FLORENCE MORSE KINGSLEY
LIDIA
POVESTEA PRIMILOR CREŞTINI DIN EUROPA
LIDIA
POVESTEA PRIMILOR CREŞTINI DIN EUROPA
Florence Morse Kingsley Paul: a Herald of the Cross
Traducător Bogdan Buzdugan Redactor Nina Bercan Lector Aniela Târnăucă Corector Cosmin Istodor Ilustraţie copertă Ştefan Georgescu Layout Andreea Mihaiu Dtp Mihăiţă Stroe Editura Predania Bucureşti prietenii-predania.ro Distribuţie Supergraph
0728 303 566
LIDIA
POVESTEA PRIMILOR CREŞTINI DIN EUROPA
TRADUCĂTOR — BOGDAN BUZDUGAN
„Se apropie momentul”
CAPITOLUL XXI O EPISTOLĂ
„Lucius din Cirene şi Simeon, iudeu din Antiohia, către toţi cei ce cred în Iisus Hristos şi locuiesc în Ierusalim. Pace vă trimit vouă, însăşi pacea învăţătorului, pe care El o dăruieşte din belşug tuturor celor iubiţi ai Săi.
Cunoscut să vă fie tuturor, fraţilor, că după moartea acelui drept şi mare sfânt, numit Ştefan, crezând noi de cuviinţă să nu mai rămânem în Ierusalim, am mers şi am căutat pacea în părţile Siriei în care locuim acum. Ştiţi, de altfel, prea bine cum am fost alungaţi din Sfânta Cetate, mânaţi de ascuţişul săbiei pentru credinţa noastră în numele Celui Răstignit.
După multă pribegie şi nenumărate suferinţe, am venit în cele din urmă în acest loc, abătuţi cu adevărat dar nu şi daţi uitării, căci Domnul a fost în tot timpul cu noi potrivitfăgăduinţei Sale. Şi ajunşi aici, ne-am adus unul
5
altuia mângâiere prin aducerea aminte a celor întâmplate în Ierusalim, chiar şi a morţii şi învierii Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi avem noi toată această nădejde, plină de slavă, că atunci când suferinţele acestei vieţi vor trece, ne vom bucura de altă viaţă, petrecând vecinic în prezenţa Lui, a Celui ce ne-a răscumpărat din păcat. Şi văzând noi de jur împrejurul nostru oameni zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca şi noi, care încă trăiesc ca dobitoacele şi mor întru tocmai, inimile ni s-au aprins de un foc atât de puternic, încât n-am putut decât să le vorbim şi lor de Cel Care a spus: Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi, neuitând, fraţilor, că Domnul înălţându-Se la Cer, ne-a poruncit să-i fim martori în Ierusalim şi în toată Iudeea, în Samar ia şi până la marginea pământului. Şi vorbind neamurilor în numele lui Iisus Hristos, mulţi dintre păgâni s-au întors la Domnul cu mare bucurie, căci puterea lui Dumnezeu era cu noi.
Şi acum, fraţilor, vă rugăm, trimiteţi-i cât mai degrabă pe cei rânduiţi să ajute nouă, căci lucrarea e prea mare s-o purtăm doar noi.
— Aţi auzit ce ne spune această epistolă, zise Iacov, lăsând deoparte pergamentul şi privind în jurul lui. Ce părere aveţi de cele scrise aici? Se cuvine oare ca mântuirea dată de Domnul nostru să fie aruncată ca mărgăritarele înaintea porcilor, în mijlocul unui neam
6
spurcat şi neascultător? Prin urmare, e drept ca noi, cei ce suntem curaţi şi sfinţi, dăruiţi de la Dumnezeu cu puterea desăvârşirii în orice cuvânt şi faptă bună, să ne însoţim cu cei netăiaţi împrejur, care mănâncă animale necurate, cu cei idolatri, mincinoşi, adulteri şi ucigaşi? Dacă am fost prigoniţi până la moarte trăind drept şi ţinând Legea lui Moise, oare ce credeţi că se va întâmpla cu noi dacă surpăm zidul pe care Dumnezeu l-a pus odinioară ca să-i osebească pe cei aleşi de cei blestemaţi?
— Cum rămâne, însă, cu vedenia pe care Domnul S-a milostivit să mi-o arate în Ioppe? zise atunci Petru cu toată fiinţa. Ce-aţi spune ca cele patru colţuri ale feţei mari de pânză să fie cele patru colţuri ale pământului, iar dobitoacele cu patru picioare, animalele sălbatice, târâtoarele şi toate paserile cele necurate din ea să fie neamurile pământului? Fără îndoială că dacă Dumnezeu a spus că sunt curate, nu e al nostru să le numim necurate!
— Vă rog, fraţilor, spuse un bărbat pe nume Eleazar, care fusese înainte fariseu neînduplecat în cele ale Legii, să priviţi această problemă cu toată seriozitatea, căci văd limpede că urmările sale vor fi uriaşe şi vor aduce o mare schimbare. Domnul şi învăţătorul nostru ne-a poruncit, într-adevăr, să fim martori, la toate neamurile, ai adevărului mântuirii Sale, dar în
7
care neam nu găsim oare o mulţime de aleşi ai lui Israil, răzleţiţi de turmă, flămânzind şi însetoşând de vestea plină de bucurie pe care doar noi le-o putem aduce. Dacă propovăduim Evanghelia doar iudeilor din mijlocul neamurilor în care pot fi aceştia găsiţi, oare nu e asta o lucrare măreaţă? Nu va fi, aşadar, nevoie de toată însufleţirea şi răbdarea de care suntem noi în stare? Oare nu ştiţi că sunt o mulţime de iudei şi în Antiohia? Cum se face atunci că fraţii noştri vorbesc elinilor, care dacă au o viaţă nefericită şi pier deznădăjduiţi e doar ca să se arate mânia lui Iahve cu ei, pe care El a spus că o va trimite asupra fiilor neascultării… O, da! Şi aşa va fi până la sfârşit! Dacă noi, aşadar, îi primim acum în mijlocul nostru pe aceşti câini de păgâni, vom ajunge să fim cu toţii necuraţi, şi cel ales pe bună dreptate ne va urî şi nu ne va mai da ascultare.
— Dar ce spuneţi, fraţilor, strigă Petru, că iată şi asupra lui Cornelius şi a casei sale s-a revărsat Duhul lui Dumnezeu, în aşa mare măsură că au vorbit în limbi, proslăvind pe Dumnezeu? Dacă toate aceste neamuri vor primi botezul Duhului trimis de Sus, din Ceruri, nu vor mai fi străini faţă de noi, ci fii ai lui Dumnezeu, prin urmare fraţii noştri întru credinţă.
— Tot ce-am spus rămâne la fel de adevărat, spuse cu îndărătnicie Eleazar. Trebuie, de fapt, să alegem între Israil şi neamurile păgâne, care au fost urâte de Iahve
8
de pe vremea părinţilor noştri, şi prorocii noştri aduc mărturie pentru asta. Poate oare Dumnezeul nostru să Se schimbe? Cel despre care e scris că ieri şi azi şi în veci este Acelaşi?
— îndurat şi milostiv este Domnul, spuse cu blândeţe Varnava, îndelung-răbdător şi mult-milostiv. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia. Şi, mai mult de-atât, nu uitaţi că Israil şi-a îndepărtat Mântuitorul şi n-a primit mărturia noastră despre învierea Sa pe motiv că e o hulă şi o necinste. Din fericire, inima Tatălui a ieşit în întâmpinarea neamurilor risipitoare ce se împrăştie în tot felul de ţinuturi îndepărtate şi tremură, şi înfometează acum aşa de tare, încât sunt gata să ceară pâinea vieţii din mâna lui Dumnezeu, Care n-a dat nici odinioară piatră copilului flămând. Lăsaţi-mă pe mine, rogu-vă, să mă duc să văd la faţa locului despre ce este vorba!
Şi au trimis pe Varnava până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă statornică. Căci era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă. Şi s-a adăugat Domnului mulţime multă. Şi a plecat apoi Varnava la Tars, ca să-l caute pe Saul.
CAPITOLUL XXII UN LUNTRAŞ DIN ANTIOHIA
— în regatul lui Antioh, regele Siriei, începu bărbatul ce vâslea ducând cu barca cei doi străini, s-a întâmplat într-o zi ca un duşman să treacă pe furiş peste fruntariile ţării. Duşmanul veni pe mare, într-o amărâtă de corăbioară egipteană. Nimeni nu îl văzu acostând la ţărm, nimeni nu îl auzi năpustindu-se repede ca un fur, purtat pe aripile vântului, în ţinutul nostru, însă pe oriunde trecea în urma sa venea şi îngerul morţii, strângând în braţe mormane mari de vieţi. După o vreme, auzi şi regele Antioh de venirea acestui duşman şi de tot prăpădul, dar nu făcu decât să sloboadă un râs puternic, vânturându-şi barba cea bogată.
— Ce-mi pasă mie, zise plin de dispreţ, de un asemenea duşman? Lasă-l să-şi umple, după plăcere, pântecele cu stârvurile robilor mei, căci iată îngerul cel aducător de prunci tot ţine sărmanilor larg deschise porţile vieţii şi deja s-au făcut mult prea mulţi.
10
Dar apoi duşmanul lovi oastea regelui, şi într-o singură zi se stinseră o mie de soldaţi. Atunci lui Antioh nu-i mai veni să râdă, se sfătui în schimb cu cititorii în stele, aducând degrabă ofrande zeilor. A doua zi, o altă mie trecură Styxul alăturându-se celei dintâi mii, şi acelaşi lucru se întâmplă şi a treia zi şi, apoi în toate zilele care urmară. Se auzi apoi ridicându-se un strigăt în cetate, un ţipăt cumplit de jale care purtat fiind de şuvoiul vastului fluviu Orontes, răzbătu până la urechile regelui iubitor de sine, până în palatul său de pe insulă.
— Ne-a lovit ciuma! Ne-a lovit ciuma!
Şi, astfel, în doar câteva zile oamenii se duseră cu sutele şi miile, ajungându-se ca morţii să zacă neîngropaţi pe stradă.
— Voi da din aurul vistieriei mele gemu Antioh când cineva îi zise, cu răsuflarea întretăiată, că molima trecuse apa şi îi răpuse primul său născut chiar în braţele mamei sale zece mii de talanţi omului care va reuşi să-i îmblânzească pe zei, ca moartea să se oprească din secerişul său în acest pământ.
Şi zicând asta, porunci să se dea de veste în toată ţara.
La trei zile după scrierea ucazului regelui, în faţa lui se arătă un bătrân, peste măsură de gârbov şi plin tot de zbârcituri. Şi plecându-se dinaintea regelui, îi spuse:
— O, rege, să trăieşti de-a pururi! Eşti acum mâhnit şi cuprins de teamă din pricina acestui vrăjmaş ce-a
11
venit asupra ta, umplându-şi pântecele nu doar cu stârvurile robilor tăi, dar şi cu carnea celor avuţi şi puternici, necruţând nici măcar carne din carnea ta! Fă acum bine şi dă cei zece mii de talanţi la zece bărbaţi înţelepţi şi cinstiţi, care să cureţe pe de-a întregul cetatea, alungând din fruntariile ei moartea şi înlăturând toată spurcăciunea. Spune-le, de asemenea, să adune în grămezi toate paturile celor ce-au murit, hainele şi toate lucrurile acestora, ca apoi să le ardă, iar cenuşa rămasă să o arunce în fluviu. Să dea apoi tuturor celor înfometaţi câte o porţie cu mâncare din cea mai bună din casele tale regale. Toate acestea să fie făcute în şapte zile şi atunci ciuma se va opri.
Şi spunând aceste cuvinte, bătrânul se îndepărtă şi nimeni nu-l mai văzu, în afară de o femeie care îl zărise plecând cu o barcă.
— L-am văzut ducându-se încolo, zise ea, arătând în josul apei, şi barba-i lungă s-a risipit deodată, răspândindu-se şi luând apoi forma unei pâcle albe care l-a ascuns repede privirii mele.
Antioh a făcut de îndată tot ce-i poruncise bătrânul straniu şi cu adevărat se întâmplă totul întru tocmai. Odată ce întreaga cetate fu curăţată de toate hoiturile şi de necurăţie, şi flămânzii fură îndestulaţi zi de zi cu cea mai bună mâncare gătită în casele regale, ciuma se opri, şi Antioh se umplu de bucurie.
12
— Aduceţi la mine meşteri dibaci la cioplit în piatră, porunci el, să urce în muntele ce tronează peste cetate şi să făurească din piscul său un chip de bătrân, căci sfaturile acelui bătrân ne-au mântuit pe toţi din moarte. Cred, pe sufletul meu şi al tatălui meu, că cel ce ne-a cercetat în marea noastră tulburare n-a fost un muritor, ci însuşi Charon, care trece cu barca sufletele celor răposaţi peste râul rece ce desparte tărâmul celor vii de tărâmul celor adormiţi; şi pentru că era, tocmai, obosit de purtat cu luntrea sa atâta amar de lume, a venit la noi şi ne-a povăţuit atât de bine.
Şi au meşteşugit ei creasta numită Silpius ca să aducă cât mai bine cu un bătrân, care poartă o coroană pe creştet, şi această arătare se numeşte până în ziua de astăzi Charonium.
Luntraşul cel limbut se opri din vorbit, şi străinii îşi ridicară privirea către creasta Silpius, care era chiar în dreptul cotiturii fluviului, întorcându-şi către ei profilul aspru, brăzdat de furtunile ce-i suflaseră năprasnic în faţă mai mult de două veacuri.
— Şi regele a făcut, iată, după placul său, zise încet unul dintre străini. S-a ridicat şi s-a semeţit împotriva Dumnezeului dumnezeilor, dar ceea ce era hotărnicit s-a întâmplat oricum, căci i-a venit şi lui sfârşitul şi n-a fost nimeni să-i vină în ajutor.1
1 Daniil 11, 36-45.
13
— A, ştii şi tu povestea? replică luntraşul mirat. E, într-adevăr, o poveste veche, adăugă el în apărarea sa, umblând pe buzele oricărui locuitor din cetate.
Străinul îşi opri privirea scrutătoare asupra chipului omului şi îi răspunse:
— Nu e fiu al lui Avraam să nu ştie povestea lui Antioh, căci înainte ca acesta să fi intrat în istorie, a fost scrisă de fapt de mâna prorocului nostru Daniil.
— Sunteţi iudei! strigă luntraşul, lăsându-şi barca în voia valurilor în timp ce-şi muta, cu uluire, privirea de la un străin la altul. Şi atunci cum mi-aţi dat să beau din pocalul vostru şi apoi să îmbuc din prânzul vostru? Nu-mi sunt cu totul necunoscute obiceiurile voastre, căci acolo e puzderie de iudei, continuă el ridicând din umeri şi arătând cu mâna în direcţia cetăţii ce se înălţa în depărtare. Şi vă jur pe marele Charon că oricare dintre ei ar sta şi ar privi la oricine, de alt neam fiind, cum moare de foame şi sete dinaintea sa, şi tot nu i-ar da nimic de băut sau de mâncat.
— Nu se poate! Ne nedreptăţeşti! zise pe un ton grav al doilea străin. Trebuie să fie în Antiohia şi iudei milostivi faţă de toţi oamenii. Ascultă, bunule luntraş! Şi eu am auzit această poveste a ciumei şi sunt unii care zic că cel ce s-a arătat regelui nu era nimeni altul decât un simplu bătrân iudeu, care se sălăşluise în pustie, nu departe de Antiohia, ca să se poată dărui cu totul rugăciunii şi
14
postului şi să mijlocească pentru poporul său chinuit. Şi auzind el de molima ce domnea peste cetate, a venit atunci între zidurile sale ca să ajute şi el cum poate celor aflaţi în suferinţă. Toate sfaturile pe care le-a dat regelui au fost, de fapt, în acord cu legile iudeilor, legi pe care şi ei, la rândul lor, le-au primit pe vremuri de la Dumnezeu. Cât despre Antioh, se zice că aflând apoi toate acestea, le-a redat iudeilor din Antiohia vasele din bronz pe care le furase la prădarea Templului din Ierusalim2. Simţea că Dumnezeul iudeilor e mare şi puternic şi îi era frică de judecata abătută asupra lor în chip de molimă. Dar cu toate astea, regele s-a dedat apoi din nou la idolatrie, la tot felul de lucruri necurate şi pline de răutate, aşa că Dumnezeu i-a curmat deodată firul vieţii, în al douăzecilea an al domniei sale, aşa cum fusese profeţit de proroc.
Elinul scuipă în palme şi începu să dea din nou cu putere din vâsle.
— Se prea poate să fie adevărat ce zici, spuse el cu un aer indiferent, dar eu oricum nu sunt decât un păgân, cum ne numesc pe noi câinii de iudei, domniile voastre nefiind puse la socoteală şi rămân credincios în slujirea zeilor mei şi a zeilor părinţilor mei, căci alţi zei nici nu cunosc.
— Crezi, însă, că-ţi cunoşti cu adevărat dumnezeul, prietene? îi spuse străinul, aplecându-se către el şi
2 Iosif Flavius, Antichităţi iudaice.
15
privind hotărât la chipul luntraşului. Spune-mi ce fel de dumnezeu cinsteşti şi cum îi aduci cinstire? Ce face el pentru tine în această viaţă şi ce va face apoi pentru tine, când trupul tău va fi dat pierii? Şi apoi am să-ţi vorbesc şi eu de Dumnezeul Cel Viu, care nu doar mântuieşte oamenii din răutatea acestei lumi, dar poate şi scula din morţi pe cei ce cred în El.
Elinul rămase zgâindu-se la faţa celui ce-i pusese întrebarea, şi ochii săi negri luminoşi se umplură de uimire; dându-şi apoi pe spate capul său cârlionţat, începu a râde în hohote:
— Pe lângă că eşti iudeu, mai eşti şi ţicnit! zise el, când îşi reveni din râs. Când o să tragem la ţărm, să veniţi cu mine în crângul lui Daphne,3 şi o să vă arăt ce fel de zeu cinstesc şi în ce fel îl cinstesc… E de ajuns să fii tânăr şi voios. Când trupul meu va fi pierit, nu-mi mai pasă câtuşi de puţin ce-o să fie cu mine şi oricum până la moarte mai e destulă cale de bătut.
Izbucni apoi într-o cântare plină de măscări, privindu-i pieziş pe cei doi străini, care rămaseră cu ochii aţintiţi, abătuţi întrucâtva, asupra cetăţii care acum era aproape.
3 Daphne (dafinul) era un crâng şi, în acelaşi timp, un sanctuar al lui Apollo, ridicat de Seleucus Nicator, întemeietorul Antiohiei. Aici era un templu măreţ şi o statuie a zeului, locul fiind vestit pentru deosebita sa frumuseţe şi nenumăratele vicii ce înfloreau nestingherite în umbra răcoroasă a crângului.
16
— Pe Apollo, bombăni el ca pentru sine, trebuie neapărat să-i îndulcesc puţin înainte să mă despart de ei, căci altfel o să mă usture punga. Antiohia e un loc vesel, bunii mei domni, spuse apoi cu voce tare, pe un ton împăciuitor. Nici măcar Roma însăşi sau Alexandria nuţi pot face şederea mai frumoasă… şi eu le-am văzut pe amândouă. Dacă nu sunteţi iudei din aceia prea stricţi, cinstiţii mei patroni, cum mi-am şi dat eu seama din bunăvoinţa ce-aţi arătat-o unui umil luntraş vă puteţi bucura aici, într-o singură săptămână, de toate plăcerile lumii. Ascultaţi la mine, adăugă el încălzit de propriile sale cuvinte, puteţi avea parte de curse, jocuri, dansuri, procesiuni, festivaluri, spectacole de magie şi vrăjitorie, tot felul de piese şi reprezentaţii. Cât despre dumnezeii de care spuneaţi, sălaşul lor e în crângul lui Dafne de acolo, un paradis al plăcerilor, după cum veţi şi vedea în scurt timp, căci…
— Opreşte-te! îi curmă vorba cu un gest autoritar cel mai bătrân dintre cei doi bărbaţi. Poţi să ne laşi acum la ţărm, vom intra pe jos în cetate. Dacă vrei să ştii cu ce treabă am venit aici, în Antiohia, adăugă acesta cu un zâmbet trist, vino diseară pe uliţa Singon, şi o să afli dacă o să-i cauţi cu grijă pe Saul din Tars şi Varnava din Ierusalim.
— Pe Apollo, pe lângă că sunt iudei, mai sunt şi nebuni! îşi zise luntraşul, privind către cei doi bărbaţi care acum se îndepărtau.
17
Zornăi apoi bănuţii din palmă. „Cine ştie, poate că sunt vrăjitori… Ah, asta era! Nu eşti prost deloc, Onesimus. Am să mă duc şi eu pe strada asta, Singon, ca să-i văd, şi mi-or spune şi mie ce trebuie să fac să reuşesc a mă feri de stăpânul meu.” Şi sărind în barcă, o lăsă în voia valurilor, începând un cântec melodios tare spurcat, care era pe atunci la modă în cetatea Antiohiei.
Onesimus nu se duse, însă, seara pe strada Singon înainte să fi venit fluxul unei noi zile, îi uitase deja pe cei doi străini şi tot ceea ce-i spuseseră aceştia. Cât despre vrăjitori şi prezicători, cetatea nu ducea lipsă de ei, puteai da de ei în orice cârciumă. Pentru un dinar, aflai şi ce-o să se întâmple cu tine a doua zi, în ce să-ţi bagi banii să-i înmulţeşti de două ori repede, şi dacă doamna ta e cinstită cu tine sau nu. Erau apoi farmece, poţiuni şi inele magice ce lucrau în mod minunat toate acestea puteau fi găsite la tot felul de preţuri şi în orice fel de scop, astfel că pentru o mână de bănuţi de aramă oricine se putea înzestra cu arme menite să-l apere de orişice eveniment neprevăzut din viaţă. Iar dacă vrăjitorii, prezicătorii şi magicienii se înmulţeau în Antiohia ca roiurile de muşte bâzâitoare la soare, la fel se îngroşau şi rândurile neguţătorilor din dughenele întunecate, cu cetele lor de hoţi pricepuţi, ucigaşi trecuţi prin ciur şi dârmon, şi otrăvitori iscusiţi, care erau văzuţi de patronii lor ca cei mai potriviţi oameni
18
în soluţionarea problemelor disperate ce se iveau zilnic în vesela Antiohie. La pachet venea, desigur, şi o armată întreagă de muzicanţi ambulanţi, şarlatani de tot felul, samsari, dansatoare şi acrobaţi, care îşi practicau de zor meseria cât era ziulica de mare ca să mulţumească mulţimea de căutători plictisiţi de plăceri ce veneau din toate seminţiile pământului, curgând neîncetat în valuri de dezmăţ pe toate uliţele oraşului.
Grecul nostru, Onesimus, ajunsese să-şi cunoască bine Antiohia, trăia aici de mai bine de un an. Unde trăise până atunci şi cum fusese înainte viaţa sa nu privea, din câte se pare, pe nimeni altcineva, în afară de însuşi Onesimus. Viaţa era acum pentru el o vacanţă prelungită, lua uşor fiece plăcere, fără a lăsa loc vreunei amintiri neplăcute ce-ar fi putut zăbovi în minte. Banii pentru micile sale nevoi îi procura uşor în nenumărate feluri, căci era un om iscusit şi putea cu aceeaşi uşurinţă cânta oricând din gură ceva, zdrăngăni la o liră, istorisi cine ştie ce mit sau vâsli. Nu pizmuia pe nimeni, nici măcar pe nobilii ce locuiau în vile cu marmură frumoasă, înconjurate de grădini şi crânguri şi cu siguranţă nu-i pizmuia pe demnitarii veşnic încruntaţi ce obişnuiau să-şi mâne carele împodobite pe străzile din centrul oraşului, al căror aer trufaş şi plin de importanţă simpaticul grec reuşea să-l imite nemaipomenit de bine, spre marele amuzament al unora din tovarăşii săi de petrecere.
19
Toată lumea era de acord că Onesimus e un băiat de treabă, isteţ şi cutezător, slobod la limbă, la râs şi la bani. Păşind adesea ţanţoş pe stradă, îşi ţinea pe o parte pălăria roşie de luntraş şi rotindu-şi ochii negri îndrăzneţi căuta din priviri câte un chip drăgălaş la vreo fereastră. Cu alte cuvinte, avea fără îndoială cea mai însufleţită şi veselă inimă din Antiohia.
Mergând el aşa într-una din zile, fluierând voios ca pentru sine şi zornăind în palmă câţiva bănuţi, cu care avea de gând să-şi ia un castron cu tocană să mănânce, văzu de cealaltă parte a străzii doi tineri greci pe care îi cunoştea.
— Hei, băieţi, strigă el cu voce tare, ce mai faceţi?
Cei doi trecură de îndată strada.
— Vino cu noi, îi zise unul dintre ei, care se numea Stefanas. Se întâmplă ceva pe strada Singon, şi mergem şi noi să vedem.
— Strada Singon! repetă Onesimus, scărpinându-se gânditor în cap. Ce sunt, vrăjitori, jongleri, dansatori? Vin şi eu de îndată ce mănânc ceva.
— Lasă mâncarea, îmbucă şi tu din mers o bucată de pâine şi hai cu noi! De astă dată nu e vorba nici de vrăjitori, nici de jongleri sau dansatoare, ci e ceva cu totul nou!
— Nu putem şti cu adevărat decât dacă vedem cu ochii noştri! Sunt acolo nişte iudei,
20
oameni tare stranii,
care spun tot felul de lucruri şi fac minuni în numele unui anume Chrestos, învăţătorul lor.
— Deci, până la urmă, tot magicieni sunt, spuse Onesimus, plesnind triumfător din degete. Ştiam eu!
— Ce ştiai?
— Am adus eu cu barca, în josul râului, acum şase luni, nişte iudei. Erau oameni de treabă şi chiar mi-au zis să-i caut pe strada Singon, dar, pe Apollo, recunosc că am uitat cu totul de ei!
între timp ajunseră la faţa locului. Era o uliţă îngustă, după cum văzu Onesimus dintr-o privire, sufocată de la un capăt la altul de câtă omenire era strânsă acolo. După multe sforţări şi îmbrânciri, cei trei greci izbutiră să-şi facă loc prin gloată, ajungând la locul în care, înălţat cumva, deasupra capetelor oamenilor, stătea un om. Acesta vorbea încet, dar cu o voce puternică, şi felul său liniştit de-a fi dovedea îndeajuns că tot ce spunea era chiar ce-şi doreau oamenii să audă.
— Căci dacă veţi crede în Iisus Hristos pe Care L-am propovăduit eu vouă, fură cuvintele pe care le auzi mai întâi Onesimus, vă veţi face şi voi fii ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai slăvitei Sale făgăduinţe; iar El, Care pentru noi pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ne va da toate împreună cu El. Şi vă mai spun că El, Care L-a sculat pe Iisus Hristos din morţi, va învia întru tocmai şi trupurile noastre, căci pentru aceasta a murit şi a
21
înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii. Dar, fraţilor, nu voiesc să fiţi în neştiinţă, că toată răutatea, slujirea la idoli şi necurăţia din mijlocul vostru trebuie cu totul stârpită; căci nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu, şi aşa sunteţi unii dintre voi. Trebuie, însă, să vă spălaţi, să vă sfinţiţi şi îndreptaţi în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru!
La auzul acestor vorbe, se iscă zarvă în rândul celor ce stăteau în preajma vorbitorului.
— Să plece de aici ticălosul ăsta de iudeu! Vorbeşte ca un nebun. Noi suntem oameni, nu zei!
— Vrem un semn! Un semn! începură a zbiera tare de tot câţiva dintre ei. Arată-ne un semn!
— Ce balamuc! bombăni Onesimus plin de nerăbdare. Nu e nimic de văzut aici, ăştia sunt iudeii pe care i-am adus eu în Antiohia cu barca. Hai să mergem!
Şi îndată începu a-şi face din nou loc cu coatele prin mulţime. Deodată, însă, se opri locului, aruncă iute o privire în urma sa, şi chipul său rumen se făcu brusc vânăt, ca de mort. Un bărbat ce stătea în pragul uşii unei case din apropiere, căuta să liniştească mulţimea agitată.
— Vă rog, bunii mei prieteni, zise el cu o voce autoritară, faceţi linişte, ca toţi care am bătut până aici cale lungă să putem da ascultare acestor cuvinte!
22
— Creştinii!4 Creştinii! strigă batjocoritor o voce. La auzul acestui strigăt se ridică din mulţime un hohot mare de râs, şi strigătul fu apoi reluat de peste cincizeci de voci: Creştinii! Creştinii!
Ţâşnind din mijlocul acestui freamăt, Onesimus izbuti să iasă în grabă de pe strada Singon.
— Milostive Apollo! bombăni el, umezindu-şi buzele albite de spaimă. Oare m-a văzut?
Pentru o clipă rămase aşa, nehotărât, privind, pe furiş, de jur împrejurul lui cu acea privire îngrozită a animalului prins în capcană, apoi luând colţul şi intrând pe o străduţă întunecoasă şi strâmtă începu a goni nebuneşte către râu, cu strigătele batjocoritoare de „creştini” în urechi, care se auzeau din ce în ce mai slab pe măsură ce fugea.
4 Faptele Apostolilor 11, 26.
CAPITOLUL XXIII REGELE IUDEILOR
între timp, Irod Agrippa primi de la Claudiu regatul mărit promis, făgăduinţă pe care, de altfel, Agrippa nu întârziase să i-o readucă în atenţie împăratului, de îndată ce acesta se instalase îndeajuns de sigur pe tronul său de moştenitor.
— Ţi-am făgăduit eu că o să-ţi măresc regatul? spuse atunci Claudius, încreţindu-şi fruntea grasă, care i se făcu toată pliuri, ceea ce arăta că depune un mare efort mental. Pe credinţa mea, omule, că uitasem… Şi, în plus, am nevoie de tine aici, la Roma. Cine mai e aşa isteţ între sfetnicii mei precum Agrippa? Rămâi cu mine şi o să ai o grămadă de bani, palate… tot ce-ţi doreşti.
— Sigur mai sunt înţelepţi în Roma, majestatea voastră imperială, îi răspunse Agrippa, cu mâna pe inimă, dar niciunul ca învăţatul Claudiu, pe care zeii l-au răsplătit pe bună dreptate pentru virtuţile sale aşezându-l în fruntea lumii. Poate că mai bine i-aş putea
24
sluji stăpânului lumii de acolo, din mijlocul iudeilor atât de frământaţi e foarte bine, de altfel, să trimiteţi pe cineva care să-i poată struni puternic, cu mână de fier.
— Pe Hercule, chiar ai dreptate! strigă Claudius, tare încântat de această fină aluzie la înţelepciunea supremă. La iudei ai să te duci atunci şi ai grijă să-i ţii din scurt pe ticăloşi, căci toţi urăsc romanii cum urăşte asinul sălbatic al pustiei şaua, şi spunând asta, împăratul dădu din capul său mare cu un aer atotştiutor. Tu ai deja…?
— Tetrarhatul Trachonitis, stăpâne regal, spuse Agrippa plecându-se.
— Caius era un câine iubitor de sine, remarcă liniştit Claudius cu un aer de superioritate. Nu o dată am zis că va sfârşi rău de tot. Şi, pe zeii nemuritori, împăratul Romei se purta cu mine mai rău decât cu un saltimbanc. Oh, da! Aşa făcea, îmi şi amintesc…
— Vă rog, nu lăsaţi amintirile amare ale trecutului să se amestece cu curgerea dulce a bunăstării de azi, îl întrerupse iute Agrippa, care se şi aştepta deja la o lungă şi dezlânată disertaţie privind viciile lui Caius, care mai mult ca sigur l-ar fi făcut pe istoricul imperial să se abată cu mult de la subiectul arzător pentru el. Caius mi-a dăruit tetrarhatul Trachonitis, un mic dar, cu adevărat, deşi poate că pe potriva meritelor mele neînsemnate.
— Ia-ţi tot! îi spuse Claudius sec, dar cu hotărâre, aruncându-se înapoi în jilţ. Dau decret imperial!
— Cum? Iudeea, Samaria, tetrarhia Abilei şi ţinutul Libanului? Toate astea pe lângă tot ce am? exclamă Agrippa, căruia nu-i venea să-şi creadă urechilor. Aşa da dar regal!
— Am spus! zise Claudius, lăsându-şi în jos palma lată cu un plesnet sonor. Împăratul Romei a hotărât aceasta! Aduceţi degrabă sigiliul şi un sul de pergament!
Aşa se face că Irod Agrippa fu pus pe tronul bunicului său, care fusese numit Irod cel Mare, deşi nu fusese cu adevărat mare decât în virtutea răutăţii şi nefericirii ce-o instaurase. Dar pe Agrippa, în timp ce intra cu mare pompă în Sfânta Cetate a Ierusalimului, nu-l încercau astfel de gânduri amare, care, ce-i drept, i-ar fi fost, totuşi, de folos. Urechile îi erau pline de uralele oamenilor, care vedeau în întoarcerea dinastiei hasmoneene o restaurare, cel puţin, a unei părţi din vechile lor drepturi şi privilegii; în acelaşi timp, lui i se perindau deja prin minte tot felul de planuri măreţe prin care să se scuture cu totul jugul roman, pentru a putea fi cu adevărat ce era doar cu numele, Regele iudeilor.
După ceremonialul impunător şi cu totul minunat, ce avu loc în Templu potrivit obiceiului străbun, regele atârnă cu propriile sale mâini regale, într-un loc la vedere pentru toţi, deasupra vistieriei, lanţul de aur pe care
26
Caius i-l dăduse în schimbul lanţului de fier pe care îl purtase pentru o vreme.5
— Fie ca acest lanţ, zise el cu pioşenie, să amintească poporului că oricât de puternic ar fi un muritor, Dumnezeu are puterea de a-l coborî de pe tronul său, iar Cel ce are puterea să smerească, poate să şi înalţe fruntea dreptului, aşezându-l mai presus de vrăjmaşii săi şi de orice rea norocire.
Cuvintele îi erau cu adevărat priincioase şi bine ar fi făcut să nu le dea apoi uitării.
— Mărit şi proslăvit fie Dumnezeul lui Israil, Care Şi-a amintit de poporul Său şi l-a binecuvântat prin readucerea pe tron a prinţului legiuit! cântă într-un glas toată preoţimea.
Şi tot poporul răspunse cu voce tare:
— Amin! Amin!
Iar Agrippa plânse ridicându-şi vocea, căci aşa de puternice erau emoţiile ce îl încercau, şi când arhiereul îl întrebă: „De ce plângeţi, regele meu, tocmai în ziua bucuriei voastre?” el răspunse:
— Plâng, cinstite şi sfinţite preot al Preaînaltului Dumnezeu, căci prin venele mele curg şi câteva picături murdare de sânge blestemat elinesc; şi aş vrea să fiu, cu adevărat, prinţ al poporului ales, Israil, care singur va primi de la Dumnezeu bunăstare, pace şi cinste.
5 Iosif Flavius, Antichităţi iudaice, B, XIX, 6.
27
Rostind aceste cuvinte şi aducând la altar o mulţime de jertfe, gândea poate că va afla trecere dinaintea lui Dumnezeu, în Care credea la fel de mult ca şi în Jupiter olimpianul.
Vorbele sale avură, într-adevăr, efectul dorit asupra noului arhiereu, care la momentul potrivit le şi pomeni celor din Sinedriu, văzând în asta un prilej de bucurie:
— A venit şi vremea bunăstării noastre, zise el, căci iată regele, însuşi, mi-a spus azi că a vorbit cu împăratul Romei, în numele nostru şi al iudeilor din toate seminţiile, ca Templul Dumnezeului Celui Viu să înceteze a mai fi pângărit cu reprezentări idolatre ale vreunui împărat sau rege. Mai mult de atât, avem făgăduinţa lui că deacum încolo îl vom putea cinsti pe Iahve după obiceiul strămoşilor noştri, în pace şi cu toată sfinţenia cuvenită.
— Dacă aşa stau lucrurile, spuse Jonathan, unul din fiii lui Anna, cu atât mai mult se cuvine să curăţăm chiar acum Sfânta Cetate de orice hulă şi dezbinare plină de răutate, care i-ar putea aduce necinste, pentru ca astfel Ierusalimul să fie din nou neprihănit şi curat, ca o soaţă gătită pentru al său soţ. Nu vă puteţi face că nu vedeţi, fii ai lui Avraam, că această sectă a nazarinenilor, pe care în trecut am căutat, prin tot ce ne-a stat în putere, să o reducem la tăcere şi să o nimicim cu totul, şi-a scos iar, în aceste vremuri tulburi ce ne împresoară, hidosul cap în mijlocul nostru, aidoma buruienii celei
28
rele care creşte, se face viguroasă, răspândindu-se apoi peste toată arătura, dacă cumva gospodarul casei nu ară pământul la timp. Trebuie, aşadar, să ne reluăm lucrarea şi cu mai multă putere, de vreme ce Dumnezeu şi-a întors, iată, privirea spre noi, să ne uşureze suferinţa.
Fără să piardă timp, merseră şi-i vorbiră despre asta lui Irod, care îi ascultă cu mare atenţie, deşi tocmai era pe picior de plecare spre Cesareea.
— Voi mai asculta ce aveţi de spus în această privinţă, le spuse el cu o voce suavă, şi vă făgăduiesc că sfintei voastre râvne nu-i va lipsi sprijin din partea autorităţii mele regale.
Şi membrii Sinedriului fură, prin urmare, nevoiţi să se mulţumească deocamdată cu această vagă promisiune.
— Am făcut destul pe iudeul evlavios, regina mea, zise apoi Agrippa, în intimitatea palatului său. La Cesareea, putem spera că vom scăpa pentru o vreme de aceşti supărători rabini cu bărbi lungi, care scheaună întruna. Pe Apollo, îţi jur că mă obosesc peste măsură!
Cypros, însă, se roşi toată la faţă.
— Sunt hotărâtă, zise ea cu o voce joasă dar limpede, să slujesc acestui Dumnezeu, care dintre toţi dumnezeii este singurul adevărat şi cu totul măreţ. Te rog şi te sfătuiesc, domnul meu, să urmezi sfatul acestor bărbaţi sfinţi, care pururea slujesc lui Dumnezeu,
29
căci doar aşa făcând, te vei bucura în continuare de înalta ta poziţie.
în semn de răspuns, Agrippa izbucni într-un râs zgomotos.
— Oh, micuţo, zise el, sărutând fugar mâna albă a reginei sale, vulpile astea şirete au înregistrat deja o victorie în momentul în care l-au trecut de partea lor pe cel mai mare campion al ţării. Cu toate astea, te rog, consoarta mea regală, să nu te faci deodată prea evlavioasă, ca nu cumva să ajungi să ai şi tu aerul acrit şi ameninţător al acestor făţarnici bătrâni şi ofiliţi pe care îi vezi demni de învăţători.
Cypros se arătă a fi vădit tulburată.
— Sunt oameni sfinţi! zise ea cu hotărâre, şi ai face bine să le urmezi sfatul şi să-L îmbunezi pe Dumnezeul lor acordându-le ajutor, ca să ai, astfel, o domnie lungă şi plină de belşug, şi la fel fiul tău când va veni după tine.
— Ce ţi-au spus, copilă ce eşti? o întrebă Agrippa, cu o expresie pe jumătate batjocoritoare, pe jumătate duioasă în ochii săi negri, aţintiţi asupra feţei îmbujorate a reginei.
— Mi-au spus că sunt nişte oameni răi, numiţi nazarineni, domnul meu rege, răspunse ea, împreunându-şi nervoasă mâinile, care aduc hule Marelui Dumnezeu şi iscă mereu răzmeriţe în Ierusalim toţi aceştia îl cinstesc pe un om ce a murit… un răufăcător
30
ce-a fost răstignit. Ei spun că acesta e, de fapt, în viaţă, şi că va ocupa tronul.
— Nu e uzurpator mai de râs decât un răufăcător răstignit, răspunse încet Agrippa. De-ar fi toţi duşmanii mei ca acest nazarinean mort… Nu-ţi mai bate capul, aşadar, cu lucruri din astea! Am de gând oricum să-i stârpesc, şi să-mi curăţ regatul de ticăloşi, dacă nu pentru altă pricină, doar ca să fac pe plac Ierusalimului. E şi o cale uşoară de a intra în graţiile celor din Sinedriu.
Şi totuşi, chiar dacă trecuse sub tăcere această chestiune aparent nepăsător, Agrippa îl chemă apoi în taină pe şambelanul său, ce se numea Blastus, şi îl trimise în locurile din Ierusalim în care se adunau mai mult nazarinenii.
— Du-te la ei pe furiş, îi porunci acestuia, îmbrăcat în aşa fel încât să nu-şi dea seama nimeni că eşti dregătorul regelui, şi odată ajuns acolo, vezi ce fel de oameni sunt aceşti nazarineni, ce arme au asupra lor şi cât de mulţi sunt. Apoi vino degrabă înapoi, să-mi spui ce-ai aflat!
După numai două ceasuri, Blastus se întoarse la rege.
— V-am împlinit porunca, regele meu.
— Şi? îl întrebă Agrippa încruntându-se nerăbdător. Spune-mi mai repede ce-ai aflat!
31
— Nazarinenii sunt o grupare neînsemnată, răspunse Blastus, puţini la număr şi fără niciun fel de arme. Nu se deosebesc cu nimic faţă de oamenii din popor, atâta doar că cinstesc amintirea unui răufăcător ucis şi i se închină acestuia ca unui Dumnezeu.
— Şi ai dat cumva de urma acestui om? spuse Agrippa. Am auzit nişte nebunii cum că ar fi rămas în viaţă şi după răstignire.
— Nu tocmai, ci mai curând că a înviat din morţi, îi răspunse Blastus cu un zâmbet răutăcios. Am intrat în vorbă cu unul din fruntaşii lor, pe nume Iacov, şi i-am pus mai multe întrebări privind credinţa lor, pretinzând că vreau să mă alătur şi eu lor.
— îţi merge capul la viclenii, îi spuse Agrippa cu un aer aprobator. Şi ce ţi-a spus?
— A zis că bărbatul numit Iisus a fost domnul profeţit de proroci, dar nefiind primit de Israil, a fost răstignit chiar dacă a fost omul cel mai sfânt şi mai fără de pată care a vieţuit vreodată. Mi-a mai spus că Acesta, cu adevărat, a murit şi a fost îngropat, dar că a treia zi a înviat, fiind văzut de mai mulţi dintre ei timp de mai mult de treizeci de zile, şi că după acest răstimp s-a ridicat la cer, făcându-se nevăzut.
— Pe zeii cei nemuritori, chiar era adevărată povestea! exclamă Agrippa cu un râs plin de dispreţ. Şi pungaşii zic că l-au mai văzut de atunci? adăugă el pe un ton tăios.
32
— Şi eu i-am întrebat asta, domnul meu, răspunse Blastus, care era destul de ager la minte să-şi dea seama că cel ce pusese întrebarea avea o oarecare greutate pe suflet. Mi-au spus că de atunci nu l-au mai văzut, dar vorbesc tot timpul cu el, şi că acesta se va întoarce după o vreme cu putere şi cu mare slavă să stăpânească peste tot pământul.
— Lua-i-ar furiile pe pustii! strigă Agrippa cuprins de mânie. Aşa o bolboroseală chiar de-ar fi doar o nebunie nu e nici mai mult, nici mai puţin decât trădare! Nenorociţii o să plătească pentru asta! O să ţintuiesc mai mulţi dintre ei pe crucea romană, ca să poată urma învăţătorului lor şi întru aceasta. Apoi mai vedem noi dacă nu-şi uită repede nebunia. Dacă insistă, să ştie că e destul lemn în regatul meu să le dau la toţi.
— Nu sunt decât nişte lunatici vizionari, majestatea voastră, spuse încet Blastus, care n-au niciun fel de influenţă sau putere, pe când în Cesareea dacă pot îndrăzni să vă sugerez sunt chestiuni mai arzătoare ce necesită cât mai grabnic atenţia voastră.
— Ai dreptate, spuse Agrippa. La urma urmelor, ar fi şi obositor să mă ocup acum de această problemă; s-o mai lăsăm deocamdată, până găsim un moment mai potrivit.
în chiar aceeaşi zi, regele plecă în Cesareea, la adăpostul splendorii curţii sale regale, unde se înconjură de plăceri
33
cu totul păgâne, uitând repede de tot că un om ca Iisus din Nazaret a existat vreodată. Prin urmare, vizitele sale în Ierusalim se făcură din ce în ce mai rare, şi în timpul în care era în Ierusalim, se preocupa îndeosebi de fortificaţiile masive începute după înscăunare, care parcă voiau să facă din Ierusalim o cetate de necucerit în caz de atac.
între timp cei din Sinedriu nu făcură decât să aştepte, cu puţina răbdare pe care o mai aveau, deşi din când în când se ridica printre ei câte un murmur stârnit de zvonurile privind vieţuirea regelui în palatul din Cesareea.
în al patrulea an de domnie a lui Agrippa, se auzi în Ierusalim că regele nu doar că a ridicat amfiteatre spre amuzamentul populaţiei păgâne din Beirut şi Cesareea, dar şi că el însuşi le frecventa în anturajul multor păgâni necuraţi şi mai mult de atât, că prezidase un jubileu în Cesareea, la care fuseseră aduse jertfe zeilor păgâni, în cinstea lui Claudius.
