.
141
dragul meu Parashos, i-a spus bunica, acest moment este unul special. Poate că mâine nu o să îţi mai aminteşti ce ţi-am zis, dar să păzeşti toate acestea în inima ta, fiindcă nu sunt de la mine, sunt şi pentru mine dar.
Bunica Cristina l-a privit cu dragoste şi s-a întrebat care e dorinţa lui Dumnezeu pentru acest copil chinuit, care era atât de năbădăios şi care părea să cunoască în inima lui o atât de mare întoarcere. îşi petrecuse foarte multe nopţi făcând metanii până la pământ şi cerându-I lui Dumnezeu să îl aline şi să îl sprijine.
A DOUA MAŞINĂ
Parashos nu a întârziat să împărtăşească cu prietenii lui tot ce aflase. Ne iubea atât de mult, încât nu suporta gândul să ne lipsească de trăirile pe care le avusese în ultima perioadă.
Aşa că ne-a adunat într-o dimineaţă şi ne-a spus, în amănunt, cuvintele doamnei Cristina, iar la urmă a încheiat pe un ton oficial:
anastasie, Ianis, Irina, să mergem să ne spovedim! însă ne vom spovedi sincer, cu îndrăzneală. O să spunem păcatele pe care le facem, dar să spunem şi de ce le facem.
Anastasie, cel care până nu demult îi împărtăşea gândurile şi trăirile cu atâta uşurinţă, a protestat.
nu sunt pregătit! aproape că a ţipat.
recunosc, am spus eu un pic mai flegmatic, că nu am conştientizat până acum acest aspect al spovedaniei pe care ţi l-a explicat bunica ta.
da, Irina! a spus Parashos cu entuziasm, fiindcă înţelesese din prima sensul spovedaniei. O să se şteargă toate greşelile pe care le-am făcut până acum, înţelegi ce înseamnă asta?
vrei să mergem sâmbăta aceasta? a întrebat Ianis.
mergem pe jos, la fel cum am făcut prima dată? a completat întrebarea Parashos.
143
o să întreb dacă poate să meargă şi tatăl meu, am intervenit şi eu, deoarece mi-am adus aminte de ce-mi spusese despre Sfântul Ioan, mi se pare că vrea şi el să meargă.
păi, cum aşa? a spus Anastasie nedumerit, care dintr-odată şi-a dat seama că toţi trei ne hotărâsem să mergem şi doar el rămăsese cu nedumerirea.
vrea să vină şi mama, a completat Ianis. Mi se pare că avem nevoie de încă o maşină.
are grijă Dumnezeu, a spus Parashos. Dacă avem nevoie de o a doua maşină, cu siguranţă El o să ne-o găsească. Are grijă de atât de multe lucruri, credeţi că n-o să Se îngrijească şi de asta?
da, părinte stareţ, a spus Anastasie ca să îl tachineze şi s-a prefăcut că îl mângâie pe cap. În ultimul timp ai devenit foarte înţelept.
copii, haideţi să mergem în Paradişi, să vedem cetatea scufundată, a propus, foarte entuziasmat, Veveriţă. Să luăm barca bunicului meu şi să mergem pe insuliţă!
Nici un copil de vârsta noastră nu ar fi rămas indiferent la o asemenea invitaţie. Am plecat cu bicicletele şi am străbătut tot drumul care ne-a dus tocmai până pe plaja Maicii Domnului, la vest de sat. Plaja poartă acest nume datorită unei bisericuţe construite de pescari în golful ce ascundea în apele lui taine încă de la începutul timpurilor.
ce ciudat! a remarcat Anastasie. Acum, atât de multe bisericuţe sunt răspândite pe munţi, în prăpăstii şi căţărate pe stânci… Oare de ce bunicii noştri au construit bisericuţe unele după altele? Undeva am citit că, acum, în România se construiesc foarte multe biserici frumoase. E însetat poporul şi vrea Liturghii deosebite, după atâţia ani cu slujbe ţinute în biserici lăsate în paragină de vechiul regim.
144
Parashos ne-a făcut semn să înaintăm pe o cărare care ducea chiar deasupra stâncilor. în faţa ochilor noştri s-a deschis un platou pe care, până atunci, nu îl văzusem prea bine, iar în spate erau un ogor şi o fântână mare.
ia priveşte! a spus Anastasie. Am ajuns tocmai pe cealaltă parte.
aici era locul preferat de refugiu al bunicului meu, a spus Parashos. Când eram foarte mic, îmi spunea: „Am plecat spre Paradişi, micuţule!”
Şi mă lua cu el, mă punea în barca lui şi mergeam în larg, aproape de insulă, iar acolo îmi arăta adâncul mării şi îmi vorbea despre oraşul înghiţit de ape.
este pentru prima dată când aud despre asta, a zis Ianis.
atunci să mergem să îl vedem! a spus Parashos. Haideţi să împingem cu toţii barca în apă.
Barca părea de neclintit. Ne întrebam cum putea bunicul lui Parashos să o împingă de unul singur. Trebuia să fi avut muşchi puternici ca să clintească barca. După scurt timp, eram cu toţii în luntre, dădeam din vâsle şi ne apropiam de insuliţă. între ţărm şi oază se distingeau în apă pietrele şi zidurile oraşului scufundat.
priviţi! a spus Parashos. Aici, apele sunt precum cristalul, vezi absolut tot în adâncimea mării. Această linie formată din pietre este chiar zidul unei mari cetăţi. Alături e ceva care seamănă cu un fel de fabrică, este posibil să fi fost o fabrică de ulei de măsline, după cum spunea bunicul meu, iar acolo este ceea ce a mai rămas dintr-un turn.
dar ce a fost aici? am întrebat eu, curioasă.
se spune că aici sunt ruinele unui oraş care a existat de prin anul 3000 î.Hr. şi a fost distrus mulţi ani după
145
Hristos din cauza unui cutremur mare şi a unui tsunami care i-a urmat cutremurului. Au scos foarte multe amfore şi alte relicve, ba chiar unelte pe care le păstrează la muzeu. într-o bună zi va avea loc o expoziţie şi vor vedea toţi ce cultură grozavă avea această civilizaţie.
Ianis stătea tăcut deoparte şi privea gânditor apa.
Îţi dau trei euro dacă îmi spui ce gândeşti, i-am spus râzând.
mă gândesc că noi râdem, ne jucăm, înotăm şi ne bucurăm de timpul acesta de pace, dar în fiecare loc există straturi şi straturi de pământ formate din ruine unde au trăit înaintaşii noştri. Oameni care se îndrăgosteau, creşteau copii, visau, mergeau în războaie şi câştigau sau erau înfrânţi şi, dintr-odată, din cauza unui cutremur sau a unui tsunami, au fost redaţi pământului. Cât de nestatornică este viaţa!
L-am ascultat tăcuţi.
eu cred altceva, a spus după puţin timp Anastasie. Sunt de părere că se întâmplă chiar opusul. Viaţa este foarte puternică şi, cu toate că există mii de cauze care ar putea pricinui moartea, tu continui să trăieşti. Nu este acesta un miracol?
ah, Anastasie, filosoful nostru de vacanţă şi poetul improvizaţiilor! am spus eu.
Am râs cu toţii şi am început să înotăm. Aşa am petrecut noi vara aceea. Ba vorbeam despre Dumnezeu şi despre o grămadă de probleme serioase, ba făceam castele de nisip.
CHIPURI NOI ÎN VIAŢA NOASTRĂ
Toată săptămâna care a urmat, Parashos a stat într-un copac şi s-a rugat, în timp ce Alexie, tatăl lui, stătea jos, cu spatele sprijinit de pom. Din când în când, se uita în sus ca să vadă ce face fiul său şi întotdeauna îl vedea nemişcat.
cobori, dragul meu, să mergem să ne plimbăm cu maşina? i-a strigat la un moment dat Alexie fiului său.
nu merită să cheltuim benzină doar aşa, pentru o plimbare, i-a răspuns Parashos. E foarte bună şi bicicleta mea. De altfel, nu îmi place să îi provoc pe prietenii mei cu maşina noastră.
am înţeles, a spus Alexie. O s-o vând şi o să cumpăr o camionetă. Îţi plac camionetele?
nu râde de mine. Să ştii, tată, că lumea chiar suferă în timpurile noastre. îmi este ruşine să circul cu o asemenea maşină.
nu râd de tine. M-am gândit serios să mă ocup de ogoarele bunicului tău şi m-am gândit şi ce o să fac cu Jeepul. O camionetă este mult mai utilă.
Într-o dimineaţă de vineri, Emmy, mama lui Parashos, l-a informat că vrea să îl vadă singur. A venit de acasă şi l-a
147
luat cu un Jeep nou, mare şi impresionant, mai mare decât Jeepul lui Alexie. în maşină era şi un bărbat necunoscut. Parashos i-a aruncat o privire tăioasă şi a urcat în maşină nedumerit. Avea un sentiment ciudat.
faceţi cunoştinţă, Parashos, el este Stelian, a spus mama.
mă bucur mult, a spus Stelian şi i-a întins mâna cu o familiaritate exagerată.
Parashos nu a reacţionat. Necunoscutul Stelian şi-a tras mâna înapoi. Familiaritatea străinului l-a făcut pe băiat foarte suspicios. S-au oprit la o tavernă de pe malul mării. în timp ce aşteptau să li se aducă mâncarea, mama lui, fără prea multe menajamente şi cu sinceritatea rece care o caracteriza, i-a spus:
parashos, am încetat orice relaţie cu tatăl tău, nu ne mai înţelegeam, ai văzut şi tu acest lucru. Dacă am fi rămas împreună în continuare, am fi ajuns să ne omorâm, aşa că m-am hotărât să încep o viaţă nouă cu Stelian. Este divorţat şi el şi are un fiu de douăzeci de ani. Vom încerca să fim împreună.
Stelian i-a vorbit pe un ton patern:
dacă toate merg bine, m-aş bucura să vii să locuieşti cu noi şi îţi promit că vei avea tot ceea ce ai nevoie.
o să fie cu tine şi fiul tău? l-a întrebat Parashos la per-tu, propunându-şi să nu fie politicos.
nu. El trăieşte în străinătate, dar şi când vine în Grecia locuieşte cu mama lui.
cu alte cuvinte, fiul tău trăieşte altundeva şi tu o să mă ai pe mine ca fiu, copilul altcuiva. Cum v-aţi gândit voi că o să meargă aşa?! a spus Parashos şi a plecat fugind pe câmpuri, lăsându-i pe cei doi adulţi muţi de uimire.
148
Mama lui Parashos şi Stelian au fugit după el, dar nu l-au putut ajunge. Veveriţă alerga ca vântul şi plângea. Spinii sălbatici îi zgâriau picioarele. Au luat Jeepul pornind pe urmele lui, însă, la un moment dat, au obosit şi au abandonat.
hai să mergem în sat să îl anunţăm pe tatăl lui, poate că el ştie mai bine unde se ascunde copilul.
Când i-au spus, Alexie şi-a ieşit din fire:
trebuia să îmi spuneţi mie prima dată, a zis el, să îl pregătim pe copil. Niciodată nu o să înţelegi ce înseamnă gingăşia, i-a reproşat fostei soţii. întâi te măriţi şi apoi ne pui în faţa faptului împlinit?
Apoi, s-a întors cu o atitudine ironică spre Stelian şi i-a spus:
aşadar, tu eşti binefăcătorul meu?…
Când a putut să gândească mai limpede, Alexie i-a convins pe cei doi să îl lase în pace pe Parashos, pentru că se va ocupa el, apoi a început să îl caute prin căsuţele din copaci. într-adevăr, Veveriţă se urcase în cea mai înaltă căsuţă. De data aceasta, se supărase de-a binelea pe toţi şi pe toate, pe părinţii lui, pe Stelian, pe părintele Filaret şi, nu în ultimul rând, pe însuşi Dumnezeu. Tot efortul pe care îl depusese în ultimele zile cu metanierul i se părea că a fost inutil.
atâtea rugăciuni am făcut, de atâtea ori Ţi-am cerut să îi uneşti pe părinţii mei şi Tu îmi răspunzi în felul acesta? Nu ai inimă? striga el cu toată puterea către cer.
Alexie l-a descoperit şi s-a aşezat lângă copac, rugându-l să coboare. Totuşi, Veveriţă nu a coborât până când nu s-a înnoptat. Toată noaptea a stat treaz, iar Alexie, de teamă ca nu cumva să adoarmă copilul şi să cadă din copac,
149
a stat şi el treaz. în acea noapte, i-a trecut prin minte toată viaţa lui. Cât de lipsit de minte şi ce tânăr frivol fusese. Cât de urât se purtase cu soţia lui, care, la început, era ireproşabilă. Adevărul este că ea a fost sinceră şi dedicată şi l-a iubit cu adevărat. De dragul lui şi-a părăsit locul natal şi oamenii dragi şi a venit să trăiască pe insula noastră. Dar el i-a trădat încrederea. Se pare că, pe cât de mult l-a iubit la început, pe atât de mult l-a urât după aceea. Şi toate acestea le plătea Parashos, singurul lor copil. Lacrimi îi curgeau pe faţă. La început lacrimi mute, dar apoi nu a mai putut să se abţină şi din când în când se auzeau şi suspine. A ajuns şi el să priceapă, în sfârşit, că avea o vină pentru situaţia în care a ajuns soţia lui şi pentru chinurile băiatului. Nefiind în stare să o iubească aşa cum merita, a împins-o spre un comportament nepotrivit.
Veveriţă asculta totul de sus, dar credea că tatăl lui plângea, pentru că el nu voia să coboare şi îşi zicea: „Nu o să mă facă tata să îmi schimb părerea doar pentru că plânge”.
în cele din urmă, Alexie a hotărât să urce în copac. Era chiar la răsăritul soarelui, când a început să se caţăre. Trecuseră însă aproape treizeci de ani de când nu se mai urcase într-un copac. Când era mic, îi plăcea şi lui să se caţăre, însă a început să se îngraşe şi de aceea nu i-a fost uşor să o mai facă. Văzându-l, Parashos s-a înduioşat, acea duioşie şi bunătate pe care le sădise în el bunica lui încă de când era prunc. S-a gândit că pune în pericol viaţa tatălui său, aşa că i-a strigat:
cobor, cobor! Nu te căţăra, eşti prea mare ca să mai urci până aici.
Când copilul a coborât, Alexie l-a îmbrăţişat strâns. Era pentru prima dată când tatăl îşi îmbrăţişa fiul cu atâta dragoste şi tandreţe.
150
ce vrei să fac pentru tine? a fost prima întrebare pe care i-a adresat-o fiului său, ca şi cum ar fi vrut să anuleze toate greşelile pe care le făcuse până atunci.
Parashos s-a gândit puţin şi i-a spus:
să ne duci cu maşina la mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul.
Alexie a acceptat cu bucurie. Copilul lui îi ceruse o favoare atât de simplă…
Mai târziu, Veveriţă ne-a spus glumind:
nu am cerut decât o a doua maşină de la Dumnezeu şi El a făcut atâta „scandal” ca să ne-o găsească!
Acea îmbrăţişare călduroasă a tatălui său i-a înmuiat inima lui Veveriţă şi s-a gândit că, din tot necazul, tot o să iasă ceva bun. „De-ar ieşi ceva ca lumea şi pentru Stelian…”, s-a gândit el.
Şi a cerut să afle care este numele fiului lui Stelian şi a început să îl pomenească şi pe el în rugăciunile sale.
SÂMBĂTA NOULUI ÎNCEPUT
Următoarea sâmbătă s-a strâns un grup măricel de persoane care erau gata să meargă la mănăstire. Ianis şi Angela, tatăl meu şi cu mine, Parashos şi tatăl lui, Alexie, şi Anastasie cu fratele lui, Serafim. Ne-am împărţit în două maşini: în maşina tatălui meu şi în Jeepul domnului Alexie. Tatăl meu înainta cu destul de multă greutate, fiindcă avea cea mai veche maşină. Sensibilul Parashos, cu antenele lui subţiri, a făcut un gest de mi-a venit să îl îmbrăţişez pe loc. A venit în maşina noastră, şi acest lucru l-a făcut pe tata să fie foarte vesel. Conducea şi cânta!
Când am ajuns la poarta mănăstirii, ne-a întâmpinat părintele Tarah, care în ziua aceea avea ascultare la arhondaric1.
bine aţi venit, dragii mei! Văd că v-aţi înmulţit, a spus pe tonul lui jovial.
Apoi l-a înştiinţat pe părintele Filaret care a venit imediat să ne întâmpine.
părinte, a spus Parashos, ne-am adus şi gunoaiele. Unde să le aruncăm?
Anastasie părea că se ascunde. Era evident că nu era încă pregătit pentru spovedanie. Domnul Alexie, nici el nu
152
se gândise, dar ce avea de pierdut? Nu se mai spovedise de când avea doisprezece ani. îşi conştientizase greşelile, îşi ceruse iertare de la fiul său, singurul lucru care mai rămăsese de făcut era să îi spună duhovnicului şi să ia dezlegare sub epitrahil.
părinte, ne primiţi? a întrebat din nou Parashos.
Călugărul îl privea surprins. Din acest copil, cel mai năzdrăvan puşti din tot satul, ieşeau o putere de neoprit, o nobleţe sufletească şi o rară capacitate de decizie.
desigur, a răspuns. Să vină prima dată domnul! a spus arătând spre tatăl meu.
nu vreau să mă spovedesc, a zis acesta. Doar vreau să vă cer un sfat.
două cuvinte, sigur. Haideţi! a spus zâmbitor părintele Filaret. Noi suntem aici gunoierii de serviciu, după cum a zis şi Parashos, aşa că nu aveţi de ce să vă temeţi.
Tatăl meu l-a urmat pe părintele Filaret în bisericuţă, acolo unde obişnuia să spovedească. Părintele Tarah ne-a condus într-un balcon mare cu băncuţe şi măsuţe. în faţa noastră se întindea o livadă de măslini. Oricine ar fi văzut acel loc liniştit nu ar fi putut să îşi închipuie că există şi un alt drum ca să ajungi la mănăstire, plin de pericole, stânci şi spini, ca acela pe care l-am străbătut prima dată, când am făcut făgăduinţă.
vreţi să vă fac o cafeluţă? i-a întrebat pe cei mari şi, fără să mai aştepte un răspuns din partea noastră, s-a îndreptat spre bucătăria mănăstirii. Şi tinerii? a completat în timp ce se îndrepta într-acolo. Avem şi un sirop delicios de vişine.
Tot grupul s-a aşezat în jurul unei măsuţe. Am vorbit despre lucruri banale, despre măsline, despre timp.
153
haideţi să tăcem mai bine, a spus Parashos, dând glas nevoii noastre celei mai adânci, ca să ne liniştim puţin înainte de a ne spovedi.
Mă gândeam ce să spun prima dată. Poate că nu am făcut ceea ce, de regulă, numim fapte rele, dar am avut o grămadă de gânduri rele pe care, dacă le-aş spune cu glas tare, nimeni nu m-ar mai vrea în anturajul lui. Aveam în mine o doză uriaşă de ironie, care mă împingea să comentez, să îi batjocoresc şi să îi privesc pe toţi de sus.
în scurt timp, tata a ieşit. Chipul lui era liniştit şi calm. Aş fi spus că se petrecuse o schimbare cu el, una de care nu îmi dădeam seama în ce consta.
am povestit foarte frumos, a spus cu simplitate tata şi apoi s-a aşezat lângă mine.
Părintele Filaret a apărut în uşă şi a chemat-o pe mama lui Ianis. Când femeia s-a întors, încă mai avea lacrimi în ochi. Ce ar fi putut să mărturisească la spovedanie o femeie atât de chinuită, care avea o credinţă atât de adâncă? Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, s-a aşezat alături de mine, s-a aplecat şi mi-a spus pe un ton scăzut:
am făcut o mare greşeală. De când a murit soţul meu, am încetat să mai râd. Ianis a crescut într-o atmosferă deprimantă. Muţenia copilului era de fapt oglindirea propriei mele stări. întristarea şi deznădejdea sunt păcate mari. Am uitat că sunt şi mamă, am uitat că noi, creştinii, trăim cu nădejdea învierii.
Am ţinut-o de mână. Ce cuvinte dulci spunea această femeie! Avea ceva de la Maica Domnului.
Părintele Filaret l-a chemat acum pe domnul Alexie. Au stat împreună destul de mult timp. Când a ieşit, domnul Alexie părea uşurat. S-a apropiat de tatăl meu şi i-a spus:
154
am ceva foarte serios să îţi propun. Cred că o să îţi placă.
Tata l-a ascultat cu surprindere.
Alexie a continuat:
avem o mulţime de ogoare pe care trebuie să le punem în valoare. Vrei să te ocupi de ele, iar eu să te ajut?
Părintele Filaret asculta cu bucurie.
aşadar? l-a întrebat Alexie pe tatăl meu.
mă mai întrebi? a spus tatăl meu. Cu bucurie, vreau!
Tatăl lui Parashos care era un om dezinvolt şi extravertit, de îndată ce a auzit răspunsul tatălui meu, l-a luat pe Veveriţă în braţe şi a început să strige:
de astăzi începem o viaţă nouă!
Veveriţă l-a privit oarecum rezervat şi apoi a spus cu o voce serioasă:
fapte, nu vorbe!
Nu am putut să ne abţinem, aşa că am izbucnit cu toţii în râs, văzându-i seriozitatea. Veveriţă îi asculta adesea pe bătrânii de la cafenea şi, când mai spuneau ceva care îi plăcea, lua aminte. îi plăceau frazele laconice, pline de sens, care ascundeau semnificaţii adânci despre viaţă.
Părintele Filaret i-a propus lui Alexie să vină în fiecare sâmbătă cu Parashos la Liturghie şi să aducă cu maşina lui încăpătoare atât pe el, cât şi pe oricine altcineva ar mai fi dorit. în timp ce domnul Alexie vorbea cu părintele Filaret, părintele Tarah a venit şi ne-a servit cu cafea şi cu sirop de vişine, apoi s-a aşezat lângă tata şi ne-a povestit:
sfântul Tarah a fost un mare mucenic. Era soldat roman şi a suferit mucenicie în timpul prigonirilor lui Diocleţian împreună cu alţi doi creştini. Au trecut printr-un martiriu înfricoşător.
155
Părintele Tarah a început să îi descrie tatălui meu chinurile la care a fost supus Sfântul Tarah. El asculta cu mare atenţie şi îşi făcea din când în când cruce.
mare este credinţa noastră! a zis el. S-a vărsat mult sânge pentru ea. Dacă credinţa noastră nu ar fi fost adevărată, atunci Sfântul Tarah, după atâtea chinuri, s-ar fi lepădat de ea, a spus.
CEI TREI DUŞMANI AI NOŞTRI
Ianis a intrat primul pentru a se spovedi în bisericuţă. S-a aşezat în strană şi a început să vorbească:
deseori, mama mă cheamă să citim împreună Pavecerniţa, seara, dar eu vreau mai degrabă să mă uit la un film. De ce ne vine atât de greu să facem lucrurile pe care Biserica ne îndeamnă să le facem? S-a întâmplat o minune atât de mare în viaţa mea şi sunt deja pe cale să uit acest lucru.
Părintele Filaret, care îi vorbise cu atâta severitate în urmă cu ceva timp lui Ianis, acum, de când el începuse să comunice cu cei din jur, îi acorda o atenţie deosebită. Era ca şi cum i-ar fi întins mâna să îl scoată din golful singurătăţii în care el singur se izolase şi dorea să îl ajute să calce pe pământ, chiar dacă i se puneau atâtea piedici în parcursul lui duhovnicesc.
există trei pricini serioase pentru această dificultate pe care o întâmpini, însoţite de trei duşmani diferiţi, care ne războiesc aproape fără încetare, i-a răspuns părintele Filaret. Războaiele ne vin de la duşmanul nostru cel mai mare, diavolul, apoi, de la noi înşine şi, în final, din obişnuinţă.
157
Despre diavol, prea multe explicaţii sunt de prisos. Toţi ştim că, după căderea lui, şi-a propus ca unic scop dezbinarea întregii făpturi. Să distrugă, deci, cât mai mulţi oameni cu putinţă, să îi dovedească lui Dumnezeu că el nu este singurul apostat. Sărmanul, are impresia că în acest fel se va îndreptăţi. Atât de mare îi este egoismul, încât nu poate în nici un fel să îşi recunoască greşeala în faţa lui Dumnezeu. Vrea să se îndreptăţească, dar din egoism, ca să fie absolvit de vină. Acesta este şi motivul pentru care nu se pocăieşte, ci încearcă să îşi facă „dreptate”, atrăgându-i şi pe alţii de partea lui.
Având în vedere că cei mai mulţi îngeri care nu l-au urmat în căderea lui i s-au făcut de acum oponenţi, din răutate a plănuit să-l aibă permanent în vizor pe om, fiinţa care este, la urma urmei, creaţia desăvârşită a lui Dumnezeu. Diavolul încearcă să scoată din viaţa noastră orice lucrare care ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Când ne rugăm, ni se face somn sau ne plictisim. Când postim, ni se face foame sau poftim hrana care nu este de post. Când citim cărţi duhovniceşti, dar nu ne concentrăm sau ne doare capul, primul lucru la care ar trebui să ne gândim este că aceste obstacole pe care le resimţim ne sunt provocate de diavol. Pe de altă parte, dacă nu este de vină diavolul, trebuie să ne gândim la celelalte două cauze pe care le-am menţionat: firea noastră şi obişnuinţa.
de ce spuneţi firea noastră? a întrebat Ianis. Nu este normal să vrem ce este mai bun pentru noi înşine?
firea noastră, propriul sine, chiar şi el se luptă, fiindcă în situaţia în care se găseşte acum, după cădere, a pierdut setea de comuniune cu Dumnezeu. Suntem scufundaţi în patimile noastre şi, în special, în patima iubirii de sine,
158
adică a iubirii greşite a sinelui, şi ne este greu să vedem care este adevăratul nostru interes. Judecăm totul în funcţie de dorinţele noastre. Am menţionat iubirea de sine ca patimă principală care ne împiedică să luptăm duhovniceşte, fiindcă toate lucrările care vindecă bolile duhovniceşti cer o anumită osteneală, cer să ne lipsim de ceva. Aşadar, fiindcă nu vrem să respingem micile plăceri şi conforturi, comodităţile vieţii pământeşti pline de deşertăciuni, ne este greu să începem lupta duhovnicească. Bineînţeles că, de multe ori, iubirea de sine ia la un moment dat forme foarte subtile, ca să îndreptăţească alegerile pe care ni le propune. Ne spune că, dacă ne rugăm sau dacă postim, o să ne îmbolnăvim, deoarece suntem slabi sau obosiţi. Este o capcană uşoară pentru toţi, este nevoie de atenţie ca să discernem când trupul nostru este cu adevărat într-o stare grea, de aceea şi avem nevoie de un părinte duhovnic, ca să ne arate de unde provin aceste gânduri.
