SF. SIMEON STALPNICUL DIN MUNTELE MINUNAT

CUVINTE ASCETICE

VIAŢA ÎN HRISTOS

PAGINI DE FILOCALIE

Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat

CUVINTE ASCETICE

DOXOLOGIA

Colecţia Viaţa în Hristos

Pagini de Filocalie

Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat

CUVINTE ASCETICE

Colecţia „Viaţa în Hristos. Pagini de Filocalie este coordonată de Pr. dr. Dragoş Bahrim

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SIMEON, st.

Cuvinte ascetice Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat; studiu introd. şi note de Paul van den Ven; trad. din lb. greacă de Laura Enache; ed. îngrijită de pr. Dragoş Bahrim. iaşi: Doxologia, 2013 Bibliogr.

Index

ISBN 978-606-666-123-2

I. van den Ven, Paul (pref.)

II. Enache, Laura (trad.)

III. Bahrim, Dragoş (ed.)

252:181.4

Mulţumim domnului profesor Bernard Coulie (Universitatea Catolică Louvain), editor şef al revistei Le Museon, pentru permisiunea de a publica în limba română studiul profesorului P. van den Ven.

Foto coperta I: medalion cu Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, alături de mama sa, Marta, şi monahul Conon (cca 1100 d. Hr.).

„Les écrits des Siméon Stylite le Jeune avec trois sermons inédits”

Colecţia Viaţa în Hristos

Pagini de Filocalie

Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat

CUVINTE ASCETICE

Traducere din limba greacă veche şi note de Laura Enache

Studiu introductiv de Paul van den Ven, tradus din limba franceză de Laura Enache

Ediţie îngrijită şi bibliografie de Pr. Dragoş Bahrim

Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Editura DOXOLOGIA Iaşi, 2013

CUPRINS

Opera ascetică a Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Studiu introductiv (Paul van den Ven,traducere de Laura Enache) 9

Notă asupra ediţiei (Pr. Dragoş Bahrim) 47

Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat,

Cuvinte ascetice (traducere de Laura Enache) 51

Cuvântul I Al sfântului avvă Simeon Stâlpnicul din mănăstirea din Muntele Minunat, pe care Dumnezeu l-a ridicat, ca pe Daniil, să grăiască prin Duhul Sfânt despre marile binefaceri ale lui Dumnezeu, în al zecelea an al vârstei sale 53

Cuvântul al II-lea Al sfântului avvă Simeon Stâlpnicul din mănăstirea din Muntele Minunat, pe care Dumnezeu l-a ridicat, ca pe Daniil, să grăiască prin Duhul Sfânt, despre înfrânare şi credinţă şi fapte, în cel de-al zecelea an al vârstei sale 56

Cuvântul al III-lea Al sfântului avvă Simeon Stâlpnicul din mănăstirea din Muntele Minunat, pe care Dumnezeu l-a ridicat să vorbească despre patimi şi gânduri fraţilor celor ce se nevoiesc în obşte prin Duhul Sfânt, ca oarecând pe Daniel, în al 11-lea an al vârstei sale 64

Cuvântul al IV-lea Al sfântului avvă Simeon Stâlpnicul din Mănăstirea din Muntele Minunat despre nevoinţă, pe care Dumnezeu l-a ridicat să vorbească, precum pe Daniel, în Duhul Sfânt, prin contemplaţiile de care a fost învrednicit, în privinţa cărora Domnul, cercându-l, i-a descoperit lui în curăţia inimii să cunoască toate, în al unsprezecelea an al vârstei sale 67

Cuvântul al V-lea La lupta profeţilor, apostolilor şi mucenicilor 76

Cuvântul al VI-lea Către un proprietar din Antiohia 80

Cuvântul al VII-lea Despre pocăinţă şi străpungerea inimii 86

Cuvântul al VIII-lea Cuvânt despre cei ce sunt la înălţime şi păcătuiesc fără frică 93

Cuvântul al IX-lea Didascalie către monahi despre închipuirile în parte ale demonilor 103

Cuvântul al X-lea Despre incertitudinea vieţii oamenilor 111

Cuvântul al XI-lea Despre sfârşitul rău al păcătosului şi despre adormirea în pace a dreptului 117

Cuvântul al XII-lea Despre a doua venire a Domnului şi dreapta răsplătire 122

Cuvântul al XIII-lea Despre cei care prin mândrie au căzut din făgăduinţele lui Dumnezeu 126

Cuvântul al XIV-lea Despre închipuirea părelnică a bogăţiilor celor vremelnice şi despre osândirea lor la tribunalul lui Hristos 133

Cuvântul al XV-lea Despre cei ce îndumnezeiesc nunta 137

Cuvântul al XVI-lea Despre cei ce sunt la înălţime şi păcătuiesc fără frică 146

Cuvântul al XVII-lea Despre teatrul sfinţilor cel după evlavie, după pilda desfătărilor din lume 154

Cuvântul al XVIII-lea Despre oastea iubitorilor de Dumnezeu care au bineplăcut prin cea mai bună luptă 161

Cuvântul al XIX-lea Despre feciorie şi înşelare şi despre vremelnicia vieţii 168

Cuvântul al XX-lea Învăţătură despre dumnezeiescul har care îl cârmuieşte pe om 174

Cuvântul al XXI-lea Despre gheena cea gătită diavolilor şi îngerilor lui şi despre bunătăţile cele pe care le-a făgăduit Dumnezeu sfinţilor 179

Cuvântul al XXII-lea Despre ieşirea sufletului din trup şi despre puterile inteligibile ale răutăţii şi despre laudele îngerilor către Dumnezeu şi despre cei ce se află în păcate 187

Cuvântul al XXIII-lea Despre petrecerea practică a monahului 194

Cuvântul al XXIV-lea Îndemn către fecioară 197

Cuvântul al XXV-lea Despre virtuţi şi statornicia monahului 201

Cuvântul al XXVI-lea Despre parte din dumnezeieştile vederi şi descoperiri de care a fost învrednicit Simeon de Dumnezeu 204

Cuvântul al XXVII-lea Îndemn către cei ce sunt înnebuniţi de deznădejde şi cărora li se pare că viaţa lor se încheie odată cu trupul 214

Cuvântul al XXVIII-lea Asceticon 218

Cuvântul al XXIX-lea îndemn către cei ce zic că sunt gata de mucenicie, dar nu rabdă nici cel mai mic cuvânt 223

Cuvântul al XXX-lea Despre vederile de care a fost învrednicit Simeon 228

Anexe 237

Anexa 1

Cuvânt despre faptul de a avea pururea în minte ziua ieşirii din viaţă 239

Anexa 2

Viaţa Sfântului Simeon din Muntele Minunat, 24 242

Anexa 3

Viaţa Sfântului Simeon din Muntele Minunat, 27 244

Anexa 4

Epistola a cincea a Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele cel Minunat către împăratul Justin cel tânăr 250

Anexa 5

Troparele compuse de Sfântul Simeon din Muntele Minunat 253

Bibliografie 255

Indici de referinţe scripturistice 261

Opera ascetică a Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat Studiu introductiv

Ascetismul sever al stâlpnicilor din Orient excludea, oare, pentru ei posibilitatea de a exercita o activitate de scriitor pe vârful coloanei lor, loc al unei vieţuiri mai presus de firea omenească? Mărturiile cu privire la mulţi dintre aceşti singuratici, reunite de H. Delehaye în lucrarea sa fundamentală, Les Saints Stylites (p. CLXXI), arată limpede că, în ciuda acestor neobişnuite condiţii de existenţă, arta de a mânui condeiul nu le era străină. Scrierile, şi mai ales scrisorile, ai căror autori erau, au putut fi uneori dictate¹, dar e sigur că în alte cazuri ele erau scrise de mâna celui ce le-a redactat².

Unul dintre cei mai celebri stâlpnici, Sfântul Simeon cel Tânăr (521-592), din Muntele Minunat, din apropierea Antiohiei, a lăsat o moştenire literară considerată suficient de importantă pentru a merita o notiţă din partea lui Ehrhard în lucrarea, de acum clasică, de Istorie a literaturii bizantine a lui Karl Krumbacher³. Este vorba de tropare, scrisori şi cuvântări

¹ Vezi. H. Delehaye, Les Saints Stylites („Subsidia Hagiographica” 14), Bruxelles, 1923, pp. XXI şi CLXXI. Traducere de Laura Enache după P. van den Ven, „Les écrits de s. Simeon Stylite le Jeune avec trois sermons inédits”, Le Muséon, 70,1957, pp. 1-57.

² Cf. Idem, Viaţa Sf. Luca Stâlpnicul, p. 219 (t 979?), I, 9, unde îl vedem pe sfânt scriind o scrisoare „cu propria mână” patriarhului Teofilact.

³ K. Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Litteratur, 1897, p. 144-145. Despre viaţa şi scrierile Sfântului Simeon, a se vedea H. Delehaye, op. cit., pp. LIX-LXXV; despre biografia originală, BHG 1689, scrisă puţin după moartea sfântului şi încă inedită în mare parte, vezi, de asemenea, şi P. van den Ven, „À propos de la Vie de Saint Syméon Stylite le Jeune”, în Analecta Bollandiana, t. LXVII, 1949, pp. 425-443. Vom reţine că Viaţa veche a sa este o compoziţie al cărei cadru şi elemente istorice sunt absolut demne de încredere. H. Delehaye dă câteva extrase din ea, op. cit., pp. 238-271, după manuscrisul Ierusalim Sabaiticus 108 [Viaţa greacă veche a Sfântului Simeon, inedită încă In 1957 a fost editată ulterior într-o exemplară ediţie critică de P. van den Ven, La vie ancienne de s. Syméon Stylite le jeune (521-592), t. 1: Introduction et texte grec, t. II: Traduction et commentaire. Vie grecque de sainte Marthe, mère de S. Syméon („Subsidia Hagiographica” 32), Bruxelles, 1962-1970. Extrasele ulterioare din Viaţa Sfântului Simeon (aşa vom numi de acum înainte acest document) folosite în acest volum vor fi date după textul traducerii realizată de Laura Enache, iar referinţele vor fi date la capitolele acesteia; (n. ed.].

ascetice⁴. Textul celor trei tropare cunoscute şi care se numără printre cele mai vechi compoziţii ale imnografiei bizantine, ne-a fost transmis de Viaţa Sfântului, scrisă de unul dintre monahii lui, care ne informează, cu numeroase detalii, că aceste tropare au fost compuse cu ocazia unor cutremure puternice care au avut loc în noiembrie-decembrie în anul 557, în special în Antiohia şi Constantinopol⁵.

⁴ A. Ehrhard menţionează între altele, în Geschichte der byzantinischen Litteratur, 1897, p. 145, un scurt text eshatologic în latină în Bibliotheca Maxima Patrum, Lyon, t. VII, 1677, p. 1227, al cărei text grec se află publicat în A. Mai, ed., Novae Patrum Bibliothecae, t. VIII, 3, pp. 1-3, după ms. Vat. gr. 1997, cu titlul Eupecbv Mecranoxapiaç Àôyoç neqi xoû àei èv vcl èxav xi)v ppépav xf]ç ¿Eôôou (3iou. [Textul, aflat ca prolog la Omiliile 4-30 publicate de cardinalul A. Mai, a fost tradus şi în ediţia de faţă, drept Anexa 1, cu titlul Cuvânt despre faptul de a avea pururea în minte ziua ieşirii din viaţă, pp. 239-241; (n. ed.] în versiunea latină, autorul este numit Simeon admirandas. Dar nimic nu ne îngăduie să credem că această mică piesă, de interes redus, despre despărţirea sufletului de trup, ar putea fi atribuită lui Simeon Stâlpnicul cel Tânăr sau Simeon Stâlpnicul cel Bătrân, care nu au nimic a face cu Mesopotamia. Vezi H. Delehaye, op. cit. pp. LXXIII-LXXIV.

⁵ Aceste tropare figurează la capitolele 104-107 din Viaţă şi au fost publicate după Cod. Sabaiticus 108 de A. Papadopoulos-Kerameus, „Eupecbv ó 0aupaCTTOOQLTr)c; câţ úpvoyoácjxjc; kcxL peAcohcx;”, Vizantijskij Vremennik, 1.1,1894, pp. 141-150. Vezi S. Pétridés, „Saint Syméon le nouveau Stylite mélode”, în Écitos dOrient, t. V, 1902, pp. 270-274.

Scrisorile atribuite Sfântului Simeon mi-au atras mai mult atenţia. Istoricul Evagrius, care era în relaţie personală cu sfântul şi care îi consacră o notiţă importantă⁶, atestă faptul că a primit de la el o scrisoare privind o problemă de conştiinţă, fapt confirmat şi de Viaţa veche a sfântului⁷. O scrisoare adresată împăratului Justin al II-lea a fost păstrată în Actele Sinodului de la Niceea din 787⁸, unde poartă numărul cinci, ceea ce pare a indica faptul că făcea parte dintr-o culegere, astăzi pierdută. Ea este intitulată: A Sfântului Simeon Stâlpnicul cel din Muntele Minunat scrisoarea a cincea către împăratul Justin cel Nou⁹. Acest titlu nu ne permite să determinăm precis dacă este vorba de a cincea scrisoare dintr-o culegere generală de scrisori sau de a cincea scrisoare a lui Simeon către împăratul Justin. Identitatea destinatarului a primit o confirmare remarcabilă atunci când scrisoarea a fost citită la început în cursul celei de-a patra secţiuni a sinodului, împărţind deosebita cinste, printre alţii, cu Sfântul Ioan Gură

⁶ Historia –eclesiástica, V, 21; VI, 23.

⁷ La capitolul 233, cu câteva detalii în plus. Viaţa prescurtată, lucrare a lui Nichifor Ouranos, în Acta Sanctorum, Mai, t. V, cap. 237, p. 396, dă şi ea o parafrază precisă. Despre această revizuire din sec. al XI-lea, BHG 1690, vezi H. Delehaye, op. cit., pp. LIX-LXI.

⁸ J. Hardouin, Acta Conciliorum et epistolae decretales ac Constitutiones summorum Pontificum, 1714, t. 4, col. 289-291 şi PG 86, 2, 3216-3220.

⁹ Autenticitatea scrisorii este confirmată de faptul că se află în ea (PG 86,3217D) menţiunea osândei veşnice, care este redată în termeni ce amintesc de folosirea combinată a versetelor din Mt. 8,12 şi Mc. 9,48 şi pe care o regăsim în multe locuri în omiliile Sfântului Simeon. Vedenia evenimentelor viitoare pe care Simeon o comunică Patriarhului sub pecete de taină este, de asemenea, în mare măsură identică cu cea din Viaţa veche a stâlpnicului. Vezi un exemplu la capitolul 202 din această viaţă în H. Delehaye, op. cit., p. 265 [Scrisoarea a V-a a fost tradusă în volumul de faţă ca Anexa 4; (n. ed.].

de Aur, Asterie al Amasiei, Ioan al Tesalonicului şi Sfântul Nil, şi apoi de a fi citită o a doua oară la Palatul Magnaura, în prezenţa şi la porunca împăratului Constantin al VI-lea şi a împărătesei Irina, înainte de închiderea celei de a opta secţiuni a adunării¹⁰. în ciuda unor precizări atât de clare, eu sunt tentat să cred, împreună cu bollandistul C. Janninck¹¹, că scrisoarea era adresată împăratului Justinian, pentru că ea cere pedeapsa împotriva disidenţei samaritenilor, care a înflorit mai ales sub domnia lui Justinian¹², pentru actele nelegiuite şi hulele împotriva sfintelor icoane comise în Biserica Născătoarei de Dumnezeu din Porfyreonul Feniciei, „această cinstită casă pe care Puterea voastră (xo upcov Kpdxoc;) a construit-o”, ceea ce pare să indice că Simeon se adresează lui Justinian, ctitorul acestei biserici, după mărturia istoricului Procopius¹³.

¹⁰ J. Hardouin, op. cit, t. IV, col. 484.

¹¹ Acta Sanctorum, Mai, t. V, p. 302C.

¹² Vezi. L. Duchesne, LÉglise au VI-e siècle, 1925, pp. 282-283; L. Bréhier în Histoire de lÉglise, editată de A. Fliche şi V. Martin, t. IV, 1945, pp. 446- 447. Limbajul foarte dur al lui Simeon arată în ce măsură creştinii erau oripilaţi de samariteni.

¹³ De aedificiis, V, 9, ed. Bonn, p. 328,14. Cuvintele puterea voastră (xà úpcov icoàxoçj revin pentru a doua oară în scrisoare, folosite fiind într-un sens personal care confirmă limpede sensul primului pasaj, PG 86,2,3217B: „Pentru aceea rugăm puterea voastră izbânditoare să nu facă milă cu cei ce au îndrăznit aceasta”. Peste tot este folosit pluralul maiestăţii imperiale. Este cunoscută opoziţia violentă a Cărţilor Caroline, redactate în 790 de Alcuin asupra icoanelor, doctrinei iconofile a sinodului de la Niceea. Vezi Amann în Histoire de lEglise a lui A. Fliche şi V. Martin, t. 6,1937, pp. 121-125. Pentru acest autor, scrisoarea Sfântului Simeon, criticată pe larg din cauza durităţii faţă de samariteni, era destinată lui Justinian. Vezi Caroli Magni Capitulare de Imaginibus, în Monumento Germaniae Histórica, Concilia, t. II, Suppl., pp. 179-184. A se remarca faptul că acuzativul Ioucttivuxvóv şi Ioucttîvov tóv véov au putut fi confundate prin haplografie şi că, pe de altă parte, nu avem încă o ediţie critică a Actelor celui de-al doilea Sinod de la Niceea.

Pentru a arăta interesul pe care îl purta Simeon controverselor teologice şi disputelor ecleziastice ale timpului său, A. Ehrhard evidenţiază „fragmente de scrisori adresate lui Justinian şi Justin al II-lea, care se referă la nestorieni, monofiziţi şi la secta samaritenilor, fragmente care au fost folosite de Sofronie al Ierusalimului şi Ioan Damaschinul¹⁴.

Însă câte erori sunt acumulate în această frază! Se cunoaşte deja scrisoarea privitoare la samariteni care, după însemnările din Actele celui de-al doilea Sinod de la Niceea, ar fi fost adresată lui Justin al II-lea, dar al cărei destinatar este probabil Justinian. Din fericire posedăm întreg textul. Cu privire însă la o scrisoare pe care Simeon ar fi scris-o lui Justinian despre nestorieni şi monofiziţi, L. Allatius¹⁵ e cel care a semnalat-o, după mărturia Bibliotecii lui Fotie¹⁶, care aminteşte de o scrisoare sinodală a lui Sofronie al Ierusalimului către papa Honorius asupra celor două voinţe ale lui Hristos şi care enumeră autorii favorabili ortodoxiei printre care şi „pe Simeon, monahul şi preotul. Iar citatul care îl recunoaşte pe cuvios este din scrisoarea pe care a trimis-o către Justinian împăratul şi în care scrie şi despre lupta împotriva nestorienilor şi eutihienilor. Acest Justinian, evlaviosul împărat, a scris în [scrisorile] către Zoil acesta era Patriarh al Alexandriei şi a numit scrisoarea o comoară”. Ar fi de dorit foarte să putem identifica cu stâlpnicul nostru pe acest Simeon, monah şi preot, ca autor al unei scrisori care era o comoară în ochii lui Justinian, dar o asemenea atribuire nu ar oferi nici o şansă de exactitate decât în prezenţa unui nume distinct de numeroasele lui omonime, cel al lui Simeon Stâlpnicul

¹⁴ K. Krumbacher, op. cit., p. 145.

¹⁵ Diatribe de Symeonum scriptis, 1664, p. 18. Vezi Acta Sanctorum, Mai, t. V, p. 302B.

¹⁶ Cod. 231, ed. Bekker, p. 287 [Photius, Bibliotheca, ed. R. Henry, t. V, 1967, p. 66, (n. ed.].

din Muntele Minunat, nume care figurează în fruntea scrisorii despre samariteni adresate împăratului¹⁷. Cât priveşte mărturia Sfântului Ioan Damaschin evocată de A. Ehrhard, nu îşi are locul aici, fiindcă ea nu se raportează la o scrisoare, ci la Cuvântul al VIII-lea atribuit Stâlpnicului¹⁸, Lequien fiind cel care anterior a crezut că vede un fragment epistolar într-un extras care se referă la cultul icoanelor, dar care nu are nici un raport cu Justinian sau Justin II¹⁹.

H. Delehaye menţionează o epistolă foarte lungă A cuviosului părintelui nostru Isaac către cuviosul părintele nostru Simeon, cel din Muntele Minunat, care a fost publicată de Mai²⁰. Este, spune el, „răspunsul la o scrisoare care nu ne-a parvenit”²¹. H. Delehaye a pierdut din vedere consideraţiile pertinente ale lui A. Rocchi, care demonstrează definitiv, pe baza mărturiei manuscriselor şi critica internă, că destinatarul acestei scrisori nu este Simeon cel care ne interesează aici.

¹⁷ Vezi mai sus, p. 11.

¹⁸ Vezi mai jos, p. 35.

¹⁹ M. Lequien, S. Ioannis Damasceni opera, PG 94,1410.

²⁰ Novae Patricium Bibliothecae, t. VIII, 3, pp. 156-187. Vezi ibidem, pp. XXIxXIII, comentariul lui A. Rocchi, care remarcă faptul că Vaticanus gr. 391 utilizat de editor nu îi dă lui Simeon în titlul piesei calitatea de stâlpnic, ci de taumaturg, şi nu menţionează Muntele Minunat [Critica a stabilit că această epistolă aparţine lui Filoxen de Mabug şi este adresată unui oarecare Patrichie din Edessa. Există două recenzii siriace ale ei, una lungă şi alta scurtă. Varianta siriacă lungă cu traducere franceză este publicată de René Lavenant, La lettre à Patricius de Philoxène de Mabboug, „Patrologia Orientalis” 30.5, Paris, 1963. A. Mai a publicat recenzia greacă a variantei scurte a scrisorii. Pentru literatura despre această lucrare, atribuită multă vreme Sfântului Isaac Sirul, a se vedea David A. Michelson, „A Bibliographie Clavis to the Works of Philoxenos of Mabbug”, Hugoye: Journal ofSyriac Studies, vol. 13,2, 2010,304-305. Mulţumesc părintelui Filotheu Bălan pentru semnalarea acestor surse, (n. ed.].

²¹ H. Delehaye, Les Saints stylites, p. LXXV.

Rămâne totuşi un lucru stabilit că Simeon Stâlpnicul cel Tânăr a scris scrisori²². Un schimb de mesaje pe care H. Delehaye nu îl menţionează, a avut loc, potrivit biografului²³, între Justin al II-lea şi Simeon cu privire la o fiică a împăratului, chinuită de un demon. Suveranul îi ceruse sfântului, prin scris, să îi vindece fiica. Şi Simeon îi anunţă răspunsul: „îndrăzneşte, împărate, şi adu mulţumiri lui Hristos, Dumnezeul nostru. Căci a ieşit demonul din fiica ta”. Poate fi o citare literală a scrisorii. împăratul, câteva zile mai târziu, îi mulţumeşte sfântului în scris şi îi anunţă vindecarea fiicei sale. Este sigur că între cei doi exista o relaţie strânsă, aşa cum subliniază biograful²⁴: „Dumnezeiască râvnă şi credinţă mare avea în slujitorul lui Dumnezeu acest împărat Justin şi aproape mereu îi însemna sfântului rob al lui Dumnezeu cele ce se întâmplau”.

O altă scrisoare a fost trimisă lui Simeon, în aceeaşi perioadă, de patriarhul Ioan al Constantinopolului (565-577), pentru a-i semnala boala gravă a lui Justin al II-lea şi a-i cere mijlocirea²⁵. Simeon răspunde că împăratul va obţine vindecarea, cu condiţia de a se abţine de la remedii oferite de o terţă parte. Dar împărăteasa Sofia s-a lăsat convinsă să asculte

²² Viaţa veche spune că sfântul a discutat îndelung cu episcopul Seleuciei pe seama posibilităţii hirotonirii pe care sfântul din smerenie voia să o refuze: „Fiindcă de mai multe ceasuri discutau despre aceasta după cuvântul Scripturii”(yoatyiKGJc,, cf. Viaţa Sfântului Simeon, 134); H. Delehaye, op. cit., p. 263,16. yQa(j)iK(â; se referă aici, însă nu la discuţii prin scris, după cum reiese bine din context, ci este o expresie biblică „după cuvântul Scripturii” (Lc. 24,17). Acest sens al termenului yqcicJhkcIx;, după cuvântul Scripturii, se întâlneşte uneori în greaca bizantină (cf. H. Stephanus, Thesaurus Graecae Linguae, s.v.).

²³ Viaţa Sfântului Simeon, 207.

²⁴ Ibidem, 206. Oare amintirea acestor relaţii să fi atras după sine substituirea numelui de Justin cu cel al lui Justinian din fruntea scrisorii lui Simeon, citită la Sinodul din 787?

²⁵ Ibidem, 208-210. Despre boala mintală care l-a făcut pe Justin să piardă tronul, vezi şi Ioan de Efes, Historia ecclesiastica, III, 2-6.

sfaturile unui şarlatan evreu, pe nume Timotei, în ciuda avertismentelor patriarhului, căruia Simeon, prevenit de o descoperire dumnezeiască, îi scrie o scrisoare, rugându-l să-l implore din partea sa pe împărat să înceteze aceste practici, sub ameninţarea pedepsei cereşti manifestate prin pierderea minţii. Simeon află printr-o nouă descoperire căderea lui Justin şi o menţionează printr-o nouă scrisoare adresată patriarhului, sfătuindu-l să nu-l mai inoportuneze în favoarea suveranului.

Simeon primeşte o scrisoare de la unul din detractorii săi, diacon al marii biserici din Antiohia, plină de insulte la adresa sfântului²⁶. De asemenea, aşa cum aminteşte în scrisoarea sa către împăratul Justin al II-lea (sau mai curând Justinian), un patriarh din Orient i-a comunicat o scrisoare de la Pavel, episcop de Porfyreon, pe tema purtării nelegiuite a samaritenilor²⁷.

Apocrisiarul lui Simeon, preotul Toma, a fost trimis de el la palatul imperial de la Constantinopol. Fiindcă Teodor, prefectul pretoriului, supranumit Picridios, era bolnav²⁸, Toma îi scrie sfântului cerându-i ajutorul, iar Picridios face la fel. Simeon răspunde fiecăruia dintre ei şi Viaţa rezumă acest răspuns²⁹. Această enumerare este de ajuns pentru a arăta că Simeon întreţinea o corespondenţă importantă cu Curtea bizantină şi cu personaje cunoscute, împăraţi, patriarhi, episcopi, înalţi dregători, literaţi, astfel încât este foarte posibil să fi existat o culegere de piese numerotate şi este mare păcat că această culegere nu ne-a parvenit.

²⁶ Ibidem, 225. Vezi traducerea lui Nichifor Ouranos, cap. 222, Acta Sanctorum, Mai, vol. V, p. 391D.

²⁷ Vezi mai sus, p. 12.

²⁸ Teodor a fost prefectul pretoriului din 565 până în 569. Cf. Borghesi, Opere, vol. X, 1897, p. 428. Acest supranume de Picridios este necunoscut din altă parte.

²⁹ Viaţa Sfântului Simeon, 232; vezi traducerea lui Nichifor Ouranos, cap. 235 şi 236, Acta Sanctorum, Mai, t. V, pp. 395-396.

Scrisoarea către împăratul Justin al II-lea (sau mai bine zis Justinian), singura care ni s-a păstrat, arată că autorul ei cunoştea perfect formulele de protocol şi că aparţine unui om cultivat. Dar oare nu a pus să fie scrisă de un secretar literat? Pentru biograf însă, uşurinţa sa de exprimare vine în mod natural de la Duhul Sfânt, iar lucrarea imensă care este Viaţa sa veche nu ne informează deloc în legătură cu vreo posibilă formare şcolară, suplinită cu daruri de origine exclusiv dumnezeiască.

Pe lângă corespondenţa întreţinută cu un număr de personaje importante, Simeon a compus, de asemenea, cuvântări ascetice şi ne vom ocupa aici, în cele ce urmează, mai cu seamă de ele.

Deja în capitolul al 32-lea din biografia sa, redactată de unul dintre ucenicii lui³⁰, aflăm că într-o zi de Cincizecime primeşte Duhul Sfânt, Care îl umple de înţelepciune şi de cunoştinţă, ceea ce îi permite să compună, încă de timpuriu, o serie de discursuri: „Şi a fost învrednicit de asemenea har, încât nimeni nu-i putea sta împotrivă, potrivit cu ceea ce s-a scris, din pricina înţelepciunii şi a duhului cu care vorbea. A alcătuit cuvinte despre monahi şi despre pocăinţa mirenilor şi despre întruparea Domnului nostru Iisus Hristos şi despre viitoarea judecată şi despre nădejde, tâlcuind lămurit cele ascunse multora”. O altă precizare ne este furnizată mai înainte de biograf, la capitolul al 12-lea³¹. Deşi abia intrat, la vârsta de 6 ani, în obştea micii mănăstiri a stâlpnicului Ioan, al cărui mod de asceză îl va imita, el deja dovedeşte abilităţi catehetice: „Vorbind limpede, gata fiind să vorbească, având răspunsuri plăcute, cuvânt cu pricepere multă şi desăvârşită înţelepciune, fiindcă era plin de harul dumnezeiesc, pentru aceea şi vorbea cuvinte dumnezeieşti”.

³⁰ Vezi mai sus, pp. 9-10, nota 3; Viaţa Sfântului Simeon, 32; cf. parafraza lui Nichifor Ouranos, cap. 41, în Acta Sanctorum, Mai, t. V, p. 322B.

³¹ Viaţa Sfântului Simeon, 12.

Viaţa veche ne-a păstrat câteva exemple ale acestei elocinţe precoce. Capitolul 24 debutează prin cuvintele: „Zicea copilul bătrânului şi monahilor”, urmate de o cuvântare asupra mişcărilor sufletului³². Cuvântarea de la capitolul 27, intitulată Despre mântuire (nepi ocoxrjpiac;) şi consacrată, în realitate, virtuţilor monastice, este mult mai mare. Datat de biograf ca fiind al lui Simeon, copil încă, este un adevărat cod al vieţii monahului în comunitate³³. Apoi mai găsim în cuprinsul Vieţii scurte alocuţiuni, unsprezece în total, pe subiecte diferite. în afară de una, destinată poporului adunat în jurul lui, ele se adresează monahilor adunaţi în jurul coloanei lui Simeon şi au fost rostite cu ocazia unor împrejurări particulare din mănăstire pentru a-i îndemna la o linie precisă de conduită. Ele nu par a fi reproduse integral, aşa cum se poate deduce cu uşurinţă din anumite reflecţii ale hagiografului, „acestea zicându-le şi multe altele” sau „acestea zicându-le şi multe altele asemănătoare acestora”. Numai primele patru discursuri şi alocuţiuni, dacă ne bazăm pe ordinea cronologică a faptelor din Viaţa veche³⁴, au fost rostite înaintea morţii patriarhului Efrem al Antiohiei, în 545, an în care Simeon avea 24 ani. Acest fapt merită subliniat, vom vedea mai departe de ce³⁵.

În afară de lunga cuvântare de la capitolul al 27-lea despre virtuţile monastice, aceste bucăţi nu au deloc amploare, şi pentru o biografie atât de întinsă nu se poate spune că ele ocupă un loc important. Această constatare are însă importanţa ei, dacă vrem să comparăm atât fondul, cât şi forma lor cu cuvântările ascetice care ne-au fost transmise de câteva

³² Ibidem, 24 [Capitolul acesta este reluat mai departe în întregime ca Anexa 2],

³³ Ibidem, 27 [Vezi mai departe Anexa 3]; cf. şi parafraza lui Nichifor Ouranos în Acta Sanctorum, Mai, t. V, pp. 318-320.

³⁴ Această cronologie nu este absolut sigură. Vezi P. van den Ven, „A propos de la Vie de Saint Symeon…”, p. 435.

³⁵ Vezi mai jos, p. 37.

manuscrise sub numele lui Simeon Stâlpnicul cel Tânăr, o operă considerabilă, al cărui studiu îl vom aborda în cele ce urmează.

Colecţia de omilii ale Sfântului Simeon este o culegere de treizeci de piese numerotate, a căror publicare, pregătită de cardinalul Angelo Mai, n-a fost realizată decât după moartea sa de către Joseph Cozza-Luzzi, cu un comentariu asupra autenticităţii lor de Antonio Rocchi³⁶. Manuscrisul care este la baza ediţiei lui Mai este Vat. gr. 2021, fost Basilianus 60, de la mănăstirea St. Basile de Urbe, provenind de la Abaţia Saintemarie du Patir din Rossano, Calabria, unde a fost copiat de călugărul Bartolomeu, copiere încheiată pe data de 6 mai 1105, după notiţa subscrisă de la sfârşitul volumului³⁷. Este de format mic (185 x 150 mm), pagină plină şi numără 140 de folii de pergament. Nu conţine decât cuvântările lui Simeon, dar a pierdut primele două cuaternioane şi odată cu ele, Cuvintele I-IV. A. Mai a publicat această ultimă omilie, a IV-a, după ediţia teologului danez H. N. Clausen³⁸, care s-a limitat să indice

³⁶ A. Mai, Novae Patrum Bibliothecae, t. VIII, 3, 1871, pp. 4-156. Comentariul lui Rocchi este în deschiderea volumului VIII, pp. XVII-XXI, precedat la pp. XV-XVI de o introducere a lui Cozza-Luzzi asupra manuscriselor care au servit ediţiei.

³⁷ Vat. gr. 2021 a fost descris de Pierre Batiffol, LAbbaye de Rossano, 1891, pp. 57-58, 84,153. Vezi, de asemenea, R. Devreesse, Les manuscrits grecs de lItalie méridionale (Studi e Testi 183), 1955, pp. 23-25. Batiffol atribuie omiliile pe care le conţine acest manuscris unui Sfânt Simeon de Chio, eroare singulară care se explică, ca să spunem aşa, prin titlul Cuvânt al Sfântului Simeon kionitul, [kionit înseamnă stâlpnic, iar nu locuitor din Chio, (n. ed.], şi care a fost preluată de A. Ehrhard, în K. Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Litteratur, p. 177, şi mai apoi de R. Devresse, op. cit., p. 39, nota 5 şi în Index I, p. 62, unde figurează, o dată în plus, acest Simeon de Chio, care, în realitate, nu a existat niciodată! Reproducerea unei pagini de text din Vat. gr. 2021 şi a celei care poartă notiţa subscrisă se află în K. Lake, Dated Greek Minuscule Manuscripts to the Year 1200, VIII, Partea a II-a, 1937, planşa 560.

³⁸ în C. Münter, Miscellanea hafniensia, vol. II, 2, Copenhaga, 1824, pp. 268-280.

că avea acest text de la compatriotul său Frédéric C. Münter, care îl primise el însuşi de la un „abbas Annibaldus”, la Roma, necunoscut lui Mai, care nu a găsit în Biblioteca de la Vatican manuscrisul de unde provenea textul şi nici vreun alt exemplar al Omiliei a patra³⁹.

Pe de altă parte, Mai a extras în marginea ediţiei sale variantele din Vat. gr. 2089, fost Basilianus 138. Acest manuscris, pe pergament, este un amestec a trei părţi din alte manuscrise: a) ff. 1-72v; b) ff. 73-150v; c) ff. 151-239v. Al doilea rest de manuscris, datat de Mai din secolul al XI-lea⁴⁰, a păstrat cuaternioanele 3-12 şi nu conţine decât nouă cuvântări care ocupă ff. 73-107v. Restul, ff. 108-150v, conţine texte din Sfântul Ioan Gură de Aur şi extrase din alţi scriitori bisericeşti.

La cele două manuscrise de la Vatican şi la cel pe care l-a utilizat indirect Clausen, trebuie să adăugăm Codex B. a. VII de la Biblioteca Abaţiei Grottaferrata, pe pergament din secolul al XI-lea, 150 x 100 mm, nefolosit de Mai şi care nu conţine decât omiliile 11 şi 12⁴¹.

În sfârşit, există un manuscris complet conţinând toate cele treizeci de cuvântări ale lui Simeon. Este vorba despre importantul codex de la Muntele Athos Lama B 71 (191), datând din secolul al XI-lea, pe pergament, pe pagină întreagă, 260 x 180mm, un veritabil corpus „simeonian”, întrucât cuprinde cea mai veche Viaţă a stâlpnicului şi cea a mamei sale Marta, urmată de omilii, ff. 196-348 şi, în sfârşit, o serie de piese liturgice în cinstea celor doi sfinţi⁴². Tocmai după acest

³⁹ Vezi Mai, op. cit., p. 4, note 1. M. van Lantschoot (Biblioteca Vaticanului) mi-a confirmat că, în afară de cele două exemplare descrise aici, nu există nici o speranţă să se descopere alţi martori ai acestor omilii printre manuscrisele inventariate din acest fond.

⁴⁰ M. van Lantschoot se întreabă dacă nu ar fi mai prudent să zicem secolul XI-XII sau chiar începutul secolului al XI-lea.

⁴¹ Cozza-Luzzi dă din greşeală acestui manuscris numărul B. a. V. Vezi A. Rocchi, Codices Cryptenses, Roma, 1884, p. 68.

⁴² Vezi. A. Ehrhard, Überlieferung und Bestand der hagiographischen und homiletischen Literatur der griechischen Kirche, III, 2, 1952, p. 1019.

manuscris public eu mai departe textul inedit al primelor trei cuvântări, precum şi pe a patra, pe aceasta din urmă cu variantele ediţiei lui Clausen.

O examinare atentă a tradiţiei manuscrise a acestor cuvântări se impune mai înainte de a le putea considera ca un ansamblu omogen susceptibil de a fi supus ca atare regulilor criticii. Vom lua ca punct de plecare seria pe care o conţine manuscrisul de la Lavră, deoarece, cu cele treizeci de cuvântări ale ei, este cea mai completă şi acest manuscris este în mod special reprezentativ şi în ceea ce priveşte Viaţa, dar şi opera Sfântului Simeon Stâlpnicul cel Tânăr. Voi da mai departe şi titlurile celor treizeci de discursuri, precedat de numărul lor de ordine original, aşa cum se prezintă ele în acest manuscris. Vat. gr. 2021, al cărui text a fost publicat de Mai, dă cuvântările în aceeaşi ordine şi cu aceleaşi titluri, cu excepţia câtorva variante, având aceleaşi numere, totul la prima mână. Am spus deja că din acesta s-au pierdut primele patru dintre ele. Vat. gr. 2089 nu conţine decât cuvântările 11,14,16, 21, 22, 25, 26, 28 şi 29 care se succed fără întrerupere cu o foiletare continuă, purtând şi ele numărul de ordine original, cel pe care îl aveau în seria completă, cu excepţia cuvântării a 11-a care este fără început⁴³ şi sunt prevăzute cu aceleaşi titluri cu cele din Manuscrisul 105 de la Mănăstirea Esfigmenou, din sec. al XVIII-lea, conţine, de asemenea, cele treizeci de cuvântări care urmează celor două Vieţi dar, conform mărturiei lui A. Ehrhard, nu este decât o copie a celui de la Lavră.

⁴³ El începe cu folia 73, cu cuvintele btă tcov olkelcov yvcvpioco, prin cele proprii voi cunoaşte, Mai, op. cit., p. 49,1,16. Numerele de ordine vin în titluri după indicarea vârstei predicatorului (vezi p. 24) Dar copistul a notat, între altele, în marginea din stânga, pentru fiecare bucată pe care o transcria, un număr special progresiv. Cele nouă cuvântări au fost astfel numerotate de la 6 la 13, cuvântarea a 11-a, fiind fără incipit, trebuind să poarte numărul 5, şi erau prin urmare precedate de patru piese care trebuiau să ocupe cele 16 folii pierdute (cuaternioanele A şi B). Piesele care urmează, străine omiliilor, continuă cu numerele 14 şi aşa mai departe. Această numerotaţie secundară nu vizează decât Vat. gr. 2089 şi nu prezintă interes în ceea ce priveşte numerotarea originară a cuvântărilor care ne preocupă.

manuscrisele de la Lavră B 71 şi Vat. gr. 2021. Aceleaşi titluri găsim, de asemenea, şi în fruntea cuvântărilor 11 şi 12 din codicele de la Grottaferrata B. a. VII, dar nu sunt prevăzute cu număr. Cât priveşte cuvântarea a 4-a din ediţia lui Clausen, are acelaşi număr şi acelaşi titlu cu piesa corespunzătoare din manuscrisul de la Lavră⁴⁴.

Oricare ar fi locul lor în diverse manuscrise, toate aceste piese prezintă un text identic, cu acelaşi incipit şi desinit şi un număr relativ minim de variante. Doxologia finală însăşi, variabilă de la o omilie la alta, nu prezintă divergenţe între cele două manuscrise de la Vatican şi cel de la lavră, în timp ce filiaţia lor nu pare foarte apropiată.

Nu este deloc exclus să existe şi alţi martori ai cuvântărilor lui Simeon, îngropaţi în bibliotecile manuscriselor greceşti, printre numeroasele volume, puţin cunoscute încă, ce conţin omilii ascetice. Cercetările mele în marile fonduri nu au avut însă nici un rezultat. Exemplarele păstrate se pare că sunt rare⁴⁵.

Bazându-ne pe datele precedente, precum şi pe uniformitatea tradiţiei textuale, aşa cum transpare ea din compararea martorilor, putem admite rezonabil că suntem în prezenţa unei culegeri de treizeci de omilii, a cărei unitate este atestată corespunzător de concordanţa manuscriselor cunoscute. Avem

⁴⁴ Potrivit lui Cozza-Luzzi, în Mai, op. cit., p. XVI, cuvântarea a 4-a s-ar găsi, de asemenea, şi în Vat. gr. 2089, prezenţa ei i-ar fi scăpat lui Mai. Dar van Lantschoot căruia îi datorez majoritatea indicaţiilor anterioare privind manuscrisele de la Vatican şi căruia îi aduc vii mulţumiri, mă informează că această afirmaţie este în întregime inexactă; nu este nici urmă de omilia a 4-a în Vat. gr. 2089. Eroarea lui Cozza-Luzzi este datorată probabil unei neatenţii.

⁴⁵ Cum remarcă marele specialist în materie, A. Ehrhard, loc. cit. [Opinia aceasta rămâne validă. Cuvintele Sfântului Simeon au fost foarte puţin copiate. Pe lângă manuscrisele descrise anterior, Institut de recherche et d’histoire des textes de la Paris mai indică în momentul de faţă în catalogul on-line, http:://pinakes.irht.cnrs.fr, doar unele copieri fragmentare şi târzii ale acestora].

chiar impresia, cu rezerva unei confirmări ulterioare, printr-un studiu mai aprofundat al textului, că toţi copiştii au avut un respect special faţă de conţinutul acestor omilii, cum se poate constata şi pentru alte producţii celebre ale literaturii ecleziastice greceşti. Rămâne de văzut totuşi dacă nu avem de-a face, cum se temea H. Delehaye, cu o compilaţie mai veche făcută din bucăţi de diferite origini şi puse pe seama unei personalităţi ilustre, cea a Sfântului Simeon Stâlpnicul cel Tânăr. Nimic nu este mai frecvent în acest gen de literatură⁴⁶. înainte de a mă strădui să răspund acestei chestiuni, trebuie să trec sumar în revistă conţinutul acestor treizeci de omilii şi să ofer o perspectivă de ansamblu asupra compoziţiei şi stilului lor. Mai multe dintre titlurile, care precedă uniform în manuscris fiecare dintre omilii, sunt destul de vagi şi nu se potrivesc în mod adecvat cu conţinutul lor. Le reproduc aici în traducere şi, dacă este cazul, cu câteva cuvinte explicative. Unele dintre omilii sunt greu de analizat pentru că de multe ori ideile pe care le conţin nu au simplitate şi fiindcă adeseori ele alcătuiesc un fel de comentariu la numeroase pasaje din Scriptură, de multe ori fără o legătură consecventă între ele. Este un mozaic alcătuit din bucăţi disparate organizate în jurul citatelor biblice şi de multe ori este dificil să descoperi fie tema dominantă, fie vreun fir conducător care să permită să te regăseşti în acest labirint. Indicaţiile care urmează ne vor ajuta să ne dăm seama cel puţin de conţinutul esenţial al fiecărei omilii.

Este de observat că titlurile sunt redactate în cadrul unei formule, practic întotdeauna aceeaşi, pe care nu o reproduc decât pentru primele două din serie⁴⁷, limitându-mă apoi la

⁴⁶ Delehaye, Les Saints Stylites, p. LXXV.

⁴⁷ A. Mai a făcut la fel în ediţia sa, reproducând titlul complet numai al Cuvântului al IV-lea. Vezi remarca sa, p. 13, nota 1. „în Vat. gr. 2021 şi 2089, îmi scrie van Lantschoot, titlurile pentru omilii sunt în comun identice în partea care descrie conţinutul, vârsta lui Simeon şi numărul omiliei. Ele diferă uneori mai mult, alteori mai puţin pentru Aoyoţ… klovltou…

partea din titlu care indică subiectul cu vârsta oratorului. Caracterul oarecum solemn al acestei formule, repetată astfel pentru a aminti inspiraţia dumnezeiască ce îl făcea să vorbească pe sfânt, este legată poate de faptul că omiliile erau destinate lecturii în obşte cu ocazia unor sărbători liturgice, după cum o atestă mai multe menţiuni de primă mână în manuscrise⁴⁸.

Iată titlurile Cuvintelor:

1. [van den Ven, 1957, pp. 33-35] A sfântului avvă Simeon Stâlpnicul din mănăstirea din Muntele Minunat, pe care Dumnezeu l-a ridicat, ca pe Daniil, să grăiască prin Duhul Sfânt despre marile binefaceri ale lui Dumnezeu în al zecelea an al vârstei sale. Despre binefacerile lui Dumnezeu; invocarea de către Simeon a milei Sale; vârsta predicatorului, 10 ani.

2. [van den Ven, 1957, pp. 35-41] Cuvânt al sfântului avvă Simeon Stâlpnicul din mănăstirea din Muntele Minunat, pe care Dumnezeu l-a ridicat, ca pe Daniil, să grăiască prin Duhul Sfânt,

©aupacrtoû… Daniel şi Duhul Sfânt. Nu se găseşte formula completă decât sporadic, când în 2021, când în 2089. Menţionarea Duhului Sfânt şi a lui Daniel lipseşte în omiliile 14,16, 21, 25 şi 26 din 2089″. în manuscrisul de la lavră apare formula completă, reprodusă sub numărul 2, care este aplicată totdeauna în continuare, uneori cu un loc diferit pentru menţionarea lui Daniel şi a Duhului Sfânt.

⁴⁸ în manuscrisul de la lavră, pe marginea Cuvântului I este scris „citeşte-o pe aceasta la Schimbarea la Faţă”; Cuvântul al V-lea: „lectura aceasta a Sfinţilor Părinţi la duminica înainte de Naşterea lui Hristos”; Omilia a 8-a: „lectură în ziua Ortodoxiei”; Cuvântul al XXII-lea: „lectură în sâmbăta lăsatului sec de carne”. Vat. gr. 2089 are, de asemenea, aceeaşi menţiune, în acelaşi loc. Pentru manuscrisele omiliilor care poartă urmele lecturii publice, a se vedea R. Devresse, Introduction à létude des manuscrits grecs, Paris, 1954, pp. 191-192. Fiecare omilie este urmată imediat în manuscrisele de la lavră şi Vat. gr. 2021, cu caractere semi-unciale, asemenea celor din titlu, de un îndemn evlavios mereu asemănător prin construcţie: 1. sfântă şi dumnezeiască ofrandă şi de la mine se va da în grijă ţie. 2. Comoară a virtuţilor, şi de la mine ţi se va da în grijă, etc..

despre înfrânare şi credinţă şi fapte (lucrări) în cel de-al zecelea an al vârstei sale.

3. [van den Ven, 1957, pp. 41-46] Despre patimi şi gânduri;

11 ani.

4. [Mai, 1871, pp. 4-13; van den Ven, 1957, pp. 47-55] Cuvânt al Sfântului Avvă Simeon Stâlpnicul din Mănăstirea din Muntele Minunat despre nevoinţă, pe care Dumnezeu l-a ridicat să vorbească, precum pe Daniel, în Duhul Sfânt prin contemplaţiile de care a fost învrednicit în privinţa cărora Domnul, antrenându-l, i-a descoperit lui în curăţia inimii să cunoască toate în al unsprezecelea an al vârstei sale. Despre viaţa ascetică; o lungă enumerare a virtuţilor monahale şi a patimilor contrare lor, însoţită de o serie de comparaţii cu stări şi lucruri exterioare; 11 ani.

5. [Mai, 1871, pp. 13-16] La lupta profeţilor şi apostolilor şi mucenicilor; 11 ani.

6. [Mai, 1871, pp. 17-22] Către un proprietar din Antiohia; omilie adresată clasei bogate din Antiohia, pentru a-i demonstra deşertăciunea plăcerilor lumeşti şi modul în care primejduiesc mântuirea sufletului; tabloul viu al acestor plăceri;

12 ani.

7. [Mai, 1871, pp. 22-27] Despre pocăinţă şi străpungere; 12 ani.

8. [Mai, 1871, pp. 27-36] Despre cei ce sunt în înălţime şi păcătuiesc fără frică; despre trufia în bucurarea de bunurile acestei lumi şi pedeapsa greşelilor pe care trufia te face să le comiţi, cu descrierea rătăcirilor păgânismului şi ale cultului idolilor; 12 ani.

9. [Mai, 1871, pp. 37-45] Didascalie către monahi despre închipuirile în parte ale demonilor; experienţe personale ale autorului şi sfaturi pentru respingerea atacurilor; 13 ani.

10. [Mai, 1871, pp. 45-49] Despre incertitudinea vieţii omului, care nu este decât o umbră; trebuie să renunţăm la lume, să

dispreţuim lucrurile vremelnice pentru a ne dedica sufletul vieţii veşnice; 13 ani.

11. [Mai, 1871, pp. 49-53] Despre sfârşitul rău al păcătosului şi adormirea în pace a dreptului; 14 ani.

12. [Mai, 1871, pp. 53-57] Despre a doua venire a Cuvântului lui Dumnezeu şi dreapta răsplătire; 14 ani.

13. [Mai, 1871, pp. 57-63] Despre cei care prin mândrie au căzut din făgăduinţele lui Dumnezeu; 14 ani.

14. [Mai, 1871, pp. 63-66] Despre închipuita mândrie vremelnică a bogăţiilor şi despre osândirea lor la tribunalul lui Hristos; 14 ani.

15. [Mai, 1871, pp. 66-73] Despre cei ce îndumnezeiesc însoţirea de nuntă, în timp ce acesta nu este decât un mijloc în mâinile lui Dumnezeu; 14 ani.

16. [Mai, 1871, pp. 73-80] Despre cei ce sunt în înălţime şi păcătuiesc fără frică Acelaşi titlu şi subiect cu Omilia a 8-a cu descrierea foarte vie a plăcerilor lumeşti; 15 ani.

17. [Mai, 1871, pp. 81-86] Despre teatrul cel după evlavie al sfinţilor în comparaţie cu desfătările din lume; 15 ani.

18. [Mai, 1871, pp. 87-93] Despre oştirea iubitorilor de Dumnezeu care bine au plăcut prin cea mai bună luptă; 15 ani.

19. [Mai, 1871, pp. 93-98] Despre străpungere şi despre feciorie şi despre dumnezeiasca dragoste şi despre înşelarea şi vremelnicia vieţii; 16 ani.

20. [Mai, 1871, pp. 98-102] învăţătură despre dumnezeiescul har care îl cârmuieşte pe om; 16 ani.

21. [Mai, 1871, pp. 103-111] Despre gheena cea gătită şi despre bunătăţile pe care le-a făgăduit Dumnezeu sfinţilor. Este vorba despre virtuţile monahale şi despre ispitele călugărilor; 16 ani.

22. [Mai, 1871, pp. 111-118] Despre ieşirea sufletului din trup şi despre puterile inteligibile ale răutăţii şi despre laudele îngerilor către Dumnezeu şi despre cei ce se află în păcate; 17 ani.

23. [Mai, 1871, pp. 118-121] Despre petrecerea practică a monahului; 17 ani.

24. [Mai, 1871, pp. 121-124] îndemn către o fecioară; 18 ani.

25. [Mai, 1871, pp. 125-127] Despre virtuţi şi statornicia monahilor. 21 de ani.

26. [Mai, 1871, pp. 127-137] Despre dumnezeieştile vederi şi descoperiri de care a fost învrednicit Simeon în parte; 23 de ani.

27. [Mai, 1871, pp. 137-140] îndemn către cei ce sunt înnebuniţi de deznădejde şi cărora li se pare că viaţa lor se încheie odată cu trupul; 23 de ani.

28. [Mai, 1871, pp. 140-144] Asceticon. O cuvântare generală care cuprinde în special enumerarea catastrofelor care au survenit în timpul autorului şi care nu au provocat convertirea necesară; 24 de ani.

29. [Mai, 1871, pp. 144-148] îndemn către cei care spun că sunt gata de mucenicie dar nu rabdă nici cel mai mic cuvânt; 24 de ani.

30. [Mai, 1871, pp. 148-156] Despre vederile de care a fost învrednicit. Subiecte diverse, în special, curtea cerească, viaţa veşnică, rolul lui Hristos, virtuţile monahale; 24 de ani.

Vom spune câteva cuvinte acum despre compoziţia şi stilul culegerii al cărei sumar tocmai a fost prezentat.

Desigur, opera nu prezintă nici una din caracteristicile simplităţii specifice literaturii şi limbii populare. Ideile sunt adeseori sinuoase şi chiar obscure, la fel şi stilul, adeseori stufos şi dificil, ceea ce face lectura greoaie, cu atât mai mult cu cât autorul manifestă predilecţie pentru cuvintele rare şi expresiile căutate. Preferă, adeseori fără legătură aparentă, comparaţii surprinzătoare pe care le împrumută din manifestările cele mai variate ale lumii exterioare. Deducem aceasta citind Cuvântul al IV-lea. Numeroase descrieri, uneori foarte vii, atestă faptul că autorul era familiarizat până la un punct

cu lucrurile de la teatru, de la circ, de la vânătoare, de la jocuri, de la curtea împărătească, din armată, navigaţie, muzică, artă vestimentară, viaţa mondenă şi plăceri, precum şi cu credinţele şi obiceiurile păgânilor⁴⁹. Fără îndoială era un monah citit50şi este legitim să presupunem că era inspirat de învăţăturile marilor scriitori ascetici care l-au precedat. Referirea frecventă la elini şi la datinile lor pare să indice că păgânismul

⁴⁹ Teatru şi circ: Mai, p. 81, 4-20; 82, 8-9; 83, 5; 86,18; 137, 9; 142, 10; 152,1-2; 153, 6 [pp. 154-156,160, 215, 220, 231, 233]; vânătoare: p. 10, 6; 11, 1; 85, 6-8 [pp. 71-73,158]; curtea imperială: p. 10,8; 152,4-8 [pp. 73, 232]; armată: p. 87,3-89,22 [pp. 161-164]; navigaţie: p. 98,14-100,16 [pp. 174-175]; atracţii şi podoabe femeieşti: p. 65,14-18; 82,13-21 (inspirat din Iezechiel 23, 40; Is. 3,16-26) [pp. 135,155-156]; plăceri lumeşti: p. 17, 2-18, 7; 31,14-32, 8; 35, 7-16; 64, 11-65, 14; 75, 19-76, 2 [pp. 80, 96, 100, 134, 148]; credinţe şi datini păgâne: p. 33,4-36,16; 85,19-21 [pp. 98-99,159], Cuvântul al VIII-lea, Mai, p. 33,4-34,4 [pp. 98-99], enumeră zeităţile care aparţineau dinastiei eleno-iraniană a lui Kronos: soţia sa Semiramis, fiul său, Zeus, supranumit Picus (IleKÔç în mss. de la lavră, IleCeKÔç în Vat. gr. 2021) şi descendenţii săi Herakles-Hercule, Hephaistos-Pluton, Hermes, Ares, Afrodita, şi se aminteşte că Kronos şi apoi Zeus-Picus au plecat din Assyria spre Apus pentru a cuceri Italia. Acest amalgam de legende este bine cunoscut. Autorul cuvântării subliniază, à propos de căsătoriile din dinastia lui Kronos, că la perşi însoţirile incestuoase sunt o practică legală „până astăzi”. Această observaţie, care corespunde realităţii, nu este personală. Ca şi întregul pasaj relativ la legenda lui Kronos, ea se regăseşte mai mult sau mai puţin literal la cei mai vechi cronicari bizantini, precum Ioan Malalas şi Cronica pascală. Vezi H. Gelzer, Sextas Julius Africanas and die byzantinische Chronographie, 1898, pp. 67-81; Pauly-Wissowa-Kroll, Rcal-Enciclopédie, s.v. Picus. A se compara şi A. Mai, p. 34,6 şi Cronica Pascală, ed. Bonn, p. 87,14-21, despre fabricarea idolilor.

⁵⁰ Cum rezultă din nota precedentă şi dintr-un pasaj al Cuvântului al XVIII-lea [Mai, p. 87, 3-9], în care autorul citează, ca unul care a citit, un extras din declamaţia unui comandant militar către trupele sale. Nu am reuşit să găsesc vreo urmă a unei dependenţe verbale, care ar fi foarte firească, vis-à-vis de vreo producţie din imensa literatură ascetică a secolelor precedente. Dar influenţa acesteia este uşor de perceput. Să se compare, de pildă, Cuvântul al III-lea cu capitolul al 2-lea din Constituţiile ascetice ale Sfântului Vasile, intitulat „Despre apăsarea gândurilor”, PG 31,1337-1344; vezi, în mod special, paralela între trup şi suflet, pe de o parte, şi calul şi conducătorul lui, pe de altă parte. Vom putea compara, de asemenea, îndemnul către monahi atribuit Sfântului Nil, PG 79,1236-1240 cu Cuvântul al IV-lea al Sfântului Simeon.

nu dispăruse complet în epoca autorului, sau cel puţin că amintirea lui rămăsese încă foarte vie⁵¹.

De la un capăt la celălalt al culegerii de omilii, dar mai ales în Cuvintele IX, XXI şi XXV, autorul nostru are în vedere ispitirile demonice. Lupta sfinţilor împotriva atacurilor de toate felurile pe care diavolii le încearcă, este un loc comun în lucrările hagiografice şi ascetice, începând cu Viaţa Sfântului Antonie, prin toată literatura duhovnicească a vremii, ajungând inclusiv la însăşi Viaţa Sfântului Simeon.

Cărui auditoriu se adresează cele treizeci de cuvântări? Cuvântul I este o scurtă introducere la discursurile care urmează, sub formă de invocaţie. Autorul se adresează tuturor: fraţii mei iubiţi, precum şi omilia următoare şi a cincea. Cuvântul al VI-lea se adresează, cum am văzut mai sus, clasei bogate a Antiohiei. Cea de-a şaptea omilie, Despre pocăinţă, se adresează laicilor, cărora predicatorul li se adresează: iubiţilor, fraţi creştini sau o, omule, şi nu este vorba despre viaţa monahală. Cuvântul al VIII-lea se adresează, de asemenea, laicilor sau mai degrabă bogaţilor şi celor care împărtăşesc credinţele păgâne sau care, cel puţin, se interesează de ele: pp. 30,19, şi 35, 7, o, bogatule; p. 32, 9 fraţi iubiţi. Această din urmă menţiune nu desemnează, deci, în mod necesar un auditoriu format din monahi. Cuvântul al XVI-lea, care are acelaşi titlu şi acelaşi subiect cu Cuvântul al VIII-lea, se adresează de asemenea şi direct la persoana a doua bogaţilor ale căror slăbiciuni le descrie: p. 77, 5, o, bogatule; p. 77, 8, o, omule; p. 78, 1 iubitorule de arginţi. Se adresează în mod cert monahilor Cuvintele III (specificat în titlu), IV, IX, XXI, XXII, XXIII, XXV,

⁵¹ Vezi de exemplu Mai, p. 13,9; 23,15; 24,11-13; 34,15; 35,8-36,16; 66, 10; 84,15 [pp. 76, 87, 88, 99-100,137,157]. (Ippolit, sportiv din Antichitate, renumit prin caracterul lui cumpătat. Cf. Pauly-Wissowa-Kroll, Real- ■encyclopedie, Hyppolytos). Despre supravieţuirea păgânismului în lumea greco-orientală, vezi L. Duschesne, L-lise au Vie siècle, 1925, pp. 275-280; Ch. Diehl, Justinien et la civilisation Byzantine, 1901, pp. 547-579; E. Stein, Histoire du Bas-Empire, vol. II, 1949, pp. 369-373.

XXVI, XXVIII, XXX. Aşadar, douăzeci de omilii din treizeci vizează un auditoriu care cuprindea poate şi pe monahii din mănăstirea Sfântului Simeon din Muntele Minunat, dar erau concepute pentru un public diferit: mireni, bogaţi, fecioare, persoane de toate condiţiile, pe care biografia sfântului îi prezintă perindându-se fără încetare la coloana stâlpnicului.

Acum că cititorul şi-a putut face o idee asupra conţinutului omiliilor, asupra compoziţiei lor şi stilului, precum şi asupra destinatarilor, putem aborda chestiunea care se impune. Această culegere nu este cumva o compilaţie veche, alcătuită din diferite bucăţi şi care ar fi fost în mod deliberat atribuită Sfântului Simeon Stâlpnicul cel Tânăr, în scopul de a asigura acestei culegeri autoritatea unui nume mare?

Deja A. Rocchi a reunit pe această temă un anumit număr de elemente interesante. A vrut să facă evidentă52, fără totuşi a reuşi întotdeauna deplin, unitatea de netăgăduit pe care o prezintă aceste omilii între ele, atât ca formă, cât şi prin conţinut. Astfel a pus în evidenţă asemănarea de gândire şi de expresie între anumite pasaje din Cuvintele XXVIII şi XXIX⁵³, XXVI şi XXV⁵⁴, X şi XI⁵⁵, precum şi un raport destul de general totuşi (mens atque ratio), între Cuvintele XIX şi XXIV, ca să-i permită să concluzioneze că aceste două piese sunt datorate aceleiaşi personalităţi. Şi a adăugat că în întreaga culegere se observă acelaşi fel de a scrie, cu aceeaşi folosire a perioadelor şi a figurilor de stil şi aceeaşi frazeologie.

Această apreciere de ansamblu a lui A. Rocchi este incontestabilă. Caracteristicile evidenţiate mai sus se aplică,

⁵² A. Mai, Novae Patrum Bibliothecae, t. VIII, pp. XVII-XXI.

⁵³ A. Mai, p. 143,12-18 [p. 121] şi pp. 144,17-145, 8 [pp. 223-224], A se observa folosirea în ambele părţi ale cuvântului xryaviCci).

⁵⁴ Nu Cuvântul al XXIX-lea cum o indică din neatenţie Rocchi. Vezi A. Mai, p. 137,1 [p. 213] şi p. 143,18-19 [p. 221], dar este vorba de un indiciu foarte vag.

⁵⁵ A. Mai, p. 47, 3-11; 48, 11-14; 48, 21-49, 2; 49, 16; 50, 8-12; 51, 7-11

[pp. 112-12).

într-adevăr, colecţiei în întregul ei. Colecţia dezvăluie de la un capăt la altul acelaşi mod de a gândi şi prezintă toate caracterele unei compoziţii unitare. Am spus deja că autorul avea o predilecţie foarte vie pentru anumite idei, anumite formule, şi mai ales pentru comparaţiile între multiplele subiecte pe care le tratează şi diferitele aspecte ale lumii exterioare. Aceste comparaţii, de multe ori cam forţate, sunt frecvent introduse prin particule ca cóg, ¿boneq, ouxceg şi Kai. Anumite trăsături se repetă de mai multe ori; de exemplu, folosirea cuvântului vin, oîvog, care apare de zece ori⁵⁶, din care de patru ori este însoţit de adjectivul noAuxeArig. Menţionarea lucrurilor care „ca umbra trec”, 7xapéQX^Tai^sau napáyei, sau 7xapaxQXi cbaei OKiá, intervine de patru ori57. Menţionarea mucenicilor, apostolilor, profeţilor şi asceţilor apare de şapte ori în şapte omilii diferite^58. Cuvântul 6iâ5rpa se poate găsi de şapte ori⁵⁹. Referiri la muzică şi la instrumentele muzicale, unul sau mai multe, precum ópyava, auAoí, KÚp3aAa, xúp7xava, KiGápai, apar în nouă cuvântări⁶⁰.