— Nu se poate aşa ceva, fii ai lui Avraam! declară sus şi tare un fariseu zelos, pe nume Simon, ridicându-se în mijlocul Sinedriului, ca acest Irod să facă pe cinstitorul legii în Ierusalim, iar în Cesareea să devină păgânul încălcător şi dispreţuitor de lege pe care îl ştiam demult. Dacă până acum făceam doar feţe-feţe la auzul unor astfel de blestemăţii, acum chiar că am ajuns la capătul răbdării. Şi aceste margini ale răbdării n-au fost hotărnicite de noi, ci de legile neschimbate ale
34
Vecinicului Dumnezeu, legi pe care acest rege le calcă în picioare. Să-l lăsăm, aşadar, să fie păgân cu totul, şi să nu-l mai primim în Templul nostru cel sfânt, ca să nu-l necinstească!
Cuvântarea sa plină de îndrăzneală fu primită cu tăcere de întreaga adunare, căci nimeni din cei ce erau de faţă nu cuteza să spună deschis adevărul. Simon fu curând chemat la Cesareea, dinaintea regelui.
— Stai lângă mine, îi porunci Agrippa, când iudeul intră în amfiteatru, şi priveşte cu atenţie la tot ce vezi aici, şi spune-mi apoi dacă este ceva ce încalcă Legea lui Moise; căci am auzit că eşti un om plin de râvnă, care în afară de tot ce ţine de Lege nu vrea să ştie de nimic ce e în Ierusalim. De aceea vreau şi eu să mă folosesc de înţelepciunea ta.
Simon începu să tremure peste măsură urmărind aşa-zisa distracţie, care în realitate era o bătălie pe viaţă şi pe moarte între mai multe sute de răufăcători condamnaţi.
— Vezi, prietene, cum Legea şi plăcerea pot fi îmbinate în mod drept, spuse Agrippa cu un zâmbet binevoitor iudeului galben de frică şi scuturat tot de tremur. Aceşti bărbaţi, pe care îi vezi ucigându-se între ei, sunt toţi oameni ce-şi merită moartea din pricina multor fărădelegi, unii dintre ei fiind criminali, alţii tâlhari şi hoţi la drumul mare, în timp ce alţii trădători, căci s-au răzvrătit împotriva majestăţii şi autorităţii
35
regelui. Aşadar, crezi tu oare că Moise însuşi ar avea ceva de spus despre un asemenea spectacol, de vreme ce văzându-l nu doar că-l fericeşti pe cel nevinovat, dar îl şi ameninţi pe cel neascultător?
Simon îi răspunse cum putu mai bine, clănţănind tot din dinţi, că regele era mai presus de toţi înţelepţii şi că nimic din ce văzuse aici nu se împotrivea Legii, după care Agrippa îl lăsă binevoitor să plece, dându-i şi un oarecare dar.6
— Să văd faţa ticălosului a fost un spectacol mai grozav decât toată bătălia răufăcătorilor, spuse apoi Agrippa cu un râs dispreţuitor.
Soţia sa, Cypros, însă, care încă mai avea autoritate asupra lui, îl rugă să se întoarcă la Ierusalim şi să se împace cu cei din Sinedriu.
— L-ai înfrânt, e adevărat, pe acest Simon, îi spuse ea cu tulburare, dar ai grijă să nu te porţi amăgitor cu aceşti drepţi, căci ştiu că sunt oameni de neclintit.
— Am să îndrept situaţia, îi spuse Agrippa.
Se întoarse, aşadar, îndată în Ierusalim şi trimise după conducătorul Sinedriului ca să se poată sfătui cu ei toţi într-o chestiune de mare însemnătate.
A doua zi Ierusalimul răsuna de vestea surprinzătoare că Iacov, una din căpeteniile nazarinenilor fusese capturat şi decapitat în închisoare.
6 Iosif Flavius, Antichităţi iudaice, XIX, 4.
CAPITOLUL XXIV UN IZBĂVITOR PUTERNIC
Săptămâna Paştilor aproape că luase sfârşit în Ierusalim, dar cu toate astea mai erau mulţimi de oameni care încă înţesau Cetatea Sfântă, nedând semne că ar vrea să plece.
— Mai stau în Ierusalim până poimâine, spuse un iudeu din Cilicia vecinului său din Liban, căci atunci va fi răstignit Petru nazarineanul.
— Va fi răstignit? întrebă celălalt, ridicând din sprâncene.
— Aşa se vorbeşte, prietene. Ar fi un spectacol aproape la fel de formidabil ca răstignirea Galileanului însuşi. Slavă lui Dumnezeu că pe aceea am văzut-o.
— E limpede că asta o să le vină de hac nazarinenilor, continuă bărbatul din Cilicia, trecându-şi cu plăcere mâna prin barbă. Şi bine ar fi! Nu că ar face alt mare rău în afară de a propovădui învăţătura lor şi păgânilor, dar oricum ajunge şi asta! Noi suntem un popor osebit…
un popor sfânt şi aşa trebuie să rămânem, căci altfel vom pieri, fiind şterşi de pe faţa pământului. În osebirea aceasta faţă de toate celelalte neamuri stă mântuirea rânduită nouă de Dumnezeu!
— Preaslăvit şi binecuvântat fie numele Lui! îi răspunse celălalt, închizându-şi ochii ca în culmea fericirii. Stând aşa, după cum se cuvine, preţ de câteva clipe, îi deschise din nou şi-i aţinti apoi cu sclipiri ca de oţel asupra vecinului său: M-am învoit ieri să-i vând cincizeci de saci cu grâu unuia dintre aceşti nazarineni, nu mi-a spus nimic sigur, ci doar să mă duc la el mâine.
— Fiu al lui Avraam, ai fost amăgit, îi zise celălalt, ridicând uşor din umeri. Dacă încă n-ai dat grâul, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi du-l păgânei Elena7, şi ea o să-ţi dea fără împotrivire de două ori cât face, căci a luat asupră-şi sarcina slăbirii foametei ce domneşte în oraş pentru a-şi spăla păcatele şi a afla trecere dinaintea Celui Atotputernic… lucru care, slavă lui Dumnezeu, e cu neputinţă unui păgân.
— Domnul a vorbit. Aşa să fie!
în altă parte a Ierusalimului, la aceeaşi oră erau rostite aceleaşi cuvinte, dar având un cu totul alt înţeles.
7 Elena a fost regina ţinutului Adiabene, o provincie a Asiriei, şi la acea vreme se afla în Ierusalim. Devenită prozelită evreică şi având o mare avere, a luat măsuri energice pentru a uşura viaţa celor apăsaţi de foamete.
38
în casa mariei, maica lui Ioan, se adunaseră în ultima noapte a Paştilor mai mulţi ucenici, printre care erau şi Saul şi Varnava, purtătorii de veşti bune pentru cei loviţi de foamete, căci aduseseră din partea noilor elini convertiţi din Antiohia darul lor generos pentru biserica-mamă a Ierusalimului. Cu toate lucrurile groaznice petrecute, însă, în ultimele zile, până şi foametea ce domnea de luni de zile fusese dată uitării. Iacov, fratele ucenicului iubit al Domnului, unul dintre cei întâi chemaţi de învăţător şi unul dintre primii care I-au urmat, ales martor al cereştii Schimbări la Faţă, precum şi a chinurilor nu mai puţin sfinte din Grădina Ghetsimani, fusese prins şi condamnat la moarte atât de brusc, încât toţi cei rămaşi liberi şi în viaţă puteau cu greu cuprinde cu mintea gândul morţii sale. Iar acum, Petru zăcea în închisoare, aşteptând ca a doua zi să sfârşească de o moarte ruşinoasă şi cumplită, asta doar dacă nu ar primi cumva ajutor grabnic de Sus, din acel ţinut nevăzut, ce se întindea dincolo de dorinţa lor de ajutor simţit şi văzut.
Pe toată durata zilelor din acea tristă săptămână a Paştilor… o zi mai tristă ca cealaltă, stăruia totuşi o amintire dulce-amăruie, şi toţi înălţară un nor întreg de rugi fierbinţi către Domnul cel înviat, Care îi încredinţase că niciun fir de păr al vreunuia dintre ei nu cade fără ştirea Tatălui.
39
— Asta nu înseamnă că El ne-a uitat, zise îndurerat Ioan, căci ne-a vorbit deschis, la ultima cină, de astfel de zile, când ne-a spus că vine ceasul când tot cel ce vă va ucide, va crede că aduce închinare lui Dumnezeu. Fratele meu s-a dus în casa Tatălui şi îi este bine acum cu El. Şi dacă ce a spus Domnul şi despre Petru va să se împlinească, adevărat zic ţie: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde ţi-era voia, dar când vei îmbătrâni, vei tinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti, va trebui s-o îndurăm şi pe asta, ştiind că El pe toate le face bine.
Toţi primiră răbdători acest cuvânt, dar asta nu-i făcu să se roage mai puţin fierbinte către Domnul, având toţi în gând spusele Sale, dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face şi, de asemenea, unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor, şi iarăşi că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în Ceruri.
Şi în timp ce ei se rugau pentru viaţa fratelui lor, Petru zăcea în închisoarea lui Irod, păzit de şaisprezece soldaţi împărţiţi în grupuri de câte patru, şi mai mult de-atât ţintuit bine de tot cu lanţuri şi de oamenii ce stăteau de-a stânga şi dreapta lui. Iudeii îi spuseseră lui Irod de modul cu totul ciudat în care Petru şi Ioan scăpaseră data trecută din închisoare şi de zvonurile
40
din popor potrivit cărora aceştia ar fi fost sloboziţi de arătare de înger.
— Niciun înger nu s-a arătat să-l scape de tăişul săbiei pe Iacov, zise Irod, arcuindu-şi buzele într-un zâmbet dispreţuitor, iar dacă vreun înger sau vreun demon va veni să-l scoată pe ticălosul ăsta din lanţuri, gărzile vor plăti pentru asta cu viaţa. Acesta e ultimul meu cuvânt.
De aceea ostaşii ce fuseseră rânduiţi să stea de pază, vegheau cu mare băgare de seamă, născută din teamă firească, pe cel ce fusese lăsat în grija lor, căci căpetenia închisorii nu uitase să zică tuturor de spusele lui Agrippa.
Era a şaptea zi de când Petru stătea în această vale a morţii şi ca toţi cei nevoiţi să zăbovească mai multă vreme în acest loc, ajunsese să vadă cât poate fi de minunat, căci aici şuvoiul liniştit al râului vieţii ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului curge lin, unindu-şi apele curate cu noianul tulbure ce desparte valea cea strâmtă de cursul nemărginit al apelor tărâmului ceresc. Aşa se face că în cea de-a şaptea noapte, avu un somn cât se poate de liniştit între gărzile sale, ştiind prea bine că dacă a doua zi îl aştepta moartea, îl aştepta şi cântul triumfător al celui mântuit, ca şi haina luminoasă, scăldată în sângele Mielului, dar mai presus de toate bucuria de negrăit a vederii iubitului chip al Domnului său. Şi cum se cufundă el în somn, gândurile de peste zi începură a pluti şi a se amesteca într-un nor plin de slavă,
41
cu felurite forme de o frumuseţe divină, cu frânturi de melodii cu totul nepământeşti, foşnete uşoare de aripi îngereşti şi nemaipomenite străluciri ţâşnind în jos din lăcaşurile cereşti.
Şi, deodată, vedenia i se făcu şi mai limpede: un înger stătu de-a dreapta sa, înveşmântat în straie cereşti, năucitor de albe, zicându-i cu glas poruncitor:
— Scoală-te degrabă!
Petru se ridică în picioare şi de îndată îi căzură cătuşele.
— încinge-te şi încalţă-te cu sandalele! îi şopti apoi arătarea luminoasă.
Şi el făcu, din nou, întru tocmai. „Cu siguranţă” gândi el în sinea sa, „sunt peste măsură de copleşit de măreţia acestei vedenii; e pregustarea vieţii de apoi, care iată, acum e atât de aproape.”
— Pune-ţi haina pe tine, îi spuse din nou îngerul, şi vino după mine!
Petru merse pe urmele lui, minunându-se încă în sinea sa. Ajunseseră de-acum în stradă şi luciul nefiresc de alb al arătării îngereşti răspândea în zborul său liniştit o lumină deosebit de clară peste pavajul plin de praf. Cei doi trecură apoi de uliţe şi pieţe atât de familiare, de-a lungul mai multor poteci întunecate şi străbătând bezna nopţii, se opriră în faţa porţii masive din fier a intrării în cetate, care se dădu într-o parte fără niciun
42
zgomot de îndată ce tainica arătare plină de lumină o atinse. Îngerul intră înăuntru, şi el făcu la fel, uluit încă de toată această minunăţie.
— Dorm încă, zise el aproape desluşit, e limpede că încă mai dorm. E doar un vis, deşi pot auzi pe caldarâm zgomotul paşilor mei… şi iată cum cântă acolo şi un cocoş. O, Doamne!
Acoperindu-şi cu mâinile faţa, se lăsă în genunchi şi începu să plângă amarnic. Trâmbiţarea se auzi puternic o dată, de două ori, de trei ori; ecoul ei răsună din depărtări, şi apoi se aşeză iarăşi pretutindeni tăcerea.
Bărbatul îşi ridică apoi faţa slăbită, scăldată de lacrimi fierbinţi, şi privi de jur împrejurul lui: arătarea îngerească se făcuse între timp nevăzută, dar luna răspândea peste locul în care se afla o lumină palidă, străpungând uşor un pâlc de nori.
Zări îndată şi casa lui Ioan de sub obloanele pe jumătate lăsate se vedea pâlpâind uşor o lumină firavă. „Oare de ce nu dorm?” se întrebă el, frecându-se zăpăcit la ochi. „Pesemne că s-a îmbolnăvit careva. Dar nu, cred că încă dorm. Nu, nu! Nu poate fi un vis! E limpede că Domnul Şi-a trimis îngerul şi, iată, m-a slobozit din mâna lui Irod. Am scăpat.”
Şi simţind cum prin vene îi curge din nou puternic acel şuvoi năvalnic de viaţă, bătu hotărât la poarta dinspre stradă a casei.
43
— Eu sunt. Vă rog, deschideţi! zise el încet, auzind dinăuntru zvon şovăielnic de paşi ce se apropiau uşor.
Fecioara, însă căci erau paşii unei tinere fecioare, numită Rhoda, care venise să tragă cu urechea la uşă -, o zbughi de îndată înapoi înăuntru, tresăltând toată de bucurie.
— Petru e afară! strigă ea cu răsuflarea întretăiată, şi obrajii ei palizi luciră deodaţă ca două opaiţe ce răspândesc voioşie. Petru bate la poartă!
Ceilalţi, însă, dădură neîncrezători din cap.
— Nu e cu putinţă, fato, îi spuseră, eşti ameţită de atâta nedormit şi jale, pesemne că ţi s-a năzărit. Spuseră asta deşi timp de şapte zile nu făcuseră decât să se roage fierbinte, pentru slobozirea acestui om, la Dumnezeul pe care îl propovăduiau a fi Atotputernic.
Dacă Tatăl ne-ar da, cu adevărat, doar pe potriva credinţei noastre, nu ni s-ar scurge decât câteva firimituri printre degete din tot belşugul bunătăţii Sale. El, însă, îşi aminteşte în toată vremea cât de neputincioşi suntem.
— Ba nu! Vă spun că el e! E Petru! I-am auzit glasul şi doar îi cunosc prea bine glasul! Bate la poartă… bate puternic de tot. Chiar nu auziţi?
— Atunci poate o fi îngerul lui păzitor, spuse Maria, ştergându-se la ochi. Cred că l-au ucis deodată, cum au făcut şi cu Iacov.
Zgomotul, însă, al bătăilor insistente în poartă îi ridică pe toţi ceilalţi în picioare.
8 Ruda Domnului şi episcopul Ierusalimului.
44
— Sigur e cineva la poartă, spuse Ioan, şi mergând degrabă deschise larg poarta.
— Sunt eu, nu vă temeţi, se auzi vocea familiară şi mult iubită. Sunt teafăr şi nevătămat. Domnul m-a slobozit din închisoare, trimiţând un înger. Nu trebuie, însă, să mai zăbovesc prea mult, ca să nu fiu iarăşi prins, de îndată ce vin zorile. Spuneţi-i lui Iacov8 şi tuturor celorlalţi. Îndrăzniţi şi nu vă pierdeţi cu firea! Domnul e cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului!
CAPITOLUL XXV PEDEAPSA
— O suită sosită din partea Consiliului iudeilor îl aşteaptă pe rege, vesti, cu o expresie de elaborată supuşenie, slujitorul rânduit a sta în faţa dormitorului regal.
— Mânca-i-ar ciuma pe toţi ăştia din Consiliul iudeilor! bombăni Agrippa, încruntându-şi sprâncenele. Oare ce vor la prima oră, dis-de-dimineaţă?
— Are a face cu nazarineanul Petru, îi răspunse Blastus, care juca rolul de mijlocitor chibzuit între stăpânul său regal şi lumea agitată din afara zidurilor palatului.
— Şi ce-i cu el? Ticălosul o să moară astăzi, după ce mă întorc din Cesareea.
— Mi-au spus că a scăpat din închisoare, excelenţa voastră, spuse Blastus, încruntându-şi fruntea în semn de dezaprobare. Dacă e aşa, înseamnă că omul poate fi uşor…
— Pofteşte-i îndată înăuntru pe iudei! îi curmă vorba Agrippa, cu un gest ce nu îngăduia întârziere.
— Cum este cu putinţă aşa ceva, cinstite feţe ale Sinedriului? spuse el pe un ton vădit nemulţumit când delegaţia se prezentă înaintea lui. Pesemne că nu mi-aţi urmat sfaturile legate de securitatea prizonierului şi astfel l-aţi lăsat să scape.
— Nici vorbă de aşa ceva, domnul şi regele meu! îi răspunse fiul lui Anna. Omul era legat
47
de doi soldaţi ce stăteau de-o parte şi de alta şi păzit în acelaşi timp de alţi şaisprezece soldaţi, în grupuri de câte patru, după cum v-a fost şi porunca, dar dimineaţă n-am mai găsit decât cătuşele. Dacă acesta se bucură cumva de milostivirea şi bunăvoinţa regelui, care a găsit astfel cu cale să-l elibereze, e destul să ne spuneţi de-a dreptul.
— Credeţi voi oare că n-aş fi cutezat să-l eliberez pe pungaşul ăsta în mod deschis dacă aş fi vrut să fac asta? îl întrebă Agrippa, şi venele de pe frunte i se umflară de furie. Pe Apollo, omule, cred că mă iei drept altul, oare de cine ar trebui să-mi fac griji?!
Trimişii Sinedriului priviră unul la celălalt în tăcere şi nimeni nu îndrăzni să-i răspundă în vreun fel.
— M-am ocupat de această chestiune, gândind că fac asta spre slava lui Dumnezeu şi pacea poporului lui Israil, continuă Agrippa pe un ton mai blând. Dacă, însă, omul a scăpat de dreapta răsplată a fărădelegilor sale, nu ne mai rămâne decât să-i pedepsim pe cei însărcinaţi cu paza lui pentru nebăgarea de seamă,
lucru pe care îl vom face chiar acum. Aduceţi de îndată câinii!
— Dar, măria ta, nu aveţi de gând să luaţi nicio măsură pentru prinderea răufăcătorului? îl întrebă Jonathan, cu un aer de vădită nemulţumire. Oamenii au tot aşteptat această zi, cuprinşi de un sfânt freamăt.
— Locuitorii Ierusalimului sunt bine cunoscuţi pentru sfinţenia lor, spuse Agrippa, făcând o grimasă. În loc de o singură cruce le vom da şaisprezece cruci. Ce spuneţi, oare o să le ajungă? Cât despre vicleanul de nazarinean, aveţi îngăduinţa mea regală de a vă porni pe urmele lui, făcând cum ştiţi voi mai bine, căci noi trebuie să fim mâine în Cesareea pentru a sărbători întoarcerea cu bine a împăratului din expediţia sa în Britannia, un eveniment mult mai măreţ decât toată tărăşenia legată de omul vostru.
— Iată straja, maiestate! Aveţi de gând să-i examinaţi sau…?
— Căpetenie a gărzii, vorbeşte acum dinaintea acestor cinstiţi membri ai preasfântului Consiliu al Ierusalimului! Cum se face că prizonierul ce ţi-a fost lăsat în grijă a reuşit să scape?
Soldatul căruia îi fusese adresată întrebarea privi în sus, părând să fi încremenit cu totul de atâta groază.
— Eu… nici nu ştiu, măreţe rege, ce s-a întâmplat, se bâlbâi el. L-am păzit cu deosebit de mare grijă timp de
48
şapte zile, grupurile de câte patru soldaţi schimbându-se în ordinea prevăzută. În tot acest timp, prizonierul a fost cu totul tăcut şi nu ne-a făcut niciun fel de necazuri, s-a rugat mult Dumnezeului său. Astă-noapte a adormit mai devreme şi noi…
Bărbatul se opri brusc.
— Spune mai departe, omule!
— Pur şi simplu, nu ştiu cum s-a întâmplat… repetă nefericitul netrebnic, ştergându-şi broboanele mari de sudoare de pe frunte, dar am fost toţi loviţi de o amorţeală cum n-am mai văzut şi apoi, când ne-am venit în fire, prizonierul nu… nu mai era.
— Aţi dormit toţi în post! îi spuse Agrippa cu un glas înfricoşător. Şi cum, adică, dintre toţi şaisprezece n-a fost măcar unul destul de treaz care să împlinească porunca regelui?!
— N-am băut nimic, majestate, în afară de raţia noastră obişnuită de vin slab, îi răspunse soldatul cu o hotărâre izvorâtă brusc din deznădejde. Vă vorbesc ca un om ce e pe moarte, nu am uitat care a fost cuvântul regelui. Pe sufletul tatălui meu şi pe zeii cei nemuritori, vă jur că omul a fost slobozit din legături nu de vreo ceată de muritori făcuţi din carne şi sânge, ca şi noi, ci cu ajutorul Dumnezeului straniu Căruia I s-a tot rugat, lucru de care sunt mai mult ca sigur, dat fiind faptul că obezile nu arată deloc ca şi cum ar fi fost forţate. Si, mai
49
mult de atât, a găsit timp să-şi lege şi încălţările, şi de asemenea să-şi ia cu sine haina, care atârna de un cârlig aflat la şapte paşi distanţă de locul în care fusese legat.
— Şi cărui Dumnezeu s-a tot rugat omul acesta? întrebă Agrippa.
— Unuia numit Iisus, îi răspunse hotărât bărbatul. Şi ne-a vorbit în toate zilele cât a fost închis şi nouă, celor care l-am păzit şi celor doi soldaţi legaţi cu lanţul de el, de acest om.
— Şi ce-a spus de acest Iisus?
— Că acesta a fost Domnul Păcii, Fiul Preaînaltului Dumnezeu, Care aşa a iubit lumea, încât L-a dat pe Fiul Său. Şi ne-a mai spus că dacă vom crede în El, vom avea toţi parte de viaţă vecinică, iar nu de moarte, căci şi Iisus a înviat după ce a fost răstignit.
Agrippa se aruncă la loc în jilţul său, şi în ochii săi întunecaţi se văzu mijind o licărire de răutate.
— încep să înţeleg cum stă treaba, domnii mei, zise el, vorbind către membrii Sinedriului. Nazarineanul i-a convertit pe toţi aceşti câini ca să-şi atingă propriul său interes, şi aceştia l-au eliberat. Şi, ca urmare, toţi vor avea de îndurat pedeapsa lui. Luaţi-i de aici şi răstigniţi-i! Şi faceţi asta înainte de apusul soarelui!
Căpetenia gărzii se aruncă la picioarele regelui.
— Milostiviţi-vă, domnul şi regele meu! strigă el. Daţi un semn al milostivirii voastre! Mila la care nădăjduiţi
50
şi domnia voastră în cel din urmă ceas. Lăsaţi-mă pe mine, rogu-vă, să îndur pedeapsa cuvenită, dar cruţaţi-i pe tovarăşii mei care n-au greşit cu nimic şi sunt cu totul nevinovaţi!
Agrippa părea, însă, să nu mai audă nimic, nici măcar nu clipi la vederea chipurilor deznădăjduite ale condamnaţilor.
— Luaţi-i de aici! repetă el cu un glas rece ca gheaţa. Şi faceţi după cum v-am poruncit!
Lucru care se şi făcu de îndată întru tocmai. Înainte ca soarele să fi apus, carul regelui trecu prin dreptul locului în care se înălţau cele şaisprezece cruci pe care atârnau trupurile nenorociţilor străjeri.
La auzul copitelor cailor şi a clopoţeilor harnaşamentului lor, care marcau apropierea escortei regale, omul care se rugase în zadar pentru cruţarea vieţii tovarăşilor săi, îşi ridică capul ce-i atârna în jos.
— Nu mai e mult şi o să-ţi vină şi ţie sfârşitul, mărite rege! strigă acesta cu glas mare şi înfricoşător. Ai să cerşeşti şi tu milă în cel de pe urmă ceas, dar n-ai să primeşti câtuşi de puţin.
Suita regală trecu mai departe fără să stea locului, şi norii prafului înţepător, răspândit de mulţimea copitelor ce se zoreau acum, acoperiră chipurile înfiorătoare ale suferinzilor cu un voal înăbuşitor, străpuns pe ici, pe colo de ţipetele de chin groaznic şi blestemele răstigniţilor ce
51
se ţineau ca o ceată întunecată de demoni răzbunători în urma carului care acum se îndepărta.
A doua zi, personajul sus-pus şi extrem de însemnat, numit Blastus, şambelanul majestăţii sale, se văzu nevoit să facă faţă unei sarcini serioase şi delicate.
Cetăţile maritime ale Tirului şi Sidonului avuseseră nenorocul să-l supere pe rege în nişte chestiuni legate de tributul datorat lui, şi acum în acest climat al foametei generale, ajunseseră în pragul înfometării totale singura salvare era, prin urmare, restabilirea unor legături prietenoase cu Iudeea. Fură, aşadar, trimişi delegaţi din partea ambelor cetăţi la Cesareea, cu nădejdea că îşi vor putea pleda mai bine cauza în acea atmosferă de sărbătoare.
— Am venit la tine, strălucite Blastus, spuse unul din trimişii Sidonului, să ne ajuţi să ne facem auziţi de către rege, căci se ştie că în tot acest ţinut nu este altul pe care să-l asculte regele cu mai mare luare aminte decât pe înţeleptul şi bine chibzuitul Blastus. Şambelanul regelui îşi plecă urechea la cererea lor politică după ce fu, desigur, îmbunat cu un dar însemnat în bani.
— Cu adevărat, domnii mei, nu aţi greşit când aţi spus că sunteţi într-o poziţie tare grea, le răspunse el clătinând solemn din cap, iar dacă nu şovăi în a-mi arăta prietenia faţă de voi nu e pentru că mi-aţi adus acest dar
52
pe care din datorie a trebuit să-l primesc ci pentru că am o inimă simţitoare, şi nu pot trece cu vederea nenorocirea căderii în dizgraţia celui care e întrecut în măreţie şi putere doar de însuşi Cezarul Claudiu, pe care zeii l-au rânduit a fi capul suprem al tuturor rânduielilor omeneşti. Puteţi, aşadar, să-mi trimiteţi darurile şi banii pe care le-aţi pregătit cu acest prilej, iar eu voi aştepta un moment prielnic de a le înfăţişa dimpreună cu cererea voastră, ca în cele din urmă să aflaţi din nou trecere dinaintea regelui.
Şi, iată, că Blastus se ţinu de cuvânt, şi în seara primei zile a festivalului, trimişii Sidonului fură înştiinţaţi că Irod urma să-i primească a doua zi, dis-de-dimineaţă, în amfiteatru.
Cu mult înainte de revărsatul zorilor, locul fusese deja năpădit de o mulţime de bărbaţi, femei şi copii provenind din toate stările sociale soldaţi, curteni, demnitari şi robi se împingeau unii pe alţii, înnebuniţi cu toţii să-şi găsească un loc cât mai bun pentru ziua plină de plăcere ce li se întindea dinainte.
— Cred că o să fie şi vreo sălbăticiune în afară de luptele cu gladiatori, zise o femeie vecinei sale pe când se aşeza confortabil pe locul ei. Va fi un spectacol pe cinste, căci vreo douăzeci de lei africani se vor bate până la ultima suflare cu cincizeci de condamnaţi la moarte. L-am adus şi pe micuţul Marcus să-i vadă, deşi
53
mai mult ca sigur o să-mi dea ceva bătaie de cap până se sfârşeşte totul totdeauna începe a plânge când vede sânge.
— Ce ruşine! Ce fel de băiat eşti tu? spuse cealaltă femeie, încruntându-se la băieţel, care îşi băgă fâstâcit capul cârlionţat sub faldurile rochiei mamei sale. Uite, Dafne a mea, care are doar jumătate din anii lui, adoră să-i vadă pe gladiatori sfâşiindu-se unul pe altul. N-ai să fii un ostaş brav dacă nu cutezi să priveşti sângele.
— Asta îi spun şi eu, zise îmbufnată mama băiatului.
— Hai, sus capul! Uite că intră acum regele!
— Diana să ne păzească! strigă cealaltă. Ia uite cum îi străluceşte la soare haina, zici că şi ţesătura e din lumină.
Crainicii regali trâmbiţară, însă, ca lumea să facă linişte. Regele se aşeză acum pe tronul său, înconjurat de toată splendoarea curţii sale, el însuşi fiind cel mai strălucitor dintre toţi, având pe cap coroana cu nestemate şi straie cu totul minunate, ţesute cu fir de argint. Se auzi apoi trâmbiţatul surlelor cu gâtul aurit şi după ce mai întâi veni în faţă un detaşament al gărzii regale, înaintară şi trimişii Tirului şi ai Sidonului, plecându-se toţi înaintea podiumului regal.
54
Cu o privire semeaţă şi rece, Agrippa se uită sec la feţele lor speriate cât timp aceştia toţi îl rugară, pe rând, să fie milostiv cu ei.
— Vieţile noastre şi ale copiilor noştri sunt în mâna voastră, preaputernice rege, căci iată foametea şi moartea s-au abătut asupra noastră. În acest ultim ceas de grea încercare, doar ajutorul tău ne mai poate salva, şi de nu vom afla bunăvoinţă dinaintea ta, negreşit vom pieri cu toţii. Aşadar, pe tine, cel ce-ai fost mărit şi dăruit de zei cu a lor strălucire, te rugăm fierbinte să-ţi faci acum către noi cunoscută divina milostivire, ca astfel să dobândim şi noi pacea cea mult râvnită.
— V-am auzit rugăminţile stăruitoare, bărbaţi ai Tirului şi ai Sidonului, le răspunse Agrippa, şi am şi eu acum ceva să vă zic. Şi spunând acestea, începu îndată să vorbească, pe scurt, de împrejurările ce-au dus la decăderea lor, înfierând amarnic îndărătnicia şi nesupunerea lor din trecut. Şi loviţi toţi de foamete şi cu totul neajutoraţi, continuă el, aţi venit la mine ca la unul ce a fost înălţat de zei mai presus de muritorii de rând; de vreme ce, însă, v-aţi smerit şi aţi făgăduit că de-acum încolo vă veţi purta cum se cuvine, vă îngădui cu mare bunăvoinţă să reînnodaţi legăturile de negoţ dintre regatul meu şi cetăţile voastre răpuse de foamete, dar nu cumva să uitaţi că şi eu, asemenea părintelui tuturor zeilor, ţin în mână fulgerul mâniei, pe care sunt gata să-l reped oricând spre nimicirea oricărei cetăţi, şi a oricărui ţinut sau putere care va
55
mai îndrăzni de-acum
Şi rostind aceste ultime cuvinte, regele îşi ridică braţul drept cu un gest autoritar, şi pe pliurile în mişcare ale hainei sale argintii, alunecă iute o rază răzleaţă de soare, împrăştiind în jur o strălucire de-a dreptul năucitoare. Pentru o clipă, alura sa impunătoare se ridică parcă deasupra tuturor, statura regelui devenind nepământeană, aşa cum era splendid înveşmântat în lumină ca şi cu o haină.
— E zeu! E zeu! se ridică o voce din mulţime. Un zeu, şi nu un simplu om, ne-a grăit nouă!
Mulţimea uluită şi înnebunită de slava lui, îşi ridică vocea şi miile de glasuri se uniră într-un mare strigăt:
— E zeu! E zeu!
Agrippa nu încercă câtuşi de puţin să potolească tot acest tumult. „Nu ştiu un zeu mai mare decât mine”, îşi zise el în inima lui. În clipa aceea, îngerul morţii se aşeză lângă el, făptura nevăzută şi plină de slavă ţinând o sabie în mână.
— Nu e zeu mai mare decât mine! spuse Agrippa, cu un hohot puternic de râs.
Râsul, însă, i se înecă, sfârşind într-un ţipăt de agonie. Sabia cea nevăzută se lăsase în jos, străpungându-i haina cea splendidă şi brâul cu nestemate, şi intrând adânc de tot, până la inima sa vinovată.
— Mor, gemu regele, în timp ce curtenii speriaţi se adunaseră împrejurul lui.
56
Ridicându-şi ochii chinuiţi, căutând parcă un ajutor în afara cercului de feţe îngrozite, îşi desfăcu larg braţele, căzând cu totul deznădăjduit.
— Duceţi-mă de aici! se văietă el, uitaţi acolo… e pasărea sorţii… pasărea morţii.
Pe când îl ridicau, o cucuvea mică şi cafenie, ce privise solemn la toată această scenă, îşi luă zborul şi slobozind un ţipăt scurt şi ascuţit, fâlfâi uşor din aripi.
Regele fu dus apoi la palat, unde mai trăi cinci zile pline, chinuit peste măsură de dureri negrăite, şi cerşind milă unui cer pe care îl simţea cu totul înlemnit şi Unui Dumnezeu pe Care măcar acum la urmă îl cunoscu că este mai mare decât el. Învăţând această ultimă cumplită lecţie, fu în cele din urmă desprins de trup, zburând în acea linişte măreaţă, în care nimeni din cei vii nu poate intra.
CAPITOLUL XXVI TRIMIS MAI DEPARTE
în Antiohia, viaţa curgea prin canalele sale vechi. Oamenii încă mai făceau negoţ şi se luptau între ei, iubeau şi urau, rosteau tot felul de blesteme şi se rugau. Cei puternici încă îi mai călcau în picioare pe cei slabi, înăbuşindu-le vaietele chinuite în morminte sărăcăcioase, puţin adânci. O bolboroseală neîncetată de zgomote cumplite, o continuă fantasmagorie de nespusă suferinţă şi nu mai puţin înfricoşătoare veselie, în care curgea, ca într-un vârtej neobosit, un neîntrerupt şuvoi de dalbe suflete lipsite de grai, ieşind din întuneric, faţă de care se îndepărta plutind un nor întunecat de suflete pierdute pierdute căci îşi trăiseră viaţa pe neştiute… Aceasta era cetatea Antiohiei.
în această Antiohie se întoarseră cei doi bărbaţi care credeau că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu să o mântuiască, şi mai credeau că un anume Iisus din Nazaret un iudeu ca şi ei,
58
sărac, neştiut de nimeni, dispreţuit până şi de propriul său neam şi hăituit întruna până la moarte, şi încă de ruşine era Dumnezeu cel întrupat, pogorât pe pământ din iubire şi mare milă, tocmai din înaltul de neatins al Cerurilor nevăzute, şi îl vedeau pe Dumnezeu-Omul leacul cel din veci pentru păcatul strămoşesc, alinare pentru jalea grea şi plânsetul amar, tămăduire pentru boli şi tot felul de răni, viaţă îmbelşugată ce biruie moartea fără de nădejde, dragoste măreaţă, vecinică, de nepătruns şi de neînţeles, puternică cât să ridice în braţele sale de maică pe tot ologul care căinându-se, jeluieşte. Aceştia priviseră dimpreună cu Moise la iubirea Lui, şi feţele lor se umpluseră de strălucire.
De cum ajunseră în Antiohia în jurul lor se adunară toţi care văzuseră ca şi ei toate acestea. „De-acum sunteţi voi chemaţi să daţi celorlalţi vestea cea bună”, le ziseră acestora, „căci noi trebuie să mergem mai departe acolo unde ne îndeamnă Duhul.” Cu toate astea, mai zăboviră o vreme să postească şi să se roage, ca nu cumva să ia dorinţa sufletului lor drept cuvânt de Sus.
Şi la scurtă vreme, Duhul Sfânt le zise: Osebiţi-mi pe Varnava şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat! Atunci postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile deasupra lor, punându-i astfel deoparte pentru această lucrare, deşi la acea vreme prea puţin pricepeau măreţia ei.
59
Trei bărbaţi căci îl luară cu ei şi pe tânărul Ioan Marcu doar trei împotriva unei lumi întregi! în ochii lumii, trei bărbaţi erau mult prea puţin, un număr prea neînsemnat, care nu merita nici măcar un râs batjocoritor, dar iată că Duhul Sfânt îi trimisese şi îi încinsese cu o putere de nestăpânit, căci erau însoţiţi de legiuni întregi de îngeri şi călăuziţi de acel cumplit stâlp de nor care nu era mai puţin adevărat decât cel ce-i mânase odinioară pe iudei prin pustie. Trei bărbaţi, pe lângă care păşea încă un altul, chipul său fiind asemenea cu al Fiului lui Dumnezeu.
Ajunşi în Seleucia, la douăzeci şi patru de kilometri de Antiohia, micul grup luă o corabie către ostrovul Cipru, şi pentru o vreme rămaseră în cetatea Salamis pentru a putea propovădui cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor.
Sergius Paulus, guvernatorul roman al Ciprului, era recunoscut de toată lumea ca fiind un om cu judecată; era, fără îndoială, şi un bărbat curajos, şi în virtutea acestei însuşiri stăpânea asupra frumosului ostrov Cipru, trăind ca un rege neînsemnat în palatul său din Paphos, înconjurat de puţini demnitari, curteni şi lingăi, care oricum se întreceau între ei, gudurându-se cât puteau de bine pe lângă oamenii importanţi ai ţinutului.
La această curte din Paphos veni într-o bună zi un sărman iudeu, pe jumătate mort de
60
foame.
— Sunt un înţelept, nobile cetăţean roman, se tângui el, încercând să-l înduplece pe soldatul ce-l întrebase ce căuta acolo, în vecinătatea rezidenţei consulului. Pot privi departe în viitor şi pot spune ce se va întâmpla cu orice om, cât despre dumneata, cinstite domn, văd… o, ce soartă de invidiat!
Pe soldat, însă, nu-l mişcă asta cu nimic, aşa că îl luă de o aripă şi-l duse în tabără, unde iudeul îşi puse toată ziua în lucrare meşteşugul pentru a face rost de ceva mâncare, de care se părea că avea mare nevoie.
— Pe Bachus! exclamă unul din centurioni ridicând din umeri. Câinele ăsta de iudeu ori are minte ageră, ori s-a învoit cu puterile lumii de dincolo. Mi-a spus ceea ce credeam că doar eu gândesc în mintea mea… şi e cu totul adevărat.
— Furiile îi iubesc pe ai săi, îi răspunse tovarăşul său, rostind asta ca pe o sentinţă, şi parcă de la ce te poţi aştepta de la neamul iudeu, care se spune că venerează asinul şi cinsteşte porcul? Vrei să zici că nu-i aşa? adăugă el cu un râs grosolan, văzând că iudeul se apropiase de ei şi îi asculta.
în ochii negri ai prezicătorului se ivi, doar pentru o clipă, o undă de ură răutăcioasă, pe când
61
îşi întorcea privirea către cel ce adresase întrebarea, dar
— Nobilul domn se înşală, noi nu cinstim celălalt… lucru, şi figura sa slăbită fu cuprinsă de un fior, şi nici nu venerăm asinul. Noi cinstim… dar de ce să vă vorbesc de asemenea lucruri, oricum nu are mare însemnătate, poate că nobilii domni vor să afle… şi zicând asta, se apropie şi-i şopti ceva la ureche romanului.
— Pe toţi zeii cei nemuritori! strigă tare soldatul, înroşit tot la faţă. Cine ţi-a spus asta?
— Cine ştie, poate că asinul pe care, chipurile, eu îl venerez, ţi-a zis ţie, fratelui său, răspunse iudeul cu un râs răutăcios. Pot să-ţi spun şi mai mult de-atât!
— Nu, pe Hades, nu pot îndura mai mult! Eşti un rob mincinos! Am să pun să fii biciuit!
— Ticălosul a scos ce-i mai bun din tine! strigă atunci centurionul cu un hohot puternic de râs. Cine ştie cine o fi, adăugă el cu un fior superstiţios, poate tocmai a fugit de pe tărâmul morţii şi al nopţii.
Celălalt înjură uşor, ca pentru sine, privind cum prezicătorul se îndepărtează de ei, dar nu-şi mai bătu capul să-şi ducă la capăt ameninţarea.
Faima ciudatei arătări se răspândi iute, şi nu după mult timp, iudeul primi poruncă să se înfăţişeze dinaintea guvernatorului însuşi.
— Cum te numeşti, jupâne? îl întrebă Sergius Paulus, privind aspru la chipul zbârcit şi gălbejit al prezicătorului.
62
— Cu bunăvoinţa majestăţii voastre, mă numesc Barisus, răspunse iudeul, care se pare că nu era mişcat de măreţia prezenţei oficialului roman.
— Barisus… Barisus! repetă romanul uluit. Unde am mai auzit eu nu de mult acest nume? Sigur am auzit ceva straniu legat de acest nume. Ah, da! Era un proroc, un făcător de minuni, care se numea Iisus. Eşti tu acela?
— Cu adevărat, sunt proroc, îi răspunse iudeul cu un zâmbet de nepătruns. Şi chiar mai mult de atât. Toate cele petrecute până acum îmi sunt cunoscute, şi deopotrivă nimic din cele ce vor să vie nu-mi este ascuns. Aştrii în drumul lor, zborul vulturului de munte, pasul de neurmat al sălbăticiunii din pustie nu sunt cu nimic mai străine decât hoinăreala sufletului când e slobozit de trupul adormit, şi totuşi toate sunt pentru mine ca o carte deschisă. Din acest motiv sunt numit şi Elimas, care se tâlcuieşte înţeleptul.
— Am mai auzit eu din astea, îi spuse guvernatorul, lăsându-se în jilţul său cu un zâmbet dispreţuitor. La Roma sunt o mulţime din ăştia ca tine. Nici nu mai contează atât de mult dacă e adevărat sau nu ce spui. Tot ce se poate întâmpla unui om a fost, oricum, trăit înainte de alte mii de oameni ca el, şi la urma urmelor ne aşteaptă pe toţi acelaşi sfârşit… moartea. Trebuie, însă, să recunosc că având atât de mult timp liber, mi-ar
63
plăcea să-ţi aud din când în când vorba cea meşteşugită. Mai stai, aşadar, pe aici, şi fii gata oricând să vii atunci când te chem.
Aşa se întâmplă că iudeul Barisus, cunoscut şi sub numele de Elimas, deveni repede om de casă al proconsulului din Paphos. Şi fiind la fel de bine chibzuit ca şi Sergius Paulus, profită grabnic de avantajele poziţiei sale. Dobândind în scurt timp putere aproape nelimitată asupra robilor şi a curtenilor mărunţi, nu i se refuza nimic când era vorba să-şi aleagă bucatele, băuturile şi trufandalele care erau la îndemâna curţii, şi dincolo de asta, mâna sa lacomă îşi găsi iute drumul spre un adevărat şuvoi de aur, argint şi bănuţi de aramă, căci se ştie că „înţeleptul” nu defaimă cele mărunte ale lumii acesteia. Începu, astfel, să poarte straie alese şi, într-un cuvânt, starea sa înflori cu totul în scurtă vreme. După puţin timp, foşnetul uşor şi tainic al hainelor sale din mătase, brodate cu tot felul de stranii hieroglife, ajunse să fie pentru auzul slujitorilor slugarnici precum fâlfâitul cumplit al aripilor măritului înger al morţii. Sergius Paulus, e adevărat, încă mai râdea ascultându-i vorbele prefăcute, dar toată lumea băgă de seamă că se retrăgea din ce în ce mai des la sfat de taină cu iudeul şi nu era un secret pentru nimeni că mai mult decât o dată luase hotărâri capitale urmându-i poveţele.
— Sunt nou-sosiţi în oraş… tot înţelepţi şi aceştia, se auzi într-o zi la intrarea în dormitorul
64
consulului vocea unui slujitor către robul care tocmai îi ducea apă înmiresmată stăpânului pentru a se spăla pe mâini.
— De ce neam sunt?
— Se pare că sunt tot iudei, dar nu ca… şi zicând asta, vorbitorul se opri o clipă, privind temător peste umăr. Nu se ştie niciodată, adăugă apoi pe jumătate şoptit, când vrăjitorul nostru dă târcoale prin preajmă…
— Are duh rău, spuse celălalt cu îndrăzneală, nu încape îndoială, şi sunt gata să o spun chiar de ştiu că o să ard timp de o mie de ani, după cum obişnuieşte el să ne ameninţe.
