SF. NICOLAE VELIMIROVICI DE LA PRINT LA SFANT. VIATA SF. SAVA PRIMUL ARHIEPISCOP AL SERBIEI

Sfântul Nicolae Velimirovici

DE LA PRINŢ la SFÂNT

Viaţa Sfântului Sava Arhiepiscopul Serbiei

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI

De la prinţ la sfânt

Viaţa Sfântului Sava Arhiepiscopul Serbiei

Traducere de Ana şi Daniel Mazilu

Cartea aceasta este închinată amintirii iubiţilor mei părinţi, mari în simplitate şi evlavie, Dragomir şi Katarina

NOTA TRADUCĂTORILOR

Frumoasele scrieri ale Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici, „Gură de Aur al Serbiei,” după cum l-a numit Sfântul Iustin Popovici, aduc de fiecare dată bucurie or­todocşilor români prin bogăţia lor patristică şi prin în­demnul viu la dobândirea sfinţeniei.

Evlavia noastră faţă de scrierile sale împlineşte deja opt decenii.¹ Din 1939 şi până astăzi, multe dintre opere­le sale au cunoscut cel puţin o ediţie în limba română. Având un stil aparte, care împleteşte proza cu poemul, rugăciunea cu raţionamentul, citarea Sfinţilor Părinţi cu tâlcuirea Sfintei Evanghelii, traducerea cărţilor sale se aseamănă cu un urcuş continuu pe calea pildelor şi a simbolurilor.

¹ Prima traducere a Sfântului Nicolae Velimirovici în limba ro­mână s-a petrecut în anul 1939, prin strădania lectorului de limbă sârbă al Universităţii din Bucureşti, Bogoliub L. Pisarov. El a tâlcuit cartea Cugetări despre bine şi rău, publicată la Tipografia Cugetarea, cu o prefaţă scrisă de către Gala Galaction. Despre virtuţile şi „limitele tehnice” ale acestei pri­me traduceri, vezi nota redacţiei în Gânduri despre bine şi rău, Sfântul Nicolae Velimirovici, Predania, Bucureşti, 2009, pp. 6-7.

7

Desigur, cele mai multe dintre cărţile sale au fost scrise în frumoasa limbă sârbă, dar altele au apărut fie în germană,² fie în engleză.³ Este şi cazul cărţii Viaţa Sfântului Sava, lucrare publicată în anul 1951, în Statele Unite ale americii,⁴ tradusă la noi în anul 2004.⁵

La şapte decenii de la publicarea ei şi la şaptesprezece ani de la prima apariţie în limba română, era necesară o nouă traducere, în conformitate cu originalul englezesc al Sfântului Nicolae Velimirovici.⁶ Meritele doamnei Maria-Elena Ganciu, traducătoarea ediţiei din 2004, sunt nenumărate şi de multe ori ne-am întâlnit în uzicalitatea expresiilor şi a frazelor, dar, întrucât textul suport folosit de domnia sa este o traducere după o

2 Trimitem aici, în primul rând, la teza sa de doctorat în teologie, Der Glaube an die Auferstehung Christi als Grunddogma; apostolischen Kirche (Berna, 1910).

3 Astfel de cărţi timpurii au fost publicate în perioada misiunilor sale în Marea Britanie şi în SUA. Vezi pentru aceasta ibodan G. Markovich, Activities ofFather Nikolai Velimirovich Great Britain during the Great War, în Balcanica XIVIII, Belgrad, 2017, pp. 143-190.

4 În prima parte a acelui an, Sfântul Nicolae încă mai preda la seminarul Teologic Ortodox Sfântul Sava din Libertyville, Illynois. Spre sfârşitul anului, a plecat la Mănăstirea rusească sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania, unde a fost profesor şi apoi rector al Seminarului teologic de acolo.

5 Episcopul Nicolae Velimirovici, Viaţa Sfântului Sava, Editura Epifania, Alba Iulia, 2004, în traducerea şi redactarea doamnei iria-Elena Ganciu.

6 Nikolai Velimirovich, The life ofSaint Sava, Publisher Eastern orthodox Diocese, Libertyville, 1951.

8

versiune prescurtată în germană⁷ a originalului engle­zesc, întoarcerea la ediţia princeps din 1951 reprezintă o datorie sufletească a Editurii Predania şi un prilej minu­nat de reîntâlnire a cititorului român cu acest sfânt.

Cu cinci ani înaintea plecării sale la Domnul, din pă­mântul Americii, Sfântul Ierarh Nicolae alcătuieşte minunata viaţă a primului arhiepiscop sârb, Sfântul Sava, spre a le reaminti urmaşilor săi că acesta râvnea să facă din ei „un popor de sfinţi.”

Fiind un testament duhovnicesc pentru creştinii de astăzi, cu gândul la sfântul povăţuitor şi mijlocitor al său la Ceruri, Arhiepiscopul Sava, Sfântul Nicolae le dedică această aghiografie părinţilor săi, Dragomir şi Katarina, dascălii lui în „simplitate şi evlavie,” prin care a rămas nedespărţit de neamul şi de pământul său.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toţi sfinţii Săi din această carte, Sfântului Nicolae Velimirovici pentru aju­tor, Părintelui Episcop Emilian Crişanul, pentru părinteştile binecuvântări, precum şi soţilor Ionuţ şi Sladjana Gurgu pentru diortosirea cărţii.

Ana şi Daniel Mazilu

⁷ Această traducere, Das Leben des heiligen Sava, a fost realizată de către teologul Michael Schulte în anul 1998, „cu prilejul îm­plinirii a opt sute de ani de la întemeierea Mănăstirii Hilandar din Sfântul Munte Athos.”

9

CUVÂNT ÎNAINTE

Vieţuit-a, odinioară, un tânăr domn foarte înţelept, bogat şi chipeş. Toate uşile desfătărilor şi împlinirilor lumeşti îi erau larg deschise. Dar ceva din lăuntrul său îl înde­părta de toate acele lucruri pe care milioane şi milioane de oameni le îndrăgesc foarte. A lepădat toate deşertă­ciunile şi ispitele lumeşti şi a fugit într-o zi, fără ştirea nimănui, departe de curtea împărătească, aşezându-se într-un loc pustiu, ca un sărac nevoitor străin ce căuta doar desăvârşirea sufletească, prin împlinirea voii lui Dumnezeu.

După mulţi ani, acest domn pământean, călăuzit de mâna lui Dumnezeu, s-a întors din pustie în ţara sa ca întâi-stătător al Bisericii şi povăţuitor duhovnicesc al neamului său pentru totdeauna. Neavând copii ai săi a ajuns, de-a lungul veacurilor, călăuza duhovnicească a milioane şi milioane de suflete.

Aceasta s-a petrecut acum mai bine de şapte veacuri şi jumătate. Făclia luminii duhovniceşti pe care a aprins-o printre ai săi luminează încă, iar numărul fiilor lui du­hovniceşti sporeşte necontenit. El a fost gingaş, dar

11

îndrăzneţ; neobişnuit de frumos, dar smerit; mult-ostenitor, dar blând; de oameni-iubitor, dar şi mai mare iubitor de sihăstrie. A deprins meşteşugul vieţuirii în două lumi deodată o aleasă pildă, îndrăgită de mulţi.

în vremea noastră, urmaşii săi ridică lăcaşuri sfinte şi le închină numelui său, din evlavie pentru el, pe toate cele cinci continente ale lui Dumnezeu, unde au fost împrăştiaţi de o lovitură a sorţii.

Povestea acestui minunat domn este înfăţişată în această carte.

Sfântul Nicolae Velimirovici

NEMANIA

Pe tatăl eroului acestei cărţi îl chema Nemania. Nume biblic, nemaiîntâlnit vreodată printre creştinii sârbi, cel puţin printre cei din neam ales, prinţi, jupani, voievozi. Aceştia toţi purtau de obicei nume tradiţionale precum: Mutimir, Vlastimir, Ceaslav, Voislav, Bodin, Dragomir, Zavida, Tihomir şi altele nume vechi slavone, dar cu înţelesuri limpezi şi frumoase.

Este un nume pe măsura trudei sale desăvârşite ca întregitor al unui neam şi întemeietor al unui stat naţio­nal. Meşterii omonimului său biblic, Neemia, care au reînălţat zidurile Ierusalimului, cu îngăduinţa marelui îm­părat persan Artaxerxes, „cu o mână lucrau, iar cu cealaltă ţineau sabia,” Neemia 4,17 după cum li se poruncise, gata să-şi înfrunte asupritorii. Tot astfel şi Nemania a fost nevoit să zidească şi să se apere în acelaşi timp până la sfârşitul domniei sale.

Potrivit cronicilor vremii, Nemania s-a născut în anul 1113 şi a murit în 1199. A trăit aproape un secol, cam jumătate din acesta ostenindu-se şi războindu-se pentru unitatea poporului sârb şi a ţării sale. A văzut lumina

Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Ras. ►

13

zilei în Ribniţa, în apropierea vechii localităţi Diocleea, luând mai întâi botezul romano-catolic la o biserică din preajmă, iar mai apoi primind sfântul botez ortodox în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Ras. Tatăl său era Zavida, unul dintre voievozii sârbi, ocârmuitor peste voievodatul cu capitala la Diocleea, actuala Podgoriţa din Muntenegru. Descendenţa şi relaţiile de sânge cu marii voievozi sârbi Desa, Uroş, Vukan şi Bodin nu ne sunt cunoscute. Numele său a rămas în istorie nu­mai datorită faimei fiului său, Nemania.

După ce Zavida s-a săvârşit, Nemania a moştenit partea cea mai de răsărit a voievodatului părintesc, de la Ras până la Niş, cuvenită lui prin testament. Celelalte trei părţi au fost moştenite de fraţii săi Tihomir, Miroslav şi Straţimir. Dar cei patru fraţi nu s-au mulţumit cu ceea ce primiseră. Şi fiecare avea motivele lui. în timp ce fraţii săi doreau, mânaţi de iubirea de sine, să capete unii de la alţii pământuri, înainte-văzătorul Nemania cugeta la întregirea poporului sârb într-un stat care să-i unească pe toţi. La numărul voievodatelor deja existente, s-au adăugat şi cele apărute după moartea lui Zavida. Şi ast­fel lucrurile s-au înrăutăţit. Fiecare dintre aceste state neatârnate, dar mici, era necontenit în primejdie de a că­dea pradă vecinului mai puternic. Nemania dorea să pună capăt acestei stări.

Pentru a-şi putea atinge idealul unirii tuturor sârbi­lor într-un singur stat apt să se apere şi să se desăvârşeas­că din punct de vedere cultural, Nemania a dus lupte

16

grele atât cu vrăjmaşii din lăuntru cât şi cu cei din afara hotarelor. Bătălia sa internă a dus-o împotriva fraţilor săi şi a rudelor sale mai mărginite la minte, iar cea externă împotriva majorităţii statelor vecine, mari şi mici. S-a războit cu toţi cei care nu i-au împărtăşit idealul, uneori izbândind, alteori nu. Odată a fost înfrânt de fraţii săi şi, asemenea lui Iosif din Vechiul Legământ, aruncat într-o fântână adâncă. Fiind însă izbăvit printr-o minune de Sfântul Gheorghe, şi-a putut continua lupta. La prima biruinţă ce a urmat, i-a silit pe doi dintre fraţii săi să se predea şi i-a legat prin jurământ să i se supună, în vreme ce Tihomir, al treilea frate şi cel mai în vârstă, a pierit în luptă. Astfel tetrarhia a fost desfiinţată. Nemania a ajuns singurul conducător al voievodatului părintesc. Miroslav şi Straţimir i-au rămas credincioşi până la moarte.

Nemania s-a îndreptat apoi spre duşmanii săi cei din afară. Şi iarăşi ba cu izbânzi, ba cu înfrângeri. A luptat împotriva Bizanţului, Ungariei, Dubrovnicului, Bulgariei şi cruciaţilor. Fără a ne lungi, putem spune că în cele din urmă a reuşit să întemeieze un stat sârb care se întindea de la Marea Adriatică până la Sofia şi Pernik.

Nemania era un luptător de primă mână. Şi ca mulţi alţi luptători, era un bărbat cu o credinţă tare. De câte ori avea parte de odihnă, între bătălii, ridica biserici, iar unele dintre ele sunt adevărate minunăţii. Cununa cti­toriilor sale, care dăinuieşte până astăzi, este Studeniţa. Celelalte sunt: biserica „Stâlpii Sfântului Gheorghe djurdjevi Stupovi” pe râul Lim, biserica Sfântul

17

Arhanghel Mihail în Scopie (Macedonia), biserica Sfântului Pantelimon în Niş, precum şi biserica Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae în Kossaniţa. Pe lângă aceste ctitorii, Nemania după marea sa milostivire creş­tinească, obişnuia să trimită bogate daruri Mănăstirii Maicii Domnului „Everghetis binefăcătoarea” din Constantinopol, bisericii Sfântului Dimitrie din Salonic, a Sfinţilor Apostoli din Roma, a Sfântului Nicolae din Bari, a Sfântului Ioan de la Iordan, a Sfântului Theodosie din Palestina, bisericii Sfintei învieri din Ierusalim şi mul­tor altor biserici. în Răsărit ca şi în Apus era binecunos­cută dărnicia sa faţă de cei sărmani şi nevoiaşi. Mare lup­tător pentru ţara sa şi om milostiv al lui Dumnezeu a fost Nemania!

Ce impresie le făcea Nemania celor din vremea sa? Aceea a unui om foarte înţelept. Când împăratul Manuel al Bizanţului l-a întâlnit pe Nemania pentru prima oară la Niş, „s-a minunat de înţelepciunea tânărului bărbat.”⁸ Doi cronicari de seamă l-au înfăţişat pe Nemania aşa cum îl văzuseră întemniţat la Constantinopol. Eustatie lăuda vitejia împăratului Manuel prin care „a izbândit a supu­ne viteazul popor sârb şi pe conducătorul lor, renumitul Nemania.” Apoi grăit-a: „M-am minunat privindu-l pe Nemania; mai mare de stat decât oamenii obişnuiţi, foarte voinic şi arătos.” Şi Manase, al doilea cronicar, l-a

⁸ Fiul împăratului Ioan Comnenul, numit „Ioan cel Bun” (1118- 1143), Manuel Comnenul a fost ultimul împărat al Bizanţului din dinastia Comnenilor (1143-1180).

18

descris pe Nemania tot aşa, ca un om voinic: „Barbarul este un bărbat lat în umeri şi chipeş; el era podoaba ala­iului biruitor al împăratului, chiar dacă poporul din Constantinopol l-a întâmpinat cu ocări.”⁹

Descrierile de mai sus se potrivesc cu chipul lui Nemania zugrăvit în multe mănăstiri din Serbia, din Sfântul Munte Athos şi Bulgaria. Chiar dacă peste tot Marele Jupan este înfăţişat ca un bătrân călugăr de peste optzeci de ani, el îşi păstrează aceleaşi trăsături dintotdeauna, de bărbat impunător şi puternic.

⁹ Vezi Konstantin Jirechek, Istoria sârbilor, vol. I, cap. V.

19

PRINŢUL RASTKO

Poporul sârb este foarte apropiat sufleteşte de copii, mulţimea copiilor înseamnă pentru sârbi mare blagoslovenie a familiei.

Nemania şi soţia lui, Ana, au avut mai mulţi prunci, printre care şi doi băieţi. Pentru o vreme însă au încetat a mai zămisli urmaşi, cu toate că şi-au dorit mult să mai poată avea şi alţii. De aceea, cu osârdie au început a-L ruga pe Dumnezeu spre a-i învrednici de un al treilea băiat „mângâierea sufletelor lor, moştenitorul domniei şi sprijinul bătrâneţilor părinţilor.” Rugăciunea au întărit-o cu făgăduinţa către Dumnezeu că nu vor mai trăi ca soţ şi soţie până la sfârşitul vieţii, ci ca frate şi soră, dacă rugăciunea le va fi împlinită. Milostivindu-se de ei, Domnul le-a dăruit un băiat. La botez, l-au numit Rastislav, pe scurt, Rastko.

Pe măsură ce Rastko creştea, îl îndrăgeau nu numai bătrânii săi părinţi şi rudele sale apropiate, dar şi toţi ceilalţi de la curte. Fericiţii părinţi se uitau la el cu dragoste nesăturată şi înfiorare sfântă, de parcă nu ei i-ar fi dat viaţă, ci ar fi fost trimis din Ceruri. Curtenii şi oaspeţii spuneau

20

despre el: „Copilul acesta va fi o nouă pildă pentru lume.” încă din copilărie, Rastko a primit o aleasă învăţătură de la cei mai buni dascăli pe care i-au găsit iubitorii săi părinţi. Atât în ce priveşte învăţătura, cât şi purtarea, el era lauda şi bucuria dascălilor. Când Rastko a împlinit cincisprezece ani, tatăl său i-a dăruit o provincie pentru a-i da prilejul să deprindă ocârmuirea şi gospodărirea.¹⁰ I-a dat tânărului prinţ şi câţiva sfetnici mai în vârstă şi nişte cavaleri care să-l îndrume în treburile cetăţii şi să îl înveţe meşteşugul răz­boiului. şi i-a mai dat şi câţiva fii de boieri ca să-l însoţească la întrecerile sportive şi la petreceri.

Rastko a urmat cu bunăvoire şi râvnă învăţăturile sfetnicilor lui. Nici de unele desfătări cuviincioase, ală­turi de cei tineri, nu s-a ferit. Toate le făcea cumpătat. S-a deprins a cunoaşte însemnătatea clipelor de destindere şi a celor sportive. întotdeauna binevoitor, deschis şi plin de viaţă, s-a lăsat însoţit la jocurile publice, la cele cumin­ţi, precum şi la cele vânătoreşti ori militare. Niciodată nu a fost părtaş însă la desfătări necumpătate, la petrecerile din toiul nopţii, niciodată nu s-a îmbuibat cu mâncare şi băutură. S-a spus despre el că nu a râs niciodată, doar că a zâmbit. Cu înfrânarea lui, de multe ori i-a ruşinat pe însoţitorii săi mai lipsiţi de măsură. Şi nu i-a dojenit cu vorbe tăioase sau cu priviri mânioase; vieţuirea lui le era acestora o mustrare vie.

¹⁰ Se crede că, provincia primită a fost Travunia (actuala Herţegovina). Până în ziua de astăzi, locuitorii Herţegovinei numesc cu mândrie ţinutul lor „Ducatul Sfântului Sava.”

21

în loc să-şi piardă timpul liber cu diferite nimicuri, l-a folosit citind suluri groase de pergamente pe care tatăl său i le aducea, mai cu seamă cele legate de credinţă şi istorie. Cu mare drag stăruia la slujbe şi rugăciuni, postea, făcea milostenie celor săraci. De toţi era îndrăgit şi iubit pentru curăţenia lui şi pentru mărinimia lui nemaiîntâlnită. Bogatele daruri pe care le primea de la părinţii lui sau de la popor îndată le dăruia cavalerilor lui, dascălilor şi prietenilor, nepăstrând nimic pentru sine.

încă de tânăr, Rastko stăruia în cugetări adânci, lucru puţin întâlnit la cei de seama lui. A nu se înţelege că nu iubea munca. Dimpotrivă, lucra până la istovire şi era conştiincios întru împlinirea îndatoririlor sale zilnice. Când avea un pic de timp liber şi-l petrecea în adânci şi îndelungi meditaţii. Cugeta la tainele mari ale vieţii şi ale morţii.

O vorbă a înţeleptului chinez Confucius spunea: „Uşor e să munceşti, dar greu e să gândeşti.” De aceea, între fiii omului, numărul celor care muncesc este mai mare decât al celor care gândesc. Tânărul domn sârb era totdeauna gata de muncă şi mereu înclinat spre cugetare. Aceste două însuşiri înnăscute, când au existat, au dat unele dintre cele mai vii şi înţelepte personalităţi din istorie.

Ei bine, astfel a fost Prinţul Rastko, fiul lui Nemania, ramură fragedă a unui măreţ stejar.¹¹

11 Numele Rastko vine de la cuvântul sârbesc hrast care înseamnă stejar.

22

O CUNUNIE CARE NU S-A MAI PETRECUT

Cu cât ne depărtăm mai mult de la Apus spre Răsărit, întâlnim cunoscutul obicei al căsătoriilor timpurii şi foar­te timpurii. Părinţii tinerilor sârbi erau nerăbdători să-şi vadă copiii gata căsătoriţi de la vârsta la care Biserica Ortodoxă le îngăduia aceasta. Motivul sentimental al acestei nerăbdări se datora dorinţei părinţilor de a avea cât mai curând nepoţi. Cel moral urmărea ferirea tineri­lor de la desfrânare, iar cel practic ţinea de nevoia de a dobândi cât mai grabnic mână de lucru pentru agricul­tură şi meşteşuguri cele două îndeletniciri ale sârbilor din toate vremurile. Biserica Ortodoxă, chiar şi în zilele noastre, îngăduie căsătoria unui băiat de la şaptespreze­ce ani.

Un motiv deosebit al dorinţei lui Nemania şi a Anei¹² de a-l vedea pe Rastko cununându-se la şaptesprezece ani era vârsta lor înaintată. Astfel încât, după ce acesta lipsise doi ani de acasă, îl invitară să se întoarcă în capi­tală. Aceasta era Ras, un orăşel aflat într-o vale strâmtă, dar roditoare, mărginită de munţi.¹³ Acolo se găsea

¹² Ana era fiica unui boier sârb din Bosnia.

¹³ Oraşul Ras nu mai există în zilele noastre. Pe locul lui a fost ridicat un alt oraş numit Novi Pazar (Piaţa nouă). Pornind de la numele capitalei sârbe, Serbia a fost numită adesea Rassia, îndeosebi în documentele bizantine şi ungureşti.

23

Biserica Sfinţilor Apostoli, în care Nemania primise botezul ortodox.¹⁴

Departe de luxul împărătesc al vremurilor apuse şi al celor moderne, împăraţii şi domnitorii din Balcani din vremea lui Nemania duceau o viaţă simplă, fără a-i lăsa deoparte chiar şi pe cei din curtea foarte civilizatului Bizanţ. Conform descrierilor istorice şi literare, Marele jupan Nemania era un domnitor bogat. Avea „şapte grămezi de arginţi şi de ducaţi.”

Cu toate acestea, fiind creştin şi războinic, se purta şi trăia simplu. Locul în care vieţuia se găsea într-un spaţiu dreptunghiular, înconjurat de un zid de apărare cu turnuri de pază la fiecare colţ. în mijloc se ridica, deasupra unei pivniţe, casa lui cu două etaje. Pivniţa folosea la depozitarea vinului, a fructelor şi a diferitelor alimente. În gropi speciale, iarna se făcea gheaţă din zăpadă, parterul era construit din piatră. O vatră mare slujea la gătit. Sala de mese era împodobită cu tavane din lemn sculptat şi cu rafturi pe care se aflau vesela, farfurii, linguri de lemn aurit, pahare de vin din lemn şi ceramică, din corn sau de aur, ca şi alte obiecte de folos în casă.

14 În vremea ocupaţiei turceşti, vechea Biserică a Sfinţilor apostoli a fost transformată într-o moschee, dar acum este iarăşi o biserică creştină. Este o construcţie circulară, o rotondă, ca şi Biserica Sf. Gheorghe din Salonic, forma cea mai puţin întâlnită în lumea ortodoxă. Multe mari evenimente din istoria sârbilor sunt legate de această Biserică a Sfinţilor Apostoli.

24

Oamenii şedeau pe scăunele din lemn, cu trei picioare, împrejurul unei mese joase. Etajul de sus era din lemn şi tencuit pe dinăuntru. în multe firide sculptate se găseau saltele de paie, perne şi pături de lână. Se dormea pe po­deaua acoperită de covoare. Mai erau încăperi cu lăzi pictate şi dulapuri pentru haine, precum şi alte încăperi pentru arme, ai căror pereţi erau acoperiţi de cârlige pe care atârnau scuturi, arcuri, măciuci, lănci, buzdugane, armuri şi alte arme, laţuri şi scoabe. Acolo mai era un mic paraclis cu icoane de valoare şi candele. Cea de la icoana Sfântului Ştefan, cel dintâi mucenic, ardea ziua şi noap­tea, deoarece Sfântul Ştefan era ocrotitorul familiei Nemanizilor.¹⁵ Mai erau şi încăperi speciale pentru rude­le apropiate şi pentru prieteni.

în curtea casei principale se găsea o clădire mare cu un etaj destinată conducerii statului, o alta pentru oas­peţi din străinătate şi o a treia pentru funcţionari, secre­tari, tălmaci, soli, păzitori şi servitori. în afara zidurilor exista de jur-împrejur o a doua curte, înconjurată şi ea de un zid de apărare. în curte se aflau clădiri pentru soldaţi, şoimari, scutieri, îngrijitori ai câinilor şi ai cailor şi alţii, în exteriorul celui de-al doilea zid se mai găseau clădiri, colibe şi corturi pentru adăpostirea oaspeţilor şi a celor nevoiaşi.

¹⁵ De la sfântul lor ocrotitor, domnii şi ţarii dinastiei lui Nemania şi-au luat prenumele de Ştefan, precum Ştefan Nemania, Ştefan Întâiul-încoronat, Ştefan Uroş, Ştefan Dragutin, Ştefan Milutin, Ştefan Duşan.

25

înconjurat de boierii aflaţi în slujba sa, Prinţul Rastko s-a întors în casa părinţilor, în care se născuse. Le-a săru­tat acestora mâinile, s-au îmbrăţişat, în timp ce mama sa lăcrima de bucurie, iar tatăl îl privea plin de mândrie pe mezinul de-o statură cu el.

în faţa lor era iarăşi omul cel mai drag, iubitul lor fiu! Cu privirea sa iscusită, pătrunzătoare, Nemania îl cerce­ta întruna pe Rastko şi vedea în faţa lui un tânăr înalt şi zvelt, cu păr roşcovan şi ochi albaştri, binevoitor, vioi şi cu o ţinută dreaptă, asemenea unui cavaler în toată firea. Cu adevărat, un tânăr minunat şi bun de căsătorie, gân­dea Nemania.

Petrecerile au început şi au ţinut zile şi săptămâni în şir. Micii jupani, cnezii, voievozii, stegarii, căpeteniile, conducătorii şi mulţimea pestriţă a poporului umplea oraşul Ras şi curtea Marelui Jupan. Toţi se înghesuiau să-l vadă şi să-l salute pe Rastko, care era deja cel mai popular şi mai iubit nobil din Serbia.

După obişnuinţă, mama a fost cea dintâi care a vor­bit cu Rastko despre căsătorie, apoi rubedeniile apropi­ate, iar în cele din urmă tatăl. Rastko i-a ascultat cuviin­cios, zâmbindu-le binevoitor ori dându-le răspunsuri diplomate, având grijă să nu-şi rănească bătrânii părinţi, între timp ei i-au cercetat purtarea şi l-au aflat uneori dis­tras ori profund cufundat în gânduri. L-au văzut părăsindu-şi degrabă însoţitorii de la petrecere. L-au găsit târziu în noapte îngenuncheat în paraclis rugându-se şi oftând adânc.

Grup de călugări din Sfântul Munte. ►

26

Printre cei mulţi care se găseau atunci în Ras se afla şi un grup de călugări din Sfântul Munte.¹⁶ Aceştia toţi erau sârbi afară de unul care era rus. Ca de obicei, veneau să-şi ofere rugăciunile şi să ceară ajutor pentru mănăstirile lor. Dărnicia Marelui Jupan sârb le era bine cunoscută întrucât mai poposiseră în Ras. La rându-i, Nemania îi preţuia pen­tru înţelepciunea lor duhovnicească şi pentru slujbele lor în limba slavonă. El avea mare trebuinţă de monahi sârbi pentru mănăstirile lui şi probabil îi rugase să ia câţiva sâr­bi tineri şi ascultători cu ei în Sfântul Munte şi să îi forme­ze acolo pentru a se întoarce mai târziu să slujească în pa­tria lor. Nici nu bănuia pe cine vor lua cu ei.

Rastko petrecea ore în şir vorbind cu aceşti monahi, îi întreba şi îi asculta cu nesaţ. Stareţul lor era rus de neam. Acesta le grăia despre deşertăciunea vieţii lumeşti şi despre Sfântul Munte ca despre cel mai minunat loc de retragere din faţa acestei deşertăciuni, adevărat prag al împărăţiei Cerurilor. Rastko asculta plin de însufleţire. Nişte rude le-au adus la cunoştinţă părinţilor aceste dis­cuţii, iar aceştia s-au îngrijorat. Totuşi, au nădăjduit să nu fie aşa.

în cele din urmă, părinţii au vorbit mai serios cu Rastko, accentuând valoarea vieţii de familie atât pentru

¹⁶ Sveta Gora (expresia în limba sârbă pentru Sfântul Munte) este traducerea literală a grecescului Ayiov Opog. Străinii îl nu­mesc Muntele Athos, în fapt, o denumire precreştină, păgână. Sfântul Munte este o ţară minunată cu multe mănăstiri şi mulţi călugări. Este o republică pan-ortodoxă liberă, aflată sub păs­torirea Patriarhului Ecumenic.

28

fericirea lui proprie, cât şi pentru nevoile statului. I-au pus înainte numele celor mai bune fete, unele dintre ele fiice de nobili sârbi şi altele, prinţese străine. Orice fami­lie regală din Balcani sau din vecinătate ar fi fost bucu­roasă să îşi căsătorească o prinţesă cu fiul Marelui Jupan, care, în comparaţie cu stăpânitorii acelei părţi de lume, era puternic şi bogat. Afară de Nemania Ştefan, toţi cei­lalţi din neamul Nemanizilor, de la Vukan şi Ştefan, până la ţarul Uros, fiul ţarului Duşan, ultimul din dinastie, s-au căsătorit spre bine sau spre rău cu femei străine.

Rastko a fost foarte mişcat de cuvintele înţelepte ale părinţilor şi le săruta mâinile şi poalele veşmintelor cu o tainică dragoste, ferindu-se de a le spune da ori ba, dar inimile lor tresărinde presimţeau că răspunsul lui le va fi potrivnic. Nădejdea lor a renăscut totuşi atunci când într-o zi Rastko i-a cerut voie tatălui său să meargă la vâ­nătoare în munţi, împreună cu prietenii. Bătrânii lui pă­rinţi s-au înveselit. Erau foarte mulţumiţi de faptul că Rastko se va îndepărta de acei monahi şi se va găsi într-o companie mai veselă. L-au binecuvântat şi l-au sărutat duios, fără să bănuiască deloc ce însemna acest moment. De fapt, însemna nu doar năruirea planurilor făcute de ei şi o zădărnicire a nunţii, ci şi o lungă despărţire de Rastko.

29

FUGARUL

„Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune.” Aceste cuvinte au fost scrise cu douăzeci şi unu de secole înaintea lui Rastko de către un împărat bătrân, care sorbise până la capăt cupa desfătărilor acestei lumi. Apropiindu-i-se moartea şi neaşteptându-se la nimic altceva decât la în­tunericul iadului, a fost firesc să rostească aceste cuvinte.

Cu şaptesprezece veacuri înaintea lui Rastko, un prinţ indian, Gautama Buddha, trăise o viaţă îmbelşuga­tă şi plină de plăceri împreună cu soţia şi fiul lui. După ce a împlinit treizeci de ani, dezamăgit de această lume, a părăsit curtea regală şi a renunţat la familia lui şi la toa­te desfătările trupeşti. Retrăgându-se în pădure, precum un călugăr cerşetor, le-a propovăduit oamenilor deşertă­ciunea înşelătoare a vieţii lumeşti şi faptul că mântuirea constă în nefiinţă, în nimicnicie sau Nirvana.

