ALIKI CAFETZOPOULOU MANTIA PURPURIE

ALIKI KAFETZOPOULOU

Mantia purpurie

Aliki Kafetzopoulou

Mantia purpurie

Traducere din limba engleză Diana Stănciulescu

Bucureşti

Redactor: Diana-Cristina Vlad Copertă şi ilustraţii: Ovidiu Gliga

Traducere după originalul în limba engleză: Aliki Kafetzopoulou, The Purple Mantie, 2001.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KAFETZOPOULOU, ALIKI

Mantia purpurie Aliki Kafetzopoulou; trad. din lb. engleză: Diana Stănciulescu Bucureşti: Editura Sophia, 2021 ISBN 978-973-136-776-7

I. Stănciulescu, Diana (trad.)

Prefaţă

Ne aflăm în pragul unui nou mileniu, iar omenirea se confruntă cu unele dintre cele mai dificile încercări şi întrebări ivite vreodată în istorie. Teme precum lupta cu drogurile, crimele din şcoli, pacea în Orientul Mijlociu, semnificaţiile suveranităţii naţionale în plan politic şi social dar şi schimbările climatice, donarea şi ingineria genetică în plan ştiinţific şi tehnologic ne silesc să regândim în fiecare zi ce fel va fi lumea şi cum se va trăi în secolul al XXI-lea.

Din multe puncte de vedere, se pare că lumea în care trăim devine tot mai fragmentată şi mai disperată, impersonală, o lume în care sensul vieţii şi al raportului dintre persoană şi societate, sensul responsabilităţii personale sunt tot mai complicate şi neclare. Drept urmare, fiecare dintre noi se întreabă adesea încotro se îndreaptă această lume şi dacă nu cumva schimbările care se succed exponenţial mai pot fi considerate a fi un

progres sau doar precipitarea spre un punct critic al prăbuşirii noastre sociale şi duhovniceşti.

Chiar şi în rândul creştinilor, deseori se pare că sensul de căpătâi al vieţii noastre pe această lume şi anume mântuirea prin mila Domnului nostru Iisus Hristos şi primirea Sfântului Duh prin lucrarea dragostei şi a pocăinţei în societatea hedonistă de astăzi, ajunge să fie doar un aspect izolat al traiului nostru orientat spre căutarea plăcerii şi a siguranţei materiale.

Însă tocmai în cheie creştină ni se dă şansa de a vedea că această tendinţă spre idolatrizarea tehnologiei şi spre fărâmiţarea socială este una primejdios de strâmbă. în timp ce milioane de oameni se întreabă cum va fi această epocă măreaţă a progresului tehnologic, noi ştim deja ce ne aşteaptă. Chiar dacă nu ştim când anume se vor da pe faţă cele ce vin precum furul noaptea, de două lucruri putem fi siguri. Primul ni-l spune Sfântul Apostol Pavel: „Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte aproape este de pieire.” Iar cel de-al doilea este că astăzi, în acest prim an al celui de-al doilea mileniu de la Naşterea în trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, suntem mai aproape ca oricând de sfârşit.

Acesta este motivul pentru care romanul istoric al lui Aliki Kafetzopoulou este relevant pentru această perioadă a istoriei creştinismului.

Căci nu este doar un roman despre trecutul nostru şi despre moştenirea pe care o împărtăşesc creştinii de pretutindeni, ci este şi un roman despre viitorul nostru. Mesajul lui este deopotrivă anevoie de primit şi necesar: pentru cei care II iubesc pe Hristos, strălucirea trecătoare a acestei lumi (dimpreună cu toată bogăţia ei materială şi confortul pe care l-ar putea promite) deşartă este. Nu doar că este deşartă, ci poate ajunge să fie o piatră de poticnire sau o cursă ce ne poate despărţi de mântuire, ţelul nostru.

Romanul dă viaţă poveştii unor oameni ca şi noi, puşi la un moment dat să aleagă între confortul trecător al lumii acesteia (cu toată slava ei deşartă) şi slava veşnică a vieţii viitoare. într-un fel, noi facem zi de zi astfel de alegeri de pildă, atunci când alegem „ecranul” în locul rugăciunii sau al lecturilor duhovniceşti sau când alegem să ne înlesnim viaţa adunând fie bani, fie lucruri materiale, în loc să înmulţim milostenia prin faptele şi prin gândurile noastre.

Dar iată că, la propriu, s-ar putea să ne vedem siliţi într-o zi să alegem între una şi cealaltă, asemeni personajelor din acest roman, chiar cu riscul de a ne pierde viaţa. Creştini fiind, nădăjduim şi ne rugăm stăruitor ca atunci când va veni clipa, să ştim ce alegem şi să avem puterea de a alege binele. însă dacă noi nu facem alegerea cea

bună de acum, când preţul alegerii noastre este mult mai mic, cum mai putem spera că vom alege mântuirea cu preţul vieţii? Domnul însuşi întreba: „Fiul Omului când va veni va mai găsi credinţă pe pământ?”

Pe cei care vor să-I urmeze lui Hristos nu moartea în sine îi preocupă, ci bucuria vieţii, acea viaţă veşnică pe care Domnul ne-o oferă fiecăruia dintre noi prin moartea şi învierea Lui mântuitoare, din dragoste pentru noi. Aşadar, pomenindu-i şi cinstindu-i pe sfinţii martiri şi mucenici care, ca nişte icoane ale Domnului Iisus Hristos, au primit lăuntric pecetea răstignirii Lui dătătoare de viaţă şi care astfel s-au învrednicit de Viaţă -, noi pomenim şi cinstim şi ceea ce noi înşine suntem chemaţi să devenim, ca acesta să fie răspunsul nostru la Evanghelia Lui şi faţă de El.

în textul romanului, autoarea a înfiripat imaginea unei epoci de o mare adâncime duhovnicească, pentru a ne ilustra cum va fi fost viaţa unora dintre mucenicii Bisericii primelor veacuri. Totodată, firul epic surprinde subtil şi trezirea duhovnicească a eroilor şi urcuşul lor în mijlocul unei societăţi care, neprimindu-L pe adevăratul Dumnezeu, este cuprinsă de haos, confuzie generală şi frică. Cu toate că acţiunea romanului se petrece în Antichitate, în Imperiul Roman, întâmplările ar fi putut la fel de bine să fie povestite

în contextul „imperiului global” al secolului al XXI-lea.

Se cuvine să facem aici câteva precizări legate de dimensiunea istorică a textului: deşi aproape toţi sfinţii prezentaţi în roman au primit mucenicia în timpul prigoanelor pornite de împăratul Diocleţian, pentru câţiva dintre aceşti sfinţi nu este certă ziua în care s-au săvârşit din viaţa aceasta, astfel încât este posibil ca mucenicia lor să se fi petrecut în timpul unor prigoane anterioare sau ulterioare, precum prigoanele împăraţilor Deciu sau Galeriu. Majoritatea sfinţilor mucenici ale căror nume apar în roman sunt semnalaţi cu un ⁺, iar despre aceştia veţi găsi mai multe date istorice şi bisericeşti în anexa de la sfârşitul cărţii.

Minunat este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în sfinţii Săi! Prin vieţile lor pilduitoare şi cu mijlocirea lor, ne rugăm ca Domnul să ne dea şi nouă curajul şi credinţa de a birui prigoanele necontenite ale istoriei şi mai presus de istorie pe care vrăjmaşul le stârneşte împotriva noastră. Ne rugăm ca Domnul să ne ajute să biruim şi acum, şi în viaţa ce va să vie!

Damian şi Efrosyni Robinson Ajunul Sfântului Botez al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

5 ianuarie 2000

Capitolul I

Mii de visuri şi speranţe

Conversaţia aprinsă a băieţilor se curmă în clipa când a apărut directorul şcolii. Este o după-amiază de iarnă a anului 303 după Hristos.

de acum e timpul să plecaţi, le spuse directorul pe un ton poruncitor şi cu o privire aspră.

Băieţii s-au ridicat de pe treptele de marmură, şi-au netezit tunicile şi, din mişcările lor, se vedea că nu mai este nevoie să le spună acelaşi lucru şi a doua oară. L-au ascultat pentru că nu voiau să-i dea nici un prilej să se plângă de ei, dar şi pentru că abia atunci şi-au dat seama că, antrenaţi în schimbul lor de impresii şi opinii despre jocurile din ziua aceea, nici nu observaseră că se făcuse târziu şi se întunecase.

Au plecat de sub arcadele construite pentru Jocurile de Iarnă ca să se adăpostească de ploaie şi de aerul rece. A doua zi avea să-i găsească tot acolo, la antrenamente. Nu mai rămăsese prea

mult timp nici până la Jocurile de Primăvară. Fiind prima lor participare, toate gândurile şi preocupările lor se învârteau în jurul acestor jocuri. „Cine va fi câştigătorul?” se întrebau toţi.

Ambiţiile nemărturisite ale fiecăruia dintre ei, hrănite de-a lungul multor luni şi în calculele pe care şi le făceau ziua, şi în visele pe care le aveau noaptea -, troieneau pe temelia unor laude şi nădejdi aduse de victorii mai vechi. însă, în ultima vreme, intervenise şi altceva.

Ruf îndrăznise să spună ceea ce îi frământa pe toţi şi fiecare îi dădea dreptate în privinţa prognosticului făcut de el. Văzând cu câtă forţă şi agilitate făcea Helianos săritura în lungime, depăşindu-l pe prietenul său, Antistene, cu 30 de cm pe Antistene, care era mereu primul -, aceeaşi întrebare le-a răsărit în minte tuturor: „Cine va fi câştigătorul Jocurilor din acest an?”

Astăzi, când se adunau toţi pe treptele arcadei, Ruf a răspuns fără ezitare:

nu-i nevoie nici de matematică, nici de filosofie ca să ştim cine va fi câştigătorul!

crezi că Helianos?

bineînţeles! Este ultimul venit la şcoala noastră, dar uite că e primul la lupte şi alergări.

şi la aruncarea discului? Nu mai ştii ce-a fost ieri?

aşa e! Şi la aruncarea discului. Iar azi, şi la sărituri!

Deşi le rănea ambiţiile cele nemărturisite, se vedeau nevoiţi să admită că băiatul înăltuţ de şaisprezece ani, zvelt, cu părul castaniu şi privirea ageră va constitui o piedică pentru oricine lupta pentru coroana învingătorului. Iată motivul pentru care ajunseseră să discute până târziu şi conversaţia lor a continuat, la fel de aprinsă, tot drumul până acasă.

Helianos plecase deja de mult. Cu mersul sprinten şi cu ochii strălucind de bucurie, traversase tot oraşul Nicomidia purtat de euforia succeselor lui. Roşeaţa din obrajii săi nu avea legătură cu vremea rece şi nici cu lumina apusului de soare ce învăluia în trandafiriu tot oraşul. Dacă vreun om ar fi găsit calea să vadă ce se petrecea în inima lui, ar fi descoperit că gimnaziul, săritura în lungime şi toate laudele care au urmat erau deja uitate. Alte lumi îi furau gândurile ca un magnet.

Bună, Helianos! strigă după el o voce, încercând să-l oprească din mers.

Era Adrian⁺, care a trebuit să-l prindă de braţ şi să-i strige la ureche încât să-l audă flăcăul, atât era de pierdut acesta în gândurile lui.

poţi să mă ajuţi să duc pe cineva la doctor? îl rugă acela în grabă.

acum?! Mi-e imposibil… mă aşteaptă acasă, zise Helianos cu un gest care arăta că nu mai e nimic de adăugat.

Nu avea de gând să se abată din drum pentru nimeni şi nimic în lume. E adevărat că Pantoleon⁺ doctorul cel tânăr, frumos şi la chip şi la suflet, un om pe care îl ştiau toţi în Nicomidia stătea la numai două străzi depărtare. însă Helianos nu avea timpul şi nici dispoziţia pentru asemenea fapte bune. îi repetă lui Adrian, vecinul lui cel bogat, că se grăbea teribil şi îşi văzu de drum, iuţind pasul şi aprinzându-se şi mai tare la faţă. Cât de importantă era pentru el noaptea aceasta!

Prăvăliile începuseră să pună în prag felinarele aprinse. Proprietarii mai puneau câte un felinar mititel cu ulei de măsline pe mesele lungi de lemn, să vadă mai bine când adunau şi numărau banii, căci nu erau puţini.

De când împăratul Diocleţian se stabilise în Nicomidia, declarând-o capitală a Imperiului Roman de Răsărit¹, oraşul arborase o atmosferă mai strălucitoare. S-au ridicat palate neînchipuit de luxoase, iar vilele senatorilor şi ale comandanţilor militari împodobeau acum străzile cele

¹ La venirea sa la putere în anul 285, împăratul Diocleţian a reorganizat Imperiul Roman, împărţindu-l în două regiuni administrative şi desemnându-l chiar el pe cel de-al doilea împărat în persoana lui Maximian. Imperiul Roman de Răsărit (baza puternicului Imperiu Bizantin sau Romania, care a durat până în 1453) se întindea de la malurile Mării Adriatice, cuprinzând apoi Grecia şi Asia Mică, până în Persia, iar în sud, prin Orientul Mijlociu, cuprinzând Ţara Sfântă şi nordul Africii. Centrul puterii în cea mai mare parte a domniei lui Diocleţian (285-305) a fost oraşul Nicomidia, cunoscut astăzi ca Izmit, localitate aflată în Turcia.

noi şi parcurile din centrul cetăţii. Grădini sofisticate, cu flori multicolore şi copaci falnici înconjurau vilele celor înstăriţi, iar apa mării ce se vedea în Golful Astakenos purta până la mal vase cu mărfuri din toate porturile lumii. Acesta era motivul pentru care şi prăvăliile strângeau zilnic bani buni de la clientela cea numeroasă. Negustorul Urvinos avea un câştig încă şi mai mare decât alţii, căci el aducea ţesături pentru senatori şi, adesea, chiar pentru palatul imperial. Importa din Alexandria şi Babilon ţesături brodate în aur, porfiră din Tyr şi mătăsuri fine din insula Kos.

Avea Urvinos croitorul lui care pregătea straie colorate pentru marii bogătaşi, precum şi pelerinele speciale ale comandanţilor militari: albe şi tivite cu roşu pentru consuli şi pretorieni, dar şi robe de un purpuriu închis, împodobite cu aur şi rămurele de palmier, pentru generalii care le purtau la sărbătorile publice.

Helianos se năpusti în magazinul tatălui său, Urvinos, intrând cu o asemenea viteză, încât răsturnă lampa de ulei pe care un sclav tocmai încerca să o agaţe la uşă. Au sărit stropi de ulei în toate părţile, făcând să răsară nişte pete negre pe unele dintre ţesăturile dinspre uşă, ca o mărturie mută a răului făcut.

Urvinos, ieşindu-şi din fire, se repezi cu sălbăticie la sclav şi începu să-l bată fără milă, în timp

ce Helianos îşi văzu de drum şi se duse în spatele prăvăliei, nepăsător faţă de cele întâmplate, ca şi cum incidentul nici nu ar fi avut vreo legătură cu el.

Urcă în grabă treptele atelierului unde muncea croitorul şi, cu un gest imperativ, îşi ceru pelerina cea nouă. Răspunsul croitorului, cum că ar mai fi nevoie de câteva mici finisaje, îl înfurie pe Helianos, pornindu-se să-l ameninţe pe bătrân. Era una din numeroasele clipe în care cei din magazin se gândeau cât de mult îi semăna fiul tatălui, deopotrivă de aspru şi tiranic.

Finisajul n-a durat mult, iar Helianos, luând mantaua şi probând-o, se privi cu mândrie în oglinda cu ramă de culoare arămie. îi şopti câteva cuvinte tatălui său în drum spre ieşire şi se grăbi spre casa marelui general Teaos.

Cât a stat acolo ar fi greu de zis. Ce anume şi-au spus nu se ştie. Ce îndulciri gustase inima lui tânără nu se poate bănui. Nici el n-ar fi putut descrie ce simţea.

Mii de visuri şi speranţe îi cucereau toate gândurile, iar lumi neştiute îl ademeneau ca un magnet. Acolo, în acele lumi neştiute, lăsaseră ancora toate visurile şi ambiţiile lui personale, acolo era comoara gândurilor lui, cu nimic mai mare decât speranţele şi ambiţiile care-i mânau pe toţi prietenii lui de la gimnaziu.

Abia când a ajuns acasă şi l-a întâmpinat râsul cristalin al surioarei lui, Ione alergând spre el cu tălpile goale pe lespezile de marmură ale holului mare de la intrare atunci s-a simţit iarăşi copil! A ridicat-o în braţe pe cea mică şi a început să-i cânte purtând-o pe sus prin sala de oaspeţi, unde ardea focul într-un cămin impunător de marmură.

Ione era o făptură fragilă de numai doi anişori, dulce şi drăgălaşă, cu ochi albaştri şi părul negru, ondulat. Ea îi insufla mereu ceva din farmecul ei lipsit de orice griji.

Bine ai venit! îi spuse Pavla, cealaltă soră a lui, când îl văzu. Te-a căutat Rodion pe la prânz, dar n-am ştiut unde să-i spun că te găseşte!

şi nici nu vei şti unde să mă găseşti, cel puţin deocamdată! Poate mai târziu.

Pavlei nu-i plăcu răspunsul lui. Se aplecă asupra şalului pe care îl broda cu un model romboidal în mai multe culori. Lumina focului din cămin îi sublinia trăsăturile frumoase, dar îi dezvăluia şi iritarea pe care o simţea din cauza replicii lui tăioase.

poftiţi la masă! le spuse Chiriana, servitoarea, şi trase draperia care separa sufrageria de sala de mese.

Două felinare suspendate revărsau de la înălţime lumina lor caldă în toată încăperea. Mirosul fripturii şi al chiflelor proaspăt scoase din cuptor,

dar şi platourile cu tot felul de aperitive şi salate erau un semn că în casa lui Urvinos domnea belşugul. De pregătirea mâncărurilor se ocupa însăşi stăpâna casei, Tatiana, mama lui Helianos.

După ce s-au adunat toţi în jurul mesei, veni şi Tatiana înaltă, distinsă, afectuoasă şi încântătoare. Chipul ei palid şi gingaş contrasta izbitor cu părul negru şi ondulat. îşi îmbrăţişă copiii cu zâmbetul pe buze, cum făcea mereu. întâmplător, toţi moşteniseră trăsăturile ei fizice. Se apropie de masă, gata să îi servească pe toţi.

în această seară însă, Tatiana nu era în apele ei. Obrazul palid îi evidenţia neiertător cearcănele, iar privirea ei părea pierdută. Parcă nu se uita nicăieri anume şi nu vedea nimic.

„S-a îmbolnăvit mama?” se întrebă Helianos, îngrijorat.

Cu toată asprimea lui, băiatul îşi iubea mama foarte mult. Dar, oricare ar fi fost cauza supărării ei, vestea pe care i-o va da sigur o va înveseli imediat, îşi zicea el, încercând să scape de orice griji.

Cina a decurs ca de obicei: copiii au povestit ce au făcut în timpul zilei, iar bunicul le-a împărtăşit iarăşi isprăvile lui din Salonicul natal. Mereu îl cuprindea nostalgia când se gândea la acel oraş, iar distanţa care îl despărţea de locurile lui dragi o compensa prin descrierile pline de viaţă pe care i le făcea spre folosul nepoţilor săi. Povestea

despre Alexandru cel Mare şi despre faptele lui vitejeşti, despre tărâmurile macedonene pe care abia aştepta să le revadă. Evocările lui se încheiau negreşit cu acelaşi îndemn:

ar trebui să mergem vreodată acolo, Urvinos! Ia să te gândeşti la călătoria asta!

Tatăl copiilor nu răspundea, însă Helianos şi fratele lui, Antioh, încuviinţau de fiecare dată ideea bunicului.

Numai că, de astă dată, Helianos era captivat de alte planuri şi vise, încât nici nu părea să audă ce se discută. Se înţelege că, în conjunctura extraordinară în care se afla, era nevoit să renunţe la unele lucruri. Cu un aer absent, mânca din plăcinta de mere cu nuci, favorita lui, rememorând victoriile repurtate în ziua aceea la gimnaziu. Avea să renunţe însă la jocuri, cu toate că ar fi însemnat o mare ocazie de a câştiga aplauzele şi admiraţia tuturor. Da, ar fi fost un avantaj important pentru viitorul lui dacă şi colegii de vârsta sa, şi cei mari ar fi văzut cum, la vârsta de 16 ani, Helianos Cronion a primit coroana de lauri la aruncarea discului, că Helianos Cronion a ieşit primul la săritura în lungime, că Helianos Cronion, fiul lui Urvinos, avea nişte abilităţi excepţionale şi era vrednic de toate onorurile!

Pe de altă parte, nu se îndoia că va mai avea în viitor şi alte ocazii să-şi demonstreze abilităţile.

Însă lucrul acesta nu-l împiedica să îşi dorească triumful şi pe stadion, în prezenţa tuturor oamenilor din Nicomidia. Dar ce putea face? Exact când aveau loc jocurile, el urma să fie foarte departe!

îmbrăcat în uniforma cea nouă, însărcinat cu noi responsabilităţi, avea să-şi plimbe privirea pe deasupra valurilor albastre, spre cetăţile aglomerate şi ţărmurile îndepărtate. Iar odată ajuns în celebrul port al Alexandriei, se va dărui cu totul, cu toată râvna, responsabilităţilor pe care le presupunea noul lui statut, fără să fie nevoie vreo clipă ca altcineva să-i reamintească de îndatoririle sale.

Cu câtă fală şi mândrie se va plimba pe străzile Alexandriei, marele oraş construit de grecii macedoneni, fiind el însuşi grec macedonean!

De câte ori nu desfăcuse în copilărie manuscrisul vechi din biblioteca bunicului, ca să afle tot ce se putea afla despre cetatea lui Alexandru cel Mare. Era cetatea care dusese mai departe lumina Greciei antice până în cele mai îndepărtate tărâmuri din Africa, dusese cultura şi spiritul greco-macedonean până pe malurile Nilului! Şi cum stătea pe marginea scaunului, în camera lui, cu manuscrisul desfăşurat pe genunchi, mintea i se umplea de frumuseţea clădirilor de marmură şi de palatele dinastiei Ptolemeilor¹, cu grădini exotice.

¹ Ptolemeii au fost o dinastie fondată de un general grec, Ptolemeu Soter, care a domnit peste Egipt şi teritoriile sale după moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.Hr.), până la înfrângerea lor de către romani în jurul anului 30 î.Hr. Unul dintre cei mai cunoscuţi membri ai acestei dinastii a fost faimoasa regină Cleopatra. (n.ed.engl.)

îşi închipuia cum va ajunge în portul Alexandriei şi va vedea celebrul far ale cărui raze îmbrăţişau largul mării. îşi mai închipuia cum se va plimba pe holurile imense şi prin sălile celui mai important muzeu, unde cei mai mari filosofi greci predaseră ştiinţe şi artă. La un moment dat, îşi închipuia cum va ţine în mâini unul dintre cele 600000 de volume de acolo, cum îl va strânge la piept, cum în clipa următoare aveau să-i atragă atenţia atelierele unde frunzele de papirus se prefăceau în noi şi noi copii după cărţi scrise deja.

Ştia prea bine că, odată cu trecerea timpului, se schimbaseră multe. însă nimic nu putea sta în calea mândriei pe care o anticipa la gândul că va păşi pe străzile Alexandriei.

Helianos era absorbit de propriile reverii, iar sora lui, Pavla, încerca să termine de brodat şalul pe care voia să-l poarte a doua zi, când se sărbătoreau Terminaliile¹, astfel încât conversaţia de la cină era întreţinută doar de bunicul lor şi de Antioh.

Tatiana îi îmbrăţişa pe toţi cu privirea, dar cearcănele ei păreau şi mai adânci. Însă nimeni nu se uita la ea. Toţi aveau ceva de făcut şi, încheindu-se cina, plecară la treburile lor.

¹ Sărbătorirea Terminaliilor era un festival anual al romanilor în cinstea unui zeu al graniţelor şi al limitelor, Terminus. (n.ed.engl.)

Capitolul 2

„Eu, Gaius Aurelius Diocleţian, am hotărât…”

Merţie înainta încet, cu paşi mărunţi şi cu fruntea plecată, ducând cu grijă tava de aur, pe care se afla o preţioasă cupă din argint şi cristal. La cererea împăratului, îi pregătise acestuia lapte cald, însă, atunci când paznicul a tras draperia ca să intre servitorul, acesta din urmă nu a auzit dacă împăratul îi îngăduie să se apropie. Şovăind, ridică privirea. Nu era nimeni în încăpere.

Fotoliul din lemn de abanos încrustat era împins departe de biroul împărătesc, indicând că augustul¹ împărat tocmai plecase.

Merţie rămase pironit locului, neştiind ce să facă. Să aştepte acolo sau să lase tava şi să plece?

Se apropie, cu teamă, de birou. Cele patru laturi ale acestuia erau împodobite cu fildeş şi safire

¹ Din vremea primului împărat roman, Octavian, împăratul mai purta şi titlul de „august”, „cel nobil”, (n.ed.engl.)

ce străluceau în lumina aurie a candelabrelor minuţios lucrate.

În jurul biroului împărătesc seaflau coloanele înalte din marmură ale căror capitolii erau poleite cu aur, iar frescele multicolore cu pietre semipreţioase împodobeau pereţii. Tavanul avea o lucrătură în relief unică prin bogăţia şi diversitatea vitraliilor şi aurului folosit. Jos, mozaicul scump era acoperit de covoare persane dintre cele mai scumpe. Pe sub podea, în tot palatul, treceau ţevi groase de aer cald, astfel încât se putea spune că în palatul lui Diocleţian nu se simţea iarna cea rece din Nicomidia. Palatul fusese construit de cei mai iscusiţi arhitecţi din imperiu. Putea concura oricând cu luxul şi bogăţia palatelor de basm din Orient, iar prin apartamentele variate de care dispunea le putea oferi celor care poposeau aici cea mai confortabilă şedere în orice anotimp.

Diocleţian credea că, etalându-şi astfel bogăţia, păstrează prestigiul cuvenit împăratului atât în faţa supuşilor săi, cât şi în faţa altor popoare. Era foarte preocupat de cum să îi mai copleşească pe alţii cu grandoarea sa.

în loc de uniformă militară, cum purtau toţi împăraţii din vremea aceea, el îmbrăca o mantie de mătase brodată în aur. Coroana de lauri, pe care o purtau de obicei împăraţii, el o înlocuise

cu o diademă decorată cu un sidef unic în lume şi extrem de scump. Chiar şi pe sandalele care abia se vedeau de sub scumpa lui robă purpurie străluceau smaralde şi rubine.

Şi cine ar fi cutezat să-l contrazică sau să opună rezistenţă unui stăpân ca el, ale cărui putere şi pompă erau fără pereche pe tot cuprinsul pământului? Cine ar fi putut avea curajul să ridice vocea sau să-şi semeţească privirea în faţa lui, când chiar şi trimişii oficiali ai altor ţări şi înalţii funcţionari ai imperiului erau siliţi să-l salute îngenunchind în faţa lui şi sărutându-i poalele hainei în semn de adânc respect? Era exclus să-i treacă prin minte cuiva să se revolte împotriva lui, a voinţei lui sau a ordinelor sale!

Merţie se hotărî în cele din urmă să lase tava acolo. în clipa când o aşeză, observă că pe birou era desfăcut un pergament lung unde era scris ceva şi care purta sigiliul imperial. Se gândi că este probabil vreun ordin al stăpânului său, care se ocupa chiar şi de stabilirea preţurilor pentru mărfurile din piaţă.

Merţie, creştin încă de la vârsta de 12 ani, obişnuia să-şi înfrâneze curiozitatea în legătură cu lucrurile care nu îl priveau. Iar cu documentele împăratului se purta cu şi mai mult respect, cu toate că el, ca slujitor personal, avea adesea obligaţia să păstreze aceste documente sau să le

predea altcuiva. La fel şi acum. Se comportă aşa cum o făcea de fiecare dată. Lăsă tava cu laptele cald acoperit chiar lângă pergament şi se întoarse să plece, când auzi deodată vocea guturală a lui Diocleţian din spatele draperiei groase de catifea:

mâine se va anunţa ordinul meu! Eu, Gaius Aureliu Valeriu Diocleţian, am hotărât precum urmează: Să fie dărâmate toate templele creştinilor! Să fie arse toate cărţile lor de cult! Să fie înlăturat orice creştin care ocupă o funcţie de înalt funcţionar! Toţi creştinii care au fost eliberaţi din sclavie să redevină sclavi!

„Doamne, Dumnezeule…” îşi spuse Merţie îngrozit. „Doamne… începe prigoana!” şopti el din vârful buzelor.

Până acum, Diocleţian nu îi mai prigonise pe creştini. Mai curând îi ignorase. Îi îngăduise. Nici măcar nu îl deranjau când, de pe verandele imense ale palatului, vedea în zare catedrala lor, cea mai impunătoare construcţie din toată Nicomidia.

„Dar ce s-o fi întâmplat?…”

Lesne se schimbă inima omului! Prea lesne devine nesimţitoare, împietrită şi inumană atunci când se întunecă de logica strâmbă a egoismului şi când dă ascultare vorbelor meşteşugite ale vreunui om viclean.

Galeriu, pe care Diocleţian îl desemnase cezar¹ al provinciilor ilirice şi care îi era totodată ginere, se arătase a fi duşmanul aprig al credinţei creştine. Ca duşman al creştinilor îi vorbise! Edictul acela probabil nici nu ar fi existat dacă nu l-ar fi instigat şi îndemnat ginerele său.

Merţie îşi şterse fruntea rece şi umedă. îi veni în minte deodată părintele Antim, episcopul lor iubit şi biserica plină din frumosul lor oraş, o biserică ce creştea nu numai prin numărul credincioşilor, ci şi prin trăirea lor virtuoasă şi hotărârea cu care voiau să-I urmeze lui Hristos. Îi îmbrăţişă cu gândul pe toţi, fraţii şi surorile lui în Domnul.

Chiar şi aşa, gândul că funcţionarii de rang înalt îşi vor pierde slujba, că cei eliberaţi din sclavie vor fi iar robi sau chiar şi dărâmarea bisericilor lor nu i se păreau cu adevărat cumplite. Căci şi fără slujbe de rang înalt, şi fără libertatea fizică îşi spunea el oamenii se pot bucura în duh, pot fi fericiţi.

Cât despre biserici, puteau ridica altele. Puteau săpa în pământ, puteau face catacombe. Erau nenumărate moduri în care ar fi putut totuşi să se adune şi să ţină sfintele slujbe.

Dar scripturile, cărţile lor?!

¹ Cezar era titlul acordat de locţiitorii sau succesorii celor doi împăraţi, iar aceştia aveau puteri administrative mari asupra provinciilor din interiorul Imperiului Roman, (n.ed.engl.)

Tânărului servitor abia gândul acesta i se păru prigoana cea mai greu de îndurat! Dacă aveau să le distrugă manuscrisele şi pergamentele lor, scrieri din Evanghelie, din Epistole, din Psalmi şi din alte scrieri sfinte, pe acestea cum ar mai fi putut să le înlocuiască?!

Unde mai puteau găsi Legea Lui, care bucură inima şi întăreşte duhul, care oţeleşte voinţa şi ne învaţă îndreptările Lui? Legea dumnezeiască alină durerea şi suferinţa, e sprijinul cel tare al creştinului în clipele grele, e izvorul însuflării pentru urcuşul lui duhovnicesc şi pentru a rămâne creştin…

Numai la gândul unei asemenea ameninţări, ochii i se umplură de lacrimi. Simţi pornirea de a înşfăca edictul ca să-l rupă în bucăţi atât de mici, încât nimeni să nu mai ştie ce scria acolo. Dar aşa nu ar fi făcut decât să înrăutăţească prigoana. Nu-i mai rămânea decât să fugă ca vântul şi ca gândul, să-i anunţe pe ceilalţi ce îi aştepta.

în ultimele două luni, la casa de la ţară a lui Adrian se adunau mulţi creştini şi copiau cărţi sfinte spre folosul celor veniţi de curând la credinţă şi botezaţi de Antim episcopul. Din câte auzise Merţie, nu mai puţin de 350 de cărţi au fost copiate în casa lui Adrian, în Nicomidia. Cum s-ar mai făli soldaţii lui Diocleţian dacă o

asemenea comoară ar ajunge să cadă în mâinile lor!

Merţie trebuia să intervină cât mai repede, să facă tot ce putea să o salveze. Trebuia şi să îi anunţe pe ceilalţi fraţi, înainte de anunţarea publică a ordinului, încât să aibă timp să-şi ascundă cărţile pe care le aveau fiecare acasă. Era dispus să ignore orice pericol la care se expunea personal, numai să poată apăra, în faţa tăvălugului, hrana lor duhovnicească. Ieşi din birou în vârfurile picioarelor şi, închizând uşa în urma lui, fugi într-un suflet.

în ziua aceea, paznicul porţii de la palat fusese biciuit de ofiţer pentru că întârziase, aşa încât încerca să fie mai serios decât era de obicei. Portarul de la ieşirea servitorilor, văzându-l pe slujitorul împăratului atât de grăbit, socoti că a primit un ordin şi l-a lăsat să iasă repede, fără să-l mai întrebe nimic.

Merţie se duse întâi la părintele Nikandros, apoi plecă în partea de răsărit a oraşului, o zonă locuită aproape în totalitate de creştini. Pe drum se întâlni cu un aliat foarte important, Rodion, se întorcea grăbit şi el de la Helianos, pe care nu îl găsise acasă.

rodion, vin vremuri grele…

de ce spui aşa, Merţie? S-a întâmplat ceva?

din câte am înţeles, mâine se va da un ordin.

ce fel de ordin?

un edict împotriva noastră!

ce tot spui acolo? Prigoane, vrei să zici?

da, dar altfel de prigoane. Ne vor demola bisericile, ne distrug Scripturile!

of, Doamne, vor mai veni şi altele în curând! Merţie, roagă-te pentru mine să rămân credincios până la sfârşit!

să ne rugăm unul pentru altul…

dar ce e de făcut acum? Să îi anunţăm pe toţi să-şi ascundă cărţile…

am început şi eu să le dau de ştire. Oare mama ta ţi-ar da voie să pleci cu calul, să mergi tu la casa de la ţară a lui Adrian?

da, ştiu care casă, trebuie neapărat să mergem acolo! Mama mă lasă. Ar trebui să salvăm şi copiile făcute alaltăieri!

în scurt timp, Rodion încăleca pe cal şi, cu binecuvântarea mamei sale, pleca din Nicomidia tocmai când Merţie bătea la uşa casei din oraş a aceluiaşi Adrian.

Alături de casa nouă şi frumoasă a lui Urvinos locuia Adrian, într-o casă veche, distinsă şi discretă, moştenită de la tatăl său. Tânărul ei stăpân întreţinea această casă fără lux sau pretenţii extravagante, folosind-o mai cu seamă pentru găzduirea altora şi pentru orice nevoi din slujba Bisericii. Pe Adrian şi pe Natalia⁺, soţia lui, se

putea conta oricând era nevoie de bani sau de ajutor, fiind oricând gata să dea din timpul lor în asemenea vremuri încercate.

Natalia se mâhni când află veştile pe care i le aducea Merţie:

probabil vor face percheziţii prin case. Posibil să ne ceară chiar să predăm noi înşine cărţile, îi spuse el cu privirea în pământ.

n-au decât să-mi ia viaţa, dar cărţile nu le dau! şopti Natalia, foarte hotărâtă.

Se uită peste umăr, cu drag, la grămada de manuscrise şi papirusuri.

cât mai trăieşte unul dintre noi, eu şi Adrian nu-i vom lăsa să se atingă de ele, mai spuse ea.

da, deşi nu ştim dacă mai avem mult de trăit. E o comoară pe care ar trebui să o salvăm şi pentru generaţiile următoare, insistă Merţie. Părintele Nikandros spuse că ar trebui mutate toate din casa voastră în alt loc, să le ascundem undeva unde nimeni nu s-ar gândi să le caute.

atunci aşa facem, încuviinţă ea cu smerenie şi trimise îndată un servitor să-l caute pe Adrian.

CAPITOLUL 3

Comoara primejduită

La fereastra micuţă cu vitralii bătu încetişor cineva, iar Tatiana se ridică imediat de pe scaun. O luă pe Ione de lângă canatul mare ieşit din coşul ei cu lucru de mână şi i-o încredinţă servitoarei, Chiriana. închise uşa în urma ei, apoi reveni în atelierul de lucru şi trase cu grijă draperia grea care separa încăperea de restul casei. Se grăbi să vadă cine era la fereastră. Vocea blândă a Nataliei, parcă şi mai blândă decât de obicei, a fost primul semn că este vorba despre ceva foarte grav.

La construirea casei, Urvinos pusese acest geamlâc în colţul atelierului ei mai mult ca pe un element decorativ decât ca pe o sursă de lumină, întrucât se deschidea în dreptul peretelui casei învecinate. însă cele două surori în Hristos au găsit prilejul de a comunica folosindu-se de geamul apropiat de pe peretele casei unde locuiau Natalia şi Adrian.

Această fereastră secretă, ce dădea în grădină şi nu se vedea din stradă, devenise acum un izvor de nădejde şi încurajare pentru Tatiana, care primise de curând botezul şi îi era foarte greu, fiindcă toţi casnicii ei erau idolatri.

Trecuseră doar două săptămâni de la botezul ei într-o biserică mică din afara oraşului. Nimeni nu mai ştia de înnoirea vieţii ei, în afară de câţiva slujitori ai Bisericii, de Adrian şi de soţia lui, Natalia. Motivul era chiar Urvinos, fiindcă Tatiana ştia că, dacă soţul ei ar fi aflat de botezul creştin, hotărârea ei s-ar fi lovit de cea mai cumplită furie din partea lui. Din pricina aceasta, totul rămăsese un secret pentru ceilalţi, chiar şi pentru copiii ei. Prin ferestruica aceea neobservată, Natalia îi mai dădea manuscrise copiate din Sfintele Scripturi ori îi repeta ce se spusese la predică în ziua respectivă.

„Oare ce lumină se va mai revărsa prin fereastra mea astăzi?” se întreba Tatiana de câte ori auzea bătaia uşoară în geam. Venea zâmbind în întâmpinarea Nataliei şi acolo, ca într-un buzunar al zidăriei dintre cele două case, găsea nestemate pe care casa ei, oricât de luxoasă, nu i le putea dărui.

însă în seara aceea Natalia nu avea nimic de oferit, ci o mare rugăminte. îi povesti mai întâi veştile tulburătoare despre prigoana care îi aştepta

pe creştini, o întrebă ce crede că pot face şi dacă are cumva posibilitatea să o ajute.

avem în casă multe copii după cărţi sfinte, iar acum sunt în mare primejdie, şopti Natalia mâhnită. Este cu atât mai primejdios pentru cărţi, cu cât ne ştie toată lumea că ne numărăm şi noi printre creştinii deloc puţini, din Nicomidia. Va trebui să mutăm cumva toate scrierile într-un loc mai sigur, în afara oricărei bănuieli. Tatiana, să ştii că m-am gândit şi la casa de la ţară a tatălui tău. Moşia de acolo este mare şi necultivată, aşa că nimeni…

a, moşia tatei…, repetă Tatiana oftând.

