REALITATI PE CARE NU TREBUIE SA LE UITAM NICIODATA

Realităţi pe care nu trebuie să le uităm

ispitele păcatele noastre

vicleniile demonilor

amintirea morţii

pocăinţa noastră

mântuirea noastră

judecata veşnicia

Realităţi pe care nu trebuie să le uităm:

ispitele

păcatele noastre

vicleniile demonilor

amintirea morţii

pocăinţa noastră mântuirea noastră

judecata

veşnicia

Realităţi pe care nu trebuie să le uităm:

ispitele

păcatele noastre

vicleniile demonilor

amintirea morţii

pocăinţa noastră mântuirea noastră

judecata

veşnicia

Traducere din limba greacă de pr. Ioan Ardelean

Editura Egumeniţa 2018

Traducerea a fost făcută după originalul:

npayuariKdTrjTec, nov 5ev npenei va Xrjopovovpe…

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Realităţi pe care nu trebuie să le uităm trad. din lb. greacă de pr. Ioan Ardelean. galaţi: Egumeniţa, 2018 ISBN 978-606-550-322-9 I. Ardelean, Ioan (trad.)

Nota editorului grec

Iubiţilor, ca să reuşim să avem o viaţă creştină autentică şi să fim atenţi la ceea ce avem de făcut, suntem datori să avem atenţia îndreptată spre toate aspectele ei, astfel încât, prin luminarea, harul şi puterea Mântuitorului Iisus Hristos să ne păzim de pericolele pe care zi şi noapte diavolul, vrăjmaşul mântuirii noastre cel ucigaş de oameni, le ridică înaintea noastră.

Numai cu panoplia¹ duhovnicească a credinţei, a smereniei, a iubirii, a rugăciunii, a înfrânării, a răbdării, cu puterea Cinstitei Cruci, a pocăinţei şi a spovedaniei, a Sfintei şi Dumnezeieştii împărtăşanii şi în general a vieţii noastre virtuoase, vom avea parte de ajutorul lui Dumnezeu în această luptă şi ne vom pune la adăpost faţă de uneltirile duhurilor necurate.

în acest mic volum este oferit material ajutător potrivit pentru a fi sprijiniţi duhovniceşte, pentru a pune în valoare în mod pozitiv şi practic întâmplările adevărate, cu caracter educativ, oferite aici, care ne privesc pe noi toţi.

¹ Panoplie = Colecţie de arme aranjate pe un panou, care de obicei se fixează în perete (conform DEX).

Aşadar să ne folosim bine timpul scurt al vieţii noastre trecătoare pentru dobândirea vieţii adevărate şi veşnice, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, cu mijlocirile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria şi cu rugăciunile tuturor Sfinţilor noştri. Amin.

Câteva cuvinte despre satana şi despre uneltirile lui

Cercetând Sfânta Scriptură vedem că se vorbeşte foarte mult despre diavol şi despre lucrarea lui, ca şi despre Hristos şi lucrarea Lui.

Din păcate există mulţi oameni care nu acceptă existenţa diavolului ca persoană, cu toate că Sfânta Scriptură vorbeşte despre diavol şi despre lucrarea acestuia.

Venirea în lume a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu a avut alt scop decât distrugerea satanei şi a lucrării lui. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune acest lucru fără ocolişuri, foarte clar: Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu ca să dezlege (să nimicească) legăturile sau lucrările satanei.²

în Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel spune şi următoarele: Pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are stăpânirea asupra morţii, adică pe diavolul. (capitolul 2, versetul 14)

Potrivit Sfântului Apostol Pavel, satana nu este doar o putere negativă, ci persoană cu voinţă, cu gânduri, cu uneltiri şi înşelări. A se vedea acest sens şi în textul din II Timotei, capitolul 2, versetele 25-26. De asemenea, în a doua lui Epistolă către

² I Ioan 3, 8.

Corinteni, Sfântul Apostol Pavel scrie că diavolul are gânduri, are cugete viclene împotriva oamenilor: ca să nu ne lăsăm covârşiţi de satana; căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute.³

Şi în Epistola către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte astfel zicând: „îmbrăcaţi-vă cu armele lui Dumnezeu…” (capitolul 6, versetele 11-17). Satana acţionează de multe ori într-un mod stăruitor, pentru distrugerea creaţiei lui Dumnezeu.

De asemenea Sfântul Apostol Pavel ne informează că diavolul poate şi să se transforme pe sine în înger de lumină (în sensul de a se arăta astfel, ca nălucire, spre înşelarea oamenilor, nu în sensul ontologic al cuvântului n. trad.): Căci satana însuşi se transformă în înger de lumină.⁴ De asemenea, diavolul are la îndemână puteri făcătoare de minuni spre distrugere (în sensul nimicitor al cuvântului n. trad.): iar arătarea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, cu toată puterea şi cu tot felul de semne şi minuni mincinoase.⁵

Diavolul are ca şi colaboratori sau ajutători oştiri întregi de puteri nevăzute, aşa precum citim în Efeseni 6, 12 (căci lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva Stăpăniilor, împotriva stăpânitorilor acestei lumi de întuneric, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în stihiile cereşti) şi în Coloseni 2,15 (prin ea prin Cruce el a dezbrăcat de putere începătoriile şi stăpâniile, le-a dat

³ II Corinteni 2,11.

⁴ II Corinteni 11,14.

⁵ II Tesaloniceni 2, 9.

de ocară în văzul tuturor). Din păcate, diavolul este dumnezeul veacului acestuia, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel corintenilor: în mijlocul cărora dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, pentru ca ei să nu vadă lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Cel care este chipul lui Dumnezeu.⁶

Diavolul este cel care, din păcate, l-a condus pe om şi întreaga creaţie pe calea morţii şi a stricăciunii, după cum citim în Romani 8, 20-22: Căci făptura a fost supusă stricăciunii nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o cu nădejdea însă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că până acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă în durerile naşterii.

Şi cu toate acestea, deşi este puternic şi perfid, înşelător şi viclean, diavolul nu poate să stea în faţa lui Iisus; de aceea îl auzim că spune, pe de o parte: Mă rog Ţie, nu mă chinui⁷; iar pe de alta că îl roagă pe Acesta să îi îngăduie să intre în porci. De aceea trebuie să cunoaştem existenţa şi puterile lui, ca să nu fim înşelaţi de el şi să nu fim atraşi în cursă de către el.

Diavolul (ca înger adâncit total în răutate n. trad.) nu este creatura lui Dumnezeu (în starea aceasta căzută n. trad.), aşa cum acuză unii. Diavolul a fost la început înger bun şi, datorită mândriei de a-şi aşeza tronul deasupra tronului lui Dumnezeu, a căzut şi a devenit diavol. Lucrul

⁶ II Corinteni 4,4-5

⁷ Luca 8, 28.

acesta îl relatează foarte clar Profetul Isaia, zicând: Cum a căzut din cer Luceafărul, cel ce răsărea dimineaţa! Cel ce tuturor neamurilor le trimitea porunci, acum este zdrobit la pământ. Dar tu ai zis în cugetul tău: „în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului îmi voi aşeza tronul, pe muntele cel înalt voi şedea, deasupra munţilor înalţi cei dinspre miazănoapte; deasupra norilor mă voi ridica, fi-voi asemenea Celui-Preaînalt…”⁸ Şi Sfântul Apostol Iuda (desigur nu Iscarioteanul n.trad.), în Epistola lui Sobornicească ne spune acelaşi lucru, că diavolul a căzut din cauza lui, şi din înger de lumină a devenit înger al întunericului: iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci şi-au părăsit locaşul, i-a pus în pază sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata Zilei celei Mari. (versetul 6)

Aşadar din toate acestea se dovedeşte că diavolul există, că este persoană şi că el trebuie înfruntat ca atare.

Având învăţătura corectă despre existenţa diavolului, Biserica Ortodoxă prin Tainele ei îl alungă pe diavolul şi îl calcă în picioare, începutul acestei lucrări săvârşindu-se prin Sfântul Botez. Iar prin Sfânta şi Dumnezeiasca împărtăşanie, puterea satanei este nimicită întru totul. De aceea Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei, ne sfătuieşte, zicând: „Sârguiţi-vă, aşadar, să vă adunaţi mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu şi spre slava Lui. Când vă adunaţi des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinţei voastre se risipeşte prăpădul lui. ⁸

⁸ Isaia 14,12-14.

Nimic nu-i mai bun ca pacea, în care încetează orice război al celor cereşti (adică războiul dus de duhurile răutăţii, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Efeseni 2, 2 şi 6, 12) şi pământeşti (adică războiul dus de păgâni şi eretici împotriva creştinilor).” (Epistola către Efeseni, capitolul XIII). De aceea şi noi, dacă vrem să ne izbăvim de uneltirile diavolului, să folosim Tainele Bisericii Ortodoxe, adică Botezul, Spovedania, Sfânta şi Dumnezeiasca împărtăşanie, Sfinţirea apei sau Agheasmă, Sfântul Maslu. Altminteri ne luptăm în zadar.

A.D.

Pentru cei care nu îl cunosc pe diavolul

într-o zi Avva Macarie a pornit la drum vrând să ajungă cât mai adânc în pustiu, pentru rugăciune şi spor duhovnicesc. Pe cale a întâlnit o făptură ciudată, foarte urâtă la înfăţişare, încărcată cu o mulţime de vase mari şi mici, fiecare vas având şi câte o aripă. Bătrânul a fost nedumerit de acea făptură de neînţeles şi s-a oprit din drumul său ca să o cerceteze mai cu atenţie.

Vădit deranjată de acesta, fiinţa respectivă a strigat către Avva Macarie cu mânie:

măi, monahule, de ce stai şi mă priveşti aşa? Ai vreo treabă în locul acesta, în care până acum niciun om nu a îndrăznit să calce cu piciorul?

eu îl caut pe Dumnezeu pretutindeni, a răspuns Cuviosul Macarie cu curaj.

da tu cine eşti? înfăţişarea ta mi se pare nepământeană, şi ceea ce cari în spate, de neînţeles.

eu, cel pe care îl vezi, sunt un diavol, şi ceea ce vezi aici sunt ajutoarele mele. Cu acestea îi momesc pe oameni, şi ei mă urmează, făcând toate voile mele.

Avva Macarie a insistat să-l întrebe, până când satana a fost obligat să îi descopere toate capcanele lui.

pe oricine îl găsesc dornic de studiu, i-a spus diavolul, îl ung, folosindu-mă de aripă, luând din

conţinutul vasului pe care-l am pe capul meu. De îndată pe acesta îl apucă durerea de cap şi părăseşte studiul, lăsându-l la jumătate. Celui care vrea să privegheze îi pun din vas puţină substanţă pe ochi şi îi provoc o asemenea toropeală, încât se duce de îndată să se culce. Vasele care sunt agăţate de urechile mele au în ele o substanţă potrivită pentru neascultare. Cu acesta îi urmăresc, îi bântui pe fraţii de mănăstire. Din conţinutul vasului care este agăţat de nasul meu le dau tinerilor, ca să-i atrag spre dorinţă trupească. Din vasul care se află în gura mea le dau celor înfrânaţi la vorbă, ca să-i atrag spre vorbirea deşartă şi spre cuvinte necuviincioase. Ceea ce este în vasul agăţat de gât provoacă mândrie şi înălţare de sine. Cel pe care îl vezi pe pântecele meu are în el nesimţire şi desfrânare. Iar celălalt are mânie, invidie, furtişag şi toate celelalte rele. Cu acestea îi scot pe oameni de pe drumul cel drept şi îi conduc unde vreau eu, până când îi atrag spre cădere totală sau pierzanie. însă de tine nu am reuşit nici măcar o dată să mă apropii, pentru că lupţi fără întrerupere împotriva mea.

Avva Macarie a rămas uimit de marea diversitate pe care o au uneltirile diavoleşti. A făcut semnul Sfintei Cruci asupra diavolului şi i-a spus: „Slăvit să fie numele lui Dumnezeu care te nimiceşte, diavole, prin Sfinţii Lui. Şi aşa cum m-a păzit pe mine de înşelările tale, să-i păzească şi pe toţi cei care se străduie şi luptă să respecte poruncile Lui.” De îndată ce Cuviosul Macarie a spus acestea, diavolul a dispărut din faţa ochilor lui ca un fum, iar Cuviosul şi-a continuat călătoria, cugetând îndelung la cele întâmplate.

Vrăjmaşul cel viclean al sufletului nostru

Aşa cum este cunoscut, vulpea este un animal viclean. Când îi este foame şi nu găseşte ce să mănânce, se duce în locuri calde, cade la pământ, stă nemişcată şi face pe moarta. Astfel, atunci când corbii coboară ca să o sfâşie, ea sare pe neaşteptate şi îi prinde…

O viclenie asemănătoare face şi diavolul cel uneltitor, pentru a-i prinde în capcană pe credincioşi. El le prezintă o mulţime de păcate ca fiind nepericuloase şi ca desfătări nevinovate, şi deodată creştinul înşelat şi atras de diferite patimi devine robul acestora şi se pierde cu totul.⁹

⁹ Conform Sfântului Epifanie, episcopul Salaminei din Cipru.

Să ai 400 de ochi

„în mod continuu diavolul îl urmăreşte pe fiecare om şi încearcă să îl surpe. Demonul cel atotviclean pune capcane, încearcă să îl lovească cu patima faţă de care are o slăbiciune şi să-l rănească grav pe om…

Trebuie să ai 400 de ochi. Adică diavolul încearcă să îi aducă omului aminte de faptele lui, de succesul sau de înaintarea lui duhovnicească, ca să îl facă să se mândrească. Diavolul încearcă să îl facă să îşi piardă răsplata sa în ultima clipă.

Alteori diavolul îi provoacă omului dezamăgire şi deznădejde, îi aduce aminte că a făcut multe păcate şi îi spune că pentru el nu mai există mântuire.

Pentru că omul este chinuit de bolile sale sufleteşti, nu poate să discearnă acestea şi este de aşteptat să fie în pericol. De aceea el are nevoie de ajutor din partea duhovnicului său, să fie sprijinit de acesta.” (Gheronda Efrem Filotheitul)

Văd că l-au înconjurat demonii

„Zis-a Avva Macarie: «Atunci când am venit la Constantinopol mi s-a născut dorinţa să îl vizitez în întregime. Şi mergând printr-un cartier al oraşului (iar conştiinţa mea confirmă stă martor pentru adevărul a ceea ce spun), văd cu ochii duhovniceşti pe care mi i-a dăruit Domnul pentru a putea înţelege lucrările Lui minunate, văd un om, care parcă era eunuc, care stătea în picioare în faţa unui locaş de desfrâu. Părea că este foarte supărat şi îşi ascundea faţa cu ambele mâini şi plângea stând aşa, încât credeai că şi cerul plânge împreună cu el.

După ce m-am apropiat de el, l-am întrebat: Care este motivul pentru asemenea bocet şi atâta mâhnire? Şi de ce nu pleci de aici, care este un lăcaş al desfrânatelor şi al femeilor neruşinate? Te rog spune-mi, pentru că plânsul tău îmi provoacă o mare milă.

Şi el, răspunzând, mi-a zis: Preacinstite robule a lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte firea mea, sunt un înger, aşa cum toţi creştinii în ceasul Botezului primesc de la Dumnezeu un înger păzitor pentru apărare şi acoperământ de tot răul, însă acum omul meu este aici, înăuntru, şi mă întristez foarte tare pentru că îl văd că săvârşeşte fărădelegea şi cade în desfrânare, precum vezi, cu această desfrânată. Şi cum

să nu plâng când văd cum chipul lui Dumnezeu se pierde într-un asemenea întuneric?!

Atunci eu i-am spus: Şi de ce nu îl sfătuieşti şi nu îl înveţi să se ferească de acest întuneric al păcatului?

Iar îngerul mi-a spus: Pentru că nu mă pot apropia de el, căci din clipa în care începe să săvârşească păcatul, el devine rob al demonilor, şi eu nu mai am nicio putere (adică influenţă pozitivăn.trad.) asupra lui.

Şi iarăşi eu i-am spus îngerului: De unde se vede că tu nu mai ai nicio putere asupra lui, de vreme ce Dumnezeu ţi l-a încredinţat?

Şi îngerul mi-a spus: Dumnezeul nostru, Care este bun şi iubitor de oameni, l-a făcut pe om cu libertate proprie şi l-a lăsat să meargă pe calea care îi place, după ce mai întâi i-a arătat cele două căi, adică cea strâmtă şi cea largă. Şi, desigur, după ce mai întâi i-a arătat capătul sau sfârşitul celor două căi, adică înaintarea pe calea cea strâmtă şi plină de suferinţă, cale care trece prin dureri în mod trecător, însă conduce la odihna cea nesfârşită în vecii vecilor, iar calea cea largă, conduce la iadul veşnic şi la focul gheenei şi la toate celelalte pedepse. Prin urmare ce alt sfat îmi mai rămâne mie să îi dau omului meu, pe care Dumnezeu mi l-a încredinţat ca să îl acopăr? De altfel însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, îi îndeamnă şi îi roagă şi îi învaţă pe toţi să nu participe la fapte ruşinoase şi doar arareori ei se gândesc cu respect la cuvintele Lui dumnezeieşti.

Eu i-am spus iarăşi îngerului: De ce îţi înalţi cu lacrimi mâinile tale spre cer?

îngerul mi-a răspuns: Văd că l-au înconjurat demonii şi îl ţin înlănţuit, îi văd pe unii demoni cum cântă, alţii cum râd cu răutate bucuroşi şi de aceea, plângând şi tânguindu-mă, mi-am ridicat mâinile în rugăciune spre Dumnezeu, pentru ca Acesta să izbăvească făptura Sa de demoni. Şi să-mi dăruiască o zi, să mă bucur de pocăinţa lui şi de întoarcerea lui de la faptele lui cele rele, să mă bucur de spovedania lui şi să mă învrednicească Dumnezeu să îi încredinţez sufletul acestui om, după spovedanie şi după pocăinţă neîntinat şi curat, fără nici o acuzaţie adusă lui referitoare la încălcarea bunătăţii lui Dumnezeu. Şi după ce mi-a spus acestea, îngerul s-a făcut nevăzut din faţa mea.

Fraţii mei, vă spun, aşadar, că ştiu cu exactitate că nu există alt păcat mai cumplit şi mai plin de întinăciune decât desfrânarea şi adulterul şi fapta cea desfrânată a sodomiţilor (adică homosexualitatea n. trad.). Şi dacă cel care se târăşte în aceste păcate vrea să se pocăiască, Dumnezeu îl primeşte cu mai multă şi mai mare căldură decât pe toţi ceilalţi păcătoşi, pentru că patima este a propriei noastre alegeri, însă diavolul o înmulţeşte prin incitările pe care le provoacă. Şi dacă cineva vrea să se izbăvească de aceste patimi, poate să le usuce (să le ofilească, să le mortifice n.trad.) prin priveghere şi prin înfrânare.»¹⁰

¹⁰ Sfântul Macarie Egipteanul, Fapte, în P.G. -Patrologia Greacă, volumul 34, coloanele 221A-224B.

