SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI TÂLCUIRE LA PSALMI

SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI

TÂLCUIRE LA PSALMI

Colecţia Patristica

Editori coordonatori: Dragoş DÂSCĂ şi Pr. dr. Dragoş Bahrim Referenţi ştiinţifici:

Vasile Bîrzu (Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu)

John Behr (St Vladimirs Orthodox Theological Seminary, New York) Paul Gavrilyuk (St Thomas University, Minnesota)

Alexis Torrance (Notre Dame University, Indiana)

Josiah Trenham (Ss Cyril and Athanasius Orthodox Institute, San Francisco)

Ştefan Munteanu (Institut de Theologie Orthodoxe Saint-Serge, Paris)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CHIRIL AL ALEXANDRIEI, sfânt Tâlcuire la psalmi Sfântul Chiril al Alexandriei; trad. din lb. greacă veche şi note de pr. Dumitru Stăniloae; ed. îngrijită de Dragoş Mîrşanu; carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. iaşi: Doxologia, 2021 Index

ISBN 978-606-666-960-3

I. Stăniloae, Dumitru (trad.)

II. Mîrşanu, Dragoş (ed.)

Lucrare realizată în cadrul Departamentului de Valorizare a Tezaurului Patristic

SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI

TÂLCUIRE LA PSALMI

Traducere din limba greacă veche şi note de Pr. Dumitru Stăniloae

Ediţie îngrijită de Dragoş Mîrşanu

Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei DOXOLOGIA Iaşi, 2021

CUPRINS

Notă asupra ediţiei (Dragoş Mîrşanu) 9

Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Psalmi

Cuvânt înainte 15

Prolog la Psalmi 17

Psalmul 1 21

Psalmul 2 22

Psalmul 3 28

Psalmul 4 34

Psalmul 5 41

Psalmul 6 43

Psalmul 7 47

Psalmul 8 53

Psalmul 9 58

Psalmul 10 81

Psalmul 11 85

Psalmul 12 89

Psalmul 13 91

Psalmul 14 93

Psalmul 15 94

Psalmul 16 100

Psalmul 17 105

Psalmul 18 111

Psalmul 19 116

Psalmul 20 117

Psalmul 21 119

Psalmul 22 121

Psalmul 23 125

Psalmul 24 127

Psalmul 25 132

Psalmul 26 133

Psalmul 27 134

Psalmul 29 135

Psalmul 30 137

Psalmul 31 144

Psalmul 32 146

Psalmul 33 159

Psalmul 34 167

Psalmul 35 181

Psalmul 36 189

Psalmul 37 210

Psalmul 38 223

Psalmul 39 231

Psalmul 40 242

Psalmul 41 250

Psalmul 42 259

Psalmul 43 264

Psalmul 44 271

Psalmul 45 288

Psalmul 46 291

Psalmul 47 298

Psalmul 48 305

Psalmul 49 309

Psalmul 50 318

Psalmul 51 330

Psalmul 52 332

Psalmul 57 333

Psalmul 58 335

Psalmul 59 337

Psalmul 60 337

Psalmul 61 339

Psalmul 62 343

Psalmul 63 346

Psalmul 64 347

Psalmul 65 352

Psalmul 66 357

Psalmul 67 360

Psalmul 68 372

Psalmul 69 385

Psalmul 70… 386

Psalmul 71… 387

Psalmul 72… 391

Psalmul 73… 392

Psalmul 74… 393

Psalmul 75… 394

Psalmul 76… 395

Psalmul 77… 399

Psalmul 78… 400

Psalmul 79… 402

Psalmul 80… 405

Psalmul 81… 408

Psalmul 82… 409

Psalmul 83… 410

Psalmul 85… 412

Psalmul 86… 413

Psalmul 88… 413

Psalmul 90… 419

Psalmul 91… 424

Psalmul 92 427

Psalmul 93 429

Psalmul 94 435

Psalmul 95 438

Psalmul 96 442

Psalmul 97 447

Psalmul 98 450

Psalmul 99 452

Psalmul 100 453

Psalmul 101 456

Psalmul 103 456

Psalmul 104 459

Psalmul 109 460

Psalmul 113 460

Psalmul 114 461

Psalmul 115 461

Psalmul 117 462

Psalmul 118 463

Psalmul 119 464

Psalmul 138 464

Indice de referinţe scripturistice 465

Notă asupra ediţiei

Ideea publicării volumului de faţă s-a născut în perioada lucrului la editarea traducerii inedite a unei opere înrudite, Tâlcuirile la Psalmi ale Sfântului Atanasie cel Mare¹. Nu numai că acest Comentariu transmis sub numele Sfântului Chiril se poziţionează firesc în descendenţa cronologică a lucrării marelui său predecesor din scaunul Alexandriei, dar şi reclamă întovărăşirea celor două, fiind fructul unui efort teologic şi hermeneutic de factură similară nu fără unele accente specifice şi fiind păstrat, ca şi textul atanasian, doar sub formă de fragmente, alături de materiale aparţinând altor scriitori bisericeşti. Având cunoştinţă de existenţa unei traduceri a Tâlcuirii chiriliene datorate marelui teolog care a fost Pr. Dumitru Stăniloae (1903-1993) foarte puţin cunoscută din cauza publicării numai în paginile unui periodic bisericesc, în perioada 1989-1993 -, am decis că ar fi potrivit să o preluăm în colecţia Patristica, dimpreună cu bogatele sale note de subsol, făcând-o astfel accesibilă unui public mai larg².

Deşi cercetarea modernă nu pune la îndoială faptul că Sfântul Chiril a scris un Comentariu complet la Psalmi, singura ediţie existentă, cea inclusă în Patrologia Migne³, oferă un text incomplet şi mai ales compozit în care găsim, amestecate cu fragmente autentic

¹ Sf. Atanasie cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi. Cuprinzând şi fragmente atribuite altor scriitori bisericeşti, trad. Monahia Parascheva Enache, ed. îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Dragoş Mîrşanu, colecţia Patristica, Doxologia, 2021. Ediţia este însoţită şi de traducerea faimoasei Epistole către Marcelin, despre tâlcuirea Psalmilor.

² A celui întru sfinţi, Părintelui nostru Chiril, episcopul Alexandriei, Tâlcuirea Psalmilor, trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în Mitropolia Olteniei, 4 (1989), pp. 37-62; 5 (1989), pp. 45-76; 6 (1989), pp. 100-121; 1-3 (1990), pp. 123-198; 4-6 (1989), pp. 155-204; 1 (1991), pp. 53-72; 2 (1991), pp. 53-76; 3 (1991), pp. 42-60; 4 (1991), pp. 76-92; 1-6 (1992), pp. 118-133; 1-6 (1993), pp. 140-152.

³ Sf. Chiril al Alexandriei, Explanatio În Psalmos, ed. A. Mai, în PG 69, 717-1274. Textul a fost preluat în Patrologia Graeca după ediţia cardinalului Angelo Mai din Nova Bibliotheca Patrum, III, 1845,139-434.

chiriliene, numeroase exegeze psalmice provenind de la alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, precum Sfântul Atanasie (cel mai adesea), Eusebiu al Cezareei, Didim cel Orb, Diodor din Tars, Sfântul Vasile cel Mare, Evagrie Ponticul, Fericitul Teodoret al Cirului şi alţii.

Că lucrarea Sfântului Chiril nu s-a păstrat în întregime nu reprezintă o situaţie excepţională; de fapt, cele mai multe comentarii patristice în limba greacă nu s-au păstrat ca atare, ci au fost transmise fragmentar în lanţuri exegetice (catenae)⁴. Pentru alcătuitorii acestora, indiferent de epocă, notarea cu acurateţe a numelor autorilor fragmentelor incluse nu a fost o prioritate. Editorii care au încercat, începând deja din secolul al XVI-lea, să le folosească pentru completarea şi/sau pentru clarificarea paternităţii textelor exegezelor patristice la Psaltire fapt valabil şi pentru celelalte cărţi ale Scripturii au fost, adesea, mai degrabă induşi în eroare de multele atribuiri greşite şi, deseori, contradictorii (între catene diferite, găsim acelaşi fragment cu paternitate diferită, sau în una dintre ele fragmentul apare anonim etc.). Astfel, de vreme ce singurele ediţii existente ale unor astfel de comentarii sau serii de omilii la Psalmi au fost constituite utilizând critica textuală proprie epocilor trecute, acestea sunt deficitare şi au astăzi o utilizare limitată, cel puţin din perspectiva cercetătorului sau a celui care citeşte cu creionul în mână.

Desigur, studiile moderne şi contemporane asupra catenelor la Psalmi au adus un progres real în ceea ce priveşte cunoaşterea lor⁵, dar aceasta rareori a condus la publicarea de noi ediţii, critice de această dată, ale comentariilor de sine stătătoare, precum cel al Sfântului Chiril. Datorită eforturilor unor Giovani Mercati, Robert Devreesse sau Ekkehard Miihlenberg, unele fragmente din tâlcuirile chiriliene au putut fi autentificate⁶. De asemenea, două scurte

⁴ Pentru detalii, vezi Gilles Dorival, Les chaînes exégétiques grecques sur les Psaumes. Contribution à l’étude d’une forme littéraire, 1, Louvain, 1986, pp. 1-33.

⁵ Robert Devreesse, Chaînes exégétiques grecques, în Dictionnaire de la Bible; Supplément, vol. 1, Paris, 1928, 1084- 1140; idem, Les anciens commentateurs grecs des Psaumes, Studi e Testi 264, Vatican, 1970; Marcel Richard, „Les premières chaînes sur le Psautier”, Bulletin de l’Institut de Recherche et dHistoire des Textes 5 (1956), pp. 88-93; Marguerite Harl, La chaîne palestinienne sur le Psaume 118, SC 189, 190, Paris, 1972; Ekkehard Mühlenberg, Psalmenkommentare aus der Katenenüberlieferung, vol. 1, Berlin, 1975.

⁶ Vezi Marie-Josèphe Rondeau, Les Commentaires patristiques du Psautier (II-V siècles), vol. 1, Orientalia Christiana Analecta 219, Roma, 1982, pp. 131-134.

pasaje comentând Ps. 1,5, respectiv Ps. 2, 7, dar mai ales „Prologul” Sfântului Chiril la Psaltire, s-au constituit în adăugiri certe la exegeza psalmică chiriliană, după ce au fost editate critic de Mercati.7

Dincolo de aceste considerente necesare privind transmiterea şi paternitatea textului, cititorul este îndemnat să primească întregul traducerii de faţă în spiritul respectării tradiţiei patristice, pătrunse de harul Sfântului Duh. Nu există nici o îndoială că Tâlcuirea Sfântului Chiril a fost una savantă şi pronunţat teologică. E probabil să fi fost şi erudită, în sensul Comentariului alcătuit de Eusebiu al Cezareei pe care Sfântul Chiril confirmă că îl cunoaşte -, însă, dacă este să judecăm numai după textul pe care îl avem, interpretarea teologică este, aşa cum s-a observat, predominantă⁸. Tocmai de aceea, avem o misiune uşoară în a recomanda cititorului, cu precădere pentru cazul de faţă, profundele explicaţii teologice din subsolul traducerii, datorate părintelui Dumitru Stăniloae.

Neavând acces la o versiune manuscrisă, traducerea a fost extrasă din paginile tipărite ale periodicului în care a fost publicată iniţial. Textul astfel rezultat a necesitat o lectură atentă, în primul rând în vederea corectării erorilor editoriale sau de tipar, care, din nefericire, s-au dovedit a fi nici puţine, nici foarte uşor de identificat. Oferind ediţia de faţă cu speranţa că textul prezentat este îndeajuns de curat şi de limpede, cerem totuşi îngăduinţa cititorului pentru eventualele erori să sperăm minore rămase.

Deşi ne-am propus să modificăm textul cât mai puţin cu putinţă, am operat totuşi tacit unele îndreptări atunci când am considerat că limba mai veche a traducerii sau a adnotărilor i-ar putea

⁷ G. Mercati, Osservazioni a Proemi del Salterio di Origene, Ippolito, Eusebio, Cirillo Alessandrino e altri, con frammenti inediţi, Studi e Testi 142, Vatican, 1948, pp. 140-144 (Prologul); p. 147 (fragmentul la Ps. 2, 7); Alia ricerca dei nomi degli „altri” traduttori nelle Omilie sui Salmi di S. Giovanni Crisostomo e variazioni su alcune catene del Salterio, Studi e Testi 158, Vatican, 1952, p. 186 (fragmentul la Ps. 1, 5).

⁸ Rondeau, Les Commentaires, p. 134: „Cette oeuvre de Cyrille était certainement un commentaire savant. A en juger par ce qui en reste, l’érudition, philologique ou historique, ne retient pas guère l’auteur, non plus que les développements moraux ou les spéculations sur la vie spirituelle. Tout l’accent est mis sur la théologie.”

pune în dificultate cel puţin pe unii dintre cititorii de astăzi. în doar câteva rânduri, am identificat şi îndreptat câte o rară inadvertenţă, sau câte o imprecizie în redarea textelor biblice, prin confruntarea, acolo unde s-a impus, cu originalul chirilian. De asemenea, observând mai multe omisiuni în privinţa menţionării, între paranteze rotunde, a autorilor cărora li se atribuie unele dintre tâlcuiri, am făcut completările necesare după ediţia din PG.

Extrasele din Psalmi, citate şi comentate în succesiune, sunt redate cu litere cursive, iar referinţele „interne” ale psalmului comentat au fost indicate între paranteze (unde, e.g., „v. 5″ desemnează „versetul 5″ al psalmului curent). Celelalte citate biblice din textul chirilian sunt încadrate între ghilimele şi urmate de trimitere, între paranteze. Notele de subsol sunt rezervate exclusiv comentariilor traducătorului.

în câteva locuri, cititorul va avea surpriza să găsească, în textul traducerii, referiri la autorul însuşi, Sfântul Chiril (e.g., la paginile 95, 226, 256, 258). în aceste cazuri este vorba, desigur, de adnotări sau glose cel mai probabil, opere ale unui copist -, care, la o dată ulterioară, cu ocazia unei recopieri, au fost mutate din marginea manuscrisului în textul propriu-zis. Devenite părţi integrante şi nefiind marcate în mod deosebit în ediţia Migne, ele au fost traduse şi incluse ca atare şi de părintele Stăniloae.

Ediţia de faţă oferă cititorului român, în traducerea Monahiei Parascheva Enache, şi fragmentele chiriliene identificate şi editate numai în secolul XX, la care am făcut deja referire şi care, nefiind incluse în ediţia Migne, nu au fost incluse în traducere. Acestea au fost inserate la locul potrivit, între paranteze pătrate.

în încheiere, dorim să-i mulţumim domnului Dumitru-Horia Ionescu, moştenitorul şi promotorul operei părintelui profesor Dumitru Stăniloae, al cărui acord generos a fost esenţial în vederea întrupării acestui proiect.

Dragoş Mîrşanu

Sfântul Chiril al Alexandriei

Tâlcuire la Psalmi

A celui între Sfinţi, Părintelui nostru Chiril, episcopul Alexandriei, Tâlcuire la Psalmi

Cuvânt înainte

Sfintele cuvinte şi dumnezeieştile învăţături aduc folos de mare laudă celor ce le grăiesc. „Că mai bună este înţelepciunea decât pietrele de mare preţ. Nimic din cele cinstite nu e de înălţimea ei” (Pilde 3, 14). Dar socotesc că cel ce le iubeşte trebuie să se ostenească cu multă râvnă în preocuparea aducătoare de folos cu ele, ştiind că aceasta e mai bună decât orice osteneală şi lenevie. Căci nu ajung la isprăvile cele mari cei obişnuiţi cu lenevia, ci cei ce voiesc să asude pentru ele. De aceea, m-am hotărât şi eu să spun, după putere, puţine lucruri despre Cartea Psalmilor. Căci mult se cântă ei în Biserica Domnului la auzul poporului. Fiindcă prorocii din jurul lui Iisus pot fi arătaţi că sunt rânduiţi de David ca proroci şi conducători şi învăţători ai popoarelor, spre a-L lăuda pe Domnul şi a-I mărturisi Lui.

Acestea fie spuse în prezent de noi. Iar despre celelalte aflate, mă gândesc despre diapsalm, voi grăi condus de harul Domnului şi ajutat de puterile Lui. Dar şi despre cele spuse înainte voi vorbi mai pe larg în cele următoare, cu harul Domnului.

Prolog la Psalmi1

[Sfintele cuvinte şi adunarea dumnezeieştilor învăţături procură vestit folos celor ce le spun pe acestea, căci Mai bună este înţelepciunea decât pietrele preţioase şi nici un lucru de preţ nu este vrednic de ea (Pilde 8,11). Dar eu cred că cel ce iubeşte lucrurile vrednice de toată admiraţia trebuie să fie mai presus de orice lenevire şi orice uşurătate şi să se ostenească cu şi mai multă râvnă în lucruri atât de folositoare. Căci cele mai deosebite dintre isprăvi sunt uşor de cucerit nu de cei ce obişnuiesc să cadă în trândăvie, ci de cei ce vor să verse sudori pentru ele. De aceea, şi eu sunt stârnit să nu precupeţesc nici un efort din cele după putere şi să explic cartea Psalmilor, căci foarte mult am admirat-o. Căci deja unii dinaintea mea au scris despre ea, dar nici un efort drag lui Dumnezeu nu rămâne [nerăsplătit] şi nouă ne este pusă înainte scrierea.

Orice Scriptură insuflată de Dumnezeu este şi folositoare, se îndreaptă spre ceea ce îi place lui Dumnezeu şi lucrează cunoştinţa exactă a vieţii celei alese [în Dumnezeu]. Dar, în mod special, şi numai scrierea melodiei te îmbată de istorisirile cu privire la Hristos Mântuitorul nostru, al tuturor, şi proclamă subtil şi cu acurateţe taina întrupării, fără să lase deoparte nimic din totalitatea evenimentelor. Căci toate sunt istorisite limpede, atât învăţăturile Mântuitorului, cât şi înseşi minunile dumnezeieşti şi, pe lângă acestea, nebuniile iudeilor dezlănţuite împotriva Lui, Crucea şi cele de la Cruce, ocările, batjocura, pogorârea la iad, izbăvirea duhurilor celor de jos, învierea din morţi, suirea

1 Textul Prologului, absent din ediţia tipărită în Patrologia Graeca după care a tradus părintele Dumitru Stăniloae, a fost editat de G. Mercati în Osservazioni a Proemi del Salterio di Origene, Ippolito, Eusebio, Chillo Alessandrino e altri, con frammenti inediţi, Studi e Testi 142, Cittâ del Vaticano, 1948, pp. 140-144 şi tradus pentru volumul de faţă de Monahia Parascheva Enache (n. ed.).

la ceruri, apostazia celor din Israel, nenorocirile, cucerirea Ierusalimului, întoarcerea care a avut loc la tot neamul, rămăşiţa cea mântuită [din Israel], propovăduirea Sfinţilor Apostoli, ierurgia duhovnicească, chemarea neamurilor, întoarcerea lui Israel prin credinţă care va urma după aceea, cinstirile care vor fi la sfârşit sfinţilor, cetatea cea de sus, suirea la nestricăciune a trupurilor celor de pe pământ. Pe scurt, tot ceea ce este de folos şi contribuie la mântuirea cititorilor, căci acesta este Scopul acestei scrieri, să explice în mod clar şi neînşelat, ca de la Duhul Sfânt.

Dar trebuie ştiut că, proroc fiind cuviosul David şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat lui cu jurământ că din rodul pântecelui lui va pune pe tronul său, precum este scris, stăruie asupra povestirilor privitoare la Hristos. De aceea, cred că a trecut şi la nevoia de a compune cântări şi melodii ale slavosloviei. Şi nu a făcut lucrul în dezacord cu Legea. A adăugat, pe lângă altele şi aceasta, şi a legiuit un mod pentru fiecare jertfă, dar aminteşte şi de jertfa laudei, pe care o numeşte şi mântuitoare, căci este scris că: Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema (Ps. 115, 4). Dar a spus Dumnezeu astfel către hierofantul Moise: Iată legea privitoare la jertfa de mântuire pe care o vor aduce Domnului: dacă se va aduce ca jertfă de mulţumire şi se vor aduce ca jertfă de mulţumire pâini din floarea făinii frământate cu untdelemn şi turte nedospite unse cu untdelemn şi floarea făinii frământată cu untdelemn (Lev. 2, 4). Pe lângă pâinile dospite, va aduce darurile lui, adăugate la jertfa de mulţumire, jertfa de mântuire, deşi poruncise clar, în alte locuri, că nu trebuie adus lui Dumnezeu ceea ce este dospit. Căci a zis aşa că: Nimic dospit şi nimic cu miere nu veţi aduce ca prinos Domnului, le veţi aduce pe acestea ca dar din pârga lor, dar pe jertfelnic nu se vor înălţa spre miros de bună mireasmă Domnului (Lev. 2, 11-12). Apoi cum de săvârşeşte jertfă de mulţumire şi jertfă de mântuire cu pâini dospite? Aceasta are o raţiune tainică. Căci Legea proclamă că cei ce au crezut din Israel împreună cu cei din neamuri vor aduce lui Dumnezeu jertfele cele de mulţumire.

Aşadar lucrul avea un temei în Lege, mă refer la faptul de a fi slăvit Dumnezeul a toate în Sfântul Templu. Dar erau rânduite la aceasta coruri şi conducători de cor, cântăreţi şi ieropsalţi din fiii lui Levi care aduceau laude către Dumnezeu dimineaţa şi seara, când se jertfeau miei şi se tămâia cu tămâie fină şi amestecată, căci este scris la Ieşire aşa: Şi acestea sunt cele ce vei face: pe jertfelnic să aduci doi miei fără meteahnă de un an în fiecare zi, neîncetat, prinos necurmat, un miel să-l aduci dimineaţa şi al doilea miel să-l aduci seara (Ieş. 29, 38-39). Despre tămâie zice aşa: Să faci un altar al tămâierii din lemne care nu putrezesc (Ieş. 30,1). La acestea adaugă: Şi va aşeza pe el tămâie fină dis-de-dimineaţă când pregăteşte candelele. Iar seara va tămâia pe el cu tămâiere necurmată, pururea, înaintea Domnului în neamurile lor (Ieş. 30, 7-8). Şi jertfa mieilor ar semnifica faptul că Hristos S-a jertfit pentru noi şi S-a adus spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatălui. Dar şi aducerea tămâii fine şi amestecate negreşit aceasta ar arăta că jertfa este neîncetată şi necurmată. Căci Emanuel cel înţelegător pururea este binemirositor, fiind mireasma cunoştinţei lui Dumnezeu şi Tatălui, arătând plin de această mireasmă cortul Lui cel sfânt, adică Biserica.

Am văzut, aşadar, săvârşindu-se jertfa mieilor în chip potrivit cu toate celelalte jertfe, fiecare după felul ei. Căci este scris astfel în cea dintâi dintre Paralipomene: Şi leviţii erau ducând cortul şi toate vasele lui pentru slujba lui, fiindcă în cele din urmă cuvinte ale lui David, fiii lui Levi au fost număraţi de la douăzeci de ani în sus, fiindcă i-a încredinţat pe ei în mâna lui Aaron să slujească în casa Domnului la curţi, şi în încăperi, şi la curăţirile tuturor celor sfinte, şi la lucrurile slujirii în casa lui Dumnezeu, şi la pâinile punerii înainte, la floarea făinii de jertfă, şi la turtele cele nedospite, cele de copt, de frământat şi pentru toată măsura. Şi să stea dimineaţa să laude şi să se mărturisească Domnului şi tot aşa şi seara. Şi la toate arderile de tot aduse Domnului în sâmbete şi la lunile noi şi la sărbători după numărul lor, după rânduiala pusă lor, neîncetat, Domnului (I Par. 23, 26-31). Dar că erau aleşi unii dintre cei din sângele lui Levi la cântări, ne încredinţează iarăşi Sfânta Scriptură, căci are aşa la Paralipomene: Şi a pus David regele şi căpeteniile oştirii pentru

slujbe pe fiii lui Asaf ai lui Heman şi ai lui Iedutun care cântau din harfe, alăute şi chimvale (I Par. 25,1). Dar cântau, cred, cei despre care am vorbit după ritmul practicat potrivit cu obiceiul poporului evreu, când psalmii erau alcătuiţi de aceştia, dar se spune că pe unii dintre ei i-a compus şi i-a cântat prin el însuşi Cuviosul David, templul care a cuprins ceea ce este dumnezeiesc, iar pe alţii iarăşi i-au alcătuit psalţi care erau preoţi şi sfinţi şi aveau duhul harului prorocesc. Căci prin acest har în mod limpede au fost scrişi şi unii ai lui David, alţii lui David, fiindcă cei care i-au scris, poate, i-au dedicat fericitului David, ca fiind cel dintâi care i-a născocit şi cel dintâi care i-a psalmodiat sau şi pentru că (ceea ce, cum cred, pare mai cuvenit a înţelege) refereau înţelesul cântării la Hristos, căci El era numit în sfintele scrieri şi David, din pricina faptului că era din sângele fericitului David după trup şi este scris despre fiii lui Israel că în vremurile din urmă se vor pocăi şi aceştia şi vor fi chemaţi prin credinţă la cunoaşterea lui Hristos. Şi după acestea, zice, se vor întoarce fiii lui Israel şi-L vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor şi pe David, regele lor (Ier. 30, 9).

Trebuie ştiut că unii dintre Psalmi, cum deja am spus îndeajuns, vorbesc în mod clar şi limpede despre Taina lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor, alţii au puterea reprezentării, căci unul se referă, poate, la lucrurile bune pe care le-a pătimit, aducând mulţumire şi împlinind jertfa de laudă, altul, pătimind prigoane pentru dreapta credinţă, şi necazuri, şi răbdând ispite, tânjeşte după ajutorul de sus. Altul, îmbărbătându-se şi biruind, se arată mai puternic decât puterea celor ce-i stau împotrivă. Altul, întărindu-se împotriva furtunilor păcatului şi viforelor patimilor, cere milă de la Cel ce poate să mântuiască. Dar sunt unii care conţin explicarea şi învăţătura vieţuirii celei mai legiuite şi blânde şi cum să trăiască cineva în chip strălucit, şi fac şi pomenire de lucrurile cele mai de demult care s-au făcut spre slava lui Dumnezeu. Dar toate acestea lucrează cel mai deplin folos posibil şi îi arată lucrători spre tot lucrul bun pe cei ce, cu ochiul precis al minţii, vor să caute calea petrecerii celei curate. Prin urmare, începe primul psalm şi zice.]

Psalmul 1

Şi toate câte va face vor spori (v. 1). înainte de venirea Mântuitorului nu era uşor celor de pe pământ să poată birui plăcerea prostească şi să se înalţe peste poftele lumeşti. Dar când a venit Domnul Dumnezeu, cărarea spre virtute ni s-a arătat lină şi netedă şi neavând nimic anevoios şi aspru.

Nu se vor ridica necredincioşii la judecată (v. 5). Cei lipsiţi de vină vor avea parte de îndurare, necăzând sub aceleaşi pedepse ca cei necredincioşi. Păcătoşii vor învia şi ei, dar nu vor fi în sfatul şi în ceata drepţilor. Iar „sfatul drepţilor” spun că e ceata şi cinstea lor. Deşi vor fi, poate, învredniciţi de milă sau de iertare şi unii dintre cei ce au păcătuit, dar nu se vor număra în cetele sfinţilor. Căci altul va fi sorţul sfinţilor: şi măririle lor vor fi ridicate, harul vestit şi desfătarea fără sfârşit. Căci au cules rodul bunătăţilor lor bărbăteşti şi s-au îmbogăţit cu răsplătirile bunei bărbăţii în tot binele¹. Iar tu însemnează-ţi că David e cel dintâi care a învăţat clar despre înviere şi judecată şi despre făgăduinţa vieţii viitoare, câtă vreme Moise nu ne-a predat nimic.

[Fragment la Psalmul 1, v. 5: Dar urmează cineva acestora, se întâmplă să fie şi milostiv, încât nu va cădea în aceleaşi

¹ Va exista în veci o corespondenţă organică între treptele şi formele bunătăţii la care s-a ridicat omul pe pământ şi starea lui duhovnicească din viaţa viitoare. Precum nu sunt uniforme persoanele aici, aşa nu vor fi nici acolo, deşi vor fi toate într-o comunicare. Unii nu au avut bărbăţia săvârşirii de fapte bune, dar n-au fost nici răi; sau le pare rău de neputinţa lor. Sunt şi ei miluiţi de Dumnezeu, dar rămân pe trepte spirituale conforme lipsei lor de bărbăţie.

Textul acestui fragment, absent din ediţia tipărită în Patrologia Graeca după care a tradus părintele Dumitru Stăniloae, a fost editat de G. Mercati în Alia ricerca dei nomi degli „altri” traduttori nelle Omilie sui Salmi di S. Giovanni Crisostomo e variazioni su alcune catene del Salterio, Studi e Testi 158, Cittâ del Vaticano, 1952, p. 186 şi tradus pentru volumul de faţă de Monahia Parascheva Enache (n. ed.).

pedepse cu nelegiuiţii. Prin urmare, vor învia şi aceştia, totuşi nu în sfatul drepţilor. Dar numeşte „sfatul drepţilor” rânduiala şi vrednicia lor. Căci chiar dacă unii dintre păcătoşi ar fi vrednici fie de milă, fie de iertare, totuşi nu ar fi număraţi cu cetele sfinţilor, căci alta este moştenirea acelora. Şi înălţate sunt laudele lor, prisositor harul şi nesfârşită desfătarea. Căci au cules rodul isprăvilor lor şi al curajului lor spre tot lucrul bun şi se îmbogăţesc în răsplătirile cele de la Hristos care le zice către ei: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu. Moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34).]

Psalmul 2

Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? (v. 1) Şi aici osândeşte mai clar nebuniile iudeilor, îndrăzneala lor neînfrânată împotriva lui Hristos, deşertăciunea în cugetări şi copilăria în gânduri, zicând: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile?”. Şi astfel au făcut deşarte cărţile prorocilor, neprimind pe Mântuitorul neamului omenesc.

Iar Eu sunt pus împărat de El (v. 6). Neavând după fire nevoie de nimic, câte se spune că le-a primit, le-a primit ca să ne facem noi părtaşi de ele². Am fost, zice, rânduit împărat de Dumnezeu şi Tatăl ca să vestesc porunca Lui şi înaintea altora, celor din Sion. Şi aceasta este, socotesc, ceea ce a spus Hristos: „N-am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15, 24). Căci, deoarece lor li se datora harul propovăduirii, lor ca celor dintâi li s-a dăruit şi cuvântul vestirii făgăduinţei, şi îndreptarea prin credinţa în El.

² Nu numai Proroc şi Arhiereu, ci şi împărat a fost făcut Hristos, ca om, pentru noi. Adică, pentru a ne folosi noi de aceste calităţi acceptate de El în mod felurit. Dar El le-a primit în gradul maxim, sau în realizarea culminantă, pentru că e şi Fiul lui Dumnezeu. Pe de o parte, S-a smerit primindu-le, coborând la treapta noastră de oameni, pe de alta, a ridicat umanitatea noastră la nivelul de umanitate al Lui, ca Dumnezeu, iar prin aceasta pe noi la nivelul comunicării cu El, ca Persoană divină, purtătoare a firii noastre, şi la nivelul de parteneri ai Lui, ca Dumnezeu purtător de fire omenească. El e cel mai înalt Proroc pentru că nu ne comunică cele ale lui Dumnezeu în mod limitat şi ca primite de la altcineva, ci ca ale Sale. El ne va putea comunica în veac conţinutul infinităţii dumnezeieşti ca al Său. El are în Sine tot adevărul pentru a ni-l comunica nouă ca om. Dar aceasta e în favorul nostru. El e Arhiereul care aduce jertfa cea mai preţioasă, sau umanitatea însăşi, făcută umanitate a Sa. O predă Tatălui cu dragostea infinită şi de supremă înălţime a Fiului. Dar ne atrage şi pe noi în acest act şi în această stare, El primeşte ca om cea mai înaltă treaptă împărătească, umplând de slava aceasta şi umanitatea noastră. Căci rămâne ca împărat suprem, şi Fratele nostru Se face împărat ca om, ca să fim şi noi împăraţi.

Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! (v. 7) Deci David L-a cunoscut pe Hristos şi pe Cel ce are scaunul dinainte de veci al Dumnezeirii, pentru naşterea negrăită din Tatăl: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului” (Ps. 44, 8). L-a ştiut pe El şi ca pe Cel ce va primi împărăţia omeneşte în timp, pentru faptul mai nou al iconomiei (al întrupării). Dar arată şi naşterea Lui dinainte de veci, zicând: „Fiul Meu eşti Tu”. Căci a fost pururea Fiu. Însă arată şi naşterea după trup, adăugând: „Eu astăzi Te-am născut”, pentru că „astăzi” aparţine timpului. Dar Dumnezeu I-a dăruit Lui, ca unui om, nume peste tot numele (cf. Filip. 2, 9), adică cel de Fiu³.

Cuvântul „astăzi” arată timpul prezent, în care S-a făcut trup Cel care există prin fire şi e Domnul tuturor⁴. Căci Ioan a mărturisit despre El că „întru ale Sale a venit” (In 1, 2), numind

3 Tatăl, ca Dumnezeu, îl are pe Hristos Fiu din veci. Dar tot puterea Lui îl naşte ca om în timp. însă Cel ce Se naşte în timp, ca om, păstrează numele de Fiu al Tatălui, mai presus de orice nume. Numai El e Fiul Tatălui din veci. El e temelia oricărei filiaţii. Dacă se nasc oameni şi pot avea simţire de fii, e pentru că există din veci un Fiu unic.

⁴ Cel ce există prin fire nu primeşte existenţa de la altul. Existenţa cuiva care nu vine de la altul e veşnică. Existenţa, în general, e din veci. Dar ea trebuie să aibă în sine şi plenitudinea. Orice altceva care primeşte existenţa de la Cel ce există prin Sine e inferior în existenţă. Celui ce există prin Sine nu îi poate lipsi nici caracterul personal, care e treaptă superioară de existenţă. Numai ca Persoană El e Domn al tuturor şi, îndeosebi, al legilor şi nu supus lor, adică e liber. Dacă omul numai în calitate de persoană are o anumită libertate faţă de legi, putându-le folosi în mod variat, Dumnezeu numai ca Persoană supremă e Dătătorul legilor, sau Domnul lor absolut, şi nu supusul lor.

ale Sale lumea. Iar ca Cel chemat la slava ce I Se cuvenea, a zis: „Eu am fost pus împărat de către El” (v. 6), adică de Dumnezeu şi Tatăl. Şi a primit acestea, ca înfiat, fiind în calitatea de om, deşi era prin fire Fiu, să dea firii omului, prin Sine, participarea la înfiere şi să îi cheme în împărăţia cerurilor pe cei tiranizaţi de păcat⁵. Căci, precum am avut ca pe o moştenire de la Adam, ca de la un tată, nenorocirile neascultării, blestemului şi morţii trecute la tot neamul omenesc, aşa, iarăşi, trec la tot neamul omenesc strălucirile lui Hristos⁶. Căci le primeşte pe seama noastră, nu a Sa, Unul-Născut. Fiindcă El este plin (de toate) pentru că este Dumnezeu prin fire, deci nu are nevoie de nimic. Ci mai degrabă El îmbogăţeşte cu bunătăţile de sus toată zidirea.

[Fragment la Psalmul 2, v. 7: Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cel ce singur cunoaşte pe

⁵ Păcatul ia libertatea omului. Numai binele e opera libertăţii lui. Fiind făcut Fiu şi ca om, e chemat şi ca om la libertatea de Fiu al Tatălui, şi cei ce primesc prin voinţă comuniunea cu El, a cărei posibilitate o au în comunitatea firii omeneşti, se împărtăşesc şi ei de calitatea de fii şi împăraţi. Comunitatea de fire omenească cu El nu dă numaidecât şi comuniune spirituală, pentru că firea omenească e înzestrată şi cu voinţă.

⁶ De la Adam trec la urmaşi cele rele prin naştere naturală, prin intermediari. De la Hristos trec cele bune tot prin naştere, dar spirituală şi în mod direct. Căci aici e necesară şi voinţa omului la Botezul copiilor, a părinţilor. Şi umanitatea înnoită a lui Hristos ni se comunică prin Duhul Sfânt necontenit. Totuşi e necesară pentru această comunicare spirituală prin voinţă şi comunitatea naturală a naturii. Naşterea lui Hristos presupune pe cea din Adam. Natura umană se transmite de la persoane la persoane pe multe planuri, sau pe multe trepte între două planuri: de la cel cu totul robit răului până la cel cu totul liber în bine. Şi între persoanele în care există concret, e o comunicare conformă cu planul în care se află ele. în planul cel mai înalt şi mai pur spiritual, sau al binelui, este Hristos, Care ne poate comunica puterea libertăţii Lui în bine, în modul cel mai accentuat, dacă voim şi noi. Dar Hristos e în mod total în planul liber al binelui pentru că este nu numai om, ci şi Dumnezeu. Între planul divin şi cel uman poate exista, de asemenea, o comunicare, Dumnezeu ridicându-l pe om în planul binelui deplin dacă vrea şi el.

Textul acestui fragment, absent din ediţia tipărită în Patrologia Graeca după care a tradus părintele Dumitru Stăniloae, a fost editat de G. Mercati în Osservazioni a Proemi del Salterio di Origene, Ippolito, Eusebio, Cirillo Alessandrino e altri, con frammenti inediţi, Studi e Testi 142, Cittâ del Vaticano, 1948, p. 147 şi tradus pentru volumul de faţă de Monahia Parascheva Enache (n. ed.).

Tatăl şi El este cunoscut numai de Tatăl, înţelepciunea şi Cuvântul Lui, îngerul de mare sfat, ne lămureşte nouă precis taina iconomiei celei după trup. Căci fiind Fiu prin fire şi cu adevărat şi strălucind din însăşi firea lui Dumnezeu şi Tatălui, S-a făcut trup, adică om, şi a răbdat cu noi naşterea cea după trup, deşi El este mai înainte de veci şi subzistă pururea împreună cu Cel ce L-a născut. Totuşi, chiar dacă S-a făcut trup, îl ştie Tatăl şi astfel Fiul al Lui propriu, căci a zis: „Zis-a Domnul către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”. Vezi la început mărturisirea, adică proclamarea. Dar a pus „eşti” ca să arate ceea ce este mai înainte de veci. Căci nu a fost în timp, ci pururi a fost aceasta, adică Fiu. Dar a adăugat şi „Eu astăzi Te-am născut” ca să arate naşterea Lui mai nouă şi după trup, pe care a suferit-o de voie prin Sfânta Fecioară, căci pentru această naştere este şi numită Născătoare de Dumnezeu. Fiindcă a născut nu un om simplu unit cu Dumnezeu printr-o relaţie din afară, ci mai degrabă pe însuşi Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, Care a îmbrăcat omeneasca sărăcie şi Care S-a făcut om ca noi, iar noi, mărturisind această credinţă, ne-am botezat şi nu îl tăgăduim pe Stăpânul Care ne-a răscumpărat pe noi cu propriul sânge. Prin urmare, când Tatăl spune că L-a născut astăzi pe Fiul, Cel ce pururea este şi, din El, mai înainte de veci, fiindcă astăzi desemnează timpul prezent, adică timpul înomenirii, aceea să înţelegem că Tatăl a mărturisit Acelaşi Fiu al Său şi pe Cel ce S-a făcut trup, ca şi cum şi-ar asuma şi această a doua naştere a Lui după trup. Căci pentru faptul că S-a făcut om nu a încetat a fi prin fire Fiu al lui Dumnezeu şi Tatălui, ci a rămas şi aşa Fiu şi în vredniciile firii Lui dumnezeieşti, chiar dacă, bogat fiind, a sărăcit pentru noi.]

Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile (v. 8). Neamul cel unul, Israel, abătându-se în neascultare şi pentru aceasta fiind lepădat, se dau lui Hristos toate neamurile care au crezut în El. Căci El este aşteptarea neamurilor şi întru El vor nădăjdui neamurile (cf. Mt. 12, 21). Şi în loc de o ţară a iudeilor, I-au fost făcute proprii marginile lumii.

Şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta (v. 8). S-a pus, ca om, moştenitor al tuturor, ca să mântuiască, ca pe propria moştenire,

pe cei răpiţi de puterile vrăjmaşe⁷. Aceasta făcându-se, Fiul a zis către Tatăl: „pe care Mi i-ai dat Mie. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat” (In 17, 6). Iar dacă erau ai Tatălui, sunt şi ai Celui ce împărăţeşte împreună cu El după fire. El a venit în propria Sa bogăţie şi cu trupul⁸. De aceea a spus: „Toate ale Mele ale Tale sunt; şi ale Tale, ale Mele” (In 17, 10). Deci dacă se spune că a luat şi a fost pus moştenitor, se spune pentru umanitate. Căci S-a făcut om ca să vestească iertarea celor robiţi, celor ce s-au despărţit de Dumnezeu (cf. Is. 61,1; Lc. 4,19). Dar a rămas nu mai puţin Dumnezeu, deşi S-a sărăcit întrucât S-a făcut om. De aceea şi Pavel a spus către evrei: „Prin Care şi veacurile a făcut” (Evr. 1, 2). Nu pentru că a fost lipsit de slavă sau de altceva, Fiul, Care e Cuvântul, se spune că a cerut El acestea de la Tatăl, sau că le-a primit. Ci aceasta o face în mod iconomic⁹. Primeşte, în mod omenesc, pentru chipul asemănător cu al nostru. Dar are

7 Hristos S-a pus în calitatea de Fiu al lui Dumnezeu făcut om în favoarea oamenilor, ca să-i aducă sub acoperământul iubirii Lui pe cei răpiţi de vrăjmaşi, să-i facă împreună fii cu Sine ai Tatălui.

⁸ Din două motive oamenii pot fi puşi într-o comunicare, sau într-o stare de primitori ai darurilor Fiului: a) pentru că sunt creaţi de El, şi încă după chipul Lui, având capacitatea unei vieţi spirituale cu virtualitatea simţirii filiale a Tatălui; b) pentru că Fiul, fiind prin aceasta într-o legătură cu ei, întăreşte această legătură şi prin faptul că ia trupul sau umanitatea lor ca Persoană. Sau chiar putinţa umanităţii de a fi asumată de Fiul ca Persoană a ei este dată în faptul că omul e după chipul Lui. Marea taină şi valoare a omului e că Dumnezeu, deşi e de altă fiinţă şi Creator al lui, îl creează după chipul Lui înţelegător şi liber, ca să poată comunica spiritual cu El, ba chiar ca Dumnezeu să-Şi poată face umanitatea mediu personal de manifestare, folosindu-Se chiar şi de trupul ei, precum omul poate manifesta prin trup spiritul său. Dumnezeu n-a creat pe om străin de El. Omul creat de Dumnezeu e ca o existenţă cvasinăscută de El. În aceasta stă „după chipul dumnezeiesc” (într-o conformitate cu Fiul, Care e chipul Tatălui). Omul e un fiu creat al lui Dumnezeu. Aceasta îl deosebeşte, dar îl şi apropie de Fiul Unul-Născut. Ca atare, nu e din veci, dar primeşte toate ale Fiului, însă nu prin naştere din Tatăl, ci prin comunicare cu Fiul. Nu e din veci, dar e pentru veci. Căci Dumnezeu nu-Şi renegă chipul. Pe o înfiripare din nimic, Dumnezeu pune pecetea de fiu, sau pecetea Fiului Său. Dumnezeu are şi această putere. Chiar pe ce înfiripează din nimic pune pecetea Sa, ţine în veci cu puterea Sa.

⁹ Le-a cerut pe seama umanităţii asumate, ca să ni le comunice şi nouă. Fiul e ca un Frate mai puternic Care, în relaţia cu fraţii săi mai slabi, trăieşte şi slăbiciunea lor, dar rămâne şi în tăria Lui. Fratele puternic, deşi nu are El nevoie de ajutorul Stăpânului, la Care are trecere, ia chipul fraţilor slabi, şi-I cere Tatălui, ca pentru Sine, darurile pe care vrea să le împartă acelora. Ca om, Hristos atrage dragostea Tatălui, pe care o îndreaptă spre cei cu care S-a făcut Frate.

plinătatea, ca Dumnezeu. Şi apoi cere şi primeşte de la Tatăl, pentru noi, cele ce le are prin fire ca Dumnezeu. A primit fiindcă a luat trup care are nevoie să fie slăvit şi acesta nu s-a făcut al altcuiva, ci al Lui. Deci, pe drept cuvânt Şi le face proprii pe cele ce se săvârşesc în El şi în legătură cu El; şi întrucât ca om nu le are, primeşte de la Tatăl cele ce le are prin fire ca Dumnezeu¹⁰.

Şi stăpânirea Ta, marginile pământului (v. 8). Aceasta arată că aici cuvântul nu se referă la Zorobabel, cum zic iudeii. Căci ce a luat acela sau ce stăpânire a luat peste marginile pământului? Ci se referă la Domnul, Care a adus toată lumea sub stăpânirea Lui.

Ca pe vasul olarului le vei zdrobi (v. 9). Până când aveau nădejdea refacerii, auzeau: „Oare nu vă voi putea reface pe voi, ca olarul, casă a lui Israel?” (Ier. 18, 4). Dar când vasele au căzut în starea cea mai rea, le ameninţă o zdrobire de neîndreptat. Iar Hristos paşte neamurile cu Crucea ca şi cu un toiag şi cu puterea nebiruită şi puternică a împărăţiei Sale¹¹. Căci toiagul (sceptrul) e şi simbolul împărăţiei. „Toiag al dreptăţii e toiagul împărăţirii Tale.” (Ps. 44, 8). Şi le va zdrobi pe acestea, nu ca să le piardă şi să le nimicească, ci ca să le refacă. Acesta e scopul olarului care-şi zdrobeşte vasele sale când nu se păstrează întregi şi nici nu s-au întâlnit cu focul.

¹⁰ Argumentul că trupul e al Persoanei Cuvântului îl foloseşte şi Leonţiu de Bizanţ împotriva nestorienilor, care considerau trupul propriu al sufletului şi nu al Cuvântului. Tot ce ţine de Persoană e al Persoanei şi se referă la ea. în Hristos e unica Persoană a Fiului lui Dumnezeu, Care îşi face proprii şi toate ale firii omeneşti, deci şi nevoile ei. Cerând de la Tatăl cele necesare omului, Fiul le cere ca pentru Sine. E marea taină a unităţii persoanei în toate cele ce ţin de ea: spirituale şi materiale.

¹¹ Crucea lui Hristos e toiag de fier neslăbit, care e şi tăria Lui, şi devine şi tăria celor pe care îi paşte, ducându-i la verdeaţa netrecătoare şi substanţială a vieţii veşnice. în Jertfa lui Hristos e puterea Lui şi a celor ce cred în El. Crucea lui Hristos îi uneşte pe oameni în împărăţia Lui, căci în ea e forţa smereniei şi a autodăruirii reciproce.

Luaţi învăţătură (v. 12). „Luaţi învăţătură” trebuie legat cu „degrabă”, care se spune îndată după aceea. Luaţi învăţătură degrabă, încă fiind în viaţa aceasta, ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să vă înstrăineze pe voi de bucuria drepţilor. Voind să dobândim îndată învăţătura Domnului, în mod potrivit s-a folosit de cuvântul „luaţi”.

Psalmul 3

Doamne, cât s-au înmulţit (v. 1). Spune: „Cât s-au înmulţit”, în loc de „foarte”. Căci e înspăimântat văzând pe cei ce pun la cale uneltiri împotriva lui. Şi se teme ca om, dar nu e biruit de lovituri. Ci având inima întărită de Dumnezeu, aşteaptă să îi biruiască pe uneltitori. Pe David îl necăjeau cei două sute de bărbaţi, alăturaţi din Ierusalim lui Abesalom, pentru că se înmulţeau, adăugându-se lor şi Ahitofel şi Iacov şi o ceată puternică şi popor mult cu ei. Toţi aceştia îl necăjeau pe David, împreună cu Semei, care îl blestema pe David, ce ieşise după ei.

Doamne, sprijinitorul meu eşti (v. 3). După ce David a descris mai înainte strâmtorarea şi teama pricinuită lui de duşmani, acum deosebeşte cântarea de diapsalm, şi încrezându-se în taina ei răsunătoare, rosteşte acest cuvânt mântuitor: „Iar Tu, Doamne, ajutorul meu eşti” (cf Ps. 69, 7). Aceia, zice, mişcă armele şi nădăjduiesc să mă biruiască, crezând că am fost golit de harul Tău. Dar eu îl cunosc pe Mântuitorul şi Eliberatorul meu. Nu-mi pun nădejdea în arc şi nu sabia mea mă va mântui. Ci zidul de nedoborât şi mulţimea purtătoare de suliţe nedoborâtă e bunăvoinţa Ta, o, Stăpâne, şi ajutorul de la Tine. Nu mă voi teme de nimeni. Căci bunătatea Ta îmi dăruieşte slavă şi ridică capul meu, adică îl acoperă de cinstire şi îl arată mai presus de duşmani. Sau poate „cap” numeşte stăpânirea sa, care, umilită pentru scurt timp, iarăşi a recăpătat-o înălţată.

Dar poate spune şi Mântuitorul către Tatăl, ca om: „Tu eşti Sprijinitorul Meu şi nu vei lăsa sufletul Meu în iad: Tu eşti şi slava Mea”. Iar Acela spune: „Şi L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări” (In 12, 28). Iar Fiul spune: „Ai înălţat capul Meu, dumnezeirea Mea, adică ai făcut-o arătată prin semne dumnezeieşti”. Căci minunile în legătură cu crucea sunt o dovadă cu adevărat clară a Unuia-Născut¹².

Dar Dumnezeu înalţă şi capul nostru, sau mintea şi partea conducătoare a noastră, când, privind în sus, ne ridicăm peste tot ce e trupesc.

Cu glasul meu către Domnul am strigat (v. 4). Descriindu-şi prorocul pătimirile sale şi cum a răbdat cu bărbăţie cele ce i s-au

¹² A învia după răstignirea pe cruce e o minune care arată, cu adevărat, dumnezeirea lui Hristos. Dar învierea n-a fost un act la care şi-a adus contribuţia şi firea omenească, unită cu cea dumnezeiască. Aceasta este numai pentru că unirea cu cea dumnezeiască i-a făcut firii omeneşti roditor efortul de-a fi fără de păcat. De aceea zicem la Sfânta Liturghie: „învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului, Domnului Iisus, Unuia fără de păcat”. Ridicarea deasupra păcatului este ridicarea la libertatea cea mai puternică, prin participarea la libertatea lui Dumnezeu. Libertatea supremă nu se opreşte nici în faţa nimicului, e tăria în existenţă, care nu slăbeşte alunecând spre nimic sau spre moarte. Prin libertatea Lui, Dumnezeu nu e ameninţat de moarte şi poate crea şi din nimic. Berdiaev şi-a însuşit ideea lui Iakob Bohme despre libertatea ca apărută ea însăşi din nimic. Dar libertatea e legată de eu (şi în primul rând de Eul divin), având în Sine libertatea care nu e slăbită de nimic. Libertatea omului poate fi slăbită de apropierea nimicului, ca împuţinare a existenţei, pentru că existenţa lui e mărginită. El poate înainta spre infinit, dar şi spre nimic. Poate încuviinţa prin libertate nimicul, fără să cadă cu totul în nimic, fiind menţinut în existenţă de Dumnezeu. Dar unit cu Dumnezeu ajunge la o libertate care nu-l lasă slăbit de moarte, de nimic, până la capăt. Caracterul creat al omului se vede şi din unirea în el a unei maxime complexităţi cu o maximă fragilitate (de exemplu, trupul feminin, atât de fragil şi atât de complex şi de minunat, că naşte viaţă nouă). Omul nu poate adăuga nici cea mai infimă parte la el. Dar îl poate distruge el, ca şi natura. Nu omul a creat această complexitate plină de sens. Nu natura oarbă e ultima cauză a acestei raţionalităţi. în acest caz, ar trebui să aibă în ea conştiinţă măcar virtual şi să n-o poată distruge. Dar o conştiinţă virtuală e un nonsens. Natura nu poate conduce spre o conştiinţă actuală. Lucrarea e inversă. Conştiinţa actuală poate crea realităţi cu o conştiinţă virtuală în ele, care să se dezvolte în conştiinţa actuală. Când vedem această complexitate minunată, fragilă, deci nu prin ea, suntem mânaţi să zicem: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, pe toate întru înţelepciune le-ai făcut. Şi nici un cuvânt nu este vrednic (capabil) de lauda minunilor Tale”. Într-adevăr, în făptura umană se îmbină nimicul fragilităţii cu atotputernica şi înţelepciunea de necuprins ale lui Dumnezeu. Identitatea tăriei existenţei cu tăria libertăţii se arată în faptul că omul slăbeşte în existenţă când se face rob păcatului. Iar aceasta arată că păcatul însuşi e o lunecare spre nimic. Dimpotrivă, în iubirea generoasă, neegoistă, nepăcătoasă, libertatea se întăreşte împreună cu existenţa. Sunt rob şi celui ce-l iubesc, dar rob în deplină libertate, spre deosebire de robul păcatului, cu libertatea slăbită. Mai ales în iubirea de Dumnezeu sunt întărit în libertate şi, prin aceasta, în existenţă. Omul poate oscila în gradul libertăţii pentru că oscilează în gradul existenţei. Dumnezeu e liber în gradul suprem pentru că e existent în gradul suprem. Deci, existenţa supremă e o existenţă liberă, nu e esenţă supusă legilor.

întâmplat, ne lasă nouă prin pilda lui o pildă foarte lămurită a răbdării şi ne învaţă că în necazuri nu trebuie să alergăm la altcineva decât la Dumnezeu; şi că rodul acestei alergări la El este ascultarea de care ne bucurăm. Acum îşi întoarce faţa către noi şi arată cum, rugându-se, a fost ascultat. Şi zice: Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a ascultat din muntele cel sfânt al Lui (v. 4).

Eu m-am culcat şi am adormit (v. 5). „Somn” numeşte aici pe cel al minţii, prin care a şi căzut în păcat. Mărturiseşte păcatul şi vede în el greşeala somnului venit peste minte. Căci e o faptă şi o strădanie a minţii care veghează ocolirea răului şi silinţa de a se depărta de pornirea de-a nedreptăţi (de-a fi nedrept). Dimpotrivă, e propriu minţii sforăitoare şi bolnave să fie nepăsătoare, să fie biruită de patimi trupeşti. De aceea îşi aminteşte de păcat şi înalţă cântare de mulţumire lui Dumnezeu, zicând: „Am adormit din nepăsare în păcat, împreunându-mă cu Verşabe [Batşeba] şi omorându-l pe Urie” (cf. II Rg. 11,1 etc.). Şi nu m-aş fi trezit prin pocăinţă dacă nu m-ar fi ajutat Domnul. Acestea sunt cuvintele celui ce-şi mărturiseşte clar slăbiciunea minţii omeneşti şi îl încununează cu laude pe Dumnezeu, Care pururea mântuieşte şi ajută şi sfărâmă cursele diavolului şi-i scoate din ea pe cei prinşi. Dar îi zice şi lui Abesalom cel răzvrătit: „Eu m-am lenevit şi am adormit; dar acum m-am sculat şi ştiu că Domnul mă va sprijini pe mine, cel prins în nedreptate. Voi scutura de la mine şi somnul cel din moleşeală, pe care mi l-a adus noaptea

nenorocită. Şi mă voi scula la vioiciune, văzând ca pe o zi albă starea luminoasă a lucrurilor. Căci aşteptarea ajutorului lui Dumnezeu nu mă lasă să adorm şi să cad”.

Nu mă voi teme de mii de popoare (v. 6). „Deoarece”, zice, „Domnul m-a ajutat, m-am trezit şi astfel m-am îmbogăţit cu un cuget tineresc, încât nu mă mai tem în nici un fel, chiar dacă mă vor înconjura mii de popoare împreună cu Abesalom”. Bună e, deci, credinţa sfinţilor. Căci nu s-a temut de mulţimea duşmanilor nenumăraţi, adunată împotriva lor, odată ce Dumnezeu îi apără. Fiindcă ajunge să fie El singur, ca să împrăştie aceste mii. Nu S-a temut nici Domnul de iudeii şi păgânii ce-L înconjurau în vremea Pătimirii. De aceea a refuzat şi ajutorul îngerilor.

Scoală, Doamne; mântuieşte-mă, Dumnezeul meu (v. 7). Tăcerea este un lucru nu nepăgubitor celor în necazuri. Căci e folositor şi mântuitor a zice: „Scoală, Doamne; mântuieşte-mă, Dumnezeul meu”. Dar aceasta nu e potrivită tuturor. Căci cei ce dispreţuiesc voile dumnezeieşti şi dau frâu liber tuturor plăcerilor, cum sau de unde ar avea această îndrăzneală? Dar cei ce îşi supun uşor grumazul de condus legilor lui Dumnezeu au multă îndrăzneală către El. Ei pot spune în mod cuvenit: „Scoală, mântuieşte-mă pe mine, slujitorul Tău cel sincer”. Şi David numeşte pe Domnul Dumnezeul Său, ca cel ce face voia Lui. Şi zice: „Mântuieşte-mă, Dumnezeul meu”, făcându-şi cu multă simţire propriu pe Dumnezeul tuturor şi rugându-L să Se scoale în ajutorul său. Şi rugăciunea lui e pe măsura blândeţii lui. Căci n-a spus: „Pierde-i pe duşmanii mei”, ci: „Mântuieşte-mă”. Numai aceasta o cer, ca să fiu mântuit eu, nu ca să piară duşmanii mei. Poate şi ca proroc ştiind că sufletul său, reţinut în iad, va fi eliberat de acolo de Hristos, Care va învia din morţi prezice viitorul şi se roagă Domnului să-Şi grăbească învierea, ca prin aceasta să se împărtăşească şi el de mântuire¹³.

¹³ Hristos va scoate sufletele drepţilor când va coborî El însuşi la iad, pentru că, înviind El din morţi, sufletul Lui va avea puterea să iasă din iad. El însuşi îşi va da această putere şi o va da şi celor ce L-au aşteptat, întrucât atunci se vor putea alipi de sufletul lui Hristos, venit aproape de ei, plin de puterea dumnezeiască. David se roagă să vină cât mai curând timpul învierii lui Hristos, ca sufletul său să nu rămână mult în iad: „învie, Doamne, mântuieşte-mă”.

Uneori e în obiceiul Scripturii să spună că Dumnezeu doarme când are îndelungă-răbdare. De pildă, ea zice: „Pentru ce dormi, Doamne?” (Ps. 43, 25). Dar ea spune, iarăşi, că Se scoală când pedepseşte şi cercetează. Deci, aici zice: „Scoală, Doamne”, adică lasă multa îndelungă-răbdare şi ridică-Te în ajutorul meu.

Iar când Mântuitorul a fost predat pentru noi, Tatăl, răbdând aceasta, oarecum dormea. De aceea a zis către El: „Mântuieşte-Mă pe Mine de ceasul acesta” (In 12, 27)¹⁴.

Acelaşi lucru îl putem spune şi noi în încercări. Dar observă că, atunci când noi veghem, şi Dumnezeu Se scoală spre mântuirea noastră.

Deci, şi David însuşi a lepădat mai întâi somnul moleşelii, apoi L-a rugat şi pe Dumnezeu să Se scoale în ajutorul lui.

Că Tu ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc în deşert (v. 7). Priveşte precizia cuvântului. Căci nu a spus simplu: pe cei ce mă duşmănesc, ci pe cei ce fac aceasta în deşert, adică fără pricină şi de prisos şi fără nici o vină a lui David. Şi duşmăneşte cineva în deşert când nu o face din vreo răzbunare, nici nu pătimeşte ceva din cele ce obişnuiesc să-l supere sau să-l mânie. Şi duşmănie în deşert are cineva când nu are nici un motiv de duşmănie şi de ură. Aşa sunt duşmăniţi toţi cei prigoniţi pentru viaţa lor binecredincioasă. Către aceştia zice Mântuitorul: „Fericiţi veţi fi când vă vor osândi pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”(c. Mt. 5, 12) etc. David a avut pe mulţi care îl duşmăneau în deşert: pe Saul şi pe Abesalom şi pe cei împreună cu ei. Şi el, arătând multă blândeţe faţă de ei, aceştia îi erau duşmani în deşert.

Dinţii păcătoşilor i-ai zdrobit (v. 7). A spus „dinţii păcătoşilor i-ai zdrobit” ca pe ai fiarelor sălbatice. Căci cei iubitori de păcat sunt ca nişte ucigaşi şi scrâşnesc din dinţi împotriva bunei

¹⁴ în acest sens strigă Iisus şi pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 48). Tatăl îl lasă să sufere pentru ca Fiul să arate că S-a făcut, cu adevărat, Om pătimitor, până la capăt, pentru noi, din iubirea Lui şi a Tatălui faţă de noi.

faime a sfinţilor. Şi e obiceiul Scripturii de Dumnezeu insuflate să-i asemene cu fiarele pe cei ce cugetă să atace sălbatic pe vreunii. Deci, a spus: „Le-ai zdrobit dinţii”, în loc de „I-ai golit de toată puterea”, asemănându-i pe aceia cu fiarele, care, atunci când sunt lipsite de dinţi, sunt uşor de dispreţuit şi uşor de biruit.

Dar va spune şi Mântuitorul către Tatăl: „Tu L-ai bătut pe Irod, ucigaşul de prunci, care M-a duşmănit în deşert. îi vei bate şi pe iudei, predându-i romanilor. Şi le vei zdrobi dinţii lor, pentru că au zis: «Nu avem împărat» (In 19,15), şi: «Sângele Lui asupra noastră»”. Vor fi bătuţi de Domnul şi demonii, pentru că, nefiind nedreptăţiţi întru nimic de noi, uneltesc în deşert împotriva noastră, pentru răutatea lor. Şi vor fi zdrobiţi dinţii lor spirituali, adică patimile, prin care îi mănâncă pe cei mai simpli. „Căci Tu, zice, ai zdrobit capetele balaurilor (crocodililor) cuibăriţi în ape” (Ps. 73,14). Tu, Cel ce ai supus „marele chit” prin înviere, Cel care ai luat puterea iadului, ai călcat moartea şi ai oprit lucrarea diavolului. Ţine seama că aceia care mă vatămă nedreptăţindu-mă vor fi călcaţi de Dumnezeu, iar cei nedreptăţiţi se folosesc pentru că se mântuiesc.

A Domnului este mântuirea, şi peste poporul Tău, binecuvântarea Ta (v. 8). E un lucru sfânt a se ruga cineva să primească şi alţii ceea ce voieşte să primească el. Căci nu cere să se împărtăşească numai el de bunătăţile date de Dumnezeu, ci voieşte să se împărtăşească de ele, îndeobşte, toţi cei ce-L iubesc pe Dumnezeu. Şi să nu te miri că intenţia aceasta e proprie sfinţilor, de vreme ce ei şi suferă cu cei ce pătimesc, şi plâng cu cei ce plâng şi-şi fac proprie mânia lui Dumnezeu, pe care sunt datori să o suporte păcătoşii. Poate că aici David se îndreaptă şi spre Dumnezeu, spunând: de la Tine, Doamne şi Tată, să fie trimis Mântuitorul Iisus Hristos spre mântuirea firii omeneşti, şi binecuvântarea Sfântului Duh peste poporul Tău, pe care binecuvântează-l cu toată binecuvântarea duhovnicească. Căci, în Hristos Iisus se vor binecuvânta toate neamurile, iar iudeii vor fi scoşi afară. Hristos zice şi El că mântuirea Sa, pe care a câştigat-o înviind din morţi, este a Tatălui; de asemenea, Tatălui îi atribuie

binecuvântarea peste cei ce cred¹⁵. De aceea, zice: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi…” (Mt. 25, 34). Pe drept cuvânt, psalmul se va referi şi la firea omenească, pe care au necăjit-o demonii înainte de venirea lui Hristos. Binecuvântarea le-a adus-o Hristos, Care i-a biruit pe aceia prin puterea Lui, întrupându-Se. Firea războită de demon s-a bucurat în El şi de mântuire, şi de binecuvântare.

Psalmul 4

Psalmul cântării lui David. Psalmul al treilea l-a alcătuit fericitul David când avea loc războiul împotriva lui Abesalom. De aceea cuprindea plângeri. Pe acesta, al patrulea, îl îndreaptă spre Dumnezeu, Dătătorul de biruinţă, plin de mulţumire. De aceea, alţii dintre tâlcuitori dau cântării în loc de titlul „în sfârşit”, „Dătătorului de biruinţă”, sau „Biruitorului”. Titlul: „în sfârşit” i se dă pentru că psalmul s-a alcătuit pentru biruirea tiraniei. Iar „în imne”, pentru că David nu mai plânge, ci îl laudă pe Dumnezeu, Dătătorul de biruinţă. Iar „Psalm al cântării”, pentru că el cântă biruinţa în mod sărbătoresc.

Când Te-am chemat, m-ai auzit (v. 1). E o nebunie a îngropa în tăcere ajutorul primit. Pentru ea au fost osândiţi cei nouă leproşi în Evanghelii (cf Lc. 17,17). Deci, sau admiră binefacerea

¹⁵ În toate comentariile acestea la Psalmi, autorul vede versetele acestora referindu-se atât la persoana lui David şi a oricărui om, în general, cât şi la Hristos. Unitatea între Persoanele Sfintei Treimi şi între Fiul şi oameni e atât de strânsă, că Hristos atribuie Tatălui tot ce face El pentru oameni, sau Se situează în locul oamenilor, cerând Tatălui pentru Sine ceea ce cere pentru oameni. A suferi în locul păcătosului, peste care vine durerea înstrăinării de iubirea lui Dumnezeu, e cea mai înaltă nobleţe umană. De aceea această simţire nu poate să nu fie sădită în om de Dumnezeu şi să nu fie şi Dumnezeu capabil de ea, împărţind rolul părăsirii celui păcătos şi al suferirii pentru ea între Persoana Tatălui şi a Fiului.

dumnezeiască, care nu amână multă vreme împlinirea cererilor, sau învaţă că nu prin tăcere, ci prin chemare a venit mântuirea. Prin aceasta se arată că e mare şi folositor lucru rugăciunea neîncetată.

Dumnezeul dreptăţii mele (v. 1). îl vom afla pe David, care aici se numeşte cu folos drept, că se mărturiseşte pe sine şi vinovat, şi păcătos. Apoi spune cum se face că acelaşi e drept şi vinovat de păcate. Pentru că drepţii sunt supuşi şi căderilor: „De şapte ori va cădea dreptul şi se va ridica” (Pilde 24,16). Deci, altceva este să păcătuieşti necontenit şi altceva ca cineva, silindu-se să înfăptuiască dreptatea, să cazi uneori câte puţin, suferind de slăbiciunea firii. „Că cine va înţelege căderile?” (Ps. 18,13). Pentru că drepţii sunt supuşi şi căderilor: „De şapte ori va cădea dreptul şi se va ridica”. „Că cine va înţelege căderile?”, după cum s-a scris: „Şi cine se va lăuda cu inima curată?” (Pilde 20, 9)¹⁶.

întru necaz m-ai desfătat (v. 1). După ce a zis: „M-a auzit Dumnezeu”, ca şi când l-ar fi întrebat cineva: „în ce fel te-a auzit, prorocule? Ce bucurie ţi-a venit din aceasta?”, lămureşte modul ajutorului şi zice: „Am fost desfătat (lărgit) în necaz (în strâmtorare)”, adică, nu numai că am fost scăpat de strâmtorări şi de greutăţi în cutare împrejurări, ci am fost şi lărgit în bucurie. Căci m-a auzit nu numai dându-mi cele de trebuinţă şi biruinţa asupra vrăjmaşilor (pentru că nu eu le-am învins pe acestea), ci făcându-mă să mă simt la larg în mijlocul necazului¹⁷.

De fapt, Pavel a auzit: „îţi ajunge harul Meu, căci puterea Mea întru neputinţă lucrează desăvârşit” (II Cor. 12, 9). Şi cei ce au scăpat din cursele păcatului, şi cei ce s-au desăvârşit în

¹⁶ E o înţelegere realistă a omului. Nimeni nu ajunge la o stare nemişcată a desăvârşirii culminante. Ci omul e mereu ameninţat de ispite, şi, de aceea, mereu în lupta de-a înainta în dreptate. Dar e o mare deosebire între un astfel de om şi unul care face răul fără să lupte împotriva lui.

¹⁷ împrejurările externe pot rămâne grele, şi cu toate acestea poţi să nu te laşi doborât şi întristat de ele, ci să te simţi liniştit, în siguranţa că Dumnezeu e cu tine. în suportarea bărbătească a necazurilor are loc o întărire a libertăţii şi, deci, a existenţei. Necazurile însele pot fi folosite de persoana umană, întărită de Dumnezeu, ca mijloc spre bine.

credinţă, şi cei ce au primit necazuri şi dureri pentru Hristos se vor bucura de bunătăţile de sus. Dar cuvântul se poate referi şi la Mântuitorul, arătându-L şi pe El desăvârşindu-Se prin pătimiri şi făcându-Se mai iubitor prin pătimire¹⁸.

Dar e de ştiut şi aceea că Sfânta Scriptură numeşte greutăţile venite asupra sfinţilor necazuri, pentru că li se întâmplă pentru întărirea lor: „Multe sunt necazurile drepţilor” (Ps. 33, 18). Dar cele ce vin asupra păcătoşilor se numesc „bătăi”: „Multe sunt bătăile păcătoşilor” (Ps. 31,11). Căci sunt bătuţi, fiind pedepsiţi pentru păcatele lor¹⁹.

Şi auzi rugăciunea mea (v. 1). Dar cum cel ce spune că a fost auzit se roagă iarăşi să fie auzit? Sau se pune un timp în locul altuia, adică în loc de „M-ai miluit şi m-ai auzit”, se spune: „Milostiveşte-te de mine şi auzi-mă”; sau se roagă să fie auzit neîncetat. Fiindcă celor ce voiesc să vieţuiască binecredincios nu li se întâmplă să nu fie în această viaţă mereu apăsaţi de necazuri. De aceea, deşi a fost auzit în toate câte s-a rugat, totuşi se teme pentru viitor. Pentru aceasta se roagă iarăşi, cunoscând câştigul ce-l are din rugăciune. Căci, deşi a fost eliberat de dureri şi de întristări, dar fiind om şi temându-se de viitor, ca nu cumva să nu poată învinge încercările ce-l aşteaptă, cere să fie scos la larg din strâmtorare şi să treacă peste greutăţile aducătoare de dureri. De aceea şi zice: „Milostiveşte-te spre mine”, adică opreşte războiul, dă-mi să scap cu totul de el.

¹⁸ E o frumoasă exprimare a tăriei şi înălţării duhovniceşti dobândită de Hristos ca om, dar şi de oricare om prin efortul suportării pătimirilor. De aceea Hristos ajunge prin Cruce la înviere, dat fiind că învierea este starea de permanentă biruire a supremei slăbiciuni, reprezentată de moarte. Dar înălţarea în existenţă se realizează cu puterea ce vine din Dumnezeire şi apropie de Dumnezeire. Tăria în existenţă a Dumnezeirii e şi ea o tărie de ordin duhovnicesc, nu fizic.

¹⁹ „Bătăile” pentru păcate pot deveni şi ele „necazuri” pedagogice dacă păcătoşii se îndreptează prin ele. Altfel, rămân bătăi care-i nenorocesc. „Bătaia” lui Dumnezeu o suferă cel ce nu vrea să creadă că e de la Dumnezeu şi, deci, că Dumnezeu urmăreşte prin ea scopul îmbunătăţirii lui. O suferă cel ce nu vede în ea nici un sens. De aceea nu primeşte de la Dumnezeu puterea de-a suporta greutatea. Cade zdrobit, fără nădejde şi curaj, sub lipsa ei de sens.

Fiii oamenilor, până când sunteţi grei la inimă? (v. 2) După istorie, acestea s-au spus către cei ce socoteau că prin mulţimea oştii vor putea răpune pe drept. Cunoscând prin cercarea însăşi cât folos are din încrederea în Dumnezeu şi din voinţa de-a se mântui prin El, face din ceea ce i s-a întâmplat lui o învăţătură de folos obştesc şi zice: „O, voi cei orbi la înţelegere şi groşi la minte, până când nu veţi cunoaşte că nădejdea în oameni este o deşertăciune şi o minciună? Uriaşul nu se va izbăvi prin mulţimea tăriei lui”. Şi, simplu, David îi numeşte „fii ai oamenilor” pe cei ce vieţuiesc în viclenie, pe cei aplecaţi spre necredinţă. Pentru că cei ce nu sunt astfel sunt prin fire fii ai oamenilor, dar prin credinţă nu mai sunt aşa, ci fii ai lui Dumnezeu²⁰.

Să ştiţi că minunat a făcut Domnul pe cel cuvios al Său (v. 3). Plăcerea de cele pământeşti nu se deosebeşte, socotesc, întru nimic de cele ce desfată pe rând vederea, care, îndată după ce sunt văzute, sfârşesc în nimic, amăgind mintea celui atras de ele. Dar podoabele strălucitoare ale dreptăţii şi încununările de la Dumnezeu prilejuiesc o împărtăşire îndelungată şi nepieritoare de ele şi o măreţie preavestită. Căci Dumnezeu ascultă glasurile celor cuvioşi şi împlineşte cererile lor. Şi cu ce se poate asemăna aceasta?

Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi (v. 4). Tuturor oamenilor li se întâmplă să pătimească de mânie, care are ca maică supărarea, sau descurajarea, sau lăcomia, sau jignirea din partea vreunora. Dar pe aceasta o putem opri, ca şi poftele trupeşti. Căci a nu se mişca acestea în noi este poate de neocolit şi nu depinde de noi. Dar ţine de noi să oprim mişcările lor. La fel şi mânia. Ea e aspră în noi când se mişcă, dar e oprită ca printr-un frâu prin niscai gânduri îndreptate spre bine. Şi până ce pătimirea ei este slabă în noi, se învredniceşte de iertare de la Dumnezeu. Dar când se arată relele din ea, suntem supuşi osândei. La fel e şi cu pofta trupească. Până ce nu trece în faptă reaua plăcere din

²⁰ Cel ce se crede numai fiu al oamenilor, neştiind de Dumnezeu ca ultimă origine a sa, are o înţelegere îngustă a existenţei sau nu vede nici un sens al ei. El se aruncă cu totul în plăcerile trecătoare, ca să treacă apoi în descurajarea totală.

ea, stă liniştită şi legea ce o pedepseşte. Dar, mergând până la capăt prin faptă, se întinde cu ea şi legea osândirii. Deci, spune şi David aici: chiar dacă vă mâniaţi fără voie, ceea ce nu e un păcat deplin, nu adăugaţi şi fapta, ca să nu fie păcatul deplin. Căci Dumnezeu iartă ceea ce e mai mic celor mai slabi, adică mânia, ca să împiedice ceea ce e mai mare, adică uciderea şi toate câte se nasc din iuţimea neînfrânată²¹.

Jertfiţi jertfa dreptăţii şi nădăjduiţi în Domnul (v. 5). David pune cele ale sale spre pildă. Şi încearcă să înveţe că celor ce jertfesc Dumnezeului Preasfânt roadele dreptăţii, nădejdea în El nu le rămâne nerăsplătită. Căci, zice, îndată ce am adus jertfa dreptăţii şi mi-am pus nădejdea în El, am biruit pe vrăjmaşi, deşi am plâns pe tânărul căzut²².

Dar, spunând: „Jertfiţi jertfa dreptăţii”, nu o prezintă pe cea din umbră, a Legii, ci mai degrabă pe cea în Hristos şi evanghelică. Căci Legea veche învaţă să se facă jertfe de sânge, dar în ele nu se putea desăvârşi omul în conştiinţă. Ele se aduceau spre preînchipuirea bunei miresme a adevăratei slujiri şi aveau să dureze până la vremea îndreptării. De aceea în Hristos a încetat umbra şi lumina adevărului a umplut de strălucire inimile celor ce au crezut²³.

De aceea Domnul le spune şi iudeilor: jertfele victimelor (animalelor) şi ale sângelui nu vă vor urca la cer, ci Eu, Cel ce M-am pogorât din cer, singurul în Care trebuie să nădăjduiţi, nemaiţinându-vă de literă.

²¹ Şi aici, ca şi în recunoaşterea că şi drepţii sunt supuşi căderilor, autorul arată o cugetare realistă. Nu consideră pedepsită mânia netrecută în faptă ca cea trecută în faptă. El vede pe om în mişcarea lui spre desăvârşire, dar nu desăvârşit.

²² David a biruit oastea vrăjmaşă a fiului său Abesalom, dar l-a plâns pe fiul său căzut în luptă.

²³ Umbra nu arată clar figura realităţii. Când se arată ultima, se arată în toată claritatea. Ea e adevărul. Dar Hristos este realitatea supremă. Sau adevărul integral. Şi toată lumina. Lumina aceasta umple inima celor ce cred că Hristos e Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, că El cuprinde tot adevărul, fiind atât Dumnezeu, cât şi Om, Care, de aceea, luminează toate, pentru Care sunt toate. El e Adevărul suprem, Care S-a făcut accesibil omului prin umanitate, realitatea cea mai accesibilă omului, chemat să cuprindă şi el toată realitatea. Jertfa de animale, care nu prezintă lui Dumnezeu decât un sânge inconştient, nu putea pătrunde la Dumnezeu prin cunoaştere, prin autodăruire voluntară. Deci nici omul nu putea pătrunde la Dumnezeu prin acele jertfe. Omul a pătruns la Dumnezeu prin Jertfa cea mai conştientă şi mai liberă, purtată de Ipostasul divin. Dacă nu S-ar fi făcut Fiul lui Dumnezeu Om spre Jertfă, nici o jertfă n-ar fi ajuns la Dumnezeu, deci nici un om, având în vedere că numai prin jertfa totală, prin predarea totală se poate ajunge la Dumnezeu, sau se poate depăşi creatul, relativul, dependentul. Fără Fiul lui Dumnezeu făcut om şi adus ca Jertfă, nu s-ar depăşi lumea, pentru că orice om e împiedicat de păcat. Nu s-ar cunoaşte real un Dumnezeu mai presus de lume. Numai aducând umanitatea în starea de jertfă lui Dumnezeu şi, prin ea, toată creaţia toate sunt adunate în Fiul întrupat şi, prin El, în comuniune supremă cu Tatăl Său şi Creatorul tuturor, în suprema existenţă. Fiul întrupat este vârful suprem în Care se unifică toate, pentru că e unit cu Tatăl. Universul creat ni se prezintă ca o armonie unitară în sine, dar legat şi cu Dumnezeu-Creatorul. Această armonie unitară îşi găseşte forma conştientă în om. Persoana umană uneşte toate facultăţile spirituale şi organele materiale cu funcţiunile lor într-un întreg conştient, legat şi cu universul şi aspirând să cuprindă în mod explicit tot universul, dar să fie unit şi cu Dumnezeu. Însă, în fapt, această unitate e realizată în Hristos, făcut om. Participând la El, îşi însuşeşte şi omul credincios această unitate realizată în Hristos. Hristos e factorul unificator suprem, real şi conştient al Dumnezeirii şi creaţiei. În El se împlineşte aspiraţia sădită în om după această unitate. Iar Dumnezeu nu putea lăsa creaţia fără această unitate desăvârşită a ei cu Sine, prin Fiul Său, vădindu-i caracterul filial, dar filial creat, însă nu mai puţin iubit de Sine, care din partea creaţiei se arată ca predare jertfelnică, însă care e însuşită şi făcută posibilă şi de Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, devenit om.

Mulţi zic: „Cine ne va arăta nouă cele bune?” (v. 6). Cei puţini şi încercaţi şi iubitori de înţelepciune au neclintită nădejdea în Dumnezeu. Căci se încred în Dumnezeu, Care le făgăduieşte bunătăţile mai presus de minte. Dar cei mulţi, adică mulţimea neînţelegătoare, neînstare să pătrundă lucrurile, închisă în neînţelegere, alegând împărtăşirea de necurăţiile trupeşti în locul bunătăţilor nădăjduite, zic: „Cine ne va arăta nouă cele bune?”. Aceste cuvinte sunt ale celor ce nu se încred în cârmuirea lui Dumnezeu. Căci cum pot vedea providenţa lui Dumnezeu prin neînţelegerea lor? Când alţii se desfată, iar noi ne aflăm în sărăcie şi în ultimele rele, ce dovadă avem de grija lui Dumnezeu?

Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (v. 6). Fiul e faţa mai ascunsă şi mai tainică a lui Dumnezeu şi Tatăl, iar Duhul trimis

de la El la noi este lumină. Căci prin El am fost pecetluiţi, când am fost formaţi după chipul dintâi. Şi prin El am şi fost învăţaţi cele cu adevărat bune, pentru care am şi avut prima bucurie, cea a minţii şi a inimii, asiguraţi în nădejdea bunătăţilor viitoare²⁴.

îngerii privesc pururea faţa lui Dumnezeu, iar oamenii lumina feţei Lui²⁵. Iar faţă a Domnului este privirea duhovnicească a tuturor celor de pe pământ. Iar lumina feţei este cunoştinţa parţială a acestora²⁶ dacă, după înţeleaptă Tecoitida, David vedea ca un înger al lui Dumnezeu toate cele de pe pământ (cf. II Rg. 14, 20).

Care e, deci, faţa lui Dumnezeu şi Tatăl, a Cărei lumină se însemnează peste noi? Fiul lui Dumnezeu, chipul Lui întru totul asemenea. Şi Care, de aceea, spune: „Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Tatăl Meu” (In 14, 9). Că S-a însemnat în noi, făcându-ne de o formă cu El şi întipărind în noi, prin Duhul Său propriu, lumină, ca chip dumnezeiesc în cei ce cred²⁷.

²⁴ Dumnezeu de Care se ştie în Vechiul Testament e Dumnezeu-Tatăl. Dar dacă e Tată şi Dumnezeu nu poate să nu fie fecund -, în El e implicat Fiul, ca faţă mai ascunsă. însă lucrarea Fiului e activă în om prin Duhul, întrucât îl creează pe acesta după chipul Său (primul chip) şi în el e înţelegerea în tensiune de depăşire continuă a stării sale, spre a deveni tot mai mult conştient de calitatea de fiu al Tatălui, asemenea Fiului Unul-Născut. Duhul Sfânt e, deci, lumina feţei Fiului. Prin Duhul, ca prin lumina feţei Sale, lucrează Fiul în noi. Aceasta înseamnă că revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi în creaţie e şi opera Fiului şi Cuvântului Tatălui, şi a Duhului Sfânt. Dar Fiul nu Se arată descoperit în această lucrare a Tatălui prin Fiul şi Cuvântul Său, şi deci nici Duhul ca lumină a feţei Fiului.

²⁵ îngerii privesc pururea pe Fiul ca faţă a Tatălui, iar oamenii, lumina feţei Fiului, sau pe Duhul. E o interesantă distincţie între Fiul şi Duhul şi o interesantă gradaţie între cunoştinţa îngerilor şi a oamenilor. Dar, prin întrupare, Fiul vine mai aproape de oameni ca de îngeri. Deşi, într-un fel, îngerii păstrează o înţelegere superioară a Cuvântului, prezent în timp.

²⁶ îngerii văd pururea pe Fiul în El însuşi, pe când oamenii intuiesc faţa Lui în pecetea ei raţională în toate cele de pe pământ. Iar lumina feţei Lui, sau pe Duhul, oamenii o au în conştiinţa parţială şi treptată a celor de pe pământ, pe baza raţionalităţii lor, sau a peceţii Fiului în ele.

²⁷Autorul identifică Duhul cu lumina, şi chipul dumnezeiesc din om, cu reflexia luminii. Suntem chipul lui Dumnezeu, întrucât suntem fiinţe conştiente, iar fiinţe deplin conştiente suntem prin faptul că suntem conştienţi de Dumnezeu ca origine a noastră şi aspirăm spre infinitate şi eternitate, adică spre El. La acest nivel al chipului ajunge Hristos prin Duhul Sfânt.

Dat-ai veselie în inima mea (v. 7). Astfel, m-am mirat, zice, de cei ce îndrăznesc să spună: „Cine va arăta nouă cele bune?”, căci ar fi trebuit să fie siguri de cele viitoare din cele ce le au la îndemână în prezent. Căci avem drept chezăşie a bunătăţii viitoare, ce ni se va da cu îmbelşugare, ocrotirea şi grija de acum a Făcătorului. Fiindcă ne dăruieşte cu mână largă cele trebuincioase spre a trăi; şi trimite ploi şi ne dă buna rodire a ţarinelor la vremea sa. Deci, Cel ce ne dăruieşte cu îmbelşugare cele trebuincioase vieţii cum s-ar socoti mincinos când spune că ne va dărui cele de după viaţa aceasta? Aşadar, „dat-ai veselie în inima mea”²⁸.

Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai sălăşluit (v. 8). Voi primi la fel şi împreună cu sfinţii moartea asemănătoare somnului, în pace, dacă nu am păcatul, care este duşmănie faţă de Dumnezeu²⁹. Şi astfel, încetând din viaţă, voi fi sălăşluit de Dumnezeu în bunele nădejdi, adică voi avea nădejdea sigură şi neclintită. Iar „îndeosebi” arată că sorţul (moştenirea) sfinţilor este propriu şi deosebit. Căci nu vor fi amestecaţi cu cei răi, ci vor fi despărţiţi şi aparte. Paharul acelora este focul mâniei dumnezeieşti şi suflarea furtunii, iar acestora li s-a rânduit să împărăţească şi să se desfete la nesfârşit de bunătăţile de sus.

Psalmul 5

înţelege strigarea mea! (v. 1) „înţelege” e spus aici în loc de „Examinează şi cercetează” scopul strigării mele. Căci nu cer ceva din cele omeneşti sau din cele ce depărtează de legile Tale,

²⁸ Dacă acum ne dă rodul grâului, al vinului şi al untdelemnului, necesare pentru trup, cum n-am avea în aceasta semnul profetic al bunătăţilor Lui viitoare? Şi aceasta e veselia ce le-o dă de pe acum.

²⁹ Moartea, pentru cel drept şi pentru cel unit cu Hristos prin credinţă, e ca un somn din care se trezeşte într-o mai mare apropiere de Dumnezeu şi de bogăţia vieţii în El. Ea nu mai e o şi mai mare depărtare de Dumnezeu, ca a celui păcătos, care înaintează spre împuţinarea extremă a existenţei.

Stăpâne, ci cele ce sunt de folos şi de trebuinţă spre mântuire celor ce le primesc, dar se potrivesc şi generozităţii Tale să le dăruiască.

Dimineaţa vei auzi glasul meu (v. 3). „Dimineaţa” poate fi înţeleasă şi ca timpul venirii Mântuitorului. Căci atunci vor fi primite toate rugăciunile³⁰.

E o mare podoabă a curăţiei a te înfăţişa lui Dumnezeu îndată, dimineaţa. Căci aşa voi vedea dumnezeieştile şi sfintele Tale Taine, pe care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine³¹.

Urât-ai, Doamne, pe toţi cei ce lucrează fărădelegea (v. 5). A înţeles prin „cei ce lucrează fărădelegea” pe cei ce păcătuiesc în vieţuirea lor. Pe aceştia îi urăşte Dumnezeu ca pe unii ce au căzut din adevăr. Iar grăitori de minciună (v. 6) i-a numit pe cei ce se abat de la dreapta credinţă. Pe aceştia îi va pierde Dumnezeu.

Observă deosebirea între „ai urât” şi „îi vei pierde” întâi, pentru că „ai urât” e mai rău ca „îi vei pierde”. Al doilea, pentru că prima are forma trecutului, iar a doua, a viitorului.

Iar eu întru mulţimea milei Tale (v. 7) şi celelalte. „Eu”, zice, „întru mulţimea milei Tale voi intra în casa Ta”.

Astfel, voi putea zice: „Dimineaţa mă voi înfăţişa Ţie şi voi vedea” (v. 3) şi, ca un miluit, mă voi închina Ţie cu evlavie în Duh şi Adevăr.

Dar rănile păcatelor sunt cu atât mai băgate în seamă, cu cât sunt mai mari. Şi nu se opresc la boală şi la neputinţă, ci îl fac pe cel nemuritor, muritor.

³⁰ Venirea Mântuitorului aduce începutul timpului nou, din urmă, deschis veşniciei. Dumnezeu va veni foarte aproape şi cererile de iertare vor fi ascultate pentru Jertfa lui Hristos sau de Hristos, Care din iubire S-a făcut unul dintre noi, cu deplină înţelegere.

³¹ Dimineaţa, omul e încă curat de gândurile, nu toate închinate lui Dumnezeu, ce-i vin peste zi şi de fapte, nu toate făcute potrivit voii Lui. De aceea poate pătrunde mai uşor în tainele lui Dumnezeu, neoprit de preocupările egoiste de peste zi.

Psalmul 6

Privitor la cuvântul: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine (v. 1). Deşi le-a auzit acestea de la prorocul (Natan), a rămas statornic. N-a lunecat în nepăsare, n-a slăbit în putere. Ci, deşi a simţit cu putere bunătatea lui Dumnezeu şi I-a înălţat cântări de mulţumire, a rămas nu mai puţin îngrijorat şi striga mereu către Dumnezeu. Căci, deşi sunt lăudaţi, sfinţii nu se socotesc iertaţi.

Nici cu urgia să mă cerţi (v. 1). Iar zicând: „Nu cu urgia Ta să mă cerţi”, pare să se ferească de asprimea literei Legii. Căci, călcând cineva Legea lui Moise, era omorât fără milă pe spusa a doi sau trei martori. De aceea, dumnezeiescul Pavel numeşte Legea şi „slujire a osândei” (II Cor. 3, 9). Căci n-a îndreptat pe nimeni, dar cerea pedepsirea celor păcătoşi. Deci, certarea prin Hristos e neasemănat mai bună decât cea prin Lege. Căci aceea era dată spre certarea celor neputincioşi şi spre osândirea celor ce o călcau, iar aceasta spre îndreptarea celor păcătoşi. Cum am spus, aşadar, nu cere să nu fie mustrat, dar nu cu mânie.

Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne (v. 2). N-a zis: iartă-mă, nici fii mie îngăduitor, ci vindecă-mă. Căci cere să i se desfiinţeze rănile de mai înainte. Pentru că, venind la Dumnezeu, Doctorul duhurilor, şi mărturisind neputinţa firii, cere ajutorul, spunând: însetez de vindecare, vindecă-mă cu mila Ta pe mine, cel ajuns în cele rele. Căci din neputinţă am ajuns la boală (la patimă). Şi ce este neputinţa? „S-au tulburat oasele mele” (v. 2) şi s-au desprins din armonia întreolaltă. Iar „oase” numeşte gândurile cumpătate ce întăresc sufletul şi puterile raţionale ale sufletului, care îl păstrează în sănătatea înţelegerii, ca: înfrânarea, înţelepciunea, bărbăţia cea după Dumnezeu, cumpătarea, dreptatea şi, simplu vorbind, tot felul de virtute. Neexistând acestea în

noi, în mod neconfundat, sau în rânduiala cuvenită ca o tărie proprie, sufletul se tulbură numaidecât, patimile aducând tulburarea în el. în acest caz, fiind prins de plăcerile trupeşti, se primejduieşte cumplit. Căci, slăbind virtutea în noi, pune stăpânire plăcerea care îl trage spre răutăţi.

Iar că prin „oase” se înţeleg la figurat puterile spirituale ale sufletului, prin care are stăruinţa în buna vieţuire, însuşi Da vid ne-o spune, tâlcuind ghicitura şi adăugând la cele spuse: „Sufletul meu s-a tulburat foarte” (v. 3)³².

Că s-au tulburat oasele mele (v. 2). Socotesc că psalmistul dă de înţeles şi altceva spunând că oasele lui s-au tulburat. Dumnezeu l-a creat pe om spre nestricăciune. Dar după ce, călcând porunca dată, protopărintele Adam s-a rostogolit în neascultare, s-a supus îndată blestemului. Căci s-a spus: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fc. 3,19). Deci, socotesc că s-au tulburat şi în acest mod oasele tuturor: prin desfacerea trupului spre moarte. Prin aceasta au intrat şi în suflet tulburări, spaime şi tirania patimilor. O dată ce trupul a devenit stricăcios (coruptibil), au odrăslit în el patimile şi a intrat în el legea păcatului, cea din mădularele trupului, care luptă împotriva minţii şi o ţin robită de tot ce e fără sens³³.

³² De reţinut ideea autorului că viaţa sănătoasă sub raport moral e o viaţă echilibrată, liniştită, pe când cea păcătoasă e o viaţă plină de furtuni, de dezordine, de dezechilibru, o viaţă bolnavă sufleteşte. De aceea, în greceşte, există acelaşi cuvânt pentru boala şi patima sufletească: patos. în starea de sănătate morală, omul îşi satisface fiecare trebuinţă, ţinând această satisfacere într-un anumit frâu, prin grija la celelalte trebuinţe. Lipsa ei înseamnă că a slăbit libertatea, care ţinea în frâu şi în armonie satisfacerea diferitelor trebuinţe. Patima e pasivitate, suportare, fără voie, opusă libertăţii. Omul nepătimaş, nebolnav, nu e jucăria necesităţilor şi legilor devenite rigide. El face legile maleabile.

³³ Stricădunea trupului, care sfârşeşte în moarte, vine de pe urma pierderii armoniei între puterile sufletului, menţinute prin libertate, care e susţinută în tăria ei prin gândul la Dumnezeu. Deci, stricăciunea trupului e urmarea patimilor, care au apucat în suflet şi care şi-au format propriile lor legi, în care domină legile materiei, ce se compune şi se descompune, neînfrânată de puterea spirituală a libertăţii, ce ţine seama de minte şi ţine mintea ce se gândeşte la Dumnezeu stăpână peste pornirile materiale ale trupului.

Deci s-a făcut vindecare firii omeneşti puterea întrupării Unuia-Născut. Căci ea a pus capăt stricăciunii, a readunat oasele împrăştiate ale tuturor, a arătat firea omenească liberă de spaimă, de toată tulburarea, şi de frică, ba şi de tirania diavolească a patimilor³⁴.

Şi Tu, Doamne, până când? (v. 3) Mai bine zis, dacă trebuie să spunem ceva şi mai tainic, prorocul nu-şi arată nerăbdarea faţă de judecăţile lui Dumnezeu, nici nu-şi exprimă grija că Stăpânul tuturor întârzie şi refuză ajutorul. Ci cere să afle, mai degrabă, timpul venirii lui Hristos, Care va învia la sfârşit, în ziua a opta. „Când vei veni, zice, ca prin învierea Ta să ne dăruieşti nouă vindecarea?” Dar „până când” mai înseamnă şi întrebarea: până când i se va îngădui amânarea pocăinţei?

Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte (v. 5). Cel prins odată în lanţurile morţii va înceta orice lucrare a virtuţii. „Nu este”, zice, „în moarte cel ce Te pomeneşte”, adică cel ce poate păzi poruncile, cu ajutorul Duhului.

Ostenit-am întru suspinul meu (v. 6). Zice „am ostenit” în loc de „voi osteni”. Aceasta se vede limpede din cele ce urmează. Căci nu zice: „spălat-am patul meu”, nici: „udat-am aşternutul

³⁴ Se afirmă aici sensul ontologic sau transformator al mântuirii în Hristos. Firea omenească, asumată de Ipostasul Fiului lui Dumnezeu, n-a rămas într-o simplă alăturare la cea dumnezeiască, ci a primit, din această unire cu cea dumnezeiască, puterea care a reîntărit în firea omenească libertatea, prin care a putut readuna funcţiile ei în echilibrul stăpânit de cugetarea la Dumnezeu. Aceasta a oprit şi procesul corupţiei în trup. De aceea, prin înviere, Hristos a vindecat firea noastră. Moartea primită în Acesta n-a fost urmarea corupţiei şi n-a înaintat la corupţie. De aceea El a putut să-Şi învie trupul Său, a cărui moarte a fost doar ca un fel de somn. Tăria libertăţii Lui omeneşti restabilită şi, prin aceasta, a minţii Lui s-a arătat în ţinerea în frâu a oricărei porniri spre plăceri materiale, a oricărei frici. Le trăia, dar le şi stăpânea. Le trăia ca să întărească libertatea şi mintea Sa omenească. Materia n-a fost creată de Dumnezeu ca să ia în robie spiritul, ci ca să-şi întărească spiritul puterea şi, deci, şi libertatea asupra ei, organizată în trupul omenesc. Deasupra materiei supusă legilor stă spiritul făcut să fie stăpân şi asupra legilor ei, sau ca să se întărească prin această stăpânire. Iar prin spiritul omenesc vrea să stăpânească Dumnezeu asupra legilor materiei. Libertatea e mai presus de legile materiei.

meu”, ci: „spăla-voi” şi „uda-voi” (cf v. 6). Pentru că promite că va fi iubitor de osteneală şi nu va iubi viaţa moleşită şi lenevită.

Şi ne învaţă şi pe noi că cei ce voiesc să placă lui Dumnezeu nu se cuvine să socotească nopţile ca timp de nelucrare şi de somn (căci aceasta e lucru animalic şi cu totul neraţional), ci, mai degrabă, ca timp de osteneală şi de nedormire în cele bune. Căci e lucrul cel mai bun să vorbim cu Dumnezeu în linişte³⁵ şi în singurătate, prin rugăciune deasă, şi să ne rugăm de iertare pentru cele ce am greşit; şi să cerem cele de folos de la El şi să-I aducem laudă şi cântări.

Tulburatu-s-a de supărare ochiul meu (v. 7). Poate prorocul se întoarce spre amintirea celor întâmplate firii omului prin supărarea adusă lui Dumnezeu de începătorul neamului, adică de Adam. Căci, înainte de-a fi nesocotit porunca lui Dumnezeu, avea ochiul curat, plin de vederea lui Dumnezeu şi de cugetări bune; şi era netulburat, pentru că era luminat de lumina dumnezeiască.

Auzit-a Domnul cererea mea (v. 8). Explică cum a recâştigat bucuria sufletului: s-a auzit glasul plângerii lui, a fost primită rugăciunea lui. Spunând „glasul”, nu înţelege prin el cel al buzelor, ci, mai degrabă, cel trimis prin fapte către Dumnezeu. Căci, precum este un glas al păcatului, după spusa către Cain: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine” (Fc. 4,10), aşa este şi un glas al pocăinţei, pe care îl aude Dumnezeu. Să nu spună cineva că Dumnezeu cere glas răsunător, căci n-a poruncit să ne rugăm aşa³⁶. Şi „strigare” numeşte aici rugăciunea cu osteneală, care e obişnuită de sfinţi.

Să se ruşineze şi să se tulbure (v. 10). Demonii născocitori şi învăţători ai răutăţii se întorc şi cad înapoi, neputând suporta schimbarea omului. întâi, pentru respingerea ce le vine de la Mântuitorul Dumnezeu, apoi, pentru voia noastră de-a ne despărţi de vechile boli şi de-a ne muta bărbăteşte la biruirea a

³⁵ „în timpurile isihiei.” Noaptea e cel mai bun timp al isihiei, al liniştii.

³⁶ Dumnezeu vede dincolo de cuvinte, care pot înşela, răutatea sau pocăinţa adevărată sau efortul real pentru bine. Înlăuntrul omului se poate mişca un gând de rugăciune, care poate deveni continuu şi în care nu se amestecă aşa de uşor alte gânduri ca în rugăciunea prin cuvinte.

toată plăcerea trupească şi de-a nu mai pune nici un preţ pe înecarea în viaţa aceasta, ci de-a privi numai la cele plăcute lui Dumnezeu şi a alerga spre El fără întoarcere. Căci celor ce se îmbărbătează astfel le stă aproape Hristos, Dătătorul şi Făcătorul tuturor bunătăţilor.

Psalmul 7

Observă că după ce te-ai întărit prin atâtea biruinţe, cuvântul te îndeamnă, iarăşi, la alte lupte, te întăreşte, iarăşi, prin atacul altor ispite. Căci acelaşi Abesalom, vrăjmaşul nostru, ca renăscut din noi, porneşte, iarăşi, războiul ucigător împotriva noastră, pe care îl răpune buna noastră judecată despre lucruri, mai bine zis ajutorul lui Dumnezeu. Dreapta judecată, care ne mântuieşte, se face laţ vrăjmaşului. Iar ea se arată în a socoti ca rău atât a face nedreptatea, cât şi pe cel ce o face. Iar David se socoteşte pricinuitor al pedepsei lui, pentru că a răsplătit răul cu rău şi a pornit război împotriva celor care au pornit război împotriva lui.

De este nedreptate în mâinile mele (v. 3). David nu se mărturiseşte cu totul liber de nedreptate (căci l-a nedreptăţit pe Urie), ci zice că în luptă cu fiul său e curat şi nevinovat. Căci nu l-a nedreptăţit cu nimic pe acela, nici pe cei cu el, ci le-a răspuns lor, care l-au prigonit. Apoi, îşi aminteşte şi de răzbunarea lui, cerând mila lui Dumnezeu pentru aceasta. Aceasta e clar din cele ce le adaugă. Căci zice: „De am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut rău” (v. 4).

Am jefuit pe vrăjmaşii mei în deşert (v. 4). Adică m-am lipsit de cinste şi de toată slava şi m-am făcut ca ţărâna sub picioarele duşmanilor mei.

Scoală-Te, Doamne, întru mânia Ta (v. 6). Precum am spus, cuvântul s-a mutat la Hristos şi-L roagă să Se scoale nu împotriva lui Abesalom (căci cum ar fi făcut aceasta faţă de cel pentru

care s-a rugat: „Cruţaţi-mi pe fiul meu Abesalom” [II Rg. 18,12]?), ci îl roagă pe Dumnezeu să Se scoale pentru toată omenirea din liniştea îndelungatei Lui răbdări, în mânie şi mişcare împotriva hotarelor duşmanilor ei. Căci sunt foarte mulţi duşmanii omenirii, adică demonii răi şi năvălitori. Iar prin hotarele lor se înţeleg întâistătătorii şi superiorii lor, ca Satana şi cei apropiaţi, adică stăpânitorii întunericului acestui veac (cf. Ef. 6, 12). împotriva acestora S-a sculat (a înviat) Hristos³⁷.

Şi scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca cu care ai poruncit (v. 6). Aici se binevesteşte limpede despre arătarea dumnezeiască a Mântuitorului. Căci de la început ne-a făgăduit prin patriarhi mântuirea aceasta. Şi dumnezeiasca Scriptură e plină de cuvintele despre Mântuitorul, mai înainte făgăduit prin sfinţii proroci, că va veni, la vremea Sa, şi va răscumpăra lumea de sub cer şi va face dovada bunătăţii Lui nu numai în Iudeea, ci va cerceta şi toate popoarele. De aceea S-a şi numit nădejdea neamurilor. Căci Domnul S-a arătat întregii lumi, fiind Dumnezeu şi Lumina cea adevărată, prin Care am cunoscut şi pe Tatăl însuşi. Prin aceasta s-a risipit ceaţa veche în care rătăceam, răsărind minţii Luceafărul şi luminându-se de ziuă. Căci S-a înălţat Soarele dreptăţii, adică Hristos. „Scoală-Te, deci, potrivit poruncii pe care ai poruncit-o”, adică pe care ai făgăduit s-o împlineşti. Căci această înseamnă aici cuvântul a porunci³⁸.

³⁷ învierea lui Hristos, ca temei al învierii noastre, a pus capăt morţii definitive a integrităţii firii umane, adică morţii oamenilor cu trupul, fapt care înseamnă cinstirea creaţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă nu vor învia toţi oamenii întru fericire, din cauza faptului că unii vor fi necredincioşi, învierea de care vor avea parte ei şi cu trupul îi va restabili în integritatea lor umană, în trăirea fie şi chinuită şi născocitoare a răului fără sfârşit, în modul uman integral. Timpul nostru ne arată că există şi o continuă inventivitate a răului, o nesfârşită dezvoltare a lui. Iar omul, ca fiinţă spirituală în trup, poate trăi răul în forma umană deosebită de cea în care îl trăiesc spiritele demonice fără trup. E şi aceasta o mărturie a marii imaginaţii creatoare a lui Dumnezeu.

³⁸ Dacă Hristos n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, n-am cunoaşte pe Dumnezeu ca Tată al unui Fiu veşnic. Am socoti că nu e decât lumea aceasta cu insuficienţele ei, cu moartea căreia îi sunt supuse toate cele ce apar, cu non-sensul ei. Valoarea persoanelor umane nu o dă decât un Dumnezeu personal. Numai veşnicia Fiului Său, făcut om pentru veci, dă veşnicie persoanelor umane. Numai Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu, făcut om, dă sens tuturor, El a adus lumină în lume. Hristos e taina cea mare apărută în existenţa istoriei, taina care le luminează pe toate, dându-le sens. E taina ce îl arată pe Dumnezeu ca o comunitate interpersonală, extinzându-Şi această comuniune şi la oameni şi, deci, înveşnicindu-i. Nici panteismul simplist, nici dualismul de nedepăşit între Dumnezeu şi creaţia umană nu le luminează pe toate cu un astfel de sens fericitor. Dumnezeu e transcendent lumii prin fiinţă, dar nu străin şi separat de ea prin lucrare. E între Dumnezeu şi lume o unitate în diferenţiere, cum, în sens larg, între toate e o unitate în varietate.

Şi peste ea (pentru ea) la înălţime Te întoarce (v. 7)³⁹. Poate „la înălţime Te întoarce” înseamnă sau crucea, pe care a ridicat păcatele noastre⁴⁰, sau reîntoarcerea lui Hristos la ceruri. Căci a plecat spre a Se arăta feţei Tatălui pentru noi. Cum pentru noi? înnoindu-ne nouă o cale nouă şi vie, ca cerul să ne fie iarăşi deschis umblării noastre în el şi să intrăm în partea dinlăuntru a catapetesmei, conducându-ne şi în aceasta Cel ce ne premerge în toate, adică Hristos⁴¹.

Domnul va judeca pe popoare (v. 8). Zice aici „va judeca”, în loc de „va da ce e drept”. Căci a dat ce e drept oamenilor şi Satanei. Ultimului, care tiraniza lumea de sub cer, i-a răpit tirania împotriva tuturor; iar pe cei dintâi, care răbdau o tiranie de nesuportat, i-a miluit ca Dumnezeu şi i-a îndreptat prin credinţă.

Judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea (v. 8). Spunând prorocul în alt înţeles că Domnul va judeca popoare, prezintă acum şi persoanele celor judecaţi, mărturisindu-şi propria neputinţă şi

³⁹ în textul grec e „pentru ea” (pentru lume). Cel latin traduce cu „peste ea”. Amândouă sunt bune. „Pentru noi” S-a întors Fiul lui Dumnezeu la Tatăl, ca om. Dar aceasta înseamnă şi „peste starea noastră” dinainte de întruparea Lui.

⁴⁰ A ridicat păcatele noastre pe cruce şi, plătind pentru ele sau suportând până la capăt urmările lor, le-a luat puterea.

⁴¹ Hristos ne este „cale” spre Tatăl nu numai întrucât e Fiul lui Dumnezeu, nici numai întrucât e om, ci întrucât Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi om; prin aceasta Fiul Omului S-a făcut Fiul lui Dumnezeu şi ne-a unit cu Sine pe noi. „Umblăm” în cer, cum umblă El, fiind uniţi cu El. „Umblăm” în cer în formele gândirii şi simţirii umane, dar devenite transparente pentru viaţa lui Dumnezeu şi în comunicare cu ea.

rugându-L să-l judece potrivit măsurilor omeneşti⁴². Căci alta este, cum am spus, dreptatea îngerilor, potrivit firii lor; şi alta, a oamenilor, fiind mai mică şi pe măsura slăbiciunii firii lor⁴³.

Sfârşească-se răutatea păcătoşilor (v. 9). Sfârşească-se, deci, răutatea păcătoşilor, adică să înceteze tirania diavolului şi a puterilor rele, cele împreună cu el, ca să vină, ca pe o cale dreaptă şi lină, la o vieţuire bineplăcută lui Dumnezeu tot lucrătorul dreptăţii. Căci, dacă nu se abate în amândouă părţile, dreptul merge pe calea cea dreaptă.

Sau, poate, prorocul se roagă să se sfârşească răutatea păcătoşilor, adică să înceteze, şi să se strămute la virtute. Deci, cere sfârşitul păcatului în toţi cei ce lunecă din slăbiciune, ca dreptul să meargă, în sfârşit, pe calea dreaptă. Căci nu se poate arăta cineva săvârşitor al bărbăteştilor fapte ale virtuţii înainte de-a înceta să fie rău.

Drept este ajutorul meu de la Dumnezeu (v. 10). Cuvântul li se potriveşte şi iudeilor şi elinilor (păgânilor). Căci dacă păcătuirea cu ştiinţă înseamnă în mod vădit dispreţuire, păcătuirea din neştiinţă aduce cu uşurinţă împlinirea cererii de iertare. Şi au rătăcit şi iudeii, şi elinii, cei dintâi fiind duşi de răutatea conducătorilor la ascultarea de ei şi la necunoaşterea Răscumpărătorului; cei de al doilea, pentru că, neprimind în minte lumina dumnezeiască, n-au cunoscut cine este Cel prin fire şi în adevăr Dumnezeu. De aceea, Cel ce cercetează inima şi rărunchii i-a cunoscut şi pe aceştia, şi pe aceia ca păcătoşi, din neînvăţătură şi din necunoaşterea voii Stăpânului, şi le-a dat lor ajutorul cel drept. Căci celor rătăciţi li se cuvine întoarcerea, celor neştiutori, luminarea, celor slabi, întărirea de la El. De aceea zice: „Ajutorul cel drept de la Dumnezeu”.

Dumnezeu este judecător drept, tare şi îndelung-răbdător şi nu Se mânie în fiecare zi (v. 11). Celor ce duc o viaţă lăsătoare şi

⁴² Cerem lui Dumnezeu să-Şi unească judecata cu mila faţă de noi. Să ţină seama de voinţa noastră de a-I împlini voia, dar şi de neputinţa de a o împlini în mod desăvârşit.

⁴³ îngerii deţin puteri de înţelegere superioară şi sunt mai puţin supuşi ispitelor prilejuite de trup. De aceea sunt şi mai pedepsiţi cei ce au căzut.

uşuratică le este de folos să li se atragă luarea aminte. Şi drept este Dumnezeul tuturor. Pe lângă aceea, este şi tare. „Căci de-i va închide omului, cine îi va deschide?” (Iov 12,14). „Şi mânia Lui cea înaltă, cine o va întoarce?” (Is. 14, 27). Dar este şi îndelung-răbdător, neaducând îndată, niciodată, cu păcatul, mânia asupra păcătoşilor. Dar, deşi e răbdător, nu trebuie de aceea să fim nepăsători.

Cuvântul trebuie referit, iarăşi, şi la Israel, şi la cei din neamuri. Căci li se poate spune că de nu se vor despărţi mai repede de faptele lor, ca ultimii să se oprească de la slujirea zidirii, iar primii să primească credinţa în Hristos, vor cădea sub judecata dreaptă şi puternică a lui Dumnezeu, Care e îndelung-răbdător, dar celor ce nu părăsesc păcatele, şi pedepsitor. Aceasta o învaţă prin stihurile următoare. De aceea, ca nu cumva auzind că e îndelung-răbdător, să rămână uşuratici, a adăugat:

Sabia Sa o va face să lucească şi arcul Său l-a încordat şi l-a pregătit (v. 12). Spune „o va face să lucească” în loc de „va dezgoli sabia împotriva noastră”. E o vestire de oameni iubitoare şi arată bunătatea lui Dumnezeu faţă de cei aflaţi în slăbiciune. Căci nu i-a ameninţat, în mod simplu, cu sabia Lui pe lucrătorii celor rele, ci le-a dat de înţeles celor ce nu voiesc să se întoarcă mai repede că vor cădea sigur în cele cumplite.

Dar Şi-a încordat şi arcul, avându-l pregătit, sau plin de uneltele morţii, adică de săgeţi pe care le-a şi pregătit, zice, pentru cei ce ard (cf. v. 13), adică pentru fiii gheenei, care, la vremea sa, vor auzi pe Judecătorul zicând: „Duceţi-vă de la Mine” (Mt. 25,41).

Iar prin sabie şi prin arc şi săgeţi şi unelte ale morţii trebuie să înţelegem fie diferitele chinuri, fie unele mijloace ce aduc osândirile pe măsura păcatelor fiecăruia. Căci e obiceiul de Dumnezeu insuflatei Scripturi să dea chipuri celor ce ni se întâmplă, nu în chip văzut, ci în ascuns şi spiritual, din lucrurile văzute.

Săgeţile Lui le-a pregătit celor ce ard (v. 13). Să audă prin acestea şi iudeii, şi elinii, că vor cădea sub osânda de neocolit de nu vor voi să se întoarcă, şi anume, ultimii, despărţindu-se de vechea rătăcire, iar cei dintâi, spălându-se prin pocăinţă de crima uciderii Domnului.

A născut nedreptatea… groapă a săpat… (v. 14-15). Să continuăm a cerceta psalmul de până aici. Deci, se spune în mod cuvenit despre tot păcatul că cel ce păcătuieşte a zămislit şi a născut în durere păcatul. Căci gândurile rele premerg păcatelor ca rezultate.

Spusa se potriveşte şi învăţătorilor iudeilor, care zămislind sau primind în dureri sămânţa necredinţei în Hristos, pe care răutatea diavolului a semănat-o în ei au născut nelegiuirea cea potrivnică Lui. A zămislit nelegiuirea nedreptăţii şi a născut nelegiuirea şi Satana însuşi⁴⁴. Căci a venit ispitind în pustie. Apoi s-a depărtat pentru un timp, apoi a dus până la capăt scopul gândit de la început. Căci a ascuţit împotriva Lui mânia iudeilor şi sufletul vânzătorului. Acesta a zămislit şi prin tatăl necredinţei lui, adică prin Satana, împotriva lui Hristos, pentru un preţ murdar, nedreptatea predării Lui celor ce voiau să-L omoare⁴⁵. Apoi a şi născut nelegiuirea. Căci, primind cei treizeci de dinari, L-a predat pe El, făcând simbolul iubirii, adică sărutarea, semn al omorârii, nedreptăţind însăşi virtutea⁴⁶. Apoi, prorocul prezintă, cu rost de pildă, săparea şi adâncirea gropii. El lămureşte sensul acestei fapte, adăugând îndată: „Va întoarce durerea (nedreptatea) lui pe capul lui” (v. 16). Iar prin durere socotesc că înţelege fie osteneala deşartă de a săpa groapa altuia, fie pizma care sapă inima celor ce o au. Iar prin nedreptate, tirania sau uneltirea lucrată de cineva împotriva aproapelui. Aceasta o înţelege

⁴⁴ Satana a conceput ura împotriva lui Hristos când Se pregătea, pentru lucrarea Lui, în pustie. Apoi a dus ura zămislită la naşterea ei în fapta lui Iuda şi a conducătorilor iudei.

⁴⁵ Aşa cum Hristos este în noi, în actul conceperii şi dezvoltării gândurilor bune faţă de El, aşa e şi Satana în noi în actul conceperii şi dezvoltării gândurilor rele împotriva lui Hristos. Hristos ne ajută în această zămislire şi dezvoltare prin prezenţa crescândă a bunătăţii Lui în noi. Satana intervine în zămislirea şi dezvoltarea gândurilor rele împotriva lui Hristos transmiţându-ne treptat aceste gânduri de ură ale lui. E o comunicare lăuntrică, asemenea celei între oameni.

⁴⁶ A fost o supremă minciună, ca faptă. Urâciunea minciunii nu scade prin luciul adevărului, a cărui mască o ia, ci creşte. Cu atât mai mult când minciuna ia chip de faptă când transmite prin sărut otrava. Răul ce-l face îl asociază cu batjocorirea faptei bune.

şi autorul Pildelor, zicând: „Cine sapă groapa aproapelui va cădea însuşi în ea” (Pilde 26, 27)⁴⁷. Şi e propriu iubirii lui Dumnezeu faptul acesta, care dă vicleniei soarta aceasta, ca să întoarcă răul asupra celor ce îl uneltesc. Din aceasta străluceşte cu putere şi lucrarea înţeleaptă a lui Dumnezeu, Care aduce celor răi înţelepţire, iar celor ce scapă de ei, bucurie⁴⁸.

Mărturisi-L-voi pe Domnul după dreptatea Lui, cânta-voi numele Domnului Celui Preaînalt (v. 17). Acest cuvânt e şi al celor mântuiţi în Hristos, fiindcă sabatul a fost oprit în lucrarea lui, moartea a fost desfiinţată, păcatul înlăturat, şi Fiul lui Dumnezeu cel adevărat, recunoscut. Iar „mărturisi-L-voi” e spus în locul „cu cântare îi voi aduce mulţumire pentru dreptatea Lui”, sau pentru mărimea dreptăţii ce a făcut-o mântuind (scăpând) omenirea de Satana şi de puterile rele cele împreună cu el. Mare e, deci, dreptatea lui Dumnezeu. De aceea, făgăduiesc neamurile să cânte numelui Domnului Celui Preaînalt. Căci pe Cel ce nu-L ştiau dinainte îl numesc acum Domn şi Preaînalt⁴⁹.

Psalmul 8

întru sfârşit, pentru teascuri. Psalmul lui David. Se anunţă de mai înainte prin această cântare chemarea neamurilor. Ea a fost intitulată: „întru sfârşit, pentru teascuri”. „întru sfârşit” arată venirea sau întruparea Domnului, ce va avea loc la sfârşitul veacurilor. Iar „pentru teascuri” are acest înţeles: unii voiesc să se numească teascuri în mod figurat Bisericile lui Hristos, la care

⁴⁷ Acest proverb şi l-a însuşit şi poporul român.

⁴⁸ Pe cei ce fac rău altora îi roade răul făcut prin remuşcarea conştiinţei. Aşa a rânduit Dumnezeu.

⁴⁹ Adepţii religiilor panteiste (păgâne) nu numeau „divinitatea” Domn şi Preaînalt şi nu o lăudau pentru că nu era Persoană care să primească conştient laude şi să merite să fie lăudată odată ce nu făcea nimic voluntar, nefiind mai înaltă de legile implacabile.

învăţătorii celor tainice aduc ca pe nişte struguri pe cei ce cred în Hristos din turma iudeilor şi din neamuri, şi-i ridică la calitatea de roade ale viei Stăpânului. Alţii spun că teascurile sunt altarele (jertfelnicele), pentru că pe ele se aduc darurile de către toţi.

Doamne, Dumnezeul nostru, cât este de minunat numele Tău în tot pământul (v. 1). Odinioară, slava lui Dumnezeu se restrângea numai în Iudeea. Căci El era cunoscut în ea şi mare era numele Lui în Israel (cf Ps. 75,1). Dar după ce Domnul S-a arătat nouă ca fiind Dumnezeu, numele Lui s-a făcut preţuit în tot pământul. Se minunează, deci, prorocul de cunoaşterea numelui lui Dumnezeu răspândită între oameni. Căci nu mai este cunoscut Dumnezeu numai celor din Iuda.

Că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri (v. 1). Poate nu e alta mărirea cuvenită, înălţată a Lui, decât iconomia (întrupării) Lui. Căci ce este în ea care să nu fie binecuvenit măririi Lui: Naşterea din Fecioară, mersul pe mare, nestricăciunea în moarte şi cele asemenea acestora?! Deci, această slavă binecuvenită a Lui s-a înălţat, şezând El de-a dreapta măririi în cele înalte după ce-a făcut curăţirea păcatelor. Aşa trebuie înţeles şi faptul că S-a înălţat mai presus de ceruri, după înviere⁵⁰.

Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi (v. 2). Noua şi proaspăta adunare spune că s-a alcătuit din suflete de prunci pentru naşterea din nou în Hristos. Ea se produce pretutindeni în lume după înălţarea Lui. De aceea,

⁵⁰ Numai mărirea proprie a lui Dumnezeu s-a putut arăta în întruparea Lui ca om, din Fecioara, în faptele Lui minunate, în desfiinţarea morţii pe care a primit-o. Sau în acestea se arată „marea cuviinţă”, proprie Lui. Pe toate se cuvenea să le săvârşească Dumnezeu şi numai El. Căci numai El are şi puterea, dar şi iubirea necesară pentru ele. Numai un Creator iubitor S-a putut coborî la creatura Sa, ca Persoană a ei. Această mărire (mare cuviinţă) a prelungit-o şi în firea omenească asumată. O divinitate identică cu natura, ca în religiile panteiste, sau neîntrupată, adică o divinitate identică cu natura, sau limitată de creaţie, nu şi-ar fi putut arăta această mărire, cuvenită Dumnezeului cel adevărat, dând-o şi umanităţii asumate. De aceea El a putut ridica şi umanitatea Sa la mărirea cuvenită Sieşi ca Dumnezeu, mai presus de toate cerurile, de toate treptele existenţei.

strigându-I Lui copiii: „Osana întru cei de sus!”, le spune iudeilor celor ce s-au mâniat: „Au n-aţi citit…?” (Mt. 21, 9,15).

Ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător (v. 2). Adică pe diavolul, fiindcă după ce i-a silit să păcătuiască, îi şi pedepseşte pe păcătoşi, punându-le în faţa ochilor mărimea păcatelor. Căci acelaşi îi şi împinge la păcat, şi se face şi pârâş al celor ce au păcătuit. Deci, ca duşman sileşte la păcătuire, iar ca răzbunător îi pedepseşte pe cei predaţi lui. Făcându-i el însuşi pe Imeneu şi pe Alexandru hulitori, i-a pedepsit tot el pentru hulele împotriva lui Dumnezeu (cf. I Tim. 1, 20)⁵¹.

Ce este omul, că-Ţi aminteşti de El? (v. 4) Pe acestea cugetându-le David, se minunează şi zice: Deşi sunt creaturi minunate ale Tale cerul şi pământul şi cele pe care le-ai făcut în ele ca să dureze în tot veacul, totuşi nu sunt mari pentru Tine în fapta aducerii la existenţă, ci rezultatul unei puteri mici, asemănătoare celei din degete. Aşa le-a numit pe acestea, puteri mici ale lui Dumnezeu. Dar privind cele ale omului, mă uimesc mai mult, pentru că îţi aminteşti de el şi îi porţi de grijă, lucru care nu s-ar întâmpla dacă ar fi un animal de mică valoare sau de nimic⁵².

Alţii dintre conducătorii iudeilor au rătăcit neînţelegând taina. Iar eu, zice, privind creaţia cu ochii conştiinţei, văd toate creaturile Tale. Tu ai întemeiat soarele şi luna şi ai pus în ele o

⁵¹ Dumnezeu ne dă şi iertarea pentru păcatele săvârşite, şi puterea să nu mai păcătuim. Diavolul întreţine în noi şi voinţa de a păcătui, şi conştiinţa că nu există pentru noi iertare şi îndreptare, deci ne menţine în resemnarea neputinţei de a ne îndrepta şi în chipul pentru relele ce le facem.

⁵² Fiecare om se bucură de atenţia lui Dumnezeu, ca persoană aparte; deci, nu numai omenirea în masă. Aceasta pentru că fiecare răspunde cu conştiinţa sa acestei atenţii a lui Dumnezeu. Ce ar avea omul din această atenţie a lui Dumnezeu dacă n-ar avea conştiinţă de ea? Cum s-ar bucura el de ea şi cum ar creşte spiritual din conştiinţa despre această atenţie a lui Dumnezeu? Cum s-ar îmbogăţi omul din această atenţie şi cum S-ar bucura Dumnezeu de răspunsul iubirii omului faţă de această atenţie? Pe de altă parte, ce folos ar avea omul de conştiinţa sa dacă n-ar şti prin ea de atenţia unei Persoane supreme şi veşnice? Numai conştiinţa unei atenţii din partea Conştiinţei supreme şi netrecătoare poate întreţine în el conştiinţa valorii sale, deci poate da un sens însăşi conştiinţei de sine. Iar dovada cea mai sigură a valorii sale i-o dă Dumnezeu, făcându-L pe însuşi Fiul Său om.

lege continuă”53. Căci aceasta socotesc că o spune: „Le-ai întemeiat pe ele” (v. 3). Deci, cele ce urmează înseamnă: deşi Te-ai făcut ca noi şi, suportând din iconomie măsura omenescului, n-ai fost recunoscut de unii, eu cunosc slava Ta, cunosc slava înălţimii Tale mai presus de toate, Te mărturisesc şi venit în trup, ca Proniatorul tuturor, dar Te ştiu pe Tine şi ţinând sub Tine soarele şi luna. Le aminteşte pe acestea ca prin ele să se înţeleagă toată creaţia⁵⁴.

Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri (v. 5). Puterile de sus sunt raţionale, trăind o viaţă îndelungată şi nesfârşită. La fel este raţional pe pământ omul, deşi nu în aceeaşi măsură ca puterile de sus. Cinstea lui e puţin mai mică decât a îngerilor, datorită unirii cu trupul pământesc⁵⁵. Şi e mai mic întrucât stă sub osânda morţii şi a stricăciunii; dar aceasta după neascultare.

⁵³ Conştiinţa omului e preţuită de Dumnezeu cu atenţia Lui şi ea există datorită acestei atenţii a Lui, pentru că ea, la rândul ei, preţuieşte toate zidirile lui Dumnezeu. Omul îşi dă seama prin acestea de mărirea lui Dumnezeu, dar şi de atenţia ce i-o acordă prin ele, întrucât le-a făcut pentru el, adică pentru ca omul să-şi dea seama prin ele de puterea lui Dumnezeu, dar şi de dragostea Lui pentru om. Ele sunt făcute pentru om, dar şi pentru ca omul să vadă slava şi iubirea lui Dumnezeu şi să crească văzând această slavă a puterii şi iubirii Lui.

⁵⁴ Fiul lui Dumnezeu arată minunea omului chiar prin faptul că Se face om, şi nu soare sau lună sau alt obiect inconştient al creaţiei. Căci, chiar făcut om, El îşi poate arăta înălţimea Sa mai presus de soare, de lună, de stele etc. Dumnezeu îşi arată taina superiorităţii Sale peste lume chiar în calitatea de om ce Şi-o adaugă. El rămâne taină, chiar făcut om, pentru că şi omul e o taină indefinibilă prin câteva legi ale repetiţiei. El îşi arată şi conştiinţa, şi libertatea chiar prin conştiinţa şi libertatea omenească. El S-a făcut om pentru că omul ştie de faptul acesta şi Dumnezeu Se poate manifesta liber şi conştient prin umanitatea asumată. El, făcându-Se om, coboară mai jos ca îngerii, căci primeşte moartea omului, dar Se ridică deasupra lor biruind moartea şi cuprinzând în Sine, ca purtător de trup, tot universul, inclusiv pe cel material. Vedem cum toată tâlcuirea făcută psalmilor în această lucrare îl are ca centru pe Hristos.

⁵⁵ Puterile raţionale sunt totodată puterile conştiente care se folosesc subiectiv de raţiune pentru cunoaşterea raţiunilor inconştiente ale lucrurilor, dar şi de raţiunea existenţei conştiente.

Se spune, deci, şi că Hristos S-a micşorat faţă de îngeri pentru pătimirea morţii. Căci a primit să pătimească cu trupul propriu56, deşi a rămas nepătimitor în firea dumnezeirii.

Dar S-a şi încununat pentru noi cu slavă şi cu cinste, pentru că, fiind Dumnezeu după fire, S-a micşorat pentru noi ca noi să ne îmbogăţim mai presus de fire întru El”.

„Căci ne-a ridicat împreună cu El şi ne-a aşezat întru cele cereşti, în Hristos.” (Ef. 2, 6). Pentru că de la El, care şade împreună (cu Tatăl), se revarsă slava peste toată firea omului. Astfel, ne-am îmbogăţit din sărăcia Lui, noi, pentru care S-a încununat cu slavă şi cu cinste, deşi e Domnul slavei, ca Dumnezeu⁵⁷. Căci, lipsindu-ne de cinste prin neascultarea lui Adam, în ascultarea pentru noi a lui Hristos ne-am făcut slăviţi.

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! (v. 9) îndoieşte mirarea şi repetă ceea ce a spus la început, uimindu-se de cunoştinţa de Dumnezeu dată oamenilor58. Spune aceleaşi cuvinte şi înainte de dovedire, şi după dovedire. Şi de la marea uimire vine la doxologie. Şi văzând revărsată slava Mântuitorului peste tot pământul de sub soare, saltă; şi reluând cuvântul său, zice: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!”.

⁵⁶ Formula „Unul din Treime a pătimit cu trupul” a fost preluată de călugării din Sciţia Mică (din Dobrogea), în anul 519. în felul acesta, Fiul lui Dumnezeu Şi-a însuşit durerea omenească am putea spune despre înţelegerea şi chiar simţirea durerii întregii umanităţi, iar prin aceasta uşurându-i-o.

⁵⁷ Omul e îmbogăţit cu o slavă mai presus de fire, pentru că e în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu făcut om. Lui i se deschid infinitele orizonturi spirituale şi râurile de viaţă dumnezeiască. Astfel, îngerii, care sunt ajutaţi în spiritualitate de întruparea lui Hristos, câştigă şi ei de la oameni.

⁵⁸ S-a făcut om Cel peste Care se revarsă slava, ca să se reverse şi peste noi, deşi slava aceasta îl are pe El însuşi ca izvor în calitate de Dumnezeu. O pildă: din mine, ca spirit, curge lumină în ochii mei trupeşti; din mine, ca spirit gânditor, se arată în cuvintele mele cugetarea.

Psalmul 9

Întru sfârşit, pentru cele ascunse ale Fiului (v. 1). Titlul „întru sfârşit” arată că psalmul a fost alcătuit de DaVid nu pentru unele lucruri întâmplate, ci despre cele ce vor urma la sfârşitul veacului. Iar acestea sunt „cele ascunse ale Fiului”, adică despre taina lui Hristos⁵⁹, care s-a făcut cunoscută mai înainte sfinţilor, descoperindu-le-o lor Sfântul Duh, şi s-a împlinit la sfârşitul timpurilor proprii. Deci cele ascunse ale Fiului sunt cele săvârşite de Mântuitorul. Iar acestea au fost multe: naşterea după trup din Fecioară prin Duhul Sfânt, minunile, moartea însăşi, coborârea la iad, învierea din morţi şi, simplu vorbind, modul întrupării şi toate bunătăţile ce-au venit lumii din acestea. Toate acestea au fost săvârşite de El în chip ascuns. Căci ele au rămas ascunse şi stăpânitorilor lumii acesteia: „Taina cea din veci ascunsă şi de neamuri neştiută” (Col. 1, 26). Şi iarăşi: „Grăim înţelepciunea lui Dumnezeu cea ascunsă în taină, pe care n-a cunoscut-o niciunul din stăpânitorii veacului acesta” (I Cor. 2, 7). Le-a rămas ascunsă până şi ucenicilor moartea lui Hristos şi biruinţa Lui împotriva morţii. Căci era, zice, ascunsă de ochii lor. Pe drept cuvânt, deci, cei şaptezeci au numit ascunsă moartea Fiului⁶⁰. Deci psalmul acesta cuprinde chemarea neamurilor şi mulţumirea pentru ei, sau a lor. Şi e plin de iconomia lui Hristos. Şi are deosebiri de sensuri şi treceri de la o idee la alta, dar nu

⁵⁹ Taina lui Hristos este taina tainelor, taina în care culminează, se înfăptuieşte unirea tuturor, care ea însăşi este o taină. E o taină persoana umană, care e factorul unificator al atâtor facultăţi sufleteşti şi organe trupeşti şi al funcţiilor lor. În om e taina unităţii dintre oameni, taina unităţii universului. Dar Hristos e taina unităţii lui Dumnezeu cu creaţia.

60 Ucenicii n-au înţeles motivul morţii lui Hristos (Mt. 16, 22). N-au fost siguri nici că va învia. De aceea, când e dus la moarte, ei se îndoiesc de învierea Lui. Dar taina morţii şi a învierii Lui au un conţinut şi temeiuri niciodată deplin înţelese de noi. în ce a constat moartea Lui? Cum Şi-a trăit trupul înviat? Ştim că s-au produs şi ştim de puterea şi de urmările lor generale pentru noi. Dar cum s-au produs şi ce conţinut concret au avut în El şi vor avea în noi, rămâne o taină. De altfel, toate ne sunt ca existenţe şi fapte cunoscute, dar în acelaşi timp şi pline de taină.

depărtează mintea de la cele cuvenite. Psalmul începe explicând faţa neamurilor, adică a umanităţii.

Veseli-mă-voi şi mă voi bucura întru Tine (v. 2). Mari au fost toate ale lui Hristos şi vrednice de auzit celor ce le-au văzut şi cunoscut. Iar însuşi Săvârşitorul lor Se face bucurie şi prilej de veselie şi motiv de sărbătoare, încât poate să-şi zică fiecare: „Veseli-mă-voi întru Tine”. Iar aceasta îi este o dovadă despre ele sufletului iubitor de Dumnezeu. Căci bucuria şi veselia de Dumnezeu arată lămurit că mintea ce se veseleşte de Dumnezeu a ieşit din voinţa de a se îndulci de lucrurile acestei vieţi, pe care le poate numi cineva deşertăciune, nebunii mincinoase. Iar mintea se bucură de Dumnezeu când e iubitoare de virtute şi s-a îndrăgit de slava de la El şi e văzătoare a minunilor Lui.

Când se vor întoarce duşmanii mei înapoi (v. 3). Spunând că toţi credincioşii dintre neamuri au făcut o mărturisire când au zis: „Veseli-mă-voi întru Tine”, şi cele următoare, înţelegem prin cuvântul acesta că cei ce au crezut au fost şi luminaţi şi au cunoscut adevărul că: „Slăbi-vor şi vor pieri de la faţa Ta” (v. 3). După un înţeles mai înalt, faţa lui Dumnezeu şi Tatăl este Fiul, Care este chipul Lui neschimbat. Iar din puterea Lui au slăbit toţi vrăjmaşii slavei Lui, adică Satana şi puterile cele împreună cu el. Căci, înainte de venirea Aceluia, era crud şi îndrăznea faţă de toate cele de sub cer, zicând: „Lumea întreagă o voi cuprinde în mâna mea ca pe un cuib; şi ca pe nişte ouă părăsite le voi zdrobi” (Is. 10,13). Dar, după ce, luând Unulnăscut asemănarea noastră, S-a făcut om, vrăjmaşul a slăbit şi au căzut puterile rele şi de nesuportat şi au ajuns sub picioarele sfinţilor⁶¹.

⁶¹ Umanitatea devenită proprie Fiului lui Dumnezeu n-a mai putut fi ispitită la păcat, ci dimpotrivă, a biruit urmările păcatului din ea şi această putere s-a comunicat şi purtătorilor celorlalţi ai ei când aceştia s-au alipit cu credinţă de Hristos. Acum, în acestea este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, revenit semen al nostru, în comuniune cu noi. în faţa omului alipit la Hristos se face străvezie faţa lui Hristos însuşi, a Fiului lui Dumnezeu, unit cu noi prin firea omenească asumată în comun cu noi.

Şezut-ai pe scaun (pe tron), Cel ce judeci cu dreptate (v. 4). Dezvoltă mai lămurit ceea ce a spus şi învaţă limpede ce vrea să arate cuvântul: „Că ai făcut judecata mea” (v. 4). Spune că a şezut pe tron, grăind mai omeneşte şi dând celor spirituale un chip asemănător lucrurilor noastre. Căci împăraţii, când aud că suferă fie cetăţi, fie ţinuturi de năvălirea barbarilor sau de nebunia tiranilor, se suie pe tron ca să judece aceste fapte şi dau o hotărâre împotriva celor ce au săvârşit nedreptate şi poruncesc ca cei răi să fie pierduţi cu rău, iar pe cei nedreptăţiţi îi izbăvesc. Aşa şi Mântuitorul a şezut pe tron. Dar nu arată prin aceasta vreo şedere, ci dovada stăpânirii şi slava strălucirii de Judecător. Astfel: „şezut-ai” e pus în loc de „judecat-ai”, „intervenit-ai”, „răzbunatu-ne-ai”. în acestea, psalmistul pare să arate prin „şezut-ai” supravegherea judecătorească a lui Dumnezeu. Iar „neamuri” pare să numească în sens figurat grupurile dracilor, care-şi împart între ele părţile pământului de sub cer, ducându-le spre rătăcirea şi păcatul de multe feluri şi forme. Iar prin necredinciosul pe care îl pierde pare să arate fie pe oricine este astfel, fie pe diavolul însuşi. Iar ca să cunoşti puterea lui Dumnezeu, ascultă cele următoare:

Numele lor se va şterge în veac (v. 5). Nu numai au slăbit, zice, şi au pierit dracii cei pedepsiţi, ci şi numele lor s-a şters. Iar prin nume înţelege aici nu simplu chemarea de către alţii şi, deci, amintirea numelui lor propriu, pentru că aceasta nu se întâmplă (fiindcă ne amintim mai departe şi de Satana, şi de dracii necuraţi cei împreună cu el), ci arată slava⁶².

⁶² A se şterge chiar numele cuiva înseamnă a se şterge din amintirea lui tot ce părea să fi avut bun şi să-i aducă o supremă mândrie şi dorinţă de laudă; aceasta l-a dus la dezgolirea totală de orice aparenţă de bunătate pe care a voit să şi-o dea cu prisosinţă. Răul e unit cu minciuna. El se acoperă de aparenţa binelui. La sfârşit se va dezgoli în puritatea sa de rău, exclusiv. El nu mai poate înşela pe nimeni.

Vrăjmaşului i-au slăbit săbiile la sfârşit (cu totul) (v. 6)⁶³. Diavolul a fost lipsit la sfârşit, adică cu totul, de săbii. Acestea sunt fie puterile vrăjmaşe, prin care era tare; fie patimile contrare nouă, ce ne tiranizau, prin care acela îi stăpânea pe cei de pe pământ şi-i supunea jugului lui, prin rănile ce li le pricinuia; fie născocirile vicleniei sădite de el prin uneltirile de multe feluri, pe care le meşteşugea împotriva sufletelor omeneşti⁶⁴. Căci toate chipurile plăcerilor spurcate şi ale altor păcate spunem că sunt săbii diavoleşti sau săgeţi ale duhurilor necurate, prin care săgetează inima şi o omoară prin păcat. Dar au dispărut la sfârşit cu totul aceste săbii când am îmbrăcat şi noi toate armele lui Dumnezeu prin care le-am tocit pe acelea.

Gătit-a scaunul Lui de judecată (v. 7). Deci Hristos, împăratul în veci, ca Dumnezeu a împărăţit şi peste neamuri. Căci le-a supus şi pe ele poruncilor Sale evanghelice. Aceasta înseamnă: „Gătit-a scaunul Lui de judecată şi va judeca lumea cu dreptate şi popoarele în chip drept” (v. 5)⁶⁵.

Şi El însuşi va judeca lumea cu dreptate şi popoarele în chip drept (v. 8). E obiceiul de Dumnezeu insuflatei Scripturi să spună „a judeca” în loc de „a face dreptate”, sau de-a conduce şi de-a fi întâistătătorul cetăţilor şi ţinuturilor, după cuvântul: „învăţaţi-vă, toţi cei ce judecaţi pământul” (Ps. 2, 10). De

⁶³ Răul, nemaiputându-se folosi la sfârşit de masca binelui, va pierde orice putere. în chip paradoxal puterea răului îi vine din mascarea în bine, adică într-un fel oarecare din bine.

⁶⁴ Născocirile şi uneltirile răului sunt nesfârşite. Cât de naive erau formele răutăţii în timpurile trecute faţă de cele de azi? Ele se rafinează şi capătă complexităţi pe măsura sporirii spiritului în cunoaşterea, exprimarea şi practicarea cutelor şi formelor tot mai subţiri, mai nuanţate ale binelui. Toate cele din urmă devin măşti tot mai nuanţate şi forme tot mai bogate ale răului.

⁶⁵ Judecata din urmă în desăvârşită dreptate va fi şi o demascare desăvârşită a răului, o înlăturare a măştilor mincinoase ale binelui de pe faţa lui şi o scoatere la iveală a slavei frumoase a celor buni, care nu s-au fălit cu binele făcut în lumea aceasta. Acest lucru trebuie să se facă odată. E o aspiraţie prea stăruitoare a firii noastre. Şi restabilirea aceasta a adevărului din oameni nu o poate face decât Cel ce are înţelegerea supremă a oamenilor ca om, Care e totodată şi Dumnezeu.

aceea trebuie spus că, ştergându-se în veac numele neamurilor şi desfiinţându-se cu dreptate pentru totdeauna toată domnia şi stăpânirea diavolească, va stăpâni şi va domni Hristos⁶⁶. Căci tronul arată împărăţia, care, neavând nimic potrivnic, va fi foarte pregătită, adică va lumina neîmpiedicat şi va judeca toate. Căci Hristos va judeca întru dreptate şi va domni peste popoarele din toată lumea. Fiindcă S-a făcut împărat peste cele de sub cer. Dar poţi înţelege stihurile şi astfel: că Cel ce a desfiinţat tirania diavolului şi a scăpat de reaua lui apăsare toată lumea de sub cer va veni El însuşi întru slava Tatălui să judece lumea întru dreptate. Căci toată judecata a dat-o Tatăl Fiului (cf In 5, 22) şi noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos⁶⁷.

⁶⁶ Hristos e Cel ce va da judecata dreaptă din urmă peste toţi şi toate, luând răului masca şi puterea binelui şi dând puterea şi slava celor ce s-au dovedit slujitorii adevăraţi ai binelui, pentru că numai El va putea înlocui puterea şi slava mincinoasă a răului cu puterea şi slava supremă a binelui, ca Cel ce a fost pildă şi izvor al Binelui între oameni. Judecarea Lui finală va fi una cu instaurarea finală şi veşnică a puterii supreme a Lui ca Făcătorul binelui, va fi una cu recunoaşterea Lui ca supremul Făcător şi Susţinător al binelui.

⁶⁷ Şi în aceasta se arată că toate depind de Hristos, cele bune pentru a se uni cu El ca în vârful lor unit cu Tatăl, şi cele rele spre a fi aruncate în dezmembrarea lor nefericită prin depărtarea de El. Kant a vorbit şi el de o răsplată finală a binelui şi a răului, dar n-a văzut făcându-se aceasta printr-o Persoană centrală şi supremă. Dar fericirea nu o putem avea decât în comuniune cu o persoană, iar fericirea deplină şi veşnică doar într-o comuniune cu Persoana supremă. Dimpotrivă, nefericirea veşnică stă în lipsa comuniunii cu Persoana supremă. Chiar dacă am rămâne în veci în comuniunea imperfectă cu persoane imperfecte în iubirea lor, aceasta ar rămâne unită cu veşnica aspiraţie neîmplinită şi, deci, cu o nemulţumire, care, dacă ar şti că va fi astfel în veci, ar deveni o nefericire de nesuportat. Iar a fi cu cei ce nu poţi comunica, sau în comuniunea repulsiei reciproce, înseamnă a fi într-o existenţă echivalentă mai mult cu părerea că exişti într-o existenţă ca chin. De aceea moartea e descrisă aici ca un fel de existenţă extrem de redusă, ca neexistenţă. Toate gândurile şi simţurile pe care le are cel ce nu comunică par ca lipsite de un suport real. Tu însuţi îţi pari că nu eşti, sau eşti numai ca subiect al celor ce nu sunt, al neexistenţei. Numai celălalt te confirmă în existenţă când eşti în comuniune cu el.

Şi S-a făcut Domnul scăpare săracului, ajutor la vremea potrivită în necazuri (v. 9). De care sărac vorbeşte? De cel ce s-a făcut sărac de bunăvoie şi pentru Dumnezeu. Căci pentru sărăcia de bunăvoie, Dumnezeu îi dăruieşte acestuia bogăţia Sa şi Se arată În vreme de necaz Izbăvitorul şi ajutorul lui.

Dar acestea trebuie înţelese şi în sens mai înalt, anume, că poporului sărac cu Duhul, adică celui ce era sărac înainte de venirea Mântuitorului nostru, nu i-a ajutat vreun trimis, nu vreun înger, nu vreo altă putere sau stăpânire spirituală, ci însuşi Domnul, Izvorul bogăţiei spirituale, i-a ajutat la vremea potrivită, sau l-a mântuit în timpul necazului, adică la timpul potrivit. Şi care era necazul? Păcatul greu de suportat, ce apasă ca o povară, încât fiecare dintre cei aflaţi sub el strigă: „Fărădelegile mele s-au îngreunat ca o povară grea asupra mea”. Şi însuşi Satana era greu şi cel mai greu de purtat decât orice povară. Deci apăsată fiind lumea de sub cer şi mult necăjită, la vremea potrivită a venit la cei de pe pământ Domnul şi în ziua mântuirii i-a ajutat. Iar demonii ce-i apăsau minţeau spunând că iconomia nu s-a făcut la vremea potrivită, zicând: „Ai venit înainte de vreme să ne chinuieşti?” (Mt. 8, 29; cf. Lc. 8, 28). Dar ar putea spune cineva: nu înainte de vreme, ci la vremea potrivită şi în necaz ne-a ajutat şi scăpare S-a făcut nouă Mântuitorul şi Dătătorul şi Domnul tuturor.

Şi să nădăjduiască întru Tine cei ce cunosc numele Tău (v. 10). Cine sunt cei ce nădăjduiesc în El şi cunosc numele Lui? Cei ce-şi supun grumazul poruncilor Lui. Şi aceasta o va învăţa El însuşi, zicând: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine păzeşte poruncile Mele” (In 14, 21).

Că n-ai părăsit pe cei ce Te caută pe Tine, Doamne (v. 10). Afirmă că ştie aceasta prin cercare în mod sigur. Căci e adevărat ceea ce spune Ieremia: „Binecuvântat este cel ce se încrede în Domnul, şi Domnul va fi nădejdea lui. Şi va fi ca un pom ce creşte lângă apă” (Ier. 17, 7-8). Şi aşa spune şi altul: „Priviţi la vechile rânduri de oameni. Şi vedeţi cine a nădăjduit întru Domnul şi s-a ruşinat, sau cine L-a chemat pe El şi l-a părăsit pe el”.

Cântaţi Domnului, Care locuieşte în Sion (v. 11). De se spune că Dumnezeu locuieşte în Sion, nu înţelegem, potrivit bănuielii iudeilor, că o face aceasta în mod sensibil. Căci Dumnezeu nu locuieşte în Sionul pământesc, nici numai în Ierusalim. Ci Sion zicem că este Biserica cea spirituală de pe pământ, care e înţeleasă şi ca soră a celei de sus. Trebuie să se numească Sion Biserica de pe pământ şi de sus. Căci Sion se tâlcuieşte „Privitorul”. Iar aşa este aceasta şi aceea. Deci Dumnezeu locuieşte în Sion nu ca circumscris (pentru că le umple pe toate), ci ca Cel ce petrece şi Se odihneşte în Biserică. Căci zice: „Aici voi locui, pentru că am iubit-o pe ea” (Ps. 131,14). Fiindcă a părăsit sinagoga (adunarea) iudeilor, zicând: „Iată, se va lăsa casa voastră deşartă” (Lc. 13, 35). Dar s-a îmbogăţit cu El Biserica din neamuri, căreia psalmistul îi zice: „Ascultă, fiică”, şi celelalte, „că a poftit împăratul frumuseţea ta”(Ps. 44,12-13). Deci cei ce locuiesc în acest Sion, adică cei miluiţi şi mântuiţi prin credinţă, nu mai trebuie să aducă jertfe de animale, ci fiindcă au mutat la slujirea duhovnicească cele din Lege, trebuie să înalţe lui Dumnezeu cântări, aducându-I jertfe de laudă⁶⁸. Trebuie să cântăm ale Lui şi să grăim numai măririle şi isprăvile Lui.

Vestiţi între neamuri faptele Lui (v. 11). Numim fapte ale lui Hristos fie minunile Lui dumnezeieşti, fie lucrarea atât de bine întocmită a iconomiei Lui cu trupul. Este foarte adâncă raţiunea tainei şi nu poate fi cuprinsă decât prin cercetări subţiri şi în parte, trebuind să fie primită prin credinţă. Căci e mare minunea în ea.69

Că Cel ce cere sângele lor Şi-a adus aminte (v. 12). Şi în ce fel? S-a întrupat şi, primind (suportând) asemănarea cu noi, a răbdat

⁶⁸ Expresia aceasta o avem în Liturghie după rostirea Crezului. Lăudându-L pe Dumnezeu, ne smerim în faţa măreţiei şi a faptelor Lui de iubire mântuitoare. Prin aceasta ne aducem pe noi în sine jertfa tatălui.

⁶⁹ Lucrarea Lui mântuitoare s-a săvârşit prin trup. Dacă n-ar fi luat trup, nu ne-ar fi grăit El însuşi în mod direct minunata Lui învăţătură şi n-ar fi răbdat moartea, în locul nostru, fără de păcat, ca să o biruiască. Prin întrupare s-a putut face această lucrare cu o bună întocmire. Dar asumarea trupului de Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui mântuitoare prin trup sunt o taină, care are în ea o adâncă raţiune. Această raţiune nu poate fi cuprinsă deplin de raţiunea noastră. Este în ea o raţiune care nu-i face deplin cuprinsă taina. Vedem că asumarea trupului a fost un fapt foarte potrivit pentru lucrarea mântuirii noastre, sau foarte raţional. Dar cum a putut Fiul lui Dumnezeu lua un trup şi trăi viaţa Lui, e ceva de neînţeles. Pentru că nu e un fapt care se încadrează în legile obişnuite ale vieţii omeneşti. Ci în el s-a lucrat într-un mod minunat. Această minune cuprinde şi un conţinut de înţelesuri care nu pot fi toate cuprinse, care depăşesc înţelegerea raţiunii noastre, deşi sunt şi ele profund raţionale. Gândirea teologică a oamenilor rămâne mereu mai prejos în schematismele ei de bogăţia lucrării lui Dumnezeu. De aceea ea nu exclude credinţa, ci o cere.

crucea, ca să-i răscumpere pe toţi cu sângele Său şi să-i răpească din cursele diavoleşti pe cei prinşi. Astfel, Fiul lui Dumnezeu a cerut şi a scos sângele celor morţi din cursele diavolului pentru că Şi-a adus aminte de ei⁷⁰.

N-a uitat strigătul săracilor (v. 12). După înţelesul mai înalt, în acestea îi numeşte „săraci” fie pe cei din neamuri, fie pe sfinţii care se roagă de multe ori pentru ei. Pe cei dintâi, ca neavând bogăţia spirituală (căci cei ce nu-L ştiu pe Cel prin fire Dumnezeu ce strălucire spirituală pot avea?), pe cei de-al doilea, ca având un cuget smerit şi înfrânat⁷¹. Dacă spunem că săraci sunt sfinţii, Dumnezeu n-a uitat strigarea lor prin care îl roagă pe Dumnezeu Mântuitorul tuturor să cerceteze lumea de sub cer şi să-i

⁷⁰ Şi-a dat sângele Său morţii, pricinuită oamenilor de diavolul sau de acceptarea ispitelor (a curselor lui) de către aceştia. Dar moartea nu L-a putut ţine pentru că n-avea în El forţa coruptibilă a păcatului, ci avea ca Subiect pe Fiul lui Dumnezeu. A spart astfel zidurile morţii dinlăuntrul ei.

⁷¹ Cei ce nu cunosc decât lumea aceasta cu legile ei nu au în Dumnezeu cel în Treime taina existenţei personale mai presus de legi, şi în iubirea Lui faţă de persoanele umane un izvor nesecat şi real de reflexe şi de putere de continuă autodepăşire. Sunt simplişti în cugetare, fără perspective nesfârşite de dezvoltare spirituală. Trăiesc într-o grosolană strâmtoare de gânduri şi idealuri. Cei credincioşi au în smerenia lor conştiinţa unei stări coborâte, dar ea nu e exclusă de existenţa bogăţiei infinite a lui Dumnezeu. Ei au totodată conştiinţa că nu pot cuprinde acea bogăţie, dar totuşi cuprind mereu câte ceva din ea. Ei nu sunt cu totul închişi într-o grosolană sărăcie, de nedepăşit în fudulia ei. Sfinţii smeriţi strigă către Dumnezeu să li Se arate şi să le sporească puterea, deci nu ştiu numai despre lumea aceasta şi de neputinţa ei de a-i ajuta în strâmtoarea lor, cum se întâmplă cu păgânii (cu neamurile) ce nu ştiu de Dumnezeul iubirii.

ajute pe cei de sub pământ. Căci au spus: „Cel ce şezi pe heruvimi, arată-Te… Trezeşte puterea Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi” (Ps. 79, 2-3) şi iarăşi: „Doamne, pleacă cerurile şi pogoară-Te” (Ps. 143, 5).

Iar dacă înţelegem prin „săraci” neamurile, păgânii, întrucât n-ar putea cineva să le arate ridicând glasul pentru ele (căci cum L-ar fi putut chema pe Dumnezeu, pe Care nu L-au cunoscut?), spunem că glasul lor s-a rostit mai mult prin fapte decât prin cuvinte. Căci toată nedreptatea strigă împotriva celui ce a săvârşit-o şi înalţă cererea pentru cei nedreptăţiţi, privind cruzimea celui ce a păcătuit şi chemând în ajutor pe Cel ce poate ocroti⁷². Astfel a strigat împotriva lui Cain sângele celui omorât de el. „Sângele fratelui tău”, zice, „strigă către Mine” (Fc. 4,10). Dar şi dumnezeiescul Pavel a arătat glasul preţiosului sânge al lui Hristos, ba a spus că grăieşte mai bine ca al lui Abel (cf. Evr. 12, 24). Căci acela l-a osândit pe ucigaş şi a dat un glas care învinovăţea uciderea; iar al lui Hristos s-a făcut Mântuitor lumii şi a cerut iertarea păcatelor. Pentru că „sângele lui Hristos ne curăţeşte de tot păcatul” (1 In 1, 7), precum s-a scris.

Deci pieirea neamurilor, sau sângele lor cerut de Dumnezeu, avea putere de strigare şi chema pe Făcătorul tuturor spre a Se mânia împotriva ucigaşilor⁷³. Căci precum de sângele lui Abel se zice că striga către Dumnezeu, dar nu avea totuşi el însuşi un glas propriu, ci Dumnezeu S-a supărat oarecum pe nebunia faptei, aşa va înţelege cineva şi ceea ce se spune despre închinătorii la demoni. Căci deşi nu ştiau pe Dumnezeul tuturor şi de aceea nici nu strigau către El, dar fiindcă erau tiranizaţi de Satana, strigau în oarecare fel prin fapta aceasta însăşi, cerând ajutorul Lui pentru ei.

⁷² înseşi faptele nedrepte strigă din lumea celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu ca să-i pedepsească pe cei ce le-au săvârşit şi să-i apere pe cei nedreptăţiţi ca să nu meargă prea departe nedreptăţirea lor. Chiar dacă lumea acestora nu ştie de un Dumnezeu mai presus de ea, totuşi, să-şi dea seama, ei îl recunosc prin revolta ce o produc în ei relele din ea, căci dacă toate ar proveni exclusiv din natura acestei lumi, toate ar fi bune şi n-ar trebui ca unele să le apară ca rele şi să se revolte împotriva lor.

⁷³ Dumnezeu cere sângele celor ucişi, sau socoteală pentru el, pentru că El l-a făcut pe fiecare. Dar şi sângele acelora cere de la Dumnezeu pedepsirea celui ce l-a vărsat. Cererea sângelui se întâlneşte cu cererea lui Dumnezeu, sau în cererea sângelui se manifestă cererea lui de către Dumnezeu. Dacă ar fi vorba de sânge ca esenţă generală, n-ar avea nici un rost această cerere şi n-ar putea înălţa o parte a lui împotriva altei părţi. În sângele ce cere şi pe care-l cere Dumnezeu e persoana a cărei viaţă e condiţionată pe pământ de trupul ei viu, sau de sângele aflat în trupul ei personal. Aşa trebuie să înţelegem şi ceea ce spune tâlcuitorul în continuare, că sângele n-avea glas să strige către Dumnezeu, ci numai Dumnezeu Se supăra. Căci şi persoana celui ucis striga; nu rămâne pasivă, odată ce nu e moartă de tot. Pentru că altfel n-ar spune Domnul că strigă şi sângele celui ucis, şi nici că închinătorii la idoli strigau prin această faptă însăşi eliberarea de către Dumnezeu. Strigau prin nemulţumirea lor cu această închinare, care îi chinuia pe de altă parte, care nu putea fi firească.

Miluieşte-mă, Doamne, vezi smerenia mea (v. 13). în înţeles mai înalt, amintind psalmistul de strigarea săracilor, pe care n-a uitat-o Dumnezeu, adaugă îndată să spună care era strigarea neamurilor sărace (păgânilor săraci). Căci luminaţi şi treziţi şi cunoscând amăgirea demonilor şi recunoscând uneltirea lor, care i-a făcut pe cei ce li se închinau odinioară acelora luptători împotriva lor, se roagă să primească ajutorul de sus şi spun că au fost umiliţi nu de firea lor (căci Dumnezeu l-a creat pe om spre nestricăciune prin fapte bune), ci de viclenia vrăjmaşilor (cf v. 13). Pentru că din pizma diavolului a intrat moartea în lume (cf. înţ. Sol. 2, 24).

Dar, o, Stăpâne, miluieşte-mă! Căci Tu eşti Cel ce îi poţi înălţa din porţile morţii pe cei închişi de ele (cf. v. 13). Iar porţile morţii sunt puterile rele care îi aduc în tartarul morţii pe cei ce s-au supus lor, şi păcatele de multe feluri⁷⁴, din care îi scoate Dumnezeu pe cei duşi în el.

⁷⁴ Moartea este ca o peşteră întunecată, ca un adânc, sau abis al existenţei. Extrema puţinătate şi strâmbătate a existenţei reprezentate de ea nu poate fi cugetată fără duhurile răului extrem, de caracter personal. Numai persoana altuia te face fericit sau chinuit. Numai Persoana lui Hristos te face fericit la maximum şi numai persoana demonului te face chinuit la maximum. Răul fizic nu te chinuieşte atât de mult, împotriva lui se poate afla un leac. Binele dintr-un izvor impersonal nu e un bine deplin fericitor. Dar nici duhurile personale nu ne pot duce în moarte fără răul sau păcatul făcut de noi. Din acest rău al morţii, în care îl duc şi îl ţin pe om duhurile personale ale răului extrem, ajutate de păcatele lui îl poate scoate Persoana absolută a lui Hristos, dacă omul nu a ajuns în moarte printr-o lăsare prea mare în seama păcatului şi a duhurilor rele. Aşa spune în continuare tâlcuitorul.

Iar „fiică a Sionului” numesc Biserica de pe pământ, ca fiică a Celui din ceruri sau a Bisericii celor întâi-născuţi. Căci a fost făcută asemenea aceleia. „Vezi”, zice Scriptura, „să faci toate cele arătate ţie în munte” (Ieş. 25, 40). Căci cortul era tipul Bisericii. Ajuns în această Biserică, sau în acest Sion, voi cânta Ţie, voi vesti poate laudele întocmai ca să nu lipsească nici un fel de preamărire. Prin aceste cuvinte pare să se spună că nu celor din afara Bisericilor, ci celor care au intrat în ele prin credinţă se cuvine să-L preamărească pe Dumnezeu. „Căci nu e frumoasă lauda în gura păcătoşilor.” (înţ. Sir. 15, 9). „Şi cum vom cânta Domnului în pământ străin?” (Ps. 136, 4). Spun, deci, cei din neamuri: Pentru aceasta ne-ai ridicat pe noi din smerenie, ca să cântăm în Sion.

Cel ce mă înalţă din porţile morţii (v. 13). „Porţile morţii” se înţeleg în diferite feluri. De fapt, şi însuşi balaurul despărţit de Dumnezeu, născocitorul a toată răutatea, şi puterile rele cele împreună cu el se pot numi, nu nepotrivit, porţi ale morţii. Căci îi aduc pe funia lui în văgăuna morţii pe cei supuşi lor. Dar se pot înţelege prin „porţile morţii” şi păcatele de multe feluri şi înţelepţii elinilor (păgânilor), care susţin rătăcirea⁷⁵, silindu-se să înfrumuseţeze urâţenia cu vorbăria lor meşteşugită.