Ştia prea bine cât de importante erau cărţile creştinilor. Ştia cu câtă dragoste le citesc credincioşii, cu câtă evlavie le păstrează. Ştia cu câtă râvnă şi nevoie de hrană duhovnicească făceau efortul de a le copia şi de a le da şi altora, ca pe nişte obiecte de mare preţ sau nişte sfinte moaşte. Cum să le piardă acum?!

moşia tatei a vândut-o Urvinos! răspunse cu durere, întrebându-se cum altfel ar fi putut totuşi să-i ajute. însă, chiar dacă am mai fi avut pământurile, ar fi fost tare greu să traversăm piaţa până acolo, să trecem pe lângă garnizoanele comandanţilor armatei.

Doamne, ajută-ne să găsim o ieşire! şopti Natalia, ştiind că oricare alte variante pe care

le mai discutaseră între ei Adrian şi ceilalţi fraţi creştini erau foarte periculoase.

în ochii Tatianei se citea compasiunea. N-aveau prea mult timp, doar câteva clipe… dar câte nu se pot întâmpla în câteva clipe! Tot atâtea câte stele sunt pe cer, o puzderie de lucruri fie bune, fie rele!

Deşi avea ochii deschişi, privea înainte fără să vadă nimic, doar mintea ei murmura ceva mintea şi inima ei de mamă. Se gândi la Ione, la îngeraşul ei scump, cum întindea mânuţele să fie luată în braţe, cum îi spunea nedesluşit că nu, ea nu vrea, cum ochii ei albaştri o privesc plini de lacrimi… Apoi îi veni în minte Antioh, firav şi bolnăvicios, apoi scumpa ei Pavla, căzând în genunchi şi implorând-o să nu facă pasul acela.

Iar, la sfârşit, şi Helianos…, fiul ei cel mare, aspru şi mândru, talentat şi impetuos. Parcă îl vedea cum o priveşte cu un amestec de dragoste şi durere, de furie şi ură privirea tatălui lui. îi şi vedea cum hotărăsc să se rupă de ea…

Of, inimă de mamă! O mie de săgeţi o străpungeau, o mie de glasuri ce încercau să o abată, să o prevină să nu cuteze să ia acea decizie, să-i poruncească cu o mie de ecouri ca nu cumva, luând decizia, să aducă asupra ei şi a familiei sale năpasta.

în câteva clipe, o mie de glasuri!

Dar deodată s-au stins aşa cum s-au şi iscat, săgeţile au zburat în tolbă, iar inima mamei s-a prefăcut iar în inima creştină. Cât nu cuprinde o inimă creştină!

Hotărâtă şi agilă, se ridică de îndată cu o putere pe care nu şi-o ştia. Din clipa aceea, simţi că poate înfrunta mii de vrăjmaşi.

„Cine ne poate despărţi de dragostea lui Hristos? «Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.»”¹

Aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos îi veniră în minte cu toate că nu ştia prea multe să o întărească în decizia ei, mare şi eroică. Chipul ei palid începu să se lumineze, îmbujorat de bucurie. Ochii îi străluceau.

natalia, ştiu o ieşire! îi spuse ea, însufleţită.

care? La ce te-ai gândit?

uite la ce m-am gândit, spuse ea trăgând aer în piept şi explicându-i hotărâtă. Să mi le dai mie, Natalia, să le ţin aici! Nimeni nu s-ar gândi vreodată să aibă suspiciuni în privinţa lui Urvinos! Le ascund aici, în atelierul meu, unde nu intră decât copiii. Şi, cât va voi Dumnezeu, aici vor sta în siguranţă, fără să păţească nimic.

tatiana, dacă vei fi în pericol, ce-o să faci cu ele? o întrebă Natalia cu lacrimi în ochi.

¹ Matei 10, 37 (n.trad.).

dacă se va ajunge până acolo, înseamnă că atunci va fi clipa când Dumnezeu mă cheamă să dau mărturie şi tot El mă va întări să îndur orice mă aşteaptă! Să te rogi pentru mine, da?

În scurtă vreme, toate documentele cu scrieri sfinte erau trecute de la un geam la altul, dintr-o mână în alta, din casa creştină a lui Adrian în casa idolatră a lui Urvinos, fără ca nimeni să prindă de veste.

În cufărul din lemn de trandafir din atelierul ei, Tatiana îşi ţinea ţesăturile şi lucrul ei de mână pentru hainele copiilor şi pentru cele trebuincioase în casă. Nimeni nu se atingea de ce era al ei, Urvinos nici măcar nu intra în cămăruţa ei personală. Se simţea liniştită şi împăcată, încredinţată că la ea cărţile vor fi în afara oricărui pericol.

înveli cu grijă manuscrisele în bucăţi de ţesături şi le puse la fundul cufărului, aşezând deasupra mătăsuri şi materiale din in. Peste ele mai puse nişte cârpe de lână, apoi încuie ambele lacăte ale cufărului.

Natalia o privea, rugându-se neîncetat. în seara aceea, când şi-au spus noapte bună, fiecare i-a urat celeilalte să le dea Domnul putere pentru zilele grele care îi aşteptau pe toţi.

să te rogi şi pentru Helianos al meu! zise mama, îngrijorată. Mă tem pentru el, că-s vremuri tare înşelătoare pentru un băiat cu firea lui…

Oare cearcănele adânci apăruseră din grija ei de mamă în faţa primejdiilor care îl pândeau pe fiul ei sau din teama şi neliniştea pentru ea însăşi, în faţa noilor prigoane împotriva creştinilor? Dar cine ar fi putut să-i citească gândurile? Cine ar fi putut confirma că primul motiv era cel adevărat, căci ea ştia prea bine ce vise şi ambiţii nutrea băiatul ei?

Iată cum ajunsese Tatiana să pară atât de schimbată la cina din seara aceea. Dar şi mai îngrijorată a fost când Helianos a ţinut să-i spună confidenţial ce planuri are. Oare laudele generalului Teaos îl influenţaseră pe fiul ei? Sau propria-i trufie şi încredere în abilităţile şi fizicul lui robust l-au făcut pe tânăr să se arunce în vâltoarea unor asemenea planuri de viitor? Contribuiseră, desigur, şi slăbiciunea tatălui pentru fiul lui cel mare, ca şi colegii care îl flatau mereu şi îi căutau tovărăşia. Dar, incontestabil, nici băiatul nu ştiuse cum să lupte pentru ceva mai înalt, ceva spiritual…

La rândul său, Tatiana descoperise Adevărul abia după ce trecuse de prima tinereţe şi după aceea încercase să-l sfătuiască pe fiul său în măsura în care putea şi în stilul ei. însă era deja prea târziu pentru a-i mai schimba modul de a gândi şi a mai stinge ambiţiile lui primejdioase. Iar acum iată că aceste ambiţii se tot aprindeau şi prin strădania generalului.

Generalul Teaos era înrudit îndeaproape cu împărăteasa Alexandra, aşa încât se putea eschiva de la eticheta imperială strictă care dicta cine şi când putea avea acces la palat. Mai mult, generalului i se îngăduia chiar să vadă chipul „divin” al împăratului deşi, în general, oamenii nu-l puteau vedea decât rareori, în timpul câtorva sărbători foarte mari.

Teaos, vechi prieten cu Urvinos şi căruia Urvinos îi furniza „gratis” ţesături foarte scumpe şi blănuri, în schimbul protecţiei militare a caravanelor care îi transportau mărfurile -, a fost încântat să-l cunoască pe fiul negustorului, un băiat atât de frumos şi atletic.

este exact ce i-ar trebui augustului împărat pentru corpul lui de ataşaţi, îi spuse el lui Urvinos. Să nu contezi pe el în negustoria cu cârpe, Urvinos, mai bine lasă-mă să-l recomand eu la nivel înalt. N-o să-ţi pară rău!

Şi iată că speranţele lor începeau să se împlinească, iar seminţele pe care le semănaseră începuseră să-şi arate roadele.

Seara, când Teaos l-a convocat pe Helianos, scopul întâlnirii a fost să îi dea această veste nemaipomenită băiatului: generalul fusese informat că i se va permite să-l ia cu el ca ataşat oficial pe fiul lui Urvinos când va pleca în misiune prin câteva provincii ale imperiului. în felul acesta, se

urmărea ca băiatul să capete puţină experienţă în viaţa militară, iar mai târziu să fie pregătit să intre în Garda Imperială.

vei avea o carieră strălucită! Strălucită! mai spuse generalul cu o satisfacţie vădită, dar fără să spună totuşi lămurit la ce se referea.

Însă, pentru Helianos, aluzia era clară. De fapt, mulţi oameni, poate şi dintre cei mai simpli oameni din tot cuprinsul imperiului, ar fi înţeles la ce se referise generalul. în fond, cine fusese Diocleţian? Un nimeni, fusese fiul sclavului unui senator!

Se înrolase în armată de la o vârstă foarte fragedă şi avansase în grad până la ranguri foarte înalte pe vremea împăraţilor Aurelian şi Prov, şi în scurtă vreme a fost declarat împărat. Prin urmare, toată lumea ştia că oricine era carismatic, capabil şi se impunea cu abilitate, dacă se ivea şansa de a-şi exercita influenţa asupra împăratului şi a armatei sale, exista posibilitatea să ajungă într-o bună zi împărat! Mai mult, chiar de acum se discuta că erau mulţi bărbaţi curajoşi şi pricepuţi în preajma lui Diocleţian şi care ar fi putut, la un moment dat, să îi urmeze la tron şi să conducă extraordinar de bine imperiul cel mare. în primul rând, era hiliarh¹ Constantin, fiul lui

¹ Hiliarh în greceşte, „conducător a o mie” (de soldaţi) era titlul oficial al unui comandant militar de rang înalt, la fel cum centurionul are la bază cuvântul latinesc pentru „o sută”, iar acela conducea o sută de oameni, fiind sutaş. (n.ed.engl.)

Constanţiu Hlor, pe care Diocleţian îl ţinea în anturajul lui, ca ostatic, ca să se asigure de loialitatea¹ tatălui acestuia. Mai era şi cavalerul Gheorghe, binecunoscutul ofiţer din Garda Imperială care, pentru faptele sale remarcabile, pentru curajul şi eroismul său şi, mai cu seamă, pentru caracterul lui deosebit şi ferm, îi lăsa pe toţi fără grai când îl întâlneau pentru prima oară.

gheorghe nu este prea departe de porfira împărătească², îi spusese cândva Teaos lui Helianos, fiindcă generalul avea o mare admiraţie pentru cavaler.

cu siguranţă! încuviinţase băiatul.

dar tu, Helianos? Ce spui? Eşti hotărât să calci pe urmele lui?

Helianos se înroşi, dar nu zise nimic. Nu voia să recunoască făţiş că şi el avea aceeaşi ambiţie:

că visa şi el să poarte pe umeri, într-o bună zi, porfira împărătească.

Numai că în această seară, vorbind cu mama lui după cină, Helianos nu îi ascunse visurile pe

¹ în vremurile antice se obişnuia ca marii conducători să ia ca ostatici membri apropiaţi ai familiei rivalilor sau duşmanilor lor, drept mod în care îşi asigurau supunerea militară sau politică a acestora, (n.ed.engl.)

² în multe culturi antice, purpuriul era considerat o culoare împărătească (în parte, şi fiindcă era foarte costisitoare obţinerea pigmenţilor naturali ai acelor vopsele, prin zdrobirea unor soiuri de scoici sau prin extragerea lor din surse exotice). (n.ed.engl.)

care le nutrea. încercase în mii de feluri să o încânte cu vestea călătoriei pe care urma să o facă alături de generalul Teaos şi cu ideea că va fi acceptat în preajma împăratului.

însă mama lui păstra tăcerea.

adică ai vrea să nu am deloc ambiţii? se plânse tânărul înverşunat.

nu e interzis să ai ambiţii, Helianos. Dorul după slavă ne e sădit în fire, ca să căutăm ce e mai bun. Dorinţa de ceva înălţător…

atunci de ce nu te bucuri şi tu pentru mine, mamă?

mă bucur, mă bucur, dar mai fericită aş fi să ştiu că nu doar ambiţia şi mândria te mână, ci şi o anumită seriozitate. Să ştiu că te gândeşti bine la ce vrei să faci şi mai ales că, pe lângă slava adusă de mantia purpurie, ţi-ai dori şi slava virtuţilor, a faptelor bune…

a, nu! Nici măcar nu pricep ce spui! ripostă băiatul supărat. Când cineva ajunge foarte sus, poate face orice foarte bine sau chiar perfect!

nu e deloc aşa, Helianos! Cineva care ajunge sus poate şi să comită cele mai înfiorătoare crime. Te rog să nu uiţi niciodată lucrul ăsta!

Tatianei îi veni în minte edictul cu prigoana creştinilor şi atâtea alte edicte, scrise şi semnate de mâinile celor care purtau pe umeri porfira împărătească şi care udaseră Viţa Bisericii cu şiroaie de sânge mucenicesc. Tatiana se înfioră…

Fiind tânăr şi naiv, fiul ei intra de bunăvoie sub influenţa lor. Dar ce fel de viitor îi aştepta? Poate ea însăşi avea să se confrunte într-o zi cu sabia călăului ce asculta, poate, de comanda propriului ei fiu!

„Doamne, salvează-mi fiul!” îşi spuse ea şi plecă. Iar cearcănele ei vineţii s-au adâncit şi mai mult.

La scurtă vreme după aceea, după ce s-au stins toate lămpile cu ulei din casă, micul palat al lui Urvinos, cu holurile lui mari şi camerele spaţioase, cu veranda de pe care se putea vedea în zare marea, închidea în el, întunecat, visele şi visurile unora dintre cei care locuiau acolo, dar şi veghea altora.

Dis-de-dimineaţă când se crăpa de ziuă, în partea de apus a oraşului se ivi o lumină roşiatică. Apoi lumina crescu şi în scurtă vreme flăcările cumplite ale unui incendiu se înălţau spre cerul Nicomidiei.

Helianos, care era deja treaz, se repezi curios la geam:

arde! şopti el, foarte îngrijorat. Dar ce poate să ardă aşa?

Vântul bătea tot mai tare şi aducea cu el, pe lângă lumina roşiatică, zgomote înfundate şi murmurul

mulţimii. Apoi Helianos auzi paşii cuiva care aleargă, urmat de tot mai mulţi paşi. Vecinii ieşiră la ferestre şi începură să vorbească:

ce-i acolo? Ce se întâmplă?

Deodată apăru un sclav cu un coş imens în spate. Părea să vină chiar din direcţia aceea.

ce se întâmplă?! repetă el. Parcă poţi spune ce-i acolo?! Au dat foc la cea mai mare biserică a creştinilor! Era plină, erau mii de oameni înăuntru!

mii de oameni?!

da, au murit acolo, în incendiu!

dar de ce le-au dat foc? Cine a dat foc?

cezarul şi soldaţii împăratului! Unii spun că li s-ar fi ordonat să ardă numai icoanele şi apoi să dărâme biserica, dar a scăpat de sub control şi a luat foc acoperişul! Oamenii ard înăuntru ca nişte torţe vii! Nimeni nu ştie de la cine a pornit nelegiuirea asta!

nelegiuire?! Nici vorbă! Nu-i o nelegiuire să se mai cureţe cetatea de creaturile astea împuţite pe zei nu-i recunosc, lege n-au, sunt nişte netrebnici! se auzi o voce din stradă.

Era un vânzător de fructe uscate care se ducea spre piaţă din zori ca să găsească un loc bun şi să-şi asigure destui clienţi.

Vecinii, dintre care unii nu puteau să creadă veştile aduse de sclavi, alţii nici măcar nu înţelegeau

ce se întâmplă au început să strige cât puteau de tare şi să facă semne cu mâinile. Câţiva, mai curioşi, ieşiseră deja în stradă să se ducă la faţa locului şi să vadă cu ochii lor ce se întâmplă. Mai erau şi unii care, sfâşiaţi de durere, se gândeau la prieteni şi rude care se aflau, poate, chiar în acea biserică¹!

Helianos rămase pironit locului pentru o vreme. Nu vedea şi nu auzea nimic din jur. Cu ochii minţii nu vedea decât un singur lucru: chipul vesel şi fără griji al prietenului său, înconjurat de flăcări.

rodion!

„Zeilor din ceruri! Rodion e acolo?” Nici sfaturile amicale ale lui Helianos, nici ironiile usturătoare nu au reuşit să-l abată pe prietenul său… Rodion era creştin, rămăsese creştin şi se purta ca un creştin şi la şcoală, şi la jocuri, fără să fie influenţat de ce-i spunea el, ca prieten, fără să se gândească măcar că vechea lor prietenie ar putea fi pusă în pericol!

în ultima lună, de când se mutase la altă şcoală şi intrase la Academia Babylas, Rodion devenise şi mai hotărât şi neînfricat. Iar acum probabil că se afla cu ceilalţi creştini, chiar în biserica aceea.

¹ Două mii de creştini au fost ucişi în acel incendiu, devenind mucenici, (n.ed.engl.)

în faţa vedeniei acelui chip senin înconjurat de flăcări, lui Helianos i se păru pentru o clipă că vede lămurit chipul bronzat şi voios al prietenului său, privindu-l drept în ochi şi şoptindu-i fericit, aşa cum o mai făcuse şi altă dată: „Dacă ai şti tu… Dacă ai vrea măcar să ştii, Helianos, ce înseamnă credinţa noastră! De dragul ei, şi moartea e dulce!”

Dar Helianos nici nu voia să audă de aşa ceva! I-a răspuns că nici nu ştie, nici nu vrea să ştie şi nici n-ar vrea să afle vreodată, după care pusese capăt conversaţiei lor. Şi iată că Rodion nu se îndreptase. A cui era vina?!

Helianos clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să alunge mesajul nedorit al lui Rodion cel înconjurat de flăcări, cu ochii închişi şi buzele lipite, lăsând în urmă doar umbra fericirii. Aruncă o ultimă privire spre biserica incendiată şi-şi aminti de ce discutase cu o seară înainte cu generalul Teos. Se întoarse în camera lui şi strigă îndârjit:

augustul nostru împărat are întotdeauna dreptate!

Capitolul 4

Prăbuşirea

În spatele gardului de lemn, Ursus ridică timid privirea peste poartă şi se uită în jur cu mare grijă. Orice mişcare, orice zgomot de paşi îl făcea să se încrunte, să respire agitat şi să se ascundă iarăşi în spatele gardului, printre tufele pe jumătate uscate.

Pentru Nicomidia, ultimele zile au fost doar jale şi durere. Oare câţi îşi pierduseră viaţa? Câte mii de creştini sfârşiseră viaţa aceasta ca nişte martiri în zorii acelei zile în care biserica a fost înconjurată de flăcări?

Erau întrebări la care nimeni nu putea răspunde. Nimeni nu ştia numărul celor care au fugit din oraş, care îşi părăsiseră casele încuiate şi jefuite de soldaţii lui Diocleţian. Iar proprietarii de drept ai caselor ori muriseră ca martiri, ori fugiseră prin munţi şi prin locuri pustii.

Dar Ursus nu voia să fugă!

Cum să treacă prin aşa ceva, tocmai acum când vremea se înăsprise?! Datorită prietenului

său care îl lăsase în casa mică şi izolată de aici, nimeni nu ştia unde să-l găsească. Iar dacă Merţie nu l-ar fi văzut întâmplător în noaptea aceea jucând jocuri de noroc, nici nu s-ar mai fi temut de bănuiala că s-a schimbat. Nimeni nu l-ar fi bănuit!

Numai că s-a întâmplat şi a fost văzut. Merţie s-a mirat şi, cu dragoste frăţească, i-a sugerat că nu se cuvine să stea printre oamenii aceia. I-a spus-o cu tristeţe, cu durere… Ursus şi-a dat seama, dar tot s-a supărat şi i-a răspuns că era destul de mare să-şi poarte de grijă fără sfaturile şi sugestiile altora!

Se înţelege că şi noii lui prieteni îi dădeau sfaturi, dar sfaturile lor erau uşor de urmat. Aceştia nu-i cereau nici să se sacrifice, nici să se lupte cu propriile patimi, aşa cum îi cereau creştinii. Noii lui prieteni îi spuneau mereu să se orienteze după ce-i prinde lui bine, lui să-i fie bine! mai cu seamă în ceea ce priveşte siguranţa persoanei lui. Dar niciodată nu i-au cerut să se înfrâneze sau să renunţe la ceva.

„Când ţi se cere să faci sacrificii personale e neplăcut, eşti şi tu om!” îşi zicea în sinea lui.

„Un renegat, asta eşti!” răspundea lăuntric o voce firavă.

O creangă mişcată de vânt îl sperie şi îl făcu să cadă pe jos. Se uită în jur cu o căutătură furioasă.

De unde venise răspunsul acela? îi venea să se repeadă şi să-l facă bucăţi pe cel care-i răspunsese! Cine cutezase să-i spună aşa ceva? Da, într-adevăr! Era un renegat! Un apostat!

eşti creştin? Dacă eşti, o să ajungi sclav din nou! îi spusese un vechi prieten când s-a anunţat decretul.

cine, eu? Eu?! răspunsese el simţind cum îi piere glasul, sângele din vine, cum se face praf, scrum, pulbere…

păi nu te-a eliberat stăpânul tău, care e creştin?

A, nu! Ursus se iubea pe sine. Nu avea de gând să redevină sclav. Edictul spunea foarte clar că sclavii care fuseseră eliberaţi vor redeveni sclavi dacă nu renunţă la credinţa creştină. El însă nu avea de gând să redevină sclav…

uite-aici unul! îl ştiu pe ăsta! îi întrerupsese un soldat. Haide! Recunoaşte! Nu eşti creştin?

Se pomeni pe neaşteptate într-o situaţie cum nu se poate mai primejdioasă.

Ce putea să facă? Să se distrugă aşa, deodată, fără motiv? Aşa a rostit acele vorbe mici şi hidoase, vorbele lepădării:

nu, nu sunt.

Şi deodată i se păru că în faţa ochilor s-a căscat un hău smolit şi pustiitor. Iar mai târziu, când ajungea la el vestea arestării vreunui creştin ori

vestea mărturisirii eroice a cuiva, Ursus simţea junghiul prăvălirii lui nestăvilite, al disperării de neîndurat. Atunci se înfuria deodată dinnimic, ameninţa în stânga şi în dreapta şi era gata să facă orice rău… Ba chiar toate relele din lume!

îşi dădea seama şi singur că ajunsese de nerecunoscut. După fiecare poticnire urma încă una, apoi încă una o avalanşă a răului şi a prăbuşirii lăuntrice.

Grozav lucru e să fii martorul propriei tale prăbuşiri! Să ştii că ai fost cândva curat, că te-ai luptat pentru lucruri spirituale ba chiar ai şi învins uneori! Iar acum, iată, ai ajuns o lepădătură, un laş, un vierme de nimic, tot mai îndepărtat de Dumnezeu!

Scutură din cap să-şi alunge gândurile amarnice. Se porni deodată spre oraş să vadă ce fac alţii care erau asemenea lui şi astfel să-şi găsească alinare. Bineînţeles că nu avea cum să se asigure că nu va mai găsi şi unii ajunşi în aceeaşi stare jalnică, însă tare-şi dorea să mai spere…

Nici nu a pus bine mâna pe clanţă, când zgomotul unor paşi dinspre stradă l-a făcut să fugă iar şi să se ascundă în tufişuri. însă paşii veneau chiar spre uşa lui. Apoi auzi fluierătura binecunoscută a prietenului lui, Gaius.

ce te uiţi aşa? îl întrebă acesta când îl văzu. Hai să dai o mână de ajutor! Arde palatul!

arde?… Cine i-a dat foc?

Gaius se aplecă şi-i şopti la ureche că, din câte spune Cezar Galeriu, creştinii erau de vină. Ei ar fi dat foc. Ursus încercă să protesteze, dar Gaius se înfurie şi îl ameninţă că-l va scoate din bârlogul lui şi-l va da pe mâna soldaţilor. Atunci frica lui Ursus năvăli la suprafaţă, înăbuşindu-i orice protest şi întunecându-i conştiinţa.

Şi-apoi, de unde să ştie el că nu stau chiar aşa lucrurile? Poate… poate s-o fi întâmplat într-adevăr ce zice Gaius? Doar avea rude, avea cunoştinţe care erau apropiaţi ai lui Galeriu, iar dacă Galeriu a spus aşa ceva, o fi avut el informaţiile lui.

De unde să ştie Ursus? Nu el avea să fie responsabil. El doar repeta ce spuseseră alţii, ce-i spuseseră noii lui prieteni. El n-avea nici o responsabilitate!

La piaţă oamenii se adunau şi vorbeau tare, cu gesturi largi, despre evenimentul cel ciudat şi îngrijorător. Era al doilea incendiu care se petrecea în ultimele zile într-unul dintre apartamentele palatului imperial, lucru care putea avea consecinţe grave pentru toată lumea. Cine isca aceste incendii?

cine a dat foc? întrebă careva.

cine? Mai şi întrebi, de parcă nu ştii! Creştinii sunt de vină!

creştinii? întrebă surprins un negustor între două vârste şi cu un chip blând.

te miri, sau ce?! Hm… Da, creştinii dau foc! răspunse acela, oprindu-se doar cât să tragă iar aer în piept. Ei sunt focul, zise plin de ură. Sunt ca focul care topeşte aurul, care îi chinuie pe oameni… Creştinii sunt foc şi dau foc lucrurilor pe lângă care trec! Ei dau foc!… Ne dau foc!

Mulţimea îl asculta buimăcită pe trecătorul dezlănţuit, cu ochii cât cepele şi buzele ca de ceară. Urla, şuiera şi pe chipul lui transpirat se citea un amestec de ură şi chin necontenit.

Era Ursus!

Vrând să-i înfurie pe oameni şi să-şi justifice prigoana care ar fi vrut să se înteţească, cineva răspândise această calomnie. Zdrobit, trădătorul ajunsese în stare şi de acest lucru.

Mai conta oare că împăratul nu avea nici o dovadă împotriva atâtor oameni nevinovaţi? Mai conta oare, când elegantul său birou imperial, împodobit cu smaralde şi fildeş, era plin de pergamente?! Voia şi acum edicte care să şteargă pentru totdeauna de pe faţa pământului creştinătatea! Prea lesne îi era să scrie edicte inumane, edicte cu mare putere, eficace, pornite să anihileze puternica armată de creştini care refuzau să îi aducă închinare ca unui zeu! La scurtă vreme după aceea, au mai urmat două edicte, care îi ameninţau pe ofiţeri şi funcţionarii

care nu le aplicau destul de eficient pentru triumful absolut al stăpânului atotputernic. Creştinii din toate oraşele imperiului aveau să treacă prin interogatorii stricte, fiind apoi obligaţi să aducă ofrande zeilor aşa spunea primul edict. Iar cel de-al doilea stabilea torturi dintre cele mai nemiloase pentru cei care nu se supuneau.

Triumful împăratului era mai presus de orice îndoială. Cine ar fi îndrăznit să nu i se supună? Ba mai mult, care dintre supuşii săi loiali nu avea ambiţia de a-l ajuta în această întreprindere măreaţă, doar ca să-i câştige favorurile?

Pentru Ursus, somnul însemna oricând şi coşmaruri. Spaima îl trezea mereu, curmând puţina lui odihnă. Nu mai putea ridica privirea, lumina cerului n-o mai putea răbda. Dar nici în pământ nu se putea uita. Nici la oameni nu mai căuta, ochii lor îl sfredeleau. Nu mai conta dacă erau păgâni, iudei sau cr… Nu! Voia să uite acel cuvânt! Voia să uite de creştini! Simţea că pretutindeni şi oamenii, şi lucrurile îl strigau cu acelaşi cuvânt înspăimântător, sfâşietor:

trădătorule! Trădătorule! Trădătorule!

în sufletul lui parcă tuna ecoul întregii zidiri, acuzându-l…

Mai erau clipe clipe ori clipite când, chiar şi din adâncul chinului şi vinovăţiei sale, Ursus

mai auzea o voce blândă, de părinte, alinându-l.

Simţea atunci o mână de mamă mângâindu-i fruntea şi parcă asupra lui se pleca o privire în care nu încăpea dezgustul.

„Ursus, ai căzut!” i se părea că aude în acele clipe. „E o mare cădere… Dar pocăinţa şterge orice şi cât e de dulce… Prin ea vei simţi iarăşi mila Lui!

Pentru ce mai zăboveşti? Ce mai aştepţi, Ursus?” Chiar aşa, ce mai aştepta?!

Dar cum să meargă la preot şi să mărturisească în faţa creştinilor că a trădat, că e un trădător poate singurul -, în timp ce ei rămăseseră neclintiţi şi neînfricaţi? Ar fi murit de ruşine! Unde mai era mândria lui? Şi-ar fi pierdut orice respect de sine!

Nu, nu putea face aşa ceva. Nu-şi putea călca pe mândrie. Şi apoi, cine ştie, dacă îl pândeau pericole neştiute după o asemenea mărturisire? Cine ştie ce ameninţări urmau?…

„Nu, niciodată!”

Aşa rămase Ursus neînduplecat, dur şi nepocăit, alegând ecoul chinuitor şi fără scăpare decât să se izbăvească printr-o mărturisire smerită. Trădător… Apostat…

Se înţelege că Gaius era foarte mulţumit de el. Chiar îi spusese acest lucru cu o zi înainte şi în modul cel mai flatant, când erau la băut, în faţa tuturor.

Ba mai mult, îi amintise să se gândească bine la viitorul său şi să intre în graţiile împăratului. Îi sugerase că, făcând acuzaţii împotriva a doi, trei creştini, Ursus se putea asigura că va rămâne liber şi de acum înainte.

asta-i treabă uşoară! Că doar cunoşti mulţi creştini! conchise Gaius. Ha-ha! Că doar nu ţi-e frică de ei?!

frică? Mie? se răsti, cam poticnit, Ursus, dând de înţeles că vrea să schimbe subiectul.

Să-i acuze pe creştini? N-ar fi mers niciodată până într-acolo, îşi spuse el. Acum voia doar să uite de toţi. Să-i ignore. Voia doar să-şi vadă de treaba lui. Şi chiar îi va spune lui Gaius să-l mai lase în pace…

Dar nu putea să-i spună acum, de faţă cu toţi. Rămânea să găsească el un moment potrivit. Poate altă dată…

„Trezeşte-te, Ursus! Chiar crezi că o mică hotărâre bună pe care o iei acum în inima ta va rezista cât o mai amâni tu?” auzi el vocea blândă care-l cerceta lăuntric.

Însă nu-i dădu atenţie. Şi, în scurt timp, veni clipa ispitirii, iar protestul lui nemărturisit cum că nu va merge până într-acolo fusese deja dat uitării.

Şi cum să ascundă faptul că era invidios pe Adrian, fostul lui stăpân, care îl eliberase din

sclavie? Oricât încerca el să-şi ascundă invidia, erau momente când ieşea la iveală într-un fel sau altul, ba când dădea ochii cu un slujitor, ba când se întâlnea cu vreun vecin.

Şi de ce să fie Adrian bogat, iar el sărac?! De ce să fie Adrian liber, iar el născut rob?

Chiar şi când tânărul lui stăpân (căci Adrian tocmai împlinise 27 de ani) îl chemase cu mare bucurie şi îi dăduse documentul semnat care certifica eliberarea lui din sclavie, Ursus se gândea că Adrian avea obligaţia şi să îi dea o sumă mare de bani ca să poată trece mai lesne la slujba pe care i-o găsise Adrian. Fireşte că gândul încolţit din senin în mintea lui nu i se păruse deloc nerecunoscător.

De ce Adrian nu se gândise de pe atunci la responsabilitatea pe care o avea?! Lasă că avea să-şi afle răsplata acum, vrând, nevrând!

Avea dreptate Gaius. Trebuia să se gândească şi el la viitorul lui. Aşa va face!

îşi alese o după-amiază, când nu erau prea mulţi pe străzile Nicomidiei. Mergea chiar în faţa patrulei, ca să nu existe nici o suspiciune, dar mersul îi era şovăitor şi chipul foarte palid.

Socotise el, ca să nu-l acuze careva vreodată de trădarea lui şi ca să evite orice suspiciune, că nu-l va ataca direct pe Adrian. Rezultatul oricum era acelaşi şi dacă soldaţii o arestau pe Natalia, soţia acestuia.

Când ajunse în capătul străzii, aşteptă să vină soldaţii mai aproape şi, arătând cu degetul spre uşa căminului care îi oferise găzduire şi prietenie atâţia ani, zise:

mergeţi acolo! Stăpâna casei e creştină!

Din momentul acela, ca şi cum s-ar fi năpustit asupra lui toţi leii pământului, începu să fugă ca un nebun, la întâmplare, fără să mai ştie cine e sau ce face. Nu ştia decât un lucru: că era un trădător… şi un apostat.

Dar nu cumva, în buimăceala lui, făcuse o greşeală? Sau poate soldaţii nu au priceput încotro arătase el? Acum nu mai conta. Vinovaţii aveau să fie găsiţi, oriunde s-ar fi aflat ei.

Fără zgomot, soldaţii s-au îndreptat spre casa lui Urvinos. Au urcat scările şi au început să bată cu putere în uşă, chiar la uşa vecinilor lui Adrian¹!

¹ Potrivit scrierilor vechi despre viaţa lui, Adrian a fost mai întâi păgân, până când a văzut mărturia pe care au dat-o cei 23 de mucenici, însă în acest roman este descris ca fiind creştin dinaintea acestui eveniment. Aceasta este singura diferenţă majoră dintre Vieţile Sfinţilor şi firul narativ al acestui roman. Alte diferenţe, minore, pot apărea în legătură cu anul exact al trecerii la cele veşnice, aşa cum apare în agiografii şi, respectiv, în acest roman, (n.ed.engl.)

Capitolul 5

Mama e creştină!

Albă ca varul, ciufulită şi cu ochii înroşiţi de plâns, Pavla mergea spre şcoală, simţindu-se tot mai slăbită, gata să leşine. îl imploră pe paznic să o lase să intre ca să-l găsească pe fratele ei. Când îl văzu în sfârşit, venind spre ea, era încruntat de cutezanţa ei de a-l întrerupe de la antrenamente. Fata începu să plângă în hohote, zdrobită.

de ce stai acolo, Helianos? Au… arestat-o… pe mama! îngăimă ea şi izbucni iarăşi în plâns.

El o privea încremenit, simţind doar lacrimile care-i încălziseră ochii.

ce-ai spus?!

soldaţii! Au… luat-o… cu ei. Ne-a sărutat de adio!…

Helianos simţi deodată că-i vine să o lovească fără milă. Îi veni în minte că sora lui joacă teatru şi face glume proaste pe seama lui.

au zis… că e… creştină! mai spuse Pavla cu faţa ascunsă în palme.

creştină?! mugi Helianos ca un leu. Şi nimeni nu le-a răspuns nimic? Ea nu le-a arătat că se înşală şi că mint? Ce batjocură mizerabilă!

Pavla începu să plângă şi mai tare.

şi tu de ce n-ai zis nimic, laşo? Nu eşti vrednică să-ţi aperi mama!

nu ne-au crezut… fiindcă ea… chiar ea a zis că-i creştină!

ce a zis?!

Că e creştină!

Helianos simţea cum se sufocă de mânie. Vedea negru în faţa ochilor, ca şi cum soarele dispăruse deodată de pe cer, lumea toată dispăruse, totul se scufunda într-o apă fără margini şi fără fund: disperarea.

Din clipa aceea, a rupt-o la fugă spre casă. Dacă reuşea să-i ajungă din urmă pe soldaţi, mai era o şansă: să o convingă pe ea să nege ce spusese mai înainte şi să-i mituiască pe soldaţi cu nişte bani de argint, ca să-şi vadă de drum şi să ignore tot incidentul.

Tatăl lui era plecat în Calcedon cu treburile lui negustoreşti şi abia spre seară urma să se întoarcă. Dar până atunci era prea târziu să mai schimbe mersul lucrurilor. Salvarea mamei stătea în mâinile lui.

unde sunt soldaţii? urlă furios când intră în casă. Unde sunt?!

Tăcerea mormântală care pusese stăpânire pe casa lor, însă ochii înroşiţi şi chipurile palide îi dădeau răspunsul pe care buzele nu-l puteau rosti.

de ce nu m-ai chemat?! Zi! De ce?! strigă el şi-i trase o palmă unui servitor. De ce nu l-aţi chemat pe generalul Teaos să se pună chezaş pentru ea?!

Vorbea fără să-şi dea seama ce spune. Cutreiera toate camerele, iscodind cu privirea lacomă după un dram de nădejde, după vreun semn că, de fapt, nu e decât un vis urât.

îi întreba întruna pe toţi cum anume se petrecuse grozăvia şi ameninţa că pe trădători nu se ştie care trădători îi aştepta răzbunarea lui necruţătoare. îşi puse mantia cea nouă şi se pregăti să iasă.

unde te duci? întrebă firav Pavla, căci Antioh mai palid ca oricând nu reuşea să zică nimic, doar îşi privea îngrozit fratele mai mare.

unde mă duc? Unde-oi putea! răspunse el, înăbuşindu-şi un suspin.

Deschise uşa şi plecă.

Cum mergea pe străzi cu capul plecat, îngândurat şi nenorocit nici nu văzu că era cât pe ce să intre în lancea unui soldat grăbit. Soldatul îl împinse cu putere şi-i porunci furios să se ţină la distanţă. Abia atunci Helianos se desprinse din

pâcla gândurilor lui. Privi în jur. Descoperi, şocat, că este în faţa unui întreg detaşament militar, dar în aceeaşi clipă văzu şi o rază de speranţă.

„Nu e cumva şi mama?” Scumpa lui mamă nu era cumva în acea cohortă militară care îi păzea pe toţi? Căci, dacă era, putea să se repeadă şi să cadă în genunchi în faţa ei, rugând-o să se întoarcă acasă. Putea să-l implore pe ofiţer să aştepte puţin, să-i aducă repede nişte documente care dovedeau că mama lui trebuie repusă în libertate.

Privi nerăbdător printre oamenii din jur. „Nu e şi mama?” Nu. Prin faţa lui se perindau chipuri necunoscute. Nu vedea decât tineret: copii, flăcăi ca şi el…

Dar câţi erau?! Nu avea vreme să-i numere, dar surpriza îl făcu să evalueze rapid numărul lor. Probabil vreo optzeci…

de necrezut! Sunt 84 de tineri…, şopti cineva în spatele lui, la fel de şocat ca şi el.

şi unde-i duc? întrebă iute Helianos.

poftim? Păi unde crezi că-i duc? Sunt creştini! răspunse altcineva.

e toată Academia Vavila, mai zise o femeie. întâi l-au arestat pe dascălul lor, apoi i-au ameninţat şi pe băieţi. Dar nimeni n-a vrut să nege că e creştin… Of, cine ştie câte mame vor jeli!

şi câţi copii jelesc deja! şopti Helianos cu un tremur în glas.

Deodată cineva se întoarse spre el şi-i zâmbi în trecere un chip cunoscut. Un gest de rămas bun, făcut în pace şi discret.

rodion! strigă Helianos şi alergă după el. Rodion, de ce nu te lepezi? De ce vrei să-ţi distrugi viaţa? La mama ta nu te gândeşti? Nu vezi că o laşi singură, părăsită de toţi? Spune-le, Rodion, mărturiseşte-ţi greşeala şi împăratul te iartă sigur!

Helianos vorbise emoţionat şi iritat totodată, ca şi cum ar fi vorbit cu mama lui. De astă dată, soldatul nu-l mai îmbrânci să plece, fiindcă ce făcea Helianos le convenea pentru misiunea lor.

fă o dezminţire, Rodion, şi pot să te ajut, mai insistă el mergând alături şi ţinându-l de mână.

helianos, dacă ai şti, dacă ai vrea măcar să ştii, ce înseamnă lepădarea pe care mi-o ceri, n-ai mai spune aşa ceva! Din toată inima sper că vei afla şi tu într-o bună zi, răspunse acela privindu-l drept în ochi şi plin de înţeles.