în vremea prinţului nostru sârb, într-un chip asemă­nător, a străbătut Francisc din Assisi, mai întâi noroiul unei vieţi necurate, pentru ca după aceea să se trezească şi să lepede, de dragul lui Hristos, toate ispitele şi farme­cele acestei lumi.

30

Mai presus de aceştia, Rastko şi-a dat seama de deşer­tăciunea lumii noastre încă de la şaptesprezece ani. Chiar dacă n-a gustat din toate desfătările lumeşti, el a înţeles sfârşitul lor dureros. Fără să fi săvârşit vreun păcat greu, cunoştea urmările cumplite ale acestora. Şi fără a cădea rob vreunor patimi trupeşti, văzuse la alţii urmările lor.

A fost nevinovat şi neprihănit cu trupul şi sufletul precum roua dimineţii. Un vechi cronicar scria despre Rastko: „El a cugetat şi a înţeles cât de nestăpânite, cât de supuse schimbării şi cât de trecătoare sunt împărăţiile şi bogăţiile, dregătoriile lumeşti şi luxul. A înţeles de ase­menea că toată frumuseţea văzută şi toată bunăstarea trec precum umbrele.”

O asemenea lume l-a dezamăgit pe Rastko. Cu o in­teligenţă şi o sensibilitate rar întâlnite, observa priveliş­tea mereu schimbătoare a lumii şi privea cât de repede se învârtea roata sorţii omeneşti şi cum prăpastia fără fund a vieţii înghiţea totul. În acest univers, moartea este, aşadar, absolută, iar viaţa doar o întâmplare? Sau, dim­potrivă? Hristos ne-a descoperit şi ne-a adeverit că nu este aşa. De aceea, Rastko dorea să-şi logodească sufletul cu Domnul vieţii. E limpede aşadar de ce se ferea de ori­ce altă legătură. Sufletul lui neprihănit şi-i dorea pe cei mai buni, pe cei mai statornici şi mai îmbunătăţiţi. Monahii aghioriţi¹⁷ udau doar acele seminţe care prinse­seră deja rădăcini în inima lui Rastko.

¹⁷ Aghioriţi denumire obişnuită a monahilor din Sfântul Munte.

31

A fost, însă, o singură legătură puternică care l-a fă­cut pe tânărul prinţ să se clatine o clipă, şi anume dra­gostea pentru iubiţii săi părinţi. Dar chiar şi această le­gătură s-a dezlegat atunci când l-a auzit pe bătrânul monah rostind cuvintele lui Hristos: „Cel ce iubeşte pe tatăl ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vred­nic de Mine.” Matei 10, 37

Neprihănit cum era, Rastko a fost nevoit, totuşi, să folosească un vicleşug cu părinţii săi. Aceasta nu s-a pe­trecut fără îndurerare şi ruşine. Pentru a fugi, a pus la cale un plan iscusit. Sau poate a fost planul monahilor? Nu putem şti. în orice caz, vânătoarea nu a fost decât un pretext. Monahii au luat-o înainte, după ce s-au înţeles cu Rastko unde să se întâlnească. Vânătorii au pornit şi ei, iar la apusul soarelui au ajuns în pădure. Rastko şi-a rugat însoţitorii să cineze şi apoi să se ducă în cealaltă parte a pădurii pentru a goni vânatul, în timp ce el şi câţi­va prieteni vor sta la pândă. Dar după îmbelşugata cină, tinerii bărbaţi au adormit. Atunci Rastko îndată a sărit în şaua calului său şi iute a galopat către locul întâlnirii, unde îl aşteptau monahii. Apoi, au încălecat toţi şi grab­nic au gonit spre o ţară străină şi îndepărtată.

O noapte întunecoasă învăluia Balcanii adormiţi. Rastko, fiul lui Nemania, a cărui inimă bătea repede, fugea de toate zădărniciile acestei lumi spre un viitor care, de asemenea, era învăluit în întuneric.

32

O URMĂRIRE CUM NU S-A MAI VĂZUT

în această lume, dragostea nu poate fi despărţită de du­rere. şi cu cât mai mare este iubirea, cu atât mai mare va fi durerea despărţirii.

în zadar l-au căutat pe Rastko însoţitorii săi de vână­toare în ziua următoare. înspăimântaţi de lipsa stăpânu­lui lor, s-au înapoiat fără tragere de inimă la Ras. Tulburătoarele lor veşti au căzut ca un fulger asupra oa­menilor care încă mai sărbătoreau la curte, mai ales asu­pra lui Nemania şi a Anei. Bucuria lor s-a preschimbat într-o amărăciune adâncă şi în jale. Unii chiar au crezut că Rastko ar fi fost sfâşiat şi mâncat de fiarele sălbatice.

Marele Jupan, biruindu-şi propria suferinţă, a mângâiat-o pe Ana, spunându-i: „Domnul, cel care mi l-a dă­ruit, mă va ajuta să-l văd din nou.” Apoi, l-a chemat pe voievodul cel mare şi i-a dat poruncă să ia câteva căpe­tenii cu sine şi să pornească numaidecât spre Salonic şi, dacă va fi nevoie, până la Sfântul Munte, pentru a-l ajun­ge din urmă pe Rastko şi a-l aduce înapoi. De asemenea, i-a înmânat şi o scrisoare pentru eparh guvernatorul

33

militar al Salonicului.¹⁸ Nemania îi cerea acestuia să-l gă­sească pe Rastko şi să-l trimită acasă. Altminteri, îl va ameninţa cu duşmănia.

Astfel, iată cum o nouă ceată de boieri sârbi, pe caii lor de luptă, au purces în căutarea lui Rastko fără vreun răgaz prin munţii şi văile din Balcani. Guvernatorul Salonicului i-a primit cu mare cinste, dar s-a arătat oare­cum tulburat de scrisoarea lui Nemania. Fiind cu băgare de seamă faţă de prietenia sau de vrăjmăşia puternicului conducător sârb, a început cu teamă cercetările în cetate şi împrejurimi. Au fost puse santinele pe străzi, grupuri de trecători au fost cercetate, caravanele au fost oprite, iar straja oraşului alarmată. Dar toate au fost în zadar. Fără îndoială că bătrânul monah fusese destul de înţelept ca să nu stârnească vâlvă. El cunoştea toate cărările şi drumurile lăturalnice din preajma Salonicului.

Guvernatorul i-a trimis o scrisoare înţepătoare „protosului,” conducătorul vieţii monahale din Sfântul Munte, în care l-a îmboldit să-l predea pe prinţ „aşa încât prietenul nostru, tatăl băiatului, să nu ne devină duş­man.” După o călătorie istovitoare de la Salonic prin Peninsula Halkidiki, urmăritorii sârbi au ajuns în Sfântul Munte, unde au aflat numaidecât că la Mănăstirea Sfântului Pantelimon, pe atunci numită Mănăstirea

¹⁸ Voievod conducător militar. Eparh guvernator al unei provincii, care în limba greacă se numeşte „eparhie.” în zilele noastre, termenul „eparhie” este folosit doar în administraţia bisericească, desemnând un teritoriu cârmuit de un episcop.

34

Rusiconului, tocmai ajunsese un grup de sârbi. Urcând la mica Mănăstire Rusikon l-au aflat pe Rastko acolo. Acesta era încă îmbrăcat cu hainele sale mireneşti. L-au salutat cu cinstea cuvenită şi cu lacrimi de bucurie. Mai-marele oştirii l-a luat pe Rastko deoparte şi a purtat cu el o lun­gă discuţie. Voievodul i-a înfăţişat mâhnirea şi deznădej­dea bătrânilor săi părinţi şi l-a sfătuit să asculte de cu­vântul Marelui Jupan şi să se întoarcă îndată cu ei.

Luat pe nepregătite, Rastko l-a rugat cu lacrimi să-l lase singur. „Eşti un bărbat cu trecere, dragul meu voie­vod,” a stăruit prinţul, „şi dacă vrei, poţi să îl linişteşti pe tatăl meu, iar pe mine să mă laşi să plinesc lucrul pentru care am venit aici.” însă nu doar că acesta nu a vrut să-i împlinească dorinţa, ci dimpotrivă l-a ameninţat pe tânăr că o să-l lege cu frânghii ca pe un răufăcător şi o să-l ducă de acolo. Neputându-l îndupleca pe încăpăţânatul şi sârguinciosul voievod, Rastko l-a îmbrăţişat şi i-a spus: „Facă-se voia Domnului!” I-a promis că în ziua următoa­re va fi gata să se întoarcă împreună cu ei. Apoi i-a cerut voievodului să nu se tulbure şi să se odihnească şi el.

Dar, în mintea lui, Rastko a făurit un plan iscusit de scăpare dimpreună cu stareţul mănăstirii. După miezul nopţii, egumenul mănăstirii i-a poruncit unui ieromonah să îl ia pe Rastko în paraclisul turnului numit „Pyrgos” şi să-l facă monah. Ieromonahul a făcut întocmai cum i s-a poruncit. Rastko a depus voturile monahale, ieromo­nahul l-a tuns, l-a îmbrăcat în veşmântul monahal, i-a ci­tit rugăciunile şi i-a schimbat numele. Acum, noul nume

35

al lui Rastko avea să fie Sava. Ocrotitorul lui era Sfântul Sa va din Ierusalim, care trăise în veacul al VI-lea.

Dimineaţa, după ce voievodul s-a trezit, l-a căutat pe Rastko, dar nu l-a găsit. S-a mâniat atunci pe monahi, în­deosebi pe bătrânul care îl îndemnase să fugă din casa tatălui său în Sfântul Munte. în mânia lor, oştenii nu s-au putut stăpâni şi au început să-i necăjească pe monahi, ba chiar să-i lovească. Când Sava a auzit gălăgia, cearta şi strigătele fraţilor loviţi, a apărut în mica fereastră a pa­raclisului din turn, l-a strigat pe voievod şi i-a aruncat la picioare o bocceluţă în care se aflau hainele lui de prinţ şi părul tăiat, spunându-i: „Du aceasta părinţilor mei şi spune-le că m-ai văzut ca monah cu numele Sava!” I-a înmânat şi o scrisoare în care le aducea la cunoştinţă ceea ce făcuse şi îi ruga să-l ierte şi să-l uite.

În această situaţie, voievodul era cu totul neputin­cios. După legea bisericească a Răsăritului, un mirean ajuns monah nu putea fi urmărit de autorităţile lumeşti. Practic, el era de neatins.¹⁹

Disperat, voievodul a început să strige: „O, nemilosule, cu inima de piatră! L-ai înşelat pe tatăl tău, iar acum

¹⁹ în istoria timpurie a popoarelor creştin-ortodoxe, s-a întâm­plat adesea ca un domnitor sau împărat rival să fie obligat să intre în monahism spre a-şi salva propria viaţă sau pentru a înlesni fratelui sau fiului ocuparea tronului. Aşa a făcut, de pildă, împăratul bizantin Ioan Cantacuzino, ţarul bulgar Boris, Marele Jupan Nemania, Domnul Radoslav, Domnul Ştefan Uroş, Domnul Dragutin. Dacă soţul sau soţia depuneau votu­rile monahale, legământul conjugal era socotit atunci, ca şi acum, desfăcut.

36

şi pe noi. Chiar nu ai frică de Dumnezeu?!” Astfel de mustrări, ba chiar mai grele, i-au strigat sârbii mânioşi aflaţi la picioarele turnului. Strigau şi plângeau. Iar Sava plângea şi el.

După aceste întâmplări tulburătoare, următorii săi au părăsit Rusikonul, aruncând mai multe priviri în urmă spre a-l mai întrezări încă o dată pe Sava.

în acea dimineaţă de neuitat, Prinţul Rastko a dispă­rut pentru totdeauna, iar Sava a intrat pe scena tulbură­toarei istorii a Sfântului Munte, a Serbiei şi a Ortodoxiei.

37

împărăţia maicii domnului

Muntele Athos sau Sfântul Munte este un ţinut neobişnuit, cel mai neobişnuit din Balcani şi din întreaga lume ortodo­xă. Se află la aproape două sute de kilometri est de Salonic şi la trei sute de kilometri vest de Constantinopol. Pe hartă se poate vedea Peninsula Halkidiki cu trei prelungiri îngus­te, dar lungi, pe care le întinde asemenea unor braţe în Marea Egee. Prima se numeşte Kassandra, a doua Sithonia şi a treia, cea mai estică, Athos sau Sfântul Munte. în timp ce primele două sunt golaşe şi secetoase, Sfântul Munte este acoperit cu verdeaţă şi este bogat în izvoare. Păduri de cas­tani şi de brazi asigură materiale de construcţie şi combustibili din belşug. Povârnişurile roditoare, văile şi vâlcelele sunt numai bune pentru vii, livezi şi grădini. Este, de asenenea, bogată în măslini şi smochini, în nuci şi aluni, ca şi n arbuşti şi tufe de flori cu dulce mireasmă. Pentru a călători pe jos sau pe catâri, singurele moduri de deplasare, ar fi nevoie de trei până la patru ore pentru a traversa pieziş Sfântul Munte şi de trei zile pentru a-l înconjura.

Potrivit tradiţiei, Muntele Athos fusese pe vremuri o capişte idolească. Acolo se ridicase mai întâi un templu

Maica Domnului ocrotitoarea Sfântului Munte.

38

al lui Apollo, de la care se trăgea vechiul nume al între­gului ţinut: Apolloniada. Mai apoi, în acel loc a fost înăl­ţat un oracol al Athosului, o divinitate păgână, cunoscută pentru prezicerea viitorului celor care erau dornici să-l afle. Locuitorii acelui ţinut erau din neamuri felurite, dar vorbeau aceeaşi limbă greacă şi locuiau în nouă oraşe-state. De acest ţinut sunt legate numele unor persona­lităţi istorice din Asia şi Europa, cum ar fi: împăraţii per­sani Darius şi Xerxes, Philip şi Alexandru Macedon, filosoful Aristotel şi altii.

39

După tradiţia creştină, Fecioara Maria vizitase acest munte prin anul 44. Când ajunsese în port, demonul Athos strigase mulţimii poporului: „Mergeţi degrabă jos la mare şi o întâmpinaţi pe Maica Slăvitului Domn Hristos!” Acestea au fost şi ultimele sale cuvinte, după care a amuţit pentru totdeauna. Poporul a primit-o cu mare bucurie pe Sfânta Fecioară şi, toţi, plini de râvnă, au ascultat-o bine-vestind Evanghelia Fiului său. Atunci a grăit: „Datu-mi-s-a spre stăpânire întru toţi vecii acest pământ de la Fiul meu şi Dumnezeul meu!” Cu acest pri­lej, unii păgâni au fost botezaţi de către Lazăr cel înviat de Hristos în Betania, care ajunsese apoi episcop în Cipru. Acesta o însoţise pe Maica Domnului din Cipru până la Athos.²⁰

²⁰ încă de la acea vizită Maica Domnului a fost preamărită în Sfântul Munte nu idolatrizată, ci preamărită ca Apărătoare şi împărăteasă a acelui ţinut. Fiecare mănăstire de acolo, fie ea mică sau mare, are măcar un altar întru slava ei.

40

Numărul persoanelor care au primit botezul în Athos a crescut atât de mult încât, în vremea domniei lui Constantin cel Mare este amintit şi un episcop al acestui ţinut. Numele său era Macarie iar reşedinţa îi era în Apollonia, astăzi Ierissos. Acest oraş a fost vizitat de Sfântul Pavel. cf. Faptele Apostolilor 17,1 împăratul Theodosie şi-a închinat episcopia jurisdicţiei Arhiepiscopului Asholiu din Salonic, în semn de mulţu­mire faţă de acesta, căci îl botezase. Fiica lui Theodosie, Placida, a făcut o vizită la Athos. Vizita ei a stârnit inte­resul pentru acest munte locuitorilor capitalei şi al altora din Asia şi Europa, mai ales al celor care râvneau la o viaţă paşnică departe de zarva lumii, care era sfâşiată în acea vreme de erezii.

De când a devenit cunoscut faptul că împăraţii erau ocrotitorii Sfântului Munte şi că acest ţinut este din cale afară de nimerit pentru osteneli netulburate, mulţime de oameni s-a adunat acolo; iar pe lângă peşteri şi colibe din lemn mănăstirile au început a înflori una după alta. Petru Athonitul, odinioară însemnat boier şi mare viteaz, care a pustnicit cincizeci şi trei de ani acolo (681-734), a făcut ţinutul încă şi mai vestit prin nevoinţele şi prin lu­crările sale minunate.²¹ Aşa că mulţi au venit să-i urme­ze calea. Unii dintre ei erau chiar din neam împărătesc,

²¹ Viaţa Sfântului Petru Athonitul (+12 iunie, 734), alături de vieţile altor Sfinţi Părinţi de seamă din Sfântul Munte, sunt zugrăvite în Patericul Athonit în limbile greacă, slavonă, cât şi română.

41

asemenea Sfântului Athanasie, întemeietorul Marei Lavre.

Peste puţin timp, s-a ales o conducere centrală în Kareia şi un Sinod sau Chinotită care avea în frunte un protos. Astfel, Muntele Athos a devenit o republică mo­nahală, unde marile mănăstiri îşi aveau propria autonomie.

Prezenţa femeilor şi mâncarea cărnii nu au mai fost încuviinţate în această împărăţie a Maicii Domnului. Curăţia, ascultarea, sărăcia, rugăciunea şi iubirea frăţeas­că erau poruncile de căpetenie. în marile mănăstiri cu viaţă de obşte erau urmate, de obicei, rânduielile mona­hale ale Sfântului Vasile cel Mare. Pe lângă acestea, au fost îmbrăţişate şi alte forme de vieţuire ascetică ortodo­xă, precum cele din schituri, chilii şi aşezările pustnicilor, răspândite încetul cu încetul în toate ţările ortodoxe.

Iată cum Athosul, din fost templu păgânesc, a deve­nit prin Pronia lui Dumnezeu Sfântul Munte al Creştinătăţii. Acesta a moştenit rânduiala pustiei Egiptului, centrul duhovnicesc al Părinţilor pustiei după a căror dispariţie cârmuirea creştină a fost înlocuită cu cea musulmană.

Fireşte că cei dintâi monahi care s-au aşezat în Sfântul Munte au fost grecii. După aceştia au urmat georgienii, apoi sârbii, albanezii, bulgarii, românii şi ruşii. Monahi sârbi sunt amintiţi acolo încă din timpul marilor jupani ce au stăpânit înaintea lui Nemania. în veacul al XII-lea, erau deja statorniciţi şi vieţuiau în câteva mănăstiri mici

42

şi în chilii. Una dintre marile mănăstiri sârbeşti era Russikonul.²² Nu este de mirare că un călugăr rus a fost amintit în legătură cu Rastko. Căci, după cunoscutul obi­cei din Sfântul Munte, acolo trăiau şi monahi din alte neamuri întru legea iubirii frăţeşti. Acest obicei s-a păs­trat până astăzi.

Astfel Rastko, fugarul din Ras, legându-se cu fecio­ria pentru vecie, şi-a aflat sălaş duhovnicesc într-o mă­năstire sârbească din neobişnuitul ţinut numit Sfântul Munte, împărăţia Maicii Domnului.

²² Episcopul Dionisie al Diecezei Sârbeşti din Statele Unite ale Americii şi Canada a fost, din câte ştim, primul care a afirmat faptul că Russikonul era o mănăstire sârbească, şi nu rusească în timpul Sfântului Sava, ba chiar cu mult înaintea lui, cât şi după dânsul. El pretinde că Russikon provine de la cuvântul „Ras” şi de la Rassieni, adică sârbii, şi nu de la Rusia. Această dezvăluire a Episcopului Dionisie se sprijină mai ales pe cei doi riguroşi scriitori ai Sfântului Munte, Pr. Gherasim Smymakis (Spre Sfântul Munte) şi Porfirie Uspensky, în afară de alte documente sârbeşti. Vezi: Almanahul American Srbobran, 1947.

43

UCENICUL

După canoanele monahale, cel care doreşte să fie monah tre­buie să petreacă în ucenicie mai mulţi ani, iar în Sfântul Munte noviciatul durează mai mult decât în alte mănăstiri din lume. Cu toate acestea, Rastko a fost tuns în monahism fără a par­curge o astfel de treaptă, datorită năprasnicelor împrejurări. El se afla doar de câteva zile în Russikon mai mult ca oas­pete decât ca novice atunci când a primit numele de Sava. Totuşi, ca monah, a trecut printr-o perioadă de aspră ucenicie, când se socotea cel mai neîncercat şi mai mic între fraţi.

Sava a rămas puţin timp în Russikon, cel mult câteva luni, după care s-a îndreptat către Vatoped, una dintre cele mai vechi mănăstiri din Sfântul Munte, care poartă hramul Bunei Vestiri. Acest lucru s-a petrecut după cum urmează: apropiindu-se sărbătoarea Bunei Vestiri, egumenul de la Vatoped l-a invitat pe egumenul de la Russikon, rugându-l să vină însoţit de Sava.²³ La Vatoped, Sava a făcut o părere atât de bună fraţilor, încât stareţul l-a rugat să rămână la ei

²³ Egumen sau stareţ. Termenul eparh, precum şi cel de egu­men erau folosiţi pentru a desemna căpeteniile laice din vre­mea Bizanţului. Acum, amândouă titlurile sunt întrebuinţate numai în ierarhiile bisericeşti.

44

pentru totdeauna. Tânărul monah nu putea hotărî de unul singur, aşa că a făcut ascultare de duhovnicul său. A rămas acolo doar cu îngăduinţa celor doi stareţi, dar nu pentru câteva zile sau luni, ci doisprezece ani întregi.

Vieţuirea la Vatoped, mai mult decât în oricare mănăs­tire sârbă, a însemnat foarte mult pentru Sava. Acolo a în­văţat greaca fără cusur. Tot în acea mănăstire se afla şi o bogată bibliotecă ce cuprindea toate scrierile Sfinţilor Părinţi în greacă. Acolo putea fi admirată şi înfăţişată cul­mea alesei civilizaţii bizantine, prin arta arhitecturală, pic­tură, poezie, muzică vocală, sculptură în lemn sau în pia­tră, arta textilă, caligrafie, prelucrarea aurului, argintului şi aramei, precum şi prin iscusita croitorie, arta culinară şi multe alte meşteşuguri, până şi arta purtării cuviincioase. Aceasta din pricina faptului că Vatoped era cea mai în­semnată dintre mănăstiri, ridicată şi cinstită cu daruri de către toţi împăraţii, începând de la Constantin, Theodosie, Arcadie şi până la ultimul din dinastia Paleologilor. Singurul împărat care nu numai că nu a sprijinit-o, dar a şi dărâmat-o, a fost Iulian Apostatul.²⁴ De la el au luat pil­dă mai târziu şi mahomedanii.

într-un asemenea centru duhovnicesc şi de civiliza­ţie, Sava a avut prilejul nemaipomenit de a-şi desăvârşi comportamentul, urmând cele mai bune pilde care i-au stat înainte şi citind cele mai folositoare cărţi. Dacă ne

²⁴ împăratul Constantin cel Mare a fost cel care a acordat liber­tate de cult creştinismului în timpul Imperiului Bizantin (+337); Iulian Apostatul (+363); Theodosie (+395); Arcadie (+408).

45

gândim la toate acestea şi dacă ţinem seama de dobân­direa unui întins pământ care aparţinea Mănăstirii Vatoped, unde el împreună cu tatăl său vor fi ridicat mă­năstirea sârbească Hilandar, nu se poate să nu vedem voia lui Dumnezeu în mutarea lui Sava din Russikon la Vatoped. Da, credem cu tărie că această schimbare a lo­cului nu s-a petrecut nici datorită alegerii lui Sava, nici datorită interesului şi lăcomiei după bani a noului său stareţ, ci din minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu.

Acum, să ne întoarcem din nou la Ras: La înapoierea sa acolo, căpetenia oştirii i-a povestit Marelui Jupan ce se întâmplase cu Rastko şi i-a dat legătura cu hainele şi părul acestuia. Pentru a doua oară, Nemania şi Ana au început să-l bocească pe iubitul lor fiu ca pe un mort. Şi într-adevăr, prinţul Rastko murise spre a trăi monahul Sava. Curtea domnească din Ras s-a prefăcut încă o dată într-un loc al tânguirii. într-un târziu, când Nemania şi-a înăbuşit ama­ra lui durere, a tocmit o scrisoare pentru Sava, în care îl ruga să se întoarcă acasă măcar pentru o vreme. De aseme­nea, i-a mai trimis şi o mare sumă de bani pentru nevoile lui, pentru cele ale mănăstirii şi pentru cei neajutoraţi. Ca unul care-i cunoştea bine pe oameni şi ca un părinte iubi­tor, nădăjduia ca, prin aceste daruri, Sava să lege noi prie­tenii printre străini. Iar Sava a făcut întocmai.

Cu blagoslovenia stareţului său, Sava a colindat tot Sfântul Munte în repetate rânduri. Mergând desculţ şi trăind doar cu pâine şi apă, s-a îndreptat spre Kareia, unde înainte de toate s-a închinat protosului. După care

◄ Mănăstirea Vatoped acuarelă de Edward Lear, 1856.

47

a purces către marile mănăstiri: Cutlumuş, Iviron, Filoteu, Karakalu, Marea Lavră şi altele, unde mulţime de mo­nahi trăiau după rânduielile vieţii de obşte. De la Marea Lavră a urcat pe vârful Athosului, de unde putea cuprin­de cu vederea întregul Sfânt Munte, şi de unde a zărit în depărtare Constantinopolul într-o parte şi Salonicul din cealaltă parte. Răpit de neasemuita frumuseţe a zidirii lui Dumnezeu, a căzut în genunchi pe cea mai înaltă din­tre stânci şi i-a mulţumit cu lacrimi Maicii Domnului pen­tru că îl primise cu atâta bunăvoinţă în împărăţia ei.

Coborând de pe vârful Muntelui, Sava a vizitat peş­tera Sfântului Petru Athonitul, iar mai jos, alte peşteri vestite, schituri, chilii şi sihăstrii. Un schit arată ca un mic sat cu adăposturi şi colibe pentru doi sau trei vieţuitori. Acolo se mai află şi o biserică principală, unde monahii se adună o dată pe săptămână, duminica, pentru a primi Sfânta împărtăşanie, urmată apoi de o agapă la trapeza de lângă biserică. Monahii din chilii duc viaţă de sine, locuind în aşezăminte umile, care au paraclisele lor pro­prii. Atât schiturile, cât şi chiliile se află sub oblăduirea uneia dintre marile mănăstiri. Monahii capătă o parte din hrană prin rucodelia lor (cruci de lemn, sculpturi, icoa­ne, metanii, veşminte şi manuscrise copiate), iar o alta din cultivarea micilor grădini îngrijite şi din culesul fruc­telor şi al ierburilor sălbatice. Cel mai mult timp şi-l pe­trec în rugăciune şi în cugetarea la cele sfinte. Schimnicii trăiesc separat, în singurătate, departe de lume, în colibe de lemn sau „în peşterile şi în crăpăturile pământului,”

48

Evrei 11, 38 sau chiar în aer liber, sub copacii din pă­durile dese, până şi sub stâncile ieşite în afară. Ei vieţu­iesc în locurile cele mai înalte şi primejdioase, la care se ajunge pe cărări aproape perpendiculare cu Athosul, lo­curi cunoscute sub numele de Karulia şi Cavsocalivia.²⁵ Pustnicii lucrează neîncetat rugăciunea şi cugetarea la cele înalte. Nu au nevoie de prea multe şi nici nu poartă grijă de cele lumeşti.

Sava i-a cercetat pe toţi, învăţând de la ei vieţuirea în sfinţenie. I-a cinstit cu daruri şi le-a ascultat plin de râv­nă învăţăturile izvorâte din trăirile lor. Iar astfel de ex­perienţe adunate în asemenea împrejurări neobişnuite l-au mişcat profund, descoperind o lume cu totul deose­bită faţă de cea pe care o cunoscuse şi în care trăise până atunci.

în timpul peregrinărilor sale, Sava a fost prins de două ori de hoţi şi piraţi, reuşind de fiecare dată să scape de ei, ba chiar să-i îndrepte pe calea pocăinţei.

Sava s-a întors la Vatoped îmbogăţit cu noi trăiri, li­niştit cu duhul, cu sufletul plin de cunoaştere, gata spre a-I sluji lui Dumnezeu şi aproapelui său.

²⁵ Cavsocalivia înseamnă „arzătorul de colibe.” Această denu­mire a fost dată unei anumite zone a Sfântului Munte de la Sfântul Maxim Cavsocalivitul, trăitor în veacul al XIV-lea, care obişnuia să ridice şi apoi să ardă colibă după colibă, aşa mutându-se dintr-una într-alta. Acesta s-a făcut cunoscut prin ru­găciunea inimii, prin care a dobândit darul străvederii şi înainte-vederii.

49

CTITORUL

Curând, o nouă pungă plină cu aur a fost adusă de la Ras la Vatoped, dimpreună cu mai multe cufere cu vase sfin­te pentru altar, din aur şi argint, lucrate cu măiestrie de cunoscuţii meşteri aurari din Ras, Prizren şi Scopie. Au fost aduse, de asemenea, pânzeturi, feţe de masă din mă­tase şi brocart mult-folositoare bisericii. Pe lângă acestea, s-a mai trimis o mare cantitate de ţesături pentru veşmin­tele monahilor. în sfârşit, au ajuns la Vatoped cai, folosi­tori la deplasare şi la transport într-o ţară lipsită de dru­muri. Iubitorii părinţi i-au trimis aceste daruri îndrăgitului lor fiu, ştiind bine că acesta nu va pune nimic deoparte pentru sine.

Sava a folosit cu bună rânduială aceste danii împă­răteşti. Mai întâi, i-a miluit pe pustnici şi pe vieţuitorii chiliilor. Apoi, a dat bisericii cele ce i se cuveneau, iar stareţului şi celorlalţi fraţi, cele de trebuinţă. O bună par­te din bani i-a păstrat pentru aşezămintele pe care năzuia să le ridice la Vatoped. Stareţul trebuie să fi fost un om în toate priceput, căci ştiuse el prea bine de ce îl chemase pe fiul Marelui Jupan să rămână în această mănăstire.

50

Dar Bunul Dumnezeu nu a luat seama la micile plănuiri omeneşti, ci Şi-a arătat slava aleşilor Săi.

Din pricina sporirii numărului monahilor, noi chilii erau de foarte mare folos. Sava a ridicat mai întâi câteva locaşuri cu două sau trei etaje. Pe unul dintre acestea l-a păstrat pentru el şi pentru tatăl său, spunându-şi: „Dacă va fi voia Celui de sus, eu şi domnul meu tată vom vie­ţui în această casă.” Desigur, nu se gândea la faptul că ei doi vor locui singuri într-un asemenea conac. Nădăjduia ca acest aşezământ să fie hărăzit monahilor sârbi care vor vieţui într-însul.