şi obişnuinţa? a întrebat Ianis. Aţi spus că războiul ne vine şi din obişnuinţă.
ultimul război, într-adevăr, porneşte de la obişnuinţă. Vezi, sunt foarte puţini copii care au început încă de la primii lor paşi să trăiască după îndrumările Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Cei mai mulţi cresc într-un cadru specific vremurilor de azi. Atunci când, la un moment dat, se decid să facă o schimbare în viaţa lor, ca să se apropie de Dumnezeu, este normal să li se pară totul prea greu. Uite, vezi asta şi la tine: dacă ai fost obişnuit ani de zile ca, în fiecare seară, să te uiţi la filme, atunci cum crezi că este posibil să încetezi să faci acest lucru şi, în loc de filme, să citeşti Pavecerniţa? Este normal ca tot ce ai făcut până acum să vrei să faci şi de acum înainte, pentru că aşa te-ai
159
obişnuit. La fizică, acest lucru îl numim „legea inerţiei”, nu vrei să ieşi din situaţia în care te afli. Astfel se întâmplă şi în celelalte domenii ale vieţii: dacă, de exemplu, duminica dimineaţa dormeai până târziu, cum să te trezeşti acum ca să mergi la biserică? Dacă în perioadele de post tu mâncai dulciuri şi fast-food, cum crezi că acum te vei obişnui cu o mâncare de linte? Puterea obişnuinţei este un aspect foarte important. Şi toţi care au dobândit obiceiuri contrare faţă de ceea ce ne îndeamnă Biserica acum au nevoie de multă luptă ca să le depăşească. Toţi cei care de mici s-au obişnuit să ţină cont de îndrumările Bisericii vor lupta foarte uşor. Fiecare dintre noi înaintăm duhovniceşte în funcţie de măsura cu care ne silim pe noi înşine la osteneala dezrădăcinării patimilor. Nu este suficient ca cineva să se preocupe numai de lucrurile plăcute.
Duşmanul stă întotdeauna la pândă şi găseşte moduri ca să îl atragă în capcană pe fiecare, în funcţie de caracterul şi slăbiciunile lui. Putem scăpa de acestea dacă spunem cu smerenie la spovedanie tot ce se întâmplă în lupta noastră duhovnicească.
FEREASTRA SECRETĂ
Cât timp a discutat Ianis cu părintele Filaret, părintele Tarah ne-a invitat să facem un tur al mănăstirii. Ne-a condus către un mic paraclis, acolo unde un monah scund şi bătrân picta în tăcere un perete, căţărat pe o scară. Am simţit că o lume nouă ni se descoperă. Ce muncă frumoasă, dacă, bineînţeles, poţi să numeşti aşa ceva muncă!
uite, Anastasie ar putea să devină pictor bisericesc, am făcut eu greşeala să vorbesc fără să gândesc.
mie nu îmi place deloc acest… soi de pictură, a spus poetul nostru, reacţionând foarte atipic faţă de felul în care se comportă el de obicei.
Părintele pictor a lăsat pensula şi a coborât încet, cu mişcări aproape evlavioase, de pe scară. „Oh, cred că a înţeles greşit ce am spus eu”, m-am gândit. „Ce mi-a trebuit să vorbesc?”
Pictorul a venit lângă noi. Avea barba şi părul argintii, ca o cunună pe chipul lui şi nişte ochi superbi, de culoarea mierii. Parcă era o făptură din altă lume!
fiecare icoană, a spus el cu blândeţe, este o fereastră tainică prin care putem contempla realitatea dumnezeiască nevăzută. Icoanele ortodoxe nu înfăţişează doar chipul exterior al lui Hristos şi al sfinţilor, ci şi starea lor lăuntrică, sfinţenia lor. Un portret obişnuit înfăţişează caracteristicile
161
unui om, mai precis tot ce putem vedea cu ochii noştri. O icoană, însă, înfăţişează întreg cerul şi conţinutul dumnezeiesc al chipului pictat, virtuţile, harismele lui duhovniceşti, prezenţa Sfântului Duh în miezul existenţei lui. Ca să vedem aceste lucruri, trebuie să avem deschişi ochii inimilor noastre. Valoarea unei icoane, după cum spune şi Sfântul Ioan Maximovici, a continuat pictorul, depinde de reuşita acestei încercări, adică de înfăţişarea stării sufleteşti, sufletul fiind ascuns în trupul material. Pictorii iconari ai Bisericii, pentru a reuşi să facă această lucrare, se pregătesc cu rugăciune şi, astfel, înţelegem cum anumite icoane au primit de la Dumnezeu puteri tămăduitoare.
mie îmi plac icoanele cu Domnul Hristos blond, îmbrăcat în mantie albă, am îndrăznit să spun eu. Este rău acest lucru?
în sinea mea mă gândeam că vreau să fiu liberă, iar pictura era unul dintre domeniile în care eu mă simţeam în largul meu. Acum o să îmi spună şi ce trebuie să îmi placă, şi ce nu? Mă simţeam, într-un fel, deranjată.
genul de care vorbeşti, al frumuseţii exterioare, nu poate să ne insufle dor de rugăciune, acesta fiind, de fapt, scopul icoanei, spune zâmbind bătrânul pictor. Frumuseţea exterioară redată pe chipuri în unele icoane izvorăşte, într-adevăr, din lumea noastră sentimentală. Emoţiile, totuşi, oricât de bune şi de cuviincioase ar fi, nu pot să ne ajute în rugăciune. Putem să ne simţim bine pentru scurt timp, să ne emoţionăm, să plângem, dar, când trec aceste emoţii, cu atâta rămânem. Viaţa dumnezeiască pe care o redau icoanele Bisericii nu este nici ceva temporar şi nici abstract. Dimpotrivă, are puterea să ne transforme treptat. Viaţa duhovnicească se apropie de noi tot mai mult, până când aproape că începem şi noi să ne asemănăm sfinţilor pictaţi.
162
îl ascultam pe părintele pictor cu mare surprindere. De mică, singurul lucru de care am încercat mereu să mă preocup au fost sentimentele mele. Aveam impresia că toţi din jurul meu voiau să mă facă să devin mai raţională, mai dură şi mă temeam că, odată cu sentimentele mele, puteam să mă pierd cu totul. Nimeni nu a putut să mă facă să îmi schimb părerea. Acum însă înţelegeam foarte clar că, în afară de minte şi sentimente, omul are şi duh, şi este ceva foarte serios ca cineva să îşi păzească sufletul nu numai de capcanele raţiunii exagerate, ci şi de ale unei afectivităţi exagerate.
Pentru prima dată, auzeam ceva care mi se părea că merită încercat. „Viaţa dumnezeiască”, „energia dumnezeiască”, am auzit de aceasta încă din liceu, la ora de religie, dar nu îmi spunea nimic. Acum, prin prisma noilor noastre experienţe, am început să simt că merită să mă preocupe.
ca să putem să ne rugăm, a continuat pictorul, în noi se pune în lucrare o dimensiune duhovnicească, mai precis, descoperim lumea noastră duhovnicească. Ca să se întâmple acest lucru, este nevoie ca inima noastră să atingă ceva dumnezeiesc, ceresc. De aceea, icoanele ortodoxe se pictează în aceste condiţii şi o să vezi că, dacă te apropii de vreuna cu evlavie, imediat o să simţi că se transmite în inima ta o energie care o să-ţi înalţe întreaga existenţă într-o altă dimensiune, cea a prezenţei lui Dumnezeu. Această energie pe care o simţim este harul Lui.
Dumnezeul nostru este Persoană, nu este o sugestie, nu este nici o energie neutră, universală, şi vine, aşadar, în întâmpinarea noastră într-un mod foarte personal. Rezultatul acestei comuniuni, al acestui contact tainic cu Dumnezeu, este acest sentiment dumnezeiesc şi duhovnicesc, pe
163
care îl simţim că ne atinge şi ne preschimbă inimile. Lucrul acesta se întâmplă mai ales prin rugăciune, dar, în orice alt moment, Dumnezeu poate să ne cerceteze inima şi să simţim harul prezenţei Lui. Totuşi, nu este nevoie să vă grăbiţi. Aveţi atât de multe lucruri de descoperit, mereu altele, la fiecare vârstă şi în fiecare moment al vieţii voastre…
în timpul discuţiei noastre, Anastasie, care părea că fusese convins de tot ce auzea, poate nu atât de cuvintele pictorului, cât de prezenţa lui, s-a urcat pe schelă şi observa de aproape felul în care artistul potrivea şi întindea culorile.
perfect! a spus la sfârşit, lăsându-şi natura artistică să biruiască sentimentul anterior de invidie. Foarte frumos! Nici nu mi-am imaginat că poate să înceapă cu o culoare atât de închisă şi apoi, treptat, să se deschidă.
acestea sunt aşa-zisele „lumini”, a explicat pictorul.
să vin să vă ajut, a spus Anastasie pe cel mai binevoitor ton. Vreţi să vă spăl pensulele?
dacă mergi să ceri binecuvântarea stareţului, cu mare drag.
vreau şi eu! am spus.
tu?, a zis părintele Tarah, care ne tachina mereu, mişcându-şi mâna teatral. Unde s-a mai auzit ca o fată să fie ajutor de pictor într-o mănăstire de călugări? Ar trebui să mergi într-o mănăstire de maici, au şi acolo pictoriţe bune, sau să mergi la o şcoală. Ce să facem cu tine aici? Nu e de ajuns că v-am lăsat să intraţi în curtea noastră? Noi am făcut un jurământ, să ne îndepărtăm de lume şi de femei. Cum s-o scoatem la capăt dacă staţi mereu în calea noastră?
Tatăl meu îşi mişca îngrijorat capul, ascultându-l pe părintele Tarah. Aplecându-se spre mine, mi-a şoptit serios:
are dreptate părintele Tarah.
PRIMA DRAGOSTE
Spovedania lui Ianis a durat mult. Ce a mai făcut acest copil şi de ce a vorbit atât de mult? De când nu mai este mut a devenit foarte vorbăreţ.
Am aşteptat cu toţii răbdători să îşi termine spovedania şi, când s-a întors, ochii îi deveniseră brusc mai luminoşi şi chipul, mai senin. Cred că acela a fost momentul în care… m-am îndrăgostit.
„Oh, m-am gândit. Am dat de belea. Eu am venit să mă spovedesc şi mă uit după băieţi chiar aici, în mănăstire?” Atunci când mi-a venit rândul să mă spovedesc, aveam pregătit ceva de spovedit, dar am început cu altceva.
părinte Filaret, salvaţi-mă! am spus eu, pe un ton vesel. Cred că m-am îndrăgostit de Ianis. De când a început să vorbească simt că vreau să fiu mereu pe lângă el. îmi place foarte mult şi de mama lui, hmm…, ca soacră. Mă odihneşte, este aşa de simplă şi de inimoasă, găteşte foarte bine… Dar şi Ianis mă atrage foarte tare. E de rău?
Mă miram şi eu de mine însămi cum de mi-a dispărut ruşinea şi vorbeam cu un ieromonah atât de liber, de parcă aş fi vorbit cu un frate sau cu un prieten.
Părintele Filaret a stat pentru puţin timp tăcut.
atracţia faţă de genul opus, Irina, este o trăsătură firească a omului. Dragostea este puterea inimii care uneşte
165
două persoane pentru tot restul vieţii lor. La început, ea creează o tensiune foarte mare înlăuntrul inimii omului, ca să poată să se rupă din realitatea lui de până atunci: familia, prietenii, mediul înconjurător, şi să se ataşeze permanent de partenerul lui. Dar trebuie să mai spunem ceva: una este simpla atracţie, sentimentală, faţă de sexul opus, şi altceva este această putere dragostea, iubirea -, care uneşte definitiv doi oameni.
Atracţia fizică şi sentimentală începe să lucreze devreme, de la vârsta la care eşti tu acum, poate că uneori chiar şi mai devreme. Totuşi, acest sentiment nu este încă matur, nu este cel care va duce la unirea a doi oameni. Dragostea este ceva profund care se cultivă şi creşte cu cât cei doi sunt mai atraşi unul de celălalt. Şi aceasta este o harismă de la Dumnezeu.
De multe ori însă, de îndată ce tinerii simt o atracţie sentimentală faţă de cineva, cred că au şi găsit acea trăire profundă şi matură şi au impresia că pot să trăiască pentru totdeauna cu el. Acest lucru este însă greşit, fiindcă, după cum am spus, ca să fie cineva sigur că omul de care este atras este cel potrivit pentru a-i fi partener pentru totdeauna este nevoie de timp. Ai nevoie de timp pentru a te cunoaşte şi a-l cunoaşte pe celălalt, doar după aceea o să înţelegi dacă este pregătit să trăiască alături de tine pentru tot restul vieţii sale sau nu.
Îmi place vocea lui Ianis, dar şi tot ceea ce are legătură cu el, înfăţişarea lui, am spus eu şoptit. Este atât de greşit acest lucru?
sigur că nu, chiar deloc. în alegerea unui partener are mare importanţă şi înfăţişarea exterioară. Poate omul să se căsătorească cu cineva fără să fie atras de el şi fizic?
166
Dumnezeu nu l-a creat pe om doar suflet, ci şi trup. Este unirea desăvârşită a celor două. Unirea, aşadar, are propriile ei simţiri şi funcţii. Ca să existe o unire desăvârşită şi sănătoasă a doi oameni care aleg viaţa de familie, trebuie să fie împlinite şi sufletele lor, dar şi simţirile lor fizice. Este firesc, deci, ca unul dintre criteriile alegerii unui viitor soţ să fie şi atracţia fizică.
În acest punct am ezitat să îi pun următoarea întrebare. M-am concentrat, mi-am adunat toate puterile. Efortul meu îi părea foarte evident părintelui, care mi-a şi zis:
draga mea Irina, eşti roşie în obraji!
ştiu, ştiu!
vrei să mă mai întrebi ceva şi te ruşinezi.
da, părinte, am recunoscut. Mă ruşinez foarte tare.
draga mea Irina, la spovedanie toţi spun mai mult sau mai puţin aceleaşi lucruri. Te rog să îndrăzneşti şi să nu pleci de aici cu nelămuriri…
Mi-am găsit curajul şi am întrebat:
şi cum trebuie să continui acum relaţia mea cu Ianis? Am auzit că Biserica nu acceptă relaţii intime înainte de căsătorie. De ce?
nunta este o Taină sfântă a Bisericii, a spus părintele Filaret. Scopul nunţii este unul măreţ. Unirea şi convieţuirea soţilor are rolul de a-i conduce prin dragostea pe care o au unul pentru altul, spre dragostea desăvârşită şi unirea cu Dumnezeu. Dar unirea lor nu are loc fără Dumnezeu. înţelegi, aşadar, că este vorba despre cel mai serios eveniment din viaţa omului, având în vedere că punctul final spre care cei doi se îndreaptă este îndeplinirea scopului existenţei noastre, sfinţirea? Iată, este evident că acest scop nu poate fi atins fără binecuvântarea Bisericii, deoarece sfinţirea este posibilă numai înlăuntrul Bisericii.
167
Relaţia trupească dintre soţi contribuie şi ea la creşterea dragostei dintre ei. în căsătorie, dragostea creşte cu ajutorul existenţei celor două dimensiuni ale firii omeneşti: a celei sufleteşti şi a celei trupeşti. Nu putem, într-adevăr, să spunem că relaţia trupească reprezintă o condiţie obligatorie pentru ca un cuplu să ajungă la o dragoste mare. Sunt cupluri care, fie din cauza unei boli, fie a unei vârste înaintate ori din alte motive, nu mai au relaţii trupeşti. Cu toate acestea, şi ei pot să ajungă la o dragoste foarte înaltă. Relaţiile trupeşti contribuie la creşterea dragostei în cuplu, fără însă a fi o condiţie obligatorie.
Relaţiile fără binecuvântarea Bisericii prin Taina Nunţii reprezintă şi un motiv de oprire de la împărtăşanie, deoarece sunt în afara scopului duhovnicesc, singurul adevărat, al acelei uniri, şi anume: împreună-călătoria spre Dumnezeu. Prin urmare, relaţiile trupeşti în afara căsătoriei rămân un simplu act trupesc care urmăreşte numai plăcerea şi emoţia de moment.
cum voi şti, totuşi, dacă cel pe care îl voi alege este cel potrivit, de vreme ce nu am avut o relaţie trupească cu el înainte de nuntă? Cred că trebuie să îl cunosc sub toate aspectele, ca să fiu sigură. Mă refer la legătura trupească cu el.
irinucă dragă, nu te apropii de cineva care nu te atrage şi fizic. Acest lucru e în natura noastră, în instinctul nostru. Aşa cum funcţionează simţurile: vederea, auzul, pipăitul, la fel funcţionează şi aici. Dumnezeu ne-a dat simţuri ca să vedem dacă ne potrivim unul cu altul. Legătura trupească dintre soţi nu este un mod de cunoaştere a celuilalt, ci reprezintă adăpostirea şi pecetluirea dragostei adevărate. Deci, dacă nu îl iubeşti prima dată pe partenerul
168
tău pentru ceea ce are el în suflet, pentru calitatea caracterului lui, şi dacă nu simţi dragostea ta pentru omul acela, încât să fii pregătită să îţi împarţi viaţa cu el, atunci nu o să ai nici o relaţie trupească bună cu el.
Vezi, atunci când doi oameni ajung la acea trăire a dragostei, încât să fie pregătiţi să trăiască tot restul vieţii lor împreună, nu mai există nici un motiv să aştepte. Pot să se căsătorească şi, cu binecuvântarea Bisericii, pot să împlinească şi trupeşte relaţia lor.
noi avem şaisprezece ani, m-am plâns eu. Dacă ne decidem că vrem să ne petrecem împreună tot restul vieţii, ce vom face? O să ne căsătorim de la şaisprezece ani?
ei, Irina, omul, la această vârstă, nu are maturitatea necesară să judece şi să decidă acest lucru. încă te găseşti în stadiul marilor frământări lăuntrice care îţi vor modela caracterul. Câtă vreme personalitatea ta trece printr-o perioadă de frământări şi transformări, cum ai putea face o asemenea alegere importantă, când nici măcar tu însăţi nu te cunoşti prea bine?
şi atunci de ce simt că sunt pregătită? Ce fel de simţire este aceasta? Nu cumva este una falsă?
nu, copilul meu. Nu anulăm sentimentele vârstei tale, dimpotrivă, acum e începutul, acum începe acea perioadă de cunoaştere a propriului sine de care am vorbit mai înainte. Puţinii ani care vor urma până să ajungi la vârsta căsătoriei îi vei dedica examinării inimilor voastre. Asigurarea că ai luat o decizie corectă o să vină mai târziu. Acum, ceea ce simţi este prima tresăltare a dragostei, care este un sentiment arhicunoscut, foarte puternic, care ne umple viaţa de entuziasm. Această înflăcărare creează impresia, datorită presiunii acestui nou tip de viaţă, că
169
sunteţi pregătiţi să renunţaţi la voi înşivă şi să vă acceptaţi total unul pe celălalt.
dar aş putea să mă abţin de la această pornire a sentimentelor mele şi să încerc să intru într-un proces de aşteptare? Toate se învârt înăuntrul meu ca într-o moară.
Înţeleg. De asemenea, înţeleg că este greu să îţi controlezi intensitatea emoţiilor pe care le trăieşti. Totuşi, în mijlocul acestor frământări ale sufletului şi ale inimii noastre, trebuie să intervină şi discernământul. într-adevăr, se poate să fie mai dificil, dar trebuie să abordăm şi acest lucru corect. De altfel, de ce vorbim despre toate astea? Tocmai ca să poţi să interpretezi corect tot ceea ce se întâmplă înlăuntrul tău şi să acţionezi înţelept, fără să iei decizii pripite.
În timp ce mă spovedeam, am simţit brusc cum mi se deschidea mintea şi am înţeles, în sfârşit, cum stau lucrurile în viaţă. Am vorbit despre multe altele cu părintele Filaret. I-am mărturisit tot ce am considerat că merită să spun, de când eram mică şi până acum. Atunci când nu am mai avut ce să îi destăinui, el mi-a spus să îngenunchez ca să-mi citească rugăciunea de iertare şi am ieşit afară veselă şi uşoară, pregătită să cuceresc lumea…
ce zâmbet luminos ai! a spus Ianis.
ce ai făcut acolo atâta timp? a întrebat Anastasie, puţin iritat. Ţi-ai spus istoria vieţii?
exact! i-am răspuns pe un ton enigmatic.
Părintele Filaret a venit la noi şi ne-a întrebat:
mai vine cineva la spovedit?
Deşi nu ne aşteptam, s-a ridicat Serafim, fratele lui Anastasie, care stătea într-un colţ, aproape invizibil.
haide, copilul meu, a spus părintele Filaret. Te aşteptam.
170
Călugărul l-a cuprins într-o îmbrăţişare şi l-a strâns cu drag.
asta o să dureze! a spus Anastasie. Vreţi să mergem să ne plimbăm?
Ne-am ridicat şi am mers prin curtea mănăstirii. Mama lui Ianis şi tatăl meu au rămas în urma noastră şi povesteau, aşa că ne-am aşezat pe o băncuţă care era aproape de un izvoraş.
Încă nu am dispoziţia să mă spovedesc, a spus Anastasie. Nu îmi vine chiar deloc. îmi este greu să îmi deschid inima în întregime în faţa unui om.
problema este de ce nu îţi vine, a răspuns serios Ianis.
mi-este ruşine.
de ce îţi este ruşine?
de ce părere o să îşi facă acest om sfânt despre mine.
o să vadă că eşti un neputincios nătâng, la fel ca noi toţi.
da, dar eu nu sunt nătâng, încerc să le fac pe toate corect! s-a plâns el.
ah, ce încurcătură este în capul tău, Anastasie, dragule! Din moment ce le faci pe toate corect o să mergi înăuntru şi o să îi spui: „Părinte, eu le fac pe toate corect!” şi o să vezi continuarea…
PUTEREA CARE BIRUIEŞTE PATIMILE
După puţin timp, părintele Filaret a ieşit din biserică împreună cu Serafim care părea pregătit să înceapă o luptă grea. Nu ne-a spus nimic. Rămăseseră de spovedit doar Anastasie şi Parashos. Părintele Filaret nu a întrebat de data aceasta nimic. S-a întors spre Anastasie şi i-a spus hotărât, ca un vechi prieten care îşi chema prietenul:
anastasie, mergem?
Primul lucru pe care l-a întrebat Anastasie, după cum ne-a mărturisit mai târziu, a fost chiar legat de ruşinea lui. De ce se ruşina atât de mult să se spovedească?
ruşinea poate să fie extrem de binefăcătoare la spovedanie, este de ajuns să o folosim corect, a spus părintele Filaret.
cum putem să folosim ruşinea pentru binele nostru? ruşinea, de una singură, este o simţire negativă a sufletului. Este rezultatul păcatului, este, să spunem, centrul conştiinţei care ne mustră pentru păcatul pe care tocmai l-am făcut. Dacă noi lăsăm ruşinea să renască în mod constant înăuntrul nostru, împreună cu vina şi remuşcările, acest lucru o să ne distrugă. Vina şi remuşcările roade puterile sufleteşti precum o carie şi, în final, ne duc la deznădejde.
172
Cu mare greutate iese cineva din deprimare. Dimpotrivă, dacă luăm ruşinea şi o folosim ca modalitate de a ne smeri pe noi înşine, atunci avem rezultate salvatoare. Avem nevoie de „gândul cel bun”, după cum spunea părintele Paisie. Aşadar, ce să zicem? „Da, am greşit şi îmi este ruşine pentru greşelile mele, dar acest lucru care îmi provoacă această ruşine îl spovedesc, ca să mă vindece Domnul. în felul acesta, ruşinea devine, dintr-un sentiment negativ, un mod de a mă vindeca”. Prin urmare, ruşinea funcţionează ca un punct de referinţă care ne arată unde greşim şi cum ne putem găsi vindecarea de acele patimi. Despre exact acest lucru le vorbea Sfântul Sofronie celor care veneau la el pentru spovedanie: „să îi încurajaţi pe oameni să mărturisească toate lucrurile faţă de care simt cea mai mare ruşine, fiindcă această ruşine va deveni o putere care va înfrânge patimile”.
Există, de altfel, şi o istorisire în Vechiul Testament care are legătură cu tot ce am spus până acum. Iosia devenise împărat al Israelului pe când era încă un copil. în acele vremuri, poporul şi regele, cu toţii, îşi pierduseră legătura vie cu Dumnezeu şi trăiau departe de El, nemaipăzind poruncile. Anii treceau şi, într-o zi, câţiva sfetnici ai împăratului au descoperit o carte foarte veche şi i-au dus-o împăratului Iosia. Acesta a început să o citească şi, dintr-odată, a lăsat-o jos şi a început să îşi rupă hainele. Când l-au întrebat ce a păţit, regele le-a explicat că în acea carte erau scrise legile şi poruncile pe care Dumnezeu le dăduse lui Moise. Până atunci, regele nu ştia nimic despre acestea. Atunci le-a citit pentru prima dată şi a simţit o mare ruşine pentru viaţa lui de dinainte. A trimis aşadar imediat un mesaj unei prorociţe care trăia la Ierusalim şi a întrebat-o ce trebuia
173
să facă pentru a-i ierta Dumnezeu toţi anii în care nu a ţinut poruncile Lui. Răspunsul prorociţei, care se chema Olda, a fost următorul: „Regele meu, Dumnezeu mi-a spus să îţi spun că deja te-a iertat, pentru că inimii tale i s-a făcut atât de ruşine pentru patima ta”.
nu este totuşi acelaşi lucru dacă îmi spovedesc păcatele lui Dumnezeu cu ruşine atunci când mă rog? De ce trebuie să vă spun şi dumneavoastră păcatele mele?
în rugăciunea noastră este uşor să ne spunem păcatele, fiindcă pare că ne spovedim chiar nouă înşine, şi astfel, ruşinea pe care o simţim deseori este pentru cât de mult am scăzut în ochii celorlalţi oameni care ne ştiu greşeala, şi nu are legătură cu faptul că L-am întristat pe Dumnezeu, Care este prezent peste tot. Ceea ce ni se cere este smerenia, care se naşte din ruşinea pe care o simţim când ne mărturisim păcatele la duhovnic. Atunci, acea ruşine pe care o simţim este cea mai mare şi, prin urmare, şi smerenia este şi mai mare, deoarece ne smerim în faţa unui om care este la fel ca noi. Preotul, totuşi, are harul duhovniciei prin Taina Preoţiei şi, astfel, nu este ca şi cum am purta o conversaţie despre păcatul nostru cu un om oarecare, un psiholog, un prieten, un învăţător, chiar şi cu mama sau tata.
Ruşinea este, de asemenea, foarte preţioasă atunci când o folosim corect pentru încă un motiv important. Hristos, când a fost răstignit pe Cruce, a fost nevoit să suporte o mare ruşine, fiindcă răstignirea pe cruce era cea mai batjocoritoare condamnare la moarte în acele vremuri. Erau răstigniţi în pielea goală cei mai mari criminali, ca să fie făcuţi de ruşine. Hristos a acceptat până şi această umilinţă de dragul nostru. Vezi, în încercarea noastră de
174
a păzi poruncile lui Dumnezeu avem şi noi puţină ruşine, aceasta este ca o expresie preţioasă a recunoaşterii şi a recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu pentru ruşinea pe care a suportat-o El însuşi pentru a ne mântui. Harul mântuitor al jertfei lui Dumnezeu pe Cruce îşi face loc în inima noastră şi o înnoieşte. Spovedania este o Taină la care participăm, osândind într-un chip inexplicabil moartea care ne ţine în robie fiinţa noastră cea mai adâncă, chipul lui Dumnezeu din noi.
Părintele Filaret s-a ridicat înainte să mai apuce Anastasie să îl întrebe altceva.
dar nu o să mă spovedesc? a întrebat el nedumerit.
acordă-ţi puţin timp, a spus părintele Filaret. Să ştii că uşa noastră este oricând deschisă pentru discuţii.
Anastasie a ieşit cu nedumerirea lui zugrăvită pe chip. Am evitat să îi punem orice fel de întrebare. Era foarte personal tot ce am trăit în acea sâmbătă. Desigur, mai târziu ne-a povestit chiar el conversaţia pe care a avut-o cu părintele.