Palma primită pe obraz îi curmă vorba. Un soldat mânios le porunci tuturor să meargă mai repede. Generozitatea imperială nu avea răbdare cu cei ce nu ştiau să-i preţuiască toleranţa. Şi astfel, cei doi prieteni au fost despărţiţi pentru totdeauna. Fiecare îşi alesese alt drum.

în seara dinainte, Rodion îşi îndeplinise cu succes misiunea. A luat calul şi, galopând tot

drumul până la casa de la ţară a lui Adrian, ajunse acolo pe la miezul nopţii şi îi ajută astfel pe fraţi să-şi pună la adăpost cărţile nepreţuite. Nişte cufere închise foarte bine au fost coborâte în nişte gropi abia săpate, departe de casa boierească, aproape de câmpurile de arat, ca astfel să fie bine protejat conţinutul lor atât de drag şi scump. Aşa se face că inspectorul sosit a doua zi acolo ştiind ce fel de întâlniri aveau loc înainte de prigoană în casa aceea nu reuşi să găsească nimic. Nici oameni, nici cărţi, nimic. Da, Rodion îşi îndeplinise foarte bine misiunea.

Şi când se gândea Helianos că, nu de mult, aflase cu mare uşurare şi multă bucurie că Rodion este în viaţă, că în dimineaţa fatidică el nu fusese în acea biserică a creştinilor… îşi spusese atunci cu o oarecare satisfacţie că n-ar fi exclus ca prietenul lui să-i fi ascultat sfatul şi să se fi răzgândit.

Dar între timp nu au mai avut ocazia să se întâlnească, aşa încât nu a mai zăbovit asupra acelor gânduri. Ca astăzi să-l revadă ba mai mult, ajuns într-o asemenea situaţie! şi să-l regăsească la fel de neclintit şi hotărât! Revoltat, Helianos îşi simţi iarăşi inima de piatră.

deci chiar merită tot ce li se întâmplă! mormăi văzându-şi de drum către casa generalului Teaos, căznindu-se acum să şi-l scoată din minte pe Rodion…

Generalul încă nu venise, însă Helianos a fost anunţat că, probabil, va sosi curând. Dat fiind că nu mai rămăsese mult timp până la plecarea lor, generalul voia să-şi rezolve câteva probleme şi să primească ordinele privind responsabilităţile sale viitoare. Prima lor oprire avea să fie cetatea Alexandriei.

Toată familia lui Teaos îl ştia bine pe fiul lui Urvinos, de aceea a fost poftit în sufrageria spaţioasă, unde mai erau şi alţi oaspeţi la o şuetă.

Copleşit de ruşine pentru dezonoarea în care căzuse familia lui, Helianos venise să-l roage pe general să ceară eliberarea mamei lui. Poate ea se convertise la creştinism împotriva voinţei ei. Sau poate nici nu înţelesese ce au întrebat-o soldaţii şi nu era decât victima unei erori.

Avea nevoie de ajutorul lor să o salveze. Altfel nici nu se putea! Iar Teaos avea mari sorţi de izbândă, fiind un apropiat al împărătesei Alexandra şi chiar al împăratului Diocleţian.

Se aşeză pe un colţ al canapelei. Câinele gazdelor dormea pe nişte piei de oaie, lângă şemineu, iar Helianos începu să-l mângâie pe blana miţoasă şi pe urechile lui pleoştite. Câinele întredeschise ochii şi începu să dea vesel din coadă, semn că nu-l uitase pe băiat.

Acesta, la rândul său, îşi concentră toată atenţia pe o scoică imensă aşezată pe un tripod. Liniile verzui,

cărămizii şi argintii din interiorul scoicii străluceau fascinant, într-o alăturare cromatică neaşteptată şi totuşi armonioasă, mai armonioasă decât dacă ar fi fost pictată de mâna unui pictor iscusit. Carapacea curbată, foarte mare şi cu nişte margini zgrunţuroase alburii şi sidefii părea să-i vestească frumuseţea comorilor pe care marea le ascundea în adâncul ei, undeva, în depărtări neştiute.

Nu voia să stea prea aproape de ceilalţi oaspeţi, ci prefera să rămână deoparte ca nu cumva să-i pună careva vreo întrebare de complezenţă despre familia lui sau să deschidă discuţia despre oroarea prigoanelor care acum îi afecta şi pe ai lui. Şi totuşi îi ajunse la urechi o frântură de conversaţie care îi atrase atenţia ca un magnet.

ai auzit ce se spune? Că şi Pantoleon e creştin!

care Pantoleon¹, doctorul?!

sigur că da! Doctorul!

serios?

am avut eu o bănuială. Fiindcă îşi eliberase toţi sclavii şi îi iertase de datorii pe toţi cei care ar fi trebuit să-i dea înapoi banii tatălui său. Am simţit imediat că în casa lor se petrecea ceva!

dar ce doctor bun era!

mie-mi spui? De două ori m-a scăpat de la moarte când cu epidemiile…

¹ „Pantoleon” este numele originar al Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. (n.ed.engl.)

ca să nu mai spunem câţi oameni a tratat fără să le ia nici un ban! Şi pe orbul care locuia aproape de piaţă şi care zicea că şi-a recăpătat vederea datorită tratamentului lui Pantoleon!

care tratament? Prin rugăciuni s-a vindecat, aşa spuneau, prin rugăciunile pe care le-a înălţat Pantoleon Dumnezeului lui. O dată a înviat un copil care murise pe stradă, muşcat de un şarpe veninos. Am auzit că tocmai din cauza orbului pe care l-a vindecat a aflat toată lumea de ce credinţă e doctorul.

se pare că nici el nu făcea un secret din asta. Indiferent în casa cui intra, el propovăduia învăţături creştineşti.

atunci îşi merită pedeapsa! L-au arestat?

e păcat totuşi! Aşa un om de ispravă! Păcat că Nicomidia va pierde un doctor ca el! Ce, crezi că doar îl ţin în arest şi gata? Nu, domnule! împăratul însuşi le-a poruncit soldaţilor să i-l aducă la palat, ca să îl convingă să se lepede de credinţa lui şi să mărturisească în public că toate vindecările acelea minunate s-au făcut prin mijlocirea zeului Esculap. Dar n-a fost aşa. Iar acum le-a poruncit soldaţilor să-l schingiuiască fără milă.

l-au sfâşiat cu gheare de fier, l-au ars cu torţele, l-au aruncat într-un cazan cu ulei încins! Şi, din câte am aflat, partea ciudată e că, după fiecare tortură cumplită, el apărea a doua zi iarăşi teafăr

şi nevătămat! Acum vor să-l arunce la fiarele de pe stadion. Zilele lui Pantoleon sunt numărate!

Helianos îi asculta cu respiraţia tăiată. Nu doar că îl cunoştea pe Pantoleon, dar avea şi o mare admiraţie pentru el. Cum ar fi putut să uite vreodată bucuria şi recunoştinţa pe care le-au simţit el şi toată familia lui când Antioh a scăpat de o boală grea? Mulţi doctori le trecuseră pragul până atunci şi fuseseră bine plătiţi, dar n-au găsit nici un leac pentru boala fratelui său. însă Pantoleon l-a examinat cu multă răbdare şi, stând alături de copilul bolnav, a ridicat privirea spre casnicii lui, le-a zâmbit şi le-a spus cu o voce caldă: „O să-l facem bine!” Abia atunci au prins iarăşi nădejde, căci nu mai gândeau că ar mai putea găsi vindecare. Dar sub îngrijirea doctorului Pantoleon, în numai câteva zile, Antioh se simţea bine şi nici vorbă să mai zacă la pat!

Iar un medic atât de strălucit omul acesta chipeş, foarte cunoscut şi foarte instruit să fie creştin?! Cum era cu putinţă?

La sosirea generalului, toate conversaţiile din sufragerie au încetat, iar Helianos începu să-şi facă griji ce şi cum îi va spune. Dacă mai înainte se simţea copleşit de ruşine pentru ce păţise mama lui, acum parcă mai prinsese curaj. Iată, până şi Pantoleon era creştin!

Afară, ieşiţi afară toţi! Să nu vă mai văd! Nu mai vreau să văd pe nimeni, niciodată… Cum a pierit fericirea casei mele! Ce defăimare! Mi-e numele pătat pe veci!

Urvinos umbla prin casă urlând ca un leu rănit furios şi dezlănţuit, înnebunit de mânie. Trântea uşile, arunca scaunele pe jos, tot deschidea şi închidea dulapurile şi sertarele încercând să găsească un indiciu oricât de mic că vina soţiei lui era reală, orice semn care să-i arate că grozăvia care îl lovise existase de mult în casa aceea, dar el nu o observase şi nu dăduse cuvenita pedeapsă la timp!

Zbieră şi la micuţa Ione, care lăcrima fără glas, apoi ameninţase că o va pedepsi pe Pavla, căci ea era cea mai apropiată de maică-sa dintre toţi copiii şi totuşi nu-şi dăduse seama ce catastrofă se petrecea chiar în casa lor!

Ceea ce simţea el de când se întorsese acasă în noaptea aceea nu era doar tristeţe. Vestea care îl aştepta a fost totodată o insultă care îl umplea de mânie, pentru dispreţul pe care soţia sa îl arătase faţă de bunul lui nume!

Cine avea să-l mai respecte pe el de acum înainte? Cine să-l mai salute, când toţi ştiau că erezia aceea nemaipomenită, prigonită prin atâtea edicte imperiale, a pătruns şi în căminul lui? Mai bine i-ar fi fost dacă îi dădeau foc lui, personal, mai bine i-ar fi surpat casa, scoţându-i cărămizile

una după alta, decât să-l acopere o asemenea ruşine!

Nu-i rămânea decât un lucru de făcut ca să-şi mai păstreze onoarea, să-şi salveze bunul nume. Un singur lucru…

Toată noaptea Urvinos se perpeli măcinat de gânduri, nu reuşi să doarmă deloc. Dimineaţa, înainte să plece la magazin, îl luă pe Helianos deoparte şi-i spuse fără ocolişuri:

noi o vom înfiera, o vom acuza noi! Tu vei semna documentele în care spui că nu o mai recunoşti de mamă! în familia noastră nu are ce căuta cineva care nu respectă legile imperiale! Ne-am înţeles? Altfel nu mai avem nici un viitor, nici eu, nici tu!

Ochii care nu cunoscuseră odihnă aveau o căutătură sălbatică, tot chipul lui avea ceva înfricoşător. Şi cum ar fi putut fiul lui să-l mai contrazică, să-i mai sugereze o altă variantă? Căci în ziua dinainte până şi generalul Teaos nu se arătase prea dornic să încerce să obţină eliberarea Tatianei.

împăratul îşi ieşise din minţi văzând că edictele pe care le dăduse el însuşi, Gaius Aurelian Valerius Diocleţian, Mare preot şi venerabil nebiruit, Conducător suprem al germanilor, Rege peste egipteni edicte semnate de el, Părintele patriei nu îi înfricoşaseră deloc pe creştini!

Cum cutezase oare unul dintre ei să rupă edictul de îndată ce fusese afişat în piaţa cea mare

a cetăţii Nicomidia? Iar acea persoană era şi un înalt funcţionar, pe deasupra!

Iar mai apoi Anichit⁺ îndrăznise să-i spună măritului împărat direct şi de faţă cu senatorii că acesta făcuse o greşeală luând asemenea măsuri împotriva creştinilor, care erau cetăţenii cei mai paşnici şi omenoşi din tot imperiul! Noroc cu Galeriu, care se afla lângă împărat atunci şi care îl sfătuise să-l pedepsească aspru pe nechibzuitul acela!

Mai avea vreo importanţă acum planul lui de a-l tortura pe Anichit ca să ştie toţi ce îi aşteaptă dacă nu îl ascultă întocmai? Mai conta acum că, trimiţându-l pe acesta pe stadion să fie sfâşiat de leu sub privirile îngrozite ale tuturor, s-au pomenit că fiara sălbatică nici măcar nu se apropia de creştinul acela? Era lipsit de importanţă şi că, legându-l pe Anichit de o roată şi vrând să-l treacă prin flăcări, acestea s-au stins pe neaşteptate şi fără nici un motiv anume… Acum nu mai conta, căci îl zvârliseră în închisoare pe acel creştin ca şi pe nepotul său, Fotie, care, martor fiind la chinurile la care a fost supus unchiul său, mărturisise că şi el este creştin.

Dar au mai fost şi alţi înalţi funcţionari membri ai Senatului, precum Ind⁺ şi Gorgonie⁺, Petru⁺şi generalul Zenon⁺, comandantul de oşti Dorotei⁺ şi mulţi alţii care au preferat să îndure cele

mai înfiorătoare chinuri decât să îi urmeze ordinele. împăratul clocotea de mânie!

Teaos socoti că ar fi riscant să îi ceară acum favoruri pentru o femeie condamnată ca urmare a ultimului edict imperial. Este adevărat şi că luase în calcul faptul că era posibil ca Diocleţian să nu îl refuze, numai ca să îşi asigure prin această dovadă de bunătate loialitatea celui care urma să-l slujească. Văzându-l pe general că ezită astfel, Helianos se simţi şi mai umilit.

Dar, totodată, se simţea şi înfricoşat. Avea dreptate tatăl său că trebuia să se gândească şi la viitorul lui. Să se întrebe dacă nu cumva astfel avea să piardă totul. Şi iată că soluţia care le venise în minte oricât de dură era ea le oferea şansa de a câştiga foarte mult. Ba chiar puteau câştiga totul!

Ione, care tocmai fusese dată jos din pătuţ, cu părul ei cârlionţat şi ciufulit, se piti după spătarul unui scaun de la capătul mesei şi îi zâmbi, cum făcea ea mereu. Apoi se apropie de fratele ei cel mare şi îl trase de haină, scâncind:

mama… Unde-i mami?

Îl trecu un fior. Îi era ruşine să o privească în ochi pe surioara lui. Clătină din cap şi plecă grăbit, încercând să-şi ascundă privirea înlăcrimată. Ieşi pe prima uşă care îi ieşi în cale.

Să fi fost o coincidenţă? Oare chiar acolo voia să ajungă sau s-a întâmplat pur şi simplu să-l

ducă paşii într-acolo? Se cutremură. Se pomenise chiar în atelierul mamei lui.

Toate lucrurile ei erau frumos aranjate, dovada tăcută a hărniciei Tatianei şi a felului cum se îngrijea de toţi şi de toate. Pe un colţ al canapelei văzu mantia lui, pe care mama începuse să i-o tivească cu fire de auriu şi purpuriu un semn că ultimele ei clipe în casă le petrecuse tot cu gândul la el. în sufletul lui se dădea o luptă… Helianos era foarte tulburat. începu să se uite prin lucrurile mamei lui, apropiindu-se de ele cu sfială şi respect, încercând să găsească ceva grăitor despre învăţătura în care ea credea atât de mult şi pe care o ascunsese atât de bine, ceva care să-i dovedească faptul că ea chiar era creştină.

însă nu găsi nimic. Doar încuietoarea cufărului din lemn de trandafir îi atrase atenţia şi se hotărî să caute şi acolo. După mai multe încercări, reuşi să desfacă încuietoarea scoţându-i cuiele care o fixau de lemn şi, când ridică în sfârşit capacul, nu descoperi decât nişte ţesături frumos împăturite. Voia să închidă cufărul, dar ceva îl îndemnă să atingă acele ţesături, să caute mai adânc. Iar în clipa aceea… descoperi uimit un pergament… două… trei! Căzu în genunchi lângă cufăr şi începu să scoată unul după altul tot felul de manuscrise pe papirus şi pergament. Erau scrieri creştine. Le privea cu buzele strânse, palid la faţă şi îndârjit.

Aşadar au avut dreptate soldaţii împăratului! Iată că acum avea dovada, erau cele mai acuzatoare dovezi care se puteau găsi! Vedea cu ochii lui motivul catastrofei care i se întâmplase mamei lui, iar acest motiv era că ea ţinea mai mult la acele obiecte decât la fericirea familiei ei.

Avea dreptate tatăl lui. Da, avea dreptate… Ar trebui să o denunţe chiar ei doi.

Desfăcu şiretul roşu cu care obişnuia Natalia să lege toate papirusurile. Se uită cu ură şi furie la papirusul desfăcut, dar în acelaşi timp îl stăpânea şi o curiozitate fără margini. Ce putea scrie acolo, încât să atragă cu o asemenea putere inimile atâtor oameni?

Se aşeză lângă cufăr şi uită de trecerea timpului citind câte ceva din toate, dar fără să înţeleagă prea multe. La un moment dat, găsi ceva ce părea să fi fost scris chiar pentru mama lui, iar el se simţi iarăşi copleşit de emoţie.

„Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide… şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu…”¹ „Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui…”²

„Duşmanii omului!”, repetă Helianos în gând. Iată că exista o profeţie chiar pentru împrejurările în care a ajuns mama lui: „Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui…”

¹ Matei 24, 9-14. (n. trad.)

²Matei 10,34-36. (n. trad.)

Iar acum, în cumplitul întuneric al închisorii, când va suferi biciuiri, când durerea ei va fi peste măsură de mare văzându-se înconjurată de atâta duşmănie, va afla că vrăjmaşul ei cel mai mare era… Helianos. Helianos cel iubit! Un vrăjmaş necruţător şi de neoprit. Un hohot de plâns îi frânse tot trupul. Cu faţa ascunsă în palme, strângând încă papirusul, se prăbuşi plângând din adâncul inimii chiar acolo, între canapea şi cufăr.

După o vreme ridică privirea şi se uită iarăşi la rândurile care spuneau că duşmanii omului vor fi casnicii lui, dar… văzu că lacrimile sale şterseseră o parte din cuvintele acelea. Atunci simţi boarea uşurării.

Voi face orice să te salvez, măicuţa mea dragă!, murmură el, deschizând cu nerăbdare acelaşi papirus ca să citească acum ceea ce ea citise până să plece.

Un ciocănit la uşă îl făcu să arunce papirusurile în cufăr şi să le acopere grăbit cu nişte stofe. În clipa când descuie uşa, nimic din atelierul mamei nu trăda existenţa acelei comori tăinuite, o comoară cu mult mai preţioasă decât toate stofele şi mătăsurile luxoase de acolo.

La uşă era Pavla, îmbrăcată cu o tunică închisă la culoare şi cu capul acoperit cu un şal lung. Intră şi îi spuse pierdută parcă în gândurile ei:

eu mă duc s-o văd pe mama!

şi unde te duci? Ştii unde anume e închisă?

nu. Mă duc şi întreb pe la toate închisorile. O să-i implor să mă lase să o văd şi să o conving să renunţe la ce a fost! Trebuie să încercăm şi asta! Altfel, de azi pe mâine se poate întâmpla orice!

Fratele ei o privi nehotărât.

şi te duci singură?

păi da, singură!

atunci du-te, Pavla, mergi la ea… Dacă reuşeşti totuşi să o vezi, să nu-i vorbeşti cu duşmănie. Iar eu… mă duc… la împărat.

la împărat? Şi crezi că te primeşte?

aşa sper. Să fiu chiar eu cel care îi va duce mamei vestea eliberării. Ne punem speranţa în voia zeilor. Azi Teaos îmi va aduce răspunsul dat de împărat.

Cum vorbeau ei, li s-a părut că au auzit o bătaie uşoară în geamul mic împodobit cu vitralii. Sau poate fusese doar vântul. Dar nu era timp să mai zăbovească, deoarece Chiriana le spusese că va veni un inspector să le cerceteze casa.

în casa lui Urvinos nu e nimic creştinesc! strigă Pavla, cuprinsă de furie când îl văzu pe acela intrând.

care Urvinos, negustorul de stofe? întrebă inspectorul, surprins.

întocmai!

probabil că e doar o încurcătură, din cauza numelor, zise inspectorul în chip de scuză şi citi iarăşi papirusul pe care avea scris ordinul.

Helianos îşi muşcă buzele şi tăcu. înlăuntrul lui, o voce parcă abia aştepta să strige că la câţiva metri de ei, în cufărul din lemn de trandafir, erau mai multe scrieri creştine din cauza cărora îşi pierduseră tihna casei şi că acele scrieri trebuiau distruse numaidecât! Că trebuiau aruncate în foc atunci, pe loc! „Uitaţi-vă unde erau! Luaţi-le pe toate! Ajutaţi-ne să scăpăm de ele, să piară de pe faţa pământului!” striga vocea aceea în inima lui, îndreptăţindu-se şi gata să-l convingă în timp ce el ţinea gura încleştată. Helianos nu scoase nici un cuvânt. Acele papirusuri şi pergamente ale mamei lui, bine strânse, dar atât de precar tăinuite, toate textele acelea cu scris frumos şi cuvinte neînţeles de dulci, se aflau acum sub ocrotirea lui, de dragul mamei. Era hotărât să nu le trădeze!

Din clipa în care primise acel gând şi luase acea hotărâre, i se păru deodată că toată casa lor se umpluse de prezenţa mamei lui, cu toată duioşia şi dragostea pe care le revărsa mereu asupra lor. „Helianos, băiatul meu curajos!”

tata a căutat deja prin toată casa şi nu a găsit nimic de-al creştinilor, nici vreo icoană¹, nici

¹ încă de la începuturile Bisericii, au fost cinstite reprezentările pictate ale chipului Domnului Iisus Hristos sau ale preacuratei Maicii Sale şi ale Sfinţilor Apostoli, ale altor sfinţi şi ale îngerilor. închinarea nu se face la icoană, ca obiect, ci la cel reprezentat în ea. Folosirea icoanelor, ce pot fi şi făcătoare de minuni, rămâne şi în ziua de astăzi un element esenţial al rugăciunii zilnice, al închinării creştinilor şi al educaţiei religioase a creştinilor ortodocşi din toată lumea, (n.ed.engl.)

cărţi, spuse Pavla imediat ce inspectorul şi oamenii lui au plecat.

de ce or fi aşa porniţi împotriva scrierilor creştineşti? o întrebă sceptic fratele ei, vrând să schimbe subiectul.

nu ştiu. Poate fiindcă…

aşa, ia spune…

poate fiindcă… acele scrieri îi fac pe oameni mai buni… Din câte am auzit.

Mai devreme, bătaia uşoară pe care au auzit-o la geam fusese o tatonare a Nataliei, care nu aflase de faptul că vecina ei era arestată şi că acum cărţile din casa idolatrului împătimit se aflau în mare pericol. însă, chiar dacă nu aflase ce se întâmplase între timp, rugăciunile ei, ca şi ale atâtor fraţi creştini, se ridicau la Tronul Ceresc ca o mireasmă bine-plăcută, alături de lacrimile pe care Tatiana le vărsa în închisoare când se ruga să-i fie ocrotită comoara vânată de inspectori. Rugăciunile îi acopereau ca aripile protectoare ale îngerilor, iar Dumnezeu glăsuia în inima ei cum Tatiana nici nu sperase vreodată că ar putea să i se întâmple. Dimineaţa, înainte să plece de acasă, Helianos schimbă vechea încuietoare, fixând-o bine în cuie pe cea nouă şi luă cu el cheia.

Oare ce avea să le mai aducă această zi familiei lor?

Capitolul 6

O audienţă la împărat

Paza de la palat patru africani înalţi, încruntaţi şi înarmaţi i-au întâmpinat cu o privire aprigă. Era a treia oară când generalul Teaos scotea înscrisul care le dădea permisiunea să intre în palat; începură să străbată culoarul lung placat cu marmură roz cu negru.

Pe partea dreaptă erau patru uşi din lemn încrustat cu modele geometrice, semn că se apropiau de încăperile imperiale care nu erau accesibile celor de rând şi unde monarhul inabordabil primea în audienţă.

Nu puteau fi siguri dacă li se va îngădui şi generalului Teaos, şi lui Helianos să intre în sala tronului ori dacă nu cumva vreun înalt funcţionar va fi cel care îi va transmite împăratului doleanţa lor. Iar dacă nu ar fi aşteptat instrucţiunile suplimentare legate de călătoria lui secretă, nici măcar pe împărat.

Helianos se uita copleşit la sala imensă spre care erau conduşi. Nu şi-ar fi putut închipui vreodată că într-un loc poate fi atâta prisos de aur şi bogăţii, atâta lux şi grandoare, precum văzuse în interiorul palatului imperial.

O sală mare cu un tavan extrem de înalt, decorat cu auriu, avea pe podeaua de marmură nişte covoare persane foarte scumpe, iar pereţii erau împodobiţi cu tapiţerii de mătase ţesute de mână. În acea sală erau bănci din marmură masivă, încrustate şi ele, nişte statui fabuloase şi busturi sculptate şi aşezate pe tripozi din aur, iar în aer plutea mirosul ofrandelor arse în cinstea zeilor.

Uşa era încadrată de nişte draperii de catifea roşie, plisată, strânse cu nişte cordoane aurii la capetele cărora atârnau nişte ciucuri mari, iar dincolo de această uşă se afla luxurianta sală a tronului.

Două şiruri de coloane cu nişte capitolii de aur extraordinare străjuiau de o parte şi de alta calea ce ducea spre tron. Pe o platformă cu trei trepte mari de marmură se urca spre tronul sculptat în marmură şi aşezat pe un covor mare în mijlocul laturii de răsărit a încăperii.

Sus, pe piedestal, tronul imperial cu spătar înalt era ornat cu frunze făcute numai şi numai din aur. O pernă mare, purpurie, era rezemată de spătar, iar alte trei perne brodate cu fir de

aur erau aşezate pe mijlocul tronului şi pe părţile laterale, aşa încât marele stăpân să se simtă cât mai confortabil şezând în acel loc flancat de două globuri mari ce-i reaminteau că împărăţea peste tot pământul.

în spatele tronului se aflau scaune şi pentru gardienii cei mai importanţi, a căror înfăţişare impunătoare dădea un aer şi mai spectaculos întregului decor. Cum le străluceau coifurile şi platoşele! Cum le străluceau centurile militare onorifice şi epoleţii care marcau rangul lor înalt! Cum scânteiau, la cea mai mică mişcare, lăncile pe care le ţineau în mână!

împăratul încă nu sosise. Helianos se simţea buimăcit, parcă visa. Parcă toate problemele lui dispăruseră fără urmă şi nu-şi mai putea aminti pentru ce venise.

Nu mai avea înaintea ochilor decât această dezlănţuire năucitoare a bogăţiei, puterii şi

slavei omeneşti. în mintea lui se aprinse din nou fantasma carierei militare pe care ar fi putut să o aibă. Se şi închipuia stând în spatele tronului, într-o uniformă strălucitoare. Se şi vedea în locul acelor mari luptători ajunşi generali…

„Căci cine ştia înainte de Gheorghe?” îi şopti ecoul discuţiei purtate cândva cu generalul Teaos. „Cine fusese înainte Constantin?”

Găsi cutezanţa să se vadă pe el însuşi, ajuns în câţiva ani chiar împ…

Foşnetul din sala tronului îl readuse brusc la realitate. Şeful Gărzii Imperiale intră mânios, ameninţând nemilos pe unul şi pe altul, le porunci scrâşnit ceva gardienilor şi plecă. Apoi iarăşi veni, cu aerul că trebuie să îl anunţe pe împărat ceva deosebit de important.

Când îl zări pe generalul Teaos, veni direct spre el şi îi şopti la ureche ceva, în mare taină, făcând gesturi disperate şi părând nespus de trist.

blestemaţii! şuieră Teaos, neputând să-şi stăpânească surpriza. Cerule mare! O, zei din ceruri! strigă el, ridicând braţele. Când veţi nimici această erezie cu slăvitele voastre puteri? Cum de-aţi îngăduit să pătrundă erezia chiar şi în palatul acesta sfânt?

Şeful Gărzii Imperiale îi făcu semn să vorbească mai încet. Teaos se aşeză pe una dintre băncile de marmură acoperite cu blană de leopard şi, disperat, îşi plesni genunchii cu palmele.

nu se poate, Gheorghe?! şopti el. Gheorghe? O, zei din ceruri! Cum e cu putinţă?! Spuneţi-mi, cum?

Dar cine ar fi putut să-i dea un răspuns? Şi cine ar fi putut contesta ceea ce şeful Gărzii Imperiale văzuse cu ochii lui? Cu toată grozăvia veştii primite, cu toată durerea care simţea că-l striveşte, totuşi ce trăia nu era un coşmar! Şi chiar dacă, pentru o clipă, i se păru că este doar un vis

urât, se pomeni deodată trezit la realitate şi scuturat fără milă de sfredelul gândului apărut: „Ce îi putea spune împăratului? Cum să îi spună că minunatul cavaler Gheorghe, chipeş şi fără pereche de inteligent şi învăţat, cu o asemenea judecată dreaptă şi o voinţă de oţel, Gheorghe însuşi, eroul atâtor expediţii militare (oare nu de curând îşi dovedise curajul extraordinar în războiul cu perşii?)… Cum să îi spună că Gheorghe de care auzise lumea întreagă şi la care împăratul ţinea atât de mult -, acest bărbat venise la el cu puţin înainte şi îi mărturisise că este creştin?!”

Da, îi explică mai departe şeful Gărzii, a spus cu toată seriozitatea şi hotărât să nu dea înapoi că edictele prigoanelor împotriva creştinilor se cuvine să i se aplice şi lui.

Iar când a spus lucrul acesta, şeful Gărzii i-a replicat urlând disperat:

ce vorbă e asta, cinstite cavaler? Să nu mai spuneţi niciodată ce aţi spus adineaori… Uitaţi de toată povestea asta, vă implor! Nu îl lipsiţi pe măritul împărat de slujirea şi biruinţele unui om atât de curajos! Lepădaţi-vă de această mărturisire şi uitată va fi şi de mine pentru totdeauna!

însă pe Gheorghe nu-l putea convinge nimeni să dea înapoi. Circula deja zvonul că, după moartea mamei sale, în scurta sa şedere în Lida, ţinutul ei natal, el vânduse tot pământul pe care

tocmai îl primise moştenire şi le dăduse săracilor

mai toţi banii obţinuţi din vânzarea moşiei. Iar la întoarcerea sa în Nicomidia nimeni nu a putut afla unde dispăruse restul moştenirii lui.

Oare aveau toate acestea vreo legătură cu mărturisirea pe care tocmai i-o făcuse? Nu cumva înstrăinarea moştenirii fusese un fel de pregătire pentru protestul lui de acum împotriva prigoanelor? Cine putea şti?

Rămânea însă cert că Gheorghe nu mai era mare conducător de oşti şi nu mai era cavaler al Gărzii Imperiale. Cum avea să primească Diocleţian această mărturisire copleşitoare? Ce urmări, ce înrâurire ar fi putut avea asupra celorlalţi?

Gândurile acestea erau motivul pentru care şeful Gărzii tot intra şi ieşea, revenind mereu în sala tronului încruntat şi pornit să-i repeadă pe toţi.

Teaos se ridică pe neaşteptate, preocupat de ceva. Se apropie de şeful Gărzii şi îl rugă să nu facă încă anunţul privind mărturisirea cavalerului Gheorghe, ci să-i îngăduie lui să vorbească primul cu împăratul despre problema lui, altfel orice nădejde a lor era zădărnicită chiar şi planurile privind călătoria în Alexandria!

Deodată, chiar în clipa aceea, au venit spre ei doi servitori care au dat la o parte draperiile, iar Teaos şi Helianos au reuşit să vadă sala tronului

şi mai bine. Apoi servitorii au tras la loc draperiile. De acum împăratul putea sosi în orice moment.

Oficialii de la curte s-au aşezat la post. Senatorii şi delegaţii veniţi de la Roma au făcut un pas înainte, rămânând să aştepte semnul că le-a venit rândul să intre în audienţă. După aceea, totul s-a derulat cu mare repeziciune…

Helianos nici nu îşi dădu seama că le venise rândul şi lor. Când Teaos a intrat în sala tronului şi i-a pomenit împăratului Diocleţian despre rugămintea pe care i-o adresa ataşatul său militar în legătură cu arestarea mamei aceluia, Diocleţian ceru să îl vadă şi pe Helianos în persoană.

Acesta veni în faţa împăratului, care nu părea deloc o persoană dezagreabilă. Se aplecă şi îngenunche în faţa scăunelului cu perniţă purpurie pe care odihneau picioarele împăratului împodobite cu sandale cu periuţe. în timpul plecăciunii, auzi vocea răguşită a împăratului spunându-i: „Este liberă…”

împăratul făcu apoi o pauză şi continuă: „Este liberă, se înţelege, din clipa în care o convingi să renunţe la ideile ei! Şi ţin să faci acest lucru!”

Helianos îi mulţumi, covârşit de un tumult de emoţii. în clipa aceea, era convins că acea condiţie pusă de împărat era lesne de îndeplinit. Ieşi din sala tronului şi, în câteva minute, se afla în

faţa palatului, afară, mergând pe urmele generalului şi simţindu-se încă buimăcit de cele văzute şi trăite acolo. I se părea că tocmai se deşteptase dintr-un vis miraculos, un vis plin de promisiuni fără seamăn şi frumuseţi fără egal.

Au mers ei o vreme, iar când au ajuns la trăsura acoperită Helianos îşi aminti că voia să îl întrebe ceva pe general, o întrebare care îi împunsese mintea mai devreme şi pe care nu voia să o uite:

dar ce s-a întâmplat cu Gheorghe, comandantul de oşti?

Socotea că nu putea fi vorba decât de încă un act de mare vitejie dintre cele care, de atâtea ori, însufleţiseră armata imperială, ducând la încă o victorie şi încă o ridicare în slăvi a eroului lor, făcându-l probabil până şi pe împărat să se teamă pentru tronul său. Oare aşa se petrecuse şi acum?

dar n-ai aflat?! strigă furios generalul, exasperat că îl smulgea din tristeţea lui îngândurată. N-ai aflat?

nu, domnule general! Nu am auzit ce aţi discutat acolo.

gheorghe a mărturisit că şi el este creştin!

poftim?! Cavalerul e creştin?!

Helianos îl privi ameţit, ca şi cum nu-şi înţelegea propriile vorbe. I se părea că nu auzise bine ce îi spusese generalul.

Când se întoarse acasă, Helianos aşteptă să vadă ce veşti aduce Pavla. Reuşise oare să o găsească pe mama sau aşteptase zadarnic în faţa uşilor zăvorâte ale închisorii, cum mai aşteptase şi cu o zi înainte?

El ar fi preferat de fapt să fie adevărată prima variantă, chiar dacă nu ar fi vrut să o recunoască. în adâncul inimii lui, se temea că, dacă mama lui refuza să se lepede de credinţa ei de dragul Pavlei, atunci probabil va refuza să o facă şi în cazul lui.

însă el putea aduce atât de multe argumente, cu vorbe convingătoare şi implorări la care nu avea nici o îndoială că ea va ceda. Sigur că nu şi-ar fi dorit deloc ca mama lor să îi fi dat deja un răspuns Pavlei, după care lui să îi fie mult mai greu să o facă să se răzgândească.

A doua zi aveau permisiunea scrisă, şi el, şi Pavla, să aibă acces în închisoare pentru a-şi vizita mama şi a sta oricât aveau nevoie în scopul de a o convinge să renunţe şi să revină acasă, liberă o dată pentru totdeauna! Simţi cum anticiparea bucuriei îl umple de speranţă.

însă îi mai dădeau târcoale şi alte gânduri. Cum că acum avea posibilitatea să discute cu tatăl său şi să îi spună că ar trebui să aibă răbdare şi să aştepte reîntoarcerea mamei. Tatăl său, desigur,

nu ar fi putut invoca nici un motiv să se opună.

Scoase din buzunar cheia pe care o purtase cu el toată ziua şi descuie uşa atelierului. Voia să-şi ia mantia cu tivul neterminat? Sau poate voia să fie mai aproape de acele papirusuri, să le citească şi, ajuns la închisoare, să îi poată recita din ele mamei, pentru a atinge o coardă sensibilă? De fapt, voia şi una, şi alta.

Intră în cameră şi observă imediat pe podea un papirus mic, strâns şi legat cu o sforicică. Dar el era absolut sigur că încuiase bine cufărul şi se asigurase dimineaţa că nu rămăsese nimic altceva prin cameră!

Dimineaţa se uitase prin toate colţurile să se asigure că nu îi scăpase ceva. Se uitase şi în spatele canapelei, şi prin coşurile cu ghemuri şi fire. înainte să plece şi să încuie în urma lui, mai aruncase încă o privire prin toată camera, ca să stea liniştit că nu-i scăpase absolut nici un detaliu. Atunci cum de ajunsese acel papirus mic pe podea?

îl ridică uimit şi, când începu să citească, se înfricoşă. Nu erau decât două propoziţii: „L-au arestat. Roagă-te să nu se lepede de credinţă.”

O, zei din ceruri! Cine să fi aruncat papirusul în cameră? Şi pe unde? Uşa fusese încuiată, iar pe sub ea nu ar fi încăput. Oare cine l-a scris? Şi pentru cine?

îşi simţi deodată fruntea transpirată. Să fie aceasta o minune prin care el însuşi era îndemnat să renunţe la planurile sale?

„Roagă-te să nu se lepede de credinţă.” Era limpede că acele cuvinte fuseseră scrise de un creştin pentru un alt creştin. Oare îi scrisese cineva mamei lui ca să o încurajeze şi să o întărească în dorinţa sa de a nu se „lepăda de credinţă”?

Ce sorţi de izbândă mai aveau toate argumentele lui? Cum rămânea cu cele spuse de împărat, care ţineau toate de o singură condiţie? în faţa acestor gânduri, simţi cum toată bucuria dinainte se surpă.

Din moment ce acel mesaj era destinat unui creştin şi iată că se afla în casa lor mesajul, însemna că probabil mai e printre ei încă cineva care este creştin. O, nici nu se putea gândi ce îi aştepta dacă şi tatăl lui ajungea să aibă această bănuială! I-ar fi dat afară pe toţi!

Dar cine să mai fie creştin printre ei, căci bunicul lor şi toţi servitorii mergeau şi duceau jertfe în fiecare zi la statuile zeilor pe care le aveau în casă? Să fi fost fratele sau surorile lui? Imposibil! De tatăl lui nici nu putea fi vorba să fie creştin. Şi nici el! Atunci cine?

Luă papirusul şi îl rupse în bucăţi şi bucăţele. Scrisul acela nici măcar nu semăna cu al mamei lui.

Vestea că Pavla s-a întors acasă îl făcu să uite imediat de papirus. Cea de-a doua vizită la închisoare a surorii lui nu dăduse roade. Acelaşi paznic care dimineaţa îi dăduse speranţe că va putea să-şi vadă mama primise între timp ordine mult mai stricte şi devenise inflexibil.

e adevărat că exact atunci aduceau în închisoare pe cineva însoţit de o escortă militară şi toţi erau supăraţi şi tulburaţi. Părea să fie un înalt oficial, adăugă ea mâhnită.

era tânăr?

-Da.

şi înalt?

-Da.

probabil era Gheorghe, cavalerul! şopti Helianos, simţindu-se deodată vlăguit şi copleşit.

După vestea despre doctorul Pantoleon, acum se aflase şi de viteazul Gheorghe că este creştin! Cum era cu putinţă să se întâmple cu adevărat asemenea lucruri teribile? Zei din ceruri! Dar, dacă toate acestea erau adevărate, ce semnificaţie aveau din perspectiva visurilor lui de mărire?