Apoi, Sava a început a ridica trei paraclise ca neste­matele de frumoase. Pe primul, ridicat în spatele bisericii mari, l-a închinat Maicii Domnului, pe al doilea Sfântului Ioan Gură de Aur, iar celui de-al treilea i-a dat hramul Schimbarea la faţă a Domnului. Acesta din urmă a fost clădit în vârful celui mai înalt dintre cele zece turnuri ale mănăstirii. Toate trei erau din piatră şi acoperite cu foi subţiri de piatră ce se găsea din belşug în Sfântul Munte. Sava a mai înzestrat şi biserica mare cu un acoperiş din plumb. În afară de acestea, a mai reparat şi restaurat alte clădiri. „Şi multe alte lucrări a mai săvârşit el în mănăs­tire, pe care ar fi greu să le înşiruim.” Pentru aceasta, so­borul mănăstiresc l-a cinstit pe Sava cu titlul de „Al doi­lea ctitor al Mănăstirii Vatoped” primul fiind socotit împăratul Theodosie cel Mare (346-395).²⁶

²⁶ Toate însemnările din această carte, fără notele autorului, sunt preluate din lucrările celor doi biografi de seamă ai Sfântului Sava, Dometian şi Theodosie. Dometian a fost con­temporan cu Sfântul Sava, iar Theodosie a trăit la sfârşitul secolului al XIII-lea.

51

Se pare că Sava moştenise de la tatăl său înclinaţia de a zidi, de a construi. El însuşi a ajutat la toate aceste zidiri, nu numai ca proiectant şi supraveghetor, ci şi ca muncitor. Pe lângă aceste treburi, îşi îndeplinea ascultă­rile zilnice în biserică, în bucătărie şi în arhondaric.²⁷ Vâslea în bărci încărcate, pescuia, cocea pâine, lucra la câmp şi cultiva viţa-de-vie, culegea măsline şi smochine, tăia lemne, era trimisul protosului şi al altor mănăstiri, citea şi cânta la strană în timpul slujbelor. Era întotdeau­na dornic să ajute pe toată lumea. Tot timpul gata pentru a sluji şi a asculta, mereu zâmbitor, niciodată prea obosit, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Curăţia şi dra­gostea i se revărsau din ochii săi albaştri şi mari. Aşa cum fusese cel mai iubit prinţ de la curtea tatălui său, tot ast­fel era acum cel mai îndrăgit monah de la Vatoped.

Dimpreună cu toate aceste felurite lucrări din afară, Sava se dăruia necontenit unei lucrări lăuntrice, bine-cunoscută în mănăstirile ortodoxe. în timp ce ridica biserici din piatră, îşi pregătea neîncetat biserica sufletului său. Minunându-se de toată zidirea, îl slăvea pe Ziditor. Privind la fraţii săi întru Hristos, şi-i închipuia pe sfinţii îngeri. Buzele sale se mişcau necontenit, întocmai cum obişnuiesc adevăraţii monahi. Aceasta din pricina „ru­găciunii neîncetate,” pe care o deprinsese de la marii

²⁷ Arhondaric este numele camerei de primire a oaspeţilor din fiecare mănăstire a Sfântului Munte.

52

pustnici. Rugăciunea este una scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, dar puterea ei este una foarte mare, după cum mărturisesc cei care o lucrează. Ea era cunoscută de Părinţii Egiptului şi de cei din Muntele Sinai, mai înainte de a ajunge în Sfântul Munte. Monahul care o rosteşte este păzit de gândurile deşarte, inima lui rămâne fierbinte, duhurile rele sunt alungate, iar dez­nădejdea şi frica sunt risipite de la dânsul. S-a adeverit că cei care ajung la desăvârşire prin această lucrare lă­untrică, se roagă chiar şi în timpul somnului. Iar Sava s-a nevoit foarte mult să ajungă la desăvârşirea duhovnicească.

Timp de zece ani petrecuţi în Vatoped, Sava s-a dă­ruit unor astfel de osteneli exterioare şi lăuntrice, înainte de a-l reîntâlni pe bătrânul său tată. Crucea fusese grea pentru un tânăr ca el, aproape la fel de grea ca răstigni­rea. Dar prin mila lui Dumnezeu a răbdat până la capăt şi astfel a izbutit să-şi biruie toate pornirile rele ale tru­pului şi nălucirile minţii, prefăcându-le în vieţuire curată şi sfântă. În cele din urmă, şi-a supus trupul precum un călăreţ calul său.

în cursul acestor zece ani, Sava şi Nemania şi-au tri­mis multe scrisori, în care fiecare îl chema pe celălalt să vină acolo unde îi e locul. Tatăl voia să-şi mai vadă o dată fiul înainte de a muri. Pe de altă parte, Sava îşi ruga pă­rintele să vină la Sfântul Munte pentru a-şi petrece ulti­mele zile, pregătindu-se pentru cealaltă lume. Ultima scrisoare a lui Sava către tatăl său a fost foarte aspră şi

53

aproape ameninţătoare: „Dacă nu vei lua seama la cu­vintele mele, atunci nu nădăjdui că mă vei mai vedea în cealaltă viaţă!” în acelaşi timp, o îndemna şi pe mama sa, Ana, să depună voturile monahale într-o mănăstire pe care şi-o va alege după plac.

Urmările acestei scrisori au fost cele aşteptate. Prin ea s-a netezit drumul întâlnirii dintre tată şi fiu, dar nu în patria Marelui Jupan, ci într-o ţară străină pe care Sava a preschimbat-o în patrie duhovnicească atât pentru ei doi, cât şi pentru generaţiile de sârbi ce au urmat.

54

TATĂL ASCULTĂ DE FIU

în cele din urmă, Sava a biruit pentru că tatăl său i s-a plecat. în martie 1196, Marele Jupan a strâns la Ras Adunarea ţării şi a anunţat că renunţă la tron. Bătrânul le-a grăit celor de faţă mai mult ca un părinte decât ca un domnitor, întâmpinându-i cu „iubiţii mei copii!”. A înfă­ţişat apoi situaţia jalnică în care se aflase ţara şi poporul în urmă cu patruzeci de ani, când din voia lui Dumnezeu se urcase pe tron. El a arătat cum sârbii fuseseră învrăj­biţi prin conflicte interne, ispitiţi prin uneltiri eretice, ameninţaţi mereu de vecinii mai puternici, fiind astfel lăsaţi pradă sărăciei şi neputinţei; o situaţie cu adevărat grea. Apoi cum, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşise să-i înfrângă pe toţi duşmanii săi, mărind ţara „în lung şi în lat” şi refăcând unitatea poporului sârb.

La urmă, le-a cerut tuturor să trăiască cu frica lui Dumnezeu, să păstreze credinţa ortodoxă şi aşezămintele pe care el le lăsase, să fie credincioşi urmaşului său, noul Mare Jupan, şi să-i cinstească pe slujitorii Bisericii, pe episcopi, preoţi şi monahi. Cuvântarea şi-a încheiat-o cu vorbele: „Păstraţi cu tărie dreptatea şi iubirea frăţeas­că şi nu uitaţi milostenia! Pacea să fie cu voi!”

Marele Jupan Ştefan Nemania la Curtea din Ras. ►

55

îndată l-a înfăţişat Adunării pe fiul mai tânăr, Ştefan, spunând: „Primiţi-l pe acesta în locul meu. El e o mlădiţă nobilă din trupul meu. Îl urc pe tronul pe care mi l-a dăruit Hristos.” Fiului său mai mare, Vukan, i-a încre­dinţat provincia de coastă a Dalmaţiei de Sud, spre a o cârmui cu titlul de voievod.

Apoi i-a povăţuit pe cei doi fii: „Fiii mei, puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu şi nu vă lăudaţi cu înţelepciunea şi cu puterea voastră! Nu deznădăjduiţi când vă pedep­seşte Dumnezeu şi nici nu vă lăsaţi doborâţi când vă mustră! Căci Dumnezeu pe cine îl iubeşte, pe acela îl mustră pentru a-l face mai desăvârşit. Vă dau această poruncă, de sus venită: «Nu plănuiţi nimic rău unul îm­potriva celuilalt, ci păziţi iubirea adevărată întru voi. Căci acela care nu-l iubeşte pe fratele său, nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu. Dumnezeu este iubire.»”

După acestea, înconjurat de jeluirea multă a poporu­lui necăjit că rămânea fără puternicul lor conducător şi părinte, Nemania s-a îndreptat dimpreună cu cei doi fii ai săi, cu dregători şi comandanţi de oşti, către Biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

Calinic, vlădica Rasului, i-a întâmpinat la intrarea în biserică. După ce au petrecut în rugăciune, episcopul şi Marele Jupan şi-au pus dimpreună mâinile peste Ştefan, care îşi plecase genunchii, şi l-au binecuvântat ca noul Mare Jupan al Serbiei. „Şi acum” a spus bătrânul Nemania – „veniţi şi îngăduiţi-mi să iau cu voi ultima mea masă ca mirean.” De-a lungul ospăţului, Nemania

58

a vorbit plin de căldură cu toţi cei de faţă, aşa cum un părinte vorbeşte cu fii săi. La sfârşit, a împărţit tuturor daruri, după rangul şi meritele fiecăruia, iar celor săraci le-a dat milostenie.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, în aceeaşi biserică, epi­scopul Calinic a fost la slujba de depunere a voturilor monahale a celor doi, Ştefan Nemania şi Ana, care înveşmântaţi în straie negre au primit nume noi: Nemania a luat numele de Simeon, iar Ana pe cel de Anastasia. Aceasta s-a petrecut în ziua de Buna Vestire a anului 1196.

La puţină vreme după slujbă, Simeon şi Anastasia s-au despărţit unul de celălalt. Simeon a plecat la mănăs­tirea sa, Studeniţa, iar Anastasia a mers la Mănăstirea Maicii Domnului, aproape de Kurşumlia. Aşa a început altă viaţă pentru amândoi.

La Studeniţa, Simeon a vieţuit optsprezece luni ur­mând întocmai rânduielile rugăciunii, postului, studiului şi muncii. în acest timp a pus ordine în gospodăria mă­năstirii, a mărit numărul monahilor, a lăsat cuvânt să fie înmormântat în biserica mare şi l-a numit egumen pe ie­romonahul Dionisie. Apoi, şi-a luat rămas bun de la ţara sa şi de la poporul său şi a pornit spre Sfântul Munte pe 8 octombrie 1197. Până la graniţa grecească a fost însoţit de Marele Jupan Ştefan fiul lui şi de alţi boieri sârbi. Acolo, iarăşi s-a despărţit, plin de duioşie, de Ştefan şi de cei pe care îi lăsa în urmă. Dimpreună cu câţiva dintre cei mai credincioşi prieteni, cinstitul bătrân a plecat mai de­parte şi la 2 noiembrie 1197 a ajuns la Vatoped. Egumenul

59

mănăstirii şi obştea l-au întâmpinat cu cinste şi mare bu­curie. în dangătul clopotelor, intrat-au de îndată în bise­rică, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. Apoi, tatăl şi fiul s-au reîntâlnit. Copleşiţi de simţăminte pe care lim­ba nu le poate rosti, s-au îmbrăţişat, în sfârşit, după zece ani de despărţire şi de dor. Oarecând se despărţiseră ca Marele Jupan Nemania şi Prinţul Rastko, iar acum se în­tâlneau ca monahul Simeon şi monahul Sava, într-o ţară străină. Simeon avea 84 de ani, iar Sava 27; unul era albit de vremi, celălalt în floarea vârstei, dar amândoi aveau inimile arzând de iubire faţă de Dumnezeu. Abia după o lungă despărţire îşi dau seama părinţii şi copiii cât de mult se iubesc unii pe alţii. Iar când se reîntâlnesc, află cât de nemăsurată le este iubirea.

Protosul, auzind de sosirea Marelui Jupan, veni din Kareia spre a-l primi cum se cuvine pe oaspetele de sea­mă. Simeon i s-a plecat smerit, iar acesta a îngenuncheat înaintea lui. Şi-au dat bineţe şi apoi s-au îmbrăţişat. Chiar şi pentru istoria Sfântului Munte, acesta era un lucru de­osebit, căci până atunci nu se mai pomenise ca un mare domnitor al unei ţări ortodoxe să vină în împărăţia Maicii Domnului, întru primirea îngerescului cin, alături de cei­lalţi monahi.²⁸

²⁸ După încă 150 de ani, un alt conducător avea să vină spre a vieţui şi adormi la Vatoped împăratul bizantin Ioan al IV-lea Cantacuzino. El nu a făcut-o de bunăvoie, precum Nemania, ci pentru că, uzurpator fiind, a fost detronat la rându-i de drep­tul împărat Ioan Paleologul, sprijinit de împăratul sârb, Ştefan Duşan. Cantacuzino a fost primul conducător grec care, nebuneşte, i-a adus pe turci în Balcani ca aliaţi ai săi împotriva sârbilor creştini. Numele său de monah a fost Ioasaf. Ca mo­nah, a scris o istorie a vremii sale şi a copiat Tâlcuirile Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelie în aleasa-i grafie. Prin aceasta a arătat că a avut mai multă pricepere la caligrafie decât la tre­burile imperiului.

60

Până şi egumenii celorlalte mănăstiri, dimpreună cu o mulţime de monahi înveşmântaţi în haine negre, au venit spre a-l vedea şi întâmpina pe cel care odinioară fusese un neînfricat cavaler şi războinic, acum un monah smerit asemenea lor. Dorind mântuirea, Simeon i-a cer­cetat spre a o afla. Şi pe niciunul dintre ei nu i-a lăsat să plece, fără să le ofere un dar adus din Serbia. Căci adu­sese cu el cai şi catâri încărcaţi cu mulţime de daruri, de folos bisericilor şi fraţilor. Cea mai mare parte a dăruit-o Mănăstirii Vatoped, dimpreună cu două vase pline de argint şi aur.

Apoi, Sava l-a dus pe tatăl său ostenit în casa pe care o ridicase pentru ei doi, împreună-vieţuind până la sfârşit.

61

HILAN DAR

îndată ce Simeon s-a odihnit, a dorit să vadă tot Sfântul Munte. Însă toate mănăstirile se conduc după rânduiala prin care nimic nu poate fi făcut şi nimeni nu poate pleca fără în­găduinţa şi blagoslovenia celui mai mare. Astfel, bătrânul care poruncise cândva unor mari oştiri, trebuia acum să facă ascultare de un simplu monah, egumenul. După ce a primit blagoslovenia, a plecat împreună cu Sava şi alţi însoţitori. Fireşte, Sava a dorit să meargă desculţ, ca de obicei. însă, văzându-l, tatăl său i-a spus: „Cruţă-mă, copilul meu, căci îmi frângi inima cu acele pietre ascuţite pe care vrei să păşeşti cu picioarele goale.” Sava l-a ascultat, s-a încălţat şi a încălecat pe un cal. Câţiva catâri încărcaţi cu daruri îi urmau.

Au fost primiţi cu cinste şi bunăvoinţă de către protosul din Kareia, cât şi de vieţuitorii din toate mănăstirile şi chiliile. în mărinimia lor, au lăsat atât de multe daruri bogate, încât erau pomeniţi drept ctitori în tot locul, ală­turi de domni şi împăraţi. Vestea despre ei s-a răspândit, şi chiar părinţii pustiei s-au adunat din lăcaşurile lor tăi­nuite pentru a-i întâmpina. Iar Simeon s-a arătat un ade­vărat binefăcător pentru ei.

62

La întoarcere, Simeon, cuprins de oboseală, i-a măr­turisit lui Sava, printre lacrimi şi suspine, că datorită bă­trâneţii şi a lipsei puterii, nu mai reuşea să stea drept la rugăciune, nici să mai îngenuncheze şi nici să facă metanii după rânduială. Dar Sava l-a mângâiat, spunându-i: „Nu te întrista, domnul meu şi tatăl meu! Căci voi lua asupră-mi postul, şezând şi închinându-mă înaintea Domnului. Pentru că m-ai ascultat şi m-ai urmat, fie ca Domnul să-ţi ceară sufletul tău de la mine.” Atât de mare şi încă mai mare era dragostea dintre cei doi.

Dar iată că pornirea lor neobosită de a construi a ieşit din nou la iveală. Pe lângă cele trei biserici pe care însuşi Sava le-a ridicat mai înainte, au mai înălţat încă pe atât. De asemenea, au mai clădit şi câteva noi sălaşuri pentru fraţi şi pentru pelerini. Au reconstruit Mănăstirea Prosphora, nimicită de piraţi, şi au sădit viţă de vie şi livezi. Nu este de mirare că mai târziu, la in­trarea în Biserica mare, le-au fost zugrăvite chipurile în mărime naturală, ca fiind noii ctitori ai Mănăstirii Vatoped.²⁹

între timp, Sava a aflat vechile ruine ale unei mănăs­tiri hilandar care aparţinuse Mănăstirii Vatoped. El i-a vorbit egumenului despre reconstruirea acesteia, deşi acest lucru stătea în puterea împăratului Bizanţului. Drept aceea, Sava a mers, cu blagoslovenia egumenului, la Constantinopol şi a primit un document sigilat de la

²⁹ Frescele reprezentând chipurile Sfinţilor Sava şi Simeon au fost bine păstrate, în mărime naturală, până în ziua de astăzi.

Mănăstirea Hilandar sfântul Munte. ►

63

împărat, prin care Mănăstirea Vatoped avea încuviinţa­rea de a reconstrui Hilandarul ca mănăstire de sine stătătoare.

Dar ceva neaşteptat s-a petrecut atunci. Un necunos­cut l-a cercetat pe Sava, grăindu-i: „Iubeşti străinii şi sărmanii. Ai făcut foarte mult pentru mănăstirile străine din Sfântul Munte, îndeosebi pentru Vatoped. Ascultă acum povaţa mea ca a unuia care îţi vorbeşte în numele Domnului. Caută un loc şi înalţă o mănăstire pentru po­porul tău, pe care să o numeşti mănăstirea sârbească. Aceasta va fi liman de mântuire pentru mulţi din neamul tău.”

Auzind aceste cuvinte, Sava le-a adus numaidecât la cunoştinţă tatălui său. Iar Simeon deşteptându-se ca dintr-un somn, a zis plin de bucurie: „Cred că a fost un în­ger trimis de Dumnezeu.” Deşi nu au mai cugetat la asta înainte, totuşi era cel mai firesc lucru pe care-l puteau gândi. Altminteri, poate că ar fi fost mai cumpătaţi cu dăruirea aurului către Vatoped şi alte mănăstiri care nu erau sârbeşti.

Mai întâi i-au descoperit egumenului dorinţa lor pri­vitoare la Mănăstirea Hilandar, însă acesta nu a primit-o defel. Apoi au vorbit cu protosul şi acesta a încuviinţat cu bucurie gândul lor.

Simeon a voit să vadă şi el locul. Fiind prea slăbit pentru a încăleca pe cal, a fost aşezat pe o lectică între doi cai. Astfel a putut vedea locul, ruinele, pădurile, măslinii şi portul de la Hilandar, fiind peste măsură de mulţumit.

66

Şi-a părăsit ţara şi poporul pentru a uita şi a fi uitat. Cu alte cuvinte, pentru a muri lumii acesteia şi a via celei viitoare. Dar acum i se deschideau ochii şi a putut înţe­lege cu adevărat că Dumnezeu i-a adus pe el şi pe fiul său în Sfântul Munte, nu numai spre a dobândi mântu­irea, ci şi pentru a-i pune într-o nemaipomenită slujire faţă de propriul lor popor. Şi aşa, dragostea de ţară i-a înflăcărat din nou inima. Dar cine era tainicul om care l-a îndemnat prima oară a ridica o mare mănăstire sâr­bească în Sfântul Munte? Poate un pustnic sârb sau poate un înger din Ceruri. Oricum, trebuie să fi fost un trimis al Domnului. Şi voia Lui trebuia împlinită, gândea Simeon.

Cu toate acestea, monahii din Vatoped s-au împotri­vit multă vreme. De fapt, ei se gândeau la cât de mult vor pierde din ajutor pentru mănăstirea lor dacă i-ar lăsa pe sârbi să plece. în cele din urmă s-au supus stăruinţelor lui Simeon şi statorniciei protosului. Egumenul a zis că­tre obşte: „Am primit multe şi bogate daruri de la ei. Iată, acum, să nu îi lăsăm să plece mâhniţi de la noi. Să le dăm Hilandarul, aşa încât să rămână pentru vecie prietenii noştri.”

îndată ce documentul legal a fost semnat de egume­nul de la Vatoped şi de către protos, Sava a primit blagoslovenia egumenului său şi a pornit degrabă lucrările pentru Mănăstirea Hilandar. A tocmit un mare număr de muncitori şi meşteri veniţi de prin toate părţile. în destul de scurt timp a ridicat biserica şi clădirile cu chilii pentru

67

fraţi, căci aurul şi argintul curgeau cu îndestulare de la Marele Jupan Ştefan. Aflând ce voiau să facă tatăl şi fra­tele lui, acesta s-a umplut de bucurie. Când cele mai im­portante lucrări au fost săvârşite, Sava şi-a adus tatăl la Hilandar.³⁰

Monahi sârbi, care până atunci şi-au dus traiul în pustie sau în alte mănăstiri străine, s-au alăturat cu bu­curie obştii mănăstirii sârbeşti. Chiar şi nobilii şi slujitorii care veniseră cu Simeon din Serbia au depus şi ei votu­rile monahale. Aşa se face că obştea a sporit curând. Sava, împreună cu tatăl său, l-a numit egumen pe ieromonahul Metodie. Astfel, pentru prima dată în lunga istorie a Sfântului Munte, poporul sârb avea propria lui mănăs­tire printre celelalte mănăstiri ale popoarelor drept slăvitoare.

Neobosit, Sava, a continuat să cumpere îndestul de mult pământ cu ruine părăsite, pentru ca Mănăstirea Hilandar să se poată gospodări de una singură. De la protos a primit multe chilii părăsite din jurul Hilandarului, cu livezi de măslini şi viţă de vie, cumpărând şi câteva mănăstiri mai mici cu terenuri în Mileia şi Kareia.

³⁰ Biserica din Hilandar, ridicată de Sava, a fost restaurată şi extinsă de cneazul Lazăr. Renumitul pictor grec, Panselini, a zugrăvit întreaga biserică, aşa încât aceasta are înfăţişarea unei Biblii în imagini. Despre această biserică a scris călătorul rus Barsky, în secolul al XVIII-lea: „Sunt zece aspecte ale celei mai desăvârşite frumuseţi, prin care Hilandar întrece toate celelal­te mănăstiri din Sfântul Munte Athos” Vezi V. Grigorovich Barsky, A doua călătorie în Sfântul Munte, 1744.

68

Mai mult decât mulţumit de tot ce săvârşise Sava într-un timp atât de scurt, Simeon putea acum trăi cu pace în aşteptarea morţii, nu pe un pământ străin, ci chiar în propria lui casă sârbească. Apoi a început să cugete la viitorul Mănăstirii Hilandar ca la un loc de închinare al sârbilor. Deşi grammata semnată de egumenul de la Vatoped şi de către protos era îndeajuns de legală, totuşi credea că ar fi nevoie de ceva mai mult, anume ca o in­stanţă superioară să întărească acest act şi mai mult, să acorde privilegiul Mănăstirii Hilandar³¹ de a fi o mănăs­tire sârbească cu totul autonomă.

Cu acest gând în minte, Simeon l-a trimis pe Sava la Constantinopol, la prietenul său, împăratul Alexios Anghelos.

³¹ Nu se cunoaşte semnificaţia cuvântului Hilandar. Există mai multe sensuri, dintre care cel mai potrivit ar fi acesta: este un nume compus din două cuvinte greceşti: heili (gură) şi leontary (leu), aşadar, gura leului. Această denumire a fost folosită din cele mai vechi timpuri datorită marelui leu din piatră aflat la intrare, care prin gura sa larg deschisă, înspăimânta oaspeţii nedoriţi.

69

BIRUINŢA

Cu toate că Imperiul Bizantin era în declin în acele zile, capitala sa de pe malul Bosforului strălucea de o frumu­seţe rar întâlnită până atunci. Chiar şi astăzi, Constantinopolul întrece în frumuseţe Napoli, Alexandria sau Bombay. însă şi aici, ca peste tot, nenorocirea era că între strălucirea de dinafară a unei civilizaţii desăvârşite şi ne­ajunsurile firii oamenilor era o tristă nepotrivire. Sunt de plâns acei oameni care s-au arătat întotdeauna mai pricepuţi mai degrabă în a îmbunătăţi lucrurile materiale decât pe ei înşişi. Această nepotrivire poate fi întâlnită în toate marile civilizaţii. Cu cât e mai mare civilizaţia, cu atât e mai vădită micimea firii omeneşti.

După moartea lui Manuel Comnenul în 1180, Imperiul Bizantin şi-a văzut de îndată apusul. în locul dinastiei Comnenilor a venit cea a Anghelilor. însă nu de aceasta ducea lipsă imperiul, ci mai cu seamă de carac­terele mari şi alese.

în capitala imperială, atât Simeon cât şi Sava erau preţuiţi ca oameni de vază. La Curte au fost cinstiţi ca rude ale împăratului, căci Evdochia fiica împăratului

Harta Constantinopolului de Cristoforo Buondelmonte (1422).

70

de atunci, Alexios Anghelos era soţia Marelui Jupan Ştefan, fratele lui Sava. Din această pricină, cea de-a doua venire a lui Sava în cetate a stârnit mare vâlvă printre toate clasele de oameni.

împăratul Alexios era o fire blândă. L-a primit pe Sava cu mult drag, iar Sava l-a încântat pe el şi pe toţi cei­lalţi cu desăvârşitele-i purtări princiare, precum şi cu minunata simplitate de om al lui Dumnezeu. După o primire cum se cuvine, împăratul l-a întrebat întâi pe Sava: „Mai este încă în viaţă cucernicul bătrân, ce-ţi este tată, şi bu­nul meu prieten?” Şi Sava i-a răspuns: „Tatăl meu, mijlo­citorul imperiului tău trăieşte.” Suspinând adânc, împă­ratul a grăit: „Este un om binecuvântat de Dumnezeu, căci după ce a biruit cele pământeşti, se osteneşte acum din toată inima să le dobândească şi pe cele cereşti.”

De obicei, se întâmplă ca oamenii fie să-i preţuiască, fie să-i pizmuiască pe cei mari. Alexios, care mai presus de toate punea petrecerea plăcută în tovărăşia prietenilor săi, îi preţuia cu adevărat pe Simeon şi pe Sava. De aceea a suspinat, căci nu se simţea vrednic să le urmeze.

Apoi, împăratul a primit scrisoarea lui Simeon ca ve­nind din partea unui om sfânt, într-atât de mult fiind mişcat. Simeon şi Sava îl rugau, în primul rând, să întă­rească înţelegerea cu Mănăstirea Vatoped, prin care Zygos împreună cu toate metocurile şi clădirile, precum şi toate chiliile şi pământurile cumpărate de Sava în Sfântul Munte, să se alipească de atunci înainte Mănăstirii Hilandar. în al doilea rând, să declare şi să confirme

72

înnoitul Hilandar ca mănăstire sârbească de sine stătă­toare pentru totdeauna, în aşa fel încât nici Protosul, nici altcineva din afară să nu aibă vreo putere asupră-i. Şi, în al treilea rând, să dăruiască propriul sceptru împărătesc, care, reprezentându-l pe însuşi împăratul, va fi păstrat la Hilandar. Astfel că, atunci când obştea va trebui să alea­gă un nou stareţ, monahii îi vor înmâna aceluia sceptrul, iar el îl va primi ca din mâna împăratului însuşi, ca semn al autorităţii sale în obşte.

împăratul Alexios a împlinit cu bucurie tot ceea ce îi ceruse Sava. A întocmit o scrisoare pe pergament, a sem­nat-o, a pecetluit-o cu sigiliul său de aur şi i-a înmânat-o lui Sava dimpreună cu sceptrul împărătesc, care îl repre­zenta pe el şi autoritatea sa imperială. Până în ziua aceas­ta sunt păstrate la Hilandar sceptrul şi scrisoarea împăratului.³²

în timpul şederii sale la Constantinopol, Sava a ră­mas la Mănăstirea Sfintei Fecioare Everghetis, Bine­făcătoarea. El şi tatăl său au fost socotiţi noii ctitori ai mănăstirii, căci au ridicat-o din ruine şi au întreţinut-o prin darurile lor. De aceea, monahii sârbi se simţeau în acea mănăstire ca acasă. Acolo, Sava a putut să vieţuias­că după rânduielile monahale cu care era obişnuit. De acolo, el a pornit spre marea biserică, Sfânta Sofia, Vlaherne, precum şi către alte cinstite biserici şi sfinte

³² Şi alţi împăraţi bizantini au confirmat drepturile şi privile­giile date de Alexios Anghelos Hilandarului. Scrisorile lor cu semnătură sunt, de asemenea, păstrate în această mănăstire.

73

moaşte ale mucenicilor din Constantinopol. Adesea, mer­gea şi la palatul imperial pentru a discuta cu împăratul. Atât el, cât şi împărăteasa s-au interesat de ginerele lor ştefan şi de fiica lor evdochia, căci Sava ştia mai multe de la solii sârbi care veneau mai degrabă la Sfântul Munte decât la Constantinopol. Desigur, au întrebat şi de viaţa creştinească şi de problemele duhovniceşti, bucurându-se şi întărindu-se prin poveţele lui Sava. La ul­tima lor întâlnire, Alexios a grăit către Sava: „Preacucernice părinte, iată, ţi-am împlinit toate făgăduinţele şi acum te rog să ne pomeneşti în rugăciunile tale către Domnul.” Şi, spunând acestea, împăratul i-a dăruit oaspetelui o pungă plină cu aur pentru tatăl său, Simeon. Apoi, Sava şi-a luat rămas bun de la Alexios, asemenea şi de la Preafericirea sa, Patriarhul ecumenic.

înapoindu-se la Everghetis, lui Sava i s-a întâmplat un lucru neobişnuit. în timp ce dădea milostenie celor sărmani, o femeie străină i s-a arătat, spunându-i: „O, iubitorule de Dumnezeu, sfinte, Maica Domnului Binefăcătoarea m-a trimis să-ţi descopăr ceva de care vei avea mare nevoie în lucrarea ta. în Sfântul Munte, în apropiere de mănăstirea ta, în cutare loc sunt îngropate două vase cu aur. Mergi, dar, de le află şi foloseşte aurul spre slava lui Dumnezeu.” După ce necunoscuta i-a pie­rit dinaintea ochilor, Sava a rămas încă multă vreme aco­lo, cugetând plin de uimire la cele întâmplate.

întorcându-se cu bucurie în Sfântul Munte, Sava a sărutat de mai multe ori mâinile şi poalele veşmântului

74

preaiubitului său părinte şi i-a povestit totul.³³ I-a arătat sceptrul împărătesc şi pergamentul chrysovulla care întărea tot ceea ce îşi doriseră pentru Hilandar. Iar Simeon a fost peste măsură de mulţumit.-^34, i-au scris de îndată lui Ştefan, aducându-i la cunoştinţă ceea ce făcuseră şi cerându-i ocrotirea pentru Hilandar.

Bătrânul şi-a întins apoi trupul ostenit şi neputincios pe o rogojină de paie, având sub cap o piatră în loc de pernă. Simţea că sfârşitul i se apropie.

³³ Sărutatul mâinilor şi a poalelor veşmântului unei persoane mai în vârstă sau a unei persoane de rang înalt este un obicei istoric oriental, întâlnit şi la creştinii din Balcani în semn de respect, în vremurile de demult, robii şi păcătoşii nu îndrăzneau să să­rute decât poalele veşmântului.

³⁴ Chrysovulla (hrisovul) este un cuvânt grecesc care înseamnă „sigiliu de aur.” Prinţii, domnitorii şi sultanii obişnuiau să îşi pună pe documentele importante sigiliul de aur, precum şi numele şi titulatura.

