MACARIE DRĂGOI
Episcopul românilor din Europa de Nord
în misiune pe tărâmul vikingilor
Mărturiile unui episcop pelerin
© Fundaţia Episcop Macarie Drăgoi, 2022
Această carte este protejată prin Copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Pe copertă: Preasfinţitul Părinte Episcop Macarie în misiune pe durata verii, dincolo de Cercul Polar, în Norvegia, 25 iunie 2021
www.polirom.roEditura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266,700505
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4,040031,0. P. 53 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:
DRĂGOI, MACARIE
În misiune pe tărâmul vikingilor: mărturiile unui episcop pelerin Macarie Drăgoi, Episcopul românilor din Europa de Nord. iaşi: Polirom, 2022
ISBN 978-973-46-9250-7
821.135.1
2
Printed in ROMANIA
t MACARIE DRĂGOI
Episcopul românilor din Europa de Nord
în misiune pe tărâmul vikingilor
Mărturiile unui episcop pelerin
POLIROM
2022
MACARIE DRĂGOI (la Botez, Marius-Dan), născut la 9 mai 1977 în Căianu Mic, jud. Bistriţa-Năsăud. A crescut în satul Spermezeu, unde a urmat clasele primare. Clasa a VIII-a a urmat-o la Cluj. Absolvent al Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Mitropolit Dosoftei” din Suceava (1991-1996) şi al Facultăţii de Teologie a Universităţii „Babeşbolyai” din Cluj-Napoca (1996-2000); studii aprofundate, secţia Teologieistorie, la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca (2000-2001) şi studii de specializare la universităţile Leeds şi Durham (2004-2005). Doctor în Teologie şi în Istorie. A fost secretar al Mitropolitului Bartolomeu Anania (1998-2003), redactor la Radio Renaşterea din Cluj-Napoca (1999-2002) şi Radio Reîntregirea din Alba Iulia (2003-2005). În perioada studiilor în Anglia a întemeiat prima parohie românească din nordul Marii Britanii, la Mirfield-Leeds. La 5 martie 2008 a fost ales Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord de către Sfântul Sinod al BOR. În prezent, îi păstoreşte pe românii ortodocşi din Europa de Nord, pentru care a înfiinţat noi parohii cu mai multe biserici proprii şi centre cultural-catehetice. A întemeiat Centrul pentru tineret „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare” (CTSM), Centrul de pelerinaje „Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti” şi alte centre social-filantropice. A fondat revista eparhială bilingvă Candela Nordului, cu suplimentele Candela de duminică şi Candela copiilor, şi editura Felicitas, a instituit ordinul pentru mireni şi clerici „Crucea Nordului” şi alte ordine episcopale. În 2010, împreună cu teologii ortodocşi suedezi din Stockholm, a întemeiat Centrul de Studii Ortodoxe din capitala Suediei, cu o editură proprie, Anastasis. A publicat volume şi studii pe teme teologice, istorice şi etnologice, precum şi numeroase articole, recenzii şi interviuri în periodice bisericeşti şi de cultură. De acelaşi autor, la Editura Polirom a apărut 10 ani cu mitropolitul meu, Bartolomeu Anania (1998-2008). Amintiri la capătul dorului (2021).
Cuvânt-înainte
Iubite cititorule, întâmplările şi oamenii pe care i-am cuprins în aceste mărturii mi-au pătruns în suflet şi au rămas în memoria afectivă a celor cincisprezece ani petrecuţi deja în misiune pe tărâmurile vikingilor.
Din marile terminale ale aeroporturilor, de-a lungul numeroaselor călătorii prin aer, pe apă sau pe uscat şi al întâlnirilor providenţiale cu fraţii şi surorile de credinţă cu care am împărtăşit bucurii şi dureri, am simţit întotdeauna prezenţa Atotmilostivului Dumnezeu. În lucruri care aparent sunt mici şi smerite: surâsul unui copil după Cuminecare, sufletul străluminat de pocăinţă al unui muribund, bucuria regăsirii celuilalt în ipostaza de „aproape”, deşi acasă ne era străin, şi altele. Am experiat în toate acestea pronia lui Dumnezeu, care ne răscoleşte uneori sufletele spre a ne reaminti de cerul din noi.
Sunt semne ale duhului ascunse bine într-un cotidian care, în inerţia lui, ar vrea să ne devoreze şi să ne tragă în jos, spre toată grija cea lumească.
în cei doi ani haotici ai crizei pandemice am avut nedoritul răgaz de a cugeta şi de a readuce la lumină multe asemenea amintiri de suflet provenite din trăirile, împlinirile, greutăţile şi încercările mele de episcop pelerin în diaspora românească din Europa de Nord şi din alte locuri. Şi m-am gândit că ar fi de folos să le aştern în scris, spre a le împărtăşi cu tine, ca într-o convorbire de taină la ceasul de acum.
6
Să aşez toate aceste înscrisuri ale „degetului” lui Dumnezeu şi înaintea inimii tale, spre pildă, pentru a-ţi reaminti la rându-ţi, în propria existenţă, multiplele prilejuri în care L-ai trăit pe Cel ce este în împrejurările concrete ale vieţii.
Adevărul este că viaţa diasporei scandinave e mai puţin cunoscută. Nu pentru că nu ar exista suficiente date sau exemple, ci pentru că e mai greu să redai un specific general, universal valabil al traiului ortodox în Scandinavia.
Vrând-nevrând, pretutindeni în împrăştiere, românii şi toţi imigranţii răsăriteni sunt forţaţi de mediu, de infrastructură, de cultura şi mentalitatea ţărilor-gazdă să-şi înfîripe un mod propriu de existenţă liturgică. Nu este pur şi simplu o translatare a spiritualităţii copilăriei şi a locurilor natale, ci un efort deosebit de păstrare a identităţii religioase, care uneori e obligată să ia noi forme locale de subzistenţă.
Iar prin acest volum de mărturii nădăjduiesc să deschid o modestă cale spre înţelegerea generală a spiritualităţii creştine în contextul modernităţii, în special a Ortodoxiei boreale, pe care am cunoscut-o dinlăuntru.
Autorul
Stockholm, 30 noiembrie 2022, Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat la apostolat, Ocrotitorul României şi al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord
Peregrinând prin întunericul Nordului
Avionul începuse să se înscrie într-o lină coborâre spre pista aeroportului Arlanda din Stockholm, când mi-am dat seama, cu mirare, că, deşi eram încă în plină zi, peste toate domnea un întuneric greoi. Desigur că auzisem despre scurta zi scandinavă care ţine doar câteva ore între noiembrie şi aprilie, dar cu totul altceva era să o trăiesc. O stranie senzaţie de înstrăinare m-a cuprins, ca înaintea intrării într-un tărâm mitologic, necunoscut, rece şi ostil.
Aşa am făcut cunoştinţă cu ţinuturile unde purtarea de grijă a lui Dumnezeu mă adusese spre a-mi plini slujirea de episcop al Mântuitorului Hristos. Era în februarie 2008, cu câteva săptămâni înainte de şedinţa Sfântului Sinod unde, după mica adunare a preoţilor şi enoriaşilor din Regatul Suediei, avea să se decidă asupra alegerii unor tineri episcopi în diaspora românească. Printre ei mă număram şi eu, propus pentru nou-înfiinţata Episcopie Ortodoxă Română a Europei de Nord.
După prima impresie mai degrabă negativă, despre care se spune că ar conta atât de mult în modul cum ne raportăm la realităţile din jur, mergând de la aeroport spre locul unde eram găzduit în Stockholm, am realizat că întunericul dens era străpuns de luminile oraşului, care aveau ceva aparte, ceva ce nu mai văzusem nicăieri altundeva înainte. Pe lângă
8
impecabilul iluminat public, fiecare casă şi fiecare apartament aveau câte un felinar aprins la ferestrele lipsite cu desăvârşire de perdele. Astfel că străzile erau scăldate de lumină, ca o smerită compensare a întunericului din jur. O feerie, un păienjeniş de lumini artificiale încerca să îmblânzească, să umanizeze răceala nopţii polare, dându-i călătorului sentimentul reconfortant că nu se va rătăci şi nici nu va rămâne fără adăpost. Aveam să aflu mai târziu că acesta era, din vechime, scopul acelor felinare aprinse, de a ajuta călătorul să se orienteze şi să-şi caute un loc de popas printre casele răsfirate ale timpurilor de mult apuse. Cugetam deseori că originile acestui obicei trebuie să fi fost legate şi de starea de veghe în care creştinul e chemat să vieţuiască, totdeauna pregătit cu candela aprinsă pentru a-L întâmpina pe Mirele ceresc, sentiment potenţat şi de forma specială a acestor lămpi, care trimit la cea a unor sfeşnice cu mai multe braţe.
Această imagine primordială a tărâmului scandinav mi s-a întipărit atunci pe retina inimii şi a căpătat, în timp, valoare de simbol. Misterioase, distante, încremenite într-o linişte desăvârşită, iernatice, respirând o atmosferă barbară, dar ascunzând şi lumini pentru cel dispus să le găsească, aşa am simţit ţările Nordului şi pe plan duhovnicesc. Adânc secularizate, reci sufleteşte, ca o pustie polară care însă tăinuieşte comori de sfinţi şi de martiri din veacul creştinării, precum şi suflete calde, oameni însetaţi de Lumină, întâlniri providenţiale prin care întrezăreşti paşii Atotmilostivului Dumnezeu pe pământ în aceste vremuri şi locuri de bejenie şi alean.
Pentru mine era limpede că perioada filocalică în care Dumnezeul copilăriei şi al tinereţii avea un loc organic în societatea şi în sufletul oamenilor dragi care mă înconjurau firesc se apropia de sfârşit şi înaintea mea stătea asemenea unui câmp imaculat acoperit de omăt provocarea de a-L trăi pe Dumnezeu într-un fel de exil spiritual pe care atât eu, cât şi românii care aveau să alcătuiască Biserica cea vie ce mi
9
s-a încredinţat spre păstorire ni l-am asumat benevol. Şi am cugetat, iubite cititorule, că va fi bineplăcut Domnului şi de folos spre mântuire să aştern înaintea ta o cronică a acestor lumini ale Nordului care m-au încurajat şi hrănit duhovniceşte de-a lungul peregrinărilor mele scandinave. Istoria începe, cum altfel, cu un colind din satul meu natal năsăudean, Spermezeu, pe care l-am pus la inima credincioşilor în cuvântul pastoral de la Crăciunul celui de-al doilea an petrecut în ţările nordice. Aminteam atunci cât de mare este nevoia de lumină într-un tărâm mai puţin desfătat de lumină şi cum reflectă, de fapt, dorul de Hristos:
De ieşi, gazdă, până-n prag, Să te colindăm cu drag; Intră, gazdă, iară-n casă Şi aprinde feşnicu-n masă. Că-ţi intră Hristos în casă, Mândră-i sara lui Crăciun.
Rostind această colindă la fereastra sufletului, m-am simţit a fi un episcop colindător, plecat de-acasă, dintr-un colţ de Rai transilvan, trimis de Domnul Sfânt să aduc vestea cea bună a Naşterii Sale în ţinuturile umbroase. I-am îndemnat şi îi îndemn pe toţi, de la mic la mare şi de la mare la mic, să umble ca fii ai luminii (c. Efeseni 5, 8), purtând felinarul cu lumina lui Hristos pentru a lumina, a încălzi şi a birui întunericul.
Te chem, iubite cititorule, la acest praznic sufletesc luminat de sfeşnicul credinţei, aşternând înaintea ta alese crâmpeie de viaţă şi experienţe pastorale trăite pentru şi întru Hristos.
Sfinţii Ocrotitori ai Episcopiei Europei de Nord
Fiecare eparhie are propriul blazon în care sunt înfăţişaţi, alături de alte simboluri definitorii, Sfinţii protectori, consideraţi reprezentativi pentru ţările, neamurile, istoria, misiunea şi tradiţiile locale, dar şi pentru aspiraţiile şi nădejdile păstorilor şi păstoriţilor.
Iată, spre pildă, în diaspora europeană, Mitropolia noastră cu sediul în Germania îi are ca patroni pe Sfinţii Martiri Brâncoveni. Cea de la Paris este ocrotită de Sfântul Cuvios daco-roman Ioan Casian, cel care a trăit ultima parte a vieţii sale pământeşti în sudul Franţei, la Marsilia, unde se păstrează şi sfintele sale moaşte. Episcopia Italiei, pe teritoriul căreia au odrăslit mii şi mii de sfinţi, martiri ai primelor secole şi nu numai, îi are ca ocrotitori pe fraţii de sânge galileean, cei dintâi chemaţi la apostolat, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Andrei, precum şi pe Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul, marele înţelept daco-roman care a vieţuit la Roma. Acesta din urmă a devenit cunoscut şi ca „inventatorul” calendarului creştin. Dacă până la Sfântul Dionisie evenimentul central al istoriei umanităţii care oferea măsura timpului calendaristic era întemeierea Romei, începând cu el modul pedagogic de împărţire a istoriei devine „înainte de Hristos” şi „după Hristos”. Episcopia Spaniei îi are ca ocrotitori pe Sfinţii Apostoli Andrei şi Iacob, cinstitele moaşte ale celui din urmă aflându-se la Santiago
11
de Compostela, cândva al treilea loc de pelerinaj ca importanţă în lumea creştină. Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, care s-a născut la Mişcolţ, în Ungaria, şi s-a nevoit, înainte de a fi chemat la treapta arhieriei, în mai multe mănăstiri din Serbia, ocroteşte cele două eparhii româneşti situate la graniţa ţării, pe cea a Daciei Felix şi pe cea a Ungariei.
Desigur că toate aceste filiaţii cereşti au tâlcul lor. Uneori este vorba despre Sfinţi de pe plaiurile noastre care şi-au săvârşit alergarea pe aceleaşi meleaguri unde se află acum români diasporeni, cum este cazul Sfinţilor daco-romani Ioan Casian, Gherman şi Dionisie Exiguul din provincia Scythia Minor, Dobrogea de astăzi. Alteori, despre conducători emblematici pentru lucrarea şi mărturisirea lor dreptmăritoare şi, ca în cazul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, pentru sfârşitul martiric ce a încununat şi pecetluit viaţa lor în slujba aproapelui şi a lui Dumnezeu. Şi nu veţi greşi dacă veţi observa deseori printre Sfinţii Ocrotitori ai românilor din diaspora o prezenţă comună: Sfântul Apostol Andrei, creştinătorul strămoşilor noştri, o alegere firească pentru aducerea aminte de sorgintea apostolică a credinţei noastre.
în momentul în care, în 2008, am pus început bun al misiunii noastre în Scandinavia, m-am rugat şi am cugetat îndelung la ce ar fi mai potrivit pentru buna sporire a lucrării pastorale, care să ducă la o frumoasă boltă de sfinţi pe cerul Ortodoxiei boreale. Şi am găsit că un element comun al tuturor ţărilor nordice este faptul că sunt regate, monarhii. Mai mult decât atât, în toate regii creştini au avut rolul istoric de întemeietori şi luminători, cum este cazul Sfântului Rege şi Martir Olav al Norvegiei şi al altor regi vikingi care au trăit în preajma Schismei din 1054, precum regele Eric în Suedia şi regele Canut în Danemarca. Toţi aceştia, prin domniile lor, au făcut trecerea de la epoca vikingă păgână la cea scandinavă creştină.
12
Gândul meu a fost, atunci, de a alege ca Sfinţi Ocrotitori ai românilor din nou-întemeiata Episcopie a Europei de Nord pe Sfântul Apostol Andrei, botezătorul poporului român, şi pe voievozii noştri recunoscuţi pentru viaţa lor sfântă sau martirică, pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei, iar din Ţara Românească pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab şi pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, toţi aceştia fiind, în timpul vieţii lor pământeşti, ctitori şi grabnic ajutători ai greu încercaţilor români din provinciile surori, aflaţi sub opresiune străină. Au existat mai multe resorturi ale acestei alegeri: pe de o parte, cel duhovnicesc, de a ne pune sub paza Sfinţilor care, prin luptele lor seculare şi spirituale, ne-au păstrat neamul şi credinţa nevătămate, iar pe de alta, cel patriotic, identitar, pentru ca românii plecaţi atât de departe de casa şi ţara lor să nu uite cui îşi datorează existenţa şi care este chipul unor adevăraţi conducători.
Dacă nevoile şi împrejurările ne-au risipit în ţinuturi atât de îndepărtate precum cele scandinave, atunci singura şansă de a ne păstra credinţa şi identitatea este să luăm cu noi, în străinătate, Sfinţii, voievozii şi martirii.
Apoi, alegerea a mai avut un tâlc: de vreme ce în neamurile scandinave sunt atât de importanţi regii creştini, acolo, în cer, de la picioarele Crucii şi în lumina împăratului împăraţilor, sfinţii suverani mijlocesc laolaltă pentru popoarele binecredincioase.
Treptat, acestei pleiade de Sfinţi li s-au adăugat cei doi mari cuvioşi ai veacului de aur al Bisericii: contemporanii Macarie cel Mare sau Egipteanul şi Macarie Alexandrinul sau Cetăţeanul. Aceştia străjuiesc, în frumoasa reprezentare iconografică de obşte a Ocrotitorilor Episcopiei Europei de Nord, corabia Bisericii noastre pe care o conduc laolaltă cu toţi Sfinţii din România, Scandinavia şi de pretutindeni.
Cât de important este să ţinem vie această legătură cu voievozii şi regii din vechime! Poporul iudeu a cunoscut multe
13
robii şi exiluri. Dar memoria marelui rege şi profet David, sau a fiului său Solomon, sau a profeţilor, a ţinut vie conştiinţa neamului iudeu şi l-a făcut ca, în cele din urmă, să se poată aduna din multele risipiri şi să fie iarăşi împreună, în ţara dăruită lui de Domnul Savaot. Să rostim împreună această rugăciune către Sfinţii Voievozi Români (consemnată şi în Cartea de rugăciuni a Episcopiei noastre din Europa de Nord), fiind recunoscători că avem o patrie şi un neam:
Sfinte Apostol Andrei, Sfinţilor Voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu cu fiii: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache, cei ce sunteţi Sfinţii Ocrotitori ai Episcopiei românilor din Europa de Nord, luaţi aminte la rugăciunea noastră şi grabnic veniţi-ne în ajutor. Nevoile cele multe asuprindu-ne, am părăsit case, familii, ţară şi biserici şi iată-ne pribegi în ţări străine, depărtate şi reci, în pustiuri sufleteşti. Cu multă osteneală petrecem aici, pentru cele trebuincioase vieţii, dar multe ispite ne înconjoară, primejduindu-ne mântuirea. De aceea, ne rugăm vouă ca sfinţi care aţi născut duhovniceşte neamul nostru românesc: pe păstorii sufleteşti care au venit în aceste ţinuturi să îi luminaţi, să îi sprijiniţi şi să îi întăriţi ca să adune în staulul Bisericii oile cele risipite ale României. Pe mamele şi taţii care întru aceste vremuri şi ţinuturi nasc şi cresc copiii, cu părintească şi frăţească iubire să îi ocrotiţi. Familiile întru unire şi întru pace să le chivernisiţi, iar de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi să le păziţi. Pe cei tineri întru cele curate şi nevinovate să îi păstraţi. Pe cei care muncesc întru sudoarea frunţii să îi miluiţi şi ai lor buni ocrotitori să fiţi. Cu doctoria pocăinţei mângâiaţi rănile noastre sufleteşti. La credinţă ne chemaţi. Cu gândul la moarte şi la Judecată împodobiţi minţile noastre. Un suflet şi o mântuire avem: nu ne lăsaţi pe noi ca întru neştiinţă şi nepăsare să plătim tributul cel amar străinătăţii, ci cu străpungerea inimii ne treziţi. Aşa ne rugăm vouă, Sfinţilor noştri Ocrotitori, ca unii care bogate daruri aţi câştigat de la Hristos, împăratul Slavei, cu slava cea netrecătoare hrăniţi-ne pe noi şi astfel cerul să-l dobândim dimpreună cu voi şi cu toţi casnicii Preamilostivului Dumnezeu. Amin.
Cu ochii către cer, păşind pe urmele Sfinţilor
început de septembrie, anul 2008. Mă îndreptam către Regatul Norvegiei în prima mea misiune pastorală de durată de pe aceste tărâmuri creştinate de Sfântul Rege Martir Olav. Românii erau risipiţi mai peste tot, începând din capitală, traversând coastele fiordurilor până dincolo de Cercul Polar, în îndepărtatele ţinuturi cu insule şi arhipelaguri din Oceanul Arctic. Vechiul model de pastoraţie, centripet, bazat pe existenţa unui singur preot în capitală la care să vină românii când au felurite trebuinţe şi nu pot ajunge în ţară (botez, căsătorie etc.), era complet depăşit. Mare nevoie aveam de noi preoţi slujitori şi misionari, care, odată plantaţi asemenea seminţelor celor bune din Evanghelie (c. Matei 13, 24-30), să aducă rod bogat în cât mai multe zone unde locuiau fraţii noştri de credinţă şi de neam. Pe atunci nu se aflau mai mult de 5.000 de români în toată Norvegia, însă astăzi cred că numărul lor depăşeşte pragul de 20.000.
Diaspora scandinavă fiind atât de răsfirată, iar în acele vremuri cu şi mai puţini compatrioţi, îmi era tot mai limpede că va fi foarte greu atât pentru preot, cât şi pentru enoriaşi să susţină o parohie cu toate cele necesare. Preotul avea să fie nevoit să lucreze pentru a se întreţine, dar în paralel dedicându-se şi misiunii, iar comunitatea trebuia să conştientizeze că fără implicarea sa activă şi continuă, voluntară, nu va fi
15
posibilă existenţa unui lăcaş stabil în care să se săvârşească sfintele slujbe şi misiunea catehetică.
Cu aceste gânduri frământate în cuptorul inimii şi puse înaintea Maicii lui Dumnezeu, am purces, întâia oară, la românii din Stavanger, centru urban de pe coasta de vest a Regatului Norvegiei. Oraşul este aşezat aproape de ţărm, înconjurat de insule şi fiorduri, fiind cunoscut ca o veritabilă „capitală a petrolului”, acest „aur negru” care a făcut din Norvegia una dintre cele mai bogate ţări din lume. Stavanger este foarte important şi preţuit de noi, dreptmăritorii creştini, pentru că adăposteşte străvechea biserică de zid închinată Sfântului Ierarh Svitun, ierarhul britanic cel smerit de la Winchester, trăitor în secolul al IX-lea, al cărui braţ s-a păstrat o vreme în acest lăcaş, drept cea mai cinstită relicvă (după instaurarea protestantismului, din nefericire, pierdută). Sfântul Ierarh Svitun a devenit astfel şi ocrotitor al urbei. Prezenţa Sfântului Svitun în Scandinavia, prin cinstitele sale moaşte, confirma încă o dată puternica legătură duhovnicească dintre creştinismul saxon şi cel scandinav. De altfel, primii episcopi ai Bisericii din Scandinavia au fost saxoni, aduşi de regii creştinători ai vikingilor.
întâlnirea cu românii de la Stavanger a fost plăcută, dar, aşa cum mă aşteptam, puţinii enoriaşi au fost reticenţi la ideea de a avea un preot şi o biserică a lor. Se temeau ca nu cumva preotul să devină o povară financiară pentru comunitate. Cum am depăşit această reticenţă? Arătându-le efectiv că temerile lor erau nefondate.
Pentru aceasta, împreună cu noul preot Cristian-Silviu Comănescu (un tânăr de ispravă, cumsecade, jovial, talentat la muzică, pe care l-am înfiat din Arhiepiscopia Târgoviştei şi l-am numit spre păstorirea românilor din Stavanger şi împrejurimi) am locuit printre oameni până când toate au fost rânduite după cuviinţă şi potrivit condiţiilor locului. Adăpostindu-ne în mansarda unei mici case de lemn,
16
închiriată de la doi bătrâni norvegieni, soţ şi soţie, care locuiau la primul nivel, am început să slujim frecvent şi să strângem rândurile comunităţii. Întâia oară am folosit micuţa capelă a Părintelui Arhimandrit Johannes, norvegian convertit la Ortodoxie, aflat sub jurisdicţia Patriarhiei Sârbe, care venea din când în când de la Oslo la Stavanger, să slujească Liturghia în limba norvegiană. În această capelă ortodoxă am săvârşit mai întâi eu prima Liturghie, sâmbătă, 13 septembrie 2008 (în ajun şi după slujbă am botezat mai mulţi copilaşi şi am săvârşit Sfeştania la câteva case de români şi norvegieni), apoi, pregătit fiind terenul pentru misiune, aflându-mă foarte bucuros că Dumnezeu mi l-a scos în cale pe părintele Cristian-Silviu, l-am rânduit preot la Stavanger. Când nu s-a mai putut sluji în capela ortodoxă norvegiană, spaţiul fiind extrem de mic, am închiriat altă capelă, mai încăpătoare, în cimitirul din centrul oraşului, disponibilă fără restricţii la fiecare sfârşit de săptămână. Cu alte cuvinte, slujeam la ceea ce se numeşte „altar mobil”, asemănător modului în care slujesc preoţii militari sau misionari de teren.
De multă osteneală trupească şi sufletească a fost nevoie pentru a urni lucrurile. Dar, în cele din urmă, roadele nu au întârziat să apară; Seminţele duhovniceşti nu fuseseră împrăştiate în zadar. Treptat, comunitatea euharistică a prins contur, oamenii au înţeles că preotul se va descurca prin propriile sale mijloace şi eforturi (între timp şi-a găsit de lucru, apoi şi-a adus din ţară, lângă el, soţia cu cei doi copilaşi) şi, mai cu seamă, au redescoperit importanţa de a avea iarăşi o biserică: de a putea participa la Sfânta Liturghie, de a se putea spovedi şi cumineca, de a putea apela la preot fără a fi nevoiţi să străbată mii de kilometri sau să aştepte uneori cu anii până când ajungeau în România.
Maica Domnului, drept pentru care, de îndată ce am avut
17
prilejul, am consacrat o icoană în cinstea acestui început al apostolatului pe tărâm norvegian: Maica Domnului „Stăpâna Fiordurilor”, cinstită în noul lăcaş românesc de zid de la Stavanger, sub Acoperământul Preasfintei fiind înfăţişaţi în icoană Sfinţii Ocrotitori: Ierarhii Calinic de la Cernica şi Svitun cel Smerit de la Winchester şi Stavanger, Marele Mucenic Mina şi Cuviosul Macarie cel Mare însoţit de Heruvimul înaripat.
Din Stavanger, la 13 septembrie 2008, târziu, spre miezul nopţii, m-am îndreptat cu avionul către Oslo, capitala regatului. Ştiam de la început la ce să mă aştept: comunitatea era divizată şi singurul preot disponibil era cel de la Goteborg, în Regatul Suediei, care venea de câteva ori pe an pentru nevoile duhovniceşti ale românilor de aici şi slujea în biserica greacă din oraş. Am pus un nou început şi acolo, ca la Stavanger, cu noul preot, Marius-Alin Ţeican. Am stăruit în rugăciuni, privegheri, i-am cercetat pe oamenii noştri pentru a-i aduna laolaltă în biserică. Şi, încet-încet, obştea parohială a început să se alcătuiască. Dar simţeam că avea nevoie, pe lângă Sfinţii cunoscuţi la care ne rugam, şi de un ocrotitor care să fie mai „al său”. La Stavanger fusese mai uşor, căci Sfântul Ierarh Svitun era foarte popular, dar aici, în Oslo? „Oare ce Sfinţi or fi slujit Ţie în aceste neprimitoare şi reci ţinuturi, Doamne, şi noi nu-i ştim încă?”, mă întrebam deseori.
într-o zi, una din acele rare zile scandinave de toamnă în care, în sfârşit, soarele scaldă cu putere oamenii, casele şi străzile, în timp ce mă plimbam prin oraş, am observat ceva curios: capacele de canal de pe trotuar aveau imprimată o imagine ce părea a fi a unui Sfânt. O siluetă care ţinea într-o mână săgeţi, în alta o piatră de moară, şezând pe lei şi având la picioare o figură feminină. Toate pe un fond de stele şi un fel de cruci stilizate. „Ciudat capac de canal, oare ce semnificaţie are?”, mi-am zis întâia oară când am văzut imaginea. Şi am început să le ocolesc, căci pentru noi, ortodocşii, a pune imagini
18
sfinte chiar pe capacele canalelor menajere, pe care toată lumea le calcă indiferentă, nu e tocmai un gest de evlavie (ci cu totul dimpotrivă). În sfârşit, dincolo de asta, era clar că simbolul era reprezentativ pentru istoria oraşului, aşa că am început să mă interesez despre ce era vorba.
Astfel, am aflat, cu mare bucurie, că acel tânăr cu aureolă nu era Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, cum bănuiam, care este atât de popular inclusiv printre nordicii luterani, ci era un martir viking din zorii creştinismului scandinav: Sfântul Mucenic Halvard, un neguţător din Oslo care, aflându-se într-o călătorie în fiordul Drammen, nu departe de oraş, „şi-a pus sufletul său” (Ioan 15, 13) pentru a scăpa o tânără sclavă de furia cruzilor săi stăpâni. Au fost ucişi amândoi, la 15 mai 1043, când au căzut sub ploaia de săgeţi a barbarilor, iar Sfântul Halvard a devenit un iubit ocrotitor al cetăţii Oslo, istoria sa răzbătând până în zilele noastre, chiar sub forma acestei imagini stilizate de pe stema oraşului, ale cărei origini se pierd în negurile începuturilor creştine ale regatului norvegian.
Şi iată şi răspunsul la căutările mele. Găsisem sfântul ocrotitor al parohiei româneşti din Oslo, alături de Sfântul Ioan Valahul, sărbătorit la 12 mai (cu doar două zile înaintea cinstirii Sfântului Halvard), doi tineri curaţi, martiri, aşa cum i-am şi înfăţişat în icoana de hram a bisericii. Mare mi-a fost bucuria să şi botez cu numele Ioan-Halvard primul copil al unui cuplu româno-norvegian, care a avut istoria sa minunată. El, tânărul norvegian, refuza categoric orice discuţie despre o posibilă convertire, pentru a putea săvârşi, astfel, Cununia după rânduială. A fost însă de ajuns să participe la o singură Liturghie pentru a se răzgândi şi pentru a cere, din proprie iniţiativă, intrarea în Biserică. Sunt încredinţat că aceasta a fost lucrarea Sfântului Halvard. După o vreme, li s-a născut al doilea băieţel, căruia i-au pus numele ocrotitorilor comunităţii noastre euharistice de la Trondheim, Sfinţii Regi
19
Ştefan cel Mare al Moldovei şi Olav al Norvegiei. Şi pe capacele de canal din acest oraş emblematic este imprimată stema cetăţii de odinioară în care se regăseşte chipul aureolat al Sfântului Rege Martir şi Luminător Olav.
Pentru a parafraza o vorbă a vechilor cronicari, nici aceste ţinuturi reci şi aspre nu au fost lipsite de har şi au născut odinioară Sfinţi. Undeva, în adânc, ascunse, iată, zăbovesc vechi mărturii de sfinţenie şi martiriu, uitate de veacuri, care acum însă, încet-încet, încep să palpite iarăşi viaţă sfântă, încălzind inima nevăzută a unei tainice şi nevăzute Scandinavii, la chemarea reînnoită a rugăciunilor din sfintele biserici.
Glasul curatei bucurii
Aglomeraţia bine controlată şi direcţionată a aeroportului din Stockholm m-a făcut să uit, pentru câteva minute, povara care mă îngreuna sufleteşte, făcându-mi picioarele de plumb, buzele uscate şi dându-mi o subtilă senzaţie de vertij. Atâţia oameni forfotind, părând foarte siguri pe ei, pe destinaţia la care voiau să ajungă şi pe treburile care-i puseseră pe drum, iar eu, ca niciodată, mă întrebam în gând: „Ce fac eu aici?”, în cele din urmă, m-am urcat în avionul de Copenhaga. Eram din nou în călătorie misionară, de această dată către Regatul Danemarcei, înspre care plecam cu grea inimă în urma eşecului temporar de a reconcilia divizatele comunităţi parohiale din Regatul Suediei.
Da, iubite cititorule, ai citit bine: eşecul. Poate eşti obişnuit să citeşti sau să auzi la ştiri mai degrabă despre realizările şi succesele misiunilor pastorale ale episcopilor. Realităţile de pe teren nu sunt însă mereu triumfătoare. Şi începutul misiunii mele în Scandinavia a fost presărat cu astfel de momente de blocaj duhovnicesc, adăugate lipsurilor de ordin material-administrativ. Cel mai greu îmi era să accept că mâna pe care o întinsesem pentru depăşirea conflictelor şi îmblânzirea asperităţilor fusese respinsă cu răceală şi chiar cu oarece îndârjire. Eram privit ca un intrus pe un domeniu deja „stăpânit” şi împărţit după o socoteală care n-avea nicio legătură cu nevoile duhovniceşti reale ale diasporei româneşti din ţările Nordului. Eram, cu alte cuvinte, „în plus”.
21
Cu toate că intuiam dinainte că în diaspora episcopul nu este deloc privit în acelaşi fel ca în ţară de clerici sau de comunitatea de credincioşi evlavia sau ascultarea dobândind, în atmosfera rarefiată spiritual a Occidentului, forme diferite de manifestare -, respingerea aproape brutală cu care am fost întâmpinat m-a descumpănit pe moment. În timp ce avionul se ridica în aer, senzaţia fizică indusă de decolare amplifica simţământul de vlăguire sufletească, vid interior şi descurajare pe care-l trăiam în acele clipe. Am căutat atunci sprijin sufletesc în buchetul de acatiste închinate Maicii Domnului pe care-l aveam la mine mereu şi din care obişnuiam să mă rog mai cu seamă când mă aflam pe drumuri.
„Maica Domnului, tu eşti mângâierea mea! Tu eşti curajul meu! Iată, nu mă voi lăsa până ce nu voi termina aceste acatiste, rogu-mă, fie-ţi milă şi întăreşte-mă”, i-am spus, înlăcrimat, cu osârdie, răsfoind apoi în rugăciune filele acatistierului mariologic.
Am început să citesc acatist după acatist. Fiind în trezvie, o minunată şi tainică vedere a Maicii Domnului a irupt neaşteptat, puternic. O prezenţă maiestuoasă şi, mai presus de orice, binefăcătoare şi mângâietoare mi-a înlăturat cu totul starea de descurajare şi de epuizare trupească şi sufletească. Ceva ce nu mai trăisem niciodată până atunci.
Mi-a spus cu glasul ei curat şi dulce: „Eu sunt alinătoarea şi bucuria tuturor celor scârbiţi!”. Am simţit cum mi-a pus mâna pe creştet, izbăvindu-mă de amărăciune. Maica Domnului primise nevrednicele mele rugăciuni şi îmi dăruia o astfel de mângâiere care, sincer să fiu, îmi depăşea toate aşteptările. Am coborât din avion alt om, determinat şi însufleţit să continui, în pofida obstacolelor, misiunea jertfelnică din Scandinavia.
Peste ani, amintirea acestei clipe de negrăită bucurie a prezenţei Maicii Domnului poate că ar fi pălit, dacă o altă împrejurare nu mi-ar fi răscolit din nou sufletul. În luna lui cuptor din 2014, o nespusă tragedie zguduia comuna mea
22
natală, Spermezeu: Irina, o tânără mamă, a murit pe neaşteptate, lăsându-l orfan pe Ionuţ, unicul ei prunc, încă sugar. S-a întâmplat să fiu atunci la vatra părintească şi i-am slujit înmormântarea, alături de ceilalţi preoţi din comunităţile din jur, căutând să aducem fiecare alinare familiei cântăreţului (sau „diacului”, cum se spune în Ardeal) de la strana bisericii noastre de pe tăpşanul Sitei. La început, niciunul dintre noi nu îşi găsea cuvintele. Durerea era covârşitoare. Purtam însă la slujbă, pe piept, în dreptul inimii, engolpionul arhieresc cu Icoana Preasfintei „Alăptătoarea”, care o înfăţişează pe Maica lui Dumnezeu hrănindu-L pe Acesta. La predică, arătând tuturor icoana din engolpion, am spus: „Plângeţi pentru această mamă care a plecat năprasnic dintre noi şi mai ales plângeţi pentru acest sugar orfan, care, fiindu-i foame, încălzit la pieptul bunicii sale şi al tuturor mamelor ce-l mângâie acum, caută un piept pentru a fi alăptat însă pe acest copil, de azi înainte, îl va hrăni însăşi Maica Domnului, care ne hrăneşte duhovniceşte pe toţi cei care îi cerem ajutorul în nevoi”.
în urma celor întâmplate, s-a născut gândul de a rândui săvârşirea unei Icoane a Maicii Domnului Alăptătoarea, care se păstrează acum în Paraclisul ridicat în incinta casei mele părinteşti din Spermezeu, fiind cinstită solemn în prima duminică din luna august. Celor doi cunoscuţi iconari, Toma Chituc şi Mihai Coman, cărora le-am încredinţat lucrarea, nu le-am dat nicio indicaţie, lăsând totul pe seama harului dumnezeiesc. Dar când am văzut întâia oară icoana, am fost străfulgerat. Mă privea blând acelaşi chip binecuvântat, ceresc, scăldat în aceeaşi lumină, pe care-l văzusem înaintea mea în urmă cu şapte ani, într-un zbor între Stockholm şi Copenhaga, şi care mă umpluse cu o negrăită, neaşteptată şi curată bucurie. M-au podidit lacrimile.
Cealaltă Icoană a Maicii Domnului, realizată de pictorul clujean Sorin Albu, pe care am numit-o „Glasul curatei bucurii”,
23
am hotărât, în cele din urmă, la rugăminţile şi cu susţinerea preotului Octavian-Horaţiu Mureşan şi a evlavioşilor credincioşi din Helsingborg, să o aşez în biserica comunităţii noastre euharistice din acest oraş maritim din partea de sud-vest a Regatului Suediei, fiind cinstită solemn în fiecare an la 15 septembrie.
Liturghia căprioarelor
La început a fost greu. Totul trebuia construit din temelie. Iar înainte de a construi, solul trebuia curăţit şi nivelat. Desigur, ne referim aici la „solul” duhovnicesc, la provocările înfiinţării unei episcopii într-o regiune a diasporei dominate de secularism, diviziuni şi răsfirate spiritual şi geografic. Dar şi în viaţa de zi cu zi mă loveam de tot felul de obstacole şi neajunsuri.
Cum nu exista, practic, un imobil propriu pentru sediul Episcopiei Europei de Nord, în primele săptămâni am fost nevoit să închiriez un apartament în Stockholm. Am descoperit destul de curând că nu fusese o soluţie adecvată. Chiria era împovărătoare, iar traiul într-un apartament din oraş mă făcea să mă simt şi mai stingher şi, pur şi simplu, nelalocul meu. Dar mai presus de toate nu era deloc potrivit din prisma stringenţelor misionare. Unde să primesc preoţii şi credincioşii care mă cercetau? Unde să slujesc Sfânta Liturghie? Sigur, pentru câteva luni, aceasta a fost soluţia „de avarie”, dar trebuia să găsim cât mai repede o alternativă.
Prin pronia cerească, după ce am fost găzduit câteva săptămâni în casa inimosului preot Gheorghe Borca şi a soţiei sale, Elena, evlavioasa familie Rumanescu din mica congregaţie euharistică din capitala Regatului Suediei a venit cu o propunere salvatoare: să mut temporar „sediul” Episcopiei în căsuţa lor de vacanţă de pe strada Skogsvăgen nr. 18 din satul Krăgga, situat la 60 de kilometri nord de Stockholm, într-un cadru natural mirific. Departe de zgomotul oraşului, lângă
25
pădurea scandinavă, ne simţeam mai în largul nostru, mai aproape de Dumnezeu şi de creaţia Sa.
Încet-încet, împreună cu maicile Bartolomeia, Justiniana şi Ghelasia, care au venit din ţară să mă sprijine în apostolat, am început să amenajăm primul paraclis episcopal în magazia din curte, o clădire anexă de mici dimensiuni care s-a potrivit de minune acestui scop. Peste ani şi ani am ajuns să vizitez locul de martiriu al Sfântului Sven de la Arboga şi să slujesc în micuţul paraclis improvizat în crângul unde acest tânăr curat a propovăduit vikingilor, apoi în Insula Birka din apropierea Stockholmului, printre micile biserici ruinate, unde au propovăduit Evanghelia, vărsându-şi sângele pentru Hristos, primii misionari vikingi. Şi am constatat o binecuvântată similitudine şi acelaşi duh. Primisem ajutorul Sfinţilor români şi scandinavi ca să începem şi noi misiunea în acele locuri. Am eliberat deci anexa, am aşezat Sfânta Masă a altarului, am pus sfeşnicele cu făclii, icoanele, sfintele vase, toate cele de trebuinţă pentru a înălţa la vreme potrivită laude şi mulţumiri Domnului. Astfel, ne-a mai venit inima la loc, încălzindu-ne la focul rugăciunii de obşte. Din păcate, această imagine nu e doar una metaforică, fiindcă în lunile reci de toamnă şi de iarnă acesta era singurul foc pe care-l puteam aprinde pentru a ne încălzi. Dogoarea lui ne-a ţinut în geroasa iarnă din 2008-2009, când instalaţia termică a căbănuţei, potrivită pentru sezonul cald, nu a făcut faţă năprasnicului val arctic de răceală şi îngheţ.
Aşadar, smerita magazie transformată în biserică a fost prima noastră „catedrală” episcopală, iar după ce am finalizat amenajarea ei se cuvenea să o afierosesc, după rânduială. Eram în luna august, iar zilele erau senine şi calde. În dimineaţa în care urma să sfinţesc paraclisul mă cheamă măicuţele, mişcate de un entuziasm debordant:
— Preasfinţite, veniţi să vedeţi minunea!
— Minunea? Ce minune oare?
26
Am ieşit şi am văzut despre ce era vorba: strânse ciopor la uşa paraclisului, câteva căprioare adulmecau curioase cu boticurile în aer, aşteptând, parcă, ceva sau pe cineva. Fiind lângă pădure, nu era nimic neobişnuit să mai primeşti din când în când vizita câtorva căprioare sau elani, dar atât de multe împreună şi atât de aproape de casă nu mai văzusem până atunci. Parcă se aflau într-o procesiune, mânate de aripa Duhului.
Cum au găsit căprioarele calea către paraclis tocmai când plănuiserăm să-l sfinţim? Ce anume le-a atras tocmai acolo, la uşa unei magazii care mirosea doar a tămâie şi a rugăciune? Nu ştiu, dar imaginea acestor delicate făpturi a rămas cu mine multă vreme de atunci încolo.
în cele din urmă, după ce s-au retras, am săvârşit sfinţirea, iar la Liturghie, când am rostit binecuvântarea de început, am simţit cum pacea lui Dumnezeu îmbrăţişează întreaga creaţie, de la cele mai smerite făpturi până la crestele cele mai înalte ale munţilor, şi cum jertfa euharistică ţine în viaţă întreg universul. Mi-au venit pe loc în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune că „făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 19-22).
Dar din pădurea dimprejur nu dădeau târcoale doar căprioarele şi elanii. O vreme ne-a vizitat, seară de seară, şi un porc mistreţ. Acesta avea obiceiul să apară pe la ceasurile Vecerniei. Ne-am obişnuit cu el şi nici nu ne dădea motive de supărare, căci se comporta destul de… civilizat. Nouă nu ne-a făcut pagube şi nici stricăciuni. Din păcate, după o vreme, l-au observat vecinii temători de prezenţa animalelor sălbatice şi au chemat vânătorii, care l-au sacrificat pe bietul mistreţ.
Aproape trei ani am vieţuit la marginea pădurii, în casa familiei domnului Gabriel Rumanescu. În cele din urmă am plecat de acolo, căci, din pricina unor greutăţi financiare, casa lor de vacanţă a fost vândută. Acum, peste ani, am trecut
27
iarăşi prin satul Krăgga, însă totul este schimbat. Magazia, primul nostru paraclis episcopal, nu mai există. Ne-a rămas însă în inimi ca întâiul nostru lăcaş de rugăciune unde am adulmecat, împreună cu căprioarele, buna mireasmă a binecuvântărilor Atotmilostivului Dumnezeu.
în căutarea luminilor polare
Ţinut umbros, întunecos şi rece în majoritatea lunilor anului, Scandinavia nu este deloc un tărâm solar. Eu însumi sunt născut într-o zonă muntoasă, deci mai obişnuit, oarecum, cu lungile zile de iarnă şi cu un sezon răcoros care se prelungeşte aproape jumătate de an. Dar nimic nu se compară cu zilele şi nopţile iernii polare. Cu toate acestea, există lumini ale Nordului, parcă pentru a ne readuce aminte aşa cum Dumnezeu a încheiat oarecând un legământ cu Noe după potop, pecetj luindu-şi Cuvântul prin semnul văzut al curcubeului că, în pofida predominanţei beznei polare, lumina nu poate fi niciodată înghiţită de întuneric, ci reapare constant sub forme noi şi surprinzătoare. Este vorba despre aurora boreală, precum şi despre „soarele de la miezul nopţii”, fenomene naturale întâlnite la Cercul Polar, rezultate ale poziţiei geografice aparte a peninsulei.
Aurora boreală se vede cel mai bine în lunile în care predomină noaptea polară, adică de la începutul lui septembrie până în aprilie, iar ca timp al zilei, fenomenul se observă întotdeauna târziu în noapte. În schimb, „soarele de la miezul nopţii”, când soarele efectiv nu apune pe timpul celor 24 de ore ale zilei, este în preajma solstiţiului de vară.
Sunt multe locuri în Scandinavia de unde se poate observa aurora, însă două ar fi cele mai cunoscute. Kiruna, cea mai nordică urbe din regatul suedez, situată la aproximativ 200 de kilometri de Cercul Polar, este un loc faimos pentru iubitorii
29
luminilor nordului. După cum spuneam, oraşul are o aşezare geografică privilegiată, fapt pentru care aici se află şi Institutul Suedez pentru Fizică Spaţială, dar şi un centru pentru activităţi de pregătire a astronauţilor suedezi. De obicei, privitorul trebuie să se depărteze de oraş, unde reflexia luminilor artificiale din locuinţe şi de pe străzi face greu de sesizat cu ochiul liber spectrul captivant al particulelor galbene-verzui, albastre, violet sau chiar roşii. Există multe platouri în natură, unde călătorul bine îmbrăcat şi înarmat cu răbdare poate să vadă aurora boreală. Însă majoritatea preferă să combine această experienţă cu vizitarea altui loc exotic, specific acestei regiuni: satul Jukkasjărvi, ce găzduieşte celebrul hotel special construit an de an pentru turişti, dăinuind din decembrie până în aprilie, cu camerele, mobilierul şi sculpturile sale în totalitate din gheaţă.
Al doilea oraş de unde se poate admira aurora este Tromso, în Norvegia, aflat la 300 de kilometri de Cercul Polar Arctic, cunoscut printre turişti şi pentru posibilitatea de a face „safari” printre balene sau expediţii cu sania trasă cu repeziciune de câini husky sau mai lent de reni. Aici avem şi o parohie românească, aflată sub oblăduirea Icoanei Maicii Domnului „Păstoriţa” (pictată de Mirela Klein Kiriţescu), a Sfântului Cuvios Sisoe cel Mare şi a Sfintei Muceniţe Lucia din Roma (prăznuiţi la 6 iulie, când a avut loc şi inaugurarea solemnă a Episcopiei noastre din Europa de Nord). De mai multe ori, pe când mă îndreptam dinspre Insula Skjervoy (unde avem, de asemenea, o parohie românească, ocrotită de Sfinţii Arhieroschimonahi Leontie de la Rădăuţi, Iacob Putneanul şi Pahomie de la Gledin) spre oraşul Tromso, am surprins pe durata itinerarului pastoral acest magnific fenomen al naturii, aducându-mi aminte de psalmistul care afirma întru Duhul: „Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina” (Psalmul 138, 12).
30
Sigur, ambele aşezări sunt emblematice pentru contrastul deosebit dintre cele două anotimpuri: vara polară, în care soarele străluceşte neîntrerupt în intervalul mai-iulie, şi noaptea polară, ce durează din noiembrie până la finalul lui ianuarie, când soarele nu răsare mai deloc aici, în Nord.
Anume în Kiruna a dorit vrednicul de pomenire Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania, pe când era membru într-o delegaţie românească la un congres teologic internaţional, organizat la Uppsala, să surprindă fenomenul „soarelui de la miezul nopţii”. Era în iulie 1968 şi, în timpul unei scurte pauze de la lucrări, părintele Bartolomeu a avut două „obiective” de suflet în scurta sa călătorie scandinavă: să depună o „floare de recunoştinţă valahă” la mormântul Selmei Lagerlof, cunoscuta scriitoare care a încântat atât de multe copilării, inclusiv pe a dumnealui, şi să contemple „soarele de la miezul nopţii”, la Kiruna. A reuşit să ajungă la casa memorială a scriitoarei premiate cu Nobel, unde s-a recules şi a depus pe mormântul ei florile sale valahe, întru pomenire, ghid fiindu-i o tânără adolescentă locală (pe atunci nu chiar toţi nordicii vorbeau engleza, cum se întâmplă în zilele noastre). Neavând timp pentru a cerceta coastele suedeze, părintele Anania a luat avionul şi menţionează retrospectiv, cu exactitate, în volumul său memorialistic, biletul care se înmâna pe atunci călătorilor ce depăşeau linia Cercului Polar şi care era datat 19 iulie 1968. Din nefericire însă, la Kiruna, cerul a fost umbrit de nori şi aşa a rămas până la miezul nopţii. Soarele, într-adevăr, nu a coborât linia orizontului, dar nici nu s-a lăsat admirat de după perdeaua de nori. Înţepat de ţânţarii uriaşi din zonă, peregrinul s-a mulţumit să vadă casele eschimoşilor şi renii, apoi a revenit la ale sale, încercând, fără succes, să cuprindă într-o poezie experienţa sa scandinavă.
Cu toate că poezia nu s-a născut, înaltului i-a rămas mereu nostalgia după luminile boreale ale Nordului. Dincolo de ceea ce a notat, succint, în Memorii, îmi povestea cu mare
31
alean cât de mult dorise să fie martorul „soarelui de la miezul nopţii”, dar şi cât de fascinat era de aurora boreală. Cred că avea această atracţie pentru că iubea lumina taborică a împărăţiei cereşti şi găsea în acest fenomen natural o asemănare, o icoană pământească a dimineţii veşniciei, care niciodată nu se va sfârşi. Căci pentru înaltul, după cum arată în frumoasa sa Carte deschisă a împărăţiei, una dintre ipostazele împărăţiei cereşti este cea aurorală. Aplecarea poetică, dar şi dorul luminii necreate îl făceau să aibă o imagine idealizată a Nordului, acel punct boreal unde inimile împietrite ale cruzilor păgâni vikingi au fost încălzite de lumina Răsăritului celui de Sus. Astfel că, atunci când a binecuvântat şi m-a pregătit pentru alegerea şi hirotonia mea în slujirea de episcop la cârma noii Episcopii româneşti din ţările nordice, mi-a povestit, din nou, în mai multe episoade, despre peregrinările sale în Scandinavia şi despre încercarea sa nereuşită de a surprinde luminile lungilor zile polare.
Cu aceste amintiri ale înaltului despre ţinuturile septentrionale, la prima ocazie pe care am avut-o, am vizitat, la rândul meu, casa şi locul de veci ale Selmei Lagerlof pentru a o omagia şi a reactualiza frumosul gest de recunoştinţă al Părintelui meu. I-am relatat despre aceasta la telefon, iar el s-a bucurat că am împrospătat „floarea de recunoştinţă valahă” de pe mormântul scriitoarei care i-a îmbucurat inima prin lecturile din vremea copilăriei sale, moment pe care l-am relatat cu de-amănuntul şi în volumul meu memorialistic1.
Câţiva ani mai târziu, după ce starea sa de sănătate devenise mai precară, i-am adus în dar din Scandinavia o pereche de şoşoni călduroşi. M-a emoţionat când mi-a împărtăşit şi de această dată cât de mult i-ar fi plăcut să vadă aurora boreală şi cât de mult se bucură pentru faptul că ucenicul său, care
1. 10 ani cu mitropolitul meu, Bartolomeu Anania (1998-2008). Amintiri la capătul dorului, Editura Polirom, Iaşi, 2021, pp. 502-503.
32
a devenit episcop tocmai în ţările luminilor nordului, beneficiază de această şansă… Pentru că nu voiam să-l mâhnesc, nu i-am mai relatat atunci propria observaţie, din anii care trecuseră în slujirea mea în diaspora scandinavă că ziua polară îşi are reversul în noaptea polară şi că aurora boreală şi fenomenul „soarelui de la miezul nopţii” sunt ţinute în cumpănă de lungile perioade de întuneric diurn, când soarele nu se vede niciodată.
Mă gândesc deseori că Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania nu a avut parte de aurora boreală a Nordului pământesc pentru a se bucura mai mult, în veşnicie, de ipostaza „mai adevărată”, aurorală a împărăţiei. Eu, la ceasul de acum, întru Ortodoxia boreală, caut să păstrez din atitudinea mentorului meu această tendinţă de a căuta ceea ce este bun şi luminos chiar şi pe aceste tărâmuri unde totul pare că se află sub stăpânirea unei atmosfere reci, întunecate şi neprietenoase.
Mângâiere părintească
După cum îndeobşte se ştie, monahul este dator să se desprindă de lume, iar aceasta are implicaţii cât se poate de concrete, inclusiv în relaţiile sale familiale. Monahul urmează lui Hristos, care, atenţionat că mama şi „fraţii” (de fapt, verişorii sau fraţii vitregi, fiii dintr-o căsnicie anterioară a bătrânului şi dreptului Iosif, logodnicul Născătoarei de Dumnezeu) îl aşteptau afară, a arătat către ucenicii Săi, zicând: „Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă” (Matei 12, 49-50). Relaţiile cu familia biologică vor continua, desigur, şi după închinoviere, dar ele sunt sublimate şi regândite în cheia noii vocaţii şi a voturilor depuse, căci monahul sau monahia nu mai reprezintă doar fiul/fiica părinţilor săi şi nici aceştia nu mai sunt doar tatăl şi mama sa. Ei devin şi tată şi mamă şi frate şi soră în Domnul, integraţi în familia duhovnicească extinsă a Bisericii.
Acelaşi lucru e valabil şi pentru episcopi, care se aleg din rândurile monahilor. În ceea ce îi priveşte pe părinţii mei, Vasile şi Ana, sunt deja de notorietate, adică au o dimensiune publică, mărturisită, afecţiunea şi respectul pe care le nutresc pentru ei. Recunosc şi îmi asum deschis că sunt foarte ataşat de ei, de casa mea părintească şi de satul meu natal. Dincolo de simţămintele fireşti care nutresc acest ataşament, există însă şi o conştientizare a ceea ce reprezintă toate aceste realităţi dragi mie. Văd în tata Vasile şi mama Ana exponenţii unei
34
lumi care, mă doare sufletul să o spun, e pe cale să dispară definitiv. Îi văd în ei, cu strângere de inimă, pe toţi părinţii şi bunicii lăsaţi în urmă, în sate depopulate de schimbările sociale şi culturale bulversante prin care a trecut ţara noastră în ultimele decenii. Văd în ei o viaţă de trudă şi de rugă, o cuminţenie şi o tărie de caracter care-mi înmoaie inima şi mă fac să doresc, din adânc de suflet, să le mulţumesc neîncetat, sărutându-le mâinile brăzdate şi calde ca pâinea scoasă din cuptor. Făcând asta, îi îmbrăţişez şi le mulţumesc tuturor taţilor şi mamelor, tânilor şi tânelor, bunilor şi bunelor noastre care încă ne luminează viaţa şi pe seama cărora, fără să ne dăm seama, încă existăm ca neam.
Am realizat toate acestea şi mi s-au limpezit în cuget mai cu seamă după ce am fost trimis să păstoresc în diaspora scandinavă.
Tata şi mama au participat la întronizarea mea de la Stockholm, duminică, 6 iulie 2008, alături de grupul mare de consăteni, dând suflet acestui eveniment. De altfel, ei participaseră şi în Vinerea Luminată a Izvorului Tămăduirii, pe 2 mai 2008, la slujba de hirotonire întru episcop, în Catedrala Mitropolitană din Cluj, însă acolo, cu lume multă, cu prieteni în jur, cu părinţii mei duhovniceşti: Mitropolitul Bartolomeu şi Arhiepiscopul Andrei (acum mitropolit), Episcopul Vasile Someşanul şi ceilalţi ierarhi, cu Arhimandritul Timotei Aioanei (acum episcop), cu Protosinghelul Ioan Cojanu, stareţul meu, cu părintele meu botezător, Teodor Mureşan, cu părintele meu profesor Constantin C. Cojocaru de la Seminarul Teologic Suceava şi cu atâţia alţii, au fost multă bucurie şi mare emoţie
în schimb, la Stockholm, atmosfera era rece şi ostilă, propriu şi la figurat. În Catedrala sârbească unde a avut loc întronizarea, puţini au fost românii diasporeni prezenţi. Lipsa de entuziasm şi de căldură sufletească era evidentă. Îi dragii mei spermezeni au făcut tot posibilul să fie prezenţi acolo. După o lungă călătorie cu autocarul, înveşmântaţi î
35
straiele tradiţionale, în frunte cu preotul paroh al Spermezeului, Simeon-Ioan Buta, mai vârstnici sau tineri, adolescenţi au atras privirile admirative ale localnicilor pe calea dintre hotel şi catedrală şi au umplut, fizic şi lăuntric, biserica. De asemenea, prestaţia corului de cameră „Psalmodia Transylvanica”, dirijat de părintele profesor Vasile Stanciu, care a oferit răspunsurile la Sfânta Liturghie, a fost excepţională, acesta fiind foarte apreciat în inima capitalei suedeze.
Părinţii mei, Vasile şi Ana, împreună cu fratele meu, Teodor, şi soţia sa, Iordana, sora mea, Maria, împreună cu soţul, Marinel, şi fiica lor, Alina-Mihaela, au călătorit cu avionul. Pentru părinţi, era prima călătorie în afara ţării şi prima cu avionul. Mama Ana ardea de nerăbdare să mă vadă, iar când a văzut că avionul înspre Stockholm, după decolare, nu avea viteza pe care şi-o închipuia dumneaei, i-a întrebat intrigată pe cei din jur:
— Merge avionul ăsta sau stă pe loc?!
După ce au aterizat şi au luat bagajele de pe bandă, când i-am întâmpinat la poarta aeroportului, mama Ana mi-a zis cu lacrimi, uitându-se în jur:
— Vai, dragul mamei, unde ne-ai adus?
Nu vă pot spune cu ce suflet am primit aceste cuvinte, care erau, de fapt, maniera lor de a mă compătimi.
Mama şi tata veniseră cu un plan foarte clar de călătorie, dincolo de participarea la ceremonia întronizării. Ca şi cum ar fi vizitat un sat din vecinătate sau din altă regiune a României, ei doreau tare mult să vadă cum îşi tocmesc şi îngrijesc gospodinele suedeze „grădinuţele”, adică peticele de pământ ale fiecărei case ţărăneşti, destinate cultivării legumelor sau florilor, cum se cresc animalele în ogradă etc. Bineînţeles că au rămas foarte dezamăgiţi când au observat că în Suedia, sau, mai bine spus, în împrejurimile Stockholmului, casele nu au „grădinuţe” şi nici acareturi, la drept vorbind nici gospodari, aşa cum sperau dumnealor să întâlnească. O mică mângâiere
36
au avut totuşi când, la casa familiei preotului Gheorghe Borca, au regăsit un colţ de „grădinuţă” şi câteva găinuşe în livada locuinţei.
Spermezenii mei au fost sufletul evenimentului întronizării care, altfel, ar fi fost mai degrabă anost, dacă nu chiar trist. Iar inima acelui suflet spermezean au fost părinţii mei, Vasile şi Ana. Îmbrăcaţi în straiele pascale de sărbătoare, au împărtăşit în dulcele grai năsăudean, presărat cu arhaisme şi regionalisme, din datinile de acasă, dar şi din amintirile de pe vremea când „mă purtau să pasc mieluşeii” în livezi şi pe hotar, la poalele munţilor. Au făcut casă bună cu vârstnicii comunităţii româneşti din Stockholm, vorbind aceeaşi „limbă” şi având aceleaşi doruri. Cu lacrimi povestea mama Ana despre toate ale vieţii, cu lacrimi ascultau românii diasporeni.
A fost o mare mângâiere prezenţa părinţilor mei şi a consătenilor la începuturile misiunii scandinave. Peste câţiva ani, la sfârşit de mai, în 2015, au revenit în vizită la Stockholm, între timp se schimbaseră multe în Episcopia noastră, iar suflul nou duhovnicesc a fost remarcat şi de dumnealor. Însă tot la gospodăria de acasă le zbura gândul. Spre deosebire de prima lor vizită, când i-am cazat într-un apartament închiriat, locuiam acum la Centrul episcopal şi am căutat să le ofer prilej tihnit pentru a cerceta mai cu de-amănuntul capitala suedeză. Ceilalţi musafiri erau mai interesaţi şi curioşi, dar ai mei părinţi, privindu-ne cu drag, ne îndemnau:
— Pe noi lăsaţi-ne aici, la umbră, la un pahar cu apă. Mergeţi voi, că noi aşteptăm.
Scandinavia era oarecum plictisitoare pentru ei şi le înţelegeam motivele temeinice aflate la baza acestei impresii. Nu ar fi dat pentru nimic în lume Spermezeul pe niciun oraş, nici măcar preţ de-o săptămână, pe durata căreia i-am telefonat de zeci de ori acasă unchiului Grigore (fratele tatei), lăsat să aibă grijă de mica fermă a gospodăriei noastre…
37
„Grigore, ce fac cloşca cu puişorii?” „Dar găinile, porcii, câinele, grădina cu zarzavaturi, mălaiul…?”, „Ce mai este nou acasă, în sat?” erau întrebările frecvente adresate cu dor şi grijă custodelui casei noastre.
Aceste momente m-au făcut să conştientizez mai acut că aici, în diaspora, dacă ne alienăm şi ne uităm originea şi părinţii, abandonăm însuşi sufletul nostru. Devenim oameni ai nimănui, fără rădăcini, prinşi în malaxorul neîncetat al veşnicelor treburi şi griji, purtaţi încoace şi încolo de stihiile acestei lumi dezlănţuite pe crestele unor valuri care stau să se prăvale apocaliptic într-o neagră genune. Avem o inimă, avem un suflet, avem rădăcini în cer. Dacă ne vom ţine de acestea, vom avea parte de mângâierea părintească a Tatălui ceresc, când ne va primi laolaltă în casa veşniciei noastre.
Crucea de gheaţă
în al treilea an al misiunii mele în Scandinavia, de Bobotează am prins un ger de crăpau pietrele. Nu mai trăisem aşa ceva până atunci. De sărbătoare rămăsesem în Arhipelagul Stockholm şi rânduisem toate pentru buna desfăşurare şi respectare a tradiţiei ortodoxe: aruncarea crucii în apă şi recuperarea ei, de dragul Mântuitorului, în urma unei prieteneşti, însă cu adevărat duhovniceşti, întreceri de înot. Gerul era cumplit,! cred că undeva în jur de minus 25 de grade, iar apa era îngheţată bocnă. Câţiva enoriaşi s-au străduit să facă o copcă mare, încă din ajun, cu multă osteneală, pentru a putea fi aruncată Crucea şi a se putea scufunda înlăuntrul ei cei câţiva tineri înotători.
După ce am săvârşit Sfânta Liturghie în biserica parohială din cartierul Bredăng, înainte de a merge cu toţii în procesiune spre arhipelag pentru săvârşirea Slujbei Aghiasmei Mari şi a aruncării Sfintei Cruci în apă, am avut o neplăcută surpriză. Am fost înştiinţaţi că, pe durata nopţii foarte, foarte geroase, copca se acoperise complet cu gheaţă! Am fost foarte descurajat şi mă pregăteam să anulez ceremonia de la marginea apei, cu gândul să mă limitez la oficierea ei în incinta sfântului lăcaş. Însă câţiva tineri bărbaţi mai zeloşi, care spărseseră gheaţa şi cu o zi în urmă, fiind dornici şi pregătiţi să se arunce în apă pentru a ridica Sfânta Cruce, s-au oferit să facă din nou copca. „Măcar să încercăm”, mi-am zis şi am binecuvântat încercarea lor. Cu simple răngi, căci alte mecanisme
39
nu sunt permise de autorităţi, pentru a proteja ecosistemul, au început să dăltuiască apa îngheţată. Iniţial, se părea că demersul e sortit eşecului. Iată însă că brusc gheaţa s-a spart, iar prima fisură pe gheaţa depusă pe copcă a fost… În formă de Cruce!
Ne-am bucurat cu toţii şi am săvârşit ceremonia aruncării crucii în apele reci, printre sloiurile de gheaţă. Iar eu mi-am luat angajamentul înaintea Atotmilostivului Dumnezeu să nu mă mai descurajez vreodată de gerul meteorologic şi lăuntric al Scandinaviei, ci să caut, cu cerul şi pământul, să ies în „privelişte”, cu multă bucurie şi căldură sufletească, pentru a vesti lumii arătarea Sfintei Treimi şi pentru a sfinţi toate apele cu binecuvântarea Crucii. Aceste procesiuni înseamnă foarte mult pentru noi, dar sunt convins că efectele binecuvântării se revarsă peste întreaga creaţie. Am simţit această dorinţă de sfinţire şi binecuvântare, acest „suspin al făpturii şi aşteptarea cu nerăbdare a descoperirii fiilor lui Dumnezeu” (cf. Romani 8, 19-23) în mod special în anii grei ai pandemiei, când, într-un sfârşit, şi autorităţile suedeze au renunţat, parţial, la politicile lor mai umane de gestionare a infectării cu SARS-CoV-2 şi au pus interdicţii pentru procesiunile ample şi evenimentele publice majore. Totuşi, am mers pe ape şi am săvârşit ceremonia aruncării Crucii şi de Bobotează anului 2021. Au participat şi atunci enoriaşii, alături de înotători. Desigur, mai puţini, însă cu aceeaşi credinţă, râvnă şi iubire fierbinte faţă de Cel botezat în repejunile Iordanului.
Aşadar, aruncarea şi scoaterea Crucii din ape la Bobotează nu sunt doar o „datină” spectaculoasă, ci sunt o rânduială străveche, păstrată acum doar în ţările ortodoxe. Binecuvântarea apelor naturale, prin afundarea sau aruncarea Sfintei Cruci în ele, semnifică, în primul rând, intrarea şi ieşirea Domnului din apa Iordanului pe care o sfinţeşte cu propriul Său trup. Apa fiind seva universului şi a tuturor elementelor cosmice, întregul univers primeşte sfinţirea, după cum arată
40
una dintre cântările praznicului: Hristos S-a botezat, El iese din apă şi odată cu El purifică lumea întreagă. Prin puterea credinţei, a iubirii şi evlaviei lor, cei care au intrat în apa mării pentru a ridica Crucea de Bobotează pot simboliza intrarea Apostolului Petru în Marea învolburată a Galileii pentru a se atinge de Cel ce este Izvorul sfinţirii şi al bucuriei. Verhovnicul apostolilor s-a „aventurat” către Hristos, pe apele cuprinse de furtună, până când s-a descurajat şi a avut nevoie de izbăvire, într-o altă interpretare, atunci când aruncăm Crucea în apă, iar tinerii, potrivit tradiţiei, se ostenesc să o scoată cât mai repede, ne aducem aminte de faptul că Hristos a ieşit „îndată” din Iordan, la Botezul Său, deoarece era lipsit de păcat.