SUPĂRAREA LUI PARASHOS
Parashos s-a îndepărtat de noi şi discuta ceva cu părintele Tarah. De la depărtare, părea foarte supărat. Mai târziu, ne-a povestit ce s-a întâmplat între el şi călugăr. Parashos a început spunându-şi durerea în faţa părintelui Tarah şi îl judeca pe părintele Filaret care, deşi avea „puteri supranaturale”, după cum spunea micuţul, nu a făcut ceva ca să îi împace pe părinţii lui şi nu doar că nu a făcut nimic în sensul acela, dar, peste toate, mama lui se recăsătorea.
bine ar fi fost, copilul meu, ca viaţa să se desfăşoare atât de uşor. Libertatea omului este cel mai de preţ dar de la Dumnezeu pe care nici El nu ne-o încalcă. Părintele duhovnic nu poate să schimbe sentimentele şi gândurile oamenilor dacă ei nu sunt pregătiţi să îi urmeze sfaturile. Totuşi, poate să devină pentru tine un ajutor foarte preţios. în preajma lui poţi să găseşti alinare în momentele dificile, poţi să îi spui durerea ta mult mai liber decât oricui altcuiva, fiindcă el are puterea să îţi transmită harul lui Dumnezeu, singurul Care poate îndulci inimile şi şterge durerea din adâncul sufletului nostru.
Rugăciunile duhovnicului îţi vor da putere şi vei învăţa să gândeşti şi să accepţi tot ce ţi se întâmplă, cu credinţă
176
şi cu speranţă. în concluzie, cea mai mare importanţă o are capacitatea ta de a folosi corect relaţia pe care o ai cu duhovnicul, astfel încât să înfăţişezi problema părinţilor tăi înaintea lui Dumnezeu şi să ai nădejde nezdruncinată în El.
părinte, aş vrea să pot schimba lucrurile. Asta nu e viaţă, nu îmi place. Mă termină, vreau o schimbare!
poţi să ari şi să semeni pe ogorul tău, Parashos, dar poţi obliga ploaia să ţi-l ude? a întrebat părintele Tarah. Părinţii tăi sunt liberi, tu eşti liber, dar şi Dumnezeu este liber. Nu putem intra în spaţiul duhovnicesc al altuia, nu putem să ducem pe nimeni cu forţa în Rai, dragul meu.
asta înseamnă că suntem slabi! a spus Parashos tensionat. Nu putem să influenţăm pe nimeni şi nimic.
puterea noastră nu stă în a influenţa pe cineva sau nu. Aceasta nu ar mai fi o putere, ci ar fi o înşelare a libertăţii şi o agresiune asupra personalităţii celuilalt. Puterea noastră constă în faptul că putem să îi facem loc înlăuntrul nostru lui Dumnezeu însuşi, să devenim asemenea Lui. Harismele pe care ni le transmite nu invadează spaţiul oamenilor de lângă noi, impunându-le lucrurile pe care noi le dorim. Dimpotrivă, darurile oferite nouă de Dumnezeu ne ajută să facem loc celuilalt în inima noastră, să îl înconjurăm cu dragoste, însă aşa cum este el, cu darurile şi cu slăbiciunile lui. Asta este şi legea dragostei pe care ne-a arătat-o în fapt Hristos, Domnul nostru. Ce-a făcut Hristos? Nu ne-a cerut să devenim noi mai întâi exact cum El ne-ar fi vrut, ca mai apoi El să Se jertfească pentru noi şi pentru mântuirea noastră, ci ne-a acceptat exact aşa cum eram şi, din dragoste pentru noi, a urcat pe Cruce.
177
În timp ce părintele Tarah îi vorbea, părintele Filaret a ieşit în curte, s-a apropiat încetişor şi l-a tras, în glumă, pe Parashos de un perciune.
parashos, tu ai adus aici tot grupul tău de prieteni şi ai rămas ultimul, mi se pare.
Parashos l-a urmat. Atunci când a intrat la spovedanie, nu mai avea altceva de spus decât o singură propoziţie:
părinte, am o furie teribilă în inima mea!
Părintele Filaret i-a răspuns cu dragoste:
mânia, Parashos, este una dintre puterile sufletului, aşa ne spun Sfinţii Bisericii. Sfântul Paisie, de pildă, ne spune că, dacă omul blând din fire este ajutat de caracterul lui pentru înaintarea în viaţa duhovnicească, omul mânios este ajutat de două ori mai mult de caracterul lui dacă această putere a mâniei este valorificată corect.
nu înţeleg nimic din toate astea, a spus Parashos. Adică pot să mă înfurii pe ceilalţi fără să mă stăpânesc?
nu pe ceilalţi. Acest lucru este distructiv. Mânia noastră trebuie să o îndreptăm împotriva patimilor proprii.
dar când sunt mânios nu pot să mă controlez, ci răbufnesc împotriva celorlalţi.
Înţeleg că este greu, mai ales la început. încearcă, atunci când te superi, înainte să zici orice altceva, să spui de două-trei ori rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Atunci o să vezi că poţi să-ţi controlezi mai uşor puterea mâniei şi, astfel, să o îndrepţi împotriva patimilor în loc să o îndrepţi împotriva oamenilor.
Parashos asculta tăcut, fără să zică nimic. Părintele Filaret a tăcut şi el şi a început să se roage cu toată dragostea lui pentru copilul acesta rănit. Inima lui Parashos a început să se încălzească treptat.
178
„Ah, dacă aş mai simţi o dată ce am simţit când eram cu părintele Filaret şi stăteam tăcuţi!”, ne spunea adesea.
haide să îţi citesc rugăciunea de iertare, a spus părintele Filaret. Şi duminică sau oricând altcândva vei dori, să te împărtăşeşti. Să posteşti miercurea şi vinerea şi, dacă poţi să respecţi aceste condiţii, atunci vei putea să te împărtăşeşti de câte ori vei dori. Să te împărtăşeşti, ca să se întărească sufletul tău.
de fiecare dată când mă împărtăşesc trebuie să mă spovedesc înainte? a întrebat Parashos.
nu, nu este nevoie de acest lucru, dacă am discutat şi te-am sfătuit când să te împărtăşeşti. Adevărul este că e greu să treacă o zi fără să avem măcar un gând urât sau să zicem un cuvânt vătămător. E greu să ne ţinem limba în frâu, ca să nu zică vreo minciună sau să nu insultăm pe cineva. Toate acestea, din păcate, şi alte lucruri asemănătoare se întâmplă zilnic, însă nu este nevoie să ne spovedim de fiecare dată când urmează să ne împărtăşim. Este nevoie, totuşi, de două lucruri importante. în primul rând, să recunoaştem ce fel de greşeli facem zilnic şi în rugăciunea noastră să îi cerem lui Dumnezeu să ne ierte şi să avem în vedere să le spunem la următoarea spovedanie. Iar în al doilea rând, trebuie să ne luptăm cu cele mai mari slăbiciuni, păcatele în care cădem în mod obişnuit şi, atunci când mergem să ne spovedim, să le mărturisim şi să cerem ajutor duhovnicesc pentru a le birui.
În ceea ce priveşte postul, să fii atent. Să nu faci nici un fel de exagerări. Când îl cunoaştem pe Hristos, entuziasmul nostru este foarte mare şi, cu uşurinţă, îşi poate pierde cineva discernământul. Să îţi aminteşti întotdeauna ce ne învaţă Sfântul Vasilie cel Mare: „Postul desăvârşit este cel care se face după puterile noastre trupeşti”.
179
Când l-am văzut pe Parashos ieşind afară, nu ne venea să credem.
este cea mai rapidă spovedanie, a spus Ianis.
dragule, tu eşti un sfânt, l-am tachinat şi eu.
Părintele Filaret zâmbea. Avea o bunătate şi o îngăduinţă nemăsurate. Ceea ce am înţeles astăzi, văzându-i pe cei din jurul meu, a fost că spovedania este ca o naştere. Naşterea propriului tău sine. Este ca şi cum ai muri şi te-ai naşte din nou!
ÎN SFÂRŞIT, DUMINICĂ
Duminică, toţi noii spovediţi am mers încă de la începutul Liturghiei la biserica din piaţa centrală, care este închinată Izvorului Tămăduirii. Părintele paroh ne-a privit surprins. Cu siguranţă se întreba ce am păţit cu toţii, noi care nu călcam în biserică decât de Crăciun şi de Paşte. Unii dintre noi, nici măcar de Crăciun. împreună cu mine a venit şi familia mea: tata, mama şi frăţiorul meu. Mama, fiind foarte emoţionată, vorbea singură: „Oh, Doamne, să mă vadă bunica, fie iertată, din cer, care atât de mult iubea Izvorul Tămăduirii din Constantinopol, Balukliotisa…”.
Eu, în sinea mea, eram plină de bucurie. Probabil că se observa şi pe chip. De-a lungul întregii Liturghii am stat drepţi, fără să simţim urmă de oboseală, mi se părea că mă ard obrajii de la flacăra puternică şi tainică ce se aprinsese în inima mea. Cu puţin timp înainte să mă împărtăşesc, m-am îndreptat spre mama şi i-am zis:
mămico, iartă-mă!
I-a şi alunecat din ochi o lacrimă.
şi tu pe mine, copila mea dulce, să mă ierţi! Eşti primul meu copil şi învăţ de la tine.
181
Nu pot să descriu în cuvinte ce am simţit după acea împărtăşanie precedată de spovedanie: o bucurie, o plinătate, un zbor, o căldură în piept. Nu, cuvintele nu sunt de ajuns pentru a descrie ce s-a petrecut cu mine! Cât de mult îmi doresc să păstrez starea aceea şi să trăiesc toată viaţa cu ce am simţit atunci! Timpul s-a oprit. Ah, să nu pierd asta, să rămână în mine pentru totdeauna! Ce se poate compara cu o asemenea experienţă? De-ar şti vechea mea prietenă…
În timp ce mă gândeam la toate acestea, l-am văzut pe tata cum se împărtăşeşte şi apoi cum îi cuprinde pe mama şi pe frăţiorul meu cu o îmbrăţişare uriaşă. într-o fracţiune de secundă mi-am amintit de făgăduinţa noastră de pe munte. Am cerut oameni sinceri în jurul meu, am spus-o atunci foarte încrezută şi nervoasă pe Anastasie, şi uite că Dumnezeu mi-a arătat care sunt relaţiile sincere între oameni: legăturile care îl au drept punct de referinţă pe El. Pentru mine, pelerinajul nostru dădea roade, Dumnezeu îmi îndeplinea tot ce îmi dorisem. Am simţit că sunt copilul Lui alintat. Acelaşi lucru păreau să simtă şi Parashos, domnul Alexie şi Ianis, împreună cu doamna Angela. Le vedeam privirile strălucitoare şi simţeam asta. Chiar dacă Alexie şi Serafim nu s-au împărtăşit, ochii lor au fost înlăcrimaţi tot timpul.
asta am căutat! mi-a spus Serafim după Liturghie. Asta! Această dragoste, această bucurie. Dar o căutam în droguri şi mă trezeam în fiecare zi şi mai mizerabil. Gâtul meu era răguşit de la ţigări, ochii îmi erau roşii. Ceea ce am trăit astăzi pot să spun că are gustul Raiului.
mă simt exact ca Lazăr, spunea mereu tata.
Nu se referea la tatăl lui Anastasie!
182
Doar el stătea într-un colţ, îngândurat, ca un străin. Am alergat acolo. îl iubeam şi pe el, astăzi mai mult ca oricând.
haide, haide! Tata o să ne facă cinste cu micul-dejun şi cu o îngheţată în centru. Zice că astăzi sărbătoreşte. Mergem?
NOUL GUST
Ne-am dus la cofetăria din centru. Tânărul cofetar, cu un şorţ alb pus strâmb şi coiful specific, era plin de chef şi ne-a adus toate felurile de îngheţată pe care le avea, toate preparate, fireşte, de mama. Erau cu adevărat minunate!
unde ai învăţat să faci îngheţată aşa de bună? am întrebat-o pe mama, care ştia să gătească de la patru ani.
de la unchiul Toma, Dumnezeu să-l ierte! a spus ea. Era mare cofetar în Constantinopol. Ştii cât de priceput şi exigent era? Nu accepta să folosească ingrediente de mâna a doua. M-a învăţat multe secrete şi apoi am început să experimentez şi eu. Am vrut să prepar o îngheţată uşoară, care să fie şi delicioasă. într-o zi, mi-a venit inspiraţia să pun lapte de capră. Asta a fost!
O ascultam pe mama şi nu-mi venea să-mi cred urechilor. Chipul îi strălucea. Nu mai semăna deloc cu femeia stresată şi chinuită pe care o ştiam. Devenise brusc foarte frumoasă. îmi dădeam seama că, din cauza multelor certuri dintre noi, ne îndepărtasem una de alta. Am pierdut din vedere chipul şi bucuriile ei. Nu contează, mi-am alinat repede inima, avem tot timpul de acum înainte să reumplem golurile!
doamna mea, a spus cofetarul aranjându-şi fesul şi luând o figură oficială, sunt onorat să lucrez cu dumneavoastră
184
mai ales că, odată cu persoana domniei voastre, ne-aţi adus în cofetărie şi o întreagă tradiţie.
„Şi-a dat seama şi el!”, m-am gândit eu. Şi-a găsit dascăl, a preluat o tradiţie şi el o continuă. Aşa cum ne-a spus şi părintele Filaret la prima noastră întâlnire pe stânci. Iată de ce avea îngheţata un gust excepţional.
Cofetarul nu a acceptat să plătim, aşa că tata ne-a promis, în schimb, o excursie surpriză, la fel ca aceea pe care am făcut-o în Alikes.
perfect! a strigat Anastasie, el fiind genul care iubea excursiile. Eu votez să mergem, fără ezitare!
Comitetul bătrânilor din sat stătea la cafeneaua de vizavi şi ne urmărea.
oare ce-au păţit cu toţii? a întrebat domnul Vanghelis. Parcă au înviat! Se duc cumva la vreo nuntă?
Parashos a plecat fugind şi s-a întors cu arcul lui. Cel care a tras prima oară cu arcul a fost cofetarul. Desigur, şi tata şi-a amintit de anii copilăriei şi a luat şi el arcul să îl examineze. Domnul Alexie s-a apropiat şi el interesat.
este un model foarte performant, a spus tata cu admiraţie. în copilărie, noi alegeam un lemn, adăugam un elastic tare şi gata arcul! Acesta este fabricat din materiale puternice, parcă ar fi o vioară.
În timp ce încercau pe rând să încordeze arcul, o săgeată a scăpat din el şi s-a înfipt în perete, exact lângă mine. Tot grupul a îngheţat şi doar când au văzut că nu am păţit nimic au răsuflat uşuraţi şi au început să râdă.
M-am uitat pe furiş la Ianis. Privirile noastre se întâlneau pentru scurt timp şi apoi instantaneu se direcţionau în alte părţi. Inima mea bătea foarte tare. Asta era, după cum citeam în cărţi, săgeata dragostei? O taină, o taină, şi asta, nu se poate altfel, darul lui Dumnezeu trebuie să fie…
ÎNCĂ O LOVITURĂ PENTRU ALEXIE
Alexie a coborât de la mănăstire, hotărât să pună un nou început în viaţa lui. S-a apucat să viziteze cu tata toate terenurile pe care le deţinea şi să programeze lucrările pe care urmau să le facă, discutau despre reparaţii, irigaţii, fertilizatori şi muncitori.
o să încercăm să punem cât mai puţine chimicale, a spus tata. înţelegi ce facem? Hrănim lumea cu toxine şi insecticide prin intermediul uleiului de măsline. Acest lucru este inacceptabil. Mai bine consumăm mai puţin ulei, dar de calitate, decât să ne otrăvim în fiecare zi, mai ales pe copiii noştri.
Alexie îl asculta gânditor. în cazul acesta înseamnă că vor creşte şi cheltuielile de investiţie? Produsele biologice sunt mai scumpe. Cine ar fi dispus să le plătească?
a, ne ocupăm de toate, a spus tata. Eu o să mă ocup de partea de producţie, iar tu, care eşti un tip simpatic şi atrăgător, o să mergi să cauţi să îl vinzi la cel mai bun preţ.
Eşti de acord?
sunt de acord, a încuviinţat Alexie.
Putea, oare, să procedeze altfel? Tata avea un aliat puternic în familia lui Alexie, pe Parashos însuşi, care fusese crescut de bunica lui cu valori tradiţionale. Ea îşi amintea
186
de felul cum se cultivau măslinele în vechime. Era nevoie de mai multă muncă, de tenacitate şi agilitate.
Dintr-odată, viitorul părea să fie luminos, când veni o nouă lovitură pentru Alexie: băncile din Cipru au intrat în faliment şi a pierdut sume foarte mari de bani din toate conturile care aveau depuneri peste o anumită limită. A pierdut toate depunerile în care îşi pusese speranţele. Aproape că a înnebunit. Din fericire, Parashos l-a convins să meargă din nou la mănăstire. Părintele Filaret îl aştepta, de parcă ar fi ştiut ce se întâmplase.
bine aţi venit! Nu vă pierdeţi curajul. Nădejdea noastră este doar la Dumnezeu, la nimeni altcineva!
dar de ce mi se întâmplă toate acestea? a întrebat nefericit Alexie. Prima dată îmi pierd soţia, apoi îmi pierd slujba, iar acum îmi pierd şi toată averea.
te iubeşte foarte mult Dumnezeu, aşa se pare, şi vrea să te salveze. Dacă în această situaţie în care te găseşti nu încetezi să îl slăveşti şi nu dai înapoi, să ştii că vei avea mare folos. Şi de ce alegi să îţi faci o listă cu tot ceea ce ţi s-a întâmplat rău? Nu ar trebui să ai în vedere şi ceea ce ţi s-a întâmplat bun? Ai ogoarele de care a avut grijă mama ta, o femeie înţeleaptă. îl ai pe tatăl Irinei, pe care ţi l-a trimis Dumnezeu ca ajutor, un om deosebit, onest şi muncitor. Şi împăcarea cu fiul tău? Dacă le pui în balanţă, valoarea celor bune care ţi s-au întâmplat este mult mai mare decât a celor rele.
Alexie l-a ascultat fără să vorbească. Puţin mai târziu a intrat în biserică şi a aprins două lumânări. A rămas acolo o bună bucată de timp, foarte concentrat. Când a simţit că îi vine în inimă un suflu duhovnicesc şi nu unul de jale, a decis să iasă din biserică.
PARTEA A III-A
PRIVIREA CERBULUI
ATERIZARE NEFIREASCĂ
Au trecut zece luni de la acea dimineaţă care ne-a schimbat tuturor vieţile. în acea zi, grupul meu de prieteni a trăit ceva nemaiîntâlnit. Fiecare dintre noi ne exprimăm într-un mod unic, dar oare am fi putut să ne spunem impresiile şi sentimentele într-un singur cuvânt? Am căutat mult cuvântul potrivit, fiindcă pentru mine sunt foarte importante cuvintele. Şi ce cuvânt credeţi că am găsit? „îmbătare”, da, acesta era cel mai potrivit cuvânt!
Lucrul cel mai ciudat era că nu simţeam doar că ne-am spovedit, ci că, într-un chip ciudat, ceva s-a transmis şi celorlalţi. Mama mi-a spus că este pentru prima dată când s-a simţit atât de bine în familie şi în compania prietenilor noştri.
Eu aveam tot timpul un zâmbet de fericire atât de evident, încât ceilalţi credeau că sunt beată. Mă simţeam de parcă s-ar fi dărâmat un zid nevăzut, care până atunci mă separa de restul oamenilor. înainte îi priveam pe toţi ca printr-un microscop, analizând fiecare mişcare a lor şi încercând să ghicesc ce stări şi ce gânduri au. Dezvoltasem un obicei îngrozitor, observând orice urmă de rău la cei din jurul meu. Din ziua în care m-am spovedit, mă simţeam de parcă m-aş fi născut din nou şi nu vedeam decât binele care exista înăuntrul fiecărei inimi, simţeam că
190
îi iubeam pe toţi! Iar ei păreau să simtă iubirea mea şi se purtau altfel cu mine. Din păcate, nu m-a ţinut prea mult această stare.
Parashos a fost primul care s-a purtat nefiresc, chiar în aceeaşi zi, pe când se afla în casa bunicii lui şi se juca de-a cofetarul, pregătind clătite. Bunica lui pregătise un aluat minunat, cu făină, apă, sare şi suc de mandarine, iar el lua câte puţin din acest amestec cu un polonic şi îl arunca în tigaie, râzând de formele care luau naştere din fiecare bucăţică de aluat. Tatăl său, Alexie, a intrat din senin şi a perturbat liniştea casei, invitându-l să mănânce împreună la o mică tavernă. Bunica şi-a privit fiul mirată şi a rămas singură acasă, îngrijorată. Este foarte greu să păcăleşti intuiţia unei mame… Parashos, totuşi, era bucuros. în sfârşit, erau doar ei doi! întotdeauna i-a plăcut să fie doar el cu tata. Bucuria lui însă a luat sfârşit repede, când Alexie a început să îi vorbească:
mama ta mi-a spus că relaţia ei cu Stelian decurge bine şi că au decis să se căsătorească luna viitoare!
Copilul a privit în altă parte, încercând să îşi ascundă o lacrimă. Aşadar, Dumnezeu nu i-a împlinit dorinţa. Părinţii lui se despărţeau definitiv.
a cerut în instanţă să fii chemat în faţa judecătorului să alegi dacă vei rămâne cu mine sau cu ea şi Stelian.
dar de ce trebuie să se amestece un judecător? a întrebat Parashos nervos. Nu poate să mă întrebe ea, direct? Eu nu o să mă duc la judecătorie să îmi discut problemele de familie. Să îi spui acest lucru foarte clar. Numai pe sus ar putea să mă ducă acolo.
parashos, ascultă! Mama ta vrea să fii aproape de ea. Noul ei soţ este avocat şi o sfătuieşte să respecte legea.
191
Parashos a acceptat discuţia din seara aceea cu o stăpânire de sine neobişnuită. Însă, în următoarea zi, dimineaţa, când a ieşit în piaţă la joacă, a auzit bârfele bătrânelor: „A doua nuntă, Elena, draga mea, este de la diavol”…
Erau ţărănci adevărate cărora, înainte de a se căsători, mamele lor le spuseseră că bărbatul nu este o cămaşă pe care să o schimbe după bunul lor plac, erau femei care răbdaseră multe ca să îşi ţină familiile unite. Nu puteau accepta o a doua căsătorie, dar nici nu ştiau de iconomia Bisericii, care îi ţine la pieptul ei şi pe cei puternici, dar şi pe cei slabi, după cum mi-a explicat mai târziu părintele Filaret.
Veveriţă era ascuns în spatele unui copac şi asculta ce vorbeau bătrânele. Înlăuntrul lui mânia creştea tot mai mult şi se dădea o luptă grozavă: pe de o parte, cuvintele părintelui duhovnic şi vocea conştiinţei îi spuneau să preschimbe mânia în rugăciune, iar, pe de alta, o dorinţă arzătoare cerea răzbunare. S-a luptat cu sine ore întregi, dar la sfârşit a cedat furiei. Seara a fugit de la casa bunicii cu bicicleta. Cu ochii înceţoşaţi de mânie, a pedalat zece kilometri ca să ajungă în satul vecin, unde locuia mama lui. A ajuns în faţa casei ei, unde a văzut parcată maşina lui Stelian. A scos briceagul pe care i-l dăruise tatăl său, ca să îşi cresteze numele pe tulpinile copacilor, şi a început să zgârie furios capota maşinii de lux a viitorului tată vitreg. Apoi i-a găurit roţile, s-a urcat pe bicicletă şi a plecat la fel de furios cum sosise.
Când a ajuns acasă, a găsit-o pe bunica lui neliniştită, care, între timp, îl chemase pe Alexie.
Pentru prima dată, tatăl său stătea atât de serios în faţa lui. Niciodată până atunci Parashos nu mai văzuse în ochii lui o expresie care transmitea deopotrivă durere, mânie şi amărăciune.
192
parashos, dragule, unde ai fost, copilul meu? Spune-mi! Spune-mi adevărul, te rog!
Bunica Cristina a încercat să îl facă să nu-l mai preseze:
o să îţi spună mai târziu. Lasă-l, te rog, să se odihnească puţin!
Alexie a privit-o pe mama lui cu o asemenea privire, încât ea a încetat brusc să mai vorbească.
pentru tine am făcut-o! a spus Parashos ca ieşit din minţi. Am făcut asta, fiindcă tu nu îndrăzneşti să mergi şi să îi spargi mutra bărbatului care a luat-o pe mama.
adică, ce ai făcut?! a întrebat îngrijorat Alexie.
i-am spart cauciucurile de la maşină. Ce altceva puteam să fac?
Alexie nu i-a spus nimic şi i-a făcut semn bunicii să rămână tăcută. A stat în faţa fiului său, l-a privit adânc în ochi şi i-a spus:
parashos, eu am făcut-o pe mama să plece, din cauza felului cum m-am purtat cu ea a plecat. Eu sunt de vină pentru tot! încetează să o mai judeci! Ăsta e adevărul! Iartă-mă, Parashos, pentru răul pe care ţi l-am făcut!
S-a întors către bunica, spunându-i:
iar tu, mamă, ai încercat să mă creşti în cel mai frumos chip posibil, dar eu nu ţi-am dat ascultare şi nu am luat în seamă nici o învăţătură pe care ai vrut să mi-o împărtăşeşti.
cei mai mulţi copii se împotrivesc părinţilor, a spus liniştită doamna Cristina. Nu e ceva neobişnuit.
Dis-de-dimineaţă, a doua zi, Alexie l-a luat pe Parashos şi au mers la mănăstire. L-au găsit pe părintele Filaret lucrând pe câmp, chiar la marginea mănăstirii. Veveriţă i-a povestit cu amănuntul ce făcuse cu o zi înainte.
193
mânia ta este îndreptăţită, i-a spus părintele Filaret. Nu-ţi aminteşti că am povestit noi că mânia este o dovadă de bărbăţie? Doar că trebuie să o îndrepţi în direcţia care îţi va fi ţie de folos, adică împotriva patimilor.
Parashos îl asculta cu capul plecat. Ştia că greşise, că fusese o răzbunare prostească, fără nici un folos.
era ca şi cum mi-aş fi pierdut minţile, spuse băiatul, mirându-se şi el de cuvântul care îi ieşise din gură. Credeam că trebuie să meargă tata şi să îl bată măr.
aceste lucruri nu se fac aşa, Parashos. Pe cel pe care îl iubeşti trebuie să îl respecţi atunci când îţi este alături. Foarte rar intervine o a treia persoană într-un cuplu dacă nu există dinainte un spaţiu gol între ei.
şi cum se creează acest… gol?
în mod normal, în căsnicie sunt implicate trei persoane: bărbatul, femeia şi Hristos, Care îi uneşte. Dacă-L scoatem din viaţa lor pe Hristos, rămâne un gol. Atunci se poate strecura orice fel de rău, sub orice formă. Poate să fie un alt om, o altă patimă, jocuri de noroc, alcool, droguri, însingurarea.
şi ce să fac acum?
du-te şi spune-i adevărul acelui om şi cere-ţi iertare. Poate fi acuzat un om nevinovat pentru ceea ce ai făcut tu. Gândeşte-te, cum şi-ar putea imagina Stelian că tu ai fost de vină?
nu pot să fac asta, părinte!
ce nu poţi să faci, dragul meu Parashos?
nu pot să îmi cer iertare.
bine, băiatul meu. Haide să îţi citesc o rugăciune, ca să te lumineze Dumnezeu. Tu o să te duci la ei şi eu o să mă rog de la depărtare, ca El să te întărească.