Cuvânt al Sfântului Antonie cel Mare

Avem vrăjmaşi înfricoşători şi plini de răutate, pe viclenii diavoli, şi lupta noastră este împotriva lor…Ei ne urăsc pe noi, creştinii (ortodocşi), fac orice cu scopul de a împiedica urcuşul nostru spre cer, să nu cumva să urcăm noi acolo de unde au căzut ei. De aceea şi este nevoie din partea noastră de multă rugăciune şi asceză… Căci vicleniile şi mişcările uneltirilor lor sunt multe. Nu trebuie însă să ne temem de exagerările şi de atacurile lor, pentru că prin rugăciuni şi posturi şi prin credinţa noastră în Hristos, dracii cad imediat… Dar nici în acest caz nu trebuie să fim atraşi de nălucirile lor, pentru că ele nu sunt nimic, ci dispar repede, desigur dacă cineva (adică omul) se îngrădeşte pe sine însuşi cu credinţa şi cu semnul Sfintei Cruci. însă să nu uităm că sunt îndrăzneţi şi întru totul lipsiţi de scrupule…

Demonii ne joacă pe degete

Din cartea Un episcop ascet menţionăm textul de la pagina 149, unde ni se spune:

„După puţin timp au ajuns în piaţă (în sensul de loc deschis, public, nu cel de loc de comercializare alimentară n. trad.). Acolo au întâlnit un om care cânta la liră (instrument de origine antică, un fel de mandolină). în jurul lui era multă lume, care asculta cu plăcere ceea ce el cânta la liră. însă Fericitul Nifon a văzut (cu ochii lui duhovniceşti) că toţi au fost legaţi fedeleş de un demon cu o frânghie subţire şi i-a târât pe toţi în spatele cântăreţului care cânta din liră. Demonii care fuseseră înainte acolo, de îndată ce au văzut pe unul asemenea lor cum comandă atâta lume, s-au bucurat cu o veselie plină de răutate. Au început şi ei să-i tulbure şi să-i răscolească pe oameni (desigur fără ca prezenţa lor să fie sesizată în chip vădit de către oameni; Sfântul Nifon îi vedea însă cu ochii lui duhovniceşti).

Unii demoni îi puneau pe unii oameni să danseze, şi pe alţii să intoneze în public cântece neruşinate.

La un moment dat, un om bogat care urmărea întreaga scenă de la fereastră, ascultând de imboldul unui diavol, i-a strigat cântăreţului la liră să stea şi că

cânte la instrument în faţa casei lui. Ceilalţi oameni băteau din palme şi le umpleau dracilor inimile de bucurie neruşinată. La sfârşitul cântării bogatul i-a dat cântăreţului o monedă de argint, iar acesta a luat-o şi şi-a pus-o în buzunar. De acolo au înşfăcat-o demonii şi apoi printr-unul dintre ei, demonii au trimis moneda la căpetenia răutăţii, spunându-i mesagerului:

«Iată, ce îi vei spune marelui nostru părinte, pe care Nazarineanul îl ţine legat: Moneda aceasta ţi-o trimite ca jertfă o căpetenie (drăcească) pe nume Lazion prin intermediul ierarhului tău Iptiolos, închinându-se stăpânirii tale. Noi, copiii (fiii) tăi, ne luptăm împotriva creştinilor, vrăjmaşii noştri…»

Aşadar trimisul demonilor a coborât la balaur, în inima iadului, şi i-a dat jertfele cele spurcate. Acela (Lucifer) a primit darul şi i-a spus foarte mulţumit: «Eu primesc jertfe de la idolatri (de la păgâni n. trad), însă acelea nu pot să mă bucure ca jertfele creştinilor.»

Şi, spunând aceasta, a trimis înapoi, la cântăreţul din liră, moneda de argint şi celelalte ofrande primite şi a cerut, spunând:

«Toţi slujitorii mei să îşi intensifice lupta pentru a-i învinge pe nazarinenii (adică pe ucenicii lui Iisus n. trad) cei înşelaţi…»”

A. M.

Sfatul bun al unui vrăjitor

Un om iubitor de Hristos din Babilonul Egiptului (oraşul Cairo), dintr-o familie vestită, în urmă cu câţiva ani a fost numit de către stăpânire (adică de către stat n. trad.) director al unei închisori şi se comporta cu bunătate şi cu îngăduinţă faţă de cei închişi. Nu-i putem spune numele aici, pentru că omul respectiv încă trăieşte.

Acesta ne-a povestit, întărindu-şi cuvintele sale cu jurăminte foarte grele, că în închisoarea la care era el director au fost închişi la un moment dat câţiva vrăjitori. Şi directorul a continuat, spunând aşa: „Eu mă duceam foarte des în celula lor ca să îi interoghez, înregistrând declaraţiile fiecăruia, pentru a depune apoi un raport în acest sens, referitor la aceşti vrăjitori, în mâna autorităţilor statului. Aşadar unul dintre aceşti vrăjitori, cel mai în vârstă dintre ei, când m-a văzut că mă comport în mod înţelegător şi cu compasiune faţă de toţi cei aflaţi acolo, în închisoare, m-a chemat deoparte şi mi-a spus în limba egipteană: „Te jur în numele lui Dumnezeu, Care ne-a predat pe noi în mâinile tale, ca niciodată să nu stai să ne interoghezi pe noi, cei patru vrăjitori, dacă înainte nu te-ai împărtăşit (cu Sfintele Taine, adică cu Dumnezeiasca Euharistie n. trad) şi dacă nu porţi cruce la gât. Pentru că tovarăşii mei sunt oameni răi şi vor să te vatăme, însă dacă faci

aşa cum ţi-am spus, nici aceştia, nici vreun altul nu poate să-ţi facă rău.

Când demonii şi vrăjitorii mărturisesc aceste lucruri este clar că sunt mai nelegiuiţi decât aceştia cei care nu cred în Sfântul Trup al lui Hristos şi blasfemiază tot timpul, în fiecare ceas, Crucea Lui, şi făcând aceasta, aceşti necredincioşi ne chinuie pe noi. La ei mă refer când spun vrăjmaşi ai Crucii, al căror sfârşit este pieirea, conform hotărârii lui Dumnezeu, care a fost consemnată şi oferită nouă prin gura şi scrisul Sfântului Apostol Pavel.

Demonii recunosc de ce anume se tem şi ce le place

în urmă cu 20 de ani, pe când trăia Ioan, care era într-adevăr cel mai credincios şi mai înaintat în iubirea celor dumnezeieşti dintre cei care acum ocupă locul lui, cel aşa numit Vostrinos, care a devenit hartularios (director al Arhivelor Statului sirian) din Damasc şi care a adus în Sfintele Biserici pacea şi a încetat tulburarea, s-a întâmplat să fie trimis în interes de serviciu, de aşa-numitul consilier de atunci, în regiunea Antiohiei Siriei. Acolo existau patru fete demonizate, care spuneau multe, prin lucrarea diavolului, şi pe care localnicii le aduceau la Fericitul Ioan, pe care l-am menţionat înainte.

Când el i-a auzit pe demoni spunând multe lucruri prin gura acestor fete, în limba siriacă, le-a întrebat despre multe şi felurite subiecte, care contribuie la folosul sufletesc…

Aşadar, acel fericit om le-a întrebat (de fapt i-a întrebat pe demoni n. trad), dacă se tem de rugăciunile Tatăl nostru, Cel ce locuieşti în ajutorul Celui Preaînalt şi Cu noi este Dumnezeu. Şi fetele au răspuns: „Aceste rugăciuni ale voastre sunt folositoare.” Apoi Fericitul Ioan a vrut să le întrebe despre rugăciunea Să învieze Dumnezeu şi să se

risipească vrăjmaşii Lui, însă, de îndată ce el a început să spună aceste cuvinte, demonii au început să strige şi i-au spus: „Nu mai spune aceste cuvinte, pentru că altminteri nu îţi vom mai răspunde nimic altceva. Pentru că în întreaga Sfântă Scriptură nu mai există un alt cuvânt care să nimicească precum acesta, (toată) puterea noastră.”

Schimbând atunci subiectul, Fericitul Ioan i-a întrebat pe demoni: „Care sunt lucrurile creştinilor de care vă temeţi?” Iar ei i-au spus: „Într-adevăr, voi aveţi trei lucruri mari: unul pe care îl purtaţi la gât, unul cu care vă spălaţi în biserică şi unul pe care voi îl mâncaţi în adunare” (cel euharistic, adică Sfânta şi Dumnezeiasca împărtăşanie n. trad.).

Desigur Ioan, robul lui Dumnezeu, a înţeles că demonii se referă la Cinstita Cruce, la Sfântul Botez ortodox şi la Sfânta împărtăşanie, de aceea i-a întrebat din nou pe demoni: „Dintre aceste trei lucruri, de care vă temeţi mai mult?” Atunci demonii i-au răspuns: „Cu adevărat, dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi, atunci niciunul dintre noi nu ar putea să facă vreun rău unui creştin” (cel ortodox, singurul care merită numele de creştin n. trad.).

Slăvindu-L pe Dumnezeu pentru cele ce s-au spus, credinciosul Ioan i-a întrebat din nou pe demoni: „Dintre toate cele care există în lume astăzi, voi pe care religie o preferaţi?” Dracii au răspuns: „Ne plac credinţele care nu au niciunul dintre cele trei lucruri despre care ţi-am spus, nici

nu-L mărturisesc pe Dumnezeu sau pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, născut ca om din Fecioara Maria.”

Demonii au spus aceste lucruri şi multe altele prin gurile acelor fete, în faţa poporului, şi multă lume care a auzit, dintre care mulţi încă mai trăiesc, pot să mărturisească despre aceste lucruri, pe care le-au văzut cu ochii lor.¹¹

¹¹ Filocalia, volumul IV, maxima a 92-a.

Gheronda Iosif Isihastul (1959)

În seara aceea Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei

„Eram într-un loc frumos, aflat la mare înălţime, şi mai jos era o zonă întinsă de pustie, iar jos de tot era aproape marea. Şi demonii puseseră mii de curse. Şi treceau monahi prin apropiere, şi căzând în capcane, pe unul îl prindeau dracii de cap, pe altul de picioare, pe altul de mâini, pe altul de haine, în funcţie de care era modul căderii în păcat al fiecărui monah. Iar balaurul cel din adânc avea capul scos din mare şi scoţând foc pe gură, pe ochi şi pe nas se bucura şi se desfăta de căderea monahilor. Iar eu îl vedeam şi îl blestemam.

«O, balaurule din adânc!, spuneam eu. Astfel ne înşeli tu şi ne atragi în curse!»

Şi mi-am revenit din vedenia respectivă, simţind în acelaşi timp bucurie şi tristeţe: bucurie pentru că am văzut cursele diavolului, şi tristeţe pentru căderea noastră şi pentru pericolul în care ne aflăm de-a lungul întregii noastre vieţi…

Dacă vrei să câştigi, ai de dus o luptă în această viaţă; această luptă nu este o glumă! Tu lupţi cu

duhurile necurate, care nu ne oferă dulciuri şi rahat, ci gloanţe nimicitoare, care ucid sufletul, nu trupul…

Doar să fii atent, dacă ai văzut cursele viclenilor diavoli, şi vai de cel pe care aceştia îl vor prinde. Nu va putea să scape uşor din ghearele lor.

Desigur, de unul singur diavolul nu poate să ne arunce în iad oricât de mult ar vrea el aceasta dacă noi nu colaborăm cu el la răutatea lui; dar nici Dumnezeu nu poate să ne mântuiască, dacă noi nu vrem să devenim împreună-lucrători cu Harul Lui, spre mântuirea noastră. întotdeauna Dumnezeu ne ajută, mereu ne vine întru întâmpinare, însă vrea ca şi noi să lucrăm, să facem ceea ce putem…

Puterea lui Dumnezeu, harul Lui cel binecuvântat, Acesta face totul, când vreunul dintre noi îl primim. Acesta, adică harul, îl ridică pe omul căzut, îl îndreaptă pe cel rătăcit şi înşelat.

Pe Dumnezeul şi Mântuitorul nostru să-L rugăm şi noi din toată inima să vină (să Se sălăşluiască întru noi n.trad.)…”¹²

¹² Fragment din cartea Mărturii ale experienţei monahale, pp. 148-150.

Cum se întâmplă să nu vină harul dumnezeiesc în sufletul nostru?

„Mă străduiesc să vă ajut cu rugăciunea.

Spuneam adesea: Cum se întâmplă şi nu vine harul dumnezeiesc în sufletul nostru? Care sunt piedicile, cine este de vină? Şi în două nopţi consecutive şi într-o după-amiază (grecii de obicei dorm la amiază n. trad.) am văzut în vis acestea:

în prima noapte am visat că răsare un soare foarte strălucitor şi luminos, şi înlăuntrul meu o voce îmi spunea că aşa este luminat de harul dumnezeiesc omul atunci când este constrâns de diferite necazuri şi totuşi are spirit de sacrificiu, şi orice tristeţe aveam în suflet mi-a dispărut prin ceea ce am visat atunci…

în noaptea următoare am văzut în vis mulţi pereţi şi de abia intra printre ei puţină lumină, odată cu răsăritul soarelui, şi vedeam câte o rază de soare. Şi o voce mi-a spus: «Aceasta este tot ceea ce există în omul care nu face voia şi lucrarea lui Dumnezeu aşa cum trebuie.» Şi iarăşi, a doua zi la amiază am văzut în vis pereţi mai mari sau mai mici şi mă uitam pe unde ar fi putut să intre printre ei măcar puţin lumina soarelui.

Şi îmi spuneam: Ce Mare este Dumnezeu! Cu toate că noi păcătuim, că avem ziduri între noi şi El, intră în sufletul nostru măcar puţină lumină, şi

ea ne încălzeşte, ne readuce la viaţă, să avem măcar din când în când câte o mângâiere. Şi mi-a dispărut tristeţea ca şi cum cineva mi-ar fi spus: nu te mâhni, acel soare va răsări şi va risipi toţi pereţii despărţitori.

De aceea să fim atenţi, să ne ajutăm pe noi înşine prin rugăciune şi să cerem ca lumina necreată a dumnezeirii să vină să strălucească înlăuntrul nostru. Să lăsăm discuţiile nefolositoare şi să alergăm spre Dumnezeu, să II urmăm, spre a ne deschide Raiul.

Trebuie însă şi noi să îl iubim din tot sufletul, din tot cugetul şi cu toată inima şi puterea noastră… Vă spun acestea cu multă durere, pentru că problema mântuirii noastre este foarte importantă şi să nu o abordăm cu indiferenţă şi superficial. Să avem măcar puţină frică de Dumnezeu, puţină abnegaţie, să rostim cât mai des cu evlavie numele lui Dumnezeu şi atunci vom vedea ce ne va dărui Acesta.

Dumnezeu ne dăruieşte o vie care are şi pietre, buruieni şi ne spune: îţi dăruiesc aceasta, aranjeaz-o cum vrei şi înfrumuseţeaz-o. O iei şi sapi şi arunci pietrele şi buruienile. Apoi o sapi, o sădeşti, îi pui îngrăşământ, ai grijă de ea etc.”¹³

Mântuirea noastră este un subiect deosebit de greu şi există pericolul să o pierdem

¹³ Stareţa Macrina, egumena Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului Călăuzitoarea din Voios grecia.

„Un singur lucru îţi trebuie această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, astfel încât grija pentru nevoile noastre cotidiene să fie doar atât cât este nevoie şi să ne concentrăm toată atenţia spre cum să îi plăcem lui Dumnezeu, cum anume vom reuşi să dobândim mântuirea sufletului nostru nemuritor. Mai presus de toate să ne îngrijim de sufletul nostru nemuritor. Preocuparea noastră întreagă şi deplină trebuie să fie cum să ne curăţim sufletul, cum să ne potrivim cu voia lui Dumnezeu, să nu cădem în ispită şi să nu ne osândim. Mântuirea sufletului nostru nu este un joc. Nu putem să glumim sau să ne jucăm cu viaţa veşnică.

Suntem muritori, trecători şi găzduiţi pe pământ, şi într-o zi vom pleca spre cele adevărate, la Dumnezeu.

Când nu avem o mângâiere dumnezeiască, sufletul nostru nu se mai odihneşte cu nimic,

pentru că toate lucrurile materiale sunt străine de natura sufletului nostru. Prin urmare, atunci când sufletul omului se familiarizează cu ceea ce ţine de Dumnezeu, prin rugăciune şi prin viaţă virtuoasă, el se bucură, simte siguranţă şi îl simte înlăuntrul său pe Dumnezeu.”

(Gheronda Efrem Filotheitul)

Gheronda Efrem Filoteitul

Voi cu lucrarea voastră, iar eu cu lucrarea mea

Când s-a înfiinţat obştea noastră, la Nea Skiti, la început s-a întâmplat cu un gheronda din schit un lucru înspăimântător, dar şi folositor. Desigur, cei mai vechi părinţi îşi aduc aminte de acesta.

Acest părinte (gheronda) era bolnav cu inima, însă ispita şi-a băgat coada şi nu îl lăsase să îşi spovedească anumite greşeli, care aveau legătură cu viaţa lui de când era în lume, pe când încă era mirean. Când boala lui s-a agravat, şi părintele a înţeles că se apropie momentul de a pleca, m-a chemat din nou, împreună cu fratele lui, care era şi el monah. Fratele lui mi-a spus că cel bolnav este nerăbdător să mă duc să îl întăresc, ca nu cumva să îşi piardă sufletul. Desigur, m-am mirat că mi-a spus că şi-a pierdut răbdarea, pentru că ştiu că monahii sunt mai răbdători în ispite, la vreme de boală etc. Am pornit, aşadar, spre chilia lui.

Când am ajuns în faţa părintelui respectiv am văzut că nu îşi pierduse răbdarea, ci că îl înconjuraseră demonii. După ce am rămas numai noi doi, eu şi bolnavul, l-am întrebat dacă s-au apropiat de el duhuri rele. A răspuns în mod afirmativ. Era iritat, se

uita în dreapta şi în stânga şi încerca să îşi ia măsuri de siguranţă, ca şi cum încercau nişte câini turbaţi să îl muşte. Am vorbit atunci mai apăsat, ca să îi abat atenţia de la demoni şi l-am întrebat ce îi spuneau demonii. „Nu…! Ce îmi spun… nu se poate exprima în cuvinte.” Eu i-am spus: „Nu, nu! Ai mare grijă, pentru că demonii ştiu mai bine păcatele noastre decât ni le amintim noi înşine.” Demonii îl acuzau de diferite greşeli, pe care majoritatea el nu le spovedise şi i le puneau înainte ochilor (ca şi cum ar face o reprezentaţie pe scenă n. trad.), ca să îl arunce în deznădejde. Mi le-a spus, şi eu le-am ascultat, nădăjduind că lui Dumnezeu I se va face milă de acest om, în aceste momente grele în care se afla.

însă pentru că vedeam că el continua să fie neliniştit, deznădăjduit, i-am cerut să mă lase să plec puţin timp de lângă el, ca să îi rog pe părinţii din obşte să se roage cu metanierul pentru el. „Nu, părinte duhovnic, mi-a spus el, stai lângă mine.” Mă ruga cu îngrijorare. L-am convins să mă lase şi m-am îndepărtat de el două-trei minute, ca să cer părinţilor să se roage pentru el. Când m-am întors, l-am găsit liniştit. Aşa cum mi-a spus, demonii erau şi ei acolo, însă tăceau.

Seara, în timpul privegherii separate pe care o făceam fiecare, am simţit că toţi demonii care erau în chilia lui gheronda au venit în chilia mea şi îmi creau o stare de nelinişte, făceau gălăgie. în toată viaţa mea, pentru prima dată am simţit aproape atâţia demoni, aşa de aproape, luptându-se cu mine într-un mod atât de perceptibil. Am aprins

un bec ca să citesc, însă cum să citesc! în dreapta şi în stânga mea era plin de demoni! Nu m-am temut deloc. Ştiam că au venit să mă înfricoşeze, ca să nu mai merg la gheronda, însă eu le-am răspuns: „Voi cu treaba voastră, şi eu cu a mea.” Apoi, în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii demonii nu au mai apărut deloc pe lângă mine.