Capitolul 7

Bucurie şi durere

Casele frumoase şi aristocratice nu numai că împodobesc cu frumuseţea lor cetatea unde se află, ci îndeplinesc şi o funcţie socială benefică dacă stăpânii lor sunt buni la suflet. Aşa gândeau toţi cei care băteau la uşa Nataliei. Uşa le era deschisă de o femeie blândă care îi întâmpina zâmbind pe toţi, încredinţându-i tăcut că stăpânul şi stăpâna casei îi vor primi pe toţi cu dragoste şi bună-cuviinţă, că vor găsi un cuvânt de alinare sau de încurajare pentru fiecare.

în zilele acestea, când Nicomidia fusese cuprinsă de durere în urma prigoanelor, casa Nataliei şi a lui Adrian devenise un adăpost pentru văduvele mucenicilor şi un cuib liniştit pentru copiii rămaşi orfani. De cele mai multe ori, aceşti oameni erau zdrobiţi nu doar de pierderea celor dragi, ci şi a casei lor, a tuturor proprietăţilor pe care le aveau.

Cei fideli împăratului erau hotărâţi să contribuie zi de zi la creşterea averilor acestuia prin

confiscarea proprietăţilor pe care le deţineau creştinii. Din această spoliere, trădătorului i se oferea o parte, încât să îl mâne să facă şi alte acuzaţii, să se ajungă şi la alte confiscări, iar această răsplată nu le displăcea deloc.

Iar Biserica încerca mereu, cu dragostea ei de mamă, să se îngrijească de nevoile necruţătoare ale atâtor fii. Creştinii rămaşi în viaţă nu şovăiau deloc să-i ajute pe fraţii lor, chiar cu mari sacrificii băneşti.

Casa de la ţară a lui Adrian devenise adăpostul multor văduve şi al copiilor lor, după cum şi reşedinţa aristocratică din cetate era o oază pentru mulţi oameni. Mare parte din sumele care se strângeau din obştea credincioşilor aici se distribuiau. Iar cât priveşte mâncarea, în casa lor mereu se gătea mai mult decât aveau trebuinţă Adrian, Natalia şi personalul lor.

în seara aceea, alături de două prietene, Natalia făcea o listă nouă cu oameni încercaţi către care să meargă noile donaţii. Oricât s-a dorit să rămână secret lucrul acesta, circula vestea că, la întoarcerea din Lida, Gheorghe dăruise Bisericii o mare sumă de bani. Iar când părintele Nicandru le-a adus în ziua aceea banii care se mai strânseseră între timp, nu au mai avut nici o îndoială că aşa se petrecuse.

Femeile lucrau la alcătuirea listei, iar nişte copilaşi ce stăteau pe băncuţa lungă de pe hol

cântau: „Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea şi scăparea şi izbăvitorul meu”¹… Glasul lor se revărsa în toată casa, umplând de pace inimile tuturor. Minunate zile! Ce credinţă puternică!

Încredinţarea că Dumnezeu le era alături, că era în mijlocul lor că El era vârtutea, întărirea, scăparea şi Izbăvitorul lor le lumina chipul şi celor mici, şi celor mari. în inima lor domnea pacea. Fericirea şi bucuria nu erau pentru ei o amintire pierdută în trecut. Acum, astăzi, aici ei trăiau această bucurie. O bucurie adâncă şi fără margini!

Şi totuşi, aproape de ei, poate chiar în faţa porţii lor, aveau loc cele mai cumplite şi mai îngrozitoare prigoane pe care le trăise până atunci Biserica. Cu tot ce însemna prigoana: cu tiranii ei, judecătorii, cu executorii, cu toate instrumentele de tortură, cu amfiteatrul, cu fiarele… cu moartea.

Erau aievea, îi ameninţau la tot pasul… Dar toate aceste grozăvii nu pătrunseseră înlăuntrul inimii lor. Acolo domnea cea mai dulce pace.

Mucenicia nu însemna durere pentru creştini. Ci era slavă! Era cunună! Era deschiderea Cerurilor, darul bucuriei fără de sfârşit…

Şi cum ar fi putut credincioşii să nu se împărtăşească de această bucurie, văzând în jur atâţia

¹Psalmii 17,1. (n. trad.)

eroi care, prin moartea lor, îl slăviseră pe Domnul şi Dumnezeul lor? Aceşti mucenici au dat mărturia că cea mai mare comoară a lor era credinţa în Hristos şi că pe El L-au iubit cu o dragoste mai mare decât aceea pentru propria viaţă.

Nici cuprinşi de flăcări, nici sub roata torturii, nici cu ghearele de fier care le zdrobeau coastele, nici împresuraţi de fiare gata să îi sfâşie în bucăţi, nici atunci în ei inima şi duhul nu se clinteau. Rămâneau de neatins, întărite şi dârze!

Nu doar că reuşeau să îndure totul, ci erau cuprinşi de bucurie! Nu doar că-şi mărturiseau credinţa, ci aveau bucuria de a suferi pentru ea! Pregustau nespusa dulceaţă a veşniciei chiar şi în negrele închisori şi chiar când erau ucişi.

Măreţe au fost aceste zile pentru creştini, vremurile prigoanelor! Biserica rămăsese singură în faţa celor care voiau să o înece în sânge, dar era biruitoare!

Lipsită de orice putere politică şi de orice protecţie, Biserica şi-a dovedit tăria de neclintit. îi mureau milioane de fii, dar devenea şi mai puternică prin înălţarea lor la cer, iar numărul credincioşilor de pe pământ creştea şi o încununau cu o slavă rămasă peste timp. Biserica ştia Cine îi este Stăpân şi că Stăpânul ei se bucură de adevăr. Ce bucurie mai mare putea avea Biserica decât să-L bucure pe El!

Natalia şi prietenele ei au întocmit lista cu cei încercaţi de greutăţi, trecând acum la pregătirea tunicilor noi pentru copii, când au primit o veste tulburătoare de la Merţie. Iată ce mesaj le lăsase: „Cu puţin timp în urmă, Adrian a fost martor la mucenicia a 23 de creştini şi, văzând dorul şi bucuria de pe chipurile lor, s-a simţit chemat să mărturisească şi el că este creştin! A început să le vorbească, fără frică, idolatrilor din jurul său despre puterea lui Hristos şi a Evangheliei Lui. Era mai presus de orice pericol sau ameninţări. Un singur gând avea: să îi lumineze pe cei care trăiau în întunericul idolatriei că Adevărul există şi este unul singur: acela al credinţei sale. Adrian a fost arestat. Domnul să ne apere pe el şi pe noi…” Merţie plecase îngândurat, grăbit să îndeplinească încă o ascultare.

Dar Veronica, servitoarea căreia el îi spusese acest mesaj, nu ştia cum să îi spună totul tinerei lui soţii. Cum să îi spună că în curând va fi văduvă, că tânărul şi bogatul Adrian avea să plece în curând din lumea aceasta, lăsând-o singură?

Rugându-se neîncetat, Veronica se străduia să-şi păstreze stăpânirea de sine şi se îndreptă fără grabă spre încăperea unde se afla stăpâna ei.

l-au arestat cumva? şopti Natalia pălind.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. O durere neaşteptată îi seceră tot corpul. Dar, înainte ca lacrimile

să i se rostogolească pe obraji, a răsărit credinţa şi, dimpreună cu ea, nădejdea dulcea nădejde creştină, dătătoare de viaţă -, iar ochii ei au strălucit luminoşi ca un diamant. Primi gândul că, prin curajul lui, Adrian va slăvi numele Domnului lor, Care îl aşteaptă să-i dea cununa. Durerea cedă. Chipul tinerei se însenină şi în ochii ei se citea alinarea. Şi chiar bucuria!

domnul să-l întărească până la sfârşit! şopti ea. Rugaţi-vă şi voi să rămână credincios până la sfârşit.

Aceasta era dorinţa lor! Dorul lor! Râvna credincioşilor din acele vremuri era „să rămână credincioşi până la sfârşit”, aşa se rugau şi pentru creştinii aduşi în faţa judecătorilor şi osândiţi imediat la moarte, dar şi pentru ei înşişi, atunci când le va veni ceasul. Nu aveau frică decât de un singur lucru: ca nu cumva să se lepede de credinţă.

Natalia îi scrise două rânduri Tatianei, să-i împărtăşească încercarea prin care trec şi să-i ceară să îi pomenească şi pe ei la rugăciune. Aşa s-a făcut că a deschis pe dinafară gemuleţul cu vitralii al atelierului şi a aruncat înăuntru papirusul cu acel mesaj. Ştia că în atelierul Tatianei nu mai intra nimeni altcineva şi căpătase obiceiul ca, atunci când prietena ei nu-i răspundea la bătaia în geam, să comunice cu ea în acest fel. Apoi

100

se întoarse cu blândeţe spre copilaşii de pe holul ei şi le dărui tunicile cele noi.

Mai târziu, când afară deja se întunecase, primi o altă veste, mult mai înfiorătoare. La început au auzit pe străduţa neumblată din spatele casei o voce răguşită, ca de fiară. A scrâşnit ceva, dar n-au reuşit să desluşească decât numele lui Adrian.

Femeile au tăcut, speriate. Veronica a crăpat puţin uşa, aruncând o privire afară, speriată. Cine rostise numele stăpânului ei cel curajos? Şi oare ce spusese? Nu reuşi să vadă decât o umbră dispărând iute după colţ.

Tocmai când se gândea să închidă uşa, se auzi din nou aceeaşi voce. De astă dată însă, vorbea clar şi toate au auzit vorbele care le rupeau inima:

-Adrian s-a lepădat! Adrian îl va trăda pe Hristos…, zise acela şi pieri iarăşi ca o frunză în vânt.

ce-a spus? întrebă Natalia îngrozită, nevenindu-i a crede. Veronica, repetă-mi… ce-a spus?

Dar cine ar fi putut să repete acele vorbe? Cine să i le repete ei? Cum să îndure tânăra aceasta plăpândă şi blajină atâta suferinţă?

Ruf, care tocmai venise cu provizii pentru nevoiaşi, rămăsese şi el uluit. Probabil că fusese şi mai aproape decât ele de acel om, cu veştile lui rele. Natalia îl întrebă insistent ce anume zisese.

101

l-am înşfăcat de haină şi l-am întrebat de unde ştia el zvonul acela, zise Ruf, ezitând dacă să continue.

dar de unde ar fi putut să ştie? L-a văzut el cu ochii lui? întrebă Natalia fără să cedeze.

zicea că ar fi fost el de faţă când l-au arestat… şi că apoi s-a temut pentru viaţa lui şi s-ar fi lepădat…

noi îl cunoaştem cumva pe omul acesta?

nu ştiu, mi se pare cunoscut.

În pragul casei aristocratice se lăsă o tăcere de mormânt. Natalia, care la vestea arestării lui Adrian nu a plâns, începu să suspine cuprinsă de o mare deznădejde.

Helianos şi Pavla, care vorbeau lângă fereastra dinspre stradă, au auzit-o plângând.

de ce plânge Natalia? îl întrebă Pavla.

n-ai aflat? Probabil că e creştină. şi Adrian la fel. Dar tocmai am aflat de la cineva că Adrian se va lepăda de credinţa lui… Vai! Crezi că ea o fi scris rândurile acelea de pe papirusul din atelierul mamei? întrebă el mirat.

Apoi îi povesti surorii lui cum găsise un papirus nou în cameră.

şi este aşa de grav dacă se leapădă un creştin? întrebă îngândurată Pavla.

acum să nu începi şi tu cu prostii din-astea! o repezi Helianos. Nu-i grav, cum să fie grav?!

102

Mâine o să facem şi noi tot ce putem să o convingem pe mama… De noi depinde salvarea ei, m-ai auzit?

La puţină vreme după aceea, o văzură pe Natalia ieşind în fugă din casa vecină.

poate se duce să-l convingă să nu se lepede, şopti Pavla, cuprinsă de un sentiment de ruşine pentru neînţelegerile dintre ei şi vecinii lor.

Din fericire, Helianos nu a auzit-o.

Cine ar putea descrie revărsarea de lumină din inima Nataliei? Cine să descrie stolul de primăveri care i-a înviorat inima, înflorindu-i toate speranţele?

Nu! Nu era adevărat! Ce minciună sfruntată! Adrian nu se lepădase.

El nu se temea pentru viaţa lui.

să mă lepăd de Hristos? Doamne, apără şi păzeşte! îi spusese acesta Nataliei când reuşise în sfârşit să ajungă la el şi să-i povestească de zvonul cel rău.

Cei doi au discutat cu puţin înainte să fie adus în faţa inspectorului, în zori. El rămăsese la fel de dârz şi neclintit ca în ceasul în care s-a simţit chemat să-L mărturisească pe Hristos, când le-a vorbit idolatrilor despre El şi le-a spus că este

103

creştin. Degeaba a venit un eparh¹ la el să-l înduplece cu vorbe mieroase; deşarte au fost speranţele aceluia când a văzut-o pe tânăra soţie alui Adrian şi i-a cerut acesteia să îl convingă să se lepede de credinţă.

Tânărul soţ a rămas credincios. La fel şi Natalia. Dragostea lor pentru Domnul era cea mai mare fericire, cea mai mare răsplată. Cine s-a putut înşela într-atât încât să creadă că Adrian se va lepăda de bucuria lui cea mai de preţ?

Dar nu, vorbele lui Ursus n-au fost o greşeală.

În dimineaţa aceea, văzând măreţia suferinţelor primite cu bucurie de către cei 23 de mucenici, a urmărit din spatele unei coloane tot ce se petrecea acolo. Atunci a auzit cum s-a înălţat glasul curajos al vechiului său stăpân şi le-a vorbit oamenilor despre Hristos. Din clipa aceea, auzindu-l, vâlvătaia răutăţii i-a aprins toate măruntaiele. în ultima vreme era mereu chinuit. şi când cutreiera străzile Nicomidiei, când trecea pe lângă grădinile şi casele cetăţii, dar şi când se afla la muncă, şi când mergea la culcare în tot locul şi în toată vremea, oricât de frig era afară, această vâlvătaie lăuntrică nu-i mai dădea pace.

Simţea cum focul ei îi scăpăra şi în privirea-i sălbatică, cum îl împresura, îi pârjolea tot trupul,

¹ Un oficial desemnat care conducea într-o anumită zonă, de pildă într-o cetate sau într-o provincie, fiind comparabil cu funcţia de primar, prefect sau guvernator, (n.ed.engl.)

104

dogorindu-i şi pe chip. Şi reapărea focul din priviri, mai înteţit, şi-l răscolea şi mai adânc, nimicindu-l fără milă. Simţea cum înlăuntrul său ardea o torţă ce căuta să lase numai cenuşa în locul inimii lui, în rărunchi şi în toată făptura lui.

Ajunsese fără suflu, se sufoca, suferinţa lui era de neîndurat. Fiecare şfichiuire a acelei vâlvătăi devenise o voce fără simţire, crudă şi de neoprit, care îi amintea neîncetat de clipa când se lepădase de Hristos: „Ce te-ai mai speriat! Nu-i aşa, Ursus? De frica torturilor ai fost laş. Şi, de dragul vieţii ăsteia scurtă ca o scânteie, ai preferat să fii al meu! Ai ales tortura focului meu, nesfârşită şi fără întoarcere. Vezi acum ce dulce e? Ha, ha, ha!”

Îl slăbi o clipă, apoi reîncepu: „Uite că ţi-ai găsit salvarea! Ce puternic eşti, în timp ce atâţia dintre foştii tăi fraţi de credinţă mor de moarte cruntă! Primesc cununa muceniciei. Dar tu n-ai păţit nimic uită-te la mâinile tale, uită-te la picioarele tale… Şi ce iute eşti la fugă! Numai în ochii tăi se citeşte focul meu! Dar tu adică trupul tău eşti puternic! Ha, ha, ha! Cum ţi-ai găsit tu salvarea! Ursus, lepădatul şi trădătorul!”

Vocea mai dispărea uneori, lăsând ecoul acelui râs sarcastic, dar iarăşi începea implacabilă şi înfiorătoare. Omul gemea. Căsca încercând să răsufle şi să-şi tragă sufletul, dar vedea că se sufocă. Arşiţa îi uscase gâtul, murea de sete.

105

Tocmai el, care era mereu puternic şi gata de lucru, se simţea vlăguit şi fără nici un strop de viaţă. El, care fusese mereu zdravăn şi activ, se simţea ca o tufă arsă şi uscată, ca un pai pe care se prelingea flacăra ce-l ameninţa uneori cu sfârşitul de pe urmă.

Nu se mai putea uita nici la cer, nici în pământ. Nu mai răbda să vadă pe drum nici idolatri, nici iudei, nici…

Până şi numele de „creştin” îi era nesuferit! Fie şi numai rostirea lui sau gândul la el îl ardeau! Fiecare dintre torturile sau mucenicia de care mai afla şi care de la o zi la alta se îndeseau nu doar în cetatea lor, ci în tot imperiul -, ca o dovadă pentru lumea întreagă că aceşti credincioşi rămâneau „credincioşi până la moarte”. Şi fiecare era un chin pentru inima lui nepocăită! Parcă îi luase foc conştiinţa, iar acum focul invidiei şi al geloziei se răspândea cu repeziciune.

Când a aflat că, din greşeala unuia dintre soldaţi, nu Natalia fusese cea arestată, a pândit orice şansă de a acuza din nou, drept răzbunare. însă în mintea lui se aprinse un gând rău care i se păru şi mai iscusit. „Adrian s-a lepădat!”

Da, aşa se hotărâse el să strige pe străzi, până se va răspândi vestea. Avea să-i otrăvească pe toţi cu minciuna că existau creştini care se lepădaseră de credinţă adică nu era el singurul. Întâi

106

îi va duce vestea nevestei lui Adrian, să o înece şi pe ea amarul cu această otravă a morţii.

Cum păşea el prin întuneric, vocea i-a răsunat sugrumată de invidie, dar şi de frica să nu cumva să îl recunoască cineva. A doua oară strigase şi mai sălbăticit… Dar ce satisfacţie desfigurantă a avut că de astă dată l-au auzit!

Abia când plânsul Nataliei i-a ajuns la urechi, când şi-a amintit ce dezastru fără seamăn era pentru un creştin să se lepede de credinţă, amintindu-şi de iadul nesfârşit care îi aştepta pe cei ce se lepădau, atunci tot trupul îi fu cuprins de tremur. Scos din minţi de groază, înnebunit de conştiinţa vinovăţiei, sfâşiat de anxietate, începu să fugă. Fugea cât putea de repede, să nu-l mai poată opri nimeni şi nimic! Fugea la întâmplare, luând-o după fiecare colţ de stradă care îi ieşea în cale. Se împiedica, uneori cădea, dar şi târându-se continua să fugă, de parcă tot universul îl hăituia. Alerga aşa, cu capul căzut într-o parte, cu privirea deşertată de flăcările „focului” său, cu mintea întunecată… Ieşi din oraş şi se pomeni în câmp.

Dar tot fugea. Deodată simţi că şi pământul îi fuge de sub picioare. Fără să îşi dea seama, ajunsese pe marginea unei stânci. O piatră se desfăcu de pe buza prăpastiei şi se rostogoli cu o nemiloasă repeziciune, surpându-l şi pe el.

107

arde!

Atât a mai putut spune.

arde! Arde!

A urmat o zguduitură şi totul s-a terminat. Buzele lui au rămas încremenite în rostirea aceluiaşi cuvânt: „Arde!”, pentru totdeauna.

Nişte tufe se legănau şi, în mişcarea lor deasupra trupului inert, parcă îngânau mânate de vânt:

ce suflet nenorocit! Şi înrăit! şi lepădat…

Iar pământul care primise ultima bătaie a inimii lui Ursus sfârşi:

Nepocăit…

Capitolul 8

În temniţă

Privea cum păianjenul mic, agăţat de un fir invizibil, cobora lin şi îşi mişca picioruşele. Oare cum de un fir atât de subţire încât abia se vedea reuşea să ţină greutatea păianjenului? Şi cum de se tot lungea, încât să ajungă tocmai din tavan şi până în podea?

Suflă uşurel spre păianjen. Acesta, simţind că ar putea fi în pericol, se întoarse şi, cu picioruşele strânse, începu să urce imediat pe firul cel invizibil, spre tavanul care îi era lui liman.

Cine îi purta de grijă acestei creaturi mărunte, Cine îi făcuse posibilă această scăpare când se afla în primejdie?

„Doamne Sfinte…”

Tatiana se bucura contemplând acest păianjen şi de gândurile pe care le depăna văzându-l. Nu simţise nici o teamă când au venit să o aresteze. Nici când a ajuns în închisoarea cea rece nu s-a intimidat. Nu de moarte îi era frică. Doar gândul

109

la copiii ei o frământa. Ce avea să se întâmple cu sufletele lor gingaşe în lipsa mamei lor? Dar mai târziu, când vor creşte fără o vorbă bună, fără un sfat, într-o casă unde domneau idolatria şi înşelarea?

Din clipa când primise botezul creştin, Tatiana avusese o singură dorinţă: să poată sădi, încet-încet, în sufletele copiilor săi, sămânţa dorului după Dumnezeu, apoi şi sămânţa învăţăturii Lui.

„Toate la timpul lor…”, îşi spusese ea, nădăjduind că va veni ziua când şi copiii ei vor îmbrăţişa credinţa mamei lor. „Dar acum ce se va întâmpla?” Acum ce va mai rămâne din toate speranţele ei? Nădejdea ei stătea în rugăciune şi în credinţa nestrămutată. Domnul Dumnezeu, Cel Care, cu atâta înţelepciune, crease şi păianjenul cel mic, Cel Care le făgăduise oamenilor că nici măcar o vrabie nu va cădea fără voia Lui, nu avea să îi lase copiii fără apărare şi pradă înşelăciunii. De asta era sigură.

Când uşa s-a mişcat, ea s-a întors brusc. Deodată a ţâşnit din trei inimi acelaşi suspin, răsunând în toată celula şi umplându-le ochii de lacrimi:

mamă!

Trei umbre au venit prin semiîntuneric şi s-au aruncat în braţele ei şi de gâtul ei. Pavla şi Antioh

110

plângeau şi nu mai puteau spune nimic. Helianos, mai stăpân pe el, o ţinea de mână şi încerca să îşi dreagă vocea şi să înceapă cumva să îi spună tot ce adunase în suflet aşteptând clipa aceasta.

mamă, ai milă de noi! izbucni el în cele din urmă, cu glasul sugrumat de emoţie.

mami, hai acasă! A dispărut toată bucuria casei fără tine! Vrem să fii cu noi, să ne fii aproape, să ne iubeşti! Fără tine e pustiu şi sumbru. Hai acasă, mami, te rugăm!

mami, te rugăm, vino acasă!

doar nu vrei să trăieşti aici?…

nici bunicul n-o să mai reziste mult…

ione plânge după tine tot timpul.

Simţi cum se cutremură toată. Helianos, văzând-o cu lacrimi în ochi, prinse curaj.

mamă, să ştii că împăratul a consimţit să-ţi facă o favoare! Te rog să o primeşti, te implor! Te imploră copiii tăi! Primeşte-o… Nu trebuie decât să te lepezi de credinţă şi vei fi pusă în libertate!

în inima creştinei se dădea o luptă cumplită.

să mă lepăd? Nu se poate! Helianos, tu ştii ce îmi ceri?

atunci spune-o clar! Recunoaşte că nu ne mai iubeşti, că nu vrei să mai ştii de noi!

ba vă iubesc nespus de mult, copiii mei. Mai mult decât orice pe lumea asta. Mai mult decât

111

pe mine însămi. Mi-aş da şi viaţa pentru voi! Dar nu pot să vă pun mai presus de Hristos şi de mântuire! Of, cât mă doare că nu am izbutit să vă învăţ care e valoarea sufletului! Nici eu nu am ştiut-o înainte. îmi doresc să o descoperiţi şi voi! Tu, Helianos, care eşti aşa de iubitor de măriri… Of, dacă ai vrea măcar să afli!

cine, eu?! Să ajung creştin? Niciodată! spuse el dezgustat şi-i dădu drumul la mână.

Ceva din expresia de pe chipul băiatului îi amintea de tatăl său.

aşa cum tu spui că „niciodată” nu te vei lepăda de creştinism, deşi te rugăm toţi copiii tăi să o faci, atunci şi eu spun la fel: „niciodată” nu vreau să descopăr credinţa ta! adăugă el îndârjit.

dacă renunţ la acest „niciodată” şi mă lepăd, totul e pierdut pentru mine, îi răspunse blând

112

mama lui. Dar dacă tu renunţi la acel „niciodată” al necunoaşterii, vei câştiga totul! Te las să socoteşti singur…

şi chiar o fac şi spun că o mamă niciodată nu ar trebui să-şi supună copiii la o asemenea suferinţă. O mamă nu distruge viitorul copiilor ei…

helianos, viitorul nu înseamnă doar numărul anilor petrecuţi pe pământ. Viitorul e imens! Este fără sfârşit! Veşnic… Iar eu mi-aş dori să ajungeţi să trăiţi această veşnicie dând slavă Celui Veşnic, crezând şi voi în Dumnezeu cel Unul, Adevărat, Hristosul şi Mântuitorul lumii şi al fiecărui suflet omenesc! Lui Ii încredinţez ocrotirea voastră… după ce mă duc…

Se aplecă şi îi sărută pe Pavla şi pe Antioh cu multă duioşie. Helianos făcu un pas înapoi.

fraţilor, să mergem! Ajunge! urlă el, ieşindu-şi din fire. Vin paznicii să ne spună că am stat prea mult!

Era furios. Se purta ca tatăl lui. Cum de uitase toate argumentele irevocabile pe care şi le pregătise ca să o convingă? Cum de uitase toate rugăminţile şi făgăduinţele strânse cu disperare în inima lui pentru clipele acestea?

El, care venise cu tunica cu tivul pe care mama lui îl lăsase neterminat… El, care plănuise că o va asigura că îşi va vedea visul cu ochii, că va ajunge puternic şi el însuşi va ordona încetarea prigoanelor pentru totdeauna… El, care voia să îi vorbească plin de afecţiune, să o strângă în braţe şi să o facă să uite de orice alte gânduri decât dragostea pentru copiii ei… El îi era acum ca un străin. Sau chiar…

nici măcar nu vrei să-ţi iei rămas bun? îl întrebă Tatiana cu un surâs trist, cu ochii ei albaştri plini de lacrimi.

Temerile mamei în privinţa lui Helianos erau întemeiate. Se apropie de el cu sfială, cu braţele deschise.

113

la revedere, băiatul meu!

Bine, bine… îi tăie vorba fiul ei cel mare şi se grăbi spre poarta închisorii.

Nu mai vedea pentru ce să mai stea acolo. Gata, s-a terminat. O a doua vizită, la care să o aducă şi pe Ione, nu-şi mai avea rostul. Nu mai era nimic de spus…

ieri îmi ziceai să nu mă port cu ea cu duşmănie, se plânse Pavla, supărată, la întoarcerea acasă. Iar tu, azi, exact asta ai făcut!

Băiatului îi veniră în minte cele citite pe unul dintre papirusuri: „Iar duşmanii omului vor fi casnicii săi.” Avea dreptate profeţia aceasta. Amintindu-şi de ea, îl cuprinse ruşinea.

îi aruncă o privire ameninţătoare surorii lui, fără să răspundă. în furia lui, se gândea numai la faptul că, ajuns acasă, va arunca toate papirusurile da, acele papirusuri care îi lipseau pe ei de dragostea mamei lor -, pe toate le va arunca în foc, să dispară pentru totdeauna!

de câte vizite va fi nevoie până o convingem să se întoarcă? întrebă Antioh îngândurat.

de nici una! răbufni Helianos întărâtat. Voi cât credeţi că mai aşteaptă împăratul?

Nimeni nu îndrăzni să-i răspundă.

eu o să mă mai duc să o văd! adăugă Antioh cu hotărâre.

Şi eu! zise Pavla.

114

Helianos nu i-a mai auzit. Tatăl lui îl aştepta iritat la magazin, să-i aducă veşti. Nu avea nici o îndoială că discuţia lor va decurge prost, aşa încât plecă, dus pe gânduri.

Copiii şi-au văzut fiecare de treburile lui. Antioh s-a dus la şcoală (deşi nu avea deloc starea sufletească pentru aşa ceva), iar Helianos merse mai departe pe strada principală, care ducea în piaţă.

Pavla venea spre casă, când deodată simţi cum cineva o prinde uşor de mână.

pavla, ce mai faci? Azi am aflat ce s-a întâmplat! Dumnezeu nu vă lasă. Să nu fii tristă! Din tot necazul ăsta va ieşi ceva bun.

Era Natalia, vecina lor. Aceasta o apucă mai strâns de mână pe fată şi, privind-o drept în ochi, o întrebă:

pavla, în clipele astea tu mai simţi că o iubeşti pe mama ta? Măcar un pic, cât să nu o amărăşti şi mai mult?

o iubesc tare mult! La fel de mult ca înainte! Poate chiar mai mult! răspunse fata dintr-o suflare, după care o podidi plânsul.

vrei să îi faci un bine? Un bine făcut în secret?

dacă ştiu că o face fericită, fac orice, oricât de greu ar fi!

Natalia îi şopti la ureche despre ce era vorba: un bine care o umplu de mirare, dar şi de mânie!

115

însă, mai presus de orice, de dorinţa de a-şi ajuta mama.

Când a ajuns acasă, Pavla a intrat cu teamă în atelierul mamei ei. Era absolut sigură că tatăl lor poruncise să se caute prin toate colţurile casei şi totuşi nu găsise scrieri ale creştinilor, aşa încât se îndoia că ar mai fi putut fi atâtea cărţi în cufăr! Acum ea şi Natalia urmau să le mute pe toate în casa vecină, fără să fie observate de servitorii lor.

Pentru a înlătura orice suspiciune, Pavla le dădu tuturor ceva de lucru în capătul celălalt al casei şi apoi deschise cu mare grijă uşa, încât să vină servitoarea Nataliei. Aceasta adusese nişte unelte speciale pentru a desface cufărul. Fata o privea cuprinsă de îngrijorare şi de teamă.

Dacă venea tatăl ei pe neaşteptate? Sau dacă intra Helianos? Ce fel de scuză putea să scornească? Oare aveau măcar să o creadă că făcea totul de dragul mamei şi că ea, personal, nu era creştină? Sau avea să plătească un preţ mare pentru dorinţa de a-i ajuta pe alţii?

Şi totuşi, cu toată anxietatea care îi tulbura gândurile, simţea şi adierea unei bucurii pline de duioşie. Nu era puţin lucru să poată salva această mică avere pe care mama ei o strânsese acolo şi la care ţinea atât de mult! Nu era puţin lucru să poată salva aceste cărţi şi să le păstreze

116

ca pe un dulce suvenir, o amintire de mare preţ, chiar dacă acum se va afla în casa vecinilor.

Nimeni nu avea să afle despre contribuţia ei la acest episod, din moment ce nimeni nu ştia despre cărţile ascunse în cufăr. Şi astfel, din mână în mână, papirusurile şi cărţile au fost transferate prin cele două ferestruici în casa de alături, de unde fuseseră primite de fapt. Totul a trecut neobservat.

Servitoarea Nataliei, o femeie în vârstă şi tot creştină, în câteva minute deja împăturise frumos ţesăturile şi le aşezase în cufăr, punând la loc şi încuietoarea. Bucuria stăpânei ei când descoperise că Adrian nu se lepădase de credinţă era acum şi mai mare, căci găsise toate cărţile lor creştine, cuvântul lui Dumnezeu, în bună stare şi în siguranţă. Tocmai într-o casă unde stăpânea ura împotriva creştinilor, iar Tatiana lipsea!

De-ar fi ştiut ea prin câte pericole trecuseră aceste cărţi, în câte feluri nu le ferise Dumnezeu prin atâtea ispite! însă biata minte omenească de multe ori nici nu ştie cum a lucrat Dumnezeu ocrotindu-le toate; nici nu i se cere omului să le ştie pe toate acestea, ci doar să dea slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumească. Recunoştinţa omului e de ajuns pentru toată lucrarea părintească a Celui de Sus, căci rareori observă sau află făptura omenească de această lucrare!

117

Pavla o ţinea acum pe Ione pe genunchi, dându-i să mănânce supă cu linguriţa. Din când în când, linguriţa scoasă din castronelul de argint atingea buzele Ionei, iar sora cea mare îi povestea neobosită fabule şi tot felul de copilării.

Pisica albă, de rasă, adusă tocmai din Capadocia, torcea mulţumită la picioarele tinerei ei stăpâne, căci nu de puţine ori din mâna lui Ione mai cădea ceva bun de mâncare.

Bătrânul Seviros, bunicul copiilor, era pierdut în gândurile lui amare care nu-i mai dădeau pace de când aflase cum a decurs vizita la închisoare. Acum îşi făcea de lucru încercând să repare mânerul încrustat al vasului în care ardeau aromate, fără să izbutească însă.

Nimic din atmosfera casei nu trăda operaţiunea care avusese loc mai devreme. aşa încât, atunci când Helianos se întoarse acasă mânat de dorinţa răzbunării, a fost şocat nemaigăsind cărţile în cufăr.

Cu neputinţă! Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Nu îi venea să creadă când scotocea printre materialele împăturite! începu să le arunce furios la întâmplare prin cameră, până când ajunse la fundul cufărului. Deja se vedea lemnul şi nu găsise nimic, nici măcar un pergament…

„Dumnezeul creştinilor ne citeşte gândurile!” îşi spuse el, uluit. Cum altfel să-şi explice aşa ceva?

118

Doar nu spusese nimănui când era în culmea furiei, când planificase totul în secret. Atunci cine să fi aflat de planul lui, zădărnicindu-l? Cine mai ştia în familia lor unde îşi ţinea bine ascunse cărţile mama lor? Dacă era cineva din familie, de ce nu le ascunsese mai înainte sau de ce nu scăpase deja de ele, măcar pentru a le proteja de pericolul în care se aflau la ei în casă?

Să fi fost vreunul dintre servitori? Imposibil! Căci deunăzi îi urmărise pe toţi, pe rând, ba chiar intrase în discuţii cu ei numai ca să afle de ce credinţă sunt. Iar fraţii lui era exclus să aibă vreo legătură cu toată povestea, căci pe ei îi cunoştea la fel de bine ca pe sine însuşi. Sfatul bunicului de a se înclina în faţa puterii zeilor dovedea că nici el nu ar fi protejat cărţile creştineşti dacă le-ar fi găsit din întâmplare.

în inima lui plutea un sentiment pentru care nu ştia nici un cuvânt potrivit. Se simţea covârşit. înfricoşat. Era pentru prima oară când se simţea mic şi neputincios. Oare era adevărat că pe creştini îi apăra o Putere nevăzută? Şi-ar fi dorit cumva ca măcar unul dintre papirusuri să fi rămas prin atelier, să-l păstreze ca amintire. Ce păcat! Acum era prea târziu pentru acea dorinţă…

Dar cine purta răspunderea pentru dispariţia cărţilor? Când a cercetat, bănuitor, geamul cel

119

mic cu vitralii a descoperit că, dacă îl deschizi, nu vezi decât zidul casei de alături.

Natalia mascase foarte bine culoarul tainic dintre geamuri, lăsându-l pe fiul lui Urvinos să se lupte cu îndoielile lui. în aceeaşi seară, cu nesfârşită grijă şi atenţie, pregătise toate manuscrisele pentru ca Ruf să le transporte în altă parte.

Vestea despre Sfinţia Sa, episcopul, le-a adus multă bucurie! Antim, bătrânul lor episcop, cu inima tânără şi înzestrat cu multe virtuţi, a fost unul dintre puţinii creştini care au scăpat cu viaţă din biserica incendiată. Căutat acum de oamenii împăratului, se ascundea departe de cetate şi, de acolo, îi întărea şi pe credincioşii pe care îi păstorea.

Vestea că episcopul lor a scăpat şi că ar avea nevoie de câteva cărţi pentru oameni proaspăt convertiţi la creştinism nu doar că i-a umplut de bucurie, ci le-a dat şi multor credincioşi ocazia să-i aducă personal asemenea cărţi şi, astfel, să petreacă puţin timp cu Sfinţia Sa şi să-i primească binecuvântarea. Dintre toţi, i-au ales pe Ruf şi pe încă un creştin să îndeplinească această misiune foarte primejdioasă. Aveau să plece chiar în noaptea aceea.

în timpul acesta, în casa lui Urvinos se afla vestea că şi Helianos va pleca în misiune. în câteva zile, generalul Teaos urma să călătorească

120

spre Alexandria cu nişte soldaţi. Era trimis de însuşi împăratul pentru a inspecta acel mare oraş şi a confirma dacă autorităţile locale îşi făceau datoria în conformitate cu legile şi edictele împăratului.

Helianos primise ordinul de plecare cu mult entuziasm şi începuse imediat să se pregătească pentru călătorie. Chiar îşi dorea foarte mult să plece cât mai repede din Nicomidia, fiindcă voia să uite de toate lucrurile cumplite care se petrecuseră aici în ultima vreme. Voia să se ducă departe, deşi în felul acesta rămânea nedezlegat misterul cărţilor dispărute din cufăr.

Capitolul 9

Biruinţa mucenicilor

De câte ori Pavla se întâlnea cu prietena ei, Vasilisa, nu vorbeau decât despre rochiile pe care le văzuseră la alte fete de vârsta lor şi la doamnele din înalta societate. Materialele scumpe pe care le comercializa tatăl ei, dintre care unele erau chiar brodate cu fir de aur şi argint, păreau mai scumpe şi chiar mai frumoase atunci când erau purtate de soţiile sau fiicele unor senatori şi generali. Mai cu seamă dacă erau asortate cu şaluri moi aruncate graţios peste umeri sau cu văluri de borangic.

Iarna, când îşi făceau apariţia în blănuri uşoare albe, gri şi bej (aduse din Germania şi înmiresmate cu arome din Palmira), doamnele păreau şi mai majestuoase. Iar pietrele preţioase cu care se împodobeau mărturiseau singure cât de mari erau averile lor. şi chiar aceasta le era intenţia, să îi uluiască pe toţi cu bogăţia pe care o aveau.

Tare se mai amuzaseră Pavla şi Vasilisa aflând povestea unei mari doamne de la Roma… Se

123

spunea că aceea purta o rochie atât de împodobită cu smaralde şi perle, încât plătise pe ea fabuloasa cifră de 40 milioane de sesterţi!¹ Iar pentru a-i convinge pe toţi că acesta fusese preţul plătit, ca să îi facă să-i admire şi mai mult scumpa ei rochie, de câte ori o purta, avea mereu la ea şi chitanţa!

Cele două prietene au râs copios aflând această istorioară. Cu toate acestea, în sinea lor, amândouă admirau rochiile scumpe şi pe oricine care s-ar fi putut întrece în dare de mână cu acea doamnă. Iar dacă doamnele nobile din regat puteau să-şi facă apariţia vădind atâta lux şi avuţie, nici nu-şi puteau închipui cât de strălucitoare trebuie să fi fost împărăteasa!

hai, vii? Am aflat că va veni şi împărăteasa! îi spusese Pavlei în acea zi prietena ei.

Şi nici nu era o zi oarecare. Creştinii aveau o mare bucurie, la fel şi idolatrii chiar din aceeaşi pricină. Cavalerul din Garda Imperială, Gheorghe, avea să meargă la templul idolilor şi, din câte aflaseră idolatrii, acesta urma să aducă jertfă chiar în acea zi. Ce triumf strălucit pentru împărat, ce biruinţă pentru împărăţia lui!