Veseli-mă-voi de mântuirea Ta (v. 14). După înţelesul mai înalt, cei din neamuri primesc cu mulţumire iconomia (mântuirea) pe care Dumnezeu şi Tatăl a făcut-o în Hristos arătându-L Mântuitor şi Răscumpărător a toată lumea. Căci a binevoit „să adune în El ca în Cap (să recapituleze) toate cele din cer şi cele de pe pământ” (Ef. 1,10)⁷⁶. Căci au venit la credinţa în El, care îi

⁷⁵ Filosofiile lor susţinând panteismul sau lumea ca ultimă realitate, nu promiteau omului decât moartea ca topire în această lume.

⁷⁶ Hristos a unit în Persoana Sa creaţia cu Dumnezeu, creaţia ajungând în El la vârful cel mai înalt, la îndumnezeire. Din El curg în toată creaţia puterile dumnezeieşti; El le influenţează şi le cârmuieşte pe toate, ridicându-le spre îndumnezeire. Aşa cum persoana omului e un cap spiritual în care se unifică, se înalţă şi se spiritualizează până la un grad toată creaţia, aşa se uneşte, se înalţă şi se îndumnezeieşte în Fiul lui Dumnezeu cel întrupat în modul cel mai înalt toată creaţia, căci nici o slăbiciune, nici un egoism păcătos nu opreşte unificarea Lui cu toţi oamenii şi cu Dumnezeu. în El avem fiecare toate de la toţi, în El avem bogăţia şi fericirea supremă.

poate aduce în porţile fiicei Sionului. Scriptura îl numeşte pretutindeni pe Hristos Mântuitor. Deci, cântă în numele celor ce însetează să vadă arătarea Lui: „Arată-ne, Doamne, mila Ta şi dă-ne mântuirea Ta” (Ps. 84, 7).

în cursa aceasta, pe care au ascuns-o (v. 15). După înţelesul mai înalt, prin „neamuri” trebuie înţeleasă mulţimea necurată a dracilor, care au pregătit Mântuitorului, cum au socotit, duşmănia spre moarte. S-au folosit de ura iudeilor, făcându-şi slujitor pe ucenicul atotlacom. Dar au fost prinşi tocmai ei, iar nu Cel ce a suferit uneltirea lor. Căci a răscumpărat cu sângele Lui⁷⁷ pământul de sub cer şi l-a eliberat de cruzimea diavolului. Căci, având să sufere Crucea mântuitoare, a zis lumii: „Acum e judecata lumii acesteia, acum se va scoate stăpânitorul lumii acesteia” (In 12, 31); şi: „De Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine” (In 12, 32). Şi prigonitorii au pătimit acelea ce le-au pregătit multor altora.

în faptele mâniilor lor (v. 16). Potrivit înţelesului mai înalt, după ce s-a făcut judecata cea dreaptă, şi s-au supus pedepsei cei ce au păcătuit în mod necuvenit: Domnul e cunoscut de cei ce au crezut în El ca fiind drept, cuvios şi puternic. Căci păcătosul a fost prins în faptele mâinilor lui.

Iar acest lucru trebuie înţeles în mod îndoit: sau că păcătosul, căzând în mâinile lui Dumnezeu ca într-o cursă, suferă pedepsele necredinţei lui; sau că e prins căzând în faptele mâinilor sale. Căci cel ce sapă groapa aproapelui cade însuşi în ea (Pilde 26, 27). Şi e o judecată dreaptă ca cei ce pregătesc moartea unui

⁷⁷ Şi-a dat sângele morţii, aduse asupra tuturor oamenilor de diavol. Dar sângele dat de El n-a putut rămâne în moartea susţinută de diavol. A spart uşa, după care era încuiat fiecare, pentru că reprezenta curăţia Lui ce nu putea fi ţinută în moarte. Iar ieşind acest sânge din moarte, a scos cu El sângele tuturor celor ce, unindu-se cu El, au fost ridicaţi din păcat sau din starea de despărţire de Dumnezeu, Izvorul vieţii fără sfârşit. Aşa i-a răscumpărat Hristos cu sângele Său pe cei ţinuţi închişi în moarte. Sângele dat de El a fost prea puternic ca să poată fi ţinut închis. Şi a fost atât de scump, încât prin curăţia Lui S-a eliberat nu numai pe Sine, ci pe toţi cei ce s-au alipit Lui.

om să fie cuprinşi de ea, Dumnezeu întorcând înşelăciunea împotriva celui ce o unelteşte⁷⁸.

Iar „păcătos” numeşte aici David fie pe cel în general vinovat de păcate (căci e cu totul necesar ca cel ce s-a obişnuit să vieţuiască aşa să fie chinuit ca un blestemat de faptele proprii, pentru că fiecare e strâns de lanţurile păcatelor sale); fie socoteşte păcătoasă mulţimea iudeilor. şi aceasta, în mod cu totul cuvenit.

Căci a rămas în întinăciuni, neprimind harul care le şterge. Şi de aceea a murit de păcatele sale. Dar păcătos poate fi numit şi Satana, născocitorul păcatului, care a fost prins într-o dreaptă judecată după ce a căzut prin faptele lui. Căci a pregătit şi a ajuns sub picioarele celor drepţi⁷⁹.

Să se întoarcă păcătoşii în iad (v. 17). După înţelesul mai înalt, din multă iubire de Dumnezeu, cei ce au crezut apar ca unii ce îi blestemă pe cei ce tăgăduiesc venirea lui Hristos şi harul mult dorit prin care ar fi putut să se arate moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Sau, poate, neamurile care au uitat de Dumnezeu sunt demonii. Căci în nici un fel nu-şi amintesc în faptele lor de Dumnezeu, ci sunt în afară de virtute şi de facerea de bine⁸⁰.

⁷⁸ înşelăciunea îl face pe cel ce o unelteşte robul ei, întipărit de ea, şi prin aceasta, scos din comuniunea cu persoanele semenilor şi cu a lui Dumnezeu, Care îi dă viaţă. Răul cugetat şi făcut altuia pune pecetea morţii sufleteşti pe cel ce face aceasta. E ceea ce spune tâlcuitorul în rândurile din paranteza de mai jos.

⁷⁹ Dacă cel ce sapă groapa altuia cade însuşi în ea, cu atât mai mult cade Satana în groapa pregătită prin faptele sale tuturor oamenilor. Căci câtă răutate, câte moduri de răutate n-a adunat în el ca nişte labirinturi chinuitoare fără ieşire, prin uneltirile lui prin care a pregătit căderi potrivite fiecărui om în fiecare clipă? Respingându-le pe acestea cei drepţi, sau ieşind din aceste căderi prin căinţă, diavolul rămâne în ele, sub mersul drept, în lumină, al acelora.

⁸⁰ Am menţionat la nota 67 că cel aflat în afara comuniunii e ca şi mort, sau are o viaţă aparentă. El nu e sigur că gândurilor lui le corespunde ceva real. Aşa sunt cei ce nu se întâlnesc cu realitatea altuia prin fapte bune, dar şi cei ce nu au legătură cu Dumnezeu prin credinţa fermă. Aşa sunt, cu deosebire, demonii. A nu fi, în mod real, cu nimeni în comuniune înseamnă a fi într-o existenţă de vis şi totuşi chinuitoare. Numai când mâna ta găseşte prin comuniune altă mână capeţi confirmarea existenţei.

Căci nu până la sfârşit va fi uitat săracul (v. 18). După înţelesul mai înalt, aici îi numeşte „săraci” simplu pe toţi sfinţii, care au un cuget supus şi smerit, sau pe cei chemaţi dintre neamuri, care odinioară au fost lipsiţi de tot binele. Pe aceştia zice că nu-i va uita până la sfârşit. Căci Dumnezeu cel atotmilostiv Şi-a adus aminte de ei şi au fost chemaţi prin Hristos la cunoştinţa Lui, după ce au lepădat jugul rătăcirii.

Scoală-Te, Doamne, să nu se întărească omul (v. 19). După înţelesul mai înalt, îl roagă pe Unul-Născut să lumineze celor de pe pământ şi să Se scoale, ca diavolul acela îngâmfat (pe care îl numeşte şi om, în prezent, pentru slăbiciunea lui şi pentru că nu e nimic faţă de Dumnezeu, ci e ca unul din rândul celor pământeşti); să nu-şi mai înalţe mai mult cugetul, nici să nu apară tare.

Să fie judecate neamurile înaintea Ta (v. 19). După înţelesul mai înalt, se roagă să se facă judecata neamurilor cea spre mântuire. Să fie judecate, zice, neamurile, nu ca să dea socoteală pentru greşeli, ci ca să fie cunoscuţi ca nedreptăţiţi şi să scape de mânia tiranului; deci ca judecata lui Dumnezeu să fie o judecată dreaptă, prin care să miluiască neamurile şi să fie chemate la cunoaşterea Lui⁸¹.

Să cunoască neamurile că oameni sunt (v. 20). Ceea ce spune este aceasta: mulţi au pierdut şi cunoştinţa acestui fapt, adică au uitat de firea lor, au lunecat în prostia de-a nu se mai cunoaşte pe ei înşişi. Observi cum se roagă pentru ei şi cere să li se vindece prostia? Căci a nu se cunoaşte pe ei e mai rău decât ultima prostie şi nebunie, prima însemnând robia trupului, a doua, stricarea voinţei.

După înţeles, se roagă să li Se facă neamurilor legiuitor Hristos. Dar adaugă şi motivul pentru care cere aceasta: „Să cunoască neamurile, zice, că sunt oameni. Căci înainte de-a

⁸¹ Judecata lui Dumnezeu e dreaptă pentru că e unită cu mila Lui. Şi e aşa pentru că Dumnezeu ţine seama în judecata Lui de slăbiciunea omului. Altfel îi judecă pe demoni, care n-au păcătuit din slăbiciune şi nici ispitiţi de alţii; şi pentru că nu sunt chinuiţi pe de altă parte de starea lor păcătoasă şi nu sunt tiranizaţi prin păcat de diavol.

veni la cunoştinţa adevărului şi de a-şi supune grumazul jugului Mântuitorului, trăiau o viaţă animalică, nefiind nimic altceva decât trup şi fiind robiţi plăcerilor trupeşti ca unor pasiuni, încât David să spună suspinând: «Neînţelegând că este om întru cinste, s-a făcut asemenea animalelor» (Ps. 48, 12). Dar prin Hristos au fost aduşi la înţelegerea vrednică de om şi au fost îndreptaţi prin poruncile evanghelice spre virtute”⁸².

Pentru ce, Doamne, stai departe? (v. 21) După înţeles, se roagă pentru chemarea neamurilor ce va avea loc puţin mai târziu. Această dorinţă i-a pricinuit-o mândria diavolului, care le ţine robite pe acelea. Sau se înţelege şi aşa: Pentru ce Te-ai depărtat ca şi când Te-ai ţine departe de cei nedreptăţiţi şi ai lăsa să stăpânească pe cei ce răpesc ale Tale şi nu vii mai repede cu ajutorul Tău, ci treci cu vederea pe cei necăjiţi, deşi timpul cere să-i aperi. Pentru că mila nu se cuvine altora, ci celor ce pătimesc. Deci necazul cere ajutorul la timpul său. „Căci nu au nevoie cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi.” (Mt. 9,12).

Dar cuvântul a luat o formă potrivită nouă. Căci nu stă departe Dumnezeu, ci împlineşte toate şi nu e nimic gol de El. Iar de se spune că stă departe, să nu înţelegi depărtarea în spaţiu, pentru că Dumnezeu nu e circumscris, ci întrucât a îngăduit nedreptăţirea şi pătimirea, nedăruind ajutorul, în acest înţeles se zice că stă departe. Mai stă departe Dumnezeu de noi prin deosebirea firii. Căci e mare distanţa între Dumnezeu şi creaţie, şi deosebirea e fără asemănare. Aici se arată chemând pe Unul-Născut spre întrupare. Căci aşa a venit aproape de noi Cel de departe, că, fiind Dumnezeu, S-a făcut trup⁸³. Iar taina

⁸² Odată ce umanitatea devine mediu prin care vorbeşte şi lucrează Dumnezeu fapt arătat în Hristos -, omul a fost ridicat la conştiinţa înălţimii calităţii sale de om. Dar aceasta înseamnă că-şi cunoaşte chemarea lui la o viaţă superioară celei simplu trupeşti. El nu e făcut numai să mănânce, nu e făcut numai pentru satisfacerea plăcerilor trupeşti. El e chemat la o viaţă prin care să crească spiritual la virtute.

⁸³ Dumnezeu cel de fiinţă necreată nu poate veni aproape de cei de fiinţă creată decât prin putere sau prin unirea firii create cu cea necreată proprie în acelaşi ipostas. Cel necreat după firea Sa poate fi astfel tot aşa de aproape de noi ca orice semen creat al nostru. Dar cum Se poate face Ipostasul firii necreate ipostas al firii create şi cum poate trăi în Sine şi cele ale firii create e o mare taină. Numai faptul că firea noastră e creatura Lui şi e făcută după chipul Lui poate face posibilă asumarea acestei firi de către El. Ceea ce a primit existenţa din nimic, prin El, II are ca fundament al existenţei pe El însuşi. El Se poate face, de aceea, şi ipostasul a ceea ce îşi are existenţa din nimic, întrucât El îi dă nimicului existenţă. El poate fi un Eu al visului dacă visul îşi capătă existenţa şi ia formă prin El însuşi. Prin aceasta Se face susţinătorul subiectelor noastre cu subiecte de vis ale visurilor omeneşti. Ele îşi au în El suportul lor, Care le dă o anumită realitate.

iconomiei cu trupul s-a săvârşit la timpul în care pământul de sub cer a ajuns la sfârşitul răului, după ce vrăjmaşii Lui i-au pregătit tot felul de uneltiri⁸⁴.

Când se mândreşte păcătosul, se aprinde săracul (v. 22). Săracul nu e numai nedreptăţit de faptele omeneşti, ci e îndemnat şi la păcat. Căci când îl vede pe necredincios propăşind, se aprinde de gânduri, Satana insuflându-i pizma faţă de cel nelegiuit. Deci e adevărat cuvântul şi se spune împotriva omului mândru şi crud, care îi aprinde pe cei mai slabi cu o mare putere. Căci e adevărat şi aceasta: cei ce se deprind în înţelepciunea lumească şi drăcească şi omenească şi se îngâmfă pentru aceasta îi aprind pe cei aflaţi în sărăcia minţii, adică îi fac fiii Gheenei apărând cu minciuna şi înfrumuseţând cu vorbe frumoase rătăcirea, ducându-i spre rătăcire pe mulţi. Aceştia sunt prinşi astfel şi cad ca într-o cursă prin sfătuirile înşelătorilor. Căci ceea ce îi sfătuiesc aceia li se face cursă şi laţ celor mai slabi.

În alt fel este îngâmfat Satana. Şi fiindcă el este aşa, până când i-a fost îngăduit să facă aceasta şi să se ridice peste cei de pe pământ, s-a aprins orice sărac, adică cel lipsit de minte şi de tărie duhovnicească. Căci mândria celui viclean îl arde pe poporul sărac. „Căci au fost prinşi în sfaturile ce le cugetă” (v. 22).

⁸⁴ Pe măsură ce autorul răului înaintează în născocirea unor forme tot mai perfide ale lui, el se dă mai mult pe faţă în răutatea lui şi prin aceasta slăbeşte tot mai mult în amăgirea oamenilor. Prin aceasta ei devin tot mai în stare să primească mesajul binelui în treapta lui supremă. Aşa a venit Hristos când lumea a fost pregătită în acest sens să-L primească.

Şi cine sunt cei ce le cugetă? Fie însuşi născocitorul păcatului şi stăpânitorii lumeşti ai lumii acesteia, ale căror sfaturi şi vicleşuguri şi uneltiri se fac curse celor amăgiţi, fie cei luaţi în stăpânire fiind prinşi şi ei în sfaturile acelora ce li se fac proprii. Dar ceea ce sfătuiesc aceia se va întoarce împotriva lor. Deci ca să spun pe scurt, se roagă să fie alungat balaurul îngâmfat şi puterile rele cele împreună cu el, de ale căror sfătuiri se aprinde cel sărac, fiind împins spre tot felul de răutate, pentru faptul că nu ştie cine este Dumnezeu prin fire şi nu se lasă îndrumat de legile dumnezeieşti spre bine.

Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului său (v. 23). Sau şi aşa: La atâta răutate şi ticăloşie au ajuns cele omeneşti prin mândria celui necredincios, încât nimeni nu mai poate cugeta la fapte bune, ci dimpotrivă, ele se laudă de toţi cei ce-şi împlinesc poftele lor, iar aceştia se mândresc cu răul făcut şi cugetă ca mare lucru faptul că sunt răi, nevăzându-i nimeni ca atare, ci mai degrabă binecuvântându-i şi vorbindu-i de bine.

întărâtat-a cel păcătos pe Domnul (v. 24). Să înţelegi şi aşa, că L-a supărat pe Domnul, că râde de raţiunile providenţei şi judecăţii Lui⁸⁵. De fapt, mulţi auzind de aşa ceva, râd pe faţă. Cu acesta trebuie legat cuvântul următor: După mulţimea mâniei Lui, ca să dea acest înţeles întreg.

Întărâtat-a cel păcătos pe Dumnezeu, adunând asupra-şi mulţimea mâniei Lui. Căci „Lui” se referă la Cel care Se întărâtă. Apoi trebuie citit imediat „nu va căuta”, ca să fie înţeles astfel: cel ce îl întărâtă pe Dumnezeu îşi aprinde asupra-şi mulţimea mâniei Lui, iar Dumnezeu nu-l va căuta. Sau şi aşa: întărâtă păcătosul pe Dumnezeu, neavându-L pe El în minte. Apoi în formă

⁸⁵ Ideea despre raţiunile providenţei şi judecăţii lui Dumnezeu o preia şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Prin primele, Dumnezeu Se îngrijeşte de făpturi, arătând ajutorul ce-l dă oamenilor când urmăresc cele bune; prin cele de al doilea se arată pedepsele ce le dă Dumnezeu celor ce fac răul. Cei ce râd de aceste raţiuni nu văd în ajutorul de care se bucură cei buni, şi în pedepsele ce le vin celor răi, lucrarea lui Dumnezeu, ci le consideră ca desfăşurări ale naturii.

de întrebare: De ce? Dumnezeu nu-l va căuta în vremea judecăţii când se va arăta şi mulţimea, şi arderea mâniei Lui⁸⁶?

Nu este Dumnezeu înaintea lui. Spurcate sunt căile lui în toată vremea; lepădate sunt judecăţile Tale de la faţa lui (vv. 24-25). Toate căile sau faptele omului iubitor de păcat şi care caută cu neînfrânare spre cele rele şi înclină în întregime spre întărâtarea lui Dumnezeu, pentru că nu-L are înaintea sa, sunt spurcate şi pline de necurăţie şi murdărite de noroiul răutăţii, ca unele ce tind spre lepădarea judecăţilor sau legilor lui Dumnezeu. Căci tot păcatul se luptă cu scopul sfintelor rânduieli⁸⁷.

Peste toţi vrăjmaşii lui va stăpâni (v. 25). Nu va stăpâni Satana peste toate ale vrăjmaşilor lui. De vreme ce toţi drepţii sunt vrăjmaşii lui, va stăpâni el peste toate ale acestora? Deci nu peste tot lucrul (fapta) lor va stăpâni, ci peste vreunul (vreuna) din ele. Singur Hristos „păcat n-a făcut, nici s-a aflat viclenie din gura Lui” (I Pt. 2, 22).

Gura lui e plină de blestem, de amăreală şi viclenie; sub limba lui, osteneală şi durere. Stă la pândă în ascuns cu cei bogaţi ca să ucidă pe cel nevinovat (vv. 27-28). Gura diavolului s-a umplut de amărăciune⁸⁸ şi viclenie. De fapt îi atrage în laţ pe săraci pentru a-i omorî prin cursele sale. Iar „cu cei bogaţi” poate însemna altceva

⁸⁶ Când iubeşti pe cineva, îi scoţi la iveală personalitatea lui. Când s-a rupt legătura de iubire între tine şi acela, nu te mai interesează unicitatea persoanei lui. Poate aşa vor fi cei aruncaţi la Judecata din urmă de la faţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, poate, şi iubirea celor buni de către Dumnezeu. Durerea mea pentru faptul că cineva nu mă iubeşte constă mai ales în faptul că m-a uitat; că nu mai însemn ca persoană deosebită nimic pentru el. Sunt aruncat în masa generală. Dar aceasta se poate întâmpla cuiva încă şi în cursul vieţii pământeşti. Se spune de acela: „L-a uitat Dumnezeu”.

⁸⁷ Cel ce nu recunoaşte pe Dumnezeu, ci socoteşte că toate ies dintr-o esenţă unică ce stă la baza lumii, nu mai face o deosebire între cele bune şi cele rele, căci toate sunt din acelaşi izvor. Pentru el nu mai e propriu-zis o deosebire între bine şi rău, minciună şi adevăr. Şi cum îi sunt mai plăcute omului cele rele şi caută scuze mincinoase pentru ele, toate faptele lui sunt spurcate şi mincinoase, pentru că el le socoteşte bune şi adevărate.

⁸⁸ Folosim cuvântul „amăreală”, şi nu „amărăciune”, pentru că ultimul arată amărăciunea produsă în alţii, iar primul, cea care-l amărăşte pe cel ce o are. E gura plină de otrava care e amară şi otrăveşte şi pe alţii.

decât „cu cei bogaţi în cele rele”? Căci aceştia conlucrează cu diavolul împotriva celor săraci cu duhul. Dar să o înţelegi şi despre eretici. Căci precum şerpii cumpliţi şi otrăvitori au puterea în muşcături, aşa şi aceştia. Fiindcă sunt plini de cuvinte amare (otrăvitoare) şi de gânduri blestemate, de înşelăciune şi viclenie şi au durerea sub limbă. Pentru că cuvintele celor necredincioşi zdrobesc inimile celor mai simpli prin viclenie şi înşelăciune, ducându-le de multe ori spre cele necuvenite. Dar cu totul blestemată e viclenia şi înşelăciunea Satanei. Căci vicleanul duce spre păcat şoptind în minte şi inimă şi susţinând pururea răul. Declară amarul dulce şi imitatorii răutăţii lui, căci lucrul lor este să surpe pe cei buni şi să omoare pe cei nevinovaţi, atrăgându-i în cursele ascunse, adică ascunzându-şi răutatea şi acoperind răul în toate felurile cu putinţă. Fiindcă cei ce amăgesc pe cei ce umblă drept se prefac de multe ori că sunt buni. Apoi alipindu-şi-i, fură mintea celor nevinovaţi la minte, aducându-i la ale lor. Dar n-o fac aceasta împotriva tuturor fără deosebire, ci mai mult împotriva celor a căror minte e săracă, neavând bogăţia înţelepciunii. Aceasta socotesc că înseamnă „ochii lui privesc spre cel sărac”.

Pândeşte din ascuns ca leul din culcuşul lui (v. 29). Cel ce vieţuieşte în virtute, chiar dacă e atras puţin de acela, trecându-se până la sfârşit şi despărţindu-se de el, nu e biruit. Dar pe cel sărac în virtute şi neînţelept, când ajunge să-l atragă, luându-l în întunericul lui, îl roade ca leul oaia răpită în peşteră. Dar ce vrea să spună: a-i pândi ca leul? Se spune că leul se odihneşte şi se ascunde în munţi, în peşterile lui, ca să nu sperie cu arătarea lui vreunul din animalele pe care şi le face hrană. Iar când vede pe vreunul venit aproape, sărind îndată cu mare răcnet, răpeşte prada întâmplătoare, după ce a omorât-o prin muşcături. „Leul va răcni, zice, şi cine nu se va înspăimânta?” (Am. 3, 8). Satana e asemănător, deci, leului ce pândeşte să-l răpească pe sărac. Se teme de împotrivirea celui bogat în virtute, dar pe cei lipsiţi de minte şi de tărie duhovnicească, prinzându-i repede, se îndulceşte cu prada. Iar cursele diavolului sunt foarte multe. Printre altele e şi aceea a nu cunoaşte pe Cel prin fire

Dumnezeu⁸⁹. Iar expresia „se va pleca şi va cădea” (v. 30) are două înţelesuri. Unul e acesta: de vreme ce necredinciosul stăpâneşte peste cei săraci, tot cel ce pătimeşte aceasta, ajuns sub mâna şi stăpânirea aceluiaşi, se va pleca şi va cădea, adică va fi umilit şi va zăcea la pământ asemenea celor omorâţi în război; al doilea: însuşi necredinciosul, fiindcă a stăpânit asupra săracilor, adică a celor slabi, va cădea, precum şi Satana, când a pus stăpânire asupra celor săraci, a fost umilit⁹⁰.

Că a zis în inima lui: „ Uitat a fost de Dumnezeu „ (v. 31). Socotit-a şi Satana că a pus stăpânire pe săraci, pentru că nu mai priveşte Dumnezeu la pământ, ci S-a întors cu totul şi nu mai are grijă de el⁹¹.

înalţă-se mâna Ta (v. 32). Să ameninţe mâna Ta, zice, şi să se înalţe aducând biciul peste păcătoşi, după cum s-a spus prin glasul lui Isaia: “În toate acestea nu s-a întors mânia Lui, ci mâna e încă la înălţime” (Is. 5, 25). Căci se ridică mereu la înălţime mâna celor ce ameninţă. Chiar de înţelege astfel stihul, se poate înţelege şi altfel mâna lui Dumnezeu. Ea e puterea Lui care pe toate le poate⁹², e vie şi e enipostaziată (personificată),

⁸⁹ Tâlcuitorul foloseşte expresia „Cel prin fire Dumnezeu” pentru a-L deosebi de aşa-zişii zei panteişti, care nu se deosebesc prin fire de natură sau de forţele ei. Poporul român face această distincţie ca nici un altul spunând divinităţii deosebite de lume „Dumnezeu”, de la „Domnul Dumnezeu”, iar celei identice cu forţele naturii, simplu „zei”. Numai divinitatea deosebită de natură e „Domn”, pentru că poate primi în mod conştient această adresare respectuoasă.

⁹⁰ Chiar prin faptul că diavolul pune stăpânire pe cineva făcându-l rău arată că e cu atât mai rău, deci mai decăzut. Cine ispiteşte pe cineva la păcat şi reuşeşte prin aceasta să-l stăpânească arată că e mai rău ca acela. Acela a uitat de Dumnezeu, a ieşit din comunicarea cu Izvorul vieţii.

⁹¹ Dumnezeu „uită” nu din neputinţa de-a ţine minte, ci cu voia. Aceasta arată iar caracterul lui personal. Mai bine zis, dacă nu vii mereu în apropierea cuiva, acela te uită. „Bateţi şi vi se va deschide”, a zis Mântuitorul. îl uiţi pe Dumnezeu, te uită şi El. Relaţia între persoane e o relaţie de iubire bilaterală. Slăbind iubirea, slăbeşte relaţia. Vine uitarea. De aici importanţa rugăciunii. Dacă pentru tine Dumnezeu nu mai este, deşi în Sine este, la fel pentru Dumnezeu tu nu mai eşti, deşi eşti pentru tine. Dar ce slăbită viaţă ai în acest caz! Cât de slăbită îţi este viaţa când nu eşti în comunicare cu cineva!

⁹² Vedem de aici că termenul „enipostaziat” îl are Leonţiu de Bizanţ de la Sfântul Chiril. Dar aici el nu înseamnă primirea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului, ci modul ipostatic în care există însăşi firea dumnezeiască în El.

adică e Fiul, Care S-a înălţat pentru noi şi a răbdat cinstita cruce şi a fost slăvit. Căci a desfiinţat astfel stăpânirea morţii şi a readus la nestricăciune şi neamurile din stricăciunea morţii. Căci, de fapt, pe toate le face prin Fiul. Aşa zice undeva Dumnezeu şi Tatăl: „Eu am întărit cerul cu mâna Mea” (Is. 45, 12)⁹³.

Pentru ce a mâniat necredinciosul pe Dumnezeu? (v. 33) Aşa zice nelegiuitul, răpitorul, asupritorul, cel ce nu face dreptate. Dar prorocul, care desfiinţează dogmele lui, întinde cuvântul despre îndelunga-răbdare. Acela zice că Dumnezeu Şi-a întors faţa Lui ca să nu vadă. Dar David spune dimpotrivă: „Vezi şi înţelegi durerea celor nedreptăţiţi şi mânia celor ce-i nedreptăţesc pe aceia! Dar Tu rabzi îndelung până ce aceştia vor cădea în mâinile Tale”. Nu alţii ne trimit pe noi în mâinile lui Dumnezeu, ci fiecare e adus de păcatele sale. Cuvântul „pentru ce” nu e al celui ce se îndoieşte sau nu ştie cauza pentru care a îndrăznit necredinciosul să mânie pe Dumnezeu, ci mai degrabă al celui ce o explică. Deci partea primă a stihului trebuie citită ca întrebare şi căutare a explicaţiei, iar a doua, ca arătare a cauzei. însă necredinciosul a socotit în sine că Dumnezeu nu cercetează, nici nu priveşte la cele omeneşti (v. 33)⁹⁴. Dar că greşeşte faţă de adevăr şi că a fost dus departe de cunoaşterea bunătăţii proprii şi a iubirii de oameni a lui Dumnezeu, o vor striga lucrurile prin ele înseşi. Căci Dumnezeu n-a nesocotit nicidecum cele de aici, ci a trimis din ceruri pe însuşi Fiul Său ca să caute pe cel pierdut,

⁹³ Fiul e nu numai Cuvântul, prin Care Se exprimă Tatăl, în Care se revelează raţiunea Lui, care cuprinde raţiunile tuturor, ci şi Mâna, în Care se revelează puterea creatoare şi cârmuitoare a Tatălui. Căci Cuvântul are în El un dinamism pe care îl imprimă şi raţiunilor făpturilor, iar mâna sau mişcarea făpturilor e raţională. Raţiunea rămâne identică cu Sine, dar are şi o putere activă. În Cuvântul ea e creatoare, cârmuitoare şi atrăgătoare; în făpturi e în mişcare de dezvoltare.

⁹⁴ Necredinciosul dă, în partea a doua a versetului, drept cauză a mânierii lui Dumnezeu de către acesta faptul de-a nu fi fost auzit de Dumnezeu. El zice că L-a mâniat pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu l-a ajutat. Dar nu acesta este adevărul. Căci Dumnezeu e bun prin fire. E atât de bun că a trimis pe însuşi Fiul Său să ajute pe oameni, cu tot păcatul lor, cum se spune în continuare. Dumnezeu a stat o vreme departe de oameni pentru că ei nu voiau să-L cunoască şi să-L primească.

cercetând pe cel rătăcit, reîntărind pe cel slăbit, scăpând de boală pe cel zdrobit.

Căci în Tine s-a încrezut săracul (v. 34). Numeşte pe cel slab şi neajutorat, pe cei ce cer numai de la Tine ajutor. Căci Tu poţi mântui pe săraci şi pe orfani. Iar aceştia pot fi socotiţi foarte potrivit cei ce n-au cunoscut încă pe Dumnezeu cel prin fire şi cu adevărat. Săraci sunt cei ce nu au bogăţia darurilor dumnezeieşti şi sfinte, sau a vieţuirii evlavioase şi după Hristos. Iar orfani, cei ce n-au dobândit pe Dumnezeu ca Tată⁹⁵. Căci Fiul le-a dat celor ce cred putere să se facă în numele Lui fii ai lui Dumnezeu. Deci cei ce n-au crezut încă şi nu s-au născut din nou din apă şi din Duh trebuie socotiţi, desigur, orfani.

Orfanului Tu i-aifost ajutor (v. 34). N-a zis: Tu eşti, ci „ai fost”, întrucât toţi au fost mai înainte călcători ai Legii, Tu singur Te-ai făcut ajutor al orfanilor. Acum sunt ai Tăi cei ce păzesc poruncile Legii.

Zdrobeşte braţul păcătosului şi al celui rău (v. 35). Păcatul Satanei s-a făcut atât de mare, că, fiind cercetat de Dumnezeu, s-a arătat vrednic de osânda cea mai de pe urmă. De aceea a şi fost zdrobit şi slăbit braţul lui, adică puterea lui asupra noastră. Dar cererea e vrednică de un sfânt, şi rugăciunea, plină de toată lauda. Căci e un lucru sfânt şi folositor oricărei vieţi a se zdrobi braţul sau puterea oricărui păcătos. Căci în nimic altceva nu o au pe aceasta, decât în a zdrobi pe săraci. Iar braţul păcătosului e zdrobit de Domnul şi păcatul lui căutat nu se mai află⁹⁶.

⁹⁵ Păgânii sau membrii religiilor panteiste, care confundau zeii cu lumea, nu cunoşteau pe Cel ce e Dumnezeu prin fire, adică deosebit de lume. Cel ce n-are un Fiu din veci, nefiind Tată al Lui, nu poate fi Tată nici al oamenilor. Sentimentul de Tată n-a putut fi câştigat de Dumnezeu în timp. Ci trebuie să îl aibă din veci, extinzându-l numai prin crearea altor fiinţe conştiente la relaţia cu acestea. Având El un Fiu din veci, întrucât pe Acesta L-a făcut Frate cu oamenii prin întrupare, S-a făcut Tată şi al lor. Sau aceştia au primit puterea de-a fi fii ai lui Dumnezeu de la Fiul, cu care El s-a făcut Frate, deci în numele Lui sau prin unirea cu El prin Botez, adică prin Duhul comunicat lor prin apa Botezului. De aceea ei se botează şi în numele Fiului, unit prin fiinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh.

⁹⁶ Când e zdrobită puterea omului păcătos, el însuşi se foloseşte, căci nu mai poate păcătui ispitind pe alţii. Dar nu se întâmplă aceasta cu Satana. Căci răul din el e prea mare ca să fie topit în el însuşi.

Căuta-se-va păcatul lui şi nu se va afla (v. 35). De se va căuta, zice, păcatul păcătosului care face cele rele, nu se va afla, adică va fi desfiinţat în chip drept.

Pieriţi, neamuri, din pământul Lui (v. 35). Căci vor fi aruncate din împărăţia Lui în focul veşnic. Iar „neamuri” îi numeşte pe dracii necuraţi, dar nu pe oamenii care au avut nădejdea că se vor mântui îndreptaţi prin credinţă în Hristos. Căci cum ar fi dorit să meargă spre pieire şi neamurile care încă n-au crezut?

Dorinţa săracilor a auzit-o Domnul (v. 37). Aceasta este dorinţa lor: să se învrednicească de bunătăţile viitoare. Şi pregătindu-se spre aceasta, îşi împăcau inima cu răbdarea tuturor. Dar poate va zice cineva: Şi cum era dorinţa aceasta în cei ce se aflau încă în rătăcire? Spunem deci că, fiind zdrobit braţul celui rău şi nemailucrând, încă odinioară, să stăruie în necunoaşterea lui Dumnezeu, neamurile au fost chemate la dorinţa mântuirii în Hristos şi la cunoaşterea adevărului. Şi aşa au avut inima foarte pregătită spre a crede în El.

Judecă pe sărac şi pe smerit, ca să nu mai adauge a se mândri (v. 38). După înţelesul mai profund, săracul şi smeritul sunt cei ce încă n-au crezut. Acestora se roagă să li Se facă Judecător Hristos, Care osândeşte pe Satana şi îndreaptă (îndreptăţeşte) pe cei însetaţi. Căci făcându-se aceasta, nu se mai mândreşte omul pe pământ, sau Satana însuşi numit om, pentru slăbiciunea aflată în el. Căci nu este nimeni nimic faţă de tăria dumnezeiască, ci tot omul este un slujitor al răutăţii diavolului şi unealtă a voirilor lui. Fiind astfel nu va cugeta lucru mare despre sine. Să ne dea şi nouă Dumnezeu să învingem fiara, care se vitejeşte împotriva noastră în ascuns, ca să nu mai rămână în ea lauda de-a ne stăpâni pe noi⁹⁷.

⁹⁷ Omul n-are motiv să se mândrească biruind ispita diavolului, căci şi acesta este slab faţă de Dumnezeu, cu ajutorul Căruia l-a biruit omul pe Satana, în sensul acesta şi Satana este slab ca omul. Dar Dumnezeu nu ajută decât pe om împotriva Satanei, nu şi pe Satana împotriva omului. Căci prin acest ajutor omul se face bun, pe când Satana nu poate fi ajutat spre a se face bun, ci spre a ispiti pe om la rău.

Psalmul 10

în Domnul m-am încrezut; cum veţi zice sufletului meu: „Mută-te în munţi ca o pasăre”? (v. 1) Scopul psalmistului e limpede. Căci spune că s-a încrezut în Domnul. Dar stihul următor aduce gânduri diferite. El naşte bănuiala. Căci se adresează unuia care parcă se teme, pentru că îi zic: „Mută-te în munţi”. Pentru ce, zice, încrezându-mă eu în Dumnezeu, mă sfătuiţi să mă asemăn cu o pasăre şi să mă sui în munţii cei înalţi? Căci zicând eu că m-am încrezut în Domnul, trebuia să nu aud îndemnul: „Mută-te în munţi!” şi să-mi fie lăudată afirmarea şi să fiu admirat ca împlinind cele mai bune voinţe.

Acesta e primul înţeles. Al doilea e următorul: apropiindu-se o ispită şi având să se mişte un război, fie spiritual, fie al simţurilor, încearcă să ne înveţe în ce stare sufletească trebuie să fim, aplicând cuvântul la sine. Deci zice: „În Domnul m-am încrezut”. Oprind cuvântul aici, spune celor ce obişnuiesc să mângâie pe cei în strâmtorare: „Cum veţi zice sufletului meu?”, adică pentru ce mă îndemnaţi, în chip vrednic de laudă: „Mutaţi-vă în munţi, ca o pasăre”? Căci acestea sunt spuse de voi mie. Pentru că cei ce se încred în Dumnezeu se cuvine să zboare şi să petreacă în munţi, adică să contemple vieţuirea sfinţilor şi să iscodească purtările bineplăcute ale lor şi să meargă pe urmele lor. Căci „munţii” zicem că sunt sfinţii proroci şi drepţii. Deci dacă cineva, zburând ca o pasăre, se va înălţa la aceşti munţi spirituali, îi va vedea pe aceia deveniţi strălucitori nu pentru tăria înnăscută lor, ci pentru că s-au încrezut în Domnul. Dar şi în alt mod cei ce se încred în Domnul trebuie să zboare la munţi. „Munţii” zicem că sunt virtuţile, care nu au nimic coborât. Trimiţându-ne gândurile în aceşti munţi şi alungând de la noi conţinutul coborât al celor de pe pământ, nu vom fi prinşi de plăcerile cele urâte.

Că, iată, păcătoşii au întins arcul (v. 2). După înţelesul mai înalt, e de trebuinţă, zice, înălţarea pe munţii spirituali, deoarece păcătoşii şi-au întins arcul şi s-au pregătit de luptă. Prin aceste cuvinte se îndemna la fugă, spunând că de nu va fugi, păcătoşii îl vor săgeta în noaptea întunecoasă, sau când e acoperită lumina lunii. Căci aşa sunt săgetările vrăjmaşilor. Ascunzându-se pe sine în negură, cel rău săgetează trupul frumos al Bisericii⁹⁸. Păcătoşii pot fi şi prigonitorii credinţei, şi uneltitorii împotriva celor ce voiesc să vieţuiască cu cinste. Dar o fac aceasta cu tărie şi puterile rele, care născocesc tot felul de uneltiri împotriva sfinţilor.

Ca să săgeteze în întuneric pe cei drepţi la inimă (v. 2). Arcurile vrăjmaşilor sunt pregătite în întuneric, când întunericul ascunde luna şi o umbreşte. Căci atunci războiesc demonii păcătoşi. Fiindcă nu pot săgeta pe cei drepţi în lumină, ci în întunericul neştiinţei, când, venind norul nepăsării, întunecă lumina lunii, adică a cugetării noastre.

Că au surpat cele ce ai făcut (v. 3). După înţeles, arată lămurit că Satana şi puterile cele împreună cu el, luptându-se împotriva lui Dumnezeu, uneltesc împotriva celor ce au ales să vieţuiască bine⁹⁹.

⁹⁸ întunericul din care-şi trimite săgeţile ispitelor cel viclean e sau starea de uitare de sine şi de neştiinţă a celui ispitit, sau un acoperământ al ispitei în masca binelui, care e ca un fel de clar-obscur al lunii, capabil de amăgire, prin amestecul de lumină şi întuneric. Ispita, în general, se produce noaptea, pentru că numai în ea se trece uşor de la luna care luminează la norul care-i întunecă cu totul lumina, cum nu se întâmplă ziua. în continuare, comentatorul va spune, de aceea, că cugetarea noastră se aseamănă cu lumina lunii, care poate fi uşor acoperită.

⁹⁹ Satana nu poate lupta direct cu Dumnezeu. Căci ţinta ispitei lui e să atragă la rău, sau la despărţirea de Dumnezeu. Dar această ţintă nu o poate urmări cu Dumnezeu. De aceea luptă indirect împotriva lui Dumnezeu, căutând să atragă la rău, sau să despartă de Dumnezeu făpturile Lui, să zădărnicească scopul lui Dumnezeu de-a le ţine pe făpturi în bine şi, deci, în legătură cu El şi, prin aceasta, fericite. Iar aceasta o poate face Satana, pentru că atât el, cât şi făpturile umane au fost înzestrate de Dumnezeu cu libertate. Iubirea nu poate fi impusă aceluia şi acelora cu sila, nu poate duce până la desfiinţare. Dar Satana nu poate duce până la desfiinţare făpturile lui Dumnezeu, căci existenţa lor e susţinută de El. însă tocmai în aceasta stă putinţa de-a continua să existe chiar în rău, sau ca adversare ale lui Dumnezeu. Dar aceasta e totodată o nefericire a lor ce poate dura veşnic. Iar aceasta se întâmplă şi cu Satana în gradul cel mai înalt. în aceasta se arată însă atât puterea lui Dumnezeu, cât şi putinţa făpturilor de-a lupta împotriva Lui, fără să-I micşoreze existenţa şi puterea.

Căci scopul lor este să distrugă ceea ce a clădit Dumnezeu şi să se opună voilor Lui¹⁰⁰. Căci l-a coborât, zice, Satana pe om în stricăciune (corupere), deşi a fost alcătuit spre nestricăciune (cf. înţ. Sol. 2, 23). Se luptă împotriva scopului lui Dumnezeu, şi pe cele ce le-a făcut Stăpânul tuturor spre a fi bune, el le desfiinţează, pricinuieşte oboseală în împlinirea poruncilor cel ce stă în scaunul fărădelegii, adică Satana (cf. Ps. 93, 20).

Iar dreptul ce-a făcut? Domnul, în templul cel sfânt al Lui; Domnul în cer are scaunul Lui. Ochii Lui spre sărac privesc (vv. 3-4). Mărturiseşte drept pe Dumnezeu. Socotim că o face aceasta pentru că El e mântuirea tuturor, dar cu deosebire a celor drepţi. Căci după un înţeles mai înalt, David, după ce a vorbit de perversitatea diavolului, îl face cunoscut prin aceasta pe Cel ce mântuieşte şi scoate de sub asuprirea aceluia. Diavolul, zice, încercând să strice cele ce le-a făcut Dumnezeu spre mântuirea celor de pe pământ, ce face dreptul (Dumnezeu) legiuind şi învăţând El, Care locuieşte în templul Său, Care are cerul scaun? Ochii Lui privesc spre sărac. Căci trebuie să unim stihurile, ca pe unele ce exprimă un singur înţeles. Iar privirea, aici, înseamnă supravegherea. Iar privind, numaidecât mântuieşte şi scoate din cursă. El priveşte pe sărac, adică pe cel sărac cu duhul. „Căci spre cine voi privi, decât spre cel smerit şi blând” (Is. 66, 2). Iar când dumnezeiasca Scriptură spune cuvintele despre Dumnezeu, apoi aminteşte şi de părţi ale trupului, mintea ascultătorilor să nu se îndrepte spre cele ale simţurilor, ci de la cele sensibile să se ridice ca de la nişte lucruri asemănătoare spre frumuseţea celor spirituale şi în afara formelor şi a calităţilor, a circumscrierii, a chipului şi a altora, care ţin de trupuri şi să înţeleagă pe Dumnezeu. Căci El este mai presus de toată înţelegerea, dar vorbim despre El în mod omenesc. Pentru că nu ne e cu putinţă nouă să cugetăm altfel cele mai presus de noi. Prin „sprâncene”, deci prin ochi, se numeşte lucrarea văzătoare a lui Dumnezeu, care trebuie înţeleasă potrivit

¹⁰⁰ Distrugerea a ceea ce a clădit Dumnezeu poate fi şi numai o strâmbare a celor clădite (a persoanelor).

firii Lui¹⁰¹. Şi cercetează, sau pătrunde şi dezgoleşte în amănunte pe drept şi pe necredincios, şi întâiului îi întinde mâna ajutătoare şi-i trimite în minte lumina ca să nu fie săgetat în întuneric, iar pe cel ce umblă cu neînfrânare îl lasă să se rostogolească printre pietre, şi în prăpăstii.

Sprâncenele Lui cercetează pe fiii oamenilor (v. 4). Când e timpul de judecată, se foloseşte de sprâncene, care vestesc ameninţarea. Căci pe acestea le încruntăm şi noi când obişnuim să ne mâniem. Dar şi când voim să privim amănunţit. De aceea nici Solomon n-a amintit de ele în privirea mirelui sau a miresei, ca de unele ce se potrivesc mai bine mâniei şi judecăţii decât nunţii şi bucuriei.

Suflarea de vifor este partea paharului lor (v. 6). „Pahar” numeşte aici pedeapsa. E paharul din mâna Domnului din care beau păcătoşii. Paharul drepţilor le aduce acestora mântuirea.

¹⁰¹ Lucrurile, uneltele, organele trupului, deşi văzute, nu sunt lipsite de nişte raţiuni, exprimabile prin cuvinte. între ele şi mintea omului se arată o corespondenţă prin faptul că au în ele aceste raţiuni înţelese de mintea noastră. Mintea noastră îşi adună conţinutul spiritual de idei din lucrurile văzute, sau cugetarea ei se actualizează privindu-le pe ele. încât se poate spune că ele sunt raţiuni plasticizate în care îşi găseşte dezvoltarea raţiunea noastră. Tot universul este o sinteză de raţiuni, pe care noi le putem explica prin cunoaştere, fiecare raţiune mai generală cuprinzând nenumărate altele. Astfel, spiritualul nu e despărţit de material. Nu există o materie neorganizată prin raţiuni de neepuizat prin raţiunea cunoscătoare umană. Universul e făcut astfel pentru mintea umană, în corespondenţă cu aceasta. Subiectul uman e legat de el şi viceversa. Dar nici una nu a produs-o pe cealaltă. E un Subiect mai presus de ele, Care le-a făcut pe amândouă. El e originea raţiunilor cosmosului şi a raţiunii omului. Aceasta se vede şi din faptul că omul nu se mulţumeşte cu raţiunile ce i le dă de cunoscut cosmosul material, sau relaţiile dintre el şi semenii săi. El tinde la mai mult şi aduce prin cugetare mai mult în explicarea sa şi a cosmosului. Dar cum omul nu e făcut astfel de sine, această trebuinţă şi putinţă de îmbogăţire cu raţiuni mai presus de ale cosmosului şi ale sale trebuie să o aibă de la factorul care l-a adus la existenţă şi cu care trebuie să stea în legătură. De aceea atât el, cât şi universul îi apar ca nişte realităţi deschise unui şir de conţinuturi superioare, nesfârşite, şi întinderea la alte raţiuni ne-o provoacă cunoaşterea raţiunilor noastre şi ale universului. Aceasta arată însă şi o anumită înrudire a acestora cu acelea. Fiecare cuvânt e deschis spre alte cuvinte, nu numai despre cele din lume, ci şi despre cele de deasupra lumii.

Fiindcă le produce veselie şi viaţă, după cuvântul: „Paharul mântuirii voi primi” (Ps. 115, 4). Iar cel al păcătoşilor duce spre moarte şi are o flacără nestinsă¹⁰². Căci este foc dumnezeiesc şi suflare de vifor. Aşa cum un vânt, venind peste o flacără, o nalţă şi o face mai năprasnică, aşa şi mânia Judecătorului, căzând ca o suflare de vifor peste cei (ce sunt) de judecat, aduce totdeauna o pedeapsă de nestins.

Că drept este Domnul şi a iubit dreptatea (v. 7). E dreptatea prin care se salvează şi se arată mai des atunci când sunt înălţaţi la cele bune cei ce s-au smerit pe ei pentru Dumnezeu şi sunt smeriţi prin pedepse cei pe care diavolul i-a înălţat. Această dreptate o vede şi o înfăptuieşte Dumnezeu. Deci se vor pedepsi iubitorii de nedreptate. Iar Dumnezeu priveşte la cel drept, adică la cel cuvios şi fără strâmbătate şi care îşi face din legea dumnezeiască o regulă a vieţii lui.

Psalmul 11

în sfârşit, pentru cea de-a opta. Psalmul lui David. Cântă şi psalmul acesta dovedind evlavie şi bună simţire faţă de Dumnezeu. Şi defăimează David pe cei nesinceri care făgăduiau prietenie, dar îl vindeau lui Saul, vrăjmaşul lui, şi descopereau unde petrecea. Dar cuvintele psalmului se cuvin şi oricărui sfânt cu viaţă strălucitoare şi deosebită; şi nu numai celui ce se îngrijeşte de sufletul său, ci şi celui ce suspină pentru cei rătăciţi de neştiinţă, care doreşte să-i vadă şi pe ei înaintea lui Dumnezeu. înţelesul cântării se îndreaptă însă şi împotriva oricărui om nedrept şi cu sufletul făţarnic şi nestatornic în cuget, mincinos şi batjocoritor,

¹⁰² Din pahar vine sau băutură dătătoare de viaţă şi de veselie, sau băutură otrăvitoare şi ucigătoare. Dar această băutură dă şi simţirea că arde. Şi un asemenea pahar se dă ca pedeapsă, pe când primul e dovada iubirii şi a comuniunii. Căci băutura lui o bea şi cel ce o dă altuia.

hrănit cu vicleşuguri şi înşelăciuni. Dar pare să se strige şi împotriva înţelepciunii elinilor¹⁰³.

Însă aminteşte şi de Hristos, Mântuitorul tuturor. şi cuprinde şi făgăduinţa făcută de El, care n-a venit încă în ajutorul celor tiranizaţi de diavolul. Căci cântă (ziua) a opta, în care s-a făcut învierea şi chemarea neamurilor şi dăruirea Sfântului Duh şi puterea tăierii împrejur spirituale sau în Duhul104.

Prorocul se roagă să fie izbăvit de generaţia cea rea. Aceasta este cea din vremea lui Hristos, despre care El a spus: „Bărbaţii niniviteni vor judeca neamul acesta” (Mt. 12, 41). Deci cântarea începe astfel:

Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios (v. 1). Atât de rari, zice David, sunt cei ce obişnuiesc să facă bine, încât sunt răpiţi spre răutate şi cei ce stau sub îndrumarea Legii. De aceea zice că el şi toţi despre care vorbeşte au nevoie de mâna ocrotitoare, adică de Hristos; şi nu numai iudeii, ci şi cei de pe tot pământul. Căci El este aşteptarea neamurilor, precum s-a scris (cf. Fc. 49,10).

Că s-au împuţinat adevărurile la fiii oamenilor (v. 1). Mincinoase sunt şi toate cele ale elinilor: înţelepciunea şi cuvintele şi viaţa. Căci nu poate afla cineva nimic din cele adevărate sau trebuincioase sau folositoare la ei, care au îndumnezeit zidirea, întrucât

¹⁰³ A filosofiilor eline panteiste, care nu cunosc pe Dumnezeu personal şi iubitor, adică Treimic şi Creator. Ele par înalte, dar în fond sunt simpliste şi nu pot să răspundă cu adevărat la nici o întrebare fundamentală a omului.

¹⁰⁴ Psalmistul, lăudând (ziua) a opta, proroceşte învierea, care s-a făcut în acea zi, care înseamnă nu începutul unui nou ciclu de şapte zile în cadrul timpului (nefiind numită ziua întâi), ci începutul veşniciei, ziua a opta fiind ziua neînserată sau infinită. Unele denominaţiuni, înlocuind duminica cu sâmbăta, resping implicit învierea, sau viaţa viitoare, necunoscând decât bucuria creaţiei. Ziua Cincizecimii în care s-a făcut Pogorârea Duhului Sfânt e ziua a opta ce urmează după 7×7 zile, deci tot intrarea veşniciei în viaţa noastră. Chiar Legea veche, instituind tăierea împrejur în ziua a opta, prorocea prin aceasta viaţa de dincolo de timp. însuşi Hristos S-a tăiat împrejur în ziua a opta. De aici s-a luat obiceiul în vremea Părinţilor să se facă în biserică Botezul în ziua a opta, ca intrare a pruncului prin Duhul Sfânt în legătură cu veşnicia.

au părăsit pe Dumnezeu cel adevărat prin fire¹⁰⁵. Deci s-au împuţinat adevărurile la ei.

Deşertăciune a grăit fiecare către aproapele lui (v. 2). Acest lucru e adevărat şi despre iudei. Fiecare a grăit lucruri deşarte către aproapele lui născocind uneltiri împotriva Mântuitorului. Nici poeţii, nici scriitorii elinilor nu s-au îngrijit în nici un fel de adevăr, ci au născocit fără cercetare ceea ce li s-a părut, urmând un singur scop: să-şi dovedească dibăcia vorbirii¹⁰⁶.

Să piardă Domnul toate buzele viclene, limba grăitoare de lucruri mari (v. 3). După înţelesul mai profund, e grăitoare de lucruri mari limba care a îndrăznit să spună Mântuitorului: „Cu ce puteri faci acestea? Şi cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta?” (Lc. 20, 2). E o îndrăzneală a iudeilor şi a zice: „Buzele noastre sunt la noi; cine ne este Domn?” (v. 4). Ei cugetau că au toată puterea să grăiască tot ce voiesc împotriva Mântuitorului.

Buzele noastre sunt la noi (v. 4). Adică noi suntem născocitorii grăirii frumoase¹⁰⁷.

Pentru necazul săracilor (v. 5). Aici apar, în sfârşit, cei ce se roagă. Iar cel ce primeşte rugăciunile răspunde făgăduind, celor ce cer, venirea şi ajutorul. Şi „săraci” îi numeşte pe cei săraci cu duhul, al căror suspin ascultându-l, le spune: „Mă voi scula” (v. 5).

Mă voi scula, zice Domnul. Le voi aduce mântuire. Mă voi arăta cu îndrăzneală prin aceasta (v. 5). Se va scula, zice. Şi nu spune că e o sculare sau o ridicare trupească, ci o hotărâre a voinţei de a întinde mâna mântuitoare celor obosiţi.

¹⁰⁵ Teoriile lor care identifică creaţia plină de insuficienţe cu Dumnezeu (teorii panteiste) nu numai că nu pot fi adevărate, ci nu sunt nici impuse gândirii sau vieţii ca necesare şi nici de vreun folos; căci ce folos aduc adepţii lor omului sau îmbunătăţirii lui, cu legile implacabile şi cu afirmarea că atât cele bune, cât şi cele rele rezultă în mod necesar din esenţa lumii şi ele nu promit o viaţă viitoare omului, ci o topire definitivă a lui în ea?!

¹⁰⁶ Toate afirmaţiile contrare lui Hristos ale iudeilor şi teoriile panteiste ale elinilor sunt deşarte, pentru că nu numai că nu se impun ca necesare vieţii, ci şi pentru că nu dau nici un sens existenţei. Ultimii sunt preocupaţi numai să-şi arate dibăcia limbii sau talentul literar al exprimării.

¹⁰⁷ N-avem nevoie să ne înveţe cineva adevărul. El constă în vorbirea noastră „inteligentă”.

Iar în înţeles mai înalt: tuturor s-a făcut arătată şi auzită mântuirea prin Hristos. Căci s-a propovăduit cu îndrăzneală în tot pământul.

Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit de şapte ori în foc (v. 6). Adică cuvinte curăţitoare. Căci nu suferă de nici o lipsă, ci sunt strălucitoare şi curăţite, încât par să fie argint ars nu o dată, ci de multe ori. Căci aceasta socotesc că înseamnă „de şapte ori”. Deci cuvintele Mântuitorului sunt probate celor de pe pământ¹⁰⁸.

Dar pe iudei îi osândeşte, zicând: „Argintul vostru e neprobat” (Is. 1, 22), adică cuvântul credinţei este strâmbat şi fals, nepăstrând exacte trăsăturile chipului împărătesc.

Doamne, ne vei păzi şi ne vei păstra pe noi (v. 7). Aici prorocul se roagă să fie izbăvit de generaţia iudeilor necredincioasă, ucigaşă şi desfrânată din vremea Mântuitorului.

Necredincioşii umblă împrejur (v. 8). După înţelesul mai înalt, spune: „Ne vei păzi pe noi”, pentru că necredincioşii umblă de jur-împrejurul nostru, uneltind împotriva mântuirii noastre.

¹⁰⁸ Cuvintele nu sunt de sine. Ele exprimă conţinuturi. Cu cât sunt mai curate, cu atât exprimă conţinuturi mai curate. Tendinţa după cuvintele cu totul curate arată că există undeva conţinuturi absolut curate, nestrâmbate. Cu atât mai mult faptul că asemenea cuvinte atotcurate există. Aşa sunt cuvintele Mântuitorului. Nimic nu e nedesăvârşit, strâmb în ele. Ele ne ajută să ne ridicăm spre existenţa absolut curată, desăvârşită pe care o exprimă. Cineva observa că Evanghelia lui Ioan este în mod deosebit Evanghelia cuvintelor, pe când cele sinoptice sunt mai mult ale faptelor. Dar Evanghelia lui Ioan este Evanghelia cuvintelor celor absolut curate. Ele ne prezintă viaţa lui Hristos ca fiind absolut curată şi desăvârşită şi deschide ascultătorilor calea spre apropierea lor de această viaţă nesfârşită în unire cu El. E o identitate misterioasă între persoană şi cuvânt. Persoana, când nu grăieşte, e cuvânt potenţial, când grăieşte, e cuvânt actualizat. E cuvânt potenţial sau actual în relaţie cu alte persoane-cuvinte. Chiar dacă vorbeşte altei persoane despre lucruri, ea se exprimă în fond pe sine în legătura fiinţială cu lucrurile. în Persoana Cuvântului dumnezeiesc sunt toate cuvintele şi se comunică pe Ea şi relaţia ei cu toate lucrurile care depind de Ea. Precum o persoană-cuvânt umană depinde de alte persoane-cuvinte umane, aşa depind toate persoanele umane de Persoana-Cuvânt supremă, regăsindu-se în ascultarea actuală a cuvintelor Ei şi trăind comunicarea vieţii infinite în cuvintele Ei.

Psalmul 12

întru sfârşit, psalmul lui David. Acest psalm îl strigă ajuns în starea de pocăinţă a păcătosului, binevestindu-se totodată mântuirea. Prin el am luat pildă cum trebuie să ne apropiem şi noi de Dumnezeu, odată ajunşi în păcat¹⁰⁹.

Până când vei întoarce faţa Ta de la mine? (v. 1) Dumnezeu îşi întoarce faţa de la păcătoşi, făcând ce? Judecându-i nevrednici de vederea Lui. De aceea, străpuns de conştiinţă şi temându-mă de judecata lui Dumnezeu, ca unul ce m-am lepădat de El din pricina păcatului, mă înnoiesc prin pocăinţă¹¹⁰, ne vrând în suflet să mor în păcat. Şi aceasta este ceea ce îmi pricinuieşte dureri în suflet. în loc de aceasta, Symmachus a vorbit de: „Grija de fiecare zi din inima mea”. Iar acestea le-a scris spre sfătuirea noastră, învăţându-ne cum trebuie să ne pocăim de păcate, folosindu-ne de cuvintele prezente ca de nişte leacuri. Numind amânarea ajutorului uitare, se roagă să nu fie lipsit cu totul de purtarea de grijă dumnezeiască.

Până când se va înălţa vrăjmaşul împotriva mea? (v. 3) Roagă pentru acestea pe Dumnezeu nu ca pe o cauză, ci pentru că poate

¹⁰⁹ Conştiinţa păcatului arătată în pocăinţă ne dovedeşte că există o Persoană supremă faţă de Care am păcătuit şi faţă de Care trebuie să ne desprindem de păcat prin pocăinţă. E o dovadă existenţială despre existenţa lui Dumnezeu cel personal.

¹¹⁰ De aici se vede şi mai clar că pocăinţa implică pe Dumnezeu ca Persoană, întrucât ea se naşte din teama de Dumnezeu ca Judecător. Iar întrucât calitatea lui Dumnezeu de Judecător al meu implică puterea Lui de-a hotărî soarta mea, pocăinţa presupune şi conştiinţa vieţii mele viitoare. Pe de altă parte, puterea pocăinţei de a mă înnoi arată că în pocăinţă e o relaţie cu Dumnezeu, din care îmi vine această putere. Numai relaţia pozitivă, adică comuniunea sau voinţa de comuniune cu o altă persoană, îmi produce înnoirea, şi în gradul suprem, comuniunea sau voinţa de comuniune cu Dumnezeu. Prin pocăinţă El îmi devine încă de pe acum un Judecător iertător.

să-i împiedice de la rele prin mişcarea puterii Lui. Căci dacă prin vieţuirea noastră evlavioasă e umilit vrăjmaşul, e vădit că păcătuind noi, acela se înalţă. Fiindcă înălţarea Satanei este umilirea omului. Căci, precum Dumnezeu Se înalţă prin mântuirea noastră, aşa se zice că diavolul se înalţă cu mândrie pierzându-ne pe noi. I-ajunge, zice, că s-a înălţat o dată, umilindu-mă eu prin păcat. Pentru ce să se înalţe de mai multe ori împotriva mea?

Ca nu cumva să adorm întru moarte (v. 4). A numit somn nepăsarea, prin care hoinărim în fanteziile vieţii şi stăm întinşi, odihnindu-ne pe patul plăcerii. Ca să nu urmeze somnului nepăsării cumplita moarte, se roagă să i se lumineze ochii, adică simţirile sufletului, ca să vadă adevărul¹¹¹. Mă tem să nu cadă somnul în moarte, făcându-se mai puternică durerea asupririlor.

Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clinti (v. 5). Precum atletul, părăsind osteneala din stadion, e biruit, aşa şi cel credincios, părăsind cele ce le-a luat la început, cade clătinându-se. Să nu ne schimbăm, deci, ca nu cumva să ne facem bucurie vrăjmaşilor noştri.

Cânta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut mie bine (v. 6). Trebuie ştiut şi aceasta, ca şi faptul de mai înainte: nu pentru că prorocul nu ştie acum să cânte zice că va cânta, ci pentru că va cânta mai desăvârşit înaintând şi desăvârşindu-se. şi cui va cânta? Binefăcătorului, adică Celui ce l-a făcut şi l-a refăcut.

Şi voi cânta numele Domnului Celui Preaînalt (v. 6). Fericit este cel ce cântă cu duhul şi cu mintea, ştiind Cui cântă; şi laudă faptele pe care le ştie. Căci cel ce astfel străbate cerul se ridică peste nori şi se înfăţişează Celui Preaînalt, al Cărui nume îl cântă, nemaiîmpiedicându-l nimic.

¹¹¹ De remarcat identificarea ochilor sufletului cu simţurile sau simţirile lui. Ei nu văd numai lucruri indiferente sau privite cu indiferenţă. Ci sunt spre paza fiinţei noastre şi a creşterii ei normale spre viaţa veşnică. în cazul că funcţionează normal, în acest scop, adevărul pe care-l văd nu e teoretic, ci susţinător al adevăratei noastre vieţi, sau mântuitor. în toate acestea avem o gândire existenţială. în acest sens Hristos a spus: „Eu sunt Adevărul”.

Psalmul 13

Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” (v. 1). Aceasta e culmea a toată răutatea. Căci a socoti că nu este Dumnezeu, ci că totul s-a făcut prin sine, e începutul oricărei neînfrânări şi fapte nelegiuite¹¹². Cuvântul arată că neamul (omenesc) a ajuns la atâta lipsă de credinţă, că nu mai socoteşte că Dumnezeu este peste toate, ci că toată lumea aceasta şi-a luat o existenţă întâmplătoare şi prin sine¹¹³. Dar ce înseamnă: „Zis-a în inima sa”? Deoarece dintre cuvinte unul este rostit, iar altul lăuntric, prorocul nu grăieşte despre cel rostit, ci despre părerea din suflet. Căci a zis: „în inima sa”, adică a cugetat că nu este Dumnezeu. Şi tot cel ce păcătuieşte pe faţă prin dispreţuirea celor ce se văd, chiar dacă nu spune prin cuvinte, ci prin faptele înseşi şi prin netrebnicia vieţii strigă: „Nu este Dumnezeu”. Pentru că cei ce obişnuiesc să vieţuiască gândind că nu-i vede Dumnezeu, făcându-le toate fără nici o grijă, îl tăgăduiesc pe Dumnezeu prin faptele înseşi şi prin lucruri.

Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face binele (v. 3). Să înţelegi acestea şi despre neamuri. Căci trupul din pământ poartă în sine legea bolnavă a păcatului şi mintea omenească e dusă uşor încă din tinereţe la încuviinţarea celor rele, după cum s-a scris (cf. Fc. 8, 21). Pe drept cuvânt, deci, spune cuvântul cu întristare: „Toţi s-au abătut”. Căci trebuind să vadă

¹¹² Un astfel de om socoteşte orice faptă neînfrânată şi urâtă ca impusă de legea firii. Totul vine din esenţa unică: nu mai e nici o deosebire între bine şi rău. Şi cum răul e mai plăcut, în viaţa celui ce cugetă astfel domină răul. Viaţa lui e o permanentă nelegiuire legiuită.

¹¹³ Dar a cugeta că lumea nu are un Făcător conştient şi atotputernic înseamnă a cugeta că lumea e prin sine, neavând un autor care o gândeşte pentru un scop, ci e ca o întâmplare oarbă. Dar a gândi aşa înseamnă a împăca gândirea cu absurdul, a gândi absurdul opus gândirii.

calea cea dreaptă şi să vadă din frumuseţea şi rânduiala făpturilor prin analogie pe Făcătorul şi să se lase conduşi prin cuvintele prorocilor spre adevăr, nu s-a întâmplat aceasta. Ci s-au abătut pe mii de căi ale rătăcirii şi pierzaniei şi s-au făcut netrebnici prin fapte de ruşine şi nu a fost nimeni care să facă binele.

Oare nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea (pe Dumnezeu)? (v. 4) Acest stih trebuie citit ca întrebare. După ce a spus că „Toţi s-au abătut” şi lucrează fărădelegea, acum spune: „Şi nu vor cunoaşte aceştia pe Domnul şi nu vor crede în El?”. Da, vor crede mulţi. Dar vor fi şi unii ce vor rămâne în necredinţă şi vor prigoni şi vor tiraniza pe cei ce au crezut în Hristos.

S-au temut de frică acolo unde nu era frică (v. 5). Psalmistul îi dispreţuieşte pe aceştia. De fapt, iudeii rămaşi în necredinţă s-au temut de o frică deşartă, de care nu trebuiau să se teamă. Oare nu e această frică prostească? S-au temut ca nu cumva, primind pe Hristos şi crezând în El, să supere pe Dumnezeu. Dar înţelesul stihului s-ar putea referi şi la cei ce au crezut, în care caz spusa ar însemna: Legea lui Moise aducea pedeapsă. Iar frica de Hristos este curată, căci îi face pe credincioşi să se teamă de El ca nişte fii de Tatăl. Deci după timpul în care va veni Hristos, se vor teme unde nu este frică, adică de ameninţarea Legii, pentru că atunci se va cuveni mai degrabă evlavia din libertate.

Cine va da din Sion mântuirea lui Israel? (v. 6) Priveşte cum însetează după Domnul şi nu rabdă să aştepte timpul viitor, când va avea să lumineze mântuirea lui Dumnezeu şi Tatăl, adică Hristos. Şi zice că El e mântuirea lui Israel, fiindcă prin chipuri se spunea că va veni şi a venit mai întâi la Israel şi pentru el. Căci a zis: „N-am fost trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15, 24). Sau altfel, cum scrie dumnezeiescul Pavel, ale iudeilor au fost făgăduinţele, Legea şi Testamentul şi părinţii din care S-a născut Hristos după trup. Sunt însetat, deci, după venirea Lui, zice prorocul. Cine îmi va da să văd pe Mântuitorul venind, fie din Sionul cel de sus şi din cer, fie din Sionul cel de jos prin Naşterea după trup?

Psalmul 14

Cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău? (v. 1) Muntele cel sfânt este împărăţia veacului viitor. Aceasta e munte pentru că e înaltă şi deasupra tuturor. Şi e sfântă pentru că în ea nu locuieşte cel necurat. Deci cel ce locuieşte în viaţa aceasta ca un străin şi se foloseşte de vieţuirea de acum ca de o umbră şi iarbă trecătoare, acela se va putea sălăşlui sau locui în împărăţia viitoare. Cine e acesta şi cum vieţuieşte ne-o spune psalmul în continuare.

Şi osândă n-a primit împotriva vecinului său (v. 3). Cuvântul are ceva neclar. Căci e neclar dacă el n-a primit osândă de la unii vecini, sau dacă el n-a îndreptat osândă împotriva acelora. Eu socotesc că slujitorilor dreptăţii le sunt proprii amândouă. Căci e rodul celei mai înalte evlavii să-şi facă vieţuirea astfel încât nici să nu fie osândiţi de alţii pentru uşurătatea în cele bune, nici să nu osândească pe alţii, chiar dacă aceia ar cădea şi ar greşi. Căci firea omului boleşte şi cade uşor în greşeli¹¹⁴.

Dispreţul nu vine din cugetul mândru, ci mai degrabă din cuget de ură şi din scârbă.

¹¹⁴ Tot psalmul 14 face dependentă ridicarea în muntele cel înalt al împărăţiei lui Dumnezeu de buna relaţie cu oamenii. Aproape toate păcatele sunt împotriva aproapelui şi toată înălţarea adevărată a omului provine din binele făcut altora. împărăţia cerului este comuniunea desăvârşită între oameni, ca încoronare a comuniunii în care s-au exercitat pe pământ. Fericirea e comuniune, nefericirea e necomuniune. Nu poţi ajunge la înălţimea spirituală şi la fericire singur, ci împreună cu alţii.

Psalmul 15

Păzeşte-mă, Doamne, că întru Tine am nădăjduit (v. 1). Şi aceasta ţine de chipul de rob (al lui Hristos)¹¹⁵. Aici Mântuitorul, asumând faţa comună a omenirii, spune aceste cuvinte către Dumnezeu şi Tatăl nu atât pentru Sine, cât din pricina noastră şi pentru noi, ca unul dintre noi, pentru iconomie (pentru întrupare şi lucrarea mântuitoare). Deci, numeşte pe Tatăl „Domn” pentru faptul de a Se fi făcut în chipul robului. Dar cere să fie păzit pentru Biserică, care este trupul Lui. Căci trupul Lui este Biserica¹¹⁶. Şi cere, pe drept cuvânt, ca aceasta să fie păzită. Dar şi Biserica, şi păzirea se referă la Persoana Lui. Şi dă şi cauza pentru care trebuie să fie păzită ea. Pentru aceea, zice, cer, Părinte, de la Tine, să fiu păzit, pentru că întru Tine am nădăjduit. Iar zicând: „pe Mine însumi”, zice Biserica.

Zis-am Domnului: Domnul meu eşti Tu, că de bunătăţile mele nu ai trebuinţă (v. 2). A spus şi în Evanghelie: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (In 15,17). Şi acum, ca Cel făcut om prin fire, numeşte pe Tatăl Său „Domn”. Iar adăugând „că de bunătăţile mele nu ai trebuinţă”, a arătat lipsa de folos a slujirii (cultului) Legii. Căci a numit aici bunătăţi jertfele aduse potrivit Legii, pe care Dumnezeu arată că nu le primeşte. Pentru că,

¹¹⁵ Fiul lui Dumnezeu ca om poate spune aceste cuvinte, asumând atârnarea Sa omenească de Tatăl. „Dumnezeule, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” În calitatea aceasta îl numeşte pe Tatăl ca Dumnezeu. Biserica e trupul Său extins pentru intimă comunicare şi comuniune între El şi ceilalţi oameni. Sau trupul Lui însuşi este Biserică a Lui, într-un fel actuală, în alt fel virtuală. în trupul Lui este Biserica.

¹¹⁶ Jertfele Legii erau numai ale oamenilor. Jertfa lui Hristos, deşi omenească, e adusă de Cel ce e totodată Fiul lui Dumnezeu. Ea e din puterea lui Dumnezeu. De aceea e desăvârşită.

cuvântul credinţei le desfiinţează pe acelea. „Oare voi mânca carne de taur şi voi bea sânge de ţapi?” (Ps. 49, 14). Şi iarăşi: „Jertfă şi aducere n-ai voit, dar trup mi-ai alcătuit” (Ps. 39, 9)¹¹⁷. Ia seama că numai Dumnezeu n-are nevoie de nimic. Iar ceilalţi care se numesc domni au nevoie de cele ce li se aduc lor de supuşii lor, ca de lucrarea pământului de către slugile lor, de clădiri şi de altele. Aceasta o dă şi Hristos ca dovadă că Tatăl este cu adevărat Domn, că n-are nevoie de bunurile aduse de El, adică de trupul Bisericii Lui. Şi, deşi ea roagă Fiul, deşi varsă lacrimi, Tatăl nu are nevoie de astfel de bunuri. Căci ştiind toate, nu are nevoie nici de rugăciune, nici de cuvintele proroceşti¹¹⁸.

Sfinţilor celor din pământul Lui (v. 3). „Sfinţi” zice că sunt cei sfinţiţi în Duh. Iar „pământ”, Biserica lui Hristos. Iar „i-a făcut minunaţi”, a spus în loc de „i-a arătat” sau „i-a slăvit”. Iar „Lui” arată pe Tatăl. întreaga propoziţie înseamnă: Celor sfinţiţi prin credinţă le-a făcut cunoscut pe Tatăl. De aceea Se şi numeşte „înger al marelui sfat” (Is. 9, 5).

înmulţitu-s-au slăbiciunile lor (v. 4). Adică ale neamurilor. Până ce nu s-a arătat adevărul Domnului nostru Iisus Hristos, s-au înmulţit slăbiciunile şi patimile lor. După aceea, arătându-li-se mântuirea, s-au grăbit spre cunoştinţă şi spre lepădarea păcatelor.

Iar unii au arătat în slujirea la idoli slăbiciunile neamurilor, din care unii ridicându-se, s-au făcut sfinţi ai lui Dumnezeu. Despre ei a zis: „sfinţilor celor din pământ” (v. 3). Ei s-au despărţit de idoli sau de greutăţile, sau de slăbiciunile lor dinainte de credinţă, făcându-se minunate voile Mântuitorului în ei.

Nu voi aduna adunările lor (nu voi lua parte la adunările lor) din pricina sângelui (v. 4). De voieşte cineva să înţeleagă acestea referindu-se la iudei, trebuie să rostească stihurile ca o declaraţie

¹¹⁷ Dacă primeşte totuşi trupul lui Hristos jertfit, aceasta o face pentru că mănâncă carnea şi sângele jertfit pentru noi.

¹¹⁸ De toate acestea au nevoie cei ce le aduc. Ei cresc spiritual prin ele. De Jertfa lui Hristos, chiar de rugăciunile Lui către Tatăl, au nevoie oamenii cu care este unit şi cărora li se comunică stările spirituale produse de acestea în umanitatea Lui.

prin care Dumnezeu motivează clar lepădarea lui Israel. Nu voi aduna, zice, adunările, dar „nici nu voi mai pomeni numele lor cu buzele Mele” (v. 4). Şi din ce cauză? „Din cauza sângelui”, zice, adică din cauză că ei se îndeletnicesc mai mult cu sângele şi cu arderile.

Iar dacă va zice că acestea trebuie înţelese şi despre neamuri, să le înţeleagă în acest mod. De vreme ce s-au grăbit spre credinţă şi au primit fără şovăială lumina Domnului, oare nu voi aduna (nu voi lua parte la) adunările lor? Deci trebuie citit ca întrebare. Dar le voi aduna, zice, din cauza sângelui, adică pentru că toţi au fost omorâţi şi s-a vărsat mult sânge al lor, Satana ducându-i la pieire şi haita dracilor fiindu-le lor spre ucidere¹¹⁹. Căci sângele arată omorârea sau pierzania pe care au suportat-o ei pentru că n-au cunoscut pe Făcătorul tuturor. Dar haita acelora trebuie aruncată în iad. Aşa s-a scris despre ei şi despre Satana: „Cel ce cere sângele lor, şi-a adus aminte” (Ps. 9,12), şi: „Ca nişte oi au fost puşi în iad; moartea îi va paşte pe ei” (Ps. 48, 15). Căci însuşi Satana era moartea, adică pricinuitorul morţii, pentru că îi păştea pe ei şi-i închisese ca în nişte grajduri în ascunzătorile iadului. Fiindcă s-a vărsat, zice, mult sânge al lor, şi s-au grăbit spre credinţă, oare nu voi aduna adunările lor, miluindu-i precum se cuvine?

Deci dumnezeiescul Chiril voieşte să fie citite stihurile în chip de întrebare. Odată ce cei din neamuri, fiind chemaţi, s-au grăbit la credinţă, oare nu voi aduna (lua parte la) adunările lor? Iar „din pricina sângelui”, e de înţeles: „pentru că toţi au fost omorâţi” etc., ca mai sus.

Sau, după Aquila: „Nu voi bea sângele libaţiilor lor”. Căci odinioară iudeii vărsau sângele (jertfelor), după Lege, pe seama lui Dumnezeu. Iar eu le voi preda tuturor taine noi şi jertfă nesângeroasă, nemaiprimind aducerile după Lege.

¹¹⁹ Aceasta se întâmpla înainte de a fi cei din neamuri creştini. Din cauza sângelui pe care l-au pierdut, Dumnezeu este cu ei acum, când au scăpat de această ucidere a lor de către Satana.

Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu (v. 5). Numeşte „pahar” moştenirea dată lui de Tatăl, ca una ce poate să-l veselească, nefiind o astfel de moştenire cea de odinioară, adică a lui Israel, care era mai degrabă grea şi apăsătoare. Numeşte, deci, Biserica „pahar” ca una ce veseleşte¹²⁰. Căci a spus Isaia despre aceasta: „Precum se veseleşte tânărul de fecioară, aşa se veseleşte Domnul de tine” (Is. 62, 5)¹²¹.

Funii mi-au căzut între cei foarte puternici (v. 6). Funia este o măsură, precum s-a scris în Evanghelia după Ioan: „Căci Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (In 3, 34). Sau poate cuvântul „măsură” nu se referă la cunoştinţa însăşi, ci la cel ce o primeşte, întrucât nu este în stare să primească o cunoştinţă mai mare. Căci şi ploaia este aceeaşi, dar se măsoară în vasele ce o primesc¹²².

Moştenirea mea este foarte tare (v. 6). întâia moştenire, adică Israel, nu a fost foarte (cea mai) tare, ci mai degrabă temătoare de Dumnezeu. Dar Biserica din neamuri e ca o moştenire excepţională, pentru că uneşte cu Hristos prin funiile (măsurile) şi simţirea foarte puternică a iubirii. De aceea o şi numeşte în chip cuvenit cea mai puternică. Sau poate funiile nu arată legăturile iubirii, ci s-a spus printr-o metaforă a geometrilor (a celor ce măsoară pământul): că Tatăl mi-a măsurat mie prin funii moştenirea¹²³şi a cuprins-o în hotare şi a închis-o cu ziduri de jur-împrejur şi a asigurat-o, încât să nu mai răpească de la mine moştenirea cea foarte tare şi părintească, care mi s-a dat (prin funiile moştenirii), adică mi s-a rânduit mie. Moştenirea firii raţionale este

¹²⁰ Biserica, fiind extinderea trupului lui Hristos drept cu noi, implicată în umanitatea Lui, este modul în care ni se comunică conţinutul iubirii şi al luminii Lui mântuitoare. El însuşi fiind paharul acestui conţinut, Biserica este pahar al veseliei, pentru că Hristos însuşi este acest pahar. Ea e prin aceasta totodată începutul împărăţiei cerurilor, al moştenirii ei. Pe El îl primesc membrii Bisericii în comun, de pe acum, mai ales în Sfânta împărtăşanie, dar îl vor primi deplin în împărăţia vieţii viitoare.

¹²¹ Nu numai Biserica se veseleşte de Domnul, ci şi Domnul de veselia ei, pe care i-o pricinuieşte El. Se bucură de curăţia ei, ca mirele de mireasa fecioară. Căci cel curat are toată bucuria de Domnul, nefiind preocupat şi de alte lucruri, iar aceasta pricinuieşte bucuria lui Hristos.

¹²² Deci „funii mi-au căzut între cei puternici” înseamnă că am fost dăruit cu o capacitate de-a primi cunoştinţa lui Dumnezeu, asemenea celor puternici.

¹²³ Aceasta înseamnă o moştenire de dimensiuni foarte mari.

privirea veacurilor trecute şi viitoare. Iar moştenirea lui Hristos este cunoştinţa de la Dumnezeu.

Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea (v. 8). E un cuvânt asemănător cu spusa din Evanghelie care zice: „Nu sunt singur, pentru că Tatăl Meu este cu Mine” (In 16, 32). întrucât e înţeles ca Dumnezeu, Hristos însuşi este Cel ce pe toate le sprijină şi le susţine. Iar întrucât S-a făcut om, îi este potrivit şi să spună că are la dreapta pe Domnul, ca să nu Se clatine. Căci Se face conform cu măsurile umanităţii şi nu Se ruşinează de ceea ce se cuvine smereniei (chenozei) pentru iconomie (întrupare şi mântuire)¹²⁴. Deci am aşteptat, zice, pentru că Tatăl Meu Mă ajută şi nu Mă lasă să Mă abat. A spus „la dreapta Mea este”, în loc de „Mă ajută”, pentru că am cerut ajutorul de la Cel de-a dreapta şi mai tare. Iar tu priveşte cum s-a făcut firea noastră bine primită în Hristos. Căci am fost aduşi în faţa Tatălui, cei aruncaţi pentru neascultarea lui Adam, şi L-am avut pe Apărător şi Sprijinitor. Deci să-L avem şi noi pururea

¹²⁴ Moştenirea firii raţionale nu e închisă în ceea ce se are în prezent. Ci ea e conştiinţa unei creşteri a conţinutului avut în trecut spre unul viitor. Ea e unită cu o speranţă. E conştiinţa continuităţii personale în creştere. Dar pentru Hristos, Care ca om Se ştie unit cu dumnezeirea într-o Persoană, viitorul e deschis clar spre veşnicie şi El ca om ştie că le va moşteni pe toate cele dumnezeieşti. Iar noi la fel, în El. A se face conform cu măsurile umanităţii înseamnă a fi dată această posibilitate şi în Fiul lui Dumnezeu, şi în umanitate. Umanul are o conştiinţă de sine şi această conştiinţă se extinde şi asupra lumii, şi la Dumnezeu, Care e mai presus de ea. E o lumină care vrea să se extindă peste toate şi e libertate care alege vreuna sau alta din alternativele sale şi ale lumii. Dumnezeu e şi El conştiinţă de Sine şi de lume, dar Se cunoaşte şi cunoaşte lumea în mod desăvârşit şi e cu totul liber faţă de lume. Umanul e după chipul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Se îndreaptă şi El cu iubirea Sa în mod deosebit spre Tatăl. Umanul are şi el un sentiment filial. Fiul lui Dumnezeu uneşte în Sine desăvârşirea cunoaşterii şi a filiaţiei cu aspiraţia spre cunoaşterea şi filiaţia desăvârşită. El Se poate exprima prin uman şi poate arăta prin conştiinţa umanului conştiinţa de Sine a divinului, cum nu o poate face prin animale, sau prin materie, luată în sine. Umanul se poate conforma Divinului dacă Acesta Se coboară la nivelul lui. Tinde spre veşnicie, căci vrea să aibă pururea pe Dumnezeu înaintea ochilor pentru a înainta veşnic în cunoaşterea Lui şi în bine. Iar Dumnezeu ne poate ajuta în această înaintare veşnică, cum nu poate ajuta pe animal. Dacă umanul e făcut „după chipul Fiului”, de ce nu S-ar putea face Fiul şi subiect al chipului Său? Uneşte în Persoana Sa originalul cu chipul. Manifestă originalul prin chip.

pe Dumnezeu înaintea ochilor şi să-L cugetăm ca prezent şi ajutător, ca să nu ne abatem de la ceea ce se cuvine, ci să fie oprit mai degrabă diavolul cel opus celor de la dreapta noastră¹²⁵. Să nu primim blestemul pe care îl primeşte Iuda, căci s-a zis: „diavolul să stea la dreapta lui” (Ps. 108, 5). Căci Domnul stă la dreapta dreptului, iar diavolul la dreapta păcătosului.

Fiindcă Dumnezeu, Care e prin fire şi viaţă, şi Făcător al vieţii, a făcut viu templul său nu spre folosul Său, ci aducând binele pe care l-a făcut extins prin aceasta la toată firea omului. N-a ignorat deci calea vieţii, pe care protopărintele Adam n-a cunoscut-o.

Pentru că e la dreapta mea, ca să nu mă clatin (v. 8). Dacă s-a spus: „Şezi de-a dreapta Mea” (Ps. 109, 1), şi că a şezut după înălţare la dreapta măririi Tatălui, cum zice Fiul: „Am văzut pe Domnul de-a dreapta Mea pururea”, arătând prin aceasta pe Tatăl? Fiul e la dreapta Tatălui şi Tatăl la dreapta Fiului, după cuvântul: „Eu întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” (In 14,11). Primul lucru se potriveşte să fie spus pentru omenescul Fiului. Căci, ca Dumnezeu, nu Se clatină. Iar trupul Lui nu e neînsufleţit. Fiindcă nu e propriu Lui să spună că are pe Dumnezeu de-a dreapta şi că îl vede pe El pururea înaintea Lui, ca să nu păcătuiască¹²⁶. Căci clătinarea înseamnă mişcarea spre păcat.

Umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, la dreapta Ta, întru sfârşit (v. 11). Se cuvenea şi era potrivit Făcătorului şi Domnului şi Dumnezeului tuturor să Se bucure şi să Se veselească de făpturile Sale refăcute spre o stare mai bună şi realcătuite spre ceea ce erau la început, de Dumnezeu şi Tatăl prin Fiul însuşi¹²⁷. Căci precum toate au fost aduse la existenţă prin El, tot prin El primesc refacerea spre o stare mai bună.

¹²⁵ Cele prin care şi spre care creştem sunt cele de la dreapta noastră. Ele ne sunt cele fireşti. Diavolul vrea să ne atragă spre cele de-a stânga, care ne fac stângaci, nefireşti, slăbiţi.

¹²⁶ E propriu trupului însufleţit şi sufletului îndumnezeit lucrător prin trup să o spună aceasta.

¹²⁷ Deşi creată din nimic, lumea a primit atâta importanţă, că e o preocupare principală şi continuă pentru Dumnezeu, sau a Sfintei Treimi. Tatăl o face bună la început sau în dialog de viaţă cu El prin Fiul Său, iar după ce cade, o reface tot prin Fiul Său. Voieşte în veci s-o ridice la relaţia filială tot mai intimă cu El. Dar chiar în aceasta se manifestă totodată puterea Lui, că o poate ridica la nesfârşit în relaţia filială cu Sine, deşi e creată din nimic. Căci dacă ar fi din fiinţa Lui în mod nevrut, în imperfecţiunile ei s-ar reflecta imperfecţiunile Lui fatale şi n-ar avea nici o putere liberă asupra ei. în relaţia veşnic-desăvârşitoare a lui Dumnezeu cu lumea se reflectă iubirea dintre El şi Fiul Lui. Dacă n-ar avea un Fiu, n-ar conduce lumea într-o filiaţie nesfârşită. N-ar putea să Se facă tot mai mult Tată al făpturilor umane dacă n-ar fi din veci şi prin fiinţă Tată al unui Fiu, şi acestea n-ar putea fi ridicate în veci la trepte tot mai înalte de iubire filială dacă nu le-ar însufleţi în aceasta Fiul făcut om, cu Duhul Său Sfânt, ca Duh filial al Său.

100

Fiul, cel frumos prin desfătarea ce o pricinuieşte trupul Lui, e la dreapta Tatălui. Ca Unul ce a înălţat firea fără formă şi fără frumuseţe, a aşezat-o prin îndumnezeire la dreapta Tatălui¹²⁸.

Psalmul 16

Ascultă, Doamne, dreptatea mea (v. 1). „Dreptate” numeşte aici nu virtutea desăvârşită (căci aceasta e fală şi fariseism), ci cererea dreaptă. Căci nu cere David pieirea lui Saul, ci mântuirea sa. Poate, deoarece Dumnezeu nu ascultă cuvinte goale, ci virtutea, care oarecum strigă prin fapte, prorocul ne învaţă cum vom fi auziţi când ne rugăm cu dreptate. Iar dacă aici se roagă ceata Apostolilor, Domn al dreptăţii numeşte pe Hristos; nu al dreptăţii din Lege, care nu era fără pată, ci aşteaptă încă timpul îndreptării, adică dreptatea adevărată, cea evanghelică¹²⁹. Iubind deci

¹²⁸ Dacă, în calitate de Fiu neîntrupat, Cuvântul îl are pe Tatăl în calitate de cauză „mai mare” ca Sine (cf. In 14, 28), în calitate de Fiu întrupat e la dreapta Tatălui, arătându-Se în aceasta din nou valoarea ce o dă Dumnezeu creaţiei, dar şi faptul că pe când Fiului neîntrupat nu-I mai dă nimic, creaţiei îi dă prin Fiul mereu din puterea Sa îndumnezeitoare. Aceasta e preaslăvirea pe care o cere Fiul de la Tatăl ca om, după ce L-a preaslăvit El pe Tatăl pe pământ (cf. In 17, 5).

¹²⁹ Legea era dată spre a disciplina viaţa oamenilor la un nivel coborât, până vor fi în stare să primească legea superioară a lui Hristos (până la „plinirea vremii”), până când ei vor putea primi îndreptarea în Hristos, sau o stare de dreptate desăvârşită.

101

Apostolii închinarea şi slujirea (lui Dumnezeu) în Duh, zic: „Auzi-ne, Doamne, Dumnezeule”, nu dreptatea din tipuri, ci dreptatea mea [noastră], adică cea adevărată şi duhovnicească, potrivit căreia voim să şi vieţuim şi pe care o propovăduim şi altora.

Dar cel mai mult se potriveşte lui Hristos să zică după umanitatea Lui către Dumnezeu şi Tatăl: „Ascultă, Doamne, dreptatea Mea”. Căci El păcat n-a făcut, nici s-a aflat viclenie în gura Lui (I Pt. 2, 22).

De la faţa Ta, judecata Mea (v. 2). E asemenea cu a zice: Fă-Te Tu însuţi Judecătorul Meu şi ochii Mei să vadă dreptatea sau judecata cea dreaptă a Ta¹³⁰.

Cercetatu-m-ai noaptea; cu foc m-ai lămurit şi nu s-a aflat întru mine nedreptate (v. 3). Acestea le poate zice cel ce nici noaptea, nici în visuri nu primeşte năluciri urâte şi nebuneşti. Dar e de notat că prin „cercetatu-m-ai” nu se înţelege pedeapsa. Şi iarăşi e de ştiut că diavolul arde în chip contrar lui Dumnezeu. Dumnezeu arde de a afla nedreptatea de mai înainte existentă, nu pentru că nu o află¹³¹.

De cei ce stau împotriva dreptei Tale (v. 7). înţelege prin „cei ce stau împotriva dreptei lui Dumnezeu” pe demoni. Iar „dreapta lui Dumnezeu” e tot cel evlavios şi drept, despre care zice în alt loc: „Să fie (mâna Ta) peste bărbatul dreptei Tale” (Ps. 79,18).

¹³⁰ Numai un Dumnezeu personal poate fi Judecătorul suprem şi absolut drept, neînşelat de aparenţe şi nevoind să Se abată de la dreptate. Dar o astfel de judecată e singura care dă valoarea cuvenită şi omului, şi faptelor lui. Şi însuşi omul îl cere pe Dumnezeu ca pe un astfel de Judecător absolut drept şi cu adevărat cinstitor al său. Vom zice că Dumnezeu îşi arată şi măreţia supremă, dar şi smerirea Sa şi valorificarea omului în această calitate de Judecător al lui. Judecata care iese „de la faţa” lui Dumnezeu asupra omului arată pe Dumnezeu privind personal la faptele omului şi dându-i prin aceasta lui însuşi o serioasă importanţă. Dumnezeu nu trimite pe un slujitor inferior să judece pe om, cum fac stăpânitorii lumeşti.

¹³¹ Dumnezeu arde unde este vreo nedreptate ca să-l scape pe om de ea şi să nu se mai afle în el nedreptate. Nu arde unde nu este vreo nedreptate. Diavolul arde chiar unde nu e nedreptate, ca în cazul lui Iov, din ciudă sau ca să ispitească. în cazul din urmă, focul poate fi şi o înfierbântare spre plăceri, spre mândrie, spre ură. Dumnezeu arde ca să cureţe de păcat, diavolul ca să-l producă.

102

Demonii se împotrivesc mântuirii acestuia. Deci Dumnezeu îi eliberează pe cei ce nădăjduiesc în El. Dar s-au împotrivit şi Domnului, Care este dreapta Tatălui, iudeii şi elinii şi născocitorii spurcatelor erezii, de care cer izbăvirea Apostolii. Aceştia cer de la Dumnezeu păstrarea vederii pe care a dat-o firea pupilei ochiului (cf. v. 2), ca să nu se facă nedrept, în ei, ochiul înţelegerii şi să pătimească întunecarea. Chiar aceasta o cere şi Mântuitorul când Se roagă Tatălui să fie păzit El, adică trupul Lui, sau Biserica celor credincioşi de cei ce o războiesc¹³², ca pe o pupilă netulburată a ochiului, văzătoare a celor drepte. Fie să fim păziţi şi noi de demonii ce se împotrivesc dreptei şi bunei noastre făptuiri, de care se spune că e a lui Dumnezeu, ca una ce se săvârşeşte prin harul şi lucrarea Lui. Aceasta pentru ca nu cumva întunecându-se ochii înlăuntrul nostru, să cădem în ceaţa păcatului¹³³.

Sub acoperământul aripilor Tale m-ai acoperit pe mine (v. 8). Şi Apostolii socotesc necesară cererea de a fi ţinuţi sub acoperământul lui Hristos, odată ce vrăjmaşii încearcă să-i slăbească şi să aducă asupra lor în mod sălbatic tot felul de uneltiri. Căci toţi „cei ce voiesc să vieţuiască în chip binecredincios în Hristos vor fi prigoniţi” (II Tim. 3,12).

Dar şi Mântuitorul a voit să adune pe fiii Ierusalimului cum adună pasărea puii sub aripi. Dar n-au voit (cf. Mt. 23, 37). De aceea, cere pentru Biserică de la Tatăl, ca pentru trupul Său,

¹³² Hristos Se află atât de interior celor ce cred în El şi sunt uniţi cu El şi între ei ca Biserică încât, rugându-Se pentru ei, Se roagă pentru El şi viceversa.,Jésus va en agonie jusqu’à la fin du monde” pentru cei ce suferă, a spus Pascal. Dar Hristos va fi şi în rugăciune pentru ei, rugându-Se pentru Sine, până la sfârşitul lumii. Aceasta, pentru taina nedespărţirii Lui de ei, pentru „interioritatea reciprocă” dintre El şi ei şi a lor întreolaltă, care ia forma Bisericii. Aceasta se arată şi în rugăciunea Bisericii pentru toţi fiii ei şi a lor pentru ea. El şi ea sunt una în Hristos.

¹³³ Păcatul e produsul ceţii şi al întunericului şi le măreşte pe acestea ca unul ce întreţine o lipsă de sens în existenţa noastră, ca unul ce ne însingurează tot mai mult şi sporeşte chinul acestei însingurări, întrerupt de scurtele crispări ale unor plăceri oarbe.

103

puterea păzitoare¹³⁴. Căci demonii născocitori ai necredinţei şi ai păcatului ne chinuiesc şi pe noi, şi ne fac nefericiţi şi ticăloşiţi. Dar Dumnezeu va păzi inimile şi gândurile noastre, ca prin nişte aripi de o fiinţă cu El, adică prin Fiul Său şi prin Duhul de viaţă Făcător.

Scoţându-mă acum, m-au înconjurat (v. 11). Şi de unde ne scot când ne înconjoară? Fără îndoială, din Lege şi din porunci, ca din unele ce sunt ca un zid şi ca o cetate întărită celor ce stau treji. Despre aceasta vei afla pe proroc spunând: „Cine mă duce în cetatea întărită?” (Ps. 107, 11). Deci să ne păzim ca nu cumva, amăgiţi fiind, să cădem din ea şi să ajungem sub stăpânirea vrăjmaşilor.

Iar cei ce războiesc pe sfinţi nu privesc sau nu gândesc la nimic altceva decât la acest singur lucru: să scoată pe sfinţi din străduinţele cele bune şi să-i abată şi întoarcă de la calea spre Dumnezeu. Şi unde voiesc vrăjmaşii să-i ducă, despărţindu-i de iubirea lui Dumnezeu? Sfinţii locuiesc, până ce trăiesc, pe pământ, adică în locul acesta pământesc. Dar după plecarea de aici, vrăjmaşii nu-i mai pot ispiti. Deci, până atunci, sfinţii, suportând tot felul de uneltiri, zic: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Rom. 8, 35).

Dar iudeii L-au scos şi pe Domnul în afara cetăţii şi L-au înconjurat, ba au cugetat şi cum să-L omoare şi să-L nimicească pe pământ. Şi cugetând, au aflat moartea atotnecinstită prin cruce ca cea mai plăcută lor.

¹³⁴ Comentatorul stăruie asupra faptului că Hristos Se roagă Tatălui pentru Biserică, ca pentru Sine, punând în evidenţă gândirea creştină despre interioritatea reciprocă dintre persoanele ce se iubesc, iar în special dintre Fiul lui Dumnezeu făcut om şi oameni. Mama îngrijată de copilul ei e îngrijată de ea însăşi şi viceversa. Nu se poate despărţi între ea şi copil. Această nedespărţire neconfundată între persoane o realizează iubirea, şi în mod culminant cea a lui Hristos pentru oameni. Dar aşa cum iubirea nu poate să nu facă pe om să se îngrijească de binele altora ca de al său propriu, aşa răul din el nu poate să nu caute satisfacerea în extinderea lui la alţii. în mod maxim se întâmplă aceasta cu demonii. Binele şi răul din noi se manifestă în relaţia cu alţii. Nu suntem buni decât făcând bine altora, nu păcătuim decât făcând rău altora, susţinând prin aceasta răul şi în noi.

104

Apucatu-m-au ca un leu gata de pradă (v. 12). Ne înfăţişează înspăimântătoarea uneltire a demonilor. Căci ce e mai răpitor şi mai ucigător ca leul? Aşa fac cu noi, după ce ne vânează, nevăzuţii vrăjmaşi. Dar când le stăm împotrivă, ascultând de Petru: „Staţi treji, privegheaţi, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Pt. 5, 8), cel căruia îi stăm împotrivă prin credinţă îndată e umilit şi stă ca o vulpe în ascunzătoare. Demonii se tem să-i atace pe cei tineri, dar caută timpul potrivit pentru aceasta. Pentru aceea se ascund. Trebuie ştiut şi aceasta, că atotînspăimântătorul leu, adică Satana, ne atacă prin supuşii lui. Dar el însuşi se ascunde ca o vulpe. însă pregăteşte în ascuns uneltiri. Dar trebuie să luăm seama şi la acestea, ca şi la supuşii lui, care cugetă aceleaşi.

Cu sabia Ta, de vrăjmaşii mâinii Tale (v. 13). îl numeşte „sabie” a lui Dumnezeu însuşi pe cel drept, care taie ca o sabie taberele demonilor. Căci suflarea dreptului e omorârea păcatului; viaţa dreptului, moartea plăcerilor. Şi de aceea se roagă să fie izbăvit el de mâna vrăjmaşilor, adică de a diavolului şi a demonilor, ca fiind mult atacat de uneltirile lor.

Scoală-Te, Doamne, întâmpină-i pe ei şi-i împiedică (v. 13). „întâmpină-i” înseamnă: Nu-i lăsa să ajungă la capătul străduinţelor lor, ci prevenind primejdia mea, goleşte de putere răutatea lor. Iar „împiedică-i” înseamnă: Nu le ajuta în alergarea lor împotriva mea. Ci fă-i mai degrabă să cadă ca cei împiedicaţi de cineva. Şi opreşte alergarea lor primejdioasă.

Doamne, de cei puţini de pe pământ (v. 14)¹³⁵. „Puţini” numeşte aici, socotesc, pe cei aleşi, adică pe sfinţi şi pe cei ce au primit moştenirea aleasă de la Hristos. Căci însuşi Hristos zice: „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 20,16). Desparte, zice, de sfinţi şi depărtează de cei sfinţiţi pe cei răi. Căci se cuvine aceasta vieţii lor. Fiindcă celor ce scutură jugul pus lor de Dumnezeu, şi îi opun aspru grumazul lor, cum li s-ar da moştenire sau parte împreună cu cei ce au mintea ascultătoare şi se silesc spre ceea ce voieşte El?

¹³⁵ în traducerea românească din 1972, sună: „Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi”.

105

Psalmul 17

întru sfârşit, cele ale lui David, sluga Domnului, care a grăit Domnului cuvintele acestei cântări. După înţelesul adevărat şi tainic, cei ce au crezut în Hristos, Care S-a născut din sămânţa lui David, fiind împreună cu El fii ai lui David, îi aduc lui Hristos această cântare, ca izbăviţi de toţi vrăjmaşii şi de stăpânitorul veacului acesta, pe care Fiul l-a scos din tirania lui împotriva noastră, precum odinioară Dumnezeu l-a îndepărtat de la împărăţirea asupra lui Israel.

Se vorbeşte în acest psalm când de credincioşi, când de Hristos, Care Se foloseşte de cuvintele omeneşti. De aici şi titlul „Întru sfârşit”. Căci psalmul conţine coborârea Unuia-Născut, înălţarea, biruinţa asupra demonilor, lepădarea lui Israel şi chemarea neamurilor, care toate s-au făcut la sfârşitul veacurilor, când S-a făcut Unul-Născut om.

Să fim şi noi slugi ale Domnului, care înseamnă robi. Şi umblând cu cinste, ca ziua, prin virtute şi prin faptele luminii, să fim izbăviţi de toţi vrăjmaşii, mai ales de mâna lui Saul, adică de fapta şi lucrarea Satanei. Căci mâna e simbolul faptei. Şi la sfârşit dobândind biruinţa, să ne învrednicim să mulţumim Dătătorului de biruinţă Hristos.

Apărătorul meu şi cornul mântuirii mele şi sprijinitorul meu (v. 3). Pe toate acestea le numeşte pe drept cuvânt prorocul, vrând să ne înveţe el însuşi despre ele. întru Tine îi vom învinge pe vrăjmaşii noştri. Tu însuţi Te-ai făcut Apărătorul nostru prin trup, primind ca săgeţile într-un scut patimile noastre. Astfel Te-ai făcut Ajutătorul nostru prin dumnezeire. Căci numai ea a putut să ne ajute prin nepătimire. Pentru că nimic nu înspăimântă pe demoni mai mult decât crucea¹³⁶.

¹³⁶ Patimile ce ne duc pe noi, venite în trupul nostru, la moarte, au fost primite în trupul Lui ca săgeţile într-un scut. Aceasta din pricina dumnezeirii, care era unită cu trupul, dat fiind că ea e mai tare ca toate pătimirile. Astfel, crucea pe care Hristos Şi-a arătat puterea prin care a biruit pătimirile ce duceau la moarte înspăimântă pe draci mai mult ca orice. Prin cruce a biruit şi patimile, şi frica de ele, care, dacă n-ar fi fost biruite, L-ar fi dus la păcat şi prins de moarte. A biruit însă patimile şi frica de ele nu ocolindu-le, căci aceasta iarăşi ar fi arătat frica de ele, ci răbdându-le. Le-a simţit ca orice om, dar le-a răbdat şi prin aceasta le-a biruit, având ca susţinătoare în răbdarea lor dumnezeirea, fără să I le micşoreze. Pe această pildă a lui Hristos, a biruirii patimilor de plăcere şi de durere prin răbdare şi înfrângere cu ajutorul dumnezeirii, se bazează şi asceza creştină ca mod al biruirii lor.

106

întru mânia Lui, fum s-a ridicat şi pară de foc de la faţa Lui (v. 10). (Al lui Chiril şi Ipatie) Precum fumul premerge focului, iar focul arzând şi consumând materia lemnului, se produc cărbuni, aşa mânia lui Dumnezeu a început prin fum, a crescut ca focul, şi la sfârşit a prefăcut în cărbuni pe duşmanii lui David. Şi în chip potrivit fumului i se zice şi pedeapsă, pentru că pricinuieşte lacrimi. Căci fumul, intrând în ochi, scoate totdeauna din ei lacrimi. Iar Făcătorul, mâniindu-Se împotriva demonilor pentru pierderea făpturii, a premers răzbunarea prin fum, care e o pedepsire mai moderată a tiranului; apoi a urmat focul ca o distrugere desăvârşită a vrăjmaşului, venită de la faţa lui Dumnezeu, adică a lui Hristos, Care este faţa Tatălui şi pecetea Ipostasului Lui. Căci întrupându-Se Unul-Născut, s-a aprins de la El focul mâniei împotriva demonilor, încât au strigat: „Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme” (Mt. 8, 29)¹³⁷.

Dar şi asupra iudeilor s-a dat de mai înainte ca un fum ameninţarea de către Hristos. Căci a zis: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, veţi spune munţilor: «Acoperiţi-ne!», şi dealurilor: «Cădeţi peste noi!».” (Lc. 23, 30). Apoi a urmat şi focul mâniei, şi aşa de mult i-a ars, că i-a făcut cărbuni, adică i-a consumat şi distrus¹³⁸. Dar ştiu şi de un foc bun, pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ. Acest foc îi face

¹³⁷ Mânia lui Dumnezeu asupra demonilor stă în a le lua puterea asupra oamenilor, făcându-i pe aceştia să devină buni prin dragostea Lui. în general, cel rău e chinuit când nu îi mai poate face răi pe alţii. Acesta e simbolul scoaterii dracilor din cei doi îndrăciţi.

¹³⁸ Distrugere nu înseamnă nimicire totală, ci reducerea la starea neputinţei de-a mai câştiga pe alţii, stare deplin „chinuită”, sau de cărbune.

107

pe unii cărbuni aprinşi de laudă¹³⁹. Căci unii se fac arzători cu duhul prin căldura Duhului Sfânt. Aşa au fost făcuţi Apostolii cărbuni aprinşi de Dumnezeu, fiind înfierbântaţi prin unirea cu El şi s-au arătat luminători în lume. Despre ei s-a zis către Ierusalim: „Ai cărbuni aprinşi peste care să şezi. Aceştia îţi vor fi de ajutor” (cf Is. 47,14).

A plecat cerurile şi S-a coborât şi negură era sub picioarele Lui (v. 11). S-a coborât ca să unească pământul cu cerul şi să dăruiască celor de jos comuniunea cu cele de sus. Dar nu s-ar fi făcut aceasta dacă, coborându-Se, n-ar fi venit pe pământ într-un mod în care putea să fie primit, adică în trup, pe care l-a numit negura sub picioare. Căci trupul a ascuns prezenţa lui Dumnezeu la noi, Care S-a înfăptuit timpului¹⁴⁰.

Şi-a pus întunericul ascunzătoare Lui (v. 13). „întuneric” numeşte aici ceaţa ne-cuprinderii (neînţelegerii), care, aşezându-se pe ochii minţii noastre, nu ne lasă să măsurăm cu măsurile timpului pe Cel ce e etern din Tatăl. înţelege prin „întuneric” neclaritatea tainei, care le-a venit celor necredincioşi din trup. De aceea l-a numit în mod potrivit şi „întuneric”. Aşa S-a ascuns Hristos pe Sine de demoni, care îl vedeau, dar L-a făcut necrezut şi de iudei, care L-au dus la cruce, necunoscând puterea Celui răstignit¹⁴¹.

¹³⁹ Cărbuni folositori pentru încălzirea altora.

¹⁴⁰ Ca să poată fi primit de noi, a luat trupul nostru. Aceasta a fost negura de sub picioarele Lui. Dar o negură constituită de El, prin care se simţea lucrarea Lui. O negură în care se simţea puterea Lui. E o negură care totuşi ni-L face apropiat pe El însuşi. Pentru că şi noi suntem îmbrăcaţi în astfel de neguri prin care ne vedem şi comunicăm. O negură prin care poate comunica lumina supremă, pentru că ea însăşi e în stare să primească comunicarea şi să comunice. Aceasta s-a făcut la sfârşitul timpului dinainte de veşnicie, la deschiderea timpului spre veşnicie. Prin învierea lui Hristos ni s-a deschis veşnicia, sau viaţa în Dumnezeu.

¹⁴¹ Unul-Născut al Tatălui este apofatic pentru noi, ca şi Tatăl, între altele şi în sensul că noi nu putem să cuprindem cu gândul veşnicia, sau nu ne putem întinde gândirea în nemărginirea ei. Gândirea noastră, oricât s-ar întinde, rămâne legată de timp, închisă în timp. Ştim doar că dincolo de timp e netemporalul, veşnicia, pe care n-o putem cuprinde de fapt. Dar şi trupul pe care l-a asumat Hristos, deşi l-a asumat ca să ne vină aproape, îl ascunde din alt punct de vedere. Putem vedea prin El pe Dumnezeu de dincolo de El, dar acest dincolo nu e luat de unii la cunoştinţă ca o realitate. Apofaticul lui Dumnezeu, fie în Sine, fie acoperit de trup în Hristos, de unii e sesizat ca apofatic real, sau ca semn al lui Dumnezeu, iar de alţii nu e sesizat ca real, deci ca semn iradiant al Dumnezeirii necuprinse. Nesesizând apofaticul, neagă pe Dumnezeu în Sine sau în Hristos.

108

Apă întunecoasă, în norii văzduhului (v. 13)¹⁴². Prin aceasta se spune că taina lui Hristos e ascunsă.

Trimis-a din înălţime şi m-a luat, ridicatu-m-a din ape multe (v. 19). Mărturiseşte şi Biserica credincioşilor că Domnul şi Mântuitorul a fost trimis din cer ca Mântuitor, ca o rază din soare, ca s-o elibereze pe ea din ape multe, adică de puterile potrivnice şi de lucrurile şi împrejurările amare şi tulburi ale vieţii. Despre ape, spune că sunt multe. Căci felurite sunt ispitele vieţii şi uneltirile duhurilor rele. Dar din toate acestea ne-a mântuit Hristos.

După curăţia mâinilor mele mi-a răsplătit mie (v. 23). Faptele strălucitoare şi nepătat săvârşite ale credinţei, fără de care credinţa este moartă, le poţi numi „curăţia” însoţitoare a mâinilor.

Dumnezeul meu, fără prihană este calea Lui (v. 33). Singur Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat. De aceea e şi Unul-Născut, pentru că singur este ca Dumnezeu. Toţi ceilalţi sunt făcuţi dumnezei prin prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul. Căci i-a numit dumnezei pe cei către care a fost Cuvântul lui Dumnezeu¹⁴³.

Dumnezeu, Cel ce mă încinge cu putere şi a pus (a făcut) fără prihană calea mea (v. 35). Se potrivesc acestea şi slujitorilor Evangheliei, cărora le-a spus Mântuitorul: „Şedeţi în Ierusalim până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Lc. 24, 49), cu care încingându-se şi înarmându-se cu Sfântul Duh (căci Acesta e puterea făgăduită), s-au făcut nebiruiţi nici de demoni, nici de

142 Dumnezeirea lui Hristos e ascunsă în trup ca o apă în norii văzduhului, dar curge ca o ploaie binefăcătoare prin norul trupului.

¹⁴³ Cei ce îl primesc pe Cuvântul lui Dumnezeu prin cuvintele Lui se fac asemenea Lui, dumnezei după har, ca unii ce comunică cu Dumnezeu-Cuvântul prin dialogul cu EL Dar singur El e Dumnezeu prin fire, prin Sine. El e Izvorul suprem al cuvântului şi îi creează pe oamenii cuvântători sau legaţi de El prin cuvântul responsabil.

109

prigonitori, nici de patimi, şi au străbătut calea vieţii în chip nevinovat.

Cel ce face picioarele mele ca ale cerbului şi peste cele înalte mă pune (v. 36). Se spune că cerbii sunt cei mai iuţi la alergat, dar şi omorâtori de şerpi; şi urmăriţi de vânători, se suie la înălţimi. Pe David încă l-au urmărit Saul şi alţii, dar nu l-au prins, Dumnezeu dându-i repeziciune la alergare şi puterea să calce peste duşmanii lui ca peste nişte sălbăticiuni veninoase. Iar deoarece e propriu firii cerbilor să alunge neamul şerpilor prin suflare şi prin proprietatea pielii, în mod potrivit se spune lui Hristos cerb, ca unuia ce calcă şi distruge puterea potrivnică şi preface pe ucenici în firea cerbilor, spunându-le: „V-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii” (Lc. 10,19). Satana ne urmăreşte ca un şarpe. Dar aceştia, primind puterea de la Mântuitorul să calce peste şerpi şi peste scorpii se înţelege, peste cei spirituali şi peste toată puterea vrăjmaşului, nu sunt omorâţi. Ci părăsind cugetul ce se apleacă în jos, urcă spre înălţimea virtuţii vrednică de dobândit. Dar nu e destul numai să urce, ci trebuie să-şi însuşească şi stăruinţa în cele de sus şi să locuiască în înălţimile virtuţilor. De aceea Dumnezeu nu numai că-l înalţă pe cel drept, care are picioarele pregătite spre cele înalte, ci-l şi statorniceşte acolo, adică îl pregăteşte să stăruie în virtute şi să nu cadă.

Lărgit-ai paşii mei (v. 40). „Paşi” numeşte faptele prin care trece de la păcat la virtute, de la cele ale simţurilor la cele spirituale şi de la veacul de faţă la cel viitor. La început ele sunt înguste şi obositoare pentru cel ce umblă pe calea cu necazuri şi voieşte să treacă peste ispitele de la vrăjmaşi. Dar celui înaintat, i se lărgesc.

Poporul pe care nu l-am cunoscut mi-a slujit (v. 48). Nu e vorba de neştiinţă, căci pe acestea le-a ştiut ca Dumnezeu, ci de cei ce n-au avut pe vremuri familiaritatea cu Dumnezeu.

Acestea se pot spune şi despre Hristos, şi despre David, din sămânţa căruia Şi-a luat faţa omenească Hristos. Căci dacă David încă n-a împărăţit peste neamuri, vom aplica cuvântul la Hristos, răsărit din David, Care stăpâneşte pururea peste toţi

110

ca Dumnezeu, iar după înomenire a primit şi slujirea de bunăvoie a celor ce au crezut¹⁴⁴.

Iar El cunoaşte în mod dublu inimile noastre, sau ştiind, sau unind pe Cel ce cunoaşte cu cel cunoscut. În primul înţeles, Dumnezeu cunoaşte şi pe cei răi. Către ei a spus Mântuitorul: „Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor” (Lc. 16,15); şi prin proroc: „Pentru că am cunoscut toate păcatele voastre” (Am. 5, 12). În al doilea înţeles, spune că nu îi cunoaşte pe cei drepţi. Căci a cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui. De aceea, către cei răi Mântuitorul a zis: „Duceţi-vă de la Mine, lucrători ai fărădelegii, căci nu v-am cunoscut pe voi” (Lc. 13, 27). Deci despre poporul din neamuri, care slujea odinioară idolilor şi păcătuia şi de aceea nu era cunoscut de Mântuitorul, s-a spus că, schimbându-se prin pocăinţă, îi slujea Lui. De aceea n-a spus: „Nu vă cunosc” (căci nu se cunoaşte cel ce lucrează încă cele ale păcatului), ci pe acesta nu l-am cunoscut odinioară, iar acum e clar că îl cunoaşte¹⁴⁵.

¹⁴⁴ Ca Dumnezeu, Hristos stăpâneşte peste toţi şi toate de când există şi până vor exista, fără voia lor. Dar aceasta e o stăpânire nevoită de cei ce nu cred în Dumnezeu şi nedeplin neştiută de ei, şi aceasta spre paguba lor. Căci această stăpânire nu-i desăvârşeşte. Dar după ce Se face om, pentru cei ce cred în El e o stăpânire voită şi conştientă, şi prin aceasta se desăvârşesc.

¹⁴⁵ Altfel îi cunoaşte Dumnezeu pe cei ce-şi deschid inimile Lui şi prin aceasta se unesc cu El. Cei ce se ascund de Dumnezeu se ascund şi de ei înşişi. Gândurile ce nu şi le comunică, pentru că nu sunt iubitoare, le devin necunoscute şi lor înşişi. Ştiu doar că voiesc să se ascundă. Devin nerodnici spiritual fiindcă sunt închişi în ei înşişi, deşi pe de altă parte devin bogaţi în fraze frumos născocite. Se sărăcesc în fond spiritual. Iar cei ce se deschid lui Dumnezeu şi prin aceasta câştigă un conţinut cunoscut de Dumnezeu se fac totodată slujitorii lui Dumnezeu. Căci ei înşişi cunosc prin aceasta bogăţia lui Dumnezeu. Cât cunosc pe altul, atâta sunt cunoscuţi, sau viceversa. Aceasta e valabil şi în relaţia mea cu Dumnezeu. Cei ce slujeau sau slujesc idolilor, ca unor zei ce nu sunt zei prin fire, ci forţe ale naturii, nu slujesc de fapt decât plăcerilor lor, închinându-se loruşi înşişi. Deci, necunoscându-se pe ei, în posibilitatea ce li se dezvoltă când se depăşesc pe ei, în relaţia cu cea mai accentuată Persoană, nu cunosc nici acea Persoană, sau Treime personală, şi nu sunt cunoscuţi nici ei, căci nu e ceva de cunoscut în ei. Ei sunt mult limitaţi în cunoaşterea lor.

111

Aceasta se spune şi în cuvântul apostolic: „Atunci, necunoscându-L pe Dumnezeu, le slujeaţi celor ce nu sunt dumnezei prin fire; dar acum, cunoscând pe Dumnezeu, mai bine-zis fiind cunoscuţi de El” (Gal. 4, 8-9). Căci necunoscând, nu erau cunoscuţi, iar cunoscând, au fost cunoscuţi.

Fiii străini (v. 49). Israel, chemat fiu, întâi-născut, s-a numit pe urmă fiu străin din pricina păcatului.

Au îmbătrânit şi au şchiopătat din cărările lor (v. 49). în loc de „au îmbătrânit şi au şchiopătat”, Symmachus a spus: „Se vor necinsti şi se vor abate”¹⁴⁶.

Vieţuieşte Domnul (v. 50). în loc de „vieţuieşte Domnul”, Scriptura zice în general: „Viu este Domnul”, cum zice şi Iov: „Vieţuieşte Domnul, Care m-a judecat pe mine şi mi-a amărât sufletul. Căci, cât timp va fi suflare în mine, va fi şi duh dumnezeiesc în nările mele” (Iov 27, 2-3).

Psalmul 18

Cerurile spun slava lui Dumnezeu (v. 1). Mulţimea elinilor, neprivind cu înţelegere mărimea şi frumuseţea făpturilor văzute, a socotit că Dumnezeu este cerul, sau tăria, şi s-a închinat lui, deşi îl putea cunoaşte pe Meşter din minunăţia operei. Căci dacă este mare şi minunat lucrul făcut, nu vesteşte slava sa, ci mai degrabă a Meşterului. Deci, cerurile spun slava lui Dumnezeu fără de glas şi tăria strigă că au făcut-o mâinile Lui147.

¹⁴⁶ „Fii îmbătrâniţi” sunt fiii slăbiţi în putere morală, deci şi în simţirea de fii ai lui Dumnezeu. De aici vine valoarea ce se atribuie „tinereţii veşnice”.

¹⁴⁷ Cerurile, şi în general lumea obiectelor, spun slava lui Dumnezeu fără de glas, pentru că nu gândesc. Dar atât prin raţionalitatea lor, cât şi prin faptul că nu o gândesc arată că nu sunt prin ele însele. Omul, deşi le are pe amândouă, nu e nici el prin sine însuşi, pentru că depinde în parte şi de lumea care nu e prin ea însăşi.

112

Ziua spune zilei cuvânt şi noaptea vesteşte nopţii ştiinţă (v. 2). în acord cu Moise, după ce a amintit întâi de cer, apoi de tărie, vorbeşte şi de lumina care face ziua (cf. Fc. 1, 3, 7) şi arată că e cu putinţă a ne minuna şi din iconomia zilelor şi nopţilor de Cel ce le-a dat o rânduială şi măsuri, şi de schimbarea lor în cerc. Căci El este Cel ce întoarce umbra în dimineaţă, adică mută noaptea în dimineaţă şi lumină, şi face dimineaţa şi întunericul, sau ziua şi noaptea. El porunceşte zilelor să facă loc după mai multe ore altor zile, şi nopţilor, altor nopţi, în aşa fel ca uneori ele să fie mai mari, alteori mai mici. Şi numai că nu spune ziua verii, zilei iernii: Dă-mi mai multe din numărul orelor. Iar noaptea vesteşte nopţii cunoştinţa despre Făcătorul. Sau trebuie ca nopţile iernii să fie numaidecât mai mari şi cele ale verii mai mici. Aceasta socotesc că înseamnă că ziua spune zilei cuvânt, adică numai că nu-i cere cu glas să renunţe la prisosul de ore; iar noaptea îi vesteşte nopţii aceeaşi cunoştinţă¹⁴⁸.

Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă (v. 3). Oare nu sunt şi glasuri fără cuvânt şi limbă ale celor fără de glas sau ale lucrurilor şi faptelor? Da, ar zice cineva. Căci precum haina atât de împestriţată strigă meşteşugul ţesătorului şi construcţia solidă a corăbiei vesteşte pe alcătuitorul ei şi lucrul de fier pe fierar, aşa şi rânduielile pe care le-am amintit adineauri, deşi sunt fără glas, adică fără raţiune, minunea lor e ca

¹⁴⁸ S-ar putea înţelege acestea şi astfel: Ziua transmite zilei următoare adunată de ea prin cuvântul oamenilor, căci oamenii vorbesc ziua; iar noaptea care urmează moşteneşte de la noaptea trecută cunoştinţa că nu va dura în veci. Ziua adună oamenii experienţe, pe care şi le comunică noaptea, le meditează, ca să pornească cu noua înţelegere în ziua care începe după ea. Dar toate cuvintele şi meditaţiile care adâncesc cunoştinţa din ele se îndreaptă, până la urmă, spre Cel ce a făcut zilele şi nopţile, şi pe oameni, şi lumea. Dacă n-ar fi mereu o altă zi, n-ar fi nici persoana umană căreia prima zi să-i spună cuvântul folosit a doua zi; şi dacă n-ar fi persoana umană, n-ar avea prin cine spune ziua cuvânt zilei următoare şi nici noaptea prin cine comunica cunoştinţa nopţii următoare. Omul face posibil cuvântul zilei şi cunoştinţa nopţii. Fiecare zi lasă zilei următoare sau omului care-şi continuă gândirea cuvintele despre lucrurile cunoscute de om în cursul ei, pentru ca, înmulţindu-le omul în ziua următoare, să le lase alteia tot pe seama omului. Şi fiecare noapte transmite alteia sau omului pentru noaptea viitoare meditaţia lăuntrică asupra lor prin care va înţelege mai bine cuvintele zilei următoare.

113

un grai, şi frumuseţea şi buna întocmire, ca un glas. Căci spusa cerului şi cuvântul strigat de ziuă nu e glas articulat, nici grăire prin gură, dar se face învăţătură a puterii dumnezeieşti celor ce ştiu să asculte glasul tăcut.

Însă David, numind creaţia fără glas, a arătat că nu e nici înzestrată cu minte, nici raţională, cum socotesc înţelepţii elinilor, care spun că toată această lume e un unic animal, dar sunt animale şi părţile din care e compusă ea¹⁴⁹.

Şi el e ca un mire care iese din cămara lui de nuntă (v. 5). În chip folositor David aminteşte de mersul regulat al soarelui şi spune că iese de la marginea din urmă asemenea unui mire frumos ca dintr-o cămară de nuntă. Apoi, începându-şi drumul ca de la o margine, îşi face zborul repede şi cu putere, şi aleargă neobosit. Aceasta socotesc că se spune prin: „Bucura-se-va ca un uriaş care aleargă drumul său” (v. 6).

Legea Domnului fără prihană întoarce sufletele (v. 8). Nu fără folos le este celor mai înţelegători contemplarea naturală care înfăţişează, celor ce vor să vadă, slava lui Dumnezeu din frumuseţea şi buna întocmire a făpturilor. „Căci cele nevăzute ale lui Dumnezeu, din făpturi fiind înţelese, se văd” (Rom. 1, 20). Dar acestea aşa fiind, ni S-a arătat şi Hristos însuşi şi ne-a adus lui Dumnezeu nu prin slujirea Legii, ci mai degrabă prin învăţătura evanghelică. Aşadar, pe lângă contemplarea naturală, adică cea din facerea şi buna întocmire a făpturilor, am dobândit şi propovăduirea prin El. Căci, deşi ajungea şi zidirea să arate oamenilor pe Tatăl, a dat şi Legea spre ajutor, ca putând să-i întoarcă pe cei rătăciţi.

Dar celui ce priveşte fără înţelegere cuvintele psalmului i se pare că lor nu le urmează cuvântul despre Lege şi îndreptări, însă este un mare acord între ele. Aceasta o voi arăta pe scurt, zicând că trei sunt legile dumnezeieşti: una e cea prin care cunoaştem din conştiinţă şi din făpturi ceea ce trebuie, adică îl

¹⁴⁹ Toţi panteiştii tind să vadă universul ca fiind izvorul ultim al vieţii şi al raţiunii personale.

114

recunoaştem pe Dumnezeu¹⁵⁰; alta e legea scrisă, dată prin Moise; şi a treia e legea duhovnicească şi evanghelică.

După ce, deci, David s-a ocupat destul cu legea creaţiei şi a arătat că şi cerul, şi tăria, şi ziua, şi noaptea, şi soarele vestesc pe Făcător, deci după ce a arătat legea naturală prin creaţie (căci una este firea celor create, trece la celelalte, adică la cea scrisă şi duhovnicească, şi pe fiecare o împarte în porunci şi legi şi judecăţi şi mărturii şi îndreptări).

întâi zice că propovăduirea evanghelică e „legea Domnului”. Căci nu s-a proclamat printr-un proroc, ci prin însuşi Stăpânul tuturor. Apoi o numeşte „fără prihană”. Căci Legea dată prin Moise nu era fără scădere. De fapt, dumnezeiescul Pavel scrie că ea n-a desăvârşit pe nimeni (cf Evr. 8, 7)¹⁵¹. Dar a spus şi Dumnezeu despre iudei: „Eu le-am dat lor porunci nu bune şi îndreptări întru care nu vor fi vii” (Iez. 20, 25). Căci în comparaţie cu poruncile evanghelice, Legea nu e bună. Dar învăţăturile lui Hristos sunt cu adevărat fără prihană şi ele întorc sufletele de la răutate spre virtute, de la rătăcirile păgâneşti (eline) la binecredincioşie, de la neştiinţă şi întuneric la lumină şi cunoaştere.

¹⁵⁰ „Din conştiinţă şi din făpturi.” Dacă n-ar fi conştiinţa umană, n-ar avea cine să îl cunoască din făpturi pe Dumnezeu. Lumea, inconştientă, oricât e de minunat întocmită, ar fi fără rost. Deci ea e făcută pentru om. Şi anume, ca să nu o cunoască numai pe ea, căci ar fi o contrazicere între faptul că e făcută pentru om, dar omul piere în ea, iar ea rămâne. De fapt, în acest caz ea nu e de un folos real omului, pe lângă faptul că nu e nici spre folosul ei. Lumea e făcută pentru om spre a-i fi de folos, spre a căpăta un sens prin el, dar el pierzându-se în lume, ea nu capătă cu adevărat un sens prin el, dacă ar fi o fiinţă ce se pierde. Numai dacă persoana omului e pentru veşnicie, lumea fiind spre folosul lui, are de fapt un folos real de la ea. Dar dacă ea e într-un fel mai puţin decât el, pentru că îl are pe el ca scop, iar omul nu o poate face, ea trebuie să fie făcută de o putere superioară ei şi lui. Lumea e făcută spre a fi gândită, dar nu e gânditoare. Şi întrucât poate fi gândită de om, e inferioară omului, dar întrucât omul n-a putut-o face, trebuie să admitem că un alt subiect gânditor a făcut-o, care e înrudit cu omul, dar superior omului şi lumii. Lumea e obiect, iar întrucât obiectul n-are sens fără un subiect al ei şi omul nu e decât în parte un subiect al ei, trebuie să existe un subiect deplin al ei, care l-a făcut şi pe om subiect în parte al ei.

¹⁵¹ Legea lui Moise nu cerea stări şi fapte desăvârşite şi omul nu avea în sine pe Hristos, Dătătorul ei, ca Ajutător la împlinirea ei.

115

Iar legea aceasta s-a numit Evanghelie pentru că dă fiecăruia cele corespunzătoare faptelor lui, laude celor buni şi pedepse celor dispreţuitori.

Frica de Domnul este curată, rămâne în veacul veacului (v. 10). (A lui Chiril şi Ipatie) Nimeni nu este curat de pată, chiar de-ar fi o singură zi viaţa lui pe pământ. Dar precum se spune că iarba curăţă petele hainelor, la fel, frica de Dumnezeu e curată, adică pricinuitoare de curăţie dacă vine în mintea omenească, şterge orice pată a lui. Şi păstrează viaţa unui astfel de om în veci. Căci cel ce-şi petrece viaţa în curăţie aşa va fi şi în veacul viitor¹⁵².

Judecăţile lui Dumnezeu sunt adevărate, împreună îndreptăţite (v. 10). „Judecăţi” numeşte iarăşi sentinţele şi hotărârile dumnezeieşti cu privire la fiecare lucru. Iar acestea sunt împreună adevărate şi drepte, adică nu în dezacord şi în contrazicere între ele, ci mai degrabă înfrăţite şi convenind întreolaltă. Căci nu se află nici o împotrivire între legile Mântuitorului. Iar Dumnezeu judecă în mod îndoit: sau cu bunătate, sau cu dreptate. Cu iubire de oameni, ca atunci când celui chemat la vie în ceasul al unsprezecelea îi dă aceeaşi plată cu cei ce s-au ostenit de mai înainte (cf. Mt. 20, 9-15). Cu dreptate, când celor împărţiţi între oi şi capre, celor dintâi le zice: „Veniţi de moşteniţi împărăţia”, iar celorlalţi: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic” (Mt. 25, 34-41)¹⁵³.

De nu mă vor stăpâni, voi fi fără prihană şi mă voi curăţi de păcat mare (v. 14). După ce prorocul a mărturisit că şi păzitorului slab al Legii i se iartă mult, zice: „Stăpâne, cele ascunse şi străine să nu mă stăpânească, ca să nu fiu judecat pentru ele de Tine, nici să nu mi le socoteşti ca păcat; sau: când gânduri rele, pe care diavolul le insuflă minţii, nu mă vor stăpâni, ca să le încuviinţez, atunci voi fi fără prihană, şi mă voi curăţi de păcatul cu fapta, care e mare în comparaţie cu cel din cuget”. Dar şi

¹⁵² Viaţa curată e cu adevărat viaţă. Căci e viaţă în comuniune, şi deci şi în comuniune cu Dumnezeu. Şi aceasta se îmbogăţeşte la sfârşit.

¹⁵³ Cu milă, când omul totuşi face ceva bun, dar nu cât să merite bogăţia infinită a împărăţiei cerurilor; cu dreptate, când omul se încăpăţânează să nu facă decât rău şi nu se pocăieşte. Nici atunci Dumnezeu nu judecă strâmb.

116

toată firea strigă profetic, către Dumnezeu: O, Stăpâne! Legea a curăţat numai trupul prin stropirile trecătoare. Dar Tu curăţeşte-mă prin Botez de cele ascunse şi păzeşte-mă de demonii străini. Căci de nu mă vor stăpâni aceştia, voi fi cu adevărat fără prihană şi mă voi curăţi de necredinţă, sau şi de călcarea poruncii, care e păcat mare. „Păcat mare” numeşte pe cel cu fapta, pe care îl împiedică curăţirea de cele ascunse.

Psalmul 19

Să te audă Domnul în ziua necazului (v. 1). Scopul sfinţilor pururea tinde spre Dumnezeu. Şi privind numai spre El, cer ajutorul Lui când se mişcă vreun val şi se mişcă vreo furtună cumplită din uneltirea demonilor. Acestea ştiindu-le Ieremia, a zis: „Doamne, Tu eşti tăria mea şi ajutorul meu şi adăpostul meu, în ziua răutăţilor mele” (Ier. 16,19). Căci ajutorul de la oameni e nesigur, dar ajutorul de sus e sigur. De aceea şi sfinţii spun că e nenorocit, mai bine zis blestemat, omul care îşi pune nădejdea în oameni şi şi-a depărtat inima de la Dumnezeu (Ier. 17, 5).

Iar David pare să înţeleagă ca un proroc ziua necazului, ca timpul în care Senaherib a trimis acea epistolă plină de aroganţă prin Rapsache [Rabşache]: „Să nu vă amăgească pe voi Iezechia că Dumnezeu va scăpa Ierusalimul din mâna mea” (IV Rg. 18, 29). Iar ea închipuie frica de patimi, de care Mântuitorul a zis: „întristat este sufletul Meu” (Mt. 26, 38). Deci se roagă şi cei din jurul lui Iezechia să-l audă pe el Dumnezeu, care era necăjit de hulele lui Senaherib; dar şi ucenicii Mântuitorului, ca să-L aducă pe El, Dumnezeu şi Tatăl.

Dar să învăţăm şi noi să nu cădem în vremea necazului, ci să ne rugăm şi să nu aşteptăm de la oameni mântuirea noastră, ci de la Dumnezeu, Care pe toate le poate.

Pomenească toată jertfa ta (v. 3). O poate spune aceasta şi raţiunea aflătoare în suflet, sau Sfântul Duh spre mângâierea celui

117

întristat: cel necăjit are nevoie de rugăciune şi să nu părăsească nădejdea. Căci ea face pe Dumnezeu auzitor¹⁵⁴. Căci nu era greu de găsit calea cea bună. Căci a spus Hristos: „Eu sunt Calea” (In 14, 6).

Psalmul 20

Pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă (v. 3). Luptându-se David cu Amnoniţii, i-a biruit şi i-a supus cu desăvârşire şi a luat cununa lui Molohom (Moloh). Iar acesta era idol al Amnoniţilor. Şi aflând în cunună o piatră de mare preţ, a trecut-o în coroana sa. Această istorie o aminteşte acum şi zice către Dumnezeu: Cu dărnicia Ta, Stăpâne, ai luat înainte şi acestei cereri a mele. Căci nu Ţi-am cerut o piatră preţioasă, dar Tu mi-ai dat-o şi pe aceasta, luând înaintea cererii mele. Dar şi astfel, înainte de a mă binecuvânta cu ungerea ca împărat, m-ai lăudat, zicând: „Am aflat pe David, bărbat după inima Mea, şi-Mi va fi Mie spre împărat” (I Rg. 13,14; Ps. 88, 20). Şi iarăşi: Eu am cerut mântuire de vrăjmaşii mei de la Tine, iar Tu, prin binecuvântările Tale, adică din belşugul şi prisosinţa bunătăţii, mi-ai dat şi biruinţă, şi împărăţie, şi prorocie, şi, ceea ce-i cel mai mare lucru, pe Dumnezeu ca Tată.

Dar şi Iezechia a cerut numai eliberare, dar a aflat şi o biruinţă atât de mare şi nimicirea vrăjmaşilor. Şi, necerând împărăţia, a primit-o. Iar pietre preţioase sunt şi ucenicii lui Hristos şi, simplu vorbind, credincioşii, care sunt podoaba şi slava Lui şi oarecum cununa aşezată pe capul Lui. Căci în Evanghelie se spune că Tatăl face nuntă Fiului Său, iar aici prorocul zice către

¹⁵⁴ Adeseori Dumnezeu nu împlineşte îndată rugăciunea celui în necaz, pentru a-l obişnui să stăruie în rugăciune. Raţiunea din suflet, sau cuvântul lui şi duhul din el, gândesc ca într-un dialog al omului cu omul. E o treime în om, ca chip al Sfintei Treimi.

118

Dumnezeu: „Pus-ai pe capul Lui cunună” (v. 3). Iar cunună a lui Hristos îi face Biserica, care înconjoară, prin pietrele însufleţite, capul Lui.

Dar piatră de mult preţ numim şi pe Hristos, ca mărgăritarul ales şi minunat pe care ni L-a dat nouă Dumnezeu şi Tatăl, cunună a slavei, binecuvântându-ne cu binecuvântarea sfinţiei şi bunătăţii.

Un om se încununează însă şi cu faptele, şi cu străduinţele sale. Judecătorul care urmăreşte ceea ce e drept îi dă cununa dreptăţii¹⁵⁵.

Să se afle mâna Ta peste vrăjmaşii Tăi (v. 8). Altfel se află peste cei ce stăruie în păcat şi altfel peste cei ce se pocăiesc. Căci celor dintâi le este Judecător¹⁵⁶, celor de al doilea Răscumpărător.

îi vei face să-şi întoarcă spatele (v. 11). Unii, referind psalmul de faţă la Hristos, au înţeles prin aceasta pedepsele date iudeilor, în continuare cu: „Să se afle mâna Ta peste toţi vrăjmaşii Tăi”. Acestea li se vor impune, zice, în vremea prezenţei feţei Tale, pentru uneltirile lor împotriva Ta, pentru că au socotit că e cu neputinţă ca Domnul slavei să Se îmbrace cu moartea. De aceea le-au şi întors spatele celor din neamuri. Fiind întâi fii ai lui Dumnezeu, pe urmă cedând înfierea neamurilor la sfârşit, acestea au devenit cele dintâi, după cuvântul: „Cei din urmă vor fi întâi, şi cei dintâi, cei din urmă” (Mt. 19, 30). Cei din urmă, zice, pentru că după ce va intra plinătatea neamurilor, se va mântui şi Israel întreg.

¹⁵⁵ Hristos e Capul Bisericii. Dar aceasta nu împiedică Biserica de-a înconjura capul Lui. În Biserică se văd razele de lumină ce ies din Hristos, Capul ei. Capul oricărui om vrednic e încununat de faptele lui, în care se vede cuminţenia capului lui.

¹⁵⁶ Aici Judecătorul se ia numai în sensul de pedepsitor. Dar atât ca Judecător, cât şi ca Răscumpărător Se arată ca Cel ce are putere asupra făpturilor conştiente. Ca Judecător mâna Lui loveşte sau alungă, ca Răscumpărător îi ridică din nefericire.

119

Psalmul 21

întru sfârşit, pentru ajutorul de dimineaţă, psalmul lui David. Unii au înţeles prin „ajutorul cel de dimineaţă”, timpul învierii Mântuitorului. Căci S-a sculat, biruind moartea dis-de-dimineaţă. Deci ajutorul e învierea, ca una ce a înlăturat stricăciunea timpurilor şi a curăţat prin credinţă pe cei de pe pământ¹⁵⁷. „Că de spui, zice, cu gura ta «Domnul Iisus» şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a sculat pe El din morţi, te vei mântui” (Rom. 10, 9). Dar să vedem cum vorbeşte către Tatăl Iisus ca om, mijlocind pentru umanitate şi asigurându-ne că este Mângâietorul nostru.

Eu sunt osânda oamenilor, defăimatul poporului (v. 6). Spunând-o ei aceasta, au aruncat osânda asupra lui Dumnezeu, ca neputând să mântuiască pe Fiul Său, pe Care îl voieşte, sau îl iubeşte. Trebuie să ne mirăm de neînţelegerea iudeilor, că citind acestea ca spuse de Hristos, ca din partea lui Hristos, împotriva lor, nu L-au înţeles văzându-L răstignit şi că prorocia aceasta corespunde îndrăznelii lor¹⁵⁸.

Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu (v. 15). Glasul învăţătorului, când vede pe cei născuţi din el suferind vreun necaz, are în mijlocul pântecelui simţirea

¹⁵⁷ „Dis-de-dimineaţa” e începutul vieţii veşnice a învierii, a nestricării timpurilor. învierea e „dimineaţa” sau începutul „zilei” prin excelenţă, a luminii nesfârşite. Învierea nu aduce numai starea de ne-corupere a trupurilor, ci şi întemeierea credinţei în Hristos, ca Dumnezeu, iar această credinţă unind sufletul cu Dumnezeu, îi dă puterea să se cureţe de păcatele egoismului. Ea are putere transformatoare asupra sufletului, contrar concepţiei protestante.

¹⁵⁸ Iudeii, văzându-L pe Hristos răstignit, au dedus că El nu este Fiul lui Dumnezeu, căci în cazul acesta Dumnezeu nu L-ar fi lăsat să fie răstignit. Ei n-au înţeles răstignirea lui Hristos ca o supremă jertfă, adusă de Fiul lui Dumnezeu pentru oameni. Prin aceasta au arătat o concepţie inferioară, înjositoare despre Dumnezeu. Ei n-au înţeles că cuvintele acestui stih sunt prorocite ca având să le spună, la vremea Sa, Hristos însuşi.

120

de compătimire pentru cei ce i-a născut, pe care o avea Mântuitorul din iubire pentru ucenicii Lui. Dar şi inima lui e ca ceara care se topeşte, când, luată ca hrană, trece în stomac. Exprimă gânduri subţiate printr-o meditaţie continuă ca să susţină sufletul celui ce se hrăneşte cu ele.

Spune-voi numele Tău fraţilor mei (v. 24). Prin nume se referă aici la slavă, după cuvântul: „Arătat-am numele Tău oamenilor” (In 17, 6). Căci a făcut vădită slava Lui, spunând şi învăţând nu numai că e Tată, ci făcându-ne cunoscută şi bunătatea şi slava Lui nouă, celor ce-am fost făcuţi fraţii Lui, întrucât S-a făcut ca noi. Căci a spus că „aşa a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Fiul Său, Unul-Născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16). Dar ne-a arătat şi altfel slava Tatălui. Căci toţi ce L-au văzut pe Fiul cu ochii înţelegerii, având stăpânirea preamărită şi puterea peste toate, L-au văzut pe Tatăl şi L-au cunoscut pe El. De aceea a spus şi El: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In 14, 9). Dar şi: „în mijlocul Bisericii Te voi lăuda pe Tine” (Evr. 2,12). Al cărei Biserici? Al aceleia pe care El însuşi, Fiul, Şi-a pregătit-o Sieşi fără vreo pată sau vreo zbârcitură, ci sfântă şi fără de prihană (cf. Ef. 5, 27). Laudă deci pe Tatăl, făcând arătată slava Lui. Căci aceasta o spune numele¹⁵⁹.

¹⁵⁹ Dacă n-ar fi venit Fiul lui Dumnezeu pe pământ ca să ne arate puterile Sale, să ne facă să le trăim, n-am fi cunoscut nici pe Dumnezeu ca Tată al Lui, sau în general pe Dumnezeu cel personal deosebit de lume. Dumnezeu ne-ar fi rămas închis în transcendenţa Lui sau L-am fi confundat cu lumea. Prin Iisus Hristos L-am experiat pe Dumnezeu cel adevărat, transcendent lumii, şi L-am cunoscut că e Tată al unui Fiu, ceea ce-i face şi mai accentuată calitatea de Persoană, de Persoană iubitoare şi iubită. Şi această experiere a lui Dumnezeu ca Persoană, şi anume ca Persoană desăvârşită întrucât e şi Tată, ne-o prilejuieşte Hristos, Care rămâne cu puterea Lui între noi şi în continuare, prin prezenţa Lui activă în Biserică. Hristos, făcându-L cunoscut pe Tatăl ca Cel ce ne mântuieşte, îi aduce totodată laudă Lui ca lui Dumnezeu. Căci dacă ne este Mântuitor, ne este pentru că e aceasta cu voia Tatălui şi unit cu Tatăl. Unind cu Sine pe oameni ca Biserică curăţită de pornirea spre păcat, îşi arată puterea Sa mântuitoare în ea; dar prin aceasta arată şi pe Tatăl lucrând împreună cu Fiul mântuirea în Biserică. Şi prin aceasta Fiul Îl laudă pe Tatăl în Biserică, în care lucrează El în unire cu Tatăl.

121

Psalmul 22

Psalmul lui David. Psalmul de faţă are acelaşi înţeles ca cele citite la sfârşitul psalmului dinainte de acesta. Căci cei ce au crezut dintre neamuri, fiind învăţaţi de Dumnezeu, după cum s-a scris (cf. In 6, 45), mîncând şi săturându-se duhovniceşte, cunosc pe Dătătorul hranei mântuirii şi-L numesc Păstor şi Hrănitor; şi de aceea se şi zice că sunt una (cu El), pentru credinţa în El, şi că sunt o singură turmă (cf. In 10,16).

Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi (v. 1). Cei sălăşluiţi prin Hristos în curţile dumnezeieşti cugetă lucruri înalte, fiind păscuţi (păstoriţi) de El şi neavând simplu pe un oarecare dintre sfinţi ca învăţător, ca Israel pe Moise, ci pe Căpetenia păstorilor şi pe învăţătorul celor ce învaţă, întru Care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei (cf. Col. 2, 5)¹⁶⁰. Şi aceasta ştiind-o, zic: „Nimic nu-mi va lipsi”. Căci Hristos este puternic şi-Şi face îmbelşugată comunicarea darurilor (harismelor) Lui celor ce cunosc arătarea Lui. Căci comunică din plinătatea proprie şi dăruieşte

¹⁶⁰ A avea ca învăţător pe Hristos însuşi înseamnă a fi în comunicare cu însuşi Izvorul infinit a toată cunoştinţa, sau a toată existenţa. Dimpotrivă, a avea ca învăţător pe un sfânt oarecare înseamnă a primi cunoştinţa despre Dumnezeu trecută printr-o persoană creată. înseamnă a nu fi în dialog direct cu Dumnezeu. Hristos e supremul învăţător şi, ca atare, supremul Păstor, dat fiind că Cel ce învaţă pe altul îl şi îndrumă în viaţă, sau îi dă învăţătura ca o hrană sufletească. Dar fiindcă cei ce sunt în Biserică rămân neabătut în unire cu Hristos, comunică prin ei totuşi într-un anumit grad pe Hristos însuşi. Căci, în Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, poate fi în comunicare directă cu oamenii, cum n-a făcut Dumnezeu, Care a vorbit lui Moise sau prorocilor. Şi e în comunicare cu toţi oamenii sau vrea să fie cu toţi. Iar aceasta se realizează în Biserică. Cei ce nu rămân în Biserică, separându-se de toţi cei ce cred drept în Hristos, nu au pe Dumnezeu în ei. Cei din Biserică sunt cei sălăşluiţi în curţile lui Dumnezeu. Din ele au plecat născocitorii sectelor şi aderenţii lor.

122

binecuvântările de la Tatăl şi este El însuşi Izvorul şi Dăruitorul a tot binele¹⁶¹.

În loc de păşune, acolo m-a sălăşluit (v. 2). Deoarece e un cuvânt potrivit oilor: „Domnul mă paşte”, cei păstoriţi de Hristos continuă această metaforă şi adaugă bunătăţile ce le vin lor din buna lucrare a păstoriei Lui, pe care le numesc verdeaţă şi apă. Prin locul verdeţii se înţeleg cuvintele pururea verzi ale lui Dumnezeu, sau Sfânta şi de Dumnezeu insuflata Scriptură, care hrăneşte inimile celor ce cred cu vigoarea bărbăţiei duhovniceşti. Iar apa cea vie şi de viaţă făcătoare este dăruirea Duhului Sfânt¹⁶².

Sau poate în înţeles mai propriu verdeaţă e raiul, din care am căzut şi în care ne aduce din nou şi ne sălăşluieşte Hristos prin apa odihnei, adică prin Botez¹⁶³. „Că de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia cerurilor.” (In 3, 5)

Că chiar de voi umbla în mijlocul umbrei morţii (v. 4). Deoarece ne-am botezat în moartea lui Hristos, se va numi şi Botezul umbra şi imitaţia morţii, de care nu trebuie să ne temem. Dar se poate înţelege ca umbră a morţii şi moartea naturală şi de obşte, ca să o distingem de moartea cu voia sufletului, care nu e umbră a morţii, ci moarte adevărată¹⁶⁴.

¹⁶¹ Dumnezeu fiind Subiectul bunătăţii infinite, tot ce comunică El este bun. El este supremul Izvor şi Dăruitor al bunătăţii. învăţătura Lui însăşi e bună şi îndrumătoare spre bine. Moise şi prorocii interpuneau subiectul lor între Subiectul izvorâtor al binelui şi cei cărora le vorbeau, şi de aceea nu revărsau din ei numai binele.

¹⁶² Cuvintele dumnezeieşti din Scriptură ne deschid la nesfârşit alte şi alte orizonturi, alte şi alte lumini, ne oferă alte conţinuturi, potrivit cu treptele vieţii şi înţelegerii duhovniceşti la care ne ridicăm. Iar Duhul Sfânt e ca o apă care ne dă mereu o viaţă spirituală tot mai bogată, o fluiditate neîncetată a unei înţelegeri şi a unei simţiri tot mai subţiri şi mai comunicative.

¹⁶³ Botezul se numeşte „apa odihnei”, sau Duhul Sfânt cel odihnitor, pentru că, odată ridicaţi în Hristos, aflăm în El plinătatea nesfârşită a vieţii, a luminii, a conţinutului spiritual care ne hrăneşte. Nu mai trecem nemulţumiţi de la una la alta. Nu avem odihnă sau mulţumire statornică în lucrurile şi plăcerile lumii.

¹⁶⁴ Tâlcuitorul versetului nu înţelege prin „umbra” morţii umbra de întuneric pe care o aduce moartea în existenţa noastră, ci o moarte lipsită de putere, aşa cum e orice umbră, spre deosebire de existenţa reală. Botezul e

Tâlcuire la Psalmi o umbră a morţii pentru că e o moarte cu Hristos, care n-a durat, n-a avut putere. Dar nici moartea cu trupul a creştinului, dacă nu e şi o moarte a sufletului pe care ne-o pricinuim noi cu voia prin păcatele noastre, nu e o moarte totală şi definitivă a persoanei noastre. De aceea nu mă voi teme de ea.

123

Gătit-ai înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc (v. 6). După ce au gustat cei din neamuri din masa evanghelică, au zis către Hristos Care le-a întins-o: Masa pe care ai gătit-o înaintea noastră e contrară mesei elinilor. Căci înţelepţii elinilor nu ne-au învăţat nimic din cele de trebuinţă. Ei ne-au asuprit şi necăjit cu foamea şi cu lipsa de orice învăţătură de folos. Iar masa dumnezeiască şi sfinţită, de Dumnezeu insuflata Scriptură, e contrară celei pricinuitoare de necazuri şi negrăitoare a celor ce ne necăjesc, fiind îmbelşugată şi foarte felurită, având o mare varietate de mâncări. Căci sunt foarte multe îndemnuri mântuitoare în ea, care ne arată adevărata dreaptă vieţuire şi ne conduc spre sănătatea duhovnicească. Poate că şi aceasta e ceea ce spun cei ce au crezut prin Cuvântul: Gătit-ai nouă masă duhovnicească, ca mâncând şi întărindu-ne, să ne putem apăra împotriva celor ce ne necăjesc. Căci buna hrănire duhovnicească, întărind sufletul, îl face să se împotrivească atât duhurilor necurate, cât şi învăţăturilor înşelătoare¹⁶⁵.

Dar şi masa de taină, sau Trupul Domnului, ne face tari împotriva patimilor şi a demonilor. De aceea se teme Satana de cei ce se împărtăşesc de Taine cu evlavie¹⁶⁶.

Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele (v. 7). Le va urma, fără îndoială, celor ce s-au sfinţit în Hristos şi s-au învrednicit de darurile Lui, încât s-au împărtăşit şi de sfânta masă şi li s-a uns capul cu untdelemn, şi au băut şi din potirul plin de putere

¹⁶⁵ învăţăturile panteiste ale filosofiei eline — ca şi cele care le-au „renăscut” în ultimele secole nu ne dau nimic de folos, odată ce nu ne spun decât că, fiind şi noi din esenţa impersonală, ne vom topi în ea, indiferent dacă facem binele sau trăim pentru plăcerile noastre păcătoase şi egoiste, sau răufăcătoare.

¹⁶⁶ împărtăşirea de Trupul jertfit şi înviat al Domnului ne dă puterea să ne împărtăşim de El însuşi, sau de duhul Lui de jertfă care ne duce spre învierea cu El, întrucât acest duh ne eliberează de robia patimilor care ne slăbesc şi ne duc spre moarte, prin egoismul care ne sărăceşte şi ne singularizează, prin împuţinarea conţinutului spiritual al vieţii şi prin strâmbarea relaţiilor noastre cu oamenii şi prin despărţirea de Dumnezeu.

124

spre îmbăta re, umplându-se de o bogată veselie neîncetată. Căci aceasta socotesc că înseamnă a fi urmat pururea şi în toate zilele veacului acesta de mila lui Dumnezeu¹⁶⁷. Căci nu se retrage harul dat sfinţilor de Hristos: „Şi nu se mai iau înapoi darurile chemării Lui”. De fapt, dumnezeiescul Pavel scrie celor astfel cinstiţi, că au primit împărăţia neclătinată (cf. Evr. 12, 28); căci nu se poate cădea din bunătăţile ce se vor da¹⁶⁸. Nădejdea sfinţilor e atotîntărită şi neclătinată. Chiar Legea de odinioară, deşi are umbre şi tipuri, şi nu e decât icoana realităţilor, arată totuşi indirect neclătinarea nădejdii sfinţilor. Căci poruncea ca nimeni să nu iasă din cortul său, ci să petreacă mai vârtos în el şi să rămână înăuntru să se desfete de cele procurate mai înainte¹⁶⁹.

¹⁶⁷ Masa Domnului şi potirul Lui nu ne comunică numai duhul de jertfă, ci şi o bucurie netrecătoare, căci în Trupul şi Sângele Domnului e şi viaţa învierii, una cu viaţa Lui nesfârşită. Aşa cum în El starea de Jertfă, sau de dăruire Tatălui pentru noi, şi de înviere coexistă, aşa ni se dau şi nouă îmbinate. A fi în comunicare cu cineva care a pătimit pentru tine înseamnă a şi pătimi împreună cu el, dar a te şi bucura de pătimirea lui pentru tine şi de bucuria lui că a făcut aceasta. Dar Hristos a făcut-o aceasta din milă desăvârşită pentru noi şi continuă să aibă această milă, ca o amintire vie şi plină de bucurie a Pătimirii Lui. Deci a ne împărtăşi de Trupul şi Sângele Lui înseamnă a ne împărtăşi de mila Lui care continuă „să ne urmeze”, sau să ne urmărească.

¹⁶⁸ Aluzie la Origen şi la orice teorie a reîncarnării, după care sufletele plictisite de viaţa de sus revin în alte trupuri. După credinţa creştină, bunătăţile ce le vin sufletelor din Dumnezeu sunt infinite pentru că şi El este comuniune personală infinită, deci nu poate fi vorba de o plictiseală de viaţă în comuniune cu El. După acele teorii nu există nicăieri un absolut. Totul e mărginit şi relativ. Sau „Dumnezeu” este pentru ele o esenţă supusă legilor, deci monotonă, mărginită şi inconştientă.

¹⁶⁹ Trupul lui Hristos e icoana imediată a realităţii dumnezeieşti a Lui. Cu atât mai mult e aceasta după înviere şi în viaţa viitoare. Aici cele simţuale nu sunt despărţite de cele dumnezeieşti ca în Legea veche. Dar şi acolo cele simţuale reprezentau măcar „pieziş” sau indirect realităţile dumnezeieşti adevărate, deci întreţineau nădejdea veşnicei fericiri a sfinţilor. Erau şi ele deosebite de concepţia unei „divinităţi” neadevărate, de concepţia panteistă, după care nu există decât o esenţă din care apar şi dispar definitiv persoanele umane, sau lângă care sufletele nu-şi găsesc fericirea veşnică, ci se plictisesc şi vin în alte trupuri, nemenţinându-se în veci aceleaşi persoane în infinitatea dragostei unui Dumnezeu personal al dragostei. Chiar Legea veche întreţinea, deci, nădejdea sfinţilor într-o astfel de fericire. Căci umbrele lor reprezentau fie şi indirect un Dumnezeu personal. Aceasta se arată prin faptul că sâmbăta nu trebuia să iasă nimeni din cortul său, ci să se bucure de cele din el.

125

Aceasta era o ghicitură a faptului că sfinţii rămân veşnic în lăcaşurile de sus. Căci acolo „nu este durere şi întristare şi suspin”¹⁷⁰.

Cu dreptate zic, deci, cei ce şi-au pus nădejdea în Hristos şi aşteaptă să ajungă în lăcaşurile de sus, că lor le va urma mila vreme prelungită (veşnică). Iar unii au înţeles prin „mila lui Dumnezeu” pe Hristos însuşi, Care prin întruparea Lui urmăreşte să prindă pe toţi cei ce se vor mântui. Şi simplu spus, deoarece nu ne putem îndreptăţi atât din faptele noastre, cât din harul şi mila lui Dumnezeu, cei ce au crezut în mod cuvenit cer mila lui Dumnezeu şi aleargă la îndurările Lui.

Psalmul 23

Psalmul lui David. În psalmul dinainte, cei din neamuri erau prezentaţi bucurându-se şi cugetau lucruri înalte, pentru că au fost chemaţi de Hristos prin credinţă şi pentru că s-au făcut părtaşi de darurile de la El. în psalmul de faţă se prezintă în numele sfinţilor ca învăţător al tainelor, sau e prezentat ca atare şi Sfântul Duh însuşi, vestind că prin credinţa în Hristos a fost vânat pământul de sub cer. Căci trebuie ştiut că prin „întâia a săptămânii” prezice învierea Domnului (cf. Mt. 28,1; Mc. 16, 2; In 20, 1). Pentru că aşa numeşte Evanghelia duminica. Dar proroceşte şi despre înălţare şi învaţă cum se vor face şi sfinţii vrednici de corturile cereşti. Dar să vedem care e marea şi sfinţita propovăduire.

El însuşi pe mări l-a întemeiat şi pe râuri l-a rânduit (v. 2). L-a rânduit pe râuri înseamnă l-a împodobit. Căci pământul, odată făcut, trebuie să fie adăpat întreg cu apă de Dumnezeu, ca să poată hrăni cele din el. Iar duhovniceşte prin „râuri” se pot

¹⁷⁰ Se vede că rugăciunea pentru morţi, care are aceste cuvinte, există încă din vremea acestei tâlcuiri a Psalmilor (vezi Condacul de la slujba înmormântării).

126

înţelege Apostolii, care inundă cu unde spirituale pământul şi aduc Cuvântul de sus, din cer, celor de pe pământ.

Dar e cu putinţă ca, în chip alegoric, să se înţeleagă, prin „lume” (v. 1), Biserica, prin „mări”, ispitele, iar prin „râuri”, plăcutele daruri ale Duhului. Şi se poate spune că Biserica, în care locuieşte Dumnezeu, a fost întărită de Dumnezeu şi a fost întemeiată prin credinţă şi făcută în stare să primească Duhul Sfânt, de la Care curg darurile, cum curg râurile din izvor.

Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima (v. 4). întrebării (din v. 3) îi răspunde Duhul Sfânt că cel ce voieşte să se suie în muntele spiritual al Domnului trebuie să fie neprihănit cu trupul şi cu duhul, şi nevinovat cu mâinile, adică neînvinovăţit prin fapte (căci mâna e semnul faptei) şi nepătat cu inima, având strălucirea lăuntrică şi duhovnicească în acord cu făptuirea văzută. Cuvântul îl urcă în muntele lui Dumnezeu pe cel curat în toate, care nici prin cunoştinţă, nici prin cugetare, nici prin fapte nu-şi întinează sufletul, ca să rămână în cele rele.