în Vechiul Testament, simbolismul apei este pregnant; există un episod în care Prorocul Moise aruncă lemnul în apa sărată, imposibil de băut, iar aceasta se transformă în apă dulce, devenind bună de folosit pentru poporul israelian ce rătăcea în pustie. „Cârtea poporul împotriva lui Moise” scrie în Biblie – „şi zicea: «Ce să bem?». Atunci Moise a strigat către Domnul şi Domnul i-a arătat un lemn; şi l-a aruncat în apă şi s-a îndulcit apa” (Ieşirea 15, 24-25). Lemnul prefigurează Crucea, iar apa sărată semnifică firea omenească, care prin Cruce se înnoieşte, se „îndulceşte”. Aşadar, aruncând, de Bobotează, Crucea în apele „murdărite” şi „sărate” de păcatele noastre, pe de o parte, le înnoim şi le împrospătăm, făcând astfel ca întreaga Creaţie, afectată, după cum ştim de la Sfântul Apostol Pavel, de starea noastră căzută, să participe la acest har înnoitor al energiilor dumnezeieşti. Se arată, astfel, lucrarea vindecătoare a Crucii asupra firii omeneşti amărâte de păcat.
Multe alte tâlcuiri şi sensuri duhovniceşti se pot desprinde din aruncarea Crucii în apă, cum ar fi curăţirea de păcatele noastre, după cuvântul prorocului Miheia (7, 19): „Aruncă în adâncul mării toate păcatele noastre”. Pentru că Hristos, atunci când s-a botezat în Iordan, a spălat firea omenească de răutatea păcatului, iar în unele icoane ale Botezului, în
41
adâncul Iordanului, zdrobit de Mântuitor, este reprezentat diavolul înfrânt. În fine, aruncarea Crucii peste ape semnifică şi porunca Mântuitorului de a propovădui Evanghelia şi botezarea tuturor neamurilor în numele Sfintei Treimi. Aruncarea în ape a Crucii este, astfel, asemenea aruncării în ape a plaselor pescarilor.
Dar cea mai importantă semnificaţie e că aruncarea crucii este un ritual public, săvârşit în văzul tuturor. Mai ales în mentalitatea occidentală, credinţa e ceva subiectiv, ce ţine strict de forul lăuntric al omului. E tabu să vorbeşti despre credinţă, cu atât mai mult să o manifeşti public. Dintr-un impuls naiv înţeles de a nu-i deranja sau ofensa pe cei care au alte păreri, creştinul apusean s-a retras complet din spaţiul public, care rămâne apanajul unui secularism sufocant. Faptul că noi, creştinii ortodocşi, participăm la procesiunea de Bobotează relevă şi o diferenţă fundamentală de perspective. În Apusul creştin în care deismul a pătruns şi în biserică, universul are două planuri: planul orizontal, unde viaţa se desfăşoară autonom după legile naturale imperturbabile, şi tărâmul divin, necunoscut, inaccesibil, care nu are aproape nimic în comun cu cel dintâi. În schimb, în Ortodoxie lumea e un univers „cu un singur etaj” în care Dumnezeul Cel Viu revarsă, prin Sfintele Taine şi Ierurgii, energiile necreate ale harului Său peste întreaga făptură, sfinţind-o şi restaurând-o.
Să nu cădem în aceeaşi ispită de a-L închide pe Hristos în lăcaşul de cult şi a-L vizita duminical preţ de două ceasuri. Pentru a putea da o bună şi dreaptă mărturie e necesar ca noi înşine să trăim viaţa ca o Taină. Să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, să gustăm agheasmă, să aprindem candela, să venerăm icoanele Sfinţilor, să ne ungem cu untdelemn sfinţit, să tămâiem casa, dând zilnic mărturie că Dumnezeu este „pretutindeni şi pe toate le împlineşte”. Se vorbeşte mult în aceste vremuri de ecologie şi sustenabilitate. Dincolo de o sortare corectă a deşeurilor, cea mai importantă
42
contribuţie a noastră, a creştinilor ortodocşi, la „sustenabilitatea” creaţiei şi a existenţei este tocmai să o tratăm ca pe o Taină, ca pe un Sacrament, printre toate cele descrise mai sus. Aceasta este mărturia noastră! Este o mărturie aşa cum a fost mărturia Botezului Domnului: în faţa poporului, prin revelarea Sfintei Treimi: a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Şi aşa cum Duhul Sfânt a „spintecat” cerul în momentul Botezului Domnului, aşa şi Crucea despică apele, umplându-le cu sfintele şi necreatele energii dumnezeieşti înnoitoare şi binefăcătoare.
Crucea de piatră de la Tyreso
Ţările scandinave sunt sărace în expresivitate religioasă. Secularizarea timpurie adusă de Reformă a exilat din spaţiul public icoanele, reprezentările picturale sau sculpturale religioase, crucile, toate aceste semne care nouă, creştinilor răsăriteni, ne sunt atât de familiare. În ţinutul meu natal, ca în tot arealul românesc de altfel, troiţele răsar la mai toate răspântiile, felinare revărsând necreată energie spre luminarea căilor noastre. Astfel încât călătorul are senzaţia că cele două lumi cea văzută şi cea nevăzută se întrepătrund, se întreţes şi că în lumea de aici este presărată cea de dincolo, ca un praf de stele care ne ajută să nu ne abatem de la destinaţia noastră adevărată.
Nimic din toate acestea în Scandinavia. Călătorul este lăsat în seama destinului, e captiv în această lume văzută, semnele sacre fiind extrem de rare în realitatea profană.
Din acest motiv, orice simbol exterior al creştinismului iese imediat în evidenţă. Aşa au fost, de pildă, imaginea ocrotitorului capitalei Oslo, Sfântul Mucenic Halvard, sau cea a ocrotitorului oraşului Trondheim, Sfântul Rege Martir Olav, de pe străvechile steme medievale, incizate pe capacele de canalizare, care m-au intrigat şi m-au determinat să aflu povestea lor, relatată în paginile anterioare, în capitolul „Cu ochii către cer, păşind pe urmele Sfinţilor”.
în mai 2017 mă aflam în cartierul Tyreso din Stockholm. Mă îndreptam către o tânără mamă suferindă de cancer,
44
pentru a-i aduce mângâiere şi întărire prin slujirea Tainei Sfântului Maslu. În timp ce traversam străduţele dintre blocuri, am observat cu uimire cum ne apare în faţă o cruce impozantă de piatră. Aşezată pe un soclu masiv, solidă şi înaltă cât un stat de om, era inscripţionată cu un scurt text în limba suedeză: „Dumnezeu a salvat de la moarte patru oameni, pe 30 septembrie 1893. Lui să-I fie mulţumirea şi slava! Amin”.
Care să fie taina acestei cruci? Totul era atât de puţin specific şi creştinismului protestant, şi spiritului scandinav, care de la runele vikinge încoace este tern, rece şi grăieşte mai degrabă prin absenţă decât prin manifestare. Astfel că am căutat să văd care este originea acestei troiţe solitare de piatră, guvernând maiestuos printre blocurile de locuinţe din capitala regatului suedez. Fusese ridicată de marchizul Claes Lagergren, care, în acea zi de toamnă, cu mai bine de un secol în urmă, împreună cu soţia sa şi cu doi însoţitori, se întorcea acasă. Caleaşca în care se aflau era cât pe ce să se zdrobească, omorându-i pe călători, în urma galopului furios şi de necontrolat al cailor. Cu mare greutate şi prin grija Atotmilostivului Dumnezeu, toţi s-au salvat miraculos, deşi caleaşca s-a făcut zob, lovindu-se de un stâlp. Crucea a rămas înfiptă până astăzi în acest loc, odinioară un câmp mărginaş, dar acum, în contemporaneitate, epicentrul unei aglomerări urbane, ca un semn al recunoştinţei faţă de Dumnezeu, având inscripţionat mesajul de mai sus şi devenind, între timp, monument istoric.
Povestea lui Claes Lagergren este, la rândul ei, deosebită. Când a avut loc accidentul era deja de 13 ani convertit la catolicism, şambelan al papei şi reprezentant oficial al Suediei la Vatican. La o primă lectură, acest lucru nu pare ieşit din comun, dar un excurs mai amplu în istoria Suediei ne va lămuri că apartenenţa la Biserica Evanghelică Luterană suedeză constituia, de la Reformă, o obligaţie legală pentru
45
fiecare cetăţean. Şi din acest motiv peste 1,5 milioane de suedezi, adică un sfert din populaţia activă a ţării, a emigrat în Statele Unite începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, într-un fenomen cunoscut în istorie ca marea emigraţie suedeză. Abia în anul 1873 s-a eliminat acel amendament, fiind de atunci posibile convertirea şi încorporarea într-o altă confesiune. Aşadar, Claes Lagergren devine unul din primii misionari ai catolicismului, a cărui prezenţă (de altfel, ca şi a Bisericii Ortodoxe) era permisă până în acel moment doar în cadrul ambasadelor sau al legaţiilor oficiale pe lângă curtea regală suedeză. El cumpărase proprietatea de la Tyreso în anul 1892, castelul devenind reşedinţa acestei familii nobiliare. Claes era fervent religios, lucru specific convertitului, şi foarte implicat în toate controversele şi politicile scaunului papal. Luase contact cu catolicismul pe când se afla în Franţa, la Paris, convertirea survenind în urma unei întâlniri cu Papa Pius al IX-lea.
Iată aşadar cum se explică prezenţa acelei misterioase cruci de piatră în inima unei metropole profund secularizate. Nu doar un gest de pietate din partea unor oameni care scăpaseră cu viaţă dintr-un accident teribil, ci şi un gest specific religiozităţii catolice mult mai expresive.
Această întâmplare confirmă una dintre intuiţiile pe care le-am avut de la început: sub stratul, e adevărat, destul de gros de gheaţă sufletească nordică e ascunsă o licărire fierbinte, o scânteiere, o căutare profundă a unui sens, care poate fi transformată într-un foc prin întâlnirea providenţială cu credinţa noastră dreptmăritoare. Lui Claes, sau Leo, cum a fost numit în momentul convertirii, i-a fost accesibil atunci doar catolicismul. Mulţi dintre convertiţii scandinavi din zilele noastre mărturisesc însă că întâlnirea cu Ortodoxia, prin ritualul său ancestral, bogăţia simbolistică, dogmatică şi ascetică, le redescoperă taina omului întreg: minte şi inimă, suflet şi trup, imagine şi cuvânt.
46
Firescul omului este să se afle într-o stare de închinare şi de slujire lui Dumnezeu şi să exprime această stare prin simboluri care îl pun în contact, îi servesc drept „indicatoare” şi îi deschid uşi şi ferestre către împărăţia Cerurilor, prin icoane, prapuri, cruci sau troiţe.
Crucea Sfântului Ioan Maximovici
Nu mică mi-a fost bucuria când, sosind în 2008 la Stockholm pentru a prelua misiunea păstoririi diasporei româneşti din Scandinavia, l-am descoperit pe părintele Salvatore Cajozzo, hirotonit întru preot, la 10 martie 1964, de însuşi Sfântul Ioan Maximovici, care l-a trimis apoi în Suedia cu îndemnul de a „răspândi plenitudinea Adevărului tuturor oamenilor”.
Părintele Salvatore era un italian cu origini greceşti, prin urmare Ortodoxia a fost mereu prezentă în destinul neamului său. Era născut în Sicilia, acolo unde există urme persistente până în zilele noastre ale grecilor bizantini de odinioară. Profesor de italiană fiind, peregrinările l-au dus, prin anii 1950, la Geneva, capitala Elveţiei. De acolo obişnuia să meargă la Paris, unde l-a întâlnit, în 1959, pe Sfântul Ioan Maximovici, pe care l-a simţit de îndată ca fiind un „om minunat”, în care „locuia sfinţenia”, după cum ne mărturisea. Când a revenit la Paris, Sfântul Ioan i-a propus profesorului Salvatore să devină preot, iar acesta a acceptat să primească jugul slujirii sacerdotale. În momentul în care părintele Salvatore a ajuns în Suedia, la Stockholm, de unde se trăgea soţia lui, Sfântul Ioan l-a povăţuit să întemeieze o misiune ortodoxă aici.
L-am primit pe preotul Salvatore la vârsta sa venerabilă, întru lacrimi de pocăinţă şi îndreptare, de sub omoforul Mitropolitului nostru Serafim Joantă. Trebuie să mărturisesc că părintele era o fire destul de aspră şi exigentă, însă am ales, de dragul Sfântului Ioan Maximovici, să îi dăm posibilitatea
48
să slujească şi în ultimii ani ai vieţii, având atunci nădejdea ca evlavia curată şi căldura spiritualităţii românilor să mai topească din răceala scandinavă care, poate, îl atinsese uşor, şi aşa s-a şi întâmplat. Iertarea şi bunătatea cu care a fost înconjurat au scos la iveală fondul său bun, deschis şi solar de mediteraneean greco-latin, atât de asemănător nouă.
El mi-a oferit daruri foarte preţioase: un fragment din veşmântul Sfântului Ioan Maximovici şi crucea pectorală a acestui chip al blândeţilor arhiereşti din veacul XX. Am ţinut mult la acest odor şi tocmai din acest motiv l-am dăruit, la rândul meu, cuiva care să îl preţuiască şi să îl pună în lucrare: părintelui Ioan Cojanu, stareţul mănăstirii mele de metanie „Sfântul Proroc Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, spunându-i:
— Părinte Stareţ, vă dăruiesc această Cruce a Sfântului Ioan Maximovici! Să o păstraţi în mănăstirea mea de metanie şi să aveţi mereu înaintea ochilor inimii cuvintele de foc ale acestui mare Sfânt contemporan!
în ultimii săi ani, părintele Salvatore a suferit de cumplita boală Alzheimer. Am reuşit să-l spovedesc şi să-l împărtăşesc cât încă era conştient. După trecerea sa la cele veşnice, eram pregătiţi să facem totul după rânduiala care i se cuvine unui slujitor sfinţit, dar, din nefericire, cu toate eforturile noastre, nu am găsit deloc înţelegere din partea familiei.
Multe şi felurite ispite îi pândesc pe slujitorii trimişi în misiune în aceste părţi ale lumii, chiar şi atunci când cel care o face este un Sfânt, precum râvnitorul ierarh Ioan Maximovici. Mediul este rarefiat spiritual, influenţele de tot felul se resimt extrem de puternic, iar căderea devine foarte uşoară. Mai ales din lipsa împreună-sfătuirii duhovniceşti şi a smeritei ascultări, eşecurile sunt înspăimântătoare. Mă rog deseori acestui arhiereu atât de încercat şi care a cunoscut atâtea ţări şi neamuri să mă călăuzească şi să mă întărească în a-mi purta cum se cuvine, înaintea lui Dumnezeu, crucea slujirii episcopale…
Tot bănuţul văduvei
Încet-încet, seminţele aruncate dădeau rod. Răzleţită prin fiorduri, oraşe, peninsule sau mari aglomerări urbane, o salbă de parohii româneşti începea să risipească ceaţa duhovnicească scandinavă, atrăgându-i pe românii din împrejurimi, dar şi pe unii dintre localnicii dornici de sfinţire, primenire şi luminare. Preoţii erau la început de drum, tineri, de vocaţie, jertfelnici, conştienţi de greutăţile vieţii în ţările nordice şi dispuşi să îl slujească pe Hristos în această parte a Europei, în regatele Danemarcei şi Norvegiei nu aveam parohii proprii cu preoţi permanenţi. Nu aveam însă nici un lăcaş propriu pentru aceste nou-înfiinţate parohii. Peste tot slujeam la altare mobile, improvizate în clădiri închiriate. Un episcop din diaspora trebuie să facă anumite calcule foarte pragmatice laolaltă cu preoţii şi enoriaşii din eparhia pe care o păstoreşte atunci când îşi propune să obţină sau chiar să zidească din temelie lăcaşuri de cult. În ţară găseşti multe uşi deschise şi mulţi binevoitori, oameni în acelaşi duh, ca să nu mai vorbim de ajutorul oferit de autorităţile publice, când e nevoie să ridici o biserică. În diaspora scandinavă, unde nivelul de trai este atât de ridicat, eşti chiar pe cont propriu… sau, mai bine zis, eşti la mila Proniei.
Iar Domnul a rânduit în aşa fel încât prima biserică din Episcopia noastră a Europei de Nord să fie ridicată la Solvesborg, un orăşel-port din sud-estul Regatului Suediei, cu ieşire la Marea Baltică. Este o aşezare veche, dar puţin cunoscută şi în niciun
50
caz nu reprezenta, la prima vedere, genul de „locaţie” unde să zideşti o biserică românească. Dar gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile oamenilor. Şi iată că anume în Solvesborg am înălţat, după aproape doisprezece ani de demersuri şi osteneli, prima biserică ridicată „din temelie”, cu lemn adus din Bucovina de meşteri maramureşeni şi lucrat în stil oltenesc. Un tricolor al faptei! O senzaţie! Dar cum de s-a întâmplat astfel?
Auzisem, pe la începuturile misiunii, în timp ce peregrinam prin Scandinavia în căutarea compatrioţilor, că ar fi câţiva şi în acel orăşel, Solvesborg. Cu primul prilej, am purces la drum să vizitez comunitatea. Am găsit-o restrânsă, dar caldă, iar întâlnirile cu familiile de români au fost o bucurie.: Cea care mi-a cucerit inima a fost doamna Aglaia Corlan, o văduvă vârstnică, destul de însingurată, foarte truditoare, trăind simplu şi sărac. Am cercetat-o cu osebire, tocmai pentru că simţeam cum tânjeşte sufletul său după comuniune şi pentru că simt totdeauna o mare jale în suflet atunci când văd bătrâni singuri şi abandonaţi. Atât de cuminţi, de modeşti, acceptându-şi cu resemnare soarta de a fi uitaţi de lume şi de a fi lăsaţi în urmă, aceşti bătrâni sunt o mustrare tăcută pentru o societate din care dispar dragostea şi mila.
Spre surprinderea mea, când eram pe punctul să plec de la doamna Aglaia, dându-i binecuvântarea de rămas-bun, m-am pomenit cu un plic în mâini care conţinea o sumă considerabilă de bani. Or, eu ştiam că era săracă şi nu avea niciun fel de ajutor de la nimeni. Astfel că am întrebat-o:
— Doamnă Aglaia, de unde aveţi aceşti bani?
Mă temeam să nu fie o încurcătură la mijloc, sau să nu care cumva să-mi dea nişte bani ce ar fi fost destinaţi altcuiva. Dar bunica Aglaia mi-a povestit pe îndelete istoria lor: la un moment dat a lucrat ca îngrijitoare la un suedez bătrân şi singur, la rândul lui. Bietul om nu mai avea pe nimeni, aşa că singura persoană care i-a ţinut companie în ultimele sala luni de viaţă a fost Aglaia. Şi cred că soarta acestui suedez a
51
fost mult mai umană decât a celor ca el, foarte mulţi în Suedia, care ajung în aziluri pentru a-şi sfârşi zilele sau, şi mai dramatic, în propriile locuinţe, neştiuţi de nimeni. Fac aici o paranteză, iubite cititorule, să îţi semnalez extrema acestui fenomen, şi anume singurătatea vârstnicilor lăsaţi, eventual, în grija unui sistem performant, dar impersonal de asistenţă socială. Auzeam zilele trecute în presa suedeză de cazul cutremurător al unui fost profesor, octogenar, de la moartea căruia şi până în ziua în care a fost descoperit au trecut… patru ani! Da, ai citit bine, patru ani! Neverosimil şi contrariant, patru ani în care niciun membru al familiei extinse sau măcar un vecin nu i-a simţit lipsa. Dar, din păcate, nu e un caz singular. În Suedia cel puţin, statisticile afirmă că măcar o persoană pe zi este găsită în casă după mai bine de o lună de la data decesului. Raporturile dintre rude în general şi dintre copii şi părinţi în special funcţionează aici, în Nord, după o cu totul altă dinamică decât suntem noi obişnuiţi în zona noastră. Păcat şi extrem de trist. O altă faţetă a unei societăţi dezvoltate în care autodeterminarea şi individualismul sunt încurajate şi stimulate încă de la grădiniţă, iar rolul formativ şi protector al familiei este luat de statul bunăstării.
Revenind la istoria noastră, cred acum că, alături de sora Aglaia, acel om a avut şansa de a cunoaşte bunătatea şi căldura unui suflet de creştin. Doar aşa se explică de ce suedezul a decis să-i lase Aglaiei, prin testament, casa lui. Neavând, la rândul său, ce să facă cu o asemenea proprietate, Aglaia a vândut casa şi aştepta de la Dumnezeu un semn cu privire la ce să facă cu aceşti bani. Iar când m-a întâlnit pe mine, a ştiut că îşi doreşte să-i doneze pentru a fi ridicată o biserică românească în orăşelul în care locuia.
— Preasfinţite, vi-i încredinţez pentru a ridica o biserică aici, unde trăim noi.
Nu mă gândisem până în acel moment la ridicarea unei biserici tocmai în Solvesborg, dar am luat dorinţa Aglaiei ca fiind voia lui Dumnezeu. Era evident: precum văduva din
52
Evanghelie, Aglaia dăruise Bisericii tot ce avea. Atunci am fost convins că la Solvesborg va fi construită prima biserică românească din Episcopia Europei de Nord, fiindcă Dumnezeu a lucrat prin văduva Aglaia în Scandinavia precum a făcut-o odinioară prin văduva din Sarepta Sidonului care l-a adăpostit şi l-a hrănit, în vreme de secetă şi lipsuri, pe Profetul Ilie Tesviteanul.
Cu toate acestea, drumul către făptuirea gândului ctitoricesc a fost lung. Suma donată era un început, dar departe de costul ridicării unei biserici, fie ea chiar de mici dimensiuni, într-o ţară unde toate erau mult mai scumpe decât în România. Mai întâi, cu bănuţii de la văduva Aglaia am achiziţionat terenul. Mai apoi, Arhiepiscopia Sucevei, prin bunăvoinţa săritoare a fericitului întru pomenire părinte arhiepiscop Pimen, ne-a trimis lemn din pădurile bucovinene pentru ridicarea construcţiei. După alte felurite şi multe osteneli, biserica s-a ridicat mândră în vechiul orăşel suedez, având ca ocrotitori pe Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Telciu, Grigore din Zagra şi Vasile din Mocod, cărora le-am săvârşit în acest sfânt lăcaş două minunate icoane, realizate de iconăriţa Camelia Munteanu, după care s-au inspirat şi se inspiră zeci de zugravi, însă le-am alcătuit şi o rugăciune specială pentru împreună-mărturisire în vremuri de încercare a credinţei, consemnată în Cartea de rugăciuni a Episcopiei noastre a Europei de Nord. În toate aceste demersuri mi-a fost aproape tânărul preot Alin-Ioan Popa, căruia i-am încredinţat spre păstorire mica obşte de enoriaşi de la Solvesborg.
Doamna Aglaia a avut fericirea să vadă biserica săvârşită, însă din pricina bolii nu a reuşit să participe fizic sâmbătă, 12 septembrie 2015, la târnosirea ei, ci a fost cu noi atunci doar în duh de rugăciune, aşa cum este neîncetat când e pomenită cu cinste şi recunoştinţă la slujbe, între fericiţii ctitori ai acestei mici arce a mântuirii care traversează apele învolburate ale Nordului.
Nevăzuţii ctitori ai Centrului episcopal din Stockholm
Pusesem piatra de temelie pentru biserica parohiei româneşti din orăşelul suedez Solvesborg, prin minunata generozitate a văduvei Aglaia Corlan, iar Episcopia noastră a Europei de Nord primise recunoaştere oficială din partea autorităţilor centrale scandinave, dar încă n-aveam un sediu episcopal propriu. În cei trei ani de la sosirea mea ca episcop în ţinuturile septentrionale alergasem pretutindeni pe tărâmul vikingilor pentru a-i aduna în jurul altarului pe românii împrăştiaţi. Era o pacoste să stăm „pe drumuri”, în incinte închiriate, provizorii şi, pe măsură ce parohiile se înmulţeau, stringenţa nevoii unui centru eparhial stabil grăia de la sine. Dar un asemenea pas pentru o Episcopie tânără şi fragilă, la început de drum, cu foarte puţini membri, şi aceştia risipiţi de-a lungul şi de-a latul Scandinaviei şi fără să aibă cine ştie ce mijloace financiare proprii fiindcă, e adevărat, salariile sunt mari aici în comparaţie cu alte ţări, însă şi costurile de viaţă sunt pe măsură -, era dificil de făcut, de fapt aproape imposibil, omeneşte vorbind.
Iniţial, demersurile au fost descurajante. Suma necesară achiziţionării unui imobil la Stockholm, unde piaţa imobiliară dobora record după record în ceea ce priveşte preţurile, depăşea cu mult posibilităţile financiare ale Episcopiei şi nu mă mai trăgea inima deloc să tot bat la porţile celor cu „dare de mână” pentru a dobândi fondurile necesare. Mâhnit şi
54
aproape resemnat, am mers pentru sfat duhovnicesc la un vieţuitor care pustnicea în codrii din Carpaţii Orientali. L-am cercetat şi am pus înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, toate frământările pe care le aveam: are rost să mă zbat pentru un centru episcopal? Iată, este nevoie de o sumă foarte mare pentru a avea un centru propriu, de la cine să vină un asemenea ajutor? Oare fondurile necesare cum le-am putea obţine? Şi multe alte gânduri care nu-mi dădeau pace în acea perioadă. Căci, într-adevăr, subiectul centrului devenise pentru mine o povară.
Iată răspunsul pe care l-am primit atunci de la pustnic: „Preasfinţite, nu vă mâhniţi! Vă încredinţez ocrotirii Sfântului Mare Mucenic Mina! El este cel care aduce ajutor la vreme potrivită pentru toţi urmaşii apostolilor în misiunea lor. Este un mare binefăcător!”
De îndată ce am primit acest cuvânt, am simţit o mare uşurare lăuntrică. M-am încredinţat cu totul cuvântului primit şi Sfântului Mare Mucenic Mina, acest martir egiptean din veacurile de început ale Bisericii şi mare apărător al celor năpăstuiţi şi nedreptăţiţi. Am plecat de acolo împăcat şi hotărât să nu mă mai consum pe tema centrului. Am dat de veste şi credincioşilor noştri şi am pus la rugăciune înaintea Sfântului Mare Mucenic Mina acest obstacol al nostru, luându-ni-i în ajutor şi pe ceilalţi doi cuvioşi egipteni contemporani cu Mucenicul Mina şi povăţuitori ai săi (aşa cum ni se relatează în Sinaxar), pe Sfinţii Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul, spre a dobândi ajutor şi milă. Într-adevăr, la scurt timp, în anul mântuirii 2011, rugăciunile Sfinţilor au fost ascultate: Patriarhia Română şi Guvernul României ne-au contactat pentru a ne înştiinţa că se vor implica în dobândirea unui imobil pentru centrul Episcopiei Europei de Nord. Minunat! Aşadar, la vreme potrivită, am identificat şi am achiziţionat un imobil în partea de sud a capitalei, în Osterhaninge, şi acolo am amenajat sediul pastoral-administrativ cu Paraclisul
55
(întemeiat la parterul casei, în locul unde se afla înainte un studio în care se compunea şi se înregistra muzică rock. Ce întorsătură, nu-i aşa?) dedicat celor trei Sfinţi Egipteni care ne-au sprijinit: Marele Mucenic Mina şi Cuvioşii Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul.
Astfel a început legătura duhovnicească intensă cu ctitorii cereşti ai Centrului nostru episcopal. Am apelat la vrednici iconari, care cu mare străduinţă şi evlavie, în post şi rugăciune, au săvârşit preafrumoasele lor icoane. Cea a Sfântului Mare Mucenic Mina a fost pictată şi poleită cu foiţă de aur de diaconul Nicolae Bălan din Alba Iulia (fostul meu coleg de an la Facultatea de Teologie din Cluj), iar cea a Sfinţilor Cuvioşi Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul a fost lucrată de Toma Chituc din Hurezi. Sfinţii Ocrotitori au devenit cu adevărat ajutătorii tuturor, căci mulţi au venit înaintea acestor icoane să se roage în necazurile, neajunsurile, durerile lor şi nu ştiu pe cineva care să fi plecat nemângâiat. S-ar putea aduna cu uşurinţă într-un consistent volum nenumăratele mărturii ale mamelor care au dobândit prunci, ale credincioşilor care au câştigat procesele intentate lor pe nedrept şi ale celor care au găsit locuinţă sau serviciu atunci când totul părea fără ieşire. Iată, cei trei Sfinţi Egipteni din deşertul însorit şi fierbinte al Orientului Mijlociu sunt prezenţi şi aici, în Nordul întunecat şi îngheţat, fiindu-ne aproape, pentru luminarea şi încălzirea noastră sufletească.
Cele mai frumoase complimente
în viaţa unui episcop există nenumărate prilejuri când se transmit fel de fel de urări, aprecieri, laude. Unele din politeţe sau din complezenţă, formale, pentru că aşa „se face”; altele din pornirea de a fi „diplomatici”, pe care unii o au deseori cu cei care par a fi mai sus pe scara ierarhică; unele nesincere, cu scop ascuns, iar altele genuine, izvorâte dintr-o conştiinţă curată şi pentru că aceluia care le adresează aşa i se pare potrivit să se poarte cu aproapele său. Şi e greu să-ţi dai seama în toate situaţiile ce zace cu adevărat în inima omului care te laudă şi te apreciază verbal. Cel mai greu este atunci când complimentele îţi sunt adresate de „subalterni”. Însă mă călăuzesc în slujirea mea arhierească două atitudini înţelepte, puse la inimă, pe de o parte, de Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, mentorul meu, care deseori spunea: „Decât să fiu adulat de colaboratori, mai bine să fiu desfiinţat de critici veritabili”, iar pe de alta, de Arhiepiscopul Pimen al Sucevei, ce mi-a fost părinte duhovnicesc în perioada studiilor mele seminariale şi care, după ce am ajuns ierarh, m-a avertizat „să nu mă îmbolnăvesc duhovniceşte de diabet”, fiindcă adeseori ierarhilor, din pricina multelor cuvinte dulci primite de la subalterni, le creşte excesiv glicemia sufletească şi dau în diabet spiritual.
Există însă unele întâlniri pline de sinceritate şi emoţie ce îţi rămân cu adevărat întipărite în inimă, pentru că acolo, în adânc, are loc „chimia” dintre inimi şi se face „conexiunea”
57
cu celălalt. Acolo te întâlneşti cu semenul şi într-o astfel de întâlnire ştii că ceea ce se transmite este adevărat şi netrucat. Atunci ştii că ai primit cel mai frumos compliment.
Am acest obicei de a-i cerceta pe cei bătrâni şi însinguraţi din aşezările nordice. Ei suferă cel mai mult, căci sunt lipsiţi de cei dragi ai lor, sunt lipsiţi de om, iar singurătatea în ţările acestea reci şi întunecate, la propriu şi la figurat, este foarte greu de dus. Mai cu seamă în preajma marilor sărbători caut să ajung la cât mai mulţi, de Crăciun colindând, de Paşti aducând bucuria şi lumina învierii. E un mare compliment orice zâmbet, orice licărire de speranţă reaprinsă în ochii umeziţi de lacrimi ai celor pe care-i vizitez, dar uneori primesc chiar mai mult decât atât.
Aurel Enache a fost un intelectual rafinat, cu inimă mare, din vechea gardă a diasporei româneşti. Pentru contribuţia sa la comunitatea românească din Stockholm a primit în 1987 Crucea Patriarhală de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. A trecut la cele veşnice la o vârstă aproape centenară, într-un centru geriatric din Stockholm. Când l-am întâlnit era încă la el acasă, dar singur şi ţintuit la pat. Am fost la el de mai multe ori, iar întâia dată s-a întâmplat chiar în Postul Crăciunului. După ce am zăbovit la sfat, am povestit şi i-am mângâiat singurătăţile, am început să-l colind cântându-i colindele copilăriei mele ţibleşene. Mă asculta cu lacrimi în ochi şi mărturisesc că şi mie mi se înmuiase inima, colindele aducându-mi aminte de satul părintesc şi de oamenii lui. Eram amândoi purtaţi într-o altă lume. La sfârşit, fratele Aurel îmi spune cu o voce gâtuită şi tremurândă:
— Părinte episcop, mă bucur nespus că nu v-aţi pierdut puritatea copilăriei!
Acesta este cu adevărat cel mai frumos compliment pe care-l puteam primi. Un episcop cu o inimă de copil, acesta este un mare dar de la Dumnezeu, afirma fratele Aurel. L-am sărutat pe frunte şi i-am răspuns:
58
— Nici dumneavoastră nu v-aţi pierdut-o. Atâta vreme cât încă mai colindăm, nu ne putem pierde puritatea copilăriei.
Adevărat este că rămânem copii în măsura în care ne păstrăm inocenţa bucuriei întâlnirii cu celălalt, capacitatea de a ne entuziasma de sărbători, prilejuri de întâlnire cu Dumnezeu, elanul de a cânta, a colinda şi a binevesti Naşterea Mântuitorului sau învierea Lui. Cât încă le avem pe acestea, să mulţumim lui Dumnezeu şi să căutăm să le păzim ca pe nişte comori de mare preţ, poate cele mai de preţ sufletelor noastre, având în inimă cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să „nu fim copii la minte, ci să fim copii când e vorba de răutate. La minte însă, să fim desăvârşiţi” (I Corinteni 14, 20).
Un alt compliment nepreţuit l-am primit chiar de la un copil. S-a întâmplat în timpul uneia dintre călătoriile mele cu avionul, pe când mă întorceam din ţară. De regulă, atunci când sunt în ţările nordice, port în loc de engolpion o cruce simplă, ca un semn clar de identitate religioasă. Indiferent de cât de secularizat ar fi, nordicul ştie că cine poartă cruce e creştin. Cu engolpionul este altceva, e o reprezentare iconografică în miniatură, un însemn greu de înţeles pentru cei din Scandinavia. Şi, în ciuda ideologiei oficiale a acestor state, a politicii deschise faţă de imigranţi, omul obişnuit este de fapt mai degrabă reticent faţă de străinul etnic sau religios, încerc aşadar să fiu cât mai „transparent” cu privire la identitatea mea religioasă, pentru că ţinuta mea, de fapt, ţinuta standard a unui monah ortodox, cu barbă, plete, potcap, dulamă, rasă, poate fi şi este deseori confundată cu cea a unui musulman sau chiar a unui mozaic tradiţionalist. Şi când se întâmplă aceasta, intră în acţiune şi prejudecăţile.
în general, nordicii sunt oameni civilizaţi şi nu vor face niciodată vreo remarcă despre felul în care cineva e îmbrăcat sau despre accesoriile pe care le poartă, însă orice afişare publică a unui element religios le provoacă o oarecare anxietate sau, uneori, cum vom vedea mai jos, curiozitate. Predomină
59
în Apus ideea că nu e nicio problemă în a fi un om religios atât timp cât îţi păstrezi pentru tine convingerile şi nu le practici în public. Din nefericire, majoritatea creştinilor au abdicat în faţa acestui imperativ dintr-o dorinţă de a nu-i ofensa pe ceilalţi şi de a păstra „neutralitatea” spaţiului public. Însă spaţiul public tocmai această caracteristică de a fi „neutru” nu o are, fiindcă spaţiul public, asemenea statului, nu este o entitate abstractă, ci e alcătuit din totalitatea celor care îl populează. Din punctul meu de vedere, retragerea creştinilor şi încetarea voluntară a oricărei forme de exprimare creştină din spaţiul public scandinav nu au lăsat loc unei mai mari neutralităţi, ci, dimpotrivă, doar le-au oferit „celorlalţi” posibilitatea să se manifeste mai evident, mai pregnant şi adeseori mai fără toleranţă faţă de Creştinism.
Aşa s-a întâmplat şi în călătoria despre care vă vorbeam. Intrând pe culoarul strâmt al avionului, observ privirile obişnuite mirate. Când am dat să mă îndrept spre locul meu, deodată cineva aşezat pe scaunul de la margine mă prinde de mână. Era o familie: tatăl, mama şi fetiţa lor. Tatăl mă oprise şi, arătând spre engolpionul pe care-l purtam pe piept, mă interoghează în engleză:
— Cine este aici?
— Este Fecioara Maria cu Pruncul Iisus în braţe, îi clarific eu.
— Ah, deci sunteţi creştin, răspunde el, cumva mai uşurat.
O fi crezut că-s vreun fundamentalist, cine ştie?! Fundamentalist
sunt, dar nu cum credea acel om. Cum spunea Mitropolitul Bartolomeu: „Mântuitorul Iisus Hristos a fost primul fundamentalist. Scurt pe doi! «Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi» (Marcu 16, 16)”. În orice caz, era clar că îi stârnisem omului oarece nelinişti. (Altă dată am fost întrebat de o copilă norvegiană pe care am întâlnit-o în casa a unor ortodocşi, atunci când a văzut prima oară Icoana Maicii Domnului: „Cine este femeia aceasta ce poartă copilaşul în braţe?”.)
60
Deodată însă fetiţa lui, aşezată la mijloc, îl apucă de mână, parcă pentru a-l face să înceteze, şi-mi spune pentru a compensa lipsa de politeţe a tatălui său:
— You are a man full of peace!
A man of peace, om al păcii… Iată, cine a avut nevinovăţia copilăriei a primit „mesajul” fără temere şi l-a împăcat şi pe tatăl său, prea stresat de străinul acela pe care nu ştia de unde să-l ia şi unde să îl plaseze. Am plecat la locul meu cu inima uşoară, iar aceasta se datora în întregime unei fetiţe scandinave care a rostit din preaplinul inimii unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le poate primi un slujitor al Bisericii.
între lumi
Ca episcop în Scandinavia, atunci când nu slujesc la Sfântul Altar, petrec foarte mult timp pe drum, folosind aproape toate mijloacele de transport moderne, călătorind prin aer, pe apă şi pe uscat. Dar, dintre toate, cel mai adesea mă aflu în avion şi în aeroporturi. Aeroportul, cu regulile lui tipice, cu timpii lungi de aşteptare, de check-in, de trecere prin furcile caudine ale scanerelor, este o lume în sine. Distanţele sunt, în Europa de Nord, foarte mari. E imposibil să călătoreşti în timp util cu maşina între cele trei ţări ale Episcopiei şi nici infrastructura feroviară nu e de mare ajutor. Au fost situaţii în care am slujit în aceeaşi zi în toate cele trei capitale scandinave, lucru imposibil dacă nu beneficiam de posibilitatea de a zbura. Plus că, pe termen lung, e mult mai ieftină călătoria cu avionul, biletele low cost sau cardurile de fidelitate puse la dispoziţie de companiile de linie, în special de SAS, oferind multe avantaje. De exemplu, odată ajuns la un anumit număr de puncte de fidelitate, acestea sunt folosite pentru călătoriile următoare, costurile reducându-se drastic comparativ cu celelalte mijloace de transport. Aeroportul constituie astfel o lume aparte între lumi, o frontieră, un spaţiu fizic şi social totodată pe care e greu să îl defineşti, fiindcă el posedă tocmai această caracteristică de a defini, un topos intermediar şi tranzitoriu prin excelenţă, o lume compozită, mozaicată, unde întâlneşti toate naţionalităţile, culturile, rasele, un loc al întâlnirilor şi al… surprizelor. Ca o paranteză, şi
62
Apostolii erau prin excelenţă oameni ai frontierei la început ca pescari pe mare, o graniţă fluidă, apoi îi găsim mereu în călătorie. În orice caz, pentru mine aeroportul a fost un loc unde am simţit deseori Mâna lui Dumnezeu lucrând discret şi subtil. Iată câteva întâmplări menite să ilustreze această realitate.
Cândva, pe la începuturile misiunii mele în ţările nordice, aflându-mă în Bucureşti, după încheierea lucrărilor Sinodului mă grăbesc să iau o maşină spre aeroport. Aveam cursă directă către Copenhaga, unde urma ca a doua zi, pe ceas, să săvârşesc Taina Botezului pentru pruncul unei familii din comunitate. Aşadar, eram aşteptat. Dar lucrurile n-au decurs conform planului. Pe drum s-a produs un accident rutier. Când am putut relua drumul, cu toate că ne-am grăbit, am ratat cursa la mustaţă. Poate că dacă ajungeam cu câteva minute mai devreme aş fi reuşit. Cititorul căruia i s-a întâmplat să rateze cu puţin un tren sau un avion înţelege, desigur, frustrarea şi mâhnirea pe care le-am simţit, amplificate de faptul că nu puteam respecta calendarul convenit cu tânăra familie. Am găsit, în cele din urmă, o cursă alternativă, cu escală în Amsterdam, cu preţul… golirii cardului. Desigur, necăjit cum eram, am început să cârtesc şi să am tot felul de gânduri de îndoială: „De ce n-am plecat mai devreme?”, „Dar cum de mi s-a întâmplat tocmai acum?”, „Dar cum de mi s-a întâmplat tocmai mie, oare Domnul nu ştie că trebuia să ajung la Botez?”. Şi tot aşa…
Când a sosit timpul îmbarcării, mă urc cu aceste gânduri după mine şi-mi caut locul. Dau să mă aşez şi aud de la vecina de loc: „Doamne, ţi-am cerut să-mi trimiţi un om bun şi Tu mi l-ai trimis pe Preasfinţitul Macarie, mulţumesc, Doamne, mulţumesc!” Rămânând pentru câteva clipe stană de piatră şi văzând că vecina mea era o simplă bătrânică ce murmura mulţumiri şi rugăciuni făcându-şi cruce în mod repetat, o binecuvântez şi ascult povestea ei. Călătorea pentru întâia oară cu avionul. Se ducea la fiul său, în Olanda, şi
63
avea o mare frică de călătorie la o asemenea distanţă şi de avion în general. Fiind singură, se rugase îndelung Atotmilostivului Dumnezeu să o ajute, trimiţându-i un om care să o ghideze şi alături de care să poată face acest drum fără împiedicare, sminteală şi tulburare. M-am liniştit imediat. Iată de ce am întârziat, iată de ce am fost constrâns să iau bilet cu escală în Amsterdam. Eu aveam planurile mele, dar Dumnezeu le avea pe-ale Lui, iar ale Lui aveau tâlcul lor ascuns în aparente ratări. Am îndrăgit-o mult pe această bătrânică ce călătorea peste întreaga Europă ca să-şi aline dorul de copii.
Chiar în primii ani după aderarea la Uniunea Europeană, când infrastructura aeroportuară din ţara noastră nu era atât de dezvoltată şi oamenii erau nevoiţi să călătorească cu autocarul înspre aeroporturile din ţările vecine pentru a zbura de acolo către destinaţiile finale din Europa (acest lucru l-am sesizat mai ales în vestul ţării), se întâmpla să mai întâlneşti în acele aeroporturi câte o femeie simplă, asemenea doamnei din istorioara de mai sus, care pur şi simplu îi aborda pe toţi cei despre care credea că sunt români şi călătoresc în aceeaşi direcţie. Şi nu de puţine ori rezultatul era îmbucurător. În mamaia de mai sus vedeam miile, zecile de mii de părinţi şi bunici care stau cu ochii plânşi, mocnind un dor nestins după copiii şi nepoţii risipiţi în lume, la mari depărtări, străbătând distanţe la care probabil nu ar fi visat pentru a fi alături de cei dragi. Am încurajat-o pe cât am putut, am liniştit-o şi i-am ţinut companie de suflet până a ajuns la Amsterdam.
Altă dată, m-am rătăcit în aeroportul din Varşovia, unde făceam deseori escală în călătoriile mele. Aeroportul e organizat astfel încât plecările spre Europa sunt într-o parte, iar cele spre Orient în altă parte. Eu am ajuns în zona de unde se pleca spre Orient, însă mi-am dat seama cu greu şi o bună bucată de vreme am rătăcit pe coridoare, nedumerit de ce nu-mi găsesc cursa. Ca să nu pun doar pe mine vina, nici cei de la filtrul de securitate nu verificaseră destinaţia mea
64
finală şi nu au realizat că eram în locul greşit, astfel încât mă lăsaseră să trec. Exact când mi-am dat seama că încurcasem continentele, îmi atrage atenţia o situaţie aparte. Observ o fetiţă creolă cum se piteşte după coloanele mari, râzând şi alergând. Mama ei, cu alţi doi prunci în braţe, cu bagaje alături, neştiind unde-i este fata, se neliniştise şi începuse să plângă. Mă duc aşadar după fetiţă, o recuperez şi o duc mamei sale, caut un cărucior şi o ajut pe biata femeie să ajungă la poarta de unde avea loc plecarea. Nu ştiu, sincer, cum s-ar fi descurcat cu toate pe cap… şi i-am mulţumit Domnului că „rătăcirea” mea avusese un rost ascuns.
O întâmplare mai nostimă a avut loc pe o cursă între Norvegia şi Suedia. M-am nimerit într-un zbor ticsit: toate locurile erau ocupate. Locul meu? La margine, spre culoar, având ca vecin… un Gargantua scandinav, care ocupa, prin gabaritul său, nu doar locul propriu, ci şi părţi consistente din locurile vecinilor săi. Ce să-i faci? Mă aşez resemnat pe restul de scaun disponibil, mulţumit de faptul că am totuşi loc pe culoar. Într-un târziu, observ că la geam mai este o fiinţă, abia întrezărită. O bătrânică, scandinavă şi ea, care se simţea extrem de stânjenită de invadarea fără drept de apel a spaţiului ei personal de către vecinul de loc şi care-mi făcea acum semne dacă nu vreau cumva să facem schimb de locuri. Cu gândul că mă voi „bucura” timp de câteva ore de o înghesuială pe cinste, mă grăbesc să îi „redau libertatea” doamnei cât mai e timp, spre uşurarea echipajului şi a celorlalţi pasageri, care sesizaseră problema. Cât de important e în viaţă să fii la locul potrivit!
Dar mai important este pentru un cleric ortodox să-şi păstreze „armura” de ostaş al lui Hristos, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Se vede îndeosebi în astfel de locuri şi prilejuri. Frate împreună-slujitor la altarul euharistic, haina ta lungă şi neagră, sutana, rasa, numeşte-o cum vrei, dar, simbolic vorbind, haina slujirii tale întru Hristos, ei bine, este
65
o mărturie în sine. Dai mărturie pentru adevăr şi credinţă purtând la vedere, neostentativ, dar cu demnitate şi firesc, semnele nobleţei tale, semnele împărăteşti ale preoţiei întru Hristos. Simt cum atrag zeci de priviri când traversez filtrul de securitate, peroanele, culoarele, când mă aşez sau mă ridic de pe locul meu. Fiecare gest poate fi cântărit, poate transmite o impresie, o percepţie celuilalt. Tot ce faci e la vedere, tot ce faci contează, tot ce faci e o predică vie.
Iată, mă aflam cu medicul creştin Pavel Chirilă în drum spre Norvegia. În avion, îmi citeam, după obicei, pravila din Psaltire. De ceva timp simţeam privirile tânărului vecin de alături, care căuta un prilej să interacţioneze cu mine. Închid Psaltirea şi îi dau prilejul aşteptat. Era pur şi simplu doritor să afle ce e cu mine: ce reprezintă crucea de la piept, ce-i cu cartea din care citesc, dar cu hainele mele? Toate erau neobişnuite pentru el. Îi explic cu răbdare şi îl învăţ semnificaţia sfintei cruci. Îl învăţ şi cum să o facă, ortodox. Mi-a povestit despre el că lucrează pe un vas de croazieră, în Brazilia. La sfârşit, după ce am coborât din avion, l-am prezentat medicului Pavel Chirilă. A început, spontan, să-şi facă semnul crucii. Cu gesturi largi, s-a închinat frumos, atrăgându-şi aprecierea „examinatorului” său. Am corespondat o vreme pe e-mail cu acest tânăr, până când valurile vieţii ne-au îndepărtat pe fiecare în drumul său.
Sau, în altă călătorie, în timpul pandemiei, cu un avion direct de la Bucureşti către Stockholm, o cursă low cost, vecinul meu de loc, văzându-mă îmbrăcat în straie preoţeşti, însă fără însemnele episcopale, a început politicos o conversaţie, Ioan Rudeanu se mutase recent împreună cu familia în capitala Suediei, nu din raţiuni economice, fiind o persoană foarte înstărită, ci pentru a beneficia de libertatea de mişcare şi confortul psihologic pe care această ţară nordică, de vreme Ce nu a limitat atât de drastic libertăţile individuale în timpul Pandemiei de coronavirus, părea că le are de oferit. Fiind o
66
persoană credincioasă, m-a întrebat dacă sunt preot şi unde slujesc. L-am invitat să participe, când timpul îi va permite, la Sfânta Liturghie de la biserica noastră, indicându-i doar adresa. La un moment dat mi-a împărtăşit faptul că şi-ar dori să ajungă odată şi la o Liturghie săvârşită de „Preasfinţitul Macarie”, despre care auzise de la cunoscuţi şi cu care îşi dorea să intre în legătură în mod personal. Zâmbind, i-am răspuns că e foarte posibil ca acest lucru să se întâmple mult mai repede decât şi-ar fi închipuit. Ne-am amuzat apoi, când mi-am dezvăluit identitatea.
în aceste călătorii misionare, de mare importanţă sunt anumite obiecte liturgice fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie. Bagajul de mână obişnuit al unui episcop este un cilindru în care se ţine mitra, simbol al eparhiei păstorite. Şi, evident, prin aspectul său oarecum ieşit din comun, stârneşte aproape întotdeauna curiozitatea personalului de la aeroport şi a celorlalţi călători. Nu de puţine ori mi se întâmplă ca, după ce o sesizează la scaner, unii dintre agenţii de securitate care mă văd prima oară să-mi ceară politicos să o arăt, doar pentru a o admira. Ba, o dată, unul dintre ei, mânat de o curiozitate nu tocmai sănătoasă, m-a întrebat dacă aş putea să o şi pun pe cap. I-am explicat că nu e cazul, că, fiind obiect liturgic, sacru, nu se foloseşte la întâmplare şi nu este potrivit să te afişezi cu ea de parcă ar fi o podoabă exotică sau un articol vestimentar. O porţi pentru slujire, nu pentru paradă.
După cum cei care au călătorit cu avionul ştiu, nu ai voie, să iei cu tine, în bagajul de mână, decât foarte puţine lichide: apă, parfum, ulei etc. Dacă îţi sunt descoperite la filtrul de securitate şi nu sunt conforme, eşti nevoit să le abandonezi într-un soi de tomberon. Or, prin natura slujirii mele, deseori sunt „înzestrat” cu agheasmă sau cu ulei sfinţit şi mi se întâmplă să uit de ele. Cum să laşi agheasma la tomberon?! Şi uite-aşa mă trezesc într-una din călătorii că am uitat o sticlă cu agheasmă în bagaje. Din fericire, nu era foarte mare,
67
aşa că am făcut o cură rapidă şi intensă cu apă sfinţită, pe loc. Altă dată, aveam o cantitate mai mare. Cum nu pot să o dau gata de unul singur, fac o sfeştanie improvizată, pe loc, în aeroport: stropesc, discret, zona aceea cu apă sfinţită, murmurând rugăciuni în taină. Dar cel mai „grav” a fost când am uitat asupra mea Marele şi Sfântul Mir. Îl aveam pentru o parohie din Danemarca. Din fericire, l-am putut apela pe preotul român din Copenhaga şi, cum mai aveam ceva timp până la decolare, am ieşit în afara filtrului de securitate până când am reuşit să plasez în siguranţă Marele Mir.
Ultima aventură de acest fel am avut-o chiar anul acesta, în aprilie. Din cauza bulversării generalizate din aeroporturi, în timp ce mă îndreptam dinspre capitala Norvegiei, Oslo, spre oraşul Molde, bagajul de cală cu odoarele necesare Sfintei Liturghii s-a rătăcit. Eram contracronometru, căci din aeroport trebuia să plec de îndată pentru a prinde o ultimă cursă cu vaporul până la destinaţia finală. În cele din urmă, cu toate că la un moment dat slujirea mea în Molde părea compromisă, am recuperat dimineaţă bagajele şi am început cu întârziere, dar important este că am dus la bun sfârşit Liturghia planificată în comunitatea românilor.
în aceste foarte dese călătorii întâlneşti în aeroport diferite tipologii umane. Am dat peste ierarhi, preoţi, diaconi, monahi, monahii şi mireni de pretutindeni, peste vieţuitori din Sfântul Munte Athos sau din Sinai, peste creştini de diferite confesiuni, curioşi de „uniforma” mea, peste prieteni vechi şi prieteni noi, însă şi peste atâţia oameni ostili sau foarte reticenţi. Nu de puţine ori am descoperit că stewarzii din unele curse erau ortodocşi greci, sârbi sau ruşi, care, după ce mă „identificau”, veneau să-mi ceară binecuvântarea şi, uneori, să ia parte la Liturghia unde urma să slujesc a doua zi.
Cu puţin timp înainte să aştern pe hârtie aceste cuvinte, luni, 24 octombrie 2022, mă aflam în drum spre România, unde aveam o agendă tare încărcată, aşa cum se întâmplă de
68
obicei când sunt solicitat pentru diferite slujiri. Plec cu avionul din Stockholm spre Timişoara, cu escală la Munchen, unde trec din spaţiul Schengen, adică din partea de aeroport dedicată special zborurilor din teritoriul UE-Schengen, înspre cel unde se află cursele ce au ca destinaţie ţările din afara acestui spaţiu. Cum am însă paşaport european, caut să scap de coada care se formează la birourile de control al actelor şi mă îndrept spre scanerele automate. Un modest avantaj ce depinde însă, după cum vom vedea îndată, şi de buna funcţionare a tehnologiei, care, evident, tocmai acum joacă feste. Oricum învârt şi oricât ţin paşaportul, scanerul nu vrea să reacţioneze nicicum. Renunţ în cele din urmă şi, cu un oftat îngreunat de gândul că procedura va dura mai mult, mă îndrept resemnat spre coada ce se formase în faţa oficiului poliţiei de frontieră germane. Însă, când ajung la ghişeu, mă întâmpină un tânăr poliţist căruia, de îndată ce mă zăreşte, i se luminează chipul şi devine tot un zâmbet. O manifestare cu totul diferită faţă de feţele terne, plictisite sau chiar ursuze ale celor de la controale.
— Sunteţi preot ortodox? mă întreabă.
— Da, îi răspund prompt, cu multă căldură şi nedisimulată bucurie.
— Şi eu sunt ortodox, grec de origine. Iată, am o cruciuliţă la gât, am şi această iconiţă cu Maica Domnului… Funcţionarul îmi arată fericit şi luminos aceste mici mărturii ale credinţei sale. Evloghite! îmi spune el la despărţire.
— O Kyrios! îi răspund, binecuvântându-l, din toată inima, în limba sa maternă.
Iată încă o mică dovadă că toate aceste aparente neajunsuri au rostul lor. Dacă ar fi fost în regulă scanerul, nu ar fi existat această întâlnire de suflet dintre doi creştini care se bucură să se recunoască în babilonul cel mare al unui aeroport extrem de circulat, aflat în inima unei metropole europene.
69
Aceste întâlniri minunate în no maris land-ul aeroporturilor nu încetează a mă încredinţa că există un înger împreună-călător care scoate în calea fiecăruia omul potrivit şi prilejuri de suflet primenitoare. Tocmai la întoarcerea din ţară, pe 3 noiembrie 2022, călătoream de la Cluj la Stockholm, cu escală laFrankfurt. La fel ca şi cel de la München, şi aeroportul de aici este foarte mare, iar tranzitul poate fi foarte stresant pentru cel neiniţiat în vastele culoare şi birocraticele sale împărţiri labirintice. În acest cadru neobişnuit apare deodată lângă mine un bătrânel simpatic şi comunicativ, care se prezintă a fi Emerik Kadar, maghiar, din Cluj. Călătorea la fiica sa în Luleâ, un mic orăşel din nordul îndepărtat al Suediei, îşi luase, precaut, pe lângă bagajele obişnuite, şi o sacoşă de medicamente pentru a putea sta mai mult, să-şi ajute fata şi ginerele, având grijă de nepoţi. S-a bucurat foarte mult că a găsit pe cineva cu care să parcurgă drumul spre Stockholm şi, impresionat de faptul că m-am oferit să îl călăuzesc, însoţindu-l în tranzit, apoi la aterizare, la banda de bagaje şi în cele din urmă la Sosiri, unde-l aştepta fiica sa alături de nepoţi, mi-a împărtăşit treptat povestea neobişnuită a vieţii sale. Mult m-am bucurat să aflu, din povestirile sale, că era convertit la Ortodoxie, apropiat de Biserică şi, mai ales, de mănăstirea din Floreşti, localitate situată la câţiva kilometri de Cluj-Napoca, unde se implicase în misiunea Aşezământului pentru copii „Sfântul Onufrie” al chinoviei.
— Dumnezeu v-a trimis! a spus el, recunoscător pentru ajutorul oferit la aeroport.
— Dumnezeu mi te-a scos în cale, Imre bâcsi, i-am răspuns eu, ca să-I mulţumesc Lui pentru aceste mici în aparenţă, însă mari în esenţă întâlniri de suflet în cele mai neaşteptate locuri de pe pământ.
Aeroportul… Această lume intermediară, a călătorilor, un fel de interval şi graniţă între lumi, îţi aduce aminte neîncetat
70
că, într-adevăr, „străini şi călători” suntem pe-acest pământ (Evrei 11, 13).
Aflându-mă, la început de septembrie 2022, împreună cu preotul Simeon-Ioan Buta, parohul bisericii din satul meu natal, Spermezeu, şi cu cei ai casei sale (soţia şi cei doi copii), după tabăra tinerelor familii ce avusese loc în Rodovre copenhaga -, ne-am îndreptat către Suedia. Călătoream cu maşina şi traversam podul Oresund, care leagă partea continentală daneză de teritoriul suedez. Podul, cel mai lung din Europa, e o minune a arhitectonicii scandinave, din cei aproape 16 kilometri, o parte coborând sub forma unui tunel sub ape, iar cealaltă parte de drum fiind suspendată deasupra mării, pe nişte piloni uriaşi. De regulă, sunt controale sporadice, fiind punct de trecere între două ţări nordice, dar nu durează mult. Iată însă că, de această dată, la punctul vamal ni se oferă „un tratament special”. Poliţiştii nu doar că ne opresc, dar ne şi indică să trecem într-un loc aparte pentru un control detaliat, riguros. Cum de ni se întâmplă tocmai nouă şi tocmai acum? mă gândeam. Dar, surpriză mare, printre lucrătorii vamali, apare şi un conaţional. Îi întind actele, însă, înainte de a le cerceta, el mă recunoaşte şi se bucură dezinvolt. S-a dovedit că locuieşte în sudul Suediei împreună cu tatăl său şi urmăreşte activitatea Episcopiei noastre pe reţelele de socializare, mai cu seamă înregistrările predicilor.
— Cum să fac să vă fur o binecuvântare? Tata se va bucura nespus, zice, dar aici nu am cum să-l ajut, căci regulile sunt stricte şi nu are voie să imortalizeze momentul cu ajutorul telefonului.
îi ofer, în schimb, binecuvântare arhierească pentru el şi întreaga sa familie. Iată, din nou, cum foloseşte Dumnezeu astfel de prilejuri pentru a-i încuraja pe cei mulţi şi a aduce împreună cele risipite pe marea acestei lumi.
Confuzii amuzante
Aşa cum am arătat în paginile precedente, în ţările nordice, unde ţinuta clericală sau monahală ortodoxă este o apariţie cu totul neobişnuită în peisajul relaxat şi destul de uniform al ţinutelor casual şi funcţionale, de multe ori lumea nu ştie de unde să mă ia, cu toate eforturile mele de a semnala într-un mod lesne de înţeles pentru oricine că sunt cleric creştin. Scandinavii sunt prinşi mental între sărăcia simbolică a secularismului (manifestată şi în creştinismul locului) şi mitologia recuperată în ritm de pop culture a vechilor vikingi. Orice altceva stârneşte confuzie ori, în cea mai bună situaţie, curiozitate. Iar simbolismul ortodox, atât de bogat, este pur şi simplu o altă lume, total necunoscută şi derutantă pentru ei. Uneori asta înseamnă priviri bănuitoare, reţinere, reticenţă. Alteori, prilejuri de confuzie amuzantă.
în desele mele călătorii sunt nevoit să trec, rutinier, prin filtrele de control de la aeroport. Mă aflam la Copenhaga cu mai mulţi fraţi preoţi şi diaconi şi alcătuiam o „trupă” de înveşmântaţi în haine lungi, negre, unii dintre noi cu bărbi şi plete. Veneam de la o slujire, răspândeam miros de tămâie. Evident că atrăgeam atenţia şi toţi se uitau la noi. Dintr-odată, unul dintre ofiţerii de la filtrul de control, exersându-şi spiritul de observaţie, mi se adresează direct, fără altă introducere: — Youre the boss (Tu eşti şeful), spuse el, trăgând această concluzie în urma cinstirii pe care mi-o arătau ceilalţi. Alt
72
însemn care să conoteze superioritate ierarhică nu era, la gât purtam o simplă cruce, ca de obicei.
Replica m-a luat prin surprindere, dar nu într-atât încât să nu-mi aduc aminte aproape instantaneu de lecţia dată de Mântuitorul Iisus ucenicilor Săi la Cina cea de Taină:
— Oh, no, Im the servant! (Eu nu sunt şeful, ci slujitorul!)
Privirii nedumerite a omului i-am răspuns explicându-i
că un cleric, un episcop, este chemat să fie întâiul împlinitor al poruncii evanghelice, să devină primul dintre slujitori şi că primatul nostru este unul al dragostei şi al responsabilităţii, în timp ce vorbeam, ofiţerul dădea din cap, dar impresia mea este că a rămas tot la ideea că reuşise să detecteze din grupul de înveşmântaţi „liderul”.
într-o altă ocazie, tot la aeroport, s-a întâmplat să port un fes după „moda” aghioritică: negru şi cu o cruce roşie cusută în faţă. De data asta, cum purtam un palton, nu se mai vedea crucea pectorală. Şi mă trezesc cu un călător entuziast care-mi spune arătând spre crucea roşie de pe fes:
— Are you from the Red Cross? (Eşti de la Crucea Roşie?)
Ce să răspunzi la aşa ceva?!
— You could say that, 1 guess (Poţi să spui şi aşa, cred.)
Da, suntem de la Crucea Roşie, de la Crucea mântuitoare şi înroşită de sângele Mântuitorului Hristos. Da, suntem într-o neîncetată misiune de salvare a celor aflaţi în primejdii, dar nu de ordin trupesc, ci în primejdie de a-şi pierde sufletul în mâinile necruţătorilor invadatori nevăzuţi.
Engolpionul
Odor liturgic purtat pe piept de arhiereii ortodocşi, engolpionul sau panaghia este, de fapt, un medalion care cuprinde o icoană, fie a Sfintei Treimi, fie a Mântuitorului Hristos, fie a Maicii Domnului sau a unuia dintre Sfinţi. De regulă, atunci când mă aflu în ţările nordice, cum am precizat mai sus, port o cruce simplă pentru a fi uşor de recunoscut de străini, căci secularizarea a ajuns atât de departe, încât chiar şi aşa mi se întâmplă să fiu uneori luat drept un musulman sau un mozaic tradiţionalist sau un… lucrător de la Crucea Roşie (cum s-a văzut în capitolul anterior). Dar mi s-a întâmplat o dată, cu mulţi ani în urmă, pe când treceam pe lângă Palatul Regal din Stockholm şi-mi purtam pe piept engolpionul cu Maica Domnului care are deasupra mitra în formă de coroană împărătească, să mă oprească un localnic care, arătând către însemnul slujirii mele arhiereşti, m-a întrebat intrigat:
— Oh, dar ce decoraţie regală este aceasta?
Pasămite, crezuse că am fost decorat de suveranul suedez
şi voia să ştie ce distincţie purtam pe piept.
— Prietene, nu eşti departe de adevăr, este o decoraţie, dar nu de la un rege pământesc, ci de la un împărat, şi nu de la unul oarecare, ci de la Cel Ceresc.
în ţară port însă pe piept engolpionul, de obicei pe cel cu Maica Domnului „ Alăptătoarea”, copie după Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Paraclisul ridicat în incinta
74
casei mele părinteşti din Spermezeu, despre care am relatat pe larg în capitolul „Glasul curatei bucurii”.
Odinioară, mi s-a întâmplat să cercetez mai mulţi cunoscuţi la spitalul municipal din Bistriţa. Nu am pregetat să vizitez cât mai multe saloane, pentru a-i binecuvânta pe cei bolnavi, astfel aducându-le mângâiere. Cei mai mulţi doreau să cinstească şi Icoana Fecioarei Maria imprimată pe engolpion. Iată însă, într-unul din saloane, o femeie abătută. Mă îndrept şi către ea, tocmai pentru a o îmbucura cu o binecuvântare şi o povaţă. Observ însă o reţinere, un gest de refuz şi faţă de icoană, şi faţă de intenţia de a o binecuvânta.
— Dumneavoastră nu doriţi să cinstiţi Icoana Maicii Domnului? Nu sunteţi ortodoxă? o întreb, gândindu-mă să nu aibă cumva o altă apartenenţă confesională.
— Sunt născută ortodoxă, părinte, dar merg la o casă de adunare neoprotestantă, iar acolo am învăţat că icoanele sunt idoli. Aşa că nu mă mai pot închina lor, căci aş încălca porunca a doua din Decalog.
O privesc cu milă şi blândeţe:
— Vai, doamnă, dar dumneavoastră, când sunteţi departe de cei dragi, nu cumva vă uitaţi la pozele lor când vi se face dor de ei?
— Desigur, îmi răspunde, luminându-se la chip, şi-mi arată pe telefon poze cu dragii ei copii, risipiţi în lumea largă.
— Dar fotografia mamei o aveţi?
— Da, părinte, dar nu pe telefon, ci o am aici.
Şi scoate din lucrurile sale o poză înrămată, de pe vremuri, cu mama.
— Păi, şi de ce o purtaţi cu dumneavoastră, în poşetă?
— Ei, părinte, mama a trecut la cele veşnice şi port poza ca să mă uit la ea ca să-mi alin dorul…
— Şi nu vi se întâmplă uneori să şi sărutaţi poza mamei?
— Ba da!
M-a înduioşat simplitatea sa.
75
— Păi, dumneavoastră, când sărutaţi cu dor această poză, sărutaţi hârtia şi plasticul?