După ce s-a terminat Sfânta Liturghie, m-am dus din nou la cel bolnav, ca să îl ajut cu Taina Sfântului Maslu, prin spovedanie şi prin toate celelalte necesare. L-am întrebat dacă în afară de demoni era prezent acolo în chilie şi îngerul lui păzitor. A răspuns afirmativ şi de asemenea că îngerul aşteaptă poruncă de sus ca să îl ia. Eu i-am spus: „Bine, pe îngerul tău păzitor îl vezi, dar pe îngerii noştri păzitori (eram împreună cu un alt părinte duhovnic) nu îi vezi?” „îi văd, a răspuns el, iar îngerii voştri poartă pe cap o coroană şi încă ceva mai mult decât aceasta” (fapt care arată că îngerii care îi păzesc pe preoţii duhovnici au ceva special faţă de ceilalţi). Bolnavul mi-a spus că pe umărul lui stâng era lipită o bucată de hârtie pe care scria ceva, dar nu putea să spună ce anume scria pe ea. Atunci l-am întrebat exact ce anume vede. Şi monahul bolnav mi-a spus: „în stânga mea sunt mulţi demoni, care vor să îmi înşface sufletul…”

După ce l-am spovedit, l-am întrebat: „Hârtia mai este lipită de umărul tău?” „Da, părinte, este, şi demonii îşi bat joc de mine.” Atunci i-am spus să îl întrebe pe îngerul lui păzitor să îi zică ce anume scrie pe hârtie.

Şi, într-adevăr, cu ajutorul harului dumnezeiesc, îngerul i-a spus bolnavului ce anume scrie pe hârtie. Erau două păcate uitate, pe care bolnavul nu şi le putea aminti. Şi acum, cu ajutorul îngerului păzitor, le-a spovedit de îndată.

După rugăciunea de iertare şi de dezlegare, am ridicat epitrahilul de pe capul celui bolnav. Atunci monahul a spus că hârtia s-a lipit de epitrahil şi că păcatele care erau scrise pe ea au fost deja şterse. Ele nu mai existau, şi demonii au plecat.

Apoi mi-a spus că lunea următoare (când a avut loc spovedania era într-o zi de vineri) va fi sărbătoare (se referea la înmormântarea lui) şi că vor fi de faţă şi anumite persoane care lipseau în acele zile, lucru care apoi s-a şi întâmplat.

Când monahul era pe moarte, pentru că au văzut că au pierdut, din cauză că părintele şi-a spovedit păcatele, demonii s-au înfuriat şi au vrut să îl împingă într-un păcat greu, astfel încât să îşi piardă sufletul. Cu două nopţi înaintea morţii lui, l-am trimis pe părintele Iosif să îi fie alături, să se roage cu metanierul pentru el şi să privegheze pentru el. Dimineaţa, când m-am dus, părintele mi-a spus că în timpul nopţii a fost foarte aproape să îşi piardă sufletul din pricina răutăţii demonilor. Adică aceştia i-au arătat un ulcior plin cu apă, care era lângă el, şi i-au spus că dacă va bea tot din el, se va face bine.

Gheronda a înţeles că dacă va face acest lucru va muri, însă l-a biruit gândul cel rău să facă aceasta, ca să scape de chinuri. A cerut ulciorul de la un părinte, însă a intervenit altul şi i-a spus că dacă va

face aceasta, va muri. Astfel a scăpat şi de această cursă a demonilor.

După Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie de duminică l-am găsit pe părintele şezând liniştit într-un mic fotoliu. „Sunt foarte bine, părinte duhovnic, mi-a spus el, Dumnezeu să îţi răsplătească pentru binele pe care mi l-ai făcut.” Am plecat apoi, ca să mă odihnesc puţin după privegherea de toată noaptea şi cu gândul de a mă întoarce din nou la cel muribund. Când m-am trezit, însă, am aflat că în urmă cu o jumătate de oră au bătut clopotele. într-adevăr, gheronda trecuse la Domnul.

Acest caz arată situaţia unui om care nu era bine pregătit pentru plecarea lui din această lume. Acum vă voi spune şi cazul omului duhovnicesc bine pregătit, ca să vedem diferenţa dintre cele două situaţii.

Acest om bine pregătit este Gheronda sau stareţul meu. Când se punea la rugăciune, mai întâi se gândea cum a trecut ziua, ce patimă îl ispiteşte, prin ce neputinţă trece şi lua o nouă hotărâre, pentru a lupta contra patimilor şi a le stinge. Această pregătire avea loc în fiecare noapte în timpul rugăciunii lui Gheronda şi îl pregătise omeneşte, perfect aş putea spune, astfel încât să întâmpine aşa moartea. îmi spunea: „Fiul meu, cum voi trece puntea morţii, nu ştiu. Dar de acolo înainte, cu harul lui Dumnezeu, totul este pregătit.”

Faptul că el era foarte bine pregătit au arătat-o stările sau situaţiile în care a fost înaintea morţii.

Una dintre aceste stări a fost cea că plângea datorită marii lui iubiri pentru Hristos şi faţă de Maica

Domnului, Preasfânta Fecioară Maria. Nu avea nicio supărare, nicio mustrare din partea conştiinţei lui. Aştepta moartea ca pe o sărbătoare, ca pe o izbăvire de presiunea de aici a lumii, era nerăbdător să vadă Faţa Dumnezeiască şi să se desfăteze, să se bucure şi să se sature de frumuseţea Ei, să intre în ceata îngerească, în care el trăia deja continuu. De aceea şi cu puţin timp înaintea morţii era mâhnit că nu mai pleca odată, deşi Dumnezeu îl vestise în chip desăvârşit, şi hotărârea era deja luată. „Gheronda, i-am spus eu, acum noi ne vom ruga cu metanierul, şi sfinţia voastră veţi pleca.” într-adevăr, după numai 20 de minute, în timp ce Gheronda le vorbea părinţilor, deodată s-a uitat spre cer, a văzut ceva ce numai el a văzut şi nu putea să ne spună nouă, şi-a plecat capul, a închis ochii şi spunând: „plec, pornesc la drum, blagosloviţi, totul s-a încheiat”, a primit somnul de veci al omului fericit.

Gheronda ne-a învăţat multe lucruri despre pomenirea morţii, prin multe exemple şi istorisiri despre diferiţi oameni, şi astfel ne-a sădit-o foarte adânc în suflet. De când ne trezeam, odată cu apusul soarelui, ca să începem slujba de priveghere, simţeam această amintire a morţii cum ne cuprinde cu totul şi ne pregăteşte, astfel încât să ne afierosim cu totul rugăciunii, cu evlavie, cu venire în sine, cu durere, ca să aflăm măcar puţin harul lui Dumnezeu.

Ceasul morţii este cel mai greu ceas al omului. în acest ceas se apropie demonii, au în mâinile lor diferite hârtii, pe care sunt scrise în amănunţime diferite păcate, chiar şi ceasul, persoana şi numele

omului cu care am făcut un păcat. Ei le arată, ca să îl înspăimânte pe om şi să spună că cu atâtea păcate nu mai există milă din partea lui Dumnezeu şi mântuire, iadul îl aşteaptă pe omul respectiv; acesta îşi poate pierde curajul şi încrederea în Dumnezeu-tatăl şi să creadă că Acesta se va comporta cu el ca şi un călău, căci i-a sosit omului ceasul să fie nimicit. Sufletul se strânge în sine, se adună, îşi pierde nădejdea şi, fără să vrea, stă şi ascultă ce anume îi spun demonii. Trebuie să fie foarte curajos acel suflet, să aibă o mărturie puternică din partea conştiinţei dinlăuntrul său, care să îi spună că totul este în regulă, că tot ceea ce spun demonii sunt minciuni, iar dacă nu sunt minciuni, atunci că păcatele au fost şterse prin spovedanie sinceră.

Când i s-a apropiat ceasul morţii, ucenicii l-au văzut pe Avva Arsenie că plânge şi au fost nedumeriţi. „Gheronda, şi tu te temi de moarte? Noi atunci ce să mai spunem?” Şi Marele Arsenie, cel mare în virtute şi în pregătire (pentru viaţa veşnică), a răspuns: „Fiilor, nu am uitat niciodată acest ceas al morţii (că va veni) şi de aceea nu mi-am neglijat niciodată îndatoririle mele.”

Această pomenire sau amintire a morţii este foarte puternică, îl readuce în sine pe om şi îl face atent. Ea subţiază conştiinţa şi o aduce în punctul de a mustra şi cele mai mici păcate şi de a-l îndemna pe om să le spovedească, ca să fie în regulă în faţa lui Dumnezeu. Nu ştim dintr-un moment în altul ce ni se va întâmpla. Cât de pregătiţi trebuie să fim, printr-o viaţă atentă…!

Nu ştim clipa şi ceasul când Dumnezeu ne va chema. De aceea trebuie să avem o viaţă atentă (la îndatoririle noastre creştineşti şi la răspunsul pe care trebuie să îl dăm la judecată n. trad). Ca monahi (şi ca mireni), să ne străduim mereu şi să ne îmbunătăţim starea noastră sufletească, să nu fim indiferenţi, să nu privim superficial lucrurile, să ne urmărim scopul nostru (veşnic, care este mântuirea n. trad.)…

Să ne îndeplinim îndatoririle noastre monahale, să avem dragoste, frăţietate între noi, să nu mâhnească unul pe celălalt, să nu smintească unul pe celălalt, să avem răbdare între noi. Fiecare să contribuie la binele celuilalt prin exemplul său bun. Să ne folosim de exemplul aproapelui, să le fim de folos celorlalţi, care se apropie de noi şi vin să vadă ceva mai bun (decât în lume) în mănăstire. Avem datorie şi faţă de fraţii noştri, mirenii. Cel care este de folos este şi pentru sine şi pentru aproapele lui. Aşa cum atunci când cineva are un microb, o boală contagioasă, o transmite şi celorlalţi, astfel se întâmplă şi în cele duhovniceşti. Când cineva este bolnav sufleteşte, transmite boala lui şi celuilalt şi îl atrage spre rău. Şi vom da răspuns dacă îl vom sminti pe aproapele nostru…

Aceste lucruri vi le-am avut de spus vouă ca sfaturi şi mă rog să ne învrednicească Dumnezeu să ne pregătim continuu, ca să dobândim mântuirea. Amin.

Apologie¹⁴ cumplită în ceasul morţii

La Schitul Sfânta Ana (din Sfântul Munte Athos n. trad.), în anul 1885 trăia şi monahul Evloghie. Şi-a trăit viaţa în mod ascetic, cu multă ascultare şi smerenie. La vârsta de aproximativ 95 de ani a adormit în Domnul.

Şi-a prevăzut şi şi-a prevestit moartea, şi mulţi părinţi din Schit, aşa cum obişnuiesc (şi azi) să facă, s-au dus să ia binecuvântare de la gheronda care urma să plece din această lume spre lăcaşurile veşnice cereşti.

în acel înfricoşător ceas al morţii, Dumnezeu a îngăduit ca toţi părinţii să primească o lecţie despre acest ceas greu în care sufletul se pregăteşte să plece din lumea aceasta. Este un examen foarte greu, cumplit şi înfricoşător este răspunsul sufletului în ceasul în care vămile, duhurile rele, vor să îl înfricoşeze şi să înşface sufletul, ca nişte fiare sălbatice.

înainte să îşi predea sufletul, vreme de 24 de ore, Gheron Evloghie şi-a mişcat capul, când în stânga, când în dreapta, şi părinţii îl auzeau cum spunea: „Cum, când? Cum, când?” Spunea continuu acest lucru, fără întrerupere. Mulţi dintre părinţi au

¹⁴ Apologie (în limba greacă arioÂOYÎa, care înseamnă „discurs de apărare”) este un discurs menit să apere persoana care îl elaborează, sau altă persoană, în ceea ce priveşte ideile sau doctrina sa.

încercat să îi ţină capul nemişcat, să nu îl întoarcă în dreapta şi în stânga, însă a fost imposibil să îl facă să se oprească. Gheronda spunea de multe ori:

„Nu, nu s-a întâmplat aceasta, spuneţi minciuni.”

Iar alteori iarăşi spunea: „Pentru păcatul acesta am făcut pocăinţă.”

Şi iarăşi continua să spună: „Cum, când?”

Astfel, fără să spună nimic părinţilor care se aflau lângă el, şi-a dat sufletul şi a plecat din viaţa aceasta, spre lăcaşurile veşnice, fără niciun alt amănunt (referitor la cele întâmplate n. trad.).

Exact acelaşi exemplu ni-l descrie şi Sfântul Ioan Sinaitul, în cuvântul al VII-lea din lucrarea Scara, unde vorbeşte despre monahul Ştefan. Aceste situaţii Dumnezeu Cel Sfânt le îngăduie în situaţia anumitor monahi, din milostivire şi iubire, pentru ca noi toţi să ne pregătim pentru ceasul înfricoşător al morţii şi să avem răspuns bun la el.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru noi!

Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, în timpul ieşirii lui din trup, dar şi mai înainte, când sufletul se pregăteşte să iasă din trup, acesta (sufletul) simte prezenţa demonilor, care se numesc vămi, şi este stăpânit de frică, pentru că va trece prin vămi.

Demonii au stăpânire asupra oamenilor ce au plecat din această viaţă fără spovedanie şi au multe păcate.

Drepţii, cei care s-au unit cu Dumnezeu, sunt feriţi de puterea vămilor. Mare luptă se duce pentru sufletele care nu au o curăţire suficientă (de păcate).

Gheron Kalinic s-a născut în anul 1853 în Atena, din părinţi credincioşi, care proveneau dintre căpitanii care au activat în timpul Revoluţiei de la 1821.

în data de 7 august 1930, isihastul zăvorât a zburat spre Ierusalimul de sus, unde se odihneşte împreună cu Cuvioşii Părinţi.

Ultimele ore ale vieţii lui pământeşti au fost cu deosebire cuvioase şi au fost pecetluirea vieţii lui îngereşti. Aflat într-o stare de extaz duhovnicesc-mistic, şi-a dat seama că i se apropie sfârşitul. O ceată de Cuvioşi Părinţi se pregăteau să îl întâmpine. Impresionat de această descoperire dumnezeiască, el i-a spus ucenicului său: „Fiule, du-te şi pregăteşte biserica, pentru că au venit Cuvioşii Părinţi.”

Bucuria lui era de nedescris. Cuvioşii lui iubiţi, care au fost modelele lui, nu l-au uitat în ceasul decisiv al morţii. Vreme de zece minute, înainte de a-şi da sufletul, ţinând mâinile ridicate în sus, a privit cu evlavie chipurile cuvioase ale Părinţilor, care îi urau bun-venit în patria cerească.

„Dumnezeul meu, îţi mulţumesc, căci cu toate că nu am făcut nimic bun în viaţa mea, mor ortodox”, a şoptit el împăcat. După ce a rostit aceste cuvinte, şi-a închis ochii, şi foarte liniştit şi-a dat sufletul lui Dumnezeu Cel Atotbun.

Sfântul Grigorie Dialogul, episcopul Romei (t604)

Mare este răspunderea părinţilor

„Nu mă îndoiesc că toţi copiii botezaţi, care mor la vârsta prunciei lor, intră în împărăţia Cerurilor; însă dintre copiii care au început deja să vorbească, nu toţi intră în împărăţia Cerurilor.

Intrarea în împărăţia Cerurilor a multora dintre aceşti prunci este împiedicată de înşişi părinţii lor, dacă le oferă o rea educaţie. Ca exemplu, voi menţiona ceea ce s-a întâmplat în urmă cu câţiva ani, chiar în acest oraş al nostru (adică Roma n. trad.). Odată a trăit aici un om pe care îl cunoşteau toţi. în urmă cu trei ani, acest om avea un copilaş în vârstă de până la cinci ani, după cum am socotit eu. Acest om îl iubea foarte mult pe acest copil, însă se îngrijea numai de trupul lui, nu şi de sufletul lui; de aceea, l-a crescut fără să îi dea o educaţie bună, care se bazează pe credinţă şi pe virtute.

Aşadar, pentru că sufletul copilului nu era apărat şi nu avea nimeni nicio grijă de educaţia lui bună, a primit în sine gânduri rele şi patimi. De aceea, de îndată ce intra în acest suflet neocrotit o primă impresie întâmplătoare despre ceva, referitor la ceea ce auzea în jurul său, devenea obişnuinţă rea;

iar prima impresie care a evoluat uşor şi fără piedici într-o obişnuinţă rea, într-o patimă groaznică (chiar şi a vorbi numai despre ea este foarte periculos), a fost aceea de a blasfemia măreţia lui Dumnezeu.

Acest copil hulitor a fost victima unei epidemii mortale, care a izbucnit în acest oraş, în urmă cu trei ani, şi i-a venit ceasul morţii.

Aşadar, aşa cum mi-au istorisit martori oculari, în timp ce tatăl îl ţinea pe copilul lui muribund în braţe, au venit duhurile rele lângă el. Copilul îi vedea pe aceşti draci cu ochii lui; tremurând şi închizându-şi ochii de teamă, a început să strige cu disperare: «Apără-mă, tată, apără-mă!»

în acelaşi timp, copilul îşi întorcea capul spre tatăl lui şi încerca să se ascundă în braţele lui, ca să nu vadă imaginea înfiorătoare şi groaznică.

După ce l-a văzut pe copilul lui atât de înspăimântat, tatăl l-a întrebat cu glas plin de durere:

«Copilul meu, ce vezi?»

Copilul a răspuns înspăimântat la culme: «Au venit nişte oameni negri să mă ia.»

în timp ce spunea acestea, ca şi cum l-ar fi supărat oamenii cei răi, el hulea numele bunătăţii şi al măreţiei dumnezeieşti (adică numele lui Dumnezeu n. trad.), şi şi-a dat sufletul cu această blasfemie pe buze.

Dumnezeu a îngăduit această privelişte înspăimântătoare pentru ca tatăl să vadă, să se vădească pentru ce păcat Dumnezeu a îngăduit a fi dat acest copil acestor slujitori negri ai iadului: pentru groaznicul păcat al blasfemiei, pentru care atâta vreme

cât copilul a fost viu, tatăl nu a încercat să îl împiedice să îl săvârşească, şi de aceea Dumnezeu a îngăduit ca acest păcat să fie motiv de pedepsire a lui în iad. Astfel Dumnezeu, Care a răbdat ca să fie hulit de copil atâta vreme cât acesta trăia, a îngăduit, prin judecata Lui cea dreaptă, să fie hulit în momentele dinaintea morţii şi a sfârşitului vieţii copilului, pentru ca tatăl să îşi înţeleagă păcatul, căci prin neglijenţa pe care a arătat-o faţă de sufletul micuţului a crescut nu un păcătos mic, ci unul mare, pentru gheena focului.” (din Everghetinos)

Spuneau Părinţii: educaţi-i pe copiii voştri cât sunt mici, ca să nu vă chinuie aceştia, când vor creşte.

Pururea pomenitul Fotie Kontoglou

Marele pariu dintre credincioşi şi necredincioşi

„în noaptea ce urmează zilei de luni din Săptămâna Luminată (adică a doua zi de Paşti n. trad.), dincolo de miezul nopţii, înainte să mă întind spre a adormi, am ieşit în mica grădină pe care o avem în spatele casei noastre şi am stat puţin în picioare, privind cerul întunecat, dar plin de stele. Era ca şi cum l-aş fi văzut pentru prima oară. Mi s-a părut imens şi parcă am auzit venind din cer o psalmodiere îndepărtată. Gura mea spunea în şoaptă: înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui. Un gheronda cu viaţă sfântă mi-a spus odată că în timpul acestor ore se deschid cerurile. Aerul avea şi răspândea un miros plăcut, provenit de la flori şi de la iarba cu plante medicinale pe care o sădisem. Plin este cerul şi pământul de slava Domnului.