Cine este acesta împăratul slavei? Domnul cel tare şi nemuritor (v. 10). E tare şi în războiul şi biruinţa de acum pentru omenire. De aici cunoaştem că nu era arătată tuturor puterilor de sus taina lui Hristos, ci numai acelora care au fost luate spre slujirea ei, ca Gavriil şi cei ce ziceau la naştere: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu” (Lc. 2,14). Căci aceştia slujeau Celui Unul-Născut şi când S-a arătat în chip omenesc. Iar după ce, fiind isprăvită iconomia, S-a suit la Tatăl din ceruri împreună cu trupul unit cu El, s-au uimit de noutatea neobişnuită a acestui fapt puterile înţelegătoare, ca unele ce n-au privit niciodată o astfel de vedere. Iar auzind şi pe Duhul zicând: „Ridicaţi porţile şi va intra împăratul slavei” (vv. 7; 9), cugetau: Cine este Acesta şi cât e de mare, am văzut după firea trupului, dar numit împărat al slavei? Dar ce le spune Duhul? Sunteţi nedumeriţi şi voiţi să aflaţi cine este Acesta? Auziţi, deci, că Acesta este împăratul slavei¹⁷¹.

¹⁷¹ Unele puteri îngereşti îi slujeau Cuvântului şi în chipul omenesc asumat de El. Omenescul însuşi a fost ridicat astfel la o cinstire mai presus de ele. Numai omenescul a devenit mediu de manifestare a Persoanei Cuvântului. Cu atât mai mult după înviere, când îngerul află de la Hristos că El e, în chipul omului, împăratul slavei supreme şi eterne, cum nu e nici un alt împărat. Cine e mai împărat ca Cel ce învinge moartea şi nu e supus stricăciunii şi răului, şi comunică această putere tuturor ce se unesc cu El? „Porţile” deschise sunt orizonturile superioare, sau stările tot mai înalte la care s-a ridicat trupul după înviere, până dincolo de toate stările în care se află treptele îngereşti mai înalte. în aceste stări îl cunosc acum şi treptele îngereşti cele mai înalte. Ele se miră că Hristos cu trupul le întrece pe toate. Prin aceasta se ridică şi cu trupul la slava supremă.

127

Psalmul 24

Psalm al lui David. Dar le dă un îndemn de folos şi tuturor. Căci psalmul de faţă li se potriveşte foarte mult celor chemaţi dintre neamuri şi e în deplină continuitate cu cel dinainte. Căci acela cuprindea chemarea neamurilor şi învăţătura care învaţă tainic prin Sfântul Duh care sunt cei ce pot intra în cetatea de sus, arătând că ea li se deschide celor cu mâini nevinovate şi cu inima curată; şi că Hristos a deschis firii omeneşti intrarea în ea, suindu-Se ca înaintemergător pentru noi la ceruri, iar în psalmul acesta prezintă faţa celor chemaţi sau a tuturor celor adunaţi prin credinţă în unitatea duhovnicească¹⁷². Şi cere să fie călăuziţi de Dumnezeu, Care i-a chemat spre dobândirea a ceea ce e folositor şi drept şi promite mulţumirea adevărată. Ascultă, deci, cum, după ce s-au întors din rătăcire, toţi credincioşii, deveniţi un cor, zic:

Căile Tale, Doamne, fă-mi-le cunoscute şi cărările Tale învaţă-mă (v. 4). Aceasta este schimbarea adusă de dreapta Celui Preaînalt (Ps. 76, 10). Căci cei ce alergau odinioară pe căile diavolului,

¹⁷² Credinţa îi adună pe oameni în unitatea superioară, duhovnicească, care e cea mai desăvârşită. Ei se simt uniţi cu Dumnezeu, Care îi uneşte cel mai mult şi în planul cel mai înalt, sau cel mai adânc, pe oameni. Şi numai aceasta realizează adevărata pace între ei, împărăţia frăţietăţii desăvârşite.

128

acum iscodesc căile Domnului, adică poruncile evanghelice şi cărările vieţuirii sfinte. Pentru că acestea sunt cărările Domnului. Şi Legea era umbra şi chipul adevărului. Iar Evanghelia este însuşi adevărul la care cer să fie conduşi de Dumnezeu. Şi Hristos este Adevărul şi Tatăl îi duce la El pe cei ce îl caută pe El prin credinţă. Căci aşa zice către iudei: „Nimeni nu poate veni la Mine de nu-l va atrage pe El Tatăl, Care M-a trimis pe Mine” (In 6, 65). Poate că şi pedagogia Legii a fost o cale şi o cărare spre Hristos. Pentru că despre El a scris Moise¹⁷³. Arată-mi, deci, umbrele din Lege care închipuie adevărul. Se roagă şi David să afle căile lui Dumnezeu, adică iconomiile şi raţiunile cârmuitoare după care conduce toate; şi cere să fie condus la Adevărul însuşi, ca să nu aleagă fără să ştie în locul lui minciuna.

Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni (v. 7). Cei chemaţi dintre neamuri au auzit pe Domnul zicând: „Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptăţeşti” (cf. Lc. 18,14). Şi de aceea vin mărturisind că au păcate din tinereţe, fie ale celor trupeşti, fie ale celor spirituale, adică ale necuminţeniei. Căci tot păcatul este al necuminţeniei. Chiar dacă păcătuieşte cineva la bătrâneţe, însuşi faptul că păcătuieşte îl face tânăr şi fără de minte.

¹⁷³ Vechiul Testament nu cunoaşte clar pe Dumnezeu ca având un Fiu. Dar cuvintele de acolo erau totuşi ale Fiului. însă păreau să fie rostite de Tatăl. Tatăl conducea prin ele spre cunoaşterea Celui ce le-a grăit de fapt. Dar Acesta S-a arătat clar prin întrupare. într-un fel, chiar gândirea noastră naturală află intim pe Dumnezeu Izvor, pe Dumnezeu-Tatăl. Dar când îl aflăm bine pe El, vedem că El are un Fiu. El ne conduce spre Fiul. Dar şi Fiul ne face arătat pe Tatăl, în Vechiul Testament, fără să ne dăm seama, iar după întrupare în mod clar. De fapt, Tatăl explică pe Fiul; Tatăl îl trimite pe Fiul. Dacă n-ar fi Tatăl, n-ar fi Fiul. Dar şi Fiul ni-L face cunoscut pe Tatăl. Dacă n-ar fi Fiul, n-ar fi nici Dumnezeu Tată. Hristos este Adevărul, pentru că e Dumnezeu care Se arată ca Cel prin Care s-a creat lumea şi o poartă în mod desăvârşit în umanitatea asumată, care e legată cu lumea întreagă. Adevărul e realitatea completă. Dar ea nu stă ca fiinţă, ci ca Persoană. în Fiul subzistă toată realitatea necreată creatoare şi creată. în Persoana Lui se arată toată puterea activă a dumnezeirii. Pe ea ne-a arătat-o Tatăl, trimiţându-L pe Fiul să Se facă om, să ni Se facă astfel clar cunoscut.

129

De aceea unul ca acesta se zice şi fiu ca cel risipitor din Evanghelie. Căci acela a fost numit fiul mai tânăr. Uită deci, Stăpâne, zice, păcatele făcute cu trupul, ale slujirii la idoli, care a fost o vădită necuminţenie. Şi pe noi, cei vinovaţi şi vrednici de pedeapsă – de osândă, pentru multele noastre păcate, învredniceşte-ne de pomenirea Ta nu pentru faptele noastre, căci pentru acestea cu dreptate am fost pedepsiţi, ci numai pentru bunătatea Ta şi pentru că aşa socoteşti de cuviinţă. Pentru că miluieşti pe cei ce cad, dar cer de la Tine iubirea Ta de oameni¹⁷⁴. Căci Tu ai zis: „Nu o fac pentru voi, ci pentru numele Meu” (Iez. 36, 22)¹⁷⁵. Observă că lunecăm în păcat fie pentru că nu cunoaştem legea dumnezeiască, fie pentru că facem fără voie cele ce nu plac lui Dumnezeu. De aceea şi David ne-a spus: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei mele nu le pomeni”. Iar Iov, cunoscând pe Dumnezeu ca bun, dar şi slăbiciunea firii noastre, deşi se învinovăţeşte pe sine, vrând să ceară să i se ierte păcatele, se ridică şi zice: „Pentru ce nu ai uitat fărădelegile mele şi păcatul meu nu l-ai curăţit?” (Iov. 7,21)¹⁷⁶.

Toate căile Domnului sunt milă şi adevăr (v. 11). Cei ce cred pot înţelege şi ceea ce e ascuns, după cuvântul: „Iar noi cu faţa descoperită oglindind slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip

¹⁷⁴ Dumnezeu cel personal şi oamenii care se bucură ca persoane de atenţia lui Dumnezeu, sau palpitanta relaţie personală între oameni şi Dumnezeu a accentuat la popoarele creştine în parte, şi la evrei conştiinţa valorii persoanei, cum nu s-a întâmplat aceasta la popoarele rămase în religiile păgâne panteizante.

¹⁷⁵ Făcând Dumnezeu ceva în raport cu oamenii nu numai pentru ei, ci şi „pentru Sine”, nu arată că dispreţuieşte prin aceasta pe oameni, ci că îi preţuieşte totuşi aşa de mult încât Se angajează pe Sine în faptele mântuitoare pentru ei. Desigur, de la El porneşte preţuirea lor, nu de la ei. Deci o face şi pentru El. Dar vrând să pună în aplicare bunătatea Sa faţă de ei, arată că vrea să le acorde o mare atenţie.

¹⁷⁶ Pentru ce, Doamne, Tu care de obicei ierţi, pentru că eşti bun, ai pedepsit păcatele mele? iov voia să ştie care este raţiunea acestei excepţii pe care a făcut-o Dumnezeu cu el. Până la urmă a aflat că Dumnezeu a făcut cu el aşa pentru ca să-l arate şi mai tare în răbdarea lui ca pe alţii. Iov e tipul lui Hristos, Care prin răbdarea Lui învinge moartea.

130

(în aceeaşi icoană) din slavă în slavă” (II Cor. 3,18)¹⁷⁷. Iar despre cei ce nu cred, s-a spus: „De nu-Mi veţi crede, nu veţi înţelege” (cf. In 3,12). Aşa au rămas iudeii neînvăţaţi. Pe inima lor zace un acoperământ, zice atotsfinţitul Pavel, când îl citesc pe Moise (II Cor. 3,15). Deci cei chemaţi dintre neamuri prin credinţă, înţelepţiţi prin iluminarea Duhului şi înţelegând învăţăturile evanghelice, spun că toate căile Domnului sunt milăşi adevăr, nu asprime şi umbră, ca în Legea lui Moise. Căci nu era milă pentru cei ce călcau poruncile lui Moise, ci erau omorâţi fără îndurare pe baza a doi sau trei martori (Deut. 17, 6). Nici nu erau adevăr cele ale Legii. Căci Legea era umbră şi chip (tip). Deci cei din neamuri, deosebind cele prin Hristos de cele ale Legii, spun de căile Lui că sunt milă şi adevăr. Căci cum n-ar fi milă dacă poruncile lui Hristos ne cheamă spre iertarea păcatelor şi răscumpără (eliberează) pe cei stăpâniţi de păcat şi de Satana? Iar cei ce au venit la credinţa în Hristos slujesc adevărului nu aducând jertfele Legii prin sânge şi fum, ci mai vârtos închinându-I lui Dumnezeu o vieţuire duhovnicească şi bineplăcută şi aducându-I buna mireasmă a faptelor bune¹⁷⁸.

¹⁷⁷ Primind ca într-o oglindă slava Domnului, cu faţa descoperită, deci fără acoperământul care însemna o opacitate spirituală a ei şi a vederii noastre, care făcea opacă în Legea veche şi slava lui Dumnezeu, peste care stătea Legea lui Moise (faţa lui Moise având pe ea un acoperământ), faţa noastră devine asemenea feţei lui Hristos, o icoană a slavei Lui dumnezeieşti, sau a dumnezeirii Lui. Cei ce se privesc cu iubire se aseamănă tot mai mult. Privind cu iubire la Hristos, Care are în Sine dumnezeirea spre deosebire de Moise şi El răspândind pe faţa noastră, privită cu iubire, lumina Lui, ne umple şi faţa noastră de lumina iubirii Lui.

¹⁷⁸ Dumnezeu vrea să-L cinstim trăind o viaţă care ne desăvârşeşte. Desăvârşirea noastră îi face Lui plăcere. Nu sângele jertfelor de animale. Acestea erau numai tipuri ale predării noastre spirituale. Acesta era adevărul voit de Dumnezeu. Căci prin această predare ca victorie asupra egoismului ne desăvârşim. Iar aceasta îi place lui Dumnezeu pentru că ea înseamnnă totodată o relaţie iubitoare faţă de El şi de semeni. Acesta e rostul faptelor bune. Noi ne realizăm prin aceasta umanitatea noastră adevărată. Dar la acest adevăr ajungem numai în relaţie iubitoare cu Dumnezeu şi cu semenii. Noi creştem ca persoane în comuniune iubitoare cu Dumnezeu ca Persoană şi cu semenii trăind intens realitatea personală a lui Dumnezeu şi promovând realitatea personală a semenilor. Dar Hristos foloseşte şi căile milei pentru a ni Se descoperi ca Persoană şi a ne promova pe noi ca persoane. Aceasta se arată cu deosebire în iertarea noastră când greşim. El arată preţuirea ce ne-o dă şi prin aceasta. Prin iubirea ce ne-o arată astfel creştem şi noi în iubire, sau ca persoane, căci căpătăm putere să iubim şi noi pe alţii promovându-ne unii pe alţii prin iubire, prin părăsirea mândriei egoiste. Acestea sunt căile Domnului prin care ne urcă la El şi înnobilarea umanităţii noastre. Sunt căi pe care ni le face cunoscute prin învăţătura Lui, dar ni le şi uşurează făcându-Se El însuşi pildă, ba chiar făcându-Se El însuşi prezent în ele, prin puterea ce ne-o dă pentru a urca prin ele spre El.

131

Dar care sunt cei cărora căile Domnului le sunt „milă şi adevăr”, ne arată spunând că acelora ce caută testamentul Lui şi „mărturiile Lui” (v. 11), adică celor ce se alipesc Lui şi se hotărăsc să-L iubească pe El prin păzirea poruncilor Lui, nu celor ce nu-L ascultă şi resping poruncile date de Hristos; dar nici celor ce pătimesc ceea ce au pătimit galatenii care s-au întors înapoi la umbrele Legii, după ce au crezut¹⁷⁹. „Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic” (Gal. 5, 2). Şi iarăşi: „Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi înstrăinat de Hristos, aţi căzut din har” (Gal. 5, 3). Acestora căile Domnului nu le mai sunt milă şi adevăr, nici nu le mai sunt de folos.

Că am nădăjduit întru Tine (v. 11). în loc de „am aşteptat să-mi fii ajutor mie”. în acest înţeles, foloseşte dumnezeiasca Scriptură cuvântul.

¹⁷⁹ Numai un Dumnezeu personal dă porunci şi numai oamenii creaţi de El ca persoane libere le pot împlini sau nu. Şi numai un Dumnezeu al iubirii dă porunci iubitoare şi cere oamenilor să se ridice prin împlinirea lor la iubire. Esenţa panteistă nu dă porunci, ci e supusă ea însăşi şi oamenii proveniţi din ea unor legi, fără alegerea lor liberă. În acest caz, totul e „dincolo de bine şi de rău” (Nietzche). Toate sunt la fel impuse de legile implacabile, care nu promit decât retopirea în ea. Acest Dumnezeu al iubirii încă nu Se revelase nici în Lege, de aceea nici nu cerea oamenilor creşterea prin iubire, ci pur şi simplu supunerea.

132

Psalmul 25

Judecă-mă, Doamne, că eu întru neviclenia mea am umblat (v. 1). Persoana care vorbeşte aici cere să fie judecată, dar nu pentru păcate. Căci nu se potriveşte ca, fiind om şi bolind mult de slăbiciunea care duce la păcat şi deloc liberă de alunecările spre el, să spună cu îndrăzneală: „Judecă-mă, Doamne”. Prin urmare, nu pentru păcate cere să fie judecat, ci numai pentru că nu e de acord în nici un fel cu iudeii, care s-au împotrivit lui Hristos. Căci mărturisindu-I cu bună conştiinţă, că e sincer în cugetarea lui şi cu totul străin de viclenia iudeilor, zice: „Judecă-mă, Doamne, că întru neviclenie am umblat”, numind „neviclenie” neparticiparea la viclenia şi furia iudeilor. Căci cei ce cred în Hristos trebuie să nu fie iscoditori vicleni, cum au fost cei ce ziceau despre Hristos: „De unde are Acesta semnele şi înţelepciunea aceasta?” (Mt. 13, 54), şi: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (In 7,15), şi: „Pentru ce, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu?” (In 10, 33). Dar acesta primind cu credinţă simplă cuvântul despre El, zice: „în neviclenie am umblat”. Căci aşa s-a şi scris: „Cugetaţi cele adevărate despre Domnul şi căutaţi-L pe El întru simplitatea inimii” (c. înţ. Sol. 1, 1). Căci acestora Se face pe Sine vădit, ca celui orb din naştere. Deci celui ce-I crede Lui în neviclenia şi simplitatea inimii îi este pricinuitor a tot binele¹⁸⁰.

Întru Domnul nădăjduind, nu voi slăbi (v. 1). Nu voi obosi, nu voi umbla împrejur. Voi avea mişcarea sigură; în Tine îmi voi pune nădejdea. Căci Te am pe Tine întărindu-mă. Pentru că cel

¹⁸⁰ Cel ce cere aici să fie judecat că a umblat întru neviclenie nu afirmă că n-are nici un păcat, ci numai că L-a primit pe Hristos cu credinţă, fără să se lase împiedicat de vreo viclenie, asemenea celei a iudeilor.

133

ce-şi pune nădejde în sine sau în altul va slăbi. Dar cel ce-şi pune nădejdea în Domnul nu se va clătina. De vei cerceta, zice, cele ce le pătimesc, mă vei afla având toată străduinţa cugetării mele îndreptată numai spre mila Ta. Iar făcând aceasta, voi fi bineplăcut Ţie, ca unul ce am iubit adevărul Tău.

Psalmul 26

Psalm al lui David, înainte de a fi una. Se potriveşte şi psalmul de faţă noului popor, desăvârşit prin credinţă în Hristos. Căci e înfăţişat aici ajuns la bărbăţie duhovnicească şi cu nădejdea fixată în Hristos, cugetând să nu slăbească în osteneli şi rugându-se să fie călăuzit prin legile lui Hristos şi să fie condus pe calea cea dreaptă. Dar se poate aplica acest psalm, nu fără temei, şi dumnezeiescului David, care l-a şi alcătuit înainte de a fi fost uns ca împărat. Căci cunoscând de mai înainte cele ce se vor împlini prin conducerea luminoasă a Duhului şi ştiind bine că va fi uns spre a împărăţi peste cei din Israel, dar că va cădea cu siguranţă şi în ispite, războaie şi lupte şi în valurile greutăţilor (căci mulţi sunt cei ce uneltesc împotriva unor bărbaţi atât de străluciţi, chiar dacă au mijlocul bine încins), şi privind oarecum ca de pe acum prezente cele viitoare, şi pregătindu-şi inima să le pătimească, dar făcându-şi ca armă neînfrântă ajutorul de la Dumnezeu, îşi face rugăciunea aşteptând în chip sigur să îi biruiască pe cei ce îl vor război.

Că m-a ascuns în cortul Lui, în ziua necazurilor mele m-a acoperit în locul cel ascuns al cortului Lui (v. 9). Stihurile trebuie aplicate şi celor chemaţi prin credinţă şi trebuie să li se spună că atunci când se îngrămădesc asupra lor necazuri şi prigoniri, Dumnezeu, cum zice Moise (Deut. 32,11), la fel cum acoperă vulturul cuibul lui, îi ocroteşte pe ei întinzându-Şi aripile şi nu-i lasă pe răuvoitori să-i covârşească. Aceasta socotesc să însemne cortul şi ascunzimile cortului. Dar nu m-a ascuns numai, zice, ci şi „m-a

134

înălţat pe piatră” (v. 10). Iar piatră zicem că este aici statornicia neclintită şi neînfrântă a cugetării, sau Hristos pe Care toţi ne sprijinim. Căci El este tăria tuturor, temelia neclătinată. Aflându-ne deci în El, ne înălţăm prin credinţă şi sfinţenie. Căci nimic în Hristos nu tinde în jos, ci poruncile Lui duc la înălţime pe cei ce i se alipesc. Iar înălţimea e cea prin virtute. Pentru că nimic nu tinde în sfinţi în jos, precum s-a scris: „Că fiind ai lui Dumnezeu cei puternici ai pământului, înălţatu-s-au foarte” (Ps. 46, 9)¹⁸¹.

Psalmul 27

Psalmul lui David. Acest psalm cântă în numele celor ce cred în Hristos, chemând prin rugăciune pe Dumnezeu în ajutor. Dar pârăşte şi nebunia iudeilor şi ne desparte de legătura cu ei şi caută să ne alipească de Hristos, se înţelege, în mod duhovnicesc.

Către Tine, Doamne, am strigat (v. 1). „Strigare”, numim aici, glasul înalt şi mare. Dar nu e potrivit sfinţilor să se roage astfel. De aceea e vorba de tăria gândului şi de stârnirea lui neîmprăştiată în îndreptarea spre Dumnezeu. Căci El primeşte aceste glasuri ale celor ce se roagă când îşi ridică mâinile cuvioase în vremea rugăciunii. E neobişnuit iudeilor să-şi ridice mâinile în vremea rugăciunii, însă e obişnuit celor în Hristos, care arată prin întinderea mâinilor forma cinstită a Crucii mântuitoare. Ei mărturisesc chiar prin aceasta că se predau (se sfinţesc) lui Hristos, slăvind Crucea Lui; ei se fac prin aceasta părtaşi patimilor, luând crucea lor şi urmând Lui, cum zice El însuşi (Mc. 8, 34),

¹⁸¹ În Hristos nu e nimic ce tinde spre cele de jos, spre cele ce robesc pe om. În El totul e înalt şi atrăgător spre înălţimi, adică spre curăţie, spre orizonturi largi, spre generozitate, delicateţe. Nimic strâmt, egoist, duşmănos, lacom de cele materiale, de plăceri oarbe.

135

închipuind crucea Lui¹⁸². Dar nu ne rugăm în colţurile pieţelor în mod iudaic, spre a fi văzuţi de oameni (c Mt. 6, 5), ci întindem mâinile şi aducem rugăciunile în mod retras şi concentrat în biserica sfântă a lui Dumnezeu. „Căci casa Mea”, zice Dumnezeu prin proroc, „casă de rugăciuni se cheamă” (Mt. 21,13).

(A aceluiaşi Chiril, din tâlcuirea lui la Psalmul 27)

Bună e calea Domnului şi propovăduirea evanghelică nu curăţă numai trupul, ci şi sufletele. De aceea spunem că ea este şi cărarea ce duce la dreptate. Căci nu e nimic sucit în ea, ci e ca o cale dreaptă şi împărătească şi o foarte bună căruţă, neavând nici o asprime şi greutate în ea, ci fiind mai degrabă dreaptă şi lină celor ce se hotărăsc pentru dreapta credinţă. Dar nu şi celor ce nu sunt aşa.

Psalmul 29

Doamne, întru voia Ta dat-ai frumuseţii mele putere (v. 7). Prin frumuseţea trupului se înţelege faţa Lui. Căci multele părţi ale ei au ca rezultat al contribuţiei lor o unică frumuseţe. Aceste părţi sunt ochiul, sprânceana, obrajii şi celelalte. în acelaşi fel înţelegem şi frumuseţea duhovnicească. Căci este una compusă din multe virtuţi care se întregesc. în rolul ochiului înţelegem credinţa, precum în rolul gurii cuvântul rostit; şi celelalte în mod asemănător. Dar ca să se ivească în suflet frumuseţea, se cere şi puterea săvârşitoare a celor datorate. Iar pentru aceasta avem nevoie de har. Deci precum s-a spus mai sus, că viaţa stă în voinţa lui Dumnezeu, aşa laudă acum pe Dumnezeu prin cuvinte de

¹⁸² Omul e făcut cu mâini ca să şi le întindă spre alţii, arătându-le iubirea, şi spre cer ca să se roage şi prin aceasta să arate aspiraţia activă, spre înălţimi, mai precis spre Dumnezeu. Dar prin aceasta el închipuie crucea, ca semn de predare a omului lui Dumnezeu şi semenilor.

136

mulţumire¹⁸³, zicând: „întru voia Ta dat-ai frumuseţii mele putere”. Frumos eram, zice, după fire, dar m-am făcut slab după ce prin uneltirea şarpelui am fost omorât prin păcat. Dar Tu ai adăugat frumuseţii mele, pe care am primit-o prin întâia creaţie, puterea de-a lucra cele datorate. Deci frumos este tot sufletul văzut în simetria puterilor lui, aşa cum şi frumuseţea trupului constă din simetria mădularelor lui. Şi cel ce simte virtutea lui spune acest cuvânt de mulţumire. Se cuvine, aşadar, să avem grijă de frumuseţea noastră, ca şi Cuvântul mire, privindu-ne pe noi, să zică: „Frumoasă eşti, apropiata Mea, şi nu am aflat vreo pată întru tine” (Cânt. 4, 7)¹⁸⁴.

Oare se va mărturisi Ţie ţărâna, sau va vesti ea adevărul Tău? (v. 9) Căci cei ce au murit odată se vor odihni şi de preamărirea Ta şi nu vor mai adăuga absolut nimic la cele ce le-au făcut, ci rămân în cele ce au fost apucaţi şi aşteaptă timpul judecăţii

¹⁸³ În divinitatea înţeleasă ca esenţă panteistă nu sunt decât legi care se repetă. Numai un Dumnezeu personal are o voinţă care poate aduce ceva mereu nou în existenţă, alergând să dea din bogăţia Lui ceea ce voieşte arătând că de voinţa Lui depinde totul, ba având şi puterea de-a crea din nimic. Deci de voinţa Lui depinde viaţa care se da celor ce cer, sau cărora voieşte El. Şi numai aşa are un sens mulţumirea ce se aduce lui Dumnezeu. Unei divinităţi panteiste, supusă legilor, n-are rost să i se mulţumească, pentru că nu depinde de voia ei ceea ce avem şi nu e conştientă de mulţumită sau de lauda ce i se aduce de oameni. Chiar jertfele (uneori de oameni) ce se aduc acestei divinităţi au în ele ceva contrazicător. „Zeii” panteişti sunt morţi. Ei nu văd şi nu aud, cum ziceau primii creştini despre idoli.

¹⁸⁴ între Dumnezeu-Cuvântul şi omul cuvântător este o relaţie dialogată ca între mire şi mireasă. Căci omul vorbeşte răspunzând Cuvântului. Dar relaţia aceasta se tulbură când omul, deşi trebuie să vorbească în calitate de persoană răspunzătoare, nu socoteşte că cuvântul său are calitate de cuvânt răspunzător lui Dumnezeu. Dar cine l-a făcut cuvântător şi răspunzător, odată ce este vădit că omul trebuie să vorbească şi cuvântul lui are în general caracter de răspuns? Făcând pe om răspunzător prin cuvânt, Dumnezeu a pus în firea lui o legătură cu Cuvântul, cu infinitatea şi eternitatea Lui. Neterminând niciodată voinţa de-a cunoaşte, adică de-a asculta, omul arată că e însetat de infinitate şi eternitate, adică de Dumnezeu-Cuvântul, izvorul comunicat la nesfârşit al infinităţii şi eternităţii Sale, Care l-a făcut pe om primitor însetat de infinit.

137

de obşte. De aceea cei ce sunt încă vii şi au încă puterea să lucreze binele, fiindcă simt trebuinţa aceasta, Te vor lăuda pe Tine, ca şi mine. Deci Te rog să mă scoţi din groapă, fiindcă „nu se va mărturisi Ţie (nu te va lăuda pe Tine) ţărâna”. Căci e propriu celor vii să Te laude pe Tine. Iar cei desfăcuţi în ţărână cum ar putea-o face aceasta?

Dar zice şi David despre sine către Dumnezeu: Voiesc să aflu ce folos am eu sau alţii de la sângele meu? Sau ce va mai fi din mine odată ce voi ajunge la stricăciune?¹⁸⁵

Psalmul 30

Întru Tine, Doamne, am nădăjduit, ca să nu fiu ruşinat în veac (v. 1). Cuvântul este al celui ispitit, dar încă necăzut, sau al celui dus spre nebărbăţie, dar având încă şi teama să nu ajungă mai slab decât cel ce-l prigoneşte. “Întru Tine”, zice, „am nădăjduit”, căci neajutându-mă Tu, nefolositoare îmi va fi orice silinţă spre mântuire. Fericit e deci cel ce, părăsind toate nădejdile în lumea aceasta, are ca singură nădejde a sa pe Dumnezeu. Căci precum blestemat este omul care-şi pune nădejdea în oameni (Ier. 17, 5), aşa binecuvântat este cel ce se sprijină în Domnul. Pentru că nădejdea în Dumnezeu nu primeşte vreo îndoială în ea. Domnul nu binevoieşte să dea întreg ajutorul Lui celui ce nădăjduieşte în lucruri şi în slava şi puterea omenească din lume. Deci trebuie să se odihnească cu adevărat în ajutorul de la Dumnezeu, încât să spună ca David: „întru Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu fiu ruşinat în veac”. Am fost ruşinat, zice, păcătuind, dar Te rog să nu-mi rămână ruşinea timp îndelungat, pentru încrederea

¹⁸⁵ Dacă Dumnezeu ne-a făcut spre lauda Lui, făcându-ne însetaţi şi capabili de această cunoaştere a minunatelor Sale bunătăţi nesfârşite, ca să creştem şi noi spiritual şi în fericire la nesfârşit, nu poate fi plăcut Lui să murim definitiv şi să nu mai avem nici noi, nici El bucuria în veci de lauda Lui.

138

ce am dobândit-o în Tine. Să nu priveşti, deci, la păcatul meu, ci la răutatea celor ce mă prigonesc.

Căci, deşi David era împărat şi-i curgeau bogăţiile şi strălucea din victoriile împotriva duşmanilor, totuşi nu se încredea în niciuna din acestea că va contribui la asigurarea lui, ci avea nădejdea numai în Domnul. De aceea, se ruga să nu cadă din aceasta. Şi cel ce nădăjduieşte că va ajunge la sfârşitul (ţinta finală) care îi aşteaptă pe sfinţi ştie că nu se va ruşina în veac¹⁸⁶.

întru dreptatea Ta, izbăveşte-mă şi voi fi scos (mântuit) (v. 1). Adică izbăveşte-mă în Hristos de robia diavolului şi voi fi scos din chinurile Gheenei. Căci El S-a făcut nouă dreptate (cf I Cor. 1, 30)¹⁸⁷. Pentru că nu este alt nume dat între oameni întru care trebuie să ne mântuim noi (cf. Fapte 4,12). Căci a zis: „Eu sunt Calea, uşa; şi fără Mine nu puteţi să faceţi ceva bun” (In 10, 9; 15, 5).

Şi pentru numele Tău mă vei povăţui şi mă vei hrăni (v. 3). Aceasta urmează învăţăturii dinainte. Căci după ce a numit pe Dumnezeul tuturor „tărie” şi „loc de scăpare” (cf v. 2), adaugă lămurind că povăţuieşte şi hrăneşte pentru numele Lui, adică al slavei, pe cei ce din cuget curat şi din iubire sigură s-au supus Lui şi s-au hotărât să gândească şi să lucreze cele plăcute Lui. Şi foarte potrivit zice: „Mă vei povăţui şi mă vei hrăni”. Căci nu se dobândeşte altfel virtutea decât prin două lucruri: prin cunoştinţă şi vigoare duhovnicească. Dar îşi arată modestia

¹⁸⁶ Omul nu poate rămâne niciodată fără nădejde. Nici chiar în preajma sfârşitului vieţii pământeşti. Nădejdea lui se îndreaptă atunci spre viaţa de după moarte. Aceasta ţine de firea omului. în aceasta se vede că a fost făcut pentru eternitate. Şi cine l-a putut face aşa dacă nu Cel ce este prin Sine etern? Heidegger a închis ochii la această dimensiune „existenţială” umană. A văzut numai „grija”. Dar „grija” nu ar avea nici un fundament fără „nădejde”.

¹⁸⁷ Noi nu ne putem face drepţi. Dar Fiul lui Dumnezeu, luând firea noastră, a făcut-o dreaptă. Şi dreptatea la care a ridicat El firea noastră a comunicat-o şi nouă, celor de o fire cu El după umanitate. Aşa S-a făcut El dreptatea noastră, pentru că a întipărit în firea omenească luată de El dreptatea celei dumnezeieşti.

139

cerând să o dobândească nu pentru sine, ci pentru numele lui Dumnezeu¹⁸⁸.

În mâinile Tale voi preda duhul meu (v. 5). înţelesul este: întinzând (diavolul) cursă sufletului său, l-au atras pe el în păcat. Căci multe sunt cursele din timpul vieţii până la ultima răsuflare.

Deci, fiindu-i războit sufletul căci sfinţii au puţină grijă de trup şi temându-se de rănirea din partea amăgitorului, îşi predă duhul lui Dumnezeu, numind puterile Lui, mâini.

De spusa aceasta S-a folosit şi Mântuitorul pironit pe cruce. „Duh” numeşte Scriptura cugetarea, ca atunci când zice Apostolul despre fecioară: „Ca să fie sfântă şi cu duhul, şi cu trupul” (I Cor. 7, 34), când sufletul, ca la Iacob: „Precum trupul fără duh este mort” (Iac. 2, 26), când conştiinţa unită cu sufletul, ca: „Cine ştie cele ale omului, decât duhul cel din el?” (I Cor. 2,11). Iar în textul de faţă se va înţelege în aceste trei moduri. Deci David, prins de vrăjmaşi, spune că a fost eliberat (răscumpărat) de Dumnezeu. Şi ca unul ce n-a fost înşelat în nădejdi, îl numeşte pe Dumnezeu, în mod potrivit, Adevărul (c. v. 5)¹⁸⁹.

Pus-ai la loc larg picioarele mele (v. 8). Dacă locul larg este una cu calea lată, care este viaţa desfătată, dreptul mulţumeşte că, aflându-se în loc pământesc, în care viaţa nu este în siguranţă, pentru relele cuibărite în el, a avut statornicia care l-a ferit de-a

¹⁸⁸ Dumnezeu ajută „pentru numele Său” atât pentru a fi slăvit numele, cât şi pentru că în numele Lui rostit de noi este o putere. Căci rostind noi numele Lui, El vine cu atenţia Lui şi cu puterea Lui în cel ce-I rosteşte numele Lui. Prin rostirea numelui Lui dobândim prezenţa Lui. De aceea în toate Tainele şi rugăciunile obţinem puterea Lui rostind numele Lui, desigur cu respect, cu închinăciune.

¹⁸⁹ Aici adevărul e luat nu în sensul de realitatea supremă, ci în sensul opus minciunii. Dumnezeu e Adevărul întrucât îşi împlineşte făgăduinţele. El nu minte. Minte cel ce vrea să acopere răul pe care îl face, sau golul din el. Dar minte şi cel ce vrea să ascundă neputinţa sa, intenţia urâtă de a nu-şi împlini făgăduinţele făcute, pentru a câştiga în chip mincinos încrederea cuiva. Minciuna e vorba care nu exprimă realitatea, ci lipsa ei. Dar e prin aceasta şi o recunoaştere că trebuie să se mascheze în bine, sau în realitate, răul sau golul în care se află şi pe care vrea să-l întindă şi la alţii. E, de fapt, şi o autoamăgire a mincinosului, care până la urmă se dă pe faţă.

140

fi purtat de patimi de ici-colo. Iar dacă zice că locul larg e de laudă, îşi exprimă mulţumirea că, necăjit fiind, nu e strâmtorat, ci se simte la larg chiar aflându-se în greutăţi şi osteneli.

Miluieşte-mă, Doamne, că sunt necăjit (v. 9). Pare că înţelesul stihului de faţă nu consună prea mult cu stihurile de mai sus. Căci va întreba poate cineva, că cel ce zice că stă cu picioarele în loc larg cum zice aici că e necăjit, ca şi când ar fi uitat de cele spuse înainte? Ce vom răspunde, deci? Simte harul lui Hristos şi se minunează de ajutorul Lui. Dar, ca şi când nu le-ar fi primit încă pe acelea, îşi reia povestirea despre sine şi-şi reaminteşte relele dinainte de primirea harului, ca să se minuneze şi mai mult de Cel ce l-a mântuit. Iar care e necazul, o spune mai pe larg în continuare.

Pentru toţi vrăjmaşii mei m-am făcut de ocară (v. 11). De se înţeleg cele spuse ca referindu-se la cel ce se mărturiseşte în psalm, el înfăţişează prin ele multa chinuire ce i-au pricinuit-o atât cele spuse înainte, cât şi cele spuse acum. „Căci m-am făcut”, zice, „ocară pentru vrăjmaşi”, ca unul ce mă chinuiesc în zadar; şi teamă cunoscuţilor şi vecinilor, care se tem, socotesc, ca nu cumva să mă pierd, pentru ticăloşia mea văzută în mărturisirea către Dumnezeu şi în prea marea pocăinţă ce-am arătat-o, chinuindu-mă în sac şi cenuşă şi plângând ziua şi noaptea şi stăruind în oboseli dureroase. Şi cei ce m-au privit s-au depărtat de la mine, disperând de mântuirea mea, ca de unul care sunt mort deja, spunând, poate, că am înnebunit şi nu mai doresc nicidecum să mai trăiesc. De aceea au şi dat uitării toate ale mele şi au socotit că sunt un netrebnic şi un pierdut. Fugind ei de mine, am fost predat uitării, ca un mort. Am părut aruncat, ca cele mai necinstite vase şi la nimic bune, şi de aceea, dispreţuite.

Uitat am fost, ca un mort, de inima lor (v. 12). De inimă, adică de mintea şi de amintirea lor.

Că am auzit ocara multora din cei ce locuiesc împrejur (v. 13). Poate cele spuse: „Am auzit ocara”, e pricina celor spuse mai sus¹⁹⁰. E ca

¹⁹⁰ Faptul că a auzit ocara, l-a făcut să ceară mila lui Dumnezeu, cum a arătat înainte.

141

şi când ar zice: „Nu m-am supărat în zadar, ci pentru că vrăjmaşii nevăzuţi, căzând eu în păcat, s-au unit între ei ca să răpească sufletul meu. De aceea, pentru multa chinuire am chemat pe Dumnezeu, să mă miluiască”.

în mâinile Tale, sorţul meu (v. 15). E sorţul de la Dumnezeu de care vorbeşte David. Sunt bunătăţile făgăduite, nădăjduite de binecredincioşi, pe care le va şi da El lor la vremea sa¹⁹¹.

Arată faţa Ta peste robul Tău (v. 16). Dumnezeu îl învredniceşte de privire pe cel smerit şi blând şi pe cel stăpânit de frica dumnezeiască. Dar Se întoarce de la cel greu de strunit şi de domolit şi care nu pune nici un preţ pe ceea ce îi este plăcut Lui. Şi nu se îndoieşte nimeni din cei cu cuget drept că cei ce se bucură de ajutorul Lui vor fi mai tari decât orice ispită şi de uneltirea celor ce-i războiesc. Căci precum când răsare soarele, se destramă întunericul, iar când apune, urmează noaptea, în care ies din pădurile lor fiarele sălbatice şi oamenii răufăcători, la fel, întorcându-se de la cineva Dumnezeu, se ridică vrăjmaşii sufletului. Iar strălucind lumina dumnezeirii Lui, pe care Scriptura o numeşte faţa lui Dumnezeu, fug toţi cei ce lucrează cele vrednice de întuneric. De aceasta cere şi prorocul să se învrednicească de ea, nu pentru faptele lui, ci pentru mila lui Dumnezeu (c. v. 16). Căci acesta îmi este, zice, singurul mod de mântuire: arătarea feţei Tale (v. 16)¹⁹².

Doamne, să nu fiu ruşinat, că Te-am chemat pe Tine (v. 17). Celor necredincioşi, nu mie, se cuvine să fie ruşinaţi. Aceasta o păţesc pe drept cei fără credinţă, adică cei ce nu Te ştiu pe Tine, nici nu mărturisesc dumnezeirea şi măreţia Ta, ci recunosc mai

¹⁹¹ Nu e vorba de o soartă fatală, ci de partea de bunuri pe care a hotărât Dumnezeu să o dea fiecăruia după faptele lui.

¹⁹² Arătarea feţei lui Dumnezeu e egală cu arătarea luminii, a milei, şi a acestora cu mântuirea. Faţa lui Dumnezeu nu poate fi decât luminoasă pentru că e bun şi milos cu cei mai mici ca El. Şi din acestea vine fericirea noastră. Faţa lui Dumnezeu e intenţia Lui îndreptată spre noi. Şi aceasta o simţim. Prorocii o simt în mod deosebit şi-i aud „cuvintele”. Fiul lui Dumnezeu a luat o faţă omenească luminată de dumnezeirea Lui ca să ne facă mai accesibilă, mai simţită faţa Lui dumnezeiască. Faţa Lui omenească e chipul văzut al feţei Lui dumnezeieşti filiale.

142

degrabă demonilor domnia şi recunosc Satanei stăpânirea peste toate şi-şi pun soarta în mâna lor. Ei vor merge în Tartar cu cei închişi acolo, pe care i-au socotit zeii lor.

Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o celor ce se tem de Tine; pe care ai făcut-o lucrătoare celor ce nădăjduiesc întru Tine înaintea fiilor oamenilor (v. 19). Sintagma „ai ascuns-o” pare să fie contrară sintagmei „ai făcut-olucrătoare”. Căci dacă a ascuns mulţimea bunătăţii, cum a făcut-o iarăşi lucrătoare înaintea fiilor oamenilor? Dar „a ascuns” trebuie înţeles că „a depozitat”, sau „a pus”, adică a dăruit bunătatea numai celor ai săi, dar înaintea fiilor oamenilor, adică n-a rămas nimănui necunoscută. Căci cine n-a ştiut că este bun Făcătorul tuturor, dar nu la fel faţă de toţi, ci mai mult faţă de cei care au în sufletele lor teama de Dumnezeu?! În aceştia a ascuns-o, adică în ei a depozitat ca pe un sorţ propriu mulţimea bunătăţii. Şi nu o au numai în nădejdi, ci a făcut-o şi mult lucrătoare în ei, adică s-a făcut arătată şi prin faptele lor. Fiindcă peste egipteni s-a lăsat odinioară întuneric adânc vreme de trei zile, dar bunătatea Celui ce izbăveşte pe cei alipiţi Lui a păstrat pe Israel neîncercat de întuneric. Au pierit cei dintâi-născuţi ai egiptenilor, într-o noapte, iar între fiii lui Israel nu s-a auzit nici măcar un schelălăit de câine, ci erau fără vreo rană, Dumnezeu oprind pe Distrugătorul. Vezi cum a făcut lucrătoare înaintea fiilor oamenilor, adică pe faţă şi în mod arătat, mulţimea bunătăţii Sale faţă de cei ce nădăjduiesc în El? Dar a şi ascuns-o, pentru că nu le-a fost îngăduit tuturor să se împărtăşească cu ea. Căci s-a rezervat, cum am spus, celor ce se tem de El. Pentru că nu e nerăsplătită nădejdea acestora în Dumnezeu, ci ea le garantează de mai înainte mântuirea de la El şi le e pricinuitoare de mult folos celor ce o ţin. Ascunzi deci, zice, bunătatea Ta în cer celor ce se tem de Tine, adică le-o păstrezi. Pentru că şi prin aceasta o faci lucrătoare, că le-o dai celor ce nădăjduiesc în Tine. Şi le-o vei da lor înaintea tuturor, încât toţi o vor vedea dată celor vrednici, la vremea răsplătirii. în alt sens, mulţimea bunătăţii lui Dumnezeu aduce acum un folos ascuns şi nu se vede în

143

mod limpede; ci aşteaptă veacurile ce vor veni, ca să se descopere m ei.

Binecuvântat este Dumnezeu, că a făcut minunată mila Sa în cetatea întărită (v. 22). Prorocul a dus rugăciunea către Dumnezeu la un sfârşit bun, binecuvântând pe Domnul Dumnezeu pentru cele bine pătimite. Căci prin mine, zice, s-a slăvit Dumnezeu, că venind asupra mea nenumărate războaie, care au încercat să împresoare sufletul meu ca pe o mare cetate, Păzitorul meu, înconjurându-mă ca un zid, a arătat minunată mila Sa. M-a mântuit astfel ca pe o cetate înconjurată de un zid întărit193.

Mai bine zis, numeşte „cetatea întărită” pe Fiul însuşi, Care îi ascunde pe sfinţi şi-i strânge ca într-un cort, scoţându-i din agitaţia oamenilor şi din sfada certăreaţă a limbilor. Sau poate numeşte Biserica Lui, cetatea sfinţilor, de nebiruit şi de necucerit de Satana, zidul mare şi sigur şi de nepătruns. „Căci porţile iadului nu o vor birui pe ea” (Mt. 16,18)¹⁹⁴. Iar mila nu s-a dat în afara sfintei cetăţi, ci mai mult celor ce sunt în ea. Căci în ea s-a făcut minunată mila Lui.

¹⁹³ O face lucrătoare dându-le puterea să nădăjduiască celor ce vor. Dar le-o ţine ascunsă pentru că nu le dă de aici tot ce nădăjduiesc. Şi când le-o va da deplin, vor vedea aceasta toţi.

¹⁹⁴ Într-un articol din revista greacă Synaxy, nr. 19, iulie-sept. 1986, intitulat: „Negrăita taină a Unului suprem”, am încercat să arătăm că toate unităţile compuse din lume (persoana umană, omenirea, elementele componente ale lor, lumea întreagă) presupun un Unul suprem, necompus, independent de alte unităţi. Acest Unul însă, Care, ca să fie perfect, trebuie să iubească şi să fie iubit, dar în El însuşi, nu în existenţe şi de existenţe din afară de El, este Treimea Persoanelor de o fiinţă. El a făcut lumea ca să fie şi ea o unitate, dar nu poate fi şi spori în unitate decât unită cu El. De aceea, când prin voia oamenilor, ea slăbeşte unitatea în ea însăşi şi cu Dumnezeu, îl face pe Fiul Său om, în Care restabileşte şi perfecţionează această unitate a ei cu Dumnezeu în ea însăşi în cursul vieţii pământeşti ca Biserică, iar în cea viitoare ca împărăţie a cerurilor. Unitatea aceasta îşi are puterea în bunătatea sau mila lui Dumnezeu, faţă de care descompunerea e una cu răul. O spune aceasta stihul de faţă şi Părintele tâlcuitor în continuare prin rolul ce-l dă milei de la Dumnezeu în această cetate, care este Biserica. Mila sau bunătatea e tăria ei împotriva demonilor care luptă pentru destrămarea ei.

144

Mai e „cetate întărită” sau înconjurată de ziduri, şi sufletul nepătimitor (nepătimaş) al lui David. Dar zidul nepătimirii surpându-l vrăjmaşii împreună cu Bersabea [Beer-Şeba], au intrat la David. De aceea îl roagă şi în Psalmul 50 pe Domnul „să se zidească zidurile Ierusalimului” (Ps. 50,19).

Psalmul 31

Psalmul lui David, al înţelegerii.

Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile (v. 1). înfăţişând multele necazuri, pe care le răbda întru pocăinţă, David îi fericeşte pe cei care au dobândit iertarea fără necazuri prin baia naşterii din nou. Iar psalmul s-a numit al înţelegerii pentru că de aceasta au mai ales nevoie oamenii. Iar fiindcă sunt foarte aplecaţi spre patimi, sunt asemănaţi cu caii şi cu catârii (cf. v. 10). Sau îndeamnă spre înţelegere fiindcă psalmul are multe înţelesuri ascunse, şi cel ce-l citeşte are nevoie de înţelegere.

Fericit bărbatul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul (v. 2). E a treia grupă de păcătoşi a căror faptă nu e de laudă, dar a căror voinţă nu e învinovăţită. Primul stih vorbeşte de cei miluiţi prin Sfântul Botez. Al doilea, de cei ce voiesc să se pocăiască. Căci îşi acoperă păcatele lor prin pocăinţă, iar Dumnezeu cel bun le îngroapă prin uitare în aşa fel că nu mai voieşte să le vadă. Pentru că celor ce păcătuiesc după iertare, nu le mai dă o a doua iertare, ci o acoperire a păcatelor. Căci datorită faptelor bune ce le urmează le-a îngăduit să-şi acopere păcatele de mai înainte. Al treilea stih vorbeşte de cei ce greşesc, dar nu dintr-o voinţă rea şi vicleană¹⁹⁵.

¹⁹⁵ Sunt păcatele din slăbiciune, care pot deveni tot mai rare şi mai mici. Pe această linie se înscrie progresul în nepăcătuire. Aceste trei forme de scăpare din păcate credem că le înţelege Părintele tâlcuitor astfel: a) De păcatele dinainte de Botez scăpăm fără pocăinţă, pentru că n-am ştiut că au fost păcate. De ele scăpăm prin unirea cu Hristos, ca o înnoire totală a vieţii noastre (la copii, prin însuşirea conştientă a acestei înnoiri de care află prin părinţi şi naşi). Ele nu mai sunt ţinute nici măcar în amintire cu regret; b) De păcatele săvârşite cu voia după Botez trebuie să ne pocăim. Prin aceasta le ţinem în amintire, dar cu regret; le ţinem înăbuşite, acoperite. Pe acestea le acoperă şi Dumnezeu uitându-le; c) Păcatele din slăbiciune sunt cele pe care ne pomenim făcându-le fără să punem deloc voinţa în săvârşirea lor. Ne pomenim gândind rău de alţii, vorbindu-i de rău, poftind vreo plăcere, mândrindu-ne. Pe acestea Dumnezeu nu le osândeşte pentru că nu sunt făcute cu voia, ci din obişnuinţele rămase în noi din păcatul strămoşesc, şi voia le opreşte îndată când omul le constată şi aşa slăbeşte treptat apariţia lor.

145

Tu eşti scăparea mea din necazul ce mă cuprinde (v. 8). E mare lucru a nu ne încrede în noi înşine, ci a-L recunoaşte mai degrabă pe Cel ce poate să ne scape când năvălesc gândurile şi necazurile care din pricina binecredincioşiei noastre cad peste noi şi ne tulbură ca o furtună.

Bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au împresurat (v. 8). Pe acestea le spune în numele celor ce însetează după mântuirea prin Hristos, prin Care am fost scoşi din nefericirea blestemului de la început şi ne-am îmbrăcat într-o veselie şi bucurie, fiind scăpaţi de moarte şi de păcat. Căci cu ce bunătate din cele de sus nu ne-am îmbogăţit? Dar pe sfinţi (pe cei botezaţi) nu-i înconjoară numai oameni necredincioşi şi ispititori, ci şi însăşi cetele răufăcătoare ale dracilor.

Te voi face să înţelegi şi te voi călăuzi pe calea aceasta pe care vei merge (v. 9). Celui ce s-a rugat să fie eliberat de vrăjmaşi, Dumnezeu îi răspunde făgăduindu-i să-l călăuzească pe calea cea dreaptă. Te voi face să înţelegi, zice, şi-ţi voi arăta calea pe care vei merge, care te duce la ţinta de trei ori fericită¹⁹⁶. Şi voi privi mereu cele ale tale, ca, luminat de razele luminătoare, să poţi vedea calea făgăduită ţie¹⁹⁷.

Cu zăbală şi frâu strânge fălcile lor (v. 10). întoarce cuvântul către Dumnezeu. Iar ceea ce îi spune este aceasta: Pe cei ce nu

¹⁹⁶ De trei ori fericită e comuniunea cu cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

¹⁹⁷ Din privirea lui Dumnezeu iradiază lumină în cel privit cum iradiază din privirea iubitoare a prietenului. Şi ea mă face să merg şi eu pe calea cea dreaptă a iubirii faţă de el.

146

voiesc să se pocăiască întoarce-i ca printr-un frâu prin certare spre Tine şi, despărţindu-i de mişcările schimbătoare şi de nepăsare şi de neascultare şi învârtoşare, supune-i sub jugul Tău. Şi să nu-i laşi ca rozându-şi frâul, să se năpustească spre prăpastie. Ci încovoindu-le grumazul cu mâna, îndreaptă-i spre râvna cea mântuitoare. Căci de se desparte cineva de rău, şi revenind la înţelegerea cuvenită omului, leapădă cugetul dobitocesc şi se face bărbat înţelept şi întreg la minte, şi-L face pe Dumnezeu, Care-l înţelepţeşte, nădejdea şi scăparea sa. Şi astfel e înconjurat de mila şi de îndrumarea Lui, aşezându-se sub mâna lui Dumnezeu, care poate să-l mântuiască.

Veseliţi-vă în Domnul şi vă bucuraţi, drepţilor (v. 12). Cât de înţeleaptă este concluzia cântării de laudă! Căci întoarce de la bucuria de vreun lucru lumesc, îndemnând la bucuria de Dumnezeu. Şi înţeleg prin aceasta darurile duhovniceşti şi nădejdea cununilor. Dar nu toţi se pot bucura de Dumnezeu, ci o pot face aceasta doar iubitorii dreptăţii. Le e propriu acestora să se bucure numai de Dumnezeu şi să se laude în El, după dumnezeiescul Apostol: „Cel ce se laudă în Domnul să se laude” (I Cor. 1, 31).

Psalmul 32

Psalm al lui David,fără titlu în evreieşte. Psalmul acesta este o cântare de laudă ca din partea lui David, sau în cinstea şi slava lui Hristos, Care e numit şi „David” pentru naşterea din el după trup. Căci a răsărit din sângele lui Iesei şi David. Iar înţelesul psalmului de faţă cuprinde întâi o chemare şi un îndemn. Căci sfinţii trebuie să-L preamărească pe Dumnezeu şi să-I aducă cântări de mulţumire Lui, Care a mântuit pământul şi le-a readunat (recapitulat) pe toate în Hristos, cele din ceruri şi cele

147

de pe pământ (cf. Ef. 1,10), în El, Care ne-a scos de sub tirania şi răutatea diavolului¹⁹⁸.

Apoi, e introdus îndată un cuvânt de învăţătură tainică, prin care aflăm că Hristos are o mână de nebiruit şi o voinţă atotputernică, şi de aceea, stăpânirea peste toate şi slava cuvenită lui Dumnezeu şi o înălţime mai presus de lume. De fapt, îl înfăţişează ca Făcător al tuturor. „Căci cu Cuvântul Domnului”, zice, „cerurile s-au întărit”(v. 6)¹⁹⁹. Mai învaţă, pe lângă aceasta, că este atotsupraveghetor şi-Şi îndreaptă un ochi pătrunzător spre toate cele de pe pământ şi străbate cu vederea în cutele ascunse ale fiecărei făpturi.

Apoi adaugă ca ceva de folos şi necesar tainicei învăţături de mai înainte concluzia. Căci arată că nădejdea în oameni e putredă şi se frânge uşor şi că nu e în stare cineva de pe pământ

¹⁹⁸ într-o notă anterioară am arătat cum Dumnezeu, unitatea supremă, necompusă şi independentă de ceva, care a creat lumea ca o unitate compusă şi dependentă de El, şi toate cele din ea, ca unităţi compuse şi în dependenţă reciprocă şi faţă de El, readună în deplina unitate cu El toate cele create, când prin demoni şi prin oamenii ispitiţi de ei toate unităţile şi unitatea lumii au slăbit în ele înseşi, pentru că a slăbit unitatea între ele şi Dumnezeu. Unitatea lumii cu Dumnezeu a fost refăcută pentru veci în Hristos, Care a unit în Sine firea omenească cu cea dumnezeiască. Refacerea acestei unităţi şi a unităţilor din lume îndeosebi a celei din om şi dintre oameni se extinde ca Biserică şi prin contribuţia oamenilor. Unitatea tuturor şi între toate îndeamnă eliberarea lor de puterile demonice, care lucrează la descompunerea ei, prin întărirea egoismului.

¹⁹⁹ Chiar în cuvântul omului curat, unit cu Dumnezeu, e putere. Cu atât mai mult, în Cuvântul lui Dumnezeu. în El e atâta putere, fiindcă e un Ipostas deosebit. Prin El au fost aduse toate la existenţă, din nimic. Şi El Şi-a imprimat pecetea Sa în ele ca raţionalitate, dar şi ca necesitate de-a răspunde cuvântului care a creat-o şi o susţine cu cuvântul lor de mulţumire şi de laudă. „Cerurile” sunt multele trepte îngereşti. Dacă universul văzut este o întindere pe care noi n-o putem cuprinde, de ce n-ar fi aşa şi universul îngerilor? Origen afirma că Dumnezeu trebuie să creeze pe rând multe lumi, pentru că nu poate pune într-una toată puterea Lui. Dar mai mult arată puterea lui Dumnezeu întinderea lumii şi formele ei de necuprins de om, plină de posibilităţi nenumărate şi putându-se îmbogăţi la nesfârşit de viaţa dumnezeiască, decât nişte universuri care, toate prin insuficienţele lor nereparabile, ar arăta mereu neputinţa lui Dumnezeu.

148

să se mântuiască pe sine dacă nu-l ajută Dumnezeu. îi îndeamnă, deci, astfel pe cei ce-L iubesc pe El să cugete la cele ale Lui şi să se silească să urmeze voii Lui şi să-şi pună încrederea în El şi să ştie, ca un lucru sigur, că El îi scapă de orice ispită şi că mântuieşte fără greutate pe toţi cei ce se încred în El. Deci începe cântarea de laudă şi zice:

Bucuraţi-vă în Domnul, drepţilor (v. 1). Ajunşi, deci, în Domnul şi privind pe cât putem la bogăţiile minunate ale Lui, să dobândim chiar din această privire (contemplare) veselie pentru inimile noastre. Şi ca să spunem pe scurt, în aceasta constă bucuria drepţilor în Domnul: în a voi să cugete numai cele plăcute Lui şi iubite de El şi a dori săvârşirea celor bune şi a se despărţi de poftele lumeşti şi de scufundarea în această viaţă.

Mărturisiţi-vă Domnului în alăută, în psaltire (liră) cu zece strune cântaţi Lui (v. 2). în alţi psalmi s-a scris când: „De bunăvoie voi jertfi Ţie” (Ps. 53, 6), când: „Cu voia mea, mă voi mărturisi Lui” (cf Ps. 27, 10). Prin aceasta înţelege că nu trebuie să se facă rugăciunile fără voie, nici cu tristeţe şi cu silă, ci din cuget bun şi cu inimă veselă.

Aceasta cere să se arate şi aici, dând ca pildă pe cei ce se folosesc de alăută şi psaltire (liră). Căci nu porunceşte Duhul o cântare bătută în strună, nici nu cere să atingă coarde lumeşti cei ce cugetă la dreptatea spirituală, ci să-şi facă cântările de slavă cu o sfântă bucurie. Dar urmând cum se cuvine vechile obiceiuri, psalmistul pomeneşte de organe. Căci era un obicei al iudeilor să bată uneori în strunele lirei şi să se folosească de chimval (ţambal) şi de alte instrumente asemănătoare, cântând prin ele în templul lor.

Ia seama că nu porunceşte sfinţilor sau celor drepţi să jertfească viţei, nici să se folosească de fumuri de tămâie, ci mai degrabă să îl slăvească pe Dumnezeu în cântări şi să aducă jertfe nesângeroase, care sunt simbolul vieţii în Hristos. Căci respingând jertfele de sânge prin cuvântul spus către Israel: „Nu voi primi din casa ta viţei, nici din turmele tale ţapi” (Ps. 49, 10), îndeamnă la cântări de laudă zicând: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă” (Ps. 49,15).

149

Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi-I frumos, cu strigăt de bucurie (v. 3). Poate vedea cineva şi de aici că Duhul nu grăieşte aici, prin psalmist, celor ce săvârşesc slujirea Legii, ci celor ce iubesc vieţuirea în Hristos şi s-au îmbogăţit de dreptatea de la El prin credinţă. Iar aceştia sunt cei despre care a spus la începutul psalmului dinainte: „Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile” (Ps. 31, 1). Ci cui le-a iertat păcatele, dacă nu celor refăcuţi într-o viaţă nouă prin sfinţenie în Duh, care au fost spălaţi de toată întinăciunea prin Sfântul Botez?! Aceasta le porunceşte să cânte, şi nu simplu, ci într-un mod neobişnuit dinaintea noastră. Căci zice că trebuie să fie cântarea nouă, ceea ce arată limpede că Legea cea prin Moise a ajuns la sfârşit²⁰⁰. Iar a cânta frumos este a cânta înţelept, în strigăt de bucurie. Iar strigătul de bucurie zicem că este cel rostit de oaste, după căderea vrăjmaşilor.

Că drept este cuvântul Domnului (v. 4). Deoarece drept este cuvântul Domnului şi lucrurile Lui întru credinţă, bucuraţi-vă, zice Domnul. Iar zicând că cuvântul Domnului este drept, îmi aminteşte, mi se pare, de poruncile evanghelice, care nu au nimic sucit, sau întunecos, sau greu de văzut şi acoperit de neclaritatea literei, cum e Legea lui Moise²⁰¹. Căci numai prin ocolişuri lungi, prin grele tâlcuiri, de abia înţelegem, în chip neclar, cele ale lui Moise. Dar „cuvântul Domnului”, adică învăţătura evanghelică, este drept şi uşor de înţeles şi plin de putere în îndrumarea spre tot chipul virtuţii.

Pus-a în vistierii adâncimile fără fund (abisurile) (v. 7)²⁰². Aşa zice despre mare: „Pusu-i-am ei hotare, închizând-o cu încuietori şi porţi. Şi i-am zis ei: Până aici să vii şi să nu treci de aici,

²⁰⁰ Cântarea e nouă şi pentru că e făcută cu o inimă curăţită de păcate prin unirea cu Hristos, dar şi pentru că are un conţinut nou, sau cuprinde mulţumirea şi lauda nouă a marii fapte a lui Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul să Se unească cu noi pentru veci, umplând de dumnezeire viaţa noastră.

²⁰¹ Era greu de înţeles ce voia Legea cu oamenii cerându-le jertfe de animale. Sau nu se vedea ţinta înaltă a umanului urmărită prin împlinirea poruncilor ei. Ce înălţime clară ne arată poruncile lui Hristos? „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” etc.

²⁰² Tâlcuitorul vede acest stih referindu-se la mare. Dar el se poate referi şi la cuvintele lui Hristos. În ele, ca în nişte comori de nesecat, se văd adâncimi fără fund, adâncimi de neepuizat cu înţelegerea, în claritatea de toţi înţeleasă, dar de necuprins a lor. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri… şi veţi fi fiii Tatălui ceresc” (Lc. 6, 35). Putem trăi simţirea de fii iubitori, dar cine poate epuiza această simţire? Cuvintele Mântuitorului sunt înţelese de aceea şi de oamenii cei mai simpli, dar nu le pot epuiza nici cei mai mari filosofi. Sunt cuvinte a căror înălţime n-a fost atinsă nici înainte, nici după El. „Mările” au şi acest înţeles figurat: sunt abisuri cuprinse între hotare. A spus şi Kant: „Lucrează aşa, ca fapta ta să poată fi norma generală de acţiune”. Dar nu ştiu dacă ar fi putut-o spune aceasta dacă n-ar fi spus-o mai înainte Hristos: „Ceea ce voiţi să vă facă vouă semenii faceţi şi voi lor asemenea” (Mt. 7,12). însă în formularea exprimată de Hristos, modul acesta de lucrare cum nu poate fi alta mai înaltă e mai clar, mai capabil de-a trezi simţirea omului, în situaţiile concrete ale vieţii: „ Voieşti să te respecte altul, respectă-l tu mai întâi; voieşti să fii cercetat când eşti bolnav, cercetează tu mai întâi etc. Fă-te model în toate”.

150

ci întru tine să se sfărâme valurile tale” (Iov 38, 10). Dar a spus şi către unii din cei mai vechi părinţi, unul dintre sfinţii proroci: „Oare nu vă veţi teme de Mine, zice Domnul, sau nu veţi fi cu evlavie înaintea Mea, Care am pus hotare mării printr-o poruncă veşnică, ce nu va fi călcată de ea?” (Ier. 5, 22). Iar că pământul fiind sub apă, Dumnezeu l-a descoperit la început, ne-a lămurit Moise, care zice în numele lui Dumnezeu: „Să se adune apa într-o singură adunare şi să se arate uscatul” (Fc. 1, 9). Deci adâncimea (apelor) care poate acoperi pământul întreg, având putere dumnezeiască, îl cuprinde ca într-un burduf. Şi, desfăcându-se, nu-l lasă să treacă peste hotarele ce i le pune.

Să se teamă de Domnul tot pământul (v. 8). înţelesul celor dinainte ne lămureşte că nu în zadar, ci mai degrabă spre folosul şi trebuinţa tuturor în vederea mântuirii a spus către noi aceste cuvinte despre slava şi înălţimea lui Dumnezeu, cele mai presus de toate. Căci îndeamnă pe toţi cei de sub cer să nu mai aducă închinare demonilor, ci să se înfrumuseţeze cu temerea de Dumnezeu şi să-şi însuşească în minte gândul despre Cel ce stăpâneşte toate, Care a adus cu cuvântul toate la existenţă, a întărit cerurile şi susţine toate cele făcute spre a fi bine şi a exista prin lucrarea Sfântului Duh²⁰³. De aceea a scris David

²⁰³ Credinţa într-un Dumnezeu care e mai presus de natură ne dă putinţa să ne ridicăm peste legile ei, care, dacă ar fi singură, ne-ar ţine în urâţenia patimilor noastre. De aceea, a crede într-un Dumnezeu personal superior naturii ne dă putinţa unei înfrumuseţări sau îmbunătăţiri reale şi fără sfârşit.

151

cuvintele despre slava dumnezeiască, ca, cunoscând noi mărimea înălţimii firii dumnezeieşti şi negrăite, să lepădăm ca un lucru pierzător lenevia şi săvârşirea răului şi, luând în inimile noastre frica de Dumnezeu, să ne alipim de tot ce e bun şi să urcăm la familiaritatea cu El. Căci Sfânta Scriptură ne învaţă că frica de Dumnezeu e mântuitoare celor ce-L iubesc pe El. Fiindcă zice: „Frica de Dumnezeu va desfăta inima şi va da veselie şi bucurie şi lungime de zile” (înţ. Sir. 1, 11)²⁰⁴.

Şi să se cutremure de El toţi locuitorii pământului (v. 8). Auzind, zice, de El locuitorii lumii, să se cutremure de starea de mai înainte, adică de închinarea la idoli, ascultând de Făcătorul. Căci cutremurarea arată aici nu vreo mişcare trupească, sau vreo clătinare de felul acesta. Ci e obiceiul de Dumnezeu insuflatei Scripturi şi al nostru să vorbim de cutremurare ca să exprimăm ceva deosebit din cele văzute. Astfel, când Domnul, şezând pe asin, S-a suit în Ierusalim şi copiii îl preamăreau, Evanghelistul, subliniind importanţa intrării, a scris că, intrând Hristos în Ierusalim, s-a cutremurat toată cetatea, ca să arate că L-a cunoscut şi n-a rămas nebăgat în seamă de nimeni, ci s-au minunat de El toţi (cf. Mt. 21,10). Aşa să înţelegi şi aici cutremurarea tuturor locuitorilor lumii, care s-au uimit şi s-au minunat în aşa fel că nimeni n-a rămas neştiutor al slavei lui Dumnezeu şi al puterii şi înălţimii Lui mai presus de toate.

Căci El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit (v. 9). El a fost şi este, iar noi am fost creaţi prin Cuvântul Lui viu şi ipostatic, Care este şi înţelepciunea, şi puterea Lui (cf. I Cor. 1, 24)²⁰⁵. Iar „a poruncit” să nu înţelegi în alt chip omenesc, ci să o înţelegi mai degrabă după pilda celor pricepuţi în meşteşugurile de mână, care, când voiesc să alcătuiască ceva dintre cele în

²⁰⁴ Frica de Dumnezeu nu e contrară iubirii. Pentru că îl iubesc pe tata, mă tem să-l supăr şi să mă lipsesc de binefacerile lui. Dar frica e unită şi cu bucuria. Căci mă ţine lipit de Dumnezeu pe Care-L iubesc.

²⁰⁵ Cuvântul lui Dumnezeu este atât de consistent încât este Ipostas, sau Persoană, mereu vorbit de Tatăl şi vorbitor Tatălui. Pe când cuvântul meu e de multe ori nerostit, sau virtual, şi nu are în el consistenţă, ci în persoana mea, Cuvântul Tatălui e pururea actual şi are în Tatăl ipostasul propriu. El e cu adevărat partener de comuniune, cum nu e cuvântul meu cu persoana mea, decât în mod foarte nedeplin. De aceea Cuvântul dumnezeiesc e plin de putere nemărginită, pe când al meu are o putere slabă. Iar puterea Lui e totodată puterea Tatălui. Şi tot El e înţelepciunea Tatălui, dar şi înţelepciunea în care se manifestă relaţia dialogică între Tatăl şi EL Prin El creează Dumnezeu lumea din nimic şi o susţine. Iar prezenţa Lui la temelia ei pe care o pătrunde imprimă pecetea înţelepciunii Lui în ea cu raţionalitatea nesfârşit de variată şi de complexă, dar numai atâta câtă voieşte El în mod liber. în acelaşi timp se întipăreşte în om ca cuvânt, făcându-l şi pe el cuvânt personal, sau cuvânt cuvântător, legat de Cuvântul prin caracterul lui de cuvânt răspunzător.

152

care se pricep, numai că nu poruncesc priceperii şi meşteşugului lor prin voinţa de-a face acest lucru. Căci îndreptarea minţii spre lucruri are puterea poruncii şi a mişcării care se porunceşte pe sine. Dar la oameni, această înţelepciune şi putere a lor este neipostatică prin ea însăşi; la Dumnezeu însă, nu. Căci Cuvântul, prin Care toate se fac, subzistă. Şi se fac toate prin puterea şi înţelepciunea proprie Lui.

Ia seama că la cele două afirmaţii dinainte: „Să se teamă tot pământul” (v. 8) şi „Să se cutremure toţi locuitorii pământului” (v. 8), a adăugat: „El a spus şi s-a făcut” (v. 9), şi „El a poruncit şi s-a zidit” (v. 9). Deoarece omul e compus din materia pământească şi din sufletul ce locuieşte în trup, „pământ” se numeşte aici ceea ce e plăsmuit din pământ, iar „locuitor al lumii”, sufletul care a primit vieţuirea în trup. De aceea, în mod potrivit despre pământ sau despre ceea ce avem plăsmuit din pământ s-a spus „s-a făcut”, iar despre sufletul creat după chipul lui Dumnezeu s-a spus „s-a zidit” (creat)²⁰⁶. Iar „zidirea” se înţelege adeseori ca ridicarea peste lume şi îmbunătăţire, ca în cuvântul: „De e cineva în Hristos, e zidire nouă” (II Cor. 5,17), şi: „ca pe cei doi să-i zidească într-un om nou” (Ef. 2,15). Poate „s-a făcut” se spune despre întâia aducere la fiinţă a omului, iar „s-a zidit”, despre naşterea a doua, prin harul lui Hristos.

206 Trupul nu e creat din nimic, ci e luat din pământul care a fost creat mai înainte, în totalitatea lui; aducând sufletul la existenţă, Dumnezeu recurge din nou la creaţia din nimic. Dar fiecare suflet e creat aparte pentru câte o persoană. Şi e creat prin suflarea Cuvântului, arătându-se relaţia lui deosebit de intimă cu Cuvântul. Sufletul se bucură mereu de o suflare a lui Dumnezeu, care-l arată ca chip al Lui, tinzând spre veşnicie şi spre cunoaşterea sau cuprinderea nesfârşită a realităţii, inclusiv a lui Dumnezeu.

153

Căci pe cât se deosebeşte porunca lui Dumnezeu de cuvântul simplu, pe atâta se deosebeşte „zidirea” de „facere”²⁰⁷.

Iar sfatul Domnului rămâne în veac (v. 11). Aici revine la înţelesul iconomiei Celui Unul-Născut cu trupul şi cugetă la ce mare lucrare s-a împlinit prin ea. Căci cel ce se socotea ca dumnezeu al veacului acesta şi neamurile demonilor cugetau lucruri împotriva noastră. Şi multe erau cursele morţii ascunse pretutindeni şi laţurile păcatului mult întinse²⁰⁸. Căci „în calea aceasta”, zice, „pe care umblam, mi-au ascuns mie cursă” (Ps. 141, 3). Şi nu puteam scăpa de faptele răutăţii acelora. Fiindcă oamenii se închinau duhurilor necurate înseşi, ba chiar lemnelor şi pietrelor şi stihiilor (elementelor) lumii. Şi nu era între ei careva să facă binele, nu era până la unul, toţi fiind stăpâniţi de patimi cumplite şi neputând să-şi scoată grumazul nici unul de sub tirania acelora. Căci voiau să ne stăpânească. Dar Dumnezeu a risipit sfaturile celor ce ne stăpâneau. Şi ne-a scos de

²⁰⁷ În cazul din urmă, creaţia nu mai înseamnă creaţie din nimic, ci mai degrabă o umplere a omului de viaţă dumnezeiască. Dar poate nici prima creaţie a sufletului nu e exclusiv o creaţie din nimic, ci o îmbinare a ei cu înzestrarea sufletului, cu ceva din viaţa în Dumnezeu. Aceasta poate vrea să se spună prin afirmarea Sfintei Scripturi, că sufletul a fost dat omului prin suflarea lui Dumnezeu în trup. Sufletul e făcut pentru o relaţie deosebită cu Dumnezeu. De aici, aspiraţia lui spre eternitate şi infinitate. Tâlcuitorul explică deosebirea dintre creaţie şi facere în modul următor: într-o poruncă pune Dumnezeu mai mult decât în cuvântul simplu. Dar şi în creaţia (sufletului) pune mai mult decât în facerea (trupului). Dar lasă tot în cadrul creaţiei şi sufletul. Creaţia are, după el, trepte deosebite, prin mai multul sau mai puţinul ce-l pune Dumnezeu în ele, prin mai puţina sau mai multa prezenţă a lui Dumnezeu în ea. A avea creatura viaţa lui Dumnezeu prin relaţie nu înseamnă a o avea ca proprie, aşa cum a avea eu viaţa celui ce mă iubeşte în mine nu înseamnă a o avea ca proprie a mea.

²⁰⁸ Cei ce credeau în mod panteist în zeii identici cu forţele naturii nu făgăduiau omului o viaţă viitoare pe un plan superior acestei naturi, în care toate apar ca să dispară. Dacă pentru ei tot ce are putere e din natura zeificată, pasiunile, minciunile, răul sunt foarte fireşti şi de neevitat. Pentru ei nu există deosebire între bine şi rău, între curăţie şi murdărie morală. O natură care nu e decât ea se află sub stăpânirea demonilor. Zeii, identificaţi cu forţele ei care ispiteau la rău, erau una cu demonii.

154

sub ei şi ne-a mântuit. Şi fiind noi prizonieri ai acelora, ne-a răscumpărat. Şi eliberându-ne din laţurile acelora, ne-a adus sub jugul Său²⁰⁹. Căci în Hristos s-au recapitulat (au fost readunate) toate (Ef. 1, 10) şi El a dezbrăcat pe Satana de stăpânirea peste toate. Şi nu vom fi în acestea numai până cândva, sau în timp măsurat, ci harul Lui se întinde în veacuri îndelungate şi nesfârşite. „Căci cele ce le-a voit Dumnezeu, cine le va risipi?” (Is. 14, 27).

Sfatul lui Dumnezeu rămâne în veac şi gândurile inimii Lui din neam în neam (v. 11). Căci nu vom fi iarăşi sub altul, ci Hristos însuşi şi singur va stăpâni peste noi. El va împărăţi în veci. Şi, cum zice psalmistul: „El ne va paşte (ne va păstori) în veci” (Ps. 47,13)²¹⁰.

Fericit este neamul căruia Domnul este Dumnezeul lui (v. 12). Fericit e poporul care nu mai ştie şi nu mai numeşte Dumnezeu pe niciunul dintre falşii dumnezei, ci îl crede Domn şi Dumnezeu pe Cel prin fire şi cu adevărat astfel şi şi-a unit sufletul

²⁰⁹ Jugul Satanei şi al patimilor ne lipseşte de libertate, jugul lui Hristos e jugul cuceritor al iubirii, şi deci al libertăţii. „Robia” lui Hristos dă puteri să ne înălţăm, a Satanei ne ţine în îngustimea patimilor ce se repetă, nedeschizându-ne alte şi alte orizonturi şi, în general, un orizont deosebit de cel al naturii.

²¹⁰ Hristos, ca Dumnezeu care rămâne în veci şi are o conştiinţă personală, nu îi poate uita pe cei ce i-a creat ca persoane. Nu uităm noi persoanele cunoscute şi vrem să le uităm. Cum le-ar uita, sau ar voi să le uite, Fiul lui Dumnezeu, Care din iubire faţă de oameni S-a făcut chiar om pentru a fi cât mai aproape de ei şi în comuniune cu ei?! Conştiinţa personală dă valoare eternă propriei persoane, dar şi tuturor persoanelor. Se acumulează prin aceasta în fiecare persoană în veci modurile de înţelegere ale tuturor, se fac tot mai bogate simţirile sesizate propriei persoane provocate de toate şi de toţi. Fiul lui Dumnezeu îmbogăţeşte astfel şi umanitatea asumată de El, ca nimeni altul, cu cunoaşterea şi simţirea tuturor şi ne-o comunică astfel îmbogăţită şi nouă. El ne păstoreşte astfel pe toţi. Toate rămân astfel în veci în fiecare persoană. Hristos reţine în Sine simţirile persoanelor din toate neamurile şi din toate generaţiile lor. În El ne regăsim şi ne eternizăm toţi. Fără un Dumnezeu personal şi fără o Persoană dumnezeiască făcută şi om, toate sunt fără rost, toate sunt acoperite de întuneric.

155

său cu El; şi a fost ales prin aceasta aşa de mult, că s-a făcut şi el sorţ şi parte a lui Dumnezeu²¹¹.

Din cer a privit Domnul (v. 13). Aceasta este, socotesc, ceea ce s-a spus şi în altă parte de unul dintre sfinţii proroci către noi, cei chemaţi în Hristos spre dreptate: „Şi să ne cerceteze pe noi Răsăritul cel de Sus” (Zah. 6,12; Lc. 1, 78). Dar aud iarăşi şi pe dumnezeiescul David cântând şi zicând către Tatăl şi Dumnezeu cel din ceruri: „Cercetează-ne pe noi, întru mântuirea Ta” (Ps. 105, 4). Iar mântuire a lui Dumnezeu şi Tatăl s-a numit şi este cu adevărat Fiul. De fapt, Dumnezeu şi Tatăl ne-a trimis nouă ca pe o lumină şi sfeşnic dreptatea şi mântuirea Lui, adică pe Fiul²¹². Căci ne-am îndreptat în El şi am văzut lumina dumnezeiască şi spirituală. Deci întruparea Cuvântului se poate înţelege aici cu dreptate că e „cercetarea” lui Dumnezeu şi Tatăl sau „privirea” Lui.

Dar observă că privirea cea din ceruri trebuie să se îndrepte, zice, nu numai spre Israel, ca odinioară, prin mijlocirea preaînţeleptului Moise, ci peste toţi fiii oamenilor care locuiesc în lume. Căci a fost chemată mulţimea neamurilor din tot pământul la mântuire prin Hristos, Mântuitorul tuturor. Fiindcă harul venit prin Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor, e atotgeneral.

²¹¹ Dumnezeu iubeşte pe fiecare om care I se deschide, încât nu numai El Se face sorţ şi parte a tuturor, ci face şi pe toţi sorţ şi parte a Sa. Căci se îmbogăţeşte nu numai omul cu Dumnezeu, ci şi Fiul lui Dumnezeu Se îmbogăţeşte ca om cu fiecare, făcându-Şi umanitatea Sa plină de simţirile tuturor şi de felul de-a fi al tuturor. Desigur, Dumnezeu-Cuvântul a dat prin creaţie fiecărui om posibilităţile Lui unice. Dar omul le-a dezvoltat prin străduinţele lui într-un fel sau altul, sau mai mult, sau mai puţin. Şi simţirea fiecărui om are valoare pentru Dumnezeu pentru că e a lui şi nu a Sa.

²¹² Hristos este, ca Dumnezeu, Primul care a răsărit în existenţă din veci, din Tatăl, e Răsăritul cel de Sus. Iar ca om, este Răsăritul cel de Sus al noii umanităţi. El Se poate numi mântuirea pentru că totul în El este spre mântuirea oamenilor, a căror fire a unit-o Fiul lui Dumnezeu cu firea Sa dumnezeiască. El este dreptatea, căci prin El vine toată dreptatea în oameni şi pentru oameni. El este lumina pentru că a dat existenţei oamenilor un sens, deschizându-le perspectiva vieţii veşnice. Toate acestea este El ca Persoană divinoumană. Dacă ar fi numai divină, ne-ar lăsa unde suntem; dacă ar fi om, la fel, ne-ar lăsa să murim definitiv.

156

Din locaşul Lui gătit privit-a peste toţi cei ce locuiesc pământul (v. 14). „Locaş gătit” obişnuieşte dumnezeiasca Scriptură să numească cerul, sau pe sfinţii îngeri care locuiesc în cer. Pentru că, precum socotesc eu, puterile de sus nu se curăţă prin osteneală ca noi, ci sunt mai degrabă sfinte, întrucât în ele Se odihneşte Dumnezeu. Dar ne-am făcut şi noi locaş al lui Dumnezeu. Căci suntem biserici (temple) ale Lui (cf. I Cor. 3,16; II Cor. 6,16). Dar nu suntem de la început gătiţfpentru această vrednicie, ci îndreptaţi prin harul şi darul lui Dumnezeu (cf. Tit 3, 7), sau curăţind prin osteneală şi sudoare mintea noastră, ca, făcuţi sfinţi, să avem sălăşluit în noi pe Cel Atotcurat şi Sfânt²¹³.

Cel ce a plăsmuit îndeosebi inimile lor, Cel ce înţelege toate faptele lor (v. 15). Cu adevărat Fiul este Dumnezeu, Care cunoaşte inimile noastre, Care le-a plăsmuit pe câte una îndeosebi; şi înţelege toate faptele lor, nu mărturisindu-i cineva despre ele, sau vestindu-I-le, ci înţelegându-le ca văzător şi privind în inimi şi cunoscând cele ascunse ale lor²¹⁴. Căci în El este lumina, cum s-a scris (cf I In 1, 7), mai bine zis, El este Lumina (cf. In 8,12).

Nu se mântuieşte împăratul pentru putere multă (v. 16). „Nu se mântuieşte”, zice, „împăratul pentru puterea multă”, adică

²¹³ Locaş gătit s-ar putea socoti şi umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu şi înălţată la cer, de unde ne priveşte, fiind totuşi apropiată nouă, deschisă nouă. Puterile de sus nu se curăţă prin osteneală ca noi, pentru că n-au căzut în păcat ca noi, ispitite şi din pricina trupului. Dar ele s-au fixat în bine printr-o singură hotărâre de respingere a ispitei mândriei, prin care au căzut o parte din ele.

²¹⁴ Persoanele umane nu sunt create de Cuvântul lui Dumnezeu, de-a valma, cu un cuvânt general: să scoată pământul iarba, să se ivească peştii din mare şi animalele din pământ. Ci face un trup personal cu „mâna” Lui şi-i suflă suflet în mod individual. îi dă fiecărei persoane o notă şi o valoare aparte şi priveşte la cele proprii ale fiecăreia, ascunse altora şi lor înseşi, deci ţine un dialog cu fiecare, îndemnând-o să-şi dezvolte darurile ei în mod deplin. Chiar de privirea Lui în inima proprie e conştientă fiecare persoană, simţind această privire şi ca un îndemn spre înaintarea în bine, sau ca o mustrare pentru cele rele. E mare bucurie şi mângâiere să te simţi privit de cineva cu preţuire, cu iubire. Prin aceasta acela îţi comunică putere. Cu atât mai mult ai această bucurie, când te simţi privit de Dumnezeu. Aceasta îţi dă o putere nesfârşit mai mare.

157

pentru multa lui oştire. Dar nici dacă e cineva uriaş puternic, adică dacă gândeşte lucruri mari despre sine pentru marea vigoare şi tărie a trupului. Nici aşa nu se mântuieşte şi nu va fi mai tare decât cei ce-l războiesc de nu-i va ajuta Dumnezeu să învingă.

înşelător este calul spre scăpare (v. 17). înşelător este spre scăpare calul, sau călărimea. De aceea greşeşte uneori cel ce se încrede în ea. Şi aşteptând să învingă, cade sub mâna duşmanului. Căci cine se izbăveşte prin mărimea puterii lui? Nu se va izbăvi împăratul, sau călărimea, cum am spus. Căci se potriveşte bine acestora înţelesul stihului. Pentru că Dumnezeu este Domnul puterilor şi de la El este biruinţa. Căci El îi scapă şi-i izbăveşte uşor pe cei ce se încred în El, cărora le spune şi printr-unul dintre proroci aşa: „Şi va fi cel ce se atinge de voi ca cel ce se atinge de lumina ochilor Lui” (Zah. 2,12).

Iată ochii Domnului, peste cei ce se tem de El (v. 18). Arată că Dumnezeu Se îngrijeşte de cei ce s-au îmbogăţit cu familiaritatea duhovnicească faţă de El; şi că învrednicindu-i de privirea Lui iubitoare, îi aşază dincolo de orice rău. Căci zicând: „Iată”, arată chiar prin cercare că acest lucru e adevărat şi cunoscut. „Ochii Domnului, peste cei ce se tem de El”. Şi ce este egal cu aceasta în fericire? Sau cum n-ar umple de toată bucuria pe cei priviţi de Dumnezeu? Iar cei ce ştiu că depind de iubirea lui Dumnezeu se tem numaidecât ca nu cumva să nu se împărtăşească de privirea Lui. Căci ei nu se încred în ei înşişi, ci în Dumnezeu cel îndurător, punându-şi nădejdea în mila Lui (v. 18)²¹⁵.

Ca să izbăvească de moarte sufletul lor (v. 18). îi priveşte, zice, ca să izbăvească de moarte sufletele lor, desigur nu de cea trupească,

²¹⁵ Temerea de Dumnezeu nu e lipsită de iubirea faţă de El. Se tem de El ca nu cumva să nu se bucure de iubirea Lui. Iubirea o simt oamenii ca o privire a lui Dumnezeu la ei, ca o atenţie a Lui faţă de ei. în privirea cuiva la cineva se arată iubirea lui faţă de acela. Se uită şi cel ce urăşte la cel urât de el. Dar aceasta e o privire care nu vede în acela ceea ce e adevărat, sau îl poate realiza ca om adevărat, ci una care îl dispreţuieşte, care nu vede cu adevărat calităţile aceluia, care rămâne cu privirea la suprafaţa lui; îl priveşte cu scârbă, fără plăcere, ca să-i scoată în evidenţă nimicul. Acela se vede mai degrabă pe sine ca mult superior aceluia privit.

158

ci mai degrabă de cea spirituală. Iar moartea sufletului zicem că stă în a fi prins în laţurile diavoleşti şi în a cădea în mocirla păcatului. Şi pe lângă aceasta, în a fi slab în ispite şi a se încovoia sub încercări. Deci scopul lui Dumnezeu, văzător al sfinţilor, este atât să izbăvească de moarte sufletele celor ce se tem de El, cât şi să-i hrănească pe ei în foamea lor²¹⁶.

Şi să-i hrănească pe ei în foamea lor (v. 18). Căci îi satură în chip spiritual şi sfinţit, dându-le lor pâinea cea din cer (cf. In 6, 58), adică învăţătura cu adevărat de viaţă făcătoare şi mântuitoare şi mângâierea cea prin Sfântul Duh, prin care ne întărim spre tot lucrul bun. Căci nu rabdă Domnul să moară sufletul drept de foame. De fapt, a zis întinzându-ne masa întăritoare „Mâncaţi şi beţi şi vă îmbătaţi” (Cânt. 5, 1)²¹⁷.

Şi sufletul meu rabdă pentru Domnul. A răbda pentru Domnul nu e nimic altceva decât a te hotărî să pătimeşti pentru iubirea faţă de El şi să nu te fereşti de lucrurile aducătoare de folos, ca să împlinim cele plăcute Lui. Căci e nevoie, zice, de răbdare, ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi cele făgăduite.

Că ajutorul şi apărătorul nostru eşti (v. 19). Oare vor zice acestea încrezându-se în puterile proprii şi numai în ele şi cugetând lucru mare despre ei? Nicidecum. Ci ştiind mai degrabă că-i ajută Dumnezeu şi că îl au pe El ca apărător, Care-i întăreşte

²¹⁶ Până la un grad, orice persoană care-mi acordă atenţie, privindu-mă, e viaţă pentru mine, cum nu sunt lucrurile. Aceasta-i taina persoanei: de-a fi viaţă pentru altă persoană; se înţelege, viaţă sufletească. Dacă nu mi-ar acorda atenţie întrucâtva iubitoare nici o persoană, aş fi mort sufleteşte. Nesfârşit mai mult e viaţă pentru mine Persoana lui Hristos, Dumnezeuomul, deci privirea Lui. „Eu sunt Viaţa”, a spus El însuşi. Nu în vreo esenţă fundamentală e viaţa mea sufletească, ci în Dumnezeu cel personal, şi cu deosebire în Fiul lui Dumnezeu, făcut om din iubire pentru noi. Căci numai o Persoană care durează în veci şi ca Dumnezeu şi ca om îmi poate da viaţă în veci. El e izvor nesfârşit de viaţă pentru mine, dar aproape mie. El nu mă poate uita niciodată şi are puterea să nu mă uite. De aceea El a spus: „Şi Eu le dau lor viaţă veşnică” (In 10, 28). Şi de aceasta e înfometat omul.

²¹⁷ E beţia entuziasmului curat, „beţia trează”, cum îi spune Sfântul Grigorie al Nyssei. Cine nu trăieşte în mângâierea iubirii altuia un fel de beţie?! Trăirea nemărginirii unei bucurii curate e o beţie spirituală.

159

şi-i izbăveşte. De aceea adaugă: „Că ajutorul şi apărătorul nostru este”. Pentru aceasta şi răbdăm, zic, şi ne vom înfăţişa ca cercaţi prin toată stăruirea şi vom fi împodobiţi cu cununa credincioşiei, ca unii ce L-am avut pe El drept ajutor şi apărător²¹⁸.

Fie, Doamne, mila Ta spre noi (v. 21). Să urmeze mila Ta celor ce nădăjduiesc întru Tine, sau să fie cu ei. Aceasta ar fi un semn foarte vădit al credincioşiei lor. Căci în măsura în care ne facem mai familiari Lui şi ne bucurăm numai de El şi avem nădejdea în El, cerem mila Lui²¹⁹.

Psalmul 33

Al lui David, când şi-a schimbat faţa înaintea lui Ahimelec şi l-a slobozit pe el şi a plecat. Acest titlu nu are în el nimic asemănător cu cele dinainte, ca de obicei. Căci nu l-a numit nici cântare, nici psalm. Pare deci să fie o cântare de mulţumire adusă lui Dumnezeu ca din partea lui David, fără a fi nefolositor şi altora, care sunt scăpaţi de încercări şi au respins prin Dumnezeu uneltirile de nesuportat ale celor ce-i prigonesc pe ei. Iar când

²¹⁸ Cu cât L-am socotit pe Dumnezeu mai mult ca ajutător, cu atât am răbdat mai mult în greutăţile şi încercările noastre. Altfel n-am fi avut curajul să răbdăm. De aceea, deşi L-am avut pe El ca ajutor, vom lua cununa pentru tăria răbdării noastre. în răbdare e şi aportul nostru, dar şi ajutorul lui Dumnezeu, sau convingerea despre ajutorul Lui. E şi deschiderea noastră voită, dar şi bucuria care o produce. În nici o faptă de tărie morală nu sunt singur. Dar nu e nici numai Dumnezeu. Ci suntem amândoi într-o tainică îmbinare, neştiind unde sfârşesc eu şi unde începe El.

²¹⁹ Cu cât mai mult arată Dumnezeu unor oameni mila Sa, cu atât mai mult aceasta e un semn pentru alţii, că aceia îi sunt cu adevărat credincioşi în vieţuirea lor. Şi cu cât se simte cineva mai aproape de Dumnezeu, cu atât îi cere mai mult mila. Mila lui Dumnezeu faţă de un om nu exclude efortul omului de-a plăcea lui Dumnezeu. Şi viceversa. Totdeauna are loc o conlucrare între om şi Dumnezeu. Dumnezeu îl cinsteşte pe om dorindu-i conlucrarea.

160

s-a schimbat faţa lui şi cine e Ahimelec, sau cum l-a slobozit pe el, trebuie să aflăm din povestirea Sfintei Scripturi. De trei ori fericitul David a fost prigonit de Saul într-un anumit timp, când, neputându-i-se împotrivi pe faţă, pentru că toată oştirea lui Israel asculta de acela, a hotărât să fugă la Achiş, împăratul din Gath, sau al celor de alt neam, urmând sfatul lui Ionatan. Pornind el la drum, s-a oprit la preotul Ahimelec, în cetatea Nomba [Nobe], Dar şi-a ascuns fuga sa spunând că a fost trimis de împărat să ceară sabia lui Goliat. Şi nu i-a descoperit că el este David cel uns ca împărat de mâna dumnezeiescului Proroc Samuel, ci una din slugi. Şi a cerut pâine de la el. Iar acela i-a spus că nu are, fără numai cele ale punerii înainte, după Legea lui Moise. Cerându-le şi pe acestea fericitul David, iar preotul întrebând de nu sunt întinate slugile, a răspuns că el şi cei ce sunt în călătorie cu el s-au reţinut de la femeie timp de trei zile. Deci luând pâinile, a mâncat. Fiindcă deci altele a spus şi altele cugeta, spune că el şi-a schimbat faţa. Apoi ajungând în Gath şi temându-se de uneltirile celor potrivnici, a făcut pe nebunul, când, precum s-a scris, i-au curs şi bale pe barbă şi umbla de colo-colo, ca ieşit din minte şi furios (I Rg. 21).

Şi în modul acesta s-a izbăvit. Dar trebuie ştiut că şi Domnul nostru Iisus Hristos a zis către unii farisei care îi învinovăţeau pe ucenici că, rupând spice, le mâncau sâmbăta: „Nu ştiţi ce a făcut David când a flămânzit el şi cei cu el, că a intrat în casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile punerii înainte, care nu-i erau îngăduite lui să le mănânce, ci numai preoţilor?” (Mt. 12, 3-4; cf Mc. 2, 25-26; Lc. 6, 3-4). Izbăvit fiind deci dumnezeiescul David şi scăpând de tot războiul, aduce mulţumiri lui Dumnezeu şi zice:

întru Domnul se va lăuda sufletul meu (v. 2). Niciunul dintre cei ce trăiesc după trup nu va zice aceasta. Dar de este vreunul iubitor recunoscut de cele duhovniceşti şi de viaţă minunată, va zice de fapt: „întru Domnul se va lăuda sufletul meu”. Iar cei ce au un cuget animalic şi pământesc îşi au slava în ruşinea lor (cf. Filip. 3,19). Şi nu e fapta bună a celui ce voieşte, ci a celui ce dăruieşte harul.

161

Să audă cei blânzi şi să se veselească (v. 2). Să se veselească cei blânzi de cuvintele de suflet folositoare şi să se bucure de ele. Căci cei înţelepţi cu inima sunt iubitori de cuvinte înţelepte şi primesc îndemnurile spre bine fără zăbavă.

Slăviţi pe Domnul împreună cu mine (v. 3). Deoarece una este mintea şi a unui om este cugetarea, nu ajunge câtuşi de puţin spre a cuprinde măreţiile lui Dumnezeu. De aceea, ia pe toţi cei blânzi să participe la această lucrare²²⁰.

Apropiaţi-vă de El şi vă luminaţi (v. 5). Cei ce voiesc să spună ceva despre firea dumnezeiască şi preaînaltă nu cugetă şi nu zic nimic coborât şi omenesc, sau potrivit firii pământeşti şi create, ci cele ce sunt mai înalte şi necomune altora. Dumnezeu nu e căutat în spaţiu, pentru că nu Se află în spaţiu, ci e în afară de orice circumscriere, umplând toate, potrivit dispoziţiei şi modului de închinare al lor. Căci El Se află în acestea prin virtutea şi corectitudinea dogmatică şi prin judecata şi căutarea dreptăţii. Până când cineva se află în modurile rele ale purtării şi înfundat în noroiul plăcerilor trupeşti, nu se apropie de Dumnezeu, ci stă despărţit de El. Dar când se face închinător al lui Dumnezeu şi însetează după bine şi arată mintea ştiutoare a toată virtutea, atunci se apropie de Dumnezeu. Celor ce şed în întuneric şi în umbra morţii le porunceşte să vină la Domnul şi să se apropie de razele dumnezeirii ca, luminându-se prin această apropiere, să primească prin har în ei înşişi iluminările Lui^221.

²²⁰ Dacă lăudăm mulţi pe Dumnezeu, fiecare aduce ceea ce observă el din măreţia şi mila Lui. Aceasta foloseşte fiecăruia din cei mulţi, lărgindu-i înţelegerea acestei măreţii şi mile.

²²¹ Dumnezeu e în toate prin faptul că le susţine în existenţă pe toate.

Dar pune în lucrare într-un mod spiritual prezenţa Sa în cei ce se silesc să sporească în bine prin virtuţi şi îl cugetă corect, corespunzător cu existenţa Sa: ca Treime Sfântă, iubitoare; ca Tată, Care lucrează la mântuirea oamenilor prin Fiul întrupat şi prin Duhul Sfânt. Unde nu se crede drept, se produce o închidere faţă de prezenţa spiritual lucrătoare a lui Dumnezeu. Prezenţa spiritual lucrătoare a lui Dumnezeu e o prezenţă a dialogului: Dumnezeu lucrează cu ajutorul omului când şi omul lucrează binele, adică aşa cum îi place lui Dumnezeu. Căci lucrarea binelui e deschiderea persoanei către altă persoană, care are la temelie deschiderea persoanei umane Persoanei lui Dumnezeu, mai bine zis Treimii personale supreme, Care e chiar prin aceasta binele însuşi. Apropierea de Dumnezeu e această comuniune spirituală cu El. Iar această apropiere spirituală de Dumnezeu cel iubitor, sau comuniunea cu El, îl umple şi pe om de lumina comuniunii iubitoare a Sfintei Treimi. Unde e comuniunea iubitoare a unei persoane cu alta, se arată lumina în fiecare. De cea mai bogată şi statornică lumină se umple omul în comuniunea cu Dumnezeu. Există o tainică identitate între lumina spirituală, sau a existenţei, şi iubire, sau bunătate, pentru că în ea, fiind comuniune între persoană şi persoană, se revelează rostul lor şi se actualizează adâncurile luminoase ale fiecărei persoane, sau faptul că ea nu e decât iubirea sau lumina ipostaziată, îndreptată spre alte persoane. Comuniunea iubitoare îl scapă pe om de întunericul sărăciei spirituale al lipsei de sens şi al răcelii morţii.

162

Domnul l-a auzit pe el (v. 6). De e cineva smerit, Dumnezeu îşi lărgeşte urechea Sa faţă de el şi-i împlineşte cu bucurie cererile şi-l izbăveşte de toate necazurile²²².

Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul (v. 7). Sfinţilor încercaţi le pune Dumnezeu alături îngeri, care le susţin bărbăţia şi-i întăresc ca să respingă năvălirile celor ce vor să-i stăpânească. Căci nu poate rezista omul singur atacurilor vrăjmaşilor.

Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (v. 8). Precum gustarea mâncărurilor bine pregătite face simţită dulceaţa aflată în ele, aşa simplele făgăduieli ale darurilor dumnezeieşti încă nu tâlcuiesc conţinutul lor. Dar dacă ajung unii şi la experienţa lor, vor cunoaşte mai bine şi foarte limpede lucrarea harului aflată în ele. Deci celor ce n-au gustat din dulceaţa lui Dumnezeu trebuie să li se spună: „Gustaţi şi vedeţi că este bun Domnul”²²³.

²²² Cel ce cugetă smerit despre sine nu socoteşte că le are toate în sine, sau prin puterile sale, ci cere ajutorul lui Dumnezeu. Omul smerit e omul deschis altora, şi mai ales lui Dumnezeu. Cel mândru e închis în sine. Cine se deschide prin smerenie altuia atrage comunicarea celuilalt, şi prin aceasta viaţa.

²²³ în Liturghia ortodoxă se cântă aceasta înainte de Sfânta împărtăşanie. Nimic nu e bun, în sens spiritual, ca persoana altuia care se dăruieşte din iubire. Numai persoana altuia care mă iubeşte mă hrăneşte spiritual. Dar în mod desăvârşit, Hristos, sau Dumnezeu venit aproape de noi ca Dumnezeu prin întrupare. Mama româncă zice copilului într-un transport de dragoste: „Mânca- te-ar mama”. Trupul lui Hristos, prin înviere, a devenit trup de lumină. Materia însăşi e lumină concentrată. Materia trupului Lui a redevenit lumină, penetrată de lumina spiritului Lui uman şi a dumnezeirii Lui.

163

Fericit bărbatul care nădăjduieşte în El (v. 9). Ce e mai presus în bunătate şi în iubirea de oameni decât Cel ce Se dăruieşte cu totul pe Sine celor ce-L iubesc? De aceea cel ce şi-a pus nădejdea în El e, fără îndoială, de trei ori fericit: „Căci mai bine este a nădăjdui în Domnul, zice Scriptura, decât a nădăjdui în conducătorul în care nu este mântuire” (Ps. 117, 9; 145, 2). Fiindcă nădejdea în oameni e putredă şi sfărâmicioasă, dar cea în Dumnezeul tuturor rămâne pururea şi cu totul sigură²²⁴.

Temeţi-vă de Domnul, toţi sfinţii Lui (v. 9). Celor sfinţi şi cu mintea bună²²⁵ şi cunoscători ai Dumnezeului tuturor li se spune în chip cuvenit: „Temeţi-vă de Domnul, toţi sfinţii Lui”. Dar poate va întreba cineva: Spune, cum li se cere celor sfinţiţi: „Temeţi-vă de Domnul”? Se poate spune că sunt unii sfinţi care nu au teamă de Dumnezeu? Nu e un lucru nepotrivit să se spună aceasta? Căci întâi s-au temut, apoi s-au făcut sfinţi. Această ordine o are buna rânduială a lucrurilor. Ce vom răspunde, deci? „Temeţi-vă!” a spus-o în locul lui „Minunaţi-vă!”, sau „Uniţi-vă!”. Astfel Prorocul Avacum, minunându-se de faptele iconomiei (întrupării) Mântuitorului, zice: „Doamne, auzit-am glasul Tău şi m-am temut, cunoscut-am lucrurile Tale şi m-am înspăimântat (m-am uimit)!” (Avac. 3, 2)²²⁶.

Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit (v. 10). Cele omeneşti cad uneori şi primesc schimbări neaşteptate astfel încât bogatul de ieri cade în cea mai de pe urmă sărăcie şi cel ce se desfată în

²²⁴ Chiar dacă te iubeşte vreun om şi ar voi să durezi în veci, ca să-i fii spre mângâiere, nu te poate ajuta desăvârşit cu această voinţă a lui, căci el însuşi e pieritor. Dar Dumnezeu, Care există în veci, te poate ţine şi pe tine în veci, dacă voieşte. Şi o voieşte aceasta dacă te-a adus la existenţă, arătând că preţuieşte existenţa ta.

²²⁵ Minte adevărată, sau cu adevărat raţională e numai aceea care voieşte binele. Căci ea promovează armonia între oameni, şi nu dezordinea iraţională. Un ţăran român a spus odată unui orator care i-a copleşit pe oameni cu talentul şi ştiinţa lui, dar care îi critica pătimaş pe adversarii lui: „Domnule, vei fi având D-ta minte multă, dar nu-i toată bună”.

²²⁶ Fapta întrupării Fiului lui Dumnezeu şi toate cele ce urmează ei ne copleşesc; e atâta putere în ele, că ne fac să ne temem de Cel ce le-a săvârşit,

ştiind că această putere s-ar putea întoarce şi împotriva noastră — nu voim să ne folosim de ea spre mântuire.

164

belşug, în lipsa celei mai mici bucăţi de pâine. Nimic nu e sigur şi statornic în cele omeneşti. Iar cei ce-L laudă pe Domnul (v. 10), adică îl iubesc pe El şi se străduiesc să se îmbogăţească cu cele de care Se bucură El (adică cu tot felul de virtuţi), nu vor fi lipsiţi niciodată de cele trebuincioase vieţii. Căci le vor urma, ca unora ce au ales să facă cele bune, cele de la Dumnezeu şi bogata împărtăşire de darurile de sus şi de cele pământeşti, care nu-i duc totuşi la desfătări lumeşti, ci le măsoară, mai degrabă, potrivit trebuinţelor trupului, ceea ce le ajunge spre a trăi.

Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă (v. 11). Le dă învăţătură neamurilor. Iar din aceasta, întâia este frica de Dumnezeu, a doua, a nu bârfi pe fraţi, a treia, oprirea buzelor de la orice vicleşug, a patra, înfrânarea de la tot răul şi străduinţa spre tot binele. Şi peste toate acestea, urmărirea păcii. Iar pacea este Hristos. împlinirea acestora aduce viaţă şi zile bune (vv. 11-13).

Cine este omul care voieşte viaţa? (v. 12) Cine e, zice, omul raţional şi înţelept care voieşte să dobândească viaţa pentru veacurile nemărginite şi să se împărtăşească de fericirea îndelungată şi fără sfârşit? Să vină să asculte cuvintele mele, să cunoască în amănunte Legea, să-şi însuşească învăţătura mântuitoare. Căci celor ce iubesc viaţa legiuită le sunt gătite cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (cf. I Cor. 2, 9). Pentru că numai împlinitorul faptelor este învăţat. Căci cel ce a învăţat, dar n-a făcut nimic, e asemenea pământului sterp şi sărat care primeşte seminţele de la plugari, dar nu dă naştere la nimic. Iar auzitorul cuvintelor şi împlinitorul faptelor e potrivit să se asemene cu pământul roditor şi fecund.

Cine este omul ceresc şi înţelept, dacă nu cel ce voieşte viaţa, şi nu pe cea comună, pe care o trăiesc şi animalele, ci viaţa cu adevărat existentă, netăiată de moarte? Iar viaţa cu adevărat existentă este Hristos. Deci vieţuirea în El este viaţa adevărată²²⁷.

²²⁷ Viaţa cu adevărat existentă este Hristos, pentru că El este şi Dumnezeu. Ca atare, dă umanităţii asumate de El viaţă adevărată, iar prin aceasta şi celor uniţi cu El. El e plinătatea nesfârşită a vieţii, din care dă şi oamenilor. E o plinătate care nu constă numai în faptul că nu se sfârşeşte, ci şi în bogăţia ei nemărginită.

165

Opreşte-ţi limba de la rău (v. 12). E o faptă şi un rod bun al sufletului înţelept şi sfânt a pune limbii uşă şi a nu lăsa să iasă de la noi cuvintele urâte. Trebuie să ne ferim de la bârfirea altora şi de la jurământul mincinos, de la vorbirea în deşert, de la glume uşuratice, ci mai degrabă să binecuvântăm şi să nu blestemăm, să obişnuim limba cu ritmul cântărilor de laudă, să grăim adevărul către aproapele, să oprim buzele de la grăirea vicleană. Iar viclenia este minciuna, înşelăciunea şi defăimările care nu au în ele adevărul.

Fereşte-te de rău şi fă binele (v. 13). Deşi începutul spre înălţarea la cele bune este oprirea de la cele rele, se întâmplă uneori că nefăcând cineva cele rele, nu face totuşi nici cele bune.

Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor (v. 14). Domnul caută spre cei drepţi şi îi învredniceşte de privirea Lui pe cei ce voiesc să cugete cele ale Lui. Dar îşi lărgeşte şi urechea spre cererile lor. îşi întoarce însă faţa şi peste lucrătorii celor rele, nu ca să le fie de mai mare folos prin privirea Lui, precum am spus despre cei drepţi, ci ca să piardă de pe pământ amintirea (pomenirea) lor. Dar nu de pe pământul ce zace sub picioarele noastre, ci de pe cel despre care zice Mântuitorul: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. 5, 5). Căci nu se lasă umblată de cei răi cetatea de sus, nici nu se va dărui moştenirea sfinţilor, vreunuia din iubitorii păcatelor. Fiindcă nu are nimic comun cel credincios cu cel necredincios, precum s-a scris (cf. II Cor. 6, 15)²²⁸. îi priveşte deci Domnul pe cei drepţi cu o privire veselă, cum ia seama un tată iubitor la copii, ca nu cumva să cadă în smintelile lumeşti

²²⁸ Dumnezeu nu poate privi cu bucurie la cei ce nu vor să se facă buni şi să-şi găsească în aceasta fericirea veşnică. Şi nu poate aproba răul ce-l fac altora, sau pilda ispititoare la rău ce le-o dau acelora. Şi aceasta se resimte chiar în duritatea chinuită a acelora, chiar dacă nu sunt conştienţi de privirea neplăcută a lui Dumnezeu spre ei. Dacă nu simt nici o privire caldă îndreptată spre mine, chiar răceala din jurul meu mă învârtoşează în rău şi mă întristează. Pe pământ, amintirea rămâne şi amintirea celor răi, ca răi. Dar în împărăţia cerurilor, între cei buni, amintirea celor răi se uită, pentru că cei buni nu mai voiesc să se gândească la răutatea lor tocmai pentru că sunt buni -, iar un bine pe care să şi-l amintească cei buni n-au făcut.

166

(diavoleşti), sau să fie prinşi în cursele acelora, ci întărindu-se prin harul Lui, să alerge fără oboseală spre tot ce e bun. Dar îşi întoarce faţa spre cei răi, ca să ştie că Stăpânul îşi îndreaptă spre cei ce păcătuiesc şi se împotrivesc Lui un ochi aspru, nezâmbitor şi ameninţător, chiar dacă nu primesc îndată pedepsele cele din urmă.

Din toate necazurile i-a izbăvit pe ei (v. 16). Nu dintr-unul, ci din toate necazurile lor i-a izbăvit pe ei. Căci îi face cutezători în facerea binelui, ca să urce spre dorinţa de-a se osteni şi de-a pătimi.

Aproape este Domnul (v. 17). Voieşte să arate aici că Dumnezeu nu lipseşte de lângă cei sfinţi, ci e mai degrabă cu ei întotdeauna (cf. Ier. 23, 23).

Multe sunt necazurile drepţilor (v. 18). Lucrătorii celor rele scrâşnesc împotriva celor ce trăiesc o viaţă evanghelică şi stăruiesc în ea în chip plăcut lui Dumnezeu. Căci îi îndeamnă şi Satana să îngrămădească necazuri peste sfinţi. Dar Dumnezeu îi va izbăvi de ele.

Păzeşte Domnul oasele lor (v. 19). „Oase” numeşte puterile sufletului îndreptate spre lucrul frumos şi bun. Căci precum fără oasele sensibile nu s-ar susţine trupul omenesc, aşa nici sufletul n-ar înfăptui vreun bine dacă n-ar avea puterile lui tari şi în nici un fel sfărâmate.

în cei iubitori de păcat şi de plăceri şi prinşi în agitaţiile vieţii prezente şi sfărâmaţi de ele, cum mai există oasele sufletului? Dar Domnul le păzeşte pe cele ale sfinţilor, ca niciunul să nu sufere vreo sfărâmare, adusă fie de răutatea diavolului, fie de tulburările şi strâmtorările şi prigonirile oamenilor porniţi împotriva lor. „Vai lumii”, zice Mântuitorul, „din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” (Mt. 18, 7).

Şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El (v. 21). Nu se întâmplă nimănui din cei de pe pământ să nu păcătuiască deloc. „Că mult greşim toţi” (Iac. 3, 2); şi: „Nimeni nu e curat de întinăciune, nici dacă i-ar fi viaţa pe pământ o singură zi” (Iov 14, 4 după Septuaginta). Aceasta nu s-a rezervat decât numai lui Hristos, Mântuitorul tuturor (cf. In 8, 46; Evr. 4, 15)²²⁹. Vom fi

²²⁹ Pentru că El nu S-a născut din plăcerea împreunării trupeşti dintre bărbat şi femeie şi pentru că Cel ce Şi-a plăsmuit trupul din Fecioară a fost însuşi Fiul lui Dumnezeu.

167

însă şi noi în afara păcătuirii de ne vom feri de păcatele împovărătoare şi greu de purtat şi ducătoare la moarte. Căci nu tot păcatul e spre moarte²³⁰.

Psalmul 34

Judecă, Doamne (v. 1). Se judecă cu iudeii Judecătorul tuturor şi voieşte ca Dumnezeu şi Tatăl cel din cer să fie ca un fel de Mijlocitor²³¹. Dar dumnezeiescul David, ştiind că acest lucru este greu de împlinit, a căzut la Dumnezeu, zicând: „Să nu intri la judecată cu robul Tău” (Ps. 142, 2). Căci fiind judecat, învinge şi se ridică uşor peste cei ce-l pârăsc, arătându-i că sunt vinovaţi. Iar că L-au nedreptăţit pe Hristos, vor înţelege, cum am spus, mulţimile iudeilor. Căci L-a trimis Tatăl pe Hristos după slujitori, cerând de la ei roadele viei. Iar aceia, deşi L-au văzut pe Moştenitorul, I-au răsplătit cele bune cu rele.

Războieşte pe cei ce mă războiesc (v. 1). Observă cum s-au războit cu El şi au arătat că nu-L recunosc pentru ei că e Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Şi pe lângă aceasta, văzându-L că săvârşeşte minuni foarte mari, au cutezat să-L bârfească, zicând că scoate demoni cu Beelzebul, căpetenia demonilor. Şi nici ei n-au voit să creadă şi s-au făcut piedică şi altora. De fapt, a zis Hristos: „Vai vouă, învăţătorilor după Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei. Şi nici voi nu intraţi şi aţi împiedicat şi pe cei ce voiesc să intre” (Lc. 11, 52). Pentru că au spus mulţimilor despre El: „Are demon şi este nebun. Pentru ce ascultaţi de El?” (In 10, 20).

²³⁰ Pe de o parte, păcătuim toţi. Pe de alta, păcatele uşoare nu duc la moarte şi deci nu se socotesc păcate propriu-zis.

²³¹ Da vid vorbeşte profetic în numele lui Iisus, Care va cere Tatălui să intervină între El şi iudeii care-I fac strâmbătate, şi să-L scape. Dar el ştie totodată că aceasta nu se va împlini, pentru că Iisus trebuie să sufere moartea pentru noi.

168

Varsă sabia (v. 3). Că n-a îndreptat simplu sabia împotriva lor, ci a vărsat-o ca pe valul unui râu o vom vedea uşor, privind nenorocirile iudeilor. Căci, după crucea Mântuitorului, (ei) s-au făcut obiect al suliţelor celor ce le-au ars cetăţile şi satele. Şi aceasta le-a prezis-o Mântuitorul, zicând: „Când veţi vedea Ierusalimul împresurat de oşti, veţi zice munţilor: «Acoperiţi-ne!», şi dealurilor: «Cădeţi peste noi!»” (Lc. 21, 20; 23, 30)²³². La atâta nenorocire şi mizerie de nesuportat au ajuns iudeii, încât ar fi fost mult mai bine pentru ei să fie zdrobiţi de pietre şi munţi decât să cadă străpunşi de suliţele nemiloase ale ucigătorilor. Dar cuvântul istoriei ne va învăţa că au fost şi închişi, adică împresuraţi în cetăţi.

Să fie ruşinaţi şi întorşi cei ce caută sufletul meu (v. 4). După ce au întins Mântuitorului o cursă atât de crudă şi de neocolit, învăluindu-L în laţurile morţii, au fost ruşinaţi şi întorşi înapoi când, surpând El ca Dumnezeu stăpânirea morţii, a ridicat templul Său. Căci a înviat din morţi şi S-a suit la Tatăl şi Dumnezeu cel din ceruri. Atunci s-au ruşinat şi au fost întorşi, cum am spus.

Să se întoarcă înapoi (v. 4). Fiindcă n-au primit credinţa, ci dimpotrivă, au căutat sufletul Lui, au fost întorşi la cele dinapoi. Căci au fost lepădaţi şi au căzut din familiaritatea cu Dumnezeu, făcându-se neplăcuţi Lui, şi au rămas nepărtaşi la bunătăţile venirii Lui. Şi pe lângă aceasta au fost duşi la tot soiul de nenorociri, neînchipuite de ei. Şi s-a împlinit cu ei ceea ce s-a scris: „Precum ai făcut, aşa îţi va fi ţie, răsplătirea ta se va îngrămădi pe capul tău” (Avd. 1,15), şi iarăşi: „Vai celui fără de lege; relele i se vor întâmpla lui după faptele mâinilor lui” (Is. 3,11). Iar cele ce li s-au întâmplat să pătimească, socotesc că e de prisos să le spun, odată ce le ştiu. Au trebuit să fie ruşinaţi şi întorşi şi să cadă înapoi sub duhurile necurate şi înaintea altora sub Satana, de ale cărui uneltiri lăsându-se conduşi iudeii, au predat crucii pe Căpetenia vieţii.

²³² Hristos a numit trupul Său „templu” şi a prezis că, după ce va fi dărâmat de conducătorii iudeilor, îl va ridica în a treia zi.

169

Dar ar putea spune cineva, şi socotesc că nu fără dreptate, că înţelesul stihurilor de faţă se potriveşte foarte bine şi ereticilor²³³.

Să fie ca praful (v. 5). S-a spus de Dumnezeu printr-unul dintre proroci despre cei din sângele lui Israel: „Îi voi împrăştia pe ei cu tot vântul” (Ier. 49, 32). De fapt n-au rămas în cetăţile şi satele lor. Ci mai degrabă au fost împrăştiaţi şi au fost făcuţi străini şi trecători şi spulberaţi pretutindeni. Deci s-au făcut ca praful purtat uşor şi spulberat de orice suflare. Căci zice psalmistul şi în alt loc despre ei: „Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful pe care-l spulberă vântul de pe faţa pământului” (Ps. 1, 4).

Şi îngerul Domnului să-i necăjească pe ei (v. 5). Şi ceea ce-i şi mai greu de purtat ca aceasta e că, îngerul Domnului venind asupra lor şi îngrămădind asupra lor tot necazul, vor pătimi cele mai de pe urmă nenorociri. Aşa zicem că au fost ucişi şi întâii-născuţi ai

²³³ Părinţii erau foarte categorici în dezaprobarea ereziilor. Căci ele negau sau Treimea, sau întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu. Iar fără Dumnezeul treimic, al iubirii şi fără întruparea Fiului lui Dumnezeu nu s-ar fi realizat mântuirea omului de moartea definitivă. Se cade fie în panteismul unei esenţe supuse orb şi neputincios legilor ei, fie în părerea despre un „dumnezeu” care rămâne distant şi nepăsător faţă de om, care nu coboară la om ca să-l ridice în nesfârşita comuniune cu sine, în nesfârşita îmbogăţire şi fericire spirituală, în cazul dintâi, omul e confundat cu substanţa aceea, sau cu un fenomen trecător al ei; în al doilea, nu se vede nici o apropiere între Dumnezeu şi spiritul uman. Sunt două extreme care nu corespund simţirii, gândirii şi aspiraţiei umane şi posibilităţii omului de-a se dezvolta la nesfârşit. Extraordinar de rafinata organizare a lumii prin complexitatea atât de bogată şi de amănunţită de legi, pe care omul le poate folosi într-un mod indefinit de variat, ca foarte maleabile, ar fi de neînţeles şi, de asemenea, fără consens, fără un asemenea scop înalt şi tot mai înalt pe seama omului. Nici esenţa panteistă cu legile ei identic repetate, nici un „dumnezeu” total despărţit de lume nu dă un sens timpului, care în aceste cazuri nu e o înaintare spre vreo ţintă. Ne-o arată filosofiile din secolul al XVII-lea încoace cu panteismul lor, care au întors istoria înapoi. Ne-o arată teoriile despre reîncarnare, care fac la fel. Ne-o arată legea mozaică şi cea islamică, fără nici un progres spiritual. Timpul e un fel de veşnicie monotonă. Numai Hristos ne duce spre o veşnicie a desăvârşirii, care începe încă din el. în celelalte concepţii nu e o deosebire între timp şi veşnicie. Şi niciunul nu duce nicăieri. Se rămâne în îngustimea materială a lumii.

170

egiptenilor; şi cele o sută optzeci şi cinci de mii ale asirienilor, când Rapsache a rostit acele cuvinte nebune, îndrăznind să grăiască împotriva lui Dumnezeu cu necredinţă. „Că a ieşit”, zice „îngerul Domnului şi a ucis din tabăra celor de alt neam o sută optzeci şi cinci de mii” (IV Rg. 29, 35; Is. 37, 36).

Să fie calea lor întuneric (v. 5). Vom afla de multe ori pe Domnul nostru Iisus Hristos lămurind în porunca Lui evanghelică folosul venirii Lui în această lume, şi zicând: „Eu, Lumină am venit în lumea aceasta” (In 12, 46)²³⁴. Dar nesupunându-se iudeii adevărului şi închizându-şi ochiul înţelegerii lor, au rămas în întuneric. Acestea ni le-a spus în chip profetic cuvântul de mai înainte. „Căutând lumina, ea li s-a făcut întuneric. Căutând raza soarelui, au umblat în întuneric.” (Is. 59, 9) „Căutând” trebuie luat în loc de „aşteptând”²³⁵.

Şi îngerul Domnului să-i prigonească (v. 5). Au lunecat deci şi au umblat în întuneric, ajutându-i în aceasta şi îngerul lui Dumnezeu. Căci puterile spirituale şi sfinte nu conlucrează cu ei, cum am spus, ci, mai degrabă, li se opun, ca urâţi de Hristos şi respinşi din familiaritatea cu El.

²³⁴ Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu venit în lume prin întruparea Sa, ne-a arătat că Dumnezeu este iubire şi lumea aceasta e înzestrată de El cu o valoare, deci, şi cu o viaţă veşnică, pe un plan de desăvârşire în El; că Dumnezeu e un Tată care are un Fiu din veci şi ne-a creat ca să ne facă şi pe noi fii uniţi cu Fiul Său. Aceasta aduce un sens vieţii noastre şi lumii în general. Altfel totul ar pluti în întuneric, sau în lipsa de sens. Propriu-zis Hristos, fiind Cuvântul lui Dumnezeu Care S-a făcut şi om, e sensul sau lumina existenţei. Cuvântul, prin Care s-au creat toate, a pus pecetea sensului pe toate. Le-a făcut pe toate raţiuni exprimabile drept cuvinte şi pe om ca cel ce poate descoperi în cuvintele Sale raţiunile lor. Dar când omul n-a mai văzut că aceste raţiuni au o origine într-o Raţiune personală supremă, S-a făcut El însuşi om, Care le pune în lumină originea lor şi-i face şi pe oameni, oameni. Hristos S-a arătat astfel ca lumina raţiunilor lumii şi a raţiunii omeneşti, care le descifrează pe acestea în cuvintele Sale. Cuvintele omeneşti, ca întâlnire între raţiunea cunoscătoare a omului şi raţiunile cognoscibile de el ale lucrurilor îşi găsesc astfel în Hristos sensul lor deplin. Hristos e lumină întrucât e adevărul în El, e adevărata explicare a tuturor şi în El se poate descoperi adevărul despre ele.

²³⁵ Au aşteptat şi au căutat în mod greşit lumina. Căci omul tot crede că umblă după lumină, chiar când merge pe un drum greşit. Răul se îmbină cu binele, se maschează în bine. Omul nu poate renunţa în mod deschis la bine.

171

Că în zadar au ascuns de mine stricăciunea (laţul) lor (v. 6). Neputându-L învinovăţi cu nimic, au coborât la atâta răutate şi cutezanţă a gândurilor şi la atâtea necuvenite, că I-au întins şi cursa morţii şi a stricăciunii, deşi le-a spus limpede: „Cine dintre voi Mă va vădi pe Mine de păcat? Dacă spun adevărat, pentru ce voi nu credeţi Mie?” (In 8, 46). Unde nu se putea afla nici un păcat, acolo desigur era ura, cu totul de nescuzat, a prigonitorilor. Şi voinţa de a-L omorî nu avea nici un temei sau motiv.

în zadar au osândit sufletul Meu (v. 6). Oare n-au osândit degeaba sau în zadar sufletul Lui, când afirmând că e samaritean şi iubitor de băutură, când zicând că are drac şi amăgeşte mulţimea, ba şi că face minunile cu Beelzebul. Deci degeaba şi în zadar îndrăzneau să-L urască iudeii şi grăiau nedreptate împotriva lui Dumnezeu, ridicând şi cornul la înălţime, după cuvântul psalmistului (cf. Ps. 74, 6).

Să vină asupra lor laţul pe care nu-l cunosc (v. 7). Laţul pe care nu-l cunoşteau, sau nenorocirea la care nu aşteptau să li se întâmple, a venit peste ei. Căci au fost scoşi de la conducerea mulţimii, mai bine zis s-au pierdut împreună cu ea. Pentru că devenind pradă a duşmanilor, au fost prinşi şi jefuiţi. Şi prin aceasta oare nu a venit peste ei ultimul dintre rele?

Şi cursa pe care au ascuns-o să-i prindă pe ei (v. 7). Cursa pe care au ascuns-o lui Hristos i-a prins pe ei şi au căzut în propriul laţ. Căci au fost prinşi, cum am spus, în osândele lor şi au căzut în plasa mâniei dumnezeieşti. Căci, cum se spune în proverbe: „Nu pe nedrept se întind curse păsărilor. Că cei ce participă la omor îşi agonisesc loruşi rele. Iar nimicirea oamenilor fără de lege este rea” (Pilde 1,17-18). S-a scris iarăşi: „Cel ce prăvăleşte piatra, peste el va cădea” (Pilde 26, 27).

Iar sufletul meu se va bucura de Domnul (v. 8). Trebuie să ne amintim de cuvintele ce le-am spus la începutul psalmului. Am spus că Persoana lui Hristos Se plângea de lipsa de credinţă a iudeilor, neocolind cuvintele potrivite cu răutatea lor, vorbind de multe ori mai degrabă omeneşte decât dumnezeieşte, pentru

172

tai na iconomiei cu trupul. Iată că şi aici zice că Se bucură de mântuirea de la Tatăl, ca unul ce e mântuit de El²³⁶.

Dar vom afla şi pe Sfinţii Apostoli, care au fost văzători şi slujitori ai Cuvântului şi vistiernici adevăraţi ai sfintelor propovăduiri, spunând că El a fost sculat de Dumnezeu şi Tatăl, şi a luat slavă şi stăpânire, supunându-I-se Lui vrăjmaşii Lui²³⁷.

Toate oasele Mele vor zice: Doamne, cine este asemenea Ţie? (v. 9) Când Hristos zicea ceva omeneşte (despre Sine), o făcea în folosul nostru. Dar ce înseamnă: „Toate oasele Mele vor zice: Doamne, cine este asemenea Ţie?”²³⁸. E ca şi când ar zice: Din toată puterea şi tăria şi din însăşi măduva adâncă a oaselor voi face mărturisirea²³⁹ că neasemănat este în bunătate şi iubire de oameni Cel ce stăpâneşte şi împărăţeşte peste toate²⁴⁰.

Cel ce izbăveşti pe sărac din mâna celor mai tari decât el (v. 9). Cuvântul e general şi adevărat totdeauna. Căci pe săracul cu duhul şi cu cugetul înfrânat, care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu, îl judecă şi îl sfâşie, sărind asupra lui ca nişte fiare

²³⁶ Fiul lui Dumnezeu Se pune ca om în situaţia noastră, cerând de la Tatăl mântuirea, cum trebuie să o cerem noi. îşi însuşeşte trebuinţele noastre spirituale, ca să capete împlinirea lor de la Tatăl pentru a o comunica nouă. L-a făcut pe om cu trebuinţa iubirii Tatălui şi în aceasta l-a făcut până la un punct asemenea Sieşi, ca să Se poată face şi El om.

237 Se spune şi că Hristos însuşi a înviat biruind moartea ca Dumnezeu, dar şi că a fost înviat de Dumnezeu şi Tatăl, în calitatea de om.

²³⁸ Tot ce-a făcut Hristos, sau a făcut Tatăl pentru El, ca Om, e în folosul nostru. în El, ca Om, sunt toate comorile veşnicei noastre înălţări. în El ca Om, Care e şi Dumnezeu, sunt perspectivele infinitului şi veşnicului nostru progres spiritual. Fără El omenirea e condamnată să bată, spiritual, pasul pe loc, sau să decadă tot mai mult în capacitatea satisfacerii mai multor trebuinţe pur materiale, iar persoanele umane sunt condamnate să se nască pe rând pentru a muri definitiv.

²³⁹ Nu se pot despărţi puterile sufletului de oase. Puterile sufletului le organizează, le susţine şi se manifestă prin ele. De aceea şi când se zice că Hristos a luat trup, sau S-a întrupat, se înţelege că a luat trup însufleţit, trup care nu poate fi fără suflet.

²⁴⁰ Pe cât este de nemărginită puterea lui Dumnezeu, pe atât de nemărginită este bunătatea şi iubirea Lui. Numai astfel este desăvârşit. Puterea, fără iubire, e o putere nedeplină, fricoasă („Marele Anonim” al lui Lucian Blaga), sau inconştientă. în iubire se arată generozitatea, de care nu poate fi lipsită puterea.

173

sălbatice, oamenii vicleni şi slujitori ai planurilor diavoleşti şi plini de furie drăcească. Şi pe lângă aceştia, însăşi mulţimea duhurilor necurate şi foarte crude. Căci scrâşnesc din dinţi împotriva celor ce voiesc să se facă întăriţi în bine şi-şi supun grumazul uşor de cârmuit legilor dumnezeieşti. Dar sfârşitul lucrurilor lor nu ajunge la capătul dorit de ei. Căci pe cei drepţi îi mântuieşte Cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu²⁴¹.

Sculatu-s-au martori nedrepţi şi de cele ce nu ştiam m-au întrebat (v. 10). Aici Hristos aminteşte în mod deosebit despre necredinţa iudaică şi enumeră cele făcute împotriva Lui. Căci conducătorii iudeilor, aducându-L înaintea lui Pilat, au scornit tot felul de calomnii împotriva Lui. Ba au adus şi unii martori mincinoşi, care au declarat: „Acesta a spus: «Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile»” (Mt. 26, 61). Şi cerându-li-se să spună motivele pentru care strigau: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” (Lc. 23, 21), minţeau, zicând: „Opreşte să se dea dajdie cezarului şi aţâţă mulţimile!” (Lc. 23, 2; cf. In 7, 12). Ba L-au defăimat înainte de cinstita Pătimire pe cruce şi în alte feluri, căci ziceau poporului de sub ei: „Dacă ar fi fost acest om Fiul lui Dumnezeu, n-ar călca sâmbăta” (In 9,16). Mulţi susţineau şi că are drac şi e nebun (cf. In 10, 20) şi-L declarau iubitor de mâncare şi băutură (cf. Mt. 11,19) şi că lucrează cele ale lui Beelzebul (cf. Mt. 12, 24).

Răsplătit-au mie rele (v. 11). Făcând El bine, ei îl calomniau; îndemnând El la mântuire, ei aruncau în El cu pietre; sfătuindu-i El cu cea mai mare înţelepciune şi chemându-i pe cărările ce duc la dreapta credinţă, ei îl înjurau netrebnicii, ba încă unelteau împotriva Lui şi voiau să-L facă fără fii.

Şi au voit să lipsească de fii sufletul meu (v. 11). E un obicei al dumnezeieştii Scripturi să numească fii ai învăţătorilor pe cei învăţaţi de ei. De fapt, dumnezeiescul Pavel scrie unora: „V-am

²⁴¹ Cuvântul lui Dumnezeu e Ipostasul sau purtătorul suprem a toată raţionalitatea. Dar raţionalitatea Lui are şi puterea de-a mântui pe cei ce lucrează conform Lui, ca Raţiune supremă şi conform raţiunii imprimate în ei; şi puterea de-a înfrânge lucrarea potrivnică raţiunii adevărate, care urmăreşte stricarea armoniei raţionale dintre toate.

174

născut în Iisus Hristos prin Evanghelie” (I Cor. 4,15). Iar galatenilor: „Copiii mei, pentru care iarăşi sufăr durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (Gal. 4, 19). Se numeau la fel „fii” ai prorocilor cei ce se făceau proprii lor şi se alipeau de ei prin simţire şi învăţătură.

Dar din acest stih se cunoaşte clar şi fără greutate că conducătorii iudeilor nu îngăduiau să fie învăţaţi vreunii de Hristos. Căci spuneau mulţimii, cum am arătat, că „are drac şi e nebun, pentru ce ascultaţi de El?”. Ba îi şi băteau pe Sfinţii Apostoli de multe ori în Sinedriu, învinovăţindu-i că sunt ucenici ai lui Hristos.

Smerit-am cu post sufletul meu (v. 12). Stihul acesta ne lămureşte care este felul plânsului celor ce obişnuiesc să ducă o viaţă sfântă: „Smerit-am”, zice, „cu post sufletul meu”. Aici arată rodul plânsului şi folosul lacrimilor sfinte²⁴².

Rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (v. 12). „Rugăciunea mea”, zice, „în sânul meu se va întoarce”, adică nu e fără efect, nici fără folos de la Dumnezeu, ci mai degrabă rodul ei se arată în sânul meu. Căci obişnuim să primim oarecum în sânul nostru darurile ce ne vin de la cineva. Şi cine s-ar putea îndoi că Dumnezeu primeşte cererile noastre? Căci El însuşi zice odată: „Ai strigat către Mine şi te voi auzi” (Ier. 33, 3); iar altădată fiecăruia din cei ce îi aduc cererile: „încă vorbind tu, iată, sunt de faţă” (Is. 58, 9). Nu spune: Rugându-mă, am primit de la Dumnezeu cele cerute şi mi-au umplut sânul. Aceasta ar însemna a rămâne acela în păcat. Căci nu-i va aduce nici un folos rugăciunea făcând-o din peste măsură de marea mândrie, ca rugăciunea să se întoarcă la sine însuşi.

Ca şi cu un vecin, ca şi cu un frate (v. 13). M-am silit, zice, să plac fiecăruia astfel încât să-i pară că e careva dintre cei apropiaţi sau dintre fraţi.

Risipiţi au fost şi nu s-au căit (v. 14). Adică mintea lor a rămas neîncovoiată şi neîndurată. Dar eu, zice, n-am ştiut. Ce n-am ştiut? Pricina pentru care li s-au dat bătăile, dar ei nu s-au pocăit.

²⁴² Rostul lacrimilor este smerenia. Dacă nu aduc smerenia, n-au nici un rost.

175

Căci neavând nimic cu ce să-L învinovăţească pe Hristos, continuau să se înfurie împotriva Lui. De fapt, le spunea limpede: „Cine dintre voi Mă va vădi de păcat? Şi dacă spun adevărul, pentru ce nu credeţi Mie?” (In 8,16). Deci n-am cunoscut nici un păcat al meu.

M-au ispitit, cu batjocură M-au batjocorit (v. 15). Cel ce citeşte scrierile evanghelice va afla pe iudei îndrăznind şi aceasta împotriva Celui ce i-a chemat la viaţă, adică Hristos. Anume că au îngrămădit asupra Lui nenumărate necazuri. Şi s-au apropiat adeseori numindu-L învăţător, dar pregătindu-I curse şi laţuri. Ba I-au trimis împreună cu ucenicii lor şi pe irodieni, zicându-I: „Ştim că înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni. Fiindcă nu priveşti la faţa omului. E îngăduit să se dea dajdie cezarului, sau nu?” (Mc. 12,14). Alteori aducând şi ziceri din Lege şi prefăcându-se dornici de învăţătură, căutau să vâneze ceva din gura Lui, precum s-a scris (cf Mc. 12,13). Dar auzeau atunci: „Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?”(Mc. 12,15). Căci nu se puteau ascunde de Cel ce vedea în inimă şi în rărunchi şi cunoştea cele ascunse (cf. Ps. 7,10).

Iar că şi râdeau de El, nu e greu de a vedea din cele scrise despre El. Căci Mântuitorul şi Domnul tuturor zice: „Amin, amin zic vouă: cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede Celui ce M-a trimis are viaţă veşnică” (In 5, 24). Şi adaugă: „Nu va vedea moarte în veac” (In 8, 51). Dar aceia rămâneau învârtoşaţi şi îngâmfaţi. Şi neînţelegând din pricina multei neînţelegeri spusa Lui, se împotriveau zicând: „ Avraam a murit şi prorocii au murit. Iar Tu zici: «Dacă ascultă cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac»? Drept cine Te faci pe Tine?” (In 8, 52).

Aşadar, când îl ispiteau, când râdeau de El, scrâşnind dinţii împotriva Lui, aveau inima plină de furie diavolească şi de cruzime drăcească. Dar „Doamne, zice, când vei vedea?”. Observă şi în aceasta păstrat chipul omenesc şi măsura smereniei (chenozei). Şi în aceasta se vede iarăşi chipul blândeţii Lui. Căci, deşi poate ca Dumnezeu să le măsoare o osândă egală cu îndrăznelile lor, lasă în seama Tatălui să facă aceasta, cât să se spună cu dreptate şi către noi ceea ce s-a spus prin

176

dumnezeiescul Pavel: „Nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu” (Rom. 12, 19)²⁴³.

Restabileşte sufletul meu din fapta lor cea rea (v. 16). Amintindu-şi mereu de lipsa de credinţă a iudeilor şi spunând cât mai multe despre Pătimirea Lui mântuitoare, aduce vorba în mod necesar prin gândirea la cele dinainte şi despre învierea Lui din morţi. Căci prin harul lui Dumnezeu a gustat, precum s-a scris, moartea pentru toţi (c. Evr. 2, 9). Dar n-a rămas prizonierul morţii. Deci, deşi se zice că Tatăl L-a restabilit, totuşi zicem că aceasta s-a făcut în Fiul. Căci El este înţelepciunea şi puterea Tatălui (cf I Cor. 1, 24)²⁴⁴.

De la lei, una născută a mea (v. 16). Numeşte „lei” puterile rele şi potrivnice, care răcneau împotriva lui Hristos; sau poate şi pe căpeteniile iudeilor. Căci aşa îi aminteşte, zicând prin glasul lui Ieremia: „Făcutu-s-a moştenirea Mea Mie ca un leu în dumbravă. Dat-a asupra Mea glasul ei. Pentru aceea am urât-o pe ea” (Ier. 12, 8). Iar „una născută” numeşte sufletul Său²⁴⁵, punând „una născută” în loc de „iubită”.

Lăuda-voi, Doamne, în Biserică mare; întru popor greu Te voi lăuda (v. 17). „Biserică mare” numeşte aici pe cea din neamuri.

²⁴³ Hristos îşi arată puterea nu numai în răbdarea prigonirilor în situaţia smerită a noastră, ca să întărească umanitatea Sa şi apoi şi a noastră prin răbdare, ci şi în raţiunea de la răzbunare, ca să ridice la nobleţea blândeţii umanitatea din Sine şi din noi. Lasă Tatălui să-I facă dreptate, arătând prin aceasta că de la Dumnezeu îi vine toată dreptatea şi apărarea ei. Umanul se arată tare şi se umple de tăria lui Dumnezeu prin blândeţea şi smerenia prin care se deschide Lui cu toată încrederea. Cel blând arată că e tare şi sigur pe tăria ce-i vine de la Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu înseamnă aici bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de noi.

²⁴⁴ Tatăl n-a readus omenescul din moarte într-un om de rând, ci în Fiul, Care Şi-a făcut-o proprie, şi S-a arătat şi în aceasta ca înţelepciunea şi puterea Tatălui. Prin dialogul din veci şi de supremă intimitate dintre Tatăl şi Fiul, niciunul nu poate ajunge în moarte. Iar umanitatea asumată de Fiul se împărtăşeşte şi ea de viaţa fără de sfârşit a Fiului. Tatăl iubeşte atât de total pe Fiul, că nu se poate cugeta ca să fie fără Fiul. Iar de această iubire a Tatălui faţă de Fiul şi a Fiului faţă de Tatăl e făcută părtaşă şi umanitatea Fiului. Umanitatea Fiului nu poate fi lăsată de Tatăl în moarte, pentru că e a Fiului. Şi nici Fiul nu o poate lăsa în moarte, pentru că nu poate nici ca om să înceteze vreodată a-L iubi pe Tatăl.

²⁴⁵ Sufletul (f) rţuxp), în greceşte, este de genul feminin.

177

Şi aceasta în mod foarte potrivit, ca înflorind prin mulţimea nenumărată, întrecând şi prin aceasta neamul iudeilor. Dar e mare şi în alt fel, ca una ce are dreptatea cea în Hristos şi se desăvârşeşte spre sfinţenie, prin vieţuirea evanghelică²⁴⁶. Dar slujirea ei duhovnicească întrece pe cea din Lege; şi adevărul ei, umbrele aceleia. Deci e mare atât prin număr, cât şi prin virtute. Iar poporul se numeşte „greu”, ca unul ce e eliberat de uşurătatea iudaică şi nu e uşor de purtat încoace şi încolo de orice vânt, ci stă drept, păstrând neclintirea în credinţă. Deci a dat lui Hristos şi mărturia până la sânge şi a ţinut ceea ce s-a scris: „Să lupte până la moarte pentru adevăr” (înţ. Sir. 4, 30).

Să nu se bucure de mine cei ce mă duşmănesc (v. 18). Cum s-ar bucura iudeii de Hristos sau ce prilejuri ar fi avut să se bucure împotriva Lui, dacă au rămas între morţi. E vădit că această bucurie ar fi avut-o numai dacă ar fi rămas şi El ca ceilalţi, închis de porţile iadului, şi n-ar mai fi fost nici un cuvânt despre El, după ce a suportat pentru noi Pătimirile de pe cruce.

Cei ce mă urăsc în zadar îşi fac semn cu ochii (v. 18). L-au prigonit pe Domnul fără nici o pricină, adică neavând nici un motiv pentru care trebuiau să se arate urându-L cei ce-şi făceau semn cu ochii împotriva Lui. Căci apropiindu-se de El, cum am spus, şi numindu-L învăţător şi spunând că învaţă cu adevărat calea lui Dumnezeu, o spuneau aceasta ironizându-L şi se îmbrăcau în făţărnicie, spre a se apăra, ca să nu pară că nu spun adevărul când îl numesc învăţător.

Că Mie de pace îmi grăiau (v. 19). Căci apropiindu-se, cum am spus, de Mântuitorul Hristos unii dintre farisei şi îmbrăcându-se în aparenţa iubirii de învăţătură şi spunându-I cuvinte foarte blânde, nu-L lăudau cu adevărat, ci o făceau după cum s-a scris, ca să-L prindă în cursă şi să vâneze ceva din gura Lui. Dar erau daţi pe faţă de Hristos, Care le-a zis: „Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?” (Mt. 22, 48).

²⁴⁶ Dreptatea dobândită de noi în Hristos nu e justificare juridică, cum spunea Luther, ci dreptatea umanităţii îndumnezeită. Căci dacă suntem în El, trece în noi dreptatea Lui, ca om care e şi Dumnezeu. Dar ne rămâne şi nouă datoria unui efort, pentru a înainta în sfinţenia Lui.

178

Văzut-ai, Doamne, să nu taci! Doamne, nu Te depărta de la Mine (v. 21). Cere de la Tatăl să-i pedepsească pe cei porniţi împotriva Lui. Şi I-o cere aceasta, zicând: „Văzut-ai, Doamne, să nu taci!”. Nu mai voieşte ca să-ţi rabde Dumnezeu şi Tatăl, ci să Se ridice şi să-Şi scurteze îndelunga-răbdare, şi să pedepsească pe cei ce păcătuiesc fără cuviinţă împotrivă. Şi pe acestea le spune nu fără să rămână El însuşi nelucrător. Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului (In 5, 22)²⁴⁷. Iar zicând: „Nu Te depărta de la Mine”, arată lămurit că marea putere mântuitoare îi vine omului din a-L avea alături şi sprijinitor pe Dumnezeul tuturor. Căci cei ce au primit împărtăşirea de El vor birui, neîndoielnic, pe vrăjmaşi şi vor respinge bărbăteşte atacurile celor ce îi războiesc şi nu vor cădea sub puterea acelora²⁴⁸.

Judecă-mă, Doamne, după dreptatea Ta (v. 23). Dumnezeu şi Tatăl a dat o judecată sfântă asupra Fiului. Căci n-a îngăduit să-L prigonească fără sfârşit cei ce nu au crezut în El, ci mai degrabă i-a făcut de râs. El cere ca judecata dreaptă şi atotcuvenită dreptăţii Tatălui să nu îngăduie celor ce L-au omorât să se desfete în bucurie de aceasta, nici să râdă de Cel ce a pătimit; şi aceasta la nesfârşit.

Să nu zică în inima lor: „Bine, bine, sufletului nostru”, nici să nu zică: „L-am înghiţit pe El” (v. 24). De aceea a stins Dumnezeu şi Tatăl râsul iudeilor, ca să nu zică în inimile lor: „Bine, bine, sufletului nostru”. Căci dacă ar fi sfârşit Hristos prin răstignire şi moarte, ar fi spus cu adevărat cei ce L-au omorât: „Bine, bine, sufletului nostru”, ba şi: „L-am înghiţit pe El”. Dar ei au ajuns după aceea la tot răul, şi ţara lor a fost arsă cu foc şi războiul i-a nimicit pe cei din ea; iar Cel ce a pătimit Se slăveşte, Dumnezeu şi Tatăl spunându-I Lui: „Cere de la Mine şi-Ţi voi da Ţie neamurile ca moştenire a Ta, şi stăpânirea Ta, peste marginile pământului” (Ps. 2, 8).

²⁴⁷ Am văzut însă mai înainte şi vedem şi din stihul de faţă că Fiul cere Tatălui să-i judece pe cei răi. Căci deşi Tatăl dă toată judecata Fiului, ca Cel ce a suferit El însuşi de la cei răi şi ca Cel ce a dat El însuşi putere celor buni să facă binele, totuşi, El nu vrea să nu ţină seama de Tatăl în judecata Sa. Totul vine în ultimă analiză de la Tatăl, chiar criteriile judecăţii.

²⁴⁸ Hristos vorbeşte aici ca om. El Se mântuieşte având ca ajutor pe Dumnezeu, sau dumnezeirea Sa, care e comună Lui şi Tatălui. De aceea vorbeşte şi în numele oamenilor.

179

Şi pe lângă aceasta: „Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109,1-2). Prin aceasta a căzut sprânceana iudeilor, le-a fost coborât cugetul la pământ şi nu s-au mai bucurat de El, nici n-au mai putut zice: „L-am înghiţit pe El”.

Să se bucure şi să se veselească cei ce voiesc dreptatea mea (v. 26). înţelesul stihului se referă nu mai puţin la oricine care voieşte dreptatea Lui şi la cei ce iubesc pacea cu El. Acestora voieşte să li se dea bucuria şi veselia dăruită prin El de la Dumnezeu²⁴⁹ şi Tatăl. Căci s-a scris despre toţi drepţii: „Peste capul lor, lauda şi veselia îi va cuprinde pe ei” (Is. 51,11). Dar să cercetăm care e dreptatea despre care e cuvântul Lui. Fără îndoială, Legea grăită celor mai vechi prin îngeri, cu mijlocirea preaînţeleptului Moise, era învăţătoare a dreptăţii, dar nu a celei mai desăvârşite. De aceea şi dumnezeiescul Pavel spune că ea nu e fără pată, ci e chipul (tipul) celei de-a doua, adică a celei în Hristos (cf. Evr. 8, 7), care se introduce prin poruncile evanghelice. în ea este dreptatea atotdesăvârşită²⁵⁰. Deci să se bucure şi să se veselească cei ce voiesc această dreptate²⁵¹.

²⁴⁹ Cel ce a făcut rău cuiva nu se poate bucura continuu de fapta lui. Dimpotrivă, va fi chinuit la nesfârşit de ea dacă nu se va pocăi. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât cel căruia i-a făcut rău a fost mai nevinovat. Aici se arată că, până la urmă, binele biruieşte. Dar chinul e cu atât mai mare cu cât răul s-a făcut omului cu totul nevinovat şi atât de iubitor Care a fost Hristos, întrucât însuşi Dumnezeu a susţinut în El iubirea fără umbră. în bucuria inepuizabilă de binele făcut cuiva şi în chinul inepuizabil de răul făcut, se arată că atât cel ce face binele sau răul, cât şi cel căruia i se fac acestea, durează în veci. Dacă în stihul anterior, Hristos Se referea la cei ce nu-L primesc, în acesta Se referă la cei ce primesc dreptatea adusă oamenilor prin umanitatea Sa. Voieşte ca ei să se bucure şi să se veselească de dreptatea adusă lor de El de la Tatăl.

²⁵⁰ Nu poate fi o lege mai desăvârşită decât cea dată prin Hristos. Căci ce e mai desăvârşit şi ce poate desăvârşi mai mult pe om decât iubirea duşmanului? „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Mt. 5, 43-44).

²⁵¹ Deci şi îndreptăţirea de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel nu e o justificare juridică a noastră, sau o achitare pentru dreptatea ce-a împlinit-o Hristos, ci o comunicare reală a stării Lui de dreptate către noi, şi însuşire de către noi a dreptăţii întipărite de Hristos umanităţii Sale, din puterea Lui.

180

Cei ce voiesc pacea robului Său (v. 26). Unii din sângele lui Israel au preţuit pacea cu Acesta şi, părăsind umbrele din Lege, s-au mutat la adevărul, care este dreptatea. Aceasta ne-o spune atotsfinţitul Pavel: „Noi suntem prin fire iudei, şi nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreaptă din faptele Legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, ca să ne îndreptăm în El”²⁵². Iar dacă prin cei din neamuri se înţeleg cei chemaţi prin credinţă, ei au îmbrăţişat pacea cu Iisus Hristos, căci au sărit peste rătăcirea ce-i despărţea de El şi au topit duşmănia şi au înlăturat peretele din mijloc. Despre aceştia a spus şi preaînţeleptul Pavel: „îndreptaţi, deci, din credinţă” (Rom. 5,1).

Iar dacă Hristos Se numeşte pe Sine rob, să nu se tulbure nimeni cunoscând că S-a smerit pe Sine, chip de rob luând şi aflându-Se prin chip ca om (c. Filip. 2, 7).

Şi limba Mea va cugeta dreptatea Ta, ziua întreagă, lauda Ta (v. 27). Observă iarăşi în acestea faţa umanităţii deplin formată în Hristos. Căci odată ce S-a făcut ca noi şi a intrat prin aceasta, în mod cuvenit, în măsurile potrivite robului, spune că împlineşte dreptatea omenească. Iar faţa dreptăţii noastre este a ne face conţinut al cugetării neîncetate, preamărirea cuvenită şi datorată lui Dumnezeu²⁵³.

²⁵² Gal. 2,15-16. Omul nu se face drept, nu devine omul care trebuie să fie prin faptele Legii, care sunt faptele lui, căci nici ele nu cer o viaţă desăvârşită şi nici omul nu o poate înfăptui prin puterile lui. Ci se face drept, primind dreptatea la care a ridicat Hristos umanitatea Lui, datorită faptului că e umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Şi omul primeşte această dreptate, dacă crede că Hristos e nu numai om, ci şi Dumnezeu, întrucât prin această credinţă intră în comuniune şi comunicare cu El. Cei ce se iubesc îşi comunică stările lor, mai precis cel mai înalt în stările lui şi le comunică pe ale lui. Aşa ne comunică Hristos starea Lui de dreptate, ca om.

²⁵³ Cum n-am slăvit continuu pe Dumnezeu, odată ce în continuu ne bucurăm de existenţa pe care ne-a dat-o în legătură cu oamenii, adevărate minuni şi ei ca şi persoana mea, şi cu lumea întreagă, a cărei existenţă şi organizare armonioasă e şi ea o minune, pe care nu putem termina să o exprimăm vreodată în cuvinte. Numai această trăire a minunii persoanei proprii, a minunii tuturor celor ce ne înconjoară şi ne îmbogăţesc existenţa, ne poate face cu adevărat fericiţi. Dar minunea tuturor acestora ne face să cugetăm la minunea lui Dumnezeu, infinit mai presus de a lor, la înţelepciunea Lui şi la iubirea Lui pentru noi şi pentru toate. Iar lauda aceasta plină de o nesfârşită recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi grijă de a nu tulbura minunata armonie a tuturor ne face să ne menţinem şi să sporim într-o vieţuire dreaptă, sau în dreptatea aşa cum se cuvine şi poate să o trăiască omul, făptură a lui Dumnezeu. Dreptatea aceasta, care se cuvine să o împlinească omul, a împlinit-o întâi Hristos. Şi numai El o poate împlini prin Sine, fiind şi Dumnezeu. Iar dacă dreptatea e trăită de oameni ca ceva ce trebuie să se împlinească, măcar de unul din ei deplin, iar aceasta n-a putut-o face decât Omul care e şi Dumnezeu, numai din puterea Lui au putut-o împlini şi alţi oameni. Aceasta arată că întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om este implicată ca o ţintă de împlinit în însuşi dorul de dreptate sădit în om. Aceasta se poate înscrie ca un punct în „hristologia transcendentală” a lui Karl Rahner.

181

Dar Hristos Se vesteşte şi ca o jertfă duhovnicească, adusă ca preamărire Tatălui în fiecare zi, ca laudă a Lui²⁵⁴. Umbra Legii le poruncea celor din sângele lui Israel, dacă voiesc să-şi arate mulţumirile, să jertfească viţei şi să se junghie oi şi să aducă turturele, sau pui de porumb. Dar aceste chipuri (tipuri) nu mai trebuiau să se vadă durând în Hristos.

Psalmul 35

întru sfârşit, lui David, robului Domnului. Aceasta e istoria. Dar în înţeles mai înalt, psalmul cuprinde osândirea mândriei poporului iudeu şi a răutăţii lui, şi lauda dreptei judecăţi, prin care Domnul a mântuit pământul de sub cer. Pe lângă acestea, mulţumirea către Tatăl pentru facerile Lui de bine, prin Fiul. La sfârşit, o rugăciune care ne întăreşte să nu cădem în mândrie²⁵⁵.

Ce înseamnă „întru sfârşit” s-a spus de multe ori şi e obositor a repeta aceleaşi cuvinte. Iar titlul: „Lui David, robul Domnului”, arată că trebuie să atribuim cântarea lui David, robul Domnului, ca unuia ce a devenit şi s-a făcut sfânt şi şi-a supus grumazul cugetării sale jugului dumnezeiesc. Căci a zis Dumnezeu despre el către Samuel: „L-am aflat pe David al lui

²⁵⁴ Idem.

²⁵⁵ Între alte rosturi, rugăciunea îl are şi pe acela de a ne feri de mândrie, de-a ne smeri în faţa lui Dumnezeu, ştiind că toate cele bune le primim de la El.

182

Iesei, bărbat după inima Mea, care va face toate voile Mele” (Fapte 13, 22).

Iar dacă este şi alt rob al lui Dumnezeu cu vieţuire sfântă, se va folosi şi el de o astfel de rugăciune către Dumnezeu. Căci înţelesul ei cuprinde critica celor ce înclină cu totul spre păcat. Apoi încununează bunătatea lui Dumnezeu cu laudele cuvenite ei şi-i face iubitori de marile ei daruri pe cei ce slujesc cu toată inima Lui şi şi-au închinat Lui, toată viaţa. Iar la sfârşit arată cele ce se vor întâmpla celor fără de lege. Astfel se îndeamnă în toate felurile şi pe sine, şi pe cititori la o viaţă cuvioasă şi neîntinată.

Iar rugăciunea o începe astfel:

Zis-a cel fără de lege când păcătuieşte, întru sine: Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor mei (v. 1). Adică socoteşte că nimeni nu vede gândurile lui. Şi odată ce îşi propune să păcătuiască, îl pune pe Dumnezeu în afara ochilor lui. Şi zicem că e fără de lege cel ce a părăsit pentru totdeauna legile dumnezeieşti, în aşa fel că nu mai voieşte ca ele să fie, ci să trăiască o viaţă cu totul îngâmfată şi pieritoare. El aleargă fără întoarcere pe calea ce duce spre iad şi spre cursa morţii. Despre cei ce s-au obişnuit să vieţuiască astfel, spune Sfânta Scriptură, zicând despre fiecare: „Zice Domnului: Depărtează-Te de mine, nu voiesc să cunosc căile Tale” (Iov 21,14). Unul ca acesta a orbit, zice, şi nu vede cu ochii cugetării frica de Dumnezeu, prin care i s-ar încălzi dorinţa de fapte bune şi i s-ar face nebiruită şi nedoborâtă râvnă spre o vieţuire strălucitoare. Căci cei ce bolesc de nefrica de Dumnezeu nu obosesc în a face tot felul de rău. Dar se ascund adeseori de frică sau sunt împiedicaţi de ruşine să dea la iveală această boală²⁵⁶.

²⁵⁶ Frica sau ruşinea de oameni e pentru aceia mai tare ca frica de Dumnezeu. De aceea îşi ascund uneori frica de Dumnezeu de frica sau de ruşinea aproapelui. Şi prin aceasta arată că sunt legaţi mai mult de lume decât de Dumnezeu. Ei ţin la slava de la oameni, cum se spune în continuare. Iar prin aceasta ajung şi la păcatul vicleniei. Dar prin această ruşinare de păcatele lor în faţa oamenilor arată, pe de altă parte, că le osândesc ei înşişi, ca pe unele ce sunt contrare naturii. Deci consecvenţi cu ei înşişi ar fi dacă ar părăsi păcatul. Căci prin necesitatea vicleniei lor, luând masca binelui, aduc un omagiu binelui sau mărturisesc superioritatea lui.

183

Că a viclenit înaintea Lui (v. 2). O altă pricină a bolii de care am grăit mai sus e că n-a umblat cu adevărul în ochii lui Dumnezeu. Aceasta socotesc că înseamnă: „a viclenit”. Aceasta li se adaugă adeseori celor ce obişnuiesc să trăiască în fărădelege, dar voiesc să aibă în ochii oamenilor slava bunei cuviinţe şi se prefac că sunt buni. De aceea cultivă viclenia şi înşelăciunea, căutând să nu fie văzuţi ca ceea ce sunt, ci furând mai degrabă slava purtării cuviincioase. Îl poate cunoaşte cineva pe unul ca acesta şi din faptul că se ruşinează de-a părea că este rău, curăţind viaţa sa de ceea ce apare ca necuvenit. Căci dacă ar ştii că păcatul îl împodobeşte, nu l-ar mai socoti vrednic de ocolit. Dar dacă se roşeşte de purtările sale, îşi condamnă el însuşi faptele urâte ale nelegiuirii sale. Deci trebuie să vieţuim în ochii Domnului fără nici o viclenie, ca să ne aflăm ca fericitul Natanael, despre care zice Iisus: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este viclenie” (In 1, 47).

Ca să afle fărădelegea lui şi să o urască (v. 2). Dacă ar avea în ochi frica de Dumnezeu, ar afla fărădelegea sa şi ar urî-o, şi prin aceasta ar părăsi pornirea spre cele rele şi ar porni spre faptele bune şi s-ar putea ridica din adâncimea relelor spre o deprindere şi vieţuire bună şi iubitoare de virtuţi.