— Ei, dar cum, fireşte că nu…
— Şi aveţi impresia că lucrurile stau altfel în ceea ce priveşte icoanele? Noi sărutăm cu dor nu lemnul sau vopseaua, ci chipul reprezentat al Mântuitorului, al Maicii Domnului, al Sfinţilor! Noi sărutăm şi cinstim persoana, aşa cum dumneavoastră o sărutaţi şi o cinstiţi pe mama dumneavoastră, fără a face din poză un idol, o zeitate…
Am simţit-o cum se înmoaie… Apoi şi-a revenit. Şi mă întrebam, în sinea mea, cum se întâmplă că o teologie atât de profundă cum e cea patristică, ce a cunoscut şi a respins toate argumentele posibile iconoclaste la vremea lor, este ignorată şi rămâne în mare parte necunoscută, în timp ce argumentele şi ideile destul de primitive ale iconoclaştilor moderni au atâta priză la oamenii de azi. Şi uite aşa o parte dintre ai noştri sunt gata să se lipsească de o dulce sărutare a chipului Maicii lui Dumnezeu, pentru că cineva le-a răstălmăcit poruncile din Decalog.
Aceasta este şi pentru că evlavia şi credinţa se pierd, odată cu bătrânii şi bătrânele noastre. Se ştie doar că icoana este fereastră către cer şi că acolo este cu precădere locul Maicii Domnului, precum am deprins şi eu din această rugăciune învăţată în copilărie de la tâna Parascheva (bunicii, la noi, în Ardeal, i se spune şi „tâna”, de la „bătrâna”, iar bunicului „tânu”, de la „bătrânu”):
Sfântă Cruce, armă tare,
Feri-mă de supărare;
Sfântă Cruce, armă dulce,
Fii cu mine încotro m-oi duce;
Sfântă Cruce a lui Hristos,
Să-mi fii mie de folos.
Cruce-n casă, cruce-n masă,
Cruce în toţi patru cornuri de casă.
76
Dumnezeu îi cu noi la masă,
Maica Sfântă-i la fereastră, îngerii împrejur de casă,
Maica Sfântă îi cu poala întinsă Şi pe noi toţi ne cuprinsă.
Cruce în patul nost,
Dumnezeu îi la capul nost,
Dumnezeu ne-o apărat De vrăjmaşul necurat,
De şarpele înveninat,
De iadul întunecat.
Cruce Sfântă, trezeşte-mă,
Maică Sfântă, acoperi-mă, înger bun, păzeşte-mă,
Doamne, mântuieşte-mă.
Amin.
într-un târziu am aflat şi sensul imaginii Maicii Domnului, care, în loc să şadă în casă, cu Dumnezeu la masă, se află la fereastră: o veche poveste spune că Dumnezeu, după ce l-a însărcinat pe verhovnicul Petru să păzească straşnic Porţile Raiului, S-a preumblat la un moment dat în Grădina împărăţiei Sale şi nu mică I-a fost mirarea când a remarcat o sumedenie de păcătoşi înăuntru. Să ne înţelegem: nu orice fel de păcătoşi, nu înveteraţi făcători de rele, ci oameni ca noi, păcătoşi şi nevrednici de curăţia şi sfinţenia împărăţiei.
— Nu ţi-am spus Eu, Petru, să păzeşti cu străşnicie Porţile Raiului? Cum au ajuns toţi aceştia aici?
—doamne, am făcut precum ai poruncit, dar Maica Ta Preasfântă i-a adus pe toţi aceştia pe fereastră!
Povestea spune în stilul naiv popular ceea ce ne spune şi învăţătura înaltă teologică: Maica Domnului este de-a dreapta Judecătorului, mijlocind necontenit pentru noi, îmblânzindu-i dreptatea, făcând ca aceasta să treacă prin inima ei. Maica Domnului, de asemenea, „este mai cinstită decât heruvimii
77
şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii” şi decât toate puterile cereşti, dar se află şi aici, printre noi, luând aminte la rugile şi cererile noastre, la nevoi şi la necazuri. Această existenţă aparent ambivalentă, şi-aici, şi-acolo, şi pe pământ, şi în cerurile cerurilor, şi Maica noastră, şi Maica lui Dumnezeu, este surprinsă în sensul tainic al icoanei fereastră către cer care arată că Dumnezeul nostru este întrupat, Om întreg şi Dumnezeu întreg, aşadar este un Dumnezeu de aproape, un Dumnezeu care a stat între noi, care a fost văzut, atins şi care a atins la rândul Său.
în minunata noastră Ortodoxie, cele două lumi, cea cerească şi cea de aici, comunică prin taine, sfinte moaşte, icoane şi toate rânduielile Bisericii care ne fac accesibil harul dumnezeiesc. De aceea şi noi, slujitorii mai mari sau mai mici ai altarului, nu ne ascundem, ci purtăm cu smerenie, dar cu cinste şi demnitate, căci nu purtăm pentru noi, ci pentru a da mărturie, toaţe însemnele realităţilor ce trimit cu gândul la cele de dincolo de această lume: dulamă, rasă, culion, metanier, cruce, stihar, epitrahil, felon, sacos, omofor, engolpion şi altele. Ce păcat că atâţia oameni care au nevoie de sfinţire se lipsesc de asemenea realităţi în lipsa unei bune cateheze…
Triskaidekafobia
Cu toate că în satul meu natal, în regiunea năsăudeană, dar şi în marile aglomerări urbane de la noi din ţară am dat peste o mulţime de superstiţii mai recente sau mai vechi, niciodată nu am ştiut ce este fobia de numărul 13 până când am ajuns în ţările scandinave. S-a întâmplat în locul unde mă aşteptam cel mai puţin să dau peste prezenţa vădită a unei fobii, ea manifestându-se nu doar din partea omului obişnuit, ci şi din partea oficialilor: într-un avion. În una dintre desele curse pe care le făceam la început, aveam loc pe rândul 14. Prima oară am crezut că mi se pare, dar, când mă uit mai atent, observ că rândul 13 pur şi simplu lipsea. Erau rândurile 11, 12, 14, pe care stăteam eu, la geam, 15. „Ce nostim, au făcut o greşeală”, am gândit eu. Îi atrag atenţia stewardesei:
— E o greşeală aici, lipseşte rândul 13.
Se uită la mine uşor intrigată, iar apoi, dându-şi seama că nu ştiu despre ce e vorba, îmi explică:
— Numărul 13 este considerat ca fiind aducător de nenorociri, de nenoroc. Mulţi se tem şi de aceea nu se pune atunci când se fabrică aeronava.
Mai că-mi venea să cred că glumeşte. Cum aşa ceva? Aceşti nordici despre care noi credem că sunt analitici, critici, întruparea spiritului raţionalist, sobri au astfel de superstiţii şi încă atât de puternice, încât să nu folosească o cifră în viaţa de zi cu zi? Nu se poate, trebuie să fie o greşeală la mijloc…
79
Dar nu era nicio greşeală şi stewardesa nu glumea. În ţările nordice există ceea ce în limbaj mai pretenţios se numeşte triskaidekafobie, fobia de numărul 13. Atât de persistentă este, încât, uneori, nu se foloseşte ca loc numerotat în mijloacele de transport în comun, cinematografe, restaurante. Şi pare că are rădăcini în mitologia vikingă precreştină. Se spune că în Valhala a avut loc o petrecere la care au participat 12 zei. Zeul Loki, al 13-lea, neinvitat, şi-a făcut apariţia doar pentru a provoca o serie de nenorociri care au întunecat pământul. De atunci ar fi rămas simbolul 13 drept un semn al nenorocului.
Mai târziu, reluând cu un anume prilej cartea De dincolo de ape a vrednicului de pomenire Bartolomeu Valeriu Anania, am dat peste câteva note de jurnal din perioada activităţii sale în SUA. Acolo el descrie un episod foarte asemănător cu ce trăisem eu şi peste care, se vede treaba, trecusem fără a-l reţine la prima lectură. El remarcase aceeaşi superstiţie la lucru chiar în oficiile publice, unde numărul 13 nu mai era folosit pentru că lumea se ferea de el, fapt confirmat chiar de funcţionari atunci când părintele Anania şi-a luat inima-n dinţi şi i-a întrebat de ce nu există numărul de ordine 13. Nu ştiu acum dacă în SUA mai este atât de prezentă triskaidekafobia, dar în lumea nordică e cert că încă există.
Este un fenomen care ne arată că superstiţiile nu ocolesc pe nimeni şi că e o simplă prejudecată să credem că sunt popoare mai „avansate” sau mai „înapoiate” în acest sens. Mai ales o parte din cei tineri şi „deschişi la minte” se uită deseori cu dispreţ sau, cel mult, cu o condescendenţă izvorâtă dintr-o pretinsă superioritate intelectuală la bunica de la ţară care foloseşte agheasma, dar nu-şi dau seama că aplică fix aceeaşi „metodologie” atunci când cred în teoria energiilor Pozitive sau negative, karma, în virbaţiile universului, zen, feng shui şi alte asemenea filosofii şi practici la modă. Aceasta Se întâmplă pentru că există o aspiraţie adâncă, înnăscută a
80
omului după suprafiresc, ecou deseori pervertit al relaţiei care exista între primul om şi Dumnezeu în grădina Edenului înaintea căderii în păcat. Omul apelează la tot felul de surogate fără să realizeze că harul necreat al lui Dumnezeu, care lucrează în Biserică, este singurul capabil să îl scoată din moartea sufletească şi să îl restaureze în demnitatea de „casnic al lui Dumnezeu” (cf. Efeseni 2, 19).
într-o încercare firească de „dezvrăjire” a lumii, noi, creştinii, ar trebui să facem ce au făcut membrii Bisericii primare, ei care trăiau într-o lume impregnată de magie şi mitologie: să arătăm că aceste lucruri sunt inofensive în ele însele, iar Pronia Unicului Domn şi Hristos (Faptele Apostolilor 2, 36) guvernează toate aspectele vieţii noastre. Eu le-am spus şi le spun celor cu care convieţuiesc pe aceste tărâmuri: numărul 13 este cel mai binecuvântat deoarece ni-L arată pe Mântuitorul Hristos înconjurat de cei 12 Apostoli.
Consola cu emoticoane
O practică oarecum amuzantă din aeroporturile ţărilor nordice, şi nu numai, este plasarea la ieşirea din zona controlului de securitate a unei console cu emoticoane. Călătorul are astfel la dispoziţie o gamă întreagă de avataruri sau expresii faciale stilizate, de la cele triste la cele neutre, până la cele care exprimă bucuria exuberantă, cu care poate evalua prestaţia personalului de la control Nu ştiu în ce măsură contează acest review ad-hoc pentru politica de personal şi, sincer să fiu, sper să fie legat doar de o mai bună organizare şi o capacitate sporită de reacţie pentru a fluidiza traficul în aeroporturi, căci mi s-ar părea demnă de o distopie evaluarea cuiva în funcţie de smile-urile sau angry face-urile pe care le primeşte, deşi am înţeles că un sistem care funcţionează după un mecanism oarecum asemănător, un soi de „credit social”, e în vigoare în unele părţi ale lumii, devenind instrumentul perfect de opresiune al statului faţă de propriii cetăţeni. Revenind, cert este că „tonomatul” există şi, dacă simţi nevoia, îi poţi „răsplăti” pe cei de la scaner cu un zâmbet sau cu o faţă tristă, în funcţie de cât de bine crezi că au funcţionat procedurile de verificare. Cititorul care a călătorit cu avionul ştie cât de supărătoare pot fi aceste controale, mai ales dacă personalul este foarte zelos la controlul bagajelor de mână, şi în ce situaţii stânjenitoare poţi fi pus atunci când, din cauza vreunei monede rătăcite sau a unei ţinte ascunse în falduri sau ghete, ţiuie necruţător scanerul.
82
Eu circul atât de frecvent cu avionul în ţările nordice, încât mulţi dintre cei care lucrează la aeroporturile din oraşele mari au ajuns să mă cunoască. Acest lucru are avantajele lui, iar unul dintre cele mai importante este tocmai un regim mai „relaxat” la control. De obicei sunt recunoscut, ne salutăm! şi pot trece fără complicaţii inutile, cu bagajele după minei Dar nu peste tot este aşa…
Mă aflam în nordul Regatului Danemarcei şi aveam un tranzit de efectuat în micul aeroport din Aarhus. Era, cred, prima oară când foloseam acea rută şi prima oară când peri sonalul de la control mă vedea pe-acolo. Mi-am dat seamă după cum îmi aruncau priviri scrutătoare, după reticenţa cu care îmi consultau actele şi după conştiinciozitatea rigidă cu care aplicau, la virgulă, protocolul de securitate. M-au luat la bani mărunţi, au scotocit în fiecare bagaj pe care-l aveam, până şi în cel în care purtam mitra episcopală, şi nu s-au lăsat până nu s-au convins că nu ascundeam cine ştie ce pericole în hainele mele negre şi lungi sau în desăgile de pelerin. Realmente au fost zeloşi şi duri, drept pentru care am pierdut o mulţime de timp la control.
Desigur că între timp încercasem să umanizez interacţiunea, să zâmbesc, să comunic nonverbal că e totul în regulă şi putem fi mai tihniţi şi paşnici. Nimic! Totală răceală, opacitate, respingere a oricărui contact vizual, feţe lungi. M-am rugat pentru încălzirea inimii lor, când îmi apare în faţă… consola cu emoticoane. M-am îndreptat către aparat, pe care de obicei nu-l folosesc, pentru a apăsa cu sete pe emoticonul care afişa bucurie exuberantă. Happy face! Nu am dorit să îi mustru cu ceva, nici măcar cu o faţă „neutră”, ci am vrut să le întorc „amabilitatea” cu încă un zâmbet, cu încă un semn al bucuriei întru rugăciune fierbinte. Şi m-am întors şi către ei, ca să fie clar că nu aveam nicio supărare pentru tratamentul administrat, conştientizând că îşi făceau doar datoria şi că le doream din toată inima bine. Ei, de această dată, în sfârşit
83
feţele lungi s-au luminat la rândul lor cu un zâmbet, iar rigiditatea de gardian s-a topit într-o postură umană, prietenoasă. Tonomatul a avut efect, dar nu cel electronic, ci cel tainic, nevăzut, care funcţionează după alte principii ce ne leagă, indiferent de cât de străini suntem unul faţă de celălalt, cu mai multe fire sufleteşti de care nu suntem conştienţi. „Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” (Luca 6, 27-31)
Dincolo de Cercul Polar
Printre primele mele călătorii misionare către românii aflaţi dincolo de Cercul Polar s-a numărat cercetarea insulelor din nordul Norvegiei, mai cu seamă a Insulei Skjervoy. Acest areal geografic are puţin peste 3.000 de locuitori, pescuitul şi industria de prelucrare a peştelui fiind principalele surse de venit. În ultimele decenii şi turismul a cunoscut o dezvoltare importantă, Skjervoy fiind unul dintre popasurile de pe cel mai spectaculos traseu de transport şi de croazieră din lume, desemnat de mulţi cea mai frumoasă rută maritimă din lume, aşa-numita Hurtigruten, printre fiordurile norvegiene. Insula adăposteşte şi o frumoasă biserică de lemn, foarte bine conservată, ce datează din anul 1728, disponibilă duminica, pe care am închiriat-o de la comunitatea luterană şi în care am slujit de multe ori Liturghia şi Maslul şi am botezat câţiva copilaşi.
Primisem odinioară de la un credincios din Skjervoy câteva rânduri care tare mă îndureraseră. Soţia lui Mirel era bolnavă de cancer. „Vă aşteptăm, Preasfinţite Părinte, şi aici! Soţia mea, Maria, este bolnavă de cancer. Avem mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu!” Cât adevăr în aceste puţine cuvinte! Toată istoria, toată drama românilor dezrădăcinaţi şi aciuaţi în diaspora, care cum s-a nimerit, se regăsesc în acest suspin al inimii la care am fost făcut părtaş. Îi mulţumim Marelui Doctor şi Mântuitor al nostru Iisus Hristos că Maria este bine acum.
85
Am cercetat aşadar puţinii români din Skjervoy în timpul Postului Mare al anului mântuirii 2017. Însoţit de preotul Andreimarius Pop din Bergen, le-am slujit Sfânta Liturghie şi Maslul, apoi am botezat câţiva copilaşi, iar în două după-amiezi am săvârşit câteva sfeştanii în noile lor locuinţe (cumpărate sau închiriate). Bucuria a fost mare, dar vedeam în ochii lor o anume mâhnire, ca un sentiment de neputinţă: prea departe să se întoarcă acasă, în ţară, de sărbători, prea departe chiar şi de continent, trebuind să facă sute, mii de kilometri pentru a ajunge la o parohie românească, şi mult prea singuri ca să nu tânjească după un strop de cer şi de românitate. „N-avem preot, Preasfinţite”, mi s-au plâns, gândindu-se că vor petrece încă o înviere fără Sfânta Lumină şi fără Liturghia pascală. „N-aveţi preot, dar o să aveţi episcop!”, am răspuns spontan, făcând acest legământ de a petrece Sfintele Paşti alături de românii de dincolo de Cercul Polar.
Astfel că am fost împreună cu ei de înviere, iar apoi i-am vizitat mai cu seamă de Crăciun şi de Paşti, până când am găsit un preot vrednic şi jertfelnic care să fie cu ei mereu.
Una dintre învierile petrecute la Skjervoy a fost cu adevărat memorabilă. Oricum climatul de acolo face ca iernile să fie lungi, îngheţate, cu vânturi puternice şi precipitaţii bogate şi să acapareze o bună parte din ceea ce ar trebui să fie primăvară, astfel că există şanse foarte mari de a petrece Paştile printre nămeţi. Nu era un lucru neobişnuit. Procesiunea de Paşti am săvârşit-o pe zăpadă şi în primul an, sub ninsori, dar să prinzi şi-o furtună cum numai în aşezările de coastă poţi vedea e deja un alt nivel! Aşa s-a petrecut chiar în anul următor, când am ajuns pentru a sluji Sfânta Liturghie de Paşti. Imediat ce am ajuns acolo în după-amiaza Sâmbetei Mari, s-a stârnit o furtună de zăpadă de proporţii diluviene, iar eu şi diaconul nu mai pridideam să curăţăm, pe rând, troienele viscolite şi aleea din faţa capelei închiriate pentru slujire. Din cauza vremii, doar cinci români din familiile de
86
pe insule au reuşit să ajungă. Şi iată că, doar cu cinci minute înainte de miezul nopţii, când se iese afară pentru a vesti învierea lui Hristos şi a împărţi celor prezenţi Sfânta Lumină, furtuna a încetat, brusc şi neaşteptat. Am izbutit să ieşim din capelă, atâţia câţi eram, cei cinci români şi slujitorii, un episcop şi un diacon, salutând neprietenoasele tărâmuri cu strigătul de biruinţă al creştinilor: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând!
Am încercat şi de această dată să văd o rânduială şi un sens al acestei întâmplări ce cobora dincolo de sfera meteorologică. Şi îmi amintesc că m-a copleşit un sentiment apăsător, realizând cât de mult râvnesc ca Domnul să învieze inimile tuturor românilor aflaţi în această pribegie de proporţii biblice.
Român în Groenlanda
Auzisem de ceva vreme de la românii care lucraseră sezonier în Groenlanda că s-ar fi stabilit acolo, întemeindu-şi familii, cel puţin doi conaţionali. Urmând îndemnul Păstorului Celui Bun, care lasă cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a pleca după oaia cea pierdută, mi-am propus ca, la primul prilej, să ajung şi în această insulă polară pentru a-i cerceta pe aceşti fraţi ai noştri.
Groenlanda este un teritoriu foarte atipic. Deşi face parte din continentul nord-american, din punct de vedere administrativ şi cultural este pământ danez. Cea mai mare insulă din lume, deşi foarte slab populată, cu aşezări concentrate în primul rând pe coasta de sud-vest, Groenlanda este asociată Uniunii Europene. Întreaga ei populaţie depăşeşte cu puţin 56.000 de locuitori, cam cât are oraşul Vaslui. Dar particularitatea Groenlandei este dată de etnia majoritară. Inuiţii, neam vechi de eschimoşi şi indigeni ai ţinuturilor polare, sunt foarte diferiţi faţă de nordici. Deschişi şi calzi, sunt o dovadă vie că nu clima determină temperamentul popoarelor, ci anumite trăsături culturale dobândite în timp.
Numele pe care îl poartă această insulă şi care nu reflectă deloc realitatea geografică, din moment ce trei pătrimi din suprafaţa ei sunt acoperite de un strat permanent de gheaţă, are legătură cu o întâmplare de la cumpăna dintre milenii. Ţinutul era locuit de multe mii de ani de către băştinaşi, însă
88
în primii ani ai mileniului al doilea, misionarii norvegieni creştini, în frunte cu exploratorul Leif Eriksson, cel care fusese botezat şi trimis în Islanda şi Groenlanda de însuşi regele Olav Tryggvason, au stabilit câteva aşezări, întemeind după unii cercetători parohii şi chiar o episcopie pe teritoriul groenlandez. Nota bene: înainte de Marea Schismă. Este o enigmă pentru mulţi de ce o insulă îngheţată şi pustie ca Groenlanda are un nume atât de frumos (Gronland, Ţinutul înverzit), pe când Islanda, care e împânzită de gheizere şi are zone verzi întinse în sezonul cald, a primit un nume atât de „rece” (Ţinutul îngheţat). Pare-se că demult, pe vremea primilor vikingi norvegieni, una din căpetenii, Erik cel Roşu, a denumit insula mare din nord „Groenland” pentru a o face atractivă pentru ceilalţi navigatori. Am spune astăzi că numele insulei este o operaţiune de „branding” reuşită, cel puţin din punctul de vedere al indexării cartografice, dacă nu şi al populării ei. Urmele misionarilor norvegieni s-au pierdut ireversibil în secolul al XV-lea, luteranismul danez devenind de atunci religie majoritară.
întorcându-ne la povestea noastră, împrejurările au făcut ca prima călătorie misionară în Groenlanda să o fac în primăvara anului 2018, în Săptămâna Mare. Am aterizat pe aeroportul din Ilulissat, călătorind de acolo, cu un alt avion, spre capitala insulei, Nuuk. Eram însoţit de diaconul meu Sorin Săplăcan şi de tânărul Daniel Olteanu, „ghidul” nostru, un român din Târgu Mureş, care lucrase mulţi ani în Nuuk ca agent de pază la cluburile din oraş. Un creştin ortodox serios, cuminte şi îndatoritor, lăsase mulţi prieteni în urmă şi îi cunoştea, desigur, pe cei doi colegi români ai săi rămaşi în Groenlanda.
Am revenit în Groenlanda peste două luni, chiar pe 6 iulie, zi cu o semnificaţie aparte pentru mine, fiind data la care a avut loc întronizarea mea la cârma Episcopiei Europei de Nord. Fără să realizez iniţial, în această zi împlineam zece
89
ani de episcopat pe tărâmurile scandinave. Mi-am adus aminte de epigrama Arhiepiscopului Ioachim al Romanului şi Bacăului, pe care mi-o dedicase după alegerea, hirotonia şi întronizarea ca episcop al Europei de Nord, atunci când mi-am luat în ajutor primii preoţi tineri slujitori:
Bucură-te, Preasfinţite,
Căci cu ai tăi preoţi zeloşi Găsi-vei pe toţi românii Pierduţi printre eschimoşi!
Iată că după un deceniu de slujire arhierească în ţările nordice epigrama se împlinea ad litteram: colindam printre gheţari şi eschimoşi pentru a-i sluji pe românii noştri din Nuuk. De data aceasta eram însoţit şi de cunoscutul jurnalist creştin Răzvan Bucuroiu, care a realizat un reportaj pentru postul public de televiziune.
în peregrinările mele prin Nuuk, oraşul-capitală care poate fi străbătut lesne la picior, am remarcat, încă de la prima vizită, cât de curioşi şi de binevoitori erau inuiţii. Deseori mă opreau din drum, întrebându-l pe însoţitorul meu, Daniel, cine sunt. Hainele negre, largi, crucea pectorală atrăgeau atenţia multora. Călăuza mea, care-i cunoştea personal pe mai toţi cei care ne abordau, dădea explicaţiile necesare şi nu puţini erau cei care se bucurau auzind că sunt episcopul „său”. Unii dintre ei credeau că trecuse de la postul de bodyguard de club la cel de bodyguard de „VIP clerical”, spre amuzamentul nostru.
în Joia Mare, 5 aprilie 2018, am slujit Liturghia Marelui Vasile în limba română, cu mici pasaje în limba engleză, poate chiar prima Liturghie ortodoxă pe tărâm groenlandez după un mileniu, avându-i alături pe însoţitorii mei şi pe românii din Nuuk, dar şi câţiva inuiţi curioşi de ritualurile noastre. Seara, în Kangerlussuaq, am săvârşit Slujba Deniei celor douăsprezece Evanghelii ale Sfintelor Pătimiri. La citirea Evangheliei românii au îngenuncheat, după obicei. Am remarcat că inuiţii
90
erau derutaţi şi nu ştiau ce să facă, prin urmare le-am făcut semn să stea liniştiţi şi să nu încerce să copieze gesturile. Din acel grup, un cuplu de tineri care urma să se căsătorească m-a invitat chiar şi la nuntă, pentru a oficia serviciul divin. M-a înduioşat invitaţia lor şi a trebuit să le explic că există unele hotare pe care episcopul şi preotul ortodox trebuie să le respecte. Într-adevăr, groenlandezii fiind luterani, nu aveam cum să le slujesc Taina Cununiei decât dacă îi aduceam cu totul în Ortodoxia noastră. Or, aceasta cerea poate un timp mai îndelungat decât cele câteva zile pe care le-am petrecut acolo… Abordându-i discret, s-au arătat însă reticenţi să-şi schimbe confesiunea.
Mă gândeam atunci la strămoşii lor, creştinaţi de misionarii creştini. Începând să le traducă rugăciunea domnească, n-au găsit termenul pentru „pâine” în vocabularul inuit, pentru că nu aveau cereale, însă nici Liturghie. Fiindcă acolo se consuma foarte multă carne de focă (şi încă se mai consumă), au pus în rugăciune, în loc de „pâine”, cuvântul „focă”, spunând: „Foca noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”.
Cei doi tineri români, Claudiu şi Ştefan, rămaşi în Nuuk, căsătoriţi cu inuite, au fost angajaţi iniţial tot ca bodyguarzi la cluburile din oraş. Din relatările lor am înţeles că nu fusese tocmai un lucru uşor. Partea întunecată a unei populaţii indigene modernizate oarecum forţat este că mulţi abuzează de alcool şi de droguri, Groenlanda fiind la un moment dat şi teritoriul cu cea mai mare rată de sinucideri din lume, ceea ce făcea complicată sarcina de a ţine lucrurile sub control. Munca era sezonieră, iar românii rămaşi părăsiseră această ocupaţie pentru a lucra în construcţii. Amândoi sunt originari din Târgu Mureş. I-am spovedit, împărtăşit, am povestit cu ei, le-am binecuvântat copiii şi i-am îmbrăţişat cu drag.
Mare este risipirea noastră, de am ajuns şi printre eschimoşi… Am transmis atunci, cu acel prilej şi cu gândul la comemorarea centenarului Marii Uniri, următorul cuvânt:
91
Să-i cercetăm cu dragoste pe fraţii noştri, chiar dacă pentru aceasta am fi nevoiţi să mergem până la capătul lumii! Aceasta este chemarea şi datoria noastră de păstori, de fraţi din acelaşi neam! Este o chemare urgentă în aceste vremuri grele pentru neamul nostru, când ne aflăm împrăştiaţi în atâtea colţuri ale lumii… La 100 de ani de la Marea Unire, din nefericire, ne aflăm risipiţi şi despărţiţi fizic unii de alţii. Aşadar, să ne cercetăm fraţii, oriunde s-ar afla, să fim solidari, să înteţim dragostea dintre noi, să ne aducem aminte că atâţia strămoşi s-au jertfit ca noi să trăim în demnitate şi libertate. Să cinstim jertfa lor, a celor care au urmat exemplul Mântuitorului, Cel care a spus ucenicilor Săi: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
Cu adevărat, doar dragostea ne poate aduna din prea multele noastre împrăştieri lăuntrice şi din afară.
Episcopul… urşilor polari?!
După ce am săvârşit vizita misionară din Săptămâna Mare în Groenlanda, următoarea provocare pastorală a anului 2018 a fost cercetarea Arhipelagului Svalbard din Oceanul Arctic. Aflasem că ar locui câţiva români în această constelaţie de insule situate dincolo de Cercul Polar, astfel că, înarmat cu crucea şi tricolorul, în preajma Rusaliilor, mă aflam în arhipelag. Pe români nu i-am găsit, în schimb, insulele erau pline de urşi polari.
Arhipelagul Svalbard are o istorie interesantă, pe care aş dori să v-o împărtăşesc. Acest teritoriu în care întunericul dens al nopţii polare domneşte de la finele lunii octombrie până în martie şi soarele neapus de la miezul nopţii guvernează intervalul dintre lunile aprilie şi august a fost descoperit în veacul al XVI-lea de exploratorul olandez Willem Barents, cel care a dat numele Mării Barents, ce constituie şi graniţa de est a arhipelagului. Foarte curios, până la începutul secolului XX niciun stat nu a dobândit autoritate teritorială asupra insulelor, deşi pescari sau vânători de balene din Anglia, Olanda, Suedia sau Rusia şi-au desfăşurat activitatea intens în zonă. Abia în anul 1920, în urma Tratatului Spitsbergenului (sau Svalbardului), Norvegiei i se acordă deplina suveranitate asupra lor. Locul este aşadar guvernat de regatul norvegian, cu anumite limitări, însă există şi câteva mici stabilimente locuite de ruşi. E singurul loc din lume unde numărul de urşi polari se pare că aproximativ trei mii depăşeşte
93
numărul locuitorilor permanenţi. O parte din aşezăminte sunt dezafectate, dar altele sunt încă active, ceea ce face ca periodic un preot ortodox rus din Norvegia să îi cerceteze pe puţinii locuitori din partea rusească a arhipelagului şi să le săvârşească Dumnezeiasca Liturghie. În partea locuită de norvegieni, unde mica noastră expediţie s-a aflat în căutarea românilor, sunt convins că Liturghia săvârşită de noi în aşa-zisa capitală Longyearbyen, în Sâmbăta Moşilor de vară, la 26 mai 2018, împreună cu preoţii Andrei-Marius Pop din Bergen şi Dumitru-Valeriu Chiorbeja din Haugesund, cu darul lui Dumnezeu, a fost o binecuvântată „premieră”.
Ţinutul are un aspect misterios şi una dintre trăsăturile sale definitorii aduce aminte de acele cimilituri imposibil de descifrat cu care sfincşii din vechile mitologii chinuiau călătorii la răspântii. Care este arhipelagul unde nimeni nu se naşte şi nimeni nu moare, dar care este populat? Cititorului căruia i se va întâmpla să dea peste un astfel de sfinx în peregrinările sale îi răspund de-acum, spre izbăvirea sa: Svalbard, desigur, pentru simplul motiv că majoritatea locuitorilor săi au de fapt rezidenţa şi serviciile sociale asigurate pe continent. Insulele sunt mai degrabă un loc unde se munceşte, dar nu se trăieşte ca atare.
Locuitorii au voie să poarte arme, căci riscurile de a da nas în nas cu urşii polari sunt mult mai mari decât cele de a fi puşi în încurcătură de fiinţe mitologice. Şi, aşa cum mi-au explicat gazdele noastre, urşii polari sunt, într-adevăr, o minunăţie a creaţiei, dar sunt şi foarte agresivi, mai ales atunci când sunt flămânzi. Mărturisesc că am răsuflat uşurat când am văzut, imediat după ce am plecat din arhipelag, ştiri devenite virale despre un urs polar care „vizitase” exact stabilimentul în care poposisem peste noapte.
Mi-am adus aminte atunci de un cuvânt hâtru al înaltului Bartolomeu, spus după întronizarea mea ca episcop al românilor din diaspora scandinavă: „Vezi, iubite Macarie, că nu
94
eşti episcop doar al românilor de acolo, ci şi al gheţarilor şi urşilor polari!”.
Una din curiozităţile locale este o „bancă a apocalipsei”, cum senzaţionalist o prezintă mass-media, de fapt un depozit subteran, adăpostit într-o veche mină dezafectată de cărbune, la o adâncime de peste 120 de metri şi răcită în mod natural de straturile multiple de permafrost. Aici sunt aduse seminţe culese de peste tot din lume (la ora actuală se pare că sunt peste 800.000 de mostre), în eventualitatea în care un dezastru ar distruge ecosistemul planetei. De altfel, există multe centre de cercetare pe Svalbard, cele mai multe în domeniul studiului modificărilor climatice, meteorologiei sau geologiei. Ce vis prometeic şi iluzoriu! Un soi de arcă a florei planetare, dar cu marea şi hotărâtoarea diferenţă că această „bancă” e doar un plan omenesc, pe când Arca lui Noe a fost un plan dumnezeiesc.
Văd în această „bancă a apocalipsei” un fel de Turn babel modern cu seminţe, încă o manifestare a trufiei omului secularizat, care se crede suficient de puternic încât, pe de o parte, să distrugă el singur creaţia lui Dumnezeu, dar şi, pe de altă parte, să o reconfigureze, să o salveze prin tot felul de planuri şi mijloace. E tot o substituire a lui Dumnezeu: omul nu va putea fi nicicând asemenea Lui, aşa cum îi tot promite vicleanul, şi nu va putea niciodată salva nici măcar o biată floare de la extincţie doar cu puterile şi planurile sale, dacă Cel Preaînalt nu va îngădui.
Un preot pentru delfinii din Insulele Feroe
Dacă în Arhipelagul Svalbard am „păstorit” urşi polari, în Insulele Feroe am avut de-a face cu delfini, o apariţie comună în apele atlantice din împrejurimi.
Despre românii din Insulele Feroe îmi soseau din ce în ce mai des vestiri. La începutul misiunii insulele păreau un loc mai degrabă exotic, cunoscut celor din ţară mai ales datorită meciurilor de fotbal televizate pe care naţionala micului teritoriu autonom situat între Scoţia, Norvegia şi Islanda le-a disputat cu tricolorii noştri, însă, treptat, tot mai mulţi români s-au stabilit pe aceste tărâmuri. Astfel că, în anul ce a marcat centenarul Marii Uniri, 2018, am pus Insulele Feroe pe harta „expediţiilor” duhovniceşti. Am reuşit să ajung în decembrie, luna colindelor, cu câteva zile înainte de Crăciun, şi nu mică a fost bucuria celor aproape două sute de români stabiliţi în Feroe să fie colindaţi de episcopul lor. Bucurie împărtăşită pe de-a-ntregul, căci am descoperit acolo o mică, dar viguroasă comunitate românească.
Insulele Feroe se află, ca şi Groenlanda, sub guvernarea Regatului Danemarcei, însă se bucură de o autonomie mult mai largă. Strămoşii lor provin din vikingii norvegieni, iar primele semne ale creştinătăţii datează mult mai de timpuriu, chiar din jurul secolului al Vl-lea, când au păşit în aceste ţinuturi eremiţi irlandezi aflaţi sub oblăduirea duhovnicească
96
a Sfântului Cuvios Brendan din Clonfert (zis şi Brendan Călătorul), care au numit acest tărâm „Insulele oilor şi paradisul păsărilor”. Din păcate, acelea, alături de menţiunile despre colonizatorii vikingi norvegieni de la începutul secolului al XI-lea, rămân cam singurele mărturii ale creştinătăţii feroeze, căci valurile succesive de secularizare au ajuns şi în aceste locuri. Ceea ce mi-a atras însă atenţia şi m-a făcut să-mi aduc aminte cu nostalgie de satele noastre ţibleşene este faptul că pe aceste insule locuitorii îşi ţin casele şi maşinile descuiate. Într-adevăr, infracţionalitatea este infimă, dar asta datorită şi unui control riguros la vamă. Nu oricine şi nu oricum intră în Insulele Feroe, ceea ce totuşi nu împiedică un turism bine dezvoltat.
în urma cercetării comunităţii de români de pe insule mi-a devenit clar că aici trebuie înfiinţată o parohie stabilă, nu doar o misiune, ca în celelalte locuri îndepărtate din Episcopia Europei de Nord. Uşor de spus, greu de făcut. Căci, pentru o parohie stabilă, este necesar un preot care să aibă rezidenţa în comunitate. Altfel, este cu neputinţă să ai Liturghie săptămânal şi de sărbători, preot disponibil pentru Spovedanie şi alte slujiri cerute de credincioşi. Dificultăţile nu sunt puţine atunci când înfiinţezi o nouă parohie în diaspora (cu atât mai mult în diaspora scandinavă, unde românii sunt atât de puţini, mai răsfiraţi geografic, risipiţi în îndepărtate ţinuturi). Pe de o parte, e nevoie de un preot jertfelnic, dispus să facă misiune şi să lucreze pentru a se întreţine pe sine şi familia sa, iar, pe de altă parte, există la început o ezitare din partea comunităţii, a cărei temere este ca parohia şi preotul să nu devină o povară prea mare pentru posibilităţile sale materiale. Sigur, înţelegem aceste ezitări, dar e vorba de o stare de provizorat, la început, preţ de câteva luni, până când lucrurile se aşază pe făgaşul lor firesc, aşa cum s-au rânduit, invariabil, în fiecare parohie. Aşadar, tot felul de temeri, de o parte şi de alta, care nu pot fi depăşite decât cu inima largă şi cu multă credinţă.
97
Cu ajutorul cât se poate de concret şi de prompt al Mântuitorului Hristos, Arhiereul Cel Veşnic, întemeierea parohiei a decurs în bună rânduială, toate îngrijorările fiind depăşite.
Mai întâi, am găsit „om” pentru parohie: tânărul Iulian Ioan Mândru, ieşean, ucenic al meu, absolvent de seminar, cu studii teologice începute, dar întrerupte, plecat la muncă în diaspora scandinavă. Lucra la o fermă de nurci în Peninsula Iutlanda din nordul Danemarcei şi făcea naveta aproape săptămânal pentru a fi alături de familie, la Iaşi. A acceptat din primul moment când l-am chemat la apostolat. „Răspund chemării, Preasfinţite Părinte”, a spus Iulian-Ioan fără preget. Şi, iubite cititorule, acestea nu sunt cuvinte mari: apostolat, chemare… Pentru că a fi preot în diaspora este cu totul altceva decât a fi preot în România. Sigur, din punct de vedere sacramental e aceeaşi slujire, însă condiţiile, cerinţele şi detaliile practice legate de misiune diferă foarte mult. Dacă nu eşti pregătit să faci misiune pe deasupra, în plus faţă de celelalte exigenţe ale traiului diasporean (acceptarea unui loc de muncă aflat de multe ori mult sub calificarea din ţară, conştientizarea faptului că timpul pentru misiune şi familie începe acolo unde se termină programul de lucru „civil” şi multe altele), nu poţi duce crucea preoţiei. Şi-a dat demisia de la crescătoria de nurci (peste doar un an, nurcile din acele ferme daneze, unde trudea Iulian alături de mulţi alţi români, aveau să fie sacrificate în masă, într-un gest aberant motivat de temerile că ar fi purtătoare ale virusului SARS-CoV-2) şi, cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, l-am hirotonit diacon şi preot în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, la 27 şi 28 februarie 2019. Mi-a relatat ulterior cum unul dintre cei prezenţi la slujbă i-a spus, oarecum ironic, că a fost hirotonit pentru… Insulele Feroce. Eu am reţinut, în schimb, replica unui ieşean care mi s-a adresat după săvârşirea Sfintei Liturghii: „Preasfinţite, aţi hirotonit un preot pentru delfinii din Feroe!”
A urmat, la începutul lunii martie, instalarea în Insulele… nu chiar atât de Feroce, deşi nu lipsite de provocările inerente
98
unui început. Parohia avea să funcţioneze în Torshavn, capitala Insulelor, şi a fost pusă sub ocrotirea Sfinţilor Cuvioşi Simeon Stâlpnicul şi Dionisie Exiguul din Dobrogea, sărbătoriţi la 1 septembrie. Ulterior, am aşezat în biserica parohială o preafrumoasă Icoană a Maicii Domnului „Stăpâna Insulelor Feroe”, pictată cu multă evlavie şi iscusinţă de tânărul bucureştean Mihai Coman.
Pe Iulian-Ioan l-am liniştit cât am putut cu privire la comunitatea de români, spunându-i că sunt primitori şi bucuroşi de iniţiativa de a avea parohia lor. Şi, într-adevăr, după ce i-a cunoscut, s-a destins şi a trecut de primele emoţii. La evenimentul liturgic al aşezării preotului la cârma parohiei au venit mulţi români, şi nu doar dintre ortodocşi. Au participat atât catolici, cât şi neoprotestanţi, curioşi şi bucuroşi să asiste la acest moment atât de important. Cu acel prilej am folosit, în cuvântul către credincioşi, tocmai referirea la delfini auzită la Iaşi, evocând viaţa simplă a comunităţilor restrânse de creştini din primele veacuri:
Este o mare bucurie şi un mare eveniment pentru noi toţi să slujim împreună aici, în aceste locuri îndepărtate unde suntem mult mai puţini decât acasă, dar vă aduc aminte cuvântul Mântuitorului: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32). Această stare de înstrăinare, de simplitate şi de depărtare pe care ne-am asumat-o în diaspora poate constitui un binecuvântat prilej de a trăi viaţa în Hristos aşa cum era trăită în primele comunităţi creştine. Acele comunităţi erau întărite cu legătura dragostei şi a unităţii. Ele formau într-adevăr un singur Trup, cel al Bisericii, fiecare membru al comunităţii fiind preţuit, respectat, iubit în Hristos. Scopul era mântuirea, adică accesul în împărăţia Cerurilor, în Rai. Viaţa era aşadar mai simplă, însă mai fericită. Vă îndemn din toată inima la o astfel de binecuvântată simplitate, singurul nostru scop adevărat fiind mântuirea. Singura noastră comunitate adevărată este aici, în Biserică. Pe toate celelalte le facem şi le lucrăm cu conştiinţa vremelniciei lor. Şi, pentru că am
99
pomenit de primele comunităţi creştine, amintesc aici un cuvânt foarte frumos rostit de un creştin la slujba de hirotonire a preotului Iulian ce a avut loc la Iaşi: „Preasfinţite, trimiteţi un preot printre delfinii din Insulele Feroe”. Fratele se referea, desigur, la delfinii care sunt o apariţie obişnuită în aceste ape ale Atlanticului, dar să ştiţi că delfinul este unul dintre frumoasele simboluri ale creştinismului primar, închipuindu-l pe Hristos, salvarea noastră! Prin faptul că de acum înainte veţi avea parte în permanenţă de un preot şi de Liturghie, veţi putea spune cu adevărat „Hristos în mijlocul nostru!”, Mântuitorul fiind nucleul şi temelia comunităţii euharistice!
Dar timpul nu are răbdare deloc în diaspora şi, imediat după frumoasele clipe ale instalării, ne-au asaltat nevoile concrete care trebuiau acoperite: părintele Iulian-Ioan avea nevoie urgent de un serviciu pentru a putea rămâne în insule şi de o locuinţă pentru a-şi putea aduce familia. Într-un mod minunat, providenţial, problema serviciului şi-a găsit o grabnică rezolvare. Rămânând cu el câteva zile şi mergând la familiile de români care solicitau sfeştanii, la una dintre ele cineva care lucra la un service auto şi-a adus aminte că patronul său avea neapărată trebuinţă de un mecanic. Cum noul preot din Feroe avea experienţă şi în acest domeniu, începând cu a doua zi după Liturghia de duminică şi numirea sa ca paroh era deja angajat acolo. Găsirea unui loc de muncă nu este deloc lucru uşor, cu atât mai puţin în acel domeniu şi pe acele tărâmuri. De multe ori singurele disponibile sunt cele de la serviciile de curăţenie. Totul bine, însă părintele nu avea o locuinţă adecvată unde să-şi poată chema şi familia. Asta era cel mai greu de îndurat. Timpul se scurgea şi nimic nu se întrezărea. L-am simţit descurajat şi l-am asigurat atunci că îi sunt alături şi că nu trebuie să-şi piardă nădejdea. „Plâng pentru tine înaintea lui Dumnezeu, fiul meu Iulian”, i-am spus la telefon, îndemnându-l să mai aibă puţină răbdare, căci am încredinţarea că şi această încercare va fi depăşită. A doua zi primesc
100
telefon de la el. Fericit, îmi transmite că tocmai s-a eliberat o casă unde poate să se mute şi să-şi aducă şi familia.
Misiunea în diaspora scandinavă este o permanentă aventură. Dar ce este viaţa noastră întru Hristos, dacă nu cea mai frumoasă şi singura de dorit aventură pe care să o trăim pe acest pământ?
„E muncă de apostolat aici…”
Cândva în anul 2017 primeam un e-mail ca un suspin sfâşietor al inimii:
Preasfinţia Voastră, vă scriu cu tristeţe. Dintre toţi românii cunoscuţi din zonă, nu-s decât trei familii… Dacă-mi îngăduiţi, vă scriu ce simt eu: noi nu suntem ca Sfântul Vasile, să nu ne temem de exil fiindcă Dumnezeu este peste tot. El era sfânt şi preot. Noi nu suntem nici sfinţi şi nici preot nu avem, iar de jur împrejur este duhul lumii care distorsionează adevărul ca oglinzile de bâlci. Am plecat din ţară pentru o bucată de pâine. Văd însă că suntem mulţi care riscăm să ne pierdem veşnicia pentru acea bucată de pâine. E muncă de apostolat aici.
Doamne, cât adevăr! Toată istoria şi zbaterea conaţionalilor dezrădăcinaţi şi aciuaţi în diaspora, care cum s-a nimerit, este încapsulată în cele câteva fraze prin care am fost făcut părtaş acestor pătimiri ale înstrăinării. Însă o rază de speranţă exista totuşi în cadrul acestui tablou sumbru: oamenii care îmi scriau puneau mântuirea sufletului mai presus de toate. Şi atunci am simţit că e „vremea să lucreze Domnul” (Psalmul 118, 126).
E-mailul fusese transmis de Mădălina, soţia medicului român Ovidiu-Nicolae Bacalu, cei doi fiind stabiliţi într-o mică aşezare din părţile lapone ale nordului Suediei. Orăşelul a gravitat, până recent, în jurul garnizoanei militare unde era staţionată a zecea parte din efectivul militar al Suediei şi care
102
s-ar putea să fie resuscitată, date fiind noile condiţii de război în care se află Europa la momentul redactării acestui text. Îţi trebuie multă rezistenţă fizică şi morală pentru a trăi la Boden, oraş aflat la peste 1.500 de kilometri de cel mai sudic punct al Suediei, căci mai tot timpul este iarnă şi întuneric, iar în sezonul aşa-zis cald vremea este, de fapt, tot rece şi neprietenoasă. Din acest motiv, românii care ajung acolo caută să plece cât mai repede în locurile mai sudice, mai populate, mai continentale şi mai primitoare ale Suediei. Cei puţini rămaşi se confruntă cu dificultăţile inevitabile ale traiului într-un astfel de loc izolat. Iar cei care tânjesc după cele duhovniceşti suferă şi mai mult.
Mădălina şi Ovidiu-Nicolae, dincolo de găsirea unor locuri de muncă, au un motiv suplimentar pentru a rămâne la Boden: fiul lor Ioan, un copil binecuvântat de Dumnezeu, cu anumite nevoi speciale, se simţea bine la şcoala de profil din oraş, astfel încât părinţii săi au decis să stea acolo.
I-am răspuns Mădălinei şi astfel am iniţiat o corespondenţă cu acest cuplu de medici credincioşi şi inimoşi. La un moment dat au reuşit să ajungă la Paraclisul episcopal din Stockholm şi ne-am întâlnit faţă în faţă, ostoind astfel câte puţin din dorurile inimii. Apoi au venit în pelerinaj tot mai des, mergând cu maşina o zi la sosire şi o alta la întoarcere, iar în cele din urmă, când s-a ivit prilejul, am ajuns la Boden şi i-am cercetat pe amândoi, precum şi pe puţinii români aflaţi acolo, cei mai mulţi dintre ei medici. Fiind convins de calitatea morală şi duhovnicească a familiei sale, calităţi prelucrate şi dobândite atâţia ani în furnalul încercărilor vieţii, lui Ovidiu-Nicolae i-am recomandat să se înscrie la Facultatea de Teologie din Sibiu, ceea ce a şi făcut, cu mult entuziasm. Pentru că soluţia la problema lor îmi devenea din ce în ce mai clară şi era una practică. Nu aveau preot, aşa că să devină el însuşi unul! Astfel că l-am hirotonit diacon, iar apoi preot şi l-am găzduit o vreme la Centrul episcopal din Stockholm,
103
îndrumându-l eu însumi la slujbele zilnice, încununate cu Dumnezeiasca Liturghie, pentru a-şi face practica liturgică.
Aşa se face că, în prezent, Episcopia Europei de Nord are o parohie la Boden, cu preotul slujitor Ovidiu-Nicolae şi cu Sfinţii Ocrotitori cereşti, sărbătoriţi în calendar la 11 iunie, Apostolii Bartolomeu şi Barnaba, Ierarhul tămăduitor Luca al Crimeei şi Mucenicii Chinezi de la Beijing. Alegerea acestor Sfinţi Ocrotitori rezonează, pe de o parte, cu chemarea apostolică a unei astfel de slujiri preoţeşti în nordul polar al Suediei, iar pe de altă parte, cu profesia de medic, practicată şi de Sfântul Luca, care a făcut apostolat şi în ţinuturile arctice ale Rusiei, printre laponi, însă şi cu martirajul chinezilor mărturisitori ai dreptei credinţe într-o ţară aflată în întunericul secularismului precum Suedia. Ulterior, le-am încredinţat spre păstrare şi cinstire Icoana de mari dimensiuni a Maicii Domnului „Stăpâna Laponiei”, pictată de iconarul ieşean Marius-Ciprian Ghinescu, o reprezentare frumoasă şi rară cu Pruncul Iisus purtat pe spatele Maicii Sale.
Aşadar, după ce slujeşte ca medic celor bolnavi, părintele Ovidiu-Nicolae slujeşte ca preot la sfârşit de săptămână într-un lăcaş închiriat, cu soţia sa, Mădălina, „ţinând strana”, celor câţiva români, greci, sârbi sau ruşi care locuiesc în Boden, dar şi în regiunea Norrbotten şi care vor să participe la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
„E muncă apostolică”, îmi scria, în urmă cu câţiva ani, Mădălina. Nu cred însă că îşi închipuia atunci că vor fi chiar ei cei chemaţi să o săvârşească…
Un Crăciun la Reykjavik, în Islanda
Islanda, insulă situată în nordul Oceanului Atlantic, este cunoscută în lume pentru vulcanii, gheizerele şi izvoarele sale termale. Puţină lume ştie însă că primii oameni care au pus piciorul pe aceste meleaguri au fost eremiţi ortodocşi, monahi mânaţi peste mări şi ţări de dorul de a-şi lucra mântuirea şi de a se nevoi în pustie. Mai exact, călugării aflaţi sub înrâurirea duhovnicească a Sfântului Cuvios Brendan din Clonfert (cca 484 cca 577) sau Brendan Călătorul, prăznuit în Biserica Ortodoxă în fiecare an la data de 16 mai, şi alţi monahi irlandezi pelerini sunt primii locuitori cunoscuţi ai Islandei, care, până la venirea lor, după toate probabilităţile, nu era decât un teritoriu pustiu. Dorul după pustie şi dragostea pentru nevoinţe ale acestor monahi râvnitori au şi ele o filiaţie duhovnicească foarte interesantă. Monahismul anglosaxon în general şi cel irlandez în special au fost influenţate de cel din Galia, care la rândul său îşi are obârşia şi modelul duhovnicesc de inspiraţie în viaţa părinţilor trăitori în pustia Egiptului şi în cea a Palestinei.
Nu cunoaştem exact cât timp s-au nevoit monahii irlandezi în Islanda, fiindcă urme ale existenţei lor se găsesc şi în Insulele Feroe sau în zona Newfoundland din Canada, dar cert este că a fost o nouă misiune creştină în Islanda la cumpăna dintre milenii, când regii creştini ai Norvegiei şi Danemarcei devin
105
conducători de facto şi ai Islandei: regele Olav I Tryggvason şi Sfântul Rege Martir Olav al II-lea. Sub protecţia acestora se întemeiază multe biserici, mănăstiri şi capele ortodoxe, viaţa bisericească organizându-se chiar în cadrele unei episcopii. Din nefericire, iconoclasmul protestant al reformei luterane din secolul al XVI-lea a şters aproape orice urmă a existenţei Ortodoxiei în Islanda, demolând tot ce au construit misionarii Evului Mediu.
Islanda nu se află în jurisdicţia Episcopiei noastre, dar acolo am petrecut primul Crăciun din ţinuturile nordice. În 2008, chiar în primul meu an de episcopat, prin purtarea de grijă a Atotmilostivului Dumnezeu şi prin rânduiala Sa tainică, am ajuns în capitala Islandei, Reykjavik, ca să slujesc de Crăciun în biserica rusă (disponibilă atunci fiindcă slavii prăznuiesc Naşterea Domnului, potrivit calendarului iulian, pe 7 ianuarie) pentru românii de acolo, prima Liturghie arhierească în limba română pe acele meleaguri.
îmi amintesc cu drag acest eveniment, precum şi reacţia atât de călduroasă a credincioşilor. Deşi diaspora din Islanda nu este numeroasă, au venit câteva zeci de români la slujba de Crăciun, precum şi ortodocşi de alte naţionalităţi. Dar interesul crescut a depăşit sfera restrânsă a diasporei, de vreme ce însăşi televiziunea naţională islandeză a transmis câteva cadre de la slujba de Crăciun la buletinul principal de ştiri. De altfel, comunitatea ortodoxă din capitala Islandei este oarecum în centrul atenţiei începând cu anul 2011, fiindcă acolo s-a început construcţia impozantă a singurei biserici ortodoxe contemporane de pe insulă, aparţinând Patriarhiei Moscovei.
Românii din Islanda erau atât de doritori de binecuvântare, încât cei care plecaseră în ţară în vacanţa de Crăciun şi-au lăsat cheile de la apartamente sau de la garsoniere celor apropiaţi pentru ca eu să săvârşesc Sfeştania, stropindu-le locuinţele cu agheasmă. Am săvârşit chiar şi o slujbă de înmormântare
106
la cimitirul din capitală, pentru o credincioasă în vârstă care decedase acolo, pe când era în vizită la familia sa…
în scurtul răgaz petrecut pe această insulă, de-a lungul istoriei fostă provincie a regatului danez (motiv pentru care până astăzi ambasadorul român din Copenhaga îi are în grijă pe românii din Islanda), am făcut cunoştinţă cu peisajul ei aparte, de un aspect cvasi-selenar. Arbuşti scunzi, vârtoşi, care pot rezista curenţilor de aer foarte puternici, vârfuri de stânci golaşe, văi pustii… Şi vulcani activi, nu puţini: mai bine de 30 de vulcani care pot erupe atât de puternic, încât să blocheze circulaţia aeriană.
Aşa s-a întâmplat în 2010, când o erupţie a vulcanilor din Islanda a dus la blocarea zborurilor pe toată suprafaţa Europei. Eu mă aflam atunci la Moscova, la un eveniment bisericesc, şi trebuia să revin la Stockholm. Evident, am rămas „la sol”, singura soluţie fiind să plec cu trenul. Astfel că am călătorit cu trenul de la Moscova spre Helsinki cu trecere prin Sankt-Petersburg, iar de la Helsinki am continuat călătoria spre capitala Suediei pe Marea Baltică, cu vaporul. Toate acestea din cauza vulcanului Eyjafjallajokull!
Revenind la diaspora românească din Islanda, am avut o deosebită mulţumire de suflet când Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale i-a desemnat pe preoţii români din Scoţia pentru a-i cerceta şi a le sluji credincioşilor periodic la Reykjavik. Iată cum slujitorii altarului români refac duhovniceşte, după aproape un mileniu şi jumătate, traseul misionar al monahilor-apostoli, încreştinătorii acestui „ţinut al gheţii şi al focului”.
Dincolo de hotare, îndepărtata Finlandă
în nord-estul Peninsulei Scandinave se află, la graniţa cu Suedia şi Rusia, îndepărtata Finlandă, iar în nordul ei ţinutul lapon, cu rezonanţe de poveste de ascultat la gura sobei, al Crăiesei Zăpezilor şi al lui Moş Crăciun. Finlanda e îndepărtată nu doar din motive geografice şi de climă, ci şi, într-un fel paradoxal, din motive… jurisdicţionale. Având o Biserică Ortodoxă Naţională, aflată sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, Finlanda nu se află în cadrul Episcopiei noastre, astfel că cercetarea românilor din această ţară depinde mult de bunăvoinţa primatului locului. Finlanda, Biserică Naţională, Patriarhie Ecumenică (având sediul, după cum ştim, în Turcia de azi, în fostul Constantinopol, actualul Istanbul). O înşiruire de termeni ce poate să te deruteze, iubite cititorule. De aceea îţi propun să ne oprim puţin asupra istoriei Bisericii Ortodoxe în această ţară, fiindcă existenţa ei pe aceste meleaguri îngheţate are nişte particularităţi. Ortodoxia finlandeză, avându-şi rădăcinile istorice în pământul Novgorodului şi hrănindu-se timp de aproape nouă secole din seva spiritualităţii ruse, aparţine totuşi unui popor eminamente atât ca poziţionare, cât şi ca mod de gândire occidental.
Obârşiile Ortodoxiei din Finlanda coboară până în prima jumătate a secolului al XIII-lea, când localnicii au fost încreştinaţi de misionarii ruşi veniţi din zona Novgorod, aflată sub oblăduirea cneazului Iaroslav al II-lea (care a primit la Botez
108
numele Teodor), tatăl lui Alexandru Nevski. Epicentrul misiunii ortodoxe din Finlanda a devenit, pentru multe secole de atunci încolo, regiunea Carelia. Zona a fost, încă de la început, subiect de dispută între Finlanda, Suedia şi Rusia, dar locuitorii şi-au păstrat nealterată credinţa dreptslăvitoare dobândită, îndeosebi datorită lucrării duhovniceşti a mănăstirilor: Valaam, situată pe insula cu acelaşi nume, în preajma lacului Ladoga (azi teritoriu rusesc, la fel ca şi celelalte lavre enumerate aici), Konevski, Solovăţ sau Pecenga. Începând cu primul deceniu al secolului al XIX-lea, întreaga Finlandă intră sub sfera de influenţă geopolitică rusă, devenind un fel de teritoriu anex, cu autonomie sporită. În acest răstimp, Ortodoxia finlandeză, strâns legată de centrul eparhial din Sankt-Petersburg, se dezvoltă, ajungând treptat la dimensiunile pe care le are, în mare, şi azi: circa 50.000 de credincioşi şi aproape 30 de parohii, cu peste 150 de lăcaşuri de cult.
O turnură semnificativă în istorie are loc în anul 1917, prin debutul Revoluţiei bolşevice, când, pe fondul frământărilor extraordinare din Patriarhia Rusă, Biserica Ortodoxă a Finlandei încearcă să urmeze exemplul Bisericilor Ortodoxe din ţările baltice şi să obţină o autonomie sporită. Soluţia găsită de ierarhii finlandezi, adoptată şi datorită presiunii enorme exercitate de autorităţile politice de la Helsinki, ce tocmai îşi declaraseră independenţa faţă de Rusia, a fost intrarea în zona de influenţă a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol statu-quo menţinut până în ziua de astăzi.
Ruptura definitivă de Biserica Rusiei a fost consfinţită şi prin adoptarea în cult a calendarului gregorian în anul 1923. Aceasta face ca, în momentul de faţă, Biserica Ortodoxă a Finlandei şi cea a Estoniei (dacă nu mă înşel), cu care are legături istorice şi canonice foarte strânse, să fie singurele Biserici Ortodoxe care celebrează Sfintele Paşti la o altă dată calendaristică faţă de celelalte Biserici Ortodoxe surori.
109
Printre personalităţile ortodoxe de seamă din Finlanda l-aş menţiona, din raţiuni ce ţin de lungimea acestui text, doar pe Sfântul Ioan de la Valaam (1873-1958), canonizat recent de Patriarhia Ecumenică, părintele duhovnicesc al scriitorului ortodox finlandez Tito Colliander şi al multor părinţi şi mireni ce l-au cercetat atât în străvechea vatră monahală de pe malul lacului Ladoga, cât şi în Noul Valaam, mănăstire pe care Sfântul Ioan a întemeiat-o pe teritoriul finlandez în urma evacuării forţate a monahilor din Valaam, ca rezultat al războiului dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda, în anul 1940. Autor al unei bogate corespondenţe epistolare cu fiii săi duhovniceşti, comparabile probabil ca volum cu cea a Sfinţilor Varsanufie şi Ioan din Filocalia, volumul al XI-lea, Sfântul Ioan din Noul Valaam (unde se păstrează şi Icoana Maicii Domnului din chilia ieroschimonahului român din Vechiul Valaam, Sfântul Antipa de la Calapodeşti) rămâne un punct de referinţă extrem de important pentru ortodocşii din Scandinavia şi nu numai.
în ceea ce priveşte prima misiune ortodoxă românească în Finlanda, aceasta a fost întemeiată în anul 1973 de acelaşi vrednic deschizător de drumuri, preotul profesor Alexandru Ciurea (căruia i-am dedicat şi un ordin episcopal). Pe atunci, mitropolia finlandeză i-a venit în ajutor, punându-i la dispoziţie o biserică-paraclis în Helsinki, unde Sfinţia Sa şi preoţii care i-au urmat în parohia românească Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Stockholm, de mai multe ori pe an, slujeau, îi spovedeau şi cercetau pe puţinii români aflaţi acolo.
între timp, numărul lor a mai crescut, dar nu în proporţii semnificative. Românii se află concentraţi îndeosebi în sud, în capitală, în Tampere şi Turku. Pentru nevoile duhovniceşti ale acestora se află acolo un preot român, provenit din Arhiepiscopia Timişoarei şi între timp integrat, prin anii 90, cu susţinerea răposatului Mitropolit Nicolae Corneanu, în structurile canonice ale diocezei ortodoxe de la Helsinki.
110
El slujeşte, prin rotaţie, în micile comunităţi euharistice româneşti din Helsinki, Tampere, Turku şi Mariehamn.
Pe vremea Mitropolitului Ambrozie de la Helsinki, înainte de pensionarea sa, am găsit toată bunăvoinţa şi deschiderea de a-i cerceta pe românii ce locuiesc în aceste ţinuturi. Astfel am putut efectua cu uşurinţă deplasări canonice în Finlanda, atunci când îndatoririle mi-au îngăduit, vizite pastorale şi întâlniri duhovniceşti. Din 2018 însă nu am găsit aceeaşi înţelegere şi aceeaşi deschidere la noul primat al Bisericii Ortodoxe Finlandeze. Şi, din păcate, nu doar eu, ci şi venerabilul episcop sârb al diasporei scandinave s-a aflat în aceeaşi situaţie, la baza căreia se află o regretabilă lipsă de receptivitate.
Aceasta a îngreunat mult misiunea pastorală pe tărâm finlandez, într-un moment critic în care se afla în plină desfăşurare cazul dramatic al familiei Cameliei Smicală. E foarte greu să acţionezi când nu doar instituţiile statului sunt reticente, ci chiar şi unii slujitori ai Bisericii. În acest caz, ca şi în altele asemănătoare, am întotdeauna în vedere cuvintele unui înţelept care a spus că e mai „de dorit să pierzi o dispută decât să îţi pierzi aproapele”. Dar Maica lui Dumnezeu a luat aminte şi „ajutorului omenesc nu ne-a lăsat”, iar Camelia a rămas în familia duhovnicească a Episcopiei noastre. Ori de câte ori este cu putinţă, îi oferim o mână misionară de ajutor părintelui român din Finlanda în lucrarea sa, cercetându-i în continuare pe conaţionalii noştri, ce reprezintă o mică fărâmă din întreaga populaţie ortodoxă de pe teritoriul finlandez, locuitori şi ei ai acestei ţări vestite pentru sistemul de învăţământ şi care a ieşit pe primul loc într-un top al celor mai fericite naţiuni din lume.
Pierduţi în Marea Baltică
Calea Varegilor
Timp de câteva secole, cândva între anii 800 şi 1100, varegii (o altă denumire istorică a vikingilor scandinavi, provenind de la cuvântul de origine proto-nordică vceringjar, care în traducere liberă înseamnă „cei care au depus jurământul de credinţă”), creştinaţi, coborau de pe coastele şi din insulele scandinave spre Cetatea cetăţilor, Constantinopolul sau Miklagârd oraşul cel Mare, care strălucea în deplina sa glorie. Curajul şi îndemânarea lor războinică erau la mare căutare, mai ales datorită isprăvilor lor din Rusia Kieveană, varegii reuşind cu timpul să-şi impună hegemonia peste triburile slave, aşa cum aflăm din celebra Cronică a lui Nestor (cca 1113), şi legându-şi astfel pentru eternitate destinul istoric de formarea poporului rus.
La Constantinopol vikingii alcătuiau unităţi de elită sau chiar garda imperială. Primii varegi apar în surse istorice de la mijlocul secolului al IX-lea, când se menţionează că au fost în slujba împăraţilor Teofil (829-842) şi Mihail al III-lea (842-867). Însă consacrarea lor are loc abia sub domnia bazileului Vasile al II-lea (976-1025), cel care i-a organizat pe nordici într-o adevărată gardă cu sediul la Constantinopol, unde au ajuns să formeze una dintre unităţile de elită ale apărării oraşului, sarcina lor cea mai importantă fiind să protejeze persoana împăratului. Fiind un fel de gărzi de corp ale
112
conducătorului, înarmaţi cu topor, sabie şi scut, ei îl însoţeau pe acesta la paradele militare, la procesiunile religioase sau în călătorii. Erau însă în subordinea unui akolouthos, un ofiţer care era mâna dreaptă a împăratului, iar acesta era întotdeauna bizantin. De asemenea, varegii au ajuns să fie folosiţi pe scară largă şi în războaiele pe care bazileul le purta, în cele din urmă ei nemaifiind aleşi doar pe criteriul apartenenţei etnice la popoarele scandinave, după cum arată mărturiile din jurul celei de a patra Cruciade (1202-1204), în care se povesteşte despre rezistenţa eroică a varegilor (numiţi cu această ocazie „danezi”) în faţa asaltului cruciaţilor francezi asupra palatului imperial din cartierul Vlaherne din Constantinopol.
Calea varegilor înspre „oraşul lui Dumnezeu” trecea deseori prin ţinuturile locuite de strămoşii noştri. Pare-se că într-una din aceste călătorii un vareg a intrat în conflict cu unul sau mai mulţi valahi şi a fost ucis. Pierderea sa este consemnată pe o piatră runică ce datează din jurul anului 1050, descoperită în cimitirul Sonjhem de pe Insula Gotland (care etimologic înseamnă insula goţilor) din Marea Baltică, unde presupuşii valahi (denumiţi în sursele scandinave blokumenn) sunt invocaţi într-un scurt blestem. Pisania s-ar traduce aproximativ astfel: „HroSvisl şi Hrodelfr au ridicat monumente funerare în memoria celor trei fii ai lor. Acesta e în memoria lui Hroâfuss. Blokumenn l-au trădat într-o expediţie. Dumnezeu să ajute sufletului lui Hroăfuss şi să-i răsplătească în acelaşi fel pe cei care l-au trădat”.