CIVILIZAŢIA SCUFUNDATĂ
Au trecut multe zile, până când Parashos a reuşit să meargă să îşi ceară iertare. Uneori stătea în faţa oglinzii şi repeta:
scuză-mă, Stelian! Mi s-a urcat sângele la cap şi mi-am pierdut raţiunea.
scuză-mă, Stelian! Dacă te gândeşti că iniţial voiam să îţi fac mult mai mult rău, o să înţelegi cât de mult m-am controlat…
scuză-mă, Stelian! Este foarte greu să vezi cum ţi se năruiesc speranţele.
De fiecare dată când îşi vedea chipul în oglindă, îşi schimba părerea şi mânia începea să pună stăpânire pe el. Bunica Cristina îi amintea de fiecare dată cu dragoste:
spune doar un simplu „Iartă-mă!”, copilul meu. „Iartă-mă”, o expresie simplă. Este atât de greu să renunţi la ura ta? Să spui un simplu „Iartă-mă!”?
şi de ce să spun „Iartă-mă!” şi nu „Scuză-mă!”? a întrebat-o supărat Parashos. Pare un cuvânt atât de… vechi.
– „Iartă-mă!” este mai corect. O să spui că ai greşit. Te-ai abătut de la calea ta şi ai pierdut din vedere scopul, adică dragostea.
nu pot, a întrerupt-o Parashos, din moment ce eu cred că am dreptate! Dacă acest netrebnic de Stelian nu ar
195
fi apărut în viaţa noastră, tata, poate, spun şi eu că poate, ar fi putut să se împace cu mama.
te înţeleg, totuşi lucrurile s-au petrecut altfel.
o să fiu atât de rău, încât o să îi fie frică de mine şi aşa o să îl alung din viaţa noastră! a strigat Parashos, ca şi cum ar fi uitat tot ce îi spuseseră tatăl lui şi părintele Filaret.
să ştii că şi alţii au făcut asta, dar nu le-a reuşit. Aceste lucruri, băiatul meu, cuplurile şi cei care sunt singuri, precum şi iertarea celorlalţi, dar şi iubirea nu se întâmplă la comandă, dragul meu. Nimic bun nu se întâmplă dacă nu este dragoste.
a doua căsătorie este de la diavol! a repetat Parashos cuvintele bătrânelelor cu o siguranţă ameninţătoare.
ei, lucrurile astea le spun femeile neînvăţate din sat. Nimic din toate cele îngăduite de Biserica noastră nu este „de la diavol”. Este adevărat că a doua căsătorie are loc pentru slăbiciunea oamenilor, fiindcă nu pot să rămână singuri. Dar Biserica vrea ca toţi să se mântuiască. Ea este Mama cea adevărată. De aceea, uneori, face şi pogorăminte.
Oricât de mult ar fi încercat să îl liniştească doamna Cristina, nu reuşea. Eu i-am propus să mergem împreună la părintele Filaret şi să mai discutăm o dată cu el. Tata s-a oferit să ne ducă cu maşina noastră până sus la mănăstire.
nu poate cineva să facă două nunţi, murmura Parashos furios şi parcă scotea fum de furie pe parcursul întregii călătorii. Eu sunt de acord cu bătrânele satului, chiar dacă sunt neînvăţate şi neştiutoare.
Tata nu vorbea. Avea această harismă, ştia să tacă atunci când trebuie.
Părintele Filaret i-a vorbit lui Parashos cu mult calm.
196
dragul meu copil, bine ar fi ca cineva să lupte şi să încerce să păstreze prima lui căsătorie. Foarte mult ajută ca soţii să ştie că nimic nu se întâmplă fără Pronia lui Dumnezeu. Dacă El a lăsat ca doi oameni să se îndrăgostească şi să se căsătorească, asta înseamnă că cei doi au puterea să îşi păstreze unirea până la sfârşit. în momentul în care Dumnezeu binecuvântează Taina Nunţii şi relaţia dintre cei doi oameni, le dă şi puterea să depăşească orice greutate din viaţa lor.
Cu toate acestea, la fel ca şi în celelalte aspecte ale vieţii, deseori slăbiciunile ne conduc spre altă direcţie în viaţa noastră. Aşadar, căsătoria poate să ajungă la un final foarte dureros, iar atunci, din păcate, de multe ori, singura soluţie pentru rezolvarea problemelor este încheierea ei. Chiar dacă acest lucru nu este nici recomandat şi nici nu este de dorit. Din păcate însă, se întâmplă des.
Din pricina slăbiciunilor omeneşti pe care nu putem să le depăşim, Biserica a îngăduit a doua căsătorie. în acest fel dă oamenilor posibilitatea pentru un nou început în viaţă, cu speranţa că experienţa primei căsătorii eşuate le va fi învăţătură pentru a crea o relaţie mai bună.
da, dar nu poate să fie a doua nuntă la fel ca prima, asta îmi spune raţiunea, părinte Filaret! a spus Parashos, încă răbufnind.
îţi spun din nou că bine ar fi ca tot omul să încerce să îşi păstreze prima căsătorie. Totuşi, nu putem în nici un caz să spunem că a doua nuntă este mai prejos decât prima, fiindcă astfel am desconsidera lucrarea duhovnicească a Bisericii. Din moment ce Biserica îngăduie acest lucru şi îl binecuvântează, a doua căsătorie este la fel de valabilă şi de binecuvântată, chiar dacă reprezintă un pogorământ
197
făcut pentru slăbiciunea oamenilor. în ce-l priveşte pe Stelian, să ştii că are dreptate bunica ta, doamna Cristina. Şi eu cred că singurul lucru de care este nevoie este să te duci să îţi ceri, pur şi simplu, iertare.
La întoarcere Parashos era tăcut. Oricât l-au îndemnat părintele Filaret şi doamna Cristina, nu şi-a cerut iertare până în ziua nunţii care a avut loc foarte discret, într-o bisericuţă. Mama lui Parashos trecuse la Ortodoxie înainte de prima ei căsătorie şi a luat decizia să continue această tradiţie cu Stelian. Din fericire, preotul a ţinut cont de canoanele Bisericii, care spun că, atunci când se căsătoresc pentru a doua oară ambii soţi, slujba se face cu luminile reduse, fără rochie de mireasă, iar cântările sunt foarte sobre. După cum a recunoscut şi Parashos, toate acestea i s-au părut foarte odihnitoare. Numai un verişor mai mic a făcut greşeala să îl întrebe chiar în timpul slujbei: „Şi cum te simţi acum?”, moment în care sentimentele de mânie l-au năpădit din nou.
S-a urcat într-un copac aproape de bisericuţă şi aştepta să se termine nunta. L-au văzut şi cei mari, dar, din fericire, l-au lăsat în pace. Când s-a terminat slujba, a coborât şi Parashos din copac şi s-a îndreptat spre mama lui şi spre Stelian. „Ce să le urez?” se întreba el. Când a ajuns aproape de ei, şi-a sărutat mama şi i-a spus:
sper să nu destrami şi această căsătorie. Alta nu te mai las să faci!
Apoi s-a dus să îl salute şi pe Stelian. Şi atunci a putut în sfârşit să îi spună:
să ştii că eu ţi-am zgâriat maşina şi ţi-am găurit cauciucurile. îmi pare rău!
Stelian i-a strâns mâna cu putere.
eşti bărbat, fiindcă ai recunoscut. Te iert, Parashos!
198
Băiatul s-a relaxat văzând reacţia liniştită a lui Stelian.
să ai grijă de mama, dacă vrei să îţi meargă bine cu mine! a adăugat el, pe tonul lui cunoscut şi glumeţ.
La puţin timp după nuntă, Parashos a fost îndemnat să încerce să locuiască pentru puţin timp cu mama lui şi cu Stelian.
să ştii că de la toţi poţi să înveţi ceva bun, i-a spus părintele Filaret şi i-a repetat încet: De la toţi poţi să înveţi ceva bun, scrie lucrul ăsta în inima ta şi să nu-l uiţi niciodată!
Părintele Filaret, în ciuda evenimentelor neplăcute, voia ca Veveriţă să nu se rupă definitiv de mama sa. Micul Parashos, totuşi, simţea atâta tristeţe şi îngrijorare pentru tatăl său în tot timpul cât a stat cu mama lui, încât nu a mai suportat şi, într-un final, s-a întors la bunica, unde putea să îşi vadă tatăl ori de câte ori voia.
mamă, oricând vrei, poţi veni să mă vezi! În orice zi şi la orice oră. Prefer să locuiesc cu bunica, să nu pară că fac diferenţă între voi doi. Cred că este cel mai corect lucru pe care aş putea să îl fac. De altfel, după atâta timp în care am locuit cu bunica, m-am obişnuit. Să se bucure şi ea de compania mea, sărmana.
Parashos l-a întrebat pe părintele Filaret cum să procedeze în această situaţie încurcată. Părintele, văzându-l că se chinuie atât de mult, mai ales în această perioadă a adolescenţei când părăsea copilăria şi se îndrepta către viaţa de adult -, i-a oferit cele mai potrivite argumente ca să îşi redobândească echilibrul.
Parashos mergea din când în când şi acasă, acolo unde locuia tatăl său, un pic mai departe de casa bunicii, îl ajuta la curăţenie şi ordine. Uneori, picta căsuţe caraghioase şi le lipea de oglinda băii sau în alte locuri din casă. Tatăl lui arăta tare chinuit, dar, totodată, părea că toate evenimentele
199
care se întâmplaseră îi erau cumva de folos. Mergea aproape zilnic la mănăstire, asculta slujbele şi de multe ori plângea.
simt o mare uşurare, Parashos. Văd pentru prima dată greşelile mele. Mă întreb de ce nu le-am văzut mai devreme. O să vezi însă că toate o să se repare. Eu am să fac tot ce îmi stă în putinţă să fii fericit.
Între timp, Alexie şi tata au devenit asociaţi. Dar, ca în orice început, cheltuielile erau mari. Au trebuit să înnoiască toată aparatura, să se organizeze, să facă achiziţii de calitate, să investească. Sâmbăta şi duminica mergeam şi noi să-i ajutăm.
Într-o după-amiază, Parashos i-a propus lui Alexie să facă o plimbare cu barca bunicului. Când au ajuns în vârful dealului de unde se vedeau ogoarele de lângă mare ale bunicului, Alexie a oprit maşina şi i-a spus lui Parashos să iasă puţin cu el.
ce frumos este aici! a spus Parashos. E într-adevăr un Paradis.
vezi, Parashos, ce frumos au denumit acest loc din sat, Paradişi? Când eram mic, bunicul mă aducea aici şi stăteam mult timp privind orizontul. în fiecare moment al zilei, priveliştea era diferită. Câteodată insuliţa se vedea foarte clar, alteori era acoperită de nori uşori şi, gândeşte-te, pe lângă toate acestea, la apele albastre-verzui, care acoperă cetatea scufundată…
tată! l-a întrerupt dintr-odată pe Alexie. De ce nu vii să locuieşti cu noi la bunica? Are o cameră goală şi, dacă te muţi cu noi şi îţi închiriezi casa, mai ai o sursă de venit. O să ne simţim tare bine împreună, de ce nu vii?
fiindcă am aşteptat să îmi propui tu asta! De altfel, trebuie să o întrebăm şi pe bunica.
200
bunica o să fie în culmea fericirii, o cunosc eu bine, a spus Veveriţă.
Au coborât până la marginea mării, au tras barca şi s-au îndreptat spre insulă. Când au ajuns deasupra cetăţii scufundate, Alexie i-a făcut semn să se oprească din vâslit.
aici, a spus el, este un loc încărcat de istorie. Cele mai vechi monumente care s-au găsit în adâncul mării sunt încă dinainte de războiul troian, cu aproximativ trei mii de ani înainte de Hristos. Localnicii de aici aveau o cultură bogată, iar portul lor naval era loc de intersecţie între Creta şi Egipt. Dar, la un moment dat, civilizaţia a decăzut. Bărbaţii au mers ca soldaţi plătiţi în armate străine. Cine ştie ce i-a făcut să plece atât de departe!
trebuie să fi fost nişte războinici foarte buni.
erau vestiţi şi foarte bine plătiţi. Închipuie-ţi o asemenea epocă în care soldaţii de aici erau şi de partea grecilor, dar şi de partea perşilor. Luaseră atât de mulţi bani de la perşi, încât îşi echipaseră portul cu tehnologiile cele mai avansate din acea epocă.
şi cum a avut loc catastrofa?
nu a fost numai o catastrofă, ci o serie întreagă de catastrofe. Prima dată au intrat în oraş romanii ca să îi pedepsească fiindcă au luptat alături de perşi. Câţiva au scăpat din măcel şi s-au întors. Cu mult efort au reconstruit o parte din ceea ce au distrus romanii.
şi apoi?
mulţi ani mai târziu, în secolul al IV-lea după Hristos, a avut loc un cutremur foarte mare. Cel mai mare din Orientul Mijlociu, undeva în Creta. Cutremurul a provocat un tsunami care a ajuns până aici şi a acoperit întreaga cetate.
201
nu ştiam că a fost tsunami şi în Grecia.
Întreaga Grecie este modelată de numeroase cutremure şi erupţii vulcanice.
totuşi, este atât de frumoasă! a spus Parashos.
fiecare îşi vede patria ca fiind cel mai frumos loc de pe pământ. Este firesc.
nu, insistă Parashos. Grecia chiar este unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ.
cum zici tu, a spus Alexie râzând. Haide acum să mergem şi să debarcăm pe insulă.
Au legat barca cu multă atenţie într-un mic port care fusese făcut de localnici.
tată, toate acestea pe care le vorbim cu părintele Filaret, a întrebat Veveriţă brusc, nu le-ai mai auzit când erai mic? Nu le ştiai?
câte un pic din toate, toţi ştim ce este corect să facem,
Parashos. Există înăuntrul nostru şi vocea conştiinţei.
Şi atunci, de ce nu ai urmat ceea ce ştiai că este corect, astfel încât să nu se ajungă aici?
din nesăbuinţă, băiatul meu. Atunci când eşti tânăr, nu asculţi nimic. Te simţi puternic şi veşnic, dar în realitate eşti foarte slab şi, cel mai grav, crezi că toate sunt doar o joacă. Crezi că nu există legi duhovniceşti. Uite-i, de exemplu, pe localnicii civilizaţiei scufundate, crezi că nu ştiau că este greşit să lupte cu perşii împotriva altor greci? Ştiau, dar au făcut-o.
Parashos asculta tăcut.
şi eu sunt exact ca civilizaţia pierdută, monologa Alexie.
să mergem la izvor, a spus Alexie, să vedem dacă apa este bună de băut.
202
Au tras bărcuţa pe plaja de nisip. Vântul scotea la iveală sute de scoici, printre ele se vedeau şi fragmente din nave vechi. Parashos a început să le adune entuziasmat.
o să le duc pe toate la secţia de arheologie, a spus.
oare avem voie să le adunăm? s-a întrebat Alexie. Eu zic că ar fi mai bine să le lăsăm aici.
Au ajuns la izvor. O găleată de metal era legată cu sfoară şi aşezată pe marginea fântânii. Unul dintre muncitorii pe care îi trimisese bunica să are ogorul probabil că folosise găleata să ia apă.
Parashos şi-a privit reflexia din apă, apoi a strigat ca să audă ecoul vocii. Veveriţă găsea din orice un prilej să se joace. Alexie s-a lăsat atras de bucuria copilului şi a uitat pentru un timp de toate câte îl chinuiau. Au luat puţină apă în găleată şi au încercat-o. Era răcoroasă şi bună la gust.
ce vom semăna aici? a întrebat Parashos.
o să-i întrebăm pe stareţă, adică pe bunica ta, şi pe tatăl Irinei. O să întrebăm, o să căutăm şi o să mergem înainte.
de acord, a spus Parashos. Sunt alături de tine în toate!
Au stat puţin timp pe nişte stânci pe care valurile mării le lustruiseră şi le albiseră.
deci, spuse Veveriţă, ce s-a întâmplat cu sufletele acestor oameni care au trăit în oraşul scufundat şi nu au apucat să îl cunoască pe Hristos?
CA O APĂ CARE STINGE FOCUL
Parashos a continuat să îşi petreacă timpul între şcoală , casa bunicii, mănăstire şi… copaci. Acolo sus, în pomi, se ruga pe metanier şi încerca să îşi dea seama ce este mai bine de făcut. Pe fiecare bobiţă a metanierului spunea o rugăciune pentru fiecare: pentru Alexie, mama lui, pentru Stelian, pentru Pericle, fiul lui Stelian, şi pentru toţi copiii ca el…
Într-o zi, după ce a coborât din copacul lui, a mers la tatăl său şi i-a spus:
nu te văd să devii monah. încearcă mai bine să găseşti o femeie care să te iubească, pentru că eu o să plec în curând. Să nu rămâi singur.
Alexie l-a privit surprins. „Cum se schimbă, cum se maturizează copiii!” s-a gândit el. I-a dat în glumă un pumn în braţ.
am înţeles, şefu. Doar dacă trimite Dumnezeu persoana potrivită care să mă iubească, dar care să te iubească şi pe tine, aceasta este condiţia obligatorie!
dragoste! a spus Veveriţă strâmbându-se. Numai despre dragoste vorbesc oamenii mari, dar eu nu văd niciunde dragoste.
de aceea suntem încă elevi la şcoala dragostei, a spus zâmbind Alexie. Poate-poate vom absolvi şi noi într-un sfârşit!
204
Veveriţă a ascultat ultima propoziţie cu o mulţumire ascunsă. După câteva zile însă, mama lui i-a spus, fără nici o introducere, în felul ei cunoscut, laconic:
să ştii că o să ai un frăţior!
Parashos a rămas tăcut, apoi ne-a căutat să ne spună şi nouă noutăţile.
irina, Anastasie, mama este însărcinată!
ah, ce frumos, i-am spus eu, să nu fii şi tu copil singur la părinţi! Acum o să vezi cum e să ai un frăţior mic şi năzdrăvan şi să fie o diferenţă mare de ani între voi.
irina, cum e asta? O să avem aceeaşi mamă, dar alt tată?
ei bine, nu o să fii singurul din lume în această situaţie, a spus Anastasie, care deja avea experienţă în aşa… încâlceală familială.
mama o să mă uite!
ce prostii spui? Uneori vorbeşti ca un mare înţelept, iar alte dăţi te comporţi ca un bebeluş.
nici măcar nu locuiesc cu ea!
atunci, du-te să trăieşti un pic şi cu ei! Acum că este însărcinată, poate are nevoie de ajutorul tău. Stelian lipseşte mult de acasă.
bine. Am să vorbesc cu tata şi cu părintele.
După ce s-a consultat cu cei doi, Parashos a decis să meargă să locuiască cu mama lui, cu Stelian şi cu fratele încă nenăscut. L-am pierdut, pentru o vreme. Acum vine în satul nostru mult mai rar şi ne lipseşte tuturor. De fiecare dată când îl vedem, ne dăm seama că faţa lui este liniştită şi zâmbitoare. Noul frăţior a stins, precum apa, focul care mistuia sufletul prietenului nostru. Slavă lui Dumnezeu!
PROGENITURI
Ieri, Parashos a apărut în sat şi ne-a spus că aşteaptă de pe o zi pe alta să i se nască frăţiorul. Tata, care este foarte sensibil la subiecte de acest fel, i-a propus să ne ducă pe toţi la spital ca să îi fim alături. Mi s-a părut excepţională ideea şi l-am sărutat pe tata pe obraz. Am aşteptat nerăbdători marea veste şi, într-un final, telefonul a sunat. Tata ne-a anunţat pe mine, pe Ianis şi pe Anastasie şi ne-a dus la spitalul de la periferia oraşului. Dintr-odată, un telefon neaşteptat a schimbat totul. Mama lui Parashos a născut până să ajungă la spital, chiar în ambulanţa care o transporta! De îndată ce am ajuns acolo, am alergat la Parashos care era cu Stelian.
spune-ne, Veveriţă, ce este, băiat sau fată?
fată.
aaaa, norocosule, ai o surioară. Perfect. Să-ţi trăiască! erai şi tu înăuntru în ambulanţă?
nu, nu eram.
haide, trebuie să ne cinsteşti!
Stelian ne-a invitat la cofetăria spitalului, să ne facă cinste tuturor, prietenii lui Parashos. Pe drum, prietenul nostru monologa:
sunt foarte bucuros. Dar tata cum o să reacţioneze?
206
Încetează să te mai gândeşti la tatăl tău în acest fel, îi spuse tata. Tu eşti copilul lui. Nu se poate să fii şi tatăl lui. Pe el o să îl ajute alţii mai mari. O să-i trimită Dumnezeu oameni.
Tata, cu antenele lui sensibile, şi-a dat seama de greutatea pe care o ridicase acest copil, mult prea mare pentru spatele lui.
să petrecem, aşadar! am spus eu.
ştii cum o să o numim pe micuţă? Anastasia!
e numele perfect! O să sărbătorim împreună, a spus Anastasie.
Pentru scurt timp am tăcut cu toţii. Ce minune este naşterea fiecărui copil! Un bebeluş atât de mic care o să devină o întreagă lume. Un bebeluş nu judecă, nu face greutăţi nimănui. Dimpotrivă, el alină şi aduce speranţă. Aş vrea să fac mulţi, mulţi copii. Oare o să mă învrednicesc să fiu mamă?
CELE TREI STADII ALE VIEŢII DUHOVNICEŞTI
Anul acesta avusesem experienţe foarte diferite faţă de cele ale lui Parashos. În sinea mea se petrecea ceva foarte diferit. Nu ştiam cum să înţeleg. Deja pierdusem acea bucurie, acel entuziasm, care îmi aduceau în inimă primele trăiri duhovniceşti. Nu aveam nici un chef să mai merg la biserică şi nici să mă mai spovedesc. Simţeam şi o antipatie inexplicabilă pentru părintele Filaret. M-am umplut de nedumerire. Cum să îmi explic toate astea? Ceva îmi spunea că Dumnezeu mă părăsise cu totul. Mă lepădase şi nu îi mai păsa de mine. Eram pentru El o gâză neînsemnată. Un întuneric nemaicunoscut a pus stăpânire pe sufletul meu şi nu aveam puterea nici să-I mai cer lui Dumnezeu să mă ajute să ies din această stare. Nu ştiam ce să fac. Atunci mi-a venit ideea salvatoare să vorbesc cu tata.
oh, draga mea Irina, a spus acesta. Aghiuţă îţi face toate acestea. Dumnezeu nu ne părăseşte, copila mea. Hai să mergem la părintele Filaret să îi spui. Trebuie să ştie ceva despre asta, sunt sigur.
M-a luat dragul meu tată aproape pe sus şi m-a dus la maşină. Nu l-am respins. Avea un mod unic de a mă convinge, cu o blândeţe şi o dragoste fără sfârşit.
208
Am ajuns la mănăstire, iar eu aveam capul plin de gânduri. Dacă gândurile ar fi fost o acnee vizibilă, aş fi semănat cu cineva care are vărsat de vânt. Stareţul nostru, părintele Filaret, ne-a primit după Vecernie. Chipul lui ascetic era atât de obosit… totuşi, în ochii lui strălucea o flacără care îmi spunea: „Nu lua în seamă oboseala, sunt foarte bucuros că te văd”.
părinte! i-am spus, de îndată ce am putut să îi vorbesc personal. Toate aceste trăiri minunate pe care le-am avut în inima mea odată ce L-am cunoscut pe Hristos au dispărut. Ce este acel lucru pe care l-am simţit atunci şi ce este acesta pe care îl simt acum?
hristos, din momentul în care venim pe lume, bate răbdător la uşa inimii noastre, aşteptând să conştientizăm prezenţa Lui, ca să îi deschidem. Chiar şi pentru oamenii care se nasc şi cresc într-un mediu creştin duhovnicesc e valabil acelaşi lucru. Fiindcă adevărata întâlnire cu Hristos este un eveniment care ne pecetluieşte întreaga existenţă într-un mod unic şi personal. Putem fi de ani de zile în Biserică şi, totuşi, să nu fi trăit această întâlnire. Sunt multe cauzele şi formele care înlesnesc intrarea lui Hristos în inima noastră. Fiecare dintre noi trăieşte o experienţă unică a primei întâlniri vii cu Hristos, care reprezintă intrarea noastră în primul stadiu al vieţii duhovniceşti.
Acest prim stadiu este minunat! Cerurile sunt larg deschise pentru noi. înainte să apucăm să pronunţăm numele lui Hristos, îi simţim prezenţa atât de vie lângă noi, încât, dacă întindem mâna, suntem convinşi că îl vom atinge. Rugăciunea ne cuprinde cu totul şi lacrimi dulci de dragoste pentru Hristos ne curg deseori din ochi. Ne este uşor să iubim oamenii de lângă noi, ne este uşor să rămânem
209
smeriţi la orice jignire, critică sau necinste. în cele mai grele încercări, bucuria noastră duhovnicească rămâne neschimbată. Trăim atunci fericirea Paştelui veşnic al împărăţiei lui Dumnezeu!
Toate aceste trăiri nu sunt decât un dar de la El. Este experienţa trăită a harului Lui care ne face acest dar cu un scop: să cunoaştem calitatea vieţii pe care o gustă toţi cei care îl urmează pe Hristos. Ca să cunoaştem în ce fel lucrează harul atunci când se sălăşluieşte în noi. Totuşi, harul acesta pe care îl primim în dar nu poate să ţină multă vreme, deoarece nu suntem cultivaţi duhovniceşte încât să îl putem păstra înlăuntrul nostru tot timpul. Pe acestea le-ai trăit pentru prima dată atunci.
aşadar, vine pentru scurtă vreme şi toate se schimbă, iar apoi redevenim ca mai înainte? am întrebat.
exact. Doar că acum, după această experienţă a cercetării harului lui Dumnezeu, ni se pare că situaţia noastră este cu adevărat tragică. încep din nou gândurile urâte şi murdare. începem să nu mai avem dispoziţie să ne rugăm şi nici să mergem la biserică. Cel mai mic cuvânt nepotrivit spus de cineva este destul ca să ne umple de mânie şi dorinţă de răzbunare. Toate înlăuntrul nostru funcţionează nefiresc şi ne simţim scufundaţi în întuneric. Ce se întâmplă? Unde au plecat bucuria pe care am avut-o, entuziasmul, dragostea? Nu cumva a fost un sentiment fals tot ceea ce am trăit? Nu cumva mi-am pierdut simţul realităţii? Toate aceste întrebări, această simţire, această schimbare dau dovadă că deja ne găsim în a doua etapă a direcţiei noastre duhovniceşti. Această etapă lungă şi grea reprezintă darul cel mai mare al lui Dumnezeu pentru noi, chiar dacă ni se pare paradoxal acest lucru.
210
Pare că Dumnezeu Se ascunde, pare că ne abandonează, că ne evită. în realitate, noi suntem cei care îl abandonăm, noi suntem cei care nu îl lăsăm să locuiască înlăuntrul nostru. în prima etapă, atunci când simţeam atât de vie prezenţa Lui, era simplu. Era ca şi cum Dumnezeu ar fi închis ochii şi nu ar mai fi văzut starea noastră, dorind să ne arate toate cele bune pe care le-a pregătit pentru toţi cei ce îl iubesc pe El, pentru cei ai Lui. Ca să avem permanent aceste bunătăţi ale Lui, trebuie să îi dovedim că suntem cu adevărat ai Lui, iar pentru aceasta există doar o singură cale: „Săpăzim cu aceeaşi acrivie cuvântul Său, indiferent dacă simţim lucrarea harului Lui, a prezenţei Lui înlăuntrul nostru”.