N-a voit să priceapă, ca să facă bine (v. 3). Foarte mare adaos la greutatea păcatului este a nu voi cineva să afle în ce mod poate fi bun şi făcător de bine. Şi dovada limpede că a lunecat cineva în adâncul cel mai de jos al răutăţii este a nu voi, ca să spun aşa, să se atingă nici cu vârful degetului de sfintele învăţături (cf. Mt. 23, 4), prin care ar putea aduna în sine ştiinţa care ne călăuzeşte la toate cele bune. Deci cel fără de lege e neînvăţat şi cu totul nepărtaş de învăţăturile cele spre mântuire şi viaţă.

Cuvintele gurii lui sunt nelegiuire şi vicleşug (v. 3). Nu se foloseşte de gură înţeleaptă şi cunoscătoare, care are uşă şi lanţ. E, deci, fără uşă la gură şi aruncă pretutindeni cuvânt spurcat. Se arată plin de fărădelegi şi viclenie: de fărădelege ca iudeii, care au aruncat înjurături asupra lui Hristos; de viclenie, pentru că voind să-I întindă curse, s-au apropiat cu cuvinte blânde de El.

184

Fărădelege a cugetat în aşternutul său (v. 4). Cei ce s-au supus legilor sfinte şi s-au obişnuit să stăruie în străduinţele de laudă, cei ce duc o viaţă luminoasă şi neîntinată îl preamăresc pe Mântuitorul tuturor: „La miezul nopţii m-am sculat”, zice, „ca să Te laud pe Tine pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118, 62). Sau, potrivit dumnezeieştilor Scripturi, îşi umplu mintea de toată buna mireasmă duhovnicească şi caută cărările spre toate cele bune, urmărind în chip insistent în ce mod ar putea să se facă mai buni ca ei înşişi²⁵⁷, şi aleargă spre o bună cuviinţă sfântă şi luminoasă. Iar cei răi şi fără de lege îşi cheltuiesc timpul de linişte (al nopţii) în viclenii şi-şi spurcă inima în născocirea a tot felul de rele, ca atunci când se luminează de ziuă să se dea la iveală fructul gândurilor lor ticăloase. Căci nu stau pe calea cea bună.

N-a stat în toată calea cea bună (v. 4). Mintea lor înaintează la atâta răutate, că nici nu se mai feresc vreodată de rău. Căci cei ce s-au obişnuit cu fărădelegea nu se mai feresc de faptele nebune. Fiindcă nu le-ar face dacă s-ar hotărî să le urască.

Doamne, în cer este mila Ta, şi adevărul Tău până la nori (v. 5). Auzind unii că „adevărul e până la nori” şi înşelându-se prin aceasta, au declarat cele de sub lună în afara Providenţei. Între aceştia este şi Aristotel. Alţii însă, lăsând grosimea literei, urcă la înţelesurile figurate şi spun că cerurile sunt îngerii, norii, prorocii, munţii lui Dumnezeu (c. Ps. 35, 6), puterile raţionale şi înalte, sau oamenii ridicaţi la înălţime prin virtute. Dar în cele de faţă nu e locul să se înţeleagă acestea. Căci mila lui Dumnezeu nu e numai în îngeri, nici nu se vede dreptatea lui Dumnezeu numai în oamenii ajunşi la înălţime prin virtute, ci harul bunătăţii dumnezeieşti se extinde la toţi oamenii. Dar se spune că mila lui Dumnezeu este în cer şi că adevărul Lui s-a înălţat până la nori, şi că dreptatea Lui se aseamănă cu munţii, ca să înţelegem înălţimea celor numite şi ridicarea peste toate prin ele. Căci ce e mai înalt ca cerul, ca norii şi ca munţii? Iar ceea ce se spune e aceasta: Dumnezeu cel milostiv şi adevărat, şi drept

²⁵⁷ Mai buni decât cum au ajuns să fie până atunci.

185

ştie nu numai să Se îndure, ci, ca Cel adevărat, îi şi urăşte pe cei ce au viclenia în mintea lor şi sunt hrăniţi cu înşelăciunea. Şi, ca Cel ce are dreptatea, întrece munţii cei foarte înălţaţi şi dăruieşte celor buni puterea cuvenită a darurilor Sale, iar celor vicleni, osânda meritată.

Oameni şi dobitoace vei mântui, Doamne (v. 6). Şi cu aceasta e ceva asemănător la Pavel. Căci voind să descrie mântuirea celor două popoare, înţeleşi ca oameni şi animale, socoteşte ca oameni pe cei din Israel, care au fost învăţaţi prin Lege să cunoască deosebirile (între bine şi rău)²⁵⁸, iar ca animale pe cei dintre neamuri, mai puţin raţionali²⁵⁹. Dar cei dintre iudei, educaţi în taina spre Hristos prin Lege şi proroci²⁶⁰, au căzut. Iar cei din neamuri, care n-au auzit niciodată acestea, au fost primiţi. De aceea David a spus: „Judecăţile Tale sunt adânc (abis) mare” (v. 6), sau necuprinse şi cu totul de neiscodit. Căci a voi să iscodeşti cele mai presus de omenesc e primejdios şi păgubitor. „Nu căuta

²⁵⁸Popoarele păgâne sau de religii panteiste, socotind ca zeu forţele naturii, nu puteau face deosebirea între bine şi rău, căci tot ce e trăit de oameni iese din aceeaşi natură. Numai dacă există un Dumnezeu deosebit de natură, nu tot ce animă pe oameni, e la fel de justificabil. Numai în acest caz omul, în calitate de creatură liberă, se poate feri să aleagă răul, care este contrar lui Dumnezeu Cel bun.

²⁵⁹Binele e una cu raţionalul, iar răul cu iraţionalul. Despărţirea între bine şi raţional e făcută pentru a pune pe un plan inferior şi neglijabil binele. Dar răul, care-i dezbină pe oameni, care aduce dezordine, nu e tot atât de raţional ca binele, care promovează armonia.

²⁶⁰Deşi existenţa unui Dumnezeu deosebit de natură menţine deosebirea dintre bine şi rău, promovând binele, şi acest lucru e cu totul raţional, iar în Hristos unindu-se dumnezeirea cu umanitatea în modul cel mai intim, fără contopire, binele e ridicat în creaţie la cel mai înalt grad, deci şi raţionalul, pe de altă parte, existenţa unui Dumnezeu superior legilor repetiţiei şi unirea dumnezeiescului şi omenescului în Hristos, depăşind prin spirit legile naturii, care se repetă, sunt taine. Raţionalul şi taina se îmbină, pentru că se îmbină libertatea spiritului cu legile naturii, pe care omul, prin spirit, le foloseşte în mod maleabil. Aceste taine nu explică realitatea, cum nu ne-o explică legile repetiţiei rigide. Şi tot realitatea ne arată în ea îmbinarea între libertate şi legi.

186

cele mai adânci ca tine” (înţ. Sir. 3, 20)²⁶¹, şi iarăşi: „Nu te face înţelept în cele de prisos, ca nu cumva să-ţi ieşi din fire” (Eccl. 8, 17)²⁶².

Şi în aceasta se poate cunoaşte iarăşi culmea mai presus de toate a blândeţii şi bunătăţii dumnezeieşti. Se vede aceasta şi din bunăvoinţa de-a le da celor făcute de El cele trebuincioase, cruţând din îndurare nu numai oamenii, ci şi animalele necuvântătoare. Căci a spus şi către dumnezeiescul Iona: „Tu te-ai îndurat de o curcubătă, care într-o noapte piere. De aceea nu te-ai osândit. Oare Eu nu voi cruţa (nu Mă voi îndura de) Ninive, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care n-au cunoscut dreapta, nici stânga lor, şi animale multe?” (Iona 4,11-12).

Dumnezeu e admirat prin lira psalmistului şi pentru că a făcut să răsară iarba animalelor şi verdeaţa în folosul oamenilor (cf. Ps. 103,14). Ba, dând şi legea sâmbetei, a lămurit şi pentru ce nu trebuie să se lucreze în timpul ei, anume: ca să se odihnească sluga ta şi slujnica ta şi vita ta de jug şi orice animal al tău (cf. Ieş. 23, 19)²⁶³. S-ar părea că celor spuse se opune ceea ce

²⁶¹ Despre cele dumnezeieşti nu putem nici măcar întreba cum trebuie. Căci nu putem şti ce trebuie să întrebăm despre ele. Chiar întrebările noastre pot fi greşite şi ne pot duce la rătăciri. Pentru că şi întrebările le producem după felul cum voim noi să îl înţelegem pe Dumnezeu. Aceasta nu e una cu înţelegerea simplistă a dictonului: „Crede şi nu cerceta”. Căci în neiscodirea a ceea ce e mai adânc decât mine e cuprinsă deja o intuire a adâncului de nepătruns al lui Dumnezeu de mine. Dar a căuta o definire a acestui adânc înseamnă a-l mărgini, deci a rămâne în afara lui. Intuiesc taina persoanei tale şi o disting de taina altor persoane. Dar cine poate epuiza, în definitiv, această taină? Nu se poate spune că autorul „înţelepciunii lui Sirah” nu ştie nimic, când dă atâtea sfaturi minunate. De fapt, orice cunoaştere adevărată e o îmbinare între cunoaştere şi necunoaştere. Cu deosebire în cazul lui Dumnezeu, cunoaşterea se îmbină cu credinţa, ca intuiţie a tainei.

²⁶² Textul grec înseamnă mai degrabă: „Nu sofistica despre cele de prisos”, adică despre cele imposibil de definit. Într-adevăr, a vorbi despre ele e mai mult sofisticărie, străină de realitate.

²⁶³ Chiar în restricţiile şi limitele puse de Dumnezeu făpturilor în raporturile dintre ele, adică în măsura marginală puterilor ce li le-a dat, cu toată bunătatea Lui nemărginită, se arată bunătatea Lui faţă de ele, cruţându-le şi susţinându-le în felul acesta pe unele prin altele.

187

spune Pavel prin cuvântul: „Nu de bou Se îngrijeşte Dumnezeu” (I Cor. 9, 9). Dar şi umbrele Legii, care năşteau în dureri adevărul ce va urma, ne arată că nu trebuie să ne facă să socotim pe Făcătorul tuturor lipsit de îndurare²⁶⁴.

Cât ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule! (v. 7) Mila lui Dumnezeu s-a înmulţit când Cuvântul, fiind Dumnezeu, a luminat celor de pe pământ întru asemănarea oamenilor şi a răbdat moartea pentru mântuirea tuturor, se înţelege, cea după trup²⁶⁵. Căci n-a mai eliberat numai pe Israel, ca odinioară prin Moise, ci harul mântuirii s-a întins la toţi oamenii, atrăgându-i prin credinţă, ca printr-o undiţă, la cunoaşterea adevărului şi a Celui ce este după fire Dumnezeu²⁶⁶, şi făcându-i familiari prin sfinţenie lui Dumnezeu şi Tatăl²⁶⁷.

În umbra aripilor Tale vor nădăjdui (v. 7). Am ajuns, deci, sub „aripile”, adică sub acoperământul lui Hristos, încât putem spune ca în Cântarea Cântărilor: „Sub umbra lui m-am dorit şi

²⁶⁴ Deşi în Evanghelie e pusă în lumină toată valoarea omului, nu trebuie să socotim că Dumnezeu nu Se îndură şi de animale, ca alte făpturi ale Sale. Dar pe ele le-a creat şi le susţine Dumnezeu în serviciul omului.

²⁶⁵ Sunt două lucruri de semnalat aici: unul, că Dumnezeu a luminat din Hristos în formă omenească; şi altul, că în aceasta s-a arătat mila înmulţită a lui Dumnezeu. Smerenia Fiului lui Dumnezeu în trup nu a acoperit cu totul dumnezeirea Lui. Ci ea a luminat în formă omenească. Atâta smerenie nu putea avea decât Dumnezeu. Atâta iubire, ca să primească fără să-I fie impusă de păcatul propriu moartea exclusiv pentru oameni, nu putea arăta decât El. învăţături atât de desăvârşite, o bunătate atât de mare, minuni atât de multe, nu puteau fi decât dintr-o putere de dincolo de lume. Umanitatea s-a dovedit capabilă să fie mediul luminii dumnezeieşti. Şi apostolii de lângă El au putut vedea această lumină, cu toată taina pe care o simţeau, pe de altă parte, în El. Dar tocmai în această maximă coborâre până la a Se face om s-a arătat totodată mila înmulţită a lui Dumnezeu faţă de oameni. Cu cât se coboară cineva mai mult la cel mai mic decât el, cu atât se arată mai mult şi mai activ mila lui.

²⁶⁶ Prin credinţa în Hristos, făcută posibilă de har, omul ajunge la cunoaşterea adevărului care e însuşi Hristos, Cel prin fire Dumnezeu. Credinţa, cum am spus, nu e opusă cunoaşterii şi nici cunoaşterea, credinţei. Intuirea lui Dumnezeu în Hristos e totodată cunoaşterea tainei Lui.

²⁶⁷ Nu poţi fi familiar Tatălui dacă nu-L iubeşti ca un fiu iubitor. Dar aceasta e una cu sfinţenia.

188

am şezut” (cf. Cânt. 2, 3). Căci însuşi Mântuitorul zice: „Eu ca grâul M-am îndesit” (cf. Os. 14, 9). Căci am ajuns sub aripile Lui. S-a înmulţit, deci, şi mila Lui în modurile în care am spus adineauri.

Întru lumina Ta vom vedea lumină (v. 9). Dacă Fiul e lumină din lumină, când n-a fost în Tatăl, lumina Lui şi cum lumina nu e despărţită de foc, aşa nici de Tatăl, lumina născută din El²⁶⁸.

Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine (v. 10). Se roagă pentru cei ce îl iubesc pe Domnul şi cunosc venirea Lui, care pot să fie în tot binele şi să se desfete de toate darurile. Celor ce-L cunosc pe El, I se roagă să le întindă mila, iar celor drepţi cu inima, dreptatea Lui, potrivit căreia le va dărui lor cele de care s-au învrednicit (cf. v. 10). Dar cei de al doilea nu sunt alţii decât cei dintâi, adică cei drepţi sunt cei ce îl cunosc. Căci cunoaşterii lui Dumnezeu îi urmează cugetarea dreaptă, adică nestrâmbată în nici un fel. Sau: cei ce au numai cunoştinţa, adică credinţa, se îndreaptă şi se mântuiesc prin milă. Iar cei ce au şi dreptatea în fapte, primesc cununa dreptăţii, adică a judecăţii care le preţuieşte viaţa cuvioasă²⁶⁹.

Să nu-mi vină mie piciorul mândriei (v. 11). Cere să fie în afara patimii. E asemenea cu a zice: întinzând Tu mila Ta spre mine, care Te cunosc pe Tine, şi dreptatea, adică judecata celui ce tinde spre sfinţenie, nu voi luneca la atâta uşurătate a gândurilor, ca să voiesc să cuget lucruri mari despre mine şi să păşesc cu mândrie şi să umblu pe o cale atât de primejdioasă. Să nu mă scoată vreo faptă nebunească din stăruinţa de lângă Tine.

²⁶⁸ „întru lumina Ta, Tată ceresc, vom vedea lumina”, adică în Fiul Tău vom cunoaşte sensul existenţei. Căci El e Raţiunea tuturor. Dacă Dumnezeu e un Tată Care are din veci un Fiu, atunci şi noi ştim din aceasta că putem deveni fii prin adopţie ai Tatălui ceresc, că nu suntem sortiţi morţii definitive, ca nişte fenomene ale naturii care apar şi dispar. O esenţă nu e lumină. Şi Persoana veşnică a Fiului e lumina veşnică, născută conştient de Persoana veşnică a Tatălui.

²⁶⁹ Deci, credinţa nu e, încă, prin ea însăşi, dreptatea deplină. Ei se mântuiesc, de aceea, mai mult prin mila care iartă neputinţa lor. Dreptatea deplină o au cei ce au şi faptele dreptăţii. Lor li se dă şi cununa unei aprecieri a efortului lor.

189

Şi mâna păcătosului să nu mă clintească (v. 11). „Mâna păcătosului” e lucrarea diavolească. „Mâna păcătosului” e cea a lacomului. „Mâna păcătosului” e a celui ce face şi primeşte daruri spre stricăciune (morală). „Mâna păcătosului” e a preotului care îi duce pe cei nevrednici la altar. Ne rugăm şi noi să nu fim clintiţi de această mână, adică să nu fim abătuţi. Căci trebuie să stăm tari şi neclintiţi în dreptate, chiar dacă alţii săvârşesc fărădelege pentru a-i câştiga pe cei ce stau treji.

Acolo au căzut toţi cei ce lucrează fărădelegea (v. 12). (A lui Chiril şi Hrisostom) A spus „acolo” în loc de „din pricina aceasta”, adică a mândriei. Sau în locul lui „acolo” se poate spune: Să nu fim acolo unde cad cei ce se clatină şi căzând sunt izgoniţi, şi fiind izgoniţi, nu vor mai putea reveni. Sau „acolo” înseamnă „în viaţa viitoare”, potrivit cuvântului: „Acolo e plânsul…”.

Au fost izgoniţi şi nu vor putea să stea (v. 12). Aşadar, cei ce se apropie de Dumnezeu trebuie să le ceară pe cele bune şi să se ferească de-a cădea în bolile sufleteşti şi de-a ajunge sub mâna demonilor care pururea îi clatină pe cei ce par să stea, dar sunt aflaţi în nepăsare, şi nu-i lasă să stea pe cei care pentru marea lipsă de evlavie sunt izgoniţi de la Dumnezeu. E ceea ce a pătimit Israel cel după trup. Căci s-a pornit cu o îndrăzneală de nesuportat împotriva lui Hristos, Mântuitorul tuturor.

Psalmul 36

Psalm al lui David. Este un psalm moral şi conţine o învăţătură vindecătoare pentru sufletul nostru, învăţând poporul cel nou să se înfrâneze de la cele rele şi să se silească în cele bune. Prin amândouă îndeamnă la nădejdea în cele bune şi la ferirea de pedeapsa ce stă ascunsă în cele rele. Se potriveşte aceasta lui David, care grăieşte iubitorilor dreptei vieţuiri şi-i îndeamnă să treacă cu râvnă la o viaţă minunată. Şi o face aceasta într-un

190

moment potrivit. Căci în psalmul dinainte s-au spus multe împotriva celor fără de lege. Iar în cel de faţă, ne dă îndemnul care ne distrage de la imitarea acelora şi ne ridică la cele bune.

Nu râvni la cei ce viclenesc, nici nu îi pizmui pe cei ce fac fărădelegea (v. 1). Nici nu-i imita sau ferici pe unii ca aceştia, văzându-i că o duc bine. Căci, după ce înfloresc pentru scurt timp, se usucă. Fiindcă tot trupul e iarbă (Is. 40, 6). Ce au vrednic de pizmuit cei ce, înflorind pentru scurt timp, mâine se aruncă în cuptor cum zice Mântuitorul (cf. Mt. 6, 30)? N-aş putea spune că e vrednică de pizmuit de cei ce voiesc să trăiască în duh de sfinţenie propăşirea trecătoare a celor înrăiţi. Ci trebuie mai degrabă cugetat la ce sfârşit vor ajunge cei ce s-au hotărât să vieţuiască în chip rău şi să se împotrivească lui Dumnezeu. Deci, nu îi pizmui pe unii ca aceştia, nici nu te osteni să îi imiţi pe iubitorii de păcat. Şi dacă par să se bucure de desfătările din viaţa de acum, deşi îi vezi făcând cele ale necredinţei, caută echilibrul privind cele viitoare. Căci nu vor fi veşnic în această stare²⁷⁰. De aceea adaugă:

²⁷⁰ Raportul nostru cu lumea e unul dialectic, în care se reflectă raportul dialectic al lui Dumnezeu cu noi prin lumea ce ne-a dăruit-o şi prin trupul dependent de ea. Pe de o parte, ea e un dar al lui Dumnezeu spre folosul nostru, ca şi trupul, arătându-ne prin ele iubirea Lui şi putându-L găsi prin ele pe Dumnezeu. Pe de altă parte, nu trebuie să ne lipim prea mult sau exclusiv de lume, ceea ce se întâmplă când ne preocupă exclusiv plăcerile trupului, în acest caz, nu-L mai vedem prin ele pe Dumnezeu. Hristos ne dezvăluie grija lui Dumnezeu de componentele lumii (cf. Mt. 6, 28), urmând psalmilor, pe de altă parte arată piericiunea lor şi neputinţa de a ne mântui ataşându-ne prea mult de lume (cf. Mt. 6, 25); „Ce folos de va dobândi omul lumea toată, iar sufletul său şi-l va pierde” (Mt. 16, 26; Mc. 8, 36; Lc. 9, 25). Dumnezeu vrea să ne ridice prin lume mai presus de ea, la El însuşi. Lumea trebuie folosită cu o anumită înfrânare, în mod ascetic. Iubirea de oameni însăşi, chiar a celor apropiaţi, nu trebuie să ne reţină la ei. Hristos ne cere, pe de o parte, să îl iubim pe aproapele şi chiar pe duşmanul ca pe noi înşine (cf. Mt. 5, 44; 19, 19). Pe de altă parte, ne cere să nu ne închidem în iubirea exclusivă de ei: „Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă nu este vrednic de Mine” (cf. Mt. 10, 37). Chiar cerându-ne să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine, pune acestei iubiri o limită, căci nici pe noi nu trebuie să ne iubim cu uitarea de Dumnezeu. Prin toate ale lumii, prin oameni, prin noi înşine trebuie să ne ridicăm la Dumnezeu. Desigur, aflându-L pe Dumnezeu nu le-am pierdut pe cele amintite, ci le-am găsit transfigurate, găsindu-L pe Dumnezeu ca temelie trăită a lor. Această depăşire a lumii şi a noastră înşine în Dumnezeu, pentru a ne ridica la o înaltă treaptă de spiritualitate, ne este uşurată de insuficientele lumii însăşi, ca şi de ale trupului nostru. De aceea ne vin necazuri în lume şi boli în trup, ba chiar moartea. Aceasta pentru că după păcat n-am mai folosit lumea şi trupul în mod ascetic, printr-o înfrânare spirituală. Necazurile, bolile, moartea au menirea să ne detaşeze de lume, să ne ridicăm peste ea şi peste trup. Dar credinţa în Hristos ne asigură că prin necazuri şi boli şi chiar prin moarte, trupul nostru şi lumea nu se anulează, ci le vom primi transfigurate, prin spiritul întărit de Dumnezeu. Prin toate acestea ne întărim spiritul, găsind prin experienţă în mod mai accentuat pe Dumnezeu şi viaţa în El. Fiul lui Dumnezeu însuşi a coborât în lume şi la asumarea trupului nostru, arătând valoarea lor veşnică, dar le-a restabilit această valoare primind şi moartea cu trupul, ca s-o învingă şi să ridice trupul la o viaţă penetrată la maximum de puterea spiritului şi de dumnezeire. Acesta e rostul pozitiv al ascezei, al necazurilor, al bolilor, al morţii, al lumii, nu numai ca izvor de bucurii, ci şi ca cruce. Creştinii zic de cei ce le refuză pe acestea şi caută numai plăcerile şi reuşesc să le aibă numai pe acelea, că i-a uitat Dumnezeu, că nu mai vrea să-i crească spre spiritualitatea veşnică.

191

Căci, ca iarba, curând se vor usca (v. 2). îndeamnă să se fugă de răutate, care e căderea de la tot binele, descriind sfârşitul ei. Căci ce se veştejeşte atât de repede ca iarba câmpului şi ca firea verdeţii? Acestea, înflorind pentru puţin timp, se veştejesc. Aşa spune de cei ce strălucesc în lume: „Facă-se ca iarba de pe acoperişuri” (Ps. 128, 6). Căci iarba ce creşte pe acoperişuri, neavând rădăcină, e neroditoare şi, de aceea, gata de o grabnică vestejire. Deci, nu trebuie pizmuite cele asemenea acestora, din care unele sunt aruncate în necinste, iar altele se predau focului, pierzând înflorirea trecătoare, ca plantele verzi, care nu sunt preţuite decât atâta vreme cât sunt verzi. Prosperitatea oamenilor e asemenea acestora, putrezind şi fiind trecătoare ca ele. Pe ea o aşteaptă focul gheenei. E lucru potrivit sfinţeniei să pizmuiască pe aceia pe care îi aşteaptă slava veşnică de la Dumnezeu datorită strălucirii faptelor bune.

Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătatea şi sălăşluieşte pământul (v. 3). Adică iubeşte viaţa preţuită de Dumnezeu, însetează după dobândirea darurilor sfinţeniei, iubeşte cele păstrate ca o comoară la Dumnezeu. Iar „sălăşluieşte” e pus în locul lui „vei

192

sălăşlui”. „Pământ” numeşte pe acela care e făgăduit celor blânzi, în care ajungând, vei fi păscut în bogăţia lui. Iar bogăţia pământului celor blânzi sau cetatea de sus, din ceruri, este primirea îmbelşugată a harismelor dumnezeieşti şi desăvârşirea în ele.

Sau poate cum „sălăşluirea” închipuie viaţa trecătoare şi voieşte ca noi să ne folosim de ea ca de un cort în trecere, stăpânind asupra ei, nu fiind stăpâniţi de ea, şi întrebuinţând-o spre folos, nu spre plăceri²⁷¹. Căci aşa vom fi păstoriţi de Păstorul Cel bun. Dacă oamenilor le e dată o bogăţie în dogmele dumnezeieşti, să ne bucurăm de ea, spunând: „Doamne, paşte-mă pe mine şi nimic nu-mi va lipsi” (Ps. 22, 1)²⁷².

Desfată-te în Domnul (v. 4). Cei ce se desfată în Domnul şi au cugetarea plină de darurile Lui, ducând la împlinire deplină voia Lui cele bune, îi arată lui Dumnezeu neacoperită calea lor, adică modul vieţuirii.

Desfătarea constă deci, cum am spus, în a-L avea, locuind în sine, pe Cuvântul lui Dumnezeu, Pâinea vieţii, Care S-a coborât din cer şi dă viaţă tuturor (cf. In 6, 35, 41). Avându-L pe El în ei, vor primi neîndoielnic cele cerute de inima lor, şi atunci vor putea să-şi descopere calea lor. Căci Dumnezeu priveşte

²⁷¹ E relaţia dialectică cu lumea, cu trupul, cu viaţa noastră pământească, de care am vorbit la nota anterioară. Un cort îl stăpâneşti mai mult ca pe o casă de piatră. E mai trecătoare viaţa în el ca în casă. Trebuie să ne stăpânim prin libertate viaţa, să nu ne lăsăm robiţi de ea. Dumnezeu ne-a dat trupul şi viaţa în el ca să ne folosim de ele pentru a creşte în spiritualitatea superioară a vieţii veşnice, care urmează celei de aici, nu pentru a ne scufunda în plăcerile fără orizont ale trupului şi vieţii pământeşti. Trupul trebuie să-l folosim ca unealtă pentru creşterea în viaţa spirituală, nu să ne lăsăm stăpâniţi de el, ca ultima realitate.

²⁷² Voi fi stăpân pe mine cu libertatea mea dacă îl voi recunoaşte pe Hristos ca Păstorul Cel bun. Căci dacă patimile te stăpânesc, răpindu-ţi libertatea, Hristos te hrăneşte cu bogăţiile Lui spirituale, folosindu-Se de libertatea ta. Mereu trebuie să voiesc să îl am pe Hristos ca Păstor. Şi El mă duce în viaţa aceasta, ca pământ, numai la iarba cea bună, nu mă lasă să alunec în mocirlele care mă murdăresc şi din care greu mai pot ieşi.

193

viaţa lor dreaptă şi Se întoarce de la cea a celor ce nu voiesc să vieţuiască drept²⁷³.

Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El etc. (v. 5). Fii, zice, arătat. Umblă pe calea care îi place Lui, adică e descoperită lui Dumnezeu, arătându-I vieţuirea Ta²⁷⁴. Iar El ce va face? În viaţa viitoare o va face şi El arătată şi oarecum văzută de toţi, nelăsând frumuseţea vieţii tale drepte să se ascundă. Căci dreptatea ta va fi tuturor clară, strălucind ca o lumină, ca lumina amiezii. Fiindcă amiaza se numeşte partea cea mai din mijloc a zilei. Şi te va socoti pe tine acolo vrednic de o astfel de lumină.

Supune-te Domnului şi roagă-L pe El (v. 7). El te va arăta pe tine vrednic de lumină în veacul viitor: de aceea, tu supune-te aici Lui. înfăţişează aceste două fapte vrednice de sfinţenie ce se întregesc una pe alta: adică supunerea faţă de Domnul şi rugăciunea către El. Amândouă se cuvine să le aibă cât mai mult rugăciunile sfinţilor şi cei ce obişnuiesc să cugete la bunătate. Căci în supunerea faţă de Domnul stă împlinirea a toată porunca. Pentru că se supune legilor Lui şi-şi pleacă grumazul desfătat şi uşor de cârmuit cel ce împlineşte poruncile Domnului şi nu suportă vreo pornire a neascultării. Iar în faptul de-a se ruga se cuprinde pornirea de-a preamări pe Dumnezeu şi de-a înălţa cântările armonioase ale rugăciunii şi strălucirea faptelor ce se înalţă ca o tămâie spirituală, binemirositoare la Dumnezeu. Deci, prin supunere înţelege aici despărţirea de cele rele. Pentru că nici un păcătos nu s-a supus vreodată Domnului²⁷⁵.

²⁷³ Nu priveşte Dumnezeu la viaţa celor ce vor să şi-o ascundă de El. Iar privirea lui Dumnezeu la viaţa deschisă Lui e plină de unda plăcerii Lui. Şi aceasta desfată şi pe cel ce are conştiinţa că e privit cu plăcere de Dumnezeu şi-i dă prin aceasta puterea să vieţuiască în chip plăcut lui Dumnezeu. Când îl văd pe cel ce mă iubeşte şi pe care-l iubesc că priveşte cu plăcere la viaţa mea, care voiesc să-i placă, aceasta îmi dă şi mai multă putere să o trăiesc aşa cum îi place şi totodată o mare bucurie, pentru faptul că-i produce plăcere.

²⁷⁴ Cine îşi acoperă vieţuirea, o face pentru că e urâtă. Dar şi căinţa pentru păcat e o descoperire a lui Dumnezeu, şi prin aceasta o detaşare de păcat.

²⁷⁵ Păcatul e identificat cu răul voit de om. De aceea, el e contrar lui Dumnezeu, Care e Binele suprem şi voieşte ca creaţia Lui să rămână în legătură cu El, în bine, spre fericirea ei.

194

Opreşte mânia şi părăseşte iuţimea (v. 8). îndemnul e folositor şi foarte cuvenit celor ce se supun lui Dumnezeu. Căci se cuvine ca ei să fie blânzi şi liniştiţi şi să fie netulburaţi cu mintea şi să iubească totdeauna seninătatea îndelungii-răbdări şi să se depărteze de valurile mâniei. Căci s-a scris că „Mânia îi pierde şi pe cei cuminţi” (Pilde 15, 1 LXX), şi iarăşi: „Omul furios nu e frumos” (Pilde 11, 25 LXX). Mulţi nu cad în unele patimi, ba şi cei ce cad le pot slăbi cu încetul. Dar patima urâtă a mâniei arde şi pe cei ce par cuminţi şi nu tulbură numai pe unii şi pe alţii nu, ci îndrăznesc să spun că îi tulbură pe toţi oamenii, cu excepţia celui desăvârşit, dacă se va afla vreunul desăvârşit.

Nu râvni să vicleneşti. Că cei ce viclenesc vor pieri (vv. 8-9). David spune ceea ce va spune şi Pavel: „Ca să vă spun aceleaşi lucruri, mie nu-mi este anevoie, iar vouă vă este spre întărire” (Filip. 3,1). Căci cei iubitori de învăţătură nu se satură dacă li se dă să cugete aceleaşi cuvinte folositoare. Aceasta o face şi psalmistul acum, întorcând în sus şi în jos acest cuvânt înţelept şi vrednic de ascultat. „Nu râvni să vicleneşti, ca să nu pieri de pe pământ cu totul”. De fapt, cei ce viclenesc vor pieri în veac, adică în cel viitor. Căci a cădea de la Dumnezeu înseamnă „a pieri”²⁷⁶. Fiindcă viclenia e un rău propriu, deosebit de păcate. De aceea e minunat cuvântul care zice că e altul păcătosul şi altul vicleanul: „Zdrobeşte braţul păcătosului şi pe al celui viclean” (Ps. 9, 35; 11, 3). Unii au definit viclenia, nu fără adevăr, ca facerea voită a răului. Căci altceva este a face rău din neştiinţă şi oarecum biruit de el, şi altceva a voi să-l faci. Aceasta este viclenia. De aceea i se spune diavolului viclean.

Iar cei ce rabdă în Domnul vor moşteni pământul (v. 9). Celor ce s-au obişnuit să se înfrâneze totdeauna de la cele viclene,

²⁷⁶ Dacă Izvorul vieţii este Dumnezeu, desigur, a ieşi din legătura cu El cu voie înseamnă a pieri. Dar viaţa sau existenţa e una cu binele, cu comunicarea iubitoare! Deci, a cădea din Dumnezeu, a se veşteji în existenţă, adică a cădea într-o existenţă chinuită, căci ea este una cu a cădea din bunătate sau din comunicarea şi comuniunea iubitoare cu Dumnezeu, promovatorul acestei comuniuni.

195

mânaţi de frica pedepsei spre cele bune, iar din dorinţa darurilor de la Dumnezeu să pornească spre o vieţuire după lege. Psalmistul, după ce a arătat pieirea ca sfârşit al celor ce trăiesc în viclenie, adaugă că cei ce rabdă în Domnul, adică cei ce trăiesc viaţa bine, probată prin stăruinţă şi răbdare, vor moşteni pământul. Iar aceasta nu este o parte a acestui pământ ajuns sub blestem, din care cel ce îl lucrează mănâncă în toate zilele în supărări, ci pământul bine împodobit pe seama celor sfinţi. Căci el este cetatea frumoasă, sfântă şi de sus a celor sfinţi. Fiindcă acolo vor fi împreună cu corurile îngerilor, preamărindu-L fără sfârşit pe Dumnezeu, Dătătorul acestei moşteniri, Care S-a făcut Dăruitor al harismelor mai presus de cuvânt. Căci precum Mântuitorul este înţelepciune (cf. I Cor. 1, 24), Cuvânt (cf In 1,1), pace (cf. Ef. 2,14) şi dreptate (cf. I Cor. 1, 30), aşa este şi răbdare. Căci s-a scris: „Şi acum, cine e răbdarea mea? Oare nu Domnul?” (Ps. 38,11), de la care se şi iau toate câte se spun după Scriptură că este Hristos. Căci precum prin împărtăşirea de El ne facem drepţi şi înţelepţi şi paşnici, la fel, prin împărtăşirea de El, răbdăm. Fii liniştit, deci, răbdând şi aşteptându-L pe Domnul, netulburându-te de cele de faţă²⁷⁷.

Şi încă puţin şi nu va mai fi păcătosul (v. 10). încă puţin şi nu-l vei mai vedea pe păcătos existând. Căci va fi prins de sfârşitul vieţii şi odată cu trupul va pierde toate bunurile câte părea că

²⁷⁷ Nu există valori de sine stătătoare. Toate sunt sau ale persoanelor, sau ipostaziate. Nu e bunătate de sine stătătoare, ci e bună persoana omului, şi în grad suprem, Persoanele dumnezeieşti. De aceea se poate spune şi că bunătatea e persoana omului şi, în grad suprem, Persoanele dumnezeieşti. Aşa şi dreptatea se spune că e Hristos. În El e realizată în gradul desăvârşit dreptatea umanităţii, datorită faptului că firea Lui omenească este a Persoanei Fiului lui Dumnezeu. Dar El e şi răbdarea desăvârşit realizată a umanităţii, pentru că umanitatea Lui e umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi e Izvorul răbdării, în care e unită bunătatea cu tăria. Dar ipostasul Lui dumnezeiesc a dat şi firii Lui omeneşti răbdarea desăvârşită. Căci cine a răbdat, ca El, ocările şi moartea? Dar în răbdarea Lui, ca om, era prezentă şi răbdarea Lui ca Dumnezeu. Prin răbdare se înving cei răi, care voiesc să continue a face răul, în veci, celui pe care îl văd că nu poate fi doborât prin faptele lor rele. E ceea ce se spune în stihul următor.

196

le are. Căci e foarte scurtă viaţa omului şi timpul vieţii în trup s-a concentrat, şi cel ce a fost prins de sfârşitul vieţii în trup nu va mai vedea locul lui. Fiindcă se va muta fără îndoială în iad, nici cei vii nu-i vor mai cunoaşte locul. Cei ce cugetă la cele lumeşti şi şi-au legat mintea de agitaţia vieţii prezente şi au fost prinşi în laţurile blestematelor plăceri trupeşti i-au urât totdeauna pe cei ce duc o viaţă curată şi aleasă, şi-l socotesc duşman pe iubitorul dreptăţii.

Iar cei blânzi vor moşteni pământul (v. 11). Foarte folositor opune David pedepselor celor fără de lege cununile sfinţilor. Căci prin acestea stimulează în aceştia dorinţa după bărbăţia duhovnicească, prin care vor dobândi tot felul de virtuţi. De aceea zice: „Cei blânzi vor moşteni pământul”, se înţelege cel de sus.

Şi se vor desfăta de mulţimea păcii (v. 11). Merită să cunoaştem ce se înţelege prin mulţimea păcii făgăduită celor blânzi. Spunem, deci, că sfinţii, până ce trăiesc încă cu trupul în lumea aceasta, rabdă multe atacuri ale acelora ce-i războiesc. Aceasta, pe de o parte, pentru că trupul boleşte de legea păcatului sădită în el²⁷⁸ şi se împotriveşte totdeauna duhului. Căci acestea se opun una alteia: „Căci după omul dinlăuntru mă bucur”, zice, „de legea lui Dumnezeu; dar văd altă lege luptându-se împotriva legii minţii mele” (Rom. 7, 22-23); pe de alta, pentru că şi stăpânitorii lumeşti ai veacului acesta îngrămădesc asupra lui mereu războaie şi lupte; în sfârşit, pe de alta, pentru că lor li se opun şi ereticii lipsiţi de evlavie. Deci până ce sfinţii sunt în această viaţă, foarte mulţi sunt cei ce-i războiesc. Dar ajunşi în

²⁷⁸ Zicând tâlcuitorul, pe de o parte, că trupul e bolnav având în el legea păcatului, pe de alta, că această lege îi este sădită, pare a exprima o contradicţie. Faptul acesta trebuie înţeles în sensul că legea păcatului s-a sădit în trup nu prin creaţie, ci prin căderea omului, deci nu ţine de firea lui; dar i-a devenit ca o „a doua fire”. Sau prin obişnuinţă, boala păcatului i-a devenit permanentă. Dar că boala aceasta nu este totuşi firească omului se vede din afirmaţia următoare, că între păcat şi duh e o opoziţie. Chiar dacă „duhul” ar fi înţeles şi ca Duhul dumnezeiesc, el nu poate să nu includă şi înţelesul duhului omenesc. Duhul dumnezeiesc trezeşte duhul omenesc. Deci, virtual, omul are în sine o neplăcere pentru păcat.

197

pământul gătit celor blânzi, vor avea mulţimea păcii. Şi înţelege prin mulţimea păcii nepătimirea sufletului unită cu cunoştinţa adevărată a acelor ce sunt²⁷⁹.

Pândi-va păcătosul pe cel drept şi va scrâşni din dinţi împotriva lui etc. (v. 12). Psalmistul învaţă prin aceste cuvinte că păcătosul îl va pândi pe cel drept sau cel rău va aştepta, plin de duşmănie, timpul când va putea să-l prindă pe cel drept, în cursă. Căci pururea scrâşneşte din dinţi împotriva lui. Dar Domnul îl arată vrednic de râs. Căci vede de mai înainte că va veni ziua lui din urmă (Ps. 36,13), în care va dispărea căzând în moarte.

Sau poate celor lipsiţi de bună credincioşie li se pare că e împovărător şi greu de suportat să simtă că sunt osândiţi prin bunătatea acelora, fiindcă n-au fost şi ei iubitori ai celor bune. Iar scrâşnirea dinţilor nu trebuie înţeleasă ca referindu-se la trup, ci trebuie socotită însoţită de tăcerea glasului şi ca un strigăt în inimă împotriva dreptului. Păcătosul se înfurie împotriva drepţilor, iar Domnul râde de uneltirile păcătoşilor împotriva celor drepţi, ştiind că a stabilit ziua în care unora le va răsplăti cu viaţa veşnică, iar altora, cu osânda veşnică. Aceasta se va înţelege potrivindu-se şi diavolului. El este „păcătosul care scrâşneşte din dinţi” împotriva sfinţilor şi care e rânduit să fie luat în râs. Căci, învins fiind, e de batjocura drepţilor. Şi va veni ziua când va fi trimis în focul gătit lui.

Ca să doboare pe sărac şi pe sărman (v. 14). Scopul păcătosului e nu să se apere de vreunul dintre cei ce l-au nedreptăţit, sau l-au păgubit în ceva, care i-au dat pricini binecuvântate de luptă împotriva lor, ci ca să-i doboare pe sărac şi pe sărman, şi să sfâşie pe cei drepţi la inimă. Iar „sărac şi sărman” numeşte pe cel bun şi cumpătat la cuget, străin de măreţie şi smerit cu inima²⁸⁰. Pe

²⁷⁹ Nepătimirea sau libertatea deplină de patimi nu poate exista fără cunoştinţa adevărată a celor ce există, sau a lucrurilor în calitate de creaturi, care nu pot da o fericire veşnică.

²⁸⁰ Cel rău şi viclean se teme de cei tari şi vicleni. Nu le face nici un rău, căci se teme de ei. „Le face curte”, îi linguşeşte. îşi satisface pornirea spre rău lovind în cei buni şi smeriţi. Răutatea lor se arată şi în împiedicarea binelui văzut de alţii.

198

unul ca acesta şi Mântuitorul l-a numit „sărac cu duhul”, spunând că e vrednic de împărăţia cerurilor. Intriganţii luptă mai ales împotriva celor sărmani. Şi cei fără de lege bârfesc, mai ales, dreptatea celor drepţi, care au limba dreaptă. împotriva acelora obişnuiesc să-şi îndrepte bârfelile ca pe nişte săbii.

Sabia lor să intre în inimile lor (v. 15). Dracii vicleni au pătimit, zice, cele ce le-au uneltit împotriva sfinţilor. Şi iubitorii de păcat se înfurie împotriva sfinţilor şi îşi întind arcul bârfelii lor împotriva acelora. Şi împotriva acelora îşi scot sabia răutăţii lor, nelăsând nefolosit nici un fel de uneltire împotriva acelora. Ci împresoară sufletele cuvioase, folosindu-se de toată necredincioşia. Dar din acestea vom învăţa şi în ce mod trebuie să se apere sfinţii, de aceea şi cum să le reziste. Armele noastre nu sunt trupeşti. Şi umblând în trup, nu ne vom oşti trupeşte. Nu vom imita nici necuviinţa păcătoşilor. Căci nu vom întinde şi noi, ca ei, arcul nostru şi nu vom scoate suliţa noastră. Vom fi mai presus de cei ce ne războiesc şi ne vom folosi de o judecată mai bună, alergând la Dumnezeu şi ridicând spre El mâini cuvioase. Şi supunându-se mâinii mântuitoare şi chemându-L în ajutor pe Cel Atotputernic şi neschimbător, vor zice celor ce luptă împotriva lor: „Sabia lor să intre în inimile lor”.

Mai bun este puţinul celui drept decât multa bogăţie a păcătoşilor (v. 16). Cu mult meşteşug îşi ţese şi acum cuvintele. Căci opune şi pune în paralel scăderile păcătoşilor şi avantajele drepţilor, arătând din toate părţile rodnicia virtuţii şi neîmprăştierea fără folos şi deşartă a unei vieţi blestemate. De fapt, păcătosul e uneori bogat şi se lărgeşte prin aceasta în desfătări; şi se cugetă mare, având o slavă ce se veştejeşte cu uşurinţă şi îngrăşându-se cu trupul. Dar nu are nimic mai mult decât plăcerile pământeşti. Dar cel sărac cu inima şi iubitor de dreptate se desparte de toate acestea şi iubeşte sărăcia cuviincioasă şi înţeleaptă. Căci îi este aceasta mai bună decât multa bogăţie a păcătosului.

Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi, iar Domnul sprijină pe drepţi (v. 17). Prin aceasta se arată că bogăţia le este fără folos şi primejdioasă păcătoşilor sau, mai bine şi mai adevărat spus, pricină de

199

ultimă osândă, iar puţinul le este celor drepţi îndestulător şi rodnic şi plăcut lui Dumnezeu. Căci rodul bogăţiei celor fără de lege este zdrobirea şi lepădarea a toată tăria. Aceasta o arată, socotesc, zdrobirea braţelor. Iar rodul puţinătăţii îndestulătoare este sprijinirea de către Dumnezeu. Căci îi susţine pe cei i drepţi şi le dăruieşte o bucurie statornică şi o fericire neclintită, neputându-i slăbi sau duce nimeni la o stare contrară. „Căci mânia cea înaltă, cine o va întoarce?” (cf Is. 14, 27), după cum s-a scris.

Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană (v. 18). După Scripturi, Domnul cunoaşte numai cele bune şi nu cunoaşte cele rele, ca fiind nevrednice de cunoaşterea Lui²⁸¹. De aceea i-a cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui şi căile celor fără prihană, care sunt curate şi frumoase. „Cunoaşte” s-a spus aici în loc de: „Le primeşte şi le cinsteşte”, sau: „Le iubeşte şi le învredniceşte de privire”. Căci cum nu e vădit tuturor că Dumnezeu cunoaşte căile păcătoşilor, odată ce nu-I rămâne ascuns absolut nimic? Deci, cunoaşterea, aici, înseamnă legătura şi familiaritatea. Suntem de altfel obişnuiţi şi noi să zicem adeseori celor ce ne duşmănesc: „Nu te cunosc”, nu ca necunoscându-l deloc, ci ca voind să-l înstrăinăm de dragostea noastră şi de relaţia cu noi. Dar cunoaşte căile şi faptele sfinţilor, adică le priveşte cu plăcere. Căci sunt bune şi vrednice de toată lauda.

Nu se vor ruşina în vremea cea rea (v. 19). Numeşte „vreme rea” a celor drepţi pe cea a prigonirilor şi a strâmtorărilor şi a ispitelor. Aşa scrie şi preaînţeleptul Pavel unora, ori că „vremea e rea” (cf. I Cor. 7, 29), sau: „Răscumpăraţi vremea, că zilele

²⁸¹ Dumnezeu „nu vrea, probabil, să cunoască cele rele”, căci nu are nici o bucurie cunoscându-le. Pe lângă aceasta, cunoştinţa Lui despre făpturi nu rămâne, prin aceasta, împuţinată cu nimic. Căci cele rele nu şi-au îmbogăţit cu nimic existenţa. Ele au redus gradul lor de existenţă aşa de mult, că nimeni nu rămâne cu un minus în cunoaşterea lui, necunoscându-le. Cu atât mai puţin Dumnezeu. Ce să aflu de la un prost, de la un superficial? Totuşi, ei există prin puterea lui Dumnezeu, însă fără să fie îmbogăţiţi şi fericiţi prin conştiinţa că Dumnezeu Se interesează de ei. Deci e vorba mai mult de o lipsă de interes a lui Dumnezeu faţă de ei, cum spune Sfântul Chiril în continuare.

200

sunt rele” (Ef. 5,16). Când, deci, vor fi loviţi, zice, de o vreme rea, nu vor fi ruşinaţi căzând în păcat şi alunecând din buna podoabă cuvenită lor. Căci Dumnezeul tuturor le va dărui stăruinţa şi răbdarea, maica şi hrănitoarea tuturor celor bune. Sau poate drepţii vor moşteni făgăduinţele şi nu vor fi ruşinaţi nici în vremea Judecăţii, când unii vor învia spre viaţă, iar alţii spre osândirea (cf. In 5, 29) şi ruşinarea veşnică²⁸².

Şi în zilele de foamete se vor sătura (v. 19). înţelegem şi aceasta în felul următor: cuvântul pare să arate prin ghicitură că în vremea de necaz drepţii vor avea lărgimea fericirii de sus. Căci aceasta înseamnă a se sătura în zilele de foamete. Dar dacă ar voi cineva să înţeleagă şi altfel cuprinsul stihului, să înţeleagă aşa: vom afla pe Dumnezeul tuturor adeseori întorcându-Se de la iubitorii de păcat şi pricinuindu-le chiar prin aceasta o foame de învăţăturile sfinte. Căci s-a spus de El, când cei din sângele lui Israel şi-au ieşit din minţi într-un chip de nesuferit: „Iată, foamete aduc pe pământ: nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de-a auzi cuvântul lui Dumnezeu” (Am. 8,11). Deci s-a adus peste cei păcătoşi foametea de sfintele învăţături, nu însă şi peste cei ce împlineau poruncile dumnezeieşti. Dar în vremea prigonirilor lipsind învăţătorii, însuşi Domnul va hrăni cu Duhul Său pe cei ce cred în El.

Că păcătoşii vor pieri, iar vrăjmaşii Domnului, îndată ce s-au mărit şi s-au înălţat, ca fumul au pierit (v. 20). Se opune iarăşi cinstirii sfinţilor cele ce se vor întâmpla păcătoşilor la timpul potrivit, din mânie dumnezeiască. Iar acestea sunt, socotesc, cele ce îi vor duce pe ei la ultima nenorocire. Căci deşi par uneori să lucreze cu dibăcie spre propăşirea în timpul prezent, ceea ce le aduce desfătare şi cununile renumelui din partea tuturor, ridicându-i la dregătorii stăpânitoare în lume, totuşi pier. Căci sfârşitul vieţii lor îi duce la pieire şi nimicire. Iar vrăjmaşi ai Domnului zicem că sunt cei ce s-au făcut ai Lui prin credinţă,

²⁸² „Ruşinea veşnică.” Nu se vor putea lăuda cu faptele lor şi nu-i va lăuda nimeni. Aceasta va fi încă un chin. Dar poate că aceasta îi va obişnui şi cu un cinism, în care au înaintat încă din viaţa pământească. Se îmbină cinismul cu chinul.

201

dar au ajuns contrari Lui prin neascultare şi prin lupta nesfârşită împotriva poruncilor Lui. Dar îi sunt vrăjmaşi şi cei ce slujesc demonilor şi se închină lucrurilor mâinilor proprii, sau zidirii în locul Făcătorului: ba şi născocitorii ereziilor, ca unii ce obişnuiesc să opună minciuna dogmelor cu adevărat drepte. Aceştia, după ce au înflorit puţin timp, veştejindu-se ca iarba, cad în moarte şi-şi iau osânda pentru cele greşite, fiind pedepsiţi ca vrăjmaşi ai Domnului şi pierind ca fumul. Iar fumul e rămăşiţa focului care s-a isprăvit şi s-a stins şi şi-a sfârşit existenţa în cenuşă. Deci sunt asemănaţi cu fumul, pentru că aşa cum după ce se stinge focul, fumul dispare, aşa mor şi păcătoşii după ce piere toată slava din jurul lor.

I se dăruieşte păcătosului şi nu dă înapoi, iar dreptul se îndură şi dă (v. 21). Nu întoarce păcătosul mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Dar nici de va primi ceva de la oameni, nu se va arăta mai bun. Nici din cele bune ce i se fac lui nu învaţă cărarea îndurării. Nici nu vrea să răsplătească prin aceleaşi pe cei ce l-au ajutat. Ci ca un hoţ îşi face pradă din ceea ce i s-a dat şi nu se uită decât la câştig, făcându-şi o laudă din a topi prin supărări pe cel ce a fost darnic cu el. Iar dreptul răsplăteşte cu îndurări, imitând pe Stăpânul său. Chiar dacă n-ar primi nimic, rămâne generos şi nu încetează de-a dărui. Căci imită pe Dumnezeu-Tatăl, Care face să răsară soarele şi peste cei buni, şi peste cei răi şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Fiecare dintre noi primeşte de la Dumnezeu foarte multe şi mari binefaceri sensibile şi spirituale. Dar dacă cineva e păcătos şi aplecat fără frâu spre plăceri şi cu mintea întunecată în valurile lumii acesteia, nu răsplăteşte nimic din cele multe primite de la Dumnezeu, adică nu-şi dă ascultarea, nu-şi pleacă grumazul sub jugul Lui, nu urmează voia Lui, nu va rodi virtutea, nici nu dă ca pe o dobândă lui Dumnezeu prin smerenia în purtări, nu meditează la buna clădire a dogmelor, ci rămâne învârtoşat şi neroditor. Dar chiar dacă are această stare de suflet, zice, Dumnezeu cel Bun şi Drept nu încetează să Se îndure de el, ci dă cele ale Sale ca să se poată spune către el: „Oare dispreţuieşti

202

bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări?” (Rom. 2, 4).

Că cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul (v. 22). (A lui Chiril şi Origen) E ceva asemănător cu ceea ce s-a spus către Avraam: „Pe cei ce te binecuvântează îi voi binecuvânta, iar pe cei ce te blestemă îi voi blestema” (Fc. 12, 3)²⁸³.

Deci dacă Dumnezeu este Cel ce Se îndură şi dă, cei ce-L preamăresc pe El pentru aceasta sau îl binecuvântă vor fi moştenitorii pământului făgăduit sfinţilor şi vor lua pământul cel bun şi mult, care nu are nici centru, nici margine²⁸⁴. Dar e primejdia de a fi puşi prin cel drept în blestemul pierzaniei din urmă. Căci spune Domnul către cel drept: „Voi duşmăni pe duşmanii tăi şi Mă voi împotrivi celor ce ţi se împotrivesc” (Ieş. 23, 22). Şi precum zice: „întrucât l-ai hrănit pe acesta, pe Mine M-ai hrănit” (Mt. 25, 40), aşa trebuie să se spună: „întrucât l-ai ocărât pe acesta, pe Mine M-ai ocărât”. îl blestemă pe Dumnezeu cei ce-L cunosc pe El care-i nimiceşte la nesfârşit -, cei ce aruncă în slava Lui cuvinte de ocară şi pe lângă aceasta nu rabdă nici pe alţii să-I aducă Lui mulţumire pentru cele ce le-au primit.

Astfel, neamurile îl binecuvântează pe Hristos şi pentru aceasta moştenesc împărăţia. Iar iudeii, blestemându-L, vor pieri la sfârşit şi vor fi nimiciţi.

Şi calea lui o va voi (v. 23). Poate e mai bine a înţelege că Domnul va voi calea omului, adică o va face voită şi o va primi. Căci precum îi sunt nevrute căile celor fără de lege, aşa face voite pe ale celor ce aleg să facă bine. Iar ceea ce îi place lui Dumnezeu este fără îndoială preţios şi plin de toată lauda. Căci nu voieşte Dumnezeu ceea ce nu e aşa.

²⁸³ Cei care-i binecuvântează pe cei buni sunt buni şi liniştiţi, şi bucuroşi ei înşişi. Ei sporesc astfel în fericire. Cei care se încruntă împotriva celor buni îşi întipăresc încruntarea şi chinul în ei înşişi. Iar în aceasta se reflectă prezenţa bunătăţii lui Dumnezeu sau dezaprobarea Lui.

²⁸⁴ Vor lua viaţa nesfârşită a lui Dumnezeu, care, neavând margini, nu are nici centru. Căci pretutindeni e centrul ei.

203

Când va cădea, nu se va zdruncina, că sprijină mâna Lui (v. 24). Chiar de se va întâmpla, zice, să greşească puţin dreptul, nu va ieşi din dreptate, ci, silindu-se ca un luptător foarte viteaz, chiar de va cădea puţin, îndată îşi va reveni. Pentru ce? Pentru că îl are pe Dumnezeu sprijinitor. Căci aşa le este Dumnezeu celor drepţi, miluindu-Se pururea de slăbiciunile omeneşti ale sufletului. „De şapte ori, zice, va cădea dreptul şi se va ridica” (Pilde

24,16). Căci trebuie să se ridice ca din valuri cei ce cad sub tirania diavolească şi greşesc. Căci nu tot păcatul este spre moarte, precum s-a scris (cf I În 5,16-17). Deci dacă pătimeşte dreptul ceva de felul acesta, Dumnezeu îl sprijină, întinzând mâna Lui care îl aduce la bine. Căci fără sprijinul ei, mintea slăbeşte, dar aducând sprijinul şi tăria ei, întăreşte fără îndoială pe cel slab şi cel scufundat se ridică la suprafaţă.

Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi nu l-am văzut pe cel drept părăsit (v. 25). E un martor îndestulător al celor spuse, pentru că e purtător de Duh şi încununat cu harul prorociei, dar şi pentru că, câştigând o experienţă îndelungată, a putut întări prin judecăţile sale cele ce le-a învăţat. Căci înaintând din tinereţe până la bătrâneţe, zice, „n-am văzut drept părăsit”.

Toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută (v. 26). Dar şi altfel, dreptul împrumută cu dobândă cele din poruncile morale, pentru ca cei ce primesc împrumutul să întoarcă prin fapte rodul împrumutului (cf. Lc. 6, 35). De fapt, roadele bunelor împrumuturi vor veni de la Dumnezeu celor ce I-au împrumutat Lui²⁸⁵, nepărăsindu-i nici pe ei, pentru faptul că au comunicat ale lor şi le-au transmis, nici sămânţa lor, sau pe fiii lor, fie după trup, fie după ucenicie şi lucrare; nepărăsindu-i în lipsa celor trebuincioase vieţii, ci ajutându-i să se împărtăşească de binecuvântarea dumnezeiască.

Fereşte-te de rău şi fă binele şi te vei sălăşlui în cor în veacul veacului (v. 27). Ne explică modul vieţuirii desăvârşite şi conform legilor evanghelice. Căci Legea veche ne reţinea de la rău, dar

²⁸⁵ Cei ce-l împrumută pe sărac, împrumută pe Dumnezeu. Deci, El ne întoarce cu dobândă cele ce le dăm săracilor (Mt. 25, 34 ş.u.).

204

nu-i aducea pe cei învăţaţi în mod desăvârşit la bine, adică nu le dădea cunoştinţa vieţii neprihănite. Vom cunoaşte aceasta în mod clar dacă vom privi atent la înţelesul cuvintelor Mântuitorului. Căci a spus, ridicându-i pe cei ce cred în El dincolo de vieţuirea cea după Lege. „S-a zis celor vechi: «Să nu ucizi»” (Mt. 5, 21). Iar aceasta este: „Fereşte-te de rău”. Căci a nu ucide nu este a face vreun bine, ci mai degrabă a se reţine de la rău. La fel: „Să nu preacurveşti, să nu juri strâmb, să nu dai mărturie mincinoasă”. Dar în ce constă a face bine? În spusa: „Tot cel ce se mânie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii” (Mt. 5, 22). Sau în spusa: „Tot cel ce priveşte la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Deci, zice: când te vei feri de rău şi vei face binele, atunci te vei sălăşlui în cort, în veacul veacului, şi vei dobândi nădejdea statornică şi neclintită şi cele ce zice Prorocul Isaia: „Ochii tăi vor vedea Ierusalimul, care este cetatea bogată, şi corturile tale nu se vor clinti” (Is. 33, 20)²⁸⁶.

Că Domnul iubeşte judecata şi nu va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi (v. 28). „Judecată” numeşte aici „dreapta judecată”, potrivit cu ceea ce spune în alt psalm despre legea care le încununează pe cele drepte: „Tu ai făcut judecată şi dreptate în Iacob” (Ps. 98, 4). Dumnezeu iubeşte, deci, dreptatea şi încununează cu harul Său nesfârşit pe lucrătorii ei şi nu trece niciodată cu vederea pe cei cuvioşi ai Lui, sau pe cei ce s-au îmbogăţit în familiaritatea cu El, ci îi va răzbuna pe ei. Aceasta arată că, în viaţa prezentă, ceata sfinţilor nu este liniştită, ci e în lupte şi osteneli şi prigoniri, Satana aţâţându-i pe supuşii lui împotriva lor, ca să lupte până la sânge pentru a rezista păcatului. Dar nu rămân nerăzbunaţi. Aceasta o arată cuvântul: „Nu-i va părăsi pe cei cuvioşi ai Săi”, ci Dumnezeu va pune mâna pe cei ce-i războiesc pe ei, şi-i va păzi în veac (v. 28). Căci nu e vremelnic harul dat lor, nici nu va fi răsplătită într-un timp mărginit cu bunătăţi nădejdea în El, ci dărnicia Lui se prelungeşte pururea, întinzându-se şi înaintând în veacuri nesfârşite.

²⁸⁶ Deci numai Hristos ne-a deschis, prin binele pe care ne-a cerut să-l întipărim în noi, împărăţia cerurilor şi comuniunea fericită în ea.

205

Cei fără prihană vor fi răzbunaţi, iar sămânţa necuvioşilor va fi stârpită (v. 28). Scopul psalmistului este de-a spune şi prin stihurile de faţă că multe vor fi cununile sfinţilor, iar peste capul păcătoşilor va veni pedeapsa şi tot ce obişnuieşte să nimicească.

Căci vor fi răzbunaţi, zice, drepţii, iar necuvioşii vor cădea nimiciţi şi vor pieri din rădăcină, izgoniţi din împărăţie în gheenă, de la locurile luminii, în întunericul cel mai din afară. Cu folos descrie psalmistul şi cinstirea drepţilor şi arată şi pedepsele celor iubitori de păcat, ca prin frica de chinuri să îi despartă pe cei răi de obişnuinţa păcatului, iar prin dorul după daruri să-i atragă spre o mai puternică dorinţă a binelui pe cei ce s-au hotărât să vieţuiască în chip drept. Iar prin sămânţa necuvioşilor, care zice că va fi stârpită, trebuie înţelese faptele lor. Căci „ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” (Gal. 6, 7). Sau sunt fiii ce se vor ivi ei, fie din trup, fie în alt mod, dacă voiesc să imite pe părinţi şi să se facă următori ai păcătoşeniei părinteşti²⁸⁷.

(„Că Domnul iubeşte judecata.” „Judecată” numeşte Sfânta Scriptură totdeauna „dreptatea”, potrivit cu ceea ce spune în alt psalm către Dumnezeu despre legea care le încununează pe cele drepte: „Tu ai făcut judecată şi dreptate în Iacob” (Ps. 98, 4). Judecata şi dreptatea sunt socotite egale, arătând că „judecata” nu e altceva decât dreptatea. Deci Dumnezeu iubeşte judecata, sau dreptatea îi şi încununează pe lucrătorii acesteia cu un har nesfârşit, şi nici nu îi trece cu vederea niciodată pe cei cuvioşi ai Lui.)

Iar drepţii vor moşteni pământul (v. 29)²⁸⁸. Dacă cei răi vor pieri în chip rău, drepţii vor moşteni pământul celor blânzi, de care

²⁸⁷ Evanghelia lui Hristos nu vorbeşte de pedepsirea urmaşilor păcătoşilor până la a patra generaţie, ca Legea veche. Prin sămânţa lor ea înţelege mai mult faptele lor rele. Nimic nu se va alege de ele şi de efectele lor. Sunt pedepsiţi numai dacă vor cu voia să îi imite pe părinţi, sau pe antecesori. Deci de voia persoanei depinde atât păcatul, cât şi pedepsirea lui, nu de natură.

²⁸⁸ înainte s-a spus: „Cei blânzi vor moşteni pământul”. A fost o preocupare a poporului Israel să moştenească pământul sau ţara Canaan, făgăduit lui prin Avraam. Hristos a primit de la înaintaşii Lui după trup această preocupare, dar pentru El „pământul” sau ţara a devenit împărăţia cerurilor. Dar şi David, ca proroc, vede „pământul” în înţelesul în care-l va vedea Iisus, odată ce spune că el va fi moştenit de cei blânzi, sau de drepţi.

206

am pomenit de multe ori, şi se vor sălăşlui în el în veac, sau vor dobândi împărăţie statornică. Şi pururea se vor desfăta de bunătăţile de sus cei îndreptaţi prin virtute²⁸⁹, care au primit moştenirile veşnice şi nepieritoare din ceruri.

Limba lui (a dreptului) va grăi judecată (v. 30). „Judecata” spune că este fie mărturisirea dreaptă şi fără greşeală despre lucruri care duc pe cei învăţaţi de ea în chip drept la ceea ce se cuvine, fie legea lui Dumnezeu. Căci are de multe ori acest înţeles. De fapt, s-a scris despre Dumnezeu şi despre Israel: „Acolo a pus lui dreptatea şi judecata” (Ieş. 15, 25).

Legea Dumnezeului său în inima lui, şi nu se vor poticni paşii lui (v. 31). Spune că nu va fi departe folosul lucrului făcut, şi se arată îndată rodul vorbirii înţelepte şi preocuparea pentru dreptate. Fiindcă cel ce îşi însuşeşte legea lui Dumnezeu şi o are ca aşezată în minte şi în inimă nu va şchiopăta în nici un fel, ci va păşi drept în orice lucru şi nimic nu-l va împiedica sau abate de la străbaterea cărării împărăteşti. Căci precum corăbiile înaintează drept şi neabătut când sunt bine cârmuite, aşa şi sufletul dreptului, având ca un frâu legea dumnezeiască, îşi face mişcările drepte înotând prin valurile primejdioase şi străbătând furtunile vieţii. Fiindcă i s-a dat legea ca ajutor. De aceea cântă şi dumnezeiescul David lui Dumnezeu şi zice: „Dacă n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, aş fi pierit întru umilinţa mea” (Ps. 118, 92). Deci e vrednic de laudă cel ce se îndulceşte cu cuvintele sfinte şi are în minte legea lui Dumnezeu, luminându-i ca un far în noapte²⁹⁰. Şi care e folosul de aici? Neşchiopătarea la mers.

²⁸⁹ Aici se vede iarăşi clar că îndreptarea sau îndreptăţirea dăruită în Hristos nu e o achitare pur juridică, exterioară, cum a văzut-o Luther.

²⁹⁰ Legea lui Dumnezeu e exprimarea adevărată a drumului pe care trebuie să înainteze omul spre desăvârşirea lui în bunătate, tălmăcind exact cerinţa sădită în fiinţa lui. Dumnezeu nu ne cere ceva contrar nouă, ci ceea ce dezvoltă, ceea ce este în noi autentic, sădit de El ca Creator al nostru cu direcţia spre El, ca Cel Bun prin excelenţă şi Izvor al binelui. între ceea ce ne cere Dumnezeu prin legea Lui referitoare la noi şi ceea ce cere firea noastră adevărată este o identitate.

207

Pândeşte păcătosul pe cel drept şi caută să-l ucidă pe el (v. 32). Cei ce se străduiesc spre binecredincioşia bărbăteştilor fapte bune au, în lumea aceasta, o viaţă amară şi pizmuită. Aceasta o arată psalmistul spunând că păcătosul îi pândeşte şi caută să-i omoare pe ei. Dar cine trebuie înţeles prin „păcătos”? Dracul apostat, născocitorul²⁹¹ şi tatăl răutăţii. Căci i se potriveşte în mod precis această numire. Fiindcă scrâşneşte din dinţi împotriva sfinţilor şi arde de focul pizmei împotriva lor şi e agitat de pornirea de a-i ucide pe cei ce voiesc să placă lui Dumnezeu. Şi sare ca şarpele, vărsând în ei veninul păcatului şi semănând plăceri şi aţâţându-i spre pofte nebuneşti şi ungând ca şi cu miere felurile răutăţii, ca să prindă pe mulţi în cursă.

Iar Domnul nu-l va lăsa pe el în mâinile aceluia, nici nu-l va osândi când se va judeca cu el (v. 33). Dar Domnul nu-i va lăsa, zice, în mâinile lui. Arătându-i calea spre ceea ce trebuie să ajungă, nu-i lasă mintea să cadă de la cele sfinte, dăruindu-i îndată ajutorul şi închizându-i calea răutăţii. Căci călăuzindu-l Dumnezeu, cine-l va vătăma? Fiindcă îi va veni gândul drept şi cuvenit de la Dumnezeu, prin care va osândi cele spurcate şi rele, izbăvind de primejdie şi de frică pe toţi cei ce sunt alipiţi Lui şi au legea Lui cea sfântă în minte şi în inimă, şi-şi face din dreptate o preocupare a sa. De aceea nu se va osândi, zice, când va fi judecat el.

Aşteaptă cu răbdare pe Domnul şi păzeşte calea Lui (v. 34). Lucrul cel mai bun este răbdarea. Căci ea îl probează pe om (îl face probat);

²⁹¹ Cel rău aduce şi el moduri noi în existenţă, împlineşte cu o mare febrilitate această „creaţie”. Află mereu moduri noi de lovire a altora, de ispitire a lor, de silire a lor să-i laude setea infinită de slavă. Dar această putere „creatoare” a formelor răului se foloseşte de nesfârşita bogăţie a binelui, a existenţei. Sunt posibile tot felul de forme dezorganizate ale bogăţiei existenţei. Şi formelor răului le pune ca etichetă înşelătoare aceleaşi numiri pe care le au formele binelui. Cu aceste numiri şi măşti amăgesc ca şi cu un cântec cei ce le folosesc. Dar îşi dau seama că nu au ele binele, a cărui etichetă şi mască le folosesc.

208

iar probarea naşte nădejdea; iar nădejdea nu ruşinează²⁹². Căci cântă şi zice dumnezeiescul cântăreţ: „Aşteptând, am aşteptat pe Domnul şi a luat aminte la mine” (Ps. 39,1). Iar altul dintre sfinţi zice: „Aveţi nevoie de răbdare ca, după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu, să luaţi făgăduinţa” (Evr. 10, 36). Dar vom afla în toată Scriptura de Dumnezeu insuflată, cântată, răbdarea ca logodnă a tot binele.

Iar „păzeşte calea Domnului” înseamnă, socotesc, a fi cârmuit de legile dumnezeieşti spre starea neprihănită şi a fi călăuzit spre o viaţă aleasă şi minunată, simţind o pornire nereţinută spre ea. Căci înălţarea de către Dumnezeu şi ridicarea peste împrăştierile pământeşti stă la capătul răbdării necazurilor, pentru cele bune, şi al sfinţitelor osteneli. Fiindcă s-a scris „că cei puternici ai lui Dumnezeu s-au ridicat foarte de la pământ” (Ps. 46, 9). Iar prelungind psalmistul mângâierea, zice: Şi vei fi înălţat, ca să moşteneşti pământul întemeiat sus şi aşezat la înălţime al celor blânzi. Căci e vădit că nu e înălţat cineva ca să moştenească pământul acesta aflat sub picioare, ci pe cel care este atât de înălţat, că are nevoie de Dumnezeu Care înalţă la el pentru a-l moşteni. Iar pe cei fără de lege care scrâşnesc dintâi

²⁹² Răbdarea îl face pe om probat sau ferm în tăria lui. Dă siguranţa că nu va înşela speranţa în el. De aceea ea naşte nădejdea, pentru că el însuşi a răbdat încercările, stăruind în nădejde. Iar nădejdea fermă nu va fi ruşinată. Ceea ce nădăjduieşte cel ce rabdă i se va împlini. Puterea din nădejdea lui va produce sau va aduce ea însăşi ceea ce nădăjduieşte. Nădejdea e funie aruncată înainte spre ceea ce se nădăjduieşte, în parte atrăgând aceea, în parte producând-o. Voi fi ceea ce voiesc, sau ceea ce nădăjduiesc să fiu. De observat că se face aici o legătură între aşteptare sau nădejde şi răbdare, folosindu-se un termen în locul altuia, sau amândouă, sau tustrele. Răbdarea e alimentată de nădejde sau de aşteptare. în nădejde sau în aşteptare trebuie să fie răbdare. Nici una nu e tare fără celelalte. Numai răbdarea îl face pe om probat, adică vrednic şi în stare să primească bunul nădăjduit. Orice calitate bună sau orice întărire în ea e rodul unei răbdări şi probări prin răbdare. însăşi probarea câştigată prin răbdare e o fermitate proprie binelui. Cel pornit spre plăceri egoiste e uşuratic, n-are răbdare. Caută repede satisfacţii, care sunt şi ele trecătoare. Toată fiinţa lui devine slabă sau uşuratică.

209

împotriva ta îi vei vedea omorâţi. Căci vor fi nimiciţi, şi aceasta o vei vedea tu însuţi.

Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi supraînălţându-se ca cedrii Libanului (v. 35). (A lui Chiril şi Vasile) Văzând, zice, oameni ăi în prosperitate, mă gândeam cum li se întâmplă aceasta. Apoi, cugetând şi mirându-mă de aceasta în mine însumi, voind săi privesc a doua oară, am înălţat ochii, iar ei nu mai erau (cf. v. 36). Apoi voind să văd vreo urmă (amintire) a lor, n-am putut să mai aflu nici locul unde păreau să stea. Vezi cum fiecare ştie că cele întâmplate cu necredincioşii au dispărut din văzul tuturor. Căci, ceea ce îi era propriu, spune că era al tuturor. Fiindcă nu spune că a văzut numai el singur, ci prin cuvântul „văzut-am” indică aici ceea ce se află în văzul tuturor. Căci l-am văzut, zice, pe necredincios întrecându-se în înălţare cu cedrii şi ridicându-se la fel cu arborii cei mai înalţi, prin îngâmfare şi slavă deşartă şi slăviri lumeşti şi prin alte deşertăciuni. Dar acesta în scurtă vreme s-a mistuit din vedere şi a fost coborât la atâta neînsemnătate, încât nu s-a mai aflat locul lui. Iar prin „loc” a arătat amintirea (v. 36).

Păzeşte nevoinţa şi caută dreptatea, că urme lasă omul de pace (v. 37). Şi pedeapsa celor necredincioşi, zice, şi urmele sau moştenirea celor buni să te înveţe să cauţi simplitatea în purtare. Iar prin simplitate să înţelegi aici nevinovăţia. Prin aceasta suntem îndemnaţi să trăim o viaţă nevicleană şi sinceră, fără făţărnicie şi liberă de duplicitate, cum a fost dumnezeiescul Natanael, despre care zice Hristos: „Iată, cu adevărat, israelit întru care nu este vicleşug” (In 1, 47). Dar şi Sfânta Scriptură a spus: „Şi era Iacob neprefăcut, locuind în casă” (Fc. 25, 27). Deci spunem că nevinovăţia este simplitatea în purtări şi lipsă de răutate.

Iar prin dreptate nu vom înţelege altceva decât corectitudinea şi nestrâmbătatea cunoştinţei dumnezeieştilor dogme. Căci trebuie să învăţăm drept cuvântul adevărului şi să nu strâmbăm în nici un fel, ceea ce e propriu virtuţii cu fapta. Căci s-a spus despre păcătoşi: „Ale căror cărări sunt sucite şi strâmbe sunt mişcările lor” (Pilde 2,15).

210

Păzeşte deci, zice, nevinovăţia şi dreptatea. Şi ce rezultă din aceasta? Că omul paşnic lasă urme. După ce a spus că cel necredincios a pierit în întregime de pe pământ, încât nu se află nici locul lui, declară că celor ce au iubit pe Dumnezeu şi au păzit nevinovăţia le rămân urmele. Pe unul ca acesta, îl numeşte omul păcii. Căci cel drept şi neviclean trăieşte în pace şi cu Dumnezeu, şi cu oamenii sfinţi.

Iar cei fără de lege vin deodată (v. 38). Cei fără de lege vor pieri, zice. Aceasta socotesc că înseamnă că nu se va afla locul lor. Iar „deodată” înseamnă îndată, încât pare că timpul înălţării şi al coborârii lor în pieire este acelaşi. Căci nu e distanţă lungă între acestea, ci e mai degrabă o lipsă de timp, sau un foarte scurt timp între ele. Fiindcă îndată ce s-a înălţat, a şi căzut. S-a văzut şi a dispărut. A înflorit şi s-a veştejit. Aceasta înseamnă „deodată”²⁹³.

Iar mântuirea drepţilor este de la Domnul (v. 39). Dumnezeu îi scapă pe cei alipiţi Lui şi face săgeata cruzimii celor răi fără efect. Căci nu lasă pe cei drepţi să fie loviţi, ci cei potrivnici o trimit în afara ţintei şi toată lucrătura lor se întoarce împotriva capului lor.

Psalmul 37

Psalm al lui David, spre pomenire pentru sâmbătă. Se atribuie şi acest psalm dumnezeiescului David, întristat şi tulburat pentru păcatul de a fi căzut şi de a nu fi privit cu ochi curaţi pe soţia lui Urie, ba de a fi uneltit pe nedrept şi pricinuirea morţii aceluia. E un fapt pentru care a fost pedepsit de Dumnezeu şi şi-a umplut inima de griji şi de supărări. Dar apoi şi-a curăţit-o prin durerile pocăinţei. Căci s-a scris că va spăla Domnul murdăria

²⁹³ Timpul n-a rodit pentru cei răi. A fost un dar al lui Dumnezeu pe care „l-au pierdut” literalmente. Existenţa lor în timp a fost părere pentru alţii. Dar pentru ei lasă un chin etern.

211

fiilor şi fiicelor Sionului în duhul judecăţii şi în duhul arderii (cf Is. 4, 4).

Şi iarăşi: „Pe cel pe care îl iubeşte Domnul îl mustră şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte” (Pilde 3, 12)²⁹⁴. Căci a pierit fiul lui David, Amnon. Iar Abesalom s-a răsculat nu numai pentru a-l scoate din împărăţie, ci judecând să-l scoată şi din viaţă pe cel ce l-a născut. Trezindu-se la simţirea acestora şi muşcat de mustrările conştiinţei şi cunoscând şi bătaia atotputernicei mâini a lui Dumnezeu, înalţă către El rugăciunea şi îşi mărturiseşte păcatul. Şi îşi dezveleşte rana în faţa Lui ca în faţa Doctorului duhurilor şi cere să-l învrednicească de tămăduire. Astfel cântă acest psalm, readucându-şi în minte nenorocirile suferite pentru păcatul său şi cere încetarea suferinţelor. Sau poate fiindcă Legea poruncea că sâmbăta trebuie să se aducă cele ale jertfelor, iar toată jertfa se aducea de către fiii lui Israel spre pomenire, adică spre a se pune în pomenirea lui Dumnezeu tot cel ce o aducea, David, fiind om duhovnicesc şi cunoscând de mai înainte că la vremea sa umbra va înceta şi va intra slujirea adevărată, cea prin Hristos, în locul jertfei rânduite pentru sâmbete (cf. Num. 28, 9), face această mărturisire²⁹⁵.

²⁹⁴ Omul care a păcătuit aproapelui şi lui Dumnezeu trăieşte în mustrarea ce o simte din judecata unui for personal suprem asupra sa, iar chinurile acestei mustrări îi sunt ca un foc care-l poate face să se desprindă de păcatul său. în Vechiul Testament se cunoaşte o umanitate mult mai complexă şi mai vibrantă decât în filosofia şi mitologia panteistă greacă. E o umanitate care se adânceşte şi mai mult în creştinism. Căci Biblia descoperă realitatea persoanei şi marile probleme şi posibilităţi ce se pun omului prin relaţiile dintre persoană şi persoană. Filosofia greacă şi a tuturor religiilor panteiste, reluată de la Renaştere încoace, care uită de persoană, văzând numai legile generale impersonale, e departe de această cunoaştere a existenţei complexe a omului concret.

²⁹⁵ Când va veni Jertfa lui Hristos şi a pomenirii din partea lui Dumnezeu a celor care vor cere lui Dumnezeu să-i pomenească pentru ea, pomenirea ce se cerea pentru jertfele de animale de sâmbătă va rămâne o simplă amintire. Jertfa lui Hristos se va aduce duminică, nu sâmbătă, pentru că Hristos depăşeşte creaţia cu cele şapte zile ale ei prin faptul că e Ipostasul dumnezeiesc făcut om, deci Jertfa Lui depăşeşte jertfele de animale şi chiar cele pur omeneşti. Aceasta se arată şi în faptul că prin înviere a ridicat creaţia la o viaţă superioară celei închise în hotarele ei.

212

Dar cântarea ni se potriveşte şi nouă, adică fiecărui om biciuit de conştiinţă pentru cele ce le-ar şti că prin ele a călcat legea lui Dumnezeu. Căci mult păcătuim toţi (c. Iac. 3, 2), fiecare om cere de aceea de la Dumnezeu mila şi-şi chinuieşte ochii prin lacrimi de pocăinţă. Fiindcă dacă nu se întâmplă aceasta, cum ni s-ar mai potrivi psalmul mai departe şi nouă? Căci pentru ce s-ar cere şi mărturisirea altui om dacă ar fi numai a lui, şi nu s-ar potrivi şi altora? Deci se cuvine şi celor ce voiesc să verse lacrimi pentru păcatele lor să adreseze lui Dumnezeu psalmul de faţă, sau mărturisirea lui David ca o jertfă de sâmbătă, care se săvârşea îndoit şi aducea în pomenirea lui Dumnezeu pe cei ce o săvârşeau. Iar cuvintele psalmului al şaselea sunt înrudite cu cele rostite în cel de faţă. Dar al şaselea avea ca titlu: „întru sfârşit, în cântări, pentru a opta”. Iar în cel de faţă nu e nimic din acestea, ci are ca titlu numai: „Psalm al lui David, spre pomenire”. Deci acest adaos pare să ne trimită la pomenirea menţionată în psalmul al şaselea. Astfel şi psalmul acesta poate fi socotit având ca titlu: „întru sfârşit, în cântări, pentru a opta”. Mie mi se pare că David, mărturisind în moduri diferite în mulţi psalmi păcatul săvârşit de el, a dedicat în chip special psalmul de faţă amintirii păcatului la care se gândea pururea. Şi s-a folosit de el ca de o cântare spre vindecarea sufletului său. Dar înalţă lui Dumnezeu o rugăciune prin care abate mânia ce atârnă asupra tuturor celor ce au păcătuit şi face îndurător pe Domnul cel Bun prin cuvintele unei mărturisiri copleşitoare²⁹⁶.

²⁹⁶ Scăpăm de vina pentru păcate nu numai căindu-ne în interiorul nostru pentru ele, ci şi mărturisindu-le în faţa unei persoane deosebite de noi, care reprezintă pentru conştiinţa noastră pe Dumnezeu, adică în faţa preotului. Tâlcuitorul spune aceasta în mod repetat. Trebuie să avem mărturie pe cineva pentru osândirea de către noi a păcatului nostru; trebuie să ne legăm pentru aceasta în faţa cuiva. Trebuie să avem curajul să mărturisim că am greşit în faţa cuiva. Să învingem astfel orice mândrie a noastră, orice aparenţă că suntem cine ştie cine, sau ceea ce părem. Aceasta e şi o mărturisire a credinţei noastre că depindem de Dumnezeu, că nu suntem de capul nostru, că nu suntem ultimul scop al nostru. De aceea cuvântul „mărturisire” se foloseşte şi pentru mărturisirea credinţei şi a laudei lui Dumnezeu, şi pentru mărturisirea păcatelor. în ultima arătăm trăirea practică a credinţei în Dumnezeu. Ne mărturisim micimea noastră în faţa măririi lui Dumnezeu.

213

Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi (v. 1). Precum dacă cel ce zice doctorului, care-i pregăteşte ca ajutoare spre vindecarea bolii arătate lui cauterizare şi cuţit şi alte leacuri amare: „Să nu mă tămăduieşti cu foc, nici cu cauterizări şi tăieri, ci prin leacuri dulci şi moi”, nu refuză prin aceasta vindecarea, ci felul dureros al ajutoarelor, tot aşa e de admirat cu drept cuvânt răbdarea blândă a sufletelor sfinţilor. Căci în alunecările ce li se întâmplă să le sufere, dat fiind că nu sunt nici ei feriţi de orice slăbiciune omenească, nu i-ar putea vedea cineva nici foarte nemulţumiţi, nici duşi în întregime spre nedreptate, dar nici căutând să scape de certarea lui Dumnezeu şi să se scuture de ea, ci cerând mai degrabă să nu le vină din mânie, nici să nu fie mustraţi amarnic. Căci nu voiesc să nu fie pedepsiţi. Fiindcă li se întâmplă tuturor oamenilor şi uneori fără voie să calce legile dumnezeieşti. Dar Doctorul duhurilor îndreaptă ceea ce li s-a întâmplat prin certări potrivite. Căci scrie Solomon: „Ceartă pe fiul tău, că aşa va fi cu bună nădejde. Căci îl vei bate cu nuiaua şi nu va muri, ci vei scăpa sufletul lui de moarte” (Pilde 19,18).

Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine şi ai întărit peste mine mâna Ta (v. 2). Zice că s-au înfipt în el săgeţile lui Dumnezeu şi mâna care bate s-a întărit peste el, şi aceasta în chip stăruitor şi neîncetat. Căci li se întâmplă supărări după supărări celor mustraţi şi încercaţi de Dumnezeu, cum s-a întâmplat şi lui Iov, căruia i s-au vestit alte şi alte lovituri, deşi a rămas neclintit (cf Iov 1,13-22).

Iar dacă ar voi să înţeleagă cineva „Ai întărit peste mine mâna Ta pedepsitoare” în loc de „M-am împovărat foarte şi am socotit lovitura greu de suportat”, nu se va abate de la ceea ce se cuvine. Căci cel ce-şi întăreşte mâna peste cineva îi impune o povară greu de purtat.

Deci, nu cu iuţimea Ta, zice, nici cu mânia Ta să mă pedepseşti. Pentru ce? Pentru „că săgeţile Tale s-au înfipt în mine”. Căci săgeţile, sau puterile pedepsitoare, trimise de Tine, aducându-mi iuţimea şi mânia Ta, mă cearcă cu tărie. De aceea te rog să nu fiu pedepsit de altă mânie.

Nu este vindecare în trupul meu din pricina mâniei Tale, nu este pace în oasele mele (v. 3). Dă o explicare mai simplă a loviturii

214

aduse lui de săgeţile dumnezeieşti şi de mâna întărită peste el. Şi spune că nu s-ar putea cugeta nici un mijloc care ar putea vindeca deplin boala trupului sau oasele frânte şi dezacordate. Căci lipsa păcii între ele arată că sunt în dezacord şi căzute din armonia după fire. Fiindcă şi în bolile grele ne-am obişnuit să spunem că oasele ne sunt în dezacord. De aceea spune că boala trupului i s-a făcut aproape de nevindecat şi e doborât şi topit de griji, sau, în alt mod, că e uscat de post şi de îndelungate privegheri. Dar nu e greşit a numi „oase” şi pe cei ce ne sunt familiari. Căci dacă ne suntem unii altora mădulare şi ne socotim toţi ca un trup, ce ne opreşte să numim oase pe cei ce ne sunt foarte folositori? De aceea ne sunt mai greu de suportat decât războiul din partea duşmanilor neînţelegerile celor ce ne sunt familiari, despre care spunem în mod figurat că se numesc şi oase.

Că fărădelegile mele au covârşit capul meu (v. 4). Cuvântul ne învaţă să nu ascundem relele noastre, nici să ţinem păcatele în adâncul sufletului ca pe o negreală şi ca pe o putreziciune, cauterizându-ne conştiinţa²⁹⁷. Căci precum în cei cu febră, până ce febra stăruie înăuntru, face boala mai mare, dar ieşind la arătare arată o nădejde de scădere a ei, la fel se întâmplă şi cu sufletul. Aceasta este ceea ce s-a spus de către înţelept: „Să nu-ţi fie ruşine să-ţi mărturiseşti păcatele” (înţ. Sir. 4, 28), şi: „Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să Te îndreptăţeşti” (Is. 43, 26). Şi, de fapt, este o foarte mare nebunie, pe de o parte, a nu te ruşina de ochii doctorilor, a le dezgoli lor bolile ascunse, suferind şi mai mari dureri, supunându-le şi la vreo tăietură ca să nu înainteze, dar, pe de alta, a nu suferi să-I arătăm Doctorului duhurilor bolile ivite în suflet, deşi Acesta le ştie toate, chiar dacă nu voieşte cineva să I le descopere²⁹⁸.

²⁹⁷ Am văzut ce importanţă are, după tâlcuitor, mărturisirea păcatelor. Aici adaugă că a le menţine în suflet nemărturisite e egal cu a menţine în el o putreziciune care chinuie conştiinţa.

²⁹⁸ Tâlcuitorul îndeamnă la mărturisirea păcatelor nu numai pentru că e rău să ţinem putreziciunea lor în suflet, ci şi pentru că n-are rost să ne ruşinăm a le mărturisi, prin preot, lui Dumnezeu, căci Dumnezeu ni le cunoaşte, chiar dacă nu voim să i le descoperim noi înşine.

215

Deci spune că păcatele i-au covârşit capul. Aceasta înseamnă că i s-a pus pe cap o povară foarte greu de suportat. Aceasta ne-o explică îndată şi stihul următor, spunând că ele s-au îngreunat „ca o sarcină grea” (cf. v. 4). Căci e o sarcină greu de purtat a minţii şi a inimii mustrarea conştiinţei pentru păcate, iar Domnul izbăveşte de acest rău pe cei bolnavi de ele, zicând: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

Dar David învaţă şi despre altceva ce i s-a întâmplat, zicând: Ca o sarcină grea au apăsat peste mine (v. 4). Căci i-au împovărat conştiinţa cele îndrăznite de el aşa de mult, că nu mai poate să le suporte pentru nobleţea şi buna simţire a sufletului. Fiindcă cel neîncovoiat şi învârtoşat îşi sporeşte, potrivit durităţii lui, mânia, înmulţind păcatele lui²⁹⁹. Căci, când păcătosul coboară în adâncurile relelor, dispreţuieşte (conştiinţa). Dar cel sensibil, chiar dacă ar aluneca vreodată prin vreo răpire a diavolului, îşi simte conştiinţa împovărată, încât nu poate să tacă, nici să ascundă răul din el. Căci „din prisosinţa inimii vorbeşte gura” (Lc. 6, 45). De aceea, neputând tăcea, a dat la iveală cele ce-l strâmtorează pe el, zicând: „Ca o sarcină grea m-au împovărat pe mine”, se înţelege „fărădelegile mele”. Dar nu o pot spune aceasta cei ce nu simt păcatele lor. De fapt, unii se îndulcesc şi se laudă cu păcatele lor, încât le poartă cu plăcere.

Iar „cap” numeşte partea conducătoare (a sufletului). Şi păcatul tinzând în jos şi asemănându-se prin greutate cu plumbul, numai cel ce se pocăieşte simte povara lui³⁰⁰.

²⁹⁹ Păcatele îl înăspresc şi, în acelaşi timp, îl slăbesc pe om. Îl înăspresc faţă de altul şi-l slăbesc faţă de sine. Iar această stare este ea însăşi un chip pentru păcătos, căci îl singularizează. Nu mai simte bunătatea şi mila mângâietoare a lui Dumnezeu, şi nu i se mai deschid oamenii, şi nu i se mai comunică, pentru că nu găsesc la el decât o uşă închisă. Această stare o trăieşte ca pe o mânie a lui Dumnezeu.

³⁰⁰ Păcatul produce nesimţirea faţă de bine, ca o stare inferioară a sufletului. De aceea nu se simte cu uşurinţă regretul pentru el. Plăcerea produsă de el e egală cu nesimţirea faţă de stările superioare spirituale. Numai cel ce ajunge la scârba de păcat, şi se pocăieşte de săvârşirea lui, simte puterea să-l părăsească.

216

împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele (v. 5). S-ar putea spune că cicatricile rămase în trup sunt rămăşiţele loviturilor şi rănilor, când se întâmplă să fie lovit de cineva. Dar dacă nu se vindecă, dor şi ele destul. Căci se lăţesc şi uneori puroiază şi se întorc la ceea ce au fost la început. Aceasta se vede întâmplându-se şi în sufletele oamenilor. Fiindcă păcatul produce în ele răul ca o rană, dacă e dus la capăt. Şi chiar dacă ar înceta cineva să săvârşească păcatul, adică să-şi producă prin el plăcerea iraţională şi dezgustătoare, până se află în el stăpânind şi având tărie puterea poftei, neoprindu-l de la gândurile cele bune, are în ele cicatricile rănilor. Iar dacă ele se prelungesc, se pot preface uneori, cum am spus, şi în ulceraţii, plăcerea pentru rău mergând până la capăt³⁰¹. Astfel cei ce stăruie în păcate, bucurându-se şi îndulcindu-se de ele, se aseamănă porcilor, care se tăvălesc în mocirlă (cf. II Pt. 2, 22). Dar cel ce după ce a alunecat odată se reia pe sine în stăpânire şi leapădă viaţa şi, ca să o numesc aşa, simţirea porcească, şi revine la simţirea dumnezeiască, încât simte urâtul miros al păcatelor sale, se scârbeşte de acea faptă spurcată, rău mirositoare şi necurată.

Ceva de felul acesta, pătimind David datorită unei simţiri sănătoase, mărturiseşte, zicând: Cele ce le-am făcut din nebunie au putrezit în mine, nefiind înnoite de mine, şi toate ale mele vor reveni pocăindu-mă. Fiindcă fărădelegile mele s-au înmulţit şi au covârşit capul meu, s-au făcut grele în mine şi s-au împuţit şi au putrezit, încât prin aceasta m-am lecuit.

Chinuitu-m-am şi m-am gârbovit până în sfârşit; toată ziua umblam mâhnit (v. 6). Se înşiră aici limpede cele ce i se întâmplă conştiinţei fiecărui om când se întristează tare pentru păcate, adică pentru faptele nedrepte. Căci îi apasă inima ca o povară şi nu-l lasă pe om să-şi ridice faţa, ci-l face să le simtă ca pe o nenorocire

³⁰¹ Păcatele îndelungate produc răul şi în trup, ca fumatul, beţia, multa mâncare. Cu atât mai mult îl produc în suflet; suferinţa celui lacom, a celui mândru când nu e lăudat, duşmănia. Este ceva paradoxal în ele. Beţivul suferă de urmările beţiei şi totuşi nu se poate lăsa de ea. Simţirea răului ei se îmbină cu trăirea unei simţiri de ordin superior şi amândouă îl pot ajuta pe beţiv să se lase de patima lui.

217

încât să-i pară că se sufocă şi-şi acoperă faţa şi e mereu întristat şi îl ţin sub sila lor fără voie. Şi aceasta în chip neîncetat şi ca cea mai de pe urmă suferinţă, până Se va milostivi Dumnezeu şi-l va izbăvi de rău, dăruindu-i uitarea şi depărtând de la el întristarea, ca să îndrăznească din nou şi să poată stăpâni pornirile păcatului şi să li se împotrivească, după ce l-au dus cu sila la nefericire şi la gârbovire, şi l-au făcut să umble toată ziua întristat. „Căci inima veselindu-se”, zice Scriptura, „faţa înfloreşte, iar fiind în supărări, se întristează” (Pilde 15,13). Iar conştiinţa îi veseleşte pe toţi cei buni, mărturisindu-le frumuseţea strălucitoare a vieţii şi vieţuirea sinceră şi vrednică de laudă. Dar îi îndurerează nu puţin şi le arată o faţă întristată când vădeşte mintea rănită de amare greşeli.

Că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul meu (v. 7). Arată şi o altă nefericire întâmplată celor ce au păcătuit. Căci sufletul meu, zice, s-a umplut de ocări. Iar prin „ocări” Scriptura înţelege luarea în râs de către unii, sau batjocura din partea vrăjmaşilor. Căci sunt printre noi unii răutăcioşi şi batjocoritori şi iubitori de pâră, care nu dau nici o atenţie păcatelor lor, dar râd de alţii dacă li se întâmplă să alunece şi sunt duşi la vreun păcat. De aceea spune că s-a umplut sufletul său de bârfelile celor gureşi, sau de ocările acestora, care acuză pe alţii. Şi de aceea zice că „nu este vindecare în trupul meu”, adică e aşa de pătruns de durerile acestei supărări, că nu poate afla vindecare de ele.

Răcnit-am de suspinarea inimii mele (v. 8). E chinuit şi a „răcnit”, zice, de suspinarea inimii lui. Căci conştiinţa, biciuind inima, o face să scoată suspine. Fiindcă cel prins în întregime de greşeli şi pârât de conştiinţă, înţelegând că L-a supărat pe Dumnezeu, nu poate fi nepăsător, ci având cugetarea copleşită de întristare şi inima zdrobită de o amară durere, se pare că şi răcneşte de suspinele pornite din adânc şi de sunetul greu şi negrăit ce se ridică din cele mai de jos străfunduri ale inimii. Căci nu ca să mă fac arătat celor mulţi mă mărturisesc, zice, ci închizând ochiul înlăuntrul inimii numai Ţie, Celui ce vezi, Ţi-am arătat suspinele mele cele din ascuns ce răcnesc în mine. Fiindcă

218

n-aveam nevoie nici de cuvinte multe pentru mărturisire, ci au ajuns spre aceasta suspinele inimii şi tânguirile trimise spre Dumnezeu din adâncul sufletului³⁰².

Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea (v. 9). Plăcerile care duc în jos spre faptele răutăţii cugetarea omului³⁰³ sunt în afara privirii lui Dumnezeu cel Preacurat, Care nu caută la ceea ce îi este neplăcut. Dar toată dorirea care caută virtutea e privită de El. Deci ea trebuie îndreptată spre Dumnezeu, ca spre Izvorul a toată dorirea noastră, încât să putem zice că tot ce dorim îi predăm Lui³⁰⁴: „Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea”. Aceasta o spune şi David: „Dorinţa pocăinţei mele să stea înaintea Ta”.

Şi suspinul meu nu s-a ascuns de la Tine (v. 9). Psalmistul adaugă: „Nu s-a ascuns de la Tine suspinul meu” ca să înţelegem că el arată ceva de felul acesta: Pe Tine, Atotacoperitorul meu, Cunoscătorul inimii şi al rărunchilor (cf. Ps. 7,10), Te fac martor al suspinelor mele. Căci nu s-au produs în mine, zice, din altă pricină,

³⁰² Numai Dumnezeu cunoaşte cele mai adânci străfunduri ale omului, cu mişcările lor, pe care omul nu le poate dezvălui întocmai semenilor prin cuvinte.

³⁰³ între plăcerile trupeşti şi egoiste şi răutate este o afinitate. Omul care le caută pe acelea nu ştie decât de sine; nu se poate dărui altora. Cugetarea nu lipseşte nici din căutarea şi pregătirea acestora. Dar această cugetare supusă cu totul plăcerilor trupului e decăzută de la funcţia ei adevărată, prin care caută sensurile superioare ale lucrurilor şi ale existenţei proprii. E o cugetare apropiată de impulsul animalului, care alege şi el calea cea mai uşoară spre satisfacerea trebuinţelor trupului său. Cel ce face rele este părăsit de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l opreşte de la cele rele şi urâte, ca să se chinuiască el însuşi prin ele. Se poate să-l lase în acestea, pentru că nu vrea să-i slăbească libertatea şi puterea lui.

³⁰⁴ în dorire sau poftă se arată caracterul dinamic al făpturii noastre. Ea se caracterizează prin ea însăşi şi se depăşeşte continuu. Căci nemulţumită cu cele inferioare şi materiale, pe care le obţine uşor, tinde la altele mai înalte, mai spirituale, care-i cer mai mult efort şi nu se opreşte la nici o treaptă, decât la Dumnezeu Cel infinit şi cu totul puternic şi spiritual. Deci numai El poate fi izvorul şi ţinta ei. Pe El îl căutăm în ultimă instanţă. Dacă din Dumnezeu şi spre El se mişcă toată dorirea omului, toate cele dobândite de ea superior în mod real sunt spre lauda Lui, sau se cuvin să fie dăruite Lui, ca fiind în fond ale Lui.

219

decât numai pentru că m-am întristat şi am plâns, fiindcă am călcat legile Tale. Şi e obiceiul celor ce se roagă, cum am spus, să scoată suspine, Dumnezeu dând şi aceasta oamenilor spre vindecarea şi oprirea durerii apăsătoare.

Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea (v. 10). Se înşiră ia răşi cele ce obişnuiesc să se întâmple celor biruiţi uneori de plăcerea amară care le pradă în oarecare fel mintea şi o duc spre cele ce nu se cuvin. Şi arată în ce fel li se întâmplă să alunece. Tulburarea a pătruns în inima mea şi mintea nu s-a întunecat. Căci până ce nu e prinsă de plăcerile pentru rele şi e întemeiată statornic prin toată buna cuviinţă în voinţa de-a umbla pe cărarea frumoasă şi aleasă a vieţii, are în sine netulburarea liniştită şi senină. Şi pe lângă aceasta, răspândeşte lumina curată a trezviei date ei de Dumnezeu. Căci cum scrie preaînţeleptul Pavel: „Pacea lui Hristos, care covârşeşte toată mintea, va păzi inimile şi cugetele voastre” (Filip. 4, 7).

Dar când inima e răpită de plăcerea prostească şi rea vărsată în ea, Satana o umple tulburând-o şi naşte în ea gânduri urâte şi o întinează şi aduce în ea îndată întunericul spiritual. Ca urmare, se depărtează de la ea gândurile bune prin care poate stărui în virtute, pe de altă parte, o atrage legea păcatului spre greşeli.

Dar poate se dă de înţeles şi că în mijlocul zilei am umblat ca în întuneric din lipsa de curaj şi am pierdut tăria mea pentru multa plângere.

Prietenii mei şi vecinii mei s-au apropiat şi au stat ca potrivnici (v. 11). Spune că sfinţilor obişnuieşte să li se întâmple uneori încă şi altceva. Dar mai ales celor certaţi de Dumnezeu din pricina păcatului. Căci se retrage de la ei harul Lui în aşa fel că ajung la părăsire atâta încât nu mai pot afla pe nimeni care să-i ajute sau să-i compătimească. Şi cei apropiaţi prin neam, prin sentiment, sau prin altfel de prietenie şi familiaritate, şi-au însuşit o poziţie de duşmani. Deci, unii dintre prietenii mei şi cei apropiaţi s-au apropiat şi au stătut în chip vădit ca potrivnici, adică s-au sculat împotriva mea, ca Abesalom şi Ahitofel; alţii s-au depărtat, aruncând de la ei simţirea marii lor iubiri.

220

Şi cei ce căutau sufletul meu îl apăsau (v. 12). Pe lângă aceştia, cei ce căutau sufletul meu îl apăsau. Şi voind mie cele rele, au grăit deşertăciuni şi cugetau toată ziua vicleşuguri. Şi, neapărându-mă şi neîndurându-se nimeni de mine, sau nestând nimeni lângă mine, duşmanii mă apăsau şi mă striveau în parte prin defăimări, în parte prin bârfiri mincinoase, adăugând şi vicleşuguri, adică pregătind curse. Şi câte uneltiri n-au născocit împotriva mea cei obişnuiţi să facă rău? Şi acestea s-a întâmplat să le pătimească cei mai mulţi dintre sfinţi. Dar trebuie ştiut că şi însuşi Hristos le-a pătimit acestea din pricina noastră şi în favoarea noastră.

Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa (v. 13). Iar fiindcă am nădăjduit întru Tine, iar nădejdea nu ruşinează, mă vei auzi că Tu eşti milostiv şi nu voieşti moartea păcătosului, cum nu voieşti păcatul lui (Iez. 18, 32)³⁰⁵. De aceea eu, zice, ca un surd nu auzeam şi m-am făcut asemenea celor ce nu au cuvânt pe limbă, nu aud şi nu pot să aibă în gură mustrări (cf. Ps. 37,14). Căci cei ce voiesc să contrazică pe defăimători îi dau pe faţă ca mincinoşi, apărându-se de orice calomnie şi risipind acuzele bârfitorilor. Dar eu, zice, nu am făcut aşa ceva. Ci am stăruit în tăcere, ca să nu-i fac pe cei ce mă urăsc mai porniţi împotriva mea. Căci în ispite trebuie mai degrabă să taci, nu să răspunzi în mod egal prigonitorilor. Fiindcă a lăsa părerea că eşti surd în vremea ispitelor, şi fără grai, nu e o faptă a nesimţirii asemănătoare animalelor, ci e mai degrabă un rod al răbdării vrednice de laudă. Aceasta o arată cei ce fac aşa. Căci am tăcut, zice, pentru că numai întru Tine mi-am pus nădejdea izbăvirii şi pe Tine Te-am socotit Răzbunătorul mai presus de toate, Care după ce i-ai certat şi pe prietenii ce au venit la Iov (cf. Iov. 2,11), ca unii ce au grăit fără milă bărbatului ars de focul încercărilor,

³⁰⁵ Dumnezeu voieşte ca persoanele umane să trăiască în veci, să nu moară. Dar nu pot trăi fericite în veci decât prin spirit. De aceea voieşte ca ele să reintre prin pocăinţă în comuniunea fericită cu El. Aceasta e viaţa adevărată a lor. După învăţătura creştină, nu „moare” definitiv nici o persoană. După toate religiile şi filosofiile panteiste, toate mor. Creştinismul e religia vieţii, care e trăită personal. Toate filosofiile şi religiile panteiste sunt ale morţii.

221

ai arătat că nu-Ţi plac cei ce se năpustesc asupra celor aflaţi în ispite şi strâmtori. Deci, Tu, Stăpâne, ascultă ocările ce-mi vin de la duşmani, adică defăimările lor şi priveşte uneltirile lor împotriva mea. Iar eu, oprind cuvintele şi iuţimea mea şi făcîndu-mă ca un surd, întru Tine mi-am pus toată nădejdea, ştiind că Tu mă auzi (cfPs. 37,15), chiar dacă eu rămân surd la hulele lor împotriva mea.

Că am zis, ca nu cumva să se bucure de mine duşmanii mei (v. 16). Eu, zice, întru Tine am nădăjduit, lăsând părerea că faţă de toate sunt surd, dar căutând numai să nu ajung sub mâna vrăjmaşilor, nici să nu râdă de mine cei ce obişnuiesc să mă războiască, ca de cel ce se clatină şi e doborât cu totul şi e părăsit şi înstrăinat de Tine din pricina unei iuţimi nestăpânite³⁰⁶. Pe lângă aceasta mă mai tem ca nu cumva văzând ei picioarele mele clătinându-se, să grăiască cu îngâmfare şi în batjocură împotriva slavei Tale. Căci aceasta nu înseamnă nimic altceva decât a grăi cu îngâmfare despre sfinţii aflaţi în încercări. Fiindcă ei socotesc uneori că nu le poate fi de folos celor drepţi, spre mântuire, mâna Celui ce izbăveşte, fiindcă nu are putere împotriva atacurilor lor Cel în Care şi-au pus aceia nădejdea. Aşa a grăit şi Rapsache Babilonianul folosindu-se de o limbă nestăpânită împotriva lui Dumnezeu: „Oare au scăpat vreodată zeii neamurilor fiecare ţara lor din mâna mea?” (IV Rg. 18, 33).

Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea (v. 17). De această durere îngrijindu-se şi David să scape, se învinovăţea pe sine însuşi prin mărturisirile sale către Dumnezeu. De aceea zice: „Durerea mea înaintea mea este pururea”. „Durere” numea poate pricina durerii, adică păcatul, care nu ne e potrivit a-l numi rana minţii şi plaga inimii. Căci se cuvine sfinţilor să-şi amintească pururea de păcatul lor. Aceasta se arată prin ceea ce se zice prin glasul lui David în Cartea Regilor: „Mai bine să cădem în mâinile Domnului şi nu în mâinile

³⁰⁶ Dacă cel bârfit ar răspunde cu mânie, s-ar face de râs bârfitorilor, căci prin reacţia sa violentă s-ar înstrăina de Dumnezeu, arătând că nu-şi are nădejdea fermă în El. Şi s-ar arăta slab faţă de bârfa lor.

222

oamenilor” (II Rg. 24,14). „Căci Dumnezeu este bun şi îndurător şi, după Scripturi, îi pare rău de răutăţi” (Ioil 2,13), iar oamenii sunt cruzi şi neînduraţi şi-şi întind, de multe ori, fără măsură mânia. Deci, David se fereşte să vadă pe vreunii dintre duşmani bucurându-se de clătinarea şi de căderea lui. Aceasta o spune prin cuvântul despre clătinarea picioarelor (cf. v. 16). El suportă ca Dumnezeu să-l lovească cu biciul, deşi e un lucru amarnic, pentru folosul ce-i vine din certare. Se supune pe sine biciului şi declară că e gata să o facă. Aceasta e o dovadă îndestulătoare a sufletului iubitor de virtute. Căci suportă cu greutate să fie dus spre cele care nu se cuvin şi de care s-ar îmbolnăvi, dar se însoţeşte cu plăcere şi cu râvnă cu cele bune. Căci aceasta socotesc că o arată spunând că e gata pentru biciuire şi să aibă pururea în faţa ochilor durerea, adică păcatul, ca pricină a ei.

Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (v. 18). Aceste cuvinte sunt ale sufletului credincios şi foarte convins despre judecata lui Dumnezeu. „Voi vesti” e folosit aici în loc de „am vestit”. La fel şi „mă voi îngriji”, în loc de „m-am îngrijit”. Căci dumnezeiasca Scriptură e indiferentă în folosirea timpurilor.

Nu am fost, deci, zice, târzielnic în pocăinţă, nici zăbavnic în lacrimi, nici cu lenevie în mărturisire, ci rugăciunea pentru iertarea păcatelor mele le-a urmat îndată acestora. Căci nu puţin ne folosim de cunoaşterea modurilor pocăinţei.

Iar vrăjmaşii mei trăiesc şi s-au întărit mai mult decât mine şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc pe nedrept (v. 19). De te gândeşti la duşmanii văzuţi, să explici cuvintele aşa: Eu am plâns şi m-am îngrijorat şi am vărsat lacrimi de pocăinţă că m-am abătut şi am călcat legile dumnezeieşti. Iar cei ce cugetă cele duşmănoase împotriva mea, trăiesc şi s-au întărit mai mult decât mine. Cuvântul „trăiesc” e folosit în loc de „sunt în vigoare şi pot împlini ceea ce voiesc împotriva mea”. Căci şi noi obişnuim adeseori să zicem despre vreunul dintre cei care sunt în vigoare şi au o mişcare fermă, că respectivul este un om care trăieşte. Căci nu cere dreptul de la Dumnezeu moartea duşmanilor săi. Fiindcă aceasta nu îi place iubitorului de bine Dumnezeu. Deci, aici

223

„trăiesc” e spus în loc de „sunt în culmea puterii şi a prosperităţii”. Dar adaugă şi că s-au întărit mai mult decât el şi s-au înmulţit cei ce îl urăsc pe el. Şi aceasta pe nedrept, datorită întoarcerii lui Dumnezeu de la el din cauza păcatelor. Căci şi aceasta se mtâmplă celor ce sunt curăţiţi de păcate prin durerile şi încercările pe care le suferă. Pentru că dacă se întâmplă cuiva să pătimească întoarcerea lui Dumnezeu de la el şi să ajungă în afara vederii Celui ce poate să dea toată asigurarea şi ajutorul, acela va fi urât şi de prietenii de mai înainte, chiar dacă n-ar fi nici o pricină de încetare a prieteniei şi de naştere a neînţelegerii. Căci aceasta socotesc că înseamnă „a fi urât pe nedrept”. Iar cine sunt cei ce urăsc pe nedrept, o lămureşte iarăşi în acestea: „Cei ce-mi răsplătesc mie cu rele pentru cele bune” mă defaimă, şi nu pentru ceva din cele necuvenite, ci pentru cele pentru care trebuia să fiu lăudat, pentru că am fost iubitor de dreptate. Pentru că cei ce se împotrivesc lui Dumnezeu îi socotesc şi pe prietenii de odinioară vrăjmaşi, lovindu-i fără motiv şi ocărându-i în zadar, străduindu-se să le răsplătească cu rele cele bune.

De aceea, dezgolindu-şi rănile Dumnezeului tuturor, cere scăparea de cele ce i se întâmplă şi cere scăparea de cel ce i-a lovit. Căci s-a scris: „Cel ce ne-a lovit ne va şi vindeca” (Os. 6,1). Iar vindecarea şi scăparea de cele întâmplate înseamnă a nu fi fost părăsit pentru totdeauna de Dumnezeu, ci mai degrabă a se bucura de luarea aminte a Lui, de întărirea, apărarea şi mântuirea din partea Lui. Iar pe Dumnezeu îl numeşte Domn al mântuirii. Căci, prin voia Lui, calea mântuirii este uşoară şi netedă.

Psalmul 38

Cântare a lui David, întru sfârşit, lui Iditum. E vorba poate de Sfântul cântăreţ Iditum, încununat cu har prorocesc, care îşi începe cântarea vorbind în numele lui David, care-şi mărturiseşte păcatul. Sau poate, cântarea a alcătuit-o David, dar a dat-o

224

lui Iditum s-o execute. Şi la sfârşit o referă la noi, întrucât cântă slăbiciunea firii omeneşti şi arată sfârşitul nostru. Dar David a spus psalmul fiind urmărit de Abesalom şi defăimat de Semei. Iar cântarea de faţă are foarte mare asemănare cu psalmul dinainte. Căci pe acela l-a alcătuit David în amintirea celor ale sale, pe când cântarea aceasta pentru alţii, dorind ca ei să facă aceeaşi pocăinţă ca unii ce au păcătuit.

Zis-am: „Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea; pus-am gurii mele pază când a stat păcătosul împotriva mea. N-am grăit de cele bune” (vv. 1-3). E o dovadă clară a inimii întărite. Căci, deoarece păcatul săvârşit cu limba e de multe feluri şi aproape fiecare păcat începe prin cuvânt, am făcut, zice, legământ cu mine însumi, ca să nu păcătuiesc cu limba. Pentru că şi pentru cuvântul netrecut în faptă se dă socoteală şi omul se îndreptăţeşte sau se osândeşte şi din cuvintele sale³⁰⁷.

Dar ar putea spune cineva: Cum se păcătuieşte când se răspunde celor ce osândesc? La aceasta vom spune că înţeleptul Petru ne învaţă: „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău, sau ocara cu ocară” (I Pt. 3, 9). Iar Pavel a spus: „Şi ocărîţi fiind, binecuvântăm; huliţi, mângâiem” (I Cor. 4, 12). Iar despre Mântuitorul, Petru zice: „Care, ocărât fiind, nu ocăra, pătimind, nu ameninţa, ci Se preda Celui ce judecă cu dreptate” (I Pt. 2, 23)³⁰⁸. Iar expresia „de cele bune” e pusă cu mai puţină laudă în loc „de cele rele”, cum e obiceiul să numim adeseori şi pe cei ce îi vedem duşmănindu-ne că ne rănesc privirea.

Dar o poţi înţelege şi în alt mod. Nu sunt, zice, şi eu din numărul celor ce au obiceiul să se facă necinstiţi, care trebuie

³⁰⁷ Faptul că multe păcate împotriva altora încep cu gândul, care e cuvânt interior, ca izvor al cuvântului rostit, arată că omul e în temelia lui o existenţă spirituală, gânditoare. Chiar păcatele ca mişcări pătimaşe trupeşti încep cu un gând îndreptat spre lucrul, sau persoana care trezeşte patima. Gândul zgândăre pofta şi o ajută să caute şi să afle satisfacerea ei. Animalul nu e pătimaş, pentru că nu are gândire.

³⁰⁸ Moartea lui Hristos ca jertfă de bunăvoie a fost o predare totală a Sa lui Dumnezeu-Tatăl, în numele oamenilor, care I se opuneau lui Dumnezeu. Dumnezeu-Tatăl primeşte această predare, ca să copleşească împotrivirea oamenilor. Aceasta uşurează ridicarea lor din starea de păcat.

225

să suporte fără voie ocările celor mai tari decât ei. Ci sunt unul dintre cei ce sunt buni în toate, ca unul ce sunt încununat cu slava împărătească. Dar am suportat totuşi necinstirea şi am pus pază gurii mele³⁰⁹. însă nu fac aceasta din nesimţire, ci fiindcă m-am hotărât să iubesc înţelepciunea şi să mă smeresc în ochii lui Dumnezeu.

Încălzitu-s-a inima mea înlăuntrul meu (v. 3). Amintirea păcatului s-a făcut, zice, ca un foc în inima mea. Sau fiindcă e obiceiul celor ce se mânie să se înfierbânte, deoarece se aprinde sângele din jurul inimii, spune: „S-a încălzit inima mea pentru ocările primite”. A spus întâi ceea ce se întâmplă pe urmă. Căci încălzirii îi premerge aprinderea focului. Deci, întâi spune că s-a încălzit, apoi că s-a aprins focul. Fiindcă cugetând cu căldură la virtute, adică la neţinerea minte a răului, s-a aprins înlăuntrul meu focul. Supărările încălzesc şi sufletele sfinţilor, dar iuţimea şi mânia nu sunt duse până la capăt. Aceasta socotesc că este ceea ce se spune: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi” (Ps. 4, 4). Pentru a nu primi deloc mânia şi a nu ne încălzi, e mai presus de noi şi poate nu depinde de noi. Dar a opri aceasta prin gândirea la cele mai înalte, e cu putinţă sfinţilor. Deci s-a încălzit, zice, înlăuntru inima mea, dar nu am dat drumul afară mâniei, ci am ţinut-o înlăuntru şi oarecum am înăbuşit-o, nespunând şi nefăcând nimic din iuţime, ci, auzind ocara, m-am încălzit numai înlăuntru de supărare. Iar că aceasta este o foarte bună faptă, ne va învăţa Solomon, zicând: „Cel ce-şi stăpâneşte mânia e mai tare decât cel ce cucereşte o cetate” (Pilde 16, 32)³¹⁰.

Grăit-am cu limba mea (v. 5). Odată ce am tăcut, zice, neţinând la o dreptate mărturisită, am cerut de la Domnul să-mi dea o încredinţare despre această tăcere şi muţenie şi despre toate celelalte care trebuie făcute în viaţă ca să cunosc în chip sigur

³⁰⁹ Dacă răspundem ocărilor cu ocări, ne facem şi noi necinstiţi. Cinstiţi suntem când ne purtăm cu bunătate şi faţă de cele ce ne ocărăsc.

³¹⁰ Din nou constatăm realismul tâlcuirii. Ea ne pretinde că cineva nu simte nici măcar înlăuntru vreo undă de supărare pentru ocara ce i se aduce, ci cere numai ceea ce poate da omul: reţinerea de la manifestarea exterioară a supărării.

226

ce-mi lipseşte din desăvârşirea în virtute, spre a arăta şi pocăinţa, şi îndreptarea pe măsura păcatului³¹¹.

Ca să ştiu ce-mi lipseşte (v. 6). Eu socotesc că nu au dreptate cei ce tâlcuiesc astfel aceste cuvinte. Căci David era sfânt şi proroc. Dar fiindcă îşi făcea deschis rugăciunea pentru iertarea păcatelor, nu se silea poate tot timpul să afle ce-i lipsea în virtute. Trebuia să ceară mai degrabă mila pentru cele prin care ştia că s-a abătut de la sfintele şi dumnezeieştile legi, dar nu să cerceteze cu de-amănuntul cele isprăvite de el. Ce este, deci, ceea ce zice? Am petrecut mult timp în dureri şi rana mea s-a prelungit. De aceea am grăit despre slăbiciunea sufletească a omului, dar nu pe faţă, ci reţinut. Şi cu mişcarea ascunsă a limbii am spus: „O, Stăpâne, fă-mi cunoscut sfârşitul vieţii mele şi numărul anilor mei” (Ps. 38, 5). Căci, în comparaţie cu existenţa Ta, Care eşti pururea, voi cunoaşte ce-mi lipseşte mie, sau cât de mic sunt faţă de slava şi înălţimea Ta; ce-mi lipseşte mie, cel egal cu iarba din ţarină, înflorind scurt timp, apoi veştejindu-mă prin căderea în moarte.

Iată, cu palma ai măsurat (v. 7). Foarte uşor îţi este Ţie, Doamne, să-mi faci cunoscut numărul zilelor mele. Căci ştiu că le ai măsurate pe acestea pe pământ³¹². Fiindcă tot ipostasul vieţii³¹³ s-a

³¹¹ Nu ajunge să nu răspund la ocări, ci trebuie să mai cer lui Dumnezeu să-mi arate ce-mi mai lipseşte din virtutea deplină, să-mi mărturisesc această lipsă potrivit cu păcatul pe care această lipsă îl reprezintă. Căci în tăcerea mea faţă de ocara primită poate fi mai multă sau mai puţină supărare lăuntrică. Adică trebuie să am mai mult gândul la Dumnezeu, ca să-mi văd păcatul supărării ce-mi însoţeşte tăcerea şi să-I cer ajutorul să-l depăşesc.

³¹² Domnul a hotărât pentru fiecare câte zile să trăiască pe pământ. Şi El îl susţine atâtea zile câte i-a hotărât. Orice nouă răsuflare este din voia şi puterea Izvorului vieţii. Ne dă atâtea zile câte ne sunt de folos pentru a ne defini pentru locul ce ni-l va da în viaţa veşnică. De copilul cu zile puţine ştie Dumnezeu pe ce drum ar merge dacă ar trăi multe zile. Şi poate ştie că nu e necesar pentru contribuţia la determinarea vieţii altora pe pământ. Sau poate acel copil se bucură de o graţie deosebită la Dumnezeu. Nu o lege a meandrelor unei esenţe determină numărul zilelor, ci o supremă voie personală, care ţine seama de contextul general al istoriei umanităţii. Dar probabil că El poate să şi lungească sau să scurteze numărul zilelor unor persoane, arătându-Şi în aceasta şi mai mult libertatea Lui.

³¹³ Viaţa nu există decât în ipostasuri concrete. Nu există natura sau fiinţa lor în afara ipostasurilor. Ea e cunoscută numai de o cugetare abstractă.

227

socotit şi s-a cunoscut de Tine ca nimic înaintea Ta³¹⁴. Căci pe aceasta a numit-o ipostas sau, după Symmachus, învârtire şi petrecere³¹⁵. Fiindcă a numit-o vieţuire. Şi aceasta se arată clar în ceea ce s-a spus: „Fă-mi cunoscut, Doamne, numărul zilelor mele”, adică timpul ce-mi mai rămâne din viaţa de faţă, ca cercetând şi eu conştiinţa mea, să ştiu cât îmi lipseşte din desăvârşirea în virtute, precum Tu cunoşti aceasta cu mult mai înainte, odată ce ai pus măsură zilelor mele şi ştii toată umblarea şi petrecerea mea³¹⁶.

Şi existenţa mea (ipostasul meu) e ca nimic înaintea Ta (v. 7). Sau şi aşa: „Existenţa mea e ca nimic înaintea Ta, ca ziua de ieri, care a trecut”, sau „ca o strajă în noapte” (Ps. 89,4), adică trei sau patru ore. Deci, deoarece Tu exişti pururea, iar existenţa mea e foarte scurtă şi redusă şi ca nimic în ochii Tăi, să nu laşi să fiu chinuit îndelungat ca cel ce am alunecat din slăbiciune, nici să nu am ca însoţitoare bătaia în toată lungimea vieţii. Iar „existenţa” (ipostasul statul) a numit-o Aquila scufundare, iar Symmachus, vieţuire. Fiindcă viaţa omenească nu e nimic faţă de eternitatea dumnezeiască, după cuvântul: „Tu Acelaşi eşti, dar toată strădania oamenilor, deşertăciunea deşertăciunilor” (cf. Ps. 101, 28; 38, 8).

Iată, cu palma ai măsurat zilele mele (v. 7). în loc de aceasta, Symmachus zice: „Ca o palmă ai dat zilele mele”. Sau „palma” înseamnă a fi în lupta cu ispitele.

Ca un chip trece omul, deci, în zadar se tulbură etc. (v. 9). (A lui Chiril şi Atanasie) După marii Atanasie şi Chiril, fiindcă omul umblă acum în chip, şi nu în adevăr, nu în realitate, căci viaţa adevărată e cea din veacul viitor, pe drept cuvânt psalmistul a

³¹⁴ Toate ipostasurile sunt cunoscute de Dumnezeu ca nimic faţă de puterea Lui. Dar, în acelaşi timp, chiar faptul de-a le cunoaşte El le dă viaţă. Ele ocupă un loc în cunoştinţa Lui şi prin aceasta le dă viaţă.

³¹⁵ Acestea arată manifestările concrete ale ipostasului, deci dovedesc existenţa concretă a fiinţei (a naturii) în ipostas.

³¹⁶ Dumnezeu, ştiind de mai înainte numărul zilelor omului, pentru că El a hotărât şi susţine acest număr, poate face cunoscut şi unora dintre oameni când va fi sfârşitul lor, dacă au ajuns prin rugăciune şi curăţie la o mare familiaritate cu Dumnezeu. Ochii lui Dumnezeu pot deveni ochii lui.

228

numit chipul deşertăciune³¹⁷. Căci nu trăim acum viaţa adevărată, ci cea în chip. Nici nu ne străduim pentru cele cu adevărat bune³¹⁸. De aceea în zadar ne tulburăm învârtindu-ne în jurul poftelor lumeşti şi adunând comori, pe ai căror moştenitori nu-i cunoaştem.

(A lui Chiril şi Teodoret) Oamenii trăitori nu se deosebesc de cele desemnate în chip, înflorind ca nişte culori. Căci atât firea acestora, cât şi a acelora curge la fel în timp şi se strică. Totuşi, se tulbură întrecându-se, certându-se, războindu-se, negustorind. Şi toată viaţa e plină de furtună, având ca sfârşit moartea. Adunând cu osteneală multă şi cu sudoare bogăţia, nu cunosc pe viitorul moştenitor. Aceasta a scris-o fericitul David mişcat şi de ale sale. Căci făcându-şi împărăţia foarte mare şi vestită prin prăzile din războaie şi prin tributul plătit de alte neamuri, nu a observat cugetarea nerespectuoasă şi nelegiuită a fiului său. Dar după aceea văzându-l ajuns stăpân peste palatul împărătesc şi peste bogăţiile adunate, a rostit cuvântul minunat: Dar în zadar se tulbură. Adună comori şi nu ştie cui le adună (v. 10).

Şi acum cine este răbdare mea? Oare nu Domnul? Şi existenţa mea (ipostasul meu) la Tine este? (v. 11) Pe drept cuvânt spune că-şi are nădejdea în Hristos, dispreţuind greutăţile vieţii. Căci cine mi-a dat, zice, puterea de a răbda şi de a întâmpina bărbăteşte loviturile timpului şi de-a nu pierde în nici un fel puterea de a voi să fac faţă cu fapta sau cu cuvântul celor ce mi se întâmplă din slăbiciunea omenească? Oare nu Domnul? Şi cine e ipostasul (fundamentul) meu³¹⁹? Adică cine e Cel ce mi-a dat

³¹⁷ Chipul are un sens antinomic sau paradoxal. El nu e existenţa prin sine, ci depinde de existenţa prin sine, cu adevărat existenţă. Dar aceasta îi conferă şi o valoare. Căci e o imitaţie şi un sens al valorii supreme. Creştinismul a accentuat amândouă înţelesurile chipului.

³¹⁸ De obicei, nu ne străduim după bunurile persistente, cu adevărat existente, ci după avuţiile de aici care sunt trecătoare. Căci ele trec de la noi la alţii ca lumea în general. Dar dacă ne alipim de Stăpânul suprem, ne însuşim bunurile netrecătoare ale Lui.

³¹⁹ Ipostasul cel mai adânc, în care subzistăm toţi ca ipostasuri care n-avem puterea de la ele, este Dumnezeu-Cuvântul. A arătat-o aceasta făcându-Se ipostas al firii omeneşti.

229

tărie să subzist şi să suport cele ce-mi vin din mânia de sus, de la Dumnezeu, Care mă aduce prin certare ca un Tată iubitor al fiului spre alegerea celor bune? Deci, chiar dacă mă pedepseşte Dumnezeu printr-o lucrare potrivită, El însuşi e Cel ce dăruieşte celor ce pătimesc stăruinţă şi răbdare. Aceasta o arată ipostasul³²⁰. Iar dacă cineva ar spune că prin ipostas se indică şi existenţa concretă a firii, sau aşteptarea viitorului, nu spune nici aşa ceva rău. Căci de la Dumnezeu a primit şi venirea ta existenţa concretă, şi pe El îl avem şi ca aşteptare şi nădejde³²¹.

De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă (v. 12). Tu mi-ai dăruit puterea de a suporta (greutăţile), de a nu spune sau de a nu lucra ceva din slăbiciunea omenească³²². Tu m-ai făcut şi prin certări în stare să le suport³²³, să le pot purta. Iar înţelesul propoziţiei de faţă este acesta: „De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă”, pentru că Tu m-ai făcut, adică m-ai plăsmuit, şi ca Făcător cunoşti slăbiciunea aflată în firea omenească³²⁴. Dar s-a

³²⁰ Ipostasul e cel ce subzistă ca acelaşi. Iar ca ipostasul uman să persiste ca acelaşi, trebuie să aibă şi puterea să rabde loviturile, să nu se lase dărâmat de ele. Şi această putere o are dacă rămâne alipit de Dumnezeu, Ipostasul lui suprem. Ipostasul n-are numai sensul modului existenţei concrete, ci şi un sens de tărie morală.

³²¹ Existenţa noastră concretă ca ipostas distinct nu are numai ca origine şi ca temelie existenţa ipostatică (întreit ipostatică) a lui Dumnezeu, ci în Dumnezeu ca Ipostas suprem se va şi întări existenţa noastră ipostatică, concretă şi deosebită, în veci. Hristos va deveni ipostasul nostru tot mai intim şi mai străveziu al ipostasurilor umane. Dar chiar în aşteptarea şi nădejdea omului de-a dura veşnic se arată caracterul lui de ipostas cu aspiraţia veşnică persistentă, şi aceasta e susţinută de şi în existenţa ipostatică sau interipostatică de suprema fermitate, adică în Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri.

³²² Păcatul e vorba spusă sau fapta săvârşită din slăbiciune. Aceasta se vede mai ales în faptele pătimaşe. Binele este făcut din tărie, este egal cu tăria. Forţa răului nu e a noastră, ci a duhurilor rele care ne influenţează. Sau a ceea ce este inferior în om. Răul îl robeşte pe om ca persoană liberă.

³²³ Un nou înţeles al ipostasului este de a suporta încercările, loviturile. Tăria aceasta îi vine din răzimarea în Ipostasul dumnezeiesc. Dumnezeu dă lovituri pentru a exercita pe om în a le suporta. Dumnezeu loveşte, persistarea în încrederea în Dumnezeu întăreşte ipostasul tot din puterea lui Dumnezeu.

³²⁴ Firea omenească e aplecată spre bine, dar singură, prin sine, n-are tăria să stea în existenţă, adică în bine. Dar e făcută pentru a se întări şi mai mult şi a se împlini prin Dumnezeu.

230

scris şi în alt loc: „Trupul stricăcios (coruptibil) împovărează sufletul şi cortul din pământ îngreunează mintea cu multe griji” (Inţ. Sol. 9,15). Şi vom afla şi pe mult răbdătorul Iov folosindu-se de următoarele cuvinte: „Adu-Ţi aminte”, zice, „că din ţărână m-ai făcut” (Iov 10, 9). Şi iarăşi: „Oare nu ca laptele m-ai muls? Ca pe caş m-ai închegat. Cu piele şi carne m-ai îmbrăcat, cu oase şi cu vine m-ai ţesut” (Iov 10,10). Şi iarăşi acelaşi David: „Adu-Ţi aminte că lut suntem: omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi” (Ps. 102, 15-16). De astfel de cuvinte s-au folosit sfinţii, cerând să se dăruiască iertarea păcatelor de la Dumnezeu tuturor, prin arătarea slăbiciunii omeneşti³²⁵. De fapt, toţi arată aplecarea firii spre păcat, spre a dobândi iertarea. De aceea, şi David cere iertarea când e mult certat.

Amuţit-am şi n-am deschis gura mea (v. 13). Rabd, zice, fiind certat acum şi nu spun nimic împotrivă, ştiind că Tu voieşti să mă întăresc prin certări.

Iartă-mă mai înainte de a pleca (v. 18). Poate cere să înceteze şi supărările şi pricinile lacrimilor. Nu atât pentru fericirea deplină (căci nu o putem avea aceasta aici), ci spre răcorirea, mângâierea pe care o cerem în această scurtă viaţă pe care o trăim pe pământ, ca străini şi trecători, ca unii ce avem de la părinţi existenţa sub păcat şi suntem stăpâniţi de supărările pentru păcat şi de moarte. Deci, înainte de a cădea sub ea, cerem să dobândim o oarecare odihnă de osteneli³²⁶.

³²⁵ El descrie această slăbiciune şi scurtime a vieţii nu numai pentru a le potoli oamenilor pornirile pătimaşe, ci şi pentru a-i face să ceară iertarea lui Dumnezeu de păcatele lor. Dar în cererea iertării se arată şi credinţa lor în viaţa veşnică şi fericită pe care vor să o primească de la Dumnezeu. Altfel, la ce ar cere iertarea păcatelor şi pentru ce le-ar acorda-o Dumnezeu?

³²⁶ Heidegger a constatat simplu că omul e un Sein zum Tode. Dar n-a căutat explicarea pentru ce e aceasta. Credinţa creştină ne dă această explicaţie. Suntem Sein zum Tode din pricina păcatului. O viaţă în păcate nu e o viaţă desăvârşită. De aceea e supusă morţii, chiar dacă în Hristos ajung unii la sfinţenie, sunt destui alţii care, rămânând în păcate, menţin moartea peste viaţa omenească în general aşa cum e trăită pe pământ.

231

Psalmul 39

întru sfârşit, psalmul lui David. Unii zic că psalmul acesta a fost spus de către David după ce a scăpat în sfârşit de orice necaz şi de mânia dumnezeiască venite asupra lui pentru păcatul faţă de femeia lui Urie şi faţă de Urie însuşi. Şi că este un psalm de mulţumire pentru scăparea de pedepsele ce i-au venit. Dar vom afla că el se referă şi la Persoana lui Hristos de mai târziu, vestind iconomia întrupării şi propovăduirea în tot pământul a harului primit prin credinţă. Apoi se referă şi la alt bărbat care cere îndurarea lui Dumnezeu şi mărturiseşte că s-a eliberat de pătimirile sale. După aceea spune cum se potrivesc acestea dumnezeiescului David sau cum s-au spus cuvintele Mântuitorului, sau cum se potrivesc altuia care a fost mântuit ca noi de Dumnezeu şi aduce mulţumiri.

Noi însă socotim că psalmul s-a spus ca din partea poporului cel nou care a îmbrăţişat credinţa în Hristos şi a fost ridicat cu adevărat din groapa necurăţiei, adică din adâncul păcatului, din mocirlă şi noroi. Căci introduce, şi nu fără scop, Persoana lui Hristos însuşi, Care deschide celor ce mulţumesc adâncul tainei şi învaţă modul iconomiei prin care ne-am mântuit³²⁷.

³²⁷ Cu cât mulţumeşte cineva mai mult altuia pentru o faptă, cu atât dă dovadă că îşi dă seama mai mult de mărimea binefacerii pe care i-a făcut-o, iar acela revarsă asupra lui o binefacere şi mai mare. Există un dialog de comunicare crescândă între cel ce dăruieşte şi cel ce mulţumeşte. Aceasta cu atât mai mult între om şi Hristos, Care ne conduce la infinit în darul dumnezeirii pe care ni-l dă prin umanitatea Sa. Iar „modul iconomiei” e una cu „adâncul tainei” care constă în faptul că o Persoană dumnezeiască S-a făcut şi om şi rămâne aşa pentru a ne comunica infinitul dumnezeirii prin umanitatea asumată, accesibilă nouă la extern, atât prin faptul că ea e comună cu a noastră, cât şi prin faptul că ea a depăşit orice egoism care ar limita-o ca mijloc de comunicare a dumnezeirii.

232

Iar după cuvintele lui (ale lui David), introduce iarăşi poporul, care mărturiseşte nu mai puţin relele în care se află, şi mulţimea vinilor lui, ca să se slăvească şi mai mult Hristos care i-a scos pe ei din prăpastie şi i-a pus în afara mocirlei pierzaniei, se înţelege, prin credinţă. Căci cei din Israel, după ce au crezut, cer să fie izbăviţi de păcatul neascultării şi totodată istorisesc relele ce li s-au întâmplat lor din pricina necredinţei. Iar alţii înalţă cântările din Babilon, folosindu-se de necazul de acolo şi astfel fiind readuşi de acolo³²⁸.

Aşteptând cu răbdare, am aşteptat, răbdând, pe Domnul şi a luat aminte la mine (v. 1)³²⁹. Dar ar putea spune cineva: Cum L-au aşteptat aceştia pe Domnul şi cum au fost în vreun fel oarecare ascultaţi cei ce nici n-au strigat către El, ci au fost departe şi de a şti Cine este prin fire Făcătorul şi Stăpânul tuturor? Răspundem că Mântuitorul i-a prins prin mreaja credinţei pe cei de pe tot pământul. Căci desfiinţând stăpânirea diavolului şi topind răutatea puterii lui viclene, i-a cinstit cu libertatea duhovnicească pe cei chemaţi prin credinţa în El la cunoaşterea Lui. Dar nu numai mulţimea neamurilor a venit la El prin credinţă, ci şi cei din sângele lui Israel, înainte de ei. Căci precum s-a scris: „Hristos a rezidit cele două popoare într-un singur om nou, făcând pace şi împăcându-i pe amândoi într-un singur

328 Prin aceştia se înţeleg popoarele păgâne, precum se vede din comentariul la stihul ce urmează.

³²⁹ Trupul cel unul în care au fost unite toate popoarele este trupul sau umanitatea curată şi îndumnezeită a lui Hristos. Toţi cei ce cred în El sunt atât de uniţi cu El, încât se simt ca un singur om nou, căci toţi se simt una în Hristos, sau îl au pe El ca unic Ipostas fundamental. Iar fiind una în El, sau simţindu-se ca unul în Fiul Tatălui, sunt împăcaţi cu Tatăl, sau sunt iubirea Fiului faţă de Tatăl ca a lor şi a Tatălui faţă de Fiul ca faţă de ei. Creştinismul, prin Hristos ca Persoană unificatoare a persoanelor umane cu Sine fără să le confunde, a dat expresie unei unităţi trăite de oameni între ei în mod imperfect, dar în Hristos ca Persoană umană desăvârşită în mod deplin. E o unitate fără contopire de care nu ştie nici filosofia elină, nici cea de la Renaştere încoace, care s-a întors la aceea, şi nici religiile panteiste. Căci toate acestea nu ştiu decât de o unire care contopeşte persoanele.

233

trup cu Tatăl” (Ef. 2, 15)³³⁰. Deci amândouă au devenit un singur popor, după însuşi cuvântul Mântuitorului: „Căci am” zice „şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Şi vor fi o turmă şi un păstor” (In 10,16).

Deci, ceea ce se spune ca pentru o persoană se potriveşte şi acestora, şi acelora pentru legătura unităţii în Hristos prin Duhul³³¹. Că taina lui Hristos se vestea celor din Israel prin Lege şi proroci e un fapt clar pentru cunoscătorii Sfintelor Scripturi. Căci a spus Hristos, vorbindu-le iudeilor: „Dacă aţi crede lui Moise, aţi crede în Mine. Căci acela despre Mine a scris” (In 5, 46). Iar iudeii îl aşteptau pe El că va veni ca Mântuitor şi Izbăvitor nu numai al lor, ci şi al tuturor neamurilor. Dreptul Simeon, când L-a văzut pe Hristos în templu, încă Prunc fiind, a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei Tale, lumină spre descoperirea neamurilor şi spre slava poporului Israel” (Lc. 2, 29-30). Dar şi femeia din Samaria, când vorbea cu Hristos, a mărturisit clar aceasta. Căci a zis: „Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos. Iar când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (In 4,25). Apoi şi printr-unul dintre sfinţii proroci, vestindu-Şi Hristos venirea Sa la noi, zice: „Aşteaptă-Mă pe Mine, zice Domnul, în ziua învierii Mele, spre mărturie. Că judecata Mea este spre adunarea neamurilor” (Sof. 3, 8-9)³³². Deci, spune cu dreptate că cei ce au aşteptat venirea lui Hristos, care se va face la vremea sa, ziceau: „Aşteptând cu răbdare, am aşteptat, răbdând, pe Domnul”, în loc

³³⁰ Se vede şi din acest stih caracterul profetic-hristologic al unor psalmi. Venirea lui Hristos a răspuns şi unei aşteptări a popoarelor nemulţumite cu ceea ce aveau. Evreii cu Legea, păgânii cu lumea aceasta şi cu topirea în ea.

³³¹ Duhul reprezintă, susţine şi întăreşte taina unităţii între persoane care nu se confundă, având baza în unitatea între Hristos şi toţi cei ce cred în El. Căci dacă n-ar fi Duhul, oamenii L-ar simţi pe Hristos numai ca Altul, nu şi ca Cel în Care sunt uniţi. La fel s-ar simţi şi ei unii faţă de alţii.

³³² S-ar putea înţelege că judecarea la moarte a lui Hristos a contribuit ca ucenicii Lui să meargă mai întâi la neamuri şi acestea să vină mai uşor la El, văzând că nu este susţinut de poporul evreu, ca să pretindă un loc superior în creştinism.

234

de „Aşteptând, am aşteptat”³³³. „Şi a luat aminte la mine”, adică „m-a cercetat”. Căci Domnul, fiind Dumnezeu, S-a arătat nouă şi ne-a scos pe noi din groapa ticăloşiei (cf. Ps. 39, 2), dinăuntrul porţilor morţii şi din stricăciunea (corupţia) deşartă, căci am fost izbăviţi prin Hristos Care a transformat în nestricăciune firea omului în Sine, ca în Cel dintâi, şi ne-a rezidit în ceea ce eram la început din mocirla (cf. Ps. 39, 2) împrăştierilor lumeşti şi a păcatului împuţit. Căci ne-a scos pe noi din acelea prin mâna negrăită şi prin puterea de nedescris a lui Hristos, Mântuitorul tuturor³³⁴.

Şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei (v. 3). Cei în Hristos au mintea fermă, cum zice Pavel: „Iar noi avem gândul lui Hristos” (I Cor. 2,16). Dar „piatra” se înţelege şi altfel, anume ca Hristos (cf. I Cor. 10, 1), Care e reazemul tuturor, Piatra cea aleasă, pusă de Dumnezeu şi Tatăl la temelia Sionului, pe Care toţi ne zidim drept casă duhovnicească şi biserică sfântă spre locuinţă a lui Dumnezeu în Duh (cf Ef. 2, 21-22)³³⁵.

³³³ În textul grec e scris: „Răbdând, am răbdat pe Domnul”. El e pus în loc de „Aşteptând, am aşteptat pe Domnul”, poate pentru că în răbdare e şi o aşteptare, şi în aşteptare e şi o răbdare. Forma primă o are şi stihul în greceşte.

³³⁴ Vedem mereu înţelesul transformator (ontologic) al mântuirii în Hristos. Această mântuire nu e o simplă achitare juridică de vina ofensării onoarei lui Dumnezeu de către păcatul oamenilor prin satisfacţia adusă Lui de Hristos în locul nostru, ca omul să fie iertat, dar să rămână cum era, fie bun în sine, ca în catolicism, fie de nevindecat, ca în protestantism. Fiul lui Dumnezeu a luat firea omenească spre a o reface în Sine ca om şi a ne ajuta şi pe noi să o refacem prin comunicarea continuă cu El, ca Dumnezeu, primind puterea Lui şi prin nevoinţele noastre. După catolicism şi protestantism nu mai e necesar ca Fiul lui Dumnezeu să rămână om şi după Răstignire, prin care a plătit pentru noi. Nici învierea, nici Tainele ca mijloace ale unirii cu Hristos nu mai au rost. Biserica însăşi rămâne în catolicism ca simplă instituţie care distribuie prin Sacramente câte un căuş de graţie creată din tezaurul pus la dispoziţia ei pentru meritul lui Hristos, dar despărţit de El. La protestanţi şi neoprotestanţi, Tainele ca mijloace ale harului sunt refuzate cu totul şi cu ele şi Biserica, ca spaţiu spiritual al prezenţei şi lucrării lui Hristos.

³³⁵ Hristos ca Ipostas sau ca suport dumnezeiesc al umanităţii asumate, şi de aceea şi al tuturor persoanelor umane una în umanitate cu El, dă firii Lui umane viaţa fără sfârşit şi atotcurată, care ne poate unifica cu El în dragoste pe toţi cei ce credem în El, dându-ne aceeaşi viaţă fără sfârşit şi curăţie tot mai desăvârşită. De aceea, El e Piatra în care avem tot reazemul neclintirii noastre în Dumnezeu. în El ne unim toţi, ca o casă a lui Dumnezeu. Căci pătrunde în toţi care credem, ţinându-ne uniţi ca o casă unitară. Vedem mereu taina „reciprocităţii interioare” (G. Madinier, Conscience et Amour) a persoanelor umane între ele, din puterea reciprocităţii interioare cu Acelaşi Unic Hristos, Dumnezeu şi om, taină pe care n-a cunoscut-o nici filosofia elină, nici cea de la Renaştere încoace, pentru că nu cunoşteau minunea imperisabilă şi nerepetată a fiecărei persoane şi viaţa pe care o reprezintă fiecare pentru fiecare prin capacitatea de-a iubi şi prin vrednicia de-a fi iubită.

235

Dar a şi îndreptat paşii noştri. Căci ne-a învăţat să ne facem cărările drepte, pe noi, care odinioară ne făceam căile piezişe şi sucite.

Şi a pus în gura mea cântare nouă (v. 4). Trebuie pusă şi aceasta între darurile lui Hristos. Căci nu le e dat tuturor, fără deosebire, să laude pe Dumnezeu, dar nici nu e primit de Dumnezeu cel ce voieşte să facă aceasta, dacă nu e cineva din cei ce obişnuiesc să vieţuiască drept. Fiindcă „nu e frumoasă lauda în gura păcătosului” (înţ. Sir. 15, 9). Şi a pus în gura mea cântare nouă în locul celei vechi prin Moise. Pentru că faptelor noi li se cuvine şi laudă nouă, şi nu una asemănătoare celor vechi³³⁶. şi în locul cântării de laudă aduse viclenilor draci şi idolilor, am fost învăţaţi să rostim cântări de laudă prin Duhul Sfânt.

Privi-vor mulţi şi se vor teme şi vor nădăjdui în Domnul (v. 5). Voi fi, zice, pildă altora prin râvna mea de a mă opri de la rele şi de a avea aceeaşi râvnă plină de nădejde pentru ceea ce e bun. Căci cei ce n-au crezut încă se arată totdeauna râvnitori de a urma celor ce au crezut de mai înainte şi de a se strădui să meargă pe urmele vieţuirii şi bunătăţii lor. Ei vor să se trezească din nou la adevăr şi să meargă spre lumina adevărului. Şi ce urmează de aici? Primesc teama de Dumnezeu, despre care s-a zis: „începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Ps. 110,10;

³³⁶ Lui Dumnezeu I Se cuvine o laudă nouă pentru faptele mântuitoare noi săvârşite în Hristos. Trebuie să se vorbească despre ele şi să fie lăudat pentru faptele cu mult mai mari săvârşite prin Hristos pentru mântuirea noastră.

236

înţ. Sir. 1, 13), şi: „Prin frica de Dumnezeu se abate oricine de la rău” (Pilde 16, 6).

Deci, cei ce s-au făcut dornici de a imita pe cei ce au crezut şi au născut în dureri frica de Dumnezeu şi şi-au întemeiat nădejdea lor pe Dumnezeu, cer numai de la El singur darurile bunătăţilor, după ce odinioară puneau mersul lucrurilor în seama vreunei întâmplări sau a devenirii sau a fatalităţii.

Dar „privi-vor” s-a spus poate şi în locul lui „vor vedea”. Căci a spus Dumnezeu despre neamuri prin glasul lui Isaia: „Voi conduce pe orbi pe calea pe care n-au cunoscut-o şi pe cărările pe care nu le-au ştiut îi voi face pe ei să păşească” (Is. 42,16). Dar spune şi Hristos, iudeilor: „Eu sunt Lumina” (In 8,12). însă a fost trimis de Tatăl şi ca să deschidă ochii orbilor. Deci vor privi, adică vor vedea şi cele următoare³³⁷.

Fericit bărbatul a cărui nădejde este numele Domnului (v. 5). Noi suntem cei ce am primit, fără îndoială, această fericire. Căci ne numim creştini (hristiani). Şi acesta este numele cel bun dat nouă. Iar dacă cineva ar voi, pe lângă cele spuse, să spună că religia elină şi cele ce le apar ca fiind în cinste la ei, adică toată magia şi toate învăţăturile străine, sunt deşertăciuni şi nebunii mincinoase, nu se va abate de la ceea ce se cuvine. Căci s-a scris despre unii că „nebunie în casa Domnului au plantat” (Os. 9, 8). Fiindcă unii din Israel au îndrăznit, zice, „să grăiască cele din inima lor şi nu din gura Domnului” (Ier. 23,16). Şi foarte mulţi au fost prorocii mincinoşi la ei. Şi era poate un lucru de suportat dacă se îndrăznea ceva de felul acesta în templele idolilor. Dar când aceasta se făcea în casa Domnului, nu era ceva cum nu se poate mai rău?

Multe au fost cele minunate pe care le-ai făcut, Doamne, Dumnezeul meu, şi nu este cine să se asemene gândurilor Tale (v. 7). (A lui Chiril şi Teodoret) După alt sens, vei înţelege şi aşa: Cele ce le-a făcut,

³³⁷ Fiul lui Dumnezeu n-a venit numai aproape de noi ca lumină, prin faptul că S-a făcut om, ci ne-a dat prin Duhul Sfânt şi puterea de a-L vedea. De aceea, înainte prorocii îl priveau pe Dumnezeu de departe, iar păgânii simţeau că ar trebui să vină ca sens al existenţei, dar încă nu-L vedeau, pentru că nu Se întrupase.

237

zice, în timpul iconomiei, sunt multe şi minunate. Acestea le-am vestit şi altora. Şi vestirea a străbătut tot pământul. Iar prin acestea laudă pe Hristos, Mântuitorul tuturor. Şi mântuiţi prin credinţa în Hristos, dovedesc astfel că e adevărat că au primit ca o cântare nouă lauda ce se cuvine Lui. Căci iată, multe au fost, zice, cele minunate făcute de El; au fost mai multe decât se pot număra minunile iconomiei Lui: cele din Egipt, cele din pustie, cele prin Isus (Iosua Navi), cele prin Samuel, şi cele mai vechi decât acestea, cele cu Avraam şi cu patriarhii născuţi din el, ca să nu le înşir pe toate. Dar cele făcute acum sunt mai minunate decât toate. Fiindcă n-ai lucrat mântuirea unui bărbat, nici a unui neam, ci a tuturor neamurilor. Şi oprind slujirea Legii, potrivită slăbiciunii iudeilor, ai dat harul nou, legiuind slujirea cuvântătoare (raţională), prin care cei orbi cu inima au primit lumina dumnezeiască şi spirituală, cei ce şchiopătau odinioară au învăţat să umble drept, limba bâlbâiţilor s-a făcut clară, urechile surzilor au auzit, moartea a fost desfiinţată, păcatul tuturor a fost înlăturat, harul a luminat oamenilor. Şi acestea toate s-au făcut prin Hristos. De aceea a spus că foarte multe au fost minunile făcute³³⁸.

Nimeni nu se poate ridica la înţelegerea acestor fapte cugetate de Dumnezeu. Care au fost aceste fapte cugetate de El şi buna lor potrivire pentru noi? Fiind Dumnezeu după fire, S-a

³³⁸ Hristos S-a făcut Jertfă cuvântătoare, raţională, prin cugetare şi voinţă, depăşind jertfa animalelor. S-a adus jertfă Cel ce gândeşte şi voieşte, angajând în ea subiectivitatea Sa. E jertfa liberă şi gândită a persoanei cuvântătoare. Şi din puterea Lui ne putem face şi noi asemenea jertfe. E o relaţie sau o comunicare directă şi deplină prin gândire şi vorbire între jertfă şi Dumnezeu, Căruia I se aduce jertfa. E o vorbire clară a jertfei cu Dumnezeu, pentru că şi Dumnezeu vorbeşte arătându-Şi plăcerea pentru jertfă. Jertfa adusă unei forţe impersonale nu vorbeşte, pentru că n-are cui vorbi. Şi o jertfă necugetătoare nu e jertfă. în Vechiul Testament, Dumnezeu Se ţine distant. Hristos ne-a ridicat la dialogul deplin între noi, ca jertfe, şi Dumnezeu. E persoană cel ce se jertfeşte şi Persoană cel căruia I se predă ca jertfă. E un dialog conştient al iubirii. Dialogul acesta ne face viaţa dreaptă, căci Dumnezeul iubirii ne cere să-L iubim, ca răspuns la iubirea Lui. îl aud în acest dialog pe Dumnezeu foştii surzi (pentru că n-aveau pe cine auzi); îl văd foştii orbi, ca Lumina adevărată, Care dă sens existenţei şi lumii ca Persoană supremă sau ca Treime de Persoane iubitoare ce iubesc persoanele umane. Această Treime de Persoane supreme poate desfiinţa moartea persoanelor umane, preţuindu-le valoarea conştiinţei şi a iubirii; le poate ierta şi îndrepta insuficienţele, le poate da viaţă. Căci numai persoana poate da prin comuniune viaţă altei persoane. Toate acestea le-a împlinit în mod deplin Persoana Fiului dumnezeiesc făcându-se şi Persoană omenească. De aceea a spus: „Eu sunt Viaţa” prin excelenţă.

238

făcut om şi a rămas ceea ce era. Şi care a fost motivul de a Se face ca noi, ne lămureşte, însuşi Arhiereul săvârşitor al Tainelor Sale, zicând: „Deci, de vreme ce copiii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel El S-a făcut părtaş de acestea, ca prin moarte să surpe pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să-i scape pe cei ce frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr. 2, 14-15)³³⁹. Acestea, zice, le-am vestit şi le-am grăit mărturisind că sunt mai presus de orice cuvânt (cf. v. 8). Acestea îi vom afla pe Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti făcându-le. De fapt, preaînţeleptul Ioan adaugă la minunile pe care le-a istorisit multe altele, zicând: „Dar sunt şi alte multe pe care le-a făcut Iisus, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Că de s-ar scrie, socotesc că nici lumea aceasta n-ar încăpea cărţile scrise” (In 21, 25). Iar fiindcă din parte cunoaştem, din parte şi prorocim (cf. I Cor. 13, 9). Şi nu putem să istorisim nici dogmele (învăţăturile) despre Hristos, nici minunile Lui. Ci oricât de multe ar fi cele grăite, mai multe sunt cele ce prisosesc şi nu se află grăite. Căci cele ale lui Hristos întrec numărul, fie pentru că nu pot fi numărate prin fire, fie pentru că întrec prin mulţime firea numărului³⁴⁰.

³³⁹ Toate faptele lui Hristos sunt taine prin care Ipostasul dumnezeiesc comunică umanităţii Sale puterile dumnezeieşti, prin care o înalţă la desăvârşita curăţie şi iubire, o scapă de moarte şi o îndumnezeieşte, ca prin ea să facă acelaşi lucru cu toţi cei ce se alipesc Lui. Se afirmă iarăşi caracterul transformator, îndumnezeitor al mântuirii în Hristos.

³⁴⁰ Fie că este în ele o bogăţie prin adâncimea ce nu e supusă numărului, fie pentru că atunci când încep a fi numărate se constată o mulţime infinită pentru care nu există număr. Numărul e pentru cele finite. El rămâne în folosirea lui mereu în ordinea finitului. Dar, deşi numărul nu poate ajunge să cuprindă infinitul, în el manifestăm o sete de infinit. Ceea ce e o dovadă că infinitul există. S-ar putea obiecta că Sfânta Treime, deşi e infinită, e totuşi numărată. Dar numărul aici e, totuşi, o indicare a infinităţii. Fiinţa divină fiind Una, poate fi infinită. Căci unul care nu e urmat de al doilea ş.a.m.d., poate fi infinit. El nu e încadrat în număr. Şi fiecare Persoană cuprinde fiinţa divină cea Una şi infinită, nefiind despărţite. Dogmele despre Hristos întrec şi ele numărul, deoarece conţinutul lor infinit n-ar putea fi explicitat prin nici o mulţime numărată de învăţături. De aceea, infinitatea tainei Lui poate fi indicată şi printr-o singură dogmă.

239

Jertfă şi aducere (prinos) n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit (v. 9)³⁴¹. încununat cu harul profetic, cel ce a alcătuit psalmul de faţă scoate ca dintr-o comoară bună a inimii lui cuvinte bune, care nu sunt nepotrivite cu Persoana Fiului Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a îmbrăcat asemănarea cu noi, S-a întrupat şi S-a făcut om şi a luat chip de rob (cf. Filip. 2, 7). Deoarece, Părinte, zice, jertfele după Lege nu le-ai voit, fiind doar spre amintirea (ţinerea minte) şi spre vădirea păcatelor, nu spre iertarea lor. Vin după ce am luat trup pe care Tu însuţi Mi l-ai întocmit. Căci Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt a umbrit pe Sfânta Fecioară. Vin să fac voia Ta, care este să Mă aduc pe Mine însumi ca jertfă neprihănită, ca să opresc pe cele din Lege, care nu puteau să desfiinţeze păcatele (cf. Evr. 10, 5-9). Asemenea acestora e ceea ce s-a spus de către Hristos însuşi: „M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (In 6, 38).

A dat, deci, prilej să se spună de către El tot psalmul, păstrând aceeaşi Persoană a Celui ce l-a spus până la sfârşit³⁴².

Trecând vremea umbrei, în care se aducea jertfă şi prinos, nemaivoind Dumnezeu slujirea prin acestea, i-a întocmit din Fecioară trup Fiului Său, fiindcă nu-I mai plăceau arderile de tot. Iar Mântuitorul i-a spus Tatălui: „Iată, vin!” (v. 10), după voia Ta voie potrivit căreia a desfiinţat păcatul lumii. Astfel

³⁴¹ E un stih vădit profetic-hristologic. Dumnezeu nu mai vrea la o anumită înălţime spirituală a umanităţii jertfe de animale, sau de bunuri materiale, ci-l vrea pe omul însuşi, în dăruire proprie (nu făcut obiect de alţii). Dar ca jertfă umană desăvârşită, sau în dăruire nereţinută, nu se putea aduce nici un om. De aceea Şi-a făcut trup Fiul lui Dumnezeu. Numai din El făcut om se putea extinde capacitatea de jertfă curată şi la oameni.

³⁴² Psalmul e spus prin David de către Hristos însuşi.

240

S-a dat şi S-a adus El însuşi pentru păcatul tuturor ca, dăruindu-se iertarea, să nu mai fie trebuinţă de jertfă pentru păcate³⁴³.

În capul cărţii s-a scris despre Mine (v. 11). Cap a numit suma înţelesurilor cuprinse în ea. Iar acestea sunt cele despre Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor³⁴⁴. Dar e de ştiut că şi Prorocul Iezechiel numeşte „capul cărţii” tot cuprinsul prorociei lui (c. Iez. 2, 9). Deci, „În capul cărţii s-a scris despre Mine” trebuie înţeles aşa: întreaga carte în cinci părţi este preaînţeleapta scriere a lui Moise. Iar capul şi începutul întregii cărţi este cartea care se numeşte Facerea, în care s-au scris cele despre Isaac, care se referă la Hristos.

Iar că în dumnezeieştile Scripturi „capul” înseamnă şi începutul, vei afla înţelegând ceea ce a spus Pa vel: „Capul a tot bărbatul este Hristos, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos este Dumnezeu” (I Cor. 11, 3). Căci începutul bărbatului este Hristos, ca Cel ce l-a adus din neexistenţă la existenţă. Iar începutul femeii este bărbatul, că ea s-a luat din bărbat. Iar începutul lui Hristos este Dumnezeu, pentru că Fiul este din El după fire şi-L are ca început fără început pe Cel ce L-a născut, cu Care şi există împreună din eternitate³⁴⁵.

³⁴³ Prin Jertfa lui Hristos s-au iertat toate păcatele, încât nu mai e trebuinţă de alte jertfe. Nici Hristos nu trebuie să Se aducă iarăşi şi iarăşi jertfă. Dar starea Lui de jertfă e permanentă. El e predat mereu Tatălui ca om, ţinând în desăvârşire umanitatea Sa şi comunicând şi oamenilor această stare de predare, de renunţare la egoismul păcatului. în starea Lui de jertfă ca om e un izvor infinit de generozitate, de depăşire a egoismului uman, din care primesc şi oamenii uniţi cu El puterea de-a se ridica în această stare, împreună cu El.