Această insulă situată la circa 100 de kilometri în largul Mării Baltice, locuită încă din Epoca fierului, cândva cel mai mare centru comercial maritim al Nordului şi care mai este cunoscută şi ca „insula comorilor vikinge” datorită numeroaselor descoperiri arheologice legate de epoca vikingă, a avut la un moment dat un rol important în dezvoltarea Ortodoxiei nordice. Spre exemplu, în oraşul cel mai important din Gotland, Visby, s-au descoperit în 1971 ruinele unei
113
biserici ruseşti de la începutul secolului al XII-lea, consacrată Sfântului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni. Existenţa ruşilor pe aceste meleaguri nu era întâmplătoare, legăturile comerciale dintre Gotland şi Novgorod fiind consemnate în documentele vremii. Pe o piatră runică din acea epocă se menţionează că şi varegii creştini de pe Gotland aveau un stabiliment în Novgorod, cunoscut sub numele de Gutagârd, dar şi o biserică afierosită Sfântului Rege Martir Olav, Luminătorul Norvegiei, care a dăinuit câteva secole. Deci se pare că biserica Sfântului Nicolae şi gospodăriile adiacente erau locuite de negustorii ruşi novgorodieni alături de familiile lor.
Legătura varegilor cu lumea ortodoxă se estompează treptat, ajungând să înceteze în secolul al XV-lea, perioadă în care aflăm că un incendiu a distrus şi bisericuţa novgorodiană de pe actualul teritoriu suedez. Condamnată la uitare, fiindcă pe locul ei se ridică treptat un han, care poartă denumirea de „Aşezământul rusesc”, ea este descoperită din întâmplare în anii 70, când actualul proprietar al clădirii găseşte un document vechi ce menţionează existenţa bisericuţei. De atunci, la subsolul hanului, actualmente restaurant de lux, situat în partea de nord a pieţei din oraşul Visby, pot fi vizitate aceste ruine ortodoxe. În lespedea bisericii s-a descoperit şi un mormânt unde îşi doarme somnul de veci probabil unul dintre slujitorii sfântului altar. Partea macabră a poveştii este că, fiind proprietate privată, complexul de clădiri îşi schimbă din când în când proprietarul. Acum câţiva ani, de pildă, fiind scos la vânzare pe un site de imobiliare, complexul de clădiri era anunţat ca o clădire istorică cu vad comercial bun şi mormânt „locuit” la subsol.
Sigur, fiind clădire istorică, proprietarii nu au voie să intervină asupra sitului arheologic ce conţine ruinele bisericii, însă au dreptul să decidă cui îi permit sau nu accesul acolo. Aşa se face că diaspora ortodoxă rusă din Suedia a
114
fost scandalizată de refuzul noilor proprietari de a permite săvârşirea unei slujbe de pomenire pentru slujitorul ce îşi doarme somnul de veci în bisericuţă şi care nu cred că s-a gândit vreodată că va deveni exponat de muzeu.
De altfel, influenţele bizantine de pe Gotland nu se mărginesc doar la bisericuţa Sfântului Nicolae. Sunt numeroase mărturii care se observă în arhitectură, picturi murale bisericeşti şi sculpturi (foarte multe cristelniţe de piatră). Cele mai reprezentative sunt cele descoperite în bisericile din localitatea Garde, aflată în partea de sud-est a insulei, în care se află icoane în cel mai frumos stil bizantin, cele mai cunoscute reprezentându-i pe Sfinţii Boris şi Gleb, sau cea din localitatea Kăllunge, în regiunea de nord-est, în care s-a păstrat o serie de fresce ortodoxe de la începutul secolului al XIII-lea. Unii cercetători sunt de părere că şi acestea au fost la origine biserici ridicate de negustorii ruşi de pe insulă.
Dar anii au trecut. Oraşul lui Dumnezeu, Constantinopolul, a căzut în mâinile necredincioşilor, varegii au devenit popoarele disciplinate şi domesticite ale Nordului european dezvoltat, iar valahii, bieţii de ei, rătăcesc prin toată Europa, departe de casă, într-adevăr parcă urmăriţi de vechiul blestem al soţilor Hroâvisl şi HroSelfr. Puţini dintre ei au ajuns şi pe această insulă a Mării Baltice, cea mai mare a regatului suedez. Câteva familii s-au stabilit aici permanent, în rest românii vin doar în perioadele de lucru sezonier, vara întreg Gotlandul transformându-se în locul exclusivist de vacanţă al elitelor nordice.
Când am ajuns în 2008 la Stockholm, la cârma noii episcopii, l-am primit sub omofor pe bătrânul preot suedez Andreas Thulesius, convertit la dreapta credinţă în tinereţe, care coordona misiunea ortodoxă, luându-l şi el ca ocrotitor pe Sfântul Ierarh Nicolae, în amintirea străvechii biserici de piatră de p? insulă cu acest hram. Nu a fost întâmplătoare alegerea marelui arhipăstor din Mira Lichiei, care este patronul marinarilor şi
115
al tuturor celor ce călătoresc pe ape. După întronizare aş fi dorit să îl vizitez şi să îi ofer Sfântul Antimis, însă era atât de bolnav, încât nu a reuşit să mă primească, iar la puţină vreme s-a şi săvârşit întru Domnul. De atunci am preluat eu pastoraţia ortodocşilor din Gotland, cercetând insula şi slujind nevoilor duhovniceşti ale celor câteva familii de români practicanţi şi ale celor care se întâmplă să se afle pasager acolo. Epoca de glorie a negustorilor ortodocşi a apus însă demult, iar în ziua de azi e dificil să descoperi pe Gotland urmele Ortodoxiei de odinioară, dacă nu ai cercetat bine înainte istoria locului.
Bornholm
Tot în Marea Baltică se află Insula Bornholm. Spre deosebire de Gotland, aceasta se află sub autoritatea Regatului Danemarcei. Având forma geometrică a unui paralelogram, poziţionată mai bine decât cea suedeză, Bornholm, locuită în prezent de circa 40.000 de oameni, a constituit în vremea vikingilor un regat aparte, iar mai târziu a adăpostit cea mai mare fortăreaţă militară medievală a Europei de Nord, Hammershus. Acum, ocupaţiile localnicilor sunt mult mai paşnice, ţinând de agricultură, turism şi industrie. Cunoscută azi drept „sursa de inspiraţie a artiştilor danezi”, Insula Bornholm deţine vestigii creştine foarte frumoase, vestitele biserici „rotunde”, o combinaţie arhitecturală între lăcaş de cult şi fortăreaţă, construite în epoca medievală, mai exact la începutul secolului al XIII-lea, gândite astfel pentru a adăposti localnicii şi bunurile lor de invadatori. Din aceeaşi perioadă întâlnim şi o serie de pietre funerare creştine inscripţionate cu caractere runice, cea mai cunoscută având o înălţime de aproape trei metri. Subiect de dispută teritorială între Danemarca şi Suedia în Evul Mediu, Insula Bornholm s-a aflat în timpul celui de-al Doilea Război
116
Mondial, succesiv, sub ocupaţie germană şi sovietică, perioadă care a lăsat răni adânci în geografia şi arhitectura aşezărilor, supuse bombardamentelor intense.
Pe insulă sunt stabiliţi câteva zeci de români, aceasta oferind mai multe condiţii prielnice decât „insula goţilor”. Misiunea ortodoxă românească de aici, ocrotită de Sfânta Mare Muceniţă Marina din Antiohia Pisidiei (prăznuită la 17 iulie), este coordonată de preoţii slujitori de la parohia noastră din Copenhaga, împreună cu ei, îi cercetez pe păstoriţii din Bornholm ori de câte ori am prilejul.
îmi aduc aminte cu drag de un cuplu de tineri de pe insulă, originari din Bacău, Cristian şi Alexandra. Familia lor a trăit o tragedie când a pierdut o fetiţă la o naştere înainte de termen. Mai au un băieţel de şapte ani. Trauma a fost grea, însă i-am încurajat şi, nu după mult timp, Alexandra a rămas însărcinată din nou. Pruncul din pântece este tot o fetiţă.
în faţa neprevăzutelor încercări ale vieţii, singura noastră cetate de apărare este Biserica, cu zidurile sale nevăzute, dar şi de nebiruit. Precum odinioară vechii scandinavi care se refugiau în bisericile rotunde, românii marii risipiri îşi găsesc refugiul în singura cetate unde devin cetăţeni naturalizaţi prin Botez, în schimbul acesteia cerându-li-se credinţă şi pocăinţă.
Pe uscat, prin aer şi pe apă
Cel mai adesea, în călătoriile mele misionare, datorită distanţelor foarte mari, folosesc ca mijloc de transport avionul. Însă uneori, mai ales în Norvegia, dar şi atunci când trec din Suedia în Danemarca, apelez la feribot. Fiecare călătorie cu vaporul e inedită şi scandinavii, popor de navigatori, ştiu să facă din aceasta o experienţă foarte plăcută. Mi-au rămas întipărite pe retina inimii câteva locuri pe care le-am vizitat
117
de-a lungul timpului în urma călătoriilor cu vaporul şi pe care aş dori să vi le împărtăşesc. Pot să menţionez pentru început acel fenomen foarte spectaculos în care Marea Nordului şi Marea Baltică, prin strâmtorile Kattegat şi Skagerrak, se întâlnesc în dreptul localităţii Skagen şi al plajei nisipoase Grenen, dansul celor doi curenţi de apă alcătuind un spectacol maiestuos al naturii. În Skagen avem o parohie românească cu hramurile Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Ajutătoarea celor smeriţi” şi Sfinţii şi Drepţii Iosif cel Preafrumos (fiul patriarhului Iacob) şi Iov, mult răbdătorul, încredinţată spre păstorire râvnitorului preot Gabriel Bodescu.
în zona de sud-vest a Suediei, unde Marea Baltică începe să se îmbrăţişeze cu Marea Nordului, în dreptul oraşelor Helsingborg din Suedia şi Helsingor din Danemarca, există o strâmtoare ce poartă numele Oresund, unde distanţa dintre cele două maluri este de doar câţiva kilometri. Ca o paranteză, regiunea de sud a Suediei, numită Scania sau Skane, a fost teritoriu danez până la începutul secolului al XVIII-lea. Şi strâmtoarea Oresund poate fi tranzitată doar cu feribotul, existând cel puţin două curse pe oră între oraşele gemene de pe fiecare mal. Primul lucru pe care îl sesizează călătorul dinspre Suedia este un castel ce guvernează impozant malul danez al mării, aflat pe lista UNESCO a monumentelor protejate, considerat de mulţi cea mai frumoasă bijuterie arhitecturală a Renaşterii în Europa de Nord: castelul Kronborg din Helsingor (sau Elsinore). Da, locul, ale cărui origini coboară până la Eric de Pomerania şi începutul secolului al XV-lea, e nici mai mult, nici mai puţin decât sursa de inspiraţie pentru Hamlet, piesa de teatru scrisă de William Shakespeare la cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Am vizitat de multe ori „Castelul lui Hamlet” (inclusiv cu tinerii centrului nostru de tineret „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare”cTSM, cu prilejul mai multor tabere), unde a doua limbă de circulaţie, ce reflecta ponderea de turişti desigur, după engleza folosită
118
chiar şi de localnici era, până la începutul pandemiei de coronavirus, chineza.
Rămânând în sfera istorică a sfârşitului de secol XVI, aţi sesizat că toate vapoarele au un nume, inscripţionat vizibil pe bord. Unele nume sunt foarte comerciale şi banale, însă altele sunt extrem de interesante şi stârnesc curiozitatea. Aşa este şi în cazul feribotului „Tycho Brahe”, ce parcurge regulat ruta dintre Helsingborg şi Helsingor. Am aflat astfel despre marele astronom şi matematician danez, ale cărui calcule şi măsurători astronomice exacte au condus la apariţia telescopului. Având ulterior ocazia să vizitez casa memorială a lui Tycho Brahe şi, mai ales, atelierul său de lucru şi observatorul astronomic nemaiîntâlnit la vremea sa, am avut o uriaşă surpriză. Aflat pe Insula Ven, o mică aşezare de numai aproximativ opt kilometri pătraţi, situată în Marea Baltică, la o aruncătură de băţ de capitala Danemarcei şi cam la aceeaşi distanţă faţă de malul suedez, muzeul dedicat lui prezintă istoria fascinantă a excentricului om de ştiinţă şi inventator. Numai că actuala locaţie a muzeului e la fel de surprinzătoare ca şi povestea vieţii lui Tycho Brahe. Încă din primii ani ai rezidenţei pe Ven, insuliţa care nu a fost niciodată locuită de mai mult de trei-patru sute de suflete, Brahe şi-a construit la finele anilor 1500 o fortăreaţă impunătoare pe care a numit-o Uraniborg, un veritabil centru ştiinţific ce conţinea un observator astronomic subteran şi alte invenţii desprinse parcă din literatura lui Jules Verne, construcţie ce a costat câteva procente din „produsul intern brut” al regatului danez record mondial pentru epoca respectivă. Din păcate, construcţia a rezistat doar câteva zeci de ani, fiindcă Tycho Brahe a intrat treptat în dizgraţia Casei Regale şi a decedat în exil, la Praga. Ucenicul său la fel de celebru, germanul Johannes Kepler, i-a continuat moştenirea ştiinţifică. De ce afirm însă că vizitarea muzeului lui Tycho Brahe a fost pentru mine o surpriză? Fiindcă acesta se află într-o biserică. Nu, nu are nicio legătură
119
cu religiozitatea savantului, ci cu o chestiune contemporană, adesea întâlnită în Occidentul secularizat. Pe Ven au existat două biserici, una din secolul al XIII-lea, ridicată de negustorii, pescarii şi locuitorii insulei, şi una construită la începutul secolului XX, ambele dedicate Sfântului Apostol Iacov. Cea din urmă însă a fost transformată în muzeu în anul 2003.
Öland
Nu pot să nu amintesc în acest context şi a doua insulă ca mărime din Suedia, cunoscută pentru formaţiunile geologice calcaroase şi fauna deosebită, ce îi dau o înfăţişare aparte, diferită de a celorlalte regiuni suedeze. Insula Öland din Marea Baltică este o fâşie de pământ lungă de circa 135 de kilometri, a cărei porţiune sudică a fost înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO datorită sutelor de mori de vânt făcute din lemn şi simbiozei dintre om şi natură ce a existat mereu în această parte a lumii ca urmare a modului sustenabil de exploatare a pământului.
Odinioară a fost domeniu regal de vânătoare, cu o istorie medievală bogată, reprezentativ în acest sens fiind castelul de la Borgholm, ale cărui ruine sunt cel mai vizitat obiectiv turistic de pe Öland. Destinaţie de vară uşor accesibilă datorită podului rutier construit în 1970, ce o leagă de coasta estică a Suediei, insula este actualmente locuită de circa 25.000 de oameni, majoritatea ocupându-se cu turismul, agricultura, îndeosebi cultura cartofului şi creşterea animalelor sau pescuitul. Din cele peste 30 de biserici existente pe insulă, doar câteva îşi au obârşia în Evul Mediu târziu, restul fiind construcţii relativ recente, însă e de menţionat faptul că istoria consemnează existenţa unor mici paraclise de lemn ce datează de la începutul creştinismului în Scandinavia.
120
Credincioşii noştri români rezidenţi pe insulă aparţin comunităţii euharistice din Kalmar, cel mai apropiat oraş de pe coasta estică a Suediei, parohie aflată sub ocrotirea Icoanei Maicii Domnului „Salvatoarea de la înec” de la Kalmar, a Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie şi a Sfintelor Muceniţa Valentina din Cezareea şi Cuvioasa Ana Vikinga, cneaghina de la Novgorod, toţi fiind prăznuiţi în data de 10 februarie. Notez cu emoţie că, atunci când am hotărât să zugrăvesc în acest sfânt lăcaş Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu „Salvatoarea de la înec”, preotul paroh Andrei-Valeriu Dănilă, cu lacrimi în ochi, mi-a mărturisit că, în copilărie, într-o vară toridă, aflându-se la râu, a salvat un copil de la înec. Maica Domnului a fost lângă ei şi atunci!
Martor al unei minuni a Maicii Domnului
Precum prea bine ştii, iubite cititorule, toţi aceşti ani din urmă au fost bulversanţi pentru viaţa omului „obişnuit”. Repeziciunea şi şocul schimbărilor pe plan social şi cultural au dus la multe neorânduieli în viaţa de zi cu zi a comunităţilor şi a familiilor. Modul de viaţă aşezat, armonios cu poruncile lui Dumnezeu, integrat în viaţa Bisericii este perceput ca învechit, inactual, nefolositor. Căsătoria este văzută ca o simplă formalitate, asigurarea materială ca fiind mai importantă decât „asigurarea” inimilor şi atenţia faţă de nevoile sufleteşti ale celuilalt. Vai nouă! Căci tocmai astfel de prejudecăţi aduc atâtea nenorociri, atâta suferinţă în viaţa părinţilor, a copiilor, a bunicilor. Mare durere să vezi cum cineva se încăpăţânează să rătăcească şi să pună în primejdie sufletul său şi sufletele alor săi, neluând seama la semnele evidente pe care Dumnezeu ni le trimite pentru a ne redeştepta conştiinţa. Iar pentru un păstor nu ştiu dacă nu cumva cea mai mare durere este să vadă cum seminţele retrezirii duhovniceşti cad pe pământ pietros şi nerodnic. Iată însă că, în marea sa milostivire, Maica Domnului înmoaie pământul pietros al multor inimi, făcându-le receptive faţă de cuvântul dumnezeiesc.
Neorânduiala în viaţa de familie este, desigur, sporită şi în diaspora românească, de vreme ce însăşi existenţa acesteia are la bază un autoexil în masă motivat material. Oamenii
122
îşi părăsesc satele, oraşele din România, se duc în ţări străine şi de multe ori trăiesc la întâmplare, cum apucă. În peregrinările mele am dat peste multe cazuri de tineri ce trăiau necununaţi, fie români, fie cupluri mixte. Din felurite motive, întârziau pasul către o căsătorie binecuvântată de Dumnezeu. Cu dragoste şi răbdare căutam să le arăt că a trăi astfel e ca şi cum ar merge într-o călătorie primejdioasă, grea, fără niciun fel de ajutor şi călăuzire. Viaţa de familie are oricum greutăţile şi provocările ei. Dar să o întemeiezi, în plus, pe neorânduială? Unii erau receptivi, alţii însă ascultau politicos şi apoi mă ocoleau. O astfel de familie era şi cea a doamnei O. din Stockholm, ale cărei două fiice trăiau necununate cu partenerii lor, bărbaţi care erau veri primari. Trecuseră nu mai puţin de 17 ani de când fetele sale trăiau astfel. Cele două familii aveau deja copii. Pentru doamna O., aceasta era o mare durere. Credincioasă, participa frecvent la slujbele şi privegherile de noapte de la paraclisul nostru, rugându-se cu lacrimi ca Domnul Dumnezeu să schimbe inimile alor săi spre bine. Încă de la începutul misiunii în Scandinavia, evlavioasa mamă mi-a împărtăşit durerea sa, astfel că am căutat în multe chipuri să-i fac pe ai săi să conştientizeze marele bine de care se lipseau prin ocolirea Tainei Cununiei. Nimic, însă.
Cu bărbaţii era foarte greu. Mă ascultau politicos, mă aprobau „de principiu”, dar apoi îşi vedeau de ale lor şi nici gând să vină la biserică, să se spovedească, să intre în rânduială.
în viaţa unuia dintre cupluri a apărut însă un necaz. Una dintre fetiţe a făcut o reacţie severă la un vaccin, dezvoltând o boală rară din cauza căreia i-a căzut părul. Suferinţa a înmuiat inimile părinţilor săi, dar tot nu erau pregătiţi să-şi schimbe concepţiile şi să facă pasul hotărâtor. Aceasta până în 2016, când, cu darul Atotmilostivului Dumnezeu, am aşezat în paraclisul episcopal Icoana Maicii Domnului „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”, pictată la mari dimensiuni de zugravul Toma Chituc. În faţa acestei icoane anume am
123
înmulţit cu toţii rugăciunea. Şi iată că, în noaptea de Anul Nou, doamnei O. i s-a arătat în vis Maica Domnului exact aşa cum era închipuită în icoană, întrebând-o:
— M., mama fetiţei bolnave, oare s-a spovedit la părintele episcop?
Neîndrăznind, parcă, să spună întregul adevăr, doamna O. a răspuns ezitant:
— Nu cred că s-a spovedit…
Maica Domnului a îndemnat-o atunci, privind-o cu nemăsurată blândeţe:
— Să meargă toată familia ei să se spovedească.
Câteva zile, doamna O. a stat ca pe jar, întrebându-se ce să facă cu această minunată vestire pe care o primise de la Maica Domnului. În cele din urmă, a trimis mesaj fetei sale, aflată atunci în vacanţa de iarnă la schi, relatându-i întocmai ceea ce i s-a arătat. A fost ultima barieră care mai trebuia ridicată pentru ca, în sfârşit, inima fetei şi a ginerelui să „cedeze” şi să deschidă Domnului care îndelung aştepta, bătând delicat la uşa inimii lor. Mai era însă o piedică: M. ştia prea bine că soţul său, R., se opunea categoric spovedaniei şi cununiei. În trecut chiar se şi jurase că nu va călca prin Biserică. Astfel că a luat hotărârea să vină la spovedanie de una singură. Neputând ţine totuşi taina doar pentru ea, în cele din urmă i-a mărturisit şi lui toate acestea şi nu mică i-a fost mirarea când l-a văzut pe R. hotărât, dintr-odată, să meargă şi el la spovedanie şi să-şi pună în rânduială viaţa de familie. Au venit amândoi şi s-au închinat înaintea Icoanei Maicii Domnului, s-au spovedit şi au luat decizia de a se cununa.
Dar nu erau singurii în această situaţie. Mai era şi cealaltă fiică a doamnei O. cu familia ei. Am luat atunci hotărârea să „profităm” de marea milă a Maicii Domnului şi, parafrazând o zicală, să aplicăm principiul „dacă omul nu vine la Dumnezeu, vine Dumnezeu la om”. Am mers împreună cu M. şi R. la
124
sora acesteia şi la soţul ei, spre a le aduce vestea întâmpinării Maicii Domnului şi a hotărârii luate de M. şi R. Şi iată că şi aceştia, în faţa acestei mărturii de iubire şi a acestei chemări, şi-au deschis inimile şi au hotărât să se pună în bună rânduială.
Astfel că la sârşitul lunii ianuarie săvârşeam Taina Cununiei pentru ambele cupluri în acelaşi timp. La sfârşit, toţi aveau feţele luminate. Uitându-mă cu drag la ei, i-am întrebat:
— Cui trebuie să mulţumim pentru această minune din vieţile noastre?
— Maicii Domnului!
Cu adevărat, Maicii Domnului se cuvine să-i mulţumim, căci, iată, ea este neîncetat printre noi, căutând să înduplece sufletele noastre ca să-L primim pe Fiul ei şi Dumnezeul nostru şi să ne mântuim…
Binecuvântările Maicii Domnului. O poveste despre dragoste şi curaj
De câte ori am ocazia, obişnuiesc să împărtăşesc minunata şi înduioşătoarea poveste a unei mame care a avut o sarcină şi o naştere dificile, la aproape imposibila vârstă de 47 de ani. La fel ca în cazul celorlalţi copii ai familiei, acest miracol s-a petrecut sub oblăduirea Maicii Domnului şi, astfel, Cristina şi soţul său, Mihai, au dobândit al treilea copil, o fetiţă minunată, sănătoasă şi deşteaptă pe care au numit-o Emma-Teodora, însă şi povestea celui de-al doilea copilaş, tot o fetiţă, pe nume Ana-Maria, este la fel de remarcabilă.
Pe Cristina şi Mihai i-am primit ca fii duhovniceşti în Taina Spovedaniei imediat ce mi-am început slujirea la Copenhaga. O familie foarte binevoitoare şi caldă, stabilită în capitala daneză cu primul ei copil, Mihai, născut în România, care pe atunci avea câţiva anişori. Mă găzduiau în apartamentul lor, unde îmi amenajaseră o chilioară, ori de câte ori aveam misiune în Danemarca şi treceam sau slujeam pe acolo. În nopţile scandinave lungi, mă aştepta la reşedinţă fiul lor, înarmat cu un felinar, aşa cum a rămas, de altfel, tradiţia în aceste ţinuturi. Ştiam dorurile inimilor lor, ştiam că-şi doresc cu ardoare şi al doilea copil, dar, din pricini doar de Dumnezeu ştiute, pruncul se lăsa aşteptat.
Eu îi încurajam mereu şi le arătam că nu doar prin mijloace omeneşti sau proceduri medicale se poate dobândi un
126
nou copil, ci, mai întâi de toate, prin bunăvoirea lui Dumnezeu, întru ocrotirea Maicii Domnului şi a tuturor Sfinţilor. Aceasta este cea mai sigură cale prin care ştim că nu forţăm mâna Celui Preaînalt prin cine ştie ce mijloace tehnologice controversate. Şi iată că în 2009, anul în care Patriarhia noastră îi comemora pe Sfinţii Părinţi Capadocieni, am rânduit un pelerinaj cu un grup de credincioşi din Episcopia noastră, pe urmele lor, în Capadocia, Turcia de azi. Pe traseu am ajuns la Pamukkale, unde se află mormântul Sfântului Apostol Filip. Tot acolo există un izvor termal cunoscut, ce curge pe un perete de calcar şi care era folosit pentru proprietăţile sale terapeutice încă din Antichitate. Pelerinii, inclusiv cei din grupul nostru, şi-au dat jos încălţările şi au intrat cu picioarele în izvor, desfătându-se cu apa caldă. În cele din urmă, descălţându-mă, am intrat şi eu pentru puţin în apa termală, la care Mihai, băiatul celor doi, le-a zis părinţilor săi:
— Mamă, apa asta e sfinţită!
Părinţii desigur că nu au înţeles de ce ar fi apa sfinţită şi i-au explicat:
— Nu, Mihai, aici sunt ape termale, bune, cu proprietăţi curative, dar nu sunt sfinţite.
— Ba nu, e apă sfinţită, insista copilul, căci… a intrat episcopul cu picioarele în ea!
M-au înduioşat naivitatea şi curăţia credinţei sale, şi i-am spus că e nevoie totuşi de mult mai mult pentru a dobândi apă sfinţită.
Am continuat pelerinajul şi am ajuns la Efes, marea metropolă din Asia Mică cercetată de Sfinţii Apostoli în frunte cu marii Pavel şi Ioan Evanghelistul, cetatea uneia dintre cele şapte Biserici pomenite în Apocalipsă şi, de asemenea, cetatea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, fiindcă a locuit aici o vreme împreună cu Sfântul Apostol Ioan, tânărul şi neprihănitul ucenic în grija căruia Mântuitorul pe Cruce şi-a încredinţat Maica, prin cuvintele: „Femeie, iată fiul tău”, iar lui
127
Ioan: „Iată mama ta” (Ioan 19, 26-27). Un loc încărcat de istorie, impresionant, mai cu seamă că dintr-un centru al păgânismului antic, în care creştinismul, sădit de Apostolul Pavel, a fost întâmpinat la început cu strigătul de cerbicie „Mare este Artemisa efesenilor!” (Faptele Apostolilor 19, 28), a devenit oraş al Maicii Domnului, pe de o parte, pentru că Preacurata a vieţuit acolo în timpul vieţii sale pământeşti, iar pe de alta, pentru că noimele cinstirii sale au fost cristalizate la Sinodul al III-lea Ecumenic din 431, unde a fost mărturisită dogma Maicii Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).
Anume acolo, în seara în care am înnoptat cu grupul de pelerini din Scandinavia, s-a petrecut o minune. Dimineaţa, Cristina a venit la mine şi mi-a mărturisit cu emoţie şi lacrimi că în acea noapte i s-a arătat Maica Domnului, care i-a spus limpede: „Vei avea o fetiţă!”. Profesor de matematică şi fizică, fire analitică şi raţională, obişnuită ca fiecare lucru să aibă o explicaţie empirică, Cristina era vădit mişcată, plângea şi nu ştia cum să se raporteze la acest vis. Am cugetat, m-am rugat, iar apoi i-am răspuns: „Dacă Maica Domnului aşa ţi-a spus, aşa va fi!” Şi aşa a fost. Nu după mult timp, Cristina a rămas însărcinată şi a născut, prin cezariană, al doilea copil, o fetiţă minunată căreia şi eu am îndemnat-o să-i pună numele Ana-Maria, pentru a cinsti atât pe Maica Maicii Domnului, pe Dreapta Ana, Bunica noastră, cât şi pe Născătoarea de Dumnezeu.
Şi naşterea celui de-al treilea copil a avut o istorie aproape neverosimilă, care dovedeşte însă că, acolo unde e binecuvântarea lui Dumnezeu, se depăşesc toate obstacolele. Aşa cum vestea naşterii Anei-Maria a avut legătură cu Efesul ce i-a fost casă Preacuratei Fecioare, vestea aducerii pe lume a Emmeiteodora a fost legată de cinstirea Icoanei Maicii Domnului „împărăteasa Milostivă pe tron” ce se află la Mănăstirea noastră românească din Ikast, Danemarca, aflată sub oblăduirea Sfinţilor Cuvioşi Macarie Romanul şi Ioan Iacob de la Neamţ,
128
loc plin de har, vizitat adesea de binecredincioasa familie. Acolo ne rugam adesea, împreună, Maicii Domnului, aşa cum obişnuiesc să mă rog împreună cu toţi cei care cer ajutorul împărătesei Cerului şi a Pământului:
Tu eşti Maica noastră, a tuturor, iar noi suntem fiii lacrimilor tale, vărsate înaintea Crucii Fiului Tău. Mai ales ne rugăm ţie, vezi-ne pe noi, cei care am luat calea străinătăţii şi ne aflăm departe de casa părintească şi de glia strămoşească. Nu ne părăsi pe noi oriunde am ajunge, ca, înstrăinaţi fiind de patria cea pământească, să nu ne aflăm înstrăinaţi şi de cea cerească. Maica lui Dumnezeu, pe copilaşii lăsaţi în urmă de părinţii lor care au plecat departe încălzeşte-i cu îmbrăţişarea cu care ai ţinut pe Atotţiitorul. Du rugăciunile noastre la Fiul Tău şi Dumnezeul nostru. Păzeşte-ne sub Acoperământul tău de orice înfăţişare a răului, cu îmbrăţişarea ta. Creşte şi sporeşte în noi dragostea pentru Hristos Mântuitorul şi umple inimile noastre cu dragostea către aproapele. Stinge văpaia patimilor şi smereşte învârtoşarea voii noastre. Învaţă-ne să fim cu adevărat fii ai înfierii, iar nu fii ai rătăcirii. Ocroteşte şi le călăuzeşte pe mame, grijeşte-le pruncii, întăreşte-le familiile.
Dar am să te las acum, cititorule, să descoperi în continuare această poveste extraordinară chiar din mărturia Cristinei.
Era toamna anului 2016, în Danemarca, ţară ce ne-a devenit patrie adoptivă în urmă cu mai bine de 15 ani. Am ajuns pe aceste meleaguri prin programul de mobilitate pentru studenţi europeni Socrates Erasmus, care ne-a permis finalizarea studiilor universitare. Am trecut prin multe încercări, dar, cu foarte multă răbdare şi stăruinţă, a rânduit Bunul Dumnezeu ca soţul meu să profeseze ca asistent la o casă de bătrâni, iar eu ca profesoară la liceu în localitatea Flaslev.
Viaţa noastră se desfăşura cu repeziciunea obişnuită. Ne aflam în mijlocul multor proiecte şi planuri ce trebuiau duse neapărat la bun sfârşit. Mezina familiei, Ana-Maria (6 ani), era la grupa
129
mare la grădiniţă şi era foarte încântată de lucrurile pe care le făceau şi le învăţau în fiecare zi. Băiatul nostru, Mihai jr. (18 ani), era în ultimul an de liceu şi studia pe brânci pentru bacalaureat. Ce îmi aduc aminte cu multă claritate din acea perioadă frenetică din viaţa noastră este, pe lângă iureşul fiecărei zile, bucuria inocentă a Anei, care ne molipsea şi ne dădea putere să menţinem tempoul. În luna iunie tocmai terminasem cu gradele didactice şi îmi dădeam silinţa să-i motivez pe elevii mei să îmbrăţişeze universul matematicii şi al fizicii. Mă pregăteam mult, dar eforturile îmi erau răsplătite şi parcă oboseala nu mai conta atunci când vedeam progresul elevilor.
Mi-am dorit foarte mult să avem încă un copil şi Ana-Maria nu contenea să întrebe: „Mama, eu când am să devin sora mare?”, iar eu îi răspundeam cu blândeţe: „Tu nu vei mai fi soră niciodată”, încercând să sting cu glasul raţiunii acel dor al inimii ce nu înceta să îmi şoptească din străfunduri. Ana se născuse prematur şi perioada sarcinii a fost foarte dificilă, iar după Ana am pierdut o sarcină, o experienţă foarte dureroasă, care ne-a făcut să punem preţ pe ce ne dăduse Dumnezeu, doi copii minunaţi, şi oarecum să ne resemnăm.
Şi dintr-odată am descoperit că sunt însărcinată! Parcă lumea se oprise o clipă în loc! împreună cu Mihai, soţul meu, ne uitam la cele două linii roz ale testului de sarcină şi eram uluiţi! Nu plănuiserăm această sarcină, dar nici nu ne-am gândit să împiedicăm apariţia ei, crezând că oricum, la vârsta noastră, era aproape imposibil să mai primim un copil. E adevărat că am intrat puţin în panică, pentru că mi-am dat seama că nu luasem vitamine şi acid folic, acel complex de vitamine recomandat celor care plănuiesc graviditatea.
Nu am avut însă nicio clipă vreo îndoială cu privire la păstrarea sarcinii şi, cum rânduise Dumnezeu să avem câteva zile libere, am fugit până la mănăstirea românească de la Isenvad, să cerem binecuvântarea Preasfinţitului nostru, Părintele Episcop Macarie al Europei de Nord.
Era chiar hramul mănăstirii şi, auzind vestea, mult s-a bucurat Preasfinţitul. Împărtăşindu-i temerile mele în legătură cu puterea de a duce sarcina până la capăt, ne-am rugat împreună înaintea
130
Icoanei Maicii Domnului şi apoi am primit binecuvântare, însoţită de cuvintele: „Copilul acesta este o mare binecuvântare şi Dumnezeu îţi va ajuta să duci la capăt această sarcină. Dar, dacă e nevoie, să munceşti mai puţin şi să îţi iei concediu medical. Şi să te împărtăşeşti cât de des poţi”.
Am ales să nu spunem aproape nimănui despre sarcină până când nu vom trece de primele patru-cinci luni. Însă sarcina îmi dădea aripi, parcă pluteam şi parcă şi stările de rău se transformau într-o binecuvântare. Nu îmi doream decât să ajung la clipa în care să pot îmbrăţişa copilaşul pe care îl purtam în pântec. A fost o perioadă plină de exuberanţă, de nădejde, dar şi de teamă, multă teamă că voi pierde din nou sarcina. Părintele paroh mă îmbărbăta mereu să încredinţez această temere în mâinile lui Dumnezeu. Uşor de spus, greu de făcut, dar nu conteneam să spun rugăciunea lui Iisus atunci când aveam o clipă de răgaz. Când am trecut pragul celor patru luni, i-am spus Anei că va deveni soră mai mare la vară. Nu pot să descriu în cuvinte bucuria ei, îmi îmbrăţişa burtica, desena pe ea, vorbea cu „bebeluşul” dinăuntru.
La patru luni am efectuat primul control amănunţit. Ne-am bucurat enorm că sosise acest moment, pentru că, în sfârşit, puteam să vedem inimioara bătând şi să contemplăm minunea „coacerii” unei fiinţe mici, copilaşul nostru. Tot atunci am aflat că aşteptăm o fetiţă şi Ana a spus că pe surioara ei „trebuie” să o cheme Emma. Şi aşa a rămas. Noi am adăugat şi numele Teodora, în semn de recunoştinţă pentru acest dar nesperat oferit nouă de Dumnezeu.
Bucuria nemărginită din acea zi a fost însă umbrită de atitudinea personalului de la spital, de insistenţa cu care întrebau dacă sunt sigură că doresc să păstrez sarcina. Nu încetau să ne vorbească despre riscuri, despre probabilitatea mare ca fetiţa să sufere de sindromul Down etc. Am răspuns categoric, spre stupoarea lor: „Indiferent cum se va naşte acest copil, noi îl păstrăm”.
Când au văzut stăruinţa noastră, m-au programat la foarte multe controale, probe de sânge şi aşa mai departe, spunându-mi că sunt o raritate pentru că am ales să păstrez o sarcină la 47 de ani
131
având deja două cezariene. Le-am zis că voi veni negreşit la toate controalele, dar am refuzat testul de lichid amniotic care ar fi putut scoate la iveală anomalii ale ADN-ului şi am fost, evident, programată la naştere prin cezariană, în decembrie 2016 începusem să am dureri ascuţite în zonele inghinală şi abdominală, mai ales după o zi de muncă la şcoală, în care predam câte şase-şapte ore şi alergam prin laborator. Totul a culminat în ianuarie 2017, când durerile s-au intensificat atât de mult, încât medicul de familie mi-a dat trimitere pentru spital şi apoi a hotărât că trebuie să rămân în concediu medical şi să merg la tratament fizioterapeutic. Şi aşa am făcut. Ce binecuvântare şi uşurare! Câtă tihnă şi pace am simţit că se revarsă asupra casei! Eram acasă cu familia mea, puteam să îi răsfăţ cu atenţie şi cu mâncare bună, asta în timp ce o simţeam pe Emma mişcându-se în pântec.
Colegii de muncă erau politicoşi, dar şocaţi şi ei că am ales să păstrez sarcina. Nu deschideau niciodată subiectul, însă citeam pe feţele lor nedumerirea. Când semnele erau mai mult decât vizibile, am ales să le povestesc celor din jur despre sarcină. Unii ne priveau cu uimire şi admiraţie, alţii sceptici şi chiar cu un soi de compasiune, însă nimic nu mai conta acum.
Când am ajuns la şapte luni, bucuria noastră era de nedescris pentru că simţeam că mai trecuserăm un obstacol. Cu îngăduinţa Proniei, în acel moment Emma noastră putea să supravieţuiască unei naşteri spontane. Împreună-sfâtuirea cu duhovnicul şi împărtăşania frecventă, altoite pe o oarecare intensitate a credinţei şi a rugăciunilor vecină cu disperarea, îmi dădeau putere şi certitudinea că voi duce sarcina până la capăt. Dar nu pot să ascund că şi controalele dese şi răspunsul pozitiv al medicilor, alături de mişcările necontenite ale Emmei, contribuiau la aceasta. Doctorii au decis ca naşterea prin cezariană să aibă loc la 29 mai. Era o zi de luni şi duminică fusesem la Sfânta Liturghie în parohia noastră românească, mă spovedisem şi mă împărtăşisem, şi trebuie să recunosc că a fost pentru prima dată când am mers liniştită, cu seninătate şi cu un sentiment de pace aproape nepământeană la spital. Eram pregătită pentru orice, dar fericirea că în sfârşit o voi îmbrăţişa pe Emma mă făcea să devin aproape nerăbdătoare.
132
Dimineaţă am dus-o pe Ana noastră la grădiniţă şi i-am spus că după-amiază va putea să îşi îmbrăţişeze surioara. Şi am pornit către spital. Îi cerusem binecuvântare părintelui duhovnic, care m-a îndemnat, prin SMS, să mă rog aşa: „Doamne, în mâinile Tale pun bătăliile mele”. Însă, cum nu avusesem ochelarii la mine, am citit „Doamne, în mâinile Tale pun bătăile (inimii) mele” am completat eu. Am ajuns la spital la ora 9 şi au început pregătirile pentru a intra în sala de operaţii. Mihai, soţul meu, îmi era alături şi mă ţinea de mână. Am primit anestezia şi îmi amintesc doar că, la un moment dat, nu mai puteam să respir, însă medicul anestezist îmi tot spunea că e în regulă, că durează câteva clipe şi apoi îmi revin. Ce îmi aduc aminte este doar acea spaimă teribilă că nu mai am aer! într-un ultim efort, am ridicat capul şi am ţipat către asistente că nu mai pot respira. Am pus capul jos din nou. Îmi mai amintesc că încercam din răsputeri să evoc acea rugăciune. Am reuşit să spun în gând: „Doamne, în mâna Ta pun bătăile inimii mele”. Apoi totul a devenit negru.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că asistenta m-a întrebat cum mă simt, iar eu i-am răspuns: „Acum mă simt bine”. M-am uitat instinctiv înspre Mihai, care stătea în stânga mea, şi, văzând nu numai paloarea, ci şi deznădejdea de pe chipul lui, am realizat că tocmai trecusem printr-o experienţă la limita morţii. L-am întrebat: „Eşti bine?” El a dat din cap că da, însă nu putea vorbi şi nu înţelegeam de ce era atât de şocat. Nici nu aveam cum să înţeleg, pentru că îmi pierdusem cunoştinţa. Înainte de a fi scos din sala de operaţie, Mihai a reuşit să vadă cum, într-o agitaţie de nedescris, echipa medicală încerca să restabilească semnele mele vitale. Din fericire, în câteva minute au reuşit să mă stabilizeze şi l-au rechemat în sală.
Tocmai efectuaseră cezariana şi am auzit câteva scâncete de copil. Asistentele îl îndemnau pe Mihai să vină să o vadă pe Emma, dar lui îi era greu să se desprindă de lângă mine. Apoi s-a ridicat şi s-a îndreptat cu genunchii tremurând spre partea din stânga a salonului, unde era echipa neonatală care o luase în primire pe Emma. După câteva minute mi-a şoptit: „E superbă!”.
133
Parcă prinsese puţină culoare şi i se citea bucuria pe faţă. În subconştientul meu au răsunat cuvintele Mântuitorului: „Femeia, când e să nască, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om pe lume” (Ioan 16, 21).
Şi a urmat momentul magic, clipa mult aşteptată pentru care m-am rugat Bunului Dumnezeu: să îmi îmbrăţişez minunea dăruită nouă de către El! Moaşa mi-a pus-o pe Emma pe piept, un moment care nu se poate descrie în cuvinte; lacrimile nu conteneau să-mi şiroiască pe obraji şi, în timp ce fetiţa îmi căuta cu dibăcie pieptul, eu încercam să o strâng în braţe cu o singură mână, deoarece mâna cealaltă era cuplată la monitoare. Recuperarea mea după operaţie a fost de lungă durată în comparaţie cu primele două cezariene, însă prunca noastră creşte văzând cu ochii, fără nicio problemă, mănâncă şi doarme şi creşte minunat, umplându-ne viaţa de bucurie şi voie bună. Acum, când mă gândesc „la rece” la toate câte s-au întâmplat cu graviditatea şi mai ales la naşterea Emmei, îmi dau seama cât de binecuvântaţi suntem şi cât de mari sunt puterea lui Dumnezeu şi ajutorul Preacuratei Sale Maici!
Stăpâna Fiordurilor şi Primitoarea străinilor şi a inimilor îndurerate
Pe coasta de vest a Norvegiei, în oraşul Bergen, odinioară fosta capitală a regatului, avem a doua mare comunitate de români din această ţară, după Oslo. Urbea este mărginită la vest şi nord de fiorduri spectaculoase, tocmai de asta fiind supranumită şi „Poarta Fiordurilor”, iar la nord-est de munţi, nu mai puţin de şapte, dintre care Ulriken e cel mai înalt şi este luat ca reper meteorologic de localnici, care obişnuiesc să spună, cu umor, zilnic: „Dacă vârful muntelui nu se vede de nori înseamnă că plouă, însă, dacă este senin şi se vede, cu siguranţă va ploua astăzi”. În orice caz, datorită influenţelor oceanice, la Bergen există un microclimat aparte şi mai mereu o vreme mohorâtă, rece şi ploioasă. E printre primele locuri în Europa din punctul de vedere al cantităţii de precipitaţii căzute într-un an. Cu toate aceste asperităţi atmosferice, am avut şi avem momente frumoase de trăire şi înălţare duhovnicească în parohia românească pe care am întemeiat-o aici la 1 august 2009.
Drept ocrotitoare ale acestei comunităţi, le-am rânduit laolaltă, din mulţimea de martori şi cerul de sfinţi (cf. Evrei 12,1), pe Sfintele Muceniţe Filofteia de la Curtea de Argeş, Tatiana de la Craiova, precum şi pe Suniva, una dintre primele martire creştine din Norvegia, ale cărei sfinte moaşte au fost cinstite odinioară, înaintea Reformei protestante, chiar în această cetate, pe care a ocrotit-o de primejdii în nenumărate
135
rânduri, cel mai cunoscut fiind marele incendiu ce a izbucnit între zidurile sale. Toate cele trei sfinte au fost tinere sau copile şi au dorit să-L slujească pe Mântuitorul cu orice preţ şi până la capăt. Au trăit şi au odrăslit în epoci şi locuri diferite, Sfânta Filofteia la sud de Dunăre, Sfânta Tatiana în Roma păgână, iar Sfânta Suniva în Irlanda, însă ele acum sunt împreună, sus, în ceata martirilor, înaintea Tronului Mielului în Liturghia cea cerească, însă sunt şi aici, alături de noi, şi în minunata troiţă patronală a comunităţii noastre euharistice din fiordurile norvegiene, fiindu-ne grabnic ajutătoare şi sprijinitoare în nevoi.
Deseori am fost în pelerinaj cu bunii noştri credincioşi la peştera Sfintei Suniva, pe Insula Selja, pe urmele primilor creştini vikingi din vechime. Avem o mare evlavie faţă de această tânără blândă, curată şi atât de curajoasă din secolul al X-lea, care, cu o credinţă de diamant, s-a lepădat în ţinuturile natale de viaţa regală, de măritiş, averi şi slavă lumească, pentru a suferi întru Hristos, împreună cu prietenii săi, frigul, foamea, setea şi, în cele din urmă, ura şi prigoana iraţională ale oamenilor. Este o taină faptul că inima unui popor atât de rece şi cu unele apucături atât de feroce cum erau norvegienii din acele vremuri nu s-a înmuiat, nu s-a încălzit şi nu s-a deschis pentru Hristos decât printr-o fiinţă atât de fragilă ca această fecioară martiră. Pentru că Sfânta Suniva (prăznuită la 8 iulie) este cea care a pregătit ogorul sufletesc pentru lucrarea de apostolat a Sfântului Rege şi Martir Olav Haraldsson, Luminătorul Norvegiei (sărbătorit la 29 iulie).
în fruntea Sfintelor noastre Ocrotitoare de la Bergen o avem însă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. O amintire frumoasă şi emblematică pentru misiunea noastră a rămas şi procesiunea pe care am organizat-o împreună cu fraţii preoţi şi mireni din întreaga Scandinavie (reuniţi la Bergen pentru Adunarea eparhială) în luna iunie a anului 2015. Am ieşit cu toţii, cum se cuvine, într-o procesiune, purtând pe braţe
136
Icoana Maicii Domnului „Stăpâna Fiordurilor” (care se păstrează în sfântul nostru lăcaş românesc din Stavanger), şi nu puţini nordici şi-au manifestat cu acea ocazie surprinderea şi bucuria la vederea cortegiului şi, mai ales, a icoanei. Procesiunea am făcut-o şi pe ape, urcând într-un vapor, cu imnuri, cântări şi rugăciuni, iar ceilalţi călători priveau curioşi şi interesaţi, printre ei aflându-se şi ortodocşi, fie de-ai noştri, fie de alt neam. La fel de emoţionant a fost şi episodul din anul 2013 când am săvârşit slujba de Bobotează la Bergen şi am mers în procesiune pentru sfinţirea apelor în Sognefjord, cel mai mare fiord din Norvegia, supranumit şi „Regele Fiordurilor”, pentru a împlini ritualul aruncării şi scoaterii Crucii la Marea Norvegiei.
Un moment hotărâtor, când am simţit intens ajutorul Maicii Domnului, a fost în anul 2019, în zilele în care am făcut demersurile pentru achiziţionarea bisericii parohiale din Bergen. Intrasem în tratative cu comunitatea luterană locală pentru cumpărarea lăcaşului, dar, din motive obiective, tocmai când trebuiau să aibă loc negocierile finale, a fost necesar să mă aflu într-o altă misiune, departe de Norvegia. Astfel că am pus copia Icoanei Maicii Domnului „Alăptătoarea” de la Ţibleş pe braţele tânărului preot paroh Andrei-Marius Pop şi l-am încredinţat, binecuvântându-l din toată inima: „Maica Domnului ne va dărui biserică!”.
Părintele Andrei a purtat cu el icoana la tratativele care, în cele din urmă, s-au încheiat după gândul şi folosul comunităţii noastre euharistice româneşti din Bergen.
La împodobirea lăcaşului, am aşezat pe catapeteasma mare Icoana Maicii Domnului „Primitoarea străinilor”, apoi am amenajat şi un mic paraclis, unde se păstrează copia Icoanei Maicii Domnului „Alăptătoarea” de la Ţibleş, al cărei original se află în bisericuţa din incinta casei mele părinteşti din satul natal şi despre care am relatat în capitolul „Glasul curatei bucurii”. În faţa acestei icoane au avut loc întâmplări minunate,
137
cea mai recentă fiind cea în care o creştină din Norvegia s-a prosternat, căzând în lacrimi şi în rugăciune înaintea Născătoarei de Dumnezeu. Tânără mamă şi soţie, avea o cruce ce devenise tot mai greu de purtat din pricina unor grave tulburări comportamentale şi adicţii ale soţului său. A stat toată noaptea în priveghere înaintea Icoanei Maicii Domnului „Alăptătoarea”… pentru ca a doua zi să-şi găsească bărbatul cu totul schimbat. În acea noapte, acestuia i se arătase în vis Preamilostiva Maică şi îl dojenise pentru suferinţele pe care le provoca soţiei sale, îndemnându-l să caute degrabă ajutor pentru a nu-şi pierde familia. El i-a cerut iertare consoartei sale şi a pus început bun, prin pocăinţă.
Ne-am bucurat cu cutremur de această minune a Maicii Domnului, care caută la inima celor ce vin la ea cu credinţă şi cu durere, pentru a găsi scăpare, alinare şi mântuire din vârtejurile vieţii. Stăpâna Fiordurilor şi Primitoarea străinilor veghează neobosit asupra românilor din Europa de Nord şi asupra tuturor celor care caută cu credinţă sprijinul şi acoperământul ei pentru a fi ajutaţi să ajungă teferi la liman şi să nu se zdrobească de stâncile mari ale încercărilor vieţii.
Din minunile Cuvioasei Parascheva săvârşite cu românii din Scandinavia
Una dintre cele mai sfâşietoare dureri în această viaţă este suferinţa inocenţilor, a copiilor şi a părinţilor lor. Cu toate că teologic ştim că mai ales copiii mici, fiind nevinovaţi, se duc la Dumnezeu şi trec de la moarte la viaţă, priveliştea trupuşoarelor străpunse de durere, imobilizate la pat sau stinse de la boală şi medicaţii puternice este, practic, de nesuportat omeneşte. Doar în Domnul putem duce astfel de dureri, căci doar Domnul are experienţa părăsirii totale pe crucea suferinţei. Şi numai Dumnezeu ştie de ce, uneori, îi ia la El pe unii dintre cei mici şi suferinzi, iar pe alţii îi ţine printre noi.
Eram chiar în primul an de arhierie, alături de diaconul meu Aurel Răduleţ, şi am găsit un răgaz potrivit pentru a merge la închinare şi slujire la Iaşi cu prilejul marelui praznic al Sfintei Cuvioase Parascheva. Am o legătură aparte cu Sfânta Cuvioasă Parascheva, căreia, pe când aveam vreo 6-7 anişori, auzind la biserică predica despre Sfânta Vineri, cum i se spune în popor, i-am dedicat acasă, în faţa bunicilor şi a părinţilor, prima predică, cu care i-am emoţionat până la lacrimi pe cei dragi…
Aşadar, mă aflam pe 13 octombrie 2008 lângă racla cu moaştele Mult-Milostivei Maici Parascheva, primenindu-ne sufleteşte în ajunul sărbătorii ei, când îl văd pe fiul meu duhovnicesc cum mă îmbrăţişează cuprins de bucurie şi emoţie: tocmai primise vestea că i se născuse o fetiţă, primul copil
139
al familiei sale. L-am binecuvântat şi am adus mulţumiri împreună lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi, desigur, Cuvioasei Parascheva. Iată însă că, peste doar câteva ore, diaconul Aurel se apropie de mine pătruns de durere şi, fără a putea scoate un cuvânt, mă îmbrăţişează iarăşi, de această dată plângând cu suspine. Mi-am dat seama că prunca sa se afla în primejdie şi, întrebându-l, mi-a confirmat. Medicii depistaseră o boală foarte gravă şi erau rezervaţi cu privire la şansele de supravieţuire ale copilei. Cu inima grea, am vorbit cu preotul cel mai apropiat de acolo şi l-am trimis să săvârşească Botezul de urgenţă. Iar lui i-am spus după cum m-a mişcat Dumnezeu lăuntric:
— Fiul meu iubit, nu deznădăjdui. Hai să ne punem toată durerea întru nădejde înmila lui Dumnezeu şi să o rugăm pe Sfânta Cuvioasă Parascheva să mijlocească pentru prunca ta. Nu întâmplător te afli aici, frate, tocmai acum!
Iar el a răspuns atunci făcând acest legământ:
— Fetiţa va purta numele Cuvioasei!
Am simţit în clipa aceea că-i pot întări nădejdea astfel:
— Iar Cuvioasa va mijloci pentru ea, o va ocroti şi fetiţa va supravieţui! Nu uita, frate, „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).
Cuvioasa ne-a ascultat rugăciunile, a luat aminte la lacrimile tatălui şi mamei fetiţei, iar aceasta a supravieţuit. Parascheva are acum 14 ani şi o iubeşte mult pe ocrotitoarea sa de la Iaşi.
După mai mulţi ani, aflându-mă iarăşi la praznicul Cuvioasei în Iaşi şi tot în ajun, am primit o veste tristă din Stockholm. Un prunc, de asemenea primul copil al părinţilor săi, Cosmin şi Anca Dobrilă (preotul şi preoteasa de azi de la Orebro, Regatul Suediei), şi, altă coincidenţă, tot fetiţă, se născuse prematur şi cu unele probleme grave de sănătate. Medicii erau convinşi că nu va supravieţui. Pregătind Botezul de urgenţă, i-am întrebat pe părinţi ce nume vor să poarte fetiţa lor.
— Parascheva, desigur!
140
Şi iată încă o copiliţă, pe moarte, botezată de urgenţă cu numele Cuvioasei în ajunul praznicului său. După sărbătoare, m-am întors la Stockholm şi de îndată am mers să o vizitez la spital. Dincolo de geamul de protecţie, am zărit o făptură mică, firavă, cu trupuşorul străpuns de fire, ace şi branule. Un pui de om răstignit între aparate care ducea o luptă încă nedecisă cu moartea. I-am întărit pe părinţi, care se rugau intens la Cuvioasa Parascheva şi de la care am aflat că unul dintre medicii de secţie, ce plecase pentru o săptămână din spital, spusese că la întoarcere nu o va mai găsi în viaţă. Am pus durerea noastră în mâinile Cuvioasei Parascheva şi nici de această dată Sfânta nu ne-a uitat. Prunca a început să fie din ce în ce mai bine. De ziua Sfântului Apostol Andrei am săvârşit Botezul ei în Paraclisul episcopal, completându-l după rânduială, iar apoi părinţii au adus-o la biserică în fiecare duminică şi de sărbători, pentru a o împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel ce este Doctorul sufletelor şi trupurilor noastre.
Plecaţi în ţările scandinave, românii nu au uitat de Sfinţii din ţară. Şi nici aceştia de ei, ci sunt şi aici printre noi, binecuvântând, ducând rugile noastre la Dumnezeu, vindecând, ridicând din moarte la viaţă.
O minune a Sfântului Pantelimon, Doctorul fără de arginţi
Mă aflam iarăşi la Sfântul Munte Athos, într-unul din pelerinajele de suflet şi de „reanimare” duhovnicească, după tumultul vieţii din afară. Nedorind să mă risipesc în multe locuri, am adăstat mai cu seamă la Schitul românesc Prodromu şi la cunoscuta Mănăstire Vatopedu. Am slujit în ambele locuri, dar la Vatopedu am avut bucuria de a săvârşi Liturghia nu doar în biserica mare, în catoliconul chinoviei, ci la mai multe paraclise din incintă. Într-una din zile, mi-a venit rândul să liturghisesc în paraclisul bolniţei sau infirmeriei mănăstirii, închinat Sfântului Mare Mucenic şi Doctor fără de arginţi Pantelimon. Acolo se află una dintre numeroasele sale icoane făcătoare de minuni, împodobită cu multe odoare de cei care au mulţumit în acest chip Sfântului Pantelimon pentru ajutorul minunat primit. Eram şi mai emoţionat deoarece i-am citit viaţa şi acatistul de la o vârstă fragedă, căci în satul meu natal năsăudean Spermezeu şi, de altfel, în toată zona noastră de la poalele Ţibleşului sărbătoarea Sfântului Pantelimon se ţine cu cruce roşie în calendarul inimilor, mucenicul fiind considerat şi ocrotitor al păşunilor şi gospodăriei ţărăneşti. Până astăzi, acolo, la obârşiile mele ţibleşene, i se face prăznuirea, în fiecare an, la 27 iulie, cu săvârşirea Liturghiei şi nelucrare la câmp sau acasă, iar mulţi dintre consăteni, de toate vârstele, au primit la Botez numele său.
142
S-a întâmplat ca tocmai atunci când urma să liturghisesc în bisericuţa dedicată martirului anarghir să am o neputinţă trupească, o afecţiune de moment care mă vlăguia şi-mi topea puterile. Bucuria slujirii era umbrită de acest neajuns iar deseori pe durata slujbei simţeam că mă sfârşesc şi că nu voi mai avea puterea să o închei cu bine, chiar dacă eram ajutat de unul dintre ierodiaconii din obşte. Însă Marele Arhiereu şi Mântuitor Iisus Hristos, prin mijlocirea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, m-a întărit să pot rămâne pe „baricadele” slujirii euharistice până la final (apolis), în pofida slăbiciunilor mele fizice.
Atunci mi-am adus aminte de una dintre minunile Sfântului Pantelimon, relatată de Gheronda Iosif Vatopedinul, în cadrul uneia dintre sinaxele monahale. Acesta, aflându-se la o bisericuţă închinată Sfinţilor Doctori fără de arginţi, avea o stare de epuizare extremă din cauza îmbolnăvirii stomacului, pentru că nu se mai putea hrăni cu nimic. Apropiaţii săi insistau să meargă la medic, căci, altfel, se afla în primejdie de moarte. Cuviosul s-a rugat cu lacrimi Sfinţilor Doctori fără de arginţi: „Oare nu sunteţi voi medici?”. Şi i s-a arătat în chip simţit Sfântul Pantelimon, care i-a spus: „Nu cumva vrei să te operezi? Să nu te operezi, căci te vei face bine!” Şi în acea clipă s-a şi vindecat.
Sigur, medicii, mai ales cei credincioşi, sunt colaboratorii lui Dumnezeu în vindecarea noastră trupească, dar Sfinţii taumaturgi, din păcate prea puţin invocaţi de noi, creştinii secularizaţi, au primit acest mare har de la Mântuitorul, aşa cum adevereşte Gheronda Iosif mai sus. De altfel, arătările Sfinţilor sau ale Maicii Domnului constituie un fenomen deloc ieşit din comun în lumea monahală, îndeosebi în mediul aghioritic. Nu ar trebui să ne surprindă acest fapt, deoarece găsim în însăşi Sfânta Scriptură un episod similar. Uimitoarea istorisire despre Profetul Ilie şi regele idolatru Ioram din
143
II Cronici 21, 12-14 (în ediţiile protestante) sau II Paralipomena 21, 12-14 (în Biblia Ortodoxă) relatează cum, la un moment dat, regele primeşte o scrisoare de la Profetul Ilie, care atenţie! se mutase de pe acest pământ şi se înălţase la cer cu mulţi ani înainte. Viziunea noastră, a creştinilor contemporani, despre credinţă şi lume este una deistă, în care îl exilăm pe Dumnezeu în sferele înalte şi noi ne continuăm viaţa după legile naturale, orice intervenţie divină fiind numită supranaturală, ca şi cum totul se limitează la ştiinţele naturale, iar legile fizicii şi ale naturii ar fi datul ontologic al existenţei noastre.
Aflându-mă aşadar chiar în paraclisul dedicat Sfântului Pantelimon şi înaintea icoanei sale făcătoare de minuni, gândul meu a fost, în acel moment, să mă rog lui astfel:
— Sfinte Pantelimoane, nu sunt eu vrednic să mi te arăţi, dar, văzând neputinţa mea şi râvna inimii mele, ajută-mi, rogu-te!
Această rugăciune mi-a dat puţină tărie să pot sfârşi în acea zi Sfânta Liturghie şi să-i binecuvântez pe cei prezenţi. Iată însă minunea lui Dumnezeu, lucrată prin oamenii săi: îmi este prezentat de către ierodiaconul grec, împreună-slujitor, un bărbat dintre cei care participaseră la slujbă, un cunoscut medic din Cipru. Întrebându-l ce specializare are, aflu că era exact genul de medic de care aveam eu trebuinţă! După ce m-a consultat, mi-a prescris un tratament adecvat şi, astfel, mi-am revenit.
Drept mulţumire, am dăruit cel mai preţios engolpion pe care-l aveam pentru a fi aşezat de stareţul Efrem la Icoana Sfântului Mare Mucenic şi Doctor fără de arginţi Pantelimon din bolniţa Vatopedului, care s-a milostivit de episcopul român suferind şi i-a trimis drept ajutor un medic trupesc la vreme potrivită.
Aşadar, iubite cititorule, direct sau prin alţi oameni, Sfinţii lui Dumnezeu sunt neobosiţi lucrători şi grabnic ajutători. Tot ce ne trebuie este credinţă fierbinte întru sinceritatea
144
unei inimi smerite. „Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 13-16).
Tot Sfântului Pantelimon ne-am rugat cu mare stăruinţă în felurite prilejuri critice pentru fraţii noştri şi surorile noastre din diaspora scandinavă. Aşa cum am precizat şi în capitolul dedicat rugăciunii de obşte, Teodora, fetiţa bolnavă a celor doi tineri români din Copenhaga, Ştefan şi Bogdana, fusese extubată şi respira singură chiar la sărbătoarea martirului anarghir, pe 27 iulie 2022, în timp ce slujeam Liturghia de hram la Nykobing Falster, în Regatul Danemarcei, înaintea Icoanei Maicii Domnului „Mângâierea celor întristaţi”, cinstită tot în această zi.
Viu este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!
Cu Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou în autobuz
Mă aflam la Oslo şi aveam programată o vizită la penitenciar, unde urma să îi cercetez duhovniceşte pe conaţionalii încarceraţi acolo. Fiind sărbătoarea Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou, pe 5 mai 2017, purtam cu mine o frumoasă icoană pictată cu chipul său, adusă de la Paraclisul Centrului episcopal din Stockholm,dintr-un motiv pe care îl voi explica mai jos. Am călătorit înspre destinaţie cu mijloacele de transport în comun din capitala norvegiană, purtând cu bucurie pe braţe icoana, doar nu era să o pun în desagă. Evident, am atras tot felul de priviri mirate, care căutau curioase la sfânta reprezentare a mucenicului. Cineva chiar a imortalizat fotografic momentul, oferindu-i ulterior imaginea părintelui paroh Marius-Alin Ţeican.
Tâlcul acestei călătorii cu Sfântul Efrem cel Nou între cele două capitale scandinave are legătură cu faptul că una dintre primele minuni ale sale a avut loc pe tărâm scandinav şi i s-a întâmplat, în decembrie 1981, unui deţinut de origine greacă din Stockholm. Acesta se afla întemniţat pe nedrept într-un penitenciar din capitala Suediei pentru o crimă pe care nu o comisese, când, într-o noapte, i s-a arătat însuşi Sfântul Efrem. Acesta i-a vestit că în ziua următoare avea să fie eliberat, lucru care s-a şi întâmplat. A aflat apoi de la părinţii săi că sora lui se rugase în noaptea dinaintea procesului înaintea raclei cu moaştele Sfântului Mare Mucenic
146
Efrem cel Nou din Nea Makri şi l-a recunoscut atunci când i-a văzut chipul în icoană. Însă ataşez mai jos mărturia acestui grec izbăvit de legăturile temniţei, consemnată în volumul Mărturii ale minunilor săvârşite în zilele noastre (Sfântul Efrem cel Nou):
Numele meu este T.M., iar în prezent locuiesc în Suedia, deşi sunt grec de origine. Cu doisprezece ani în urmă am fost învinuit de o crimă pe care nu am săvârşit-o şi am fost condamnat la trei ani de închisoare. M-au închis într-o celulă întunecoasă, în care am stat vreme de cinci luni, aşteptând judecarea recursului, care a fost stabilit pentru ziua de vineri, 18 decembrie a anului 1981. În noaptea dinspre joi spre vineri m-am trezit pe neaşteptate pe la ora trei, am tresărit şi, fără să fi reuşit măcar să-mi dau seama că deja nu mai dormeam, am sărit în picioare, înaintea mea stătea un om şi îmi zâmbea. El era desculţ, îmbrăcat într-o haină albă, înalt şi slab, având o barbă deasă şi capul neacoperit, iar ochii săi erau albaştri, senini şi blânzi. Eu l-am întrebat în suedeză:
— Cine eşti?
El mi-a zâmbit din nou şi mi-a răspuns în limba greacă:
— Mâine la judecată vei fi eliberat.
Atunci eu am repetat:
— Cine eşti? De unde ştii aceasta?
Iar el mi-a zis din nou cu un surâs pe buze:
— Mâine vei fi în libertate.
Fiind copleşit de uimire, eu m-am întors să văd dacă era deschisă uşa. Aceasta era zăvorâtă. Atunci mi-am îndreptat iarăşi privirea către oaspetele meu şi în clipa aceea s-a petrecut un lucru pe care nu voi putea să-l uit până la sfârşitul zilelor mele: silueta acestui om s-a ridicat în colţul cel de sus al celulei şi acolo a dispărut. Eram încredinţat că am devenit martorul unei minuni pe care a săvârşit-o Mântuitorul Hristos. Apoi, după ce m-am însemnat cu semnul Crucii, am adormit, în dimineaţa următoare am fost dus la tribunal. Acolo am petrecut câteva ceasuri şi iată că, în cele din urmă, judecătorul s-a ridicat şi a rostit:
147
— Sunteţi liber.
Eu am căzut în genunchi, mi-am făcut semnul Sfintei Cruci, apoi am ieşit din clădirea Curţii de Apel. I-am sunat pe părinţi ca să le spun că am fost eliberat. Spre marea mea uimire, ei ştiau deja despre aceasta.
— Cum? Cum aţi aflat?! am exclamat eu atunci.