Aş fi stat acolo afară singur în picioare până în zorii zilei. Mă simţeam ca şi cum nu mai aveam trup, nici o legătură cu pământul. însă apoi m-am gândit că poate se va trezi vreunul dintre cei din

casă şi se va nelinişti pentru că lipseam, şi de aceea am intrat în casă şi m-am întins pe pat.

încă nu mă cuprinsese bine-bine somnul, nu ştiu dacă eram treaz sau adormit, dar am văzut în faţa mea un om cu o privire ciudată. Acesta era galben cu totul la faţă, ca un mort, însă ochii lui erau deschişi şi se uita la mine înspăimântat. Faţa lui era ca o mască, precum o mumie, cu obrazul lucios, galben-negru şi lipit de craniul capului cu toate cavităţile lui. Gâfâia ca un om sfârşit de oboseală. în mână ţinea un lucru ciudat, care nu am înţeles ce era, şi cu cealaltă mână îşi apăsa pieptul, ca şi cum acesta îl durea.

Acea făptură m-a făcut să mă cutremur. Mă uitam la ea, şi ea se uita la mine, fără să vorbească, ca şi cum se aştepta să o cunosc. Şi într-adevăr, cu toate că era atât de straniu, simţeam ca şi cum o voce mi-ar fi spus: «Este cutare om!» De îndată ce am auzit acea voce, l-am cunoscut pe acel om cine era. Atunci şi el şi-a deschis gura şi a suspinat. Şi parcă venea vocea lui de foarte departe, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o fântână adâncă.

Vedeam că se află într-o mare agonie şi sufeream şi eu împreună cu el. Mâinile lui, picioarele lui, ochii lui, toate arătau faptul că el era chinuit, în această disperare a mea, m-am dus lângă el să îl ajut, însă el mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc.

A început să geamă în aşa mod încât am înlemnit. Apoi el mi-a spus: «Nu am venit (eu din proprie iniţiativă n. trad), ci m-au trimis. Eu tremur mereu de groază! Mă aflu într-o mare ameţeală. Roagă-L pe

Dumnezeu să îi fie milă de mine. Vreau să mor, dar nu pot. Ah! Tot ce ai spus, apoi s-a adeverit. Îţi aduci aminte că ai venit acasă la mine cu câteva zile înainte ca eu să mor şi că ai vorbit despre probleme religioase (despre credinţă)? Erau acolo şi alţi doi prieteni de-ai mei, necredincioşi şi ei, ca şi mine. în timp ce tu vorbeai, ei zâmbeau. După ce ai plecat, ei mi-au spus: Ce păcat, să aibă aşa minte şi să creadă în prostiile în care cred babele! în altă zi ţi-am spus, la fel ca de multe alte ori: Măi F., adună şi tu nişte bani, o să mori sărac lipit. Vezi ce multe am eu şi cu toate acestea vreau să am mai mult. Atunci tu mi-ai spus: Ai făcut o înţelegere cu Moartea că vei trăi atâţia ani câţi vrei, ca să o duci bine, în desfătări, până la bătrâneţe?

Iar eu ţi-am spus: Vei vedea ce mulţi ani voi trăi eu! Acum am 75 de ani. Voi trece de 100 de ani. Mi-am aranjat copiii, la casele lor, fiul meu câştigă mulţi bani, pe fiica mea am măritat-o cu un om bogat din Abisinia, iar eu şi soţia mea avem ce ne trebuie şi chiar mai mult decât atât. Nu suntem ca tine, care îi asculţi pe preoţii care spun: Sfârşit creştinesc vieţii noastre… Ce vei câştiga din sfârşitul creştinesc al vieţii? Să ai bani în buzunar şi nu îţi mai trebuie nimic altceva. Să dau eu milostenie? Dar Dumnezeul vostru cel Multmilostiv de ce i-a făcut pe săraci? Ca să îi hrănesc eu? Aha, vă pune pe voi şi îi hrăniţi pe leneşi şi voi veţi merge în Rai! Auzi la ei, Rai! Ştii, frate, eu sunt aşa mai lumesc şi cunosc toate şiretlicurile acestea. Să le creadă acestea cei cu posibilităţi intelectuale limitate. însă nu le crede şi tu, care eşti atât de cultivat şi să te pierzi cu totul (să

o iei razna). Aşa cum eşti, tu vei muri înaintea mea şi vei fi responsabil şi de familia ta. Dar eu, îţi spun şi semnez pentru aceasta, ca doctor ce sunt, că voi trăi 110 ani!…»

Spunând acestea, s-a răsucit încolo şi încoace, ca şi cum era pus pe jar, scoţând nişte gemete din gură: «Ah! Oh! Nu! Nu! Nu! Oh!»

Apoi s-a liniştit puţin şi a spus din nou: «Acestea le spuneam, însă după câteva zile am murit! Am murit şi am pierdut pariul! Ce tulburare! Prin ce groază am trecut! Buimăcit, odată mă scufundam, odată ieşeam la suprafaţă şi strigam: Milă! Dar nimeni nu mă auzea. Un curent îmi trecea prin minte ca şi cum eram un şoarece mort. Prin câte am trecut până acum şi câte îndur. Ce chin este acesta! Tot ce tu spuneai s-a dovedit că este adevărat. Ai câştigat pariul. Eu, atunci când eram în lumea în care tu acum trăieşti, eram cel deştept. Eram doctor şi învăţasem să vorbesc şi să fiu ascultat, obişnuiam să batjocoresc cele religioase (legate de credinţă n. trad), să vorbesc numai despre lucruri palpabile. Acum însă văd că palpabile şi reale sunt cele despre care spuneam că sunt poveşti şi aiureli. Agonia în care mă aflu este reală. Ah! Acesta este probabil viermele cel neadormit, aceasta este scrâşnirea dinţilor!»

în timp ce spunea aceasta, el a dispărut din faţa ochilor mei şi mai auzeam numai gemetele lui, care s-au stins şi ele încet-încet. Am adormit puţin, dar la un moment dat am simţit cum m-a împins o mână îngheţată. Mi-am deschis ochii şi l-am văzut din nou în faţa mea. De data aceasta era

şi mai înfricoşător şi scund la trup. Devenise ca un copil de vârstă mică, cu un cap de om bătrân, pe care îl mişca într-o parte şi în alta.

Şi-a deschis gura şi mi-a spus: «După puţin timp se va lumina de ziuă şi vor veni să mă ia cei care m-au trimis!» Eu i-am spus: «Cine sunt cei care te-au trimis?» El a spus nişte cuvinte amestecate, din care nu am înţeles nimic. Apoi mi-a spus: «Acolo unde sunt eu sunt şi mulţi alţii dintre cei care îşi băteau joc de tine pentru credinţa ta şi acum şi ei au înţeles că ceea ce ţine de inteligenţă nu trece dincolo de cimitir.» Sunt şi alţii, cărora tu le-ai făcut bine, şi ei te denigrau. Şi cu cât tu îi iertai mai mult, cu atât ei deveneau mai răi. Pentru că pe omul rău, în loc să îl facă bunătatea să se bucure, el se mâhneşte, pentru că ea îl face să se simtă biruit.

Aceştia se află într-o stare mai rea ca mine şi nu pot să iasă din închisoarea întunecată ca să vină şi să te găsească, aşa cum am făcut eu. Ei sunt chinuiţi foarte rău, pentru că sunt bătuţi cu biciul iubirii, aşa cum a spus un sfânt odinioară.

Cât de diferită este lumea faţă de ceea ce noi vedem! Este invers decât în concepţia noastră inteligentă. Acum am înţeles că inteligenţa noastră a fost o prostie, discuţiile noastre au fost bârfe viclene, iar bucuriile noastre au fost minciuni şi înşelări.

Voi, cei care îl aveţi pe Hristos în inima voastră, şi pentru voi cuvântul Lui este adevărul, unicul adevăr, voi aţi câştigat Marele Pariu care este între credincioşi şi necredincioşi, acest pariu pe care eu, nemernicul, l-am pierdut, şi m-am osândit şi tremur

şi suspin şi nu îmi găsesc liniştea. Cu adevărat, în iad nu există pocăinţă. Vai de cei care umblă aşa cum am mers noi în vremea când am fost pe pământ. Trupul ne-a ademenit şi ne-a îmbătat şi îi batjocoream pe cei care credeau în Dumnezeu şi în viaţa de dincolo şi multă lume ne aplauda. Ziceam despre voi că sunteţi nişte neghiobi, vă luam în derâdere şi cu cât voi primeaţi batjocurile noastre cu mai multă bunătate, cu atât creştea propria noastră răutate.

Văd şi acum cât de mult vă întristaţi din cauza comportamentului oamenilor răi, dar cum primiţi cu răbdare săgeţile înveninate pe care ei le scot din gura lor, spunându-vă că sunteţi nişte făţarnici, persoane care îşi bat joc de Dumnezeu şi demagogi. Dacă s-ar afla, sărmanii, în locul în care eu mă aflu acum şi ar vedea de aici ceea ce văd eu, s-ar înspăimânta de tot ceea ce ei fac. Vreau să arăt acestora şi să le spun să schimbe calea, dar nu am permisiunea, aşa cum nu a avut-o nici bogatul acela, şi pentru aceasta îl ruga pe Patriarhul Avraam să îl trimită (înapoi în lume n. trad.) pe săracul Lazăr. Dar el nu l-a trimis pe Lazăr, şi aceasta pentru a se vădi faptul că sunt vrednici de pedeapsă cei care păcătuiesc şi vrednici de mântuire cei care slujesc lui Dumnezeu. Cel nedrept mai mult va nedreptăţi, cel spurcat mai mult se va spurca, şi cel drept mai multă dreptate va face, şi cel sfânt se va sfinţi mai mult.»

Cu aceste cuvinte a dispărut şi nu l-am mai văzut în faţa ochilor mei.”¹⁵

¹⁵ Fotie Kontoglu, Flori tainice, Editura Stea, Atena.

Diavolul nu se luptă cu cei care fac voia lui

Un frate l-a întrebat pe Gheronda: „Cum de oamenii din lume, cu toate că neglijează posturile, sunt indiferenţi faţă de rugăciune, nu iau parte la slujbele de priveghere, se satură de toate mâncărurile, acţionează conform dorinţelor lor, se înşală unii pe alţii prin afacerile lor şi îşi cheltuie cea mai mare parte a zilei în depunere de jurăminte şi în confirmări făcute sub jurământ, cum nu cad şi nu ajung să spună că păcătuiesc şi că îşi pun loruşi piedici pentru primirea Sfintei şi Dumnezeieştii împărtăşanii? Dimpotrivă, noi, monahii, cu toate că suntem afierosiţi cu totul posturilor şi privegherilor şi privirii plecate în jos şi mâncăm hrană uscată şi, cu toate că noi suntem lipsiţi de orice odihnă trupească, totuşi noi plângem şi ne tânguim şi spunem că ne-am rătăcit şi că am pierdut împărăţia lui Dumnezeu şi suntem vrednici de iad?”

Iar Gheronda, după ce a suspinat, a spus: „Frate, bine ai spus că oamenii din lume nu cad (zilnic), pentru că ei au o dată pentru totdeauna o cădere mare şi cumplită şi nici nu pot să se ridice, dar nici nu mai au unde să cadă mai mult. Căci ce grijă să mai aibă diavolul să se lupte cu aceştia care sunt căzuţi pentru totdeauna şi niciodată nu se ridică?

însă monahii câteodată biruiesc, iar alteori sunt biruiţi, cad şi se ridică, se întristează şi sunt îndureraţi, luptă şi se duce bătălie împotriva lor (sunt luptaţi de satana), dar se luptă cu adversarul lor, diavolul. Dimpotrivă, oamenii din lume, datorită multei lor ignoranţe, după ce că rămân în prima cădere şi nici nu au conştiinţa că au căzut, nu au grijă deloc să se ridice dintr-o asemenea cădere.

Fiul meu, ca să afli însă că nu numai eu şi tu, care avem impresia că suntem monahi dar în realitate suntem la mare depărtare de acest mod de viaţă monahal avem nevoie ca întotdeauna să fim îndureraţi şi să plângem dar şi marii părinţi, adică asceţii şi pustnicii au nevoie de această întristare, să asculţi aceasta cu înţelepciune şi să îţi faci o părere corectă despre acest lucru. Dumnezeu a spus că minciuna provine de la diavolul, iar a se uita cineva la o femeie cu o privire pătimaşă a considerat-o a fi adulter, şi mânia asupra aproapelui a comparat-o cu uciderea, şi pentru fiecare cuvânt în deşert (adică în plus, fără rost n.trad.) vom da seama. Aşadar, cine este un asemenea om şi unde să îl găsim pe cel care nu a spus niciodată vreo minciună şi nici nu a fost încercat vreodată de dorinţa prin privire şi care niciodată nu s-a mâniat în mod nepotrivit pe aproapele lui şi nu a fost responsabil de un cuvânt în deşert, astfel încât să nu aibă nevoie de pocăinţă?

Şi să ştii aceasta, fiul meu, că cel care nu se va preda cu totul pe sine vieţii celei răstignite, prin cuget umilit şi prin dorinţa de a se smeri pe sine, şi

nu va renunţa la sine însuşi, astfel încât să fie călcat în picioare de toţi şi să fie nedreptăţit şi batjocorit şi luat peste picior, iar toate acestea să le primească chiar cu o dispoziţie bună şi cu bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi să nu pretindă nicidecum drepturi omeneşti, adică slavă şi cinste sau laudă sau desfătare prin mâncare sau băutură sau îmbrăcăminte, nu poate să devină un creştin adevărat.

Ca să dobândim o virtute şi să o facem a noastră proprie trebuie să urâm răutatea, care este opusul ei. Dacă vrem să avem smerenie, suntem datori să urâm mândria şi orice răutate în general.”

Atenţie la greşelile mici

Era odată un duhovnic care spovedea într-o mănăstire mică dintr-un loc pustiu. Mulţi creştini alergau pentru a petrece câteva momente fericite în acest pustiu fascinant şi să îi încredinţeze acestui duhovnic tainele inimilor lor, care îi împungeau ca nişte spini otrăviţi. într-o după-masă, printre atâţia oameni care treceau pe la Sfânta Spovedanie şi îşi spuneau păcatele pe care ei le considerau mici şi neînsemnate, a trecut şi un om foarte posomorât. Era un tâlhar renumit. Şi-a spus şi el fărădelegile săvârşite, care erau multe şi mari, aşa cum şi el îşi dădea seama. Când toţi au terminat de recunoscut păcatele săvârşite, duhovnicul i-a chemat pe toţi ca să le dea sfaturi înţelepte: „Vreau să vă dau un canon. Vreau să faceţi ceea ce vă voi spune.”

„Voi, cei de aici şi i-a arătat pe oamenii care spovediseră păcate mici -, veţi lua câte o pietricică şi o veţi arunca atât cât puteţi voi de departe. Iar tu, i-a spus tâlharului, ia acest bolovan mare de aici şi aruncă-l cât poţi de departe.” Toţi au făcut aşa cum le-a spus duhovnicul.

„Acest lucru pe care l-aţi făcut a fost prima parte a canonului. Acum vă veţi duce toţi să luaţi pietricelele pe care le-aţi aruncat şi să mi le aduceţi.” Tâlharul a fost primul care a găsit bolovanul şi l-a adus duhovnicului. Ceilalţi, însă, cum să îşi

mai găsească pietricelele…? Au căutat fără rezultat. Şi atunci duhovnicul a găsit momentul prielnic spre a le spune:

„Vedeţi, fiilor, pietricelele mici se pierd. Astfel sunt şi greşelile sau defectele noastre mici. Sunt mici şi nu le dăm atenţie. Sunt mici şi nu ne gândim la ele. însă toate acestea ne întinează sufletul. Toate acestea ne fac pe noi să încălcăm poruncile lui Dumnezeu. Când, însă, facem un păcat mare, îl avem mereu în faţa noastră, şi acesta ne dă ocazia ca tot restul vieţii noastre să fie trăit cu atenţie, pentru că dacă nu avem grijă să nu cădem în păcatele mici, vom cădea în cele mari.”

Noi cădem în păcate mari pentru că nu ne-am sârguit cât trebuie să renunţăm la micile noastre cusururi.

Este de preferat să te murdăreşti cu noroi decât să te întinezi cu păcate.

Despre pocăinţă

„Iisus Hristos este Mântuitorul întregii lumi şi le-a dăruit oamenilor pocăinţa, care conduce la mântuire. Respectarea poruncilor lui Hristos naşte pocăinţa. Ţinerea poruncilor aduce curăţirea sufletului. Curăţirea sufletului este izbăvirea de patimi. Biruirea sau scăparea de patimi naşte iubirea.” (Cuviosul Thalasie)

„în veacul viitor nu vom ajunge în iad pentru că am păcătuit, nici nu vom fi condamnaţi pentru aceasta, căci avem o fire schimbătoare, şi ea are parte de modificări şi de denaturări. însă noi vom ajunge în iad şi vom fi condamnaţi pentru că nu ne-am pocăit, deşi am păcătuit, nu ne-am întors de pe cărările răutăţii ca să ne îndreptăm spre Domnul, cu toate că ni s-a dat puterea şi vremea pocăinţei.” (Cuviosul Theognost)

„Fraţilor, să ne oferim nouă înşine pocăinţa, ca un medicament pentru mântuirea noastră; să primim acest medicament care ne şterge greşelile. Iar pocăinţa nu este cea care se declară prin cuvinte (doar să spunem că ne pare rău n.trad.), ci cea care este confirmată prin fapte. Pocăinţa provine din inima noastră şi şterge întinăciunea nelegiuirii… Nu falsificaţi pocăinţa prin forme exterioare, ci pocăiţi-vă sincer…” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

„Mă tem de un singur lucru: păcatul” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

„în zilele noastre, după mărturia comună, generală, noi nu suntem deloc bine din punct de vedere duhovnicesc. în fiecare zi se întâmplă şi apare ceva nou, şi ceva bun se surpă, se distruge.

Aproape toţi creştinii am început să fim tulburaţi şi să ne temem că Dumnezeu ne-a părăsit. însă noi credem că lucrurile nu stau aşa. Nu Dumnezeu ne-a părăsit pe noi, ci noi L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu vrem să mai respectăm legea Lui, nu vrem să auzim de poruncile Lui, nu ne pasă de Biserica Lui, de legile Lui. Spunem că noi îl iubim pe Dumnezeu, însă din păcate îl iubim numai cu buzele şi prin anumite manifestări exterioare. în realitate, noi nu îl iubim, nu îl luăm în seamă, nu îl vrem (în viaţa noastră n. trad.).

El ne-a spus că: Dacă Mă iubiţi, ţineţi poruncile Mele¹⁶ şi iarăşi: Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel care Mă iubeşte¹⁷ şi iarăşi: Cel care Mă iubeşte, păzeşte cuvântul Meu¹⁸ şi iarăşi: Cel care nu Mă iubeşte, nici cuvintele Mele nu le împlineşte¹⁹.

¹⁶ Ioan 14, 5

¹⁷ Ioan 14, 21

¹⁸ Ioan 14, 23

¹⁹ Ioan 14, 24

Din păcate, nu îl iubim pe Dumnezeu, nu îl luăm în seamă şi nu contăm pe ajutorul Lui.