Autorul, ca mulţi alţi scriitori ascetici, utilizează intens citatele biblice pe care îi place să le articuleze pe tiradele sale, uneori în defavoarea clarităţii. Două pasaje din Evanghelie au fost în mod special favorizate. Este vorba de Mc. 9,48 (care la rândul lui se referă la Is. 48, 24) „să fii aruncat în gheena unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” şi Mt. 8,12: „iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Combinaţia

⁵⁶ A. Mai, p. 8,16; 17,13; 31, 8 şi 19; 56,1; 65, 12 şi 20; 74, 5; 123, 11; 151,13.

⁵⁷ A. Mai, p. 19, 6; 28, 8; 45, 9; 98, 2; 137, 9. Vezi şi Ps. 143, 4.

⁵⁸ A. Mai, p. 12, 12; 119, 1; 134, 15; 139, 7 şi 11; 147, 7; 149, 3; 152, 15 [pp. 75, 127, 210, 216, 226, 228, 232],

⁵⁹ A. Mai, p. 23,10; 41, 18; 56, 19; 116,13; 128,17; 152, 1 şi 12.

⁶⁰A. Mai, p. 17,15; 18, 6; 41,17; 55, 20; 65,11 şi 21; 75,19; 83,14 şi 18; 92,19; 114, 6; 143,12.

acestor două pasaje a fost utilizată literal In 16 omilii⁶¹. Focul veşnic sau viermele neadormit care roade au fost menţionate în alte cinci piese⁶² şi în altă parte încă.

Cred că pot opri aici această demonstraţie şi pot afirma cu certitudine, ca o concluzie la toate afirmaţiile precedente, că cele treizeci de discursuri au ieşit sigur din mâna şi din condeiul aceluiaşi autor.

Dar este el Sfântul Simeon Stâlpnicul cel Tânăr? Aceasta este o altă întrebare. „Pentru a identifica”, scrie H. Delehaye⁶³, „în aceste omilii, care trec drept nişte cuvântări rostite de la înălţimea coloanei, trăsături individuale în care s-ar regăsi autorul, ne trebuie o doză de bunăvoinţă pe care nu o avem. Şi nu putem să nu amintim îndeajuns că numărul mare de călugări cu numele Simeon, care au scris despre subiecte duhovniceşti, a condus la confuzii care chiar după Diatribe de Symeonum scriptis sunt departe de a fi elucidate”. A. Ehrhard, pe de altă parte, remarcă⁶⁴ faptul că „această impresionantă producţie se bazează pe o falsă reprezentare a vieţii stâlpnicilor”. Dar această din urmă apreciere este lipsită în mod deosebit de exactitate, căci în întreaga colecţie nu este niciodată vorba despre coloană şi despre viaţa proprie stâlpnicilor, chiar atunci când autorul vorbeşte despre el însuşi şi de experienţele sale⁶⁵.

⁶¹ A. Mai, p. 18, 21; 28,18; 49, 1; 50, 8; 53, 5; 56,12, 57, 13; 63,17; 72, 20; 78, 15; 86, 13; 100, 14; 103, 5; 104, 6; 108, 21; 119, 16; 136, 4; 137, 16; 155,13.

⁶² A. Mai, p. 16,17; 91, 20; 97,19; 142, 2.

⁶³ Op. cit., p. LXXV.

⁶⁴ în K. Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Litteratur, 1897, p. 145.

⁶⁵ Aceeaşi situaţie se prezintă chiar şi în omiliile şi alocuţiunile transmise de Viaţa veche a sfântului, ceea ce se explică, în cele două compoziţii, prin faptul că în general un predicator nu este dornic să facă aluzie la particularităţile felului său de viaţă.

Antonio Rocchi⁶⁶ a încercat să demonstreze că această colecţie era în mod autentic opera celui al cărui nume îl poartă în manuscrise, comparând anumite omilii cu unele indicaţii pe care ni le furnizează Viaţa Sfântului Simeon în varianta lui Nichifor Ouranos, dar argumentaţia sa este inconsistentă şi nu departe de a justifica judecata lui H. Delehaye. Problema rămâne deschisă şi va trebui supusă unei analize aprofundate, ceea ce voi încerca eu aici.

Mai întâi, tradiţia manuscrisă, care este, am văzut, demnă de încredere, atribuie în mod clar, fără confuzie posibilă, paternitatea tuturor omiliilor lui Simeon Stâlpnicul din Mănăstirea din Muntele Minunat, al cărui nume figurează în titlu, în fruntea fiecărei piese, cu menţionarea vârstei la care a fost produsă⁶⁷. Este o indicaţie care nu este deloc de neglijat.

Chiar dacă în corpusul celor 27 de Cuvinte publicate de Mai nu se întâlneşte nici măcar o singură dată numele lui Simeon, el se găseşte, dimpotrivă, menţionat în Cuvântul 1, care serveşte drept introducere la întreaga culegere, omilie pe care însă A. Mai nu a publicat-o⁶⁸. Citez pasajul: „Dar am nădăjduit să fiu mântuit nu pentru dreptăţile mele, ci pentru îndurările Tale şi mulţimea milei Tale, eu, robul Tău, Simeon”⁶⁹. Nu doar că autorul este numit aici, dar cu câteva rânduri mai sus există o aluzie la calitatea lui de stâlpnic, când îi cere lui Dumnezeu harul de „a cerceta după cursa stării (crrttcjEcoc;) mele sfânt locaşul (pavbpa) Tău”. Or, oxâoic, este termenul care desemnează în mod curent starea pe stâlp, în timp ce termenul pavbpa trimite la îngrăditura care îl înconjura pe

⁶⁶ Loco cit. Despre metafraza lui Nichifor Ouranos, vezi H. Delehaye, op. cit. pp. LIX-LXI.

⁶⁷ Vezi mai sus, pp. 24-27.

⁶⁸ Ea a fost editată de Paul van den Ven abia, în finalul studiului tradus de faţă [(n. ed.].

⁶⁹ Mai departe, p. 55

stâlp⁷⁰. Pe de altă parte, autorul acestei piese era încă un copil când a început viaţa sa nevoitoare, pentru că el menţionează pe tovarăşii săi masacraţi de Irod: „A celor de la care am început nevoinţa, a pruncilor celor ucişi de Irod, cei de o vârstă cu mine”. Această indicaţie concordă perfect cu tot ceea ce ştim prin Viaţa veche despre vârsta fragedă a lui Simeon când a început asceza şi predicarea⁷¹. Potrivit titlului acestei omilii, ea a fost rostită în al zecelea an al vârstei sale, iar celelalte 29 datează din anii următori, până la vârsta de 24 de ani72. în Cuvântul al IX-lea, rostit potrivit titlului la vârsta de 12 ani, sfântul se referă la un demon care spune: „O, copile, pentru ce fugi de noi?”. în Cuvântul al XVII-lea rostit la 14 ani, autorul spune despre sine însuşi, „noi, tineri fiind”⁷³. Vedem astfel că textele sunt categorice pentru a confirma extrema tinereţe a predicatorului.

în favoarea autenticităţii culegerii, în ciuda faptului că autorul nu dezvăluie, ca să zicem aşa, nimic din personalitatea sa, sunt câteva indicii rare care merită să fie semnalate. Predicatorul trebuie să nu fi locuit departe de Antiohia, deoarece Cuvântul al VI-lea este adresat unui proprietar care locuieşte în acest oraş. Se ştie că Muntele Minunat, locul nevoinţei lui Simeon, era foarte aproape de oraş. în Cuvântul al XXVIII-lea, sunt enumerate mai multe calamităţi la care autorul a fost martor. Deja Rocchi a comparat această listă cu descrierile, care pot fi citite în Viaţă, ale unei serii de evenimente de acelaşi gen⁷⁴. Printre aceste calamităţi, menţionăm

⁷⁰ Vezi Delehaye, Les Saints Stylites, p. CLXIV-CLXVI, CLXVIII. Termenul pdvpa se mai găseşte încă de două ori în culegerea lui Mai, pp. 105,2 şi 109,10, cu sensul de mănăstire. Iar celălalt termen, crrdcTu;, este menţionat foarte des cu acelaşi sens în Viaţa Sfântului Simeon, precum şi pdvdpa, acolo însemnând adăpostul de piele al sfântului din vârful coloanei.

⁷¹ Vezi mai sus, Cuvântul I, p. 55

⁷² Vezi mai jos, [pp. 17-18].

⁷³ A. Mai, p. 85,1, [p. 158]

⁷⁴ A. Mai, op. cit., p. XIX.

asediul lui Chosroes asupra Antiohiei în 540, iar Viaţa descrie în amănunt incursiunile perşilor, chiar până la mănăstirea lui Simeon în această campanie.

Acestor date de critică internă, trebuie să adăugăm pe cele care ne aduc mărturiile extrinseci deja adunate de Rocchi⁷⁵. în prima jumătate a secolului al VII-lea, Sfântul Ioan Damaschin, în cel de-al treilea tratat asupra icoanelor, a inserat un pasaj din Cuvântul al VII-lea sub titlul Al marelui Simeon, cel din Muntele Minunat, Despre icoane⁷⁶. A. Ehrhard considera autenticitatea acestui al treilea discurs drept îndoielnică⁷⁷, fără să explice de ce, dar Johannes M. Hoeck⁷⁸ o consideră certă. Titlul Despre icoane nu este cel pe care îl poartă Cuvântul al VII-lea a Sfântului Simeon în manuscrise, dar se potriveşte foarte bine extrasului reprodus, care tratează exclusiv despre cultul icoanelor.

O altă mărturie, însă mult mai puţin importantă prin datarea ei mai târzie, este cea a biografului Sfântului Nil de Calabria (t 1005) care citează o frază din „descoperirile Sfântului Simeon din Muntele Minunat” pe care o regăsim aproape cuvânt cu cuvânt în Cuvântul al XXII-lea⁷⁹.

„Toată lumea înţelege”, remarcă H. Delehaye⁸⁰, „că deşi sunt împrumutate din culegerea care ne interesează, aceste texte nu sunt de ajuns să asigure cu deplină certitudine atribuirea

⁷⁵ Ibidem, pp. XVII-XVIII.

⁷⁶ PG 94,1410. Acest extras al cărui incipit este: „Poate cineva dintre cei necredincioşi, iubitor de ceartă fiind…, iar sfârşit: „fiindcă duhurile lor sunt sfinte, şi cu puterea lui Dumnezeu ajută celor vrednici care au nevoie”, se găseşte în Mai, op. cit., pp. 35,1,17 – 36,1, 4.

⁷⁷ K. Krumbacher, op. cit., p. 69.

⁷⁸ „Stand und Aufgaben der Damaskenos-Forschung”, în Orientalia Christiana Periodica, XVII, 1951, p. 26 şi nota 1.

⁷⁹ Vezi A. Rocchi, în A. Mai, op. cit., p. XVII. Să ne reamintim că trei manuscrise provin din bibliotecile basiliene din Italia, între care unul de la Sfânta Maria din Patir, unde a fost copiat de călugărul Bartolomeu. Mărturia din Viaţa Sfântului Nil de Calabria arată că aceste omilii ale Sfântului Simeon erau bine cunoscute în Marea Grecie bizantină.

⁸⁰ Op. cit., p. LXXV.

acestui ansamblu lui Simeon, cu atât mai puţin cu cât în acest gen de literatură nimic nu este mai frecvent decât compilaţiile făcute din bucăţi de provenienţă diferită şi plasate sub patronajul vreunui nume ilustru”. Eu m-am străduit însă să demonstrez mai înainte că nu ne aflăm nicidecum în prezenţa unei asamblări a unor bucăţi diferite, ci a unei culegeri foarte omogene, iar citarea de către Sfântul Ioan Damaschin, independent de tradiţia sa manuscrisă şi de criteriile interne, contribuie în mare măsură la atribuirea acestei opere lui Simeon în întregimea sa.

Ştim deja că Viaţa veche a Sfântului Simeon ne-a transmis indicaţii preţioase în legătură cu elocinţa stâlpnicului şi chiar ne-a păstrat câteva fragmente din predicile sale⁸¹. De aceea, este de mare interes să confruntăm acum aceste date furnizate de un martor ocular al activităţilor lui Simeon cu această culegere de treizeci de omilii pe care tocmai am analizat-o şi care pare să fi fost aşezată, pe bună dreptate sub numele lui⁸².

Reamintesc faptul că, potrivit biografului său, Simeon a compus omilii foarte de timpuriu „având ca subiect pe monahi, convertirea mirenilor, întruparea lui Hristos, judecata viitoare şi nădejdea”. Or, Cuvântul al VII-lea tratează despre pocăinţă şi străpungere şi se adresează mirenilor. Cuvântul al XII-lea este consacrat celei de-a doua veniri a Cuvântului şi a dreptei răsplătiri a faptelor omeneşti. Cuvintele IV, XXIII şi XXV privesc viaţa monahală. întruparea lui Hristos este tratată în Cuvântul XXX. Cuvântul al IX-lea, adresat călugărilor, descrie pe larg apariţiile demonilor şi experienţele personale ale autorului pe această temă, însoţite de sfaturi pentru respingerea atacurilor demonice. Teme asemănătoare sunt frecvent

⁸¹ Vezi mai sus, p. 18.

⁸² Am spus că A. Rocchi loco cit. a operat unele comparaţii între omiliile culegerii şi textul remaniat al Vieţii vechi de către Nichifor Ouranos, pentru a extrage o mărturie în favoarea autenticităţii omiliilor. Dar aceste comparaţii care se bazează pe o metafrază (traducere) sunt departe de a fi concludente şi lasă la o parte aspecte importante ale problemei.

prezente în Viaţa şi cuvintele sfântului. Fără îndoială, ele se regăsesc frecvent în textele hagiografice şi ascetice, dar coincidenţa pare aici prea puternică pentru a putea fi datorată hazardului.

Un fapt important, care nu a mai fost subliniat până acum, înlătură şi această posibilitate. Este vorba despre prezenţa unor raporturi incontestabile între culegerea celor treizeci de omilii şi Viaţa veche. Aprioric, acest fapt nu are nimic care să ne mire, pentru că este de înţeles ca aceste bucăţi oratorice, pe care biograful le-a inserat în Viaţă, să se regăsească în una sau alta dintre piesele acestei culegeri. Dar, în realitate, lucrurile nu se prezintă într-un mod atât de simplu.

Mai întâi, nu trebuie să ne aşteptăm să găsim între cele două opere un paralelism constant. Acesta este limitat de faptul că Viaţa nu reproduce decât, şi acestea în număr redus, alocuţiunile adresate monahilor sau chiar numai rezumate sau extrase şi că aceste cuvântări vizează, mai înainte de toate, nevoile particulare ale comunităţii reunite la picioarele stâlpnicului la mănăstirea din Muntele Minunat⁸³. Omiliile culegerii îndeplinesc un program mult mai vast şi au o ţintă mult mai generală. Ele se adresează de două ori mai mult mirenilor decât călugărilor⁸⁴.

Posibilităţile de comparaţie se reduc considerabil prin faptul că cele treizeci de Cuvinte ale culegerii sunt anterioare vârstei de 24 de ani a lui Simeon, în timp ce, pentru această perioadă, biografia nu ne furnizează decât patru omilii sau alocuţiuni, dacă acceptăm ordinea cronologică pe care ea o prezintă⁸⁵.

Apoi, diferenţa de fond şi de formă între omiliile din Viaţă şi cele din culegere este aproape întotdeauna considerabilă. Simplitatea ideilor, de limbaj şi de vocabular caracterizează Viaţa; complicaţiile de gândire, artificiile expresiei şi cuvintele căutate sunt apanajul culegerii de omilii.

⁸³ Vezi mai sus, pp. 18-19.

⁸⁴ Vezi mai sus, pp. 24-27.

⁸⁵ Vezi mai sus, p. 18 şi rezervele de la nota 34.

în ciuda acestor divergenţe, punctele de contact sunt deplin doveditoare. Am spus deja că locul pe care diavolul îl ocupă în biografie este mare, apariţiile sale, multiplele ispitiri cărora îl supune pe Simeon. Cuvântul al ÎX-lea, consacrat în întregime acestui subiect, abundă în amintiri personale despre feluritele viclenii ale demonului, în timp ce, în altă parte, autorul vorbeşte foarte puţin despre el însuşi. în ciuda diferenţei enorme care separă din toate punctele de Vedere cele două compoziţii, anumite raporturi sar în ochi. Pun în paralel o parte din capitolul al 18-lea şi 35-lea din Viaţă şi pasajele care îi corespund din Cuvântul al IX-lea.

Cuvântul al IX-lea

Şi am văzut şi pe duhul flămând şi dornic de câştig urât al iubirii de argint, căscându-se ca să înghită lumea [p. 107],

Şi am văzut şi cetatea lor. Dar nu se poate povesti priveliştea. Acolo sunt timpane şi fluiere, alăute şi organe, şi altele ca acestea multe. Şi diavolul având diademă pe capul lui, dar nu era slavă, şi mulţime stătea lângă el, dar nu era domnie, şi la multe păcate cu gândul mă îndemnau. Şi îmi făgăduia că îmi va da stăpânire peste toate taberele lui, împreună cu veşmânt strălucit, dar nu de îmbrăcăminte. Şi mi-a arătat mie şi comori de aur, mărgăritare şi pietre scumpe, din dreapta lui, iar din stânga toate celelalte ale lui pline de vicleşug. Şi era lângă el ca un fel de fiică chipeşă la privit care se silea să mă prindă cu linguşeli. Aceasta era cea întâi născută a lui, păcatul. Dar semnul crucii a împrăştiat multa lor închipuire [p. 107],

Viaţa Sfântului Simeon

18. Şi atunci a fost luminat de Duhul Sfânt pruncul şi i s-au arătat lui toate împărăţiile diavolului şi închipuirile lui într-o clipă, petrecerea aceluia în locul lui şi ca o diademă pe capul lui, a văzut taberele demonilor stând lângă el, aur şi mărgăritare şi pietre preţioase ca lutul grămădite pentru linguşirea plăcerilor, fluiere şi naiuri şi felurite organe muzicale şi păcatul ca o fiică fiind împreună cu cei ademeniţi înşelător. Acolo a văzut pe duhul curviei şi al uitării şi al trândăviei şi duhul iubirii de argint căscându-se, ca să înghită lumea şi să acopere toate, şi îndemnau pe copil spre păcatul cel fără de ruşine şi pierzător. Iar el, chemând pe Hristos şi pecetluindu-se cu semnul sfintei cruci, dintr-odată a risipit închipuirea lor şi a fost mutat de acolo de Duhul Sfânt.

35. Dar ca să nu se laude tot trupul, s-a înarmat satana să îl ispitească prin visuri dezmierdate, dar el nu a căzut în vis, păzit fiind prin puterea lui Dumnezeu. S-a trezit şi îşi bătea faţa, plângând şi zicând: „Plâng şi suspin pentru lucrul în care era să cad. Nu va putea vreun doctor muritor să tămăduiască aceasta, nici vreun leac astringent nu va putea curăţi putrejunea păcatului, nici să închidă rana care vine de la el, dar cu lacrimile sufletului meu, plecându-mi în jos faţa, vin la Tine, strigând Doctorului ceresc: miluieşte-i pe toţi, că toate le poţi”. Acestea zicând, a văzut pe un sfânt preot, slujitor al altarelor celor de sus, ducând în mâini potirul sfintei slave a mântuitorului Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos şi locul s-a umplut de fum de bună mireasmă şi preotul, mijlocind, l-a pus pe robul lui Dumnezeu să făgăduiască cu jurământ ca niciodată să nu mai cadă în faptele trupului în vis.

S-ar putea descoperi şi alte apropieri între Viaţa veche şi culegerea lui Mai, deşi mult mai puţin elocvente. Găsim în plus, de exemplu în Cuvintele IV şi X⁸⁶, un anumit număr de

⁸⁶ Mă voi limita doar la un extras din Cuvântul al X-lea, comparat cu ceea ce este înrudit cu el în partea inedită a Vieţii. Mai, pp. 45,19: atunci să îi aducă lui Dumnezeu cântare de biruinţă, zicând: „De nu mă vor stăpâni, fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare”(Ps. 18,14) şi a înţeles mai degrabă prin virtuţi să stingă săgeţile cele aprinse ale celui rău pe care mai ales le ascut prin cugetele cele spurcate şi să pună în acord faptele cu credinţa care nu cade”. Şi Viaţa veche, cod. Sabaiticus 108, f. 18^v: „întru poruncile Lui cugetă pururea şi fii cu bun cuget stăpânului tău,

Căci eu, adormind, şi văzând în somn întreaga alcătuire a lumii plăcerilor, am zis împotrivă celor văzute, înţelegând că sunt taberele demonilor şi căpetenia lor şi când a fost făgăduinţa slavei celei închipuite, am pus jurământ, în contemplarea cea după trupul lui Hristos, să nu cad în lucrările cele puse mie înainte în vis şi astfel vederea aceea aeriană a fost alungată. Şi am împlinit lui Hristos poruncile virtuţilor şi rugăciunilor, primind, în miros de bună mireasmă, spre împărtăşirea vieţii, Trupul şi Sângele Lui, pentru care m-am făgăduit cu jurământ prin bărbatul priceperii şi întru El am avut luare aminte şi priveghere în vederea priveliştii, [pp. 104-105].

referinţe biblice comune cu Viaţa, ceea ce iarăşi, nu este poate o simplă coincidenţă. Dar, pe de altă parte, între Cuvântul al IV-lea. Despre asceză şi lungul Cuvânt care alcătuieşte capitolul 27 al Vieţii, unde Simeon enumeră călugărilor săi, sub titlul Despre mântuire, virtuţile pe care trebuie să le dobândească, patimile pe care trebuie să le respingă şi regulile pe care trebuie să le urmeze în comunitate, nu sunt raporturi aparente, ci dimpotrivă. Privind însă mai îndeaproape, ne dăm seama totuşi că asemănarea reală între subiectele tratate se disimulează sau se atenuează în spatele unui plan şi a unei prezentări cu totul diferite, ceea ce nu împiedică deloc ca una dintre cele două redactări să fi putut inspira pe cealaltă sau ca ambele să fi cunoscut un text preexistent.

Fapt vrednic de observat, punctele de contact între Cuvintele IV şi IX şi Viaţa nu se descoperă deloc, decât din perspectiva celei din urmă, care povesteşte istoria lui Simeon, copil încă, adică înainte sau după momentul în care s-a stabilit pe a doua coloană, când avea în jur de 12 ani⁸⁷. Or, titlurile pe care le poartă Cuvintele IV şi IX în manuscris menţionează că prima a fost rostită când sfântul avea 11 ani, iar a doua în cursul celui de-al 13-lea an de viaţă. Antonio Rocchi⁸⁸ contestă autenticitatea acestor titluri, care nu ar fi demne de smerenia lui Simeon, dacă el ar fi într-adevăr autorul. Eu cred,

pentru ca sporirea ta în toate să fie vădită tuturor în a te lăuda în Domnul şi să spui ceea ce este scris: «De nu mă vor stăpâni, fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare şi vor bineplăcea cuvintele gurii mele»; f. 18: „binecuvântaţi pe Dumnezeu şi întoarceţi-vă de la gândurile spurcate”; f. 18^v: „Cuvintele şi fapta, ca şi cum ar fi ale îngerilor care stau de faţă, să se acorde într-o singură voie de a plăcea lui Dumnezeu”. Se poate compara de asemenea Cuvântul al IV-lea cu Viaţa veche în Delehaye, Les saints stylites, pp. 240, 35-241, 5 şi încă Cuvântul al IX-lea, Mai, pp. 43, 9-11, cu Viaţa, Delehaye, op. cit., pp. 241, 34-40.

⁸⁷ Vezi P. van den Ven, „Â propos de la Vie de Saint Symeon…”, pp. 431-435.

⁸⁸ A. Mai, op. cit., p. XX.

dimpotrivă, că această indicaţie a vârstei, care coincide atât de bine cu cronologia Vieţii⁸⁹, nu este deloc neglijabilă în argumentaţia noastră şi că ea reprezintă o tradiţie foarte veche. Putem spune oare că titlurile omiliilor, unde figurează notaţia vârstei, aparţin lui Simeon însuşi? înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să ne oprim asupra unui alt fapt de o importanţă capitală.

Cea de-a treia omilie, rămasă până acum inedită, care ne-a fost transmisă de manuscrisul de la Marea Lavră⁹⁰, este consacrată patimilor şi gândurilor (Despre patimi şi gânduri) şi se adresează, dacă e să dăm crezare titlului piesei, monahilor mănăstirii lui Simeon. Acesta ar fi rostit-o în al 11-lea an al vârstei sale. Or, o regăsim ca atare în capitolul 24 al Vieţii vechi, şi acest capitol debutează astfel: „Zicea copilul bătrânului şi monahilor”. între cele două texte există, prin urmare, concordanţă în privinţa vârstei fragede a celui care a rostit această omilie. Cât priveşte omilia însăşi, este un paralelism perfect între conţinutul şi înlănţuirea ideilor şi adeseori chiar frazele sunt identice, dar Viaţa prezintă un ansamblu puţin mai simplu, mai adunat, lipsit de cuvinte sofisticate şi de comparaţiile pe care autorul nostru are obiceiul de a le lua din lumea exterioară, şi mai conform, dacă putem spune aşa, cu ceea ce ne-am aştepta de la un predicator atât de precoce”.

Putem acum să degajăm concluziile care par să se impună studiului nostru:

⁸⁹ Cf. mai sus, pp. 18-19.

Editată de P. van den Ven în originalul acestui studiu şi tradusă în limba română în volumul de faţă; (n. ed.

⁹⁰Vezi mai sus, pp. 20-21.

Textul critic al Cuvântului al III-lea, cu variantele sale manuscrise a fost publicat de P. van den Ven în coloană paralelă cu textul acestui formidabil capitol 24 al Vieţii Sfântului Simeon, încât, la o simplă lectură, se poate observa raportul strâns existent între cele două texte. Publicăm pentru comparaţie, în Anexa 2 şi capitolul 24 al Vieţii Sfântului Simeon; (n. Ed). Viaţa Sfântului Simeon a fost multă vreme atribuită lui Arcadie, Arhiepiscopul Constantiei Ciprului. P. van den Ven, La vie ancienne de s. Symeon Stylite le Jeune (521-592), t. I: Introduction et texte grec („Subsidia Hagiographica” 32), Bruxelles, 1962, pp. 101-108, a demonstrat că autorul ei nu poate fi ilustrul ierarh, ci un monah anonim din Mănăstirea de la Muntele Minunat, martor ocular la multe din cele relatate; (n. ed.

1. Sfântul Simeon Stâlpnicul cel Tânăr a compus încă din copilărie cuvântări ziditoare de suflet, între care unele sunt reluate, în întregime sau în parte în biografia sa redactată de unul dintre ucenicii lui.

2. Culegerea celor treizeci de omilii publicate, cu excepţia primelor trei de

3. către cardinalul Mai sub numele Sfântului Simeon este o producţie omogenă, ieşită dintr-un singur condei.

4. Critica internă, precum şi mărturiile externe, îl indică pe Sfântul Simeon ca autor al omiliilor din această culegere.

5. Este firesc să existe puncte de contact relevante între anumite omilii reproduse în Viaţă şi omiliile din culegere.

Acolo unde aceste contacte există, divergenţele de conţinut şi de formă sunt totuşi importante, încât, la prima vedere, ele prezintă o problemă care poate părea insolubilă. Cum să o rezolvăm? Nu ar fi decât o ipoteză, dar care are toate şansele să corespundă realităţii.

Este lucru cert că Viaţa veche a Sântului Simeon, operă a unuia dintre ucenicii lui, este de foarte bună credinţă⁹¹. Putem, deci, considera autentice cuvintele sfântului pe care ni le-a transmis în forma lor simplă, care este de natură să înlăture orice neîncredere. Asta nu înseamnă că avem garanţia că aceste omilii au ieşit din gura Sfântului Simeon, aşa cum le citim în biografie. Contrariul este mai probabil pentru cele mai vechi dintre ele, căci la vremea la care au fost rostite,

⁹¹ H. Delehaye, op. cit., pp. LXII-LXXI.

adică înainte de 545, hagiograful nu făcea parte încă dintre ucenicii sfântului⁹². Prin urmare, a avut de la un al treilea cel puţin unele din fragmentele pe care ni le-a transmis. Acestea puteau să fi fost dictate de Simeon sau adunate de un ascultător sau un secretar sub formă de note şi nu este cu putinţă să determinăm partea reală care i-ar reveni în acest caz celui dintâi şi celui de-al doilea în ceea ce citim astăzi.

În ceea ce priveşte culegerea de omilii editate de A. Mai, care este raportul ei exact cu omiliile şi alocuţiunile conţinute în Viaţa originală? Aceasta nu a fost folosită de autorul culegerii, căci dacă ar fi utilizat Viaţa, o făcea mai mult decât vedem în cele câteva apropieri evidenţiate în partea cea mai veche. Şi de ce nu ar fi reprodus în acest caz el, în stilul acesteia, acea adevărată regulă monahală din capitolul 27, în loc să împrumute numai capitolul 24? Pe de altă parte, este exclus să considerăm culegerea de omilii drept o sursă din care s-ar fi inspirat biograful, căci dacă ar fi fost aşa, nu ar fi preluat doar un anumit număr de teme şi idei şi câteva citate sau reminiscenţe literale⁹³, şi mai cu seamă capitolul 24. în rest, culegerea îi este aproape total străină şi ar fi fost anormal ca biograful să se fi folosit atât de puţin de ea, cu toate că ar fi găsit în ea o mină de exploatat în materie de ascetică. Pe de altă parte, analiza comparată între omilia a treia şi capitolul 24 al Vieţii arată că avantajul este de partea hagiografului prin simplitatea spontană, claritatea şi logica expunerii, în contrast cu maniera uneori mai greoaie de expunere, a omiliilor. Dintre cele două compoziţii, capitolul 24 al Vieţii corespunde, cel mai probabil, mult mai bine decât Cuvântul al III-lea, ideii pe care ne-o putem face, potrivit biografului însuşi, asupra genului de elocinţă directă şi simplă pe care

⁹² Vezi mai sus, p. 18 şi H. Delehaye, op. cit., p. LXIV.

⁹³ Vezi mai sus, pp. 38-40.

trebuie să o fi practicat stâlpnicul Simeon de la înălţimea coloanei sale.

Suntem îndreptăţiţi să aplicăm aceeaşi judecată şi asupra altor alocuţiuni pe care ni le-a păstrat Viaţa şi asupra omiliilor din culegerea lui Mai. Nu numai că este de neconceput că acestea din urmă au servit de sursă de inspiraţie Vieţii vechi, dar compoziţia lor şi stilul, aşa cum le-am descris deja, nu ne permit să credem că au fost pronunţate ca atare de Simeon. Această consideraţie se impune cu atât mai mult cu cât se presupune că sfântul le-a rostit la o vârstă foarte fragedă. Trebuie să mai remarcăm omogenitatea culegerii celor treizeci de omilii ca un fapt evident, astfel încât nu apare nici o diferenţă de structură sau de formă de la un capăt la altul, în timp ce predicatorul nu avea decât zece ani, când a pronunţat primul discurs şi douăzeci şi trei de ani, când a rostit pe ultimul.

Această constatare sugerează singura ipoteză care dă în sfârşit cheia enigmei. Seria celor treizeci de omilii este în mod autentic opera lui Simeon, dar nu în forma sa actuală, dată de un literat mai pretenţios, care în mod cert nu practica înfricoşătoarea austeritate a sfântului la înălţimea coloanei şi nu vorbea mulţimilor pestriţe care se adunau la picioarele ei.

Acest redactor de cameră⁹⁴ a avut sub ochi fie textul însuşi al cuvintelor ţinute de Simeon şi adunate de călugări, poate sub dictarea sa, fie note luate pe măsură ce omiliile au fost rostite. Existenţa unor simple note ar explica cu greu apropierile frazeologice pe care le-am evidenţiat între Viaţa veche şi anumite omilii din culegerea lui Mai, şi mai ales paralelismul perfect între capitolul 24 al biografiei şi omilia a 3-a. De aceea înclin spre prima ipoteză şi anume că a existat iniţial o culegere de cuvântări sau de omilii, culese din gura sfântului

⁹⁴ Cuvântul al XXX-lea, 7, A. Mai, p. 153,11 [p. 233], menţionează că scria: „acestea, părinţilor scriindu-le, nu au arătat nimic nou”.

însuşi, aşa cum a existat o colecţie numerotată a scrisorilor sale, care nu a ajuns până la noi⁹⁵.

Din această culegere, astăzi pierdută, făceau probabil parte diferitele omilii rostite de tânărul Simeón şi menţionate de hagiograf la capitolul al 32-lea al Vieţii, din care acesta se va fi inspirat după plac, la fel cum a făcut şi redactorul celor treizeci de omilii publicate de Angelo Mai, ignorându-se unul pe altul. Biograful s-a ţinut cât de aproape posibil de original, iar redactorul omiliilor le-a aranjat şi le-a dat o altă formă, ajutându-se de lecturile lui⁹⁶ şi făcându-le să sufere toate deformările pe care le-am semnalat mai sus. A completat această lucrare, dotând fiecare omilie cu un titlu mai sonor şi nu tot timpul potrivit, dar care, cel puţin, a păstrat o indicaţie foarte preţioasă şi de origine foarte veche vârsta predicatorului.

Când a fost compusă culegerea? Avem un terminus ad quem, a treia carte asupra icoanelor a Sfântului Ioan Damaschin, a cărei apariţie poate fi fixată în jurul anului 730 cel mai târziu⁹⁷. Un terminus a quo ar fi cel de-al 24-lea an al vieţii lui Simeón, de vreme ce Cuvântul XXX, dacă e să dăm crezare titlului, a fost rostită când avea 23 de ani, adică în 544⁹⁸. Dacă admitem că ansamblul a fost redactat după o culegere de omilii sau cuvinte ascetice constituită pe măsura apariţiei lor de către un ucenic al stâlpnicului, este puţin probabil ca actuala culegere să fie cu mult posterioară originalului pierdut, căci sfântul a continuat să se dedice predicării şi nu era nici un motiv să se limiteze culegerea la cele treizeci de piese, între care ultima a ieşit la lumină când sfântul avea 23 de ani. încă un argument ce pare a corobora la această ipoteză, este

⁹⁵ Vezi mai sus, p. 11.

⁹⁶ Vezi mai sus, p. 28, notele 49 şi 50.

⁹⁷ Cf. Altaner, Patrologie, ed. a 2-a, 1950, p. 475.

⁹⁸ Cf. mai sus, p. 27.

faptul că această culegere nu oferă raporturi textuale decât cu cele mai vechi alocuţiuni păstrate în biografie99, cele care au fost rostite înainte ca Simeon, în vârstă de douăzeci de ani, să meargă să se stabilească în Muntele Minunat, adică înainte de anul 541¹⁰⁰.

⁹⁹ Vezi mai sus, pp. 40-41.

¹⁰⁰ Vezi P. van den Ven, „Â propos de la Vie de Saint Symeon…”, pp. 432-433.

Notă asupra ediţiei

Volumul de faţă, cuprinzând omiletica Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, constituie o premieră pentru literatura teologică românească, deşi Sfântul este bine cunoscut în ţara noastră. Acesta străjuieşte de mai bine de 500 de ani Moldova şi marea Lavră a Neamţului prin capul său ce se află aici, odor nepreţuit, dăruit Mănăstirii, cel mai probabil, chiar de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare¹. Avem acum prima traducere integrală, într-o limbă modernă, găzduită de Colecţia Viaţa în Hristos. Pagini de Filocalie.

Această culegere de treizeci de Cuvinte ascetice a fost foarte puţin cercetată şi copiată în ultima mie de ani, dar şi în perioada mai recentă, deşi memoria acestui fenomen ascetic de excepţie, care a fost Sfântul Simeon de la Muntele Minunat, a rămas vie în conştiinţa Bisericii, mai ales datorită minunilor sale, „la număr mai multe decât nisipul mării”². Mult mai cunoscută decât omiliile a fost Viaţa sa, însă şi aceasta în

¹ Inscripţia aflată pe cununa din jurul capului Sfântului, constituie cea mai veche inscripţie păstrată de la Ştefan cel Mare, datată 1463: „Moaşte ale Sfântului Simeon cel de la Muntele Minunat. S-au ferecat de Ioan Ştefan voievod la leatul 6971″. Este o mărturie a vechimii şi autenticităţii acestor preţioase moaşte pe care le păstrează Mănăstirea Neamţ. Despre prezenţa lor aici a se vedea Petre Ş. Năsturel, „Cea mai veche inscripţie de la Ştefan cel Mare (1463)”, Omagiu lui George Oprescu cu prilejul împlinirii a 80 de ani, Bucureşti, 1961, pp. 349-355, reluat în volumul Ştefan cel Mare şi Sfânt portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, pp. 170-177; Arhim. Melchisedec Velnic, „Un odor regăsit: cununa moaştelor Sfântului Simeon de la Muntele Minunat „, Analele Putnei, 111, 2, 2007, pp. 5-12.

² Viaţa Sfântului Simeon, Prolog.

recenzia prescurtată din secolul al XI-lea a magistrului Nichifor Ouranos. Sinaxarele l-au păstrat în pomenire pe Sfântul Simeón în ziua trecerii sale la Domnul, 24 mai.

Faptul că astăzi avem o bună lumină asupra acestor omilii, dar şi asupra întregii personalităţi şi opere a Sfântului Simeón, se datorează câtorva pasionaţi studioşi ai comorilor pe care le ascund manuscrisele bizantine ale bibliotecilor din lumea întreagă, care s-au aplecat pe rând asupra lor. Mai întâi, trebuie amintit cardinalul Angelo Mai, secondat de Joseph Cozza-Luzzi care a finalizat, după moartea acestuia, publicarea în colecţia Nova Patrum Bibliotheca³, a omiliilor IV-XXVII ale Sfântului Simeón, după manuscrisul incomplet, şi în multe locuri defectuos, Vat. gr. 2021, cu unele variante textuale din Vat. gr. 2089.

A doua personalitate importantă care a marcat decisiv studiul Sfântului Simeón, căreia i se datorează şi redescoperirea spiritualităţii stâlpnicilor în epoca noastră, este bollandistul Hippolyte Delehaye. Acesta a publicat In 1923 celebra sa carte Les Saints Stylites⁴ care i-a făcut cunoscuţi lumii occidentale pe principalii reprezentanţi ai acestui gen special de asceză: Sfinţii Simeón cel Bătrân, Daniel, Simeón cel Tânăr, Alipie, Luca, Lazăr.

Cel care s-a ocupat însă cel mai atent de Sfântul Simeón din Muntele Minunat, a fost bizantinologul belgian Paul van

³ Nova Patrum Bibliotheca, t. VIII, fase. III, 1871, pp. 4-156.

⁴ H. Delehaye, Les Saints Stylites, „Subsidia Hagiographica”, 14, Bruxelles, 1923. Lucrarea a fost tradusă în limba română, însă fără partea substanţială de biografii ale stâlpnicilor: H. Delehaye, Sfinţii Stâlpnici, traducere din limba franceză de conf. univ. dr. Sofia Dima, revizuire teologică şi studiu introductiv de pr. Eugen Drăgoi, Editura Partener, Galaţi, 2005. Intr-o lucrare importantă a lui I. Peña, P. Castellana, R. Fernandez, Les stylites syriens, Milano, 1975, pp. 79-84, sunt număraţi potrivit tuturor surselor de documentare, un număr de 119 stâlpnici, între secolele V-XIX, între ei chiar şi femei. Ultimul în listă, un stâlpnic anonim din secolul al XIX-lea lângă Mănăstirea Tismana.

den Ven, discipol al lui Karl Krumbacher şi al lui Albert Ehrhard, prieten apropiat şi colaborator al lui Hippolyte Delehaye şi Joseph Bidez⁵. Acesta, lucrând la magnum opus-ul carierei pe care l-a realizat prin publicarea ediţiei critice, dar şi a traducerii comentate a Vieţii Sfântului Simeon, un adevărat mărgăritar al hagiografiei bizantine, s-a oprit inevitabil şi asupra culegerii de omilii ale Sfântului, pe care a analizat-o cu maximă luciditate In 1957, într-un studiu publicat în revista Le Muséon, pe care l-am preluat şi în ediţia de faţă, cu acordul generos al profesorului Bernard Coulie, actualul editor şef al renumitului periodic⁶. Deşi savantul belgian nu a reuşit să realizeze şi o ediţie critică a omiliilor Sfântului Simeon, proiect care îşi aşteaptă încă editorul, totuşi am socotit extrem de importantă demonstraţia pe care van den Ven o face asupra autenticităţii şi paternităţii simeoniene a acestora şi am socotit că este cea mai potrivită introducere pentru omilii. La finalul acestei lucrări, Paul van den Ven a rotunjit colecţia, care fusese publicată incomplet de către Cozza-Luzzi, cu primele trei Cuvinte inedite, precum şi cu cea de-a patra pe care acesta o publicase indirect, după o ediţie anterioară, fără a avea vreun manuscris al ei la dispoziţie.

⁵ Paul van den Ven, a cărui vocaţie de cercetător s-a descoperit foarte timpuriu, l-a ajutat şi stimulat pe H. Delehaye în demararea proiectului stâlpnicilor, anunţând el însuşi în anul 1900, pregătirea ediţiei critice a Vieţii vechi a Sfântului Simeon din Muntele Minunat. Nu a reuşit să-şi împlinească făgăduinţa decât la sfârşitul vieţii, publicând In 1962 şi 1970 cele două volume cuprinzând ediţia critică a Vieţii vechi, traducerea comentată a acesteia şi ediţia critică a Vieţii Sfintei Marta: P. van den Ven, La vie ancienne de s. Syméon Stylite le Jeune (521-592), t. I: Introduction et texte grec, t. II: Traduction et commentaire. Vie grecque de sainte Marthe, mère de S. Symeon, „Subsidia Hagiographica” 32. Cf. P. Orgels, „Bibliographie de Paul van den Ven”, Byzantion, t. 32,1962, pp. VII-XVI.

⁶ P. van den Ven, „Les écrits de s. Simeon Stylite le Jeune avec trois sermons inédits”, Le Muséon, 70,1957, pp. 1-57.

Am publicat ca anexe şi cele două frumoase Cuvinte ale Sfântului Simeon extrase din capitolele 24 şi 27 ale Vieţii sale, la care P. van den Ven face referire în studiul introductiv, dar care nu se regăsesc în această formă în corpus-ul omiletic. Pentru a întregi în volumul de faţă dosarul scrierilor Sfântului, publicăm şi Scrisoarea a V-a către împăratul Justin al II-lea, dar şi cele trei tropare autentice.

Deşi este foarte posibil ca aceste Cuvinte să fi fost redactate ulterior rostirii lor, de un editor, aşa cum presupune Paul van den Ven, ele îşi păstrează însă profunzimea şi prospeţimea duhovnicească pe care prezenţa Mângâietorului le lucra⁷ în mintea şi în inima Sfântului Simeon, pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu. Folosul lor îl vor descoperi cu siguranţă cititorii.

Mulţumim Părintelui Filotheu Bălan, înflăcărat cercetător al scrierilor patristice, a cărui râvnă pentru redescoperirea Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat ne-a inspirat de la început acest proiect. Volumul acesta îi datorează cu siguranţă foarte mult.

Pr. Dragoş Bahrim

⁷ Aşa cum, de altfel, evidenţiază Viaţa Sfântului Simeon, 32.

Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat

Cuvinte ascetice

Cuvântul I

Al sfântului avvă Simeon Stâlpnicul din mănăstirea din Muntele Minunat, pe care Dumnezeu l-a ridicat, ca pe Daniil, să grăiască prin Duhul Sfânt despre marile binefaceri ale lui Dumnezeu, în al zecelea an al vârstei sale

Fraţii mei iubiţi, mari şi negrăite sunt bunătăţile sfinţilor, covârşind orice minte şi cuvânt, căci ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos¹. Căci le-a gătit lor Stăpânul slava Ierusalimului celui de sus, sălaşurile cerurilor cele nestricăcioase şi celelalte bunătăţi care sunt greu de tâlcuit² şi greu de povestit celor de pe pământ. Nici nu le-a primit pe acestea auzul, nici nu le-a bănuit sau văzut duhul. Asupra acestora aplecându-se drepţii şi moştenind prin testament făgăduinţele cele bune, suspinând, plâng cu amar, nesuferind să vadă o aşa de mare slavă a bunătăţilor celor gătite lor, căindu-se şi numai dacă ar grăi ceva către aproapele sau s-ar folosi de ceva dintre cele de pe pământ, fiindcă Dumnezeu revarsă din belşug bogăţii asupra celor ce-L iubesc pe El, bun fiind şi bine făcând celor buni³, după cum însuşi îmi mărturiseşte mie, zicând: „Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui”⁴. De aceea şi eu cer îndurările Tale, Hristoase, căci Tu eşti Făcătorul meu şi Născătorul vieţii.

¹ Rom. 8,17.

² Evr. 5,11.

³ Rom. 8, 28.

⁴ Mt. 5,7.

învredniceşte-mă şi pe mine să fiu între oile Tale pentru ca, cerând binecuvântarea de la Tine, Păstorul, să aflu numele meu întru Tine, Cartea vieţii noastre⁵, pentru ca barbarii înşelării şi ai puterii întunericului⁶, văzând înscrierea mea în cartea vieţii, să nu mă ucidă cu pierzania întunericului şi a focului pentru întinăciunea păcatelor mele, ci să fie ruşinaţi în mărturisirea mea înaintea lor pentru Tine, Hristoase, lauda mea. „Domnul este ajutorul meu⁷ şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău, ca să mănânce trupul meu, cei ce mă necăjesc şi vrăjmaşii mei, aceia au slăbit şi au căzut. De s-ar rândui împotriva mea oştire, nu se va înfricoşa inima mea. De s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc. Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa Domnului⁸ cerurilor în toate zilele nemuririi, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez, după cursa⁹ stării¹⁰ mele [pe stâlp], sfânt locaşul Lui, Raiul desfătării, şi să dănţuiesc sub streaşină Lui¹¹ şi a Pomului vieţii, închinându-mă acolo Născătoarei de

⁵ Apoc. 20,15.

⁶ Col. 1,13.

⁷ Evr. 13, 6.

⁸ Ps. 26,1-8.

⁹ II Tim. 4,7.

¹⁰ axdaecog, stare, este termenul folosit şi în Viaţa veche a sfântului pentru a desemna nevoinţa pe stâlp. Paul van den Ven vede în folosirea acestui termen o dovadă a autenticităţii omiliilor, fiindcă termenul este menţionat în cuprinsul omiliilor ceea ce dovedeşte că e vorba de un Simeon care s-a nevoit pe stâlp, şi nu despre altul.

¹¹ 7iQoâCTTiov, periferie, suburbie, am tradus prin streaşină pentru că de multe ori termenul desemnează casele care erau chiar sub zidurile cetăţii, sub streaşină lor. Ar fi putut fi tradus după înţeles şi prin pridvor, fiindcă ideea pe care vrea să o sublinieze aici sfântul este că nu se socoteşte pe sine vrednic de Rai, ci s-ar mulţumi să fie primit şi numai sub streaşină lui sau în pridvorul lui.

Dumnezeu care este numită viaţă a sfinţilor, şi mâinile mele tinzându-le spre Tine, Mântuitorul meu, voi sălta de bucurie şi de petrecerea celor netrupeşti şi a tuturor profeţilor celor din veac, şi a apostolilor, mucenicilor, mărturisitorilor, şi a celor de la care mi-am început nevoinţa, a pruncilor celor ucişi de Irod, cei de o vârstă cu mine, ca într-un suflet să strig cu toţi împreună: „Iată ce este bun şi ce este frumos decât numai a locui fraţii împreună”¹² şi să-Ţi aduc Ţie mulţumire, zicând: Slavă Ţie de la mine, Doamne, Hristoase, Dumnezeul cel nemuritor şi slavă bunului şi Sfântului şi de viaţă Făcătorului şi Mângâietorului Duh, Celui ce mângâie pe cei smeriţi, lui Dumnezeu Celui fără de moarte, că nădejdea mântuirii mele de Tine atârnă, Sfântă Treime de viaţă făcătoare, căci m-ai izbăvit pe mine de tina lutului relelor pământeşti, dar am nădăjduit să fiu izbăvit nu pentru dreptăţile mele, ci pentru îndurările Tale şi pentru mulţimea milei Tale, eu, robul tău, Simeon, şi să fiu mântuit în Raiul Tău, umblând pe calea poruncilor Tale, de acum şi pururea şi în vecii vecilor cei nesfârşiţi. Amin.

Cuvântul al II-lea

Al sfântului avva Simeon Stâlpnicul din mănăstirea din Muntele Minunat, pe care Dumnezeu l-a ridicat, ca pe Daniil, să grăiască prin Duhul Sfânt, despre înfrânare şi credinţă şi fapte, în cel de-al zecelea an al vârstei sale

înfrânarea cea dintr-o singură parte¹ şi care luptă cu amintirile² împotriva vrăjmaşului, este o îndoită virtute, care, când este luptată³, ne oferă mijloacele de a birui. Dar întreită este cununa, zdrobind de sus şi de jos pe demonul începător al răutăţii împotriva uneltirilor aprinderii. Căci a Sfintei Treimi celei dătătoare de viaţă este buna mireasmă, cea cu trei nume, a biruinţei. Căci la fel şi heruvimii şi serafimii, prin întreitul lor trisaghion, trimit cântare de biruinţă către împăratul împăraţilor pe Care îl avem lăudător în izbânda virtuţilor, ca pe un stăpân al inimii. Şi, aşa cum un vizitiu, când poporul strigă, ţine drumul drept spre ceea ce trebuie, fără să se abată, stăpân fiind pe car, la fel trebuie să gândim şi noi

¹ întreaga frază este obscură, credem că se referă în primul rând la înfrânarea minţii, despre care este vorba în întreg pasajul şi poate termenul de povopeQîjc; eyKQdtEia să aibă în vedere rugăciunea de un singur gând.

² pvrjpovopaxouaa, este un termen necunoscut, inventat de autor, compus din verbul pvrţpoveuce (a-şi aminti, a menţiona, a memora) şi pdxeco (a lupta), credem că se referă la aceeaşi luptă cu gândurile şi cu amintirile.

³ Virtutea se vădeşte ca virtute numai atunci când este cercată prin luptă.

pe Cel ce pleacă veacul, cerând de la El să o scoatem la capăt, şi, lepădând tulburarea de la diavolii care ne târăsc spre plăceri, să ţinem frâiele gândurilor, deosebind pe cele biruitoare de cele vătămătoare, ştiind că întru noi sălăşluieşte Stăpânul păcii, potrivit cuvântului: „Şi voi veni şi voi locui în ei şi voi umbla”⁴. Iar la sfârşit, Cel ce cercetează inimă şi rărunchi cere de la fiecare ca un fel de dispreţuire a vieţii. Şi ne învaţă pe noi Scriptura, arătând că binele are pururea vrăjmaş pe cel potrivnic care ne poartă spre plăcerile cele înţelegătoare. Dar ori de câte ori cugetul evlavios este aflat stăpânit, este drept să fie izbăvit de Dumnezeu, dacă vom căuta scăpare la El. Şi iarăşi, aproape este Domnul de cei ce îl cheamă pe El întru adevăr, căci unii obişnuiesc să ispitească pe Domnul apropiindu-se de cuvintele Lui, fără să fie uniţi cu credinţa, cum se spune la profet că „dreptul din credinţă va fi viu, dacă va şovăi, nu va binevoi sufletul Meu întru el”⁵. Aşadar, şovăiala ne înstrăinează de cele cerute. Iar credinţa care are părtăşie cu faptele arată că Domnul va face voia celor ce se tem de El şi va asculta rugăciunile lor şi îi va mântui pe ei. Dar când a vorbit despre frică, nu S-a referit la frica trupească, ci la cea sufletească, la faptul de a se gândi la Înfricoşătoarea Judecată, cea care va încerca prin foc nestins întregul pământ. Cel care întru aceasta se teme se îngrijeşte ca, venind Domnul din cer, să afle întru el credinţa împreună cu faptele, fiindcă întru această credinţă au mărturisit cei vechi^6. între aceştia, Enoh s-a arătat bineplăcut Domnului şi a şi fost mutat la cer⁷ singur între toţi, prin credinţă împlinind ceea ce era bineplăcut Domnului. Şi Apostolul spune despre el, „fără credinţă, este cu neputinţă a bineplăcea Domnului”⁸, iar „credinţa fără fapte

⁴ II Cor. 6,16

⁵ Avac. 2, 4.

⁶ Evr. 11, 2.

⁷ Evr. 11,5.

8 Evr. 11,6.

este moartă”⁹, ceea ce dovedeşte că şi faptele fără credinţă sunt moarte. Căci spui: „Cred pururea în Dumnezeu”, dar cu faptele îl tăgăduieşti. Dar iarăşi zici: „Ce oare, apostolul venind, cu faptele a aflat plată?”. Da, zic: „Fără credinţă este cu neputinţă să-I slujim cu faptele lui Dumnezeu”. Trebuie ca cel ce se apropie de Dumnezeu să creadă că Dumnezeu există şi că Se face răsplătitor celor ce îl caută pe El¹⁰. Dar toată făptura îl laudă pe Creator, şi cele neînsufleţite dau glas prin fapte, iar îngerii care au fost în necredinţă au fost lepădaţi de har ca necredincioşi, predaţi fiind întunericului şi focului. Iar cel iubitor de păcat se înstrăinează de slava lui Dumnezeu, cum spune [Domnul] în Evangheliile cele fără prihană: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci fie pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie unuia îi va sluji şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona”¹¹. Dar poate va spune cel ce adună bogăţii în deşert: „Dacă eu sunt chemat aievea prin fapte, cum atunci Dumnezeu nu este prezent pentru mine aievea, văzut, arătându-mi-Se trupeşte?”. Eu însă îi voi răspunde aceluia că Cel nevăzut nu Se arată ochilor trupeşti, care caută să privească cele nestricăcioase, ci obişnuieşte să strălucească ochilor lăuntrici sau mai degrabă sufletului purtător de duh, precum însuşi spune: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu”¹² şi „voi veni la el, Eu şi Tatăl Meu, şi Ne vom face sălaş la el”¹³. Şi iarăşi: „Şi Mă voi arăta Lui”¹⁴. Dar că Hristos este nevăzut ochilor stricăcioşi, adu-ţi aminte că, Dumnezeu fiind, l-a învrednicit să vadă slava Lui pe Moise care zicea: „Arată-Te mie,

⁹ Iac. 2, 26.

¹⁰ Evr. 11,6.

¹¹ Mt. 16, 24.

¹² In 14, 21.

¹³ In 14, 23.

14 In 14, 21

dacă am aflat har înaintea Ta”¹⁵. Către care S-a şi arătat înţelepciunea Tatălui, cea Care pe toate le-a întemeiat, Fiul cel Unul născut adică, zicând că om stricăcios nu poate vedea slava Celui Nestricăcios „dar va vedea, zice, spatele Meu”¹⁶. Or, spunând spatele Lui, a arătat întruparea Lui cea din vremurile mai de pe urmă, căci atunci a fost convins de adevărul lui Dumnezeu pe care l-a pus înaintea lui, căci a fost văzut, zice, de Moise şi Ilie¹⁷ schimbându-Se la faţă în muntele sfânt şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina¹⁸ pentru cei care au văzut, ca să spunem aşa, slava Lui, slavă ca slava Unuia-Născut de la Tatăl, plin de har şi de adevăr¹⁹. Este cu putinţă, deci, ca şi noi să vedem pe Mântuitorul în chip înţelegător şi duhovniceşte, dacă ne vom apropia cu credinţă împreună cu faptele. Căci numai astfel vom afla mângâierea cea de la El care ne cheamă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi”²⁰. Şi iarăşi: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”²¹. Cum Te voi slăvi pe Tine după vrednicie, Tu Care eşti Calea şi Viaţa şi Adevărul²², Făcătorul a toate, Cel ce a făcut cerurile şi pământul²³, Cel ce fumegă în foc pe Muntele Sinai²⁴, Cel ce S-a pogorât în glas de trâmbiţă, în negură şi vijelie²⁵, Dătătorul de lege Care S-a întrupat blând şi cu iubire de

¹⁵ Ieş. 23,13.

¹⁶ Ieş. 23, 23.

¹⁷ Mt. 17, 3.

¹⁸ Mt. 17,12.

¹⁹ In 1,14.

²⁰ Mt. 11,28.

²¹ Mt. 11,29.

²² In 14, 6.

²³ Ieş. 20, 11.

²⁴ Ieş. 19, 18.

²⁵ Evr. 12,18-19.

oameni din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară şi, om făcându-Se, a luat asupra Lui bolile şi neputinţele noastre²⁶. De aceea, cel ce crede întru Tine, întorcându-se spre bine, peste multe va fi pus de Tine. Căci, iată, întreita virtute rezumată în puţine cuvinte de Apostolul, care zice: „Rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare decât toate este dragostea”²⁷. Credinţa cu privire la bunătăţile ce se vor arăta la vremea învierii din morţi, a căror arvună am primit-o şi în Duhul în inimile noastre²⁸, prin mărturia conştiinţei²⁹ care mărturiseşte împreună prin harisme. Nădejdea că prin arătarea Fiului aşteptăm să se împlinească făgăduinţele. Dragostea că în aceasta Tatăl, mai mare fiind decât toate, ne-a iubit pe noi, făcând dreptate celor ce sunt chemaţi potrivit planului Său³⁰şi pe Fiul Său L-a dat pentru noi, pentru ca toate să ne fie dăruite împreună cu El³¹. Aşadar, credinţa în nădejde şi nădejdea în credinţa celor negrăite îl iau pe Hristos arvună împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, încredinţarea celor nădăjduite³², prin aşteptarea noastră cugetând la cele nevăzute prin faptele bune, dar nădăjduind la cele spuse, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El³³ acestea sunt darurile de la Hristos celor ce aici au trăit duhovniceşte, iar nu trupeşte. Căci cei care sunt în trup nu pot plăcea lui Dumnezeu³⁴. Dar mai mare decât toate este

²⁶ Cf. Mt. 8,17.

²⁷ 1 Cor. 13,13.

²⁸ II Cor. 1, 22.

²⁹ Rom. 2, 15.

³⁰ Rom. 8, 28.

³¹ Rom. 8, 33.

³² Evr. 11,1.

³³ I Cor. 2, 9.

34 Rom. 8, 8.

dragostea³⁵, ca desăvârşire în Dumnezeu şi ca una care dăruieşte desăvârşitele premii, căci dragostea nu poate face rău aproapelui³⁶, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu gândeşte răul37 şi dragostea este plinirea legii³⁸. Dragostea îl pleacă spre milostivire pe Dumnezeu dintru cele de sus. Dragostea a dezlegat pe femeia desfrânată din legăturile păcatului, fiindcă Domnul spune: „Pentru că mult a iubit, iertate sunt păcatele ei cele multe”³⁹, şi, având în vedere desăvârşirea ei, Domnul a zis că cea dintâi şi cea mai mare poruncă este: „Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău”; iar cea de-a doua: „Îl vei iubi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. în aceste două porunci sunt cuprinse toată legea şi toţi proorocii”⁴⁰. Dragostea, având ca făclie credinţa din fapte, slujind pe Dumnezeu, împlineşte legea. „Pentru că poruncile: să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”⁴¹. Căci nici sângele muceniciei nu este ceva, dacă lipseşte dragostea, potrivit apostolului care zice: „Dacă aş împărţi toată averea mea săracilor şi trupul meu l-aş da ca să fie ars, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”⁴². De aceea cei ce caută cele duhovniceşti să considere necesar să urmărească dragostea, precum şi Domnul a zis că ne dă poruncă nouă „să vă iubiţi unul pe altul”⁴³. Căci „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi

35 I Cor. 13, 13.

36 Rom. 13, 10.

37 I Cor. 13, 4.

38 Rom. 13, 10.

39 Lc. 7, 47.

40 Mt. 22, 37-40.

41 Rom. 13, 8-9; Mt. 19,18.

42 I Cor. 13, 3.

^{43 In.}13, 34.

ucenicii mei”⁴⁴. Iar cei care stăruie în mândrie şi care socotesc că îl pot avea pe Dumnezeu pe degeaba, fără ca cenuşa⁴⁵dragostei să fie depusă pe inima lor, sunt îngropaţi de cuvântul care zice: „Şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am, nimic nu sunt”⁴⁶. Dar auzind de munţi, ne vom gândi la demonii cei care se ridică asupra noastră cu sălbăticie şi la cei ce cad cu uşurinţă, pe care cei ce au primit harul de a-i îngriji prin credinţă cu uşurinţă îi mută de la trup [la duh], nu prin puterea proprie, ci prin chemarea numelui Mântuitorului făcând minunile. Dar numesc dragoste nu numai pe cea către Dumnezeu, ci şi pe cea faţă de aproapele⁴⁷, nu legată prin fire, ci, fiind nefăţarnică, fiinţează duhovniceşte celor duhovniceşti. Căci cel ce cu vătămare de minte zice: „Îl iubesc pe Dumnezeu, dar pe vrăjmaşul meu îl urăsc”, unul ca acesta are părtăşie cu altul [decât cu Dumnezeu]. Căci dragostea lui Hristos, care este Hristos, care ne stăpâneşte pe toţi⁴⁸, îndemnându-ne să ne iubim unii pe alţii întru adevăr întru legătura păcii⁴⁹, zicea: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, au nu fac şi neamurile şi păcătoşii acelaşi lucru”?⁵⁰ Căci El este pacea noastră⁵¹, Cel ce îndeamnă pe cei ce urăsc să îşi iubească vrăjmaşii, prin porunca Lui: „Rugaţi-vă pentru cei ce vă batjocoresc pe voi, ca să deveniţi fii ai Tatălui vostru celui din ceruri, Care face să răsară soarele

⁴⁴ In 13, 35.

⁴⁵ O tâlcuire la Num. 16,37, la cenuşa depusă pe cădelniţele celor arşi Datan, Core şi Aviron, îngropaţi de vii în pământ. Sfântul Maxim tâlcuieşte diferit acest fragment, cf. întrebări şi nedumeriri, întrebarea 155, Doxologia, Iaşi, 2012, p. 201.

⁴⁶ I Cor. 13, 2.

⁴⁷ Rom. 12, 9.

⁴⁸ II Cor. 5,14.

⁴⁹ Ef. 4, 3.

⁵⁰ Mt. 5, 47. Lc. 6, 27-33.

51 Ef. 2,14.

peste răi şi buni şi trimite ploaie peste drepţi şi peste cei nedrepţi”⁵². Prin această poruncă, deci, a pironit pe vrăjmaşul, ţinând credinţa în dragoste. Căci eu interpretez că armonia lor în împărăţia lui Dumnezeu este nedespărţită. Căci zice: „Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Ridică-te şi te aruncă în mare şi va fi vouă»”⁵³, fiindcă grăuntele de muştar este acru la gust şi compact, căci nu se împarte împrăştiindu-se ca celelalte seminţe. Este important acest lucru, când credinţa este unită cu faptele, prin care desăvârşindu-se dreptul, rămâne totdeauna unul, arătându-se vrăjmaşului acru la gust şi scufundându-l pe el în marea adâncului celui mai de jos, căci acesta este muntele care aude din faptele credinţei: „Ridică-te şi te aruncă în mare”⁵⁴. Drept care, plinind frumuseţea cuvântului, trebuie să slăvim prin fapte, cu credinţă, nădejde şi dragoste, puterea cea din cer sălăşluită întru noi, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava şi stăpânirea şi închinăciunea, împreună cu binecuvântatul Lui Părinte şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

⁵² Mt. 5,44-45.

⁵³ Mt. 17, 20; 21, 21.

⁵⁴ Cf. Mt. 21,21.