— Aşa o să şi păţeşti, ticălosule, se auzi din spatele lor o voce batjocoritoare, dar ca să-ţi îmblânzesc limba cea neascultătoare, până să înceapă frigarea, am să-ţi dau o pedeapsă cât se poate de sănătoasă.
Vrăjitorul puse un deget lung şi deşirat pe fruntea slujitorului acesta se trase deodată înapoi ţipând.
— Ai milă, bunule vrăjitor! răcni el, lăsându-se în genunchi dinaintea chinuitorului său. Ai milă de mine, n-am vrut să fac nimic rău. A fost doar o glumă… Îţi jur!
— Dă-te la o parte, câine ce eşti! zise iudeul, slobozind un blestem cumplit şi intră apoi la stăpânul său,
65
Guvernatorul Sergius Paulus era într-o stare de nerăbdare amestecată cu plăcere.
— I-am poftit aici pe cei de un neam cu tine, care tocmai au sosit în oraş, bunule Elimas, îi zise demnitarul cu o neobişnuită veselie. Din câte am auzit, spun tot felul de lucruri minunate despre Dumnezeul lor şi chiar vreau să-i aud şi eu!
— Rău ceas este acesta în care te-ai hotărât să-i chemi pe aceştia aici! strigă Elimas ridicându-şi braţele cu un gest tragic. Sunt nimicitorii păcii, au sabie ascuţită între buze şi otravă de aspidă sub limbă! Dacă vrei să rămâi sănătos, nu-i lăsa să se arate dinaintea ta!
— Am să ascult ce au de spus, îi zise atunci rece guvernatorul, aşa cum te-am ascultat şi pe tine pe când erai în tabăra soldaţilor mei, făcând negoţ cu farmecele tale.
Elimas se trase înapoi la auzul acestor spuse ce-i readuceau în minte sărăcia de altădată, şi muşcându-şi unghiile, începu să bombăne cu un aer întunecat ca pentru sine. Nu zise apoi nimic, şi străinii fură de-ndată poftiţi dinaintea lor.
Sergius Paulus îi privi stăruitor, plin de curiozitate. „Iudei, desigur”, îşi spuse sieşi. „în căutare de bani”, adăugă el cinic. „Lipitori cu totul găunoase, ca şi toţi ceilalţi.” Şi gândind acestea, hotărî în sinea lui să nu se lase amăgit de aceşti nou-sosiţi.
66
— Numele vostru şi ce treabă aveţi aici în Cipru? le spuse iute, vorbind mai cu seamă celui mai în vârstă dintre ei.
— Numele meu e Iosia, răspunse străinul, plecându-şi în mod respectuos capul. Mi se spune şi Varnava. Sunt iudeu născut pe acest ostrov, dar am stat mulţi ani în Ierusalim. M-am întors la locul meu de baştină însoţit de tovarăşul meu, Saul, iudeu şi el, născut în Cilicia, ca împreună să facem cunoscută vestea cea bună despre Iisus din Nazaret.
— Saulos! Repetă guvernatorul cu un râs batjocoritor. Saulos! Numele tovarăşului tău sună rău, cu adevărat, dar pentru un vrăjitor, poate…
— Nu suntem vrăjitori, mult prea nobile Sergius, îi spuse Saul, cu obişnuitul său ton autoritar şi gesturile care atrăgeau, deopotrivă, atenţia. Cât despre numele meu, Saul, nu-mi este nici mie drag, mai am însă un nume, şi de-acum încolo chiar aşa vreau să mi se spună, mai ales că mi se potriveşte înţelesul, eu fiind cel mai mic dintre credincioşi. Mi se mai spune, aşadar, şi Paulus.
— Şi cu ce drept ai luat tu acest nume roman? îi spuse cu un aer semeţ consulul.
— E dreptul meu din naştere, răspunse Saul hotărât. Sunt iudeu, dar sunt de asemenea şi cetăţean roman.
67
Guvernatorul se schimbă atunci vădit la faţă.
— Am să ascult atunci şi eu ce răspândiţi voi printre ciprioţi, îi spuse el cu bunăvoinţă, şi întorcându-se către vrăjitor, continuă, dacă eşti roman, e limpede că n-ai fi niciodată dispus să te întovărăşeşti cu unul de teapa lui…
Elimas ţâşni atunci în faţă şi faţa lui plină de răutate se înălbi toată, devenind ameninţătoare.
— Ticălosul ăsta minte! ţipă el. Căci nu pot citi ce-i în inima lui.
— Linişte! tună guvernatorul, altfel pun garda să te scoată afară. Spune-mi, bunule Paulus, despre acest Iisus din Nazaret, căci am auzit şi eu câte ceva despre El şi mi-ar plăcea să aud mai multe.
Saul începu, aşadar, să-L propovăduiască pe Iisus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, care a fost ucis, nevinovat fiind, ca un miel fără de pată, pentru mântuirea lumii pierdute. În toată această vreme Sergius Paulus ascultă cu luare aminte, plecându-se în faţă, din scaunul său, şi arătându-se cu totul răscolit de istorisire.
— O viaţă nouă! murmură el când cuvântarea plină de elocinţă a vorbitorului se sfârşi.
Poate fi adevărat aşa ceva, că moartea nu e sfârşitul?
Şi ridicându-şi privirea gânditoare dădu de ochii întunecaţi, ca de şarpe, ai lui Barisus, aţintiţi asupra sa. Iudeul urmărise toată această scenă cuprins de o furie
68
neputincioasă. Năpustindu-se din nou, se aruncă între străini şi cel ce îi fusese până atunci stăpân şi credincios.
— Voieşti oare să te laşi amăgit atât de amarnic de aceşti pungaşi prefăcuţi? strigă el cu o voce gâtuită. Tot ce-au spus e o hulă plină de răutate… minciuni… şi numai minciuni! Şi eu sunt iudeu şi nu tocmai neştiutor în privinţa Scripturilor şi a prorociilor neamului meu. Dacă, prin urmare, eşti aşa de dornic să afli mai multe despre Marele Iahve, de ce să nu te învăţ eu, cum te-am învăţat şi alte lucruri? Ai uitat… şi aici se opri şi şopti vreo două vorbe la urechea guvernatorului, care se trase înapoi vădit speriat.
Atunci Saul, numit şi Pavel (Paulus), plin fiind de Duh Sfânt, privi ţintă la acesta.
— O, tu cel plin de toată viclenia şi înşelăciunea, fiu al diavolului, vrăjmaş a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte? Şi acum, iată, mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme!
Şi îndată căzu peste el pâclă şi întuneric, şi bâjbâind în jurul său, căuta pe cineva să-l ducă de mână. Atunci Sergius Paulus văzând ce s-a petrecut, se minună peste măsură şi din acel ceas crezu şi el în Domnul.
69
CAPITOLUL XXVII LUMINĂ NEAMURILOR
— Eu, unul, m-am hotărât! Nu merg mai departe! Vreau să mă întorc în Ierusalim.
Chipul celui ce vorbea era palid şi plin de hotărâre, deşi mâna lăsată pe masa cea aspră îi tremura vizibil.
Cei trei călători tocmai ajunseseră la Perga şi puneau acum capăt unui post lung în micuţul han din apropierea cheiurilor. În timp ce mâncau, cei mai în vârstă vorbiră despre ce aveau de gând să facă mai departe. Luând în calcul că, în fiecare an, cea mai mare parte a oamenilor din oraş urma să plece la munte, hotărâră că era de prisos să mai zăbovească în Perga.
— Vom porni în urma caravanelor, propovăduind peste tot pe unde putem.
Pavel spuse apoi, privind gânditor la Ioan, care stătea în faţa lui:
— Vom putea astfel ajunge în ţinuturi care altfel ar fi de neatins. Cu adevărat, toate lucrează în folosul nostru atunci când facem lucrarea învăţătorului nostru!
Ajunşi tocmai în acest punct al discuţiei, tânărul le spuse celorlalţi de hotărârea întoarcerii în Ierusalim. Când acesta se opri din vorbit, se lăsă pentru câteva clipe bune tăcerea la scurt timp, Varnava îl întrebă cu multă tulburare în glas:
— Eşti cumva bolnav?
— Nu, vere, sunt destul de bine trupeşte, însă sunt bolnav cu sufletul, spuse Ioan, ridicându-se în picioare şi începând a măsura neliniştit, în lung şi în lat, încăperea. La ce bun toată truda asta a noastră? Suntem doar trei oameni împotriva unei lumi întregi. Păgânii aceştia cărora le propovăduim noi, mărturisesc apoi, e adevărat, că şi ei cred, dar ce îi împiedică să se întoarcă la dumnezeii lor mincinoşi, odată ce noi am plecat? Romanul acela, Sergius Paulus, i-a dat ascultare iudeului, lui Barisus, şi a crezut spuselor lui; ieri, însă, ne-a auzit pe noi, i-a fost dat să vadă o minune şi a crezut. Mâine poate că vreun caldeean pribeag îi va cuceri auzul cu farmecele lui pline de hulă şi, din nou, va crede. Şi, iată, pentru asemenea trofee trebuie noi să străbatem un întreg ţinut muntos atât de vitreg despre care nu ştim decât că e plin de foamete, arşiţă şi fiare sălbatice. Să ne pornim în urma unei caravane? Ce nebunie! Nici n-am putea ţine pasul cu ei. Vă spun că ne irosim viaţa în toată această încercare. Şi, cu adevărat, de ce-am încerca măcar aşa ceva? Oare nu avem destule de făcut la noi acasă? Nu sunt păgâni şi în
71
Iudeea? După cum am spus, mă văd silit să vă părăsesc, şi bine ai face, vere, să te gândeşti de două ori înainte să te arunci în bezna asta ce-ţi stă dinainte!
— Dumnezeu te-a binecuvântat şi ţi-a purtat de grijă până acum, fiule, îi spuse Varnava cu un tremur în voce, şi cu siguranţă nu va trece cu vederea nici de-acum încolo pe cel ce din tinereţe a pus mâna pe plug, lucrând în ţarina Sa.
— Sunt oricând gata să lucrez, răspunse tânărul îmbufnat, dar un om cu judecată trebuie mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielii.
Tăcerea ce se lăsă apoi fu curmată de vocea puternică a lui Pavel.
— Adevărat ai grăit, prietene, spuse el. Un om cu judecată trebuie să-şi facă socoteala cheltuielii; eu, însă, nu mai iau nimic în seamă, şi nu pun niciun preţ pe sufletul meu, căci iată Hristos a murit pentru cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Ar trebui să poţi purta, frate, suferinţa ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos. Cel ce aleargă pe stadion nu ia cunună decât dacă îşi duce la capăt cursa. Du-te, însă, acum în drumul tău… dacă nu poţi veni cu noi de bunăvoie. Dumnezeu să-ţi dea gândul cel bun!
Tânărul se întoarse aşadar în Ierusalim, cu inima întristată.
Pavel şi Varnava, însă, merseră mai departe, de-a lungul lanţului muntos Taurus, călătorind cu câte o caravană,
72
altădată singuri şi pe jos, înaintând cu greu pe drumurile pustiei aproape cu neputinţă de practicat, pârjoliţi cu totul de soarele orbitor ce se arăta la amiază pe cerul fără nori, izbiţi şi măturaţi apoi de furtuni ce se abăteau deodată asupra lor; trecând prin primejdii de puhoi de ape, de la tâlhari; în primejdii în pustie, în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, de multe ori în posturi, în frig şi în lipsă de haine, până când ajunseră, după multe zile, în colonia romană a Antiohiei, dincolo de marea trecătoare de la intrarea în Pisidia.
Şi ajungând ei în Cesareea Antiohiei, cum mai era numită cetatea, intrară de îndată într-o sinagogă, fiind zi de sâmbătă. Şi după citirea Legii şi a Prorocilor, mai-marii sinagogii trimiţând după ei, le ziseră: Bărbaţi fraţi, dacă aveţi vreun cuvânt de mângâiere către popor, vorbiţi.
Pavel se ridică atunci în picioare şi începu a spune:
— Bărbaţi israeliţi şi cei temători de Dumnezeu, fiţi cu mare luare aminte la tot ce-am să vă spun!
Auzind asta, toţi cei din sinagogă îşi aţintiră privirea asupra lui, căci grăind acestea, se luminase tot la faţă. Vorbitorul le spuse apoi, pe scurt, despre minunata istorie a lui Israil, neamul cel ales, cum a fost acesta scos din Egipt, hrănit în pustie pe toată durata pregătirii sale de patruzeci de ani; dus cu braţ înalt în pământul Canaanului, dat lor spre moştenire. Trecând apoi la domnia judecătorilor, a prorocilor şi a regilor lui Israil,
73
pomeni şi de David, despre care însuşi Dumnezeu a mărturisit: „aflat-am pe David al lui Iesei, bărbat după inima Mea, care va face toate voile Mele” Din urmaşii acestuia, Dumnezeu, după făgăduinţă, i-a adus lui Israil un Mântuitor, pe Iisus.
Şi apoi în cuvinte simple şi uşor de înţeles le vesti toate despre minunata viaţă şi moarte a lui Iisus, osândit şi ucis de locuitorii Ierusalimului, care necunoscându-L şi osândindu-L, au împlinit glasurile prorocilor ce se citesc în fiecare sâmbătă. Şi săvârşind ei toate cele scrise despre El, coborându-L de pe Cruce, L-au pus în mormânt.
Cunoscut deci să vă fie vouă, bărbaţi fraţi, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor şi că, de toate câte n-aţi putut să vă îndreptaţi în Legea luiMoise, întru Acesta tot cel ce crede se îndreptează. Deci luaţi aminte să nu vină peste voi ceea ce s-a zis în proroci: „vedeţi,
74
îngâmfaţilor, miraţi-vă şi pieriţi, că Eu lucrez un lucru, în zilele voastre, un lucru pe care nu-l veţi crede, dacă vă va spune cineva”
Când slujba luă sfârşit, mai-marii sinagogii şi fruntaşii obştii ieşiră afară fără a mai vorbi celor doi străini, căci cele auzite nu fuseseră, desigur, pe placul lor mulţi, însă, din iudeii mai umili, dimpreună cu unii păgâni prozeliţi, veniră după Apostoli, ca să-i întrebe dacă pot auzi şi sâmbăta următoare cele propovăduite. Pavel şi Varnava rămaseră cu ei şi vorbindu-le, îi îndemnară să stăruie în harul lui Dumnezeu.
Iar a doua sâmbătă, aproape toată cetatea se adună ca să audă cuvântul lui Dumnezeu. Dar mai-marii văzând cum mulţimea aceea pestriţă intră peste tot, ticsind lăcaşul lor, peste care de obicei domnea liniştea şi orânduiala, se umplură toţi de mânie.
75
— Ia uitaţi, spuse întâistătătorul sinagogii, care se numea Elifaz, cum au intrat aici toţi aceşti hulitori, mâncători de animale necurate, idolatri de tot felul, mulţime pe care aceşti oameni i-au adunat din toate cele patru colţuri ale cetăţii. Sinagoga noastră e acum pângărită de aceştia, sfinţenia Legii ameninţată şi pacea lui Israil tulburată. Să-i stăm, aşadar, împotrivă acestui bărbat când va lua cuvântul, ca să nu se surpe zidurile Sionului şi să fim cu toţii pustiiţi.
Zis şi făcut, căci de îndată ce Pavel începu, din nou, a aduce vestea cea bună a lui Iisus, ce mântuieşte lumea din păcat, a sfintei Sale jertfe bine primite, săvârşite o dată şi pentru totdeauna întru slobozirea omului din robia Legii, Hristosul care înviind din morţi, a dobândit slava cea vecinică, săriră cu toţii grămadă, negând toate acestea sus şi tare, şi spunându-le oamenilor să nu mai ia aminte la aceşti străini.
— Cine sunt aceşti oameni, strigă întâistătătorul sinagogii, bătând cu braţele aerul, care vin aşa necunoscuţi şi pe nepusă masă în mijlocul nostru? Fiţi toţi cu băgare de seamă, spun doar minciuni şi rostesc hule!
Dacă acest om, Iisus, pe care îl tot ridică în slăvi, a fost osândit la moarte de înaltul Sinedriu din Ierusalim şi instanţă mai înaltă ca aceasta nu poate fi pe pământ -, ar trebui să ne fie dovadă îndestulătoare că merita să moară. Dacă a fost răstignit, voi de aici care sunteţi romani, ştiţi bine că era negreşit un mare răufăcător, căci justiţia romană a ajuns să fie proverbială. Şi atunci, se cade oare ca noi, cei ce trăim o viaţă sfântă după Lege, să-i răbdăm pe aceşti gură-spartă să vorbească astfel împotriva Legii? Se cade oare ca noi, cei ce tânjim întruna după sosirea regelui nostru făgăduit, să-i ascultăm fără nicio împotrivire pe aceşti ticăloşi hulitori cum îl vestesc, în acest loc sfânt, ca pe Mesia pe un răufăcător osândit la moarte de ruşine?
După această dezlănţuire urmă un vacarm de nedescris din care îi puteai auzi pe unii spunând una, pe alţii spunând alta. Pavel şi Varnava rămaseră nemişcaţi, reduşi ce-i drept la tăcere de toată această larmă, dar stăpâni pe sine şi netemători faţă de iudeii cuprinşi de furie.
— Afară cu ei! strigară câţiva. Să împroşcăm cu pietre hulitorii!
— I-auziţi! Să-i lăsăm o clipă, să ascultăm ce au de spus!
în scurt timp, paza sinagogii instaură din nou orânduiala, şi Pavel se întoarse către cel care le adusese toate acele vorbe de ocară.
76
— Vouă se cădea să vi se grăiască, mai întâi, cuvântul lui Dumnezeu, zise el, şi chipul, şi glasul său nu arătară nicio urmă de mânie -, dar de vreme ce îl lepădaţi şi vă judecaţi pe voi nevrednici de viaţa vecinică, iată ne întoarcem către neamuri. Căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul: „Te-am pus spre lumină neamurilor, ca să fii Tu spre mântuire până la marginea pământului
Iar elinii şi toate celelalte neamuri înălţară un strigăt de mare bucurie şi biruinţă, şi mulţi dintre ei crezură, răspândind neîntârziat vestea cea bună prin tot ţinutul Antiohiei.
Iudeii, însă, erau hotărâţi să nu lase aşa lucrurile. Printre prozeliţii lor se numărau şi femei de rang înalt, care îmbrăţişaseră credinţa iudaică cu toată înflăcărarea sufletului lor, şi la ele s-au dus îndată, ştiind prea bine că le pot folosi pentru a-i câştiga de partea lor pe dregătorii cetăţii.
77
— Cine ştie, nobilă doamnă, spuse Elifaz soţiei legatului roman, poate că şi domnia voastră aveţi chemarea precum odinioară regina Ester de a veni la vreme de restrişte în ajutorul regatului, prin urmare, dacă prin puterea voastră aţi scăpa cetatea noastră de aceşti hulitori atât de vătămători, binecuvântarea lui Iahve…
Aşa că doamna îi înfăţişă de îndată soţului toată tărăşenia.
— Care va să zică, nişte străini agitatori au venit şi au iscat mare tulburare în sinagogă… şi i-au tras pe mai-marii lor de urechi. Nici nu era greu, căci sunt toţi nişte câini puşi pe zarvă, bombăni încruntat oficialul roman. Dar
până să vină ăştia, erau toţi destul de liniştiţi, nu? Da, aşa e. Şi apoi religia iudaică e singura adevărată? Mda… aşa mi-ai spus tu. Ei bine, şi ce vrei de la mine acum?
78
— Să-i osândeşti la moarte, domnul meu! ţipă femeia cu o licărire de mânie în ochii ei albaştri. Sunt nişte hulitori nenorociţi!
Romanul ridică din umeri.
— E limpede că eşti un ucenic mult prea zelos, draga mea Iulia, zise el frecându-i urechea rozalie între degetul mare şi cel arătător. Trebuie să te duc cât mai repede înapoi la Roma, pe Apollo, ca să uiţi toţi ce te-au învăţat prefăcuţii ăştia. Asta nu o să-mi facă plăcere. Am să am, însă, grijă ca cerşetorii ăia să fie trimişi în treaba lor… şi încă repede de tot. Nu vreau să am niciun fel de probleme cât sunt eu la putere.
Aşa se face că Pavel şi Varnava fură în scurt timp înştiinţaţi că prezenţa lor nu mai e dorită în Antiohia.
— Dacă veţi fi găsiţi în fruntariile cetăţii după ora amiezii, scria în ordin, nu mai răspundem
79
pentru siguranţa voastră.
— Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, spuse Varnava, dându-i misiva tovarăşului său.
— Am aprins focul, zise gânditor Pavel. Împotrivirea iudeilor e ca vântul pustiirii ce nu face decât să răspândească şi mai tare focul. Să mergem de aici!
— E adevărat că am scăpat de hulitori, dar mă tem că ne-am făcut doar pe jumătate datoria.
Elifaz, mai-marele sinagogii, dădu uşor din cap ca şi cum simţea ceva de negrăit.
— Oare unde am greşit? Căci Israil e limpede că a biruit. Vrăjmaşii au plecat cu coada între picioare, înfrânţi şi umiliţi, slavă lui Dumnezeu! Eu însumi i-am văzut ieşind pe poarta cetăţii, urmaţi de o gloată spurcată de câini păgâni, care cu toate linguşelile lor aiurite, i-au gonit totuşi
80
cu pietre şi tot felul de blesteme. Şi bine ar fi fost să-i omoare cu pietre! strigă Elifaz cu reînnoită însufleţire. Ascultaţi, fii ai lui Avraam! Am gonit de aici nebuna rătăcire, acest şarpe ucigător, gata să sufoce în strânsoarea sa trupul suferind al lui Israil, dar tocmai aici am greşit, căci ar fi trebuit să-i judecăm potrivit Legii, iar Legea e moarte!
— Ar fi fost cu neputinţă, frate, fără sprijinul autorităţii romane, îi zise cu blândeţe unul din membrii Consiliului. Oamenii nu încălcaseră nicio lege romană… singura lege pe care blestematul acela o recunoaşte.
CAPITOLUL XXVIII UN TRIMIS AL CELUI PREAÎNALT
Elifaz îşi dădu ochii peste cap, privind în sus.
— Până când, Doamne, până când vei răbda toate astea? se jelui el, frângându-şi mâinile osoase şi bătându-şi amarnic pieptul.
Toţi cei din adunare se uitară la eî plini de veneraţie:
— Ce râvnă! spuseră toţi într-un murmur. Cât de credincios poate fi conducătorul nostru, Elifaz, fiul lui Eliud!
Fiul lui Eliud încetă totuşi după o vreme să-şi mai bată pieptul şi rămase nemişcat cu ochii închişi. Fraţii din Consiliu începură a-şi mângâia toţi bărbile în linişte.
— Mă duc şi eu în Iconium, zise după câteva clipe Elifaz, cu glasul stins al unui om vlăguit de prea mult zbucium sufletesc, căci într-acolo s-au dus şi hulitorii aceia.
Toţi rămaseră uluiţi, uitându-se prostiţi unul la celălalt. Ce conducător minunat aveau! Nu era, cu adevărat, cunoaştere omenească pe care acesta să nu o stăpânească.
— Mă duc să-i dau în vileag, continuă încet Elifaz, deschizându-şi ochii săi mici şi cenuşii. Şi vor fi osândiţi la moarte!
— Domnul fie lăudat! îşi ridicară toţi vocile într-un singur glas.
Cetatea Iconium stătea în mijlocul oazei pline de verdeaţă ca o strajă pusă la hotarul pustiei sumbre şi mohorâte ce se întinde până în depărtări, ajungând până la munţii cei înzăpeziţi. Orăşelul era tare plăcut şi liniştit, un loc în care viaţa curgea lin în cea mai mare parte a anului, şi cu toate astea, în doar o lună de zile locşorul acesta ajunse să fie scena unui război tare straniu cu limbi în loc de arme… dar este, de altfel, scris că limba mic mădular este, însă cu mari lucruri se făleşte!
82
Prin urmare, în scurt timp, în Iconium, locuitorii acestei cetăţi atâţia câţi puteau mânui această mică, dar puternică armă se împărţiră în două tabere între care se dezlănţui o bătălie plină de furie. Aşadar, ce se întâmplase?
Doi străini, pe al căror creştet odihnea flacăra tainică a Duhului Sfânt şi ale căror buze fuseseră atinse de cărbunele aprins al altarului Celui Preaînalt, porniseră toată această cumplită încleştare doar cu o samă de cuvinte simple şi limpezi. Iisus din Nazaret e Fiul Celui Preaînalt mesia! El a murit răstignit pe Cruce, dar Dumnezeu L-a înviat apoi din morţi. El este Cel ce împlineşte toată Legea. Doar El Singur poate da iertarea păcatelor şi viaţa cea vecinică.
Şi toţi cei ce voiră, gustară din pâinea şi apa vieţii, fiind tămăduiţi de chinul cel cumplit al sufletului lor înfometat, celor care, însă, nu voiau să primească darul, cuvintele acestea le sunau dimpotrivă ca o bolboroseală de îndrăciţi.
— Oamenii aceştia sunt, cu adevărat, proroci! strigă unul din mulţime. Uitaţi numai ce tămăduiri minunate se lucrează prin mâinile lor!
— O, nebunilor şi orbilor! strigă jeluindu-se Elifaz, suit pe treptele sinagogii. Tot aceştia au fost urmăriţi la plecarea din Antiohia de o gloată de păgâni şi alungaţi din cetate, acoperiţi de ruşine ca şi de o haină. Fii ai diavolului sunt aceştia, căci prin puterile întunericului lucrează aceste amăgitoare tămăduiri. Vedeţi ca nu cumva aceşti bolnavi pe care i-au spurcat cu atingerea lor, să nu piară toţi cuprinşi de chinuri!
Mulţimea formată din iudei şi din toată scursura celorlalte neamuri n-avea nevoie de mai multe îndemnuri. Se opriră doar cât să ia cât mai multe pietre din pavajul străzii şi apoi cu un răcnet
82
cumplit, năvăliră cu toţii în piaţa din mijlocul cetăţii unde străinii obişnuiau să propovăduiască oamenilor.
— Rupeţi-le mădular cu mădular! împroşcaţi-i cu pietre! Băgaţi cuţitul în ei!
Străinii, însă, nu mai erau nicăieri de găsit, înştiinţaţi de urzeala ucigaşă pornită împotriva lor, părăsiseră în taină oraşul cu câteva ore în urmă, şi acum erau destul de departe, în drum spre Listra, orăşel aflat la vreo şaizeci de kilometri depărtare.
în oraşul de munte al Listrei nu era nicio sinagogă, ci doar un templu închinat lui Jupiter, care se înălţa cu zidurile sale chiar la intrarea în cetate, loc în care băştinaşii primitivi obişnuiau să roage divinitatea lor ocrotitoare să le împlinească dorinţele. După ce puseră câteva întrebări, călătorii cerură încuviinţare pentru a vorbi poporului în piaţă. Primind de îndată încuviinţare, începură a aduce oamenilor plini de mirare vestea cea bună a crucii.
Printre cei ce ascultau cu mare luare aminte o dată şi încă o dată cuvântarea, Pavel băgă de seamă, cu ochii săi ageri, un olog nenorocit, care era adus în piaţă zi de zi ca să poată cere de pomană trecătorilor. Şi cum acesta asculta pentru a treia oară minunata istorisire despre Iisus, Pavel văzu acea lucire unică în ochii săi care, cu adevărat, nu poate fi ascunsă, fiind însăşi lumina cerească. „Omul acesta are credinţa că poate fi tămăduit” gândi în sinea lui şi aţintindu-şi ochii atrăgători asupra slăbănogului, zise cu voce tare:
— Scoală-te drept, pe picioarele tale!
Acesta sări pe dată în picioare şi începu a umbla.
— Ce lucru minunat! strigă unul din cei de faţă, în vorbirea populară a Lycaoniei. Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au pogorât la noi!
Pavel şi Varnava văzând că nu mai puteau vorbi cu oamenii din cauza acelui vacarm, şi
83
neînţelegând nimic din ce spuneau aceştia, se retraseră la locul unde găzduiau.
— De asta m-a şi cuprins uluirea când străinul plin de slavă mi-a vorbit, spuse mai-marele orăşelului, dând puternic din mâini în zbuciumul său de nedescris. I-aţi văzut cu toţii statura maiestuoasă, barba sa în valuri, chipul milostiv. Iată că ocrotitorul nostru, Zeus, s-a coborât în mijlocul poporului în chip de om!
— Ce zi minunată! O zi binecuvântată! strigă toată mulţimea cuprinsă de încântare.
— Şi străinul mai tânăr, spuse un altul, cu privirea sa năpraznică, cu vorba sa aleasă, mic la stat, dar atât de mlădios, cine să fie dacă nu însuşi trimisul, Hermes, care întotdeauna îl însoţeşte pe părintele zeilor, Zeus, şi care iată din puterea divină a picioarelor sale înaripate a dat cu mare mărinimie tărie şi acestor picioare neumblate nici odinioară!
— Să mergem să le aducem cât mai repede cinstire, nu cumva să se supere şi să-şi reverse apoi mânia asupra noastră! îi sfătui preotul templului lui Jupiter, care fusese adus în grabă la locul în care se petrecuse minunea.
Alegând, aşadar, din cireada lor taurii cei albi ca zăpada, puşi deoparte tocmai pentru marele festival închinat zeilor Olimpului, care avea loc o dată la trei ani, preoţii purtară cu incantaţii solemne dobitoacele dinaintea porţilor oraşului, unde se adunaseră o mulţime
84
de cetăţeni gătiţi toţi de sărbătoare şi dornici din cale afară de a-şi cinsti oaspeţii divini.
Se grupară iute toţi într-o formaţie, preoţii mergând în primul rând, ţinând de funie animalele împodobite cu ghirlande, urmaţi în bună rânduială de cetăţenii înarmaţi cu lance şi scut care veneau unii la pas, alţii călare, de bătrânii locului cu ramuri de măslin în mâini, de nevestele fruntaşilor oraşului cu ofrande votive, urmate de fecioarele care veneau două câte două, ducând coşurile cu cuţitele sacre şi vasele pentru jertfă. La urmă de tot veneau şi femeile mai umile şi apoi copiii. Chipurile tuturor străluceau de bucurie, toate glasurile înălţau imnuri de recunoştinţă pe măsură ce alaiul şerpuia pe străzile oraşului, către casa unde trăseseră cei doi străini.
— Auziţi, cinstiţi zei, toată această mare bucurie? spuse stăpânul casei, apropiindu-se de musafirii săi cu mare evlavie. Vă rog, străine de obârşie cerească, care mi-ai făcut aşa o cinste şi ai intrat sub acoperişul umilului meu lăcaş, vorbeşte acum cu augustul tău tovarăş dinaintea feţei căruia nu cutez să mă arăt şi spune-i că se apropie poporul să-i aducă ofrande.
Pavel îşi ridică ca trăsnit privirea din pergamentul pe care îl studia cu mare băgare de seamă.
— Cu siguranţă te înşeli… Începu el, dar se opri pe dată, căci prin fereastra deschisă se auzi zgomot de voci voioase şi muget de boi.
85
— Spune-mi, zise el sec, întorcându-se către gazda sa, care se holba prostit la Varnava cu ochi mari plini de evlavie, drept cine ne iau oamenii ăştia?
— Nu te supăra pe mine, Hermes, scânci omul plecându-se dinaintea lui în genunchi. Chiar dacă v-aţi ascuns divinitatea sub acest trup omenesc, oamenii tot şi-au dat seama cine sunteţi.
— Hermes! strigă uimit Pavel. O, nebunule, cine te-a amăgit în acest fel? şi apucându-şi tovarăşul de braţ, îi zise grăbit: Ne-au luat drept zei! Să ieşim cât mai degrabă la ei!
— Iată zeii! strigă mulţimea ce se adunase de jur împrejurul casei. Strigătul lor fu repetat ca un ecou plin de bucurie de restul cortegiului ce venea din urmă.
— Bărbaţilor! strigă tare Pavel, rupându-şi hainele şi repezindu-se spre ei. De ce faceţi asta?
— Nu vor să-şi dezvăluie divinitatea, copiii mei, spuse solemn preotul lui Jupiter. Cu toate astea, se cuvine ca noi să aducem jertfă.
— Să nu fie una ca asta! Şi noi suntem oameni, pătimitori ca şi voi, binevestind să vă întoarceţi de la aceste deşertăciuni către Dumnezeu Cel Viu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele.
Preoţii se traseră toţi înapoi, privindu-l cu neîncredere pe cel ce le vorbea.
86
— Dumnezeu, în veacurile trecute, a lăsat toate neamurile să meargă în căile lor, deşi nu S-a lăsat pe Sine cu totul nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplând de hrană şi bucurie inimile voastre.
Preoţii se întoarseră atunci hotărâţi, mergând înaintea celor ce duceau ofrandele votive.
— Ceva e ciudat aici, spuseră ei. Vom jertfi dobitoacele dinaintea templului, şi apoi vom vedea ce ne spun măruntaiele.
— Ce s-a întâmplat în târg la voi astăzi? întrebă un străin cu barbă şi turban pe cap, adresându-se politicos unuia din localnicii ce mergea în urma preoţilor. Căci din toată zarva pe care o văd pe străzi, e limpede că e ceva de mare însemnătate.
— Cu adevărat ceva de mare însemnătate! îi răspunse acesta îmbufnat. Doi străini au venit de trei zile la noi în oraş şi ne-au tot vorbit de lucruri tare stranii şi greu de înţeles… Au făcut apoi o minune în mijlocul tuturor, o minune aşa de mare cum nu s-a mai văzut prin părţile acestea. Dar când am vrut să le aducem cinstirea cuvenită… crezând că sunt zei, n-au vrut să ne asculte, şi au început a vorbi de o divinitate ciudată, care chipurile tocmai din veacurile trecute până acum ne-a făcut bine şi ne-a purtat tuturor de grijă.
87
La auzul acestor vorbe, noul sosit îşi rupse hainele şi începu a striga tare de tot:
— Vai! Amăgitorii care au făcut prăpăd în Iconium şi în Antiohia au venit şi aici la voi! Aflaţi, nefericiţi locuitori ai Listrei, că aceştia sunt hulitori plini de toată nebunia, odraslele celui rău, care vă vor da fără îndoială şi pe voi pieirii vecinice dacă nu le veţi sta împotrivă!
— Hulitori! Vrăjitori! Ucigaşi!
Şi uite aşa, vorbele năprasnice se împrăştiară şi se năpustiră ca un fulger, înhăţând într-o închipuită furcă uriaşă mulţimea nemulţumită.
— Dacă vreţi să scăpaţi de mânia lui Dumnezeu Cel Mare, strigă străinul, ucideţi-i şi azvârliţi-i de pe zidurile cetăţii!
Ca şi în Iconium, oamenii nu trebuiau rugaţi de două ori. Întrarmându-se toţi cu pietre, dădură năvală înapoi acolo unde cu doar un ceas înainte veniseră cu feţe vesele, cântând imnuri pacinice de recunoştinţă. Pavel încă mai vorbea câtorva oameni rămaşi în urmă când gloata se năpusti asupra lui cu sălbăticie. Urmă un vârtej întreg de toiege, pietre şi praf, se auzi apoi un geamăt înăbuşit, o mulţime de strigăte barbare şi tot felul de blesteme, însoţite de ţipetele speriate şi suspinele femeilor şi copiilor ce erau de faţă, şi apoi gata, totul se termină într-o clipită.
88
— Mincinosul n-o să mai tulbure de-acum cetatea Listrei! zise un ţăran vânjos, aruncând şi o sudalmă în timp ce-şi ştergea sudoarea de pe frunte.
— Aşa să piară toţi vrăjmaşii Legii! spuseră într-un murmur străinii cu bărbi şi turbane pe cap. Dar hai acum să ne zorim, nu cumva să fim spurcaţi de atingerea acestor idolatri!
Şi uite aşa, ducându-şi la capăt misiunea plină de evlavie, porniră liniştiţi spre cetatea lor.
în afara zidurilor Listrei, în lumina slabă a amurgului, un pâlc de oameni se apropiară jeluindu-se de trupul nemişcat al celui ce zăcea întins pe pământ.
— Nu se poate să fi murit! se văietă cerşetorul ce fusese tămăduit. E cu neputinţă!
— Stai să încerc cu apă rece, se auzi o voce blândă la urechea lui Varnava, care se ghemuia acum de durere lângă tovarăşul său doborât la pământ.
— Poate că doar a leşinat. Da! Nu mi s-a părut, sigur s-a mişcat!
Ochii înceţoşaţi se deschiseră numaidecât şi vocea pe care nimeni nu mai nădăjduia să o audă, rosti murmurând:
— Vrednic de crezare este cuvântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El, şi dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu El.
89
CAPITOLUL XXIX CHEMAREA LUI TIMOTEI
Nevasta răposatului Andronicus locuia într-o căsuţă din apropierea intrării în Listra. Nu se prea amesteca cu vecinii săi veseli şi gălăgioşi, şi nu ieşea decât arareori doar la fântână sau în piaţă, dar niciodată la templul lui Jupiter.
„E evreică”, spuneau şuşotind vecinii ridicând din umeri când tânărul grec îşi aduse aici, în orăşelul lor, soţia sa cu ochii negri. Şoapta fu de multe ori repetată de-a lungul anilor tăcuţi ce urmară, dar rămase doar o simplă şoaptă, căci se ştia că Andronicus nu era omul cu care să vrei să te cerţi. În cel de-al treilea an al căsniciei lor, se născu un copil, şi şase luni mai târziu tatăl muri de friguri. Mulţi dintre localnici îşi arătară, oarecum stângaci, mila faţă de văduvă, ea se mărgini să le primească pe toate în tăcere.
— Ar trebui să-ţi duci băiatul la templu ca să nu fie lipsit de noroc, îi spuse una dintre femeile ce căutau să o
90
aline, pironindu-şi privirea asupra chipului gingaş udat de lacrimi. Uite cum zeii cei geloşi te-au pedepsit deja luându-ţi bărbatul! Vrei oare să-ţi ia şi fiul şi să rămâi nemângâiată şi părăsită ca nelegiuita de Niobe?
La auzul acestor spuse, văduva care se numea Eunice strigă amarnic:
— Mă simt deja părăsită, căci iată m-a bătut Dumnezeul meu fiindcă am lăsat Legea lui Israil! Blestemul a căzut asupra mea, după cum mi-a şi spus preotul lui Iahve. Ce era însă să fac dacă sufletul mi-a sărit pe dată din piept ca un porumbel ce zboară spre iubitul său? Cruţă-mi fiul, o Iahve, Care eşti şi Dumnezeul văduvelor şi al sărmanilor!
— Ai face bine să nu te mai rogi la dumnezei străini, continuă să-i spună femeia. Hai acum cu mine să aduci jertfă bunei Venus şi poate că zeiţa îţi va trimite un alt soţ… căci eşti, cu adevărat frumoasă la înfăţişare.
Eunice se ridică atunci impunătoare şi foarte hotărâtă.
91
— Să nu mai repeţi astfel de cuvinte în auzul meu, îi spuse ea încet, dar privirea din ochii săi o făcu pe vecină să se tragă repede înapoi, bombănind apoi ceva despre coptul pâinii de peste săptămână.
Câteva zile mai târziu, o femeie în vârstă fu văzută intrând pe poarta casei. Văzând-o, tânăra văduvă îi căzu repede pe grumaji, cu mare plânset şi suspin.
De atunci trăiră aşa, toţi trei împreună, iar anii scurgându-se liniştit aduceau puţină schimbare în viaţa lor. Copilul, în schimb, în ciuda prezicerilor sumbre ale localnicilor, ajunse iute un băietan zdravăn, fiind acum în vârstă de cincisprezece ani.
Timotei căci aşa se numea băiatul nu era ca ceilalţi băieţi din oraş, pentru că în primii ani ai copilăriei sale fusese văzut rareori în afara zidurilor grădiniţei mamei sale şi apoi, pe măsură ce creştea, îşi făcu un obicei de a se trage timid deoparte, neumblând cu derbedeii zgomotoşi şi bătăioşi ce mişunau întruna pe străzile oraşului.
Odată, pe când avea şaisprezece ani, ispitit fiind de acordurile muzicii, ieşi totuşi din curte. O procesiune păgână trecea prin faţa casei, cântând în mod solemn şi sunând din caval şi lăută. Băiatul rămase ca vrăjit, cu chipul tot luminos şi cârlionţii aurii strălucind ca o aureolă în bătaia soarelui. Reveria plină de încântare îi fu însă deodată curmată năprasnic, căci o ceată de băieţi de toate vârstele venind în urma convoiului, îl văzu stând acolo.
— Hei, iudeule! strigară toţi în batjocură. Dă-te din calea noastră, nu cumva să ne deochi! Fugi la vrăjitoarea de maică-ta!
Cuvintele acestea îl izbiră pe copil ca un pumn în plină figură şi aproape că nici nu mai băgă în seamă ciupitura pietricelelor ce-i zburau iute pe la urechi.
92
— Mamă! Mamă! strigă el, ţâşnind înapoi în grădină.
Şi atât reuşi să spună, căci îl podidi pe dată plânsul.
Bunica sa cea înţeleaptă, Lois, îl luă atunci în poală, şi după ceva vreme izbuti să scoată câte ceva de la el privind cele întâmplate.
— Te-au numit iudeu! zis ea, cu o lucire de mândrie în ochi. Slavă lui Dumnezeu că îţi curge prin vine sângele lui Israil! Fiica mea, n-am făcut bine că l-am lipsit pe copil atât de mult timp de dreptul său din naştere.
Şi din acea zi, micul Timotei începu a fi instruit, zi de zi, în toate cele legate de minunata istorie a poporului mamei sale.
— Şi dacă Mesia o să vină, mamă, zise el gânditor într-o zi, noi de aici cum o să ştim fiind atât de departe de poporul nostru?
— El îşi va aduna aleşi din toate neamurile, fiul meu, răspunse ea cu duioşie.
Privind, însă, la chipul său cu frunte de elin, cu gură şi ochi melancolici ca ai poporului ei, se temu în inima sa. Îl va primi oare semeţul prinţ al Israelului pe fiul unei evreice ce şi-a lepădat credinţa, legându-şi soarta de cea a unui grec păgân? Simţi mare îngrijorare la gândul că va fi gonit cu dispreţ din orice sinagogă iudaică a ţinutului pe care ea îl cunoştea prea bine. Se văietă apoi zicându-i toate astea mamei ei, şi atunci buna Lois îi răspunse hotărâtă:
93
— Trebuie să fie şi alte cuvinte în afară de cele scrise în Scripturi, fiică, şi toate spre binele nostru. Uite cum în piaţă sunt aduse atât de multe bucate spre îndestularea pântecelui: peşte, carne din tot felul de animale şi păsăret, ouă, de asemenea, fructe, porumb, grâu, orz şi toate verdeţurile din grădina omului, mierea albinelor, după cum şi laptele atâtor turme, untul şi brânzeturile din lapte de capră. Cu toate astea, niciun om nu se apucă să le mănânce pe toate într-o singură zi, ci le alege pe acelea pe care le poate răbda pântecele său, ca astfel să se poată hrăni, întărindu-se pentru munca sa cea de toate zilele. În Scriptură, aşadar, avem Legea, care e carnea cea vârtoasă, dar avem şi ziceri pline de dragoste şi bunătate, menite să hrănească şi sufletul slăbit şi îndurerat, aşa cum smochinele proaspete, mierea cea delicată şi laptele proaspăt hrănesc trupul slăbit, pentru care cărnurile cele vârtoase ar fi vătămătoare. Şi acum ascultă, căci am să-ţi citesc din cuvintele lui David, care de asemenea păcătuind, şi încă greu de tot, înaintea lui Dumnezeu, a fost totuşi cu totul iertat.
„Iubit-am pe Domnul, că a auzit glasul rugăciunii mele,
Că a plecat urechea Lui spre mine şi în zilele mele îl voi chema. Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit, necaz şi durere am aflat
Şi numele Domnului am chemat: O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!
94
Milostiv este Domnul şi drept şi Dumnezeul nostru miluieşte.
Cel ce păzeşte pe prunci este Domnul; umilit am fost şi m-am izbăvit.”
Şi iarăşi:
„De te vei uita la fărădelegi, Doamne,
Doamne, cine va suferi?
Că la Tine este milostivirea.
Că la Domnul este mila Şi multă mântuire la El.”
— Chiar nu poţi găsi alinare şi mulţumire în aceste cuvinte, fiică?
— Ba da, dar… şi Eunice îşi lăsă tristă capul în jos. Fiul meu nu este… din neamul ales.
Obrazul veştejit al mamei se făcu deodată roşu. Nepotul său, Timotei, era viaţa ei.
— Spune-mi, strigă ea, n-a fost oare Rut, moabita, tot o străină… despre care vecinele îi vorbeau evreicei Naomi: „Iată, nora ta, care te iubeşte, e mai bună pentru tine decât şapte fii” care iată l-a zămislit pe David, regele Israelului, din a cărui seminţie e scris că va veni la plinirea vremii Mesia. Fiul tău, Timotei, va fi binecuvântat şi voi trăi şi eu să văd cu ochii mei acest lucru!
Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, femeia cu suflet bun şi cald se ridică de la locul ei, înfăşurându-se cu un
95
voal, pentru ca apoi să pornească iute spre piaţă. „Am să iau o pasăre mai de soi” îşi zise în inima ei, „şi-am să gătesc ceva bun băiatului şi mamei sale. Şi, mai mult de atât, am să le pun eu dinainte masa, să mănânce bucurându-se, căci mâncarea gustoasă veseleşte neîndoielnic sufletul, alungând amărăciunea strânsă sub acoperişul nostru.”
în acea dimineaţă era multă lume la piaţă, lucru de care Lois se cam minună, dar cu toate astea merse drept la tejgheaua cu păsăret, hotărâtă să-şi facă treaba.
— Cât vrei în dimineaţa asta pentru o pasăre de soi? zise ea, dar vânzătorul nu o băgă câtuşi de puţin în seamă. Se ridicase pe un coş întors cu fundul în sus, şi cu gura şi ochii larg deschişi, se străduia, se pare, să audă ce se petrecea în piaţa de peşte.
— Trântor ce eşti! exclamă mânioasă Lois. Ai face bine să-ţi vezi de treaba ta! De-ai să mai stai aşa cu ochii în toate părţile şi urechile potrivnice faţă de chemarea datoriei, are să se năpustească asupra ta sărăcia aşa cum dă năvală cel înarmat, cu gând de luptă.
întorcându-se, însă, să vadă la ce se tot zgâia bărbatul, uită şi ea pe dată de ce venise acolo. Ridicat puţin peste capetele mulţimii de ţărani adunaţi în jurul său, se înălţa un bărbat oacheş, mic la stat. Câteva din spusele lui ajunseră destul de lămurit până la urechea sa.
— Şi Acesta e Fiul lui Dumnezeu, Ce S-a arătat în trup, şi pentru noi a murit Hristos când noi încă eram
96
păcătoşi. Căci plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţă vecinică în Hristos Iisus!
— Mesia! strigă cu vocea gâtuită Lois, îngălbenită la faţă. Vorbeşte de Mesia!
Lăsându-şi jos coşul, dădu fuga repede în curtea casei lor.
— Veniţi! strigă ea, cu respiraţia întretăiată, apucând-o de braţ pe Eunice care tresări speriată. Veniţi repede! Au sosit veşti despre Mesia… Ia şi băiatul! Unde e?
Iată cum Lois şi Eunice, dimpreună cu băiatul Timotei, auziră în acea zi povestea lui Iisus de pe buzele lui Pavel. Şi nu intră în inima lor cea simplă nici cea mai mică îndoială cu privire la acest om sau la spusele sale. Plângând toţi din tot sufletul la gândul pătimirii pe Cruce, văzură în acelaşi timp şi bucuria plină de biruinţă de care era însufleţit vorbitorul insuflat de Duhul Sfânt în timp ce învăluia în slavă simbolul ruşinii şi al morţii.
Cei trei văzură, de asemenea, şi tămăduirea slăbănogului, dar se traseră apoi la adăpostul sigur al căminului, speriaţi de ţipetele şi strigătele mulţimii agitate. Gândul că cel ce le adusese atâta bucurie în suflet ar putea fi în primejdie din pricina localnicilor înfierbântaţi nu le trecuse prin minte.
— Nu m-ar mira ca aceşti sărmani idolatri să-l creadă pe Pavel vreun zeu, spuse Lois zâmbind, pe când stăteau toţi în grădiniţa lor, mângâiaţi de bătaia călduţă
97
şi plăcută a soarelui de după-amiază. Dar îi va învăţa tot ce trebuie în zilele ce vor urma.
O oră mai târziu erau cu toţii în jurul trupului său nemişcat trupul celui pe care localnicii îl numiseră, cu adevărat, trimis al Celui Preaînalt.
— Aduceţi-l la mine în casă, şopti Lois, de îndată ce acesta dădu semne de viaţă. E aproape de poartă, n-o să ne vadă nimeni.
Şi în noaptea ce urmă, îl oblojiră, ungându-i rănile şi turnând din plin asupra duhului său rănit vinul şi untdelemnul dragostei şi compasiunii, de care Pavel avea atât de mare nevoie. Pe măsură ce pâcla durerii se destrăma, şi privirea lui se limpezea, începu să vadă mai lămurit chipul lui Timotei, luminos şi plin de iubire ca faţa unui înger şi inima lui de om însingurat se deschise către acesta.
— Fiul meu, îi zise el, chemându-l lângă el, crezi tu în Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pe Cruce pentru răscumpărarea păcatelor noastre, şi pentru al Cărui nume am gustat şi eu astăzi din moarte?
98
— Cred din toată inima mea! îi răspunse băiatul, lăsându-se în genunchi lângă patul lui.
— Atunci du lupta cea bună să cucereşti viaţa vecinică la care ai fost chemat, şi Dumnezeu să te păzească şi să te binecuvânteze în toate căile tale de-acum şi până în veci!
Şi, în lumina cenuşie a zorilor timpurii, îi chemă pe toţi în jurul său.
— Noi trebuie să plecăm, căci acuşi se luminează de ziuă, şi la răsăritul soarelui trebuie să fim la mare depărtare de acest loc.
— Dar nu eşti în stare acum să mergi! strigă Lois cu deznădejde în glas. E limpede că trebuie să mai stai aici, la noi, până te vei fi refăcut cum se cuvine.
— Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte! spuse el pe un ton grav.
Se rugă apoi dimpreună cu ei şi îi binecuvântă pe toţi.
— Nu peste mult timp o să ne întoarcem la voi, le spuse el pe când îşi lua rămas bun, căci dacă Dumnezeu binevoieşte, vom trece apoi prin toate cetăţile la care am propovăduit Evanghelia, ca să aducem mângâiere şi tărie în duh celor ce au crezut.
Cele două femei şi băiatul rămaseră în lumina zorilor cu ochii umeziţi de lacrimi aţintiţi asupra călătorilor care acum se îndepărtau de ei. Rănitul şchiopăta dureros în timp ce mergea, şi urmărindu-l cu privirea, femeile începură a plânge şi mai puternic.
— Vai! zise Eunice, cred că o să moară pe drum.
Chipul lui Timotei iradia, însă, de bucurie. „îl iubesc”
murmură el. „îl voi iubi totdeauna.”
CAPITOLUL XXX
DIN IERUSALIM ÎN GALATIA
Mai mult de trei ani trecuseră de când locuitorii cei nestatornici ai Listrei au venerat mai întâi, şi împroşcat apoi cu pietre pe cel ce căuta să-i întoarcă de la moarte la viaţă. Trei ani de lucrare neobosită, desfăşurată la început în Antiohia, unde Biserica creştea viguros de la o lună la alta, până când în mijlocul poporului veni o ceată de bărbaţi din Iudeea spunând sus şi tare că toţi străinii convertiţi trebuie să se supună Legii lui Moise şi că, de fapt, trebuie să devină iudei.
— Toţi cei ce sunteţi netăiaţi împrejur, necuraţi, mâncători de animale spurcate, tunau aceştia, veţi fi blestemaţi dacă nu vă supuneţi legilor ritualice!
— Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii! le răspunse hotărât Pavel. După Lege, niciun om nu se poate îndreptăţi dinaintea lui Dumnezeu. Dacă dreptatea ne vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar! Prin Lege nimeni nu se îndreptează înaintea lui
100
Dumnezeu, iar dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.
Spiritele se înfierbântară atunci, şi Pavel însoţit de Varnava fură nevoiţi să se urce la Ierusalim, convocând grabnic memorabilul Sinod al Apostolilor şi al tuturor înţelepţilor, la care se hotărnici, după multă chibzuinţă, ca jugul greu al iudaismului să nu fie pus pe umerii neamurilor, căci mântuirea se cuvenea să le vină acestora prin harul Domnului Iisus Hristos.
Hotărârea, cu implicaţii imense pentru toată Creştinătatea, avea să fie apoi contestată iară şi iară de adepţii zeloşi ai iudaismului, care mergeau din loc în loc, pe urmele Apostolului, încercând din răsputeri să stingă lumina cea curată a credinţei sub obrocul Legii.
„Fraţi mincinoşi”, îi numeşte pe aceştia cu mare amărăciune Pavel, care furişându-se, au venit să ne iscodească libertatea noastră în Hristos Iisus, ca să ne robească.
Chiar şi Petru, care a fost primit de Biserica Antiohiei din toată inima şi cu multă bucurie, a ajuns în cele din urmă să cedeze sub influenţa acestor oameni.
„Când Chefa a venit în Antiohia”, scria mai târziu Pavel convertiţilor din Galatia, care fuseseră şi ei cuprinşi de mare tulburare şi nedumerire în urma confruntărilor cu aceşti iudaizanţi, „i-am stat pe faţă
101
împotrivă, fiind întru totul vrednic de înfruntare, căci înainte de a veni unii de la Iacov, mânca şi el cu cei dintre neamuri, dar când au venit aceştia, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Varnava a fost atras în făţărnicia lor.
Dar eu când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, i-am zis lui Chefa înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce îi sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta!”
îndreptaţi prin credinţa în Hristos! Cum trebuie să se fi izbit aceste cuvinte de inima mândră şi iute la mânie a lui Petru. Cu siguranţă i-au readus în faţa ochilor noaptea de la palatul arhiereului şi lepădarea sa plină de hulă faţă de învăţător, şi de acea privire din ochii Lui „pe când S-a întors şi S-a uitat la Petru”, şi odată cu toate acestea, amintirea solemnă a întreitei mustrări, „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu pe Mine?”, dar în acelaşi timp şi întreitul îndemn care era încredinţarea iertării depline, „Păstoreşte oile Mele!”
102
îl vedem, aşadar, pe Petru scriind apoi „celor ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia” aceste cuvinte: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă, neîntinată şi neveştejită, păstrată în Ceruri pentru voi, cei ce sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi. Întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme, pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la arătarea lui Iisus Hristos, pe Care fără să-L fi văzut, îl iubiţi. Întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor.”
„Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi. Supuneţi-vă unii faţă de alţii şi îmbrăcaţi-vă întru smerenie, căci
103
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Iar Dumnezeu a tot harul, Care ne-a chemat la slava cea vecinică, întru Hristos Iisus, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi. A Lui fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin!”
Nu trecu, aşadar, mult timp şi Pavel îi zise lui Varnava:
— Hai să ne întoarcem, să-i cercetăm pe fraţii noştri din toate cetăţile în care am vestit cuvântul Domnului.
— Cu bucurie merg cu tine, îi răspunse Varnava, dar să-l luăm cu noi, te rog, şi pe ruda mea, Marcu, căci ne va fi de ajutor în lucrarea noastră.
— Nu cred că e bine să-l luăm cu noi, îi spuse cu hotărâre Pavel, căci pe când eram în Pamfilia, ne-a lăsat, nemaivenind cu noi la lucrul spre care eram trimişi.
Şi rămase cu aceeaşi părere oricâte argumente îi aduse Varnava sau oricât de mult îl rugă, încercând să-l înduplece.
— Tu du-te în drumul tău, îi spuse după un timp, de vreme ce nu reuşim să cădem de acord în această privinţă, şi mă voi duce şi eu în drumul meu.
Aşa că Varnava îl luă cu el pe Marcu şi, urcând pe o corabie, se duseră în Cipru, iar Pavel îl alese pe Sila şi plecă dimpreună cu el în Siria, căci acesta fusese rugămintea întregii obşti de credincioşi. Lui Marcu îi părea rău fără îndoială, dar îi era şi ruşine că îi făcuse pe cei
104
doi prieteni să se despartă, despărţire ce se va dovedi a fi definitivă, căci celor doi nu le va mai fi dat să slujească niciodată împreună.
— Am să-i dovedesc… Dumnezeu să mă ajute, că nu sunt cu totul nefolositor în slujirea învăţătorului, strigă tânărul, înroşit la faţă, de ruşine, auzind sentinţa atât de aspră, rostită de Apostol în privinţa sa.
Şi se ţinu de cuvânt, căci după mai mulţi ani îl vedem ca tovarăş al lui Petru, însufleţit de mare râvnă în propovăduirea şi scrierea Evangheliei care îi va purta şi numele, şi însuşi Pavel scrie despre el Bisericii din Colossae: „iar Marcu, vărul lui Varnava […] de va veni la voi primiţi-l, căci el e dintre cei ce au lucrat împreună cu mine pentru împărăţia lui Dumnezeu şi mi-au adus mângâiere.” Şi apoi, din nou, la bătrâneţe, când îi scrie lui Timotei: „Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire”
Aşadar, Pavel şi Sila trecură prin Siria şi Cilicia, cercetând cu mare grijă bisericile. Ajunşi în Listra se duseră din nou în casa lui Lois şi Eunice. Timotei nu mai era un copil, crescuse în har şi în cunoaşterea Domnului Iisus Hristos, dar şi la stat, iar Pavel venind în piaţă să propovăduiască oamenilor, văzu nu doar o dată mărturii ale lucrării tânărului său ucenic. Auzi şi în Derbe, oraşul vecin, şi în Iconium, aflat la şaizeci de kilometri depărtare, doar vorbe bune din partea credincioşilor despre Timotei.
105
— Eşti gata să-ţi dai fiul spre slujirea Domnului nostru Iisus Hristos? o întrebă după puţină vreme Pavel pe Eunice.
Şi văduva îi răspunse cu ochii umeziţi de lacrimi:
— Dacă Domnul îl cheamă la slujire pe fiul meu, cine sunt eu să-l opresc din drum?
Prin urmare, Timotei fu hirotonit dinaintea întregii Biserici, şi toţi bătrânii şi Pavel însuşi îşi lăsară în mod solemn mâinile deasupra capului său. Începu de-atunci să-i fie tovarăş credincios lui Pavel în toate peregrinările lui. „Fiul meu întru credinţă”, îl numeşte acesta. Şi „iubitul meu fiu”, pe care avea să-l pomenească de-acum neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile sale.
Nu după multe zile, cei trei porniră la drum spre alte cetăţi, făcând cunoscută fiecărei biserici hotărârea Apostolilor şi a bătrânilor din Ierusalim cu privire la Legea lui Moise.
în Galatia, unde plănuiseră doar să treacă în grabă, fără a zăbovi prea mult, fură nevoiţi să rămână timp de câteva luni, căci Pavel căzu lovit de o boală grea trupul lui cel mult încercat fu din nou străpuns de acel ghimpe al suferinţei, despre care şi scrie corintenilor: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: « îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.»”
106
Iar fraţilor din Galatia, la care fusese pe când era cuprins de această suferinţă, le scrie: „Nu mi-aţi făcut niciun rău, dar ştiţi că din cauza unei slăbiciuni în trup, am binevestit vouă mai întâi. Şi voi n-aţi dispreţuit încercarea mea, ce era în trupul meu, nici nu v-aţi scârbit, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus. Unde este deci fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, de ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat mie”.
Din pricina acestor cuvinte, sunt mulţi care cred că această neputinţă, acest „ghimpe în trup” ce se afunda din ce în ce mai adânc în carnea ce tremura de suferinţă era tocmai groaznica inflamare şi scurgere a ochilor, care e şi la ora actuală o năpastă peste aceste ţări în care a propovăduit odinioară Pavel. Dar oricare ar fi fost neputinţa sa, un lucru este limpede, şi anume că îi era de ajuns harul lui Dumnezeu, iar puterea Lui se vădea a fi şi mai mare în neputinţa slujitorului Său, în timp ce acesta zugrăvea, cum s-ar spune, imaginea măreaţă a Hristosului Răstignit dinaintea ochilor păgânilor galateni. Şi, cu adevărat, mulţi dintre iudei şi elini, bărbaţi şi femei, oameni liberi şi robi, care şi-au ridicat privirea obosită, căutând departe, în zare, dincolo de ei înşişi şi păcatele lor la Iisus Hristos, începătorul şi plinitorul credinţei, au aflat mântuirea.
CAPITOLUL XXXI ÎN FILIPI
Lăsând apoi în urmă Galatia, călătorii ajunseră în scurt timp şi în vechea cetate a Troiei, unde li se alătură şi Luca al Antiohiei, „doftorul cel iubit”, care avea să fie de-acum încolo aproape fără întrerupere tovarăşul statornic al marelui Apostol şi cronicarul peregrinărilor sale, a buneivestirii lui, a suferinţelor şi a întemniţărilor.
Şi aici, în Troia, zăboviră puţin… nefiind cu totul siguri încotro trebuie să apuce, căci fuseseră avertizaţi să nu-şi mai continue lucrarea de propovăduire în Asia şi în Bitinia, şi într-una din nopţi Pavel avu o vedenie. I se păru, pe când şedea în pat, că vede lângă el silueta unui bărbat, în ţinută completă de soldat roman, şi minunându-se el de această vedere, bărbatul îşi ridică braţele rugându-l fierbinte şi strigând: „Vino şi în Macedonia şi ne ajută!”.
109
Şi Luca scrie simplu: „Văzând el această vedenie, căutarăm să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne cheamă să le vestim Evanghelia”.
Şi de îndată aflară ei în portul Troiei o corabie care tocmai urma să plece la Neapole şi toţi cei patru se îmbarcară, Pavel, Sila, Timotei şi Luca. Vântul din sud îi împinse repede şi corabia îşi urmă cursul, trecând printre Tenedos şi ţărm, lăsând îndărăt ţinutul Imbros, pentru ca apoi seara să acosteze la poalele munţilor Samotraciei. De acolo cârmiră a doua zi spre nordvest, către ultimul port, Neapole. La vreo treisprezece kilometri depărtare, legată de Neapole printr-un drum pavat cu piatră, se afla colonia romană Filipi. Şi într-acolo se şi îndreptară călătorii noştri după ce se sfătuiră plini de nerăbdare, străbătând trecătoarea Pangaeus, şi apoi peste câmpiile roditoare, pline de trandafiri, până ce ajunseră la „locul izvoarelor”, acolo unde regele Filip, tatăl lui Alexandru Macedon, aşezase pentru prima dată o garnizoană pentru a-şi apăra frontiera de muntenii Traciei. Tot aici veniseră cu legiunile lor, Brutus şi Cassius, cu mâinile înroşite de sângele lui Cezar, mărşăluind împotriva lui Augustus, ca apoi să scape de sabia sa cea biruitoare doar cu fuga ruşinoasă în acest ţinut învăluit de pâclă şi desiş de umbre, unde nicio răzbunare pământească nu-şi mai putea urmări
Şi, iată, că în mijlocul freamătului şi zbuciumului acestui orăşel, pe care coloniştii, mândri de originea lor romană, îl făcuseră să semene cât mai mult cu Roma, eterna mamă a tuturor cetăţilor, împodobindu-l deopotrivă cu teatre, băi, palate, temple şi încântătoare vile, sosiră îndată şi nou-veniţii, petrecând câteva zile liniştite. Nu aflară aici, printre templele din marmură ale zeităţilor păgâne, nicio sinagogă închinată lui Iahve, iar în pieţele pline de zbucium şi pe la colţurile străzilor nu văzură niciun chip de om care să poarte însemnele neamului lui Israil.
— Dacă este cumva în acest loc vreun om care să-L cinstească pe Dumnezeu, spuse Pavel, vom da de el pe celălalt mal al râului, unde se adună de obicei lumea la rugăciune.
Aşa că intrară în oraş prin porţile imense dăruite de puţin timp coloniei de împăratul Claudius, la care încă mai lucrau nişte muncitori, şi îşi îndreptară paşii către apa numită Gangites, care curgea repede, cu iuţeala obişnuită unui râu năvalnic de munte. Nu departe de drumul pietruit ce ducea la râu, găsiră după cum şi nădăjduiau un mic lăcaş de rugăciune sau mai bine spus o proseucha, un altar provizoriu în aer liber, aşezat cu faţa către apa curgătoare.
Câteva femei stăteau ghemuite la temelia zidită a acelui lăcaş umil, cu capetele plecate şi cu mantiile sumbre
110
trase peste faţă dacă cumva se rugau atunci sigur era o rugă tăcută şi cât se poate de posomorâtă, cum este de obicei rugăciunea femeilor. Ceva din înfăţişarea acestor făpturi singuratice, cu chipul acoperit, atinse inima lui Pavel. „Să vorbim, aşadar, cu ele” le spuse el celorlalţi.
Toţi se aşezară în jurul lui, şi Pavel începu a le vorbi în cel mai simplu mod cu putinţă, aducându-le vestea cea bună. Şi povestind el despre minunata vieţuire, fără de păcat, trăite în îndepărtata Iudee, istorisind cum fu în cele din urmă curmată prin ţintuirea pe Cruce, şi apoi despre tainica înviere şi înălţare la Cer, capetele plecate ale femeilor se ridicară unul câte unul, şi vălurile fură date la o parte ca şi cum cele ce le purtau se temeau ca nu cumva să piardă astfel vreo noimă din cele rostite.
Şi când, într-un sfârşit, vorbitorul insuflat de Dumnezeu le spuse că prin credinţa în acest Iisus Hristos toate păcatele vieţii lor de până atunci pot fi iertate, că prin moartea Sa a fost înghiţită toată amărăciunea gropii, că izvorul cel preacurat dătător de viaţă vecinică e descoperit nouă tuturor încă din această viaţă şi că oricine poate sorbi în voie din această apă vie, din buzele lor tăcute ţâşni un întreg şuvoi de Aliluia.
— Doamne, Dumnezeul meu! strigă o femeie înaltă, sărind în picioare. Pe Tine Te voi înălţa, lăuda-voi numele Tău, că Tu ai făcut lucruri minunate! Iată, mă
111
încred cu mare bucurie cuvintelor tale, căci inima îmi dă mărturie că sunt adevărate!
Nu în zadar îşi trimisese Dumnezeu Apostolii la această mână de femei credincioase, care singure din tot oraşul acela vesel al filipenilor îşi mai aminteau de ziua Sabatului aşa se făcu că o femeie, o simplă vânzătoare de purpură, avea să fie cea dintâi mărturisitoare a lui Hristos pe pământ european.
— Nu sunt evreică, răspunse ea cu smerenie la întrebarea Apostolului. M-am născut în Thyatira, în provincia Lidiei, al cărei nume îl şi port. Cu mulţi ani în urmă am dat uitării zeii părinţilor mei, fiind încredinţată că Iahve, Dumnezeul iudeilor, este adevăratul Dumnezeu. Cu toate astea, recunosc că am găsit legile lor greu împovărătoare, căci îmi părea cu neputinţă să le pot ţine pe toate, şi din pricina asta simţeam că e totul pierdut… căci aşa am fost învăţată.
De îndată, însă, ce primi în toată plinătatea sa vestea cea bună şi preaslăvită, încuviinţă cu mare bucurie să fie botezată.
— Eu, dar şi toată casa mea, zise ea simplu, căci am mai multe slujnice şi robi, care lucrează cu mine, pregătind purpura cea scumpă pe toţi aceştia i-am învăţat să aibă frică de Dumnezeu şi să nu slujească altui dumnezeu. Dacă Domnul Iisus Hristos mă primeşte pe mine, fără îndoială îi va primi şi pe aceştia.
112
Femeia pe nume Lidia fu botezată, aşadar, dimpreună cu toată casa întrebându-i apoi pe străini unde trăseseră, şi aflând că erau găzduiţi într-o cocioabă dintr-o parte tare săracă a oraşului, le spuse îndată: „De m-aţi socotit că sunt credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi vă rog aici”
Şi pentru că însuşi Iisus le poruncise ucenicilor Săi să rămână la toţi cei ce se arătau vrednici de asta în orice oraş sau cetate ar zăbovi pentru a binevesti Evanghelia, rămaseră şi ei în casa Lidiei, şi pacea lor se lăsă peste casa ei, după cum era şi făgăduinţa.
în aceeaşi sâmbătă dimineaţa însă, în cu totul altă parte a cetăţii filipenilor, pitită într-un colţ, într-o curte tare murdară, o fată stătea ghemuită pe pământ. Soarele îi bătea puternic capul neacoperit, dar ea nu părea să bage asta în seamă. Ochii negri bulbucaţi aveau o privire tâmpă,
113
stând aţintiţi pe un roi de muşte ce bâzâiau întruna şi ciudat de repede, în lumina năucitoare a soarelui, rotindu-se ca nişte suveici întoarse de mâini nevăzute într-un război ce ţese tot felul de prevestiri ale sorţii. Din când în când îşi flutura mâinile slabe şi cafenii pe dinaintea feţei, scoţând câte un ţipăt ascuţit.
Din încăperea scundă din stânga curţii se auziră râsete puternice şi clinchet de cupe şi vase; de îndată se ivi în curte o femeie ce aducea o tavă plină cu mâncare.
— Mara! strigă aceasta cu un glas strident. Vino şi mănâncă!
Fata, însă, nu se mişcă deloc, şi atunci femeia bombăni o înjurătură şi repezindu-se la ea, o scutură puternic.
— îndrăcito ce eşti! zise ea mânioasă. Eşti de-acum şi surdă şi oarbă?! Vino şi mănâncă, ţi-am spus!
Oftând adânc, nefericita fată îşi trase într-o parte părul negru şi încâlcit ce-i astupa faţa, şi privirea îi căzu asupra tăvii cu mâncare. Fără să scoată o vorbă, o smulse din mâna femeii şi începu să-şi îndese lacomă mâncarea în gură, gemând şi mârâind în acelaşi timp, ca un animal.
— Bestie ce eşti! mormăi femeia, dând-o la o parte dispreţuitor cu piciorul.
Se iviră apoi în curte, mergând agale, şi câţiva pehlivani înroşiţi la faţă, unul dintre ei ţinea în mână un bici scurt din cureluşe împletite. Apropiindu-se de fată, pocni jucăuş din bici în aer. Văzându-l, fata ţâşni în picioare şi începu să ţipe.
— Nu, nu, stăpâne! Nu mă bate, căci mă supun. Vin acum! Da, văd… văd multe lucruri… şi am să ţi le spun pe toate, bunul meu stăpân… şi buna mea stăpână.
Bărbatul cu biciul izbucni într-un râs puternic.
— Aşa carevasăzică, împieliţată mică ce eşti! mormăi el. În sfârşit ştii care ţi-i stăpânul. Hai, mişcă-te, e timpul
114
să o luăm din loc! Şi vezi, să vorbeşti tare astăzi, căci nu vrem să avem de-a face cu demonii tăi muţi!
Ochii fetei erau deja în flăcări.
— Da, uite acuma vin! zise ea, slobozind un strigăt sălbatic. Niciun demon mut, ci doar roţi ce se rotesc întruna şi vârtej de ape ce vuiesc neîncetat şi foc ce arde… şi iar arde!
— E limpede, astăzi e în toane bune! spuse al doilea bărbat, umflându-şi cu limba obrazul şi făcându-i din ochi femeii ce stătea cu mâinile în şolduri, holbându-se la îndrăcită.
— Luaţi-o atunci cu voi! Dacă, însă, nu se întoarce acasă cu niscaiva galbeni, să nu credeţi cumva că mai vreau în preajma mea animalul ăsta împuţit.
Şi zicând asta, femeia se aplecă şi începu a strânge resturile de mâncare pe care fata le scăpase pe jos în graba sa. Ieşind în stradă, bărbaţii începură a mâna ca pe un dobitoc, la pas destul de iute, nefericita şi ţicnita creatură.
— Cinstiţi domni şi preafrumoase doamne! strigau aceştia înaintând în drumul lor. Veniţi cu toţii să cunoaşteţi cele ce vor să fie de pe buzele divinei prorociţe, Mara! Căci ea e de sus inspirată şi mai minunată decât oracolul din Delfi! Aţi pierdut cumva ceva? Mara vă poate dezvălui locul cu pricina! Nu prea ştiţi cum să întâmpinaţi ziua de mâine? Mara vă poate sfătui! Sunteţi poate bolnav? Mara vă poate vindeca!
115
Şi uite aşa merseră prin oraş ore în şir, de-a lungul străzilor, oprindu-se când şi când, la strigarea vreunui pierde-vară sau a unui om slab de minte şi credul. Numai ce scoteau puţin la iveală mult temutul bici, şi nebuna începea a turna un întreg şuvoi de aiureli, pe care stăpânii ştiau să le răstălmăcească cu mare dibăcie pentru a le potrivi la cazul respectiv.
Era de-acum pe înserate şi trecând pe uliţa principală din oraş, ajunseră în dreptul unui grup de bărbaţi şi femei ce treceau pe sub poarta de la râu. Ceva, însă, din spusele însufleţite ale unei femei mari la stat, din mijlocul grupului, sări în auzul ager al îndrăcitei.
— Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care ne vestesc nouă calea mântuirii!
Şi repetând întruna cuvintele, începu a-şi smulge înnebunită părul din cap. O mulţime de oameni se adună repede împrejurul ei, iar stăpânii ei nemiloşi strânseră în scurt timp o grămadă de bănuţi din aramă şi argint.
— Pe Bachus! răcni unul dintre ei pe când se întorceau noaptea spre casă. Azi ne-a surâs, cu
116
adevărat, Fortuna! Dacă mă gândesc acum mai bine cred că i-am mai văzut pe oamenii aceia… e clar că sunt iudei toţi nişte şarlatani vicleni, însă nu mai vicleni decât mica noastră comoară. Mara, nu-i aşa?
Fata începu a tremura când bărbatul îşi lăsă braţul pe umărul ei.
— Robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt… bombăni ea cu un glas spart. Robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt…
— Da, da, drăguţa mea. Să-ţi aminteşti şi mâine asta, şi o să fie cât se poate de bine.
Aşa se face că nu doar a doua zi, ci în toate zilele ce urmară, jalnica făptură a lui Dumnezeu, împinsă de la spate de stăpânii ei, se ţinu întruna după Pavel şi tovarăşii lui, de fiecare dată când aceştia mergeau înspre şi dinspre locul de rugăciune, strigând neîncetat aceleaşi cuvinte ce păreau să fi pus cu totul stăpânire peste mintea sa întunecată.
— Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care ne vestesc nouă calea mântuirii!
Şi mulţimea neisprăviţilor ce o urmau pretutindeni pe îndrăcită răspundea ca un răsunet la strigătele ei, cu tot felul de înjurături şi râsete neruşinate.
Când Pavel înţelese, în cele din urmă, despre ce era vorba, fu cuprins de milă văzând starea nenorocită a roabei. Întorcându-se brusc către ea, zise duhului rău ce o stăpânea pe fată:
— în numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea!
Şi de îndată vocea ascuţită se stinse, învăluită de tăcere, gesturile ei nestăpânite încetară, privirea pironitoare se îmblânzi cu totul, şi din ochii fetei o ploaie de lacrimi tămăduitoare începu a şiroi pe obrajii săi înfierbântaţi.
117
— Mara, Mara! strigă către ea stăpânul său, scoţând mai întâi o înjurătură, şi apoi pocnind furios din bici. Ce-i cu tine, nenorocito? Nu te mai teme aşa de amărâtul ăsta de iudeu!
Fata privi de jur împrejurul ei, la mulţimea aceea pestriţă, iar apoi drept în ochii stăpânului ei.
— Cum am ajuns aici? zise ea liniştită. Vreau să merg acasă…
— Ha, ha! se auzi o voce stridentă din mulţime. Iudeul alungă duhurile necurate din oameni. A făcut ca roaba ta să nu mai fie bună de nimic. De acum încolo fata nu o să-ţi mai aducă niciun sfanţ!
— Minţi! ţipă înnebunit omul cu biciul. Jur pe zeii cei nemuritori că o bat până se întoarce în ea duhul.
Şi începu îndată a plesni cu biciul gâtul şi umerii fini ai fetei. Aceasta gemea şi plângea de ţi se rupea sufletul, însă nu mai spunea niciun fel de nebunii.
— E gata cu ea, nu mai încape îndoială! exclamă, înjurând de mama focului, celălalt bărbat. Prea bine! Acum, însă, o să ne răzbunăm şi-o să scoatem din ascunzătoare blestematul ăla de evreu!
— Că bine spui! strigă o femeie durdulie ce se băgase şi ea în faţă. Puneţi mâna pe ticăloşi, să simtă şi ei gustul legii romane!
Cu un răcnet groaznic, stăpânii roabei dădură năvală spre casa de rugăciune, venind cu toată gloata după
118
ei. Într-o oră toată piaţa se umplu de oameni şi mare zbucium, toţi voiau să ştie cât mai multe despre judecata ce-i aştepta în curând pe străini şi pedeapsa pe care desigur o vor primi.
— Da, iudei! spuse unul din stăpânii roabei până nu demult nebune, în timp ce-şi făcea loc cu coatele prin mulţime, cu un aer foarte important. Nişte blestemaţi şi nişte cerşetori ce-şi bagă nasul peste tot! Dar, iată, că le dăm noi acum o lecţie. De acum o să se gândească de două ori înainte de a se mai amesteca în treburile altora. Ce ziceţi, să fie biciuiţi? Gândiţi poate că e ceva cam zgomotos, domnii mei. Şi, totuşi, tare mi-ar plăcea să le văd sângele vărsat! Şi apoi să fie aruncaţi în închisoarea cea mai dinăuntru din partea mea pot să şi putrezească acolo!
Şi zicând asta, plecă în drumul său, cu gândul de a pune mâna pe roabă, care în toată acea zarvă fusese cu totul uitată.
— Acum că e din nou teafără la minte, trebuie să fie ea bună şi la altceva, bombăni aceasta ca pentru sine. La urma urmelor, bunul meu e bunul meu şi chiar ar fi păcat să nu mai trag niciun folos de pe urma ei.
119
Nu o mai găsi, însă, în ziua aceea şi nici în ziua următoare. Năucită, fata cutreierase străzile şi plângând trecu pe sub poarta mare ce dădea spre râu. Atrasă acolo de cântarea neîntreruptă a curgerii apei, înaintă,
şi ajungând la marginea apei, se aşeză jos, pe pământ. Răsuflă uşurată şi îşi ridică faţa către cerul curat şi îndepărtat. Inima i se umplu pe dată de o fericire cu totul stranie. „Dumnezeule…, Dumnezeule!”, murmură ea zâmbind. „Robii Dumnezeului Celui Preaînalt…”
— Ah, tu eşti, nu?
Tresărind, se uită iute împrejur, răsuflarea îi era deja întretăiată de groază. Un tânăr cu o privire tare blândă, dar în acelaşi timp tristă, o privea stăruitor.
— Sunt unul dintre cei ce erau cu el când te-a tămăduit, îi spuse acesta cu o voce domoală, şi ochii i se umplură deodată de lacrimi. Mă tem… că l-au ucis.
Fata sări în picioare.
— Trebuie atunci să plec, zise ea, recăpătându-şi parcă ceva din tonul şi gesturile ei de altădată. Dacă l-au ucis pe el, o să mă ucidă şi pe mine.
— Nu! Tu ai să vii cu mine… cu siguranţă asta i-ar fi adus şi lui bucurie. Buna Lidia m-a trimis în căutarea ta.
Şi uite aşa îşi găsi nefericita Mara un cămin, căci foştii ei stăpâni, care acum nu erau cu totul împotrivă să se despartă de bunul ce devenise deodată fără niciun preţ, primiră pentru fată o sumă frumuşică de bani dăruită de generoasa vânzătoare de porfiră. Dar tot ei nenorociţii, chiar a doua zi după ce înaintaseră ideea ca Pavel şi Sila să fie biciuiţi şi băgaţi în închisoare, se văzură în cea mai
120
neplăcută situaţie cu putinţă, căci duumvirii trimiseră îndată oameni după aceştia.
— Străinii, le spuseră ei cu asprime, pe care i-aţi învinuit în faţa noastră pe nedrept că ar fi nişte ticăloşi de iudei, s-au dovedit a fi cetăţeni romani, pe care după lege nu avem dreptul să-i biciuim, după cum bine ştiţi. Se cuvine, aşadar, să simţiţi acum voi în trup gustul pedepsei, ca nu cumva să mai faceţi una ca asta!
Şi spunând acestea, magistraţii porunciră ca ticăloşii să fie aruncaţi în închisoarea cea mai dinăuntru. Ajunşi acolo, fură băgaţi în obezi chiar în locul în care Pavel şi Sila îşi cântaseră rugăciunea de la miezul nopţii. Şi fură nevoiţi să îndure asta timp de mai multe zile.
în acest timp, Pavel şi Sila, mângâindu-i mai întâi pe cei ce crezuseră, plecară în drumul lor dimpreună cu Timotei.
CAPITOLUL XXXII UN STRĂIN ÎN ATENA
în Atena era de-acum ora prânzului şi o spunea măiastrul ceas cu apă din mijlocul Agorei, prin infailibilul deget al cadranului solar, pe care meşterii ceasului îl aşezaseră discret în afara ramei frumoase ce încadra întreg mecanismul, fie ca să împiedice o eventuală greşeală din partea orologiului, fie ca să dovedească desăvârşirea artei lor tuturor celor ce aveau îndoieli.
Şi pentru că era firesc ca la acest ceas să mănânce, atenienilor li se făcuse foame. Vânzătorii de fructe îşi vedeau, aşadar, de treaba lor pepenii tăiaţi felii şi ciorchinii cu struguri proaspeţi erau acum cei mai ceruţi, înaintea carmangeriilor şi a dughenelor cu felurite prăjituri aştepta nerăbdătoare o mulţime de oameni. În tot acest timp până şi cei mai umili neguţători de prăjituri simple din orz, care dădeau trei bucăţi pentru un bănuţ, îşi goliră o dată şi încă o dată coşurile.
122
Un tânăr ce avea pe cap un fes roşu lăsat mult pe o parte şi o cobză cu o cordeluţă de piele ce-i atârna pe umăr, devorase deja, pe lângă o felie de pepene, şi vreo nouă prăjituri, dar se pare că îi era încă foame, căci începu îndată a clătina din cap, scotocindu-şi punga goală.
— Tare greu cu pântecele ăsta nesătul, bombăni el încruntând din sprâncene. Se pare că nu mai am nicio leţcaie, deci nu mai pot cumpăra nutreţ. Şi am încă de făcut mai mult de un drum la Roma.
Trecând strada, se duse la taraba unui măcelar, unde era expusă o claie ademenitoare de carne friptă de pasăre, mai multe hălci din carne de vită şi oaie, cotlete de viţel şi porc, mormane întregi de salată proaspătă şi suculentă, ce se intercalau cu castroane aburinde de ciorbă din legume. E adevărat că lumea lacomă şi hrăpăreaţă făcuse deja mare prăpăd prin suita de bucate, însă mai era încă destulă mâncare la vedere cât să-ţi lase gura apă.
— Hei, bunul meu Cimon, zise omul cu cobza în umăr, aţintindu-şi privirea asupra neguţătorului. Mai mult ca sigur îl ştii pe bardul Onesimus… numai câte castroane cu tocană am mâncat la tine. Şi aş mânca şi acum… căci amintirea, vai mie, a cinei de ieri nu face decât să-mi aţâţe şi mai mult pofta de astăzi, dar când punga ţi-e la fel de goală ca pântecele, cinstitul meu carmangiu, e musai să te pui puţin în mişcare: dacă
123
nu faci niciun ban cu muzica, atunci pui muşchii la treabă. Dă-mi şi mie un castron cu ciorbă din asta… pe care oricum o arunci dacă nu o mănânc eu, şi ţine în schimb cobza asta până diseară, când mă voi întoarce să o răscumpăr. Instrumentul face cât toată grămada asta de cărnuri şi încă un morman bun. E prinsă cu fir de argint, bagă de seamă.
Carmangiul, care era potrivit meşteşugului său rumen tot la chip, mormăi ceva nedesluşit în chip de răspuns. Şi nici nu întinse bine mâna după cobză, că potenţialul muşteriu i-o puse deja în mână.
— Măi să fie! exclamă el, trecându-şi degetele unsuroase peste corzi. Nu e tocmai ateniană, dar într-adevăr tonul nu sună rău deloc.
Ridică apoi instrumentul şi se uită mai de aproape la el.
— Colossae! zise el tare, strângând din buze. Cum de-ai pus tu mâna pe aşa ceva, tinere?
Onesimus se mânie pe dată, şi toată faţa şi gâtul i se făcură purpurii.
— Dă-mi înapoi cobza, îi zise el cu o voce joasă, privind aprig în ochii neguţătorului.
— Hei, nu aşa repede, bunul meu prieten! Ce poate fi în rău într-o simplă întrebare, cât se poate de cuviincioasă? Şi nu e nimic rău nici în a-mi răspunde. Ia de aici ciorba, şi dacă până la apusul soarelui îmi aduci un
124
creiţar, îţi dau înapoi cobza. În felul acesta, nu pierd nici eu nimic pentru cât timp o pun la păstrare.
Şi aşezând deoparte instrumentul cu un aer hotărât, se ridică în picioare să servească alt muşteriu, care avea fără îndoială bani de cheltuit, căci zornăitul vesel din punga lui dădea mărturie de acest lucru.
Onesimus şovăi pentru o clipă, dar apoi trăgând spre el un castron cu ciorbă, îl goli din zbor cu un aer oarecum trist.
— Până apune soarele mă întorc, zise el scurt, făcând stânga împrejur.
— Cum vrei, îi răspunse nepăsător vânzătorul. Ia uite ce instrument frumos, bunul meu domn, zise apoi celui din urmă muşteriu, care privise cu oarecare interes muzicantul ce se îndepărta acum de ei. Dacă pungaşul ăsta nu se mai întoarce n-am nimic de pierdut din afacerea asta… care nici măcar n-a fost alegerea mea.
Nu trecu mult timp şi Cimon rămase de unul singur rătăcind molatec cu privirea înspre
125
înălţimi, îşi aţinti ochii asupra culmilor scânteietoare ale Acropolei, ce tronau minunat de măreţe deasupra pătratului neregulat al pieţei. Albul nemaipomenit al Parthenonului era o vedere destul de familiară pentru vrednicul nostru neguţător, care se născuse chiar în umbra templului. Privind în zare, căscă puternic şi luând în mână instrumentul, începu a zdrăngăni la cobză.
între timp, Onesimus cutreiera posomorât strada plină de forfotă ce se întindea de-a lungul zidului ce cobora spre portul Pireu. „Dacă aş putea ajuta câteva ore la descărcat marfa”, bombăni el, privind neliniştit la pâlcul de galere ce împânzeau apa liniştită din radă. „Şi dacă nu-mi iese, care e problema? Nu mai sunt oricum rob”. Îşi lăsă capul pe spate şi râse puternic era un râs aspru şi forţat care făcu mai mult de o pereche de ochi să se uite la el.
— Se pare că netrebnicul nu mai poate de atâta bucurie, băgă de seamă unul mai pizmaş.
— Pesemne că e nebun, spuse altul, care cunoştea bine toate cele ale lumii.
Cel ce făcea obiectul acestor bănuieli îşi urma însă în continuare firul gândurilor nefericite.
126
„Nu mai sunt rob al unui singur stăpân, e adevărat, dar iată că sunt robul nenumăratelor nevoi, temeri, dureri, frici şi sumbre presimţiri, sunt un fugar nenorocit fără prieteni, fără casă, fără niciun Dumnezeu.”
Privind la cele ce cugeta Onesimus, ne putem da uşor seama că între timp cercetase destul de grijuliu tot ce aducea cu sine lumea şi găsea prea puţină mângâiere în toate aceste lucruri.
Ajunsese, între timp, la malul apei, dar în loc să încerce să-şi facă loc pe doc şi să înainteze prin mulţimea de oameni prinşi cu tot felul de treburi, se lăsă pe spate,
sprijinindu-se de un balot de marfă şi rămase mohorât cu privirea aţintită în gol înspre vasele ce veneau şi ieşeau din port.
Se trezi, însă, într-o oarecare măsură din visare la auzul unor vorbe rostite în preajma sa de o voce pătrunzătoare:
— Nu mai e nevoie aici de slujirea voastră, prieteni, întoarceţi-vă aşadar la Berea şi spuneţi-i lui Sila şi lui Timotei, tovarăşii mei de propovăduire, să vină încoace cât mai degrabă.
127
Eu am să rămân să-i aştept.
Onesimus se întoarse şi-şi aţinti privirea asupra celor trei bărbaţi ce se opriseră lângă el. Era clar că de-abia coborâseră de pe corabia cea mai apropiată şi erau străini aici, în oraş. Mânat de un imbold brusc, înaintă şi plecându-se înaintea lor, îşi luă respectuos fesul roşu de pe cap.
— Sunteţi de-abia veniţi aici, în Atena, cinstiţi domni? Aşa e? Poate aveţi nevoie de o călăuză să vă arate unde să găzduiţi, să faceţi cumpărături, şi care ar fi cea mai minunată privelişte din oraş? Cum să nu se pună, aşadar, în slujba voastră Onesimus, pentru care Atena e oricând o poveste bună de istorisit. Nimeni nu e mai potrivit pentru aşa o treabă, vă asigur.
Bărbatul care vorbise mai întâi, îl privi cu băgare de seamă timp de câteva clipe înainte să-i răspundă. Era un om mic de statură, gârbov oarecum, din pricina
127
vârstei sau a unei neputinţe. Părea să fie destul de bătrân, căci perciunii cârlionţaţi ce-i veneau în prelungirea bărbii bogate erau presăraţi din belşug cu fire de păr alb. Ochii cenuşii de sub sprâncenele stufoase aveau o privire hotărâtă, dar plină de bunătate, şi întreaga expresie a feţei sale era caldă şi duioasă. Fără să vrea, Onesimus repetă ceea ce tocmai spusese, deşi observase că străinul se apăra de vântul rece al mării cu mantia sa îndelung purtată şi amplă, care foarte bine ar fi putut fi şi o pelerină de marinar.