Ca urmare a acestei purtări a noastre, cu multele noastre păcate şi cu lipsa noastră de pocăinţă, Dumnezeu îşi va lua binecuvântarea Sa de deasupra noastră şi vom rămâne expuşi şi neapăraţi în faţa diavolului şi a slujitorilor lui. Atunci cu siguranţă ne vom tulbura şi vom striga, dar probabil că va fi prea târziu. Se pare că a venit epoca în care vom plăti şi material şi duhovniceşte. Aşa cum vedem, în fiecare zi suntem ameninţaţi de popoarele învecinate şi zilnic vedem că idealurile noastre se micşorează: familia, credinţa, ţara.

Familia a încetat să mai fie chipul Bisericii sau Biserica de acasă, aşa cum ne cere Sfântul Apostol Pavel. Adică ea să îl aibă ca şi tată sau cap al familiei pe Hristos, iar ca mamă pe Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea-Fecioara Maria, iar fiii ei să fie Sfinţii. Familia este astăzi, cu foarte puţine excepţii, doar un centru al trecătorilor, al celor care se află doar în trecere (sau al celor ce îşi petrec o parte a timpului locuind în casa acelei familii n. trad).

Din păcate, credinţa este zilnic batjocorită sau criticată şi îşi pierde din ce în ce în mai mult puterea în ochii necredincioşilor. O luptă nelegiuită este dusă împotriva Bisericii. Presa scrisă, posturile de radio, televiziunea s-au mobilizat împotriva credinţei şi a Bisericii. Prin acestea sunt înfăţişate sau prezentate persoane care insultă pe faţă pe Domnul nostru Iisus Hristos, Biserica Lui şi sfintele ei aşezăminte sau legi. A se vedea în acest sens: divorţul

amiabil, avorturile, dezincriminarea adulterului, parteneriatul civil. Adică acestea sunt nişte acţiuni distrugătoare la fundamentul Bisericii, a familiei şi a Legii lui Dumnezeu, neaducând nimic altceva decât tot felul de rele.

De asemenea, ţara (se referă la Grecia, leagăn de cultură şi de civilizaţie, încă din Antichitate n. trad.) este batjocorită acum din interior, şi oamenii ei acţionează pentru a şterge numele ei de pe harta lumii.

Mulţi vorbesc despre vrăjmaşii Bisericii, ai ţării etc. Din păcate nu numai că avem vrăjmaşi, dar şi noi înşine suntem vrăjmaşi. Pentru că trebuie să credem lucrul acesta că propriile noastre păcate şi îndepărtarea noastră de Dumnezeu au ca rezultat toate acestea care ni se întâmplă.

Un exemplu: parteneriatul civil. Majoritatea ne străduim ca acesta să nu aibă loc, însă noi ne îndepărtăm şi de Taina care are legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica Lui… însă apare automat întrebarea:

Am cinstit nunta sau căsătoria? Am înţeles care este

scopul ei…?

Aşadar, Dumnezeu se îndepărtează de noi datorită purtării noastre şi atunci vom fi lipsiţi de toate, chiar şi de cele pe care ni le oferă prin Biserica Lui, de care unii cred că au nevoie numai cu ocazia marilor sărbători.

Iubiţilor, în rugăciunile noastre şi mai ales în Doxologia cea mare spunem: Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit în Tine. Aşadar, să nădăjduim aşa cum trebuie în El, ca să se schimbe

situaţia din zilele noastre, şi mânia Lui să nu se reverse asupra noastră (pentru păcatele noastre n. trad.). în mâinile noastre stă lucrul acesta. Pocăinţa şi spovedania sunt de ajuns pentru a ne uşura viaţa…”²⁰

²⁰ Dintr-o veche broşură calendaristică a bisericii Sfintei Marina din cartierul Uiupolis din Atena, pe care a publicat-o Dimitrie Panagopoulos, pururea pomenitul lucrător al Evangheliei.

Oglindă duhovnicească

„Minciună, furt, înşelăciune, blasfemie, jurământ mincinos sau nerespectarea jurământului, sperjur, injurie, calomnie, defăimare, necredinţă, vrăjitorie, şarlatanie, prezicere sau ghicire, erezie, vorbe murdare, râs peste măsură sau batjocură, desfrânare, glume neruşinate, nemulţumire, nerecunoştinţa, nelegiuire sau impietate, judecarea altuia, slavă deşartă, mândrie, ostentaţie, adulter, neascultare, nerăbdare, văitare şi nemulţumire, deznădejde, nestatornicie, invidie, ucidere, iubire de arginţi, mânie, ură, răzbunare, ţinerea de minte a răului, nemilostivire, cruzime, dorinţă de a vedea goliciune trupească, trasul cu urechea, lăcomie, beţie, distracţii nepermise, făţărnicie, ironie, obrăznicie, neruşinare, privire neruşinată, homosexualitate, zoofilie şi orice alt păcat mârşav şi nemărturisit…

Subliniază-le pe cele cărora le eşti rob, spovedeşte-le la părintele duhovnic cu sinceritate şi cu smerenie şi să fii sigur întru totul că ele vor fi şterse din cartea vieţii tale duhovniceşti cum se şterg cu buretele literele scrise cu cretă pe tabla neagră. Şi niciodată să nu mai purcezi la repetarea lor, precum nici a vreunui alt păcat care poate fi văzut în oglinda ta duhovnicească sau a altora, uitat sau trecut cu vederea din neştiinţă…”²¹

²¹ Iacob Spanudakis, Cum se cuceresc cerurile, Atena, 1978.

Diverse cuvinte legate de problema morţii

„Iubiţilor, noi nu avem experienţa morţii. Nu ştim cum, în ce mod, sufletul părăseşte trupul fără să vrea acesta, cu silă, fără voie se desparte, şi această ieşire este cumplită. Acest lucru îl arată şi următoarele cuvinte din slujba înmormântării: Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Cu adevărat taina morţii este înfricoşătoare… Sufletul se desparte din voie dumnezeiască. Adică se desparte de trup şi suferă precum femeile care au o naştere grea”, ne spune Cuviosul Nichita Stithatul.

Conform lui Gheronda Efrem Filotheitul, ceasul morţii este cel mai greu ceas al fiecărui om. în acest moment se apropie demonii, care au în mâini diferite hârtii, pe care sunt scrise detaliat diferite păcate… Atunci sufletul se strânge în sine de frică, se adună în sine, îşi pierde curajul şi, fără să vrea, ascultă ceea ce spun demonii… Pentru că nu ştim clipa în care ne va chema Dumnezeu, de aceea trebuie să avem o viaţă atentă şi să ne străduim să îmbunătăţim starea noastră sufletească… Să ne pregătim continuu pentru a fi vrednici de mântuire.

Cel care se gândeşte în fiecare zi şi îşi spune lui însuşi că numai ziua de azi o mai are de trăit în

această lume nu va păcătui înaintea lui Dumnezeu… Cel care se pregăteşte să dea răspuns lui Dumnezeu pentru toate faptele lui, Acesta îi poartă de grijă ca să îşi curăţească orice cale a sa de păcat, fiind de ajuns omului să fie atent la sine însuşi şi să aibă moartea şi chinurile veşnice în faţa ochilor lui (şi să se străduiască să scape de iad, dobândind Raiul n. trad.).

Pentru fiecare faptă a vieţii noastre trecătoare şi pentru fiecare cuvânt fără rost (fără folos) şi pentru amintirile păcătoase şi necurate vom da răspuns în faţa Dreptului şi înfricoşătorului Judecător, şi de aceea noi nu trebuie să fim indiferenţi faţă de mântuirea sufletului nostru nemuritor.

Amintirea morţii ne înfrânează de la greşeli şi ne ajută ca să îi bineplăcem lui Dumnezeu.

Diavolul încearcă în orice mod să scoată din mintea omului ideea şi sensul morţii şi să i-o umple cu gânduri şi amintiri nefolositoare şi dăunătoare. Diavolul îi dă omului întreaga lume, numai să nu se gândească la moarte.

Cuviosul Iperehie ne spune: „Dacă în sufletul tău arde ca o lumânare aprinsă dorul de împărăţia Cerurilor, să fii sigur că repede vei deveni moştenitor al acesteia.

Cercetarea continuă a ideii morţii aduce o stare duhovnicească deosebită în inimă.

Iar lacrimile minunate ale pocăinţei au puterea de a stinge flacăra păcatului şi să nască înţelepciune şi cumpătare.

Prin gândul la moarte (la judecata de care vom avea parte după ce murim n. trad.) biruim toate neputinţele noastre.

Moartea este un eveniment sigur, şi pretutindeni unde vom merge, vom întâlni cimitire.

Moartea nu este sfârşitul, ci constituie începutul vieţii de dincolo. Suntem trecători pe acest pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte lumea aceasta han (hotel). El spune şi că „vremea de acum este cea a plângerii şi a durerii şi a căderii şi a înrobirii şi a luptelor şi a strădaniilor (cu sudoare), iar tu râzi?”

Moartea ne învaţă astfel, încât să fim smeriţi şi să ne lepădăm de orice răutate.

Aşa cum semănătorul, atunci când vede că bobul de grâu se descompune în pământ, nu plânge, ci se bucură cu cât îl vede că prinde rădăcini şi creşte, în aşteptarea recoltei, astfel şi noi suntem chemaţi să ne bucurăm când omul va fi semănat prin moarte în pământ.

Moartea faţă de păcat este începutul sau preludiul vieţii adevărate.

Dacă ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: „mor în fiecare zi” va constitui un subiect continuu pentru noi de reflectare, aceasta va contribui la buna noastră pregătire dinaintea morţii.

Valoarea timpului este cel mai de preţ bun pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte. Timpul (ca noţiune n. trad) seamănă cu acel ceas ale cărui ore, minute şi secunde nu mai revin a doua oară. Din folosirea lor bună sau rea va depinde mântuirea sau pierzania noastră.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Despre moarte

Moartea nu este rea, ci moartea întru răutate şi viclenie (şi lipsă de pocăinţă n. trad) este rea.

Trebuie să îi jelim şi să îi plângem pe cei ce trăiesc în păcate, nu pe cei care trăiesc în virtute.

Să nu ne temem de moarte, ci să ne temem numai de păcat (adică să ne străduim să nu îl săvârşim n. trad.) şi să suferim pentru păcat (dacă totuşi l-am făcut n. trad.).

Aşadar, să nu îţi pară rău de moarte, pentru că ea este a naturii (face parte din natura căzută a omului n. trad). Să îţi pară rău de păcat, pentru că este cădere făcută cu intenţie, cu voie.

Mulţi care cred că trăiesc nu se diferenţiază cu nimic de cei morţi, atunci când ei trăiesc în răutate…

Când sufletul se află mort (într-o stare de letargie datorată păcatului n. trad.), la ce îi mai sunt omului de folos mâncarea şi apa?

Să ne aducem aminte neîncetat de moarte, dacă este posibil. Astfel se naşte în noi depărtarea de griji şi de orice deşertăciune, păzirea minţii, rugăciunea neîncetată, nepătimirea trupului şi îndepărtare de păcat.²²

„Există moarte chiar şi în suflet, care din fire este nemuritor… De aceea şi Domnul Hristos i-a numit morţi pe cei care trăiesc în deşertăciunea acestei lumi… Domnul i-a numit morţi pe cei care pe de o parte trăiesc trupeşte, dar pe de alta sunt morţi sufleteşte… Despărţirea sufletului de Dumnezeu este moartea sufletului, şi aceasta este adevărata moarte, cea sufletească”, ne spune Sfântul Grigorie Palama.

„Avem datoria obligatorie să ne interesăm şi să avem grijă de fiecare clipă, fără să ne oprim niciodată, pentru sfârşitul înfricoşător şi inevitabil al vieţii noastre”, ne spunea Sfântul Simeon al Tesalonicului (secolele XIV-XV).

„Această lume este ca o închisoare. Când trebuie omul să se bucure? Când intră în închisoare sau când este eliberat din ea…? Mie mi se pare… că atunci când iese din închisoare. Atunci trebuie să se bucure”, ne învaţă Sfântul Cosma Etolianul.

²² în Filocalia greacă, tradusă în greaca nouă, volumul I, p. 207.

„Oamenii lumii sau lumeşti se feresc de amintirea morţii, ca să nu renunţe la preferinţele şi la pofta pe care o au faţă de lucrurile pământeşti, căci dacă sunt lipiţi de acestea le pare rău dacă urmează să le părăsească (să renunţe la ele)!” (accentuează Sfântul Nicodim Aghioritul)

„Moartea este viaţa fără Hristos.” (Sfântul Ignatie Teoforul)

„Cu cât omul se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât el se apropie mai mult de moarte. Pentru că viaţa este Dumnezeu, iar lipsa vieţii este moartea”, ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare.

Scopul pentru care noi trăim şi către care ne îndreptăm este fericirea veşnică în viaţa de dincolo… iar ignorarea lui Dumnezeu este moartea sufletului, conform Sfântului Vasile cel Mare.

Când crede în înviere şi în răsplata viitoare, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, fiecare suflet are grijă şi se străduieşte pentru sine însuşi, în vreme ce dacă nu crede în acestea, se predă pe sine păcatului şi distrugerii.

„Moartea nu este despărţirea sufletului de trup, ci despărţirea sufletului de Dumnezeu.” (Sfântul Chiril al Alexandriei)

„Adevărata moarte se află în inimă; omul dinlăuntru este cel care este ucis. Aşadar, cel care s-a mutat din moarte la viaţă, acesta trăieşte cu adevărat veşnic şi nu moare”, ne spune Sfântul Macarie Egipteanul.

„Cred că nu este corect ca sfârşitul vieţii actuale să îl numim moarte. Ar trebui să spunem că este izbăvire de stricăciune, liniştea de după tulburare, împrăştierea întunericului, odihnă după eforturi şi strădanii. într-un cuvânt, moartea este ştergerea tuturor relelor”, ne spune cu siguranţă Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Sfântul Chiril al Alexandriei ne învaţă: „…să nu ne temem de moartea comună, care este secerătorul neamului omenesc, ci de vrăjmaşul neîmpăcat al oamenilor, pentru că moarte se numeşte (mai ales sau în primul rând) nu cea care separă sufletul de trup, ci cea care desparte sufletul de Dumnezeu. Căci Dumnezeu este viaţa, iar cel care se desparte de viaţă a murit faţă de prezenţa lui Dumnezeu, ca unul care s-a lepădat de viaţă… Pentru că dacă avem frica (de Dumnezeu) în inima noastră şi amintirea morţii este prezentă în sufletul nostru, atunci şi dacă toţi demonii se vor înarma împotriva noastră, ne vor găsi de necucerit ca un zid, pentru că Domnul va fi cu noi.”

Este bine ca întotdeauna să cugetăm atent la cuvintele Apostolului că: „mor în fiecare zi”, pentru

că dacă noi trăim ca şi cum am muri în fiecare zi, atunci nu vom păcătui.

Când era pe punctul de a muri, Avva Arsenie cel Mare plângea. Fraţii i-au spus: „Părinte, şi tu te temi?” El le-a spus: „Cu adevărat vă spun că frica de acum pe care o simt niciodată nu s-a îndepărtat de mine de când am devenit monah”, şi spunând aceasta a adormit în Domnul.

Acum noi avem timp pentru pocăinţă, acum avem o perioadă de timp (o arenă) pentru lucrarea poruncilor şi a virtuţilor dumnezeieşti, ne sfătuieşte Avva Isaia.

Acelaşi Cuvios ne spune: „Dumnezeu sfinţeşte sufletul care în mod continuu se pregăteşte să dea răspuns pentru faptele lui. însă cel care uită că va veni judecata, rămâne în robia păcatului.”

Când Avva Sisoe cel Mare, diamantul pustiei, era în ultimele clipe ale vieţii lui şi în timp ce avea o descoperire dumnezeiască minunată, a spus:

vine Avva Antonie.

iată, ceata Apostolilor şi a profeţilor.

cu cine vorbeşti, părinte?

sfinţii îngeri vor să mă ia, şi eu îi rog să mă mai lase, să mă pocăiesc, a spus el lăcrimând.

tu nu ai nevoie de alt timp de pocăinţă, i-au spus ei, pentru că te-ai pocăit în întreaga ta viaţă.

fraţilor, nu ştiu să fi pus deja vreun început de pocăinţă.

Apoi faţa lui a strălucit ca soarele, zicând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavăŢie!”, şi a murit.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că „una singură este viaţa, aceea de a privi spre Viaţă; una singură este moartea: păcatul.”

Credinciosul câştigă două vieţi, şi aceasta şi cealaltă, cea veşnică.

Valoarea vieţii o cunoaşte cu adevărat numai cel care se gândeşte permanent la veşnicie.

Această viaţă trecătoare e prologul veşniciei.

De când creştinii au încetat să se mai gândească la lumea cealaltă au încetat să mai fie folositori acestei lumi.

Toate distracţiile lumii sunt mai neputincioase decât umbra, mai amăgitoare decât visele, sunt deşarte şi se ofilesc ca o floare.

Mântuirea noastră provine numai de la Hristos şi prin Hristos.

Cauza cea mai profundă a tragediei umane este schimbarea pe care a făcut-o omul în ceea ce priveşte scopul vieţii (renunţând la scopul veşnic al acesteia n. trad.).

Viaţa creştină este o viaţă moartă (indiferentă) zilnic faţă de ego şi de păcat.

Tot ceea ce trimitem sau aducem în viaţa celorlalţi revine din nou în propria noastră viaţă.

învăţătura cea dreaptă este importantă, însă este nevoie de asemenea şi de viaţă dreaptă, virtuoasă.

Nu învăţăm (pe alţii) ceea ce noi ştim, ci ceea ce noi suntem.

Această generaţie ştie orice despre viaţă. Singurul lucru pe care ea nu îl ştie este cum să trăiască în mod corect, creştineşte.

Noi vedem şi întâlnim mila lui Dumnezeu atunci când recurgem la pocăinţă cu duh umilit. Să nădăjduim cu statornicie în milostivirea lui Dumnezeu, lucrând cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie poruncile Lui, şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu va binevoi să avem un sfârşit întru pocăinţă, spre mântuirea noastră.

Amintirea morţii şi frica de Dumnezeu ne vor duce în Rai. „Să avem moartea în faţa ochilor noştri, şi mintea să o avem în inimă”, ne sfătuieşte isihastul părinte Cleopa Ilie din România. Acelaşi părinte ne spune că: „moartea vine ca un control neaşteptat al unei comisii de control şi majoritatea dintre noi nu avem registrele proprii în regulă.”

Pururea pomenitul şi înflăcăratul Sfântul Ieromonah Papulakos spunea:

„Fiecare dintre noi are trei prieteni în viaţa sa şi se jertfeşte pentru ei. Primul este averea noastră, al doilea este familia noastră şi rudele noastre, iar al treilea sunt faptele iubirii (creştine). însă când vom pleca din lumea aceasta şi ne vom prezenta la instanţa Dreptului Judecător, pe de o parte primul nostru prieten, averea noastră, va rămâne rece, nemişcată, la locul ei, indiferentă faţă de soarta noastră. Al doilea prieten, care este reprezentat de rudele şi de prietenii noştri, desigur va fi tulburat, va veni la mormântul nostru, însă neputând să treacă dincolo de el, va pleca şi ne va uita repede. Şi va rămâne al treilea prieten, desigur dacă avem un asemenea prieten, care este reprezentat de faptele iubirii. Acesta va veni împreună cu noi la judecată şi va pleda în favoarea noastră.

Biserica noastră Ortodoxă cântă în cadrul slujbei înmormântării şi următoarele învăţături înţelepte şi demne de luat aminte:

„Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier…”

„Să aflu şi eu calea prin pocăinţă; eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorule, şi mă mântuieşte.”