Cuvântul al III-lea

Al sfântului avvă Sinieon Stâlpnicul din mănăstirea din Muntele Minunat, pe care Dumnezeu l-a ridicat să vorbească despre patimi şi gânduri fraţilor celor ce se nevoiesc în obşte prin Duhul Sfânt, ca oarecând pe Daniel, în al 11-lea an al vârstei sale

Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios. Căci este legat de trup ca o moară care stăpâneşte vânturile care bat. Tot aşa, cugetul evlavios stăpâneşte gândurile care curg, prin cercetarea şi condamnarea lor, pentru ca, prin cugetul care stăpâneşte, să se vădească trupul şi patimile mişcate în trup. Dumnezeu, creându-l de la început pe om, a pus în inima lui mintea drept conducător, ca pe nişte cai şi vizitii ai întregului nostru trup carul [fiind] format din patru roţi, din uscat şi umed, cald şi rece¹, prin care alergăm până la despărţirea sufletului de trup, dintre încheieturi şi măduvă² -, deosebind, prin mintea conducătoare, asaltul gândurilor bune şi al celor rele, şi încercând cele dinlăuntrul nostru, pe cele care sunt bune, dar şi pe cele care nu sunt astfel. Şi, ca într-un car, ţinând gândurile ca pe nişte frâie, ne rostogolim către cărările voilor noastre. Aşadar, în ce chip vizitiul este stăpânul carului,

¹ Regăsim aceeaşi concepţie stoică a trupului alcătuit din cele patru elemente aproape în aceiaşi termeni şi la Sfântul Anastasie Sinaitul, întrebări şi răspunsuri, 22, 4, CCSG, p. 44. Vezi şi M. Spanneut, Le stoïcisme des pères de lEglise, Paris, 1957, pp. 350-351.

² Evr. 4,12.

la fel şi cugetul evlavios este stăpân peste patimile noastre. Dar, adeseori, când atleţii luptă cu pumnii unii cu alţii, arbitrul loveşte cu toiagul în biruitor, mustrând înfrângerea, ca să-l facă să aspire la cununa stricăcioasă dată de agonotet în lauda întregului popor. Tot aşa şi în lupta cea din noi a răutăţii împotriva celor duhovniceşti, arbitrul, care este cugetul stăpânitor, împunge, ca prin puterea pusă în lucrare a unui toiag, voile noastre cele bune, precum şi pe cele rele. Căci nimeni dintre noi nu este atât de fără de minte, încât să nu aibă simţirea a ceea ce este de folos, după cum cunoaştem şi pe cele rele că, dacă le facem, se vor mustra la judecată. Aşadar, pofta poate fi biruită şi este biruită de gânduri. Căci atunci când poftim moliciunea plăcerii, nu cădem în pierzania călcării de lege, dacă nu vrea cugetul. Putem face asemănarea cu un pom care are vlăstari: dacă este lăstărit, ramurile vor fi mici; la fel şi cugetul nostru, dacă nu face să răsară de la rădăcină odihnele cele molatice ale trupului, se usucă vlăstarii poftelor, adică pornirile. Căci nimeni dintre noi nu poate să nu dorească, o asemenea odrăslire fiind naturală. Dar a nu cădea în plăcere, dacă stăpâneşte în noi cugetul evlavios, putem cu uşurinţă prin frica de judecată. Şi nimeni dintre noi nu poate deplin să se izbăvească de obiceiurile rele şi de mânie. Dar prin biruinţa cea bună a cugetului, putem ajuta la oprirea şi schimbarea mâniei. Iarăşi, nimeni dintre noi nu poate să împiedice lăcomia pântecelui şi gâdilăturile care vin din aceasta. Dar a nu mânca în exces şi voirile de la aceasta putem să le înfrânăm. Aceasta mărturisind-o, şi legea dată de Dumnezeu ne aminteşte, zicând: „Nu vei pofti la femeia aproapelui tău, nici la ţarina lui, nici la robul lui, nici la roaba lui, nici la toate câte sunt ale lui”³, prin care a arătat că nu trebuie să fie cineva biruit nici de pofta de femeie, dacă cineva dintre noi pofteşte,

3 Ieş. 20,17.

nici să slujească slavei deşarte din făţărnicie, nici să fie stăpânit de mânie, nici de iubire de argint sau de lăcomia pântecelui. Fiindcă este o singură poftă, dar sunt multe cugete stârnite de ea, cum ar fi să dorim să ne lăcomim, să desfrânăm, să fim iubitori de argint, să ne slăvim în deşert, şi astfel aducem în trup această murdărie a plăcerii pentru fiecare patimă a poftelor. De aceea Domnul arată că sunt două căi pentru cel care stăpâneşte cugetul poftelor, una strâmtă şi alta largă; una ducând la viaţă pentru faptul că se întoarce bine de la viaţa aceasta, cealaltă duce la pierzanie pe cei ce nu se îngrijesc de virtuţi⁴. De aceea îndeamnă: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină”⁵. Aşadar, pe de o parte, a cugeta cele rele poartă chipul întunericului care condamnă pe cei care au păcătuit. Iar pe de altă parte, a spune, prin cultivare, ceea ce este bun şi drept este, pentru viitoarea lumină cea fără de moarte, mărturie a virtuţii voastre şi a vieţii. Când, aşadar, ne îndulcim cu veacul şi cu lumea din el, atunci, întărindu-ne cugetul evlavios, să ne întoarcem de la toată pofta pătimaşă şi iubitoare de păcat, râvnind ostenelile sfinţilor, pentru slava cea gătită şi făgăduinţa nepovestită pentru care suntem datori a priveghea cu rugăciuni şi postiri şi a sluji întru dreptate prin cea mai înaltă petrecere virtuoasă, eliberaţi prin libertatea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne va păzi pe toţi, spre slava măreţiei Lui, Căruia Se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

⁴ Mt. 7,13.

⁵ Mt. 10, 27.

Cuvântul al IV-lea

Al sfântului avvă Simeon Stâlpnicul din Mănăstirea din Muntele Minunat despre nevoinţă, pe care Dumnezeu l-a ridicat să vorbească, precum pe Daniel, în Duhul Sfânt, prin contemplaţiile de care a fost învrednicit, în privinţa cărora Domnul, cercându-l, i-a descoperit lui în curăţia inimii să cunoască toate, în al unsprezecelea an al vârstei sale

1. Fraţilor, moartea naturală este partea monahului ce se primejduieşte la suflet, spre pregătire demonilor şi spre laţul amărăciunii lor, [care este] alergătura încoace şi încolo de douăsprezece ore pe zi, până la desfacerea trupului. Căci demonii îl îndeamnă pe monah spre patima poftelor rele, [îl aruncă] în multe cugete, în voie proprie şi bogăţie, în mândrie şi căutare la faţă, în plăcerea mâncărurilor şi uneltind cu vicleşug bârfeli împotriva aproapelui, în câştigul iubirii de arginţi şi lăcomia de a-şi agonisi hrană prisositoare, în mânie şi ură şi glas ridicat, în privirea neruşinată şi în suflet viclean, în dihoniile şi tulburările fraţilor, în beţie, în moleşeală, şi în mii de săgeţi dintre cele mai ascuţite, însoţindu-se să rănească sufletul monahului, iar dacă ar putea cumva să îl arunce în chip înşelător în aceste plăceri pe unul ca acesta, atunci se împlineşte spusa: „Întins-au în arcul lor, lucru amar, fără de veste îl vor săgeta pe el”¹. Noaptea îl prind pe monah în mreajă

¹ Ps. 63, 4-5. [Septuaginta]

prin închipuiri în somn, arătându-i fantasme amestecate cu plăceri. Când este treaz, monahul trebuie să-şi aducă aminte de armele Mântuitorului şi de spusa Psalmistului, care zice: „Pe cei ce se abat pe căi strâmbe, Domnul îi va duce cu cei ce lucrează fărădelegea”², şi astfel, cu suflet veghetor, de va birui pe demoni în chip înţelegător, în chip nevăzut îngerul Domnului îi va alunga pe cei ce iscodesc împreună, ştiind cuvântul acela: „Iscodit-au fărădelegi, pierit-au iscodindu-le”³.

2. Totuşi nici aşa nu trebuie monahul să se încreadă, ca şi cum deja ar fi biruit în lupta de noapte şi s-ar fi desăvârşit, ci şi în lupta de zi să se nevoiască să treacă nebiruit pericolul, pentru ca nu cumva, prin plăcerea stârnită de arătarea închipuirilor, desăvârşit să fie dezrădăcinat, dedându-se poftei nebuneşti de femeie, [ca unii care] îşi abat privirea până la faţa femeii şi suferă în multe feluri a curvi pe dinlăuntru. Căci unii ca aceştia se răcesc în vremea înflăcărării harului lui Dumnezeu, rătăcindu-şi sufletul până la a nu-şi mai aminti dumnezeieştile Scripturi, orbindu-şi mintea, până la a nu-şi mai aţinti ochii la viitoarea judecată şi la Hristos, Soarele dreptăţii, încât nici să nu mai ştie că cele făptuite sunt păcate, parte arderii, tabără [cu demonii] făcând, ca să-şi ucidă sufletul prin ele. Dar dacă nădejdea monahului, vitează, ar fi la Dumnezeu, s-ar izbăvi din cursa vânătorilor şi din pricina tulburătoare, ar opri săgeţile cele greu de respins, chemând pe Dumnezeu în ajutor prin rugăciuni şi psalmodieri. Căci atunci Stăpânul din sfintele ceruri va umbri, sub aripile Mântuitorului, spatele celui ce nădăjduieşte în El⁴. Căci adevărul Lui îl va înconjura ca şi cu o armă⁵, izgonind pe pierzătorul, ca să nu se strecoare pe nesimţite, căci cei ce l-au înconjurat, precum albinele

² Ps 124, 5.

³ Ps. 63, 6. [Septuaginta]

⁴ Cf Ps. 90, 4.

5 Ps. 63, 4-5.

fagurele, s-au mistuit ca focul în mărăcini, căci în numele Domnului i-a înfrânt⁶ pe războinicii Etiopiei până la ultima suflare şi se va lăuda întru cele sfinte ale Celui Unul Născut, zicând: „Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeţile celui ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de molima demonului de amiază”⁷.

3. În această luptă a virtuţilor, se arată în mădularele voastre că ticăloşii demoni sunt în frică şi se dovedeşte că „păcatul este peste măsură de păcătos”⁸. Căci toţi câţi mor împreună cu Hristos în veacul acesta prin omorârea trupului, purtând cu sărăcie întru El chipul de multe feluri9 al celor cereşti care şed de-a dreapta Tatălui, vor fi aşezaţi pe tron în viaţa cea fără de sfârşit şi în negrăită slavă. Aşadar, eliberaţi fiind de păcat mai întâi, faceţi-vă robi lui Hristos¹⁰ pentru ca întru El să deveniţi fii ai începătorului vieţii şi, abătându-vă de la calea cea lată şi largă ce duce la pierzanie, să o căutaţi, prin Patima lui Hristos, pe cea strâmtă şi îngustă care duce la viaţă¹¹. Căci El este Calea cea sfântă şi vie şi adevărată¹² care ne duce pe noi la arătarea Mântuitorului. Aşadar, lepădând povara vrăjmaşului cea greu de purtat, cea în făţărnicia minciunilor, apropiaţi-vă de Hristos, ca nişte osteniţi, luând ucenicia jugului lui Hristos, că blând şi smerit cu inima este şi veţi afla odihnă sufletelor voastre¹³. Având darurile harismelor Mântuitorului, nu vă împovăraţi nicidecum cu cele de care vi se poartă bine de grijă, ci faceţi bine celor ce în

⁶ Cf. Ps. 117,10.

⁷ Ps. 4-5 [Septuaginta],

⁸ Rom. 7,13

⁹ Prin multiform se referă lavirtuţi.

¹⁰ Rom. 6, 22.

¹¹ Mt. 7,13-14.

¹² In 14, 6.

¹³ Cf. Mt. 11, 28-30.

ochii voştri apar mai simpli, ca nu cumva vreunul dintre voi să-şi cumpere ca plată a sîmbriei pătimirea lui Neeman Sirianul şi să fie aflat lepros cu sufletul, din pricina păcatului. Cei ce în dar aţi învăţat dreptăţile Fiului lui Dumnezeu, în dar daţi-le, cinstit şi fără pizmuire; nu vindeţi cu plată şi cu părtinire judecata lui Dumnezeu, ca să nu fiţi aflaţi părtinind, pentru plocoane, pe nelegiuit şi să luaţi dreptul celui drept.

4. Cel ce strică templul în care locuieşte este lăsat spre cădere¹⁴ de Cel ce-l stăpâneşte şi sălăşluirea în trupul de lut prin cercarea focului se vădeşte, iar dacă este fără prihană lui Dumnezeu, ca aurul în topitoare străluceşte în slavă. Dar dacă este vădit prin judecată, ca fiind stricat, se dă spre pedepsire. Ca un mormânt văruit, care este frumos pe dinafară, iar pe dinlăuntru este plin de toată necurăţia¹⁵, la fel este şi monahul făţarnic prin slavă deşartă care a dobândit credinţa ca pe un mijloc de câştig. Cămara care are uşile de necinste, dar cele dinlăuntru împodobite prin felurimea lor, îl îmbunează pe cel ce o stăpâneşte să cinstească şi ceea ce este bun la vedere. La fel şi monahul care a dobândit nevoinţa şi inima curată prin toată porunca, dar înfrânându-se în ascuns, fără curiozitate, şi nu arătându-se în trăsuri cu oamenii, îl îmbunează pe Hristos ca să fie lăudat în slava trupului de către arhangheli, fiindcă Duhul Sfânt Se sălăşluieşte în el până în veac. Soarele care îşi aruncă razele într-o groapă cu noroi nu se întinează, la fel şi monahul, care lucrează dreptatea şi se întoarce de la păcătoşi, rămâne nevătămat cu nepătimirea. Jertfelnicul sfinţeşte darurile puse pe el, la fel şi monahul, cugetând cele ale Duhului, sfinţeşte trupul. Lucrătorul cu experienţă are sîmbria din destul pe măsura ostenelii, aşa şi monahul sârguitor are de la Hristos bunătăţile, ca dovadă a celor făptuite.

¹⁴ Cf. I Cor. 3,16-17.

¹⁵ Mt. 23,27.

Neguţătorul înţelept îşi sporeşte bogăţia, la fel şi monahul care pururea luptă spre cele bune îşi sporeşte slava în ceruri, neguţătorind comori neprădate¹⁶. Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri¹⁷, aşa şi monahul, păcătuind în aceasta, spre moarte cade. Trâmbiţa care răsună pregăteşte de război, iar cântarea monahului îi răneşte pe demoni. Tot ceea ce se uneşte cu cărbunii se curăţeşte şi orice trup al monahului prin nevoinţă primeşte nestricăciunea. Biserica sfântă sfinţeşte pe cel ce sălăşluieşte în ea şi trupul neîntinat va odihni cu slavă sufletul. Ceara lângă foc se topeşte, la fel şi monahul stricat cu trupul este prea rău mirositor, apropiindu-se de judecată. Grâul cel bun, îl sufocă spinii, iar cugetele întinate îl zăpăcesc pe monahul care se îndreptăţeşte. Momeala undiţei ademeneşte peştele, iar monahul smerit, care poartă crucea, îl arde pe vrăjmaşul. Pe focul care arde, îl stinge apa şi monahul prin milostenie se răscumpără din păcat. Grădina udată va înflori precum crinul şi învăţătura monahului, o arată faptele lui. Orice corabie pe mare este nestatornică, la fel şi monahul, petrecând în mese drese cu sare, este bătut de vânt încoace şi încolo. Săgeata vânătorului de păsări doboară uliul din înălţime, la fel şi monahul prin mândrie cade din ceruri. Vinul amestecat cu apă caldă este mai bun la gust¹⁸, iar faptele monahului sunt mai bine primite, când sunt amestecate cu învăţăturile credinţei şi cunoştinţa adevărată. Untdelemnul se separă de apă şi postul spurcat al celui nedrept nu se apropie de Dumnezeu. Leul rage după pradă, aşa şi pizma monahului, spre răpirea aproapelui. Ţapul păros se arată bun la vedere, la fel şi tina monahului, prin slavă deşartă. Oaia care sare pe alături are lâna nefolositoare celui ce o are, şi monahul

¹⁶ Mt. 6, 20.

¹⁷ Mt. 26, 52.

¹⁸ încă din Antichitate, vinul vechi era în stare solidă şi de aceea era obiceiul de a fi amestecat şi dizolvat cu apă caldă.

tuns fără psalmodie nu se va zidi în Dumnezeu. Stea de stea se deosebeşte în slavă după vederea luminii, la fel şi monahul se deosebeşte de fraţi prin îndreptarea covârşitoare a virtuţilor. Trestia plecată de vânt rămâne nevătămată, iar supunerea monahului îi aşează sufletul în ceruri. Izvorul cel veşnic adapă sufletele multora şi învăţătura monahului virtuos îngraşă oasele bărbaţilor. Casa care are temelie pe stâncă rămâne neclintită la ploaie, la revărsările râurilor şi la vânt, iar monahul întărit pe piatra credinţei se arată încercat să nu se clatine de meşteşugirile înşelării în amăgirea oamenilor…¹⁹. Văpaia focului înghite lemnul, iar monahul stăpânit de lăcomia pântecelui, în îngrăşarea trupului, aprinde vâlvătaia patimilor. Săgeata aleasă slobozită se înfige spre durere, iar prin pogorârea monahului cu cererea iertăciunii, se arde inima vrăjmaşului. Sabia cu două tăişuri mănâncă cu două guri, iar monahul cu două limbi provoacă dihonii. Demonul ia aminte la vorbire, iar monahul ciripitor este întruchiparea diavolului. Păstorul cel bun scoate mieii din gura fiarei, iar monahul drept scoate pe om din mâna celui ce îi face nedreptate. Lemnul neputred este cercat pentru lucru, iar monahul blând şi îndelung răbdător este cercat spre chipul şi învăţătura nestricăciunii. Vulpea vicleană distruge via, iar ţinerea de minte a răului strică obiceiurile bune. Vrabia se prinde în laţ, iar poftele monahului abat sufletul de la Dumnezeu. Potârnichea prinsă în coşniţă²⁰, ciripind, cheamă sălbăticiunile, iar monahul în pustie, prin îndemn, îi întoarce pe păcătoşi împreună cu el la Dumnezeu. întâlnirea cu demonul doboară pe om răpindu-i minţile, iar lenevirea monahului îl îngreunează cu somnul în vremea rugăciunii, prin lucrarea vrăjmaşului. Câinele adoarme de foame, iar monahul trândav la psalmodie este pierdut de picoteală. Măgarul tânăr fără

¹⁹ Am marcat prin… lacunele din text.

²⁰ înţ. Sir. 11,32.

nepurtând povară este neîncercat la picioare, iar monahul neofit, robit neînfrânării, va fi îngreunat în ispite. Animalul se răceşte (moare) în sângiuri, iar monahul în nevoinţă va cugeta cele cereşti. Porumbelul este neîntinat şi fără prihană în lipsa puilor, iar monahul se desparte, de dragul înfrânării, de cele pământeşti. Fierarul, ostenindu-se la ciocan, scoate scântei în truda sa, iar felurita grijă²¹ a monahului în bună mărturisire va trece capătul vieţii. Ulciorul este ars în negreala cenuşii, iar nesăbuinţa monahului se întâlneşte cu pofta desfrânată. Gazela scapă din laţurile cursei, iar monahul care se scârbeşte de curvie se izbăveşte din legăturile păcatului. Rangul senatorului stă în preajma împăratului şi vorbeşte cu el, iar dispoziţia monahului care stă la cântare vorbeşte cu Dumnezeu. Cel ce brodează tunici rupte, brodează cu potriveală, iar monahul ce a păcătuit, venind la pocăinţă, îşi repară viaţa cuvioasă. Giuvaergiul, căutând, va afla mărgăritare, iar monahul nevoitor îl va afla pe Hristos. Strălucirea cerului este minunată când e senin, aşa şi monahul slujitor, în vremea cercetării lui, cu slavă se va slăvi. Veşmântul este stricat de molii, iar amărăciunea monahului, din pricina uitării învăţăturii, ucide sufletul. Când luna se micşorează, încetează lumina ei, iar monahul, ostenindu-se şi întunecându-se prin scăderea din strălucirea nevoinţei, şi-a pierdut plata. Candela luminoasă se atârnă de tavan prin lanţul meşteşugit, ca să lumineze celor ce umblă, iar monahul care se leapădă de cele pământeşti se uneşte cu cele cereşti, tras în sus de cuvântul dreptăţii care îi luminează pe cei ce se apropie de el. Veşmântul pătat cu sânge nu va mai fi curat, iar monahul vorbind cu vicleşug este veşmânt demonilor. Piatra aruncată în ulcior îl va sparge şi cuvântul cu bună rânduială al monahului va supune pe cel dimpreună cu el în ascultare. Cu sare se va drege orice mâncare arsă cu foc, iar în harisma îndemnului

Grija pentru mântuire.

monahului se vor îndulci gâtlejurile înţelepţilor. Laţul vânătorului este pentru păsările care caută miriştea, iar monahul mândru este prigonitorul sărmanilor care, din lipsă, cer pâine. Când femeia naşte în dureri, îndoită este bucuria după naştere, şi răbdarea monahului, viaţă liniştită şi bucurie cerească. Plângerea mortului schimbă dispoziţia rudei care după puţin îl uită, iar monahul care a lepădat lumea şi carepriveşte la cele ale sfârşitului, nu-şi va mai aminti întristarea, din pricina bucuriei. Lăudată şi plăcută este la oameni frumuseţea, iar monahul, în podoaba virtuţilor, chip este al frumuseţii lui Dumnezeu. Bărbatul iute la mânie este spaima [atât] a ticăloşilor, [cât şi] a apropiaţilor săi²², iar nevoinţele monahului sunt risipirea şi triumful asupra demonilor. Tânărul care se culcă cu o fecioară este vrednic de dispreţ şi curăţia monahului care adoarme cu psalmodia este folositoare de suflet. Norul fără apă ajuns de raza de soare se risipeşte şi pofta monahului care frige mintea îl face să piardă viaţa veşnică. Cale spre rătăcirea de la calea împărătească, şi monahul prin beţie,… însoţindu-se cu altul la rele, a căzut. Mâna şi pântecele se agită în mâncăruri, şi atacul potrivnic necontenit îl doboară pe monah. Mâini şi picioare leneşe, muncă greu de purtat, aşa este şi monahul care are cuget rău. Acreala monahului tulbură ochii, dar revenindu-şi din poftă, varsă lacrimi, îmbucătura de carne se însoţeşte cu apă, iar monahul desfrânat se însoţeşte cu fărădelegile. Firul de câlţi, arzând, se stinge spre pieire, iar supunerea faţă de Dumnezeu a monahului pătimaş se arată vremelnică. Lupul alungat, care se ţine cu viclenie departe de turmă, se va întoarce la pradă, iar monahul care şi-a făcut un obicei din pocăinţă, păcătuind de multe ori, părând a se întoarce, cade în aceleaşi. Ca un râu nesecat de apă curgătoare, aşa învăluie feluritele cugete sufletul

²² Aici este o lacună în text, pe care editorul o conjecturează, adăugând prepoziţia nQoc,.

monahului. Cumpăna din curele este fie urcarea, fie coborârea aurului, iar balanţa monahului este fie viaţa pământească şi păcătoasă, fie viaţa cuvioasă. Via bună prisoseşte de struguri, aşa şi roadele bune sunt aduse la sfârşitul bineplăcut lui Dumnezeu al monahului, căci „cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui”²³.

5. Se cuvine, aşadar, ca monahul care trăieşte în mod cuvenit, în bunătate şi smerenie şi toată bunăcuviinţa cuvintelor, să smulgă mândria, să se supună în chip bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor şi, potrivit poruncii, să-l aibă pe aproapele ca pe sine însuşi. Să lucreze dreptatea neştirbit, nu cu mânie, nici cu autoritate, fără să lovească conştiinţa aproapelui, dându-i pricină de cădere, să nu fie robit meselor, nici să vorbească mult despre felurimea bucatelor, ci ceea ce se cuvine monahilor să proclame este dreapta cinstire a lui Dumnezeu pentru care fiecare va lua plata după osteneala sa. Căci suntem împreună lucrători cu Dumnezeu, arătura lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, lucrătorii lui Hristos cei din ceasul al unsprezecelea, imitând pe sfinţii care s-au ostenit mai înainte de noi, pe profeţi, pe apostoli, pe mucenici; împreună cu aceştia vom căpăta şi noi dinarul²⁴spre viaţa cea fără de sfârşit, sub oblăduirea mângâierii Duhului Sfânt, în acelaşi cuget, cu o singură gură şi o singură inimă mulţumind lui Dumnezeu şi Tatălui, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea în veci. Amin.

23 Ps. 115,15

24 Mt. 20,10.

Cuvântul al V-lea

La lupta profeţilor, apostolilor şi mucenicilor

1. Taină mare şi străină văd, care se cântă despre profeţi şi apostoli, şi pe care ar trebui mai degrabă să o numim lupta răbdării, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca oi de junghiere”¹. Căci despre această răbdare şi nădejde zice Sfântul Apostol Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?”². De unde aflăm propria lor mărturie? De când au fost prigoniţi cu necazuri de iudei sau păgâni. Apoi, din faptul că au fost în foame şi în lipsă de îmbrăcăminte şi în primejdiile zilnice, în strâmtorări, în temniţe, despărţiţi, prigoniţi pentru Hristos. Fier a trecut prin sufletul lor. Căci ei de gura săbiei nu se temeau, de la foc nu se întorceau şi de lanţuri nu se înspăimântau, ruşinea nu i-a veştejit şi slava şi bucuria vremelnică nu i-a abătut. Căci ei pe toate le treceau cu vederea şi le socoteau ademeniri stricăcioase, privind la o bogăţie mai bună, batjocorirea pe care a suferit-o Hristos.

2. De aceea patriarhii au trăit ca străini şi înţeleptul Iosif a fost vândut ca sclav, şi poporul cel cuvios a fost asuprit de duşmani. Şi de aceea fericitul Ieremia, cel plin de îndrăznirea cea bună, dispreţuind ruşinea, s-a expus în public cu o cingătoare de femeie³ şi, dând a doua oară mărturie, a fost

¹ Ps. 43,24.

² Rom. 8, 39.

³ Ier. 13.

aruncat într-o groapă cu noroi. Şi Isaia, mai înainte vestitorul venirii în trup a lui Dumnezeu Cuvântul, proorocea umblând gol şi desculţ spre pildă poporului, a răbdat să fie tăiat cu un fierăstrău de lemn. Iezechiel l-a arătat poporului pe Dumnezeu gol (yupvov), pe roţi de foc şi pe cele patru fiinţe heruvice. Neamul profeţilor a fost trecut prin sabie de Izabela⁴. David, cel numit părinte al lui Hristos după trup, a fost prigonit de Saul5. Daniil, cel ce a fost învrednicit de arătarea Tatălui şi a Fiului în Duhul şi arătătorul judecăţii, a fost aruncat în groapa cu lei a doua oară⁶. Iar buna aceea mireasmă întreit odrăslită care a biruit focul, adică, Anania, Azaria şi Misail, în cuptorul haldeilor a fost aruncată7. Iar Macabeii au fost ucişi, fiindcă au mărturisit pentru legea părintească8. Lui Ioan, celui mai mare întru toţi sfinţii, i s-a tăiat capul^, fiindcă a mustrat adulterul9. Pavel, cinstitorul de Dumnezeu, la fel, a fost decapitat. Petru, corifeul apostolilor, a fost răstignit pe cruce. Iacov a fost ucis cu sabia. Toma în India a fost străpuns cu suliţa de patru oşteni. Ştefan, întâiul mucenic, a fost ucis cu pietre¹⁰. Pruncii din Betleem au fost jertfiţi. Mucenicii au fost ucişi. Dar mai presus de toţi, însuşi Născătorul vieţii noastre, Dumnezeu Cuvântul şi Mântuitorul nostru, fiind biciuit până la sânge, a fost ucis cu trupul pe cruce, ca, prin propria Lui moarte, să fie nimicit cel ce are stăpânire asupra morţii, adică diavolul.

3. Şi de aceea toţi cei care au murit întru El încă spun: „datu-ne-ai pe noi ca oi de mâncare”¹¹, căci la aceasta sunt siliţi,

⁴ Cf III Rg. 18, 4.

⁵ I Rg. 23.

⁶ Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel, 1, 38.

⁷ Dan. 3, 23.

⁸ Mt. 14,10.

⁹ Fapte 7, 58-60.

¹⁰ Mt. 2,16.

11 Ps. 43,12.

încă trăind în trup. Au fost prigoniţi să vieţuiască în pustietăţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului şi deschizăturile stâncilor¹² şi pe acestea toate le-au pătimit, pentru că au privit la răsplătirea cea de acolo, potrivit mărturiei care zice: „Multe sunt necazurile drepţilor şi din acestea toate îi va izbăvi pe ei Domnul”¹³. Căci au fost prigoniţi ca străini şi ca pelerini pe pământ, ca să dobândească sălaşul cerurilor, care nu poate fi distrus. Căci au fost ucişi de foame aici, dar acum se desfată de pâinea vieţii cea ascunsă în ceruri. Omorâţi aici, dar plină de nemurire e nădejdea lor, deznădăjduiţi aici, dar împărţind cu îngerii multa lor bucurie, aşteptând cetatea care are temeliile în ceruri, al cărei arhitect şi creator este Dumnezeu, fiind rătăcitori până în ceasul desfacerii trupului lor. înfometaţi şi însetaţi, hărţuiţi şi prigoniţi, despărţiţi şi batjocoriţi şi făcuţi de nimic, goi fiind, în lepădare de sine şi înfrânarea poftelor, biruind gurile săbiilor, învingând puterea focului, tari fiind în însăşi slăbiciunea lor, nestăpâniţi de poftă, binecuvântând şi mulţumind, lepădând cele… ale trupului, oferind ca o umbră… a acestuia şi moartea având-o ca pe o desfătare mergând la omorârea lui Hristos… gândindu-se la viaţa cea întru El, la slava…, potrivit cu ceea ce spune că „cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui”¹⁴. Căci nu erau cuprinşi de frică pentru cele ce pătimeau din afară, ci se întăreau prin credinţa în bogăţia la care priveau. Pentru aceea, dispreţuind patimile aurului şi argintului, a bogăţiei şi a slavei şi a agoniselilor, în care este toată stricăciunea vieţii, străluceau limpede în slava lui Hristos şi ca nişte luminători luminau în lume, ţinându-se de Cuvântul vieţii pentru a Cărui aşteptare şi Apostolul, întărindu-i pe unii în lupta lor, zice: „Ţinând cu putere Cuvântul vieţii spre lauda mea în ziua

¹² Evr. 11, 38.

¹³ Ps. 33, 20.

14 Ps. 115,15.

lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit”¹⁵.

4. Ştiu, aşadar, şi eu, umblând pe urmele acelui sfânt suflet, în strădania mea de a vă învăţa şi povăţui în lupta de acum şi a vă spune: imitaţi corul sfinţilor şi urmaţi exemplul¹⁶ sfinţilor părinţi, căci ei pentru zidirea urmaşilor lor au mărturisit mărturia cea bună partea cea bună alegând pentru ca şi noi împreună cu ei să fim părtaşi la strângerea roadelor,… a cărei ascultare primind-o, să trimitem…, prin bunătate şi bunăvoinţă şi milostenie, îndelungă răbdare, dar şi înfrânarea patimilor, omorându-ne trupul prin cuvintele Scripturilor şi prin mila lui Hristos, nerăsplătind nimănui nici un rău cu rău şi purtând de grijă bine de vrăjmaşii voştri, aveţi dragoste. Şi pacea lui Hristos să vă încununeze în inimile voastre, la care aţi şi fost chemaţi şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să sălăşluiască în voi cu îmbelşugare, în toată cunoştinţa şi dreapta credinţă, în toată înrădăcinarea cuvintelor şi faptelor adevărate şi a credinţei nefăţarnice şi cu ajutorul celor ce petrec în Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti¹⁷ şi, judecându-ne pe noi înşine cu dreaptă judecată, în păzirea buzelor de cuvinte ruşinoase şi… a dreptei credinţe. Să fim în pace cu toţi… să ne omorâm pururea trupul, sufletul oprindu-l de la pofte, în acestea este focul cel gătit diavolului şi îngerilor lui. Privegheaţi deci în Domnul şi amintiţi-vă… de cei slabi. Şi întru toate faptele cele bune să rodiţi lui Dumnezeu, spre slava Lui, treizeci, şaizeci şi o sută. întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

¹⁵ Filip. 2,16.

¹⁶ Lacuna a fost completată prin confruntarea cu versiunea latinească a textului.

¹⁷ 1 Cor. 2,13.

Cuvântul al VI-lea

Către un proprietar din Antiohia

1. Multă este pofta de viaţă a lumii. Multă este amăgirea iubirii de arginţi cu lăcomie, multă este râvna pentru haine şi slavă omenească. Mult este dorul de căsătorie la cei lumeşti şi iubirea faţă de copii şi multă este deşertăciunea vieţii în multă… judecată, mai ales pentru cei trândavi. Cunoscând aceasta, prin lucrarea lui Dumnezeu, vom arăta vătămarea de minte a celor ce aleargă spre cele deşarte, prosteasca şi neînvăţata strădanie pentru bogăţii. Şi cum nu ar fi multă pofta de viaţă a lumii? Fiindcă totul în ea, până la simpla vedere, are desfătarea bunătăţilor: felul de a umbla, mişcarea leneşă a paşilor şi pricinile pentru şuşoteli, semnul ochilor, în împodobiri, în sulemeneli, în parfumuri. Atât de mare este amestecarea aşternutului, chipul golătăţii, aprinderea fierbinţelii şi închipuirea vălurilor, strălucirea aurului şi argintului, şirul slujitorilor şi rânduiala slujnicelor, ademenirea dragostei şi lăcomia mâncărurilor, a vinului, beţia demonică, mirosul urât al cărnurilor, înălţimea teatrelor¹ şi toată necuvioşia uşurătăţilor, răsunetul necuviincios al bătăilor din palme, al organelor şi chimvalelor, lauda tinereţii, tropăitul armăsarilor, parada ofiţerilor, sporirea agoniselilor.

2. Pentru aceasta, multă este pofta lumii şi pe cel ce vrea să se apropie de Dumnezeu, îl abate în amăgire, prin închipuirea celor socotite bune, viaţa aceasta stricăcioasă neavând nici un folos în bunătăţile vremelnice. După vremea desfrânării,

¹ Se referă la locurile înalte din teatre şi de la hippodrom, rezervate împăratului şi celor mai de seamă dregători, senatorilor etc.

poate, venindu-şi întru sine bogatul, fiind în săturarea pântecelui, va ţine sfat cu sine însuşi, zicând: „Supune-te, suflete al meu, Domnului. Căci nefolositoare şi scurtă este viaţa”! Şi se va învoi straşnic cu lepădarea lumii. Acestea zugrăvindu-şi-le întru sine cu prisosinţă pentru o vreme, după scurt timp, stăpânit fiind de foame şi de pofta de femeie, îşi străbate restul vieţii ca printr-o trecătoare, mânat către patima pântecelui lui lacom, primind amintirile închipuirii lumii acesteia, ridicându-şi mintea spre patima aşternutului şi eleganţa dănţuirilor femeilor, în organe şi flaute şi în felurite sunete. Şi nici acum, după cum nici cu puţin mai înainte, nu îşi înalţă mintea la cer, armonizând-o cu cugetul înfrânat, cu petrecerea virtuoasă şi dumnezeiască. De aceea îi aflăm şi pe unii ucenici ai Apostolului întorcându-se în mod înşelător iarăşi către pofte, când el le spunea „unele s-au şi abătut, ducându-se după satana”². Căci biruiţi de pofta veacului acestuia, străini fiind de viaţa viitoare, îşi abat inima în urma propriilor pofte, preferând mai degrabă vremelnicia acestei vieţi, decât să fie în primejdie de moarte. Nu ştiu nenorociţii sau mai degrabă vor să ascundă adevărul în vinul dintr-înşii³, că petrecerea trupească a celor făptuite de fiecare se va aduna la judecata de obşte şi va fi vădită prin foc înfrânarea trupului.

3. Şi cum trebuie să îi socotesc pe cei ce fac asemenea lucruri, pe cei ce îşi dedau până la bătrâneţe şi cărunteţe⁴ trupurile întinăciunii necurăţiei fărădelegilor lor? Şi învechindu-se în ticăloşia trupului prin zile rele, aşteaptă ca moartea să le fie pace şi siguranţă şi odihnă ca un somn? Unii ca aceştia nu ştiu Scriptura, care zice: fără de veste le va fi nimicirea acestora⁵, care îi va arunca pe ei, după vrednicia celor făptuite

²I tim. 5,15.

³ Butadă ironică la proverbul antic în vino veritas.

Ps. 70,19.

4 Cf. înţ. Sol. 17,15.

5 Cf. Ps. 70,3.

de dânşii, la loc de scrâşnire şi în întunericul cel mai din afară şi în foc nestins şi la viermele cel fără de moarte. Potrivit cinstitorului de Dumnezeu, Pavel, care zice: „Nici sodomiţii, nici desfrânaţii, nici batjocoritorii, nici beţivii, nici răpitorii, nici malahienii, nici lacomii, nici vrăjitorii, nici mincinoşii, nici cei ce jură strâmb, nici închinătorii la idoli nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”⁶, ci potrivit înţelepciunii lui Solomon „vor veni cu frică la judecată în adunarea păcatelor lor”⁷. Şi vor zice în sinea lor, căindu-se: „La ce ne-a folosit trufia şi unde este bogăţia cea adunată de noi cu mândrie, căci acelea toate au trecut ca umbra”⁸. Căci în viaţa lor au socotit să-şi dea sufletul în asupriri şi răpiri, poftind iubire de argint, ca leul în pădure, să asuprească pe săraci. Căci, zice, ce cugetă în cugetul lor? Prunci am, voi jecmăni, mă voi desfăta şi voi aduna comori. Acestea sunt pentru mine, zic ei, semne de înţelepciune. Dar, o, nebune, pentru ce cugeţi acestea? Primeşte mai degrabă în auz învăţătura lui David: „Ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele”⁹.

4. Acestor cuvinte urmează, iubitorule de arginţi! Cui doseşti lucruri fără nădejde pentru ziua de mâine? Dar oare ştii tu dacă fiul tău nu va muri înaintea ta? „Din mlădiţele spurcate nu va da rădăcină până în adânc”¹⁰. Cum va putea unul ca acesta răspunde puterii lui Dumnezeu? Dacă este puternic, să se izbăvească pe sine din focul gheenei! Ascultă iarăşi pe Apostolul, ca pe un părinte, punând lege celor fără de lege, în ceea ce zice: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursa diavolului şi în multe pofte

⁶ ICor. 6, 9.

⁷ înţ. Sol. 4, 20.

⁸ înţ. Sol. 5, 8.

⁹ Ps. 38, 9-10.

¹⁰ înţ. Sol. 4, 3.

nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor”¹¹. Dar tu, omule, depărtează-te de nedreptatea cea care vine prin nedreptul mamona. Căci iubirea de argint întunecă cele bune şi este străină de bunătăţile lui Dumnezeu, căci învaţă ucideri şi sălbăticeşte sufletul topit în nebunie, seamănă griji şi înfumurare, duce la egoism şi bogăţie nedreaptă, în mulţimi înfumurează şi adună impozite pretoriilor, în veghea de noapte umple conştiinţa de gânduri rele. Cum să mai apuc ceva şi să mai adun, strângând comori pentru copii? Sau cum să mă înalţ pe pământ, încrezându-mă în mulţimea bogăţiei mele? îmi voi agonisi palate, voi cumpăra ţarini, voi stăpâni noroade prin slujitorii mei şi slujitoarele mele. Voi răpi pământul cutăruia la ţară, fiindcă este roditor, îmi va aduce profit aur prin rodirile lui, voi continua să pun jug greu¹²pe lucrătorii mei şi voi da sufletului meu desfătare, fiindcă scurtă şi tristă este viaţa şi nu este tămăduire în sfârşitul omului. Şi nu s-a aflat până acum cineva să se fi întors din iad. Pentru aceasta voi căuta o femeie bogată pentru fiul meu, ca să păstrez bogăţia şi să mă bucur de roade, de mâncări şi băuturi, de bunătăţile cele adevărate. Şi îi voi lăsa lui mijloacele acestei desfătări. Iar eu, în floarea tinereţii, folosindu-mă cu sârguinţă de această agoniseală, sătul de vinuri scumpe şi parfumuri, mă voi încununa cu cununi de trandafiri, mai înainte de a se veşteji, că aceasta este partea mea, aceasta este moştenirea mea. Voi asupri pe săraci, nu voi cruţa pe văduvă, nu mă voi ruşina de cărunteţile bătrânului şi puterea mea îmi va fi mie legea dreptăţii, căci slăbiciunea se dovedeşte inutilă.

5. De câtă răutate este plină grija vieţii şi câtă amărăciune, a trăi cu ea? Pentru aceea iarăşi, aceeaşi înţelepciune ne învaţă pe noi, zicând: „Gândurile rele depărtează de Dumnezeu”¹³ şi că dreptatea, mustrându-i pe ei, nu le aduce nici

¹¹I tim. 6,9.

¹² Avac. 2, 6.

¹³ înţ. Sol. 1, 3.

un folos. Pentru o asemenea înşelare mustrând Mântuitorul pe fariseii care erau iubitori de arginţi, zicea: „Mai uşor este să intre cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor”¹⁴. Unul răpeşte pământul altuia, unul smulge casele altuia, unii cumpără ţarini din nedreptate şi, după aceea, şi le smulg unul altuia. Venind la judecată pun la cale ucideri, iar prin jurăminte strâmbe, mânie pe Dumnezeu şi prin răpirile lor, îneacă sufletele săracilor şi, prin înscrisuri de fier, înmulţesc impozitele. în ziua cercetării, la ce le va folosi lor tirania? Unde nu îi va arunca mândria? Ce milă vor dobândi de la limbă? Ce bine vor afla de la pântece? Ce ajutor vor avea de la curvie? Căci este scris de mai înainte că cei ce locuiesc pământul vor cădea, adică cei ce s-au lepădat de cugetele cele cereşti. De aceea iarăşi zice: „Adaugă lor rele, Doamne, tuturor celor slăviţi ai pământului”¹⁵, căci prin faptele lor cele rele şi viclene, prin care au ales răpirea, au aflat rele osânde.

6. Cunoaşteţi aşadar, cuvintele mele, cei slabi şi cei ce locuiţi în strâmtorare, cei ce socotiţi că sunteţi în fericire. Lepădaţi minciuna din gâtlejurile voastre. La ce v-au folosit socotelile voastre? Sau ce folos aveţi că strângeţi comori copiilor? Şi pe urmă, ce ştii tu dacă nu cumva vor muri înaintea ta? Şi vei şti tu a cui va fi mândria bogăţiei tale? De tine însuţi grijeşte-te, omule, de viitoarea judecată îndeletniceşte-te, amintindu-ţi de David împăratul, care zice: „Moartea păcătoşilor este cumplită”¹⁶ şi de înţelepciunea care zice: „Drepţii în veac vor fi vii şi la Domnul este răsplata lor”¹⁷ şi că vor primi împărăţia frumuseţii. întâiul câştig al curviei este iubirea de arginţi, rudenia trădării, şi împreună lucrătoare cu mândria, şi străină de slavoslovia în smerenie a Ziditorului, şi potrivnică oricărei virtuţi a lui Dumnezeu, socotită deşertarea

¹⁴ Mt. 19,24.

¹⁵ Is. 26,15-16.

¹⁶ Ps. 33, 20.

¹⁷ înţ. Sol. 5,15.

deşertărilor, pentru care pricină Domnul zicea: grija veacului acestuia şi „înşelăciunea bogăţiei înăbuşă cuvântul şi-l face neroditor”¹⁸. Pentru aceasta judecata este pregătită. Pentru aceasta aşteaptă chinuri cumplite. Mă rog ca din această lăcomie nedreaptă şi iubire de arginţi să ne izbăvească pe noi împăratul veacurilor, ca să fim aflaţi înaintea înfricoşatei judecăţi bineplăcuţi Domnului, când va veni să fie slăvit întru sfinţii Lui şi în văpaia focului, va răsplăti fiecăruia după faptele lui, întru dreptatea milelor lui, ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava împreună cu Tatăl…

¹⁸ Mt. 13, 22.

Cuvântul al VII-lea

Despre pocăinţă şi străpungerea inimii

1. De cugetul curviei cine îl va slobozi pe păcătos ca să fie liber, fără numai leacul cel mai de seamă şi cel mai bun al pocăinţei? Căci şi profetul, greşind, s-a folosit de această practică, zicând cu lacrimi: „Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”¹. Căci şi ucenicii medicilor obişnuiesc să poruncească buna rânduială a mâncărurilor pentru fiecare dintre boli, fiindcă prin neorânduiala lor, rana ajunge la mai rău. La fel şi patimile sufleteşti, prin beţii şi ospeţe fără saţiu, lucrează o cangrenă de nevindecat. Dar, cu înfrânarea prin virtuţi, aceste patimi se uşurează prin cuvântul potrivit al mângâierii. Doctorul ceresc vindecă, precum zice prin profet: „Eu rănesc şi Eu tămăduiesc”².

2. Dar trebuie să îl avem în vedere pe Hristos, Cel mai bun doctor al sufletelor noastre, cum curăţă cangrena şi şterge puroiul rănii putrede. Căci iată vindecarea mântuitoare a Sfântului Pavel, care se abătuse şi, vătămat fiind de necredinţă prin râvna cea faţă de lege, de voie s-a supus neorânduielii, alergând la întuneric. Şi apoi astfel Iubirea de oameni ungându-l şi cerând acela putere, a aflat-o pe aceasta prin pocăinţă, când a zis: „Ce să fac, Doamne?”³. Pentru aceea şi aude: „intră în Damasc şi acolo ţi se va spune ce să faci”. Pentru aceea, punându-se în rânduială prin post de trei zile, şi-a uşurat sufletul, făcându-l pe el mai încercat prin rugăciune,

¹ Ps. 6,6.

² Deut. 32, 39.

³ Fapte 9, 6.

iar prin punerea mâinilor lui Anania şi prin căderea solzilor, a văzut limpede. Căci aşa cum cel ce suferă durere se vaită în prezenţa doctorului care face tăierea, la fel vezi-mi şi pe locuitorii Ninivei, cărora li se interzisese să mai trăiască, rugându-L pe Dumnezeu, de a căror rană a bărbaţilor şi a femeilor, a pruncilor şi dobitoacelor -, îndurându-Se Dumnezeu, a încetat urgia cea aprinsă, biruită de negrăita milostivire şi bunătate. Căci cuvântul pustiirii profetului a fost dat de ruşine⁴, fiindcă în loc de coroană de pietre scumpe, pe capul regelui s-a aflat cenuşă, în loc de porfiră, a fost adus înainte sac. Pentru aceea, a păzit o aşa de mare cetate care avea să cadă şi a pus post de trei zile, împreună cu lacrimi fierbinţi, care au tămăduit rana de nevindecat.

3. Aşadar, o, omule, nu te îndoi în privinţa vindecării sufletului, apropiindu-te de Doctorul ceresc. Nu spune: cine va achita pe nelegiuit sau pe ucigaş sau pe curvar sau pe cel de alt neam, pe elin sau pe samaritean sau pe vameş în relele făptuite? De vreme ce, printr-un singur cuvânt, prin pocăinţă, i-a vindecat pe toţi, zicând: „Nu am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”⁵ şi nu trebuie să fie oamenii necredincioşi prin deznădejde, avem loc de iertare de la Stăpânul. Ci să ne îngrijim ca prin pocăinţă să ne ferim de fapte rele, pentru a nu ne desfăta de viaţa aceasta. Căci ca să ne cruţe pe noi, a spus prin profetul: „Şi voi depărta fărădelegea din Iacob”⁶. Are şi ucigaşul pocăinţă. Căci tâlharul pe cruce prin cuvântul mărturisirii a devenit moştenitor al Raiului. Dar chiar dacă ai şi curvit, apropie-te, nu uita de râul lacrimilor desfrânatei, care, exprimând prin sărutări dorul inimii pentru mărturisire, a primit răcorirea iertării. După cum şi David, suspinând, striga: „Stropi-mă-vei cu isop, şi mă voi

⁴ Eaxr)AiTEV0r, a fost gravat pe o stelă sau stâlp ca infam.

⁵ Lc. 5,12.

⁶ Is. 27, 9.

curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”⁷. Căci şi dacă ai fost rănit la inimă, încetând, pocăieşte-te. Căci prin [cuvântul lui] Isaia, mare S-a făcut pentru noi, îndemnându-ne: „depărtaţi răutatea din sufletele voastre dinaintea ochilor Mei”⁸. Şi de alt neam fiind, nu fi necredincios, că prin pocăinţă vei fi socotit împreună cu fiii lui Dumnezeu. Aceasta văzând-o mai dinainte Profetul Isaia, zicea: să nu ¿pună cel de alt neam care s-a alipit de Domnul: „Oare, mă va despărţi Domnul de poporul Său?”⁹. Iar dacă ai păcătuit cu cuvântul, cu fapta vezi-l pe vameş arătat drept prin pocăinţa mărturisirii, care, stând în ascuns, îşi bătea pieptul şi striga către Dumnezeu: „Milostiv fii mie păcătosului!”¹⁰ Iar dacă ai fost păgân, avem stăpân milostiv şi iubitor de oameni, pe Hristos, Mântuitorul lumii, Care a tămăduit pe leprosul ce era samarinean, de a cărui credinţă s-a mirat, că, întorcându-se, a dat slavă lui Dumnezeu¹¹. Şi a primit să fie văzut de elini prin Filip şi Andrei¹². Dar pe lângă toţi aceştia, este de acord cu noi şi apostolul care zice: „Dar pentru cei chemaţi, şi iudei, şi elini, pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”¹³. Căci mâncând împreună cu vameşii şi cu păcătoşii, zicea: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”¹⁴, fiindcă toată pocăinţa către El era puternică. Căci El mântuieşte poporul Său din păcatele lor, după cum şi în Psalmi se arată pocăinţa, potrivit celui ce spune: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea

⁷ Ps. 50,9.

⁸ Is. 1,16.

⁹ Is. 56, 3.

¹⁰ Lc. 18,13.

¹¹ Lc. 17,15-18.

¹² In 12, 20.

¹³ I Cor. 1, 24.

¹⁴ Mt. 9,12.

îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea”¹⁵. Pentru aceasta, o, omule, când te vei răni la suflet de cele mai ascuţite săgeţi ale păcatului, nu întârzia să aduci durerea Doctorului celui folositor de suflet. Căci prin pocăinţa cea mai grabnică, ca pe Neeman Sirianul, va spăla cu lacrimi lepra fărădelegilor¹⁶, ca în înţelepciunea lui Solomon, lăudând şi zicând: „Îi miluieşti pe toţi, că toate le poţi, şi treci cu vederea păcatele oamenilor, spre pocăinţă”¹⁷.

4. Dar ce rost are fraţilor, vorbind despre pocăinţa creştinilor, să nu vorbesc despre păcatul care grabnic împresoară, care este greu de purtat. Căci nu este deşert cuvântul apostolului, care strigă limpede că nimic altceva nu împovărează [sufletul] decât roadele păcatului, adică: adulterul, curvia, uciderile, furturile, mărturia mincinoasă, clevetirile, certurile, pizmuirile, mâniile şi cele asemenea acestora¹⁸. Şi „cel ce seamănă în trup, din trup va şi secera stricăciunea”¹⁹. Dar voi triumfa şi asupra neputinţei de a scăpa din păcat, ca în cazul lui Iona, care socotea că poate scăpa de Cel ce vede toate şi cuprinde toate, neavând în minte rugăciunea celui ce zice: „De mă voi coborî în iad de faţă eşti, de voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginile mării, încât să mă ascund de ochii Tăi, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta”²⁰. Acestea le-a închipuit pe bună dreptate, ca unele ce aveau să se împlinească prin Cuvântul cel deofiinţă şi de-un-tron, Cel ce şade de-a dreapta Tatălui. Căci binevoind, prin venirea în trup, să împlinească toată profeţia legii, a împlinit şi învierea preînchipuită mai înainte de Iona din

¹⁵ Ps. 50,1-2.

¹⁶ IV Rg. 5,14.

¹⁷ înţ. Sol. 11, 21.

¹⁸ Gal. 5,19.

¹⁹ Gal. 6, 8.

²⁰ Ps. 138,8.

chit. Intrând în corabie, profetul s-a culcat, dar păcatul, îngreunând corabia, o scufunda. Iar marea, ca să zic aşa, găsindu-l pe robul păcătos şi fugar, stârneşte valuri şi, luându-l, l-a închis în chit ca într-o închisoare, până ce a venit învierea cea de a treia zi a Stăpânului. Minune mare! Cum s-a dat la iveală în profet păcatul, cum s-a făcut linişte pe mare, şi corăbierii au dobândit izbăvire.

5. Cât timp încă mai trăieşti, aruncă povara judecăţii, care constă din materia stricăciunii în întreitele valuri ale ispitelor veacului acestuia, spre odihna sufletului şi a trupului. Aşa cum şi David, din pricina faptului că suferea povara greu de purtat a păcatului, zicea: „Fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine”²¹. Aşadar, păcatul cunoscut, pentru cei curaţi, este spre mustrare, iar pentru cei răi şi nelegiuiţi, spre cădere şi pierzanie. Întru aceasta şi cel ce s-a născut înţelept, se plânge cu amar, zicând că pofta schimbă gândul cel fără răutate²². Căci din pofta cea fără rânduială de mâncări, ruşinându-se de lăcomia pântecelui, Adam, a fugit la patimile poftelor rele şi astfel, prin pizma diavolului şi-a adus sieşi moartea. întru această poftă a păcatului trândăvind, poporul a clevetit împotriva robului lui Dumnezeu, Moise, şi a cârtit, ca să-şi umple pântecele cu pâine şi carne²³. Pentru care pricină au şi fost predaţi celor potrivnici şi nu au putut intra în pământul făgăduinţei. Şi acest obicei condamnându-l Scriptura, ne îndeamnă pe noi să ne liniştim, zicând: „Păziţi-vă, deci, de vorbele cârtitoare şi deşarte şi feriţi limba voastră de clevetire”²⁴. De această neorânduială înşelându-se omul lui Dumnezeu, cel ce a venit în Bethel, a fost predat furiei sălbatice a leului şi nu a avut

²¹ Ps. 37,5.

²² înţ. Sol. 4,12.

²³ Ieş. 16, 3.

²⁴ înţ. Sol. 1,11.

parte de propriul mormânt. Căci Dumnezeu i-a spus: „să nu mănânci pâine, nici să bei apă acolo”²⁵, dar tulburându-l închipuirea lăcomiei pântecelui, a trecut cu vederea porunca şi moarte şi-a adus²⁶. Vai mie, ce grea povară e jugul păcatului, a cărui experienţă având-o şi învăţătorul bisericilor, zicea: „Pentru că păcatul luând temei din poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea”²⁷.

6. Să ne apropiem, aşadar, strigând Celui ce ne-a făcut din lut: „Întoarce-te, Doamne, din cer, şi milostiveşte-te spre noi, că noi suntem lut şi Tu eşti Cel ce ne-ai plăsmuit pe noi”. Luaţi jugul bunătăţii, purtaţi povara cea uşoară, cea liniştitoare şi plină de blândeţea şi odihna sufletelor. Căci este oglinda curată a slavei Atotţiitorului, Care ne preschimbă pe noi în chip al nestricăciunii în duhul nestricăcios. Dar se spune că cei cuvioşi, care au păzit cu sfinţenie pravila sfântă, se vor sfinţi²⁸. Dar cine este cuvios? Potrivit celor scrise, cel ce seamănă în Duhul, din Duhul va secera viaţă veşnică. Aşadar, aflând ici şi colo odrăslită pocăinţa cu iubire de osteneală, nu vă robiţi meselor, nu vă lăsaţi stăpâniţi de mânie, nu râvniţi pofte vătămătoare. Umblaţi în dragostea blândeţii, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, urmând celor smeriţi şi urechea astupându-v-o de la neascultare, ţineţi-vă departe de orice cuvânt al împotrivirii şi, supunându-vă unor mai dese înfrânări ascetice, puneţi căpăstru trupului! Fiindcă „nu este drept ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese”²⁹. Pentru aceea, iubiţilor, cercând cele spuse, urmăriţi pururea pocăinţa, prin care desăvârşiţi fiind, veţi ajunge la Tronul Vieţii. „Lipitu-s-a sufletul

²⁵ III Rg. 13,17.

²⁶ III Rg. 13, 24.

²⁷ Rom. 7,11.

²⁸ înţ. Sol. 6,10.

²⁹ Fapte 6, 2.

meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta”³⁰, trimiţând cântări de mulţumire lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

30 ps. 62,9.

Cuvântul al VIII-lea

Cuvânt despre cei ce sunt la înălţime şi păcătuiesc fără frică

1. Gustul dulce al Cuvântului Evangheliei, care conduce la virtute gâtlejul sufletului, se înalţă spre punerea noastră în rânduiala pe care sfinţii părinţii noştri, care au urmat-o prin cercare, ne-au predat-o nouă. La fel şi noi, urmărind zidirea dragostei voastre, facem să răsune în voi harul lui Dumnezeu în Duhul nestricăciunii, ca să primim de la El cuvântul cel fără de prihană care teologhiseşte. Fiindcă trebuie să îl ascultăm pe Domnul, Care zice: „Grija veacului acestuia şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor”¹. Şi, iată, nu a trecut semnul cereştii mărturii în cei ce cugetă înalt², fiindcă ei cugetă cele pământeşti prin grija a vuţiei, prin înşelare şi prin zadarnica osteneală pentru femei şi copii. Pentru aceştia fără de nădejde este viaţa viitoare, scurt şi trist le este traiul, şi ca nimic se socoteşte. Despre aceştia spunea fericitul David: „Zilele noastre ca umbra trec”³. Şi iarăşi, arătând numărul sporit al nădejdii pământeşti, că cel ce trăieşte în ziua de astăzi, mâine nu mai este văzut, zicea: „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere”⁴. Şi în altă parte se roagă, zicând: „Până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeule, să nu mă părăseşti”⁵.

¹ Mt. 13, 22.

² în sens negativ, peste cei ce se mândresc adică.

³ Ps. 143, 4.

⁴ Ps. 89,10.

5 Ps. 70,19-20.

2. Ce oare? După bătrâneţe îl părăseşte Dumnezeu pe om? Să nu fie! Dar fiindcă a numit ceea ce este prisositor⁶ osteneală şi durere, judecata o numeşte astfel, întru care este grija veacului acestuia, iar înşelarea bogăţiei, prădându-i pe lacomi, i-a doborât. Căci îi înăbuşă, ca printr-un fum, prin voia cea materialnică, în focul cel nestins, în munca cumplitelor chinuri care vin de la urgia viermelui celui fără de moarte, în greutatea întunericului. Acolo este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Pentru aceştia Dumnezeu este ca şi cum i-ar uita, ruşinându-Se să fie numit Dumnezeul lor, după cum spune Domnul: „Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor”⁷, fiindcă toţi drepţii sunt vii întru El. Şi aceasta înseamnă ceea ce s-a spus despre ei: „Ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere?”⁸. Desfătarea cea în trup, însoţindu-se cu pofta bunătăţilor văzute cele stricăcioase, găteşte pierzanie la judecată. Dar atârnă greu cortul cel pământesc, iar pentru prezent se împotriveşte să lepede lumea. Şi în aceasta este înşelarea bogăţiei şi a lucrurilor pământeşti din ea. Când sufletul este înconjurat de demoni, se întunecă cele înţelegătoare ale lui. Dar prin citirea dumnezeieştilor Scripturi, sufletul, primind sămânţa Cuvântului, se desparte cu bucurie [de cele pământeşti], iar prin pofta de agoniseală şi de bogăţie, este răpit de diavolul şi se face neroditor pentru dreptate. Din care pricină şi Domnul zice că cei ce au avuţii cu greu vor intra în împărăţia cerurilor.

3. Aşa cum obişnuieşte străinul, care face o călătorie lungă printr-o ţară, mai întâi îşi rânduieşte cu ai săi testamente sigure, dăruindu-şi avuţiile, potrivit dorinţei lui, şi apoi, cu multe plânsete, începe să-şi facă străina călătorie, la fel trebuie ca

⁶ Adică xo 7TEQÎCTCTOV, ceea ce prisoseşte peste cei şaptezeci de ani de care a fost vorba în citatul din psalm.

⁷ Mt. 22, 32.

⁸ Ps. 89,10

⁹ Cf. Mt. 19,23.

şi cel ce se apropie de Dumnezeu, pentru moştenirea cea cerească, bine să chivernisească săracilor pe cele rău adunate prin nedreptatea lui mamona, având testamentul scris, după vrednicie, în făgăduinţa dumnezeieştilor Scripturi. Şi asemenea aceluia, cu lacrimi de zi cu zi, ca un străin şi pribeag să se despartă de lume, cu nădejdea de a-L agonisi pe Hristos, întru Care sunt şi se descoperă toată moştenirea şi arvuna nemuritoarelor Taine. Căci pentru aceasta însuşi Domnul zicea că cel ce nu lasă pe tatăl sau pe mama sa, sau pe fraţii săi, sau pe surorile sale, sau ţarini, sau case, şi luându-şi crucea lui şi urmându-Mi Mie, nu este vrednic de Mine¹⁰. Fiindcă aurul l-a vândut pe Hristos spre pierzania Iscarioteanului. Asemenea şi cei ce iubesc bogăţia, împreună cu acela vor pieri. Iar Hristos, scârbindu-Se de sporirea aurului, Dumnezeu fiind, prin sărăcie pe toate le-a înnoit spre a doua naştere, pentru ca cei ce se opresc pe ei înşişi de la cele pământeşti să fie slăviţi împreună cu El. Pentru că bogăţia materiei aurului este greutatea şi tăria relelor spre războiul celor vii, despre care Isaia zicea: „Adaugă lor rele, Doamne! Adaugă rele celor slăviţi ai pământului”¹¹. Căci dacă se vor mândri cu tăria bogăţiei, cele rele îi vor năpădi. Că dreptatea spre mustrarea fărădelegilor lor, din pricina urii faţă de ea, ciumă a fi li se pare.

4. Adeseori, în săturarea pântecelui şi în stricăciunea femeilor, îl vei afla pe bogat pocăindu-se şi rădăcină neavând din pricina averii. Când este în nepăsarea şi în silirea pântecelui lacom, îşi zice întru sine: „Supune-te, suflete al meu, Domnului, fără de folos este viaţa oamenilor”. Şi astfel face juruinţe din belşug. „Ce-mi este mie să primesc judecată pentru ademenirea mâncărurilor, a căror slobozire este cu trudă? Sau la ce îmi foloseşte mie chinuitoarea căsătorie, care duce la stricarea trupului? Ce folos îmi aduc mie banii strânşi

¹⁰ Cf. Mt. 19, 29; Mt. 10, 29.

11 Is. 26,15.

din nedreptate şi care duc la osândă, toate acestea fiind fără de nădejde pentru ziua de mâine? Aşadar, de toate cele pământeşti să te lepezi pentru fericirea negrăitelor bunătăţi, cea dăruită la vreme de trebuinţă sfinţilor, când cei mult agonisitori vor fi în lipsă şi vor fi condamnaţi la nesuferite chinuri pentru mândria bogăţiei şi pentru mândria din viaţa lor, când nimeni nu este care să ajute, nici tatăl pe fiu, nici mama pe fiică, nici bogăţia pe cel ce a adunat-o. Căci toţi se vor îngriji de ale lor”¹².

5. Bine le mai zici, o, bogatule, pe toate! Ia viaţa veşnică! Dar numai dacă vei semăna adânc, vei da rădăcină şi din aceasta ostenelile tale se vor împodobi de roade bune. Dar vai, că poate săturarea te-a înşelat şi te-a uns pentru luptele credinţei şi îndată le-ai lepădat, greutate având bogăţia. Căci amintindu-ţi, la foame, de negrija pe care o aveai de la somn şi de la mâncăruri şi contemplând înşelarea lumii, care-ţi venea de la femei, vei începe, bântuit de închipuirile demonicei îmbătări, să pui la îndoială dreapta credinţă, după cum spune şi înţelepciunea, istorisind întunecarea acestora: „Păcătoşilor urâciune le este cinstirea de Dumnezeu”¹³ şi că „dacă doreşti înţelepciune, păzeşte poruncile”¹⁴. Dar, cum spuneam, bogatul nu în vegherea sufletului a râvnit cele bune. Că în vorbirea deşartă a cuvintelor, din pricina multei neorânduieli la mâncare, din beţie, tulburându-se, se găteşte să cugete acestea. A căror faptă se poate afla la Psalmistul, care zice: „Despre mine cântau cei ce beau vin”¹⁵. Dar aceste cuvinte mărturisesc împotriva acelora pentru faptul că păcătuiesc cu ştiinţă, aducându-i pe ei fără nici o apărare în ziua osândirii lor. Pentru care pricină, însuşi Domnul zicea: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea, dar acum n-au

¹² Cf. Ps. 48, 8 [Septuaginta],

¹³ înţ. Sir. 1, 26.