Ei mi-au răspuns că le-a vestit despre aceasta sora mea, care se rugase în ajun Preacuviosului Efrem în Mănăstirea de la Nea Makri.
Am sunat-o pe sora mea. Ea mi-a istorisit cum a mers joi seara la Mănăstirea Sfântului Efrem ca să se roage pentru mine; acolo, în timp ce se ruga, ea a simţit că Sfântul Efrem a auzit-o şi eu voi fi eliberat. Atunci i-a sunat pe părinţi şi le-a povestit despre aceasta, despre evenimentul care avea să se întâmple abia în ziua următoare. Lucrul acesta a fost cu atât mai uimitor cu cât niciunul dintre ei nu cunoştea data în care avea să aibă loc judecarea recursului.
Câteva zile mai târziu, sora mea mi-a trimis prin poştă o icoană cu chipul Sfântului Efrem şi o carte despre dânsul. L-am recunoscut îndată în icoană pe oaspetele meu cel învăluit în taină, în scurt timp am ajuns în Grecia şi am mers de îndată la mănăstirea sa ca să-i mulţumesc Sfântului Efrem pentru mila pe care mi-a trimis-o Dumnezeu printr-însul.
Revenind la vizita mea la cei privaţi de libertate pe care i-am întâlnit la Oslo, sigur, cei care s-au închinat Cuviosului Mucenic Efrem înfăţişat în icoană cu credinţă şi evlavie, sinceritate şi dorinţa de îndreptare au primit grabnic ajutor şi izbăvire. De fiecare dată când vizitez penitenciarele din Scandinavia port pe braţe această Icoană a Sfântului Efrem cel Nou.
Evlavia faţă de acest mare Sfânt grabnic ajutător şi făcător de minuni ne-a determinat să-l luăm drept ocrotitor al noii biserici româneşti a parohiei din Esjberg, Regatul Danemarcei, alături de Sfânta Mare Muceniţă Irina din Persia (ambii prăznuiţi la 5 mai), în lăcaş fiind aşezată şi minunata Icoană a Maicii Domnului „Vindecătoarea”, pictată de iconarul bucureştean
148
Mihai Coman. Căci Sfinţii Atotmilostivului Dumnezeu lucrează pretutindeni, în tot locul şi în toată vremea, singura condiţie fiind prezenţa unei inimi blânde şi smerite în care Domnul să îşi găsească odihna…
Diaconul ceresc
La Centrul episcopal din Stockholm am rânduit ca pe una dintre Uşile Diaconeşti ale Tâmplei Altarului să fie reprezentat Soborul Celor Şapte Sfinţi Arhangheli: Mihail, Gavriil, Rafail, Iegudiil, Salatiil, Uriil şi Varahiil, iar pe cealaltă uşă, primii şapte diaconi ai Bisericii, în frunte cu întâiul dintre Mucenici, Ştefan (cf. Faptele Apostolilor 6,1-6). Gândul înaintaşilor noştri de a aşeza aceste icoane pe uşile diaconeşti nu este întâmplător, căci există o corespondenţă extraordinară la nivel simbolistic între diaconi şi arhangheli sau îngeri în general. Cuvântul „înger” în limba greacă înseamnă „mesager”, iar rolul lor este de a-L sluji pe Dumnezeu şi de a aduce „mesaje” sau de a binevesti pe pământ, aşadar o mişcare descendentă. La fel şi rolul diaconului este de a conduce ecteniile sau rugăciunile poporului lui Dumnezeu, dar de această dată într-un act ascendent.
Astfel îi mulţumim Atotmilostivului Dumnezeu că binevoieşte să primească jertfa şi „din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de Arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi…” Slujitorii altarului şi diaconii în special devin astfel o icoană a îngerilor, închipuind cetele celor fără de trup. Printr-o juxtapunere a celor două tipuri de mesageri care pendulează între tărâmul lui Dumnezeu şi toposul liturgic, se confirmă iconografic această similitudine între rolurile lor. Ideea este întărită şi de reprezentarea, uneori, pe catapeteasmă, în iconografie
150
a diaconilor purtând aripi sau a arhanghelilor în veşminte diaconeşti. Iar în cel din urmă caz, orarul este aşezat aşa cum îl poartă diaconii înainte de Sfânta împărtăşanie, conotaţia euharistică fiind evidentă.
Iată însă că, lucrând la documentarea icoanei celor şapte diaconi ai Bisericii primare, împreună cu pictorul Toma-Gabriel Chituc din Hurezi, am descoperit în Faptele Apostolilor (cap. 6, v. 5) că lângă Ştefan, „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt”, lângă Filip, Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena, unul dintre cei şapte, Nicolae, „prozelit din Antiohia”, nu apare în Erminia Bisericii din pricina căderii într-o erezie menţionată inclusiv de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în Cartea Apocalipsei (cap. 2, v. 6). E dureros, dar nu este de mirare că o astfel de cădere a avut loc chiar în prima linie a luptătorilor Bisericii. La urma urmei, şi Iuda era dintre cei doisprezece apostoli. Şi, aşa cum odinioară ceilalţi apostoli au încercat să împlinească numărul celor doisprezece găsind un altul vrednic de această chemare în persoana lui Matia, aşa şi noi ne-am gândit că trebuie să identificăm un alt diacon care să plinească numărul celor reprezentaţi în această icoană. Deja erau pictaţi în partea superioară a icoanei Sfinţii Arhidiaconi Laurenţiu (Lavrentie), martirul de la Roma, şi Roman Melodul, imnograful din Constantinopol, care pentru mine au şi o semnificaţie specială dobândită printr-o fericită „coincidenţă”, străbunicul meu patern purtând numele Roman (neamul nostru este cunoscut ca Neamul Romanenilor).
Tot rugându-ne şi căutând, ne-am oprit la un martir străromân ce a vieţuit la cumpăna veacurilor al III-lea şi al IV-lea, în vremea împăratului persecutor Diocleţian: Sfântul Mucenic Donat Diaconul, sărbătorit la 21 august, care provenea din Singindunum, provincie daco-romană în Serbia de azi, unde slujea la o biserică împreună cu Sfântul Mucenic Silvan Diaconul. Alături de cei doi diaconi, şi-au găsit sfârşitul martiric în localitatea Cibales în anul 304, în urma unuia dintre valurile
151
de persecuţie ale crudului împărat roman, şi Sfântul Mucenic Romul Preotul şi fratele biologic al tânărului Donat, Sfântul Mucenic Venust, decapitaţi pentru că au refuzat să aducă jertfe idolilor.
Nu mult după ce am luat această decizie, mă aflam în pelerinaj de suflet la Sfântul Munte Athos şi am ajuns la Schitul românesc Lacu (unde în biserica mare am aşezat pe Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Lacuschitiotisa” un preţios set: engolpion şi cruce pectorală). Mă pregăteam să mă bucur de lungile Privegheri şi Liturghii de noapte, o adevărată hrană cerească după care atât de mult tânjisem. Dar aveam să primesc mai mult decât atât: părinţii de la schit au ţinut să-mi facă, neştiind nimic despre programul iconografic al Centrului episcopal şi nici despre strădania noastră de a completa numărul celor şapte diaconi, un dar de mare preţ, o casetă mică sigilată cu nota bene un fragment din moaştele Sfinţitului Mucenic Donat Diaconul!
Iată una dintre numeroasele „coincidenţe” dumnezeieşti la care m-ai învrednicit să fiu martor şi părtaş, Doamne! mi-am spus eu, plutind atunci când am primit mica raclă pe braţe. A fost încă o încurajare ca tot ceea ce facem, cu frică şi cutremur, pentru Altarul Euharistic de aici să ajungă la Jertfelnicul cel mai presus de ceruri: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim”…
Daruri pentru copii mici… şi mari
Mi-am făcut o rânduială ca de fiecare dată când ştiu că la slujirile mele vor participa copii să am o desagă plină cu bunătăţi şi daruri pe care să le împart la final micuţilor. Cărţi de colorat sau de poveşti, felurite jucărioare şi, desigur, dulciuri, „asezonate” corespunzător în vremea posturilor de peste an. Este un moment aşteptat cu mult interes, însă şi o manieră de a răsplăti răbdarea celor mici care participă, alături de părinţii lor, la sfintele slujbe, de a le arăta într-un mod direct şi personal că prezenţa lor este remarcată şi apreciată de părintele lor episcop.
Iată însă că într-o duminică s-a nimerit să slujesc într-o comunitate mică, unde participau mai puţini copii, şi nu am reuşit să le pregătesc cu acea ocazie bunătăţi în desagă. Ce să fac? Aveam însă cu mine mere proaspete, delicioase şi pe deasupra şi ecologice, primite cu puţin timp înainte de la Mănăstirea Cămârzani cum vă spuneam, mari, arătoase şi parfumate. Dar vor fi oare copiii aceştia mulţumiţi cu un simplu şi smerit măr românesc? mă întrebam puţin îngrijorat. În vremea copilăriei mele primeam adesea astfel de atenţii, care mă bucurau nespus, nu conta că era vorba de un măr, o pară, o nucă sau un covrig (portocalele pe atunci erau un lux), însă copiii zilelor noastre sunt obişnuiţi cu „de toate” şi poate nici nu prea mai apreciază fructele mai „smerite”, chiar dacă
153
sunt mai sănătoase… În orice caz, în situaţia dată nu aveam de ales. Pur şi simplu nu avusesem timp să cumpăr dulciurile obişnuite şi nici măcar portocale sau banane aşadar trebuia să mă bazez pe merele din Moldova.
Astfel că, la sfârşitul Liturghiei, după obicei, iau desaga… Simt privirile copiilor aţintite asupra mea. Şi încep să le vorbesc despre aceste prea frumoase mere, cât de bune, cât de gustoase, cât de aromate şi de binecuvântate sunt. Le arăt că nu sunt orice fel de mere, ci sunt mere din livadă mănăstirească, mere asemenea celor din Grădina Raiului. Le spun istorioara Sfântului Eufrosin, smeritul monah bucătar din Palestina, care a oferit în dar, în chip minunat, spre întărire, două mere preotului ce a visat că se afla în Rai, iar acesta, trezindu-se, s-a pomenit cu două neasemănate fructe în poală, cu un parfum şi o dulceaţă care nu erau din această lume.
Pe măsură ce înaintam în cuvânt, copiii îşi lungeau gâturile şi fremătau de nerăbdare, dar şi de poftă. Însă, spre uimirea şi amuzamentul meu, nu doar copiii! Cuvântul meu stimulase apetitul adulţilor, aşa că s-au înghesuit cu toţii, mari şi mici, să primească mere. O doamnă chiar a exclamat: „Vă rugăm, Preasfinţite, daţi-ne şi nouă, celor mari, câte un măr, că ne istovim de poftă…”. Slavă Domnului că aveam destule, astfel încât au ajuns pentru toată lumea.
Cu un alt prilej, mă aflam la Mănăstirea Bogdana din judeţul Bacău. De această dată aveam pregătită desaga, doldora cu dulciuri pentru copilaşi, nişte acadele deosebite. Le-am oferit cu mare bucurie celor mici, după Sfânta Liturghie. După ce au trecut copiii pe dinaintea mea, am observat însă că şi maicile s-au aliniat la rând, smerite şi cu ochii mari. „Preasfinţite, suntem şi noi copiliţe ale Maicii Domnului… pentru noi mai aveţi acadele?” Pasămite le stârnisem curiozitatea cu acadelele mele scandinave… Le-am împărţit cu drag şi le-am reamintit că doar cei care vor fi duhovniceşte asemenea copiilor, curaţi cu inima, vor intra în împărăţia Cerurilor…
Florile episcopului
Poporul nostru evlavios are o frumoasă tradiţie de a-şi întâmpina ierarhul cu pâine, cu sare şi cu buchete alese de flori. Sfântul Ioan din Kronstadt afirma odată că florile sunt „ultimele bucăţi de Rai rămase pe pământ”. Acest obicei din ţară, de a împodobi icoanele, catapeteasma, bisericile sau de a oferi episcopului flori este păstrat şi în diaspora. Vrednicul de pomenire înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania, de exemplu, primea zeci, sute de buchete de flori, mai cu seamă de ziua sa, şi nu pregeta să le dăruiască celor din jurul său, păstrând pentru sine doar câte un mic bucheţel, bine înmiresmat. Având încă proaspăt în memorie mirosul de crini imperiali din camera de lucru a înaltului, am învăţat să preţuiesc acest mic gest de respect, care nu s-a transformat niciodată într-o formalitate sau obligaţie. Mă bucur de flori, mă bucur de credincioşii care mă întâmpină şi mă bucur şi mai mult să întorc gestul, dăruind florile mai departe, uneori celor care se aşteaptă mai puţin. Mai întâi le aleg dintre ele pe cele mai frumoase şi parfumate pentru a le aşeza la Icoana Maicii Domnului, iar pe celelalte le înmânez cu drag credincioşilor prezenţi, „inventând” mici pretexte potrivite cu situaţia respectivă.
Spre pildă, după ce scrutez cu privirea mulţimea credincioşilor, întreb: „Cine este cea mai vârstnică enoriaşă de faţă?”. Şi nu mică îmi e surprinderea când se adevereşte că la slujbă au participat şi veritabili decani de vârstă, uneori persoane
155
care au atins centenarul. Le dăruiesc acestora cu drag buchetul de flori, spunând şi un scurt cuvânt de încurajare, apreciere şi readucere aminte a datoriei noastre faţă de cei dintre noi ajunşi la vârsta senectuţii. De multe ori, în ţară, întreb, în schimb, despre mamele jertfitoare, eroine. Cele care au crescut mulţi copii, pe care le chem alături de mine şi care întotdeauna mă înrâuresc cu emoţia lor vie. În general, încerc să le omagiez tocmai pe acele persoane pe lângă care trecem poate prea uşor şi care sunt mai puţin vizibile, dar care prin prezenţa lor tăcută şi discretă au un mare rol în adunarea noastră împreună.
Alteori, mai cu seamă când observ că e mult tineret la slujbă, îi încurajez pe cei prezenţi să-i sărbătorească pe cei care se întâmplă să-şi aibă aniversarea naşterii sau a numelui în acea zi. Şi nu de puţine ori am constatat că se întâmplă să fie cel puţin o persoană care îşi serbează onomastica sau ziua de naştere tocmai în acea zi de slujire liturgică.
Mi-e tare dragă o amintire care a izvorât tocmai dintr-un astfel de episod. Mă aflam la Nuşeni, aproape de locurile natale, la Mănăstire, unde era slujbă de hram de Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul. Primesc obişnuitele buchete de flori şi, pentru că în acea zi se făcea pomenire de văduva din Sarepta Sidonului care-l găzduise pe prorocul lui Dumnezeu în ciuda faptului că mai avea puţină hrană pentru ea şi singurul său fiu, aşteptându-se oricând să moară de foame (c. III Regi 17, 8-24) -, îi întreb pe cei prezenţi care este cea mai vârstnică văduvă ce se află de faţă. Răspunsul a venit neaşteptat de prompt, având în vedere că era o mulţime întreagă, câteva mii de participanţi la hram, Liturghia fiind slujită la altarul de vară. Era o persoană cunoscută părintelui stareţ Paisie, celor din obşte şi enoriaşilor obişnuiţi ai mănăstirii. Tocmai se împărtăşise şi m-au emoţionat profund, până la lacrimi, cuminţenia şi smerenia cu care a răspuns chemării mele. Dar a fost, pesemne, rânduiala providenţială a lui Dumnezeu, fiindcă, după întâmplare,
156
copiii şi nepoţii dumneaei au dorit să mă cunoască şi au devenit în timp ctitori şi apropiaţi ai Episcopiei noastre.
Desigur că acest obicei de a face dar din darul primit trebuie făcut cu tact, arătând celor ce s-au ostenit să alcătuiască sau să achiziţioneze buchetele că preţuieşti gestul lor şi că nu cauţi să „scapi” de flori. De aceea, întotdeauna caut să-i încredinţez pe cei care mă întâmpină astfel de bucuria pe care mi-o aduc şi să le transmit apoi acest cuvânt de inimă bună:
— Primesc cu drag aceste buchete, apoi le voi dărui, la rândul meu, mai întâi Stăpânei şi Apărătoarei Doamnei noastre, apoi cui voi socoti de cuviinţă.
Şi adaug:
— Dar să ştiţi că florile cele mai frumoase, care înmiresmează şi înfrumuseţează Biserica, sunteţi voi, frate şi soră…
Seniorii centenari
Cu nostalgia tânelor şi tânilor din satul meu natal şi cu gândul la proverbele lui Solomon unde citim: „înţelepciunea e podoaba tinerilor, iar părul cărunt e slava bătrânilor” (Proverbe 20, 29), am avut dintotdeauna o febleţe pentru cei mai vârstnici dintre noi. Mai cu seamă pentru cei însinguraţi, părăsiţi sau bolnavi, care sunt din ce în ce mai mulţi în aceste vremuri în care dragostea s-a răcit (Matei 24, 12). Spre surprinderea mea, am regăsit bunici şi părinţi vârstnici şi în diaspora scandinavă, majoritar alcătuită totuşi din familii tinere, care au emigrat din considerente preponderent economice. Atunci am remarcat că fiecare familie poartă, împreună cu povestea vieţii sale, şi acel dor nestins pe care-l au cei care au trăit sensul zicerii Ecclesiastului: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni” (Ecclesiastul 1, 2).
Printre aceştia, o amintire luminoasă este bunica Elena Simionescu, cea care, în anul venirii mele ca episcop în ţările Nordului, atinsese deja vârsta de o sută de ani. Un veac întreg, devenind ea însăşi istoria vie şi personificarea unei lumi frumoase, o bătrână foarte evlavioasă, nepoată şi strănepoată de preot, originară din părţile Mehedinţilor. Ajunsese în Suedia încă din 1983, pe urmele fiicelor sale.
Rememorez cu plăcere prima vizită pe care i-am făcut-o. Mică la statură, dar vioaie şi locvace, m-a servit cu bucate delicioase, gătite chiar de ea. Nu era chiar ceea ce mă aşteptam să găsesc atunci când mă pregătisem de cercetarea unei persoane care împlinise… un secol!
158
Unul dintre ginerii săi (soţul fiicei sale Doina), Dan Shafran, bine-cunoscutul traducător şi director pe atunci al Institutului Cultural Român de la Stockholm, i-a făcut urarea pe care şi-o fac evreii frecvent la ziua de naştere:
— Fie să ajungi până la 120 de ani! Ad meah veesrim!
— Daaa, însă doresc să mă simt ca la 20 de ani! a adăugat ea cu umor.
Singurul lucru de care se plângea era că nu mai auzea prea bine.
— Neam de neamul meu nu a fost surd, dar uite că acum nu mai aud aşa bine, obişnuia să spună cu haz şi fină autoironie.
Iar neamul său era cu adevărat unul longeviv. Toţi înaintaşii săi ajunseseră la vârste venerabile, dar ea i-a depăşit pe toţi, căci a atins 104 ani. Şi în toţi aceşti ani de pe urmă a rămas la fel de lucidă, vie şi cu prezenţă de spirit. Îmi povestea adesea despre soţul ei, Constantin Simionescu, compozitor de muzică bisericească şi corală. Frumoasă potrivire de destin şi de nume, dat fiind că îşi sărbătoreau numele la aceeaşi sărbătoare a Sfinţilor împăraţi, întocmai cu Apostolii Constantin şi Elena, pe 21 mai. Aşa s-a dus la Dumnezeu, pregătită duhovniceşte, Elena Simionescu, să se alăture neamului său…
întâlnirea cu această centenară a diasporei scandinave a trezit în mine amintiri vii care m-au transportat în trecutul idilic al copilăriei. Încă de mic auzisem istoria aparent neverosimilă despre badea Ioan Cristurean, paracliserul bisericii satului, trecut de mult la Domnul de acum. Prin sat se zvonea că atinsese vârsta de 100 de ani, aşa că am purces mai târziu şi am verificat în arhivele parohiei, unde am găsit că „fătul” (aşa cum e numit la noi paracliserul) badea Ioan se născuse din părinţii Mihail şi Ana taman în 1857 şi trecuse la Domnul în 1957, deci totul despre el era adevărat. Mă fascina nespus această traversare a atâtor evenimente şi epoci diferite care se pot tezauriza într-un veac de istorie.
159
Mai apoi, când am devenit slujitor al altarului, cercetându-i pe cei vârstnici pretutindeni, am întâlnit şi alţi bătrâni centenari, însă acum le menţionez în treacăt doar pe femeile din satul meu natal cărora le-am fost de foarte multe ori aproape: lelea Cătălina (Ecaterina) Chira de pe Cerci, care a depăşit suta de ani, fiind urmată întru această frumoasă vârstă centenară de fiica sa, Anastasia, devenită monahia Nicodima în obştea Mănăstirii „Sfânta Cruce” din Oradea, precum şi pe lelea Lucreţia Şoş de pe Prund, care a adormit în 2021, la 101 ani. Desigur, nu simpla lungime a anilor, la statura unui secol, impresiona la aceste vârstnice consătene, ci cuminţenia lor sufletească, capacitatea de jertfă şi de iubire, deschiderea şi căldura de care dădeau mereu dovadă când mă întâlneam cu ele, fie în ipostaza de copil, fie în cea de adult.
Oameni de aceeaşi vârstă cu ţara aceasta pe care ne-a dat-o Dumnezeu în grijă şi care acum se vede pustiită de floarea tinerimii sale ce-şi sacrifică cei mai frumoşi ani din viaţă căutând un rost pe meleaguri străine şi îndepărtate…
Ierarhia inimii
De-a lungul timpului am trăit numeroase întâmplări avându-i ca protagonişti pe romii din Scandinavia, unele nostime, altele triste. Cel mai adesea îi regăseam în generosul spaţiu de la centrul social din Uppsala, unde majoritatea îşi găsiseră un adăpost temporar, mai cu seamă cei ce veniseră recent din ţară. I-am cercetat deseori, i-am colindat de Crăciun, iar de înviere am ciocnit ouă şi ne-am înfruptat din bucatele pascale, i-am chemat la Liturghie şi la agape, considerându-i mereu ca fiind fraţii noştri ce poartă în ei chipul lui Dumnezeu. În această lucrare filantropică de la altarul fratelui neîncetat i-am avut alături pe slujitorii de la altarul euharistic de la Uppsala: preotul paroh Dan-Virgil Păcurar cu soţia sa Cătălina-Elena şi diaconul Andrei Constantin cu soţia sa Maria-Carmen. Nu îţi ascund, iubite cititorule, că am avut şi păţanii nefericite cu unii dintre ei, dar nici nu cred că e de folos să insistăm aici asupra acestora. Căci suntem cu toţii, iată, împinşi de stihiile vremurilor încoace şi încolo, dezrădăcinaţi şi dezorientaţi. Ce se alege de bietul om în împrejurări atât de schimbătoare? Mila ne-a mai rămas şi stăruinţa de a căuta să ajungem la ce mai descoperim bun şi omenos în celălalt.
Aşadar, deseori îi „pescuiam” pe romi, mai cu seamă că ştiam din experienţă că uneori întârzie Botezul copiilor până la vârste destul de mari, din felurite motive ce ţin de o cultură în care se pune accent foarte mare pe pregătirile exterioare şi pe festivităţile asociate unui eveniment major din comunitate.
161
într-una din vizitele la centrul de la Uppsala, însă, a venit din proprie iniţiativă o tânără familie pentru a-şi boteza copilul. Acesta era deja măricel, spre şapte ani. M-am blocat când am auzit numele pe care voiau să-l pună tinerii părinţi, înscris şi în actul de identitate:
— Becali, taică părinte.
— Păi… de ce acest nume?
— Tăicuţă părinte, nouă ne place mult de domnu Becali, cum face el atâta bine la oamenii săraci!
— Bine, dar pe domnul Becali îl cheamă, de fapt, George. Acesta e numele său de Botez, Becali e nume de familie, iar noi în Taina Luminării pomenim un prenume, un nume de Sfânt, nu punem numele altcuiva de familie…
— Dar dacă-l numim George, părinţele, cine o să ştie că noi ne-am gândit la domnu Becali?
Am oftat şi m-am oprit puţin din dialog. Nu era prima oară când întâmpinam astfel de situaţii. Se întâmplase şi pe vremea când eram preot slujitor la Catedrala din Cluj, fiind conştient că urmează o lungă „negociere”, în care, cu stăruinţă şi cu răbdare, trebuia explicat că cel mai bun lucru şi mai de fală pentru copil şi familie nu e să poarte nume de obiecte, mărci sau vedete, ci numele Sfinţilor şi, mai ales, nume de persoană.
în cele din urmă, după multe osteneli, i-am convins, iar ei au hotărât să-şi boteze copilul cu numele Florin care trimite la prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim, de Florii.
Printre cei „pescuiţi” pentru biserică cu drag îi pomenesc şi pe Florin şi Dora, altă tânără familie de romi. Au venit de fiecare dată la Sfânta Liturghie împreună cu cei cinci copilaşi ai lor (trei fete şi doi băieţi), s-au ţinut departe de îndeletnicirile mai puţin cinstite prin care mulţi dintre ei înţeleg să supravieţuiască, alegând să îşi croiască un drum al lor prin viaţă. S-au cununat religios în biserica din Uppsala, naşi fiindu-le diaconul Andrei cu soţia sa Maria-Carmen. La început
162
au cerşit, apoi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, şi-au găsit de lucru, şi-au înscris copiii la şcoală, iar în final toate s-au rânduit cum se cuvine. Această problemă a înscrierii copiilor la şcoală este foarte spinoasă. În general, existau două tendinţe printre romii aflaţi în Scandinavia. Dacă părinţii se aflau temporar în străinătate, de obicei copiii rămâneau în grija rudeniilor din România, iar dacă părinţii găseau totuşi ceva mai stabil de muncă şi îşi aduceau şi copiii, adeseori nu îi înscriau în sistemul scandinav de învăţământ şi se trezeau cu serviciile sociale pe capul lor. Nu puţine au fost cazurile în care, din lipsă de informaţie, copiii le-au fost instituţionalizaţi şi astfel visul unei vieţi mai bune în Europa de Nord s-a transformat pentru sărmanii părinţi într-un veritabil coşmar.
Legat însă de raporturile dintre noi, oamenii, personal am convingerea că toţi suntem chemaţi în marea familie a Bisericii, indiferent de culoarea pielii, etnie sau statut social, „alb sau negru, prinţ sau cerşetor”. În faţa lui Dumnezeu nu ierarhia socială, ci ierarhia inimii contează. Căci, cum spune şi Sfântul Apostol Iacov, „nu căutând la faţa omului” ne cultivăm credinţa în Hristos, ci împlinind legea împărătească a iubirii aproapelui (cf. Iacov 2, 1-9).
„Când boierii nu-s acasă…”
în peregrinările mele scandinave am avut în vedere porunca Mântuitorului de a-i cerceta pe cei închişi (Matei 25, 35-40) şi am încercat să vizitez persoanele închise de câte ori am avut ocazia. Sigur, mediul penitenciar din ţările nordice este foarte atipic, fiind bine cunoscut faptul că celulele sunt îngrijite şi întreţinute, oferind mai degrabă un fel de serviciu public pentru deţinuţi. Singurul numitor comun între închisorile scandinave şi cele româneşti este actul privării de libertate, la care se adaugă, desigur, împărţirea între deţinuţi şi gardieni; în rest, este vorba despre două sisteme ce au în spate filosofii şi moduri de funcţionare total diferite. Dar cert este că şi acolo sunt… oameni, fraţi de-ai noştri, mai rătăciţi şi mai tari la cerbice când vine vorba despre cele ale Domnului şi ale societăţii, e adevărat, dar nimeni nu e de prisos şi nimeni nu e definitiv pierdut în ochii Celui care a deschis uşa Raiului, întâia oară, pentru un… tâlhar.
Purtând pe braţe Icoana pictată a Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou (neuitând că una dintre primele minuni mari săvârşite de Sfântul Efrem a avut loc într-un penitenciar de la Stockholm cu un deţinut grec), vizitele la cei privaţi de libertate în Scandinavia le fac, deseori, în preajma marilor sărbători. S-a întâmplat ca într-o iarnă, de Crăciun, să programez o vizită la penitenciarul de lângă Oslo. Ca niciodată, erau foarte mulţi „interni” acolo, câteva zeci de conaţionali, cei mai mulţi de etnie romă. Conducerea închisorii, receptivă
164
la acţiunea noastră, ne-a pus la dispoziţie o sală mare şi ne-a ajutat să organizăm şi o agapă, cu ceva de-ale gurii. Bine-venită iniţiativă, mai cu seamă că în penitenciarele nordice nu avem voie să aducem pachete alimentare, ci doar cadouri simbolice, trecute atent prin filtrele de securitate.
Ne-am strâns aşadar acolo, aproximativ 50 de oameni, străjuiţi de câţiva gardieni, şi am săvârşit o mică slujbă ad-hoc alături de preotul paroh din Oslo, Alexandru-Călin Ardelean, şi de diaconul meu, Sorin Săplăcan. În timp ce rosteam rugăciunile începătoare, îndemnându-i pe deţinuţi să ni se alăture, mi-am dat seama că, de fapt, cei mai mulţi dintre ei erau neştiutori de carte şi, mai trist, necunoscători ai celor mai elementare rugăciuni de obşte. Nu ştiau nici măcar Tatăl nostru, astfel că am nădăjduit ca măcar rugăciunea către îngerul Păzitor să o poată rosti împreună, din memorie. Sigur că ne-ar fi fost uşor să spunem noi cele rânduite, însă eu nu am renunţat la ideea de a-i determina să participe, să ni se alăture, să nu fie doar o asistenţă pasivă, de complezenţă, ca la un spectacol. Astfel, am sperat că, cine ştie, poate că în copilăria lor vreo mamă, vreo bunică evlavioasă să-i fi învăţat măcar această rugăciune în versuri. În plus, poate, purtaţi de cuvintele rugăciunii în copilărie, îşi vor aduce aminte de vremuri în care încă nu se lipiseră de relele ce i-au adus în acea stare de lipsire de libertate. Am început să rostesc rugăciunea îngeraşul, rar şi răspicat, ca la grădiniţă, aşteptându-i să o repete. Dar unul dintre ei, care avea o constituţie fizică mai firavă, fiind mai pricăjit, la cuvintele: „Eu sunt slab, Tu fă-mă tare”, a adăugat, spontan şi fără pic de ironie, ci foarte serios, luându-mi-o înainte: „Eu sunt slab, Tu fă-mă gras”. Evident că fârtaţii săi au râs copios de el. Eu m-am străduit din răsputeri să rămân serios, fără a-mi permite măcar un zâmbet, pentru a nu-l jigni. Iar după ce am sfârşit rugăciunea, i-am explicat că „fă-mă tare” este mult mai deplin şi mai cuprinzător, căci se referă la tăria în faţa încercărilor vieţii, iar nu la tăria trupească, ce trece uşor şi e relativă.
165
După ce am terminat rugăciunile şi am început gustarea, am întrebat deţinuţii ce colind ştiu ei mai bine, ca să-l cântăm împreună, să facem acest efort de a crea, fie câtuşi de puţin, o atmosferă a Crăciunului care, nădăjduiam eu, să le aducă aminte de timpurile mai senine şi mai pline de nevinovăţie ale copilăriei. Răspunsul unanim a fost: „Am plecat să colindăm Domn, Domn să-nălţăm”.
Bun lucru, mi-am zis, şi am început cu toţii să fredonăm colindul… Când ajungem la versul „Când boierii nu-s acasă”, stupoare: ilaritate generală. Toţi deţinuţii, ca la un consemn, izbucnesc în hohote nestăpânite de râs. Mărturisesc că-mi dogoreau obrajii de ruşine şi, pentru câteva clipe, m-a încercat gândul că ceea ce fac este zadarnic şi irosire a unor mărgăritare aruncate, să zicem, unor făpturi mai puţin sensibile şi atente la tainele vieţii. În plus, remarcasem şi mirarea gardienilor, care nu ştiau ce se petrece.
— Bine, dar ce se întâmplă cu voi, de râdeţi chiar aşa? încerc eu să potolesc mulţimea.
în cele din urmă, râsetele încetează şi unii dintre ei îmi explică:
— Nu te supăra, taică părinte, dar, uite, pentru noi, ăştia închişi, colindul ăsta-i special… Ştii, „când boierii nu-s acasă”, atunci am mers şi noi la „colindat”, de asta am şi ajuns aici…
Aha, mă luminez eu, nepriceputul. Drept e că nu-mi trecuse prin minte o astfel de tâlcuire a unuia dintre cele mai populare colinde româneşti.
— Bine, înţeleg, nu mă supăr, căci nici Domnul pe care-L slujesc nu se supără dacă-I jefuiţi Raiul. Dar haideţi cu bună voire să vă gândiţi la cei dragi ai voştri, la părinţi, la copii, la fraţi, la neveste, şi să vă puneţi în ordine, astfel ca, de Crăciunul viitor, să fiţi împreună, şi nu „cazaţi” aici.
I-am binecuvântat încă o dată şi ne-am despărţit cu vorbă bună şi duh de pace. Pe drum am cugetat la păţanie şi mi-am adus aminte de istoriile din Lavsaicon sau Pateric cu Sfinţii
166
din vechime, care nu doar că acopereau tâlharii, dar, deseori, îi ajutau singuri să-şi încarce lucrurile furate. Din astfel de seminţe ale iubirii, împrăştiate necontenit pe solul aparent împietrit al inimii semenilor, se va fi născut pocăinţa marelui Moise Arapul (Etiopianul), ajuns, din tâlhar vestit, Sfânt de Pateric.
Păpuşa
Mă aflam în Regatul Danemarcei în timpul Postului Mare din anul mântuirii 2017, cutreierând cu desaga de episcop pelerin comunităţile euharistice ale Episcopiei noastre. Vineri, 7 aprilie 2017, vestea că în centrul capitalei suedeze avusese loc un atentat m-a şocat. Am încercat să îmi adun gândurile şi emoţiile şi am transmis imediat un mesaj, preluat de presă, în care afirmam că, „din nefericire, vom avea Floriile însângerate în urma acestui atac inuman”.
Ştirile în regim de breaking news nu conteneau să sosească pe toate canalele de comunicare, uneori erau contradictorii, aproape în exclusivitate panicarde şi recunosc că ne-au scos, din păcate, din tihna ritmului liturgic al pregătirii pentru Săptămâna Mare, proiectându-ne involuntar şi foarte violent în mijlocul unui soi de „nouă normalitate” europeană. Cumplite atentate asemănătoare, cu multe victime, avuseseră loc cu mai puţin de un an înainte în Franţa şi în Germania. Maşini conduse de persoane malefice intrau în plin în mulţime, cu intenţia de a ucide. La Stockholm, lucrurile au fost planificate după acelaşi tipar: o persoană sau un grup (în funcţie de relatări) a deturnat un camion, conducându-l apoi în plin centru, într-o zonă pietonală aglomerată, căutând să secere cât mai mulţi oameni, cât mai mulţi copii. Intenţia diabolică era cât se poate de clară: de a şoca, de a semăna teroare. Şi de această dată s-a dovedit că autorul se afla deja în evidenţele poliţiei.
168
Din purtarea de grijă a Atotmilostivului Dumnezeu, proporţiile dezastrului au fost limitate, însă, din nefericire, camionul condus în zigzag a ucis, potrivit autorităţilor, cinci persoane, printre care şi o fetiţă de 11 ani, şi a rănit alte zece, înainte să se înfigă în colţul unui magazin. Totul s-a întâmplat aşadar în centrul capitalei, pe o stradă pietonală.
Acolo îşi făcea veacul în acele zile şi Păpuşa Ciuraru, o bătrână de etnie romă din Iaşi, care cerşea la intrarea magazinelor populare printre localnici, dar şi printre turişti. Izbitura puternică a camionului a proiectat în jur bucăţi de ciment. Unele dintre acestea au lovit-o pe Păpuşa în picior, producându-i o dublă fractură. Femeia a fost transportată la Spitalul Sankt Gorans din apropiere, unde a fost bine îngrijită şi operată. Acolo am şi vizitat-o a doua zi, când am reuşit să revin la Stockholm. Scrupulos, personalul spitalului mi-a cerut, iniţial, să aştept: femeia trebuia întrebată dacă e de acord să primească vizita preotului şi „asistenţă religioasă”. Sigur că Păpuşa a fost bucuroasă de vizită. M-a întâmpinat cu piciorul bandajat şi cu lacrimi în colţul ochilor, spunându-mi cu dulceaţă: „taică părinte”. Ne-am întreţinut de parcă ne ştiam dintotdeauna. A doua zi, dis-de-dimineaţă, în Duminica Floriilor, înainte de a merge la Dumnezeiasca Liturghie, am spovedit-o şi am cuminecat-o cu Sfintele Taine. După slujba euharistică de la biserică, am mers cu toţi cei din comunitate la locul atentatului, unde am depus flori şi făclii.
Cât a stat internată în acel salon spaţios, cu baie proprie şi cu un singur pat, am trecut pe la ea aproape zilnic, însă Păpuşa nu era niciodată singură. De fapt, întreaga familie extinsă, foarte numeroasă şi aflată în Stockholm cu gândul de a câştiga bani din cerşit, îi ţinea companie în camera de la spital, spre stupoarea personalului medical, care se lupta din răsputeri la închiderea programului de vizită să îi poftească să plece pe vizitatorii din marea familie romă ce aproape se instalaseră acolo. În cele din urmă, clanul a însoţit-o pe
169
bunică şi în centrul de reabilitare şi îngrijire, aflat nu departe de spital, unde se pregătea recuperarea. Am cercetat-o şi acolo pe Păpuşa, ca, în cele din urmă, personalul de la centru, cu toată deschiderea şi toleranţa care între timp se transformaseră într-un soi de disperare, să apeleze la mine, în speranţa că voi avea autoritatea să-i „eliberez” de sub „ocupaţia” clanului Păpuşii, într-adevăr, se instalaseră acolo aproape cu toate „aramele şi bagajele” şi nu păreau prea receptivi la ordine şi dispoziţii. M-am uitat la suedezii de la centru cu milă şi înţelegere faţă de şocul cultural pe care îl suferiseră: dar chiar îşi imaginau că am eu, mai mult decât ei, autoritatea de a le pune pe fugă „ocupanţii”?
Păpuşa s-a făcut bine, apoi şi-a reluat locul din centrul Stockholmului pentru a cerşi, iar eu am întâlnit-o de multe ori, schimbând cu ea salutări şi oferind binecuvântări duhovniceşti şi materiale de fiecare dată când o vedeam. În ţările nordice, în acei ani erau nu puţini romi, majoritatea aflându-se la cerşit, dar nu pot spune că foarte mulţi căutau bisericile noastre, fiindu-le şi mai greu să se orienteze sau să se dezlipească de locurile unde petreceau multe ore pe zi pentru a aduna un bănuţ. Relaţiile cu aceşti sărmani erau cam ca în ţară… De cercetat îi cercetam de fiecare dată când era posibil, mai cu seamă în centrele sociale sau în adăposturile de noapte destinate săracilor şi imigranţilor, cum era cel din Uppsala, unde îi colindam de Crăciun şi ciocneam ouă roşii la Paşti. Tot acolo am săvârşit de câteva ori Dumnezeiasca Liturghie, inclusiv la sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, însă mulţi dintre ei au ajuns doar la cafeaua şi la gustarea de după slujbă… Pandemia, pe de o parte, şi schimbarea de percepţie la nivelul societăţii suedeze vizavi de fenomenul cerşetoriei, pe de alta, i-au făcut pe cei mai mulţi să se întoarcă acasă. Dar şi acum îi mai întâlnesc pe unii dintre ei, din păcate chiar şi în închisorile din ţările scandinave. Şi ei sunt fraţii mai mici ai lui Hristos. Iar mie mi-e drag nespus când mă apelează, aşa cum a făcut-o Păpuşa, cu nelipsitul „taică părinte!”
Gică
în vara anului 2018, o tragedie desprinsă parcă din teribilul roman al lui William Golding împăratul muştelor zguduia orăşelul Huskvarna (unde se află şi celebra fabrică de unelte şi utilaje) din sudul Regatului Suediei: doi adolescenţi minori au omorât în bătaie un homeless. Gică (numele său real fiind Gheorghe Hortolomei-Lupu) era popular printre localnici, mai cu seamă printre voluntarii care aveau în grijă imigranţii săraci. Avusese o viaţă zbuciumată, care-l alungase, se pare, de acasă, din România. Lucrase o vreme în Huskvarna, până când, biruit de greul vieţii, se aciuase în parc şi trăia din mila trecătorilor. În pofida necazurilor sale, cei care-l ştiau îl descriau ca fiind un suflet cald şi deschis, recunoscător şi prietenos. Avea doar 48 de ani.
Dar nu toţi îl simpatizau pe Gică. De la o vreme, câţiva adolescenţi teribilişti îl hărţuiau, strigându-i slogane rasiste şi aruncând după el cu obiecte. Iar într-o zi au mers mai departe de atât. L-au lovit peste tot şi l-au lăsat să zacă inconştient. Între timp, clipuri video cu acest jalnic act de cruzime şi barbarie circulau deja intens pe grupurile de social media ale tinerilor din localitate. Nu doar că se săvârşise o faptă ucigaşă, dar fusese şi filmată şi distribuită pe internet. O palmă peste obrazul unei societăţi care se pretinde a fi printre cele mai tolerante din lume.
Cu toate că trupul maltratat a fost descoperit şi identificat rapid şi cu toate că ştia aproape toată lumea de clipurile cu
171
Gică hărţuit şi bătut, poliţia a acţionat, în opinia multora dintre cei care cunoşteau tragica întâmplare, prea lent, dacă ne gândim că în alte cazuri reacţia a fost promptă şi fermă, chiar dacă au existat doar suspiciuni. A trebuit să treacă o săptămână până când actul a fost declarat crimă şi a început ancheta ce-i viza pe suspecţi. Sigur, pentru cineva care nu e familiarizat cu sistemul juridic suedez, pare scandalos. În cele din urmă, făptaşii au primit o pedeapsă de doar câteva luni, considerată prea uşoară de o parte a opiniei publice. Poate că nici măcar atât nu s-ar fi făcut dacă n-ar fi existat poziţia fermă a voluntarilor sociali şi interesul mare stârnit de caz în mass-media suedeză.
Adevărul este, iubite cititorule, că e foarte uşor să te simţi discriminat în afara Patriei mamă, fiindcă intuiesc că nicio ţară din lume nu-i tratează pe imigranţi, cel puţin la primele generaţii, în acelaşi fel în care îşi tratează indigenii. Uneori acest fenomen al discriminării pe criterii rasiale e mai vizibil, alteori se manifestă mai subtil. Dar e întotdeauna la fel de dureros pentru cel care îl experimentează.
însă, în cazul lui Gică, ancheta a tergiversat şi din alt motiv. Era vorba totuşi de doi adolescenţi de 13-14 ani. Ce e de făcut într-un astfel de caz? O pedeapsă prea aspră îi poate frânge definitiv; o atitudine laxă şi protectoare le face acelaşi rău, nedându-le şansa de a-şi regăsi conştiinţa şi omenia.
în timp ce în Regatul Suediei avea loc procesul, luni, pe 26 noiembrie 2018, Gică era înmormântat la el acasă, la Caraclău, o mică localitate din judeţul Bacău. De repatrierea trupului, după câteva luni de la deces, precum şi de comunicarea cu familia lui Gică m-am ocupat împreună cu preotul nostru paroh din Jonkoping, Ovidiu-Teodor Băncilă. Cunoscându-i rudele îndeaproape cu acest prilej, am decis să particip la Slujba înmormântării, pentru a le fi alături. Astfel, cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Ioachim, arhiepiscopul locului, am săvârşit, alături de un sobor de preoţi din satele dimprejur, prohodirea lui Gică. Spre surprinderea mea, au
172 —
fost prezenţi la slujbă foarte mulţi jurnalişti suedezi. Pe lângă interesul mediatic faţă de înmormântarea ca atare, ei au rămas uimiţi de frumuseţea ritualului religios, dar şi de obiceiurile locului, pe care localnicii le păstrează cu dărnicie din moşi-strămoşi, de la ofrandele de cuverturi, haine, colivă, colaci, colăcei, lumânări, ştergare şi bănuţi până la tradiţia populară ce presupune oferirea găinii peste groapă şi agapa cu bucate calde din Prăznicarul bisericii pentru toţi cei prezenţi la slujbă. Suedezii, care au fost şi ei invitaţi la masa de pomenire, mai pragmatici, neobişnuiţi cu astfel de milostenii în ţara lor, au fost iarăşi impresionaţi de generozitatea şi mărinimia gazdelor, precum şi de buna rânduială a celor din Caraclău.
„Cazul Gică” rămâne dureros şi viu. Omul era victima perfectă, întruchipare a perdantului acestor vremuri bulversante. Izgonit de acasă de greutăţi, în căutarea unui sens şi a unei bunăstări care s-au dovedit a fi iluzorii, a ajuns în scurt timp la marginea societăţii şi a sfârşit izgonit din propria viaţă pe o cale violentă. Am aflat despre el abia cu prilejul morţii sale tragice. Câţi or mai fi asemenea lui sau trăind, ca el, la limită, oameni pentru care visul străinătăţii s-a transformat într-un coşmar? Adevărul trist este că nu cunoaştem exact inclusiv pentru că ne-am cam pierdut simţul comunitar şi nu mai ştim unii de alţii. Uneori ne vedem la faţă doar la nunţi, botezuri şi înmormântări.
De partea cealaltă, cazul adolescenţilor e şi mai tulburător. Oare ce fel de abis sufletesc trebuie să împărăţească peste tineri ca să aibă nevoie de asemenea acte de cruzime pentru a simţi că „trăiesc” şi că sunt „cool”? Şi nu doar atât sau poate tocmai asta era ideea -, să se mai şi filmeze şi să trimită pe internet fapta lor de „vitejie”.
Gică şi cei doi adolescenţi sunt două tipuri de alienare profundă produsă de societăţile noastre. Pe de o parte, sărăcie, degradare, înstrăinare, marginalizare. De cealaltă parte, atrofiere a conştiinţei, nihilism, exhibiţionism.
„Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni…”
Solidaritate cu cei nedreptăţiţi
Dragă cititorule, îţi aduci probabil aminte că situaţia familiilor româneşti traumatizate de reacţia autorităţilor pentru protecţia copilului din ţările scandinave a avut un precedent mult mediatizat: cazul Bodnariu, o familie româno-norvegiană de confesiune neoprotestantă. Ca şi în celelalte cazuri, Marius şi Ruth Bodnariu nu erau nişte bieţi imigranţi care să trăiască în răspăr cu mentalitatea şi etosul locului sau să apeleze la beneficiile statului asistenţial ori să lucreze de pe o zi pe alta, ci aveau meserii respectabile şi erau bine integraţi în societatea norvegiană. Amândoi aveau servicii în sistemul public: el, IT-ist la primăria din localitatea Naustdal, iar ea, asistentă medicală. Erau implicaţi şi în viaţa comunităţii locale, Marius făcând parte din comitetul părinţilor de la şcoală şi grădiniţă. În timp, dobândiseră, prin mila lui Dumnezeu, cinci copii: două fete şi trei băieţi. Cu toate că avea şi rădăcini norvegiene, familia era manifest religioasă, deci se diferenţia mai cu seamă prin această trăsătură de norvegienii „de rând”.
Prima oară, serviciile sociale, celebrul de acum Barnevernet, le-au luat fetele, pe Eliana şi Naomi, la sesizarea cel puţin ciudată a învăţătoarei lor, care, cu toate că mărturisea că nu observase urme de violenţă fizică, fusese intrigată de unele replici cu caracter creştin ale celor două copile. În paranteză fie spus, în Norvegia, dar sunt convins că şi în celelalte ţări scandinave, la început de an şcolar toţi părinţii primesc de la director un fel de notă informativă pe care sunt nevoiţi să
174
o semneze şi care le aduce la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile lor şi ale copiilor pe parcursul anului şcolar. Şi acolo se stipulează, negru pe alb, că şcoala are obligaţia legală să informeze protecţia copilului la cea mai mică suspiciune (atenţie, doar suspiciune!) că micuţii sunt abuzaţi în vreun fel acasă: fizic, verbal sau psihologic. Acelaşi lucru e valabil şi pentru lucrătorii din sistemul medical, de multe ori vizitele de rutină, spre exemplu la stomatolog dacă se întâmplă ca micuţii să aibă obiceiuri alimentare nesănătoase sau dantura stricată -, soldându-se cu minuţioase anchete sociale. Prin acest supliciu a trecut şi familia Bodnariu după ce Barnevernet le-a luat şi băieţii, pe Matei şi Ioan, la sesizarea „anonimă” a unei vecine a treia formă de sesizare prin care cineva poate ajunge în colimatorul autorităţilor. Într-un final le-au luat şi bebeluşul, pe Iezechiel, de doar 4 luni, încă sugar.
Toate acestea s-au întâmplat în toamna anului 2015. După confiscarea celor cinci copii, au urmat procedurile de decădere a celor doi din drepturile părinteşti şi o lungă şi anevoioasă bătălie juridică în care s-a evidenţiat discrepanţa dintre sistemul norvegian şi cel internaţional de protecţie a copilului, în Norvegia, dar şi în celelalte ţări din Europa de Nord, după părerea mea, aceste autorităţi beneficiind de o autonomie sporită inclusiv în raport cu legiuitorul. Procesul, care nu a fost unul singular, ci a fost precedat de mai multe scandaluri în care au fost implicate familii internaţionale, unele dintre ele fiind cât pe ce să se încheie cu represalii diplomatice la adresa Norvegiei din partea ţărilor ai căror cetăţeni au fost supuşi la un astfel de tratament, a durat până în vara anului 2016, când copiii s-au întors la părinţii lor.
Şi în cazul lor a existat o reacţie mai amplă, inclusiv pe plan internaţional, datorită confederaţiilor întotdeauna bine organizate ale confesiunilor protestante. Mitinguri de sprijin şi proteste publice s-au organizat în diverse oraşe mari europene şi nu numai. Expunerea mediatică a tragediei lor în
175
mass-media românească a angrenat o empatie şi o solidaritate mai rare la noi. Sigur, aşa cum se întâmplă de obicei, nu şi fără controverse: ţin minte şi acum opinia otrăvită a unei comentatoare publice care considera, nici mai mult, nici mai puţin, că protestele pentru familia Bodnariu ar fi fost alimentate de… Rusia.
Dar ceea ce m-a întristat în mod deosebit a fost reacţia locală a confesiunii de care aparţineau Marius şi Ruth. Liderul din Norvegia al acestei confesiuni, în spiritul de civilitate caracteristic nordicilor, a refuzat să comenteze cazul credincioşilor săi, declarând că autorităţile norvegiene acţionează profesionist şi corect şi că aceşti creştini, în opinia sa, nu sunt persecutaţi. Sigur, de multe ori creştinii nu sunt persecutaţi oficial. De altfel, încă de la Iulian Apostatul încoace, creştinii nu mai sunt supuşi oficial persecuţiilor, nici măcar în timpul regimurilor comuniste. Dar, din punctul meu de vedere şi nu sunt singurul care a avut această perspectivă -, identitatea religioasă a acestei familii a jucat un rol în decizia injustă, de altfel, şi vădit traumatizantă pentru copii şi părinţi a autorităţilor, iar acesta era un fapt, o evidenţă.
Astfel că n-am stat mult pe gânduri şi am decis să-i cercetez, mişcat în acel moment de durerea prin care treceau. Şi, cu toate că solidarizarea cu aceşti părinţi era deja impresionantă, pe undeva i-am simţit singuri şi stingheri, iar vizita le-a adus puţină mângâiere când aveau nevoie mai mult. I-am îmbrăţişat cu dragoste şi i-am strâns la piept, iar apoi ne-am rugat pentru ca Dumnezeul milei să le dea scăpare din cumplita încercare a despărţirii de copiii lor.
M-am bucurat mult pentru izbânda pe care Dumnezeu le-a dăruit-o în cele din urmă. M-am auzit de mai multe ori cu ei la telefon, cu diverse prilejuri; sunt fericiţi şi întregiţi în România, unde s-au retras pentru a-şi creşte copiii, cultivând valorile evanghelice.
Societatea în care trăim este marcată de individualism şi concurenţă. Creştinismul este contrariul: altruism şi încredere
176
în voia lui Dumnezeu. Noi considerăm familia ca Taină, o viaţă nouă în Hristos şi în Biserică. În aceste timpuri în care creştinismul şi viaţa tradiţională sunt din ce în ce mai mult tratate cu ostilitate, nu doar cu indiferenţă, ar fi bine să dăm dovadă de cât mai multă solicitudine şi solidarizare cu cei supuşi unei persecuţii tacite, tenace şi nemiloase. Să exprimăm pur şi simplu sentimentul firesc de înţelegere şi compătimire împreună cu familiile aflate în suferinţă, indiferent de confesiune. Unii îi spun ecumenism faptic, însă eu numesc toate acestea firescul trăirii în Hristos. În faţa desconsiderării valorilor tradiţionale şi a confuziilor axiologice, nu putem decât să fim solidari, iar valorile Ortodoxiei ne fac mai sensibili la suferinţă şi este firesc să fim alături de cei ce trăiesc momente de mare îndurerare prin separarea forţată de propriii copii. Este evident că lumea în care trăim nu-i mai face loc lui Hristos. Din nefericire, în ţările occidentale, confesiunile creştine sunt tot mai puţin solidare cu acei membri ai lor care iubesc valorile tradiţionale, care, cu alte cuvinte, încă mai vor să fie creştini. Nădăjduiesc din toată inima ca şi noi, ortodocşii, să învăţăm ceva din ceea ce se petrece şi să căutăm să fim mai solidari şi acasă, cu ai noştri, şi în diaspora, cu cei aflaţi printre străini. Să fim, adică, Biserică vie, mădulare unul altuia…
Familia Nan
Dumitru şi Mihaela Nan sunt doi băimăreni muncitori şi cuminţi care s-au stabilit în 2011 în nordul Norvegiei, dincolo de Cercul Polar, în oraşul Tromso. Părinţii au fost dăruiţi de Dumnezeu cu doi copii frumoşi, o fetiţă, Bianca-Mihaela, şi un băiat, Dragoş-Dumitru. Aveau o mică afacere de familie, le mergea bine, viaţa părea să curgă pe un făgaş prosper şi tihnit, aşa cum speră şi năzuiesc toţi cei care pleacă în străinătate în căutarea unei vieţi fără atâtea lipsuri. Dar toate astea aveau să se schimbe radical în urma unei întâmplări şocante, apărute în viaţa lor asemenea unui tunet într-o zi însorită de iulie. Ca din senin, în toamna anului 2015, au fost loviţi de o nenorocire: cei doi copii ai lor au fost confiscaţi de autorităţile norvegiene de protecţie a copilului. Motivul? Un banal denunţ anonim. Ştiţi cum se desfăşoară aceste episoade? De fiecare dată când se suspectează un gest, un cuvânt sau orice alt indiciu al unui posibil abuz, şcoala, instituţia medicală sau, în cazul nostru, denunţătorul anonim anunţă serviciile de protecţie a copilului, care se sesizează imediat. Copiii sunt opriţi la şcoală sau conduşi la sediul autorităţilor, iar părinţii sunt înştiinţaţi telefonic sau direct de un echipaj de poliţie (dacă acuzaţiile de vătămare corproală sunt mai grave). Urmează un soi de interogatoriu în care li se pun o mulţime de întrebări, împreună sau separat, dar niciodată în ■prezenţa copiilor. Rezultatul acestei anchete ad-hoc decide soarta copiilor. Dacă versiunea părinţilor coincide cu versiunea copiilor, versiune pe care ei o expun în prezenţa a numeroşi
178
specialişti: psihologi, asistenţi sociali, medici, poliţişti şi educatorii lor, atunci urmează în cel mai bun caz o perioadă de monitorizare şi totul se încheie aici. Dacă suspiciunile sunt însă puternice, copiii sunt plasaţi direct în locuri secrete, „pentru binele lor”.
Aşa cum am spus şi cu altă ocazie, în ţările scandinave părinţii, şi tind să cred că e vorba cu precădere despre părinţii imigranţi, oricât de integraţi ar părea că sunt în societăţilegazdă, nu beneficiază niciodată de prezumţia de nevinovăţie în ochii autorităţilor de protecţie a copilului. E posibil să fiu subiectiv, însă am fost martorul atâtor drame provocate de acest exces de zel, încât îndrăznesc să afirm din nou că sistemul este aproape inexpugnabil, deseori instanţele de judecată, mai ales la nivel local, nefăcând decât să consfinţească abuzul. Barnevernet, temuta autoritate de protecţie a copilului norvegiană, a fost implicată în atâtea cazuri puţin spus controversate, încât până şi BBC a realizat un documentar critic la adresa ei, intitulat Norways hidden scandal (Scandalul ascuns din Norvegia), în care evidenţia lacunele grave şi prejudecăţile de tip rasial.
Pentru Dumitru şi Mihaela a urmat, aşa cum intuiţi, o perioadă foarte grea, cea mai grea prin care poate trece o familie. Primul proces l-au pierdut, astfel că fetiţa şi băiatul lor au ajuns în custodia unor familii surogat. Să încercăm măcar puţin să ne punem în locul lor: la ultima vizită în care au mai avut voie să se întâlnească, cei doi şi-au văzut copiii în mod evident traumatizaţi, plângând şi strigând după „mami” şi „tati”. Mai ales cel mic, Dragoş-Dumitru, care avea doar doi ani! Iar „mami” şi „tati” erau nevoiţi să stea deoparte, fără să poată face nimic, căci, dacă s-ar fi manifestat firesc, ar fi adăugat încă o „dovadă” la dosar că nu sunt părinţi responsabili şi îşi manipulează emoţional copiii.
Le-am fost alături şi i-am întărit duhovniceşte, strângându-i pe credincioşi, ca şi în celelalte cazuri grave, la împreună-rugăciune şi împreună-pătimire cu bieţii părinţi şi copii.
179
Iar aceste apeluri către comunitate nu aveau doar rolul de a trezi empatia şi solidaritatea, ci şi de a conştientiza: acestea sunt riscurile vieţuirii în ţările nordice, riscuri pe care şi le asumă, chiar dacă nu le cunosc, toate familiile cu copii venite aici în căutarea fericirii şi a stabilităţii. Dacă familia Nan, după cum spuneam, o familie întru totul decentă, respectabilă, muncitoare, cinstită, iubitoare, a pătimit aşa ceva, atunci nimeni nu se poate considera la adăpost. Vi se poate întâmpla oricând şi vouă, iubite frate, iubită soră, care aţi venit în ţările nordice căutând un trai mai bun şi o societate mai civilizată decât cea din România!
Lucrurile se agravaseră într-atât, încât, la un moment dat, Dumitru a trebuit să facă şi închisoare. De multă tărie de suflet au avut nevoie cei doi pentru a trece prin toate aceste încercări, şi, totuşi, trebuie să spun că unele iluzii cu privire la traiul în ţările nordice au fost părăsite abia într-un târziu… Căci aşa e natura umană, aşa suntem atunci când omul vechi încă trăieşte în noi: ne agăţăm de orice iluzie, numai-numai să întârziem deznodământul întâlnirii cu realitatea.
Multele rugăciuni, perseverenţa părinţilor şi poate şi contextul (Barnevernet avea deja o faimă proastă pe plan internaţional) au concurat la răsturnarea situaţiei. La aproape un an de la despărţirea de copii, familia Nan a câştigat recursul, judecătorii luând decizia, în unanimitate, că Barnervernet a greşit. Dar să nu credeţi că a fost cineva tras la răspundere. Aşadar, tot acel chin a fost gratuit. Am fost la Tromso în acele zile, aducând, împreună cu românii din comunitate, mulţumiri Atotmilostivului Dumnezeu. Vizitând familia Nan, am fost atât de bucuros să-i văd pe tată şi pe mamă îmbrăţişându-şi, în sfârşit, copilaşii. I-am îmbrăţişat la rândul meu şi am constatat ceva care a umbrit puţin bucuria nespusă de a-i vedea acasă: cei doi copii nu mai ştiau să vorbească limba română Anul petrecut în custodie le ştersese din memorie limba maternă, pe care şi înainte nu o auzeau decât în familie.
180
între timp însă, Dumitru şi Mihaela s-au mutat înapoi la Baia Mare, unde i-am revăzut de câteva ori de atunci, cu diverse prilejuri. Bianca-Mihaela şi Dragoş-Dumitru au crescut măricei şi vorbesc o limbă românească neaoşă, dreasă cu accent maramureşean.
Cât de uşor poate să ni se schimbe viaţa! într-o zi, totul pare bine, aşezat, la locul său, familia ta pare la adăpost, iar tu poţi să-ţi faci planuri ce vei mai câştiga, ce vei mai achiziţiona, unde vei mai călători. A doua zi, toate acestea pot să dispară şi un coşmar negru să năvălească peste tine, dându-ţi viaţa peste cap şi punându-te în situaţii extreme în care nu te-ai fi gândit că vei ajunge, dintre toţi, tocmai tu. Voi face o afirmaţie cutezătoare, însă mi-o asum în totalitate în calitate de păstor şi duhovnic. Cu mici excepţii, există un scump tribut pe care îl plătesc familiile cu copii mici care se stabilesc în diaspora sau ai căror copii se nasc aici. Acest tribut este însuşi sufletul copilaşilor. E nevoie de o apropiere sufletească, de mult timp cu folos petrecut împreună, oriunde ne-am afla, în ţară sau în diaspora, mai ales în perioada critică de la 5 la 10 ani. Şi e mare nevoie de o ancorare totală în viaţa liturgică şi duhovnicească a unei parohii pentru ca părinţii, dar îndeosebi copiii să nu se piardă cel puţin la adolescenţă.
De fapt, aceasta este realitatea care ne priveşte pe toţi. Suntem prinşi în iluzia unei stabilităţi, suntem prinşi în o mie de calcule care nu au legătură cu singurul scop important: mântuirea. Ce facem în timpul pe care-l avem la dispoziţie? Cum ne pregătim duhovniceşte pentru marile încercări şi pentru marea trecere care ne aşteaptă pe toţi? Noi încă trăim cu falsa impresie că avem de ales între o viaţă fericită sau măcar ferită de necazuri şi o viaţă de suferinţă. Dar nu este aşa. Suferinţa e invariabilă în această lume şi în această viaţă. Avem de ales doar între o suferinţă cu sens şi una absurdă, din care nu învăţăm nimic şi pe care o putem amplifica prin alegeri rele. Domnul este aici, aproape, pentru a ne ajuta să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Golgota, spre înviere.
Dragostea unei mame
în mai 2015 o ştire difuzată la o televiziune românească şoca opinia publică. În materialul filmat cu telefonul se putea distinge şi auzi o femeie care încerca cu disperare să se opună preluării copiiilor săi de către poliţişti. În busculada care s-a produs, femeia a fost proiectată pe fereastra din dreptul căreia se filma cu telefonul. Cu faţa lipită de geam şi cu buzele încremenite într-un strigăt desprins parcă din cunoscutul tablou al pictorului scandinav Edvard Munch, mama celor doi copii, Camelia-Mihaela Smicală (fostă Jalakoski), devenea alt caz extrem de dureros, după cel al familiei Bodnariu, care ilustra politicile opresive şi nu rareori problematice ale autorităţilor de protecţie a copilului din ţările scandinave faţă de anumite familii.
Camelia este o doctoriţă româncă stabilită prin căsătorie la Tampere, în Finlanda. Bucuria acestei căsnicii au fost copiii săi, Johan-Mihail şi Maria-Alexandra, dar o bucurie înnegurată de abuzurile la care ea, alături de copii, era supusă de fostul soţ, aşa cum doamna Smicală a declarat de nenumărate ori, atât în presa din Finlanda, cât şi în cea românească. Decizia de a divorţa a plasat-o într-o postură vulnerabilă pentru un emigrant din Estul Europei, situaţie, din păcate, foarte des întâlnită în cazul căsătoriilor mixte care se destramă. Aşa se face că, în ciuda unei prime decizii judecătoreşti favorabile, în 2015, Camelia pierdea custodia copiilor, care erau preluaţi de autorităţile finlandeze.
182
Aşa a început o iliadă de necazuri pentru această mamă, precum şi pentru copii, care a durat nu mai puţin de cinci ani şi care s-a încheiat printr-o izbăvire pe care nimeni nu o mai credea posibilă. Pe parcursul acestei încercări nu doar că nu se întrevedea reîntregirea familiei, ci asistam cu toţii, neputincioşi, la o adâncire a tragediei: cei doi fraţi au fost, la un moment dat, separaţi unul de celălalt. Mama lor a fost dată în judecată de autorităţi şi a pierdut procesul. Era cum nu se poate mai rău, iar suferinţa tuturor celor implicaţi ajunsese de nesuportat. Nu-i de mirare că o astfel de încercare te aduce la limită. Este o încercare cumplită a credinţei în Dumnezeu ca Dumnezeu Iubitor, Proniator, Purtător de grijă.
Majoritatea dintre noi spunem că avem credinţă în Dumnezeu şi căutăm să ne ducem vieţile, pe cât posibil, în consonanţă cu această credinţă revendicată. Dar momentul în care autenticitatea credinţei noastre este testată devine dureros, iar dacă perspectivele de ieşire din ispită sau măcar de uşurare a necazurilor nu doar că nu se ivesc la orizont, ci vântul potrivnic al încercărilor creşte şi mai mult în intensitate, atunci este cel mai greu. În acel moment trebuie să te ţii tare de catarg până trece furtuna.
Pentru o mamă, nimic nu este mai greu de îndurat decât despărţirea de copiii săi. Dragostea de mamă este cel mai intens simţământ al fiinţei umane, aşijderea, durerea de mamă este cea mai intensă durere pe care o poate trăi omul. De obicei ne gândim la nenorocirile care s-au abătut asupra lui Iov din pricina diavolului: pierderea averii, a copiilor şi, în final, boala. Dar nenorocirile cel mai greu de îndurat pentru acest bărbat desăvârşit în credinţă au fost pricinuite de soţia sa, care l-a îndemnat, în deznădejdea ei, să-L blesteme pe Dumnezeu, şi de prietenii săi, care l-au cicălit moralizator. În astfel de momente, iubite cititorule, o îmbrăţişare a celui doborât de necazuri, un umăr duhovnicesc oferit pentru a-şi odihni inima
183
îngreunată de descurajare, un ajutor la nevoie sunt mult, mult mai importante decât discursurile lipsite de conţinut.
De cum am auzit despre necazurile Cameliei, am căutat să ajung la ea şi să-i fiu alături duhovniceşte şi nu numai. Finlanda nu se află însă sub jurisdicţia Episcopiei Europei de Nord, iar românii de acolo frecventează, de obicei, diferite biserici ortodoxe locale. În cele din urmă am reuşit să ajung la Tampere, pentru un prim contact. I-am „înfiat” duhovniceşte pe Camelia-Mihaela şi pe cei doi copii, prilej cu care am avut şi şansa de a-i cerceta în instituţiile unde erau ţinuţi.
Acest fapt i-a încurajat puţin, dar lucrurile s-au înrăutăţit în timp. Procesele Cameliei cu statul finlandez mergeau înspre rău; în mai 2017 a fost condamnată la şase luni de închisoare. Tot în acea perioadă, fără nicio justificare, autorităţile nu mi-au mai aprobat vizitele la cei doi copii, ci doar convorbiri telefonice cu aceştia, în ciuda faptului că eram părintele lor duhovnic şi copiii aveau drepturi religioase care ar fi trebuit respectate.