„Fericită este calea în care mergi astăzi, suflete, că s-a gătit ţie loc de odihnă.”

Viaţa nu se termină la mormânt, ci de acolo începe.

Este un lucru cunoscut şi mai mult decât sigur pentru noi toţi că vom muri, poate chiar în clipa următoare, poate mâine sau poimâine. Este necunoscut nouă când vom muri, însă este foarte sigur că fiecare bătaie a inimii noastre este şi un pas spre mormânt.

Moartea este rezultatul sau consecinţa căderii şi a păcatului, iar ea îi seceră pe toţi fără nicio diferenţă şi fără excepţie. Mor cei bătrâni, mor şi copiii mici. Mor bărbaţi şi femei de toate vârstele, oameni de toate culturile şi stările sociale, de la împăraţi şi oameni bogaţi până la oameni simpli şi săraci.

Este nevoie de o pregătire permanentă pentru a fi întotdeauna gata de moarte, adică noi să o aşteptăm şi să ne familiarizăm cu ea, pentru că ea constituie poarta spre veşnicie, fiind de ajuns să murim pocăiţi (în stare de pocăinţă n. trad), cu un sfârşit creştinesc al vieţii noastre. Tot ceea ce ni se pare împărătesc aici, acolo (în veşnicie) este doar un început de zori de zi. Primii creştini numeau foarte bine ziua morţii lor drept ziua lor de naştere.

Este bine să cugetăm dimineaţa la faptul că este posibil până seara să nu mai fim în această viaţă, iar

seara aşa să spunem: probabil că nu vom mai apuca zorii zilei următoare.

De aceea, după ce vom înţelege că este scurtă trecerea vieţii noastre pe pământ, să o trăim în pocăinţă şi în ferire de păcat, aşa cum se cuvine.

Credincioşii care trăiesc în această lume, în noua corabie a mântuirii, care este Biserica lui Hristos (desigur, se referă la Unica Biserică, adică Ortodoxia n. trad.), împreună cu credincioşii care au plecat mai devreme din viaţa aceasta (dar şi cu cei ce se vor mai naşte, generaţiile viitoare, până la sfârşitul istoriei lumii n. trad.) constituie Biserica cea Una, împărţită în două (nivele sau stări): cea biruitoare, din ceruri, şi cea luptătoare, de pe pământ, cea cerească fiind nevăzută, iar cea pământească fiind văzută.

Moartea este cel mai sigur eveniment al vieţii pentru noi toţi, însă ne este necunoscut ceasul morţii. Noi ne-am născut pentru ca la un moment dat să murim, şi murim pentru a trăi (în veşnicie), fiind de ajuns să ne ferim de moartea sufletului pe care o provoacă păcatul cel de multe feluri şi nemărturisit, care creează starea de moarte duhovnicească, adică despărţirea sufletului de Dumnezeu.

Moartea naturală (trupească), despărţirea sufletului de trup, este consecinţă a căderii în păcat a protopărinţilor noştri, dar şi o binecuvântare,

fiind de ajuns ca ea să fie în Domnul, în credinţă, în pocăinţă; adică să avem sfârşit creştinesc al vieţii noastre.

„Dacă vom reuşi, cu ajutorul Domnului, să fim morţi faţă de păcat, atunci vom fi părtaşi ai vieţii nemuritoare şi veşnice. Pentru că este imposibil să devenim părtaşi ai împărăţiei lui Dumnezeu, dacă mai înainte nu am murit faţă de păcat. Sufletul, fiind nemuritor, nu moare, însă pentru că el pleacă din trup, acesta din urmă moare”, ne spune Sfântul Athanasie cel Mare.

Să punem în valoare timpul foarte preţios al vieţii noastre trecătoare pe pământ, lucrând cu sârguinţă faptele mântuirii noastre şi apoi… Dumnezeu să ne ajute.

Omul care are moartea în faţa ochilor lui în fiecare ceas, acesta biruieşte nepăsarea.

Cercetarea problemei morţii este cea mai frumoasă lecţie a vieţii noastre. Cu ce îţi este de folos să le ştii pe toate şi să ignori moartea şi viaţa viitoare?

Credinţa în veşnicie dă adevărata importanţă lucrurilor trecătoare.

Pământul este antecamera veşniciei.

„Este potrivit ca fiecare dintre noi să îşi cântărească ca pe un cântar fiecare moment al vieţii lui.” (Sfântul Isaac sirul)

Datorită multelor noastre neglijenţe rămânem departe de mântuirea noastră.

Fără o mare atenţie întru toate şi întotdeauna, noi, oamenii, nu ne putem pricopsi cu nicio virtute.

Într-una dintre Fericirile pe care le-a rostit (conform Matei 5, 4), Domnul Iisus Hristos ne spune: Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia.

Avva Evagrie spunea: „Nu uita niciodată de ieşirea ta din lumea cea pământească, şi sufletul tău nu va greşi.”

Cel care reuşeşte să îşi spună lui însuşi în fiecare zi: astăzi este ultima zi a vieţii mele, niciodată nu va păcătui de voie în faţa lui Dumnezeu.

Moartea, judecata şi veşnicia, ca trei paznici ne păstrează pe calea credinţei şi a virtuţii,

şi să nu uităm ultimele cuvinte ale Simbolului de Credinţă (Crezul): Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, pentru ca să luăm din acestea putere şi nădejde.

„Credinţă înseamnă a muri cineva de dragul lui Hristos şi al poruncilor Lui şi a crede că moartea

aceasta duce la viaţă”, ne învaţă Sfântul Simeon Noul Teolog.

„învierea sufletului este unirea lui cu Viaţa, care este Hristos.” (Sfântul Simeon Noul Teolog)

„Numai cel care este vinovat şi îl ceartă conştiinţa se teme de moarte. însă acela care are mărturie bună a conştiinţei lui nu se teme de moarte, pentru că el ştie că după ea urmează viaţa veşnică.” (Sfântul Isaac sirul)

Ce este omul, că-ţi aminteşti de el?… Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri. (Psalmii 8,4-5)

Omul este şi mic şi mare. Biologic, el este un nimic în cadrul universului. Cu toate acestea, el este chipul lui Dumnezeu. Este cu foarte puţin mai prejos de îngeri, este o fiinţă slăvită şi încununată. „Dumnezeu l-a făcut pe om mai presus de toate, dăruindu-i acestuia suflet raţional”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

„Chiar şi cele ce ni se par că sunt dureroase, dacă s-a întâmplat ca ele să ne fie date de dragul lui Dumnezeu, vor avea un sfârşit bun. Acest lucru s-a întâmplat şi în cazul celor trei tineri care au fost aruncaţi în cuptorul încins, precum şi în situaţia prigoanelor pe care le-au îndurat Sfinţii Apostoli.” (Sfântul Ioan Damaschin)

„Nimic nu este mai înfricoşător decât ideea morţii şi nimic mai minunat ca amintirea de Dumnezeu. Prima oferă întristarea cea mântuitoare, în timp ce a doua dăruieşte cumpătare şi înţelepciune.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Şi atunci când va ajunge în pragul morţii, credinciosul nu este stăpânit de agonie şi de frică, ci, dimpotrivă, se bucură, pentru că ştie că sufletul lui nemuritor va părăsi trupul lui cel neputincios şi va zbura liber întru bucuria veşniciei şi se va bucura veşnic alături de Creatorul lui.

Sfânta Singlitichia spunea:

„Fiilor, că nu ne vom mântui oricum, o ştim; însă din păcate din pricina nepăsărilor noastre rămânem departe de mântuirea noastră.

„Nu vedem clar învierea? Când dormim, nu suntem ca nişte morţi? Ce este somnul? Este o mică moarte. Şi ce este moartea? Un mare somn. Şi aşa cum bobul de grâu, acolo unde cade din întâmplare în pământ şi dacă nu plouă, nu va putrezi, nu va deveni ca un terci şi nu va prinde rădăcini, la fel şi noi când vom muri şi vom fi îngropaţi în pământ. Dacă cumva Hristos nu era pus înainte în pământ, în mormânt, nu ne-ar fi hrănit cu viaţa cea veşnică şi cu învierea. Nu vedeţi clar cum în fiecare an Dumnezeu înviază plantele din pământ?” (Sfântul Cosma Etolianul)

Noi trebuie să ne înarmăm întotdeauna pentru lupta împotriva demonilor. Pentru că ei vin şi din afară asupra noastră, dar şi din sufletul nostru ei se mişcă de multe ori. Şi, exact aşa cum se întâmplă cu corabia să se scufunde uneori datorită unor furtuni, iar alteori datorită apei pătrunsă în interiorul ei, astfel se întâmplă şi cu noi: uneori ne pierdem datorită unor păcate exterioare, iar alteori ne întinăm prin gânduri interioare. Aşadar, trebuie să fim atenţi şi să ne păzim de atacurile exterioare ale diavolului, dar şi de gândurile interioare necurate, pe care să le scoatem din mintea noastră afară (prin înfrânare, paza minţii, rugăciune etc n. trad.).

Despre pericolele deocherii

Sfântul Efrem sirul ne spune aşa: „Trebuie să te păzeşti şi să nu îţi laşi ochii fără control, să privească orice deşertăciune. Pentru că ochiul curios este un mare trădător…”

Şi pentru ca să te fac să înţelegi mai bine acest lucru, iată un exemplu: auzim melodii frumoase şi muzică, însă de îndată ce auzim o voce tristă şi plânsete, impresia melodiei frumoase respective se stinge şi se pierde imediat. Sau mănânci miere şi de îndată ce pui în gura ta ceva amar, imediat dispare dulceaţa mierii şi rămâi cu amăreala. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu simţul mirosului. Miroşi o floare sau o anumită mireasmă; însă de îndată ce mirosul tău este atacat de o duhoare, te umpli de scârbă, şi mireasma cea frumoasă se stinge cu totul, nemairămânând câtuşi de puţin. Astfel se întâmplă şi cu simţul pipăitului (tactil): atingi apa rece şi simţi răcoreala ei. însă de îndată ce îţi atingi mâna de apă fierbinte, imediat dispare senzaţia de răcoare pe care ai simţit-o înainte.

Nu se întâmplă acelaşi lucru însă şi cu ochii noştri. Şi fie avem în faţa noastră cauza sau prilejul care ne-a provocat o impresie, fie a dispărut, totuşi continuă să ne stârnească…

Ochii au o asemenea putere, încât „pot să atingă şi cea ce este de neatins”, spune Sfântul Grigorie

Teologul. Ochii pot să intre adică privirea lor până la cele mai adânci şi mai impenetrabile locuri.

Acţiunea lor are cea mai mare viteză dintre toate simţurile. De aceea şi păcatul este sesizat şi pus la cale cel mai repede prin simţul văzului.

Referitor la deochi, Gheronda Agathon spune în Pateric:

„Să deochi şi să te umfli în pene, asta seamănă deja cu o arşiţă mare, care atunci când se va aprinde, toţi o iau din loc şi pleacă departe de ea. Arşiţa mare arde chiar şi fructele copacilor.”

Avva Macarie îl întreabă din nou: „Aşadar, este atât de periculos să deochi?” Şi Avva Agathon a adăugat: „Nu există un rău mai mare decât să deochi, şi prin aceasta se nasc toate patimile.”

Avem nevoie de trezvie şi vigilenţă

Protoiereul Constantin Kalinikos scrie: „Lumea este marea. Omul este peştele. Diavolul este pescarul. Ispita este cârligul, iar plăcerile sunt momeala.”

Suntem chemaţi întotdeauna să luptăm cu multă grijă. Să nu ne uităm neputinţa şi să nu avem cutezanţă niciodată, ci să recurgem întotdeauna la ajutorul lui Dumnezeu, conform veştii pe care Dumnezeu i-a dat-o pustnicului Pahonos.²³

²³ Din Lavsaicon

Diverse lucruri educative, de folos

De-a lungul întregii lui vieţi, omul are trei categorii de prieteni, însă nu are grijă să se ocupe cumva de ei mai înainte, ci numai în momentul în care este vorba să părăsească această viaţă.

Primii prieteni sunt reprezentaţi prin bogăţie şi prin toate bunurile de pe pământ, care însă îl părăsesc cu desăvârşire pe om odată cu ieşirea lui din această viaţă.

Al doilea grup de prieteni sunt membrii familiei şi rudele şi toţi cunoscuţii, care îl însoţesc pe omul respectiv mai mult decât bogăţia şi celelalte bunuri, însă numai până la mormânt, părăsindu-l şi ei definitiv pe acesta după ce moare (şi pleacă din lumea aceasta n. trad).

Al treilea grup de prieteni este reprezentat în general de toate faptele bune, care ca nişte buni prieteni îl urmează cu credincioşie pe om şi dincolo de răstimpul acestei vieţi, pledează în favoarea prietenului lor, ele stăruie, şi invocând compasiunea dumnezeiască reuşesc în final să îi aducă acestuia harul şi mila lui Dumnezeu.

Aşadar, omul care nu poartă de grijă să facă deosebire între prietenii lui cei buni şi ceilalţi este un om lipsit de minte. însă ceea ce nu a săvârşit până

în acest moment poate imediat să facă prin faptele bune, de vreme ce acestea îl vor însoţi cu un mare devotament.

Sunt două cazuri în care trebuie să avem multă grijă: primul este cel al păcatului, care ne conduce la pieire veşnică, şi de aceasta trebuie să ne ferim, iar al doilea este cel al pocăinţei, care ne duce la mântuire, şi pe această cale trebuie să mergem, în primul caz, al păcatului, noi ne îndepărtăm de Dumnezeu, iar în al doilea, al pocăinţei, noi ne întoarcem la El. Iar lucrul ciudat este acesta, că în ambele cazuri Dumnezeu nu lipseşte niciodată de lângă noi. Pentru că atunci când ne îndepărtăm de El prin păcatele noastre, Milostivirea Lui cea nemărginită ne urmează şi ne cere să ne întoarcem, iar când ne întoarcem spre el cu pocăinţă, Milostivirea Lui ne întâmpină şi ne primeşte. Aşadar, în aceste două moduri se arată Milostivirea Dumnezeiască a Părintelui nostru ceresc către noi, păcătoşii.

Iubiţilor, omul nu săvârşeşte nicio faptă atât de uşor precum păcatul şi nu cunoaşte niciun alt lucru atât de greu ca păcatul. Nu este posibil ca omul să facă o stricăciune mai mare decât păcatul şi cu toate acestea în faţa mărimii acestei stricăciuni (adică a păcatului) el este orb şi nesimţitor.

Despre plânsul mântuitor al pocăinţei

„Plâns este întristarea cea după Dumnezeu, pe care o naşte pocăinţa, iar elementele distinctive ale pocăinţei sunt postul, psalmodierea, rugăciunea şi cercetarea cuvintelor lui Dumnezeu. Veselia este bucuria cea după Dumnezeu, pe care o arată cineva în mod cuviincios către partenerii lui de discuţie şi prin cuvânt, dar şi prin chipul său. Aşadar, inima să aibă întristarea (cea bună), iar chipul şi cuvântul să aibă veselia-bucuria, şi astfel ambele pot să coexiste.

Avva Arsenie cel Mare avea la piept o bucată veche de pânză, ca să îşi şteargă lacrimile care îi curgeau continuu din ochi, atunci când era aplecat la rucodelia lui (lucrul de mână, ca de exemplu cusutul de coşuri de nuiele sau de metaniere etc n. trad.).

Cuviosul Pimen, care l-a văzut odată vărsând atâtea lacrimi, i-a spus cu admiraţie: «Arsenie, eşti binecuvântat, pentru că nu vei fi obligat să plângi în viaţa cealaltă, pentru că tu ai plâns pentru păcatele tale în lumea aceasta.»”²⁴

²⁴ Din Patericul egiptean.

„Iubiţilor, nu vom fi acuzaţi în ceasul morţii noastre pentru că nu am făcut minuni sau pentru că nu am teologhisit sau pentru că nu am ajuns la vederea lui Dumnezeu. în orice caz însă noi vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru că nu am plâns continuu (pentru păcatele noastre n. trad.) (Sfântul Ioan Scărarul).

Ca să te îndreptezi pe tine însuţi şi să devii un adevărat creştin, om al lui Hristos, să ai viaţa Lui în faţa ochilor tăi duhovniceşti sau sufleteşti şi să fii atent adesea la ea, imitând exemplul Domnului tău.

Adesea te uiţi în oglindă ca să vezi dacă nu cumva ai pete pe faţă. Şi când le remarci, le ştergi. Viaţa cea fără de păcat a lui Hristos să fie oglinda sufletului tău… Cele opuse faţă de viaţa lui Hristos pe care le vezi în sufletul tău, ca nişte pete, curăţeşte-le prin pocăinţă şi prin inimă înfrântă sau smerită.

Cel care vrea să trăiască împreună cu Hristos în veşnicie trebuie să îl urmeze pe Acesta. Trebuie ca cel care vrea să se bucure de slava lui Hristos în viaţa viitoare, să semene cu El în viaţa aceasta…

„Iubite frate creştine, trebuie să mergi pe calea cea sigură, dacă vrei să ajungi la viaţa fericită veşnică. Care este calea cea sigură? Să ai ca model al tău viaţa lui Hristos. Trăieşte aşa şi te vei mântui.” (Sfântul Tihon de Zadonsk)

Milostivirea lui Dumnezeu nu anulează dreptatea Lui

Cât este de mult milostiv şi de iubitor de oameni, tot atât de mult Domnul este şi drept, iar iubirea Lui de oameni nu anulează dreptatea Lui. Mulţi care nu vor să accepte judecata şi răsplata, Raiul şi iadul, este bine să cerceteze Sfintele Scripturi şi să se vindece de necredinţa lor şi conştiinţa să şi-o liniştească, pentru că Duhul Sfânt nu minte, iar Sfânta Scriptură este vrednică de crezare.

Amintim câteva texte biblice:

1) „foc nestins” (Marcu 9, 43-44)

2) „gheena focului” (Matei 5, 22; 18, 9)

3) „cuptorul de foc” (Matei 13,40,42, 50)

4) „foc veşnic” (Matei 18, 8; 25, 41)

5) „unde viermele nu doarme” (Marcu 9, 48)

6) „iad veşnic” (Matei 25, 46)

7) „plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8,12; 13, 42, 50; 22,13; 24, 51; 25, 30).

Darul mântuirii se dă celor care au:

a) smerenie (conform Iacob 4,10);

b) spovedanie (Ioan 20, 22);

c) spirit de luptă (Luca 13, 24);

d) Sfânta şi Dumnezeiasca împărtăşanie (Ioan 6, 54);

e) răbdare (Matei 10, 22) etc.

Singura cheie de aur care poate să deschidă poarta Raiului este Smerenia, care ne conduce la pocăinţă şi la mântuire.

Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, trebuie să fie totul pentru noi, în viaţa aceasta de aici şi în veşnicie. Ne-a confirmat acest lucru Noul Testament însuşi.

„Eu sunt Pâinea Vieţii.” (Ioan 6, 35)

„Eu sunt Lumina lumii.” (Ioan 8,12)

„Eu sunt Poarta oilor.” (Ioan 10, 7)

„Eu sunt Păstorul cel Bun.” (Ioan 10,11)

„Eu sunt învăţătorul şi Domnul.” (Ioan 13,13)

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. „ (Ioan 14, 6)

„Eu sunt Viţa cea adevărată.” (Ioan 15,1)

„Eu sunt Primul şi Cel din urmă şi Cel viu…” (Apocalipsa 1,18)

„Eu sunt Alfa şi Omega, primul şi cel din urmă, începutul şi sfârşitul.” (Apocalipsa 22,13)

„Eu sunt învierea şi Viaţa.” (Ioan 11, 25)

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, slavă Ţie!