¹ Un sestertius era o monedă de argint din perioada romană şi valora cca. un sfert dintr-un dinar (care era echivalentul salariului pe care îl primea un muncitor după o zi de muncă fizică). Deşi ar fi dificil de exprimat o contravaloare contemporană a sumei, 40 de milioane de sesterţi reprezenta cu siguranţă o sumă mare. (n.ed.engl.)

124

cavalerul Gheorghe va aduce jertfă zeului Apolo! se răspândea vestea prin mulţimea idolatrilor, peste măsură de mândri şi încântaţi de această realizare a zeului lor.

Gheorghe nu era un om oarecare. Toată cetatea şi toată ţara erau captivate de ce se petrecuse în ultima vreme şi de minunile copleşitoare pe care le făcuse cel care astăzi era întemniţat.

împăratul Diocleţian şi Galeriu nu îi ceruseră de la început să aducă sacrificii zeilor atunci când Gheorghe şi-a mărturisit credinţa creştină. I-au cerut numai să se lepede. Cum să îşi permită pierderea unui om de o asemenea vitejie?! însă Gheorghe nu a primit compromisul lor şi iarăşi au început torturile…

însă orice îi făceau, el se vindeca imediat! L-au aruncat în temniţă şi i-au prăvălit un pietroi pe piept, dar el se ruga neîncetat la Dumnezeu să îi ţină inima la fel de tare ca piatra şi neclintită.

Apoi l-au legat de o roată pe care au montat mai multe cuţite foarte ascuţite. Nimeni nu îşi închipuia că, după aceea, Gheorghe va fi altfel decât fără suflare, tăiat în bucăţi. însă atunci când împăratul şi oamenii lui se duceau către templu gândind cu satisfacţie că viteazul îşi găsise sfârşitul, deodată Gheorghe le-a ieşit înainte!

Nu e de mirare că, după această minune, Anatolie şi Protoleon, mari generali, şi-au scos sabia

125

şi centura militară, punându-le la picioarele împăratului şi mărturisind că şi ei cred în Iisus Hristos.

N-a fost de mirare nici că mulţi alţi ofiţeri şi-au mărturisit credinţa, iar solii l-au informat pe împărat că mulţi soldaţi şi civili care au fost de faţă în timpul torturii au spus că şi ei vor să devină creştini. Solii împărăteşti au mai spus şi că nici unul dintre aceia nu a rămas în viaţă.

Pe Gheorghe l-au supus la chinuri noi. L-au aruncat într-o groapă cu var, care îi ajungea până sub bărbie. Diocleţian, refuzând să creadă că şi de astă dată va ieşi nevătămat, s-a dus personal cu escorta să vadă cu ochii lui totul. Iar când s-a pomenit acolo cu Gheorghe viu şi nevătămat, strălucind de bucurie, a poruncit să fie scos afară. Iar Gheorghe era mai puternic şi teafăr ca oricând!

dar cine te-a scăpat cu viaţă? bâiguise atunci Diocleţian, înmărmurit.

şi dacă v-aş spune tot nu veţi crede, ce rost mai au asemenea vorbe fără roade? îl întrebase netulburat mucenicul. Dar vreau să spun lămurit, împărate, că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel Care ne apără şi ne păzeşte pe mine şi pe toţi credincioşii de orice primejdie.

În ziua următoare, i-au pus tălpile în pantofi înroşiţi în foc şi l-au pus să alerge. L-au biciuit

126

fără milă. Iar Gheorghe a rămas din nou nevătămat.

dacă vrei să te credem, fă o minune! îi strigă Magnenţiu, unul dintre înalţii oficiali, făcându-i semn spre trupul fără viaţă al unui alt mucenic, unul dintre cei mulţi aruncaţi grămadă.

Gheorghe îngenunche şi începu să se roage cu mare râvnă, apoi îi spuse mucenicului aceluia:

În numele lui Iisus Hristos, ridică-te în picioare!

Iar mucenicul se trezi imediat la viaţă şi se ridică.

După acea întâmplare, mulţi oameni civili şi soldaţi deopotrivă au crezut. Iar împăratul, furios şi scandalizat, i-a poruncit marelui său preot să-şi arate şi el puterea magiei sale şi să facă acelaşi lucru. însă, prin rugăciunile sale, Gheorghe a legat toate puterile satanice ale vrăjitorului său, aşa încât acela a ajuns el însuşi să vadă şi să creadă şi a mărturisit că de acum şi el este creştin!

Cum ar fi putut un edict să împiedice mulţimile care veneau zilnic să-l cerceteze pe Gheorghe toţi locuitorii Nicomidiei care voiau acum să-l vadă cu ochii lor pe acest mare mucenic -, cum să-i oprească să vină la închisoare sau chiar la el în celulă? Atât de mare era îmbulzeala, încât împăratul a fost nevoit să revoce edictul, ca nu cumva toţi aceia să se revolte împotriva lui.

127

Mai era cineva care să nu fi aflat de Gheorghe, purtătorul de biruinţă, ajuns acum un mucenic întemniţat? Dar şi mai mare a fost şocul celor care au aflat că zeii lor l-ar fi înfrânt pe acela, că Gheorghe se închină acum, ca şi ei, idolilor!

Ce victorie mai mare puteau spera decât să biruie un asemenea erou? Toţi idolatrii, de la împărat şi până la cel mai mărunt funcţionar de la curte şi până la omul de rând, se pregăteau cu mare veselie să meargă la templul unde era aşteptat din clipă în clipă vestitul Gheorghe. Iar bucuria creştinilor era încredinţarea lor că urmau noi fapte vitejeşti spre slava lui Dumnezeu, fapte ale acestui frate şi mare mucenic prin care aveau să se câştige şi mai multe suflete la dreapta credinţă.

şi împăratul merge! zise bucuroasă Pavla când Vasilisa îi adusese aceste veşti. Ar trebui să mergem cât mai repede, să găsim locuri bune, de unde să vedem totul!

Acum avea şansa de a-i vedea de aproape pe împărat şi pe împărăteasă, în toată grandoarea lor. Dar, pentru Pavla, momentul acesta însemna şi un ajutor neaşteptat. Oare ce mai putea spune mama ei când avea să afle că un mare comandant creştin s-a lepădat? Cum să o mai refuze acum, dacă Pavla o implora să facă şi ea acelaşi lucru?

128

După toate acestea, ar fi putut să îi scrie pe larg lui Helianos, care deja era pe mare, departe. Iată cum convingerea lui că vestitului Gheorghe nu-i putea fi indiferent un viitor strălucit, că împăratul îl va face până la urmă să-i rămână credincios, această convingere se arăta îndreptăţită! Dar câte nu avea Pavla să-i scrie fratelui ei…

ai aflat ce s-a întâmplat? strigă cineva din mulţime.

ce să aflu? veni răspunsul.

împărăteasa e la închisoare!

O asemenea veste, tulburătoare ca un coşmar şi ca o nălucă, se răspândi de la unul la altul ca

129

focul. De la funcţionari la cerşetori, de la stăpâni la servitori, de la înţelepţii cei cărunţi până la copiii de-o şchioapă, toţi erau copleşiţi de ştirea care îi lăsa cu ochii căscaţi şi mintea parcă pironită.

cum adică, la închisoare? şopteau cu glas pierit şi apoi se lăsa tăcerea.

Căci despre un asemenea lucru înfiorător şi nemaiauzit nici întrebările, nici răspunsurile nu-şi mai aveau rostul.

Dar cum a fost posibil? Cum de împărăteasa care trăia în palatele pline de marmură şi de aur ale marelui Diocleţian, care nutrea ambiţia să întreacă astfel în strălucire palatele ahemenide,

130

ptolemaice şi sasanide¹ a ajuns deodată într-o temniţă întunecată şi rece?

Pentru ce? murmurau buzele oamenilor, căutând să afle totuşi mai multe, ca să-şi împace îndoielile.

păi… ştii…, începeau, cam cu îndoială, să răspundă cei care ştiau mai multe.

„Nu cumva existau pedepse şi pentru cei care divulgau asemenea informaţii?” se întrebau ei. „Oare motivul întemniţării trebuia să rămână secret?”

O vreme se chinuiau să-şi înfrâneze limba, ca şi cum limbuţii ar putea să tacă, după care adăugau pe un ton care îi îndemna pe ceilalţi să păstreze secretul nepăstrat de ei:

a mărturisit că e creştină!

creştină?

cine, împărăteasa?!

doamna Alexandra?

Soţia lui Diocleţian, cel mai crud prigonitor al creştinilor şi cunoscut ca neînduplecat, să fie ea însăşi creştină? Cerule mare! Ce prăpăd!

o, Doamne al creştinilor, atât de mare eşti încât şi când eşti prigonit de preaputernicii lumii mai măreţ eşti, mai puternic, cu biruinţe tot mai mari? Nu cumva ai puterea de a pune semnul

¹ Ahemenizii şi Sassanizii din Persia şi, respectiv, Ptolemeii în Egipt reprezentau dinastii imperiale celebre din lumea antică, (n.ed.engl.)

131

biruinţei Tale în inimile tuturor celor din tabăra vrăjmaşă, culegându-Ţi roadele chiar din palatul unde s-au semnat edictele ce porunceau nimicirea celor ce poartă numele de creştin? şopteau oamenii cu admiraţie şi teamă.

Închinătorii la idoli erau uimiţi. Creştinii erau adânc mişcaţi. Toţi ştiau că Alexandra nu era ca Diocleţian, foarte dur din fire. Ea avea simplitate şi o fire liniştită, iar faptele bune pe care le făcea mereu, fie în taină, fie prin trimişii de la curte, le aflaseră totuşi toţi. Dar mai mult de atât nu ştiau.

Cât despre ea, multă vreme nu a ştiut despre creştini decât că sunt o comunitate nerespectată şi care reprezenta un risc pentru securitatea statului. Iar acum să fie trimisă la închisoare împărăteasa pentru credinţa creştină? Cum era cu putinţă? Nu cumva greşiseră?

Ca şi ceilalţi din jurul ei, nici Pavla nu voia să dea crezare zvonului. însă Vasilisa, fiind fiica unui înalt ofiţer, îi dăduse informaţii mai presus de orice îndoială.

Gheorghe, care fusese primit în atâtea inimi datorită răbdării sale incredibile în timpul acelor torturi fără seamăn, o impresionase şi pe Alexandra. Urmărind torturile pe care i le aplicau fără pic de omenie, ea se înclinase spre împărat şi-i şoptise, îl implorase chiar să înceteze chinurile.

132

Diocleţian, gândind că nu era ea obişnuită cu asemenea spectacole, i-a spus să plece de acolo. Ea însă imediat s-a ridicat în picioare şi i-a spus că asemenea scene sunt inumane şi nedemne de coroana împărătească.

Oare o dezgustase când Diocleţian hulise numele Domnului Hristos? Sau poate simţise glasul credinţei vorbindu-i tot mai lămurit în tainiţa inimii? Nu putem şti, însă, mânată de o putere lăuntrică, Alexandra anunţă tare că şi ea este creştină!

Când împăratul încercase să atribuie spusele ei unei tulburări de moment, ea mărturisi încă o dată. Atunci a strigat ordinul cel brutal:

Împărăteasa va merge la închisoare!

Nimeni nu o putea salva de această pedeapsă şi de puterea edictelor soţului ei, după cum nici pentru Gheorghe nimeni nu a mai putut interveni.

împăratul nu îşi îngăduia să fie generos. Furia mulţimilor care îi erau loiale cerea răzbunare. Căci astăzi, pe lângă faptul că Gheorghe nu adusese jertfă în templul idolilor, cu rugăciunile lui le-a făcut şi pe duhurile demonice care sălăşluiau în idoli să vorbească şi să-L mărturisească pe Hristos ca fiind singurul Dumnezeu Căruia oamenii ar trebui să i se închine!

Acum Gheorghe trebuia executat.

133

îi arătase destulă îngăduinţă. Dar acela îi ruşinase pe toţi. Fusese, şi de astă dată, biruitor. Trebuiau ca, măcar acum, să-l pedepsească o dată pentru totdeauna. Aşa au hotărât să-i taie capul.

Diocleţian strânsese din dinţi, încleştând mâinile împodobite cu multe inele de aur şi, cu ochii scoşi din orbite, strigase cu o voce gâtuită:

să i se taie capul şi împărătesei!

Aşa ajunsese să grăiască inima cuiva care lăsase să crească în sine puterea necurată.

Auzind această hotărâre, toţi au fost cuprinşi de groază. Unii din mulţime îi purtau un respect fără margini împărătesei, căci nici coroana împărătească, nici mantia purpurie şi nici măcar primejduirea propriei sale vieţi nu au oprit-o să facă mărturia noii sale credinţe.

De unde venea puterea acestei credinţe a creştinilor? De unde lucrarea pe care o simţeau asupra sufletelor lor? Nu cumva şi ei ar fi trebuit să cerceteze mai mult comoara acestei credinţe care vădea cât de deşarte sunt toate celelalte, comorile lumii?

Apolo⁺ a luat hotărârea cea bună. La fel şi Isaachie⁺ şi Codrat⁺. Ei trei slujeau la curte şi făcuseră parte din cercul care o ocrotea pe împărăteasă, iar pilda ei i-a îndemnat să cugete bine şi să vadă dacă nu cumva s-au înşelat atâta vreme. Nu cumva ar trebui să renunţe la toate prejudecăţile

134

şi să afle mai multe despre această credinţă creştină atât de persecutată?

Lăsând deoparte ce îşi închipuiseră înainte că ştiu, s-au dus la casa unui preot creştin şi, când au ieşit de acolo, toţi trei erau credincioşi. Nu mai conta faptul că îi aştepta furia dezlănţuită a lui Diocleţian. Acum aflaseră comoara sufletului lor.

Şi n-au şovăit să-şi arate deschis credinţa, după cum n-au ezitat nici să-l critice pe împărat pentru cruzimea lui faţă de împărăteasă. Neezitând, în scurtă vreme au fost chemaţi la mucenicie.

însă nu erau singurii de la curte care s-au creştinat. Căci şi TeonasŞ HristoforŞ Antoninos⁺ şi ChezarieŞ care făceau parte din grupul de încredere al împăratului, fuseseră martori la decapitarea lui Gheorghe şi i-a cutremurat. Atunci au spus şi ei că vor să treacă la această credinţă care le dădea adepţilor săi o asemenea putere. Şi s-au botezat. Iar alături de atâţia alţi oficiali ai imperiului precum şi oameni de rând din vremurile acelea, şi ei au primit moartea ca preţ al mărturisirii credinţei lor creştineşti.

Aflând de la Vasilisa aceste lucruri, Pavla căzu pe gânduri. Nu erau nişte întâmplări oarecare. Nu erau doar nişte oameni obişnuiţi cei care împărtăşeau credinţa mamei ei. Mai putea să se ducă acum la închisoare să îi ceară să se lepede?

135

Fără îndoială că mama ei aflase deja de împărăteasă, de cavaler şi de curtieri. Cu siguranţă, s-a bucurat, Pavla o ştia. Iar hotărârea de a nu dezminţi şi de a nu-şi nega credinţa devenise şi mai aprigă. Prin urmare…

prin urmare şi mama mea va plăti cu viaţa şi va fi muceniţă, spuse ea cu mare tristeţe. Nu mai am nici o speranţă!

„Dar ce speranţă era aceea?” şopti o voce neştiută. „Dimpotrivă, nu ţi-ai pierdut speranţa, ci să ai nădejde mai mult ca oricând! Atâtea lucruri noi le poţi nădăjdui acum, atâtea lucruri noi! Mai multe decât îţi poate oferi toată lumea aceasta. Nu vezi că atâţia oameni renunţă la tot ce aveau numai pentru această nădejde nouă?”

cine-a vorbit? întrebă Pavla, speriată să audă asemenea cuvinte sub acoperişul casei lor.

nu ştiu, şopti prietena ei. Dar Cine a spus aceste cuvinte nu minte.

Capitolul 10

Primele raze

Răsucirea centurii nu era un joc prea uşor. După felul cum împătureau centura pusă în două, răsucind-o şi înnodând-o în fel şi chip, părea imposibil să o mai desfaci. Şi era şi mai greu de închipuit că vor reuşi să identifice unde era mijlocul centurii înainte să o desfacă pe toată.

Unii dintre ei când fixau acul fin în locul unde ei considerau că este mijlocul centurii nu ratau niciodată. Aşa câştigau, iar sălile unde se ţinea banchetul răsunau de aplauzele şi chiotele celor care-i aclamau. Nu arareori aceste aplauze erau însoţite şi de daruri sau premii foarte scumpe.

însă de data aceasta nu se distingea nici un câştigător. Nimeni de la banchetul lansat de eparhul Arian pe veranda imensă a vilei sale nu reuşise să pună acul unde trebuia, aşa încât jocul avea să reînceapă.

Generalul Teaos încercase de trei ori, dar fără succes, iar gazda banchetului pusese acul mult

137

mai aproape de capătul centurii decât de mijlocul ei, încât toţi s-au prăpădit de râs. Dar şi ceilalţi ofiţeri rataseră.

Helianos, ca protejat al generalului, fusese şi el invitat la această masă şi urmărea jocul de pe scaunul său, fără să îi treacă prin minte că ar putea şi el să participe. însă Teaos nu l-a uitat.

îi permiteţi şi protejatului meu să încerce? îl întrebase el pe Arian, socotind că văzul mai ascuţit al lui Helianos ar putea să îi dea avantajul necesar pentru a câştiga.

sigur că ar trebui să încerce şi el! Vino, tinere! Iar, dacă vei câştiga, ţie îţi va reveni trofeul pe care l-am pregătit! spuse el foarte generos.

Helianos simţi cum îi năvăleşte sângele în obraji. Uniforma cea nouă îi venea foarte bine, aşa înalt şi zvelt cum era, iar generalul se simţea foarte mândru de alegerea lui, văzându-l cum se prezintă în faţa celorlalţi.

Helianos luă acul şi studie bine centura, în special partea unde era foarte răsucită, după care fixă acul cu multă siguranţă într-un loc oarecare. Servitorul desfăcu nodurile centurii şi o împături în două, iar acul se afla exact la mijloc! Iată că aveau un câştigător!

Aplauzele şi uralele au cuprins toată veranda, făcându-l pe papagalul legat cu un lanţ scump de un lotus să zvâcnească speriat. Cupa de aur

138

promisă de gazdă trecu de la vechiul câştigător la ultimul câştigător, după cum anunţase dinainte. Iată cu ce suvenir extraordinar avea să se întoarcă acasă, îşi spunea Helianos, doldora de tot felul de impresii amuzante despre excursia lui în Egipt.

Spre finalul banchetului, invitaţilor li s-au adus curmale şi muguri de lotus înmuiaţi în miere roşiatică, aşezate toate pe un pat de frunze de nufăr, pe tăvi de argint. Frumoasa ţară a Nilului, cu farmecul ei exotic, avea mii de surprize cu care să-şi arate ospitalitatea.

Erau acolo multe animale sălbatice şi plante, necunoscute în alte ţinuturi sau chiar unice în lume. Helianos îi mărturisi generalului că şi-ar dori să coboare spre miazăzi pe malul fluviului şi să vadă îndeaproape cum se creştea papirusul, să vadă trestiile înalte unde se ascundeau bâtlani şi crocodili.

Îşi dorea să vadă cu ochii lui cum se îngusta cursul râului până când putea atinge malurile cu vâslele, ca apoi să se îndepărteze iarăşi atât de mult încât îi aminteau de apele oceanului. Ar fi vrut să redescopere personal toate lucrurile nemaipomenite aflate de la bunicul lui, care călătorise foarte mult.

numai pe Pafnutie nu poate să-l mai vadă! îi răspunsese pufnind în râs Arian lui Teaos

139

când acesta îi împărtăşise năzuinţele protejatului său.

Văzându-i pe ceilalţi că se încruntă stânjeniţi, gazda se grăbi să le explice:

pafnutie acum e unul dintre creştinii periculoşi care smintesc pe toată lumea. Mă chinuiam să îl arestez de mai multă vreme când, într-o zi, cum coboram din barca cu care venisem pe râu, văd că se apropie de mine cineva. „Am auzit că mă căutaţi”, îmi zice, „şi n-am vrut să vă mai bateţi capul. Eu sunt Pafnutie.” Atunci, cu multă râvnă, m-am străduit să aplic ce ne cereau edictele împărăteşti şi am poruncit să fie torturat fără cruţare.

Numai că toate rănile lui se închideau şi se vindecau, iar soldaţii care îl torturau se făceau unul după altul creştini. Şi, pe lângă asta, au mai trecut la creştinism încă 40 de oameni însemnaţi care, fiind închişi odată cu el, s-au convertit din cauza lucrurilor pe care le-au auzit de la el, bănuiesc! Dar lasă că toţi au plătit scump! Doi şi-au pierdut capul, iar pe ceilalţi i-am lăsat să ardă şi să ştie ce înseamnă focul eparhului! Numai ticălosul cel mare nu ştiu cum a scăpat şi nu i-am mai dat de urmă.

Toţi îl ascultau înmărmuriţi.

Dar să ştiţi, domnule general, că protejatul dumneavoastră nu prea are cum să mai dea de el pe malurile Nilului! Asta dacă nu cumva îşi doreşte la fel de aprig cum voiam eu să ducă la îndeplinire

140

edictul împăratului şi îi va ieşi în cale şi lui, cum mi-a ieşit şi mie cândva!

Arian râdea, încântat că Teaos îi ascultă isprăvile şi i le va povesti mai departe şi preamăritului împărat. El nu era ca Procopie⁺, de exemplu, pe care îl pusese Diocleţian eparh în Alexandria şi îi dăduse ordin să-i prigonească pe creştini. Iar acesta, în loc să îndeplinească porunca împăratului, nu doar că îi sprijinise pe creştini, ci se zvoneşte că a devenit el însuşi creştin. Bine măcar că şi-a dat demisia şi a plecat din Alexandria, căci putea să păteze însuşi titlul de eparh al Alexandriei cu asemenea lucruri. Arian nu avea de gând să îi calce pe urme vreodată.

Banchetul se apropia de sfârşit şi toţi invitaţii se pregăteau să se retragă, când la poarta grădinii veni plin de mânie un sol şi spuse:

mărite Eparh, fiii celor pe care i-ai ars de vii fac aceeaşi nelegiuire ca şi părinţii lor! urlă nebun de furie un bărbat ce purta haina militară.

sunt mulţi? zbieră mânios Arian. Au zis ei că sunt creştini?

da, şaisprezece sunt. Şaisprezece băieţi. Nişte copii! Şi nu le e teamă să vorbească în auzul lumii despre creştinism!

Nici dacă voia, Arian nu ar fi putut aranja o ocazie mai potrivită să demonstreze că ascultă orbeşte edictele împărăteşti şi le aplică fără ezitare.

141

Le-a ordonat acelor băieţi să vină la unul dintre templele lor şi i-a solicitat lui Teaos ca, fiind de faţă, să îl ajute să îndeplinească această mare responsabilitate şi să se asigure că toţi respectă legile Statului.

I-a urmat şi Helianos, dar mintea lui era încă îmbătată de victoria repurtată la acel joc cu centuri şi de laudele primite de la cei de acolo. Cum toţi se uitau la el, cum le străluceau ochii, cum aveau frunţile transpirate după atâtea încercări şi emoţii!

Dar, pomenindu-se deodată în faţa celor şaisprezece flăcăi, îi privi cu uimire. îi aminteau de Rodion şi de ceilalţi studenţi de la Academia Vavila. Trecuseră trei săptămâni de când nu îi mai

142

văzuse…

Oare creştinii semănau atât de mult, chiar dacă locuiau în colţuri diferite ale lumii? Îi aminteau şi de mama lui căreia el îi refuzase o îmbrăţişare de rămas-bun -, de felul cum nu primise nici un compromis. Oare creştinii semănau atât de mult, chiar dacă erau de vârste diferite? Câţi ani să fi avut băieţii aceştia? Majoritatea erau de vârsta lui. Unii puţin mai mari, alţii ceva mai mici… Cum era, de pildă, băiatul din spate, cel cu ochii mari şi roşu în obraji sigur nu avea mai mult de 13 ani. Era de vârsta lui Antioh, fratele lui, şi chiar avea aceeaşi înălţime.

143

Arian desfăcu pergamentele cu edictele privind prigoana şi încercă să-i convingă pe acuzaţi să renunţe, explicându-le ce urmări îi aşteptau dacă refuzau să se lepede. I s-a adresat întâi celui mai tânăr dintre ei.

Atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat. Cu ochi de vultur, aprins la faţă, băiatul ceru nici mai mult, nici mai puţin decât să vadă infamul edict.

foarte bine! Citeşte-l ca să-ţi salvezi viaţa!

veni replica entuziastă a lui Arian, încredinţat că astfel obţinuse o primă victorie.

Dar entuziasmul lui a pălit imediat. Se făcu alb ca varul. Privirea i s-a tulburat de furie şi de oroare. Băiatul a luat edictul cu ambele mâini şi, cu un curaj demn de un mare general care se năpusteşte pe câmpul de luptă, fugi spre cel mai apropiat altar şi aruncă pergamentul în foc.

În aceeaşi clipă, flăcăul strigă victorios şi bucuros, ca la un asalt:

unul este Dumnezeu! Domnului Iisus Hristos să ne închinăm!

bravo, pui de vultur! şopti admirativ Helianos, dar cuvintele lui s-au pierdut în furia sălbatică a mulţimii.

Vrăjitorii care slujeau idolilor de la templu parcă îşi ieşiseră din minţi. Un copilandru de 13 ani îi umilise prin curajul lui incredibil. Arian turba de furie. îndată s-a repezit la tânărul

144

creştin, l-a înşfăcat ca pe o pradă şi l-a aruncat cu mâinile lui în focul din altarul idolilor.

În câteva clipe, flăcările i-au cuprins obrajii, dar ochii lui mari şi chipul frumos strălucea de bucurie, o bucurie dumnezeiască. El s-a uitat cu pace la cei cincisprezece prieteni ai săi, care, plini de râvnă şi de dorul cel sfânt, îi spuneau să se roage ca şi ei să poată primi cununa muceniciei, precum şi părinţii lor au primit-o.

„Ne întâlnim sus, în ceruri!” părea să le spună, senin, din priviri.

Apoi ridică mâna pe care se vedeau arsurile nemiloase şi îşi făcu semnul crucii peste faţă. Simţea că nu mai e mult. Viaţa lui pe pământ se stingea. Acest boboc îşi strângea petalele înainte să se fi deschis aici, sub privirile lumii acesteia, însă bobocul se închidea tocmai pentru a se deschide proaspăt, curat şi veşnic în grădina bucuriei fără de sfârşit…

Fruntea lui se plecă spre cărbunii încinşi, iar ultima sa privire se odihni asupra lui Helianos. Şi aşa a rămas, până la sfârşit, până când focul izbucni deodată mai puternic, acoperindu-l şi răspândind fum şi cenuşă.

Helianos rămase pironit, cu ochii plini de lacrimi. Privirea tânărului martir o ascunse în tainiţa inimii şi a memoriei lui, ca pe un dar fără preţ pe care nimic nu-l va putea atinge vreodată. îi venea să fugă la el, să-l îmbrăţişeze prin foc,

145

să-l sărute pe obraz şi să-i spună în secret: „Spune-mi, te rog… Spune-mi şi mie care e secretul credinţei tale de o iubeşti într-atât? Spune-mi, vreau să o pot iubi şi eu ca tine!”

Observă că Teaos, palid la faţă, îl privea. Atunci îşi reveni, căci pe chipul aceluia se citea dezgustul, iar buzele lui strânse refuzau să spună ce simţea gândindu-se la starea vrednică de plâns a imperiului… Cât decăzuse slava acestei puteri dacă ajunsese să execute asemenea duşmani ai statului, periculoşii copii de 13 ani!

Generalul voia să plece, iar Helianos îl urmă îndurerat. Dar abia mai putea merge. Oare genunchii nu-l mai ascultau sau compasiunea trezită de aceşti flăcăi condamnaţi la moarte, care îşi aşteptau pedeapsa dârji şi neînduplecaţi?

Stăteau drepţi, radiind de vigoarea tinereţii lor, senini ca nişte prinţi care aşteptau să-şi primească moştenirea lăsată de împărat, semeţi şi cu fruntea curată. Erau ca nişte învingători gata să li se aşeze pe umeri mantia purpurie. Ar fi vrut să le poată spune cât de mult îi admiră ba chiar îi invidiază descoperind cum ei, osândiţi la moarte fiind, aveau o asemenea măreţie, mai presus de firea omenească!

Oare îi era îngăduit să-i ceară generalului ori lui Arian să fie eliberaţi, să-i lase în viaţă? Nu cumva ei nu ar fi primit această iertare, căci aveau o nădejde cu mult mai înaltă?

146

Îi privi iarăşi cu multă dragoste şi cu respect, plecându-se în faţa lor când se simţi, la rândul lui, privit de aceştia. îl urmă tăcut pe general, descoperind lăuntric o lume mult mai simţitoare şi mai bogată o lume nouă care se întemeia pe primul gând smerit din viaţa lui: aceşti tineri de-o vârstă cu el erau cu mult mai vrednici şi mai puternici decât el!

în noaptea aceea, târziu, află cum cei cincisprezece prieteni ai viteazului pui de vultur fuseseră scoşi în afara cetăţii şi, în faţa lăncii călăului, îşi primiseră moartea mucenicească la fel de curajoşi şi neînfricaţi. Chiar mai mult, îşi primiseră moartea psalmodiind!

vă rog să încercăm să nu mai asistăm de acum la chinurile creştinilor care-şi mărturisesc credinţa! i-a spus Helianos generalului când mergeau pe strada unde se afla templul.

Şi-a dat seama că şi generalul era în asentimentul lui.

Acum, după ce aflase cum au fost executaţi cei cincisprezece flăcăi, simţea nevoia să se apropie de ei, să îi privească drept în ochi căci în privirea lor vedea o altă zare. Simţea nevoia să le audă vocea, să ia aminte la cuvintele lor, să-i asculte cum cântau psalmi…

Când adormi, visă cum alerga spre ei, cum i-a găsit chiar acolo, în afara cetăţii şi s-a aplecat

147

deasupra trupurilor lor însângerate de rănile nemiloasei lănci şi cum îi ruga neîncetat: „Spuneţi-mi… Spuneţi-mi, care e taina credinţei voastre pe care o iubiţi atât de mult? Spuneţi-mi, vreau şi eu să o iubesc… şi cum m-aş duce fugind la mama să-i spun şi să-mi răscumpăr purtarea de mai înainte…”

Se trezi în zori şi-şi găsi perna udă de lacrimi. Groaza pe care o simţise la gândul că nu-şi va mai vedea mama niciodată cedase în faţa euforiei că însuşi împăratul şi-a dat acordul să îl însoţească pe general în călătoria lui. însă acum era zguduit de durere şi de sentimentul vinovăţiei, iar pocăinţa îi umplea şi veghea, şi somnul.

în dimineaţa aceasta simţi mai mult ca oricând dorul de Nicomidia, ar fi vrut să meargă numaidecât la mama lui să-şi ceară iertare, să-şi răscumpere cumva greşeala. Însă reîntoarcerea acasă nu putea fi grăbită.

Vremea s-a scurs totuşi repede cât a inspectat generalul Teaos toate eparhiile din Egipt, iar în curând avea să încheie toate îndatoririle primite în probleme de administraţie politică şi militară. Au călătorit mult în ţara Nilului. Au vizitat şi Sfinxul enigmatic, şi piramidele faraonilor. Helianos nu-şi putea stăpâni curiozitatea în faţa acestor călătorii.

A cumpărat pentru rudele mai apropiate şi mai îndepărtate multe suveniruri, ţesături, bijuterii

148

şi alte obiecte lucrate după obiceiurile locului. A reuşit să culeagă flori şi frunze pe care le-a pus la uscat între două papirusuri peste care a pus o piesă masivă de cedru încrustat. în timpul rămas, a petrecut multe ore citind în celebra şi uluitor de bogata Bibliotecă din Alexandria.

Singurul lucru pe care nu-l putea găsi pe rafturile ei era învăţătura creştinească. Se întrebă dacă papirusurile creştine au fost distruse în timpul prigoanelor sau dacă nu cumva mâinile neştiute ale unor creştini s-au îngrijit de ele şi le-au protejat aşa cum s-a întâmplat şi cu papirusurile din atelierul mamei sale. Ce mult şi-ar fi dorit acum să poată întâlni pe cineva de la care să afle mai multe despre această nouă credinţă ce insufla eroi şi mucenici!

într-o zi, căutând pe malul Nilului o floare albastră printre tulpinile de trestie, ceva alb i-a atras atenţia. Era un papirus învelit bine cu o pânză. Neştiind ce ar putea fi, îl luă şi îl ascunse în teacă. Însă deja fusese observat de egipteanul care îi era călăuză.

şi tu eşti un frate al nostru? îl întrebă acela în şoaptă, apropiindu-se ca să nu fie auzit şi de altcineva.

Helianos evită să îi dea explicaţii, dar nici n-ar fi vrut să îl contrazică.

cum de o fi ajuns aici papirusul? îl întrebă la rândul lui pe egiptean.

149

prin locurile acestea Pafnutie le-a vestit Evanghelia celor optzeci de pescari. Probabil că cineva l-a ascuns înainte să fie arestat şi torturat.

dar cum a fost? Au crezut pur şi simplu şi au murit ca mucenici?

toţi cei optzeci! Iar după aceea au crezut şi consilierul Eusebiu⁺ şi încă 400 de soldaţi care au fost de faţă la martiriul lor. Nu a trecut mult de când i-au dat morţii şi pe ei, aruncându-i în patru furnale grozav de mari. Dar tu nu eşti de prin locurile astea, se vede că încă nu ai aflat.

e adevărat că Pafnutie a venit singur în faţa lui Arian, pentru a doua oară?

sigur că da! Când Arian l-a aruncat în mare cu o piatră mare legată de gât, sfântul iarăşi s-a ridicat la suprafaţă şi i-a spus cât e de mare puterea lui Hristos! Arian nici nu mai ştia ce să facă… L-a arestat din nou şi l-au trimis din câte am aflat până la împărat. L-a trimis împreună cu o dare de seamă a tuturor minunilor făcute de Pafnutie. Aşa îşi binecuvântează Domnul Iisus Hristos sfinţii!

Văzând că un soldat se apropie, Helianos şi călăuza lui au tăcut.

Dat fiind că îşi petreceau nopţile pe vas, ca toţi cei care îl însoţeau pe general, lui Helianos nu îi era prea uşor să găsească un colţ al lui sau un

150

loc mai ferit, unde să nu fie văzut de ceilalţi soldaţi. Însă la întoarcerea în Alexandria, revenind în reşedinţa privată care se afla aproape de unitatea militară şi unde aveau acces numai oficialii şi înalţii demnitari, i-a fost pusă la dispoziţie o cămăruţă aproape de camera generalului.

Acolo era singurul loc unde avea curajul să scoată papirusul din ascunzătoarea unde îl pusese: în teacă. A tăiat fitilul lămpii şi apoi a desfăcut cu mare grijă papirusul pe masă. începu să citească precum un om însetat, cu multă evlavie, mânat de dorul de a afla cât mai multe, dar şi de limpezimea minţii care aşteptase atâta vreme, curioasă.

Papirusul din faţa lui vorbea despre dragoste dragostea pe care ar trebui să şi-o poarte creştinii unii altora şi dragostea faţă de Dumnezeu, a cărui dovadă este ascultarea poruncilor Lui. Textul se încheia aşa: „Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel-viclean… Sfinţeşte-i întru adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevărul… Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor…”¹

Helianos îşi aminti de egipteanul care îi fusese călăuză pe malurile Nilului. într-o noapte, când soldaţii l-au invitat pe acel egiptean să le ţină companie, acesta, văzând că discuţiile lor nu

¹ Ioan 17, 15, 17 şi, respectiv, 22. (n. trad.)

151

erau deloc folositoare, a găsit o scuză şi s-a retras. Nu tot aşa ar fi procedat şi Rodion?

Creştinii păreau să aibă această dorinţă şi luptă de „a se păzi de cel viclean”. Asta căutau, cu ajutorul Dumnezeului lor să se păzească de rele şi de viclenii o, dar câtă viclenie era în vremurile lor! şi să ducă o viaţă plină de lumină oriunde s-ar fi aflat. Oare acesta era sensul cuvântului „sfânt”, pe care îl auzise la călăuza lui? Dar altceva ce ar fi putut să însemne „sfinţeşte-i întru adevărul Tău”?

Aplecându-se în lumina lămpii, Helianos încerca să îşi explice cuvintele pe care le citea. Când s-a deschis deodată uşa, a tresărit speriat. A încercat dintr-o mişcare să ruleze papirusul la loc, dar l-a lovit din greşeală şi acesta căzu pe podea.

am primit o scrisoare din Nicomidia! îi spuse generalul supărat. Ţi-au scris cumva şi ţie?

nu! Mie încă nu mi-au scris nimic, răspunse băiatul.

înainte ar fi minţit că tocmai primise papirusul de la ai lui. Ar fi ticluit el o poveste care să-l scoată din încurcătură dacă l-ar fi întrebat cineva ce citea. însă de astă dată nu a minţit. Şi a avut pace, păzindu-se astfel de încurcături şi mai mari, „de cel viclean”…

totuşi nu-nţeleg cum e cu putinţă! Pur şi simplu nu-mi vine să cred, deşi vestea mi-a dat-o

152

chiar soţia mea! continuă Teaos. Mi-a scris foarte clar: „împărăteasa Alexandra a trecut la creştinism şi a murit…”

Împărăteasa noastră, creştină?!

a primit învăţături creştineşti de la o femeie, iar pasul final l-a făcut atunci când a văzut moartea mucenicească a lui Gheorghe…

cavalerul a murit ca mucenic?

din câte am aflat, a trecut prin chinuri mari şi multe, dar de fiecare dată apărea iarăşi nevătămat şi făcea minune după minune. în cele din urmă, i-au tăiat capul. împăratul a poruncit ca şi împărătesei să i se taie capul, dar nu s-a ajuns până acolo. Au găsit-o moartă în celula ei, căci fusese dusă la închisoare!¹

Tânărul soldat simţi cum două lacrimi i se rostogolesc fără veste pe obraz în timp ce privea dansul flăcării din lampă. Cât de amar se înşelase cu privire la tânărul ofiţer din Garda Imperială! Oare acesta era motivul lacrimilor de acum, sau pentru că ar fi vrut şi el să îl privească în ochi pe marele Gheorghe, să-l întrebe prin ce taină a putut să renunţe la toată slava lumii? Sau lacrimile erau pentru împărăteasa lor cea curajoasă şi pentru jertfa ei?

¹ Cu toate că Alexandra voia să primească torturile în numele credinţei ei în Hristos, se ruga la Dumnezeu să îi ia sufletul ca moartea ei să nu îl încarce pe Diocleţian cu acest păcat mare. Rugăciunea ei a fost ascultată. A murit cu două zile înainte de tăierea capului Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. (n. aut.)

153

„Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor.¹ Cuvintele pe care le citise mai devreme i-au răsărit în minte, neaşteptate ca un fulger. Da, oamenii aceştia renunţaseră la slava lumească. Dar nu slavă era şi ceea ce simţea el şi atâţia alţii pentru jertfelnicia lor? Ce altceva era faptul că au izbutit „să se păzească de cel viclean” şi „să se sfinţească în adevărul Lui”?