¹⁴ Ibidem.

¹⁵ Ps. 68, 14.

cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor”¹⁶. Căci văzându-ne pe noi beţi, aşteaptă trezirea noastră din somnul răutăţilor, căci acum mântuirea este mai aproape de noi¹⁷.

6. Bogatul, ridicându-se pe sine la o fereastră şi văzând bucuriile lumii şi slava lor, pe oameni împodobiţi şi purtând aur, umblând prin pieţe, lăsându-se pe sine străpuns de spinii cei pământeşti, chipurile pentru binecuvântate pricini -, începe să spună: „Ce este mai bun decât slava aceasta? Ce este mai mult decât iubirea părinţilor? Sau ce este mai desfătător decât bunătăţile de acum? De acestea, zice, se folosesc din plin fiii înţelepţilor, la tinereţe cu râvnă. De unde mă îndulceam şi eu cu vinuri scumpe şi cu miruri şi cu toate celelalte desfătări! Căci scurtă şi tristă este viaţa noastră şi trupul nostru va deveni praf şi cenuşă, iar duhul se va împrăştia ca fumul deşert. Pentru aceasta, vom prefera ca, mai înainte de vremea înmormântării, să locuim în asemenea palate şi, mai înainte de a deveni praf şi cenuşă, să ne încingem trupul cu tunici de felurite mătăsuri cu fir de aur. Şi, mai înainte de cea mai de pe urmă tăcere, să ne desfătăm de vorbiri şi râsete, de veselii şi de săltări răsucite. Între toate, ce este mai dulce decât soţia? împreună cu ea răsărind, străluceşte odihna dulce a vieţii. Căci intrând în casa mea, mă voi odihni prin ea. Căci relaţia cu ea nu are nici o amărăciune, ci numai desfătare şi bucurie. Spun unii că nu este adevărată Scriptura, care zice că este desfătare veşnică şi judecată şi o altă împărăţie de zece mii de ori mai mare şi decât viaţa prezentă. Şi aceştia nu îndeamnă nimic mai mult decât să mănânci şi să joci şi să te odihneşti cu femeia pe care o iubeşti”.

7. Vedeţi, aşadar, fraţi iubiţi, că, mai dinainte văzându-le pe toate, Domnul a zis lămurit: grija veacului acestuia şi

¹⁶ In 15, 22.

¹⁷ Rom. 13,11.

înşelăciunea bogăţiei şi pofta celorlalte lucruri înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor¹⁸. Căci deja în săturarea pântecelui, căutându-L pe Domnul, L-a şi atins şi a chemat numele Lui. Dar când este departe de felurimea mâncărurilor, stăpânit fiind de foame, este prădat de un asemenea scop. Poate că se întoarce şi la nebunia idolească, încât să-L uite, din pricina bunătăţilor prezente, pe Dătătorul lor. Dacă, deci, le admiri atât pe cele prezente, o, bogatule lacom, gândeşfe-te cât de mult trebuie să crezi în Artist pentru nespusele Lui bunătăţi cele făgăduite sfinţilor, când va veni să schimbe, pentru cei drepţi, cerul şi pământul în chip nestricăcios. Căci Hristos Făcătorul le-a făcut la început pe toate frumoase. Şi din frumuseţea făpturilor este contemplat în mod analog Făcătorul. Căci ceea ce moare nu se poate compara cu slava Celui Viu. Astfel, ca nimic vor fi cele vremelnice şi văzute, faţă de făgăduinţele pe care le va da Dumnezeu în slavă celor ce fac voia Lui. Căci şi neschimbarea voii Lui trebuie văzută din Evanghelie, când istoriseşte limpede nădejdea cea bună a drepţilor şi amarnica osândă a păcătoşilor, sfârşitul pierzător al necredincioşilor, când spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”18.

8. Elinii din îndemnul sfătuirilor demonice se înşală în privinţa prezentei desfătări de elemente. Căci din aceasta ei, acceptând beţia acestei concepţii, de la mâncări şi poate şi de la neorânduielile căsătoriilor, se îngraşă cu trupul fiecare în timpul său. Căci cinsteau pe Zeus în luptă cu Anteon, pe amăgitorul Scamandru, focul şi adulterul Medeei, pe Cronos, tiran în Persia, împreună cu Semiramida, pe care a şi cunoscut-o propriul ei părinte, iar urmaşii acestora îi erau în acelaşi timp fiice şi surori. Căci atât de nelegiuiţi erau perşii, încât ţineau asemenea obiceiuri ca pe nişte legi, şi până astăzi ei îşi strică propriile mame, fiice şi surori. Căci ei invocă pe Zeus şi Pezekos pe care îl mai numesc şi Zean, mag şi desfrânat

Cf. Mt. 13, 22.

fiind, prin şiretlicurile lui magice făcute prin lumina soarelui, precum pare, înşelând toate fiicele de bună credinţă ale oamenilor, ca un stricat ce era, le spurca, fiu fiind al lui Cronos. Aceşti perşi au împânzit şi partea apuseană cu asemenea întunecimi şi tiranii, parte în care nu domnea nimeni. împreună cu aceştia era şi vicleanul Hermes şi Hefaistos pe care îl mai numeau şi Pluton, din pricina înşelăciunii aurului, căci acesta, scăpând de uneltirea fraţilor lui şi, descoperind aurul, a ajuns în Egipt cu corabia plină şi a fost apoteozat de egipteni ca zeu dăruitor al bogăţiilor. Şi ca nu cumva să desfiinţez prin cuvinte lungi cultul fiecăruia dintre cei nelegiuiţi, al lui Ares şi al Afroditei, pe care o adorau ca zeiţă, pentru pofta lui Zeus, adeseori, blasfemând, o numesc pe aceasta şi înţelepciune. Iar în altă parte, din sângele tatălui, care s-a aruncat în mare şi care plutea pe valuri adunându-se la un loc, îşi închipuiau că a ieşit de acolo, precum zic, dragostea de cele frumoase, şi au numit-o pe aceasta Afrodita, ca să-şi amăgească pofta din adânc.

9. Aceştia toţi, punându-şi lor numele planetelor şi astrelor, au căzut în toate şi după ce a trecut vremea lor, cei fără de minte au spus că aceştia sunt zei cereşti. Dar având trupuri stricăcioase şi mâncate de viermi, închegate cu vine şi tendoane, sunt oameni muritori¹⁹. Căci fiind zămisliţi prin silirea femeilor şi a plăcerilor oamenilor răi, au fost concepuţi în somn, şi, devenind tirani, au fost măriţi mai presus de orice om. Pe lângă aceştia, unii se înşală şi cu ceilalţi zei cu nume mincinos de la ei. Aceştia, pierind şi fiind nimiciţi din pricina faptelor lor rele, au fost despărţiţi de corturile

¹⁹ Sfântul preia aici argumentele evhemeriste cu privire la originea zeilor. Evhemerismul este o concepţie antică potrivit căreia zeii şi personajele mitologice au fost oameni reali divinizaţi sau apoteozaţi ulterior de admiraţia sau teama oamenilor. Numele acestei concepţii vine de la promotorul ei, Evhemerius, care a şi deschis o şcoală filosofică, unde textele mitice erau studiate în această cheie.

100

lor nelegiuite, prin focuri şi săbii şi apă, fiind cheltuiţi de amară moarte, ale căror nume sunt scrise în cartea pierzaniei, spre osândă lor. Căci atât de mare este dovada înşelării păcatelor şi într-atât se vădeşte rânduiala nelegiuitei lor religii, încât, pe lângă mărimea celor spuse mai sus, elinii, sculptând şi lemne, adoră statui, închinându-se lor ca unor dumnezei. Şi aurarilor şi argintarilor şi făurarilor statuilor din bronz şi lut nu li se îngăduie să se apropie şi să se roagepentru ca să-şi ridice şi ei un asemenea chip mincinos. Despre aceştia înţelepciunea zicea: în grija lenevirii lui, a cioplit un chip. Cu multă grijă l-a potrivit. Şi făcându-i lui locaş vrednic, a vopsit pământul. L-a pus pe el în perete, prinzându-l cu fier, ca să nu cadă, a avut grijă de el, ştiind că nu poate să-şi ajute sieşi. Şi este doar un chip şi are nevoie de ajutor, iar el se roagă acestuia pentru agoniselile lui şi căsnicia lui şi fiii lui. Nu se ruşinează să vorbească unui chip neînsufleţit. Cheamă pentru sănătate ceea ce e neputincios, se roagă pentru viaţa lui de la ceea ce este mort; pentru călătorie, de la ceea ce nu poate să facă un pas, pentru cele de trebuinţă traiului şi pentru munca mâinilor lui cere izbândă de la ceea ce nu are nici o putere în mâini²⁰. Vedeţi că cenuşă este inima lor şi nădejdea lor, mai de nimic decât pământul?

10. Vezi acestea, o, bogatule, căci la tine se referă cuvintele mele degrab, ce pofte ale veacului acestuia ai? În aceasta constă pentru elini nădejdea morţii: căci ei s-au lăcomit la poftele veacului acestuia şi prin ele s-au grăbit către idoli, ca să se bucure cu ei şi împreună cu ei să petreacă în desfătări nedrepte, în curvii şi spurcăciuni, spre săvârşire jertfelor şi prinoaselor demonilor. Au întins masă sufletului, mai bine zis, demonului, cu amestec de vin pentru îmbătare, în orgii şi beţii şi cântece desfrânate, dansuri cu multe învârteli, căci în acestea se adăposteşte toată grăsimea de la jertfele urât mirositoare ale idolilor. Cu aceste fărădelegi şi vătămătoare

²⁰ Cf. înţ. Sol. 13,13-19 [Septuaginta],

101

plăceri se bucură, împreună cu cugetele lor strâmbe. încă mai şi spui că eşti creştin, dar, ca şi cum te-ai strica prin acestea, te desparţi de Dumnezeu, căci în sufletul „urzitor de rele nu va intra înţelepciunea”²¹.

11. Poate cineva dintre cei necredincioşi, iubitor de ceartă fiind, ne-ar contrazice, zicând că şi noi în biserici, închinându-ne la icoane, putem fi socotiţi că venim la idoli neînsufleţiţi. Să nu fie să facem noi una ca aceasta!²² Căci acestea sunt credinţa creştinilor: Dumnezeul nostru nemincinos lucrează (¿vcpyeî) puterile, căci noi nu venim la nişte chipuri pictate, ci, având în minte prototipul zugrăvit, văzând nevăzutul prin zugrăvirea văzută, îl slăvim ca fiind prezent. Dar nu credem ca unui Dumnezeu Care nu este, ci ca Unuia Care este cu adevărat. Dar nici în sfinţi, ca şi cum nu ar fi, ci ca unii care sunt şi trăiesc la Dumnezeu, fiindcă duhurile lor sunt sfinte şi cu puterea lui Dumnezeu ajută celor vrednici care au nevoie. Căci este scris: „Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut”²³, mărturisire şi frumuseţe înaintea Lui, sfinţenie şi mare cuviinţă întru sfinţenia Lui. „Iar dumnezeii neamurilor sunt demoni şi lucrul mâinilor oamenilor”²⁴. De aceea şi cei ce cred în ei, unul pe altul spre nimicire s-au adus. Căci au vărsat sângiuri în ucideri, prin furt şi vicleşug, corupţie şi necredinţă, tulburare şi jurământ

²¹ înţ. Sol. 1,4.

²² Este remarcabil că, trăind în secolul al VI-lea, înainte de iconoclasm, Sfântul Simeon face aici apologia icoanelor în cultul creştin. Acest paragraf a fost folosit ca argument în favoarea cultului icoanelor la Sinodul de la Niceea în 787. Argumentul sfântului Simeon este aproape palamit avant la lettre, fiindcă vede icoana ca depozitară a energiei şi puterii lui Dumnezeu. în prima parte a acestui paragraf se face distincţia clară între Dumnezeu nevăzut (dumnezeire, fire) şi manifestarea prezenţei Lui prin puteri (energii).

²³ Ps. 134, 6.

24 Ps. 95,6.

102

strâmb, zarvă neorânduită, uitarea harurilor, spurcarea sufletelor, schimbarea rânduielii fireşti²⁵, neorânduiala căsătoriilor, adulterul şi desfrâul. Căci religia idolilor fără nume este în bogăţie, pricina oricărei răutăţi a veacului, începutul şi capătul ei. Căci fie bucurându-se înnebunesc, fie profeţesc mincinos, fie trăiesc cu nedreptate, fie îndată se jură. Căci cei ce cred idolilor neînsufleţiţi pun jurăminte rele, să fie nedreptăţiţi nu suferă. Căci din ambele părţi le vin acestora pedepsele. Căci nu puterea celor ajutaţi, ci pedeapsa celor ce păcătuiesc urmează călcării de lege a necredincioşilor şi nedrepţilor. Că rău au crezut despre Dumnezeu, ataşându-se de demoni, şi, jurând cu nedreptate, au dispreţuit cuvioşia. Hristos, Dumnezeul nostru, cel blând şi adevărat, îndelung răbdător, a chivernisit toate câte a făcut cu milă, căci ale Lui sunt toate şi Lui I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.

25 Rom. 1,26.

Cuvântul al IX-lea

Didascalie către monahi despre închipuirile în parte ale demonilor

1. Tulburarea amintirii demonilor însoţeşte viaţa monahului nestatornic. Eu ştiu că sufletul monahului izvorăşte gânduri deşarte, din pricina războiului închipuit, din lipsa lui de experienţă în contemplaţie. Căci demonii înspăimântă sufletul cu frică. Iar sufletul nu poate suporta puterea celor spuse sau arătate de la ei. Şi aşa cum cineva se contrazice în agora, batjocorind, ca să-l prindă în laţ pe bietul vorbitor neexperimentat, dar, când vede curaj, îndată bate în retragere, la fel şi închipuirile arătate de demoni, deşi sunt prosteşti, pe cel neexperimentat îl înspăimântă, spre a lepăda dreapta credinţă. Dar cel ce are minte, prin pecetluirea cu semnul Sfintei Cruci, arde şi alungă închipuirea care vine de la ei şi află pace în Dumnezeu. Căci şi eu, încercat fiind, cum trebuia, am avut această vedere. Căci uneori, când monahul petrece iubitor de linişte în înfrânare, din pizma pierzătorului, i se îngreunează trupul, demonii îl fac să stea cu mâinile încrucişate, aduc asupra lui foamea, ca pe un rău călător. Prin aceasta aduc sufletului aprindere, sugerează pretexte necugetate pentru întinderea meselor şi băuturi de vin. Şi după acestea, ca un cuptor năprasnic, aprind în el focul patimii pentru femeie şi de aici, strâmtorând cugetul, îl duc în legătoare, ca pe o oaie la tăiere, la întinăciunea trupului şi, omorându-l pe acesta prin păcat şi învinuindu-l apoi ca pentru o ucidere, îl duc în deznădejde. Apoi iarăşi, dimpotrivă, prin cuvinte blânde, îl conving că prin pocăinţă este fără de vină la Dumnezeu, dezlegând păcatul în mintea lui, arvunindu-l pe cel care astfel

104

îşi duce întreaga viaţă, trăind în deşert. Aceasta observând-o şi Sfântul Apostol Pavel, zicea: „Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine”¹. „Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc pe acela îl săvârşesc”².

2. Trebuie, aşadar, ca monahul nu numai la lumina zilei să fie cu luare aminte, ci trebuie să privegheze şi în mica răpire a somnului şi, cu frica judecăţii fiind, să nu-şi lase cugetul duhului în beţia somnului demonilor. Căci atunci când biruieşte în războiul de zi, monahul îi ruşinează pe demoni, dar când vine noaptea, aceştia îl fac pe el teatru. Ceea ce şi eu, căzând într-un somn scurt, i-am văzut prefăcându-se în linguşeli, spre amestecurile naturale ale plăcerilor, în prezenţa închipuirii frumuseţii şi răpind mintea în dezlănţuirea imaginaţiei, prin învoirea minţii cu lumea şi cu făgăduinţa unei bogăţii de mult preţ, şi a slugilor şi slujnicelor, şi miruindu-l cu miros de bună mireasmă. Astfel, în înşelare batjocorindu-l, răpesc sufletul monahului, plecându-l spre săvârşirea păcatului, îi îndobitocesc trupul, întinându-l prin plăcerea celor văzute. Şi potrivnic zilei care începe, îi şfichiuieşte cugetul, tulburându-l cu amintirea plăcerii nocturne, ca să-l plece pe el spre cunoaşterea femeilor. Căci aşa cum unui conducător puternic îi pregătesc mai dinainte într-un loc anume lăncieri spre slujirea prânzului şi el însuşi ia parte ca judecător, la fel şi demonii pregătesc de mai înainte vedenia de noapte până în zorii zilei, rănind inima lui spre pătimirea poftelor rele. Dar nu obişnuiesc să facă aceasta cu toate sufletele, ci numai cu cele care au lepădat slujirea lui Dumnezeu şi înclină către pofta lui mamona. Pentru aceea, unii ca aceştia pierd plata lor. Căci eu, adormind, şi văzând în somn întreaga alcătuire a lumii plăcerilor, am zis împotrivă celor văzute, înţelegând că sunt taberele demonilor şi căpetenia lor, şi, când a fost

¹ Rom. 7, 21.

² Rom. 7, 18-19

105

făgăduinţa slavei celei închipuite, am pus jurământ, în contemplarea cea după trupul lui Hristos, să nu cad în lucrările cele puse mie înainte în vis şi astfel vederea aceea aeriană a fost alungată. Şi am împlinit lui Hristos poruncile virtuţilor şi rugăciunilor, primind, în miros de bună mireasmă, spre împărtăşirea vieţii, Trupul şi Sângele Lui, în ceea ce jurasem cu jurământ prin bărbatul priceperii şi întru El am avut luare aminte şi priveghere în înţelegerea priveliştii.

3. Şi cum voi spune răutatea lor? Că neputând să-i biruiască pe drepţi, aduc lor înălţare cu mintea şi prin această înălţare îl batjocoresc pe monah, prefăcându-se în îngeri de lumină şi vai, vai, că şi în însuşi Domnul se prefac, înşelându-i pe drepţi, prin făgăduinţele cereşti, ca lucrători ai poruncilor şi ai voii lui Dumnezeu, pentru ca, dacă ar putea, şi prin aceasta, să doboare sufletul monahului. Dar dacă sufletul priveghează către Domnul, va recunoaşte degrab în felurite chipuri răutatea şi felurimea prearelei lor închipuiri. Căci demonul nu poate suferi cugetul monahului aplecat spre multă cercetare. Căci de la sine, în privegherea duhului căutând cuvinte negrăite, aceştia îndată în chip nevăzut se preschimbă de la necurăţiile lor. Şi uneori, înspăimântând pe monahul neexperimentat, înfricoşează sufletul şi, prin frică, îi stăpânesc mintea şi îi înmoaie mâinile, ca să nu ducă la frunte pecetea Sfintei Cruci. Dar când monahul cheamă la priveghere numele lui Hristos şi îl numeşte cu osteneală, trudindu-se cu trupul, prin însemnarea frunţii cu semnul Sfintei Cruci, atunci dintr-odată risipeşte, arzând-o, toată truda taberelor demonice, fiindcă se împlineşte ceea ce s-a scris: „Domnul sprijină pe toţi cei ce cad şi îndreaptă pe cei gârboviţi”³. Demonii nu se opresc numai la o singură vedere, ci fiecare are încercarea prin propriile răutăţi de către demonul cel începător al răutăţii.

4. Amintindu-ne, aşadar, fraţilor, răutatea lui cea de multe feluri, luaţi aminte la voi înşivă. Căci nu este să nu cunoaştem

3 Ps. 144,14.

106

amăgiturile lui⁴. Prima lui arvună este desfătarea de mâncări, ca să-l arunce apoi pe monah în curvie. De aici şi luptă împotriva lui, întreţinând aprinderea, care este duh pierzător, luând multe chipuri şi înşelând mintea. Aceasta este cea dintâi materie care cheltuieşte rău osteneala monahului şi spin spre întinăciunea trupului şi a duhului. De aceea trebuie ca printr-o mai deasă înfrânare să ne lepădăm de lume şi, curăţindu-ne cugetele prin neîncetată meditaţie⁵ şi rugăciune, să ne oprim de la pofte. Fiindcă doctorul este pentru suferinţă şi aduce vindecarea. Iar monahul care stă drept în lupta vitejească îi ruşinează pe demoni. Căci ştiu şi sunt încredinţat că demonii iau felurite chipuri pentru fiecare, unii se prefac în tauri, ispitind pe monah prin frică, unii îl rătăcesc prin dregătorii şi puteri şi îi împrăştie mintea de la poruncile lui Dumnezeu, alţii îl farmecă pe monah cu frumuseţe străină, alţii doboară puterea smereniei prin mândrie, ba încă fac sufletul să cadă şi în distracţii pământeşti şi în dara verile bogăţiei, în primirea plocoanelor, orbindu-l de la evlavia faţă de virtuţi, şi, trăgându-l în iureşul şi zăpăceala lumii, îl osândesc focului veşnic. De aceea şi Domnul zicea: „Cele căzute între spini sunt cei ce aud cuvântul. Şi grija veacului acestuia şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor”⁶.

5. Ştiu şi sunt încredinţat că pe monahul care este în înfrânări îl asaltează taberele demonilor şi aduc asupra lui aprindere aprigă trupului. Pentru ca pentru binecuvântate pricini, chipurile, sfătuindu-l, să îi înmoaie cugetul, că adică, dacă vei face postiri peste măsură, ţi se va nimici trupul şi vei cădea într-o suferinţă cumplită şi vei muri. Ci mai degrabă, ia şi mănâncă, zice, bea, bucură-te şi odihneşte-te. Au nu cumva a zis Dumnezeu nu bea, nu mânca, nu dormi? Şi prin acestea răpind monahului cugetul cel dumnezeiesc şi

⁴ II Cor. 2,11.

⁵ E posibil să se refere la meditarea numelui lui Iisus Hristos.

⁶ Mt. 13, 22.

107

înţelept, îl robesc în stricăciunea veacului acestuia şi, împreună cu acestea, îl osândesc pe el la distrugere şi moarte veşnică. Şi iarăşi ştiu eu şi am văzut pe demoni prefăcuţi în lumină dumnezeiască, pentru ca, prin înălţarea minţii, să-l întunece pe monah şi am văzut adeseori firile demonilor preschimbate în păsări. Şi am văzut şi pe duhul flămând şi dornic de câştig urât al iubirii de argint, căscându-se ca să înghită lumea. Şi iată-l pe el, muncindu-se după firea lui, pierzător şi plin de cărbuni aprinşi. Am văzut iarăşi pe duhul nebuniei, înşelător, cu capul mic, şi guraliv şi râzând tare, şi îmbrăcămintea lui împletită ca un preş, înălţimea şi lăţimea lui dublă faţă de cea a unui bărbat de patru coţi. Şi acesta era flămând şi îi chinuia pe cei ce se înfrânau şi îi stârnea spre curvie. Am văzut iarăşi demoni preschimbaţi cu înfăţişare de mireasă şi care făgăduiau toată bogăţia lumii.

6. Şi am văzut şi cetatea lor. Dar nu se poate povesti priveliştea. Acolo sunt timpane şi fluiere, alăute şi organe, şi altele ca acestea multe. Şi am văzut pe diavol având diademă pe capul lui, dar nu era slavă. Mulţime stătea lângă el, dar nu era domnie. Şi la multe păcate cu gândul mă îndemna. Şi îmi făgăduia că îmi va da stăpânire peste toate taberele lui, împreună cu veşmânt strălucit, dar nu de îmbrăcăminte. Şi mi-a arătat mie şi comori de aur, mărgăritare şi pietre scumpe, din dreapta lui, iar din stânga toate celelalte ale lui pline de vicleşug. Şi era lângă el ca un fel de fiică chipeşă la privit care se silea să mă prindă cu linguşeli. Aceasta era cea întâi născută a lui, păcatul⁷. Dar semnul crucii a împrăştiat multa lor închipuire şi am văzut multe alte diferite preschimbări ale demonilor în alte închipuiri pe care nu am timp să le istorisesc: preschimbaţi în balauri, şerpi şi porci mă luptau, cerându-mi palma mâinii, dar când le arătam semnul crucii, nimic rău nu mi se întâmpla. Dar şi cingătoarea de

⁷ Gr. f] apapxia. în limba greacă, cuvântul păcat este de genul feminin, de aici reprezentarea lui ca o fiică.

108

la brâu voiau să mi-o desprindă, după ce făceam semnul crucii. Dar am înţeles că cingătoarea care ne încinge închipuie înţelepciunea lui Dumnezeu cel răstignit. Prin care, după ce aflăm în noi înşine boldurile lor, ştergem tot veninul lor. Dar îi numesc pe aceştia porci, din pricina patimilor. Căci alungate fiind, revin, tăvălindu-se laolaltă în noroi, dar dispar odată ce nu mai făptuim păcatele. De aceea li se îngăduie să se întoarcă asupra celor şovăielnici şi asupra iubitorilor de plăceri. Iar balauri sunt cei ce vor să sufle împotriva noastră, prin multe ispite în această viaţă pământească şi înfumurată.

7. Dar noi, având împreună cu Daniel tăria harului lucrător, păziţi de puterea lui Emanuil, prin toate armele cele nematerialnice, încingându-ne platoşa dreptăţii şi sabia duhului⁸, credem cuvântului lui Dumnezeu. Precum acela oarecând a omorât balaurul şi a sfărâmat pe Bel, la fel şi noi să-l doborâm pe diavolul şi pe cei dimpreună cu el, care-şi şerpuieşte împotriva noastră coada lui răsucită. Dumnezeu a făcut în aşa fel încât să nu ne ascundă nouă lucrătura lor, arătându-ne de trei şi de patru ori natura fărădelegii şi a păcatului, care şi-a vărsat duhoarea, având nesfârşită rana. Datu-mi-s-au ochi să văd patimile răutăţii celei ce se înalţă de la ea. Şi nici aşa nu am înţeles sfârşitul ei. Dar şi aceea sufla duhoare. Pentru aceea am fugit de ea. Şi, iată, era curvia. A strâmtorat sufletul meu duhoarea acestora două, curvia şi răutatea⁹, zic. Şi am căutat să fug de ele şi iată, nu era loc, fiindcă tot pământul era plin de duhoarea lor. Şi au strigat către mine cu glas mare: „O, copile, pentru ce fugi de noi? Căci frumuseţile noastre sunt dorite foarte oamenilor. însă Dumnezeu pentru faptul că îl iubeşti sincer, ţi-a arătat necinstea noastră şi duhoarea pe care, suflând, o vărsăm peste toţi”. Când însă m-am înfricoşat de acestea, a venit un sfânt

⁸ Ef. 6, 14.

⁹ f) Kaida, răutatea, adeseori prin acest termen se redă noţiunea de viciu, patima devenită obicei.

109

din cer şi izbăvindu-mă, m-a întărit şi au dispărut acelea de la faţa mea şi nu s-au mai arătat deloc. Şi s-a depărtat duhoarea lor de la mine.

8. Acestea le-am văzut eu şi le-am cunoscut pe toate. Şi mai multe decât acestea, căci nu le-a ascuns Domnul de mine. Şi o parte din ele le-am povestit; multe însă le-am trecut sub tăcere, din pricina neputinţei unora de a le auzi, ca nu cumva să le respingă. Precum şi Domnul, când Şi-a pus pildele înaintea mulţimilor, zicea: „Cel ce are urechi de auzit să audă”¹⁰. Pentru încredinţarea lor, voi povesti parte din cele întâmplate la întruparea Mântuitorului. Când diavolul cel începător al răutăţii, la vremea întrupării, a îndrăznit să se apropie şi să-L ispitească pe Fiul lui Dumnezeu prin patimile lăcomiei pântecelui, iubirii de argint şi slavei deşarte, când I-a spus: „spune ca pietrele acestea să se facă pâine”, Mântuitorul spre pilda noastră, i-a răspuns, zicând: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu”, apoi iarăşi, pe aripa templului, punându-i înainte căderea trufiei, când a zis: dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, „aruncă-Te jos”, a auzit pe Domnul respingându-i răutatea prin smerenie: „Scris este: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. Şi apoi, aducându-i înainte şi materia iubirii de argint a lumii, când I-a zis: „Acestea toate Ti le voi da Tie, dacă Te vei închina mie” a primit răspunsul, auzind: „Mergi înapoia mea, satana, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”¹¹.

9. Ştiind, aşadar, asemenea meşteşugiri ale diavolului, iubiţilor, să ne sârguim să-l călcăm în picioare prin smerenie şi ascultare, îndelungă răbdare şi dragoste, umblând în duhul blândeţii. Pentru ca astfel, în Duhul Sfânt, să fim părtaşi ai asemănării lui Hristos, tăind tumoarea bogăţiei, doborând

¹⁰ Mt. 13,9.

11. Mt. 4,5-10.

110

la pământ trufia, nimicind lăcomia pântecelui, oprind pofta aprinderii, răcorindu-ne mădularele prin înfrânarea de la toate poftele, dobândind ochiul curat, nefiind înşelaţi de frumuseţe străină, fără să ne înălţăm în gânduri rele împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, luptând să plângem pururea pentru păcate, având răbdare în rugăciuni şi sârguinţă, slujind celor bolnavi cu multă grijă, împiedicându-ne de la cuvântul împotrivirii şi neavând ureche pentru neascultare, umblând ales, în cuvioşie, şi nu în slavă deşartă, ca să nu ne despărţim de petrecerea sfinţilor, nedând împrumut cu dobândă, nici lipsindu-ne de traiul sărac, nici rănind pe aproapele. Căci acestea toate sunt nimicirea demonicei înşelări. împotriva unora ca acestea nimic nu poate cel potrivnic. Fiindcă, potrivit celor scrise: „întinzând în arcul lor, lucru amar, au pierit iscodind fărădelege”¹². întru acestea trebuie să îi luptăm pe demoni şi să dobândim mărgăritarul de preţ şi comoara cea neprădată şi devenim parte a credincioşilor şi iconomi înţelepţi. Pentru ca Domnul venind, să ne afle pe noi făcând pe cei cinci talanţi zece. Şi astfel ne va pune peste toate bunătăţile cele făgăduite de El ale celor zece cetăţi, adică cele şapte ale cerurilor şi ale cetăţii lui Dumnezeu şi ale ţinutului nestricăciunii şi ale desfătării Raiului, luminoase având candelele prin credinţă şi prin milostenia faţă de săraci, privegheaţi în vasele trupurilor, pentru ca, atunci când va fi strigătul trâmbiţei, „Iată, vine Mirele!”, să alergăm repede întru întâmpinarea Lui, strigând: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor!” Amin.

Ps. 63, 4, 6.

Cuvântul al X-lea

Despre incertitudinea vieţii oamenilor

1. Frumuseţea vieţii cu minunăţiile ei este incertă. Şi podoaba caselor, umbră care trece. Căci cerul şi pământul vor trece, toate spre pieire se îndreaptă. „Ochii Domnului spre cei ce se tem de dânsul”1, ca să facă milă cu ei pururea. Astfel, mare fiind mângâierea nădăjduită de aceştia, îi îndeamnă pe ei dumnezeiescul cuvânt, zicând: „Cei ce vă temeţi de Domnul aşteptaţi mila Lui şi nu vă abateţi, ca să nu cădeţi”². Şi ştiu eu cuvântul profetului: m-au aruncat în adâncurile iadului prin prăpastia celor pământeşti. Căci în acestea este toată prăpastia diavolului, trăgând spre primejdia pierzaniei. Căci prin această meşteşugire a bunătăţilor vremelnice şi stricăcioase, vor demonii să înşele pe cei ce vor să trăiască evlavios. Despre care şi Isaia zicea: „L-au abătut spre nedreptăţi pe drept”³. Dar când cineva dintre cei încercaţi se sârguieşte să biruiască nelegiuirea poftei adusă asupra lor din ambele părţi, atunci să îi aducă lui Dumnezeu cântare de biruinţă, zicând: „De nu mă vor stăpâni, fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare”⁴ şi a înţeles mai degrabă prin virtuţi să stingă săgeţile cele aprinse ale celui rău, pe care le ascut mai ales prin cugetele cele spurcate, şi să pună în acord faptele cu credinţa care nu cade, pentru ca nădejdea să lucreze răbdare şi răbdarea, încercare şi încercarea, dragoste nefăţarnică⁵. Atunci

¹ Ps. 32,18.

² înţ. Sir. 2, 7.

³ Îs. 29, 21. [Septuaginta]

⁴ Ps. 18,14.

⁵ Cf. Rom. 5, 4.

112

ca fulgerul harul va străluci de sus lăuntrul sufletului omului şi dezlegând meşteşugirile lor, dintr-odată le va risipi, iar biruinţele dumnezeirii va împărţi premiile.

2. Dar eu mă ştiu pe mine iarbă uscată şi ca o floare a crinilor câmpului pe care Dumnezeu o creşte şi o îmbracă⁶, aşa viaţa mea se dezleagă, făcându-se pământ. Căci în ce chip iarba câmpului care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, la fel şi moartea îi trage pe toţi cu sila la ea, cu lacrimi jalnice. Amânarea pocăinţei până la vremea morţii mă amăgeşte. Dar când mă gândesc la păcatul meu, mă tem să mor. Şi când mă pocăiesc, cele desfătătoare ale lumii acesteia îmi trec pe dinainte. şi având în minte bătrâneţea, mormântul morţii mă trage la judecată, gol de porunci şi nepregătit, cărămidă am făcut⁷, şi după o vreme voi pieri şi în pământul din care am fost luat mă voi întoarce. Pom înfloritor m-am arătat, iar acum, stricat fiind din pricina învechirii, voi fi tăiat spre ardere. Grâu albit sunt şi de îngerii secerători voi fi secerat. Teme-te, o, suflete al meu, de slujitorii purtători de foc, care, în strâmtorarea aceea, vor veni la tine. Pe cei ce nu pot fi linguşiţi, să ţi-i faci prieteni prin lepădare de cele lumeşti mai înainte de ceasul al doisprezecelea. Ruşinează-te, o, suflete al meu, pocăindu-te în viaţă, ca să nu cazi mai pe urmă în mâinile vrăjmaşului. Iartă cu milostivire, din nepătimire, şi îmblânzeşte din urgia lor feţele îngerilor cele în chipul fulgerului.

⁶ Cf. Mt. 6, 28-30. Lc. 12, 27-28.

⁷ Ieş. 5,16. Aici Sfântul Simeon urmează o tâlcuire alegorică a textului de la Ieşire, potrivit căreia cărămizile la care au lucrat evreii în Egipt semnifică, de fapt, patimile trupeşti. în secolul al XII-lea Sfântul Ioan al Evhaitelor foloseşte această tâlcuire metaforic într-unul din Canoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, marţi seara, Glasul I, cântarea a VI-a: „Văzând, Preanevinovată, răutatea în care zace sufletul meu cel ţinut în Egiptul patimilor şi care face cărămizi din lutul trupului, vino degrab şi mă izbăveşte din robia cea de necinste”. Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Theotokarion, Canoanele aghiorite ale Maicii Domnului, Doxologia, Iaşi, 2012, p. 44.

113

Miluieşte, o, suflete al meu, ca să fii miluit, şi mângâie pe săracii împuţinaţi la suflet, ca, fiind izbăvit prin acestea din moarte şi din lacrimi, să fii dus în tărâmul celor vii, la odihnă, pentru că ai fost bineplăcut înaintea Domnului.

3. Vai de sfârşitul rău al păcătosului! Căci nu amuţirea trupului este vrednică de plâns, ci, mai degrabă, trebuie să jelim osânda sufletului. Cel care astăzi trăieşte, mâine moare, şi, înstrăinându-se de patrie şi de rude, este dus în ţară necunoscută, stăpânit de cutremur. Căci este izgonit de cei nemilostivi pe cale îndurerată, având, în chinuri, nefericirea înaintea ochilor. Vai de sfârşitul cel rău al păcătosului! Căci nu este vrednică de jale moartea trupului, ci, mai degrabă, că va fi lovit de moartea cea de-a doua, în focul cel veşnic. Vai, că cel ce trăieşte se îngrijeşte de odihna⁸ celor stricăcioase, iar la desfacerea trupului se pedepseşte cu chinuri la judecată, tânguindu-se. Vai, că obrăznicia dinlăuntru îl mustră şi împovărează cortul la înfricoşătorul tribunal. Vai, celor ce şi-au pierdut răbdarea! Şi ce veţi face când vă va cerceta Domnul? Teme-te, o, suflete, de înfricoşătorul tribunal! Spăimântează-te de osânda întunericului şi de focul cel nestins! Fiindcă Domnul va răsplăti fiecăruia după faptele lui! Căci „lege le-a pus şi nu o vor trece”⁹. Pentru această luare aminte zice: „Fericiţi cărora li s-au iertat păcatele”¹⁰. întru aceasta, „fericiţi toţi cei ce se tem de Domnul şi cei ce umblă în căile Lui”¹¹ şi cei ce mănâncă din rodul muncii mâinilor lor¹². Şi se vor lăuda cuvioşii întru slavă¹³. „Fericit cel ce caută la sărac

⁸ Ediţia folosită de noi prezintă o correctio în loc de avcxnavaei, avem anoAaucrai. Deci, în loc de odihna celor stricăcioase am avea bucurarea de cele stricăcioase.

⁹ Ps. 148, 6.

¹⁰ Ps. 31,1.

¹¹ Ps. 127,1.

¹² Ps. 127, 2.

13 Ps. 149,5.

114

şi la sărman, că în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze”¹⁴. „Fericit bărbatul cel ce se teme de Domnul că în poruncile Lui va voi foarte”¹⁵. „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului şi fericiţi cei ce caută la mărturiile lui”¹⁶. Acesta şi celelalte versete ale marelui psalm se potrivesc în chip minunat cu omul. întru aceasta, bun este bărbatul care se îndură şi împrumută şi îşi rânduieşte vorbele sale cu judecată¹⁷. întru aceasta, fericit cel ce lucrează dreptatea în toată vremea¹⁸.

4. Întru aceasta, Domnul şezând pe munte, răsplătind sfinţilor după faptele lor, împarte fericirile, zicând: „Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul, fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”¹⁹. Despre aceştia şi Isaia zicea: „Fericit omul care săvârşeşte acestea şi care ţine la ele”²⁰. întru aceasta, „ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor”²¹. întru aceasta, „cinstită este înaintea Domnului, moartea cuvioşilor Lui”²², „sufletele lor în mâna Lui şi chinul nu se va atinge de ele, fiindcă nădejdea lor este plină de nemurire”²³. întru

¹⁴ Ps. 40,2.

¹⁵ Ps. 111,1.

¹⁶ Ps. 118,1-2.

¹⁷ Ps. 111,5.

¹⁸ Ps. 14, 2. Ps. 105,3.

¹⁹ Mt. 5, 3-9.

²⁰ Is. 56, 2.

²¹ Ps. 33,16.

²² Ps. 115,6.

²³ înţ. Sol. 3,1-4.

115

aceasta, „se vor desfăta de mulţimea păcii”²⁴ şi „vor locui în veacul veacului pe pământ”²⁵, când spun ei cu bucurie, mergând pe cale: „Duhul Tău cel bun mă va povăţui la pământul dreptăţii şi pentru numele Tău, Doamne, mă vei via. Întru dreptatea Ta, scoate din necaz sufletul meu”²⁶. Dar, vai, că în ceasul strâmtorării păcătosului vor pieri toate gândurile lui²⁷, şi că în veac moartea fără de vreme îl va paşte pe el²⁸. Căci mormântul este casa lor²⁹ în veac şi slava lor nu se va pogorî în urma lor³⁰. Frica acestei morţi văzând-o şi David, striga, zicând: „Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului când mă va apuca. Întru aceasta este ceea ce s-a spus: moartea păcătoşilor este rea, căci sfârşitul lor, judecata trupului şi a sufletului cu neînduplecarea îngerilor netrupeşti şi sentinţa pentru a doua moarte şi a focului nestins, viermele cel fără de moarte, întunericul cel mai din afară, plângerea şi scrâşnirea dinţilor, acesta este sfârşitul celor ce nu se îngrijesc de lucrarea faptelor bune. Căci ascunzând talantul din lenevire, vor fi despărţiţi şi puşi laolaltă cu osândiţii. Căci Apostolul zicea despre cei ce erau nepăsători în acestea: „sfârşitul lor este pieirea”³¹ cei ce zic, să facem cele rele, ca să vină cele bune³². Şi iarăşi, Judecata lor este dreaptă³³. De aceea trebuie să lepădăm toată lumea şi să dispreţuim cele vremelnice, ca să câştigăm sufletul nesăţios, spre viaţă veşnică. Să ne albim, să ne luminăm, ridicându-ne din tina

²⁴ Ps. 36,11.

²⁵ Ps. 36, 29.

²⁶ Ps. 142,10-11.

²⁷ Cf. Ps. 145, 4.

²⁸ Cf. Ps. 48,15.

²⁹ Ps. 48,12.

³⁰ Cf. 48,18.

³¹ Filip. 3,19.

³² Poate e o referire la Mal. 2,17.

³³ Rom. 3, 8.

116

pământului, potrivit cu strălucirea tăriei cerului, după cuvântul Domnului: săvârşind toată dreptatea, să strălucim ca soarele în împărăţia cerurilor³⁴ şi a Tatălui luminilor, spre lauda noastră, în ziua lui Hristos, căci Lui se cuvine slava, împreună cu binecuvântatul Lui Părinte şi mărirea împreună cu Preasfântul, şi bunul, şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

34. Mt. 13,43.

Cuvântul al XI-lea

Despre sfârşitul rău al păcătosului şi despre adormirea în pace a dreptului

1. Moartea păcătoşilor este cumplită¹ şi cunosc pomenirea acestora din propriile mărturii, despre care Apostolul zicea: „Păcatele unora sunt vădite, mergând mai dinainte la judecată”². Căci şi pe Adam, vinovat făcându-se de păcat, l-a osândit cu moarte să moară³. De asemenea păcate fiind stăpânite cele cinci cetăţi ale celor fărădelege⁴, Dumnezeu le-a zdrobit cu foc dumnezeiesc. Pe egipteni, împreună cu faraon, după porunca ucigătoare a celor întâi născuţi, i-a nimicit, scufundându-i în Marea Roşie⁵. A îngăduit să fie trecut prin sabie poporul care a păcătuit⁶. Pe Datan şi Aviron şi pe Core, care au cârtit împreună cu adunarea poporului, prin foc în pământ i-a coborât⁷. Pe profetul cel din Bethel, care a păcătuit prin neascultare, l-a predat furiei sălbatice a leului⁸. Dar nu numai în acestea stă toată pedeapsa. Căci răsplătirea universală a păcătoşilor este moartea cea de-a doua⁹, care îi aşteaptă spre osândă. Fiindcă moartea păcătoşilor este cumplită¹⁰,

¹ Ps. 33, 22.

² I Tim. 5, 24.

³ Cf. Fc. 3, 3; 3,19.

⁴ Cf. înţ. Sol. 10, 7.

⁵ Ieş. 15, 4.

⁶ Ieş. 32, 27.

⁷ Num. 16, 32.

⁸ III Rg. 13, 24.

⁹ Apoc. 20,14.

10 Ps. 33,22.

118

cu rele fără de sfârşit îi acoperă pe ei. Căci viermele lor nu moare şi focul lor nu se stinge¹¹, plângerea şi scrâşnirea dinţilor nu încetează niciodată, nici nu îi slăbeşte pe ei întunericul pierzaniei. Şi pe lângă acestea iarăşi, moartea păcătoşilor este cumplită, căci, la dezlegarea trupului, sunt în negura chinurilor şi cu biciuiri de foc vor primi loviturile. Căci uitând odihna ce au avut-o în lume, au spre osândă amintirea nelegiuită a relelor făcute. Şi aşa vor fi trimişi în tartar. Mila propriilor fii, prieteni şi rude, nu va cumpăra cu aur spre răscumpărare, fiindcă spre altă voie sunt traşi, neschimbată, vor sfârşi cu moarte, dreaptă judecată primind.

2. Aşadar, cel ce capătă odihnă prin dorul evlavios, să poarte grijă de sfârşit şi viaţa să şi-o pună înaintea înfricoşătorului scaun de judecată şi atât cât mai are încă timp, să lucreze binele în tot chipul virtuţii, respingând, prin biruinţa asupra lor, răutatea plăcerilor prin neagonisire şi neamestecarea cu cele lumeşti. Şi încă de acum, să facă viu pentru Dumnezeu ceea ce este mort, făcând iubire de oameni. Căci multă îndrăznire va avea la intrarea în viaţă, în vecii lui Hristos şi la dorita petrecere cu îngerii în ceruri. Bucuria şi desfătarea păcătoşilor va înceta. Iar pentru cei care s-au pocăit cu sinceritate şi au păzit poruncile, precum David, multă răsplătire va fi¹². Căci sfârşitul lor este sfinţit spre viaţă nemuritoare şi cu totul mântuitor şi sărutare sfântă a păcii, slavă neclătită, lauda veseliei şi bucurie veşnică, cununa dreptăţii, şi bucurie întru cele de sus a oricărei oştiri a arhanghelilor, fiindcă cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui¹³. Şi în aceasta plată multă şi desfătare de bunătăţi, haina nestricăciunii şi lauda unei vieţi fără de pată, corturi nepieritoare, tronul slavei, împărăţie nesfârşită şi moştenirea bunătăţilor veşnice cele ascunse spre bucuria celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, împreună cu nestricăciunea trupului pe măsura

¹¹ Is. 66,24.

¹² Ps. 18,12.

¹³ Ps. 115,15.

119

chipului slavei Lui, fiindcă, potrivit cântăreţului: „Va păzi Domnul toate oasele lor” şi „mântui-va Domnul” din strâmtorarea morţii cumplite a păcătoşilor „sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El”¹⁴.

3. Căci nu va avea cineva vreo scuză, prefăcându-se că nu ştie de judecată. Să fim convinşi de aceasta. Căci ori fericim petrecerea drepţilor, având cunoştinţa de la Duhul, ori ne rănim când unii păcătuiesc, inima ştiind bine focul care zace în ei. Atunci când îi ducem la groapă, întristându-ne pentru sfârşitul lor, ne tânguim pentru păcatele lor. Atâtea mărturii avem spre mustrarea dispreţului nostru că păcătuim întru cunoştinţă… Pentru ce, aşadar, dacă faci aproapelui tău o asemenea nefolositoare petrecere la groapă, nu te cercetezi pe tine însuţi? Pentru aceea, mai înainte de a plânge sfârşitul altuia, plângi şi te pocăieşte pentru păcatele tale, pentru ca nu cumva, părtaş fiind sorţii aceluia, cu aceeaşi moarte să mori şi tu. Aşadar, nu cinsti cu haine negre moartea aproapelui, de dragul unei bune voinţe la nimic folositoare, ci înveşmântându-te în smerenie, pedepseşte-ţi trupul, supărându-l cu postiri şi cu alte fapte asemenea cu acestea, plângându-ţi cea de-a doua moarte¹⁵, ca să fii viu, căci cel de-al doilea sfârşit, fiind spre judecată nu numai trupului, ci şi sufletului celui zidit împreună cu el, îl va osândi la o moarte fără sfârşit. Aşadar, mai înainte de a pregăti moartea aproapelui tău atât de grijuliu, cu multă grijă spală-te pe tine, ca purtând cu bucurie haine curate şi întorcându-te de la a mânca şi la a bea la praznicul aceluia, ca în ziua tăierii, propriul tău cort curăţeşte-l de fărădelegi, poartă-i de grijă¹⁶ cu cinste spre miros de bună

¹⁴ Ps. 33, 20-21.

¹⁵ Cf. Apoc. 20,14.

¹⁶ icrjbeuCTOv, a face îngrijiri speciale pentru înmormântare, în mod semnificativ verbul este repetat în tot fragmentul subliniind paralelismul între ritualul de îngropăciune al aproapelui şi săvârşirea simbolică a propriului ritual de înmormântare.

120

mireasmă, prin omorârea plăcerilor lumeşti, ca să te îmbraci în nestricăciune spre viaţă veşnică. Ca să nu fii, ca un păcătos, prin stricăciunea celei de-a doua morţi, praznic viermelui celui fără de moarte. Căci asumându-ţi moartea Domnului şi purtând în trup petrecerea îngerească printr-o rânduială înţeleaptă, pregăteşte-te pentru înnoirea vieţii, înmormântându-te pe tine însuţi spre nădejdea nestricăciunii.

4. Aşadar, omule, pentru ce cauţi scuză dând vina pe legătura tatălui şi a mamei, a fraţilor şi copiilor, a bogăţiei şi a slavei, cărând lemne¹⁷ pentru stăpânitorul lumii întunericului? De aceea şi Domnul zice: grija veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiei şi a celorlalte lucruri pământeşti înăbuşă cuvântul¹⁸ şi îl face neroditor. Adu-ţi aminte de primejdia strâmtorării morţii celei de-a doua, la care nu vor fi de faţă nici părinţii, nici femeia, nici copiii, nici prieten, nici aur, nici argint, nici slavă stricăcioasă, afară numai pentru obligaţia de a împlini lucrarea spre rânduiala pomenilor. Căci atunci când omul la moarte părăseşte toate cele ale vieţii, nu se va coborî cu el slava lui în urma lui¹⁹. Dar desăvârşită este mântuirea prin fapte cum spune Psalmistul: „Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca”²⁰. Iar dacă aştepţi la tine pe părinţii care te-au născut prin plăcere şi care s-au împreunat în somn, caută mai degrabă pe Ziditorul şi pe Cel ce a suflat suflet lucrător. Pe acesta căutându-L, aşteaptă-L, ca nu cumva tinzând spre stricăciune, să cazi în materia vieţii. Ia viaţă veşnică, moşteneşte slava Mirelui nestricăcios, desfătându-te de toate bunătăţile ce ţi

¹⁷ Cf. Num. 15,32-36. Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuieşte în acelaşi sens acest text scripturistic, în care cel ce cară lemne în ziua sabatului, culege de fapt „materiile arzătoare ale patimilor”, cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul, întrebări şi nedumeriri, întrebarea 76, Doxologia, Iaşi, 2012, p. 139.

¹⁸ Cf Mt. 13, 22.

¹⁹ Ps. 48,18.

²⁰ Ps. 48,16.

121

le-a gătit în împărăţia cerurilor şi dănţuind în Rai pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva, câştigând, prin înşelare, pe cele potrivnice bunelor făgăduinţe, să fim duşi în cuptorul cel cu foc. Căci acolo, zice, va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor, din care să ne sârguim să fim izbăviţi, cu mila Domnului nostru Iisus Hristos, mulţumind lui Dumnezeu şi Tatălui prin El, împreună cu Duhul Sfânt, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor.

Cuv ântul al XII-lea

Despre a doua venire a Domnului şi dreapta răsplătire

1. Apropiindu-ne de fericita slavă a arătării marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fii ai luminii, înţelegeţi-o pe aceasta cu pricepere. Şi sloboziţi fiind din lucrurile pământeşti, luptaţi-vă să-L dobândiţi pe Cel ce vine pe norii cerului cu putere multă¹. Căci iată, slava Domnului se va arăta şi tot trupul va vedea mântuirea Dumnezeului nostru. Când puterile cerului se vor clătina şi pământul se va cutremura, îngerii se vor înfricoşa, iar drepţii se vor bucura în strălucirea cea veşnică. Căci s-a apropiat de ei împărăţia, în nestricăciunea trupului, răsplătind fiecăruia după propria osteneală. Atunci popoarele cele înstrăinate de lumină se vor tulbura. Iar cele care au nădăjduit în Hristos se vor bucura de minunea mântuirii lor. Căci vor spune: „Iată Dumnezeul nostru!” Şi trecând râul cel de foc, fiecare va fi dat celor pe care le-a făcut. Ici, după osteneala lor, vor afla drepţii căile vieţii în îndrăznirea şi cinstea îngerilor şi în odihnă multă. Colo necredincioşii, în înfricoşată ameninţare, dreaptă mânie vor afla, fiindcă mânie şi urgie îi va asupri pe ei, chin şi suspin, şi, trecând în văpaia cea nestinsă spre pierzanie, în lanţuri veşnice vor rămâne în chinuri. Nu îi va ajuta dreptatea puternicilor pământului, nici nu va da împăratul, sau dregătorul, sau judecătorul aur sau daruri ca răscumpărare sufletului lui. Fiindcă cei puternici pentru cele ce au nedreptăţit, cu putere vor fi pedepsiţi. Fiindcă, trecând cu vederea

¹ Mt. 24,30.

123

dreptele judecăţi, au osândit fără pricină pe sărac. Nu va căuta la faţă Stăpânul tuturor. Dacă cineva, cel mai mic fiind, întru cele mai mici a greşit, iertat va fi pentru milă. Dar atunci toate înălţimile pământului, împreună cu cerurile şi cu cele de sub pământ, vor spune: „Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta, fiindcă judecata şi dreptatea ai iubit”. Atunci nu va izbăvi nici mila rudelor, nici a părinţilor, nici înfumurarea mândriei, nici lauda nu va sta de faţă spre iertare. Nici bogăţia nu va veni, făcându-te să admiri chipul.

2. Aceste chinuri îi vor găsi pe necredincioşi, pentru care ei i-au dat zălog pe fraţii săraci şi au stârnit omoruri şi vicleşuguri, au închis lumina ochilor celor smeriţi, au dat cu împrumut aur pentru camătă, şi-au admirat propria persoană, şi-au umplut mintea cu griji necurate, cum să răpească pâinea datornicului, au smuls pâinea săracului, au împresurat pe cel drept în deşert, iar pe nelegiuit l-au înălţat pentru daruri, mâncând mâncări au trăit în lăcomie, ca în ziua tăierii, despuind acoperământul nevoiaşului şi încingându-se ei cu el, şi slava lui Dumnezeu, creaţia după chipul lui Dumnezeu, pe care au sărăcit-o, au dispreţuit-o. Pentru ce, o, bogatule, nu iei chipul bunătăţii care şi pe tine te-a adus la viaţă, împărţind săracului aceeaşi bunăvoinţă pe care şi tu o cauţi? Pentru ce nu-l primeşti mai degrabă pe sărac decât pe stăpânitorul lumii acesteia, ci îl dispreţuieşti pe fratele cel împreună rob cu tine? Nu eşti de aceeaşi fire cu el? Nu ai fost zămislit în acelaşi pântece? Fiindcă o singură intrare este în lume şi o singură ieşire, egală tuturor. Şi în pământul din care toate au fost plăsmuite, acolo te vei întoarce. Socoteşti că ai bogăţia ca un cap nemuritor, fără să te gândeşti la învăţătorul şi împăratul David, care ne aminteşte să ne înfrânăm în toate cele ale vieţii, aducându-ne aminte de sfârşit, când zice: „Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul şi când se

124

înmulţeşte slava casei lui, că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui²„.

3. Vezi-L, o, omule, pe Cel ce este mai presus de toată bogăţia, Care a fost înfăşat sărăcuţ în scutece pentru tine în iesle, pe Cel slăvit cu neîncetat glas de îngeri, pentru tine stând înaintea lui Pilat, pe Cel ce, prin nemurirea propriei firi, are nemuritoare înălţime şi Care pentru tine morţii S-a supus, pentru ca pe tine, cel pierdut prin cădere, să te cheme din nou pentru iubirea Lui de oameni. Pentru aceea să nu se înfumureze unul asupra altuia pentru prisosul bogăţiei sau să se întărească asupra altuia, căutând cele înalte din slavă deşartă, ci să cugete şi să aibă în minte cele smerite şi să nu ruşineze feţele fraţilor împreună robi cu ei: mai curând să fie lovit pentru Hristos decât să lovească, nedreptăţit, decât să nedreptăţească, să fie lipsit decât să lipsească, mai degrabă să dea decât să primească. Apoi, să ne depărtăm de întinăciunile păcatului, de organe şi bătăi din palme şi de plăceri, de fluiere şi chimvale şi de vorbiri împreună cu femeile şi băuturi de vinuri scumpe. Pentru ca cele curate Celui curat să fie ţinute, prin faptul de a avea nerăutate, huliţi fiind de toţi cei ce ne fac teatru, ca pe măturătura lumii³. Să cinstim şi să nu hulim, ca să fim slăviţi împreună cu Hristos, Cel ce a auzit: „Samarinean eşti Tu, şi ai demon”⁴, şi îndreptându-ne cu tot dinadinsul în toate poruncile Lui, să nu ne mâniem niciodată, ca nu cumva să Se mânie şi El, când noi păcătuim. Când însă răbdăm îndelung, vom afla de la El mai bună îndelungă răbdare. Şi miluind, mai multă milă aflăm. Şi rugându-ne pentru vrăjmaşii noştri şi pentru cei ce ne ocărăsc, iertând greşelile aproapelui, multă iertare ne va da nouă, prin faptul

² Ps. 48,17-18.

³ ICor. 4,13.

⁴ In 8, 48.

125

că va face uitate păcatele noastre. Căci El însuşi ne învaţă pe noi aceasta prin acel fericit glas, zicând: Iertaţi şi vi se va ierta vouă, cu măsura cu care veţi măsura vi se va măsura⁵. La această judecată a Lui se vor înfăţişa împăraţi mândri, goi şi despuiaţi, trimişi în moartea veşnică, în amare pedepse. Condamnat de această judecată, conducătorul se va trimite în foc nestins şi loc scufundat în adânc, în întunericul cel fără de vreme, la viermele cel fără de moarte, pentru faptul că au părtinit pe nelegiuit pentru daruri, au acoperit judecăţile săracilor, pentru că au nedreptăţit pe văduvă şi pe orfan. Iar cel ce trăieşte în desfătări a murit prin schimbarea mâncărurilor. întru aceasta, cu îndrăznire va fi judecata dreptului. Căci acesta va fi slăvit împreună cu însuşi Domnul pe tronul stăpânirii, condamnând pe îngerii care au păcătuit, slăvit fiind de arhangheli. Sfinţii care au trăit binecuvântat trai cu Hristos atunci vor primi domnia bunei cuviinţe şi vor moşteni cununa frumuseţii, împreună cu premiile împărăţiei celei de sus, ca merinde ale vieţii veşnice şi desfătarea bunătăţilor celor nestricăcioase, împreună cu însuşi Domnul, pururea rămânând în odihnă şi mulţumind în bucurie negrăită, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

5 Lc. 6,35.

Cuvântul al XIII-lea

Despre cei care prin mândrie au căzut din făgăduinţele lui Dumnezeu

1. Firea ne produce nouă pe unele dintre plante care se târăsc pe pământ, socotite smerite, dar care sunt roditoare şi înfloritoare, fiind spre bucuria agricultorului. La fel şi cei săraci cu duhul. Plini fiind de rod copt, fac să răsară din rădăcina trupului cea mai mare bucurie înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor. De aceştia aminteşte David, când zice: „Iar eu, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu”¹. Dar aşa cum copacii înalţi care odrăslesc numai firea frunzişului, dar care sunt lipsiţi de rodul cel mai dulce, sunt retezaţi cu fierul spre ardere, la fel şi cei ce cugetă înalt, înalţi fiind în ochii oamenilor, sunt neroditori de dreptate înaintea Ziditorului, înaintea oamenilor sunt lăudaţi, ei fiind vrednici de cuptorul cel de foc, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci aşa cum arderea copacilor înalţi se face cenuşă, la fel şi celor mândri le este pus deoparte întunericul cel mai dinafară. Aceasta a spus-o Domnul în văzul tuturor, zicând: „Căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu”². Pentru această pricină, Adam, prin mândrie voind a fi dumnezeu, în iad a căzut şi, prin neascultare, pe toţi cu boldul morţii ne-a străpuns. Iar Hristos, Dumnezeu prin fire fiind, prin smerenie şi prin ascultare de Tatăl aducând la schimbare lumea cea pierdută, vie a plăsmuit-o, dispreţuind ruşinea, a şezut de-a dreapta tronului măririi întru

1 Ps. 51,10.

2 Lc. 16,15.

127

cele înalte, încât cel ce sărăceşte cu duhul, pururea se va îmbogăţi în cereasca împărăţie, cum spune prin profetul: „înţelepciunea a înălţat pe fiii ei şi poartă de grijă celor ce o iubesc”³. Şi de aceea Domnul zicea: „Fericiţi cei săraci cu duhul că acelora este împărăţia cerurilor”⁴.

2. Sfânta Scriptură, prevenind înălţarea mândriei, te îndeamnă, zicându-ţi: „Nu te înălţa pe tine, ca să nu cazi”⁵, dar şi Isaia strigă: „Ziua Domnului va veni peste cel mândru şi înalt şi falnic şi ochii cei semeţi vor fi smeriţi”⁶. Ce este căderea mândriei şi dreptatea smereniei este vădit. Fiindcă diavolul, vrând să fie asemenea Celui Preaînalt, a căzut din slavă. Dar Hristos, deofiinţă fiind cu Tatăl, egal fiind lui Dumnezeu, plecând cerurile şi venind pe pământ, nu S-a ruşinat de nimic din cele de pe pământ. Cum mărturiseşte mie dumnezeiescul Apostol că Iisus Hristos, bogat fiind, a sărăcit pentru noi, pentru ca noi prin sărăcia Aceluia să ne îmbogăţim⁷. Căci Hristos nu S-a slăvit pe Sine, ci Cel ce a zis către El: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”⁸. Văzând pe Stăpânul arătând acestea pentru smerenie, cum atunci, asumându-ţi căderea mândriei, spui fratelui tău: nu-mi trece pe dinainte, nici nu-ţi voi sluji ţie, fiindcă sunt mai mare decât tine. Unele ca acestea sunt partea antihristului care cugetă trufaş şi se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu⁹.

3. Vezi-L, omule, pe Hristos smerit cu inima. învaţă cuvântul apostolesc care zice: „Şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos şi gata suntem să pedepsim toată

³ înţ. Sir. 4,12.

⁴ Mt. 5,2.

⁵ înţ. Sir. 1, 30.

⁶ Is. 2,12-13.

⁷ Cf. II Cor. 8, 9.

⁸ Ps. 2, 7.

⁹ II Cor. 10, 5.

128

neascultarea, atunci când supunerea voastră va fi deplină”¹⁰. Căci aceasta Fiul lui Dumnezeu învaţă, zicând: „Şi cel ce vrea să fie mare între voi, să fie mai mic decât toţi, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi ca să-Şi dea sufletul Lui răscumpărare pentru mulţi”¹¹. Dar tu care încă nu împlineşti aceasta şi care încă nu ai răsplata chemării de sus, te înalţi cu inima şi te lauzi cu cele pe care nu le-ai primit. Dar chiar şi dacă le-ai primit, pentru ce vrei să placi oamenilor, vorbind multe lucruri de prisos: postesc şi hrănesc pe săraci şi mă depărtez de femei şi am lepădat toate ale lumii. Şi te îndulceşti cu căderea slavei deşarte şi nu îţi aminteşti mai degrabă de Apostolul, care zice: „Dacă aş plăcea oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos”¹². Cui alegi să placi? Oamenilor care azi sunt şi mâine nu mai sunt, pentru slava cea vremelnică sau lui Dumnezeu care rămâne pururea? Care, văzând cele ascunse ale inimii, dăruieşte la vedere, cu îmbelşugare, bunătăţile slavei celei adevărate, celor care sunt bineplăcuţi Lui în Hristos şi împlinesc învăţătura evanghelică, cea care zice: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”¹³. Pentru aceea şi milosteniile, să ne oprim a le face înaintea oamenilor, ca să nu fim văzuţi de ei şi să ne pierdem plata. Căci cele ce facem în ascuns, nu sunt neştiute de Tatăl cel negrăit, căci El ne va răsplăti cele bune, după vrednicie, la vedere.

4. Dar poate vei spune: „Spre folosul fraţilor m-am lăudat”. îţi voi spune şi eu: fără să atragi pe alţii tovarăşi la fapta bună, te-ai omorât pe tine prin slavă deşartă şi mândrie. Spre folosul sufletelor, mai degrabă, precum vameşul, bate-ţi pieptul şi, cu capul plecat, înfăţişează-te la mărturisirea relelor

¹⁰ II Cor. 10, 5-6.

¹¹ Cf. Mt. 20, 27.

¹² Gal. 1,10.

¹³ Mt. 6, 3.