— Carevasăzică n-ai mai rămas în Antiohia, îi zise liniştit străinul.
Onesimus tresări puternic.
— în Antiohia? începu el a se bâlbâi şi înroşi tot la faţă. De unde… cum…
— Nu m-ai trecut tu cu barca peste Orontes acum opt ani?
— Aşa este, spuse Onesimus, dând din cap în timp ce tocmai îşi aducea aminte de întâlnirea cu acesta. Te-am auzit apoi vorbind pe strada Singon, adăugă el, dar să ştii că n-am fost printre cei ce-au tăbărât asupra ta cu pietre şi ciomege. Am părăsit Antiohia chiar în acea zi… din pricina unor probleme de-ale mele. Pot, însă, la fel de bine să-ţi prezint şi cetatea Atenei.
— Stai aici până termin de vorbit cu tovarăşii mei, îi spuse pe un ton autoritar străinul, şi după aceea ai să-mi
128
arăţi unde aş putea găzdui şi am să-ţi dau pentru toată osteneala un creiţar.
O jumătate de oră mai târziu, perechea ciudat şi vădit nepotrivită păşea încet de-a lungul uliţei ce duce din Pireu către Atena.
— Poţi găsi loc de găzduit şi aici, aproape de ţărm, zise Onesimus, arătând spre un labirint întreg de străduţe înguste, ce împrejmuiau întreaga radă plină cu corăbii negustoreşti. Sunt locuri pentru care nu plăteşti prea mult, adăugă el, aruncând o privire şireată la straiele obosite ale tovarăşului său de drum.
Acesta îşi dăduse jos, între timp, mantia grea, şi o ducea pe braţ.
— Am nevoie de o gazdă ieftină, dar în acelaşi timp trebuie să ajung şi în oraş.
Onesimus băgă îndată de seamă că omul răsufla greu pe când urcau povârnişul lung şi că faţa uscăţivă i se cam îngălbenise.
— îţi duc eu mantia, zise el aspru. Pesemne că eşti bolnav.
— Am fost bolnav, zise străinul, dar slavă lui Dumnezeu, m-am făcut bine.
— Ce Dumnezeu!? strigă dispreţuitor Onesimus. Se spune, de altfel, în Atena că e mai uşor să dai de un dumnezeu decât de un om, dar eu unul n-am de ce mulţumi niciunuia dintre aceştia. Pot să mor şi de
129
foame, să putrezesc şi n-au să-mi arunce stârvul în afara zidurilor cetăţii decât atunci când o să-i năpădească pe toţi putoarea mortăciunii mele nu e nimeni, aşadar, care să irosească fie şi un gând pe seama mea.
— Dacă, iată, ai învăţat cum e lumea aceasta, fiul meu, îi zise celălalt, lăsându-şi blând mâna pe braţul lui, bine ai făcut, căci în felul acesta ai să fii mai cu băgare de seamă la cele ce am să-ţi spun cu privire la Dumnezeu, Care e mai presus de toţi dumnezeii… Singurul Dumnezeu atotînţelept, vecinic, nemuritor şi nevăzut.
— Căruia poate I-a fost ridicat în vremurile de demult acest altar, zise Onesimus, cu un râs amar.
Cei doi se opriră înaintea unui vechi altar zidit în piatră dură şi necioplită, deasupra căruia scria în noime greu de citit „Dumnezeului Necunoscut.”
— Necunoscut, dar nu şi cu totul neştiut, datorită Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a descoperit prin puterea harului Său iubirea de negrăit a lui Dumnezeu, murmură străinul, plecându-şi capul.
Pentru un timp, tânărul nu îndrăzni să curme liniştea în care se învăluise străinul. Doar atunci când nou-venitul se ridică în picioare, ieşind din adânca sa cugetare, se porniră şi intrară apoi pe vestita stradă Tripod, care şerpuieşte cutezătoare urcând până la picioarele Acropolei. Ochii săi luciră pe când treceau printre coloanele parcă
130
nesfârşite de preafrumoase statuete, care păreau ca nişte străjeri păzind altarele şi templele zeilor olimpieni.
— Nu-i aşa că sunt de o frumuseţe divină? strigă Onesimus, cu inima plină de mândria ce o simţea pentru neamul său. Şi ia uite, bunul meu domn, cum se odihneşte aici în templul cel mai de sus, Phidian Pallas, care e din fildeş şi suflată toată în aur curat.
— Cu toţii idoli! exclamă străinul cu un glas ce răsună straniu printre acele străvechi stafii ale unei frumuseţi ce se voia a fi vecinică. Idoli cu toţii şi, de aceea, blestemaţi!
Onesimus îşi muşcă buza. „Nu doar că e iudeu”, bombăni el pe jumătate cu dispreţ şi pe jumătate cu milă, „dar pe deasupra e şi nebun de legat”.
Niciunul dintre ei nu mai spuse nimic până ce ajunseră la o străduţă strâmtă şi cam murdară, care se întindea de-a lungul unei ape.
— Iată, aici stau cei de-un neam cu tine, bunul meu domn, spuse grecul rece. Şi acolo e sinagoga lor. Sigur vei găsi pe aici un loc numai bun să găzduieşti.
Şi se întoarse să plece, dar tovarăşul său îl opri din drum, spunând:
— Prietene, îţi datorez ceva, şi spunând asta, scoase un bănuţ.
131
Onesimus privi pentru o clipă bănuţul şi dădu din cap.
— Nu, zise el hotărât, nu vreau nimic. Rămâi cu bine!
Şi înainte ca celălalt să mai poată spune ceva, se şi făcu nevăzut.
După numai trei zile, Agora zumzăia toată de un nou gen de bârfă.
— Ce-i cu iudeul ăsta nebunul care tot propovăduieşte dumnezei ciudaţi? Din câte am auzit, nici măcar cei de-un neam cu el nu vor să aibă de-a face cu el, şi cu toate astea, iată cum stă acolo, în văzul tuturor, ţinând cuvântări mulţimii şi dându-şi aere de filosof.
Acestea erau doar unele din cuvintele rostite la adresa iudeului „ponosit” „neînsemnat” „adus de umeri” şi „cu nasul coroiat”, care venise nu de mult în Atena.
Unii profesori învăţaţi, ritori, cuvântători şi filozofi ce obişnuiau să-şi etaleze învăţătura găunoasă în Stoa, ridicau nepăsători din umeri doar ce auzeau numele acesta, „Paulus”, de care spuneau ei „că ar fi auzit şi nu e decât un lăudăros, un barbar de iudeu, înrudit sau unul şi acelaşi cu Christus… nici nu mai contează. Credeţi oare că unul ca acesta poate pătrunde vreo taină pe care să nu o fi pătruns noi mai întâi? A, scrie… şi ce dacă? Poate o fi întocmit nişte oameni învăţaţi sau poate are scribi robi. E limpede că asemenea învăţături nu pot fi născocite
132
de mintea unui om sănătos la cap”.
„Ascultaţi aici” strigau toţi cei ce stăteau împotrivă epicurienilor, „chiar dacă e barbar iudeu sau grec… unii spun că ar fi roman… e de-al nostru. O să dăm, aşadar, ascultare pălăvrăgelilor lui, şi aşa nu avem nimic azi să facă puţină vânzoleală.”
Aşa că pe jumătate doritori să-i audă cuvântul, pe jumătate în batjocură, îl duseră şi îl suiră pe treptele Areopagului.
— Putem şti şi noi, întrebară ei râzând pe ascuns de el, ce e această învăţătură nouă, grăită de tine?
Atunci Pavel, urcând pe piatra cunoscută sub numele de „Piatra Neruşinării”, unde ţinuse şi Socrate cuvântul cel din urmă în apărarea sa vorbi astfel adunării:
— Bărbaţi atenieni, vă văd că sunteţi în toate foarte evlavioşi, căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: „Dumnezeului Necunoscut”. Deci pe Cel pe care voi, necunoscându-L, îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El fiind Cel ce dă viaţă şi suflare şi de toate. Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, ca ei să caute
133
pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de niciunul dintre noi. Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci al Lui neam şi suntem. Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului. Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască. Căci a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin învierea Lui din morţi.
— I-auzi! se auzi o voce batjocoritoare. Dumnezeul ăsta necunoscut chiar că e minunat de tot! Poate învia oamenii şi din morţi! Şi o să treacă cu vederea şi toată neştiinţa noastră! Haideţi să-L cinstim şi să ne plecăm toţi dinaintea altarului Său!
Spusele lui fură primite cu un hohot puternic de râs. Întreaga adunare se ridică, ca un singur om, în picioare, era limpede că nu mai avea nimeni de gând să-l asculte.
— Ce barbar neruşinat! spuse un atenian cu straie scumpe, aruncând o privire plină de dispreţ străinului. Ia uitaţi la el cum stă încă acolo, căci mai are de bună seamă multe să ne spună, dar cine oare şi-ar pierde timpul preţios ca să mai asculte astfel de aiureli? Hai să
134
coborâm în Stoa, în dimineaţa asta ţine prelegere Apolonias.
Tovarăşul său se uită încruntat la cel ce îi vorbea.
— Omul acesta nu face neguţătorie cu învăţături la mâna a doua ca Apolonias, îi zise el îndată cu hotărâre. Am să-l întreb, să văd ce mai are de spus, căci nu cred că l-am ascultat cum se cuvine.
Celălalt îşi lăsă capul pe spate cu un râs batjocoritor.
— Ascultă, prietene, îi zise el accentuând cu ironie cuvintele sale, văd că florăreasa aia este de aceeaşi părere cu tine, căci uite cum a intrat neruşinata în vorbă cu omul nostru. Du-te şi tu neapărat la ea, ca Atena să ştie până la noapte că Dionisie Areopagitul şi Damaris, florăreasa, se numără printre cei convertiţi de către iudei.
Dionisie nu-i răspunse defel, deja se pornise hotărât spre Piatra Neruşinării. Tovarăşul său privi la el şi ridică din umeri.
— Se pare că şi în Atena sunt nebuni! remarcă el strâmbând din buze.
Ceea ce, de fapt, era adevărat.
CAPITOLUL XXXIII FĂCĂTORUL DE CORTURI
Meşterii de corturi îşi vedeau de treabă în curte. Erau trei la număr, o femeie şi doi bărbaţi. Se apucaseră de lucru devreme, de la revărsatul zorilor femeia se ridică însă acum de la locul său, îndreptându-şi spatele viguros.
— Hai, zise ea cu vioiciune, să ne odihnim preţ de un ceas, căci se vede pe faţa lui că fratele nostru a obosit! Mai avem doar două cusături şi am terminat cu bucata asta.
Dădu apoi la o parte ţesătura aspră din păr de capră, şi înfingând acul mare într-un pliu al rochiei, îşi scoase de pe mâini bandajele de pânză ce îi protejau palmele.
Unul dintre bărbaţi îi urmă iute exemplul, răsuflând puternic a uşurare şi întinzându-şi mădularele înţepenite.
— O gură de pâine cu brânză, buna mea Priscila, începu a vorbi el, şi…
136
Dar femeia deja se făcuse nevăzută.
— Ştia ce vreau să-i spun, zise el mulţumit oprindu-şi privirea în dreptul tovarăşului său. Îţi spun, frate Pavel, că o nevastă bună e fără îndoială darul lui Dumnezeu, ce păcat că tu… dar se opri de îndată, aruncând o privire spre casă, de unde se auzea zgomot de vase şi tacâmuri. Mi-a zis să nu aduc vorba de asta, zise el cu grijă, dar nu pot pune stavilă gândurilor. Ce părere ai, bunul meu frate?
Bărbatul celălalt mai trecu cu stângăcie o dată şi încă o dată acul prin ţesătura cea ţeapănă înainte să răspundă.
— Nu se cade să cer unei femei să împartă greutăţile vieţii mele, chiar dacă asta mi-ar uşura calea. Nu greşeşti dacă te gândeşti cu toată dragostea la soţia ta, văzând-o ca pe un dar de la Dumnezeu, dar ai grijă să te gândeşti mai des la Cel ce ţi-a încredinţat dintru început darul, căci ziua Domnului este aproape!
— Vei continua să vorbeşti sâmbăta în sinagogă? îl întrebă celălalt după o clipă de gândire.
— Fără îndoială, zise Pavel ridicându-şi iute privirea. Dar de ce întrebi, prietene Aquila?
— Sunt unii evrei care cârtesc, zise şovăitor Aquila. Poate că deocamdată nu este mare lucru de spus, dar chiar şi aşa…
Pavel oftă obosit.
137
— E de datoria mea, murmură el, şi vai mie de nu voi vesti Evanghelia!
— E din pricina celor spuse de tine despre Lege, continuă cu mai mare îndrăzneală Aquila. Poate că o să limpezeşti sâmbătă lucrurile.
Ieşind din mica sa bucătărie, Priscila strigă uimită:
— Cum, încă mai lucrezi? strigă ea. Tu, bunul meu frate, n-ar trebui să lucrezi deloc cu mâinile, dacă ar fi după mine. Suntem deja destui credincioşi şi ar trebui ca noi să ducem povara grijilor tale trupeşti, căci tu ne-ai dăruit pâinea cea din Cer.
Chipul plin de sensibilitate al făcătorului de corturi se înroşi tot.
— Bine ai grăit, sora mea, îi zise el încet. Şi Domnul a spus că cei ce vestesc Evanghelia ar trebui să trăiască din asta; eu, însă, vreau să lucrez şi cu mâinile pentru a putea fi liber de ocara celorlalţi, fiind şi rob tuturor pentru a putea aduce şi mântuirea unora dintre aceştia.
— Dumnezeu să-ţi răsplătească! spuse femeia, şi ochii ei cafenii se umplură pe dată de lacrimi. Şi ştiu că te va răsplăti! Dar acum, zise ea cu însufleţire, haideţi să mâncăm, căci apoi avem iar de lucru, şi vrednic este lucrătorul de hrana sa.
Timp de o lună, şase zile din şapte pe săptămână, meşterii de corturi trudiră cu acele de dimineaţă până
138
seara.
— Slavă lui Dumnezeu că nu ducem lipsă de treabă aici, în Corint! zicea bunul Aquila. Iar străinul din Tars îşi pleca capul în semn de încuviinţare.
în zilele de Sabat, toţi trei înaintau de-a lungul străzilor ticsite de oameni ale cetăţii pline de răutate până ajungeau la sinagogă, unde Pavel, făcătorul de corturi, devenea pe dată vestitorul înflăcărat al acelor minunate ziceri. La început, oamenii nu făceau decât să privească, îmboldiţi fiind de curiozitate. Apoi, însă, unii dintre ei începură să cerceteze prorociile şi se convinseră de adevărul poveştii stranii cu Mesia cel Răstignit. Alţii dând din cap, erau cu totul cuprinşi de îndoială. Cei atotştiutori băgară repede de seamă că se întâmpla ceva îngrijorător, la sinagogă începuse a veni un număr neobişnuit de mare de păgâni.
Niciunul dintre ei nu se arăta însă a fi prozelit.
„Au venit”, ziceau aceştia, „să-l audă pe iudeul numit Pavel vorbind despre zeul ce îi poate readuce la viaţă pe cei morţi.”
Şi se întâmplă ca în Corint să vină, la acea vreme, cu treburi negustoreşti un anumit Ben Israel, neguţător din Atena. Era cunoscut de toţi ca om respectabil cu mare avere, şi prin urmare cu un cuvânt destul de greu.
139
— Pavel?! zise Ben Israel, ridicând din sprâncene. Deci a venit şi aici…
— Dar ce ştii despre el? îl întrebă unul din fruntaşii sinagogii, pe nume Sosthenes.
— Nimic bun, fiule al lui Avraam, îi răspunse neguţătorul. În Atena, din fericire, n-a aflat sprijin din partea celor aleşi şi nici din partea păgânilor nu e uşor să-i prosteşti pe atenieni.
Vorbitorul se opri pentru o clipă şi începua-şi trece barba printre degete cu un aer mulţumit.
— Ce are de gând să facă, mă întrebaţi? Nu e prea greu de înţeles. Omul nu are niciun ban, e un fugar slobod la gură şi cât se poate de obraznic. Şi cine sunt aşa-zişii lui convertiţi? De obicei nişte păgâni mizerabili, cu care el şi stă şi mănâncă, deşi spune că e iudeu. Am auzit că în Filipi acest Pavel a stârnit împreună cu un tovarăş de-al lui mare tulburare printre cei nemulţumiţi, prozeliţi şi robi, şi fiind prinşi de căpeteniile oraşului, au fost zdravăn biciuiţi. În Thesaloniki asta ştiu de la o rudă n-au legat mare lucru, fiind siliţi să fugă noaptea din oraş, la fel şi în Berea.
A doua zi, iudeii care erau deja puternic întărâtaţi aflară că în oraş sosiseră două ajutoare ale lui Pavel, care erau la fel de hotărâţi să răspândească această nouă şi otrăvitoare învăţătură a Hristosului Răstignit şi înviat, în sinagogă avu, aşadar, loc o scenă foarte aprinsă. Făcătorul de corturi cum era Pavel numit în batjocură de evreii bogaţi cuprins, se pare, de o şi mai mare
140
râvnă din pricina venirii tovarăşilor săi, ţinu o cuvântare năprasnică. Iudeii din partida „ortodoxă” îi răspunseră pe dată, aruncând asupra apostatului neruşinat toate fulgerele şi trăsnetele Legii. În mulţime se iscă mare agitaţie, mulţi dintre oameni începând să se jeluiască cu voce tare şi să-şi sfâşie hainele, în timp ce alţii strigau: „Aliluia!”
— Pleacă de aici, mincinos hulitor ce eşti! strigă Sosthenes. Ai pângărit casa lui Dumnezeu, grăind cuvinte de necinste în lăcaşul Celui Preaînalt!
Din ochii făcătorului de corturi începură a ţâşni văpăi:
— Sângele vostru asupra capului vostru! le spuse el, scuturându-şi hainele într-un gest foarte semnificativ. Eu sunt curat. De acum înainte mă voi duce la neamuri!
Şi, cu adevărat, mult dispreţuitul făcător de corturi nu mai intră niciodată în acea sinagogă. Îl urmă, însă, chiar căpetenia sinagogii, ce se numea Crispus, care se boteză de îndată cu toată casa lui, dimpreună cu multe alte suflete, îndeosebi din rândul neamurilor, în casa prozelitului Iustus, care locuia lângă sinagogă, toţi cei ce credeau în dulgherul cel răstignit începură a se întâlni zilnic, fiind învăţaţi acolo de făcătorul de corturi. Mâncau toţi împreună şi nu ascundeau acest lucru cărnuri curate şi necurate, cumpărate din pieţele păgânilor.
141
— Urâciunea pustiirii! se tânguiau întruna iudeii ortodocşi. Văzut-am pe cel necredincios semeţindu-se. Dar iată că va fi îndată stârpit, încheiau ei, scrâşnind din dinţi.
Făcătorul de corturi nu era decât un om, prin urmare neputincios cu trupul mai ales din pricina muncii şi a nevoinţei neîncetate. Astfel, trupul său gârbov se clătina uneori sub povara grijii şi a răspunderii ce atârnau atât de greu asupră-şi. Dormea puţin şi se ruga mult. Erau şi alte mici obşti de credincioşi răsfirate prin cetăţi îndepărtate, înfruntând în toată vremea valul urii şi prigoanei, fără a avea parte în mod constant de învăţători sau scrieri sfinte. Această lipsă îl apăsa mult sufleteşte, se simţea fireşte dator să le scrie şi acestora. După truda istovitoare de peste zi, se aşeza aşadar şi începea a-şi vărsa întreaga simţire în răvaşele trimise acestora iubitul său ucenic, Timotei, aşternea în scris cuvintele ce se scurgeau de pe buzele sale.
„Pavel şi Silvan şi Timotei, Bisericii tesalonicenilor în Dumnezeu-Tatăl şi în Domnul Iisus Hristos: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos.
Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrul credinţei voastre şi de osteneala iubirii şi de stăruinţa nădejdii voastre în Domnul nostru Iisus Hristos.
142
Fraţilor de Dumnezeu iubiţi, noi ştim cum aţi fost aleşi; că Evanghelia noastră n-a fost numai în cuvânt, ci şi întru putere şi în Duhul Sfânt şi în deplină încredinţare. […] Sunt care istorisesc despre cum am fost noi primiţi la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului Celui Viu şi adevărat, şi să aşteptaţi pe Fiul Său din Ceruri, pe Care L-a înviat din morţi, pe Iisus, Cel ce ne izbăveşte de mânia ce va să vie.
Căci voi ştiţi, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică. Ci, după cum am suferit şi am fost, precum ştiţi, ocărâţi în Filipi, am îndrăznit întru Dumnezeul nostru să grăim în faţa voastră, cu multă luptă, Evanghelia lui Dumnezeu. Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înşelăciune, ci după cum am fost socotiţi vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze Evanghelia, aşa vorbim, nu căutând să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne încearcă inimile. Căci niciodată nu ne-am arătat cu cuvinte de linguşire, după cum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor. […]
Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda noastră; lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară niciunuia din voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu. […]
Ca un părinte pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am rugat şi v-am mângâiat. Şi v-am rugat cu stăruinţă să
143
umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă cheamă la împărăţia şi la slava Sa. […]
Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi de la iudei, care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe prorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici, fiindcă ne opresc să vorbim neamurilor, ca să se mântuiască, spre a se împlini pururea măsura păcatelor lor. Dar la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu.
Iar noi, fraţilor, fiind despărţiţi de voi, o bucată de vreme, cu ochii nu cu inima, ne-am sârguit cu atât mai mult, cu mare dor, să vedem faţa voastră. […]
Dar ne-a împiedicat satana. Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei noastre, dacă nu chiar voi, înaintea Domnului nostru Iisus, întru a Sa venire? Căci voi sunteţi slava şi bucuria noastră.
De aceea, nemaiputând răbda, am hotărât să rămân singur în Atena. Şi am trimis pe Timotei, fratele meu şi slujitorul lui Dumnezeu şi împreună-lucrător cu noi la Evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă îndemne în credinţa voastră, ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri. […]
Pentru aceea şi eu, fiind nerăbdător, am trimis ca să cunosc credinţa voastră, ca nu cumva să vă fi ispitit
144
ispititorul şi în zadar să ne fie osteneala. Acum, însă, venind Timotei de la voi şi dându-mi vestea bună despre credinţa şi dragostea voastră şi că aveţi bună amintire de mine întotdeauna, dorind să mă vedeţi; la fel şi eu pe voi m-am simţit mângâiat întru voi, fraţilor, prin credinţa voastră, în toată nevoia şi strâmtorarea mea.
Şi tot aşa până la sfârşit, cu astfel de cuvinte de duioasă iubire, de luare aminte, îndemn, rugăminte şi încurajare, îi alina cu alinarea de care el însuşi avusese parte.
„Nu vă temeţi”, după cum îi spusese într-o noapte în vedenie şi lui Dumnezeu, „ci vorbiţi şi nu tăceţi, căci Domnul este cu voi şi nimeni nu va pune mâna pe voi, ca să vă facă rău, şi are mult popor în cetatea aceasta.”
Şi trudi el timp de mai mult de-un an, ca să adune laolaltă, din haznaua necurăţiei şi mormanele de gunoi ale neştiinţei şi superstiţiei, turma celor puşi deoparte pentru împărăţia Cerurilor şi toţi aceştia erau aleşi din rândul robilor, al femeilor pierdute, al idolatrilor stricaţi din toate stările societăţii.
Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, le scrie el apoi celor din Efes, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales
145
pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt. […]
Lui Sosthenes îi veniră, însă, noi idei prin care să-l biruie pe afurisitul făcător de corturi. În Ahaia urma acum să preia conducerea un nou proconsul, pe nume Gallio, care era fratele filosofului Seneca, cunoscut ca om destul de moderat şi liniştit.
— Romanul va căuta, cu siguranţă, să se pună bine cu noi, căci reprezentăm o bună parte din oamenii de vază ai provinciei, zise Sosthenes. Şi, astfel, îi vom vorbi cât mai curând cu putinţă despre toate acestea.
Zis şi făcut, căci chiar în ziua învestirii sale oficiale, iudeii se ridicară toţi într-un glas şi puseră mâna pe făcătorul de corturi, care era la lucrul său, târându-l degrabă înaintea scaunului de judecată a lui Gallio, aşezat, după obicei, într-un pătrat pardosit cu piatră, în faţa palatului.
— Iată, preacinstite şi drepte proconsul, strigă Sosthenes, l-am adus dinaintea voastră pe acest om ca să-l judecaţi! învaţă poporul să îl cinstească pe Dumnezeu într-un mod potrivnic Legii.
Gallio privi la mulţimea tulburată cu un dispreţ trufaş ca mulţi alţi nobili romani, şi el nutrea faţă de iudei un amestec de ură şi dispreţ. În spatele celor ce protestau atât de zgomotos, observă mai mulţi elini şi străini din alte neamuri ce se împingeau puternic în aceştia, cu gesturi ce exprimau o mare agitaţie şi indignare.
146
Privind acuzatul, văzu un biet bătrân cu totul jerpelit… şi el tot iudeu. Era limpede că ar fi avut ceva de spus în apărarea sa dacă i-ar fi fost îngăduit.
Proconsulul îşi încruntă nerăbdător sprâncenele.
— Dacă ar fi o cauză civilă sau vreo nelegiuire morală, zise el cu o hotărâre rece, aş fi dispus să ascult în continuare acuzaţiile voastre, dar fiindcă nu este vorba decât de noime şi nume ale legii voastre, va trebui să găsiţi voi o rezolvare a problemei. Eu sigur nu am de gând să judec astfel de cauze. Lictori, eliberaţi curtea!
Acuzatul se retrase îndată dimpreună însoţit de prietenii care aşteptaseră, fireşte, hotărârea cu mare îngrijorare. Se auziră uralele celor prezenţi, toţi îşi îndreptară îndată atenţia asupra lui Sosthenes şi a acoliţilor săi, care acum îşi făceau loc prin mulţime, bombănind şi aruncând blesteme asupra capului proconsulului.
— Ha, evreilor! strigă un elin, ce purta pe cap un fes roşu lăsat mult pe-o parte, ducând pe umăr o cobză. Iudei mincinoşi şi hoţi… câini spurcaţi ce sunteţi! Marş acasă, să mâncaţi cu toţii carne de porc! Valea!
Sosthenes se opri pentru o clipă, aţintindu-şi cu ură ochii arzători asupra grecului îndrăzneţ, ridică apoi mâna, fluturând-o deasupra capului.
— Blestemul Dumnezeului Celui Viu…
Mulţimea, însă, se năpusti asupra lui cu un chiot asurzitor.
147
— Aşa carevasăzică, vrei să ne blestemi şi pe noi acum? strigară toţi mânioşi. Să vedem atunci dacă vrea dumnezeul tău să te mântuiască!
Şi zicând asta, îl bătură cu toiegele în faţa scaunului proconsular de judecată.
Privind nepăsător, Gallio ridică cu dispreţ din umeri. Nu le porunci lictorilor să intervină.
— De acum încolo iudeii din Corint vor avea grijă să nu ne mai tulbure cu disputele lor neînsemnate, zise el plictisit unuia din ofiţerii gărzii, aflat în spatele scaunului de judecată.
Se auzi apoi că Sosthenes s-ar fi dus în Efes pentru a se răzbuna pe făcătorul de corturi, şi că acolo Dumnezeu i-ar fi deschis ochii ca să vadă adevărul. Ce ştim, însă, sigur este că prima epistolă către Corinteni începe în felul următor:
„Pavel, chemat apostol al lui Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sostene, Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint, celor sfinţiţi în Iisus Hristos, celor numiţi sfinţi, împreună cu toţi cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul, şi al lor şi al nostru: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.”
148
CAPITOLUL XXXIV UN NEGUSTOR DIN EFES
Claudius, împăratul Romei murise otrăvit de soţia sa… aşa circula zvonul cel rău. Împrejurările în care murise n-au fost, de fapt, cercetate. Tânărul Brittanicus, moştenitorul de drept, şi sora lui Octavia erau, într-adevăr, copleşiţi de jale şi teamă în palatul lor măreţ, cu o mie cinci sute de curteni şi dregători -, simţindu-se mai părăsiţi şi neajutoraţi decât cei mai nefericiţi robi.
Se ştia că Agrippina Augusta, a şasea soţie şi nepoată a împăratului, dusese cu mâna sa talgerul argintat cu ciuperci lui Halotus, paharnicul majestăţii sale imperiale, şi cu vorbe mieroase şi măgulitoare îl aşezase dinaintea soţului ei. După ce mâncă, împăratul fu luat de la masă în chinuri cumplite, care îl lăsară fără viaţă în doar câteva ore. Cei sus-puşi ridicară uşor din umeri… În temniţa din subteranele palatului mai trăia încă Locusta, cea mai iscusită otrăvitoare a vremii. Era prea preţioasă pentru puterea imperială pentru a fi ucisă. Nu se cuvenea,
149
aşadar, ca lucrurile să fie cercetate îndeaproape. Şi, la urma urmei, ce mare jale era în faptul că omul părăsise palatul cezarilor doar pentru a deveni zeu?
Agrippina însăşi sluji ca preoteasă la grandioasa ceremonie a deificării răposatului său soţ, iar dacă eşarfa stacojie cu perle brodate pe care o purta amintea privitorilor, într-un mod oarecum neplăcut, de sânge, nu trebuiau decât să-şi ridice privirea la chipul ei frumos şi semeţ pentru a cădea toţi în uluire, nemaiştiind de ei.
Şi, mai important decât orice era faptul că acum Nero devenise împărat. Tânăr, plin de vitalitate şi deosebit de deştept, era frumos ca un zeu cioplit în piatră. Mâinile frumoase şi pline de nestemate, care îl ridicaseră pe tron, nu păreau a fi pătate de sânge, şi de aceea două sute de milioane de oameni îşi ridicară în mod firesc privirea să îl adore. Îl adorau şi pe Claudius, care nu mai conta că murise, căci intrase deja în galeria umbrelor impunătoare ale cezarilor de mult răposaţi. O adorau, prin urmare, pe strălucita Agrippina Augusta, împărăteasa-mamă, şi pe Nero, fiul ei, împăratul Romei şi stăpânul viitorului şi fericirii lor.
Vestea de rău augur ajunse destul de repede în toate provinciile. Un alt împărat pe tron însemna poate alţi guvernatori, noi legiuni de soldaţi, noi taxe, noi legi… şi era, astfel, posibil ca de-acum lucrurile să stea mai bine sau mai rău.
150
Lumea ascultă cu răbdare citindu-se proclamaţia imperială şi slobozi un strigăt puternic în semn de recunoaştere a credincioşiei lor, pentru ca apoi toţi să plece resemnaţi la treburile lor.
Claudius era mort şi acum domnea Nero, pâinea însă trebuie pusă pe masă şi azi, şi mâine, şi nu era deloc uşor să o procuri.
în atelierul lui Demetrius, maestrul argintar al Efesului, munca era ca de obicei cât se poate de însufleţită. Demetrius însuşi bărbat de vârstă incertă, mic de statură, gălbejit şi cu o înfăţişare sumbră era şi astăzi mânios. Ochii îi umblau neliniştiţi prin încăperea întunecată, ticsită cu lucrătorii, care munceau de zor, aplecaţi toţi la masă.
— Spune-le ticăloşilor să dea şi mai bine lustru, mârâi el, întorcându-se către supraveghetorul de lângă el! Şi încă ceva! Nu e nevoie să faci următoarea tranşă la fel de grea. Pelerinii nu cumpără chipul sacru al Dianei pentru cât de mult cântăreşte argintul, slavă zeilor!
Şi zicând asta, luă una din bucăţile terminate şi începu să o cerceteze amănunţit. Era o copie mai mică, dar cât se poate de fidelă, a vestitei Diana din Efes. Originalul, ascuns de privirile muritorilor de rând, era adăpostit în întunericul înfricoşător al măreţului templu reprezentarea sacră fusese lucrată într-un material cu totul necunoscut chiar de degetele străbunului zeilor
151
şi aruncată din tărâmuri ce întrec orice închipuire spre mângâierea şi vindecarea copiilor oamenilor. Cel puţin asta era povestea obârşiei sale şi trecuseră veacuri întregi de când lumea credea în această istorie. Modelul din argint la care se uita acum Demetrius înfăţişa o figură hidoasă şi diformă, învelită ca o mumie şi acoperită de proeminenţe ce ieşeau în relief despre care se zicea că sunt sânul îmbelşugat al naturii.
Pe piramida întoarsă de la baza picioarelor fără formă erau inscripţionate nişte cuvinte tainice. Aceste cuvinte, obişnuia Demetrius să-i asigure pe patronii săi, făceau ca originalul sacru să vindece în mod minunat orice neputinţă omenească.
— Askion! Kataskion! Lix! Tetras! Damnameneus! Aisia! murmură el, încruntând posac din sprâncene.
„Aflarea acestor cuvinte tainice s-a dovedit a fi un mare noroc”, gândea el, căci peste mintea sa domnea în egală măsură teama superstiţioasă şi lăcomia. Preotul hrăpăreţ de la templu îl făcuse să plătească o sumă mare de bani în schimbul lor, dar fuseseră bani bine cheltuiţi după cum s-a şi văzut mai târziu. La următorul festival al zeiţei avea de gând să trimită sute… nu, mii de astfel de figurine. Era deja un om bogat, dar voia să ajungă repede şi mai bogat.
— Cine ştie, bombăni el, lăsând jos figurina, poate ajung şi asiarh.
152
După ce sfârşi de cercetat atelierul, vrednicul argintar se apucă să-şi facă socotelile, îndeletnicire care se dovedea acum a fi şi mai satisfăcătoare. Avea un profit bun, argint din destul, mână de lucru ieftină, şi mai mult de-atât de la un an la altul cultul Dianei devenea din ce în ce mai puternic. Iar el, Demetrius, argintarul, contribuise mult la această creştere. Pur şi simplu îşi vedea nemărginite posibilităţile de a-şi extinde industria sa plină de evlavie: cu cât vindea mai multe figurine sacre, cu atât mai mulţi pelerini veneau grămadă anul următor la Efes, atraşi de faima imaginii originale lucrate în Ceruri imagine pe care Demetrius, în sinea lui, o vedea a fi o lucrare modestă în comparaţie cu noul produs al manufacturii sale.
— De bună seamă am să ajung asiarh, îşi zise din nou biruitor Demetrius, şi atunci mai vedem noi cine conduce Roma!
îşi aşeză apoi sulurile de pergament în seif şi punându-şi pe cap coiful conic, se porni spre Agora. Piaţa zumzăia toată ca un stup de albine, peste tot se auzeau de la tarabe strigătele negustorilor şi ţipătul ascuţit al comercianţilor ambulanţi, iar şuieratul sporadic al fluierelor ce vesteau prezenţa vreunui preot imberb al Dianei se amesteca aiuritor cu şuvoiul de vorbe ce curgea neîncetat în nenumărate limbi. Demetrius privi semeţ la toate acestea ca şi cum ar fi avut deja pe umeri roba purpurie şi cununa de asiarh pe frunte.
153
— Şi ce zici, bunul meu Demetrius, de veştile primite de la Roma? se auzi exclamând o voce din vecinătatea sa.
Argintarul se întoarse şi plecându-şi privirea asupra vorbitorului, gândi în sinea lui: „Ia uite, un nenorocit de cerşetor ca Trofimus îmi zice bunul meu Demetrius.” Apoi spuse rece cu voce tare:
— Veştile din Roma nu mă privesc câtuşi de puţin.
Celălalt îşi atinse însă nasul cu degetul, zicând:
— O, domnul meu Demetrius, nu-i deloc aşa, căci până şi vântul bate azi în direcţia greşită. Dar dacă, într-adevăr, veştile din Roma nu te privesc pe tine, ştiu eu ceva care chiar te priveşte. La Şcoala lui Tyrannus, un călător învăţat venit din Ierusalim vorbeşte acum sus şi tare despre un zeu nou şi tare grozav care în scurt timp va nimici templul Dianei cu tot ce are înăuntru spre cinstirea ei. Câte figurine din argint crezi că vei mai vinde atunci când se va întâmpla asta?
— Din Ierusalim! exclamă Demetrius cu dispreţ. Ce-mi pasă mie de aiurelile prosteşti ale unui scârbavnic de iudeu? Am mai auzit eu de Scheva şi poporul lui.
— Acesta se numeşte Paulus, îi zise Trofimus, coborându-şi vocea, şi pe Artemis cea născută în Ceruri, îţi spun că până şi pe mine m-a convins întrucâtva de adevărul spuselor lui.
Demetrius privi în urma lui, murmurând dispreţuitor:
— Neghiobule!
154
De cealaltă parte a pieţii se afla o clădire lungă cu piloni în faţă, numită „Şcoala lui Tyrannus” după numele vestitului efesian ce învăţase odinioară o mulţime de ucenici între zidurile acestei clădiri. În ultima vreme fusese închiriată pe perioade scurte sau mai lungi de timp filosofilor ce umblau din cetate în cetate, sau astrologilor şi făcătorilor de minuni, care dând năvală cu învăţătura lor adevărată sau născocită, veneau şi vorbeau tuturor celor pierde-vară, care stau mai tot timpul cu gura căscată în Agora.
— Ce prost! repetă vizibil iritat Demetrius. Auzi la el, să nimicească templul Dianei…
Şi spunând asta, îşi înălţă privirea către zidurile strălucitoare ale măreţului edificiu ce era pe departe cununa de mare preţ a măreţei cetăţi efesene şi una din marile minuni ale lumii locuite. Fiind de patru ori mai mare decât Parthenonul atenian, templul avea o galerie cu o sută douăzeci de piloni ionici din marmură pariană, acoperiş din cedru susţinut de coloane din jasp şi ziduri împodobite cu statuete nepreţuite şi picturi zugrăvite de Praxiteles, Parhasius şi Appelles. Iar îndărătul pânzei înfricoşătoare, în sfântul altar, se afla imaginea făurită în Ceruri şi o comoară nepreţuită de aur, argint şi nestemate.
Demetrius râse apoi puternic, frecându-şi mâinile.
155
— Nu e nimic în cer şi pe pământ care să poată zgudui acest puternic aşezământ al eternei Diana, murmură el, şi slavă zeilor, destinul meu e legat de al ei!
Cu toate astea, se întoarse, îndreptându-şi apoi paşii către Şcoala lui Tyrannus. „Am să văd şi eu”, îşi zise el, „ce poate neisprăvitul ăsta”.
La intrare era adunată o mulţime mare de oameni, aşa că Demetrius nu putu să intre înăuntru, reuşind însă să audă de acolo glasul unui bărbat ce ridica şi cobora tonul în cuvântarea sa plină de însufleţire. Acesta fu apoi deodată întrerupt de un mare strigăt de veselie, urmat de un murmur prelungit din partea mulţimii agitate.
— Pentru dragostea zeiţei, lăsaţi-mă să trec! strigă o femeie tare slută, îmbrăcată în zdrenţe, frângându-şi jalnic mâinile. A mai vindecat pe cineva… trebuie să intru şi eu!
între timp, Demetrius reuşise cumva să-şi facă cu de-a sila loc, ajungând aproape de uşă, era hotărât să vadă despre ce este vorba.
— Pentru dragostea lui Hristos, lăsaţi-mă să trec, ca să pot fi şi eu vindecată! repetă cerşetoarea, şi în disperarea sa îl împinse puternic pe argintarul bogat.
— Căţea ce eşti! strigă el, lovind-o cu pumnul în faţă.
Femeia căzu pe spate gemând uşor, şi sângele îi ţâşni pe dată din gură. Mulţimea izbucni într-un râs batjocoritor.
156
— Ha! bunul meu argintar, văd că şi pe tine te încearcă curiozitatea.
Demetrius se întoarse atunci şi îşi scoase plin de respect chipiul. Cel ce îi vorbise era Plautius, proprietar al unor bogate mine de argint şi, prin urmare, în strânsă legătură cu meşteşugul pe care el îl stăpânea atât de bine.
— Tu eşti isteţ, Demetrius, şi te duce capul la tot felul de şmecherii, spuse celălalt râzând, dar crede-mă că aici nu este nevoie de aşa ceva: stau deja de un ceas şi nu cred că pot răbda să aud mai mult de-atât. Omul ăsta e iudeu, şi doar Diana ştie că alungă, pe deasupra, şi duhurile rele, fiind vrăjitor şi vestitor al unui răufăcător răstignit, unul pe nume Christus, care cică ar fi înviat din morţi. Eu zic că nu-i decât un catâr ce ţine cuvântări muştelor. Hai că am o propunere de afacere!
Fiind astfel încredinţat de un om atât de înţelept precum bogatul Plautius, Demetrius dădu pe dată uitării toată istoria. În Efes erau mii de flecari şi pungaşi ce-şi încercau norocul cu tot felul de amăgiri, dar asta nu-l preocupa pe fruntaşul unui meşteşug atât de respectat.
Şi, mai mult de-atât, se apropia vremea marelui festival anual şi pelerinii deja începeau să dea năvală în oraş din toate părţile Asiei. Norocoşii cetăţeni ce fuseseră aleşi să întruchipeze zeii la acest mare festival erau deja priviţi cu acea prefăcută veneraţie de care urmau să
157
se bucure vreme de o lună cât timp avea loc Ephesia. Teatrul şi stadionul erau în fiecare zi ticsite cu gloate în straie de sărbătoare, adunate acolo pentru a urmări concursurile muzicale şi de retorică, cursele cu care de luptă, competiţiile sportive, luptele dintre gladiatori şi luptele şi mai cumplite dintre oameni şi fiare sălbatice.
în timp ce oraşul răsuna zi şi noapte de ţipătul ascuţit al surlelor şi de bătaia chimvalelor ce se auzeau la toate aceste splendide procesiuni şi spectacole ce curgeau întruna spre măreţul templu al Dianei, străzile fiind pline de dezmăţ şi fărădelege, hoarda de preoţi imberbi, cu totul ghiftuiţi, însoţiţi de preotesele lor umpleau de ruşine lumina zilei cu nenumăratele lor blestemăţii. Pe de altă parte, Pavel, slujitor al lui Iisus Hristos, chemat să fie Apostol şi ales spre a vesti Evanghelia, vedea în tot acest spectacol bolnăvicios de umanitate căzută doar „o uşă mare larg deschisă pentru el.”
Trudind până noaptea târziu la lucrul umil al împletirii de corturi pentru a se întreţine pe sine şi pe toţi cei ce erau cu dânsul, continua să propovăduiască ziua Evanghelia în Şcoala lui Tyrannus, şi pe străzi, şi în pieţe, şi din casă în casă, fiind de multe ori scuipat, batjocorit, întâmpinat cu fluierături şi vorbe de ocară, chinuit cu tot felul de munci, răpus de foame, însetat, îmbrăcat în zdrenţe şi cu tălpile picioarelor numai o rană, ajungând ca gunoiul lumii şi măturătura tuturor,
158
şi ca un osândit la moarte, făcându-se privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor.
Toate acestea vreme de doi ani… până când toţi cei ce locuiau în Asia, atât iudei cât şi elini, auziră cuvântul Domnului.
între timp, Demetrius deveni cu mult mai bogat; nu mai purta chipiu conic de meseriaş, ci umbla îmbrăcat cu veşmintele bogate şi sobre cuvenite unui cetăţean avut ce se bucură de timpul său liber. Îşi vizita încă zilnic atelierul, cercetând în continuare imaginile din argint pentru a avea greutatea şi aspectul corect. Se zvonea acum că bogăţiile sale ar fi tăinuite îndărătul altarului Dianei şi ar fi mai mari şi decât ale lui Plautius, ce fusese anul trecut asiarh. Putea fi văzut adesea în uşa atelierului său, făcând semeţ semn din mână vreunei cunoştinţe ce îl saluta din mers, mai gras şi mai neted la faţă decât înainte.
„Demetrius cu pântecele ăla umflat şi chipul său acru şi urât” zise odată Plautius pe la spatele lui, „nu seamănă deloc cu imaginile pe care le făureşte”.
159
Şi aceste cuvinte se răspândiră repede spre marele amuzament al argintarilor.
în această plăcută dimineaţă de primăvară, chipul bogatului argintar era însă mai acru şi mai urât ca oricând. Privea la mulţimea ce se adunase în ultimul ceas
bombănea ceva în mod nedesluşit. Deodată un strigăt mare se ridică dintr-o mie de gâtlejuri, şi un nor des de fum ce era pe ici pe colo străpuns de câte o limbă de foc, se înălţă spre cer.
— Neghiobilor! strigă tare Demetrius, scrâşnind din dinţi. Cât pot fi de dobitoci! Mai au puţin şi dau foc şi atelierului meu!
— Şi chiar asta vor face, prietene Demetrius, se auzi solemn o voce din apropierea sa. Pocăieşte-te şi crede, frate, pocăieşte-te şi crede, căci altfel nu doar casa, ci şi trupul tău netrebnic va fi cuprins de focul cu totul mistuitor!
Demetrius scuipă către el, şi faţa-i palidă se umplu de furie.
— De când totuşi, bolborosi el, merge Trofimus pe urmele cerşetorului iudeu? Căci numai ieri l-am văzut pe zdrenţăros desculţ şi cu ochii umflaţi, huiduit de o ceată de vagabonzi în Agora.