Aceasta trebuia să fie slava despre care îi spusese mama lui în seara aceea… Atunci i-a spus: „Ar trebui să te gândeşti bine atunci când îţi doreşti slava mantiei purpurii a împăratului, să te gândeşti mai bine la slava virtuţilor şi a faptelor bune.” Sigur despre această slavă era vorba când ea îi pomenise de viitorul cel imens, care nu se va mai sfârşi nici măcar după ce omul îşi încheie viaţa pe pământ.

helianos, tu plângi? îl întrebă Teaos, făcându-l să revină în prezent. Şi eu am plâns, să ştii! Ce se va alege de tot imperiul, când noi pierdem exact asemenea oameni măreţi? Nu ţi-am spus înainte, dar să ştii că mulţi oameni de la curte şi mulţi ofiţeri au fost ucişi din acelaşi motiv.

vor veni alţii în locul lor, domnule general! răspunse încrezător Helianos.

da, vor veni alţii, dar nu va mai fi la fel!

dacă vor crede în acelaşi lucru, va fi la fel!

¹Ioan 17, 22. (n. trad.)

154

ce gând straniu, de unde ţi-a venit?… Poate ai dreptate! Ar trebui să căutăm şi noi să aflăm mai multe despre această religie pe care o prigonim cu atâta îndârjire. Poate creştinismul în care ei cred îi face să ajungă aşa şi cât de diferiţi sunt de noi!

Helianos s-a bucurat nespus de mult descoperind că şi protectorul său, un om pe care îl aprecia şi îl admira foarte mult, îi împărtăşea ideile şi nedumeririle. însă nu au putut discuta prea mult.

aş vrea să te mai anunţ ceva, o veste din Nicomidia, adăugă generalul. Am primit ordin să ne întoarcem acasă şi, pe drum, să trecem mai întâi prin locurile unde au trăit strămoşii tăi.

prin Salonic? izbucni Helianos, uimit şi încântat.

exact. Este posibil să fie şi împăratul acolo când vom ajunge noi. în afara problemelor militare pe care le avem de discutat, mai avem şi misiunea de a-i aduce onoruri. Plecarea este peste zece zile!

în noaptea aceea adormi foarte greu. Nici nu ştia care dintre veşti nu-i dădea pace mai mult decât celelalte… Probabil moartea mucenicească a cavalerului. Deşi împăratul îi făcuse o promisiune foarte clară, rămânea foarte îngrijorat de soarta mamei lui, aflată la închisoare. Adormi greu, abia când mijeau zorile.

155

Capitolul 11

Sfinţii au fost asemenea nouă

Cei doi cai albi goneau pe drumul de ţară.

Pe măsură ce se îndepărtau de oraş, grădinile de legume, livezile şi viile bogate în struguri se răreau, iar în faţa lor se întindeau doar câmpiile cu turme de oi şi dealurile împădurite.

Nimeni din trăsura cea spaţioasă nu dădea atenţie peisajelor care se schimbau alene. Nici pernele mari şi luxoase, de un verde deschis împodobite cu şnur auriu nu îi făceau să se relaxeze cum o făcuseră altădată. Nici măcar băncuţa lungă şi joasă, împodobită şi ea cu ciucuri aurii, specială pentru odihnirea picioarelor, nu le aducea prea mult confort.

Pavla şi Vasilisa se mutaseră de la locul lor şi stăteau pe marginea băncuţei joase, ascultându-l cu toată atenţia pe Aroe. Tocmai de aceea se mutaseră, ca să o poată privi în ochi când le povestea şi să nu piardă nici un cuvânt din ce spunea.

157

Vasilisa nici nu bănuise că printre rudele ei erau şi creştini. Când, nu de mult, Pavla îi mărturisise că îşi pierduse orice speranţă în legătură cu mama ei, au întâlnit-o în aceeaşi zi pe Aroe, fiica lui Diogene, cel mai mare moşier din Nicomidia, nimeni altul decât unchiul Vasilisei.

Cu entuziasmul specific vârstei ei (avea 17 ani), Aroe nu şi-a ascuns bucuria la vestea că, în plină prigoană, creştinismul câştigase inima împărătesei şi atunci le vorbise deschis, fără şovăieli. Iar inimile lor au primit şi ele fiecare cuvinţel ca pe un strop de rouă care le înviora sufletul; de atunci, cele trei prietene căutau mereu prilej să se întâlnească pentru a discuta lucruri mai serioase decât ultima modă din rândul doamnelor bogate.

Acum se îndreptau spre ferma familiei lui Aroe, iar Vasilisa şi Pavla primiseră permisiunea din partea părinţilor lor să petreacă împreună o zi la ţară. Dar ceea ce le atrăgea nu era atât frumuseţea peisajului de acolo şi nici călătoria cu o trăsură foarte confortabilă. Motivul nu era nici ocazia de a rămâne împreună şi a vorbi despre credinţa lor, fără teama că le-ar putea auzi cineva. Acum era vorba despre o ocazie cu care rareori se întâlnea cineva în viaţă, ceva ce aşteptaseră cu sufletul la gură.

Ferma lui Diogene se afla aproape de marginea moşiei, ascunsă în spatele unui şir de pomi.

158

Dacă nu se străduia cineva să o găsească, ar fi trecut neobservată. Creştinilor din cetatea lor, dar şi din cetăţile învecinate, nu le era greu să se adune aici pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a sluji Sfânta Liturghie, să asculte învăţătura Lui la predică.

Aceste întâlniri de la ţară, odihna şi bucuria fraţilor şi surorilor care se împărtăşeau fiecare de prezenţa celorlalţi, a devenit izvorul lor de putere şi seninătate, locul unde se întăreau pentru vremurile grele prin care treceau toţi. Acolo psalmodiau şi se împărtăşeau cu Sfintele Daruri, cu Sfântul Trup şi Scumpul Sânge ale Domnului, hrana care le dădea viaţă.

La adunările lor erau cinstiţi atletii credinţei lor, eroii creştini, martirii şi mucenicii, iar sfintele lor moaşte erau păstrate în racle de mare preţ dimpreună cu povestea chinurilor prin care trecuseră, a muceniciei lor şi a felului cum, sub insuflarea Sfântului Duh, apăraseră învăţătura creştină. Praznic era pentru ei şi primirea călduroasă a celor proaspăt convertiţi care veneau la biserică pentru a se boteza, sfidând astfel viitorul primejdios care îi aştepta pe toţi creştinii. Tot aici se strângeau şi ajutoare, milostenia care se revărsa necontenit şi fără zgomot din dragostea lor sinceră şi plină de evlavie. Aşa se vădea că inimile lor erau vii şi se aprindeau de râvnă datorită pildei frumoase a celor mai dăruiţi dintre ei.

159

Simţeau toţi cum va fi fost în primul secol al Bisericii, cât toată suflarea creştină era într-un duh. Chiar şi înaintea prigoanelor, creştinii care locuiau în apropiere veneau cu mare bucurie la aceste întâlniri. Acum însă erau şi mai nerăbdători, căci aflaseră că s-ar putea să li se alăture şi Antim, episcopul lor iubit.

Toţi se simţeau legaţi de episcopul lor, era o legătură foarte personală. Este adevărat că soldaţii împăratului îl căutau pretutindeni, ca prinzându-l pe episcop să lovească în plin ierarhia Bisericii din Nicomidia. îşi spuneau ei că poate, dat fiind că episcopul era cel dintâi care să-i susţină pe creştini, în lipsa încurajării acestuia cu exemplul propriei bunătăţi şi credinţe, cu al său cuvânt puternic, cu înrâurirea pe care o avea asupra lor, nici aceştia nu ar mai stărui în credinţa creştină. „Răpunem generalul şi va cădea şi oastea lui”, aşa îşi spuneau. însă încercările lor de a-l găsi rămăseseră zadarnice.

Aroe aşteptase cu mare nerăbdare ziua aceasta, iar starea ei sufletească li s-a transmis şi prietenelor ei. Nu era puţin lucru să îi binecuvânteze episcopul însuşi, mai cu seamă când Pavla voia să-i spună să se roage şi pentru mama ei, care îi trimitea cinstirea ei smerită prin fiica sa. însă discuţia care le captivase atenţia în clipele acelea în trăsură era totuşi diferită…

160

Toate o cunoşteau pe Chiriachi. Vasilisa o întâlnise o dată când fusese în vizită în Melitena, de unde se trăgea mama ei. A fost impresionată de frumuseţea lui Chiriachi, într-atât încât la întoarcerea ei în Nicomidia le povestise şi prietenelor sale despre ea. Iar acum Aroe avea şi alte veşti. în urmă cu câteva zile, Chiriachi, minunat de frumoasă şi în floarea vârstei (căci era de o seamă cu ele), primise să moară pentru credinţa ei!

Eparhul Bitiniei reuşise să convertească nişte creştini mai căldicei la idolatria păgână, iar colegii săi din Melitena şi Nicomidia s-au gândit să i-o trimită şi pe Chiriachi, sperând ei că prin aceleaşi metode o va convinge şi pe aceasta.

mi-o şi închipui! Cred că nu s-a temut nici măcar pentru o clipă! spuse Vasilisa însufleţită.

ea să se teamă? răspunse Aroe la fel de admirativ. Mai bine a vorbit ea decât el când a încercat să o convingă că e păcat de frumuseţea şi tinereţea ei.

„Preţul frumuseţii fizice l-am învăţat văzând cum se încreţeşte chipul şi cum se cască mormântul să primească trupul”, le-a răspuns ea netulburată. „Mi-aţi spus că sunt ca un trandafir! Dar viaţa trandafirului n-aţi văzut-o? N-am văzut nimic mai trist decât cum bobocul se face floare, apoi iute se scutură şi moare.”

Bine i-a răspuns! o întrerupse Pavla încântată.

161

Şi a continuat la fel de curajoasă: „V-aţi închipuit chiar şi pentru o clipă că eu, creştină fiind, voi avea sminteala de a mă lepăda de slava cea veşnică pentru a mai rămâne o vreme oarecare pe pământul ăsta? Eu v-am răspuns deja şi nu pot decât să vă repet: Sunt creştină şi aşa voi rămâne până la moarte şi dincolo de moarte!”

ce cuvinte tari! „Până la moarte şi dincolo de moarte…”, repetă, ca un ecou, Vasilisa.

şi când mă gândesc cât m-am luptat să o conving pe mama… să nu mai fie creştină până la moarte! şopti, cu emoţie în glas, Pavla.

când oamenii nu ştiu unde este adevărul, Dumnezeu le iartă neştiinţa, îi răspunse cu gingăşie Aroe. Dar când ştiu, atunci trebuie să-L mărturisească, aşa cum a făcut-o Chiriachi! Sunt şi voi rămâne creştină până la moarte şi dincolo de moarte!

câtă forţă şi bucurie în numai douăsprezece cuvinte!

Rămaseră tăcute o vreme. Parcă ar fi vrut să păstreze acele douăsprezece cuvinte în inima lor ca şi ele să preînchipuie gustul acelei mărturisiri, acelei bucurii fără seamăn.

au chinuit-o rău? şopti Vasilisa rupând tăcerea.

da, fără nici o milă, inuman. însă a doua zi Chiriachi era iarăşi nevătămată, la fel de puternică. Eparhul a rămas fără grai!

162

– „Vreţi să vedeţi cum sunt mai puternică decât zeii voştri, doar prin mila şi puterea lui Hristos Dumnezeu?” le-a spus muceniţa. „Se văd de aici templele voastre. Dacă îndrăzniţi, să mergem să vă arăt. Iar dacă nu pot, se cheamă că m-aţi biruit!” Eparhul, deşi a şovăit la început, până la urmă a primit. Şi, cu toate că la templu se strânseseră mulţi înalţi oficiali, când s-a rugat Chiriachi s-a cutremurat tot locul. Idolii s-au prăbuşit şi s-au sfărâmat, unul a căzut chiar peste eparh, omorându-l!

după o minune atât de mare, sunt sigură că mulţi dintre cei care erau de faţă au crezut şi ei! spuse Pavla.

sigur că da! Mulţi au crezut. Ceilalţi s-au împrăştiat şi au plecat, iar Chiriachi a rămas cu cei dornici să asculte, să le vestească învăţătura şi adevărul lui Hristos. Când s-a ales un nou eparh, iarăşi a trimis să o aresteze şi a aruncat-o întâi în foc, apoi a aruncat-o într-o groapă unde era un leu hămesit. Dar nici focul, nici leul nu s-au apropiat de ea. Văzând aşa, eparhul cel nou a hotărât să i se taie capul, dar tocmai când călăul voia să execute ordinul, fata a cerut să se roage. Iar acolo, chiar la locul pregătit pentru decapitare, Chiriachi a trecut la Domnul în pace şi a primit cununa slavei chiar din mâna lui Hristos, Domnul nostru!

163

să ne rugăm să mijlocească şi pentru noi! şopti cu un adânc respect Vasilisa.

Revedea cu ochii minţii ziua când o întâlnise în casa din Melitena. Ce tânără era! Era doar o fată, ca şi ele… Dar cât de mare era puterea pe care i-a dat-o credinţa, de a izbutit să dărâme idolii şi să treacă nevătămată de toate chinurile! Cu câtă bucurie le-a privit pe toate, şi asta doar datorită credinţei ei în Hristos!

o fată ca noi a ajuns sfântă! murmură îngândurată. Vă închipuiţi?

toţi sfinţii au fost ca noi şi, într-un fel, rămân în continuare ca noi…, într-un fel! spuse Aroe. Dar dragostea lor pentru Hristos a fost mult mai adâncă. Iar această dragoste naşte virtutea în vreme de pace sau de prigoană, aşa dobândesc virtutea, aşa ajung la jertfa de sine! Iar noi putem alege dacă vrem să fim ca ei.

Cei doi cai albi s-au oprit din galop şi au luat-o pe o străduţă îngustă. La un moment dat au trecut printr-un loc în care gardul viu era doar uşor despărţit (un loc greu de observat de necunoscători, dar pe care ele îl ştiau bine), apropiindu-se de ferma lui Diogene. Oaspeţii ajungeau la casa de acolo pe mai multe cărărui ascunse, ca nu cumva să stârnească suspiciunile cuiva sau să se teamă ei înşişi de vreun călător de pe strada principală.

164

Când au intrat cele trei tinere, locul era cufundat în tăcere. Doar câinele cu alb şi negru o întâmpină pe Aroe, sărind bucuros şi dând din coadă, însă fără să latre deloc. Aşa fusese dresat, ca în asemenea perioade să nu facă zgomot când cineva se apropia de casa stăpânului său.

Vasilisa şi Pavla s-au uitat în jur cu multă admiraţie la şirurile de pomi fructiferi, la cuiburile de porumbei, la stupii de albine şi la răsadurile de flori care înconjurau casa cea simplă, dar bine construită. Intrând în curtea cea acoperită, le-a întâmpinat sunetul cântărilor; această parte a curţii avea acoperiş, fiind totodată înconjurată de galerii şi camere de locuit, astfel încât în curtea din faţă şi în cea din spate nu se auzea absolut nimic. Dinăuntru psalmodiau, dar era limpede că erau multe glasuri, mai multe decât auziseră ele până atunci cântând deodată. Locul părea ocrotit ca în căuşul palmei, un colţ de Rai plin de armonie.

Intrând în încăperea unde erau adunaţi credincioşii, încă de la uşă le-a atras atenţia un pergament scris frumos chiar de către un caligraf: „El îi primeneşte cu iubirea Lui şi se bucură de bucuria lor ca de o mare sărbătoare.” Nici măcar nu izbuteau să-şi dea seama ce înseamnă aceste cuvinte!

Citeau însă foarte bine bucuria de pe chipurile creştinilor din casă, privirea lor limpede şi încrezătoare, dragostea frăţească dintre ei. Era o

165

lume nouă, diferită, frumoasă, pe care acum o descopereau, când era desprinsă de lumea aşa cum o ştiau toţi. Prin lucrarea dragostei, fiecare se primenea în Hristos şi se bucura alături de El ca într-o sărbătoare fără sfârşit!

ia te uită, nişte cărţi noi! exclamă bucuroasă Aroe şi le făcu semn spre mai multe cărţi de pe raft, fiecare fiind legată frumos cu o panglică roşie. Au fost scrise cu puţin timp înainte de începerea prigoanei, iar acum le vor fi oferite catehumenilor. Cine ştie care frate sau soră le-a ocrotit şi datorită cui ne-au fost aduse în siguranţă?!

Pavla se îmbujoră imediat.

care frate sau…? Eu am…

Primele cuvinte şi-au luat zborul de pe buzele ei fără să vrea. Dar apoi s-a oprit. Nu, nu ar trebui să se mândrească şi să se laude în faţa tuturor (cum o făcea aşa de des înainte). în această lume înfrumuseţată de credinţa cea nouă, voia şi ea să se înnoiască.

dumnezeu să le răsplătească celor care le-au scris pentru hrana sufletelor noastre! zise ea sincer recunoscătoare.

Apoi îşi aminti cuvintele de pe pergamentul pus la intrare: „El îi primeneşte cu iubirea Lui”… în adâncul inimii ei, simţea lucrarea iubirii lui Dumnezeu, puterea ei înnoitoare, şi se bucura cu o nespus de mare bucurie. Aşa trebuia să fie şi

166

acea sărbătoare fără sfârşit! Câtă fericire le era îngăduită prin această biruinţă a virtuţii, numai de ar fi reuşit să o trăiască mai des!

În acea după-amiază, mult mai târziu, şi-au făcut apariţia. Erau obosiţi şi transpiraţi, nici nu-şi mai ascundeau exasperarea când l-au oprit pe călător să îi pună întrebări. Nu cumva ştia unde se ascundea episcopul creştinilor în tot acest timp, deşi împăratul trimisese oameni să-l caute şi să-l aresteze? Cu toate investigaţiile lor, cu toate căutările, nu reuşiseră să-i dea de urmă.

Bătrâne, nu ştii carecumva pe unde se ascunde?

Bătrânul îi privi cu ochi senini. Cât erau de osteniţi bieţii soldaţi! Chipul lui se lumină imediat.

măi copii, tare sunteţi osteniţi şi înfometaţi, le zise el liniştit. Eu pe Antim îl ştiu, ştiu şi unde locuieşte. Vi-l arăt, dar mai întâi primiţi să mâncaţi ceva şi să vă trageţi sufletul. Nu vreţi să veniţi la mine acasă?

Ofiţerul şi soldaţii au acceptat bucuroşi această ospitalitate neaşteptată. După ce au mâncat şi s-au odihnit puţin, l-au rugat iarăşi să-i ajute să-şi îndeplinească misiunea. Iar răspunsul pe care l-au primit i-a şocat pe toţi:

eu sunt Antim!

167

Chipul lui senin, zâmbetul blajin, privirea netemătoare i-au făcut să recunoască îndată că stăteau faţă în faţă cu un erou. Cum să îl atingă? Cum să îi pună cătuşe şi să îl târască la judecătorul cel mare? Toate acestea li s-ar fi părut o infamie. Acum vedeau ce însemna cu adevărat să fii om. Nu, nu aveau cum să îl aresteze!

Aşa se face că i-au spus să plece, să se ducă departe. Iar ei aveau să meargă la superiorii lor şi să îi încredinţeze că toate căutările lor au fost zadarnice şi nu au dat nici de urma lui. însă eroul lor nu s-a oprit acolo.

nu, vă rog să mă duceţi la judecător! le-a spus cu hotărâre. Iar dacă nu mă duceţi voi, mă duc singur!

Nu le rămânea altceva de făcut. Antim avea să apară în faţa împăratului acolo, în Nicomidia, gata să primească moarte mucenicească, ca atâţia alţii dintre fiii şi fiicele sale duhovniceşti din cetatea care văzuse atâta vărsare de sânge…

în casa lui Diogene, credincioşii încă nu îl văzuseră pe episcop în ziua aceea. Vasilisa şi Pavla nu l-au cunoscut. însă au primit cuvintele lui, aşa cum le-au fost aduse de preot, şi le-au păstrat în adâncul inimii lor, hotărâte să nu se mai înstrăineze de ele. Voiau să dobândească şi ele virtutea şi netulburarea sfinţilor. Aşa îi sfătuia mereu episcopul.

168

Capitolul 12

Câştigătorului, moartea

Cuvintele au răsunat în mintea lui ca trezirea în sunet de trompetă. în clipa aceea, pista imensă şi tribunele pestriţe s-au şters. Toţi oficialii de la curte, cu uniformele lor grăitoare, toţi soldaţii care aşteptau cu sabia scoasă, toţi atleţii îmbrăcaţi în tunici gri cu verde, toţi au dispărut.

Nici tripozii din care se revărsau mirosuri îmbietoare, nici cununile de flori care împodobeau arena, nici ofiţerii Gărzii Imperiale şi nici măcar împăratul, în loja lui aurită, purtându-şi mândru mantia purpurie şi diadema cu perle, nici ei nu mai existau pentru tânărul slăbuţ care stătea în tribună alături de Helianos. Ochii lui vedeau un singur lucru: un atlet uriaş, notoriu pentru brutalitatea lui, cu o putere şi o dibăcie fără pereche şi pentru care acum nu exista nici un adversar. Cine să cuteze să se lupte cu extraordinarul

169

Lyaeos¹, pe care nu îl înfrânsese nimeni vreodată şi care îşi secera adversarii fără să clipească?

Era de ajuns să îl vadă cineva, chiar şi cei mai celebri atleţi, şi îi pierea orice dorinţă de a-l înfrunta. Drept urmare, când s-a făcut anunţul (chiar în repetate rânduri), nimeni nu a îndrăznit să iasă în faţă. Numai că, la ultima strigare, acelaşi anunţ a fost urmat de ceva neaşteptat.

este vreun creştin care, punându-şi credinţa în Dumnezeul lui, să aibă curajul de a lupta cu Lyaeos pe care zeii înşişi îl ocrotesc? Cine are curajul? Să vină aici! Există vreun creştin…

Vocea rămase suspendată, dar ecoul cuvintelor lui vibra ca o trompetă care dă deşteptarea.

Tânărul slăbuţ de lângă Helianos se ridică privind drept înainte. Nu vedea nici hipodromul cel mare din Salonic, unde se organizau întrecerile în cinstea lui Diocleţian. El nu-l vedea decât pe Lyaeos, în capătul celălalt al arenei înalt, mândru şi preaputernic -, Lyaeos înconjurat de idolii săi mincinoşi. Iar de partea cealaltă Cine era? Dumnezeul lui cel atotputernic!

în ochi i s-a aprins o scânteie. De unde coborâse acea scânteioară care îi luminase tot chipul? Ce gând încolţise cu acea scânteie?

¹ Un alt nume al zeului Bachus. Cunoscut în Vieţile Sfinţilor şi ca Lie. (n. trad.)

170

Nu, nici nu-i trecuse prin minte gândul de a zdrobi fizic pe cineva. Niciodată nu se certase, nici vorbă să se fi luptat cu cineva, nici măcar o zgârietură nu căpătase vreodată din asemenea lupte. însă acel anunţ l-a răscolit. Puterea vădită a lui Lyaos îi intimida şi mai mult pe cei din mulţime, sporind semeţia idolatrilor. Cum să rămână indiferent şi să-i lase să triumfe?

Nu, trebuia să facă ceva. Mâna lui firavă şi nepricepută în asemenea lupte avea să fie îndreptată de mâna îngerului care îl va zdrobi pe vrăjmaş. Căci vrăşmaşul credinţei lui era cel care îi duşmănea pe toţi oamenii şi voia să le ia sufletul!

Da, gestul lui avea să-l coste viaţa. împăratul şi mulţimea din tribune probabil că nu ar avea să-i recunoască victoria, ci îl vor pedepsi. Dar cum putea fi absolut sigur că hotărârea lui era bună? Să mai ceară părerea cuiva, ori să le ceară creştinilor să se roage pentru el şi să îl ajute? îi veni în minte chipul blând, respectat şi iubit al prietenului său, cel care îi era şi învăţător la orele de catehism. Da, e adevărat, şi acela era tânăr, avea doar câţiva ani mai mult decât el. Dimitrie avea o înrâurire puternică asupra lui, nu doar pentru bunul lui nume şi înfăţişarea lui impunătoare şi nici măcar pentru elocinţa lui, ci pentru harul şi virtuţile pe care le dobândise.

171

Mulţi tineri din Salonic se strângeau în jurul lui Dimitrie în cămăruţele întunecoase de la subsolul Arcadei Calceutice şi îl ascultau când le povestea despre Hristos şi le tâlcuia din Sfânta Scriptură. Serile acelea singurele lor ore de linişte, căci ei locuiau lângă băile publice le-au dăruit frumuseţea unui altfel de răsărit în sufletele lor. Mulţi dintre ei s-au creştinat datorită învăţăturii lui Dimitrie şi a pildei sale vii. Iar Nestor⁺ se număra printre ei.

Când l-au arestat pe Dimitrie şi l-au trimis la închisoare după ce îl mărturisise plin de curaj pe Hristos în faţa împăratului, Nestor reuşise să meargă la el să îl vadă. Mai strânsă e legătura prieteniei decât strânsoarea unor mâini legate! Iar acum avea nevoie de prietenia lui mai mult ca oricând.

Dintr-o mişcare, plecă de lângă Helianos şi ieşi în fugă de pe stadion.

„Unde s-o fi ducând aşa grăbit?” se miră Helianos, aşezându-şi grijuliu pliurile pelerinei pe care Nestor, în graba lui, i-o dăduse într-o parte.

Obosit după lunga lui călătorie, Helianos urmărea întrecerile cu un aer absent. Nu le-a fost uşor când au traversat marea, simţind cum valurile ei uriaşe sunt gata să-i răstoarne, cum moartea îi pândea clipă de clipă şi zeii lor s-au dovedit

172

surzi, şi muţi, şi orbi, şi neputincioşi în asemenea momente de restrişte.

A mai văzut şi că zeii lor nu pot să le aducă nici un dram din pacea lăuntrică pe care le-o împărtăşea credinţa căpitanului de vas. Toţi îl invidiau pentru încrederea lui nestrămutată în Dumnezeu şi pentru cât de mult îl iubea, pentru puterea şi tăria lui la vreme de grele încercări. Se vede că împotriva acestui căpitan nu se găsise nimeni care să aplice edictul dat de împărat împotriva creştinilor.

După ce au trecut de valurile cumplite de la mijlocul mării, au tras pe malul unei insule părăsite şi au aşteptat acolo să înceteze vântul puternic ce le bătea drept în faţă, de aceea reuşiseră abia în seara dinainte să ajungă în Salonic. Aşa s-au zădărnicit toate planurile lui Helianos de a-şi revedea rudele. Oricât visase în timpul călătoriei cum se plimba prin cetatea cea mare, cum se va delecta explorând fiecare străduţă şi va trăi aievea visul bunicului lui, totul a fost eclipsat de admiraţia lui faţă de Arcul de Triumf al lui Galeriu.

Fusese construit cu câţiva ani în urmă, la porunca lui Galeriu, după ce câştigase războiul cu perşii, ca oamenii să nu uite de marea lui biruinţă, nici locuitorii cetăţii, nici cei care veneau să o viziteze şi se plimbau pe Via Ignatia. Monumentul

173

consta în două arcade triple imense¹, în mijlocul cărora se înălţa o cupolă.

Un basorelief făcut cu măiestrie în piatra albă de la baza arcadelor inferioare, împărţit în patru secţiuni de nişte ghirlande de crenguţe şi flori, închipuia campania victorioasă a cezarului. Ceva mai departe, ilustra cum nişte duşmani înfrânţi îngenuncheau în faţa lui implorându-l să îi cruţe. în alt colţ, locuitorii unei cetăţi îi ieşeau în întâmpinare la porţile cetăţii. în alt loc, împăratul le vorbea soldaţilor săi, care îl înconjurau cu laude mute scrise pe plăci mari, iar în altă parte îl arăta cum aducea jertfe la altar, alături de împăratul Diocleţian, drept mulţumire pentru victoriile sale.

Helianos privi cu multă atenţie arcada care era cea mai apropiată de stadion. Lui Macedonia îi evoca mereu figura marelui rege Filip. Mai mult de atât, i-l evoca pe tânărul care plecase din Pella cu 30000 de pedeştri şi 4500 de călăreţi să lupte împotriva barbarilor şi să aducă civilizaţia elenă² din Misia şi Bitinia până în Babilon, Persia, Libia şi chiar până la fluviile Indiei.

De mic copil, Alexandru cel Mare fusese eroul lui Helianos, iar cuceririle aceluia îl fascinau şi îi

¹ Una dintre aceste arcade triple s-a păstrat până în ziua de astăzi, (n. aut.)

² „Elen” se referă la cultura şi civilizaţia grecilor din cele mai vechi timpuri, (n.ed.engl.)

174

stârneau ambiţia. „Lui i s-ar cuveni un arc de triumf şi mai mare, cu mult mai mare!” îşi spuse el în gând, cu toate că avea convingerea că marile biruinţe rămân în primul rând în amintirea oamenilor, chiar dacă nimeni nu le închină nici un monument.

Dar chiar şi slava care i se aducea lui Galeriu nu l-ar fi lăsat deloc indiferent, şi-o dorea şi el. Purtat de aceste gânduri, urmărea nepăsător cum decurg jocurile din arenă, dar deodată un murmur general a cuprins tot stadionul şi l-a trezit din visare.

pirpiriul ăsta?… întrebă o voce din tribună.

băietanul ăsta? şopti altul. Cine e? Nu l-am mai văzut niciodată în arenă.

n-a concurat niciodată.

ha, ha! Şi vrea să se lupte cu invincibilul Lyaeos? Se vede că habar n-are ce înseamnă amfiteatrul ăsta. Ziceţi-i să-şi cruţe tinereţea!

Spectatorii îl priveau uimiţi, aplecându-se ca să-l vadă mai bine, şi făceau comentarii sarcastice despre tânărul care coborâse în arenă să se lupte cu Lyaeos cel îngrozitor, după ce se mai făcea încă o dată anunţul. Până şi Lyaeos îl privea cu milă, spunând că el este atlet, nu călău.

Helianos îl recunoscu. Era tânărul slăbuţ care stătuse alături de el şi care cu puţin timp înainte plecase în fugă de pe stadion! Unde oare se

175

dusese, de s-a întors hotărât să facă ceva atât de periculos? De la indiferenţa de mai înainte, Helianos se pomeni cuprins de admiraţie văzându-l pe tânăr cum ia sabia şi o ridică drept spre uriaşul din faţa lui, care era gata să pornească la atac.

dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mă!

Vocea lui de cristal a răsunat în tot amfiteatrul şi oamenii au amuţit văzând cum sabia lui ţâşneşte ca un fulger. O singură lovitură a fost de ajuns!

Lyaeos s-a clătinat, îndoindu-se de la mijloc, apoi s-a prăbuşit pe nisip şi din piepturile spectatorilor s-au dezlănţuit urlete de groază, ca un cutremur ce cuprinsese tot locul.

nuu! strigau ei. Lyaeos a fost înfrânt!

dar cine e Dimitrie? îi întrebă cu teamă Helianos pe oamenii de pe rândul din faţă.

cons…, vru să îi răspundă unul dintre ei, dar îşi curmă vorba. E un creştin ajuns la închisoare!

la moarte! La moarte cu ei!

moarte, de ce? spuse Helianos, şocat.

la moarte!

păi l-a învins! învingătorii sunt trimişi la moarte, s-a mai pomenit aşa ceva? protestă Helianos.

ai idee ce înseamnă pentru noi să pierdem un mare luptător precum Lyaeos din cauza unui… creştin? Ar trebui să fie pedepsit! Să fie

176

pedepsiţi toţi! Să piară toţi de pe faţa pământului! urlă cineva de alături.

Helianos îi vedea cum li se umflă venele pe gât şi pe tâmple pe măsură ce zbierau tot mai tare, cuprinşi de ură.

la moarte cu ei!

moartea! răspunse ecoul din partea cealaltă, apoi cuprinse tot amfiteatrul.

Este adevărat că judecata era a împăratului, însă şi acesta trebuia să ţină seama de dorinţa poporului. Mai aveau regulile stadionului şi ale luptelor vreo greutate, încât să fie neapărat răsplătit şi aplaudat învingătorul?

Ţinând cont că acesta era creştin, puteau să încalce regulile fără să-şi facă probleme. Cine avea să-i mai întrebe de reguli? Diocleţian se lepădă de orice ezitare şi, cu o grandoare imperială, rosti ordinul care trecu de la oficialii de la curte la acel magganarius¹ care organiza jocurile, iar de la acesta la executant:

învingătorul va fi decapitat!

Helianos simţi cum mintea i se încinge, tăindu-i răsuflarea. „Cum e posibil să se meargă atât de departe?” în locul coroniţei, în loc să-i recunoască victoria…

Se înfioră.

¹ Magganarius un „maestru de ceremonii” care dirija jocurile de arenă greco-romane, (n.ed.engl.)

177

îl văzu pe învingător cum ridică privirea spre cer netulburat, îndulcit de o pace lăuntrică. Apoi mâna lui dreaptă se ridică şi atinse fruntea, pieptul, umărul drept şi umărul stâng, după care privi liniştit în jos, ca şi cum se aştepta la acest final după victoria lui.

El îşi încheiase lucrarea. Puterea lui Dumnezeu se vădise… Nimic altceva nu mai conta acum.

Ca într-o oglindă, Helianos plecă şi el fruntea. Nu, el nu voia să vadă ce urma. El nu putea să privească sfârşitul neaşteptat al acestei victorii nebănuite. Simţea doar o mare amărăciune faţă de cruzimea de care e capabil omul, cruzimea care îşi croise drum până la tronul lumii lor şi, cu ochii în lacrimi, îşi şopti: „Slăviţi eroi, chiar dacă ei vă sortesc morţii, creştinilor, chiar dacă ei vă ucid… moartea este sfârşitul vieţii ăsteia, dar victoria voastră şi slava ce vi se cuvine ei nu le pot lua! Moartea voastră ne lasă o moştenire pe care nimic nu o poate şterge!”

în clipa aceea, în mintea lui au răsărit tinerii mucenici din Egipt şi mai ales cel mai tânăr dintre ei, care îl privise drept în ochi înainte să-şi plece capul în faţa cărbunilor încinşi. Era aceeaşi privire, creştinii erau la fel pretutindeni!

Paşii grei ai unui grup de soldaţi erau semnul că, între timp, mai primiseră un ordin. Vinovatul,

178

marele vinovat, era altcineva: cel din temniţă, care era foarte aproape de băile publice. De la el au plecat sfatul şi învăţătura. Prin el au venit curajul şi insuflarea. Trebuia pedepsit numaidecât!

Vestea se răspândi iute în tot stadionul. într-o clipă, lăncile soldaţilor au împlinit sentinţa. Dimitrie, tânărul oficial, proconsul al Eladei, cel care îi atrăsese la credinţa în Hristos pe atâţia compatrioţi se spunea că nu trecea zi în care să nu convertească un idolatru la creştinism! -, Dimitrie a murit. Ca acum Galeriu şi Diocleţian şi toţi tovarăşii lor să trăiască liniştiţi!

Aşteptându-l pe generalul Teaos la ieşirea de pe stadion, Helianos văzu pe o străduţă întunecată cum patru bărbaţi purtau cu mult respect un trup învelit în pânze.

„Probabil e mucenicul, iar ei îl duc să-l îngroape”, îşi spuse el.

Câtă cinste pe ţărâna care va primi acel trup! Câtă cinste i se făcea Salonicului arătându-se aici lucrarea acestui mare sfânt!

A doua zi, Helianos plecă în permisiune şi se grăbi să meargă la casa unchiului său, acel frate al lui Urvinos pe care nu-l cunoscuse încă.

În puţinele scrisori pe care le-au primit în Nicomidia de la Salonic, le spuneau pe scurt dacă cei din familia lor sunt sănătoşi, dacă sunt noutăţi de la moşiile lor din afara oraşului, unde

179

aveau şi livezi cu roade multe datorită râurilor şi izvoarelor din zona aceea. însă aceste scrisori nu izbutiseră niciodată să menţină o legătura strânsă între cele două familii. Helianos nu le ştia decât numele rudelor sale şi mai ştia că bunicul lui îl lăuda mereu pe vărul său.

O luă pe strada care urca spre cel mai înalt punct din oraş, la baza muntelui Kissos şi, la un moment dat, zări casa care avea o alee cu boltă, după cum i se spusese. Liniştea din curte şi din grădină dădea de înţeles că stăpânii nu sunt acasă, altfel cu siguranţă ar fi stat să se bucure de toamna care scălda toată natura într-o lumină aurie. Şi totuşi o găsi acasă pe mătuşa lui.

Foarte emoţionată, aceasta îl pofti cu bucurie în camera cea mare. Era o femeie micuţă, dar, poate datorită veşmintelor ei negre, i se păru foarte impunătoare. Se uita în ochii lui cu multă luare-aminte, ca şi cum ar fi căutat să afle ceva din privirea băiatului.

Îl pofti să ia loc pe o băncuţă de lemn încrustat şi se arătă foarte dornică să afle mai multe despre ai lui. Dat fiind că mătuşa nu ştia de faptul că mama lui era la închisoare, Helianos se hotărî să nu aducă vorba despre lucrul acesta.

însă el întrebă de toţi ai casei. Dar, pe măsură ce vorbeau, Helianos se miră că nu auzise nici o vorbă despre verişorul lui mai mare. Doamna

180

(care se vedea că este de viţă nobilă) oftă şi rămase tăcută.

şi Nestor? Nestor ce mai face? întrebă Helianos, neliniştit şi dornic să afle cât mai multe.

Pe obrazul ei au început să curgă lacrimile, iar el se simţi foarte strâmtorat. De ce nu-i răspundea? Păţise ceva vărul lui cel drag şi pe care până atunci nu avusese ocazia să îl cunoască? Doar era cam de o vârstă cu el şi ar fi avut multe de discutat ei doi despre ce le rezerva viitorul…

nestor! şopti ea cu vocea frântă.

mătuşă, ce s-a întâmplat? S-a întâmplat ceva cu el?

O privea cuprins de durerea pe care o vedea în ochii ei, fără să-i ştie motivul.

e bolnav? mai întrebă el.

n-ai aflat ce-a fost ieri… pe stadion?

ba da! Eram acolo, am şi văzut ce-a fost!

era şi Nestor acolo…

-Şi?

lui… i-au tăiat capul!

Helianos sări în picioare.

el a fost cel care l-a învins pe Lyaeos? El, creştinul?

-Da.

Rămase fără grai, cu un ultim gest disperat.

Simţi cum buzele îi tremură şi lacrimile i se rostogolesc pe obraji. Şocul sufletesc pe care îl

181

avusese în faţa arenei acum deveni şi mai puternic, chinuitor. Covârşitor.

îl priveam şi mă gândeam că nu e doar învingător la jocuri. Mi s-a părut cel mai mare erou pentru hotărârea lui, şopti el plin de admiraţie.

Aşa a fost el mereu, neînfricat şi cu o voinţă nebiruită. Dar după ce s-a creştinat a devenit şi mai curajos. Atât de tare era credinţa lui, atât de puternic o trăia, încât nu avea frică de nimic.

înainte să anunţe că vrea să lupte cu uriaşul, întâi a fugit undeva, a ieşit de pe stadion, îşi aminti Helianos.

s-a dus la învăţătorul lui, în închisoare. Am aflat că s-au rugat împreună, el şi Dimitrie. Iar Dimitrie i-a spus că avea să îl biruie pe Lyaeos, apoi îl aştepta cununa muceniciei, pentru că a dat mărturia credinţei lui.

aşa i-a spus?

da. Dar lucrul ăsta nu l-a făcut să-şi schimbe gândul, zise mătuşa lui, descumpănită.

când l-am văzut ieri mucenic mi-am spus: „Creştinilor, ei vă ucid, dar voi ne lăsaţi o moştenire pe care nimic nu o poate şterge!”