75

MOARTEA LUI SIMEON

Potrivit unor datini ortodoxe străvechi, când o persoană se află pe patul de moarte, rudele, prietenii şi vecinii vin la el pentru a-i cere şi a primi iertare. Ei rostesc următoa­rele: „Iartă-mă, dragul meu!” Cel pe moarte răspunde: „Te iert, Domnul să te ierte! Iartă-mă şi tu pe mine!” „Binecuvântează-mă şi Domnul să te binecuvânteze!” „Să te binecuvânteze Dumnezeu că şi eu te binecuvântez.” „Roagă-te pentru mine!” „Roagă-te şi tu pentru mine!”

Un asemenea moment s-a petrecut şi lângă patul lui Simeon. înfierbântat, agonizând pe rogojina lui tare, în ziua de 6/13 februarie a cerut Sfânta împărtăşanie. Şapte dimineţi la rând s-a împărtăşit, fără să mai guste altceva.

Sava l-a îngrijit cu mare drag zi şi noapte. în cele din urmă, Simeon grăi: „Cel mai iubit dintre fiii mei, lumina ochilor mei, mângâierea şi sprijinul bătrâneţilor mele, vezi că se apropie ceasul despărţirii noastre.” I-a rostit apoi cele din urmă dorinţe cu privire la mănăstire şi la trupul său. El dorea ca Sava, la timpul cuvenit, să îi ducă trupul şi să îl îngroape la Studeniţa, în mormântul pe care el însuşi şi-l pregătise în urmă cu câţiva ani. L-a mai

Icoana în faţa căreia şi-a dat sufletul Sfântul Simeon. ►

76

îndemnat pe Sava să se roage pentru sufletul lui: „Ştiu, fiul meu, că Dumnezeu îţi dă tot ceea ce îi ceri. Acum su­fletul meu are o aprigă nevoie de rugăciunile tale.” Cu multe lacrimi, Sava l-a rugat şi el pe tatăl său să se roage în lumea cealaltă „pentru noi toţi, copii tăi întru Domnul, pentru poporul, ţara şi pentru bisericile pe care le-ai cti­torit.” La sfârşit, a căzut în genunchi şi i-a cerut iertarea şi blagoslovenia. Tatăl şi-a pus mâinile pe capul fiului şi a spus: „O, binecuvântarea mea, te binecuvântez!”

Apoi, toţi fraţii s-au strâns în jurul binefăcătorului lor acum pe moarte, pentru a-i primi iertarea şi blagoslove­nia. Iar când slujba de dimineaţă ce se făcea în biserică era pe sfârşite, însuşi bătrânul cel sfânt, cu ultima suflare, iz­bucni: „Lăudaţi-L pe Domnul! Toată suflarea să-L laude pe Domnul!” Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul.

Sava s-a alipit de chipul tatălui său şi „l-a spălat, în loc de apă caldă, cu lacrimi fierbinţi,” i-a sărutat mâinile de mai multe ori şi apoi i le-a încrucişat pe piept. Au ur­mat şi celelalte după rânduială.³⁵

Vestea despre moartea lui Simeon s-a răspândit re­pede în întreg Sfântul Munte şi un mare număr de mo­nahi din tot locul s-au strâns la Hilandar. Slujba înmor­mântării a fost oficiată de ieromonahi de toate neamurile, în fruntea acestora găsindu-se Protosul, în vreme ce

³⁵ După un străvechi obicei, preotul, la sfârşitul slujbei, acope­ră trupul celui adormit cu o pânză albă de in. Pe ea desenează cu o cretă neagră un craniu de om sub care scrie iniţialele a patru cuvinte greceşti: IS-HS-NI-KA, care înseamnă: Iisus Hristos, Biruitorul.

78

monahii cântau ţinând în mâini lumânări aprinse. După ce slujba a luat sfârşit, trupul a fost înmormântat în ma­rea biserică din Hilandar.

Aşa a adormit, la 13 februarie 1199, fostul Mare Jupan al Serbiei, Ştefan Nemania, ajuns simplu monah, pe nu­mele său Simeon. A murit într-o ţară străină, dar totuşi într-o mănăstire sârbească a sa.

Simeon şi Sava au înfăţişat tuturor chipul cel mai ales de iubire între tată şi fiu. Fiul după trup se preschimbase în duhovnicescul părinte al tatălui său pământesc, că zice şi dumnezeiasca Scriptură: „Pentru părinţii tăi s-au născut fiii tăi.” Psalmi 44,18 în viaţa de familie a poporului sârb, acest exemplu de iubire între părinţi şi copii s-a aflat mereu la mare cinste. Cei care l-au urmat, încununaţi au fost tot­deauna cu pace şi împlinire. Să dea Dumnezeu ca acest exemplu să fie urmat atât în zilele noastre, cât şi în viitor!

Să urmărim mai departe drumul şi lucrarea lui Sava. Într-o zi se afla într-o dumbravă de măslini, mult adâncit în gânduri. Dintr-odată l-a străfulgerat amintirea acelei tainice femei din Constantinopol, care îi vorbise despre comoara ascunsă aproape de Mănăstirea Hilandar. Era chiar vremea când avea mare nevoie de bani pentru lucră­rile la mănăstire şi pentru faptele lui de milostenie. Repede luă pe unul dintre ucenicii săi şi, mergând la locul arătat, începură a săpa cu cazmaua. După puţină trudă, ieşiră la iveală două vase din metal, pline cu aur. Dând slavă lui Dumnezeu, Sava luă galbenii şi îi împărţi în patru: o parte i-a trimis Mănăstirii Everghetis la Constantinopol, alta a

79

păstrat-o pentru Hilandar, iar restul l-a dăruit celor mai sărace mănăstiri din Sfântul Munte şi chilii, precum şi schimnicilor aflaţi în nevoi. Toate acestea, şi mai multe, le-a făcut întru pomenirea tatălui său.

Vestea morţii lui Simeon a ajuns la Marele Jupan Ştefan şi tot poporul sârb s-a umplut de întristare şi jale. Cu acest prilej, Ştefan i-a trimis lui Sava o sumă mare de bani pentru a fi folosită întru pomenirea tatălui lor. Sava le-a dat acestor bani, cu adevărat, cea mai bună întrebu­inţare. A salvat trei vestite mănăstiri din Sfântul Munte: Karakalu, Xiropotamu şi Filoteu.

Karakalu avea mari datorii la Marea Lavră. Deoarece mănăstirea nu era în stare să plătească şi se găsea în pri­mejdia de a-şi pierde rangul şi autonomia, obştea de la Karakalu îi rugase pe cei de la Marea Lavră să aibă milă de ei. Aceştia din urmă, purtându-se necreştineşte, lua­seră mănăstirea în stăpânirea lor alungând obştea şi egu­menul din ea. Necăjiţi, monahii de la Karakalu au mers la Sava spre a-i cere ajutorul. Auzind plângerea lor şi mult îndurerat din pricina nedreptăţii unor creştini faţă de alţi creştini, Sava le-a plătit de îndată datoriile la Marea Lavră, asigurându-le astfel traiul şi neatârnarea.

Xiropotamu, aflându-se în apropierea portului Dafni şi astfel la îndemâna piraţilor şi a tâlharilor³⁶ care o

³⁶ Micul port Dafni se găseşte chiar lângă Mănăstirea Xiropotamu. Daphne era o nimfă preschimbată într-un laur. Portul şi-a luat numele de la tufişurile de laur frumos înmires­mate ce se găsesc din belşug în Sfântul Munte.

80

jefuiau, devenise până la urmă o ruină. Rugat să ajute, Sava a reparat frumoasa mănăstire şi clădirile din jurul ei, i-a răscumpărat proprietăţile puse zălog şi a plătit toţi banii pentru fresca bisericii cu hramul Sfinţilor Patruzeci de Mucenici (9/22 martie).

Un bun creştin, pe numele Philotheos, începuse a ridi­ca o nouă şi mare mănăstire în Sfântul Munte. Planurile sale erau măreţe, însă mijloacele modeste, astfel încât a fost nevoit să se oprească cu lucrările la jumătate. Nu a găsit pe nimeni să îl ajute, aşa că s-a dus şi el la Sava. Acesta a ve­nit să vadă lucrările, a îndreptat şi îmbunătăţit planurile şi i-a dat bunului creştin o sumă îndestulătoare de bani, aşa încât mănăstirea a fost repede gata. Această mănăstire exis­tă şi azi, numindu-se Filotheu, şi de la înălţarea ei până acum Dumnezeu a fost preaslăvit acolo neîncetat.

Toate aceste trei mănăstiri înfloresc până astăzi da­torită mărinimiei lui Sava. Şi toate trei l-au recunoscut pe el drept noul lor ctitor.

Fireşte că Sava nu a făcut toate aceste fapte bune pen­tru slava deşartă, ci din dragoste faţă de Hristos şi întru pomenirea tatălui său, Simeon. Şi multe altele a mai îm­plinit Sava, cu bucurie şi bunăvoinţă, spre pomenirea marelui şi iubitului său tată.³⁷

³⁷ „Sfântul Simeon este mândria istoriei noastre (sârbeşti) me­dievale. Se pare că în Evul Mediu evlavia pentru el a fost mai mare decât cea faţă de Sfântul Sava. […] Sârbii erau numiţi po­porul Sfântului Simeon.” Vasily Markovich, Orthodox Monasticism and Monasteries in Medieval Serbia, p. 94.

81

CASA ISIHIEI

înfăţişa-vom mai departe cum Sava a înfiinţat un aşeză­mânt unic pentru închinare şi osteneli duhovniceşti la Kareia, capitala Sfântului Munte. Pe greceşte era numit Isichastirion, care se tâlcuieşte casa isihiei. Sârbii îi spuneau Isposniţa.³⁸

Moartea tatălui său, deşi l-a îmboldit a se retrage în singurătate, nu a fost cea care l-a şi adus acolo. Dorul de a duce o viaţă pustnicească nu îl părăsise niciodată pe

³⁸ Isihasmul este o modalitate aparte a ascetismului. Acesta a fost experiat în Răsărit încă din cele mai vechi timpuri. La Sfântul Munte a fost adus de Sfântul Grigore Sinaitul în seco­lul al XIV-lea ca o modalitate necesară nevoinţelor lăuntrice. Isihasmul a fost persecutat mereu în Bizanţ până la marele Arhiepiscop al Salonicului, Grigore Palama. Sinaiţii cei prigo­niţi au mers în Bulgaria şi s-au aşezat în cele din urmă în Serbia. Sunt renumiţi în istoria sârbilor „cei şapte sinaiţi.” Aici au fost primiţi cu multă bunăvoinţă, deoarece monahii sârbi îl consi­derau şi pe Sfântul Sava tot un isihast. Cei şapte sinaiţi au în­temeiat mănăstiri în Serbia şi au adormit acolo, lăsând în urma lor mulţi ucenici. Moaştele Sfântului Grigore Sinaitul se află încă la Mănăstirea Gorniak.

„Casa isihiei” a mai fost numită în limba sârbă Mislioniţa, care se tâlcuieşte Casa cugetării.

82

Sava. De fapt, tocmai acest dor îl mânase în Sfântul Munte. Acesta sporise în inima lui după ce îi întâlnise pe adevăraţii pustnici, care vieţuiau singuri în colibe, în peş­teri, sau în prăpăstiile Athosului, nestânjeniţi de lume, nestingheriţi în contemplaţiile lor, lipsiţi de grijile lu­meşti, liberi ca păsările, laolaltă doar cu Dumnezeu şi puternic încredinţaţi că solo Dio basta. Felul lor de vieţu­ire se întipărise adânc în mintea lui Sava. „Aceasta este calea sfinţeniei,” cugeta el.

îndată după ce îi cercetase, în primele luni ale şede­rii sale la Vatoped, îl rugase pe egumen să îi dea voie să trăiască alături de ei. Avea atunci abia şaptesprezece ani. Pentru încercatul egumen, aceasta nu era o rugăminte neobişnuită. Numeroşi tineri înflăcăraţi doreau să mear­gă numaidecât în pustie şi în singurătate. Ei îşi închipu­iau că într-o mănăstire relaţiile cu oamenii ar fi o piedică pentru legătura lor directă cu Dumnezeu, deoarece nu ştiau nimic despre lupta pe care pusnicii erau nevoiţi să o poarte cu un duşman şi mai aprig duhurile cele rele. De acea egumenul se împotrivise atunci cu tărie gându­lui lui Sava de a pleca din mănăstire. îi arătase cât de pri­mejdios poate fi pentru un monah foarte tânăr să se răz­boiască singur împotriva „căpeteniilor întunericului” şi că lupta aceasta l-ar fi putut duce la deznădejde şi descumpănire sau chiar la pierderea minţii, cum se în­tâmplă deseori.

Acum Sava, care împlinise deja treizeci de ani, nu mai avea nevoie de un mai-mare căruia să îi ceară

83

îngăduinţa. Şi-a construit în Kareia o căsuţă cu un para­clis închinat celui al cărui nume îl luase, Sfântului Sava cel Sfinţit (t 532). Acolo, într-o strâmtă şi întunecoasă chilioară, s-a dedat celor mai aspre şi tari nevoinţe pe care le văzuse sau de care auzise. Cu aceste nevoinţe şi-a biciuit fără milă trupul şi sufletul. Noapte şi zi petrecea în întunericul covârşitor al chiliei sale, cugetând adânc la fiecare rând al Dumnezeieştii Scripturi, făcându-şi timp doar pentru metanii, vărsarea lacrimilor şi rugăciu­ne neîncetată. Dormea pe pământul gol, postea până la a ajunge să moară de foame, îşi înăbuşea orice poftă tru­pească, îşi pedepsea orice abatere a gândului de la Dumnezeu, îşi strunea respiraţia, silindu-şi inima ca prin rugăciune neîncetată să rămână întru Iisus Hristos.

Pe toate acestea le făcea şi doar Dumnezeu mai ştie câte altele, spre a-şi curăţi sufletul şi spre a-l face aseme­nea unui stâlp până la ceruri. Răstignindu-se fără cruce, şi-a nevoit în aşa fel trupul „încât măruntaiele i-au atins şira spinării.” Din această pricină şi-a îmbolnăvit trupul de o boală de splină pe care n-a mai putut să o vindece niciodată şi care l-a silit să se abţină de la mâncăruri gra­se şi dulci. Dar el I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru această boală care îl ajuta să se înfrâneze. în schimbul a toate acestea, primise ceea ce îşi dorise cel mai mult: lu­minarea inimii şi pacea sufletului, daruri mai presus de orice înţelegere. S-a învrednicit şi de descoperiri minu­nate ale împărăţiei lui Dumnezeu, într-una văzându-l pe tatăl său în lumină şi slavă. Acesta i-a spus: „Cu două

84

cununi vei fi încununat: cu cea a nevoinţelor şi cu cea a apostoliei, şi amândoi ne vom bucura de fericirea veşni­că.” Sava a primit această vedenie ca o încunoştinţare spre a merge la Hilandar şi a împlini parastasul de un an la mormântul fericitului său părinte.

Toate cele pe care le făcea şi le socotea folositoare, le lucra întruna spre mântuirea multora. Aşa cum sporise el în cele duhovniceşti, tot astfel căuta ca şi ucenicii lui să îl ajungă din urmă. Pentru aceasta a făcut din Casa isihiei un aşezământ legat de Hilandar, dar în acelaşi timp independent. A întocmit o pravilă pentru acest loc, pe care trebuiau să o ţină monahii din Hilandar care doreau să vieţuiască acolo. Cu mâna lui a scris-o pe un perga­ment şi a semnat-o „cel mai din urmă păcătos, Sava.” Se mai păstrează şi astăzi, purtând numele „Kareiski Tipik” tipicul de la Kareia. Scurtă fiind pravila, Sava a pus să fie dăltuită într-o bucată de marmură pe care a prins-o deasupra intrării la Isposniţa, unde se află şi acum. Principale puncte ale pravilei erau:

Doi sau trei monahi de la Hilandar să vieţuiască permanent la Isposniţa.

Ei nu se vor afla nici sub ascultarea Protosului şi nici chiar a egumenului de la Hilandar.

Fraţii care vor vieţui la Isposniţa vor posti şi se vor ruga după cum urmează:

au voie să mănânce o singură dată pe zi, excepţie făcând sâmbăta şi duminica, iar miercurea şi vinerea fără ulei.

85

Sunt datori a citi în fiecare noapte Psaltirea întreagă, Canoanele Domnului Hristos şi ale sfinţilor zilei, ca şi aca­tistele de preacinstire ale Preacuratei Fecioare.

Marea Mănăstire Hilandar va trimite îmbrăcămintea şi mâncarea necesare părinţilor care vieţuiesc la Isposniţa.

Trecut-au mai bine de şapte sute de ani de când această pravilă se ţine cu străşnicie în Casa sârbească a isihiei: postul nu se întrerupe niciodată, rugăciunile nu încetează, iar flăcările candelelor nu se sting niciodată. Isposniţa este un loc unic nu doar în Sfântul Munte, ci în întreaga lume ortodoxă. Monahii din Sfântul Munte cin­stesc acest loc, având evlavie şi respect pentru cei care se nevoiesc acolo.

După cum se vede, pravila este foarte strictă, dar cu dreaptă măsură în comparaţie cu asprimea nemăsurată a Sfântului Sava. Aici, el socotise şi după slăbiciunea firii omeneşti.

Ziditorul bisericilor celor văzute sava s-a dovedit a fi şi un neîntrecut ziditor de suflete, de biserici nevă­zute ale Sfântului Duh.

86

UN SFÂNT ADEVERIT DE DUMNEZEU

Cunoscut este că în Biserica Ortodoxă nimeni nu poate fi socotit sfânt, dacă Dumnezeu nu-l arată ca atare. Iar Sava, cu adevărat, îl văzuse în vedenie pe tatăl său ador­mit simeon, viu şi în mare slavă. în urma acestei vede­nii, cuprins deopotrivă de evlavie şi de bucurie, a părăsit Isposniţa şi s-a grăbit către Hilandar spre a se îngriji de parastasul de un an al tatălui său.

înadins au fost chemaţi Protosul, toţi egumenii ma­rilor mănăstiri, cei mai de seamă părinţi duhovniceşti şi pustnicii Sfântului Munte. între timp, a mai împodobit mormântul lui Simeon şi a pregătit toate cele de trebuin­ţă. Venit-au mulţi, chemaţi şi nechemaţi. Iar protosul, îm­preună cu mulţi alţi preoţi au săvârşit obişnuita slujbă de vecernie pentru marea liturghie ce avea să fie a doua zi. După cina din încăpătoarea trapeză a Hilandarului, toţi au voit să meargă să se odihnească. însă, Sava l-a rugat pe protos să continue privegherea de noapte în biserică, cu uşile închise, împreună cu monahii greci şi toţi ceilalţi, afară de sârbi. „Iar eu, părinte,” zise el „mă voi duce cu monahii mei în turn, pentru a face acelaşi lucru în limba noastră. Şi când ţi se va arăta vreun semn de la adormitul meu tată, rogu-te, trimite după mine.” Protosul nu a pri­ceput înţelesul cuvintelor lui Sava, însă a făcut întocmai, intrând în biserică cu preoţii şi monahii greci, georgieni şi români. Sava i-a dat protosului cheia bisericii, lucru care a fost neobişnuit, iar pe celelalte chelarului, pe care l-a trimis să se odihnească. El însuşi s-a dus la chilia sa, rugându-se toată noaptea. I-a cerut lui Dumnezeu să des­copere tuturor slava tatălui său, care până atunci i se fă­cuse cunoscută doar lui, în chip tainic, în Casa isihiei. Cu alte cuvinte, el dorea ca sfinţenia lui Simeon să fie desco­perită înaintea ochilor unor străini. „Căci la ce îmi va fo­losi, Dumnezeul meu, dacă numai eu mă bucur de darul cu care l-ai învrednicit pe tatăl meu? Rogu-Te, descope­ră-o pe ea tuturor!” Aşa se ruga Sava, în vreme ce prive­gherea de noapte se ţinea în biserica încuiată.

Iar când s-a luminat de ziuă şi cei din biserică au în­ceput a cânta: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu,” în chip minunat, a pornit să curgă mir din trupul lui Simeon, întreaga biserică umplându-se de bună mireasmă. Plini de uimire, monahii au început a striga: „Kyrie eleison! doamne miluieşte!” Privind la această minune, protosul şi-a amintit de cuvintele lui Sava: „Când ţi se va arăta vreun semn, trimite după mine.” îndată a trimis după Sava, care, ajungând, se prăbuşi pe mormânt, plângând şi dând slavă lui Dumnezeu din toată inima.

Credem că cititorii şi-au dat acum seama de planul bine chibzuit al lui Sava. Pentru că a crezut cu tărie că

◄ Sfântul Simeon Izvorâtorul de mir mănăstirea Studeniţa.

89

Dumnezeu îi va asculta rugile şi va adeveri sfinţenia tatălui său tuturor, el a dorit ca străinii, şi nu sârbi, să fie cei dintâi martori ai minunii şi să o vestească. însă protosului cu mult mai minunată i se păru înainte-vederea lui Sava şi îndrăzneala cu care îl rugase pe Dumnezeu, puternic şi stăruitor, să împlinească ceea ce voia. „Dumnezeu face voia celor ce îl iubesc pe El!” zise protosul. Dar, după uimirea sa de la început, s-a bucurat ne­spus de mult împreună cu toţi monahii, deoarece Dumnezeu, în nesfârşita Lui milostivire, a făcut dintr-un monah smerit un mare sfânt, prin care se adăuga încă o bogăţie Sfântului Munte şi pentru că acum aveau încă un mijlocitor în ceruri.

Sava a umplut o sticlă cu untdelemnul binemirositor ce curgea din moaştele Sfântului Simeon, pentru a i-o tri­mite fratelui său marelui Jupan Ştefan. Şi iată cum tris­ta slujbă de pomenire a tatălui s-a prefăcut într-o mulţu­mire plină de bucurie adusă lui Dumnezeu, fiindcă El adeverise un nou sfânt în Sfântul Munte şi pentru între­gul popor ortodox de pretutindeni.

Bunul protos Dometie îl avea pe Sava la mare cinste în inima lui, o cinste asemenea celei pe care o arătăm doar eroilor. De multe ori îl chemase la preoţie, dar Sava nu pri­mise, spunând că nu este vrednic de o asemenea cinste. La un moment dat protosul îi răspunse: „O, de-ar da Dumnezeu să fiu eu atât de nevrednic!” în cele din urmă, Sava a con­simţit, iar părintele Dometie s-a umplut de bucurie. Pentru aceasta, l-a chemat pe Episcopul Nicolae de Ierissos să

90

vină să-l hirotonească pe monahul Sava. Episcopul a venit la Hilandar şi în timpul unei Liturghii praznicale l-a hirotonit pe Sava, mai întâi diacon, iar a doua zi, întru preot, în Sfântul Munte, este la mare cinste ca un simplu monah să ajungă preot. Sava primise preoţia după ce împlinise treizeci de ani, vârsta cerută de canoanele bisericeşti. Protosul s-a bucurat atât de mult, încât a sărutat mâna noului pre­ot, chiar dacă era mult mai bătrân decât Sava.

După acestea, Sava a pornit spre Salonic, cu treburi. Deşi trecuse prin nişte primejdii grozave, această cetate încă mai era capitala Iliriei în timpul lui Sava. Era un oraş minunat, apărat de ziduri înalte, cu cele şapte turnuri care se ridicau deasupra ei, numite Septapyrgon şi cu un port deosebit. încărcat de istorie creştină încă de pe vre­mea Sfântului Pavel, Salonicul s-a luat la întrecere cu Constantinopolul în numeroase domenii ale civilizaţiei bizantine, cum ar fi arta, arhitectura, pictura în frescă, clădirile publice sau private, bisericile minunate împo­dobite cu fresce, cinstitele morminte şi moaşte ale multor mucenici, în frunte cu cel mai mărit dintre ei, Sfântul Dimitrie, ocrotitorul oraşului.³⁹

Dinainte de vremea lui Sava se afla în Salonic o mă­năstire cu monahi sârbi, numită Philocalos. Se spune că

³⁹ Sfântul Dimitrie, tânărul cârmuitor al Salonicului, a primit moarte mucenicească pentru Hristos, la începutul veacului al IV-lea, în timpul domniei împăratului Maxenţiu. Este cinstit de către întregul popor ortodox. Multe biserici i-au fost închi­nate, multe familii sârbeşti îl au ca sfânt ocrotitor. Sfântul Dimitrie este şi sfântul ocrotitor al întregii Siberii.

91

aceşti monahi au avut un rol deosebit în istoria oraşului, apărându-l de piraţii sicilieni în anul 1185, deci înainte ca Sava să vină în Sfântul Munte. Acesta reconstruise mă­năstirea, o împodobise, locuind în ea atunci când venea în Salonic. Era şi locul unde trăgeau toţi monahii din Hilandar.

Salonicul avea două intrări principale: cea vestică numită Poarta Vardar şi cea estică numită Calamaria. Călare pe catâri, Sava şi însoţitorii săi monahi au intrat în oraş prin poarta Calamaria. îndată după sosire, Sava a făcut o vizită mitropolitului de Salonic, Constantin, în timpul că­reia l-a întâlnit din nou pe episcopul Nicolae, cel care îl hirotonise. Tresărind de bucurie, acest episcop i-a vorbit mitropolitului despre noua mănăstire sârbească din Sfântul Munte şi i-a lăudat pe Simeon şi Sava ca adevăraţi oameni ai lui Dumnezeu. I-a povestit şi despre minunea izvorârii mirului din trupul lui Simeon şi despre lucrările şi faptele de milostenie ale lui Sava. Mitropolitul l-a privit pe tânărul preot cu preţuire şi l-a întâmpinat cu multă pri­etenie, rugându-l să slujească împreună cu el în catedrală, iar Sava a primit cu dragă inimă. în timpul Liturghiei ar­hiereşti, slujită de mitropolitul Constantin, episcopii Nicolae de Ierissos, Mihail de Cassandra şi Dimitrie de Adramer, dimpreună cu Sava şi cu mai mulţi clerici greci, Sava a fost ridicat la cinstirea de arhimandrit.⁴⁰

⁴⁰ Cinul de arhimandrit este cea mai apropiată treaptă ierarhi­că după cea de episcop. în Biserica Ortodoxă doar monahii pot fi ridicaţi la starea de arhimandrit.

92

Sava le-a mulţumit tuturor şi s-a întors la Philocalos. De acolo, i-a scris fratelui său Ştefan o scrisoare în care i-a povestit tot ce se întâmplase la parastasul tatălui lor, în Hilandar. Dimpreună cu scrisoarea i-a trimis şi sticla cu mirul binemirositor. încheindu-şi toate treburile în Salonic, Sava s-a întors în Sfântul Munte împreună cu însoţitorii săi, purtând acum un rang bisericesc mai înalt, dar cu inima mai smerită înaintea Domnului.

93

RĂZBOIUL DINTRE FRAŢI

Există un principiu social sănătos mult folositor păcii şi fericirii dintre oameni. L-a rostit Sfântul Apostol Pavel: în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.” Romani 12, 10 Simeon şi Sava l-au urmat cu mare grijă. Simeon l-a socotit pe Sava mai presus decât el, iar Sava l-a văzut pe Simeon mai mare decât se vedea pe sine. Fiecare a făcut din răsputeri ca celălalt să fie mai înălţat şi mai cinstit; fiecare mult s-a străduit întru mântuirea celuilalt. însuşi Sfântul Munte, dintru început, a fost întemeiat pe acest principiu evanghelic.

Dar mai este un principiu antisocial, de la Cain moş­tenit, al egoismului şi al slăvirii de sine, care aruncă fără îndoială societatea omenească, familiile, popoarele sau împărăţiile în neorânduială şi mizerie. în Serbia, acest principiu ajunsese tot mai lucrător între cei doi fraţi moş­tenitori după adormirea tatălui lor, Sfântul Simeon. Vina o avea, de sigur, Vukan. în vreme ce tatăl şi fratele lor, monahul, săvârşeau nevoinţe peste puterile lor în Sfântul Munte, spre a-şi mântui sufletele, Vukan făcea tot ceea ce îi stătea în putinţă spre a-şi pierde sufletul.

94

Foarte nemulţumit de rangul lui inferior, după ce fratele său mai tânăr, Ştefan, fusese numit Mare Jupan la Ras de tatăl lor, Vukan cugeta mereu la răzbunare şi la detronarea lui.⁴¹ Nevasta celui din urmă, care era romano-catolică, îl sprijinea în aceste planuri ticăloase. Totuşi el nu îndrăznise să se ridice pe faţă împotriva lui Ştefan, atâta vreme cât trăise tatăl lor, chiar şi când aces­ta era un simplu monah. Se prea poate ca Vukan să-şi fi amintit ce i-a făcut ţarul bulgar Boris devenit călugăr, încăpăţânatului său fiu, Vladimir moştenitorul său, care lepădase credinţa creştină. Boris şi-a pus o sabie la brâu, pe sub veşmântul său monahal, a plecat în mare grabă spre capitală, l-a orbit pe fiul său şi l-a aruncat în închisoare, aducând rânduiala în ţară şi grăbindu-se îna­poi la mănăstire. De ce nu ar fi făcut şi bătrânul Nemania tot aşa cu fiul său răzvrătit? Gândindu-se la acestea, Vukan a mai aşteptat.

Dar îndată după moartea lui Simeon, Vukan a trecut la înfăptuirea planurilor sale. L-a atacat pe Ştefan cu o ar­mată de mercenari. Deşi Marele Jupan l-a învins de mai

⁴¹ în Evul Mediu, ca şi mai târziu, dreptul primului născut nu a fost mereu respectat. Succesiunea la tron a acestuia nu era stipulată ca normă. Tatăl avea dreptul de a-şi numi succesorul, alegând dintre fiii săi pe cel dorit. Acest obicei se întâlnea prin­tre slavii şi grecii din Balcani, precum şi printre musulmani. Deosebirea dintre felurile în care era aplicat acest obicei la creş­tini şi la musulmani consta în faptul că la primii, tatăl le oferea şi celorlalţi fii o dregătorie, în vreme ce la cei din urmă, sulta­nul nou ales îşi ucidea fraţii spre a scăpa de rivali, potrivit în­văţăturilor din Coran.

95

multe ori, Vukan şi-a continuat atacurile puternice, şi cu sprijinul ungurilor a biruit. Detronându-l şi izgonindu-l din ţară, Vukan a vrut să fie încoronat rege. A cerut de la papă o coroană, pentru că în acele timpuri acesta era cel care le împărţea. Pentru aceasta el a jurat credinţă Bisericii papale. Papa le-a trimis o coroană prin arhiepiscopul un­gur Calohi, care avea şi misiunea de a trece la catolicism întregul popor sârb. Acest lucru nu îl putea accepta Regele Emerik Imre al Ungariei, care cerea el însuşi titlul de rege al sârbilor, chiar dacă fusese aliatul lui Vukan împotriva lui Ştefan. De aceea, Regele Emeric nu l-a lăsat pe trimisul papei să-i ducă lui Vukan coroana. La scurt timp, Regele Emeric a intrat într-un aprig război cu fratele său, Andrei, şi a murit, lăsând tronul în mâinile acestuia. Noul rege, mai ambiţios decât fratele său, l-a oprit o dată pen­tru totdeauna pe trimisul papei, ca să-şi ducă la împlinire misiunea între sârbi. Ştefan, văzând că aliaţii unguri ai lui Vukan sunt atât de slăbiţi din cauza conflictelor inter­ne, l-a lovit puternic pe fratele său şi a reuşit să-l alunge până la Marea Adriatică, luându-şi înapoi tronul şi între­gul regat. Împlinitu-s-a aceasta în anul 1204.