— Cu toate astea a reuşit să triumfe, şi încă tare grozav, asupra puterilor întunericului ce se sălăşluiau în Efes, îi răspunse hotărât Trofimus. Toate cărţile lumeşti şi rele ce le vezi acum arzând sunt tocmai mărturia acestei biruinţe împotriva răului. Nu ştii oare că ziua Dumnezeului Celui Viu e aproape? E vremea ca cei bolnavi să fie tămăduiţi, cei nevăzători să-şi recapete vederea, ologii să înceapă a merge, şi cei ce-au plâns
160
până acum să se bucure plini de nădejde. Ia-ţi, dar, idolii şi aruncă-i în flăcări şi dăruieşte toată averea ta rău agonisită celor lipsiţi, ca să fii şi tu mântuit din păcat, şi binecuvântarea Domnului se va odihni asupra ta şi asupra casei tale!
Demetrius începu a râde puternic.
— Aha! Deci asta era! Să dai din aurul tău ca să aibă şi cei săraci. Cu cât te alegi tu, prietene Trofimus din toată afacerea asta? Şi cât câştigă stăpânul tău, iudeul acesta amăgitor? Hai spune-mi! Cât?
Trofimus se îndepărtă atunci de el.
— Domnul să Se milostivească de tine, îi zise el cu tristeţe, şi să te aducă la cunoştinţa Adevărului în Iisus Hristos!
Demetrius îşi scoase de la brâu cu un gest brusc pumnalul încrustat cu pietre preţioase şi îl aruncă după cel pe care îl numise odinioară prieten. Arma căzu însă şi se izbi zgomotos de pardoseala din piatră a străzii.
— Blestemul Dianei să fie asupra ta! ţipă el. Askion! Kataskion! Lix! Tetras! Damnameneus!
Trofimus însă îşi văzu mai departe de drum, fără a-şi întoarce câtuşi de puţin capul.
CAPITOLUL XXXV
„MAREA DIANA A EFESENILOR!”
— Askion! Kataskion! Lix! Tet…, şi Demetrius se opri mârâind ca o hienă mânioasă, apoi făcând stânga împrejur, intră repede în atelier.
— Câte imagini am vândut la ultimul festival Ephesia? întrebă el, uitându-se la maistrul său atât de năprasnic încât părea că vrea să-l rupă în două.
— Diana fie lăudată, am vândut mai mult de douăzeci de mii, slăvite stăpâne, îi răspunse meseriaşul cu un zâmbet chinuit.
— Dar câte am vândut anul trecut? Răspunde mai iute, omule!
— Anul trecut au fost mai puţini pelerini, după cum bine ştiţi, cinstite domnule, îi zise acesta, depărtându-şi mâinile în chip de apărare, pelerini mai puţini şi…
— Da, ştiu, mârâi Demetrius dând din picior, mai puţini pelerini şi doar cincisprezece mii de imagini vândute.
162
Maistrul ridică din umeri.
— Nu e chiar puţin… cincisprezece mii, îndrăzni el să spună. Anul acesta…
— Da, tocmai, anul acesta câte vom vinde? Cred că dacă reuşim să vindem cinci mii! Marea Diana a efesenilor! Askion, Kataskion, Lix! La naiba!
— Dar festivalul de abia a început, cinstite…
— Tu să taci, câine ce eşti, şi să nu latri decât atunci când îţi spun eu! Du-te şi spune tuturor meseriaşilor care fac imagini cu zeiţa, de orice fel, să vină la mine cât mai repede! Ai auzit?
— Da, mărite domn, îi răspunse omul, uitându-se uluit la el. Dar nu vreţi să vină aici şi cei ce fac amărâtele de chipuri în lut, precum Helotus, care a îndrăznit să imite producţia voastră sacră, turnând imagini în bronz?
Demetrius înghiţi cu greu, şi venele bine conturate de pe frunte i se umflară precum cureluşele unui bici.
— Da! îi spuse el ameninţător. Adu-i pe toţi aici! Sileşte-i să vină! Zi-le că Demetrius are ceva important să le spună. O problemă cu aurul… da, cu aurul!
Peste un ceas, piaţa din faţa atelierului lui Demetrius era plină de meşteşugari vânjoşi, mulţi dintre ei având asupra lor uneltele lucrului lor. Se vedea limpede că nu era de glumă cu ei.
— Unde e Demetrius? mârâi un colos foarte bine legat, care purta la chimir o pereche de ciocane enorme.
163
Şi ce e cu aurul? Pe Artemis vă spun că îl fac acum să înţeleagă că pentru mine timpul este aur!
— Da, unde e? se auzi ecoul celorlalte voci. Dacă e cumva un şiretlic murdar de-al lui pentru a ne atrage să ne părăsim atelierele…
Demetrius, însă, era deja urcat pe o bancă, pe care o scosese acolo din atelier. Îşi lăsase la o parte straiele lui bogat împodobite şi purta acum chipiul conic de meşter argintar şi o haină jerpelită de muncitor.
— Ce vrei de la noi, Demetrius? strigă la el omul cu ciocanele, făcând un pas înainte.
Numele acestuia era Helotus, rivalul său în imagini sacre. Demetrius îl privi cu un zâmbet abia schiţat.
— Vreau eu multe, fraţii mei meşteşugari, zise el. O, da, multe vreau. Vedeţi în faţa Şcolii lui Tyrannus mormanul ăsta de scrum… mormanul ăsta făcea cincizeci de mii de bucăţi de argint. O, da, cincizeci de mii!
— Şi ce legătură are asta cu noi? scoase un răget Helotus, înaintând şi mai mult către el.
— Are o mare legătură! întări Demetrius cu ochii în flăcări. Oamenii au ars aceste cărţi de mare preţ îmboldiţi fiind de acest Pavel, ticălosul de iudeu, care are de-acum trei ani de când stă în cetatea noastră. Tot aşa va arde şi chipul Dianei, pe care noi îl făurim cu cinste şi măiestrie.
Cuvintele sale fură întâmpinate de un mârâit puternic, plin de mânie.
164
— E vorba, într-adevăr, domnii mei, de aur, continuă Demetrius, şi vocea i se înălţă devenind aproape un strigăt căci ştiţi cu toţii că ne-am clădit averea pe acest meşteşug. Dincolo de asta, aţi auzit şi aţi văzut că nu doar în Efes, ci aproape în toată Asia, acest Pavel a câştigat de partea lui o mulţime de norod, spunându-le că nu se cuvine să creadă în zei făuriţi de mână omenească. Aşa că nu doar meşteşugul nostru este în primejdie de a fi nimicit, dar însuşi templul marii zeiţe Diana este ţinta dispreţului acestora splendoarea sa, întreaga Asie şi toţi cei ce se închină zeiţei vor fi astfel nimicite!
— Mare e Diana efesenilor! Mare e Diana efesenilor! se ridică îndată un răget puternic.
Demetrius se alătură acestui strigăt, fluturându-şi chipiul deasupra capului. De acolo de unde stătea cocoţat văzu cum veneau către ei oameni fugind din toate părţile. Începu să râdă tare de tot.
— Mare e Diana efesenilor! Mare e Diana efesenilor!
Mulţimea ce se îmbulzea reluă strigătul cu o bucurie sălbatică. Şi în apropiere se ivi o ceată de preoţi cu părul lung, săltând şi dănţuind, şi răspândind mai departe uralele puternice ce aduceau cinste templului lor:
— Marea zeiţă Diana! Zeiţa Diana a efesenilor! Marea zeiţă Diana!
165
— Da! Marea Diana a efesenilor şi moarte celui ce îi necinsteşte numele! Veniţi după mine! strigă Demetrius, sărind în mijlocul mulţimii. Moarte iudeului!
Priscila, făuritoarea de corturi, care lucra de zor dimpreună cu soţul pe una din străzile murdare ale cartierului evreiesc, auzi tot acel tumult şi dădu din cap oftând.
— Aduc mai tare ca oricând slavă idolului, zise ea încruntând neliniştită din sprâncene. Mă şi minunez de cât de multe poate răbda Dumnezeul Cel Viu, căci cetatea asta este cu siguranţă mai zgomotoasă decât Sodoma de odinioară care a ars mistuită de flăcări şi mai rea decât Eghipetul pe care Dumnezeu l-a lovit cu cele şapte plăgi. Şi uite pentru aşa nişte netrebnici trebuie bunul nostru Paulus să ducă o viaţă de chin şi suferinţă, aproape fără pic de odihnă şi mâncare; se pune singur la bătaie ca un bănuţ de aramă, el care este aur curat şi face cât un milion de suflete de astfel de hulitori şi idolatri nebuni. Slavă Domnului că acum doarme după ce a trudit toată noaptea.
Aquila trecu firul prin gămălia acului înainte de a răspunde.
— Şi cum, zise el încet, ai ajuns tu să ştii toate astea? Şi făcând cu grijă două cusături, spuse: Ţii tu cumva în cumpăna cea vecinică judecata oamenilor şi a cetăţilor?
Priscila nu-i răspunse, rămăsese cu ochii aţintiţi către intrarea la curte.
— Ce e, bunul meu Gaius? zise ea cu glasul stins.
Bărbatul ce intrase în grabă, închise şi zăvori după
166
el poarta. Era tot alb la faţă şi ochii stăteau să-i iasă din orbite de atâta groază.
— Paulus e aici? întrebă el în şoaptă.
— Da, doarme. Ce e?
— Trebuie să-l ascundem cât mai degrabă! Mulţimea… Nu auziţi?
Priscila privi împrejur cu disperare.
— Dar unde? strigă ea, frângându-şi mâinile.
— Mare e Diana efesenilor! Moarte iudeului!
— O să-l rupă în bucăţi, şopti Gaius, dar nu cât trăiesc eu! Aristarh e afară, o să-i ţină el la poartă pentru o clipă.
Priscila fiind o femeie descurcăreaţă avusese cu câteva luni în urmă ideea de a săpa o mică pivniţă în curte, căci casa devenise neîncăpătoare cu toate materialele de făcut corturi de atunci folosea acest loc pentru a strânge acolo hrană şi diverse alte lucruri. Chepengul de la nivelul podelei închidea cât se poate de bine pivniţa.
— Luaţi-l de acolo… cu tot cu pat, şopti ea îndată, şi nu cumva să-l treziţi, căci e în stare să înfrunte mulţimea, orice i-am spune noi. Haideţi, repede!
167
Trase apoi uşor capacul la pivniţă, acoperindu-l cu ţesătura cortului la care tocmai lucra şi îşi reluă cusutul ei monoton.
— Voi doi ieşiţi din curte, zise ea, făcând semn celor doi bărbaţi. Mă descurc mai bine singură.
Chiar dacă voiau să plece, Aquila şi Gaius nu mai apucară să plece, căci o vijelie cumplită de lovituri se năpusti zguduind poarta, fiind însoţită apoi de strigăte asurzitoare:
— Iudeul! Deschideţi în numele marei Diana! îşi anunţară prezenţa Demetrius şi toţi ceilalţi.
Priscila ridică din umeri şi în ochii săi căprui luci o lumină plină de mânie.
— Câini ce sunteţi! zise ea cu dispreţ. Deschide-le, bărbate! Poarta e oricum din lemn.
Şi locul se umplu pe dată în aşa mare măsură că primii intraţi fură repede împinşi şi ţintuiţi la perete.
— Iudeul! Iudeul! răcni Demetrius, apucând-o pe Priscila de mână. Unde e iudeul numit Paulus? Răspunde, femeie!
— Şi ce treabă ai cu Paulus, domnule? întrebă Priscilla, privind de sus, de la înălţimea staturii sale de femeie revoltată, la argintarul cel plăpând.
Ca răspuns, Demetrius sări în sus şi o lovi în faţă.
— Unde e iudeul? repetă el cu o ură grozavă.
Priscila începu să tremure, puterea părea că i se scurge din mădulare şi un simţământ de sfârşeală aproape că
168
o copleşea cu totul. Privi înnebunită de jur împrejurul ei, căutându-i din priviri pe soţul ei şi pe Gaius, dar aceştia se făcuseră nevăzuţi. I se păru că le aude vocea din acel tumult asurzitor al mulţimii din stradă.
— Ajută-mă, Doamne! zise ea suspinând, şi pe dată îi reveni toată puterea şi curajul.
îşi aminti deodată în tot acel zbucium de cel pe care voia să îl salveze. Zâmbi atunci triumfătoare. „Va fi, cu siguranţă, nemulţumit”, îşi zise ea, „dar dacă îl scot de aici cu viaţă am să şi pot îndura privirea sa încruntată.”
— Cred că te-ai înşelat, Demetrius, răcni mânios Helotus. Iudeul e de negăsit. Hai să plecăm de aici!
— A fost văzut intrând aici acum mai puţin de două ore, zise rânjind Demetrius, fixându-şi privirea asupra feţei albe a Priscilei. Nu poate fi departe, şi femeia sigur ştie unde este. Aduceţi-mi o făclie!
Helotus începu a râde nebuneşte.
— E bun şi ăsta, zise el, ridicând coşul cu jar arzând. Fiertura iudeului se poate răci puţin.
— Da, e bun şi coşul cu jar. Ţine femeia de la spate… aşa… Acum ai de gând să răspunzi? Unde e iudeul? Spune-mi, căci dacă nu te aduc ardere de tot Dianei efesenilor.
169
Priscila îşi trase mândră capul înapoi, scăpărând flăcări din ochi.
— Crezi că dacă mă chinui am să-ţi spun, strigă ea. Idolatri şi laşi ce sunteţi! Nu mă tem nici de voi şi nici de foc!
Şi smulgându-se din strânsoarea lui Demetrius, înşfăcă o mână de jar aprins din coş şi îl aruncă în mulţime.
— E vrăjitoare! O vrăjitoare a focului! strigă o voce. Fugiţi, ca să scăpaţi cu viaţă!
Scoţând ţipete cumplite de groază gloata începu a se îmbulzi şi călca în picioare să iasă cât mai repede în stradă. În aer era un miros puternic de ars, peste tot se auzea tropăitul puternic de paşi, vacarmul înjurăturilor şi blestemelor, şi în câteva clipe curtea rămase cu totul goală. Priscila se uita acum năucită în jurul ei: nu era nici fum, nici foc, deşi după găurile înnegrite din ţesătura cortului se vedea prea bine unde căzuse jarul. Mulţimea călcase în picioare jarul şi înăbuşise focul în goana lor spre stradă.
— Slavă Domnului! strigă Priscila, căzând în genunchi. Slavă Domnului!
Apoi leşină, căzând uşor pe spate deasupra mormanului de ţesătură ruptă şi mototolită. Pavel, însă, dormea în continuare dedesubt, pe patul lui din pivniţă, cufundat într-un somn ca de moarte datorat istovului prea mare. Aşa îi găsi Aquila după câteva clipe, când cu hainele sfâşiate şi şiroind de sânge din pricina luptei disperate cu mulţimea, dădu năvală în casa sa distrusă.
Când Pavel înţelese tot ce se întâmplase şi cum Priscila şi Aquila se împotriviseră ca el să nu sfârşească într-un mod atât de cumplit, îşi plecă capul. „Mai mare
170
dragoste decât aceasta nimeni nu are”, murmură el, „ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenul său.” După câteva clipe, întrebă de Gaius şi Aristarh, tovarăşii săi de drum, şi aflând că erau încă în mâinile poporului, dădu să iasă în stradă pentru a-i elibera neîntârziat.
Priscila căzu însă atunci la picioarele lui.
— Pe suferinţa arsurii mâinii mele drepte, strigă ea, pe care o îndur cu bucurie, ştiind că ţi-a salvat viaţa, te rog fierbinte să rămâi aici unde eşti în siguranţă.
Şi pe când ea încă vorbea, veniră şi alţi ucenici spunându-le că mai-marii oraşului îi cereau lui Pavel nu cumva să se încumete să iasă printre oameni.
— Mulţimea, le spuseră aceştia, a dat năvală în amfiteatru şi strigă întruna ca într-un glas: „Mare e Diana efesenilor!”
Cât despre Gaius şi Aristarh, aceştia fiind greci, era puţin probabil ca lumea să le facă vreun rău.
După ce se risipi toată tulburarea, Pavel, chemând pe ucenici şi dându-le îndemnuri, îşi luă rămas bun şi plecă apoi în Macedonia. Din Macedonia trecu în Grecia unde rămase timp de trei luni, dar viaţa fiindu-i iar primejduită din pricina iudeilor, se întoarse prin Macedonia şi luă apoi o corabie către Milet, căci voia, dacă ar fi fost cu putinţă, să ajungă în Ierusalim de
171
praznicul Pogorârii Sfântului Duh.
Trimiţând apoi scrisoare din Milet la Efes, îi chemă la sine pe preoţii Bisericii. Şi când aceştia veniră, le zise: — Voi ştiţi cum m-am purtat cu voi, în toată vremea, din ziua cea dintâi, când am venit în Asia, slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi şi încercări ce mi s-au întâmplat prin uneltirile iudeilor. Şi cum n-am ascuns nimic din cele folositoare, vestind şi învăţând, fie înaintea poporului, fie prin case, mărturisind şi iudeilor şi elinilor întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar acum iată că fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo, decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi, spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu iau nimic în seamă şi nu mai pun niciun preţ pe sufletul meu numai ca să împlinesc calea şi slujba mea ce am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu. Şi acum, iată, eu ştiu că voi toţi, printre care am petrecut propovăduind împărăţia lui Dumnezeu, nu veţi mai vedea faţa mea. Pentru aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc toată voia lui Dumnezeu. Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra
172
între voi lupi îngrozitori care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să-i tragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, Cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi. Argint sau aur, sau haină n-am poftit de la nimeni. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.
Şi după ce le spuse toate acestea, plecându-şi genunchii, se rugă împreună cu ei. Şi jale mare îi cuprinse pe toţi, şi căzând pe grumazul lui Pavel, îl sărutară, căci erau cuprinşi de tristeţe mai ales pentru cuvântul ce-l spusese, că n-au să mai vadă chipul lui. Şi apoi îl petrecură cu toţii la corabie.
CAPITOLUL XXXVI
„DISPREŢUIT ŞI CEL DIN URMĂ DINTRE OAMENI…”
„Un Trimis în legături”
Pavel ajunse în Ierusalim la timp pentru a sărbători praznicul Rusaliilor cum îşi dorise. Ce imbold lăuntric l-a făcut să se pornească în această călătorie rămâne pentru totdeauna o taină. „Nu te urca la Ierusalim”, îi spuseseră unii ucenici din Tir, unde călătorii zăboviră timp de şapte zile, şi scris este că aceştia „i-au vorbit insuflaţi fiind de Duhul Sfânt.”
Ajuns apoi în Cesareea primi un al doilea avertisment agabus, asupra căruia se revărsase tainicul dar al profeţiei, luând cingătoarea lui Pavel şi legându-şi mâinile şi picioarele, spuse: „pe bărbatul al căruia e acest brâu aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor” La auzul acestor spuse, atât gazda sa, cât şi ucenicii din Cesareea ce se adunaseră laolaltă pentru a-l întâlni, dimpreună cu Timotei, Luca, Sopatru, Aristarh, Secundus, Gaius, Tihicus şi Trofimus, tovarăşii lui de drum, îl rugară cu lacrimi în ochi să nu se suie la Ierusalim.
174
Pavel, însă, le răspunse: „De ce plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima? Căci eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să şi mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus.”
„Şi neînduplecându-se el” scrie Luca, „ne-am liniştit, zicând: facă-se voia Domnului.”
Praznicul Pogorârii Sfântului Duh se scurse uşor, iar a doua zi, Pavel împreună cu trimişi din partea tuturor bisericilor neamurilor, purtând cu ei daniile care erau rodul unor jertfe nespuse şi semnul dragostei pline de evlavie faţă de biserica-mamă a Ierusalimului, veniră dinaintea Sinodului Bisericii. Pavel îi învăţase pe toţi că în ochii lui Dumnezeu nu mai e iudeu, nici elin, căci toţi sunt una în Hristos Iisus, şi îi îndemnase să stea tari în libertatea lor faţă de Lege şi să ia aminte nu cumva să se prindă iarăşi în jugul robiei, căci le spusese el – „în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care e lucrătoare prin iubire”. Cu toate astea, în faţa privirilor reci şi aproape duşmănoase ale preoţimii evreieşti aspre şi supuse cu totul Legii, ucenicii săi plini de ardoare trebuie să fi simţit, fără îndoială, o reţinere dureroasă.
Trimişii veniră pe rând, unul câte unul, şi lăsară darurile la picioarele lui Iacov, de-abia îndrăznind să-şi ridice privirea către toţi oamenii aceia înveşmântaţi în haine lungi şi albe, care răspândeau un aer de înfricoşătoare sfinţenie.
175
Mâinile tânărului Timotei fură cuprinse de tremur, se făcu tot alb la faţă, căci încruntătura atât de aspră a fratelui Domnului, nazarinean de o viaţă, îi trezise parcă toate temerile din suflet, dar fu de ajuns să privească o dată chipul mult iubitului său părinte duhovnicesc, şi inima i se linişti pe dată, fiind cuprinsă de căldură mare simţi apoi o altă prezenţă, şi mai pacinică, prezenţa Domnului.
Şi Pavel începu să vorbească adunării despre minunata experienţă a ultimilor ani, şi pe măsură ce depăna istorisirea muncilor sale „le povestea cu de-amănuntul cele ce făcuse Dumnezeu între neamuri, prin slujirea lui” Strigăte puternice de aleluia se ridicau din rândurile celor trimişi şi până şi cei mai reţinuţi dintre preoţi ieşiră pentru moment din tăcerea lor plină de dezaprobare, scoţând un uşor murmur în semn de apreciere sobră, bine cumpănită.
Dar asta a fost tot: nu ni se spune că aceştia şi-ar fi arătat în vreun fel recunoştinţa pentru darurile generoase trimise cu toată dragostea şi credincioşia de către bisericile ce treceau prin atât de multe greutăţi, iar cronicarul insuflat de Dumnezeu nu pomeneşte niciun cuvânt de încurajare sau vreo vorbă bună faţă de cel ce lucrase din răsputeri ţarina Domnului. Nu se vorbeşte despre niciun fel de măsură luată pentru bunul trai şi siguranţa celui ce îşi primejduia atât de puternic viaţa în Ierusalim.
176
Cum s-au petrecut, prin urmare, lucrurile?
— Vezi prea bine, frate, zise unul din membrii Sinodului, făcând semn cu mâna, că sunt aici mii de iudei care cred, şi toţi păzesc cu străşnicie Legea. Oamenii însă au auzit că tu înveţi lepădarea Legii lui Moise, spunând iudeilor ce trăiesc între neamuri să nuşi taie împrejur copiii şi să nu se supună obiceiurilor Legii. Ce putem face atunci noi? în scurt timp lumea se va aduna cu siguranţă, căci vor auzi toţi de venirea ta. Fă, aşadar, ce îţi poruncim noi! Avem aici cu noi patru bărbaţi ce şi-au depus deja voturile. Ia-i cu tine pe aceştia şi curăţă-te dimpreună cu ei şi plăteşte ce va trebui pentru a-şi tăia toţi perii capului. În felul acesta toţi vor vedea că cele auzite despre tine sunt doar nişte zvonuri, căci tu însuţi păzeşti în toată vremea Legea.
Cât despre păgânii ce-au îmbrăţişat credinţa, am poruncit deja ca aceştia să fie scutiţi de asta vor trebui dar să se ferească de cele jertfite idolilor şi de sânge, de animale sugrumate şi de desfrâu.
în încăpere se lăsă pentru câteva clipe tăcerea, marele Apostol al neamurilor privea în pământ. Asta oare pentru că recunoscuse în această ruşinoasă propunere acel duh de ură şi pizmă ce-l urmărise pretutindeni timp de atâţia ani? Simţea el oare că toţi ochii bisericilor neamurilor erau asupra sa, căutând să vadă dacă îşi va pleca iar capul sub jugul împovărător al robiei de sub
177
care se luptase cu atâta neînfricare să îi scape? îşi dădea el oare seama că acest fariseu creştin îi întindea cupa suferinţei şi morţii cumplite?
Cu toate astea, pe el nu îl mişca decât credinţa ce se lucrează prin dragoste. Şi deşi era, în adevăr, liber faţă de toţi, era oricând gata „să se facă rob tuturor ca să dobândească pe cei mai mulţi şi să se facă tuturor toate ca, în orice chip, să mântuiască pe unii”.
Ridicând ochii din pământ, îşi privi viitorul drept în faţă, şi putem fi siguri că în glasul său era deja o undă de victorie:
— Voi face ceea ce mi-aţi cerut.
Şi spunând asta, fără să mai zăbovească câtuşi de puţin luă cu sine cei patru nazarineni şi începu de îndată obositorul ceremonial al ritualurilor de curăţire.
Timp de patru zile, aşadar, Pavel rămase în încăperea din templu rânduită nazarinenilor, şi în tot acest timp se supuse răbdător ceremonialului interminabil ce fusese adăugat de rabini la legea mozaică dintr-o pornire cu totul meschină. Cei patru miei de un an pentru arderea de tot, cele patru mieluşele de un an pentru spălarea păcatelor, cei patru berbeci pentru jertfa de pace, cele şase zecimi şi două treimi din zeciuiala făinii, luată de patru ori, din care trebuiau coapte cele patru grămezi cu douăzeci de azime, zece trebuind dospite şi zece nedospite, şi apoi unse cu o
178
pătrime dintr-un pahar cu untdelemn şi aduse apoi în patru coşuri pentru ofranda legănată toate acestea au fost întru tocmai urmate.
Când cele şapte zile vor fi trecut, şi toate jertfele vor fi fost aduse, arderile de tot, jertfa pentru spălarea păcatelor, de pace, ofranda legănată, darul de mâncare, jertfa de băutură şi jertfele de bunăvoie doar atunci perii capetelor celor patru bărbaţi vor putea fi tunşi, rămânând timp de o lună cu părul neîngrijit şi cu totul încâlcit, iar apoi ars sub cazanul sacru în care erau fierte jertfele de pace.
Ce geamăt trebuie să fi cuprins duhul cel puternic al lui Pavel în timpul acestui rit atât de găunos şi istovitor, căci cu ce era mai bun acesta decât cultul Dianei sau al lui Jupiter, trebuie să se fi întrebat el; dacă însă prin această dureroasă îngăduinţă pe care o făcea el acum putea fi zorită propovăduirea Evangheliei şi la creştinătatea iudaică cum fusese asigurat era gata să le îndure pe toate, aşa cum îndurase şi biciuiri şi întemniţări din partea vrăjmaşilor săi păgâni. Le putea răbda pe toate întru Hristos, Cel ce îl întărea neîncetat.
în dimineaţa zilei a cincea, intrară însă dintre cei ce se îmbulzeau pe poarta Templului în curtea femeilor mai mulţi iudei din Asia. Rotindu-şi privirea peste mulţime, îl văzură pe Pavel şi pe cei patru nazarineni stând cu turte în mâini dinaintea preoţilor slujitori la Templu.
179
— Ia uite! exclamă Alexandru din Efes, apucându-şi de braţ unul din tovarăşi. Îl văd acolo pe Saul!
— Cum? Apostatul nebun, care a semănat tulburare cu ereziile lui blestemate prin toată Asia?
— Da, unul şi acelaşi! îi răspunse Alexandru, scrâşnind din dinţi. Îl vezi cum stă acolo cu cei patru nazarineni? Ce făţarnic! Aici, în Templu, este în stare să facă şi pe iudeul zelos, ce păzeşte cu mare străşnicie Legea, pentru a nu fi afurisit din orice sinagogă din Asia. Sângele lui asupra capului său!
Şi zicând asta, se năpusti în mulţime ca un tigru asupra prăzii sale, răcnind din toate puterile:
— Bărbaţi israeliţi, vă cer ajutorul! Acesta e omul ce răspândeşte pretutindeni învăţătura sa potrivnică poporului, Legii şi acestui loc sfânt! Şi, pe lângă asta, a mai adus şi elini aici în Templu, pângărindu-i sfinţenia!
— A adus elini în Templu! A pângărit Templul!
Şi, în câteva clipe, vorba înşelătoare sări din gură în gură, şi din curte în curte, oamenii începură a striga tare, a fugi şi a se jelui amarnic. Potrivit Legii pedeapsa cuvenită era moartea până şi romanii recunoşteau această pedeapsă. Moarte celui ce necinsteşte Sfântul Templu!
Cu răcnete nebuneşti şi vorbe de ocară, descreieraţii de iudei începură a trage după ei cu de-a sila victima prin poarta cea mare numită „Frumoasă”. Aceasta se
180
închise după ei cu un zăngănit răsunător, împinsă de leviţii speriaţi, veniţi şi ei într-un suflet la faţa locului. Mulţimea furioasă dăduse năvală pe scări şi în curtea spaţioasă a neamurilor, şi locul se umplu pe dată de un puhoi de oameni, care alergau de peste tot ţipând şi urlând, mânaţi fiind de aceeaşi furie iraţională ce se lăţeşte, sărind din om în om, aşa cum bătaia fulgerului luceşte puternic străpungând crugul ceresc învolburat. Peste tot acest cumplit vacarm de tropăială şi voci ţipătoare, se auzea zgomotul înăbuşit al loviturilor furioase.
Deodată însă se auzi zăngănitul aspru al scuturilor, tunetul cadenţat al armurilor şi al paşilor unui detaşament din garda romană ce se apropia de ei. Orice împotrivire ar fi fost în zadar, trecuseră doar câteva luni de la Paşti, când peste o mie de iudei fuseseră ucişi chiar în acel loc, unii căzând seceraţi de săbiile romanilor, iar alţii sfârşind călcaţi în picioare în încercarea ieşirii din iureş. Oamenii se dădeau acum toţi în lături, călcându-se unii pe alţii ca nu cumva să fie străpunşi de vârful suliţelor stăpânilor lor.
— Faceţi loc! zise Lysias, comandantul Antoniei, înaintând înconjurat fiind de gărzi şi punând mâna plină de autoritate a Romei pe omul pe jumătate lipsit de cunoştinţă, ce căzuse victima intoleranţei iudeilor. Cine e bărbatul acesta şi de ce anume se face vinovat?
181
Se iscă o zarvă grozavă şi un cor de voci îi răspunseră pe dată:
— E un apostat! Un blestemat! Templul…Templul!
Lysias ridică cu dispreţ din sprâncene, nu-i făcea deloc plăcere să revadă fanatismul de neînţeles al acestor iudei nebuni.
— Puneţi-i două rânduri de lanţuri, ordonă el scurt, şi duceţi-l la fortăreaţă!
Mulţimea, însă, văzând că prada era acum luată de sub ochii lor, începu a răcni asurzitor:
— Luaţi-l şi ucideţi-l!
Şi fierbând de furie, dădură năvală, izbindu-se de falanga puternică a detaşamentului de bărbaţi înarmaţi. Prizonierul, încătuşat fiind, se clătină, cât pe ce să cadă sub unda de şoc a asaltului, dar soldaţii respectând întru tocmai ordinul comandantului vigilent, îl ridicară iute şi rămaseră tari pe poziţie, retrăgându-se spre treptele ce duceau spre vârful templului, care comunica cu fortăreaţa Antonia. Prima redută a treptelor fu dârz apărată, şi deja nu mai aveau mult până ajungeau după zidurile masive ale fortificaţiei, unde prizonierul ar fi fost în siguranţă.
— Pot vorbi puţin cu dumneata? Lysias îşi privi uluit prizonierul. Vorbeşti elineşte? îl întrebă el. Nu cumva eşti egipteanul care nu cu mult timp în urmă a condus o răscoală, ducând cu el în pustie cinci mii de asasini?
182
— Sunt iudeu din Tarsul Ciliciei, îi răspunse prizonierul, nu vin dintr-o cetate rău famată. Te rog, îngăduie-mi să vorbesc poporului.
— Dacă vrei neapărat şi te crezi în stare să le vorbeşti, îi zise romanul ridicând din umeri.
Dar nu mică îi fu mirarea când văzu cum acest ins atât de prăpădit, jerpelit şi neînsemnat, îmbrăcat în zdrenţe, cu faţa şi mădularele şiroind de sângele atâtor răni, reuşi pe dată cu un gest autoritar şi câteva vorbe să capteze atenţia mulţimii furibunde. Se lăsă apoi o linişte adâncă, timp în care prizonierul vorbi iute şi convingător, după cum îşi putea da seama comandantul din tonul şi gesturile sale, chiar dacă nu înţelegea o iotă din tot ce spunea acesta.
Trecură două… cinci… zece minute şi mulţimea încă îl asculta, cufundată în desăvârşită tăcere, şi toţi ochii le erau aţintiţi asupra omului înlănţuit din mijlocul gărzii romane.
— Ce le tot spune ticălosul ăsta? mârâi Lysias centurionului de lângă el. Chiar trebuie să stăm aici toată ziua?
în acel moment, se iscă iar mare tulburare şi mulţimea începu să ţipe furioasă, să înjure şi să blesteme, ca apoi să-i împroaşte cu o ploaie de pietre, de pământ şi zdrenţe de straie rupte.
— Tocmai a rostit cuvântul „păgâni” îi răspunse rânjind centurionul, în timp ce-şi încheiau cu mare grijă retragerea spre barăci.
183
— Câini ce sunteţi! exclamă înjurând comandantul. Şi mâniindu-se din nou, îşi aruncă privirea asupra prizonierului, iudeu şi el după credinţă. Luaţi-l şi daţi-i câteva bice! porunci el, ca să ne dumirim şi noi ce-i cu toată agitaţia asta. Căci altfel nu afli nimic de la mincinoşii ăştia.
Dar pe când îl legau la stâlpul cel scund şi îl pregăteau pentru cumplitul chin, prizonierul îi spuse foarte încet centurionului ce stătea lângă el:
— E oare îngăduit după lege să biciuieşti un om care nu e doar cetăţean roman, dar n-a fost nici condamnat?
Centurionul se trase înapoi mirat.
— Staţi! spuse el cu asprime soldaţilor care se pregăteau pentru flagelare. Trebuie să aflu mai multe, să văd despre ce este vorba, şi îndată se duse la comandantul său.
— Ce ai de gând să faci? îi zise el pe şleau. Căci omul acesta e cetăţean roman.
Lysias îşi lăsă încet mâna pe genunchi.
— Zici că e roman? Pe Bachus! Asta înseamnă că nu aveam niciun drept să-l încătuşăm! Vin şi eu îndată.
Prizonierul era încă legat de stâlp, şi privind la spatele lui, ce fusese deja dezgolit pentru a fi biciuit, Lysias îşi dădu seama după cicatricele vineţii ce îi brăzdau pielea că omul fusese nu doar o dată biciuit.
— Spune-mi, îi zise el cu un zâmbet neîncrezător, chiar eşti roman?
184
— Da.
Lysias dădu din cap a îndoială era clar că omul nu era decât iudeu sărman, iar acest privilegiu costa mulţi bani.
— Ştiu prea bine cât m-a costat pe mine să capăt cetăţenia romană, zise el cu un aer lăudăros.
— Dar eu m-am născut cetăţean.
Comandantul se făcu atunci galben la faţă.
— Luaţi-l de aici! zise el scos din sărite. Am să cercetez îndeaproape pricina.
Şi zicând asta, făcu stânga împrejur şi o luă din loc, bombănind tot felul de înjurături pe seama întregului neam evreu, dar mai ales pe seama iudeului care părea să-i facă viaţa grea comandantului Antoniei cu pretenţia sa de cetăţean din naştere.
— Cred că e vorba de Legea lor blestemată, zise el la scurtă vreme. Am să las acest caz în grija haitei de rabini ce despică toată ziua firul în patru.
CAPITOLUL XXXVII O FĂGĂDUINŢĂ ŞI UN JURĂMÂNT
în Ierusalim se răspândi îndată vestea că Pavel, apostatul din Sinedriu şi rău-voitorul propovăduitor al odioaselor erezii, nebunul fanatic ce declarase în mod deschis că un păgân poate fi la fel de sfânt ca şi un iudeu, fusese capturat tocmai când necinstea în văzul tuturor Templul. Nu ştim dacă Iacov şi cercul lui de presbiteri iudei au făcut vreun efort pentru a limpezi situaţia, căci nu e nicăieri consemnat aşa ceva. Se pare că Pavel a fost lăsat cu totul în voia sorţii, o soartă pe care mulţi dintre creştinii iudei o vedeau fără îndoială binemeritată. Când Sinedriul a primit înştiinţare din partea comandantului garnizoanei romane că prizonierul poate fi dat pe mâna lor spre a fi judecat, toată lumea şi-a manifestat bucuria. Părea că măcar o dată romanii îşi arătau respectul faţă de autorităţile evreieşti.
A doua zi după arestarea sa, toţi membrii Sinedriului se adunară laolaltă: în timp ce era adus în sala de consiliu,
186
păzit de un cuaternion de soldaţi, toate privirile se îndreptară asupra prizonierului. La rândul său, prizonierul privea cu hotărâre tot cercul de chipuri încruntate ce îl înfruntau acum erau adunaţi acolo prinţi, cărturari, farisei şi saduchei. Îşi amintea el oare acum ziua în care el însuşi se număra printre aceştia, iar pe banca acuzării stătea tânărul Ştefan cu chipul lui de înger?
Urmară întrebările de început şi răspunsurile, apoi Pavel, privind încă stăruitor feţele prietenilor şi tovarăşilor săi de altădată, îşi începu apărarea:
— Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta.
Ceva din privirea neclintită a prizonierului şi aerul plin de încredere şi stăpânire de sine cu care aceste cuvinte fuseseră rostite, îl făcură pe arhiereul Anania să izbucnească deodată cu mare mânie:
— Daţi-i peste gură! mârâi el, făcând un gest autoritar unui ofiţer din straja Templului, aflat în preajma acuzatului. Bărbatul se supuse, aşadar, ordinului.
— Dumnezeu te va bate pe tine, perete văruit! Tu şezi să mă judeci pe mine după Lege, şi călcând Legea, porunceşti să mă bată?
Garda se strânse ameninţător în jurul prizonierului cutezător.
— Pe arhiereul lui Dumnezeu îl faci tu de ocară?
187
— Nu ştiam că este arhiereu, răspunse acuzatul zâmbind într-un mod unic. De altfel, scris este „pe mai-marele poporului tău să nu-l vorbeşti de rău”.
Şi zicând asta, îşi roti din nou ochii săi ageri, scrutând cercul feţelor mohorâte.
— Bărbaţi fraţi! strigă el deodată. Eu sunt fariseu şi fiu de farisei, şi pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat!
Se ridicară îndată mai multe voci, iar unul dintre cărturari chiar strigă că „omul acesta e nevinovat” spunând asta mai mult fiindcă aceştia împreună cu partida fariseilor îl urau tare mult pe arhiereul saducheu, Anania.
— Luaţi-l de aici! răcniră saducheii.
— Niciun rău nu găsim în acest om, ziseră dimpotrivă fariseii, care vorbeau toţi acum într-un glas. Dacă i-a vorbit lui un duh sau înger, să nu ne împotrivim lui Dumnezeu!
— Un astfel de om trebuie şters de pe faţa pământului! repetară cu sălbăticie saducheii şi lăsând la o parte orice urmă de demnitate sau reţinere, se năpustiră asupra pârâtului cu răcnete pline de mânie.
— Săriţi în apărarea lui! strigară atunci cărturarii şi fariseii, gata să-şi apere cu vitejie învăţătura.
Urmă un iureş şi un vacarm de nedescris, timp în care centurionul roman care era de faţă trimise în grabă vorbă comandantului, zicându-i că prizonierul riscă să
188
fie rupt în bucăţi de facţiunile rivale. Lysias împreună cu un detaşament de soldaţi sări pentru a doua oară în apărarea acestui acuzat cu totul ieşit din comun, ducându-l cu forţa în fortăreaţa romană.
— Pe toţi zeii Romei! exclamă comandantul când îi povestiră toată istoria. Nepătrunse sunt căile acestor iudei: mai întâi vor toţi să-l omoare în bătaie, apoi jumătate din ei se răzgândesc şi sar împotriva celeilalte jumătăţi ca o haită de javre nenorocite. Da! Toţi sunt, unul şi unul, nişte javre nenorocite! Dacă, însă, evreul acesta este şi cetăţean roman atunci n-o să îl mai poată sfâşia cât timp stă fortăreaţa asta în picioare. Iar dacă minte, vor termina repede cu el la Roma.
în noaptea aceea trecu cu totul neobservată prin cordonul triplu al santinelelor o făptură iradiantă, intrând apoi prin zidul masiv şi uşa grea foarte bine ferecată, şi păşind de-a lungul coridoarelor întunecate şi pline de umezeală ce răsunau de paşii străjilor înzăuate care îşi făceau rondul de noapte, prin barăcile urât mirositoare în care soldaţii dormeau cu sutele îngrămădiţi pe scuturile lor, ajungând în cele din urmă chiar în locul în care se afla ghemuit prizonierul. Acesta priveghea, suferind trupeşte şi sufleteşte din pricina celor întâmplate şi a ameninţării sumbre ce sta asupra capului său.
— îndrăzneşte, Pavele! îi spuse vocea Celui care odinioară îl izbise la pământ pe Saul pentru necredinţa sa în
189
drumul său spre Damasc. Căci precum M-ai mărturisit la Ierusalim, aşa va trebui să faci şi la Roma.
Anania, arhiereul, treaz şi el la acea oră din noapte, nu se simţea deloc în largul său; era peste măsură de înfuriat din pricina celor întâmplate în acea dimineaţă, cu atât mai mult cu cât îşi dădea seama că prin încălcarea ordinului său se isca şi mai mare tulburare. Văzând cum nemernicul de apostat scăpa de năpraznica sa răzbunare, ura şi mânia ce o simţea pentru el ardea acum cu şi mai mari vâlvătăi.
— Un fariseu! bombăni el, un fiu de fariseu… blestemaţi fie toţi fariseii cu aiurelile lor despre înviere… Ticălosul ne-a minţit, e la fel de fariseu ca şi Nazarineanul.
În zori, sosi un răvaş prin care mai multe căpetenii ale preoţilor îl chemau în sala consiliului.
— Avem un plan, îi ziseră ei, prin care să-i păcălim pe romani, să-i umilim pe farisei şi, în acelaşi timp, să izbăvim lumea de un apostat periculos, care altfel ar scăpa de mânia răzbunării noastre folosindu-se de cetăţenia romană.
— Spuneţi-mi care e planul! zise Anania, şi faţa sa plină de răutate se lumină pe dată.
La un semn uşa se deschise şi în cameră intră un grup de oameni, conduşi de evreul din Efes, Alexandru, care cu o zi în urmă iscase tot iureşul în Templu.
190
— După cum vezi, domnul meu, începu a spune căpetenia, plecându-se aproape până la pământ dinaintea arhiereului, suntem de toţi patruzeci de bărbaţi, păzitori întru toate Legii şi poruncilor lui Moise. Şi îl urâm cu toţii nespus de mult pe acest Saul, care învaţă de multă vreme tot felul de blestemăţii împotriva Templului, a Legii, vorbind întruna de galileanul acela ce a sfârşit de moarte blestemată, şi nu doar în Ierusalim, ci şi între neamuri. De aceea am depus cu toţii un sfânt jurământ că nu vom mai mânca sau bea apă până nu îl vom scoate din rândul celor vii. Voieşti, aşadar, în numele Sinedriului, să trimiţi vorbă căpitanului să ţi-l aducă mâine pe acesta, pe motiv că trebuie să cercetezi mai amănunţit problema? Căci noi îndată ce îl avem la îndemână, suntem gata să-l ucidem!
Anania sări în picioare.
— V-aţi legat, cu adevărat, cu sfânt jurământ, fiule al lui Avraam! strigă el. Să dea Dumnezeu să îl împliniţi cât mai degrabă! Cât despre mine, voi face cum mi-ai zis. O jur pe voalul Templului!
Pe o stradă din apropierea Templului trăia la acea vreme o doamnă evreică care primise cu mare revoltă în suflet vestea arestării şi întemniţării lui Pavel.
— Dumnezeul lui Israil! se jeluia ea, oare nu şi-a umilit destul poporul omul acesta şi nu şi-a nenorocit îndeajuns rubedeniile, alăturându-se afurisitei secte a
191
nazarinenilor… el care odinioară a fost un rabin învăţat, învăţător şi înţelept de seamă, un adevărat „mişcător de munţi” iată-l acum necinstitor al Templului, mâncător de cărnuri spurcate şi tovarăş al celor netăiaţi împrejur şi blestemaţi. Bine ar fi fost să-i fi luat Dumnezeu răsuflarea când încă îi împlinea poruncile. Cu adevărat, mai bine am fi coborât amândoi în mormânt pe când eram încă prunci nevinovaţi, ţinându-ne de genunchii mamei noastre!
— Asta nu înseamnă că nu mai e fratele tău, îi spuse fiul ei, un băiat de vreo treisprezece ani. Şi acum are mare nevoie de ajutor, căci până şi nazarinenii au uitat de el.
— Ce ştii tu de nazarineni?! strigă mânioasă mama. Nu ţi-am spus să nu vorbeşti cu ei?
— Am auzit asta în Templu, îi răspunse hotărât băiatul. Şi nazarinenii ţin Legea lui Moise şi spun că unchiul învaţă că şi neamurile se pot mântui alături de iudei prin credinţa în învierea lui Iisus, şi că Legea nu mai e de niciun folos atât iudeilor, cât şi neamurilor.