³⁴⁴ Deci, Hristos, spunând profetic prin Da vid: “în capul cărţii este scris despre Mine”, a spus: tot cuprinsul „cărţii” se referă la Mine. Toate sunt în Sfânta Scriptură în relaţie cu Dumnezeu-Cuvântul.

³⁴⁵ în început se află cele care provin din el, deci şi în ele se află începutul. Se poate, deci, spune şi despre Cuvântul în calitatea Lui de cap, de început, că e în toate. Şi spunând că e începutul cărţii, spune că în toată cartea va fi El. Iar cartea redând şi istoria omenirii, se poate spune că în toată istoria e prezent El. Istoria e relaţia lui Dumnezeu cu creaţia în desfăşurare. Dacă n-ar fi creaţia, n-ar fi istoria şi nici cartea. Iar creaţia s-a produs prin Cuvântul. El e la începutul istoriei, deci al cărţii, ca Cel prin Care s-a creat lumea; şi El este în tot cursul ei, sau al cărţii. Nu Se numeşte Tatăl începutul istoriei şi al cărţii şi Cel prezent în ea, ci Fiul, căci prin Fiul s-a creat istoria, şi El o conduce spre El. Relaţiile pure între Persoanele Sfintei Treimi nu au o istorie şi nu implică o carte. De aceea, nu se spune de Tatăl că e la începutul cărţii.

241

De aceste stihuri spune şi Pavel în Epistola către Evrei că s-au spus din partea Persoanei Mântuitorului. Căci spunând că sângele animalelor nu putea desfiinţa păcatul, adaugă: „De aceea, venind Hristos în lume, zice către Tatăl: «în nici un fel nu Ţi-a plăcut aducerea cea după Lege, nici pentru mântuire, nici pentru păcat, dar Mi-ai întocmit trup. Şi am venit ca să fac voia Ta»” (Evr. 10, 5-8). Apoi adaugă: „Desfiinţează întâi pe cea dintâi, ca să statornicească pe a doua” (Evr. 10, 9), adică scoate jertfele, ca să introducă puterea Jertfei adusă de El. Căci urcă întru miros de bună mireasmă la Dumnezeu şi Tatăl prin trupul Său³⁴⁶.

Şi legea Ta (am voit-o) înlăuntrul inimii mele (v. 11). Având voia Ta ascunsă în mine însumi (căci aceasta socotesc că înseamnă: „în mijlocul pântecelui meu”), o voi face vădită cunoscuţilor mei. Căci e necesar să se ştie că Hristos a grăit învăţăturile Sale minunate celor aleşi, şi nu le-a spus simplu şi fără deosebire tuturor. De fapt, iudeilor le grăia în parabole; iar Sfinţilor Apostoli, ca unora ce aveau înţelegerea deplină şi în stare să primească cele mai desăvârşite învăţături, le spune „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei, iar acelora nu s-a dat” (Mt. 13,11).

Bine este ca noi să ne curăţim cât mai mult pântecele şi să-l facem foarte subţire, ca să primim în mijlocul lui legea Domnului. Pântecele sufletului este primitorul mâncărurilor duhovniceşti, sau facultatea înţelegătoare.

Am binevestit (am evanghelizat) în biserica [ekklesia] mare (v. 12). Biserica [ekklesia] mare este cea umplută de oameni mari şi desăvârşiţi, în care se binevesteşte dreptatea cea prin credinţă a lui Iisus. Iar El a cunoscut-o pe aceasta ca Unul ce a primit-o şi Şi-a făcut-o proprie în mod nedespărţit³⁴⁷. Şi e clar că puterea

³⁴⁶ Fiul lui Dumnezeu a coborât luând trup ca să urce cu trupul, sau prin Jertfa trupului Său, ca să urce, deci, din nou la cer, dar nu numai ca Dumnezeu, cum era Cel ce S-a pogorât, ci şi ca om, sau cu trupul, făcându-l pe acesta binemirositor prin Jertfa pe care a primit-o şi care s-a imprimat în el, ca stare contrară pornirii spre cele de jos, prin căutarea plăcerilor materiale. Trupul însuşi s-a înălţat la o stare plăcută lui Dumnezeu prin Jertfă. Trupul însuşi caută în sus odată ce primeşte starea de Jertfă. Desigur, prin Fiul lui Dumnezeu a fost făcut ostaş al lui.

³⁴⁷ Hristos, ca om, a primit şi Şi-a făcut proprie dreptatea dumnezeiască.

242

propovăduirilor evanghelice a răsunat ca tunetul pe pământ şi a umplut Biserica cea mare, adică cea care a fost întemeiată de El, şi a adunat mulţimea celor ce au cunoscut arătarea Lui. Căci buzele Lui n-au oprit aceasta (cf v. 12). Fiindcă vorbeşte mai departe prin Sfinţii Evanghelişti şi învăţători din cursul timpului. Căci nu e nepotrivit a numi şi pe aceştia „buze” ale lui Hristos. Căci scrie dumnezeiescul Pavel: „De căutaţi dovada că Hristos grăieşte în mine” (II Cor. 13, 3). Dar spune că Tatăl a făcut cunoscută dreptatea Lui, cea ascunsă şi mai presus de Lege şi de umbră, adică cea evanghelică, pe care şi Fiul însuşi o declară mai înaltă decât cea grăită prin Moise celor vechi³⁴⁸, căci îi asigura pe Sfinţii Apostoli, spunându-le: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 20).

S-au înmulţit mai mult decât perii capului meu (v. 17). Cuvântul profetic prezice îngrămădirea de necazuri de tot felul, pe care Biserica lui Hristos le-a încercat în cursul timpului. Dar mai spune: „Inima mea m-a părăsit” (v. 17), în loc de: „S-a încovoiat şi s-a descurajat”, ca să arate starea de suflet a celor slabi în credinţă.

Psalmul 40

întru sfârşit. Psalmul lui David. (A lui Chiril şi Teodoret) Unii au atribuit psalmul de faţă lui David. Alţii spun că în el se proroceşte despre Iezechia, cum s-a îmbolnăvit din pricina mândriei şi cum s-au purtat prietenii lui şi cum, pentru grija de săraci, s-a făcut sănătos. Dar dumnezeiasca Evanghelie nu ne lasă să primim nici una din aceste două păreri. Căci Domnul

³⁴⁸ Hristos a comunicat şi a cerut oamenilor însăşi dreptatea, sau înălţimea dumnezeiască a vieţuirii Lui, pe care Şi-a făcut-o El proprie ca om şi pe care Tatăl, văzând-o însuşită de El ca om şi de oameni alipiţi la El, îl socoteşte şi ca om Fiu şi îi primeşte şi pe oameni ca fii.

243

zice: „Ca să se plinească Scriptura, cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea” (In 13,18). Prin aceasta arăta că psalmul se referă la El, şi nu la altcineva. Deci socotesc lucru îndrăzneţ şi temerar să se susţină altă ipoteză.

Psalmul de faţă îi fericeşte pe cei ce au crezut în Hristos şi le făgăduieşte ca răsplată a credinţei ajutorul Lui. Dar se referă şi la Persoana însăşi a Domnului, vorbind de conducătorii poporului iudeilor şi, cu deosebire, de trădătorul însuşi. De aceea s-a şi intitulat: „întru sfârşit”, îndreptându-ne atenţia spre sfârşitul veacului, când s-au împlinit cele scrise.

Fericit cel ce înţelege pe sărac şi pe sărmani (v. 1). Fericeşte pe cel ce poate înţelege sărăcia pe care a primit-o pentru noi Hristos. Căci îl numeşte sărac pe El pentru că, bogat fiind, S-a făcut pentru noi sărac ca noi să ne îmbogăţim prin sărăcia Lui (cf II Cor. 8, 9)³⁴⁹.

Domnul să-l păzească pe el şi să-l facă viu şi să-l fericească pe pământ (v. 2). Acestea sunt răsplăţile credinţei în Hristos: ocrotirea din partea lui Hristos, împărtăşirea de viaţa veşnică, fericirea pe pământul celor blânzi, izbăvirea de vrăjmaşii spirituali. Acestea sunt şi răsplăţile iubirii de săraci. Dar nu dă Domnul iubitorului de săraci numai cele viitoare şi viaţa aceea adevărată, ci-l arată fericit şi aici.

Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie (v. 4). (A lui Chiril şi Teodoret) David se roagă şi pentru păcatul său, ca unul ce se ştie pe sine ca făcând parte din cei ce înţeleg pe sărac şi pe sărman. Dar nu e de mirare dacă David le spune acestea fiindcă se mărturiseşte şi pe sine ca atare, însă Mântuitorul le spune acestea şi despre Sine, însuşindu-Şi păcatele noastre, ca Unul ce S-a făcut început nou al firii noastre. Căci Hristos a murit pentru noi, făcându-Se pentru noi blestem (cf. Gal. 3, 13). Şi Dumnezeu L-a făcut pe Cel ce nu cunoştea

³⁴⁹ Dacă Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi făcut om „sărac” ca noi, nu ne-am putea înfrăţi cu El, ca să ne dea bogăţia dumnezeiască a Lui în forma „săracă” omenească.

244

păcatul, păcat pentru noi (c. II Cor. 5, 21). Pentru aceea I Se potriveşte să aibă nevoie şi de milă³⁵⁰.

(A lui Chiril şi Didim) Dar toţi afirmă că cele următoare se potrivesc în special cuvintelor Mântuitorului despre patimă³⁵¹.

Iar spunând: „Am greşit Ţie”, arată pricina: Pentru că am călcat, Stăpâne, legile Tale. Căci tot păcatul nostru e din pricina aceasta³⁵².

Vrăjmaşii mei m-au grăit de rău, zicând: „Când va muri şi va pieri numele lui?” (v. 5). Aici este introdusă Persoana lui Hristos istorisind cele făcute Lui de iudei, pe care îi numeşte vrăjmaşii care L-au pizmuit şi I-au uneltit moartea; şi care, văzând numele Lui plin de putere, încât prin El erau alungate duhurile necurate şi se tămăduia toată boala, socoteau că el se va stinge după moarte ca al celorlalţi oameni³⁵³. Dar Biserica, cugetând contrar vrăjmaşilor lui Hristos, pomeneşte în cântări Persoana Lui:

³⁵⁰ Hristos spune şi El că a greşit lui Dumnezeu, însuşindu-Şi păcatul nostru. El Se face prin aceasta om adevărat, dar un început nou al umanităţii, întrucât nu Se naşte cu păcatul, ci-Şi însuşeşte cu voia păcatul nostru, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că îşi însuşeşte cu voia moartea pentru păcat, dar prin voia Lui e mai tare decât păcatul şi chiar decât moartea. Prin acestea Se face un început nou al firii noastre, un început puternic al ei şi nu al alteia, ca să-Şi arate solidaritatea cu noi şi ca biruinţa Lui asupra păcatului şi morţii să le comunice şi firii noastre. Fiul lui Dumnezeu merge până acolo în acceptarea solidarităţii cu noi în purtarea urmărilor păcatului, inclusiv a morţii, încât îşi ia şi nevoia de-a cere mila lui Dumnezeu pentru scăparea de ele. El trăieşte ca om nevoia milei lui Dumnezeu, ca să ne lase şi pe noi în această trebuinţă; dar ca Dumnezeu, sau ca unit cu Tatăl după fiinţă îşi dă, totodată, El însuşi mila a cărei nevoie o simte ca om.

³⁵¹ E vorba de stihurile ce urmează.

³⁵² Hristos îşi însuşeşte păcatele noastre cu voia, până a declara în locul nostru, sau cu noi, că a călcat legile lui Dumnezeu, deşi nu le-a călcat de fapt. E ca o mamă care apare în faţa judecătorului declarând că ea a săvârşit crima de care e acuzat fiul ei. Dar aceasta implică o superioritate în dragoste, care şi-o va însuşi şi fiul, aducând o prefacere în el, nu lăsându-l cum este, profitând de o simplă achitare. La aceasta a rămas teologia apuseană catolică şi protestantă.

³⁵³ Simpla rostire a numelui cuiva plin de putere face să se comunice prin cel ce ştie de puterea aceluia acea putere şi celui către care se rosteşte. Aceasta se întâmplă cu atât mai mult cu numele lui Hristos rostit de apostoli peste cei bolnavi sau îndrăciţi (cf. Mt. 10, 8). Numele lui Hristos continuă să aibă această putere şi după înălţarea Lui la cer, comunicându-se în continuare prin cei ce cred în El. Puterea numelui Lui nu încetează la moarte ca a numelui oamenilor de rând. De aceea a şi poruncit El apostolilor să boteze în numele Lui şi al Tatălui şi al Sfântului Duh (cf. Mt. 28,19).

245

„Pomeni-voi numele Tău din neam în neam” (Ps. 44, 18), şi: „Mir vărsat e numele Tău” (Cânt. 1, 2)³⁵⁴. Biserica e convinsă că Lui I S-a dat numele mai presus de tot numele (cf Filip. 2, 9)³⁵⁵.

Iar de se apropia să mă vadă, minciuni grăia (v. 6). Prorocia trece cuvântul la Iuda, care I s-a alăturat ca ucenic, care vorbea şi născocea rele împotriva Domnului şi s-a însoţit cu iudeii care unelteau sfaturi rele împotriva Lui şi se gândeau să-L omoare, contrar Legii, pe Cel cu adevărat nevinovat. Iar ceilalţi vrăjmaşi, zicând: „Ne e greu şi să-L vedem”³⁵⁶, îi pregăteau moartea. Dar Iuda s-a apropiat ca unul dintre ai Săi pentru a-L privi. Căci socotea că e timpul potrivit pentru a-L vinde, stârnindu-şi şi adunându-şi gândurile nelegiuite privitoare la aceasta. Fiindcă le-a făgăduit ucigaşilor să li-L predea pe Domnul şi socotea că El nu-Şi va da seama de aceasta, spunându-I în chip mincinos: „învăţătorule” (cf. Mt. 26, 25, 49).

Ieşea afară şi grăia (v. 6). Ieşind, zice, afară, s-a întâlnit cu cărturarii şi fariseii, nemaigrăindu-şi numai în inimă, ci pe faţă. şi ce le-a grăit lor? „Ce voiţi să-mi daţi ca să vi-L predau?” (Mt. 26,15).

împotriva mea stăteau toţi vrăjmaşii mei (v. 7). Arată uneltirile şi gândurile ascunse ale iudeilor împotriva Lui. Căci temându-se de mulţime, nu îndrăzneau să le dea acestea pe faţă, ci au făcut sfat pe ascuns. Fiindcă şoptirea este o grăire lipsită de curaj şi o vorbire ascunsă de rău, precum calomnia este osândirea deschisă şi pe faţă.

³⁵⁴ Prin numele persoanei iradiază o putere din ea peste cei ce-l aud.

³⁵⁵ Prin numele lui Hristos iradiază o putere mai presus de puterea oricărui nume. De aceea e şi lăudat mai presus de orice nume. Iar prin nume e lăudată însăşi persoana purtătoare. Prin nume avem în noi puterea persoanei care rămâne totuşi liberă.

³⁵⁶ Cuvântul lui Dumnezeu are mai multe înţelesuri. Nu-l cunoaştem, ca să-l prindem. Ne e greu să-l privim sau ne temem să-l privim etc.

246

Cuvânt nelegiuit spuneau împotriva mea (v. 8). Acesta a fost: „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!” (In 19,15). Că acesta a fost cuvântul nelegiuit, se vede din spusa: „Nu vei omorî pe cel nevinovat şi drept” (Ieş. 23, 7). Dar nu numai acesta, ci şi pâra de tiranie intenţionată pe care au adus-o împotriva Lui, zicând: „Că S-a făcut pe Sine împărat şi împiedică să se dea dajdie Cezarului”. Ba au căutat şi martori mincinoşi împotriva lui Hristos şi au născocit minciuni.

Oare cel ce a adormit nu se va scula? (v. 8) Mântuitorul râde de gândurile iudeilor, ca de unii ce socoteau că prin moarte El Se va descompune ca unul dintre noi. Şi zice: Cum socotiţi că prin moarte se desfiinţează Viaţa? Căci în Mine moartea este somn şi nu e spre desfiinţarea vieţii, ci se face mijloc spre înviere. Căci dacă voi învia a treia zi, cum nu e somn moartea Mea³¹⁷?

Chiar omul păcii mele (cu care eram în pace), în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul (v. 9)357. „Om al păcii” numeşte pe Iuda, pentru că apărea ca făcând parte dintre prietenii şi binevoitorii Lui, ceea ce îl făcea să fie ucenic. Iar ceea ce spune este aceasta: Ce e de mirat dacă vrăjmaşii au uneltit împotriva mea unele ca acestea, când cel atât de apropiat mie şi comesean şi părtaş la aceeaşi hrană a ridicat călcâiul, repezindu-l ca pe o ţepuşă împotriva mea. Dar viclenia ce-o ascundea a dezgolit-o, arătând că încearcă să mă sfâşie prin trădare. A numit viclenia şi răutatea „călcâi”, folosind metafora celor ce se întrec la fugă şi lovesc cu călcâiul pe cei ce aleargă împreună ca să-i facă să cadă.

Iar Tu, Doamne, miluieşte-mă şi mă învie, şi voi răsplăti lor (v. 10). Acestea se potrivesc lui Hristos pentru măsura Lui omenească³⁵⁸.

³⁵⁷ Ipostasul dumnezeiesc, care a luat firea omenească, nu poate muri. El persistă a fi cu dumnezeirea pe „scaun”. Dar El nu poate să nu ştie în vremea morţii şi de umanitatea Sa. Dar admite să o aibă pe ea ca într-un somn. în somn, pe de o parte, continuăm să fim existenţi; pe de altă parte, încetăm pentru scurt timp să fim conştienţi de noi ca oameni şi nu mai avem umanitatea noastră în lucrare. în Hristos era ascunsă, odihnită, nemanifestată umanitatea Sa. Dar ea nu era desfiinţată.

³⁵⁸ Hristos Se roagă lui Dumnezeu să-L miluiască în calitatea Lui de om. Căci n-a luat numai trupul şi sufletul omenesc, ci şi simţirile lor, se înţelege cele curate. Şi între ele este şi simţirea trebuinţei milei lui Dumnezeu. Iar aceasta ca să ne-o transmită cu toată intensitatea ei şi nouă.

247

Căci priveşte iarăşi pe Dumnezeu-Fiul Care, fiind în chipul şi egalitatea lui Dumnezeu şi Tatăl, născut din fiinţa Lui şi împreună şezător pe scaunul Lui şi împreună Stăpânitor al tuturor, este coborât şi în cele mici pentru asemănarea cu noi, spunând mai degrabă omeneşte, pentru smerenie (chenoză), decât dumnezeieşte, către Tatăl Său cuvintele: „Miluieşte-Mă şi Mă învie”. Şi totuşi cum nu e tuturor clar că este El însuşi prin fire mila lui Dumnezeu şi Tatăl?³⁵⁹ El este, de asemenea, învierea şi viaţa, după cuvântul Lui (cf. In 11, 25)³⁶⁰.

Dar era necesar ca El să împlinească toată dreptatea³⁶¹. Şi fiindcă S-a făcut om, să nu refuze micimea, nici să nu dispreţuiască cuvintele potrivite ei, pentru buna rânduială a iconomiei. Dar spunem că mila şi învierea legată de ea nu cere pentru Sine, ci pentru noi, cei ce avem trebuinţă de milă şi înviere. Căci precum intrând în lume păcatul, a intrat împreună cu el ca, cu maica ei şi moartea, care a odrăslit pentru el şi din el³⁶², aşa fiind

³⁵⁹ Dumnezeu, odată ce Se hotărăşte să creeze fiinţe conştiente, infinit inferioare Lui, e prin fire în raportul de izvor de milă cu ele. Căci numai de la El şi în legătură cu El pot avea acestea parte de fericire, sau scăparea de insuficienţa produsă de mărginirile lor şi setea de plenitudine. Iar mila aceasta ne-o revarsă Tatăl, ca Izvorul suprem a toată existenţa, prin Fiul, prin Care le face şi le susţine. Astfel, în Fiul cunoaştem mila lui Dumnezeu-Tatăl, sau Fiul e revelarea milei Lui.

³⁶⁰ La fel, dacă prin Fiul suntem creaţi, susţinuţi în existenţă, mântuiţi de păcat şi de moarte, dacă prin Fiul Său în Fiul ne dă Dumnezeu toate, Fiul este şi învierea, şi viaţa noastră.

³⁶¹ Hristos a împlinit dreptatea ca om în două sensuri: în umanitatea Lui s-a realizat desăvârşirea în curăţie şi în virtute, ca să ni se transmită şi nouă; şi El a trebuit să împlinească toate cele necesare, să împlinească omul, de pe urma păcatului; să sufere urmările păcatului (foamea, setea, oboseala, neputinţele noastre, moartea) ca să le învingă, arătându-Se în lupta cu ele mai tare ca ele. Nelăsând urmările păcatului să ajungă la păcat, cum se întâmpla cu oamenii înainte de Hristos, şi adeseori cu noi după Hristos, în care aceste urmări au ceva întinat, Hristos a biruit păcatul, nelăsându-le să devină ispite păcătoase. Iar această tărie biruitoare ne-a transmis-o şi nouă. Astfel, între cele două sensuri ale împlinirii dreptăţii în Hristos este o legătură. în felul acesta îndreptarea Lui a putut deveni, cu voia şi cu efortul nostru ajutate de El, dreptatea noastră. Aceasta nu e o simplă achitare juridică.

³⁶² în greceşte, păcatul e feminin amartia, iar moartea thanatos, masculin.

248

scos din lume păcatul, a fost scoasă şi moartea. Căci ne îndreptăm în Hristos (cf. Gal. 2,17), îndurându-Se de noi Dumnezeu şi Tatăl. Moartea are, deci, ca sfârşit învierea lui Hristos, prin care şi în care firea omenească a înflorit spre nestricăciune³⁶³.

Când, deci, Mă vei învia pe Mine, o, Părinte, zice Fiul, atunci le voi şi răsplăti lor, se înţelege celor ce au păcătuit contra Mea. Observă că de la micimea asemănătoare nouă Se înalţă iarăşi la ceea ce e potrivit lui Dumnezeu. Căci n-a spus către Tatăl din ceruri: „Când Mă vei învia, vei răsplăti lor”, ci că El însuşi va fi Judecătorul tuturor şi este şi Se înţelege Dumnezeu. „Eu le voi răsplăti”, zice, „lor”. E ceea ce spune şi în alt loc: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să cinstească

³⁶³ Se afirmă mereu sensul transformator al umanităţii noastre realizat prin Hristos. Nestricăciunea nu ţine totuşi de firea creată, mai precis de corpul material. Dar îi este necesară pentru a se menţine în veci aşa cum aspiră omul. În acest sens se împlineşte firea creată. Natura umană e făcută pentru a se întregi, făcându-se nestricăcioasă, cu energia dumnezeiască necreată. Şi are nu numai aspiraţia spre aceasta, ci şi capacitatea de a fi împlinită prin puteri dumnezeieşti. Şi însuşi Dumnezeu a făcut-o cu această necesitate şi capacitate pentru El. De aceea se poate ajunge până acolo că ipostasul divin se poate face ipostas al firii omeneşti. Umanitatea se arată deplin realizată în sfinţi, învăluiţi şi luminaţi deplin de nimbul dumnezeiesc. Prin oameni se pot efectua minuni mai presus de legile naturii omeneşti privită în ea însăşi. Natura omenească are această capacitate de mediu al puterilor dumnezeieşti mai presus de fire. Nu ne putem da seama câte capacităţi sunt în ea. Dar ele sunt numai capacităţi de mediu al dumnezeirii. însăşi materia e făcută pentru a fi mediu al spiritului omenesc. Prin materia ochilor se pot arăta sensuri nesfârşite, prin sunetele limbii, nuanţe spirituale nesfârşite. Dar prin această materie însufleţită de spiritul omenesc se pot manifesta şi puteri dumnezeieşti minunate. Capul omului poate fi învăluit în nimbul de lumină mai presus de fire. Tot universul e făcut de Dumnezeu cu capacitatea de mediu al lucrării mai presus de fire al lui Dumnezeu şi al arătării Lui luminoase nesfârşite. Universul creat e transfigurat la nesfârşit de dumnezeire. Nu e prin el însuşi înălţat la această stare. Dar el poate fi ridicat la o stare penetrată în mod neseparat şi neanulat de dumnezeire. Se simte în aceasta că dumnezeirea e transcendentă, dar nu e închisă în transcendenţă. Ci străbate şi înalţă la starea îndumnezeită „prin har”, nu prin fire, universul. Şi aceasta o face pentru om şi prin om, când voieşte şi omul. Creştinismul nu e nici panteist, nici nu vede lumea condamnată la o închidere în ea însăşi. Nu acceptă nici un dualism al separaţiei între lume şi Dumnezeu, nici o confundare a lor.

249

pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (In 5, 22)³⁶⁴. Dar cum s-ar îndoi cineva că, spunându-se că Tatăl L-a înviat pe Domnul nostru Iisus Hristos din morţi, prin El a făcut-o şi aceasta³⁶⁵. Căci El este, cum am spus, învierea şi viaţa (cf. In 11, 25)³⁶⁶. De aceea a spus şi către iudei despre trupul Său: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica pe el” (In 2,19).

Iar că iudeii au plătit prin pedepse pentru necredinţa în El, nu e nevoie să o arătăm prin multe cuvinte, dat fiind că ei înşişi au arătat-o aceasta prin cele ce li s-au întâmplat: Căci au plătit, predaţi fiind romanilor³⁶⁷. Apoi zice iarăşi în mod omenesc: întru aceasta am cunoscut că M-ai voit pe Mine (v. 11). Grăieşte iarăşi ca om şi ca Cel ce S-a făcut om ca să ne înfăţişeze în Sine

³⁶⁴ Tatăl a pus într-o relaţie specială creaţia cu Fiul. Căci nici ea nu e de la ea însăşi, cum nu e nici Fiul. Dacă prin Fiul creează şi mântuie lumea, e firesc ca prin El să o şi judece, rânduind tuturor destinaţia eternă. Prin Fiul Se ocupă cu lumea de la început până în veci.

³⁶⁵ Fiul, făcut om, cere Tatălui ca om să-L învieze. Dar fiind şi Fiul prin Care a creat şi a mântuit lumea, tot prin Fiul învie Tatăl umanitatea asumată de Fiul. Căci prin Fiul face toate cele ce privesc creaţia. Deci, formula generală este aceasta: Tatăl îl învie pe Hristos ca om prin Hristos ca Dumnezeu, sau, Hristos Se învie cu Dumnezeu pe Sine ca om, făcând-o aceasta şi Dumnezeu-tatăl prin El. Tatăl lucrează toate cele referitoare la lume prin Fiul în Duhul Sfânt, desăvârşindu-le în Duhul Sfânt, sau îi opreşte pe oameni cu Sine în calitate de fii asemenea Fiului Unul-Născut, dându-le Duhul Fiului.

³⁶⁶ Fiul este viaţa lumii, iar întrupându-Se, este şi învierea şi viaţa dumnezeiască redată ei. Cuvântul, creând lumea, a pus pecetea cuvântului pe creaturi, deci a sensului şi a afecţiunii. Căci prin cuvinte oamenii exprimă sensuri şi afecţiuni. Iar aceasta n-o pot face decât ca persoane către alte persoane. Lucrurile sunt sensuri exprimabile de către persoane căutătoare de sensuri. Lucrurile sunt o condiţie a relaţiilor pline de sens şi de afecţiune între persoane. Numai o astfel de lume alcătuită din lucruri drept condiţii pentru relaţiile pline de sens şi de afecţiune între persoane dă lumii un sens. Dar prin sensuri şi afecţiune persoanele înaintează spre un sens ultim şi spre o afecţiune desăvârşită. Nu există persoană fără să caute un sens final, comun şi o desăvârşită afecţiune. Iar ultimul sens şi desăvârşita afecţiune sunt una cu Cuvântul dumnezeiesc. Lumea nu e numai creată prin El, ci e şi creată spre El. Şi El o trage spre Sine, ca în Sine s-o pună în relaţia supremă cu Tatăl (cf. I Cor. 15, 24). Lumea, fără persoane care tind spre Fiul şi Cuvântul, n-ar avea sens şi scop. Totul s-ar mişca pe loc, spre nicăieri.

³⁶⁷ Iudeii au plătit şi pe pământ pentru cele ce-au păcătuit împotriva lui Hristos.

250

lui Dumnezeu şi Tatăl, după ce ne-am întors de la El prin neascultare şi prin păcatul ce ne tiranizează contrar nouă. Căci în Hristos am dobândit, în sfârşit, familiaritatea cu Tatăl şi iubirea³⁶⁸. El este pacea noastră, uşa şi calea spre familiaritatea duhovnicească (spre a ne face proprii Tatălui). Când zice, deci: „Părinte, miluindu-Mă Mă vei învia şi prin aceasta voi şti că M-ai voit”, o spune în loc de: „M-ai iubit”. Căci în iubire totul este voit. Şi atunci „nu se va bucura vrăjmaşul Meu deMine” (v. 11). Iar prin vrăjmaşul întregii umanităţi să înţelegi pe diavolul, care a introdus prin păcat moartea. Şi acesta va sfârşi să se bucure când va vedea firea noastră prefăcută în nestricăciune şi readusă la chipul de la început, desfiinţându-se păcatul şi cu acesta stricăciunea. Iar în mod propriu şi special să înţelegi ca vrăjmaşi ai lui Hristos pe cărturari şi farisei, care au plătit pe Iuda şi L-au dus pe Iisus la Pilat.

Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel (v. 13). încheie şi acum psalmul cu o mulţumire, adusă lui Dumnezeu şi Tatăl pentru toţi şi de toţi. Şi vrednic este, zice, să fii binecuvântat în veci. începând binecuvântarea de la noi, de acum, şi desăvârşindu-se în veacul viitor, când vor înceta cele din parte³⁶⁹.

Psalmul 41

întru sfârşit, fiilor lui Core. Psalmii părţii dintâi ai lui David au fost patruzeci. Iar partea aceasta, a doua, cuprinde treizeci şi unu, dintre care opt se intitulează „Ai fiilor lui Core”. Unul îi este atribuit lui Asaf, unul lui Solomon, iar ceilalţi lui David.

³⁶⁸ Vezi nota 366.

³⁶⁹ Când zicem: „Binecuvântat este Dumnezeu, acum şi pururea (totdeauna) şi în vecii vecilor”, promitem că îl vom binecuvânta mereu până în veşnicie, când binecuvântarea va fi desăvârşită. Iar odată cu ea, înţelegerea binefacerilor şi mărirea lui Dumnezeu, dar şi iubirea noastră faţă de El vor fi desăvârşite.

251

Iar fiii lui Core au fost cântăreţii sfinţiţi ai lor, care au cântat cântarea lor nu ca unii ce i-au alcătuit ei, ci primindu-i de la bărbaţi duhovniceşti cărora li s-a dat cunoştinţa celor ce vor fi la vremea sa de la atoateştiutorul Dumnezeu. Luând, deci, psalmul acesta de la David care l-a alcătuit, fac cunoscute cele ce vor fi În timpurile de pe urmă. Introduc pe Israel însuşi, mărturisindu-se lui Hristos prin pocăinţa ce o vor face la sfârşitul veacului. De aceea s-a şi intitulat „întru sfârşit”, pentru faptul că cuvântul va fi despre cele viitoare. Şi titlul îndeamnă la înţelegere pe cititori, fiindcă au nevoie de înţelegerea lui Dumnezeu cei ce vor să cunoască cele ce vor fi după atâtea timpuri.

Dar cine e Core? El a fost în vremea lui Moise, dar a pierit cu cei ce s-au însoţit răsculându-se împotriva lui. Iar fiii lui nu s-au împărtăşit nici de necredinţa, nici de pieirea tatălui lor. Adică au fost evlavioşi, încât s-au făcut şi psalmozi.

însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel Viu (v. 2). Deoarece în psalmul dinainte de aceasta s-a spus din partea Mântuitorului: „Doamne, miluieşte-Mă şi Mă învie şi voi răsplăti lor” (Ps. 40,10), acum se introduc cei ce L-au răstignit, care au pătimit urmări grele, făcându-se vădit că pe urmă vor fi primiţi. Ei spun că însetează de Dumnezeu şi se doresc după izvorul aflat la El, despre care s-a spus că „la Tine este izvorul vieţii” (Ps. 35, 9). De fapt, Pavel a spus despre ei: „Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel prin fire sălbatic şi împotriva firii, ai fost altoit în măslinul bun, cu atât mai mult aceştia, care sunt după fire, vor fi altoiţi în măslinul propriu” (Rom. 11, 24)³⁷⁰. Deci, spune că pocăindu-se Israel de acestea, va ajunge să se apropie de Dumnezeu pentru simţirea şi sfinţenia cea prin credinţa în Hristos. Şi pe Cel pe Care L-au omorât ca om îl vor numi Dumnezeu cel Viu, mărturisindu-şi rătăcirea prin care au predat morţii pe începătorul vieţii. Iar cuvântul „când vor veni” este propriu celor ce doresc chemarea viitoare şi caută să afle vremea în care se vor arăta şi ei în faţa lui Dumnezeu şi Tatăl, măcar că acum sunt întorşi de la Dumnezeu.

³⁷⁰ Evreii vor fi altoiţi în Hristos, Care-Şi are firea omenească din a lor. Ei se vor întâlni în El cu o umanitate crescută de la Avraam până la a Lui.

252

Căci zice prin Isaia: „Când veţi întinde mâinile spre Mine, voi întoarce ochii Mei de la voi, şi de veţi înmulţi rugămintea voastră, nu vă voi auzi pe voi. Pentru că mâinile voastre sunt pline de sânge” (Is. 1,15). Dar când vor fi chemaţi, vor fi văzuţi de faţa lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Ochii Domnului peste cei drepţi” (cf Ps. 33,16).

Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea (v. 3). Grele nenorociri au venit peste Israel cel căzut din mila cea de sus. Cetăţile Iudeii au fost pustiite de oastea romanilor. Şi Hristos le-a prezis că li se vor întâmpla acestea. Căci a zis: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, veţi zice munţilor: Acoperiţi-ne; şi dealurilor: Cădeţi peste noi” (Lc. 23, 30). Iar suferind Israel acestea, unii din vecinii lor îşi râdeau, precum era firesc, de ei. Căci se bucurau neamurile din jur văzându-i războiţi şi chinuiţi. Deci, în loc de cele plăcute şi necesare, adică în loc de masă şi hrană, lucrurile aşteptate s-au făcut, zice, spre rău şi pricină de curgere a lacrimilor şi de plâns amar. De ce lucruri trebuia să-şi amintească? întâi, că L-a ofensat pe Dumnezeu prin beţia împotriva lui Hristos. Apoi, că nefăcându-se părtaş de mântuire prin El, s-a înrăit în oarecare fel şi a căzut de la orice bună nădejde şi a rătăcit în atât de grele nenorociri. în al treilea rând, că, pătimind acestea, era de batjocura unora, care îi strigau: Unde este Dumnezeul Tău? (v. 3).

Că voi trece în locul cortului minunat, până la casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi de laudă şi în sunet de sărbătoare (vv. 4-5). Cei ce se întristează de râsul vrăjmaşilor nu puţin se îngraşă de nădejdea celor bune şi sar la bucurie şi la o cugetare mai presus de orice descurajare, şi-şi binevestesc lor înşişi că se vor împărtăşi la vremea cuvenită de mântuirea şi viaţa cea în Hristos şi că se vor sălăşlui împreună cu ceilalţi sfinţi în curţile dumnezeieşti şi se vor bucura împreună cu ei de sărbătoarea laudelor nesfârşite aduse lui Dumnezeu. Căci e sfântă această sărbătoare. De aceasta ne încredinţează în alt loc dumnezeiescul David: „Fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda pe Tine” (Ps. 83, 5).

253

Se numeşte cort minunat şi casă a lui Dumnezeu imitaţia de pe pământ a Bisericii celei din ceruri. Căci sfinţii aşteaptă una mai înaltă, când după relele pătimirii de aici îi va primi sfârşitul de trei ori fericit sau cortul lui Dumnezeu cel de sus şi casa Lui cea mai dinlăuntru³⁷¹, în care ridicaţi fiind, vor fi introduşi de puterile îngereşti³⁷², de ceea ce zice: „Voi fi trecut până la casa lui Dumnezeu”. De aceea „vom fi şi răpiţi în nori” (I Tes. 4,17). Şi a numit cortul acela „minunat” în comparaţie cu cel sensibil, arătat prin Moise. Căci pe acela l-a înfipt Domnul, şi nu un om³⁷³. Iar dacă bucurie se face în cer îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte (cf. Lc. 15,10), cum nu e firesc ca, odată ce un suflet, după o nevoinţă îndestulătoare, e ridicat în Sfintele cele cereşti, să stârnească glasul de bucurie al mulţimii celor ce sărbătoresc mântuirea celor ce se împărtăşesc de ea³⁷⁴. De aceea

³⁷¹ între Biserica de pe pământ şi cea din cer este o legătură sau chiar o continuitate. Acolo locuieşte Hristos cel mai simţit de sfinţii ajunşi la unirea cea mai deplină cu El. Dar Acelaşi Hristos locuieşte, mai puţin simţit, în Biserica de pe pământ, formată din credincioşii trăitori încă aici. E o revărsare a puterilor Lui de acolo şi o înălţare a rugăciunilor credincioşilor de aici, odată cu o înaintare a lor prin viaţa tot mai înduhovnicită spre Biserica Lui din cer.

³⁷² Dacă cei ce cred în Hristos se unesc împreună în El, e firesc să se unească şi cu îngerii. E o unire care se desăvârşeşte pe măsura sporirii lor duhovniceşti şi a iubirii între ei. în cer vom simţi un grad maxim al unirii între noi şi cu îngerii. Toţi vom lăuda într-o bucurie comună pe Dumnezeu. îngerii fiind mai sus de noi, prin unirea cu ei vom fi ridicaţi şi noi la mai marea intimitate cu Dumnezeu.

³⁷³ Cortul acela este trupul sau umanitatea lui Hristos. Dacă noi înşine suntem un cort al lui Dumnezeu făcut de El însuşi (cf. II Cor. 5,1), cu atât mai mult este umanitatea lui Hristos (cf. In 2,19). în acest cort locuieşte nu numai Fiul lui Dumnezeu ca Ipostas, ci toţi cei ce cred în Hristos. în acest sens, noi toţi formăm trupul Lui. „Inferioritatea reciprocă” dintre cei ce se iubesc e desăvârşită în relaţia dintre cei ce cred şi Hristos, sau între aceştia înşişi, fără confundarea lor ca persoane. E adevărul pe care-l experiem în mod real şi pe care l-a formulat şi i-a dat o temelie în Hristos, pentru prima dată, Evanghelia lui Hristos şi-l poate susţine numai creştinismul faţă de orice panteism filosofic sau religios, care anulează persoanele şi golesc existenţa de sens.

³⁷⁴ Toţi se vor bucura de fiecare din prilejul intrării lui la fericirea desăvârşită, în unirea deplină cu ei. Dacă fericirea desăvârşită a tuturor se va înfăptui când toţi vor fi ajuns să se bucure împreună de ea (cf. Evr. 11,40), e de cugetat că odată cu fiecare om care intră la fericire în comuniune cu ceilalţi, după o vieţuire pământească plăcută lui Dumnezeu, va spori fericirea tuturor celor ajunşi mai înainte la ea.

254

se spune aici: Voi ajunge „în glas de bucurie şi de laudă şi în sunetul celor ce sărbătoresc”, căci acela cântă şi este cântarea sa închinată lui Hristos, Care l-a mântuit, cu a acelora.

Pentru ce eşti trist, suflete al meu? Şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că îl voi lăuda pe El. Mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu (vv. 6-7). Poporul care L-a răstignit îşi mustră tristeţea folosindu-se de nădejdea în Hristos Şi zice: „Dacă a fost rânduit, o, suflete, un timp în care chemarea cea prin credinţă să ne ducă împreună cu cei ce sărbătoresc în cort, pentru ce eşti trist şi te topeşti de supărări? Nădăjduieşte în Dumnezeu. Căci mă voi mărturisi Lui şi El va fi Mântuitorul feţei mele. Iar „faţă” pare să se spună aici în loc de frumuseţe. Căci cei ce cred în Hristos dobândesc frumuseţea dumnezeiască ce li se cuvine, care ia chip în ei prin sfinţenie şi dreptate. Fiindcă cei necredincioşi arată o urâţenie. Căci nu au frumuseţea dumnezeiască şi nepătată ce li se cuvine. De aceea celor ce au cinstit dreptatea în Lege după ce au primit credinţa, dumnezeiescul Pavel le scrie, zicând: „Copii, pe care iarăşi vă nasc în dureri, până ce va lua Hristos chip în voi” (Gal. 4, 19)³⁷⁵. Deci când Hristos ia chip în voi, atunci mântuirea se arată pe faţa sufletului, adică lucrează frumuseţea ei.

Şi foarte bine mărturiseşte pe Emanuel ca Dumnezeu poporul care L-a răstignit, deşi L-a prigonit odată şi a zis: „Pentru

³⁷⁵ Frumuseţea omului credincios, curat, smerit, iubitor, delicat e, pe de o parte, frumuseţea care pune în relief adevărata lui umanitate; pe de alta, ea nu e numai din resursele lui, ci din darurile dumnezeieşti. E ceva asemănător cu faptul că lumina soarelui, luminând pe om, îi dă o anumită frumuseţe care-l pune pe el însuşi în relief, dar, pe de alta, ea se datorează şi luminii solare ce cade pe faţa lui. Sau şi faţa unei persoane ce se ştie iubită capătă o frumuseţe care pune în relief în umanitatea ei, dar care, pe de altă parte, nu e numai a ei. Deci ceea ce se spune aici, că „frumuseţea cuvenită” a omului e „frumuseţea dumnezeiască”. Avem iarăşi nedespărţirea dintre persoană şi persoană. în ceea ce arăt eu e şi ceea ce am de la tine. Aceasta ne ajută să înţelegem că Hristos „ia chip în noi”. Avem aici o identificare a frumuseţii cu bunătatea şi cu luminozitatea. Din faţa omului bun iradiază o lumină. De aici nimbul sfinţilor în icoanele ortodoxe. Dimpotrivă, faţa omului rău e urâtă, întunecată. în special, poporul român îi spune omului rău „om urât”.

255

ce, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu?”. Dar ca unul care a cunoscut după aceea arătarea Lui şi I-a adus mărturisirea, îl numeşte pe El Dumnezeul său şi-I dă numele cel bun împreună cu noi, prin faptul că este şi se numeşte creştin.

Sufletul meu s-a tulburat în mine. Pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine din pământul Iordanului şi al Hermonului, muntele cel mic (v. 8). Deoarece s-a tulburat, zice, sufletul meu, mă voi mângâia aducându-mi aminte de minunile Tale, pe care ni le-ai arătat la Iordan şi la muntele învecinat al Hermonului. O spune aceasta în înţeles mai înalt. Când voi veni la Iordan, adică mă voi învrednici de Sfântul Botez, îmi voi aduce aminte de Tine prin cuvântul mărturisirii (de credinţă). îmi voi aduce aminte şi de Hermon, care se tâlcuieşte „calea sfeşnicului”, întrucât Sfântul Botez deschide calea luminării³⁷⁶.

Dar mi se pare că intenţia celor spuse este următoarea, dacă ţinem seama de istorisire: după sfârşitul lui Moise, Isus [Iosua Navi], conducând poporul în pământul făgăduinţei, când preoţii au venit la Iordan purtând pe umeri chivotul, Iordanul, cum zice Scriptura, şi-a umplut toată matca (cf. Ios. 3,15). Şi s-au oprit apele ce coborau de sus, închegate într-una. Iar cele ce curgeau mai jos s-au coborât în marea sărată. Şi toţi fiii lui Israel au trecut prin mijlocul Iordanului ca pe uscat, partea de jos a râului intrând în marea sărată, iar cea care cobora de sus oprindu-se în chip minunat prin puterea lui Dumnezeu şi retrăgându-se. Căci apele Iordanului ce curgeau din izvoarele de sus, neavând loc pe unde să treacă, se încovoiau şi se adunau într-o grămadă, ridicându-se unele peste altele, dat fiind că trecerea le era închisă. Readucând, deci, în amintirea poporului harul grijii arătate de Dumnezeu atunci, pe drept cuvânt mă topesc cu sufletul nevăzând arătându-se nici o astfel de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, acum. Căci aceia au trecut în chip minunat Iordanul şi muntele de lângă el, Hermonul. Iar

³⁷⁶ De aceea, în Biserica primelor secole Botezul se numea şi luminare (fotismos), pentru că el aduce lumina în existenţa omului, cunoscând că se va mântui prin Dumnezeul Treimii şi prin Iisus Hristos.

256

cu mine, care vorbesc despre acestea, nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Acestea sunt cuvintele celor robiţi.

Adânc pe adânc cheamă în sunetul căderilor apelor Tale (Abis pe abis cheamă în sunetul cataractelor apelor Tale) (v. 9). „Adâncul” înseamnă nesfârşitul mulţimii. O spune aceasta în loc de: „Cheamă în ajutor însoţirea unora cu altele, pentru că însoţirea lor face cu putinţă trecerea prin căderi de ape”. A înţeles îngăduinţa lui Dumnezeu prin care se trece spre adâncuri. Dar nu aminteşte numai minunea săvârşită în Iordan spre mântuirea fiilor lui Israel, ci înşiră şi alte minuni, arătând după aceea şi cele ce s-au întâmplat în diferite timpuri. Astfel, alte neamuri au venit cu oaste împotriva lui Israel în Masifat, cum s-a scris în Cartea Regilor (cf I Rg. 7, 8). Iar când au venit să lupte, instruiţi în meşteşugul războiului, fiii lui Israel, temându-se de atac, au venit la dumnezeiescul Samuel şi i-au cerut să facă rugăciuni pentru ei. Iar acesta a jertfit un miel de lapte şi a vărsat apă pe pământ, ca chip al tainei lui Hristos. Şi săvârşindu-se o astfel de jertfă, a căzut peste aceia atâta grindină, că au pierit aproape toţi, fără să lupte nici un om împotriva lor. Deci s-a părut psalmistului că e potrivit să numească această cădere nemăsurată a grindinei ca un adânc căzând peste adânc. Căci spune „cheamă” în loc de „provoacă”. Fiindcă a fost o mişcare a uneia peste alta, prima mişcare (năvală) provocând-o pe a doua. Iar prin sunetele cataractelor pot fi înţelese zgomotele grindinei³⁷⁷.

Toate talazurile înalte şi valurile Tale peste mine au trecut (v. 10). Apoi aminteşte îndată altă minune. Căci au trecut prin Marea Roşie, fugind de asupririle lui Faraon. Şi deşi apele se arătau ca nişte talazuri înalte sau ca nişte înălţimi pornite împotriva lor, nu le-au adus nici o vătămare. Aceasta socotesc că se spune prin cuvintele: „Toate înălţările şi valurile Tale peste mine au trecut”³⁷⁸. Căci a ridicat apele ca un zid şi au păzit trecerea uscată.

³⁷⁷ Dar cred că „abis pe abis cheamă” trebuie înţeles şi ca: abisul sufletului cheamă abisul lui Dumnezeu, sau viceversa. Iar din abisul lui Dumnezeu I cad adevăratele ape ale vieţii şi ale luminii înţelegătoare în forma unor adevărate cataracte. Inspiraţiile sunt fulgerătoare.

³⁷⁸ Precum talazurile înalte ale Mării Roşii au trecut peste Israel fără să-l vatăme, aşa toate necazurile peste cei necredincioşi.

257

Ziua va porunci Domnul milei Sale, iar noaptea, cântării de laudă către El (v. 11). (A lui Chiril şi Teodoret) Ziua, adică pe faţă şi în lumină, Dumnezeu făgăduieşte mila prin cuvântul sfinţilor. Dar o arată şi o face arătată şi o duce la capăt noaptea, adică în chip nevăzut³⁷⁹. Dar poate voieşte să ne arate şi iuţimea ajutorului lui Dumnezeu. Căci precum voind, mi-ai adus valurile vrăjmaşilor, aşa voind să mă izbăveşti, îmi dăruieşti foarte repede ajutorul, încât îndată ai poruncit ca nimic să nu mă împiedice să-Ţi mulţumesc şi să nu fie nimic la mijloc între porunca Ta şi eliberarea mea.

Dar leagă şi al treilea înţeles de cele spuse. Când Rapsache, împresurând Ierusalimul, îl hulea pe Dumnezeul tuturor ca neputând să-i scape pe ei, având ca urmare omorârea într-o noapte de către înger a o sută optzeci şi cinci de mii din cei cu el, Dumnezeu i-a prezis aceasta lui Iezechia înainte de acea noapte, zicând: „Voi ocroti cetatea aceasta pentru Mine şi pentru David, sluga Mea” (Is. 37, 35). Ziua s-a făcut, deci, făgăduinţa, iar noaptea, fapta. E ceea ce spune cuvântul: „Ziua va porunci Domnul milei Sale, şi noaptea va arăta”. Văzând, deci, atâta purtare de grijă a lui Dumnezeu, nu se cuvine oare să lepezi întristarea şi să-ţi pui nădejdea în El?

La mine, rugăciunea se închină Dumnezeului vieţii mele (v. 12). Dumnezeiescul Chiril, punând punct după: „iar noaptea, cântării de laudă către El”, apoi adăugând „Rugăciunea mea, Dumnezeului vieţii mele”, tâlcuieşte stihul astfel: Israel cel lepădat înainte, devenit credincios, zice că are în sine numai rugăciunea pentru viaţa sa şi nimic altceva din cele vremelnice. Sau fiindcă jertfele Legii cele prin sânge se făgăduiau odinioară lui Dumnezeu, dar de la umbră s-a trecut la adevăr, acum închinăm Lui viaţa noastră, după cuvântul: „înfăţişaţi trupurile voastre lui Dumnezeu jertfă vie, sfântă” (Rom. 12,1). Aşadar, «rugăciunea” înseamnă aici făgăduinţa. Deci sensul e acesta: „La

³⁷⁹ Ne face mila cunoscută prin înţelesul cuvintelor. Dar e transmisă real ■dincolo de aceste înţelesuri.

258

mine, la Israel, rugăciunea şi făgăduinţa vieţii mele se închină (se consacră) lui Dumnezeu”. Apoi arată cuvintele rugăciunii.

Spune-voi lui Dumnezeu: „Sprijinitorul meu eşti Tu. Pentru ce m-ai uitat?” (v. 13) Poporul ce se pocăieşte reia rugăciunea, chemând iarăşi în ajutor mila lui Dumnezeu. Căci eu, zice, nu uit îndurările Tale şi nădejdile ce le pun în Tine. Tu însă nu ştiu pentru ce m-ai uitat.

Dar nu socoti că la Dumnezeu uitarea este o pătimire (ceva fără voie). Ci este părăsire. Uitarea omenească este o pătimire, o pierdere a memoriei. Dar aceasta nu se atinge de firea dumnezeiască. Fiindcă Dumnezeu este nepătimitor şi neschimbat. Pentru aceasta se întreabă psalmistul: „Pentru ce m-ai uitat?”. Dar nimeni nu întreabă despre pătimirea fără voie a uitării, zicând: „Pentru ce?”. Ci uitarea cu voia (a lui Dumnezeu) e negrija Lui pentru un om care nu e vrednic de grija lui Dumnezeu³⁸⁰.

Când se sfărâmau oasele mele, mă ocărau cei ce mă necăjeau (v. 14). Pomenind pe vrăjmaşi, osândeşte lipsa lor de blândeţe şi de milă. Au sfărâmat, zice, oasele mele, adică s-au pornit asupra mea într-un mod de nesuportat. Şi năpustindu-se în chip necuvenit, mi-au pricinuit toată zdrobirea. Dar ceea ce mi-a fost şi mai de nesuferit a fost părerea lor despre părăsirea mea de El, strigând neîncetat: „Unde este Dumnezeul tău?”, ceea ce înseamnă: „Cine te va scăpa de prigoniri? Şi unde este Cel ce-ţi făgăduia odinioară să te ajute, întru Care ţi-ai pus toată nădejdea?”. Căci nu pot suporta sfinţii grăirea urâtă împotriva lui Dumnezeu.

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui (îl voi lăuda pe

³⁸⁰ Dumnezeu uită cu voia. Uitarea Lui e părăsire. Propriu-zis, chiar părăsirea ţine seamă de nedeschiderea unora faţă de El. El nu intră cu voinţa Sa de-a Se face cunoscut în cei ce nu voiesc aceasta. El respectă libertatea omului, fără o impunere a Lui în cugetarea cuiva fără voia lui, care ar anula calitatea de persoană a aceluia. într-un fel, Dumnezeu ştie de toţi. Dar mulţi, nesimţind, cu voia, prezenţa lui Dumnezeu, socotesc că El i-a uitat. De altfel, nici omul nu uită definitiv persoanele pe care le-a cunoscut odată. Ci amintirea unora se adânceşte în el datorită faptului că nu le poate ţine mereu pe toate în amintirea actuală. Negândind multă vreme la unii, nu-i mai ai în amintire; sau îţi revine rar amintirea lor.

259

El) (vv. 16-17). (A lui Chiril şi Teodoret) Este propriu celor ce pătimesc să întoarcă în ei gânduri neîncetate, când de deznădejde, când de nădejde. Aceasta o face şi aici atât Israel, care se pocăieşte, cât şi poporul aflat în robie. Căci plângând mult u?ntru nenorocire, porunceşte iarăşi sufletului său să nu se topească de mâhnire, nici să se tulbure, ci să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi să-I mulţumească Lui, Care luând chip de rob, S-a făcut mântuire feţei noastre, adică frumuseţii paşnice pe care am întinat-o. Apoi iarăşi înălţând la mângâiere sufletul său şi nelăsându-l să se veştejească în întristări, caută cu înţelepciune la nădejdea în Dumnezeu şi zice: „Pentru ce eşti mâhnit, sufletul meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui. Mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu”. Am dat, deci, mântuirea acestora.

Psalmul 42

Psalmul lui David. După ce dumnezeiescul Chiril a introdus în psalmul dinainte, în vorbire, pe Israel, ca pe unul care cunoaşte chemarea lui din timpurile din urmă şi însetează să se facă propriu al lui Dumnezeu prin credinţă, în psalmul de faţă introduce mulţimea neamurilor, care se roagă să se mântuiască prin credinţa cea în Hristos. Ele voiesc să afle şi pricini pentru care s-au pierdut. Iar aceasta a fost răutatea diavolului şi tirania duhurilor necurate. Pe aceştia îi numeşte şi „neamul necuvios”. Sau poate că numeşte aşa şi pe slujitorii necredinţei acelora, adică pe scriitorii şi poeţii elinilor. Pe aceştia îi mai numeşte şi nedrepţi şi vicleni, ca pe nişte amăgitori şi mincinoşi. Căci zice: Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără dreptatea mea de neamul necuvios etc. (v. 1). Tu însuţi, zice, fii judecătorul meu, Doamne, Care nu

260

judeci din auzire, ci scoţi la iveală dreptatea din ştiinţă³⁸¹. Şi scapă-mă de tirania Satanei şi a dracilor străini. Căci Isaia îl numeşte pe diavol om, zicând: „Au spus că om egiptean, şi nu Dumnezeu, le ajuta lor” (Is. 31, 3)³⁸².

Că Tu eşti, Dumnezeule, întărirea mea (v. 2). Cei din tăierea împrejur, pocăindu-se, îşi socotesc pe Dumnezeu întărirea lor. Iar cei din neamuri, după ce au crezut, şi-L iau pe El ca tărie. Dar cei aflaţi în robie nu nădăjduiesc să fie izbăviţi de altul. Dar când şi cei ce n-au crezut îi spun lui Dumnezeu: „Că Tu eşti, Dumnezeule, întărirea mea”, spunem că prin aceasta trebuie înţeles că Dumnezeu, fiind Făcătorul tuturor şi susţinându-le pe toate în existenţă, e de fapt întărirea tuturor, prin harul dat la început firii comune³⁸³. Iar dacă unii nu L-au ascultat, suferind o alunecare cu voia şi s-au depărtat de Dumnezeu prin păcat, ba şi-au însuşit şi slujirea creaturii în locul Lui, nimic nu-i împiedică să spună şi ei că Dumnezeu este întărirea lor³⁸⁴. Dar au fost scoşi de la El prin păcatul ce s-a interpus, fiind necăjiţi şi apăsaţi şi ţinuţi în întristare de Satana. însă aceasta le dă o stare de aşteptare³⁸⁵.

Pentru ce m-ai lepădat? (v. 2) Cei ce doresc chemarea în Hristos se vor împărtăşi de ea, şi se roagă să înceteze întoarcerea lui Dumnezeu de la ei, ca să nu-i mai necăjească Satana. Şi cei robiţi,

³⁸¹ Judecătorii omeneşti pronunţă dreptatea pe baza a ceea ce aud de la împricinaţi şi de la martori, care nu sunt feriţi de pătimire. Dumnezeu cunoaşte chiar gândurile care au stat la baza faptelor săvârşite şi e cu totul nepărtinitor, sau cu adevărat drept.

³⁸² Diavolul se face asemenea omului rău, şi invers. Eul unuia devine interior celuilalt. Dar ciurda demonilor este cu adevărat un neam străin.

³⁸³ Puterea prin care Dumnezeu a creat toate şi le susţine, chiar şi pe cei necredincioşi, este şi ea un har, căci nimic nu a venit la existenţă şi nu se menţine în ea prin sine. Dar acesta nu e un har mântuitor.

³⁸⁴ Numesc şi aceia pe Dumnezeu întărirea lor, fie dintr-un simţământ neanulat al firii şi dintr-o aşteptare a scăpării de o stare ce nu-i mulţumeşte, fie înţelegând prin Dumnezeu lumea creată.

³⁸⁵ Omul nu e fericit în starea de păcat. E o stare de îngustare şi de chin. De aceea, chiar ea îl face să aştepte o eliberare de ea, prin puterea lui Dumnezeu superioară ei.

261

ştiind că tăria lor a fost de la Dumnezeu, pe drept cuvânt numesc robia lor de acum lepădarea din partea lui Dumnezeu. Iar cuvântul: „Pentru ce m-ai lepădat”, nu-l spun acuzând pe Dumnezeu sau lipsiţi de nădejde, ci pentru că doresc să ajungă la capătul relei (grelei) pătimiri prin mila lui Dumnezeu. Pentru ce, Doamne, zice, nu se împlineşte ceea ce e propriu Ţie, adică mila, ci necazul, care e de la noi?

Trimite lumina Ta şi adevărul Tău (v. 3). În mod clar se arată prin aceste cuvinte luminarea ce ne vine prin Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor. Aceasta a făgăduit-o Dumnezeu odinioară şi prin glasul lui Isaia, zicând: „Voi face lor întunericul lumină şi toate cele strâmbe, drepte” (Is. 42,16). Iar către însuşi Fiul Său zice: „Iată, Te-am dat pe Tine spre legătură, fii lumină a neamurilor, deschide ochii orbilor” (Is. 42, 6-7)³⁸⁶. în acest cuvânt îl roagă pe Dumnezeu şi Tatăl din ceruri să le trimită lumina Lui proprie, adică pe Cuvântul, Care străluceşte în mod dumnezeiesc din fiinţa Lui, pe Care îl numesc şi Adevărul³⁸⁷, deosebindu-l de zeii mincinoşi. De fapt, era firesc ca ieşind ei

³⁸⁶ în textul grec, este „Testament” (Legământ). Dar şi cuvântul acesta, cât şi cel de „legătură” din traducerea românească (ediţia 1914) a Bibliei arată o legătură în care intră Dumnezeu cu lumea. E o legătură la care Se obligă Dumnezeu din iubire faţă de oameni. în legătura cea mai deplină intră Dumnezeu cu lumea prin Fiul Său. în Fiul se vede legătura lui Dumnezeu cu lumea. El a unit în Sine firea dumnezeiască cu cea omenească sau cu creaţia. Prin această legătură şi comunicare vie, lumina lui Dumnezeu sau sensul deplin al existenţei noastre, ţinta noastră veşnică, se face cunoscută oamenilor. Cei ţinuţi înainte în întuneric şi orbire, acum văd lumina supremă, lumina tuturor.

³⁸⁷ Naşterea din Dumnezeu ca Duh şi ca Cel care e sensul personal al tuturor poate fi numită şi strălucire sau iradiere de lumină şi de sens. Propriu-zis, poate să nu iradieze sensibil din Cel ce e Sensul suprem. Dar şi sensul care iradiază din Sensul suprem e tot personal. Căci altfel I-ar fi inferior Lui. Lumina ce iradiază din Lumină trebuie să fie într-un dialog. Altfel n-ar fi nici lumina iradiantă, nici cea iradiată cu adevărat sens. Realitatea supremă ar fi şi ea un întuneric. Şi numai strălucind ca Lumina personală, ea face cunoscută realitatea supremă ca Adevărul prin excelenţă. Adevărul lipsit de conştiinţă despre Sine nu e adevăr. Adevărul implică conştiinţa Lui despre Sine şi conştiinţa Altuia despre El. Adevărul e dialogic, e bipersonal. Tatăl e Adevărul ultim iradiant, şi Fiul e Adevărul iradiat din Adevărul suprem. Iradierea Adevărului ca a doua Persoană e condiţia Adevărului suprem, implicând conştiinţa de Sine.

262

din vechea rătăcire şi alergând la Lumina cea adevărată să se folosească de astfel de cuvinte. Chiar şi Hristos însuşi spune despre Sine: „Eu sunt Lumina şi Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). Şi lumina nu e altceva, după fiinţă, decât adevărul³⁸⁸ (căci Fiul lui Dumnezeu este amândouă). Altfel, e numai o părere³⁸⁹; întrucât eliberează de umbră şi de minciună, este adevăr. Iar întrucât eliberează de rătăcire şi de neştiinţă, e lumină.

Deci se roagă să li se trimită lumina şi adevărul, desigur, ca unii ce nu le au pe acestea. Iar cei ce vieţuiesc în chinuri şi necazuri ca închişi în întuneric numesc scăparea de ele lumină şi adevăratul şi neclintitul ajutor al lui Dumnezeu.

Acestea m-au povăţuit şi m-au călăuzit la muntele cel sfânt al Tău şi la locaşurile Tale (v. 3). Spune „m-au povăţuit” în loc de „mă vor povăţui”, punând un timp în locul altuia. Căci nu spun că au fost povăţuiţi ca unii ce s-au împărtăşit deja de lumina dumnezeiască şi au primit adevărul, ajutaţi de ele, ci că vor fi povăţuiţi mai degrabă spre ele, de se vor împărtăşi de lumină şi de adevăr la muntele cel sfânt şi la locaşurile Lui. Iar că s-a pus un timp în locul altuia, ne învaţă cu uşurinţă conţinutul stihurilor următoare. Căci acelea spun că „Voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu şi mă voi mărturisi Ţie” (vv. 4-5), iar înţelesul lor e acesta: „Trimite lumina Ta şi adevărul Tău, care mă vor povăţui şi mă vor conduce la muntele ceresc şi la locaşurile din el”³⁹⁰. Sau, prin munte înţelegem Biserica. Căci aşa e obiceiul sfinţilor proroci

³⁸⁸ Adevărul nu poate să nu fie lumină. Iar lumina nu poate să nu fie conştiinţă, cum am spus la nota anterioară. Un adevăr fără conştiinţă de sine sau despre el e un adevăr în întuneric sau… întunecat. Şi aceasta înseamnă lipsă de spirit. Deci e o realitate lipsită de ceea ce e mai esenţial.

³⁸⁹ O lumină sau o idee afirmată, lipsită de adevăr ca existenţă, e numai o părere sau o afirmare mincinoasă.

³⁹⁰ Cerul, sau viaţa desăvârşită, curată şi plină de Dumnezeu, este muntele existenţei la care suntem chemaţi să ajungem lângă Hristos, Care S-a înălţat ca om la cer, la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. E suprema înălţare spirituală la care a fost ridicat omul. Şi numai pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut unul dintre noi, ne înălţăm şi noi, cei ce ne alipim Lui acolo. Nu ne dăm deplin seama de negrăitele posibilităţi virtuale ascunse în firea omenească, menite să fie actualizate prin Fiul lui Dumnezeu, Care Se poate face om, pe de o parte, prin puterea Lui, pe de alta, prin posibilităţile puse în om în scopul acesta.

263

să o numească pe ea, ca una ce se află în înţeles spiritual la înălţime şi nu are nimic coborât în ea. Căci mulţimea celor ce au crezut în Hristos nu voieşte să cugete la cele pământeşti, ci vieţuiesc în ceruri, chiar dacă umblă pe pământ.

Şi voi intra la jertfelnicul lui Dumnezeu (v. 4). Vorbind în nunele neamurilor, adaugă la cele spuse şi acestea, anume că n-au intrat la jertfelnicul lui Dumnezeu, dar că vor intra la vremea chemării la jertfelnicul dumnezeiesc şi atotneprihănit al Mântuitorului, adică în Biserică, în care săvârşim Sfânta şi preacurata şi nesângeroasa Jertfă³⁹¹ şi în care, în loc de tămâie subţire şi compusă, aducem lui Dumnezeu doxologiile (slavosloviile), folosindu-ne de trup ca de o alăută. Şi rodul acestui fapt, care ştim unde se săvârşeşte, spunem către Dumnezeu că este tinereţea mea. Iar prin tinereţea din aceste cuvinte nu înţelegem pe cea trupească, ci mai degrabă pe cea care se desăvârşeşte în înnoirea minţii de la Dumnezeu³⁹². Dezbrăcaţi, zice Scriptura, pe omul cel vechi, care se strică (se corupe) prin poftele înşelătoare, şi îmbrăcaţi pe cel nou, pe cel zidit după Dumnezeu în cuvioşie şi dreptate (cf. Col. 3,10-12). Despre aceasta zice şi psalmistul: „Se vor înnoi ca ale vulturului tinereţile tale” (Ps. 102, 5), de care se veseleşte cineva împlinind faptele binecredincioşiei^393.

³⁹¹ Fără altar şi fără Jertfa lui Hristos adusă pe el, nu e Biserică. Inima Bisericii este altarul pe care I se aduce jertfa tatălui pentru noi. Altarul e interiorul ei ultim, sau vârful ei ajuns până în faţa Tatălui, adâncit în viaţa Tatălui. în Jertfa din altar se uneşte creaţia cu Creatorul, comunitatea cu Dumnezeu. Căci în Hristos umanitatea este unită cu Dumnezeu într-o Persoană, avându-ne pe cei ce voim uniţi prin Sine cu Dumnezeu şi Tatăl. Iar unirea aceasta se află în mişcare spre Tatăl şi spre noi, sau în mişcarea ce ne adună pe noi şi ne prezintă Tatălui, în prelungirea stării de Jertfă a lui Hristos prin care Se predă pe Sine şi în Sine pe noi, care ne alipim Lui, Tatălui. Aceasta e suprema înălţime la care e ridicată umanitatea, în faţa Tatălui ceresc.

³⁹² Dumnezeu e veşnic tânăr, pentru că nu e supus timpului care îmbătrâneşte. Cei ce primesc comunicarea vieţii Lui rămân şi ei veşnic tineri. De aceea, se spune în cântările de la înmormântare că cel ce a trecut la Dumnezeu a intrat în viaţa „neîmbătrânitoare”.

³⁹³ Cine face bine altuia se veseleşte şi veselia aceasta îi dă o tinereţe spirituală.

Dar şi tinereţea adevărată, care include pe cea spirituală, face bine, şi aceasta îi întreţine veselia, care e proprie tinereţii. Omul egoist, închis în sine, e un încruntat, lipsit de veselie şi, deci, bătrân, lipsit de elan, de entuziasmul propriu tinereţii.

264

Mărturisi-mă-voi Ţie în alăută (v. 5). (A lui Chiril şi Atanasie) Alăută numeşte trupul, ale cărui simţuri mintea le foloseşte ca pe nişte strune, înălţând cântarea lor către Dumnezeu. Dar alăuta înseamnă şi mortificarea trupului şi simfonia virtuţilor. Căci nervii produc, pe de o parte, mortificarea simţurilor, dar armonia lor produce, pe de altă parte, simfonia virtuţilor³⁹⁴. În sfârşit, adăugând virtutea, psalmistul exprimă veselia, iar prin rostirea îndoită a lui Dumnezeu, iubirea. Căci zice: „Dumnezeule Dumnezeul meu”, ca să afli pe cei din tăierea împrejur pocăindu-se, iar cei din neamuri recunoscându-L pe Dumnezeul tuturor ca pe Acelaşi Dumnezeu mai presus de toate, prin râvnă şi credinţă, se veselesc de tinereţea lor duhovnicească, ca opusă omului vechi. Căci numai cel tânăr în duh şi în cugetare, fiind una cu omul nou şi având însuşirea Duhului, cere lui Dumnezeu această tinereţe care veseleşte.

Nădăjduieşte în Dumnezeu (v. 7). în loc de „nădăjduieşte”, Symmachus a spus „aşteaptă”. Aşa poţi să spui şi tu: „Aşteptând, am aşteptat pe Domnul şi a luat aminte la mine” (Ps. 39,1). Şi: „Nădejdea nu ruşinează” (Rom. 5, 5). Şi de ce trebuie să te întristezi, când sunt nădăjduite atâtea bunătăţi? Căci mai e doar puţin şi Cel ce e să vină va veni, Cel ce e Lumina şi Adevărul nu va întârzia³⁹⁵.

Psalmul 43

întru sfârşit. Fiilor lui Core, spre înţelegere. Având acelaşi titlu cu Psalmul 41, şi având acelaşi scop cu titlul amintit, e necesar să se spună care e scopul psalţilor. Vom vedea în ei pe cei

³⁹⁴ Virtuţile au în ele atât o mortificare a poftelor, cât şi o armonie. O singură virtute nu e virtute adevărată, căci nu arată realizat pe omul întreg, deci omul adevărat.

395 Lumina are în ea pornirea de-a se răspândi, şi adevărul pornirea de-a se face cunoscut, fapt căruia îi corespunde o sete de a-l cunoaşte a celor ce nu sunt existenţe pur materiale. Principalul e să ai nădejdea, sau să doreşti să ţi se descopere lumina şi adevărul. Şi ele ţi se vor arăta.

265

ce au vieţuit fără greşeală potrivit Legii şi au împlinit faptele de laudă ale vieţuirii de atunci. Aşa a fost dumnezeiescul Pavel, care scrie că a fost fără prihană în dreptatea cea după Lege (cf. Filip. 3, 6). Altora li se pare că cele spuse au un înţeles mai înalt după ediţia primă, adică a lui Eusebiu al Cezareei³⁹⁶. După acesta, psalmul trebuie văzut ca referindu-se la Sfinţii Proroci sau la cei ce au observat fără prihană slujirea cea din Lege.

Şi i-ai sădit pe ei (v. 3). Se spune că au fost sădiţi ca o vie. Căci Israel a fost o vie bogată în viţe. Şi strămutând via din Egipt, ai pedepsit popoare şi le-ai alungat pe ele.

Dreapta Ta şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale (v. 5). Adăugând „şi luminarea feţei Tale”, a amintit, aşa cum se cuvine, şi de lucrarea Sfântului Duh. Căci Fiul este faţa lui Dumnezeu şi Tatăl, fiind chipul întru totul asemenea şi pecetea Ipostasului Lui (cf. Evr. 1, 3). Iar luminarea este Cel trimis de la El în mintea şi în inima celor chemaţi spre răscumpărare sau înţelegere, Care aduce prin Sfântul lui Dumnezeu pe cei luminaţi³⁹⁷. Izbăvirea lui Israel şi puterea biruitoare a lui asupra neamurilor este lucrată de Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul şi întru luminarea cea prin

³⁹⁶ La nota din PG, col. 1017, se spune că în ediţia maurină a lui Eusebiu textul e socotit ca vorbind despre proroci.

³⁹⁷ Fiul e faţa Tatălui, care-L revelează pe Tatăl. Duhul este luminarea ce iradiază din această faţă în mintea şi în inima celor chemaţi la mântuire. Dar luminarea aceasta, ca înţelegere, îi aduce pe cei ce se mântuiesc Tatălui. Căci îi face fii ai Tatălui, cum e şi Fiul. Deci Fiul nu devine Tată al Duhului, ci rămâne Fiu, trimiţându-ne pe Fiul ca să ne facem şi noi fii ai Tatălui, asemenea Lui. Dar faţa Tatălui e Persoană prin Care Se revelează Tatăl. Căci dacă n-ar fi Persoană, Tatăl nu S-ar revela ca Persoană, mai precis ca Persoană paternă. N-ar exista dialogul, fără de care nu există persoana. Iar luminarea feţei Fiului e în fond luminarea Tatălui pe faţa, sau în Persoana Fiului. Duhul e afecţiunea Tatălui faţă de Fiul şi, ca răspuns, afecţiunea Fiului faţă de Tatăl. Iar afecţiunea aceasta, ca să fie deplină, trebuie să fie şi ea Persoană. Dar Fiul e Şi ca un fel de mână dreaptă sau braţ atotputernic al Tatălui. Iar între calitatea de faţă şi braţ al Tatălui nu e o mare deosebire. Căci faţa însăşi este un braţ puternic. Cine nu simte aceasta chiar în relaţia lui cu un om puternic? Faţa lui poruncitoare e plină de putere pentru cei ce o privesc. E o mare intimitate între Fiul ca braţ al Tatălui şi Tatăl însuşi. Dar puterea îţi este cu mult mai mare când ea este o Persoană intimă în desăvârşit acord cu tine. Şi braţul care face bine, care face lucruri ordonate, iradiază din el lumina.

266

Sfântul Duh. Dar pe Acelaşi Mântuitor, Care e Cuvântul ce era la început la Dumnezeu, dumnezeieştile Scripturi îl numesc în diferite înţelesuri „mâna lui Dumnezeu” şi „dreapta” şi „braţul Lui”, precum şi „înţelepciunea” şi „dreptatea” şi „sfinţenia” şi „puterea” (cf. I Cor. 1, 22, 30), care sunt nume diferite ale unuia şi aceluiaşi Subiect. Isaia zice şi el: „Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?” (Is. 53,1). Iar David îl numeşte aici nu numai „braţ”, ci şi „dreaptă”. Iar înţelesul stihului este că Israel fiind lepădat după predarea Mântuitorului, noi, cei din neamuri, am fost sădiţi în dumnezeieştile Scripturi prin învăţătura dumnezeiască. Şi nu braţul şi lucrarea noastră ne-au mântuit, ci am dobândit mântuirea prin har. Căci nu din fapte, ci din credinţa cea în Hristos ne-am îndreptat (cf Rom. 5,1).

Tu însuţi împăratul meu şi Dumnezeul meu, Cel ce porunceşti mântuirea lui Iacob (v. 6). Symmachus: „Tu eşti împăratul meu, Dumnezeule. Porunceşte pentru mântuirea lui Iacob”. Acestea se potrivesc celor drepţi în popor şi prorocilor, care mărturisesc că nu se mântuiesc prin puterea lor. Dar o poţi înţelege şi altfel. Spunând: „Tu însuţi eşti împăratul şi Dumnezeul meu”, pare să mărturisească: „Pururea eşti Acelaşi şi la fel”. Deci, odată ce este ajutorul atotputernic şi neclintit al celor din Israel şi nu putem bănui că El slăbeşte în putere, nu rămâne să cugetăm nimic altceva decât că noi ne-am făcut neascultători. şi de aceea am ieşit de sub vederea Lui şi am căzut. De aceea, singura nădejde ne este darul bunătăţii şi al iubirii Tale de oameni. Căci Tu eşti singurul care porunceşti mântuirea lui Iacob, adică o făgăduieşti³⁹⁸.

³⁹⁸ Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este indiferent când nu-L ascultăm. Nu e ca soarele, pe care nu-l vedem că ochii noştri au slăbit. Ci El încearcă să intre la simţirea şi cugetarea noastră. Dar noi refuzăm să I ne deschidem. Aşa fiind, totuşi, numai El ne poate mântui când I ne deschidem şi noi. Mântuirea noastră nu depinde nici numai de noi, nici numai de Dumnezeu. Ci depinde în fond de Dumnezeu, dar trebuie să vrem şi noi să primim ajutorul Lui. De aceea, când se spune că Dumnezeu porunceşte mântuirea noastră, trebuie să înţelegem că El o făgăduieşte, întrucât depinde şi de noi ca ea să se înfăptuiască. Ea nu se realizează printr-o poruncă ce nu are libertatea noastră.

267

Astfel a făgăduit Dumnezeu celor din jurul dumnezeiescului Avraam şi celor din el, să mântuiască tot neamul ce va odrăsli din ei (c. Fc. 22,16-18). Căci s-a scris: „îngerilor Săi porunceşte pentru tine, să te păzească în toate căile tale” (Ps. 90,11). Sau a porunci înseamnă: „încuviinţează numai, şi poporul Tău se va bucura de mântuire”³⁹⁹.

Cu Tine pe vrăjmaşii noştri îi vom împunge (lovi) (v. 7). Animalele cornute au primit de la fire cornul în loc de armă. Iar noi avem drept corn al mântuirii⁴⁰⁰ şi armă biruitoare numele Tău. Căci nu mă încred în arc, nici în alte arme. Fiindcă biruind pe vrăjmaşii mei am primit cercarea puterii Tale.

Cornul sfinţilor e Domnul. Iar la Daniel coarnele înseamnă împăraţii. Şi în alt loc se zice: „Apărătorul meu şi cornul mântuirii mele” (Ps. 17, 3). Cum deci spune în alt loc: „Şi va înălţa cornul poporului său” (Ps. 148,14), ca şi când ar fi altul cel ce înalţă cornul? E clar, aşadar, că acest corn al poporului e Cuvântul lui Dumnezeu înălţat de Tatăl, fiindcă L-a smerit pe El (L-a pus în starea de chenoză)⁴⁰¹. Pentru aceea, „Dumnezeu L-a preaînălţat (supraînălţat) pe El” (Filip. 2, 9)⁴⁰², potrivit Apostolului. în acest

³⁹⁹ Propoziţia din urmă arată şi ea dependenţa mântuirii atât de Dumnezeu, cât şi de oameni.

⁴⁰⁰ Rostind numele lui Dumnezeu, nu poţi să nu te gândeşti la Dumnezeu însuşi. Iar gândul la cineva face pe acela să se gândească la tine. Se produce o comunicare între unul şi altul. Dar gândind la Dumnezeu cel plin de putere şi de iubire, cu încredere în El, îl face să-ţi comunice puterea Lui, care te ajută să biruieşti pe vrăjmaş. Dar şi vrăjmaşul simte chiar fără voia lui o putere potrivnică lui în numele lui Dumnezeu ce-l rosteşti în faţa lui.

⁴⁰¹ Dacă Fiul e braţul Tatălui, blândeţea acestui braţ sau a acestei feţe în care a apărut prin întrupare nu poate să nu însemne şi blândeţe a Tatălui. Dar e o blândeţe biruitoare a păcatului şi a Satanei, care stimulează mândria păcătoasă. Şi biruinţa obţinută prin această smerenie este una cu înălţarea Celui ce S-a smerit.

⁴⁰² Nu L-a înălţat numai la cea mai înaltă slavă a omului, asemenea sfinţilor, ci L-a supra-înălţat peste orice slavă omenească, la slava lui Dumnezeu, aşezându-L de-a dreapta Sa. Dar n-a încetat să fie şi om. E înălţat ca om la slava cuvenită lui Dumnezeu. Umanitatea poate fi, în smerenia ei, mediul lui Dumnezeu care Se smereşte: flămânzeşte, simte durere. Dar tot ea poate fi mediul lui Dumnezeu Care îşi manifestă toată slava şi puterea Lui. Posibilităţile umanului se pot actualiza pe un registru care se întinde de la trăirea conştientă a celor mai coborâte neputinţe, mai precis de la trăirea morţii, până la experienţa slavei şi atotputerniciei dumnezeieşti, dar tot în forma omenească.

268

corn zic că se încrede şi împăratul pentru mântuire, nu în puterea proprie. Căci adaugă: „în Dumnezeu ne vom lăuda toată ziua” (v. 10), sau, după Aquila, ne vom slăvi, sau, după Symmachus, Lui îi vom cânta. Dar mai spun şi că se vor mărturisi Lui, Scriptura punând de obicei în loc de mulţumire, mărturisire.

Că în numele Tău vom nimici pe cei ce se scoală asupra noastră (v. 7). Numele Lui, întru (cu) care vor nimici pe cei ce se scoală împotrivă, arată slava. Căci s-a pomenit numele sau puterea ca să Se slăvească Dumnezeu. L-a izbăvit, deci, Dumnezeu pe Israel din mâna egiptenilor, încununându-Se pe Sine cu măriri dumnezeieşti. De fapt, a zis către Faraon: „Pentru aceasta te-am sculat pe tine, ca să arăt în tine puterea Mea şi ca să se vestească numele Meu în tot pământul” (Ieş. 9,16). Dar a zis Dumnezeu şi printr-unul dintre Sfinţii Proroci: „Iar pe fiii lui Iuda îi voi milui; şi-i voi mântui pe ei în Domnul Dumnezeul lor. Şi nu-i voi mântui pe ei cu arc, nici cu sabie, nici cu război, nici cu cai, nici cu călăreţi” (Os. 1, 7).

Iar acum ne-ai lepădat şi ne-ai ruşinat pe noi (v. 11). Prorocii care spun acestea despre poporul care se abate de la Dumnezeu, le trăiesc în timpul lor. Părinţii noştri, zic, ni le-au spus acestea. De aceea trebuie văzute cele contrare. Ne-ai părăsit fără ajutor în război, căci n-ai ieşit împreună cu oştile noastre (cf. v. 11).

Şi nu era mulţimea în strigătele lor (v. 15). Strigătul victorios este glasul celor ce au biruit. Dar fiindcă se întâmplă să fie puţini cei ce biruiesc, zicem că nu e mulţime în strigătele lor. Căci am fost învinşi şi răpiţi de vrăjmaşi, iar aceştia sunt uşor de numărat. De aceea nu era mulţime în strigătele lor. E ca şi cum s-ar zice: „Am ajuns la atâtea rele şi la o necurăţie fără asemănare, încât am fost robiţi cu totul, fără să fie mare mulţimea celor ce ne-au războit”.

Pusu-ne-ai pe noi pildă vecinilor noştri (v. 16). Ce este aici pilda? Ceea ce se povesteşte este o dovadă şi o osândire. Căci şi cei de departe povestesc ale noastre. Astfel, despre cei din Israel, ajunşi prizonieri şi căzuţi sub tirania celor ce i-au prins şi s-au supus blestemului, s-a spus de către aceia: să nu ne facem ca israeliţii.

269

Şi ai abătut cărările noastre de la calea Ta (v. 20). Neascultând Israel propovăduirea lui Hristos, a pierdut şi putinţa de a se face plăcut prin împlinirea (slujirea) Legii. Căci a încetat umbra Legii şi chipurile au trecut la adevăr. Aceasta o învaţă (psalmistul) zicând: „Ai abătut cărările noastre de la calea Ta”. Căci a spus printr-un oarecare proroc despre cetatea Ierusalimului: „Iată, Eu îngrădesc calea ei cu cursă şi voi astupa căile ei şi nu va afla cărarea ei” (Os. 2, 6). Fiindcă sinagoga iudeilor cunoaşte modurile purtării bineplăcute lui Dumnezeu, dar chiar dacă le cunoaşte, nu le urmează. Căci nu-L cunoaşte pe Hristos, Care arată calea pe care poate înainta cineva spre viaţă.

Deci, se spun acestea despre iudei pentru că, necrezând în Hristos, au fost depărtaţi şi de la împlinirea slujirii Legii. Am spus mai înainte că prorocii înalţă cererea ca din partea poporului, însuşindu-şi relele ce le-au venit pentru păcatele lui. Pentru că altfel, cum s-ar spune aici că n-au uitat pe Dumnezeu, nici n-au călcat Legământul Lui şi nu au dat înapoi inima lor, apoi că pătimesc întoarcerea lui Dumnezeu de la ei şi suportă vătămările mâniei Lui? (c. Ps. 43, 19-21) Căci, sau mint spunând că n-au călcat Legământul Lui, sau strigă în zadar împotriva judecăţilor Lui dumnezeieşti, ca unii ce n-ar pătimi cu dreptate pedepsele.

Deci prorocii, fiind drepţi şi păzitori ai Legii, ca unii ce sunt din sângele lui Israel, îşi însuşesc pătimirile mulţimii care s-a înfuriat împotriva lui Hristos⁴⁰³ şi înalţă ca ale lor rugăciunile celor ce s-au făcut neascultători, ştiind că e obiceiul Stăpânului tuturor să Se îndure pentru mulţi păcătoşi pentru puţini drepţi^404. Şi

⁴⁰³ Numai pentru că prorocii îşi însuşesc vina greşelilor poporului Israel, fără să le fi făcut ei înşişi, vorbesc în acest psalm atât de împlinirea Legii prin ei, cât şi de pedepsele ce le-au venit.

⁴⁰⁴ îndurarea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi în numele rugăciunilor făcute pentru ei de cei drepţi îşi găseşte o explicaţie în unitatea tainică între persoane, în „interioritatea lor reciprocă” (nu sunt fericiţi cei drepţi de bunătăţile lui Dumnezeu dacă îi văd pe alţii că suferă). De acest lucru ţine seama şi Dumnezeu, Care ne-a făcut într-o astfel de împletire. Acesta e temeiul minunat al eficienţei rugăciunilor unora pentru alţii. Cel ce duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu dovedeşte că ea e cu adevărat bună când îşi extinde efectul şi asupra fraţilor mai slabi şi când, fiind împlinită din iubire de Dumnezeu,

se arată că nu lipseşte din ea nici dragostea de fraţii lor.

270

precum în pustie, când s-a abătut poporul în necredinţă şi a fost predat Nimicitorului, luând Aaron cădelniţa, a adus tămâie pentru el şi Dumnezeu S-a îndurat de mulţime pentru jertfa preotului, aşa şi cei bine vieţuitori din popor înalţă jertfa lor rugându-se pentru popor şi-şi dăruiesc pentru el propria lor bună vieţuire. Nu e potrivit a spune că această bună vieţuire e a mulţimii care prin neascultare s-a predat vrăjmaşilor. Dar precum prorocii au luat asupra lor pătimirile Mulţimii, aşa au dăruit pentru ea faptele bunei lor vieţuiri. Căci e firesc ca, atunci când pătimeşte un mădular, să pătimească toate mădularele, şi când e slăvit unul, să se bucure toate⁴⁰⁵.

Oare nu va cerceta Dumnezeu acestea? Căci nu cunoaşte El cele ascunse ale inimii? (v. 23) îl face pe El martor al cuvintelor şi al gândurilor lor, că nu i-a abătut pe ei nimic de la binecredincioşie. Căci ne vom lăuda, zice, având încredere în numele Tău. Dar ne cunoşti şi gândurile înseşi, prin care ne mortificăm în fiecare zi pentru dreapta credinţă. Căci cel ce cugetă în fiecare încercare să primească moartea pentru adevăr a murit virtual. E ceea ce a spus şi Pavel, răbdând felurite încercări şi zicând: „În fiecare zi mor, pentru slava voastră” (I Cor. 15, 31). Deci, ne mortificăm în toată ziua în adâncurile noastre şi o pătimim aceasta predându-ne pe noi ca jertfă pentru popor⁴⁰⁶. Dar pătimindu-le acestea, Te întoarcem pe Tine spre noi şi aceasta e ca o trezire a noastră din somnul în cele rele.

Scoală-Te, Doamne, ajută-ne şi ne izbăveşte, pentru numele Tău (v. 28). Ne indică prin stihurile de faţă întoarcerea şi chemarea

⁴⁰⁵ E un adevăr pe care l-a descoperit Evanghelia lui Hristos şi l-au dezvoltat Părinţii bisericeşti. Căci nu l-au avut filosofiile panteiste ale Antichităţii greceşti şi nici religiile panteiste, precum nici filosofiile de la Renaştere încoace care, reluând acelaşi panteism ce nu cunoaşte valoarea eternă a persoanei pentru persoane, pe temeiul Sfintei Treimi, drept comuniune interpersonală ca origine a tuturor, au întors istoria înapoi.

⁴⁰⁶ Cum cineva moare în adânc, când se predă jertfă pentru alţii pe faţă? Jertfa e şi o smerire, şi o oboseală, şi o renunţare la cele de trebuinţă ale sale pentru alţii, o propovăduire a lui Hristos cu orice risc. Dar acestea, fără să fie remarcate de aceia, sunt trăite de cel ce le face înlăuntrul său, ca moarte a sa. Numai Dumnezeu cunoaşte aceasta, cercetând ceea ce se ascunde sub faptele de renunţare.

271

lui Israel ce va avea loc în timpurile din urmă. Dar adăugând la cuvintele lor sau la cererile către Dumnezeu: „pentru numele Tău”, mărturisesc că nu sunt vrednici să fie miluiţi cei ce din pricina neştiinţei lor şi-au ascuţit cornul împotriva lui Hristos. Însă e potrivit Lui să miluiască şi să nu măsoare mânia Lui cu greşelile omeneşti, ci mai degrabă să se milostivească pentru El însuşi. Şi, de fapt, a zis printr-unul dintre proroci: „Nu fac aceasta pentru voi, zice Domnul, ci pentru numele Meu” (Iez. 36, 22)⁴⁰⁷.

Psalmul 44

întru sfârşit, pentru cei ce se vor schimba. Fiilor lui Core, spre înţelegere. Pentru cel iubit. Se cântă acest psalm la sfârşit, căci conţine o descriere sau o înfăţişare de mai înainte a tainei lui Hristos, care s-a săvârşit la sfârşitul veacului acesta⁴⁰⁸. Căci aşa ne-a apărut Fiul. Iar cântarea se spune că s-a alcătuit pentru cei ce se schimbă şi pentru cel iubit. Şi spunem că s-au schimbat iudeii şi păgânii în aşa fel, că s-au făcut un singur popor iubit, cei chemaţi din amândouă. Aşa spune Pavel: „Pe cele două popoare Hristos le-a zidit într-un singur om nou”(Ef. 2,15).

⁴⁰⁷ Nu ne dăruieşte Dumnezeu cele bune şi nu mântuieşte pentru meritele noastre, ci pentru ca să cunoaştem bunătatea Lui şi să ne vină aceasta în minte de câte ori pomenim numele Lui, sau de câte ori ne împărtăşim de ea, să ne dăm seama că o face nu pentru noi, ci pentru că El e bun, sau că însuşi înţelesul numelui Lui e bunătate. Dar expresia „pentru numele lui Dumnezeu” are foarte multe înţelesuri. Când se pomeneşte numele Lui cu credinţă, însuşi El e mişcat spre ajutorul nostru.

⁴⁰⁸ Istoria se împarte în două părţi sau veacuri. E partea până la Hristos, care era o istorie a aşteptării. N-avea o completare în ea însăşi. Partea care începe cu Hristos are pe Dumnezeu întrupat în ea însăşi. E penetrată de veşnicie şi e deschisă în mod clar veşniciei de după timp. Deci se poate spune că Hristos a venit la sfârşitul timpului, închis în limitele lui, adică la sfârşitul veacului acesta.

272

Cuvânt bun a răspuns inima mea (v. 1). înţelege aici că e vorba de ieşirea lui Dumnezeu-Cuvântul din fiinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, sau de naşterea Lui nu ca un trup din trup, ci necompusă, nematerială şi spirituală, precum cuvântul din minte, nu prin împărţire sau despărţire. Căci cine va despărţi de inimă sau de minte cuvântul care este în ea şi din ea şi pururea împreună cu ea? Cine îl va despărţi astfel încât să devină cu totul în afara ei? De fapt, cuvântul rostit şi pronunţat prin limbă apare ca fiind altul decât inima care l-a rostit, căci iese din ea. Dar, totodată, este în ea, şi nu e străin de ea. Fiindcă nu se întâmplă să fie mintea sau inima vreodată fără cuvânt. Nici cuvânt care nu este din minte şi în minte, sau în inimă şi din inimă⁴⁰⁹.

Deci, înţelegând la Dumnezeu, ca o pildă, inima şi cuvântul, să ne îndreptăm ochiul cugetării la cele de dincolo de cele simţite şi să credem că naşterea lui Dumnezeu-Cuvântul se săvârşeşte în mod dumnezeiesc, adică Tatăl L-a dat la iveală ca din inimă.

Şi L-a numit pe El „bun” în chip foarte potrivit cu scopul de faţă. Căci, de vreme ce pentru mântuirea şi viaţa lumii a pătimit smerirea (chenoza) de bună voie, dintr-o bunătate înnăscută şi dintr-o blândeţe dumnezeiască, era necesar acum să fie numit mai ales bun, deşi e şi lumină, şi viaţă, şi înţelepciune, şi putere. Deci, după naşterea negrăită a Celui Unul-Născut,

⁴⁰⁹ Cuvântul scris îl mai poţi gândi separat de mintea sau inima care l-a scris. Dar şi el e mort când nu-l citeşte cineva. Şi atunci se trăieşte îndată legătura lui cu mintea şi inima. însă în text se vorbeşte de cuvântul viu, din momentul rostirii lui. Căci aceasta este situaţia adevărată a cuvântului. în această situaţie cuvântul e dat la iveală de minte sau de inimă ca ceva deosebit de ea. Nu e despărţit de minte sau de inimă, care-l rosteşte. Trebuie să fie mintea sau inima care-l gândeşte ca origine a lui. Iar mintea sau inima nu poate să nu gândească cuvântul pe care-l rosteşte. Şi mintea sau inima nu poate fi niciodată fără să gândească cuvântul. Mintea e cuvântătoare şi cuvântul e gândit, sau prezent în inimă. Aceasta arată, pe de o parte, nedespărţirea dintre minte şi cuvânt. Pe de alta, aceasta arată o anumită dualitate chiar în omul cuvântător. El se reduplică spre sine prin cuvântul rostit care e în acelaşi timp gândit. Această reduplicare e cu totul reală în Dumnezeu, deşi unitatea dintre Tatăl şi Cuvântul gândit şi rostit de El este şi ea desăvârşită.

273

amintită înainte, se adaugă cuvântul despre întrupare. Căci Fiul este, cum am spus, în înălţimea şi slava mai presus de toate a dumnezeirii, dar S-a deşertat pe Sine şi suportă măsurile umanităţii^410. E propriu omului să câştige prin învăţătură cele ce nu le ştie. însă Dumnezeu insuflă cunoştinţa a tot binele şi învăţăturile Sale îi fac pe oameni înţelepţi.

Priveşte, deci, în acestea pe Tatăl zicând Fiului făcut om: „Eu spun faptele Mele împăratului”(v. 1)^4U. Ne făgăduieşte prin aceasta să ne înveţe de ce cuvinte S-a folosit El ca să ne urce la săvârşirea faptelor Lui. Iar faptele lui Dumnezeu, spunem că sunt vieţuirea binecredincioasă şi puterea bărbăteştilor şi sfintelor fapte care ni s-au făcut cunoscute prin propovăduirea evanghelică. Căci a spus Mântuitorul: „Nu fac de la Mine nimic, ci Tatăl, Care M-a trimis, a dat poruncă ce să spun şi ce să grăiesc” (In 12, 49). Şi iarăşi: „Cuvintele pe care le grăiesc nu sunt ale Mele, ci ale Celui ce M-a trimis pe Mine” (In 12, 16). Dar scrie şi înţeleptul Ioan despre El: „Cel ce crede în Fiul a pecetluit că Dumnezeu este adevărat. Căci Cel pe Care L-a trimis Dumnezeu grăieşte cuvintele lui Dumnezeu” (In 3, 33-34).411 Fiindcă

⁴¹⁰ E marea taină a lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu suportă prin întrupare măsurile puterilor mărginite ale omului. E ceva analog cu faptul că spiritul uman, deşi zboară în înălţimile gândirii la infinitatea dumnezeiască, suferă totodată mărginirile şi durerile trupului. Dar pune şi în această suportare conştiinţa, care e proprie spiritului. Dumnezeu, Care a creat lumea mărginită, a creat-o în capacitatea de-a putea fi suportată de El şi de-a umple această suportare de conştiinţa dumnezeirii Sale. Este cu neputinţă să descriem ceea ce se întâmplă cu materia trupului penetrată de spirit; dar şi mai cu neputinţă este să descriem ce se întâmplă cu firea omenească mărginită, dar pătrunsă, totuşi, de dumnezeire. Dar nu numai materia trupului e înrâurită de spirit, ci şi spiritul omenesc simte cele trăite prin trup. La fel, nu numai Dumnezeu înalţă materia, ci şi El coboară la trăirea celor omeneşti, desigur, chiar prin aceasta înălţându-le. „Unul din Treime pătimeşte cu trupul”, dar pătimirea nu-L doboară ca pe om, ci e biruită de El.

⁴¹¹ Tatăl îl face pe Fiul Său şi ca om împărat. Dar şi Fiul însuşi rămâne şi ca om împărat, fiind Fiul Unul-Născut al împăratului. Prin aceasta ridică şi pe omul care se uneşte cu Hristos din starea lui de rob. Căci devine fiu după har al Tatălui. Acestea le spunem când vorbim nu numai de împărăţia Tatălui, ci şi de a Fiului.

274

după ce a înlăturat umbra din Lege, a spus că El însuşi este Adevărul; şi ne-a învăţat închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr (In 4, 24). Şi ca să nu pară iudeilor că aceste cuvinte sunt contrare voii lui Dumnezeu, le pune cu iconomie pe seama Persoanei lui Dumnezeu şi Tatăl (In 4, 23). Dar ne aducem aminte şi de faptul că Dumnezeu a dat lui Israel, adunat în Muntele Horeb, făgăduinţa cea despre Hristos, spunând lui Moise: „Proroc ca tine voi ridica lor din fraţii lor. Şi voi da cuvintele Mele în gura Lui şi va grăi lor toate câte voi porunci Lui” (Deut. 18, 18). Dar şi Hristos însuşi a spus: „Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată Lui câte le face El. Şi va arăta Lui fapte şi mai mari decât acestea, ca să vă minunaţi” (In 5, 20). Iar faptul că faptele Tatălui sunt arătate Fiului nu-L izbăveşte pe Acesta, va spune cineva, de micimea omenească, ci e potrivit scopului smeririi (chenozei) Lui⁴¹².

Deci foarte bine îl numeşte Tatăl pe Fiul împărat, ca să nu pară că taina întrupării în măsurile omeneşti îl scoate pe El din demnitatea aflată în El prin fire şi din înălţimea Lui mai presus de toate. Căci, deşi S-a făcut om pe pământ, a rămas nu mai puţin ca Cel Născut din împăratul Tată, împărat şi în înălţimile Lui după fire, adică în cele cuvenite lui Dumnezeu şi mai presus de toată zidirea.

Limba mea este trestie (condei) a scriitorului care scrie repede (v. 2). Dumnezeu şi Tatăl ne înfăţişează şi altfel pe Cuvântul cel din fiinţa Sa. Căci îl numeşte „limba” Sa, nu ca vorbind altceva, ci cele din El. Căci aşa face şi limba din noi, comunicând celor din afară cele din mintea şi inima noastră. Şi spune că e trestie a celui ce scrie repede. Căci „trestia scriitorului ce scrie repede” înseamnă că scrie repede pe hârtie cuvintele unora. Iar Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu împlineşte tocmai aceasta,

412 Scopul smeririi Fiului lui Dumnezeu la rolul de ipostas al mărginitelor puteri omeneşti a fost să curăţească firea noastră de păcatele ei şi să o înalţe prin penetrarea ei de puterile dumnezeieşti. De aceea, Fiul lui Dumnezeu făcut om se trăieşte şi ca Cel ce primeşte cuvintele Sale de la Tatăl, ca neavându-le de la Sine. Dar aceasta se produce şi într-o congruenţă cu faptul că Hristos, chiar ca Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, este Cuvântul provenit din Tatăl împreună cu toate cuvintele ce există virtual în El.

275

înscriind spiritual în inimile celor ce cred marea, înţeleapta şi adevărata voie a Tatălui⁴¹³. Iar ce este voia Tatălui, limpezeşte El însuşi în Evanghelii, zicând: „Ca din toţi pe care Mi i-a dat să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez în ziua cea de apoi” (In 6,39). Dar şi în alt mod înscrie voia cea bună şi bineplăcută a Tatălui în noi.

Deci e foarte repede şi ascuţit condeiul Tatălui, căci Legea dată prin Moise în circuit lung şi mult acoperită, adică prin literă, arată întunecos şi greu cele de folos414. Dar Mântuitorul şi Domnul tuturor ne-a descoperit voia Tatălui fără nici un ocoliş şi în mod concentrat. Căci este înger al marelui sfat (cf. Is. 9, 6). A spus, de fapt, şi printr-unul dintre Sfinţii Proroci despre cei chemaţi prin credinţă: „în zilele acelea, zice Domnul, dând, voi da legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor” (Ier. 31, 33). Dar scrie şi preaînţeleptul Pavel către cei chemaţi: „Voi sunteţi scrisoarea noastră, cunoscută şi citită de toţi oamenii, arătându-vă că sunteţi epistola lui Hristos slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu cel Viu” (II Cor. 3, 2).

Acest condei, pe lângă faptul că e iute şi ascuţit, e şi împodobit prin frumuseţe mai mult ca fiii oamenilor. Căci Legea slujită prin înger a grăit celor vechi dumnezeiescul Moise. Şi au grăit şi prorocii celor vechi cele din descoperirea lui Dumnezeu. Dar condeiul Tatălui este mai frumos decât fiii oamenilor. Căci şi mireasa în Cântarea Cântărilor, înfăţişând Biserica, deşi avea la îndemână scrisorile preaînţeleptului Moise şi ale Sfinţilor

⁴¹³ Limba e condeiul. Dar e condeiul ce nu scrie pe hârtie, ci în inimile ascultătorilor. Dar limba nu e despărţită de grăitor, deşi e altceva decât El. Limba care scrie în mod neşters cuvintele dumnezeieşti în inimi este Hristos sau Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Deşi e altul decât Tatăl, e atât de unit cu Tatăl, încât nici Tatăl nu poate fi cugetat fără El ca limba Lui, nici Fiul nu poate fi cugetat ca nefiind al Tatălui.

⁴¹⁴ Legea lui Moise nu a fost spusă în cuvinte omeneşti de Fiul lui Dumnezeu însuşi. Ci S-a folosit pentru comunicarea ei de Moise ca mijlocitor. Dar într-un mod oarecare, şi lui Moise i-a grăit-o prin îngeri. Prorocii erau şi ei intermediari ai lui Dumnezeu. Se foloseau de cuvintele lor pentru a spune ceea ce aflau prin inspiraţie de la Dumnezeu. Hristos e însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care Se foloseşte de cuvintele omeneşti pentru a Se exprima pe Sine, voia Sa sau voia tatălui oamenilor. înainte nu intra Dumnezeu însuşi ca vorbitor în relaţie cu oamenii. în Hristos au pe Dumnezeu însuşi în relaţia directă cu ei. Simt dragostea, atenţia şi puterea Lui sau pe El însuşi, fără nici o mijlocire. Nici o neclaritate nu se introduce din partea oamenilor în comunicările lui Dumnezeu. De aceea, cuvintele scrise de El sunt şi cele mai frumoase. Nici un om nu poate vorbi atât de frumos şi de clar despre Dumnezeu ca El însuşi. Pentru că niciunul nu întruchipează frumuseţea omului atât de desăvârşit ca Fiul făcut om, Care e prin Sine modelul nestrâmbat şi nemicşorat al omului. Şi odată primit El prin cuvintele Lui în om, rămâne mereu viu în om. El nu Se desparte de cuvintele Lui primite cu credinţă. El e mereu condeiul Tatălui în funcţiune.

276

Proroci, a însetat de cuvintele lui Hristos şi a spus: „Arată-mi faţa Ta şi fă-mă să aud glasul Tău. Că glasul Tău este dulce, şi faţa Ta, frumoasă” (Cânt. 2,14).

Acelaşi după înţeles cu cele ce le spune în a doua expunere Eusebiu al Cezareei, deşi nu ca o mărturie tot atât de deplină a Scripturilor.

Duhul a scris El însuşi cugetările Lui în noi pe măsura lărgimii inimii, mai multe sau mai puţine, sau mai clare sau mai întunecoase, după pregătirea curăţiei noastre⁴¹⁵.

împodobit prin frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor (v. 3). După ce Dumnezeu şi Tatăl a spus prin stihurile dinainte cele dintâi, corul Sfinţilor Proroci răpeşte descoperirea şi întăreşte oarecum cuvintele Tatălui şi cinsteşte prin laudă taina şi o vesteşte cu multă iubire de Dumnezeu. Fiindcă ai podoaba unei frumuseţi mai mari decât fiii oamenilor, mărturisim că „s-a revărsat harul prin buzele Tale şi de aceea Te-a binecuvântat pe Tine Dumnezeu în veac” (v. 3). Iar „Te-a binecuvântat” e pus în loc de „binecuvântat eşti”. Căci cei ce am crezut îl proslăvim fără sfârşit. Şi Se va proslăvi pururea fiind Dumnezeu adevărat şi Fiul lui Dumnezeu cel peste toate şi fiind El însuşi Domnul slavei. Iar dacă ar zice cineva că Lui I-a fost dat de către Tatăl să fie slăvit de noi, trebuie să gândim şi la aceasta: precum, fiindcă S-a făcut om, Tatăl I-a dat Lui „numele mai presus de tot numele, ca întru numele Lui tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ şi toată lumea să dea mărturie că Domn este Iisus Hristos” (Filip. 2, 9-10), aşa se spune şi că I s-a dat de către Dumnezeu numele de binecuvântat,

⁴¹⁵ Cuvântul lui Dumnezeu nu se scrie în inimile noastre prin Duhul Său cât este El, ci numai cât îl încape inima noastră, cât I Se lărgeşte Lui, şi cu claritatea pe care o permite curăţia noastră de alte gânduri.

277

fiindcă e binecuvântat de toţi⁴¹⁶. Şi aceasta este chenoza (smerirea).

Căci cele ce le are Dumnezeu după fire, acestea se spune că le-a luat omeneşte⁴¹⁷. Sau în alt mod, Fiul S-a făcut om să fie ca un al doilea Adam şi să Se facă o a doua rădăcină celor de pe pământ şi să fie binecuvântat de Tatăl ca om, ca să înceteze puterea blestemului adus peste cel din pământ şi pământesc, sau peste prima rădăcină a umanităţii, adică peste Adam (c. Gal. 3, 13). Căci precum în acela ne-am făcut blestemaţi, aşa ne-am binecuvântat în Hristos. Acesta extinzând la tot neamul harul dat Lui ca om⁴¹⁸.

Şi bucurându-se de El, psalmistul a spus: „Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul” (Ps. 113, 24).

Încinge-Te cu sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice, cu podoaba Ta şi cu frumuseţea Ta (v. 4). O, Stăpâne, zic ei, pe lângă frumuseţea

⁴¹⁶ Hristos e numele mai presus de orice nume pentru că, Dumnezeu fiind, S-a făcut om, pentru că în calitate de Dumnezeu întrupat e mai mult decât orice om purtător de nume. Dar El S-a făcut binecuvântat de Dumnezeu-Tatăl şi pentru ceea ce a făcut ca om pentru oameni. Îl binecuvintează oamenii fiindcă vine între ei ca Dumnezeu; Îl binecuvintează Tatăl ca pe Omul care a mântuit prin Crucea Sa pe oameni. Binecuvântat este de oameni Cel ce vine întru numele Domnului; binecuvântat este de Dumnezeu Cel ce Se înalţă dintre oameni la treapta deplinei bunei plăceri a Lui. Şi în Hristos sunt binecuvântaţi de Tatăl toţi oamenii ce se alipesc de El. Binecuvântarea Tatălui şi a oamenilor se întâlnesc asupra lui Hristos.

⁴¹⁷ O definiţie remarcabilă a chenozei lui Hristos: manifestarea în chip omenesc a celor ce le are prin firea dumnezeiască; a manifesta în smerenie înălţimea; în suportarea morţii, biruirea morţii; prin trupul care oboseşte, vindecarea bolilor. Dar aceasta înseamnă o puritate desăvârşită în mărginitele lucrării omeneşti, sau o deschidere a acestora printr-o astfel de puritate pentru manifestarea puterii lui Dumnezeu prin ele. Cu cât îşi trăieşte Hristos şi cu cât trăim noi mai autentic viaţa, omenescul său în dependenţă de Dumnezeu, cu atât mai mult lucrează Dumnezeu mai mult prin el. Aceasta face ca dumnezeiescul însuşi să se arate în smerenie. Cu cât se goleşte mai mult omenescul de afirmarea sa, care e o afirmare a mărginitului, cu atât încape mai mult în el dumnezeiescul.

⁴¹⁸ Binecuvântarea lui Hristos, ca om, de Tatăl este o treaptă nouă la care e ridicată umanitatea Lui prin unirea cu firea dumnezeiască într-un Ipostas.

Starea aceasta nu e o modificare a firii omeneşti, ci o înălţare prin har. Şi harul acesta e comunicat tuturor oamenilor care se unesc cu El prin credinţă.

Totuşi, Hristos, ca om, deţine o poziţie deosebită între oamenii înălţaţi prin harul ce le provine din El. Căci El este ca om Cel din Care se extinde harul şi lor. El deţine poziţia unui nou Adam. Aşa cum de la acela se extinde păcatul şi blestemul, la fel, de la Hristos se extinde harul şi binecuvântarea. Dar mai este o deosebire: pe când Adam e, ca persoană, într-o relaţie indirectă cu oamenii ce se nasc în păcat, Hristos este întno relaţie directă cu fiecare dintre cei ce se nasc din El. Dar aceştia se nasc din Hristos prin Duhul Sfânt, deci şi cu voia lor (cum S-a născut şi Hristos ca om, cu voia Lui). Dată fiind această relaţie directă a fiecărui om născut din Hristos prin Duhul Sfânt, se poate spune că Hristos este un fel de ipostas fundamental, sau născător al tuturor oamenilor născuţi din El. „Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27); sau „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). E drept că uneori se spune că Hristos este în noi (cf. In 14,23); iar alteori că noi suntem în Hristos (cf. Col. 2, 6), dar în această „interioritate reciprocă”, El este Cel de la Care ne vine viaţa cea nouă, El este Ipostasul umanităţii celei noi, de la Care se extinde în toţi această viaţă. El e sau Capul, centrul direct şi activ al tuturor. Din El luăm toţi necontenit viaţa cea nouă, care ne uneşte fără să ne confunde. Şi aceasta este Biserica sau trupul Lui constituit din multe mădulare unite în El şi între ele într-o întregire reciprocă (cf. I Cor., cap. 12). Fermitatea eternă a ipostasurilor noastre îşi are ca temelie fermitatea Ipostasului divin al umanităţii Lui. De fapt, ipostasul nu vine decât din Ipostas. Fiecare ipostas contribuie oarecum la susţinerea firii comune în alte ipostasuri. Aceasta o face în mod desăvârşit Ipostasul divin al umanităţii lui Hristos, comune cu a noastră. Dumnezeu-Cuvântul e Cel prin Care iau existenţă ipostasurile umane şi Care îşi perne pecetea de arhetip pe ele. Dar după ce umanitatea acestora a slăbit, tot Cuvântul, făcându-Se om, a restabilit modelul nostru de oameni, ajutându-ne să tindem spre tot mai deplina asemănare şi unire cu El. Cuvântul e originea noastră, Cuvântul întrupat e ţinta noastră.

278

Ta cea mai presus de a tuturor şi de neasemănat, încinge şi sabia, şi nu una străină, ci mai vârtos pe a Ta. Căci nimic din afară şi adaos nu spunem că aparţine lui Hristos, ci trebuie înţelese ca proprii Lui cele cuvenite lui Dumnezeu. Căci e puternic, adică Domnul puterilor⁴¹⁹. Adică nu primeşte puterea de la altul, ci L

⁴¹⁹ Cele omeneşti iau în El o formă cuvenită dumnezeirii: e smerit, dar nu josnic; e blând, dar nu laş; flămânzeşte, dar nu e lacom etc. în toate cele smerite şi omeneşti se vede măreţia sau puterea dumnezeiască şi celelalte însuşiri dumnezeieşti. în comentariul la stihul anterior, Sfântul Chiril a spus inversul: că cele dumnezeieşti iau forma omenească. Prin aceasta arată că nici dumnezeiescul, nici omenescul nu dispar în Hristos. Dar unirea dintre însuşirile lor e aşa de deplină, că unele iau forma celorlalte, sau se manifestă prin celelalte. Sfântul Chiril pare a fi primul şi ultimul dintre Părinţi care a insistat asupra acestei manifestări reciproce a celor omeneşti în forma dumnezeiască şi viceversa, fără să alunece în monofizitism, mai ales prin afirmarea că omenescul lui Hristos primeşte harul dumnezeirii. Teologia creştină de după el n-a dezvoltat această învăţătură. în Ortodoxie s-a afirmat doar simplu „îndumnezeirea firii omeneşti”, dar nu s-a insistat în descrierea acestei calităţi. Tema aceasta rămâne o sarcină a teologiei viitoare.

279

este prin fiinţa proprie şi firească împreună cu celelalte însuşiri atotcuvenite dumnezeirii. Căci e strălucitor pentru cei ce-L iubesc, şi pentru cei ce iubesc arătarea Lui, şi pentru cei ce pot să privească cu ochii înţelegerii frumuseţea Lui minunată şi mai presus de lume. Iar sabia îi încinge coapsa ca să tulbure falangele vrăjmaşilor sau ca să înspăimânte îndrăzneala nebunească a necredincioşilor, ameninţându-i cu osânda şi pedeapsa. Aceasta o spune psalmistul şi în alt loc: „De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va face să lucească; arcul Său l-a încordat şi l-a pregătit, săgeţile Sale le-a lucrat pentru cei ce vor fi arşi” (Ps. 7,12-13).

întinde arcul, îndrumă spre propăşire şi împărăţeşte pentru adevăr, blândeţe şi dreptate (v. 5-6). „îndrumă spre propăşire”, spune, în loc de „porunceşte să alerge pentru orice lucru bun cei ce voiesc să cugete ale Tale, şi aşa împărăţeşte asupra celor ce propăşesc”. în cuvânt este foarte multă consecvenţă. Căci n-au putut merge vreunii pe calea dreaptă, spre ceea ce-I place Lui, când au fost stăpâniţi de Satana. De aceea, cei ce stăruie în cele bine plăcute sfinţilor să poată propăşi şi să meargă pe cărarea curată, nefiind nimeni care să îi războiască şi să se împotrivească, purtând asupra lor jugul împărăţiei lui Hristos.

Bine a spus, deci, întâi întinde, apoi îndrumă spre propăşire, şi în al treilea rând împărăţeşte. Apoi adaugă: pentru adevăr, blândeţe şi dreptate. Prin adevăr, blândeţe şi dreptate nu spune, precum socotesc, nimic altceva decât propovăduirea evanghelică prin care ne-am supus lui Hristos. Căci prin ea am dobândit împărăţia peste pământ. Adevărul îl arată prin faptul că învaţă dezvelită şi neacoperită taina lui Hristos, dincolo de umbra lui Moise⁴²⁰. Blândeţea, pentru că e lipsită de asprimea Legii. Căci, cum spune Pavel: „Cel ce călca Legea lui Moise era omorât fără

⁴²⁰ Umbra are în general şi înţelesul a ceva care nu există prin sine şi pentru sine. Natura minerală e umbră a celei vegetale, cea vegetală e umbra celei animale. Toată natura cosmică este umbră a omului, iar împreună cu omul, umbră a lui Dumnezeu-Cuvântul, şi după cădere, umbră a Cuvântului întrupat. Cuvântul neîntrupat e arhetipul creaţiei şi în special al omului. Iar Cuvântul întrupat e arhetipul care conduce creaţia spre restabilirea ei. El e adevărul, ca realitate întreagă, de sine şi pentru sine. Creaţia e chipul care capătă existenţă prin „Cuvântul neîntrupat” şi e recăutat prin Cuvântul întrupat. Tot ce nu e prin sine şi nu-şi are sensul ultim în sine e umbră a existenţei desăvârşite şi prin sine, şi dovada pentru existenţa aceleia. Dar în textul de faţă, umbra din Vechiul Testament, care îl anticipează pe Hristos ca Adevărul, este mai ales jertfa de animale şi, mai special, jertfa mielului pascal, al mielului care a dat posibilitatea poporului Israel, prin jertfa lui, să treacă de la robia egipteană la libertatea în Dumnezeu. Hristos e realitatea Jertfei supreme, care face posibilă trecerea la viaţa supremă şi eternă a vieţii în Dumnezeu. în Hristos e adusă jertfă umanitatea de însuşi Cuvântul dumnezeiesc. El e Cel ce aduce cea mai înaltă jertfă, căci îşi aduce jertfă umanitatea însuşi Fiul lui Dumnezeu. Nu poate fi cineva mai înalt ca El ca să se aducă jertfă. El predă umanitatea Tatălui în calitatea de Fiu al Lui, plin de suprema iubire. Ca urmare, Tatăl îi răspunde cu slava de a-L aşeza ca om de-a dreapta Sa. E de-a dreapta Tatălui, dar rămâne totodată Jertfă. E suprema cinste dată omului, atât prin faptul că-L aduce Fiul Unul-Născut ca Jertfă, aducându-Se prin ea pe Sine însuşi, cât şi prin faptul că e ridicat prin aceasta la dreapta Tatălui. E ridicat însă prin Jertfă de către Tatăl, nu e prin sine la dreapta.

280

îndurare pe temeiul a doi sau trei martori” (Evr. 10, 28), dar propovăduirea evanghelică este blândă şi altfel: îi face blânzi pe cei ce cred în Hristos, nu răzbunători şi furioşi, nici doritori să ceară ochi pentru ochi şi picior pentru picior şi mână pentru mână (cf. Ieş. 31, 24), ci întorcând celor ce i-au lovit obrazul drept şi pe celălalt (cf. Mt. 5, 38-39), urmând astfel Celui ce a spus: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Iar dacă cineva ar mai spune că e propriu lui Hristos adevărul în toate (căci nimic din cele cuvenite lui Dumnezeu nu I Se atribuie în chip mincinos), dar şi blândeţea şi dreptatea nu s-ar depărta de la ceea ce se cuvine. Căci şi acesta e un adevăr al poruncilor evanghelice, că în ele este dreptatea. Fiindcă ea îi face pe oameni evlavioşi şi neprihăniţi.

Şi Te va povăţui minunat dreapta Ta (v. 6). Dumnezeiescul Pavel zice, întinzându-şi ochiul înţelegerii spre vederea dumnezeiască: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu, cât de nepătrunse sunt judecăţile şi de necercetate căile Lui! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul lui?” (Rom. 11, 33-34). Căci n-are nevoie de nimeni spre a cunoaşte bine şi fără greşeală ceea ce e de folos celor ce-i urmează Lui, ci Se are pe Sine însuşi drept

281

cârmuitor în toate cele ce sunt de făcut. Fiindcă singur le ştie pe toate şi lumina este cu El, şi întru El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei (cf Col. 2, 3). De aceea spun sfinţii lui Hristos: „Te va povăţui minunat dreapta Ta”. Căci celui ce vede, zice, cele trebuincioase spre mântuirea celor de pe pământ, nu-i va fi nimeni dintre noi sau dintre cei mai presus ca noi sfătuitor. îţi va ajunge spre aceasta dreapta Ta. Şi nu înţeleg prin dreapta sau prin puterea Lui pe altcineva decât pe El însuşi, ca şi când ar zice: „dreapta Ta” sau prin „măreţia Ta” nu trebuie înţeles altcineva decât El însuşi. Astfel, când zic „dreapta Ta”, adică puterea Ta, îl înţeleg prin perifrază numai pe El. Căci îi ştie, zic, dreapta Ta pe cei spre care trebuie să-şi îndrepte sabia, sau împotriva cărora e neapărat de trebuinţă să-şi întindă arcul; dar şi pe cei pe care se cuvine să-i îndrumi spre propăşire şi să-i supui jugului Tău, ca numai pe Tine singur să Te mărturisească Dumnezeu şi împărat, Mântuitor şi Izbăvitor.

Săgeţile Tale sunt ascuţite, Puternice, în inima vrăjmaşilor împăratului. Popoarele vor cădea sub Tine (v. 7). Nici un duşman al lui Dumnezeu sau vreun îngâmfat nu va cădea sub Dumnezeu, nu se va supune Lui, ci cei ce primesc să cadă prin credinţă. Săgeţile Celui puternic, adică ale lui Hristos, sunt apostolii, iar vrăjmaş al împăratului, sau al lui Dumnezeu şi Tatăl, este Satana şi, simplu, cei ce lucrează împotriva dumnezeieştilor dogme. Deci, săgetat fiind Satana şi rănită fiind inima duşmanilor spirituali prin săgeţile Celui puternic, popoarele au căzut sub picioarele lui Hristos şi s-au supus jugului împărăţirii Lui. Căci învăţătorii tainelor îi lovesc pe cei rătăciţi şi pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu cel prin fire, dar nu spre moarte, ci aducându-i la iubirea cea în Hristos, ca să cadă sub El şi să spună „Sunt rănit de iubire” (Cânt. 5, 8). Ai văzut bunul efect al luptei, dăruirea de sine a celor ce se împotriveau. Căci căderea aceasta este pricină şi rădăcină a înălţării.

Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; toiag de dreptate, toiagul împărăţiei Tale (v. 8). Observă, deci, că numeşte Dumnezeu pe Cel ce S-a făcut om, şi-I atribuie Lui scaunul cel mai de sus. Căci era Dumnezeu în chipul nostru şi nu a căzut pentru

282

aceasta din ceea ce era, ci a rămas mai vârtos în înălţimile Sale, având toiagul dreptăţii. Iar toiagul este simbolul împărăţirii. Pentru că Hristos împărăţeşte întru dreptate. Căci a spus careva dintre Sfinţii Proroci despre El şi despre ceilalţi sfinţi învăţători ai tainelor: „Iată, împărat drept va împărăţi şi cârmuitorii cu judecată vor cârmui” (Is. 32,1). Cuvântul Şi-a luat forma de la pilda împăraţilor, care obişnuiesc să poarte sceptrul pe pământ. Dar e de ştiut că şi Hristos însuşi S-a numit în multe locuri „toiag” de Scriptura de Dumnezeu insuflată. Dar fiindcă cuvântul despre Mântuitorul este îmbinat pentru firea dumnezeirii şi iconomia înomenirii, David, privind iarăşi la umanitatea lui Hristos, zice:

Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeu etc. (v. 9). în Dumnezeiasca Scriptură se află multe texte care spun despre Dumnezeu şi Tatăl că este Domnul drept şi a iubit dreptatea (cf. Ps. 5, 8). Şi iarăşi: „Ai urât pe toţi cei ce lucrează fărădelegea” (Ps. 5, 7), şi: „Eu sunt Domnul, Care iubesc dreptatea şi urăsc răpirile din nedreptate” (Is. 61, 8). Deci, dacă e numit Domnul nostru mare pentru că iubeşte dreptatea şi urăşte nedreptatea, oare mărirea lui Dumnezeu şi Tatăl e o plată pentru acestea? Şi este mărirea o răsplată a virtuţii că o iubeşte pe prima şi o urăşte pe a doua? Nimeni n-ar cugeta aşa de nebuneşte. Aşadar, precum aceste spuse se înţeleg în chip binecredincios despre Tatăl, la fel trebuie înţelese şi despre Fiul. Pentru că chipul e unit cu arhetipul şi arhetipul cu chipul. Deci, fiindcă există Dumnezeu, nu ştii să greşeşti (căci iubeşti dreptatea şi respingi fărădelegea, având firea ta, ca să spun aşa, neatinsă de nici un rău), „pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul Tău”. Căci Fiul făcut om a fost uns ca Arhiereul şi Apostolul mărturisirii noastre (cf. Evr. 3, 2), ca să ne aducă pe noi lui Dumnezeu şi Tatăl înălţându-i prin buna mireasmă a credinţei în El⁴²¹. Şi „a fost uns cu untdelemnul bucuriei” (v. 9),

⁴²¹ Tatăl, făcându-l pe Fiul Său om, L-a rânduit Apostolul şi Arhiereul dreptei noastre mărturisiri. Căci El e Izvorul apostoliei apostolilor şi al urmaşilor lor. De la El vine credinţa noastră adevărată. El a primit rolul întâiului Trimis (Apostol) la oameni spre învăţarea lor despre El ca Fiul, şi Tatăl Lui ca Tată. Dar L-a rânduit şi Arhiereul nostru, dacă arhiereul este cel ce înalţă rugăciunile altora la Dumnezeu, iar prin ele pe aceştia înşişi. Uniţi cu Hristos ca om bine primit la Tatăl, înălţăm Tatălui credinţa în El ca o bună mireasmă a Lui. Dacă nu S-ar fi făcut Fiul om, n-am fi avut arhiereu care să intre propriu-zis la Dumnezeu şi, uniţi cu El, să intrăm şi noi. Dacă n-ar fi Dumnezeu un Tată şi un Fiu, acest Dumnezeu ar rămânea închis în El însuşi, sau S-ar face El însuşi om, prefăcându-se dumnezeirea în umanitate în sens panteist şi, deci, neridicându-se peste noi înşine.

283

ca să înţelegem harul cel dat prin Sfântul Duh, care ne înalţă la veselia şi bucuria veşnică.

Iar dacă se spune că aceasta s-a săvârşit şi cu Hristos, faptul acesta are în el plinătatea iconomiei. Căci Fiul este Dăruitorul Sfântului Duh. Fiindcă în El sunt prin fire toate ale Tatălui. Dar primeşte omeneşte şi El împreună cu noi pe Duhul, ca Unul ce S-a făcut ca noi, nu adăugându-Şi Sieşi ceva, întrucât Se înţelege şi Dumnezeu, şi Cuvântul, ci procurând firii omeneşti, în Sine însuşi ca în primul, Duhul bucuriei⁴²². Căci unde are loc împărtăşirea de firea dumnezeiască şi harul înfierii şi făgăduinţa vieţii pentru veacul îndelungat şi pentru împărăţia cerurilor, acolo e neîndoielnic şi bucuria.

Dar Hristos S-a uns mai mult decât părtaşii Lui (cf. v. 9). Căci noi am primit în noi numai arvuna Duhului. Dar, cum spune

⁴²² Faptul acesta înseamnă că Fiul Unul-Născut S-a făcut om cu adevărat şi în această calitate a primit harul Duhului Sfânt şi a fost umplut de untdelemnul bucuriei veşnice. Din plinătatea acestei iconomii a Lui se revarsă şi peste noi harul bucuriei veşnice al lui Dumnezeu Celui ce nu e de fiinţa noastră. Dacă nu S-ar fi făcut şi Fiul lui Dumnezeu însuşi om, n-ar fi avut pe Duhul Sfânt şi n-ar fi fost, deci, cine să ne comunice pe Duhul Sfânt. El îşi dă întâi Sieşi ca om, sau firii omeneşti asumate de El şi comune cu a noastră, tot ce a dat El din dumnezeirea Sa, adică pe Duhul Sfânt. S-a făcut părtaş firii noastre fără a ieşi din firea dumnezeiască, pentru ca împărtăşind ei cele dumnezeieşti prin unirea ei cu cea dumnezeiască, în Persoana Lui unică, să ne comunice acestea şi nouă. El e Mijlocitorul sau Puntea între Dumnezeu şi oameni, fără să se desfiinţeze nici o parte. El n-a avut dumnezeirea ca un adaos la umanitatea Sa, cum au putut-o avea sfinţii din Vechiul Testament, ci dumnezeirea a fost proprie, unind cu ea în Persoana Sa şi umanitatea comună cu a noastră. Nu de la om se poate face trecerea la Dumnezeu, ci de la Dumnezeu la om, ca apoi să poată primi şi omul cele dumnezeieşti.

284

Pavel, în Hristos se cunoaşte plinătatea dumnezeirii trupeşte (cf. Col. 2, 9). De aceea nici nu spun sfinţii că Hristos le dă Duhul cu măsură, ci mărturisesc mai vârtos că primesc Duhul din plinătatea Lui (cf. In 1, 16)⁴²³.

Dar când a fost uns Hristos? Când a venit peste El în chip de porumbel (cf. Mt. 3, 16). Atunci a şi primit numele cel nou, după cuvântul prorocului (cf. Is. 62). Căci a spus că vor chema numele cel nou al Lui, cu care Domnul îl vanumi pe El. Căci înainte de întrupare fiind Cuvântul încă gol şi fără trup, Se numea în mod cuvenit lui Dumnezeu Lumina şi Viaţa şi cele asemenea. Dar după întrupare, a cărei iconomie şi putere o arată îngerii, primeşte ca uns de către Tatăl numele cel nou, adică cel de Hristos⁴²⁴. Căci Acelaşi fiind Cel ce procură sfinţenia celorlalţi, Se sfinţeşte cu noi după umanitate, căreia i se dă şi harul, şi sfinţirea trupului, care nu e sfânt după fire, ci prin împărtăşirea cea de la Dumnezeu. Iar pe ucenici i-a numit fraţi (cf. Mt. 28,10; In

20,17) şi părtaşi ai Săi. Căci sfinţeşte ca Dumnezeu ungându-i cu Duhul Său pe cei ce s-au făcut părtaşi ai Lui prin credinţă⁴²⁵.

Smirnă şi stactie şi casie din veşmintele Tale, din turnurile de fildeş, din care Te-au veselit fiice de împăraţi întru cinstea Ta (v. 10). Prin

⁴²³ Deşi în comentariul la Psalmul 44, versetul 3 şi ceva mai jos se spune că şi lui Hristos, ca om, I S-a dat har, aici se precizează că Lui I S-a dat plinătatea Duhului. I S-a dat ca har numai în sensul că firea de om a Fiului lui Dumnezeu nu ţine de necesitate, ci e asumată din bunăvoinţa Lui. Dar Hristos primeşte şi ca om plinătatea Duhului. Căci aşa cum îl are în calitate de Fiu pe Duhul ca Ipostas plenar, aşa îl are şi în calitate de Fiu întrupat. între Hristos şi Duhul este o relaţie de parteneri egali. Dar oamenii nu sunt ipostasuri egale cu Duhul. Duhul le este infinit superior şi se află într-o relaţie cu El pe măsura puterii lor. Dar, pe de altă parte, sunt în relaţie cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care-L are pe Duhul în plinătatea Lui, ca şi cu unul egal cu ei ca om. Un semen al lor are plinătatea Duhului.

⁴²⁴ Acum primeşte, în baza întrupării, starea nouă de „Unsul” cu plinătatea Duhului. Aceasta pentru ca să poată comunica tuturor celor ce vor din plinătatea Duhului Lui şi să se facă fii după har ai Tatălui, odată ce Cuvântul S-a făcut şi ca om Fiul Tatălui.

⁴²⁵ Credinţa în Hristos aduce harul şi sfinţenia Lui în cei ce o au, contrar protestantismului, după care credinţa nu aduce decât asigurarea unei iertări juridice.

285

veşmintele lui Hristos trebuie înţeleşi cei ce s-au făcut apropiaţi Lui şi se află în jurul Lui prin credinţă şi sfinţenie şi familiaritate duhovnicească. Iar turnuri de fildeş sunt numite aici bisericile. Şi spunem că bisericile s-au înălţat ca nişte turnuri prin puterea şi harul lui Hristos. Căci s-au întemeiat pe piatră (cf. Mt. 16,18). Iar de fildeş se numesc ca unele ce sunt strălucitoare şi cinstite şi preafrumoase. Căci le e propriu lor şi aceasta, ca şi vasele alcătuite din fildeş. Dar aceste turnuri de fildeş sunt şi fiice ale împăraţilor. Cum şi în ce chip? Fiindcă dumnezeieştii ucenici fiind fii ai împărăţiei, se numesc în mod cuvenit împăraţi. Dar s-au făcut şi părinţi ai bisericilor. Căci le-au născut pe acestea prin Evanghelie şi sfinţite propovăduiri. Aceasta o spune şi fericitul Pavel: „întru Iisus Hristos, eu v-am născut prin Evanghelie” (I Cor. 4,15).

Aşadar, din veşmintele Lui şi din turnurile de fildeş, adică din preafrumoasele biserici, se răspândeşte smirnă, stactie şi casie, adică tot felul de bună mireasmă duhovnicească.

Deci prin aceste aromate, sau prin aceste bune miresme spirituale, Te-au veselit pe Tine fiicele împăraţilor întru cinstea Ta, adică în vremea în care trebuie să fii cinstit de ele. Fiindcă atunci când au fost chemate, atunci Te-au şi cinstit. Şi mai trebuie ştiut că, după Legea lui Moise, untdelemnul cu care se ungea Cortul şi sfinţitele vase rânduite pentru slujbe era amestecat cu aromatele arătate.

Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta (v. 11). Bisericile din toată lumea sunt numite acum una, pentru că este a unui Stăpân şi pentru că una este credinţa în ele, şi la fel unul, Botezul mântuitor. Căci nu se divizează printr-o cugetare dezbinată. Deci, deşi sunt nenumărate, sunt şi se numesc una.

Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta (v. 12). Conducătorii miresei o învaţă pe împărăteasă cele de taină şi se străduiesc să o facă preaînţeleaptă; şi-i spun cele ce o fac Mirelui preaplăcută. Dar înaintea lor merge Cuvântul în podoaba cuvenită. Căci întâi trebuie ca noi să ascultăm, adică să primim în ureche ceea ce se grăieşte şi să cugetăm la învăţătura de taină şi aşa să ajungem

286

la înţelegerea celor spuse. După aceea să ne plecăm urechea, adică să le dăm ascultare în toate.

Biserica este numită drept cea care e împodobită prin ei pentru Mirele de sus, din ceruri, adică pentru Hristos. Căci ei s-au făcut slujitori, împreună lucrători ai lui Dumnezeu, împăcând cu El pământul prin credinţă şi prin Sfântul Botez.

Şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. Şi va pofti împăratul frumuseţea ta. Că El este Domnul tău. Şi se vor închina Lui (v. 12-14). Cuvântul Sfinţilor Proroci dă să se înţeleagă foarte limpede Biserica din neamuri. Căci n-ar fi spus Sfântul Duh celor din Israel: „Uită poporul tău şi casa părintelui tău”, dar se pot spune în chip potrivit acestea celor ce vin din neamuri. Căci erau odinioară neînţelepţi şi fii ai mâniei, socotind tată pe diavol, şi tot poporul lor era fără Dumnezeu şi închinători la idoli⁴²⁶. Fiindcă Biserica s-a format din transformarea acestor oameni, cu dreptate cuvântul spune: „Uită poporul tău şi casa tatălui tău”. Aşa i s-a spus odinioară şi lui Avraam: „Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta” (Fc. 12,1). Se observă până azi la noi că cei ce se întorc la cunoştinţa adevărului trebuie să uite în oarecare fel casa tatălui dintâi şi de poporul lor. Căci venind la Botezul mântuitor, apoi întorşi fiind spre apus, suntem îndemnaţi să strigăm: „Mă lepăd de tine, Satană, şi de toate lucrurile tale şi de toţi îngerii tăi şi de toată slujirea ta”⁴²⁷. Iar ce plată va avea fiica lui Hristos făcând acestea, o înfăţişează în cele următoare, zicând: „Şi va pofti împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău”. Căci dacă te va curăţi, uitând de relele vechi, şi vei reprimi frumuseţea naturală a sufletului, făcută

⁴²⁶ Zeii, confundaţi cu forţele naturii, sunt idoli. Dumnezeu cel adevărat e mai presus de natură. Iar o natură care n-are un Dumnezeu superior ei este o natură stăpânită de demoni. Nu există o natură neutră; nici un om neutru. O natură fără Dumnezeu deasupra ei şi un om care îl neagă pe Dumnezeu sunt o natură şi un om aflaţi sub stăpânirea celui contrar lui Dumnezeu. Ateul e asociatul diavolului. Cine nu recunoaşte persoana e contrar ei. Cine nu recunoaşte Persoana supremă e contrar ei.

⁴²⁷ Se arată în aceasta cât de veche este practica Botezului păstrată la Botez: Hristos vine de la răsărit, ca începutul vieţii şi al luminii, sau al sensului lor. Diavolul s-a depărtat spre apus şi spre întuneric.

287

după chipul lui Dumnezeu, vei avea ca iubitor pe Fiul cel iubit al lui Dumnezeu. Căci însuşi Marele împărat va pofti frumuseţea ta. Nu va refuza să fie Domnul tău, deşi este împăratul tuturor sfinţilor Săi.

Iar în loc de: „Se vor închina Lui”, Symmachus a tâlcuit: „Şi s-a închinat Lui”. Iar Symmachus: „Şi se închină Lui”, înfăţişându-se vrednică de închinarea Lui, iar El chemând-o pe ea la ascultare. Iar alţii spun că ea va fi chemată la aceasta din preştiinţă.

Toată slava fiicei împăratului este dinlăuntru, în fire de aur (v. 15). Podoaba Bisericii e ascunsă, zice, minţii şi înţelegerii. Iar firele sau şirurile sunt multele feluri de virtuţi atârnate de grumazul sfinţilor.

în locul părinţilor tăi, s-au născut ţie fii; pune-i-vei pe ei căpetenii peste tot pământul (v. 19). Vei putea înţelege şi aşa: odinioară au împărăţit peste Ierusalim cei din seminţia lui Iuda. Dar au fost aleşi să judece cei rânduiţi în cortul sfânt. „Căci buzele preotului, zice, vor păzi judecata, şi din gura lor cere Legea” (Mal. 2, 7). Dar, odată ce s-a retras umbra şi a strălucit slujirea în Duh, iar lumea avea nevoie de judecători mai străluciţi, au fost chemaţi la această vrednicie dumnezeieştii ucenici. De aceea spune către cetatea mamă Ierusalim: „în locul părinţilor tăi, s-au născut ţie fii”, adică cei ce au moştenit locul părinţilor. Iar către Domnul: „Pune-i-vei pe ei căpetenii”, ceea ce s-a şi întâmplat. Căci am fost făcuţi căpetenii şi am avut pe sfinţii ucenici drept judecători a toată lumea, a căror datorie este să grăiască taina lui Hristos. Fiindcă ei sunt şi vistiernicii cuvântului mântuitor, şi tâlcuitorii celor ce trebuie făcute, osândind ceea ce e întinat şi sfătuind ceea ce e de folos. Aşa trebuie înţeles cuvântul „cei ce se vor naşte ţie în locul părinţilor tăi”.

Iar Hristos a zidit cele două popoare într-un om nou, făcând pace şi împăcându-le într-un singur trup cu Tatăl (cf. Ef. 2,15-16). Iar din aceştia şi aceia se înţelege plinătatea Bisericii⁴²⁸„. De aceea, zic prorocii către ea: “în locul părinţilor, s-au născut ţie

⁴²⁸ Omul cel nou este Hristos. Şi atât iudeul, cât şi păgânul ajuns în Hristos este un om nou, nemaifiind vreo deosebire între unul şi altul. Şi toţi la un loc formează neamul cel nou şi unic al Bisericii, sau trupul lui Hristos împăcat cu Tatăl.

288

fii”. Prin aceştia se face pomenire de Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Căci părinţii sinagogii (adunării) iudeilor erau Avraam, Isaac şi Iacob şi patriarhii şi prorocii de după aceea. Dar după ce Domnul Dumnezeu S-a arătat nouă, au fost hirotoniţi de El ca Părinţi ai Bisericii şi au primit locul celor dintâi dumnezeieşti ucenici. Iar că dumnezeiescul Avraam a fost părintele atât al neamurilor, cât şi al iudeilor, cum s-ar putea îndoi cineva? Căci a fost părinte al lui Israel după trup, „iar al neamurilor prin făgăduinţă”. Fiindcă s-a zis către el: „Părinte al multor neamuri te-am pus pe tine” (Fc. 17, 5). Căci au mers pe urmele lui îndreptându-se prin credinţă. Şi deoarece s-au făcut credincioşi, au fost binecuvântaţi împreună cu el. Aşadar, preaînţelepţii ucenici au fost puşi în treapta de Părinţi ai Bisericii. E, deci, adevărat cuvântul lui Pavel: „Căci chiar dacă aveţi zeci de mii de pedagogi în Hristos, dar nu mulţi părinţi. Pentru că eu v-am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Cor. 4, 15). Dar şi înţeleptul Ioan vorbeşte adeseori celor ce-au crezut în Hristos ca unor copii (cf. I In 1 şi în alte locuri).

Pomeni-vor numele Tău în tot neamul şi neamul (v. 20). Chiar dacă s-au eliberat de lucrurile omeneşti, totuşi pomenesc numele lui Hristos, pentru că şi-au însuşit învăţăturile de taină ale Sfintelor Scripturi şi-L propovăduiesc continuu pe Dumnezeu însuşi.

Psalmul 45

Pentru aceasta nu ne vom teme când se va cutremura pământul (v. 2). (A lui Chiril şi Vasile) Chiar dacă s-ar cutremura, zice, tot pământul, adică locuitorii de pe el, chiar dacă ar putea cei ce se silesc să opună propovăduirii noastre răutăţile lor în aşa măsură, încât să poată muta şi munţii şi să-i arunce în mare, nouă ne va ajunge spre ajutor dreapta Sa atotputernică, care ridică dincolo de toată tulburarea pe cei ce se predau lui Dumnezeu şi netezeşte

289

toate dâmburile, uşurează toate greutăţile, face cu putinţă de umblat toate înălţimile şi umileşte toată privirea îngâmfată.

Glas au dat şi s-au tulburat apele lor, Tulburatu-s-au munţii în tăria lor (v. 3). Prin apele zgomotoase şi tulburate să înţelegi mulţimea neamurilor. Căci aşa obişnuieşte de Dumnezeu insuflata Scriptură să le numească pe acestea (cf. Ps. 76,16-17). Aşa spune undeva şi despre apele Ninivei: „Şi Ninive, ca o scăldătoare apele ei” (Naum 2, 8). Dar a spus şi altul dintre Sfinţii Proroci: „Acestea zice Domnul, Care stăpâneşte ape multe” (Naum 1,12) sau neamuri multe. Căci Hristos a împărăţit peste toate neamurile.

(A lui Chiril şi Vasile) Dar spune că şi „munţii s-au tulburat în tăria lor”. Iar „munţi” îi numeşte poate pe oamenii cei mai vestiţi în lume şi care se socotesc lucru mare prin slavă deşartă. Şi aceştia s-au tulburat şi s-au răsculat împotriva sfinţilor învăţători ai tainelor (mistagogilor). Dar Satana nu le-a putut face acestora nici un rău. Căci cei ce au sărit la început împotriva sfinţilor învăţători ai tainelor au iubit pe urmă blândeţea lui Hristos şi învăţăturile evanghelice. E un lucru de care s-a minunat fericitul David. Căci a zis: „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Ps. 76,10).

Pornirile râurile veselesc cetatea lui Dumnezeu (v. 4). Iubitorul de învăţătură ştie că şi Hristos S-a numit de multe ori „râu”, în Sfintele Scripturi. Căci a zis El însuşi despre noi printr-unul dintre Sfinţii Proroci: „Iată, Eu voi abate peste ei ca un râu de pace şi ca un torent ce se revarsă peste slava neamurilor” (Is. 66, 12)⁴²⁹. Foarte bine spun: „voi abate”. Căci mersul sau calea Lui era, zice, spre cei din sângele lui Israel. Dar deoarece au respins credinţa în El şi n-au pus nici un preţ pe împărtăşirea de sfinţitele Lui unde, în chip cuvenit S-a abătut spre noi, cei chemaţi dintre neamuri, şi S-a făcut râu al păcii şi torent ce inundă⁴³⁰. „Căci sfinţit-a locaşul

⁴²⁹ Hristos „este pacea noastră” (Ef. 2,14). Iar dacă pacea nu e o stare pasivă, ci o mişcare de iubire între oameni, alimentată de o putere mai presus de ei, ea este ca un râu. Şi acest râu este Hristos, care fiind Dumnezeu-om ca să împace pe toţi în Sine cu Dumnezeu-Tatăl. El lucrează continuu în noi pacea.

⁴³⁰ Credinţa în Hristos a unit prima dată interior neamurile, înfăptuind Biserica. înainte, o anumită unire între unele din ele o realiza doar forţa celor mai tari, care le supunea pe cele mai slabe.

290

Său cel Preaînalt” (Ps. 45, 4). Iar locaşul spunem că e Biserica. Căci locuieşte în sfintele şi cuvioasele ei suflete, făcându-le sfinte, odată ce sunt părtaşe ale Sfântului Duh.

Ajuta-va-i Dumnezeu dimineaţă de dimineaţă (v. 5). (A lui Chiril şi Didim) Fiindcă învierea s-a făcut din adâncul dimineţii, o numeşte ajutor pe ea, ajutor de dimineaţă. Cetatea lui Dumnezeu e ajutată când se apropie dimineaţa. Dar va spune Scriptura în alt loc: „O va ajuta pe ea Dumnezeu în faţă”. Căci mântuieşte frumuseţea ei nerănită şi nestricată. Se înţelege frumuseţea ei spirituală, când va fi tulburată de vrăjmaşi, fiindcă, până ce sufletul are nepătată în sine credinţa şi se învăluie cu podoabele a toată virtutea, are frumuseţea spirituală, de care Se bucură şi Hristos însuşi. Dar când se abate de la ceea ce se cuvine, îndată se arată urâtă şi cum nu se cuvine. Dar nu va pătimi aceasta, zice, Biserica. Căci îi salvează frumuseţea. Iar prin faţa Bisericii se înţeleg conducătorii ei, pe care îi întăreşte cu putere spre a se putea ocupa cu propovăduirea.

Domnul puterilor e cu noi, sprijinitorul nostru, Dumnezeul lui lacob (v. 7). Iar dacă cineva ar voi să o înţeleagă şi în alt mod, nu se va păgubi de bune înţelegeri. Căci Domnul puterilor a venit la noi când S-a făcut ca noi, luând chip de rob şi aflându-Se la înfăţişare ca om. De aceea S-a numit şi Emanuel, care tâlcuit înseamnă: „Cu noi este Dumnezeu”. Căci atunci ne-a ajutat şi ne-a mântuit pe noi, cei primejduiţi. Fiindcă ne-a scăpat de păcat şi de stricăciune şi de stăpânirea noastră de către vrăjmaşii sensibili şi spirituali. Deci, David L-a văzut pe Dumnezeu cel făcut om. L-a văzut pe Emanuel cel născut din Fecioară şi de aceea a grăit proroceşte: „Domnul puterilor e cu noi”, arătând că Acesta este Cel ce S-a arătat prorocilor şi patriarhilor⁴³¹.

Vom citi aici „Didim” şi nu „Atanasie”, cum eronat apare în textul publicat în Mitropolia Olteniei, cf. PG 69, 1048D (n. ed.).

⁴³¹ Prin Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu s-au creat toate, punând pecetea Lui filială şi raţională pe ele. Prin El s-a mântuit lumea, după ce a căzut. Dar prin El a şi rămas Dumnezeu-Tatăl în legătură cu lumea şi a pregătit pe oameni prin proroci pentru venirea Fiului Său. Prin El stă Dumnezeu într-o legătură cu lumea. El este Persoana dumnezeiască prin care Dumnezeu-Tatăl stă în legătură cu creaţia. El e Dumnezeu, revelatorul Tatălui. Nu e vorba aici de o treaptă mai de jos a dumnezeirii, ca în platonism. Ci prin aceasta se accentuează putinţa calităţii oamenilor de fii ai Tatălui ceresc şi de fraţi ai Fiului Lui. Se manifestă în aceasta bunăvoinţa liber coborâtoare a lui Dumnezeu cel transcendent la o lume, de altfel, creată. Creaţia nici nu confundă, nici nu desparte lumea de Dumnezeu.

291

Şi sprijinul nostru, zice, nu este altul decât Cel vestit de proroci, Care este Dumnezeul lui Iacob, Care a grăit prorocind către slujitorul său: „Eu sunt Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ieş. 3, 6).

Vedeţi lucrurile Domnului, minunile pe care le-a pus Dumnezeu pe pământ (v. 8). Foarte multe sunt minunile strălucitoare şi vestite care s-au făcut cunoscute nu numai în Iudeea, ci şi tuturor celor de pe pământ prin propovăduirile evanghelice ale sfinţilor învăţători ai tainelor, care, străbătând tot pământul, au făcut vădită puterea minunată şi înălţimea lui Hristos, fie vestind cele săvârşite de El, fie săvârşindu-le ei înşişi în numele Lui. Iar dacă cineva ar spune că cei din neamuri trebuie să afle lucrurile lui Dumnezeu, adică creaţia văzută, având în ea atâta minunăţie, încât să cunoască toţi că El este Făcătorul tuturor, nu s-ar abate de la ceea ce se cuvine⁴³².

Psalmul 46

întru sfârşit, fiilor lui Core. Unii sfinţiţi cântăreţi slujesc fiilor lui Core, înălţând şi această rugăciune. S-a pus în titlu „fiilor lui Core” nu pentru că s-ar fi făcut cântarea pentru ei, ci pentru că aceia au fost puşi de ei să slujească executarea acestei cântări. Ei îi reprezintă pe Sfinţii Apostoli, ca pe unii cărora le-a poruncit să

⁴³² Numai dacă lumea e creată, ea are caracterul de operă minunată a lui Dumnezeu. Altfel, dacă ea e unica realitate, ea este lipsită de sens, de explicaţie, de rost. Nu se vede în ea o producţie minunată, putând fi recunoscută şi văzută ca atare de conştiinţa oamenilor destinaţi eternităţii.

292

înveţe toate neamurile şi să le boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Iar fiindcă credinţa le-a fost acelora din făgăduinţa celor mai multe şi mai mari bunătăţi (căci au fost chemaţi la treapta de fii ai lui Dumnezeu, la împărtăşirea de Sfântul Duh şi s-au îmbogăţit de harul darurilor din cer şi s-au făcut împreună părtaşi de nădejdea sfinţilor), le şi porunceşte acelora în modul cel mai cuvenit să-L laude pe Dumnezeu.

Toate neamurile, bateţi din palme, cântaţi lui Dumnezeu (v. 1). Pricina acestei laude e că Hristos S-a făcut celor de pe pământ cunoscut, drept ceea ce este cu adevărat, adică împărat şi Dumnezeu Preaînalt şi înfricoşător, şi că e împărat al neamurilor fără să aibă începutul împărăţirii atunci când le-a luat în stăpânirea Sa, ci ca Cel ce e Domn şi împărat al tuturor ca Dumnezeu. în această calitate le-a pus sub sceptrul împărăţirii Sale şi pe ele, răpindu-le de sub tirania celor ce le stăpâneau odinioară. De aceea, psalmul este o cântare de biruinţă. Neamurile sunt îndemnate să-L cânte fiindcă au căzut puterile vrăjmaşe şi îl vor lăuda pe Hristos ca pe Cel ce le-a biruit⁴³³.

Supusu-ne-a popoare şi neamuri sub picioarele noastre. Alesu-ne-a moştenirea Lui, frumuseţea lui Iacob, pe care a iubit-o (v. 3). Altora li se pare că: „Supusu-ne-a popoare şi neamuri sub picioarele noastre”, trebuie să se înţeleagă şi altfel. Ei spun că popoarele şi neamurile cele de sub picioarele sfinţilor sunt însuşi Satana şi puterile rele însoţitoare. Despre acestea a spus Hristos: „Iată, v-am dat vouă să călcaţi peste şerpi şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Lc. 10,19). Dar ei se minunează şi de bunătatea Mântuitorului, Care, printr-o judecată dreaptă a lui Dumnezeu, a dat toate cinstirile rânduite celor din Israel şi cele făgăduite lor de Dumnezeu celor din neamuri, unora ce au primit credinţa şi au recunoscut pe Binefăcătorul. De fapt, despre însăşi propovăduirea

⁴³³ împărat desăvârşit Se va arăta Hristos când, la Judecata din urmă, va fi întemeiată împărăţia veşnică a tuturor celor ce au crezut în El şi va fi luată orice putere celor ce nu L-au recunoscut, vrăjmaşilor binelui. Atunci se va arăta toată strălucirea dumnezeiască prin chipul omenesc. Aceasta îi va umple de strălucirea bunătăţii dumnezeieşti şi pe toţi cei uniţi cu El, făcându-i şi pe ei împăraţi peste orice rău. Aceasta se spune şi în stihul următor.

293

dumnezeiască s-a spus către cei din sângele lui Israel de sfinţii învăţători ai tainelor: „Era de trebuinţă să vi se grăiască întâi vouă cuvântul lui Dumnezeu. Dar deoarece l-aţi respins şi pentru că vă socotiţi pe voi nevrednici de viaţa veşnică, iată, ne întoarcem spre neamuri, că aşa ne-a poruncit nouă Domnul” (Fapte 13, 46). Deci, neamurile se bucură ca unele ce au primit de la Hristos sorţul Lui şi sunt socotite ca aflându-se în frumuseţea lui Iacob. „Căci odinioară s-a făcut parte a Domnului poporul lui Iacob, funia moştenirii Sale, Israel” (Deut. 32, 8). Dar fiindcă s-a sălbăticit împotriva lui Hristos, a pierdut cinstea de parte a Lui. Şi a fost cucerită prin credinţă mulţimea neamurilor, care a fost făcută de Dumnezeu funie şi sorţ ai Lui. Dar să înţelegi şi altfel aceasta: anume că pe lângă mulţimea neamurilor, Hristos a pus sub picioarele Sale şi pe Iacob, sau pe cei din sângele lui Iacob. Căci deşi n-a crezut Iacob întreg, dar frumuseţea întregului popor s-a adunat în partea care a crezut, înţelegând prin ea rămăşiţa lui. Căci se cuvine să cugetăm că cei mai înţelegători dintre iudei au crezut în Hristos, înţelegând taina despre El din Lege şi proroci şi că prin ei a grăit şi a făcut minuni Hristos. De fapt, Filip i-a spus lui Natanael: „L-am aflat pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret, despre Care a scris Moise în Lege şi prorocii” (In 1, 45). Iar la acestea a răspuns acela: „Oare din Nazaret poate fi ceva bun?” (In 1, 46). Căci îndată ce a auzit de Nazaret, a şi sărit la capătul cunoştinţei exacte despre Hristos. Iar aceasta spune că este frumuseţea (bunătatea) lui Iacob. Căci cei cu o astfel de simţire, asemenea celei a lui Natanael, adevăratul israelit în care nu încăpea vicleşug (cf. In 1, 47), pot fi numiţi (socotiţi) cu adevărat că au frumuseţea (bunătatea) lui Iacob şi că sunt iubiţi de Dumnezeu. De aceea aceştia s-au şi supus învăţătorilor tainelor lui Hristos.

Suitu-S-a Domnul întru strigări de laude, Domnul în sunet de trâmbiţe. Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi; cântaţi împăratului nostru, cântaţi (v. 5). îi socotesc împreună cântăreţi cu sfinţii îngeri din ceruri pe cei de pe pământ care îşi armonizează ca într-o singură liră cântarea bine ritmată şi frumos sunătoare, bucurându-se că după ce-a îndeplinit iconomia cea pentru noi, Hristos

294

S-a suit la Tatăl şi Dumnezeu din ceruri, făcându-Se ca o pârgă a umanităţii înnoite întru nestricăciune. Şi cu aceasta ne-am îmbogăţit, de fapt, în Hristos⁴³⁴.

Cântaţi, deci, şi iarăşi cântaţi, zice, şi faceţi-vă cântarea de laudă fără sfârşit. Căci „Suitu-s-a Dumnezeu întru strigări şi Domnul în glas de trâmbiţă”, nefiind altul Dumnezeu şi altul Domnul, ci Unul şi Acelaşi. Fiindcă faptului de-a fi Dumnezeu îi urmează numaidecât slava domniei, precum şi Celui ce este prin fire Domn îi urmează faptul de-a fi Dumnezeu. Deci, deoarece se pomeneşte de strigăte de laudă şi de glas de trâmbiţă, venim la aceste înţelegeri cei ce cugetăm şi grăim cele ale lui Hristos. Căci S-a suit acum în ceruri ca să se arate feţei lui Dumnezeu pentru noi (cf. Evr. 9, 24), dar era duhurilor din cer o privelişte străină, ca om plin de o slavă cuvenită lui Dumnezeu şi văzut în înălţimile mai presus de orice cuvânt⁴³⁵. Căci era de

⁴³⁴ Două lucruri putem semnala aici: primul, caracterul doxologic al cultului ortodox nu e decât o constatare continuă a marii opere pe care a realizat-o Fiul lui Dumnezeu pentru noi întrupându-Se, răstignindu-Se, înviind şi înălţându-Se la cer, ca o mulţumire ce I-o aducem, întrucât toate acestea le-a făcut pentru noi, scăpându-ne de moarte şi de stricăciune. Formaţiile neoprotestante nu spun în cântările lor nimic despre aceste fapte ale lui Hristos, sau despre Dumnezeu, pentru că nu cred în ele, ci vorbesc numai despre simţirile lor în apropierea de un Iisus despre Care nu spun că e Dumnezeu. Al doilea, că mântuirea adusă de Hristos nu e o simplă achitare juridică a noastră de jignirea adusă lui Dumnezeu prin păcat, cu care opera lui Hristos s-a terminat şi noi rămânem cum am fost, ci El a reînnoit în Sine umanitatea, pe care ne ajută să o reînnoim şi în noi, rămânând în comunicare cu noi (prin Taine şi prin toată comunicarea cu El), făcând şi noi eforturi în acest sens (asceza, pocăinţa, urcuşul duhovnicesc), care pe unii îi duc până la sfinţenie. E o concepţie dinamic-spirituală despre om, necunoscută Occidentului creştin şi repercutată în toată antropologia apuseană, care concepe libertatea şi progresul ca o eliberare de toate obligaţiile purificării şi înfrânării, ca o coborâre continuă în toate plăcerile inferioare. De aceea, filosofiile occidentale de la Renaştere încoace, reluând pe cele dinainte de Hristos, nu cunosc problemele interpersonale cu adevărat pasionante ale datoriilor umane, ci afirmă doar drepturile individului la orice.

⁴³⁵ După înviere, Fiul lui Dumnezeu S-a înălţat şi ca om în faţa Tatălui pentru noi, ca să fim şi noi iubiţi în El ca fii. El era pentru îngeri o privelişte străină, minunată, căci li Se arăta, pe de o parte, ca om, pe de alta, ca Unul mai presus de ei sau mai presus de orice cuvânt. Umanitatea nu li-L făcea mai pe înţeles, ci dimpotrivă.

295

trebuinţă ca şi puterile de sus să fie învăţate despre această taină de Sfântul Duh, adică să fie învăţate despre faptul că, fiind Dumnezeu, după cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut om. De aceea li s-a poruncit să ridice porţile de sus şi să ştie clar că El e Dumnezeu care în chipul nostru Se întoarce la slava ce I Se cuvine şi îi aparţine fiinţial numai Lui. De aceea a zis: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul măririi (slavei)!” (Ps. 23, 7). Iar întrebând duhurile de sus, sau şi îndoindu-se, pentru că nu ştiau clar Cine este acest împărat al slavei, au aflat că El este Domnul puterilor şi Domnul Cel puternic în război (cf Ps. 23,8). Căci scrie şi preaînţeleptul Pavel: „Ca să se facă acum cunoscută căpeteniilor şi stăpâniilor înţelepciunea cea mult felurită a lui Dumnezeu, după hotărârea cea din veci pe care a împlinit-o în Hristos” (Ef. 3, 10-11)⁴³⁶. Au fost învăţate, deci, să-L întâmpine cu cântări de laudă şi puterile spirituale. Şi descoperirea cea prin Duhul Sfânt care le înfăţişa adânca taină a întrupării le era ca un sunet puternic de trâmbiţă. Le era, deci, necesar şi duhurilor de sus să-I înalţe cântări de laudă împreună cu cei mântuiţi, să-I cânte şi ele veşnic şi să-I aducă o neîncetată proslăvire. Dar spunând că S-a suit învaţă că S-a şi pogorât. Căci şi preaînţeleptul Pavel, înţelegând-o, aceasta zice: „Iar S-a suit ce este, dacă nu că S-a şi pogorât mai întâi la cele mai de jos părţi ale pământului” (Ef. 4, 9). Şi iarăşi: „Cel ce s-a

⁴³⁶ Chiar îngerii trebuiau să fie învăţaţi de Sfântul Duh, infinit transcendent puterilor lor, ca să înţeleagă Cine este această apariţie minunată cu chip de om, dar mai presus de ei şi de orice înţelegere. Nici îngerii nu-L cunosc şi nu-L înţeleg prin ei pe Dumnezeu şi, în mod deosebit, taina întrupării Fiului Lui. învăţătura despre Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat fiind dată de Duhul Sfânt, şi nu cunoscută de ei înşişi, se comunică într-un chip tainic (mistagogic). în chip tainic e comunicată şi primită chiar între oameni. De altfel, însăşi persoana noastră proprie sau a altuia e, pe de o parte, cunoscută, pe de alta, e cunoscută ca o taină. Faptul că omul e şi el o taină face, pe de o parte, necesar ajutorul Duhului Sfânt chiar pentru înţelegerea omului de către omul însuşi, pe de alta, implică în ea posibilitatea de a fi făcut şi omul de Fiul lui Dumnezeu mediu de manifestare a Lui.