Când, în sfârşit, peste o jumătate de an, autorităţile au dat înapoi şi am putut să-i cercetez pe cei doi, am transmis public concluziile întâlnirii:
Ne-am bucurat cu bucurie mare de această întâlnire ce le-a adus puţină alinare sufletească acestor copii încercaţi atât de devreme cu necazurile vieţii. Johan-Mihail şi Maria-Alexandra sunt doi copii curajoşi şi cu personalitate, care se exprimă cu claritate, într-o frumoasă limbă românească pe care nu au uitat-o, în ciuda anilor de înstrăinare. Ei tânjesc după mama şi surioara lor cea mare şi au o voinţă fermă de a reveni acasă. Întristător este faptul că cei doi fraţi suferă acum şi de pe urma deciziei autorităţilor de a-i ţine în centre de plasament şi în şcoli diferite, separându-i. În plus, Johan-Mihail nu se simte bine la şcoala în care a fost repartizat, fiind intimidat de colegi, care îl etichetează drept „copil de orfelinat”. Nu văd niciun motiv pentru ca aceşti copii să rămână departe de mama şi sora lor şi separaţi
184
între ei. De asemenea, ei vor să aibă posibilitatea de a frecventa Sfânta Liturghie duminicală, după obiceiul pe care-l aveau când erau cu mama lor, obicei pe care, evident, acum nu-l mai pot ţine.
Treptat, „resursele” Cameliei se topeau, de la cele materiale la cele sufleteşti. E foarte greu să consolezi cu adevărat în astfel de clipe, când celălalt este copleşit de durere şi când pare că nu există nicio nădejde de îndreptare, ci că poate fi chiar şi mai rău. Tot ce poţi face e să plângi cu cel ce plânge şi să îi fii alături, să îi arăţi că nu e singur.
Am căutat să o „adoptăm” pe Camelia pe cât ne-a fost cu putinţă. Pe lângă sprijinul de care avea nevoie, am făcut tot ce ne-a stat în puteri să arătăm şi autorităţilor finlandeze că această mamă nu e singură, nu e abandonată, că are o familie mai mare, că are o patrie. E drept că acest lucru nu pare să fi contat deloc, aşa cum nici demersurile autorităţilor româneşti nu s-au soldat cu vreun rezultat.
Deosebit de emoţionantă a fost seara de rugăciune pe care am organizat-o, în 5 februarie 2020, în sprijinul Cameliei la Reşedinţa episcopală de la Stockholm. Prezenţa şi dragostea credincioşilor noştri au întărit-o atunci, iar ea a ţinut să ne transmită următoarele:
Noi suntem singuri în Finlanda, mai este şi Andreea, Preasfinţia Voastră, care suferă şi ea. De 19 ani eu am mărturisit pentru fiecare copil al meu şi de 19 ani, de când am mărturisit, prin aceasta am mărturisit, am născut copiii. A fost o luptă ca să îl nasc pe fiecare dintre ei şi îmi cer iertare, nu prea sunt în stare să vorbesc, dar vă mulţumesc, pentru că în Finlanda nu aveam pe nimeni. Pe mine mă doare cel mai tare că nimeni de acolo nu a avut nici măcar curajul să meargă şi să-i împărtăşească pe copii, care se împărtăşiseră în fiecare duminică, în rest nu ştiu, Dumnezeu să mă ierte şi să ne ierte pe toţi. Eu ştiu că am salvat mii de oameni ca medic în cei peste 25 de ani. Fiecare dintre ei a fost precum copilul meu. Vă mulţumesc că nu ne-aţi
185
lăsat! în Finlanda eram chiar singură. Şi Mihai şi Maria sunt singuri, şi ei se luptă. Au încercat să îi îndepărteze de credinţă şi pe ei, şi asta încearcă în continuare, şi sunt sute de mii de copii în toată Scandinavia, în toată Europa de Nord care sunt ucişi, exact cum Irod a ucis pruncii. Ucişi şi distruşi în acest fel. Nu exagerez, am spus-o peste tot. Sunt sute de mii şi cei mai mulţi nu se pot apăra, că nu-L au pe Dumnezeu şi nu are cine să le poarte crucea. În Finlanda sunt peste 30.000. Nu ştiu, aşa simt, că diavolul atâta poate, să lupte cu mamele şi cu copiii. Şi iertaţi-mă, eu nădejdea mi-am cam pierdut-o, dar, Doamne, ajută necredinţei mele! Amin! Amin! Amin! Şi eu vă iubesc pe toţi!
Se simte din aceste cuvinte marea durere care o încerca pe biata mamă aflată deja în al cincilea an de supliciu, de când fusese separată de copiii săi. Dumnezeu însă lucrează într-un mod tainic şi deseori de neînţeles pentru noi. Atunci când pare că nu mai există nicio speranţă, de fapt atunci când chiar nu mai există nădejdi omeneşti, atunci se schimbă dintr-odată totul şi vine izbăvirea. Când totul pare că se încheie pe Cruce, urmează învierea. Aşa şi în viaţa Cameliei-Mihaela s-au produs până la urmă, în mod nesperat, o serie de schimbări benefice care au culminat cu „eliberarea” celor doi copii. Un vechi prieten finlandez al ei, medic la rândul său, a cerut-o în căsătorie. L-am botezat la Stockholm pe Ştefan-Ari, care a devenit, astfel, membru al comunităţii noastre euharistice, iar apoi l-am cununat cu mare bucurie cu aleasa inimii sale, Camelia-Mihaela.
După acest moment, brusc, autorităţile finlandeze au renunţat la custodia forţată a celor doi fraţi, care au putut reveni acasă, la familia lor, după cinci ani de chin. Johan-Mihail avea deja 14 ani, iar sora sa, Maria-Alexandra, 13. Custodia statului finlandez a lăsat însă urme adânci asupra lor. În toată această perioadă ei au dorit permanent să revină la mama lor. Câtă ipocrizie să fie ţinuţi departe de ea în numele „interesului copiilor”, un „bine” arbitrar impus cu forţa, în numele
186
siguranţei şi al protejării lor… Un exemplu pilduitor sunt rezultatele şcolare ale lui Mihail, care au fost slabe pe durata custodiei. De îndată ce a revenit acasă, ajutat de mama sa, a recuperat în scurt timp şi a ajuns să aibă cele mai bune performanţe. Acum s-a înscris la un liceu foarte bun din Tampere, cel mai bun din oraş şi al patrulea din Finlanda.
Cu mare bucurie i-am găzduit pe toţi membrii familiei, Ştefan-Ari, Camelia-Mihaela, Johan-Mihail şi Maria-Alexandra, pe 8 ianuarie 2022, oferindu-le Icoana Maicii Domnului „Alăptătoarea” de la Ţibleş, căci am încredinţarea că Maica Domnului nu a trecut cu vederea, ca o mamă a cărei inimă a fost străpunsă de sabia răstignirii Fiului său preaiubit, durerea şi dragostea unei mame ai cărei copii au fost răpiţi.
Mă doare inima pentru românii care vin naivi şi neavizaţi în ţările nordice. Ei rămân, oricât de mult pare că ar fi integraţi, doar nişte imigranţi, priviţi uneori cu suspiciune de autorităţi şi adesea şi de nativi. Iar acolo unde există practici contestate, problematice, cum sunt cele ale instituţiilor de protecţie a copilului, există un risc real, un pericol real ca, la cea mai mică bănuială, intervenţiile statului în viaţa familiei să fie brutale.
Epopeea Cameliei-Mihaela şi a copiilor săi este departe de a fi singulară. Sunt multe cazuri similare ce nu au ajuns în mass-media, iar despre unele dintre ele voi aduce mărturie în următoarele pagini ale acestui volum, spre conştientizarea şi responsabilizarea celor care se gândesc să plece, având ca destinaţie ţările nordice.
Tragedii ascunse
Simţeam că viaţa decurge în modul fast-forward în vara anului 2022. Mă aflam în incinta frumoasei Mănăstiri Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, unde mă aduseseră unele însărcinări pastorale. Când dau să traversez curtea, observ cum, dinspre clopotniţă, se îndreaptă spre mine o familie de tineri romi. Îmbrăcaţi în straiele lor tradiţionale, curaţi, cuviincioşi, se apropie şi cer binecuvântare de la „taica părintele”. Nu ştiau cine sunt. Îi binecuvântez şi îi întreb ce este cu ei, pentru că erau vizibil supăraţi.
— Aoleu, taică părinte, să vezi ce-am păţit, începe femeia să vorbească. Noi am lucrat în Suedia, la Umeâ, şi a venit socealul şi ne-a luat copiii…
Am rămas fără grai în prima clipă. Asta nu poate fi decât una din multele „coincidenţe” ale lui Dumnezeu, „e degetul Său”, spuneau părinţii duhovniceşti… Cum să dea familia aceasta de mine tocmai la Sâmbăta de Sus, în Ţara Făgăraşului, departe de Suedia şi de ţările nordice?
Am luat-o ca pe un semn de la Cel Atotmilostiv spre ajutorarea lor. După ce le-am lămurit că sunt episcopul românilor din Europa de Nord şi după ce le-am împărtăşit faptul că am fost implicat în mai multe cazuri asemănătoare cu al lor, le-am ascultat povestea.
Şi crede-mă, iubite cititorule, că părea desprinsă dintr-un film de aventuri. Tânărul cuplu lucra cinstit în nordul Suediei, la Urnei Autorităţile le-au confiscat, fără vreo explicaţie raţională,
188
cei trei copii, probabil după acelaşi scenariu pe care l-ai mai întâlnit descris în paginile anterioare. Pe doi dintre copiii mai mari au reuşit să-i elibereze cu mare greutate şi clandestin, trecându-i graniţa după un plan bine pus la punct. Fetiţa lor a rămas însă prizonieră, iar după dispariţia fraţilor ei şansele să reuşească să facă acelaşi lucru cu ea erau nule.
Oftez şi mai că-mi pun mâinile-n cap. Cazul lor e foarte dificil. După cum spuneam, hotărârea de a-şi recupera pe cont propriu, haiduceşte, copiii, pe undeva de înţeles din perspectiva unui părinte, complica recuperarea fetiţei. Dar ce m-a şocat cel mai tare a fost un aspect pe care l-am sesizat şi în alte cazuri. Oamenii nu sunt deplin conştienţi de gravitatea celor întâmplate şi de implicaţiile pe care putea să le aibă gestul lor: tatăl dorea chiar să se ducă înapoi în Suedia, unde avea un post asigurat de distribuitor ce livra mâncare comandată online. „Nici să nu te gândeşti”, îl pun în gardă. Întoarcerea lui acolo nu ar face altceva decât să inflameze lucrurile.
înalţ asupră-le o rugăciune, în biserică, unde ei îngenunchează evlavios sub omoforul meu arhieresc, cerându-I Domnului ajutor şi izbăvire pentru această familie. Am încercat să fac tot ce mi-a stat în putinţă pentru eliberarea fetiţei lor. Şi i-am conştientizat pe cei doi tineri părinţi de necesitatea urgentă de a-şi boteza copilaşii: doar unul dintre cei trei era botezat.
Uneori Dumnezeu îngăduie, şi accentuez îngăduie (nu cauzează), încercările sau cumpenele din viaţa noastră în scop pedagogic, fiindcă, având inima împietrită, ne îndreptăm spre pierzare şi atunci e nevoie de o trezire duhovnicească. Când lucrurile nu se leagă nicicum şi nu ne merge deloc bine e necesar să facem o introspecţie sinceră şi să cădem cu pocăinţă la picioarele Crucii. Să venim în Biserică şi vom primi pace sufletească şi uşurare de la Cel „care pentru îndurările Sale a trimis pe Unul-Născut Fiul Său în lume, ca să rupă zapisul păcatelor cel asupra noastră şi să dezlege legăturile celor legaţi de păcate şi să propovăduiască celor robiţi iertare”.
189
Cititorule, ştii prea bine, din relatările mass-media, din comunicările instituţiilor publice, inclusiv ale Episcopiei noastre, precum şi din postările de pe reţelele de socializare, despre cazurile notorii ale familiilor Bodnariu, Nan şi Smicală, relatate mai sus. Ceea ce poate că nu îţi închipui este că asemenea cazuri au fost doar vârful aisbergului: sunt zeci de situaţii asemănătoare ce nu au fost aduse la cunoştinţa publicului, de cele mai multe ori întrucât cei implicaţi au dorit discreţie şi pentru că o astfel de întâmplare duce şi la stigmatizare socială şi traume sufleteşti. Din fericire şi dând slavă lui Dumnezeu, majoritatea acestora au avut un deznodământ pozitiv. În cele ce urmează am să mai evoc câteva din aceste situaţii, care au un caracter mai pilduitor.
Am cunoscut o familie din Haugesund, de origine sârbi, foarte cuminţi şi muncitori, care frecventa cu regularitate parohia noastră din acest orăşel de pe coasta norvegiană a Mării Nordului. A dat nenorocirea peste ei când, pentru unii temutul şi de tristă faimă serviciu public, Barnevernet, le-a luat copilaşii de acasă, fără preaviz, fără explicaţii. Evident, părinţii erau disperaţi, sfârşiţi şi au alergat mai întâi la preotul din parohie, apoi, cunoscându-i de la slujbe, mi-au împărtăşit şi mie durerea lor. În rest însă, au preferat să strângă din dinţi şi să nu mai spună nimănui. S-a întâmplat ca tocmai în acea perioadă să se afle în pregătire, anume pentru parohia din Haugesund, Icoana Maicii Domnului „Cea de toţi fericită”. Şi m-a luminat Dumnezeu să le spun părinţilor, drept cuvânt de mângâiere şi încurajare: „Nutrim nădejde ca, atunci când va intra Icoana Maicii Domnului în biserică, să revină şi copiii în casa voastră”. Adevărul este că lor li se părea imposibil acest lucru: icoana era aproape gata, iar procedurile declanşate de Barnevernet se întind pe perioade nepermis de lungi, în tot acest timp copiii stau, din motive de „precauţie”, despărţiţi de familie, indiferent de deznodământ. Dar, iată, minunea Maicii Domnului nu a întârziat să se întâmple: exact
190
când am aşezat Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în sfântul lăcaş, au revenit şi copiii acestor bieţi părinţi la casa lor…
La Avaldsnes, nu întâmplător, chiar lângă Haugesund, se află din vremuri îndepărtate „acul de cusut al Maicii Domnului”, un menhir, un monument de piatră înalt de peste şapte metri care se ridică, subţire şi zvelt, uşor înclinat, lângă peretele vechii biserici din localitate, închinată Sfântului Rege Martir Olav, Luminătorul Norvegiei. Este cunoscută din primele timpuri ale creştinătăţii vikinge, când se credea că, atunci când piatra va atinge zidul bisericii (căci ea se află într-o lentă mişcare), va veni Ziua Judecăţii, sfârşitul lumii. În prezent, distanţa dintre formaţiunea megalitică şi streaşină bisericii este de numai 9 centimetri. Se consideră că piatra a fost un obiect de cult al vechilor vikingi şi singura de felul ei care s-a păstrat, tocmai pentru că a fost recuperată în cultul creştin. De altfel, deasupra vechiului loc de închinare păgân evlavioşii regi din vechime au ridicat, succesiv, cinci biserici. Piatra este ca o punte între cele două lumi, un ac al Maicii Domnului care a străpuns învârtoşarea nemiloşilor vikingi, cosându-i în cele din urmă la omenitatea hristică a creştinismului.
Un alt caz deosebit de pilduitor s-a întâmplat într-un oraş din Nord unde se aflau mai mulţi români lucrători la o fabrică de peşte. Copilul uneia dintre aceste familii a făcut o iritaţie, iar părinţii l-au tratat cu albastru de metil, un remediu comun pentru societatea noastră. Dar substanţa albăstrie a produs confuzii la creşa unde era cel mic: îngrijitorii au crezut că petele sunt vânătăi şi, fără a face nici cea mai mică cercetare, au alertat serviciul public de protecţie a copilului, care a venit, l-a preluat şi l-a plasat temporar într-o familie surogat. Iarăşi, o situaţie foarte dramatică! Cum s-a îndreptat? Românii, care alcătuiau mare parte din lucrătorii fabricii de peşte, foarte importantă pentru economia locală, s-au solidarizat cu familia peste care căzuse năpasta şi au intrat în grevă, ameninţând
191
că, dacă nu se corectează nedreptatea, îşi vor da demisia in corpore. Aceasta ar fi dus la probleme evidente pentru economia acelei fabrici, ceea ce l-a determinat pe patron ca, împreună cu alţi localnici, să meargă la autorităţi şi să dea garanţii morale pentru familia de români. Autorităţile s-au convins că nu a avut loc niciun abuz, au dat înapoi şi au retrimis copilul acasă.
Iată şi cât de banale pot fi prilejurile care duc la asemenea situaţii de criză: o familie şi-a dus fetiţa la stomatolog aici, în Scandinavia. Acestuia i s-a părut că fetiţa are prea multe carii şi că e vorba de o neglijenţă la mijloc. A alertat autorităţile, care au declanşat imediat o anchetă. Pe durata investigaţiei părinţii au fost, evident, extrem de apăsaţi şi de încolţiţi de gânduri negre. Le-am stat alături cu sfatul şi cu rugăciunea şi, într-un final, am dat slavă lui Dumnezeu, căci rezultatul anchetei le-a fost favorabil părinţilor.
în anul 2021 opinia publică din Suedia a fost zguduită de un reportaj prezentat de televiziunea publică. Băieţelul de nouă luni al unei familii suedeze ajunsese la urgenţă de două ori în decurs de câteva zile: prima oară micuţul căzuse din patul său, iar a doua oară din cel al părinţilor. Sesizaţi de medici, cei de la protecţia copilului intervin şi îl plasează într-un centru maternal, părinţii fiind acuzaţi de vătămare corporală gravă în baza diagnosticului de shaken baby syndrome. Reportajul prezintă drama părinţilor şi părerile împărţite ale specialiştilor legate de diagnosticul copilaşului şi cauza leziunilor de pe corpul său. După luni întregi de procese, dezbateri, audieri şi anchetări, părinţii sunt absolviţi de vină, diagnosticul se dovedeşte a fi greşit, iar băieţelul este redat familiei. Nimeni nu îşi asumă vreo vină pentru lunile de chin prin care a trecut familia, dimpotrivă, experţii laudă eficienţa sistemului şi spun că, uneori, „câteva diagnostice greşite reprezintă preţul pe care îl plătesc unii, dar care e incomparabil mai mic în raport cu beneficiile unui sistem ce are în vedere în primul rând binele copilului”. Cazul relatat aici seamănă izbitor cu cel al
192
tinerei familii de români din Danemarca Ionuţ şi Sorăna Rotundu, arestaţi în luna februarie a anului 2022 din aceleaşi considerente. După două luni au fost eliberaţi, iar după alte câteva luni bebeluşul a ajuns în România, în grija bunicilor materni, părinţii find obligaţi să nu părăsească teritoriul danez până la finalizarea anchetei, care nu s-a sfârşit până în momentul redactării acestui text. Bunul Dumnezeu să îi întărească!
Dacă vi se pare că nuanţez prea drastic sau exagerez acest tablou al raportului dintre autorităţile scandinave şi familiile cu copii, permiteţi-mi să vă aduc în atenţie un articol dintr-un cotidian suedez care afirmă că, în oraşul Malmo, aproape 9.000 de copii, adică aproximativ 12% din totalul copiilor ce îşi au rezidenţa în metropola din sudul Suediei, au fost în vizorul serviciilor de protecţia copilului în decursul anului 2022. Sigur, nu toate cazurile se soldează cu plasarea celor mici în familii surogat, însă cifrele sunt ameţitoare. Să facem singuri un calcul: câte cazuri există anual în întreaga Suedie? Dar în toată Europa de Nord?
Iată, iubite cititorule, cum din nimic şi din senin se poate stârni o urgie de nedescris pentru un tată şi-o mamă. Iată şi cum se poate ieşi din asemenea năpaste: numai prin încredinţarea fermă în ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, al Maicii Sale şi al Sfinţilor Săi!
Mă întristez de această răznire a oamenilor, care cred că vor da lovitura venind în ţări mai bogate şi, până la urmă, ajung să intre în încurcături atât de mari, încât uneori rămân şi fără familie. Sunt multe asemenea tragedii ascunse, neştiute. Oamenii trebuie să ştie! Nu merită să-ţi rişti familia, sufletul, poate chiar şi mântuirea, pentru visul iluzoriu al unei vieţi „bune”, oriunde ar fi ea. Oare de ce am uitat atât de uşor că viaţa bună nu constă în mai mulţi bani şi mai multe posesiuni, ci într-o familie armonioasă şi reuşită, în relaţii autentice de prietenie, în comuniune cu aproapele şi în tihnă? „Dragostea şi cu frăţia Mult întrece bogăţia, avea să ne spună blândul nostru Părinte Paisie Olaru de la Sihăstria Neamţului.
Pruncii binecuvântărilor cereşti
Felix-Constantin şi Laura sunt doi tineri părinţi români din Stockholm care, la începutul misiunii mele în Scandinavia, au venit să-i binecuvântez pentru naştere de prunci. Aveau un băieţel, Adelin-Andrei, şi îşi mai doreau copii. I-am îmbrăţişat părinteşte, binecuvântându-i arhiereşte, cu ambele mâini, cu toată inima mea, pentru ca Atotmilostivul Dumnezeu să le dăruiască pruncii pe care şi-i doreau. Şi când spun „din toată inima” nu este doar o vorbă frumoasă. Iar binecuvântarea preotului Sau a arhiereului este lucrătoare pentru că este de la Dumnezeu, nu de la om. Însă şi omul trebuie să „contribuie” cu ceva, cu deschiderea sufletească, dorinţa de bine. Asemenea generosului Semănător din pilda cu acelaşi nume, Dumnezeu face primul pas, diseminează iubirea şi harul Său în mod neîncetat şi necondiţionat peste tot trupul chiar şi peste drumul bătătorit, adică inima pietrificată. Dar rezultatul bun al semănatului, factorul decisiv ce determină dacă sămânţa va germina şi va aduce rod, este calitatea solului starea duhovnicească a inimii omului.
Şi iată că, atunci când a sosit sorocul, Felix-Constantin şi Laura au venit să-mi dea de veste că nu vor avea doar un prunc, ci gemeni.
— Preasfinţite Părinte, dacă aţi binecuvântat arhiereşte, cu ambele mâini, s-au zămislit şi s-au născut gemeni.
I-am botezat la Stockholm, cu bucurie îndoită, pe Davidmina şi Gabriel-Isaac, iar după ce am săvârşit Sfânta Taină, unul dintre preoţii din sobor a întrebat cu umor:
194
— Dar ca să binecuvântaţi pentru tripleţi cum mai procedaţi, Preasfinţia Voastră?
— Păi, binecuvântez cu tricherul, dacă e nevoie iau şi dicherul în ajutor, ca să fie cvintupleţi, răspund cu tâlc, stârnind ropot de râsete împrejur.
David-Mina şi Gabriel-Isaac sunt astăzi fotbalişti juniori foarte talentaţi, fiind selectaţi la naţionala Suediei, şi băieţi de altar foarte cuviincioşi şi cuminţi. Între timp li s-au mai născut doi frăţiori, Luca-Ilie şi Sava-Macarie, alcătuind o „miniechipă” de aur.
La Copenhaga, în familia tinerilor părinţi Eduard şi Bianca, s-au zămislit şi s-au născut alţi gemeni, un băiat şi o fetiţă, pe care i-am botezat chiar pe 8 septembrie 2018, la sărbătoarea Naşterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Părinţii săi, deveniţi şi Părinţii şi Bunicii noştri, Ioachim şi Ana, cărora gemenii le poartă numele. „Cu Ioachim şi Ana, doi gemeni ai unei tinere familii de români din Copenhaga. I-am botezat în capitala Danemarcei, ieri, 8 septembrie 2018, de Praznicul Naşterii Maicii Domnului. Să-i încredinţăm, aşadar, purtării de grijă împărătesei Maici şi Dumnezeieştilor săi Părinţi Ioachim şi Ana, iar părinţilor trupeşti să le fim alături, căci naşterea de prunci este cel mai mare dar pentru cei căsătoriţi, precum şi cea mai înaltă răspundere: aceea de a creşte oameni întru Hristos”, aveam să transmit cu mare emoţie pe reţelele de socializare ale Episcopiei noastre, alături de o fotografie în care îi ţin cu dragoste părintească pe braţe, ca două făclii aprinse de înviere. Cu aceeaşi dragoste i-am purtat, în acelaşi an, şi pe gemenii Marcu şi Matei, copilaşii tinerilor Daniel şi Ludmila din Göteborg, îndemnându-i să aibă curaj şi să mai aducă în familie alţi doi frăţiori, pe care, cu darul şi mila Celui Preaînalt, să-i numim Luca şi Ioan, pentru a completa numărul celor patru Sfinţi Evanghelişti.
La sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, anul acesta, s-a născut prin cezariană micuţul Ioachim, al cincilea copil
195
pe care l-am botezat la Arad, după cum le-am promis părinţilor foarte îngrijoraţi, aflaţi în primejdia unei naşteri cu complicaţii, încurajându-i şi rugându-mă neîncetat împreună cu şi pentru ei.
Florin şi Adriana sunt doi vechi ucenici stabiliţi la Londra. Mai bine de 12 ani s-au străduit, stăruind în rugăciune, să dobândească un prunc. I-am încurajat în tot acest timp, le-am fost alături, întărindu-i în a primi voia lui Dumnezeu aşa cum se va arăta în cazul lor. În cele din urmă, au dobândit de la Domnul un pruncuşor căruia i-au pus numele Macarieparaschiv, deoarece am insistat ca, prin acest al doilea nume, să fie cinstită Sfânta Cuvioasă Parascheva, de vreme ce naşterea se întâmplase în preajma sărbătorii sale.
Astfel de cazuri sunt foarte numeroase, dar toate au un lucru în comun, fie că este vorba despre părinţi cu un prunc, despre părinţi cu mulţi copii sau despre părinţi cărora li se nasc gemeni sau tripleţi: toţi sunt născuţi în urma binecuvântărilor cereşti. Toţi sunt pruncii lui Dumnezeu, iar cei care intră în căsătorie n-ar trebui să se îndoiască de calea Sa: fie că vor primi un singur copil, fie că vor fi mai mulţi, că vor fi doar băieţi sau doar fete, fie că nu va fi niciunul, aceasta este mai puţin important. Esenţialul este ca cei doi să primească în smerenie şi cu responsabilitate calea îngăduită de Dumnezeu. Să nu-I forţeze Acestuia Mâna cu orice preţ, nici să-I dea peste Mână, refuzând să îşi asume responsabilitatea. Ci să-şi plece capul pentru a primi pacea şi darul care de sus vin, cerându-I tărie să-şi ducă crucea până la capăt spre mântuirea lor şi a pruncilor lor, dacă-i vor avea. Iar atunci când părinţii cer binecuvântare pentru naştere de prunci, să-şi pună întrebarea: ai cui cetăţeni se vor naşte pruncii noştri? Doar ai acestei lumi sau şi ai împărăţiei Cerului?
în fine, o mare bucurie sunt familiile de români care cercetează biserica în diaspora. Căci părinţii din aceste familii se ocupă atent de educaţia copiilor lor. Caută să le cultive
196
rădăcinile româneşti şi ortodoxe. Vorbesc cu ei în limba maternă, vin cu ei la biserică, îi duc în ţară atunci când au prilejul. Şi cât de important este acest lucru! Copilul care creşte într-un astfel de mediu are întotdeauna şansa întoarcerii, chiar dacă ar mai trece şi prin perioade de risipire, precum fiul cel risipitor. Pentru că ştie, undeva, în adâncul sufletului său, ce înseamnă cu adevărat „acasă”. Dar, vai, ce greu este pentru copilul care nu se bucură de un asemenea mediu! Mulţi, prea mulţi dintre cei plecaţi în diaspora nu au niciun fel de preocupare pentru buna creştere, sufletească şi trupească, a copiilor lor… Nu vorbesc cu ei în română, se gândesc doar cum să se integreze cu orice preţ în ţara unde oricum vor rămâne mereu nişte străini, nu se duc nici ei şi nici pe copil nu îl duc la biserică… Şi foarte greu, doar printr-o minune un astfel de copil mai poate găsi drumul înapoi acasă, în braţele părinteşti ale Dumnezeului Celui Milostiv. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că poţi să îi oferi orice copilului în această viaţă: educaţie, cinste, bunăstare materială, aptitudini sociale, însă, dacă nu te-ai ocupat şi de sufletul lui, toate cele de mai sus nu îi vor fi de mare folos. Multe rugăciuni şi multă pocăinţă se cuvine să facem cu toţii, iubite cititorule, pentru copiii care vin în această lume atât de tulburată şi de întunecată…
Ocrotitorii cereşti
în cartea Apocalipsei există un pasaj care mi-a stârnit mereu fascinaţia şi interesul. Sunt cuvintele Mântuitorului rostite către îngerul Bisericii din Pergam: „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul” (Apocalipsa 2, 17). Care este acest nume nou pe care îl vom primi de la Dumnezeu în veacul ce va să fie? Un nume care să circumscrie în mod tainic, cunoscut doar Domnului şi celui care îl primeşte, întreaga noastră existenţă? Acelaşi nume pe care rostindu-l Păstorul va despărţi oile de capre (cf. Matei 25, 31-46). De ce se vor despărţi cele două categorii la Judecata de Apoi? Fiindcă unele recunosc chemarea, recunosc Glasul, recunosc numele tainic şi se alătură Stăpânului, pe când celelalte nu îl recunosc, glasul e doar un strigăt, un sunet oarecare, fără nicio rezonanţă lăuntrică.
De aceea pentru noi, creştinii, e foarte important ce nume le dăm copiilor noştri. Comunitatea noastră euharistică are o relaţie specială cu toţi Sfinţii, cu cei care „au luptat lupta cea bună şi au împlinit alergarea” (II Timotei 4, 7), bineplăcând lui Dumnezeu încă din această viaţă. Sfinţii sunt „vase ale slavei” pentru care Domnul Iisus însuşi se roagă astfel: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, aşa cum una suntem Noi” (Ioan 17,22). Cinstindu-i pe Sfinţi, avem convingerea că împlinim cuvântul Scripturii:
198
„Cel ce primeşte profet în nume de profet răsplată de profet va primi; şi cel ce primeşte pe un drept în nume de drept răsplata dreptului va primi” (Matei 10, 41).
Unul dintre aceştia este şi Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur (Hrisostom), care a devenit „naşul” din cer a doi copii ce s-au născut exact în timpul Sfintei Liturghii săvârşite în ziua pomenirii sale, pe 13 noiembrie.
întâia oară s-a întâmplat la Kristiansand, în Norvegia. Într-o zi de sâmbătă, pe 13 noiembrie 2021, în drum spre biserica parohiei româneşti din localitate, evlavioasei mame i-a venit sorocul, astfel că întreaga familie s-a îndreptat cu grabă spre maternitate, de unde, încă în timpul Liturghiei arhiereşti care se săvârşea în biserica parohială, ne-a venit buna vestire că a dat naştere unui prunc drăgălaş (al doilea copilaş în familia tinerilor părinţi Iulian şi Alina) pe care l-au numit, bineînţeles, Ioan.
Peste exact un an, tot pe 13 noiembrie, duminică, tot în Norvegia, dar de această dată la Oslo, şi tot în timpul Sfintei Liturghii, a venit rândul altei tinere familii, Marius şi Ancuţa, să se bucure de al doilea copilaş, pe care l-au încredinţat aşa cum se cuvine ocrotirii şi purtării de grijă a celui mai mare între Părinţii Bisericii, Ioan Gură de Aur. Mama a născut o fetiţă care, desigur, a primit numele Ioana, dând slavă Atotmilostivului Dumnezeu care „este minunat întru Sfinţii Săi” (Psalmul 67, 36).
Sunt numeroase exemplele de acest fel, dar am simţit nevoia să le consemnez tocmai pe cele de mai sus deoarece bucuria de a simţi prezenţa şi mijlocirea Sfinţilor este şi mai mare dacă luăm în considerare faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, este unul dintre primii care s-au ocupat sistematic şi de educarea copiilor, iar sfaturile sale sunt şi astăzi valabile pentru familiile creştine. Şi poate cel mai succint rezumat al acestora îl constituie îndemnul de a nu ne creşte copiii pentru averile şi grijile acestui veac, ci pentru a dobândi aripile cereşti ale veşniciei.
199
Şi Sfântul Cuvios Macarie cel Mare, care a vieţuit în primele secole creştine, i-a iubit pe cei mici, cărora le-a ridicat un aşezământ la marginea deşertului Egiptului. Am fost profund mişcat de dorinţa câtorva familii de a le pune copiilor, băieţi şi fetiţe deopotrivă, cei mai mulţi născuţi chiar pe 19 ianuarie, la sărbătoarea sa, numele acestui Heruvim al pustiei.
Mi-aduc aminte cu mare bucurie de tinerii părinţi Silviu şi Claudia, care locuiau pe atunci în oraşul norvegian Trondheim şi care aşteptau să se nască primul lor copil, un băieţel. Îmi spuneau că, în principiu, ar trebui să se nască pe 17 ianuarie. I-am binecuvântat surâzând:
— Şi dacă se va naşte pe 19 ianuarie, de sărbătoarea Sfântului Cuvios Macarie cel Mare, o să îi daţi numele său?
— Da, Preasfinţite, să fie după cuvântul vostru!
Şi aşa a fost cu darul Domnului, cu toate că am aflat încă din zorii zilei precedente că mama, aflată la maternitate, se apropiase de momentul naşterii, care putea avea loc din clipă în clipă. Copilul s-a născut totuşi pe 19 ianuarie, în timpul Liturghiei pe care o slujeam în cinstea protectorului nostru ceresc. Şi atunci Macarie a devenit numele lui. Iar eu l-am botezat, după cum le-am făgăduit. Între timp, Silviu şi Claudia s-au întors acasă, reluându-şi activitatea în oraşul lor natal, Reghin, unde, de curând, le-am botezat al doilea copilaş, pe Miriam (varianta în aramaică a numelui Preasfintei Născătoare de Dumnezeu).
O altă fetiţă, Maria, care s-a născut tot în timpul slujbei, la 21 noiembrie 2021, de Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, este cea de-a treia fiică a preotului Teodor Mocanu şi a prezbiterei Bianca din parohia românească din oraşul danez Nykobing Mors.
îi îndrum pe toţi părinţii să nu se grăbească cu numele pe care doresc să le pună copiilor lor. Să aştepte ziua naşterii, fiindcă poate fi o mare sărbătoare creştinească.
200
Aşa s-a întâmplat cu tânăra familie Tiron de la Poarta Fiordurilor din Bergen. Crina-Elena a rămas însărcinată, iar în clipa în care au aflat la ecograf că este băieţel, tatăl, Adrian, l-a şi numit Matei şi erau hotărâţi să păstreze acest prenume unic. Fiindu-mi fii duhovniceşti, i-am provocat:
— Dacă micuţul se va naşte la o mare prăznuire, cum veţi proceda?
Aşa a şi fost. Copilul s-a născut în dimineaţa Praznicului Botezului Domnului, pe 6 ianuarie 2011. M-au sunat să-mi împărtăşească vestea cea bună, însă am simţit că erau niţel descumpăniţi. Cum să nu îi dea pruncului numele Prietenului, Prorocului, înaintemergătorului şi Botezătorului Domnului? însuşi Sfântul Matei, în Evanghelia sa, consemnează afirmaţia Mântuitorului: „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul!” (Matei 11, 11).
Dar cum să renunţe la numele Matei, purtat de Marele Apostol şi Evanghelist şi de mezinul Sfântului Constantin Brâncoveanu?
Până la urmă au ales numele compus Ioan-Matei, pe care îl rostesc neştirbit de fiecare dată, aşa cum rostim noi unicul nume compus în onomastica feminină: Ana-Maria sau Mariana, nume pe care, personal, îl consider cel mai frumos pe care îl poate purta femeia creştină, cel al Bunicii şi al Maicii Sfinte.
După o vreme, au dobândit al doilea băieţel, căruia nu i-au ales numele decât în ziua când s-a născut: Teodor, un prenume care se armonizează perfect cu numele lor de familie, Tiron, luându-şi-l ca protector pe Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, prăznuit la 17 februarie.
După zece ani de vieţuire în Norvegia, fiind cercetători în biomedicină, s-au întors şi ei în ţară, în oraşul studenţiei lor, Iaşi, unde lucrează la Institutul Regional de Oncologie. Aici s-au integrat atât de bine, încât de sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, la 14 octombrie 2021, în contextul anului
201
omagial al pastoraţiei românilor din afara României, pe scena amenajată în curtea Catedralei Mitropolitane, înaltpreasfinţitul Teofan le-a conferit, lor şi altor familii revenite acasă din diaspora, Ordinul „Crucea Moldavă”, „pentru că ştiu ce înseamnă să trăieşti în afara graniţelor ţării şi să aşezi mai presus de toate păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe”.
Am fost şi eu de faţă la decorarea lor. I-am îmbrăţişat şi i-am binecuvântat cu ochii umezi de lacrimi, aducându-ne aminte de grelele începuturi în ţara fiordurilor.
în Biserica Ortodoxă, noi realizăm faptul că niciun creştin nu poate trăi solitar viaţa în Hristos. Facem parte dintr-o comunitate, dintr-o familie duhovnicească, răspândită peste tot în lume şi de-a lungul întregii istorii. Aşa cum am moştenit anumite temperamente de la părinţi, aşa cum am învăţat ce sunt credinţa şi dragostea pentru aproapele şi pentru ţară de la bunici, tot aşa suntem legaţi şi de familia noastră spirituală. Sfinţii nu ne oferă doar exemple de credinţă, ci se şi roagă pentru noi şi ne încurajează în călătoria noastră spre mântuire.
Odată ce realizăm noi înşine cât de importantă e cu adevărat această comuniune, este vital să ne creştem pruncii în acelaşi duh. Voi, scump tată şi scumpă mamă, cum îi vorbiţi copilaşului vostru despre ocrotitorul său ceresc?
Alături de copiii săraci
Comunităţile noastre euharistice din Scandinavia întâmpină multe provocări cărora sunt chemate să le facă faţă, şi nu le-aş pune chiar printre primele pe cele materiale. Ţările nordice sunt prospere, şi asta simt şi străinii, în ciuda statutului lor marginal, într-un fel inevitabil. Aşadar, atunci când căutăm să facem misiune socială, încercăm să ne îndreptăm către acele zone sărace unde ajutorul material chiar face o diferenţă, cum ar fi unele zone rurale din ţară sau chiar unele comunităţi din Africa.
în urmă cu câţiva ani l-am întâlnit pe vrednicul ostenitor al altarului, preotul Petru Acatrinei din parohia Valea Viilor, de lângă Copşa Mică, judeţul Sibiu, care pentru mine a constituit o mare sursă de inspiraţie pentru lucrarea socială a Bisericii. Părintele are o frumoasă familie alături de soţia sa, preoteasa Rafila (nepoată a marelui duhovnic Lavrentie Şovre de la Mănăstirea Frăsinei), cu care a dobândit de la Dumnezeu nu mai puţin de nouă copii. Şapte băieţi: Petru, Sebastian, Teodor, Laurenţiu, Emilian, Ciprian şi Ioan, şi două fete: Maria şi Ana. Mezina este Ana, pe care preoteasa a născut-o prin cezariană, a cincea operaţie de acest fel, spre stupefacţia şi iritarea unora dintre cadrele medicale, dar prin vădita şi minunata purtare de grijă a Celui Atotmilostiv.
Părintele Petru şi prezbitera Rafila au însă mult mai mulţi copii de suflet. Este vorba despre copiii nevoiaşi din Valea Viilor şi din Copşa Mică, foarte mulţi, care provin din familii
203
defavorizate şi cărora le lipsesc, din punct de vedere material, chiar şi lucrurile elementare. Iubirea lor faţă de aceşti copii s-a întâlnit cu dorinţa noastră de a face bine şi a fi alături de cei neajutoraţi din ţară. Rezultatul a fost ridicarea câtorva case pentru familiile fără adăpost şi un program de burse sociale acordate acestor copii, pus în practică, pe teren, cu sprijinul inimosului părinte Petru şi al altor oameni de încredere din comunitate. Aceştia au creat un sistem de bonuri decontabile prin care numeroasele familii ale acestor copii (aflaţi pe listele noastre) se pot aproviziona de la magazinele alimentare din zonă cu cele necesare.
Alături de aceste burse sociale, îi mai bucurăm pe copiii din zona Copşa Mică şi cu diferite surprize. Cea mai mare a fost organizată în 2018, când, alături de românii din diaspora scandinavă, ne-am gândit să le oferim ceva special acestor neprihăniţi, cu ocazia centenarului Marii Uniri. La o sută de ani de la marele eveniment istoric, ne-am propus să achiziţionăm pentru micuţi o sută de biciclete. Ne-am gândit cum am putea să finanţăm un astfel de proiect, pe lângă donaţiile obişnuite ale bunilor noştri credincioşi. Astfel că am demarat o serie de proiecte în parohiile noastre, încercând să legăm mesajul lor şi de campaniile pro vita desfăşurate la nivelul Patriarhiei. La una dintre aceste acţiuni organizate cu scop caritabil, la Copenhaga şi la Göteborg, pentru a da un exemplu şi a-i încuraja pe organizatori, am luat şi eu parte. Proiectul se intitula „Pedalând pentru viaţă” şi presupunea parcurgerea unei anumite distanţe cu bicicleta, donaţiile sponsorilor noştri fiind în proporţie directă cu numărul de kilometri parcurşi. Am şi o amintire plăcută, personală, legată de acest episod fiindcă, la un moment dat, unul dintre participanţi m-a întrebat, probabil în glumă:
— Preasfinţia Voastră, nu ne însoţiţi măcar o parte din traseu?
204
Am zâmbit şi i-am răspuns că e nevoie de anumite abilităţi pentru a pedala îmbrăcat în dulamă, însă, de dragul participanţilor şi cu gândul la frumoasele amintiri din propria copilărie legate de mersul pe bicicletă, am acceptat provocarea. Există şi o imagine de la acel eveniment, şi, revăzând-o, constat că m-am lăsat poate purtat de val, însă până la urmă am reuşit să răspund destul de bine cerinţelor de moment ale cavalcadei pe roţi. Şi reacţia membrilor comunităţilor, români sau scandinavi, a fost pe măsură: s-a strâns cu acea ocazie o sumă considerabilă, din care am reuşit să cumpărăm biciclete noi, foarte bune, de la o unitate de producţie din România. Le-am distribuit pe 21 iunie 2018, în oraşul Copşa Mică, chiar de ziua de naştere a părintelui Petru Acatrinei, căruia i-am cântat cu toţii „La mulţi ani”.
Nu vă pot descrie emoţia vie, bucuria curată a copiilor de acolo când le-am dăruit bicicletele. O sută de familii şi mult mai multe chipuri fericite, fete şi băieţi, sfioşi şi totodată fericiţi, cărora le-am înmânat personal bicicletele, îndemnându-i să le folosească cu tot entuziasmul copilăriei, dar în acelaşi timp să se roage îngerului lor păzitor pentru a fi ocrotiţi de incidente majore.
Pe lângă programul dedicat copiilor de lângă Copşa Mică, realizat, bineînţeles, cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit Laurenţiu Streza, în parteneriat cu Arhiepiscopia Sibiului, participăm cu drag, an de an, şi la proiectele coordonate de părintele Dan Damaschin din Iaşi, bine-cunoscut pentru acţiunile sale caritabile în folosul familiilor şi copiilor nevoiaşi din regiune, dar şi la cele ale altor preoţi din zonele defavorizate ale ţării.
Lucrarea socială e o dimensiune importantă a misiunii ortodoxe şi sunt convins că fiecare parohie se străduieşte să împlinească acest deziderat, însă mă întristează ecourile reproşurilor neîncetate ale mass-mediei şi chiar ale unei părţi din societatea civilă care accentuează exclusiv această menire a Bisericii. Dacă limităm Biserica la rolul de actor social, intrăm
205
pe tărâmul periculos al secularizării interioare şi pierdem din vedere chemarea ei principală, cea de a fi un „laborator al mântuirii”. În cadrul acestei instituţii teandrice, omul este chemat la mântuire, adică la o profundă transformare, la depăşirea propriului egoism şi la intrarea în comuniune veşnică cu Preasfânta Treime. Acestea sunt realităţi duhovniceşti, imposibil de măsurat ori de cuantificat în kilograme, metri cubi sau sume de bani donate chiar dacă cele din urmă sunt mai spectaculoase şi au o sonoritate mai mare pentru omul contemporan. Conform principiilor creştine, nu orice faptă exterioară constituie automat şi o mărturie autentică a iubirii creştine. Altfel spus, nu tot ce este considerat bun de standardele lumeşti e, în mod automat, bun şi din punct de vedere creştin. Dumnezeu caută la inima omului, iar calitatea supremă a iubirii creştine este smerenia.
Românii, laolaltă cu suedezii, norvegienii şi danezii eparhiei noastre, sunt bucuroşi că se pot implica în ajutorarea semenilor lor din ţările mai nevoiaşe. Sigur, s-au făcut multe lucruri bune în ţara noastră în deceniile care au trecut, însă e dureros că unele regiuni din România se zbat încă să iasă din sărăcie şi deprivare. Nu atât sărăcia materială în sine ar fi o problemă, cât lipsa unei preocupări reale pentru cei fără posibilităţi şi marginalizaţi, pierderea lor într-o zonă gri de unde pot ajunge cu uşurinţă în anturaje şi la discreţia unor cumpliţi traficanţi de nefericire umană. Dar subliniez încă o dată convingerea mea că soluţia la problemele societăţilor defavorizate nu o reprezintă doar programele sociale performante şi eficiente, ci şi o educaţie duhovnicească şi culturală ce începe în familie. Nu există altă motivaţie pentru activităţile sociale din Biserică în afară de dorinţa de a transmite dragostea creştină, prin cuvânt şi prin propriul mod de viaţă, şi de a îndrepta fiecare persoană pe calea mântuirii. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16)
Tineri neprihăniţi
Mă consider încă tânăr, dar am trăit, în copilărie şi în adolescenţă, acele vremuri în care modul tradiţional de a fi şi a gândi, guvernat de bun-simţ, decenţă, ruşine şi puritate, era mult mai viu la sat. Pe atunci, şi vorbim aici de numai patru decenii trecute, era încă o virtute neprihănirea tinerilor dinaintea căsătoriei. În doar câţiva ani însă, chiar şi viaţa unui sat ca Spermezeul meu natal a fost bulversată de modernizarea grăbită, care în iureşul ei a demolat majoritatea barierelor morale de odinioară, şi, în prezent, cu greu mai găseşti tineri care să se păstreze curaţi înainte de a se căsători. Cu atât mai mult mă bucur şi îi binecuvântez din toată inima pe acei puţini tineri care au curajul de a intra neprihăniţi în viaţa de familie. Am spus „curaj”, căci este nevoie de o anumită fermitate şi hotărâre pentru a evita şi a respinge ispitele în aceste timpuri atât de carnale şi de ieftine în care hedonismul este promovat agresiv, făţiş sau subliminal, pe toate căile disponibile. Dar adevărul mai profund este că a proceda astfel e o dovadă de înţelepciune (şi nu degeaba Sfinţii Părinţi denumesc fecioria „întreaga înţelepciune”), pe când a începe relaţiile trupeşti înainte de căsătorie, adică a disocia „plăcerea” de scopul şi de raţiunea de a fi ale unei familii – „naşterea de prunci” şi a o favoriza, constituie, vă spun din experienţa pastorală, o nesăbuinţă cu consecinţe deseori dramatice.
Căsătoria este un început şi e atât de important să fie un bun început în viaţă! Asemenea este şi naşterea de prunci:
207
dar binecuvântat, însă o familie creştină nu îşi doreşte doar prunci sănătoşi care să devină adulţi funcţionali în societate, ci îşi doreşte, întâi de toate, prunci afierosiţi Atotmilostivului Dumnezeu.
Tinerii Alexandru şi Alyssa-Nicole s-au cunoscut, ca mulţi din generaţia lor, pe internet. El, fiu de preot român în Danemarca, la Roskilde, ea, din SUA, fiica unor agnostici. S-au îndrăgostit, s-au întâlnit şi s-au hotărât să se căsătorească. Alyssa-Nicole, sprijinită de Alexandru, cu destoinicii săi părinţi, preotul Mihai-Marius Hornicar şi prezbitera Laura-Florenţa, şi cu o recomandare din parte-mi, a intrat în legătură cu preotul unei parohii ortodoxe alcătuite din convertiţi americani în Boise, unde a fost catehizată şi primită, astfel, în Biserică, fiind botezată chiar în zilele premergătoare Sfintelor Paşti din anul 2022. Cei doi au ţinut să se cunune în România, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus din Făgăraş, iubind aceste ţinuturi. Cu darul Domnului şi cu binecuvântarea Mitropolitului Laurenţiu Streza de la Sibiu, am săvârşit, sâmbătă, 18 iunie 2022, în biserica mare a mănăstirii ctitorite de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu (unul dintre Ocrotitorii Episcopiei noastre pentru Europa de Nord), Taina Cununiei, atât în română, cât şi în engleză. Bucuria de a-i cununa pe cei doi a fost cu atât mai mare cu cât Alexandru este primul copil al unui preot slujitor din eparhia noastră pe care l-am cununat la cei 20 de ani ai săi cu tânăra americană în vârstă de doar 19 ani. Ei intenţionează să-şi termine studiile superioare şi să se stabilească în Danemarca. La puţin timp după eveniment, am primit drept mulţumire, pe e-mail, aceste rânduri ce tare m-au mângâiat:
Doamne ajută şi sărutăm dreapta, Preasfinţia Voastră! Dorim în primul rând să vă mulţumim că aţi binecuvântat ca Sfânta noastră Taină a Cununiei să se săvârşească în inima Făgăraşului, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A fost o binecuvântare să vă avem în mijlocul nostru în acestă zi sfântă, mai
208
ales pentru că Preasfinţia Voastră aţi săvârşit Taina Cununiei, ceea ce a fost o mare onoare pentru noi. A fost o zi de neuitat, iar eu, împreună cu Alyssa, doresc să vă mulţumesc încă o dată pentru această rânduială şi, chiar dacă am avut amândoi multe emoţii, Preasfinţia Voastră ne-aţi calmat imediat cu blândeţea şi bucuria de pe chip. Abia aşteptăm să vă revedem şi ne rugăm ca tot Preasfinţia Voastră să ne binecuvântaţi când o să vină timpul pentru Botezul pruncilor. Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!
Cu drag,
Alexandru-Dan-Ioan şi Alyssa-Nicole
Bucuriei i s-a adăugat bucurie, căci în aceeaşi perioadă, pe când eram în slujire în Bucovina, am fost rugat de fostul meu coleg, unul dintre cei patru cu care împărţeam camera pe vremea studiilor de la Seminarul Teologic din Suceava, inimosul preot Ciprian-Constantin Atudosiei Curcă, şi de soţia sa Mihaela să le cunun băiatul. Astfel că duminică, 3 iulie 2022, m-am aflat la Capu Câmpului, unde am săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi Taina Cununiei pentru Alexandru şi Andreearoberta, doi tineri care au intrat şi ei neprihăniţi în căsătorie. Şi, ca să fie într-adevăr sărbătoare, am avut surpriza să identific în mulţimea de pelerini prezenţi la slujbă mulţi prieteni din această străveche vatră de răzeşi, între care şi pe doctoriţa de la Tampere, Camelia-Mihaela Smicală, cu al său Ştefan-Ari şi cei doi copii, Johan-Mihail şi Maria-Alexandra. I-am chemat în faţă, inopinat, şi i-am prezentat credincioşilor. Într-adevăr, m-am simţit deplin atunci în familia cea mare a Bisericii.
Redau aici e-mailul de mulţumire al tinerilor Alexandru şi Andreea-Roberta:
Sărutăm dreapta, Preasfinţia Voastră! Dorim în primul rând să vă mulţumim că aţi ajuns la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi că atât comunitatea din Capu Câmpului, cât şi noi ne-am învrednicit de binecuvântarea Preasfinţiei Voastre! în al doilea
209
rând, dorim să vă mulţumim pentru că ne-aţi învrednicit şi de binecuvântare la Taina Sfintei Cununii! Atât eu, cât şi Roberta ne-am bucurat nespus de Taină şi de modul de desfăşurare a rânduielii, în ciuda căldurii mari, dar mai ales de bunătatea şi de grija desprinsă din zâmbetul neîntrerupt, blajin şi părintesc al Preasfinţiei Voastre! Ne-a ajutat mult să trecem peste emoţii şi peste toate vicisitudinile zilei. Aşteptăm cu drag să ne reîntâlnim şi când va da Dumnezeu, la Botezul pruncilor, vă aşteptăm cu drag!
Alexandru şi Andreea-Roberta
Desigur că şi eu am avut emoţii, mai cu seamă că mi-e mai mare dragul de aceşti tineri care au ales calea căsătoriei într-un mod atât de frumos şi de binecuvântat! Şi mărturisesc că mult mă doare inima pentru toţi cei tineri şi căsătoriţi, aflaţi la început de drum, căci lumea în care trăim nu doar că nu mai preţuieşte neprihănirea, curăţia, copilăria, ba chiar le urăşte, le prigoneşte şi caută să le pervertească. În lumea veche, tradiţională, era o rânduială, iar viaţa familială, odată întemeiată, curgea, măcar în parte, de la sine. Nimic nu vine întâmplător în viaţa unei familii. Totul se păstrează prin jertfa neîncetată de sine, zi de zi: dragostea vie între soţi, dragostea pentru copii şi a copiilor pentru părinţi, buna educaţie şi credinţa trăită. Să nu creadă cineva că alegerea căii căsătoriei este astăzi cu ceva mai uşoară decât cea monahală. Ambele căi, în societatea noastră postcreştină şi chiar postumană, sunt căi mântuitoare de luptă şi de nevoinţă. Gândul mă duce la primele comunităţi de creştini: şi atunci se căsătoreau, năşteau şi creşteau copii întru credinţă şi erau gata să fie martirizaţi, să fie oricând aruncaţi în arenă, devoraţi de fiare sau altfel torturaţi şi supuşi la cazne: tineri, bătrâni, taţi şi mame, deseori cu prunci în braţe şi cu mulţi copii lângă ei. Îmi vin în minte cuvintele Sfântului Ignatie al Antiohiei, care le oferea contemporanilor singura „reţetă” de supravieţuire în vremurile
210
antihristice pe care le traversau: „Străduiţi-vă să vă adunaţi mai des pentru Dumnezeiasca Euharistie!”. Sunt pe deplin convins că avem şi noi nevoie acum de acelaşi duh ca al acelor comunităţi, căci altfel nu e omeneşte posibil să rezişti tăvălugului lumii noastre.
Cronica unei legături de suflet
Pe vremea când mă aflam, în 2004, ca ieromonah, în misiune în Marea Britanie, înfiinţând parohia românească „Sfântul Cuvios Macarie cel Mare” din Mirfield-Leeds, m-am apropiat sufleteşte de doi enoriaşi aleşi: principesa Elena a României (a doua fiică a regelui Mihai şi a reginei Ana) şi soţul său, britanicul Alexander. M-am bucurat de prezenţa lor şi de cucernicia principesei Elena, care se spovedea regulat şi se cumineca cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, dar nu m-am mirat foarte tare: cunoşteam de la înaltul Bartolomeu faptul că moştenitorii regali au dobândit religiozitatea părinţilor foştii suverani ai României -, care o viaţă întreagă „au purtat cu demnitate cununa de spini a exilului” întru o evlavie curată şi o credinţă statornică.
După revenirea mea în ţară, fiind preot slujitor şi eclesiarh la Catedrala Mitropolitană din Cluj, am păstrat legătura cu dumnealor. La un moment dat, venind şi ei acasă pentru Sărbătorile Sfintelor Paşti, ar fi dorit să mă viziteze, însă Părintele Mitropolit Bartolomeu nu era atunci în oraş. Am încercat, timid, să-i spun chiriarhului meu despre dorinţa distinşilor oaspeţi de a face o vizită privată, accentuând faptul că îi cunosc încă din Anglia, unde locuiau. Dar înaltul mi-a răspuns că nu se va afla la reşedinţă în perioada vizitei, ceea ce ştiam deja. Am încercat, sfios, să-i sugerez că drumul dumnealor trece oricum prin Cluj, dar înaltul mi-a retezat-o scurt:
212
— Eşti tu în măsură să primeşti o Alteţă Regală?
I-am răspuns atunci la fel de succint:
— Nu!
I-am transmis principesei că vizita nu putea avea loc atunci, şi iată că Proniatorul, la scurt timp după aceea, a făcut să se împlinească dorinţa sa, iar vizita a fost una remarcabilă, fiindcă împreună cu ea m-au vizitat acasă, la Spermezeu, înşişi părinţii dumneaei, Majestăţile Lor Mihai şi Ana, şi sora sa mai mare, Margareta, principesă moştenitoare atunci, azi Majestatea Sa Custodele Coroanei, cu soţul, principele Radu. De data aceasta planurile nu au fost întocmite de noi, ci au fost rânduite de Atotmilostivul Dumnezeu.
Astfel că, în toamna anului 2006, regele Mihai l-a contactat personal pe înaltul Bartolomeu, sugerându-i să-l însoţească, între Crăciun şi Anul Nou, într-un pelerinaj de suflet în eparhia Clujului, în zonele tradiţionale năsăudene şi la vetrele a trei mănăstiri: Dobric, Piatra Fântânele şi Nicula. Arhipăstorul nostru, cunoscând frumoasele tradiţii ale ţinu turilor năsăudene de la poalele Ţibleşului, a hotărât să le ofere oaspeţilor regali ocazia de a vedea mai întâi satele Spermezeu, Zagra şi apoi pe cele de pe Valea Bârgăului. Spermezeul devenea aşadar punctul de pornire al vizitei.
îmi amintesc cu drag cum, la obârşiile mele ţibleşene, în a cincea zi după Crăciun, vineri, 29 decembrie 2006, am trăit momente unice. A fost un eveniment cu adevărat istoric. De dimineaţă ne-am întâlnit cu familia regală la Pensiunea Serena din Făget, lângă Cluj. De acolo ne-am îndreptat către Spermezeu. Regele Mihai însuşi s-a aflat la volanul maşinii. Când am trecut prin satele de pe Valea Ţibleşului, regina Ana ne-a întrebat:
— De ce sunt atâtea troiţe la porţile caselor?
într-adevăr, mai cu seamă în Căianu Mic şi în Spermezeu
aproape fiecare casă are câte o troiţă mare la poartă. Şi cum noi, ardelenii, numim acest tip de troiţă Răstignire, i-am
213
răspuns suveranei că acestea reprezintă o frumoasă expresie a evlaviei ţăranului credincios, astfel de troiţe existând în fiecare sat, doar că la Căianu Mic şi Spermezeu e într-adevăr ceva aparte, drept pentru care acestea sunt numite şi „Satele Răstignirilor”.
La intrarea în Spermezeu, convoiul regal a fost întâmpinat şi însoţit mai departe de un alai de călăreţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Aceştia i-au condus pe oaspeţi în faţa bisericii, unde, în dangăt de clopote, au fost salutaţi de mulţimea de credincioşi, în frunte cu primarul şi cu preotul comunităţii. Doi dintre bătrânii satului, îmbrăcaţi în străvechiul port tradiţional, i-au îmbiat pe aleşii musafiri să guste din pâine, sare şi horincă, în semn de bun-venit în mijlocul lor. Copiii le-au oferit flori, iar preotul paroh Simeon-Ioan Buta s-a înfăţişat înaintea lor cu Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, după vechiul obicei bizantin, al cărui continuator şi moştenitor de drept fusese suveranul român, uns în anul 1940 rege al României de Patriarhul Nicodim. I-am poftit pe oaspeţii regali în biserică, unde era foarte rece (pe atunci lăcaşul nu dispunea de încălzire). Am rostit un cuvânt de întâmpinare, iar sătenii i-au colindat şi le-au prezentat teatrul popular „Viflaimul”, cu „Jocul moşnegilor”, un obicei cu profunde semnificaţii ancestrale, care s-a păstrat neschimbat de-a lungul generaţiilor şi care se inspiră din jocul păstorilor din Betleem. Au fost şi copiii, care au interpretat „Colindul Stelei”, purtând pe braţe „steaua împodobită”, adică Icoana Naşterii Domnului cu un ancadrament în formă de stea şi cu un scripete care ajuta la ridicarea stelei spre cer şi pogorârea spre noi.
La ieşirea din sfântul lăcaş, în cântecul fluierelor, s-au jucat „Caprele” şi „Turca”. Toţi colindătorii au fost răsplătiţi cu daruri, oferite cu generozitate bătrânilor şi neputincioşilor din comunitate. O surpriză a fost când unul dintre consăteni, septuagenarul badea Alexandru Poenar, de pe Popoasa, i-a înmânat regelui Mihai o fotografie moştenită de la tatăl său,
214
Grigore Poenar. Fotografia imortaliza o clipă a tinereţii sale din anul 1926, când era militar în Jandarmerie la Chişinău şi se afla lângă viitorul rege Mihai, pe atunci un copil la frageda vârstă de cinci ani.
Am mai făcut câteva opriri în sat, la dorinţa Familiei Regale. Mai întâi ne-am oprit la moara veche, de apă, a lui Andrei de pe Lunca Borlesei, încă funcţională, la căucia (fierăria) de la Podul Sunătorii, unde tânărul fierar Dan Cosma le-a arătat oaspeţilor cum se face o potcoavă, apoi la cojocăria lui Ioan Cristea de pe Şes, unde vizitatorii, impresionaţi de calitatea şi frumuseţea cojoacelor din blană de oaie, şi-au achiziţionat câteva. Itinerarul s-a încheiat într-una din cele mai vechi case ale satului, ce datează de la începutul secolului XX, locuită în prezent de badea Alexandru Clapa (vărul tânului Teodor şi al tânei Parascheva, din marea noastră familie a Gavrileştilor, unde s-a născut şi a locuit, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, străbunica noastră Ana Clapa, soţia străbunicului Traian Şoş şi mama tânei Parascheva) împreună cu fiul şi cu nora sa; aici, femeile din sat au prezentat obiceiul unei „clăci” tradiţionale, constând în bine-cunoscute practici precum torsul caierelor de lână, depănatul firelor, broderia şi cusutul manual, nelipsite din orice casă tradiţională, războiul de ţesut, atât de întrebuinţat în acea perioadă a anului. Totul s-a petrecut, cum am spus, pe un ger puternic. Astfel că, atunci când am ajuns la casa părintească, unde trebuia să luăm prânzul, regina Ana era zgribulită, vizibil cuprinsă de frig. După ce oaspeţii au intrat în casa încălzită, tata Vasile şi mama Ana au întrebat ce le puteau oferi, iar consoarta suveranului a rugat-o pe mama să-i aducă un cojoc cât mai călduros. Pe masă era pălincă fiartă, din care au gustat pentru a se încălzi, iar după câteva înghiţituri, regina, glumind, i-a spus mamei:
— Nu mai am nevoie de niciun cojoc!
215
Se încălzise de la palinca aromată şi caldă. În casa noastră părintească, musafirilor le-a fost dat să găsească încă o mărturie emoţionantă, situată la întâlnirea dintre mica şi marea istorie: o cană de porţelan cu imaginea regelui Mihai copil, cumpărată în perioada interbelică de bătrânii familiei din târgul de la Năsăud. Este o cană din care au băut lapte două-trei generaţii de urmaşi. Regele Mihai ţinea cana în mână, privind-o cu emoţie şi spunând:
— Iată cum s-a păstrat această mărturie şi în timpul comunismului!
Mama Ana le-a oferit Majestăţii Sale Ana şi principeselor Margareta şi Elena câte un costum năsăudean de sărbătoare complet, în memoria unei practici cultivate în trecut de suveranele României, care se îmbrăcau adesea în portul tradiţional împreună cu copiii lor.
Ultima oprire a alaiului regal pe Valea Ţibleşului a avut loc la Mănăstirea Dobric, aşezată în vechiul conac nobiliar al familiei Milea, care a fost întrebuinţat în perioada comunistă ca sediu al unui CAR Mănăstirea a fost ridicată în anul 1992, deţine un azil de bătrâni şi a fost susţinută cu mari jertfe. Povestea ei, dar, mai ales, a generozităţii şi a perseverenţei obştii şi a credincioşilor i-a bucurat mult pe vizitatori. Aceştia au fost întâmpinaţi cu multă căldură sufletească de maica stareţă Veronica şi de preotul satului, Ludor Mureşan, care slujeşte şi astăzi atât la Dobric, cât şi mai la vale, la Ilişua, unde s-a aflat Icoana lăcrămitoare a Maicii Domnului pictată la 1673 de acelaşi preot zugrav, Luca din Iclod, care a pictat şi Icoana de la Nicula. Mi-am luat rămas-bun de la alaiul regal la Dobric.
Amintirea acelei vizite la obârşiile mele ţibleşene îmi încălzeşte sufletul şi astăzi şi m-am bucurat să-i revăd pe rege şi regină cu ocazia aniversării nunţii de diamant, organizată la Ateneul Român în iunie 2008. Regina Ana m-a abordat cu acea ocazie simplu şi direct, interesându-se de mama, care poartă acelaşi nume.
216
— Ce face mama, cum se mai simte?
Am fost copleşit de nobleţea sa regală şi de sensibilitatea sa maternă, încât, cu ochii umeziţi de lacrimi, abia stăpânindu-mi emoţiile, i-am răspuns:
— Majestatea Voastră, se simte bine, cu darul Domnului, cu inima plină de credinţă şi curaj. Vă iubeşte mult şi vă poartă în rugăciuni!
De-a lungul anilor, legătura mea de suflet cu Casa Regală a României a continuat, aşa încât, în 2016, Alteţele Lor Regale Principesa Margareta şi soţul său Principele Radu au participat la marele praznic al învierii la Stockholm, unde le-am oferit la slujbă Sfânta Lumină, iar a doua zi au fost prezenţi la Slujba de târnosire a Paraclisului Centrului nostru episcopal. Ca semn de adâncă gratitudine faţă de Casa Regală, i-am conferit cu acel prilej Alteţei Sale Regale Margareta Crucea Nordului, cel mai înalt ordin al Episcopiei noastre, luând apoi împreună prânzul pascal la reşedinţă şi făcându-le mai multe daruri de suflet. Atunci am aflat că nonagenarii suverani ai României erau foarte slăbiţi şi suferinzi. Şi, într-adevăr, în vara acelui an, la 1 august, a trecut la cele veşnice regina Ana, iar în anul următor, la 5 decembrie, soţul său, regele Mihai. M-am întristat adânc. Simţeam că au apus, odată cu ei, o epocă a României, un etos şi o tipologie umană pe care nu le voi mai întâlni.