129

pe care le-ai făcut, zicând Stăpânului ceresc în strâmtorarea duhului: „Milostiv fii mie, Dumnezeule…”¹⁴. Spre folosul sufletelor, mai degrabă istoriseşte viitoarea înfricoşătoare judecată, care osândeşte la moarte veşnică şi amară pedeapsă. Şi când zici acestea, nu osândi, ca nu cumva să păcătuieşti, îndreptăţindu-te pe sineţi ca fariseul. Căci nu spre folosul sufletelor sau slava lui Dumnezeu vorbeşti, ci spre povara greu de purtat a mândriei. Pentru aceea şi Mântuitorul, ştiind inimile fariseilor, nu degeaba îi mustra pe ei, zicând: „Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre”¹⁵. Spre folosul sufletelor, scoate la iveală cele ascunse ale inimii tale, scoate bârna din ochiul tău, ca să vezi să scoţi paiul din ochiul fratelui tău¹⁶. Sau nu ai auzit că cel ce se înalţă pe sine se va smeri şi cel ce se smereşte pe sine se va înălţa¹⁷. După ce ţi s-a părut că eşti drept şi nevinovat de păcat, smereşte-te, zicând precum profetul David: „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea”¹⁸. Dar oare cu adevărat eşti nevinovat de furt, de ocară şi hulă, nedreptăţirea aproapelui şi de orice împotrivire în cuvânt şi de curvia fie trupească, fie duhovnicească, prin poftă? Dacă încă te mai şi lauzi că tu nu te-ai bălăcit în noroiul păcatului trupesc, doar nu cumva ţi se pare că eşti fără vină în rotirea ochilor pentru privirea feţelor? Sau ţi se pare alegoric¹⁹ cuvântul Mântuitorului Care a zis: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”²⁰. Oare pe care bărbat, din care loc,

¹⁴ Lc. 18,13.

¹⁵ Lc. 16,15.

¹⁶ Mt. 7, 5.

¹⁷ Mt. 23,12.

¹⁸ Ps. 50,7.

¹⁹ Ironie la adresa exagerărilor tâlcuirilor alegorice care de multe ori răstălmăceau sensul pur moral al Scripturii.

²⁰ Mt. 5, 28.

130

îl vom afla nelegat prin trup de cele văzute, prin răutatea înşelăciunii vieţii? Când şi fericitul Pavel, făcând aluzie la aceasta, zicea: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine. Şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”²¹. Întru această stare era, ca să nu se laude nici un trup înaintea lui Dumnezeu. Dar nădăjduieşte cu totul, prin faptele ascunse ale smereniei, în Acela Care singur este fără de păcat, Care îl îndreptăţeşte pe nelegiuit prin pocăinţă.

5. Aşadar, pământesc fiind, primeşte în minte cu mărime de suflet cuget cunoscător de Dumnezeu. Şi aşa cum Avraam şi Isaac se osândeau pe sine, zi şi tu: „Mă socotesc pe mine praf şi cenuşă”²². Şi nu pregeta să slujeşti frăţeşte celui împreună cu tine rob, pentru care Stăpânul a binevoit a muri din milostivire. Şi punându-le în vedere acestea, a zis: „Precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi”²³. Fără de păcat te numeşti pe tine însuţi, de ruşinea oamenilor, ascunzându-ţi rănile conştiinţei, care sunt vădite prin faptele înseşi ochiului celui nesupus. Sau nădăjduieşti că Dumnezeu nu poate vedea fapta săvârşită în ascuns în inima ta? Şi dispreţuieşti frica Celui ce va să cerceteze inimă şi rărunchi în văpaia cea fără seamăn? Căci dacă ai avea în vedere mustrarea aceasta, în locul faptelor rele, te-ai împodobi cu fapte bune. Dacă tu astfel îţi ruşinezi conştiinţa în faţa apropiatelor chinuri, iată-l pe Isaia cum, văzând faţa lui Dumnezeu, se osândea pe sine şi se numea pe sine necurat²⁴. Or, Domnul a poruncit ca, atunci când ne-am învrednicit să facem poruncile cele rânduite

²¹ II Cor. 12, 7-8.

²² Fc. 18, 27.

²³ In 13, 15.

24 Is. 6,5.

131

nouă, slugi netrebnice să ne socotim pe noi înşine²⁵. Pentru ce, aşadar, te ruşinezi de nişte oameni care şi ei vor fi mâncaţi de viermi? Căci atunci când vei fi în ceasul strâmtorării, te va mustra pe tine toată cetatea şi, în arătarea a toate noroadele de îngeri, ţi se va arăta toată urâciunea. Spre ce patrie, fugind, te grăbeşti să ajungi în adunarea aceea a toată lumea? Află că spre focul veşnic, acolo unde sunt, drept urmare, şi celelalte pedepse. De aceea spune Scriptura: „Nu vă lăudaţi şi cuvinte trufaşe să nu spuneţi spre semeţire, vorbe mari să nu iasă din gura voastră”²⁶. Această trufie a fost începutul căderii şi pentru cel întâi zidit Adam, maică fiind a tuturor celor ce duc la înşelare. Căci Hristos celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Trufia se înalţă în lucruri măreţe şi minunate, vorbind mai presus de măsurile ei, nevăzând cele muritoare, neaducându-şi aminte de cele din iad, în căinţa celor ce zic: „La ce ne-a folosit nouă trufia şi bogăţia cu înfumurarea, unde ne-au adus? Toate acestea au trecut şi nici un semn de virtute nu putem arăta”²⁷. Din pricina trufiei şi uriaşii care luptau pe ziduri, urmărind cele înalte, au fost biruiţi, purtând chipul celor ce prin înălţare au suferit pedepse şi risipirea trupului. Nici prin meşteşugul cuvintelor nu va putea îndupleca cineva pe Descoperitorul înţelepciunii, Dumnezeu fiind, Căruia nimic nu-I este ascuns. Nici prin mărimea trupurilor, în mulţimea tăriei, nu îl poate spăimânta pe Cel ce a îmbrăcat pe om cu piele şi carne, Care l-a alcătuit din oase şi tendoane şi Care iarăşi îl risipeşte în ţărână. Dar Domnul, Creatorul a toată bogăţia, îşi râde şi de cei care, în necredinţa inimii lor, au agonisit avuţii stricăcioase şi materialnice. Pentru aceea Dumnezeu le întoarce cuvântul, zicând: „Să nu se laude cel puternic cu puterea sa,

²⁵ Lc. 17,10.

²⁶ Cf. I Rg. 2, 3.

27 Înţ. Sol 5,8 13.

132

nici cel bogat să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă, cu aceasta să se laude, zice, că pricepe şi cunoaşte pe Domnul şi face judecată şi dreptate în mijlocul pământului”²⁸. întru această pricepere fiind, patriarhii, lăsând la o parte trufia, sunt în testamentul împărăţiei cerurilor. La fel şi profeţii, lepădând mândria, au preferat să pătimească rele în mare sărăcie, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât cea a lumii pământeşti. Şi Sfântul Apostol Pavel, lepădând şi el această trufie, zicea: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia”²⁹? Căci avându-L pe Hristos, Care prin smerenie S-a pogorât la iad şi prin dreptate S-a suit mai presus de ceruri, Sfântul Pavel zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”³⁰ şi îndeamnă frăţeşte, povăţuindu-i: „De aceea nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul slavei, Care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor”³¹. Şi atunci va fi fiecăruia laudă de la Dumnezeu în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

28 Ier. 9,23-24.

29 Rom. 7,24.

30 Rom. 8,35.

31 1 Cor. 4,5.

Cuvântul al XIV-lea

Despre închipuirea părelnică a bogăţiilor celor vremelnice şi despre osândirea lor la tribunalul lui Hristos

1. Semn profetic este, fraţilor, în îndemnul mântuitor care zice: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară pe noi foarte”¹, dacă vom căuta pe toate cele ce au pocăinţa. Pentru aceea dorind să o afli pe ea, pleacă-te asupra mormântului şi vei vedea că „praf şi cenuşă”² este slava fiecăruia. Şi atunci, privind la înfricoşata judecată, aminteşte-ţi cele ale sfârşitului. Căci nu este la Hristos, împăratul veacurilor, vreo părtinire sau căutare la faţa omului, nici nu este să poţi da Lui aur ca răscumpărare sufletului. Nici îndrăzneala paraziţilor³ şi ajutoarele slugilor, nici prietenii nu vor putea să izbăvească sufletul. Căci aceştia mai degrabă se plâng pe ei înşişi din pricina vremii de pocăinţă care a trecut. Nici darurile care orbesc ochii nu vor putea ajuta pentru iertare, nici alergătura părinţilor sau compătimirea rudelor. Nu va fi dregătorul mai presus de sărac, nici împăratul mai presus de sărman. Ci laolaltă bogatul şi săracul vor sta de faţă la judecată. Atunci împăraţi mândri,

¹ Ps. 45,1.

² Fc. 18, 27.

³ în antichitate, paraziţii erau o categorie socială aparte de persoane care făcea parte din anturajul bogaţilor şi care era angajată numai cu scopul de a aduce laude stăpânului lor. Este interesant că, după cum atestă acest text, obiceiul de a angaja paraziţi, încă mai persista în epoca Sfântului Simeon.

134

goi şi despuiaţi înfăţişându-se, vor fi trimişi în moartea cea veşnică şi în amară pedeapsă. Acolo conducătorul osândit este aruncat în focul cel veşnic şi la loc adânc, la viermele cel fără de moarte. Pentru faptul că au dat dreptate nelegiuitului pentru daruri şi au acoperit judecăţile săracilor spre a nedreptăţi pe văduve şi pe orfani, spre desfătare de dulceaţa mâncărurilor, acolo săracul drept va fi înălţat de Hristos în slavă, ca să şadă împreună cu conducătorii poporului, slăvit de îngeri în viaţa cea fără de sfârşit.

2. Aceasta arătând-o Domnul, zicea prin profetul Isaia: „Spre cine voi privi, dacă nu spre cel smerit şi liniştit care tremură la cuvintele Mele”⁴. Căci cel fără de lege, care îmi jertfeşte viţel, este ca bărbatul care huleşte. Jertfind mielul, este precum cel ce omoară un câine. Ia spune-mi, bogatule, ce prinos este acela pentru tine a face bine din răpire şi a căuta la daruri, în acoperirea judecăţilor, a judeca cu nedreptate, a căuta la faţa păcătoşilor, căci în dezmăţul mâncărurilor îţi hrăneşti cărnurile spre hrană viermelui neadormit. Şi, îmbrăţişând pe cel mai presus de tine în aur, pentru închipuirea stricăciunii, îl dispreţuieşti pe săracul îndreptăţit de Dumnezeu. Spurci patul în aşternutul femeilor altora, ai relaţii cu bărbaţi fărădelege. Te vezi pe tine ca şi cum ai fi nemuritor, încins în veşminte moi, stârnindu-ţi pofta în dănţuirile femeilor şi în fala ofiţerilor, şi călăritul cailor, şi în dispreţuirea săracilor, şi în cuvinte de hulă, şi în cumpărarea lucrurilor frumoase, ca să nu mai vorbim de celelalte lucruri pe care le faci pe care ruşine este a le şi grăi⁵. Prin toate acestea, stai împotriva învăţăturii sănătoase a Mântuitorului nostru, Dumnezeu, Care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Pentru ce nu te laşi mai degrabă nedreptăţit decât să nedreptăţeşti? Pentru ce nu-l primeşti pe sărac mai mult decât pe stăpânitorul lumii acesteia? Pentru

⁴ Is. 66,2.

⁵ Ef. 5,12.

135

ce îl dispreţuieşti pe fratele, cel împreună rob cu tine? Şi nu priveşti la Hristos Care este Dumnezeu bogat, Care a adus toate din nefiinţă la fiinţă, pentru slujirea vieţii noastre, cum S-a pogorât din cer, cum S-a sălăşluit în pântece, cum a fost înfăşat în scutece într-o asemenea sărăcie, cum S-a odihnit în iesle. Cine a mai văzut vreun conducător sau judecător mângâind pe condamnat şi din moarte chemându-l la viaţă? Iată, aşadar, nu te-a trecut cu vederea Stăpânul pe tine, cel mort în păcat, ci în zdrenţe a sărăcit Cel slăvit cu slavă şi închinat de toată făptura, cu moartea ta S-a omorât, compătimindu-te, vrând să izbăvească din moarte propria Lui plăsmuire prin patima trupului Său, să o slăvească în cer împreună cu El şi să o facă de un chip cu chipul slavei Lui.

3. Pentru ce nu priveşti dar, către El, Care a iconomisit acestea pentru tine pentru mila covârşitoare a iubirii Lui de oameni? Ci încrezându-te în bogăţia ta, dispreţuieşti sărăcia? Înnebunindu-te după deşertăciunea deşertăciunilor, în cuvintele linguşitoare ale curtezanelor şi desfătându-te de muzica organelor, fluierelor şi chimvalelor, în ochii celor mândri şi înfumuraţi, cugetând în închipuire la vinul scump în ameţeala băuturilor, ca în ziua tăierii. Să mâncăm şi să bem, să mergem şi să ne desfrânăm, să ne hrănim trupurile cu untdelemn şi cu băi, căci mâine vom muri. Din toate părţile privit în şuşoteli, te gândeşti la semnele femeilor, la tunicile atrăgătoare, la cercei şi dexiarii⁶ şi la împletituri, şi la veşmintele din purpură şi la podoaba cea de aur de pe capul lor cu care se împodobesc. Şi cum joacă cu picioarele spre vederea plăcerii, neprivind la Dumnezeul cel veşnic şi făcând mărturisire. Unele ca acestea cugetându-le şi Isaia, suferind în sufletul său, zicea: „Vai celor ce se scoală dimineaţa şi umblă după sicheră şi zăbovesc până seara. Căci vinul îi va arde pe aceştia. Căci ei cu alăute şi cu harfe, cu timpane şi cu fluiere beau vinul, iar

⁶ Inele şi brăţări care se purtau pe mâna dreaptă.

136

la lucrurile lui Dumnezeu nu iau aminte şi la faptele mâinilor Lui nu cugetă”⁷. De a căror înşelare să ne grăbim să fugim, privind la nădejdea bunătăţilor viitoare, spre viaţă veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

⁷ Is. 5,11-12. [Septuaginta],

Cuvântul al XV-lea

Despre cei ce îndumnezeiesc nunta

1. Despre cei ce îndumnezeiesc nunta, ca şi cum ar socoti că vine prin propria lor putere şi pricină, ca una care are loc în chipul amestecării¹, este de prisos să vorbesc. Căci cuvântul celor ce spun prosteşte asemenea poveşti băbeşti este aşa: că nu a putut Dumnezeu să aducă la fiinţă neamul cel mare al oamenilor decât prin buna lucrare a nunţii. Dar de aici şi elinii se rătăcesc, făcând dumnezei pe unii, precum cei ce zic că nunta este dumnezeu şi se închină cinstind bărbaţi şi femei născuţi din stricăciune, zicând că sunt întemeietorii neamului. Fiindcă atâtea nenumărate popoare au fost zămislite, minunea faptului prezintă tainele lui Dumnezeu. Să fie convinşi nenorociţii că sunt vrednici de judecata lui Dumnezeu spre pedeapsă pentru faptul că neagă iconomia Creatorului şi că atribuie creaţia unor oameni mândri care au trăit la vremea lor şi care, fiind astfel, şi duhurile şi le-au primit de la Creatorul lor. Căci dacă ar fi fost nemuritori, poate nu s-ar fi înşelat atât de mult, încât să numească dumnezei pe demoni şi nunta².

¹ Adică împreunării, termenul piLţ folosit aici este un eufemism.

² „îndumnezeirea” nunţii pe care o condamnă în această omilie Sfântul Simeon, nu are în vedere o desconsiderare a căsătoriei şi familiei în favoarea fecioriei şi castităţii, dimpotrivă, viziunea sa este una perfect ortodoxă şi foarte echilibrată. El vizează mai degrabă idolatrizarea de tip eretic a relaţiei trupeşti. Cuvântul se explică în contextul unei intense activităţi sectare şi chiar păgâne în Antiohia secolului al VI-lea. în Antichitatea târzie multe secte aveau chiar şi practici sexuale nefireşti, ca de exemplu nicolaiţii, ferm condamnaţi de Părinţii Bisericii (despre nicolaiţi a se vedea Irineu, Adversus haereses, 1,26,3; Hippolit, Contra omnes Iwereses, VIII, 36,3; Clement Alexandrinul, Stromate, II, 25, 5-7; Eusebiu de Cezareea, Historia ecclesiastica, III, 29; Epifanie, Panarion, I, 2, 25). Sfântul se referă şi la cei care, desconsiderând Providenţa şi intervenţia nemijlocită a lui Dumnezeu în actul procreaţiei, divinizează unirea trupească şi implicit relaţiile genealogice din lumea aceasta.

138

2. Scriptura ne spune că Adam a cunoscut pe Eva, femeia lui, şi ea, zămislind, a născut fiu şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”³, iar Sarra, ajungând până aproape de moartea trupului cu Avraam, a rămas stearpă şi, căutând cu dorire această naştere de fii, nunta nu le-a putut-o dărui⁴. Căci femeia a fost dată ajutor bărbatului, spre odihnă şi naştere de fii. De aceea zice: „Va lăsa omul pe tatăl lui şi pe mama lui şi se va lipi de femeia lui şi vor fi amândoi un Trup”⁵. Căci prin preştiinţa veşnică a lui Dumnezeu, puterea creatoare din această poruncă pururea aduce la fiinţă făpturile, purtând ca un chip al creaţiei, la început prin mâinile Lui, şi al suflării pe care a suflat-o, când a voit a-l crea pe om cu suflet viu. Întru această bună voire a puterii Lui creatoare, a zis şi lui Avraam că: „voi veni la anul pe vremea asta şi Sarra va avea un fiu”⁶, care, zămislind, a născut fiu, pe Isaac. Dar pentru ce nu îmi aduci mărturiile altor locuri din Scripturi, spre întărirea adevărului, care arată puterea creatoare a Ziditorului? Iată pe mama lui Samson, care de multă vreme avea relaţii de căsătorie cu bărbatul ei, Manoe, şi care a fost lipsită de darul făcător de viaţă al Celui Preaînalt! Strădania cea prin plăcere nu i-a dăruit ei prunc, până ce nu a fost trimis îngerul să-i vestească naşterea fiului. Pentru aceea, zămislind, de la bărbatul ei, l-a

³ Fc. 4,1.

⁴ Fc. 16,1; Fc. 17,17.

⁵ Fc. 2, 24; Mc. 10, 7. Sfântul Simeon leagă de această poruncă dintru început a lui Dumnezeu puterea creatoarede zămislire firească a omului. Însă fiecare aducere la fiinţă a unui nou om este o icoană a creaţiei lui Adam celui dintâi.

⁶ Cf. Fc. 18,10.

139

născut pe Samson⁷. Iar Anna, adeseori împreună fiind cu bărbatul ei, Elcana, a rămas stearpă, căci Scriptura aduce mărturia că a închis Dumnezeu pântecele ei⁸. Oare ce înseamnă că a închis? Ce altceva decât că încă nu a fost lucrat prin voia creaţiei dumnezeieşti? Căci Cuvântul, Cel ce l-a plăsmuit pe om prin puterea veşnică, încă nu binevoise să dea viaţă puterii creatoare a seminţei. Merse şi se rugă în Silom la cortul chivotului purtător de Dumnezeu cu plângere mare şi primeşte împlinire cererii. Şi întorcându-se în Armathaim, cetatea ei, şi culcându-se cu bărbatul ei, cum spune Scriptura, şi-a adus aminte de ea Dumnezeu şi atunci i-a deschis pântecele, fiindcă inima ei s-a deschis, ca să zămislească credinţa⁹. Prin care zămislind, a născut fiu, profet mare, şi a pus numele lui Samuel, zicând: „De la Dumnezeu l-am cerut”¹⁰. La fel şi Elisabeta, de la tinereţe şi până la bătrâneţe fiind împreună cu dreptul şi sfântul acela preot, nu a putut deschide pântecele spre zămislirea seminţei, până ce, la bătrâneţile ei, zămislind din făgăduinţa lui Gavriil, a născut pe marele şi minunatul Ioan Înaintemergătorul, deşi Zaharia era plin de necredinţă cu privire la zămislire, fiindcă trupul, mort fiind deja, era neputincios pentru a lucra făgăduinţa. Pentru aceea a şi auzit de la înger că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă¹¹.

3. Pentru ce, omule, la auzul acestora, încă mai faci nunta dumnezeu pentru un om creat şi născut? Şi cum nu pricepi

⁷ Jud. 13, 24.

⁸ I Rg. 1, 5.

⁹ în exemplele biblice pe care le dă Sfântul Simeon, accentuează faptul că puterea creatoare, deşi este firească omului în acest nou mod de existenţă, după cădere, de multe ori Domnul intervine în chip pedagogic pentru a îndrepta pe om spre credinţă. De aceea el vede o interdependenţă între credinţă şi eficacitatea puterii creatoare a omului. Mai departe el explică că, de fapt, harul lui Dumnezeu, cel care mişcă credinţa în om, lucrează plinirea poruncii lui Dumnezeu, după modelul altoiului.

¹⁰ I Rg. 1-20.

140

că orice împreunare spre plăcere a bărbatului şi a femeii, fără puterea creatoare a lui Hristos în deşert este lucrată? Vezi-mi mie şi pe însuşi Ziditorul sălăşluindu-Se în pântece fără de sămânţă bărbătească şi făcându-Se creator al propriului trup, căci fiind zămislit prin putere veşnică de la Duhul Sfânt, S-a asemuit cu naşterea celor născuţi, fără de strâmtorare lucrând minunea întrupării Sale prin încuietorile fecioriei. Astfel a binevoit toată plinătatea dumnezeirii Sale să sălăşluiască în trup. Căci aşa cum un pom viu este altoit pe un alt pom viu şi când ceea ce a fost bine altoit se împărtăşeşte, după putere, din grăsimea pomului, atunci odrăsleşte după felul lui, la fel şi femeia, asemănându-se cu pomul neroditor, zămislind de la bărbatul ei, rămâne grea, când harul desăvârşit al Duhului Sfânt este altoit prin Cuvântul Viu, prin Tatăl, Cel ce a creat toate, prin aducerea lor de la nefiinţă la fiinţă. Căci le cheamă pe cele care nu sunt şi le aduce la existenţă. Aşa cum chipul împărătesc din materia monedei are autoritate la oameni din pricina asemănării, purtată pretutindeni pentru comerţul muritorilor, la fel şi după chipul lui Dumnezeu, cinstit fiind pentru caracterul negrăitei dumnezeiri care este purtat nemuritor în suflet, pururi se multiplică¹². Fiindcă prin Duhul Sfânt, la porunca voinţei Lui, când ceea ce s-a semănat este adus la viaţă, atunci firea oamenilor, creată şi născută, sporeşte. Prin urmare, Dumnezeu este Cel ce lucrează în acest amestec roditor, Cuvântul Cel dintru început, Care a auzit prin ascultare: „Să facem om după chipul şi asemănarea

¹² Potrivit antropologiei biblice şi bizantine, Hristos este chipul lui Dumnezeu (c Col. 1, 15, Evr. 1,3) şi Arhetipul omului. Oamenii sunt după chipul lui Dumnezeu sau mai precis chipuri ale Chipului-Hristos. Este sugestivă ideea Sfântului Simeon cum că prin zămislirea unui om nou, se multiplică după chipul lui Dumnezeu. A se vedea despre această antropologie hristologică, dezvoltată mult după Sfântul Simeon, mai ales de către isihaşti lucrarea fundamentală a lui P. Nellas, Omul-animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, pp. 65-132.

141

noastră”¹³. Căci după chipul Lui, omul a devenit stăpân pe pământ. Dar Adam ar fi avut şi asemănarea¹⁴ de a rămâne nemuritor, dacă nu ar fi călcat porunca. De aceea puterea poruncii Tatălui, care a fost către Fiul cel deofiinţă, face minunea, înmulţind făptura, şi care lucrează, prin măsură şi greutate, până la numărul firelor de păr, făcând-o să răsară şi să crească, ca să fim convinşi că are existenţa de la Creatorul după har, împreună cu toate bunătăţile văzute, spre mulţumirea şi slava Lui.

4. Este evident că nunta este cinstită şi că relaţia de nuntă a fost zidită nespurcat pentru cei ce păzesc înfrânarea din feciorie, precum turtureaua, spre a nu se împreuna cu alt trup. Căci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă¹⁵. Fiindcă o asemenea căsătorie este cinstită, potrivit Apostolului: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi şi adulteri îi va judeca Dumnezeu”¹⁶. Aşadar, împărtăşindu-se cineva de cele ale trupului întru dreptate şi cu credinţă şi fără grijă, este neosândit. Fiindcă oricine cheamă pe Dumnezeu, nu va fi dispreţuit, primind cu mulţumire. „Căci se sfinţeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune”¹⁷. Dar cum oare cuvântul meu care vorbea despre zămislirea

¹³ Fc. 1, 26. Dumnezeu Tatăl şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Hristos, lucrează în zămislirea fiecărui om prin puterea Duhului Sfânt, sfatul „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. însă asemănarea nu o primeşte odată cu zămislirea, de vreme ce nici măcar Adam, primul om, nu a primit-o.

¹⁴ Consecvent antropologiei ortodoxe, Sfântul Simeon face distincţia între chip şi asemănare. Dacă Adam ar fi urmat poruncii lui Dumnezeu, prin lucrarea puterilor chipului şi prin harul lui Dumnezeu, ar fi dobândit şi asemănarea, una din dimensiunile ei fiind nemurirea. Călcând porunca, nu doar că a pierdut asemănarea şi nemurirea pe care oricum le avea doar potenţial, dar a îmbrăţişat moartea.

¹⁵ Mt. 19, 6; Mc. 10, 9.

¹⁶ Evr. 13, 4.

¹⁷I tim. 4, 5.

142

făpturii s-a abătut la mâncăruri? Din pricina relei credinţe a unora care opresc de la căsătorie şi interzic unele bucate pe care Dumnezeu le-a zidit pentru cei credincioşi spre gustare cu mulţumire¹⁸. Căci oricine insultă relaţia de căsătorie, afară numai de adulter, se întunecă din pricina înşelării demonilor, că adică, prin împreunare, nu mai pot moşteni împărăţia cerurilor. Fiindcă s-a arătat că este cinstită nunta cu înţelepciune. Iar despre cei ce cred altfel este scris: „În zilele din urmă se vor ridica hristoşi mincinoşi”^19, „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei”²⁰.

5. Pentru ce în chip nepotrivit se ceartă cu noi cei ce atribuie nunţii plăsmuirea existenţei noastre? Către aceştia vom spune că somn este [nunta], împreună cu plăcerea celor ce au fost creaţi să se ajute unul pe altul. Căci de aceea femeia a fost luată din bărbat. Fiindcă Dumnezeu, dându-i chipul acestuia, a adus somn asupra lui Adam, zidind-o pe Eva din coasta lui ca dintr-o sămânţă a lui. Din care pricină şi porunca, având semnul creaţiei, era săvârşită pururea prin lucrarea lui Hristos. Căci, spune Scriptura, „poruncă le-a pus şi nu o vor trece”²¹. Căci la începutul creaţiei lumii, pământul a primit putere din porunca lui Hristos, când a zis să răsară pământul iarbă, purtând sămânţă după fel şi asemănare până la sfârşitul veacurilor. Şi din sămânţă nevăzută, prin porunca dumnezeieştii creaţii, pământul a răsărit felurite odrăsliri şi, purtând sămânţă după felul lor, a rodit. La fel şi aici, cu ajutorul voinţei celei după fire, prin lucrarea puterii poruncii, a fost creat omul, făptură creată şi născută, de către Dumnezeu. Pentru aceea şi Apostolul zicea: „Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a

¹⁸ Cf I Tim. 4, 3.

¹⁹ Mt. 24, 24; Mc. 13, 22.

²⁰ II Tim. 3, 5.

21 Ps. 148, 6.

143

voit, şi fiecărei seminţe un trup al său”²². La fel trebuie să socotim şi noi că omul din amestecul lutului împrumută sămânţa, dar Dumnezeu, cum ştie El, plăsmuieşte făptura în pântece şi, printr-o negrăită înţelepciune, aduce la viaţă, la respirarea aerului, pe omul însufleţit.

6. Ca să facă acest lucru vrednic de crezare, însuşi Creatorul şi Făcătorul tuturor, ca Unul Care a creat toate din negrăita Lui iconomie în chip iubitor de oameni, spre mustrarea noastră zicea: „Cine poate să adauge staturii lui un cot?”²³ Şi prevenind totodată să se rătăcească unii din problemele care decurg de aici, a adăugat: „Crinii câmpului nu se ostenesc, nici nu ţes, şi tatăl vostru cel ceresc îi hrăneşte şi îi îmbracă, cu cât mai mult pe voi, puţin credincioşilor?”²⁴Pentru aceea şi Psalmistul, care ştia că noi suntem făpturile lui Hristos, zicea: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit”²⁵. Şi în alt loc iarăşi: „Că El a cunoscut zidirea noastră”²⁶, lucru despre care îl putem auzi şi pe Apostol zicând: „Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus”²⁷, adică aduşi la fiinţă de Hristos Iisus²⁸. Dar şi Ieremia lămurea acestea, desluşindu-le şi zicând: „înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare”²⁹. Căci socotim că acest cuvânt nu a fost spus cu privire numai la o persoană, ci la întreg neamul omenesc în tot cuprinsul lui, căci El,

²² I Cor. 15, 37.

²³ Mt. 6, 27.

²⁴ Mt. 6, 28; Lc. 12, 27.

²⁵ Ps. 118, 73.

²⁶ Ps. 102,14.

²⁷ Ef. 2,10.

²⁸ Sf. Simeon interpretează hristologic naşterea fiecărui om, nu doar crearea perechii primordiale. Versetul din Efeseni 2,10 este interpretat literal şi nu spiritual în acest context.

²⁹ Ier. 1, 5.

144

prin bunăvoirea voinţei Lui, îi creează pe toţi la vreme. Căci pururea în voinţa Lui stă şi puterea. Aşa cum agricultorul, luând o sămânţă de grâu, o aruncă în pământ, şi brazda o face să răsară şi o creşte, la fel şi din sămânţa bărbatului şi pofta femeii, Dumnezeu dă viaţă, Făcătorul îl face pe om, mărindu-l în lume, iar la bătrâneţe, ca şi cu o seceră, îl seceră pe el Cuvântul, Cel ce a zis că pentru neascultare „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”³⁰. Aceasta desluşind şi Psalmistul, zicea: „Dimineaţa va înflori şi va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca. Că ne-am sfârşit de urgia Ta”³¹.

7. Aşa credem, prin urmare, şi noi. Căci nunta a fost dată trupului pentru naşterea de prunci celor ce se folosesc de ea cu înţelepciune, fără prihană şi nevinovat, pentru ca, potrivit Apostolului, „cei care au femei să fie ca şi cum nu ar avea şi cei ce se folosesc de lume, să fie ca şi cum nu s-ar folosi”³². Căci chipul acestei lumi trece. Iar ceea ce este creat prin naştere, este creat nu prin puterea nunţii, ci totul este adus la fiinţă de Domnul, potrivit cu ceea ce s-a scris: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”³³. Dar potrivit Sfântului Pavel, „bine este omului să rămână aşa”³⁴. Dar din pricina arderii, zice, fiecare bărbat să aibă femeia sa şi fiecare femeie să aibă bărbatul ei, căci e mai bine să se căsătorească decât să ardă³⁵. Şi iarăşi: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială pentru un timp”³⁶. Şi în altă parte: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele”³⁷. Iar cel ce se înfrânează pentru nevoia poftei la o singură femeie,

³⁰ Fc. 3,19.

³¹ Ps. 89, 6-7.

³² I Cor. 7, 29-31.

³³ Ps. 32, 9.

³⁴ I Cor. 7, 8.

³⁵ ICor. 7, 9.

³⁶ ICor. 7, 5.

³⁷ Col. 3, 19; Ef. 5, 25.

145

bine făcând, va lua plată. Iar cel ce se păzeşte pe sine curat pentru Domnul şi mai bine face, cu toată dreptatea, unul ca acesta moştenitor al lui Dumnezeu se arată. „Cel necăsătorit, zice, se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului”³⁸. Căci aceasta este mai bine, pentru multa înfrânare, să-şi păzească trupul nestricat. Iar „cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul”³⁹. Şi lucrul fiecăruia se va face cunoscut, că îl va vădi ziua Domnului, pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri „ce fel este lucrul fiecăruia”⁴⁰, prin faptul că Domnul îi binecuvintează pe cei drepţi şi îi cheamă la moştenirea Tatălui, a bunătăţilor păstrate de la întemeierea lumii celor ce îl iubesc pe El⁴¹. Asemenea, şi prin faptul că va osândi pe nelegiuiţi în întunericul cel mai dinafară, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

8. Vai mie! Vai mie, păcătosului! Doamne Dumnezeule, Tatăl lui Hristos, scoate-mă din înfricoşată hotărârea aceea şi nu mă face pe mine părtaş caprelor celor de-a stânga, ci, iartă-mi mie, ticălosului, păcatele mele şi fă-mă părtaş cu oile cele de-a dreapta, ca să aud şi eu împreună cu ele: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”⁴². Fă-mă pe mine să fiu răpit pe norii cerului şi să vin întru întâmpinarea Ta, împreună cu toţi sfinţii cei ce din veac au bineplăcut ţie⁴³, ca să strigăm şi să zicem: „Binecuvântat este cel ce vine şi iarăşi va veni întru numele Domnului⁴⁴ şi în slava Tatălui, împreună cu Care Ţie se cuvine slava şi puterea, împreună cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin”.

³⁸ 1 Cor. 7,32.

³⁹ Rom. 14, 6.

⁴⁰ I Cor. 3,13.

⁴¹ Cf. Mt. 25, 34.

⁴² Mt. 25,34.

⁴³ ITes. 4,17.

⁴⁴ Cf. Ps. 117, 26; Mt. 23, 39.

Cuvântul al XVI-lea

Despre cei ce sunt la înălţime şi păcătuiesc fără frică

1. Domnul cu multe îndemnuri şi mustrări şi cu certare pentru iubirea de argint şi desfătarea veacului acestuia, deplângându-ne pe noi, zicea: „ Vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră! Vai vouă, celor ce sunteţi sătui, că veţi flămânzi! Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui, vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine!”¹. Căci bogaţii la iubirea de argint împletesc şi meşteşugirile diavolului. Căci pe unii îi văd în aur şi în slavă omenească şi îi acoperă cu cinste. Iar de ceilalţi se ruşinează ca de nişte săraci. Şi uneori se folosesc de frumuseţea trupurilor pentru dragoste, pentru plăcerea întinăciunilor şi despoaie viaţa săracului. Altădată se jură îndată, insultând nunta, trăiesc fără de rânduială şi, săvârşind ruşinea, nu se sfiesc de adulter. Şi trupurile şi le desfată cu mâncăruri grase, ca în ziua tăierii. Şi se folosesc de vinuri scumpe pentru desfrâu. Pentru aceasta, vai celor bogaţi că-şi iau pe pământ mângâierea lor. Căci fie văd nădejdea lor şi luptă împotriva lui Dumnezeu prin cuvinte de hulă, fie ajung la poftă şi sunt stăpâniţi de nebunia cea împotriva lui Dumnezeu cutezătoare, şi cuvintele drepte le batjocoresc. Căci părtinesc pentru daruri pe nelegiuit, iar pe cuvios şi pe cel blând îl asupresc. Pe orfan îl sufocă spre pradă, iar pe văduvă spre răpire cu nedreptate o lovesc şi o ucid cu vicleşug, pe rugătorul nevoiaş îl nimicesc, pe datornic îl lipsesc de pâine, judecă mincinos

1 Lc. 6, 24-26.

147

şi osândesc în chip mincinos şi spun fărădelegi şi, minciuni grăind, osândesc pe nevinovaţi şi îşi râd, necinstindu-i, de sufletele drepţilor, împrumută cu arvună şi cu înscrisuri de fier şi cer dobândă din nedreptate. La fel, plăsmuind zapisuri, uită de legea Celui Preaînalt.

2. Despre aceştia înţelepciunea zice: Vai de sufletul lor că nu au cunoscut cărunteţile sufletelor celor fără prihană², fiindcă au cugetat multe rele, din pricina mândriei bogăţiei şi inima lor cugetă deşertăciuni. Pentru aceea au şi lăsat la o parte fericita nădejde, părându-li-se că pier odată cu sfârşitul vieţii. Şi pentru aceea „vai vouă celor ce sunteţi sătui, că veţi flămânzi”³, că aţi adăugat întinăciune la întinăciune, ungând trupul cu filtre, uleiuri şi cu băi, prin care, în toată necurăţia şi fărădelegea, tină la tină adăugaţi, plini fiind de poftele şi desfrâurile voastre, stricând trupurile pe care trebuia să le păziţi sfinte pentru patul neîntinat al Ziditorului, potrivit Sfântului Pavel care zice: „trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul pentru trup”⁴. Şi iarăşi: „Mădulare ale lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt. Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!”⁵ şi „de va strica cineva templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va strica pe el”⁶. Când cineva săvârşeşte nelegiuire în însuşi trupul său, păcătuieşte, curvind în trupul lui Hristos, fiindcă aşa cum acolo sălăşluieşte toată plinătatea dumnezeirii în trup, la fel şi în toţi oamenii se varsă, prin harul Lui, darul Duhului Sfânt. Despre care şi înţelepciunea zice: „Doamne, Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate”⁷.

² C. înţ. Sol. 2, 22.

³ Lc. 6, 25.

⁴ I Cor. 6,13.

⁵ ICor. 6,15.

⁶ I Cor. 3,17.

⁷ înţ. Sol. 12,1.

148

3. Vai vouă, celor sătui, că veţi flămânzi⁸! Căci fiind plini de înşelare, desfătându-vă de mulţimea nenumărată a aromatelor, vă hrăniţi spre a fi hrană viermilor şi, prin împletirea păcatului, vă gătiţi trupul spre putoare şi, predând stricăciunii chipul cel frumos al Ziditorului, nu mai aşteptaţi decât distrugerea trupului. începutul păcatului, cugetul curviei. Aflarea păcatului, stricăciunea vieţii. Pentru ce în loc să vă desfătaţi de paturi înalte, nu vă zdrobiţi mai degrabă oasele prin dormitul pe jos, lipind pământul de pământ, pentru a vâna cereasca odihnă. Şi pentru ce nu udaţi cu lacrimi aşternuturile voastre, precum David: „Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda”⁹. De aceea, vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui. Căci v-aţi predat pe voi farmecelor şi fluierelor şi cântecelor desfrânate, îndulcindu-vă cu lumea şi cu jocurile din ea, fiind în bucurarea de femei, ca nişte armăsari în călduri, săltând în desfătare desfrânată şi încheindu-vă viaţa în râsete, îndulcindu-vă de frumuseţea şi priveliştea păcătoşilor şi de cuvintele cele necuviincioase şi bucurându-vă de pieirea celor vii şi batjocorindu-i pe drepţi pentru înfrânarea lor. Şi ceea ce este drept şi cuvios a devenit pentru voi pricină de râs şi de batjocură. De aceea înţelepciunea lui Solomon v-a vestit mai dinainte plânsul ce va să fie la judecată: „Atunci cel drept va sta cu multă îndrăzneală înaintea celor care l-au prigonit şi au dispreţuit ostenelile sale. Iar ei, văzându-l, se vor tulbura cu cumplită frică şi se vor minuna de minunea mântuirii dreptului. Ei vor zice, căindu-se în inima lor şi gemând întru strâmtorarea duhului lor: Acesta este cel pe care-l aveam altădată de batjocură şi ţinta ocărilor noastre. Nebunii de noi! Am socotit viaţa lui o nebunie şi moartea lui o ticăloşie. Şi iată cum a fost socotit între fiii lui Dumnezeu”¹⁰.

⁸ Lc. 6, 25.

⁹ Ps. 6, 6.

¹⁰ Cf. înţ. Sol. 5,1-5.

149

Şi iarăşi: „Cum ne-a stăpânit pe noi mândria? Şi la ce ne-a slujit bogăţia cu toată fala ei?”¹¹ Vai vouă, când vă vor grăi de bine oamenii, căci primiţi laude pentru stăpânirea bogăţiei, cărora ruşinea le urmează la judecată şi plâns de jale li se va da după sfârşit. Căci vă slăviţi în minciună, potrivit căutării la faţă a făţarnicilor, despre care zice Isaia: „Poporul meu, cei ce vă fericesc pe voi vă rătăcesc şi cărarea picioarelor voastre o tulbură”¹². Şi iarăşi: „Dar acum va sta la judecată Domnul şi va aduce la judecată pe poporul Lui”¹³. Pentru aceea vai vouă, când vă vor grăi de bine! Căci faptele bunătăţii le-aţi lepădat şi v-aţi încins cu chipul evlaviei întru făţărnicie, lăudaţi fiind de oameni răpitori şi făţarnici, ca să lovească cu lovituri pe cel smerit, ca să spună vorbe de ocară şi să lucreze în ascuns uneltiri, spre sporirea lăcomiei şi a plăcea oamenilor. Căci în acestea şi altele asemenea cu acestea stă toată lauda bogaţilor. De care nevătămat păzindu-se Apostolul, spre mustrarea celor ce făceau aceasta, zicea: „Dacă aş plăcea încă oamenilor, nu aş mai fi robul lui Hristos”¹⁴.

4. Dar ce spune bogatul la toate acestea? Voi face milostenii prin care voi fi mântuit. Bine zici, dacă măcar le-ai face în ascuns, pentru ca în ziua judecăţii să dobândeşti la vedere bunătăţile. împotriva acestuia stă cuvântul Domnului, care zice: „Nu faceţi milosteniile voastre înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei, că unii ca aceştia şi-au luat plata lor”¹⁵. Ce fel de milostenie este asta, o, bogatule, iconomule al nedreptăţii? Din răpire faci bine şi primirea plocoanelor pentru tăinuirea judecăţilor? Nu e mai bine să nu nedreptăţeşti? Dar cum nedreptăţeşti? îngreunând jugul lucrătorilor tăi şi făcând milosteniile tale din prisosul răpirii. O, omule, ce

¹¹ Cf. înţ. Sol. 5, 8.

¹² Is. 3,12.

¹³ Is. 3,13.

¹⁴ Gal. 1,10.

¹⁵ Mt. 6, 2.

150

socoteşti făcând acestea? Căci dacă miluieşti din cele pe care le nedreptăţeşti, fă milă cu cei pe care îi nedreptăţeşti, bine făcând săracilor dintru ale tale. Căci ce părtăşie are dreptatea cu fărădelegea? Şi cum, batjocorind pe aproapele tău, pe altul miluieşti? Ce este plata bunelor intenţii, pe lângă suspinul celor nedreptăţiţi? De vreme ce unii te blestemă şi alţii se roagă pentru tine, pe care dintre aceştia Stăpânul şi Judecătorul ceresc îi va asculta? pururea pe cei Nedreptăţiţi, pentru că ţi-ai adunat cărbuni aprinşi pe capul tău. Căci zice Apostolul: „Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba? Ci voi înşivă faceţi strâmbătate şi aduceţi pagubă, şi aceasta fraţilor!”¹⁶ „Sau nu ştiţi că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia cerurilor”¹⁷, căci zice înţelepciunea: „Nu da gură omului să te blesteme. Că rugăciunea celui ce te blestemă pe tine, întru amărăciunea sufletului său, o va auzi Cel care l-a făcut pe el”¹⁸. Căci drepţii nu fac bine din mulţimea nedreptăţii şi din prisosul ei, ci Dumnezeu răsplăteşte milostenia făcută din sărăcia vieţii. Pentru că iubeşte pe cel care dă cu voie bună. Fiindcă, privind pe cei ce aruncau daruri în vistieria Templului pe nici unul nu a încuviinţat afară numai pe acea sfântă văduvă care a aruncat doi bani. Căci toţi, zice, au aruncat din prisosul lor, dar ea din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viaţă¹⁹.

5. Ce zici de acestea, o, iubitorule de arginţi, care vrei să faci milostenie din răpiri? Dacă, aşadar, vrei să faci milostenie, averile tale împarte-le săracilor, unuia haine, altuia mâncare, izbăveşte-i pe cei nedreptăţiţi, miluieşte pe văduve, fă bine orfanilor, rupe zapisul nedrept, toată podoaba ta de aur împrumută-I-o de aici lui Dumnezeu, depunând-o pe aceasta vistiernicului, adică Duhului Sfânt, care le va schimba pe toate

¹⁶ I Cor. 6, 7-8.

¹⁷ 1 Cor. 6, 9.

¹⁸ înţ. Sir. 4, 5.

19 Lc. 21, 4.

151

pentru cetatea cerească, Ierusalim. Pentru ca atunci când va veni Domnul în slavă să plătească fiecăruia după faptele lui, să le iei pe acestea de la El cu dobândă. Căci pentru mila faţă de văduve vei fi scris, cu mila Domnului, în cartea vieţii. Iar pentru binefacerea faţă de orfani II vei întâmpina la învierea morţilor. Şi arătându-l împăratului slavei pe cel acoperit cu haină, îţi va agonisi El haina nestricăciunii. Iar cel ce a primit de la tine hrană, vestindu-L, te va face să moşteneşti pământul nestricăcios şi toată desfătarea Raiului şi tot cuprinsul celor şapte ceruri şi pe toate celelalte la care şi îngerii doresc să privească, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El²⁰. Şi cel al cărui zapis nedrept l-ai rupt, mărturisind Domnului, va ridica de deasupra ta osânda nenorocirii. Şi pentru binele făcut celor nedreptăţiţi, te va scoate pe tine din cuptorul focului nestins. Iar dacă ai cercetat pe unii în închisori, şi ei te vor cerceta, chemându-te pe tine din întunericul cel mai dinafară, acolo unde este groapa pierzaniei, plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi viermele cel fără de moarte, şi, după ce vei fi izbăvit din toate aceste primejdii, vei afla şi lauda Domnului, auzind împreună cu toţi sfinţii: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând M-aţi văzut şi M-aţi hrănit, însetat, şi Mi-aţi dat să beau, gol, şi M-aţi îmbrăcat, bolnav, şi aţi venit la Mine, în închisori, şi M-aţi cercetat. întrucât aţi făcut unuia din aceştia mici, Mie Mi-aţi făcut”²¹. Vezi cum pe cei care au făcut vremelnice milostenii, cu câtă slavă a bunătăţilor cereşti îi răsplăteşte Hristos, neruşinându-Se să îi numească pe aceştia fraţi? Pentru ce, aşadar, nu priveşti la acestea şi nu faci bine dintru ale tale şi nu miluieşti pe cei pe care i-ai nedreptăţit, oprindu-te din lăcomie? Căci Dumnezeu nu vrea ca săracii

²⁰ I Cor. 2, 9.

²¹ Cf. Mt. 25, 34-40.

152

poporului Lui să fie hrăniţi din nedreptate, căci ce legătură este între milostenie şi nedreptate?

6. Dar tu, cel ce iubeşti răutatea mai presus de bunătate, îmi vei spune mie o nedreptate, chipurile, pentru a grăi dreptate, că, de vreme ce lucrătorii mei au fost cumpăraţi cu argint, nu trebuie să mi se socotească nedreptate mie, care pretind de la ei cele ce le aparţin, fiindcă în puterea measte însăşi viaţa lor. O, nebune! Pentru ce asculţi cuvintele diavolului care pururea cugetă cele rele, ca tu să nedreptăţeşti pe cel împreună rob cu tine, dacă dintr-un sânge Dumnezeu a creat mulţimea neamului omenesc, ca să sălăşluiască pe faţa pământului? Şi din acelaşi amestec fiind, Creatorul te-a cinstit să fii înaintea fraţilor tăi şi să iei de la cei de la care este drept să iei, spre a se plăti taxe celor aflaţi la putere, dând judecăţi sfinte spre a nu vă sufoca, muşca şi mânca unii pe alţii. Pentru ce, ascunzând adevărul, dispreţuieşti să te înalţi la vrednicia la care te-a pus pe tine în pace stăpânul casei? Nu cumva a zidit un Adam rob şi unul liber? Dacă ar fi aşa, ca unul care eşti din cel liber, ar fi trebuit să păzeşti cele drepte şi nu să-i nedreptăţeşti pe cei ce sunt casnici şi lucrători ai pământului care sunt din Adam cel rob, vânduţi, daţi şi cumpăraţi. Dar tu nu ai făcut aşa. Când tu erai pe pat înalt, amăgindu-te cu vise, acela ca într-o altă fire schimbat, dormea pe jos în pădure şi se lupta cu fiarele, în răsunetul şi strigătul lor. Pe când tu desfrânai în desfătare, acela în truda arşiţei ca un mort se îngropa, ca să-ţi dea ţie datoriile, potrivit judecăţii legiuite a Dătătorului de viaţă, Dumnezeu. Căci aceasta în chip cuvenit şi Apostolul o îndreptăţeşte zicând: „Daţi, deci, tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, dare, celui cu vama, vamă, celui cu teama, teamă, celui cu cinstea, cinste”²². „Pentru aceasta, zice, plătiţi şi dări. Căci dregătorii sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această

²² Rom. 12, 7.

153

slujire neîncetat”²³. Vezi că porunceşte ca ţie să ţi se dea dreptul, ca unui dregător şi slujitor al legii? Şi Pavel a venit la robi şi îi îndeamnă cu privire la tine să îţi plătească cele datorate, ca unui slujitor al lui Dumnezeu. Căci temeiul puterii ţi-a fost dat spre slujire de către Dumnezeul legii cel Preaînalt, făcând aceasta ca pentru un vas al alegerii, spre slavă şi cinste şi Care te-a pus peste popoare să judeci cu judecată dreaptă şi Care ţi-a dat drept putere înţelepciunea care stă lângă tronurile Lui. Iar pe cel stăpânit şi lucrător al pământului ca pe un vas spre slujire l-a făcut, ca fiecare unii pentru alţii să ne îngrijim de cele drepte, împăratul pentru popoare, iar poporul asemenea spre slujire se îngrijeşte. Şi Ziditorul se îngrijeşte, prin ajutorul Lui, de făptură. Robii, asemenea se supun domnului lor, pentru ca toţi îngrijindu-ne unii pentru alţii, cele sfinte în chip sfânt să le dăm, iar nu să le răpim unii de la alţii, ca printr-o stăpânire. Căci toţi suntem muritori dintr-un singur Adam, un singur trup şi un singur sânge suntem în Hristos, Viaţa noastră, primind de la El răsplata, după vrednicie, pentru cele făcute de noi şi, cum am fost învăţaţi, aşa să cugetăm în noi înşine: că nu este întru El nici rob, nici liber, ci toţi suntem una în Hristos Iisus, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

²³ Rom. 12, 6.

Cuvântul al XVII-lea

Despre teatrul sfinţilor cel după evlavie, după pilda desfătărilor din lume

1. Mulţimea atelierelor lumeşti ale diavolului, prin toată raderea capului comedianţilor, asigurând, prin însăşi înfăţişarea lor, reuşita spectacolului în faţa poporului şi a judecătorului, mustră condamnând dispreţul celor ce nu se îngrijesc de virtute şi ruşinează prin râvnă iuţimea faţă de aproapele. Căci dacă mimul care recită se arată gol înaintea poporului, păstrând numai o cingătoare, fără să-şi acopere urâţenia lui, cum nu este necesar ca şi noi, care suntem iubitorii unei petreceri mai bune, având mijlocul încins cu înţelepciunea, să ne dezgolim de toate cele pământeşti şi, ca înaintea împăratului veacurilor şi a poporului îngerilor, cu bucurie să mergem în stadionul vieţii acesteia? Şi aşa cum mimul, care dispreţuieşte ruşinea tuturor, desfată pe cei răpiţi de el, la fel şi cei ce vor să trăiască evlavios după Hristos trebuie să dispreţuiască ruşinea, provocând lauda de la puterile cele duhovniceşti, potrivit sfântului care zice: „Şi ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor, şi oamenilor”¹. „Şi până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm, şi suntem goi, şi suntem pălmuiţi, şi pribegim”², gunoiul tuturor fiind. Cum zic unii³, cel ce joacă teatru nu stă abătându-se spre mâncare şi băutură, ci priveşte numai la scopul său care-i stă înainte, să facă să

¹ I Cor. 4, 9.

² ICor. 4,11.

³ Se referă la Sfântul Ioan Gură de Aur care foloseşte foarte des acest exemplu.

155

râdă pe judecătorul aşezat în faţă⁴ şi, dezbrăcându-se de toate, cu multă exactitate descrie cu mâinile basme poporului. Dar când cineva în chip măreţ vrea să se facă spectacol Domnului spre bucurie negrăită, să cânte şi să murmure în stadionul relei pătimiri, teologhisind cu sinceritate împreună cu îngerii. Şi mai ales în postiri şi cea mai înaltă nevoinţă şi lepădare de cele pământeşti, să se lepede de viaţă, zicând lui Dumnezeu: „întins-am către Tine mâinile mele”⁵, „fiindcă mai bună este mila Ta decât viaţa şi buzele mele Te vor lăuda”⁶.

2. Vrei şi cu privire la aceştia să auzi cum cei plăcuţi lui Hristos Ii cântă laude Lui, cerescul Cârmuitor? Ascultă pe Psalmistul care zice: „Plăcute să-I fie lui Dumnezeu cuvintele mele”⁷. Cum este văzut cel ce se bâlbâie pe scenă, cum este pălmuit peste cap de celălalt şi cum îndelung rabdă, acest lucru obişnuieşte să veselească pe spectatorii care mişcă spre laudă glasul. Cum, aşadar, nu se cuvine ca atleţii lui Hristos, pălmuiţi şi biciuiţi fiind de aproapele, să nu rabde cu vitejie, ca să se veselească îngerii din cer împreună cu Dumnezeu? Căci spre a face acest spectacol ne învaţă spusa: „Dacă cineva te pălmuieşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”⁸. Trebuie, aşadar, şi după pilda împodobirii desfrânatei, sulemenită şi parfumată pentru dragostea iubiţilor ei, şi noi să ne împodobim duhovniceşte, ca nu cumva, nepurtând grijă şi pierzând timpul, să fim lepădaţi. Aşadar, pentru Mirele cel veşnic şi zelos, să ne împodobim sufletul, cel unit cu El, prin podoaba virtuţilor de aur, în trup nespurcat, înmiresmaţi prin rugăciuni, pentru ca să ne odihnim la iubitorul sufletelor, în pat nespurcat. Pentru ca întristarea noastră vremelnică

⁴ Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia. Omilia a III-a, 2, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, pp. 208-209.

⁵ Ps. 87,10; Ps. 142, 6.

⁶ Ps. 62,4.

⁷ Ps. 103, 34.

⁸ Mt. 5,39.

156

şi efemeră cu prisosinţă să lucreze în noi, în înălţimea veşnică, greutatea slavei.

3. Căci, aşa cum desfrânata, care îşi împodobeşte trupul spre plăcerea oamenilor, primeşte cele datorate ei din păcat din dragostea iubiţilor ei, la fel şi cel ce caută în sfinţenie împodobirea sufletului: Dumnezeu Se uneşte cu el prin iubire tainică şi îi dăruieşte lui cu îmbelşugare bunătăţile cele puse deoparte. După cum Se uneşte curat, fără de răutate şi netrupesc cu Biserica, printr-o unire nematerialnică şi fericită, în bucuria fiilor celor de curând zidiţi. „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat”⁹. Şi aşa cum mimul care se dă în spectacol provoacă veselie înaintea poporului şi a conducătorului cetăţii, aşa şi la noi veselia care vine din rugăciuni este din îndrăznirea înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi al sfinţilor Lui îngeri cei aleşi. „Făgăduinţele mele le voi plini Domnului înaintea a tot poporul Lui”¹⁰. Fiindcă la noi cântăreţul cântă cu glas măsurat şi nu cu un glas strident şi se roagă cântând în Duhul Sfânt cu suspine negrăite „Să se lipească limba mea de grumazul meu, de Te voi uita pe Tine”¹¹, Hristoase al meu, şi în altă parte iarăşi se poate auzi glasul măsurat al cântăreţului: „Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale”¹², fiindcă trimite slavă împăratului a toate, Cel ce a întemeiat toate cu puterea Lui. Să căutăm, aşadar, şi noi, precum cântăreţii de acolo, desfătarea cea înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, şi să ne aflăm şi noi în mijlocul corului lor, precum Miriam, sora lui Moise, împreună cu celelalte femei, care aduce lui Dumnezeu în timpane cântare de biruinţă, când zice: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit”¹³ şi cântăreţul

⁹ Ps. 84,11.

¹⁰ Ps. 115, 9.

¹¹ Ps. 136, 6.

¹² Ps. 118, 103.

¹³ Ieş. 15, 21.

157

Da vid, „în mijlocul fecioarelor bătând din timpane”¹⁴, îndeamnă Bisericile să binecuvinteze pe Domnul.

4. Sunt şi la noi muzici care primesc armonia cântării, iar nu cântecele dezmăţate şi desfrânate, ţărăneşti, care se cântă în beţii şi în neorânduielile nunţilor. Dar aici, la Dumnezeu, se cântă pacea şi nestricăciunea şi toată dreptatea spre slava lui Hristos cel Preaînalt. Sau mai degrabă la noi, organul trupului, prin doxologie, îl slujeşte pe Dumnezeu şi pe slujitorii Lui. Veniţi, zice, „să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru”¹⁵. „Să întâmpinăm faţa Lui cu laudă şi în psalmi să-i strigăm Lui”¹⁶. Căci pe cei ce cântă înaintea lui Hristos, cântăreţi şi cântăreţe, îi vede Dumnezeu şi ne trezesc pe noi din somnul trândăviei în răsunetul dragostei, după cum şi fericita Anna strigă în cântare: „Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul, înălţată a fost fruntea mea de Dumnezeul meu”¹⁷ şi fericitul Isaia zice:

„Cânta-voi acum celui iubit cântarea de dragoste, pentru via mea”¹⁸. Şi iarăşi David psalmistul zice: „Cântaţi Domnului cântare nouă”, iar Născătoarea de Dumnezeu, sălăşluindu-L pe Iisus în mitra nelucrată, laudă, zicând: „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu”¹⁹. La fel şi corul sfinţilor se arată pe sine nu prin dănţuiri răsucite spre cădere, ci prin tresăltările sufletelor purtătoare de Dumnezeu, cum se cuvine teatrului nostru. Fiindcă şi fericitul acela profet şi împărat se bucura, bătând din palme şi jucând înaintea chivotului celui fără de prihană, zicând în duh şi cu bucurie: „cânta-voi şi voi juca înaintea

¹⁴ Ps. 67,26.

¹⁵ Ps. 94,1.

¹⁶ Ps. 94, 2.

¹⁷ I Rg. 2,1.

¹⁸ Is. 5,1.

¹⁹ Lc. 1, 46-47.

158

Domnului”²⁰. Dar şi înaintemergătorul Domnului, în pântecele Elisabetei, a săltat de bucurie la umbrirea împăratului slavei. Şi în locul laudei dansatorului la păgâni, cum spune, Ipolit cel arătat, vei afla la noi pe David, dănţuitorul chivotului celui purtător de Dumnezeu, cântând înaintea lui Dumnezeu şi a heruvimilor, despre înţeleptul Iosif, când îndeamnă şi zice, spre vestirea zilei învierii: „Cel ce paşti pe Israel ia aminte, Cel ce povăţuieşti ca o oaie pe Iosif, Cel ce şezi pe heruvimi arată-Te înaintea lui Efraim şi Veniamin şi Manase. Deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi”²¹.

5. De aceea noi am expus acestea nu din porniri trupeşti, tineri fiind, ci mai degrabă prin dragoste, în duhul blândeţii, îndemnându-vă la lupta de a sluji Domnului, pentru ca primind crucea în unime întreită, adică Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt întru desăvârşire, să vânăm răsplata biruinţei celei nemuritoare împotriva diavolului, mai vârtos strigând: „Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea”²². Căci vânătorul, pentru viaţa prezentă predându-se pe sine luptei cu fiarele, mai întâi se leapădă de viaţă. Dar apoi, iarăşi, nu va deznădăjdui de biruinţă, eliberându-se din feluritele gânduri ale primejdiilor. Cu cât mai mult trebuie ca noi, cei ce suntem rânduiţi împreună cu Hristos, să dobândim o viaţă fără reproş şi lăudată şi să luptăm împotriva demonului începător al răutăţii, prin înfrânare şi dragoste, prigoane şi necazuri omeneşti, ca unii deja morţi, dar nu omorâţi, ca unii întristaţi, dar bucurându-ne pururea, ca săraci, dar îmbogăţiţi, ca unii care nu au nimic, dar care au totul. Pentru aceea şi Domnul zicea: „Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”²³. Iar pricină a desfătării să

²⁰ II Rg. 6, 21.

²¹ Ps. 79,1-3.

²² Ps. 118, 32.

²³ Mt. 10,16.

159

avem Paştile Domnului. Pentru aceea ni s-a spus nouă: „Tocmiţi sărbătoare cu ramuri umbroase până la coarnele altarului”²⁴. Ştim care este această sărbătoare, precum s-a spus, cea a lui Hristos, pentru Care cele de jos şi cele de sus au strălucit, acolo unde se sălăşluieşte orice sărbătoare la noi, cu hrana şi băutura care rămâne veşnic, în punerea înainte a trupului şi sângelui lui Hristos, prin care cei ce îl primesc cu credinţă sunt călăuziţi la cele cereşti. Căci întru aceasta este desfătarea de veşnicele bunătăţi pentru cei ce aşteaptă învierea. Şi elinii, şi cei ce nu se îngrijesc deloc de virtuţi, săvârşesc sărbători, junghiind viţei şi oi în mulţimea pâinilor şi cărnurilor şi în grele beţii, prin a căror neorânduială slujesc pe demoni. Dar sărbătoare a sufletelor sfinte trebuie să cugetăm ceea ce s-a scris: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”²⁵. Şi cântând să zicem: „Oare carne de taur voi mânca sau sânge de ţapi voi bea? Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale”²⁶ şi iarăşi: „Jertfa de laudă mă va slăvi”²⁷. Despre această sărbătoare a drepţilor purtători de Dumnezeu a zis: „împărăţia cerurilor nu este mâncare şi băutură”²⁸, ci dreptate şi bucurie în Duhul Sfânt. Despre aceasta şi Dumnezeu spune prin profet: „Dreptul din credinţă va fi viu, de va şovăi nu va bineplăcea sufletul meu întru el”²⁹.

6. Vrei să vezi şi mulţimile cele de la noi întru care negrăitul Dumnezeu şi Domn al păcii, însuşi este şi judecător, şi mijlocitor? Căci partea neorânduită o osândeşte la

²⁴ Ps. 117, 27.

²⁵ Mt. 4, 4.

²⁶ Ps. 49,14.

²⁷ Ps. 49, 23.

²⁸ Rom. 14,17.

²⁹ Avac. 2,4.

160

moarte, iar pe cealaltă, a celor blânzi, o slăveşte împreună cu El şi îi împarte laude spre nemurire. Vezi-mi şi pe Domnul în Evanghelii zicând: Pe drepţi îi va despărţi la dreapta, iar pe păcătoşi de-a stânga, aşa cum păstorul desparte oile de capre. Şi atunci va zice drepţilor: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”³⁰. Iar păcătoşilor: „Duceţi-vă, blestemaţilor, în întunericul cel mai dinafară, cel gătit diavolului şi îngerilor lui; acolo va fi plângerea şi [scrâşnirea] dinţilor”³¹, ca să se împlinească Scriptura care zice: „Cercatu-i-ai pe unii ca un tată care dojeneşte, iar pe ceilalţi i-ai pedepsit ca un împărat aspru care osândeşte”³². Dar acum pomenirea teatrului mi se propune spre lupta virtuţii, pentru ca şi voi, auzind de ostenelile oamenilor de pe scenă în slujba fărădelegii, cu mult mai mult aprinzând în voi harul, să deveniţi râvnitori ai virtuţii. Pentru ca să aflăm întru slavă făgăduinţa bunătăţilor cereşti, bucurându-ne împreună cu toţi sfinţii cei din veac, mulţumind Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

³⁰ Mt. 25,34.

³¹ Mt. 25,41.

³² înţ. Sol. 11,10.