Cei patru ani de război între fraţi au lăsat ţara pusti­ită, economia ruinată, populaţia decimată, apărarea şu­brezită şi câmpurile nelucrate. Din pricina dezordinii, a nesiguranţei şi a înfometării, foarte mulţi sârbi au plecat în alte ţări.

în acele vremuri, războaiele între fraţi erau răspân­dite peste tot în lume, asemenea bolilor. Ele aveau loc nu

96

doar în Serbia şi Ungaria, ci şi în Bulgaria şi Constantinopol. în Bulgaria se pizmuiau trei fraţi: Asan, Petru şi Ioniţă. Primii doi au fost omorâţi, iar Ioniţă, numit „Caloian” (Ioan cel Frumos sau cel Bun), şi-a luat titlul de ţar al Bulgariei. Mai rău stăteau lucrurile la Constantinopol. Şi acolo se războiau fraţi, ceea ce făcuse ca în cele din urmă Constantinopolul să ajungă sub jugul celor mai răi dintre toţi cuceritorii, neruşinaţii cavaleri latini ai celei de-a patra cruciade.

într-o perioadă scurtă, de nici douăzeci de ani, şase împăraţi şi-au urmat la tron, şi niciunul dintre ei n-a mu­rit de moarte bună. De aceea, poporul creştin din capitala Imperiului aştepta pedeapsa lui Dumnezeu pentru aces­te nelegiuiri, mai degrabă de la turcii necredincioşi din Asia decât de la creştinii din Europa.

Totuşi, cumplita vijelie a venit din Apus, şi nu din Răsărit. Aceasta s-a petrecut în vremea domniei lui Alexie al III-lea Anghelos, socrul marelui jupan Ştefan, dezlănţuindu-se mai departe în timpul scurtelor domnii ale ur­maşilor săi: Alexie al IV-lea şi Alexie al V-lea. După o sla­bă împotrivire, Alexie al III-lea a fugit, Alexie al IV-lea a fost sugrumat de latini, iar Alexie al V-lea, luptător neîn­fricat, a fost prins, în cele din urmă, de latini şi a fost aruncat de pe un turn înalt de cincizeci de metri. După toate acestea, cei botezaţi, care se numeau pe ei înşişi creştini, au masacrat în prima zi după ce au luat Constantinopolul patru mii de oameni, chiar dacă ei por­niseră de fapt să-i elibereze pe creştini de sub asuprirea

97

musulmană. Ce ironie! Au jefuit şi au prădat sfântul oraş Constantinopol, au tâlhărit fiecare casă, biserica Sfânta Sofia şi pe celelalte, furându-le vasele de aur, crucile, veş­mintele, icoanele şi candelele. Preoţii lor au înhăţat la­comi raclele şi moaştele sfinţilor pentru a le duce la Roma. Repede, au fost prădate şi celelalte clădiri publice. Mai mult, o desfrânată de pe stradă a fost aşezată pe tronul patriarhului în Sfânta Sofia. Aşa îmbrăcată, au pus-o să spurce urechile celorlalţi prin cântece necuviincioase.

Toţi istoricii apuseni descriu amănunţit, plini de ru­şine, cruzimile de nespus ale cruciaţilor. Cronicarii greci scriau: „Francii s-au purtat cu mult mai rău decât sara­zinii, căci aceia din urmă, necredincioşi, atunci când le cădea vreun oraş în mâini respectau totuşi bisericile şi femeile. Dar însetatul de sânge, orbul şi sălbaticul Doge Enrico Dandolo al Veneţiei i-a măcelărit cumplit pe răsăriteni. Papa Inocenţiu, mândru de sine, a trimis apoi un arhiepiscop catolic ca s-o înlocuiască pe desfrânata de pe tronul celui dintâi dintre patriarhii ortodocşi ai Răsăritului.”⁴²

Ţinând cont de toate aceste înfricoşătoare întâmplări, atât Ştefan, cât şi Vukan şi-au dorit o împăcare desăvâr­şită. Aceştia l-au rugat pe mai tânărul lor frate, Sava, să vină cu moaştele tatălui lor pentru a readuce pacea între ei.

⁴² Eduard Gibbon, History of the Decime and fall of the Roman Empire, capitolele LX-C; W.C. Oman, The Byzantin Empire, ca­pitolul XXII.

98

Răii cruciaţi, pierzând orice respect pentru lăcaşurile sfinte ale lui Dumnezeu, năvăleau adeseori şi în Sfântul Munte pentru a fura, a prăda, a pângări şi a omorî. Ei au pus în primejdie independenţa şi pacea Sfântului Munte. Doar nu călătoreau degeaba de la Apus la Răsărit. Erau lacomi după aur chiar dacă îşi pierdeau sufletele. Eliberarea Ţării Sfinte nu fusese pentru ei decât un pretext.

Sava chibzuia şi amâna hotărârea. Pe vremea aceea avea în Hilandar două sute de monahi. Fiindu-le frică de cruciaţi, Sava se temea ca ei să nu se împrăştie dacă îi lăsa singuri. Dacă rămânea în Hilandar, pacea dintre fraţii săi şi unitatea poporului sârb puteau fi pierdute. Se afla, aşa­dar, între două focuri şi trebuia să ia o hotărâre. în cele din urmă, a plecat în mare grabă către Casa isihiei spre a se ruga şi a-I cere lui Dumnezeu să-l călăuzească.

99

FĂCĂTORUL DE PACE

în cele din urmă, cu inima îndoită, Sava s-a hotărât să se întoarcă în Serbia. Trecuseră douăzeci de ani de când lepădase cele lumeşti, încă de tânăr, spre a afla un liman duhovnicesc în Sfântul Munte. Chiar dacă era o ţară stră­ină, îi era mai dragă decât ţara strămoşilor săi. Dar Sava nu era un om care să îşi caute propria plăcere, ci unul care făcea întotdeauna ceea ce-I era bine plăcut lui Dumnezeu. Şi-a adus aminte de cuvintele lui Hristos:

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema,” Matei 5, 9 şi de promisiunea făcută tată­lui său înaintea adormirii sale, aceea de a-i duce trupul în Serbia. Şi-a adunat toate puterile spre a străbate din nou vâltoarea acestei lumi, chiar dacă el credea că va fi pentru puţină vreme.

Când au deschis mormântul Sfântului Simeon, i-au găsit trupul întreg şi neputrezit, şi aceasta la opt ani după adormirea sa. Sava a chemat pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi părinţi ai Sfântului Munte ca să-l însoţească. Au luat sicriul cu sfintele moaşte şi şi-au început anevoioasa lor călătorie către Serbia.

100

Fiind mai dinainte înştiinţat, Marele Jupan Ştefan a pornit să-l întâmpine pe Sava la graniţa grecească. Acesta era însoţit de fiii săi, de episcopul de Ras, de numeroşi slujitori ai bisericii, de boieri şi de dregători. Lăcrimând, fraţii s-au îmbrăţişat cu multă duioşie. Apoi, Ştefan s-a plecat înaintea lui Sava şi a sicriului tatălui lor. De asemenea, s-a închinat adânc şi înaintea cuvioşilor însoţitori ai lui Sava, sărutându-le mâinile şi cerându-le blagoslovenia. Obişnuiţi cu asemenea smerenie între ei, părinţii Sfântului Munte s-au mirat să o găsească şi la un stăpânitor lumesc. De aceea, l-au preţuit şi din prima clipă l-au îndrăgit pe Ştefan, fratele cârmuitorului lor, Sava. Străjile marelui jupan au făcut asemenea stăpânului lor, închinându-se.

După ce şi-au tras o clipă răsuflarea, au pornit înce­tişor în procesiune, de-a lungul căreia preoţii cântau li­tanii, clopotele băteau, tămâia umplea văzduhul, iar mul­ţimea creştea întruna, cântând şi plângând de bucurie. Căci fostul lor stăpân şi domnitor, Nemania, pe vremea căruia se bucuraseră de pace şi belşug, revenea acasă acum ca un mare sfânt, aflându-şi poporul deznădăjduit şi sărăcit din pricina războiului dintre fraţi. Oamenii se umpluseră de o mare nădejde. Deşi cu trupul adormit, Simeon totuşi trăia ca un sfânt puternic, mai puternic acum decât pe vremea când îi părăsise. Sfinţii sunt întot­deauna mai puternici decât regii şi împăraţii. Pe deasu­pra, venise acasă şi minunatul său fiu, despre a cărui via­ţă de sfinţenie şi despre ale cărui fapte vrednice de

101

pomenire se auzeau, de mulţi ani, nenumărate poveşti printre sârbi. De aceea, poporul era oarecum dezorientat, neştiind pe cine să cinstească mai mult şi căruia dintre ei să îi arate mai multă evlavie: tatălui sau fiului. Se întor­seseră amândoi ca o comoară nepreţuită, spre a le împo­dobi ţara, şi ca o blagoslovenie dăruită de Dumnezeu.

La porţile Mănăstirii Studeniţa, i-a întâmpinat cuvio­sul ieromonah Dionisie, stareţul mănăstirii, pe care îl numise Nemania însuşi. După o slujbă de pomenire, cinsti­tele moaşte ale Sfântului Simeon au fost puse într-un sicriu de marmură, pregătit chiar de el atunci când zidise Studeniţa. Prinţul Vukan, prezent şi el dimpreună cu fiii şi cu nepoţii, l-a salutat pe Sava cu mare respect, nu ca pe un frate, ci ca pe părintele său duhovnicesc şi domnul său.

După puţină odihnă, Sava a început a sluji zilnic Sfânta Liturghie, cu rugăciuni fierbinţi pentru reînvierea şi sporirea iubirii dintre fraţi. La sfârşitul fiecărei Liturghii, ţinea câte o predică puternică, povăţuindu-i, învăţându-i şi mângâindu-i atât pe cei mari, cât şi pe cei mici. Părinţii athoniţi se rugau dimpreună cu el. Aceştia erau încântaţi de mărimea şi frumuseţea bisericii de mar­mură de la Studeniţa şi cuceriţi de prietenia şi ospitali­tatea monahilor sârbi şi a poporului. Din vrerea lui Sava, monahii aghioriţi au folosit orice prilej spre a le arăta ce­lor sârbi cum viaţa întru sfinţenie călăuzeşte spre veşnica mântuire şi spre bucuria nesfârşită. Astfel au rămas la Studeniţa până la prăznuirea din anul următor a Sfântului Simeon.

102

între timp, Sava se întâlnea şi vorbea cu fraţii săi, Vukan şi Ştefan. Un biograf de-al său ne înfăţişează re­zultatul acestor convorbiri: „Prin prezenţa lui Sava spu­ne el fraţii au fost din nou uniţi de o mare iubire.” Ascultându-şi fratele cel sfânt, Vukan s-a simţit foarte ruşinat, pentru că nesocotise poruncile tatălui său. Cu toate acestea, el a spus că revolta nu pornise de la el, ci din provocările stârnite de dregătorii de la curtea sa. Astfel, a luat sfârşit duşmănia dintre fraţi, iar susţinăto­rii lor i-au urmat îndeaproape.

Pacea dintre fraţi a sporit încă şi mai mult de ziua Sfântului Simeon, când mirul a început din nou să curgă din moaştele sale, întocmai ca la Hilandar. Minunea era rodul rugăciunii stăruitoare a lui Sava către Dumnezeu: „O, Doamne, Mântuitorul meu, cu smerenie Te rog să preamăreşti pe acest sfânt în Apus, în ţara în care s-a năs­cut, aşa cum l-ai preamărit în Răsărit, în Sfântul Munte. Şi pentru că l-ai preamărit într-o ţară străină, cu atât mai mult preamăreşte-l în ţara noastră, aşa încât credinţa acestui popor să se întărească printr-o minune dumne­zeiască, iar aceşti bărbaţi, pe care i-am adus din Răsărit, să vadă că şi în Apus sunt slujitori adevăraţi ai Preasfintei Treimi. I-am adus cu mine, punându-mi toată nădejdea numai în Tine. Nu mă ruşina în această nădejde!”

Şi îndată ce Sava şi-a încheiat rugăciunea, mirul a în­ceput să izvorască, umplând marea biserică de o dulce mireasmă. Poporul s-a înfiorat, iar monahii din Sfântul Munte şi-au înălţat glasurile spre a da slavă lui Dumnezeu,

103

la fel cum făcuseră şi în Hilandar, când minunea se în­tâmplase pentru prima oară în faţa lor. Poporul a căzut în genunchi. Cutremuraţi, Ştefan şi Vukan s-au îmbrăţi­şat plângând. îndată, cei bolnavi au fost aduşi spre a fi unşi, întru tămăduirea lor. Prăznuirea a ţinut încă multe zile, în vreme ce poporul venea din toate părţile ca să fie părtaşi minunii şi a se ruga lui Dumnezeu şi Sfântului Simeon. Toţi simţeau de parcă inimile lor după ce le-au pierdut, s-au întors la ei.

După acestea, părinţii aghioriţi au dorit să se întoar­că acasă. Sava a vrut şi el să se ducă cu ei, dar Ştefan l-a rugat stăruitor să mai rămână: „Nu ne lăsa acum singuri, o, sfinte părinte, ci rămâi la noi pentru a aduce iarăşi pacea şi orânduiala poporului tău prin poruncile cele iz­băvitoare. Socotesc că Dumnezeu te-a trimis ca să împli­neşti ceea ce slăvitul nostru tată a lăsat neîmplinit, iar eu fi-voi ţie ca un slujitor.” Sava a ascultat ruga lui, astfel încât monahii au fost nevoiţi să plece fără el. După ce au fost covârşiţi cu daruri bogate de la Marele Jupan şi de la Sava, ca şi de la alte persoane, şi-au luat rămas bun şi au plecat cu pace spre Sfântul Munte, însoţiţi până la gra­niţă de o gardă de onoare.

Pe atunci, întregul popor sârb se temea de Dumnezeu şi de Sava.

104

FĂPTUIND şi POVĂŢUIND

În Serbia, ca şi în lumea bizantină, împăratul şi domni­torul care ctitoreau o mănăstire aveau dreptul, după cum le era voia, de a numi aici un stareţ. Nemania se folosise de acest drept la Studeniţa, cea mai de seamă ctitorie a sa, rânduind ca urmaşul său la tron să aibă acolo acest drept. Astfel, Ştefan Nemania l-a numit acum pe Arhimandritul Sava stareţ al mănăstirii, şi nu doar pen­tru că era omul potrivit, ci probabil şi pentru că nădăj­duia să îl lege mai strâns de Serbia. Sava, biruise dorul după Sfântul Munte cufundându-se din toate puterile sale în lucru. Foarte curând ajunsese să se simtă ca acasă în noile împrejurimi.

Se pare că l-a cucerit mai întâi frumuseţea neîntrecu­tă a bisericii albe din marmură, înconjurată de pădurea mereu verde de pin. O cerceta acum pentru prima oară, deoarece tatăl său o zidise la câţiva ani după ce Sava pă­răsise Serbia. în Sfântul Munte nu se afla o asemenea bi­serică. Studeniţa era mai mare şi mai înaltă decât cea din Hilandar, construită într-un stil ce împletea stilul bizan­tin cu cel romanic. în plus, aceasta fusese bine înzestrată

105

de Ştefan Nemania, putând întreţine o obşte mare. Pe deasupra, sfântul lui tată era cu el, viu, făcător de minuni, păzindu-l şi călăuzindu-l din lumea cealaltă. întreaga bi­serică albă se ridica înaintea lui Sava ca un trup minunat, însufleţit de duhul şi sfinţenia Sfântului Simeon. Astfel, prezenţa tatălui său pentru Sava întruchipa lumea Sfântului Munte.

Sava şi-a rescris deîndată tipicul de la Hilandar, pra­vila sa, cu unele mici schimbări pentru Studeniţa. A strâns în jurul său un număr mare de ucenici din rândul boierilor şi al ţăranilor, care doreau să urmeze viaţa mo­nahală. Reţinuse în Studeniţa câţiva dintre cei mai îmbu­nătăţiţi părinţi sârbi din Sfântul Munte, ca să-l ajute la ridicarea unei noi generaţii de monahi, ca şi pentru în­văţătură, spovedanie, scrierea şi copierea manuscriselor, pictarea bisericilor şi a icoanelor. A rânduit o pravilă cu ascultări atât pentru vieţuitorii mănăstirii, cât şi pentru pelerini. Aceasta nu semăna cu rânduiala impusă a unei cazarme, ci cu rânduiala unei familii duhovniceşti. A fă­cut ordine în administraţie şi a sporit producţia de hrană, vin, miere, peşte şi vite, nu doar pentru a hrăni sutele de monahi, ci şi pentru miile de pelerini, ucenici, oaspeţi şi bolnavi. Astfel, Studeniţa a devenit cel mai căutat loc de pelerinaj din ţară. Nimic din lumea aceasta nu apropie aşa de mult sufletele oamenilor ca adevărata sfinţenie.

Persoane din toate colţurile ţării călătoreau împreu­nă spre Studeniţa pentru a se ruga, a fi povăţuiţi, pentru a fi părtaşi minunilor, pentru a fi dezlegaţi de păcate şi

◄ Sfântul Simeon mănăstirea Studeniţa.

107

pentru a fi tămăduiţi, pentru a vedea chipul monahului de viţă domnească, Sava, pentru a lua parte la mângâie­toarele sale liturghii, a-i auzi cuvintele, a primi Sfânta împărtăşanie şi blagoslovenie din mâinile lui, pentru a fi unşi cu mirul Sfântului Simeon. Mulţi veneau ca să vadă ceva cu totul neobişnuit: cum până şi cei bogaţi pot intra în împărăţia Cerurilor.

Sava trebuia să le asigure hrana şi găzduirea celor care veneau şi apoi să-i slujească şi duhovniceşte. Lucra toate acestea liniştit ca un monah şi iute ca un slujitor. în preajma bisericii a construit şi alte clădiri mari cu chilii, ateliere şi camere pentru pelerini.

A zidit, de asemenea, şi câteva biserici mai mici pe câmpuri şi în vii, mai departe de mănăstire, pentru mo­nahii care aveau ascultări acolo şi pentru popor. Pe lângă aceste biserici trebuiau ridicate alte clădiri pentru adăpostirea monahilor şi pentru depozite. Din pricina asu­pririi turceşti de sute de ani, cele mai multe sunt acum ruinate.

Urmând porunca apostolică: „Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa, căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” I Timotei 3, 4-5 Sava şi-a chivernisit bine mai întâi casa lui şi apoi şi-a sporit lucrarea dinspre Studeniţa centrul care-şi răspândea razele în toată ţara, până la graniţele cele mai îndepărtate. A pornit ca un semănător care sădeşte se­minţe bune în sufletele oamenilor. A propovăduit

108

Evanghelia lui Hristos calea cea dreaptă a credinţei, a trăirii şi a făptuirii; într-un cuvânt: calea cea sfântă spre împărăţia Cerurilor. Sava a chemat poporul la pocăinţă, arătând că numai păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu şi de adevărata fericire. Pe fiecare a îndemnat să se lepe­de de omul cel vechi, spre a vedea lumina şi a se logodi cu fericirea. A învăţat poporul cum să se roage şi cum să postească, cum să fie curat şi milostiv. A făcut cunoscute înţelesurile Botezului, pe cel al Sfintei împărtăşanii şi al celorlalte mari Taine, care curăţă, hrănesc şi întăresc sufletul şi trupul. I-a avertizat împotriva celor care batjo­coreau sau schimonoseau aceste Taine: bogomilii şi cato­licii. A rânduit bune obiceiuri creştineşti în locul celor păgâneşti, a tâlcuit poruncile şi pravilele Bisericii Ortodoxe, a înfăţişat poporului întâmplările biblice şi vieţile marilor sfinţi şi martiri. Sava a descris vieţuirea monahilor din Sfântul Munte şi ostenelile lor mai presus de fire întru mântuirea sufletelor lor, din iubire pentru Hristos-Domnul. Nu uita niciodată să-l pomenească pe tatăl său şi minunea pe care Dumnezeu o făcuse cu el şi prin el. A continuat să zidească peste tot biserici, din pia­tră şi din lemn. Pe alocuri, în schimbul bisericilor, a ridi­cat cruci din lemn.⁴³

⁴³ Adeseori, Sava obişnuia să pună în locurile pustii câte o cru­ce din lemn, prevăzând că acolo vor vieţui oameni într-o bună zi. Făcut-a aceasta şi într-o pădure deasă, unde se găseşte acum satul Takovo, locul din care Prinţul Milos Obrenovici a pornit în anul 1815 a doua răscoală împotriva turcilor. în vechime, era o vorbă cum că unchiul lui Sava i-ar fi spus, cu o uşoară împunsătură: „Tu înalţi mai multe biserici decât avem noi sate!” La care Sava a prorocit: „Crede-mă, vor fi mai multe sate decât biserici.”

109

Poporul simţea în persoana lui un adevărat prieten şi păstor. Credea în el şi i se supunea de bună voie, căci îl vedea făptuind ceea ce învăţa. „De miere îi erau vor­bele.” Oamenii îndrăgeau felul lui simplu şi cinstit de a fi, căci se purta firesc cu cei simpli, ca şi cum ar fi fost unul de-al lor, având totuşi autoritatea unui apostol. Mai mult. Dumnezeu îl adeverise ca pe un trimis al Lui prin multele minuni pe care le făcea, vindecând bolnavii cu rugăciunea.

într-adevăr, putem spune despre Sava: „O lumină mare strălucit-a în întunericul neştiinţei şi tulburării din ţara sârbilor.”

110

O ALTĂ ISPOSNITA

De vei dori să vezi locul cel mai uluitor din apropierea Mănăstirii Studeniţa, va trebui să mergi înspre nord, spre „Turnul lui Nemania.”⁴⁴ Vei păşi în sus, de-a lungul vije­liosului râu Studeniţa. în stânga ta, vei zări bogate izvoa­re de apă şi cariera de marmură albă pe care Nemania a folosit-o la construirea bisericii sale. Ceva mai încolo, după ce străbaţi pădurea, poţi coborî la malul râului ca să bei din apa minerală ce izvorăşte cristalină şi tămădu­itoare. Cam după o oră de mers, treci râul pe un podeţ îngust de lemn şi o iei la stânga ca să urci o colină. Mai întâi, o iei printr-un desiş cu câţiva pomişori, până ajungi la marginea pământului sfinţit, acoperit de o frumoasă pădure, cu arbori la adăpost de toporul străinilor şi unde păcat ar fi să mănânci carne. Oricine îţi va spune că aşa este rânduiala Sfântului Sava. Pădurea şi pământul apar­ţin Casei isihiei. După încă o oră de mers prin pădure, te vei găsi în faţa unei pajişti verzi. Treci peste un pârâiaş

⁴⁴ Turnul lui Nemania, o clădire înaltă, cu mai multe etaje şi cu o capelă împodobită de fresce, există şi astăzi. Marele Jupan Nemania a ridicat-o mai cu seamă pentru apărarea mănăstirii.

Casa isihiei isposniţa de Sus a Sfântului Sava. ►

113

argintiu şi te afli la Isposniţa de Jos, de unde mai trebuie să urci aproape o jumătate de oră până la Isposniţa de Sus.

în Isposniţa de Jos te vor primi doi sau trei monahi din obştea de la Studeniţa. Aceştia îţi vor arăta un mic şi minunat paraclis, într-un modest conac, unde se ţine cu stricteţe pravila de rugăciune rânduită de Sfântul Sava. Monahii te vor primi cu drag, dar numai unul dintre ei îţi va răspunde la întrebări. La întrebările mult prea îndrăzneţe ţi se va răspunde cu tăcere, căci ei vieţuiesc în tăcerea rugăciunii.⁴⁵

Urci apoi în munte abrupt, printr-o pădure de brazi. Dintr-o dată te găseşti în faţa unei prăpăstii. La dreapta se ridică peretele abrupt al unei stânci monolitice, în care este tăiată o cărăruie, nu mai lată de o jumătate de me­tru. La stânga vezi un povârniş abrupt, vertical, acoperit cu bucăţi de stâncă mari cât o casă, zăcând la nimereală, de parcă le-ar fi azvârlit acolo nişte uriaşi în luptele lor. La poalele acestei privelişti înfricoşătoare se zăreşte Studeniţa, foarte învolburată. Persoanele mai slabe de înger se întorc din drum pentru a nu ameţi sau a nu-şi pierde echilibrul. în cele din urmă, ajungi la o deschiză­tură în semicerc. Acolo se află Isposniţa de Sus a Sfântului Sava, Casa isihiei a lui. Ca un cuib de rândunele clădit pe stâncă, aşa e aşezată acolo o construcţie din piatră şi

⁴⁵ Ca în vremurile apuse, sub asuprirea turcilor, şi în ale noas­tre, sub germani, gherilele sârbeşti cetnicii obişnuiau să co­boare din ascunzătorile lor înalte la Casa isihiei pentru a se ruga şi a se împărtăşi.

114

bârne de stejar, acum pe jumătate ruinată. Sub ea se gă­seşte un soi de scobitură cu puţină apă, din care se duce celor suferinzi. Acest puţ se numeşte Kaţa (Butoiaşul).

Cine şi-ar fi putut închipui vreodată că un prinţ al Serbiei îşi va fi ales acest povârniş înfricoşător drept să­laş în schimbul vieţii de la curte? Sava alesese acest loc pentru retragerile lui periodice, în timpul în care se afla în Serbia, la fel cum folosise Isposniţa în Kareia pe când locuise în Sfântul Munte, şi nu doar ca monah sau stareţ, ci şi mai târziu, ca arhiepiscop. Şi-a supus trupul pentru a face sufletul stăpân peste el. S-a ostenit până la a-şi înă­buşi chiar şi nevoile fireşti. Desaga sa duhovnicească tre­buia reumplută. Iar Isposniţa era tocmai nimerită pentru această reînnoire a duhului. Se afla de prea mult timp printre oameni, călătorind, predicând, ascultând, povăţuind, lucrând şi construind; într-adevăr, prea mult prin­tre cele ale lumii. Avea acum nevoie de comuniunea cu Dumnezeu, de a se uni cu El, de a se împărtăşi din Duhul Său cel Sfânt. Dragostea pentru Hristos îl îndemna spre singurătate aşa cum cel care iubeşte voieşte să fie singur cu persoana îndrăgită. Iar ceea ce săvârşea Sava în sin­gurătate este o taină ce numai Dumnezeu o cunoaşte. Tindem să credem că făcea aceleaşi lucruri ca şi în prima sa Casă a isihiei din Kareia. Voia să se topească cu totul în această iubire, după cuvintele Apostolului: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” Galateni 2,20 A trăi viaţa întru Hristos, a avea gândurile Sale, iubirea Lui, a face voia Sa, a fi asemenea Lui în toate iată care

115

a fost ţinta tuturor ostenelilor părinţilor pustiei răsărite­ne. Şi fără îndoială aceasta a fost şi scopul retragerilor Sfântului Sava în lăcaşul său.

Nu credem că Sava se retrăgea acolo de-a lungul fi­ecărui Mare post, aşa cum făcuseră marii părinţi ai pus­tiei, dar o făcea atunci când era nevoie. în Serbia, îi era cu neputinţă să fie doar pustnic. Dumnezeu îl trimisese spre a lucra în popor şi pentru popor. în persoana lui, Răsăritul şi Apusul se întâlneau într-o armonie surprin­zătoare. Era înclinat către adânca cugetare, ca un răsări­tean, şi osârduitor în fapte, ca un apusean. îşi lucrase până la desăvârşire ambele virtuţi. Iar acestea îşi aveau rădăcina în marea sa putere duhovnicească.

Când clipele de însingurare au luat sfârşit, Sava s-a întors la Studeniţa sporit duhovniceşte, pentru a bucura şi a întări întreaga obşte cu prezenţa lui. Şi-a început din nou călătoriile prin ţară pentru a propovădui, a învăţa, a construi şi a lucra în mijlocul poporului sârb, ca odinioară.

În acest chip a curs viaţa lui Sava an după an, până când într-o zi, s-a dus la fratele său, Marele Jupan Ştefan, cu o propunere. îi ceru acestuia să ridice o nouă şi mare mănăstire în locul numit Jicea. Avea în mintea lui planuri măreţe, dintre care fratelui său i-a descoperit doar o parte. Gândurile despre această mănăstire le primise Sava în Casa isihiei. Ştefan, încredinţat de îndreptăţirea cererii lui Sava, consfinţi bucuros să ridice propria sa mănăstire.

116

BIRUINŢA FĂRĂ SABIE

În zilele acelea, domnitorii popoarelor îşi schimbau aliaţii şi duşmanii mai des decât în zilele noastre. Lucrarea de căpătâi a lui Sava era să aducă lumină poporului prin dreapta credinţă şi să-l izbăvească de neştiinţă şi de pa­timi. Chiar dacă întru acestea era ajutat de o mână de ucenici de la Hilandar şi Studeniţa, totuşi timp pentru altele nu mai avea deloc. Cu toate acestea, adesea era chemat să preia şi lucrarea anevoioasă a fratelui său, Marele Jupan.

De pildă, odată a fost nevoit să înlăture o mare pri­mejdie care ameninţa independenţa Serbiei. Deşi ar fi fost nevoie de o oştire mare şi bine înarmată, el s-a hotărât să meargă cu toiagul său de păstor pentru a se opune oşti­rilor duşmane. Primejdia venea din partea unui anumit voievod strez, care obişnuia să-şi spună „Sebastocrator.”⁴⁶

⁴⁶ Sebastocrator rangul cel mai înalt în ierarhia oficială a Imperiului Bizantin. Acesta era însuşi reprezentantul împăra­tului. Odinioară, împăratul obişnuia să ofere titlu de Sebastocrator unor domnitori străini sau unor prieteni apropiaţi. Marele Jupan Ştefan a primit acest rang de la socrul său împăratul Manuel. Strez uzurpase, aşadar, acest titlu de la el.

117

Cine era acest om? Era o rudă şi vasal al ţarului bul­gar Caloian. Voievodatul său se afla la sud-est de râul Vardar. Era o persoană nesăbuită, care nu respecta pe ni­meni. Ambiţiile îi întreceau mintea şi cu mult mai mult cinstea. Totuşi, atâta timp cât trăise înfricoşătorul ţar Caloian, nu îndrăznise să se ridice împotriva lui.⁴⁷

Însă, îndată ce Caloian îşi pierdu viaţa pe neaştepta­te în asediul Salonicului, Strez s-a ridicat împotriva lui Boris, nepotul şi moştenitorul lui Caloian. L-a biruit re­pede şi a supus aproape jumătate din împărăţia bulgară. Marele Jupan îl susţinuse în eforturile sale. Ţarul Boris îi ceruse lui Ştefan de mai multe ori să nu-l mai sprijine pe voievodul răzvrătit. Ştefan socotise probabil că Strez ar fi un vecin mai puţin primejdios decât Boris. De aceea, ultima şi furioasa cerere adresată lui Ştefan de către Boris, de a i-l preda pe Strez ca „să-l ardă ori să-l taie în bucăţi,” a rămas fără răspuns. Căci Strez îl rugase pe Ştefan să nu îl părăsească şi îi făgăduise mai mult decât ar fi putut împlini vreodată. în loc să îndeplinească rugămintea ţa­rului bulgar, Ştefan încheiase o alianţă cu Strez şi îl luase sub oblăduirea lui, ca vasal. Amândoi îşi făgăduiseră

⁴⁷ Calo-Ioan sau Caloian a fost unul dintre cei mai neînduplec­aţi domnitori ai Bulgariei (1196-1207). I-a jurat credinţă papei, de la care a primit coroana regală şi un drapel. Totuşi, a dus război contra latinilor în Constantinopol, biruindu-i în bătălia de la Adrianopol, din anul 1205. Pe împăratul lor, Balduin, l-a luat prizonier şi l-a ucis prin chinuri de neînchipuit. Când papa a protestat şi a cerut eliberarea lui Balduin, Caloian i-a spus că nu l-a găsit pe acesta printre prizonieri.