296

pogorât, Acela este şi Cel ce S-a suit mai presus de ceruri, ca pe toate să le umple” (Ef. 4, 10)⁴³⁷.

Că împărat a tot pământul este Dumnezeu. Cântaţi cu înţelegere (v. 7). Fiul nu se cunoaşte ca fiind Dumnezeu şi împărat numai peste Iudeea, ci şi peste tot pământul. Căci s-a grăbit să vină sub jugul împărăţiei Lui marea şi nemăsurata mulţime a neamurilor aflătoare pe tot pământul. Cântaţi-I, deci, cu înţelegere, adică folosindu-vă de o înţelegere sfântă şi înţelegând drept taina Lui. Căci cântarea are nevoie de o minte şi de o inimă înţeleaptă. Aşa spune undeva şi prorocul: „Cine este înţelept şi va înţelege aceasta? Şi înţelegător şi va cunoaşte aceasta?” (Ps. 106, 43). Dar socotesc că se poate înţelege şi altfel cuprinsul acestora. Cântaţi, zice, şi preamăriţi-L, căci a împărăţit Dumnezeu cu înţelegere peste toate neamurile. Iar „cu înţelegere” înseamnă „cu înţelepciune şi cu o negrăită iconomie”. Căci taina lui Hristos e plină cu adevărat de înţelepciune.

Dumnezeu a şezut pe tronul cel sfânt al Său (v. 8). Scriptura de Dumnezeu insuflată numeşte „tron” al lui Dumnezeu cerul. Şi aceasta nu ca să înţelegem ceva material. Căci dumnezeirea nu e din planul nostru, fiind cu desăvârşire netrupească şi de neînţeles. Ci e obiceiul ei să numească prin „tron” împărăţia. Deci, când se spune că are ca tron cerul, e de ştiut că prin aceasta trebuie înţeleasă stăpânirea asupra sfinţilor îngeri. Dar s-au făcut tron al Lui şi cei ce au crezut în El, care s-au făcut şi sfinţi fiindcă au dobândit şi spălarea de păcate, fiind unşi în inimă de lucrarea şi harul Sfântului Duh. Iar prin aceasta s-au făcut şi

⁴³⁷ Toate au fost create de Dumnezeu. Era firesc, deci, ca după ce au căzut cu voia lor din legătura spirituală cu Creatorul lor, El să le reunească iarăşi cu Sine prin şi în Fiul, prin Care le-a creat. De aceea S-a făcut Acesta om, sau Subiect părtaş al oamenilor, ca să le ridice moartea şi coruperea în care au căzut. Fiul cel întrupat este Unificatorul creaţiei în Dumnezeu. Pe toate le umple de puterile Sale făcându-Se subiect uman, sau făcându-se un Subiect divin subiect al lor. Cum este eul uman în toate părţile trupului, şi într-un anumit grad se face prezent în toată creaţia, cu atât mai mult Se face Dumnezeu-Cuvântul prezent în ea.

297

„părtaşi dumnezeieştii firi” (II Pt. 1, 4)⁴³⁸. Dar purtătorii de Duh spun cu bucurie prin aceasta: „Cuvântul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a odihnit şi peste noi, cei de pe pământ”. Căci zicând: „A şezut pe tronul cel sfânt al Său”, spun că Se odihneşte în cei cunoscuţi de El, sau că este în al Său, spun că se odihneşte în cei cunoscuţi de El, sau că este în noi ca şi în duhurile de sus.

Iar dacă ar voi cineva să dea de înţeles prin tron şi stabilitatea, şi neclintirea împărăţiei lui Hristos, îl va înţelege şi astfel în chip drept. Căci împărăţia lui Hristos este veşnică şi se întinde în veacuri nesfârşite. Fiindcă împărăţia Lui nu are sfârşit, după spusa îngerului (Lc. 1, 33).

Căpeteniile popoarelor s-au adunat cu Dumnezeul lui Avraam, pentru că cei puternici ai lui Dumnezeu s-au înălţat foarte de la pământ (v. 9). Se pare că prin acestea îşi arată dumnezeieştii ucenici alegerea lor sau aşteaptă, cu darul prorociei, mulţimea sfinţilor păstori care vor fi după ei. Cele dintâi căpetenii ale popoarelor au fost ei, iar după ei, şi ca urmaşi, alţi foarte mulţi înţelepţi care s-au silit să umble pe urmele binecredincioşiei lor şi să vestească pretutindeni propovăduirea dumnezeiască şi îngerească. Aceştia s-au adunat, adică s-au întâlnit, ori s-au unit în aceeaşi credinţă şi în acelaşi suflet, ba, aş adăuga, şi în acelaşi mod de-a grăi. Căci e un Domn, o credinţă, un Botez (cf. Ef. 4,5) şi un cuvânt despre Hristos al tuturor celor ce înţeleg drept taina despre El. Iar dacă unii răstălmăcesc şi strâmbă adevărul, nu primim nici o raţiune a unora ca aceştia noi, cei cu care este Hristos. Nici nu este Hristos „un dumnezeu nou”, ci însuşi Acela Care este şi al protopărintelui Avraam. Aşa s-au adunat căpeteniile, despre care am vorbit acum, cu Dumnezeul lui Avraam. Iar faptul că s-au făcut cunoscuţi şi vestiţi pretutindeni, Hristos însuşi dându-le această vază, se spune prin cuvântul: „Cei puternici ai lui Dumnezeu”, adică cei ce au buna bărbăţie duhovnicească. Aşa s-au ridicat foarte tare de la pământ ucenicii cei foarte tari, care s-au împotrivit învăţăturilor strâmbe ale diavolului şi s-au opus

⁴³⁸ Nu au firea dumnezeiască prin ei înşişi, ca născuţi sau purceşi din Tatăl, ci primesc lucrarea ei prin harul Duhului Sfânt.

298

cuvintelor deşarte ale flecarilor⁴³⁹. Adică ei nu trebuie văzuţi ca fiinţe umilite şi neînsemnate şi vrednice de dispreţ, ci ca unii ce umblă la înălţime prin virtute şi având o viaţă ridicată şi nu uşoară celor mulţi. Sau poate spunându-se că ei s-au ridicat de la pământ se arată că nu au mintea lipită de cele pământeşti, ci dispreţuitoare a celor trupeşti şi privind la cele de sus, prin voinţa de-a ajunge la capătul bunei gândiri dogmatice şi frumuseţi făptuitoare.

Psalmul 47

Mare este Domnul şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele cel sfânt al Lui (v. 1). E mare, în sens principal, pentru că e născut din Dumnezeu şi Tatăl cel mare⁴⁴⁰. Căci a spus: „Tatăl, Care Mi-a dat Mie, e mai mare ca toate” (In 10, 29). Fiindcă, deşi numirea o primesc şi alţii, pentru că s-au numit mari şi unele dintre duhurile din ceruri, şi unul dintre cei de pe pământ, acestea au câştigat şi ele numirea prin împărtăşire de imitare a Celui mare în sens principal şi adevărat, şi prin fire⁴⁴¹.

⁴³⁹ Ucenicii lui Hristos şi urmaşii lor, întăriţi de Dumnezeu, s-au ridicat de la pământ, întrucât n-au mai socotit că Hristos e numai om, despărţind în El persoana omenească de cea dumnezeiască (nestorieni), sau socotind umanitatea Lui o simplă aparenţă (monofiziţi), adică considerând imposibilă unirea dumnezeirii necreate şi a umanităţii create în El, sau nerecunoscând decât o singură esenţă în sens panteist. În ambele cazuri, viaţa lumii e fără sens.

⁴⁴⁰ Dumnezeu e mare pentru că nu e una cu esenţa lumii, care e supusă unor legi şi care nu poate învinge moartea şi atâtea neputinţe. E mare pentru că e şi Tată al unui Fiu „desăvârşit ca şi El, Care poate învinge moartea. Numai un Dumnezeu deosebit de lume e mare cu adevărat. Şi numai Dumnezeu care poate fi şi Tată e un Dumnezeu al iubirii, fără de Care nu e mărire şi libertate adevărată. Dacă Hristos ar fi fiul esenţei lumii, ar fi şi El neputincios şi supus morţii ca toţi cei ce răsar din ea. N-ar fi nicăieri o putere adevărată, neechivocă”.

⁴⁴¹ Numai Hristos e mare în sens principal şi propriu, pentru că e mare prin fire, sau prin Sine, ca Fiul Tatălui, superior tuturor legilor şi neputinţelor. Orice mărime au îngerii şi oamenii de la Tatăl prin Fiul, adică din puterea ce le-o dă prin voinţă.

299

Şi nu e mare numai peste Iudeea, ci şi peste muntele cel sfinţit, sau peste Biserică, pentru înălţimea dogmelor despre Dumnezeu⁴⁴².

Se lărgeşte spre bucuria întregului pământ. Munţii Sionului sunt coastele părţii de miazănoapte (v. 2). El e şi bucuria întregului pământ. Căci aşa îl numeşte şi în alt loc dumnezeiescul David, zicând: „Bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat” (Ps. 31, 8). Căci Hristos este veselia şi bucuria şi pricina mângâierii celei mai înalte locuitorilor de pe tot pământul, după cuvântul lui Isaia⁴⁴³. Fiindcă a zis: „înghiţit-a moartea biruind, şi iarăşi a luat Dumnezeu toată lacrima de la toată faţa” (Is. 25, 8)⁴⁴⁴. A spus clar cum a adus bucurie întregului pământ.

Dar e de trebuinţă să se explice, pentru că şi Legea, cea prin Moise, a poruncit să se junghie un miel pe latura jertfelnicului dinspre miazănoapte (cf. Lev. 2,11). Aceasta era un chip al faptului că Se va întoarce spre părţile de miazănoapte ale lumii şi va merge spre ele şi-Şi va dărui privirea acelora, după spusa din Psalmi: „Ochii Lui privesc spre sărman” (cf. Ps. 10, 7)⁴⁴⁵.

Dumnezeu se cunoaşte în palatele (turnurile) ei (v. 3). Să înţelegi şi aşa: spunem că s-au numit „palate” cele mai însemnate dintre turnuri, care sunt înlăuntrul zidurilor. Şi, odată ce Biserica este numită cetate, nu e nepotrivit a spune că turnuri ale ei sunt Sfinţii Apostoli, sau învăţătorii şi introducătorii în taine ai

⁴⁴² Cine crede într-un Dumnezeu superior neputinţelor lumii poate dobândi şi el de la acest Dumnezeu putere peste neputinţele sale. Aceasta se întâmplă cu cei din Biserică.

⁴⁴³ O viaţă care nu cunoaşte decât lumea aceasta nu poate birui insuficienţele ei, şi lipsa perspectivei unei vieţi viitoare o întristează permanent. Credinţa în Hristos deschide vieţii noastre orizonturi nesfârşite şi noi sensuri drept conţinuturi spirituale nesfârşite, care ne umplu de bucurie. Prin Hristos ştim pentru ce trăim şi putem ridica viaţa noastră pe trepte tot mai înalte. Cei răi şi răul susţinut de ei în minte mă îngustează şi mă întristează foarte mult.

⁴⁴⁴ La început nu era moarte şi nici lacrimă în oameni. Hristos le-a înlăturat „iarăşi”.

⁴⁴⁵ Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să-i ridice pe oameni din întunericul păcatului şi al non-sensului. De aceea, El a umblat mai mult printre cei sărmani şi asupriţi, care simţeau o deosebită nevoie de mângâiere.

300

sfintelor biserici. Ei se înalţă ca nişte turnuri peste ceilalţi şi sunt mai însemnaţi ca ei şi ca un sprijin al întregului trup al Bisericii. În aceste turnuri, deci, în tot cel ce stă în tărie se cunoaşte Hristos, căci El o susţine pe ea, adică Biserica, dând pururea putere întâistătătorilor ei şi făcându-i pururea, pretutindeni, superiori celor ce se împotrivesc. De aici e vădit de câtă preţuire trebuie învrednicită Biserica.

Pe lângă acelea, trebuie ştiut şi aceasta: turnuri spun că sunt nu numai cei ce se află între ziduri, ci şi cei ce sunt bine clădiţi ca nişte corăbii. Capetele sfinţilor pot fi asemănate şi cu acestea, pentru că pot pluti pretutindeni şi pot duce povara dreptei credinţe celor de pretutindeni. Aşa a fost dumnezeiescul Pavel, alergând din Ierusalim până în Iliric spre a propovădui Evanghelia lui Hristos⁴⁴⁶.

Dar a spus undeva şi dumnezeiescul David că în marea largă şi întinsă umblă corăbii, dar şi balaurul cel creat, ce se joacă în ea (c. Ps. 103, 27); corăbii care duc sfinţitele propovăduiri şi balaurul Satana, care le pune piedici, dar pe care l-au biruit corăbiile, adică sfinţii. Căci Hristos le dăruieşte ajutorul trebuincios spre mântuire.

Iar celelalte sunt asemenea acestui stih.

Vei sfărâma corăbiile Tarsisului (v. 6). Marea Tarsisului denumeşte un loc al Etiopiei. Iar cetatea e numită Tarsos de Iona, după ea.

Precum am auzit, aşa am şi văzut în cetatea Domnului puterilor, în cetatea Dumnezeului nostru (v. 7). (A lui Chiril şi Teodor ) S-au întâlnit ca să o războiască duşmanii Bisericii. Dar văzând cetatea războită nebiruită, s-au înspăimântat şi, încetând să o mai războiască, strigă: „Precum am auzit, aşa am văzut”. Căci nevrând să primim prezicerile despre ea, am văzut prin noi înşine adevărul acelora. Dar cum au putut spune „în cetatea Dumnezeului nostru”, nefiind credincioşi? Căci mărturisind că El este

⁴⁴⁶ Pavel a adus primul Evanghelia de la Troia la Filipi, oraş bes sau trac, şi, cum spune tâlcuitorul, din Filipi urcat până în Iliric, adică în toată Peninsula Balcanică locuită atunci de tracii romanizaţi, sau de macedonenii de azi.

Vom citi aici „Teodor” şi nu „Atanasie”, cum eronat apare în textul publicat în Mitropolia Olteniei, cf. PG 69,1061B (n. ed.).

301

Dumnezeu şi Domnul puterilor, arată că au în ei numaidecât credinţa. Şi unde au văzut împlinită făgăduinţa, decât în Biserică, care este cetatea lui Dumnezeu⁴⁴⁷? Cele ce le auzim prin credinţă le cunoaştem prin viaţa curată a credinţei, dobândind dovezile prin nepătimire⁴⁴⁸. Se arată schimbarea celor ce războiesc (Biserica), când prezice de ce cuvinte se vor folosi cei ce s-au împărtăşit de mântuire, ca să laude pe Binefăcătorul.

Primit-am, Dumnezeule, mila Ta, în mijlocul locaşului Tău etc. (v. 8). „Primit-am” e de înţeles aici în loc de „am socotit”, „am cugetat” sau „am fost sigur” că mila Ta va fi în chip sigur cu cei ce se află în locaşul (în Biserica) Tău. Căci nu spunem că se va dărui celor necredincioşi împărtăşirea de darurile lui Dumnezeu, ci celor ce au crezut. Fiindcă s-a spus celor mai vechi: „îndrăzniţi, Duhul Meu a stat în mijlocul vostru” (Ag. 2, 5). La fel şi celor dinaintea acestora: „Dumnezeu în mijlocul cetăţii, [care] nu se va clinti” (Ps. 45, 5).

După numele Tău, Dumnezeule, aşa şi lauda Ta peste marginile pământului (v. 9). E obiceiul dumnezeieştii Scripturi să spună slavei nume. Iar slava lui Dumnezeu e însoţită, pe măsura şi pe potriva ei, de lauda Lui. Fiindcă e lăudat de toţi cei de pe pământ după înălţimea sublimităţii Lui. Căci ce spunem lăudându-L pe El? „Dumnezeule, cine este asemenea Ţie?” (Ps. 70, 22). Şi: „Cine e Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?” (Ps. 76,13). „Ale Tale sunt cerurile, al Tău este pământul; lumea şi plinirea ei, Tu le-ai întemeiat” (Ps. 78,12). „A Ta este ziua şi a Ta este noaptea; Tu ai făcut soarele şi luna” (Ps. 73,17). Şi, simplu spunând, îl

⁴⁴⁷ Biserica este spaţiul spiritual în care îşi face Hristos eficientă puterea Crucii şi a învierii Sale. Ea e unirea în Hristos a celor ce-şi însuşesc starea umanităţii Lui răstignite şi înviate. Ea e trupul comunitar al celor în care se extinde prezenţa Lui. Dacă n-ar fi Biserica, Hristos n-ar aplica altora ceea ce a făcut în umanitatea Sa; n-ar exista o unire a oamenilor în El.

⁴⁴⁸ Credinţa în Hristos îşi arată puterea într-o viaţă ce tinde să se facă asemenea celei a Lui, din puterea Lui. „Credinţa, fără fapte, moartă este” (Iac. 2,17). Unde credinţa nu se arată într-o viaţă ce tinde spre asemănarea umanităţii proprii cu a lui Hristos, nu e prezent şi lucrător Hristos. Acela, omul, nu se mântuieşte (cf. Iac. 2,14).

302

lăudăm pe El ca Dumnezeul şi Domnul tuturor⁴⁴⁹. „Dreapta Ta e plină de dreptate” (v. 9).

S-a văzut cu minunare lauda lui Dumnezeu Cel peste toţi, venită Lui din tot pământul, laudă pe măsura slavei şi sublimităţii Lui. Dar se admiră şi altceva pe lângă acestea. Se spune că dreapta lui Dumnezeu este plină de dreptate sau de dreaptă judecată. Dar cine dintre noi poate înţelege dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl altfel decât ca pe Cel Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a arătat din El? Această mare şi mai presus de fire şi de toate dreaptă a Tatălui, printr-o dreaptă hotărâre, a alungat pe pierzătorul Satana de la cei ce erau stăpâniţi odinioară de el şi căzuţi sub el. Căci a îndreptat prin credinţă şi a eliberat de vechile vini pe sfinţii înşişi şi i-a adus neprihăniţi lui Dumnezeu şi Tatăl. Ne va încredinţa de aceasta şi însuşi Fiul, zicând: „Acum e judecata lumii acesteia. Acum stăpânitorul lumii acesteia se va scoate afară. Şi când Mă voi înălţa Eu, pe toţi îi voi trage la Mine” (In 12, 31-32).

Deci, dreapta minunată a lui Dumnezeu şi Tatăl a fost foarte admirată de toate neamurile pentru sfinţenia şi dreptatea ei, ca una ce a izbăvit pe cei apăsaţi şi a ridicat pe cei zdrobiţi şi a luminat pe cei întunecaţi.

Să se veselească Muntele Sionului, să se bucure fiicele Iudeii (v. 10). Cei ce din toate neamurile au trecut la lumina adevărului se bucură foarte, ca unii ce au fost miluiţi şi au ajuns părtaşi la tot binele, prin dreapta dumnezeiască şi atotputernică a lui Dumnezeu şi Tatăl. Ei se arată bucurându-se şi cu celălalt popor, adică cu Israel, care va fi chemat, la vremea sa, la cunoştinţa slavei lui Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor, şi la împărtăşirea de darurile pe care le-au primit mai întâi cei din neamuri. Aceasta o confirmă şi cuvântul prorocesc: „După acestea, zice, se vor întoarce fiii lui Israel şi-L vor căuta pe Domnul Dumnezeul

⁴⁴⁹ În Psalmi e văzută măreţia lui Dumnezeu mai mult în natură. Numai după ce Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, s-a văzut din plin putinţa Lui de manifestare prin Taina minunată a omului.

303

lor şi pe David, împăratul lor, şi se vor minuna întru Domnul şi întru bunătăţile Lui în zilele cele de apoi” (Os. 3, 5).

„Să se veselească”, deci, zice, „Muntele Sion”, adică Ierusalimul, şi „fiicele Iudeii pentru judecăţile Tale, Doamne”, se înţelege a celor bune. Iar prin fiicele Ierusalimului trebuie înţelese cetăţile din jurul Ierusalimului. Muntele Sion e numită Biserica, iar fiicele ei, sufletele sfinţilor hrănite în ea, adică copiii Bisericii, care au tăierea împrejur în duh, care e mai bună şi mai adevărată decât cea dintâi. Căci Legea era umbră (cf. Evr. 10,1), iar adevărul este Hristos şi prin El⁴⁵⁰.

înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi pe el, povestiţi despre turnurile lui (v. 11). (A lui Chiril şi Eusebiu) Duhul Sfânt îndeamnă puterile dumnezeieşti să păzească Biserica, să o înconjoare din toate părţile şi să o apere. Symmachus a spus în loc de „cuprindeţi-o”, „înconjuraţi-o cu ziduri”. Iar în loc de „povestiţi”, Aquila a spus: „socotiţi turnurile ei”, iar Symmachus: „număraţi-le”.

înţelege însă şi aşa: Porunceşte să se alcătuiască forma ei şi sfintele ei fiice, care au în mijloc Sionul ca mamă, să înalţe cântări de laudă lui Hristos. Aceasta socotesc că o spune: „Povestiţi despre (sau din) turnurile ei”. Iar „turnurile” Bisericii spunem că sunt Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Povestim, deci, cu gura lor şi folosindu-ne de glasurile lor şi de preacuratele lor învăţături de taină, ca să fim, după cum s-a spus, ca nişte „porumbei cugetători” (Iez. 7,16).

Dar să ne amintim şi de Prorocul care zice: „Luaţi cu voi cuvinte” (Os. 14, 3), se înţelege de la Sfântul Duh, prin Care se poate cunoaşte taina lui Hristos⁴⁵¹. Căci e un lucru cu adevărat

⁴⁵⁰ Adevărul este Hristos. Dar şi ceea ce primim noi prin El. Căci El este Viaţa prin Sine şi Izvorul vieţii veşnice pentru cei ce se alipesc Lui. Hristos e Mielul conştient şi de supremă valoare în Jertfa Lui, spre deosebire de mielul animal, fără valoare şi jertfit fără voia lui, care era numai un chip sau o umbră profetică a lui Hristos. Adevărul coincide cu existenţa desăvârşită, fără de început şi fără de sfârşit.

⁴⁵¹ Duhul Sfânt ne e dat, pe de o parte, de Hristos, pe de alta, Duhul ne vorbeşte despre Hristos. Duhul vine în noi înainte de Hristos, dar din El. Pe de altă parte, după ce cunoaştem pe Hristos, după ce ni L-a făcut Duhul cunoscut, vine din Hristos Duhul ca o undă şi mai mare de lumină şi de viaţă. Pr. Boris Bobrinskoy, în cartea sa Le mystère de la Trinité (Desclée et Brower, Paris, 1986), accentuând prezenţa întregii Sfinte Treimi în opera mântuirii, zice: „LEsprit est donc commun du Père et du Fils… lEsprit Saint à son tour nous conduit vers le Fils, et, par Lui, vers le Père” (SOP service Ortodoxe de Presse, nr. 113, dec. 1986, p. 20).

304

mântuitor a-şi aminti de Dumnezeu şi a avea pe limbă cele spre slava Lui. Fiindcă spune şi în alt loc psalmistul: „Limba mea va cugeta la dreptatea Ta, toată ziua la mântuirea mea” (Ps. 34, 27). Dar şi Duhul îndeamnă în chip vădit pe cei îndreptaţi în Hristos să-şi lărgească cât mai mult ochii înţelegerii şi să cugete amănunţit la Izbăvitorul Bisericii, Care este Hristos. Căci toată puterea noastră este El şi în El⁴⁵². De fapt, El însuşi a spus: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). Căci vedem mai ales pe Hristos din zidirea nevăzută şi văzută, pentru că este Făcătorul tuturor, fiind Dumnezeu şi Domn şi împreună şezător pe tron cu Tatăl care L-a născut. Dar îl vedem şi din faptele Lui din vremea coborârii la noi⁴⁵³. Fiindcă El a desfiinţat toată puterea vrăjmaşului, a mântuit pământul, îndreptând prin credinţă pe cei amăgiţi, şi a chemat spre înfiere pe oameni până la marginea pământului, atât prin preaînţelepte învăţături de taină, cât şi prin minunate dovezi ale dumnezeirii Lui. Prin toate se putea vedea cât e de mare, sau nu mai mic decât Dumnezeu şi Tatăl.

⁴⁵² Cugetând tot timpul la Dumnezeu, lucrarea Lui mă face tot mai întipărit de El şi mai asemenea bunătăţii Lui.

⁴⁵³ Mai înainte s-a spus că Hristos şi în Hristos e adevărul. Acum se spune că El şi în El e puterea noastră. Adevărul fiind existenţa desăvârşită, Care nu poate fi decât personală, are în Sine sau este totodată şi puterea desăvârşită. Din El ne vine existenţa şi puterea ei, ca şi refacerea ei prin mântuire. Dar nu vine prin Duhul Lui. Duhul nu ne atrage atenţia spre Sine, ci spre Cuvântul întrupat, din Care ni Se comunică. Fiecare Persoană dumnezeiască, prin intima unire şi iubire dintre ea şi celelalte, Se face mediul de comunicare al celorlalte, ne atrage privirea şi simţirea spre celelalte. Totuşi, Hristos, ca Fiul făcut om, venit între noi, ne atrage şi spre Sine însuşi. Şi o face aceasta şi ca Cel ce a pus pecetea raţionalităţii Sale cuvântătoare pe toate cele create prin El. Dar nu fără Duhul Său care ne deschide ochii înţelegerii. Căci, fără Duhul Sfânt, sunt unii care „ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud”. Duhul Sfânt e Cel ce ridică înţelegerea oamenilor la planul transcendent, unindu-i pe toţi în primirea acelui Cuvânt al Tatălui.

305

Iar unde se vede egalitatea desăvârşită, acolo, fără îndoială, e şi identitatea fiinţei.

Turnuri spunem iarăşi că au fost numite cele mai înalte clădiri. Iar acestea sunt cei mai mari şi mai vestiţi din cetate, sau cei mai înalţi din ea. Iar în ei se cunoaşte Dumnezeu, Care îi ajută şi îi mântuieşte pe ei în ispite. Cu aceştia ne facem părtaşi şi noi, învăţătorii de după ei ai celor de taină, primind de la ei în chip drept şi nerătăcit cele spuse spre întărirea cuvintelor noastre, punându-ne de acord cu dogmele adevărului, sau unind povestirea lor cu viaţa noastră, în folosul celor călăuziţi de noi. Iar acestea le povestim şi altei generaţii, transmiţându-se pururea învăţătura cea de taină celor de după noi. Şi cuvântul învăţăturilor celor de taină se întăreşte mereu, în toată vremea, pentru că Hristos însuşi fiind Dumnezeu, nu va înceta să facă aceasta, ci mai degrabă va împărăţi veşnic peste noi.

Psalmul 48

întru sfârşit, fiilor lui Core. Prin acest psalm moral se propovăduieşte tuturor oamenilor despre Judecata lui Dumnezeu şi despre ziua aceea când va aduce Dumnezeu zidirea la Judecată. Iar fiii lui Core reprezintă pe apostolii care au învăţat pe pământ. De aceea, propovăduirea cuvântului se îndreaptă aici spre tot pământul. Şi precum înainte de amestecarea limbilor aveau toţi o singură buză şi un singur glas, aşa şi acum toate neamurile şi toată lumea şi toţi oamenii se fac un singur auz şi o singură inimă, răsunând în toţi un singur cuvânt⁴⁵⁴. Căci Legea de odinioară fiind greoaie la limbă şi neputând grăi cu uşurinţă, ne spunea pe ocolite şi fără limpezime ceea ce plăcea lui Dumnezeu.

⁴⁵⁴ Datorită Duhului, prin toate cuvintele oamenii aud pe Acelaşi Unic Cuvânt al Tatălui, grăindu-le tuturor şi făcându-li-Se cunoscut ca Acelaşi, unindu-i pe toţi în legătură cu Sine.

306

Dar Hristos e gura atotlimpede, mutând chipurile la adevăr şi înfăţişând pretutindeni cunoştinţa clară a celor de trebuinţă. Legea era numai pedagog al lui Israel cel după trup, iar Hristos, lărgind plasa bunătăţii, a prins în ea toată lumea locuită. Pe drept cuvânt îi sfătuieşte, deci, pe toţi de pe pământ: Auziţi acestea, toate neamurile (v. 1).

Pleca-voi spre pildă urechea mea, deschide-voi în cântare de psaltire gândirea mea (v. 4). E asemenea cu a zice: Mă voi face iubitor de cercetare şi voi învăţa cu dulceaţă cele întunecoase şi nelimpezite ale tainelor. Căci de va fi vreo trebuinţă de-a deschide acestea şi de-a le face limpezi celor mulţi, voi face aceasta cu plăcere. Şi nu va fi neplăcut cuvântul, ci ca o cântare de psaltire. Iar gândirea este ceea ce îmi propun să grăiesc. Căci cuvântul sfinţilor e pururea amestecat cu dulceaţă. Aşa scrie undeva şi preaînţeleptul Pavel: „Cuvântul vostru să fie totdeauna plăcut, cu sare dres” (Col. 4, 6), ca să dea har celor ce-l aud. Şi nimeni nu se va îndoi că e dulce şi plăcut sufletelor celor iubitori de virtute.

Pentru ce să mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmaşilor mei? etc. Cei ce se încred în puterea lor etc. Fratele nu izbăveşte etc. (vv. 5-7). (A lui Chiril, Eusebiu, Teodoret) Vei înţelege şi aşa: Eu, cel învrednicit să vestesc de la Sfântul Duh cuvintele dumnezeieşti, sunt plin de frică, temându-mă de Judecata lui Dumnezeu. Dar voi le ascultaţi fără frică, căci vă îndulciţi de plăcerea vieţii prezente, netemându-vă de Dumnezeu, ci încrezându-vă în puterea voastră şi lăudându-vă cu mărimea bogăţiei voastre. Voi socotiţi că aceasta nu vi se va întâmpla în ziua prezisă. Dar nici fratele nu va izbăvi pe frate, nici prietenul pe prieteni⁴⁵⁵. Căci fratele îşi va lua plata sa. Şi: „Fapta fiecăruia precum este, focul o va proba” (I Cor. 3,15). Deci, care altul dintre oameni va izbăvi pe un astfel de om? De aceea s-a zis: „Fratele nu izbăveşte; izbăvi-va, oare, omul?” [v. 8, LXX]. Dar nici nu va da cineva lui Dumnezeu preţ de scăpare pentru sine însuşi în acea zi, nici nu se va răscumpăra pe sine, plătind

⁴⁵⁵ Cei ce nu se tem de ziua Judecăţii să ştie că nu pot fi izbăviţi de vreun frate, sau de vreun prieten, prin bogăţia aceluia.

307

preţul pentru sufletul său. Deci, zadarnică este bogăţia celui ce a dobândit-o şi zadarnică este puterea muritoare a celor ce se încred în ea. Dar de se va folosi cineva în viaţa de faţă bine de bogăţie, se va folosi cu pricepere de avuţia lui potrivit învăţăturii Mântuitorului, Care zice: „Cine este economul credincios şi înţelept care dă la vremea sa hrană împreună slujitorilor?” (Mt. 24, 45). Acesta va avea bune nădejdi⁴⁵⁶. Dacă ţi-ai semănat de aici (pentru) spre dreptate, vei culege atunci roadele vieţii. Căci bogăţia adevărată a omului, cum zice înţeleptul, este preţul lui de răscumpărare (cf. Pilde 13, 8). Iar de nu vei face nimic din acestea, suferind naufragiul, odată cu povara bogăţiei se va păgubi şi sufletul tău, nemaiputând să te foloseşti de bogăţie după plecarea de aici. De aceea, în ziua prezisă, nici tu însuţi nu vei da preţ de răscumpărare pentru tine însuţi, adică nu vei plăti preţul izbăvirii şi libertăţii sufletului tău, şi nu te vei folosi nici de fratele şi rudenia ta.

Se va osteni în veac. Nu va vedea stricăciunea când va vedea pe înţeleptul murind (vv. 9-10). În loc de: „S-a ostenit în veac”, la Symmachus: „Iar odihnindu-se de veacul acesta, va fi viu în veac”. Iar după Symmachus: „S-a odihnit în veac”, şi va vieţui spre biruinţă. Iar a cincea ediţie [Quinta n. ed.]: „S-a ostenit în veac şi va vieţui spre biruinţă”. Căci cel ce s-a ostenit în veacul de faţă pentru binecredincioşie şi dreptate, după ce s-a odihnit de multă frământare şi tulburare, va duce o viaţă liniştită şi paşnică, ajungând în sfârşit la viaţa veşnică. Acesta nu va vedea stricăciunea când îi va vedea pe înţelepţi murind. Sau, după Symmachus: Nu va vedea stricăciunea când îi va privi pe înţelepţi murind. Căci va fi atât de departe de cei necredincioşi, că nu se va apropia de ei nici când vor pieri. Iar despre stricăciunea înţelepţilor va

⁴⁵⁶ Dă câtă vreme eşti pe pământ din cele ce le aduni, Căci nu mai poţi da din ele la Judecata din urmă, nici pentru tine, nici pentru fratele tău. Ele se vor pierde la moartea ta. Şi odată cu ele, şi sufletul tău. Te-ai închis în egoismul tău pentru totdeauna dacă ai rămas închis când aveau alţii nevoie de deschiderea ta. Faptele tale de milostenie şi ajutorare te vor ajuta atunci, adică bunătatea ce ţi-ai câştigat-o tu însuţi. în acest sens te vor ajuta şi cei pe care i-ai ajutat, la Judecata de apoi, sau chiar înainte de aceea, prin rugăciunile şi darurile lor pentru tine.

308

auzi de departe şi de sus, ca de pe un vârf înalt. Dar de care înţelepţi e vorba dacă nu de cei a căror înţelepciune a înnebunit-o Dumnezeu?

Şi cu gura lor vor încuviinţa (v. 13). Când noi, zice, care iubim viaţa cuvioasă şi nepătată, îi mustrăm pe cei ce nu obişnuiesc să vieţuiască aşa, spunându-le: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput” (v. 12), şi cele următoare, atunci şi eideşi nu rabdă să o mărturisească până ce sunt în această lume, după aceea vor aproba cuvintele noastre. Iar că aceste cuvinte sunt adevărate, vor pricepe convingându-se din cele ce li se întâmplă lor înşişi⁴⁵⁷.

Dar Scriptura spune şi altele: „După acestea, cu gura lor vor binecuvânta”, în loc de: „Se vor blestema pe ei înşişi, căindu-se de cele ce le-au făcut”. Căci în acea zi, zice, vor pieri toate gândurile lor.

Moartea îi va paşte pe ei şi îi vor stăpâni pe ei cei drepţi dimineaţa (vv. 14-15). Să înţelegi prin moartea care îi paşte pedeapsa morţii. Căci pierzând tăria şi slava ce o au în ei, vor fi luaţi în stăpânire în oarecare mod de sfinţi când se face dimineaţă, adică atunci când va străluci timpul slavei lui Hristos. Căci Acesta Se va coborî din cer cu sfinţii îngeri, întru slava Tatălui Său, restabilindu-le sfinţilor cele mai împodobite cununi, iar pe păcătoşi supunându-i chinurilor şi pedepselor. Atunci şi ajutorul acestora se va învechi, adică va dispărea. Căci ceea ce se învecheşte şi îmbătrâneşte e aproape de dispariţie. Iar din slava lor pe care au avut-o în lume, se vor muta la necinste (cf. Ps. 48, 15)⁴⁵⁸.

Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului când mă va lua pe mine (v. 16). Sufletele sfinţilor vor alerga în mâinile lui Dumnezeu. Aceasta ne-a pricinuit-o nouă Mântuitorul şi Domnul tuturor, în vremea crucii Sale, zicând către Tatăl şi Dumnezeu cel din ceruri: „Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul Meu”

⁴⁵⁷ Adevărul e aşa de tare, că e recunoscut chiar de cei ce nu trăiesc sau n-au trăit conform lui, fiind chinuiţi, precum cei ce nu voiesc sau n-au voit să i se conformeze.

⁴⁵⁸ Sfinţii nu le vor mai fi la Judecata din urmă de ajutor celor ce au persistat în rele. Iar din slava ce au avut-o aceia pe pământ nu va mai rămâne nimic, căci ea a fost mincinoasă, aparentă. Nimeni nu i-a lăudat cu sinceritate.

309

(Lc. 23, 46)⁴⁵⁹. Şi a deschis sufletelor oamenilor raiul, intrând primul în el, spunând tâlharului răstignit împreună cu El: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 43). De aceea şi fericitul Ştefan, pe când era ucis cu pietre, zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu” (Fapte 7, 58). Căci nu mai merg în iad sufletele sfinţilor, ca ale păcătoşilor. Şi socotesc că aceasta este ceea ce zice: „Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului când mă va lua pe mine”.

Intra-va până în neamul părinţilor lui, până în veac nu va vedea lumină (v. 20). Unul ca acesta s-a lipsit de lumină, împreună cu părinţii lui prin aceeaşi purtare, căci cei ce au săvârşit faptele întunericului se duc în „întunericul cel mai dinafară” (Mt. 22,13), fiindcă au avut o viaţă dobitocească (cf. v. 21).

Psalmul 49

Chemat-a pământul de la răsăritul soarelui până la apus (vv. 1-2). Sfinţii sunt chemaţi de Dumnezeu, pentru că făcându-Se El om, a zis şi a chemat tot pământul. Dar ce a zis? „învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28,19). Şi că trebuie să se predice Evanghelia în toată lumea (cf. Mc. 13, 10). Căci Hristos este marea şi prea răsunătoarea trâmbiţă. Aşa vorbeşte de propovăduirea Lui Prorocul Isaia, zicând: „Şi va fi în ziua aceea, că vor trâmbiţa din trâmbiţa cea mare” (Is. 27,13). Deci a chemat, nu ca grăitorul de Dumnezeu Moise, numai pe Israel, ci pe toţi de la răsăritul soarelui până la apus.

Dar poţi să înţelegi şi aşa: dumnezeiescul Moise a chemat numai pe Israel deoarece avea treapta de slujitor şi era slab şi

⁴⁵⁹ Ceea ce s-a săvârşit atunci cu sufletul lui Hristos se săvârşeşte cu toţi cei ce se alipesc Lui prin credinţă. Moartea şi-a schimbat prin Hristos direcţia, din drum spre extrema împuţinare a vieţii devine drum spre Dumnezeu, prin dăruirea totală de Sine.

310

zăbavnic la limbă. De aceea, după cuvântul psalmistului: „Cunoscut era Dumnezeu în Iudeea, şi în Israel era mare numele Lui” (Ps. 75,1). Dar Mântuitorul şi Domnul tuturor, ca Unul ce e şi Dumnezeu din Dumnezeu, ni S-a arătat nouă ca să cheme toată lumea, pe cei de la răsăritul soarelui până la apus. Căci a zis: „Veniţi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28) Dar a poruncit şi tuturor Sfinţilor Ucenici şi Apostoli, zicând: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28,19).

Din Sion este marea cuviinţă a frumuseţii Lui (v. 2). Dumnezeu-Cuvântul a fost şi este de o fiinţă cu Tatăl şi deopotrivă cu El în toate. Dar având o astfel de fire, S-a pogorât pe Sine la smerenie (chenoză) şi a luat chip de rob (c. Filip. 2, 6-8). Deci nu a voit să fie văzut în podoaba frumuseţii, pentru a Se face asemenea nouă. De aceea, când vede cineva dumnezeirea şi frumuseţea sublimă a Lui, nu din măsurile umanităţii Lui, ci din ceea ce este Dumnezeu şi deopotrivă de puternic cu Tatăl, îl arată zicând: „Din Sion este marea cuviinţă a frumuseţii Lui”. Iar expresia „din Sion” să o înţelegi în loc de „din Sionul de sus”, adică din Sionul cel din ceruri şi de sus. Căci nu era Hristos simplu om, ci mai degrabă ceresc, şi nu fiindcă a adus din cer trupul (fiindcă S-a născut din Sfânta Fecioară), ci fiindcă a fost Cuvântul cel din ceruri unit cu trupul, Hristos S-a numit om ceresc (cf I Cor. 15, 47). Pentru aceea, din Sion e marea cuviinţă a frumuseţii Lui. Iar pe Sfinţii Apostoli îi vom afla înţelegând frumuseţea Lui. Căci a spus preaînţeleptul Pavel: „Căci deşi L-am cunoscut pe Hristos după trup, dar acum nu-L mai cunoaştem” (II Cor. 5,16). Fiindcă după învierea din morţi şi întoarcerea în ceruri, nu-L mai cunoaştem din măsurile smereniei (chenozei), ci din strălucirea cea cuvenită lui Dumnezeu.

Dumnezeul nostru va veni în mod arătat şi Dumnezeul nostru nu va tăcea (v. 3). Când a venit în mod arătat dacă nu când S-a făcut trup, după cuvântul lui Ioan? Când, luând asemănarea noastră, S-a născut din Sfânta Fecioară şi cu oamenii a locuit (cf. Bar. 3, 38). Căci atunci S-a făcut văzut Cel ce după firea proprie nu e văzut, pipăit, Cel nepipăit ca noi, Cel mai presus de toată zidirea. Deci a venit în mod arătat. Iar venind, zice, nu va tăcea,

311

adică va mustra lumea pentru păcat, sau va vesti voia Tatălui. Căci numele Lui se cheamă înger al marelui sfat (cf. Is. 9, 5).

Foc va arde înaintea Lui şi împrejurul Lui vifor mare (v. 4). Se înţelege aici focul primei veniri, focul dinaintea luminii ca izvor al ei. Aceasta ca să înţelegem că focul spiritual va premerge cunoştinţa despre Hristos, prin care se lucrează credinţa în El. Este stâlpul de foc care mergea noaptea înaintea adunării iudeilor şi le arăta calea (cf. Ieş. 13, 21).

Sau poate e de cugetat şi aşa: Cuvântul lui Dumnezeu, aflând tot pământul răcit de păcatul de multe feluri, l-a încălzit de dorinţa şi voia pentru tot binele, insuflându-le oamenilor ca un foc spiritual, împărtăşirea de Sfântul Duh. Căci a zis: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Lc. 12, 49). Fiindcă ne-am făcut arzând de Duhul câţi ne-am învrednicit de un astfel de har. Şi ne-am făcut părtaşi de firea dumnezeiască (cf. II Pt. 1, 4) prin împărtăşirea de Sfântul Duh. De aceea se simte în împărtăşirea de Sfântul Duh un foc⁴⁶⁰.

Căci ne botezăm în Hristos, după cuvântul lui Ioan, în Duh Sfânt şi în foc (cf In 3,11). Dar a spus despre aceasta şi unul dintre proroci: „Va veni deodată în templul (Biserica) Său Domnul pe Care voi îl căutaţi şi îngerul legământului pe care voi îl voiţi. Iată, vine Domnul, şi cine va suferi ziua intrării Lui? Sau cine va putea suporta vederea Lui? Că El va intra ca focul topitorului şi ca iarba celor ce spală. Şi va şedea topind şi curăţind ca argintul şi aurul” (Mal. 3, 1-3). Fiindcă lucrarea şi puterea Sfântului Duh vor topi în noi ca un foc toată pata, desfiinţând toată murdăria păcatului⁴⁶¹. Dar ea n-a folosit întru nimic inimii învârtoşate a

⁴⁶⁰ Căldura unei bucurii, a unei simţiri deosebite, vine din cunoştinţa prezenţei lui Hristos, din credinţa în El. în credinţă e şi cunoştinţa, şi căldura simţirii lui Hristos. Focul care aduce simţirea este Duhul Sfânt. El iese din Hristos şi ne ajută să-L cunoaştem pe Hristos şi să credem cu căldură în El.

⁴⁶¹ Simţirea Duhului este o simţire contrară nesimţirii păcatului. Ea ne face să ne scârbim de tot ce e urât, egoist, contrar binelui. Dar cine nu primeşte această simţire a Duhului rămâne înăsprit şi duşmăneşte pe cei simţitori şi credincioşi. Un zeu susţinător al războiului (Marte), o zeiţă care aprindea patima iubirii trupeşti (Venus) nu puteau fi decât demoni.

312

iudeilor, fiindcă n-au primit harul. De aceea şi Dumnezeul tuturor a spus despre ei prin glasul lui Ieremia: „Lipsitu-i-a focului foalele, lipsitu-i-a plumbul. în zadar bate argintarul argintul. Răutăţile lor nu s-au topit” (Ier. 6, 29). Dar în jurul lor e furtuna. „Căci câţi voiesc să vieţuiască binecredincios, vor fi prigoniţi” (II Tim. 3,12).

Dar vei înţelege şi aşa: a fost văzut Hristos, precum zice, în chipul nostru, adică om, dar avea şi aşa stăpânirea şi puterea dumnezeirii, pătrunzând ca un foc şi ca un vifor puternic în cei ce se împotriveau poruncilor Lui şi arzând toată tăria diavolească, topind puterile rele şi potrivnice. Căci aşa zice şi în alt loc psalmistul către El despre cei ce se împotriveau slavei Lui: „Dumnezeul meu, fă-i pe ei ca pe o roată, ca pe o trestie în faţa vântului, în care este ca un foc care aprinde pădurile, Tu, Care eşti ca o flacără ce arde munţii. Aşa să-i goneşti pe ei cu viforul Tău şi să-i tulburi în mânia Ta” (Ps. 82,12-14).

Chema-va cerul de sus şi pământul ca să judece poporul Său (v. 6). Aici vei afla iarăşi buna lucrare a iconomiei Mântuitorului săvârşită pentru noi. Căci odinioară pământenii duceau o viaţă dobitocească şi erau „părţi ale vulpilor” (Ps. 62, 9), după cuvântul psalmistului. Căci se închinau duhurilor necurate în feluri deosebite, după ţări şi cetăţi şi socotind ca zeu ceea ce îi convenea fiecăruia. Dar când S-a arătat nouă Domnul, Cel ce este Dumnezeu, a strălucit lumina adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu în toate inimile; a întors pe cei rătăciţi, a vindecat pe cei bolnavi. Căci fiind Păstorul cel bun, a alungat fiarele de la stâna oilor, a sfinţit prin Duhul, a întărit pe oameni prin puterile îngereşti, a trimis sfinţi învăţători în tot pământul.

Va chema deci, zice, cerul de sus, adică pe sfinţii îngeri care sunt sus şi în ceruri, şi pământul, sau pe cei aleşi de El şi pe cei rânduiţi spre apostolat, ca să judece poporul Său. Căci cei ce împlineau slujba sfântă a propovăduirii, pe cei ascultători i-au adus lui Dumnezeu, iar pe cei ce nu erau aşa i-au lăsat Satanei, zicând: „Mergeţi în lumina focului vostru⁴⁶² şi ardeţi în flacăra

⁴⁶² Există şi o falsă lumină a focului rău al necredinţei. Cel ce-L neagă pe Dumnezeu sau binele socoteşte şi el că slujeşte unui bine. Există şi o lucrare născocitoare a tot felul de forme ale răului.

313

lui”. De fapt, au grăit şi iudeilor. Dar fiindcă s-au arătat învârtoşaţi şi neînfricaţi, le-au spus: „Vouă se cădea să vă grăim întâi cuvântul lui Dumnezeu. Dar fiindcă l-aţi respins, şi vă socotiţi nevrednici de viaţa veşnică, iată, ne întoarcem la neamuri” (Fapte 13, 46).

Observă deci cum deosebesc poporul Domnului. Iar că şi îngerii ajută sfinţilor învăţători şi celor învăţaţi de aceştia ne va lămuri Pavel, zicând despre ei: „Oare nu sunt toţi duhuri slujitoare trimise spre slujire pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1,14).

Aşa zice şi dumnezeiescul Iacob că a văzut o scară înălţându-se de la pământ la cer şi pe Domnul sprijinindu-Se pe ea; s-a făcut astfel o părtăşie (comuniune) între Dumnezeu şi oameni şi o legătură de dragoste cu sfinţii îngeri (cf. Fc. 28,12). Căci cântă undeva şi dumnezeiescul David: „înger va tăbărî în jurul celor ce se tem de El şi îi va scăpa pe ei” (Ps. 33, 7). Conlucrând deci cu sfinţii învăţători, deosebesc şi îngerii poporul Domnului⁴⁶³.

Adunaţi-i Lui pe cuvioşii Lui (v. 6). Poţi înţelege şi aşa cele ce mi s-au părut mie că le pot spune mai bine. Este vădit că trebuie deosebit poporul Domnului de puterile spirituale şi de cei rânduiţi să facă slujba sfântă şi mântuitoare a predicării Evangheliei⁴⁶⁴. Căci însuşi Duhul porunceşte să adune lui Hristos pe sfinţii Lui. „Pe care i-a preştiut”, zice, „şi i-a rânduit de mai înainte să fie asemenea chipului Fiului Lui, i-a şi chemat. Iar pe care i-a şi chemat, pe aceia i-a şi îndreptat. Iar pe care i-a îndreptat, i-a şi slăvit” (Rom. 8, 29-30). Deci din tot pământul adunaţi-i, zice, pe cei mai înainte cunoscuţi că vor fi credincioşi şi sinceri. Iar acestea sunt gata, adică se grăbesc să împlinească testamentul

⁴⁶³ Nu numai Duhul Sfânt îi inspiră pe învăţătorii credinţei, ci şi îngerii îi ajută. Dumnezeu face şi făpturile să se ajute întreolaltă. Niciuna nu stă izolată şi fără folos pentru alţii. De câte ori nu ne ajută şi semenii noştri să înţelegem ceva?! Dar Dumnezeu nu e absent din această reciprocă ajutorare şi luminare. El îi îndeamnă pe toţi să se ajute şi să se lumineze reciproc. E o universală ajutorare şi inspiraţie a tuturor de către toţi, în care e prezent lucrător Dumnezeu.

⁴⁶⁴ Tâlcuitorul numeşte mereu predicarea cuvântului despre Hristos slujire sfântă (ierourgia). Nu considera numai săvârşirea Tainelor şi a ierurgiilor slujire sfântă.

314

lui Hristos despre jertfe, nu despre cele prin sânge şi furturi, ci mai degrabă duhovniceşti. Căci s-a scris: „Jertfiţi jertfa dreptăţii şi nădăjduiţi întru Domnul” (Ps. 4, 5). De astfel de jertfe Se bucură Dumnezeu; şi va primi proslăvirea (doxologia) ca bună mireasmă spirituală⁴⁶⁵. Căci a spus dumnezeiescul cântăreţ: „înconjurat-am şi am jertfit în cortul Lui jertfă de laudă” (Ps. 26,11).

Dar ar putea aduna cu uşurinţă cineva şi alte multe de acestea, prin care se poate vedea că doxologia este jertfa cea mai bine primită de Dumnezeu. Apoi spune cele următoare.

Şi vor vesti cerurile dreptatea Ta, Doamne (v. 7). înaintea altora a pus predicarea mântuitoare către cei din Israel. Căci ale lor erau făgăduinţele şi Legea şi Legământul şi părinţii. Dar fiindcă s-au făcut vicleni şi nepărtaşi şi prea puţin atenţi la propovăduirile evanghelice, respingând harul Celui ce i-a chemat la mântuire, s-a strămutat în mod necesar la cele ale neamurilor şi a cucerit tot pământul. Şi din pricina acestei hotărâri, cerurile vestesc dreptatea Lui. Căci e Judecător drept şi bun. Dar a judecat şi altfel pe cei de pe tot pământul şi pe balaurul rău şi răzvrătit. Căci a spus limpede: „Acum este judecata lumii acesteia; acum stăpânul lumii acesteia se va scoate afară. Şi când Mă voi înălţa Eu de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine” (In 12, 31-32). Totuşi zice El însuşi: „N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El” (In 3, 17). Cum deci s-a făcut judecata lumii acesteia? L-a osândit pe Satana ca stăpânitor tiranic şi pe dracii care o ispiteau împreună cu el. I-a îndreptat (a îndreptăţit) pe cei de pe pământ ca nedreptăţiţi (făcuţi nedrepţi)⁴⁶⁶. Aici David L-a cunoscut în mod clar pe Hristos

⁴⁶⁵ „Jertfa dreptăţii” e oferirea vieţii drepte, care constă în recunoaşterea slavei lui Dumnezeu, în respectul semenilor. Aceasta e contrară aroganţei egoiste sau afirmării exclusive de sine, care nu aduce decât dezbinare şi însingurare chinuitoare.

⁴⁶⁶ Nu poate fi mântuită lumea dacă nu e scăpată de demoni, dacă nu sunt deci judecaţi sau osândiţi aceştia. Înălţând Hristos umanitatea Sa deasupra puterii lor, îi înalţă şi pe toţi cei ce se alipesc Lui. Osânda demonilor constă în a nu mai putea atrage la ei pe oameni, în a se vedea lipsiţi de stăpânirea sau de puterea lor. A avea pe altul aprobând răutatea ta este un fel de satisfacţie drăcească. Dar mulţumirea lui Hristos a constat în a fi ajutat să se facă drepţi cei făcuţi nedrepţi de demoni, sau în a-i fi îndreptăţit.

315

ca Judecător. Şi n-a ascuns că toată judecata a luat-o de la Tatăl, zicând că Dumnezeu este Judecător (In 5, 26-27)⁴⁶⁷.

Astfel judecând, a fost slăvit de duhurile sfinte de sus şi din ceruri ca Dumnezeu şi Judecător drept şi Care se foloseşte de dreptate împotriva a tot ce e nedrept.

Ascultă, poporul Meu, şi-ţi voi grăi ţie, Israele! Şi voi mărturisi ţie: Dumnezeu, Dumnezeul tău sunt Eu (v. 8). în mod vădit aici se introduce Persoana lui Dumnezeu, care strămută la adevăr chipurile din Lege. Căci preaînţeleptul Pavel spune că porunca cea prin Moise a fost rânduită până la vremea îndreptării (Evr. 7,18). Iar vremea îndreptării nu a fost alta decât aceea în care a luminat celor de pe pământ Hristos, Care spune clar: „Eu sunt Adevărul” (In 14,16). Deci tipurile s-au făcut fără folos când a venit Adevărul. Căci umbrele erau făcute să nască în dureri adevărul⁴⁶⁸ şi în literele Legii poate vedea cineva cum ia formă

⁴⁶⁷ Dumnezeu e Judecător pentru că apără şi scapă pe cei buni de demonii ispititori la rău, pentru că face deosebire între bine şi rău. Esenţa panteistă nu cunoaşte această deosebire. Judecata din urmă o face Fiul, întrupat nu numai pentru că El ştie ca om de posibilităţile noastre pe care le-am folosit sau nu, ci şi pentru că Judecata are scopul să ducă pe oamenii care au folosit posibilităţile bune din comuniunea cu El la scăparea definitivă de demoni. Dar şi pentru că Fiul lui Dumnezeu ni Se va face şi ca Judecător accesibil nouă, apărând în lumina sau transparenţa slavei, cum vom fi şi noi la înviere. Cei ce s-au deschis luminii şi puterii Lui vor fi la dreapta, căci dreapta înseamnă lucrarea Lui pozitivă, transformatoare; cei ce s-au închis lucrării Lui vor fi la stânga, căci El nu lucrează cu stânga şi nici nu priveşte spre stânga. Ei rămân în întuneric, uscaţi. Pe Tatăl îl vom simţi ca nevăzut împreună cu Fiul făcut nouă accesibil, deci în lumină. Numai Duhul Sfânt ne ajută să simţim Treimea de Persoane ca fundament al lumii create. Noi ne dăm seama că lumea noastră n-are substanţa ultimă în ea. Ea e mereu ameninţată de nimicul din care este. Dar e susţinută de fundamentul Treimii, prin Fiul. însă numai Duhul Fiului, dacă I ne deschidem, ne face să simţim acest fundament. El şi vederea prin El ne vor deveni familiare în viaţa de după înviere.

⁴⁶⁸ Umbrele din Vechiul Testament aveau un caracter dinamic. în ele apărea din ce în ce mai clar adevărul, pentru că se suportau cu durere şi se simţeau ca neîndestulătoare şi ca greu de suportat. Erau grele jertfele de animale şi se simţea în ele ceva ce nu putea îndrepta pe om şi nu putea fi plăcut lui Dumnezeu. Ele nu-i puteau mântui pe oameni. Numai o jertfă umană desăvârşită şi alăturarea oamenilor la ea puteau mântui. Aceasta a adus-o Hristos şi la ea s-au alăturat oamenii cu viaţa lor de jertfă.

316

taina lui Hristos în el, dacă e duhovnicesc. Deci, fiindcă Mântuitorul avea să Se arate pământenilor ca tâlcuitor al învăţăturii de taină mai presus de Lege, în mod necesar făgăduieşte prin lira psalmistului şi mărturiseşte celor din Israel, zicând: „Ascultă, poporul Meu, şi voi grăi ţie, Israel, şi voi mărturisi ţie”. Iar ca să nu presupună cineva că psalmistul nu spune aceste cuvinte din gura Domnului, ci din inima sa, a adăugat: „Dumnezeu, Dumnezeul tău sunt Eu”. Care deci? Cel bun, Care a scăpat pe Israel din cuptorul de fier al tiraniei egiptenilor, Care i-a dăruit calea prin mare, Care l-a hrănit în pustie, Care i-a dat legea. Să Mă socotiţi deci alt dătător de lege, văzând varietatea legilor.

De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie (v. 13). Trebuie înţeles după obicei cuvântul: „De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie”. Căci ceea ce nu e cu putinţă prezintă ca fiind cu putinţă, dezaprobând pe cei neînţelegători. Căci cum zice Prorocul Isaia: „Dumnezeul cel veşnic, Dumnezeu care a întemeiat marginile pământului, nu va flămânzi, nici nu va osteni, nici nu există aflare a înţelepciunii Lui” (Is. 40, 25)⁴⁶⁹.

Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta?” (v. 17). E vădit că Dumnezeu nu le spune acestea celor ce slujesc idolilor şi celor ce nu s-au îmbogăţit încă cu lumina dumnezeiască, ci celor din sângele lui Israel. Căci ce grijă puteau avea aceia de legea dumnezeiască, odată ce nici nu ştiau că s-a dat? Cine putea vorbi, deci, între aceia de legământul dumnezeiesc? „Păcătos” numeşte, deci, aici pe iudeul neascultător şi nerăscumpărat, pe cel ce este

⁴⁶⁹ Hristos a flămânzit ca om, dar nu ca Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a voit să ia asupra Sa experienţele creaturii Sale slăbite de păcat ca s-o întărească prin suportarea lor ca om cu putere. Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bunăvoie să trăiască ca om dependenţa de Dumnezeu, în calitate de Creator, dar a trăit şi ca Cel de Care depinde ca făptură, ca să ne ajute şi pe noi să trăim cu claritate dependenţa de Dumnezeu, dar să câştigăm şi transparenţa lui Dumnezeu de Care depindem şi aceasta să ne dea putere să trăim cu bucurie dependenţa de El. De aceea El a trăit dependenţa Sa umană de Dumnezeu unită cu conştiinţa că e Fiu iubitor al Tatălui care L-a născut. A trăit cu bucurie caracterul Său de om creat pentru că a trăit chiar prin aceasta, în gradul cel mai accentuat, caracterul Său de Dumnezeu, sau de Fiul lui Dumnezeu, Creatorul.

317

încă rob al păcatului. „Căci tot cel ce face păcatul”, zice, „este rob al păcatului” (In 8, 34). Fiindcă nu i-a eliberat pe ei Fiul⁴⁷⁰.

Dar Eu am tăcut, neţinând seama de rău, şi nu am adus îndată peste tine osândă, aşteptând pocăinţa. Iar tu ai înţeles că Eu Mă voi face asemenea ţie, adică ai socotit că am tăcut pentru că nu iau în seamă răul, ci văd mai degrabă viaţa ta ca vrednică de laudă; sau ai şi simţit cele ce le-ai făcut contrare Legii. Deci te mustri judecându-te, şi cer socoteală pentru cele rele săvârşite în viaţă, şi pun în faţa ta fărădelegea ta, ca să te chinuiască conştiinţa. Şi ea războieşte păcatul tău acuzându-l şi judecându-l. Şi conştiinţa e aspră în mustrarea ei⁴⁷¹.

Şezând împotriva fratelui tău, cleveteai (v. 21). Şezând în sinedriu, cleveteai pe Hristos, zicând: „Ce să facem, că acest Om face multe semne?! Dacă-L lăsăm aşa, vor veni romanii şi ne vor lua şi neamul, şi ţara” (In 11, 47). Şi atunci au născocit împotriva Lui o sminteală şi I-au pregătit cursa morţii. Căci L-au adus lui Pilat şi i-au cerut să-L răstignească. Iar dacă psalmistul îl numeşte pe Hristos şi frate al iudeilor, şi fiu al maicii lor, nu spune ceva în afara adevărului. Căci S-a făcut după trup din iudei şi, de aceea, se poate spune că e fiu al sinagogii.

⁴⁷⁰ Numai un Dumnezeu personal poate face deosebire între bine şi rău şi dă răului caracter de păcat şi implică o lege care cere evitarea păcatului sau a răului. Şi de acest Dumnezeu şi de o astfel de lege nu ştiau înainte de Hristos decât evreii. Adepţii religiilor păgâne sau panteiste, care îi identificau pe zei cu forţele naturii, nu puteau cunoaşte deosebirea dintre bine şi rău şi, deci, nici ideea de păcat condamnabil. Toate erau manifestările aceleiaşi esenţe, supuse unor legi nepromulgate cu o voie conştientă. Oamenii nu erau ridicaţi peste animalele lipsite de libertate şi de conştiinţa păcatului. Dar din robia răului sau a păcatului nu ne-a putut elibera nici pe noi şi nici pe iudei decât Fiul lui Dumnezeu Care Şi-a făcut proprie firea omenească, dându-i puterea Sa dumnezeiască pentru biruirea răului.

⁴⁷¹ Dumnezeu cel personal nici nu i-a pedepsit definitiv pe cei păcătoşi, dar nici nu i-a lăsat cu ideea că păcatul nu e de condamnat. Ci a pus în însăşi conştiinţa omului pornirea de a osândi păcatul şi de a-l face să se oprească de la el, sau să aştepte şi să cunoască pe Hristos ca eliberator de rău. Dumnezeu nu e nici indiferent faţă de rău, nici lipsit de bunătatea prin care vrea să-l scape pe om de rău. El e Persoana care deosebeşte binele de rău, dar Persoana bună, care îl ajută pe om să scape de rău.

318

Şi acolo este calea care va arăta lui mântuirea lui Dumnezeu (v. 24). Observă că, deşi a fost dată Legea odinioară, socoteşte că n-a fost dată prin ea calea prin care poate înainta cineva spre mântuire. Nu pot compara cu ale lor cele ale lui Hristos. Nu se pot compara cele date prin Hristos cu cele date prin Moise, dacă Hristos este calea mântuirii, ca şi poruncile date prin El. Căci a spus dumnezeiescul Isaia: „Va fi acolo cale curată şi cale sfântă se va chema” (Is. 35, 8). Şi iarăşi, Ieremia: „Staţi pe căi şi întrebaţi de cărările veşnice ale Domnului şi vedeţi care este calea cea bună şi umblaţi pe ea şi veţi afla curăţia sufletelor voastre” (Ier. 6,16). Iar Mântuitorul S-a declarat pe Sine însuşi calea mântuitoare, zicând: „Eu sunt Calea” (In 14, 6). Căci zice ucenicul Lui: „Nu este alt nume sub cer dat omului, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 12). Aşa spune şi dumnezeiescul David, că El este adevărata şi marea curăţie.

Psalmul 50

Auzind David pe Duhul prorocesc vorbindu-i în psalmul dinainte despre Judecata lui Dumnezeu şi zicându-i păcătosului: „De vedeai pe fur, te însoţeai cu el şi te-ai făcut părtaş cu desfrânaţii” (Ps. 49, 19), rănit de amintirea desfrânării furilor, ca să prevină judecata lui Dumnezeu, ridică, ca un stâlp al acuzării împotriva sa, psalmul de faţă. Căci s-a înspăimântat auzind că „Dumnezeu va veni în chip arătat şi focul va arde înaintea Lui şi vifor puternic va fi în jurul Lui” (Ps. 10, 3-4). De aceea a alergat la mila lui Dumnezeu. Şi iarăşi auzind: „Gura ta a prisosit în răutate şi limba ta a împletit vicleşug. Şezând împotriva fratelui tău, cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală” (Ps. 49,20-21), i-a venit în minte porunca uneltitoare împotriva lui Urie, pe care a scris-o cu privire la uciderea lui în război. Şi zice: „Fărădelegea mea eu o cunosc” (v. 4). Şi iarăşi: „Izbăveşte-mă de sânge, Dumnezeule” (Ps. 50,15). Şi iarăşi auzind: „Mustra-te-voi

319

şi voi pune în faţa ta păcatele tale” (Ps. 49, 22), zice: „întoarce faţa Ta de la păcatele mele” (v. 10). Şi spunându-i-se iarăşi: „Nu voi primi din casa ta viţei, nici din turmele tale ţapi” (Ps. 49,10), a adus: „Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat” (v. 17).

Iar cele privitoare la Urie şi la mustrarea lui Natan s-au scris În Cartea a II-a a Regilor (vezi II Rg. 11 şi 12). Dar înainte de-a veni Natan la el, nu şi-a mărturisit păcatul, fiind stăpânit de el ca de o ameţeală şi de o beţie. Dar nici Prorocul n-a sosit îndată după păcat. Cuvântul „nu s-au împlinit păcatele amoreilor” (Fc. 15,16), s-a putut spune şi despre David. Căci nu se putea opri libertatea lui, ca să nu devină mai rea, până ce se afla ascunsă în el pornirea ticăloasă. Dar când a scos la arătare toată răutatea şi boala s-a accentuat cu trecerea timpului şi ameninţa să se facă statornică, Prorocul aduce la vremea potrivită, ca un medic priceput, ajutorul trebuincios prin mustrări, ca boala să nu ajungă crudă şi să producă puroi. Deci, în mod cuvenit Scriptura indică timpul zicând: „Şi a adus-o David pe ea după moartea bărbatului ei în casa sa şi i s-a făcut lui femeie şi i-a născut lui fiu, şi s-a arătat rău David în ochii Domnului. Şi a trimis Domnul pe Natan la David” (II Rg. 11, 27-12,1). Aceasta s-a întâmplat, deci, după un an întreg. înainte de aceea, sufletul lui încă tulburat fie că nu răbda încă să fie mustrat, fie că respingea pe Proroc, ca cei bolnavi cu mintea, care se împotrivesc şi părinţilor, şi celor iubiţi, şi medicilor înşişi.

Care a fost pricina unui aşa de mare păcat pentru un om aşa de mare? însuşi Natan a arătat-o printr-o pildă (II Rg. 12,1-4): Au fost doi bărbaţi, unul bogat, adică David, iar altul sărac, Urie. Apoi aduce un călător străin la bogat, dând de înţeles că un duh străin a intrat în sufletul lui David. Căci fără puterea diavolească n-ar fi ajuns la atâta nebunie un astfel de bărbat, care era înfrânat şi în floarea vârstei. Căci avea şi ca fugar în pustie de către faţa lui Saul pe Achimaas [Ahimaaţ] (I Rg. 14, 50). Dar avea şi pe Abigail, după ce a murit bărbatul ei (I Rg. 25, 39). însă nu se vedea nicăieri să se fi apropiat de ele în timpul fugii. Nici n-a avut copii, decât după moartea lui Saul. Căci timpul fugii era unul de cerere şi rugăciune. Iar după ce a ajuns împărat, zice Scriptura, a

320

avut copii în Hebron. Iar Solomon, ştiind că duhul diavolesc strică suflete mari, a zis: „Iar de se va sui asupra ta duhul stăpânitorului, să nu laşi locul tău” (Eccl. 10, 4).

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta (v. 1). Nimic nu-L atrage aşa de mult pe Stăpânul la milă ca mărturisirea păcatului⁴⁷². De aceea şi David se roagă să se reverse spre sine toată mila, tot izvorul îndurărilor. Căci precum a cerut mărimea milei, aşa şi mulţimea îndurărilor, deoarece păcatul era mare şi nu-i putea fi şters altfel decât împărtăşindu-se de o iubire de oameni corespunzătoare⁴⁷³. Căci numai îndurările lui Dumnezeu pot curăţi mâinile murdare de ucidere. Şi Se milostiveşte de fire Cel ce a făcut-o pe ea. Căci ştim că bolind ea mult de slăbiciune, e atrasă uşor la patimile întinate ale trupului. Fiindcă uşor ispiteşte mintea omenească născocitorul păcatului, având împreună lucrătoare legea din mădulare pornită spre sălbăticire. Deci trebuie să se meargă la Doctorul duhurilor ca să dea tărie minţii. Căci toată tăria e de la El⁴⁷⁴. Poate ştiind David de mai înainte că la vremea sa va străluci celor de pe pământ Hristos, Care va şterge tot păcatul lumii, numeşte în chip cuvenit „milă mare”, harul Lui atât de strălucit. Căci s-a scris că „tot păcatul îşi va astupa gura sa” (Ps. 106,42). Iar după Apostol: „Dumnezeu este cel ce îndreaptă. Cine este cel ce osândeşte?” (Rom. 8, 33). Iar păcatul este o fărădelege, pentru că este o îndoită încălcare a legii.

Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, şi de păcatul meu mă curăţeşte (v. 3). Spunând „mai vârtos mă spală”, priveşte iarăşi, cum se cuvine, la taina lui Hristos. Avea şi Legea curăţirea prin

⁴⁷² În mărturisirea păcatului este o durere, dar şi o voinţă de dezlipire de păcat. Ambele îl atrag pe Dumnezeu la milă. îi este milă de durerea omului, când ea e reală. Şi realitatea durerii se arată în dezlipirea de păcat. Căci până rămâne omul în păcat, dovedeşte că simte o plăcere în el. E şi o durere a chinului produs de răul de care nu te poţi despărţi. Durerea e amestecată cu plăcerea.

⁴⁷³ Cu cât îşi simte cineva păcatul mai mare, cu atât simte şi trebuinţa unei mile mai mari din partea lui Dumnezeu. Şi, de fapt, mila lui Dumnezeu nu are margini. Şi aşa trebuie simţită de cel ce a săvârşit un păcat mare şi se pocăieşte de el.

⁴⁷⁴ Numai Dumnezeu, Care e Duhul nemărginit în putere, poate întări spiritul omenesc împotriva sensibilităţii trupului uşor de atras spre plăceri păcătoase.

321

apă. Căci şi preaînţeleptul Pavel aminteşte de ea, zicând: „Că dacă sângele de tauri şi de ţapi şi cenuşa viţelei, stropind pe cei întinaţi, sfinţeşte spre curăţirea trupului” (Evr. 9,13). Dar chipul era slab în curăţirea păcatului. El se săvârşea numai spre curăţirea trupului. Dar harul şi puterea, cele prin Hristos şi prin Sfântul Botez, întrecând curăţirea cea din Lege, spală mai mult (mai vârtos). Mai bine zis, lucrează spre toată curăţirea şi a sufletului însuşi.

Ţie unuia am greşit şi rău înaintea am făcut (v. 5). Dumnezeiasca Scriptură zice undeva: „E lipsit de evlavie cel ce zice împăratului: săvârşeşti fărădelege”. Fiindcă nu era nimeni care să mă poată mustra pe mine care am păcătuit, numai Tu singur m-ai îndreptat: „Ţie unuia am greşit”⁴⁷⁵. Dar adaugă în mod cuvenit: „Şi rău înaintea Ta am făcut”. Aceasta se arată şi în istorie (cf. II Rg. 11,27). Căci s-a văzut, zice, răul făcut înaintea Domnului.

Ca să fii îndreptăţit întru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu (v. 5). Eu, zice, m-am făcut pricină a păcatelor mele, dar dreptatea Ta luminează şi prin aceasta. Căci făcându-se judecată şi arătându-se faptele Tale faţă de mine şi îndrăznelile mele opuse acelora, Tu Te vei arăta drept, iar eu mă voi arăta ca cel fără de lege şi nemulţumitor. Cuvântul „ca” nu arată, deci, aici cauza (păcatului meu). Căci n-a păcătuit David ca să Se îndreptăţească Dumnezeu, ci, dimpotrivă, dreptatea lui Dumnezeu se arată şi prin păcatul aceluia⁴⁷⁶. Căci Dumnezeu Se îngrijeşte de toţi oamenii.

Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit (v. 6). Aceasta o spune nu pentru că lucrarea păcatului e naturală (în acest caz ar fi de nepedepsit), ci fiindcă e socotită alunecarea uşoară prin fire. Şi

⁴⁷⁵ Numai Dumnezeu, Care e cu desăvârşire drept, poate îndrepta. De aceea, numai în raport cu Dumnezeu se poate considera cineva păcătos în sensul că el singur a păcătuit, nu şi El. Toate păcatele noastre lezează dreptatea Lui, nu şi pe a acelora care nu o au. Pe aceştia îi atrag şi mai mult în nedreptate, dacă nu e şi cel ce păcătuieşte faţă de ei atras de ei la păcat.

⁴⁷⁶ Dumnezeu nu vrea ca omul să păcătuiască, ca să-Şi arate apoi dreptatea Sa. Deci nu e întâi voinţa lui Dumnezeu de-a fi drept şi apoi păcatul, ci întâi e păcatul şi apoi se arată dreptatea lui Dumnezeu în judecata rostită asupra lui.

322

pe aceasta o învinge cu voinţa şi cu ostenelile, dar nu e stăpânită în mod necesar, dată fiind libertatea omului⁴⁷⁷.

Cel dus în robia Babilonului ar putea zice, după unii, către Dumnezeu: Dacă voieşti să mă pedepseşti pentru păcatele mele faţă de Tine, ar trebui să-i pedepseşti şi pe strămoşii mei. Căci nici aceia nu s-au arătat recunoscători. Ei, într-un fel oarecare, au moştenit nerecunoştinţa de la părinţi şide la ei îmi atrag pornirea spre păcat.

E însă un obicei al sfinţilor să placă lui Dumnezeu şi să-I ceară mila prin cât mai multe cuvinte, dar şi prin graba de a învinovăţi slăbiciunea sădită în firea omului. Deci se pot auzi oamenii ce strigă: „Adu-Ţi aminte că suntem ţărână; omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (cf. Ps. 102,14-15). Şi iarăşi: „Adu-Ţi aminte ce e firea mea” (Ps. 88, 46). Spunând şi mai limpede aceasta mult-pătimitorul Iov, a strigat către Dumnezeu: „Oare nu m-ai muls ca pe un lapte, nu m-ai închegat ca pe un caş? Nu m-ai îmbrăcat cu piele şi carne, nu m-ai ţesut cu oase şi nervi? Ai pus în mine şi viaţă, şi milă” (Iov 10,10). Aceasta spunem că se arată şi prin stihurile de faţă. Căci însuşi începutul facerii noastre zice că nu s-a făcut fără pata plăcerii carnale. De fapt, nunta este în mod recunoscut cinstită⁴⁷⁸, şi în afară de orice reproş în faţa lui Dumnezeu. Dar dacă ar cerceta cineva pricina împreunării, ar afla că ea e pofta cărnii, chiar dacă faptul împlinit nu e socotit ca păcat. E condamnată împreunarea dacă nu se supune legii şi nu are dorinţa naşterii de copii ca motiv adevărat al faptei. Deci dacă ne referim numai la plăceri şi la mişcarea carnală, zămislirea noastră e în fărădelegi şi maicile nasc în păcate. Căci dacă naşterea trupurilor are ca rădăcină plăcerea carnală, aceasta are în ea ceva bolnăvicios, ca şi cei ce se nasc din

⁴⁷⁷ Dacă alunecarea firii spre păcat ar fi stăpânită în mod necesar, omul n-ar fi mai liber. Deci e o îmbinare între cele două: uşoara alunecare a firii spre păcat şi libertate. Dacă n-ar fi prima, nu s-ar putea manifesta a doua; dacă n-ar fi a doua, răul ar ţine în mod necesar de esenţa realităţii. Lipsa oricăreia dintre cele două ar echivala cu un panteism, de care ţine răul şi moartea în mod necesar, golind existenţa de orice sens.

⁴⁷⁸ De atunci există, deci, în slujba cununiei expresia „cinstită e nunta”.

323

ea⁴⁷⁹. De fapt, preasfinţitul Pavel a condamnat puternic mişcările carnale, zicând: „Mă bucur de legea lui Dumnezeu după omul dinlăuntru. Dar văd altă lege luptându-se împotriva legii minţii mele şi robindu-mă legii păcatului, care se află în mădularele mele. Nenorocit om sunt eu. Cine mă va izbăvi din trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 22-23). „Dar mulţumită lui Dumnezeu prin Iisus Hristos Domnul nostru, Care a domolit legea păcatului.” Aşa am murit mişcărilor carnale. Şi aceasta, pe lângă altele, ne-a adus-o Cuvântul lui Dumnezeu făcut om. Iar de aceasta ne asigură, de asemenea, dumnezeiescul Pavel, zicând: „Căci ceea ce era cu neputinţă Legii, care era slabă prin trup, a săvârşit Dumnezeu trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea păcatului, şi pentru păcat a osândit păcatul în trup, ca să se împlinească dreptatea lui Dumnezeu în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh” (Rom. 7, 25; 8, 3-4).

Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi-ai arătat mie (v. 7). A arătat aici că firea oamenilor a căzut de la început sub păcat prin neascultarea Evei şi naşterea a fost supusă blestemului. Ia acest cuvânt de sus ca să ne arate mărimea darului lui Dumnezeu, Care ne-a izbăvit de blestemul aşa de mare prin baia naşterii din nou.

Se pare că adevărul e numit aici viaţa aflată în mod nefăţarnic sub adevăr şi dreptate. Căci cel ce nu se hotărăşte să vieţuiască astfel minte lui Dumnezeu. Fiindcă omul adus la viaţă pentru fapte bune, cum zice preaînţeleptul Pavel, de se face rău, minte Făcătorului, nedând roadele dreptăţii. Aşa spune şi în alt loc dumnezeiescul David, ca din partea lui Hristos, despre cei

⁴⁷⁹ E o subtilă distincţie între plăcerea carnală a împreunării şi conceperea de prunci ce are loc prin ea. E bine ca perechea părinţilor să nu se bucure de această plăcere uitând de răspunderea conceperii pruncului. Dar e greu să se facă aceasta în mod desăvârşit. Se pare totuşi că pruncul nu moşteneşte păcatul strămoşesc prin însuşi faptul zămislirii din împreunarea părinţilor, mai ales când ei sunt creştini. Acest păcat vine de la primii oameni, de dincolo de voia părinţilor. Sau chiar dacă naşterea e supusă păcatului, valoarea ei nu e anulată de Dumnezeu. Şi cel născut poate fi curăţit de păcatul strămoşesc prin unirea cu Hristos în Botez.

324

din Israel: „Fiii străini m-au minţit pe mine” (Ps. 17, 49). Acest înţeles îl are şi cuvântul: „Minţi-va lucrul (rodul) măslinului” (Avac. 3,17). Dar poţi înţelege şi altfel: că Legea e slabă pentru curăţirea păcatului, stropind cu apă spre spălarea trupului. însă harul cel prin Hristos e neasemănat mai bun, putând şterge toată pata. Deci, mărturiseşte că Dumnezeu iubeşte adevărul. Iar adevărul este Hristos şi cele prin El, pe cândLegea e alcătuită din chipuri şi umbră. Deci zice: Tu, Doamne, fiind adevărul şi iubind adevărul şi voind ca noi să vieţuim în adevăr, ne vei curăţi de vechiul păcat şi ca zăpada ne vei albi (cf. v. 8)⁴⁸⁰.

Iar „cele ascunse mi-ai arătat mie” sunt toate cele viitoare ale lui David, pe care le-a hotărât Dumnezeu întru înţelepciunea Lui şi pe care El i le-a descoperit lui prin Sfântul Duh. Dar poate şi umfla păcatul său, spre mai mare ruşinare a sa, arătând că nu a păcătuit din neştiinţă, ci având cunoştinţa din Lege şi fiind cinstit cu demnitatea împărăţiei şi a prorociei. Arătând, deci, prin acestea mărimea păcatului, cere în cuvintele următoare iertarea prin ele.

Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curăţa (v. 8). Aseamănă lucrarea Sfântului Duh cu isopul, căci ea încălzeşte şi şterge toată pata din noi. Deci curăţirea se va face prin isop sau prin Sfântul Duh. Fiindcă se spune că isopul este o plantă foarte caldă şi are o lucrare de absorbire. De aceea doctorii o preţuiesc ca putând absorbi necurăţia din intestine şi subţia umflăturile apărute şi grosimea formată din felurite sucuri, pentru tăria căldurii naturale aflată în ea. Deci arată indirect lucrarea Sfântului Duh ce are loc în noi, al Cărui har ne face fierbinţi cu duhul şi topeşte toată pata din noi, pătrunzând în noi în chip nevăzut ca un foc. De aceea spun purtătorii de Duh că noi suntem botezaţi de Hristos cu Duh Sfânt şi cu foc (cf. Mt. 3,11). Căci preţiosul sânge

⁴⁸⁰ Dumnezeu, fiind Adevărul, are şi puterea să ne cureţe şi să ne facă să ducem viaţa adevărată. Nu e viaţa adevărată cea lipsită de curăţie, de generozitate. Păcatul îngustează, slăbeşte existenţa umană. O face neadevărată, pentru că nu e în comuniune cu Dumnezeu, existenţa deplină, deci adevărată. Adevărul, bogăţia sau plenitudinea existenţei şi bunătatea generoasă se ţin împreună.

325

al lui Hristos nu ne izbăveşte numai de stricăciune, ci şi de toată necurăţia ascunsă înlăuntru şi nu ne lasă să ne răcim prin nepăsare⁴⁸¹.

Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite (v. 9). Mă vei face să aud prin Duhul, zice, bucuria ce va avea loc în timpurile din urmă. Şi care va fi aceasta dacă nu cunoştinţa despre înviere? Pe aceasta a şi arătat-o, zicând: „Bucura-se-vor oasele mele cele smerite”. Dar când se vor bucura oasele noastre descompuse dacă nu în vremea învierii, când, cum zice prorocia: „Oasele noastre vor odrăsli ca plantele” (Is. 58,11).

Şi în chip cuvenit se spune aceasta după: „Stropi-mă-vei cu isop”. Căci harului Sfântului Botez îi urmează nădejdea învierii, care îi readuce la începuturile nesfârşite şi de trei ori fericite pe cei ce cred în Hristos⁴⁸². Atunci drepţii vor străluci ca soarele şi desfătându-se de bunătăţile cele mai presus de minte, vor avea o veselie fără sfârşit⁴⁸³. Curăţirea prin Sfântul Botez se săvârşeşte îndată. Căci se dă harul în Hristos, Sfântul Duh sfinţind şi ştergând inimile celor ce cred. Dar bucuria şi veselia pentru bunătăţile viitoare se aud şi e deocamdată o nădejde care nu ne minte. Însă unii dintre tâlcuitori socotesc că bucuria şi veselia care răsună în urechile sfinţite nu sunt altceva decât Cel ce

⁴⁸¹ Repetăm cele spuse la nota anterioară, că păcatul slăbeşte fiinţa umană, făcând-o coruptibilă, supusă unui proces de descompunere trupească şi de lipsă de fermitate spirituală. Sângele lui Hristos, ce are în El tăria şi căldura dumnezeiască a Duhului Sfânt, comunicându-ni-Se nouă, dă şi existenţei noastre atât curăţia, cât şi tăria care o va menţine pentru veci în integritatea ei.

⁴⁸² Dacă în Botez primim din Hristos curăţia unită cu tăria fiinţei noastre, e firesc ca acestea s-o pregătească pentru învierea spre viaţă veşnică din şi mai deplina unire cu Hristos Cel ce a actualizat deplina tărie dată firii omeneşti prin învierea ei, care e şi deplina ei unire cu Dumnezeu.

⁴⁸³ Sunt două înţelesuri ale bunătăţilor: înţelesul de-a fi bun în toate felurile şi înţelesul de bunuri care te fac fericit. Dar aceste înţelesuri nu trebuie despărţite. Numai bunătatea e un bun care te face cu adevărat fericit. Iar bunătăţile care ni se vor da desăvârşit la înviere îşi iau începutul în curăţia de păcatele egoiste şi trupeşti primită la Botez. Căci ea e prima bunătate, sau forma începătoare a bunătăţii.

326

le dăruieşte, adică Hristos, Care va înnoi şi învia puterile sufletului fiecăruia, care au suferit zdrobirea⁴⁸⁴. Căci prin oase trebuie să înţelegem aici puterile minţii. Dar ca să o spun aceasta mai simplu: „Să aud glasul bucuriei” înseamnă că mi se va ierta şi mi s-a iertat îndoitul păcat.

întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le (v. 10). Să nu priveşti, zice, la fărădelegile mele, ci la mine care le deplâng. Iar a spune aceasta nu e nimic altceva decât a voi să se dea harul celor de pe pământ.

Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule (v. 11). Zidirea se numeşte în Scriptură nu numai aducerea la existenţă din ceea ce nu este, ci şi mutarea de la ceea ce este la mai bine. A creat Dumnezeu cerul. Aceasta este a face ceva din nimic. Dar creează şi când face pe omul rău, bun. Aici a crea înseamnă a preschimba lucrurile spre mai bine⁴⁸⁵. Şi auzi pe David. Căci după ce a fost creat el şi inima lui, făcându-se rău prin preacurvie şi ucidere, şi era dus spre stricăciune, zice: „Inimă curată zideşte întru mine”. Nu o spune aceasta pentru că n-avea înainte inimă, nici nu vorbeşte despre fiinţa sufletului, ci despre vieţuirea cea prea bună. Poate şi pentru că s-a întinat inima tuturor prin neascultarea lui Adam şi prin abaterea spre rău, cer sfinţii o preschimbare a vieţii noastre de la Făcătorul tuturor Care şi cunoaşte făptura noastră şi poate să facă toate şi a şi făcut de fapt ceea ce I s-a cerut. Căci am fost zidiţi din nou în Hristos prin înnoirea minţii noastre şi am dobândit o inimă curată, întorşi spre dorinţa virtuţii.

⁴⁸⁴ Hristos este El însuşi înnoirea şi învierea firii noastre omeneşti, căci prin firea Lui înnoită şi înviată este unit cu noi care I ne deschidem. Dacă există o interioritate reciprocă între persoanele umane când sunt apropiate sufleteşte, cu atât mai mult există această interioritate reciprocă între Hristos şi noi, El lucrând treptat învierea noastră.

⁴⁸⁵ Revenim la cele spuse la notele 480-481. Omul rău e omul cu existenţa slăbită. Ridicarea la bunătate îi aduce un surplus de existenţă. Şi aceasta înseamnă ridicarea la Dumnezeu, Izvorul existenţei. Numai El ne întăreşte existenţa. Dar Se foloseşte şi de viaţa omului.

327

Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine (v. 12). Ieşind David din cele ale Lui, şi luând faţa de obşte a umanităţii, înalţă rugăciuni pentru toţi cei de pe pământ. Căci de la neascultarea lui Adam, ca de la începutul neamului omenesc, firea omului a suferit de întoarcerea lui Dumnezeu de la ea. Şi a fost scoasă din rai şi a ajuns sub blestem făptura binecuvântată odinioară de Dumnezeu. Iar devenind neamul omenesc o mulţime şi stăpânind păcatul asupra tuturor, s-a depărtat şi Duhul lui Dumnezeu insuflat nouă la început şi s-a stricat frumuseţea chipului⁴⁸⁶. Căci a spus Dumnezeu tuturor: „Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sunt trupuri” (Fc. 6, 3). Deci spunând: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”, cere deodată două lucruri: să pună capăt întoarcerii de la noi şi să se întoarcă Sfântul Duh la noi. Căci cu dreptate S-a întors de la noi, când inima tuturor s-a aplecat spre cele rele din tinereţe, o arată zicând: „nu-L lua”. Dar cunoscând bunătatea lui Dumnezeu, îi cere să-l ierte de cele săvârşite în chip neplăcut Lui. Iar aceasta e una cu întoarcerea Sfântului Duh Care a plecat de la noi. Şi acest fapt s-a petrecut în Hristos. Căci primind Acesta asemănarea cu noi, a pus capăt întoarcerii, înfăţişând în Sine firea oamenilor lui Dumnezeu şi Tatăl curată şi neprihănită⁴⁸⁷. Dar a primit şi Duhul, deşi, precum e uşor de înţeles, El însuşi este Cel ce îl procură pe Duhul şi

⁴⁸⁶ Chipul lui Dumnezeu nu putea fi decât frumos. Prin slăbirea legăturii lui cu Dumnezeu i-a slăbit frumuseţea. Frumuseţea şi bunătatea ţin împreună. Cuvântul grecesc kallos indică acest fapt. Omul bun e frumos. Omul rău e urât. O spune aceasta direct limba română. Omul rău se întunecă, are ceva strâmb în trăsăturile lui, chiar când vrea să pară bun, dar nu e de fapt. Viclenia se simte ca o stare nesimpatică.

⁴⁸⁷ Deci Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om numai ca să satisfacă onoarea jignită a lui Dumnezeu prin moartea Lui în locul nostru, ci ca să facă în Sine firea noastră curată şi neprihănită. Aceasta place lui Dumnezeu. Dar acest lucru îl împlineşte Hristos în mod real numai dacă se extinde la noi această curăţie a firii din puterea Lui şi din efortul nostru. E vorba de o reînnoire a umanităţii începând de la El, reînnoire care implică şi o întărire în bine a voinţei noastre.

328

prin El îl dă sfinţilor pe Duhul⁴⁸⁸. Căci Fiul L-a suflat în Apostoli, zicând: „Luaţi Duh Sfânt”(In 20, 22). Aşa s-a dat şi la început firii omeneşti.

Redă-mi mie bucuria mântuirii Tale (v. 13). Cere să se facă firea omului părtaşă de bunătăţile de la început, ceea ce i s-a dat ei prin mijlocirea lui Hristos. Iar aceasta este bucuria şi mântuirea⁴⁸⁹. Căci ne-am eliberat de întristarea coruperii, desfiinţându-se moartea, şi ne-am mântuit lepădând povara păcatului prin Sfântul Botez. Şi ne-am întărit prin Duhul conducător, care este bărbăţia dăruită prin Sfântul Duh. Pe aceasta primind-o cineva cu mintea sa, va stăpâni peste voile sale şi va fi mai tare decât tirania diavolească, având în sine Duhul conducător. „Căci câţi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14). Şi iarăşi: „Umblaţi cu Duhul şi nu împliniţi pofta trupului” (Gal. 5,16).

Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta (v. 15). Sau şi aşa: va face dreptatea Ta pricină de sărbătoare, pentru harul care îndreaptă prin credinţă pe cel înstrăinat de Dumnezeu, sau pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut nouă dreptate, sfinţenie şi mântuire de la Dumnezeu şi Tatăl.

Doamne, buzele mele vei deschide (v. 16). E propriu păcatului să lege limba şi să închidă gura⁴⁹⁰. Fiindcă şi David avea buzele închise din pricina păcatului, se roagă să-i fie deschise şi să se împărtăşească de curajul de mai înainte: „Buzele mele vei deschide”.

⁴⁸⁸ întrucât Tatăl ne face prin Fiul şi pe noi fii, prin Fiul ni-l dă şi pe Duhul, Care ne face să ne simţim fii, cum Se simte Fiul însuşi. în aceasta se arată justeţea învăţăturii că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl spre Fiul, nu purcede şi de la Fiul.

⁴⁸⁹ Persoana, ca izvor de bucurie, este ea însăşi bucurie. Iar mântuirea de rele, de moarte, nu se poate să nu fie totodată bucurie. Hristos este bucuria supremă, ca mântuire de toate relele.

⁴⁹⁰ Păcatul, fiind egoist, nu se comunică, sau nu se comunică cu sinceritate. Propriu-zis, el nici nu mai are ce comunica, pentru că în el au dispărut toate cele bune care se cer comunicate. El nu-L laudă pe Dumnezeu pentru că nu-L simte ca Puternic, ca Bun, ca vrednic de laudă. „Urâtul (răul) din ce-i făcut? Din omul care-i tăcut”, zice poporul român. Dar cei care-şi înving păcatul, se spovedesc.

329

Căci lucrul acesta este un dar al lui Dumnezeu⁴⁹¹. „Că nu e frumoasă lauda în gura păcătosului” (înţ. Sir. 15, 9), dar se deschide prin pocăinţă şi începe să povestească lauda lui Dumnezeu. Şi cei luaţi în robie, fiindcă nu le este îngăduit să cânte cântarea Domnului sau să-I aducă jertfă în pământ străin, se roagă pentru reîntoarcere.

Jertfa lui Dumnezeu: duh zdrobit (v. 18). Puterea slujirii duhovniceşti nu vine numai prin simpla cugetare, ci iubeşte să primească şi buna mireasmă a faptelor bune pe care o dobândim prin ascultare şi supunere. Iar ascultarea spunem că este rodul inimii blânde şi simţitoare şi care nu are nimic învârtoşat. Dar a iudeilor celor lipsiţi de blândeţe era aspră şi greu de povăţuit. De aceea, un oarecare dintre proroci, vorbind în numele lor, zice: „Pentru ce ne-ai rătăcit, Doamne, de la calea Ta? Ne-ai învârtoşat inimile ca să nu ne temem de Tine” (Is. 63,17). Căci cuvântul lui Dumnezeu nu e primit deloc de inimile învârtoşate. Deci e foarte necesar pentru jertfa adusă lui Dumnezeu şi pentru buna mireasmă duhovnicească a dăruirii de sine duhul zdrobit, adică sufletul blând şi ascultător al poruncilor dumnezeieşti.

Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului (v. 19). (A lui Chiril şi Eusebiu) După înţelesul mai înalt, Dumnezeu face bine Sionului Său, Bisericii, binevoind să readune toate în Fiul sau clădind zidurile Bisericii, care sunt preoţii şi învăţătorii cei ce o întăresc aducând jertfe, dar nu de sânge, ci ale dreptăţii sale, ale laudei⁴⁹². La fel, prinosul şi arderea de tot sunt şi ele dreptate⁴⁹³.

Atunci vor aduce pe altarul (jertfelnicul) Tău viţei (v. 20)⁴⁹⁴. Viţelul e un animal sfânt după Lege. Căci se aduce ca jertfă fiindcă e

⁴⁹¹ Oamenii care comunică cu sinceritate şi cu voinţa de-a învinge păcatul îl au pe Dumnezeu între ei.

⁴⁹² în Liturghia ortodoxă se zice: „Jertfa laudei”. Lăudându-L pe Dumnezeu, îi aducem jertfă, căci ne smerim în faţa Lui.

⁴⁹³ A te dărui lui Dumnezeu prin ceea ce-I aduci şi prin arderea pentru El te eliberează de îngustimea egoismului, te umple de toate virtuţile sau de bunătatea care te pune în comunicare cu toate care sunt ale Lui.

⁴⁹⁴ Altarul e locul înălţat în faţa lui Dumnezeu pe care îi aducem jertfe, pe care I ne aducem noi înşine jertfă, predându-ne Lui. Formaţiile neoprotestante, neavând în casele lor de „adunare” altar, sau jertfelnic, arată tendinţa lor spre panteism sau spre identificarea oamenilor cu esenţa divină, fapt arătat în absenţa laudei lui Dumnezeu în „cultul” lor; sau arată închiderea mândră a omului în sine.

330

curat şi mai mare decât capra şi oaia. Chiar prin mărimea trupului e chip al unei jertfe, al celei mai desăvârşite şi al bunei miresme spirituale ce se înalţă până la vârf. Căci mărimea trupului e chip al mărimii duhovniceşti cugetată în virtuţi. Spunându-se deci: „Se vor aduce pe altarul Tău viţei”, prin ei se înţeleg ca prin ghicitură conducătorii popoarelor pentru bărbăţia lor duhovnicească şi spirituală, care este şi viaţa sfinţită. Acest înţeles ni-l dă preaînţeleptul Pa vel, care spune că s-a scris în Lege: „Să nu legi gura boului care treieră” (I Cor. 9, 9), apoi adaugă: „Oare de boi Ii este grijă lui Dumnezeu? Nu de noi vorbeşte în acestea?” (I Cor. 9, 9-10).

(A lui Chiril, din cele la Psalmul 50: Minunează-te aici de fericitul David: n-a fost biruit cu desăvârşire de poftele spre plăcere, nici n-a privit pe Proroc cu supărare şi nu s-a simţit îndemnat spre cercetare. Ci a luat cuvântul îndreptător ca dar. A mărturisit îndată păcatul. A plâns pentru păcat. Şi precum un vizitiu puternic şi dibaci, scos de pornirile nedomolite ale cailor în afara stadionului, se înroşeşte şi se ruşinează, aşa şi fericitul David a fost abătut o vreme de la ceea ce se cuvine, dar, precum am spus, a revenit la stăpânirea de sine şi a plâns pentru păcat.)

Psalmul 51

Pentru ce se făleşte cu răutatea în fărădelege cel puternic? (v. 1) (A lui Chiril şi Teodoret) „Puternic” îl numeşte pe Doic, cel familiar lui Saul şi mult dedat răutăţii. Sau pe Rapsache, trimis de asirieni împotriva Ierusalimului, care, fiind învins, a fost luat în prinsoare (cf IV Rg. 18-19). E o introducere a unuia care se miră şi e, cum se cuvine, nedumerit, că unii au ajuns la atâta răutate, încât de cele ce trebuiau să plângă, de acelea se făleau. Dar pe când pe Doic istoria îl numeşte direct „puternic”, pe Iuda îl dă de înţeles atât de puternic în răutate, încât îl vinde pe Binefăcătorul său.

331

Ca un brici ascuţit a împlinit vicleşugul (v. 1). Aceasta s-a spus despre Doic, pentru că a ras şi a tăiat toată cetatea preoţilor (cf. I Rg.

22,18). Aşa a fost de ascultată viclenia lui. Iar despre Rapsache s-a spus că voia să amăgească poporul ca să predea cetatea. Dar ascuţit şi nesimţit a fost şi vicleşugul lui Iuda în vânzare. Căci ce-a fost mai ascuţit ca vicleşugul lui, pe care ascuţindu-l cu limba vânzării, s-a înţeles cu cei ce L-au prins pe Iisus: „Pe care îl voi săruta, prindeţi-L” (Mt. 26, 48).

Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea (v. 2). (A lui Chiril şi Teodoret) A făcut nedreptate Doic minţind împotriva preotului şi spunând despre el cele ce nu le-a făcut. Căci zicând că s-a rugat lui Dumnezeu pentru David, a spus o minciună, şi nu adevărul (cf. I Rg. 17, 10). Căci putea să grăiască dreptatea, spunând lui Saul că preotul nu cunoaşte pricina fugii lui David, pentru că îl ştia prieten al împăratului şi l-a primit ca pe un trimis spre slujirea lui, deci spre cinstirea celui ce l-a trimis. Dar acestea sunt şi însuşirile Satanei, să se bucure de răutate şi de nedreptate. Deci îi ceartă şi pe iudei, care nu au primit dreptatea lui Hristos⁴⁹⁵.

Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limba vicleană (v. 3). Se pot spune acestea şi despre conducătorii iudeilor, şi despre Iuda. Căci şi aceştia au calomniat fără frâu pe Domnul, iar vânzătorul s-a folosit de cuvinte pline de vicleşug şi făţărnicie. Iar cuvintele pierzaniei ce duc la moarte şi în iad sufletul omului sunt şoaptele, clevetirile şi hula împotriva lui Dumnezeu.

Te va muta din locaşul tău şi va smulge rădăcina ta din pământul celor vii (v. 4). Te-a mutat din cortul tău, adică din locul uceniciei tale, şi rădăcina ta ca a unui mărăcine a scos-o din pământul celor vii şi din ţarina Apostolilor. Aceasta s-a întâmplat şi mulţimii iudaice, pentru că n-a primit dreptatea în Hristos⁴⁹⁶. Şi aceasta e

⁴⁹⁵ Criticându-l pe Doic, care a minţit despre preotul la care a ajuns David, psalmistul îi critică ca proroc pe iudeii care au minţit despre Hristos.

⁴⁹⁶ Avem şi aici sensul dreptăţii primite de cei ce cred în Hristos. Ea e starea refăcută a firii noastre, din comunicarea cu cea omenească a lui Hristos. E starea dreaptă, a curăţiei şi a totalităţii virtuţilor. Nu e o simplă achitare juridică exterioară, cum e înţeleasă în protestantism.

332

egală cu: „Au fost şterşi din cartea celor vii” (Ps. 68, 32). Au fost scoşi şi din cortul sfânt, făcându-se robi pentru răstignirea Domnului⁴⁹⁷.

Nădăjduit-am în mila lui Dumnezeu în veac (v. 7). Eu, zice, nu m-am încrezut în niciunul din lucrurile deşarte şi pământeşti, ci în mila lui Dumnezeu care însoţeşte pe cei nedreptăţiţi. în înţeles mai înalt, dumnezeieştile Scripturi numesc „mila lui Dumnezeu” pe Hristos, pentru că prin El ni s-a dat mila Lui. Căci Tatăl le-a readunat (recapitulat) şi reînnoit în El pe toate (cf Ef. 1,10). Cel ce face milă, aducând rod, nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu, ştiind că cei milostivi se vor milui⁴⁹⁸. şi nu are Dumnezeu milă pentru un veac, ci întrece orice răstimp, pentru că măsura ei este nesfârşirea, pe care o numeşte veacul veacurilor (vecii vecilor)⁴⁹⁹.

Psalmul 52

Întru sfârşit, pentru maeleth, al înţelegerii lui David. (A lui Chiril şi Teodoret) Aproape prin aceleaşi cuvinte se ocupă şi psalmul de faţă, ca şi al treisprezecelea, cu tema lui Rapsache şi a celor întâmplate şi cu el, şi cu Prorocul, adică cu arătarea lui Dumnezeu în vederea mântuirii. O fac amândouă prin scurte cuvinte. Al treisprezecelea zicea: „întru sfârşit, al lui David”. Cel de faţă are şi el titlul: „întru sfârşit”, dar adaugă în plus, zicând:

⁴⁹⁷ Nu e mai mare binefacere pentru oameni decât a fi readunaţi toţi în Dumnezeu prin Fiul, sau a fi readunaţi în Fiul şi făcuţi prin aceasta părtaşi de dragostea Lui de Tată şi de dragostea Tatălui de Fiul şi de dragostea frăţească dintre ei. Toţi se pot bucura astfel de toate.

⁴⁹⁸ Cel ce are milă de alţii rodeşte mila în sine, şi în acest rod simte prezenţa milei lui Dumnezeu. Căci de la El e toată mila. El e Izvorul tuturor bunătăţilor.

⁴⁹⁹ Mila lui Dumnezeu nu e o milă care sfârşeşte, deci nu e milă temporală. Cine s-a învăţat să fie milos nu poate înceta vreodată să trăiască dulceaţa milei, nu poate deveni aspru şi nepăsător. Faptul că omul poate fi milos şi se simte bine când e milos arată că el e făcut pentru eternitate, sau că relaţiile dintre oameni sunt eterne.

333

„Pentru maeleth, al înţelegerii”. Aceasta înseamnă că e un psalm de biruinţă, adică se cântă în cor cu înţelegere. Căci „maeleth” se tâlcuieşte prin „desfătare” sau „cor”. Iar „întru sfârşit” alţi tâlcuitori l-au tradus cu „biruinţa”. Şi ca să înţelegem tot titlul în chip exact, „întru sfârşit” indică timpul când aveau să se împlinească cele prorocite, adică atât cele cu privire la Rapsache şi la asirieni, cât şi cele după venirea lui Hristos. Căci minunata pierzanie a asirienilor (pentru care s-a pus în titlu şi „pentru corul” celor ce s-au izbăvit) a avut loc la mult timp după David, iar arătarea mântuitoare a lui Dumnezeu celor de pe pământ la sfârşitul veacului a întemeiat corul constituit din adunarea tuturor neamurilor în Biserică. Deci psalmul s-a alcătuit spre desfătarea şi corul (dansul) ce se vor ivi la sfârşitul timpurilor din urmă ale veacului⁵⁰⁰, când S-a făcut om Unul-Născut. Iar „al înţelegerii” s-a adăugat, fiindcă avem nevoie de înţelegere pentru a pricepe înţelesul psalmodiei.

Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor (v. 7). „Oasele” numeşte puterile dogmatice ale necredincioşilor, pe care le-au fixat în scrierile lor convingându-se să se închine zidirii în locul Ziditorului⁵⁰¹.

Psalmul 57

Pentru că în inimă lucraţi fărădelegile pe pământ (v. 2). Nu degeaba s-a adăugat: „pe pământ”. Căci deşi săvârşeşte cineva fărădelegea în inimă, o lucrează pe pământ, adică în cele materiale.

⁵⁰⁰ „Veacul” nu e cu totul gol de timp. Mai ales cel de faţă, are în el şi timpul. Veacurile de până acum, la începutul timpului, au fost o anticipare a veacului de-acum plin de timp, iar în cele viitoare (veşnice) vor duce cu ele urmele timpului din acest „veac”.

⁵⁰¹ Dogme se numeau în vremea Părinţilor şi se pot numi şi azi nu numai învăţăturile credinţei în Dumnezeu, ci şi cele ale necredinţei. Ba cele din urmă sunt infinit mai înguste şi mai rigide, căci în ele nu încape nici o libertate, ca în cele ale credinţei, omul fiind în dogmele necredinţei o piesă cu totul supusă unor legi riguroase ale unei esenţe ce-l duce la moartea definitivă, neexistând o existenţă personală şi liberă, mai presus de ele, care să-l scape de moarte.

334

Să audă şi iudeii: Judecaţi şi cugetaţi în voi înşivă dacă faptele voastre corespund cuvintelor voastre (cf v. 1) după înţeles. Căci vă arătaţi cugetând în inimă nedreptatea şi altele cugetaţi şi altele grăiţi cu gura. Fiindcă deşi sunt bune cuvintele prin care susţineţi Legea, inima vă este plină de gânduri amarnice şi faptele nedreptăţii voastre au umplut măsura, dând pe faţă gândurile din inimă, care pot fi ascunse pe pământ, dar, şi când vor sta goale la Judecată. Apoi adaugă, cugetând la cei ce au căzut din mântuire, cuvintele ce urmează:

Înstrăinatu-s-au păcătoşii din pântece (v. 3). Sunt unii care, necunoscând vorbirea obişnuită a Scripturii de Dumnezeu insuflate, socotesc că sunt oameni care s-au înstrăinat de Dumnezeu din pântecele însuşi şi s-au rătăcit chiar din măruntaiele maicii şi înainte de folosirea raţiunii. Dar aceasta nu e nimic altceva decât a spune că răul este prin fire şi că chiar de la creaţie unii au fost făcuţi cu o comportare bună, alţii rea. însă e propriu maniheilor a cugeta aşa, mai bine zis a rătăci în cugetare. Căci e mai adevărat a spune în felul următor: observă că fericitul David n-a zis că unii s-au înstrăinat de la Dumnezeu, ci simplu, fără să pomenească de Dumnezeu. Căci păcătoşii, după ce au fost născuţi din pântece, s-au înstrăinat de pântece şi de interior, adică s-au făcut străini şi s-au depărtat, nemaiavând un pântece şi un interior spiritual care să poată naşte roade bune. Căci trupurile noastre din pământ se nasc prin firea lor; iar sufletele oamenilor scot roade bune din inimă ca din pântecele şi interiorul lor, primind seminţele binecredincioase de sus şi de la Dumnezeu.

Rătăcit-au, din pântece au grăit minciuni (v. 3). Prorocia îi arată şi pe iudei ca neavând nici o pricină de mântuire. Căci în providenţa preştiutoare a lui Dumnezeu, au fost socotiţi rătăciţi faţă de El şi au fost cunoscuţi de El astfel înainte de-a se zămisli. Dar au grăit minciuni nu din pântece, ci ajungând la vârsta cuvenită. De obicei, David se foloseşte de repetiţie. Căci „rătăcit-au” e una şi aceeaşi cu „înstrăinatu-s-au”, şi „pântecele” e una cu „interiorul”. încât prin amândouă se spune acelaşi lucru. Căci s-au înstrăinat păcătoşii din pântece şi au grăit minciuni. Pentru că furia lor este asemenea cu a tatălui minciunii, sau a şarpelui de la început. Fiindcă s-a spus: „Mânia lor este asemenea şarpelui” (v. 4).

335

Se vor face nimic, ca apa care trece (v. 7). Apa care trece nu rămâne în acelaşi loc. în acelaşi fel şi cei necredincioşi nu rămân în prosperitate, ci păşesc spre pieire cum aleargă apa.

întinde-va arcul său (v. 7). Când auzi de arcul lui Dumnezeu, să-l înţelegi ca aducător de moarte.

Ca ceara ce se topeşte vor fi nimiciţi (v. 8). Ca ceara apropiată de foc şi topită, aşa se vor descompune şi se vor lipsi de viaţă. Aceasta înseamnă: Şi n-au văzut soarele (v. 8).

Şi va zice omul: „Oare are rod dreptul?” etc. (v. 11) „Oare” nu e aici cuvântul celui ce se îndoieşte, ci mai degrabă al celui ce e convins şi încredinţat că dreptul are rodul iubirii faţă de Dumnezeu şi ocrotirea şi ajutorul Lui. Iar prin el se mântuieşte, cum am spus, Dumnezeu apărându-l. Dar tot pentru rodul său se pedepseşte păcătosul.

Psalmul 58

Iată, au vânat sufletul meu (v. 3). Nu s-au oprit nenorociţii de iudei să arunce asupra lui Hristos vicleşugurile lor şi să tocmească curse şi să pregătească tot felul de uneltiri necuvenite.

Şi Tu, Doamne, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, ia aminte să cercetezi toate neamurile (vv. 5-6). Văzându-şi David nepăcătoşenia venindu-i numai din Hristos Cel ce va răsări din el după trup şi prevăzând cu duhul furia iudeilor împotriva Aceluia, îl roagă pe Domnul puterilor îngereşti şi pe Dumnezeul lui Israel să-i părăsească pe iudeii ce nu se pocăiesc, mai bine zis să nu-i învrednicească de nici o iertare, ca pe unii ce s-au făcut ucigaşi de Dumnezeu⁵⁰², şi să mute la neamuri providenţa (grija)

⁵⁰² Răstignindu-L pe Iisus Hristos, deşi L-au răstignit după umanitatea Lui, n-au răstignit-o pe aceasta luată în ea însăşi, ci purtată de Ipostasul Fiului lui Dumnezeu. Când scuip faţa cuiva, scuip persoana lui, nu o faţă ce există de sine. Tot ce se îndreaptă spre ceva al persoanei, se îndreaptă spre persoană. Fiul lui Dumnezeu a trăit moartea El însuşi, dar în umanitatea Lui. „Unul din Treime a pătimit cu trupul”, spuneau „călugării sciţi” la anul 520.

336

Lui şi să le lumineze acelora lumina cunoştinţei de Dumnezeu⁵⁰³. Dar nu numai David se roagă să se facă întoarcerea slujitorilor la idoli la credinţa în Hristos, odată cu lepădarea lui Israel pentru fărădelegea lui, ci şi Domnul. De fapt, auzi cum şi înainte de-a Se întrupa grăieşte pentru noi către Dumnezeu şi Tatăl, cum a grăit după ce S-a făcut ca noi⁵⁰⁴.

A privit Dumnezeu şi odinioară la cei de pe pământ, dar privirea este îndreptată numai spre Israel. Şi Moise le-a fost pedagog numai lor, conducându-i prin chip şi umbră spre taina lui Hristos⁵⁰⁵. Căci Hristos este sfârşitul (ţinta finală) Legii şi al prorocilor (Rom. 10, 40)⁵⁰⁶. Căci se auzea Legea de odinioară, dar numai în Iudeea. Dar propovăduirea dumnezeiască şi cerească s-a răspândit în tot pământul. Căci s-a spus despre Sfinţii Apostoli: “în tot pământul a ieşit vestirea lor” şi cele următoare (Ps. 18, 4). (A lui Chiril şi Isihie) Şi acestea voieşte şi Se roagă Hristos către Tatăl Său şi Domnul puterilor şi Dumnezeul lui Israel să se spună şi să se cunoască omeneşte.

⁵⁰³ Cunoştinţa de Dumnezeu aduce oamenilor lumina. Căci prin ea oamenii ajung la un sens al existenţei; află că nu sunt piese ce apar şi dispar dintr-o esenţă inconştientă fără nici un rost. Ei ştiu că vor fi făcuţi părtaşi de o fericire veşnică prin comuniunea în iubirea cu Dumnezeu cel personal şi nemuritor şi cu semenii lor.

⁵⁰⁴ La nota din Migne se spune: „în Scriptură lipsesc cuvintele la care se referă Sfântul Chiril”.

⁵⁰⁵ Cea mai mare taină sau taina propriu-zisă a existenţei este taina lui Hristos sau fapta întrupării Fiului lui Dumnezeu ca om. Din ea decurg toate celelalte taine: învierea, viaţa noastră veşnică etc. în afara lui Hristos nu e nici o taină. Totul este o esenţă supusă unor legi rigide. Dar tocmai taina lui Hristos luminează toate. O esenţă supusă unor legi, conform cărora toate apar şi dispar, lasă totul într-un întuneric fără sens. Sau ea implică şi o mai mare taină. Dar o taină nefericită, fără nici o lumină deasupra acestui întuneric. Cunoscând un Dumnezeu personal deasupra lumii, Care-i pregătea mântuirea, era o oarecare lumină şi în Vechiul Testament. Dar era o lumină a chipului profetic.

⁵⁰⁶ Dacă n-ar fi venit Hristos, ritualurile Vechiului Testament n-ar fi avut un caracter de umbre proiectate profetic spre viitor, asigurând mântuirea şi viaţa noastră veşnică. Ar fi fost şi ele zadarnice. Numai Hristos le dă un sens.

337

Psalmul 59

Mântuieşte cu dreapta Ta (v. 5). Dreapta Tatălui spunem că este Fiul, prin şi pentru Care toate s-au făcut⁵⁰⁷.

în Dumnezeu vom fi puternici şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi (v. 13). Aşa a fost Pavel, zicând: „Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte pe mine” (Filip. 4,13). Şi iarăşi: „Dar nu eu, ci harul care este cu mine” (I Cor. 15,10).

Psalmul 60

Povăţuitu-m-ai, că ai fost nădejdea mea, turn de tărie (v. 3). (A lui Chiril şi Atanasie) Fiindcă e propriu povăţuitorului să arate care este calea sigură şi să mărturisească pe cea greşită şi primejdioasă, aceasta a făcut-o Hristos, zicând: „Eu sunt Calea şi Uşa” (In 10, 9). Iar zicând „turn de tărie” e egal cu a zice: Te-ai făcut zid şi asigurare, ca să nu păţesc nimic când mă ispitesc vrăjmaşii. Căci precum, când vrăjmaşii împresoară, cei ce au turn puternic se izbăvesc, aşa când războiesc duşmanii, Hristos Se face turn tare şi mântuieşte cu uşurinţă pe cei ce se încred în El⁵⁰⁸.

⁵⁰⁷ Dacă în Ioan 1,3 se spune „prin Care toate s-au făcut”, aici se spune „pentru Care toate s-au făcut”. Nu s-au făcut numai prin Fiul, ci şi pentru Fiul. Tatăl le-a făcut pentru că are un Fiu pe Care îl iubeşte şi voieşte să-Şi extindă iubirea Sa şi la alţi fii. Sau ca să aibă şi alţii bucuria de-a iubi pe Tatăl şi de-a fi iubiţi de El cum îl iubeşte Fiul şi e iubit Fiul de El.

⁵⁰⁸ Hristos e şi Povăţuitorul pe calea dreaptă, şi Calea însăşi. Calea nu e în afara Lui. El e Calea activă. El vine înlăuntrul nostru ca îndrumător, ca ţintă şi ca Cel prin Care şi în Care înaintăm spre ţintă. Dar e şi un turn în care suntem adăpostiţi. însă nu trebuie să stăm pasivi în El, ci să facem şi ceva ca să ni se comunice, potrivit nădejdii ce ne-o punem în El. Dar nici nădejdea n-o putem avea fără El. E o comunicare reciprocă între mine şi El. Şi comunicarea ne e uşurată pentru că S-a făcut om ca noi, sau unul dintre noi. Umanitatea Lui, devenită tare în unirea cu dumnezeirea, ne comunică tăria ei şi lumina de care s-a umplut ea.

338

Locui-voi în locaşul Tău în veci; acoperi-mă-voi cu acoperământul aripilor Tale (v. 4). (A lui Chiril şi Atanasie) înţelesul este: din bunătăţile ce le-a primit îşi ia puterea şi nădejdea celor viitoare, pentru că sălăşluindu-se acela în corturile de sus, se va afla pururea sub acoperământul Lui. Căci precum cei ce au să prăznuiască o sărbătoare, având-o aproape şi oarecum la uşă, se umplu de mai înainte de bucurie, şi nefiind încă prezentă o trăiesc ca prezentă, aşa şi sfinţii având bunele nădejdi ale vieţii viitoare, se bucură de pe acum de ea⁵⁰⁹.

Iar „aripi” numeşte puterile providenţiale ale lui Dumnezeu, sub care e acoperit iubitorul de Dumnezeu, neieşind niciodată din cortul Lui, ci locuind în el în veac.

Zile la zilele împăratului vei adăuga (v. 6). (A lui Chiril şi Atanasie) înţelesul este că şi viaţa veşnică este parte a moştenirii. Căci aceasta înseamnă a adăuga zile după zile la anii împăratului. Fiindcă prin zile se indică timpuri şi veacuri. Şi să nu înţelegi că o spune aceasta despre un singur împărat oarecare. Ci cunoaşte că e vorba despre oricine e chemat spre împărăţia cerurilor. De el spune şi că rămâne în veac înaintea lui Dumnezeu. Căci cei ce s-au făcut de un chip cu El în Pătimirile Lui vor şi împărăţi împreună cu El pururea⁵¹⁰. De aceea, spunând mai înainte Prorocul: „Că Tu, Dumnezeule, ai auzit rugăciunile

⁵⁰⁹ Nădejdea are ceea ce se nădăjduieşte într-o anumită măsură în ea. Realitatea viitoare se proiectează, înainte de-a apărea, în nădejde. N-ar fi nădejde în noi dacă n-ar fi pe drum spre noi realitatea nădăjduită, sau dacă n-ar fi o înaintare a noastră spre ea.

⁵¹⁰ Unindu-ne cu Fiul lui Dumnezeu făcut om şi luând chipul Lui de Fiu, ne facem şi noi moştenitori ai împărăţiei Tatălui ceresc. Dar asemenea Fiului lui Dumnezeu, ca om restaurat în iubire, în depăşirea egoismului păcătos, nu ne putem face dacă nu participăm la Pătimirile Lui şi la Jertfa Lui contrară egoismului.

339

mele” (v. 5), a unit cu aceasta bunătatea cea mai presus de toate: „Zile la zilele împăratului vei adăuga”. Adică, auzind rugăciunile mele, ai adăugat zile la zile⁵¹¹.

Dar prin ele i-a amintit pe cei ce se tem de numele Domnului (cf. v. 5), fiindcă şi lor li s-a vestit prorocia moştenirii sau viaţa veşnică.

Psalmul 61

Oare nu li se va supune sufletul meu? (v. 1) (A lui Chiril şi a lui Grigorie al Nyssei) David a spus că a-şi supune cineva sufletul lui Dumnezeu înseamnă a câştiga mântuirea. Căci e lucrul cel mai bun şi mai folositor şi pricinuitor a toată nădejdea bună a-şi supune cineva grumazul cugetării Domnului şi a purta pe el jugul Lui şi a ne alipi la El cu toată blândeţea, spunând cuvântul prorocesc: „Iată, noi vom fi robi Ţie, că Domnul Dumnezeul nostru eşti” (Ier. 3, 22)⁵¹².

Până când vă porniţi asupra omului? Voi toţi îl omorâţi (v. 3). Ucigaş al sufletelor şi al duhurilor este Satana şi fiii lui. Şi pe cei ce înclină spre păcat din pricina slăbiciunii sădite în fire îi împinge spre cădere.

⁵¹¹ Dumnezeu îl face împărat pe cel ce I se roagă, pentru că îl face fiu al Său. Se unesc paradoxal: dependenţa cu suprema demnitate. Omul e înălţat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, dar e înălţat prin Dumnezeu, nu prin sine. Numai iubirea lui Dumnezeu faţă de creatura Sa şi iubirea ei faţă de El le poate uni pe acestea două. în iubire, omul se simte liber, plin de „îndrăzneală” de fiu faţă de Dumnezeu. Căci îl simte pe Dumnezeu ca Tată. Dar libertatea omului e unită cu iubirea lui faţă de Tatăl. Ama etfac quod vis, a spus Fericitul Augustin.

⁵¹² Avem iarăşi unirea paradoxală între calitatea noastră de împăraţi şi cea de robi ai lui Dumnezeu. Te faci rob din libertate Celui pe Care îl iubeşti şi trăieşti robia faţă de El în libertate sau în fericire. Căci Stăpânul nu-ţi face decât bine.

340

Dar poate că acest cuvânt se îndreaptă şi împotriva slujitorilor diavolului, învinuind lipsa de măsură a uneltirii adusă de ei. Pentru că omul este animal slab, iar voi vă porniţi asupra lui neîndestulându-vă cu primul atac, ci adăugaţi şi pe al doilea, şi pe al treilea, până când supuneţi sufletul celui ce cade, ca să ajungă asemenea unui zid povârnit şi unui perete surpat (cf. v. 3).

S-au sfătuit să doboare cinstea mea (v. 4). Demonii ne-au golit până şi de raţiune, silindu-ne să ne închinăm lemnelor şi pietrelor, încât să se spună despre noi: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput” (Ps. 48, 21).

Alergat-au cu sete (v. 4). Vorbeşte de stăruinţa uneltirii demonilor, fiindcă aleargă împotriva noastră însetaţi de pierderea şi jefuirea cinstei noastre. Auzi cum fiii nelegiuirii se străduiesc să ne scoată din cinstea dată nouă de Dumnezeu şi se grăbesc să ne lipsească de bunătăţile dăruite nouă de sus⁵¹³. Căci voind să-i jefuiască pe cei sfinţiţi de orice cinste, sunt însetaţi de acest lucru şi-şi dau toată silinţa spre aceasta. Aceasta o spune cuvântul „cu sete”. Dar de ce uneltiri se folosesc?

Cu gura lor mă binecuvântau şi cu inimile lor mă blestemau (v. 4). Sunt unii cu limba de două feluri şi cu inima la fel. Sunt buni în cuvinte, dar mintea le e plină de toată răutatea.

Dar supune-te lui Dumnezeu, suflete al meu (v. 5). (A lui Chiril, Vasile şi Teodoret) Iarăşi grăieşte sufletului, îndemnându-l să se supună lui Dumnezeu. Dar arată şi mărimea ispitelor, ceea ce ne aminteşte şi de cuvântul Apostolului: „Că nu ne va lăsa pe noi să fim ispitiţi mai mult decât putem răbda” (I Cor. 10, 13). Că de la El e răbdarea mea (v. 5).

⁵¹³ Dumnezeu a dat omului cinstea de partener în dialogul veşnic cu Sine, de primitor al tuturor puterilor Lui. I-a dat cinstea de frate al Fiului Său, Care S-a făcut de aceea om. Creştinismul nu mai cunoaşte o separaţie între om şi Dumnezeu, dar nici nu-L socoteşte pe Dumnezeu o esenţă inconştientă, supusă legilor producerii şi nimicirii altor şi altor individuaţii. I-a dat omului cinstea unei comuniuni conştiente cu Sine ca Treime personală plină de putere şi de iubire nesfârşită. Demonii vor să-l includă pe om în natura monotonă inconştientă, care îi duce pe oamenii ce apar rând pe rând la moartea definitivă. însă, de fapt, ei îl duc pe om la veşnicul chin în societatea lor ca subiecte ale răului.

341

Că El este Dumnezeul meu Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu; nu mă voi strămuta (v. 6). Mărturisim nu cu reţinere, ci cu îndrăzneală şi sinceritate că Emanuel este Dumnezeul nostru, pe Care Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu L-a născut. Cunoscându-L, deci, pe El ca Dumnezeu adevărat şi Izvor al mântuirii, nu vom suporta să schimbăm robia, trecând sub altă stăpânire. Căci s-a spus „nu mă voi strămuta” în loc de „nu mă voi muta”. Nu mă voi strămuta, zice, de la adevăr la rătăcire şi nu mă voi face rob al păcatului.

Nădăjduiţi în El toată adunarea popoarelor (v. 8). Nu vorbeşte de o adunare parţială, ca odinioară Moise. Ci prezice în mod profetic chemarea tuturor neamurilor. Căci a venit Unul-Născut nu ca să facă vreo chemare parţială, nici ca să mai mântuiască numai pe Israel şi prin proroci, ci ca să grăiască şi să spună oamenilor din toată lumea: „Auziţi toate neamurile” (Ps. 48,1), şi cele următoare. Legea prin Moise a învăţat numai un neam, pe Israel. Dar harul prin Hristos se lărgeşte în tot pământul.

Dar deşerţi sunt fiii oamenilor (v. 9). Cu adevărat deşerţi sunt fiii oamenilor, adică cei ce cugetă numai cele de pe pământ, cei predaţi poftelor trupului, care caută numai cele vremelnice.

Nu vă lipiţi inima de bogăţia care curge (v. 10). Socoteşte că aceasta nu are în ea nimic mai mare. Căci bogăţia, cum am spus, curge. Şi de-abia văzută, fuge ca o umbră. Ci să căutăm pretutindeni dreptatea lui Dumnezeu, să cercetăm care este voia lui Dumnezeu cea bună şi bineplăcută şi desăvârşită.

O dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri le-am auzit (v. 11). Ce spui, fericite David? Afirmi că Dumnezeu a grăit tuturor numai o dată? Căci n-a grăit părinţilor numai o dată, ci de mai multe ori şi în multe feluri (cf. Evr. 1,1). Cum, deci, spui aici: „O dată a grăit Dumnezeu”? Să cugetăm la înţelesul cuvântului. Purtătorul de Duh voieşte să arate aceasta: chiar dacă Dumnezeu a grăit o dată, dar având îndată cunoştinţa a ceea ce-mi este de folos, nu voi avea nevoie pentru aceasta de multe cuvinte. Să grăiască o dată şi cred. Şi adun în mine învăţătura îndoită:

342

sufletească şi duhovnicească⁵¹⁴. Căci îndoit este pururea în noi modul lucrării noastre, închinat de noi lui Dumnezeu întru miros de bună mireasmă. Căci trebuie ca noi să fim curaţi cu trupul şi cu duhul⁵¹⁵.

Sau: „O dată a grăit” e spus în loc de „Rămâne sigur şi nu se mai preschimbă cuvântul lui Dumnezeu spus o dată lui Moise, că Domnul Dumnezeu e îndurat şi milostiv şi susţine dreptatea”. Deci „o dată” nu se referă la număr, ci la ceea ce va fi sigur. Căci e cu neputinţă să nu se împlinească ceea ce a hotărât Dumnezeu. Nu îşi retrage hotărârea Lui. E aşa cum se spune „O dată M-am jurat în [lăcaşul] cel sfânt al Meu” (Ps. 88, 35) în loc de: „Se va împlini sigur”.

Sau se spune „o dată” pentru că, deşi a grăit de mai multe ori, unul este scopul spuselor Lui: ca noi să cunoaştem că Dumnezeu e tare şi de oameni iubitor, ca ştiindu-L tare, să ne temem de El, iar de oameni iubitor, să alergăm la El⁵¹⁶.

Că puterea este a lui Dumnezeu; şi a Ta, Doamne, este mila (v. 11). Fiindcă Dumnezeu e puternic, zice, în judecată, tot El este şi milostiv⁵¹⁷. Deci, a spus un singur cuvânt despre judecată, dar

⁵¹⁴ Prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în cel ce-L aude sunt aşa de extraordinare, de puternice şi de luminătoare, că ajunge să-L audă grăind o dată ca să se convingă de existenţa Lui şi să-şi îndrepte viaţa pe calea cea cuvenită, simţindu-se mereu sub atracţia şi puterea Lui îndrumătoare.

⁵¹⁵ Îi simt vorbirea şi prezenţa neobişnuită a lui Dumnezeu şi în duhul meu adânc, dar şi în vibraţia manifestată de mine în afară. Şi de ea se resimte atât transformarea mea din adânc, cât şi comportarea mea văzută. Nu numai în duhul meu se simte Dumnezeu, ci şi în trupul meu şi în faptele manifestate prin acesta.

⁵¹⁶ Acestea sunt îmbinate şi în chemarea din Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!”.

⁵¹⁷ Cine nu e puternic sau atotputernic nu poate fi nici milostiv în mod efectiv. Acela poate fi milostiv doar printr-o simţire care nu-şi poate arătă mila în fapte reale. Mila omului e pe măsura puterii lui. Dumnezeu e Atotmilostiv pentru că e Atotputernic. O esenţă impersonală nu e nici atotputernică, nici milostivă. Dacă n-ar exista un Dumnezeu personal, existenţa ar fi lipsită de aceste două însuşiri ale vieţii: putere şi milă, care îşi au un izvor nesfârşit. Numai pentru că e puternic şi milostiv, Dumnezeu e şi Judecător. Altfel toate ar fi supuse unui destin care nu rosteşte judecăţi şi care nu se poate conduce nici de milă în judecata Lui. Cât ţine Dumnezeu seama de milă în judecata lui puternică e o chestiune neînţeleasă de noi. Dar amândouă îl arată pe Dumnezeu ca Persoană liberă şi puternică, nesupusă unor legi.

343

prin el am auzit aceste două lucruri: unul, că celor ce au nevoie de mânie, pentru mărimea peste măsură a păcatelor, le va răsplăti cu mânie, iar celor ce au săvârşit cele ale milei le va răsplăti cu milă. Căci puterea arată mânia şi asprimea arătată celor vrednici de ea, dar şi mila Lui. Fiindcă Dumnezeu, Care are puterea peste toate, stăpâneşte peste toate, cu mână tare îl surpă pe cel îngâmfat şi îl pedepseşte pe cel răzvrătit, dar îi şi miluieşte pe cei ce-L iubesc. Va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Deci, nu vă încredeţi în nedreptate, nici nu vă rezemaţi pe bogăţie.

Psalmul 62

Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă (v. 1). Zice să-L căutăm pe Dumnezeu dis-de-dimineaţă, neavând mintea îndreptată spre alte lucruri, ci numai spre cele plăcute şi iubite Lui. Aceasta este vieţuirea cu adevărat cuvenită sfinţilor şi prin ea se dobândeşte viaţa.

însetat-a de Tine sufletul meu şi foarte mult trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (vv. 2-3). (A lui Chiril şi a lui Grigorie al Nyssei) Le spune acestea sufletul aflat în pământul pustiu de învăţătura sănătoasă, căutând apa dumnezeiască. Dar poate spune „însetat-a sufletul meu şi trupul meu” şi oricine îşi supune trupul duhului şi-l face conglăsuitor cu sufletul prin faptul că e pustiu de patimi şi neumblat şi neudat de ele, sau izbăvit de moleşeală şi de scurgerea spurcată şi de umezeala plăcerilor. Deci, când vom mortifica şi noi mădularele cele de pe pământ, vom spune şi noi cu îndrăzneală cele ale lui David: „Aşa în locul cel sfânt” (v. 3), şi cele următoare. Sau poate însetăm şi dorim unirea cu Cel Sfânt al Tău. Şi cine e Cel Sfânt dacă nu Unul-Născut Fiul Tău⁵¹⁸.

⁵¹⁸ Propoziţia întreagă din versetul 3 este: „Aşa în locul cel sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta”. Numai dacă eu, omul, mă arăt Tatălui unit cu Fiul, sau în Fiul, văd puterea şi slava Tatălui, sau în general a lui Dumnezeu.

344

Că mai bună este mila Ta decât vieţile (v. 4)⁵¹⁹. Acest cuvânt îl rostesc cei ce au dobândit mila lui Dumnezeu, adică a lui Hristos, nemaipreţuind viaţa prezentă. Ei afirmă că mila dată lor de Unul-Născut întrece tot ce ne dă viaţa de faţă. Sau milă numeşte mântuirea în Hristos. Iar „vieţi” [numeşte] Legea sau calea vieţuirii celei după Lege. „Deci mai bună este”, zice, „mila Ta decât vieţile”.

Buzele mele Te vor lăuda: aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea (vv. 4-5). Făgăduieşte cântare de laudă ca rod al buzelor; şi să-L binecuvânteze nu numai cu gura, ci s-o facă aceasta şi prin viaţă, adică să-L proslăvească prin vieţuirea virtuoasă. Şi mai spune: Nu voi întinde buzele mele către un Dumnezeu străin, ci numai către Tine. Şi chemând în rugăciuni numele Tău, nu voi cere ceva de la zei cu nume mincinos. Ţie, Care eşti Dumnezeu prin fire, voi aduce cererile mele. E o cinstire vrednică de laudă şi cu totul deosebită a cuiva de a-L cunoaşte pe Dumnezeul tuturor şi a îndrepta spre El rugăciunile.

Ca de seu şi de grăsime să se sature sufletul meu (v. 6). Arată ce mare e câştigul celor ce-şi pun nădejdea numai în El. Căci precum trupul se îngraşă de grăsimi, adică de fripturi grase, aşa şi sufletul de dăruirea îmbelşugată a Duhului producător de veselie. Prorocul cere să se sature, şi cu buze de bucurie să-L laude pe Domnul, săturat de hrana duhovnicească. Căci când spun cu amintirea numele Tău, atunci se umple gura mea de bucurie⁵²⁰.

întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura (v. 8). Indică puterea ocrotitoare a lui Dumnezeu, sau Vechiul şi Noul Testament.

Lipitu-s-a sufletul meu de Tine (v. 8). Alipire numeşte cugetul fixat, statornicia în virtute şi nedespărţirea în dragoste. Aceasta

⁵¹⁹ S-ar putea înţelege acest stih şi în sensul că mai dulce e fericirea ce o dă omului mila lui Dumnezeu şi comuniunea cu El, decât trecerea prin reîncarnări în vieţi cu conţinuturi mărginite, monotone.

⁵²⁰ Dăruirea omului o trăieşte omul când are în minte numele lui Dumnezeu. Pomenirea numelui lui Dumnezeu aduce pe Dumnezeu însuşi în suflet. Iar Dumnezeu e prezent în suflet prin Duhul cel Sfânt. Şi numele lui Dumnezeu, care e însoţit de Duhul Lui cel Sfânt, produce veselie în suflet. Căci îi deschide orizonturi sau conţinuturi spirituale bogate şi-i dă simţirea că nu e singur.

345

a spus-o Pa vel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (Rom. 8, 35). Iar când cineva, curat fiind, se uneşte cu El prin curăţie, e povăţuit de dreapta Lui, adică de Hristos. Căci El este dreapta lui Dumnezeu, prin Care toate le izbăveşte şi toate le lucrează. Iar acela se poate lipi de Domnul, care e ţinta fericirii lui. Şi ajuns la aceasta, aude de la Dumnezeu: „Iar tu rămâi aici cu Mine” (Deut. 5, 31).

Intra-vor în cele mai de jos ale pământului (v. 9). În sfârşit, strigă împotriva puterilor vrăjmaşe, de la care a răbdat tirania, rugându-se să fie predate chinurilor veşnice. Sau şi proroceşte că peste vrăjmaşi se vor întoarce cele ce le-au uneltit împotriva lui, adică moartea şi coborârea la iad şi sabia ce-au ridicat-o împotriva lui şi predarea sub puterea fiarelor (cf. v. 9).

Da-se-vor în mâinile săbiei; vor fi făcuţi parte vulpilor (v. 9). Sabia arată pedeapsa de acolo. Iar mâinile ei sunt durerile pricinuite de ea, sau cei ce slujesc ei, numiţi vase ale mâniei. Iar pentru viclenia lor, puterile vrăjmaşe se numesc vulpi. Şi aceste vulpi spirituale vor împărţi între ele sufletele celor mai slabi, întrucât vulpile se hrănesc cu trupurile moarte şi putrezite. Iar aceste vulpi sunt duhurile viclene şi perverse. Fiindcă vulpea, fiind un animal viclean şi necurat, e socotită ca un chip al duhurilor rele, de care sunt purtaţi din loc în loc cei ce se împacă cu lenevia, dar nu cei ce păzesc legea. Căci bine s-a spus despre cel drept: „Legea lui Dumnezeu, în inima lui; şi nu se vor poticni paşii lui” (Ps. 36, 31). Căci legea îndrumă spre ceea ce place lui Dumnezeu.

Lăuda-se-va tot cel ce jură întru El (v. 10). Hristos, zice, va fi aşa de mult lauda celor ce-au ajuns să împărăţească, încât şi ei se jură întru El că vor fi cu dreptate lăudaţi. Căci se jură, precum s-a scris, întru Dumnezeu cel Adevărat. Dar zice dumnezeiescul Moise: „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi în numele Lui să te juri” (Deut. 6,13).

Deci trebuie ca şi noi, când e trebuinţă de jurământ, să pomenim numai pe Dumnezeu cel prin fire şi adevărat şi pe nimeni altul decât pe El. Aceasta o spune şi acum fericitul David, zicând: „Lăuda-se-va tot cel ce se jură întru El”. Căci şi aceasta

346

este, pe lângă altele, o dovadă a iubirii faţă de El, că avem o trebuinţă de jurământ ca să-L pomenim numai pe El.

Deci afirmăm că Prorocul ne îndeamnă la jurăminte? Dar nu e mai bine să nu jurăm niciodată? Căci aceasta ne-a poruncit şi Mântuitorul însuşi (cf. Mt. 5, 34; Iac. 5,12). Deci ce ni se arată În acestea? Cum e de laudă cel ce se jură pe El? Cuvântul Prorocului cuprinde o iconomie înţeleaptă şi necesară. Se spune aceasta celor din sângele lui Israel, care, deşi povăţuiţi de legea dumnezeiască, aveau porunca să se închine numai unui singur Dumnezeu, din multă neevlavie s-au abătut în diferite timpuri la slujiri nebuneşti de idoli şi s-au închinat lucrurilor mâinilor lor, părăsind pe Dumnezeu cel prin fire, şi se jurau de aceea pe cei ce se închinau zeilor care nu existau. în acest caz era credincios şi cinstit şi liber de vina slujirilor la idoli cel ce se jura pe alt dumnezeu, şi în cazurile de trebuinţă chema prin jurământ numele Celui ce este Dumnezeu prin fire. Ţinând seama de obiceiul ce stăpânea atunci, psalmistul îl îndeamnă pe credinciosul adevărat şi sincer zicând: „Lăuda-se-va tot cel ce se jură întru Dumnezeu”⁵²¹.

Psalmul 63

Auzi, Dumnezeule, glasul meu când mă rog Ţie; scapă sufletul meu de frica vrăjmaşului (v. 1). „Auzi-mă când mă…” e pus în loc de: „nu când tac, ci când mă rog”. Căci tăcerea e un lucru păgubitor în aceste cazuri. Sau zice: Auzi-mă repede, chiar în clipa când mă rog, după cuvântul: „încă grăind tu, va zice: Iată, sunt aici” (Is. 58, 9).

⁵²¹ Pentru că şi azi e pericol ca unii să se încreadă în alte forţe decât în Dumnezeul cel Adevărat, e bine ca în cazul când e necesar jurământul, cel ce îl face să-şi dea seama că nimeni nu poate garanta jurământul lui, decât Dumnezeu. În acest caz, jurământul în numele lui Dumnezeu e o mărturisire a credinţei în El.

347

Ia seama cât este de exact cuvântul. Căci n-a spus: „Scapă sufletul meu de vrăjmaş”, ci „de frica vrăjmaşului”. Nu se teme de lupte, nu se fereşte de războaie, nu fuge de împotrivire, ci cere mai degrabă de la Dumnezeu puterea să nu fie copleşit de frică⁵²². Aceasta socotesc că o arată cuvântul: „Scapă sufletul meu de frică”. Cere de la Dumnezeu bărbăţie ca să-l doboare pe vrăjmaş.

întins-au arcul, lucru amarnic, ca să săgeteze din ascunzişuri pe cel neprihănit (v. 3). Lucru amarnic a numit calomnia împotriva celor neprihăniţi sau nevinovaţi. Căci dacă e urâtă chiar şi calomnierea oricui, cu atât mai urâtă e cea a dreptului, pe care îl săgetează duşmanii într-ascuns, adică pe neobservate, fiindcă nu îndrăznesc să-l defăimeze pe faţă. Căci nu luptă cu săgeţi văzute cei ce cugetă cele pământeşti, nici cu cele făcute din trestie şi lemn, ci întinzându-şi ca un arc viclenia lor, rănesc sufletele celor credincioşi cu săgeţi veninoase şi pregătite cu multă răutate.

Şi nu se vor teme (v. 4). De cine se vor teme? Căci nu se tem nici de Dumnezeu, apărătorul sfinţilor. Fiindcă socotesc că se pot ascunde şi de El, zicând: „Nu va vedea Domnul, nici nu va cunoaşte Dumnezeul lui Iacob”(Ps. 93, 7).

întărit-au în ei gândul viclean (v. 4). Sunt viclene, cum am spus de multe ori, intenţiile celor necredincioşi. Şi, născocind tot felul de răutăţi, îl supără pe Dumnezeul iubitor de virtute.

Psalmul 64

Ţie Ţi se cuvine cântare, Dumnezeule, în Sion, şi Ţie Ţi se va aduce făgăduinţa în Ierusalim (v. 1). Nu vorbeşte de Sionul pământesc, aflat în Iudeea, ci de cel de sus şi din ceruri, de cetatea cea cu adevărat frumoasă, de Biserica celor întâi născuţi, maica sfinţilor, de locaşul preasfânt al îngerilor. În asemănare cu aceea,

⁵²² în luptă şi în răbdare se câştigă tăria şi se înving slăbiciunile. Aşa le-a învins şi Hristos ca om.

348

şi noi umplem Sionul de pe pământ, adică Biserica, şi încununăm cu doxologiile (proslăvirile) noastre cuvenite pe Mântuitorul şi Izbăvitorul tuturor⁵²³. Dar în aceasta se aduc lui Dumnezeu cântările de laudă desăvârşite şi adevărate. Deci cântarea în Sion, fie în cel ceresc, fie şi în Biserica de pe pământ, se cuvine adusă numai lui Dumnezeu cel lăudat, Căruia se cuvine să I se aducă şi făgăduinţele. E obiceiul Scripturii să numească făgăduinţă promisiunea pe care o face cineva lui Dumnezeu. De fapt, spunându-se: Spre Tine va veni tot trupul” (v. 2), adică va crede tot omul (căci se spun acestea în mod concentrat, arătându-se prin parte întregul), se vesteşte chemarea tuturor neamurilor, nu numai a lui Israel prin litera Legii.

Cuvintele celor fără de lege ne-au biruit pe noi (v. 3). Numeşte „cuvinte ale celor fără de lege” înţelepciunea înţelepţilor lumii acesteia prin care s-au slăbit cei ce au căzut din cunoştinţa adevărată.

Cel ce găteşti munţii cu tăria Ta (v. 7). „Pregăteşti”, ca să poată unii să suie şi în munţi, adică să ajungă la virtuţile cele mai înalte⁵²⁴.

Cel ce tulburi adâncul mării. Tulbura-se-vor neamurile (vv. 7-8). (A lui Chiril şi Atanasie) „Mare” numeşte lumea şi mulţimea tuturor neamurilor ce locuiesc în ea. Iar înţelesul este: Hristos tulbură ca pe un adânc şi ca pe o lărgime a mării mulţimile neamurilor, neîngăduindu-le să se liniştească în vechile rătăciri, ci mişcându-le mai degrabă spre cunoaşterea puterii şi înălţimii

⁵²³ Cultul Bisericii e din vremea Apostolilor (cf. Col. 3,16) şi a Părinţilor şi e proslăvire plină de mulţumire a Mântuitorului, pentru că El e necontenit cu noi în Liturghie şi în toate Tainele, ca Acela ce ne comunică harul sau puterea Sa, spre deosebire de „adunările” neoprotestante, care, necunoscându-L pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi, deci, ca Mântuitor, ci numai ca pe un om iubitor („dulcele”, „bunul Iisus” dar nu ca Hristos-Mesia), exprimă în cântările lor mai mult stările de suflet ale participanţilor, nevorbind de Crucea lui Hristos, de învierea Lui, care ne-au scăpat şi pe noi de moarte. Numai lui Dumnezeu, Căruia îi făgăduiam să I ne dăruim, se cuvine să-I înălţăm şi cântările de laudă.

E semnificativ că neoprotestanţii nu dau atenţie nici acestor făgăduinţe. Ei îşi descriu numai stările lor subiective.

⁵²⁴ Ajutorul lui Dumnezeu face munţii virtuţilor accesibili.

349

Lui şi stârnindu-le pe toate ca pe nişte sunete de valuri spre preamărirea Lui. Căci unde nu e preaslăvit de unii Hristos?

Apoi, după puţin, acelaşi explică iarăşi în ce mod se vor tulbura, zicând: Şi se vor teme cei ce locuiesc marginile pământului de semnele (minunile) Tale (v. 8). Căci s-au temut neamurile de Hristos. Fiindcă au auzit de minunile săvârşite prin puterea şi stăpânirea Lui. Au cunoscut pe morţii sculaţi din morminte. A scăpat pe slăbănog cu un cuvânt şi cu un semn de o boală îndelungată. Le dădea orbilor pe neaşteptate vederea. Liniştea marea înfuriată în chip minunat. Auzind de aceste minuni, neamurile s-au temut cu dreptate de Mântuitorul şi Izbăvitorul tuturor. Şi părăsind vechea rătăcire ce-i însoţea, au primit credinţa. Sau poate numeşte aici mare mulţimea duhurilor necurate, care se tulbură de venirea lui Hristos. De aceea, înspăimântate, ziceau: „Ai venit aici înainte de vreme ca să ne chinuieşti” (Mt. 8,29). Sau poate numeşte mare mulţimea tiranilor, pentru sărătura slujirii lor la idoli⁵²⁵.

Iar sunete ale valurilor numeşte uneltirile şi chinurile pricinuite mucenicilor, pe care cine le-ar fii putut suporta dacă n-ar fi fost întărit şi sprijinit de puterea lui Hristos.

Ieşirile dimineţii şi ale serii le vei veseli (v. 8). (A lui Chiril, Atanasie şi Eusebiu) Când începe să alerge dimineaţa zilei, are în sine seara. Căci ele sunt începutul şi sfârşitul zilei. Şi când privind marile semne (minuni), locuitorii pământului se tem cu teama cea bună, se vor desfăta şi de ieşirile dimineţii şi ale serii, adică se vor bucura în toată vremea de cele ce le-a adus venirea lui Hristos. Căci şi Hristos are două ieşiri: cea a dimineţii, ce a fost înainte de toţi vecii, din Tatăl, după cuvântul: „Ieşirile Lui de la începutul zilelor veacului” (Mih. 5,1); şi cea a serii, cea din Fecioară, care s-a săvârşit la sfârşitul veacurilor. Şi fiecare este desfătare şi bucurie⁵²⁶.

Symmachus zicând: „Cântă venirile dimineţii şi serii”, prin aceasta pare să spună că şi atunci când începe şi când sfârşeşte

⁵²⁵ închinarea la idoli e numită „sărătură”, pentru că întreţine în spirite sterpiciunea.

⁵²⁶ Fiul e începutul fără de început. Ca atare, Se poate face începutul tuturor. Ca Fiu, e în veci tânăr. Şi când Se face om la sfârşitul timpului, ca început al veşniciei în el, e „Prinţ tânăr”, dar şi „Dumnezeu dinainte de veci” (Condacul Naşterii Domnului). El nu cade sub puterea începuturilor şi a sfârşiturilor din timp, ci le are sub puterea Lui. El face să înceapă timpul, dar şi să sfârşească. Dar în El nu se sfârşesc definitiv nici cele ce au fost în timp. Câştigă şi ele o veşnică tinereţe, un început permanent şi un sfârşit fără sfârşit.

350

ziua, cei ce au părăsit rătăcirea şi L-au cunoscut pe Dumnezeu cel prin fire, îi aduc Lui cântarea plăcută de laudă.

Alt înţeles: odată făcându-Te om şi vieţuind pe pământ, vei veseli, zice, şi pe cei de la răsărit, şi pe cei de la apus.

Sau: la lumina Ta vei scoate la început neamurile şi la sfârşitul veacului le vei umple pe acestea de bucurie⁵²⁷.

Cercetat-ai pământul şi l-ai îmbătat pe el (v. 9). Ai săturat, zice, cu bunătăţile de sus tot pământul; i-ai umplut de darurile duhovniceşti pe cei ce sunt pe tot pământul. Iar pe noi, cei rătăciţi, care suntem ca un pământ uscat şi fără apă, ne-ai făcut roditori şi fecunzi.

Râul lui Dumnezeu s-a umplut de apă (v. 10). Râul lui Dumnezeu e cuvântul Lui. El e şi izvor de viaţă, după cum s-a spus: „La Tine este izvorul vieţii” (Ps. 35, 9). Undele acestuia, adică învăţăturile din ele, veselesc Biserica.

Că aşa se face pregătirea Ta (Ps. 64, 10). Aşa e potrivit Providenţei şi lui Dumnezeu. Căci prin aceasta se fac prezicerile şi se povestesc cele ce s-au făcut.

Adapă brazdele lui (v. 11). (A lui Chiril şi Isihie) „Brazdă” numeşte adâncurile inimii. Când acestea sunt adăpate cu dăruirea Duhului, odrăsleşte în noi mulţimea virtuţilor.

Vei binecuvânta cununa anului bunătăţii Tale (v. 12). înţelesul este: anul bunătăţii, care aduce rodul binecredincioşiei, este timpul venirii lui Hristos. Atunci am fost şi binecuvântaţi, Dumnezeu arătându-ne bunătatea proprie firii Lui şi iubirea Lui de oameni. Aşa zice şi Hristos însuşi prin glasul Prorocului Isaia: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns pe Mine, M-a trimis să binevestesc săracilor” şi cele ce urmează:

⁵²⁷ întruparea lui Hristos e dimineaţa, pentru că aduce neamurilor lumina. Dar aceasta se întâmplă la sfârşitul veacului, adică seara. A făcut din seară dimineaţă. Nu mai sunt despărţite.

351

„să vestesc anul Domnului cel primit” (Is. 61, 1-2). Căci a fost primit (plăcut lui Dumnezeu) anul în care S-a făcut om Cuvântul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu. Şi am fost primiţi şi noi prin credinţă, aducându-ne El lui Dumnezeu şi Tatăl⁵²⁸. Şi după puţin: când, deci, vei binecuvânta cununa anului bunătăţii Tale, se vor umple şi câmpiile de grăsime. Prin „câmpii” şi „ţarine” înţelege sufletele celor credincioşi, pe care Dumnezeu le îngraşă cu darurile dumnezeieşti şi duhovniceşti ca să poată aduce roadele binecredincioşiei.

Şi dealurile cu bucurie se vor încinge (v. 13). (A lui Chiril şi Atanasie) înţelesul: arătându-se bunătatea lui Dumnezeu, vechea pustie a rodit, şi dealurile întinate de jertfele idoleşti se vor veseli primind pe cei ce au ales viaţa îngerească. Cu dealurile îi aseamănă pe conducătorii sfintelor Biserici din diferite timpuri, adică pe păstori şi învăţători. Căci precum munţii şi dealurile se înalţă peste tot pământul celălalt, la fel vrednicia sfinţilor învăţători ai acelor de taină e mai înaltă decât a celorlalţi. Ei sunt încinşi cu bucurie, adică au în ei mângâierea Duhului.

Şi văile vor înmulţi grâul (v. 14). Atunci şi văile, adică Bisericile, vor înmulţi grâul despre care Domnul a spus: „Dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu va muri, va rămâne singur. Iar de va muri, multă roadă aduce” (In 12, 24)⁵²⁹. Şi pentru ce Bisericile se numesc văi? Pentru că primesc învăţătura de la munţii spirituali, adică de la proroci.

⁵²⁸ Hristos S-a făcut primit de Dumnezeu ca om, dar şi timpul trăit de El. Şi cei ce ne unim cu El ne facem şi noi primiţi împreună cu timpul pe care-l umplem şi-l pecetluim cu gândurile, simţirile şi faptele noastre. Fiul lui Dumnezeu a făcut primită umanitatea Sa de Tatăl şi prin faptul că a trecut şi în ea Duhul pe Care-L avea în Sine din veci ca Dumnezeu, Duh Care, în ultima instanţă, purcede din Tatăl.

⁵²⁹ Egoistul rămâne singur. Cine se dăruieşte altora şi se jertfeşte, pentru ei îi câştigă. Acela, murind pentru ei, învie în ei şi cu ei la o viaţă nouă, bogată.

352

Psalmul 65

întru sfârşit, cântarea psalmului învierii. Prezice chemarea şi mântuirea neamurilor şi binevesteşte învierea sufletelor lor care a avut loc, după cum s-a spus: „Cel ce ridică din pământ pe sărac” (Ps. 112, 7). Şi se vorbeşte şi de apostoli care au istorisit toate câte le-au pătimit prin propovăduirea evanghelică, şi cum necazurile i-au dus la bucuriile veşnice. Apoi se indică şi lepădarea poporului iudaic.

Spuneţi lui Dumnezeu: Cât sunt de înfricoşătoare faptele Tale (v. 2). (A lui Chiril şi Atanasie) Acesta e sensul istoric. Cât priveşte înţelesul duhovnicesc, faptele lui Hristos sunt foarte înfricoşătoare, înţeleg minunile Lui dumnezeieşti care pun pe fugă mulţimile dracilor necuraţi. Dar culmea şi bogăţia puterii Lui se arată în învierea Lui, care a surpat stăpânirea morţii, reînnoind toată firea omului întru nestricăciune⁵³⁰. Dar noroadele iudaice, deşi trebuiau să se minuneze de Făcătorul minunilor, fiind văzătoare ale marilor minuni ale lui Hristos, ziceau dimpotrivă, defăimându-L: „Nu scoate dracii decât cu puterea lui

⁵³⁰ învierea la viaţa de veci, incoruptibilă, arată în ea cea mai mare putere a lui Hristos. Moartea e extrema slăbiciune, apropierea creaturii de nimicul din care a fost făcută. Creaţia ajunge în moarte, în vecinătatea nimicului, sau străbătută de nimic, când slăbeşte legătura cu Dumnezeu, Izvorul puterii, Creatorul ei din nimic. Dacă creatura umană s-ar fi putut menţine în viaţă, în necurgerea spre nimic, dacă ar fi rămas şi prin efortul ei în legătură cu Dumnezeu, readucerea ei la viaţa de veci prin înviere necesita iarăşi un efort şi din partea ei. Acest efort îl face umanitatea şi în Hristos. Dacă Dumnezeu a găsit de bine să creeze prin Fiul Său pe om din nimic, în fapta ridicării omului din starea străbătută de nimic prin înviere, Dumnezeu arată consecvenţa acesteia cu fapta creării. Cine neagă putinţa învierii făpturii prin Dumnezeu neagă putinţa Lui de a fi creat lumea. Acela se lasă dominat de concepţia unui panteism care lipseşte existenţa de orice sens, prin faptul că în el toate apar ca să dispară definitiv.

353

Beelzebul, stăpânitor” (Mt. 12, 24). Aceea fericitul psalmist îi îndeamnă, certându-i: „Spuneţi lui Dumnezeu: înfricoşătoare sunt faptele Tale!”. Adică zice: „Să sloboziţi o atât de desfrânată limbă împotriva lui Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor”. E obiceiul sfinţilor să nu se mânie cu măsură împotriva celor ce păcătuiesc faţă de Hristos, Mântuitorul tuturor. De fapt, fericitul David îi ceartă mai blând, zicând: „Spuneţi şi cele următoare”. Dar Prorocul Isaia îi ceartă mai fierbinte pe cei ce îl batjocoresc pe Hristos, zicând: „Fii ai fărădelegii, sămânţă a adulterilor şi ai curvei” (Is. 57, 3). Şi după puţin: „Oare nu sunteţi fii ai pierzării?” (Is. 57, 4). Deci fiindcă îi vedea neascultători, părăsind vorbirea către ei, grăieşte către Hristos cel defăimat, zicând: „Mare e puterea Ta, deşi vrăjmaşii Tăi au minţit despre Tine. Căci îşi închid ochii faţă de lumina Ta dumnezeiască arătată lumii şi nici mărimea mai presus de toate a minunilor Tale nu-i aduce la ascultare”. Fiindcă Domnul nostru, săvârşind prin mărimea puterii Sale învierea Sa din morţi după umanitate, vrăjmaşii Lui evrei au minţit cu privire la El, adică au negat învierea. Psalmistul îi arată pe învăţătorii iudeilor vrăjmaşi şi mincinoşi, ca pe unii ce, minţind, au negat învierea, dând arginţi ostaşilor (cf. Mt. 28,12).

Tot pământul să se închine Ţie şi să cânte Ţie (v. 3). (A lui Chiril, Atanasie şi Grigorie al Nyssei) Chiar dacă iudeii, zice, Te vor nega pe Tine, în locul lor se va pleca Ţie şi se va închina Ţie tot pământul, adică neamurile ce locuiesc pământul. Şi nu va mai fi în Ierusalim închinarea, încetând umbra Legii, după cuvântul: „închina-se-va Lui fiecare din locul lui”. Şi închinăciunea fiind în duh şi în adevăr (In 4, 23), faptele vor fi corespunzătoare cu închinarea adusă Lui, ceea ce va face să poarte numele Lui (creştinii). Acestea sunt o prezicere a timpului de acum, în care în toate neamurile se laudă în cântece Dumnezeu, şi Hristos e numit Stăpân de toţi.

Acelea se vor veseli întru El (v. 5). (A lui Chiril şi Atanasie) înţelesul: acolo vom împărăţi împreună cu Hristos, când va împărăţi peste veacul cel nou (cf. v. 6). Şi ne vom veseli întru El. Ne vom veseli în Cel ce a făcut cele grele uşoare. „Căci Acela

354

va şterge lacrimile noastre” (Apoc. 7,17). Acolo ne-a scos din toată întristarea, spunând cu iubire de oameni: „Eu, Eu sunt Care şterg păcatele tale şi nu le voi mai ţine în amintire” (Is. 43, 25)⁵³¹.

Cei ce se răzvrătesc să nu se înalţe întru ei (v. 6). îi socoteşte răzvrătiţi pe iudei. Să nu cugete acum mare lucru poporul cel fălos, adică Israel, nici să nu-şi înalţe sprânceana faţă de mulţimea neamurilor. Să nu zică în sine: „Eu am fost întâiul născut între fiii lui Dumnezeu, eu am pe Avraam părinte” (cf. Mt. 3, 9; In 8, 33). Să nu se cugete lucru mare, ci să ştie mai vârtos că prin neascultare a mâniat pe Dumnezeu împotriva sa.

Faceţi auzit glasul laudei Lui (v. 8). Când veţi învăţa de la noi cum se cuvine să fie lăudat (Dumnezeu), binecuvântaţi împreună cu noi, nu ca odinioară, pe zeul cu nume mincinos, ci pe Dumnezeul nostru. Adică, învăţaţi de la noi, şi atunci preaslăviţi împreună cu noi, încununând cu laude pe Mântuitorul şi Izbăvitorul tuturor.