în ochii lui Helianos strălucea o lumină nouă!

Capitolul 13

„Ca să piară şi numele de creştin!”

Când deschise cutia aurie împodobită cu romburi de email roşu, chipul lui aspru se destinse într-un zâmbet. Lumina înserării se filtra prin parapetele de marmură ale balconului, înviorând culorile bobocilor de trandafiri. şi braţele aurii ale scaunului, şi măsuţa de alabastru căpătaseră nuanţe mai intense, dar cel mai mult strălucea acea cutie aurie în care găsise nişte monede noi. Razele soarelui făceau ca literele înguste şi lungi încrustate pe monedă să strălucească şi mai puternic.

în sfârşit! exclamă împăratul, luând una dintre monede să o examineze mai atent.

O întoarse când pe o parte, când pe cealaltă, iar zâmbetul lui straniu, cumva nefiresc, i se înstăpâni pe chipul altminteri imobil în timp ce citea şi recitea ce era înscris pe monedă. Zâmbetul lui nefiresc nu îl părăsi preţ de mai multe minute.

183

da, în sfârşit! repetă iarăşi în şoaptă, măturând cu privirea, de sus, toată cetatea.

Acum victoria lui era deplină. Catedrala creştinilor nu se mai vedea. Nici una dintre bisericile lor nu mai rămăsese în picioare.

Gheorghe dispăruse din Garda Imperială. La fel şi Ind⁺, senatorul şi restul slujitorilor săi de la curte. Nici preoteasa de la palat, Domna¹, nu mai era. Şi nici…

Făcu o grimasă când gândul acela îndrăzni să-i tulbure pacea. Tuşi răguşit şi strânse mai tare monedele cele noi în palmă, hotărât să depene mai departe gândurile care-i făceau plăcere.

„Nici împărăteasa Alexandra nu mai era!” îl sfredeli iarăşi gândul de mai înainte.

Nici Pelaghia¹, logodnica fiului lui, pe care chiar mama acesteia o pârâse că a trecut la creştinism.

Îşi meritase soarta, când el a poruncit să fie aruncată într-un cuptor de aramă în formă de viţel!

Nici Evilasie¹ nu mai era, faimosul Evilasie. împăratul însuşi îi încredinţase misiunea să o convertească pe Fausta¹, o fecioară bogată şi de neam bun care era creştină. Iar acesta s-a dus în oraşul ei, în Cizic, însă în loc să o convertească pe ea, a trecut el însuşi la creştinism, ca şi Maxim¹, eparhul!

Nu mai era nici Mina¹, filosoful, nici Ermoghene⁺, eparhul care se făcuse episcop al creştinilor

184

după ce mai înainte îi prigonise. Iar numărul ofiţerilor şi al funcţionarilor din administraţia lui, care la fel dispăruseră, nici nu şi-l mai amintea. Sigur, la fel păţise şi o mare parte a populaţiei.

Nu mai încăpea, deci, nici o îndoială: avea o minte sclipitoare! Nu el era, la urma urmei, eminenţa cenuşie a întregului imperiu? Celălalt împărat, Maximian, care deţinea funcţia de august al Romei, nu făcea decât să pună în practică măsurile pe care el, Diocleţian, le concepuse inspirat de zei. Iată că şi de această dată avusese dreptate!

Dar voia să audă acest lucru şi din gura altora… Voia să-i audă mărturisind că, în ultimii doi ani, prin edictele sale, devenise stăpânul absolut şi peste sufletele oamenilor din imperiul său!

eumenie, adu-ţi pergamentele şi vino mai aproape!

În colţul celălalt al balconului, mâna care ţinea o pană albă se opri din scris. Puse încet pana bine ascuţită în călimara cu cerneală şi luă caseta învelită în piele, unde ţinea rulate pergamentele.

Eumenie, secretarul împăratului, scria pe nişte pergamente de mare preţ legile şi scrisorile pe care i le dicta Diocleţian, ca apoi trăsurile poştei imperiale să le distribuie în toată ţara, parcurgând mai mult de 100 de mile pe zi. în plus, începuse şi să scrie biografia măritului stăpân şi

185

îşi însemna fiecare eveniment şi orice lucru care ar fi putut să contribuie la opera sa. Era opera care avea să le asigure o glorie eternă şi lui, şi împăratului¹.

Pe podeaua de mozaic, paşii secretarului răsunau regulat, trecând prin faţa peisajelor pline de culoare. Dar nici nu se apropie bine de împărat, când vocea acestuia îl opri.

ia spune-mi, chiar au dispărut? însemnările tale ce spun? Tu scrii pe pergamente, eu inscripţionez în aur, dar oare am scris acelaşi lucru?

Dintr-o mişcare, luă una dintre monede şi i-o aruncă. Eumenie o ridică de pe jos şi citi atent inscripţia. Nu trebuia decât să facă risipă de laude la adresa noii idei a stăpânului său, ca de fiecare dată.

o, auguste împărat, coborâtor din zei! Cum se vădeşte prin lucrarea ta şi prin vorbele tale voinţa lor! Poruncile tale sunt urmate de toţi consulii, toţi eparhii şi pretorii² din imperiu. Ei le urmează nesmintit, încrezându-se cu totul în tine! Ei fac totul ca să şteargă şi numele creştinilor de pe faţa pământului! Izbânda lor e sigură! Şi numai pentru tine, auguste şi divine împărat!

¹ Această biografie a împăratului Diocleţian s-a pierdut.

(n. aut.)

² Pretorii erau oficiali imperiali, între rangurile de consul şi, respectiv, eparh, care aveau funcţii de magistraţi în provincie şi de administratori principali, (n.ed.engl.)

186

Scoase din cutia sa pergamentul cel mai gros şi adăugă:

iată unde adunăm trofeele! Ale tale sunt aceste trofee, preamărite împărat: toate numele celor care nu ţi-au fost credincioşi şi care întinau lumea. Iar în ziua triumfului tău deplin, care va veni curând, în spatele trăsurii tale imperiale nu se vor vedea toţi regii pe care i-ai înfrânt, ci numele tuturor celor pe care cu dreptate i-ai pedepsit cu judecata ta cea dreaptă!

şi sunt mulţi aceştia, Eumenie?

o, împărate, sunt fără număr!

citeşte-mi-i! Citeşte! Ascult! Citeşte!

Secretarul desfăcu pergamentul şi începu să spună toate numele creştinilor executaţi în ultimii doi ani, sărind peste numele pe care Diocleţian şi le amintea:

cei care au avut o moarte crudă sunt: contele Eudoxiu⁺, din Melitena. Lucius⁺ din Chirina, membru al Parlamentului. Procopie⁺, fostul eparh al Alexandriei, dimpreună cu cei doi tribuni ai săi, Antioh⁺ şi Nicostrat, mama lui, Teodosia¹, şi doisprezece funcţionari, cu nevestele senatorilor care au asistat la execuţia lui şi care s-au lepădat de idolii noştri. Apoi Sebastian⁺ din Roma, care a condus primul regiment de pretorieni, precum şi patru senatori puternici: Vas⁺, Eutihie⁺, Eusebiu⁺ şi Vasilide. Tot aşa a murit şi Eufemia⁺,

187

fiica senatorului Filofron din Calcedon. Şi doamna Capitolina⁺ din Capadocia.

până acum nu am auzit nimic interesant! îi tăie vorba împăratul, foarte încruntat. Mai departe!

au fost eliminaţi şi conducătorii creştinilor, Majestatea Voastră! Pe lângă Ermolaie⁺, Ermip⁺şi Ermocrat (episcopul din Nicomidia cu preoţii lui), la fel a sfârşit şi episcopul Teopempt şi episcopul Filonide⁺ din Cipru. Şi Chiril din Creta, şi Teodor⁺ din Chirina. Episcopul Mirelor, Nicolae⁺¹, e la închisoare, în exil. Am mai aflat că şi o tânără foarte cunoscută pentru ştiinţa ei de carte, Ecaterina⁺ din Alexandria, fiica împăratului Consta, zace în închisoare…

188

nu ajungem nicăieri cu asemenea cifre de nimic, imbecilule! Tu nu pricepi?

dar, Majestatea Voastră, mai sunt şi altele, nu sunt doar acestea! Aici sunt în număr foarte mare!

Cu un gest larg, Eumenios desfăşură pergamentul şi citi cu emfază nume după nume. De astă dată, era absolut sigur că împăratul va fi satisfăcut: ¹

¹ Sfântul Nicolae, episcopul Mirelor, este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi sfinţi ortodocşi, care în vremea sa era ştiut pentru multele şi marile lui fapte de milostenie, devenind sursa de inspiraţie a legendei moderne a lui „Santa Claus”. El este totodată sfântul ocrotitor al călătorilor pe uscat şi pe ape. (n.ed.engl.)

189

înălţimea Voastră, cu plecăciune vă reamintesc de un soldat pe nume Azi⁺…

îl ştiu!

el şi alţi 150 de soldaţi⁺ au fost decapitaţi fiindcă aceia, aflându-se în închisoare când l-au întemniţat pe isaurul Azi, s-au creştinat şi ei! Vi-i reamintesc şi pe Evlampie⁺ şi Evlampia⁺, care au fost executaţi. Atunci au fost omorâţi încă 200 de spectatori care, văzându-i pe ei, au trecut la credinţa creştină. Mai este şi Iuliana⁺, fata bogată de viţă nobilă, care urma să fie măritată după Eleusie, senatorul şi eparhul Nicomidiei şi care a avut cutezanţa de a-i cere acestuia… să se boteze el mai întâi în legea creştinească! 130 de femei şi 500 de bărbaţi au fost omorâţi în aceeaşi zi, din cauza pildei ei.

mai mulţi! şi mai mulţi! urlă Diocleţian ca o fiară ce a adulmecat mirosul de sânge.

Tot mai stârnit şi mai îndârjit, se mişca fără stare, boţind ţesăturile brodate în aur ce înveleau braţele tronului, fără să-şi dezlipească privirea asmuţită de la pergamentul cu nume.

nu mai puţin de 1184 de soldaţi pe care contele Eudoxie⁺ îi convertise la creştinism…

dar de mulţimea din Nicomidia, cu aceia care au avut cutezanţa şi nesăbuirea de a cere încetarea prigoanelor, ce s-a ales? Ai încercat să le mai spui că dimpotrivă?

nici unul nu a cedat. Pe toţi i-am executat, mărite împărat! Au fost o mie şi încă trei! Iar deunăzi am aflat şi despre Andrei, ofiţerul. Generalul…

ce-i cu el? îi tăie vorba împăratul.

el şi soldaţii lui au reuşit să îi înfrângă pe perşi într-o campanie foarte grea. Numai că, după aceea, s-a aflat că, sub influenţa lui, soldaţii din subordine s-au creştinat şi generalul a desfiinţat acel corp de armată şi a vrut să-i trimită pe toţi acasă, odată cu încă o mie de oameni, garda care să-i păzească pe aceia.

doar nu-ncerci să-mi spui că toţi au cedat psihic şi au trecut la legea cea nouă?

ba da, luminate şi preaînţelepte împărat! 2593 este numărul lor exact. Atâţia am secerat atunci, ca să readucem disciplina în rândurile armatei! La numărul acesta mare se adaugă şi miile de oameni care au fost în biserica incendiată – 20000⁺… -, în Nicomidia. încă 3628⁺ au fost arestaţi pe dealurile din jurul cetăţii şi apoi au fost executaţi toţi! în Iliria, la Hermopolis, au fost executaţi încă 20000 şi mulţi alţii…

Citeşte, citeşte! Ca să vezi şi singur ce înseamnă chipul de pe noul ban! Dă glas victoriei mele, pe care o va afla toată lumea, tot universul! Dă glas triumfului meu, despre care vor afla atâtea naţiuni şi pe care istoria îl va pomeni din neam în neam!

190

– „Nomine Christianorum deleto!” citi secretarul. Să ne bucurăm că va pieri pentru totdeauna numele creştinilor! La mulţi ani, cezare divin!

va rămâne mărturie pentru întreaga lume că au existat şi asemenea oameni vreodată, dar a pierit şi urma lor, şi numele lor, doar chipul meu de pe galben va birui timpul şi istoria!

Diocleţian aruncă un pumn de galbeni spre neobositul lui linguşitor şi se ridică animat de o satisfacţie nebunească.

– „Nomine Christianorum deleto!” urlă iarăşi, într-un hohot de râs cumplit ce rupsese parcă orice zăgaz al chipului său roşu de turbare.

– „Nomine Christianorum deleto!” Ha, ha! Să bem de bucurie că a pierit şi numele creştinilor! Iată cum s-a îndeplinit visul victoriei tale, le mulţumim tuturor zeilor pentru această biruinţă! S-a stins stirpea lor, nu mai există creştini! Dumnezeul lor nu mai există, noi L-am învins! Pierit-a şi numele lor! în câţiva ani nici nu va mai şti careva că au existat oameni care îşi spuneau „creştini”!

Vocea lui tuna şi răsuna în tot balconul cel larg de la palat, vibraţia lui trecea prin marmura parapeţilor făcând şi bobocii de trandafiri să tremure şi să se înfioare, trecea şi în grădina de flori exotice şi păuni.

Păunul alb, cu evantaiul splendid pe care îl făcea coada lui neobişnuit de frumoasă, se fălea

191

mult cu aspectul lui. în comparaţie cu ceilalţi doi păuni, al căror penaj cu albastru, verde şi auriu, cu tot aspectul lor rafinat şi catifelat, cu petele alungite ce închipuiau nişte ochi mari verzi-albăstrui, păunul alb se simţea şi mai frumos, căci culorile sale, pe fundalul penajului alb-auriu, păreau şi mai sclipitoare, iar culorile fremătau fascinant la orice mişcare. Această pasăre (pe care i-au oferit-o împăratului nişte vânători pricepuţi, care au călătorit până în pădurile îndepărtate ale Indiei pentru a aduce piei de animale sălbatice) era cea mai frumoasă piesă din toată ornamentaţia grădinii. Faptul se impunea de la sine, incontestabil, când păunul alb păşea încet printre tufe, ţinându-şi semeţ şi elegant capul împodobit cu coroniţă şi desfăcând panoramic coada cu răsfăţul ei de culori.

În clipele acestea însă, păunul se repezi înnebunit şi scoţând sunete înfricoşate, pierzându-şi urma printre copaci. Greutatea paşilor lui se simţea şi se transmitea pe toată pajiştea proaspăt stropită. Heleşteul în care îşi făcea veacul un peştişor auriu era vegheat de o peşteră artificială, unde se adăposti speriat păunul cel frumos; soarele îşi aduna ultimele raze de pe cuprinsul grădinii, iar păunul se înălţa parcă pe vârfuri, încercând să mai prindă ceva din căldura acelor raze.

192

însă un băiat ridică fruntea şi strigă tare ca răsunetul unei trompete vestitoare de biruinţă:

nu, împărate! Hristos însuşi trăieşte! Creştinii trăiesc şi viaţa lor e veşnică!

Vocea se opri doar pentru a trage şi mai mult aer în piept, continuând:

creştinii trăiesc! Arestaţi unul, iar în jurul lui se creştinează alţi o sută! Mor zece şi alţi o mie le iau locul! Nu-i uita, împărate, pe mucenicii pe care i-ai cunoscut personal şi poate vei înţelege până şi tu minunea pe Care se întemeiază credinţa lor. Tăria ei stă în Adevăr, Hristos adevăratul Dumnezeu, iar Adevărul nu cunoaşte moarte! Acesta nu piere în veci, împărate!

Sosise clipa. Rostise din toată inima aceste cuvinte, dintr-o singură răsuflare. Dorinţa lui îi aprindea cu foc inima şi toată râvna tinereţii sale îi dădea imboldul să-i vorbească împăratului Diocleţian, să-i aprindă măcar o scânteioară în inimă şi lui, să-l facă să întrevadă sfinţenia credinţei lor preaputernice. Şi iată că acum primise în adâncul sufletului lui chemarea să mărturisească, să nu mai aştepte nici măcar o clipă…

Dar augustul împărat abia acum ajunsese în culmea nebuniei. Livid, se aplecă peste parapeţii de marmură ai balconului ca o fiară ce-şi adulmecă prada.

cine, cine a vorbit acum?! Moarte spionului! Gărzi! Soldaţi! Pe unde vă ascundeţi, mişeilor?

193

în lumina înserării, cu umbrele tot mai întinse ale şirurilor de pomi, nu reuşea să distingă pe unde era cel ce vorbise mai devreme. O vreme s-a lăsat liniştea, dar apoi vocea de cristal a răsunat iarăşi:

Împărate, să ştii că Hristos este singurul cu adevărat puternic, indiferent câte împărăţii se vor ridica împotriva Lui până la sfârşitul veacurilor!

Deodată două braţe puternice l-au apucat de umeri pe tânăr şi l-au tras înapoi, şoptindu-i:

frate, cruţă-ţi viaţa! Hai pe uşa aceasta! Deja te caută, vin după tine, nu-ţi primejdui viaţa fără motiv!

Merţie, slujitorul de la curte care primise botezul creştin, care şi înainte fusese sprijin de nădejde al Bisericii, loial şi credincios în multe împrejurări din aceste vremuri grele, îşi făcuse apariţia în aceste clipe cu mintea lui ascuţită şi inimă de frate, cum numai pe îngerii păzitori ni-i putem închipui. Socotise că, deşi tânărul nu s-a temut să facă această mărturisire curajoasă chiar în grădina împăratului, totuşi nu era nevoie să cadă în mâinile gardienilor lui fără motiv. îl împinse iute pe tânăr printr-un loc mai adâncit din gardul de arbuşti, îndreptându-l astfel spre o alee mică şi neumblată. în urma lui, Merţie potrivi din nou frunzişul, camuflând locul secret de trecere. Prin acelaşi loc îi ajutase altădată şi pe alţi fraţi şi surori

194

întru Hristos, când mergeau la întâlniri tainice sub straja nopţii. Cum se uita în urma tânărului pe care îl ajutase, slujitorul creştin îşi aminti că îl mai văzuse undeva… înalt, zvelt, îmbrăcat în haina militară. Da! îşi amintea foarte bine!

„Nu e chiar Helianos, fiul lui Urvinos, negustorul de ţesături? Cum ştie Dumnezeu să câştige sufletele care îl caută sincer!” îşi spuse el în gând, iar inima îi tresări de bucurie. „Frumoase sunt vremurile acestea de mărturisire! Negrăit de frumoase şi adânci sunt bucuriile Tale, Doamne! Cât de mare va fi fiind prăznuirea Ta când Te bucuri de cei ce Te mărturisesc, Doamne Iisuse Hristoase!”

Lacrimile îi şiroiau blând pe obraji. Se aplecă fără grabă şi ridică o lădiţă de fructe pe care tocmai le culesese din iarbă şi dispăru printre pomi. Câteva minute mai târziu, când soldaţii au cutreierat grădina pas cu pas, nu au mai găsit pe nimeni şi nimic, dar absolut nimic care să le trezească vreo bănuială. Era oare cu putinţă să se fi înşelat împăratul lor?

Capitolul 14

În ceasul încercării

Ciocăni din nou în poartă, dar nici acum nu i-a răspuns nimeni. Nu se vedea nici măcar o fereastră deschisă şi nici pe sub uşă nu se zărea lumină. Helianos se uită în jur, neştiind ce să facă.

Când se întorsese în Nicomidia, cu câteva ore în urmă, se afla în trăsura imperială care aducea corespondenţa. Purta asupra sa câteva epistole şi documentele din partea generalului Teaos, pentru împărat. După ce le predase şefului Gărzii de la curte, aşteptase să vadă dacă nu cumva trebuia să preia un răspuns la vreunul dintre documente.

A fost informat că nu mai era necesară prezenţa lui şi chiar se pregătea să plece. însă gardianul african care stătea de pază la poarta grădinii, ştiind că Helianos era noul protejat al generalului Teaos şi că se întorsese de departe, din ţara Nilului, începu să îi pună întrebări despre mersul

197

lucrurilor prin locurile acelea îndepărtate, de unde îşi avea şi el obârşia. Dat fiind că tocmai atunci se termina şi tura lui de strajă, a avut ocazia să discute cu tânărul proaspăt întors în ţară şi l-a rugat să mai aştepte puţin în grădină. între timp, un ordin din partea superiorului îi solicita gardianului să plece imediat cu o misiune, iar Helianos a rămas să-l aştepte printre plantele exotice şi păunii cei maiestuoşi, fără ca nimeni altcineva să afle de prezenţa lui acolo. Tocmai atunci s-a întâmplat ca Diocleţian să-şi declame triumful de la balcon, să strige nebuneşte că i-a exterminat pe creştini.

„Să nu tac! Acum e şansa mea!” îşi spuse tânărul imediat, simţind mai vii ca oricând bătăile inimii.

Din toată ambiţia pe care o nutrea pe vremuri să îi slujească împăratului, după cele trăite în ultimii doi ani, râvna aceea se preschimbase în dorinţa vie de a-i spune răspicat, în faţă, despre noua lui credinţă pe care împăratul o prigonea neîncetat. Acum, iată, era şi credinţa lui! Marea schimbare se petrecuse în Salonic, în acel oraş frumos din Golful Termaic. Iar hotărârea lui, de mult înmugurită, ajunsese acum la maturitate. Dacă ar fi şi el chemat să mărturisească, precum Nestor sau Dimitrie, cum să nu primească? Oare nu fuseseră şi aceia oameni, ca şi el? Aceeaşi

198

fire, aceeaşi inimă, acelaşi cuget… Cât de înţelept era ca o asemenea biruinţă să-l mâne pe om din tinereţe, cu toată râvna şi curăţia ei! Cât de înţelept să trăieşti cu dorul de a-L mărturisi pe Hristos, mai mult decât să porţi cine ştie ce victorie săpată în piatră, fie ea şi marmura vreunui arc de triumf! Căci iată, ce mai însemna triumful unei trăsuri somptuoase, trase de elefanţi împodobiţi cu auriu, ducând în urma lor cine ştie ce mari conducători înfrânţi în lupte acum mărturie a propriei lor înfrângeri, purtaţi în sunete de tobe şi trompete cum văzuse şi el la Roma în urmă cu un an şi jumătate, în onoarea auguştilor cosuverani! Şi câtă cheltuială se făcuse! Ce sume uriaşe risipiseră în toate provinciile imperiului lor! Cât de generoşi se arătaseră oferind graţierea tuturor condamnaţilor, a prizonierilor şi a infractorilor de orice fel! Numai pe creştini nu i-au graţiat, căci amnistie pentru credinţa lor nu exista!

De ce oare nu putea fi altfel? Oare pentru că tiranii vedeau că triumful, biruinţa creştinilor era superior majestuoasei procesiuni imperiale, cu elefanţi ornaţi cu aur curat, cu trofee şi prăzi? Şi totuşi această biruinţă, tăcută şi senină a creştinilor, ascunsă vederii lumeşti, dar atât de minunată pentru cugetul inimii lor, această biruinţă şi-o dorea şi Helianos.

199

La marginea cetăţii Salonicului, îşi găsise un părinte care îi descoperise, insuflat de Duhul Sfânt, adevărul credinţei creştine, credinţă care era şi a mamei lui. Dor neostoit! Oare să-i scrie şi ei ce minunăţie i se întâmplase? Dar cum anume să îi dea vestea? Să trimită o scrisoare pentru toată familia lor? Dar atunci nu ar fi ajuns şi la mama lui, căci asemenea noutăţi era de neînchipuit să-i fie împărtăşite. Sigur, Pavla încă mai coresponda cu fratele ei şi totodată îşi iubea mult mama, rămasă în temniţă până azi. Numai că Helianos nu putea fi prea sigur dacă toată dragostea şi duioşia ar fi rămas neschimbate dacă s-ar fi aflat de convertirea lui. Poate o asemenea veste i-ar fi ispitit pe tatăl lor şi pe Pavla să o acuze iarăşi tot pe mama aflată la închisoare, iar urmările unei asemenea acuzaţii erau de negândit.

Sau să îi scrie direct mamei? însă, aşa cum se întâmplase şi cu prima scrisoare pe care a încercat să i-o trimită, scrisoarea fiului celui mare nu i-ar fi parvenit! în Nicomidia nu cunoştea alţi creştini în afară de vecina lor, Natalia, numai că, între timp, aflase că nici aceasta nu mai locuia acolo.

La un moment dat, nişte călători creştini s-au oferit să-i trimită un mesaj simbolic din partea lui pentru obştea din Nicomidia. însă, din păcate, înainte chiar să intre în cetate, şi aceia au

200

fost arestaţi, ca atâţia alţii. Iată cum această mare dorinţă a lui nu se împlinise şi ar fi vrut mai mult ca oricând să se întoarcă în ţară. Teaos probabil i-a ghicit gândurile şi i-a oferit ocazia pe care o căuta, încredinţându-i misiunea de a duce corespondenţa la curtea împăratului.

Fiindcă nu se simţea deloc obosit după lunga călătorie, iar de frică de tatăl şi de fraţii săi nici urmă, Helianos intrase în cetatea Nicomidiei în pragul înserării, strălucind de bucurie. închisoarea unde ştia că se află mama lui i se păru acum mai strălucitoare decât vila lor cea frumoasă şi neîndoielnic mai onorantă decât palatul imperial. De câte ori în timpul călătoriei lui nu îşi zugrăvise în gând clipa în care avea să-şi revadă mama! Cum avea să intre în celula ei strigându-i: „Mamă scumpă, mai ştii când am spus că nu voi deveni niciodată creştin? Acum vreau să te încredinţez că voi rămâne creştin, că vreau ca niciodată să nu mă lepăd de credinţa mea!” Aşa voia să-i dea vestea!

Plănuia ca, imediat după ce va livra corespondenţa la palat, să meargă şi la închisoare. Cum să mai poată aştepta o asemenea veste, fie şi o singură noapte?

Acum însă, după incidentul din grădina regală, nemaiştiind ce se întâmplase cu gardianul african, era sigur că oamenii împăratului îl căutau

201

mai întâi acasă, la tatăl lui, apoi şi la închisoare. Nu era înţelept să rămână acolo, unde era în primejdie, căci bătrânii de la care a căutat îndrumare i-au spus să nu se primejduiască fără rost. între ei, primul care îi veni în minte a fost profesorul lui, Lactanţiu. Era cel mai cunoscut profesor de retorică din imperiu şi fusese invitat în Nicomidia pentru a stimula dezvoltarea învăţământului în această nouă capitală. însă, în această cetate elenă, cei interesaţi de limba latină nu erau prea numeroşi, aşa încât bătrânul profesor s-a ocupat mai mult cu redactarea unor tratate filosofice. Helianos participase la mai multe cursuri şi era convins că acesta l-ar primi pentru o noapte în cetate, întrucât casa lui era în afara zidurilor cetăţii, iar noaptea, sub un cer pe care se strânseseră norii, devenise foarte întunecoasă.

Ajuns la poarta profesorului, bătu de câteva ori, însă nimeni nu i-a răspuns. Auzi însă cum se apropia un călăreţ şi observă că tropotul încetini şi se opri la poarta alăturată. Se îndreptă într-acolo cu gândul să ceară veşti de la acel vecin:

Bună seara! Ştiţi cumva dacă domnul profesor e plecat? întrebă el, mai mult în şoaptă.

în ciuda întunericului, văzu cum călăreţului îi scapă din mână traista şi se întoarce spre el, uimit:

helianos, tu eşti?

202

Tânărul tresări, nevenindu-i a-şi crede urechilor.

cine e? Rodion?… Rodion, tu eşti? Ce minune că mai trăieşti!

Totul i se părea un vis. Pavla îi scrisese că toată Academia Vavila fusese exterminată, inclusiv vechiul lui prieten, Rodion. Atunci de ce i se părea acum că tocmai acel prieten se află înaintea lui? Vocea aceea nu ar fi putut niciodată să o confunde cu a altcuiva. Dar ce avea pe faţă? Înţelegându-l de ce ezită, Helianos adăugă cu lacrimi în glas:

nu te teme de mine, Rodion! Acum şi eu sunt creştin!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Cât m-am rugat să trăiesc clipa aceasta! exclamă Rodion îmbrăţişându-şi cu drag prietenul din copilărie şi sărutându-l pe frunte, ca pe un frate.

Când se apropie de el, Helianos observă rana cumplită de pe gâtul prietenului său şi se dădu înapoi, uluit. Nu cumva se afla în faţa unui mucenic?

ce s-a întâmplat? Spune-mi! zise scurt privindu-l cu un respect aparte.

Da, Rodion era în viaţă, chiar dacă fusese la un pas de moarte şi o privise neclintit şi neînfricat.

nu m-am învrednicit de cununa mucenicească, spuse el smerit, dar Domnul mi-a dat răgazul

203

să mă pregătesc. Eram ultimul dintr-un şir de 84 de elevi, adică toţi elevii din şcoala noastră, şi cred că tocmai atunci călăul a fost toropit de oboseală şi nu m-a lovit suficient de tare. Creştinii care au venit să adune trupurile mucenicilor şi-au dat seama că încă mai trăiesc. Au păstrat secretul şi m-au adus aici pe furiş în loc să mă ducă la mine acasă şi au avut grijă de mine luni în şir, până când rana s-a închis complet. Ceilalţi, toţi colegii noştri… sunt mucenici de care se bucură Raiul. Pentru mine însă, a rânduit Dumnezeu să mai fie un răgaz, să mă pregătesc…

să faci din viaţa ta o lucrare spre slava Lui! îl încurajă Helianos.

orice ne stă în putere să facem pentru credinţa noastră ar trebui să facem, continuă Rodion. Fiecare credincios ar trebui să asculte bine acel glas lăuntric care-i spune: „Vai mie dacă nu fac din viaţa mea trăirea Veştii celei bune!” şi ar trebui să ne bucurăm toţi pentru bucuria de astă seară, căci încă cincizeci de concetăţeni vor participa la întâlnirile noastre de catehizare… şi ghici cine se numără printre ei?

cine?

chiar călăul care m-a lovit! Ce minuni face Dumnezeu cu viaţa fiecăruia dintre noi!

mari şi de negrăit; cât de mult ne îndulcesc

204

Helianos şi-a făcut puţin curaj şi l-a întrebat nerăbdător:

rodion, ce mai ştii de mama?

mama ta? Nu ştii că a fost eliberată?

i-au dat drumul de la închisoare? E acasă? Nu ştiam. N-am trecut încă pe acasă. Spune-mi, cum a fost? Of, Doamne! Mulţumesc, Doamne!

un ofiţer care lucra la închisoare, sub pretextul că nu mai e loc să întemniţeze criminali periculoşi, a eliberat oameni în vârstă, bărbaţi şi femei care n-ar face rău nimănui… şi aşa a reuşit să le asigure libertatea. Iar eu sunt foarte încredinţat că Sfântul Duh l-a cercetat când i-a luminat mintea şi inima pentru o asemenea decizie!

dar tata? De el şi de fraţii mei ce mai ştii? Cum a fost când s-a întors mama, cum au primit-o?

păi e foarte recent tot, tatăl tău este încă plecat într-o călătorie de afaceri şi nu a aflat. Cât despre fratele tău şi cele două surori, nu cred că cea mică s-a supărat deloc!

ione? Eu întrebam de Pavla şi Antioh!

frate Helianos, ascultă-mă un pic. De ce vrei tu să-ţi stric plăcerea de a împărtăşi bucuria acestor veşti chiar cu ai tăi, cum aş putea eu, cu nişte vorbe stângace, să-ţi spun ce simt ei? Mai bine mergi degrabă acasă şi bucură-te de binecuvântarea pe care o trăiţi în familie. A, m-ai întrebat

205

şi de profesorul nostru, Lactanţiu. Află că tot creştin este şi el de multă vreme şi a renunţat imediat la postul în care îl numise împăratul. Dar nimeni nu ştie unde este profesorul acum. Nu este exclus să fie şi el întemniţat undeva, ca mulţi alţii. Mai e ceva ce voiai să mă întrebi sau te mai pot ajuta cumva azi, acum?

nu, răspunse Helianos bucuros, nimic nu-mi lipseşte, nimic nu-mi mai trebuie!

Îi povesti la rândul său pentru ce motiv ajunsese la casa profesorului lor şi, cum deja mijeau zorii zilei de duminică, cei doi prieteni şi-au luat la revedere, ştiind că se vor reîntâlni curând, în secret, la o biserică din afara oraşului.

De cum îşi luă rămas bun de la prietenul său, începu să alerge pe străzile Nicomidiei. Gândul că l-ar putea căuta oamenii împăratului nu mai însemna pentru el o primejdie în oceanul de bucurie în care se scăldau toate gândurile şi toată simţirea lui. Alerga fără să simtă nici un strop de oboseală, parcă nici nu atingea pământul. Dorul îl purta mai presus de orice altceva, nimic nu-l putea opri sau stăvili acum, când putea în sfârşit să fie creştin, acasă!

Deodată, după un colţ, mai mulţi oameni cu torţe aprinse vorbeau tare şi l-au oprit şi pe el.

soldat, şi tu alergi să-l prindem pe creştinul ăla tânăr? A fugit de sub nasul nostru! urlă la el un om îndesat şi aprins la faţă.

206

încotro s-a dus? întrebă Helianos, vădit interesat.

Datoria şi imboldul de a ajuta orice creştin care era în pericol să cadă în mâinile acelor oameni îl făcu să fie prezent cu toată fiinţa lui atunci şi acolo, uitând complet de dorul de casă. Trebuia neapărat să-l protejeze pe acel băiat.

dacă te mişti mai repede, întoarce-te şi du-te drept în piaţă. Vreo trei gardieni s-au dus deja după el, dar pare-mi-se că dumneata eşti mai iute ca ei. Nu ştim pe unde se ascunde năpârca!

când zici că ai scăpat de toţi, te mai trezeşti cu câte unul umblând prin cetate! Tinere, fugi dumneata, că eşti soldat ager, să nu-ţi scape! Bravo ţie că eşti tânăr şi în putere!

Acolo, chiar la piaţă, văzu un băietan slăbuţ care se împotrivea cu greu loviturilor pe care le primea de la doi bărbaţi în toată firea. Helianos se aruncă în toiul bătăilor cu toată puterea, ca pe vremuri, când intra în lupte sportive. Îl dădu la o parte pe unul dintre bătăuşi şi dintr-o mişcare îl imobiliză şi pe celălalt, apucându-l strâns de mâini.

lasă-l! Mă ocup eu de el! spuse răspicat Helianos cu o voce care nu admitea un refuz.

Băiatul abia atunci se întoarse spre el şi îl privi îngrozit. Dacă n-ar fi fost aşa întuneric, Helianos ar fi observat cum pălise imediat. Antioh era!

207

o, Doamne! Rogu-Te, nu ne lăsa de batjocura celui rău! şopti fratele mai mic cu ochii în lacrimi.

Singura lui grijă era ca nu cumva, cu pumnul lui cel greu, să îl lovească şi fratele lui mai mare. îi trecu prin minte fulgerător şi chipul mamei lor, şi durerea cu care ar fi primit o asemenea veste. Era cu putinţă ca pentru aşa ceva să fi venit Helianos atât de repede şi în secret? Ca să-şi trădeze casnicii şi să-i dea pe mâna călăilor? Nu, prea greu ar fi fost păcatul care-i va apăsa sufletul!

Dar ce să facă acum? Să mai încerce să fugă? Avea vreun rost să i se opună? Avea rost să încerce să-l înduplece, de dragul mamei? într-o clipită, acest iureş de gânduri îi tulbură mintea fratelui mai mic. Îl ştia bine pe Helianos, dar toată mintea i se aduna într-un cuget acum: „Oricât ai putea să prigoneşti credinţa noastră, să nu uiţi, Helianos, că a lui Hristos este biruinţa!” Iar gândul acesta, singurul, îl rosti dintr-o răsuflare:

bate-mă, loveşte-mă, dacă asta vrei! Dar pe Hristos, Domnul nostru, nu-L poţi învinge!

Ce grea lovitură au fost aceste vorbe pentru Helianos! Cu glasul înecat de lacrimi se opri. Clipele treceau ţiuitor de tăcut, iar fiecare vorbă pe care o rostea fratele lui îl şfichiuia.

Le dădu drumul în acelaşi timp celor doi bătăuşi şi, cu un protest neînfricat, îi răspunse tare:

208

eu, să-L înfrunt pe Domnul Hristos? Ce vorbă-i asta, Antioh? Cum aş putea, când încă îmi curge scump Sângele Lui prin vine, căci abia au trecut câteva zile de când m-am împărtăşit?! Antioh, sunt creştin!

Torţele care se iviră după colţ au venit ca o prevestire, Helianos ştia ce va urma.

sunt creştin şi vreau să mor creştin! mai spuse el răspicat, făcându-i iute semn lui Antioh să fugă.

Nu mai era vreme de altceva. O palmă căzu greu pe obrazul lui Helianos, împiedicându-l să mai spună şi altceva. Buza începu să-i sângereze.

un soldat trădător! Un soldat care este duşmanul poporului! se auzi o voce plină de ură.

în câteva clipe, i s-a alăturat şi altă voce înverşunată, apoi încă una şi încă una…

Mulţimea cu torţe aprinse l-a înconjurat, atacându-l cu sălbăticie. Tânărul înalt şi zvelt părea şi mai înalt în lumina zorilor. Lancea şi sabia lui abia aşteptau să iasă din teci. însă acum Helianos nu mai era fiul cel puternic al lui Urvinos, fala gimnaziului şi a generalului Teaos, nici candidatul de excepţie la Garda Imperială căruia îi erau recunoscători când îşi demonstra forţa şi priceperea în mânuirea armelor. Acum Helianos era creştin şi atât. Un creştin ajuns în mâinile prigonitorilor. Un creştin care îşi mărturisise credinţa în auzul tuturor…

209

Tânărul rezista eroic şi încă nebiruit… când, deodată, silueta s-a frânt căzând în genunchi, iar trupul lui, însângerat de la atâtea lănci nemiloase, zăcea nemişcat pe strada pietruită…

nu! Nu se poate! Este chiar favoritul împăratului! strigă cineva cuprins de frică. Ne-am nenorocit!

cum să fie favoritul împăratului?…

La aflarea veştii, bravii apărători ai idolilor au rămas fără grai şi s-au risipit în toate părţile. Au suflat în torţe, le-au stins şi, în mare grabă, s-au făcut nevăzuţi în întuneric.

Capitolul 15

Trecătoarea glorie a lumii

O mână uşoară l-a mângâiat cu multă gingăşie, netezindu-i părul. Apoi pe obrajii lui fierbinţi au picurat lacrimile, răcoroase ca roua.

Deschise ochii pentru o clipă, cu mare greutate, apoi îi închise din nou. Dar chipul lui acum era numai zâmbet. Mâna gingaşă îl mângâie iarăşi pe fruntea rănită şi apoi, sprijinindu-l, îi înălţă un pic capul.

helianos, fiul meu drag! o auzi şoptind cu glas tremurat.

Acea voce pe care o ştia prea bine, vocea dragă la care se gândise mereu cu dor în ultimii doi ani, nu îi putea da înapoi puterea de a vorbi şi de a spune acum tot ce plănuise să-i spună. Avea, însă, destulă putere să zâmbească netulburat, să-i fie un zâmbet tot chipul, să le dăruiască şi altora din bucuria care îi încălzea acum sufletul.

Lumina puternică a torţei care se apropia de ei îi trezi din nou atenţia. Deschise ochii, dar nu

211

văzu decât chipul mamei lui. Apoi, uitându-se la mantia înroşită de sânge, îşi adună toate puterile şi-i spuse înseninat:

iată mantia cea roşie! Mamă, împăraţii îşi poartă purpura, dar mucenicii… cea mai frumoasă… şi cea mai strălucitoare mantie… Acum am şi eu!