Cuvântul al XVIII-lea

Despre oastea iubitorilor de Dumnezeu care au bineplăcut prin cea mai bună luptă

1. Citind şi luând în minte am aflat şi eu printr-o pagină despre o cohortă a celor ce luptă în războaie pentru împărat, când un comandant a trimis la aceştia această scrisoare: „Cunoaşteţi grija împăratului faţă de voi, luaţi aminte la exersarea armelor şi arătaţi-vă cumpliţi duşmanilor, dar blânzi şi potoliţi faţă de ai voştri, pentru ca, aflând preaputernicul împărat aceste isprăvi ale voastre, să se apropie de voi mai cu dărnicie şi să luaţi aceasta la cunoştinţă şi prin scrisoare”. De mirare este, aşadar, iubiţilor, că pentru o soldă stricăcioasă şi vremelnică aceştia îşi dau morţii sufletele lor pentru iubirea de cinste şi daruri. Pentru aceea şi Sfântul Pavel, îndemnând la luptă, zice: „Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui ce strânge oaste”. Şi iarăşi: „Când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului”¹.

2. Cât de mare uimire trebuie, aşadar, să ne provoace acest lucru? Căci dacă aceia pentru un împărat muritor şi vremelnic, care îi dăruieşte prin scrisori cu puţină plată, îşi dau cu uşurinţă viaţa lor, pe care împăratul nu poate să-i mai învieze, cu cât mai necesar este ca noi, pentru Mirele şi împăratul cel fără de moarte, Care ne dăruieşte nouă cele pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce îl

1 II Tim. 2, 5.

162

iubesc pe El², să ne predăm trupurile noastre celei mai înalte nevoinţe, bătându-ne pe noi înşine şi neîncurcându-ne cu lucrurile vieţii, ca să bineplăcem Celui ce strânge oaste. Şi dacă soldaţii aceia vin să lupte cu asprime cu vrăjmaşii, iar cu cei din propriile lor tabere trebuie să păstreze pacea, cum atunci noi nu suntem datori să luptăm mai cu vitejie împotriva vrăjmaşilor demoni care ne războiesc pe noi şi, în acelaşi timp, să facem pace cu cei ce sunt de o credinţă cu noi? Şi dacă aceia trebuie să se preocupe de exersarea armelor, cum nu trebuie să ne gândim şi mai mult la meşteşugirile lor pentru a birui cu şi mai multă cercare în războiul diavolului, pentru ca, potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Oricine luptă să se înfrâneze de la toate”³. Şi dacă aceia care se încing cu veşmintele lăcomiei sau haine de lână sau alţii cu tunici de piele, alţii cu brăţări şi dexiarii şi hlamide nu aşteaptă vreun alt rod al vieţuirii lor, noi, care purtăm schima evlaviei împreună cu îngerii şi care petrecem în pustie în cojoace şi piei de capră şi în tunici de păr, cu guler tare, să alungăm de la noi lucrările urâtorului de bine, ca să ne împărtăşim de viaţa cea fără de sfârşit de la împăratul cerului, Iisus Hristos, şi de la El să ne luăm solda noastră, adică bunătăţile cele gătite nouă la care şi îngerii doresc să privească⁴. Şi aşa cum cei din armată primesc înaintarea în grad prin luptă, la fel şi noi, oamenii, înaintând în petrecerea cu totul virtuoasă a lui Hristos, să devenim exarhii îngerilor, precum a zis cineva undeva: „Micşoratu-l-a pe el cu puţin faţă de îngeri”⁵.

3. Şi vezi armele acelora gătite pentru pierzanie, mă refer la tolbe, săgeţi, coifuri, săbii cu două tăişuri, scuturi, suliţe şi platoşe. Dar vrei să vezi şi armele noastre? Ele nu sunt astfel,

² I Cor. 2,9.

³ I Cor. 9,25.

⁴ Cf. ICor. 2, 9.

⁵ Ps. 8, 6.

163

ci înţelegătoare şi purtătoare de Dumnezeu. Cu aceste arme, omul care luptă nu spre pieire are războiul cel după minte, ci spre viaţa cea nemuritoare. Căci tolba noastră, care este adâncul inimii către Dumnezeu, întru care avem săgeţile tari, adică, gândurile cele pe care le trimitem ca dintr-un arc, spre rănirea demonilor, prin pătimirea vremelnică a vicleniei lui împotriva noastră, şi coiful nostru sunt duhul binecuvântării care vine peste noi, după cum spune profetul: pe capul lor laudă şi bunăcuviinţă⁶. Iar sabia noastră cea cu două tăişuri este credinţa şi fapta, după cum spune Psalmistul: „Sabie cu două tăişuri în mâinile lor”⁷. Scutul nebiruit este cuvioşia noastră şi zidul de apărare este rugăciunea, iar cel ce le ridică pe acestea înaintea noastră este îngerul păcii, pentru care pricină zicea şi Psalmistul: „Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei”⁸. Iar suliţa din mâinile noastre este Crucea, care îl luptă pe împăratul demonilor, diavolul. Şi dacă în armată este un general care porunceşte ostaşului să ia armele pentru război, aşa îl avem noi pe Pavel, exarhul armatei creştinilor, care zice celor ce vor să fie încercaţi: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri. Pentru aceea luaţi toate armele lui Dumnezeu”⁹, îmbrăcând platoşa dreptăţii şi luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, încălţându-vă picioarele, gata fiind pentru Evanghelia păcii. Şi mai presus de toate, luaţi pavăza credinţei, întru care veţi putea stinge toate săgeţile cele arzătoare ale

⁶ Is. 51,11.

⁷ Ps. 149,6.

⁸ Ps. 33, 7.

9 Ef 6,11.

164

vicleanului¹⁰. Şi după acestea, cine poate să spună nădejdea cea bună a celor ce luptă duhovniceşte pentru trupul lui Hristos? Căci dintre cei ce luptă pentru viaţa aceasta stricăcioasă, dacă va cădea cineva rănit şi va striga „izbăveşte-mă, regele meu”, acela se înşeală pe sine ca un lipsit de minte, căci nu poate să îi dea regele viaţa mântuirii. Dar dacă cineva dintre cei ce poartă lupta cea după minte, războit fiind de patimi, este primejduit de demoni, strigând prin psalm la Iisus, poate să fie izbăvit, spunând: „Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac strâmbătate, luptă împotriva celor ce se luptă cu mine. Apucă arma şi pavăza şi scoală-Te întru ajutorul meu, scoate sabia şi închide calea celor ce mă prigonesc”¹¹. Adunarea oştenilor are barăci putrede, iar adunarea iubitorilor de Dumnezeu are corturile veşnice. Căci acelora carnea păstrată în oţet¹² le este spre poftă şi stricăciune, fărădelege şi beţie, prin care îndată se sălăşluiesc demonii, iar pentru cel dreptcredincios, hrană este privegherea fără vin pentru nestricăciunea unei recolte care dăinuie şi pentru viaţa plină de mulţumire a trupului şi sângelui lui Hristos spre nemuritoare nădejde. Căci nu poate cineva, prin săturarea de pâine şi apă, prin mânie şi alte asemenea nedreptăţi, să biruiască în războiul cel după minte împotriva demonilor. Dar desăvârşită biruinţă este faptul de a spune lui Dumnezeu după minte că „mai bună este mila Ta decât viaţa”¹³. Căci mai mult şi mai cumplit ne vom ridica împotriva demonilor prin aceste fapte, potrivit cu ce s-a scris: „Când grăiam lor, se luptau cu mine în zadar”¹⁴. Şi astfel, înmulţind biruinţa prin purtarea cu vitejie a celor aduse asupra noastră, să ne luptăm cu mărime

¹⁰ Cf. Ef. 6,13-17.

¹¹ Ps. 34,1-3.

¹² Se referă la carnea conservată în oţet pe care oştenii o aveau ca provizie pe câmpul de luptă.

¹³ Ps. 62, 4.

¹⁴ Ps. 119, 7.

165

de suflet pentru înaintarea spre împărăţia cerurilor. Căci deja Ioan, întrebat fiind de ostaşi despre roada dreptăţii, le-a zis: „Să nu asupriţi pe nimeni şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră”¹⁵. Astfel trebuie şi noi, crezând toată Scriptura de folos şi de Dumnezeu insuflată, să luptăm pentru Hristos, să ne mulţumim în nevoile noastre cu cele pe care le avem şi să ne potolim toată lăcomia şi, petrecând potrivit profetului David, să împlinim cuvântul: „Toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută”, precum şi în altă parte: „Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută, îşi rânduieşte vorbele sale cu judecată”¹⁶, fiindcă nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu¹⁷, iar cel ce miluieşte spre mântuire veşnică îl împrumută pe însuşi Dumnezeu, privind la scaunul de judecată cel înfricoşat şi nemitarnic. Pentru aceea să îl auzim, iubiţi fraţi, pe Domnul Care zice: „Fericiţi cei milostivi, adică faţă de aproapele, că aceştia se vor milui”¹⁸. Or, atunci când cineva se miluieşte pe sine şi pe sine se cruţă, iar nu pe aproapele, pierzanie îşi găteşte sufletului lui. Dacă vrem să luptăm pentru împărăţia cerurilor, să încredinţăm folosul nostru aproapelui şi propria noastră odihnă celui slab, averile celor săraci şi hrana celui flămând, şi toată lipsa acestei vieţi, precum văduva, să o dăm. Cei ce se tem de Dumnezeu nu se vor lipsi de tot binele, fiindcă bogaţii au sărăcit şi au flămânzit¹⁹, ca unii care nu au semn al virtuţii spre dovedire. Ei sunt goi de poruncile lui Dumnezeu, prin faptul că au grijă de ei înşişi şi pe ei înşişi se cruţă, şi cugetă desfrâul şi trec cu vederea pe cel smerit. Căci toată binecuvântarea Domnului faţă de cei drepţi aceasta este, în ziua judecăţii: „întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia mici, Mie Mi-aţi făcut”²⁰. Şi toată osânda şi

¹⁵ Lc. 3,14.

¹⁶ Ps. 111, 5.

¹⁷ I Cor. 6, 9.

¹⁸ Mt. 5,7.

¹⁹ Cf. Ps. 33, 9-10.

²⁰ Mt. 25,40.

166

ruşinea celor ce se iubesc pe ei înşişi aceasta este: „întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”²¹.

4. Iar cel ce trăieşte cu nedreptate în veacul acesta, în frumuseţile cele stricăcioase, să se gândească ce va da în schimb lui Dumnezeu pentru sufletul său, ca să fie izbăvit de cuptorul focului. Aur? Şi cum aceasta, nefiind nimeni care să-l primească? Fiindcă slava şi cealaltă avuţie nu se vor pogorî cu noi în iad, nici nu se vor arăta prietenii pentru ajutor, fiindcă ei se vor îngriji de poverile lor. Căci întru aceasta îi va judeca pe cei ce vor auzi spunându-se: „Cel ce îşi iubeşte sufletul lui, îl va pierde”²², iar cel ce îl urăşte pentru Mine, spre viaţă veşnică îl va păstra. Stăpânul nostru de obşte se foloseşte frăţeşte de compătimire, zicând: „Ce-i va folosi omului, de va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde. Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui”²³.

5. Dar vrei tu, cel ce ţi-ai agonisit iubirea de argint, ca pe o spânzurare, să dai aur în schimbul sufletului? Mai înainte de vremea strâmtorării, adună-ţi comoară în ceruri, luând crucea relei pătimiri întru nevoinţă. Căci Cel ce te-a adus pe tine la viaţă îţi porunceşte ţie să faci aceasta cu râvnă. Frânge din inimă pâinea ta celui flămând, ca să iei în ceruri în ascuns pâinea vieţii. Şi pe săracul fără adăpost, adu-l în casa ta, ca să ţi se deschidă ţie împărăţia cea fără de sfârşit şi să afli, precum tâlharul, calea dreaptă care duce la uşile Raiului. Căci cei ce închid intrarea celui ce cere fiindcă este lipsit, i se închide şi lui casa cea înţelegătoare, având candela întunecată pentru faptul că nu are untdelemnul milosteniei în vasul trupului. De aceea şi celor ce strigă: „Doamne, Doamne,

²¹ Mt. 25,45.

²² In 12, 25.

²³ Cf. Mt. 16, 26-27.

167

deschide-ne nouă” le va spune Domnul: „Amin, amin, vă spun vouă, nu vă ştiu pe voi de unde sunteţi”²⁴, iar dacă cineva, postind, vrea să slujească, eretic fiind, ostenindu-se, în zadar se cheltuieşte. La fel şi cel ce se roagă, nepunându-şi rugăciunea în acord cu faptele de a milui pe aproapele, ca un chimval răsunător va fi socotit, fiindcă viaţa nu este în acord cu cuvântul. Căci „nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu cel din ceruri”²⁵. Căci numai prin rugăciuni nu se miluieşte cineva pe sine, nici îl slujeşte pe Dumnezeu, ci prin faptele bune şi potolirea trupului şi a limbii şi prin înfrânarea plăcerilor, îl stârneşte cineva pe Dumnezeu, ca să-l miluiască pe el şi pentru acestea îi va dărui lui cununa slavei, trupul cel duhovnicesc şi haina nestricăciunii, desfătarea bunătăţilor şi cămările cele cereşti şi slujirea îngerilor netrupeşti, întru care să ne sârguim să fim aflaţi toţi, mulţumind lui Dumnezeu prin milele Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

²⁴ C. Mt. 25,11-12; Lc. 13,25.

²⁵ Mt. 7, 21.

Cuvântul al XIX-lea

Despre feciorie şi înşelare şi despre vremelnicia vieţii

1. Pentru ce doriţi cele stricăcioase şi vremelnice în această viaţă fără de folos, adunând, printr-o plăcere care dispare repede, amărăciune? Căci aşa cum cele dulci bucură, prin înşelare, pentru scurtă vreme, tot aşa pedepsele biciuiesc în veac. Pentru ce atunci trebuie să căutăm mâncarea poftită spre vestejire şi aceasta cu nesfârşită tulburare? A cărei momeală pusă deoparte este hrană viermilor, iar la despărţirea de mormanul adunat, dă durere şi duhoare, iar ospăţul grijii faţă de trup în viaţă alungă buna mireasmă. Scurtă şi tristă este viaţa omului, scurtă odihna, dar neocolită pedeapsa. în această petrecere, tinereţea se împărtăşeşte de viaţă şi de bucurie, iar bătrâneţea, apropiindu-se de moarte, este mustrată pentru păcate. Moartea fără de vreme este deplânsă de tată, pentru preţul fără dispreţ al sufletului nu este mângâiere. Nunta uneşte spre stricăciune şi plăcerea după plăcere tulbură spre adulter. Strâmtorarea sufletului stricată în întinarea trupului, omul nu o deplânge. Şi piere sufletul săturat de cele stricăcioase pentru cheltuiala viermilor. Ce este podoaba în lume şi frumuseţea înşelăciunii faţă de vestejirea spre moarte a sufletului, spre osânda întinăciunii prin faptele rele? Unul ca acesta, fiind spurcat, este departe de a stârni spre dragoste frumuseţea Mirelui celui fără de moarte. Nu este oare necuvios aceasta, că chipul frumos al Ziditorului este înfrumuseţat cu podoabe stricăcioase ale trupului şi nu mai oglindeşte Cuvântul unit cu raţiunea, pentru ca, oglindind prin ea slava Domnului, să formăm în noi înşine acest chip, din slavă în slavă? Căci nu ca să ne aruncăm în relaţii spre

169

amestec ruşinos, ci frumuseţea sufletului trezeşte dragostea faţă de Dumnezeu pentru adevăr, blândeţe şi dreptate.

2. Căci iată, Domnul, vrând să ne arate nouă nunta sufletului purtător de Dumnezeu şi împodobit întru nestricăciune, zice: „Asemenea este împărăţia cerurilor cu zece fecioare, care, luându-şi candelele lor, au ieşit întru întâmpinarea Mirelui”¹. Şi nu a comparat slăvită împărăţia Lui cu avuţii sau frumuseţi, fiindcă acestea, stricăcioase fiind, trec repede şi fac sufletul întinat şi neîmpodobit pentru El. Iar numele fecioriei este curăţie şi uşurare trupului, bună mireasmă curată şi cort purtător de Dumnezeu. Căci fericiţi sunt cei care-şi păstrează trupul curat, fiindcă aceştia vor fi templu al lui Dumnezeu. Pentru această feciorie, a fost slăvită Maria, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara. Pentru această feciorie, a fost mărit în împărăţie, ca mai mare decât toţi cei născuţi din femeie, înaintemergătorul. Pentru această feciorie, pururea pomenitului Ioan i s-a încredinţat teologia. întru aceasta poate cineva să vadă faţă către faţă pe Dumnezeu, „fericiţi cei curaţi cu inima că aceştia vor vedea pe Dumnezeu”².

3. Are de aceeaşi cinste cu ea smerenia. Şi fugi pururea la Dumnezeu, ca să te vindece. Aşa a făcut adeseori David care se îndurera pentru păcate. Alerga întru mărturisire la Doctorul cel milostiv, ca să fie vindecat prin leacul pocăinţei, spălând puroiul cangrenei lui cu mulţime de lacrimi. „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”³. Nu Se întoarce de la suflet, nu Se scârbeşte, ci îl sălăşluieşte în ceruri împreună cu El. şi faţă către faţă Se uneşte cu el înaintea mulţimii îngerilor, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat”4. Întru feciorie,

¹ Mt. 25,1.

² Mt. 5,8.

³ Ps. 50,19.

⁴ Ps. 84,11.

170

prin curăţie, se sălăşluieşte întreg Dumnezeu, căutând frumuseţea sufletului cum l-a aflat pe Ilie curat şi râvnitor. Vrea să fie slăvit încă din împărăţia pământească, precum cei trei tineri sau evlaviosul Daniel. Căci ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor⁵. Întru feciorie cu frică înfloreşte frumuseţea sufletului pentru a nu se purta cu ruşine. Către care caută slava Lui, ca mintea neabătută să îndrepte ochii cugetului ca să fim împreună cu El în arvuna Duhului, ca să devenim chip care să oglindească bunătatea Lui, spre toată frumuseţea dreptăţii.

4. Asemenea este şi legea Lui, spunându-ne nouă că cel ce împlineşte dreptatea din lege va fi viu întru El. Şi acesta este tot binele desăvârşit ca cineva să aibă slava iubită a lui Dumnezeu cel nestricăcios mai presus de slava cea stricăcioasă a dragostei stricăcioase a oamenilor. Căci celor care-şi împodobesc frumuseţile sufletului prin virtuţi spre dumnezeiască dragoste, însuşi Fiul iubit şi Cuvântul Tatălui le zice: „Dacă păziţi poruncile Mele, rămâneţi întru dragostea Mea”⁶. întru aceasta, prin de Dumnezeu purtătoarea dragoste, a rămas şi fericitul David, care zicea: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine”⁷, întru această dragoste, rămânând şi Ieremia, zicea:„Dar eu n-am ostenit în urma Ta, rău pătimind, şi ziua omului nu am dorit-o”⁸. întru această dragoste, şi fericitul Pavel, împreună cu alţi sfinţi împodobiţi, zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”⁹. Desfătându-Se întru frumuseţea acestei iubiri a sufletelor purtătoare de Dumnezeu şi care rămân întru dragoste, Domnul zicea: „Voi veni şi mă voi sălăşlui în aceştia şi voi umbla şi îmi veţi fi Mie fii şi fiice”¹⁰.

⁵ Ps. 33,14.

⁶ In 15, 10.

⁷ Ps. 62, 9.

⁸ Ier. 17,16.

⁹ Rom. 8, 36.

¹⁰ Lev. 26,12.

171

Aşadar, pentru ce oare omul îşi împodobeşte cu nepăsare cortul trupului spre stricăciune şi ca un zid văruit îl zugrăveşte spre înşelare? Şi ca o umbră trece omul¹¹. Căci pentru fapta trupului a strigat mai înainte profetul către Domnul: „ Nimici t-ai pe desfrânatul care se depărtează de Tine”¹². Căci, zice, Dumnezeu zelos sunt Eu^13. Pentru că trupul parfumat al păcatului face sufletul spre duhoare înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor celor aleşi, întru întunecarea duhului curviei. Căci înfloreşte trupul întru viaţă şi se veştejeşte cu amar întru judecată.

5. Vai înşelării vieţii! Căci se aseamănă cu smochinul care are smochine între care unele, căzând de timpuriu la pământ, pier sau sunt date de mâncare porcilor, iar altele, după ce se pârguiesc, cad la pământ şi sunt călcate în picioare. Aşa tinereţea ispitită în păcate sfârşeşte pierind în poftele demonilor şi la bătrâneţi fără de cinste judecată primeşte. Pentru că tot ce a fost luat din pământ, în pământ se întoarce, dar pentru cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu, răsplătire multă. Şi potrivit înţelepciunii: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele chinul”¹⁴. Ce este desfătarea vremelnică faţă de slava cea nevăzută? Căci fără de veste trece toată viaţa omului, al cărui duh stingându-se, devine praf şi cenuşă. A uitat viaţa în pocăinţa nestricăciunii şi, încetând pe neaşteptate din viaţă, este tras spre osândă. Căci atunci sufletul este cuprins de frică. Şi văzând neputinţa schimbării poruncii, încearcă să linguşească pe cei ce nu vor să se lase înduplecaţi, cerând vreme de pocăinţă şi neaflând, iar când îl va tulbura şi mai mult strâmtorarea chinului, se tânguieşte tare şi, cunoscând răutatea păcatelor în învinuirea judecăţii, este acoperit jur împrejur de

¹¹ Ps. 38,9.

¹² C. Ps. 72,26.

¹³ Ieş. 20, 5.

¹⁴ înţ. Sol. 3,1.

172

întuneric. Şi, luptându-se, este cercetat de îngeri cu chinuri şi este tras la judecată cu tânguiri de către îngerii cei fără de trup şi este dus pe calea îndurerată cu rele biciuiri. Şi potrivit Sfântului Pavel Apostolul: este cercetat de începătoriile, şi stăpânitorii întunericului, de duhurile răutăţii¹⁵ şi strâmtorat fără milă este dus la hotărârea aceea a necruţătoarei osânde, predată îngerilor care nu cunosc milă sau îndurare.

6. Şi vai vieţii celei înşelătoare! Căci nu oferă nici o bucurie, nici nu stă până în veac frumuseţea trupului, ci în răutăţi a întinat sufletul. Şi unde este bogăţia şi mândria, căci nu au putut să dea răscumpărare pentru mântuire. Unde sunt cârlionţii şi împletiturile? Iată, frumuseţea s-a veştejit, dragostea s-a topit, s-a uscat iarba şi floarea a căzut. S-au dus şoaptele şi semnele cu ochii. Căci Dumnezeu a dat sufletul şi trupul, ca să le facă de necinste la judecată. Iar muritorul este rănit de viermii care îl rod. şi cel ce trăieşte zămislit sub timp, prin faptul că nu are nici un semn al virtuţii spre dovedire, pierdut de răutate, se cheltuieşte. Pentru că hotărârile lui Dumnezeu sunt fixate şi nu vor trece. Preştiinţa a ieşit şi nu va fi uitată. Că zilele noastre ca umbra trec şi fiecare va lua plată cu dreptate, după cele ce a făcut. Cine va da ape multe ochilor mei, lacrimi genelor mele, şi voi plânge şi mă voi tângui şi mă voi jeli pentru ziua sfârşitului? Pentru că sufletul alunecă din căderea celui rău şi cine îl va izbăvi pe el din uneltirea îngerilor răi prin hotărârea Celui Preaînalt? Trebuie, aşadar, cu adevărat să deplângem cu plâns şi tânguire sfârşitul păcătosului. Dar glasul acela şi dezlegarea legăturii păcatelor noastre şi a trândăviilor nenorocirii noastre, Fiule al lui Dumnezeu, dăruieşte-o mie, zicând ca slăbănogului şi desfrânatei:„Iertate sunt multele tale păcate!”¹⁶, şi ca vameşului fă-mi dreptate în ziua când vei porunci să stau

¹⁵ Ef. 6,12.

16 Cf Mt. 9, 2; Mc. 2, 5; Lc. 5, 20.

173

de faţă înaintea scaunului Tău de judecată. Că binecuvântat eşti împreună cu binecuvântatul Tău Părinte şi cu Duhul Tau cel Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul al XX-lea

învăţătură despre dumnezeiescul har care îl cârmuieşte pe om

1. Corabie cred că trebuie socotită lumea aceasta pământească, purtată de valurile mării, zbuciumată încoace şi încolo; şi se primejduiesc de pieire cei care traversează marea aceasta trupeşte pentru bani, izbindu-se de stâncile tuturor celor pământeşti. Şi aşa cum o corabie putredă, asemănându-se cu un mormânt, purtată pentru câştig de furtună, păgubeşte pe neguţător de întreaga încărcătură şi de capital, aşa şi omul care ajunge la sfârşit la înmormântare, din multa nepurtare de grijă, îşi împovărează sufletul, adunând agoniseli fără nădejde, iar în ziua mâniei, stând în furtună din pricina mândriei, când va fi în prezenţa lui Hristos, în biciuirile de foc şfichiuitoare¹ ale trândavilor şi valurile învăpăiate ale judecăţii, toată alcătuirea trupului şi a sufletului se va păgubi din înrudirea cu diavolul, aruncat fiind în întunericul de foc. Totuşi din această stare trebuie să fie mântuit evlaviosul, pentru ca această corabie a trupului să nu fie purtată de orice vânt, după poftele înşelării. Şi ca nu cumva, izbindu-se de stricăciune, să se zdrobească mai mult spre pustiire, să o lăsăm în grija Cârmaciului Hristos, Care face să încline cârma sufletului spre viaţă, pentru ca, prin aceasta, să socotim nemincinoasă spusa că „trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul, împotriva trupului”².

¹ 7tuqi7tv6ou;, lit. care suflă foc.

² Gal. 5, 17.

175

2. Întru aceasta, dându-ne şi o pildă duhovnicească Iisus Emmanuel, când ucenicii erau bătuţi de furtună, dormea înlăuntrul corăbiei. Cum a fost trezit? E limpede că prin rugăciune şi postire şi toată neagoniseala şi dragostea. Prin care, trezindu-Se, Se sălăşluieşte în corabia trupului spre ajutorul sufletului. Şi pentru aceasta, certând vântul prin arătarea slăvitei Lui veniri, izbăveşte, pentru ca prin cârma Lui cea bună să se împlinească întru adevăr spusa din Psalmi: „Şi i-a povăţuit pe ei la limanul voii Lui”³. Căci cei ce au dobândit frica iubitoare de Dumnezeu îşi conduc corabia prin omorârea trupului şi prin puterea crucii plutesc spre Părintele luminilor, Cel ce mântuieşte sufletele noastre. Iar cel care este stăpânit de propriile lui pofte naufragiază în mare şi rabdă frica hotărârii lui Hristos şi paguba sufletului şi a trupului, făcându-se pe el hrană, în locul peştilor, viermilor neadormiţi. Iar prora, stăruind în necredinţa care vine din înşelare, rămâne neclintită, iar partea dinapoi, sfărâmându-se de puterea valurilor păcatelor, depărtează de trup mântuirea cea prin milă.

3. Dar preaînţeleptul Solomon, arătând nădejdea mântuirii în Domnul în marea lumii şi încredinţându-ne din cercarea faptelor, zicea: „Dar pronia Ta, părinte, pe toate le cârmuieşte, căci Tu ai dat cale şi pe mare şi cărare sigură pe apă, şi, chiar de s-ar îmbarca şi unul fără pricepere”⁴, prin mâna Ta cea cârmuitoare, se va izbăvi, ca să-L socotim pe Hristos mâna Lui cea dreaptă. Căci l-a mântuit pe el dreapta Lui. Căci El este cârmaciul şi izbăvitorul celor ce se tem de El, prin ancora Duhului Sfânt. Dar cum ne va fi nouă frică, dacă nu cugetăm la moarte şi nu ne cutremurăm de judecată, pentru că sufletul care îşi aminteşte de moarte îşi ancorează corabia trupului la ţărmul cel liniştit al poruncilor şi rămâne neclintit de valurile poftelor şi se bucură de seninătate.

³ Ps. 106, 30.

⁴ înţ. Sol. 14, 3.

176

Sunt patru vrăjmaşi care merg înaintea oricărei întinăciuni a demonului: înşelarea, uitarea, trândăvia şi pofta cea rea. Căci, după înşelarea celor văzute stricăcioase, se strecoară uitarea, iar slujitoarea uitării este trândăvia, iar cel mai bun sfătuitor al trândăviei este pofta cea rea spre toate. Din acestea răsare un alt rău, iubirea de argint şi odată cu ea, lăcomia pântecelui, din care se aprinde curvia. Iar acesteia îi urmează pe bună dreptate focul cel nestins unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, în locul vremelnicei bucurii şi desfătări.

4. Pentru ce sufletul, socotind trecerea şi spurcăciunea vieţii, nu se întoarce spre milostenie, schimbându-se spre vieţuirea fără de pată a credinţei, ca să vadă lucrurile cele netrecătoare? Vezi-mi mie cum cei doi bătrâni, la evlaviosul Daniel, învechiţi fiind în zile rele, înşelaţi de frumuseţe au pierit, şi, mişcaţi fiind de pofta trupului, au primit sentinţa de la Dumnezeu⁵. Căci prin care poftă păcătuieşte omul, prin aceasta primeşte de la Dumnezeu osânda judecăţii. Nedrepţii vor fi nedreptăţiţi în pedepsele covârşitoare la scaunul de judecată al Atotvăzătorului Dumnezeu, iar cei nemilostivi nu vor fi miluiţi, duşi fiind spre pierzania întunericului. Şi cel ce a lepădat învăţătura cea legiuită a lui Hristos, înstrăinat va fi de El, de nădejdea vieţii veşnice. Iar cei mânioşi vor fi batjocoriţi, iar cei ce au desfrânat chipul cel frumos al Ziditorului în înseşi trupurile lor, cu stricăciune se vor strica, prin osânda chinurilor. Cu ce judecată va judeca cineva va fi judecat şi cu ce măsură va măsura cineva i se va măsura⁶.

5. Despre această judecată, Sfântul Pavel zicea: „în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci”⁷. Atunci este greu de vindecat rana judecăţii spre mântuire, când cineva, păcătuind, îl dispreţuieşte

⁵ Istoria Suzanei 1,1-64.

⁶ Lc. 6,38.

⁷ Rom. 2, 1.

177

pe aproapele său ca pe un nelegiuit. Şi nedreptăţind şi asuprind, pe sine se îndreptăţeşte şi dispreţuieşte înfricoşătoarea venire a lui Hristos: Când cineva, vindecându-se pe sine, încetează din desfătări, îl sufocă pe aproapele cu împresurări, ca să-i răpească prin pizmă. Când cineva îşi poartă de grijă în slăbiciunea trupului său şi pe cel moleşit, care este supus lui, îl acoperă cu ocări. Când cineva, minţind, îl învinuieşte pe altul. Pe lângă acestea, cel ce nu cunoaşte pe Dumnezeu, omul pizmaş, nu va avea merinde pentru mântuire la plecare. Iar în lupta cea din mândrie, cu îngerii stând de faţă, în strâmtorarea aceea, ruşinându-se, va sta înaintea feţei Lui, mângâierea răcoririi, dar nu va primi apărarea în puterea buzelor. Iar ceea ce li s-a părut greu de crezut despre ceasul cel mai înfricoşător, atunci îi va convinge pe ei spre uimirea pocăinţei, spre plâns fără folos, spre pedeapsa şi ocara slujitorilor judecători care vin asupra lui. Căci trece sufletul omului prin văzduh, aţinut de începătorii şi puteri şi, tulburându-se, este ruşinat de legiuni de îngeri şi, ajungând înaintea scaunului de judecată, se umple de ruşine, trecând fără glas de la hotărârea lui Dumnezeu la osânda tartarului. Şi primindu-l focul vieţii lui îl înstrăinează de pocăinţă, amintindu-i râvna pentru cele desfătate, iar ajutorul compătimirii se depărtează de el ca de necurăţie.

6. Această osândă ştiind-o, o, suflete al meu, până ce eşti viu, pocăieşte-te. Poartă de grijă de cele de dincolo, aşteaptă capătul plecării. Miluieşte, îndură-te, fii milostiv, izbăveşte pe cel nedreptăţit, roagă-te pentru cei ce păcătuiesc, fugi de nedreptate, fereşte-te de limba celui ce vorbeşte mândru şi de buzele viclenilor şi clevetitorilor, pune pază gurii, fiindcă pentru tot cuvântul deşert pe care îl vei vorbi pe pământ şi pentru faptele pe care le-ai făcut în chipul cel trecător al lumii,

178

vei da socoteală în ziua judecăţii. Pocăieşte-te, ca să afli milă la intrarea înaintea scaunului cel înfricoşat al judecăţii Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu binecuvântatul Lui Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul al XXI-lea

Despre gheena cea gătită [diavolilor şi îngerilor lui] şi despre bunătăţile cele pe care le-a făgăduit Dumnezeu sfinţilor

1. Lemnele şi focul şi iarba şi trestia ridică cel mai întunecat şi mai înecăcios fum. Aşa sunt cei ce fac să curgă patimile plăcerilor şi desfătărilor trupului: pe bună dreptate sunt aruncaţi în cuptorul judecăţii, în focul cel mai dinafară, în văpaia cea nestinsă unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi aşa cum focul, pomenit mai sus, din materie, fiind o umbră a focului celui veşnic, aprinde o văpaie puternică spre nimicirea trupului şi face sufletul nevăzut, la fel şi focul gheenei cel gătit diavolului şi îngerilor lui şi vaselor lui, care sunt cei ce nu se îngrijesc de propriile suflete, de lucrarea virtuţilor lui Hristos, nu încetează să chinuiască pe păcătoşi. Dacă la focul cel vremelnic atât de mare se aprinde văpaia şi supune unor dureri cumplite, încât pe cele ce sunt le face să nu mai fie dar acest foc este mai degrabă slab, prin faptul că poate fi stins cu apă cu cât mai aprig trebuie să socotim focul veşnic, cel nestins şi fără de sfârşit şi chinul acela neîncetat din ziua aceea, când puterile cerului şi toate neamurile se vor tulbura, urgia întunericului cel mai din afară, scufundând până la nemăsurate adâncimi ale focului nestins, va supune cu amar toate, osândind în veac pe cei ce au păcătuit. Căci „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Lui pară de foc”¹, iarăşi prin foc pedepseşte.

1 Ps. 103,4.

180

Căci pururea a putea stă în voinţa Lui² şi Cel ce supune prin foc toate şi Care este slujit prin dreapta măsură a rânduit nimicirea tuturor celor ce fac fărădelege.

2. Vrei să vezi focul cel nestins care este spre a doua moarte³? Auzi-l pe Isaia zicând: „Şi acum focul îi va mânca pe cei potrivnici”, „căci morţii nu vor vedea viaţa”⁴. Morţi sunt numiţi cei ce au murit în păcat care vor învia nu în sfatul drepţilor, ci în osânda morţii celei de-a doua. Către aceştia a spus Cuvântul cel dumnezeiesc: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”⁵. Acestea pururea avându-le în minte, sfinţii nu au miluit trupurile lor, nici nu le-au îndulcit cu ceva de pe pământ, ci, neavând nimic, şi-au agonisit bunătăţile cele veşnice. Căci mulţi au venit la Domnul şi au ales viaţa singuratică, dar pentru faptul că nu s-au apropiat din tot sufletul fără de şovăire, ci cu lenevire şi nepăsare, ori s-au apropiat cu râvnă, dar nu s-au smerit pe ei înşişi aproapelui şi nu şi-au supus grumazul sub jugul lui Hristos, sunt în afara scopului celui după Dumnezeu. Şi când unul ca acesta pune început de pocăinţă, îl lasă pe el demonii pentru moment să stăruie în postiri, să se ridice cu râvnă la rugăciune şi să cânte cu bună inimă, să participe la sinaxe cu înfierbântare, să fie cald în iubirea pentru săraci. Şi după aceea, punându-i frâu minţii, îi strâmtorează cugetul, punându-i dinainte binecuvântate pricini: „ai postit destul, acum iarăşi bucură-te, poartă grijă de trupul tău, pentru ca să sporeşti treptat, nu te slăbănogi, ca să nu cazi în vreo boală cumplită”. Aşadar, îl prind pe el prin mâncări şi la rugăciune îl aruncă în acedie, îl fac să lungească vorba şi şed împreună

² Adică poate ceea ce voieşte.

³ Cf Apoc. 20, 14.

⁴ Is. 26,11; 14.

181

cu el la somn, îi impun rânduieli cuvenite legii lor, încât deja are în obicei ca mai înainte de post şi sinaxe să se împărtăşească de mâncări. Şi îi dezleagă şi primirea străinilor ca neplăcută şi tulburătoare, sub cuvânt că nu îl lasă să se liniştească, iar apoi ca un cuptor clocotitor sălbăticeşte împotriva lui aprinderea, îi împrăştie mintea de la lucrarea poruncilor, aruncându-l pe el în desfrânare şi astfel îi smintesc sufletul, îl despart de staul, şi îl înhamă ca pe măgar la piatra de moară a lumii.

3. Iar pe cei ce sunt blânzi cu inima cumplit îi tulbură, stârnindu-le tulburare şi zgomot şi pe mulţi dintre cei care li se împotrivesc îi aruncă în lupte şi judecăţi, stându-le împotrivă cu ură. Şi, pentru faptul că nu pot răbda această înjosire, se întorc spre aceeaşi înşelare a vieţii. Demonii uneltesc apoi prin iubirea de argint. Prin mulţimea smintelilor, amărându-le cugetul, îi întărâtă zicând: „Întoarce-te la ale tale, ca să nu fii batjocorit de oameni de nimic. Căci eşti stăpân pe multă bogăţie, izbăvindu-te de război, de ocară şi de osteneală. Căci poţi şi de unul singur să te rogi şi să cânţi şi să faci milostenie la săraci”. Şi aşa demonul iubirii de argint, zdrobindu-i prin acestea sufletul, despuindu-l de pielea de oaie pentru nişte lucruri viclene, ca pe un dobitoc rătăcind în toate părţile, îl fac plăcerilor pradă pusă înainte sângerosului lup, diavolului. Iar când ar afla pe unul care pare desăvârşit, atunci demonul iubirii de arginţi, fiind foarte înşelător, mai întâi îi aduce lui tulburare din partea multor nevoi şi aspră sărăcie şi îl aruncă pe el în întâlniri cu bogaţii, ca să primească ceva, ca să se roage pentru ei. Şi prin aceasta lucrează în el demonii căutarea la faţă a făţărniciei de a face prosteşte diferenţa între bogat şi sărac şi iarăşi, după aceea, demonul mândriei, vorbind cu el, îl face să se scârbească de toată puterea virtuţii pentru slujirea fraţilor şi îl convinge, pentru slava deşartă, să îl prefere pe bogat, iar de faţa săracului să se ruşineze şi trupul lui Hristos care este în sărac

182

îl dispreţuieşte, iar haina stricăciunii, pentru bani, o înalţă. De aceea adevărat este cuvântul Apostolului, că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint.

4. În acord cu lucrarea acestuia, este demonul curviei, cel care aprinde spre dragostea şi vorbirea cu femeile. Uneltirile acestuia mişcă inima spre adulter, apoi, atacând mintea, arată toate purtările nebuneşti şi amăgeşte că sunt fără de vină, ca unele ce sunt după fire, şi, prin astfel de dovezi, orbeşte mintea de la frica judecăţii, şi, făcându-le plauzibile prin oarecare binecuvântat pretext, înstăpâneşte, prin primirea plocoanelor, îndrăznirea iubirii de argint. Şi atunci cu îndrăznire înclină spre tăvălirile fărădelegii, adeverind acel „fără de veste îl vor săgeta pe el şi nu se vor teme. Întăritu-s-au în gânduri rele, grăit-au, ca să ascundă curse”⁶. Iar când ar vedea demonii pe unii smeriţi, şi pe aceştia îi unesc la răutăţile lor, lovindu-i tare cu pumnul, şi, prin batjocuri şi biciuiri de necinste, îşi varsă veninul amărăciunii lor, pentru ca, nesuferind ei cu nici un chip înjosirea, să se lepede din supunerea smereniei şi, prin înălţarea minţii şi prin râvna cuvintelor mândre, rău făcând, să cadă degrab în păcatul mândriei, arătându-se goi de cuvioşie. Şi de aceea Domnul crescând încă şi mai mult mulţimea smereniei prin răbdare, porunceşte celui ce a fost lovit peste obrazul drept să-l întoarcă şi pe celălalt⁷, astfel încât prin aceasta să fie pălmuiţi demonii cei căzuţi.

5. Iar când îmbrăţişează liniştea, le stârneşte până la culme mânia împotriva firii bunătăţii, aducându-le furie, în scrâşnetul dinţilor şi în înstrăinarea feţei, şi, aruncându-i în cuvinte nelegiuite de hulă, din pricina multor osteneli, şi în vărsări de sânge, îi trimit la pieire. Iar pe cel ce ajunge la sporire în virtute, înfierbântându-l cu fierbinţeală, îl întărâtă,

⁶ Ps. 63,4-5.

⁷ Mt. 5, 39.

183

chipurile, pentru harul lui Hristos, la o râvnă cumplită şi îl goleşte pe nenorocit, cum că nu a putut să egaleze în virtute pe aproapele. Şi pizmuind pe cel mai tare decât el în lupta pentru credinţa în Dumnezeu, îl aruncă în răutate, pentru că slujeşte pe Hristos mai presus de el. Nu numai în această privinţă îi despoaie demonii de virtuţi, ruşinându-i înaintea îngerilor, ci îi cheltuieşte şi în întristări care vin din slavă deşartă, fiindcă unii îl cinstesc mai mult decât cinsteşte el pe Dumnezeu şi sunt mai sporiţi în Dumnezeu decât el. Pe aceştia demonul invidiei îi face bucurie vrăjmaşilor spre pierzare, aprindere spre vorbe mândre, cu privire la scăderile celui ce împreună cu el se sârguieşte să împlinească faptele cele cuvioase. Căci unul ca acesta nu compătimeşte pe aproapele cu plângeri, de teamă ca nu cumva el însuşi să fie ispitit de diavolul prin aceleaşi. De moartea mai-marelui se bucură, îndreptăţindu-se mereu pe sine, cel pururea înşelat şi înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu.

6. Demonul acediei stă permanent lângă monah, aducând asupra lui somn adânc, negrijă pentru cugetarea lui Dumnezeu, ură în suflet pentru nevoinţă, moliciune în delăsarea şi trândăvirea trupului, uitare în psalmodiile făcute în silă şi o oarecare beţie, după un scurt timp de abţinere de la vin, care îi zdrobeşte sufletul şi poftă de mâncăruri după puţină nevoinţă. Şi astfel, prin săturarea de pâine şi apă şi alte asemenea arme războinice şi stârnind în el plăceri demonice, se face pe sine rob sieşi şi altora asemenea lui. Şi aşa, prin nălucirile de noapte, îndobitocindu-şi mintea, la trezire, ca un miel legat este dus la tăiere prin iradierea⁸ închipuirii în plăcere. Şi dintr-odată îl aruncă în săvârşirea păcatului cu fapta. Uneori se tulbură prin săturare, alteori din pricina lipsei. Şi apoi şi în fapta slujirii se întovărăşesc spre cârtire. Şi punând piedică învăţării şi cugetării poruncilor

⁸ omauyocCTgaTi, înseamnă strălucire, iradiere, trimiterea razelor.

184

Domnului, îl aruncă pe el în complicate griji nefolositoare şi pământeşti, în curiozităţi şi înşelări, abătându-l spre preocupări necuvenite monahilor, spre îndreptăţiri şi griji pentru construcţii, sau lucrarea viilor, sau cugetarea agoniselilor şi aprinzându-l pe el în acestea, îl fac neroditor şi neavând semn al virtuţii pentru cunoaşterea înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos şi, prin închipuirea numelui de monah, ruşinându-se pentru mulţimea păcatelor, sunt pedepsiţi în osânda judecăţii.

7. Şi când sunt la început, îl lasă pe el deocamdată să aibă supunere, dragoste, blândeţe, luptă. Să fie compătimitor, liber, fără prihană, răbdător, supus în privinţa celor poruncite, cu glas liniştit şi cu bune dispoziţii, fără să se jure pentru ceva, fără cuvinte neruşinate spre neorânduială. Şi îl lasă pe el ca toate faptele bune să le grămădească în comoara cea din ceruri. Şi apoi, văzându-L pe Dumnezeu că se ridică spre ajutorul lui, ca să-i scrie numele în cartea vieţii, atunci dintr-odată, ca un şuvoi năprasnic vărsând ispitele asupra lui, îi taie osteneala lui, ca să-l piardă prin pofte. Şi adunând pretexte binecuvântate pentru faptele lui, încep, prin împotriviri şi lepădări, să-i strâmtoreze libertatea lui, încât să cugete furtul pâinii unuia, tulburându-i dragostea, făcându-l să lepede îndelunga răbdare, să aibă în vrăjmăşie supunerea care vine din smerenie, trecând cu vederea din mândrie cu dispreţ slujirea compătimitoare, spălându-se pe mâini de cel slab, trecând cu vederea auzirea cuvântului, părăsind nevoinţa pentru mâncări, lipsa jurământului transformând-o în jurăminte, iar liniştea, în zgomot şi cuvinte de ruşine. Şi prin acestea, abătându-l pe nenorocit de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pregătesc ştergerea lui din cartea vieţii şi, mutându-l la diavol, îl scriu pe el în cartea pierzaniei. Şi astfel stăpânindu-l, îl condamnă la osânda morţii, la întunericul cel mai dinafară şi la foc nestins, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

185

8. Iar când alege viaţa fără griji, îl stârnesc împotriva cuvintelor lui Dumnezeu, rătăcindu-l pe el prin cugete, purtându-l ici şi colo într-o stare de agitaţie de nerăbdat şi îl clatină ca pe o corabie bătută de valurile mării încoace şi încolo. Şi zice gândurilor care curg şuvoi: „Pentru ce nu te foloseşti de puterea ta şi nu îţi faci propriul tău sălaş?”. Şi de aici aduc asupra lui lăcomie, încep să-i sugereze: „acum fii mult agonisitor, adună şi ceva aur şi du-te şi fă-ţi mănăstirea ta, ca să ai fraţi în puterea ta, spre a cânta şi a împlini poruncile lui Dumnezeu şi rânduielile Lui, hrănind pe săraci. Şi după acestea, risipindu-i din staul, iarăşi încep, prin momelile lor, să-i aducă pricini de tot felul: că iată, aici este seninătate, şi pace, şi siguranţă, şi înfrânare, şi gura neîncetat slavosloveşte pe Dumnezeu, iar dincolo sunt tulburări şi ură între fraţi, aici e pacea trupului şi a limbii de la cuvinte de ruşine. Şi uite-aşa îl fac pe cel ce nu are nimic agonisit să fie distras spre construirea unui sălaş. Şi, fără să se mai îngrijească de sfârşitul vieţii, este atras spre griji şi preocupări de multe feluri, în neluarea aminte la rugăciuni şi îl aruncă în întâlniri rele, pentru a nu-şi putea procura nici cele din viaţa de zi cu zi. Iar când îi dau lui ceva pentru o singură ispravă, aduc asupra lui înşeptit alte pagube şi, în această muncă, îi fac sufletul gol de porunci şi îl aduc apoi la regretul de a fi plecat din mănăstire, că acolo, zic ei, duceai o viaţă neagonisitoare şi înfrânată, nu aveai nici o grijă de îmbrăcăminte, hrană şi băutură, ci rămâneai să-L slujeşti pe Dumnezeu şi să vorbeşti cu El în rugăciuni şi psalmodii şi liturghii, ocupându-te cu citirea Sfintelor Scripturi. Şi de aici îl înaripează spre întoarcerea la mănăstirea lui de mai înainte, dar, luându-i-o înainte, întărâtă în răutate pe fraţi să nu îl primească înapoi. Şi la sfârşit, sălbăticindu-l pe el împotriva Păstorului, prin această meşteşugire şi prin aceste metode, îl întorc la cele lumeşti şi îl scufundă în păcatul lumii. Prin astfel de „binecuvântate pricini”, demonii, amăgind petrecerea fiecăruia dintre monahi, meşteşugesc să atragă tulburare spre batjocorirea

186

monahilor şi spre pierzania lor în foc, lepădându-se de legea nepământească a Celui Preaînalt.

9. Dar nimeni să nu-L învinuiască pe Hristos cu privire la acestea, ca Unul Care îngăduie să fie astfel expuşi cei ce se apropie de El. Căci prin lectura Scripturilor, monahul poate deosebi, prin răbdare, cele bune de cele rele ale demonilor şi întărit fiind, se unge spre luptă în curăţia inimii şi răbdarea necazurilor şi poate să intre în împărăţia cerurilor. Ce oare? O, monahule, care vrei să te mântuieşti, nu vei birui cugetul adus asupra ta, osândindu-l pentru bine? Şi prin asemenea înfrânare, păzeşte-ţi pridvorul sufletului, care este trupul, şi vei avea în pace cele ce sunt ale tale în împărăţia cerurilor, ruşinând pe demoni. Şi în locul caselor pe care gândeai să le agoniseşti, căzând la pământ, fii mult agonisitor în cele duhovniceşti, replăsmuind cele de la Dumnezeu întru nestricăciune spre înnoirea vieţii nemuritoare a cortului tău trupesc şi duhovnicesc. Mai înainte de a trudi în via cea mai uscată spre ardere⁹, altoieşte întru tine virtutea pentru a deveni mlădiţă a viei celei duhovniceşti şi înţelegătoare a drepţilor împreună cu sfinţii îngeri. Ca nu cumva din pricina nepurtării de grijă a virtuţilor să fii distras spre hrănirea dobitoacelor, ci mai degrabă, fii fără de grijă prin înfrânare, păscând în pace spre odihnă caii de foc înjugaţi la carul purtător de viaţă al lui Hristos, având a te răpi pe tine pe cărările văzduhului. Căci în această neagonisire fiind, îmbrăcat numai în cojoc şi cu patruzeci de zile de post, profetul, sălăşluindu-se în muntele Carmelului, a aflat calea împărăţiei, calea înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava şi puterea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

9 In 15,6.

Cuvântul al XXII-lea

Despre ieşirea sufletului din trup şi despre puterile inteligibile ale răutăţii şi despre laudele îngerilor către Dumnezeu şi despre cei ce se află în păcate

1. Este de ajuns mărturia Sfântului Pavel, ca să înfăţişeze cât de dureroasă este ieşirea sufletului din trup, pe care obişnuia să o numească ziua cea rea. Dar fiindcă dragostea ne îndeamnă în chip foarte necesar şi pentru tot folosul şi siguranţa, ridicându-vă pe voi de la cuvinte la război, vă vom încredinţa cununa biruinţei celei nemuritoare. Căci zice astfel:

„Întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui, îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri. Pentru aceea luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea”¹. Căci strâmtorarea ieşirii din trup este arătată ca fiind ziua cea rea. Sufletul este prins şi tras afară din trup, aşa cum ai scoate cărbunii din vatră. Atunci se înspăimântă sufletul ieşind împreună cu îngerii care sunt împreună cu el în văzduh, cu diavolul şi cu demonii care sunt împreună cu el, ca un amarnic vameş care împiedică sufletele păcătoşilor să fie trecute fără vătămare de îngerii luminii spre măreţia cerurilor.

1 Efes. 6,10-14.

188

2. Iată, taină mare vă spun vouă. Ştiu eu un om în neamul acesta² care este convins că acum puţini sunt cei care îşi încredinţează sufletele lor în mâinile îngerilor, căci s-a înmulţit fărădelegea şi nedreptatea din pricina răcirii iubirii, şi demonii sunt cei care le iau pe acestea. Pentru aceea se şi folosesc de chinuri fără milă împotriva lor cu o cumplită judecată, la desprinderea de corturile a nenumăraţi oameni. Şi acest om virtuos vedea cum demonii scoteau afară sufletele din trupuri, până ce urcau până la pleoapele ochilor şi atunci, el, vorbind aspru cu ei (cu demonii), în puterea Duhului Sfânt şi întinzându-şi mâna peste sufletul strâmtorat de mare nevoie, îndată aceia înfricoşându-se, îl lăsau şi plecau. Şi sufletul se întorcea la starea trupului. Acestea le vedea petrecându-se în fiecare zi din răutatea demonilor şi se ruga în sinea lui şi, suspinând şi întristându-se, deplângea omeneasca deşertăciune. Şi a strigat apoi, precum Moise, din inimă către Dumnezeu, întrebând să afle ceva despre lucrul acesta. Şi i s-a descoperit lui prin Duhul Sfânt că, în vremurile prezente, din zece mii de suflete, abia câte unul se găseşte care ajunge în mâinile îngerilor, pe care îngerii cu laude, drept fiind şi fără de pată, îl iau cu cinste şi cu cântări, luptând împotriva puterilor vrăjmaşe, precum este scris.

3. Luat fiind sufletul şi urcând din puterea acestei vămuiri (adică rătăcire), îngerii, din bunătatea care le stă în fire, pătimesc împreună cu el şi se întristează când demonii îl înconjoară, încercând să vadă ce va fi la sfârşit şi sperând să vadă ceva dintr-ale lor strălucind în suflet. Căci diavolul cere socoteală şi dă lămurire îngerilor izbăvitori despre păcatele sufletului, că de ce a ajuns în răspunderea lui. Şi când încearcă astfel să-l smulgă din mâinile îngerilor, sufletul, biruit fiind prin vestirea faptelor lui rele, prădat, este dat în puterea stăpânitorilor întunericului care îl împiedică să urce spre cele mai de sus ale văzduhului, neavând nici un semn al virtuţii ca

² Neam aici este folosit şi cu sensul de generaţie.

189

merinde pentru mântuire. Că diavolul şade înălţat în văzduh ca un judecător, o învaţă însuşi dumnezeiescul Apostol, zicând: „Potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării”³. Căci însuşi Apostolul o spune, ca unul care a încercat aceasta prin experienţă, prin faptul că a fost răpit, fie în trup, fie în afara trupului, până la al treilea cer⁴ şi, văzând în văzduh pe cel ce luptă sufletele, a istorisit acestea.

4. Căci în faţa uşilor stau diferitele puteri ale duhurilor răutăţii, potrivit cu poftele fiecăruia. Căci cercetează duhul curviei, dacă află pricină de stricăciune spre duhoare în suflet. Asemenea şi duhul uitării cercetează, dacă vreodată, îngreunându-şi inima datorită beţiei sau mâncării, a uitat ca să nu-şi mai aducă aminte de legea şi poruncile lui Dumnezeu. Cere socoteală şi duhul uciderii pentru trădare, dacă vreodată s-a spurcat cu sângiuri, iar duhul iubirii de argint îl cercetează pe el dacă a răpit vreodată ceva de la cineva sau nu a făcut milă. Vine la judecată şi duhul clevetirii, dacă vreodată s-a aprins să clevetească în mod mincinos pe cineva cu nedreptate, şi toate celelalte mii de duhuri ale puterii întunericului cer socoteală înaintea uşilor intrării în ceruri. Acestea văzându-le cineva, cu limpezime le-a istorisit şi a zis că nu erau stând în văzduhuri nişte închipuiri ale duhurilor, ci însuşi diavolul aştepta venirea sufletelor omeneşti. Şi văzând ceva şi auzind, aşa se năpustea asupra lor, însoţindu-le, şi înfricoşarea lui asupra lor, până ce se izbăveau, era mare, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Domnul înalţă pe cei blânzi şi smereşte pe cei păcătoşi până la pământ, cântaţi Domnului în mărturisire, cântaţi Dumnezeului nostru în alăută”⁵. Alăută se socoteşte organul trupului. Şi va da în ceasul acela trupul ca sfânt şi cele dinlăuntru vor da slavă în binecuvântările mărturisirii lui

³ Ef. 2, 2.

⁴ II Cor. 12, 2.

⁵ Ps. 146, 6-7.

190

Dumnezeu. Ca să fie amintită răbdarea care este în truda trupului, potrivit cuvântului Lui cel sfânt pe care El însuşi l-a spus: „întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”⁶, căci însuşi Hristos este nădejdea învierii lor, Dumnezeul tuturor celor ce sunt vii întru El, binecuvântat în veci⁷. Căci vor fi împreună cu însuşi Domnul, rămânând pururea în trupuri nestricăcioase. Fiindcă cinstea şi slava în veci este a însuşi împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzut, singurului Dumnezeu înţelept. Căci îl vor vedea pe El atunci cei drepţi, după slava cea dată lor şi nepovestita făgăduinţă.

5. Pentru aceasta sfinţii îngeri, îmbrăţişându-l, ca nişte prieteni, mângâie cu mângâiere mare un asemenea suflet curat care iese şi îl încurajează să fie fără frică. Iar asupra sufletului care a trăit în fapte rele, se aduce din timp în timp ca un vuiet. Că şi asupra lui Iov s-a întâmplat astfel. Căci diavolul întrebând, a răsunat un vuiet de sus⁸ şi, cerând şi luând putere, a trimis înainte şi a pierdut tot ce avea. Iar la sfârşit el însuşi a venit să ispitească sufletul lui, neavând putere să îl piardă pe el. Iar când văd un suflet vinovat de răutăţile lor se bucură de pierzania lui, când acesta este condamnat. Iar în cazul sufletelor sfinţilor şi drepţilor, sunt în amărăciune şi plânsete, văzând împreună cu ele corul puterilor cereşti, care se bucură de faptele bune de Dumnezeu cinstite, când are loc ieşirea din trup. Căci se pot auzi mii de zeci de mii, ca dintr-un singur trup, într-un glas, răsunând către el: „Nu te teme, suflete, slujitorii tăi suntem”, căci îngerii înşişi se bucură, slujind sfinţilor ca lui Dumnezeu. Ceea ce Sfântul Apostol spune limpede: „că sunt duhuri slujitoare, trimise ca să slujească celor ce vor fi moştenitorii mântuirii”⁹.

⁶ Lc. 21,19.

⁷ Rom. 9, 5.

⁸ Iov, 1,19.

⁹ Evr. 1,14.

191

6. Iar în ziua ieşirii, dacă sufletul este desăvârşit, va fi lui ceea ce este scris: „Duhul tău cel bun mă va povăţui la pământul dreptăţii”, adică la păşunile Raiului, arătându-i lui toate. Şi acolo Domnul i Se va arăta lui tainic. Cum i-a spus şi tâlharului că astăzi vei fi cu Mine în rai. Căci strigă şi sufletul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” şi aude neprihănitul glas: „împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este”¹⁰. Aproape este cuvântul făgăduinţei Lui şi dăruieşte sufletului întreaga împărăţie, zicând cuvântul acela profetic: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine, nu te rătăci, că Eu sunt Dumnezeul tău şi te întăresc”¹¹. Acestea le aude până la a treia zi a învierii Mântuitorului şi atunci se înalţă la ceruri. Iar acolo îl întâmpină vameşi răi, piedicile demonilor în tot văzduhul, iar sufletul, luptându-se cu ei, fulgerând ca o văpaie, aşa trece cântând şi zicând: „Domnul este luminarea mea şi mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”¹² şi după ce îi biruieşte pe ei şi trece de toate puterile stăpânitorilor întunericului, având cununa din florile Raiului, îl întâmpină pe el popoare şi neamuri, mulţimea îngerilor şi arhanghelilor.

7. Şi aşa până la patruzeci de zile este înălţat de-a lungul şi de-a latul cerurilor, potrivit înălţării Domnului, şi se închină Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt. Tatălui şi Fiului Li se închină, iar Duhul Sfânt stă în faţa lui mijlocind, fiindcă Se numeşte Mângâietor. Şi iarăşi vede pe Duhul Sfânt şezând împreună cu Tatăl şi pe Fiul şezând de-a dreapta Duhului, ca arhiereu, mijlocind şi El pentru el. Şi iarăşi vede pe Fiul şezând şi pe Duhul cel Sfânt în slavă. Şi Tatăl cel dintâi cuprinde grumazul sufletului şi, sărutându-l, îi vesteşte lui neîntristarea, pentru că este şi se numeşte Tată a toată mângâierea. Şi atunci îl slăveşte pe el, dându-i lui arvunile cu mână tare

¹⁰ Lc. 17, 21.

¹¹ Is. 41.10.

¹² Ps. 26,1-2.

192

şi cu braţ înalt, punându-i pe cap diadema cununii slavei celei neveştejite în Duhul vieţii, fulgerând înaintea îngerilor, că are această arvună a vieţii veşnice şi a împărăţiei cerurilor şi a desfătării Raiului. Pe acestea toate le arată sfinţilor îngeri care saltă, dănţuind împreună cu sufletul pentru judecata Cuvântului şi vor da laudă şi închinăciune Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, slavoslovind în Aliluia.

8. Acestea sunt spuse nemincinos de către mine, fiindcă şi însuşi Domnul mărturiseşte mie despre acestea în Sfintele Lui Evanghelii, zicând: Multă bucurie se face în ceruri¹³ pentru mântuirea drepţilor, după cum arată şi Fericirile Lui, zicând: „Fericiţi cei săraci cu Duhul că a lor este împărăţia cerurilor”¹⁴. Iubiţii mei să ne sârguim să înfăţişăm Domnului trupurile noastre sfinte, spre cinstea sufletului prin slavă şi nestricăciune, ca iarăşi să le luăm pe acestea de la Domnul. Şi potrivit Sfântului Profet Daniel, la trâmbiţa venirii Domnului, ridicându-ne din ţărâna pământului, vom fi albiţi şi străluciţi, ca strălucirea tăriei cerului, lepădând întinăciunea fărădelegilor şi materialitatea stricăciunii. Aşadar, să nu ni se pară a ne sfârşi viaţa noastră în cugetul trupului, căci trup şi sânge stricăcios nu moşteneşte împărăţia cerurilor. Cum? Stricăciunea stăpâneşte asupra nestricăciunii? Trupul păcătoşilor este stricăcios, iar trupul cel curat este plin de nestricăciune, este sfânt şi locaş vieţii. Multe sunt relele trupului pe care Domnul, numindu-le poveri greu de purtat, iarăşi cheamă cu compătimire la pocăinţă: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”¹⁵.

9. Este de ajuns ca o atât de mare mângâiere a lui Dumnezeu să cheme sufletele noastre şi să ne îndrepte la jugul

¹³ Cf. Lc. 15,7.

¹⁴ Mt. 5,3.

¹⁵ Mt. 11, 28.

193

cel mai bun al Domnului, care este nevoinţa aspră şi rugăciunea, prin care trebuie să avem asemănare cu El pentru a fi şi noi neagonisitori, înfrânaţi, curaţi şi mai presus de plăceri. Şi nici să nu avem deloc cugetul trupului şi să nu ne înălţăm pe noi înşine în ochii noştri, ci să ţinem nemânierea şi purtările blândeţii, fără slavă deşartă, fără sminteală, fără furtişaguri, fără lăcomia pântecelui, şi în libertate, cu toată cuvioşia şi buna cuviinţă, ca unii care în fiecare zi murim, ca să trăim o viaţă asemenea îngerilor. Nu vă înrăiţi, fraţilor, în necazuri, nici nu socotiţi mare intervalul de timp pentru nevoinţă până la plecarea de aici, ci gândiţi-vă că vremelnică este lupta prin necazurile trupului, ştiind că mai mare este, mai presus de orice măsură, intervalul veşnic nesfârşit al veşnicei vieţi. Ca unii care avem să rămânem cu Domnul pururea prin nădejde. Şi să nu socotească fiecare că este departe sălaşul lui, ca unul care pleacă într-un loc apropiat. La fel şi Domnul ne îndeamnă să avem fără şovăire înaintea ochilor pe cele cereşti şi, întrebat fiind de noi să ne spună despre Tatăl, ca unor prieteni şi concetăţeni ai Lui, ne răspunde că împărăţia cerurilor înlăuntrul nostru este¹⁶. Aşadar, însuşi Tatălui, împreună cu Unul Născut Fiul şi cu Duhul Sfânt, se cuvine slava în vecii vecilor. [Amin].

Lc. 17, 21.

Cuvântul al XXIII-lea

Despre petrecerea practică a monahului

1. Trebuie să râvnim, iubiţilor, mai presus de ceruri, căci însuşi făcătorul frumuseţii, Hristos, a zidit toate, împăratul veacurilor, Cel ce Se odihneşte întru sfinţi. Aşadar, să căutăm sfinţirea, curăţia şi lepădarea de lume şi, înstrăinându-ne ca nişte iscoade din viaţa aceasta, să plecăm la Domnul Făcătorul, Care a suflat în faţa lui Adam, mai înainte de cădere, în Raiul desfătării, să ne sălăşluim împreună cu Domnul. Căci adeseori oamenii plutesc pe mare pentru nişte avuţii stricăcioase spre pieire. Dar noi, vrând să ne agonisim împărăţia, să neguţătorim a plăti datoria relelor noastre, ca nişte străini şi pribegi pe pământ, plutind pe valurile de foc ale minţii noastre, să ne îndreptăm la răsărit de Eden, în rai, acolo unde este bucurie nepovestită şi cunună, desfătare şi bucurie, viaţă şi nestricăciune, adevărată laudă şi slavă care nu cade, dănţuirile cu îngerii, vorbirile cu părinţii şi patriarhii, cu profeţii şi apostolii, nevoitorii şi mărturisitorii despre care zice înţelepciunea: „Va împărăţi Domnul peste ei în veac”¹şi cei ce au trecut cu vederea cele ce trag la pământ se vor desfăta de bogăţia cerească. Căci mărturiseşte şi Domnul că cei ce au avuţii cu greu vor intra în împărăţia cerurilor².