Că ne-ai cercat pe noi, Dumnezeule, cu foc, ne-ai lămurit pe noi cum se lămureşte argintul (v. 9). (A lui Chiril şi Atanasie) înţelesul: Duhul prorocesc prezice necazurile ce le vor suferi apostolii pentru propovăduirea lor, prevestindu-le ca ale persoanei sale. Căci precum argintul topit în foc se curăţeşte foarte bine, aşa şi sufletele sfinţilor se eliberează de toată pata întâmpinând cu bărbăţie atacurile ispitelor. Şi ei sunt dovediţi buni prin lămurirea acestora, care-i cearcă ca prin foc. Aceste mărturii le vede Pavel date de sfinţi (cf. I Cor. 3,13). Dar şi cei ce trec prin focul mâniei fierbinţi şi prin apa plăcerii revărsate, şi a poftei, află răcorirea.

Ucenicul Mântuitorului ne-a spus: „Fraţilor, nu vă miraţi de arderea din voi, venită în voi spre încercare, ca de o întâmplare străină de voi, ci, întrucât vă faceţi părtaşi de pătimirile lui Hristos, bucuraţi-vă” (I Pt. 4,12-13).

Ardere numeşte aici probarea prin necazuri. Căci noi trebuie să ne arătăm în acestea plini de bărbăţie: „Ştiind că încercarea

⁵³¹ Acolo vom simţi din plin că Dumnezeu este iubire şi că Hristos S-a făcut om şi a făcut toate câte a făcut din iubire pentru noi.

355

voastră lucrează răbdarea credinţei. Iar răbdarea să-şi arate lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, fără nici un fel de lipsă” (Iac. 1, 3-4).

Şi după puţin: Deci cei ce poartă cu bărbăţie luptele pentru dreapta credinţă şi obişnuiesc să se facă bine probaţi prin încercări şi, biruind, ajung la ţinta nădejdii, spun: Am trecut prin foc şi apă şi ne-ai scos pe noi la răcoare (v. 11). „Ardere” numeşte, precum am spus, necazul în lupte. Iar cu apa seamănă ispitele prigonitorilor sau pornirile necurate şi năvălirile de nesuportat. Căci de nesuportat este năvala apelor râului.

Pus-ai necazuri pe umerii noştri (v. 10). Căci unde se cunoaşte destoinicia celui ce ştie să lupte dacă nu în luptele ce i se impun şi în cununa ce-i vine din ele? Când se vede ostaşul? Oare nu în vremea când e chemat la luptă? Deci şi pe iubitorul viteaz al binecredincioşiei îl probează ostenelile, îl umplu de strălucire încercările. Căci Dumnezeu l-a lăsat în cursă, nepregătind El ispita, dar îngăduind să fie ispitit, ca să se arate cu adevărat tare, ca să câştige cununa neveştejită.

Arderi de tot grase voi aduce Ţie (v. 14). (A lui Chiril, Atanasie şi Vasile) înţelesul: toate arderile de tot, şi boii, şi ţapii pe care făgăduieşte să-i aducă sunt spirituale. Şi lângă berbeci este porumbelul. Iar berbecii sunt mişcările şi pornirile ce vin din iuţimea sufletului, sau gândurile povăţuitoare ce împing ca nişte coarne patimile. Iar bou jertfeşte cel ce se aduce pe sine însuşi jertfă vie prin fapte. Căci boul este animalul ce se aseamănă cu trupul plăsmuit din pământ şi în stare să lucreze pământul⁵³². Iar ţapii sunt faptele pocăinţei. Căci se aduceau pentru păcat, în sfârşit, tămâia este buna mireasmă răspândită de sufletele curate (c. v. 14)⁵³³.

⁵³² Trupul e asemănat cu boul prin care lucrează omul. Jertfirea boului înseamnă dăruirea trupului lui Dumnezeu şi sfinţirea lui prin fapte bune. În general, prin muncă se înfrânează şi se slăbesc pornirile trupului spre plăceri şi el se umple de simţirile generoase ale sufletului, fiind folosit spre slujirea generoasă a semenilor şi a lui Dumnezeu.

⁵³³ Lângă un om cinic sau viclean, plin de porniri urâte, te simţi ca lângă un loc spiritual din care se răspândeşte murdăria şi mirosul ei urât. Dimpotrivă, lângă omul cu suflet curat, simţi răspândindu-se un miros curat.

356

Veniţi, ascultaţi şi voi povesti (v. 15). Nu aminteşte aici din întâmplări vechi, nici de modul în care Israel a fost eliberat la vremea sa din Egipt. Nu învaţă cele ce le spune litera Legii, ci propovăduind ca noi cele ale Noului Testament, se minunează de faptele Mântuitorului nostru, pe care le-a dăruit tuturor sufletelor noastre.

Către El cu gura mea am strigat şi L-am înălţat cu limba mea (v. 16). E necesar să aflăm printr-o privire mai amănunţită ce înseamnă „Strigat-am şi L-am înălţat cu limba mea”. Unii, rugându-se, imită răutăţile iudaice şi râvnesc la iubirea de slavă a fariseilor lipsiţi de evlavie, folosindu-se de glas înalt şi puternic. Ei socotesc, precum se pare, din multă neştiinţă, că dacă n-ar striga tare, n-ar auzi Dumnezeu. Deci, dacă Dumnezeu ştie şi cele din inimă, noi toţi trebuie să ne rugăm către El liniştit şi în mod neobservat. Şi mintea să strige către Dumnezeu, prelungind cererea. Aşa ne-a învăţat pe noi să ne rugăm însuşi Mântuitorul, zicând: „Iar tu, când te rogi” şi cele următoare (Mt. 6, 6-8).

Deci ce ne spunea? „Către El am strigat.” Numeşte aici „strigare” rugăciunea lăuntrică intensă, pe care a născut-o inima înfocată.

De vedeam nedreptate în inima mea, să nu mă audă Domnul (v. 17). Frumoasă este îndrăzneala (încrederea sfinţilor). Căci au cunoştinţa curată de toată nedreptatea.

îşi aduce şi altă laudă în faţa lui Dumnezeu: că e străin de toată nedreptatea. De aceea şi îndrăzneşte. Iar Symmachus zice: „De am prevăzut vreo nedreptate în mine, să nu mă audă Domnul”. Dacă rugându-mă, zice, să fiu eliberat de robie şi să mă împărtăşesc de întoarcere, am cugetat să fac nişte lucruri nedrepte după întoarcere, să nu mă bucur de bunăvoinţa lui Dumnezeu⁵³⁴. Iar că nu mint, o mărturisesc faptele.

Şi n-a spus: de am văzut, ci de vedeam. Prima înseamnă gândul rău de scurt timp, al doilea, de timp mai lung.

Binecuvântat este Dumnezeu, Care n-a respins rugăciunea mea (v. 19). Văzându-mă curat de astfel de gânduri, m-a învrednicit

⁵³⁴ Când cer iertare, făgăduind întoarcerea la viaţa curată, de-mi vine cugetul că după aceea voi păcătui iarăşi, Dumnezeu să nu ia în seamă acest gând.

357

cu îmbelşugare de darurile Sale. După ce a spus acestea, corul binecredincioşilor îşi isprăveşte cuvintele cu un imn de laudă, rugăciunea curată a celui ce făcând-o cu inima curată n-a fost respinsă. Căci unde e rugăciunea, e şi mila. Fiindcă prin rugăciune cerem de la Dumnezeu milă.

Psalmul 66

Dumnezeu să Se îndure de noi (v. 1). „Că ne-a cercetat pe noi Răsăritul din înălţime” (Lc. 1, 78), cum zice fericitul David: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă” (Ps. 117, 27). Dumnezeu şi Tatăl ne-a arătat faţa Lui, adică pe Fiul⁵³⁵. Căci Acesta e chipul şi „pecetea ipostasului Lui” (Evr. 1, 3), fiindcă a spus limpede: „Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Tatăl” (In 14, 9), şi: „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10, 30).

Ca să cunoaştem pe pământ calea Ta (v. 2). Te rog, zice, Stăpâne, să arăţi faţa Ta ca să lumineze neamurile ce şed în întuneric (cf. Lc. 1, 79) şi să le atragă la mântuire, ca cei de pe pământ şi cei din neamuri să cunoască calea mântuirii. Căci arătându-se faţa Ta, se cunoaşte calea ce duce spre mântuire. Şi care e calea aceasta dacă nu Cel ce a zis: „Eu sunt Calea, şi nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In 14, 6). Deci am cunoscut că Fiul este calea ce duce la Tatăl⁵³⁶.

⁵³⁵ Fiul e faţa Tatălui, sau chipul Lui. Căci în Fiul Se arată Tatăl. Dar acesta arată totodată că Fiul e altul, cu cât e cineva mai iubitor al Tatălui, cu atât îl arată mai mult în faţa sa pe Tatăl, pentru că e cu atât mai unit cu El.

⁵³⁶ Faţa Tatălui, sau Fiul Lui, răspândeşte din ea lumină peste neamuri. Căci de la El află că Dumnezeu e un Tată iubitor al lor şi, ca Persoană, liber de legile naturii, în care toate se nasc ca să moară. Oamenii ştiu că Tatăl acesta liber şi iubitor îi voieşte prin iubirea Sa să fie veşnic într-o comuniune fericită cu El. Aceasta dă un sens, sau o lumină, existenţei lor. Iar Fiul, Care S-a făcut om şi rămâne în legătură cu noi, e în această calitate cale prin care sau din a Cărui putere şi pildă ne restabilim şi noi ca fii ai Tatălui, iubindu-L pe El şi El iubindu-ne pe noi.

358

Dar calea lui Dumnezeu sunt şi poruncile, după spusa: „Fă-mă să înţeleg calea îndreptărilor Tale” (Ps. 118, 27). Acestea cer să fie predicate nu numai în Iudeea, unde s-a dat Legea, ci să se facă cunoscute tuturor neamurilor.

Mărturisi-se-vor Ţie (lăuda-Te-vor pe Tine) popoarele, Dumnezeule (v. 3). (A lui Chiril şi Teodoret) Duhul prorocesc vesteşte mărturisirea lui Hristos de către toate neamurile. Şi veselindu-se de mântuirea lumii, rosteşte de multe ori aceleaşi cuvinte, bucurându-se de povestirea lor continuă. Deci, spune că se cuvine ca toate popoarele şi neamurile din lume să se veselească şi să cânte şi să povestească „binefacerile Tale”. Căci au cunoscut că niciuna din cele ce sunt nu e lipsită de grija Ta, căci aşa este Judecătorul tuturor, luând hotărâri pentru toate şi povăţuind pe cei rătăciţi spre adevăr, iar pe cei ce nu voiesc să asculte pedepsindu-i. Căci cunoscută făcându-se calea celor de pe pământ şi mântuirea de la Dumnezeu în toate neamurile, acestea se veselesc, fiind eliberate de toată răutatea şi rătăcirea politeistă şi se bucură fiindcă au primit cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar popoarele şi neamurile, deşi au nume diferite, sunt aceleaşi.

Veselească-se şi să se bucure neamurile (v. 4). Poporul evreu se mărturiseşte lui Dumnezeu, Care zice: „Eu sunt Cel ce şterge păcatele tale. De aceea, spune tu întâi păcatele tale, ca să te îndrepţi” (Is. 43, 2-5). Sfântul zice în numele acestui popor lui Dumnezeu: păcatul meu l-am recunoscut şi fărădelegea mea n-am acoperit-o. Iar Mântuitorul, venind, cheamă toate neamurile la pocăinţă, spunându-le că se vor împărtăşi de iertarea prin mărturisire, care arată şi mulţimea fiindcă li s-a arătat lor faţa lui Dumnezeu⁵³⁷.

Lăuda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumnezeule; lăuda-Te-vor pe Tine toate popoarele (v. 5). Cum nu-L vor lăuda şi nu-I vor rodi toţi oamenii de pe pământ, aducându-I tămâie şi jertfe curate, potrivit acestei prorocii? Iar repetiţia e menită să-i facă râvnitori

⁵³⁷ Până la Hristos, nu se arătase faţa lui Dumnezeu, ca Persoană, oamenilor. Arătându-Se acum, şi anume tuturor neamurilor, ele au motive să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru această coborâre iubitoare a Lui la ele.

359

pe auzitori. Dar se cuvine să se ştie că, binecuvântând pe Dumnezeu, îi aduc Lui numai cuvinte, dar cu fapta nu pot să-I facă cele bune⁵³⁸. Dumnezeu însă, binecuvântând, întăreşte cuvintele cu faptele şi dăruieşte celor binecuvântaţi tot felul de bunătăţi. Apoi ne învaţă să ne împărtăşim de binecuvântarea dumnezeiască.

Pământul şi-a dat rodul său. Binecuvântează-ne pe noi, Dumnezeule (vv. 5-6). Se vorbeşte de rodul faptelor fiecărui om. Căci pământ este numit aici omul. Sau se dă de înţeles şi crucea. De aceea, a cerut binecuvântarea. Iar rugându-se cei din neamuri să fie binecuvântaţi, pot să ceară să fie scăpaţi de judecata Legii şi să înseteze după mântuirea şi harul lui Hristos⁵³⁹.

Şi să se teamă de El toate marginile pământului (v. 6). (A lui Chiril şi Teodoret) Căci frica de Dumnezeu contribuie la practicarea virtuţii. Iar făcându-se aceasta, se ajunge la tot binele. Pentru că cel ce se poartă cu evlavie faţă de legile dumnezeieşti se teme de judecata viitoare şi slujeşte prin păzirea lor pe Dumnezeu. Iar slujirea lui Dumnezeu aduce binecuvântarea Lui⁵⁴⁰. Observă că spune că acest scop al fricii de Dumnezeu e arătat nu numai iudeilor, ci tuturor oamenilor. Căci toate seminţiile şi limbile se tem de Treime, şi o proslăvesc. Mai observă că, adăugând la pronunţarea de trei ori a lui Dumnezeu, la singular, „să se teamă

⁵³⁸ Aceasta e deosebirea între binecuvântarea adusă de noi lui Dumnezeu şi binecuvântarea dată de El nouă. Noi nu-I putem face nimic lui Dumnezeu prin cuvinte. Aceasta e mai mult o mulţumire. Dumnezeu însă ne binecuvântează prin fapte, pentru că e Izvorul vieţii şi al milei şi noi avem nevoie de dărnicia Lui.

⁵³⁹ Explicarea aceasta, îmbinată cu cea a stihului anterior, pare să afirme că Hristos nu îi cere omului fapte ca în legea mozaică, fapte pe care neputându-le da, era supus acolo judecăţii. De fapt, acum omul e mântuit prin Crucea lui Hristos. Dar se cere totuşi omului să se unească cu Hristos în predarea Sa smerită Tatălui, asemenea lui Hristos. Nu se mai cer în Hristos faptele pe care omul le socoteşte ale sale, faptele mândriei, ci smerenia neîngâmfată prin care omul se predă lui Dumnezeu. Dar o astfel de viaţă are şi ea fapte, însă din puterea lui Dumnezeu.

⁵⁴⁰ Aici se lămureşte şi mai bine raportul dintre fapte şi ajutorul lui Dumnezeu pentru împlinirea lor. Faptele nu se resping, deci nici nu se aprobă dispreţul legilor dumnezeieşti, dar ele nu se pot împlini decât cu sentimentul că aceasta se face cu ajutorul lui Dumnezeu.

360

de El”, a dezvăluit atât taina Sfintei Treimi, cât şi unitatea dumnezeirii (cf Ps. 66, 3, 5-6)⁵⁴¹.

Psalmul 67

Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui (v. 1). Câtă vreme pare a tolera şi a nu aduce pedeapsa cuvenită asupra păcătoşilor, Dumnezeu se cugetă ca oarecum dorind şi stând liniştit. Dar când sloboade frâul care aparţine supărării, atunci Se scoală şi porneşte războiul împotriva vrăjmaşilor Săi. Şi la aceasta îl cheamă cuvintele sfinţilor. Când deci S-a făcut om, atunci s-au risipit vrăjmaşii Lui şi au fugit cei ce-L urăsc pe El⁵⁴².

Cântaţi lui Dumnezeu etc. (v. 4). Porunceşte să-şi pregătească calea ce duce la ceruri celor ce nu-L cunosc pe Tatăl ceresc şi sufletelor văduvite de Mirele lor. Căci acestora a venit să le fie şi Răzbunător, şi Judecător. Observă exactitatea cuvântului. Căci n-a adăugat simplu: „Bucuraţi-vă”, ci a adăugat după trebuinţă şi „înaintea Lui” (v. 5), se înţelege a lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor. Şi e necesar să vedem care e înţelesul acestui cuvânt.

⁵⁴¹ Lăudând Treimea, lăudăm existenţa supremă şi modelul comuniunii şi ca atare izvorul vieţii. Căci viaţa spirituală deplină e comuniune. Noi vedem că comuniunea dintre doi oameni nu e comuniune iubitoare şi viaţă deplină. Căci ea lasă posibilitatea uneltirii împotriva unui al treilea, care micşorează bunăstarea şi generozitatea celor doi. Numai referindu-se cei doi cu iubire la al treilea, la oricare al treilea, iubirea dintre ei e ferită de orice scădere şi tulburare, deci şi bunătatea fiecăruia. Aceasta arată că la vârful existenţei este o Treime de Persoane, nu o doime. Ea e bunătatea, iubirea şi comuniunea desăvârşită.

⁵⁴² întruparea Fiului lui Dumnezeu e, pe de o parte, un act de chenoză, de smerire a Lui, pe de alta, un act de putere. Căci întăreşte umanitatea Sa, ajutând-o să se smerească, biruind egoismul şi patimile, şi moartea e prin unirea cu dumnezeirea. Dacă n-ar fi luat trupul nostru muritor, Fiul lui Dumnezeu nu Şi-ar fi arătat puterea în biruirea morţii, în noua scăpare a creaturii din ameninţarea nimicului.

361

Căci se bucură şi cei alipiţi de cele lumeşti, dar nu înaintea Lui. Pentru că nu binevoieşte să privească pe aceştia când sărbătoresc cele lumeşti. Şi pentru aceasta ne învaţă Prorocul, zicând despre ei: „Beau vinul cu chitară şi timpane şi cu fluiere. Iar faptele Domnului nu le văd şi lucrurile mâinilor Lui nu le pricep” (Is. 5, 13)⁵⁴³.

Să se tulbure de faţa Ta, a Tatălui orfanilor şi a Judecătorului văduvelor (v. 5). înfăţişează purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numindu-L Tată şi Judecător drept, pentru că este Ocrotitor al celor neocrotiţi şi Judecător al celor nedreptăţiţi. Dar cine sunt cei ce se tulbură dacă nu dracii chinuitori? Iar fiindcă neamurile au fost chemate la cunoştinţa adevărului, pe drept cuvânt aceia se tulbură, încât strigă: „Ce este nouă şi Ţie?” (Mt. 8, 29). Iar cei ce rătăceau odinioară şi se închinau zidirii în locul Ziditorului, fiind ca nişte orfani în această lume şi cu totul neajutoraţi şi expuşi oricărei tiranii şi ca nişte văduve ce nu aveau pe Cuvântul ca Mire, fiind răpiţi de Satana şi ajunşi prăzi ale vulpilor, după ce au crezut în Mântuitorul, L-au dobândit pe Dumnezeu ca Tată ocrotitor şi pe Hristos ca Mire, Care le-a sădit sămânţa dumnezeiască, ca unora ce s-au unit cu El prin credinţă.

Dumnezeu este în locul cel sfânt al Lui (v. 6). Locul cel sfânt al lui Dumnezeu sunt cei ce-L iubesc pe El, sau sufletul fiecărui sfânt.

Dumnezeu aşază pe cei cu purtare numai în cele bune în casă (v. 7). Le dăruieşte, zice, sălăşluirea sigură şi fermă în toate bunătăţile. Aceasta înseamnă a fi făcut să locuiască în casă de către Dumnezeu (sau la Dumnezeu)⁵⁴⁴. Dar trebuie să o spunem, este cel de-o purtare numai în cele bune. Mulţi au primit credinţa în Domnul, dar încă nu şi-au retras cugetarea lor de la vechea rătăcire, ci încă

⁵⁴³ E bine să se admire lucrurile din lume, dar să nu se socotească lumea ca existând prin ea însăşi, ca ultima realitate, ci ca operă a lui Dumnezeu. Atunci îl lăudăm pe Domnul, avându-L pe El ca pricină de bucurie şi de sărbătoare.

⁵⁴⁴ Cei ce nu-L cunosc pe Hristos ca Mire şi prin El pe Tatăl sunt ca nişte orfani şi ca nişte văduve în această lume. Rătăcesc în această lume fără sens, fără să se bucure de o iubire statornică a unui Tată nemuritor, într-o viaţă îngustă şi sterilă. Numai iubirea lui Hristos cel nemuritor şi veşnic le fecundează existenţa umplând-o de fericire şi de bogăţia unor orizonturi nesfârşite. Hristos, făcându-se subiectul dumnezeiesc al umanităţii, S-a făcut Mire al ei şi al umanităţii tuturor printr-o unire şi iubire totală, asemenea unui Mire atotcredincios şi veşnic credincios umanităţii ca mireasă. Pe de o parte, Dumnezeu îşi face casă din sufletele curate, care-L iubesc. Pe de alta, El Se face casa lor. E interioritatea reciprocă a celor ce se iubesc. Dar noi trăim în Dumnezeu ca într-o casă, ca o înălţime, iar Dumnezeu locuieşte în omul curat prin bunăvoinţa coborâtoare. însă în amândouă sensurile ne îmbogăţim.

362

bolesc în oarecare măsură. Ei cred în Hristos, dar au încă în ei simţiri păgâneşti. Se feresc de unele mâncăruri ca spurcate şi păzesc anumite zile. Dar vorbesc şi de o soartă, şi de noroc socotind că lucrurile omeneşti sunt cârmuite de ele. Iar cel ce cugetă astfel, după ce a crezut, nu este de un singur fel, ci mai degrabă de multe păreri şi purtări şi nesigur şi nestatornic.

Scoate pe cei legaţi, la bărbăţie (v. 7). E asemenea cu spusa: „Cel ce zice celor din legături: «Ieşiţi!», şi celor din întuneric: «Luminaţi-vă!»” (Is. 49, 9). „Legături” şi „întuneric” numeşte: închinarea la idoli şi închisoarea în iad⁵⁴⁵. De aceea, spune că, mergând la iad, cu puterea dumnezeirii a predicat şi duhurilor de acolo, odinioară necredincioase, şi pe cei legaţi în lanţurile păcatelor şi strânşi înainte în legăturile diavoleşti i-a eliberat, dăruindu-le iertarea de păcate. Dar şi pe cei legaţi în moarte din veac i-a înviat împreună cu Sine, dezlegând legăturile morţii, şi n-a voit să elibereze numai pe cei care au crezut din neamuri, ci şi pe cei din tăierea împrejur. Căci îi cheamă şi pe aceştia din pornirea lor duşmănoasă. Fiindcă îi numeşte aşa pe cei ce nu cred, pe care a voit de asemenea să-i scoată. Dar stăruind ei în necredinţă, locuiesc în legăturile lor ca în nişte morminte rău mirositoare.

Dumnezeule, când mergeai Tu înaintea poporului Tău (v. 8). Când Dumnezeu S-a gândit să elibereze pe Israel care slujea idolilor şi era hrănit de obiceiul egiptenilor, şi să-l strămute la cunoştinţa adevărului, e văzut strămutându-le pe toate, vărsând grindină, făcând să se despartă marea şi valurile ei să se oprească, iar cerul să plouă mană⁵⁴⁶.

⁵⁴⁵ Cine se închină forţelor lumii e robul legilor ei care-l duc la moarte. Iar iadul e una cu întunericul despărţirii de Dumnezeu, în care nu vezi nici un sens al existenţei, care te plictiseşte de moarte prin mărginirea şi monotonia lui.

⁵⁴⁶ Natura e creată de Dumnezeu în slujba omului şi e adaptată de El după trebuinţele omului.

363

Şi acum psalmistul arătând că Acel ce S-a coborât până la iad e Acelaşi care şi odinioară a scos pe Israel din Egipt, zice către El: Şi atunci când ai scos pe iudei şi mergeai înaintea lor în pustie, în stâlp de foc şi în nor, tot pământul s-a cutremurat, vestea ieşirii fiilor lui Israel umplând tot pământul, făcându-se cunoscută tuturor şi nerămânând ascunsă nimănui din cei de pe pământ. Căci s-au făcut auzite cele făcute de Tine şi tot pământul le-a cunoscut. Căci precum dacă zice cineva: „S-a cutremurat toată cetatea”, o spune în loc de: „a auzit şi s-a minunat”, aşa să înţelegi aici cuvântul spus prin psalmist: Pământul s-a cutremurat (Ps. 67, 9). Căci s-a mirat de cele săvârşite de Tine în chip minunat în Muntele Sinai, când le-a grăit fiilor lui Israel. Dar şi mai mult, când Dumnezeu a plecat de la poporul Său, spunând: „Am lăsat moştenirea Mea şi M-am mutat în pustie” (Ier. 12, 7), adică la Biserica din neamuri, s-a produs un cutremur şi schimbarea cea mai mare a lucrurilor. Căci cerurile, adică apostolii care cugetau cele cereşti, au trecut la cuvintele şi legile cereşti şi duhovniceşti. Aceasta se arată şi prin cei doi ţapi, dintre care unul se jertfea, iar celălalt era slobozit în pustie, ca să înţelegem pe Hristos şi pătimind cu trupul din partea iudeilor, dar rămânând şi nepătimitor după dumnezeire şi mutându-Se de la ucigaşii lui Dumnezeu în pustie, la neamuri⁵⁴⁷. Dar a venit şi harul Duhului, ca o imitaţie a picăturilor de rouă.

Ploaie de bunăvoie vei da deosebit, Dumnezeule, moştenirii Tale (v. 10). „Ploaia” după literă numeşte mana, care s-a plouat în chip deosebit în beneficiul iudeilor. Iar după duh numeşte „ploaia” cuvântul evanghelic, care a venit de sus şi din cer la noi prin Hristos; sau pe însuşi Mântuitorul care a dat-o umanităţii⁵⁴⁸, cum se

⁵⁴⁷ Aceeaşi Persoană a pătimit cu trupul, dar a rămas nepătimitor după dumnezeire. Acelaşi simţea pătimirea cu trupul şi nepătimirea după dumnezeire. Una nu o anula pe cealaltă, nu o făcea nesimţitoare pe cealaltă. E taina complexului Persoanei ca interes. E taina însuşirii durerii trupeşti de către Ipostasul dumnezeiesc, asemenea tainei însuşirii durerii trupeşti de către persoana din care face parte şi spiritul.

⁵⁴⁸ Fiul lui Dumnezeu e o ploaie spirituală continuă pentru umanitatea Sa, dar şi pentru noi. Simţim că ea vine de sus. Şi simţim efectul ei roditor şi puterea de a ne ţine mereu, veşnic proaspeţi şi tineri.

364

spune şi în alt psalm: „Va pogorî o ploaie” (Ps. 73, 6), şi cele următoare. Iar de bunăvoie se numeşte spre deosebire de slujirea Legii. Căci cele ale Testamentului Vechi nu erau, într-un anumit mod, de bunăvoie⁵⁴⁹, nici nu s-au dat omului de la început, ci s-au măsurat cu puterea firii celor ce le-au primit (după cădere)⁵⁵⁰. De aceea a zis: „Cine le-a cerut acestea din mâinile voastre?” (Is. 1,12).

Iar moştenirea lui Hristos e Biserica din neamuri, după cuvântul: „îţi voi da Ţie neamurile spre moştenirea Ta” (Ps. 2, 8). Acesteia i s-a dat, deci, în mod deosebit, după voia şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, cuvântul evanghelic.

Celor ce binevestesc cu putere multă (v. 12). (A lui Chiril şi Isihie) Adică apostolilor. Lor le-a dat multă putere pentru semne şi minuni.

Frumuseţii casei i-a împărţit prăzile (v. 13). Fericiţii ucenici şi-au împărţit pământul. Şi unii au predicat acestora, alţii, acelora. Deci au împărţit prăzile. Căci răpind prin îndemnuri pe cei ce au slujit odinioară Satanei⁵⁵¹, i-au adus lui Hristos spre frumuseţea casei Lui. Fiindcă mulţimea celor ce cred în Hristos este frumuseţea şi podoaba Bisericilor.

Aripile argintate ale porumbiţei (v. 14). Cuvântul ne zugrăveşte porumbiţa ca foarte frumoasă şi ca oarecum argintată după culoare. Căci, când cineva pune peste argintul lucitor şi scânteietor al porumbiţei aur, atunci pe spatele ei apare auritul alburiu, fiind amestecat cu culoare albă, ceea ce face porumbiţa foarte frumoasă. La fel, de se vor odihni, zice, cele dăruite mie, se vor da lor aripile argintate ale porumbiţei, care are şi spatele în alburiul aurului, adică se vor face preafrumoase ca porumbiţa. Căci nu

⁵⁴⁹ Jertfele din Vechiul Testament se împlineau oarecum forţat, de silă, pe când poruncile Noului Testament se împlinesc cu bucurie şi cu elan. Te simţi bine să iubeşti pe Dumnezeu şi pe semeni şi să te dăruieşti lor după ce ai pornit pe calea lor.

⁵⁵⁰ împlinirea poruncilor era cerută de la o fire slăbită prin păcat, deci de silă. Poruncile lui Hristos sunt date omului înălţat prin dragoste din starea de păcat.

⁵⁵¹ Cei ce slujesc zeilor ca forţe ale lumii, văzută ca ultima realitate, slujesc Satanei, căci acesta ia în stăpânire o lume care nu e văzută drept creată de Dumnezeu şi stăpânită de El. E văzută în neputinţa ei, e stăpânită de Satana.

365

vor mai cugeta cele de pe pământ, ci vor zbura în ceruri, sau vor cugeta cele din ceruri.

A unui autor necunoscut: Aripi ale porumbiţei numeşte harul Duhului. Căci a coborât în chip de porumbel peste undele Iordanului. Celor mai simpli se dau cele mai simple şi mai albe ale acesteia, iar celor mai desăvârşiţi, cele mai adânci. Căci tainele mele, zice, sunt pe potriva Mea şi a alor Mei. Şi pe unii, ca nedesăvârşiţi, îi hrăneşte cu lapte, iar altora le dă hrană tare. Iar cele dăruite se numesc cele două Testamente. Deci, de vă veţi apropia de fiecare învăţătură, veţi vedea harul de toate felurile ale Sfântului Duh. Şi n-a poruncit să se apropie simplu, ci să rămână în ea neîncetat. Căci Cel ce doarme e nemişcat.

Se vor face albi ca zăpada în Selmon (v. 15). Adică apostolii se vor umple de strălucire. Iar Selmon în evreieşte înseamnă „răsplătire”. Deci şi cei credincioşi se vor umple de zăpadă prin răsplătire, adică se vor face strălucitori, primind strălucirea ca pe o plată a credinţei sincere în Hristos. Deci, prezice ziua Cincizecimii, în care apostolii au primit pe Duhul în Selmon, adică în Ierusalim. Căci atunci le-a împărţit împărăţia lumii şi li s-a poruncit să fie neamurilor întâistătători.

Munte al lui Dumnezeu, munte gras (v. 16). Spune că Biserica e munte gras şi închegat ca un caş. Căci e gras ca bogat în apă şi pe lângă aceasta şi bine înflorit, iar prin aceasta poate hrăni multe turme de oi. Căci foarte multe sunt turmele ce se hrănesc în Bisericile Mântuitorului cu cuvintele Scripturii de Dumnezeu insuflate şi beau cuvântul dumnezeiesc şi ceresc. Căci în acestea este Hristos, Care zice: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (In 7,37). Deci Biserica e munte gras, ca bogat în apă şi bine înflorit şi ca un caş, adică închegat şi îndesat. Căci în Biserică nu e nimic descompus şi apos, ci toate unite spre viaţa binecredincioasă.

Carele lui Dumnezeu, zeci de mii (v. 18). Numeşte „care” ale lui Dumnezeu puterile cereşti şi spirituale, în care şade Dumnezeu. Pot fi „care” însă şi apostolii în care, şezând, Dumnezeu-Cuvântul străbate lumea. Şi cei curaţi de după ei, bogaţi în virtuţi şi rodind lui Dumnezeu o viaţă binecredincioasă, sunt zeci de mii

366

de care, fiind cu mult mai mulţi decât cei învredniciţi odinioară la iudei de şederea în ei a lui Dumnezeu⁵⁵².

Suitu-Te-ai la înălţime, robit-ai mulţime de robi (v. 19). La ce înălţime S-a suit Domnul? La cea a Crucii⁵⁵³, cum El însuşi te învaţă, zicând: „Şi Eu de Mă voi înălţa de pe pământ”, adică de voi suporta crucea pentru viaţa tuturor, „pe toţi îi voi trage la Mine” (In 12, 32). A dobândit împărăţia peste pământ, prin cinstita Cruce, doborându-l pe stăpânitorul veacului acesta şi atrăgându-i pe toţi la Sine.

Luat-ai daruri de la oameni, chiar pe cei neascultători etc. (v. 19). (A lui Chiril şi Atanasie) Şi care sunt acestea, însuşi Fiul o lămureşte, zicând ca din partea lui Dumnezeu şi Tatăl: „Cere de la Mine” şi cele următoare (Ps. 2, 8). Căci pe cei odinioară neascultători şi rătăciţi i-a dat Tatăl Fiului, ca locuind în ei prin Duhul, să-i arate pe ei fii ai lui Dumnezeu⁵⁵⁴.

Domnul Dumnezeu este binecuvântat (v. 20). Cei ce se adaugă în fiecare zi şi sunt chemaţi întru Hristos la viaţă se silesc să-L proslăvească prin neînsetate binecuvântări.

Să ne netezească nouă calea Dumnezeul mântuirii noastre (v. 20). Cel ce ne-a dăruit, zice, nouă mântuirea ne va netezi nouă şi calea, ca să nu rămânem lipsiţi de atâtea bunătăţi. Şi ne va deschide uşa cuvântului, ca să ne netezească calea propovăduirii.

⁵⁵² Mereu se afirmă învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor, că Hristos e în cei credincioşi şi curaţi, călăuzindu-i spre o tot mai mare asemănare cu El.

⁵⁵³ Nu se poate înălţa nimeni dacă nu merge cu iubirea sa pentru alţii până la jertfa de sine. Această pildă şi putere ne-a dat-o Hristos. Neoprotestanţii, care neagă cinstirea Crucii lui Hristos, nu-şi dau seama de această unică formă de înălţare a omului. Numai cine se jertfeşte pentru alţii îi atrage pe aceia la sine, cum spune Mântuitorul. Egoistul, îngâmfatul nu atrage pe nimeni, ci îi respinge pe toţi. Numai prin Cruce i-a atras Hristos pe oameni la Sine şi i-a scăpat de domnia Satanei, lucrătoare prin egotismul şi mândria inspirată lor de el, care e subiectul evident al răului. Numai prin jertfelnicia noastră învingem şi noi răul şi-l învingem şi în alţii.

⁵⁵⁴ Dacă Fiul Tatălui locuieşte în oameni, întipărindu-le pecetea şi simţirea Lui de Fiu, îi face şi pe ei fii, umpluţi şi ei ca şi El de Duhul Lui de Fiu. întâi S-a făcut El Fiu şi ca om, şi apoi i-a făcut şi pe cei ce se unesc cu El. Hristos a luat prin umanitatea Sa pe oameni, uniţi cu Sine, ca daruri Tatălui, asemenea Sieşi. Căci El S-a făcut întâi ca om dar Tatălui, odată ce era, în calitate de Dumnezeu, Fiu Unul-Născut.

367

Dumnezeul nostru este Dumnezeul mântuirii; şi ale Domnului sunt ieşirile morţii (v. 21). Apostolii îndrăznesc în chip vădit. Dumnezeu îi face să meargă vitejeşte până la moarte pentru propovăduire. Din puterea Lui sunt, zice, ieşirile din moarte, sau scăparea de ea, dându-le celor ce-L iubesc să poată trece prin moarte, sau să scape de laţurile ei. Căci numai Dumnezeu, având puterea mântuirii şi fiind Izvorul vieţii, a aflat ieşirile din moarte, înviind din morţi⁵⁵⁵. Fiecare om a ajuns la intrarea în moarte, dar n-a mai putut ieşi din ea. Dar Domnul, după cum este indicat prin aceste cuvinte, înfăptuind ieşirea din moarte şi deschizând zidul ei de netrecut, S-a făcut Dumnezeul mântuirii. De aceea a spus şi lui Iov: „Oare ai fost la izvorul mării şi te-ai preumblat pe urmele ei fără fund? Ţi se deschid ţie de frică porţile morţii şi portarii iadului văzându-te pe tine s-au spăimântat?”⁵⁵⁶ (Iov 38,16-17).

Te vei întoarce din adâncurile mării (v. 23). Pe cei coborâţi, zice, în adâncul dezmierdărilor şi scufundaţi în plăcerile lumeşti îi voi întoarce spre Mine.

Ca să se afunde piciorul Tău în sânge (v. 24). învaţă cum se vor întoarce, anume prin desfiinţarea puterilor rele. Căci a vărsat sângele lor pe pământ şi l-a stropit prin biruinţa Lui, după cuvântul lui Isaia (cf Is. 63, 3), încât şi piciorul lor s-a afundat în sângele acelora. Cuvântul le descrie pe acestea ca o istorie şi le zugrăveşte ca un război al unui conducător de oaste. Căci cei ce obişnuiesc să biruiască în război şi în lupte îşi scufundă piciorul

⁵⁵⁵ Mântuirea e una cu scăparea din moarte, deci cu readucerea la viaţă. Şi numai Dumnezeu poate mântui, pentru că El e Izvorul vieţii. Dacă în Cruce se arată calea prin care omul biruieşte despărţirea de Dumnezeu, Izvorul vieţii, în înviere se arată rezultatul biruirii acestei despărţiri, adică al unirii cu Dumnezeu.

⁵⁵⁶ în moarte intrau toţi oamenii, dar nimeni nu ieşea. Singur Hristos, Care e şi Dumnezeu, Izvorul vieţii, a putut ieşi. Marea e ca un adânc fără fund, e adâncirea în nimic, la a cărei totală limită nu se ajunge. Plutim în nimic, dar nu ajungem la nimicul total. Dumnezeu, Care a creat lumea, şi pe om din nimic, poate aduce la viaţă, şi încă la viaţa nesfârşită, şi pe cei căzuţi în adâncul fără fund, deci neajunşi la nimicul total, al celor morţi, făcând aceasta întâi Fiul lui Dumnezeu cu umanitatea asumată în El.

368

în sângele celor căzuţi, prin năvala asupra celor pe care îi ucid. Deci, şi aici înfăţişând pe Dumnezeul tuturor ca pe un Puternic care îi biruieşte pe vrăjmaşi şi îi eliberează pe cei robiţi în chip nedrept, descrie prin cuvinte râurile de sânge şi pe morţii călcaţi în picioare şi aruncaţi neînmormântaţi şi lăsaţi pradă câinilor. Deci, mântuieşti, zice, pe cei primejduiţi şi biruieşti pe vrăjmaşi, încât piciorul Tău se afundă în sânge şi la fel se afundă în sângele vrăjmaşilor şi limba câinilor Tăi. Se ia iarăşi o pildă de la un lucru clar. Căci împreună cu turmele de animale se află totdeauna şi câinii, înspăimântând fiarele cu lătrăturile şi muşcăturile lor. Aşa sunt împreună cu turmele cuvântătoare ale Mântuitorului câinii sfinţiţi şi preaînţelepţi, alungând cu buna grăire a gurilor lor ca prin nişte lătrături fiarele străine. Aşadar, îi numeşte „câini” ai Domnului care păzesc turma cugetătoare pe Sfinţii Apostoli şi pe episcopi, a căror limbă gustă din sângele vrăjmaşilor cugetători. Deci, spune că glasul apostolilor se va face pricină de moarte a vrăjmaşilor spirituali, ajutaţi fiind de Dumnezeu. Aceasta este la fel o metaforă. Căci vrăjmaşii fiind ucişi, câinii ling şi ei sângele celor ucişi şi sfâşie trupurile lor. în alt înţeles, piciorul lui Hristos este Omul din Fecioară, Care prin pătimire S-a udat cu sânge. Iar limba câinilor, sau a neamurilor necurate, a gustat din sângele neprihănit, când s-au întors de la diavol.

În biserici, binecuvăntaţi-L pe Domnul Dumnezeu din izvoarele lui Israel (v. 27). Izvoarele lui Israel sunt fericiţii proroci şi, înainte de aceştia, Legea. Deci, spune că nu ni se cuvine nouă să lăudăm pe Dumnezeu decât luând din aceştia. Aceasta o spune pentru scrierile eterodoxe al ereticilor. Căci din scripturile Legii şi ale prorocilor e binecuvântat Domnul de cei ce pot să scoată din ele ca izvoare, cu bucurie, apa mântuitoare⁵⁵⁷.

⁵⁵⁷ De fapt, toate cântările Liturghiei şi ale slujbelor Bisericii sunt luate din Psalmi şi din proroci. Căci Mântuitorul nu e decât Fiul lui Dumnezeu revelat în Vechiul Testament. Şi în tot Vechiul Testament Dumnezeu pregăteşte mântuirea prin Hristos. Propriu-zis, în Vechiul Testament lucrează nu numai Tatăl, ci şi Fiul şi Duhul Sfânt, sau Tatăl lucrează prin Aceştia, ca mai acoperiţi. Prin Vechiul Testament s-a pregătit venirea lui Hristos din Fecioara Maria, primirea Lui prin Apostoli şi prin mulţi din primii creştini. Prin ei a trecut apoi la neamuri.

369

Acolo e Veniamin, cel mai tânăr în uimire (în extaz) (v. 28). Acolo unde? în biserici, sau în mijlocul celor ce cântă psalmi. Şi cine e Veniamin dacă nu fericitul Pavel din seminţia lui Veniamin. Şi e cel mai tânăr, pentru că Domnul I s-a arătat lui după apostoli. Şi e în uimire (în extaz) pentru răpirea lui în al treilea cer (cf II Cor. 12, 2) şi pentru marea înălţime a descoperirilor, după cum a spus el însuşi: „Căci dacă ne-am ieşit din noi, e pentru Dumnezeu, iar dacă suntem înţelepţi, e pentru voi” (II Cor. 5,13); şi pentru că s-a învrednicit de o preschimbare mai dumnezeiască. în aceasta se adevereşte şi spusa: „Dimineaţa va mânca şi seara va împărţi mâncarea” (Fc. 49, 27). Căci cel ce prigonea Biserica, după scurt timp a binevestit credinţa.

Căpeteniile lui Iuda, povăţuitorii lor (Ps. 67, 28). Aminteşte şi de ceilalţi învăţători şi apostoli ai Bisericii, care, fiind aleşi din aproape toate seminţiile lui Israel, au fost luminători a toată lumea, şi spune că s-au hirotonit căpetenii şi povăţuitori ai cântăreţilor de psalmi (ai credincioşilor ce laudă pe Dumnezeu în Biserică). Ei au fost aleşi din seminţia lui Iuda, ca fraţii Domnului şi Levi sau Matei; din a lui Zabulon, ca Petru şi Andrei şi fiii lui Zevedeu şi Filip, care erau din satul Betsaida, şi Iacob al lui Alfeu din Capernaum, şi Simon Zelotul, numit Canaanitul. Toate acestea sunt sate ale Galileei. Căci Zabulon şi Neftali au primit cu sorţ acea parte. Din acestea au fost doi: unul proroc şi unul evanghelist; acela prezicând, iar acesta dând mărturie. Aşadar, din aceste seminţii au pornit apostolii, care s-au făcut căpetenii şi povăţuitori ai Bisericii.

Porunceşte, Dumnezeule, puterii Tale (v. 29). Numeşte „putere” a Tatălui pe Fiul, după spusa: „Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 24). Deci corul apostolilor îl roagă pe Tatăl ca să poruncească Fiului predicarea celor ale Sale. „Că de la Mine”, zice, „nu spun nimic” (In 12, 49), ci câte aude de la Tatăl; şi să-i întărească pe ei să înţeleagă cele ce le-a pregătit lor, arătându-le oarecum cu degetul că Hristos va împuternici la vremea Sa trupul slăbit şi căzut în moarte pentru neascultarea lui Adam. El şi cere ca, eliberând trupul de stricăciune, să-l îmbrace întru nestricăciune, să-l readucă la starea de la început, adică

370

la viaţa fericită şi deplină de la început. E ceea ce va şi face Domnul când Se va pogorî din cer şi morţii se vor scula nestricăcioşi⁵⁵⁸.

Ceartă fiarele din trestie (v. 31). Deoarece sunt mulţi cei ce se supără pentru vieţuirea cea după Dumnezeu a sfinţilor, şi mai ales dracii necuraţi, se roagă să fie certaţi aceştia ca nişte fiare din trestie. E de ştiut că există un loc în Palestina, pe drumul spre Ierusalim, care se numeşte Trestie. Aici se ascundeau şi alte fiare sălbatice ce mişunau pe sub copaci, care pândeau pe cei ce suiau spre Ierusalim. Deci, cuvântul psalmistului ne duce de la o imagine clară la înţelesuri ascunse şi duhovniceşti.

Ce fac fiarele din trestie? Pândesc cumplit pe cei ce suie spre Ierusalim. Aceasta îi vom afla făcându-i şi pe dracii necuraţi. Căci leii spirituali pândesc pe cei ce se suie spre Ierusalimul spiritual, ca unii ce mişună în nerodnicia şi uşurătatea celor lipsiţi de sprijin şi se odihnesc în cei uscaţi în virtute şi umezi în iubirea de plăceri⁵⁵⁹. S-a spus şi în cartea lui Iov despre diavol că „doarme sub copac, lângă trestie şi papură şi rogoz” (c. Iov 40, 21). Dar sunt şi alţii în Trestie, anume născocitorii ereziilor rău credincioase, care ascund şi scriu cu sălbăticie învăţături stricate, şi folosindu-se de condei ca de un dinte, mănâncă sufletele celor mai simpli.

Risipeşte neamurile… Veni-vor soli din Egipt; Etiopia va întinde mâna sa către Dumnezeu (v. 32). (A lui Chiril şi Grigorie al Nyssei) Vrăjmaşii spirituali fiind risipiţi, apostolii aleargă la propovăduire. Şi cred egiptenii şi etiopienii, adică marginile pământului. Căci etiopienii sunt ultimii dintre toţi în Răsărit şi Apus. Iar prin egipteni indică pe cei foarte închinători la idoli şi contrari credinţei lui Israel. Fiindcă Egiptul era coroana necredinţei. Iar etiopienii

⁵⁵⁸ Trupul era la început nestricăcios nu prin sine, ci având în el prin comunicare sau împărtăşire viaţa dumnezeiască. însă a putut cădea din nestricăciune. însă trupul primit în Ipostasul Cuvântului recapătă o nestricăciune din care nu mai poate cădea. Şi la aceasta vor ajunge şi trupurile oamenilor la înviere.

⁵⁵⁹ Cei pătimiţi sunt sterpi prin uscăciunea lor sufletească şi uşuratici prin superficialitatea lor. Sunt uscaţi prin egoismul lor necomunicativ şi umezi, dar neroditori, pentru că apa care-i umple este apa murdară a băltoacelor pasiunilor trupeşti, care nu rodesc şi prin care nu se vede nimic dincolo de ele.

371

au ajuns, cum am spus, la marginile pământului. Şi cum a venit Etiopia la ceea ce s-a propovăduit şi a ajuns la sfârşitul prorocit despre ea, se poate vedea din istorisirea despre eunucul etiopian, care era mâna dreaptă a împărătesei etiopienilor, stăpâna Etiopiei, şi care era mai mare peste vistieria ei. Pe acesta l-a călăuzit Filip la adevăr (cf. Fapte 8, 27). Iar că Etiopia reprezintă toate neamurile negre în păcat o spune mireasa din Cântarea Cântărilor, zicând cu pocăinţă: „Neagră sunt şi frumoasă” (Cânt. 1, 4). Era neagră pentru slujirea la idoli şi pentru păcat, iar frumoasă pentru despărţirea de ele. Astfel Etiopia întinde mâna ei înspre Dumnezeu fie rugându-se, fie aducând împăratului ca daruri aromatele bunei credincioşii şi aurul cunoştinţei de Dumnezeu.

Peste Israel mărirea Lui şi puterea Lui în nori (v. 35). Sfinţii Apostoli, coborându-şi neamul din Israel, au dovedit mărirea lucrării lui Dumnezeu în minunile ce le făceau. Şi cei ce au primit darul învăţăturii după aceea, sorbind ca nişte nori, au revărsat ploaia din marea Preasfântului Duh, făcând-o să curgă peste oameni”⁵⁶⁰. Sau: „puterea Lui în nori” înseamnă măreţia, înălţimea şi faptul de a se face cunoscută.

în alt înţeles, măririle lui Dumnezeu se fac cunoscute lui Israel cel atotvăzător, şi puterea Lui, celui ce se ridică peste cele pământeşti.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (v. 36). Iubitorii de virtute se pregătesc să îl laude pe Dumnezeu prin buna vieţuire a lor. Şi numai ei îl admiră pe Dumnezeu, ca

⁵⁶⁰ Sfântul Duh e comparat cu bogăţia unei mări care nu e închisă în ea, dar nici nu se dăruieşte oamenilor fără să se deschidă şi ei în chip atrăgător spre a revărsa peste semenii lor darurile primite. E un dar deosebit pe care îl au unii oameni de a se face mijlocitorii acestei ploi, fie pentru că au o fire mai deschisă pentru primirea ei, fie pentru că se dedică cu toată râvna acestei slujiri. Chiar protestanţii şi neoprotestanţii, care neagă preoţia, recunosc pe unii ca păstori, ca predicatori. Dar de ce nu recunosc că această calitate deosebită a lor e şi un dar de la Sfântul Duh, nu numai ceva pur omenesc? Chiar un dar deosebit îşi are originea tot de la Dumnezeu. întâlnirea darului natural cu darul Sfântului Duh care-l încununează o arată tâlcuitorul în rândurile ce urmează.

372

unii ce pot să înţeleagă măririle iconomiei Lui⁵⁶¹. Şi însuşi Dumnezeul lui Israel cel duhovnicesc, adică Dumnezeul sfinţilor, va întări poporul cel nou şi-i va da putere să se elibereze de rătăcirea idolilor şi întărire să stăruie în credinţa neprihănită în Hristos. Căci El este mintea cea bună care a plăsmuit şi a replăsmuit şi a învrednicit de atâtea bunătăţi pe poporul Său.

Psalmul 68

întru sfârşit, despre cei ce se vor schimba. Al lui David. Psalmul cuprinde Jertfa Mântuitorului adusă în numele umanităţii şi pricinile pentru care iudeii I-au pregătit moartea pe cruce. Şi descrie şi pătimirea însăşi şi nenorocirile ce le-au venit iudeilor după Pătimirea Lui. Pe lângă acestea şi îndemnul la vieţuirea evanghelică şi învăţătura închinării în duh şi adevăr, căreia îi aparţine şi psalmul. Şi toată rugăciunea pe care a făcut-o Mântuitorul, a făcut-o din partea firii omului, zicând la sfârşitul psalmului: „Că a auzit Domnul pe săraci, şi pe cei ferecaţi în obezi ai Săi nu i-a dispreţuit”(v. 37). Căci la sfârşitul veacului de faţă s-a arătat nouă Domnul Dumnezeu şi am primit schimbarea spirituală, necăzând din bunătăţi în cele rele, ca în Adam, ci fiind strămutaţi din tot răul la tot binele. De aceea scrie şi Pavel despre Hristos, în Epistola către Evrei, că în zilele trupului Lui a adus cu strigare mare şi cu lacrimi cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte (cf Evr. 5, 7). Iar după Evanghelie:

⁵⁶¹ Virtuţile nu-l fac numai pe om mai bun, sau numai mai bun pe om, ci îl fac prin ei transparent pe Dumnezeu altora. Căci în virtuţile lor se vede lucrând Dumnezeu şi tot mai mare asemănarea lor cu El. Dar chiar ei înşişi recunosc în efortul lor prin virtute şi în reuşita câştigării ei puterea lui Dumnezeu şi o admiră pe ea şi o binevestesc.

373

„Fiind în agonie, în durerile morţii, Se ruga cu lacrimi, mai stăruitor, întărindu-L un înger” (Lc. 22, 43-44)⁵⁶².

Măntuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu (v. 1). Se pare că cele petrecute se spun şi despre Domnul, Care, făcându-Se om, S-a smerit pe Sine până la moarte (cf. Filip. 2, 7-8). Căci, deoarece suferă dureri pentru noi, în mod cuvenit Se şi roagă să fie izbăvit de ispitele care, ca nişte torente, învăluiau sufletul Lui⁵⁶³. Un chip al lui Hristos este Iona, care zice: „Au intrat în mine ape până la sufletul meu” (Iona 2, 6)⁵⁶⁴. Iar în [Cartea lui] Iov se zice: „Ai venit la izvorul mării, umblând pe urmele adâncului fără fund, prin care se arată locurile iadului” (Iov.

38,16). Scriptura de Dumnezeu insuflată indică, prin ape, ispitele.

Intrat-am în adâncurile mării şi furtuna m-a înghiţit (v. 3). (A lui Chiril, Eusebiu şi Teodoret) îşi exprimă gândul prin felurite imagini, neaflând o imagine capabilă să înfăţişeze pe stăpânii celor robiţi de rele. Dă de înţeles iadul, de unde singur Mântuitorul, după ce S-a coborât, a ieşit. Iar „am intrat” este una cu „Eu îmi pun sufletul de la Mine însumi” (In 10,18). Hristos a suportat de bunăvoie moartea, pe care o numeşte „furtună”. Dar e potrivit şi celui ce a plutit prin toată virtutea să zică: „Am intrat în adâncurile mării şi furtuna m-a înghiţit”.

Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea şi greşelile mele nu s-au ascuns de la Tine (v. 7). (A lui Chiril, Grigorie şi Eusebiu) Dacă au fost unele păcate pentru care m-am pironit pe cruce, Tu le-ai cunoscut primul, Dumnezeule, de Care nimic nu se poate

⁵⁶² însuşi Ipostasul dumnezeiesc îşi însuşea frica de moarte a umanităţii Sale şi rugăciunile ei cu lacrimi pentru izbăvirea de moarte. El a dat prin aceasta şi umanităţii noastre puterea să se roage stăruitor, căci numai prin aceasta unindu-se ea cu Dumnezeu, sau deschizându-se puterii Lui, poate scăpa de moarte. Acest fel de rugăciune e o altă formă în care Fiul lui Dumnezeu Şi-a arătat puterea Sa.

563 Frica Lui de moarte, fiind reală, era o ispită şi pentru El. Dar a ţinut-o în frâu biruind-o. însă nu fără un efort maxim, susţinut de puterea Lui ca Dumnezeu, aşa cum se cere şi din partea omului, care nu e lipsit nici el de puterea lui Hristos. E minunată această intimă unire între efortul uman şi puterea dumnezeiască, în aşa fel că efortul pare a fi numai al omului.

⁵⁶⁴ A intrat apa la suflet ameninţându-mi viaţa, care-şi are temelia în suflet.

374

ascunde. Sau poate „nepricepere” numeşte ceea ce se socoteşte la oameni nebunia pătimirii. Căci Crucea Domnului a fost iudeilor sminteală, iar păgânilor nebunie (c. I Cor. 1, 23). De aceea numeau Pătimirea lui Hristos nebunie, iar Crucea Lui slăbiciune. Dar Tu, Părinte, ai cunoscut iconomia înfăptuită prin Cruce. Căci s-a săvârşit din judecata Ta. Iar aceasta o spune pentru că ascultător făcutu-S-a Tatălui până la moarte, iar moartea pe cruce (cf Filip. 2, 8). Iar cuvântul: „greşelile mele nu s-au ascuns de la Tine” e egal cu: „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, pentru noi păcat L-a făcut” (II Cor. 5, 21).

Străin m-am făcut fraţilor mei (v. 10). De acest cuvânt se poate folosi cel ce este cu adevărat cinstitor de Dumnezeu şi are dreapta credinţă de nerăpit. Căci când îi este prigonită binecredincioşia de duşmanii adevărului, îi slăbeşte legătura sufletească cu neamurile şi cu familia. Şi când e dispreţuită slava lui Dumnezeu, trebuie să înceteze legea dragostei faţă de fraţi. Să fie, deci, iubit singur şi mai presus de toate Dumnezeul tuturor. Căci Lui îi datorăm propria viaţă.

Şi mi-am smerit cu post sufletul şi mi-a fost spre ocară (v. 11). Ar zice cineva: Cum atrăgându-şi de la cei răutăcioşi faima unuia care mănâncă şi e băutor de vin, zice acum că era ocărât, că postea? (cf Mt. 11,19) La aceasta e de răspuns că, fiind invitaţi la ospeţe El şi ucenicii Săi, se duceau câteodată. Iar aceia, bârfindu-L, se foloseau de astfel de cuvinte, necunoscând cum vieţuia în celălalt timp. Dar să ajungă spre dovadă postul neîntrerupt de patruzeci de zile.

Dar acestea s-au împlinit şi în vremea Pătimirii, când fiindu-le răpit Mirele, ucenicii posteau. Dar şi El prevăzându-Şi Pătimirile şi relele ce vor urma pentru iudei, îşi întrista sufletul cu post. Căci postul e piedică în calea mândriei adusă de patimi. Unii râd de nevoinţele sfinţilor şi fac pricină de ocări cele ce sunt vrednice de admirat.

Şi m-am îmbrăcat cu sac şi?n-am făcut de batjocură lor (v. 13). Mântuitorul Se mărturiseşte alături de noi şi Se chinuieşte pentru noi. Căci sacul dă de înţeles traiul aspru şi pătimirea pentru noi. Dar şi aceasta i s-a făcut spre batjocură Domnului, adică spre

375

ocară. Căci e un obicei al celor răi să osândească pe cei buni pentru pătimirile pe care le suportă. De aceea, era cuvenit lui Hristos să Se facă după omorâre de batjocură iudeilor. Acestea le pătimeşte, deci, vrăjmaşul nostru şi faţă de Cel răstignit. Iar după unii sacul înseamnă trupul vârtos şi supus ostenelilor⁵⁶⁵. De aceea, Domnul a fost ocărât pentru această îmbrăcăminte a trupului.

împotriva mea grăiau cei ce şedeau în porţi etc. (v. 14). Iudeii II osândeau pe Hristos cu prilejul ospeţelor, născocind poveşti că e băutor de vin şi iubitor de mâncare şi râdeau de El în convorbirile dintre ei. La întâlnirile celor ce-şi pierdeau timpul, aceştia găseau timp pentru El şi-L bârfeau, sau pierdeau vremea născocind mereu tot felul de poveşti.

Şi cântau despre mine cei ce beau vin (v. 14). Acestea le spune descriind naufragiul cumplit al Sinagogii iudeilor şi respingând înecarea cu ei în adâncul neştiinţei.

Iar eu întru rugăciunea mea către Tine, Doamne (v. 15). (A lui Chiril şi Teodoret) Symmachus: „Iar mie Tu-mi eşti rugăciune, Doamne”. Acestea, zice, întâmplându-se, eu îndrept ochiul spre Tine şi de la Tine aştept ajutor. Dar se poate spune că şi Mântuitorul zice către Tatăl: Deşi ei Mă batjocoresc şi Mi-au răsplătit cele bune cu cele rele, nu voi înceta să fiu cu rugăciuni către Tatăl pentru ei. Aceasta se vede şi din ceea ce spune Evanghelistul, că El Se ruga şi pe cruce pentru cei ce-L răstigneau (cf. Lc. 23, 34). Apoi dă în cele următoare şi cuvintele rugăciunii.

Vremea bunăvoirii, Dumnezeule (v. 15). Căci Dumnezeu şi Tatăl a binevoit să le adune iarăşi pe toate în Hristos (cf. Ef. 2, 10)⁵⁶⁶, adică să le cuprindă şi să readucă iarăşi firea lucrurilor la ceea ce a fost la început. Iar „bunăvoire” numeşte voinţa lui Dumnezeu

⁵⁶⁵ Trupul nu se supune cu uşurinţă înfrânărilor şi ostenelilor menite să-l facă mediu, deci, al spiritului.

⁵⁶⁶ Să le recapituleze în Hristos sau să le adune iarăşi în Hristos ca în Capul lor, cum au fost la început. Capul dă unitate (prin creier) membrelor trupului în mişcările lor. Dumnezeu-Cuvântul, ca Cel prin Care s-au creat toate, a pus pecetea raţionalităţii unitare a Lui ca Raţiune în toate, nu a unei raţionalităţi statice, ci în mişcare spre un scop pe fiecare în parte şi spre un scop comun pe toate. Raţionalitatea pasivă a tuturor îşi are cauza şi conducerea în Raţiunea conştientă de scop şi voluntară a lui Dumnezeu-Cuvântul, aşa cum în om, ca chip al Cuvântului, raţiunea conştientă şi dotată cu libertate foloseşte raţionalitatea pusă în toate organele trupului şi în părticelele lor conform cu scopul în parte prevăzut, în parte neprevăzut de ea. Oamenii trebuiau să fie organe conştiente şi libere ale acestei conduceri a Cuvântului. Dar slăbind această relaţie cu El, S-a făcut El însuşi şi om, pentru ca pornind de la umanitatea Lui să readune pe toţi şi prin ei pe toate în legătură de la început cu El; şi aceasta în mod definitiv. Raţionalitatea pasivă a organelor trupului şi a naturii cosmice n-ar avea rost şi ar fi inexplicabilă fără Raţiunea conştientă şi voluntară a unui Subiect creator şi cârmuitor suprem.

376

care socoteşte de bine ca noi toţi să ne mântuim. „Când a sosit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5). Ajungând la aceasta, zice: „Vremea bunăvoirii”, ceea ce este egal cu: „A sosit ceasul” (In 17,1).

Întru mulţimea milei Tale, auzi-mă pe mine întru adevărul mântuirii Tale (v. 16). Iar aceasta o vei face mântuindu-Mă pe Mine, Care am murit, prin înviere. Fiindcă pentru ei primesc (şi Eu) viaţa şi mântuirea. Căci împreună cu Mine vor fi făcuţi vii cei morţi din pricina păcatului⁵⁶⁷. Numai mântuirea de la Dumnezeu e adevărată, izbăvirea prin medici şi conducători de oaste fiind numai un chip al ei.

Izbăveşte-mă de cei ce mă urăsc şi din adâncul apelor (v. 17). Cere şi Mântuitorul să fie izbăvit de iudeii care îl urau pe El, pentru că dădea la iveală răutatea ascunsă în adâncul lor. „Adânc al apelor” numeşte moartea şi ispitele pe care le biruim în Hristos. „Căci prin ceea ce a pătimit El, ispitit fiind, poate să ajute celor ispitiţi” (Evr. 2, 18).

⁵⁶⁷ Fiul lui Dumnezeu primeşte în Sine pentru oameni viaţa omenească şi lucrarea spre mântuirea ei, ca să aibă în El viaţa tuturor, izvorul veşnic al mântuirii. Mântuirea firii omeneşti se realizează în interiorul Ipostasului dumnezeiesc; iar prin aceasta şi în interiorul ei. Păcatul, ca despărţire de Dumnezeu, aduce moartea. Asumarea firii noastre în Dumnezeu, adică în Hristos, readuce în ea viaţa. În aceasta culminează mântuirea: în scăparea de moarte, nu în aplanarea juridică a conflictului dintre om şi Dumnezeu. Hristos a trăit încercările noastre biruindu-le, ca să ne dea şi nouă puterea pe care a pus-o în lucrare în biruirea lor, iar El nu S-a lăsat dus de ispitele ce-i veneau până la Sine pregustarea plăcerii păcătoase, cum ajung în noi. Noi, cu cât ne lăsăm mai mult în trăirea ispitei, cu atât devenim mai slabi, pentru că lăsăm ispitelor timp să-şi facă simţite plăcerile îmbiate de ele, sau durerile ce ni se anunţă prin ele.

377

Să nu mă înghită vâltoarea apelor etc. (v. 18). (A lui Chiril şi Eusebiu) Obişnuieşte să numească vâltoarea şi adâncul şi puţul apelor fie primejdiile aflate în ispite, fie, uneori, iadul însuşi. Căci zice: „Scos-ai din iad sufletul meu” (Ps. 29, 3).

Vorbeşte ca de unii ce au căzut într-un puţ, a cărui gură a fost astupată. Arătând şi Domnul prin cuvântul: „M-am înfundat în noroiul adâncului”, desfacerea trupului în moarte şi indicând coborârea la iad, acum zice despre ridicarea de acolo: „Izbăveşte-mă din adâncurile apelor” şi cele următoare. Căci pe celelalte suflete le-a înghiţit moartea, biruindu-le, şi iadul le ţine la el, închizându-le cu gura lui⁵⁶⁸. Puţul, având ca gură moartea, a absorbit pe toţi care au căzut în el, şi după ce i-a înghiţit, i-a închis cu gura lui ca să nu se mai întoarcă cineva la viaţă.

Dar mie, zice, să nu mi se întâmple aceasta.

Iar vâltoare numeşte înfuriatul naufragiu al Sinagogii iudeilor. Ferindu-se de înecarea împreună cu ei în acesta, se fereşte de înecarea în adâncul neştiinţei.

Dar cum, după ce a spus mai sus: „Vâltoarea m-a înghiţit pe mine”, zice acum: „Să nu mă înghită”. Pentru că odată ce e cu putinţă celui scufundat să se ridice iarăşi, se roagă să nu mai facă iarăşi încercarea celor pe care le-a încercat odată.

Dar ştiu şi alte valuri şi alt vârtej înfricoşător: cel ce se ridică în suflet din patimile trupului, cărora li se face omul greu accesibil, neprimind nicidecum amărăciunea lor, ci rugându-se pururea şi zicând: „Izbăveşte-mă, Doamne, din adâncurile apelor” şi cele următoare.

Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta (v. 19). (A lui Chiril şi Eusebiu) Pentru ce are şi Unul-Născut nevoie să fie auzit, fiind deopotrivă cu Tatăl şi împreună cinstit? Pricina o spune El însuşi: „Că bună este mila Ta”, adică am nevoie să fiu auzit, fiindcă M-am făcut om pentru iubirea Ta de oameni şi le primesc acestea în mod cuvenit pentru oameni.

⁵⁶⁸ Aceasta e moartea: să stai ca într-un puţ cu gura închisă, în apele care te învăluie, neputându-te mişca şi neputând vedea nimic, dar fiind conştient de această stare, cum eşti conştient de lucrurile dezordonate ce ţi se întâmplă în vis.

378

Să nu întorci faţa Ta de la copilul Tău (v. 20). (A lui Chiril şi Eusebiu) Fiindcă şi Tatăl S-a întors de la firea omului din pricina neascultării lui Adam, de aceea Hristos îl roagă pe Tatăl să-Şi întoarcă iarăşi faţa spre ea şi să nu stăruie în mânie⁵⁶⁹. Se foloseşte ca de o metaforă de cei ce-şi întorc faţa în cazuri de mânie. Iar întoarcerea lui Dumnezeu e părăsirea din partea Lui.

Fiindcă sunt necăjit, degrabă auzi-mă (Ps. 68, 20). (A lui Chiril şi Eusebiu) Pentru mărimea durerii, dăruieşte-mi degrabă mângâierea. Ce te necăjeşte? Spune! Explică ce te supără, Davide! Ascultă-l deci, căci spune limpede: „Că fărădelegile mele au copleşit capul meu. Ca o povară s-au îngreunat peste mine” (Ps. 37, 4). Deci, vino la Cel ce zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

Dar poate şi Hristos zice către Tatăl: Pentru avutul comun, adică pentru om, sunt necăjit (supus necazurilor), ca să-l eliberez pe cel răpit de la noi şi ţinut în prinsoare. Degrabă auzi-Mă, pentru că are nevoie degrabă de taina (lucrării) privitoare la el⁵⁷⁰.

Ia aminte la sufletul meu şi-l izbăveşte pe el (v. 21). Poate spune şi Mântuitorul către Tatăl: Izbăveşte sufletul Meu de ceea ce îl stăpâneşte, adică de moarte. Şi care e modul izbăvirii? îndreptarea în Hristos, mântuirea prin credinţă, iertarea păcatelor prin Sfântul Botez⁵⁷¹. Aşa a izbăvit odinioară pe cei din Israel, prefigurând ca prin umbre şi chipuri taina lui Hristos, necunoscută nici îngerilor.

⁵⁶⁹ Fiul a luat firea omului, de la care Tatăl îşi întorsese faţa. Acum îl roagă pe Tatăl să-Şi întoarcă şi El din nou faţa spre firea omenească pe care El, Fiul, Şi-a făcut-o proprie. Aceasta, ca să-L privească şi ca om cu iubirea de Tatăl, iar ea pe Tatăl cu iubire filială.

⁵⁷⁰ Nu trebuia să se prelungească prea mult amăgirea necunoaşterii lui Dumnezeu în care trăia omenirea. Căci cu cât se prelungeşte aceasta mai mult, cu atât e mai greu omenirii să scape de ea.

⁵⁷¹ Ţinta ultimă a mântuirii este scăparea de moarte. Dar la aceasta omul e dus prin a se face drept, din puterea dreptăţii lui Hristos, însă şi cu efortul lui. Moartea vine de pe urma strâmbării şi sărăcirii extreme a vieţii spirituale a omului, prin închiderea lui în necunoaşterea orizonturilor largi de dincolo de lumea aceasta, de pe urma îndreptării voinţei lui numai spre cele lumeşti, ceea ce înseamnă şi o slăbire a voinţei. Şi toate acestea înseamnă o ieşire din legătura cu Dumnezeu. în Botez, omul se uneşte cu Hristos şi deci cu umanitatea Lui ridicată în orizontul vieţii dumnezeieşti şi în vieţuirea curată, conformă cu bunătatea dumnezeiască.

379

Din mâinile vrăjmaşilor mei, mântuieşte-mă (v. 21). Şi Mântuitorul însuşi cere Tatălui mila faţă de noi, din pricina nedreptăţii ce-o sufeream de la vrăjmaşii spirituali⁵⁷². Iar dacă cineva ar întreba nedumerit: „Cum, după ce a cerut Hristos acestea, n-a scăpat de ispite?”, să audă că Se ruga ca om să nu intre în ispită. Dat fiind că se cuvenea ca El să pătimească pentru mântuirea noastră (cf. Lc. 24, 26), a primit Pătimirea, alegând voia dumnezeiască în locul celei omeneşti⁵⁷³.

Că Tu cunoşti ocara mea (v. 22). O spune aceasta şi Mântuitorul către Tatăl. Cunoşti, zice, ocara cu care am fost osândit pentru numele Tău, ruşinea pe care am răbdat-o pentru adevărul Tău, batjocora pe care am suportat-o pentru slava Ta (cf. Ps. 68, 22)”⁵⁷⁴. Cei ce mă necăjesc pe Mine, Mă pălmuiesc, Mă pironesc pe cruce, le fac pe toate înaintea ochilor Tăi”!575

Osândă a aşteptat sufletul meu şi asuprire (v. 23). încă de acum îşi descrie şi Hristos Pătimirea, pe care ne-au descris-o Evangheliştii în mod clar. Şi nimeni n-a fost care să sufere împreună cu El şi să-L mângâie, dat fiind că şi ucenicii au fugit, unul într-o parte, altul în alta.

⁵⁷² Aici „nedreptatea” are două sensuri: a) Vrăjmaşul ne făcea nedreptate ţinându-ne sub stăpânirea morţii; b) El ne atrăsese la o vieţuire nedreaptă, lipsită de virtuţile bunătăţii şi curăţiei în legătura cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu făcut om trăieşte „nedreptatea” în primul sens. Cere, de aceea, mila Tatălui pentru umanitatea Sa, legată de a noastră.

⁵⁷³ Hristos trebuia să primească ispitele şi Pătimirea în umanitatea Sa, pentru ca să aibă prilejul să le biruiască şi prin aceasta să-Şi întărească umanitatea spre a trece această putere a ei şi fraţilor Săi întru umanitate. Pe de o parte, Se supune celor ce sunt ei supuşi, pe de alta, Se dovedeşte superior acelora, arătându-Şi capacitatea de-a rămâne în trup, dar de-a fi superior dependenţei de el. El e vârful omenesc în care nu e nici o dependenţă. E Stăpân, e Domn peste toate. Spre unirea cu El tindem noi: să ne facem cu totul liberi de păcat, în comuniune cu El.

⁵⁷⁴ Afirmându-Se ca Fiul lui Dumnezeu, Hristos îl arată pe Dumnezeu ca Tată, ceea ce îl ridică pe Dumnezeu infinit peste calitatea unui despot singular lipsit de iubire, sau peste calitatea unei esenţe supusă fără scop şi sens unor legi oarbe. Iudeii, răstignindu-L pe Hristos pentru că Se dădea drept Fiul lui Dumnezeu, îl reduceau şi pe Dumnezeu de la înălţimea de Tată, deci de Dumnezeu adevărat.

⁵⁷⁵ Cei ce fac acestea cu Fiul Tatălui, îl dispreţuiesc pe Tatăl Lui însuşi.

380

Şi mi-au dat spre mâncare fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet (v. 25). (A lui Chiril şi Teodoret) Şi însăşi hrana Mea, zice, au făcut-o amară şi greţoasă. Căci şi cea mai dulce mâncare este neplăcută celor ce-o mănâncă cu durere. Spun şi fericiţii Evanghelişti că, însetând Hristos în vremea crucii şi cerând să bea, I-au dat „oţet amestecat cu fiere şi, gustând, n-a voit să bea” (Mc. 15, 23; In 19, 28-29), ca să se plinească acest psalm al scripturii.

Facă-se masa lor înaintea lor cursă (v. 26). (A lui Chiril şi Teodoret) Symmachus a tâlcuit aşa: „Facă-se masa lor înaintea lor cursă şi pedeapsă”, ca să se cuprindă astfel şi cele ce se vor întâmpla iudeilor după Patimă. E egal cu a zice: Să sufere cele asemenea cei ce mi le-au pregătit să le sufăr Eu. Căci şi celui fără de lege i se vor întâmpla cele rele după faptele lui.

Să se întunece ochii lor ca să nu vadă (v. 27). (A lui Chiril şi Teodoret) Adu peste ei norul întunecat al ispitelor, ca nevăzând din nici o parte lumina tainelor dumnezeieşti⁵⁷⁶, răii iudei să se piardă în chip rău pentru nebunia lor, pentru neascultarea neînfrânată. Şi cum nu s-ar fi întunecat iudeii neprimind Soarele dreptăţii? Căci predându-L crucii pe Domnul tuturor, Soarele le-a apus şi lumina zilei s-a întunecat, ca semn vădit al întunecării spirituale a sufletelor celor ce L-au răstignit⁵⁷⁷. Fiindcă orbire i-a venit din partea lui Israel şi pe inima lor zace un acoperământ şi, ochi având, nu văd, fiindcă resping lumina adevărului şi-şi închid ochii inimii.

⁵⁷⁶ Avem paradoxul: Dumnezeu cel personal e mai presus de cunoaşterea prin care cunoaştem legile naturii; dar tocmai prin aceasta El ne luminează existenţa. Natura, cu legile ei închise în ceea ce se arată producându-se în cadrul lor, poate fi cunoscută, dar nu explică cele mai importante realităţi ale existenţei. Fiul lui Dumnezeu cel întrupat e o taină, dar dă înţelesul Dumnezeului adevărat al iubirii şi al existenţei deosebite de El. Persoana umană e inepuizabilă pentru cunoaştere, dar ea luminează lucrurile şi le dă un sens lor şi propriei existenţe.

⁵⁷⁷ Fiul lui Dumnezeu e Soarele dreptăţii, sau al luminii sufletelor omeneşti. Când acestea cad în întuneric, nu mai văd un sens nici în legile naturii şi nici în lumina zilei. Pentru că nu-L mai văd pe Soarele dreptăţii dând sens sufletelor şi legilor naturii sau luminând în ele.

381

Şi spinarea o gârboveşte pentru totdeauna (v. 27). (A lui Chiril şi Teodoret) Şi şoldurile lor slăbeşte-le pentru totdeauna. Hotărăşte, Stăpâne, pe seama lor robia babiloneană, ca să cadă în cele ce le-au făcut, supuşi stăpânirii chinuitoare.

Mânia urgiei Tale să-i cuprindă pe ei (v. 28). A numit „mânia urgiei” pedeapsa aspră şi dureroasă. Căci peste cei ce L-au răstignit mânia urgiei nu s-a revărsat în parte, cum se întâmplă de multe ori, ci în mod deplin şi i-a cuprins tot felul de pedepse.

Că pe care Tu l-ai bătut, ei l-au prigonit (v. 30). (A lui Chiril şi Teodoret) Tu, zice, aducându-mi pedepse pentru răutatea mea, m-ai predat babilonenilor ca unor călăi. Iar aceştia m-au supus mai multor rele decât li s-a poruncit şi au sporit durerea mea pentru păcat. Această cruzime a lor o osândeşte Dumnezeu tuturor şi zice: „Eu i-am predat pe ei în mâinile tale, iar tu nu le-ai arătat lor milă. I-ai îngreunat jugul celui mai bătrân şi de cel mai tânăr n-ai avut milă” (Is. 47, 6). Iar de e vorba despre răstignitori, aceasta este dată ca pricină pentru care le vor pătimi şi pe acestea⁵⁷⁸.

Ceva asemănător se spune la Zaharia: „Bate-voi păstorul şi se vor împrăştia oile” (Zah. 13, 7). Căci îngăduind Pătimirea Fiului, se spune că El L-a predat (Pătimirii). Dar nici Fiul n-a pătimit din necesitate, ci de bunăvoie⁵⁷⁹. Căci Pătimirea Lui a fost mântuirea lumii. Deci, cei ce n-au primit, zice, pe Acesta, ajuns, potrivit bună voirii Tale, în vâltoare prin Pătimire, au ieşit din putinţa mântuirii lor. Nu sunt nevinovaţi de moartea lui Hristos, pentru

⁵⁷⁸ Fiul lui Dumnezeu cel întrupat n-a pătimit dintr-o necesitate, adică pentru că nu S-a putut opune iudeilor. El a primit pătimirile trupului în mod liber. La aceasta suntem chemaţi să ne ridicăm şi noi: la starea de stăpâni peste plăcerile şi durerile trupului, ba chiar peste trebuinţele lui, fără să renunţăm la a-l folosi spre manifestarea binelui. Dar numai prin puterea lui Hristos, Dumnezeu şi Om, putem ajunge acolo. E şi acesta un motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu: ca toate să le aducă sub stăpânirea Lui şi, prin El, a omului. Vezi despre aceasta rândurile următoare ale tâlcuitorului.

⁵⁷⁹ Vezi la nota 573 despre dependenţa în care trăim faţă de trup şi de natură. Ea creşte pe măsura în care noi slăbim legătura cu Cel absolut liber şi Stăpân peste toate. în comuniune cu Hristos ajunge şi omul să poată folosi trupul, dar în mod liber, putând spune cu Sfântul Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Cor. 6,12).

382

că Tatăl L-a predat dintr-o iconomie mai înaltă pe Fiul, precum a rânduit de mai înainte, la moarte şi ei au slujit la împlinirea acestei voinţe. Căci nu s-au arătat făcând aceasta din silinţa de-a plăcea lui Dumnezeu, ci au făcut aceasta ca nişte nelegiuiţi, dintr-o mişcare de sine a voinţei sufletului şi dintr-o uneltire ucigaşă⁵⁸⁰.

Apoi adaugă: Şi au înmulţit durerea rănilor mele (v. 30), fie pentru că El S-a smerit pe Sine (cf Filip. 2, 8), iar ei L-au predat morţii, fie pentru că nu L-au omorât numai, ci şi-au bătut joc şi de învierea Lui. De aceea, li se adaugă şi blestemul următor.

Adaugă fărădelege la fărădelegea lor (v. 31). (A lui Chiril şi Eusebiu) Aceasta o spune pentru ceea ce s-a adăugat Ierusalimului. A numit „fărădelege” pedeapsa adusă asupra lui. Iar dacă e vorba de răstignitori, fiindcă la fărădelegea împotriva Domnului vor adăuga şi altă fărădelege, omorând cu sabia pe Iacob al lui Zevedeu, pe lemn, pe fratele Domnului (cf Fapte 12, 2), şi cu pietre pe Ştefan (cf. Fapte 7, 57-59). Sau întâia fărădelege a fost că venind Adevărul, nu L-au primit, rămânând în chip nelegiuit la umbra Legii; a doua fărădelege, că fiind scoşi din Iudeea şi prin aceasta de la închinarea în chipuri, o săvârşesc pe ea unde nu e îngăduit. De aceea nu vin la îndreptare prin credinţă în Iisus Hristos şi de aceea vor rămâne departe şi de bucuria ce se va dărui celor drepţi.

Să se şteargă din cartea celor vii şi să nu se scrie cu cei drepţi (v. 32)⁵⁸¹. Răstignitorii, deşi s-au înscris primii, pentru părinţii lor vieţuitori

⁵⁸⁰ Dumnezeu-Tatăl a îngăduit omorârea Fiului Său întrupat pentru ca Acesta să ducă până la capăt Jertfa Sa pentru a le insufla şi oamenilor duhul de jertfă; dar nu I s-a impus prin aceasta nici Fiului s-o primească şi nu i-a silit nici pe ucigaşi să I-o impună. Prevederea nu înseamnă impunere. Tatăl a prevăzut că răutatea oamenilor va merge până la omorârea Fiului Său întrupat şi a îngăduit-o ca, prin suportarea ei ca om, Fiul Său să arate până unde poate merge iubirea Lui de oameni şi să-i înduioşeze prin această iubire şi să-i facă şi pe ei să-I urmeze pilda. Dacă ucigaşii lor ar fi tras această concluzie din moartea ce I-au impus-o Domnului, s-ar fi mântuit şi ei. Tatăl L-a predat pe Fiul răutăţii conducătorilor iudei. Dar aceştia au pus şi de la ei răutatea lor, ca şi babilonenii.

⁵⁸¹ Cartea are un caracter memorial. Ce e scris în ea rămâne şi mereu citeşte cineva din ea. Mai ales rămâne în memoria lui Dumnezeu. Propriu-zis, ea e memoria lui Dumnezeu despre cele ce nu sunt El însuşi. Dar cele ce sunt în memoria lui Dumnezeu sunt vii. Căci Dumnezeu le ţine în memoria Sa pe cele plăcute. Toate acestea îl implică pe Dumnezeu ca Persoană, mai bine zis ca Treime de Persoane. Cei alipiţi Fiului rămân întipăriţi în amintirea Fiului şi Fiul îi prezintă cu plăcere Tatălui, ca şi Tatăl să Se bucure de ei. O divinitate ca esenţă din care ies şi în care se contopesc toate, fără conştiinţa ei, nu poate cugeta cu plăcere conştientă la ele. Dumnezeu cel personal nu ţine în memoria Sa pe cei ce nu-I fac plăcere prin lucrarea lor contrară Lui.

383

lângă Dumnezeu, şi de aceea li s-au dat şi lor făgăduinţele, fiindcă au îndrăznit acestea, în mod cuvenit se vor şterge şi nu se vor înscrie nici cu drepţii ce vor fi aleşi (din neamuri) şi vrednici de viaţă lângă El, ca unii ce au respins pe Căpetenia vieţii şi a mântuirii. Căci cele spuse în chip poruncitor trebuie înţelese ca prezise.

Iar cartea vieţii este memoria şi cunoştinţa lui Dumnezeu, în ea se înscriu faptele. Fericit e, deci, cel scris în Noul Ierusalim.

Sărac şi în dureri sunt eu: mântuirea Ta, Dumnezeule, să mă ajute (v. 33). „Sărac şi în dureri sunt eu” e spusă ca din partea celor ţinuţi în prinsoare. Ei zic: Văzându-mă stăpânit de sărăcie şi de multe dureri, m-ai învrednicit de mântuirea Ta. Dar şi Domnul zice: „Sărac sunt”, întrucât S-a smerit pe Sine şi S-a făcut om (cf. Filip. 2, 7). Şi a fost în dureri, deoarece a răbdat crucea şi loviturile iudeilor, zicând către Tatăl: „Mântuirea Ta, Dumnezeule, să mă ajute”. O spune, desigur, şi aceasta ca om, căci a păstrat în toate modul iconomiei⁵⁸². De aceea, făcut om, trebuia să se spună şi că a fost sculat de Tatăl⁵⁸³.

⁵⁸² Hristos e rodul vieţii de Fiu al lui Dumnezeu făcut om. A trăit în toate cele omeneşti, deşi a rămas şi Fiul lui Dumnezeu. S-a supus în toate celor la care e supus omul, dar cu libertatea Lui dumnezeiască. Le-a biruit ca om suportându-le, dând umanităţii tuturor această putere. îşi însuşeşte conştiinţa că deşi e om supus celor omeneşti, trăind în trup, poate să le biruiască fiind şi Dumnezeu cel absolut liber. Dumnezeu cel absolut liber a creat toate făpturile conştiente ca supuse până la un loc unor legi, dar putând folosi liber legile lor în comuniune cu El.

⁵⁸³ Primind dependenţa omului de Dumnezeu, dar şi de legile trupului, trebuie să se spună că ridicarea Fiului făcut om din dependenţa de aceste legi s-a făcut prin Dumnezeu, adică prin Tatăl. Dar prin aceasta a ajuns şi El ca om la libertatea de aceste legi, la libertatea dumnezeiască.

384

De aceea se îndeamnă şi la vieţuirea evanghelică, pe care a început-o ceata celor (aleşi), alipiţi de Dumnezeu, săracă cu duhul. începe şi ea mulţumind pentru mântuirea venită de la Unul-Născut. Dar nu mai făgăduieşte să aducă jertfe de sânge, ci mai vârtos cele ale laudei⁵⁸⁴ şi duhovniceşti. De aceea adaugă: Lăuda-voi numele Dumnezeului meu cu cântare (v. 34). E vrednică de plâns nelegiuirea iudeilor, care nu voiesc să vadă caracterul copilăresc al cultului Legii, deşi cei robiţi în Babilon au făgăduit să laude pe Dumnezeu după întoarcerea de acolo.

îi va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât viţelul tânăr (v. 35). Adică viţelul de trei ani şi desăvârşit. Căci aşa erau jertfele cele după Lege. Şi e de ştiut că se jertfea un viţel bărbătesc când adunarea (sinagoga) cădea în păcat. La fel se aducea pentru arhiereu. Deci fiindcă s-au adunat arhierei şi căpetenii împotriva lui Hristos, şi au sculat împotriva Lui şi pe cei supuşi lor, şi s-au făcut astfel pricină a păcatului lor, aceştia aveau nevoie de o curăţire potrivită Legii. Dar Eu, a zis, nu voi aduce viţel, ci jertfa curată şi fără de sânge pe care am rânduit-o în Biserica Mea.

Să vadă săracii şi să se veselească (v. 36). Spun şi apostolii despre cei ce au crezut prin ei în Hristos că, cunoscând acestea, cei săraci cu duhul se vor veseli.

Să-L laude pe El cerurile şi pământul şi marea etc. (v. 38). (A lui Chiril şi Teodoret) Chem, zice, toată zidirea la comuniunea cântării; şi înseşi stihiile. Căci nu ajunge o singură limbă să povestească harurile dumnezeieşti. Dar proslăvesc pe Dumnezeu şi puterile de sus pentru eliberarea întregului pământ⁵⁸⁵.

⁵⁸⁴ Tâlcuitorul se gândeşte aici la expresia „jertfa laudei” din Liturghie. Pe ea o opune jertfelor sângeroase. E o jertfă de laudă adusă lui Dumnezeu a recunoaşte mărirea Lui şi binefacerile date nouă de El, inclusiv mântuirea sau viaţa fericită de veci.

⁵⁸⁵ Adevărata şi deplina eliberare este eliberarea de păcat. Eliberările exterioare sunt înşelătoare. Cei eliberaţi astfel îi robesc pe cei care i-au robit înainte. Trebuie eliberat fiecare om de pofta de stăpânire şi de celelalte patimi care slujesc poftei de stăpânire şi care toate robesc întâi pe cel ce le are, şi apoi caută să robească şi pe ceilalţi. Mântuirea este una cu eliberarea de patimi. Dar aceasta n-o pot dobândi oamenii decât în unire cu Dumnezeu prin iubire. Crezând în El împreună, ei devin fraţi.

385

Dar şi aceasta a fost rezultatul venirii Mântuitorului nostru, Care i-a unit pe cei de pe pământ cu duhurile de sus, ca să se săvârşească una şi aceeaşi slujire, laudă, jertfă, de către toţi. Iar dacă cei din ceruri se bucură de mântuirea oamenilor şi îl laudă pentru aceasta pe Dumnezeu, cu mult mai mult vor lăuda cei mântuiţi de pe pământ pe Cel ce i-a mântuit⁵⁸⁶. De aceea se adaugă: „şi pământul”, ca să spună: Toate să-L laude, cele de sus şi cele de jos. Căci în cele principale le-a cuprins şi pe cele parţiale. Iar „în mare” a spus fiindcă trebuia să se primească şi în inimi mântuirea lui Dumnezeu.

Că Dumnezeu va mântui Sionul şi se vor zidi cetăţile Iudeii. Şi seminţia robilor Lui îl vor stăpâni pe el (vv. 39-40). În sens mai înalt, Sionul e Biserica sfinţilor, ale cărei cetăţi s-au zidit, înţelegându-se prin acestea sufletele ridicate din căderea în necredinţă prin mărturisire (prin recunoaşterea lui Hristos). Căci Iudeea se tâlcuieşte „mărturisire”. Iar robii lui Dumnezeu sunt Sfinţii Apostoli. Iar sămânţa lor sunt cei ce au crezut prin ei în Hristos.

Psalmul 69

Întru sfârşit, lui David spre pomenire, ca să mă mântuiască pe mine Domnul. Se poate socoti că şi Hristos a vorbit în acest psalm lui Dumnezeu pentru omenire, cerând lui Dumnezeu să-i ajute să se întărească spre mântuire. Căci aşa i s-a ajutat să îi ruşineze pe demonii vrăjmaşi ce i se împotriveau şi să îi veselească pe cei ce se bucură de mântuirea dată lor. De aceea strigă:

Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce caută sufletul meu (v. 2). (A lui Chiril şi Teodoret) Să nu reuşească, zice, cei ce doresc sfârşirea mea, şi să culeagă din aceasta ruşine. Iar în înţeles mai înalt: demonii care s-au fălit şi s-au bucurat de căderea întâmplată

⁵⁸⁶ De această laudă adusă lui Dumnezeu în comun de cei de pe pământ şi de cei din ceruri se vorbeşte în Liturghia ortodoxă.

386

mie odinioară pentru blestemul morţii, ca să nu mă mai stăpânească. Rugăciunea e vrednică de David. Căci nu se roagă împotriva celor ce râvnesc la avuţiile lui, sau pentru (stăpânirea) marginilor pământului, ci împotriva demonilor care uneltesc contra sufletului şi împotriva oamenilor răi şi necredincioşi, împreună lucrători cu aceia.

Să se întoarcă înapoi cei ce-mi spun: „Bine, bine!” (v. 3). (A lui Chiril şi Teodoret) Cei ce se bucură de relele mele să se întoarcă fugind cu ruşine, văzând schimbarea mea, şi să nu se veselească cu bucurie. „Bine, bine!”, spun oamenii când văd sau au ceva plăcut. O spun aceasta şi demonii când noi păcătuim. Ba uneori şi râd, bătându-şi joc de noi. Dar şi celui ce a păcătuit îi este de folos să se întoarcă, revenind prin pocăinţă la binele pe care l-a părăsit, odată cu voinţa de-a se ruşina.

Iar eu sunt sărac şi sărman. Dumnezeule, ajută-mi (v. 6). Poate să se spună acestea şi ca din partea mulţimii neamurilor, săracul şi sărmanul din pricina păcatului şi a necredinţei cerând ajutorul lui Hristos: Şi să se ruşineze vrăjmaşii spirituali.

Psalmul 70

întru dreptatea Ta, izbăveşte-mă şi mă scoate pe mine (v. 2). (A lui Chiril şi Vasile) Dreptatea Tatălui este Fiul, prin Care am fost izbăviţi de păcatul ce ne stăpânea spre stricăciune⁵⁸⁷.

Deci, cel ce are nădejdea în Dumnezeu nu va fi ruşinat în tot veacul, ca cel ce se încrede în altceva când cade din nădejde.

⁵⁸⁷ Fiul este Izvorul dreptăţii (al tuturor virtuţilor, sau bunătăţilor) pentru făpturile conştiente create prin El. Când ia firea omenească, îi transmite acesteia starea restabilită a dreptăţii şi prin ea şi nouă. Izvor al dreptăţii în acest sens nu poate fi decât o dumnezeire personală, conştientă. Şi ea indică o relaţie veşnică între Persoană şi Persoană. Fiul e dreptatea pentru că are un Tată faţă de care îşi manifestă dreptatea în veci. îndată ce omul rupe legătura cu Dumnezeu cel Drept, dezorganizându-se, începe să se corupă şi să fie supus morţii.

387

Căci cel ce se încrede, zice, în bogăţie va cădea. Şi nu vă puneţi nădejdea în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire. Binecuvântat este omul care s-a încrezut în Domnul. Şi eu, deci, zice, dacă m-aş atârna cu nădejdea sufletului în întregime de om sau de altceva, înşelător şi nesigur, aş fi vrednic să fiu ruşinat. Iar dacă trecând peste toate, îmi sprijin toată încrederea mea în Tine singur, nu voi fi ruşinat, Dumnezeule, în veac. Amintindu-Ţi de dreptatea proprie firii Tale, care dăruieşti tuturor cele după vrednicie, izbăveşte-mă de oamenii sau de dracii care năvălesc asupra mea şi mă scoate din răutatea lor.

Psalmul 71

Dumnezeule, judecata Ta dă-o împăratului (v. 1). Ce judecată a dat, o spune în puţine cuvinte fericitul Pavel, anume că Dumnezeu şi Tatăl a binevoit să le adune iarăşi (să le recapituleze) toate în Hristos.

Să preia munţii pacea pe seama poporului şi dealurile dreptatea (v. 3). (A lui Chiril, Didim şi Atanasie) Numeşte aici „munţi” şi „dealuri” puterile îngereşti, care odinioară nu se puteau apropia de pământ, din pricina necredinţei ce-l acoperea, dar acum primesc porunca să preia pacea pentru toţi oamenii⁵⁸⁸.

Va mântui pe fiii săracilor (v. 4). Trebuie să aflăm care sunt săracii de care se vorbeşte aici; şi care fiii acestora. „Săraci” numeşte

⁵⁸⁸ Nici cu îngerii nu puteau intra în comunicare oamenii care socoteau ca realitate supremă lumea aceasta, sau forţele ei zeificate, prin care lucrau mascaţii demoni. De-abia Legea lui Moise s-a dat prin îngeri, pe care îi trimitea Dumnezeu şi care vorbeau de Dumnezeu, fără să Se arate încă El însuşi din pricina stării spirituale inferioare în care se afla omul. Dumnezeu însuşi, însoţit însă în mod luminos şi de îngeri, S-a arătat în Hristos. îngerii vestesc şi ei acum în mod direct pământului „pace şi între oameni bunăvoire”. Dumnezeu, Treime personală a iubirii, e înconjurat de zeci de mii de persoane umplute de pacea şi iubirea Lui.

388

pe Sfinţii Apostoli. Căci erau săraci cu duhul. Deci ne-au mântuit pe noi fiii săracilor, îndreptându-ne prin credinţă şi sfinţindu-ne după duh.

Şi va rămâne împreună cu soarele (v. 5). Hristos rămâne împreună, adică rămâne în tot timpul Dumnezeu şi om, pentru că a şi fost înaintea lumii, din neam în neam⁵⁸⁹.

Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea păcii, până se va ridica din nori luna (v. 7). Ne va răsări în zilele lui Hristos dreptatea prin credinţă; şi mulţimea păcii, prin întoarcerea către Dumnezeu⁵⁹⁰. Dar pe lângă ele se va ridica iarăşi diavolul.

Observă că nu s-a spus că se va ridica luna, ci că se va ridica „din nori”. Căci diavolul, care s-a ridicat odinioară împotriva omului, se va ridica iarăşi⁵⁹¹.

În alt sens: în toată lumea se proslăvea diavolul, stăpânitorul nopţii, indicat ca printr-un chip prin lună, care s-a rânduit drept cârmuitoarea nopţii, ca un fel de lumină înşelătoare, dând înţelepciunea lumii⁵⁹². Dar a destrămat slava acesteia (a lumii sau a diavolului) Cel ce a desfiinţat păcatul lumii şi în ale Cărui zile a răsărit dreptatea prin credinţă şi mulţimea păcii prin întoarcerea către Dumnezeu. Şi bine s-a spus că se va desfiinţa. Căci prin cele ce l-au desfiinţat pe om se va desfiinţa păcatul⁵⁹³.

⁵⁸⁹ Dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu Persoană dinainte de veci şi pentru veci, n-ar putea rămâne nici om în veci. Calitatea şi valoarea de persoană între persoane a omului îl are ca temelie pe Dumnezeu ca Persoană, sau Treimea ca Persoane.

⁵⁹⁰ Dreptatea e totalitatea virtuţilor sau a bunătăţilor. Ea s-a arătat în umanitatea lui Hristos, întrucât Fiul lui Dumnezeu a luat-o în Ipostasul Lui. Din El ni se comunică şi nouă, care ne deschidem Lui. Iar pacea e una din laturile dreptăţii.

⁵⁹¹ Omul, fiind liber, poate primi din nou ispita diavolului. în Hristos are omul un stâlp neclintit, de care se poate rezema şi la care poate reveni.

⁵⁹² Dumnezeu a dat şi creaţiei o anumită înţelepciune, spre a primi prin ea înţelepciunea deplină de la Dumnezeu. Astfel luna e numai un intermezzo al soarelui. Dacă ar rămâne numai ea, oamenii ar rămâne cu o lumină împuţinată şi adesea înşelătoare. Prin lună se poate da doar o oarecare cunoaştere a lumii acesteia, ca în filosofiile omeneşti şi în religiile păgâne panteiste.

⁵⁹³ Anairesis înseamnă atât a se ridica, cât şi a se desfiinţa.

389

Şi va domni de la o mare (până la alta) (v. 8). Ce înseamnă: „de la o mare”? întâi ne arată hotarele ţării iudeilor. Apoi spune că va întinde împărăţia Lui peste toată lumea. Iar hotarul ţării iudeilor se întinde în părţile de miazănoapte până la marea Palestinei şi Feniciei, iar la miazăzi până la Marea Sărată sau Roşie. Deci, arată măsura ţării iudeilor şi zice: „Va domni de la o mare la alta”. Dar e mică aceasta pentru Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor. Căci nu se cuvenea ca măsura împărăţiei Lui să se mărginească numai la ţara iudeilor⁵⁹⁴.

înaintea Lui vor îngenunchea etiopienii (v. 9). Etiopienii spirituali, spune în acestea, sunt cei ce au inima întunecată şi mintea oarecum înnegrită. Iar „vrăjmaşi”(c. v. 9) îi numeşte pe cei ce se împotrivesc propovăduirii fără greşeală şi luptă deocamdată împotriva adevărului. Căci cei ce îl urau odinioară pe Hristos şi aveau un cuget vrăjmaş faţă de El, adică cei ce luptau împotriva Adevărului, închinându-se idolilor neînsufleţiţi şi supunându-se Satanei, vor linge ţărâna, adică vor cădea la pământ, închinându-se Lui şi încovoindu-şi genunchii.

împăraţii Tarsisului… împăraţii Sabei (v. 10). Tarsisul e neamul etiopienilor. Tarsis mai înseamnă culoarea hiacintului, cum se spune de un proroc: „Asemănarea lui cu Tarsisul” (cf. Iez. 1,16). Iar la Iona, Tarsis este o cetate (cf. Iona 1, 3). Iar Saba este o cetate a Indiei, din care a venit împărăteasa Sudului la Solomon.

Se vor închina Lui… Că a izbăvit pe sărac din mâna celui puternic (vv. 11-12). Se vor închina Lui toţi, eliberaţi de amara tiranie a diavolului. Pe acesta l-a numit „puternic”, iar firea omenească e „săracul”, fiindcă atunci era golită de Dumnezeu.

Şi de cine spune în acestea că e sărac şi sărman dacă nu de norodul neamurilor?! Căci aşa îl numeşte Mântuitorul, zicând prin glasul lui Isaia: „Duhul Domnului, peste Mine; pentru aceea M-a uns pe Mine: să binevestesc săracilor M-a trimis” (Is. 61,1; Lc. 4,18). Săraci erau cei amăgiţi, neavând bogăţia cea din virtuţi

⁵⁹⁴ „Împărăţi-va de la mare până la mare” poate însemna şi: peste toată creaţia, înconjurată de infinit.

390

şi fiind lipsiţi de cunoştinţa adevărată⁵⁹⁵, cum zice fericitul Pavel (cf. Ef. 2, 12), neavând nădejde şi umblând în această lume fără Dumnezeu.

Şi se vor ruga către El pururea (v. 15). (A lui Chiril şi Eusebiu) Şi cine sunt cei ce se roagă dacă nu noi, care am primit credinţa în El?! Căci întinzând rugăciunile către Dumnezeu, cerem să ni se dea bunătăţile Lui prin Hristos⁵⁹⁶.

Fie numele Lui binecuvântat (v. 17). Căci unde nu este Hristos, sau care neam nu s-a cinstit prin această chemare?

Dinainte de soare stăruie numele Lui (v. 17). Cum a luat ceea ce se arată ca având pururea? Cum sau în ce mod ai cunoscut de mai înainte? De fapt, spune că taina lui Hristos a fost înainte de întemeierea lumii.

Cum scrie preaînţeleptul Pavel, taina aceasta s-a făcut din timpuri veşnice, dar s-a arătat în timpurile din urmă ale veacului (cf. Rom. 16, 25). Dacă s-a cunoscut mai dinainte Hristos, am fost cunoscuţi, desigur, de mai înainte şi noi împreună cu El⁵⁹⁷.

Singurul care face lucruri minunate (v. 18). După ce a spus toate câte le-a săvârşit în iconomie, îi înalţă o cântare de laudă, zicând: Tu eşti Dumnezeul lui Israel, singurul Care ai putut face aceste lucruri minunate sau să înceteze puterea Satanei şi să scoţi pe cei amăgiţi de sub tirania dracilor. Observă că nimic din cele spuse în acest psalm nu se aplică lui Solomon cel născut din soţia lui Urie. Nici cuvântul: „înainte de soare, numele Lui”, nici că e „înainte

⁵⁹⁵ Omul care practică virtuţile printr-o libertate dezvoltată e deschis altora, îmbogăţindu-se de la ei şi punând în mişcare puterile virtuale ale sale. Iar având cunoştinţa de Dumnezeu, are un orizont infinit peste lumea închisă în legile ei monotone. Omul egoist e sărac în conţinutul lui sufletesc. La fel şi cel ce nu ştie decât de lumea aceasta.

⁵⁹⁶ Toate ni se dau prin Hristos. Dacă prin Fiul neîntrupat au fost făcute şi se susţin şi se cârmuiesc toate, cu atât mai mult prin Fiul întrupat şi făcut om între noi ni se dau toate bunătăţile.

⁵⁹⁷ Pentru noi s-a rânduit întruparea Fiului lui Dumnezeu, dinainte de veci. Deci am fost cunoscuţi şi noi de atunci. Se arată în aceasta valoarea fiecărui om ca persoană neidentică cu celelalte. Numai prin Dumnezeu ca Persoană se cunoaşte de mai înainte şi numai oamenii ca persoane sunt mai înainte cunoscuţi.

391

de lună, din neam în neam”. Din toate e, deci, vădit că s-a spus despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Şi binecuvântat este numele slavei Lui (v. 19). I se pleacă Lui tot genunchiul şi, slăvit fiind, se slăveşte împreună cu El şi Cel ce L-a născut. Căci spune că Fiul este slava Tatălui. Fiindcă vorbind către Tatăl ca Fiu, Acesta zice: „Părinte, slăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te slăvească pe Tine” (In 17, 1). Deci acest nume, zice, adică Fiul Său Iisus Hristos, va fi binecuvântat în veci.

Psalmul 72

Doamne, în cetatea Ta chipul lor îl vei face de nimic (v. 20). Vorbeşte de cetatea de sus şi spirituală a lui Dumnezeu. Căci dacă ar fi păzit chipul Tău, s-ar fi învrednicit, pe drept cuvânt, şi de cetatea cerească.

Cu sfatul Tău m-ai povăţuit (v. 23). Lucrătorul dreptăţii, lăudându-se întru harul lui Dumnezeu, a zis: „M-ai ţinut” etc. (v. 23), adică m-ai făcut păzitor al voii Tale. Din această pricină Dumnezeul tuturor îi făgăduieşte ceva mare şi deosebit. Drept urmare, acela zice: „Ce am eu în cer (afară de Tine)?”etc.⁵⁹⁸.

Că iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri (v. 26)⁵⁹⁹. Se depărtează unii de Domnul nu prin distanţe spaţiale, ci prin refuzul întâlnirii, al cunoaşterii Lui şi al purtărilor lor. Se spune că sunt departe de Dumnezeu cei răi şi nedrepţi şi stăpâniţi de toate păcatele. „Căci ce are comun întunericul cu lumina?” (II Cor. 6,14).

⁵⁹⁸ Nu putem avea ceva mai mare şi mai bun în lume decât persoana altuia dăruită de bunăvoie nouă. Dar bunul suprem e Dumnezeu însuşi cel mai presus de lume, Care ni Se dăruieşte nouă ca Persoană. Dacă n-ar exista ca persoană între persoane şi dăruirea lor reciprocă, în zadar s-ar vorbi de fericire. Şi existenţa ar fi fără sens dacă n-ar ţine de ea posibilitatea fericirii.

⁵⁹⁹ Nu Dumnezeu loveşte şi pedepseşte, ci lipsa de Dumnezeu îl sărăceşte şi îl chinuieşte pe om, aşa cum într-un grad mai mic nu altul mă nenoroceşte, ci eu mă nenorocesc refuzând comuniunea cu el.

392

Iar cei buni şi deprinşi în faptele bune şi bărbăteşti ale dreptei credinţe sunt aproape de Dumnezeu⁶⁰⁰.

Nimicit-ai pe cel ce face adulter faţă de Tine (se desparte de Tine) (v. 26). Necredinţa este maica curviei (a adulterului)⁶⁰¹. Căci cine, crezând că Dumnezeu e pretutindeni şi e de faţă în orice lucru şi vede sfaturile inimii, mai primeşte vreun gând viclean sau mai săvârşeşte vreun rău? Deci, cei ce nu cugetă pe Dumnezeu prezent în cele săvârşite de ei, cu drept cuvânt vor fi nimiciţi. Să ne oprim, deci, de la faptele curviei, ca să nu suferim nimicirea cuvenită şi necesară iubitorului de păcat. Şi tot felul de răutate şi necurăţie este o curvie spirituală. Şi deoarece păcatele ne despart de Dumnezeu cel ce ne este aproape, să înlăturăm acest cumplit perete despărţitor şi nu va mai fi nimic care să nu-L facă aproape. Căci „Dumnezeu apropiat sunt Eu, zice, şi nu Dumnezeu depărtat” (Ier. 23, 23).

Iar mie îmi este (plăcut) a mă lipi de Dumnezeu (v. 27). Să ne lipim de Dumnezeu, apropiindu-ne prin simţire de El şi urmând poruncilor Lui. Aşa spune şi Mântuitorul: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine îmi urmează Mie; unde sunt Eu, acolo e şi slujitorul Meu” (In 12, 26).

Psalmul 73

Datu-l-ai pe el mâncare mulţimilor etiopiene (v. 15). Prin „etiopieni” trebuie înţeleşi cei ce au cugetarea întunecată şi neluminată, neavând încă lumina dumnezeiască. Dar cei ce cad înaintea Fiului, precum s-a spus: „înaintea Lui vor cădea etiopienii” (Ps. 71, 9), se umplu de strălucire şi strigă: „Fie strălucirea Domnului Dumnezeului nostru peste noi” (Ps. 89,19). Iar cei ce rămân cu necurăţia

⁶⁰⁰ Bunătatea, dreptatea (corectitudinea în toate în raportul cu alţii) sunt una cu deschiderea, cu comuniunea cu alţii şi, în gradul suprem, cu Dumnezeu. Nu e întâi prima şi apoi a doua. Ele nu sunt despărţite.

⁶⁰¹ A despărţirii de Dumnezeu.

393

neştearsă şi continuă să fie negri, vor rămâne hrană capetelor balaurului apostat şi vor cădea de sabie.

Tu ai uscat râurile Etamului (v. 16). Vorbeşte de cele ce s-au întâmplat în pustie, când a adăpat poporul din piatră. Iar Etam se tâlcuieşte „sudul”. Şi la sudul ţării iudeilor se află Iordanul.

Tu ai făcut vara şi primăvara (v. 18). Poate voind să indice cele patru părţi ale pământului, prorocul zice către Dumnezeu: „Tu ai făcut vara şi primăvara”, adică părţile uscate şi de miazăzi ale lumii şi cele de miazănoapte şi reci. E asemenea cu spusa: „Tu ai zidit partea de miazănoapte şi marea” (Ps. 88,13). N-a amintit încă toamna şi iarna, fiindcă vara e apropiată toamnei, iar iarna primăverii.

Psalmul 74

Zis-am celor fără de lege: „Nu faceţi fărădelege!”, şi celor păcătoşi: „Nu înălţaţi cornul!” (v. 4). în sens istoric, porunceşte asirienilor şi babilonenilor să nu îl hulească pe Dumnezeu, nici să nu cugete lucru mare despre tăria lor. Căci cornul se înţelege drept chipul tăriei, sau al împărăţiei, potrivit cu ceea ce s-a spus despre Hristos: „Cornul Lui se va înălţa întru slavă”. E vorba de împărăţie şi de tăria stăpânirii peste toate.

Dar înseamnă şi îngâmfare, ca aici: „Nu înălţaţi cornul”. înţelesul e: Mântuitorul, întărind stâlpii Bisericii, adică pe apostoli, i-a îndemnat pe ceilalţi să nu nesocotească poruncile Lui. Acestea pot să fie spuse către cealaltă ceată, către cea din tăierea împrejur, care s-a răsculat împotriva Mântuitorului şi s-a îngâmfat faţă de El. Pentru aceea s-a pierdut ţara lor şi toţi cei din ea. Căci fariseii, slobozind toate frânele limbii lor luptătoare împotriva lui Dumnezeu, şi-au pornit toate ocările împotriva lui Hristos, săvârşind fărădelege faţă de Cel pe Care nu se cuvenea să-L osândească. Iar înălţându-şi cornul împotriva Lui, afirmau că o fac cunoscând

394

voia lui Dumnezeu. Căci ziceau: „Noi ştim că Dumnezeu i-a grăit lui Moise” (In 9, 29).

Nu ridicaţi la înălţime cornul vostru, nu grăiţi nedreptate împotriva lui Dumnezeu (v. 5). Păcătuiesc şi grăiesc nedreptate împotriva Lui slujitorii dintre neamuri ai idolilor. Şi ridică la înălţime cornul şi-i înţepenesc cu îngâmfare grumazul faţă de Dumnezeu, împotrivindu-I-se, cei ce luptă împotriva dogmelor adevărului şi obişnuiesc să mintă, fără să ştie ce spun, nicidespre ce vorbesc. Căci şi animalele cornute se fălesc foarte pentru coarnele lor. De aceea cuvântul de faţă îi îndeamnă să nu-şi sporească fărădelegea, nici să nu-şi mişte limba împotriva lui Dumnezeu.

Că nici de la ieşiri, nici de la apus, nici de la munţii pustii (nu vine ajutorul) (v. 6). Prin acestea arată toată lumea locuită. „Ieşire” numeşte răsăritul, de unde iese soarele; apusul, partea unde ajunge spre seară; munţii pustii, părţile de miazănoapte şi de miazăzi. Căci acestea sunt nelocuite din pricina frigului şi a arşiţei nemăsurate. Nu trăiţi, deci, zice, în fărădelege, că nici o fărădelege din lume nu se poate ascunde de Dumnezeu⁶⁰².

Psalmul 75

Tu luminezi minunat din munţii cei veşnici (v. 4). S-ar putea numi „munţi” şi prorocii, şi apostolii, pentru înălţimea virtuţii aflată în ei şi pentru că nu e în ei nimic coborât şi aplecat la pământ. Şi „veşnici”, pentru că stăruie şi rămâne în ei pururea Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de ei⁶⁰³. Suntem luminaţi deci, adică suntem povăţuiţi şi învăţaţi prin ei.

⁶⁰² Versetul se mai poate înţelege şi în sensul că omul nu poate aştepta mântuirea de la nimic din lumea aceasta: nici măcar de la oamenii făloşi, care sunt ca nişte munţi pustii.

⁶⁰³ „Munţii cei veşnici” pot fi Persoanele Sfintei Treimi. Dar şi prorocii şi apostolii pot fi făcuţi munţi veşnici, întrucât sunt înălţaţi în intima comuniune cu Dumnezeu. îşi poate pune cineva întrebarea: Cum îl simţim pe Dumnezeu? Mai întâi ne dăm seama că cuvintele sunt mijloacele de comunicare, pe de o parte, a conţinutului spiritual de la persoană la persoană, pe de alta, a persoanei însăşi către altă persoană. În cuvântul ce ni-l spune o persoană, o simt pe ea însăşi venind în mine fără să se confunde cu mine. Dar cum simţim pe Dumnezeu însuşi că ni Se comunică prin cuvinte? Prin faptul că simţim o autoritate absolută a sursei care ne comunică anumite gânduri. Aceste gânduri sunt stări de spirit prezente şi viitoare ce ni se poruncesc şi pe care ne simţim siliţi să le primim şi să le realizăm. Simţim răspunderea să le realizăm şi să le comunicăm. Aceste stări se precizează în cuvinte şi prin efortul nostru, dar şi prin lucrarea forului ce ni le descoperă. Simt uneori că-mi vin gânduri noi, valoroase, deschizătoare de orizonturi la care nu m-am gândit. Acestea sunt adevărate inspiraţii. Ele vin de la Dumnezeu-Cuvântul, de la sursa gândurilor şi cuvintelor. El ne comunică gânduri noi şi ne ajută să le formulăm în cuvinte potrivite. Şi ne face capabili să le primim şi formulăm prin Duhul Sfânt. Ne dăm seama ce gânduri ne vin din judecata noastră şi de la alţii. Dar simţim că unele vin de mai presus de noi şi de oameni în general. Ele se înscriu pe linia revelării Cuvântului suprem, pregătind prin proroci venirea Lui în trup, explicitându-Şi învăţătura după ce-a dat-o în fundamentul ei şi continuă să Şi-o expliciteze mai departe prin teologi duhovniceşti. Ele se vădesc ca venind de la Dumnezeu-Cuvântul prin faptul că se încadrează în Adevăr, adică în revelarea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, şi a Tatălui, şi a Duhului Sfânt şi îndrumându-i pe oameni spre bine, spre iubire. Cuvântul nu e static, El mereu ne vorbeşte. Dar trebuie să ne facem sensibili lucrării Lui, gândind cât mai mult la El. Dar dacă omul trăieşte aceste cuvinte revelatoare venindu-i de la Izvorul suprem al cuvintelor, cu atât mai mult trăieşte ca dumnezeieşti cuvintele grăite de Hristos, având în ele dovada că El e Fiul lui Dumnezeu făcut om.

395

„înfricoşător eşti Tu… Toţi cei dimprejurul Lui vor aduce daruri (vv. 7, 11). (A lui Chiril, Didim şi Efrem). Caracterul Lui înfricoşător se simte prin toate. împrejurul Lui stau sfinţii aducându-I daruri.

Psalmul 76

Cu glasul meu către Domnul am strigat (v. 1). Cei ce au bogăţie pământească adeseori stârnesc prin ea pornirile uneltitorilor. Dar arma dreptului este Dumnezeu şi aşteptarea mântuirii sale e de la ajutorul de sus.

396

Gândit-am şi a slăbit duhul meu (v. 3). Spune: „gândit-am” în loc de: m-am îngrijorat, sau am intrat în griji subţiri, ajungând până aproape de descurajare. Apoi ce s-a întâmplat, sau care a fost lucrul care a îndemnat la grijă, o spune în cele următoare. Toţi vrăjmaşii mei i-au prins pe paznici. Şi aceasta ce înseamnă? Că vrăjmaşii împresoară cetatea, iar dacă locuitorii îi văd pe paznici sau pe apărători treji, au nădejdea că vor scăpa. Dar dacă paznicii dorm şi vrăjmaşii îi prind şi sar peste ziduri, aceştia au şi biruit. Deci când psalmistul, cugetând la ceva asemănător, zice: „Toţi vrăjmaşii mei i-au prins pe paznici”, voieşte să arate că: toţi vrăjmaşii mei au biruit şi cei ce mă războiesc au ajuns stăpâni. Şi după puţin: Vrăjmaşii m-au biruit ca pe o cetate şi m-au luat în stăpânire.

Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt (v. 10). Prin dreapta care îi ajută pe sfinţi şi-i mântuieşte şi-i doboară pe vrăjmaşi şi-i respinge pe cei ce-i războiesc înţelege pe cea a Tatălui, atemporală, veşnică, Care este Unul-Născut. Pentru aceasta, grăindu-mi iarăşi mie, zice: M-am schimbat şi eu şi am cugetat în sfârşit cum se cuvine. şi socotesc de aceea că Dumnezeu iubeşte şi mântuieşte pe sfinţi.

(A lui Chiril şi a Teologului) Să înţelegi însă şi aşa: Acum am început să înţeleg în chip drept şi cu ştiinţă ceea ce lucrează prin iconomie Dumnezeu: anume că Hristos S-a făcut ca noi şi a schimbat (ale noastre) spre mai bine. Şi m-am schimbat şi eu de la o stare la alta. Căci am început să cuget în chip drept. Şi simt că Dumnezeu îi iubeşte şi îi mântuieşte pe cei vrednici.

Şi fiecare, fie că se întoarce de la păcat, fie că stăruie să înainteze în virtute, să zică: Acum am început (v. 10) această schimbare pe care Dreapta Celui Preaînalt o hărăzeşte, înaintând pururea prin nevoinţele binecredincioase spre mai bine. Căci cel ce înaintează

Vom citi aici „Teologul” (Sfântul Grigorie) şi nu „Teodoret”, cum eronat apare în textul publicat în Mitropolia Olteniei, cf. PG 69,1192B (n. ed.).

397

în virtute nu poate să nu se mai schimbe⁶⁰⁴. Se zice şi de Unulnăscut că S-a schimbat, dat fiind că firea dumnezeiască s-a schimbat prin coborâri (catavasii) la forma şi chipul nostru, nu prin pierdere (cădere), ci prin asumare⁶⁰⁵.

Dumnezeule, în sfinţenie este calea Ta (v. 13). Zice că nimic altceva nu sunt iconomiile adevărului lui Dumnezeu, decât lucrările îndrumătoare în orice faptă spre tot lucrul drept şi sfânt.

Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni (v. 13). El este Cel ce face lucruri minunate, pentru că singur este Dumnezeu prin fire şi adevăr⁶⁰⁶.

Izbăvit-ai cu braţul Tău (v. 14). (A lui Chiril, Isihie şi Didim) Să înţelegi ca Dreaptă şi ca Braţ pe Fiul lui Dumnezeu.

Fiind pedepsiţi egiptenii şi având de suportat acele plăgi de nesuferit, Israel a fost învăţat care este puterea Celui ce-l mântuieşte prin acele lucruri.

⁶⁰⁴ Chiar înainte e o continuă schimbare, opusă încremenirii. Faţă de infinitatea drumului spre desăvârşire, orice punct la care am ajuns ne apare ca un început. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pe cele dinapoi uitându-le, spre ţintă alerg” (Filip. 3,14). Poetul francez Charles Péguy vorbea de „Létemel commencement”. E cea mai grosolană concepţie în afirmarea neoprotestanţilor că ei sunt desăvârşiţi, sau la sfârşitul pocăinţei, şi numai cei ce nu sunt dintre ei sunt păcătoşi. Nimeni nu are drept să spună „sunt pocăit”, ci „mă pocăiesc mereu”. Mereu avem de cizelat ceva din făptura noastră. Mereu trebuie să ne „curăţim” de gânduri tot mai subţiri în necurăţia lor, să creştem în iubire. Chiar îngerii se curăţesc mereu, după Dionisie Areopagitul. Mereu înaintează şi ei şi înaintăm şi noi spre Fiul întrupat ca model.

⁶⁰⁵ O idee foarte interesantă: firea dumnezeiască însăşi face experienţa omenescului unit cu ea într-o Persoană. Aceasta e şi o schimbare, dar nu o schimbare care îi modifică sau diminuează conţinutul şi puterea, ci un nou mod de trăire a umanului. Fiul lui Dumnezeu neîntrupat cunoaşte umanul şi într-un fel are experienţa lui, căci El l-a făcut, îl susţine şi-l conduce. Dar prin întrupare îl trăieşte în altă intimitate, îl trăieşte ca pe al Său. E o smerire, dar şi o altă experienţă a iubirii.

⁶⁰⁶ Dacă Dumnezeu ar fi una cu natura, n-ar putea ieşi de sub legile ei stricte. Numai pentru că este superior naturii, având toată puterea asupra ei, sau fiind transcendent ei, având o altă fire, sau fiind Dumnezeu superior ei prin fire, poate face minuni. Cât de monotonă şi fără sens ar fi existenţa dacă toată s-ar reduce la natura supusă unor legi oarbe, identice, neavând nimic deasupra ei.

398

Văzutu-Te-au apele, Dumnezeule, şi s-au înspăimântat şi s-au tulburat adâncurile (v. 15). Botezul mântuitor izbăveşte şi scapă îndată de tirania diavolului, căci acesta ne stăpâneşte prin păcatul ce se află în mădularele noastre.

Glas au dat norii, căci săgeţile Tale trec etc. (v. 16). După înţelesul prezentat aici, mulţimile popoarelor adunate în bisericile lui Dumnezeu, asemenea apei, văzând pe Dumnezeu venit între oameni, au fost cuprinse de o frică mântuitoare, care e începutul înţelepciunii (cf. Ps. 110, 10; înţ. Sir. 1, 17). Iar adâncurile, sau mulţimea celor necredincioşi, s-au tulburat sculându-se împotriva Bisericii. Iar norii, cărora li s-a poruncit să nu plouă peste Israel, via de mai înainte, sunt mucenicii Mântuitorului, care au slujit cuvântului evanghelic şi au dat glas peste toată lumea, dăruindu-i ploaia cerească. „Căci în tot pământul a ieşit vestirea lor” (Ps. 18, 4). Şi tot apostolii sunt săgeţile mântuitoare şi alese care au rănit sufletele celor mântuiţi, sau cuvintele aprinse ale lui Dumnezeu, şi lucrarea Duhului, care au străbătut tot pământul. Iar tunetul este cuvântul evanghelic, care a tunat peste pământul de sub cer, tunet din pricina căruia unii au fost numiţi şi fiii tunetului (cf. Mc. 5,14)607. El s-a dat în roata, adică în lumea aceasta sferică şi mişcată ca un cerc, în care se află ca o altă roată viaţa oamenilor, după cuvântul de la Iezechiel: „Roată în roată” (Iez.

1,16). Dar sfinţii slujitori (ierurgii) ai Evangheliei⁶⁰⁸ sunt şi ca nişte fulgere care ne răspândesc lumina spirituală. Căci s-a zis către ei: „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5, 14). Ca lumină, s-au arătat până la marginile pământului. Căci nu spune că David a vorbit de fulgerul unit cu ploaia obişnuită, ci prin numele de fulger a

⁶⁰⁷ Hristos însuşi i-a numit pe Iacob şi pe Ioan „fiii tunetului” (cf. Mc. 3,17), arătând şi în aceasta că tunetul este El însuşi. El a venit ca un tunet de trezire în lumea adormită în concepţia că lumea aceasta e totul şi nu e o viaţă dincolo de ea şi după cea de aici. Nu numai slujbele sfinţitoare sunt ierurgii, cum s-a obişnuit să se socotească, punându-se predicarea cuvântului pe un plan secundar, ci şi această predicare este o slujire (sau o ierurgie).

⁶⁰⁸ Hristos a spus în mod principal despre Sine că e „Lumina lumii” (In 8,12). Dar Se dă lumii ca lumină prin apostoli şi, apoi, prin urmaşii lor.

399

voit să arate luminarea spirituală şi dumnezeiască. Şi mai e de ştiut că nici un sfânt nu rămâne într-un colţ, nici nu are ceva sucit în sine, ci atinge ca o roată o mică parte a pământului şi glasul înţelepciunii răsună în el, întrucât nu are în el nimic încovoiat. Dar păcătosul este, între altele, şi sucit. Şi când se roagă, se roagă în colţuri, iar calea sufletului îl duce pe linii strâmbe şi nu pe linia dreaptă. Dar pe noi ne întorc şi fulgerele simţite spre Dumnezeu care tună şi fulgeră. Căci au ceva minunat în purtarea de a arăta lumii deodată razele luminoase, şi prin aceasta destramă întunericul nopţii. Fiindcă nu numai soarele, ci şi fulgerul destramă întunericul. Dar de trebuie să vedem aici în cuvânt un chip, înţelesul de roţi îl primesc apostolii, ca glasuri puternice ale cuvântului evanghelic. Căci aşa fulgeră ei. Şi lumina lor luminează înaintea oamenilor, şi cugetările şi faptele lor se pot vedea ca nişte fulgere.

Psalmul 77

Despicat-a marea şi i-a trecut pe ei (v. 16). în acelaşi fel ne-a mântuit şi pe noi Domnul nostru Iisus Hristos. Căci ne-a trecut pe noi ca printr-o mare prin vâltoarea vieţii de faţă, prin răscolirile, ispitele şi valurile ei. Căci prin El am biruit pe vrăjmaşii noştri. Fiindcă ne-a dat putere să călcăm peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (cf. Lc. 10, 19)⁶⁰⁹. Dar ne-a introdus pe noi şi în pământul făgăduinţei, de care a amintit zicând: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. 5, 4).

⁶⁰⁹ Mereu se afirmă înţelesul mântuirii ca întărire a firii noastre pentru a birui slăbiciunile ei, sau pentru stăpânirea relelor şi a susţinătorilor lor asupra ei. E o restaurare a firii în tăria ei prin puterea ce-i vine de la Dumnezeu. Nu e o simplă achitare juridică pentru o jignire adusă lui Dumnezeu, concepţie despre care nici păcatul n-a slăbit-o, nici achitarea de el n-a întărit-o.

400

Pâine cerească le-a dat lor (v. 28). Pâinea cerească, adică mana cea adevărată, este Unul-Născut al lui Dumnezeu. El e pâinea din cer, dăruită întregii zidiri cuvântătoare (raţionale) (cf. In 6, 57-58)⁶¹⁰.

Psalmul 78

Până când, Doamne, Te vei mânia până în sfârşit? (v. 5) Hristos primeşte cu toată bunăvoinţa rugăciunile ce le fac, de multe ori, pentru cei ce au greşit, sfinţii. Căci aceştia se luptă împreună cu ei ca nişte fraţi şi iau parte la necazurile şi la lacrimile lor şi-şi fac proprii nenorocirile lor şi suferă cu ei din iubire, şi cad înaintea iubitorului de bine, Dumnezeu, zicând: Până când, Doamne, Te vei mânia până în sfârşit? Până când se va aprinde ca focul mânia Ta? (v. 5). Să nu laşi pentru totdeauna şi la nesfârşit mânia Ta peste cei ce au păcătuit. Căci nu eşti aşa prin firea Ta. îi loveşte Dumnezeu pe cei ce nesocotesc voinţa de-a vieţui în chip drept. Dar fiindcă e mare şi de neasemănat în iubirea de oameni, nu ne-a dat nouă după fărădelegile noastre, nici nu ne-a răsplătit după păcatele noastre (Ps. 102, 10). Căci îşi opreşte mereu mânia Sa şi nu ne trimite pedepse egale cu păcatele noastre. Datorită mărimii bunătăţii şi neţinerii minte a răului, ce-I este proprie, se miră unii că peste tot Se mânie. De fapt, chiar prearăbdătorul Iov a făcut acestea, zicând: „Pentru ce n-ai uitat de fărădelegea mea şi n-ai curăţit păcatul meu?” (Iov 7, 21). Dar pentru ce, ziceau, îl învinuieşti pe Stăpânul? Nu-L învinuiesc, zice, ci cer mai degrabă bunătatea obişnuită şi firească a Lui. Aceasta o face acel viteaz luptător.

Varsă mânia Ta peste neamurile care nu Te cunosc etc. (v. 6). De mare folos sunt rugăciunile sfinţilor. Căci ei cad pentru noi înaintea

⁶¹⁰ Semenul meu, ca persoană, este în parte viaţa mea spirituală. Fără el nu pot trăi, nu găsesc sens vieţii. Dar viaţa sau pâinea desăvârşită şi nesfârşită a mea este Fiul lui Dumnezeu făcut om.

401

lui Dumnezeu şi mută mânia revărsată împotriva noastră asupra altora, zicând: Varsă mânia Ta peste neamurile care nu Te cunosc şi peste împărăţiile care nu cheamă numele Tău (v. 6). Dar care voieşte să se îndrepte mânia dumnezeiască, simplu, peste alţii, fără să fi păcătuit? însă acum ar răbda Dumnezeu să fie îndemnat să facă această nedreptate? Şi cum ar fi peste tot sfânt cel ce face o astfel de rugăciune aspră? Căci ce înseamnă ceea ce spune? Când unii dintre cei creaţi de Dumnezeu păcătuiesc, dar îl şi cinstesc prin slujirea lor, atunci le ceartă mişcarea cu măsură, dar şi amestecă mânia cu cruţarea. Dar când sunt unii care, necunoscându-L, îl supără neîncetat, atunci îşi lasă neînfrânată mânia împotriva lor.

Că am sărăcit foarte (v. 8). E de trebuinţă să ştim care e felul sărăciei noastre spirituale şi ce bogăţie am pierdut. Firea omenească s-a golit de tot binele, s-a făcut pustie de darurile de sus, înstrăinându-se de familiaritatea cu Dumnezeu. Din pricina păcatului ce a intervenit, ne-am dezbrăcat de nestricăciune, căzând sub puterea crudului şi răului tâlhar, adică a Satanei. Căci Dumnezeu n-a făcut moartea (cf. înţ. Sol. 1,13), ci pe toate „le-a zidit spre nestricăciune” şi toate naşterile din lume sunt spre mântuire. Dar, „din pizma diavolului a intrat moartea în lume” (înţ. Sol. 2, 23-24). Deci ne-am sărăcit foarte, dar în Hristos ne-am îmbogăţit, primind iarăşi cele de la început⁶¹¹. Căci S-a sărăcit împreună

⁶¹¹ Dumnezeu i-a făcut pe oameni şi pe îngeri ca să rămână în comunicare cu El şi prin aceasta spre nestricăciune. Nu i-a făcut spre moarte. Căci atunci de ce i-ar fi făcut? Nu i-a făcut din nimic, ca să fie despărţiţi de El şi să moară. Dar diavolul, despărţindu-se de Dumnezeu din mândrie, din socotinţa că poate exista prin el, a atras şi făpturile conştiente în trup spre despărţirea de Dumnezeu şi, deci, spre moartea trupului, prin sărăcirea şi slăbirea maximă a vieţii spiritului, din cauza acestei despărţiri. Dar nu pot dispărea cu totul, datorită faptului că, deşi nu mai stau în comunicare cu Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu le ţine totuşi în existenţă. În Hristos, făpturile umane s-au îmbogăţit iarăşi în viaţă, umanitatea fiind făcută proprie Fiului lui Dumnezeu şi El făcându-Se unul dintre oameni, în comunicare „firească” cu ei. Mântuirea e restaurarea umanului, în comunicarea tot mai sporită cu Dumnezeu, Izvorul personal al vieţii.

402

cu noi, bogat fiind, ca noi să ne îmbogăţim prin sărăcirea Lui (cf II Cor. 8, 9.)⁶¹².

Psalmul 79

înaintea lui Efraim şi Veniamin şi Manase (v. 2). Prin cele trei seminţii mai vestite se indică tot neamul lui Israel.

Vino să ne mântuieşti pe noi (v. 3). S-a spus aceasta în chip profetic⁶¹³. Şi aceasta a ajuns la capăt, precum am spus, la noi, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor. Căci în timpurile din urmă ale veacului S-a făcut om Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu (cf I Cor. 10,11).

Arată faţa Ta şi ne vom mântui (v. 4). Fiul e numit faţa lui Dumnezeu şi Tatăl⁶¹⁴. Căci El e chipul şi pecetea Ipostasului Lui (cf.

⁶¹² Ipostasul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu, coborând la treapta de Subiect al firii omeneşti şi al celor ce pot fi manifestate prin ea, s-a sărăcit. Dar prin aceasta a ridicat-o pe ea la capacitatea ei maximă, adică a făcut-o în stare să se deschidă infinitului, calitate ce o avea la început, dar acum primind-o în maxima ei putinţă de actualizare.

⁶¹³ Omul însuşi e o fiinţă profetică. El aspiră şi nădăjduieşte să se ridice tot mai sus spiritual, în comuniunea cu vârful liber şi nemărginit al existenţei, în unirea maximă cu El. Adică aspiră spre ceea ce s-a realizat în Hristos. Se ştie că această aspiraţie i se va satisface. „în Hristos toate s-au împlinit frumos”, cum se spune într-o colindă românească. în El s-au împlinit şi se vor împlini toate nădejdile. Timpul a trecut în veşnicia împlinirilor pentru El şi va trece şi pentru noi. în El se trăieşte ca prezentă infinitatea bunătăţilor aşteptate. Fără împlinirea nădejdilor în Hristos, ca Dumnezeu şi om, nădejdile omeneşti ar fi inexplicabile şi fără rost; ar fi o mare înşelăciune întipărită în firea omenească.

⁶¹⁴ Se poate înţelege şi aşa: numai persoana are faţă. Şi când persoana îşi arată faţa, comunică direct viaţă celui căruia îşi arată faţa. Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat o faţă văzută oamenilor, făcându-Se om. El S-a arătat astfel direct iubirea Lui către oameni şi le comunică viaţa Lui. Dar Fiul, ca chip al Tatălui, este într-un fel şi faţa ipostatică a Ipostasului Tatălui. „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl” (In 14, 9). Expresia „Fiul e faţa Tatălui” subliniază unirea Fiului cu Tatăl şi naşterea Lui din Tatăl.

403

II Cor. 4,4; Evr. 1, 3); şi în El şi numai în El se străvede frumuseţea Tatălui. Luminându-ne nouă faţa Tatălui, adică Fiul, ne-am întors spre Dumnezeu cel Viu şi Adevărat de la umblarea noastră deşartă moştenită de la părinţi şi am fost mântuiţi prin El⁶¹⁵.

Până când Te vei mânia pe ruga robilor Tăi? (v. 5) Nu se mai roagă cuiva care zăboveşte, ci roagă mai vârtos pe Cel ce îşi dă în grabă harul Său. Dar Atoateştiutorul Dumnezeu cunoaşte şi timpul potrivit pentru toate lucrurile⁶¹⁶.

Ne vei adăpa pe noi cu lacrimi, cu măsură (v. 6). Plângând şi suspinând, ne hrănim cu ceea ce e de trebuinţă. Iar aceasta ai făcut-o măsurându-ne pedeapsa cu păcatele.

Pusu-ne-ai în ceartă (în contrazicere) cu vecinii noştri (v. 7). Fiii lui Israel au fost puşi în ceartă cu vecinii şi făcuţi de râsul duşmanilor în ce chip? Fiindcă au slăbit, au căzut şi au fost călcaţi sub picioarele duşmanilor. Căci nu puteau lucra bine, fiind supăraţi (de aceia). Şi nu îl pot învinui pe Dumnezeu ca pe Cel ce i-a nedreptăţit. Ci plâng mai degrabă fiindcă a făcut pe Israel gol de ajutorul Lui.

Cale ai făcut înaintea ei şi ai răsădit rădăcinile ei (v. 10). Mergând înainte, a scos neamurile de la faţa lor. Iar rădăcina viei iudaice este Moise sau Iisus. Aceştia au umplut pământul cu binecredincioşia lor. Căci virtuţile lor au trecut pretutindeni. Numind poporul în chip figurat „vie”, a stăruit în această asemănare. Şi tăria neamurilor de la graniţă o numeşte „munţi”. Iar prin umbra care

⁶¹⁵ Văzând faţa Tatălui, sau pe Fiul ca Persoană în care se străvede Tatăl ca Persoană, oamenii au văzut că Dumnezeu e viu, iubitor, comunicativ, nu e o esenţă care nu-i priveşte în mod conştient, cum se afirmă în religiile lor panteiste.

⁶¹⁶ Dumnezeu nu conservă numai lumea prin puterea Lui după ce a creat-o, ci o şi cârmuieşte, îndrumând mişcarea tuturor în armonie, sau ajutând ca fiecare individuaţie să apară atunci când toate sunt la un stadiu potrivit ei şi să-şi actualizeze potenţele în acord cu actualizarea potenţelor tuturor. Se arată şi în aceasta că totul e condus ca un întreg de o existenţă atotputernică şi atotştiutoare. Libertatea pornită spre neascultare a multor făpturi poate aduce multă tulburare în această înaintare armonioasă a istoriei creaţiei, dar în fond ea testează totuşi despre un plan gândit şi susţinut de Dumnezeu.

404

le acoperea pe acestea înţelege puterea lui Israel care li s-a impus. Pe înaltele căpetenii care au primit de la Dumnezeu puterea de conducere a acelora îi numeşte „cedrii lui Dumnezeu”. Iar prin frunzişul ce acoperea cedrii înţelege împărăţia lui Israel, care s-a făcut mai vestită decât ele. Aceasta am aflat că s-a întâmplat şi în vremea fericitului David şi a lui Solomon. Căci marele David lua tribut nu numai de la idumei şi amoniţi şi moabiţi, ci şi de la ambele Sirii. La Solomon a venit şi împărăteasa etiopienilor (cf. III Regi 10,1-15). Astfel, acesta era vestit la toţi. „Mlădiţe” (cf. v. 11) numeşte mulţimea poporului. Iar „lăstare” (cf. v. 12), pe prozeliţii care veneau din neamuri şi primeau cunoştinţa dumnezeiască. Prin toate a arătat buna rodnicie de mai înainte a poporului.

Porcul sălbatic (v. 14). (A lui Chiril şi Isihie) Să le înţelegi acestea şi despre diavolul.

Întoarce-Te şi cercetează (via aceasta) (v. 15). încetează întoarcerea de la noi. Îngrijeşte-Te de vie, trimiţând peste ea ploaia spirituală. înconjoară, ca un perete, cu puterile cugetătoare şi desăvârşeşte-o cu puterea şi cu harul Tău, via „pe care a sădit-o Dreapta Ta” (v. 16). Iar Dreapta Tatălui este Fiul. Căci prin El le lucrează pe toate ca printr-o mână (Col. 1,16)⁶¹⁷. Iar cele ce au fost arse vor înflori şi vor reveni la viaţă şi vor da roade bune. Fiindcă cei ce au ars-o vor pieri. Iar Fiul este faţa Tatălui. Fiindcă e chipul şi pecetea Ipostasului Lui. Şi întru El L-am văzut pe Tatăl (In 12, 9).

Cercetează via aceasta şi o desăvârşeşte pe ea etc. (vv. 15-16). Pregăteşte-o pentru Fiul Omului, adică dăruieşte-le lor inimă bună să cunoască şi să primească prin credinţă pe Cel făcut om. Şi după puţin: Când va desăvârşi, zice, via aceasta, şi va pregăti inima ei spre a primi prin credinţă pe Fiul făcut om, atunci via arsă şi smulsă şi ajunsă cu totul nefolositoare va odrăsli iarăşi şi va fi

⁶¹⁷ Fiul, ca Cel prin Care Tatăl le face pe toate, nu e numai Ipostasul raţiune care pune pecetea raţionalităţii pe toate, ci Ipostasul prin Care se efectuează toate: crearea lumii, cârmuirea ei, mântuirea şi îndumnezeirea ei.

405

readusă la viaţă şi va da roade bune⁶¹⁸. Căci cei ce au ars-o şi au smuls-o vor pieri de mustrarea feţei Tale (v. 17). Iar faţă a lui Dumnezeu şi Tatăl numeşte iarăşi pe Fiul. Căci El este chipul şi pecetea Ipostasului Lui şi întru El am văzut pe Tatăl.

Peste bărbatul dreptei Tale şi peste Fiul Omului (v. 18). Mărturisim că în aceasta îl numeşte pe însuşi Hristos, Mântuitorul tuturor, adică pe Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu. Deoarece S-a făcut om, numeşte omeneşti cele ale Lui⁶¹⁹: Acesta este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om şi S-a smerit pentru noi răbdând moartea, dar rămânând totuşi ceea ce era (cf. Filip. 2, 7).

Psalmul 80

Când a ieşit din pământul Egiptului, a auzit o limbă pe care n-o cunoştea (v. 4). Mare şi minunat lucru este acesta şi îi ajunge bărbatului iubitor de Dumnezeu spre toată fericirea. Căci a fost

⁶¹⁸ Toate sunt făcute spre a fi armonie, într-un fel de legătură multiplă, având fiecare ceva în sine, care o face să aibă nevoie de celelalte şi să se întregească cu ele, cu unele în mod mai direct, cu altele mai indirect. Persoanele umane se armonizează între ele prin cuvânt, prin care realizează comuniunea între ele şi înţelegerea lor în lucrarea asupra lucrurilor. Această armonie îşi are izvorul potenţial în Cuvântul lui Dumnezeu. Toate sunt create prin El, de aceea în armonie, spre a dezvolta cu puterea Lui armonia dintre ele. În aceasta constă raţionalitatea fiecărui lucru şi raţionalitatea relaţiilor între ei cea conştientă dintre persoane şi dintre persoane şi lucruri. În aceasta stă pecetea activă pusă pe toate de Raţiunea personală a Fiului lui Dumnezeu, a Cuvântului. Când prin egoismul păcatului oamenii introduc dizarmonia în ei, între ei, între ei şi Dumnezeu-Cuvântul sau Raţiunea dumnezeiască, între ei şi lucruri, Cuvântul sau Raţiunea Se face om, pentru a realiza o armonie mai intimă şi mai greu de desfăcut între El şi toate. Spre această armonie în El sunt pregătiţi şi oamenii înainte de întruparea Lui, cu tot păcatul intervenit între ei.

⁶¹⁹ Fiul lui Dumnezeu făcut om Se numeşte „Fiul Omului” pentru a accentua faptul că S-a făcut om, că Şi-a asumat cele omeneşti, putând-o face aceasta prin faptul că a creat umanul capabil să fie mediu prin care să lucreze; mai precis, a făcut umanul cu o necesitate pentru divin, pentru o „armonie” cu divinul, dusă în Hristos la suprema împlinire, pentru a „readuna” toate în El (cf. Ef. 1,10).

406

scos, precum s-a scris, din pământul Egiptului cu mână tare şi cu braţ înalt (cf. Ps. 135,12). Şi a scăpat de toată tirania.

Şi după puţin: Trecând peste toate acestea, cel ce înalţă cântarea aminteşte de Legea dată în Sinai. Căci acolo a auzit Israel o limbă pe care n-o cunoştea. Acolo i s-a dat lui întâia prorocie despre Hristos, Mântuitorul tuturor. Şi în ce fel, voi spune: Au stat de faţă sub Muntele Sinai, Dumnezeu pogorându-Sepe el în chip de foc. Apoi, precum s-a scris în Ieşirea, Domnul a grăit cuvintele acestea: „Ascultă, Israele. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului, din casa robiei” (Ieş. 20,1-2).

Auzi cum nu pot suporta un glas neobişnuit? Cum nu îl pot suporta pe Dumnezeu grăind?

Şi după puţin timp, minunându-se psalmistul de aceasta, zice despre Israel: „Când a ieşit el din pământul Egiptului” şi cele următoare (v. 4). Căci auzea pe Dumnezeu rânduind Legea. Şi fiindcă acest lucru era de nesuportat pentru ei, au cerut un Mijlocitor, zicând fericitului Moise: „Grăieşte tu către noi şi să nu grăiască Dumnezeu către noi, ca să nu murim” (Ieş. 20,19). Apoi ce-a urmat? Dumnezeu şi Tatăl a cunoscut de îndată că avem nevoie de un Mijlocitor. Dar nu l-a primit pe Moise, care era muritor ca şi noi, să fie mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. De aceea a dat îndată prorocia despre Hristos, zicând: „Le voi ridica lor Proroc dintre fraţii lor, ca tine. Şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi va grăi toate câte I le voi porunci Lui. Şi va fi că cel ce nu va asculta câte va grăi Prorocul Acela în numele Meu, Mă voi răzbuna pentru El”. Deci, S-a făcut Fiul Mijlocitor între noi şi Dumnezeu. Mijlocitor în ce înţeles? S-a coborât pe Sine întru smerenie (chenoză), a luat chip de rob (cf. Filip. 2, 6-8), a umblat printre cei de pe pământ ca un om. Şi după multe, Tatăl a spus: „Voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi va grăi lor toate câte voi porunci Lui”. Iar Fiul a zis: „Nu voi grăi de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să grăiesc” (In 12,49). Şi iarăşi: „Cuvintele pe care Eu le-am grăit vouă nu sunt ale Mele, ci ale Celui ce M-a trimis” (In 14,10). Dar grăieşte cele ale Tatălui nu ca un slujitor al cuvintelor, ci ca Cel ce

407

este El însuşi Cuvântul Tatălui⁶²⁰. De aceea, zice şi Prorocul Isaia despre El: „Prunc S-a născut nouă, a Cărui stăpânire e pe umerii Lui. Şi se cheamă numele Lui înger de mare sfat” (Is. 9, 5). Dar marele sfat e al lui Dumnezeu şi Tatăl, pe care ni l-a vestit Fiul, Care e, precum am spus, Cuvântul Tatălui⁶²¹.

Mâinile lui au robit la coşuri (v. 5). Cei ce slujeau ostenelile pentru cărămizi duceau lutul în coşuri ce le purtau pe spate. Iar coş se numeşte până astăzi vasul în care se poartă greutăţile. Deci, a eliberat, zice, spatele lor de coşuri, adică de greutăţi. Le-a eliberat şi mâinile, ca să nu robească la coşuri. Acesta e, pe scurt, înţelesul stihurilor. Şi nu se află nici o dificultate în el. Şi după mai multe: celor eliberaţi le era slujitor în chip trupesc Moise. Iar nouă ni S-a făcut Mijlocitor după duh Hristos. Căci El l-a biruit pe Faraonul spiritual, adică pe Satana, golindu-l de stăpânirea peste toţi. El ne-a izbăvit nu atât de robia trupească, ci de cea spirituală.

Vrăjmaşii Domnului L-au minţit pe El (v. 14). Căci aşteptându-se de la ei să dea lui Dumnezeu rodul binecredincioşiei, dimpotrivă, ei s-au umplut de viclenie.

L-a săturat pe el cu miere din piatră (v. 15). E ca şi când ar spune: Dumnezeu l-a hrănit ca pe un copil de curând născut şi mic şi care are nevoie de multă îngrijire. Căci le-a dat pâine destulă şi i-a hrănit cu miere spre săturare. Fiindcă aceasta e hrana cea mai potrivită copiilor.

⁶²⁰ Cuvântul are în Sine toate cuvintele adevărate. Şi le grăieşte nu primindu-le de la Dumnezeu ca de la altul, ca un „slujitor” al cuvintelor, ci cu autoritatea supremă, ca ale Sale. Apostolii simţeau că Dumnezeu însuşi le grăieşte cuvintele omeneşti. El Şi-a făcut cuvintele omeneşti proprii; prorocii le grăiau oamenilor ca auzite de la Altul, de la El. Oamenii erau îndreptaţi prin proroci spre o autoritate supremă, superioară lor. Cuvintele lui Hristos nu veneau de la o altă autoritate. El era ultimul izvor şi ultima autoritate a lor. Deci apostolii simţeau în Hristos care grăia o putere ultimă, o autoritate supremă (cf. Mt. 7, 29; In 6, 68).

⁶²¹ E înger, pentru că S-a făcut vestitorul celor dumnezeieşti. Dar e „îngerul de mare sfat”, pentru că e Cel cu care se sfătuieşte Tatăl, nu e slujitor al Lui, ca îngerii creaţi. Dar tâlcuitorul Chiril dă o altă interpretare, care nu e depărtată de cea de mai sus. Hristos ne aduce însuşi sfatul cel mare al Tatălui ca Unul care îl cunoaşte.

408

Psalmul 81

Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor (v. 1). Aici îl numeşte, fără îndoială, pe Mântuitorul, Dumnezeu adevărat, nu fals, sau cu nume mincinoase, dar nici ca primind numirea prin harul de la altul, ci ca fiind El însuşi după fire şi cu adevărat ceea ce se spune şi ceea ce a fost.

Iar dumnezei îi numeşte pe cei ce nu sunt aceasta cu adevărat, ci sunt numiţi aşa după har. Dar de aceştia aminteşte şi preaînţeleptul Pavel, zicând: „Căci, deşi sunt numiţi dumnezei şi domni mulţi în cer şi pe pământ, dar nouă ne este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi din El, şi un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El” (I Cor. 8, 5-6). Deci sunt unii numiţi dumnezei după har. De fapt, s-a spus şi către noi prin glasul psalmistului: Eu am zis: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Ps. 8, 6). Deci fiind Dumnezeu adevărat, Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor. A căror dumnezei? A celor cinstiţi cu vrednicia preoţiei prin chemarea lui Dumnezeu. Aşa îi numeşte pe aceştia şi Pavel, zicând: „Pe dumnezei să nu-i vorbeşti de rău; şi pe căpetenia poporului să nu-l vorbeşti de rău” (Fapte 23, 5).

Eu am zis: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt” (v. 6). Deoarece ne-am făcut fii ai Lui, ca unii ce am primit în minte prin Sfântul Duh pe Fiul cel prin fire şi adevărat, am şi fost cinstiţi cu chemarea şi am fost numiţi dumnezei, deşi nu suntem după firea aceasta, ci din pricina cinstei şi slavei. Deci, deşi ni se spune dumnezei, totuşi Unul este după fire şi cu adevărat şi mai presus de toţi Dumnezeu. Iar noi, cum am spus, prin participare⁶²².

⁶²² Nu suntem dumnezei prin noi înşine, deci după fire, ci primind de la Dumnezeu cel prin fire calitatea Lui. Suntem dumnezei dependenţi, deci nu dumnezei prin fire. Aceasta înseamnă că nu primim însăşi firea Lui, sau nu suntem născuţi, sau purceşi din El din veci. Firea noastră este creată, dar ea poate deveni suportul puterilor dumnezeieşti ce-i vin din unirea cu Dumnezeu. Aşa cum Fiul lui Dumnezeu poate deveni ipostasul firii omeneşti, aşa ipostasul omenesc poate deveni subiectul puterilor dumnezeieşti. Aceasta în baza unei capacităţi a lui Dumnezeu de a-Şi face prin voinţa proprie firea omenească şi a capacităţii date de El ipostasului uman de a-şi face, prin voia dumnezeiască, dar şi prin efortul lui, proprii însuşirile dumnezeieşti, însă nu firea dumnezeiască însăşi. Căci firea omenească e creată de Dumnezeu, dar firea dumnezeiască nu e creată de om. Acestea sunt unele deosebiri între Inomenirea Fiului lui Dumnezeu şi participarea omului la dumnezeire, sau îndumnezeirea lui.

409

Psalmul 82

Iată, vrăjmaşii Tăi s-au întărâtat (v. 2). Aici prorocul înfăţişează altfel de duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Căci vrăjmaşii poporului şi ai sfinţilor pornesc războiul împotriva Celui ai Cărui slujitori şi prieteni sunt aceia.

Şi cine poate unelti sau opune sau poate să-şi imagineze ceva împotriva Celui ce e inaccesibil nu numai văzului, ci şi gândurilor⁶²³? Dar Dumnezeu socoteşte ca îndreptate împotriva Sa cele ce sunt îndreptate împotriva celor ce se încred în El. Şi de aceea uneltirile împotriva acelora se numesc uneltiri împotriva lui Dumnezeu, ca Tatăl şi sprijinitorul şi ocrotitorul celor împotriva cărora se unelteşte. Dar cine sunt cei ce fac aceste uneltiri⁶²⁴?

⁶²³ Dumnezeu nu poate fi periclitat de războiul cuiva împotriva Lui, odată ce e dincolo nu numai de vederea, ci şi de cugetarea, ba chiar de închipuirea aceluia? Celui ce I se închină, Dumnezeu i Se face oarecum simţit şi accesibil. Dar celui ce-L duşmăneşte, îi rămâne cu totul inaccesibil. Nu simte nimic din El. Acela luptă cu închipuirea sa.

⁶²⁴ Cei ce duc război împotriva lui Dumnezeu, îl duc propriu-zis împotriva celor ce cred în El. Pe aceştia îi ating, nu pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu, deşi neatins de războiul lor, socoteşte războiul care-i atinge pe cei ce cred în El ca război împotriva Lui şi de aceea le răspunde cu pedeapsa Lui. Mai bine zis aceştia se păgubesc pe ei înşişi, tulburându-şi fiinţa cu ura împotriva celor ce cred şi îngustându-şi-o prin închiderea dată de Dumnezeu. E un război ce-l duc propriu-zis împotriva lor înşişi.

410

Cei ce Te urăsc au ridicat capul (v. 2). Iarăşi, ca şi când ar vorbi de şerpi şi de aspidă, zice: „au ridicat capul”. Căci precum şerpii, când muşcă, înalţă tăcut capul şi-l ridică de la pământ, aşa şi cei ce luptă împotriva slavei lui Hristos ridică oarecum capul. Dar cad îndată. Căci sunt loviţi de El, pentru că El este Cel ce zdrobeşte capul balaurilor.

Locaşurile idumeilor şi ismaelitenii etc. (v. 6). Prin aceştia s-au numit neamurile barbare şi de alte seminţii ce luptă cu deosebire împotriva lui Israel cel după trup. Dar Dumnezeu l-a apărat atunci pe el, făcând fără efect năvălirile acelora.

Şi Asur a venit împreună cu ei (v. 8). Greşeşte împotriva cunoştinţei însuşi cel ce sileşte numirea capabilă să cuprindă cunoştinţa, iar prin aceasta să greşească. Iar cei ce au primit războiul împotriva Ta sunt Gabal şi Asur şi următorii.

Psalmul 83

Cât de iubite sunt locaşurile Tale (v. 1). Vorbeşte aici de locaşurile veşnice şi cereşti. Deoarece prin harul şi iubirea de oameni a Atotmilostivului Dumnezeu au fost chemaţi de Hristos şi, deschizându-şi ochiul înţelegerii, au primit lumina adevărului, au cunoscut adevărul, au aflat căile binecredincioşiei şi au intrat în curţile dumnezeieşti, lăudând pe Hristos, Mântuitorul tuturor.

Turtureaua şi-a aflat sieşi cuib (v. 3). Cântăreţii admiră, cum am spus, frumuseţea Bisericii şi laudă dulceaţa învăţăturilor ei. Căci, ca nişte turturele îşi îngrijesc puii la dumnezeieştile altare. Şi sunt pui ai învăţătorilor cei ce cred prin ei, care sunt părinţi duhovniceşti. E un obicei al Scripturii de Dumnezeu insuflate să îi asemene pe sfinţii învăţători ai celor tainice cu turturelele. Pentru care pricină? Fiindcă turtureaua e mult şi dulce ciripitoare, cum ne sunt nouă celor iubitori de învăţătură cuvintele învăţăturilor celor tainice. Deci aceştia sunt turturelele duhovniceşti. şi nu numai sufletul se bucură şi se veseleşte, ci şi trupul se împărtăşeşte

411

de bucurie, primind nădejdea învierii. Aceasta o dă de înţeles cuvântul. De aceea, L-a numit şi pe Dumnezeu Viu, ca fiind Dăruitorul vieţii (cf. v. 2)⁶²⁵. Fiindcă şi zeii babiloneni şi ai strămoşilor noştri erau neînsufleţiţi şi cu totul nesimţitori, foarte potrivit cei ce i-au părăsit pe aceia numesc pe Dumnezeul adevărat Viu.

Fericiţi cei ce locuiesc în casa Ta (v. 5). Cei pricepuţi în sfintele silinţe află în biserici în cel mai înalt grad prilejurile mântuirii. Căci în ei grăieşte Duhul cel Sfânt prin sfinţii proroci, prin cuvântul Apostolilor şi al Evangheliştilor. Şi precum în spital sunt mulţi bolnavi şi de multe feluri, dar fiecare află vindecarea potrivită, aşa aflăm şi în Biserică.

Suişuri în inima sa a pus (v. 6). Ce fel de suişuri? E vădit că cele spre cer. Căci cugetăm în noi şi avem nădejdea că ne vom sui la Maica de sus, la Biserica din ceruri, şi că acolo vom fi împreună cu Hristos, Mântuitorul tuturor.

Dumnezeul dumnezeilor S-a făcut văzut după trup. Să nu stăruim, deci, urmând neştiinţei iudaice, ci să credem mai vârtos că este Fiul adevărat şi Dumnezeu din Dumnezeu Cel ce după trup S-a pogorât din Fecioară pentru noi în cele ale noastre, ca să ne ridice pe noi la Slava Sa, ca întru El robul să fie făcut fiu⁶²⁶, să se îmbogăţească cel sărac (cf. II Cor. 13, 9), să se facă mai presus de moarte cel aflat sub stricăciune (cf. I Cor. 15, 53), sfânt cel de

⁶²⁵ Dumnezeu e singurul viu în sensul că e viu prin Sine şi Dătător de viaţă. Noi suntem vii prin Dumnezeu. Prin noi înşine alunecăm în moarte.

⁶²⁶ Dumnezeul nostru Se arată ca Dumnezeul supremei iubiri prin faptul că ia umanitatea noastră roabă ca s-o înfieze. Nu există iubire mai mare sau mai curată ca cea a tatălui faţă de fiu. Dumnezeul nostru Se face Tatăl nostru, şi pe om, care-i robul Său, îl face fiul Său, întâi în Hristos, apoi în fiecare persoană care vrea să-L recunoască drept Tată. Prin faptul că ne-a creat din nimic, dar după chipul Lui, arată şi nemăsurata Lui înălţime şi atotputernicie, dar şi nemăsurata iubire faţă de noi. Iubirea o duce la capăt făcându-Se El însuşi făptura Lui, fără să înceteze să fie şi Creatorul ei. Prin aceasta îşi face pe cel creat fiu. Aceasta înseamnă că a pus în el ceva de preţ, ceva care poate primi iubirea Lui de Tată şi poate răspunde filial iubirii Lui de Tată. E mare taina în creaţie. Dacă ar fi emanaţie din divinitate, insuficienţele ei ar fi de nereparat şi ar arăta divinitatea însăşi marcată de neputinţe, ca o realitate putredă din care apar forme putrede, sortite morţii. Nici esenţa ultimă, nici individuaţiile ei n-ar avea o perfecţiune în ele, sau o posibilitate de desăvârşire.

412

sub păcat (Evr. 13,12). Cu toate acestea ne-am îmbogăţit prin arătarea (întruparea) lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor.

Doamne, Dumnezeul puterilor (v. 9). Numeşte Domn al puterilor şi Dumnezeul lui Iacob (cf. Ps. 84, 9) pe Hristos, ca să nu-L socotească cineva un dumnezeu recent pentru naşterea după trup, ci să credem mai vârtos că este Acela Căruia I s-au închinat şi înşişi părinţii lui Israel, pe care L-au privit aceia într-o preştiinţă, a Cărui taină nu le-a fost necunoscută, ci le-a descoperit-o Dumnezeu şi Tatăl prin iluminarea Sfântului Duh.

Ales-am a fi aruncat mai bine în casa lui Dumnezeu, decât a locui în locaşurile păcătoşilor (v. 11). Bucurându-se de ocrotirea Ta, Stăpâne, poporul Tău locuieşte pururea în templul Tău (în Biserica Ta), culegând din aceasta rodul multului folos. Căci cele ce le seceră într-o singură zi nu le-ar culege din altă parte, cheltuind mii de zile. Aceasta s-a potrivit să se spună şi despre cei din robia babiloniană. Căci siliţi să vieţuiască cu oamenii necredincioşi, n-au avut din aceasta nici un folos, dar au cugetat la folosul ce l-au avut din templul lui Dumnezeu.