„Exact aşa cum este scris în cărţile Sfintei Scripturi, întru totul, absolut totul aşa este. Să nu aveţi nici cea mai mică îndoială. Dumnezeu ne iubeşte foarte mult, însă de dreptatea Lui nu poate să scape nimeni. Faceţi ascultare deplină de El, chiar dacă nu înţelegeţi totul. Să-mi spuneţi mie dacă nu veţi ieşi în câştig!”

„Tot ce s-a scris (în Sfânta Scriptură) este adevărat şi se vor realiza toate până la ultimul amănunt. Acestea nu au fost scrise doar pentru a înfricoşa, ci ele se vor realiza întru totul.” (Dimitrie Panagopoulos)

în prima sa epistolă către Corinteni, în capitolul 15, versetele 42 şi 43, Sfântul Apostol Pavel spune

următoarele despre moarte: Aşa este şi cu învierea morţilor: se seamănă întru stricăciune, învie întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, învie întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, întru putere… Sufletul trăieşte şi fără trup, în timp ce trupul doarme.

Sufletul nu moare, nici nu este întemniţat în mormânt, pentru că este imaterial şi nemuritor. Sfântul Cosma Etolianul învăţa că „moartea este un somn mare, şi somnul este o moarte mică.”

Aşadar, moartea este un somn temporar, o sămânţă, o antecameră a celeilalte vieţi, veşnice, apus în lumea cea trecătoare şi răsărit în veşnicie. Sfârşitul acestei vieţi trecătoare constituie începutul vieţii viitoare, de aceea pentru credincios moartea este mutare de la moarte la viaţă. Moartea este o transplantare. Pentru creştini nu există moarte, ci mutare şi înviere.

Să nu ne oprim din strădania de a face binele.

„Fraţilor mei şi părinţilor, dacă vedeaţi ceea ce am văzut eu în iad în ziua în care am murit, aţi fi dus o luptă mai mare.” (ca să nu ajungeţi acolo, ci să vă mântuiţi n. trad.) Aceste cuvinte le-a spus celorlalţi pustnici, care îl sfătuiau să înceteze să facă asceza neobişnuită de a ieşi din apa rece a râului îngheţat şi apoi a intra iarăşi. îndemnat să le spună mai multe, le-a răspuns: „Când sufletul a ieşit din bietul meu trup, m-a însoţit un tânăr strălucitor şi

ne-am dus într-o vale adâncă… Stăpânul a poruncit ca sufletul meu să se întoarcă în trup, să facă pocăinţă, şi aşa s-a şi întâmplat. De aceea, iubiţilor, aleg dinainte să fiu chinuit mai bine aici pentru puţin timp decât veşnic în iad.”

Posibilitatea pocăinţei există numai în această lume. în veşnicie există răsplata şi rezultatele alegerilor noastre.

Pentru aprecierea fiecărui om sunt expuse diferite păreri:

1) a celorlalţi oameni;

2) a membrilor familiei lui şi a rudelor apropiate;

3) a noastră proprie;

4) a Domnului nostru Iisus Hristos.

La Judecată, fie pentru, fie împotriva noastră, nu vor fi luate în considerare părerile celorlalţi despre noi, ci numai cea a lui Iisus. Aceasta trebuie să ne intereseze. Oricât de buni am fi în lume, nu ne putem mântui dacă nu devenim buni întru Hristos şi după exemplul Lui. Să ne amintim de cazul sutaşului Corneliu (Fapte 10, 1-4), care cu toate că era un om credincios şi temător de Dumnezeu (dar idolatru), pentru cer nu era vrednic, până nu s-a întors la Hristos. Este sărbătorit ca sfânt în data de 13 septembrie.

Despre amintirea morţii, de monah Marcel Karakalinul (de la Mănăstirea Karakalu din Sfântul Munte Athos)

Ca iarba câmpului vine omul în lume şi trece prin ea. Trupul omului îmbătrâneşte, aşa cum se învecheşte şi se deteriorează o haină…

Din frunzişul răcoros şi bogat al unui copac, unele frunze cad, iar altele fac mlădiţe. Astfel se întâmplă şi între generaţiile de oameni, care au trup şi sânge: pe de o parte o generaţie moare, iar pe de altă parte o nouă generaţie se naşte (conform cărţii înţelepciunea lui Isus Sirah 14,18)

Doamne, când îi vei trimite pe îngerii Tăi în ţarina acestei lumi să secere sufletele noastre şi să le aducă în cer, porunceşte să fie găsite ca un spic de grâu copt, ca să fie adunate în cămara Ta şi să nu fie găsite ca o neghină şi ca o iarbă uscată şi să fie arsă cu totul (mistuită) în focul gheenei (Matei 13, 30).

Doamne, Tu îngădui ispite şi încercări în viaţa aceasta pentru a ne curăţi (adică a ne elibera) de greutatea păcatelor noastre şi pentru a ne pregăti pentru împărăţia Cerurilor. Fiecare om se va săra şi se va purifica din punct de vedere moral aici prin focul suferinţelor şi al jertfirii de sine, ca să nu fie

mistuit în focul gheenei: că fiecare cu foc se va săra, aşa cum orice jertfă se va săra cu sare. (Marcu 9, 49)

Toate faptele noastre vor fi judecate, toate vor fi cercetate. Tot ceea ce noi am făcut potrivit poruncilor lui Dumnezeu, numai faptele acelea vor rămâne. Tot ce am trimis în cer pentru mântuirea sufletului nostru ne va aştepta acolo. Toate voinţele noastre păcătoase vor fi nimicite (prin focul iadului n. trad.).

Lucrarea fiecărui om se va vădi, pentru că Ziua Judecăţii o va descoperi şi o va arăta. O va descoperi, pentru că ziua aceea se va arăta însoţită de dreptatea dumnezeiască, lucrătoare ca un foc. Şi ce este exact lucrarea fiecăruia o va cântări Dumnezeu exact şi va arăta valoarea ei reală ca un nou foc, care mistuie orice materie inflamabilă. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului); fiindcă el în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri cum anume este lucrul fiecăruia. (I Corinteni 3,13)

întreaga noastră viaţă nu este nimic altceva decât o pregătire pentru sălăşluirea noastră cerească. Toată bucuria noastră nu trebuie să fie alta decât cum să bineplăcem Părintelui nostru ceresc. El a pregătit Biserica Lui de la facerea lumii şi ne aşteaptă. Cum putem să ne odihnim departe de această Biserică? Numai înlăuntrul acestei Biserici există viaţă. Aici este Copacul Vieţii, Hristos. Aici sunt toţi îngerii, toţi Sfinţii. Departe de Biserică sau în afara Bisericii există numai moarte.

Trebuie să ne pregătim permanent, pentru că noi toţi ne vom înfăţişa în faţa tronului de judecată al lui Hristos, pentru a se bucura sau a se osândi

fiecare dintre noi de cele pe care le-a săvârşit prin trup. Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înăintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău. (II Corinteni 5,10)

De aceea amintirea morţii ne potriveşte sau ritmează toate faptele vieţii şi fiecare mişcare a sufletului nostru: în tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată. (înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 36)

Amintirea continuă a morţii este „un bun pedagog şi al trupului şi al sufletului.”²⁵

De aceea, Sfinţii Părinţi ne recomandă să avem permanent în minte amintirea morţii. Sfântul Ioan Sinaitul spune: „Amintirea morţii este o moarte în fiecare zi. Şi amintirea ieşirii noastre din această viaţă este un suspin continuu… Aşa cum pâinea este o hrană mai necesară decât toate celelalte, astfel şi amintirea morţii ne este mai trebuincioasă decât orice altă lucrare duhovnicească.”²⁶

Amintirea morţii se cultivă în două moduri. Primul mod este ca omul să îşi aducă aminte de moarte şi să cugete continuu la aceasta. Din această cugetare provine fiecare mişcare bună a omului, pentru că ea îl izbăveşte pe acesta de încurcarea în problemele vieţii şi de ataşarea de cele pământeşti.

Al doilea mod este vederea duhovnicească şi harul minunat, care sunt izvorul sensurilor sau

²⁵ în Filocalia grecească, volumul I, p. 155.

²⁶ Sfântul Ioan Sinaitul, Scara, Cuvântul al VI-lea.

ideilor strălucite şi al rugăciunii fierbinţi. Mintea este absorbită de această idee şi nu se mai îngrijeşte deloc de cele ale lumii…

Această vedere este harismă dumnezeiască, fiind mai puternică decât orice altă lucrare duhovnicească. Ea îl conduce pe om la desăvârşire şi la dobândirea oricărei virtuţi…

Se dezvoltă extrem de mult înlăuntrul nostru nădejdea referitoare la viaţa veşnică. Cu cât este mai greu pentru fiecare a cerceta ideea şi realitatea morţii, cu atât mai mult devine mai folositoare pentru pregătirea noastră sufletească. Ea este într-adevăr un pedagog desăvârşit pentru pregătirea spre viaţa veşnică.

Patria noastră adevărată este cerul (adică împărăţia lui Dumnezeu n. trad.). Nădejdea şi aşteptarea vieţii veşnice biruiesc moartea, cu puterea lui Hristos, care a învins moartea: Eu sunt învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi, şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine în veac nu va muri. (Ioan 11, 26)

Sfântul Macarie Egipteanul spune: creştinii aparţin lumii cereşti. Ei sunt fii ai lui Adam din ceruri (adică Iisus Hristos, Noul Adam, Care s-a înălţat la ceruri n. trad.), făpturi noi, fii ai Sfântului Duh, fraţi luminoşi ai lui Hristos, asemenea cu Adam, părintele lor duhovnicesc şi luminos, cetăţeni ai Ierusalimului de sus, aparţin acelui neam, acelei puteri de sus. Ei nu aparţin acestei lumi, ci celeilalte, pentru că Hristos spune: ei nu sunt din lume, aşa cum nici Eu nu sunt din lume. (Ioan 17,16)

Ce mult se bucură Sfinţii şi îngerii când văd cum urcă sufletele oamenilor în cer, împodobite cu harul virtuţilor. Duhurile Sfinţilor şi îngerii se minunează şi zic: mare bogăţie au dobândit fraţii noştri pe pământ.

Aşadar, avându-L Sfinţii cu ei pe Domnul, ei îi primesc în împărăţia Cerurilor, „pregătind şi împodobind pentru ei lăcaşuri şi Rai şi veşminte de mare preţ.”²⁷

Doamne Preasfinte, învredniceşte-ne să ne petrecem restul vieţii noastre pământeşti în pocăinţă sinceră, ca să fim aflaţi curaţi de orice păcat vădit sau ascuns şi să avem răspuns bun înaintea înfricoşătorului Tău scaun de judecată, cu preacinstitele mijlociri ale Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor! Amin.

Pentru robii sfinţi ai lui Dumnezeu există îngerii care îi ocrotesc de-a lungul întregii lor vieţi. Şi atunci când sufletele lor ies din trupuri, atunci cetele îngerilor iau aceste suflete şi le duc la Domnul, şi ele se vor odihni în Domnul în vecii vecilor.

Când sufletul omului iese din trup, acolo se săvârşeşte o mare taină. Pentru că dacă sufletul este vinovat de păcate (pe care nu le-a spovedit n. trad.), vin cete de demoni şi îngeri răi şi puteri întunecate şi iau acel suflet şi îl ţin prizonier în locul lor propriu, adică în iad.

²⁷ Sfântul Macarie Egipteanul, Filocalia grecească, Editura Grigorie Palama, volumul VII, p. 300.

Focul iadului

Doamne, cât de cumplită va fi certarea conştiinţei şi căinţa acelor suflete care nu au vrut să răspundă cu dragoste la Jertfa Ta pe Cruce şi au preferat întunericul diavolului şi al voilor lor viclene!

Acest întuneric sufletesc îi va cuprinde cu totul, astfel încât să nu poată, Doamne, să privească frumuseţea feţei Tale. Această lipsire va fi foarte sfâşietoare; va fi ca nişte săgeţi cumplite, care vor răni încontinuu sufletele celor întemniţaţi în iad.

Această despărţire veşnică şi pedeapsă fără de sfârşit este moartea cea de-a doua şi veşnică a sufletelor care au mâhnit iubirea cea mare a lui Dumnezeu, care va acţiona ca un foc şi îi va arde.

Cât despre cei fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi vrăjitori şi închinători la idoli şi toţi cei mincinoşi, partea lor este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua. (Apocalipsa 21, 8)

100

Acum toate pot fi îndreptate, cuvânt al lui Gheronda Efrem Filotheitul

Acum toate pot fi îndreptate, este vreme binevenită, este ziua mântuirii şi pentru noi, dar şi pentru acele suflete. Puneţi acest gând în mintea voastră, dacă noi eram acolo şi aici jos pe pământ se discuta despre propria noastră iertare şi libertate. O! Ce bucurie! O, ce recunoştinţă pentru aceşti oameni care mijlocesc şi se roagă pentru libertatea noastră veşnică! Aşadar, această bucurie să o dăm acestor oameni înlănţuiţi în legăturile temniţei.

O! Ce bucurie ar fi printre cei întemniţaţi dacă le-ar veni hotărârea de eliberare pentru că nişte oameni, afară în lumea şi viaţa liberă, au plătit datoria celor întemniţaţi, şi cu toate că aceştia erau în deznădejde, iată a venit executorul judecătoresc cu documentul iertării, cu hârtia de eliberare din închisoare, de achitare de datoria lor.

Se gândesc acum că vor ieşi afară din închisoare şi îşi vor vedea familiile lor, vor vedea lumina zilei, vor merge pe drum fără cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, fără cantină, fără îmbrăcămintea lor zdrenţăroasă, fără să mai simtă nefericirea de a vedea închizându-se în faţa lor uşa celulei.

101

Şi numai faptul că vor respira aer curat şi vor merge încotro vor şi că nu îi va urmări poliţia, gândiţi-vă deci ce bucurie vor avea aceşti deţinuţi eliberaţi!

Şi ce este viaţa aceasta cu un timp atât de mic de libertate? Şi totuşi el are importanţă pentru un întemniţat şi condamnat. De aceea, această milostenie a noastră pentru aceşti oameni, pentru aceste suflete, este de o mare valoare duhovnicească şi cântăreşte mult în faţa Domnului nostru Cel Milostiv. Să facem această milostenie şi să nu amânăm această problemă, încredinţând-o numai nevredniciei rugăciunilor noastre, pentru că suntem într-adevăr nevrednici. Ci aici va cântări altceva: iubirea. Aceasta va valora, va îndupleca şi va face să fie trecută cu vederea vinovăţia sufletului nostru şi îi va milui pe aceşti oameni…

102

Mare milostenie este rugăciunea pentru cei adormiţi ai noştri

Mai mult sau mai puţin, fiecare dintre noi avem dintre rudele şi cunoscuţii noştri oameni care au plecat din această viaţă. Trebuie ca durerea de familie să devină una generală pentru Biserica din lumea de dincolo. Acolo nu există numai Biserica cea triumfătoare din ceruri, ci şi oamenii din iad, care sunt şi ei fraţii noştri, sunt suflete pentru care Hristos S-a răstignit. Este o mare milostenie să facem ceva pentru aceşti oameni, dacă este posibil în fiecare zi, şi să vărsăm pentru ei o lacrimă. Să o vărsăm pentru aceşti oameni, iar durerea lor, nefericirea lor, iadul lor, deznădejdea lor, disperarea lor să devină şi durerea noastră, neliniştea noastră şi să spunem: Ce se va întâmpla cu oamenii aceştia? Vor merge aşa (după Judecata de Apoi n. trad.) în iadul cel veşnic?

Şi să nu scoatem din lista celor pe care îi pomenim în rugăciunile noastre pe niciunul, iar pentru această mare milostenie a noastră Dumnezeu ne va milui, ne va ajuta să ne izbăvim şi noi de iad. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Dumnezeuomul, ca Dumnezeu Care S-a coborât pe pământ ca să Se jertfească pe Sine însuşi, şi El a îndurat aici pe pământ durere şi suferinţă, precum vedem în

103

Sfintele Lui pătimiri, a răbdat toate acestea şi şi-a purtat Crucea Sa.

Şi cine are dreptul să fie exceptat şi să treacă prin viaţă fără durere şi fără suferinţă? Nimeni nu are acest drept. Când vine cineva şi se gândeşte să plece din această viaţă fără durere, vine gândul şi spune: Cum să cer eu acest drept de vreme ce Mântuitorul şi Dumnezeul meu şi-a dat ultima suflare pe Cruce, în mari dureri, nu numai trupeşti, ci şi sufleteşti (de mila oamenilor care au păcătuit, răstignindu-L n. trad.)? Pentru că El ştia ca Dumnezeu că Crucea Lui, Jertfa Lui, Preasfântul Lui Sânge nu vor ajunge să mântuiască întreaga omenire, ci se va mântui numai o turmă mică (adică El S-a jertfit pentru toţi, dar numai puţini vor primi, vor accepta roadele acestei Jertfe n. trad). Şi aceasta a fost o durere foarte mare, Hristos ştia că satana îşi va lua şi el partea lui, iar această parte a diavolului va fi mai mare decât a Lui: cei puţini mântuiţi. De aceea noi să răbdăm durerea şi suferinţa (în şi cu Hristos, spre unirea cu El n. trad.).

Chinurile acestei vieţi sunt trecătoare, însă bucuria şi desfătarea vor fi veşnice. Toţi avem ispite, toţi avem necazuri, mâhniri pentru una sau pentru alta. Nu există cap fără durere şi inimă fără mâhnire. Dar atunci când toate acestea le îndurăm din dragoste faţă de Hristos, cu răbdare şi cu smerenie, noi ne învrednicim prin acestea de împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu

104

îngăduie ispitele şi suferinţele, ca să avem un motiv de a ni se face dreptate şi a cere odihnă în ceruri.

Vom avea nevoie de această cercetare adâncă a Răstignirii Domnului şi acum şi, cu atât mai mult, mai târziu. De ce? Pentru că ne aşteaptă multe rele, zile dificile şi anevoioase. Şi atunci va birui Hristos Cel răstignit în tot cel care îl va îmbrăţişa şi va primi Pătimirea Lui cu credinţă şi cu dragoste. Cum este posibil ca un râvnitor al urmării Pătimirilor lui Hristos şi al iubirii Lui să nu îl mărturisească şi să nu se jertfească pe sine însuşi? Cine îl va renega? îl va renega cel care va refuza şi această cercetare-trăire a Crucii lui Hristos.

Conform cărţii Apocalipsei, scrisă de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, şi potrivit profeţiilor Sfinţilor, am ajuns vremea de dinaintea venirii antihristului (ne aşteptăm la venirea lui). Şi bine va fi că va veni. Pentru că va veni spre a ne supune unui test, să îi încerce pe oameni în ce măsură cred în Hristos. încercarea va fi referitoare la credinţa în dumnezeirea lui Hristos.

Mulţi oameni ai lui Dumnezeu vorbesc despre antihrist cu o intenţie bună, cu un scop bun, spre a se folosi şi ei cumva sufleteşte (a se pregăti de venirea lui şi a-i refuza oferta de a-L înlocui pe Hristos în inimile lor n. trad.). Părerile însă sunt împărţite, pentru că nimeni nu poate vorbi concret şi bine despre el…

Când va trebui să vină antihristul, omenirea se va afla în cea mai rea stare a ei.