Alţi creştini care aflaseră, ca şi Tatiana, de la Antioh de cele întâmplate în piaţă veniseră să îl ajute. Ascultându-l, li se părea că delirează. Dar mama lui înţelese exact ce a vrut să spună. Iar lacrimile ei picurau ca o rouă cerească, amestec de durere şi bucurie, îi răcoreau fruntea şi obrajii.

-Acum, cununa… şi nădăjduiesc în împărăţia Lui… El mi-a arătat-o… ca pentru El să o port! reuşi să mai spună. Mamă, mulţumesc… că te-ai rugat mereu pentru mine!

închise pleoapele şi capul se lăsă deodată greu pe mâinile mamei.

Doi bărbaţi puternici l-au ridicat pe Helianos şi, cu paşi mari, l-au luat din locul unde căzuse, pe stradă. Casa unde Rodion fusese primit şi îngrijit a fost, şi de astă dată, aleasă drept cea mai potrivită şi mai sigură. Aici îi îngrijea cel mai bine doctorul creştin pe care îl ştiau toţi.

Cu dragoste părintească l-a îngrijit şi pe acest frate creştin pentru care nu a existat ezitare în a-şi mărturisi credinţa, care a preferat să fie el

212

însuşi în pericol, numai să-l salveze pe fratele mai mic şi slăbit de boală, căci altfel acesta nu ar fi reuşit să scape şi să fugă. Mai era şi un alt motiv pentru care l-au adus acasă la doctor: acolo putea sta fără grija întoarcerii furtunoase a tatălui său, Urvinos, pe care îl aşteptau să revină oricând din călătoria lui de afaceri. Iar dacă era voia Domnului să se vindece acest tânăr grav rănit, aerul curat de la ţară sigur îi făcea bine, să se vindece mai repede…

O dimineaţă de primăvară, cu raze aurii ce se joacă prin frunzele şi florile sălbatice… Doi flăcăi cu părul blond închis, în ochii cărora se reflectă bucuria simplă a unei zile proaspete… Se plimbă prin iarba de curând răsărită înalţi, zvelţi, cu chipurile tinere, radiind de sănătate. în glasul lor se simte recunoştinţa că sunt liberi, feriţi de darul grijilor multe. Sunt Rodion şi Helianos.

Aici, în frumuseţea unui peisaj de ţară, se simt feriţi de ameninţările neobosite ale lui Diocleţian.

Aici se simt binecuvântaţi, simt că împărăţia, adevărata împărăţie, este aproape, căci inimile lor îi gustă nespusa ei frumuseţe senină. Vorbesc însufleţiţi despre cununi, despre câte cununi s-au câştigat în aceste vremuri de mărturisire. Apoi, ajunşi pe un mic deal de unde se vede toată cetatea Nicomidiei, se opresc amândoi ca la un semn.

213

ce se întâmplă acolo?

Lăncile şi coifurile strălucesc în lumina soarelui. Şi de la distanţă se poate ghici şirOl de funcţionari oficiali şi legionari. Prin cetate strălucesc pete de auriu şi purpuriu în jurul statuii lui Zeus, aflată sus, pe o coloană.

Helianos îşi puse mâna streaşină la ochi, să-i ferească de lumina puternică a soarelui, apoi şopti uluit:

o! Incredibil! Au adus acolo tronul imperial! E chiar tronul lui, pus pe cel mai înalt piedestal!

tronul împăratului?! se miră şi Rodion. Eşti sigur că vezi bine?

nu am nici cea mai mică îndoială.

Nu mai încăpea îndoială. Chiar se vedea tronul imperial. Pe vremuri îl contemplase copleşit, iar fiecare detaliu i se întipărise în memorie spătarul înalt, încrustat şi suflat cu aur, cele două globuri cu pietre preţioase şi pernele purpurii, brodate cu fir de aur. Oricât de exagerate erau toate, pentru cineva care le ştia deja, nu era prea greu să le recunoască.

Dar ce putea să însemne această paradă a unei stăpâniri tiranice? Pentru ce se arătau toate acum în văzul tuturor? Ei doi, cel puţin, nu aveau nici o dorinţă să se apropie de acea paradă. Nu doreau să li se alăture oamenilor care se adunau întruna în centrul cetăţii.

214

Cei doi tineri şi-au continuat plimbarea pe dealurile şi câmpurile pe care soarele le scălda într-o lumină bogată. Mintea lor se apleca asupra hotărârilor pe care aveau să le ia cu privire la prezent şi viitor.

După o vreme însă, nişte strigăte înfundate i-au făcut să-şi întoarcă iarăşi privirile spre cetate. Nu erau nici aclamări, nici strigăte de luptă. Era mai degrabă expresia unei mirări, o mare surpriză şi o mare uşurare totodată. Mulţimea începuse să freamăte. Unii alergau spre oraş, alţii, dimpotrivă, voiau să iasă cât mai iute din cetate, spre satele din împrejurimi.

ce se întâmplă acolo? îl întrebă Rodion pe un om care venea spre ei.

n-aţi aflat vestea cea mare? însuşi Diocleţian a făcut anunţul! A spus că renunţă la tronul împărătesc, renunţă la tron!

el a zis că renunţă?!

cum aşa?! Renunţă de bunăvoie, fără să fi fost vreo revoltă?

da, de bunăvoie! Fără să-l forţeze nimeni! Ba l-a convins şi pe Maximian să renunţe şi el! Acum Galeriu este împăratul în Răsărit, iar Constantin, în Apus!

Bărbatul plecă grăbit să le dea vestea şi altora care îl aşteptau pe drum spre casă.

Cei doi prieteni au rămas înmărmuriţi. Fără grai, fără nimic de spus! S-au uitat în vale, spre

215

cetate. Armata se împrăştia, tronul era transportat cu o trăsură mare spre palat, de unde venea un alt tron! Se uitau înmărmuriţi la realitatea care nu mai lăsa loc pentru vorbe. O zi de mai, o zi în care pomii înfloreau şi puterea unui mare prigonitor al creştinilor se ofilea! Cum încercase totul totul! ca să îi şteargă de pe faţa pământului! Galeriu acum avea să-i urmeze la tron, dar oare avea să încheie ce nu reuşise încă socrul lui?¹

Diocleţian, augustul care îşi spunea că descinde din zei, cel mai mare, cel mai puternic… Diocleţian, cu triumfalismul banilor lui, pe care scrisese „Nomine Christianorum deleto”… Diocleţian, împăratul care avea armate întregi de executanţi, renunţa acum de bunăvoie la mantia lui de purpură, numai pentru a-şi înveli umerii căzuţi cu păcatul crimelor nenumărate pe care le făcuse şi cu scârba de a se vedea pe sine aşa cum era. Faptele cu care se mândrise la începutul domniei

¹ După ce a continuat prigoana nemiloasă împotriva creştinilor, Galeriu a dat un decret în anul 311 prin care nu numai că întrerupea pentru o vreme aceste prigoane, ci chiar admitea imposibilitatea de a face să dispară această credinţă în Hristos care se răspândea prin toate oraşele, ţările şi clasele sociale din imperiu. A mers atât de departe cu decretul său, încât, prin el, le poruncea creştinilor să se roage la Dumnezeul lor pentru împărat şi pentru salvarea fiecărei cetăţi! Din familia restrânsă a acestui cumplit prigonitor, soţia lui, Valeria (fiica lui Diocleţian), precum şi fiica sa, Vasilisa, s-au creştinat. Vasilisa, soţia regelui Maxenţiu a trecut la credinţa creştină când a fost martora muceniciei Sfintei Mari Muceniţe Ecaterina, în anul 305, motiv pentru care a fost ea însăşi omorâtă cu sabia. (n. aut.)

216

lui păleau, erau chiar acoperite cu totul de acest sfârşit neguros.

of, mantii ale nenorocirii… Mantii purpurii, de oameni făcute, cum vă prefaceţi în nimic, ca toate cele ale lumii acesteia! strigă Helianos în uimirea lui.

îi reveni în minte totul şi ochii i s-au umplut de lacrimi. Erau lacrimi de pocăinţă? Sau de compătimire? Poate lacrimi de recunoştinţă ori lacrimi de bucurie? Oricare a fost izvorul lor, în câteva clipe au rămas doar lacrimile de bucurie. Se uita la câmpia ce se întindea înainte ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor toată întinderea pământului, străbătut de râul de sânge al mucenicilor. Helianos contemplă toate neamurile pământului, dintotdeauna şi pentru totdeauna, şi văzu un alt acoperământ roşu care îi ocrotea pe toţi. Cât de minunat era, veşnic şi biruitor!

numai acest acoperământ rămâne dincolo de timp! şopti el.

e singurul! spuse şi Rodion, ca un ecou. Veşnic şi preaputernic!

un adevăr pe care îl vor afla toţi într-o zi, şi Diocleţian, şi toţi cei care se ridică împotriva lui Dumnezeu! mai spuse Helianos.

Scăldaţi în lumină, au rămas aşa multă vreme, contemplându-i frumuseţea.

SFÂRŞIT

Anexă

Lista alfabetică a sfinţilor mucenici menţionaţi în roman, data pomenirii lor în calendarul ortodox şi câteva scurte biografii ale sfinţilor mari mucenici

Sfinţii Mucenici Adrian şi Natalia (sec. IV)

Pomenirea lor se face pe 2 august. S-au luptat pentru credinţa creştină în timpul domniei împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Adrian era păgân, dar văzând curajul şi credinţa celor 23 de mucenici, a trecut şi el la creştinism. A fost întemniţat, iar mâinile şi picioarele i-au fost zdrobite cu ciocanul. Natalia, soţia lui, era creştină şi l-a cercetat pe când era în închisoare, să-i insufle curaj în mijlocul chinurilor pe care le îndura. Când Adrian a murit din cauza rănilor, ea a recuperat o parte din sfintele sale moaşte şi le-a dus în oraşul Argyropolis, lângă Bizanţ (cetate ce avea să fie cunoscută mai târziu sub numele Constantinopol, iar în zilele noastre, Istanbul), unde şi ea a trecut la Domnul.

Sfânta Muceniţă Alexandra, împărăteasa

Pomenirea ei se face pe 21 aprilie. Sfânta a fost soţia împăratului Diocleţian. Fiind de faţă la mucenicia

219

Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a mărturisit că şi ea este creştină, pentru care a suferit şi ea chinuri muceniceşti. A trecut la Domnul în închisoare, în anul 303.

Sfinţii Mucenici Anatolios şi Protoleon, stratilaţii

Aceşti militari au trecut la creştinism fiindcă au văzut chinurile muceniceşti ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, primind şi ei moarte mucenicească în anul 303. Pomenirea lor se face pe 23 aprilie.

Sfântul Mucenic Andrei Stratilat

Pomenirea lui se face pe 19 august. Sirian după naştere, a fost ofiţer în armata romană în timpul împăratului Maximian. Atacată fiind de Siria, Andrei şi un grup de câţiva militari au plecat la luptă. El îşi mărturisi credinţa creştină în faţa soldaţilor săi şi le spuse că, dacă îi vor cere ajutorul adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos, vor fi biruitori în luptă. S-au rugat Domnului Iisus şi într-adevăr şi-au înfrânt vrăjmaşii. în urma luptei, el şi alţi 2593 de militari au primit botezul creştinesc în Tarsul Ciliciei. Fiind prigonit de stăpânirea imperială, aceştia s-au retras în Armenia, pe muntele Tavros, şi au murit tăiaţi cu sabia la sfârşitul sec. al III-lea.

Sfântul Mucenic Anichit

Pomenirea lui se face pe 12 august (v. Sfinţii Mucenici Fotie şi Anichit).

Sfântul Mucenic Antim, Episcopul

Pomenirea lui se face pe 3 septembrie. Născut în Nicomidia, a crescut într-o familie creştină. Ca episcop,

220

a întărit Biserica prin epistolele sale şi prin vizitele pe care le-a făcut în timpul prigoanelor sângeroase ale împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Când au fost trimişi nişte soldaţi să-l caute, acesta a primit de bunăvoie să îi întâlnească şi chiar i-a poftit în casă. Abia după ce i-a primit ca pe nişte oaspeţi le-a dezvăluit faptul că el însuşi este Antim, cel pe care îl căutau. Deşi l-au implorat să se ascundă, el a rămas neclintit în hotărârea lui şi s-a întors cu ei, iar pe drumul spre Nicomidia i-a învăţat legea creştinească şi i-a convertit. Ajuns în cetate, a fost torturat şi, în cele din urmă, i s-a tăiat capul cu toporul în anul 302.

Sfântul Mucenic Antioh

(v. Sfântul Mare Mucenic Procopie)

Sfinţii Mucenici Apolo, Isaachie şi Codrat

Pomenirea lor se face pe 21 aprilie. Aceşti curteni apropiaţi ai împărătesei Alexandra s-au convertit la creştinism după ce au văzut mărturisirea plină de curaj a reginei lor, primind şi ei mucenicia în anul 303.

Sfântul Mucenic Azi din Isauria şi cei 150 de soldaţi

Pomenirea lor se face pe 19 noiembrie. Au trecut la Domnul în anul 284.

Sfânta Muceniţă Capitolina din Cezareea Capadociei

Pomenirea ei se face pe 27 octombrie. A trecut la Domnul în anul 304.

221

Sfântul Mucenic Chiril al Cretei

Pomenirea lui se face pe 1 iulie. A fost episcop al Gortinei, în Creta, iar la vârsta de 84 de ani, în timpul împăratului Deciu, a fost torturat şi aruncat în foc. Fiind izbăvit în mod miraculos de vătămarea focului, i-a fost tăiat capul. A trecut la Domnul la sfârşitul sec. al III-lea sau începutul sec. al IV-lea.

Sfânta Mare Muceniţă Chiriachi

Pomenirea ei se face pe 7 iulie. Această muceniţă fecioară s-a născut într-o familie foarte evlavioasă, iar părinţii ei fuseseră la rândul lor arestaţi şi exilaţi ca pedeapsă pentru lucrarea lor în sânul Bisericii. Când Chiriachi, cunoscută pentru marea ei frumuseţe, se pregătea să devină monahie, a fost arestată de autorităţile locale pentru că şi-a mărturisit credinţa. Refuzând orice încercări de a o face să-şi lepede credinţa, ea i-a înfrânt pe cei ce o răpiseră în disputa lor retorică şi, datorită rugăciunilor ei, un templu păgân s-a prăbuşit. Magistratul local a vrut să poruncească decapitarea ei, însă înainte de acest lucru i s-a dat voie să se roage mai întâi, iar ea a trecut la Domnul în pace, chiar pe locul unde urma să fie executată.

Sfântul Mucenic Codrat

(v. Sfinţii Mucenici Apolo, Isaachie şi Codrat)

Sfântul Mare împărat şi întocmai cu Apostolii, Constantin

Pomenirea lui se face pe 21 mai. Sfântul Constantin este cunoscut pentru victoria pe care a repurtat-o împotriva

222

lui Maxenţiu cu ajutorul semnului Sfintei Cruci, precum şi pentru Edictul din Milan, din anul 313, prin care a îngăduit practicarea credinţei creştine. El a convocat Primul Sinod Ecumenic în 325, la Niceea, căruia îi datorăm Crezul (apoi şi prin cel de-al Doilea Sinod Ecumenic) şi care a stabilit o dată comună în toată lumea creştină la care să se prăznuiască Sfintele Paşti. Domnia Sfântului împărat Constantin a marcat începutul „epocii bizantine” a creştinismului, o perioadă de aur a culturii creştine, ce a durat unsprezece secole. A trecut la Domnul în anul 337.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

Pomenirea lui se face pe 26 octombrie. Acest sfânt, unul dintre cei mai cinstiţi de credincioşii creştini, era de origine din Tesalia. S-a născut într-o familie foarte evlavioasă şi a devenit, încă de la o vârstă fragedă, un învăţător plin de râvnă al legii creştineşti. Dimitrie a fost ridicat la rangul de duce al Salonicului în 290, însă atunci când s-a aflat că este creştin a fost arestat şi ţinut în lanţuri într-o baie publică. în timpul jocurilor de pe stadion, un gladiator foarte cunoscut, Lyaeos, i-a provocat pe cetăţeni la o luptă cu el, dar toţi au fost înfrânţi. însă un discipol al Sfântului Dimitrie, Nestor, s-a dus şi a primit binecuvântarea acestuia să se lupte corp la corp cu acel barbar. Nestor a invocat cu glas tare pe „Dumnezeul lui Dimitrie”, cerându-I ajutor ca să-l înfrângă pe acel păgân şi l-a înfrânt dintr-o singură lovitură. Văzând acestea, împăratul a cerut ca Sfântul Dimitrie să treacă prin suliţe pe când se afla încă în baia publică. Iar Nestor (sfânt pomenit

223

pe 27 octombrie), la porunca aceluiaşi împărat, a fost executat cu propria lui sabie. Au trecut la Domnul în anul 306.

Sfânta Muceniţă Domna

(v. Sfinţii 20000 de mucenici din Nicomidia,

pomeniţi pe 28 decembrie)

Sfântul Mucenic Dorotei

(v. Sfinţii 20000 de mucenici din Nicomidia, pomeniţi pe 28 decembrie)

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina

Pomenirea ei se face pe 25 noiembrie. A fost o tânără de viţă nobilă, de o frumuseţe şi cu o educaţie excepţionale. Ecaterina a refuzat să se căsătorească cu un peţitor care i se părea mai puţin învăţat decât ea. După ce un episcop creştin i-a descoperit faptul că îşi va afla mirele căutat numai după multă rugăciune, ea a avut o vedenie cu Domnul Iisus şi a devenit o creştină foarte râvnitoare. Prin înţelepciunea însoţită de dumnezeiască insuflare şi prin măiestria ei retorică, i-a amuţit pe păgânii idolatri. Când a refuzat să se lepede de credinţă, sfânta a fost supusă celor mai inumane torturi, din care însă a ieşit nevătămată. După ce a întors mulţi oameni la credinţa în Dumnezeul cel adevărat, i s-a tăiat capul şi astfel a primit cununa muceniciei în anul 305.

Sfântul Mucenic Eudoxie

Pomenirea lui se face pe 6 septembrie. A trecut la Domnul în anul 311. Acest sfânt era un nobil din Melitena, la graniţa Imperiului Roman cu Armenia. El şi

224

prietenii săi, Zenon şi Macarie, au primit moarte mucenicească alături de alţi 1184 de oameni (aceştia făceau parte dintr-o oaste trimisă pentru a îl aresta, dar care au trecut la legea creştinească datorită lui).

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia

Pomenirea ei se face pe 16 septembrie. Această fecioară s-a născut în Calcedonia, într-o familie nobilă. în ciuda bogăţiei şi a statutului ei, ea şi-a dăruit toată viaţa lucrării de întrajutorare creştină. în timpul prigoanelor lui Diocleţian, a fost arestată şi adusă la templu pentru a jertfi idolilor. A refuzat şi a fost întemniţată, torturată şi, în cele din urmă, aruncată la fiarele sălbatice din arenă. A trecut la Domnul în anul 304.

Sfântul Mucenic Eusebiu din Nicomidia

(v. Sfinţii Mucenici Vas, Eutichie, Eusebiu şi Vasilide)

Sfântul Mucenic Eutihie (v. Sfinţii Mucenici Vas,

Eutichie, Eusebiu şi Vasilide)

Sfântul Mucenic Evilasie

(v. Sfânta Muceniţă Fausta)

Sfântul Mucenic Evlampie şi sora lui, Evlampia

Pomenirea lor se face pe 10 octombrie. Aceşti fraţi erau din Nicomidia şi au primit mucenicia pentru credinţa lor împreună cu încă două sute de spectatori care L-au mărturisit şi ei pe Domnul Iisus Hristos şi au fost omorâţi odată cu ei. Au trecut la Domnul în anul 296.

225

Sfânta Muceniţă Fausta, împreună cu Evilasie şi Maxim de Cizic

Pomenirea lor se face pe 6 februarie. Această fată de 13 ani a primit moarte mucenicească în Cizic, în timpul domniei lui Maximian (305-311). Eroismul cu care a îndurat chinurile i-a făcut să treacă la creştinism şi pe preotul păgân de 80 de ani, Evilasie şi pe eparhul Maxim, care au primit şi ei cununa muceniciei tot în Cizic.

Sfinţii Mucenici Fotie şi Anichit

Pomenirea lor se face pe 12 august. La începutul prigoanelor lui Diocleţian împotriva creştinilor, Sfântul Anichit şi-a mărturisit credinţa spunând deschis că toţi cei care se închinau idolilor erau orbi şi fără minte. A fost bătut şi biciuit până la os şi, văzându-l cum îndură chinurile care nu mai încetau, nepotul său, Fotie, l-a luat în braţe mărturisindu-şi şi el credinţa în Hristos. Cei doi au fost întemniţaţi împreună timp de trei ani, la sfârşitul cărora au fost aruncaţi într-un cuptor, unde au trecut la Domnul, iar trupurile lor au rămas nevătămate în mijlocul flăcărilor. Sfântul Anichit este unul dintre sfinţii Bisericii care nu au fost soldaţi.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă

Pomenirea lui se face pe 23 aprilie. Sfântul Gheorghe, unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi ai Bisericii, s-a născut într-o familie în care tatăl era din Capadocia (Asia Mică), iar mama din Lida (Palestina). A fost cadru militar sau hiliarh (comandant

226

a 1000 de soldaţi) în timpul împăratului Diocleţian şi a primit multe onoruri pentru iscusinţa sa şi biruinţa în multe bătălii. Aflând de prigoanele pe care le pregătea împăratul împotriva creştinilor, Sfântul Gheorghe a venit singur la curte şi l-a acuzat pe acesta. Diocleţian, văzând că nu reuşeşte să îl facă pe tânărul comandant să se lepede de credinţa creştină, la care ţinea cu dârzenie, l-a supus unor torturi inimaginabile. Sfântul le-a îndurat pe toate cu mult curaj, datorită credinţei sale în Hristos şi dragostei ce I-o purta. Astfel, el i-a adus pe mulţi, inclusiv pe împărăteasa Alexandra, la dreapta credinţă prin exemplul său eroic şi prin semnele şi minunile din timpul muceniciei sale. în cele din urmă, i-a fost tăiat capul în anul 303.

Sfântul Mucenic Gorgonie

(v. Sfinţii 20000 de mucenici din Nicomidia)

Sfântul Ermip (v. Sfântul Mucenic Ermolae)

Sfântul Mucenic Ermocrat

(v. Sfântul Mucenic Ermolae)

Sfântul Mucenic Ermoghen

(v. Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf)

Sfântul Mucenic Ermolae şi Sfinţii Mucenici Ermip şi Ermocrat din Nicomidia

Pomenirea lor se face pe 26 iulie. Sfântul Ermolae era preot al bisericii din Nicomidia (unde 20000 de credincioşi au primit moarte mucenicească într-un

227

mare incendiu) şi el a fost cel care l-a convertit pe Sfântul Pantelimon la creştinism. După ce a fost arestat şi interogat cu privire la învăţătura lui creştină şi de la cine a primit-o, Sfântului Pantelimon i-a arătat într-o vedenie dumnezeiască faptul că timpul săvârşirii părintelui său duhovnicesc prin moarte mucenicească este aproape. Drept urmare, a mărturisit numele lui în faţa autorităţilor, care l-au arestat pe el şi pe tovarăşii lui. La rândul lor, şi aceştia şi-au mărturisit credinţa în Iisus Hristos şi li s-a tăiat capul în aceeaşi perioadă ca şi Sfântului Pantelimon.

Sfântul Mucenic Filonide, Episcop de Curia

(Cipru)

Pomenirea lui se face pe 17 iunie.

Sfântul Mucenic Ind

(v. Sfinţii 20000 de mucenici din Nicomidia)

Sfântul Mucenic Isaachie

(v. Sfinţii Mucenici Apolo, Isaachie şi Codrat)

Sfânta Muceniţă Iuliana

Pomenirea ei se face pe 21 decembrie.

Sfânta Iuliana era, în taină, creştină din părinţi păgâni şi foarte bogaţi. Aceştia au logodit-o împotriva voii ei cu Eleusie, un senator. Ştiind că acesta este idolatru, sfânta a refuzat logodna şi a pus o condiţie foarte dificilă pentru a împiedica astfel cununia lor: i-a spus că nu se va cununa cu el decât când acesta va deveni eparh (duce) al Nicomidiei. Dar, când el a reuşit să obţină acest lucru, ea l-a refuzat din nou,

228

mărturisind că este creştină şi spunându-i că nu se poate mărita cu el decât dacă şi el devine creştin. Eparhul a trimis-o înapoi la părinţii ei, să o înduplece aceştia să se lepede de credinţa ei. întrucât aceştia nu au reuşit, tatăl a trimis-o înapoi la Eleusie dându-i acestuia permisiunea să facă ce va voi cu ea. Eparhul a întemniţat-o şi a supus-o unor torturi inumane, iar în cele din urmă a poruncit să fie aruncată într-un cuptor imens. Când focul s-a înăbuşit, printr-o minune, iar sfânta a rămas nevătămată, 135 de martori ai acestei minuni au crezut în Hristos şi, pentru credinţa lor, li s-a tăiat capul. Iuliana a suferit şi multe alte chinuri muceniceşti şi, în cele din urmă, i s-a tăiat capul. A trecut la Domnul în anul 304.

Sfântul Mucenic Ludus

Pomenirea lui se face pe 20 august. Originar din Chirina, a fost senator în Cipru şi a primit moarte mucenicească aproximativ în anul 310.

Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf din Alexandria

Pomenirea lor se face pe 10 decembrie. Mina şi Ermoghen erau născuţi în Atena, dar locuiau în Constantinopol, unde deţineau funcţii înalte în guvern. Mina era creştin în taină, iar Ermoghen, deşi din fire foarte milos, era şi mărturisea că este păgân. Mina a fost trimis de împăratul Maximian să înăbuşe o revoltă din Alexandria. Acesta a reuşit să îi liniştească pe oameni şi, totodată, şi-a mărturisit deschis credinţa, convertind mulţi păgâni. Ermoghen a fost trimis să-l tortureze şi să-l execute pe Mina, însă

229

după ce a văzut cum Mina se vindecă în chip minunat de toate rănile cauzate de torturi, şi Ermoghen a devenit creştin. împăratul, scos din minţi, a venit să vadă personal executarea lor, care a avut loc în anul 313, în Alexandria.

Sfântul Mucenic Nestor

(v. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie)

Sfântul Mucenic Nicostrat

(v. Sfântul Mare Mucenic Procopie)

Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon

Pomenirea lui se face la 27 iulie. Sfântul Pantelimon (Pantoleon) a fost fiul unui tată idolatru şi al unei mame creştine. Era, de profesie, doctor, însă el vindeca mai mult prin rugăciune şi prin credinţa sa adâncă în Hristos decât prin abilităţile sale ca medic. Pe lângă aceasta, el nu primea nici un ban pentru lucrarea lui şi predica Evanghelia lui Hristos oriunde mergea. Din acest motiv, deşi numele dat de părinţii săi era Pantoleon, a ajuns cunoscut sub numele Panteleimon, care înseamnă în greacă „foarte milos(tiv)”. Odată, după ce a vindecat un orb (care a trecut la creştinism şi a şi primit moarte mucenicească pentru credinţa lui), Panteleimon a fost arestat şi supus la multe torturi, iar în cele din urmă i s-a tăiat capul. Sfântul Panteleimon este foarte cinstit între sfinţii care nu au fost militari, iar vindecările sale minunate se fac şi astăzi celor care îl cheamă în ajutor cu credinţă.

230

Sfântul Mucenic Pafnutie Egipteanul şi cei 546 care erau cu el

Pomenirea lor se face pe 25 septembrie. Au trecut la Domnul în secolul al III-lea.

Sfânta Muceniţă Pelaghia

Pomenirea ei se face pe 4 mai. Sfânta Pelaghia era din oraşul Tars din Cilicia, acelaşi unde s-a născut şi Sfântul Apostol Pa vel. Aflând fecioara Pelaghia despre creştinism, a căutat să înveţe cât mai multe din legea creştină şi, în vis, i-a descoperit Domnul că episcopul locului săvârşea botezul creştinesc. Pelaghia a mers în taină la acel episcop, care, insuflat de Duhul Sfânt, a primit-o cu bucurie şi a şi botezat-o. Când logodnicul Pelaghiei, fiul împăratului, a aflat de convertirea ei, a fost zdrobit de deznădejde şi şi-a luat viaţa. Atunci împăratul Diocleţian a încercat să o întoarcă pe sfântă de la credinţa ei în Hristos, însă, când aceasta a refuzat, au pus-o în interiorul unei statui de bronz ce înfăţişa un taur (statuie goală pe dinăuntru) pe care au încins-o în foc. Aşa I s-a încredinţat fecioara muceniţă lui Hristos şi a primit cununa nestricăcioasă a muceniciei. A trecut la Domnul în anul 287.

Sfântul Mucenic Petru

(v. Sfinţii 20000 de mucenici din Nicomidia)

Sfântul Mare Mucenic Procopie din Cezareea Palestinei (fostul eparh al Alexandriei)

Pomenirea lui se face pe 8 iulie. Procopie s-a născut într-o familie în care tatăl era creştin, iar mama păgână. întrucât tatăl lui a murit pe când era mic copil,

231

Neania (după cum era numele lui înainte de botezul creştin) a fost crescut în credinţa idolatră. Prin influenţa pe care mama lui o avea la curtea împăratului Diocleţian, după ce şi-a încheiat studiile, tânărul a fost numit eparh (sau duce) de Alexandria, în ciuda faptului că era foarte tânăr. La scurt timp după numirea lui în funcţie, a primit ordin să ucidă comunitatea creştină din acea mare cetate. însă, călătorind el în Alexandria în scopul poruncit, sfântului i s-a încredinţat o vedenie dumnezeiască: Sfânta Cruce şi pe Domnul Iisus Hristos răstignit, iar din clipa aceea şi el, şi cei doi ataşaţi militari care erau cu dânsul, Antioh şi Nicostrat, care şi ei L-au văzut pe Domnul răstignit, au devenit credincioşi. în loc să îi prigonească pe creştini, au început să predice Evanghelia lui Hristos. Mama sfântului, aflând acestea, l-a trădat spunându-i împăratului ce se petrece în Alexandria, iar acesta a hotărât să fie întemniţat şi torturat în Cezareea Palestinei. Acolo, în închisoare, L-a văzut iarăşi pe Domnul Iisus, Care i-a dat atunci numele Procopie (care este derivat din cuvântul grecesc pentru „înaintare”, „progres”). Când sfântul şi creştinii din jurul lui au fost aduşi la templu pentru a se închina la idoli, prin rugăciunea lor idolii au căzut şi templul s-a prăbuşit.

în urma acestei minuni, mulţi oameni au crezut, inclusiv douăsprezece femei care aveau rang de senatori şi chiar mama sfântului, Teodosia, primind toţi moarte martirică prin porunca prefectului. Procopie şi cei din jurul lui însă au fost iarăşi întemniţaţi, torturaţi şi, în cele din urmă, li s-a tăiat capul. Acestea s-au petrecut în anul 303.

232

Sfântul Mucenic Teodor, Episcop de Chirina, împreună cu Chiprila, Aroa şi Lucia

Pomenirea lor se face pe 4 iulie. Aceşti tineri erau ofiţeri în timpul împăratului Diocleţian. Când au văzut mărturisirea eroică a Sfântului Gheorghe, şi-au lepădat centura militară şi au mărturisit că îi rămân credincioşi Domnului nostru Iisus Hristos. Au fost aruncaţi în foc şi aşa au trecut la Domnul, în anul 303.

Sfinţii Mucenici Victor, Zotic, Achindin, Chesarie, Severian, Hristofor, Teona şi Antonin

Pomenirea lor se face pe 20 aprilie. Aceşti ofiţeri tineri au trăit în vremea împăratului Diocleţian. De faţă fiind la mărturisirea eroică a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, şi-au aruncat la pământ centurile militare (care erau însemnul rangului lor), mărturisindu-şi, la rândul lor, credinţa în Hristos. Au fost aruncaţi în foc şi aşa au trecut la Domnul în anul 303.

Sfântul Teopempt şi Sfântul Mucenic Teona

Pomenirea lor se face pe 5 ianuarie. După ce Sfântul Teopempt l-a acuzat public pe Diocleţian pentru impietatea de a-i prigoni pe creştini, a fost torturat cu multă cruzime şi totuşi a rămas nevătămat. A fost pus să bea otravă, dar, văzând că iarăşi rămânetievătămat, vrăjitorul care pregătise licoarea s-a convertit şi el la creştinism. Sfântul a fost torturat în multe chipuri şi, în cele din urmă, i s-a tăiat capul. Vrăjitorul care a trecut la creştinism, pe nume Teonas, a fost ars de viu. Acestea s-au petrecut în anul 303.

Sfântul Mucenic Sebastian al Romei şi cei dimpreună cu el

Pomenirea lor se face pe 18 decembrie. Născut în Milano, sfântul era senator roman şi un creştin foarte râvnitor. în timpul prigoanelor împăratului Diocleţian împotriva creştinilor, el şi alţi creştini din jurul lui au fost arestaţi. Trupul sfântului a fost străpuns de multe săgeţi, oasele i-au fost zdrobite şi, în cele din urmă, a fost tăiat în bucăţi. A trecut la Domnul în anul 287.

233

Sfinţii 3628 de mucenici din Nicomidia

Pomenirea lor se face pe 2 septembrie. Au trecut la Domnul la sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea.

Sfinţii 20000 de mucenici din Nicomidia

Pomenirea lor se face pe 28 decembrie. Aceşti sfinţi, între care se numărau bărbaţi, femei şi copii, au fost arşi de vii în anul 303, pe când participau împreună la slujbă în cea mai mare biserică din Nicomidia. Potrivit Sinaxarului Ortodox, acestea s-au petrecut în timpul praznicului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Tot în această zi se pomenesc şi sfinţii martiri Ind, Gorgonie şi Petru, care au fost aruncaţi în mare; Glicherie preotul şi Mardonie, care prin foc s-au săvârşit; Dorotei prefectul şi Zenon, cărora li s-a tăiat capul; Teofil diaconul, care a fost ucis cu pietre; Migdonie, care a fost ars de viu. Tot atunci se pomeneşte şi Domna, care mai înainte fusese preoteasă în cultul păgân şi care a ajuns să creadă în Hristos şi a primit botezul creştin. Acesteia i s-a tăiat capul şi a fost aruncată în foc.

234

Sfinţii Mucenici Vas, Eutichie, Eusebiu şi Vasilide

Pomenirea lor se face pe 20 ianuarie. Au primit moarte mucenicească în Nicomidia în anul 303.

Sfântul Mucenic Vasilide

(v. Sfinţii Mucenici Vas, Eutichie, Eusebiu şi Vasilide)

Sfântul Mucenic Vavila din Nicomidia şi 84 de copii

Pomenirea lui se face pe 4 septembrie. A trecut la Domnul în anul 304.

Sfântul Mucenic Zeno

(v. Sfinţii 20000 de mucenici din Nicomidia)

Despre autoare

Aliki Kafetzopoulou s-a născut în Grecia, la Atena, pe 20 ianuarie 1924 într-o familie aristocratică şi bogată. De-a lungul vieţii, pentru ea de mare preţ a fost dragostea adâncă pentru Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, căutând mereu să facă voia Lui. Ca urmare a dorului ei după Dumnezeu, ea a lăsat în urmă toate bogăţiile familiei ei, alegând traiul mai modest de profesoară. Avea o dragoste aparte pentru copii şi adolescenţi şi s-a dăruit educării lor în aşa fel încât ei să aibă şansa de a-L descoperi şi iubi pe Dumnezeu.

A fost îndrumătorul multor grupuri creştin-ortodoxe, a contribuit decenii întregi la reviste pentru tineretul ortodox şi a fost autoarea a numeroase cărţi creştine pentru copii. A început cu Viaţa copilului, continuând apoi cu Către victorie, Eftyhianos, Diamante pe Bosfor, Fenicienii, Când Nero porunceşte, Lumina stelei, Mărgăritarul, Cecilia, Orfanul şi multe altele. Cărţile ei au fost căutate şi preţuite de mii de copii şi adolescenţi din Grecia.

De asemenea, a susţinut şi sprijinit asociaţia ortodoxă „Elpis” (Speranţa) cu sediul în Atena, a cărei

237

membră a fost de la începutul fondării ei. Nu s-a căsătorit niciodată, preferând fecioria şi slujirea aproapelui. Avea multe daruri, dar cel mai important dintre toate era smerenia.

A trecut la Domnul la vârsta de 81 de ani, pe 24 februarie 2005, după o îndelungată luptă cu cancerul, lucru pe care l-a ţinut secret până în ultimele zile; a înfruntat boala cu mult curaj, tărie şi credinţă în Cel pe Care îl iubea atât de mult. Dumnezeu i-a dat să îşi ştie dinainte cu câteva zile care va fi ziua morţii şi, după ce s-a pregătit şi a primit Sfintele Taine, a plecat în pace la Domnul.

întrebarea ei favorită era: „Cu ce vă mai ocupaţi?” Iar răspunsul era: „Mă străduiesc din răsputeri!” După aceasta, obişnuia să adauge: „Ce contează este să ne străduim cu bucurie şi… să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.”

Pentru cei care au cunoscut-o ca profesoară, un om elegant şi care îl iubea din tot sufletul pe Domnul, ea îi învăţa mereu pe alţii prin felul în care era ea însăşi cea mai bună şi mai trainică lecţie pe care ne-a dat-o tuturor.

Damian Robinson, 24 august 2005

Cuprins

Prefaţă 5

1. Mii de visuri şi speranţe 11

2. „Eu, Gaius Aurelius Diocleţian, am hotărât…”. 23

3. Comoara primejduită 33

4. Prăbuşirea 49

5. Mama e creştină! 61

6. O audienţă la împărat 81

7. Bucurie şi durere 95

8. În temniţă 109

9. Biruinţa mucenicilor 123

10. Primele raze 137

11. Sfinţii au fost asemenea nouă 157

12. Câştigătorului, moartea! 169

13. „Ca să piară şi numele de creştin!” 183

14. În ceasul încercării 197

15. Trecătoarea glorie a lumii 211

ANEXĂ: Lista alfabetică a sfinţilor mucenici menţionaţi în roman, data pomenirii lor în calendarul ortodox şi câteva scurte biografii ale sfinţilor mari mucenici 219

Despre autoare 237

Comenzi:

www.librariasophia.ro

Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti

Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro

Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro

Romanul aduce la viaţă povestea unor oameni ca noi, puşi la un moment dat să aleagă între confortul trecător al lumii acesteia, cu toată slava ei deşartă, şi slava veşnică a vieţii viitoare.

Autoarea zugrăveşte cu talent imaginea unei epoci de o mare adâncime duhovnicească, ale cărei roade sunt mucenicii Bisericii primelor veacuri. Firul epic surprinde subtil trezirea duhovnicească a eroilor şi urcuşul lor spre Cer în mijlocul unei societăţi care, neprimindu-L pe adevăratul Dumnezeu, este cuprinsă de haos, confuzie generală şi frică.

Cu toate că acţiunea romanului se petrece în Antichitate, în Imperiul Roman, întâmplările nu sunt deloc străine de atmosfera şi contextul „imperiului global” al secolului al XXI-lea.

Mantii purpurii, de oameni făcute, cum vă prefaceţi în nimic, ca toate cele ale lumii acesteia!

Lasă un comentariu Anulează răspunsul