Harul lui Dumnezeu, la început, luminează sufletul într-un mod foarte palpabil, iar sufletul simte foarte intens dulceaţa prezenţei Lui. După un timp, harul continuă să lucreze în sufletul nostru, însă într-un mod mai puţin evident. Lucrurile se întâmplă aşa, fiindcă la început trebuia să simţim bucurie ca să intrăm pe drumul lui Dumnezeu. Dar apoi vin greutăţile, ca să putem cunoaşte cu adevărat cine este ostenitor pentru Dumnezeu, cine se luptă duhovniceşte. Apoi, însă, harul se ascunde, ca să rămânem smeriţi până când vom ajunge la plinătatea dragostei dumnezeieşti. Aşa ne spune Sfântul Diadoh, episcopul Foticeei.
Prin urmare, când Dumnezeu era înlăuntrul nostru, toate lucrările duhovniceşti erau mai simplu de făcut. Acum însă e nevoie de efort şi de luptă ca să facem aceleaşi lucruri, căci toate dinlăuntrul şi din afara noastră par să se lupte cu noi, mânia, împotrivirile, gelozia, dezamăgirile, întristările, oboseala, laşitatea şi multe altele. Acestea însă
211
nu trebuie să ni se facă pricini ca să ne pierdem dragostea de Dumnezeu. Când vom cădea din această dragoste, ca oameni ce suntem, trebuie să ne ridicăm cu pocăinţă şi să continuăm lupta cu putere. Dacă ne luptăm în felul acesta, vom reuşi, prin harul lui Dumnezeu, să ne facem inima în stare să îl primească neîncetat pe Hristos. Şi când se va întâmpla asta, vom intra deja în al treilea stadiu al vieţii duhovniceşti: sfinţirea. Sfinţirea este capătul acestei călătorii care, de altfel, este şi singurul scop al creării noastre de către Dumnezeu.
A doua etapă, care pare să fie atât de dificilă, în realitate nu este decât ceea ce noi numim „lupta duhovnicească”. Este realitatea condiţiei noastre, consecinţă a îndepărtării noastre de Dumnezeu. Ca să putem depăşi cu succes această etapă, trebuie să ne aducem mereu aminte de experienţa primei dragoste, mai exact a primei etape: cunoştinţa noastră cu Dumnezeu. Amintindu-ne dulceaţa primei întâlniri, vom putea depăşi fiecare greutate, cu gândul mângâietor că vom redobândi acea fericire cerească pentru totdeauna. Bineînţeles, Dumnezeu de multe ori ne cercetează în mod real şi în timpul celei de-a doua perioade şi va îndulci inima noastră, altfel nu am fi în stare să rezistăm până la sfârşit. Aminteşte-ţi mereu, aşadar, de prima dragoste!
ALEGERI DE VIAŢĂ
Tata devenise alt om de când lucra cu Alexie. După ce se întorcea de la muncă, vorbea despre măslini ca şi cum ar fi fost nişte fiinţe vii. Din bucuria pe care o avea şi după felul cum vorbea, se vedea că are o personalitate artistică, simţea în profunzime frumuseţea naturii. Respira diferit. începuse să îşi facă vise despre ogoarele de care se ocupa. Sfaturile părintelui Filaret, pe de o parte, şi buna dispoziţie a tatălui meu, pe de altă parte, m-au ajutat încet, încet să ies din amorţeala duhovnicească în care mă găseam. Văzând entuziasmul tatălui meu, am început să mă gândesc şi eu la viitorul meu şi să mă lămuresc în ce direcţie o voi lua. Şi, într-o zi, mi-am anunţat mama:
mamă, o să studiez fie Agronomia, fie Farmacia, şi o să devin cercetătoare.
cum de te-ai gândit la asta?
o să fac cercetări despre utilizarea uleiului de măsline în medicină.
Următoarea dată când mi-am întâlnit duhovnicul, l-am întrebat dacă era de acord cu decizia mea.
draga mea Irina, acestea sunt decizii pe care trebuie să le iei singură sau trebuie să te consulţi cu cineva care se ocupă de orientarea profesională. Părintele duhovnic nu este nici sociolog, nici birou de îndrumări profesionale.
213
Cu atât mai mult, nu este vreun şaman dintr-un trib care să-ţi răspundă la toate subiectele care au legătură cu viaţa socială a oamenilor, mi-a spus el serios. Mai bine mă întrebi de lucruri care au legătură cu viaţa duhovnicească. în mod cert, duhovnicul poate să îţi spună o părere în legătură cu aceste subiecte din experienţa pe care o are, dar această părere cântăreşte, de obicei, ca şi părerile celorlalţi.
nu cumva, părinte, poruncile lui Dumnezeu, dar şi sfaturile Sfinţiei Voastre îmi anulează uneori propria libertate?
dimpotrivă, draga mea Irina! Toată această luptă se duce cu scopul ca fiecare om să se elibereze din robia patimilor. Ce libertate mai are mâniosul care nu poate să-şi controleze furia? Ce libertate are omul lacom sau iubitorul de arginţi ori vânătorul de slavă deşartă, când viaţa le este determinată de pornirile lor nestăpânite? Sunt prinşi în jugul patimilor. Adevărata libertate constă în a fi liber de patimi.
Mi-am notat toate acestea într-o agendă frumoasă, unde începusem să scriu tot ce era mai important din întâlnirile cu părintele Filaret. Tata era cu adevărat entuziasmat de alegerea mea. Mi-am dat toată silinţa şi, astfel, am terminat clasa a zecea, citind foarte mult, rugându-mă puţin, destul de multe ore dedicându-le gândurilor mele despre… Ianis. Aveam în mintea mea o întreagă fantezie! Cum ar fi viaţa mea alături de el, nunta noastră, rochia de mireasă pe care aş purta-o, casa noastră, copiii noştri, concediile noastre. Părintele Filaret încerca să mă atenţioneze:
irina, o iei prea mult înainte! Haide mai întâi să vedem ce simte Ianis pentru tine. Orice lucru bun şi frumos se întâmplă la timpul lui.
214
– „Frumos” şi „timp” nu m-am gândit că au aceeaşi rădăcină semantică1, am spus. în regulă, părinte. Dar nu cumva cereţi cam mult de la o fată cam nebunatică?
ceea ce mă interesează cel mai mult este să nu te răneşti din cauza perioadei delicate în care te afli, când sentimentele joacă un rol atât de mare şi îţi influenţează tot restul anilor. Cu cât vei fi mai precaută, cu atât mai mic este şi riscul de a te răni.
CĂLUGĂRIE SAU VIAŢĂ DE FAMILIE
Într-o bună zi, am mers toţi patru să îl vedem pe părintele Filaret şi să îi cerem să ne ducă din nou prin pădure, ca prima dată. A primit cu mare bucurie, dar, de data aceasta, urma să mergem pe alt drum. Am început urcuşul, era într-o zi de sâmbătă, chiar la răsărit, şi am urcat de data aceasta mai sus de mănăstire. Am găsit un luminiş de unde se vedea marea. Ne mângâia chipurile un vânticel răcoros şi parfumat cu miresme de pin şi rozmarin. Stăteam într-un adăpost din pietre care avea în centru un mic altar închinat Sfântului Serafim de Sarov.
După ce am povestit diverse lucruri şi am spus glume, am rămas cu toţii tăcuţi. Părintele Filaret se ruga pe metanier. Brusc, eu am oftat şi am spus:
este aşa de frumos aici! Mă simt atât de bine! Bine ar fi să locuim aici pentru totdeauna.
Părintele Filaret a început atunci să vorbească:
mă gândesc, dragii mei, câţi oameni sunt acum „scufundaţi” în oraşe suprapopulate şi încearcă să vâneze succesul, succes care pare să le alunece printre degete de fiecare dată. Ei nici nu ştiu ce cer! Iar eu, un nimic, un monah necunoscut, în acest colţişor al pădurii mă simt cel mai
216
fericit om care respiră pe acest pământ! Harul lui Dumnezeu, copii! Harul lui Dumnezeu! El înfrumuseţează natura, îndulceşte aerul, pătrunde în inimile oamenilor şi îi preschimbă. îi face frumoşi, îi face icoane vii ale lui Hristos. Ai mai văzut vreodată, Irina, până acum, ceva mai impresionant decât ceea ce vezi acum?
nu, am răspuns. De aceea mă şi întreb cum de mă simt atât de bine…
harul lui Dumnezeu. Harul a pătruns şi în inimioara ta acum, şi în toţi cei care sunteţi aici, de aceea le vezi pe toate schimbate! Aici, acest loc este sfinţit de rugăciunile multor monahi care au vieţuit înainte de noi. Pământul este îmbibat cu lacrimile lor, care au curs din dragoste pentru Dumnezeu, este îmbibat cu sudoarea pustnicilor care s-au nevoit duhovniceşte. De aceea este atât de frumos, fiindcă aici este simţită prezenţa lui Dumnezeu.
oamenii care s-au născut înainte să vină Hristos simţeau şi ei harul? Şi ce s-a ales de sufletele piraţilor şi ale mercenarilor scufundaţi cu întreaga lor cetate cu tot? a întrebat Parashos.
răspunsul ni-l dă Apostolul Pavel, care ne spune că toţi cei care nu au cunoscut legea lui Dumnezeu vor fi judecaţi după conştiinţa lor. Toţi care au trăit înainte de Dumnezeu, dar şi toţi care au trăit după El, fără să fi ascultat cuvântul Evangheliei, au în ei înşişi conştiinţa, glasul lui Dumnezeu. Glasul Lui este conştiinţa fiecărui om, pe care El a sădit-o în noi, astfel încât să ne înveţe ce este corect şi ce este greşit. Toţi aceştia vor răspunde în faţa lui Dumnezeu dacă au ignorat vocea conştiinţei şi au săvârşit răul. Cei care şi-au ascultat conştiinţa şi au ales binele în viaţa lor, indiferent dacă nu L-au cunoscut pe Hristos şi
217
învăţătura Lui, vor găsi dreptate la Domnul. Căci, după cum spune Apostolul Pavel, chiar dacă nu au auzit vreodată de poruncile lui Dumnezeu, s-a vădit că au legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor, fiindcă au ascultat de conştiinţa lor, lucrând binele.
Apoi Ianis a deschis un alt subiect:
cum te hotărăşti dacă vrei să devii monah sau familist?
nu te hotărăşti.
păi… cum aşa? Te obligă oare cineva să devii monah?
exact! Există ceva care te face monah cu… forţa! Dragostea de Hristos este cea care te obligă să devii monah. Erau odată doi tineri care au mers să cerceteze un stareţ cu viaţă sfântă. L-au întrebat: „Părinte, ne gândim să devenim monahi, dar nu ştim dacă vom reuşi. Ce ne sfătuiţi?” „Să nu deveniţi monahi!”, le-a răspuns. Cei doi au rămas foarte miraţi. „Dar de ce spuneţi acest lucru, părinte?” au întrebat ei. „Dacă într-adevăr aţi vrea să deveniţi monahi, nimeni şi nimic nu vă mai poate ţine în lume”, a adăugat părintele.
Prin urmare, nimeni nu stă să se gândească: „Ce să fac? Să devin monah? Să mă căsătoresc?”. Bineînţeles, în funcţie de caracterul şi evoluţia unor evenimente din viaţa lui, se poate ca cineva să aibă mari dileme şi frământări interioare până să ia o asemenea decizie. Vine un moment în care dragostea pentru Dumnezeu creşte atât de mult, încât îl arde pe om, aşa că singura soluţie rămâne monahismul. Nu este o soluţie bazată pe raţiune, ci este o nevoie de a fi. Setea de a se ruga încontinuu şi de a trăi liber, fără limitări, de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu, îl obligă să fugă într-o mănăstire unde poate să trăiască în acest fel.
218
L-am ascultat nedumeriţi. Ne-a cerut apoi să ne ridicăm şi să ne continuăm plimbarea până în vârf, unde se găsea bisericuţa Sfântului Serafim. Era iarnă şi soarele nu se zărea nicăieri. Obrajii noştri erau roşii de frig. Am intrat în bisericuţa de lemn construită din trunchiuri de molid. Alături de bisericuţă erau o chilie mică pentru găzduire şi un salon mic cu şemineu. Părintele Filaret a aprins focul care a încălzit imediat chilioara. A pus apa să fiarbă şi a aruncat în ea câteva ierburi pe care le-a amestecat. Ne-a oferit un ceai foarte aromat, în care a pus şi puţină miere curată de brad.
oamenii căsătoriţi, prin urmare, nu îl iubesc mult pe Hristos? a întrebat Anastasie dintr-odată, continuând discuţia.
ce spui? Sunt mulţi oameni căsătoriţi care îl iubesc pe Hristos mai mult decât unii monahi.
atunci de ce nu s-au făcut şi ei călugări? a întrebat Ianis.
felul în care evoluează viaţa fiecărui om este o taină pe care numai Dumnezeu o cunoaşte. Această trăire puternică ce aprinde, după cum v-am spus, ca un foc, inimile unor oameni, astfel încât în final ei devin monahi, este o trăire pe care Dumnezeu, prin iconomie, le-o dă numai unora. Nu putem să cunoaştem cu exactitate de ce unii simt aşa, iar alţii nu. Dumnezeu vede dorinţele omului, dar şi posibilităţile lui şi atunci stabileşte în ce chip şi în ce loc poate fiecare să reuşească să se mântuiască şi îl îndrumă în funcţie de acestea.
ce este mai important? a întrebat Anastasie. Să fie cineva monah sau familist?
să îl iubeşti pe Hristos cu toată inima ta, acesta este lucrul cel mai important. Atât călugării, cât şi familiştii au
219
o singură Evanghelie, un singur Hristos. Faptul că avem toţi aceleaşi porunci înseamnă că toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, El aşteptând din partea noastră, fie monahi, fie mireni, aceeaşi atitudine faţă de poruncile Lui. Aşadar, oricine îl iubeşte pe Hristos cu toată inima, acela împlineşte ce este mai important. Aşa au fost şi sfinţii noştri. La sfinţenie suntem chemaţi cu toţii.
trebuie să fie cineva sfânt ca să devină monah? a întrebat Ianis.
nu, bineînţeles că nu, copilul meu! Omul care alege drumul monahismului are ca scop principal curăţirea sufletului de patimi, de păcate. Sfinţenia este capătul drumului şi se ajunge acolo doar prin harul Sfântului Duh. Atât monahii, cât şi oamenii care trăiesc în lume au acelaşi scop unic: sfinţenia. Apostolul Pavel spune: „Fraţilor, nu nesocotiţi sfinţenia, fiindcă fără sfinţenie nimeni nu poate să îl vadă pe Dumnezeu”. Apostolul Petru, de asemenea, în prima sa epistolă repetă un lucru spus încă din Vechiul Testament: „Fiţi sfinţi!”.
Vedeţi? Porunca este pentru toţi, indiferent dacă suntem monahi sau mireni, fiindcă scopul existenţei noastre este să ne asemănăm în întregime lui Dumnezeu, Cel Care este prin fire Sfânt. Dar, până să ajungem la acest final, toţi suntem scufundaţi în mizeria păcatului şi toţi avem nevoie să luptăm împotriva patimilor noastre, monahi sau mireni.
RUGĂCIUNEA, ÎNTOARCEREA ÎN INIMĂ
Părinte, am spus eu, rupând tăcerea, mi se pare absolut imposibil să nu păcătuiesc, dar şi să păzesc toate poruncile lui Dumnezeu.
– „Toţi am păcătuit şi ne-am lipsit de slava lui Dumnezeu”, scrie Apostolul Pavel. Toţi trăim scufundaţi în păcatele noastre şi am pierdut slava pe care a dat-o Domnul primului om, lui Adam. Atunci când prin lupta noastră ne arătăm dorinţa de a-L urma pe Hristos, harul Lui ne va curăţa de toate păcatele şi Dumnezeu ne va încununa cu prima slavă, la fel cum vedem în viaţa sfinţilor noştri. Este nevoie însă de multă rugăciune…
tot timpul rugăciune, rugăciune… nu vă plictisiţi? a întrebat Anastasie, mai în glumă, mai în serios.
este adevărat că rugăciunea nu a fost niciodată ceva uşor, mai ales pentru cineva care se găseşte la începutul luptei duhovniceşti. Acest început poate să ţină mulţi ani.
de ce este atât de grea rugăciunea? am întrebat eu, care le vedeam pe toate simple. Mai ales dacă cineva îl iubeşte pe Hristos, ar vrea să se roage încontinuu, nu-i aşa?
exact aceasta este marea tragedie a omului. Vedeţi, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, toate puterile
221
lui sufleteşti erau unite, mintea şi inima aveau o singură preocupare, să se bucure de prezenţa Domnului, împărtăşindu-se cu El, neîntrerupt, prin rugăciune. Această comuniune continuă cu Dumnezeu prin rugăciune, exact ca un cordon care îl ţinea unit pe om de Dumnezeu şi prin care trecea ca un curent electric harul lui Dumnezeu către om. Acest har al Lui era cel care dădea omului o nespusă bucurie şi o adâncă fericire, viaţa omului era cu adevărat paradisiacă.
şi acum de ce nu se mai întâmplă asta?
atunci când Adam şi Eva au încetat să îl mai asculte pe Dumnezeu, relaţia lor cu El s-a întrerupt. Consecinţa acestei rupturi a fost despărţirea puterilor noastre sufleteşti. Comuniunea cu Dumnezeu, adică rugăciunea neîntreruptă pe care au avut-o Adam şi Eva, se făcea prin minte, care era unită cu inima. După cădere, mintea s-a despărţit de inimă.
ar trebui deci, în mod normal, să ne rugăm cu mintea şi cu inima în acelaşi timp?
da.. Aşa ar trebui să se facă lucrarea rugăciunii.
cum am putea face asta?
cel mai bun mod este Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
dar această rugăciune ne-aţi sfătuit să o spunem pe metanier…
exact, fiindcă rugăciunea aceasta este scurtă, ea ne ajută să nu ne gândim la multe lucruri, ci să ne concentrăm mai uşor când ne rugăm. Iar când suntem concentraţi deplin în timpul rugăciunii, mintea se uneşte în acel moment cu inima. Bineînţeles, sfinţii trăiau rugăciunea atât
222
de intens, încât îşi petreceau în felul acesta fiecare secundă a vieţii lor. Mintea şi inima lor, după lupte de ani întregi, erau unite permanent, şi rugăciunea se făcea constant înlăuntrul lor, de la sine.
rugăciunea se făcea de la sine? Ce înseamnă asta? a insistat Ianis.
o să vă spun ce ne învaţă stareţul Iosif Isihastul, prin cuvintele lui simple: „începem prin a ne obliga sinele să spună rugăciunea cu gura, prin cuvintele: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!». Şi simţi o îndulcire, de parcă ai avea miere în gură, şi vrei să o spui mereu. Apoi, când se obişnuieşte mintea şi se îndestulează, atunci o trimite în inimă, fiindcă el este iconomul. Trebuie însă să fim atenţi, să nu primim închipuiri, să nu ne imaginăm nimic atunci când spunem rugăciunea. Mintea să nu se ocupe cu imaginaţia, ci să fie atentă, după cum am spus, la cuvintele rugăciunii. Toată această osteneală este necesar să o impunem limbii, până când cuvintele rugăciunii devin obişnuinţă. Mai departe, o va spune mintea fără efort”. Totuşi, copii, aceasta nu se întâmplă de pe o zi pe alta. E nevoie de multă stăruinţă în chemarea numelui lui Hristos.
părinte, a întrebat Parashos, cred că dintre noi toţi aveţi cea mai mare experienţă în rugăciune, dar chiar dacă, poate din cauza vârstei, nu putem urmări discuţia aceasta teoretică, pentru că rugăciunea este grea, la un moment dat poate să se schimbe şi să devină mai uşoară?
da, este grea la început, dar acest lucru nu ţine pentru totdeauna. Atunci când cineva stăruie în lupta pentru dobândirea rugăciunii, la un moment dat lucrurile se schimbă. Şi ce se întâmplă atunci? Rugăciunea începe să
223
aducă bucurie în inima omului. Dragostea lui Hristos devine mai puternică şi, încetul cu încetul, omul revine la starea în care se găsea Adam înainte de a fi alungat din Rai. Harul lui Dumnezeu care lucrează prin acel cordon al rugăciunii ne umple mintea şi inima, şi atunci omul începe să guste încă din această viaţă fericirea veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu. Iar această fericire, această dulceaţă cerească nu devine obişnuinţă, dar nici nu te mai saturi vreodată de ea. Cu atât mai mult nu te vei plictisi vreodată de ea.
VREMURI GRELE
Acea întâlnire a fost revelatoare, cel puţin pentru viaţa mea. Ca om care caut Experienţă cu E mare, am conştientizat că nu există o experienţă mai intensă pentru fiinţa umană decât cea a unirii lui cu Dumnezeu. Dar nu numai acest lucru mi-a schimbat viaţa în acea zi. Stăteam într-un chioşc mic de lemn şi ne aminteam toate lucrurile pe care le-am vorbit cu părintele Filaret. Apoi am tăcut cu toţii şi ne uitam la stele.
Dintr-odată Ianis a întrerupt tăcerea şi ne-a spus cu voce scăzută:
dragilor, am ceva să vă mărturisesc.
aa, nu trebuie să te spovedeşti la noi, a spus Anastasie tachinându-l. Nu suntem pregătiţi să ascultăm păcatele tale grozave. Noi nu suntem gunoieri!
Am râs cu toţii. Ianis a continuat:
dragilor, simt că ceva s-a schimbat în mine. Mă gândesc încontinuu la mănăstire. Cred că vreau să mă fac… monah!
Am simţit că inima mi se sparge în bucăţi. Mi-am ascuns surprinderea şi făceam pe indiferenta. Lumea mea se prăbuşise şi, odată cu ea, toate visele pe care mi le făcusem. Discuţiile dintre băieţi despre decizia lui Ianis au mai continuat. Eu însă îmi închisesem urechile de-a binelea.
225
Eram ca scufundată în apă, auzeam doar un murmur în jurul meu, în timp ce gândurile continuau ca nişte cuţite să îmi rănească inima. Nici nu ştiu când au terminat discuţia. La un moment dat, i-am văzut pe Ianis şi pe Parashos că s-au ridicat şi au plecat. A mai rămas Anastasie. Ora însă era târzie şi s-a ridicat şi el. De obicei, el mă însoţea până acasă, dar eu i-am spus:
anastasie, eu o să mai rămân puţin pe plajă.
M-a privit surprins, dar mi-a urat noapte bună şi a plecat.
Un văl cenuşiu a acoperit totul. Am rămas pe plajă până la ora două noaptea, singură-singurică, uitasem şi de casă, şi de părinţi. începuse să crească umiditatea, simţeam că mi se face pielea de găină. Cu toate acestea, nu dădeam importanţă la nimic. Dintr-odată, am simţit mâna tatălui meu.
irina, eşti aici?
Nu m-a certat, nu mi-a spus „cât de mult ne-am îngrijorat”, ci doar s-a aşezat alături de mine şi m-a întrebat:
irina mea dragă, te-a întristat ceva foarte tare?
Cât de recunoscătoare îi sunt pentru felul în care s-a purtat! Este un adevărat tată. Sigur are ceva de la Dumnezeu. Am început să îi povestesc totul în puţine cuvinte. A arătat mult respect faţă de sentimentele mele.
să ştii că deocamdată nu s-a întâmplat nimic. Se poate ca Ianis să îşi schimbe părerea sau se poate ca tu să iubeşti pe altcineva. Rar se căsătoreşte cineva cu prima lui dragoste…, a spus simplu şi apoi a tăcut.
Ne-am întors acasă unde biata mea mamă mă aştepta trează şi plină de îngrijorare. Am sărutat-o.
nu s-a întâmplat nimic, mamă. Prima dragoste, şi doare!
226
În următoarele zile, părinţii m-au tratat ca pe o prinţesă. Se pare că ceva, ceva ştiau despre această „boală” a adolescenţei prin care treceam. Următoarea sâmbătă am mers să vorbesc cu părintele Filaret. El nu a părut deloc surprins.
cunosc un monah care a trăit o experienţă asemănătoare. înainte să se călugărească avea o prietenă din copilărie care se îndrăgostise de el. Oricât a încercat, nu a putut niciodată să găsească acel sentiment care să îl conducă către căsătorie. Totuşi, atunci când i-a spus că o să devină monah, ea a plâns atât de mult, încât, pentru moment, era cât pe ce să îşi schimbe decizia. Au vorbit cu părintele lor duhovnic, iar el le-a spus: „Dar te vei căsători cu această fată din milă, ca să nu o întristezi? Cred că ea merită ceva mai bun în viaţă. Pe cineva care să o iubească cu adevărat”.
A rămas destul de multă vreme frate în mănăstire. Cu puţin timp înainte să fie tuns în monahism, stareţul l-a trimis în lume să o întâlnească pe fată şi să se asigure că vrea să devină călugăr. I-a telefonat. Vocea ei era cu desăvârşire schimbată. L-a informat că a întâlnit pe cineva care a ajutat-o să îşi depăşească tristeţea şi se purta foarte frumos cu ea. I-a întâlnit câţiva ani mai târziu, într-un pelerinaj la Sfânta Sofia, în Constantinopol. Aveau împreună cu ei şi patru copii veseli. Aşa şi tu, Irinuca mea dragă, o să găseşti în viaţa ta exact ceea ce ţi se potriveşte.
m-am supărat pe Dumnezeu. îl simt ca pe un duşman, am şoptit eu. Să-mi ia bărbatul pe care îl iubesc…
Părintele Filaret m-a privit cald şi blând, cu o privire care mi-a pătruns până în adâncul inimii şi care m-a făcut să conştientizez ce copilăros gândesc.
lasă-L pe Dumnezeu să lucreze în viaţa ta, mi-a spus.
DE LA MOARTE LA VIAŢĂ
Anastasie s-a trezit într-o dimineaţă ca să meargă la şcoală şi a sesizat o tăcere ciudată în casă. De obicei, mama lui şi Tania se trezeau înainte şi îl deranjau cu zgomotele din bucătărie. Până să conştientizeze ce s-a întâmplat, dintr-odată, un urlet a sfâşiat tăcerea. Era mama lui. Anastasie a zburat de-a dreptul din pat şi şi-a găsit mama ţinându-se de cap cu ambele mâini şi ţipând cu toată puterea. Tania era inconştientă în pat şi alături de ea, o cutie cu pastile goală. De unde a găsit tăria Anastasie să telefoneze la Urgenţe nu îşi amintea şi nici nu a putut să îmi explice. L-a sunat şi pe tata şi au dus-o pe sora lui cu maşina noastră. în zece minute ne-am intersectat drumurile cu ambulanţa care venea spre satul nostru şi au reuşit să îi dea primul ajutor cât de repede s-a putut. Apoi a fost dusă imediat la spital şi i-au pus perfuzii.
Anastasie a rămas alături de sora lui trei zile şi trei nopţi. Degeaba au încercat părinţii lui să îl îndepărteze de acolo. A stat liniştit şi a urmărit cum lichidul din perfuzii curgea în venele ei. După cum am descoperit mai târziu, în acel timp se ruga cu toată inima. Această aventură a făcut ca cei doi fraţi vitregi să se unească pentru tot restul vieţii lor.