Scriam atunci, cu prilejul funeraliilor Majestăţii Sale:
Regele Mihai şi predecesorii săi au socotit că titlul nobleţei lor este tocmai acela de a fi regi ai acestui popor român, creştin şi ortodox, pe care l-au iubit şi respectat, cum noi nu mai ştim să o facem astăzi. Să îi mulţumim regelui Mihai pentru prezenţa nobilă, discretă şi demnă printre noi şi să ne rugăm pentru odihna sufletului său. Se cuvine, cu acest prilej, să medităm duhovniceşte şi la ceea ce a însemnat regalitatea pentru noi, românii, dar şi la tragediile istorice care au implicat direct România şi pe regele Mihai.
217
M-am aflat, fireşte, în soborul de arhierei care au oficiat Slujba înmormântării, la 16 decembrie 2017, sub protia Patriarhului Daniel, în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, unde Majestatea Sa fusese odinioară uns rege. Cum la prohodire au participat numeroase familii regale din Europa, am avut prilejul să-i acompaniez pe regele Carl Gustaf şi pe regina Silvia ai Suediei (Casele Regale din Danemarca şi Norvegia nu au fost reprezentate) la mica agapă de pomenire ce a urmat slujbei. Pe regele suedez îl întâlnisem anterior doar în ocazii strict protocolare. Monarhul s-a bucurat să-l revadă pe episcopul românilor din ţara sa, însă a rămas dezamăgit când a aflat că încă nu vorbeam limba suedeză.
— Majestate, i-am explicat eu, episcop sunt nu doar pentru românii din Suedia, ci şi pentru cei din Danemarca şi Norvegia, ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei din Finlanda sau din Groenlanda sau din Feroe. S-ar cuveni, atunci, să pot comunica în toate limbile nordice, nu?
— Cu toate acestea, sediul Episcopiei voastre este la Stockholm, a insistat regele Carl Gustaf.
Din politeţe, i-am dat dreptate. Dar adevărul este că nu am avut niciodată vreo apetenţă sau înclinaţie spre limbile nordice. În plus, nici nu am fost foarte motivat, de vreme ce toată lumea vorbeşte engleza în Scandinavia, fără nicio dificultate, ca o a doua limbă. Am fost surprins să constat că până şi vecinii noştri din Stockholm, doi pensionari simpatici, conversează cu multă uşurinţă în engleză.
De Sfintele Paşti ale anului 2019, Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei şi principele consort Radu ne-au vizitat din nou, de această dată la Copenhaga. Cu acel prilej, am îmbucurat-o cu Lumina învierii într-o biserică şi o incintă arhipline de credincioşi. Apoi, împreună cu ambasadorul României în Regatul Danemarcei, Mihai Alexandru Grădinar, şi cu soţia sa, Andreea-Roxana, am însoţit-o pe Majestatea Sa Margareta în oraşul copilăriei sale, inclusiv în casa unde
218
venea des la bunica sa maternă, prinţesa Margareta a Danemarcei, al cărei nume la Botez l-a moştenit, şi unde se juca cu actuala regină a Danemarcei, Margareta a II-a. De altfel, aşa cum am spus în capitolul referitor la convertiţii scandinavi, legătura dintre Casa Regală a României şi cea a Danemarcei e şi una de sânge, regele Christian al IX-lea (1818-1906) nefiind altul decât străbunicul reginei-mamă Elena a României şi, totodată, străbunicul reginei Ana a României.
Legătura mea de suflet cu Familia Regală a căpătat şi o pecetluire solemnă la 15 octombrie 2021, când, la Palatul Regal din Bucureşti, în Sala Tronului, în preajma centenarului naşterii regelui Mihai I, Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei mi-a conferit, în cadrul unei ceremonii în care au fost decorate numeroase personalităţi, ordinul Crucea Casei Regale, inclusiv pentru „colaborarea şi ajutorul pastoral neobosit acordat de-a lungul anilor”.
Nutresc un respect adânc pentru Casa Regală, deasupra căreia tronează o amintire de neşters a regelui Mihai şi a reginei Ana, precum şi o reală simpatie faţă de urmaşii dumnealor, Alteţele Principese. Îi port în inima mea pe toţi, rugându-L pe împăratul Cel Veşnic să-i ocrotească şi să-i lumineze spre mântuire. Reginele şi regii credincioşi sunt chemaţi de Dumnezeu aici, pe pământ, să fie icoane vii, pentru a le arăta oamenilor, în calitate de conducători ai neamului, chipul milostivirii şi guvernării divine. Cu gândul la Familia Regală, să ne amintim şi de zecile de regi şi de regine pe care Domnul i-a ridicat ca sfinţi ai Bisericii Sale Ortodoxe: adevărate icoane ale harului care se roagă totdeauna pentru noi înaintea Tronului Atotmilostivului Dumnezeu, întru împărăţia Sa cea veşnică.
Monahism ortodox scandinav
Luminile duhului monastic ortodox se stinseseră de veacuri în Scandinavia, în urma Reformei protestante şi a secularizării accelerate. Dar, în ultimele decenii, au început să reapară mici pâlpâiri de spiritualitate monahală, întrupată apoi în dorinţa de a întemeia şi câte o mică chinovie. Pe lângă călugării şi călugăriţele de neam grec, sârbesc sau românesc care se nevoiesc în mănăstirile eparhiilor dreptmăritoare din Scandinavia, există şi vieţuitori scandinavi (suedezi, danezi, norvegieni) care le sunt alături în aceste aşezăminte, însă cei mai mulţi dintre ei sunt risipiţi în toată lumea ortodoxă, cu precădere în mănăstirile din Sfântul Munte Athos sau, de pildă, la Essex, în obştea Sfântului Cuvios Sofronie Saharov. Vieţuirea lor laolaltă pe tărâmurile natale este mai degrabă o raritate.
însă undeva în sud-vestul Suediei, în ţinutul Vâstra Gotaland, ai cărui regi din vechime au dat naştere poemului epic Beowulf, la rândul său inspiraţie pentru J.R.R. Tolkien şi al său roman Stăpânul Inelelor, pe tăpşanul de la marginea unei păduri de lângă localitatea Bredared, se află încă din anul 2001 Mănăstirea „Sfânta Treime”, cu o mică obşte formată din câţiva călugări suedezi convertiţi la Ortodoxie şi avându-l ca stareţ pe Părintele Arhimandrit Dorotei Forsner. Aşezământul monahal este centrul misionar şi duhovnicesc al aşa-numitului Protopopiat suedez ce adună cele câteva comunităţi euharistice vorbitoare de suedeză, alcătuite cu preponderenţă din convertiţi, şi se
220
află sub jurisdicţia Patriarhiei Serbiei, sub omoforul Episcopului Dositei de la Stockholm, un bun prieten al nostru, al românilor. Am ajuns la ei încă din primul an de misiune în Europa de Nord, în 2008. Aflasem de nevoinţa lor şi am dorit să îi cercetez, legând o prietenie duhovnicească frumoasă, şi, de fiecare dată când am prilejul, îi vizitez şi slujesc împreună cu ei.
M-a impresionat faptul că părintele stareţ Dorotei provine dintr-o familie de pastori suedezi luterani de tradiţie. Descoperirea Ortodoxiei la adolescenţă, prin lecturi serioase, dar mai ales prin participarea la slujbele ortodoxe, a fost una a deplinătăţii revelaţiei şi a harului, de aceea convertirea a fost ceva firesc, ca o aprofundare a ceea ce căuta deja şi nu găsea în tradiţiile luterane. Alegerea monahismului a fost la fel de firească: o continuare a alegerii sale de a se dedica integral vieţuirii în Hristos. Pentru a prinde rădăcini trainice în solul Bisericii, părintele şi-a făcut ucenicia în cinul monahal din Serbia, încă din anul 1993. Ulterior a revenit în Suedia, ca ieromonah, unde (sub îndrumarea bătrânului Arhimandrit Gabriel Askefur, duhovnicul său din adolescenţă, fost vieţuitor în Mănăstirea Noul Valaam din Finlanda) a întemeiat Mănăstirea „Sfânta Treime” de la Bredared, iar cu fraţii obştii, suedezi convertiţi la rândul lor, a înălţat acest steag de luptă monahicesc pe tărâm scandinav. Traiul lor e ascetic şi auster. Slujesc toate laudele în suedeză, reuşind să traducă în limba lor maternă aproape toate cărţile de cult, iar atunci când la Liturghie participă şi alţi ortodocşi de diferite naţionalităţi, se străduiesc să folosească în slujbă câte un fragment în limba vorbită de închinători. Până la momentul pensiei, monahii au avut şi slujbe civile cu jumătate de normă (asistenţi medicali la psihiatrie şi profesori); acum se autogospodăresc, producând lumânări din ceară curată, dar şi o bere artizanală pentru uz propriu, foarte apreciată de pelerinii care sunt ospeţiţi în trapeza mănăstirii.
221
M-au rugat să le procur o icoană cu sfinţii cuvioşi români, dorind să o aşeze în sfântul lăcaş ca să-şi întregească cerul de ocrotitori şi prieteni de pretutindeni sfinţiţi în nevoinţa monahală. Le-am dăruit Icoana relicvar a Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan de la Sihăstria Putnei, precum şi Icoana Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Ocrotitori ai Episcopiei noastre a Europei de Nord, ambele icoane fiind pictate şi poleite cu foiţă de aur. S-au bucurat cu evlavie de aceste daruri cereşti şi de pilda însufleţitoare a sfinţilor sihaştri şi martiri români, aşezându-le pe catapeteasma din biserica mănăstirii.
Sub ocrotirea duhovnicească a Mănăstirii Bredared se află şi o monahie suedeză, convertită la rândul ei, schimonahia Ioana, zăvorâtă într-un mic aşezământ din pădurea localităţii Vavd, situată la nord-est de Uppsala. De altfel, tot în părţile Uppsalei, sub oblăduirea mea directă, vieţuieşte o altă schimonahie, Hristodula, tot suedeză convertită, fostă profesoară, având studii de medicină şi psihologie, autoare şi traducătoare a multor cărţi de spiritualitate ortodoxă, care conduce misiunea Aşezământului „Sfântul Mucenic Ulfird” din Episcopia noastră.
Monahii scandinavi nu sunt mulţi, dar au o certă vocaţie pentru vieţuirea îngerească, în special pentru o viaţă mai aspră, ascetică şi retrasă. E adevărat că mediul nu e deloc prielnic, cum spune deseori părintele Dorotei de la Bredared, referindu-se la vieţuirea monastică în Scandinavia, în comparaţie cu cea din ţările ortodoxe. Una este să lumineze câteva lumânări, alta este să fie zeci, sute de lumânări aprinse, spune duhovnicescul părinte suedez, ajuns acum la vârsta de 51 de ani. Esenţialul este ca uleiul nevoinţei să fie tot timpul înnoit: astfel, lumina care luminează pentru toţi nu va fi acoperită de întuneric nici măcar în recea şi lunga noapte scandinavă.
Convertiţii scandinavi
în Biserica noastră a rămas, de la începuturile creştinismului până astăzi, o ectenie dedicată celor „chemaţi”, catehumenilor, adică celor care, adulţi fiind, doresc să se convertească la dreapta credinţă. Mulţi o consideră mai degrabă un ornament stilistic liturgic, lipsit de funcţionalitate practică, însă în marile oraşe şi mai ales în diaspora, ectenia este aproape la fel de actuală ca în zorii creştinismului. Comunităţile noastre euharistice dreptmăritoare se îmbogăţesc deseori cu localnici care se alătură Trupului Bisericii.
Este adevărat că, de cele mai multe ori, aceste convertiri sunt mai puţine precum cele din Faptele Apostolilor şi mai degrabă un produs conjunctural al situaţiilor sociale create în urma exodului demografic din ţările pravoslavnice. Cu alte cuvinte, mulţi se alătură Bisericii pentru că se căsătoresc cu creştini dreptslăvitori care pun mai presus de toate păstrarea identităţii religioase şi culturale, chiar dacă sunt dispuşi să îşi întemeieze o familie mixtă în ţara gazdă. Dar şi în aceste cazuri convertirea are loc după o catehizare şi o instruire ale celui chemat, iar cu acest prilej pot fi descoperite frumuseţi cereşti care îi ating la suflet pe cei mai sensibili şi deschişi către spiritualitate. În acest moment fiecare decide cât va sorbi din Apa cea vie a Ortodoxiei. Unii abia îşi apropie buzele, iar alţii se adapă cu nesaţ.
în diaspora noastră scandinavă am fost martor la două, poate chiar la trei tipuri de convertire. Cel dintâi îl reprezintă
223
convertirea celor care, în urma unei căutări personale, profunde, pe tărâm intelectual sau dintr-un interes duhovnicesc acut, provocat uneori de crize existenţiale şi de incapacitatea spiritualităţii apusene din ce în ce mai politically correct de a satisface setea de sfinţenie, descoperă Biserica Ortodoxă. Aceştia nu se limitează la o cunoaştere teoretică, din cărţi, Ci coboară şi pe teren sau, mai bine zis, în „arenă”. Astfel ajung la noi, în cele din urmă se botează şi devin membri deplini ai Trupului lui Hristos. Unul dintre cei mai vechi termeni ce defineau credinţa creştină era pur şi simplu „calea”. „Şi în vremea aceea”, spun Faptele Apostolilor, „nu mică tulburare s-a făcut cu privire la Calea Domnului” (cap. 19, v. 23). Numele subliniază caracterul practic al credinţei ortodoxe, iar convertirea nu reprezintă înlocuirea unui set de convingeri intelectuale cu altele mai exotice, ci adeseori cei care fac parte din această primă categorie, obosiţi să mai poarte singuri pe umeri povara individualismului de care este impregnată nu doar societatea apuseană în ansamblu, ci şi cele mai pretins genuine forme de spiritualitate creştină occidentală, realizează că în Biserica Ortodoxă găsesc acea terapie, acea metodă comunitară de vindecare a omului întreg, trup şi suflet, ca membru al „poporului lui Dumnezeu” şi sub înrâurirea harului Duhului Sfânt.
A doua categorie este a celor care se convertesc pentru a putea întemeia o familie alături de partenerul ortodox român, grec, rus, sârb etc. Căutarea religioasă nu se află neapărat în prim-plan, însă deseori poate deveni, treptat, parte organică din noua identitate culturală a străinului „naturalizat”, dacă partenerul ortodox rămâne constant şi îşi doreşte o viaţă îmbisericită.
în fine, a treia tipologie este o combinaţie între cele două: străinul nu ştie nimic despre Ortodoxie, nu are neapărat preocupări religioase, dar, odată cu „revelaţia” celuilalt, a viitorului soţ dreptmăritor sau a viitoarei soţii dreptmăritoare,
224
descoperă Ortodoxia, de care se îndrăgosteşte şi căreia doreşte să-i aparţină, într-un demers profund personal.
Am un mare respect pentru cei care au pornit singuri în descoperirea dreptei credinţe. Dintre aceştia menţionez în Episcopia noastră a Europei de Nord trei venerabili danezi, baronul Joost Dahlerup şi profesorii Jon Gissel şi Gert Soelberg, cel din urmă primind la Botez numele Ioan. Aceştia sunt implicaţi în misiunea noastră, iar printre frumoasele proiecte pe care le-am dezvoltat împreună de-a lungul timpului se numără şi o serie de traduceri în limba daneză a celor mai importante slujbe, în conformitate cu tradiţia liturgică românească, demers care a început cu ani în urmă şi care nădăjduim să vadă lumina tiparului în viitorul apropiat.
Primul dintre convertiţii menţionaţi provine dintr-o veche familie nobiliară daneză şi era catolic. Într-o scrisoare1 pe care am publicat-o şi în revista noastră eparhială, Candela Nordului, el relatează cu emoţie cum a ajuns, prin călăuzirea proniatoare a Domnului, să participe la Sfânta Liturghie în parohia noastră românească din Ordrup copenhaga. „Cerul s-a deschis pentru mine şi am văzut, am experimentat şi am primit o adevărată dragoste pe care nu o mai simţisem până atunci agape” în aceeaşi scurtă, dar intensă epistolă, baronul atrage atenţia asupra „pericolelor care îi pândesc” pe românii veniţi pe tărâmuri scandinave. Un om cald, fierbinte chiar, baronul Joost, ajuns acum la o vârstă la care deplasarea fizică îi este aproape imposibilă, a rămas în dragostea descoperită în Biserica Ortodoxă, preţuind nespus şi ţara noastră. A avut un atât de mare elan duhovnicesc, încât a dorit să fie cât mai aproape de comunitatea românească, achiziţionându-şi o casă zid în zid cu o vrednică familie de români din parohie, care
1. „Scrisoarea baronului danez Joost Dahlerup cu prilejul sărbătoririi Sfântului Apostol Andrei”, în Candela Nordului, an II, nr. 2, 2009, pp. 106-109.
225
de atunci, şi iată că au trecut aproape cincisprezece ani, îi sunt cei mai devotaţi prieteni şi apropiaţi.
Jon Gissel, al doilea membru de vază al comunităţii noastre euharistice, este un bizantinolog reputat, doctor în istorie şi autor a numeroase volume şi lucrări, doar că în cazul său trăirea spirituală a fost precedată de căutarea academică. Născut în luteranism, conştient de neajunsurile protestantismului, a descoperit, iniţial, Biserica Ortodoxă graţie cercetărilor, Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol aflându-se mereu în centrul preocupărilor sale. Scânteia care i-a aprins focul doririi de Dumnezeu s-a ivit atunci când a participat la prima sa Liturghie, unde cuvintele „Să luăm aminte!” i-au lăsat o profundă impresie. A început să frecventeze vechea biserică rusă din Copenhaga, mai apoi descoperind parohia românească din Ordrup.
Legat de biserica rusă din Copenhaga, situată în inima oraşului, la doar câteva sute de metri de complexul de clădiri ce cuprinde Palatul Regal Amalienborg, aş vrea să fac o paranteză, împărtăşindu-vă istoria fascinantă a acestui loc. Ctitorul principal al lăcaşului de cult, cu minunatele sale turle ruseşti, aurite, târnosit în anul 1883, este prinţesa Dagmar, fiica regelui danez Christian al IX-lea, străbunicul reginei-mamă Elena a României şi al reginei Ana a României. Prinţesa Dagmar s-a căsătorit cu prinţul moştenitor rus Alexandru (viitorul ţar Alexandru al III-lea), devenind mama ultimului ţar, Nicolae al II-lea al Rusiei, martirizat de bolşevici. Ea s-a convertit la Ortodoxie, rămânând în istorie sub numele de împărăteasa Maria Feodorovna. În timpul uneia dintre nenumăratele vizite în ţara sa natală, ea şi-a exprimat dorinţa de a înălţa o biserică ortodoxă şi la Copenhaga, luând astfel naştere acest monumental lăcaş de cult, aflat sub ocrotirea Sfântului Alexandru Nevski, Marele Cneaz al Vladimirului din secolul al XIII-lea (protectorul soţului mariei). După instaurarea dictaturii atee în Rusia, împărăteasa mamă s-a întors, în 1919, în
226
Danemarca şi s-a stabilit la Hvidore, în apropiere de Copenhaga, unde a decedat la 13 octombrie 1928, la vârsta de 80 de ani, fiind înmormântată în Catedrala din Roskilde.
în 2008, ajungând prima oară în ţara lui Hamlet, am fost îndrumat de mai mulţi localnici să vizitez, la Catedrala necropolă regală din Roskilde, mormântul împărătesei Maria Feodorovna, împodobit cu multe icoane ruseşti bizantine. În sfârşit, mi-am făcut timp să vizitez acest străvechi lăcaş (în apropierea căruia am închiriat o bisericuţă pentru parohia românească întemeiată aici) şi m-am oprit la mormintele multor suverani danezi înhumaţi în acest loc, dimpreună cu fiii, fiicele, nepoatele sau nepoţii lor (am vizitat şi mormântul prinţesei Margareta, nepoata regelui Christian al IX-lea şi mama reginei Ana a României), însă mormântul ţarinei nu era de găsit. În cele din urmă, portarul aşezământului mi-a relatat că, în 2005, guvernul danez şi cel rus, cu acordul Margaretei a II-a şi al lui Vladimir Putin, au hotărât ca rămăşiţele împărătesei să fie strămutate la Catedrala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Sankt-Petersburg şi înhumate alături de cele ale soţului ei.
Revenind la Jon (Ioan) Gissel, pot să vă spun că alegerea Ortodoxiei în forma sa românească nu a fost chiar întâmplătoare: bunicii săi paterni au vizitat ţara noastră în perioada interbelică şi au ţinut un frumos jurnal de călătorie, ce a fost tipărit într-un tiraj mic. Cu toate că nu cunoaşte limba română, se lasă învăluit de frumuseţea slujirii liturgice, participând cu regularitate şi la celelalte activităţi ale parohiei, într-un final, l-am botezat pe 31 mai 2015, în Duminica Rusaliilor, aplicând atât în cazul său, cât şi în cazul celorlalţi convertiţi, principiile aghioritice referitoare la această chestiune.
Celălalt Ioan (Gert) s-a convertit, la rându-i, de la romanocatolicism, ajungând să cunoască Ortodoxia mai întâi în Grecia, unde a locuit multă vreme, însă a ales să facă pasul hotărâtor înspre Biserica Ortodoxă Română.
227
în Suedia este cunoscut preotul Mikael Fälthammar, tânărul paroh al comunităţii ortodoxe „învierea Domnului” din oraşul Göteborg. Absolvent de teologie, Mikael se pregătea să devină pastor în Biserica Evanghelică Luterană din Suedia, când întâlnirea cu Ortodoxia americană i-a schimbat cursul vieţii. El şi soţia sa au fost primiţi în Patriarhia Antiohiei cunoscută peste ocean pentru numărul mare de americani convertiţi -, ajungând apoi treptat să slujească şi în ţara natală sub aceeaşi oblăduire canonică şi devenind o voce de seamă a teologilor ortodocşi din Suedia. L-am întâlnit de multe ori şi am avut frumoase conversaţii duhovniceşti cu el. Totodată, deoarece comunitatea pe care o păstoreşte, alcătuită în majoritate din nordici convertiţi, nu are un lăcaş propriu, este uneori găzduită de Paraclisul nostru episcopal din Göteborg.
Un important punct de reper în lumea academică din Suedia este şi Academia de Studii Ortodoxe „Sfântul Ignatie”, fondată în 2012. Pe decanul acestei instituţii, profesorul Michael Hjălm, l-am cunoscut încă de la începutul misiunii mele din Scandinavia, apreciind efortul său deosebit de a face cunoscută frumuseţea credinţei noastre şi în mediul academic extrem de secularizat şi ideologizat din regatul nordic. Profesorul Hjălm şi o echipă foarte entuziastă de clerici, cercetători şi studenţi l-aş menţiona aici doar pe venerabilul părinte Mikael Liljeström, parohul bisericii cu hramul Sfânta Ana de Novgorod din oraşul Eskilstuna au purces la o muncă titanică de traducere de texte, creând un cadru în care viitorii candidaţi la Teologie să se poată pregăti în limbile suedeză şi engleză, şi au organizat şi alte activităţi specifice, toate menite să canalizeze într-o direcţie sigură potenţialul extraordinar şi resursele Ortodoxiei suedeze. Împreună cu ei am călătorit de mai multe ori în Rusia, în România şi în Finlanda.
Tot în Suedia există o frumoasă comunitate de convertiţi în oraşul Arboga, unde a vieţuit la cumpăna dintre milenii
228
Sfântul Cuvios Mucenic Sven, vindecătorul de boli. Este fascinant cum aceşti tineri, dintre care i-aş aminti pe Nikolaj Sananes cu familia sa sau pe Serafim Lundqvist cu familia sa, plecând de la legendele şi puţinele mărturii scrise ce existau în manuscrisele bibliotecii locale, au descoperit prin propriile eforturi locul martiriului Sfântului Mucenic astăzi un platou banal aflat la marginea unui parc din centrul orăşelului; totuşi, din fericire, a fost delimitat ca sit arheologic. Nu doar că au redat memoriei colective istoria minunată a Sfântului Cuvios Mucenic Sven, ci au construit prin forţele proprii, la câţiva kilometri de locul martirajului, acolo unde se presupune că acesta a sihăstrit, o bisericuţă din bârne. În râvna lor pentru dreapta credinţă au chemat şi un preot, care le-a binecuvântat demersul şi care slujeşte acolo de câteva ori pe an. Şi noi, cu darul lui Dumnezeu, am vizitat Arboga în timpul pandemiei, am săvârşit Dumnezeiasca Liturghie acolo şi l-am rugat pe Sfântul Sven să mijlocească pentru întregul popor al lui Dumnezeu de pretutindeni şi îndeosebi pentru cei care trăiesc în aceste ţinuturi.
Cu un parcurs asemănător în ceea ce priveşte convertirea, am avut bucuria să îi cunosc de asemenea pe tânărul preot Theodor Svane şi pe numeroşii săi enoriaşi norvegieni convertiţi din parohia ortodoxă „Buna Vestire” din oraşul Bergen. Şi el a luat contact cu Biserica Ortodoxă în timpul studiilor. Fiind de profesie inginer, părintele a urmat cursurile celebrului Seminar Teologic Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York, unde l-am întâlnit prima oară în 2014, fiind apoi hirotonit preot, în anul 2015, în Catedrala „Sfântul Alexandru Nevski” din Paris. A slujit o perioadă în Statele Unite, după care a revenit definitiv în Norvegia natală, devenind un bun şi statornic prieten al Episcopiei noastre.
Părintele Theodor l-a avut ca mentor şi model în slujirea sacerdotală pe Arhimandritul Johannes Johansen, un veritabil pionier al Ortodoxiei în ţara fiordurilor, întemeind încă din
229
anii 80 numeroase misiuni ortodoxe norvegiene, cu o parohie mare la Oslo. Ajuns la vârsta de 70 de ani, părintele Johannes se înscrie în galeria intelectualilor norvegieni convertiţi, alături de tânărul teolog Thomas Arentzen sau de doctorul în filosofie şi teologul Torstein Theodor Tollefsen, care afirma că Sfântul Maxim Mărturisitorul l-a inspirat să descopere cu adevărat Ortodoxia în anii 90, mergând astfel şi el pe urmele paşilor academici ai celebrului teolog luteran suedez Lars Thunberg.
Nu în ultimul rând, l-aş aminti pe preotul danez Poul Sebbelov, paroh al comunităţii ortodoxe „Acoperământul Maicii Domnului” din Copenhaga, convertit şi el la Ortodoxie în anii 90, absolvent al Institutului „Sfântul Serghie” din Paris şi apropiat atât al Arhimandritului Johannes, cât şi al teologului Torstein Theodor Tollefsen.
Dintre convertiţii din comunităţile noastre ortodoxe româneşti din Peninsula Iutlandei i-aş pomeni pe inimosul tânăr danez Karsten Samssing, care a învăţat perfect limba română şi cântă la strană, şi pe râvnitorul Iacob Asmusssen, pe care eu însumi l-am botezat, la 52 de ani, în biserica noastră din Viborg, el mutându-se la cele veşnice în urma unui cancer galopant şase ani mai târziu. Dumnezeu să îl odihnească cu drepţii!
Alături de aceste exemple cunoscute mai sunt destui tineri nordici care nu s-au mulţumit cu spiritualitatea bisericilor naţionale locale sau de tip New Age şi au căutat până au descoperit adevărul în Ortodoxie. Dintre cei care s-au convertit datorită partenerului de viaţă, l-aş pomeni acum pe John Tuamo Huhtalo, un tânăr suedez care s-a îndrăgostit de o bună credincioasă a noastră, Mădălina. Cei doi au decis să se căsătorească. Cum aleasa inimii sale ţinea să se cunune religios, John a luat hotărârea să se alăture şi el Bisericii. S-a botezat la Văxjo, în Suedia, apoi au fixat ceremonia Nunţii lor la Cluj, sâmbătă, 13 iulie 2019, în noul paraclis al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”,
230
şi m-au invitat să îi cunun. Am primit cu bucurie, căci îmi sunt tare dragi amândoi. M-am grăbit să ajung la timp, căci scandinavii sunt punctuali şi preferă să vină mai devreme la întâlniri decât să întârzie. Doar că, spre amuzamentul nostru ulterior, am înţeles greşit locaţia şi am mers la vechiul paraclis al facultăţii, vizavi de Catedrala Mitropolitană din Cluj, unde slujisem atâţia ani şi unde, spre stupoarea mea, nu se afla nici ţipenie de om. Am aşteptat cât am aşteptat, după care mi-am zis că e ceva în neregulă şi am început să dau telefoane celor despre care ştiam că vor participa la ceremonie. Mi s-a răspuns într-un târziu şi după îndelungi insistenţe şi astfel am reuşit să ne reunim şi să ne bucurăm de cununarea lui John şi a Mădălinei, în paraclisul noului sediu al Facultăţii de Teologie. Mai târziu, John s-a înscris la studii la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj şi a fost prezent la unele dintre conferinţele mele din urbea de pe Someş, ocazie cu care l-am şi prezentat auditoriului, cu bucurie mare, mai ales că acum vorbeşte fluent limba română. Am mare nădejde că-şi va urma până la capăt vocaţia şi că va deveni unul din preoţii misionari ai Bisericii noastre, de care avem atâta nevoie, mai cu seamă aici, în Scandinavia, printre urmaşii vikingilor.
îmi amintesc cu mare bucurie de familia de suedezi aflaţi aproape de vârsta pensionării pe nume Constantin şi Helena Ilotuuli, din localitatea Österbybruk; de Constantin Zettergren din Jönköping, fost pastor luteran şi fiu de pastor (pe care l-am botezat în Biserica Paraclis episcopal din Göteborg, la 21 mai 2022, de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, el primind numele marelui împărat); de un alt fost pastor luteran, Hâkan Bergcrantz, cu soţia sa Janet şi de Basilius Magnus Ohlson cu soţia sa Gunila (din Botez, Elisabeta), toţi patru enoriaşi ai parohiei noastre româneşti din Kalmar; de tinerii fraţi Sebastian şi Basilius Sjörberg din Skâne; de Constantin Conny Persson şi de Suzane Nasta, care vorbeşte fluent limba
231
română şi este una dintre râvnitoarele cântăreţe de la strana bisericii noastre din Sölvesborg; de tinerii care aparţin de Filia suedeză „Sfântul Mucenic Ulfrid” a parohiei noastre de la Uppsala: Anders Andrae cu soţia Elisabeth şi copiii lor Johannes, Sofia şi Filip; Cari Valdemar Ericsson cu soţia Anna (însărcinată) şi copiii lor Olof şi Johannes; Nils Olof Vilhelm, Anders Ericsson, Gustav Oscarsson, Petri Nordin, Anna Welander, Mikail Adil Öngun, Markus Tengelin, Filip Anderssen; de tinerii norvegieni din parohia noastră din Trondheim: ipodiaconul Tomas Christensen, Christian Hallvard Nielsen, Arne Christian Sivertsen; de tânărul danez Mads Bak Jorgensen, pe care l-am botezat, cu numele Anastasie, în noaptea Sfintelor Paşti, pe 2 mai 2021, în biserica noastră din Copenhaga; de tinerii suedezi John-Alexander Jaureliuss, Anna-Elisabeta Nyström, Anastasie Fleikka, Olav Olofssen, Andrei Sundström, Mihail Mika Laitila, Macarie Mutalib (cu origini în Azerbaidjan), pe toţi şapte botezându-i, în ultima vreme, în cristelniţa pentru adulţi păstrată în sfântul nostru lăcaş românesc din Göteborg; şi de mulţi, mulţi alţii.
Lor li se adaugă numeroşi catehumeni de diferite naţionalităţi ce au primit Taina Sfântului Botez la maturitate şi pe care, împreună cu preoţii slujitori în Episcopia noastră a Europei de Nord, i-am pregătit, i-am îndrumat şi i-am botezat de-a lungul celor cincisprezece ani de misiune.
Un Botez neaşteptat
Migrarea românilor peste hotare a dus şi la multe relaţii şi căsătorii între româniromânce şi parteneri de alte neamuri şi credinţe. Chestiunea e foarte complexă şi de obicei mă feresc de generalizări, dar, de fiecare dată când mi se cere sfatul referitor în această privinţă, amintesc strict situaţiile la care am fost martor: nouă din zece căsătorii mixte eşuează. Sigur, faptul că ambii parteneri sunt români nu reprezintă per se o garanţie a reuşitei căsniciei, dar diferenţele de cultură, mentalitate, limbă, simţire şi trăire îşi vor cere la un moment dat tributul. Oamenii ajung în Biserică de regulă după o astfel de cumpănă înşelare, separare, avort, divorţ sau altă dramă personală. Nu există o reţetă standard pentru o viaţă de familie fericită, însă, dacă ambii soţi pun pe primul plan mântuirea, sunt angajaţi în viaţa Bisericii şi se spovedesc mereu, nelăsând conflictele să escaladeze, Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în acea familie. Revenind la căsniciile mixte, în multe cazuri în care s-a dorit săvârşirea Tainei Cununiei, partenerii străini au adoptat credinţa ortodoxă. Iar uneori acest lucru a dus la situaţii neprevăzute, nu lipsite de riscuri duhovniceşti.
Am întâlnit chiar la începutul misiunii mele în Scandinavia o simpatică familie mixtă, ea româncă, el suedez-olandez. Am aflat că fuseseră cununaţi religios deja în ţară la noi şi că doreau să-şi boteze fetiţa, rodul căsniciei lor. M-am îngrijit să le găsesc naşi potriviţi, oameni duhovniceşti, o pereche de
233
medici români, şi i-am direcţionat pe cei doi către biserica parohiei româneşti „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din centrul Stockholmului, aproape de casa lor.
Toate au mers strună. Sau aşa părea. Cert este că nu l-am întrebat explicit pe suedezul-olandez dacă se botezase în România. Am presupus, aşa cum ar fi făcut oricine, că era deja creştin, altfel cum să fi fost cununat religios?!
Ei bine, lucrurile stăteau diferit, foarte diferit faţă de aşteptările noastre. Şi am aflat adevărul exact la cateheză, când mi-a mărturisit că nu este ortodox.
— Cum aşa, păi nu v-aţi cununat religios în România? îl întreb eu surprins.
— Ba da, dar nu sunt botezat, îmi răspunde, spre stupefacţia mea.
Bieţii oameni au sesizat că era un moment delicat. Dar ce vină aveau ei? Nu fuseseră catehizaţi înainte de Cununie. Stăteau ca doi inocenţi înaintea Tainei şi nu ştiau încă implicaţiile pe care Sacramentele le au în vieţile noastre de aici, dar şi în veşnicie.
Am hotărât să-l botez şi pe tatăl fetiţei. I-am explicat cu răbdare că trebuie să se bucure de harul de a fi mădular al Bisericii, iar aceasta nu se poate întâmpla decât prin primirea harului dumnezeiesc în Taina Botezului.
A fost de acord, desigur, şi am săvârşit Slujba Tainei Botezului, la 17 mai 2012, atât pentru tată, cât şi pentru pruncă. Cu aceste daruri este bine să fim foarte atenţi. E multă neorânduială în lume, de vreme ce toate şi toţi se amestecă, iar Biserica este aici pentru a primi pe oricine doreşte în mod conştient să facă parte din Trupul lui Hristos. Datoria noastră este de a-i primi cu braţele deschise pe toţi cei ce bat la uşa Bisericii, dar şi de a conştientiza oamenii cu privire la importanţa Tainelor, a harului dumnezeiesc căruia îi devin părtaşi, a comorii întru veşnicie de care se învrednicesc prin mila Domnului. E crucial să avem cu cei implicaţi întâlniri
234
premergătoare Botezului sau Cununiei. Vechea rânduială ca părinţii şi naşii sau tânărul cuplu să se spovedească înainte de primirea Sfintelor Taine ar trebui avută în vedere cu multă responsabilitate. Noi nu suntem aici să fim cerberii harului sau să-l îngrădim, ci să-l împărtăşim tuturor, însă cu o condiţie: întru cunoştinţă, înţelegere şi frica lui Dumnezeu.
Primejdii de tot felul
Ţările nordice au reprezentat întotdeauna o realitate îndepărtată. Şi nu doar geografic. Dar iată că valul exodului demografic românesc a adus şi aici, în pofida climei şi a mentalităţilor diferite, zeci de mii de tineri, bătrâni, taţi şi mame, fii şi fiice. Când am început misiunea, în 2008, cei mai mulţi se găseau în Suedia, unde a fost stabilit şi sediul nou-înfiinţatei Episcopii a Europei de Nord. Însă, mai recent, probabil datorită apropierii de continent, în Danemarca numărul imigranţilor români a trecut de 40.000.
Atunci când auzim despre Danemarca, poate ne gândim la câteva lucruri: povestirile lui Hans Christian Andersen, în special Mica sirenă, celebrul set de construcţii de jucărie Lego şi standardul foarte ridicat de viaţă al acestui regat scandinav, a cărui familie regală este, se pare, cea mai veche din Europa, rădăcinile ei coborând până la sfârşitul primului mileniu şi la primul rege viking al său, Harald I sau Harald Dinte Albastru (cel după care a fost numit celebrul sistem de transmitere a datelor, Bluetooth).
Danemarca are aproape şase milioane de locuitori, constă în Peninsula Iutlanda şi vreo 400 de insule, dintre care cele mai mari sunt Zealand (unde se găsesc capitala Copenhaga, dar şi vechea capitală istorică Roskilde), Funen (cu cel mai cunoscut oraş al său, Odense, unde s-a născut Andersen), alături de Lolland şi Bornholm.
Deschid acum o paranteză, precizând că în Peninsula Iutlanda există un mare mărturisitor şi luminător al Bisericii
236
Una, Sobornicească şi Apostolească: Sfântul Cuvios Teodgar cel Sfinţit de la Vestervig. Născut în părţile Turingiei, în Germania de azi, în ultimii ani ai primului mileniu, a fost crescut într-o familie nobiliară creştină, oferind cei mai frumoşi ani ai adolescenţei şi tinereţii Mântuitorului Hristos, prin slujirea ca paraclisier, apoi ca ipodiacon la Catedrala din Magdeburg. Ajuns în Anglia pentru a-şi desăvârşi trăirea duhovnicească şi pregătirea pastorală, îl întâlneşte pe Sfântul Rege şi Martir Olav al Norvegiei, al cărui preot duhovnic devine pentru o scurtă perioadă. După mucenicia Sfântului Rege Olav, în anul 1030, Teodgar se îndreaptă către Vestervig, în Peninsula Iutlanda, un ţinut unde se aflau încă mulţi vikingi danezi păgâni şi puţine biserici. Începe o lucrare de apostolat şi, în scurt timp, datorită vieţuirii sale alese, ajunge să aibă o mare înrâurire duhovnicească asupra oamenilor locului. În jurul anului 1050, Sfântul încheie călătoria sa pământească şi imediat după aceasta au loc nenumărate minuni la mormântul său, apoi în biserica în care sunt mutate sfintele sale moaşte. Din nefericire, tăvălugul Reformei protestante a ascuns sub obroc această candelă arzândă de evlavie şi credinţă. Sfântul Cuvios Teodgar ocroteşte misiunea de la Vestervig şi parohia românească de la Ringkobing-Skjern, împreună cu Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, fiind sărbătoriţi împreună pe 3 mai.
Revenind la imigranţii români din Danemarca, se pare că cei mai mulţi au sub 50 de ani, iar două treimi dintre ei sunt bărbaţi, potrivit statisticilor oficiale pe care le-am consultat. Cea mai mare parte sunt în Peninsula Iutlanda (aici avem numeroase parohii româneşti, precum şi două mănăstiri de călugăriţe, la Ikast şi Târs), unde lucrează în industrie, în agricultură şi creşterea animalelor, în construcţii, dar şi în servicii; urmează românii din capitala regatului danez, Copenhaga, circa o treime din totalul conaţionalilor.
Românii care vor să muncească în Europa de Nord găsesc de lucru, dar mai uşor în acele tipuri de ocupaţii care nu mai
237
sunt suficient împlinite de scandinavi. Rareori se întâmplă ca un român să aibă acelaşi statut pe care-l avea în ţară, chiar şi atunci când reuşeşte totuşi să-şi păstreze profesia. Un imigrant rămâne un strămutat, un străin, care e primit, acceptat, dacă nu deranjează şi nu iese cu nimic în evidenţă. Este adevărat că se câştigă mult mai bine decât în ţară, dar nici în România nu mai este ca acum douăzeci, treizeci de ani, iar traiul în Scandinavia este extraordinar de scump. După cum spunea baronul danez Joost Dahlerup, un prieten al Ortodoxiei şi al românilor (menţionat în capitolul „Convertiţii scandinavi”), românii vin „să facă bani”, ceea ce e foarte bine, dar totodată trebuie să fie atenţi, căci sunt multe primejdii care îi pândesc pe cei neavizaţi.
Legăturile regatelor nordice cu Ortodoxia, după Marea Schismă din 1054, sunt destul de firave. O primă întâlnire s-a desfăşurat în 1667, când spătarul Nicolae Milescu (căruia i-am dedicat şi un ordin episcopal) l-a reprezentat pe voievodul moldovean Gheorghe Ştefan la curtea regelui suedez Carol al XI-lea, la Stockholm. Cu o cultură teologică vastă, intervenind de altfel într-o dispută apuseană a vremii, Milescu a avut convorbiri teologice în care a expus dreapta credinţă şi în capitala regatului suedez. Alte contacte ale urmaşilor vikingilor cu Ortodoxia au avut loc, sporadic, în perioada medievală şi la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, în mod deosebit datorită relaţiilor cu monarhia rusă sau odată cu sosirea imigranţilor din ţările ortodoxe, iar în contemporaneitate prin unele convertiri, prezentate şi în aceste pagini.
Este o mare tristeţe sărăcirea duhovnicească în Scandinavia în aceste vremuri tot mai secularizate şi nihiliste ale postmodernităţii. În ciuda stereotipului nordicului distant şi rece, unul dintre cei mai importanţi scriitori creştini ai veacului al XIX-lea a fost Soren Kierkegaard (1813-1855), filosof şi teolog danez, întemeietorul existenţialismului. Kierkegaard a reprezentat pentru mulţi o alternativă la maniera juridică
238
de abordare în creştinismul occidental a unor dogme fundamentale pentru credinţa creştină, precum mântuirea sau păcatul. Evitând limbajul legalist şi alegând în schimb să privească păcatul şi mântuirea în termeni de dezvoltare existenţială, Kierkegaard a fost poet şi filosof aldragostei. Deşi scrierile lui se adâncesc în abisul disperării umane şi al fricii, ele lasă să se întrezărească lumina ce străbate acest întuneric existenţial, nădejdea învierii şi a restaurării condiţiei umane căzute. Toate acestea ating elementele esenţiale ale credinţei intelectuale ortodoxe.
Sigur, la Kierkegaard avem o abordare filosofică şi autorul probabil nu şi-a dorit sau nu a avut şansa de a descoperi mai mult. Există însă istoria mai puţin cunoscută a unui alt danez, Nicholas Bjerring (1831-1900). Acest om cultivat, profesor universitar şi misionar romano-catolic, născut în oraşul Vejle, a devenit ortodox în urma unei întâmplări atipice. Extrem de revoltat de adoptarea dogmei infailibilităţii papale, Bjerring studiază intens teologia ortodoxă şi călătoreşte la Sanktpetersburg, unde nu doar că este primit în Biserica Ortodoxă, ci este imediat hirotonit preot şi trimis ca misionar în America. Acolo fondează în anul 1870 o mică comunitate ortodoxă rusă la New York. Nu rezistă însă mai mult de treisprezece ani, din cauza lipsei de experienţă pastorală şi liturgică, pentru că nu participase niciodată la viaţa unei parohii, toate cunoştinţele sale despre Ortodoxie fiind dobândite din cărţi. Dezamăgit, până la urmă trece la congregaţia prezbiteriană, iar spre finalul vieţii se reîntoarce la catolicism, ca laic. Cazul său ne arată câtă grijă trebuie să avem cu toţi convertiţii şi cât de important este să îi îndrumăm să treacă de la cunoaşterea teoretică, intelectuală a Ortodoxiei la cunoaşterea empirică, practică a vieţii întru Hristos, ce devine posibilă numai prin încorporarea într-o comunitate euharistică şi printr-o viaţă liturgică şi ascetică sub o călăuzire adecvată.
239
Dar pentru aceasta trebuie ca noi înşine să fim bine ancoraţi într-un mod de vieţuire organic-ortodox. Noi avem nevoie, întâi de toate, să rămânem acea „sare” apostolească ce face ca pământul să nu se strice de răutăţile întunericului. Şi nu este deloc uşor în ţările nordice, atât de expuse influenţelor nocive. Cât îi priveşte pe românii noştri ajunşi aici de nevoie, deseori mă gândesc şi iarăşi pun acest cuget şi înaintea ta, iubite cititorule: Merită, oare, oportunitatea unui venit mai mare preţul unei vieţi de exil expuse primejdiilor de tot felul?
Rugăciunea de obşte pentru semenul aflat în nevoie
Ne rugăm unii pentru alţii în rugăciunile noastre personale, precum şi în rugăciunile comunitare, de obşte. Ce înseamnă însă, mai exact, rugăciune de obşte? De cele mai multe ori aducem personal la Biserică spre a fi „pomenit” un bileţel (acatist sau pomelnic) pe care scriem numele celor dragi, vii sau adormiţi, pentru care cerem rugăciunile Bisericii, fie la Sfânta Liturghie, fie la Sfântul Maslu sau altă ierurgie; alteori îl transmitem prin intermediul cuiva sau îl lăsăm la vreo mănăstire pentru a intra în „circuitul” cererilor de mijlocire de la slujbele obişnuite. Însă rugăciunea de obşte poate şi trebuie să fie mai mult decât atât: este o mobilizare conştientă a celor credincioşi, în rugăciune, pentru semenul lor aflat în nevoie. Aşadar, nu doar o pomenire în virtutea „obligaţiilor” liturgice. De multe ori, noi, ca slujitori ai altarului, nu ştim despre cine e vorba în acea înşiruire de nume şi nici nu cunoaştem nevoile acelor persoane, ci le încredinţăm pur şi simplu, la modul general, purtării de grijă a lui Dumnezeu, „Cel care cunoaşte casa, nevoia şi trebuinţa fiecăruia”. Însă prin rugăciunea de obşte se înţelege o cerere stăruitoare pentru un anume semen care se confruntă cu un anume necaz, concret şi cunoscut. Astfel, rugăciunea de obşte este o rugăciune întru înţelegere, întru cunoştinţă şi întru compătimire.
Probabil cel mai cunoscut exemplu din Sfânta Scriptură care să ilustreze cele de mai sus este cel din Faptele Apostolilor,
241
capitolul 12, în care Sfântul Apostol Petru este eliberat în chip miraculos din închisoare de un înger al Domnului. De acolo sesizăm limpede că acesta e un rezultat direct al intervenţiei divine ca răspuns la rugăciunea fierbinte de mijlocire, „de obşte”, pe care Biserica o înălţa pentru Apostolul întemniţat. Rugăciunea liturgică, de obşte, unde Hristos însuşi vine, Se jertfeşte şi unde fraţii sunt adunaţi în comuniune euharistică, aşadar rugăciunea făcută cu stăruinţă şi nădejde în mila Sa, îi este bineplăcută lui Dumnezeu. Sau, aşa cum i-a fost descoperit Sfintei Iuliana din Rusia (trăitoare în veacul al XVI-lea): „Lui Dumnezeu îi este scumpă rugăciunea personală de acasă, însă şi mai scumpă îi este rugăciunea comunitară, de obşte, a Bisericii”.
Am observat, la rându-mi, din experienţă, această diferenţă şi am convingerea că multe minuni se pot face atunci când Domnul vede că ne plecăm genunchiul la rugăciune, împreună şi întru cunoştinţă, pentru aproapele. Iată şi câteva astfel de cazuri, pe care le-am relatat de-a lungul timpului şi care au devenit cunoscute celor care urmăresc activitatea Episcopiei noastre pe reţelele de socializare.
Ana-Sofia
Ana-Sofia este fetiţa unei familii de români din parohia din oraşul norvegian Molde. Pe când avea doar două săptămâni a contractat un virus, probabil adus de frăţiorul ei de la grădiniţă, ce a avut un efect devastator asupra plăpândei sale făpturi. Timp de trei săptămâni s-a aflat în stare critică, plimbată de la un spital la altul, până a ajuns la spitalul din Aalesund, unde medicii erau foarte sceptici cu privire la şansele sale, devreme ce alţi copii, mai mari decât ea şi cu aceeaşi afecţiune, nu rezistaseră. Respiraţia i s-a oprit de câteva ori. Părinţii ei erau, evident, copleşiţi de durere. Am făcut apel
242
la rugăciune şi ne-am aşezat cu toţii, episcop, preoţi, diaconi, credincioşi mireni, în genunchi, înaintea lui Dumnezeu. Peste două luni, la 18 mai 2019, la Molde, aveam binecuvântarea de a o boteza şi a o îmbrăca în Hristos pe Ana-Sofia, care era de acum redată părinţilor săi şi Bisericii, al cărei mădular a devenit în acea zi, teafără şi însănătoşită de către El, Marele Doctor.
Marcu
Preotul Andrei Sofa şi prezbitera Sânziana din Copenhaga au fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu al treilea copilaş, un băieţel, căruia i-au pus numele Marcu, asemenea Evanghelistului şi Apostolului din Ierusalim. În primele luni de viaţă, copilaşul a contractat, la rându-i, un virus şi s-a aflat în primejdie de moarte, internat la spital în Copenhaga. Am chemat atunci la rugăciune, invocând şi cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul:
Pentru a merge cineva în Raiul cel dulce, trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână paşaportul încercărilor. Dacă ai şti ce se întâmplă la spitale! Ce drame! Ce durere are lumea! Câte mame, sărmanele, nu fac operaţii, se gândesc la copilaşii lor şi sunt cuprinse de nelinişte pentru întreaga lor familie! Câţi familişti nu au cancer, fac radioterapie şi se chinuiesc! Să nu poată lucra şi să aibă de plătit chirie şi o mulţime de alte datorii! Unii sunt sănătoşi şi nu o pot scoate la capăt, cu atât mai mult atunci când cineva este bolnav şi se sileşte să lucreze pentru a putea face faţă cât de cât la îndatoririle lui! Cu adevărat, m-au copleşit problemele oamenilor. Câte nu aud în fiecare zi! Mereu suferinţe, mereu greutăţi!
Dar toate acestea sunt mijloace prin care Domnul ne apropie de cer. Spune acelaşi Sfânt Părinte: „Atunci când Hristos
243
vede că cineva poate suporta o boală, i-o dă astfel încât prin puţină suferinţă din această viaţă pământească să primească răsplată multă în cea cerească şi veşnică. Suferă aici, dar va fi răsplătit acolo, în cealaltă viaţă, pentru că există şi Rai, există şi răsplătire”.
Rugăciunea stăruitoare a lucrat, iar la Crăciunul anului 2019 l-am purtat în braţe cu mare bucurie pe Marcu, mezinul familiei preoţeşti Sofa, aducând mulţumire Celui care tămăduieşte totdeauna neputinţele noastre.
Teodora
Doi tineri părinţi, Ştefan şi Bogdana, tot din Copenhaga, au dobândit o fetiţă minunată, pe Teodora, pe care am botezat-o personal, dar la nici trei anişori a fost internată de urgenţă la unul din spitalele pediatrice din capitala daneză pentru o problemă de sănătate care, iniţial, părea minoră. Copila a ajuns curând la terapie intensivă, fiind intubată. Inimile bieţilor săi părinţi tremurau pentru viaţa ei. Am pomenit-o pe Teodora în rugăciune, îndemnând la citirea zilnică a „Canonului de rugăciune pentru copilul bolnav”, consemnat şi în Cartea de rugăciuni a Episcopiei noastre a Europei de Nord. Chiar de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic şi Doctor fără de arginţi Pantelimon, la 27 iulie 2022, când slujeam Liturghia de hram la Nykobing Falster, în Danemarca, înaintea Icoanei Maicii Domnului „Mângâierea celor întristaţi”, cinstită în această zi, am primit vestea cea bună: Teodora îşi revenise. Fusese extubată şi respira singură. Acum se află în siguranţă în familia sa, fiind un copil sănătos şi vesel.
244
Părintele Laurenţiu
Un alt caz dramatic a fost cel al tânărului preot Laurenţiu Drăghicenoiu, paroh al comunităţii noastre euharistice româneşti din Văxjo, Suedia. Părintele a contractat SARS-CoV-2 la începutul lunii decembrie în 2021, dar a suferit o complicaţie neurologică foarte rară, care i-a pus în primejdie viaţa şi din care părea că poate scăpa, în cel mai bun caz, cu grave sechele. Iniţial, evoluţia bolii a fost obişnuită; părintele se afla în repaus la domiciliu după infectarea cu coronavirus. La un moment dat însă a început să-şi piardă temporar luciditatea şi nimeni nu ştia ce se întâmplă. Mai mult decât atât, primul echipaj de paramedici chemat de urgenţă acasă nici măcar nu a luat în serios simptomele, punând dificultăţile de exprimare pe seama… diferenţelor culturale şi a necunoaşterii limbii suedeze de către pacientul puternic dezorientat. Simptomele s-au tot agravat, până când alţi medici, mai milostivi şi omenoşi, dispuşi să renunţe la prejudecăţile culturale, au realizat că este ceva grav şi l-au internat în spitalul din localitate, la terapie intensivă. În toată Suedia erau doar două astfel de cazuri, cu prognosticuri extrem de rezervate privind recuperarea. Vă închipuiţi durerea familiei sale, a prezbiterei Oana şi a celor patru copilaşi, Antonie, Maria, Andrei şi Adrian. Românii din parohie s-au mobilizat, au susţinut familia părintelui, ne-am pus cu toţii la rugăciune şi primele semne bune au început să ne parvină cu câteva zile înainte de Crăciun. Era conştient, îşi revenise parţial, nu mai era intubat şi fusese transferat într-o altă secţie, pentru începerea recuperării. Dar aceasta se arăta a fi anevoioasă, părintele suferind de pierderi de memorie şi de alte afecţiuni care păreau, dacă nu permanente, cel puţin greu de depăşit. Cu darul Mântuitorului nostru, părintele Laurenţiu şi-a revenit spectaculos, mult mai repede decât era preconizat, iar acum, slavă lui Dumnezeu,
245
este întreg, sănătos şi deplin restaurat, săvârşindu-şi slujirea în parohie.
Un medic şi-a văzut moartea cu ochii
în acelaşi registru se încadrează şi revenirea miraculoasă la viaţă a medicului Mircea-Constantin Oprică din Stockholm. Îngrijind bolnavi de covid, a ajuns la rândul său să contracteze virusul, făcând o formă gravă a bolii. A fost intubat şi el, evoluţia stării de sănătate fiind foarte nefavorabilă, spre disperarea soţiei Cristina, a copilaşului lor Cristian şi a bătrânei sale mame văduve Carmencita. După ce şi-a revenit din această suferinţă care a durat câteva săptămâni, Mircea avea să mărturisească experienţa la limita morţii prin care a trecut, sufletul său fiind atunci pe cale să se despartă de trup, senzaţie pe care mi-a descris-o detaliat într-o discuţie ulterioară, atunci când am fost chemat să le săvârşesc acasă Slujba Sfeştaniei. Cert e că însănătoşirea sa a fost deplină, însă nu doar la nivel biologic, ci şi duhovnicesc, el devenind din acea zi un om schimbat întru totul.
Lanţ de rugăciune pentru o doctoriţă din Lund
Anabela-Maria Stan a fost pomenită mai multe săptămâni, intens, în rugăciunile noastre, pentru vindecarea de coronavirus, fiind şi ea intubată la secţia de terapie intensivă a spitalului din oraşul suedez Lund, unde ostenea, paradoxal, ca medic. Şi-a revenit în chip minunat, în pofida pesimismului colegilor de breaslă care, ţinând seama de multiplele ei comorbidităţi, nu credeau că se va mai face bine. Hristos însă a ridicat-o din moarte la viaţă!
246
Tânărul Radu-Adrian
Radu-Adrian este un tânăr ardelean care s-a ataşat sufleteşte de Biserică, împreună cu familia sa lărgită de pe insula norvegiană Skjervov, aflată dincolo de Cercul Polar. Aici locuieşte, printre cele câteva sute de români, alături de fratele şi sora lui (căsătoriţi şi binecuvântaţi cu prunci frumoşi şi sănătoşi) şi de alte rude apropiate.
Radu şi soţia sa, Oana, au intrat în viaţa de familie cu nădejde şi entuziasm, însă, în 2017, lui i s-a descoperit o tumoră de dimensiunea unei mingi de ping-pong pe creier. Medicii erau sceptici cu privire la reuşita operaţiei şi a recuperării sale, însă noi toţi, adunându-ne în rugăciunea de obşte, nădăjduiam cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu. Ne-am plecat aşadar genunchii cu umilinţă înaintea Celui Atotmilostiv, iar El Şi-a arătat mila Sa cea bogată. Radu-Adrian a trecut cu bine de complicata intervenţie chirurgicală din spitalul oraşului Tromso, iar astăzi este deplin sănătos. Ca semn de recunoştinţă pentru sprijinul primit, a devenit paracliser la altarul euharistic al micii noastre parohii din Skjervoy.
Tânărul Ioan-Vlad
în primăvara anului 2022 a venit în diaspora scandinavă un tânăr cuminte şi credincios, Ioan-Vlad, care dorea să-şi continue studiile, începute în România, la universitatea din oraşul suedez Jonkoping. Tocmai se integrase în comunitatea românească de aici, când, din cauza unei muşcături de căpuşă, a făcut o reacţie adversă rară: encefalită, soldată cu paralizie şi, într-un final, cu comă. Era greu de crezut, greu de acceptat că un tânăr de numai 20 de ani poate fi afectat atât de grav de boală şi că poate ajunge atât de aproape de moarte din
247
cauza unei înţepături. Am făcut apel la rugăciune de obşte şi l-am pomenit cu multă osârdie pe Ioan-Vlad, pentru a ieşi din acest mare impas şi pentru alinarea suferinţei sale, dar şi a apropiaţilor săi. Sărmanii săi părinţi au fost copleşiţi de durere când au aflat. Le-am înlesnit venirea din ţară şi aşezarea în bună rânduială la Stockholm, pentru a fi aproape de fiul lor şi a-l îngriji. Şi toată această dragoste nu a rămas fără urmări. După câteva săptămâni în care a stat în comă, la început de noiembrie, într-un mod neaşteptat pentru medici, Ioan-Vlad a devenit conştient. Ba chiar am putut să-l spovedesc şi să-l împărtăşesc, spre marea sa uşurare şi a tuturor apropiaţilor. Nutrim acum nădejdea ca Atotmilostivul Dumnezeu să-l întărească spre a-şi reveni cu totul din boală şi paralizie, de aceea te îndemn şi pe tine, iubite cititorule, să îţi aduci aminte în ruga ta de Ioan-Vlad, cu părinţii Vasile şi Nicoleta şi fratele său mai mic, Florin.
Am dat doar câteva pilde, dintre cele mai recente, despre însemnătatea concretă, poate chiar salvatoare a rugăciunii de obşte atunci când e făcută întru cunoştinţă şi simţire şi atunci când Domnul socoteşte de folos împlinirea grabnică a cererilor noastre stăruitoare. Altă „plasă de siguranţă” nu avem, scump frate şi scumpă soră. Nici instituţiile statului şi niciun fel de altă asigurare nu ne vor izbăvi din primejdiile şi necazurile care dau buzna în vieţile noastre, ci dragostea frăţească, împreună-pătimirea, manifestată în primul rând prin rugăciune cu zdrobire de inimă pentru aproapele nostru.
O mare încercare
Pe vremea când am început misiunea în Scandinavia, ambasador al României în Regatul Norvegiei era, din anul 2006, Excelenţa Sa Cristian Istrate, actualmente ambasador al României la Moscova.
Cu toţi oficialii români din ţările nordice am avut relaţii bune, am colaborat în diverse proiecte culturale sau în cazuri sociale, dar de familia Istrate m-a legat şi o prietenie cu adevărat duhovnicească. Mă găzduiau deseori la reşedinţa lor din Oslo. Erau creştini „practicanţi”, iar după ce ne-am cunoscut au început să frecventeze mai intens biserica şi să adâncească tainele credinţei. Pentru mine era o mare bucurie şi totodată o mare mângâiere sufletească să pot fi găzduit de asemenea creştini cu care purtam convorbiri duhovniceşti până noaptea târziu. Mi-era tare drag să-l văd pe fratele Cristian cum sublinia meticulos Filocaliile, făcând însemnări pe marginea cărţilor, pe care le relua în conversaţiile noastre, când căuta să lămurească diverse aspecte din literatura ascetico-isihastă. I-am dăruit Biblia diortosită de Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania, chiar cu dedicaţie personală, fiindcă îi povestisem înaltului despre evlavioşii mei prieteni, pe care dorea şi dumnealui să îi cunoască la un moment dat. Însă nu a mai apucat, fiindcă în 2011 părintele şi mentorul nostru duhovnicesc s-a mutat la veşnicele lăcaşuri, chiar în anul în care mandatul diplomatic norvegian al domnului Istrate s-a încheiat. A fost numit ulterior ambasador în Austria, însă prietenia noastră
249
a continuat. Făceam deseori escale la Viena, cu toate că nu era chiar în drumul meu obişnuit, special pentru a ne revedea.
Cristian şi soţia sa, Gabriela, medic, aveau doi fii, Vladandrei şi Radu-Matei. Cel mare abia ce trecuse pragul celor 20 de ani, iar cel mic avea atunci 13 ani. Ambii erau curaţi şi cuminţi, iar eu mă simţeam foarte împlinit ca părintele lor duhovnicesc. Îmi aduceau aceeaşi bucurie pe care ştiu că le-o dădeau şi părinţilor trupeşti. Dar, în vara anului 2013, o năpastă a căzut ca un fulger asupra familiei Istrate. Se aflau cu toţii, împreună, cu maşina, undeva în ţară, în drum spre Sibiu, pe o arteră cu trafic îndeobşte aglomerat. Un şofer imprudent a făcut o depăşire riscantă. Văzând că pe contrasens venea un automobil, şoferul s-a speriat, a tras de volan şi a intrat în coliziune cu maşina în care se afla familia Istrate. Vlad-Andrei a murit pe loc. Ceilalţi au pătimit o vreme în spital, dar şi-au revenit.
Am primit vestea pe când călătoream cu avionul, între două escale, în Danemarca. Mi-a părut nespus de rău pentru Vladandrei, pentru părinţii săi, dar şi pentru frăţiorul său. Îmi venea să las totul baltă şi să zbor de îndată la ei, pentru a-i îmbrăţişa şi pentru a plânge împreună. După ce am închis telefonul, de nevoie, pentru că urcasem deja în avion, m-am adâncit în Fierbinte rugăciune pentru Cristian şi ai lui, cerând cu lacrimi de la Maica Domnului ajutor, izbăvire şi mângâiere. Ajuns la sol, am intrat din nou în legătură şi le-am fost alături, însă nu am reuşit să ajung la înmormântare.
La scurtă vreme i-am vizitat la casa lor din Bucureşti şi am mers împreună, pentru o Slujbă de pomenire, la mormântul fiului nostru Vlad-Andrei, în cimitirul Bisericii Iancu Nou de la Piaţa Muncii. Am remarcat atunci că exact lângă mormântul său se afla un brăduţ şi mi-am adus aminte de datina din străbuni, întâlnită în multe locuri din ţara noastră, de a însoţi flăcăii nenuntiţi decedaţi cu bradul… Acum bradul
250
este înalt, vânjos şi umbros, străjuind mormântul tânărului care aşteaptă învierea cea de obşte.
A fost o mare încercare pentru familia Istrate pierderea lui Vlad-Andrei. Dar, graţie adâncirii vieţii duhovniceşti căreia îi fusesem eu însumi martor, Cristian şi Gabriela cu mezinul Radu-Matei au reuşit să depăşească trauma şi să rămână ancoraţi în viaţa Bisericii, precum şi în activitatea publică. Mulţi se mirau cum de a reuşit Cristian să treacă prin asemenea încercări fără a apela la psiholog. De altfel, trebuie să mărturisesc că unii colegi ai săi din corpul diplomatic, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri în care nu ştim să gestionăm durerea aproapelui, pur şi simplu evitau să intre în contact cu el. Celor care-l întrebau cum reuşeşte să facă faţă situaţiei le răspundea simplu: „Cu ajutorul lui Dumnezeu!”
Prin atitudinea sa, Cristian Istrate constituie o mărturie vie de credinţă. Frumoasa perioadă de la Oslo fusese ca o pregătire pentru această mare încercare. Le-am fost alături la necaz, cum le fusesem şi în zilele senine. De fiecare dată când am avut prilejul, am săvârşit pomeniri pentru fiul lor cel mare, Vlad-Andrei, şi pentru tot neamul lor cel adormit.
Acum, fratele Cristian se află la Moscova, în vremuri foarte tulburi, într-o răscruce nu doar pentru regiunea ţării noastre, ci pentru întreaga lume. Şi are aceeaşi credinţă vie, convins fiind că există un tâlc, o noimă, un sens tainic, chiar dacă încă neînţeles deplin, dar îngăduit de Dumnezeu, pentru toate bucuriile şi amărăciunile vieţii sale…
Pocăinţa lui Viorel
Era Ajunul Bobotezei în anul 2020, un an greu, fără seamăn, ciudat, cu restricţii impuse Bisericii pretutindeni. Căutam să ajung la toţi cei care se aflau în nevoi, în pofida fricii propagate atât de intens, în pofida unor restricţii, e adevărat, mai puţin dure în Scandinavia. Ne apropiam de sfârşitul sărbătorilor de iarnă, din păcate, trăite în spirit de cazarmă medicală şi de tulburare sufletească.
Sunt chemat de urgenţă în oraşul suedez Växjö, aflat la 200 de kilometri sud de Göteborg, unde, într-un spital local, un tânăr român zăcea în comă din cauza unui cancer terminal cu o progresie fulger, privegheat de familia sa îndurerată. Viorel era într-o asemenea stare, încât familia nu mai spera să-şi revină în simţiri înaintea decesului. Decid, cu toate acestea, să săvârşesc la căpătâiul său Taina Sfântului Maslu, alături de fraţii slujitori preoţi din împrejurimi. Cu toate că prognosticul era nefavorabil, nădăjduiam ca Viorel să se trezească măcar atât cât să pot săvârşi Taina Spovedaniei şi împărtăşaniei.
Şi iată că rugăciunile au fost ascultate deoarece, încă din timpul Slujbei Maslului, Viorel a devenit conştient şi a început să vorbească. L-am îmbrăţişat grabnic, frăţeşte şi părinteşte în Taina Spovedaniei şi, pe măsură ce el îşi deşerta inima înaintea Atotmilostivului Dumnezeu, se anima şi se înviora din ce în ce mai mult. Era mai mult decât conştient, era viu, era transformat de gândul pocăinţei ultime, dinaintea marii
252
treceri către cealaltă viaţă. A sfârşit cu faţa luminată de lacrimi, fericitele lacrimi ale regăsirii braţelor părinteşti, spunându-mi: „Părinte Episcop Macarie, m-aţi făcut cu adevărat fericit!”