118

credinţă reciprocă şi juraseră cu mâna pe Sfânta Scriptură să fie ca fraţii adevăraţi. Boris, de unul singur, nu îndrăz­nea să lupte împotriva lui Ştefan şi Strez. Pe lângă alte probleme, suferise în anul 1208, la Plovdiv, o grea înfrân­gere din partea împăratului latin Heinrich.

în acele zile, când totul părea pierdut, o căsătorie pu­tea ajuta mult. învins, ţarul Bulgariei îşi măritase o fată cu împăratul latin. Astfel, duşmanii de ieri deveniseră prietenii de azi, şi nu doar prieteni, ci şi aliaţi. Unindu-şi puterile, năvăliseră în Serbia şi ajunseseră în apropierea oraşului Niş. Dar aici avu loc ceva straniu şi lucrurile s-au schimbat brusc. într-o noapte, armiile bulgăreşti şi latineşti l-au văzut în văzduh pe Sfântul Simeon, ameninţându-i înfricoşător. Pline de groază, oştirile au făcut degrabă cale întoarsă.

La ceva vreme după pierderea acestui război, aliaţii au încercat să-l stârnească pe Strez împotriva lui Ştefan. îl ispitiseră pe acesta cu speranţa că ar putea cuceri întreaga Serbie. Strez nu putuse rezista în faţa unei asemenea ispite. Primind acest gând, a strâns repede o mare oştire şi s-a pregătit pentru un atac surprinzător asupra Serbiei.

Ştefan aflase despre gândul lui cel viclean, de a por­ni război împotriva sa. L-a prevenit o dată în scris, o a doua oară prin dregătorii săi şi încă o dată. Dar Strez ră­măsese neînduplecat. Până la urmă, sârbii şi-au adunat oştirea ca să-şi apere ţara.

Sava s-a oferit apoi să meargă el însuşi la Strez, spre a-l lumina în numele lui Hristos. Cu îngăduinţa lui Ştefan,

119

Sava, însoţit de câţiva oameni, a plecat la Prosek unde locuia voievodul trădător. Prosek nu era nici oraş, nici sat, ci mai degrabă o prăpastie între două stânci înalte, ca între Scylla şi Caribda,⁴⁸ pe unde curgea râul Vardar. Pe o stâncă înaltă de aproape trei sute şaizeci şi şase de metri, Strez construise o cetate în care şi locuia. Avea în preajma locuinţelor un teatru cu o verandă spaţioasă cu vedere spre râu. El şi apropiaţii lui duceau o viaţă des­trăbălată, în petreceri şi beţii. Păstra mereu în temniţă câţiva osândiţi. Cu aceştia îşi distra tovarăşii de beţie, torturându-i mai cu seamă prin aruncarea lor de pe ve­randă în râu. Ca să-i înveselească pe cei din jurul său, le striga celor care erau în cădere: „Luaţi seama să nu vă udaţi hainele!” Ştefan auzise despre cruzimile aliatului său şi îl mustrase cu asprime, dar fără folos.

Acesta era omul la care venea Sava ca făcător de pace. Pe drum a zărit numeroase oştiri. Strez l-a primit, totuşi, pe Sava cu un respect făţarnic şi cu o prietenie prefăcută. Sava i-a vorbit mai întâi cu blândeţe despre credinţa şi iubirea creştină, la care toţi suntem îndatoraţi prin sfân­tul botez, despre cinstea şi sinceritatea domnitorilor creş­tini în relaţiile dintre ei, despre grozăvia războiului şi a vărsării de sânge între urmaşii lui Hristos, despre adânca dorinţă a lui Ştefan de a vieţui în pace alături de vecinii

⁴⁸ Expresia „a fi între Scylla şi Caribda” este o metaforă pentru situaţia în care te afli prins la mijloc între două pericole, astfel încât chiar dacă reuşeşti să scapi de unul, de celălalt sigur nu vei scăpa, (n.tr.)

120

săi răzvrătiţi şi aşa mai departe. Totul a fost în zadar. Cu cât mai mult se străduia Sfântul Sava să-l înduplece, cu atât mai încăpăţânat şi mai mânios devenea Strez. Nu era obişnuit să audă cuvinte sincere, ci numai defăimări şi linguşiri. Probabil, un îmblânzitor de lei cu un bici l-ar fi strunit mai repede pe un astfel de om decât un sfânt. Spre sfârşitul întrevederii lor, Sava şi-a schimbat felul de a vorbi şi l-a ameninţat cu dreptatea lui Dumnezeu şi cu pedeapsa pentru jurământ mincinos şi pentru vărsare de sânge. Aceste cuvinte ameninţătoare l-au amuţit pe Strez, dar nu i-au schimbat gândul. Văzând aşa, Sava a părăsit cetatea aceluia şi s-a dus la cortul său.

Era noapte adâncă. După obicei, Sava începu să se roage, căci ceea ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu. Ore în şir nu a contenit rugăciunea. Şi, dintr-odată, după miezul nopţii, a venit vestea că Strez a murit. Şi că murind în cetatea sa, a strigat: „Aduceţi-mi-l repede pe Sava! Un tânăr trimis de el mi-a străpuns ini­ma cu o sabie. Sava! Sava! Repede!” Fără îndoială, toţi oamenii chibzuiţi din cetate au gândit că nu un tânăr tri­mis de Sava, ci un înger al lui Dumnezeu îl omorâse, îndată ce vestea despre moartea tiranului s-a răspândit, oastea s-a împrăştiat, iar în zorii zilei tabăra era goală.

Sava s-a întors acasă trist şi îngândurat, căci chiar dacă îşi salvase ţara, nu putuse să-l înduplece pe Strez să-şi mântuiască sufletul. Petrecutu-s-a apoi un fapt cu totul neobişnuit. Ştefan îşi îmbrăţişă fratele, mulţumindu-i şi plângând de bucurie, dar Sava rămase mâhnit şi

121

întristat foarte din pricina pierderii unui suflet. După care, Sava s-a înfăţişat înaintea ostaşilor şi a conducăto­rilor lor şi le-a spus: „Fraţilor, Dumnezeu ne-a izbăvit fără să pierdem arme, cai şi oameni, pentru că l-a ucis pe vrăjmaşul nostru. însuşi Domnul a făcut aceasta, la ru­găciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale părintelui nostru, Sfântul Simeon. Strez a murit din pricina trufiei lui şi a cruzimii faţă de aproapele lui, din pricina jurământului strâmb şi fiindcă nu avea frică de Dumnezeu. De aceea, voi să fiţi înţelepţi şi să vă împodobiţi vieţile cu frica de Atotputernicul Dumnezeu, care în toată vremea vă cer­cetează şi vă vede toate faptele, bune sau ruşinoase. Să nu purtaţi niciun război, decât acela de apărare a drep­tăţii lui Dumnezeu. Niciun rău nu o să vă covârşească dacă rămâneţi statornici şi gata de a face ceea ce-I este bineplăcut lui Dumnezeu, în care totdeauna să aveţi nădejde.”

Mulţumită lui Sava, Serbia s-a bucurat apoi multă vreme de pace, iar el a început dimpreună cu Ştefan să ridice Mănăstirea Jicea.

122

OSTENITORUL ŞI DE MINUNI FĂCĂTORUL

„Sileşte-te să făptuieşti mai mult decât crezi că ai putea şi nu va mai fi nevoie ca cineva să pună cuvânt pentru tine” spune un proverb american cu privire la lumea afa­cerilor şi la alte domenii de activitate. „Dobândind puţi­nă autoritate, a înfăptuit mari lucrări,” scrie un vechi bi­ograf de-al lui Sava. Cu alte cuvinte: fiind doar un preot şi nu episcop, el a săvârşit lucrări care întreceau rangul său bisericesc.

După ce a înlăturat primejdia care ameninţase liber­tatea şi independenţa statului sârb, pricinuită de nesăbu­itul voievod Strez, Sava s-a retras iarăşi la Studeniţa spre a-şi duce înainte lucrările duhovniceşti. în liniştea de aco­lo, a început să scrie. A alcătuit „Viaţa Sfântului Simeon,” o lucrare de mare valoare istorică, insuflată de iubirea ar­zătoare pentru tatăl său. Apoi a scris epistole către obştea de la Hilandar şi multe scrisori către preoţi şi mireni, în care-i mustra, îi îndrepta şi îi povăţuia. Le-a scris, de ase­menea, şi voievozilor din Dalmaţia şi Diocleea, atrăgându-le atenţia cu privire la prozelitismul catolic, iar celor din Herţegovina şi Bosnia cu privire la bogumili. Căci

123

ambele erezii sfredeleau în temelia Ortodoxiei din Balcani. Pe lângă lucrarea cărturărească, a continuat să instruiască monahi pentru lucrarea misionară şi alţii pentru a sluji ca preoţi de parohie. Duminica, îi aduna pe tinerii din sate şi-i învăţa să citească Sfintele Scripturi, să scrie şi să cânte în biserică. De asemenea, a continuat să meargă în tot lo­cul, spre a învăţa, a propovădui şi a aduce pacea. Chiar şi atât de ocupat, nu a întrerupt construcţia de la Jicea.

Aşa cum am mai spus, Ştefan primise cu bucurie ru­gămintea lui Sava de a ridica mănăstirea de la Jicea. Se prea poate ca Ştefan să nu fi aflat toate motivele înălţării unei mănăstiri la fel de mari ca cea de la Studeniţa. Totuşi, câte ceva aflase. „Tu ştii i-a spus Sava lui Ştefan cum tatăl nostru a ridicat Studeniţa, centru duhovnicesc, mân­drie şi podoabă a ţării noastre. Cunoşti, de asemenea, şi toate celelalte minunate biserici pe care le-a construit pe pământul sârbesc, ca mare jupan, spre a sfinţi acest pă­mânt şi spre luminarea sufletelor oamenilor prin cunoaş­terea dumnezeiască. Nu s-ar cuveni ca tu să trăieşti şi să mori ca mare jupan, fără să laşi în urma ta cel puţin o mare mănăstire. Mai mult, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfântului Simeon, ţara ta s-a mărit foarte mult. Studeniţa singură nu mai poate împlini nevoile duhov­niceşti ale atâtor oameni. Degrab ne trebuie încă o mare mănăstire. Pe deasupra, îi datorezi lui Dumnezeu o adân­că mulţumire pentru biruinţele tale în războaie şi pentru pace. Construieşte, aşadar, Jicea ca o întruchipare a mul­ţumirii tale aduse Celui Atotputernic!”

Mănăstirea Jicea locul încoronării domnitorilor sârbi. ►

124

Ştefan nu era încă în stare să primească din toată ini­ma planurile pe care Sava le avea pentru Jicea. Acesta s-ar fi înspăimântat dacă ar fi priceput imaginea unei bi­serici sârbe autocefale, cu scaunul arhiepiscopal la Jicea sfânt locaş naţional, unde viitorii domnitori sârbi să fie încoronaţi de către arhiepiscop. în acele vremuri, cu toa­tă înţelepciunea, milostivirea şi vrednicia sa, Ştefan s-ar fi dat înapoi dinaintea unor asemenea planuri unice în lumea ortodoxă şi de neînchipuit sub cârmuirea Constantinopolului. Ar fi putut cugeta că „asemenea pla­nuri puteau tulbura şi vătăma pe vecinii lor.” Ştiind aces­tea, Sava lucra prevăzător, punându-şi nădejdea în Dumnezeu şi în trecerea timpului.

Ştefan, totuşi, primise din toată inima gândul de a ridica o biserică închinată Domnului. Pentru aceasta, i-a dat lui Sava mijloace şi autoritate desăvârşită întru ale­gerea locului pentru noua biserică, întru întocmirea pla­nurilor şi tocmirea zidarilor şi a diferiţilor meşteri. Căci în timp ce se socotea pe sine nepriceput pentru această lucrare, deoarece nu mai ridicase înainte nicio altă bise­rică, pe Sava îl socotea cel mai priceput la aşa ceva.

Sava a ales un loc pe malul drept al râului Ibar în care apa Studeniţei se varsă, la rândul său un afluent al râului Morava. Acolo, aproape de vărsarea râului Ibar, pe o colină joasă, a fost înălţată Jicea după cum i-a fost vrerea lui Sava. Se află chiar în centrul regiunii Şumadia de azi, pe o câmpie înconjurată de munţi împăduriţi, fi­ind mult mai uşor de ajuns acolo decât la Studeniţa. Sava

126

s-a pus pe treabă cu o mare înflăcărare; asemenea celei de la ridicarea Hilandarului, dar cu mai multă pricepere acum. A strâns cei mai buni meşteri pietrari, fierari şi lemnari din Salonic şi din insulele greceşti. Dorea să în­făptuiască desăvârşirea prin cei mai buni. El însuşi a spri­jinit pe cât a putut cu mintea şi cu mâinile sale, dar mai ales cu rugăciunea cea neîncetată. Iar Milostivul Dumnezeu răspundea rugăciunilor sale prin minuni.

într-o zi, Marele Jupan a venit să vadă ce lucrează fratele său. S-a întâmplat atunci, însă, ca un paralitic să fie adus spre a primi milostenie. Văzând un aşa suferind neajutorat, Sava s-a tulburat cu duhul. Nu i-a dat bani, ci luându-l în braţele sale dimpreună cu câţiva ucenici, l-au dus în biserică, probabil în cea mică, a Sfinţilor Apostoli, pe care o ridicase în grabă, înainte de marea biserică, pentru slujirea de toată ziua. L-a acoperit pe su­ferind cu propriul lui ilic. Era noapte. A închis uşa şi a rămas acolo doar cu paraliticul. Aplecat peste suferindul de pe podea, a început să se roage şi să plângă, făcând acestea până în zori. Dis-de-dimineaţă, când monahii s-au adunat după rânduială în faţa bisericii, Sava a stri­gat tare paraliticului: „în numele Domnului nostru, Iisus Hristos, ţie îţi spun, scoală-te şi umblă!” Şi îndată para­liticul s-a ridicat şi a început a merge. Monahii şi ceilalţi de faţă au rămas uluiţi, dând slavă lui Dumnezeu.

Vestea despre această minune s-a răspândit iute ca focul în toată ţara. Nimic din lumea aceasta nu încântă norodul aşa de mult ca o minune. Urmarea a fost că

127

oameni din toate părţile au început a veni la Jicea, unde Sava îi tămăduia prin rugăciune, prin punerea mâinilor peste ei şi prin ungerea cu untdelemnul cel sfinţit.

Aşa l-a cinstit Dumnezeu pe cel care îl slăvise şi lu­crarea lui încât Jicea s-a făcut vestită prin Sfântul Sava mai înainte de a fi terminată.

128

însingurarea sfântului

Două expresii se repetă adesea în Sfintele Scripturi: „a sta înaintea Domnului” şi „a căuta faţa Domnului.” Monahul din Sfântul Munte învăţă de la început să le împlinească în viaţa lui prin osteneli neîncetate. De ace­ea, niciun monah luminat nu vrea să părăsească Sfântul Munte şi să fie cufundat în vâltoarea acestei lumi. şi asta nu pentru că urăşte lumea, ci pentru că nu vrea să renun­ţe la a sta înaintea Domnului şi a-I căuta faţa. Chiar şi aceia care au fost siliţi de împăraţi şi de popor să devină episcopi sau patriarhi s-au opus cât au putut de mult, iar când, în cele din urmă, au fost nevoiţi să primească aceas­tă slujire, au primit-o întristaţi şi cu inima îndoită. Ei tră­iau starea despre care Sfântul Arsenie cel Mare spune: „Dumnezeu ştie că iubesc oamenii, dar eu nu pot fi în acelaşi timp şi cu Dumnezeu şi cu oamenii.”

Sfântul nostru sârb, vreme de douăzeci de ani nu a răspuns rugăciunilor stăruitoare ale părinţilor şi fraţilor săi de a se întoarce din Sfântul Munte înapoi în Serbia. De abia când l-au silit încercări apăsătoare şi când vedenia tatălui său de la Isposniţa l-a îmboldit, s-a hotărât să

129

revină pentru puţină vreme în ţara sa, cu gândul de a reveni curând. Cu toate acestea, a rămas în Serbia timp de zece ani. Şi chiar dacă în aceşti ani a împlinit cu bucurie, cu folos şi cu tragere de inimă felurite lucrări spre mângâ­ierea tuturor şi nu pentru sine, dorul după Sfântul Munte nu l-a părăsit niciodată. însingurările sale la Isposniţa de Sus puteau doar să-i aline acest dor, dar nu să-l stingă. Ca şi sfinţii, el se simţea singur în hăţişurile acestei lumi şi, precum Psalmistul, va fi grăit: „înstrăinat am fost fraţilor mei şi străin fiilor maicii mele.” Psalmi 68,10 Cunoscut este că sfinţii cei mai mari au fost nevoiţi să îndure răz­boaie aprige, în care uneori şi ei au deznădăjduit, aşa cum şi apostolii o mărturisesc cu privire la ei înşişi: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată pes­te obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărtez de la mine şi mi-a zis: „îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” 2 Corinteni 12, 7-9 în asemenea clipe de luptă duhovnicească, ştiind că întreaga lume nu-l poate ajuta, sfântul căuta însingurarea. Cu cât se înmulţeau lu­crările lui Sava şi cu cât oamenii îl cinsteau mai mult, cu atât el se simţea mai singur. Lumea părea să fie o stavilă între el şi Domnul său. „Amintindu-şi vieţuirea din Sfântul Munte, răstignirea pentru Hristos, s-a socotit pe sine ne­norocit şi pierdut,” spunea un biograf de-al său. De aceea, a hotărât să se întoarcă.

130

Unii istorici moderni sugerează că Sava ar fi părăsit Serbia din pricina unor neînţelegeri cu fratele său. Ştefan divorţase de prima sa soţie, Evdochia⁴⁹ fiica împăratu­lui Alexie Anghelos şi din motive politice se recăsăto­rise cu Ana, nepoata dogelui veneţian Enrico Dandolo. Se spunea despre ea că era o romano-catolică plină de râvnă şi, pe deasupra, foarte ambiţioasă. Ea năzuia ca soţul ei să ajungă rege şi sârbii să treacă la romano-catolicism. Republica Veneţiană, patria ei, putea fi mijlocitoa­re în această problemă către papă, acesta fiind singurul care putea oferi coroane regale în acele vremuri. Pe atunci papă era Honoriu al III-lea. Ştefan se găsea cu adevărat într-o prinsoare, căci doi stăpânitori catolici, Henric îm­păratul Imperiului latin de la Constantinopol, şi Andrei al Ungariei erau aliaţi împotriva lui. Aceasta se întâmpla, desigur, cu îngăduinţa Romei. Găsindu-se într-o astfel de grea încercare, Ştefan a înclinat spre planul soţiei sale şi a trimis papei o delegaţie, în timp ce el s-a grăbit să-l întâlnească pe Regele Andrei. Amândoi conducătorii ca­tolici porniseră deja oştirile lor împotriva Serbiei. Ştefan s-a întâlnit cu Andrei la Râvno (Ciupria de astăzi). Şi e uimitor cât de repede a ajuns Marele Jupan cu regele un­gur la o înţelegere, cu care s-a şi împrietenit. Ştefan nu avea nimic de pierdut. Mai mult, Andrei i-a făgăduit că

⁴⁹ După divorţul ei de Ştefan, Evdochia s-a întors la Constan­tinopol, unde s-a recăsătorit cu nefericitul împărat Alexie al V-lea Duca. După moartea tragică a acestuia, Evdochia l-a luat de soţ pe Leon Zgura, conducătorul Corintului.

131

va pune cuvânt la împăratul latin Henric, pentru a lăsa Serbia în pace. Şi iată cum sârbul şi ungurul s-au despăr­ţit prieteneşte. Henric, auzind acestea de la Andrei, s-a întors acasă furios şi umilit. între timp, papa i-a trimis grabnic lui Ştefan o coroană, pentru a fi încoronat ca rege catolic. Dar această lucrare nu s-a împlinit. Sava s-a opus cu toată puterea lui şi a zădărnicit planurile viclene ale soţiei fratelui său.

Sava a stat tare în credinţa că Ortodoxia este singura cale adevărată de mântuire a norodului sârbesc şi a libertăţii, aşa cum şi tatăl său stătuse şi care din aceeaşi pricină lepădase botezul romano-catolic din copilărie, luând sfântul botez în Biserica Ortodoxă. Pentru toate acestea, Sava s-a găsit într-un conflict aprig cu cei de la curte şi cu fratele său, după care ar fi părăsit Serbia, po­trivit unor istorici moderni. Cei dintâi biografi ai săi nu pomenesc, totuşi, nici măcar de vreo tulburare între cei doi fraţi. Dimpotrivă, aceştia înfăţişează despărţirea ce­lor doi într-un chip foarte pătrunzător. Totuşi, noi credem că istoricii moderni s-ar putea să fi avut dreptate.

Deşi gata de drum, Sava nu a plecat până nu a pus totul după rânduială. La Jicea a încheiat acoperişul marii biserici. La Studeniţa i-a îndemnat pe părinţi să ţină rânduiala şi să trăiască în dragoste şi în frica de Dumnezeu. Sava a vărsat multe lacrimi la mormântul tatălui său şi i-a cerut ocrotirea şi blagoslovenia pentru el şi pentru poporul său. Plecat-a apoi la Ras spre a-şi lua rămas bun de la fratele său, Marele Jupan. Ştefan, cu şiroaie de

132

lacrimi, s-a străduit să-l facă pe Sava să rămână. „Se sim­ţea de parcă propriul său suflet l-ar fi părăsit.” Sava l-a mângâiat, spunându-i: „Dacă Domnul va voi, mă voi în­toarce din nou la tine.” Atunci Ştefan i-a dăruit destui bani pentru el şi pentru fapte de milostenie, l-a însoţit până la graniţa bizantină, după care s-a întors acasă foar­te mâhnit şi descurajat.

Lăsând înapoia sa cele triste, Sava avea bucuria în faţă. Căci la Sfântul Munte a fost primit cu multă bucu­rie, şi nu doar de obştea de la Hilandar, ci de toţi vieţuitorii athoniţi, care au venit în grabă să îl vadă.

Sava nu a stat prea mult la Hilandar. După ce a vă­zut mănăstirea şi ce se mai făcuse în lipsa lui, după ce s-a rugat, s-a sfătuit cu egumenul şi cu fraţii, întărindu-i şi lăudându-i, a părăsit Hilandarul şi s-a dus la Isposniţa, prima lui casă a isihiei din Kareia. Acolo nu s-a mai sim­ţit singur, căci stătea înaintea Domnului şi îi căuta faţa. Acolo şi-a dus mai departe lucrarea lăuntrică, prin lucrări pe care urmează să le vedem.

133

CĂLĂUZĂ PE DRUMURI NEBĂTUTE

O, cât de greu ne-ar fi să-L iubim pe Domnul, dacă nu am şti că „El ne-a iubit cel dintâi.” I Ioan 4, 19 Cercetându-şi viaţa în singurătate, Sava va fi înţeles această dragoste dintâi a lui Dumnezeu pentru el. O ast­fel de înţelegere lăuntrică i-a înflăcărat din nou sufletul cu dragostea pentru Domnul. Şi stăruia din toată inima în iubirea de Domnul şi numai pentru El. Dar între stă­ruinţa lui şi Dumnezeu şi-a făcut loc gândul la Serbia. Şi cu niciun chip nu îl putea birui. îi intrase în inimă, ase­menea unei adieri venite tainic de nu se ştie unde, pe când petrecea în liniştea desăvârşită a Isposniţei: „Cugetă la Serbia! De Mă iubeşti, ajută poporul meu sârb! De dra­gul Meu, ajută-i! Eu sunt cu tine.” Nu era pentru prima oară când zăvorâtul Sava avea vedenii şi auzea voci din cealaltă lume. Fiind destoinic în cercetarea duhurilor, era încredinţat că Dumnezeu îi vorbise şi nu cel viclean. în zadar va fi spus ca şi Moise: „Pentru ce n-am aflat milă înaintea ochilor Tăi şi ai pus asupra mea povara acestui popor? Eu i-am născut ca să-mi spui: Poartă-i la piept ca un părinte?” Cei foarte îmbunătăţiţi duhovniceşte

134

îndrăzneau să-I vorbească lui Dumnezeu cu mult curaj. Aşa strigase Psalmistul: „Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit!” Psalmi 43, 25

Vrând-nevrând, Sava cugeta la starea sârbilor. Vedea cu limpezime două forţe potrivnice, care se opuneau stră­daniei şi lucrării lui. Prima era Biserica romano-catolică, iar cealaltă, erezia bogomililor. Şi era de ajuns doar una dintre acestea ca să stingă dreapta credinţă a sârbilor, dacă nu ar fi fost oprită la vreme.

Biserica papală se abătuse de la dogmele creştineşti, aşa cum fuseseră ele stabilite prin Sfinţii Apostoli şi prin cele Şapte Sinoade Ecumenice. Adăugase în Crez un ne­adevăr cu privire la Duhul Sfânt. înmuiase asprimea eti­cii creştine prin învăţături mult prea blânde din punct de vedere moral. Impusese celibatul tuturor clericilor, deşi Sfântul Apostol Petru şi alţii din cei şaptezeci fuseseră căsătoriţi. îl înălţase pe papă, ca autoritate bisericească, dar şi lumească, în postura unui dictator absolut. O ase­menea organizaţie, pe jumătate religioasă şi pe jumătate militară, se folosise multă vreme de orice mijloc pentru a ajunge să stăpânească întreaga lume. Timp de peste o mie de ani, ţelul cel mai înalt al papilor a fost de a aduce popoarele din Balcani, prin cruce sau prin sabie, în sta­ulul Romei. în răstimp, poporul sârb ortodox fusese cel mai din faţă bastion ce se împotrivise unui asemenea ţel.

în vremea lui Sava, popoarele ortodoxe din Balcani se aflau mai mult ca oricând în strânsoarea catolică. Cea

135

de-a patra cruciadă pornise cu binecuvântarea papei, nu ca să elibereze Ierusalimul, ci ca să înrobească pe creşti­nii ortodocşi din Constantinopol. Un patriarh latin fusese întronizat în capitala creştinătăţii ortodoxe, iar un altul în Bulgaria, în vremea lui Caloian. Un regat latin fusese întemeiat la Salonic şi încă două în Grecia. în nord, regii catolici erau adesea aţâţaţi de Vatican să aducă război peste Serbia, să o zdrobească şi să o catolicizeze.

Ce putea face Marele Jupan de unul singur în acele vremi? Şi cât de mult putea ţine piept norodul sârbesc acestei puteri superioare şi în faţa atacurilor pregătite din toate părţile, fără să aibă o Biserică Ortodoxă puternic organizată? Toate popoarele creştine aveau un cârmuitor duhovnicesc, afară de sârbi. Patriarhul ecumenic se afla izgonit în Asia. Ca domnitor lumesc, Ştefan a condus sin­gur fără să aibă de partea lui o autoritate bisericească. Da, a cârmuit fără un arhiepiscop şi o biserică naţională independentă cu un cler propriu.

A doua forţă ameninţătoare, de data aceasta internă, erau bogomilii. Ei ameninţau îndoit; atât prin frângerea statului, cât şi prin cea a Bisericii. Având o teologie dua­listă, promovau o rigoare exagerată a moravurilor. După teoria lor maniheistă, Dumnezeu crease doar lumea du­hurilor, dar diavolul crease materia, trupurile materialnice şi întreaga lume materială. Consecinţa era că toate lucrurile materiale sunt rele, ca fiind de la cel rău, şi de aceea trebuiau ocolite. Legea lor de căpătâi era abţinerea de la carne, vin şi de la căsătorie. Ei nu acceptau Vechiul

136

Legământ, primind doar Psalmii şi Noul Legământ. Respingeau, de asemenea, ierarhia bisericească, Sfântul Botez, Sfânta împărtăşanie şi restul Sfintelor Taine, cin­stirea Sfintelor lăcaşe, a Sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, Sfânta Liturghie, minunile şi canoa­nele bisericeşti, precum şi legile statului.

Ei socoteau că toate acestea erau diavoleşti întrucât aveau legătură cu materia. Prin asceză care era la mare cinste în Răsărit, bogomilii atrăgeau pe mulţi la ei. Credinţa aceasta izvorâse în Asia. Izgoniţi de acolo, s-au aciuat în Tracia şi în Bulgaria. în cea din urmă ţară, că­petenia lor a fost un oarecare popă Bogomil, de la care şi-au luat şi numele de „bogomili.” Prigoniţi în Bulgaria, au fugit în Serbia centrală. Izgoniţi de aici de Nemania, s-au stabilit în Bosnia. Acolo au prins rădăcini puternice, deoarece şi-au schimbat multe dintre învăţături. Au ac­ceptat carnea, vinul şi căsătoria, au construit mănăstiri, ba au devenit chiar şi patrioţi.

într-o vreme, erau atât de populari, încât o parte din­tre voievozii şi prinţii din Bosnia (Banul Kulin) şi din Herţegovina (Prinţul Kossacia) deveniseră adepţii şi ocrotitorii lor dimpreună cu câţiva aristocraţi şi chiar cu anumiţi preoţi papistaşi. Papa poruncise cruciade de pe­depsire aspră a bogomililor, mai întâi în Bosnia iar mai apoi în sudul Franţei (unde erau cunoscuţi ca albigenzi şi catari). Dar în pofida acestor prigoane cumplite, bogo­milii au mai supravieţuit câteva secole.⁵⁰

50 Bogomilii au fost aspru prigoniţi de mulţi dintre împăraţii bizantini. Unii dintre conducătorii slavi i-au prigonit şi ei, iar alţii i-au tolerat. Dintre cei care i-au prigonit au fost Marele Jupan Nemania şi Ţarul Boris al bulgarilor. Sinodiconul Ţarului Boris din 1211 conţinea legile împotriva bogomililor. împăratul bulgar Samuel, domnitorii sârbi de după Nemania, precum şi Ţarii Caloian şi Asan i-au tolerat.

137

Sava socotea că nu prin violenţă trebuie stăpânit bogomilismul, ci prin înţelepciunea cuvântului. Se poate ca aceasta să fi fost singura situaţie în care se deosebea în gândire de tatăl său, Ştefan Nemania. Dar cine să îi plece pe bogomili şi să-i întoarcă la dreapta credinţă? Cu sigu­ranţă nu cei doi episcopi greci din Serbia şi niciunii din­tre preoţii iubitori de cele lumeşti ai acestora. încă o dată, faţă cu această erezie a bogomililor, precum şi în cazul celei a papistaşilor, Sava era pe deplin convins că cea mai grabnică nevoie a poporului său era o Biserică bine or­ganizată, autohtonă şi autocefală, cu un arhiepiscop şi cu un cler bine instruit din rândul sârbilor.

Asemenea gânduri îl nelinişteau pe Sava în pustnicia sa din Casa isihiei. Pe deasupra, îl mai nelinişteau şi neorânduielile din întreaga lume ortodoxă. Bulgaria şovăia întruna între Ortodoxie şi papism. Ţarul bulgar îl recunoscuse deja pe papă drept cap al Bisericii, căci trecuse şi el la catolici, obligându-se în faţa acestuia să aducă în­tregul popor bulgar la credinţa romano-catolică. Din pri­cina stăpânirii latinilor, Biserica din Constantinopol era împărţită în trei centre administrative: patriarhul de drept îşi avea reşedinţa la Niceea, în Asia Mică; regatul de Trapezunt avea propria sa căpetenie bisericească, iar

138

regatul vestic de Epir îl recunoscuse pe Arhiepiscopul de Ohrida. Patriarhiile ortodoxe din Asia şi din Africa se găseau sub stăpânirea sultanilor musulmani. Bisericile din Ţările Româneşti şi din Rusia supravieţuiau în con­diţii neclare şi nesigure. O împreună-lucrare a acestora era imposibilă şi, de aceea, peste tot se simţea o slăbiciu­ne tulburătoare.