228
Într-una din zilele următoare, a venit în sat şi Veveriţă. Auzise veştile şi i-a propus lui Anastasie să îl însoţească la spital. Tania, slăbită încă, a întors capul şi i-a privit de îndată ce au intrat pe uşa salonului. A reuşit să zâmbească blând când a văzut noua coafură a lui Parashos, care nu mai semăna cu a unui mohican. Trecuse timpul şi părul lui era un pic mai lung, îi cădea pe faţă şi îi ascundea ochii, aşa încât îi dădea un aer nevinovat.
veveriţă, Veveriţă, a reuşit să spună încet Tania, te-ai schimbat. Acum semeni cu un cărăbuş.
dacă aşa spui tu, a răspuns Parashos bucuros că i-a dat fetei ocazia să îşi ia puţin mintea de la gândurile ei negre.
oare când o să îmi scoată această perfuzie? s-a plâns Tania. Mi-a amorţit mâna.
imaginează-ţi cum te-ai simţi dacă ţi-ar fi muşcat-o o viperă!
Tania a izbucnit într-un râs slab.
unde ai învăţat tu lucrurile astea? Acolo sus, în copaci?
tania, a spus Parashos, când o să ieşi din spital, o să te duc în Paradişi. O să te pun în barcă şi o să te duc să vezi civilizaţia scufundată, apoi o să te duc pe plaja şi pe ogoarele bunicului. O să stăm sub cedri şi o să-ţi ofer apă de la izvorul nostru. O să uiţi totul, serios! Bunica spune că apa aceasta este apa uitării!
Tania îl privea pentru prima dată cu drag. „Dacă aş avea un fiu ca el…” se gândea. Apoi a alungat gândul. Ce drept avea ea să mai spere la fericire?
A trecut destul de mult timp până când Tania şi-a revenit şi a reuşit să se întoarcă la muncă. O mai întâlneam
229
din când în când pe faleză unde se plimba singură. Într-o zi, am îndrăznit să îi vorbesc.
Stăteam pe un trotuar pavat cu pietre, chiar lângă plajă. Privea marea şi ofta adânc, apoi mi-a spus:
tu eşti mică, să fii atentă să nu îţi trăieşti viaţa la întâmplare, fiindcă greşelile se plătesc.
Încerc, dragă Tania, i-am spus, ascult ce îmi spun părinţii şi, înainte de a face ceva, iau în calcul toate posibilităţile, dacă e bine sau nu. Dacă consider că e bine, atunci acţionez. înainte nu eram aşa. Voiam să fac orice îmi trecea prin minte.
şi ce te-a făcut să te schimbi?
Întâlnirea cu părintele Filaret. Nu e numai ceea ce vorbim în întâlnirile noastre, ci e şi ceea ce îmi transmite el însuşi. îl priveşti şi simţi că există speranţă, o bucurie adevărată şi că e chiar păcat să nu o guşti.
vreau şi eu să vorbesc cu el, a spus Tania hotărâtă.
ASCEŢII DIN CAUCAZ
Tania a parcat maşina în faţa mănăstirii. Şi-a acoperit capul cu o eşarfă albă a bunicii ei din Georgia şi se simţea de parcă ar fi mângâiat-o cu mâna pe cap femeia aceea blândă şi atât de încercată. Ochii Taniei aveau cearcăne negre din cauza ultimelor nopţi în care nu putuse să doarmă nici măcar un ceas. Părintele Filaret s-a conformat imediat cererii ei de a-l întâlni. A apărut în uşa mănăstirii cu un zâmbet larg pe chip:
bine ai venit! i-a spus părintele de parcă o aştepta. Inima Taniei a tresărit în faţa unei asemenea primiri. Au intrat într-unul din cele două paraclise ale bisericii centrale, paraclisul Cuvioasei Maria Egipteanca. Tania a privit cu nedumerire icoanele zugrăvite pe pereţi. Vedea la început o femeie tânără îmbrăcată frumos, cu haine luxoase, care se îmbarca pe un vapor, apoi a văzut o femeie în vârstă, goală, în deşert, cu un corp uscat din cauza soarelui şi a uscăciunii. Cine să fi fost această sfântă?
ce te aduce aici? a întrebat-o părintele Filaret.
vreau să vă vorbesc, a spus Tania, dar mai întâi să vă întreb: ştiţi engleză sau rusă? Nu stăpânesc foarte bine limba greacă.
ceva înţeleg din limba rusă, a spus părintele Filaret smerit. Am fost pentru un an la o mănăstire din Rusia,
231
unde rugăciunile fraţilor de acolo ţin întreaga lume de veacuri întregi.
Tania i-a vorbit în rusă şi s-a eliberat de toate.
mi-am distrus viaţa, a spus Tania fără nici o introducere. Părinte, am făcut toate răutăţile: am umblat cu bărbatul altei femei, am tratat dragostea ca pe un lucru mărunt, am minţit, am făcut până şi crimă…
crimă? a întrebat părintele încet.
două avorturi, doi copilaşi pe care i-am omorât înainte să se nască.
În acest punct Tania s-a prăbuşit într-un plâns amar. Părintele Filaret şi-a ascuns durerea pe care o simţea ca să nu o rănească pe Tania.
nu deznădăjdui, copila mea! Hristos, Domnul nostru, a venit în lume pentru noi toţi: tâlhari, criminali, prostituate, vameşi.
părinte, de ce am făcut toate astea? Din câte îmi amintesc, bunica mea din Georgia era o femeie cu o credinţă adâncă. M-a învăţat cum să trăiesc în Lumină. îmi amintesc că, atunci când eram mică, îmi lua mâna dreaptă, învăţându-mă să mă închin, şi cântam împreună „Sfinte Dumnezeule…” Când am mai crescut, m-a învăţat cele zece porunci, Tatăl nostru, Crezul. M-au botezat pe ascuns într-un alt oraş, fiindcă atunci erau încă vremuri foarte grele pentru creştini şi m-au dus acolo să mă împărtăşesc. Odată, m-a dus şi am luat binecuvântarea unui pustnic din Caucaz. Chilia lui era la mare altitudine, la 1000 de metri, iar acolo era foarte frig. Apoi însă a făcut atac cerebral şi a fost obligat să coboare la o altitudine mai mică pentru a putea fi îngrijit. Patriarhul nostru avea mare evlavie la el şi pusese oameni să îl îngrijească. în fiecare zi era
232
adus la o bisericuţă în căruciorul lui, ca să asculte slujbele, iar la sfârşit toată lumea îi săruta mâna. îmi amintesc că, atunci când bunica m-a dus să iau binecuvântare, el mi-a întins mâna care nu era paralizată şi m-a privit cu bucurie. Imediat, un foc s-a aprins în pieptul meu. Cum am putut uita această întâlnire, părinte?
Un suspin a ieşit din pieptul Taniei. Părintele Filaret asculta fără să vorbească.
apoi, m-am schimbat, a continuat ea. Am întors pagina. De ce am făcut toate astea? Simt atâta dezamăgire… îmi vine mereu să mă urc într-o barcă şi să navighez până voi muri. De ce? De ce am devenit eu aşa? A trebuit să ajung una cu pământul ca să înţeleg toate astea.
Părintele Filaret asculta tăcut.
trebuie să cunoaştem adevărul despre toate aceste probleme, copilul meu. Dacă ne ascundem după deget, nu facem decât să lăsăm rănile deschise şi nevindecate. Pentru fiecare cădere noi suntem responsabili. Suntem fiinţe pe deplin libere. Nimeni nu poate să ne oblige să păcătuim dacă noi nu vrem. Cu toate acestea, gradul responsabilităţii noastre personale nu este întotdeauna acelaşi. Din acest motiv, numai Dumnezeu poate să-l judece pe om, fiindcă numai El cunoaşte desăvârşit contextul în care săvârşim fiecare păcat în parte.
părinte, dar eu eram doar un copil când mi-am început viaţa frivolă. Tatăl meu era bolnav. Toată ziua era liniştit ca un mieluşel. Atunci când bea însă, o bătea pe mama, iar eu aveam permanent stresul ăsta, să o apăr. Dar îmi părea rău şi de el. Când s-a îmbolnăvit de ciroză, vedeam cum mama îl îngrijea. Când ea a plecat, mi-am spus că o să rămân eu să îl îngrijesc. Bineînţeles că mi-a lipsit
233
mama. Era atât de caldă şi blajină… Dar, chiar dacă el era alcoolic, nu înceta să fie tatăl meu. Nu au fost puţine necazurile prin care am trecut. Ceream alinare şi nu găseam.
nu te învinovăţesc, copilul meu. Zilele rele sunt, cunosc acest lucru. Diavolul îşi întinde plasele peste tot. Eşti atât de rănită, dar dulcele nostru Iisus, îţi făgăduiesc, o să-ţi aline în curând durerea. Trebuie, totuşi, să luăm lucrurile într-o ordine anume, ca să putem înainta corect. Erai într-adevăr un copil şi trăiai vremuri grele când te-ai abătut de la cale. Trebuie să ştim că vocea conştiinţei este vie şi îl înştiinţează pe om despre ce este corect şi ce este greşit încă de la vârsta copilăriei. Diferenţa, la vârstele mici, stă în voinţa noastră slabă şi incapacitatea de autocontrol. Din acest motiv, gradul responsabilităţii noastre personale nu este acelaşi întotdeauna şi, totuşi, mereu avem o anumită responsabilitate. Este important să ştim că în istoria Bisericii noastre avem o mulţime de situaţii unde copiii mici au preferat moartea, tocmai pentru a nu păcătui.
În adâncul meu, văd foarte bine, părinte, greutatea păcatului meu, dar îmi este frică să îl privesc în ochi, fiindcă simt o deznădejde de moarte. Deja sunt scufundată într-o mare depresie.
asta este capcana cea mai mare a diavolului. Prin această capcană reuşeşte să ne epuizeze complet, prin deznădejde. întâi ne arată păcatul ca şi cum ar fi ceva mic şi neimportant, iar după ce îl facem, îl măreşte foarte mult în sufletul nostru, astfel încât numai gândindu-ne la el ne spulberă orice nădejde. Totuşi, acest lucru este foarte greşit, fiindcă, atunci când deznădăjduim, este ca şi cum I-am spune lui Hristos: „Nici măcar Tu nu poţi să mă mai
234
salvezi…”. Trebuie să ne amintim mereu că suntem oameni şi că oamenii mereu vor face greşeli. Uneori mai puţine, alteori mai multe, iar alteori… şi mai multe.
Tania a zâmbit amar. Părintele a continuat:
– „Ai căzut? Ridică-te. Ai căzut din nou? Ridică-te din nou!”, spune Gheron Iosif Isihastul. Puternici nu sunt cei ce nu cad, căci aceştia nu există, puternici sunt cei care, ori de câte ori cad, se ridică.
nu mai am putere, părinte. Cum să ies din acest întuneric în care m-am pierdut? Ce să fac acum?
În iadul în care eşti acum, după cum spun Părinţii Bisericii, în care te găseşti şi tu şi noi toţi, în acest întuneric îl vei găsi pe Hristos. Tocmai din acest motiv Hristos a coborât în iad, ca să nu mai existe nici o stare întunecată pentru sufletele noastre, înlăuntrul căreia să nu existe prezenţa simţitoare a lui Hristos. La Utrenia Paştelui se cântă „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt”. Atunci când spune că toate se umplu de Lumina învierii, nu se referă doar ca fapt geografic, la lumea văzută, ci şi la lumea sufletului nostru. Cu alte cuvinte, fie suntem bucuroşi şi simţim că zburăm spre cer, fie suntem într-o situaţie mediocră şi simţim că păşim pe pământ, fie, din cauza durerii şi a deznădejdii, ne simţim scufundaţi în iad în toate aceste situaţii putem să îl întâlnim pe Hristos.
cum, părinte? Vă rog, spuneţi-mi! Vreau atât de mult…
dar cum altfel, dragul meu copil? Să strigăm: „Hristoase al meu, dulcele meu, unde Te-ai ascuns? Arată-Te robului Tău! Luminează întunericul care mă înconjoară. Doar cu o rază a chipului Tău luminos poţi să alungi noaptea
235
deznădejdii mele. Doar Tu poţi, Hristoase al meu, să mă scapi. Numai în Tine nădăjduiesc, ajută-mă…”
Ascultând cuvintele acestei rugăciuni, Tania a simţit în ea sclipirea unei noi nădejdi de început. Lacrimi îi curgeau din ochii obosiţi. Simţea că, prin cuvintele acestei rugăciuni, i s-au deschis noi orizonturi în viaţă. A început să plângă cu suspine. Părintele, cu capul plecat, se ruga şi tăcea. Când Tania s-a liniştit, i-a spus cu voce domoală şi limpede:
haide, copilul meu, să punem început bun.
Părintele Filaret s-a ridicat şi i-a spus să îngenuncheze.
I-a pus epitrahilul pe cap şi a început să îi citească rugăciunea de iertare. Când Tania s-a ridicat şi i-a sărutat mâna, a completat:
când te spovedeşti sincer, nu este nevoie să îţi reaminteşti păcatul care a fost iertat. Nu mai ai nici o legătură cu el. Şi dacă unii insistă să îţi reamintească, poţi să le spui: „Eu nu mai am nici o legătură cu persoana care a făcut toate acestea. Acea persoană a murit”.
părinte, ce pot să fac ca să repar ce am stricat? a întrebat Tania împăcată.
dumnezeu ne dă întotdeauna ocazii să ne reparăm greşelile. Să îi dăm ocazia să ne conducă lucrurile în viaţă aşa cum ştie El. începutul drumului nostru către Dumnezeu este rugăciunea. începem cu Tatăl nostru, pe care l-ai învăţat de la bunica ta, Dumnezeu s-o ierte, dimineaţa, cum te trezeşti şi seara, înainte să adormi. între timp, ţine acest metanier în mâini şi spune rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, a spus părintele Filaret şi i-a dăruit un metanier mic şi subţire, cu treizeci de bobiţe negre şi una roşie, o bobiţă brodată roşie ca dragostea.
NOI ORIZONTURI
Părintele Filaret a sfătuit-o pe Tania cum să îşi alunge pas cu pas marea tristeţe ce o copleşea, rugându-se, ascultând muzică sau făcând lucru de mână.
Încetişor, fără să te forţezi, i-a spus. începi cu puţină rugăciune, apoi faci ceva care să-ţi placă. Ai grijă şi de trupul tău. Să te plimbi, să te îmbraci frumos şi să ai grijă de tine. încetul cu încetul o să treacă.
Parashos şi-a ţinut promisiunea.
ştii să mergi pe bicicletă, nu-i aşa? a întrebat-o. Hai să mergem la Paradişi, Tania, vrei?
Tania a primit, a mers cu el la plimbare cu barca. Parashos i-a povestit tot ce aflase de la Alexie despre cetatea scufundată, apoi au mers la ogor, au stat sub un cedru şi a servit-o cu apa uitării.
Anastasie îi cânta cu orele din nei, iar eu îi împleteam părul lung. Din când în când, îi schimbam coafura. Ce frumoasă era! Câteodată semăna cu o prinţesă din Antichitate, iar altă dată semăna cu o sculptură antică din marmură.
Dintr-odată, i-a venit o idee care o însufleţea: la spitalul oraşului vecin existau câţiva bolnavi care nu aveau pe nimeni să îi îngrijească şi nici bani să plătească infirmiere.
237
De multe ori mamele lucrau şi nu puteau să îşi ia concediu, fiind nevoite să îşi lase copilaşii bolnavi singuri. Tania a aflat că părintele care slujea la spital a cerut voluntari care să meargă de două ori pe săptămână la bolnavi. într-o zi, a dat un telefon şi a făcut marele pas! Această mişcare i-a schimbat viaţa. Tania avea o inimă care se înmuia văzând durerea bolnavilor. Probabil că primise o harismă de la Dumnezeu, fiindcă îşi slujise tatăl şi apoi, bunica. „Paradisul” ei era să fie între oamenii simpli, fie mari, fie mici, care erau bolnavi şi cărora le putea dărui dragostea ei. Aproape de durerea acestor oameni, Tania conştientiza că durerile ei erau neînsemnate şi, totodată, înţelegea că, dacă trecutul îi era întunecos şi dureros, viitorul putea să-i fie plin de lumină!
Într-o zi, pe când ieşea din spital, s-a intersectat cu Veveriţă şi tatăl lui, Alexie. Inima i-a tresărit. Era nedumerită. Pe Alexie îl ştia de mult timp, însă niciodată nu s-a gândit la el ca la un bărbat. De altfel, înainte ca soţia să-l părăsească definitiv, îl ştia căsătorit şi nu voia să intre din nou într-o astfel de situaţie.
Acea tresărire pe care o simţise în inima ei i-a dat o înştiinţare interioară că ceva avea să se schimbe în viaţa sa şi probabil foarte curând. Totuşi, era atât de epuizată sufleteşte, încât nu era capabilă să se gândească la o nouă relaţie, aşa că a alungat gândul foarte repede. A apucat totuşi să spună: „Doamne, miluieşte!”. Veveriţă a alergat vesel către ea.
tania, Tania! Eşti bine? Te invităm la noi acasă la masă!
Tania i-a zâmbit şi a spus încetişor:
mulţumesc!
238
A simţit încă din primul moment că această întâlnire va fi importantă pentru ea, dar deocamdată nu înţelegea de ce. Au trecut câteva săptămâni pline de tăcere, în care în inima ei se sădise sămânţa dragostei prin strădania pe care o făcea de a-i îngriji pe bolnavi şi de a-şi asculta duhovnicul, până când a încolţit o mică floare. Dragostea este şi ea o taină a iconomiei lui Dumnezeu. Câteva zile mai târziu, Tania s-a trezit într-o bună dimineaţă simţind că norii negri şi cenuşii plecaseră din viaţa ei.
aşa se întâmplă lucrurile, a spus părintele Filaret, când ea i-a povestit ce se întâmplase. Ţi-ai pus în lucrare talantul şi a venit binecuvântarea. Se pare că tu ai harisma de a sluji bolnavilor. Şi de acolo, de unde te-ai dăruit pe tine însăţi, a venit acum şi această şansă.
Şansă? Părintele avea darul de a o ţine cu picioarele pe pământ în cele ce aveau legătură cu subiectul acesta sensibil, dragostea. I-a spus să nu se grăbească, ci să se roage foarte mult, iar Tania a făcut tot ce i-a stat în puteri. Tot timpul alerga la o bisericuţă, la icoana Maicii Domnului, şi spunea: „Dacă este spre binele meu veşnic, atunci deschide-ne calea, iar dacă nu este, atunci ia de la mine aceasta, Maica Domnului, cu cuţitul tău cel duhovnicesc taie această legătură. Nu vreau să fiu rănită încă o dată”. Era şi un copil atât de bun la mijloc, Veveriţă, iar Tania nu voia să îl întristeze în nici un fel. Simplă, inima Taniei, simplă, şi rugăciunea ei.
GAŞCA SE REUNEŞTE
A venit din nou vara şi, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar grupul nostru de prieteni se reuni din nou. Anastasie ne-a chemat la deschiderea oficială a noului său proiect. A aranjat un cinema de vară în curtea şcolii primare a satului. A convins-o pe doamna directoare să ne lase să folosim curtea şcolii în fiecare duminică după-masă. Am făcut şi un afiş. După ce l-am xeroxat în mai multe exemplare, l-am lipit în diverse locuri prin sat: „Dedicat comediei. Vizionări în fiecare duminică după-amiaza, la şcoala primară. Intrare liberă. Ieşire: cât vă lasă inima!” Noi speram ca, atunci când ieşeau cinefilii, să lase un mic bacşiş, ca să cumpărăm mici atenţii pentru data viitoare.
Vizionările aveau mare succes. S-a adunat multă lume, nici măcar nu mai încăpeau pe scaune, ci stăteau şi pe jos. Am râs mult şi am învăţat aproape pe de rost toate comediile. Anastasie a organizat şi un vot pentru cel mai bun actor grec de comedie. Thanasis Veggos a luat locul întâi. Veggos, un actor plin de omenie şi tare descurcăreţ, care a făcut-o chiar şi pe Tania să râdă, când îl vedea îi spunea: „Doctorul meu!” Au început să vină în anturajul nostru şi Alexie cu Veveriţă.
Parashos a învăţat toate trucurile lui Veggos.
240
haide, imită-ni-l puţin pe Veggos! îl rugam noi.
Şi el începea să alerge de colo până colo, cu mişcări de dans, şi să spună replicile marelui actor.
Tania se bucura şi ea de aceste momente, la fel ca toţi ceilalţi, şi, în timp ce povestea ei trecută se dădea uitării, au revenit şi alte încercări.
Serafim, fratele vitreg al lui Anastasie, trăia de ceva timp într-o colibă mică, pe terenul de deasupra peşterii asceţilor, de lângă mănăstire. A trecut de perioada de sevraj cu ajutorul unui prieten care l-a învăţat cum să se descurce în asemenea situaţii şi acum era foarte bine. Părinţii de la mănăstire îl luau cu ei să lucreze la câmp. Tata îl vedea deseori şi îmi spunea cu bucurie ce bine arăta Serafim. Se gândea, de asemenea, să îl cheme să ajute şi la pământul pe care îl lucra împreună cu Alexie. Părintele Filaret i-a dat canon lui Serafim să lucreze atât de mult, încât, atunci când se punea în pat, să fie rupt de oboseală. Să nu poată nici să se gândească, tocmai pentru a nu avea timp să îşi aducă aminte de vechile experienţe, de droguri şi alcool.
La un moment dat, Serafim, auzind veştile bune despre Tania, a vrut să ia parte şi el la bucuria ei şi s-a gândit să o însoţească într-o duminică la cinema. A coborât de la mănăstire singur, cu motocicleta lui. M-am speriat când l-am recunoscut. Era un alt Serafim, flăcău puternic. Trupul i se întărise, culoarea pielii era ca piersica şi, cel mai important, avea în sfârşit lumină în ochi. înainte avea mereu o privire pierdută undeva, în gol.
Drogaţii, totuşi, au prins imediat de ştire că ajunsese în sat şi voiau să-l sperie. Nu îi plăcea deloc şefului bandei că fuseseră făcuţi de râs de Tania chiar în mijlocul satului nu cu mult timp în urmă. Pentru moment, părea că totul
241
fusese dat uitării, dar, de fapt, aşteptau un moment potrivit să se răzbune.
De cum au ieşit din curtea şcolii, după film, i-au spus ceva lui Serafim, iar el le-a răspuns: „Mai lăsaţi-mă în pace!” Atunci ei s-au înfuriat şi au început să îl bată. Am încercat să îi despărţim, dar nu a fost deloc uşor. într-un final, ne-am lăsat păgubaşi, însă Tania şi Anastasie, cei doi fraţi ai lui stăteau încă între ei, încercând să îi despartă. Dintr-odată, unul din anturajul lor, cel mai mic, a scos un cuţit şi, înainte să apuce Anastasie să reacţioneze, l-a tăiat pe faţă. Sângele curgea cu asemenea presiune, încât i-a acoperit ochii şi nu mai putea să vadă. Tania, care se pare că făcuse la un moment dat arte marţiale, a fugit după puşti şi a reuşit să îi prindă mâna şi să îl imobilizeze. Am simţit dintr-odată o putere distrugătoare. Am apucat o piatră mare şi am ridicat-o. Eram gata să fac crimă, dar, spre norocul meu, Serafim a strigat:
nu, o să strici totul!
Tania a continuat să îl ţină imobilizat pe puştiul cu pumnalul, până când acesta a căzut pe jos, fără simţire. Ceilalţi au luat-o la fugă. Eu îl priveam mută de uimire. L-aş fi ucis? „Maica Domnului, mă rugam cu toată puterea, Maica Domnului, fă-l bine!” Anastasie s-a apropiat şi încerca să îl îngrijească, dar în acel moment s-a întâmplat nenorocirea! Unul din bandă, pe care nu apucasem să îl vedem şi care era pe o motocicletă, s-a îndreptat spre Anastasie şi l-a lovit din plin cu motocicleta. Evenimentele care au urmat mi le amintesc ca o peliculă de film. Răufăcătorii au dispărut apoi ca intraţi în pământ. Anastasie era întins pe jos, plin de sânge şi fără simţire.
nu îl mişcaţi, am strigat eu, până când nu vine ambulanţa! îi putem face rău. Aduceţi un cearşaf să îl acoperim.
242
Douăzeci de minute au trecut până a venit ambulanţa, în aceste douăzeci de minute, a trecut prin faţa lui Anastasie tot satul. Câţiva aveau grijă de mama lui, care trecea prin al doilea şoc într-o perioadă atât de scurtă. Situaţia ei era cumplită. Lazăr, tatăl lui Anastasie, făcuse atac de panică şi se tânguia:
eu sunt de vină pentru toate, numai eu! Din cauza mea se întâmplă toate acestea. Mi-am lăsat copiii nesupravegheaţi.
mă gândesc, mi-a spus doamna Cristina mai târziu, atunci când i-am povestit toate acestea, cum ar fi dacă ar exista alături de fiecare criminal un prieten în momentul crimei, un frate care să îl oprească, până când îşi vine în fire.
În acel moment însă, nu puteam să mă gândesc la altceva. Mă gândeam doar la Serafim.
fugi, Serafim, fugi! O să reuşim noi cu Anastasie. O să vină şi poliţia, o să facă investigaţii, să nu fii implicat.
Din fericire, Anastasie respira. Au plecat cu ambulanţa, împreună cu mama lui şi cu Tania.
Părinţii mei au sosit şi ei şi mi-au propus să aşteptăm în sat, fiindcă cel mai probabil îl vor transporta la un spital mai mare, departe de zona noastră. într-adevăr, puţin mai târziu am aflat că aşa a şi fost, l-au mutat într-un spital din cel mai apropiat oraş. Am trecut pe acasă şi cu mişcări automate mi-am pus haine într-o geantă. M-am gândit că, dacă Anastasie are nevoie să stea mai mult în spital, aş putea să stau alături de el. Mama mă privea nedumerită, dar nu zicea nimic. Apoi mi-am amintit de părintele Filaret şi l-am sunat. Mănăstirea avea mesagerie vocală şi i-am lăsat un mesaj.
243
părinte, avem nevoie de Sfinţia Voastră mai mult ca oricând. Nu lăsaţi răul să biruiască!
Ianis şi Parashos au aflat veştile şi m-au sunat. Au venit la mine acasă. Tata şi domnul Alexie ne-au dus cu maşinile la spital. A venit cu noi şi mama lui Ianis. Anastasie era deja la chirurgie. Mama lui plângea în hohote, iar Tania încerca să o liniştească, la fel şi doamna Angela. Ianis ne-a făcut semn să ne strângem la un loc şi să ne rugăm. Noi toţi, care am fost atât de aproape unii de alţii din ziua în care ne-am spovedit, ne regăseam acum într-un mare necaz. Cu mare greutate puteam să mă concentrez. Mintea îmi era plină de gânduri. Dacă murea Anastasie…
Operaţia lui Anastasie a durat mai multe ore. Organe importante îi fuseseră afectate, cel mai grav fiind o hemoragie cerebrală şi splina, din cauza loviturii. în tot acest timp, ne-am găsit alinare în bisericuţa Sfinţilor Doctori Fără-de-Arginţi din curtea spitalului. Ianis a găsit o carte cu Paraclisul Maicii Domnului şi ne-a propus să-l cântăm. Mama lui îi spusese că aşa se cuvine să facem. Niciodată în viaţa mea nu am simţit cuvintele rugăciunii atât de intens. Fiecare cuvânt răsuna în inima mea: „De multe ispite fiind cuprins, alerg către tine”… Maica Domnului, da, Maica Domnului este marea noastră alinare, mama noastră. Dacă există vreo femeie în lume pe care merită să o ai ca model, aceasta nu este decât Maica Domnului şi, pentru totdeauna, balanţa vieţii noastre a înclinat-o în favoarea noastră. Paraclisul s-a terminat şi eram acum liniştiţi, plini de nădejde.