105

Aşadar, să avem grijă a cerceta şi a analiza spre trăire acest subiect al Pătimirii lui Hristos, să analizăm cât mai teologic această temă (să trecem de la teorie la vederea lui Dumnezeu n. trad.), să o trăim înlăuntrul nostru, ca să putem încet-încet să scăpăm de muşcăturile păcatului. Şi astfel, după ce ne vom vindeca cu Sângele lui Hristos, să ne pregătim ca să purtăm ultima bătălie, care ne va introduce (în cazul victoriei n. trad.) în împărăţia Lui. Amin.

Multe ne întristează, însă fericit este cel care cu răbdare şi cu mulţumire străbate prin cele dureroase ale acestei vieţi trecătoare.

Avem un Dumnezeu cu o iubire părintească dumnezeiască, care ne rabdă şi continuă să ne iubească şi să aibă grijă de noi, iar noi oamenii îl renegăm, îl înjurăm şi nu ştim ce spunem şi ce facem. Credem şi îl mărturisim formal, în vreme ce prin viaţa noastră lipsită de atenţie noi devenim pesimişti şi nefericiţi deplorabili datorită minţii noastre, a alegerilor noastre, a egoismului şi a caracterului şi a purtării noastre lumeşti.

însă prin pocăinţa noastră sinceră noi putem să primim din nou binecuvântările lui Dumnezeu, să ne curăţim cazierul nostru încărcat, este de ajuns să păstrăm graniţele credinţei ortodoxe, poruncile lui Dumnezeu, şi atunci focul harului ne va încălzi, ne va răcori, ne va bucura şi ne va îndumnezei după har şi după participare.

106

Boala l-a adus la spovedanie şi la mântuirea sufletului lui

Aşadar, în orice fel putem, trebuie să ajutăm, deoarece nu ştim exact când ne va chema Domnul ca să plecăm din această viaţă. Şi să cerem de la Dumnezeu să ne dea duh de iubire, pentru că iubirea înseamnă milostenie. Cel care iubeşte ştie cum să miluiască. Şi Dumnezeu îl iubeşte foarte mult pe omul milostiv, pentru că şi El este milostiv şi milosârd.

V-aţi gândit vreodată că în afară de lumea aceasta există şi cealaltă lume, cea duhovnicească? V-aţi gândit vreodată să vă rugaţi pentru sufletele care se află în temniţa lui Dumnezeu (adică în iadul refuzării lui Dumnezeu n. trad.)? V-aţi gândit că există suflete care suferă îngrozitor de mult, pentru că nu au intrat în împărăţia lui Dumnezeu? Cine se va ruga pentru aceste suflete? Aceasta este marea milostenie: să ne rugăm pentru aceşti oameni, care sunt în temniţa lui Dumnezeu şi aşteaptă acolo ziua judecăţii lor. Ele tremură la ideea că va sosi ceasul Judecăţii celei Mari, când vor fi judecate o dată pentru totdeauna, şi acea stare nu va avea sfârşit… Aceste suflete se află într-o mare nefericire. Dacă le-aţi vedea, v-ar durea foarte mult. Eu vă confirm că aşa este. „în iad nu există pocăinţă.” Adică pocăinţa sufletelor care au plecat din această viaţă şi sunt

107

în iad nu este auzită şi ascultată. Aşadar, cine îi va ajuta pe aceşti oameni, cine îi va mântui? Biserica cea luptătoare, care suntem noi.

Trebuie să ne preocupe serios această problemă. Să ne punem pe noi înşine în această situaţie. O! Ce mare binecuvântare am avea şi noi, dacă ar exista unii oameni ale căror rugăciuni ar avea puterea să ne izbăvească de iadul cel groaznic, să ne achite datoria şi din starea de înrobire şi de înlănţuire să ne aflăm, dimpotrivă, în slava şi odihna lui Dumnezeu! Această milostenie este cea mai înaltă pe care o poate săvârşi un creştin şi să ştiţi că rugăciunile oamenilor sfinţi au reuşit această mare minune.

în Tradiţia patristică şi ascetică am citit despre mulţi oameni care cu rugăciunea lor au scos suflete din iad. Şi câţi Sfinţi au făcut acest lucru şi a rămas necunoscut acest lucru şi nu este scris nicăieri! însă Dumnezeu i-a slăvit pentru această mare milostivire a lor. Dacă un pahar cu apă dat în nume de ucenic, de profet, de drept (pe care îl oferim cuiva n. trad.) are valoare şi răsplată din partea lui Dumnezeu, cu cât mai mult va avea atunci o valoare incomparabilă rugăciunea pentru sute de milioane de oameni nefericiţi şi condamnaţi în adâncul iadului!

însă ca să ajungă cineva în punctul ca sufletul lui să se mişte spre a se ruga aşa trebuie ca acesta să fie precedat de o stare duhovnicească (deosebită a acelui om n. trad.). Ar trebui ca el să aibă o viaţă ascetică, să se roage, să îngenuncheze, să miluiască pe alţii, să cerceteze cuvântul lui Dumnezeu, să se spovedească, să se împărtăşească cu Sfintele

108

Taine şi în general viaţa lui să fie foarte înfrânată şi atentă. Astfel, dobândind rugăciunile lui trecere în faţa lui Dumnezeu, prin ele se va reuşi această mare izbândă pentru sufletele înrobite, întemniţate şi nefericite din iad, pentru care Hristos a murit. Mor şi mor mulţi oameni şi nimănui nu îi pasă de ei. Sunt uitaţi de toţi. Noi ne îngrijim de ai noştri, de părinţii noştri, de rudele noastre şi facem parastase, ne rugăm cu metanierul pentru ei, facem rugăciuni pentru odihna lor. Pentru aceştia (pentru restul celor care sunt în iad n. trad.) nu am îngenuncheat, nu am vărsat o lacrimă, nu ne-am ridicat mâinile în sus în stare de rugăciune.

Să ne străduim să devenim oameni mai duhovniceşti, să ne apropiem mai mult de Hristos, să îl atingem, ca să îi vorbim. Cu cât ne apropiem mai mult de El, cu atât suntem mai aproape de urechea lui Dumnezeu, să îi spunem despre cei care suferă. Când vă rugaţi pentru voi înşivă, pentru membrii familiei voastre, să vă amintiţi şi de aceşti nefericiţi, care nu au unde să îşi plece capul lor.

Hristos a murit pe Cruce pentru fiecare suflet de om, şi Dreptatea Lui Dumnezeiască întotdeauna caută să găsească un motiv ca să îi miluiască pe aceşti oameni, să justifice izbăvirea lor de condamnare. Lui Dumnezeu îi pasă de aceste suflete, pe care le are în temniţa iadului. Dreptatea Lui impune ca ele să fie în temniţă. Vine însă milostivirea Lui pe de altă parte şi ne spune: „Roagă-te pentru aceştia.” De ce? Ca să găsească Dumnezeu o motivaţie, milostivirea Lui să biruiască dreptatea Lui şi să le

109

trimită mila Lui celor care suferă acolo în iad. Iar noi, sărmanii, întunecaţi de păcat, de neştiinţă, nu dăm prilej iubirii lui Hristos ca să îi miluiască.

Fiilor, îmi doresc ca Hristos să ne dea har, să ne lumineze, să ne dea putere şi mai întâi de toate să ne dea harul milosteniei, ca să miluim acele suflete care au plecat în cealaltă lume (şi sunt acum în iad n. trad.) Iar atunci când noi nu le uităm, nici Dumnezeu nu ne va uita pe noi, când poate că ne vom afla şi noi în aceeaşi nevoie. Astfel, postul şi lupta noastră vor fi bineprimite înaintea lui Dumnezeu. Şi să îi mulţumim lui Dumnezeu din suflet că ne-a învrednicit să fim ortodocşi şi să avem această posibilitate să miluim şi să luptăm pentru a ne afla în slava Lui veşnic împreună cu El. Amin.²⁸

²⁸ Dintr-o omilie a lui Gheron Efrem Filotheitul, la o sinaxă a credincioşilor, ţinută în străinătate.

110

Sfaturi ale părintelui Filothei Zervakos

Toate cele care sunt folositoare şi necesare pentru mântuirea noastră ni le-a descoperit însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, învăţătorul cel ceresc; dacă îl urmăm, ne va fi cale de mântuire, cale care îi duce pe credincioşi de pe pământ în ceruri.

Să învăţăm de la Hristos însuşi să mergem pe calea smereniei, a pocăinţei, a discernământului, a credinţei celei adevărate în Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, Care ne-a dăruit nouă viaţă veşnică şi împărăţia cerurilor.

Fiilor, să nu ne înşele satana, căci fericirea adevărată se află în respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi în dobândirea virtuţilor.

Sfinţii nu s-au dus cu uşurinţă în Rai, ci s-au străduit şi s-au luptat împotriva a trei vrăjmaşi: trupul, lumea şi diavolul… Este nevoie de rugăciune şi de trezvie.

Toţi Sfinţii s-au sfinţit prin smerenie, care naşte iubirea şi toate virtuţile. Omul smerit este sălaş al lui Dumnezeu şi al harismelor sau darurilor Duhului

111

Sfânt. Fără smerenie toate virtuţile sunt nu numai cu lipsuri şi nefolositoare, dar şi vătămătoare.

Ne rămâne o singură nădejde dacă vrem să ne mântuim: să ne pocăim, să ne rugăm, să avem cuget smerit.

Viaţa trece. Am 97 de ani şi nu am înţeles deloc cum şi când au trecut atât de repede. Au fost ca o singură oră. Viaţa veşnică este nesfârşită. Să avem grijă mai întâi să se vindece sufletul nostru şi să nu ne despartă nimic de iubirea lui Hristos… Iisus Hristos nu va părăsi Biserica Lui, însă să facem şi noi ce putem, şi fericiţi sunt cei care vor rămâne până la moarte credincioşi sau fideli în credinţa şi mărturisirea ortodoxă.

Cel ce a înviat din morţi şi a dăruit viaţă veşnică să ne dea Raiul, precum tâlharului pocăit, şi bunurile cereşti cele nestricăcioase. Amin.

Harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, acoperământul şi ajutorul Maicii Domnului şi binecuvântarea mea să fie întotdeauna cu voi.

Cu iubire părintească şi cu urări din inimă, părintele vostru duhovnicesc, arhimandritul Filothei

112

Cauza distrugerii noastre va fi mândria şi nepocăinţa noastră

„Deschideţi-vă ochii şi veţi vedea clar milostivirea Preabunului Dumnezeu şi lipsa de pocăinţă a omenirii şi veţi înţelege duhul şi scopul profeţiilor care ne învaţă să rămânem departe de păcat.

Vedeţi viaţa creştinilor ortodocşi, care ar trebui să se gândească numai la Hristos, Dumnezeu-Omul, care S-a făcut om întru toate (în afară de păcat n. trad.), pentru ca oamenii să îi imite exemplul, de la Bethleem (adică de la naşterea întru smerenie deplină n. trad.) până la Golgotha (de la Naştere până la Răstignire).

Auziţi unde se spune despre aceste zile: neamurile vor umbla în lumina ei (Apocalipsa 21, 24). Pentru că toate neamurile care au crezut în numele Domnului Iisus Hristos şi au fost creştine au încălcat cuvântul Sfintei Evanghelii şi au căzut prin mândrie în păcat, toate vor fi vădite de o lumină mare şi pe neamuri le va cuprinde o mare mâhnire şi teamă.

Şi cauza acestei întregi distrugeri a oamenilor este mândria, care nu îi lasă să îşi dea seama de păcatul lor şi să se pocăiască, ci îi aruncă în nelegiuire, până la necredinţa în existenţa lui Dumnezeu.

113

Iar pe robii Lui, Preabunul Dumnezeu îi apără prin Sfinţii Părinţi, care profeţesc că vor avea loc războaie şi alte asemenea, pentru ca noi să trăim cu atenţie şi virtuos şi pentru a nu veni şi peste noi relele care sunt profeţite şi deja multe se împlinesc.”²⁹

²⁹ Ieromonahul Hrisant Aghianitul de la Schitul Sfânta Ana din Sfântul Munte Athos, părinte care a trecut la cele veşnice în anul 1981.

114

Avem nevoie de trezvie

Ignoranţa noastră referitoare la cunoaşterea exactă a scopului vieţii noastre creştine, precum şi necunoaşterea adevăraţilor duşmani ai mântuirii noastre ne fac să fim uşor de prins în capcanele demonilor. Niciodată nu trebuie să uităm că cei trei duşmani ai mântuirii noastre: trupul, lumea păcatului şi diavolul nu au vreo perioadă de armistiţiu şi de aceea suntem datori cu atenţie să ne păzim cu grijă pe noi înşine de ei, pentru că trecem prin multe capcane mortale ascunse. Cerând luminarea şi ajutorul lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, mijlocirile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Purureafecioarei Mar ia şi rugăciunile tuturor Sfinţilor Ortodoxiei, suntem chemaţi să luptăm pentru curăţirea noastră de diferite patimi păcătoase şi pentru dobândirea virtuţilor evanghelice şi să trăim, în general, o viaţă cu roade vrednice de pocăinţă, pentru a avea nădejde de mântuire.

115

Trâmbiţe evanghelice

Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă…. (Luca 13, 24).

Tot ceea ce este în lume pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci din lume sunt. (I Ioan 2,16)

Sfântul Apostol Pavel ne spune aşa: Dar noi nu duhul lumii l-am primit, ci Duhul Cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele prin har dăruite nouă de Dumnezeu. (I Corinteni 2,12)

Domnul Iisus Hristos a spus despre vremurile din urmă: Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8)

Şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. (I Ioan 5, 4)

116

Hristos este unica noastră cale de mântuire

Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci sub cer nu este dat între oameni nici un alt nume întru care noi trebuie să ne mântuim. (Faptele Apostolilor 4,12)

Numai prin Hristos şi prin nimeni altul nu ne vom mântui. Nu există alt nume pe pământ prin care să ne mântuim. Hristos este unicul Izbăvitor al sufletelor şi al trupurilor.

Atât de mare este puterea lui Iisus Hristos, încât şi numai în numele Lui (la auzul numelui Lui n. trad.) vor îngenunchea îngerii, oamenii şi demonii, care vor mărturisi că acest Iisus este Domnul, este Hristos, adică Mesia.

Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Celce-Este, Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine, Atotţiitorul. (conf. Apocalipsa 1,8) El este Calea, Adevărul şi Viaţa. (Ioan 14, 6) Să ne luptăm cu sârguinţă, rămânând credincioşi până la moarte, pentru ca El să ne dăruiască şi nouă cununa vieţii veşnice (vezi Apocalipsa 2,10)

Cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră (Filipeni 2,12), ne îndeamnă Sfântul Apostol Pa vel, pentru că, potrivit aceluiaşi Apostol, vremea se scurtează (I Corinteni 7, 29).

117

Iisus Hristos, Cel care S-a răstignit pentru mântuirea noastră, ne-a confirmat faptul că: Eu sunt învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine, în veac nu va muri! (Ioan 11, 25-26)

Să avem conştiinţa plină de trezvie, ca nu cumva datorită neglijenţei noastre să rămânem departe de mântuire. Să facem ceea ce ne stă în putere ca să împlinim poruncile lui Dumnezeu, şi bunătatea Domnului va binevoi să avem un sfârşit bun şi mântuitor. Este bine să avem amintirea morţii în gândul nostru şi pomenirea numelui lui Dumnezeu, precum şi grija pentru plecarea noastră din această lume.

Subiectul mântuirii noastre este cel mai important şi nu trebuie să îl abordăm cu indiferenţă şi să nu îi acordăm atenţie, pentru că „de un singur lucru avem nevoie”, iar acesta este mântuirea noastră.

„Hristoase Dumnezeule, cel care nădăjduieşte în Tine nu va cădea niciodată.” Această frază a fost inscripţionată de către conducătorul Abgar al Edessei, sub icoana lui Hristos.

Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni! (Matei 11, 28)

Cuprins

Nota editorului 5

Câteva cuvinte despre satana şi despre uneltirile lui 7

Pentru cei care nu îl cunosc pe diavolul 12

Vrăjmaşul cel viclean al sufletului nostru 14

Să ai 400 de ochi 15

Văd că l-au înconjurat demonii 16

Cuvânt al Sfântului Antonie cel Mare 19

Demonii ne joacă pe degete 20

Sfatul bun al unui vrăjitor 22

Demonii recunosc de ce anume se tem şi ce le place 24

Gheronda Iosif Isihastul. în seara aceea Dumnezeu mi-a arătat răutatea satanei 27

Cum se întâmplă să nu vină harul dumnezeiesc în sufletul nostru? 29

Gheronda Efrem Filoteitul. Voi cu lucrarea voastră, iar eu cu lucrarea mea 32

Apologie cumplită în ceasul morţii 40

Cuviosul şi fericitul sfârşit al lui Gheronda Kalinic Zăvorâtul 42

Sfântul Grigorie Dialogul, episcopul Romei (f604). 43

Mare este răspunderea părinţilor 46

Pururea pomenitul Fotie Kontoglou. Marele pariu dintre credincioşi şi necredincioşi 52

Diavolul nu se luptă cu cei care fac voia lui 55

Atenţie la greşelile mici 57

Despre pocăinţă 58

„Mă tem de un singur lucru: păcatul” (Sfântul Ioan Gură de Aur) 62

Oglindă duhovnicească 63

Diverse cuvinte legate de problema morţii

119

Sfântul Ioan Gură de Aur. Despre moarte 67

Despre pericolele deocherii 82

Avem nevoie de trezvie şi vigilenţă 84

Diverse lucruri educative, de folos 85

Despre plânsul mântuitor al pocăinţei 87

Milostivirea lui Dumnezeu nu anulează dreptatea Lui 89

Despre amintirea morţii, de monah Marcel Karakalinul (de la Mănăstirea Karakalu din Sfântul Munte Athos) 94

Focul iadului 99

Acum toate pot să fie îndreptate, cuvânt al lui Gheronda Efrem Filotheitul 100

Mare milostenie este rugăciunea pentru cei adormiţi ai noştri 102

Boala l-a adus la spovedanie şi la mântuirea sufletului lui 106

Sfaturi ale părintelui Filothei Zervakos 110

Cauza distrugerii noastre va fi mândria şi nepocăinţa noastră 112

Avem nevoie de trezvie 114

Trâmbiţe evanghelice 115

Hristos este unica noastră cale de mântuire 116

Distribuţie:

S.C. Egumeniţa S.R.L. tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

Cercetând Sfânta Scriptură vedem că se vorbeşte foarte mult despre diavol şi despre lucrarea lui, ca şi despre Hristos şi lucrarea Lui.

Venirea în lume a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu a avut alt scop decât distrugerea satanei şi a lucrării lui. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune acest lucru fără ocolişuri, foarte clar: Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu ca să dezlege (să nimicească) legăturile sau lucrările satanei.

Ignoranţa noastră referitoare la cunoaşterea exactă a scopului vieţii noastre creştine, precum şi necunoaşterea adevăraţilor duşmani ai mântuirii noastre ne fac să fim uşor de prins în capcanele demonilor. Niciodată nu trebuie să uităm că cei trei duşmani ai mântuirii noastre: trupul, lumea păcatului şi diavolul nu au vreo perioadă de armistiţiu şi de aceea suntem datori cu atenţie să ne păzim cu grijă pe noi înşine de ei, pentru că trecem prin multe capcane mortale ascunse. Cerând luminarea şi ajutorul lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, mijlocirile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Purureafecioarei Maria şi rugăciunile tuturor Sfinţilor Ortodoxiei, suntem chemaţi să luptăm pentru curăţirea noastră de diferite patimi păcătoase şi pentru dobândirea virtuţilor evanghelice şi să trăim, în general, o viaţă cu roade vrednice de pocăinţă, pentru a avea nădejde de mântuire.

Lasă un comentariu Anulează răspunsul