Cercetând cu duhul jalnica stare a Bisericii Ortodoxe, Sava s-a rugat şi s-a tânguit către Domnul ca să îl lumi­neze, să îi arate calea cea dreaptă întru unitatea lumii or­todoxe, pentru binevoirea şi împreună-lucrarea tuturor conducătorilor bisericilor separate. în acest fel, căutăto­rul căii a devenit un deschizător de drumuri.

139

O POVESTE DESPRE ÎNTÂMPLĂRI NEOBIŞNUITE

În Biserica Ortodoxă, comuniunea sfinţilor a fost întot­deauna înţeleasă într-un chip mai cuprinzător ca alcătu­ind Biserica văzută şi cea nevăzută. Sfinţii purtători de trup sunt credincioşii iar sfinţii făr de trup sunt cei care privesc deja slava Mântuitorului Hristos. Deosebirea în­tre ei nu este una după fire, ci după măsura contemplării şi a îndrăznelii înaintea Domnului.

în lumea aceasta, Sfântul Simeon fusese ca monah fiu duhovnicesc al lui Sava, dar după adormirea şi preaslăvirea sa, fiind socotit laolaltă cu Sfinţii Bisericii cereşti, a devenit părinte duhovnicesc al lui Sava şi ocrotitor al său. Legăturile lor din lumea materialnică nu se schim­bă, dar atunci când se au în vedere cele două lumi, aceste legături se schimbă. Cele două mărturii de căpătâi ale sfinţeniei lui Simeon în ceruri au fost: izvorârea untde­lemnului frumos mirositor şi tămăduitor din moaştele sale, care pe mulţi bolnavi îi vindeca, şi minunile prin care salvase în mai multe rânduri poporul sârb de duş­manii care îi atacau. Câtă vreme Sava a stat în Serbia, mi­rul nu a încetat să izvorască şi pe mulţi să îi tămăduiască.

140

Dar când a plecat, ce-a urmat a fost tâlcuit cum că duhul Sfântului Simeon părăsise şi el Serbia şi plecase împreu­nă cu Sava.

Într-o zi, după ce Sava petrecuse la Isposniţa şi reve­nise la Hilandar cu îndatoriri, paznicul turnului a dat alarma: „O ceată de călăreţi se apropie de mănăstire din­spre mare!” Repede s-a poruncit să se tragă clopotul anu­me rânduit pentru semnalarea unei primejdii şi astfel să fie chemaţi înăuntrul zidurilor toţi fraţii, ca să poată fi închise porţile. Căci în acele zile, monahii din regatul Maicii Domnului vieţuiau cu gândul la venirea piraţilor, a tâlharilor şi a ucigaşilor latini. După ce porunca a fost împlinită şi poarta închisă, părinţii au început a se griji de ce avea să vină, rugându-se fierbinte. într-o muţenie ca de mormânt, auzit-au de sus vocea paznicului. Apoi au înţeles că vorbea pe sârbeşte cu străinii de dincolo de ziduri. La puţin timp, acesta a strigat din turn: „Soli ai marelui jupan. Deschideţi poarta!” După o aşa teamă şi nesiguranţă, iată-i acum pe toţi bucuroşi, dând slavă lui Dumnezeu.

Călăreţii sârbi au intrat pe pământul sfânt al Hilandarului şi s-au dus mai întâi la biserică, însoţiţi de câţiva monahi. După rugăciunea de mulţumire, Sava i-a primit în arhondaric. „Toate bune în Serbia, iar Marele Jupan vă trimite urările sale,” au spus ei, înmânându-i lui Sava o scrisoare din partea lui Ştefan. în ea, Sava citi însă următoarele: „După ce ne-ai lăsat, sfinţia ta, domnul meu, tatăl nostru Simeon şi-a întors faţa de la noi.

141

Untdelemnul său a încetat să mai izvorască. Tămăduirile prin care am fost întăriţi şi mângâiaţi nu s-au mai petre­cut. Ne-am rugat mult, chemând iubirea lui părintească plină de milostivire, dar nu a voit să ne asculte. Dacă acestea s-au petrecut pentru păcatele noastre cu care L-am mâniat pe Domnul sau pentru că nu mai eşti aici ca să ne dezlegi de ele, nu ştim. De aceea, eu, nevredni­cul tău frate, te rog din inimă, ia aminte spre lacrimile mele şi te milostiveşte! Vino la noi, tu cel bineplăcut Domnului şi tatălui nostru! Vino şi te roagă cu îndrăz­neală tatălui nostru, Sfântul Simeon, ca prin mijlocirea Duhului Sfânt să curgă iarăşi din sfintele sale moaşte mi­rul cel frumos mirositor, iar pe noi, slujitorii săi, să ne în­tărească şi să ne bucure.”

Acest răvaş mişcător nu l-a întors pe Sava după cum ni s-ar părea. Nici pe vremea când era un băieţandru de şaptesprezece ani nu se plecase chemării emoţionale a părinţilor săi, darămite acum când era un om copt, aproa­pe de cincizeci de ani, cu atât mai puţin era înclinat să asculte rugămintea fratelui său de a se întoarce acasă. Dar nici nepăsător nu a rămas la chemarea lui Ştefan. Dimpreună cu scrisoarea dată, mesagerii i-au înfăţişat şi neliniştea Marelui Jupan, precum şi nemulţumirea po­porului. Norodul socotea că Sava părăsise Serbia, iar Sfântul Simeon oprise izvorârea mirului din pricina vreu­nui păcat al lui Ştefan.

în răstimp, duşmanii regelui aţâţau poporul împo­triva lui, acesta aflându-se într-o mare cumpănă. Sava a

142

înţeles pe deplin această situaţie şi rugându-se pentru el, dar neîntorcându-se acasă, a socotit că i-a împlinit pe ju­mătate dorinţa. Căci de cum părăsise Serbia avea în min­te un plan prin care putea fi mai folositor poporului său în toate zilele. De aceea, a purces a scrie două scrisori, una către tatăl său, Sfântul Simeon, iar cealaltă către fra­tele său, Ştefan. Nu puţină mirare poate stârni fapta lui Sava de a scrie o scrisoare unei persoane trecute la Domnul. Totuşi, în conştiinţa unui credincios văzător cu duhul, lumea aceasta şi cealaltă nu sunt atât de clar des­părţite, precum în conştiinţa celor puţin credincioşi. în istoria Bisericii sunt păstrate o sumedenie de astfel de întâmplări. Iată ce i-a scris Sava tatălui său: „O, tu, Sfinte, plinind porunca Domnului şi ascultând şi rugăciunile noastre, treci cu vederea greşelile şi neascultarea noastră faţă de tine! Căci oricum am fi, tot copii tăi suntem. De aceea, lasă, precum odinioară, ca să izvorască mirul din sfintele tale moaşte, spre bucuria şi alinarea poporului tău aflat acum în mare jale!”

A doua scrisoare i-a scris-o lui Ştefan spre a-l mân­gâia şi a-l încuraja. în aceasta, Sava l-a înştiinţat pe fra­tele său cu privire la măreţul său plan de a dobândi au­tocefalia Bisericii sârbeşti. Scrisorile au fost trimise printr-un părinte din Hilandar, preacinstitul ieromonah Ilarion. Ajungând dimpreună cu solii regelui în Serbia, părintele Ilarion i-a înmânat una dintre scrisori Marelui Jupan, iar cealaltă, după spusa lui, avea să fie deschisă şi citită la Studeniţa. Ştefan a chemat la această

143

mănăstire un mare număr de curteni, dregători şi con­ducători de oaste, precum şi oameni din popor ca să audă cu toţii mesajul Sfântului Sava pentru ei.

După săvârşirea Sfintei Liturghii, părintele Ilarion, în fruntea soborului în procesiune, s-a dus la mormântul Sfântului Simeon, a deschis scrisoarea şi a citit-o cu voce puternică. Toţi cei de faţă s-au cutremurat auzind o scri­soare a unui om viu către unul trecut la Domnul. Şi de îndată ce scrisoarea a fost citită, un susur ca o curgere de izvor s-a auzit. Şi iată, mirul începuse a izvorî din nou din mormânt, şi nu doar din mormânt, ci şi din icoana în frescă a Sfântului, aflată deasupra mormântului. După teama şi uimirea dintru început, o bucurie de nedescris a umplut inimile tuturor celor de faţă.

în urma acestora, Ştefan i-a scris o scrisoare de mulţumire lui Sava. Tot aici s-a arătat întru totul de acord cu măreţul său plan de neatârnare a Bisericii sârbeşti, trimiţându-i suficienţi bani pentru viitoarele sale călătorii şi slobozindu-l pe părintele Ilarion spre a purcede către Sfântul Munte.⁵¹

⁵¹ Acest Ilarion, ucenic al Sfântului Sava, a fost hirotonit mai târziu episcop de Zeta şi tot el a întemeiat Mănăstirea Vranina (închinată Sfântului Nicolae) pe o insulă mică cu acelaşi nume, pe lacul Scutari.

144

SAVA, ARHIEPISCOP

Văzut-am din viaţa Sfântului Sava că era înţelept foarte în a făuri planuri şi mult stăruitor în a le duce la bun sfâr­şit. După vreo doi ani de rugăciune şi cugetare în liniştea Sfântului Munte, urcatu-s-a pe o corabie şi a pornit spre Răsărit, dimpreună cu câţiva monahi bine aleşi de la Hilandar. Dar nu s-au dus spre Constantinopol, ci spre Asia Mică, întrucât un împărat latin şi un patriarh catolic stăpâneau în capitala imperiului. împăratul ortodox şi patriarhul se retrăseseră la Niceea, în Asia Mică.

Cel dintâi era Theodor Lascaris, iar patriarhul se nu­mea Manuel Sarantenos. Theodor acesta nu se trăgea din nicio familie imperială bizantină, fiind însă ginerele fos­tului împărat Alexie al III-lea. Aşadar el nu moştenise coroana imperială, ci o câştigase. Luptase împotriva la­tinilor la apărarea Constantinopolului, fiind general sub doi împăraţi: sub socrul său şi sub Alexie Ducas. Se războise ca un leu până în ultima clipă. Chiar şi văzând un împărat după altul părăsind capitala, el a rămas în vâl­toarea luptei. Sfârşitul bătăliei, precum şi cel al libertăţii Constantinopolului s-au petrecut când a dat înapoi din

145

faţa vrâjmaşilor câtă frunză şi iarbă. S-a retras în Asia mică pentru a continua lupta, de data aceasta împotriva a două categorii de duşmani: latinii, pe de o parte, şi tur­cii, pe de alta. Odată, la Brusa, a obţinut o victorie atât de glorioasă împotriva latinilor conduşi de Henric de Fiandra, încât aceştia n-au mai îndrăznit să treacă Marea Marmara cât a fost el în viaţă. Apoi i-a învins pe turcii selgjucizi conduşi de sultanul Kaikhosru. Când sultanul i-a chemat la duel pe creştini, Lascaris a ieşit în faţă cu mult curaj şi l-a biruit pe acesta. După aceste mari victo­rii, Theodor Lascaris a fost încoronat împărat al Bizanţului, la Niceea, în anul 1206, ducând mai departe flamura biruitoare a Sfântului Constantin cel Mare şi domnind în pace până la sfârşitul vieţii sale.

împăratul s-a bucurat mult să-l vadă pe Sava, pe de o parte pentru că erau rude îndepărtate împărăteasa şi prima soţie a lui Ştefan, cumnata lui Sava, erau surori şi pe de altă parte pentru că auzise despre vieţile pline de sfinţenie ale lui Sava şi Simeon, tatăl său. Şi patriarhul Manuel s-a veselit mult să-l întâlnească pe monahul de viţă princiară, despre care auzise atâtea. Cu adevărat, primirea la Niceea a fost, deopotrivă, călduroasă şi solemnă.

Şi Sava era fericit pentru că se găsea la Niceea. Aceasta nu doar pentru marea frumuseţe a oraşului, care-şi disputa întâietatea cu alte două frumoase oraşe ale Asiei Mici, Nicomidia şi Brusa, ci şi pentru importanţa pe care o avea în istoria creştinismului. Aici s-a ţinut

146

Primul Sinod Ecumenic la care Sfinţii Părinţi ai Bisericii i-au biruit pe eretici, alcătuind o parte a Simbolului de credinţă, cuprinzând în câteva articole adevărul potrivit căruia Iisus din Nazaret nu venise în lume ca un mare om, ci ca însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut, „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumne­zeu adevărat,” întrupat în persoana lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

După câteva zile petrecute în slujbe bisericeşti, dis­cuţii şi întrevederi, Sava a cuvântat în faţa împăratului şi a patriarhului despre nevoile duhovniceşti ale popo­rului sârb. El le-a înfăţişat strădaniile tatălui şi fratelui său în a respinge atacurile împotriva Serbiei ortodoxe, directe sau indirecte, din partea catolicilor şi lucrarea sfâ­şietoare a sectei bogomililor. Le-a explicat faptul că atât catolicii, cât şi bogomilii se vor înmulţi în Balcani atâta vreme cât poporul sârb ca avanpost a Ortodoxiei în Apus nu va avea o ierarhie proprie. Prin urmare, era de cea mai mare importanţă ca Biserica sârbă să fie întă­rită şi însufleţită, dându-i-se un arhiepiscop propriu. Doar o Biserică sârbă bine organizată şi puternică ar fi de mare ajutor în ce priveşte îndreptarea relaţiilor bise­riceşti din Bulgaria care, din nefericire, era pe atunci su­pusă catolicismului roman.

Cu totul mişcaţi de cuvintele luminoase ale lui Sava, atât împăratul, cât şi patriarhul au primit propunerea lui pe care au socotit-o înţeleaptă şi foarte nimerită. L-au ru­gat pe Sava să numească un candidat vrednic de a fi

147

arhiepiscopul sârbilor, iar el le-a spus că pot alege pe ori­care dintre însoţitorii săi din Hilandar, deoarece fiecare avea un rang înalt şi erau vrednici de o asemenea sarcină plină de răspundere. Auzind acestea, împăratul a întărit: „Aceştia, părinţi cuvioşi ai mei şi fraţi ai tăi, sunt cu toţii bărbaţi vrednici şi sfinţi, dar sufletul meu, întru Hristos, te vrea pe tine, căci viaţa ta ne este cunoscută încă din ti­nereţile tale.”

în zadar s-a străduit Sava să-şi înduplece luminatele sale gazde arătându-şi nepotrivirea şi nevrednicia unei asemenea chemări. Cuvioşii săi însoţitori au luat şi ei cu hotărâre partea împăratului. Patriarhul a stăruit şi el, spunându-i lui Sava: „Poporul sârb are nevoie de tine, căci întru tine înţelepciunea şi autoritatea sunt împletite. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ţie îţi va fi mai uşor decât ori­cărui altuia. Şi cumpăneşte bine: ce merit o să ai mântuindu-te singur, în pustie, în timp ce un întreg popor aş­teaptă mântuirea?” într-atât s-a opus Sava tuturor acestora, încât până şi împăratul s-a mâniat. Dar, în cele din urmă, s-a plecat şi i-a spus: „Facă-se voia lui Dumne­zeu, prin tine, cu mine, un păcătos!”

Şi iată cum arhimandritul Sava Nemanici a fost hi­rotonit arhiepiscop al Serbiei de către patriarhul ecume­nic Manuel şi de un sobor de episcopi greci, dimpreună cu numeroşi preoţi şi diaconi sârbi, în prezenţa împăratului Theodor şi a dregătorilor săi civili şi militari. Acest eveniment de neuitat s-a petrecut în anul 1219, la opt sute nouăzeci şi patru de ani de la Primul Sinod

◄ Sfântul Sava mănăstirea Mileşeva.

149

de la Niceea. în ziua aceea, clerul sârb asemenea unui trup fără de cap, l-a dobândit pe cel dintâi con­ducător duhovnicesc al său.

După hirotonirea lui Sava, împăratul a organizat mari festivităţi în cinstea oaspetelui său şi într-atât de mult s-a bucurat, încât propriul său popor a căzut în mare uimire din pricina veseliei lui covârşitoare. Pe deasupra, împăratul a oferit daruri bogate patriarhului, episcopilor şi preoţilor care participaseră la hirotonie. Atât de mare îi era admiraţia pentru Sava.

După toate acestea, noul arhiepiscop sârb a mai stă­ruit cu o rugăminte surprinzătoare. El le-a cerut ca în vi­itor arhiepiscopii sârbi să fie aleşi şi hirotoniţi de către episcopii sârbi. Motivele acestei noi rugăminţi erau: mare depărtare între Serbia şi Asia Mică, nesiguranţa călători­ilor şi, în general, starea tulbure a lumii din acele vre­muri. La început, atât împăratul, cât şi patriarhul au res­pins cu tărie această cerere. Dar când au ascultat argumentele lui Sava, pricepând că acesta se îngrijea de unitatea şi întărirea întregii Biserici ortodoxe, şi-au dat, în sfârşit, acordul.

Patriarhul atunci a întocmit grammata cu următorul conţinut: „Eu, Manuel, Patriarh ecumenic şi Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, l-am hirotonit pe Sava arhiepiscop al tuturor pământurilor sârbeşti şi i-am dat lui, în nume­le Domnului, puterea de a hirotoni episcopi, preoţi şi di­aconi, de a lega şi de a dezlega păcatele oamenilor, de a-i

150

învăţa pe toţi şi de a-i boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De aceea, voi toţi, creştini ortodocşi, să-l ascultaţi pe acesta, aşa cum m-aţi ascultat pe mine!” Primind această grammată, Sava i-a mulţumit patri­arhului şi apoi, în convorbiri îndelungate, i-a pus o sume­denie de întrebări practice legate de cârmuirea Bisericii. Iscusitul patriarh i-a răspuns cu bucurie şi înţelepciune la toate întrebările, săvârşind de mai multe ori şi Sfânta Liturghie împreună cu Arhiepiscopul Sava. Cel din urmă a mai fost rugat să săvârşească sfinte slujbe şi fără patri­arh, în mai multe biserici ale oraşului. Oamenii îl căutau mereu spre a primi binecuvântare, căci acest „barbar” vorbea mai bine greceşte decât mulţi dintre greci. El i-a uimit foarte pe cei învăţaţi şi pe cei mai puţin învăţaţi prin predicile sale profund duhovniceşti, prin alesele sale pur­tări şi prin milostenia sa. în timp ce săvârşea Sfânta Liturghie sau când străbătea străzile, gândul îi era la ma­rii sfinţi ai Sinodului de la Niceea, la Sfinţii Nicolae, Athanasie, Alexandru, Spiridon, Eusebiu, Ahile, Iacob de Nisibe, Pafnutie şi la alţii, care în acele zile istorice prăznuiseră în acel oraş, dimpreună cu Sfântul Constantin cel Mare. Mulţumind Domnului din toată inima, Sava a re­petat legământul de a urma cu deplină credinţă Simbolul pe care acei Sfinţi Părinţi îl întocmiseră, insuflaţi de Duhul Sfânt, în acel oraş, Niceea, pe care acum îl străbătea şi el laolaltă cu o mulţime de creştini binevoitori.

După toate acestea, Sava şi-a luat rămas bun de la viteazul împărat şi, cu binecuvântarea patriarhului, a

151

pornit din nou la drum. Cei doi au stat o vreme, privind din urmă, plini de admiraţie şi de dragoste, pe puternicul arhiepiscop al Serbiei care se îndepărta. Oare va fi prevăzut Sava atunci, în timp ce-şi lua rămas bun, cu mare recunoştinţă de la foarte primitoarele sale gazde, că la următoarea sa călătorie la Niceea va vedea un alt împărat şi un alt patriarh?

Cu adevărat, această lume este un loc al întâlnirilor şi al despărţirilor.

152

PUTERE DUHOVNICEASCĂ şi AUTORITATE

O trăsătură remarcabilă a unui om duhovnicesc este veş­nica sa nemulţumire de sine. Dacă, fără să fi vrut, a fost înălţat într-un rang bisericesc, el se socoteşte oropsit sau chiar pedepsit. De-a lungul timpului, Sfântul Munte dă­ruise fiecărei Biserici ortodoxe episcopi, arhiepiscopi şi patriarhi plini de har. Asemenea lui Sava, niciunul dintre aceştia nu părăsiseră Sfântul Munte de bunăvoie.

împăratul Theodor şi patriarhul Manuel arătaseră multă înţelepciune şi grijă adevărată pentru Biserica sâr­bă atunci când stăruiseră ca Sava să devină Arhiepiscopul acesteia. Biserica-mamă din Constantinopol nu arătase întotdeauna o asemenea atitudine maternă în ce priveşte renunţarea la privilegiul jurisdicţiei directe asupra unei mari biserici din provincie. împăratul şi patriarhul din Niceea făcuseră totuşi acest sacrificiu cu bucurie şi bu­năvoinţă, ca şi cum ar fi fost îndemnaţi de Duhul Sfânt. Ei au înţeles bine că, pentru o lucrare măreaţă, era nevoie de un om pe măsură. De cealaltă parte, şi Sava fusese în­tru totul sincer în refuzul său. îl chinuia gândul despăr­ţirii pentru totdeauna de Sfântul Munte, acolo unde ani de-a rândul îşi pregătise sufletul şi-l împodobise cu toate

153

virtuţile, ca să devină mireasă aleasă a Mirelui ceresc. De această dată dorinţa nu i s-a mai împlinit şi cele rostuite nu mai puteau fi schimbate. De aceea, întorcându-se din Asia Mică la Sfântul Munte cu o corabie, nori de amără­ciune îi întunecau sufletul.

La sosire, Sava a fost întâmpinat cu mare bucurie. Hilandarul devenise neîncăpător atunci când mulţime de monahi din toate mănăstirile, chiliile şi peşterile -„toţi dornici să fie binecuvântaţi de el şi întristaţi că trebuie să-şi ia rămas bun” s-au strâns laolaltă. Niciunde în lume, un episcop nu este atât de respectat şi de cinstit ca în Sfântul Munte. Protosul însuşi şi toţi egumenii l-au rugat pe Sava să săvârşească Sfânta Liturghie şi să hirotoneas­că noi preoţi şi diaconi. Peste tot i-au adus mulţumiri ca celui ce odinioară le fusese prieten şi binefăcător. Mulţi dintre ei îşi aminteau de el ca de tânărul care mergea des­culţ şi ajuta pe oricine, oriunde era nevoie. Şi toţi îl cu­noşteau ca pe un mare nevoitor, un cârmuitor dibace şi un frate foarte milostiv de care erau acum cu adevărat mândri. Se bucurau că unul dintre ei devenise arhiepi­scop. Erau mândri că strălucitoarea lume din afară, cu toată splendoarea şi deşertăciunea ei, avea nevoie de mo­nahii Sfântului Munte, le preţuia nevoinţa duhovniceas­că şi le aprecia caracterul. Cu ochii săi albaştri înlăcrimaţi, Sava îi privea plin de iubire pe cei care îşi răstigniseră vieţile pentru Hristos, care întotdeauna se bucurau cu cei veseli şi se întristau cu cei trişti. După ce Sava le-a împli­nit toate rugăminţile, s-a retras la Isposniţa.

154

Acolo, în întunecata lui chilie, l-a învăluit deodată o slăbiciune covârşitoare. Acea chilie în care el ridicase o scară către cer pentru sufletul său şi în care se îmbogăţi­se atât de mult prin cunoaşterea de sine, împodobindu-se cu darurile înţelepciunii dumnezeieşti, acum se dovedea a fi pentru el un Ghetsimani. Se simţea ca Adam atunci când fusese izgonit din Rai. în chinul său, I-a strigat lui Dumnezeu: „O, Doamne al meu, toată nădejdea mi-am pus-o în Tine şi acum mă laşi să cad atât de jos, depărtându-mă de sfinţii Sfântului Munte. Nu sunt în stare nicidecum să fac vreun bine poporului din ţara mea!”

însă Domnul nu l-a părăsit pe credinciosul său slu­jitor. într-o noapte, Sava s-a trezit din somnul său uşor când Maica Domnului i-a apărut înainte şi i-a spus: „De ce deznădăjduieşti aşa, când ştii că eu mijlocesc pentru tine înaintea împăratului a toate, Care este Fiul Meu şi Dumnezeul Meu. Ridică-te şi pregăteşte-te să săvârşeşti lucrarea pentru care te-a ales. Alungă orice îndoială, căci El te va ajuta întotdeauna.”

întărit de această vedenie, Sava s-a ridicat, a pus grabnic rânduială în toate treburile de la Hilandar, a luat cu sine câţiva dintre cei mai vrednici monahi pentru tro­nul arhieresc şi s-a dus la Salonic. în acest mare oraş a stat mai multă vreme, locuind la Mănăstirea Philocalos. împreună cu ucenicii săi s-a pus pe treabă. A transcris Krmcia⁵² şi alte cărţi de drept bisericesc şi tipic, precum

⁵² Krmcia înseamnă ad litteram „Cartea ocârmuirii.” Aceasta era un compendiu care cuprindea toate canoanele şi normele privitoare la dogme şi la disciplină în Biserica Ortodoxă. A fost folosită în toate bisericile ortodoxe de limbă slavonă. Sava a întocmit-o din mai multe cărţi juridice, precum: Synopsis a lui Zonara, Nomocanonul lui Fotie, Proheironul şi alte câteva novele ale lui Iustinian. „Nomocanonul lui Sava nu este o simplă tâlcuire, ci o compilaţie bine structurată a celor mai bune scrieri greceşti ale vremii.” Pavle Popovich, The literary work ofSaint Sava, Bratstvo, Belgrad, 1934.

155

şi cărţi liturgice. A cumpărat şi un număr mare de cărţi greceşti spre a le traduce mai târziu în slavonă, ca şi o mulţime de veşminte bisericeşti, icoane şi vase liturgice. A hotărât ca fiecare obiect deosebit văzut în bisericile Salonicului să fie făcut şi pentru Jicea şi pentru celelalte mănăstiri din Serbia. în cele din urmă, s-a dus să se roa­ge la mormântul Marelui Mucenic Dimitrie, şi-a luat ră­mas bun de la mitropolitul Salonicului şi a pornit spre Serbia.

La graniţa sârbă l-au întâmpinat nepoţii săi, Radoslav şi Vladislav, fiii fratelui său Ştefan. Marele Jupan nu pu­tuse veni, deoarece era bolnav la pat. Tinerii prinţi l-au salutat pe unchiul lor cu mare bucurie şi evlavie, s-au plecat înaintea lui, sărutându-i mâinile şi cerându-i blagoslovenie.

Astfel, la şase sute de ani de la încreştinarea Serbiei, primul arhiepiscop sârb punea piciorul pe pământ sâr­besc; şi încă ce arhiepiscop!

156

ÎMPREUNĂ-LUCRAREA CELOR VII ŞI A CELOR RĂPOSAŢI

Un om cu adevărat duhovnicesc este un oaspete bineve­nit oriunde se înfăţişează. Aşa i s-a întâmplat lui Sava, fiind foarte bine primit la Sfântul Munte de cuvioşii în­veşmântaţi în hainele cele negre şi la curţile împărăteşti de la Constantinopol şi de la Niceea, mai apoi. Când s-a întors în Serbia, venirea sa a fost o adevărată sărbătoare pentru întreg norodul.

Aflând încă de la graniţă de boala fratelui său, Sava a pornit în mare grabă spre Ras. Din urma lui veneau mulţi călăreţi şi un convoi de animale de povară, încăr­cate cu bunuri pe care le cumpărase ori le primise în dar, spre a fi de folos în biserică. La Ras, Sava l-a aflat pe Ştefan mult mai bolnav decât i se spusese. îngrijitorii săi soco­teau că sfârşitul lui era aproape. Aplecându-se peste su­ferind, rugându-se Domnului, ba cu voce tare, ba în inima lui, Sava l-a stropit pe Ştefan cu agheasmă. în chip minu­nat, boala a trecut, iar acela s-a ridicat şi s-a aşezat la masă împreună cu arhiepiscopul şi cu ceilalţi membri ai fami­liei. Bucuria prilejuită de întoarcerea lui Sava era acum şi mai mare datorită tămăduirii minunate a lui Ştefan.

157

Când cei doi fraţi au rămas singuri, Sava i-a povestit lui Ştefan toate cele care s-au petrecut la Niceea şi prin alte locuri, de-a lungul ultimilor doi ani ce trecuseră de la despărţirea lor. Plin de bucurie şi de smerenie, Ştefan s-a plecat înaintea lui Sava şi l-a primit pe arhiepiscop cu aceste cuvinte: „Fii binevenit, tu, cel trimis de Dumnezeu, ca să ne înveţi pe noi, poporul ţării tale, să ne dai legi şi rânduieli potrivite unei ţări creştine! îţi făgăduiesc să te ascult precum un slujitor pe stăpânul său.” Făgăduinţa aceasta puternică, Ştefan a ţinut-o până la sfârşitul vieţii sale. Dar acest eveniment face, de asemenea, lumină asu­pra încordatelor relaţii din trecut, care, după unii istorici ai zilelor noastre, l-au făcut pe Sava să plece din Serbia cu doi ani în urmă.

După acestea, Sava l-a rugat pe Ştefan să convoace o adunare a dregătorilor ţării spre a hotărî cu privire la no­ile eparhii. Aici, au căzut de acord să înfiinţeze alte nouă episcopii, după cum urmează: Ras, Topliţa, Moraviţa, Dabar, Budimlie, Hvosno, Prizren, Prevlaka şi Ston. Primele şapte se găseau în ţinutul Raşka, iar celelalte două înspre malurile mării. Prevlaka se găsea pe o pe­ninsulă, aproape de Cattaro, actualul Kotor, iar Ston în Dalmaţia, pe o altă peninsulă, numită Pelieşaţ, între Dubrovnik şi Split.

Rânduiala a fost ca fiecare episcopie să-şi aibă reşe­dinţa într-o mănăstire. Episcopia Ras îşi avea sediul în Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; Episcopia Topliţa, la Mănăstirea Sfântul Nicolae; Moraviţa, la

158

Mănăstirea Sfântul Ahile; Dabar, la Mănăstirea Sfântul Nicolae; Budimlie, la Mănăstirea Djurdjevi Stupovi; Hvosno, la Mănăstirea Maicii Domnului din Mica Studeniţa; Prizren, la Mănăstirea Sfânta Maria; Prevlaka, la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli iar Ston, la Mănăstirea Maica Domnului. Sediul Arhiepiscopiei se afla la Jicea, în Mănăstirea înălţării Domnului.

Mulţumit de ceea ce reuşise să facă într-un cuget cu mai marii statului, Sava a plecat de îndată la Studeniţa. Acolo, foarte emoţionat, a îmbrăţişat mormântul Sfântului Simeon, tatăl său, i-a binecuvântat pe egumen şi întreaga obşte şi a pus bun început rânduielii slujbelor de zi şi de noapte. A hirotonit mulţi preoţi şi atâţia dia­coni câţi avea nevoie. în fiecare zi îi învăţa pe noii clerici cum să ducă o viaţă luminătoare în credinţa ortodoxă, cum să vorbească poporului ca acesta să lepede rămăşi­ţele obiceiurilor şi patimilor păgâne şi cum să înfrunte ereziile. I-a învăţat apoi cum să săvârşească sfintele sluj­be, Sfintele Taine şi ierurgiile. După ce îi vedea sporiţi în cunoaşterea dogmatică şi liturgică, îi trimitea în parohiile rămase fără preot sau în cele nou-înfiinţate. Tot atunci, a numit o seamă de protoierei, precum şi de vicari eparhi­ali în mănăstiri şi la sate, ca dimpreună să supravegheze nevoile duhovniceşti ale poporului, şi preoţi parohi pen­tru a le sluji ca pilde de vieţuire creştină.