— Pentru că a zis asemenea cuvinte, nu mai e fratele meu, zise rece doamna. Acestea sunt ca o sabie ascuţită ce taie şi nimiceşte orice legătură de sânge. Nu-ţi spurca buzele cu aşa o răutate, fiul meu, ca nu cumva să te înhaţe şi pe tine cel rău şi să rămân cu totul nemângâiată!
Băiatul îşi împreună, încruntându-se, sprâncenele şi îi spuse argumentativ:
192
— Rabinii au mai multe crezuri, mamă. Saducheii nu cred în învierea nimănui, fie el înger sau duh, dar noi, fariseii, mărturisim aceasta. Ce-ar fi dacă…
— Tu, însă, copile, nu eşti încă învăţător, îi curmă vorba maică-sa cu un zâmbet întunecat. Du-te acum la şcoală şi învaţă cele ale înţelepciunii, ca Cel Atotputernic să te binecuvânteze şi să te ferească de groapa pe care şi-o sapă cei stricaţi şi fără de minte.
Ora deja începuse când nepotul lui Pavel îşi ocupă timid locul în cercul adunat de jur împrejurul învăţătorului, Simón Ben Gamaliel, într-una din încăperile Templului. Băiatul îl salută cu respectul cuvenit pe marele rabin şi îi dădu politicos bineţe.
— în dimineaţa asta ai întârziat, fiul meu Isai, îi zise rabinul dând din cap. Nu uita că zilele omului sunt formate din micile momente ale fiecărui ceas, şi că zilele, ceasurile şi toate momentele sunt prea puţine pentru a aduna înţelepciunea, care e mai bună decât pietrele preţioase.
Băiatul îşi plecă capul.
— Vă rog să mă iertaţi de data asta, zise el, căci am stat de vorbă cu mama şi nici nu ştiu când a zburat timpul.
învăţatul Simón zâmbi:
— Un fiu înţelept se bucură atunci când vorbeşte cu maica sa. Nimic nu este mai de preţ ca mama, căci
193
iubirea ei e mult mai scumpă decât pietrele preţioase, după cum este şi scris. Eşti iertat.
Lecţiile de teologie, filosofie, drept şi aritmetică luară, în cele din urmă, sfârşit, şi elevii erau acum fiecare la lucrul meşteşugului ales pentru ei de părinţii lor. Toţi marii rabini ai momentului stăpâneau un meşteşug, „învăţatul de orice fel”, spunea înţeleptul Gamaliel, „dacă nu e însoţit de un meşteşug, nu are nicio cunună şi sfârşeşte în păcat.” Aşa se făcea că Rabbi Ismail, vestitul astronom, făcea ace, Rabbi Johanan era cizmar, Rabbi Simon se îndeletnicea cu ţesutul, iar Rabbi Iosif era dulgher. Băiatul, Isai, învăţa după cum era de multe generaţii obiceiul în familia sa să deprindă meşteşugul de a face corturi. Nu îi plăcea această îndeletnicire, dar ştia prea bine că asta nu are nicio importanţă. Băgând acul cel mare în ţesătură, îşi dădu seama că ceilalţi băieţi se zgâiau la el, şoptind între ei, unii chiar râzând.
— De ce râzi? întrebă el, aţintindu-şi ochii verzi asupra băiatului de lângă el. Şi ce şoptesc Simon şi Aşa între ei de nu-i pot auzi?
— Spun că apostatul Saul, care a fost prins ieri în Templu, e fratele mamei tale, şi că mâine va fi omorât, îi răspunse băiatul cu un rânjet răutăcios.
— Nu va fi omorât mâine! zise iute Isai, trăgând cu o smucitură acul prin pânza aspră. Şi n-a făcut nimic să fie osândit!
194
— I-auziţi! strigă celălalt, uitându-se în jur cu grijă pentru a fi sigur că cel ce îi învăţa meşteşugul nu-l aude. Isai spune că Saul nu va fi ucis mâine, căci n-a făcut nimic să fie osândit.
— Să ştii, rudă a mâncătorului de porc, că va fi osândit, înainte ca soarele să apună încă o dată.
— Romanii o să-l apere! strigă Isai, făcându-se alb la faţă.
— Aşa crezi tu, băiete? Află atunci că nu mai puţin de patruzeci de iudei zeloşi s-au legat cu jurământ că nu vor mânca şi nu vor bea apă până nu-l vor ucide pe ticălos.
— Minţi, fiule al lui Avraam, zise nepotul lui Pavel cu lacrimi de revoltă în ochi, şi ştii care e pedeapsa după Lege pentru acest lucru!
— Şi tu eşti rudă apropiată a unui hulitor, care va fi ucis cu pietre după cum e rânduit în Lege, îi răspunse celălalt. Dacă mint, să mă trăsnească Dumnezeu! Cei patruzeci îşi vor împlini, fără îndoială, legământul. Am auzit eu cum unul din cei ce aduc burdufuri cu vin tatălui meu, i-a spus asta portarului. Vor trimite vorbă căpitanului Antoniei să-l aducă pe prizonier în faţa Consiliului, şi apoi în curtea neamurilor vor năvăli asupra lui şi îl vor ucide.
în acea clipă, intră din nou în cameră maestrul lor, şi toate vocile se potoliră pe dată: patruzeci de ace
195
strălucitoare începură a-şi face drum înăuntru şi în afara ţesăturii cu o râvnă vrednică de laudă. Isai se străduia să fie la fel de atent ca ceilalţi, dar fiind absorbit de gânduri, fu mustrat de maestrul său cel aspru nu doar o singură dată. Când se auzi sunetul ce marca sfârşitul orei, ieşi cât putu de repede, de-abia băgând în seamă şuşoteala batjocoritoare din jurul său. Hotărâse să facă un lucru la care nici nu îndrăznea să gândească prea mult de teamă să nu-l lase inima sa plină de sfiiciune.
O oră mai târziu, Claudius Lysias, comandantul Antoniei, primea pe unul din centurionii garnizoanei, care îi spuse strâmbând din nas că prizonierul pe nume Pavel i-a cerut să i-l aducă pe acest băiat, căci are de spus ceva.
Lysias îl privi iscoditor pe vizitatorul său, dar văzând că era aproape un copil, şi că fireşte era îngrozit de ce-l înconjura, îl luă cu bunăvoinţă de mână, şi îl duse puţin mai departe de soldaţi.
— Ce voieşti să-mi spui, copile? îl întrebă el binevoitor.
— Iudeii au căzut de acord să vă ceară să îl aduceţi mâine pe Pavel în mijlocul adunării lor, spuse băiatul cu vocea întretăiată şi cu ochii pironiţi asupra chipului bărbos şi bătut de soare al soldatului. Dar să nu fiţi de acord, căci vor sta la pândă patruzeci de bărbaţi, care
196
s-au legat cu jurământ că nu vor mânca şi nu vor bea apă până ce nu îl vor ucide, şi iată că acum sunt gata, aşteptând să le împliniţi cererea.
— Pe toţi zeii Infernului! începu a profera căpitanul, dar se opri îndată, spunând doar: Du-te acum, băiatul meu, şi nu te mai îngrijora în privinţa celui numit Pavel, căci vom găsi noi cu cale să-i mai ţinem câteva zile bune nemâncaţi şi nebăuţi pe compatrioţii tăi atât de cumsecade! Vezi, însă, nu cumva să mai spui altcuiva ce mi-ai zis mie!
în aceeaşi seară, la ora nouă, Lysias trimise spre Cesareea prizonierul cu o escortă de aproape cinci sute de oameni.
— Aveţi grijă să-l duceţi guvernatorului teafăr şi nevătămat! porunci el centurionilor care comandau trupele de soldaţi.
197
CAPITOLUL XXXVIII PAVEL ŞI FELIX
Venerabilul procurator al Iudeii, Felix Claudius, era cam dus pe gânduri. Stătea nemişcat în jilţul său din lemn masiv, fără să-şi dea seama se pare că unul dintre servitorii săi îngenunchease în faţa lui de vreo cinci minute, ţinând în mâna ridicată un talger pe care se odihnea un răvaş. Ochii măreţului om de stat erau puternic ţintuiţi asupra unui punct de pe suprafaţa sandalei sale cu încrustaţii de aur, iar expresia dură a feţei sale senzuale era mai sălbatică şi mai mohorâtă decât de obicei.
De fiecare parte a jilţului stăteau patru robi, tăcuţi şi la fel de imobili ca şi cel îngenuncheat, dar în acelaşi timp cu ochii în patru, atenţi la fiecare gest al stăpânului lor.
După câteva clipe, figura centrală a grupului îşi ridică privirea, căutând la faţa robului din faţa sa. Timpul părea să se scurgă chinuitor de lent, şi bărbatul îngenuncheat
198
suferea vizibil, torturat de privirea nemiloasă şi năprasnică: picioarele deja îi tremurau, braţele i se zgâlţâiau convulsiv în încercarea de a susţine în continuare la înălţime talgerul, şi de pe fruntea lividă i se prelingeau broboane mari de sudoare.
Felix Claudius zâmbi răutăcios, întinse mâna şi luă scrisoarea, pe care o deschise îndată, începând a o citi cu mare atenţie.
„Salutările lui Claudius Lysias către Felix, cel mai formidabil guvernator.
Prizonierul pe care ţi-l trimit a fost capturat de iudei şi tocmai era pe punctul de a fi ucis când am descins la faţa locului, însoţit de corpul meu de gardă, şi l-am salvat de la moarte, aflând că e cetăţean roman. Voind, desigur, să ştiu ce acuze îi aduc iudeii, l-am dus în Sinedriul lor, unde am aflat că era învinuit de lucruri legate de Legea lor, dar niciunul din capetele de acuzare nu justificau pedeapsa cu moartea sau închisoarea. Primind între timp şi veşti despre un adevărat complot pus la cale de iudei pentru a lua viaţa acestui om, am găsit de cuviinţă să îl trimit la tine. Le-am spus, de asemenea, acuzatorilor săi că vor putea aduce învinuiri pârâtului înaintea ta.
Rămâi cu bine!”
Procuratorul mototoli pergamentul, înjurând înăbuşit.
— Aduceţi aici prizonierul şi centurionii! Porunci el sec.
199
Robul care încă stătea în genunchi înaintea lui, se ridică cu o expresie slugarnică şi se retrase spre uşă, rămânând cu faţa către el. Centurionii aşteptau, evident, în antecameră, căci îşi făcură de-ndată intrarea, aducând cu ei şi prizonierul. Contrastul dintre prezenţa impunătoare şi cazonă a centurionilor şi apariţia neîngrijită a prizonierului mic la trup, cu umerii plecaţi era cu atât mai izbitor pe măsură ce grupul celor trei nou-veniţi înainta spre procurator. Cu un rânjet dispreţuitor, acesta aruncă în scârbă întrebarea:
— Din ce provincie eşti?
— Sunt iudeu din Tarsul Ciliciei, răspunse prizonierul privind calm la faţa judecătorului său. Sunt…
Felix, însă, îi curmă vorba cu un gest arogant:
— Voi da ascultare cauzei tale când se vor prezenta şi acuzatorii tăi. Să fie luat de aici şi pus sub pază în sala de judecată a lui Irod!
Peste cinci zile, sosi în Cesareea arhiereul Anania, însoţit de mai mulţi membri ai Sinedriului, şi de asemenea de „un oarecare ritor pe nume Tertullus” angajat de aceştia pentru a le susţine cazul în faţa juriului, întreaga suită se prezentă, aşadar, fără zăbavă înaintea guvernatorului.
După obişnuita introducere, tabăra acuzării îl prezentă curţii pe Tertullus prima parte a pledoariei acestuia
200
fu, desigur, un elogiu linguşitor privind neasemuita înţelepciune, aleasa judecată şi puterea de necontestat a procuratorului. „Sub a cărui autoritate” declară avocatul cu un glas mieros, „ne-am bucurat de atâta pace şi mare prosperitate. Prin urmare, văzând noi”, continuă acesta cu o înfloritură a mâinii, „cum prin dreapta voastră socotinţă s-a lucrat toată această lăudabilă reformă a naţiei noastre, suntem oricând gata de a primi cu mare recunoştinţă hotărârile dictate de bine cumpănita voastră judecată, prea nobile Felix! Nu voiesc, desigur, a vă pune prea mult răbdarea la încercare, dar vă conjur să ne mai îngăduiţi puţin, dând ascultare spuselor noastre. Avem mărturii că omul acesta e deosebit de periculos, îndemnându-i la revoltă în repetate rânduri pe iudeii din întreaga lume civilizată, şi de asemenea este căpetenia sectei nazarinenilor. Mai mult de atât, a încercat cu bună ştiinţă să profaneze Templul, şi când am pus mâna pe el, voind să-l judecăm după Legea noastră, căpetenia Lysias s-a năpustit cu mare violenţă asupra noastră şi l-a smuls din mâinile noastre, poruncind apoi ca judecata să aibă loc înaintea voastră, ca astfel să puteţi pune cap la cap toate învinuirile ce-i sunt aduse, după ce îl veţi fi examinat personal domnia voastră.”
Din discursul de faţă reieşea limpede că existau trei capete mari de acuzare împotriva lui Pavel: mai întâi, faptul că era un agitator primejdios, aducând în mod
201
constant atingere liniştii şi bunei orânduieli, ceea ce era implicit nesupunere faţă de stăpânirea romană, şi putea fi văzută chiar şi ca înaltă trădare; în al doilea rând, poziţia lui de lider în cadrul sectei nazarinenilor, care încălca flagrant legile lui Moise; şi, în al treilea rând, tentativa de profanare a Templului din Ierusalim, delict capital potrivit legii ambelor naţiuni, de vreme ce Roma încă recunoştea legitimitatea dreptului iudaic.
După ce plângerea fu, astfel, înaintată formal, toţi membrii Sinedriului prezenţi în adunare se ridicară unul după altul, confirmând în mod vehement toate cele spuse, insistând cu precădere asupra conduitei discutabile a lui Lysias, care făcuse în mod necorespunzător uz de autoritatea sa, luând cu forţa prizonierul din faţa instanţei lor ecleziastice. Scoţând acest lucru în evidenţă, toţi conchideau la unison că era acum de datoria lui Felix să îndrepte această situaţie, restituindu-le neîntârziat prizonierul.
Felix îi ascultă, privindu-i pe toţi cu un aer apatic, fără să-i întrebe nimic sau să aducă vreo obiecţie la depoziţiile acestora. După ce iudeii terminară de vorbit, porunci ca prizonierul să fie adus în faţa lui.
— Ştiind că ai judecat timp de mai mulţi ani pricini de tot felul ale acestui neam, începu pârâtul, înclin să răspund cu încredere faţă de toate acuzele aduse. Dacă vrei, e în puterea ta să cercetezi şi să probezi adevărul
202
celor ce ţi le spun acum: n-au trecut decât douăsprezece zile de când am fost în Ierusalim, pentru a mă închina la Templu, şi nimeni nu m-a văzut acolo semănând vrajbă sau iscând tulburare în rândul oamenilor, nici în Templu, nici în sinagogi şi nici pe stradă. Şi, de altfel, toţi aceştia n-au nicio dovadă prin care să arate temeinicia unor asemenea acuze. Însă trebuie să recunosc un lucru, şi anume că ce văd ei a fi rătăcire, eu ştiu că e credinţă şi slujire a Dumnezeului părinţilor mei, căci cred în toate cele scrise în Lege şi în Proroci, având în acelaşi timp nădejdea, de la Dumnezeu… pe care ei înşişi o învaţă în popor… Într-o înviere a morţilor9, atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi. De aceea mă străduiesc din răsputeri să-mi păstrez conştiinţa curată de orice duh de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor mei! Suindu-mă deci la Ierusalim, după atâta amar de vreme, să fac milostenie şi să aduc ardere de tot pentru pacea şi bunăstarea poporului meu, au venit după mine în Templu chiar după ce săvârşisem ritualul de purificare, şi era vădit tuturor că nu venisem acolo pentru a isca o răzmeriţă, fiind de unul singur, şi nicidecum urmat de mulţime de oameni. Asupra mea s-au năpustit atunci mai mulţi iudei veniţi din Asia, şi dacă ar fi fost în mine vreo pricină de poticnire, ei ar fi trebuit să-m i
9 Asta arată că fariseii erau principalii acuzatori ai lui Pavel şi prin urmare efectul spuselor sale dinaintea Sinedriului era doar unul momentan.
203
aducă acuze înaintea ta. Sau să spună cei de faţă dacă mi-au putut găsi vreo vină când am stat dinaintea lor, în adunarea Sinedriului, în afară de acest singur cuvânt pe care l-am strigat sus şi tare, stând în mijlocul lor: „Pentru învierea Morţilor sunt chemat astăzi dinaintea voastră!” Felix nu trăise şase ani de zile printre iudei fără să fi învăţat câte ceva din obiceiurile şi apucăturile lor. Nu doar o dată avusese de-a face cu rabinii ăştia alunecoşi din Ierusalim, şi chiar dacă în sinea lui nu îi putea suferi, avea totuşi motivele lui pentru care încerca cel puţin deocamdată să salveze aparenţa unor raporturi bune cu ei. Despre secta aceasta a nazarinenilor ştia mai multe decât ar fi crezut cei din Sinedriu, căci această nouă religie se răspândise chiar şi în rândul trupelor romane staţionate în Cesareea. În general, Felix nu era tocmai preocupat de fenomenul religios, desigur, dar îl intriga totuşi faptul că soldaţii care aderaseră la sectă erau printre cei mai curajoşi, supuşi, uşor de controlat, în rest, nu-l interesa sub niciun aspect toată această istorie. Cât despre prizonierul din faţa sa, normal că îi păsa prea puţin de soarta lui chiar dacă omul era în mod evident nevinovat, totuşi nu se cădea să se pronunţe el în acest sens. Pe de altă parte, două cuvinte care erau în favoarea acuzatului rămaseră adânc înfipte în mintea judecătorului, şi anume „milostenie şi ardere de tot”. „Dacă iudeul are dare de mână”, îşi zise Felix,
204
„o să mă plătească bine pentru tot acest necaz ca să-şi recâştige libertatea.”
Preacinstitul jude rămase apoi tăcut pentru câteva clipe după ce prizonierul îşi terminase cuvântul de apărare pentru ca apoi, făcând o demonstraţie de adâncă chibzuinţă şi dreaptă judecată, să anunţe că îi este cu neputinţă să dea un verdict până nu adună mai multe informaţii.
— Când va veni aici căpetenia Lysias, zise el, voi şti cum stă pe de-a întregul această afacere.
Pentru a-şi urma planul, îl lăsă pe Pavel în grija unuia din centurionii săi, poruncindu-i să îi arate respectul cuvenit şi să-l lase să vorbească liber cu prietenii săi.
Ca urmare, prizonierul fu trimis în camera de gardă, unde îi prinseră un lanţ lung şi subţire de încheietura mâinii drepte, prinzând celălalt capăt al lanţului de mâna stângă a unui soldat oarecare, care era astfel răspunzător cu viaţa sa pentru siguranţa prizonierului. Lanţul trebuia să rămână aşa zi şi noapte până când soldatului îi venea, bineînţeles schimbul10.
Toată lumea, însă, află în curând că vrednicul guvernator avea şi altceva de făcut mult mai plăcut decât să judece suspecţii evrei. Chiar de-a doua zi, procuratorul
10 Acest fel de întemniţare era cunoscut sub numele de costodia militaris şi e limpede că Pavel a primit acest tratament de vreme ce a fost lăsat în grija unui centurion.
205
părăsi Cesareea, urmat de un întreg alai de robi şi soldaţi, neuitând însă să lase mai întâi indicaţii precise privind redecorarea anumitor camere din interiorul palatului, numite generic aripa reginei.
în scurt timp fură lansate, desigur, în toate cercurile societăţii cesareene o sumedenie de ipoteze legate de scopul unor astfel de demersuri, dar nu trecu mult şi tot suspansul luă sfârşit când guvernatorul însuşi se întoarse triumfător în chip de mire.
Doamnele romane zâmbeau toate intrigate, şuşotind între ele la adăpostul evantaiului, în timp ce murmurul plin de nemulţumire al iudeilor creştea acum şi mai ameninţător. Se pare că mireasa era nimeni alta decât frumoasa prinţesă Drusilla, mezina regelui Irod Agrippa, crescută de mama sa în duhul asprimii legii iudaice.
Se spunea că aceasta fusese ademenită şi scoasă de sub acoperământul cununiei cu soţul ei legiuit prin iscuşeniile vrăjitoreşti ale unui cipriot pe nume Simon Magul, care pentru o vreme fusese om de casă al proconsulului. Nimeni nu ştia efectiv de ce tertipuri se folosise fermecătorul, dar era limpede că doar descântecele puteau face o tânără aşa frumoasă, în vârstă de doar douăzeci de ani, să-şi lase preafrumosul şi tânărul ei prinţ de Aziz pentru un desfrânat cunoscut pentru cruzimea lui, care pe deasupra era şi mult mai în vârstă. În
206
trecut acesta fusese, de fapt, robul tatălui fetei… Dincolo de asta, ea nu făcea nimănui confidenţe, tratând toate aluziile de la curtea romană cu aceeaşi aroganţă glacială pe care o arăta şi faţă de rabinii vădit scandalizaţi.
Nu la multe zile după instalarea în palatul din Cesareea, prinţesa află de la unul din servitorii ei că Pavel, vestitul nazarinean, era ţinut prizonier într-una din temniţele de la subsolul clădirii.
— Aş vrea să-l văd pe Pavel, zise ea cu voce languroasă celui pe care alesese să-l numească mai nou soţ. Mi s-a spus că poate face minuni ca şi Nazarineanul. Cred că m-ar amuza şi ar mai alunga puţin din plictiseala ce domneşte peste tot în Cesareea.
— Ai să-l vezi atunci cât de curând, îi răspunse prompt Felix. Poruncesc acum să fie adus în sala de judecată.
— Dar dacă vreau să-l văd aici?
— N-ai să vrei să-l vezi aici, lumina ochilor mei!
Prinţesa ridică semeţ din sprâncene.
— Care a fost jurământul tău faţă de mine? îl întrebă ea.
— Ştiu, cuvântul tău e lege, fiică a lui Agrippa. Dar de-acum încolo eu sunt purtătorul acestui cuvânt. Ai înţeles?
Ochii negri ai Drusillei scăpărară furios şi buzele pline, de un roşu aprins, începură a-i tremura.
207
— Nu eşti decât un sclav! strigă ea, sărind în picioare. Pentru asta mi-am lăsat eu bărbatul care mă iubea la nebunie? O clipă nu mai stau aici! Mă întorc acum la soţul meu!
Felix făcu doi paşi iuţi şi o prinse de mână într-o strânsoare ca de oţel.
— Uită-te la mine! îi zise cu o voce joasă.
Fata îşi ridică încet privirea mohorâtă.
— Dacă vrei, n-ai decât să te întorci la Aziz! Du-te la rabinii tăi! Eşti liberă să pleci oricând şi oriunde vrei!
Buzele fetei erau acum livide.
— Nu mă pot întoarce la ei. M-ar ucide cu siguranţă…
— Hai, prinţesă! Lacrimile nu-ţi stau bine deloc! şi bărbatul începu a râde batjocoritor. Acum mergem în sala de judecată, bine? Şi prizonierul o să te binedispună cu trucurile lui.
Şi astfel Pavel apăru din nou dinaintea augustului guvernator al Iudeii.
— Vorbeşte-ne despre Cel Răstignit! îi zise Felix acestuia, cu un gest uşor din mână. Doamna ar vrea să ştie mai multe în această privinţă.
Pavel începu, aşadar, să le propovăduiască celor doi pe Hristos Cel Răstignit, şi pe măsură ce le vorbea mai mult de lucrarea virtuţilor, de cumpătare şi de Judecata ce va să vie, pe Felix îl apuca spaima şi tremurul, simţind că retrăieşte groaza flagelării. Prezenţa prizonierului
208
înlănţuit emana, pur şi simplu, o putere nepământească, ochii lui cenuşii scrutători păreau să-i străpungă de-a dreptul fiinţa până în străfundul întunecat al sufletului său strâmtorat, scoţând la iveală tot dezmăţul, crimele abominabile, lăcomia şi ura. Toată putrejunea se zvârcolea acum în chinuri, cotropită fiind de acest şuvoi de lumină de nestăvilit.
— Opreşte-te! E destul! îi strigă după un timp icnind procuratorul, ştergându-şi broboanele grele de pe frunte. Şi acum du-te! Am să te mai chem când se va ivi momentul potrivit.
— De ce păreai aşa de chinuit când ne vorbea acest om? îşi întrebă iscoditoare Drusilla stăpânul, după ce prizonierul părăsi încăperea. Mie chiar mi s-a părut plictisitor. De ce nu i-ai poruncit să facă pentru mine o minune?
Felix nu-i răspunse în niciun fel pe moment, dar după ceva timp începu iarăşi să râdă şi să rânjească batjocoritor ca de obicei. Lumina de nesuferit dispăruse, şi toată vânzoleala dihăniilor sufletului său era din nou cuprinsă de toropeală.
— Omul ăsta e clar că face farmece! strigă el, suduind amarnic. Acum chiar cred tot ce spuneau iudeii despre el!
Cu toate astea, procuratorul îl chemă apoi de mai multe ori la sine pe Pavel, zicându-i în cele din urmă
209
fără înconjur că el ar avea puterea să-l elibereze, dacă ar primi în schimb o sumă frumuşică de bani.
— Dacă n-am făcut nimic rău, replică prizonierul, şi Legea admite acest lucru, să fiu atunci eliberat, dar dacă după Lege sunt găsit vinovat, nu-mi poţi vinde libertatea.
— Eu sunt Legea! răcni la el Felix, şi aisă rămâi în lanţuri cât am să vreau eu!
Şi aşa se scurseră doi ani de zile, după care pe străzile Cesareei se iscă mare tulburare. Conflictul pe care iudeii îl aveau cu grecii dintotdeauna ajunsese într-un punct critic, şi astfel se pornise o bătaie în toată regula în piaţa oraşului, partea cea mai păgubită fiind în cele din urmă elinii.
De îndată apăru, desigur, guvernatorul în fruntea cohortelor sale, poruncind agitatorilor să se împrăştie, dar cum aceştia nu răspunseră afirmativ îndemnului său, satrapul făcu o demonstraţie de forţă, dând frâu liber armatei, care îi măcelări în fel şi chip pe cei aflaţi la faţa locului. Şi ca şi cum asta nu era de ajuns, masacrul fu urmat de jaful generalizat al caselor evreilor mai înstăriţi. Lucru ce nu putea fi, bineînţeles, trecut cu vederea, şi ca urmare fruntaşii neamului iudeu se ridicară cu toată autoritatea, cerând imediat demisia nelegiuitului de guvernator, care primi grabnic somaţie
210
din partea Romei pentru a răspunde la acuzele aduse înaintea lui Nero.
— Şi cu prizonierul Pavel, ce facem, excelenţă? îl întrebă unul din centurioni pe Felix în ajunul plecării. Voiţi să-l eliberăm?
— Să-l eliberaţi? Nici vorbă! se răsti înciudat procuratorul. Lasă-l acolo unde este! Poate i-ar mai linişti puţin pe blestemaţii de iudei să afle că l-am lăsat în închisoare, adăugă el. În orice caz, în felul acesta au un dinte mai puţin împotriva mea.
A doua zi, Felix plecă spre Roma dimpreună cu Drusilla şi fiul lor, care se numea Agrippa11.
11 Nu se ştie mare lucru despre ce s-a mai întâmplat apoi cu Felix, doar că a ajuns să-şi piardă cea mai mare parte din averea pe nedrept dobândită. După aceea, personajul nostru dispare din nou în negura în care fusese până atunci învăluit. Se spune că Drusilla piere nouăsprezece ani mai târziu, dimpreună cu fiul ei, la Herculane, în timpul unei erupţii a Vezuviului.
211
CAPITOLUL XXXIX „CAESAREM APPELO!”
Ierusalimul fierbea de atâta zarvă şi agitaţie: oameni de toate naţiile, cu felurite straie de sărbătoare, se îmbrânceau unii pe alţii pe străzile înghesuite ale oraşului sau dădeau năvală umplând până la refuz bazarele. Toate curţile interioare ale Templului erau, de asemenea, ticsite de oameni, iar jertfele fără de număr îi afumau neîncetat altarele.
Pe uliţele mai largi, în pieţe şi pe zidurile cetăţii răsuna întruna strigătul trâmbiţelor, zăngănitul armelor şi tropăitul surd al cohortelor romane. Peste tot, pe flamuri şi coifuri de ofiţeri superiori trona vulturul roman, simbolul supremaţiei păgâne şi al degradării neamului iudaic. Porcius Festus, noul procurator al provinciei Iudeii, îşi făcea acum intrarea triumfală, şi întreg Ierusalimul îi ura bun venit.
în timp ce excelenţa sa era ocupat cu inspectarea trupelor, a zidurilor şi fortificaţiilor oraşului, Sinedriul
212
se aduna pentru o şedinţă extraordinară, căci arhiereii aveau îndatorirea să recunoască formal oficialului roman de-abia sosit, şi apoi mai erau anumite chestiuni ce trebuiau aduse noului procurator la cunoştinţă, lucruri ce nu mai sufereau amânare, fiind destul lăsate în aşteptare sub ruşinoasa guvernare a predecesorului Felix. Se formă o delegaţie care urma să-l întâmpine pe procurator, suită condusă fireşte de arhiereul Ishmael Ben Phabi, care fusese recent numit în fruntea Sinedriului de către Agrippa II.
La momentul cuvenit, demnitarii ritului iudaic intrară aşadar cu mare pompă în camera de audienţă a palatului hasmonean. Fariseii începură cu un întreg ritual de formalităţi istovitoare ce trebuiau neapărat respectate la o asemenea ocazie, iar apoi purtătorul de cuvânt al delegaţiei îi puse în atenţie guvernatorului o serie de probleme, ajungând în cele din urmă la obiectivul principal al întrevederii.
— Aici în Cesareea, stă închis, de doi ani de zile, în temniţa romană un bărbat pe nume Pavel, spuse cel care era, de fapt, fostul mare arhiereu Anania. E un om nesupus şi răzvrătit faţă de orice stăpânire, prea strălucite Festus, şi pe deasupra a şi încălcat Legea lui Moise. A fost, de altfel, arestat tocmai pentru că încercase să profaneze Templul din Ierusalim, fărădelege care, ştii prea bine, la noi se pedepseşte cu moartea. Dincolo de
213
asta, a fost găsit vinovat de mai multe ticăloşii prin care a sfidat guvernarea romană, căci el este liderul unor răscoale împotriva Cesarului în mai multe provincii, ca şi aici în Cetatea Sfântă. De aceea, ne-am adunat cu toţii pentru a-ţi cere să porunceşti să fie adus cât mai curând la Ierusalim, şi dat în mâinile noastre ca să-l putem judeca după Legea noastră!
La auzul acestei cereri pline de îndrăzneală, pe Porcius Festus îl încercă un simţământ de uluire amestecat cu neplăcere.
— Nu e obiceiul Romei, zise el semeţ, să pecetluiască soarta unui om, dându-i sentinţa cu moartea doar pentru a face cuiva un favor, ci dimpotrivă pârâtul este pus totdeauna faţă în faţă cu acuzatorii săi, oferindu-i astfel acuzatului posibilitatea de a se apăra. Prizonierul va rămâne, aşadar, în Cesareea, unde îmi şi propun să mă întorc cât de curând. Toţi de aici care vor să ia parte la judecată, mă pot însoţi pentru a înainta acolo formal acuzaţiile împotriva acestui om.
Trimişii Sinedriului se retraseră, părăsind încăperea plini de furie şi dezamăgire. Fiind mult prea siguri că cererea le va fi grabnic satisfăcută, tocmiseră deja asasini care să-l lichideze pe duşmanul lor de moarte încă de pe drum, când urma să fie adus de la Cesareea la Ierusalim.
Era vădit că noul procurator nu putea fi uşor intimidat, dar tocmai din acest motiv se văzură nevoiţi să
214
recurgă la vechea lor metodă de „incitare a poporului.” Ca urmare, o mulţime de iudei turbulenţi se adunară în jurul palatului, cerând sus şi tare în toate zilele cât Festus mai rămase în Ierusalim moartea lui Pavel. Şi apoi, când guvernatorul se întoarse în capitala politică a provinciei, se trezi cu o grămadă de iudei cesareeni strigând la el: „Vrem moartea lui Pavel! Trebuie să moară! Aşa o stârpitură nu merită să trăiască!”
Bineînţeles că Festus nu avea nevoie de alt îndemn pentru a lua atitudine, şi încă de-a doua zi după sosirea sa în Cesareea, porunci ca judecata să aibă loc fără nicio întârziere.
Prezenţa Sinedriului se dovedi covârşitoare, de astă dată nu mai veniră cu niciun avocat pentru a le susţine cauza, limitându-se la depoziţiile individuale, prin care toţi aduceau, pe rând, acuzaţii furibunde şi vehemente, pe potriva inimii lor întunecate.
Ca şi la primul său proces, prizonierul îşi susţinu continuu nevinovăţia privind toate acuzaţiile.
— N-am adus niciodată atingere legii iudaice, n-am necinstit în niciun fel Templul, şi nici nu m-am ridicat împotriva Cesarului!
Nu spuse însă prea multe când iudeii dezlănţuiţi, începură a zbiera la el, cerându-i pedeapsa cu moartea. În tot acest timp, Festus urmărea totul cu vădită neplăcere. Demnitarul roman era adept al dreptăţii, demnităţii şi
215
ordinii, iar pentru el gloata asta de rabini bărboşi, cu turbane în cap, cu feţe sumbre şi voci ţipătoare, era un spectacol straniu şi de-a dreptul odios. În acelaşi timp, ştia prea bine că neapărat trebuia să le intre cumva în graţii, căci altfel îl aştepta un deznodământ ruşinos, care nu era decât chemarea grabnică înapoi la Roma. Îşi dăduse de la început seama că speţa nu avea nici în clin, nici în mânecă cu legea romană, fiind o chestiune greoaie, şi de neînţeles pentru el, ce ţinea exclusiv de fanatismul religios, domeniu în care de fapt nu se putea pronunţa.
întorcându-se către prizonier, care îl impresionase în mod favorabil datorită ţinutei demne pe care o avea în faţa mulţimii furibunde, spuse:
— Vrei să mergi la Ierusalim şi, sub ocrotirea mea, să apari în faţa instanţei ce judecă astfel de cazuri?
Prizonierul îşi îndreptă umerii gârbovi, iar chipul său obosit şi palid se însufleţi deodată de mânie.
— Am venit aici pentru a fi judecat după legea Cesarului, zise el cutezător, şi nu vreau să aud de nicio altă instanţă! N-am făcut nimic rău celor de un neam cu mine, după cum bine vezi. Dacă, totuşi, mă fac vinovat de ceva vrednic de moarte, nu am cum să mă opun sentinţei. În condiţiile, însă, în care toate învinuirile aduse de aceşti oameni sunt false, nu concep să
216
capitulez de bunăvoie în faţa lor. Fac apel la judecata Cesarului!
Pentru o clipă, în curtea de judecată se lăsă tăcere totală. Cele două cuvinte, „Caesarem appello” dădeau o cu totul altă turnură procesului.
Iudeii rămaseră înmărmuriţi, aţintindu-şi privirea asupra acuzatului. Într-o singură clipită, înţeleseră toţi cum cuvintele pline de putere ridicau bariera de netrecut a legii romane, punându-l pe Pavel la adăpost faţă de furia lor oarbă şi neputincioasă.
Nici lui Porcius Festus nu-i pică tocmai bine apelul, căci i se reamintea în acest fel dintru început că nu era decât un subordonat al împăratului, şi asta nu părea a fi de bun augur pentru viitorul mandatului său ca procurator. Recursul prizonierului era, în viziunea lui, cu totul nejustificat, mai ales că el chiar avusese cele mai bune intenţii în privinţa lui. În mintea sa îşi spuse că alegerea acestuia se va dovedi dezastruoasă dat fiind cadrul complex al relaţiilor Iudeii cu Roma.
Cu toate astea, guvernatorul nu avea alternativă, cazul nu mai era de competenţa sa, rămăsese doar să hotărască dacă dă sau nu curs apelului. Şi era limpede că răspunsul nu putea fi decât afirmativ de vreme ce acuzatul nu era un simplu bandit sau vreun pirat.
Se întoarse, aşadar, către prizonier, de îndată ce formalităţile legate de admiterea apelului fuseseră parcurse, şi pronunţă cuvintele solemne:
— Caesarem appellasti, ad Caesarem ibis!
217
Două zile mai târziu, Agrippa II, ultimul reprezentant al dinastiei Irozilor, sosi la palat însoţit de sora sa, Berenice, pentru a-l felicita personal pe noul procurator. Un asemenea prilej era o foarte bună oportunitate pentru aceste feţe aşa-zis regale de a-şi arăta închipuita măreţie, şi în acelaşi timp de a atrage bunăvoinţa puternicului vecin. Agrippa fusese minuţios instruit din fragedă tinereţe privind toate dedesubturile legii şi teologiei iudaice, şi era de altfel custodele legal al sacrariului şi păzitorul Templului, având puterea de a numi marii arhierei.
De aceea, Festus se bucura în mod special să îl întâlnească: întrevederea îi dădea posibilitatea de a consulta un înţelept învestit cu autoritate asupra acestui straniu prizonier, pe care urma să-l trimită la Roma. Conform legii romane, oficialităţile provinciei aveau obligaţia de a trimite la Roma şi o declaraţie integrală a acuzaţiilor aduse prizonierului, şi adevărul era că Festus nu pricepea mare lucru din limbajul pretenţios al rabinilor.
— Felix a lăsat un prizonier aici în lanţuri, îi zise el lui Agrippa, împreunându-şi sprâncenele încruntate, de care mi-au zis mai-marii Templului încă de când eram în Ierusalim, cerându-mi să-l dau lor spre judecată. Le-am zis atunci că după legea romană, nimeni nu poate fi osândit la moarte fără a avea posibilitateade a se apăra în faţa acuzatorilor săi. Prin urmare, au venit după el aici
218
în Cesareea, şi eu am răspuns fără întârziere solicitării, dând curs procesului legal. Capetele de acuzare s-au dovedit, însă, a fi doar o serie de chestiuni strict legate de propriile lor superstiţii, mai ales de persoana unui anumit Iisus, un ins mort de o bucată bună de vreme, dar despre care Pavel, prizonierul în cauză, spune tuturor sus şi tare că e în viaţă. Eu necunoscând toate aceste lucruri, l-am întrebat de-a dreptul pe acuzat dacă nu e dispus să meargă la Ierusalim pentru a fi judecat acolo de autorităţile în drept, iar ca răspuns el a apelat la judecata împăratului… Deocamdată, l-am trimis din nou în temniţă până când se va ivi momentul potrivit pentru a-l trimite la Roma.
— Aş vrea să-l aud şi eu vorbind pe acest om, îi spuse Agrippa.
— Ai să-l poţi vedea mâine, replică prompt Festus, care chiar saluta dorinţa invitatului său, sperând că în acest fel va înţelege mai mult despre natura acestui caz.
Ca urmare, a doua zi, în sala de judecată a palatului se adună toată curtea proconsulului, fruntaşii armatei şi oamenii de vază ai oraşului. Festus îşi făcu apariţia, în toată strălucirea dregătoriei sale, înveşmântat cu mantia stacojie romană, purtat de robii care îi duceau supuşi lectica, şi urmat desigur de garda sa.
De fiecare parte a jilţului său era aşezat câte un scaun poleit cu aur, în semn de recunoştinţă faţă de invitaţi,
219
care pe bună dreptate îşi manifestaseră, iată, curiozitatea, prilejuind această adunare.
Peste puţin timp se arătară şi musafirii, intrând cu mare pompă, urmaţi de un alai impresionant, în sala de judecată. Tânărul Agrippa purta semeţ coroana cu nestemate şi mantia purpurie regală, iar Berenice, în veşminte ample şi lucitoare, înainta cu un aer la fel de impunător spre podiumul din centru.
La un semn, se deschise o uşă din capătul sălii, şi numaidecât se ivi prizonierul, prins cu un lanţ de un soldat, şi încadrat de alţi patru soldaţi. Pavel înaintă spre mijlocul încăperii până ajunse în faţa podiumului. Toţi îşi aţintiră privirea asupra lui mulţi dintre cei prezenţi nu-l văzuseră niciodată pe faimosul captiv. Era, deci, greu de crezut că omul acesta atât de pipernicit şi decăzut putea fi apostatul urât de toată lumea, fanaticul periculos care incitase de atâtea ori lumea la revoltă… Nu părea a fi câtuşi de puţin stânjenit sau temător în faţa adunării lor pline de opulenţă. Chipul îi strălucea tot de o deosebită bucurie, ca şi cum gândurile sale îi aduceau o tainică mulţumire.
— Iată, cinstite rege Agrippa şi întreagă adunare, începu Festus cu un aer formal şi maiestuos, din cauza acestui om o mulţime de iudei, atât la Ierusalim cât şi aici, în Cesareea, au făcut mari presiuni asupra mea, susţinând sus şi tare că acesta nu merită să mai trăiască.
220
Aflând eu, însă, că n-a făcut nimic vrednic de moarte, şi dat fiind apelul său la judecata Cesarului, am hotărât să-l trimit în curând la Roma. Dar pentru că nu am încă o declaraţie clară privind capetele lui de acuzare, pe care să i-o prezint împăratului, l-am adus astăzi aici înaintea voastră, şi mai cu seamă înaintea ta, rege Agrippa, ca după ce îl vei fi examinat cum se cuvine, să pot alcătui declaraţia. Căci nu mi se pare firesc să trimit la Roma un prizonier fără a indica precis fărădelegile de care este învinuit.
După această introducere, Festus făcu un semn uşor din mână, punându-l pe captiv la dispoziţia invitatului regal.
Agrippa i se adresă Apostolului cu trufie12:
— îţi este îngăduit să vorbeşti pentru tine.
— Mă socotesc fericit, o, rege Agrippa, începu Pavel, întinzându-şi mâna dreaptă încătuşată, că astăzi înaintea ta, mă pot apăra de toate câte mă învinuiesc iudeii. Mai ales că domnia ta cunoaşte toate obiceiurile şi neînţelegerile iudeilor. De aceea te rog să mă asculţi cu îngăduinţă. Toţi iudeii îmi ştiu vieţuirea mea din tinereţe, cum a fost ea de la început în sânul poporului meu, şi în Ierusalim. Dacă vor să dea mărturie, ştiu de mult că am trăit ca fariseu, în tagma cea mai riguroasă a religiei noastre. Şi acum stau la judecată pentru nădejdea
12 Vezi Faptele Apostolilor, capitolul 26.
221
făgăduinţei făcute de Dumnezeu părinţilor noştri, la care cele douăsprezece seminţii ale noastre, slujind lui Dumnezeu fără încetare, zi şi noapte, nădăjduiesc să ajungă. Pentru această nădejde, o, rege Agrippa, sunt pârât de iudei. De ce se socoteşte la voi lucru de necrezut că Dumnezeu înviază pe cei morţi? Eu însumi socoteam că sunt dator să stau împotrivă numelui lui Iisus Nazarineanul, ceea ce am şi făcut în Ierusalim, căci pe mulţi dintre sfinţi i-am închis în temniţe cu puterea primită de la arhierei. Iar când aceştia erau daţi la moarte, eu îmi dădeam degrabă încuviinţarea. Şi îi pedepseam adesea prin sinagogi, silindu-i să hulească şi, înfuriat fiind împotriva lor, îi urmăream până şi în cetăţile dinafară. Şi în felul acesta, mergând şi la Damasc, cu putere şi însărcinare de la arhierei, am văzut, o, rege, pe cale, la amiază, lumină din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui, lucind peste tot împrejurul meu şi a celor ce mergeau împreună cu mine. Şi căzând noi toţi la pământ, eu am auzit un glas ce-mi zicea în limba evreiască: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Greu îţi este să loveşti în ţepuşă cu piciorul.” Iar eu am zis: „Cine eşti, Doamne?” Iar Domnul a zis: „Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti. Dar scoală-te şi stai pe picioarele tale. Căci spre aceasta M-am arătat ţie, ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut, şi al celor întru care Mă voi arăta ţie. Alegându-te pe tine din popor şi neamurile
222
la care te trimit, să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor şi parte cu cei ce s-au sfinţit, prin credinţa în Mine.” Drept aceea, rege Agrippa, n-am fost neascultător cereştii arătări, ci mai întâi celor din Damasc şi din Ierusalim, şi din toată ţara Iudeii, şi neamurilor le-am vestit să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând lucruri vrednice de pocăinţă. Pentru acestea, iudeii, prinzându-mă în Templu, au încercat să mă ucidă. Dobândind deci ajutorul de la Dumnezeu, am stat până în ziua aceasta, mărturisind la mic şi la mare, fără să spun nimic decât ceea ce şi prorocii şi Moise au spus că va să fie: că Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină poporului şi neamurilor.
Ascultând, aşadar, cuvintele privind învierea din morţi, păgânul Festus strigă cu glas mare, ca şi cum ar fi auzit cea mai mare nebunie din lume:
— Pavele, eşti nebun! învăţătura ta cea multă te duce la nebunie!