2. Totuşi trecând cu vederea, pentru Dumnezeu, materia acestora prin lepădare, să nu ne lăudăm spunând vorbe mari cum că ne nevoim aspru, nici să nu ne dăm în spectacol cu

¹ înţ. Sol. 3, 9.

2 Lc. 18,24.

195

timpul răbdării noastre, ci potrivit cu dumnezeiescul Apostol: „Uitând pe cele din urmă, să tindem către cele dinainte”³, socotind puţine pe cele vremelnice, să aşteptăm pe cele mari nădăjduite. Nu sunt vrednice pătimirile de acum faţă de viitoarea slavă⁴. Căci vremelnicia şi uşurinţa necazului nostru, mai presus de orice măsură, ne lucrează nouă slavă veşnică, covârşitoare⁵. Şi ce îşi lasă cineva aici în depozit, aceea şi primeşte. Dar să aşteptăm noi cele cereşti în locul celor pământeşti şi în loc de cele vremelnice, pe cele veşnice, şi în locul celor stricăcioase, pe cele nestricăcioase. Întru nestricăciunea trupului, după cuvântul cel stăpânesc al Mântuitorului, fiind duhovniceşti şi fără de pată, căci mare este cununa pentru puţine nevoinţe ale trupului şi împărăţia sfinţilor viaţa care rămâne în Hristos. Iar împărăţia păcătoşilor moartea în focul cel nestins şi întunericul cel mai dinafară, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, împreună cu viermele cel fără de moarte, spre pedeapsă nesfârşită, cum spune David: „Cum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu”⁶, şi drepţii să se bucure. Căci, la venirea Domnului, Mihail va trâmbiţa din trâmbiţa lui Dumnezeu şi puterile cerului se vor clătina şi morţii nestricăcioşi vor învia şi înaintea feţei fiecăruia vor sta de faţă faptele lui spre mustrare. Şi drepţii, răpiţi pe nori, vor merge cu bucurie în întâmpinarea Lui, bucurându-se de slava Domnului. Iar păcătoşii vor fi luaţi în văpaia focului spre pedeapsă de la faţa lui Hristos.

3. Ce socotiţi că este de preferat, iubiţilor? Fie pentru puţin necaz, să vă agonisiţi desăvârşită nepătimire spre odihnă, fie pentru o plăcere vremelnică a lumii, şi sufletul, şi trupul să-l pui spre judecată şi necruţătoare pedeapsă. Să nu ne

³ Cf. Filip. 3,14.

⁴ Rom. 8,18.

⁵ Cf. II Cor. 4,17.

196

scârbim pentru necazuri, nici să ne împuţinăm în ispite, nici să dezlegăm nevoinţa, ci, potrivit dumnezeiescului Apostol, să ne întărim să biruim atacurile urâtorului de bine, zicând: „Când sunt slab, atunci sunt tare”⁷. Aşadar, să nu ne întoarcem spre cele din urmă degeaba, nici să ne înşele pe noi demonii prin agoniseli şi griji nefolositoare, sau prin dragostea de tată sau mamă sau rude. Că însuşi Domnul porunceşte aceasta, zicând: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia cerurilor”⁸. Şi iarăşi, celui ce voia să-şi îngroape tatăl îi răspunde: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, şi tu vino şi urmează-Mi Mie”⁹. Aşa şi noi, plini de dor, să-I urmăm Domnului ca nişte ucenici, făcând toate poruncile Lui. Dacă socotim că avem tată şi mamă şi fraţi, însuşi Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu Cuvântul, zice: „Iată mama Mea şi fraţii Mei, pentru că fac voia Tatălui Meu cel din ceruri”¹⁰. Nimeni nu va putea sta în locul altuia, nici nu va da răscumpărare sufletului lui, nici nu va afla cineva cuvânt de mângâiere. Căci cel ce face, acela şi poartă povara. Aşadar, să ne păzim fără de răutate, fără de vină şi fără prihană, precum dreptul Iov, în toate ispitele care vin asupra noastră, ca să nu păcătuim nici cu buzele noastre, nici să nu vorbim în deşert, că şi pentru un cuvânt deşert pe care îl vom grăi, vom da socoteală în ziua judecăţii. Ci fie când ne bucurăm, precum Iov, să cântăm în cântări Domnului, fie când suntem ispitiţi şi necăjiţi, la fel să răbdăm mulţumindu-I Lui. Pentru ca, precum Iov, luând mărturia, să fim fără prihană, drepţi, cinstitori de Dumnezeu şi adevăraţi în toată viaţa noastră, ca nişte sîmbriaşi cu ziua, ca să moştenim împreună cu El împărăţia cerurilor, în sânurile Părintelui luminilor, mulţumind Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin.

⁷ II Cor. 12, 10.

⁸ Lc. 9, 62.

⁹ Mt. 8, 22; Lc. 9, 60.

¹⁰ Cf Mt. 12,48.

Cuvântul al XXIV-lea

îndemn către fecioară

1. Rouă pare să numească dumnezeiasca Scriptură ceea ce pică din curăţia cerului, şi anume, curăţia fecioriei. Căci s-a pogorât de la Domnul absorbind uşurătatea trupului şi făcându-l să se liniştească din pofte. Pentru aceea şi Duhul Sfânt, aflat fiind spre binecuvântarea harismelor, împodobeşte fiecare petrecere. Căci mireasă a lui Hristos este fecioria întru sfinţire, fiindcă Dumnezeu locuieşte în trup fără prihană şi slava Celui fără prihană şi a Celui Preaînalt sălăşluieşte ca într-un templu împărătesc, odihnindu-Se întru sfinţii Lui. Şi se bucură cercetarea dreptului, strălucită ca aurul, întru curăţia acestei feciorii şi ca argintul cel lămurit prin post şi rugăciune. Aceştia sunt ca pietre preţioase, purtând în simţurile lor seninătatea şi blândeţea prin post, potrivit cu ceea ce spune profetul „pietre sfinte se rostogolesc pe pământ”¹. Şi fericit cu adevărat este să fericeşti fecioria cea împodobită prin toată virtutea spre a fi râvnită. Căci Dumnezeu nu admiră, nici nu Se desfată de frumuseţea cerului şi de podoaba din el, nici de mărimea pământului sau înălţimea văzduhului, pentru că pe toate le-a făcut slujitoare omului, şi nu se aseamănă cu el nici una dintre făpturi. Dacă omul, păcătuind, a fost pus domn al tuturor celor văzute, cu cât mai bun este cel ce-şi săvârşeşte viaţa în înfrânarea fecioriei? Unul ca acesta, purtător de cunună, va petrece şi va domni în cămările cele negrăite ale lui Dumnezeu peste cele nestricăcioase, luând cununa chemării de sus. Acolo şi trupul sfânt şi fără de prihană şi curat,

1 Zah. 9,16.

198

înaintând, poate să fie împodobit duhovniceşte. Căci acesta este creaţia lui Dumnezeu care are frumuseţe cerească, lutul nostru cel ieftin. Căci nici întru o altă mărime sau frumuseţe a făpturilor nu şade [Hristos] de-a dreapta Tatălui, strălucirea slavei Lui şi caracter al ipostasului Lui, ci întru trupul nostru şade pe înălţimea tronului, atât de mult cinstindu-l. Pentru aceea şi noi, păzindu-ne pe noi înşine şi schimbând trupul nostru în altul, duhovnicesc, ne prefacem, potrivit slavei chipului Lui, a Celui ce în chip înţelept ne-a adus pe noi la existenţă.

2. Cine este, aşadar, credinciosul şi înţeleptul care poate, precum neguţătorul cel bun, să arate în cinste mărgăritarul cel nepreţuit² care este sfinţirea cea prin feciorie? Căci cerul şi pământul şi marea, de ai spune, nu este asemenea cu acesta. Fiindcă este mai presus de toţi şi pe toate le are supuse sub picioarele lui. Şi chiar de ai spune puterile cele mai presus de ceruri, nici astfel nu ai găsi ceva asemenea lui, fiindcă acestea, slujind, se închină lui pe tronul lui Dumnezeu. Oare nu ne vor ocărî pe noi, cei ce suntem nepăsători faţă de această taină şi nu vor aduce asupra noastră cele mai grele osânde ale focului şi ale întunericului, ca unii care am insultat frumuseţea chipului Ziditorului, prin faptul că ne-am stricat trupurile? O, ce slave au a străluci făgăduinţa arhanghelilor, luminoase şi fulgerătoare, întru care mai înainte am fost cinstiţi cu toţii! Căci aceasta arătând-o şi Domnul zicea: „Atunci vor străluci drepţii ca soarele întru împărăţia Tatălui lor”³.

3. Cum, aşadar, vom dobândi fecioria şi podoaba cea întru ea, ca să fim gata a ne odihni cu Mirele în cămara cea nespurcată? Priveghind cu inimă veghetoare, ca să nu fim prădaţi cu nimic de plăcerile cele rele, având candelele noastre luminoase spre a aprinde în noi pururea harisma lui Dumnezeu

² Cf Mt. 13,46

³ Mt. 13, 43.

199

pentru orice faptă. Căci această curăţie nu este numai numele fecioriei, încât să îndrăznim a face adulter cu alţii, ci o strică pe aceasta gândurile spurcate, dezmăţul mâncărurilor, băutura de vin, nepurtarea de grijă de rugăciune şi psalmodie, privegherile cu lenevire, şi nemilostivirea faţă de săraci. Această feciorie nu este recunoscută de Dumnezeu. Căci brăţările ei cele scumpe sunt postirile zilnice şi înfrânarea de la feluritele mâncăruri, colierul ei, blândeţea, iar cu mărgăritarele alese se împletesc milosteniile. Brăţările de la picioare, umbletul cu pace, slujind Domnului toată ziua, mitra capului ei, din aur curat, rugăciunea şi psalmodia arătate lui Hristos în cupele din mâinile sfinţilor arhangheli. Căci este scris: Pe capul lor, laudă şi bună cuviinţă. Pe pieptul lor, brâu având chipul împăratului pentru a-l împiedica de la gânduri rele. Inima curăţită şi schimbată în Dumnezeu, în a medita cele ale Domnului, a cugeta cele ale Lui, a fi în legea Lui ziua şi noaptea, a-şi aminti poruncile Lui şi a păzi dreptăţile Lui. Căci acoperământul cel vrednic al curăţiei feciorelnice este a cinsti pururea pe Dumnezeu şi a priveghea în Domnul pentru nădejdea venirii Lui, după asemănarea fecioarelor celor înţelepte care, recunoscute, au intrat întru odihna Mirelui celui fără de moarte. Căci fără virtuţile cele împodobitoare, după vrednicie, ale fecioriei nu este curată feciorie. Căci este adulteră, stricată de alte plăceri. Căci femeia cinstită după umblet şi după podoaba veşmântului este recunoscută ca liberă şi înfrânată. Iar cea desfrânată, întinându-se pe la colţuri, amăgeşte pe toţi prin neorânduiala ei, spre a nu se odihni împreună cu bărbatul cinstit. Astfel, pe fecioarele lipsite de virtuţi, stăpânite de somn, cu candelele stinse, Domnul le numeşte nebune, închizându-le lor uşa şi zicându-le lor:

„Adevărat, adevărat zic vouă, nu vă ştiu pe voi”⁴. Căci fecioria desăvârşită, împreună cu virtuţile, a oprit

4 Mt. 25,12.

200

soarele pe cer la porunca lui Iisus Navi⁵. Fecioria, împreună cu virtuţile, a oprit ploaia în întreaga lume pentru trei ani şi şase luni, la porunca lui Ilie⁶. Fecioria, împreună cu virtuţile, a învrednicit pe Înaintemergătorul să atingă neprihănitul cap⁷, prin care a fost arătat mai mare [decât toţi cei născuţi din femeie]⁸. Fecioria, împreună cu virtuţile, pe ucenicul pe care îl iubea Domnul, l-a primit să cadă la pieptul Celui ce poartă toate⁹. Şi pe mine, aşadar, Stăpâne, prin feciorie şi virtuţi, păzeşte-mă neosândit, pentru nemăsurata Ta bunătate, învredniceşte-mă şi pe mine să dobândesc cămara de nuntă, Mirele cel nestricăcios, având haină de nuntă, împreună cu cei ce se tem de tine. Că binecuvântat eşti, împreună cu slăvitul Tău Părinte şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

⁵ Ios. 10,12-13

⁶ III Rg. 17,1.

⁷ Cf Mt. 3,15.

⁸ Mt. 11,11.

⁹ Cf In 13, 25.

Cuvântul al XXV-lea

Despre virtuţi şi statornicia monahului

1. Sângele mucenicului nu este mai de preţ decât petrecerea monahului. Pătimirea muceniciei este din constrângere, reaua pătimire pentru virtute a monahului este de voie. Aşa cum Domnul prin bunăvoire a primit patima pentru noi, la fel şi petrecerea nestricăcioasă a monahului poartă, în tot trupul, crucea patimii mântuitoare. Curăţia monahului templu sfânt al lui Dumnezeu este. Căci unii în cojoace şi sfinte piei, alţii în munţi şi peşteri şi în crăpăturile stâncilor, în nevoi, în necazuri¹, rău pătimind, au plinit toată tăria nevoinţei şi au îmbrăcat puterea nestricăciunii îngerilor. Pentru care pricină şi dumnezeiescul Apostol a învăţat, zicând: „Când sunt slab, atunci sunt tare”². Căci sunt mulţi satrapi şi arhonţi ai demonilor care ziua şi noaptea tulbură cu război mintea monahului. Căci unul îşi aduce tabără şi, pe cel ce este în înfrânare, îl săgetează cu foame. Şi, când sunt gata să îl doboare, monahul, amintindu-şi de bunătăţile viitoare ce au să fie dăruite de Dumnezeu, prin rugăciune, ca şi cu o sabie, îi pierde pe aceştia. Apoi altul, stând împreună cu monahul, îi aduce în minte grija ce avea pentru bunurile proprii în lume, pentru aur şi veşminte şi toată bogăţia, pare să-şi arunce săgeţile pe drept. Atunci monahul, amintindu-şi de iertare, cugetă la partea înţelegătoare a sufletului, potrivit aceluia care spune că „nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta”³. Aceia

¹ Cf. Evr. 11, 38.

² II Cor. 12,10.

³ Ps. 142, 2.

202

iarăşi căzând, se fac nevăzuţi, ducându-se plângând la împăratul lor, ca unii care nu au putut nimic pentru biruirea monahului.

2. Iar ei, venind la unele ca acestea, aduc focul cel mai crâncen, săgetând trupul monahului spre patimă şi cunoaşterea curviei, apoi, când aceştia îl stârnesc prin aceste săgeţi şi când monahul este biruit de gânduri, ca de sângiuri, atunci amintirea nestricăciunii, faptul de a fi aproape de Dumnezeu, îi ameninţă mintea cu frica lui Dumnezeu şi cu frica focului şi a întunericului altor asemenea pedepse. Şi astfel izbăvit fiind ca printr-un aliat, doboară pe căpetenia demonilor. Şi ca un rege care cade sub răni, care tremură la numele regelui mai puternic, la fel şi tatăl răutăţii se biruieşte şi numai la amintirea numelui cununilor. Dar nici când vrăjmaşul cade, nu trebuie ca monahul să fie nepăsător. Şi mereu acesta trebuie să fie, precum heruvimii şi serafimii, ochi pentru vederea virtuţilor şi întreg, precum focul, pentru arderea vrăjmaşului. Pururea, cu frică şi cutremur şi cu lacrimi şi umbrit de aripile smereniei şi ale modestiei, să-L laude pe Ziditor cu slavoslovie fără de tăcere, depărtându-se de slavă deşartă, păzind dreapta socoteală şi având dragostea sădită în el, să vorbească cu măsură, să nu-şi umple pântecele, să nu se certe pentru lucruri deşarte, să se cerceteze pe sine şi să-şi educe voinţa, să nu fie iubitor de argint, să nu fie iubitor de stăpânire asupra aproapelui, să doboare lauda, dimineaţa să fie în rugăciune, noaptea să fie ca o pasăre singuratică pe acoperiş⁴, voia lui Dumnezeu să o facă prin slujirea oamenilor, să nu fie biruit de orice mişcare a cugetului, să împlinească cu fapta, mai înainte de toate, cele pe care le învaţă.

3. Aşa este viaţa monahului. Şi după toate aceste virtuţi, să cugete şi la alte nevoinţe ale trupului, muceniceşte,

⁴ Ps. 101, 8.

203

după putere. Căci aşa cum marea primeşte toate celelalte râuri şi niciodată nu se umple, până ce cerul şi pământul se vor învechi, aşa trebuie şi monahului să-i fie nesăţios dorul de a răbda pururea luptele cele aduse asupra lui, până la ieşirea din trup, ca să se laude întru cele scrise de Da vid: „Pe calea poruncilor Tale am alergat, când ai lărgit inima mea”⁵. Să alergăm, aşadar, şi noi, fraţilor, ca să fim încununaţi, înainte de a fi închişi dincolo de uşa pe care nu o va deschide nici rugămintea, nici pocăinţa, nici lacrimile, nici plânsul. Cum spune şi dreptul Iov, care a împlinit atât de mari virtuţi: „Moartea este omului odihnă”⁶, adică încetare a faptelor. Căci calea acestuia este ascunsă⁷, neavând petrecere spre faptă bună. Căci „l-a închis pe el jur împrejur, zice, Domnul”⁸, după sentinţa împotriva fecioarelor celor nebune care ziceau: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă”⁹, le răspunde acela: „Amin, amin vă zic vouă, nu vă ştiu pe voi”. Pentru ce? Fiindcă nu au purtat în corturile trupului, ca untdelemn, strălucirea petrecerii din timpul vieţii, ci au rămas ruşinate şi fără scuză înaintea lui Hristos. Dar noi să-L rugăm să ne rânduiască pe noi, împreună cu fecioarele cele înţelepte, că Lui I se cuvine slava, Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

⁵ Ps. 118, 32.

⁶ Iov 3, 23.

⁷ Ascunsă în sensul de neştiută. Moartea nu este odihnă, în sensul mutării la odihna cea veşnică, aici sensul lui âvârcaucru; este mai mult de încetare, cum tâlcuieşte sfântul Simeon, încetare a faptelor, adică omul nu mai poate lucra nimic. Nu are în vedere odihna celor mântuiţi. Prin urmare, calea acestui om este ascunsă, adică neştiută, tăinuită, fiindcă nu ştie că merge la iad, neavând petrecere spre fapta bună.

⁸ Iov 3, 24.

⁹ Mt. 25,11; Lc. 13, 25.

Cuvântul al XXVI-lea

Despre parte din dumnezeieştile vederi şi descoperiri de care a fost învrednicit Simeon de Dumnezeu

1. Veniţi, iubiţii mei, veniţi, părinţi şi fraţi, să vă înnoiţi prin cuvintele vieţii veşnice, văzând cât de scurt este veacul de acum, întru care locuim ca nişte străini, şi ca nişte pribegi, tinzând către cele dinainte şi pe cele din urmă uitându-le şi adeseori, înviforaţi fiind de patimi, ca în valul lumii, să urmărim limanul, acolo unde este toată liniştea, seninul şi nepătimirea şi biruinţa nebiruită. Acolo este lumina cea neapropiată, Dumnezeu, bucuria şi tărâmul celor vii, al vieţii şi nestricăciunii, odrăslind nestricăcioasă desfătare. Căci aceasta au dobândit-o prin cuvântul lui Dumnezeu cei blânzi, că sunt moştenitorii pământului. Căci spun exact că, uitând cele din urmă, au trecut prin rele, putând să scape de tâlhari şi de fiarele cele rele, de barbarii cei nelegiuiţi şi începătorul răutăţii. Au primit ţara cea nebiruită, acolo unde, [Hristos], coborându-Se pe la chindii, adică la sfârşitul săvârşirii lumii, este pururea împreună cu ei, locuind în ei în chip vădit, umblând şi amestecându-Se cu oamenii cei vrednici de El, fiind Dumnezeu fără de moarte. Din îmbelşugarea Lui i-a împodobit şi i-a făcut pe ei oameni cereşti şi fără de moarte, păziţi întru nestricăciune şi rămânând nezdrobiţi. Prin această bucurie vor uita toate relele din urma lor, adică ale întunericului şi ale focului pedepselor. Frică şi glas de plângere nu se va găsi în aceştia, fiindcă ei, potrivit

1 C. Filip. 3,13.

205

fericitului cuvânt, au plâns acum. Prin negrăită bucurie vor fi mângâiaţi. Slavă şi veselie în bucurarea de bunătăţile dăinuitoare, bună cuviinţă şi neveştejitele cununi pe capul lor, având crucea în laudă, bătută în diademe. Şi pentru aceasta fuge de la ei chinul şi întristarea şi suspinul. Căci nu au luat aminte spre cele din urmă, aşteptând lucruri deşarte, fiindcă acestea sunt deşertarea deşertărilor² şi toate sunt deşertăciune. Căci a zis şi Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut celui ce-L ispitea: „Mergi înapoia Mea, satano”³. Căci şi femeia lui Lot, poftind ţara nelegiuiţilor aruncaţi în văpaia focului, întorcându-se spre cele din urmă, prin pedeapsa neascultării, s-a prefăcut într-un stâlp de sare, nemaiputând deloc să urmărească odihna vieţii prezente.

2. Iar cele din urmă, în care am fost într-o viaţă fără folos, să le uităm şi să tindem înainte spre bunătăţile virtuţilor. Pentru ca cei ce vor să privească nebuneşte spre cele din urmă să se minuneze de mântuirea noastră şi cei care şi-au încheiat viaţa întru cele ale trupului să se mustre. Fiindcă vor fi judecaţi de hotărârea Domnului, care zice: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia cerurilor”⁴. Acest cuvânt nemincinos a fost trecut cu vederea de mulţi, precum spune iarăşi El însuşi: „Lăsaţi-i pe ei, orbi sunt, iar dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă”⁵. Iată, aceştia au aruncat toiagul, neluând crucea Domnului, în jugul poruncilor date de Dumnezeu, ca să nu se supună umblând în urma voii Lui, căci bâjbâie prin întuneric, căzând întru necunoştinţa minţii, plini de poftele patimilor. Este de folos să supunem sufletele noastre lui Hristos, fiindcă lumină este. Căci este lumină mai presus de toată lumina de care se umplu toate, luminând sufletele

² Eccl. 1, 2.

³ Mc. 8, 33.

⁴ Lc. 9, 62.

206

noastre cu lumina poruncilor Lui. Şi prin biruinţa prin trupul sfânt pe care l-a primit, ne-a dăruit nouă să ne lăudăm şi să îndrăznim să biruim lumea⁶. Fiindcă neputincios a devenit diavolul, rănit fiind prin cuiele crucii şi nemaiavând nici o putere. Boldurile morţii au încetat, prin faptul că nu mai adăugăm păcat la păcat. Căci a întărit sufletele noastre prin nemurire, prin voinţa şi siguranţa prin El către Tatăl. Întru care a suflat Duhul, sfinţindu-ne pe noi spre cugetul cel ceresc. Căci ceea ce e pământesc, pământesc fiind, se numeşte stricăciune, adică destrămare. Iar ceea ce este sfânt, fiind din cer, prin El se sfinţeşte, sfinţind pe cei care prin alegere cugetă cele ale lui Dumnezeu.

3. Aceasta este calea vieţii Celui care Se aduce pentru toţi jertfă sfântă Tatălui, prin care suntem călăuziţi spre toată cunoştinţa, ca să cunoaştem prin virtuţi voia Celui nenăscut. Fiindcă nimeni vreodată nu a cunoscut voia Domnului, afară numai de Cel născut din El în chip de negrăit, Fiul Unul născut şi Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu fără de moarte, mai presus de toată nemurirea, deopotrivă cu dumnezeirea Tatălui celui binecuvântat, având mărimea puterii mai presus de toate, Care ne-a dat nouă duhul iubirii Lui, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu, pe care le şi grăim. Să cerem, aşadar, cu toată credinţa noastră, să cerem cu nădejde şi cu străpungere, să batem şi ni se va deschide nouă. Prin credinţă şi nădejde, ştim a ne apropia de uşa prin care vom şi intra la Tatăl. Căci aceasta este uşa vieţii noastre, trupul Domnului, şi drepţii vor intra printr-însa. Aceasta este viaţa lungă, pecetluită în siguranţă şi deschisă prin cunoştinţa şi voinţa bunătăţilor veşnice, dăruite celor buni de la Dumnezeul a toate. Această uşă a mântuirii ne arată nouă chipul măreţiei, ne descoperă prin bunătatea Lui nemurirea, viaţa, nestricăciunea, mila şi împărţirea harismelor. Astfel au auzit prietenii:

6 Cf. In 16, 33.

207

„cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl, şi nimeni nu poate vedea pe Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere”⁷. Şi iarăşi: „De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl, dar de acum îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut”⁸. Aceasta a spus-o şi pentru cei mulţi chemaţi şi aleşi, cei ce vor să moştenească împărăţia cerurilor. Căci pe unii ca aceştia, i-a fericit ca fiind săraci cu duhul⁹. Nu i-a numit fericiţi pentru avuţii, ca să aflăm de la El, de la Care este toată învăţătura, iubirea de oameni, mijlocul milei şi al bunătăţii şi smerenia inimii, prin care se află odihna sufletului luminat de Dumnezeu. Căci nimeni nu este bun, afară numai de El însuşi, Dumnezeu, Cel ce a grăit prin Evanghelie, de a Cărui bunătate împărtăşindu-ne, ca dintr-un izvor dulce, vărsăm veninul ucigător al şarpelui şi îl iubim pe El din toată inima adică pe Tatăl; din toată puterea adică, pe Fiul, Cel ce ne-a învrednicit pe noi de aceste bunătăţi, prin Care sunt toate; şi din tot cugetul pe Duhul Sfânt, Cel ce călăuzeşte mintea noastră. Căci zice Solomon: „Duhul Tău cel nestricăcios este în toate. Prin El inima noastră nu este fără putere, genunchii noştri nu sunt slăbănogiţi a alerga pe calea vieţii. Ochii minţii văd cele ascunse şi încă departe. Covârşitoarea taină întrece cerurile, fiindcă cele de acolo sunt ascunse în petale, iar arătarea lor se descoperă privirii nematerialnice.

4. Fiindcă Dumnezeu este nematerialnic şi cel curat cu inima ce cugetă cele ale lui Dumnezeu va vedea pe Dumnezeu, în fericirea anilor fără sfârşit. Iar apoi, pentru virtuţile care sunt la el, va fi în bucurarea de bunătăţi. Mare este, aşadar, arvuna, prin faptul de a se împărtăşi curat şi bine plăcut de cele hotărâte în propriile timpuri prin Cuvântul cel sfânt al lui Dumnezeu, adică prin Care ne este dat nouă

⁷ Mt. 11, 27.

⁸ In 14, 8; 7.

⁹ Mt. 5,3.

208

harul şi adevărul, Iisus Hristos, Domnul nostru. Căci Acesta este Calea şi Adevărul şi Cartea vieţii, văzut în sânul părintesc şi cunoscut tuturor fiilor luminii, având slava de la Tatăl, ca Fiu Unul născut, plin de har şi de adevăr şi slăvindu-i pe cei ce îl slăvesc pe El. Mare bine este să priveghem şi să ne rugăm, ca să nu intrăm în ispită¹⁰. Aceste ispite sunt mişcările trupeşti şi noaptea care întunecă, priveliştea lucrurilor pământeşti văzute, în îndreptăţirile necredincioşilor şi necuraţilor şi ale celor ce cugetă rele, în nepurtarea de grijă a sufletelor lor. Aceştia sunt porcii şi câinii, al căror obicei este cârtirea şi lătratul în viaţa necurată. Iar cei curaţi cu inima, care păzesc faptele curate, cred în învăţătură, fiindcă pentru ei, binele desăvârşit este a-L vedea pe Dumnezeu şi a moşteni cele bune de la Dumnezeu. Căci în chip de negrăit şi lăudat, aşa de mari daruri ne sunt dăruite nouă, fiindcă o asemenea începătorie a puterilor este dată oamenilor.

5. Nimeni dintre îngeri nu a primit o asemenea făgăduinţă, fiindcă ei sunt slujitori ai unora ca aceştia¹¹ din pricina dumnezeirii care se află în ei. Dar nici nu pot privi la firile bunătăţilor păstrate în slavă, până ce vor veni vremurile moştenitorilor. Când dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt vor fi numiţi făcătorii de pace pe care Dumnezeu i-a învrednicit să fie făcuţi fraţi ai Creatorului a toate şi ai Stăpânului. Căci au imitat pe Dumnezeu spre a face bine. Şi au ţinut în toate neschimbarea păcii, fără de răutate fiind, după pilda Celui fără răutate, nestricăcioşi şi curaţi, în chipul Comorii celei nestricăcioase a curăţiei, fără de pizmuire, după pilda Celui ce dă în dar bogăţiile Sale, prin poruncile Lui, prin a nu ne mânia pe vrăjmaşi, ci mai mult să le facem bine, din pricina bunătăţilor celor făgăduite nouă. Pentru că avem poruncă să ne rugăm pentru cei ce ne batjocoresc, ca să prisosească dreptatea sfinţilor mai mult decât cea a cărturarilor

¹⁰ Cf. Mt. 26,41.

¹¹ Adică ai sfinţilor.

209

şi fariseilor, adică decât legea oamenilor. Căci Dumnezeu covârşeşte legea. Ca nu cumva puţin zicând, să înmulţească cuvintele, s-au asemuit lui Dumnezeu prin buna vieţuire, săvârşind cu faptele cele care sunt plăcute Lui, după cum şi au atâta mărime a bunătăţii. şi dumnezei sunt şi au dobândit pe Tatăl tuturor împreună cu Fiul Unul Născut, în Duhul Sfânt. Pentru aceea şi fii, şi prieteni, şi fraţi, şi moştenitori s-au făcut pentru a fi totul în toate. Căci din El şi prin El sunt acestea.

6. De aceea Dumnezeul dumnezeilor, Domnul, a grăit şi a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Căci din Sion este bunăcuviinţa frumuseţii Lui. Dumnezeu în chip vădit va veni, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui¹², unora, cele bune, altora, cele rele. Pentru aceasta ne-a fost nouă dat să auzim: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor”¹³. Cine este cel prigonit? Cel ce urmăreşte cele bune şi este prigonit de cei răi. Căci virtuţile îşi urmează una alteia, râvnind pe Dumnezeu, şi ajung să crească prin faptele bune în părţile lor, sânurile lui Dumnezeu, adică împărăţia cerurilor. Căci propriu lui Dumnezeu este orice bine. Şi cel ce lucrează în ceea ce este propriu lui Dumnezeu este dus la Dumnezeu, devenind moştenitor şi fiu, pentru ca, împreună cu Fiul iubit, să moştenească toate, adică toată desfătarea celor bune. Pentru că, fiind pe pământ, s-a făcut chip şi asemănare al modului de viaţă al Cuvântului celui nestricăcios, Dumnezeu. Pentru aceasta, iarăşi a venit Cuvântul locuind în noi, voind să ne asume pe noi, pentru ca, nepizmuitor şi bun fiind, să ne arate împreună moştenitori celor proprii Lui. Căci aruncând ca o sămânţă în pământul nostru prin moartea noastră, hrănind în el multe boabe vii, le-a dat Tatălui, din care va da rădăcina Lui cea nemuritoare. Dar pricina binelui este libera alegere, întru care, cei ce vor,

12 C. Mt. 16, 27.

13 C. Mt. 5,10.

210

devin de un timp şi copărtaşi cu El şi, crescând prin grăsimea pământului, îşi dau la vreme rodul. Şi sunt cunoscuţi lui Dumnezeu ca tărie a pâinii, adică viaţa dăinuitoare, uniţi fiind cu lumina nemuririi.

7. Acest Cuvânt necuprins, S-a făcut cuprins, ca să ne cuprindă pe noi. Şi a altoit măslinul sălbatic din noi, prin Tatăl nemuritor, şi ne-a dat nouă să avem, prin milă, roade coapte. Şi să fim mai milostivi faţă de toţi oamenii, iubitori de bine, iubitori cu dragoste părintească, apropiindu-ne de nemurirea Lui, de nepizmuirea Lui şi nerăutatea Lui, de milele, de bunătatea Lui, cuprinzând sau mai degrabă fiind cuprinşi de ceea ce este propriu dumnezeirii Lui, pentru ca să fugim de cele rele, prin aşteptarea celor bune. Despre care şi spune: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”¹⁴. în al doilea rând, cine sunt cei ce prigonesc? Demonii şi atacurile lor, ocărând sufletele strălucite de Dumnezeu. Căci în atacul lor suferind înfrângerea, spun tot cuvântul rău împotriva noastră în cele văzute stricăcioase. Căci acestea sunt cele de care se folosesc împotriva noastră, ca să ne convingă prin vederea celor văzute stricăcioase. Şi mint cu privire la cele pe care le avem în nădejde şi în privinţa făgăduinţelor învierea din morţi întru nestricăciune, cu slava veacurilor nestricăcioase pline de desfătările nestricăcioase. Căci aşa au prigonit mai înainte de noi pe profeţi, cugetele preexistente, întru care minunaţi s-au făcut prin ostenelile cele bune. Pe profeţi i-am numit preexistenţe, [referindu-mă] la cei ce au luptat pentru aceste [făgăduinţe]. Dar numesc preexistenţă nu faptul de a preexista noi, ci dăruirea bunătăţilor pregătită de la întemeierea lumii, după cum

Mt. 5,11-12.

211

a fost spus de El cuvântul: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii”¹⁵.

8. Râvnind să urmeze acestui început, au răbdat toate pentru Hristos, profeţii prigoniţi, apostolii ocărâţi, mucenicii pătimind, cei care au urmat viaţa singuratică alegând să se nevoiască, împreună cu alte fapte duhovniceşti. Dar a făgăduit celor ce puţin s-au ostenit să le dăruiască multe. Cei care aici erau fără cetate, dincolo erau cetăţeni, cei care aici erau săraci pentru Hristos, dincolo erau plini de bogăţia nestricăciunii. Cei care aici erau robi pentru Hristos, dincolo erau împăraţi. Cei care aici erau nebuni pentru Hristos, dincolo aveau mintea lui Dumnezeu, cei care aici erau fără de cinste, dincolo erau plini de cinste, a căror laudă era de la arhanghelii lui Dumnezeu şi a căror slavă este nobleţea în Hristos a dumnezeirii. Căci orice cuvânt al drepţilor este cuget al Tatălui, adică potrivit Fiului care S-a amestecat în lume, dăruind înţelepciunea de a fi slabi pentru Hristos, de a sărăci şi a fi nebuni, deznădăjduiţi şi nedesăvârşiţi, către care spunea însuşi Mântuitorul: „Voi sunteţi sarea pământului”¹⁶. Când nebunii au auzit cele despre Hristos, au devenit înţelepţi în Hristos, căci cine este sarea pământului? Fiindcă Adam este întregul pământ, din care sunt toţi oamenii în tot pământul şi întoarcerea întregului pământ este învăţătura acestora, şi întocmai ca într-un cazan, adică în lume, fierbând, prin necazurile vieţii, într-o viaţă nebunească şi fără întoarcere, suntem (pre)gătiţi toţi, amestecaţi cu toţi prin bunătate, scufundaţi cu toţii, suntem săraţi, cum se sărează cu sare măslinele muiate în apă şi apoi bine presate, picură untdelemnul. Căci am primit botezul şi în botez, ca într-o sărătură, primim învăţăturile răbdării. Căci şi naşterea din prima noastră mitră

¹⁵ Mt. 25, 34.

¹⁶ Mt. 5,13.

212

se sărează, după cum şi naşterea noastră din nou are nevoie de înţelepciune şi răbdare, ca să facem voia lui Dumnezeu.

9. Căci suntem şi noi cu cei ce luptă pururea împreună cu Dumnezeu. Căci viaţa aceasta în lume este marea, sărată şi amară. Şi cei care rămân în ea şi o străbat, fie devin uşori şi prind aripi, fie, printr-un cuget mai greu, în necuprinsa dumnezeire, sunt uneori în adânc, alteori în înălţime, trăind sau cugetând, nu în afara necazurilor pentru dumnezeire şi din aceste greutăţi vor fi izbăviţi şi vor trăi cu adevărat viaţa veşnică. Căci nu degeaba a zis iarăşi Domnul că „dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra? De nimic nu mai e bună, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni”¹⁷. Să pricepem, aşadar, despre cine este cuvântul acesta, adică despre cine a zis înţelepciunea, însuşi Hristos, vai celor ce au pierdut răbdarea¹⁸. Şi ce veţi face când vă va cerceta Domnul? Căci cei care au pierdut răbdarea sunt şi necredincioşi. Iar când cineva este necredincios este despărţit de comuniunea credincioşilor: „Să daţi pe unul ca acesta satanei spre pieirea trupului”¹⁹. Satanei, adică este aruncat afară, acolo unde Domnul zicea: „în întunericul cel mai dinafară, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Iar a fi călcat în picioare de oameni [se zice] fiindcă au înnebunit împreună cu cei răi, prin trudă zadarnică, din pricina cugetului trupesc. De aceea vor fi şi osândiţi cu răii, adică cu diavolul şi cu îngerii lui.

10. Iar celor vrednici le spune în continuare: „Voi sunteţi lumina lumii. Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă”.²⁰ Căci şi sfinţii

¹⁷ Mt. 5,13.

¹⁸ Lc. 8,15.

¹⁹ I Cor. 5, 5.

²⁰ Mt. 5, 14.

213

lui Dumnezeu au strălucit ca luminători în lume, având Cuvântul vieţii, întru Care se vor şi lăuda întru slavă, fiindcă slava aceasta, care se cuvine Fiului lui Dumnezeu, va fi a tuturor cuvioşilor Lui, căci petrecerea lor cu totul virtuoasă, zidită pe înălţime, a fost şi va fi vădită tuturor. Căci aprind făclie în sfeşnic, având untdelemnul²¹ milosteniei care să o adape. Şi pe aceştia harul, înălţându-i mai presus de ceruri, îi face să strălucească, din razele inimii, celor din casă, adică în cortul fiecăruia, tuturor cugetelor care vin din inimă. Drept aceea, toate sufletele drepţilor, în lumina cea neapropiată, devin lumină din lumină pentru cei ce văd, ca să mărturisească cugetelor lor, cum a făgăduit Lumina cea mai presus de toate care îi luminează pe ei, fiindcă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”²², împreună cu care şi noi să fim număraţi cu slava lor pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria şi pentru toţi sfinţii, că Lui, binecuvântatului Părinte, I se cuvine slava împreună cu iubitul Lui Fiu, Iisus Hristos, Domnul nostru, şi cu Sfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

²¹ în text apare eAeoq, milă în loc de eAaiov, untdelemn. Deci traducerea ar fi „având mila milostivirii care să o adape”.

²² Mt. 5,16.

Cuvântul al XXVII-lea

îndemn către cei ce sunt înnebuniţi de deznădejde şi cărora li se pare că viaţa lor se încheie odată cu trupul

1. Fraţilor, lumea aceasta este norul fărădelegii, brumă care se topeşte, somn care trece, linie subţiată, alergare de cai la hipodrom, umbră răsfrântă, vorbă în vânt, succesiunea slavei oamenilor, stricăciunea nevăzută a locuitorilor, cazan sau adânc clocotind din veac, ca arama, focul nelegiuiţilor. Ca un pistil¹ s-a arătat care ne fărâmiţează pe toţi în negura pământului. Şi ca rouă care trece. Şi nevăzând milele lui Dumnezeu, orbi, trecem prin ea. A tâlcuit omul care a văzut florile vieţii. Să nu ia aminte omul la cuvintele deşarte şi fără suflet, fiindcă va stârni mânia lui Dumnezeu, ca să piardă mulţime de popoare care caută desfătări. Dacă pentru creştini Iisus este Dumnezeu, atunci cuvintele Lui sunt nemincinoase, căci zice: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”². Căci a învăţat că foc este pregătit şi vierme neadormit, întunericul cel mai dinafară şi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Pe un singur drept l-a cruţat, pe Lot³. Pentru care cerurile au fost ţinute să plouă foc, pe când zăbovea în Sodoma şi îngerii îl zoreau să iasă, iar el, cerând spre locuire cetatea pe care a întâlnit-o în cale, s-a izbăvit. Mulţime nemăsurată de popor, cu mic cu mare, a fost pierdută prin

¹ Se referă la mojarul cu pistil.

² Mt. 24,35.

3 Fc. 19,15.

215

foc şi pucioasă. După cum şi Noe, singur drept fiind, a reţinut revărsările de ape⁴. Pe acesta l-au aşteptat jgheaburile cerului şi uşile adâncului, până ce a construit arca spre mântuirea lui, pe care Mântuitorul cârmuind-o, spre păstrarea unuia singur, l-a izbăvit pe el cu toată casa lui, iar multele popoare ale pământului le-a pierdut.

2. Unul era şi Ilie, profetul lui Dumnezeu, care a cerut ţinerea cerului, şi a ars două căpetenii peste cincizeci⁵, iar lumea a pierit de foame şi de sete. Iar Dumnezeu încredinţând cheile cerului limbii lui Ilie, nu a dat ploaie pentru trei ani şi şase luni⁶. Pentru un singur slujitor, Dumnezeu a făcut multe semne în Egipt, pline de mare înfricoşare, lovind mulţime nenumărată de copii⁷, care nu ştiau să deosebească dreapta de stânga. Şi puterea animalelor, a doborât-o⁸prin foc şi grindină, spre stricarea roadelor pământului lor, mişcând într-un anume chip asupra lor mulţime nenumărată de lăcuste⁹ şi a trimis broaşte¹⁰, înroşirea apelor şi grindină¹¹. De asemenea, a trimis săgeţi aprinse prin văzduh, provocând răni usturătoare¹². Şi apele în sânge prefăcându-le¹³, i-a împresurat prin sete, ca să fie izbăvit Moise împreună cu poporul lui. Şi tot pentru el a pustiit marea şi a înecat carele împreună cu cai şi călăreţi¹⁴. Unul singur era Aaron, sfântul Domnului, şi pentru el, Datan şi Aviron şi

⁴ Fc. 6,17-18.

⁵ IV Rg. 1, 9.

⁶ III Rg. 17,1.

⁷ Ieş. 11,5.

⁸ Ieş. 9, 6.

⁹ Ieş. 10, 4.

¹⁰ Ieş. 8, 3.

¹¹ Ieş. 9,23.

¹² Ieş. 9, 8.

13 Ieş. 7, 20-21.

¹⁴ Ieş. 14, 26.

216

Core, împreună cu adunarea poporului, au fost scufundaţi în adânc¹⁵.

3. În acelaşi chip, Mântuitorul ne cheamă pe noi: „Veniţi la Mine, zicând, cei osteniţi şi împovăraţi”¹⁶ şi celelalte. Şi aceasta numai ca să dea loc de pocăinţă, ca Unul care are semnul iubirii de oameni. Fiindcă este judecată şi osândă înfricoşată şi fiecare cu vrednicie va primi plată pentru cele ce a făcut. Dar „zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu”¹⁷. Şi unul ca acesta părea că zice că nici judecată nu este, nici Iisus nu este, nici Evangheliile nu se propovăduiesc. Dar Iisus este Dumnezeu. Pentru aceea şi pedeapsa nemincinoasă este propovăduită de El. Dar şi noi leneşii şi nenorociţii, prin lenevire, suntem în afara lucrătorilor credincioşi, având o furcă în cuvintele noastre, iar mâinile noastre prin nelucrare le-am făcut deşarte. La ceasul întâi au intrat profeţii, la ceasul al treilea, apostolii, la ceasul al şaselea, slăviţii mucenici, la ceasul al nouălea, Părinţii iubitori de Dumnezeu care s-au nevoit, iar cei din ceasul al unsprezecelea noi suntem, care stăm fără lucru, auzind ocara de la Domnul: „Pentru ce staţi aici fără lucru?”¹⁸. Ne vom lua sîmbria într-o singură clipă ca pentru tot restul vieţii, pentru ca să fim şi noi număraţi prin bunătatea Lui în sîmbria sfinţilor profeţi, apostoli şi mucenici şi nevoitori care au purtat greutatea zilei şi arşiţa, prin epitropul Lui, adică prin Preasfântul şi Mângâietorul Duh.

4. Cine îmi va da mie lacrimi şi suspine şi mă voi plânge pe mine pentru mulţimea relelor, păcatelor noastre, că suntem văratici, sfinţi de patru luni, şi iarna cercetăm cetăţile. Lauda oamenilor ne sileşte pe noi să ne temem de Dumnezeu,

¹⁵ Num. 16, 32.

¹⁶ Mt. 11, 28.

¹⁷ Ps. 13,1.

¹⁸ Cf Mt. 20, 6.

217

dar nu îl căutăm pe El în viaţa liniştită. Purtând grijă de slujire, nu avem răbdare. în întristările noastre, invidiem nebuneşte fericita viaţă a oamenilor. Cel ce tremură de frig fuge, amintindu-şi de băi. Iar cel flămând necunoscut s-a făcut, prin felurimile mâncărurilor urmărind dezmăţul. Cel ce nu a fost făcut rob acestora¹⁹ bun jug sub Dumnezeu se îndreptăţeşte a-şi potrivi sieşi, şi bătându-şi joc de cele vrednice de plâns, la sfârşit s-a slobozit cu ungerea râsului şi a bucuriei. Unde este amintirea aceea, care înmulţeşte plânsul? Unde este frica de moarte? De sfârşitul nostru nu ne temem? Ne-am abătut a mai contempla cu mintea feluritele şi înfricoşatele chinuri ale sufletelor osândite. Şi de aceea, vădite fiind păcatele noastre, la judecată vin în urma noastră²⁰. Atunci vom şti că ne-am amestecat cu spinii care sunt grijile vieţii şi înşelările, amestecându-ne cu ele şi fiind înăbuşiţi de ele²¹. Sau mai degrabă murim, căzând în chinuri veşnice neîmbătrânitoare, pentru care cer îndurarea Ta, Dumnezeule al Slavei şi al puterilor, ca pe tâlharul acela, mântuieşte-mă şi pe mine din păcate şi pomeneşte-mă când vei veni întru împărăţia Ta, că Ţie se cuvine slava şi puterea, împreună cu binecuvântatul Tău Părinte şi cu Preasfântul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

¹⁹ Adică mâncărurilor.

²⁰ I Tim. 5, 24-25.

21 Cf. Mt. 13, 22.

Cuvântul al XXVIII-lea

Asceticon

1. Poveste închipuită este viaţa, iubiţi fraţi, pentru aceea şi de noi să fie socotită somn şi nălucire de noapte, ca să putem să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng¹, să ne îngropăm pe noi înşine, prin amintirea mormântului. Raiul suspină şi focul aşteaptă şi îngerii cei buni se tânguiesc pentru noi. Vai nouă, nenorociţilor, o, monahilor, că am lepădat viaţa neprefăcută şi ne-am abătut de la fericitul glas, care strigă către noi: „Cei blânzi vor moşteni pământul”². Care pământ? Oare pământul acesta are cinste de la Dumnezeu sau Raiul? Dar nimeni nu este blând, nimeni nu este liniştit, nimeni care să se teamă şi nimeni nu moşteneşte în vremurile noastre. Pentru aceea, fraţilor, suspină Raiul, căci are multe locaşuri³ şi nenumărate uşi şi cămări la etaj, slăvite fiind, cum nu se poate spune, roadele nestricăciunii şi bunătăţi nenumărate. Şi prostia noastră ne lipseşte pe noi de asemenea bunătăţi. O, înşelare şi plângere! Că nimeni nu priveghează şi ne va acoperi valul în meşteşugirile oamenilor. Sfinţii părinţi au fugit de oameni şi în viaţa liniştită au luat mântuirea Raiului. S-au nevoit, au flămânzit şi niciodată n-au cârtit, vrând să se sature numai de frumuseţea grădinii. Iar acum se bucură şi saltă, împlinind cu fapta lege apostolească. Nu cârtind cum au cârtit unii pentru

¹ Cf. Rom. 12,15.

² Mt. 5, 5.

³ Cf. In 14, 2.

219

pofta mâncărurilor şi au fost ucişi de şarpe⁴, nici ispitiţi de el, ci numai prin credinţă nădăjduind, au luptat prin multă răbdare, privind numai la bogăţia aceea. Cine este astăzi smerit sau cine este ferm în credinţă sau cine, multmilostiv? Căci toţi sunt iubitori de argint. Pentru aceea nimeni nu mai vede bunătăţile cele de sus, fiindcă fiecare este ţinut de materia pământească, ne îmbrăcăm rău cu podoaba veşmintelor, fiindcă mantiile cele ţesute de sus au fugit de noi. Nu sunt virtuţi şi s-au ascuns feluritele harisme ale înţelepciunii, lucrările vindecărilor care alungă pe demoni. Am dat întunericului petrecerea noastră, a fost luată lumina, râd demonii. Odinioară, orice petrecere a monahilor îi ardea pe demoni, acum ne asemănăm lor prin patimi.

2. Mare învăţător este cel ce porunceşte: nu fiţi mulţi învăţători⁵, fraţii mei. Cum, dar, catehumen fiind, vei şti să gesticulezi⁶ în mod raţional faptele cele legiuite, neştiind încă alfabetul? Evlavioşi pentru lenevire, ne agităm degetele⁷, desfătându-ne în cuvintele elocinţei⁸. Slăbiciunea celui necăjit

⁴ Num. 21, 6-7.

⁵ Cf Mt. 23, 8; Iac. 3,1.

⁶ Aluzie la gesticulaţiile oratorilor, sensul verbului XELQOVopeco fiind a gesticula, a face semne cu mâna, a dirija. în limbajul oratorilor, gesticulaţia cu braţele, mâinile şi degetele era foarte importantă. Cf. J. Hali. „Cicero and Quintilian on the Oratorical Use of Hands Gestures”. The Classical Quarterly New Series, vol. 54, Nr. 1, 2004, pp. 143-160. Articolul analizează „how Roman speakers could use gestures involving their arms, hands and fingers to give extra force and impact to their words”. Dar în textul nostru, aluzia la aceste practici oratorice este o ironie la adresa învăţătorilor retori, care învaţă numai prin cuvinte şi gesticulaţii, fără faptele evlaviei.

⁷ Vezi nota de mai sus. Şi expresia eAeuGepoupev touc; 5aKxuAou;, lit. ne eliberăm, slobozim degetele, face parte, aici, din aceeaşi arie semantică a verbului XEiQovopece. Este vorba despre aceleaşi gesturi pe care le făceau oratorii, ridicându-şi degetul demonstrativ în aer. Cf. J. Hall, art. cit. p. 143.

⁸ XQncrxoAoyiau;, cuvinte frumoase, se referă la cuvântările retorice.

220

nu am cercetat-o şi pe cel flămând, în necaz, nu l-am răcorit. Fiecare caută să apuce să mănânce şi să se îngrijească de carne pentru viermi, pregătindu-se pentru putreziciunea mormântului. Noi, care suntem numiţi curaţi, ne-am făcut desfrânaţi. Cu faptele, am pângărit libertatea dumnezeiască, ne-am întărit în ură şi minciună. Şi pentru aceea nu străluceşte în noi nici o lumină a adevărului. O, monahi, să plângem că ne numim monahi. Monahi nu am rămas, petrecând în faptele demonilor. Pe noi ne-a numit Hristos făţarnici, ca unii care suntem robi ochilor, arătând necurăţia noastră lăuntrică precum lăuntrul mormântului şi frumuseţea noastră, numai la chipul cel din afară. Mireasma cedrului nu ne-a folosit nouă. Ceea ce este folosul cămilelor, pe noi ne stăpâneşte. Prin cingători late nu putem plăcea lui Dumnezeu. Căci bine ne şade să trăim la fel cu măgarul. Sporind împletiturile, ne asemănăm cu femeile, iar cei ce se ung cu ceară se aseamănă mimilor. Venind în saci, ne împovărăm de rele. Punându-ne în jurul gâtului gulere, ca nişte armăsari în pofte, ne îngreunăm în frâu. Oamenii din lume cad greu asupra noastră, pentru batjocura unor astfel de lucruri, prin care ni se închină nouă.

3. Să plângem o, doriţilor, şi să ne tânguim cu amar, ca nu cumva ca nişte neînţelepţi să rătăcim calea, căci cu auzul am auzit de plăgile din vechime şi nu ne spăimântăm, ca unii care nu vedem nimic. Uragane la vreme am văzut şi de asemenea nu am crezut. Au văzut ochii noştri soarele întunecându-se şi cutremure în cetăţi şi ţări, incendii şi ruini, şi semnele care s-au făcut, răzvrătiri ale neamurilor şi vărsări de sânge, căscări ale pământului ameninţând să înghită, armate de lăcuste şi dezlănţuiri ale fiarelor sângeroase, răpiri ale oamenilor şi copiilor, toate acestea se întâmplă astfel, din pricina relelor noastre. Frica din noi ţine până într-o clipă şi e repede uitată. Iar lauda noastră şi rugăciunea iese ca o tragedie la teatru. Nu este cu suspine, nici cu tânguiri,

221

nici cu bătăi ale pieptului şi ale feţei, ca să ne mărturisim lenevirea timpului trecut. S-au stins candelele noastre, ascuns este talantul, Stăpânul ceresc, ridicându-Se de sus, vine cu putere la Judecată. Ce apărare vom avea sau ce-I vom spune Lui? Că dând daruri ne vom izbăvi pe noi înşine? Nu este în noi nici o apărare, nici o scuză. Căci fiind deprinşi în cinstirea de Dumnezeu, am lepădat-o pe aceasta. Daruri nimeni nu primeşte, pe care nici nu le avem, de vreme ce nu le-am dobândit prin fapte bune, călcând în picioare viaţa îngerească, cu care Domnul a asemănat petrecerea noastră, zicând: „Nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii în cer în împărăţia Tatălui de-a pururea”⁹.

4. Vai mie că în fiecare cetate umblăm petrecând urât şi ne-am unit cu lutul! împlinim în noi acelaşi chip al cetelor ucigătorilor de prunci. Psalmul nostru a devenit chimval răsunător. Unde este frica de Dumnezeu? Unde este amintirea bunătăţilor veşnice şi ameninţarea negrăitelor pedepse? Căci pentru acestea toate suspină Raiul, pentru care slăviţii mucenici, dispreţuindu-şi trupurile, au dobândit viaţa veşnică. Căci unii au fost strujiţi, alţii tăiaţi în bucăţi, alţii arşi pe grătare, astfel au plecat de aici, purtând caznele a toată răutatea chinurilor născocite. Căci au răbdat în cea mai mare pace, cu nădejdea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, socotind viaţă moartea trupului, ca să moştenească făgăduinţa Raiului. Cu ale căror rugăciuni şi cu mijlocirile Sfintei şi slăvitei Tale Maici, Te rugăm Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, nădejdea celor ce nădăjduiesc întru Tine să miluieşti ticălosul meu suflet, în stropul mic al milelor sfinţilor Tăi, Milostive. Şi plineşte, Dumnezeule al celor ce se pocăiesc, arătând şi în mine bunătatea Ta, fiindcă deşi sunt nevrednic, mă vei mântui după mare mila Ta. Şi Te voi lăuda

⁹ Mt. 22,30.

222

pururea în toate zilele vieţii mele, că pe Tine Te laudă toată puterea cerurilor şi a Ta este slava, împreună cu binecuvântatul Tău Părinte şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul al XXIX-lea

îndemn către cei ce zic că sunt gata de mucenicie, dar nu rabdă nici cel mai mic cuvânt

1. Unii pretind că sunt gata să se facă mucenici, dar nu rabdă deloc nici cel mai mic cuvânt. Făgăduiesc să se facă mucenici cei care răsplătesc aproapelui fie bune, fie rele. Bun lucru este conştiinţa şi nu o răbdăm. Vizitiu al voinţelor noastre este inima şi nu ne supunem ei. Ameninţăm să lovim, nevoind să fim loviţi. Iar în contraziceri, înălţăm gâtul. Se sumeţeşte înţeleptul asupra omului simplu. Se întăreşte cel puternic asupra celui slab. Cade greu stăpânul asupra slujitorului. Ţinând post, ne plângem de foame. Mai întâi nouă ne facem bine şi din prisosul nostru, cu război silnic, dăm şi celui nevoiaş. Fiind asemenea prin acelaşi sânge care ne curge prin vine, nu ne judecăm drept pe noi înşine. Pentru aceea se şi înmulţeşte necurăţia şi curvia la noi şi răsplătim unul altuia răul cu rău.

2. Care ne este nouă lauda? Căci în dispreţul nostru, ne lăudăm cu ostenelile sfinţilor. Aceştia, tăiaţi fiind, nu au lepădat pe Dumnezeu, strujiţi, se rugau, arşi pe grătare, priveau la bucuria veşnică, aruncaţi în cuptor, arătau râvnă ca la intrarea într-un palat ceresc. Strujiţi fiind, văzând moartea cu ochii, nu îşi cruţau trupul, ci se gândeau la strălucirea sufletului, prin care îşi luau şi trupul nestricăcios. Dar ce spun? Topiţi în topitoare şi bătuţi şi batjocoriţi, pironiţi în multele împunsături ale lemnului, înfometaţi, ucişi prin foame şi sete, într-un cuvânt, zdrobiţi. Şi în toate acestea binecuvântau pe

224

Dumnezeu. Căci erau ca la nişte banchete împărăteşti¹, bucurându-se pururea, fiindcă şi dacă nu ar fi pătimit, oricum ar fi murit², gândindu-se la pedeapsa păstrată [păcătoşilor] din care, pătimind toate, au scăpat. Căci vedeau că nici un om nu este foarte departe de moarte şi se gândeau la învinuirea lui Dumnezeu Cuvântul, care zice către ei: „De cel ce se leapădă de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Cel din ceruri”³.

3. De care ameninţare ne vom teme, omule? De cea a judecătorului cel pământesc care ucide trupul, iar sufletul nu-l poate ucide, sau de cea a împăratului şi Stăpânului ceresc şi Creatorului a toate, Care are putere ca şi trupul şi sufletul să le piardă în gheena? Chinurile [cele veşnice] nu le vezi încă din vremea de acum, luptătorule împotriva lui Hristos? Şi cum stăpânitorul cel din văzduh duce război în toată ziua? Fii mucenic de voie, răbdând prin voinţă, predă-ţi trupul celor mai aprige nevoinţe, foamei, setei, curăţirii, unei îndeletniciri oarecare, privegherilor, rugăciunilor, psalmodiilor, bătăilor pieptului, plânsurilor şi mărturisirii, iubirii, blândeţii. Ia aminte bine la lipsa aproapelui, compătimind cu el prin străină golătate, fără să contrazici sau să te mândreşti, ci mai degrabă blând şi iubitor de bine, mai ales pentru făgăduinţa, care zice: „Ochii Mei sunt spre cei blânzi ai pământului, ca să şadă ei împreună cu Mine”. înfricoşător lucru la auz şi plin de toată

¹ Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la toţi sfinţii din toată lumea care au suferit mucenicia, PG 50, col. 645-654, în Predici la sărbători împărăteşti. Cuvântări de laudă la sfinţi, EIBMBOR, Bucureşti 2006, p. 526.

² Ibidem, Cuvânt la Sfinţii Mucenici, p. 450. „Am fost învredniciţi să lepădăm trupurile de dragul lui Hristos. Dacă de dragul lui Hristos nu le-am fi părăsit acum, le-am fi părăsit puţin mai târziu, fără voia noastră, la despărţirea de viaţa aceasta trecătoare. De nu ne-ar fi luat mucenicia trupurile noastre, ni le-ar fi luat moartea firească, cea de obşte, la venirea ei”.

³ Mt. 10, 33.

⁴ Ps. 100, 8.

225

înfricoşarea, să şezi împreună cu Dumnezeu, Cel nestricăcios, negrăit şi nematerialnic, nevăzut şi necuprins şi neapropiat, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele din ele, şi pe noi, oamenii. Dar [a rânduit] ca cei ce umblă împreună cu El să fie slujiţi în înălţime de către arhangheli, în nemăsuratele sălaşuri cereşti. Pentru aceea şi spune: „Cel ce umblă în cale fără prihană, acela îmi slujea”⁵.

4. Apoi împlinind toate virtuţile muceniceşti cu înălţime şi răbdare, ziceau: Cele pe care Dumnezeu le-a răbdat pentru noi, pe acelea le vom arăta şi noi. Căci pentru noi S-a auzit pe Sine numit samarinean⁶, Creatorul oricărui neam, Cel ce a adus la fiinţă din cele ce nu sunt. Primind unirea în naşterea cea nespurcată şi negrăită, a fost insultat auzind că S-a născut din desfrânare⁷. Şi iarăşi auzind: „Ai demon”⁸, El nu S-a apărat ocărându-i, cinstind pe Tatăl. A primit de trei ori ispită de la diavolul El pe Care cerurile cerurilor îl acoperă şi cele patru fiare purtătoare de viaţă, umbrindu-L, îl slăvesc. Acestea au fost aduse asupra Lui pe pământ: a răbdat prigoană, foame şi sete, post de patruzeci de zile, sălăşluindu-Se în pustietăţi, petrecând noaptea în rugăciune către Tatăl. Şi săvârşind priveghere de toată noaptea în binecuvântările pâinii, supunându-Se Tatălui, pentru ca astfel să Se arate Lui, S-a predat pe Sine pentru noi, a fost scuipat, dându-Şi spatele cel fără prihană spre biciuiri. Faţa Lui, care nu se poate privi, a fost înfăşurată în mantie de batjocură şi pălmuiri de la nelegiuiţi cu batjocuri a primit Cel la Care mulţimea îngerilor nu poate să privească. Şi pentru ce trebuia să-Şi arate iubirea de oameni prin altele mii prin care Dumnezeu, pătimind rele pentru toţi, a iconomisit mântuirea noastră? A fost pironit pe cinstitul lemn şi socotit cu oamenii fără de lege, bătut cu

⁵ Ps. 100,8.

⁶ în 8, 48.

⁷ în 8, 41.

⁸ In 7, 20.

226

trestia peste negrăitul creştet şi adăpat cu oţet şi cu fiere şi batjocorit de mulţimi. Şi în toate acestea a rămas în bunătate. Şi având în voinţă puterea, ca Dumnezeu, nu a răsplătit îndărăt. Nu I-a spus Tatălui să răsplătească înapoi, ci S-a rugat, zicând: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”⁹.

5. Ce-I vom răspunde la acestea? Cu ce ne vom lăuda? Ce-I vom spune Lui şi ce-I vom arăta în ziua strălucitei şi slăvitei Lui veniri, când va veni să fie slăvit şi proslăvit întru sfinţii Săi? Dintr-o parte se arată mucenicii, profeţii şi apostolii cu luptele lor pentru El. Pe de altă parte, nevoitorii ostenelilor ascultării. Pe de altă parte, cei care au arătat că Dumnezeu a pătimit pentru noi cu trupul, Fiul Unul născut, mult vor fi proslăviţi. Şi se va pomeni cuvântul profetic care zice: „Ochii Domnului sunt înalţi, iar omul smerit”¹⁰. Căci cine este smerit cum S-a smerit pe Sine Dumnezeu? Cine a pătimit cele pe care El însuşi le-a răbdat pentru noi? Cine este îndelung răbdător precum El însuşi, Care, rău pătimind, ne-a mântuit pe noi, dându-ne nouă vreme la loc de pocăinţă, fără să Se întoarcă şi să zică: „Nu îl primesc pe cel care nu Mi s-a supus de la început”? Pe femeia cea păcătoasă a primit-o, şi nu a lepădat închinăciunea samarineanului, a vorbit cu femeile şi a făcut ucenic pe vameş, şi tâlharului i-a iertat, pentru ca întotdeauna tuturor celor care mai înainte de vremea ieşirii se pocăiesc, să le arate arvuna iubirii Lui de oameni şi milostivirii, Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Pentru aceea şi lui Petru, care s-a lepădat, i-a dat iertarea în sârguinţa lacrimilor. Căci se mărturiseşte că a plâns cu amar, pentru faptul că s-a apropiat de El din curată pocăinţă, că a răbdat toate pentru El şi că şi-a încins pătimirile răstignirii Lui pentru El. Căci Dumnezeu i-a făcut cunoscută lepădarea lui, iar

⁹ Lc. 23, 31.