Iubite cititorule, multe feluri de spovedanii am săvârşit şi nu de puţine ori am vegheat lângă patul de spital al celor aflaţi înaintea morţii, dar pocăinţă care să transforme astfel inima unui om am întâlnit mai rar, îţi mărturisesc. Şi nu e bucurie mai mare pentru un păstor de suflete decât să vadă cum ia chip Hristos în „copiii” săi, mai ales într-o asemenea împrejurare, când sufletul caută să iasă din trup şi să se înfăţişeze înaintea Dreptului Judecător pentru a-şi dobândi veşnicia.
Am plâns aşadar alături de Viorel şi ai săi, iar după două zile am primit un mesaj de la familie: „Vă mulţumim din suflet pentru vizita făcută lui Viorel. Aţi fost o rază de lumină în tot întunericul ultimelor luni. Viorel s-a stins astăzi de dimineaţă din viaţă după un somn prelungit. Dumnezeu să-l ierte şi Dumnezeu să vă ocrotească în drumurile şi misiunile dvs.!”.
M-am întristat şi m-am bucurat totodată pentru Viorel şi familia lui. M-am întristat pentru durerea prin care a trecut, pentru chinul pătimit, pentru suferinţa alor săi. M-am bucurat, însă, pentru pocăinţa sa, pentru nădejdea învierii pe care plecarea sa a inspirat-o familiei şi, totodată, pentru că eu, „nevrednicul arhiereu şi duhovnic”, am fost învrednicit să fiu martor al acestei raze de lumină pe care Mântuitorul Hristos a răsărit-o în întunericul acestor necazuri.
După doar doi ani, şi soţia lui Viorel s-a stins, tot din cauza unui cancer. Liliana a plecat, la rândul său, spovedită şi împărtăşită, spre a se reuni cu cel care i-a fost şi îi este soţ, de această dată într-o unime deplin duhovnicească.
Pocăinţa lui Viorel a rămas ca un îndemn şi ca o chemare pentru noi toţi: cel mai important lucru, cea mai bună faptă din viaţa unui om este să fie pregătit cum se cuvine pentru
253
moarte. Restul reprezintă „deşertăciunea deşertăciunilor…” (Ecclesiastul 1, 2).
Adaug acum câteva gânduri pe care le-am reunit întru emoţia şi bucuria în Hristos din acele zile ale unui geros ianuarie aici pe pământ, însă atât de călduros în cer, text pe care l-am intitulat atunci O mărturie vie despre fericitul plâns al pocăinţei.
în Ajunul Bobotezei din acest an al mântuirii 2020, în peregrinările misionare la românii noştri risipiţi în Scandinavia, mulţi dintre ei bolnavi şi însinguraţi, urgenţele pastorale m-au dus într-un oraş suedez situat la peste 200 de kilometri sud de Göteborg, pentru a mângâia, într-un spital local, o familie greu încercată. Viorel, un tânăr soţ, se afla acolo în agonie, în urma unui cancer în fază terminală. Împreună cu mai mulţi slujitori ai altarului am săvârşit, spre miezul nopţii, când am ajuns la spital, Taina Sfântului Maslu, însă fără să avem mari aşteptări, din cauza stării sale grave. În timpul slujbei, acesta a devenit conştient. Am mulţumit Bunului Dumnezeu pentru mila Sa şi l-am îmbrăţişat pe fratele Viorel cu braţele părinteşti în Taina Spovedaniei. Pe măsură ce îşi deschidea inima înaintea lui Hristos, Viorel devenea tot mai prezent, mai viu, mai luminos. A spus tot ce avea pe suflet într-o spovedanie deplină, uşurându-se de toate poverile. A sfârşit cu faţa luminată de lacrimile unei pocăinţe mântuitoare, lacrimi cu care m-am miruit şi eu, martorul acestei minuni a întoarcerii la Dumnezeu a încă unuia din fiii Săi. Cât de preţioase sunt aceste lacrimi ale fericitului plâns al botezului celui de-al doilea, cum îl numeşte Sfântul Ioan Scărarul, adică al pocăinţei de suflet înnoitoare! în acel moment, fratele Viorel mi-a mărturisit: „Părinte Episcop Macarie, m-aţi făcut cu adevărat fericit!”. Pentru un păstor de suflete nu există răsplată mai mare decât să vadă cum în „copiii” săi ia chip Hristos (Galateni 4, 19), adevărata şi singura fericire a omului. Atunci este adeverirea cuvântului spus de însuşi Mântuitorul: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Împărtăşindu-se cu Trupul şi cu Sângele Domnului, am plâns
254
şi eu de bucurie cu Viorel şi cu cei ai lui, ne-am rugat şi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate. După ce am plecat de la spital, la două zile, am primit următorul mesaj de la familia sa: „Vă mulţumim din suflet pentru vizita făcută lui Viorel. Aţi fost o rază de lumină în tot întunericul ultimelor luni. Viorel s-a stins astăzi de dimineaţă din viaţă după un somn prelungit. Dumnezeu să-l ierte şi Dumnezeu să vă ocrotească în drumurile şi misiunile dvs.!”. Nu eu am fost o rază de lumină, „nevrednicul arhiereu şi duhovnic”, cum spunem în rugăciunea de dezlegare, ci însuşi Mântuitorul Hristos, care lucrează prin cele mai neaşteptate prilejuri şi moduri, care ne-a luminat pe noi toţi să ne întâlnim, să ne rugăm, să ne îmbrăţişăm întru pocăinţă şi să ne împărtăşim de harul Său mântuitor. Iubite frate, iubită soră, să nu pregetăm să ne aducem inimile înaintea lui Dumnezeu, oferindu-I-le întru pocăinţă sinceră şi râvnitoare! „Căci trece viaţa noastră şi ne vom duce”, aşadar, Doamne, „învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune” (Psalmul 89, 14).
La strana Părintelui Efrem Filotheitul
Părintele Efrem Filotheitul din Arizona, care a trecut la Domnul pe 7 decembrie 2019, la vârsta de 92 de ani, este unul dintre cei mai cunoscuţi nevoitori din zilele noastre, provenind din aspra „şcoală” ascetică a Sfântului Gheron Iosif Isihastul. Respectat stareţ athonit, a orânduit duhovniceşte numeroase mănăstiri din Muntele Athos şi din Grecia, iar din 2005 şi-a dedicat lucrarea pastorală obştilor monahale întemeiate în America. Cea mai cunoscută dintre ele a fost Mănăstirea „Sfântul Cuvios Antonie cel Mare” din Florence, Arizona, acolo unde a şi adormit întru veşnicie.
Cuvintele sale duhovniceşti sunt cunoscute şi apreciate în întreaga lume ortodoxă, atrăgând prin maniera în care se îmbină dulceaţa mângâierilor părinteşti, rigoarea şi exigenţa nevoitorului experimentat şi focul dogoritor al unei credinţe eshatologice. Din aceste multe cuvinte, editate de ucenicii săi, unele traduse şi în limba română, îmi sunt apropiate în special cele în care îi încuraja pe fiii şi fiicele sale încercaţi de ispite şi îi îndemna spre rugăciune. Părintele Efrem vorbea despre „împărăţia inimii”, care, pentru a se linişti şi împăca, trebuie să-l primească pe Hristos cu toate cetele Sale sfinte pentru a-l alunga pe cel rău. Şi cum poate fi aceasta? Prin rugăciune, îndeosebi rugăciunea inimii.
în anul mântuirii 2014, vara, prin purtarea de grijă a Atotmilostivului Dumnezeu, am ajuns în America. La 10 iunie 2014,
256
dată pe care nu o voi uita curând, seara târziu, când aerul devine în sfârşit respirabil după domnia neperturbată de peste zi a arşiţei dogoritoare din deşertul american, fără să fi planificat vizita şi fără să mă fi programat anume cu câteva săptămâni înainte, cum se obişnuia, am ajuns în chip minunat la porţile Mănăstirii „Sfântul Cuvios Antonie cel Mare”. Ştiam că Părintele Efrem Filotheitul nu primeşte pentru povaţă fără să fie anunţat din timp, aşadar mă aşteptam la un răspuns negativ din partea celor din chinovie. Mi-am spus însă că, dacă voieşte Dumnezeu, atunci părintele mă va primi. Am primit mai mult decât speram: Gheronda Efrem m-a invitat să petrec, împreună cu el şi cu obştea, slujba privegherii de noapte ce urma să fie încununată cu Sfânta Liturghie.
M-a îndemnat să stau pe tronul arhieresc pentru a-i binecuvânta pe toţi vieţuitorii, iar el s-a aşezat în strana de alături, unde am observat că mai era un loc liber lângă cuvioşia sa. Fiindcă nu m-am simţit pe deplin confortabil în acea ipostază, i-am cerut blagoslovenia să mă mut din tronul arhieresc şi să mă aşez, pe durata slujbei, în strana de lângă dumnealui, iar el a încuviinţat, cu un zâmbet înflorit pe chip. Am simţit atunci, cu toată fiinţa mea, că Raiul îmi zâmbeşte. Mi-a oferit apoi un mic metanier pe care mi l-a pus în mână. Tot restul slujbei, stând la strană, lângă Părintele Efrem, am trăit o dulceaţă şi o bucurie harică ce nu pot fi expuse în cuvinte, o mireasmă a cerului care m-a însoţit mult timp după aceea. Cred că nu exagerez făcând o comparaţie cu episodul relatat de Motovilov, ucenicul Sfântului Serafim de Sarov, care descria în termeni asemănători experienţa harului alături de acesta. De atunci, de fiecare dată când rostesc rugăciunea lui Iisus folosind metanierul de la Bătrânul Efrem, simt cum cerul îmi surâde neîncetat.
Gheronda mi-a adresat, după Liturghie, cuvinte de taină, de sfat, de încurajare. Totodată, mi-a spus fără ezitare: „Să te întorci, pentru misiune, în România!”
257
La vestea fericitei sale adormiri, m-am întristat că a plecat dintre noi un frumos şi bun rod al tradiţiei isihaste şi athonite reprezentate de Gheron Iosif Isihastul, care tocmai fusese canonizat de Patriarhia Ecumenică, dar m-am bucurat că am dobândit în împărăţia Cerului un rugător puternic care ştie nevoile, ispitele şi durerile creştinilor acestui veac. Iată cât de important este să devenim, mai întâi de toate, oameni ai rugăciunii. Asemenea Apostolilor, şi ucenicii lui Gheron Iosif au restaurat din temelii rânduiala duhovnicească a locurilor în care s-au aflat. Am convingerea că, în cazul Părintelui Efrem, undele „seismului” duhovnicesc pe care l-a declanşat pe tărâm american şi ale influenţei sale asupra Ortodoxiei de acolo vor fi resimţite decenii bune de acum încolo.
în încheiere pun la inima ta, cititorule, acest cuvânt al Părintelui Efrem Filotheitul de fericită pomenire:
Totul este secundar. Totul. Cel mai important lucru este numele lui Hristos, şi văd acum că oamenii pot învinge numai prin dragoste. Viaţa mea a fost osteneală şi durere: am trăit în sărăcie pe vremea nemţilor, foamete în timpul ocupaţiei, ispite şi suferinţe în mănăstire. O luptă grea. Doar numele lui Hristos şi cel al Maicii Domnului mi-au dat putere. Cine nu cheamă zilnic numele lui Hristos şi al Maicii Domnului nu este creştin. Sfinţii Părinţi erau luminaţi de Duhul şi astfel ne-au lăsat aceste mici rugăciuni. Câteva cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi” şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Nu e nevoie să citim enciclopedii sau multe cărţi. Cu aceste două mici rugăciuni orice creştin se poate mântui.
Scatoalca… plină de bunătate
Printre marii părinţi duhovniceşti athoniţi se regăseşte Arhimandritul Grigorie Zoumis, stareţul Mănăstirii Dochiariu, trecut la Domnul în octombrie 2018. Petrecuse nu mai puţin de 65 de ani în monahism, era un mare iubitor al slujbelor bisericeşti şi aspru nevoitor. A cunoscut mari asceţi, precum Filotei Zervakos sau Amfilohie Makris, şi el însuşi se spovedea la marele nostru duhovnic român Dionisie Ignat de la Colciu. Experienţa acestui discipolat al inimii ne-a împărtăşit-o în cartea, tradusă şi în română, Ucenic la oameni nevoitori.
în ultimii ani se gândea şi se pregătea intens pentru clipa plecării din această lume. Înmormântarea şi-a dorit-o foarte austeră, fără arhiereu sau alţi reprezentanţi de seamă, ci doar cu obştea sa de la Dochiariu. Om educat în viaţa sa de mirean, cultivat atât întru cele laice, cât şi întru cele filocalice, Părintele Grigorie Dochiaritul avea intenţionat un „stil” foarte simplu, frust şi exigent totodată, care în unele cercuri nu era foarte apreciat sau înţeles. Dar ceea ce-l făcea faimos era „scatoalca”: obiceiul său de a-i blagoslovi cu palme pe cei care veneau să-l caute pentru sfat. Şi părintele avea o palmă grea cu adevărat! Este ilustrativă anecdota care circulă despre cum împărţea binecuvântările sale:
Primind odată pelerini la chilia sa, l-a întrebat pe unul dintre ei:
— Câţi copii ai?
— Trei, a răspuns mireanul.
259
Replica bătrânului a venit la fel de neaşteptat ca şi scatoalca ce a însoţit-o:
— Trebuia să faci patru, ca să fie cine să îţi poarte sicriul!
Următorul pelerin, auzind dialogul şi primind aceeaşi întrebare
a răspuns cu satisfacţie:
— Patru, părinte, patru!
Dar nici acesta nu a fost scutit de o palmă zdravănă după ceafă, însoţită de remarca:
— Şi crucea cine ţi-o duce?
Când cercetam Sfântul Munte Athos, aveam mereu o îndoită stare a inimii: tânjeam să am parte de blagoslovenia stareţului, însă mă temeam, sincer, de mustrările şi de scatoalcele sale, mai ales că apreciam, nu fără temei, că pentru un episcop le-ar fi „ajustat” să fie şi mai grele decât erau. Un alt motiv pentru care râvneam să ajung la Dochiariu era cunoscuta Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”.
Şi, cu doar un an înainte de a trece Gheronda la cele veşnice, am reuşit să ajung la icoană şi să mă închin cu adâncă recunoştinţă Maicii Domnului, care împărtăşeşte cu bunătate belşug de har şi prin acest odor de mare preţ. M-am bucurat de numeroasele urme ale prezenţelor româneşti de la Mănăstirea Dochiariu: aceasta a beneficiat în trecut de numeroase danii de la voievozii moldoveni, cel mai mare ctitor al chinoviei fiind voievodul Alexandru Lăpuşneanu (călugărit sub numele de Pahomie), iar Mitropolitul Teofan al II-lea al Moldovei, care şi-a trăit ultimii ani din viaţă acolo, a fost înmormântat în 1598 chiar în biserică, în partea stângă.
Fiind îmbrăcat ca simplu monah, fără niciun însemn arhieresc, având convingerea că nu mă va cunoaşte nimeni acolo, mă întâlnesc brusc cu părintele Calist, pe care-l ştiam de pe vremea când vieţuia în Mănăstirea Lainici. Ne-am bucurat de revedere şi am stat puţin la sfat, aducându-mi pe tavă îndătinata cherasma aghiorită, un pahar cu apă rece şi câteva
260
linguri de dulceaţă. Mi-a relatat cum stareţul îl ajutase duhovniceşte în mod deosebit să se ridice dintr-un greu impas sufletesc, motiv pentru care se şi hotărâse să rămână aproape de el, la Dochiariu. Deşi am fost impresionat de cele auzite, mă temeam în continuare de proverbialele dojeni, astfel că m-am sustras atunci când părintele Calist m-a întrebat dacă nu aş dori să „intru” la stareţ. Văzându-mi ezitarea, mi-a spus surâzând:
— Dacă Gheronda Grigorie simte că sunteţi aici, o să vă întâmpine el însuşi.
— Ei, părinte, îi răspund oftând, dacă-i de la Dumnezeu, atunci primesc cu bucurie şi scatoalce…
Aşa am şi simţit lăuntric.
Şi tocmai când dialogam astfel, ieşind pe poarta mănăstirii, pe cine zărim în faţa noastră? Da, exact, pe Gheronda Grigorie… Îmbrăcat cu o dulamă ponosită, cu aspect neîngrijit, însoţit de doi câini mari zăpăciţi şi cu un papagal pe umăr, stareţul arăta de parcă tocmai ar fi descins din paginile vechilor sinaxare cu vieţi de sfinţi nebuni pentru Hristos.
— Despota Macarie! m-a întâmpinat, înainte să apuc să-mi revin de pe urma arătării sale neaşteptate şi, bineînţeles, înainte să apuce monahul Calist să mă prezinte.
Am ştiut atunci că era de la Dumnezeu întâlnirea cu Sfinţia Sa şi m-am pregătit lăuntric să primesc orice mustrare, oricum mi-ar fi fost transmisă sau „întărită”. Când colo, Bătrânul Grigorie s-a purtat atât de blând cu mine şi mi-a oferit atâta căldură sufletească, încât m-a dezarmat complet.
— La ce Sfânt ai mai multă evlavie, despota? m-a întrebat stareţul.
— La Sfântul Martir Atanasie Todoran şi cei dimpreună cu el. Ei sunt din zona mea natală, îi răspund.
— Oh, da, Mari Sfinţi Apărători ai Ortodoxiei, a întărit el. Despota, cântă-le troparul, mi-a spus poruncitor.
261
— Vai, Gheronda, dar, ştiţi, n-am aptitudini muzicale, am încercat să mă eschivez, în timp ce obrajii îmi ardeau ca jarul.
— Cântă-l oricum ar fi…, mi-a zis cu glas şi mai poruncitor.
Şi l-am cântat, ce era să fac?
— Despota Macarie, l-ai cântat atât de frumos, îngereşte. De ce zici că nu ai aptitudini muzicale? Că ai, mi-a spus bătrânul cu o voce blândă, nespus de blândă.
M-a încurajat fiindcă am făcut ascultare. Stareţul Grigorie nu m-a mustrat pentru nimic, dimpotrivă, mi-a transmis câteva cuvinte profetice de îmbărbătare şi folos duhovnicesc cu o blândeţe şi o căldură a inimii cum rar am mai întâlnit pe acest pământ.
Când să-mi iau rămas-bun, m-a îmbrăţişat, spunându-mi, de la suflet la suflet:
— Despota Macarie, rămâi câteva zile aici, cu Părintele Grigorie, că e singurul care te iubeşte sincer…
Oricât m-au înmuiat şi m-au oblojit aceste cuvinte şi binecuvântări, nu puteam rămâne atunci la Dochiariu, fiindcă urma să ies cu o urgenţă din Sfântul Munte, peste câteva ceasuri. Am primit această întâlnire de la Dochiariu ca un dar de la Maica Domnului „Grabnic Ascultătoare” a frământărilor noastre şi la fel de grabnic ajutătoare. O „scatoalcă” plină de bunătate şi de dragoste pe care am ţinut-o minte până acum şi pe care n-am să o uit toată viaţa pe care mi-o va îngădui Domnul pe acest pământ, cu nădejdea să o pot duce cu mine în Grădina Raiului…
Mitropolitul Pavlos sau singurătatea atletului lui Hristos
Pe 3 martie 2022 îl petreceam pe ultimul drum pământesc pe vrednicul de pomenire Mitropolitul Pavlos Menevissoglu, strămutat la veşnicele lăcaşuri la 15 februarie 2022. Născut în 1935 în vechea cetate a Constantinopolului, în adolescenţă a studiat la Şcoala Teologică a Patriarhiei Ecumenice de la Halki, avându-l coleg şi prieten pe actualul Patriarh Ecumenic Bartolomeu. După ce a fost hirotonit diacon în 1956 şi preot în 1970, a devenit colaboratorul Patriarhului Atenagoras, căruia i-a fost secretar (arhigramateas), fiind şi cancelarul Sinodului Patriarhiei Ecumenice. În anul 1974 a fost ridicat la treapta arhieriei, iar apoi, la 14 iulie 1974, a fost aşezat mitropolit la cârma Mitropoliei Ortodoxe Greceşti a Scandinaviei, până în 2014, când s-a retras din slujirea chiriarhală. Erudiţia impresionantă (a obţinut doctoratul în teologie la Universitatea „ Aristotel” din Tesalonic cu o teză despre Sfântul şi Marele Mir, fiind un reputat specialist în drept canonic, autor al unui amplu compendiu de legislaţie bisericească), experienţa vastă şi spiritul viu l-au impus, între ierarhii din diaspora şi de pretutindeni, ca un primus inter pares. Un primat al onoarei şi nobleţei sufleteşti de care ierarhul grec s-a achitat cu cinste şi sensibilitate, însă, pe cât de impozante au fost statura academică şi profilul ecleziastic al mitropolitului, pe atât de trişti şi însinguraţi i-au fost ultimii ani din viaţă şi îndeosebi plecarea din această lume, după cum vom vedea în cele ce urmează.
263
Auzisem de el încă dinainte de sosirea mea în Scandinavia şi îl ştiam pe Mitropolitul Pavlos ca un mare prieten al românilor, fiind deosebit de primitor cu patriarhii şi mitropoliţii noştri aflaţi în trecere prin Stockholm. De aceea am fost surprinşi când s-a arătat reticent la cererea adresată de Părintele Mitropolit Serafim Joantă de a rândui slujba întronizării mele ca episcop în catedrala greacă, în anul 2008. Drept urmare, am apelat la fraţii sârbi şi am săvârşit ceremonia, duminică, 6 iulie, în catedrala lor, Episcopul Dositei arătându-se foarte deschis şi ospitalier.
Cu toate că a existat acest început mai puţin prietenos, cu Părintele Mitropolit Pavlos relaţiile s-au încălzit de-a lungul timpului, până într-acolo încât l-am considerat „bunicul arhiereu”. Iar după pensionare prietenia a devenit şi mai strânsă, pentru că bietul se simţea singur, uitat şi abandonat în apartamentul său burduşit de cărţi din Stockholm. De ziua mea de naştere, obişnuiam să-l vizitez şi să împart cu el tortul aniversar, pentru a-i mai îndulci din amar şi pentru a ne împărtăşi unul altuia gândurile, poverile, bucuriile, necazurile. Însinguratul vlădică, a cărui existenţă nu se mai deosebea acum de cea a vârstnicilor scandinavi părăsiţi de societate, cercetaţi (în cel mai bun caz) doar de lucrătorii serviciilor de asistenţă la domiciliu, se bucura ca un copil de fiecare dată când îl cercetam. Traiul său simplu, auster şi retras din ultimii ani de viaţă s-a reflectat şi în dorinţele sale transmise cu privire la modul în care să fie înmormântat. A dorit (asemenea Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna al Transilvaniei) ca Slujba Prohodirii să fie simplă, săvârşită de un singur preot, Toader Doroftei, bunul său prieten la care s-a şi spovedit, parohul Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din capitala Regatului Suediei, iar biblioteca sa impunătoare a donat-o Schitului „Sfânta Ana” din Muntele Athos. În Testament, i-a dat în grijă Părintelui Toader să-mi transmită preţiosul său engolpion arhieresc, purtat în secolul XX de Patriarhii Ecumenici Atenagoras şi Dimitrios.
264
M-a întristat sentimentul acesta sfâşietor al alienării şi singurătăţii care îl copleşea pe Părintele Mitropolit Pavlos spre sfârşitul vieţii, când singurul loc unde era bine-venit şi căruia simţea că-i „aparţine” era propria locuinţă de la etajul trei din blocul de pe strada Selmedalsvăgen 72, din cartierul Hăgersten (în paranteză spunem că între 1971 şi 1978, în acelaşi bloc, la etajul cinci, l-a avut vecin pe vechiul său camarad şi duhovnic, Preotul Profesor Alexandru Ciurea, întemeietorul primei parohii româneşti în Scandinavia).
Aceasta să fie oare soarta alergătorilor de cursă lungă? Şi, mai cu seamă, a celor care se află acolo, în frunte? Câtă vreme eşti în putere, lumea se perindă buluc pe lângă tine, îţi caută favorurile, te înconjoară cu atenţie, vorbe dulci şi cu hieratice gesturi. Pe buzele multora eşti „stăpânul şi arhiereul”, dar aceasta de multe ori doar pentru că se întâmplă să fii administrativ în acea funcţie. Arhiereul este însă esenţialmente păstor, părinte, învăţător şi frate slujitor euharistic. Este primul în ordinea slujirii, nu a stăpânirii. E drept că uneori şi noi, arhiereii, uităm aceasta, dar de multe ori o uită şi cei din „turmă”, care se poartă în aşa fel încât văd în episcop doar un „şef”, iar pe ei se percep ca „subordonaţi”, relaţia desfăşurându-se în aceleaşi paradigme ca în cazul unui loc de muncă obişnuit. Mentorul meu, Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania, era foarte conştient de aceste provocări şi nu uit niciodată remarca sa plină de tristeţe de după moartea Patriarhului Teoctist, prietenul său, când a văzut că, aproape imediat după înmormântare, toată lumea vorbea despre cine va fi următorul patriarh: „Cum era de aşteptat. Nu se mai vorbeşte despre cel care a plecat. Interesul omenesc este de a se concentra pe cel care-i va lua locul”.
De aceea, fie că suntem mici sau mari, vlădică sau opincă, avem nevoie mereu să ne aducem aminte că „nu tot aşa trebuie să fie între noi” (Matei 20, 26). Nu aşa cum e în lume, unde guvernează relaţiile de putere, de dominare, de răzbunare şi resentimentele, ci aşa cum e în împărăţia lui Hristos, unde primează slujirea şi dragostea.
Un prieten athonit: Monahul Gherasim Prodromitul
Pe vremea când eram student la Cluj, mi-a atras atenţia un tânăr coleg maramureşean, mai mic cu câţiva ani, cu totul deosebit în evlavie şi cuminţenie: Gavriil Mariş din Dragomireşti. Se retrăsese la mănăstirea din satul său natal încă de la vârsta de 12 ani. Avea darul de a fi un intelectual rafinat al Bisericii şi un poliglot de seamă. Deprindea limbile străine cu foarte mare uşurinţă. Toate aceste daruri şi le-a pus în lucrare mai târziu, când a devenit monahul Gherasim în obştea Schitului românesc Prodromu din Muntele Athos şi a tradus frumoasa mărturie a Părintelui Rafail Noica, Cultura duhului, în limba greacă. Mai mult decât atât, a învăţat limba coreeană cu dorinţa de a face misiune în Coreea de Sud, ţară în care s-a aflat în misiune de două ori, inclusiv la cunoscuta Mănăstire ortodoxă „Schimbarea la Faţă” din Gapyong. Era un bun cercetător al celor cereşti, lucrând la o frumoasă istorie monografică a Icoanei Maicii Domnului „Prodromiţa” şi având în pregătire un Pateric al nevoitorilor români athoniţi. În timpul studenţiei îl cunoscuse pe Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa în America, unde se afla ca bursier, fiind împreună-lucrător cu sfinţia sa pentru o vreme.
Aşadar, iată, o viaţă deplină, intensă, a unui ostaş al lui Hristos ce a luminat ca o făclie scurta sa existenţă, până în ziua în care un cancer agresiv i-a grăbit sfârşitul şi i-a pus pe creştet cununa pătimitorilor, întru răbdare şi pocăinţă, în
266
dimineaţa zilei de vineri, 29 octombrie 2021. Dacă m-am bucurat pentru ceva la sfârşitul său pământesc, a fost pentru că a adormit în pace, după cum şi-a dorit, în schitul său mult iubit din Athos. Căci venea deseori în România pentru tratament şi ar fi putut să se săvârşească într-un spital.
Eram în legătură permanentă. Îmi trimitea adesea mesaje din Athos şi nu de puţine ori ne sincronizam vizitele în ţară pentru a ne întâlni şi a împărtăşi din bucuriile şi greutăţile nevoinţei monahiceşti. În ultimii ani, auzind despre mărturiile în ceea ce priveşte obârşiile mele ţibleşene atât de dragi mie, mărturii pe care le împărtăşesc celor care mă ascultă ori de câte ori există un prilej potrivit, mi-a făcut o mare surpriză, ajungând în satul meu natal la o Liturghie pe care am slujit-o în zilele prăznuirii Naşterii Domnului. Atunci ne-am închinat cu lacrimi la Icoana Maicii Domnului „Alăptătoarea” din incinta casei mele părinteşti şi mi-a cerut, în mod deosebit, să îl spovedesc.
îl cercetam şi eu, ori de câte ori ajungeam în Sfântul Munte Athos, şi-l regăseam în obştea de la Prodromu, alături de Bătrânul Iulian cu ucenicul său nevoitor Hariton, de Stareţul Atanasie şi de ceilalţi vrednici ostenitori ai acestui schit. Avea un cuvânt delicat, discret, chiar şi când se precipita, căutând parcă să transmită dintr-odată ce avea pe suflet şi în minte cu o privire senină şi neprihănită de copil. Nu făcea niciodată caz de lucrurile pe care le ştia sau de darurile sale, purtându-se smerit şi cuviincios.
Mă bucur nespus că am avut ocazia să îi fiu apropiat şi sfătuitor şi am nădejdea că prietenia noastră va continua şi-n veşnicie!
Gabriela Melinescu sau acasă printre străini
în diaspora românească din Suedia se află şi o reprezentantă de seamă a culturii româneşti: poeta, eseista, romanciera, traducătoarea şi ilustratoarea Gabriela Melinescu. Consacrată încă din anii 60, premiată de Academia Română şi de Academia Suedeză deopotrivă, ea aparţine generaţiei de excepţie din care fac parte Nichita Stănescu (cu care a avut o relaţie sentimentală de lungă durată, inspirându-l în numeroase poezii), Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu şi alţii. Gabriela Melinescu a avut căutările sale spirituale intense care au readus-o în cele din urmă în proximitatea Adevărului întrupat, acasă, adică în Biserică. Paradoxal, această călătorie către casă a fost săvârşită în străinătatea scandinavă, experienţă ce rezonează, de altfel, cu titlul unuia din romanele sale, scris în limba suedeză: Acasă printre străini.
Stabilită în Suedia, la Stockholm, încă din 1975, este autoarea a peste 20 de volume şi a unui Jurnal suedez, ţinut timp de câteva decenii, foarte apreciat de critică şi de cititori. Episodul plecării este evocat intens în paginile acestui jurnal: „îmi amintesc brusc că la vârsta de 33 de ani mi s-a schimbat viaţa plecând în Suedia. Acum mi se schimbă viaţa din nou în deşertul bătrâneţii. Oamenii înţelepţi primesc durerile fără suspine, fără frică şi plâns, amintindu-şi de eliberarea de relele vieţii…”.
268
Gabriela Melinescu a fost sărbătorită recent, pe 16 august 2022, la împlinirea vârstei de 80 de ani, în cadrul unui eveniment deosebit, desfăşurat la Stockholm şi organizat de Institutul Cultural Român.
Din păcate, întâlnirea a avut loc în absenţa poetei, care suferă de Alzheimer şi este internată într-un azil de specialitate. De altfel, în mai 2020 făcea vâlvă în opinia publică românească un reportaj realizat de un cotidian naţional în care jurnaliştii merseseră prea departe în expunerea condiţiei umane vulnerabile, a suferinţei şi neputinţei la care îi reduce această boală incurabilă pe toţi cei pe care-i atinge. Nici detalierea relaţiei romantice a poetei cu Nichita Stănescu nu a atras, pe bună dreptate, aprecieri, fiind percepută ca o invadare a intimităţii unui om care nu mai poate avea replică, în strict dezacord cu deontologia meseriei de ziarist.
Am cunoscut-o şi îndrăgit-o pe Gabriela Melinescu încă de la început. A participat, duminică, 6 iulie 2008, în capitala Suediei, la ceremonia întronizării mele în slujirea de episcop al nou-înfiinţatei Episcopii a Europei de Nord şi venea din când în când la Sfintele Liturghii pe care le săvârşeam la Stockholm. M-a vizitat, înainte de a se îmbolnăvi, alături de buna sa prietenă Silvia Luca, la noua Reşedinţă episcopală, când a făcut o însemnare frumoasă în Cartea de Onoare şi mi-a oferit o parte din volumele sale, cu autograf. O pomenea frecvent în convorbirile noastre pe monahia Zenovia, o mătuşă a ei ce a vieţuit în Mănăstirea Nămăeşti, de care se simţea foarte apropiată sufleteşte şi care i-a inspirat mai multe personaje literare. Mi-a mărturisit că încă de pe vremea când se afla în România avusese propriile căutări duhovniceşti, călăuzitor şi duhovnic fiindu-i însuşi Părintele Dumitru Stăniloae.
Am spovedit-o şi împărtăşit-o până întru sfârşit, când era lucidă. Acum se află însă în altă lume, aşteptând să treacă definitiv în cea de apoi, mai adevărată decât cea de aici.
269
Aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, îmbolnăvindu-se, a uitat toate limbile învăţate, singura în care a mai comunicat o vreme fiind româna. Gabriela Melinescu rămâne un reprezentant de seamă al culturii româneşti care arată universalitatea profunzimilor umane. Şi ea a creat la nivel înalt literatură, nu doar în limba maternă, ci şi în limba de adopţie, aşa cum au făcut-o Emil Cioran, Eugen Ionescu şi atâţia alţii. Dar ceea ce este esenţial şi rămâne din om, ceea ce îl însoţeşte în veşnicie este, în ultimă instanţă, experienţa duhovnicească, trăirea apropierii de Dumnezeu. Şi mă bucur că atâţia fii şi fiice risipiţi şi risipitori ai maicii România au revenit, în cele din urmă, acasă, în Biserică, pentru a primi mângâiere în braţele părinteşti.
Un e-mail regăsit
în perioada pascală a anului 2022 am liturghisit intens, slujind în multe comunităţi euharistice româneşti de-a lungul şi de-a latul Scandinaviei. După o zi plină, cu Liturghie şi spovedanii, şi o călătorie istovitoare, covârşit de o dulce oboseală, revin la Stockholm şi reuşesc în cele din urmă să-mi verific aproape automat e-mailurile. Printre nenumăratele mesaje primite, unul îmi atrage în mod deosebit atenţia, căci pare a fi vorba despre volumul de amintiri dedicat mentorului meu, înaltul Bartolomeu, 10 ani cu mitropolitul meu, Bartolomeu Anania (1998-2008). Amintiri la capătul dorului, care apăruse la finele anului 2021. Aşadar, cu atenţia retrezită, deschid e-mailul şi citesc:
Hristos a înviat! Binecuvântaţi PS Voastră,
îndrăznesc să vă scriu aşa cum am îndrăznit şi acum aproape 20 de ani să îi scriu vrednicului de pomenire IPS Bartolomeu Anania, mulţumindu-i pentru predicile duminicale de la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca din vremea studenţiei mele. Vă scriu aşadar pentru a vă mulţumi şi a împărtăşi imensa bucurie pe care am trăit-o în Săptămâna Luminată citind cartea 10 ani cu mitropolitul meu, Bartolomeu Anania.
Acel e-mail a fost singura conversaţie pe care am avut-o cu IPS Bartolomeu, răspunsul neaşteptat al înaltpreasfinţiei Sale l-am primit cu mare bucurie că reuşisem sâ-i mulţumesc celui care îmi descoperise calea şi frumuseţea Ortodoxiei. Devenisem un
271
„ortodox militant” în pofida profilului ştiinţific, aşa cum observa şi IPS Bartolomeu.
Profilul meu ştiinţific însă m-a ajutat să întâlnesc oameni şi locuri pe care poate nu i-aş fi întâlnit altfel. Urmându-mi cariera după susţinerea tezei, am plecat la Universitatea „Paul Sabatier” din Toulouse ca post-doctorand CNRS între 2004-2005. Aici am participat la înfiinţarea parohiei din Toulouse alături de PS Timotei (la acea vreme preot călugăr trimis de IPS Iosif de la Paris să organizeze comunitatea locală).
Tot cariera ştiinţifică m-a adus în toamna anului 2005 în Irlanda, la College Cork, unde am participat la înfiinţarea unei noi parohii alături de Părintele Viorel Hujdui, proaspăt sosit şi el în oraş, venind din Dublin. Doi ani am fost alături de comunitatea de aici ca paracliser şi cântăreţ în strană. Din toamna anului 2007 am revenit la Grenoble, fiind chemat de echipa laboratorului unde îmi susţinusem teza de doctorat. Cu câteva luni înainte, la parohia „Tous Saints” din Grenoble fusese numit un nou preot, pr. Ioan Caputan. De atunci am rămas în aceeaşi parohie până astăzi. Anii au trecut şi, la un moment dat, prin 2010, mi-am adus aminte de încurajările IPS Bartolomeu. Însă, cum m-am mutat de multe ori şi am schimbat multe calculatoare, nu mai găseam e-mailul dânsului. Zadarnic căutam în arhive între zecile de mii de e-mailuri, că nu reuşeam să îl găsesc. Nici perioada când scrisesem e-mailul nu îmi mai era clară, nici dacă într-adevăr primisem răspuns, şi astfel îndoiala începea să lucreze la fel cum lucrează la temelia oricărei bune lucrări. Aproape că ajunsesem să cred că, din cauza preţuirii pe care o aveam pentru IPS Bartolomeu, mi-oi fi închipuit toate aceste lucruri şi că dialogul nostru nu a fost decât unul imaginar.
Anii au continuat să curgă, în parohia noastră lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, împreună cu pr. Ioan, şi îmi regăsisem şi locul de paracliser. Am avut bucuria să cumpărăm o biserică de la dioceza catolică pe care am renovat-o şi, în primăvara anului 2018, IPS Iosif şi PS Ignatie au participat la sfinţirea ei. În ianuarie 2020 IPS Iosif m-a hirotesit ipodiacon pe seama parohiei, împlinind oarecum binecuvântarea înaltpreasfinţitului Bartolomeu.
272
Am încercat să fiu cât mai concis, dar o viaţă de om intră cu greu în câteva rânduri. Şi astfel am ajuns în ziua de miercuri din Săptămâna Luminată a acestui an. Peste zi, Părintele Ioan mă sunase să îmi spună că IPS Iosif va veni de hram pe 18 iunie în parohia noastră şi că trebuie să facem un Consiliu Parohial pentru a ne organiza (eu fiind şi secretarul parohiei). Asta era deja o veste mare cât să te umple de bucurie, însă ce era mai important avea să mi se descopere mai spre seară. Înainte de culcare, încă de la începutul Postului Mare, obişnuiam să citesc câte un capitol din cartea Preasfinţiei Voastre şi să rememorez amintirile alături de IPS Bartolomeu de parcă aş fi fost acolo, în seara aceasta ajunsesem la capitolul 40, „Formaţi la şcoala catedralei”. Când am ajuns la pagina 266, citind despre e-mailul „tânărului studios din Grenoble”, lacrimi de bucurie au început să îmi curgă şiroaie pe sub ochelarii de vedere, încât soţia, care îmi era alături, la început s-a îngrijorat. Regăsisem dovada că mailul trimis nu era o închipuire şi că Binecuvântările IPS Bartolomeu au fost cât se poate de reale.
Această bucurie imensă pe care mi-aţi produs-o am dorit să o împărtăşesc cu Preasfinţia Voastră, căci nu e bucurie mai mare pentru un semănător decât să afle că seminţele cuvântului lui Dumnezeu au dat rod, şi chiar dacă cel ce seamănă nu e şi cel ce seceră după rânduiala lăsată, din când în când, în milostenia Lui, Dumnezeu ne dă ocazia să întrezărim o mică parte din recoltă, pentru a ne încuraja şi a ne sprijini să ducem mai departe lucrarea Sa. Am pus alăturat şi o fotografie din noaptea de înviere împreună cu părintele Ioan.
Aşa să ne ajute Dumnezeu,
Ipodiacon dr. Titus Constantin Gherman Secretar Parohie „Toţi Sfinţii” din Grenoble
Mărturisesc că acest mesaj m-a emoţionat adânc. Mai cu seamă ultimele rânduri, în care „tânărul din Grenoble”, între timp ajuns un domn respectabil cu fire albe presărate în păr şi barbă, atinsese câteva corzi sensibile, punând degetul pe
273
anumite îndoieli care îmi dau ghes atunci când mă aştern la scris: oare de ce şi pentru cine scriu eu toate acestea? Scriitura seacă, de dragul „istoriei”, „biografiei”, nu mă atrage, cu toate că are rostul ei bine stabilit şi este necesară. Dar ceea ce ne hrăneşte este cuvântul împărtăşit, înţelegeri, noime, sensuri, întâmplări şi simţăminte comunicate între persoane concrete şi reale. Şi de multe ori ai senzaţia că intri într-un tărâm al plăsmuirilor atunci când evoci evenimente dintr-un trecut fie şi recent, memoria fiind întotdeauna subiectivă. Iată, Titus Constantin nici nu mai ştia dacă acel schimb epistolar electronic fusese real sau închipuire. Amintirea devine o imagine tot mai ştearsă şi, pe măsură ce anii trec, parcă nu mai ştii dacă a fost aievea sau vis. Dar credeţi că procesul creaţiei a fost altfel în cazul meu? Desigur că îmi aminteam foarte clar episodul relatat de însuşi Părintele Mitropolit Bartolomeu, căci altfel nu l-aş fi împărtăşit, însă rămânea această senzaţie de ambiguitate cu privire la cel care îi scrisese înaltului: doctorandul în fizică de la Grenoble. Oare ce s-o fi ales de el? Oare a continuat pe calea Bisericii? Poate s-a înstrăinat? Poate nici nu se mai află printre noi? Numai Dumnezeu putea şti răspunsul la aceste întrebări care mă frământau pe când relatam, în scris, povestea… Numai Dumnezeu şi chiar tânărul doctorand care, iată, se regăseşte, peste ani, în aceste amintiri împărtăşite. Umbra a devenit o persoană reală, misterul acelui mesaj e dezlegat, întrebările îşi găsesc răspunsurile: da, tânărul a continuat, a făcut o carieră ştiinţifică, a rămas ataşat de Biserică, devenind, recent, ipodiacon în parohia sa din Grenoble. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Mai mult decât atât, după ce ne-am auzit la telefon, Titus a ştiut ce să caute în arhiva de e-mailuri şi a găsit schimbul originar de mesaje, pe care mi l-a transmis şi pe care-l redau şi eu cu bucurie, ca o completare a acelor rânduri din amintirile cu Mitropolitul meu Bartolomeu Anania.
274
Titus Gherman către Arhiepiscopul Bartolomeu:
4 aprilie 2003, 20:45
în primul rând vă rog să-mi scuzaţi stângăcia, dar sunt un pic emoţionat, este prima oară când am şansa de a mă adresa dvs., chiar dacă prin intermediul poştei electronice. Mai întâi, vreau să mă prezint, şi aş vrea să încep cu anul 1993, când am sosit la Cluj ca student în anul I la Facultatea de Fizică a UBB. Încep de aici deoarece la Cluj am deprins mersul la biserică, duminica, la îndemnurile unui coleg de cameră. Chiar dacă credinţa în Dumnezeu îşi făcuse loc în inima mea încă din adolescenţă, orânduiala şi practica bisericească îmi erau străine. Născut şi crescut fiind în Hunedoara, contactul meu cu Biserica se producea o singură dată pe an, în noaptea de înviere, atunci când, spre dimineaţă, mergeam cu mama să aducem Paşti acasă.
La Cluj, la început, veneam duminica doar la predicile dvs. Din aceste predici am învăţat enorm şi pentru aceasta ţin să vă mulţumesc! Astfel am descoperit care este rolul Liturghiei, din ce etape se compune, semnificaţia fiecărei părţi. Aşa am început să vin de la începutul Liturghiei, cele trei ore nemaipărându-mi-se o eternitate!
Din noiembrie 2001 am primit o bursă de doctorat la Universitatea „Joseph Fourier” din Grenoble, Franţa, astfel că „apa” ce spăla „coşul de nuiele” în fiecare duminică s-a oprit pentru un moment. Mi-am rugat prietenii să înregistreze predicile dvs. pe casete şi să mi le trimită pentru a le asculta. Apoi Dumnezeu, probabil considerând că am ascultat destul, m-a pus la treabă!
După nici o lună de la sosirea mea în Franţa, din Paris, de la Mitropolia Occidentală şi Meridională, a fost trimis un preot la Grenoble cu misiunea de a întemeia o parohie. La început orice început fiind mai greu -, acesta a făcut naveta Paris-Grenoble; iniţial o dată pe lună, apoi o dată la două săptămâni. Am dormit împreună în aceeaşi cameră de 18 m2 în care locuiesc şi lucrurile s-au pus încet-încet în mişcare!
Astăzi avem o parohie, ţinem Liturghia o dată la două săptămâni; avem şi un site al parohiei: http://toussaints.free.fr
275
Eu cânt în cor şi mă ocup şi de cădelniţă şi de tot ce mai are nevoie părintele în timpul Liturghiei. Consideraţi acest mail ca un fel de confesare, ştiu că sunteţi extrem de ocupat şi că poate primiţi sute de mailuri ca acesta, dar azi, în timp ce căutam programul din noaptea învierii al Catedralei Cluj, am găsit site-ul Mitropoliei şi implicit şi mailul dvs. şi m-am gândit că, iată, Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să vă scriu, lucru pe care l-am dorit de multă vreme.
Vă mulţumesc că aţi avut răbdare să citiţi acest mail, uneori poate confuz, şi Dumnezeu să vă dea multă sănătate şi multe zile să puteţi să aduceţi în inimile cât mai multor tineri credinţă şi speranţă, atât de necesare în România de azi! Doamne ajută!
Trebuie să precizez că adresa de web a parohiei despre care vorbeşte Titus este activă şi astăzi, cu toate că are o înfăţişare mai degrabă vintage, amintind şi prin aceasta de anii 2000. Şi iată şi răspunsul înaltului Bartolomeu:
11 aprilie 2003, 19:32
Iubite Titus Gherman,
E o mare bucurie pentru un păstor să afle că seminţele cuvântului lui Dumnezeu au căzut pe pământ bun şi că dau rod însutit. Dacă încă te mai interesează, predicile mele pot fi ascultate pe site-ul instituţiei noastre: www.arhiepiscopia-ort-cluj.roMă bucur, de asemenea, că ai devenit un ortodox militant, în ciuda profilului ştiinţific pe care-l aprofundezi prin studiu (sau, poate, tocmai de aceea). Asta îţi va prinde bine toată viaţa (şi în cea de aici, şi în cea viitoare).
Dumnezeu să-ţi binecuvânteze inima şi paşii!
Arhiepiscopul Bartolomeu
Cât de mult poate lucra o încurajare pe drumul vieţii! Un răspuns despre care nu ştii dacă a fost primit sau nu, deschis, citit. Asemenea şi reversul: cât de mult poate cântări
276
o tăcere, o ignorare din partea celuilalt. Nu-i aşa că-i înspăimântător de adevărat avertismentul Mântuitorului: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12, 36)? Nu doar pentru orice cuvânt „deşert”, ci pentru orice cuvânt, dar şi pentru absenţa lui. Bine ar fi nouă să împărtăşim cu celălalt doar cuvinte ziditoare, cuvinte de mângâiere, cuvinte adevărate, cuvinte vii. Bine ar fi nouă să hrănim inima şi sufletul celuilalt cu dragoste…
Cu dragoste în Hristos, din Ljubljana
în toamna anului 2020, de foarte tristă amintire, date fiind contextul pandemic şi ultragiantele măsuri de prevenţie care au fost atât de controversate şi care au violentat, iar pe alocuri chiar au întrerupt, viaţa liturgică a Bisericii, am primit în mod neaşteptat un mesaj tocmai din Ljubljana, capitala Sloveniei. Mă străduiesc să răspund feluriţilor oameni de bine care încearcă să mă contacteze, majoritatea cerându-mi sfat duhovnicesc sau pomenirea în rugăciune sau dorind pur şi simplu să îşi reverse inima îngreunată de probleme şi apăsări. Vă mărturisesc că nu primisem până atunci vreun semnal de la cineva care să se afle în aceste ţări central-europene. Nici măcar nu mă gândisem că ar fi o diasporă românească semnificativă acolo. O explicaţie a faptului că fusesem contactat din Slovenia exista totuşi, iar ea se regăseşte chiar în rândurile mesajului primit prin poşta electronică: din cauza interdicţiilor de tot felul, am binecuvântat ca slujirile liturgice să fie transmise live prin intermediul canalelor oficiale de comunicare ale Episcopiei noastre a Europei de Nord. Astfel încât, unii dintre cei care se simţeau singuri sau care tânjeau după Liturghie şi după un cuvânt duhovnicesc au găsit oarece mângâiere în aceste transmisiuni directe pe reţelele de socializare.
Aşadar, în octombrie 2020, citeam acest e-mail:
278
Preasfinţia Voastră Părinte Macarie,
Mă numesc Octavian Machidon şi vă scriu din Ljubljana, capitala Sloveniei, unde din rânduiala lui Dumnezeu locuiesc împreună cu soţia mea Alina şi copiii Ana şi Luca, de la începutul acestui an. Atât eu, cât şi soţia mea lucrăm în cercetare şi în învăţământul superior, la Universitatea din Ljubljana, şi suntem binecredincioşi creştini, încercând să ducem o viaţă cât mai bineplăcută lui Dumnezeu.
în România, suntem din Braşov, unde înainte de a veni în Slovenia aveam o rânduială de viaţă foarte apropiată de Biserică şi de duhovnicul nostru. Aici încercăm să ne ţinem de aceeaşi rânduială, deşi resimţim lipsa unei Biserici româneşti (în Slovenia nu există nicio parohie românească, deşi, din câte am auzit, trăiesc câteva sute de români în această ţară; lipsa unei parohii face această comunitate destul de împrăştiată şi izolată nu prea ştim unii de alţii). Suplinim pe cât se poate această lipsă prin participarea la viaţa liturgică a comunităţii ortodoxe sârbe din Ljubljana. Dorul după Sf. Biserică e şi mai amplificat de faptul că în actualul context pandemic global nu am reuşit nici în ţară să mai ajungem din luna martie, dar încercăm să ţinem legătura cu duhovnicul nostru prin mijloace digitale.
Ne simţim aşadar, într-o oarecare măsură, precum nişte oi fără păstor sau cu păstorul la distanţă, deşi cunoaştem faptul că Păstorul Hristos este mereu cu noi oriunde. Prin mijloacele online vă urmărim de ceva vreme activitatea misionară din nordul Europei şi în special predicile Sf. Voastre, care ne oferă mângâiere şi nădejde. Într-un fel, v-am „adoptat”, dacă putem spune aşa, şi vă considerăm şi ierarhul nostru, deşi nu suntem în eparhia Sf. Voastre. Ne-am bucurat să aflăm că aţi fost ucenic al vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, la care noi avem o deosebită evlavie.
V-am scris acest mesaj pentru a vă transmite gândurile noastre bune, de apreciere şi preţuire pentru activitatea misionară pe care o desfăşuraţi. Îl rugăm pe Dumnezeu să vă ţină sănătos şi în putere. Vă rugăm, dacă puteţi, să ne pomeniţi şi pe noi la Sfintele Slujbe şi rugăciuni.
Cu dragoste în Hristos,
Octavian Machidon
279
M-au înduioşat mult aceste rânduri în care un frate îşi mărturisea dorul de Hristos şi de comuniune liturgică românească. „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu” zice Domnul însuşi „acolo voi fi şi Eu” (Matei 18, 20). Acolo unde sunt fie şi câţiva români dreptslăvitori, poate şi trebuie să fie prezentă Biserica noastră.
Am început atunci un dialog, la telefon şi pe e-mail, cu fratele Octavian, căci gândul meu era să-l încurajez pe acest tânăr entuziast să purceadă la înfiinţarea unei parohii româneşti în Ljubljana. Adică să fie el însuşi fermentul care face să dospească aluatul cel bun, coagulându-i pe cei care simt şi gândesc asemenea lui şi susţin demersurile specifice care se fac către Biserica Mamă în aceste situaţii. A fost foarte receptiv, dar a trebuit să-l lămuresc că eu, episcop al ţărilor nordice, nu am jurisdicţie canonică în Slovenia şi, ca atare, nu pot să le slujesc Liturghia acolo, însă pot fi contactate departamentele de specialitate ale Patriarhiei Române. I-am promis că voi vorbi eu însumi la Sectorul Comunităţi Externe, ceea ce am şi făcut, încurajându-i şi impulsionându-i pe românii din capitala Sloveniei, şi nu numai, să ducă la bun sfârşit acest nobil deziderat.
Astfel că, la începutul anului 2021, a fost creată şi distribuită o petiţie în care se solicita crearea unei parohii româneşti. Preluată şi susţinută şi de Ambasada României din Slovenia, petiţia a „cules” adeziunile a zeci de români din Ljubljana, dar şi ale multor altora dornici şi interesaţi să se alăture demersului. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a fost, desigur, foarte receptiv şi bucuros să binecuvânteze iniţiativa, mai cu seamă că întemeierea acestei noi parohii din Slovenia avea loc în anul omagial dedicat diasporei româneşti.
Aşa se face că pe 4 iunie 2021 a fost înfiinţată parohia românească din Ljubljana, cu hramurile „înălţarea Domnului” şi „Sfânta Muceniţă Agnia”, iar duminică, 27 iunie 2021, s-a săvârşit prima Liturghie de către preotul basarabean Pavel
280
Goreanu, slujitor la o biserică din cartierul Titan din Bucureşti, dar delegat pentru a împlini nevoile liturgice şi aspiraţiile spirituale ale românilor din Slovenia. Tot atunci s-a slujit şi un parastas dedicat eroilor români, cu participarea ambasadorului român Anton Niculescu, căci mii de fraţi de-ai noştri au căzut pe frontul din această ţară în timpul Primului Război Mondial, iar ambasadorul împreună cu preotul şi consiliul parohial de la Ljubljana au identificat foarte multe dintre mormintele lor uitate.
M-am bucurat să fiu „naşul” spiritual, chiar dacă de la distanţă, al acestei prime parohii româneşti din Slovenia. Pe fratele Octavian l-am încurajat să-şi reia şi să-şi finalizeze studiile de teologie pastorală începute la Sibiu, ceea ce a şi făcut, lucrarea sa de licenţă prezentând detaliat tocmai împrejurările creării acestei parohii şi contextul misionar în care va fiinţa Ortodoxia românească pe acele meleaguri. Nădăjduiesc în Domnul să-l văd pe Octavian împlinindu-şi vocaţia pastorală în ţara sa de adopţie, alinând multe doruri şi suspine după Dumnezeu şi ţara părintească… Va avea un nou ajutor prin familia binecredincioasă a fostului ambasador al României în Regatul Danemarcei, Mihai Alexandru Grădinar, un apropiat evlavios al Episcopiei noastre şi participant frecvent la activităţile parohiei din Copenhaga de-a lungul celor două mandate ale domniei sale, care, iată, nu întâmplător, ci proniator, a fost numit recent ambasador chiar în Slovenia. I-am pus deja în legătură.
Pe urmele iubitorilor satului românesc
Apropiindu-mă de etnografie în cercetările mele, am aflat că primele muzee săteşti în aer liber au fost întemeiate în Scandinavia: Muzeul Skansen din Stockholm, fondat încă din 1891, şi Muzeul în aer liber situat în Peninsula Bygdoy din Oslo, inaugurat la doar câţiva ani distanţă, în 1901. Fără a fi limitate la expunerea de case sau artefacte ţărăneşti, aceste aşezăminte aveau ca scop să prezinte nordicilor istoria culturală, dar şi viaţa rurală din perioada preindustrializării şi modernizării. La mijloc erau o nostalgie şi o preţuire a vieţuirii tradiţionale.
Luând aceste precedente drept model, dar inspirându-se şi din alte practici din ţările nordice, precum organizarea şcolilor populare, etnografi şi sociologi din România Mare au creat primele instituţii similare din ţara noastră: Romulus Vuia, cu al său Muzeu Etnografic de la Cluj, la 1 iunie 1929, şi Dimitrie Gusti, cu Muzeul Satului din Bucureşti, la 10 mai 1936, iniţial mai mult o expoziţie sociologică decât un sit etnografic. Aceştia au fost începătorii, după care a urmat o suită întreagă de muzee în aer liber dedicate satului românesc în mai toate regiunile ţării.
Realitatea tristă este că în Scandinavia s-au pierdut cu totul elementele vieţii premoderne. Am pomenit mai sus de mirarea şi dezamăgirea trăite de părinţii mei, Vasile şi Ana, când, venind în Suedia pentru prima oară, nu au găsit în
282
satele locuitorilor dimprejur nicio „grădinuţă” de flori şi de zarzavaturi şi nicio gospodărie precum cele de acasă. La noi în ţară lucrurile stau diferit. Desigur că bietul sat românesc, cu vieţuirea sa tradiţională şi cu universul său simbolic unic, peste care au trecut toate nenorocirile veacului acestuia şi care astăzi îşi pierde fiii şi fiicele într-o continuă sângerare demografică, este aproape de extincţie. Dar acel mod de vieţuire se află încă aproape de cei care preţuiesc şi caută voluntar etosul ancestral sau moştenirea culturală a înaintaşilor şi ne mai încălzeşte încă sufletul, ca o amintire din copilărie, ca o mângâiere a bunicilor, ca un colind care răsună-n ajun de Naşterea Domnului.
Cu acest gând am iniţiat un demers pe care l-am socotit a fi de mare folos: tezaurizarea unora dintre aceste semnificaţii ale vechiului sat, pe care le-am cunoscut, în cadrul cărora am trăit şi eu şi care am dorit să fie conservate ca amintire şi mărturie pentru generaţiile viitoare.
De pildă, străvechea locuinţă a străbunicilor mei materni, Iustin şi Marina Clapa, întemeietorii marelui neam al Gavrileştilor de pe Valea Hagii (care s-ar traduce, ţinând cont de etimologia cuvântului „hagiu”, Valea Sfinţilor sau a Pelerinilor, a închinătorilor) din satul meu natal, am socotit de cuviinţă să o dăruiesc Muzeului ASTRA din Sibiu. Întocmită după meşteşugul local de la poalele Ţibleşului, gospodăria a fost locul copilăriei bunicului meu Teodor (străbunicii „tânei” mele Parascheva au fost preotul satului, Pahomie Silaşi, şi preoteasa Ana), alături de fraţii şi de surorile lui. O lume întreagă s-a născut sub streaşină acesteia, cu noimele, rânduielile şi sărbătorile ei. O lume în care s-au vărsat lacrimi şi au tresăltat de bucurie inimi, în care s-au auzit scâncete de copil şi suspine pentru sufletele aflate înaintea vămilor cereşti.
în patrimoniul Muzeului Etnografic din Cluj am transferat o altă casă din sat, tot cu anexe, ce s-a aflat odinioară în centrul localităţii şi unde mi-am petrecut anii copilăriei
283
şi adolescenţei, alături de badea Ioan şi lelea Anastasia Hognogi ai Morăreştilor, care, neavând copii, m-au adoptat duhovniceşte, arătându-mi o bunătate şi o dragoste care mi-au zidit şi hrănit sufletul şi mi-au înseninat viaţa. Badea Ioan era diacul bisericii din sat şi felcer (asistent sanitar), iar soţia sa era o neîntrecută gospodină, credincioasă şi evlavioasă.
La Muzeul Satului din Bucureşti am strămutat recent o veche gospodărie de pe uliţa noastră „din jos” a Podului Peşterii, construcţie ce a aparţinut tot străbunilor mei mei materni din neamul Gavrileştilor; „o bijuterie”, cum spunea chiar directoarea Paula Popoiu, a culturii ţărăneşti de la poalele Ţibleşului, pe care am cumpărat-o de la urmaşii răposaţilor bătrâni, unchiul Gavrilă şi mătuşa Ecaterina, spre a fi restaurată şi conservată.
La Muzeul Etnografic Goleşti de lângă Piteşti a ajuns o altă străveche gospodărie din vecinătatea casei mele părinteşti, care s-ar fi pierdut altfel (ca şi celelalte menţionate mai sus), fiind părăsită şi nelocuită în urma decesului bătrânilor mei vecini, unchiul Grigorie şi mătuşa Ludovica, rudeniile noastre apropiate pe linie paternă.
De asemenea, în inima satului, lângă biserică şi şcoală, am conservat şi redat comunităţii măreaţa gospodărie din perioada interbelică a bătrânilor Teodor şi Maria Deneş, cei care l-au luat de ginere pe fratele mamei, Ioan Clapa, strămutat ulterior cu soţia sa, Raveca, în Banat, în satul timişean Peciu Nou, de unde s-au mutat la veşnicele lăcaşuri.
Toate acestea sunt componente vii ale memoriei mele afective şi ale patrimoniului material şi spiritual din vatra satului Spermezeu. De aceea, ele reprezintă pentru mine realităţi încă vii, purtătoare ale multor mituri fondatoare şi poveşti de viaţă, spaţii ce au găzduit multe bucurii şi multe necazuri, generaţii după generaţii, bătrâni, tineri, copii. Sunt case cu suflet, plămădite cu trudă, dar şi cu un profund simţ estetic, opere de artă, cu dor de frumos şi de etern, cu drag de om
284
şi de plai. Aşadar, dacă ajungi vreodată, iubite cititorule, la Cluj, Sibiu, Bucureşti sau Piteşti, nu uita să cercetezi şi aceste vestigii ale unei lumi care odinioară trăia organic laolaltă cu Bunul Dumnezeu în centrul existenţei sale. Astfel de locuri mai există şi azi la obârşiile mele ţibleşene, unde vizitatorul îşi va putea odihni sufletul întru frumuseţea şi simplitatea modului de locuire şi vieţuire al celor de la care am moştenit un nume, o palmă de pământ şi o bucăţică de cer.
Cuprins
Cuvânt-înainte 5
Peregrinând prin întunericul Nordului 7
Sfinţii Ocrotitori ai Episcopiei Europei de Nord 10
Cu ochii către cer, păşind pe urmele Sfinţilor 14
Glasul curatei bucurii —20
Liturghia căprioarelor 24
în căutarea luminilor polare 28
Mângâiere părintească 33
Crucea de gheaţă 38
Crucea de piatră de la Tyreso 43
Crucea Sfântului Ioan Maximovici 47
Tot bănuţul văduvei 49
Nevăzuţii ctitori ai Centrului episcopal din Stockholm 53
Cele mai frumoase complimente 56
între lumi 61
Confuzii amuzante 71
Engolpionul 73
Triskaidekafobia 78
Consola cu emoticoane 81
Dincolo de Cercul Polar 84
Român în Groenlanda 87
Episcopul… urşilor polari?! 92
Un preot pentru delfinii din Insulele Feroe 95
„E muncă de apostolat aici…” 101
Un Crăciun la Reykjavik, în Islanda 104
Dincolo de hotare. Îndepărtata Finlandă 107
Pierduţi în Marea Baltică 111
Martor al unei minuni a Maicii Domnului 121
Binecuvântările Maicii Domnului. O poveste despre dragoste şi curaj 125
Stăpâna Fiordurilor şi Primitoarea străinilor şi a inimilor îndurerate 134
Din minunile Cuvioasei Parascheva săvârşite cu românii din Scandinavia 138
O minune a Sfântului Pantelimon, Doctorul fără de arginţi 141
Cu Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou în autobuz 145
Diaconul ceresc 149
Daruri pentru copii mici… şi mari 152
Florile episcopului 154
Seniorii centenari 157
Ierarhia inimii 160
„Când boierii nu-s acasă…” 163
Păpuşa 167
Gică 170
Solidaritate cu cei nedreptăţiţi 173
Familia Nan 177
Dragostea unei mame 181
Tragedii ascunse 187
Pruncii binecuvântărilor cereşti 193
Ocrotitorii cereşti 197
Alături de copiii săraci 202
Tineri neprihăniţi 206
Cronica unei legături de suflet 211
Monahism ortodox scandinav 219
Convertiţii scandinavi 222
Un Botez neaşteptat 232
Primejdii de tot felul 235
Rugăciunea de obşte pentru semenul aflat în nevoie 240
O mare încercare 248
Pocăinţa lui Viorel 251
La strana Părintelui Efrem Filotheitul 255
Scatoalca… plină de bunătate 258
Mitropolitul Pavlos sau singurătatea atletului lui Hristos 262
Un prieten athonit: Monahul Gherasim Prodromitul 265
Gabriela Melinescu sau acasă printre străini 267
Un e-mail regăsit 270
Cu dragoste în Hristos, din Ljubljana 277
Pe urmele iubitorilor satului românesc 281
www.polirom.ro
Redactori: Silviu Romaniuc, Emanuela Stoleriu Coperta: Laurenţiu Drâghicenoiu, Radu Răileanu Tehnoredactor: Irina Lăcătuşu
Bun de tipar: decembrie 2022. Apărut: 2022 Editura Polirom, B-dul Carol I nr. 4 P.O. Box 266 700505, Iaşi, Tel. Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11; (0232) 21.74.40 (difuzare); E-mail: office@polirom.roBucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4,040031,0.P. 53
Tel.: (021) 313.89.78; E-mail: office.bucuresti@polirom.ro
Tiparul executat la GANESHA PUBLISHING HOUSE bucureşti tel.: 021 423.20.58, tel.fax: 021 424.98.13, e-mail: contact@ganesa.ro, web: ganesa.ro
Cândva, pe la începuturile misiunii mele în ţările nordice, aveam de prins o cursă directă de la Bucureşti la Copenhaga, unde urma ca a doua zi, pe ceas, să săvârşesc Taina Botezului pentru pruncul unei familii din comunitate. Dar lucrurile n-au decurs conform planului. Pe drum s-a produs un accident rutier. Când am putut relua drumul, cu toate că ne-am grăbit, am ratat cursa la mustaţă.
Am găsit, în cele din urmă, o cursă alternativă, cu escală în Amsterdam, cu preţul… golirii cardului. Desigur, necăjit cum eram, am început să cârtesc şi să am tot felul de gânduri de îndoială: „De ce n-am plecat mai devreme?”, „Dar cum de mi s-a întâmplat tocmai acum?”, „Dar cum de mi s-a întâmplat tocmai mie, oare Domnul nu ştie că trebuia să ajung la Botez?”. Şi tot aşa…
Când a sosit timpul îmbarcării, mă urc cu aceste gânduri după mine şi-mi caut locul. Dau să mă aşez şi aud de la vecina de loc: „Doamne, ţi-am cerut să-mi trimiţi un om bun şi Tu mi l-ai trimis pe Preasfinţitul Macarie, mulţumesc, Doamne, mulţumesc!”. Rămânând pentru câteva clipe stană de piatră şi văzând că vecina mea era o simplă bătrânică ce murmura mulţumiri şi rugăciuni făcându-şi cruce în mod repetat, o binecuvântez şi ascult povestea ei. Călătorea pentru întâia oară cu avionul. Se ducea la fiul său, în Olanda, şi avea o mare frică de călătorie la o asemenea distanţă şi de avion în general. Fiind singură, se rugase îndelung Atotmilostivului Dumnezeu să o ajute, trimiţându-i un om care să o ghideze şi alături de care să poată face acest drum fără împiedicare, sminteală şi tulburare. M-am liniştit imediat, iată de ce am întârziat, iată de ce am fost constrâns să iau bilet cu escală în Amsterdam. Eu aveam planurile mele, dar Dumnezeu le avea pe-ale Lui, iar ale Lui aveau tâlcul lor ascuns în aparente ratări. Am îndrăgit-o mult pe această bătrânică ce călătorea peste întreaga Europă ca să-şi aline dorul de copii.