Acesta, însă, îi răspunse cu voce stăpânită:
— Nu sunt nebun, prea puternice Festus, ci grăiesc cuvintele adevărului şi ale înţelepciunii! Regele ştie despre ce vorbesc, şi în faţa lui pot grăi fără sfială, cu încredinţarea că nimic nu i-a rămas ascuns, de vreme ce toate acestea nu s-au petrecut într-un ungher,
223
tăinuite de lume. Crezi tu, rege Agrippa, în proroci? Ştiu că crezi!
Prinţul iudeu se foi neliniştit în scaun, îl stingherea vădit lumina din ochii atât de vii ai acestui om, aţintiţi acum asupra lui. Încercă să-i înfrunte privirea lui Pavel cu căutătura semeaţă cu care obişnuia să doboare privirea celorlalţi, dar ochii ruşinaţi îi rămaseră pironiţi în pământ. Dând apoi din umeri cu pretinsă nepăsare, exclamă cu un rânjet batjocoritor:
— Mai ai puţin şi mă îndupleci să mă fac şi eu creştin!
— Puţin sau mult, eu m-aş ruga lui Dumnezeu replică Pavel cu un gest expresiv al mâinii înlănţuite ca nu doar tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi să fie aşa cum sunt şi eu, afară de aceste lanţuri.
Şedinţa era la sfârşit, şi guvernatorul observând stânjeneala regelui Agrippa, făcu semn centurionului să-l îndepărteze pe prizonier. Ridicându-se apoi de pe locul său, Festus părăsi sala dimpreună cu invitaţii săi, şi tot cortegiul sclipitor de soldaţi, curteni şi servitori.
Anturajul prinţesei o urmă repede în partea mai puţin sumbră a palatului întreg alaiul de domniţe era doar veselie, râsete şi glumiţe, şi prinţesa însăşi ridicând din umerii ei frumoşi, făcu o grimasă şi zise bosumflată:
— M-au trecut fiori, la drept vorbind, să-l văd pe boşorogul ăsta înspăimântător! Şi ce neruşinare din partea lui să-i vorbească aşa cutezător alteţei regale,
224
Agrippa. După cum a zis şi excelenţa sa, guvernatorul, omul e fără îndoială nebun de legat! Nu ştiu, însă, dacă i se trage de la prea multă carte, mai degrabă cred că petrecând atâta timp închis între zidurile închisorii, mintea a început să-i joace feste.
Şi cu asta virtuoasa şi binevoitoarea prinţesă clasă subiectul, ştergându-l cu totul din mintea ei. E drept că la câte alte lucruri mult mai interesante şi semnificative avea în atenţie Berenice pe lumea asta, precum bijuteriile şi hainele luxoase, amanţii şi intrigile sale, precum şi grija ieşită din comun pentru trupul ei preafrumos, ar fi fost de mirare să-şi bată prea mult capul cu un asemenea bătrân fanatic, zbârcit şi înlănţuit.
Festus şi Agrippa zăboviră pentru câteva clipe asupra subiectului sensibil.
— Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de lanţuri, zise hotărât procuratorul.
Agrippa se declară de acord cu gazda sa.
— Dacă n-ar fi cerut să fie judecat de către împărat, zise el suprimându-şi un căscat, ar fi putut fi eliberat.
CAPITOLUL XL ÎN DRUM SPRE ROMA13
— Din portul Limanuri Bune până în Fenix nu mai sunt decât cincizeci de kilometri, domnule, zise gânditor, cu privirea pierdută în zare, căpitanul vasului cu grâne din Alexandria, ce se numea Artemis. Aici nu e loc prielnic de iernat, continuă el, privind încruntat la ţărmul stâncos ce ameninţa vârful corăbiei. Pe drum vom avea, însă, de înfruntat şi vânturile de nord-vest. Ca deţinător şi căpitan al acestui vas, sunt gata să-mi iau acest risc şi să pornesc chiar acum spre Fenix, dar domnia voastră aveţi ultimul cuvânt.
Centurionul roman, Iulius, care avea în subordine o cohortă întreagă, şi era responsabil cu paza mai multor prizonieri ai statului, aflaţi aici la bordul lui Artemis, urmărea îndeaproape privirea căpitanului.
— Eu nu sunt marinar, bunule Polybius, replică acesta cu oarecare îndoială în glas, dar dacă trebuie să
13 Vezi Faptele Apostolilor, capitolul 27.
226
poposim pe perioada iernii pe undeva prin zonă, e clar că portul Fenix ar fi de preferat acestui loc uitat de lume. Dacă tu crezi că putem ajunge acolo în siguranţă, să ne pornim cât mai degrabă la drum!
— Domnule, dacă îmi puteţi acorda o clipă.
Centurionul se întoarse către cel ce îi vorbise, răspunzându-i cu un respect care îl lăsă pe căpitan cu gura căscată:
— A, tu eşti, Pavel! Ce voieşti să spui?
— Eu, drept să spun, văd că plutirea noastră, dacă părăsim acum acest liman, va să fie cu necaz şi mare pagubă, nu doar pentru încărcătură şi corabie, dar şi pentru sufletele noastre.
Căpitanul începu a râde în batjocură.
— Cine e prizonierul acesta, întrebă el înjurând, care crede că poate şi el conduce corabia?
Centurionul, însă, nu-i răspunse, căci căzuse pe gânduri, privind la Pavel.
— Portul acesta chiar nu-mi pare a fi prielnic, ba chiar nesigur, bunule Pavel, argumentă el. Cred că e mai bine să ne pornim chiar acum spre Fenix, şi în mai puţin de jumătate de zi ajungem acolo.
Pavel clătină din cap, răspunzând calm:
— A trecut Postul Ispăşirii, şi acum vânturile fac ca orice călătorie pe mare să fie deosebit de primejdioasă.
227
— Cine vorbeşte?! Un iudeu şi un laş! răcni scos din răbdări căpitanul, trăgând o înjurătură puternică. Să-şi ţină, aşadar, gura şi să nu mai vorbească neîntrebat. Pe trupul lui Bachus, oare nu conduc eu corabia asta an de an, două luni în cap, după ce iudeii se trag toţi la ţărm? Vânticelul ăsta e numai bun să aducă prospeţime şi culoare în obrăjorii unei domniţe. O să ne ducă repejor înainte, şi pe la asfinţit intrăm în portul Fenix!
— Ridică atunci ancora şi să ne pornim imediat la drum! zise hotărât centurionul.
Artemis era o corabie mare şi zdravănă, ce cântărea în jur de nouă sute de tone, dotată după moda vremii cu un catarg solid, dar cioplit cam stângaci, de care era bine prinsă o pânză imensă, pătrată, ce-ar fi putut acoperi întreaga corabie. Etrava navei se termina într-o sculptură rudimentară, ce reprezenta zeiţa, desigur, al cărei nume îl şi purta, iar pe fiecare parte a corăbiei erau zugrăviţi doi ochi enormi, ce te pironeau cu privirea, care chipurile făceau ca vasul să poată „privi vântul în faţă”. Corabia era acum adânc scufundată în apă, căci încărcătura de grâne atingea capacitatea ei maximă, ca să nu mai spunem că avea la bord nu mai puţin de două sute cincizeci de pasageri, în afară de echipaj.
Peste câteva clipe se auzi un strigăt din toţi rărunchii, „Cu toată puterea înainte!” şi deodată întreaga punte se transformă într-o învălmăşeală generală plină de
228
viaţă. Ancorele erau trase puternic în sus, cu îndemnuri energice, pânzele mari erau ridicate, şi încet cu ajutorul vântului uşor de miazăzi, prora îşi croia drum printre valuri, depărtându-se de mal. Talonând încă ţărmul, corabia plutea uşurel, trăgând după ea, la o depărtare de peste o sută de stânjeni pescăreşti, barca de salvare, căci comandantul socotea de bună seamă că la o cursă atât de scurtă nu are de ce să o ridice cu troliul, fixând-o la gruia de ambarcaţie.
— Ce zici, iudeule? îi zise cu vădit dispreţ Polybius, aşezându-se trufaş în faţa deţinutului înlănţuit, care avusese îndrăzneala să-i pună la îndoială judecata. Îţi place cum îţi duce zeiţa lanţul preţios? Alunecă destul de lin pe valuri?
Pavel îşi ridică gânditor privirea către vârful muntelui cretan, Ida, care acum scruta nava lor din înălţime.
— Un om înţelept nu se laudă niciodată înainte de vreme, îi zise el cu un zâmbet amar. Ce părere ai, bunule căpitan, de norii ce învăluie vârful muntelui?
— Pe trupul lui Bachus! urlă la el corăbierul. Trăsni-te-ar Furiile…
Nu apucă, însă, să termine blestemul, că deodată natura toată se dezlănţui ca şi cum Furiile chiar ar fi răspuns pe dată invocaţiei, înşfăcând şi scuturând corabia nenorocită, care acum scârţâia din toate ţâţânile, gata să se facă bucăţi…
229
Taifunul se repezise iute şi năprasnic asupra lor, când încă nu apucaseră să întindă cu totul vela mare. Năpăstuita corabie se clătina acum orbită cu totul de pâclă şi lovită din toate părţile de potopul de nedescris catargele grele zvâcneau nervoase din toate încheieturile, zbătându-se înspăimântător sub greutatea covârşitoare a pânzelor îmbibate cu apă.
— Cârmiţi repede în dreapta! strigă disperat într-un scurt moment de linişte căpitanul, dându-şi seama că nava se apropia în mod primejdios de promontoriul insulei Clauda.
Cu ajutorul câtorva bărbaţi ce aveau mai mare stăpânire de sine, reuşiră cu greu să facă acest lucru, dar vasul era acum năpădit de apă, căci pânzele dându-şi drumul din cusături, începuseră a-şi revărsa din plin povara.
— Trebuie să încingem vasul pe dedesubt! spuse hotărât căpitanul, şi fie ca zeii să aibă milă de noi toţi!
Trecură iute o dată, de două, şi apoi de trei ori odgoanele pe sub carena spartă a navei, strunind bine funiile deasupra punţii, încercând din răsputeri să coboare în acelaşi timp şi vela mare. După ceva timp o strânseră cu totul şi folosindu-se de vântul puternic, cârmiră şi mai mult la dreapta. Corabia era în siguranţă, scăpând pentru moment de cel mai mare pericol, nisipurile mişcătoare ale Sirtei.
230
Ziua trecuse de mult, şi noaptea întunecată, fără lună sau stele pe cer, învăluia marea învolburată. Prizonierii erau pentru moment în siguranţă, la pupa, iar marinarii şi soldaţii se îmbulzeau unii în alţii în mijlocul corăbiei. Mulţi dintre ei chemau disperaţi în ajutor zeii lor preferaţi cu multă vorbărie şi legăminte pretenţioase zarva lor zadarnică fu, însă, repede înghiţită de urletul puternic şi monoton al vântului înnebunitor şi al şuvoiului neîncetat de apă.
Spre miezul nopţii unul dintre marinari se ridică de la locul lui şi începu a-şi croi drum spre pupa, acolo unde deţinuţii stăteau toţi întinşi la adăpostul parapetului navei. Întinzând mâna prin bezna densă, atinse haina aspră şi udă a celui pe care îl căuta.
— Ţi-e frică, Pavele?
— Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor,14 murmură prizonierul ca şi cum ar fi gândit cu voce tare. Cel ce măsoară apele cu pumnul,15 întinde cerul ca un văl uşor,16 acoperă cu ape cele mai de deasupra ale lui, pune nourii suirea Sa şi umblă peste aripile vânturilor.17 Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, marea aceasta este mare şi largă, umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.18
14 Facere 1. 2.
15 Isaia 40. 12
16 Isaia 40. 22.
17 Psalmi 103, 3-4.
18 Psalmi 103, 25-26.
231
Plăcute fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul!19
— Acesta e tot „Dumnezeul Necunoscut” despre care le-ai vorbit atenienilor? îl întrebă marinarul.
— Cine eşti tu?
— Eu sunt Onesimus, odinioară sclav în Colossae.20 Şi, iată, am reuşit să fug de la stăpânul meu luând cu mine zece galbeni, pe care i-am furat din sipetul lui. Îţi spun asta ştiind că eşti un om cu viaţă sfântă, şi mi-e teamă, căci moartea mă priveşte rece drept în faţă. Crezi că Dumnezeul tău mă poate mântui?
Pavel îi propovădui atunci Evanghelia robului ce se pocăia pentru păcatul său, precum şi soldatului de care era prins la mâna dreaptă cu lanţul. Cei doi ascultară cu luare aminte cuvintele sale, fără să îşi dea seama când trece noaptea, uitând de furtună şi de hăul mării ce se căsca întruna să-i înghită.
Când zorile sosiră, robul Onesimus strigă plin de bucurie:
— O, da! Cred cu adevărat!
Soldatul, însă, clătină din cap a îndoială.
— Tare stranie povestea asta… A prins, ce-i drept, bine, căci timpul a trecut pe nesimţite, dar nu ştiu cum ne-ar putea scăpa de năpasta asta cumplită!
19 Psalmi 103, 35.
20 Oraş vechi din Frigia Anatoliei.
232
Ziua care acum se instaurase cu totul părea a fi pe jumătate înăbuşită de norii grei ce goneau duşi de vânt cât vedeai cu ochii, marea spumega de furie, năpustindu-se asupra lor cu talazuri uriaşe. Vasul în derivă totală se afla la nord-vest de insula Clauda. Apa o măturase cu totul de mai multe ori, şi era limpede că trebuie cât mai repede uşurată greutatea. Căpitanul mobiliză iute toată lumea de la bord, şi o parte din încărcătură fu aruncată peste bord.
A treia zi, situaţia deveni şi mai disperată atunci când catargul principal fu doborât, sfâşiind în cădere o mare parte din pânza velelor.
în zilele următoare, mânia furtunii se mai potoli niţel, dar de-acum vasul nu mai era decât o masă dezmembrată, plină de găuri, plutind neajutorată în bătaia necruţătoare a soarelui.
Corabia blestemată fu cuprinsă treptat de o tăcere ce mustea de deznădejde şi neînsufleţire, nimeni nu-şi mai bătea capul cu navigaţia, nu se mai distribuiau raţii de mâncare, şi nu mai erau nici măcar cerute. Într-un cuvânt, nimeni nu mai spunea nimic.
îngerul întunecat al morţii dădu târcoale vasului timp de douăsprezece zile şi nopţi, iar cei trei sute de pasageri înfometaţi îşi pierdură cu totul curajul, copleşiţi de groaza ce domnea peste ei cu desăvârşire.
în tot acest timp, un singur om rămase, însă, liniştit şi încrezător.
233
După post îndelungat, Pavel se ridică, şi stând în mijlocul tuturor, le spuse:
— Trebuia, o, bărbaţilor, ca ascultându-mă pe mine, să nu fi plecat din Creta, şi n-aţi mai fi îndurat nici primejdia, nici paguba aceasta. Dar acum vă îndemn să aveţi voie bună, căci niciun suflet dintre voi nu va pieri, ci numai corabia. Căci mi-a apărut în noaptea aceasta un înger al Dumnezeului al Căruia eu sunt şi Căruia mă închin, zicându-mi: „Nu te teme, Pavele! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului, şi iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce sunt în corabie cu tine”De aceea, bărbaţilor, aveţi curaj, căci am încredere în Dumnezeu, că aşa va fi după cum mi s-a spus. Şi trebuie să ajungem pe o insulă.
Şi auzind soldaţii şi toţi corăbierii aceste cuvinte prinseră puţin curaj, căci erau acum în stare să se agaţe de orice nădejde, întocmai ca cel care fiind la un pas de înec, se prinde şi de un pai ce pluteşte pe apă. Dincolo de asta, mai era apoi ceva în înfăţişarea acestui om, galben la faţă, dar cu ochii strălucind de însufleţire, care îi făcea pe toţi să dea crezare vorbelor lui. „Arată ca un nemuritor”, şoptiră unul către celălalt.
Cât despre Polybius, acesta declară centurionului Iulius, întregindu-şi alocuţiunea cu una din ciudatele sale imprecaţii, că era încredinţat că Pavel e un oracol! „Sau poate” se grăbi apoi să adauge, „e vrăjitor, a iscat toată această furtună doar pentru că n-am dat
234
ascultare cuvintelor lui. Dacă aş şti asta cu siguranţă… pe Bachus, i-aş zvârli într-o clipită stârvul peste bord! O, da! Şi atunci cerul s-ar limpezi pe dată, şi s-ar potoli şi vântul ăsta năprasnic. Ascultă ce-ţi spun, centurionule! Dacă omul ăsta e un mare răufăcător, zeii nu o să se liniştească, în mânia lor, decât atunci când îl vom aduce jertfă!”
Centurionul, însă, ridică din sprâncene:
— Căpitane, te înşeli amarnic! Din nefericire, nu-ţi lipseşte doar măiestria în arta aceasta a navigării, dar şi înţelepciunea şi dreapta judecată! Nu cumva să te atingi de el! Omul acesta e sub protecţia Romei!
în cea de-a paisprezecea noapte, auzul fin al marinarilor surprinse dincolo de urletul neîncetat al furtunii, zgomote ce vesteau apropierea de ţărm, care după scurte măsurători, era se pare la depărtare de cincisprezece… până în douăzeci de stânjeni.
— Da! Acolo cred că sunt stânci! Văd nu prea departe cum spumegă la mal valurile. Aruncaţi ancorele… toate cele patru… căci altfel intrăm drept în ele, strigă disperat căpitanul.
Nicicând, pe toată durata călătoriei, corăbierii nu simţiseră aşa o deznădejde… erau toţi istoviţi peste măsură de bătaia vântului turbat, asurziţi cu totul de zgomotul insuportabil al valurilor ce se spărgeau înspăimântător la mal. Sub presiunea pericolului iminent, nu
235
e de mirare aşadar că josnicia îşi făcu loc în sufletul lor, şi vorbind între ei, se înţeleseră să părăsească în fugă corabia, coborând repede luntrea în mare, sub motiv că vor să întindă mai bine şi ancorele de la prora navei.
Pavel prinse, însă, în auz câteva vorbe, şi înţelese pe dată care le e urzeala. Întorcându-se uşor către centurion, îi zise cu o voce scăzută:
— Dacă marinarii nu rămân pe corabie, n-aveţi nicio şansă să scăpaţi cu viaţă!
Fără să spună nimic, soldaţii care erau mai aproape de ei, scoaseră săbiile şi tăiară iute frânghia luntrei, care se prăvăli în mare cu mare răsunet, pierzându-se repede în bezna nopţii.
Cum zorii zilei se lăsau de-acum timid, Pavel îi rugă pe toţi să mănânce, zicând:
— Paisprezece zile sunt azi de când n-aţi mâncat, aşteptând întruna şi nimic gustând. De aceea, vă rog să mâncaţi, căci asta e scăparea voastră! Căci vă spun că niciunuia din voi un fir de păr din cap nu-i va pieri!
Şi zicând acestea şi luând pâine, mulţumi lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, frângând, începu să mănânce.
— Da, domnul meu! strigă unul dintre marinari. Îţi vom asculta întru tocmai cuvântul, căci dacă Dumnezeul tău nu ne-ar fi scos din primejdie, am fi fost acum cu toţii morţi.
236
Mâncând aşadar toată lumea, aruncară apoi restul grâului peste bord. Şi desfăcând ancorele, le lăsară în mare, slăbind totodată funiile cârmelor şi, ridicând pânza zdrenţuită din frunte în bătaia vântului, se porniră spre ţărm. Căpitanul cu întreg echipajul său sperau astfel să se poată opri cu nava într-o adâncitură a coastei care le era, din nefericire, cu totul necunoscută. În realitate, ceea ce credeau ei a fi un golfuleţ era de fapt canalul îngust dintre insula Salmonetta şi ţărmul continental. Aşa se face că atunci când Artemis cea ruptă în bucăţi se lovi de curentul apei repezi din canal, ce făcea corp comun cu apa deschizăturii largi a uscatului, corăbierii pierdură cu totul controlul asupra vasului, căci cârmele nu mai răspundeau defel, şi în cele din urmă se izbiră violent de un banc de nisip. Corabia era cu totul înţepenită, şi în timp ce partea dinainte se înfipsese puternic în nisip, partea dinapoi se sfărâmă cu repeziciune de puterea valurilor.
— Ce-i de făcut cu prizonierii, domnule? îl întrebă pe centurion unul din soldaţi. Răspundem, după cum ştiţi, cu viaţa de ei. Eu zic să-i trecem acum degrabă prin ascuţişul săbiei, ca nu cumva să scape vreunul, înotând.
— Cum să facem una ca asta?! exclamă atunci superiorul său. Oare nu-i datorăm cu toţii viaţa înţelepciunii tocmai unuia dintre ei? Daţi-le, dimpotrivă, drumul din legături, pentru ca cei ce pot înota să se arunce în valuri şi să încerce măcar să ajungă la mal.
237
Ceilalţi după cum scrie Sfântul Apostol Luca ajunseră şi ei cu toţii teferi, pe uscat, care pe scânduri, care pe câte o bucată din corabie.
Uzi leoarcă, răniţi, cu totul vlăguiţi şi şfichiuiţi de rafalele vântului rece de noiembrie, naufragiaţii aveau totuşi motive din belşug pentru a fi recunoscători, căci toţi oamenii de la bordul navei scăpaseră, în cele din urmă, cu viaţă.
în scurt timp, la faţa locului se strânseră şi oameni din părţile locului, care erau de fapt locuitori ai Maltei. Evanghelistul îi numeşte „barbari”, care însă nu erau tocmai lipsiţi de omenie, căci aprinzând degrabă cât mai multe focuri, se îngrijiră ca tovarăşii Apostolului să se încălzească şi să-şi revină din amorţeală. Pavel, dornic ca de obicei să sară în ajutorul celorlalţi, lucra cot la cot cu băştinaşii, strângând de zor vreascuri şi rădăcini pentru a ţine în viaţă focul. Şi aruncând el o grămăjoară de găteje în flăcări, o viperă ieşi deodată la iveală, din pricina fierbinţelii, şi îl muşcă de mână.
— Ia uite! strigă unul din oamenii locului, prinzându-şi vecinul de braţ, omul ăsta sigur e ucigaş! Căci deşi a scăpat din vâltoarea mării, dreptatea tot nu îl lasă să scape cu viaţă!
Toţi rămaseră cu ochii căscaţi la el, aşteptând cu inima la gură să vadă ce se întâmplă. Pavel, însă, scutură fără să-şi piardă cumpătul vipera în foc.
238
— Să vezi acum, şopti unul din cei de faţă, cum o să se umfle tot, şi o să cadă deodată mort.
Dar aşteptând ei mult şi văzând că nu i se întâmplă nimic rău, îşi schimbară în cele din urmă gândul, zicând că e pesemne vreun zeu. Şi după ceva vreme credinţa lor deveni de nestrămutat când auziră cu toţii cum îl tămăduise Pavel pe tatăl guvernatorului roman al insulei, Publius, în a cărui casă fuseseră primiţi cu mare ospitalitate centurionul Iulius şi cei mai de seamă dintre pasagerii epavei.
— Romanul zăcea la pat, răpus de o mare fierbinţeală, de mai mult de o săptămână, le zise cel ce văzuse cu ochii lui minunea. Toţi care aveam grijă de el, credeam de-acum că îi venise ceasul… dar iată că deodată omul acesta, pe nume Pavel, a venit, intrând în camera muribundului. Mai întâi l-a cercetat cu mare grijă pe bolnav, şi ridicându-şi ochii în sus, spre cer, a rostit câteva cuvinte într-un grai tare ciudat, punându-şi apoi mâinile pe capul suferindului, şi îndemnându-l într-un sfârşit să se ridice în picioare. Ceea ce el făcu degrabă, şi încă cu mare uşurinţă, bunii mei prieteni, căci era deja cu totul vindecat de boala cea grea.
Şi ducându-i-se vestea după această tămăduire minunată, începură a veni la Pavel mulţime de bolnavi de pe tot cuprinsul insulei, iar el îi alina pe toţi, slobozindu-i.
239
Şi apropiindu-se sfârşitul iernii, le era tuturor limpede că trebuie să pornească din nou la drum, şi mulţumită demersurilor centurionului Iulius, care era hotărât să rezolve neîntârziat această problemă, lumea reuşi să urce la bordul unei alte nave alexandrine ce căra de asemenea grâne, denumită Castor şi Polux, care trăsese peste iarnă în acel port.
Toţi locuitorii Maltei, cu osebire cei vindecaţi de mâna lui Pavel şi toţi cei îmbărbătaţi de cuvântul Evangheliei rostit de el, îşi petreceau pentru ultima dată binefăcătorul cu privirea, şi văzându-l cum pleca înlănţuit, cu braţul prins de braţul unuia din soldaţi, jeleau şi plângeau din toată inima. Oamenii aceştia buni la suflet aduseseră o mulţime de daruri, straie, mâncare şi multe alte lucruri, cu nădejdea că îi vor fi totuşi o oarecare mângâiere celui care acum îi părăsea, reluându-şi drumul captivităţii.
Corabia ridică, aşadar, ancora şi se îndepărtă uşor de limanul Maltei, fiind purtată pe aripile nevăzute ale rugilor înlăcrimate înălţate de cei rămaşi în urmă. După o călătorie cât se poate de liniştită, pasagerii ajunseră în scurt timp la Siracusa, unde zăboviră pentru trei zile.
De unde, scrie cronicarul nostru, înconjurând, am sosit apoi la Regium. După o zi, suflănd vântul de miazăzi, am ajuns la Puteoli în cealaltă zi. Şi găsind acolo fraţi, am fost rugaţi să rămânem la ei pentru şapte zile. Şi după aceea ne-am pornit spre Roma.
240
CAPITOLUL XLI GATA DE JERTFĂ
Mica localitate Forul lui Apius, aflată la cel mult patruzeci şi trei de kilometri faţă de Roma, era ca de obicei îmbâcsită cu o mulţime pestriţă de feluriţi peregrini, soldaţi, negustori ambulanţi, luntraşi şi neisprăviţi veniţi aici din toate cele patru zări.
Unii stăteau liniştiţi, mângâiaţi de soarele blând de martie, bârfind şi zgâlţâindu-se de râs în timp ce flecăreau despre ultimul scandal din oraş, alţii se îmbulzeau prin cârciumi şi felurite locuri în care îţi puteai cumpăra de-ale gurii şi, în sfârşit, mai erau alţii ce priveau cu nerăbdare spre uliţa cea mare, simbolul triumfului perseverenţei şi priceperii umane, drum ce se întindea pe o distanţă de mai multe leghe, intrând adânc, până în inima mlaştinilor pontine urât mirositoare.21
în faţa unei bodegi ce dădea la uliţa mare, printre cei ce aşteptau cu nerăbdare venirea cohortei lui Iulius, era
21 Actuala regiune Lazio, învecinată cu Roma.
241
şi un grup de cinci bărbaţi şi două femei, toţi cu ochii aţintiţi asupra norului de praf din depărtare, care vestea negreşit apropierea unei formaţii pedestre sau ecvestre.
— O, da, strigă una dintre femei, frângându-şi disperată mâinile, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, ei trebuie să fie! Nu ştiu, însă, cum o să putem îndura să-l vedem în lanţuri!
— Linişteşte-te, draga mea Priscila, îi zise duios tovarăşa sa. Nu se cuvine să te vadă acum copleşită de lacrimi, are nevoie de încurajare şi voioşie din partea noastră!
— Ai dreptate, buna mea Iunia. Ia uite, văd venind cohorta romană! strigă inimoasa Priscilla, sărind înainte de parcă ar fi vrut să se strecoare prin toate acele şiruri de legionari care treceau acum prin faţa lor. Da! Uite-l! Ia uite, bărbate! E cel suit pe asin, între acei doi călăreţi! O, Doamne! E prins cu lanţul! Şi cât de îmbătrânit e! Cu totul istovit!
între timp, cohorta şi toţi prizonierii stătură locului: fiecare dintre aceştia era prins cu lanţul de un soldat, păzit în acelaşi timp de alţi patru soldaţi. Orientându-se repede la faţa locului, formaţia se îndreptă uşor spre adăpostul unui şopron din apropiere.
Fără să mai aştepte prea mult, Acvila ceru îngăduinţa de a vorbi cu prizonierul Pavel şi nu mică îi fu bucuria văzând cu câtă iuţeală răspunse centurionul cererii sale, zicând:
— Poţi vorbi cu Pavel şi chiar voi da ordin să fie dus la han, într-o odaie, unde să se poată desfăta cum se cuvine în prezenţa dumitale.
242
Când, într-un sfârşit, prizonierul vlăguit de puteri se regăsi în mijlocul celor ce îl iubeau, îi mulţumi înainte de toate lui Dumnezeu şi se întări în duh.
Cam la cincisprezece kilometri depărtare de hanul lor, într-un alt local, numit Trei Taverne, îl aştepta un al doilea grup de creştini.
Şi iată cum pe Via Appia, drum atât de încărcat de istorie pe care de-a lungul timpului trecuseră o mulţime de războinici în armură, călărind în faţa legiunilor biruitoare pentru a sărbători în mod triumfal victoria, la intrarea în imperiala Romă -, venea agale acest ostaş prea încercat în lupte, plin de cicatrice şi istovit de alergarea cea bună, acoperit cu platoşa harului dumnezeiesc, erou ce sărbătorea acum cel mai mare triumf pe care l-a văzut vreodată lumea, gata de-a primi grabnic cununa nepieritoare a biruinţei sale.
Iulius şi prizonierii săi se porniră aşadar în marş, trecând de monumente funerare şi temple măreţe, cătune frumos orânduite, palate din marmură măiastru îmbinată cu trunchiuri de copaci, şerpuind printre colinele etajate Alban, de-a lungul vestitului viaduct din Ariccia, şi ajungând în dreptul unor şiruri impresionante de case de vilegiatură, intrând în cele din urmă
243
în cetatea Romei, prin Porta Capena, din a cărei arcadă vastă se revărsa încontinuu apa viaductelor, curgând pe deasupra şi dedesubtul arcurilor triumfale.
După puţin timp, centurionul şi cei ce îl însoţeau ajunseră la Piatra Miliară de Aur a Forumului Roman, cu alte cuvinte inima lumii civilizate, sursa întregii puteri şi străluciri lumeşti. Din acest punct zero porneau ca nişte raze drumurile splendide ce legau regiunile mai îndepărtate de centrul Cetăţii Eterne, având strânse în jur toate clădirile istorice ale Republicii Romane, toate curţile interioare fastuoase ale Casei de Aur, minunatul palat al Cesarilor.
Aici Iulius predă toţi prizonierii în grija lui Burrus, comandantul gărzii pretoriene. La ordinul acestuia, toţi porniră îndată în pas de marş spre barăcile garnizoanei pretorienilor.
Centurionul, însă, nu părea a fi deloc grăbit odată ce datoria lui luase acum sfârşit.
— Aş vrea să-ţi spun doar câteva cuvinte, prea nobile Burrus, zise el, înainte de a-ţi lăsa în grijă prizonierii. Printre aceştia se află şi un bătrân pe nume Pavel, care de fapt e nevinovat. Eu însumi l-am auzit vorbind în apărarea sa dinaintea lui Festus şi a regelui Agrippa şi ambii l-au declarat a fi nevinovat, dar pentru că ceruse deja să fie judecat de Cesar, n-au avut încotro, şi l-au trimis la Roma. A mai fost întemniţat pe vremea
244
guvernării lui Felix, ca urmare a uneltirilor pline de răutate ale rabinilor iudei ce îl urăsc de moarte pentru că se numără printre cei pe care noi îi numim creştini. Dar pe toţi zeii cei nemuritori, îţi jur că nu se face vinovat de nicio fărădelege, ci dimpotrivă e un om drept, cu viaţă sfântă şi cu dreaptă judecată.
Iulius îi povesti acestuia, pe larg, cum decursese călătoria lor, cum naufragiase nava, şi apoi minunile pe care Pavel le făcuse cu o mulţime de locuitori ai Maltei.
— De aceea, te rog, îşi încheie el cuvântul, arată-i omului toată bunăvoinţa ce îţi stă în putinţă şi lasă-i cât de multă libertate poate avea conform Legii. Te asigur că nu va abuza de acest favor.
Burrus dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Voi face după cum mi-ai spus, bunul meu Iulius. Am să mă îngrijesc personal de acest lucru!
în felul acesta, Pavel primi învoirea să stea de unul singur într-o odaie din apropierea barăcilor. Soldaţii care aveau îndatorirea să rămână lângă el, prinşi cu lanţul de mână, se arătară la rândul lor cât puteau de binevoitori, dar şi mai important era că putea sta în voie de vorbă cu prietenii săi.
245
La trei zile după sosirea în Roma, Apostolul trimise un mesaj căpeteniilor iudeilor din Roma, prin care îi poftea la o consfătuire. Veniră toţi, până la unul, căci erau curioşi să-l vadă cu ochii lor pe faimosul apostat.
— Bărbaţi fraţi, îşi începu cuvântul deţinutul privindu-şi gânditor compatrioţii, trebuie să ştiţi că deşi n-am făcut nimic rău împotriva poporului nostru sau a datinilor părinteşti, am fost totuşi predat de la Ierusalim în mâinile romanilor. Şi aceştia, după ce m-au cercetat, au vrut să-mi dea drumul, căci n-au găsit în mine vină vrednică de moarte. Dar pentru că iudeii se împotriveau hotărârii, am fost nevoit să cer a fi judecat de Cesar, dar asta nu pentru că aş avea de adus vreo pâră neamului meu. De aceea v-am chemat să vă văd şi să vorbesc cu voi. Căci pentru nădejdea lui Israil mă aflu eu în acest lanţ.22
— Noi n-am primit din Iudeea nici scrisori despre tine, îi spuse cu un aer prevăzător unul dintre ei, pe nume Ben Ishmael, nici n-a venit la noi careva dintre fraţi să ne vestească sau să ne vorbească ceva rău despre tine. Dar dorim să auzim de la tine cele ce gândeşti, căci ne e cunoscut şi nouă acest eres şi pretutindeni i se stă împotrivă.
Deci rânduind ei o zi, veniră iudeii în număr mare la Pavel pentru a-l auzi vorbind despre credinţa în Hristos, şi Apostolul le vorbi de dimineaţa până seara, dând mărturie despre împărăţia lui Dumnezeu, căutând să-i încredinţeze despre Iisus Hristos din Legea lui Moise şi din proroci. Şi unii credeau celor spuse, iar alţii nu credeau.
Când, în cele din urmă, spiritele se încinseră, mulţi dintre cei veniţi începură a râde pe seama poveştii lui
22 Vezi Faptele Apostolilor, capitolul 28.
246
Hristos cel Răstignit, şi atunci Pavel le spuse un singur cuvânt greu înainte de plecare, mustrându-i cu cele rostite odinioară de însuşi Iisus: Bine a vorbit Duhul Sfânt prin Isaia Prorocul, către părinţii noştri, când a zis: „Mergi la poporul acesta şi zi: cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile greu au auzit şi ochii lor i-au închis. Ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi Eu să-l vindec. Deci cunoscut să vă fie vouă că această mântuire a lui Dumnezeu s-a trimis păgânilor, şi ei vor asculta”
Şi după ce el zise acestea, scrie Luca, iudeii plecară având între ei mare neînţelegere.
Aghiograful îşi încheie cronica cu aceste cuvinte: Pavel rămase apoi timp de doi ani întregi în casa luată de el cu chirie, primind pe toţi ce veneau la el, propovăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nicio piedică.
Despre toţi aceşti ani petrecuţi la Roma găsim, însă, şi alte lămuriri în Epistolele sale către coloseni, efeseni şi filipeni, căci chiar dacă el nu putea merge la ei, erau totuşi mesageri gata oricând să poarte cuvintele sale pline de dragoste şi înţelepciune către credincioşii în Iisus Hristos. Fie că avea sau nu această conştiinţă, „trimisul încătuşat al Domnului” vorbea în acest
247
fel Bisericii tuturor veacurilor:
Mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, scrie el, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia de nepătruns a lui Iisus Hristos, Domnul nostru.23 Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ, să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinlăuntru, şi Hristos să se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea, şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.24
în toate aceste scrisori ale sale, Pavel face rareori referire la condiţiile lui de viaţă… Îşi cere doar iertare pentru semnătura sa cu greu descifrabilă, care era de altfel semnul autenticităţii epistolelor. Nu se plânge nici măcar o singură dată de nedreptatea întemniţării sale şi nici nu face în vreun fel apel la credincioşi pentru a fi eliberat din închisoare.
Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt afară (de Biserică), le scrie el colosenilor, preţuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia. Toate câte mă
23 Efeseni 3, 8.
24 Efeseni 3,14-19.
248
privesc pe mine le va face cunoscute Tihic, iubitul frate, credincios slujitor şi împreună-rob cu mine în Domnul. L-am trimis pe el la voi tocmai pentru aceasta, ca să ştiţi cum ne aflăm şi ca să mângâie inimile voastre, împreună cu Onisim, credinciosul şi iubitul frate, care este dintre voi; ei vă vor aduce la cunoştinţă toate cele de aici. […] Salutarea cu mâna mea, a lui Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul fie cu voi! Amin.25
Ce s-a mai întâmplat, însă, între timp?
Onisim, sclavul cel fugar, urma acum să se întoarcă în cetatea Colossae, pentru a da cu ochii de stăpânul de la care fugise cu atât de mulţi ani în urmă. Între timp, îl urmase pe Pavel la Roma şi, ajungând să fie legat sufleteşte de Apostol, se puse în scurt timp în slujba lui. „Dacă tu eşti robul lui Iisus Hristos”, îi zise el, „îngăduie-mi, te rog, să-ţi fiu şi eu rob ţie.” Pavel se învoi, aşadar, să-l rabde pentru a putea împărtăşi cât mai adânc sufletului său întunecat învăţătura Stăpânului.
După ce trecu însă un an de zile, Apostolul îi reaminti cu blândeţe de datoria sa faţă de stăpânul pe care îl nedreptăţise atât de puternic. „îi voi scrie” îi zise Pavel, „o scrisoare lui Filimon, care de asemenea a primit cu bucurie în inimă Evanghelia lui Hristos cu mulţi ani în urmă. Şi te voi trimite la el nu ca sclav, ci ca frate… după cum ai şi fost în toată această vreme… un frate iubit şi credincios.”
25
Coloseni 4, 5-8; 18.
249
Onisim ridică atunci capul, alb tot la faţă, având însă întipărită pe chip toată hotărârea, iar în ochi strălucirea unei mari iubiri.
— O voi face, zise el cu o voce scăzută, dacă aşa voieşti tu, iar de va fi să pier, voi pieri.
— Nu, fiul meu, replică Pavel, lăsându-şi mâna înlănţuită pe capul lui plecat, stăpânul tău te va primi aşa cum m-ar fi primit pe mine, cu toată iubirea şi cinstea, de dragul Celui care a murit şi S-a dat pe Sine pentru noi toţi, Domnul nostru Iisus Hristos.
Din odaia sa, aflată atât de aproape de barăcile gărzii pretoriene, chiar în umbra Casei de Aur, prizonierul îmbătrânit de tot felul de nevoinţe nu avea cum să nu audă nenumărate istorii despre dezmăţul şi lucrurile înfricoşătoare ce se petreceau în lăcaşul acela plin de nelegiuire, în care sângele era adeseori vărsat în pripă, iar desfrânarea nu avea niciun fel de margini. Trebuie astfel să fi auzit şi de ascensiunea primejdioasă a adulterinei Popea, pe care iudeii o proslăveau acum văzând în ea o prozelită, de exilarea şi uciderea nevinovatei Octavia, soţia legitimă a împăratului, care urma în curând să-l judece.
Dar după cum vedem, nu face nicio referire la aceste evenimente istorice în Epistola către filipeni, pe care o scrie cam la acea vreme; de asemenea, nu dă amănunte, vorbind doar la modul general, despre situaţia primejdioasă în care se afla acum când bunul şi dreptul Burrus
250
murise, iar în fruntea pretorienilor venise ticălosul Tigellinus.
Drept aceea, iubiţii mei, scrie el, precum totdeauna m-aţi ascultat, nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră, căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă. Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume, ţinând cu putere cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit. Şi chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe voi toţi. Asemenea şi voi bucuraţi-vă şi fericiţi-mă!26
Spre sfârşitul epistolei, citim aceste cuvinte cu o semnificaţie aparte: vă îmbrăţişează toţi sfinţii, mai ales cei din casa Cesarului27
„Cei din casa Cesarului” erau neîndoielnic fioroşii veterani romani de care fusese înlănţuit Pavel atâta vreme, dar care în toate acele ceasuri lungi şi grele, se bucuraseră de binecuvântarea apropierii sfântului lui Dumnezeu, apoi sclavii ce se strecurau adesea în
26 Filipeni 2,12-18.
27 Filipeni 4, 22.
251
sălaşul lui, căutând mângâierea sufletului şi alinarea suferinţei, cei mai mici dintre cei mici, asupriţi şi puşi de toţi la stâlpul infamiei, dar în acelaşi timp iubiţi fraţi ai Apostolului şi sfinţi ai lui Dumnezeu.
Nu mai trecu mult timp, şi bătrânul prizonier fu chemat înaintea înfricoşătorului tribunal al Romei. Avea oare să fie declarat nevinovat şi, în cele din urmă, eliberat sau urma să fie iar aruncat în închisoare pe timp nelimitat? Nu putem şti asta. S-au scris pe acest subiect nenumărate cărţi, şi în această privinţă şi-au dat cu părerea înţelepţi din toate religiile şi seminţiile, întorcând pe faţă şi pe dos toate aspectele problemei, dar până în ziua de astăzi tot ce putem face este să repetăm cuvintele: „Nu putem şti”.
Pavel scrie cele din urmă cuvinte „iubitului său fiu, Timotei”:
Eu te îndemn deci stăruitor în faţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii, la arătarea Lui şi în împărăţia Lui; propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. […] Fii, însă, treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De-acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul o va da mie
în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.28
Sileşte-te să vii curând la mine, căci Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia. Numai Luca mai este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire. Pe Tihic l-am trimis la Efes.
Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele.29
La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Domnul, însă, mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile, iar eu am fost izbăvit din gura leului.30
Pentru o clipă, chipul eroului nostru e scăldat în lumină, pentru ca apoi să dispară pentru totdeauna în negura de nepătruns a vremurilor, nu înainte însă de a rosti, la despărţire, cuvintele triumfătoare: Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui, în împărăţia Sa cerească. Luifie slava în vecii vecilor. Amin!
28 2 Timotei 4,1-2; 5-8.
29 2 Timotei 4, 9-13.
30 2 Timotei 4,16-17.
253
CUPRINS
Capitolul XXI O epistolă
Capitolul XXII Un luntraş din Antiohia
Capitolul XXIII Regele iudeilor
Capitolul XXIV Un izbăvitor puternic
Capitolul XXV Pedeapsa
Capitolul XXVI Trimis mai departe
Capitolul XXVII Lumină neamurilor
Capitolul XXVIII Un trimis al Celui Preaînalt
Capitolul XXIX Chemarea lui Timotei
Capitolul XXX Din Ierusalim în Galatia
Capitolul XXXI în Filipi
Capitolul XXXII Un străin în Atena
Capitolul XXXIII Făcătorul de corturi
Capitolul XXXIV Un negustor din Efes
Capitolul XXXV „Marea Diana a efesenilor!”
Capitolul XXXVI „Dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni…”
Capitolul XXXVII O făgăduinţă şi un jurământ
Capitolul XXXVIII Pavel şi Felix
Capitolul XXXIX „Caesarem appelo!
Capitolul XL în drum spre Roma
Capitolul XLI Gata de jertfă
255
Tipar: ARTPRINT E-mail: office@artprint.ro Tel.: 021 336 36 33
Volumul Lidia ne invită să fim în continuare părtaşi în minunata călătorie misionară întreprinsă de Apostolul Pavel, refăcând cu mintea traseul punctelor istorice marcate de nemuritoarele sale Epistole şi coborând mereu, către propriile noastre inimi, în încercarea de a descoperi acolo izvorul de bucurie pură, de nestăvilit şi netăgăduit al Vieţii celei Noi, pe care el a propovăduit-o cu fiecare fibră a fiinţei sale.
în Cesareea Antiohiei, însoţit de Varnava, fugind apoi în Listra, ajungând în Ierusalim şi Galatia, pornind spre Macedonia, împreună cu Sila, Timotei şi Luca, oprindu-se la Filipi, sau săvârşind minunile de pe insula Malta, acelaşi Pavel, insuflat de Dumnezeu, vorbeşte tuturor celor care vor să-l asculte. În oraşul filipenilor facem cunoştinţă cu Lidia, o simplă vânzătoare de purpură, dar care este doar una dintre figurile pe care le vom regăsi, însufleţite de periplul fascinant al filelor ce se derulează una după cealaltă: Dionisie Areopagitul, Aquila şi Priscilla din Corint, Sosthenes, argintarul Demetrius din Efes, sora şi nepotul lui Pavel, prinţul Agrippa al II-lea, ultimul reprezentant al dinastiei Irozilor.
Volumul de faţă, ni-l dezvăluie pe Pavel, dacă mai era nevoie de această întărire, a fi „un om drept, cu viaţă sfântă şi cu dreaptă judecată.” Aşa cum, întru Adevăr, suntem chemaţi cu toţii să trăim şi să fim, cu bucuria negrăită a certitudinii că moartea nu este sfârşitul.
ISBN 978-630-6563-00-5