10 Is. 2,11.

227

mărturisirea pentru El mai dinainte i-a vestit-o, când a zis: „Dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti”¹¹.

6. Pe noi toţi ne miluieşte, chemându-ne în împărăţia Lui, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi şi luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”¹². Pentru această chemare, dăruieşte-mi pocăinţă, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, pentru ca, luând odihnă prin darul Tău, sfârşit creştinesc şi bineplăcut să dobândesc. Pentru că slăvit eşti, împreună cu Binecuvântatul Tău Părinte şi cu de viaţă făcătorul Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

¹¹ In 21,18.

¹² Mt. 11, 28.

Cuvântul al XXX-lea Despre vederile de care a fost învrednicit Simeon

1. Veniţi, toţi cei osteniţi, fraţilor, cei ce doriţi să purtaţi jugul Domnului! Ascultaţi şi învăţaţi blândeţea Mântuitorului, primiţi smerenia spre odihna sufletelor voastre, pentru că inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi¹. Căci prin aceasta dă şi răsplătirea: „dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”², fiindcă acest chip l-a purtat pogorârea Fiului Unul Născut al lui Dumnezeu. Cu chemare sfântă ne cheamă pe noi. Să ne facem, potrivit voii Lui, chemaţi şi aleşi³. Să ne sârguim să ajungem la libertatea lui Dumnezeu şi Tatălui nostru, căci ne-a făcut pe noi moştenitori ai Lui şi împreună-moştenitori cu propriul Lui Fiu, căci a desfăşurat papirusul⁴ sfântului Lui trup şi, în loc de cerneală, a dictat Mângâietorului să scrie cu sângele cel fără de prihană şi fără de pată, vechiul Dătător de lege, Care a venit asupra îngerilor şi oamenilor, profeţilor şi apostolilor, mucenicilor şi nevoitorilor şi Care le-a întărit lor cele legiuite ale Lui. Toată făptura s-a plecat, ca în rânduiala celui ce lasă prin testament moştenirea celor materiale. Soarele, luna, stelele s-au întunecat,

¹ Ps. 50,19.

² Ps. 81, 6.

³ Cf. Mt. 22,14.

⁴ Cf. Sf. Roman Melodul, „Imn despre lepădarea Sfântului Petru”, 7, Imnele pocăinţei, Editura Trisagion, Iaşi, 2006. „Trupul Meu pe care îl vedeţi Se face pentru Mine o coală de papirus Şi sângele Meu cerneală în care înmoi pana ca să scriu”.

229

cerurile şi toate cele din el s-au cutremurat, pământul şi Templul s-au despicat, ziua şi-a pierdut în întuneric lumina ei. Şi era a vedea toate schimbate, toate fiind abătute, au fost lăsate în robie. Moştenitorii Tatălui şi împreunămoştenitori cu Fiul alergau, zdrobind încuietorile mormintelor, văzând moştenirea gătită lor, pecetluită prin cruce, care a fost făcută cunoscută de către Fiul, arătată puterilor. în mijlocul a două fiare a fost cunoscut, înţelegându-se prin aceasta cele cereşti şi cele pământeşti. Fiindcă Fiul avea în stăpânire marginile, şi sfinţii aveau prin har stăpânire şi comuniunea firii cu El. Toate străluceau de lumină. Şi lumea strălucea de lumina cerului revărsată pe pământ, ca să facă cunoscută descoperirea fiilor lui Dumnezeu întru învierea Celui fără de moarte.

2. Minunat este Domnul întru cele înalte, mare este Stăpânul şi mare este firea Lui. Dumnezeu, în sfatul sfinţilor Lui, dând moştenirea celor cărora voieşte, împărţind comorile Lui ascunse, pe care le-a ascuns de căpeteniile îngerilor, la care îngerii doresc să privească³ şi nu li se îngăduie. Acel palat împărătesc, aşadar, să nu ne scape, cele împărţite nouă de împăratul celor ce împărăţesc. Căci nu este o singură anticameră, nici două, nici trei, nu este o singură ţară, sau două, sau trei margini ale lumii: Treime este şi nesfârşită, Care cuprinde cele şapte tărâmuri ale cerurilor. Aceste slăvite şi alese locuri le-a însemnat Fiul Unul născut, zicând: „în casa Tatălui Meu, multe locaşuri sunt”⁶. Dar eu, ştiind bunătatea lui Dumnezeu, fiind aceeaşi bunătate cu a Tatălui, luându-mi îndrăznire, zic că sunt multe cetăţi, lumini multe sunt, multă slavă, multă bucurie este, viaţa aceea plină de bucurie, desfătări neîmbătrânitoare şi multe hambare cu comori ale bunătăţilor, acolo unde furii nu le sapă şi moliile

⁵ Cf. I Cor. 2, 9.

6. In 14,2.

230

nu le strică⁷. Acolo, fără de sminteală, tinde-ţi mintea şi nu îţi va fi furată de demoni prin amintirea celor pământeşti. Acolo, adună-ţi comorile sufletului şi, având sarea faptelor cu gust, nu se vor strica şi nu se vor distruge. Căci înaintarea noastră este deosebirea vieţii de materia, întru care este distrugerea sau completa pierzanie.

3. „Fericiţi sunt cei fără prihană în cale, cei ce umblă în legea Domnului”⁸. Căci pe calea cea strâmtă şi îngustă au aflat viaţa cea fără de sfârşit. Cum s-a întâmplat aceasta? Acolo golătatea⁹ a lucrat greutatea slavei. Prin foame au dobândit viaţa veşnică. Cei ce au luptat prin privegheri şi-au încins ochiul cel neadormit şi fără de moarte. Cei ce au suferit necinste vor fi slăviţi. Cei ce au purtat pătimiri au îmbrăcat pătimirea pentru nestricăciune, cei ce au slujit vor fi străjuiţi de îngeri. Cei ce au trăit în plâns şi lacrimi şi suspine vor fi mângâiaţi cu negrăită bucurie. Cei ce au trecut prin viaţă în sărăcia duhului, vor fi slăviţi prin împreunăşederea pe tron. Căci zice Duhul Sfânt prin David: „Ochii Mei sunt peste cei credincioşi ai pământului, ca să şadă ei împreună cu Mine”¹⁰. Aşadar, cu nici un chip să nu fim neîncrezători în făgăduinţe. Căci credincios este Cel ce a făgăduit. Să-L căutăm, aşadar, prin fapte pe El singur şi ne va da mai mult decât cerem şi decât gândim. Fiindcă nici la inima omului nu s-au suit cele pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El¹¹. Ce este de mirare sau de necrezut ca noi să-L moştenim pe Dumnezeu, odată ce am devenit împreunămoştenitori cu Fiul Lui? După chipul Lui ne-a zidit pe noi. Şi întemeind în noi ceea ce este nemincinos, ca un Iubitor

⁷ Cf Mt. 6,19.

⁸ Ps. 118,1.

⁹ yuiiv6Tr;, golătate, adică lepădarea şi desprinderea de toate cele lumeşti.

¹⁰ Ps. 100, 6.

11 I Cor. 2,9.

231

de oameni, ne-a dat trupul cel de o fiinţă. Căci, iată, pentru a stăpâni peste toate făpturile l-a creat pe Adam la sfârşit şi l-a făcut pe el domn peste casa Lui şi stăpân peste toată făptura Lui. Căci împăratul celui ce stăpânea, sălăşluindu-Se în el prin bunăvoire şi umblând, l-a moştenit pe el prin trup. Fiindcă toate pentru noi le-a făcut, cerul şi pe toate cele din cer, pământul şi pe toate cele de pe pământ, Raiul şi bunătăţile cele de acolo, bisericile şi cetăţile al căror arhitect şi creator este El însuşi.

4. Despre Care este şi cuvântul nostru. Dacă El este viaţa vieţii, viaţă nu primeşte, nici nu a fost din pricina noastră. Lumină din adevărată lumină. Lumină fiind din lumină, nu-i lipseşte. Dulceaţa Raiului şi a tuturor bunătăţilor păstrate drepţilor spre nestricăciune, cu miros de bună mireasmă a mirodeniilor, care cresc din El şi înfloresc şi care îşi dau rodul lor şi niciodată nu le lipseşte. Dăruieşte-mi mie, aşadar, partea mirului, în orice chip s-ar face. Dă-mi desfătarea vinului! Pentru ce să însetăm? Căci bea şi este băut de noi rodul viei în împărăţia cerurilor, umbrind şi purtând lumea. O poartă cum socoteşte, pentru ca să ne dea nouă în stăpânire împărăţia, Cel ce a spânzurat cerurile în văzduh şi a întemeiat pe nimic temeliile pământului. Cuprinzând toate, nu este covârşit de nimic, având mărime mai presus de toate, şi în voinţă are putere. Pe toate le-a întemeiat pentru noi, suflând în Duhul. A aflat apele şi cere de la samarineancă să bea împreună cu noi, fiindcă Dumnezeu era Cuvântul. Să auzim, aşadar, că toate prin El s-au făcut şi fără El nu s-a făcut nimic, pentru ca cele făcute pentru noi să le păstreze pentru noi, tronuri, ca să fim împreună cu El şezători pe tronuri, împărăţie, ca împreună cu noi să împărăţească, cununi nestricăcioase împreună cu diadema care străluceşte toate prin bunăcuviinţa Lui, în faţa heruvimilor şi a serafimilor, care sunt cai de foc şi care. Şi nu precum cele pământeşti care sunt mici şi întunecate faţă de acelea nesfârşite şi fără capăt.

232

5. Du-ţi mintea la împărăteasa cetăţilor¹². Vezi palatul, vezi pe tron pe împăratul a Cărui porfiră de cinste un animal mic¹³ şi vopseaua au lucrat-o. Şi mulţimea mărgăritarelor acelora şi aurul făcute din pământ şi apă. Vezi acolo şi Sfatul, pe dregători, mulţimile de oşteni înveşmântaţi toţi din urzeala viermilor şi lâna dobitoacelor, ale căror armuri şi dexiarii şi brâuri sunt pământ. Avuţii sunt numite pentru foloasele care vin de la ele. Şi acestea pentru puţine zile pline de întristare şi durere. întoarce-ţi iarăşi de acolo mintea şi roagă-te lui Dumnezeu să fii acoperit, dacă poţi purta, şi ridică-ţi ochiul mai presus de ceruri, către Dumnezeirea însăşi, strălucind şi fiind în chip mai presus de cuget în nemăsurată lumină, caută la slava diademei aceleia, la bolţile acelea, la razele acelea, la tronul rotit de foc, heruvimii şi serafimii, la Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, sfântul sfat şi sinod chemat al apostolilor, profeţilor şi mucenicilor, fiindcă toţi cei chemaţi şi aleşi sunt desăvârşiţi în taine. Dar şi cetele dregătorilor celor ce bine au plăcut, ale sfinţilor nevoitori sunt în multă slavă. Căci este scris că sfinţii vor judeca lumea¹⁴.

6. Dacă, deci, lumea este judecată prin noi, dacă vrem, noi suntem nevrednici de cele mai mici tribunale¹⁵, fiindcă avem mare putere prin sfinţenie. înaintea celor prezenţi stau în cercul oştenilor strălucitele popoare ale arhanghelilor şi mulţimea îngerilor călăuzitori, bucurându-se şi slăvind cu cântări pe Dumnezeu întru sfinţii Lui. De aici, vedeţi pe sfinţii Lui lăudaţi în slavă, având veşmânt strălucit, plin de ochi, cingători şi încălţări din pietre vii, armuri care strălucesc mai tare decât fulgerul, veşminte care covârşesc lumina zilei, imprimate cu numele şi caracterul Fiului lui Dumnezeu.

¹² Se referă la Constantinopol.

¹³ Se referă la o moluscă, din care se extrage o substanţă purpurie cu care se vopsea stofa din care era făcută mantia împăratului.

¹⁴ Mt. 19, 28.

¹⁵ Adică suntem nevrednici a fi judecaţi.

233

Pentru aceea şi serafimii se închină şi arhanghelii se cutremură, îngerii cad la pământ, lumina sporeşte mai presus de fire, focul mai presus de foc arde, pomii se pleacă la pământ, caii cei fără de moarte saltă şi carele în bunăcuviinţă sar, norii în înălţime poartă pe cei ce au urcat pe ei. Astfel vor fi aceştia, iar alţii dintre sfinţi vor zbura precum vulturii, alţii ca porumbeii îşi vor deschide aripile, toate vor înflori de bucurie şi veselie. şi cei slăviţi în Dumnezeu se vor veseli în aşternuturile odihnei lor.

7. Acestea, părinţilor, scriindu-le, nu am arătat nimic nou. Vă arăt vouă, fraţilor, ca să cunoaşteţi pe Cel ce de la început ne-a cinstit pe noi în chipul lui Dumnezeu. Sârguiţi-vă, aşadar, fiilor, şi nu dispreţuiţi, fiindcă deşi noi suntem în lume, îngerii noştri văd pururea faţa Tatălui celui din ceruri. Şi noi vom vedea slava Lui în dragostea Fiului, Cel ce ne-a iubit pe noi. Căci ne-a iubit pe noi şi noi vom fi cum este El. Astfel vom umbla, precum El a umblat, cu nobleţe, cu smerenie, fără de răutate, drept, fără prihană, cuvios, adevărat, milostiv, îndelung răbdător, la fel şi noi, cinstind pe cei ce ne necinstesc pe noi, slăvindu-L şi supunându-ne Lui. Hristos, făcându-Se pildă nouă întru toate, a petrecut în trupul nostru, şi păcat nu a făcut, nici nu s-a aflat vicleşug în gura Lui. O, minune a tainei! Dumnezeu tare, nu a fost ţinut de patimă la cei ce nu L-au cunoscut. Domn al păcii, şi nu S-a tulburat şi deopotrivă fiind Tatălui după firea cea fără de început, învaţă, legiuieşte, îndeamnă, zicând: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Având prezenţa întru El a dumnezeirii şi ca un judecător al veacului viitor, îndelung rabdă, este bun, El singur având toată bunătatea… şi noi creştinii… şi nu numai cu numele. Să primim şi spusa: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”¹⁶.

8. Şi apoi astfel preschimbaţi din ceea ce este stricăcios şi muritor, înviind împreună cu El, ne vom asemăna Mirelui

¹⁶ Ps. 33, 9.

234

nestricăcios şi fără de moarte. Căzuţi fiind împreună cu strămoşul, vom învia împreună cu Cel fără de păcat Care nu cade. „Căci împreună cu El ne-a sculat şi împreună cu El ne-a aşezat întru cele cereşti”¹⁷. Dacă Dumnezeu, Duh fiind, S-a făcut om, şi noi oamenii, care am dobândit Duhul lui Dumnezeu, devenim duhovniceşti. Să gătim minte curată Celui ce va să Se sălăşluiască întru noi, bine să vieţuim prin fapte bune cu Cel ce S-a amestecat cu noi, ca, întru toate asemuindu-ne Lui, să dobândim deplin mântuirea Mântuitorului nostru şi să împărăţim împreună cu El în împărăţia cerurilor. Să ne păzim trupurile, să miluim sufletele. Diavolul de la început păcătuieşte şi păcătoşii împreună cu el vor fi osândiţi. Faptele rele şi nebuneşti se fac în întuneric şi vor primi răsplată în întunericul cel mai dinafară. Tunete, fulgere, ploaie, soare, lună, stele, schimbările cerului şi văzduhului, pământul şi cele de pe pământ, izvoarele şi şuvoaiele s-au slobozit şi noi nu am voit să punem capăt relelor noastre. Cuvântul Psalmistului l-am dispreţuit şi teatrul l-am lăudat. De la dumnezeiasca citire ne astupăm urechile, dar ne deschidem urechile spre auzirea vorbelor de ruşine. Am urât adevărul din mustrare, şi minciuna din laudă am iubit-o, ne-am lipsit de slavoslovia şi mulţumirea cea către Dumnezeu, dar ne-am îngrijit de bărbi. Nu putem arăta nici un semn al virtuţii; veşmintele noastre le-am distrus prin lenevire.

9. Să plângem, aşadar, iubiţilor, fiindcă suntem nepăsători faţă de atâta slavă, fiindcă ne îndreptăm spre atâta deşertăciune. Puterile cele cereşti, de care am vorbit mai sus, o singură voie au, să placă lui Dumnezeu, iar noi…, acelea se îngrijesc de o singură neîncetată liturghie, iar noi făcând în toată clipa mii de rele şi cu cuvântul şi cu gândul ne împletim cu rătăcirea. Acelea către o singură şi simplă frumuseţe tind nesăturat, cu dor aprins dumnezeiesc. Iar noi oglindim toată răutatea diavolului. Vedeţi pe Cel ce a spus către noi:

17 Ef. 2, 6.

235

„Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să vă abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea întru Hristos”¹⁸. Eva se tâlcuieşte pofta lumii, descriind dulceaţa celor lumeşti. Lumea din patru stihii este compusă, numită prin răsărit, apus, miazănoapte şi miazăzi. Pentru aceea şi la noi temeiul propovăduirii este de la cele patru Evanghelii. La fel judecata şi răsplătirea, patru pedepse având gata pentru cei care au trăit potrivit vredniciei fiecăruia: focul cel nestins şi întunericul cel mai din afară, viermele cel fără de moarte, plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Dovadă a pus pe fecioarele cele nestricate şi nestricăcioasa împărăţie. între care cele cinci fecioare înţelepte, care au strălucit prin privegherea desăvârşirii în rugăciuni către Dumnezeu şi au ţinut untdelemnul în vasele trupurilor, aveau candelele luminoase prin viaţa strălucită cu dumnezeiască cuviinţă. Aşadar, şi noi să ne sârguim să punem în vasele noastre untdelemnul milosteniei şi al curăţiei şi al sfinţeniei, pentru ca, la intrarea în cămara de nuntă, să dobândim negrăita bucurie fără sfârşit împreună cu Hristos Iisus, Dumnezeul nostru, Căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Binecuvântatul Lui Părinte şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul şi închinatul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

S-a încheiat prezenta carte a Sfântului nostru Părinte Simeon, în luna mai, ziua 16, ora 9, şase săptămâni şi trei zile de la Cincizecime, anul 6613 (1105). A fost scrisă copiată de mâna lui Bartolomeu, nevrednicul monah. Cei ce se vor folosi de ea rugaţi-vă şi iertaţi-mă pe mine pentru Domnul.

18 II Cor. 11, 3.

Anexa 1

Cuvânt despre faptul de a avea pururea în minte ziua ieşirii din viaţă

1. Nu sunteţi neştiutori, fraţii mei, ce frică şi ce nevoie avem a răbda în ceasul ieşirii noastre din viaţa aceasta. Căci atunci când sufletul iese din trup, mare frică şi mare taină se împlineşte. în acea clipă, vin îngeri buni şi mulţime de oştire cerească şi toate puterile potrivnice şi arhonţii întunericului, fiecare dintre cele două tabere vrând să ia sufletul în locaşurile lor. Dacă sufletul şi-a agonisit încă de aici virtuţi bune şi a trăit viaţă cuvioasă şi plăcută lui Dumnezeu, în ziua ieşirii lui, aceste virtuţi, pe care le-a dobândit încă de aici, devin îngeri buni şi îl înconjoară şi nu lasă pe vreuna dintre puterile potrivnice să se atingă de el, ci în bucurie şi veselie îl iau pe el, cântând cântări de biruinţă lui Dumnezeu, şi îl duc pe el la Mântuitorul Hristos şi împăratul slavei şi se închină Lui împreună cu el, împreună cu orice putere cerească, şi este dus, prin urmare, la loc de odihnă, la bucuria cea negrăită, la lumina cea veşnică, unde nu este întristare, nici suspin, nici lacrimi, nici griji, ci viaţă nemuritoare şi bucurie veşnică, împreună cu toţi sfinţii cei care au bineplăcut lui Dumnezeu, în împărăţia cerurilor. Dar dacă în această viaţă a trăit ruşinos şi a fost atras spre plăcerile trupului şi spre

1 Acest cuvânt este editat de A. Mai, Novae Patrum Bibliothecae, t. VIII, 3, 1871, pp. 1-3, în deschiderea corpusului de omilii simeoniene, după manuscrisul Vat. gr. 1997, dar este socotit drept neautentic de către editorul P. van den Ven. A se vedea mai sus studiul introductiv Opera ascetică a Sfântului Simeon Stălpnicul din Muntele Minunat, nota 4, p. 10. îl publicăm însă pentru folosul său duhovnicesc.

240

deşertăciunea lumii acesteia, în ziua ieşirii lui din viaţa aceasta, patimile înseşi şi plăcerile pe care le-a agonisit de aici, din această viaţă, devin demoni vicleni şi înconjură nenorocitul suflet şi nu îl lasă să se apropie de îngerii lui Dumnezeu, ci îl iau împreună cu puterile cele potrivnice şi cu începătoriile întunericului şi îl duc pe el plângând cu jale, cu ochii în jos, tânguindu-se cu amar, în locurile întunecate şi înnegurate şi pline de tristeţe, acolo unde suntţinuţi toţi păcătoşii până în Ziua Judecăţii şi a veşnicei osânde, acolo unde este aruncat diavolul cu îngerii lui.

2. Trebuie, aşadar, ca încă de aici să ne facem griji şi să avem toată preocuparea în privinţa ieşirii noastre şi să ne pregătim toate virtuţile cu care suntem datori să plecăm din viaţa de aici şi care pot să ne apere la vreme de nevoie. Care sunt virtuţile care am spus că devin îngeri şi care stau împotrivă demonilor, adică patimilor noastre? Acestea sunt: iubirea, smerenia, îndelunga răbdare, înfrânarea, răbdarea, discernământul, supunerea faţă de Dumnezeu, liniştea, bărbăţia, dreptatea, înţelepciunea, fecioria, pocăinţa şi cele asemenea lor. Aceste virtuţi ne apără pe noi în ziua aceea înfricoşată şi nu este nimeni care să le stea împotrivă. Iar patimile care am spus că devin demoni sunt acestea: ura, înălţarea cugetului, încăpăţânarea, nedreptatea, vorbirea deşartă, clevetirea, iuţimea, cearta, pizma, mândria, slava deşartă, ţinerea de minte a răului, deznădejdea, nepăsarea, ignoranţa, uitarea, mânia, urgia, lenevirea, pofta, înălţarea minţii, frivolitatea, lăcomia, neînfrânarea, şi iubirea de arginţi, rădăcina tuturor relelor. Aceste patimi, transformate în demoni în ziua ieşirii noastre, iau în primire sufletul. Şi pe bună dreptate! Căci aşa cum suntem luaţi în primire încă de aici şi aşa cum în viaţa de aici am preferat păcatele în locul virtuţilor şi le-am dat lor putere să ne stăpânească şi să ne asuprească, nu este cine să ne izbăvească din ele.

241

3. Să cunoaştem, aşadar, cât mai avem vreme, şi să pricepem care sunt cele folositoare nouă şi să alergăm din tot sufletul şi să ni le agonisim nouă, pentru ca, ajungând în zi de nevoie, să ne ajute nouă şi să ne izbăvească de cele potrivnice. Iar de cele care sunt împotriva noastră, aflând care sunt şi de care rele ne sunt dătătoare, să fugim ca de şarpe sau de foc. Căci dacă şi suntem traşi în jos de ele la început, cât sunt încă în puterea noastră, cât mai avem timp şi cât mai suntem în viaţa aceasta, să ne sârguim şi să ne depărtăm de ele, iar prin pocăinţă şi lucrarea virtuţilor să ni-L îmblânzim pe Dumnezeu, pregătindu-ne pentru ieşirea aceea, ca nu cumva, venind şi bătând în uşă, să fim aflaţi nepregătiţi. De aceea şi Domnul a zis: „Fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Domnul nostru va veni”¹. Pentru ca, venind şi bătând, să fim aflaţi gata să-I răspundem Lui. Că Lui I se cuvine slava cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

1 Lc. 12,40.

Anexa 2

Viaţa Sfântului Simeon din Muntele Minunat, 24

Zicea copilul bătrânului şi monahilor: „Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios şi este legat de trup aşa cum o moară păstrează adunate vânturile care o mişcă şi este menţinută de ele, la fel şi trupul şi patimile mişcate în trup apar stăpânite de cugetul evlavios. Căci Dumnezeu, creându-l la început pe om, a pus în el drept vizitiu mintea conducătoare, ca un judecător al întregului car, cercând toate gândurile bune şi rele care se nasc în noi. Căci nimeni nu este atât de fără de minte, încât să ignore cele de folos, ci cunoaştem că cei ce fac cele rele nu vor scăpa de judecata viitoare¹. Căci dacă poftele plăcerilor ne biruie şi noi suntem robiţi de ele şi nu luptăm mai degrabă cu bărbăţie împotriva momelilor lor, ne aflăm călcători ai propriilor făgăduinţe şi pe bună dreptate vom fi osândiţi. Căci nimeni dintre noi nu poate să nu dorească, fiindcă această aplecare spre poftă este naturală în noi, dar a nu cădea în plăcere din pricina cugetului evlavios care stăpâneşte şi din frica de judecată, ţine de alegerea noastră liberă. Asemenea şi mânia, prin acelaşi cuget,

Traducere după P. van den Ven, ed. La vie ancienne de s. Symeon Stylite le Jeune (521-592), 1.1. Introduction et texte grec (SH 32), Bruxelles, 1962, pp. 20-21. Există o asemănare evidentă între acest capitol 24 al Vieţii şi Cuvântul al III-lea, fapt evidenţiat de P. van den Ven, care le-a editat în paralel. Publicarea integrală a Vieţii Sfântului Simeon din Muntele Minunat este în pregătire la Editura Doxologia.

¹ In 5, 29.

243

putem să o potolim. Lăcomia pântecelui şi toate dezmierdările ce se nasc din ea putem să o înfrânăm prin rugăciune şi postiri aspre. Lăcomia, nu numai să o respingem ca fiind interzisă, ci să o şi urâm. Acest lucru mărturisindu-l mai înainte, dumnezeiasca lege zice: „Nu vei pofti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici toate câte sunt ale lui”², învăţându-ne pe noi prin acestea nici să fim biruiţi de pofta de femeie, nici de slavă deşartă sau făţărnicie, nici să fim stăpâniţi de mânie, nici să fim robiţi de lăcomia pântecelui sau iubirea de arginţi sau de alte pofte rele. Ci Domnul pentru aceasta a arătat două căi, una strâmtă, care duce la viaţă pe cei ce umblă pe ea şi care se străduiesc să vieţuiască bine în această viaţă, şi una largă, ce duce la pierzanie pe cei care dispreţuiesc virtuţile³. Pentru aceea îndeamnă: «Ceea ce vă spun vouă în întuneric, spuneţi la lumină»⁴. Căci faptul de a cugeta şi a face cele rele poartă chipul întunericului, condamnându-i pe cei ce au păcătuit, iar a alege binele şi dreptatea printr-o dispoziţie bună, conduce la viitoarea, veşnica lumină. Să ne stăpânim, aşadar, patimile prin cugetul evlavios şi să ne întoarcem de la orice poftă rea şi iubitoare de păcat, râvnind vieţile sfinţilor, ostenelile şi slava cea gătită lor şi nepovestita făgăduinţă, pentru care suntem datori să priveghem şi să ne rugăm pururea, liberi, fraţilor, prin libertatea lui Hristos⁵, Dumnezeul nostru, Care ne va păzi pe noi, pe toţi spre slava măreţiei Lui, Amin”. Acestea le-a spus bătrânului şi monahilor. A zis bătrânul: „Nu acesta vorbeşte unele ca acestea, ci Preasfântul Duh părintesc şi desăvârşitor, căci scris este: «Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă»”⁶.

² Deut. 5, 20.

³ Mt. 7,13-14,

⁴ Mt. 10, 27.

⁵ Gal. 5,1.

⁶ Mt. 21,16.

Anexa 3

Viaţa Sfântului Simeon din Muntele Minunat, 27.

Aşadar, au întrebat fraţii pe cuvios să le spună despre mântuire. Iar el iarăşi răspunzându-le prin Duhul Sfânt Care era în el, a zis: „Părinţi şi fraţi, ascultaţi-mi răspunsul şi nimeni să nu râdă de nepriceperea mea. Lauda monahului este înfrânarea, ca să se potolească patimile trupului. Lauda monahului este a cânta psalmi şi a se ruga neîncetat. Lauda monahului este dragostea, care este Dumnezeul nostru¹. Lauda monahului este ascultarea faptelor bune cu inimă smerită că întru aceasta Domnul a biruit moartea, făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce², pentru ca şi noi, fraţilor, să ne omorâm patimile şi poftele trupului. Lauda monahului este a plânge întru mărturisirea inimii şi a se ruga către Domnul, precum vameşul, a-şi bate pieptul şi faţa, ca să nimicească duhul uitării şi mândria. Lauda monahului este a petrece în blândeţe şi linişte, a avea glasul măsurat şi cuvântul cu bună rânduială. Lauda monahului este a nu se jura deloc, decât numai pentru adevăr sau pentru iertăciune. Lauda monahului este a face milostenie din cele ale lui. Lauda monahului să nu clevetească, să sufere împreună cu fraţii aflaţi în necaz. Lauda monahului este să spele

Traducere după P. van den Ven, ed. La vie ancienne de s. Symeon Stylite le Jeune (521-592), t. I. lntroduction et texte grec (SH■ 32), Bruxelles, 1962, pp. 23-29.

¹ I în 4, 8, 16.

245

picioarele fraţilor şi să zică: „Binecuvântaţi”. Lauda monahului este să biruiască mândria şi să nu fie ruşinat înaintea nimănui. Lauda monahului este să se smerească pe sine şi să se socotească a fi ultimul dintre toţi şi să fugă de smintelile uneltite ale iubirii de argint. Lauda monahului este iubirea de fraţi curată faţă de toţi, ca faţă de Mântuitorul Hristos însuşi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, şi iubirea de străini şi slujirea nefăţarnică. Dacă va căuta monahul la faţa celor mari ai lumii acesteia, iar pe săracul care vine la el cerându-i pâine îl va lepăda, nu va avea unul ca acesta îndrăznire să intre în cămara de nuntă a Mirelui celui nestricăcios, fiindcă stăpânit de dormitarea nemilostivirii, a rămas întunecat şi nepregătit şi străin de iubirea aceea şi de fapta bună, stingându-i-se candela lui³. Căci milostenia îi miluieşte pe cei milostivi, judecaţi pentru alte păcate. Milostenia este mărturia mărturisirii pentru Hristos, Care primeşte la Sine pe cel ce miluieşte pe săraci şi Care zice: „Cel ce face unuia dintre aceştia prea mici Mie îmi face”⁴. Iar cel care nu se îndură cu milostivire de fratele său L-a tăgăduit pe Fiul lui Dumnezeu împreună cu Saducheii care nu cunoşteau puterea învierii Lui. Nu prefera pe cel înveşmântat în aur care ascunde cu vicleşug pe demonul care zicea Fiului lui Dumnezeu: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea şi Te vei închina mie”⁵. Să nu care cumva prin închipuirea lumii să insulţi pe Hristos, Cel ce a venit în sărăcia săracului şi Care nu avea unde să-şi plece capul⁶, că ale Lui sunt cerurile şi pământul⁷. Avraam pentru aceasta a aflat har, primindu-L pe Dumnezeu împreună cu cei doi îngeri, care erau socotiţi străini şi pribegi şi Lot întru acestea s-a făcut minunat. În bogat şi în sărac, caută-L pe Dumnezeu, căci El este creatorul

³ Mt. 25,8.

⁴ Mt. 25,40.

⁵ Mt. 4, 9.

⁶ Mt. 8, 20.

⁷ Deut. 10,14.

246

şi stăpânul tuturor, dându-i fiecăruia precum a voit. Nu pregeta să speli picioarele sfinţilor, căci despre aceştia fericitul Pavel a arătat, zicând: „Dacă a spălat picioarele sfinţilor”⁸. Pentru aceea primiţi cu blândeţe pe bogaţi şi pe săraci, şi pe săraci ca pe bogaţi, pe toţi oamenii văzându-i ca pe unul şi plinind nevoia fiecăruia din cele ce vă prisosesc, cu mulţumire către Dumnezeu prin lucrarea dragostei. Lauda monahului este neagoniseala. Iar dacă agoniseşte ceva, să nu fie pentru el însuşi. Lauda monahului, înfrânarea trupului şi a sufletului. Dacă vreun cuget al necurăţiei se strecoară în ceva din ale voastre, fraţilor, cu plângeri şi mărturisiri aşa să strige: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, Cuvinte fără de moarte, Cel ce nu îi ruşinezi pe cei ce cred întru Tine, Părinte al Iubirii de oameni, Dumnezeul milelor şi a toată mângâierea, Cel ce eşti mai înainte de veci şi acum în bunătate şi rămâi până în veac, izgoneşte de la mine, robul Tău, cugetele ce mă tulbură. Căci Tu ştii, Cunoscătorule al inimilor, Cel ce vezi cele ascunse ale inimii mele, că sunt fără de voie. Iartă-mi mie, Stăpâne, şi să nu-mi fie mie aceasta spre adăugirea păcatelor, ci fii mie milostiv, trimite harul Tău de la sfântul tron al slavei Tale peste sufletul meu, ticălosul, şi umbreşte-mă pe mine, robul Tău. Înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale⁹ şi voi fi viu, doctore al sufletelor şi al trupurilor, Cel ce singur eşti fără de păcat, slăvite Doamne, că binecuvântat şi lăudat eşti întru toti sfinţii Tăi, în vecii vecilor. Amin. Aşa să fie rugăciunile voastre curate şi cererile, fraţilor, şi certaţi-l pe diavolul, zicând: «Mergi înapoia mea, satano¹⁰, că Domnul este zid tare, mână şi acoperământ puternic, tărie şi pază întru Duhul Sfânt, ajutor şi mântuire a credincioşilor». Şi apoi adăugând, ziceţi: «Doamne, îţi mulţumim Ţie, Te binecuvântăm pe Tine, Doamne, Te slăvim

⁸ I Tim. 5,10.

⁹ Ps. 118, 73,144.

¹⁰ Mt. 16, 23.

247

pe Tine». Binecuvântaţi pe Dumnezeu şi întoarceţi-vă de la gândurile spurcate. Căutaţi pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul¹¹. Prin atacul lor, demonii aprind războiul, având drept armă săturarea pântecelui. Iar Domnul nostru, ajutorul nostru fiind, ne asigură biruinţa şi va lovi pe diavol şi pe demonii lui. Nici nu ascunde de noi trofeul Lui de biruinţă. «Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute»¹². Dacă cineva dintre voi este tulburat spre poftă, să înţeleagă cine îl atrage spre ea. Dacă cineva se aprinde, să cunoască cine a aprins focul. Să cugete la tăierea unui asemenea rău din rădăcină. Nicidecum să nu-i dea păşune. Şi, ca un bun şi viteaz luptător, deosebeşte [duhurile], cercetând nestricăciunea legii poruncilor, şi alungă de la tine lucrarea păcatului. Întru poruncile Lui cugetă pururea şi fii cu bun cuget stăpânului tău, pentru ca sporirea ta în toate să fie vădită tuturor¹³, în a te lăuda în Domnul şi să spui ceea ce este scris: «De nu mă vor stăpâni, fără prihană voi fi şi mă voi curăţi de păcat mare şi vor bineplăcea cuvintele gurii mele»¹⁴. Iar împlinirea bunei plăceri să-ţi fie rugăciunea cu vărsarea lacrimilor şi psalmodia să aibă străpungere. Cuvintele şi fapta, ca şi cum ar fi ale îngerilor care stau de faţă, să se acorde într-o singură voie de a plăcea lui Dumnezeu. Cel ce are două haine să dea celui ce nu are¹⁵. Să postească monahul nu mai puţin de ceasul al nouălea, dar, când posteşte, să nu fie mâhnit, precum făţarnicii¹⁶. Cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, şi cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă¹⁷. Mâncând, pune pază gurii tale¹⁸. De pe tavă

¹¹ Evr. 12,14.

¹² II Cor. 2,11.

¹³ I Tim 4,14.

¹⁴ Ps. 18,14-15.

¹⁵ Lc. 3,11.

¹⁶ Mt. 6,16.

¹⁷ Rom. 14, 3.

¹⁸ Ps. 140, 3.

248

să nu iei nimic ca să duci la gura fratelui tău ca nu cumva pentru mâncăruri să strici lucrarea lui Dumnezeu¹⁹. întâlnind un frate străin, îndată pune metanie şi zi: «Blagosloveşte, cum mergem?». Apoi vei da loc liniştei. Zideşte-l prin citirea canonului şi al Scripturii şi întăreşte-l pe el prin vieţile şi petrecerile părinţilor şi îndeamnă-l să primească dragostea ca pâine tare a vieţii. Nu îi vei spune lui «mănâncă», ci «fă dragoste, ca să nu te afli slab mâncând legume»²⁰. Când vorbeşti nu fi plin de slavă deşartă, ci slăveşte-te prin păzirea poruncilor. Fără sfătuire, nimic să nu faci. Smereşte-te pe tine în simplitatea inimii, nu fi făţarnic, fii iubitor de săraci pentru propria ta sărăcie. Nu te însoţi cu fratele la lucru stricător de suflet. Ia aminte la tine însuţi încercând toate, dar reţinând ceea ce este bun²¹. Să nu fii cu două feţe. Căci cei ce vă tulbură pe voi vor primi pedeapsă²², iar cei ce tăinuiesc spre vătămare au parte la călcarea de lege. Cuvântul adevărului să-l ai în inimă curată şi fă-te bineplăcut, mulţumind lui Dumnezeu. în orice se întâmplă binecuvântează pe Domnul. Dacă ţi-e sete la masă, nu vei zice: «dă-mi să beau», ci cu degetul fă un semn celui ce slujeşte nevoilor să-ţi dea ţie în linişte. Dacă îţi vine flegmă, nu vei scuipa înaintea ta ca să sminteşti pe fraţi, ci ridicându-te, spune: «Blagosloviţi, părinţi, iertaţi» şi, ieşind, împlineşte-ţi nevoia, apoi revenind în linişte şi aşezându-te la masă, mănâncă după nevoie, fără să te suceşti încoace şi încolo şi apoi, ridicându-te împreună cu fraţii, mulţumeşte lui Dumnezeu. Lauda monahului este să nu bea vin, iar dacă bea pentru slăbiciunea trupului, să ia puţin şi să nu întreacă măsura, căci vinul mult vecinătate cu demonii este şi în arşiţa lui aprinde trupul, aduce somn greu şi face mintea mai zăbavnică şi face întreg vasul

¹⁹ Rom. 14, 20.

²⁰ Rom. 14, 2.

²¹ I Tes. 5,21.

²² Gal. 5,10.

249

trupului sălaş demonilor, încât să spună ce nu trebuie şi să facă ce nu se cuvine. Iar dacă ţi se întâmplă să te îmbolnăveşti, ai doctor pe Dumnezeu. Dacă se întâmplă ca fratele să cadă în vreo suferinţă şi de la aceasta să-i vină lui miros urât, să nu te scârbeşti să te atingi de el, ci slujeşte-i lui, aşa cum robul slujeşte stăpânului, întinde-i aşternutul şi întreabă de ce are nevoie şi pentru împrejurările de mai înainte, nu îl mâhni pe el, mai bine zis, pe Duhul Sfânt²³. Oblojeşte-i rana şi rabdă până ce îl va cerceta Domnul şi îl va ridica pe cel muncit şi nu-i fă reproşuri, nici nu te înălţa ca şi cum ai face ceva mare, ca să nu fii smerit până la iadul cel mai de jos. Căci acestea sunt lauda şi cununa monahului. Ca astfel obştea fraţilor să ia binecuvântare de la Hristos Dumnezeul nostru, Care zice: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine»²⁴, «întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut»²⁵, «cine are urechi de auzit să audă»²⁶ a zis Domnul Căruia fie slava în vecii vecilor! Amin”.

²³ Ef. 4, 30.

²⁴ Mt. 25,34-36.

²⁵ Mt. 25,40.

²⁶ Lc. 8,8.

Anexa 4

Epistola a cincea a Sfântului Simeon Stălpnicul din Muntele cel Minunat către împăratul Justin cel tânăr

1. Cine va da, pururea slăvite şi bunule Stăpâne, ochilor mei izvoare de lacrimi ca să plâng şi să mă tânguiesc cu amar şi nesuferit, în toate zilele jalnicei mele vieţi? Fiindcă sub râvna dumnezeiască a împărăţiei voastre creştine şi de Dumnezeu încununate, asemenea lucruri ale necredinţei mai presus de cuvânt au fost îndrăznite să se facă de către nelegiuiţii fără Dumnezeu şi necuraţii mai presus de toată necurăţia şi spurcaţii Samariteni, care locuiesc în aşa numitele castre aproape de cetatea Porfyreon în curata casă pe care puterea voastră cea plăcută lui Dumnezeu a poruncit a se zidi acolo. Pe care să le ştie seninătatea voastră cea păzită de Dumnezeu din cele însemnate [în scris] smereniei noastre de către Pavel, Cuviosul Episcop al acestei cetăţi Porfyreon, pe care ni le-a trimis nouă de la preafericitul Patriarh al Răsăritului, fiindcă şi el s-a îndurerat foarte cu privire la aceasta. Şi cum nu s-ar fi îndurerat, blânzilor conducători? Fiindcă şi pietrele cele neînsufleţite erau gata să strige asemenea nelegiuiri pe care le-a văzut cu ochii lui mai sus pomenitul arhiereu. Căci mai rea decât moartea şi pieirea au părut smereniei noastre ceea ce a ajuns la urechile noastre, o asemenea nelegiuire care covârşeşte orice faptă hulitoare, care a fost îndrăznită împotriva însuşi a Celuia ce pentru noi S-a întrupat, Dumnezeu Cuvântul, şi împotriva

Traducere după PG 86, 3216D-3220A.

251

Preasfintei, slăvitei Născătoare de Dumnezeu şi a preacuratei şi cinstitei cruci şi a sfinţilor Lui.

2. Pentru aceea, amintind de acestea, aducem dumnezeiescului vostru auz că dreptmăritoarele voastre legi ale biruinţelor celor bune poruncesc că, dacă cineva insultă în vreun fel chipul împăratului, cei ce au îndrăznit a face una ca aceasta să fie predaţi morţii grabnice şi nimicitoare. Atunci de câtă osândă spre pierzare sunt vrednici cei ce au îndrăznit asemenea lucruri împotriva icoanei Fiului lui Dumnezeu şi a Preasfintei Slăvitei Născătoarei de Dumnezeu, cu toată nespusa neruşinare şi nelegiuire şi pentru răul covârşitor, nu pot spune, nefăcându-se nici o milă faţă de aceştia? Pentru aceea rugăm stăpânirea voastră cea bine izbânditoare, să nu facă milă faţă de cei ce au îndrăznit acestea, nici să îi cruţe pe ei, nici să primească vreo mijlocire sau apărare pentru ei, pentru ca nu cumva să se întoarcă şi spre altceva, cum deja am văzut în vedenie, arătându-i în luna august Prea sfinţitului şi de Dumnezeu cinstitului Patriarh. Căci nu a ascuns Dumnezeu de noi sfaturile lor. Pentru aceea sunt convins, pururea cinstiţilor conducători, că nu poate inima voastră, întărită de Dumnezeu şi luminată de măreţia Lui, să poarte o atât de mare nelegiuire de necinste pe care nu am mai auzit-o niciodată până acum, nici alt creştin.

3. Dar vă jur pe voi, Stăpâne, pe Dumnezeul cel Preaînalt al lui Emanuel, să nu mai aşteptaţi nici măcar puţin timp până să fie dusă la împlinire cuvenita pedeapsă. Porunceşte să fie cercetate de asemenea şi cele ce s-au săvârşit în puţ de răutatea lor covârşitoare, potrivit cu textul epistolei trimise smereniei noastre. Preablânda voastră stăpânie să nu le îngăduie, dacă poate unora li se pare că urzesc cuvinte nelalocul lor (nepotrivite), deşi acestea sunt cuvintele Stăpâneşti, ale lui Dumnezeu, Celui ce v-a dat vouă puterea şi Care este atât de tare hulit, mai presus de toată hula. Pentru ca şi ceilalţi dintre ei să aibă frică, în toate zilele, de anatema

252

şi de despărţirea de viaţa lor. Pe aceştia îi va primi întunericul cel înrudit cu ei, spre osânda focului nestins şi neluminos care îi va înghiţi pe ei. Şi îi va blestema pe ei în cele mai de jos ale adâncului Preasfântul şi Atotputernicul Duh al lui Iisus Hristos Domnul nostru, Cel ce de la Tatăl purcede, ca să-i piardă pe ei spre nesfârşită pierzanie. Arătând cu sârguinţă această râvnă, de Dumnezeu păziţi şi triumfători, veţi fi primiţi, mai presus de jertfa lui Avraam, la Unul Născut Dumnezeu, Cel care împărăţeşte împreună cu evlavia voastră, la însăşi dumnezeirea care vede toate. Şi va fi împărăţia voastră iubitoare de Hristos mai vârtos binecuvântată şi mărită de puterea Lui, mai presus de oricare împărăţie de mai înainte, că Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Anexa 5

Troparele compuse de Sfântul Simeon din Muntele Minunat

1. „Auzit-au ninivitenii îngroparea lor prin cutremur pentru păcate¹, iar prin minunea chezăşuitoare a chitului, pocăinţa cheamă învierea cea prin Iona². Ca în vremea aceea, Hristoase Dumnezeule, primeşte, îndurându-Te, strigarea poporului Tău, cu a pruncilor şi a dobitoacelor, şi pe noi, cei pedepsiţi, cruţă-ne³ şi ne miluieşte prin învierea Ta cea de trei zile, că Tu eşti Dumnezeu, Dumnezeul celor ce se pocăiesc şi întru noi arată bunătatea Ta, întreit Sfinte, slavă Ţie”.

2. „Minunate sunt faptele Tale şi sufletul nostru le cunoaşte foarte, Hristoase Dumnezeule, Stăpânul nostru! Munţii tremură înaintea Ta, s-a cutremurat întregul pământ, s-au zguduit munţii cu putere, marea a văzut şi a fugit, corăbiile au fost împinse de vânt pe ţărmul uscat. în mânia Ta, Doamne, adu-Ţi aminte de milă, mântuieşte pe cei rămaşi, fără de păcat eşti Doamne, slavă Ţie!”

Traducere după capitolele 105-107 ale Vieţii Sfântului Simeon, P. van den Ven, ed. La vie ancienne de s. Symeon Stylite le jeune (521-592), t.

I. Introduction et texte grec (SH 32), Bruxelles, 1962, pp. 84-87. O ediţie a acestor foarte vechi piese liturgice a publicat, alături de o discuţie asupra lor şi S. Petrides, „Saint Symeon le nouveau stylite melode”, Echos dOrient, t. 5,1902, pp. 270-274.

2 Iona 3, 4; 4,11.

³Iona 2,1.

254

3. „Cum Te-ai milostivit de Moise care mijlocea ca să nu zdrobeşti pe Israel⁴, şi acum, Doamne, Te rugăm, încetează mânia de la poporul Tău, dând iertare multelor noastre păcate, Cela ce singur eşti fără de păcat, Hristoase Dumnezeule, după mare mila Ta, slavă Ţie”

⁴ Ieş. 32,12.

Bibliografie

I. Ediţii şi traduceri ale surselor privitoare la Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat

Mai, A., ed., Novae Patrum Bibliothecae, t. VIII, 3, pp. 4-156 (Cuvintele IV-XXX).

Papadopoulos-Kerameus, A., „Lupecov ô ©aupaaxooçÎTrç coc, Lpvoyod()Os ica! peÀcpôôç”, Vizantijskij Vremennik, 1.1,1894, pp. 141-150 (troparele).

Pétridès, S., „Saint Syméon le nouveau Stylite mélode”, Échos dOrient, t. V, 1902, pp. 270-274 (troparele).

S. Symeonis -epistula ad Justinum Juniorem, PG 86, 3216D-3220A (epistola 5).

van den Ven, P., „Les écrits de s. Siméon Stylite le Jeune avec trois sermons inédits”, Le Muséon, 70,1957, pp. 33-55 (Cuvintele I-IV).

van den Ven, P., La vie ancienne de s. Syméon Stylite le Jeune (521-592), t. 1: Introduction et texte grec, t. II: Traduction et commentaire. Vie grecque de sainte Marthe, mère de S. Syméon („Subsidia Hagiographica” 32), Bruxelles, 1962-1970 (Ediţia critică a Vieţii vechi a Sfântului Simeon şi a Vieţii Sfintei Marta).

Vita S. Marthae Matris Symeonis lunioris Stylitae, în Acta Sanctorum, Mai, t. V, 1685, pp. 403-433.

Vita S. Symeonis lunioris Stylitae (Nichifor Ouranos), în Acta Sanctorum, Mai, t. V, 1685, pp. 307-401.

Vita S. Symeonis Stylitae lunioris, capita selecta, în H. Delehaye, Les Saints Stylites („Subsidia Hagiographica” 14), Bruxelles, 1923, pp. 238-271.

II. Izvoare vechi citate în volum

Caroli Magni Capitulare de Imaginibus, în Monumenta Germaniae Historica, Concilia, t. II, Suppl., pp. 179-184.

1 Publicăm doar lista surselor privitoare la Sfântul Simeon integral, în rest, bibliografia cuprinde doar lista lucrărilor folosite în cartea de faţă.

258

Evagrius, Historia eclesiástica, ed. J. Bidez, L. Parmentier, Londra, 1898.

Ioan de Efes, Historia ecclesiastica, ed. şi trad. latină E. W. Brooks, CSCO 106, „Scr. Syri” 55, Louvain, 1936.

Photius, Bibliotheca, ed., R. Henry, Paris, 1959-1991.

Procopius, De aedificiis, V, 9, ed. G. Dindorf, Bonn, 1838.

Vita S. Lucae stylitae, în H. Delehaye, Les Saints Stylites („Subsidia Hagiographica” 14), Bruxelles, 1923, pp. 195-237.

III. Literatură secundară despre Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat

Delehaye, H., Les Saints Stylites („Subsidia Hagiographica” 14), Bruxelles, 1923, pp. LIX-LXXV.

van den Ven, P., „Les écrits de s. Siméon Stylite le Jeune avec trois sermons inédits”, Le Muséon, 70, 1957, pp. 1-57.

van den Ven, P., „A propos de la Vie de Saint Syméon Stylite le Jeune”, în Analecta Bollandiana, t. LXVII, 1949, pp. 425-443.

IV Alte lucrări citate în volum

Allatius, L., Diatribe de Symeonum scriptis, Paris, 1664.

Altaner, B., Patrologie, ed. a 2-a, 1950.

Batiffol, P., LAbbaye de Rossano, Paris, 1891.

Devreesse, R., Les manuscrits grecs de lItalie méridionale (Histoire, classement, paléographie) („Studi e Testi” 183), Città del Vaticano, 1955.

Devreesse, R., Introduction à létude des manuscrits grecs, C. Klincksieck, Paris, 1954.

Diehl, C., Justinien et la civilisation Byzantine, Paris, 1901.

Duchesne, L., LÉglise au VI-e siècle, Paris, 1925.

Ehrhard, A., Überlieferung und Bestand der hagiographischen und homiletischen Literatur der griechischen Kirche, III, 2,1952.

Fliehe, A. şi Martin, V., ed., Histoire de lÉglise, t. IV, Paris, 1945.

Geizer, H., Sextus Julius Africanus und die byzantinische Chronographie, J. C. Hinrichs şi B. G. Teubner, 1885.

259

Hardouin, J., Acta Conciliorum et epistolae decretales ac Constitutiones summorum Pontificum, 1714.

Hoeck, J., „Stand und Aufgaben der Damaskenos-Forschung”, în Orientalia Christiana Periodica, XVII, 1951, pp. 5-60.

Krumbacher, K., Geschichte der byzantinischen Litteratur, 1897.

Lake, K., Dated Greek Minuscule Manuscripts to the Year 1200, t. VIII, partea a II-a, 1937.

Lavenant, R., La lettre ä Patricius de Philoxéne de Mabboug, Patrología Orientalis 30.5, Paris, 1963.

Michelson, D., „A Bibliographic Clavis to the Works of Philoxenos of Mabbug”, Hugoye: Journal of Syriac Studies, 13, 2, 2010, pp. 273-338.

Realencyclopädie der classischen Altertumswissenschaft, ed. Pauly- Wissowa-Kroll, Stuttgart-München, 1893-1978.

Rocchi, A., Codices Cryptenses, Roma, 1884.

Stein, E., Histoire du Bas-Empire, vol. II, Paris, 1949.

Stephanus, H., Thesaurus Graecae Linguae, Paris, 1572.

Indice de referinţe scripturistice¹

Vechiul Testament

Facerea

I, 26 141

2,24 138

3.3 117

3,19 117,144

4.1 138

6,17-18 215

16.1 138

17,17 138

18,10 138

18, 27 130,133

19,15 214

Ieşire

5,16 112 7,20-2215

8.3 215 9, 6 215 9, 8 215

9,23 215

10,4 215

II, 5 215 14, 26 215

15.4 117 15,21 156

16,3 90

19,18 59

20.5 171

20.11 59

23.13 59 23, 23 59

32.12 254 32,27 117

Levitic

26.12 170

Numeri

15,32-36 120 16,32 117,216 16,37 62 21, 6-7 219

Deuteronom

5,20 65,243

10.14 245 32, 39 86

Iosua

10,12-13 200

¹ Indicii scripturistici se referă doar la textul Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat.

262

Judecători

13.24 139

I Regi

1,5 139 1-20 139

2.1 157

2,3 1323 77

II Regi

6,21 158

III Regi

13,17 91

13.24 91,117

17.200, 215 18,4 77

IV Regi

1,9 215

5,14 89

Iov

1, 19 190

3.23 203

3.24 203

Psalmi

2,7 127

4.59

6.6 86,148

8.6 162

13.216

14.2 114

18,12 118

18.14 111 18,14-15 247

26.1- 2 191

26.1- 8 54

31.1 113

32.9 144

32.18 111

33.7 163

33.9 233

33.9- 10 165

33.14 170

33,16 114 33,20 78,84 33,20-21 119

33.22 117

34.1- 3 164

36.11 115 36,29 115 37,5 90

38.9 171

38.9- 10 82

40.2 114 43, 12 77

43,24 76 45,1 132

48.86

48.12 115

48.15 115

48.16 120 48,17-18 124

48.18 120 49,14 159

49.23 159

50.1- 2 89 50,7 129

50.9 88

263

50, 19 169, 228

51.10 126 62, 4 155, 164

62.9 92,170 63,4-57,182

63.4.6 110

63.6 68

67.3 195

67.26 157

68.14 96 70,19 81 70,19-20 93

72.26 171 79,1-3 158

81.6 228

84.11 156,169

87.10 155 89,6-7 144

89.10 93,94

90.4 68

90.58

94.1 157

94.2 157

95.6 101

100.6 230

100.8 224,225

101.8 202

102.14 143

103.4 179 103,34 155 105,3 114 106,30 175 111,1 114

111.5 114,165

115.6 114

115.9 156

115.15 75,78,118

117.10 69

117,26 145

117, 27 159

118.230 118,1-2 114 118,32 158,203 118,73 143 118,73,144 246 118,103 156

119.7 164

124.58

127.1 113

127.2 113

132.1 55

134.6 101 136, 6 156

138.8 89

140.3 247

142.2 201

142.6 155 142,10-11 115

143.4 93 144,14 105

145.4 115 146,6-7 189

148.6 113,142

149.5 113

149.6 163

Ecclesiastul

1.2 205

Isaia

1,16 88 2,1226 2,12-13 127

3.12 149

3.13 149 5,1 157 5,11-12 136 6,5 130

264

14 180 26,11 180 26,15 95 26,15-16 84

27.9 87 29,21 111

41.10 191

51.11 163

56.2 114

56.3 88 66,2 134 66,24 118

Ieremia

1,5 143 9,23-24 132 13 76 17,16 170

Iezechiel

7,8 253 8,18 253 9,10 253

Daniel

3,23 77

Maleahi

2, 17 115

înţelepciunea lui Solomon

1.3 83

1.4 101

1.11 90 2, 22 147

3.1 171

3.1- 4 114

3.9 194

4.3 82

4.12 90 4,20 82

5.1- 5 148 5,8 82,149 5,8.13 131

5.15 84

6.10 91 10,7 117

11.10 160 11,21 89

12.1 147

13,13-19 100

14.3 175

17.15 81

Iona

2,253

3.4 253,1253

Avacum

2.47,159 2,6 83

înţelepciunea lui Iisus Sirah

1,26 96

1, 30 127 2,7 111 4,5 150 4,12 127

2, 32 72

Zaharia Bel şi balaurul

9,16 197 1,38 77

265

Noul Testament

Matei 7,13 66

2,16 77 7,13-14 69,243

3,15 199 7,21 167

4,4 159 8,17 60

4,9 245 8,20 245

4,5-10 109 8,22 196

5,2 127 9,2 172

5,3 192,207 9,12 88

5,5 218 10,16 158

5,3-9 114 10,27 66,243

5,7 53,165 10,29 95

5,8 169 10,33 224

5,10 209 11,1200

5,11-12 210 11,27 207

5,13 211,212 11,28 59,192,216,227

5,14 212 11,29 59

5,16 213 11,28-30 69

5,28 129 12,48 196

5,39 155,182 13,9 109

5,44-453 13, 22 85, 93, 98,106,120, 217

5,47 62 13,43 116,198

6,2 149 13,46 198

6,3 128 14,10 -77

6,16 247 15,14 205

6,19 230 16,23 246

6,20 71 16,248

6,27 143 16,26-27 166

6,28 143 16,27 209

6,28-30 112 17,3 59

7,5 129 17,12 59

266

17,20 63 26,4208

19,6 129 26,52 71 Marcu

19, 18 61

19,23 94

19,24 84 2,5 172

19,28 232 8,33 205

19,29 95 10,7 138

20,6 216 10,9 141

20,10 75 13,22 142

20,27 128

21,16 243 Luca

21,21 63 1,37 139

22,14 228 1,46-47 157

22,30 221 3,1247

22, 32 94

3,14 165

22,37-40 61

5,12 87

23,8 219

5,20 172

23,12 129

6,24-26 146

23,27 70

6,25 147,148

23,39 145

6,27-33 62

24,24 142

6,35 125

24,30 122

6,38 176

24,35 214

7,47 61

25,1 169

8, 8 249

25, 8 245

25,1203 8,15 212

25,11-12 167 9,60 196

25,12 199 9,62 196,205

25,34 145,160,211 12,27 143

25,34-36 249 12,27-28 112

25,34-40 151 12,40 241

25,40 165,245,249 13,25 167,203

25,41 160,180 15,17 192

25,45 166 16,15 126,129

267

17,10 131 17,15-18 88

17,21 191,193

18,13 88,129

18.24 194

21,4 150

21,19 190 23,3226

24,17 15

Ioan

1,149 5,29 243 7 207

7.20 225 8,4225 8,48 124,225

12.20 88

12.25 166

13.15 130

13.25 200

13.34 61

13.352

14,2 218,229

14.6 69

14,8 207

14.16 59

14.21 58 14,23 58

15.6 186

15,10 170

15.22 97 16,33 206

267

21, 18 227

Faptele Apostolilor

6,2 91 7,58-60 77

9,6 86

Romani

1,26 102

2,1 176

2,150

3.8 115

5.4 111

6,22 69 7,11 91

7,13 69 7,18-19 104

7,21 104

7,24 132

8.8 60

8.17 53

8.18 195 8,28 53,60 8,33 60

8.35 132

8.36 170 8,39 76

9.5 190

12.6 153

12.7 152

12.9 62

12,15 218 13,8-9 61

13.10 61

268

13,11 97

14.2 248

14.3 247 14,6 145 14,10 248

14,17 159

I Corinteni

1.24 88

2.9 60,151,162,229,230

2.13 79

3.13 145 3,16-17 70

3,17 147

4.5 132

4.9 154

4,11 154

4.13 124

5.5 212 6,7-8 150

6, 9 82,150, 165

6.13 147

6,15 147

7.5 144

7.8 144

7.9 144 7,29-31 144 7,32 145

9.25 162

13.2 62

13.3 61

13.4 61

13.13 60,61 15,37 143

II Corinteni

1,22 60 2,11 106,247 4,17 195 5, 14 62 6,16 57 8,9 127 10,5 127 10,5-6 128 11,3 235 12,2 189 12,7-8 130 12,10 196,201

Galateni

1.10 128,149 5,243

5.10 248 5,17 174, 19 89 6,8 89

Efeseni

2.2 189 2,6 234

2.10 143

2.14 62

4.3 62 4,30 249 5,12 134,25 144 6,10-13 187

6.11 163

6.12 172 6,13-17 164

6.14 108

269

Filipeni

2.16 79

3.13 204

3.14 195

3.19 115

Coloseni

1,13 54

1.15 140

3.19 144

I Tesaloniceni

4.17 145

5,2248

I Timotei

4,3 142

4,5 141

5,10 246

5.15 81

5,24 117 5,24-25 217 6,9 83

3.5 142

4,7 54

Evrei

1,3 140

1.14 190

4,12 64

5,11 53

11,1 60

11,2 57

11.5 57

11.6 57,58 11,38 78,201

12.14 247 12,18-19 59

13,4 141

13.6 54

I Ioan

4,8,16 244

II Timotei

2,5 142

Apocalipsa

20.14 117,119,180

20.15 54

Redactor: Dragoş Dâscă Corector: Daniela Cojocariu Tehnoredactor: Gabriela Radu

Coperta: Ierom. Mihail Gheaţău mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi, Iaşi Monah Iachint Sabău mănăstirea Putna, Suceava Prepress: Mariana Cojocaru DTP: Leonard Lunguleac

Bun de tipar: 2013. Apărut: 2013 Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: (0232)216693; (0232)218324; Fax: (0232)216694 http://editura.doxologia.ro, E-mail: editura@doxologia.ro

Nu vă înrăiţi, fraţilor, în necazuri, nici nu socotiţi mare intervalul de timp pentru nevoinţă până la plecarea de aici, ci gândiţi-vă că vremelnică este lupta prin necazurile trupului, ştiind că mai mare este, mai presus de orice măsură, intervalul veşnic nesfârşit al veşnicei vieţi. Ca unii care avem să rămânem cu Domnul pururea prin nădejde. Şi să nu socotească fiecare că este departe sălaşul lui, fiindcă pleacă într-un loc apropiat. La fel şi Domnul ne îndeamnă să avem fără şovăire înaintea ochilor pe cele cereşti şi, întrebat fiind de noi să ne spună despre Tatăl, ca unor prieteni şi concetăţeni ai Lui, ne răspunde că împărăţia cerurilor înlăuntrul nostru este.

Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat,

Cuvântul al XXII-lea

Volumul de faţă cuprinde toate omiliile şi scrierile păstrate ale Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat (521-592), fiind prima traducere integrală într-o limbă modernă. Sfântul Simeon este cel mai cunoscut dintre stâlpnici, alături de omonimul său, numit cel Bătrân, care, cu un secol înainte descoperise lumii acest extraordinar mod de viaţă ascetică. Sfântul Simeon din Muntele Minunat ocroteşte de mai bine de 500 de ani Moldova şi Lavra Neamţului, prin moaştele sale ce se află aici, odor nepreţuit, dăruit Mănăstirii de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.

Ascet şi orator precoce, începându-şi starea de stâlpnic la vârsta de şapte ani, „încât şi dinţii şi i-a schimbat, când era pe stâlp” (Evagrius Scolasticul), Sfântul Simeon a fost un sprijin puternic al credinţei ortodoxe în Biserica Antiohiei din secolul al VI-lea, încercată dur de extinderea ereziei monofizite, invazii ale perşilor, dar şi de cutremure devastatoare. Cuvintele de faţă, scrise prin directa lucrare a Duhului Sfânt (Viaţa Sfântului Simeon, 32), rostite de pe stâlp începând de la vârsta de 10 până la 24 de ani, ne descoperă un învăţător minunat al credinţei şi vieţuirii ortodoxe, preocupat atât de îndrumarea duhovnicească a monahilor ce-l urmau, cât şi de mântuirea întregului popor al lui Dumnezeu.

DOXOLOGIA

ISBN 978-606-666-123-2

edituradoxologia.ro

Lasă un comentariu Anulează răspunsul