Că Domnul iubeşte mila şi adevărul (v. 12). Prorocul a întipărit în psalm nădejdea ca o bună pecete de care bine este a rămânea lipit. Căci ea este o ancoră celui aflat în furtună, iar celui războit i se face un zid de neclintit⁶²⁷.

Psalmul 85

Către Tine voi striga ziua întreagă-(v. 3). „Ziua întreagă” e pus în loc de „în ziua întreagă”, sau „în toată vremea”. Căci noi trebuie să cădem neîncetat la Dumnezeu şi să cerem mila Lui.

⁶²⁷ Nădejdea îl arată pe om ca o persoană distinctă, destinată veşniciei. El niciodată nu pierde nădejdea. Nici pe patul morţii. Ea ţine de fiinţa lui. Deci nu-l poate înşela. Prin ea învinge orice greutate prezentă. O depăşeşte. Dar nădejdea e unită cu încrederea în mila şi în puterea nemărginită a lui Dumnezeu. Căci nu în fragilitatea fiinţei noastre ne putem pune nădejdea. Ea arată fiinţa noastră legată de Dumnezeu cel Milostiv, Iubitor şi Atotputernic.

413

Psalmul 86

Temeliile lui în munţii cei sfinţi (v. 1). Cu munţii aseamănă Scriptura de Dumnezeu insuflată Biserica, pentru înălţimea învăţăturilor dumnezeieşti din ea⁶²⁸. Deci, prin „munţi” înţelegem Biserica, sau pe cei din ea. Căci suntem temple (biserici) ale lui Dumnezeu cel Viu şi casă a lui Dumnezeu, după Scripturi (cf. I Cor.

3,16). Iar care sunt temeliile pe care le pune în noi Hristos ne învaţă Pavel, zicând: „Credinţa, nădejdea, dragostea, şi pe lângă acestea: bărbăţia, cumpătarea şi înfrânarea, blândeţea şi îndelunga răbdare” (I Cor. 13,13; Gal. 5, 22-23), şi, simplu spus, tot felul de virtute.

Sionul pământesc, din ţara Iudeii, este o parte a Ierusalimului, înaltă şi aşezată ca într-un munte. De aceea, se tâlcuieşte „loc de unde se vede”. Cu acest Sion aşezat ca într-un munte Sfânta Scriptură aseamănă Biserica, adică mulţimea celor ce cred (cf. Evr. 12, 22). Căci e înaltă, neavând nimic coborât în ea. Căci nu voieşte să cugete cele de pe pământ, ci caută mai degrabă cele de sus. Şi cei hrăniţi de Biserică, deşi umblă pe pământ, au vieţuirea în ceruri (cf. Filip. 3, 20).

Psalmul 88

Până în veac am pregătit sămânţa Ta (v. 5). Din sămânţa lui S-a ridicat Hristos după trup şi din seminţia lui Iuda, din care a fost şi fericitul David.

⁶²⁸ Biserica e munte pentru că îl are în ea pe Dumnezeu cel Preaînalt; ea e o scară în şi spre Dumnezeu. Dar sunt şi alţi munţi în ea: sfinţii, care au urcat trepte multe în Dumnezeu, rămânând totuşi persoane distincte, sau munţi deosebiţi de Dumnezeu cel mai presus de orice înălţime.

414

Cu braţul puterii Tale (v. 11). Braţ al Tatălui îl numeşte pe Fiul. Căci prin El lucrează toate (cf Evr. 2,10), precum şi noi obişnuim să facem toate prin mâna noastră.

Doamne, în lumina feţei Tale vor umbla (v. 16). Vor umbla în lumina cea prin Duhul răspândită de faţa Ta, adică de Fiul⁶²⁹. Căci ne călăuzeşte Sfântul Duh în lumină la toate cele ce sunt de făcut.

Şi în numele Tău se vor bucura (v. 17). Pururea ne încununează numele frumos al lui Hristos, chemat de noi. Căci am fost numiţi prin Hristos creştini⁶³⁰.

Căci mâna Mea îi va ajuta Lui şi braţul Meu îl va întări (v. 21). Mântuitorul a spus: „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl să le fac, înseşi lucrurile pe care Eu le fac mărturisesc despre Mine că El M-a trimis” (In 5, 36). Şi iarăşi: „Nu vorbesc de la Mine nimic, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, El face lucrurile Lui” (In 14,10). Şi aceasta este ceea ce spune Tatăl acum despre El: „Căci mâna Mea îi va ajuta Lui şi braţul Meu îl va întări”.

Pe cei ce-L urăsc pe El îi voi pune pe fugă (v. 23). După Crucea Mântuitorului, Sinagoga iudeilor a căzut în nenorociri grele şi de neocolit. Căci au fost predaţi în mâinile vrăjmaşilor cei ce au pustiit şi toată ţara lor, şi pe ei i-a risipit.

Se va înălţa cornul Lui (v. 24). E un obicei al Scripturii de Dumnezeu insuflate să numească „corn” îngâmfarea, când e vorba de păcătoşi, şi „slavă”, când e vorba de drepţi.

E slăvit şi Fiul cu numele cele mai cuvenite Tatălui. De pildă, când zic Dumnezeu-Tatăl, îl numesc şi pe Tatăl, şi pe Fiul. Căci El

⁶²⁹ Fiul e faţa Tatălui: în Fiul vedem pe Tatăl. în ea se vede lumina Tatălui: faţa e luminoasă când e bună. Pe faţa Fiului se vede bunătatea Tatălui. Dar bunătatea sau lumina aceasta e Persoana Duhului. Ea ne luminează, ne îmbunează şi ne bucură. Toată dragostea dintre Persoanele Treimii vine la noi şi în noi prin lumina din Fiul, Care e faţa Tatălui. Faţa şi lumina ce vin amândouă din Tatăl, deodată. Această lumină ne arată calea pe care să umblăm. E calea iubirii şi a bunătăţii, care ne apropie tot mai mult de Dumnezeu.

⁶³⁰ Pe lângă numele propriu ce-l avem, fiecare avem şi un nume comun, de familie (spirituală); avem numele lui Hristos, suntem creştini. Numele lui Hristos purtat de noi ne îndeamnă şi ne dă puterea lui Hristos să vieţuim asemenea Lui. Cel ce poartă numele unui sfânt se simte îndemnat şi primeşte puterea de la acel sfânt să se facă tot mai asemenea lui.

415

este „Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). Şi aceasta a spus-o către Tatăl Său: „Că toate ale Mele, ale Tale sunt; şi ale Tale, ale Mele” (In 17,10).

Acesta Mă va numi: Tatăl Meu eşti Tu (v. 26). Iar Dumnezeu îl va face pe El şi Întâiul-Născut (cf. v. 27), cum zice şi marele Pavel: „[…] ca să fie El Întâiul-Născut între fraţi” (Rom. 8, 29). Şi iarăşi: „Întâiul-Născut din morţi şi Întâiul-Născut a toată zidirea” (Col. 1,15-18)⁶³¹. Dar a spus şi Mântuitorul mariei: „Mergând, spune fraţilor Mei: Mă duc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (In 20,17). De fapt, El ca Dumnezeu este Unul-Născut, iar ca om este Întâiul-Născut. Căci are ca fraţi pe cei ce au crezut. Şi îl numeşte pe Dumnezeu Tatăl Său, ca Dumnezeu. Dar îl numeşte iarăşi pe El Dumnezeu ca Om.

în veac îi voi păstra mila Mea şi Legământul îi va fi credincios (v. 28). îi spune aceasta poporului care a crezut prin El. Iar mila este iertarea dată lui prin credinţă. Iar Legământ credincios îi zice în loc de sigur şi neclintit şi permanent. Căci Legământul dintâi a încetat pentru slăbiciunea şi lipsa de folos a lui⁶³². „Căci Legea n-a desăvârşit nimic” (Evr. 7,19). A încetat, deci, întâiul Legământ, căci avea chipul umbrei şi numai forma adevărului. Dar ni s-a făcut introducerea unei nădejdi mai bune, prin care ne apropiem de Dumnezeu, cum scrie fericitul Pavel (cf. Evr. 7, 19)⁶³³.

⁶³¹ întâiul născut Se numeşte Hristos ca Om. Căci e întâiul Om nou şi înviat din morţi. Dar n-ar fi aceasta dacă n-ar fi şi Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut. Numai pentru că e Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut a putut să Se facă întâiul Om nou şi întâiul înviat din morţi. El S-a putut face şi ca om Cel dintâi, Fiul lui Dumnezeu desăvârşit. Căci şi omul a fost creat de Fiul după chipul Lui, ca fiu creat al Tatălui. Ca om e Întâiul-Născut, pentru că oamenii înnoiţi în El sunt mai mulţi.

632 Prin Hristos, Dumnezeu S-a legat faţă de oameni sau cu oamenii în mod netrecător. Căci umanul prin care e legat Fiul lui Dumnezeu cu noi nu va mai fi părăsit de El. Iar această legătură ne este şi de cel mai mare folos. Căci în unirea cu Hristos avem în comunicare cu noi, prin umanitatea Lui, însăşi dumnezeirea Lui. Iar în unirea umanului cu firea Lui dumnezeiască în Ipostasul Lui s-a arătat pe veci cea mai mare milă netrecătoare a lui Dumnezeu faţă de noi.

⁶³³ Umbra nu e o realitate consistentă. E numai o proiecţie a acesteia. Dar dă siguranţa că există undeva realitatea a cărei umbră este şi întreţine nădejdea că va apărea şi aceea.

416

Tronul Lui, ca soarele (v. 36). Tron numeşte aici ceea ce stăpâneşte El, adică Biserica. Biserica e tronul lui Hristos. Căci Se odihneşte în ea ca şi în sfinţii îngeri. Fiindcă s-a scris: „Cerul îmi este Mie tron” (Is. 66,1). Şi Biserica din ceruri îi este tron. De asemenea, şi cea de pe pământ este tron al Celui ce toate le stăpâneşte. Căci va străluci şi va lumina Biserica lui Hristos în cele de sub cer şi va rămâne pururea ca soarele şi ca luna. Precum nimeni din ceruri nu va putea stinge cercul soarelui şi al lunii, aşa nimeni dintre oameni nu va înnegri vreodată razele Bisericii, sau strălucirea ei spirituală. Ci luminează pururea ca soarele şi ca luna⁶³⁴.

Iar Tu L-ai respins şi L-ai dispreţuit pe Unsul (pe Hristosul) Tău etc. (v. 37). Se spune aceasta în loc de: „Ai îngăduit să fie respins şi dispreţuit”. Căci nu a respins şi nu a dispreţuit Tatăl pe Fiul Său, ci au făcut aceasta mai vârtos iudeii, dar cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi Tatăl. „Ai respins pe Unsul (Hristosul) Tău”, adică ai respins împlinirea făgăduinţelor date în legătură cu El. Cum s-a respins? Ai respins legământul cu robul Tău. Ai făgăduit înainte că va rămâne în veac. Căci acest legământ s-a făcut de Tine în legătură cu El. Dar iudeii L-au răstignit pe El şi a fost socotit cu morţii. A pătimit, zice, şi a fost răstignit. Ca urmare, ai desfiinţat legământul cu robul Tău. Căci ai întinat, coborând la pământ sfinţenia. Ai aruncat, zice, la pământ slava Lui. Căci fiindcă a pătimit, s-a socotit om simplu. Dar n-a rămas între morţi, nici nu i-a adus vreo umbră de slavă patima, ci mai degrabă a fost slăvit prin ea. Iar prorocii descriu cele întâmplate de fapt⁶³⁵.

Nu L-ai ajutat în război (v. 42). Zicem că Tatăl nu L-a ajutat, pentru că fiind în întregime Dumnezeu prin fire şi Fiu adevărat

⁶³⁴ Biserica răspândeşte lumina în întunericul lipsei de sens a lumii, asemenea soarelui, pentru că are în ea pe Hristos, Lumina adevărată.

⁶³⁵ Respingându-L iudeii pe Hristos, Dumnezeu a anulat legământul făcut cu evreii să le dea pe Hristos Mântuitorul. Iar aceasta a însemnat chiar pentru Hristos o neîmplinire a intenţiei Lui mântuitoare prin întrupare, referitoare la evrei. Dar prin ceea ce s-a părut că I Se neagă slava, I S-a dat ocazia să-Şi arate toată slava. A fost, deci, necesară respingerea lui Hristos şi Răstignirea Lui de către evrei pentru opera Lui mântuitoare universală? „Necesitatea” aceasta a fost rodul libertăţii celor ce L-au răstignit. Dacă nici evreii, nici alţii n-ar fi căzut la această stare de păcat, toată lumea ar fi fost înălţată în Dumnezeu prin generozitatea şi bunătatea cu care L-ar fi primit toţi pe Hristos. Ar fi fost o altă cale de spiritualizare a tuturor. în cele ce urmează, tâlcuitorul, urmând Sfântului Pavel, arată că şi neamurile au participat prin Pilat la Răstignirea lui Hristos. Dacă n-ar fi participat, ele ar fi fostîntr-o stare de bunătate care le-ar fi făcut şi pe ele să-L primească pe Hristos, fără să fi trebuit să fie omorât pentru aceasta de iudei. Tâlcuitorul vede aici, cum am spus, urmând lui Pavel, în participarea lui Pilat la Răstignirea lui Hristos, şi o participare a celorlalte neamuri la această faptă a iudeilor. Deci, toată omenirea, în starea ei de păcat de atunci, a săvârşit această faptă şi Hristos a murit de aceea pentru toţi. Dar, deşi au participat şi neamurile, prin Pilat, la Răstignirea lui Hristos, ele au făcut aceasta într-o necunoştinţă a lui Hristos, pentru că n-au avut pe proroci. De aceea, ele L-au şi primit mai uşor. Iudeii L-au dat neamurilor pe Hristos prin Sfânta Lui Maică şi prin apostoli, iar neamurile li-L vor da iudeilor ca popor întreg la sfârşitul istoriei. E şi în aceasta o iconomie a lui Dumnezeu, ca să nu se mândrească nici evreii, nici neamurile.

417

şi Domn al puterilor, a primit să pătimească, deşi putea să nu pătimească dacă n-ar fi voit. Deci, şi Tatăl a tăcut (S-a reţinut) în privinţa aceasta. Iar război numeşte vremea cinstitei Cruci, când Irod şi Ponţiu Pilat împreună cu neamurile şi mulţimea lui Israel (cf. Fapte 4,27) şi însuşi Satana luptau împotriva slavei lui Hristos.

înlăturat-ai curăţenia Lui (v. 43). „înlăturat-ai” în loc de „nesocotit-ai”. Căci ceea ce a înlăturat e coborât. L-a coborât, deci, din curăţia Lui, adică de la a fi crezut că e curat. Fiindcă s-a socotit că e rău (Is. 53,12) şi a fost osândit ca păcătos.

Tronul Lui l-au doborât la pământ (v. 43). Deoarece a pătimit trupeşte şi S-a făcut în mod liber între morţi, iar cei ce L-au răstignit au socotit că prin Pătimire a fost desfiinţat, şi a încetat să mai fie şi să I se mai pomenească peste tot numele⁶³⁶, prezintă de aceea părerea celor ce L-au răstignit, zicând: „Şi tronul Lui l-au doborât la pământ”.

⁶³⁶ Altfel se pomeneşte numele cuiva care e viu şi altfel al cuiva care a murit definitiv. Numele celui viu se pomeneşte ca al unuia care face ceva şi exercită o acţiune asupra altora. Al celui dispărut total nu se mai pomeneşte decât cât mai trăiesc cei ce l-au cunoscut, sau dacă a avut un mare rol în istorie, ca al unuia care a fost, dar nu mai este şi nu mai exercită nici o acţiune asupra oamenilor. Numele lui Hristos se pomeneşte ca al Unuia care e viu şi exercită în continuare şi la nesfârşit o acţiune mântuitoare asupra multor oameni, deci asupra istoriei.

418

Până când, Doamne, Te vei întoarce întru sfârşit? (v. 45) Observi cum voieşte să cunoască iconomia? „Până când, Doamne?”, adică, până când vor avea pururea îndrăznelile iudeilor? Au omorât, zice, pe începătorul vieţii (cf Fapte 3,15). Dar, oare, va zace mort? Oare vei sta întors până la sfârşit şi mânia Ta va arde ca focul? întoarcerea şi mânia Ta nu sunt împotriva lui Hristos. Nu socoti aşa. Ci împotriva noastră. Căci noi am păcătuit în chip felurit şi, de aceea, am căzut din desfătările [raiului], se înţelege, în primii oameni creaţi.

Cine este omul care va trăi şi nu va vedea moartea? (v. 47) E adevărat că nu i-ai zidit pe fiii oamenilor în zadar. O mărturiseşte însăşi firea lucrurilor. Am murit în Adam, dar ne-am făcut vii în Hristos⁶³⁷.

Unde sunt milele Tale cele de demult? (v. 48) Numeşte milele cele vechi ale lui Dumnezeu refacerea spre nestricăciune, orânduită dinainte de întemeierea lumii.

Pe care le-am făgăduit şi le port în sânul Meu pe seama multor neamuri (v. 49). Primim în sânul nostru darurile pe care le aduc unii. Aici e rugat Dumnezeu să-Şi amintească de făgăduinţa dată în sânul Său multor neamuri. Dar ce a făgăduit Mântuitorul neamurilor? Iertarea păcatelor, desfiinţarea morţii, mântuirea şi viaţa⁶³⁸.

⁶³⁷ Am murit când am voit să fim prin noi înşine. Dar am revenit la viaţă prin Fiul lui Dumnezeu făcut om. Dumnezeu n-a făcut moartea. Dar unde este respins, prin libertate, Dumnezeu, intră moartea. Dar nu total şi definitiv. Dumnezeu intervine iarăşi ca să revenim la viaţa deplină cei care acceptăm unirea cu El. în moarte şi în înviere se arată şi libertatea omului, dar şi destinaţia omului spre viaţa fără sfârşit, însă prin Dumnezeu.

⁶³⁸ Mântuitorul poartă în sânul Său daruri mari pe seama multor neamuri. Aceste daruri trec în sânul acelor neamuri. Dar aceste daruri se află în sânul lor ca potenţe încă înainte de-a se actualiza prin Hristos. Aceste potenţe sunt ca nişte făgăduinţe puse în ele de Dumnezeu. Oamenii aspiră spre iertarea de păcate şi de moarte. Căci Dumnezeu a pus în firea lor aceste aspiraţii, ca Cel ce vă trimite pe Fiul Său pentru a le împlini. Fiul lui Dumnezeu îşi pregăteşte venirea şi primirea Sa de către oameni punând în ei aspiraţia spre darurile ce le va aduce El. Le au şi ei în sânul lor, dar le are şi El în sânul Lui, înainte de-a veni, dar şi după ce vine ca om între ei.

419

Cu care au ocărât schimbul Unsului (Hristosului) Tău (v. 50). Adică Biserica, sau pe cei ce cred în El. Căci aceştia spunem că sunt Biserica. Şi s-a spus „schimbul” pentru care pricină? în locul Sinagogii iudeilor a dat Tatăl Fiului Biserica din neamuri.

Psalmul 90

Dumnezeul meu, întru Domnul voi nădăjdui (v. 2). Vezi câtă îndrăzneală are la Dumnezeu? Căci predându-se întreg Lui, întru El are toată nădejdea de a se mântui. Şi de trei ori fericit este unul ca acesta şi va fi plin de toată sporirea. Căci cântă fericitul David şi zice: „Doamne, Dumnezeul puterilor, fericit este omul care nădăjduieşte întru Tine” (Ps. 83,13).

El te va izbăvi din cursa celor ce te vânează şi de cuvântul tulburător (v. 3). Şi care este cuvântul tulburător? Cel de la ereticii necuvioşi. Căci ei tulbură inimile celor simpli, defăimându-i neînfrânat şi neînţelegând nici cele ce le spun, nici despre ce vorbesc. Căci unii răpesc Fiului deofiinţimea cu Tatăl şi-L coboară din tronurile cele mai înalte, numărându-L între făpturi, spunând că Făcătorul şi Meşterul tuturor a fost făcut şi a fost adus la existenţă din cele ce nu sunt. Iar alţii spun minciuni despre Duhul, declarându-L şi pe El făptură. Prin aceasta îşi atrag peste capetele lor foc şi chin.

Deci ce spune psalmistul despre ei? „îneacă-i, Doamne, şi împarte limbile lor, căci s-au făcut pârâşii adevărului şi susţinătorii minciunii” (Ps. 54, 9). Astfel, tulburător este cuvântul lor căci nu are în el siguranţa adevărului.

Nu te vei teme de frica de noapte şi de săgeata ce zboară ziua (v. 5). Ce este aceasta? Cunoaştem două feluri ale uneltirii. Căci, sau o întocmesc unii în chip nevăzut şi ascuns, pregătind ca în noapte şi în întuneric cursele şi vicleşugurile împotriva oricui ar voi, sau în chip vădit şi arătat ca ziua. Astfel, numeşte frică simţirea primejdiei de noapte şi încă nearătată şi viclenia ascunsă în întuneric.

420

Iar săgeata ce zboară ziua, uneltirea arătată în lumină şi în chip vădit.

De căderea şi de lucrul drăcesc ce bântuie la amiază (v. 6). Numeşte „lucru drăcesc” de la amiază lâncezeala sau negrija, căci se întâmplă uneori şi aceasta unora.

Şi după puţin: Unii pătimesc o cădere când mintea lunecă spre iubirea de plăceri, când lâncezeşte faţă de faptele binecredincioase şi se leneveşte faţă de ostenelile pentru virtute. Dar şi atunci Dumnezeu mântuieşte, căci izbăveşte de cădere şi de lâncezeală, adică de lucrul drăcesc de la amiază.

Cădea-va din latura ta o mie (v. 7). Numeşte latură partea dinspre stânga sau care nu ne este la îndemână. Deci chiar dacă ar fi mulţi şi mai presus de număr cei ce uneltesc împotriva cinstitorilor de Dumnezeu, totuşi îi vei vedea căzând aici şi acolo, iar pe tine mântuit pentru Cel ce te ocroteşte şi luptă pentru tine. Căci, cum zice Sfânta Scriptură, „cu mână ascunsă războieşte Domnul pe Amalec, din neam în neam” (Ieş. 17,16). Pentru că nu va înceta să mântuiască pe cei ce-L iubesc.

Că Tu, Doamne, eşti nădejdea mea; pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare a ta (v. 9). E de trebuinţă să arătăm că stihurile de faţă le înţeleg unii altfel, în chip rău şi întinat. Căci le referă la însăşi Persoana lui Hristos, unindu-le şi zicând: „Că Tu, Doamne, nădejdea mea, L-ai pus pe Cel Preaînalt scăpare a Ta”. Şi după puţin ei spun că-L au scăpare pe Cel Preaînalt, adică pe Tatăl cel din ceruri. Iar pricină a acestei înţelegeri li s-a făcut lor Satana. Fiindcă acesta a înţeles stihurile astfel. Aceasta o cunoaştem din Scripturile evanghelice. Căci, când L-a ispitit pe El, L-a urcat pe aripa templului cel sfânt şi I-a zis: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici jos, căci s-a scris că: «îngerilor Săi a poruncit pentru Tine ca să Te păzească în toate căile Tale»” (Mt. 4, 5-6).

Pentru că Satana fiind defăimător şi înşelător, referă cele privitoare la noi la Persoana lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor.

Dar noi nu înţelegem aşa cum e obiceiul Satanei să înţeleagă. Iar dacă arienii le-au înţeles aşa, nu e nici o mirare. Căci urmează

421

tatălui lor⁶³⁹. Fiindcă Satana e mincinos şi adevărul în el n-a stat, după spusa Mântuitorului (cf In 8, 44).

Şi după puţin: Căci dacă, după ei, acesta este adevărul, noi ne-am făcut pe Hristos nădejde, dar El are pe Tatăl ca scăpare. Dar dacă am alergat la unul care e şi el ajutat, numim Mântuitor pe cel ce e mântuit de altul.

Dar nu este aşa, să nu fie! Deci spunem celor ce obişnuiesc să cugete astfel: Ne grăiţi altele şi ne vestiţi altă rătăcire. Umblaţi în afară de cărarea dreaptă, părăsind calea împărătească; cădeţi între spini şi în gropi, alunecând de la adevăr. Fiul este egal întru toate Tatălui şi pecetea Ipostasului Lui, chipul şi strălucirea slavei Lui (Evr. 1, 3). Deci, este şi El Cel Preaînalt, ca şi Tatăl.

Bătaia nu se va apropia de locaşul Tău (v. 10). Locaşul pentru Scriptura de Dumnezeu insuflată nu înseamnă numaidecât trupul, ci cetatea, sau ţara, sau casa. Ne va încredinţa de aceasta fericitul David, zicând: „Nu mă voi sui pe străjacul patului meu; nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele aţipire şi odihnă tâmplelor mele până ce nu voi afla loc Domnului şi locaş Dumnezeului lui Iacob” (Ps. 131, 3-5)⁶⁴⁰.

Că îngerilor Săi va porunci pentru tine (v. 11). De aceste stihuri s-a folosit Satana, spunând acestea ca unui om lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor. Căci fiind întreg întuneric şi având cugetarea întunecată, nu a înţeles sensul celor spuse, anume că psalmul s-a spus referitor la fiecare drept ajutat de Cel Preaînalt, Care e Dumnezeul cerului. Pe lângă aceasta, el n-a cunoscut că Cuvântul, fiind Dumnezeu, S-a făcut om şi El era Cel ispitit din iconomie⁶⁴¹. De aceea Satana, cum am spus, a socotit că cuvintele

⁶³⁹ Arienii puteau spune că Hristos îşi caută scăparea în Tatăl, pentru că ei nu-L socoteau de-o fiinţă cu Tatăl, ci prima creatură. A nu crede pe Hristos, Dumnezeu (precum grupurile neoprotestante de azi) e lucru satanic, pentru că o făptură nu ne poate uni cu Dumnezeu şi nici face fii prin har ai Tatălui, nici nu ne poate învia nefiind izvorul vieţii.

⁶⁴⁰ Nu mă voi odihni eu până ce nu voi face din mine loc de odihnă lui Dumnezeu. Numai atunci voi fi şi eu cu adevărat odihnit.

⁶⁴¹ Fiul lui Dumnezeu cel întrupat S-a lăsat ispitit, ca om, pentru a învinge, tot ca om, ispitele, întărindu-se pentru toţi oamenii care vor să primească puterea Lui.

422

s-au spus despre omul de obşte, sau şi despre unul dintre Sfinţii Proroci. Dar este una dintre cele mai mari aiureli ca noi, care cunoaştem sigur taina şi am crezut că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, şi că pentru noi S-a făcut om, să socotim că stihurile s-au spus despre El. Deci, nu se potriveşte Persoanei lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor, a se spune: „Ai pus pe Cel Preaînalt scăpare a ta” (v. 9). Căci El însuşi este Cel Pfeaînalt şi scăparea tuturor şi nădejdea tuturor, ca Dreapta atotputernică a tuturor. Trebuie deci să se înţeleagă ca spus de către Tatăl despre fiecare dintre închinătorii sinceri ai cuvântului: „Ai pus pe Cel Preaînalt scăpare a ta. Nu vor veni spre tine rele, şi bătaia nu se va apropia de locaşul tău” (vv. 9-10). Căci îi asigură Cel Preaînalt, adică Hristos, pe cei ce se încred în El şi pe cei ce vin la El cu credinţă.

Pe mâini te vor ridica pe tine, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău (v. 12). Precum părinţii după trup, când văd calea aspră şi greu de străbătut, ridică copiii cu mâinile, ca nu cumva să fie vătămaţi, având picioruşele delicate, şi aşa pot trece peste calea aspră, aşa şi puterile spirituale nu-i lasă să se ostenească peste putere pe cei ce nu se pot osteni având cugetarea încă copilărească, ci-i ridică din ispită, ca nu cumva pierzându-şi curajul să ajungă sub picioarele Satanei şi să fie opriţi să voiască a sluji lui Dumnezeu.

Peste aspidă şi vasilisc vei păşi (v. 13). Pe acela l-a călcat odinioară Hristos şi îl calcă şi acum, dând ucenicilor Săi putere să calce peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (cf. Lc. 10,19).

Şi vei călca peste lei şi balauri (v. 13). Prin „leu” şi „balaur” şi „vasilisc” trebuie înţeles şi Satana şi îngerii răi răzvrătiţi împreună cu el, care nu şi-au ţinut vrednicia lor, cărora li se păstrează în veac negura întunericului (cf. II Pt. 2,17). Şi iarăşi prin „aspidă” şi „vasilisc” şi prin „leu” şi „balaur” trebuie înţeleşi cei ce obişnuiesc să slujească voilor aceluia şi imitatorii amarnici, cruzi şi cumpliţi ai perversităţii lui, care nu se deosebesc întru nimic de fiarele sălbatice, având în ei şi veninul amar al aceluia. şi de

423

voieşti, înţelege prin şerpi şi vasilişti şi pe născătorii ereziilor rău credincioase.

Că a cunoscut numele Meu (v. 14). Cine este cel ce cunoaşte numele Lui? Cel ce slujeşte şi se închină Lui şi numai Lui şi nu cunoaşte alt Dumnezeu afară de El; cel ce-I slujeşte Lui din conştiinţă curată şi este eliberat cu totul de toate vinile slujirii la idoli; cel ce şi-a pus înaintea Lui grumazul cugetării; cel ce împlineşte voia Lui. Acesta cunoaşte numele Lui. Iar când auzi de nume, înţelege slava Lui. Căci s-a scris: „Mai bun este un nume bun decât altă bogăţie” (Pilde 22, 1)⁶⁴².

Cu lungime de zile îl voi umple pe el (v. 16). Pe cine făgăduieşte acesta să-l umple cu lungime de zile? Să ne întoarcem la începutul întregului psalm. Deci a spus: Cel ce locuieşte sub ajutorul Celui Preaînalt, sub acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui (v. 1). Dacă e, deci, cineva sub ajutorul Celui Preaînalt şi se va sălăşlui sub acoperământul Dumnezeului cerului, acesta se va umple de lungime de zile şi va vedea mântuirea lui Dumnezeu, adică mântuirea cea prin Hristos. Se făgăduieşte, aşadar, celor ce-L iubesc pe El viaţa din veacul viitor, cea fericită, atotneobosită, neprihănită şi prelungită în veacuri nesfârşite.

⁶⁴² Numele merge departe, cum nu merge cel ce-l poartă. El e dus de ceilalţi oameni. Chiar numele lui Dumnezeu e dus de oameni oriunde sunt ei, deşi în cazul Lui merge cu numele şi puterea Lui în ei. Şi dacă numele e bun, de el e legată slava lui. Iar dacă e rău, oamenii se feresc să-l pomenească şi se ajunge la uitarea lui. Astfel, chiar prin numele său lucrează cineva, deşi această lucrare este şi a celor ce-i duc numele unde merg. Numele face ca cineva să nu fie închis în jurul său, între cei ce se află lângă el. Căci mişcarea tuturor îi duce numele cu ei. Numele devine un bun al unei comunităţi tot mai largi. El arată că omul nu e destinat să rămână închis în el, sau într-un cerc îngust. Toţi cei ce facem binele devenim unii ai altora.

424

Psalmul 91

(A lui Diodor) întreg scopul este o cântarea sâmbetei. Iar sâmbăta este ca un chip al vieţii în Hristos şi al vieţuirii evanghelice, pe care însuşi Mântuitorul ne-a înnoit-o, preschimbând umbrele Legii în slujire duhovnicească.

Bine este a ne mărturisi Domnului (v. 1). (A lui Atanasie) Mărturisirea este o cântare a slavei lui Dumnezeu unită cu mulţumirea. Şi suntem datori să mulţumim lui Hristos, Mântuitorului nostru al tuturor, pentru toate binefacerile. Căci am primit de la El binefaceri de toate felurile. Pentru că fiind Dumnezeu, S-a arătat nouă ca Domn, umplând toate de strălucirea slavei dumnezeieşti şi dăruindu-le razele adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu.

A vestit dimineaţa mila Ta şi noaptea adevărul Tău (v. 2). (A unui autor necunoscut) Să nu socoteşti că psalmistul desparte în acestea înţelesurile cântării, încât să trebuiască să se vestească dimineaţa mila, iar noaptea adevărul. Nu o spune aceasta. Ci să citim stihul astfel: „A vesti dimineaţa şi noaptea, adică ziua şi noaptea, mila şi adevărul”. Iar a vesti înseamnă a propovădui, adică a slăvi. Şi ce se vesteşte? Mila şi adevărul lui Dumnezeu şi Tatăl, adică Hristos. Căci întru El am fost miluiţi, am fost îndreptaţi în credinţă, am fost sfinţiţi prin Duhul, am fost eliberaţi de tirania diavolului, am fost făcuţi fii, am ajuns moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Ne-a miluit, deci, Dumnezeu şi Tatăl în

Editorul textului din Migne spune că un editor antecedent al acestei lucrări, Corderius, ţinând seama de un anumit codice, a spus că tâlcuirile la Psalmii 91,92, 93, 94, 95, 96 nu sunt ale lui Chiril, ci ale altora. Dar el socoteşte că sunt ale lui Chiril. [Pentru întregire, am adăugat totuşi atribuirile din PG şi pentru aceşti psalmi, pe care traducătorul a renunţat, cu puţine excepţii, să le mai noteze n. ed.]

425

Hristos, ne-a învăţat prin El adevărul, adică închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr⁶⁴³.

întru făptura Ta (v. 4). (A unui autor necunoscut) Făptura, sau fapta cea mai frumoasă a sfântului lui Dumnezeu şi Tatăl, şi oarecum lucrul mâinilor Sale este puterea iconomiei faţă de noi, cum ne-a învăţat Hristos însuşi. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16).

Cel neînţelegător nu va înţelege acestea (v. 6). Nu e propriu tuturor să poată înţelege taina atât de adâncă şi de sfântă a lui Hristos. Ci e mai degrabă propriu acelora cărora le-o descoperă Tatăl însuşi.

Când răsar păcătoşii (v. 7). (A unui autor necunoscut) Au răsărit, zice, ca iarba, ca buruiana în câmp. Dar cei ce lucrează fărădelegea împotriva lui Hristos, odrăslind pentru scurt timp, după aceea s-au încovoiat, adică s-au vestejit şi au căzut în pieire deplină.

Iar Tu Preaînalt⁴ eşti (v. 8). (A unui autor necunoscut) Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu este Preaînalt. Totuşi, El S-a coborât pe Sine într-o golire (chenoză) de bunăvoie (cfFilip. 2, 6-8) şi a îmbrăcat micimea umanităţii, ca să înnoiască firea omenească spre nestricăciune, să înalţe ceea ce e smerit şi să cinstească ceea ce s-a necinstit, ca să-l umple pe rob de strălucire prin harul înfierii⁶⁴⁵. „Căci, bogat fiind, S-a sărăcit împreună cu noi,

⁶⁴³ Adevărul ce ni s-a arătat în Hristos este că Dumnezeu este milostiv. Dumnezeu nu este, în relaţie cu noi, un adevăr teoretic impersonal, ci o Treime iubitoare în Sine, milostivă faţă de noi. Mila Ei ni s-a arătat în gradul suprem în Hristos, Care e Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru noi, ca să ne facă şi pe noi fii ai Tatălui ca Sine, Care a mers până la primirea morţii pentru noi, ca să ne însuşim şi noi duhul Lui de jertfă spre depăşirea egoismului şi unirea cu El şi cu semenii. în acest Duh şi în acest Adevăr îi aducem adevărata slujire, ţinând seama de ce a făcut şi face El pentru noi şi căutând să-L imităm din puterea Lui.

⁶⁴⁴ în limbajul bisericesc moştenit, prin „Cel Preaînalt” se înţelege „Cel mai înalt”, deasupra Căruia nu mai este ceva sau cineva.

⁶⁴⁵ Căzut în robia patimilor, omul ajunsese într-o stare dezonorantă. Se dispreţuiau chiar unii pe alţii, cu toate că, uneori, se lăudau şi ridicau în slăvi umanitatea când vorbeau în mod abstract despre ea. Dar cine mai poate dispreţui pe om, când ştie că el a fost cinstit cu slava de Fiu al lui Dumnezeu şi frate al Fiului lui Dumnezeu cel Unul-Născut, făcut pentru el om? Atunci se vede în om o înălţime tainică, ridicată la infinitatea lui Dumnezeu. Dar această cinste nu o are omul de la sine, ci de la Dumnezeu.

426

ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim” (II Cor. 8, 9)⁶⁴⁶. Deci e Preaînalt Cuvântul lui Dumnezeu, deşi S-a făcut om. Căci n-a încetat să fie Dumnezeu, ci a rămas ceea ce era. Căci Tu, Doamne, zice, fiind Acelaşi şi în aceleaşi, rămâi Cel Preaînalt în cele prea înalte, neschimbat în veci, ci rămânând la nesfârşit asemenea Ţie. Dar noi, cei umiliţi şi departe de puterea Ta, ne schimbăm şi ne prefacem mereu.

Şi se va înălţa ca inorogul (v. 10). (A lui Diodor) Se spune că inorogul este un animal al cărui corn se ridică din frunte, înalt şi neînfrânt, de care folosindu-se faţă de alte animale, totdeauna învinge şi se arată mai tare. Căci e puternic şi înspăimântător. Cu acest animal cu un singur corn aseamănă dumnezeiasca Scriptură poporul cel nou. Iar când spun poporului nou, înţeleg pe cei ce prin credinţă au biruit toate neamurile.

Şi a privit ochiul Meu la vrăjmaşii Mei (v. 11). (A lui Teodor) A privi înseamnă a-i vedea pe vrăjmaşi căzuţi, biruiţi de cei ce li se opun. Iar aceia sunt cei ce luptă împotriva adevărului şi a slavei lui Dumnezeu, înarmaţi cu cutezanţa lor. Aşa au fost căpeteniile Sinagogii iudeilor, cărturarii şi fariseii. Căci n-au încetat să îl defăimeze pe Hristos şi să lupte împotriva slavei Lui.

Dreptul ca finicul va înflori (v. 12). (A lui Diodor) Sfânta Scriptură îi aseamănă pe cei îndreptaţi în Hristos cu finicul şi cu cedrii. Căci finicul (palmierul) este un arbore pururea verde, bine înrădăcinat, înalt, cu seva albă, bine mirositor şi cu rodul

⁶⁴⁶ În sărăcia lui Hristos e o înălţime a iubirii şi o stăpânire de Sine, cum nu o poate avea omul decât din puterea dumnezeiască. Însuşindu-ne această „sărăcie” a Lui, ne înălţăm peste ceea ce putem dobândi prin puterile noastre. Cel ce se smereşte o face din experienţa vie a orizontului infinit al dumnezeirii, din care ia putere, fără să-l socotească al său.

427

dulce. Şi aşa sunt toţi cei ce au dreptatea cea întru Hristos⁶⁴⁷. Căci ei stau tari şi neclintiţi, având inima curată. Aşa zice şi psalmistul undeva: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule” (Ps. 50,11).

Se vor înmulţi încă şi în bătrâneţe grasă (v. 14). (A lui Teodor) Nu va fi, zice, rodnicia lor vremelnică. Să nu socotească cineva astfel înflorirea neamurilor. Ci se vor înmulţi şi vor propăşi în bătrâneţe grasă. Căci binecredincioşia neamurilor va spori cu înaintarea vremii.

Sădiţi în casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru vor înflori (v. 13). Casa şi curţile Domnului sunt sfintele biserici, în care cei sădiţi prin credinţă vor rodi întru răbdare, adică vor înflori în bisericile locale. Căci casă a lui Dumnezeu în înţeles cuprinzător a numit Biserica întreagă.

Psalmul 92

Domnul a împărăţit (v. 1). (A lui Teodor) Cel ce a fost om împreună cu noi înainte de învierea din morţi, când S-a suit la Tatăl din ceruri, a îmbrăcat măreţia Lui şi S-a încins cu puterea ce o avea de la început (cf. v. 1). Căci a şezut împărăţind împreună cu Tatăl⁶⁴⁸.

⁶⁴⁷ Se vede aici că dreptatea cea întru Hristos nu e o simplă stare de justificare juridică, ca la protestanţi, ci e echivalentă cu virtuţile asemănătoare cu însuşirile finicului. Şi numai în Hristos poate dobândi omul o astfel de dreptate, sau dreptatea adevărată, pentru că e asemenea cu calitatea umanităţii adevărate restaurate în Hristos şi din puterea ei.

⁶⁴⁸ „A şedea” e scaun de domnie şi de putere poruncitoare. Venind pe pământ ca om, Fiul a venit pentru a împlini voia Tatălui. Acum urcă şi ca om la starea de domnie poruncitoare împreună cu Tatăl. Dar aceasta nu înseamnă o despărţire de oameni, odată ce rămâne om. Dar nu mai e supus slăbiciunilor omeneşti de după păcat, căci le-a biruit cu totul. E omul ridicat în mod desăvârşit deasupra lor. Din puterea şi starea aceasta ne dă şi nouă putere să biruim ispitele, să ne ridicăm peste dependenţele de cele inferioare, să urcăm spre starea de fii şi împreună împăraţi cu El. în viaţa viitoare vom „şedea” şi noi alături cu El, ca fii ai împăratului. Dar tocmai starea de împărat la care S-a ridicat şi ca om îl arată pe Hristos înălţat la treapta Celui ce poate birui cu uşurinţă pe vrăjmaşii celor ce cred în El.

428

(A lui Teodoret şi a unui autor necunoscut) Fiindcă deşi S-a făcut om ca noi şi a fost văzut ca unul dintre noi pe pământ, S-a îmbrăcat în puterea atotcuvenită lui Dumnezeu şi a purtat stăpânirea pe care o are Tatăl însuşi. Căci a doborât pe stăpânitorul veacului acesta, folosindu-Se de puterea atotcuvenită lui Dumnezeu. De fapt, Cuvântul a revenit la chipul de împărat după ce i-a doborât pe vrăjmaşi şi S-a îmbrăcat în armură de război. „S-a îmbrăcat”, zice, „întru putere” (v. 1). Căci S-a luptat pentru noi. Şi a doborât, prin Cruce, căpeteniile şi pe stăpânitorii lumeşti ai întunericului acesta; şi a biruit tronurile şi puterile (cf. Ef. 6,12). Şi ne-a înfăţişat prin Sine pe noi lui Dumnezeu şi Tatăl. Această putere a îmbrăcat-o. Dar pe lângă acestea a îmbrăcat şi măreţia, în ce mod? Deşi făcut om ca noi, ne-a arătat în Sine frumuseţea dumnezeiască. Căci L-am văzut pe El şi în umanitate Dumnezeu⁶⁴⁹.

Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor (v. 4). Cuvântul sfinţilor a ridicat sunet mare şi cu totul deosebit; şi vestirea lor a ieşit, precum s-a scris, în tot pământul (cf. Ps. 18, 5); şi până la marginile lumii cuvintele lor. Socotim că în acestea s-au numit râuri Sfinţii Apostoli, ale căror glasuri, adică învăţături, s-au făcut cunoscute pretutindeni.

(A unui autor necunoscut) Căci împărăţind Domnul şi încingându-Se cu putere şi îmbrăcându-Se în mărire, şi-au ridicat şi râurile glasurile lor. Pentru că Sfânta Scriptură aseamănă de multe ori cuvântul lui Dumnezeu cu un râu şi cu un izvor şi cu un torent. De fapt, psalmistul David a spus undeva: „Râul lui

⁶⁴⁹ Chiar prin umanitatea Lui s-a văzut că e şi Dumnezeu. Desăvârşirea umanităţii Lui n-a putut fi realizată fără purtarea ei de către Ipostasul dumnezeiesc în unire cu dumnezeirea Lui. Dumnezeirea Lui era transparentă prin umanitatea Lui. Curăţenia Lui se hrănea din puterea dumnezeirii din El. Smerenia Lui ca om, din conştiinţa clară a dumnezeirii de care era nedespărţită umanitatea Lui.

429

Dumnezeu s-a umplut de ape” (Ps. 64, 10). Căci Dumnezeu-cuvântul, născut prin fire din Dumnezeu şi Tatăl, „porneşte din El ca dintr-un izvor”⁶⁵⁰.

(A lui Atanasie) N-au tăcut fericiţii ucenici, ci şi-au ridicat glasurile lor, adică au propovăduit în tot pământul taina lui Hristos.

De glasuri de ape multe (v. 5). Precum, zice, ne minunăm de sunetul apelor multe şi al valurilor înălţate ale mării, aşa ne minunăm de doxologia neamurilor. Căci laudă pe Hristos, Mântuitorul tuturor.

Minunat este Domnul întru cele înalte (v. 6). (A lui Atanasie) Deşi „Cuvântul trup S-a făcut”, după cuvântul lui Ioan (In 1,14), şi a purtat chip de rob (c. Filip. 2, 6-8) şi S-a coborât întru smerenie, totuşi şi aşa este în înălţimile cuvenite dumnezeirii şi în chipul de rob e Stăpân.

Psalmul 93

Până când păcătoşii, Doamne? (v. 3) (A lui Atanasie) Cine sunt aceştia? E vădit că fariseii şi cărturarii, care au îndrăznit să-L dispreţuiască pe Hristos.

Pe poporul Tău, Doamne, l-au umilit (v. 5). (A unui autor necunoscut) Au făcut rău cu adevărat moştenirii Tale. Căci nu le-a îngăduit să-L cunoască pe Hristos, nici să se împărtăşească de bunătăţile Lui prin credinţă. Când păstorul unelteşte împotriva oilor şi conducătorul turmei nu are nici o grijă de oi, e chemat Stăpânul turmei să-Şi arate mânia. Aceasta vom afla că au pătimit-o iudeii împreună cu conducătorii lor.

⁶⁵⁰ Fiul şi Cuvântul e râu de viaţă, râul plenitudinii vieţii. în El există virtual raţiunile tuturor lucrurilor şi persoanelor pe care le creează, desăvârşeşte şi le uneşte. El Se naşte din Tatăl prin fire („după fire”). Aceasta nu înseamnă că Se naşte din fiinţa impersonală, ci din fiinţa purtată de Ipostasul Tatălui.

430

Două vini le aduce acest cuvânt. (A altui autor) Căci ei nu nedreptăţesc numai pe cei mai slabi şi care se cuvenea să fie miluiţi, în loc să fie supuşi unor suferinţe de nesuportat aceasta o arată cuvântul „i-au umilit” ci hulesc şi firea preaînaltă, spunând că nu trebuia să poarte ea cele omeneşti, nici să vină la ale noastre. Această idee este a elinilor fără Dumnezeu, care nici nu cunosc pe Cel ce este cu adevărat şi prin fire Dumnezeu, nici nu admit să cugete că El cârmuieşte prin voia Lui toate. Dar unii din Israel s-au îmbolnăvit de această necuminţenie.

Şi au zis: „Nu va vedea Domnul […] înţelegeţi, dar, cei lipsiţi de minte din popor (vv. 7-8). îndemnul din aceste stihuri exprimă certarea şi mustrarea. Căci a spus Solomon: „Fiul meu, nu nesocoti mustrarea Domnului, nici nu slăbi când eşti certat de El. Căci pe care îl iubeşte Domnul îl ceartă şi bate pe tot fiul pe care-l primeşte” (Pilde 3, 11-12). Deci tăria certărilor arată bătaia; judecata naturală ne spune că păcătosul nu e nicidecum mai mic decât făptura. Deci sunt cu adevărat fără de minte şi nebuni cei ce nu cunosc nici măcar atâta faptele naturale, încât le socotesc provenind din gânduri contrare firii; şi nu voiesc să vadă un rost al celor astfel făcute. Ba chiar îndrăznesc să creadă că nu e în ele nici o judecată⁶⁵¹. Ei admit imposibilul, dacă socotesc că Dumnezeu nici nu voieşte să audă de cele spuse, nici să privească la ele, ba nici nu le cunoaşte măcar.

(A lui Diodor) Mustrând Dumnezeu păcatul acestora, nu a adus însă îndată cele ale mâniei, ci ca un bun şi de oameni iubitor şi ca Cel ce nu nesocoteşte bunătatea, le dăruieşte mai degrabă leacul îndreptării şi le îmbie cuvântul învăţăturii, zicând: „înţelegeţi, cei lipsiţi de minte”. E ca şi când ar zice: Fie şi mai târziu, gândiţi-vă măcar acum şi înţelegeţi aceasta în sinea voastră.

⁶⁵¹ Ei socotesc că cercetarea cerută de firea noastră e contrară firii şi nu văd nici un rost în ele şi o raţiune la originea lor. Socotesc că greutăţile ce ne vin nu-şi au originea într-o Persoană care vrea, după păcat, să ne îndrepte prin ele din uşurătatea şi din egoismul nostru păcătos. Ei nu văd nici un rost în ele, deci în tot ce se întâmplă. Nu văd decât o desfăşurare oarbă de întâmplări plăcute şi neplăcute. Numai un Creator şi Cârmuitor personal al lumii făcute pentru persoane dă un sens tuturor.

431

„Cel ce a sădit în alţii urechea, El însuşi nu aude? Cel ce a întocmit ochiul în voi nu vede?”⁶⁵² Cel ce ne-a dăruit toate bunătăţile, El însuşi e lipsit de ele?

Deci, părăsind părerile celor lipsiţi de înţelegere, să ne amintim de autorul Proverbelor, care zice: „Drepte păşiri fă picioarelor tale şi căile tale le îndreaptă” (Pilde 4, 26). Căci căile bărbatului sunt înaintea ochilor lui Dumnezeu şi El priveşte la toţi paşii lui. Cu această simţire să ne trăim viaţa dreaptă şi neprihănită, ca stând sub privirea lui Dumnezeu.

Cel ce îndreaptă neamurile, oare nu le ceartă? (v. 10). (A lui Eusebiu) El voieşte ca cei de pe pământ să se despartă de deşertăciune şi de lucrurile vremelnice, stricăcioase şi pieritoare şi să aleagă în locul lor mai degrabă cele ce sunt neclintite şi rămân şi duc la viaţa veşnică. Iar „gânduri” numeşte aici (c. v. 11) amintirile sau poftele privitoare la orice lucru în care stăruie unii.

Fericit este omul pe care îl vei certa (disciplina) (v. 12). (A unui autor necunoscut) Moise i-a certat (disciplinat) pe cei mai vechi dându-le slujirea Legii, dar nu erau fericiţi. Căci nu aveau dreptatea prin credinţă, nici sfinţenia prin Duhul. Fericiţi cu adevărat sunt cei desăvârşiţi în Hristos, care dobândesc luminarea de la El prin Duhul şi s-au îmbogăţit cu cunoştinţa exactă a tainelor privitoare la El.

Dar în ce mod vei îndrepta (vei cerceta)? Oare prin bătăi? Nu spune aceasta. Ci cum trebuie înţeleasă aceasta, o explică psalmistul, zicând: Şi prin legea Ta îi vei învăţa pe ei (v. 12).

⁶⁵² E un fapt care poate întemeia şi credinţa în Dumnezeu în general. Nu şi-a dat omul singur urechea prin care aude şi ochiul prin care vede. Dar dacă i s-au dat de o putere superioară lui, acea putere nu are în sine auzul şi văzul conştient? Puterea ce le-a dat acestea omului, făcându-l persoană conştientă de sine şi de altele, trebuie să fie şi ea puterea unei Persoane conştiente de Sine şi de altele, Persoană conştientă de Sine şi de toate. El aude şi vede, cu deosebire, pe cel făcut de El ca să audă vorbele altora şi să privească cu iubire la ceilalţi şi la lucruri. Dacă ne îndreptăm cu vorbele noastre spre auzul celor făcuţi ca şi noi şi cu faptele noastre spre văzul celor făcuţi ca şi noi, şi ei se îndreaptă la fel spre auzul şi văzul nostru, nu ne îndreptăm oare cu mult spre auzul şi văzul Celui ce ne-a făcut şi pe noi să vorbim, să lucrăm, să auzim şi să vedem?

432

în zile rele (v. 13). Zile cu adevărat nenorocite şi rele sunt cele ale celor lepădaţi cu totul. Ele îi vor duce la chinul prin foc. Sau cele ale Judecăţii de neocolit.

Până ce se va săpa groapa păcătosului (v. 13). (A altui autor) Celor iubitori de păcat li se va săpa groapă. Căci vor fi trimişi în iad, ca unii ce vor fi pedepsiţi împreună cu Satana.

Că nu va lepăda Dumnezeu poporul (v. 14). (A unui autor necunoscut) Căci n-a îngăduit să fim duşi până la capăt în gropile păcatului, ci ne-a scos şi ne-a mântuit prin harul nerăzbunător, prin care i-a îndreptat pe cei necuvioşi şi i-a izbăvit de orice pată pe cei întinaţi.

Căci a plecat de la noi cu trupul după învierea din morţi, suindu-Se la ceruri şi şezând la dreapta Tatălui. Dar, deoarece este Dumnezeu care pe toate le umple şi cerul e plin de El dar e plin şi tot pământul -, ştim şi credem că este şi acum cu noi, şi prin El dobândim puterea de a birui uneltirile diavolului şi tirania păcatului şi năvala plăcerilor pornite din noi⁶⁵³.

Şi după puţin: Oare, deoarece noi am rămas în lume, iar El S-a suit la Tatăl, S-a despărţit de cei ce-L iubesc? Nicidecum. Căci El însuşi ne-a încredinţat, zicând: „Nu vă voi lăsa orfani, ci voi veni la voi” (In 14, 18). De fapt, a venit la noi trimiţându-ne în locul Său şi ca pe Sine însuşi pe Mângâietorul, adică pe Duhul, Care din Tatăl purcede, dar e propriu şi Fiului însuşi⁶⁵⁴.

Până ce dreptatea se va întoarce la Judecată (v. 15). (A lui Atanasie) Prin „dreptate” înţelege pe Hristos. Iar El, zice, Se va întoarce la Judecată. Căci S-a înălţat după ce a călcat moartea şi S-a

⁶⁵³ Şade în calitate de împărat de-a dreapta Tatălui şi ca om, întrucât a învins toate neputinţele trupului. Are şi în trup puterea împărătească. Şi ca atare ne ajută şi pe noi să biruim ispitele, să ne facem împăraţi peste noi. La această stare a ajuns răbdând crucea, sau aducându-Se Jertfă ca Arhiereu. Calitatea de împărat urmează, deci, celei de Arhiereu. Şi amândouă ne ajută să ne mântuim, sau să devenim şi noi împăraţi prin jertfa noastră.

⁶⁵⁴ Tâlcuitorul precizează aici clar relaţia deosebită a Duhului cu Tatăl şi cu Fiul. El purcede din Tatăl, dar e şi al Fiului, pentru că vine în Fiul şi luminează din Fiul Tatălui, ca Duh al Fiului, dând Tatălui o şi mai mare bucurie de Fiul. Duhul vine, pe de o parte, în locul Fiului, dar în aşa fel că în El avem, pe de altă parte, pe Fiul. Sunt şi uniţi, şi distincţi.

433

suit la Tatăl şi Dumnezeu din ceruri, dar Se va întoarce la vremea Sa la Judecată şi împreună cu El toţi cei drepţi cu inima, adică sfinţii.

Dreptatea este însuşi Mântuitorul şi Domnul tuturor⁶⁵⁵. Aşa îl numeşte pe El Dumnezeu şi Tatăl prin Sfinţii Proroci, zicând: „Se apropie degrabă dreptatea Mea şi mila Mea se va descoperi” (Is. 51, 5).

Şi după puţin: Se va întoarce la Judecată, adică va veni din cer întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri ca să judece pământul întru dreptate. Căci atunci, zice, „când dreptatea se va întoarce la (întru) Judecată, vor fi având-o pe ea” (v. 15), adică aproape de ea şi în jurul ei, sau împreună cu ea, toţi cei drepţi cu inima, adică drepţii⁶⁵⁶.

Cine se va scula cu Mine împotriva celor ce s-au făcut răi? (v. 16). (A unui autor necunoscut) Cine se va scula cu Mine, zice, la lupta împotriva celor ce s-au făcut răi? Sau cine va sta alături de Mine împotriva celor ce au lucrat fărădelegea? Acest cuvânt nu este al celor neştiutori, ci al celor ce ştiu bine şi au crezut că vor numaidecât şi totdeauna pe Hristos alături de ei şi că El îi va izbăvi şi îi va arăta superiori strâmbătăţii vrăjmaşilor.

Dacă am zis: „S-a clătinat piciorul meu” (v. 18). (A unui autor necunoscut) Vorbeşte aici nu de piciorul trupului (să nu-l înţelegi pe acesta), ci de pornirea cugetării şi de voinţa sufletului, prin care venim la fiecare din cele ce le facem. Căci fiecăruia dintre noi i s-a încredinţat cârma cugetării sale. Deci iubitorul curăţiei (castităţii) şi cel ce se nevoieşte cu înfrânarea preaiubită

⁶⁵⁵ Nici o virtute, nici o faptă nu stă de sine. Ci are izvorul în persoană, este manifestarea persoanei. Virtutea desăvârşită îşi are izvorul în Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Prin El Se arată Dumnezeu lumii. El e Izvorul dreptăţii ca totalitate a virtuţilor. El e în toate. Nici o cugetare strâmbă, mincinoasă, nici o dispoziţie lipsită de bunătate nu este în El, nu vine din El. El e Dreptul, El e dreptatea ipostaziată prin excelenţă. Dreptatea Lui nu exclude mila Lui, dacă ea cuprinde toate virtuţile ca un întreg armonios.

⁶⁵⁶ Cei ce au în ei dreptatea îl au în ei pe Hristos dacă dreptatea este personificată în Hristos. Ei vor veni, astfel, cu El, când El Se va întoarce să-i judece pe oameni, dacă au ţinut dreptatea pe care le-a dat-o la prima venire sau dacă au rămas spiritual cu El şi au crescut spiritual în El.

434

de Dumnezeu se clatină adeseori, prin lucrarea vătămătoare a Satanei, spre plăceri necuvenite. Dar Dumnezeu îl apără şi îl mântuieşte.

Mângâierile Tale au veselit sufletul meu (v. 19). Dumnezeu îi mângâie pe cei ce se ostenesc pentru virtute, pe cei ce se obosesc pentru viaţa binecredincioasă, pe cei ce voiesc să înfăptuiască o vieţuire plăcută Lui, pe cei ce mortifică mişcarea trupului şi se luptă împotriva voilor lor până când ajung la ceea ce se străduiesc.

Nu va sta împreună cu Tine scaunul fărădelegii (v. 20). îl numeşte „fărădelege” pe Satana. Căci este născocitorul şi învăţătorul fărădelegii şi al păcatului. Iar scaunul (tronul) înseamnă conducerea sau stăpânirea⁶⁵⁷. Deci, Stăpâne, este cineva atât de neştiutor şi de nepriceput, încât să-şi închipuie şi să admită cu mintea că tronul fărădelegii, sau tirania şi stăpânirea diavolului, e comun cu tronul împărăţiei Tale (sau părtaş la el)? Să nu fie, zice. Căci eşti singur Dumnezeu şi Domn al puterilor şi stăpâneşti peste toate împreună cu Tatăl Tău⁶⁵⁸.

(A unui autor necunoscut) Satana alipeşte o închipuire de osteneală de orice poruncă a lui Dumnezeu. Căci nu lasă pe cei ce voiesc să dobândească virtutea să o poată face cu uşurinţă, ci unelteşte împotriva ei şi o defaimă, şi caută să atragă în gropile fărădelegii pe cei ce voiesc să înfăptuiască o viaţă curată şi potrivită legii. Deci „alipeşte închipuirea unei osteneli de orice poruncă”, luptându-se astfel împotriva poruncilor dumnezeieşti şi nelăsându-i pe oamenii buni să le îndeplinească⁶⁵⁹. Ci

⁶⁵⁷ Dacă virtutea este expresia Persoanei şi lucrării lui Hristos, fărădelegea este personificată în Satana. Nici ea nu stă de sine.

⁶⁵⁸ Stăpânirea Satanei nu este stăpânire propriu-zisă. Căci stăpânul altora trebuie să fie în primul rând stăpân peste toate ale sale. Trebuie să fie liber de orice altceva. Diavolul e robul răului. Cei păcătoşi sunt împreună robi cu el pentru că nu-şi întăresc libertatea împărtăşindu-se de libertatea lui Hristos dumnezeu-Omul. în iad toţi sunt robiţi răului, în frunte cu Satana şi cu demonii lui.

⁶⁵⁹ Răul e în mare parte şi un produs al închipuirii. Omul îşi închipuie că nu poate face binele, că e greu să-l facă. îşi închipuie că nu e o bunătate supremă ca Persoană. Născoceşte tot felul de forme ale răului. Răul nu are consistenţa existenţei obiective, ci e produsul închipuirii persoanei.

435

înăspreşte mai vârtos calea evlaviei, care e foarte netedă şi uşor de străbătut celor ce voiesc să păşească pe ea.

Ei vor vâna sufletul dreptului (v. 21). (A unui autor necunoscut) Căci demonii răi şi ispititori şi, împreună cu ei, oamenii nedrepţi şi întinaţi şi urători de Dumnezeu uneltesc împotriva sfinţilor, voind ca aceia să cugete ca şi ei. Şi le întind multe feluri de curse. Dar, cum spune Solomon: „Nu va prinde cel viclean cele vânate” (Pilde 12, 28). Căci scapă şi mântuieşte Dumnezeu pe cei ce I se predau Lui, încât bucurându-se ei de aceasta, spun: „Sufletul nostru a fost scăpat ca o vrabie din cursa celor ce o vânează. Cursa a fost zdrobită şi noi am fost scăpaţi” (Ps. 123, 7).

Şi după puţin: Vânat-au sufletele sfinţilor şi curse le-au întins lor demonii vicleni şi ispititori şi însuşi Satana, căpetenia lor. Căci uneltesc împotriva fiecărui sfânt şi scrâşnesc din dinţi împotriva celor ce obişnuiesc să se facă bineplăcuţi. Fiindcă s-a scris: „Cuvintele lui sunt alese” (c. Avac. 1,16).

Psalmul 94

Veniţi să ne bucurăm de Domnul (v. 1). (A lui Teodor) Cei ce spun acestea cheamă la însoţire cu ei pe cei ce s-au despărţit de ei. Căci nu celor de faţă, ci celor despărţiţi li se potriveşte chemarea „veniţi”. Iar Israel s-a despărţit în oarecare fel nu prin distanţe spaţiale, ci prin nesupunerea cu cugetul. Deci li se spune: „Veniţi”, părăsiţi neînfrânarea şi lepădaţi nesupunerea, ca „să ne bucurăm de Domnul”, adică să primim credinţa în El şi să moştenim împărtăşirea de darurile Lui, care ne hărăzeşte înfierea; împărtăşirea de Duhul Sfânt, iertarea păcatelor şi împărăţia cerurilor.

(A unui autor necunoscut) Chemarea aceasta este un glas de biruinţă, îndreptat împotriva vrăjmaşilor care au căzut şi a duşmanilor doborâţi. Veniţi să ne bucurăm de Mântuitorul şi Răscumpărătorul. Căci a izbăvit pe Israel şi pe cei din neamuri

436

de sub stăpânirea diavolului, de sub tirania vrăjmaşilor, de păcate şi vini. I-a scăpat de Legea care osândeşte şi supune la pedepse pe cei ce au păcătuit. A îndreptat (îndreptăţit) prin credinţă pe elini şi iudei şi celelalte neamuri.

Să râdem de Satana, să-l ocărâm ca pe cel ce zace căzut, să sărim în jurul fiarei spurcate, prinsă în cursa din care nu poate scăpa.

Că Dumnezeu mare este Domnul (v. 3). (A unui autor necunoscut) Oare spune că e mare în comparaţie cu alţii mici? Nu spune aceasta, ci mai degrabă că însuşirea mărimii se cuvine numai lui Dumnezeu cel după fire. Căci El este cu adevărat însăşi slava şi mărimea fără asemănare⁶⁶⁰. Iar că Dumnezeu mare este Hristos, şi că aşa a fost numit de Scripturile de Dumnezeu insuflate, ne va încredinţa fericitul Pavel, zicând: „Aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei fericitului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Tit 2,13).

(A lui Diodor) Şi pe care îi numeşte dumnezei? Oare pe cei cu nume mincinos? Nu spune aceasta. Ci pe cei din cer şi de pe pământ, adică puterile raţionale şi de sus şi pe sfinţii ce sunt pe pământ, cărora li s-a dat numele de dumnezei de către Cel ce e dincolo de toţi, din pricina cinstei şi a slavei. Aşa aminteşte de ei şi psalmistul, zicând: „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit” (Ps. 49,1), şi cele următoare.

înălţimile munţilor ale Lui sunt (v. 4). (A unui autor necunoscut) Care sunt „înălţimile munţilor”? Sunt cele ridicate prin slavă şi preavestite ale celor din ceruri: începătorii, scaune, puteri, stăpânii, domnii, arhangheli şi serafimii înşişi. Dar toate acestea sunt ale Lui. Căci El ca Fiu şade împreună cu Tatăl, iar acelea

⁶⁶⁰ Dumnezeu este Binele suprem, mai presus de orice asemănare. Binele nu poate fi decât personal, adică o Persoană care iubeşte desăvârşit o altă Persoană împreună cu o a Treia şi e iubită de Aceea împreună cu a Treia. Binele suprem e generozitatea în nici un fel împuţinată a Persoanei faţă de alte Persoane, ca manifestare a existenţei, care nu se teme de o împuţinare prin această generozitate. Binele suprem e existenţa conştientă nemărginită. Acesta e Dumnezeu. Dar plinătatea nesfârşită a existenţei e nedespărţită de slavă. II slăveşti pe Cel ce te iubeşte şi ţi Se dăruieşte fără zgârcenie.

437

stau de faţă slujind (liturghisind) Lui şi încununându-L cu preamăriri (doxologii).

Că a Lui este marea (v. 5). (A altui autor) Observi că îl declară Stăpânul tuturor? Cum îi admirăm pe împăraţii de pe pământ? îi numim stăpâni ai pământului şi ai mării. Dar măsurându-le laudele până la acestea, nu spunem că ei au fost şi făcătorii stihiilor. Căci aceasta I Se cuvine numai lui Dumnezeu cel peste toate. Căci El este Făcătorul şi Meşterul tuturor. Să vină, deci, cei rătăciţi şi să vadă lumina adevărului; să recunoască împreună cu noi pe Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om⁶⁶¹. Să mărturisească faptul că e şi Dumnezeu, şi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

Veniţi să ne închinăm şi să cădem (v. 6). (A lui Teodor) Când vedeţi, zice, apărut în chipul nostru, adică în forma omenească, pe împăratul şi Domnul tuturor, pe Dumnezeu-Cuvântul împreună şezător cu Tatăl, să nu ignoraţi iconomia, să nu vă feriţi să vă închinaţi Lui, să nu refuzaţi să cădeţi înaintea Lui. Să recunoaşteţi mai degrabă că El este Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Lui⁶⁶².

⁶⁶¹ Fiul lui Dumnezeu are în Sine toate raţiunile, putând crea o lume raţională şi fiinţe raţionale, îngereşti şi omeneşti, care pot cunoaşte lucrurile care formează o lume armonizată prin raţiunile lor. El Se poate face şi Subiectul firii omeneşti înzestrate cu raţiunea cunoscătoare a tuturor. Dacă El poate cunoaşte raţiunile tuturor ca Cel ce le-a creat, omul le poate cunoaşte ca cel ce e făcut după chipul Raţiunii ipostatice supreme, recunoscându-se pe sine făcut de acea Raţiune şi lucrurile ca nefăcute de el, ci de Raţiunea ipostatică creatoare. Acea Raţiune ipostatică creatoare se poate face şi Subiectul raţiunii umane create de El, pentru a cunoaşte toate cele create dintr-o intimitate maximă şi solidaritate cu ele şi cu toate subiectele create în această intimitate şi solidaritate cu ele, cu subiectele care le cunoaşte şi dintr-o trăire interioară a lor, producătoare de bucurie şi pătimire. Rămâne în această trăire intimă a lor până la moarte amestecată şi cu durerea, după aceea numai într-o trăire a bucuriei, a fericirii de-a fi şi ca om Fiu al Tatălui spre a-i face şi pe oameni să se simtă aşa.

⁶⁶² Dacă Hristos n-ar fi şi Dumnezeu şi Om, n-am fi poporul Lui. Şi El n-ar fi nici mai presus de noi şi puternic în a ne ajuta, nici Cel ce ni S-a făcut din iubire atât de apropiat. Întrupându-Se, S-a făcut apropiat nouă, dar a rămas şi în stare să ne ajute; Şi-a pus iubirea şi atotputernicia Sa în relaţia de maximă intimitate şi relaţie în stare să ne ajute fără să ne desfiinţeze. Cel Atotputernic

438

Astăzi, de veţi auzi glasul Lui (v. 8). (A lui Eusebiu) Ce înseamnă „astăzi”? E timpul în care Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu S-a făcut om⁶⁶³. Căci atunci toţi au auzit glasul Lui. Fiindcă n-a grăit către noi printr-un sfânt oarecare; şi nici n-a venit la noi în felul prorocilor, ci ca Dumnezeul şi Domnul tuturor.

Patruzeci de ani am fost supărat (v. 11). (A lui Eusebiu) Cei din Israel n-au voit să ia aminte la ameninţări, nici n-au voit să depărteze ameninţarea prin pocăinţă. De aceea nu au ajuns în pământul făgăduit părinţilor. Căci acel pământ l-a numit „odihna Lui” (c. v. 12).

Psalmul 95

Cântaţi Domnului cântare nouă (v. 1). (A lui Eusebiu) Toate s-au făcut noi în Hristos şi cele vechi au trecut (c. II Cor. 5,17). Şi întru noi s-a împlinit cuvântul din Cartea Psalmilor: „[…] înnoi-se-va ca a vulturului tinereţea ta” (Ps. 102, 5). Căci ne-am înnoit în Hristos, „dezbrăcându-l pe omul cel vechi, care se strică după poftele amăgitoare, şi îmbrăcându-l pe cel nou, care se înnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit” (c. Ef. 4, 21-22, 24; Col. 3, 9-10)⁶⁶⁴.

ni S-a făcut atotiubitor, atotsolidar, atotdelicat, atotintim cu noi. Putem „plânge” înaintea Lui, cum spune psalmistul în continuare, căci ni S-a făcut Fratele care ne înţelege durerea, dar a rămas şi în puterea Lui supremă în care ne poate ajuta. Căci pornirea de-a plânge vine în creatură tot din trebuinţa legăturii cu Dumnezeu. Şi cu această trebuinţă a făcut-o Dumnezeu-Cuvântul însuşi.

663 Dacă n-ar exista timpul, în care omul se pregăteşte pentru veşnicia fericită, în comunicare cu existenţa plenară a lui Dumnezeu, nu S-ar fi făcut Fiul lui Dumnezeu om. El a venit în istorie ca să participe la viaţa istorică, temporală a omenirii, să o ajute în înaintarea spre veşnicie.

⁶⁶⁴ Cuvintele Fiului lui Dumnezeu sunt valabile în tot timpul istoric. în toate timpurile, cuvintele Lui par a fi spuse „astăzi”. El e în fiecare timp cu noi. Pe El îl întâlnim în fiecare timp, care e pentru noi „azi”. El e prin aceasta şi temporal, şi veşnic. Omul care caută numai plăcerile trupului nu găseşte nimic nou. Omul care caută plăceri egoiste se învecheşte, se plictiseşte în singurătatea ce şi-o pricinuieşte. Numai generozitatea faţă de alţii şi comuniunea cu ei îi aduc mereu stări noi, fericite. Dar puterea acestei generozităţi şi comunicări nu-i poate veni decât din legătura cu Hristos. Şi mai ales El îi este izvor de bucurii noi, în El i se deschid orizonturi mereu noi.

439

Binevestiţi din zi în zi mântuirea Lui (v. 2). „A Lui”, adică a Cui? E vădit că a lui Dumnezeu şi Tatăl. Iar al Lui este Fiul, despre Care zice către noi printr-unul din Sfinţii Proroci: „Se apropie degrabă dreptatea Mea şi mila Mea se va descoperi. Iar mântuirea Mea va arde ca o făclie” (Is. 56,1; 62,1). îl numeşte „dreptate şi milă” pe Fiul. Căci prin El am fost miluiţi şi am învăţat toată calea dreptăţii⁶⁶⁵.

Şi după puţin: „din zi în zi” se spune în loc de „în toată ziua”. E ceea ce au şi făcut fericiţii ucenici. Căci n-au lăsat nici un timp în care să nu străbată toate ţările şi cetăţile, binevestindu-L pe Domnul, şi să nu împlinească slujbă sfântă a propovăduirii dumnezeieşti. Au vestit celor de pretutindeni cele slăvite ale Lui, lucrurile minunate ale Lui, adică marile fapte ale Lui săvârşite în chip minunat.

Că mare este Domnul şi lăudat foarte (v. 4). (A unui autor necunoscut) Mare este cu adevărat Domnul nostru şi măreţia Lui preadumnezeiască e mai presus de toate. Nimeni nu este deopotrivă şi deofiinţă cu El. Căci Unul este Fiul adevărat şi prin fire al lui Dumnezeu şi Tatăl şi încununat de măririle Celui ce L-a născut. De aceea e şi lăudat foarte, adică proslăvit de duhurile de sus şi din ceruri şi de cei ce sunt pe pământ. Deci cântarea cea nouă ne învaţă pe lângă cele spuse că Domnul e mare şi lăudat foarte şi pe lângă acestea înfricoşător şi mai presus de toţi dumnezeii. E mare ca Cel ce este Cuvântul lui Dumnezeu şi Făcătorul tuturor; iar înfricoşător nu tuturor, ci celor socotiţi odinioară dumnezei (zei), adică demonilor răi, pe care i-a doborât,

⁶⁶⁵ Fiul lui Dumnezeu S-a făcut din milă om, restaurând firea omenească în dreptate (în starea cuvenită) din puterea ce i-a dat-o prin asumarea ei ca fire a Ipostasului dumnezeiesc, putere ce s-a comunicat şi celor cu care S-a făcut Frate în umanitate. La baza dreptăţii noastre stă mila şi dreptatea Lui.

440

golindu-i de uneltirea împotriva oamenilor. De aceea, ca să nu socoteşti că s-a spus că e înfricoşător sfinţilor, care sunt numiţi şi ei dumnezei, a adăugat în chip necesar: Că toţi dumnezeii neamurilor sunt draci (v. 5). Domnul însă este mare şi lăudat foarte⁶⁶⁶.

Dumnezeii neamurilor sunt draci (v. 5). (A altui autor) Adică duhuri rele şi necurate, care răpesc pentru ei slava lui Dumnezeu şi aştern ca un praf ceaţa neştiinţei pe minţile oamenilor, ca nu cumva, văzând, să cunoască pe Făcătorul şi Domnul tuturor⁶⁶⁷. Deci se cuvine ca noi cei ce am fost luminaţi şi ne-am îmbogăţit cu cunoştinţa adevărului, să le arătăm lor pe Cel ce nu-L cunoşteau, zicând: Iar Domnul a făcut cerurile (v. 5). Căci Făcătorul se vede în mod asemănător din măreţia faptelor şi a creaturilor Lui (cf Rom. 1, 20). Dumnezeu e văzut prin natură, dar nu poate vedea cineva ce e El după fire (cf. In 1, 18)⁶⁶⁸. Dar din frumuseţea făpturilor şi din podoaba zidirii văzute se vede slava Lui mai presus de fire (cf Rom. 1, 20).

Mărturisire (proslăvire) şi frumuseţe înaintea Lui (v. 6). (A lui Eusebiu) Ce înseamnă „înaintea Lui”? Sau ce vrea să spună stihul acesta? Pe nimeni nu binevoieşte, zice, să-l privească dacă, neavând în minte şi în inimă frumuseţea duhovnicească, nu ştie să mărturisească, adică să proslăvească potrivit cu mărirea

⁶⁶⁶ Socotiţi fiind zei forţele naturii sau patimile omeneşti în gradul culminant (Venus — zeiţa erosului; Marte — zeul războiului; Mercur — zeul comerţului), ei sunt, de fapt, demoni, nefiind, pe de o parte, mai presus de forţele lumii, iar pe de altă parte, fiind stăpâniţi de patimii în gradul cel mai accentuat. Dumnezeu cel adevărat e cu atât mai presus de natură, cu cât e mai liber de patimi şi izvorul bunătăţii. Ca nedependent de nici o lege a naturii, El e cu adevărat mare, iar ca nestăpânit de patimi, liber de orice reproş şi vrednic de toată lauda.

⁶⁶⁷ Tâlcuitorul II numeşte mereu pe Dumnezeu „Domnul tuturor”. Dacă cineva nu I-ar fi supus, sau ar fi ceva de care depinde El, ar fi limitat în putere, şi Dumnezeu ar fi acel ceva. Dumnezeu este liber de toate şi Stăpân absolut al tuturor. Chiar existenţa lor depinde în întregime de El. Deci El e totodată Creatorul tuturor din nimic, neavând nevoie de ceva ca să le creeze. Tot ce există deosebit de El trebuie să fie creat de El.

⁶⁶⁸ Dumnezeu nu poate fi una cu creaturile, sau cu ceva din ele. Dumnezeu e una cu Cel ce le-a creat pe toate. E Stăpânul lor infinit mai presus de ele. Creaturile depind una de alta şi toate de Cineva care nu depinde de nimic, ci e Stăpânul tuturor.

441

ei şi cu vrednicie slava Lui. Aceasta înseamnă „mărturisire şi frumuseţe înaintea Lui”.

Aduceţi jertfe şi intraţi în curţile Lui (v. 8). Pe ce cărare, mergând, se poate intra? Evident, prin credinţă. Căci ea este introducerea în mântuire. Şi după puţin: Şi prin ce jertfă? O aminteşte fericitul Pavel, zicând: „[…] înfăţişaţi trupurile voastre jertfă curată, bine plăcută lui Dumnezeu, slujbă cuvântătoare a voastră” (Rom. 12, 1)⁶⁶⁹.

Judeca-va popoare întru dreptate (v. 10). A judecat Domnul popoare întru dreptate, a mântuit pământul de sub cer, a scos din mâinile diavolului, a eliberat din tirania demonilor, a îndreptat prin credinţă pe cei amăgiţi odinioară prin supunerea sub jugul lui, i-a făcut pe sfinţi închinători, a osândit la pieire pe Satana şi pe îngerii lui.

Să se clatine marea (v. 11). Când auzi în acestea despre mare, să nu înţelegi că e indicată cea văzută, ci alta, adică spaţiul pământesc, sau toată lumea şi pe cei din ea.

Să se veselească cerurile (v. 11). (A lui Atanasie) Satana, începătorul răului, semănătorul zâzaniei, născocitorul şi învăţătorul a toată răutatea, a înrăit spre moarte firea omenească la început prin neascultarea lui Adam. Dar a refăcut-o iarăşi spre nestricăciune Făcătorul tuturor, desfiinţând moartea în Hristos şi înlăturând păcatul din lume⁶⁷⁰. De aceea, porunceşte să se veselească

⁶⁶⁹ Nu putem să nu îl cunoaştem pe Dumnezeu din natura dependentă de altcineva. Dar ce este El în Sine nu putem cunoaşte. Expresia „slujbă cuvântătoare” a fost luată din Sfânta Liturghie. Trupul omenesc e cuvântător, nu ca trupurile animalelor. El slujeşte, dar se şi jertfeşte, mergând de la osteneala pentru Dumnezeu până la primirea morţii pentru El şi pentru semeni, când se cere. El e „cuvântător” pentru că prin el vorbeşte persoana conştientă. Dar logike latreia se poate traduce şi ca „slujbă sau jertfă raţională”, sau conştientă şi liberă, care se aduce de bunăvoie, spre deosebire de jertfele de animale. Cea mai înaltă jertfă cuvântătoare e trupul lui Hristos. Prin El vorbeşte ca om însuşi Fiul lui Dumnezeu făcut om. El a intrat în cea mai intimă interioritate a lui Dumnezeu cu Jertfa Lui, sau cel mai adânc în „curţile Lui”.

⁶⁷⁰ Păcatul n-a mai rămas în lume, după Hristos, ca o fatalitate cu neputinţă de învins de om. Oamenii au acum puterea să scape de păcat prin unirea în credinţă cu Hristos. Prin aceasta ei scapă de moartea spirituală veşnică şi pot învia cu trupul.

442

sărbătorind cei ce se află în cer şi toţi cei de pe pământ Duhul Sfânt zicând: Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul (v. 11).

Atunci se vor bucura toţi copacii pădurii (v. 12). Nu spunem că se pot bucura copacii nesimţitori. Cuvântul se referă mai degrabă la sfinţi, care zice că se bucură şi mai mult când luminează în lume Hristos.

Că vine să judece pământul (v. 12). Căci va veni, folosindu-Se de o hotărâre sfântă şi potrivită lui Dumnezeu, şi va osândi fiara începătoare a răului şi va trimite focul neadormit⁶⁷¹. Dar îi va izbăvi pe cei ce au ajuns sub el, adică pe noi, şi ne va îndrepta prin credinţă.

Psalmul 96

Lui David, când a fost restabilit pământul. Adeseori de Dumnezeu insuflata Scriptură îl numeşte „David” pe Hristos, Care S-a născut după trup din sămânţa lui David, precum îi numeşte „Israel” pe cei din Israel şi „Iacob” pe cei din Iacob. Deci, psalmul, cântându-l pe David (lui David), îl cântă pe Hristos cel după trup. Dar când îl cântă şi pentru care fapte? Când I s-a redat Lui pământul.

Şi după puţin: Ni S-a arătat nouă Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu, a oprit tulburările, a restabilit pământul. Şi în ce mod, ne va învăţa psalmul zicând: Domnul a împărăţit, să se bucure pământul, să se veselească ostroave multe (v. 1). Aşa s-au restabilit cele ale noastre⁶⁷². Căci a împărăţit Hristos. Şi aceasta s-a făcut pricină sărbătorii.

⁶⁷¹ Expresia „foc neadormit” arată un foc al conştiinţei chinuitoare. El e un chin care nu are nici o clipă de întrerupere. Dar în acest chin nu e o pocăinţă. Căci aceasta i-ar scăpa pe cei supuşi lui. Ei sunt arşi continuu de propria răutate, de invidia faţă de cei aflaţi în fericire, de ura faţă de Dumnezeu.

⁶⁷² Iisus Hristos a însemnat restaurarea omului. Căci pământul nu e decât prelungirea noastră, mediul existenţei noastre. Pământul ţine de noi. Restabilindu-ne, se restabileşte pământul.

443

Dreptatea şi judecata sunt opera Lui (v. 2). (A unui autor necunoscut) a împărăţit Hristos peste tot ca să îi îndrepte prin credinţă pe cei aflaţi în păcat. Dar S-a folosit şi de o judecată potrivită lui Dumnezeu şi iubitoare de bine. Căci n-a îndreptat din faptele dreptăţii, ci după mare mila Lui (cf. Ps. 50,1; Tit 3, 5)⁶⁷³. Dar ne-a îndreptat şi din apă. Prin ce apă? E vădit că prin cea sfântă a Tainei în care a fost zdrobit şi călcat, ba mai vârtos a şi fost nimicit balaurul cu multe capete şi puterile cele rele ale lui.

Foc va merge înaintea Lui (v. 3). (A altui autor) Numeşte „foc”, fără îndoială, nu pe acesta sensibil, nici flacăra văzută, ci puterea dumnezeiască şi de nebiruit, de neînfrânt şi de neocolit, care îi topeşte ca un foc pe vrăjmaşii Lui. Aceştia erau, înaintea altora, dracii vrednici de osândă şi stăpânul haitei lor. Căci nu era cu putinţă să fie scăpaţi altfel cei de pe pământ ajunşi sub el, decât dând drumul asupra lui mâniei Sale arzătoare şi nimicitoare. Deci, aşa a scăpat pe cei ajunşi sub el, i-a mântuit pe cei din robie, i-a izbăvit pe cei amăgiţi şi i-a chemat la lumina adevărului.

Luminat-au fulgerele Lui lumea (v. 4). (A unui autor necunoscut) Căci s-a arătat lumina lui Hristos celor de pe tot pământul şi a luminat inimile tuturor.

Şi după puţin: Fericitul psalmist numeşte în acestea „fulgere” ale lui Hristos pe cei ce săvârşesc slujba dumnezeiască şi evanghelică a propovăduirii, adică pe Apostoli şi Evanghelişti, cărora însuşi Hristos le-a spus: „Voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5,14). Lumina adevărată este însuşi Fiul, Care luminează toată zidirea raţională (cuvântătoare) (cf. In 1, 9). Dar, deoarece s-au făcut părtaşi luminii de la El, se numesc şi ei lumina lumii. Deci, aceşti săvârşitori ai sfintei slujiri a propovăduirii s-au făcut ca

⁶⁷³ La nota 665 am menţionat că la baza dreptăţii în care a restabilit Hristos firea omenească stă mila Lui, datorită căreia S-a întrupat. Aşadar, omul n-a fost îndreptat prin faptele lui. Aceasta i s-a cerut în Vechiul Testament, dar n-a putut-o face. Dar aceasta nu înseamnă că îndreptarea omului a fost doar o achitare juridică a lui, fără o restaurare a lui. Fiul lui Dumnezeu l-a restaurat din milă pe om în mod real, dându-i în unirea cu Sine puterea să fie un om nou. Acesta e sensul larg cuprinzător al „îndreptării”, nu cel protestant, unilateral juridic. Aceasta se vede şi din ceea ce se spune în continuare despre zdrobirea puterii răului.

444

nişte fulgere care străbat pământul de pretutindeni, comunicând lumina dumnezeiască şi spirituală inimilor celor învăţaţi tainic de ei.

Văzut-a şi s-a clătinat pământul (v. 4). (A unui autor necunoscut) „Văzut-a” e în loc de „privit-a”. Căci după ce a spus înainte că fulgerele Lui au luminat lumea, arată îndată cât folos a adus pământului trimiterea de către Hristos a Sfinţilor Apostoli şi Evanghelişti, la ale căror învăţături tainice a privit pământul. Dar şi aceasta este o operă a lui Hristos, Mântuitorul tuturor.

Munţii ca ceara s-au topit (v. 5). Numeşte „munţi” înaltele şi mândrele puteri ce se împotrivesc lui Hristos sau pe stăpânitorii întunericului acesta, asemănaţi pentru multa lor mândrie cu munţii. Pe acestea le-a topit Mântuitorul ca ceara, atingându-Se de ei ca focul de ceară.

Vestit-au cerurile dreptatea Lui (v. 6). (A altui autor) Numeşte aici „ceruri” nu cerul văzut, ci pe cei ce sunt în ceruri, adică pe sfinţii îngeri. Aceştia vestesc dreptatea lui Dumnezeu şi Tatăl. Căci i-a mântuit pe cei de pe pământ îndreptându-i în credinţa cea în Hristos. Şi aşa s-a umplut pământul de slava Lui.

Dar fiindcă şi virtutea făptuitoare se numeşte de multe ori dreptate, pe aceasta numai cerurile ştiu să o vestească în chip real, adică bărbaţii drepţi. Căci dreptul vesteşte credinţa arătată, credinţa lui fiind socotită ca dreptate (Rom. 4, 5).

Închinaţi-vă Lui, toţi îngerii Lui (v. 8). (A unui autor necunoscut) Cui li se porunceşte să se închine? E vădit că lui Hristos cel Unul-Născut făcut om. „Căci când aduce pe Întâiul-Născut în lume, zice: «Şi să I se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” (Evr. 1, 6). În chip necesar a vorbit aici de închinarea îngerilor, ca să nu ne ruşinăm să I ne închinăm Lui ca lui Dumnezeu, Căruia I se închină înşişi îngerii; şi totodată ca să cunoaştem că cei ce ne închinăm lui Dumnezeu urcăm la treapta îngerilor. Pe lângă acestea, (să cunoaştem) că îngerilor le e propriu să se închine, nu să li se închine (alţii)⁶⁷⁴. Deci, demonii, căzând de la această demnitate a

⁶⁷⁴ Faptul că îngerii se închină lui Dumnezeu arată că ei nu sunt emanaţii ale Lui, în sensul panteismului emanaţionist al lui Plotin. Ei au conştiinţa lui Dumnezeu şi a relaţiei lor cu El, Creatorul lor, Căruia îi datorează existenţa. Deşi creaţi, sunt cinstiţi cu capacitatea unei relaţii directe cu Dumnezeu. Dar şi oamenii, când I se închină lui Dumnezeu, arată că au conştiinţa despre Dumnezeu ca despre Creatorul lor şi capacitatea unei relaţii directe cu El, asemenea îngerilor. Oamenii nu sunt dependenţi de îngeri ca de suprema existenţă. Pentru toate fiinţele conştiente, suprema existenţă e Dumnezeu. Mai sus de Dumnezeu nu e nimic, căci nici îngerii, nici oamenii nu aspiră spre ceva mai înalt decât El. îngerii şi oamenii sunt creaţi, dar au primit în ei aspiraţia după relaţia cu Absolutul creator şi capacitatea ei. Pe aceasta se bazează şi faptul că Fiul lui Dumnezeu Se poate face om. Hristos ne arată în Sine relaţia deplină dintre Dumnezeul absolut şi umanitate, fără să se confunde. Dumnezeu întăreşte prin aceasta umanitatea, arătându-Şi capacitatea unei negrăite iubiri şi libertăţi.

445

îngerilor, vor putea să facă să li se închine alţii, dar prin amăgirea celor ce li se închină⁶⁷⁵.

Auzit-a şi s-a veselit Sionul (v. 8). (A unui autor necunoscut) În acestea cuvântul pare să vrea să ne arate întâia chemare a iudeilor, pe care Şi-a făcut-o şi Hristos întâia⁶⁷⁶. Aceasta a spus-o şi odinioară prin glasul lui David, zicând: „Eu am fost pus de El împărat peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, ca să vestesc porunca Domnului” (Ps. 2, 6). Adică El va face cunoscută voia cea bună a lui Dumnezeu şi Tatăl⁶⁷⁷.

Lumina a răsărit dreptului (v. 12). (A unui autor necunoscut) Spune „a răsărit” în loc de „răsare”. Căci oricui, dacă e bun şi

⁶⁷⁵ A se închina cineva lui Dumnezeu înseamnă a cunoaşte că e un Dumnezeu absolut, dar poate fi în relaţie cu El. Aceasta e o capacitate şi o demnitate: a nu se închide în sinea sa (demonul), sau în lume (omul). Necunoscându-L pe Dumnezeu ca existenţă absolută, demonul nu numai că nu I se poate închina Aceluia, ci vrea chiar ca oamenii să i se închine lui, amăgindu-se pe sine şi pe ei. înseamnă a-şi da iluzia că e absolutul, dar închizându-se în îngustimea lui şi în răutatea egoistă a mândriei; a se face zeu mincinos; a amăgi creatura (umană) să se închine lui ca unei alte creaturi. Aceasta nu o face îngerul. El ne deschide vederea spre Dumnezeu cel necreat şi creator.

⁶⁷⁶ Dacă iudeii ar fi rămas la întâia lor stare, Hristos i-ar fi adus întâi pe ei la Sine şi prin El la Tatăl.

⁶⁷⁷ Numai Fiul poate face cunoscută voia Tatălui pentru că numai El îl cunoaşte şi iubeşte pe Tatăl. Un fenomen sau o persoană nu poate face cunoscută voia unei esenţe, pentru că esenţa nu are o voie conştientă şi nu poate face conştientă cuiva iubirea sa. Şi numai un Tată are o voie bună şi un grad suprem numai pentru un Fiu. Unde nu e un Tată şi un Fiu, nu poate fi vorba de bunătate în gradul suprem. Numai un Fiu poate vorbi cu iubire maximă de Dumnezeu ca Tată al Lui; şi numai un Fiu voieşte ca şi alţii să-L iubească pe Tatăl Lui.

446

drept, îi răsare în minte şi în inimă lumina spirituală şi dumnezeiască. Fiindcă nu vor fi nepărtaşi de darurile sfinte cei ce se îngrijesc de străduinţele cele bune. Deci, celui ce a dobândit virtutea făptuitoare numită dreptate i-a răsărit lumina cunoştinţei, care nu e alta decât lumina adevărului, despre care a zis Tatăl: „Celor ce se tem de numele Meu le va răsări soarele dreptăţii” (Mal. 3, 20)⁶⁷⁸.

Celor drepţi cu inima (v. 12). Ce înseamnă a avea inima dreaptă? A o avea nestrâmbată⁶⁷⁹.

Veseliţi-vă, drepţilor, în Domnul (v. 13). (A unui autor necunoscut) Se cuvine celor ce-L iubesc cu adevărat pe Hristos şi au dragoste de vieţuirea binecredincioasă să se veselească mult de El şi să se bucure de bunătăţile date nouă de la El, se înţelege de cele duhovniceşti, care insuflă şi o mişcare puternică şi statornică.

Lăudaţi amintirea sfinţeniei Lui (v. 13). Lauda exprimă mulţumirea. Aşadar, trebuie să-I mulţumim că fiind Dumnezeu prin fire şi Domn al tuturor şi împreunăşezător pe tron cu Tatăl, peste toţi şi mai presus de toţi, a binevoit să-Şi aducă aminte de noi; iar aducându-Şi aminte, ne-a şi binecuvântat. Aceasta ne învaţă fericitul David, zicând: „Domnul Şi-a adus aminte de noi şi ne-a binecuvântat” (Ps. 113, 20)⁶⁸⁰.

⁶⁷⁸ în spiritualitatea creştină se cunosc ca etape ale căii de creştere în ea: purificarea de patimi, dobândirea virtuţilor, cunoaşterea lui Dumnezeu din natură, cunoaşterea Lui directă (cele două trepte ale iluminării). Trebuie să nu mai fii împătimit de cele lumeşti şi trupeşti, ca să nu mai fii închis în grija egoistă de tine, ca să vezi lumina lui Dumnezeu, să vezi „Soarele” spiritual din Care se răspândeşte lumina peste toate, care dă sens tuturor. Tâlcuirea prezentă leagă strâns interpretarea hristologică a psalmilor de interpretarea duhovnicească. Creşterea spirituală a omului înaintează spre Hristos ca model, ajutat de puterea Lui.

⁶⁷⁹ Inimă dreaptă este inima care nu merge pe o cale strâmbă, o ducem spre Hristos ca model, spre o tot mai mare bunătate, înţelegere, iubire de Dumnezeu şi de oameni.

⁶⁸⁰ Nu dintr-o necesitate Şi-a adus Domnul aminte de noi, căci nu depinde întru nimic de noi, ci e mai presus de toţi. Ci din iubire curată, adică cu totul liber. De aceea se cuvine să-I mulţumim fără nici o reţinere.

447

Psalmul 97

Cântaţi Domnului cântare nouă (v. 1). Cântarea e nouă, căci toate sunt noi în Hristos, cele vechi au trecut (cf. II Cor. 5,17)⁶⁸¹.

Şi după puţin: Şi care sunt acestea noi? E vădit că cele ce ne vin prin Hristos. Odinioară, cum am spus, Dumnezeul tuturor l-a eliberat prin Moise pe Israel şi l-a scos din amarnica robie, iar Faraon care-l urmărea a fost înecat în mare. Şi, Dumnezeu a fost slăvit pentru aceasta. Dar în acestea se spun cele ale acelora. Să vedem însă cele noi în Hristos. Nu un neam a fost izbăvit, ca odinioară numai Israel, ci a fost mântuit [tot] pământul. Nu vedem un egiptean că a fost înecat în mare, ci pe însuşi îngâmfatul şi ispititorul Satana căzând şi zăcând sub picioarele sfinţilor. Căci a spus Hristos: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Lc. 10, 19). Iar „şerpi şi scorpii” îi numeşte pe demonii vicleni şi otrăvitori, de a căror răutate am fost izbăviţi.

Şi după puţin: Pentru ce fapte şi pentru ce motive trebuie să cântăm, ne va învăţa tot el, zicând: Că lucruri minunate a făcut Domnul (v. 1). Şi care sunt acestea? Cele cu totul deosebite şi vrednice de admirat pe care le-a făcut Mântuitorul şi Domnul tuturor.

Mântuitu-l-a pe el dreapta Lui (v. 2). Dreapta Tatălui, adică Fiul, a mântuit pământul de sub cer. însuşi Tatăl L-a numit pe Acesta aşa, zicând: „Că voi ridica la cer mâna Mea şi Mă voi jura pe dreapta Mea” (Deut. 32, 40). întru ea a întărit cerul şi a întemeiat pământul. Şi dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl, adică Fiul, a mântuit lumea aducând-o, prin cunoştinţa de Dumnezeu, Celui ce L-a

⁶⁸¹ Toate sunt în Hristos noi şi mereu noi. Căci nu se învechesc, nu le depăşim. Au o bogăţie şi o adâncime nemărginite. De aceea şi lauda lor, sau a lui Hristos e mereu nouă.

448

născut, şi scăpând de moarte şi de stricăciune făptura sfărâmată de păcat, cea făcută după chipul Ziditorului⁶⁸².

Dreaptă a lui Dumnezeu şi Tatăl îl numeşte pe Fiul. Căci prin El ca printr-o mână proprie a adus Tatăl toate la existenţă. O va mărturisi aceasta preaînţeleptul Ioan, zicând despre El: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate printr-însul s-au făcut şi fără de Dânsul nu s-a făcut nimic” (In 1,1-3). Dar precum mâna omului nu e străină de trup, ci e din el şi în el, această Dreaptă a Tatălui care pe toate le poate, Făcătoarea şi Alcătuitoarea tuturor, când toate lucrurile s-au tulburat, le-a readus la Sine şi la Tatăl. Ce-a mântuit? E vădit că toate cele de sub cer. Căci le-a vânat prin propovăduirile evanghelice spre cunoaşterea slavei Lui⁶⁸³.

Cunoscută a făcut Domnul mântuirea Sa (v. 3). îl numeşte,, mântuire şi dreptate” pe Hristos. Căci Dumnezeu şi Tatăl ne-a

⁶⁸² Cosmosul creat din nimic nu stă de sine, ci e rezemat pe puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta, ca Raţiune ipostatică, a imprimat în cosmos raţionalitatea, care-şi are în El fundamentul. El a creat-o, cugetând-o conform raţionalităţii Sale, şi o susţine, imprimându-i ei chipul acestei raţionalităţi care nu poate să nu aibă fundamentul într-un Subiect suprem. Raţionalitatea Lui e totodată o complexitate liberă şi potenţială de cuvinte care se manifestă însoţite de o putere tot atât de complexă şi de armonioasă. Dumnezeu-Cuvântul susţine lumea în raţionalitatea ei printr-o atenţie conservatoare şi diriguitoare faţă de ea, atenţie care e îndreptată totodată spre om, susţinând lumea pentru oameni şi ajutând raţiunile umane să o cunoască. Susţinerea în acţiune a raţionalităţii lumii şi a raţiunii omului de către Raţiunea lui Dumnezeu, sau de către Cuvântul Lui, arată caracterul Lui ipostatic, intenţional, îndreptat cu interes spre lume şi spre om. Când raţionalitatea lumii se tulbură prin cugetarea strâmbă a omului, Se face om însuşi Cuvântul dumnezeiesc, îndreptând raţiunea lui, mântuindu-l pe om şi pregătind prin el raţionalitatea eshatologică desăvârşit actualizată a creaţiei.

⁶⁸³ Fiul lui Dumnezeu, fiind totodată Cuvântul prin excelenţă şi Izvorul cuvintelor, are cuvintele drepte, cu neputinţă de strâmbat şi cu o putere supremă în ele. El poate chiar crea prin cuvintele Sale lumea din nimic şi o poate îndrepta când ea se abate de la viaţa ei dreaptă. Cuvintele Lui au o plinătate egală cu tot conţinutul de sens al lucrurilor, dar e superioară lui. Ele nu pot deveni mincinoase. Căci cuvintele devin mincinoase când voiesc să nege realităţile de care vorbesc. Dumnezeu-Cuvântul nu-Şi poate nega opera creată.

449

mântuit prin El şi în El; şi întru El ne-am îndreptat prin credinţă (cf. Rom. 5, 1)⁶⁸⁴.

Văzut-an toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru (v. 5). Adică nimeni n-a rămas nepărtaş la mântuirea prin Hristos. Căci, precum am spus, tot pământul a fost chemat.

Râurile vor bate din mâini (v. 10). Ce mâini au râurile? Sau cum vor bate? Deoarece neamurile au fost aduse sub stăpânirea Domnului şi au fost chemate prin credinţă, ucenicii s-au bucurat, fiind cei dintâi care de bucurie au cântat imne de biruinţă, la fel cu cei ce aplaudă. Psalmistul îi aseamănă pe ei cu râurile, zicând: „Râurile vor bate din mâini pentru aceasta”.

E un obicei al Scripturii de Dumnezeu insuflate să-i asemene uneori pe Sfinţii Proroci, Apostoli şi Evanghelişti, ba pe lângă aceştia şi pe conducătorii bisericilor, care vestesc popoarelor cuvântul dumnezeiesc, şi pe cunoscătorii sfintelor dogme şi pe cei ce împlinesc slujirea de învăţători, cu nişte izvoare şi râuri. De fapt, a spus despre ei prin glasul lui Isaia Prorocul: „Scoateţi apă cu veselie din izvoarele mântuirii” (Is. 12, 3). Iar „izvoare mântuitoare” îi numeşte pe ei. Fiindcă, prin ei ţâşneşte celor de sub ei cuvântul din cer, ei primindu-l de la Hristos. Căci, precum spun sfinţii înşişi: „Din plinirea Lui noi toţi am luat” (In 1,16).

Unde auzi, deci, despre sfintele râuri că vor plesni din mâini, cugetă că se vor veseli, se vor desfăta, se vor bucura, vor sărbători. Pentru care pricină? Pentru că Domnul a mântuit pământul de sub cer, pentru că S-a pogorât din cer Unul-Născut sau Cuvântul şi S-a făcut asemenea nouă, ca să surpe pe stăpânitorul lumii acesteia, ca să desfiinţeze stricăciunea, să nimicească moartea, înlăturând păcatul din lume şi pe noi să ne facă curaţi prin Botez, să ne sfinţească prin Duhul, să ne arate dumnezei.

⁶⁸⁴ întru Cuvântul am fost creaţi şi subzistăm. întru El ne-a restabilit în plinătatea existenţei, când am slăbit şi am pornit să ne dezorganizăm armonia ce-am primit-o prin creaţie. Pentru aceasta a fost necesară o punere în evidenţă a armoniei lucrurilor în Cuvântul prin cuvintele Lui mai clare şi mai puternice, ca să arate prin ele oamenilor mai vădit această armonie a lor şi a lucrurilor pe care le folosesc, armonie care nu se poate stabili şi menţine decât în Cuvântul, conform cu ale Cărui cuvinte toate s-au creat.

450

Aceasta e pricina bucuriei sfinţilor. Pentru acestea sunt chemaţi să bată din mâini, adică să se veselească.

Munţii se vor bucura (v. 10). Numeşte „munţi” nu pe cei văzuţi cu simţurile, ci puterile spirituale şi înalte, sau pe îngerii ce înconjoară tronul dumnezeiesc. Şi înalte sunt virtuţile. Deci, aceste puteri raţionale şi preaînalte se bucură foarte de cei mântuiţi în Hristos. Iar bucurându-se pentru noi, îl proslăvesc pe Mântuitorul.

Psalmul 98

Domnul a împărăţit (v. 1). Au trimis în zadar săgeţile pizmei lor împotriva lui Hristos, au ţesut uneltiri care n-au izbutit să-L vatăme întru nimic pe Cel ce n-a ştiut să Se împotrivească.

Domnul în Sion este mare (v. 2). Nu în Sionul material era mare sau înalt Mântuitorul, ci mai degrabă în cel spiritual, adică în Biserică, pe care El Şi-a înfăţişat-o Sieşi neavând pată sau zbârcitură, ci mai degrabă sfântă şi fără prihană, după cum s-a scris (Ef. 5, 27).

Căci nu e ca unul din zeii cu nume mincinos cunoscut de unii şi necunoscut de alţii, ci Acelaşi e slăvit în cer de duhurile de sus, iar pe pământ e închinat de noi. E înalt, prin urmare, întru slavă şi Şi-a pus frica de El în cei ce-L ştiu, care şi ea este mântuire a sufletului⁶⁸⁵.

Să laude toţi numele Lui (v. 3). împăraţii socotesc ca o cinste să poată judeca şi legiui. Căci ţine de cinstea împăratului, să judece şi să dea legi. Dar Dumnezeu este de mai înainte Judecător şi Legiuitor al tuturor. Căci s-a scris: „Că Dumnezeu Judecător

⁶⁸⁵ Fie că ne bucurăm de El, fie că ne temem, prin amândouă ne mântuim. Aceasta se spune şi în Sfânta Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!”. Dacă ne temem de El, facem voia Lui, şi prin aceasta câştigăm mântuirea de care ne bucurăm.

451

este” (Ps. 49, 7). Şi iarăşi: „Unul este Dătătorul de legi şi Judecătorul” (Iac. 4, 12). Şi cinstea împăratului iubeşte judecata (v. 3). Deci ţine de Fiul şi să poată judeca, şi legiui. De fapt, a spus către noi: „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, ca toţi să îl cinstească pe Fiul precum îl cinstesc pe Tatăl”⁶⁸⁶(In 5, 22-23).

Să laude numele Tău cel mare (v. 3). E mare şi înalt numele Dumnezeirii, sau slava Ei. Căci nu e Făcătorul tuturor ca una dintre făpturi, ci le întrece pe toate prin neasemănarea înălţimii Lui, mai presus de toate. Nimic nu este asemenea Lui după fire, ci singur Dumnezeu-Cuvântul cel din El şi în El şi deofiinţă cu El, Care, făcându-Se om, se proslăveşte de serafimi. Căci El este numele mai presus de tot numele⁶⁸⁷. în numele Lui se pleacă tot genunchiul celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ şi toată limba va mărturisi că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Deci, mare este şi minunat numele dumnezeirii, dacă în numele Lui se pleacă tot genunchiul, toată zidirea închinându-I-se Lui şi încununându-L cu cinstirile cuvenite dumnezeirii.

înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru (v. 5). Adică, credeţi că Dumnezeu-Cuvântul este Cel mai înalt, necugetând nimic coborât despre El, cum fac netrebnicii de iudei.

Şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui (v. 5). Aşadar, are Dumnezeu, oare, şi picioare care se reazemă pe un aşternut? Oare are şi mâini şi ochi? Nu înţelege aşa. Se foloseşte pentru el de

⁶⁸⁶ Prin judecată se hotărăşte soarta altora. Dumnezeu hotărăşte prin judecata Sa soarta tuturor. Judecata e, deci, o faptă împărătească, dar şi stabilirea de legi. Pentru că în judecată se ţine seama de observarea sau de neobservarea lor. Cel ce dă legile existenţei şi judecata definitivă patimilor e Persoană. Nu legile sunt mai înalte decât toate, ci Persoana care le dă. Există o conştiinţă supremă care e deasupra legilor; nu legile creează conştiinţa cea mai înaltă, ci aceasta dă legile.

⁶⁸⁷ Avem aici un paradox. Dumnezeu are, pe de o parte, un nume. Dar întrucât numele Lui e mai presus de orice nume, nu e un nume. El este, dar fiind mai presus de existenţă, nu este. Dar acestea nu înseamnă pure negaţii. Ci sunt mai presus şi de afirmaţii, şi de negaţii. E o existenţă şi un nume care copleşesc puterea noastră de-a le înţelege şi numi.

452

acest cuvânt ca de unul din ale noastre şi despre lucrurile omeneşti, fiindcă e obiceiul celor ce se închină împăraţilor de pe pământ să sărute picioarele lor. Psalmistul, pornind de la obişnuinţa oamenilor, aplică cuvântul lui Dumnezeu, zicând: „Şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui”.

Căci păzeau mărturiile Lui (v. 8). I-a cinstit ca pe cinstitori, i-a iubit ca pe nişte slujitori familiari şi sinceri, ca pe cei ce„s-au făcut păzitori adevăraţi ai poruncilor Lui. Deci, nu e nerăsplătită ascultarea, ci e mai degrabă pricină de cea mai înaltă cinstire pentru buna ascultare şi urmare a îndrumărilor primite⁶⁸⁸.

Psalmul 99

Slujiţi Domnului cu bucurie (v. 1). Adică neposomorâţi, neîntristaţi, nici pregetând în săvârşirea binelui, ci mai degrabă plini de râvnă şi de veselie şi cu bucuria nădejdii, a nădejdii care se cuvine să o aibă sfinţii totdeauna. Iar dacă nu-I slujeşte cineva cu bucurie, să nu îndrăznească să vină înaintea Lui, apropiindu-se cu picioarele nespălate de Biserica Lui (cf. In 13, 8).

Cunoaşteţi că Dumnezeu este Domnul (v. 2). Acesta este Hristos, Care a izbăvit cu sângele Său tot pământul. El este Făcătorul făpturii noastre. Pentru că nu am venit la existenţă prin noi înşine, ci suntem lucrul mâinilor Lui. De aceea suntem şi poporul

⁶⁸⁸ Dumnezeu nu-i priveşte ca pe nişte robi pe oamenii ascultători, ci îi cinsteşte ca pe nişte fiinţe devenite familiare Lui, pentru că ei se fac prin împlinirea îndrumărilor Lui tot mai asemenea Lui. Ascultarea e un mod de apropiere spirituală de Dumnezeu. Nu pentru a-i umili cere Dumnezeu ascultare de la oameni, ci pentru a-i ridica la o stare tot mai asemenea Lui şi la tot mai multă intimitate, aşa cum fac şi părinţii cu copiii. Cu acest scop cer cei buni împlinirea sfaturilor lor de către cei aflaţi în grija lor. Numai cei răi, egoişti şi mândri voiesc să-i robească pe alţii prin ascultare. Numai demonii şi cei asemenea lor vor să-i robească pe alţii prin ascultarea de ei.

453

Lui, şi oile Lui⁶⁸⁹. Iar poporul are o calitate raţională. Oile însă nu au discernământ, nici înţelegerea cuvintelor dumnezeieşti. De aceea „am rătăcit ca o oaie pierdută” (Ps. 118,176).

Psalmul 100

Psalm al lui David. Adică, cântare de laudă şi doxologie închinată lui Hristos, Cel ce după trup este din sămânţa lui David. Căci odrasla dumnezeiască şi de bun neam şi mai presus de lume a păcii a răsărit din Iesei şi din David.

Şi după puţin: S-a introdus (între noi) Persoana unui Bărbat Sfânt, Care ne înfăţişează chipul vieţuirii preaînalte; şi nu ca să ia de la noi chipul contrar firii, nu ca să-Şi însuşească de la noi slava deşartă (căci aceasta e străină sfinţilor), ci ca mai degrabă să ne folosească pe noi prin aceasta şi să afle în ce mod trebuie să vieţuiască cei ce voiesc să îi placă lui Dumnezeu⁶⁹⁰.

Mila şi judecata Ta le voi cânta Ţie, Doamne (v. 1). Te ştiu pe Tine, zice, fiind milostiv şi Judecător drept, şi pentru aceasta Te voi lăuda. Căci ne-a miluit pe noi Dumnezeu şi Tatăl, îndreptându-ne

⁶⁸⁹ Calitatea de creaturi ale unui Dumnezeu personal şi iubitor nu ne degradează, ci arată în ea preţuirea ce ne-o acordă Creatorul. Calitatea aceasta ne face să fim poporul Lui, să nu fim străini de El, să nu fim ai nimănui. Fiind popor al Lui, El are o relaţie intimă cu noi. Căci ne-a înzestrat cu o raţiune prin care Se poate înţelege cu noi, şi prin care voieşte să ne conducă spre o cât mai mare apropiere de El. Dar nefiind prin noi înşine, nu avem nici cunoaşterea de la noi înşine, ci trebuie să o primim de la El şi să ne lăsăm conduşi de El. Noi avem o raţiune primitoare a îndrumărilor dumnezeieşti, nu una care îşi are toată lumina în ea însăşi. Când ne socotim aşa, rătăcim.

⁶⁹⁰ Avem aici un „Cur Deus homo” cu totul deosebit de cel al lui Anselm de Canterbury. Nu S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu numai ca să satisfacă prin moartea Lui onoarea lui Dumnezeu jignită de păcatul oamenilor, ci ca să restaureze adevărata umanitate, cea după fire, vieţuirea cea plăcută lui Dumnezeu. A venit să ne arate modelul Omului adevărat şi să ne dea puterea pentru a ne face ca El.

454

în Hristos prin credinţă şi dăruindu-ne iertarea vechilor păcate şi aducându-ne judecata cea dreaptă⁶⁹¹.

Cânta-voi şi voi merge cu înţelegere fără prihană (v. 2). „Voi cânta” Ţie, zice, Stăpâne, şi Te voi preamări pe Tine neîncetat. „Şi voi merge cu înţelegere pe calea fără prihană”, adică voi păşi cu pricepere şi cu înţelepciune pe calea cea dreaptă şi nestrâmbată şi neprihănită. Căci trebuie să fim foarte înţelegători cu ce voim să Ii plăcem lui Dumnezeu şi să avem inima plină de înţelepciune. Şi nu de înţelepciunea pământească şi lumească, ci mai degrabă de aceea pe care ne-o dăruieşte Hristos, căci „în El sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi cunoştinţei” (Col. 2, 3); şi El îi înţelepţeşte pe orbi şi e Dăruitorul a toată înţelegerea.

Şi ce înseamnă aceasta? Cât avem în noi pete şi păcate, nu-L avem pe Hristos locuind în noi. Iar când ne vom spăla de petele păcatului şi ne vom curăţi de toată întinăciunea trupului şi a duhului şi vom dobândi sfinţenia întru frica de Dumnezeu, atunci va veni la noi şi Se va sălăşlui în noi şi ne vom face casa Lui.

Umblăm întru nerăutatea inimii (v. 3). Ce înseamnă: “Întru nerăutatea inimii”? Fără viclenie şi fără iubire de câştig, neiubind tulburarea pentru lucrurile lumeşti şi prin împrăştieri deşarte, ci având mai degrabă în mine mintea statornică şi liniştită, ca vechiul Iacob, despre care s-a scris: „Şi era Iacob bărbat neprefăcut, locuind în casă” (Fc. 25, 27).

N-am pus înaintea ochilor mei vreun lucru nelegiuit (v. 4). N-am dat atenţie, zice, niciunui lucru rău şi necuvenit, care îndeamnă la nelegiuiri. Şi multe sunt acestea şi în jurul nostru. Căci săvârşeşte nelegiuirea cineva când cade în pofta celor ce nu i se cuvin şi se face iubitor nedrept al celor străine. Săvârşeşte, de asemenea, nelegiuire cel biruit de plăceri trupeşti şi se face vinovat de

⁶⁹¹ Judecăţile oamenilor sunt de cele mai multe ori nedrepte, interesate. îi laudă pe cei care nu merită şi îi condamnă pe cei buni. Dumnezeu nu e numai Judecător drept, ci la El judecata se uneşte şi cu mila. El ţine seama de slăbiciunea noastră. Se mulţumeşte să fi vrut să nu facem şi să nu gândim răul şi să facem oarecare efort în acest sens, chiar dacă n-am putut împlini deplin această intenţie. Se mulţumeşte şi cu pocăinţa noastră pentru relele săvârşite din neputinţă.

455

păcatele preacurviei. Şi calcă legea cel ce îl bârfeşte pe frate şi pune stăpânire pe cei ce poate, dintre cei mai slabi. Şi ca să nu lungesc vorba, vorbind de fiecare păcat, tot felul de răutate şi de călcare a Legii îl face pe om vinovat.

Şi după puţin: Dar poate vei zice: Oare a existat vreun om fără de păcat? Şi cum, e cu putinţă aceasta? Căci s-a dat libertate pentru păcate şi nepăcătuirea nu e proprie decât lui Dumnezeu: „Căci n-a săvârşit păcat, nici nu s-a aflat viclenie în gura Lui” (I Pt. 2, 22).

Şi după puţin: Cum se cuvine, deci, să înţelegem cuvântul: „N-am pus înaintea ochilor mei vreun lucru nelegiuit”? N-am spus: „N-am căzut niciodată în vreun lucru nelegiuit”, ci: „N-am pus înaintea ochilor mei vreun lucru nelegiuit”. Adică: „Am dorit şi mi-am propus să nu privesc niciodată la vreun lucru nelegiuit”. Iar dacă, fiind om, s-a întâmplat să nu izbutesc, nu e de mirare. Căci chiar şi cârmacii ce cunosc bine meşteşugul lor se primejduiesc adeseori cu corabia lor când se învolburează vântul cu sălbăticie.

Nu s-a lipit de mine inima îndărătnică (v. 5). Adică omul care are inima îndărătnică, sau sucită şi strâmbă.

Pe cel rău, care se depărta de mine, nu l-am cunoscut (v. 5). Adică nici n-am voit să-l cunosc. Căci n-am voit să fiu prieten cu el. Oare din mândrie? Nicidecum, zice, ci ştiind că: „Prieteniile rele strică moravurile bune” (I Cor. 15, 33).

E un rod al minţii proprii sfinţilor ocolirea celor răi. Iar dovada ultimei răutăţi este bârfirea fraţilor.

Cu cel mândru cu ochiul (v. 7). Sunt foarte multe patimi sufleteşti în noi. Dar una dintre cele mai nebune şi tuturor de nesuportat, şi pe care o războieşte şi Dumnezeu însuşi, este mândria, care are ca soră şi soaţă lăcomia de avere şi stăpânire, nesăturata dorinţă de a avea şi stăpâni tot mai mult. Acestea două sunt prăpăstiile sufletelor şi porţile pieirii şi vrednice de focul neadormit⁶⁹².

⁶⁹² Sunt abisuri, pentru că nu pot fi săturate niciodată, vor tot mai multă hrană. Dar nu dau decât fericire de o clipă. Tot ce li se dă e gol, superficial, monoton. Nu găsesc în nimic infinitul. E în ele un abis şi, totodată, o chinuitoare superficialitate. Nesăturarea lor e ca un foc care îi arde chinuindu-i neîntrerupt pe cei stăpâniţi de ele. Sunt porţi ale pieirii, adică ale persistenţei într-o cumplită sărăcie spirituală şi singurătate. Căci nimeni nu-i iubeşte.

456

Cine nu fuge de cel îngâmfat? Cine nu se întoarce de la cel ce adună cu mâna nesăturată grămezi de bogăţii şi vrea să stăpânească peste mulţi?

Ochii mei, peste credincioşii pământului (v. 8). Adică peste sfinţi, în aşa fel ca să şadă împreună cu Mine (v. 8), adică să fie împreună şi să împărăţească împreună cu Mine pururea şi să-i duc la cele de folos. Căci e un bun deosebit al omului să fie sfetnic bun. Fiindcă îl face valoros şi vrednic de râvnit pe oricine e condus la cele de folos şi e învăţat în cele trebuincioase mântuirii, care şi ea este de folos.

Psalmul 101

Apleacă spre mine urechea Ta (v. 2). „Apleacă”, zice, „spre mine urechea Ta”. Pentru ce? Pentru că, necăjit fiind, nu pot să mă rog cu îndrăzneală (cu încredere). Iar „necaz” numeşte venirea ispitelor fie sensibile, fie spirituale.

Psalmul 103

Şi vinul veseleşte inima omului (v. 16). E vorba, fără îndoială, de vinul spiritual, pricinuitor al beţiei mântuitoare⁶⁹³.

Sătura-se-vor arborii câmpiei (v. 18). Nu despre arbori îi era cuvântul, ci mai degrabă despre sfinţii înrădăcinaţi în credinţă şi roditori întru dreptate.

Marea aceasta este întinsă (v. 26). Aseamănă Biserica cu o corabie, iar lumea aceasta a noastră e cugetată drept chip al mării.

⁶⁹³ Această beţie este o stare de fericire pentru cele spirituale, care îl face pe om să uite de grija celor lumeşti şi materiale.

457

Aseamănă, deci, viaţa omenească cu marea, pentru nestabilitatea şi mişcarea neîncetată a lucrurilor din ea. Iar neamul nenumărat al târâtoarelor închipuie mulţimea de multe feluri şi multipersonală a oamenilor, cu schimbarea variată a purtărilor ei. Căci firea tuturor e aceeaşi şi modul naşterii e la fel, dar mintea şi inima din noi cugetă în feluri multe. Aceasta ştiind-o, careva a spus: „Precum nu sunt la fel feţele între ele, aşa nici cugetările (minţile oamenilor)”. La fel spunem că sfintele biserici ale Mântuitorului nostru sunt, precum s-a scris, ca nişte corăbii ce străbat această mare spirituală, aflându-se în lume, dar mai presus de lume, precum se pot vedea şi corăbiile aflându-se în mare, dar deasupra apelor. Deci, bisericile, străbătând marea aceasta spirituală ca nişte corăbii, primesc în ele pe credincioşi, dar îi duc, ca spre o altă ţară curată, spre împărăţia cerurilor prin nădejdea în Hristos şi la sfinţenia prin Duhul şi în patria sfinţilor, sau la virtute. Căci fiind precum s-a scris, trecători şi călători pe pământ (c. Evr. 13, 14), nu au aici cetate stătătoare, ci se grăbesc spre cea al cărei Făcător şi întemeietor este Dumnezeu. Prin urmare, Biserica va fi înţeleasă ca un vas sau ca o corabie, având ca plutitori în ea pe cei sfinţi, care, fiindcă au primit credinţa, au ca pururea însoţitor pe Hristos. Dar uneori izbucneşte şi câte o furtună cumplită şi zeci de mii de valuri se reped asupra vasului sfânt, aprinzând în ea tot felul de ispite, iar sălbăticia duhurilor rele se năpusteşte asupra ei, ducând-o până la frica de moarte⁶⁹⁴. Hristos este împreună cu cei cunoscuţi ai Lui, însă pentru că îi lasă adeseori să pătimească cu bun rost (din iconomie), pare să-l imite pe cel aţipit. Când tulburarea întrece cu adevărat măsura şi nu mai poate fi suportată de cei ce plutesc şi lucrurile se văd că au ajuns la vârful răutăţii, atunci aceştia se cuvine să strige către El: „Deşteaptă-Te,

⁶⁹⁴ Oare înseamnă aceasta, după tâlcuitor, teama Bisericii că va înceta să mai existe? Cuvântul nu poate avea acest înţeles. Biserica rămâne chiar dacă numărul credincioşilor ei se împuţinează în anumite timpuri. Şi ea crede că va dura până la sfârşitul lumii, ca să continue apoi în veşnicie ca împărăţia lui Dumnezeu. Căci nu se poate uita şi nu se poate pune la îndoială cuvântul lui Hristos, că nici porţile iadului nu vor desfiinţa Biserica Lui (cf. Mt. 16,18). Dar şi aceia dintre credincioşi care intră la această îndoială, dacă strigă către Hristos să le vină în ajutor, se vor simţi întăriţi de El.

458

Doamne, de ce dormi? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit! De ce întorci faţa Ta? Uiţi de sărăcia noastră şi de necazul nostru?” (Ps. 43, 25-26). Şi El Se va scula fără întârziere şi va depărta toată frica, iar pe ispititori îi va pedepsi şi va schimba plânsul în bucurie, făcând marea lină şi fără valuri. Căci nu-i va trece nicidecum cu vederea pe cei ce pătimesc pentru El.

Vietăţi mici şi mari (v. 26). Şi aceasta este o dovadă a ocrotirii Lui, că cele mici pot convieţui cu cele mari şi nu sunt cu totul mâncate de acelea.

Balaurul acesta pe care l-ai plăsmuit (v. 27). Nu spunem că cuvântul lui a fost despre cele ce înoată în mare, nici n-a voit să înfăţişeze felurile peştilor, ba nici pe vreun balaur trupesc şi sensibil ce pluteşte în apele mării, ci, precum am spus, prin acestea ne vorbeşte despre îngrămădeala de griji şi de ispite din viaţa noastră şi despre agitaţia pricinuită în ea de ele. Ba şi de balaurul începător al răului, adică de Satana, care umblă în jurul tuturor oamenilor şi mişcă toată lumea uneltind împotriva sufletelor sfinţilor.

Plăcută fie Lui convorbirea mea (v. 35). Numeşte „convorbire” lauda, căci cel ce îi cântă lui Dumnezeu se află în convorbire (în dialog) cu El⁶⁹⁵.

Piară păcătoşii de pe pământ (v. 36). Dar va spune poate careva despre aceasta: Oare face fericitul proroc rugăciune împotriva celor aflaţi în păcate? Oare voieşte ca toţi cei prinşi în păcate să piară şi să dispară? Doar cel sfânt şi purtător de Duhul trebuie mai degrabă să se roage pentru cei slabi.

Şi după puţin: Ascultă, şi-ţi voi spune pe scurt. înainte de venirea Mântuitorului toţi erau în păcate: stăpânea asupra pământului Satana; nu era cel ce face bine, nu era până la unul; toţi

⁶⁹⁵ Dumnezeu ascultă lauda ce I-o aducem nu pentru că are nevoie de ea, ci pentru că prin aceasta sporim în cunoaşterea şi exprimarea înaltelor conţinuturi spirituale ale existenţei Lui, adică ne îmbogăţim şi ne înălţăm noi înşine spiritual. Dar sporim şi în bunătate şi în iubirea faţă de El şi de oameni, fiind cuceriţi de ceea ce descoperim în Dumnezeu. Iar Dumnezeu ni Se deschide când voim să-L cunoaştem lăudându-L. Oarecum ne insuflă El însuşi cele ale Lui printr-un fel de răspuns la întrebările noastre, la eforturile noastre de a descoperi şi exprima cele ale Lui.

459

se abătuseră, toţi se făcuseră netrebnici. Elinii (păgânii, închinători ai idolilor) nu cunoşteau moravurile blândeţii, nu cunoşteau calea bunei vieţuiri, ba, mai bine zis, nu cunoşteau deloc nici pe Făcătorul tuturor şi pe Mântuitorul Hristos. Iudeii aveau Legea ca pedagog, dar nu era în Lege puterea de îndreptare a omului (cf. Gal. 3,11).

Şi după puţin: Aşadar, toţi erau în păcate, pământul era plin de fărădelegi. Dar după ce S-a arătat Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu şi S-a făcut om, au dispărut păcătoşii, au pierit cei ce se aflau în nelegiuiri. Cum şi în ce mod? I-a îndreptat pe toţi, i-a izbăvit de păcate, i-a făcut liberi şi curaţi de ele. Deci, s-au făcut puţini cei aflaţi în păcate, dar foarte mulţi cei îndreptaţi696.

Psalmul 104

Nu vă atingeţi de umerii Mei (v. 15). Este o mare greşeală a cugeta că cei mai străluciţi în viaţa aceasta acordă toată atenţia slujitorilor lor familiari şi îi învrednicesc de toată grija ce li se

⁶⁹⁶ Numai asumată în Dumnezeu, adică numai în Hristos, putea fi îndreptată umanitatea. Mai precis, numai făcându-Se Subiectul ei Fiul lui Dumnezeu, pentru a-i insufla simţirea filială faţă de Dumnezeu. În aceasta se arată marea iubire şi preţuire acordate umanităţii de Dumnezeu. Şi nu e vorba de o achitare juridică de vină. Pentru aceasta n-ar fi fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om. S-ar fi satisfăcut doar o echivalenţă formală între mărimea vinii oamenilor faţă de Dumnezeu şi mărimea celui ce ar fi dat satisfacţie pentru ea. Faţă de acest exteriorism al creştinismului occidental, învăţătura evanghelică şi patristică despre întruparea Fiului lui Dumnezeu afirmă o restaurare sau o supremă înălţare ontologică a umanităţii, care nu poate avea loc decât în Dumnezeu. Dumnezeu n-a creat o umanitate incapabilă de a fi asumată de Ipostasul Lui. învăţătura aceasta mai are însă la bază şi solidaritatea între persoanele unei firi deosebite, aşa cum ne arată realitatea. Fiul lui Dumnezeu făcându-Se şi una dintre persoanele firii omeneşti, intră în solidaritate cu aceste persoane, dar aduce şi puterea atotcurată şi atotcurăţitoare a Persoanei dumnezeieşti. Cuvântul din psalm (v. 36) poate avea şi sensul de dorinţă, nu de faptă, de dorinţa de a deveni toţi păcătoşii drepţi în Hristos.

460

cuvine, iar pe Domnul puterilor, Căruia toate îi sunt uşoare, îl socotesc că nu dă nici o atenţie celor ce-L iubesc⁶⁹⁷.

Psalmul 109

Toiagul puterii Ţi-l va trimite Domnul din Sion (v. 2). Toiag al puterii ni S-a făcut nouă Hristos, Care este din Sion, adică de sus. De aceea Se şi numeşte ceresc. Căci nu este din pământ ca întâiul Adam, ci din cer şi de sus, după cuvântul fericitului Pavel (cf I Cor. 15, 17)⁶⁹⁸.

Cu Tine este începutul în ziua puterii (v. 3). Numeşte „zi a puterii” lui Dumnezeu cea în care va judeca lumea şi „va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Mt. 16, 27). Căci va veni şi atunci El însuşi care este întru Tatăl, începutul neînceput al firii Sale, numai pentru faptul că este din El şi există din Tatăl⁶⁹⁹.

Psalmul 113

Asemenea lor să fie cei ce le fac pe ele (v. 16). Deşi facem asemănarea oamenilor cinstitori de Dumnezeu, nu o facem pentru a ne închina lor ca unor dumnezei, ci ca văzându-i pe ei, să

⁶⁹⁷ Cei ai lui Hristos, ai Unsului, sunt numiţi în acest vers şi ei hristoşi sau unşi. E un nume exprimat şi în titlul de „creştini” (hristiani). Dumnezeu cere duşmanilor lor să nu se atingă de ei.

⁶⁹⁸ Hristos, Care S-a făcut al doilea început al umanităţii, al doilea Adam, este însuşi Fiul lui Dumnezeu ca ipostas al umanităţii Sale; este deci din cer, nu odrăsleşte din făpturile umane. De aceea ne poate face şi pe noi cereşti, făcându-ni-Se ipostasul nostru central.

⁶⁹⁹ Tatăl este începutul lui Hristos pentru că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, Hristos este din Tatăl, nu pentru că L-ar avea pe Tatăl drept Creator al Său.

461

ajungem la râvna lor⁷⁰⁰. Iar dacă facem asemănarea lui Hristos, e pentru ca cugetarea noastră să se înaripeze spre dorirea Lui. Căci nu ne închinăm icoanei care se strică, nici nu ne închinăm omului care se strică. Ci fiindcă Dumnezeu a binevoit să Se facă om fără să Se schimbe, facem icoana Lui ca om, deşi ştim că este Dumnezeu prin fire. Deci nu spunem că icoana este Dumnezeu însuşi, ci ştim că e Dumnezeu cel zugrăvit în icoană, a Cărui asemănare o are icoana. Elinii (păgânii) însă, rătăcind, socotesc zei asemănările lor⁷⁰¹.

Psalmul 114

Iubit-am (v. 1). (A lui Chiril şi a altuia) Nu e propriu oricui să spună: „Iubit-am”, ci celui ce s-a desăvârşit şi s-a ridicat peste frica robului. Dar nu adaugă pe cine, fiindcă trebuie să audă de la noi că pe Dumnezeul tuturor.

Psalmul 115

Paharul mântuirii voi lua (v. 4). E cu adevărat un pahar al mântuirii a-L lăuda pe Dumnezeu, Mântuitorul tuturor. Dumnezeu are plăcere de aceasta; primeşte această tămâie de la noi. După cum zice Hristos: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină se cade să I se închine în duh şi în adevăr” (In 4, 24).

⁷⁰⁰ Este vorba despre icoanele sfinţilor.

⁷⁰¹ Vedem, aşadar, că în vremea acestei tâlcuiri era în uz cinstirea icoanelor şi învăţătura despre ele, păstrată până azi în Biserica Ortodoxă.

462

Psalmul 117

Aceasta este poarta Domnului (v. 20). Nu este cu putinţă a ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu şi Tatăl în alt mod decât prin acesta pe care l-a spus Hristos: „Căci nimeni nu vine la Tatăl decât prin Fiul” (In 14, 6). Intrăm, deci, la familiaritatea cu Dumnezeu, dar şi în împărăţia cerurilor, prin Mântuitorul nostru Hristos ca printr-o uşă şi poartă⁷⁰².

Cel ce vine întru numele Domnului (v. 26). Aceia sosesc îmbrăcaţi în chipul şi măsura robiei. Iar Acesta, întru slava cuvenită lui Dumnezeu şi în numele Domnului, se înţelege a Celui după fire şi adevărat⁷⁰³.

Şi ce înseamnă „în numele Domnului”? întru slava cuvenită lui Dumnezeu şi întru domnia şi înălţimea care e dincolo de toate.

⁷⁰² Umanitatea făcută proprie Ipostasului Fiului lui Dumnezeu ni s-a făcut poartă de intrare la Tatăl, cu Care Fiul este unit prin fiinţă. Cum intru la subiectul semenului meu prin cuvintele şi faptele lui, prin toată firea lui comună cu a mea, aşa intru la Subiectul Fiului lui Dumnezeu şi, deci, şi la Tatăl, cu Care este unit, prin toate manifestările Lui umane. Umanul e făcut transparent pentru Dumnezeu la maximum în Hristos. într-un grad mai redus, el se poate face transparent şi în orice semen al meu. Fiecare om e o taină care nu închide infinitatea transcendentă a lui Dumnezeu, ci o poate deschide. Există în fiecare om un indefinit, pe care nu-l simţim ca pe o simplă poartă închisă, ci ca pe un transparent. E un indefinit iradiant al unei realităţi pozitive, indefinite prin bogăţia ei de necuprins.

⁷⁰³ Domnul, după fire, are domnia peste toate prin Sine, nu o primeşte de la cineva superior Lui. El este Domnul Adevărat, adică Domn peste toate. în numele Lui vine Hristos. Pe El îl reprezintă. El vine în numele Tatălui Său. De aceea este şi El Domnul Adevărat şi prin fire.

463

Psalmul 118

în inima mea am ascuns cuvintele Tale (v. 11). Precum dacă pune cineva într-un vas de aramă sămânţa focului, se face numaidecât părtaş de căldura lui, aşa mintea care întreţine în suflet şi în inimă cuvântul dumnezeiesc, prin dorul după toată virtutea, se încălzeşte mereu spre acestea prin el.

Căci precum este de folos vieţii şi un lucru mântuitor a-şi aminti cineva mereu şi a cugeta la cuvintele dumnezeieşti, în acelaşi fel uitarea lor este pricină de pierzanie. Se cuvine să se ascundă poruncile lui Dumnezeu în inimă din pricina demonilor care le răpesc. La aceasta îndeamnă şi Solomon în Proverbe: „Fiule, dacă primind cuvântul poruncii mele, îl ascunzi în tine însuţi, urechea ta va auzi înţelepciune” (Pilde 2,1). Porunca de care se vorbeşte aici, Domnul a numit-o în Evanghelii sămânţa răpită de păsările cerului (cf Mt. 13, 4). Ascunde, deci, porunca cel ce o lucrează pururea, dacă despre cei ce o răpesc pe ea se spune că o răpesc pentru faptul că nu ne lasă să o lucrăm⁷⁰⁴.

Întru dreptatea Ta, fă-mă viu (v. 40). Dumnezeu şi Tatăl ne face vii prin dreptatea Sa. Iar aceasta este Hristos⁷⁰⁵.

Mai înainte de a mă fi umilit, am greşit (v. 67). în împătimirile anterioare ale minţii şi, ca să zic aşa, în învârtoşările anterioare,

⁷⁰⁴ A ascunde sămânţa cuvântului în inimă înseamnă a o lucra, a nu o lăsa nelucrată. în acest caz, uităm noi înşine de ea. Şi aceasta e una cu răpirea ei de demoni. Ei o răpesc din pricina negrijii noastre de ea. Uitarea este pricinuită şi de draci, căci se uită cuvântul lui Dumnezeu când se uită de Dumnezeu. Omul acesta moleşeşte tensiunea raportului cu Dumnezeu, care-l face un om tare, atent la sine şi la cele prin care se poate dezvolta.

⁷⁰⁵ Hristos este dreptatea sau totalitatea virtuţilor personificată. Căci nici o virtute şi nici toate la un loc nu stau decât în persoană. Hristos, ca om, este Omul cu desăvârşire drept, căci El este totodată Dumnezeu, Izvorul a toată dreptatea. Iar dreptatea înseamnă viaţa, binele în acţiune. Căci binele nu poate să nu fie în acţiune. Dumnezeu şi Tatăl ne face drepţi întrucât a făcut posibil ca Fiul Său să Se facă Omul cu desăvârşire drept, unit cu noi prin firea omenească.

464

prin cugetări trupeşti, tirania ispititorului se face mai puternică. Şi înainte de a suporta umilirea diavolului, noi păcătuim, suferim lovitura mai veche a atacului în cele dinlăuntru. Deci, înainte de a cădea deplin prin consimţirea gândurilor, noi preţuim şi primim păcatul, şi prin aceasta deschidem intrarea Satanei. Chip al acestui fapt este patima vânzătorului (Iuda).

Largă foarte este porunca Ta (v. 96). Dumnezeu Se bucură de buna bărbăţie duhovnicească, de înfrânare, de răbdare Şi pe lângă acestea încă de alte virtuţi.

Sufletul meu în mâinile Tale este pururea (v. 109). „Mâini” numeşte lucrările făptuitoare prin care este văzut Dumnezeu⁷⁰⁶.

Străpunge cu frica Ta trupul meu (v. 120). Străpunge zice în loc de înfige. înfige, zice, frica de Tine în trupul meu spre curăţirea lui.

Psalmul 119

Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit (v. 5). îngreunat de viaţa prezentă, prin prelungirea pribegiei în ea, se plânge suspinând, oftând şi jelindu-se de această prelungire a pribegiei în trup.

Psalmul 138

Şi în cartea Ta toate se vor scrie (v. 16). Numeşte „cărţi” cunoştinţa lui Dumnezeu care pe toate le cuprinde şi memoria Lui care nu uită.

Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi (v. 17). Cel ce poate cunoaşte din roadele lor pe prietenii lui Dumnezeu îi va cinsti foarte. Pentru că şi stăpânirea lor, adică ceea ce cugetă despre stăpânire, s-a întărit foarte.

⁷⁰⁶ în lucrările mele cele bune este şi puterea lui Dumnezeu. El Se vede în ele.

INDICI

Indice de referinţe scripturistice

Vechiul Testament

Facerea

1,3,7-112 1, 9 -150

3.19 – 44

4.10 – 46, 66 6, 3 – 327

8, 21 – 91

12,1 – 286

12, 3 – 202

15,16-319 17, 5 – 288

22, 16 – 267

25, 27 – 209, 454 28, 12 – 313

49.10 – 86 49, 27 – 369

Ieşirea

3,6-291

9.16 – 268

13, 21- 311 15, 25 – 206

17.16 – 420 20,1-2 – 406

20.19 – 406

23, 7 – 246

23.19 -186 23, 22 – 202

25, 40 – 68

29, 38-39 -19

30,1 -19

30, 7-8 -19

31, 24 – 280

Leviticul

2, 4 -18

2.11 – 299

2,11-12-18

Numerii

28, 9 – 211

Deuteronomul

5, 31 – 345

6, 13 – 345

17, 6 -130

18, 18 – 274

32, 8 – 293

32.11 -133 32, 40 – 447

Iosua

3,15 – 255

I Regi

7, 8 – 256

468

13, 14-117 14, 50-319 17,10-331 21 -16021, 14-182 27, 2-3 – 111 38,10 -150 38, 16 – 373 22,18 – 331 25, 39 – 31938, 16-17-367 40, 21 – 370

II Regi

11 şi 12-319 11, 1-30 11, 27-321 11, 27-12, 1-319 12,1-4 – 319 14, 30 – 40 18, 12-48 24, 14 – 222

Psalmii

1, 4 -169 1,5-11 2, 6 – 445 2,7-11 2, 8 – 178, 364, 366 2, 10 – 61 4, 4 – 225 4, 5 – 314

5, 7 – 282

IV Regi

18, 29-116 18, 33, 221 18-19 33-15, 8 – 282 7,10 – 175, 218 7,12-13 – 279 8, 6 – 408

29, 35-17 109, 12 – 96 9, 35 -194

I Paralipomena

23, 26-31 -19 25, 1 – 210, 3-4 – 318 10, 7 – 299 11,3-194 17, 3 – 267

Iov17, 49 – 324

1, 13-22 – 213 2,11-22 207, 21 – 129, 400 10, 9 – 230 10,10 – 230, 322 12,14-51 14, 4 -16618, 4 – 336, 398 18, 5 – 428 18,13 – 35 22,1 -192 23, 7 – 295 23, 8 – 295 26,11-314

469

27, 10 -148 29, 3 – 377 31, 1 -149 31, 8 – 299 31, 11-36

33, 7 – 313

33,16 – 252 33,18 – 36

34, 27 – 304

35, 6 -184

35, 9 – 251, 350

36, 13 -197

36, 31 – 345

37, 4 – 378

37.14 – 220

37.15 – 221

38, 5 – 226

38, 8 – 227

38,11 -195

39.1 – 208, 264

39, 2 – 234 39, 9-95

43,19-21 – 269 43, 25 – 32

43, 25-26 – 458

44, 8 – 23, 27

44,10 – 251

44,12-13 – 64

44, 18 – 245

45, 4 – 290

45, 5 – 301

46, 9 – 134, 208

47,13 -154

48.1 – 341 48, 12 – 72

48, 15 – 96, 308

48.21 – 340

49.1 – 436

49,7, 451

49,10 – 148, 319

49.14 – 95

49.15 -148

49.19 – 318

49, 20-21 – 318

49.22 – 319

50.1 – 443

50,11, 427

50.15 – 318

50.19 -144

53, 6 -148

54, 9 – 419 62, 9 – 312

64, 10 – 350, 429

66, 3, 360

67, 9 – 363

67, 28 – 369

68.20 – 378

68, 22 – 379

68, 32 – 332

69, 7 – 28

70, 22 – 301

71, 9 – 392

73,14 – 33

73,17 – 301

73, 61 – 364

74, 6 -171

75,1 – 54, 310

76,10 – 127, 289

76,13 – 301

76,16-17 – 289

470

78.12 – 301 79, 2-3 – 66 79,18 -101

82.12- 14 – 312

83, 5 – 252

83.13 – 419

84, 7-69 84,9-412

88.13- 393 88,20-1178, 35 – 342

88, 46 – 322

89, 4 – 22 – 79, 19 – 392

90.11- 267 93, 7-347 93, 20 – 83

98, 4 – 204, 205

101, 28 – 227

102, 5 – 263, 438 102, 10 – 400

102, 14-15 – 322, 102,15-16 – 230

103, 14 -186 103, 27 – 300

105, 4 -155

106, 42 – 320, 106, 43 – 296

107.11- 103, 108, 5-99, 109,1 – 99 109,1-2 -179 110,10-235, 398 112,7-352

113, 20, 446

113, 24, 277 115,4-18, 85 117, 9 -163

117, 27, 357

118, 27, 358, 118, 62, 184, 118, 92, 206, 118, 176, 453, 123, 7 – 435 128, 6 -191 131, 3-5 – 421

131,14- 64

135, 12 – 406

136, 4- 68

141, 3, 153

142, 2 -167

143, 5-66 145, 2 -163

148.14 – 267

Pildele lui Solomon

I, 17-18 -171

2.1 – 463

2,15 – 209

3.11- 12- 430

3, 12- 211

3.14 -15, 211

4, 26 – 431

8.11- 17

11, 25-194

12, 28 – 435

13, 8 – 307

15.1 -194

15, 13 – 217

16, 6 – 236

471

16, 32 – 225

19, 18- 213

20, 9- 35

22.1 – 423

24,16 – 35, 203 26, 27 – 53, 69,171

Ecclesiastul

8,17 -186 10, 4 – 320

Cântarea Cântărilor

1, 2 – 245

1, 4 – 371

2, 3 -188

2,14 – 276

4, 7- 136

5.1 -158

5, 8 – 281

Isaia

1.12 – 364

5.13 – 361 9,5- 311, 407 9, 6 – 275

25, 8 – 299

27.13 – 309

32.1 – 282 35, 8 – 318 40, 28 – 316 43, 2-5 – 358 43, 25 – 354 47, 6 – 381 49, 9 – 362 51, 5 – 433 53, 12 – 417

56.1 – 439 57, 3 – 353

57, 4 – 353

58, 9 – 346 58,11- 325

61.1 – 389 61,1-2 – 351 61, 8 – 282 62 – 284

62.1 – 439 63, 3 – 367 63,17 – 329

66.1 – 416 66,12 – 289

Ieremia

3, 22 – 339

5, 22 -150 6,16- 318

6, 29 – 312 12, 7 – 363 12, 8 -176 16,19- 116, 5 – 116,137

17, 7-8 – 63

18, 4- 27

23.16 – 236

23, 23 – 166, 392

30, 9- 20

31, 33 – 275 33, 3 -174 49,32 -169

Iezechiel

1.16 – 389, 398

472

2, 9 – 240 7,16 – 303 18, 22 – 220 20, 25- 115 36, 22 – 129, 271

Naum

1, 12 – 289

2, 8 – 289

Avacum

1,16 – 435

Osea, 2 -163

1, 7 – 268

2, 6 – 269

3, 5 – 303 6, 1 – 223 9, 8 – 236 14, 3 – 303 14, 9 -189 3, 17 – 325

Sofonie

3, 8-9 – 233

Agheu

2, 5 – 301

Amos

3, 8 – 76

5,12- 110 8,11- 200

Zaharia

2.12 -157

6.12 -155 13, 7 – 381

Miheia

5,1 – 349

Maleahi

2,7 – 287 3,1-3- 311

Ioil

3, 20 – 448

1, 3 – 389

2, 6 – 373 2, 13 – 222

Baruh

3, 38 – 310

Avdie

1, 15 -168

înţelepciunea lui Solomon

1,1 -132 1,13 – 401

Iona

2, 6 – 373 4, 11-12- 186 2, 23 – 83 2, 23-24 – 401 2, 24 – 68 9, 15 – 230

473

înţelepciunea lui Isus Sirah 3, 20 – 186

1,11- 151 4,28- 214

1, 13 – 236 4, 30 – 177

1,17 – 398 15, 9 – 68, 235, 329

Noul Testament

Matei

3, 9 – 354

3,11- 324

3, 16 – 284

4, 5-6 – 420

5, 4 – 399 5, 5 -165

5.12 – 32

5,14 – 398, 443 5, 20 – 242 5, 21 – 204 5, 22 – 204 5, 28 – 204 5, 34 – 346 5, 38-39 – 280 5, 43-44 -179

5, 44 -190

6, 5 -135 6, 6-8 — 356 6, 25 -190 6, 28 -190

6, 30 -190

7.12 -150

7, 29 – 407

8, 29 – 63,106, 349, 361

9,12 – 72 10, 8 – 244

10, 37 -190

11,19-173, 374

11, 28- 215, 310, 378

11, 29- 280

12, 3-4 -160 12, 24 – 173, 353

12, 41 – 86

13, 4 – 463

13,11- 241 13, 54 -132

15, 24 – 22, 92

16,18 – 143, 285, 457

16, 22 – 59 16, 26 -190 16, 27 – 460

18,7- 166 19, 19 -190

19, 30- 118

20, 9-15- 115 20,16 -104

21, 9- 55 21,10- 151

21,13- 135

474

21,15 – 55 IoanLuca

21, 21- 25 1, 33 – 297

22,13- 309 1, 78 – 155, 357

22, 48- 177 1, 79 – 357

23, 4 -183 2,14 -126

23, 37 -102 2, 29-30 – 233

24, 45 – 307 4,18 – 389

25, 15 – 245 4, 19-26

25, 34 – 22, 40, 203 6, 3-4 -160

25, 34-41 -115 6, 35 – 150, 203

25, 40 – 202 6, 45 – 215

25, 41 – 51 8, 28 – 63

26, 25 – 245 9, 25 -190

26, 38-116 10,19 – 109, 292, 399, 422, 447

26, 48 – 331 11, 52- 167

26, 49 – 245 12, 49- 311

26, 61- 173 13, 15 – 64

27, 48 – 32 13, 27- 110

28,1 -125 15, 10 – 253

28,10- 284 16,15- 110

28,12- 353 17,17 – 34

28,19 – 245, 309, 310 18,14 -128 20, 2- 87

Marcu

2, 25-26 -160 21, 20 -168

3,17 – 398 22, 43-44 – 373

5,14 – 398 23, 2 -173

8, 34 -134 23, 21 -173

8, 36 -190 23, 30- 106, 168, 252

12,13- 175 23, 34 – 375

12,14- 175 23, 43 – 309

12, 15- 175 23, 46 – 309

13, 10 – 309 24, 26 – 379

15, 23 – 380

16, 2 -125 24, 49- 108

475

Ioan

1, 1- 195 1, 1-3 – 448 1, 2 – 23 1, 9 – 443

1,14 – 429

1,16- 284, 449

1,18 – 440 1, 45 – 293 1, 46 – 293

1, 47 – 183, 209, 293

2, 19 – 249, 253

3, 5 -122 3, 11- 311

3,12 -130

3.16 – 120, 425

3.17 – 314

3, 33-34 – 273

3, 34 – 97

4, 23 – 274, 353 4, 24 – 274, 461

4, 25 – 233

5, 20 – 274

5, 22 – 62,178, 249 5, 22-23 – 451 5, 24 -175 5, 26-27 – 315 5, 29 – 200 5, 36 – 414

5, 46 – 233

6, 35 -192 6, 38 – 239 6, 39 – 275 6, 41 -192 6, 45 -121

6, 57-58 – 400 6, 58 -158 6, 65 -128

6, 68 – 407

7, 12 -173

7.15 -132

7, 37 – 365

8,12 – 156, 236, 398

8.16 -175

8, 33 – 354 8, 34 – 317, 44 – 421

8, 46 – 166, 171 8, 51 -175

8, 52 -175

9.16 -173

9, 29 – 394

10, 9 – 138, 337

10.16 – 121, 233

10,18 – 373

10, 20 – 167,173 10, 28 -135 10, 29 – 298 10, 30 – 357

10, 33 -132

11, 25- 247, 249

11, 47- 317

12, 9 – 404

12.16 – 273 12, 24 – 351 12, 26 – 392 12, 27 – 32 12, 28 – 29 12, 31 – 69

12, 31-32 – 302, 314

476

12, 32 – 69, 366 8, 27 – 371

12, 46 -170 12, 2 – 382

12, 49 – 273, 369, 406 13, 22 -182

13, 8 – 452 13, 46 – 293, 313

13,18 – 243 23, 5 – 408

14, 6 – 117, 262, 318, 357, 415, 462

15, 5 – 138, 304 8,14 – 328

15,17 – 94 8, 29 – 415

16, 32 – 98 8, 29-30 – 313

17,1 – 376, 391 8, 33 – 320

17, 5 -100 8, 35 – 103, 345

17, 6 – 26, 120

17,10 – 26, 415

Faptele Apostolilor

10,9- 119

10, 40 – 326

11, 24- 251

11, 33-34 – 280

16, 25 – 390

19,15 – 33, 246

19, 28-29 – 380

20,1 -125 12,1 – 257, 441

20,17-284,415 12,19 -176

20, 22 – 328

21, 25 – 238

Romani

14, 9 – 40, 120, 357, 402 1,20-113,440

14,10 – 406, 414 2, 4 – 202

14,11- 99 4, 5 – 444

14,16 – 315 5,1 – 180, 266, 449

14,18 – 432 5, 5 – 264

14, 21 – 63 7, 22-23 – 196, 323

14, 23 – 278 7, 25 – 323

14, 28 -100 8, 3-4 – 323

1 Corinteni

1, 22 – 266

3,15 – 418 1, 23 – 374

4,12 – 138, 318 1, 24 – 151, 176,195, 369

4,27- 417 1, 30 – 138,195, 266

7, 58 – 309 1, 31 -146

7, 57-59 – 382 2, 7 – 58

477

2, 9 -164

2.11 -139

2,16 – 234

3,13 – 354

3.15 – 306

3.16 – 156, 413

4.12 – 224

4,15 – 174, 285, 288

6.12 – 381 7, 29 -199

7, 34 -139

8, 5-6 – 408

9, 9 – 187, 330 9, 9-10 – 330

10,1 – 234

10,11- 402

10,13 – 340 11, 3 – 240 12 – 278

13, 9 – 238

13,13- 413

15,10 – 337

15,17 – 460 15, 24 – 249 15, 31 – 270 15, 33 – 455 15, 47 – 310 15, 53- 411

5,1 – 253 5, 6 – 310

5.13 – 369

5, 17 – 152, 438, 447 5, 21 – 244, 374

6.14 – 391

6.15 -165

6.16 -156

8, 9 – 243, 402, 426 12, 2 – 369

12, 9- 35

13, 3 – 242 13,9- 411

Galateni

2,15-16 -180

2.17 – 248

2, 20 – 278 3,11 – 459

3,13 – 243, 277

3, 27 – 278

4, 4-5 – 376

4, 8-9 -111

4,19 -174, 254

5, 2 -131 5, 3 -131

5,16 – 328

5, 22-23 – 413

6,7- 205

II Corinteni

3, 2 – 275

3, 9 – 43

3,15 -130 3,18 -130

4, 4 – 403

Efeseni

1,10 – 68,147,154, 332, 405 2,6- 57

2,12 – 390

2,14 -195, 289

478

2,15 – 152, 233, 271

2.15- 16 – 287

2, 21-22- 234

3, 10-11- 295

4, 5 – 297 4, 9 – 295

4,10 – 296

4, 21-22 – 438

4, 24 – 438

5, 16 – 200

5, 27 – 120, 450

6.12 – 48, 428

Filipeni

2, 6 – 429

2, 6-8 – 310, 406, 425 2, 7 – 180, 239, 383, 405 2, 7-8 – 373 2, 8 – 374, 382 2,9-23,245, 267

2, 9-10 – 276

3,1 -194

3, 6 – 265 3, 14 – 397 3,19 -160

3, 20 – 413

4, 7- 219

4.13 – 337

Coloseni

1.15- 18- 415 1, 16 – 404

1, 26 – 58

2, 3 – 281, 454 2, 5 -121

2, 6 – 278

2, 9 – 284

3, 9-10 – 438 3,10-12 – 263

3,16 – 348

4, 6 – 306

I Tesaloniceni

4, 17- 253

I Timotei

1, 20 – 55

II Timotei

3, 12 -102

Tit

2, 13 – 436

3, 5 – 443 3, 7 -156

Evrei

1,1 – 341 1, 2 – 26

1, 3 – 265, 357, 403, 421

1, 6 – 444

1.14- 313

2, 9 -176 2, 10- 414

2,12 -120

2.14- 15 – 238

2, 18 – 376

3, 2 – 282

4,15 -166

5, 7- 372

479

7, 18 – 315 3, 2 – 166, 212

7, 19 – 415 4,12 – 451

8,7- 114, 179 5, 12 – 346

9, 13 – 321 9, 24 – 294

I Petru

10,1 – 303 2, 22 – 75,101, 455

10, 5-8 – 241 2, 23 – 224

10, 5-9 – 239 3, 9 – 224

10, 9 – 241 4,12-13 – 354

10, 28 – 280 5, 8 -104

10, 36 – 208

11, 40- 253

II Petru

12,22 – 413 1,4-297,311

12, 24 – 66 2,17 -422

12, 28 -124 2, 22 – 216

13,12- 412 13,14 – 457

Iacov

1, 3-4 – 355 1- 288 1,7-66,156 5,16-17 – 203

2,14 – 301 2,17 – 301

Apocalipsa

7,17 – 354

2, 26 -139

în colecţia Patristica, seria Traduceri, au apărut:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov

3. Sfântul Roman Melodul, Imne teologice

4. Sfântul Roman Melodul, Imnele Sfintei Scripturi

5. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre Botez

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia

7. Sfântul Simeon Noul Teolog, 24 de Cuvinte despre viaţa duhovnicească

8. Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiel

9. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel (vol. I)

10. Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt despre dreapta credinţă. Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghionului

11. Sfântul Amfilohie de Iconium, Scrieri

12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor (vol. I)

13. Sfântul Leandru al Sevillei, Despre rănduiala fecioarelor şi dispreţuirea celor lumeşti

14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele şapte cuvântări encomiastice în cinstea Apostolului Pavel

15. Sfântul Efrem Sirul, Erminii scripturistice

16. Sfântul Efrem Sirul, Despre cea de-a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos

17. Sfântul Efrem Sirul, Cuvântări de laudă la sfinţi

23. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântări praznicale şi morale

24. Sfântul Nil al Andrei, Epistole

25. Fericitul Augustin, Despre răbdare. Despre adulter

26. Sfântul Grigorie de Nazianz, Hristos pătimind. Tragedie la Pătimirile cele mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos

27. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la Epistola către Romani

28. Fericitul Augustin, Predici despre virtuţile creştine

29. Fericitul Augustin, Predici despre martiri

30. Fericitul Teodoret al Cirului, Eranistes cerşetorul

31. Sfântul Atanasie cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi

32. Sfântul Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Psalmi

în curs de apariţie:

Sfântul Efrem Sirul, Cuvântări parenetice

Sfântul Ambrozie, Arhiepiscopul Milanului, Despre pocăinţă

în seria Studii, au apărut:

1. Jeanclaude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus

2. Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice

3. Jeanclaude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere

4. Ioannis G. Kourembeles, Viziunea teologică a Sfântului Roman Melodul. Opinia istorico-dogmatică contemporană şi teologia poetică

5. Hannah Hunt, Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor bizantini şi sirieni

6. Pr. dr. Roger Coresciuc, Omiliile Sfântului Grigorie Palama. Analiză omiletică

7. Pr. Stephane Bigham, Sfântul Epifanie al Salaminei în controversa iconoclastă. Respingerea unor ipoteze teologice moderne

8. Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac sirul

9. Alexis Torrance, Pocăinţa în Antichitatea târzie. Asceza la Părinţii răsăriteni şi organizarea vieţii creştine (cca 400-650 d.Hr.)

10. Greg Peters, Sfântul Petru Damaschinul monah bizantin şi teolog duhovnicesc

11. Pr. Andrew Louth, Introducere în teologia ortodoxă

12. Paul L. Gavrilyuk, George Florovsky şi renaşterea religioasă rusă

13. Pr. John Anthony McGuckin, Dicţionar de teologie patristică

14. George P. Bithos, Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieţii şi scrierilor sale

15. Norman Russell, învăţătura despre îndumnezeire în tradiţia patristică greacă

16. Augustine Casiday, Tradiţie şi teologie în scrierile Sfântului Ioan Casian

17. Dimitrios Tselenghidis, Har şi libertate în tradiţia patristică a sec. al XIV-lea

18. Daniel J. Sahas, Sfântul Ioan Damaschinul despre Islam – „erezia ismaeliţilor”

19. Jeanclaude Larchet, Viaţa şi opera teologică a lui Grigorie al II-lea Cipriotul

20. Pr. John Behr, Ascetism şi antropologie la Sfântul Irineu de Lyon şi Clement Alexandrinul

21. Nestor Kavvadas, Pneumatologia Sfântului Isaac sirul

22. Pr. Josiah Trenham, Căsătorie şi feciorie în opera Sfântului Ioan Gură de Aur

23. Hans Urs von Balthasar, Liturghia cosmică. Universul în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul

24. Stephen J. Shoemaker, Fecioara Maria în credinţa şi evlavia creştină primară

25. Eirini A. Artemi, învăţătura despre Sfânta Treime a Sfântului Isidor Pelusiotul şi influenţa sa asupra teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei

26. Paul L. Gavrilyuk, Cateheză şi catehumenat în primele veacuri ale Bisericii

în curs de apariţie:

Laurence Decousu, Pierderea Duhului Sfânt şi redobândirea Sa în Biserica primară. Reprimirea ereticilor şi a penitenţilor în Apus din secolul al III-lea până la Sfântul Grigorie cel Mare

Redactori: Andrei Ocneanu, Cristi Reuţ Corector: Marta Grădinaru Tehnoredactor: Rema Zugravu Design copertă: Lucian Dragomir Prepress: Leonard Lunguleac

Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, Iaşi Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 https://edituradoxologia.ro E-mail: editura@doxologia.ro Editura.Doxologia

Lasă un comentariu Anulează răspunsul