Orele se scurgeau, iar eu am început să îmi amintesc anii pe care i-am trăit alături de Anastasie. Ne-am jucat împreună încă de mici. Mamele noastre aveau una pentru
244
alta mult respect şi simpatie şi deseori ne adunam cu toţii. Apoi, la şcoala primară, am fost mereu în aceeaşi gaşcă şi făceam împreună o grămadă de năzdrăvănii.
Toate harismele prietenului meu mi se descopereau în inimă: felul în care mă alina şi mă făcea să râd atunci când sentimentele mă copleşeau, interesul lui frăţesc, îi vedeam degetele lungi şi subţiri cum se mişcau pe neiul lui atunci când cânta, ochii i se mişcau zâmbitori când îmi arăta fotografiile minunate pe care le făcea cu telefonul mobil, îmi aminteam de entuziasmul lui atunci când ne chema să explorăm pădurile şi plajele satului, apoi dragostea pe care o arăta fraţilor săi. Am început să plâng. Ianis şi Parashos stăteau pe scaunele din spate, concentraţi, şi se rugau din toată inima. Aceeaşi concentrare o avea şi mama lui. După opt ore care au trecut ca opt veacuri, a venit asistentul chirurgului şi ne-a spus că a fost o operaţie foarte grea, dar, spre norocul nostru, Anastasie avea multe şanse să se facă bine. Ne-a spus că va putea să se mişte şi să umble normal cu timpul, poate va dura chiar şi doi ani. „O să trăiască, o să trăiască!” a spus mama lui Ianis către mama lui Anastasie, îmbrăţişând-o cu toată puterea ei.
Tatăl lui nu a venit la spital, fiindcă a suferit un mic atac cerebral şi l-au dus la spitalul local. Brusc, mi-a sunat telefonul mobil. Era aproape de răsăritul soarelui. Părintele Filaret. I-am spus pe scurt care era situaţia.
e nevoie de credinţă! Ai încredere în Dumnezeu!
Nu mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. Mă chinuia însă acel „De ce?” De ce Dumnezeu l-a lăsat pe cel rău să facă tot ce vrea?
Între timp, Anastasie a ieşit de la chirurgie plin de perfuzii.
245
o să rămână la terapie intensivă pentru mai multe zile şi nu o să puteţi să îl vedeţi. Primele douăzeci şi patru de ore sunt critice, de aceea este mai bine să plecaţi. Să vină să îl vadă o singură rudă pe zi.
Fără nici un alt cuvânt, l-au băgat într-un lift mare ca să îl ducă la unitatea de terapie intensivă, să îl urmărească şi, în scurt timp, nu l-am mai văzut. Tata a avut ideea să mergem a doua zi dimineaţă la Liturghia de la mănăstire.
Cum intri pe uşa bisericii când ţi se întâmplă astfel de evenimente? Atât de smerit, îţi dispare orice urmă de încredere în sine. Cât de vulnerabilă este existenţa umană!… Călugării au început să psalmodieze Utrenia şi apoi au început Liturghia. O frază mi-a rămas în minte: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Această frază nu o remarcasem până atunci. Mi s-a întipărit în minte.
DESCHIDEREA RĂNII
Interogatoriile au durat foarte mult. Eu eram decisă să spun tot ceea ce ştiam despre traficul de droguri din sat. Mama se temea foarte tare. Credea că o să intru în vizorul mafiei din zonă. Totuşi, eram de neclintit. Dacă era nevoie să depun mărturie, eram dispusă să o fac. Atitudinea mea i-a obligat pe poliţişti să ia măsuri, fiindcă nu am spus tot ce s-a întâmplat doar poliţiei din zonă, ci şi superiorilor acestora. Am spus tuturor tinerilor despre acest eveniment, i-am îndemnat pe toţi din satul nostru să posteze diverse mărturii pe Facebook despre indiferenţa inacceptabilă a poliţiei.
A început o operaţiune de „curăţire” după câteva zile şi câţiva dintre ei au devenit inculpaţi, iar alţii au încercat să intre în grupuri de dezintoxicare. Este adevărat că nopţile aveam coşmaruri. îmi era teamă de represalii. Duminică, la biserică, am observat pentru prima dată chipurile sfinţilor.
toţi sfinţii au fost martirizaţi? l-am întrebat la următoarea întâlnire pe părintele Filaret.
dacă vrei să spui că şi-au vărsat sângele, nu. Avem o mulţime de sfinţi care au avut un sfârşit cu pace, sfinţi care şi-au dat sufletul lui Dumnezeu cu multă bucurie. Sfântul Serafim şi-a dat sufletul în timp ce se ruga în genunchi,
247
ţinând o lumânare aprinsă în mână. Atunci când l-au găsit, lumânarea era încă în mâna lui şi era aprinsă, deşi trecuse un timp de când sufletul lui plecase spre cer. Şi Sfântul Filaret al Moscovei a murit în timp ce se ruga. Dar, chiar dacă nu mureau toţi de moarte martirică, toţi au trecut prin momente pline de jertfă în viaţa lor.
Să nu ne temem de sensul martiriului! Este nevoie să discernem între cele două situaţii. Una este să suferi pentru lucruri omeneşti care nu au o importanţă esenţială şi altceva este să suferi din dragoste pentru Dumnezeu. Atunci când mă chinui şi sufăr pentru că în viaţă nu reuşesc să îmi îndeplinesc visele, de exemplu să adun mai mulţi bani, să găsesc soţul perfect, să dobândesc prestigiu şi un nume mare printre oameni, atunci aceste întristări îmi distrug sănătatea, sufletul şi trupul. Totuşi, dacă din dragoste pentru Hristos accept să fiu judecat, neîndreptăţit, dispreţuit, atunci aceste întristări nu doar că nu mă îngreunează, dar, pe deasupra, îmi sunt de folos, mă desăvârşesc, mă sfinţesc. Rabd totul cu credinţă în Dumnezeu, ştiind că El nu permite nimic peste puterile noastre, iar aceasta devine mucenicie pentru dragostea Lui şi mă sfinţeşte.
părinte, i-am spus, Sfinţia Voastră vorbiţi despre dragostea pentru Hristos. Şi dragostea pentru oameni? Pentru prietenii noştri, pentru fraţii noştri? Eu mi-am ieşit din minţi când l-am văzut pe acel puşti că a scos cuţitul şi l-a rănit pe Anastasie. Eram gata să îl lovesc foarte tare. Părinte, spuneţi-mi, cum aş putea să simt dragoste pentru cei care l-au rănit pe Anastasie sau pentru cei care au vrut să îl ademenească din nou cu droguri pe Serafim?
dragostea pentru duşmani este un criteriu pentru mântuirea noastră. Sfântul Siluan Athonitul, rus şi el, ne
248
spune că, dacă nu îi iubim pe duşmanii noştri, mântuirea noastră nu este posibilă.
îl ascultam pe părinte vorbind şi mă gândeam că acest „să-i iubim pe duşmanii noştri” pentru mine era cel mai greu dintre toate. Mi se părea că depăşeşte limitele existenţei noastre.
nu pot să îi iubesc pe duşmanii mei, am spus. Nici nu vreau, de fapt! Aş vrea să îi bat, să îi omor, să îi spânzur cu capul în jos! Aşadar, eu sunt pierdută, s-a terminat cu totul! am spus descurajată.
nu, nu, Irina! mi-a spus părintele Filaret. Pur şi simplu avem nevoie de timp şi de luptă până să ajungem acolo. însuşi Sfântul Siluan, înainte de a deveni călugăr, avea un caracter foarte rebel şi era exploziv, ca şi tine. Era şi foarte puternic cu trupul. Astfel, la un moment dat, a avut o neînţelegere cu un consătean de-al lui şi, dintr-o lovitură pe care i-a dat-o, era cât pe ce să îl omoare. Peste câţiva ani, pe când era monah deja şi ducea o luptă de nevoinţă duhovnicească, nici măcar o furnică nu mai era în stare să calce.
cum poate să se schimbe aşa de mult firea noastră? am întrebat.
o să îţi răspund printr-o tâlcuire a Sfântului Sofronie, care a fost ucenic al Sfântului Siluan. Dacă citim, explica Sfântul Sofronie, în mod constant Evanghelia, atunci duhul nostru se modelează după cuvântul lui Dumnezeu, în acest fel, cuvântul Lui şi poruncile evanghelice devin pentru noi la fel ca literele pe care le învaţă copiii la şcoală. Prin urmare, învăţăm să acţionăm în fiecare situaţie potrivit cuvântului lui Dumnezeu, în chip firesc, fără măcar să mai conştientizăm acest lucru. Vedem că şi reacţiile noastre
249
instinctuale se schimbă după poruncile evanghelice. Ca să se întâmple acest lucru însă, este nevoie de timp. Pentru a primi în mintea noastră învăţătura Evangheliei, trebuie să o studiem zi de zi, ani de zile. La un moment dat, fără să înţelegem când anume, cuvântul lui Hristos va deveni legea vieţii noastre şi, mai ales, porunca dragostei pentru duşmanii noştri o să funcţioneze în chip firesc atunci când vieţuim duhovniceşte.
de ce, părinte, poruncile evanghelice ne cer să fim întotdeauna noi cei care o încasează? De ce trebuie să ne calce toţi în picioare, fără ca noi să spunem nimic?
nu a fost, oare, Hristos cea mai mare victimă a istoriei? Răstignirea Lui a reprezentat înfrângerea Sa completă. Bineînţeles, înfrângere pentru toţi cei care judecau omeneşte, pentru că, într-adevăr, El, ca om, pare că a eşuat amarnic. Şi tocmai răstignirea Lui, mai precis moartea Sa, pe care cei mai mulţi au considerat-o ca fiind o înfrângere, tocmai moartea aceasta a fost cea mai mare biruinţă a istoriei. Căci odată cu moartea Lui a adus învierea şi a desfiinţat moartea pentru totdeauna. Mai târziu, în timpul persecuţiilor, cum a reuşit Evanghelia să biruiască întreaga lume? Cumva luptând cu persecutorii sau târându-i prin săli de judecată? Dar cum? Prin hotărârea comună a primilor creştini de a muri pentru Hristos. Aceasta a fost biruinţa martirilor, hotărârea lor de a-şi da viaţa pentru Hristos. Acest lucru este socotit înfrângere de către oameni, dar pentru Dumnezeu este o biruinţă cu dimensiuni veşnice.
DE TRĂIM SAU DE MURIM…
Când s-a terminat Liturghia, părintele Tarah ne-a chemat la arhondaric unde ne-a servit cu cafea şi cornuleţe. Dintr-odată, s-au adunat în jurul nostru toţi călugării. Pesemne că îi chemase părintele Filaret. Eram înconjuraţi de nişte bărbaţi slabi, ascetici, de diverse vârste, cu haine negre şi fesuri pe cap. Unii dintre ei erau tineri, alţii, mai bătrâni. Părintele Filaret a început să ne vorbească:
– „De trăim sau de murim”, spune Apostolul Pavel… Fie că trăim, fie că murim, un singur lucru trebuie să ne preocupe: să fim plăcuţi lui Dumnezeu, să îi aparţinem lui Dumnezeu. Ce importanţă are dacă cerem să trăim o sută de ani în această viaţă, dacă la sfârşit nu reuşim să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu? Sau cu ce ne vom păgubi dacă vom trăi numai cincisprezece ani pe pământ, dar la final reuşim să intrăm în împărăţie? împărăţia lui Dumnezeu este realitatea veşnică pentru care ne-a creat El. împărăţia lui Dumnezeu este destinaţia firească a omului şi singurul scop al existenţei noastre. Toate cele pe care le trăim în această viaţă, nimic altceva nu ne pot oferi în schimb, decât să ne pregătească pentru intrarea în împărăţie. întristările, dezamăgirile, eşecurile, bolile care ne înconjoară, toate acestea au rolul de a ne înmuia inimile. Când ni
251
se înmoaie inimile, ne smerim, devenim conştienţi că fără Dumnezeu nu izbutim nimic, înţelegem că fără Dumnezeu nu avem nici o valoare şi abia atunci putem primi harul în inimă. Acesta ne sfinţeşte şi ne face vrednici de împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, dacă vine o moarte nedreaptă, prematură, dar pe care cineva o primeşte cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejde în înviere, acest lucru depăşeşte tot ce am menţionat până acum. O asemenea intrare în împărăţia lui Dumnezeu este la fel de cinstită, de măreaţă, precum intrarea Sfinţilor Mucenici. Fie ca toţi să avem puterea să ne învrednicim de intrarea în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu! Amin.
Cuvintele părintelui aveau o mare putere. Simţeam că Dumnezeu ne vorbea prin gura lui. Pentru prima dată vedeam viaţa în perspectiva ei realistă.
Am simţit cât de scurtă şi trecătoare este călătoria noastră în această lume şi am înţeles care este adevărata chemare a omului şi care este destinaţia lui reală. Totuşi, mărturisesc că slăbiciunea omenească mă biruia din nou, fiindcă îmi era teamă ca nu cumva cuvintele părintelui să însemne că, de fapt, Anastasie, fratele nostru, ar putea pleca din această viaţă. Ah, de ce lăsăm anii, zilele, minutele să treacă fără să spunem ceea ce simţim celor pe care îi iubim?
am cunoscut cândva, a continuat părintele Filaret, doi oameni sfinţi. Erau imobilizaţi în cărucior, cu paralizie severă. Şi totuşi, au devenit ucenici ai marelui pictor Fotis Kontoglu şi artişti extraordinari, care nu doar că ne-au lăsat icoane minunate, dar au devenit la rândul lor dascăli pentru alţii. O mulţime de monahi au învăţat de la ei tehnica aceasta sfântă care era pe punctul de a se pierde.
252
„Nu cumva o să rămână paralizat Anastasie? m-am întrebat eu. Şi părintele mă pregăteşte?” Gânduri amestecate se războiau cu sălbăticie în sinea mea. Vina pe care o simţeam, pe de o parte, pentru accidentul lui Anastasie, pe de altă parte, suspiciunile provocate de cuvintele părintelui care, parcă, prevesteau când moarte, când paralizie. Părintele Filaret s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit:
rugăciune, draga mea Irina, rugăciune, doar rugăciune acum, nimic altceva.
părinte, nu cumva o să rămână Anastasie paralizat? Sau o să moară? Ce aţi vrut să ziceţi cu tot ce ne-aţi spus?
ameninţarea morţii devine un prilej să descoperim cine suntem cu adevărat şi bine este să folosim acest prilej să ne cercetăm sufletele.
Evenimentele din zilele următoare s-au desfăşurat cu repeziciune. Inima mea a început să se roage neîncetat pentru Anastasie. Tata urca şi el la mănăstire foarte des şi aprindea lumânări, vorbind de unul singur:
ce copil bun este Anastasie! Dă, Doamne, să se facă bine!
Accidentul lui a devenit un prilej de schimbare şi pentru Lazăr, tatăl său. După ce şi-a revenit din accidentul cerebral, era ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn. A început să fie mai atent cu soţia lui. Neţinând cont de starea sa, de îndată ce medicii i-au dat puţin curaj, a plecat din spitalul local şi s-a instalat pe un pat pliant alături de Anastasie.
ce o să păţesc? Doar mă aflu într-un spital. Mai în siguranţă de atât nu pot fi.
dar o să fie obositor, îi spunea Tania.
Totuşi, el a rămas acolo, îşi privea fiul cu orele şi nu se sătura.
253
Într-o zi, ne-a cerut să îl ducem şi pe el la mănăstire. Părintele Filaret l-a primit cu braţele deschise.
părinte, i-a spus Lazăr, ai devenit tată pentru copiii mei. Eu sunt un nevrednic. Spune-mi, părinte Filaret, de ce nu am putut fi un tată bun?
tu ai avut un tată bun? a întrebat părintele Filaret.
din păcate, lipsea mereu de acasă, era ocupat cu bărcile. Nu îl vedeam prea des, iar când am mai crescut, mă lua cu el, dar era atât de aspru, încât m-a făcut să urăsc pescuitul.
uite, vezi explicaţia? Nu ai avut modelul potrivit. Toţi avem circumstanţe atenuante. Dar altundeva este problema.
prin urmare, Serafim şi Anastasie vor deveni ca mine? Eu nu sunt deloc un model bun, nu sunt deloc un model de urmat…
lazăr, ţi-am spus, altundeva este problema. Cât suntem vii şi avem raţiune, i-a spus serios părintele Filaret, suntem liberi să ne schimbăm. Nu te teme, ci mergi înainte!
de unde să încep, părinte?
vrei să te schimbi?
da, părinte, vreau!
ei, atunci acesta este singurul lucru care contează. Te va lumina Dumnezeu ce să faci mai departe.
BILETUL DE EXTERNARE
Într-o dimineaţă, am primit un telefon neaşteptat de la mama lui Anastasie. Ne-a rugat să o ajutăm să meargă la spital. I-au telefonat şi i-au cerut să meargă imediat acolo. Vestea s-a răspândit repede. Am ajuns la spital zburând. Mama îi striga tatălui meu, care gonea la volan:
mai încet, omule! O să iasă Anastasie din spital şi o să ne bagi pe noi! Ai depăşit limita de viteză cu 50 de kilometri!
Tata nu o auzea. Conducea repede, dar, din fericire, foarte atent. Când am ajuns la spital, am rămas muţi. Anastasie era în picioare şi se plimba! Tata nu s-a abţinut şi l-a îmbrăţişat. Am alergat să îl mai domolesc, fiindcă îl îmbrăţişa cu atâta putere, încât ar fi putut, din dragoste, să îi rupă vreo coastă. Medicii şi asistentele erau nedumeriţi.
nu există nici o explicaţie medicală, vorbeau între ei. Asistenta care avea grijă de el era foarte uimită:
dintr-odată îl văd că se ridică, îşi scoate perfuziile şi stă drept, cu toate pansamentele pe el, parcă era Dreptul Lazăr…
Mama lui Anastasie îşi făcea cruce, privea către cer şi spunea încontinuu:
Îţi mulţumesc, Maica Domnului…
255
De această dată nu am mai putut să mă îndoiesc de minune, aşa cum făcusem atunci, cu vindecarea lui Ianis. Da, o minune s-a întâmplat atunci în vieţile noastre, dar noi am continuat să râdem, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic important. Însă acum? Acum stăteam uimită, cu o bucurie de nedescris, împreună cu asistentele, cu medicul şi cu părinţii noştri. Mai târziu, Anastasie ne-a povestit cum s-au întâmplat lucrurile:
eram întins pe pat, când, dintr-odată, uşa s-a deschis şi a intrat înăuntru un bărbat înalt şi slab, cu părul lung. Purta o tunică de păr. S-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Anastasie, ridică-te şi umblă!” Şi m-am ridicat! a spus Anastasie cu simplitate şi cu ochii înlăcrimaţi.
cine să fi fost, am întrebat eu, acest bărbat?
sfântul Ioan Botezătorul! a exclamat Anastasie, cu capul plecat şi cu vocea plină de siguranţă şi evlavie. Era exact ca în icoana lui, cea de la intrarea în biserica mănăstirii.
minune, minune a fost asta! a murmurat tata într-o zi, pe când stăteam în curte, la mult timp după evenimente.
care, tată? am întrebat, având în vedere că, în momentul acela, nu discutasem nimic care să aibă vreo legătură cu asta.
minunea că Anastasie s-a făcut bine. Am trăit o minune! Anastasie a mers într-o altă lume şi s-a întors! Doamne, miluieşte!
Domnul Lazăr spunea peste tot pe unde mergea că tot ce s-a întâmplat a fost ca să îl trezească pe el. Păcatele părinţilor sunt plătite de copiii lor.
copiii mei au suferit din cauza nepăsării mele. Noi ne stricăm copiii din ziua în care se nasc. Dumnezeu ni-i trimite curaţi, îngeraşi, iar noi în fiecare zi îi stricăm, ne-a spus altă dată. Unde este tatăl acestor copii care au devenit traficanţi de droguri şi care l-au înjunghiat şi l-au lovit pe Anastasie al meu? Nu a plâns acel tată când a aflat ce au făcut copiii lui? Măcar de-aş afla cine este, ca să merg şi să plâng împreună cu el.
CEA MAI FRUMOASĂ NEBUNIE
Vindecarea lui Anastasie a ridicat pe tapet alte chestiuni. Ce s-a întâmplat cu cei care l-au rănit? Erau tineri din satul nostru pe care îi vedeam în fiecare zi. Nu ar trebui să fie pedepsiţi, să se facă dreptate? Anastasie a avut o perioadă plină de frământări lăuntrice, dar, într-un final, s-a hotărât să facă nu ce îi spunea raţiunea, ci dimpotrivă: să îi ierte pe vrăjmaşii lui!
Bătrâneii de la cafenea, bineînţeles, comentau toate evenimentele:
nu îi acuză pentru că se teme. E şi pe jumătate străin…, a spus domnul Vrasidas din Canada.
eu, dacă eram în locul tatălui lui, care este grec, şi din Pont, aş fi mers şi mi-aş fi făcut singur dreptate, cu mâinile mele, a spus domnul Vlasis cu patos.
dar aceasta este răzbunare, a remarcat domnul Vladimir, foarte problematizat.
ei, şi? Ne mai interesează cuvintele? i-a răspuns domnul Vanghelis, pescarul.
Grupul nostru de prieteni era foarte preocupat. Personal, eu eram susţinătoarea dreptăţii prin lege, dar bineînţeles că mă întrebam şi eu dacă nu ar fi trebuit să ne
258
facem dreptate cu mâinile noastre. Cum am putea împiedica noi să se mai întâmple în viitor aşa o nenorocire? Am alergat la părintele Filaret foarte agitaţi.
acolo unde există tulburare, există diavolul, a spus părintele Filaret ca introducere.
Această frază simplă şi limpede mi s-a părut că este începutul şi sfârşitul judecării lucrurilor lumeşti. Cu toate acestea, în mine se dădea iar o luptă.
părinte, noi vom fi mereu învingători?
dacă vom căuta dreptatea omenească, vom fi dezamăgiţi, fiindcă vom vedea că nu există dreptate pe acest pământ. Singura, adevărata dreptate pe acest pământ este Crucea lui Hristos.
Aşa a reuşit Anastasie să nu se lase influenţat de comentariile celor de la cafenea. Şi i s-a făcut dreptate! Toţi sătenii s-au mobilizat şi nu e lucru simplu să mai facă cineva răutăţi într-un sat care s-a „trezit” şi care a devenit foarte vigilent. Mulţi părinţi au început să se intereseze mai serios de copiii lor şi încercau să înţeleagă cum s-a ajuns la situaţia respectivă. îi însoţeau mai des la şcoală şi le urmăreau anturajele. Au început să îşi îndrepte dragostea mai mult spre ei şi să fie mai aproape de ei. Treptat, foarte mulţi dintre copiii mai mici şi-au deschis sufletele şi au început, astfel, să se afle toate amănuntele acelui eveniment înfricoşător. Omul care îi momise şi îi obişnuise cu drogurile era un bărbat din satul nostru care trăia singur într-un loc pustiu, într-o rulotă. Acest tip era el însuşi dependent de droguri de mulţi ani, fără nici un ban şi, ca să îşi asigure doza zilnică, a început să vândă droguri copiilor mai vulnerabili. Se dădea drept mare erou, un soi de superman şi le spunea că o să le deschidă minţile cu drogurile.
259
Câţiva tineri au fost atraşi de această idee şi i-a pus în legătură cu mafia. Din acel moment, nu a mai existat scăpare pentru ei. Părinţii lor nu ştiau mare lucru din toate acestea, de fapt se prefăceau că nu ştiu nimic şi se ascundeau, ca struţul, cu capul în nisip.
Dar marea încercare prin care a trecut Anastasie nu l-a trezit doar pe Lazăr, ci pe mai toţi părinţii din sat, care s-au organizat şi au obligat poliţia să acţioneze şi să-i aresteze pe cei mai corupţi din bandă. în ceea ce îi priveşte pe copiii mai mici care erau atraşi în cercul acesta vicios, au încercat să îi ajute, sprijinindu-i în procesul de dezintoxicare. Cred că vor trece mulţi ani până când satul nostru îşi va reveni din acest şoc.
Părinţii tânărului care l-a lovit pe Anastasie i-au oferit o sumă mare de bani care să îi acopere taxele de şcolarizare pentru orice ar vrea el să studieze, ca despăgubire pentru ceea ce s-a întâmplat. Anastasie se gândea iniţial să refuze, dar părintele Filaret l-a sfătuit să primească. I-ar ajuta astfel şi pe acei părinţi să se simtă un pic mai bine.
FOCUL
Viaţa părea să îşi reia cursul în micul nostru sat, dar se pare că momentele liniştite şi fericite sunt doar nişte pauze, de aceea trebuie să ne bucurăm din plin de ele. Perioada prin care am trecut în continuare nici nu îndrăznesc să o descriu în prea multe cuvinte, fiindcă simt şi acum o durere cumplită în inimă.
Jumătate din satul nostru a ars. Auzisem că, în vechime, bătrânii le spuneau întotdeauna copiilor să aibă hainele şi pantofii pregătiţi lângă pat, ca nu cumva să fie nevoiţi să fugă repede dacă le iau casele foc. Dar acele case erau improvizate, de lemn, nu existau atunci mijloacele de intervenţie care există astăzi, elicoptere, avioane.
Alţii, mai prevăzători, spuneau în vechime copiilor să aibă lângă ei şi un fluieraş, căci, dacă s-ar întâmpla un cutremur, puteau indica locul în care se aflau blocaţi sub ruine cântând din fluier.
Dar toate acestea fuseseră date uitării.
Focul a ţinut puţine ore, dar un vânt neobişnuit, necruţător, de neînvins, l-a menţinut, lăsând în urma lui scheletele caselor arse şi, cel mai îngrozitor, atât de mulţi oameni iubiţi, arşi până la carbonizare. Printre ei, şi bunica lui Parashos, iubita noastră doamnă Cristina.
261
Cine mai putea aduce mângâiere lui Alexie, dar lui Veveriţă? Tăcere, încremenire, durere, plâns, furie, tăcere…
Părintele Filaret şi alţi monahi din mănăstire au devenit părinţi şi fraţi pentru toţi oamenii din sat şi l-au sprijinit şi pe preotul nostru să reconstruiască jumătatea arsă a bisericii.
biserica este inima satului. înainte de toate, aceasta trebuie să fie reparată. Să se audă clopotul duminica. Este foarte important să se săvârşească dumnezeiasca Liturghie.
înmormântarea doamnei Cristina şi a altor oameni morţi în incendiu s-a făcut la mănăstire, pentru că nu aveam unde altundeva. Peste tot plânsete, îmbrăţişări, cuvinte de alinare, suspine şi din nou plâns. Toate satele din împrejurimi ne trimiteau ajutoare. Alexie îşi pierduse în flăcări casa părintească. Atunci a venit Veveriţă cu o idee nebunească:
hai să mergem să închiriem o casă nouă, căci mă gândesc să te însor cu o fată de treabă. Eu o să merg să locuiesc pentru puţin timp cu mama şi mă întorc de îndată ce vi se face dor de mine.
Alexie a înţeles imediat ce voia să spună Parashos.
chiar vrei ca Tania să se înrudească cu noi? Eu nu voi face nici un pas până nu îţi dai tu binecuvântarea.
ai binecuvântarea mea, a spus Veveriţă solemn. Şi să-ţi spun un secret? Eu am ales-o primul!
Nunta a adus un pic de speranţă în sat. După atâtea necazuri, toţi au dat o mână de ajutor să se repare biserica. Zugravi, electricieni, pictori, instalatori, parchetari, iar femeile pregăteau mesele pentru meşteri. Nunta urma să aibă loc imediat după Sfânta Liturghie.
262
în ziua nunţii, am mers la casa Taniei şi am ajutat-o, împreună cu mama ei, să se îmbrace cu rochia de mireasă. Era un pic ciudată alegerea ei de a nu purta rochie albă. Atunci când i-am văzut pentru prima dată rochia, de un porfiriu închis la culoare, simplă, am rămas puţin nedumerită. Dar ei discutaseră acest lucru cu părintele Filaret. I-a îndemnat să facă o nuntă modestă. În mod obişnuit, a doua nuntă, dacă unul dintre cei doi nu a mai fost căsătorit, poate să aibă un caracter sărbătoresc, dar părintele Filaret le-a cerut să respecte sentimentele lui Parashos, care erau amestecate. Nu era firesc să simtă în acelaşi timp bucurie, dar şi tristeţe?
Tania se gândea mai mult ca la orice la Veveriţă şi, astfel, a avut loc cea mai simplă nuntă la care am participat vreodată. Totuşi, se simţea multă pocăinţă. Lazăr a însoţit-o pe Tania la biserică împreună cu fraţii ei. Pe Alexie îl însoţea singurul care îi rămăsese, Parashos. Biserica părea a fi inundată de har. Atâta durere, iar acum, în sfârşit, un pic de bucurie…
Când s-a terminat nunta, eu am împărţit celor prezenţi, cu mare bucurie, tradiţionalele bomboniere. La un moment dat, în faţa mea, simţeam o privire iubitoare. Dar nu se poate, era imaginaţia mea… Da, lângă mine simţeam privirea preaiubitei noastre bunice Cristina. Zâmbitoare, dar şi plină de înţeles, ca în nopţile în care priveghea şi depăna nodurile metanierului pentru cei vii şi cei adormiţi, pentru prieteni şi pentru duşmani, pentru toţi. „Să ne vedem şi la nunta ta!”, părea că îmi urează şi apoi a mers mai departe. M-am aplecat înlăcrimată şi simţeam o bucurie de nedescris. A rămas un parfum în urma ei, un altfel de parfum, ceresc.
263
Parcă a trecut o veşnicie până când am luat în mână următoarea bombonieră ca să o ofer următorului nuntaş. Cui să îi povestesc asta şi cine să mă creadă?
După nuntă, ne-am dus pe plaja Maicii Domnului, acolo unde erau fântâna, insuliţa şi barca. în jurul fântânii, sătenii noştri au făcut nişte mese improvizate din lemn vechi. Au venit apoi fripturile, salatele şi vinul bun. Toate gospodinele ale căror case nu arseseră au gătit pentru petrecerea satului.
acum spuneţi-mi, zice Parashos, este sau nu este aici cu adevărat Raiul?
este, mai degrabă ca în ultimul cadru al lui Asterix, cu atâta mâncare şi băutură, l-a tachinat Anastasie.
iar tu eşti, cu siguranţă, bardul Kakofonix, nu-i aşa? i-a răspuns imbatabilul Veveriţă. Hai, acum cântă-ne!
Anastasie şi-a adus de această dată zurnadaki, iar un alt sătean, lira pontică. Alexie a deschis dansul şi împreună cu el s-a ridicat şi Parashos.
ei, acum o să omorâm noi moartea! a spus Alexie înlăcrimat. Ce poate să ne facă?
nu există moarte, a strigat Veveriţă, i s-au terminat pâinile, tată! Hristos a înviat!
BRAŢELE PĂRINTEŞTI
A mai trecut un an. Pentru mine a fost ultimul an de şcoală. Anastasie terminase clasa a unsprezecea. Parashos abia terminase clasa a şaptea, dar continua să aibă titlul de „Stareţ” al grupului nostru. Ce salturi rapide făcea micul nostru stâlpnic în viaţa duhovnicească! Noi înţelegeam acest lucru, dar, din fericire, el nu avea nici cea mai mică idee şi îşi păstra, astfel, sufletul curat şi viu.
A venit şi luna mai şi deja nu ne mai stătea mintea la şcoală. Abia aşteptam să fugim la ţară, la mare, să ne bată în faţă vântul primăvăratic, să ni se înroşească obrajii.
Parashos mergea mult mai des acum la mama lui. Voia să îi lase pe tinerii căsătoriţi să îşi consolideze relaţia, dar avea şi un alt motiv: să o vadă mai des pe surioara lui, pe Anastasia, care acum creştea şi voia tot mai mult să se joace cu el. îşi făcuse un nou plan în minte, să îi construiască o casă în copac, una numai a ei. La o înălţime mică, confortabilă, cu un gărduleţ de siguranţă, prima ei căsuţă în copac. A început să exerseze cu ea căţăratul. Nu a apucat să umble bine micuţa, şi el îi arăta deja cum să se caţăre, cum să sară peste gardul leagănului şi cum să coboare fără să se lovească. Micuţa îl asculta aplaudând bucuroasă.
265
o s-o facă acrobată, a spus mândră Emmy, sau o urcă pe Everest la doisprezece ani. Cu un asemenea antrenor, nu se poate altfel.
Dar nu era doar căsuţa din copac. Veveriţă construise pentru ea şi un întreg teatru de umbre. Cu figurine făcute de mâinile lui şi scenariul conceput tot de el. Cât de mult îi plăcea să o audă cum râde din toată inima atunci când începea reprezentaţia!
a, familia desculţă! a spus micuţa când a auzit prima frază din reprezentaţie, nemaiputând de bucurie.
Seara, surioara lui mereu îi lua pe Biricoco şi pe Kolitiri în pătuţ şi se juca cu ei până când o lua somnul. Parashos stătea lângă pătuţul ei şi îi îngâna cântecul de leagăn preferat:
Ceea ce mă tulbură,
Dar mă şi salvează
Este că visez
Ca şi Karaghiozis1…
În ce-l priveşte pe Ianis, ne obişnuisem deja cu el, cu noua lui înfăţişare… în rasă! Trecuse deja un an de când era frate de mănăstire. Imediat ce a terminat şcoala, a plecat direct la mănăstire. Mă bucuram atât de mult că mama lui nu se plângea deloc, dimpotrivă, se bucura de alegerea făcută de unicul fiu.
Auziserăm că nu sunt înştiinţate rudele călugărului atunci când avea loc tunderea în monahism. De obicei, este o ceremonie tainică, în care viitorul monah se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, singur, să depună jurămintele. Aproape că ni s-au tăiat picioarele când părintele
266
Filaret ne-a anunţat că putem să luăm parte la tunderea în monahism a lui Ianis.
ei, să ştiţi că nu este foarte obişnuită această situaţie, ne-a spus el.
Anastasie şi cu mine eram, probabil, o privelişte caraghioasă, fiindcă rămăsesem cu gura căscată. Parashos a vorbit primul:
dar, părinte Filaret, aşa devreme? Abia a trecut un an şi deja ia schima? Eu am auzit că trebuie să treacă mai mulţi ani…
văd că eşti foarte informat. De unde ştii tu toate astea la vârsta ta? Şi de ce te amesteci în deciziile părinţilor monahi? a întrebat părintele Filaret, prefăcându-se că se supără la auzul întrebării lui Parashos.
Totuşi, el era bucuros de Parashos, în ascuns îl şi înţelegea.
părintele Tarah, a spus Parashos, îmi mai răspunde când şi când la câte o întrebare.
ascultă, dragul meu Parashos. Nu sunt toate situaţiile la fel. Există canoane, există şi excepţii. E nevoie de discernământ. O să veniţi?
e posibil să pierdem aşa ceva? a spus Anastasie. Cum trebuie să ne îmbrăcăm? Ceva în mod special?
costum şi cravată neapărat, a spus părintele Filaret.
părinte, dar eu nu am cravată, a recunoscut Anastasie ruşinat. Nu am purtat niciodată.
ei, atunci vino aşa cum eşti, l-a tachinat părintele Filaret. O să te ascundem undeva, să nu ne strici fotografia. Aveţi grijă, totuşi, să nu spuneţi nimănui. Motivul pentru care vă dăm voie să fiţi prezenţi vi l-am spus.
deja am şi uitat, a zis Parashos, luându-şi una din expresiile lui caraghioase.
TUNDEREA ÎN MONAHISM
Atât de mult ne obişnuisem cu Ianis îmbrăcat în rasă,
încât am uitat că acest copil purtase vreodată haine ca ale noastre. Era ca şi cum s-ar fi născut călugăr şi cu rasă. Probabil că de aceea, în seara tunderii lui în monahism, când l-am văzut purtând nişte pantaloni negri, care semănau cu o pijama, şi o bluză albă, aproape că ne-am speriat.
Bisericuţa-peşteră în care se nevoia părintele Filaret era scăldată de lumina lumânărilor. Acolo urma să se facă tunderea în monahism, unde, de altfel, Ianis urma să şi rămână definitiv, împreună cu mica obşte a schitului.
Era dimineaţă, răsărea soarele când a început Sfânta Liturghie. După Vohodul mic, părinţii au început să psalmodieze încet şi melodios un tropar cutremurător care spunea: „Braţele părinteşti sârguieşte a le deschide mie; că în desfătări am cheltuit toată viaţa mea; spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale privind, Mântuitorule, acum, nu trece cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, cu umilinţă strig: Greşit-am, Părinte, la Cer şi înaintea Ta!”… şi atunci a apărut în uşa bisericii părintele Filaret, ţinându-l pe Ianis de mână. înaintau încet, iar Ianis, la semnul părintelui, a început să se închine
speriat.
268
la icoanele de pe iconostas. La Sfântul Ioan Botezătorul a făcut o metanie până la pământ şi la sfârşit a sărutat mâna stareţului, făcând iarăşi o metanie.
Am plâns cu suspine şi mă temeam să nu mă audă. Din cauza lacrimilor, vedeam totul în jurul meu înceţoşat. Ce taină înfricoşătoare! Cât de impresionant era acel moment al predării omului în braţele lui Dumnezeu! Mă simţeam singură în peşteră, parcă harul lui Dumnezeu mă răpise şi mă urcase în cer, iar ceea ce vedeam era o taină săvârşită în afara realităţii pământeşti şi, într-adevăr, chiar aşa era!
La un moment dat, a apărut şi preotul în faţa uşilor împărăteşti şi, arătând Evanghelia care era pe o măsuţă în faţa icoanei lui Hristos, a spus: „Iată, Hristos nevăzut aici stă de faţă…”
Cu adevărat, Hristos era acolo! Ochii noştri nu puteau să îl vadă, dar inimile noastre mai aveau puţin şi explodau, pentru că simţeam prezenţa Lui.
„Ia foarfecele şi dă-mi-l mie”, i-a spus preotul lui Ianis, arătându-i foarfecele care se găseau pe Evanghelie. Ianis a luat foarfecele, s-a închinat şi a sărutat Evanghelia, apoi i le-a dat părintelui Filaret, sărutându-i mâna. în continuare, părintele i le-a dat preotului, care le-a pus din nou pe Evanghelie. De trei ori au repetat aceasta şi de fiecare dată Ianis îi dădea foarfecele părintelui Filaret, pentru că el era chezăşuitorul lui, naşul lui de călugărie.
„Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca tot omul să se mântuiască!”, a continuat emoţionat preotul şi, după ce a încheiat rugăciunea, a luat foarfecele şi, ţinând în mâini o şuviţă din părul lui Ianis, a spus:
„Fratele nostru…”
269
„Monahul Evstatie”, a spus părintele Filaret.
„Monahul Evstatie îşi tunde părul capului său, în numele Tatălui”, şi a tăiat şuviţa de păr pe care o ţinea, „şi al Fiului” şi a tăiat o a doua şuviţă, „şi al Sfântului Duh” şi a tăiat încă o şuviţă din capul lui Ianis. „Să zicem pentru dânsul: Doamne, miluieşte!”…
S-a cutremurat bisericuţa. Toţi călugării au început să cânte împreună „Doamne, miluieşte!”. în acel moment, simţeam că leşin, dar, din fericire, am reuşit să mă abţin. Ianis plângea ca un copil mic. îmi doream numai să pot simţi ce trăia el atunci. Părintele Filaret îl îmbrăca pe rând cu toate hainele călugăreşti. De fiecare dată când îi dădea câte un obiect de îmbrăcăminte, călugării psalmodiau la fel de tare „Doamne, miluieşte!” Când s-a terminat Liturghia, soarele era pe cer. Ianis s-a retras imediat în chilia lui.
Nu îmi amintesc să fi plâns mai tare vreodată în viaţa mea. Nu era, însă, un plâns provocat de emoţii, ca în alte situaţii. La fel simţeau şi Anastasie, şi Parashos. Toţi trei, ca teleghidaţi, am ieşit din peşteră, ne-am plimbat până când am găsit nişte buşteni sub un copac şi ne-am aşezat la umbra lui. Stăteam fără grai. Nu ştiu cât timp a trecut până când l-am văzut pe părintele Filaret apropiindu-se de noi.
părinte, am spus, pentru prima dată am trăit aşa ceva.
Plângeam încontinuu şi nu puteam să mă opresc. Simţeam o deşertare minunată a sufletului meu, ca şi cum nu ar mai fi încăput acolo nimic din lumea aceasta, în afară de Dumnezeu.
şi eu, a spus Anastasie zâmbind. A fost pentru prima dată când am simţit nevoia să mă împărtăşesc!
este harul lui Dumnezeu, ne-a spus părintele Filaret.
270
acum Ianis o să stea închis în chilia lui pentru şapte zile? l-a întrebat Parashos pe părinte.
care Ianis? Nu mai există Ianis, a spus zâmbind.
oh, am uitat. Evstatie, am vrut să zic. Oricum, o să ne ia puţin timp să ne obişnuim cu noul nume, a spus Parashos. Dar, chiar aşa, de ce i-aţi dat numele Evstatie?
este cu putinţă să fi uitat să vă spun acest amănunt? a spus părintele stareţ.
ce să ne spuneţi, mai exact? am întrebat nedumerită, văzându-i chipul atât de surprins.
am uitat să vă spun că Evstatie era numele unui stâlpnic care a trăit în pădurile noastre în urmă cu aproape 500 de ani…
nu ne-aţi spus niciodată acest lucru. Este atât de minunat! Ce mare binecuvântare pentru Ianis că poartă un asemenea nume!
cu adevărat, este mare binecuvântare. Nu ştiu din ce motiv nu am dat acest nume altor monahi, parcă aşteptam pe cineva anume. Acest cineva cred că a venit şi, din câte se pare, nu o să fie întâmplător.
ce vreţi să spuneţi cu asta?
Am înţeles că voia să spună ceva anume prin acest cuvânt.
timpul o să ne arate, a răspuns simplu părintele stareţ şi a continuat: să vă spun totuşi o mică povestire din tradiţia insulei noastre, care face legătura între Sfântul Evstatie, marele martir din vechime, şi stâlpnicul nostru, noul monah Evstatie. Vreţi?
da, părinte, spuneţi-ne, vă rugăm!
sfântul mare Mucenic Evstatie Plakida, după cum se numea, era ofiţer roman. Fiind foarte curajos, împăratul îl trimitea în cele mai grele misiuni. într-o zi, în timp ce
271
vâna un cerb, a văzut între coarnele lui mari şi impresionante o cruce verticală luminoasă. A auzit atunci vocea lui Hristos, spunându-i: „Eu sunt Iisus Hristos pe Care tu, fără să Mă cunoşti, Mă iubeşti prin faptele tale bune. Astăzi, M-am înfăţişat înaintea ta, ca să te prind în năvodul iubirii Mele de oameni”.
După această vedenie, Evstatie a căzut la pământ şi a rămas mult timp fără simţire. Când şi-a revenit, viaţa lui se schimbase definitiv. S-a botezat creştin şi, pentru asta, L-a slăvit pe Dumnezeu prin moarte mucenicească. împreună cu el a fost martirizată întreaga lui familie, soţia şi cei doi copii. Aceasta este, pe scurt, viaţa Sfântului Mucenic Evstatie. Acum, care este legătura dintre el şi cuviosul nostru Evstatie Stâlpnicul?
Din vechime, oamenii care făceau aceeaşi făgăduinţă pe care aţi făcut-o şi voi, adică să urce până la schit în genunchi, aveau întotdeauna de povestit câte o întâmplare minunată. Unii dintre ei spuneau că au întâlnit un cerb cu coarne mari şi impresionant de frumoase, care avea pe frunte o cruce roşie. Totuşi, niciodată nu au existat cerbi în pădurile de pe insula noastră. Oamenii credeau, prin urmare, că acel cerb era cuviosul stâlpnic, Sfântul Evstatie, care le apărea sub această înfăţişare, a cerbului, după cum S-a arătat Hristos în faţa marelui Mucenic Evstatie în vechime. Tradiţia spune că toţi cei care au întâlnit acest cerb misterios, absolut toţi, şi-au schimbat radical vieţile. S-au predat cu totul dragostei lui Hristos. Acestea le spune tradiţia creştină a locurilor noastre, cine ştie? Mari sunt faptele credinţei…
îmi simţeam inima bătând atât de repede, încât credeam că din moment în moment o să îmi sară din piept.
272
Am încercat să spun ceva, dar vocea mi se stingea în gât. Tremuram, Dumnezeul meu, cât de tare tremuram… Am reuşit să îmi întorc încetişor capul ca să îi văd lângă mine pe Anastasie şi pe Parashos. Priveliştea era tulburătoare! Anastasie era galben ca o lămâie. Şi el încerca să spună ceva, dar zadarnic, îi pierise graiul, la fel ca şi mie. Surpriza a fost Parashos. Chipul lui avea acea expresie pe care o avuse în ziua în care privirea i se întâlnise cu privirea adâncă a cerbului. îl privea pe părintele Filaret exact în acelaşi mod în care îşi intersectase privirea cu a musafirului miraculos în urmă cu doi ani. Stareţul îl privea şi el fără să vorbească.
Am încercat să mă concentrez. Trebuia să spunem ceva. Cum de nu ne-am dat seama atâta timp? Trebuia să îi spunem un asemenea lucru părintelui Filaret! Cum de nu am mai vorbit despre acest lucru nimănui? Dar cel mai ciudat este că nu am vorbit despre acest subiect nici între noi. Ultimul lucru la care m-am gândit, înainte să aud vocea părintelui rupând tăcerea aceea apăsătoare, era dacă nu cumva Dumnezeu ne ştersese amintirea acelei întâlniri până la momentul potrivit.
da, exact acest lucru s-a întâmplat, a spus părintele întorcându-şi privirea spre mine.
Şi m-am mirat şi mai mult văzându-l cum răspunde gândului meu.
dumnezeu, copiii mei, a acoperit pentru puţin timp taina aceasta, voi neavând încă putere să o înţelegeţi. Atunci nu era timpul potrivit să aflaţi ce este acel lucru pe care l-aţi văzut în prima zi în care aţi urcat la schit.
Parashos se pare că avea exact aceeaşi întrebare în minte înainte de a vorbi părintele, deoarece a continuat discuţia exact din acel punct.
273
şi acum? Acum că ştim ce a fost asta, ce facem? a întrebat încet şi serios.
Anastasie se găsea şi el în aceeaşi situaţie. Aşadar şi el se temea atât de mult? I-am ţinut mâna, sperând că o să reacţioneze în vreun fel. Era rece ca gheaţa! Cum a simţit că l-am prins de mână, s-a întors şi mi-a spus cu voce răguşită:
nu îmi este frică. Nu-ţi fie teamă! Doar mă gândeam că această minune nu s-a terminat nici atunci, nici acum. Minunea acum începe! Astăzi şi aici. începe astăzi şi o să ne pecetluiască fiecare zi, până la sfârşitul vieţii.
Erau atât de adevărate cuvintele lui Anastasie, de parcă ar fi vorbit harul lui Dumnezeu prin gura lui.
dumnezeu, ne-a asigurat părintele Filaret, a dat răspunsul pe care îl cereaţi prin cuvântul lui Anastasie. Minunea acum începe! în fiecare zi a vieţii voastre o să descoperiţi în inimile voastre tainele lui Dumnezeu. Dumnezeu v-a ales ca să daţi mărturie despre Adevărul Lui. Mergeţi! Mergeţi şi nu vă temeţi! Dumnezeu, Care v-a prins în năvodul iubirii Lui de oameni, El o să vă arate şi ce trebuie să faceţi de acum înainte. Eu o să fiu alături de voi la fiecare pas pe care îl veţi face, atâta timp cât trăiesc. Iar când voi pleca din această viaţă, voi continua să fiu alături de voi. Prin mila lui Dumnezeu, o să fiu mereu cu voi…
Coboram tăcuţi spre sat. Nu mai spunea nimeni nimic. Ca şi atunci, după minunea întâlnirii, ne-am continuat drumul şi acum, fără să mai aducem vorba vreodată despre cele întâmplate. Până să ne întoarcem, nu am mai putut scoate nici măcar un cuvânt. Pe chipurile noastre era zugrăvit un zâmbet plin de pace. Aerul pe care îl respiram ni se părea că avea alt gust. Totul, dar absolut totul
274
în jurul nostru se preschimbase! Trăiam ceva nemaiîntâlnit până atunci.
În acea zi părintele stareţ ne dăruise ceva aparte. Ceva din sfinţenia harului lui Dumnezeu, ce sălăşluia în el. Simţeam cum inimile ne ardeau. Foc, foc adevărat! Înlăuntrul meu răsunau cuvintele lui Hristos: „Foc am venit să aduc în lume şi cât aş vrea acum să fie aprins”…
Acest foc, Hristos l-a aprins în inimile noastre, ale celor din mica noastră gaşcă. Unul dintre noi deja îşi găsise calea. Noi, ceilalţi trei, coboram încet spre sat, spre viaţă, spre minune…
SFÂRŞIT
EPILOG
Cartea de faţă nu este dintre cele bazate pe evenimente reale sau povestiri adevărate, cu toate acestea, povestea este întru totul adevărată. Ea se repetă zi de zi în realitatea timpurilor şi a societăţii noastre.
În spatele fiecărui personaj se ascunde o mulţime de oameni care au trăit sau trăiesc o experienţă asemănătoare. Pentru aceasta dăm mărturie noi, monahii, care intrăm zilnic în comuniune nemijlocită cu oamenii, cu dramele lor familiale, cu durerile, deznădejdile şi grijile lor existenţiale.
A te vindeca trupeşte şi a scăpa de moarte este cu siguranţă o minune a harului lui Dumnezeu pe care mulţi, negreşit, şi-o doresc. Toţi ne rugăm pentru împuţinarea durerii din vieţile oamenilor. Totuşi, moartea va veni din nou, mai devreme sau mai târziu, iar lucrul acesta este valabil pentru noi toţi. Vindecarea sufletului unui om care găseşte credinţa în Dumnezeu şi devine fiu al împărăţiei Tatălui Ceresc, aceasta este însă o minune de dimensiuni veşnice.
Dincolo de drama omenească, în mănăstire, omul trăieşte totodată şi bucuria dumnezeiască a renaşterii sufletului, iar acest lucru ne uimeşte cu adevărat. Din ruinele
276
unei vieţi deznădăjduite, vedem cum se replămădesc suflete, temple nefăcute de mâna omului înăuntrul cărora Duhul Vieţii mărturiseşte adevărul veşnic: „Eu sunt învierea şi Viaţa”. Hristos, ieri şi astăzi şi în veşnicie, aprinde în sufletele oamenilor focul credinţei şi al dragostei Lui.
Acest foc veşnic al dragostei dumnezeieşti a lui Hristos este axa principală a scrierii de faţă. De la început până la sfârşit, povestirea ne arată discreţia cu care Hristos Se apropie în chip nevăzut de inimile oamenilor, delicateţea cu care pătrunde în aceste suflete şi, în cele din urmă, transfigurarea pe care o cunoaşte întreaga noastră existenţă prin focul pe care-l aprinde înlăuntrul nostru.
Pentru aceasta dă mărturie însuşi Domnul Hristos: „Foc am venit să aduc pe pământ”. în pământul inimii fiecărui cititor dorim să se aprindă acest foc al dragostei Sale, a Preadulcelui nostru Iisus. Amin.
Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul Mesopotamu Cipru, 30 iunie 2014
CUPRINS
Introducere 7
PARTEA I.
STÂLPNICII
Veveriţă 11
Noaptea în Alykes 19
Al patrulea prieten 24
Un prieten din altă dimensiune 28
Urcuşul începe 31
Când tăcerea vorbeşte 35
Un obstacol neaşteptat 38
întâlnirea cu noi înşine 46
Fraţii aflaţi în suferinţe 50
Câmpul de luptă 55
Experimentul 58
Surpătură 62
Isihie pe marginea prăpastiei 66
Băţul şi şarpele 72
Prietenia adevărată, locul şi calea 75
Invidia 81
în genunchi 83
278
Taină minunată 89
Schitul 96
întoarcerea 101
PARTEA A II-A
Trecerea 107
Vocea lui Ianis 113
Tania 116
Hrana 121
Datoria 124
Când imposibilul devine realitate 128
Noul stâlpnic 132
Zăhărelul 138
A doua maşină 142
Chipuri noi în viaţa noastră 146
Sâmbăta noului început 151
Cei trei duşmani ai noştri 156
Fereastra secretă 160
Prima dragoste 164
Puterea care biruieşte patimile 171
Supărarea lui Parashos 175
în sfârşit, duminică 180
Noul gust 183
încă o lovitură pentru Alexie 185
PARTEA A III-A PRIVIREA CERBULUI
Aterizare nefirească..189
Civilizaţia scufundată 194
279
Ca o apă care stinge focul 203
Progenituri 205
Cele trei stadii ale vieţii duhovniceşti 207
Alegeri de viaţă 212
Călugărie sau viaţă de familie 215
Rugăciunea, întoarcerea în inimă 220
Vremuri grele 224
De la moarte la viaţă 227
Asceţii din Caucaz 230
Noi orizonturi 236
Gaşca se reuneşte 239
Deschiderea rănii 246
De trăim sau de murim 250
Biletul de externare 254
Cea mai frumoasă nebunie 257
Focul 260
Braţele părinteşti 264
Tunderea în monahism 267
Epilog 275
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Coboram tăcuţi spre sat. Nu mai spunea nimeni nimic. Ca şi atunci, după minunea întâlnirii, ne-am continuat drumul şi acum, fără să mai aducem vorba vreodată despre cele întâmplate. Până să ne întoarcem, nu am mai putut scoate nici măcar un cuvânt. Pe chipurile noastre era zugrăvit un zâmbet plin de pace. Aerul pe care îl respiram ni se părea că avea alt gust. Totul, dar absolut totul în jurul nostru se preschimbase! Trăiam ceva nemaiîntâlnit până atunci.
în acea zi părintele stareţ ne dăruise ceva aparte. Ceva din sfinţenia harului lui Dumnezeu, ce sălăşluia în el. Simţeam cum inimile ne ardeau. Foc, foc adevărat! înlăuntrul meu răsunau cuvintele lui Hristos: „Foc am venit să aduc în lume şi cât aş vrea acum să fie aprins”…
Acest foc, Hristos l-a aprins în inimile noastre, ale celor din mica noastră gaşcă. Unul dintre noi deja îşi găsise calea. Noi, ceilalţi trei, coboram încet spre sat, spre viaţă, spre minune…
Tipar: ARTPRINT E-mail: office@artprint.ro Tel.: 021 336 36 33