În răstimp, mirul izvora neîncetat din mormântul şi din icoana Sfântului Simeon, curgând şi mai mult atunci când Sava se ruga cu inima smerită în privegheri de

159

toată noaptea. Această necontenită minune sporea în mod deosebit credinţa poporului şi sprijinea lucrarea lui Sava. Biograful său notează: „Părea că cei vii şi cei răpo­saţi făcuseră un legământ întru întărirea duhovnicească şi morală a poporului lor, prin uimire şi bucurie, adică prin limba apostolică a unuia şi prin izvorârea mirului de la celălalt.” Cuvintele pline de însufleţire ale lui Sava despre dreapta slăvire erau adeverite prin minunea izvorârii mirului din moaştele Sfântului Simeon. Ştefan era şi el una cu ei, în duh şi în adevăr, cinstindu-şi tatăl şi ascultându-şi fratele.

Şi iată cum, cei trei, în împreună-lucrare aflându-se, au întemeiat în chip văzut şi nevăzut, duhovniceşte, o naţiune.

160

ARHIEPISCOPUL LA JICEA

Un gând descoperit celorlalţi prin piatră ori prin culoare lasă în sufletul omenesc o impresie mai puternică decât cel înfăţişat prin cuvintele rostite. Ştim din istorie că încreştinarea Rusiei s-a datorat vestitei biserici Sfânta Sofia din Constantinopol, uimitoarei ei măreţii arhitectonice şi frumuseţii ei interioare. Iată de ce, ziditorul ei, împăratul Iustinian, un om la fel de iubitor de ţara sa precum Sava, poate fi numit Apostolul Rusiei cu nimic mai prejos decât Sfântul Vladimir.⁵³

Sava cunoştea foarte bine marea valoare a artei creş­tine pentru propovăduirea credinţei. Mai înaintea lui,

53 Vladimir al Kievului, un domnitor puternic (1015), a vrut să introducă în Rusia, în locul păgânismului celui vechi, cea mai Înaltă dintre religii. Cu acest gând în minte, a trimis mai multe delegaţii în ţările cele mai îndepărtate spre a cerceta diferitele religii. La întoarcere, fiecare delegaţie a povestit ce a trăit şi ce a văzut acolo. Delegaţia de la Constantinopol a povestit cu cea mai mare însufleţire despre măreţia bisericii Sfânta Sofia, despre frumuseţea ei înălţătoare, dinăuntru şi dinafară, precum şi despre solemnitatea sfintelor slujbe. „Nu ştiam dacă eram În cer ori pe pământ” au grăit ei. Pătruns de frumuseţea celor pomenite, domnitorul a primit de îndată credinţa creştină şi a poruncit ca toţi ruşii să facă la fel. Ceea ce s-a şi petrecut.

161

o aflase şi Ştefan Nemania, tatăl său. El înălţase încântătoarea Studeniţa şi, mai înainte de aceasta, bise­rica Sfântului Gheorghe de lângă Ras. Despre impresia pe care o lăsa această biserică închinată Sfântului Gheorghe, circulă o poveste. Se spune că un paşă turc a venit cu soldaţii săi dornici să dărâme biserica, dar când au intrat în ea şi i-au văzut structura impunătoare, fresca În culori vii înfăţişând îngeri şi sfinţi, şi cupola desăvâr­şită, paşa s-a îngrozit atât de tare încât a strigat: „Să ieşim deîndată, căci însuşi Dumnezeu locuieşte aici!”

Până şi musulmanii cunoşteau valoarea impresio­nantă a artei religioase, dar bogomilii nu. Ei o dispreţuiseră şi o ocoleau. Musulmanii ridicau moschei măreţe, ca să întreacă bisericile creştine. Nu se dădeau înapoi nici de la a transforma cele mai frumoase biserici creştine în moschei, aşa cum vor fi făcut cu Sfânta Sofia şi cu multe alte biserici din Balcani, inclusiv din Serbia.

Când Sava a venit la Jicea ca arhiepiscop, a găsit bi­serica deja terminată. Un mândru turn se înălţa mai pre­sus de toate. Biserica avea o singură navă, un altar mare şi un pronaos foarte încăpător susţinut de două rânduri de coloane. Erau trei cupole, una mare cu două mai mici, două mici paraclise de ambele părţi ale navei bisericii şi un al treilea paraclis, foarte mic, în turn, unde Sava avea să se retragă mai târziu ca să se roage în singurătate, întreaga biserică fusese zidită din piatră şi tencuită cu mortar, zugrăvită în roşu şi, la toate încheieturile verti­cale şi orizontale, cu dungi aurii. Era înconjurată cu

162

ziduri dreptunghiulare, groase şi înalte, cu turnuleţe multe şi parapeţi de apărare împotriva atacurilor, înlăuntrul zidurilor şi împrejurul bisericii mari şi al bi­sericii mici, închinată Sfinţilor Apostoli, erau construite chiliile monahilor, cu trapeze şi săli mari, precum şi lo­cuinţa arhiepiscopului, a regelui şi cele pentru oaspeţi.

Toate acestea le terminase Marele Jupan Ştefan, după planul şi sfaturile lui Sava, fapt pentru care era acum foarte mulţumit. însă înfrumuseţarea interioară a biseri­cii, precum şi pictura în frescă a cupolelor şi a pereţilor, lucrările în piatră, lemn şi mobilierul bisericii, banii ne­cesari pentru toate acestea, toate îl aşteptau pe Sava. Cu acest scop el adusese cu sine un număr sporit de meşteri din Asia Mică, din Salonic, precum şi alţii care fugiseră din Constantinopol. Unii lucraseră pentru el în Hilandar şi toţi erau cunoscuţi ca cei mai buni maeştri în viaţă ai artei bizantine. Sava nu a dorit la Jicea să urmeze stilul cu influenţe apusene de la Studeniţa, ctitoria tatălui său, încercând să înfăţişeze aici puritatea stilului bizantin, care întruchipează expresia desăvârşită a Ortodoxiei.

Mereu „înflăcărat cu Duhul,” Romani 12,11 Sava îi zorea pe meşteri să înainteze cât mai mult cu munca, chiar dacă ştia foarte bine, el însuşi fiind dăruit cu talent de artist, că arta adevărată se face pe-ndelete. în ceea ce il privea, nu îi plăcea că timpul trece repede. Şi-ar fi do­rit să împodobească vremelnicia cu fapte vrednice de veşnicie, prin măreţia şi însemnătatea lor. Acestea erau: târnosirea bisericii mari, hirotonirea de noi episcopi,

163

întronizarea lui ca arhiepiscop, întrunirea Adunării po­porului, proclamarea şi cea dintâi încoronare a unui domnitor sârb. Cu gândul la toate acestea, Sava se gră­bea să termine Jicea. Şi a reuşit să o facă, în cea mai mare parte. Lucrările de însemnătate mai mică le-a amânat până după marile evenimente. Năzuia să săvârşească toate festivităţile între sărbătorile de Paşti şi Rusalii, din anul mântuirii 1220.

La târnosirea de la Jicea au luat parte foarte mulţi. După sfinţire, Sava, urmând rânduiala, a început a să­vârşi Sfânta Liturghie în fiecare zi. A hirotonit nouă episcopi în decursul a nouă Liturghii. Cu multă râvnă, a predicat în toate zilele. I-a fericit pe sârbi în biserică şi i-a îndemnat să dea slavă lui Dumnezeu pentru că din acele clipe aveau episcopi de aceeaşi limbă şi de un sânge cu ei. Pe de altă parte, pe episcopi i-a învăţat faţă către faţă cum să se învrednicească, atât în viaţa personală, cât şi în slujirea bisericească, spre a deveni următori ai lui Hristos şi ai Sfinţilor Apostoli.

„Viaţa voastră,” grăia el, „trebuie să fie în bună rânduială, în aşa fel încât să puteţi fi pilde a toate virtuţile celor cărora le purtaţi de grijă. Căci fiţi încredinţaţi că va trebui să daţi socoteală înaintea lui Hristos, Păstorul păs­torilor, chiar şi pentru cea din urmă oiţă a turmei voastre duhovniceşti, atunci când Aceasta se va înfăţişa la Judecata de Apoi.” După multe asemenea învăţături şi îndemnuri, le-a împărţit cărţi în limba slavonă în fapt, o sârbească veche aduse din Sfântul Munte şi din

164

Salonic, dându-le misiunea de a se îngriji de transcrierea şi răspândirea lor, spre a fi de folos în fiecare mănăstire şi în fiecare biserică parohială aflată sub jurisdicţia lor. Binecuvântându-i, i-a trimis pe fiecare în episcopia sa, ca pe nişte noi apostoli.

Sava închinase Mănăstirea Jicea lui Hristos Domnul, Atotţiitorul, al Cărui chip măreţ se găsea pictat pe cupo­la cea mare, şi a Cărui prăznuire era rânduită din vechi­me în ziua înălţării, la patruzeci de zile după Paşte. Iată de ce, Arhiepiscopul trimisese o solie Marelui Jupan, ca în acea zi anume să fie la Jicea, dimpreună cu generalii, nobilii şi dregătorii, cei sus-puşi şi cei mai de jos. Cu toţii au dat ascultare chemării şi au venit la bună vreme. Cât zăreai în tot locul, o mulţime nenumărată privea cu ui­mire şi bucurie de nedescris către Jicea.

165

POPORUL LA JICEA

Nu este vreo frumuseţe mai presus de cea a sfinţeniei. Iată de ce un văzător al acestei desăvârşite frumuseţi a rostit: „închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui!” Psalmi 28,2 Numai această frumuseţe curăţă şi înalţă sufletul omului. Doar ea trezeşte în inimi două simţă­minte nobile: evlavia şi bucuria.

Mii de ochi priveau spre Jicea cu evlavie şi bucurie de nedescris. Cu câteva zile înaintea marelui praznic, după rânduiala popoarelor ortodoxe, o mulţime mare de oameni s-a strâns la Jicea pentru a găsi locuri mai în faţă şi spre a-şi hrăni sufletele din frumuseţea sfinţeniei. Curtea cea încăpătoare din jurul bisericii, amândouă ma­lurile râului Jicea, pajiştile din jos de mănăstire, livezile şi povârnişurile, dealurile şi şesurile, şi cât se putea zări, toate erau pline ochi de oameni, care zumzăiau ca albi­nele într-un stup. S-au întins corturi care să ţină umbră şi au fost ridicate repede şi nişte colibe din crengi pentru odihnă şi somn. Târgoveţii şi oamenii de la ţară au venit înveşmântaţi cu cele mai bune costume naţionale, cusute de mână. îi recunoşteai pe toţi din ce regiuni veniseră

166

după veşmintele lor deosebite. Cu sufletele toate înălţate către Dumnezeu şi cu toţi ochii întorşi către biserică noua minune a mănăstirii -, oamenii îl căutau din priviri pe Sava acolo, aşteptându-l, deopotrivă, şi pe Marele Jupan dimpreună cu întregul său alai.

Deodată, au apărut în galop heralzii, vestind apro­pierea Marelui Jupan. Mulţimea poporului a venit în gra­bă, precum frunzele purtate de vânt, să-l vadă şi să-l în­tâmpine. Ştefan sosise însoţit de prinţi, jupani, căpetenii de oaste şi alţi dregători, toţi îmbrăcaţi în veşminte scum­pe şi frumos colorate, încinşi cu toţii, fiecare după rangul lor, cu cingători de aur sau de argint, împodobite cu pie­tre preţioase. Din urma lor sosi o gardă de onoare plină de fast, cu săbii, suliţe, buzdugane, coifuri şi scuturi.

Iată că cei doi fraţi se întâlneau din nou, dar de aceas­tă dată nu în biserica tatălui lor, ci în propria lor biserică. S-au întâmpinat între ei, nu prin cuvinte, ci prin ceva care înfăţişează mult mai bine iubirea reciprocă, adică având lacrimi în ochi. Ştefan a aruncat deîndată o privire către Jicea şi a rămas fără grai când i-a văzut grandioasa mă­reţie şi frumuseţea sfântă. îi auzea pe oameni spunând: „Raiul pe pământ!” Pentru aceasta se bucura mai presus de toate, căci Jicea avea să fie socotită ctitoria sa, ridicată la îndemnul lui Sava.

După ce s-au odihnit şi s-au întărit, clopotele au bă­tut pentru Vecernia Mare, fiind ajunul Praznicului înălţării Domnului. Sava i-a arătat lui Ştefan scaunul făcut pentru el, păstrându-l pentru sine pe cel de arhiepiscop. Biserica

167

era plină ochi cu dregători, clerici şi popor. După intona­rea troparului praznicului „înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru!”, Sava s-a ridicat în pi­cioare şi a rostit următorul cuvânt: „Cu toţii ştiţi bine cum am fugit eu în două rânduri de voi în pustie. Mai ştiţi că, dintre multele frumuseţi zidite ale acestei lumi, niciuna n-a avut întâietate faţă de iubirea mea pentru Domnul. Nici nu am socotit că vreo oarecare comoară pământeas­că îmi poate aduce fericirea, aşa cum o face alipirea de Domnul în rugăciune. Cu toate acestea, de dragul vostru, scumpii mei sârbi, am părăsit sfânta şi dulcea mea pus­tie şi am venit să caut nu altceva decât sufletele voastre. Pentru mântuirea voastră, am lăsat-o pe a mea de-o par­te. Făcând aceasta, mi-am amintit de unii sfinţi din ve­chime, care din milă pentru popor i-au grăit Domnului: «De vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i, iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care M-ai scris!» Ieşirea 32, 32 sau: «Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup». Romani 9, 3 Aşa şi eu, râvnind la mântuirea voastră, am lăsat-o pe-a mea de-o parte. Dar dacă voi vreţi să urmaţi sfaturile mele, spre a cinsti Legea Domnului întru voi, atunci putem fi încredinţaţi de mân­tuirea noastră. Căci vedeţi cum Domnul Dumnezeu v-a întărit, v-a înmulţit şi v-a răspândit pentru rugăciunile slujitorului său, Sfântul Simeon. Mulţi dintre voi au ajuns guvernatori şi conducători, voievozi şi prinţi, iar unii chiar jupani şi mari jupani. Nu se cuvine ca bărbatul care,

168

prin harul lui Dumnezeu, se află mai presus de voi în ce priveşte puterea şi vrednicia să fie numit cu acelaşi titlu ca şi alţii dintre voi. Şi, aşa cum eu am fost hirotonit şi îmbrăcat cu puterea unui arhiepiscop de dragul mântu­irii voastre, cu atât mai mult acest bărbat care, prin voia Domnului, domneşte peste voi, trebuie să se deosebeas­că de ceilalţi dregători printr-o coroană regală, ca un domnitor al vostru. Am credinţa că aceasta va sluji pro­priei voastre cinstiri şi vrednicii. Şi plinindu-se aceasta, eu voi continua să vă grăiesc despre credinţa dumneze­iască şi despre mântuirea voastră cea veşnică.”

Ca răspuns la cuvintele lui Sava, poporul a strigat cu mare bucurie: „Tu ne eşti trimis de Dumnezeu şi întru toate ne vom supune ţie!” Fireşte că pe atunci nu erau staţii de amplificare. Un murmur a străbătut, însă, foarte repede prin noapte spre mulţimile de afară: „Mâine vom avea un Domnitor!”

169

ŞTEFAN, PRIMUL DOMNITOR ÎNCORONAT AL SÂRBILOR

în istoria unui popor se găsesc zile făr de-asemănare şi care nu pot fi nicicând uitate, căci sunt momente de cotitură în destinul acelui popor. O astfel de zi a fost Praznicul înălţării Domnului, din anul 1220. în acea zi, la Jicea, primul arhiepiscop sârb a fost întronizat, iar pri­mul Domn sârb încoronat. Amândouă evenimentele au avut acelaşi rost: independenţa desăvârşită a poporului sârb de o putere străină, bisericească şi lumească. Şi am­bele plinitu-s-au prin mijlocirea Sfântului Sava.

în ziua aceea, Sfântul Sava a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica mare „dimpreună cu toţi episcopii, stareţii şi cu mulţi preoţi.” Mai întâi, episcopii l-au luat şi l-au ur­cat pe tronul arhieresc. Apoi, după Vohodul Mare, arhi­episcopul a luat coroana sfinţită şi a aşezat-o pe capul Marelui Jupan Ştefan. I-a mai pus şi purpura domnească pe umeri. La sfârşit, l-a uns cu sfântul mir şi l-a împărtă­şit în Sfântul Altar. Apoi, în faţa tuturor, l-a numit: „Ştefan, Domn al tuturor ţinuturilor sârbeşti şi al ţărmu­lui mării!” Cu mare bucurie, poporul i-a răspuns: „Amin! Amin! Mulţi ani Domnului Ştefan!”

Domnitorul Ştefan Primul-încoronat mănăstirea Mileşeva. ►

170

După acestea, proaspătul domnitor a oferit tuturor celor de faţă un ospăţ şi clipe de veselie. Din porunca lui Sava, cei mai săraci au fost aduşi înaintea domnitorului pentru a primi daruri, astfel încât şi ei să se poată bucura dimpreună cu ceilalţi. Cronicarul arată că „bucuria dreptcredinciosului Domn a fost de negrăit.” Cel mai mult se bucura de măreţia Jicei, care avea să-i facă nemuritor nu­mele înaintea lui Dumnezeu şi în faţa poporului sârb. Deseori, mergea să cerceteze îndeaproape biserica, pe dinafară şi pe dinăuntru, privind la fiecare unghi şi colţ, la fiecare amănunt. Nicăieri în Balcani nu se mai putea vedea o asemenea biserică, excepţie făcând Constantinopolul. în pronaos erau pictate două portrete, unul al lui Ştefan şi celălalt al Prinţului Radoslav, fiul mai mare şi urmaşul său. Portretul lui Ştefan, înfăţişează un bărbat plăcut la vedere, cu barbă neagră, şi cu o coroană splen­didă având canafi din perle pe marginile ei. O astfel de coroană va fi purtată mai târziu de toţi domnitorii şi ţarii sârbi.

Dar în acea imagine nu o putem zări şi pe Doamnă, aşa cum suntem obişnuiţi să vedem în fiecare biserică ctitorită de un domnitor. La Studeniţa, Nemania însuşi fusese pictat alături de soţia sa, Ana. Aici, se prea poate ca motivul absenţei Doamnei să fi ţinut de faptul că a doua nevastă a lui Ştefan era romano-catolică. în acelaşi pronaos erau scrise pe perete testamentul şi hotărârea lui Ştefan. Această inscripţie arăta pe scurt motivele şi in­tenţiile domnitorului la ctitoria Jicei şi enumera daniile

172

făcute pentru dotarea şi întreţinerea ei.⁵⁴ Urmau, mai jos, câteva sfaturi pentru ducerea lucrării la bun sfârşit, încântat de frumuseţea nepământească a bisericii din Jicea, bucuria domnitorului depăşea puterea lui de cu­vântare. Spune cronicarul: „Nu-l bucurau atât de mult strălucitoarea coroană regală sau purpura. Adevărata pricină a bucuriei sale era Jicea şi mulţimea poporului care o admira şi se ruga în ea.”⁵⁵

Cu adevărat, Ştefan era un om duhovnicesc. Luat de-a-ntregul, el era un mare bărbat, în pofida unor gre­şeli omeneşti pe care le făcuse de-a lungul vieţii sale. Pentru acestea, se căia cu adâncă supunere în faţa părin­telui său duhovnicesc sava şi primea iertare. Un istoric spunea despre el: „Urmaşul lui Ştefan Nemania, fiul său

⁵⁴ Tot prin această hotărâre scrisă pe perete se poruncea, pen­tru toţi domnitorii, episcopii şi stareţii sârbi care aveau să ur­meze, ca încoronarea şi sfinţirea lor să aibă loc la Jicea.

⁵⁵ Independenţa Bisericii Sârbe şi a statului, realizate prin străd­ania Sfântului Sava, au condus foarte repede la o tendinţă de autonomizare şi la un avânt spre originalitate a întregii arte sârbeşti. Apar lucrări originale, creaţii manuale, dimpreună cu un nou stil în arhitectura bisericească care a condus, mai apoi, la Renaşterea italiană. La numai patruzeci de ani de la moar­tea lui Sava, Domnitorul Dragutin (1276-1282) a înfiinţat la curtea sa de la Debrez (Dabar de astăzi) două ateliere, unul în care tot mobilierul Sfântului Altar era lucrat din argint, aur şi fildeş, împodobit cu perle, şi altul în care femeile croiau veşm­inte, voaluri şi feţe de masă din brocart, brodate cu mătase şi argint. O parte dintre aceste lucrări erau mai presus decât cele ale artei bizantine în îndemânare şi frumuseţe. Credinciosul domnitor obişnuia să le trimită în dar bisericilor din Serbia, Bulgaria, Ţările Române, Rusia, Sfântul Munte şi din Palestina.

173

Feran, era un bărbat înţelept şi talentat, bine crescut în duhul bizantin. Era un diplomat iscusit şi un războinic destoinic. Fără îndoială, era unul dintre cei mai înzestraţi bărbaţi din neamul Nemanizilor.”⁵⁶

A doua zi, după înălţarea Domnului, Sava a rostit o predică puternică de pe tronul arhieresc, în prezenţa domnitorului şi a însoţitorilor săi. A început, ca de obi­cei, prin lămurirea adevărurilor de credinţă ortodoxă. Le-a vorbit celor de faţă cu aceste cuvinte: „Fraţi şi prie­teni, copiii mei în Domnul, ascultaţi cuvintele mele cu băgare de seamă şi dragoste, spre folosul vostru!” Partea de început a predicii a fost profund teologică iar cea din urmă, pastorală. După ce Sava a înfăţişat credinţa creş­tină cât mai limpede cu putinţă, a vorbit despre erezii şi învăţăturile mincinoase pe care diavolul le semănase în­tre sârbi precum neghina în grâu. Apoi i-a chemat pe toţi cei care căzuseră în erezie să se întoarcă la dreapta cre­dinţă, spunând: „şi repede îl vom tămădui pe acesta prin dreapta credinţă în Dumnezeu.” Răspunsul puternic al celor de faţă a fost: „Credem, înaltpreasfinţite Stăpâne, după cum ne înveţi!” Atunci, Arhiepiscopul le-a cerut tuturor să repete după el de trei ori Crezul ortodox în­treg. în cele din urmă, i-a pus să rostească după el: „Primim toate Sinoadele Părinţilor Bisericii, respingem şi noi ceea ce ei au respins, anatemizăm şi noi ceea ce ei au anatemizat. Cinstim Sfânta Cruce, pe care Hristos, Viaţa noastră, a fost răstignit. Cinstim icoanele lui Hristos

⁵⁶ K. Jirechek, Istoria sârbilor.

174

şi ale Maicii Sale, Fecioara Maria. Primim Sfânta împărtă­şanie, sub cele două înfăţişări de pâine şi vin, având cre­dinţa tare că, întru acestea, noi luăm adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al Mântuitorului nostru. Cinstim, de asemenea, bisericile şi icoanele sfinţilor. Primi-vom predania Sfinţilor Apostoli şi a celorlalţi sfinţi.”

Momentul acesta a fost cutremurător, putându-se asemui doar cu cel de la râul Iordan atunci când Sfântul Ioan Botezătorul strigase poporului: „Pocăiţi-vă!” Cu adevărat, toţi cei care se alipiseră de erezii, s-au pocăit din toată inima şi l-au întrebat pe Sava ce au de făcut.

Domnitorul Ştefan a fost peste măsură de mişcat, întotdeauna îl socotise pe fratele său mai tânăr drept un bărbat deosebit, dar nu se aşteptase ca Sava să împlineas­că o izbândă atât de mare.

175

SFÂRŞITUL ADUNĂRII DE LA JICEA

în acele vremuri, problema relaţiei dintre Biserică şi stat nu aducea tulburare în sufletele oamenilor, măcar nu în ţările ortodoxe, aşa cum se întâmplă să fie în zilele noas­tre. Cele două puteri se menţineau într-un echilibru re­ciproc, urmând o lungă tradiţie. De fiecare dată când un împărat căuta să fie mai presus de un patriarh sau invers, unul dintre aceştia vedea repede că nu are sorţi de izbân­dă, căci în Biserica Ortodoxă nu este tradiţia ca un con­ducător lumesc să fie deodată şi pontifex maximus sau vi­ceversa. Erau, din nefericire, conflicte între autorităţile statului şi cele bisericeşti, izvorâte din motive personale, dar aveau loc arareori şi erau trecătoare. Dacă însă aceste conflicte şi nepotriviri de opinii izvorau datorită unor învăţături dogmatice şi unor principii religioase, ame­ninţând unitatea poporului creştin, sinoadele erau cele care trebuiau să judece şi să hotărască. Şi oricine era aflat vinovat, fie el împărat sau patriarh, nu putea scăpa de condamnarea sinoadelor.

Viziunea lui Sava cu privire la relaţia reciprocă între Biserică şi stat era întemeiată pe o alta, mult mai profundă,

176

a rostului vieţii omeneşti pe pământ. El înţelegea în chip desăvârşit că toate scopurile pământeşti trebuiau socotite doar mijloace pentru atingerea unui ultim scop ceresc. Era neobosit în a înfăţişa adevăratul rost al vieţii omeneşti, de-a lungul acestui scurt timp petrecut pe pământ. După Evanghelia lui Hristos, rostul acesta este dobândirea împărăţiei Cerurilor. Prin urmare, Biserica şi statul sunt profund îndatorate să ajute poporul la atingerea acestui scop înalt. Dacă vor să se măsoare una cu cealaltă, atunci să se măsoare în slujirea poporului, ca acesta să trăiască în frică de Dumnezeu, iar nu certându-se pentru onoruri şi drepturi sau în acapararea reciprocă a privilegiilor.

Domnitorul şi arhiepiscopul erau chemaţi să fie slu­jitori ai Domnului, slujind poporului pentru atingerea unui ţel ultim şi veşnic. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui!” Matei 6, 33 iată care era programul lui Sava pentru Biserica şi statul sârb. Această poruncă nu le-a fost dată doar Sfinţilor Apostoli, ci şi mirenilor, nu doar arhiepiscopilor, ci şi domnitorilor şi altor stăpânitori. Din vremea lui Sava, aceste cuvinte – „împărăţia Cerurilor mai presus de orice împărăţie lu­mească” s-au auzit mereu cu putere. Cam la două sute de ani după el, cu aceste cuvinte şi-a condus cneazul sârb, Lazăr, oastea împotriva cotropitorilor musulmani. Sub acest stindard, mii şi mii de martiri sârbi s-au dus la o moarte mucenicească. Gândul acesta, cu adevărat, poate fi auzit până în ziua de astăzi din gurile preoţilor, ale dom­nitorilor şi ale mucenicilor.

177

în ziua a treia a adunării, Sava a mai împlinit o faptă măreaţă. Era sâmbăta din ajunul Duminicii în care se prăznuiesc Sfinţii Părinţi ai celui dintâi Sinod Ecumenic, unde fusese alcătuit Simbolul nostru de credinţă şi anatemizată erezia lui Arie. Cu gândul la acestea, Sava a ţinut o predică despre dreapta credinţă şi despre Sfânta Taină a Botezului. Vorbind acestea, cugetase probabil mai ales la cei care tre­cuseră la bogomili sau la romano-catolici. Şi-a încheiat cu­vântul cu un îndemn pentru toţi cei de faţă: „Nici năzuinţa noastră de a duce o viaţă mai bună nu ne poate fi de niciun folos fără dreapta credinţă, şi nici dreapta credinţă fără fap­tele mântuitoare nu ne poate face vrednici de a vedea faţa lui Dumnezeu. De aceea, să le unim şi să devenim desă­vârşiţi, făr de nicio prihană! Credinţa ne poate mântui nu­mai atunci când este unită cu faptele mântuitoare şi când se face cunoscută prin acestea, insuflate de dragostea lui Dumnezeu.” în acord cu cele de mai sus, este foarte clar chipul evanghelic în care Sava a rezolvat pentru poporul sârb două probleme cruciale, care au preocupat şi sfâşiat creştinismul apusean secole de-a rândul. Şi anume, mai întâi, care ar trebui să fie legătura dintre Biserică şi stat; apoi, dacă mântuirea vine prin credinţă ori prin fapte.

După ce Vecernia Mare a luat sfârşit, Sava a cerut ca în biserică să rămână doar acei bogomili şi romano-cato­lici care năzuiau să fie reprimiţi în Biserica Ortodoxă. Arhiepiscopul i-a învăţat în chip luminos ce aveau de fă­cut. Mai întâi, le-a cerut bogomililor să-şi condamne erezia şi apoi să devină catehumeni pregătiţi pentru

178

Sfântul Botez. Romano-catolicilor, care fuseseră deja bo­tezaţi, le-a cerut mai întâi să-şi condamne ereziile şi apoi să rostească cu voce tare Crezul ortodox al primelor două Sinoade Ecumenice, fără Filioque, după care aceştia au fost unşi cu Sfântul Mir. în felul acesta, cu toţii, au fost reprimiţi în Biserica Ortodoxă cea strămoşească. Sava i-a povăţuit şi pe toţi episcopii ca, în eparhiile lor, să urme­ze aceeaşi rânduială pe care au văzut-o plinită la Jicea cu cei convertiţi de la cele două erezii.

în ziua următoare, duminică, după o slujbă de mul­ţumire săvârşită în biserica mare, adunarea de la Jicea s-a încheiat. Domnitorul şi suita sa şi-au luat rămas bun şi, cu binecuvântarea arhiepiscopului, au plecat salutaţi de strigătele poporului: „Mulţi ani Domnitorului Ştefan!”

Sava, în loc să-şi îngăduie un necesar şi binemeritat răgaz pentru odihnă, a urcat în micul paraclis din turn ca să-I mulţumească şi mai mult lui Dumnezeu pentru tot ceea ce săvârşise. Şi-a scos strălucitoarele veşminte arhiereşti, care îi erau dragi numai pentru că înfăţişau slava lui Hristos, Arhiereul Cel veşnic, după care s-a îm­brăcat în veşmântul aspru al unui simplu monah şi s-a plecat înaintea Domnului. Se afla, iarăşi, de unul singur, înaintea Celui-nemărginit-şi-veşnic-de-faţă. Doar aşa se simţea întru ale sale, luminat şi viu. şi în vreme ce nobiliii sârbi şi poporul mergeau la casele lor şi răspândeau faima sa, de cel dintâi dintre ei înaintea Domnului, Sava, cu cea mai adâncă umilinţă, îi grăia Dumnezeului Cel veşnic: „Eu sunt vierme şi nu om.”

179

FURTUNĂ DIN TOATE PĂRŢILE

La popoarele ortodoxe din Balcani, s-a păstrat din vechi­me obiceiul ca, atunci când un om nevoiaş începea să-şi ridice o casă, toţi vecinii să-i sară în ajutor, prin muncă, bani ori materiale. Când toate erau gata, şi ei se împăr­tăşeau alături de vecinul lor din bucuria lui. Din păcate, în lunga istorie, mai găsim uneori şi domnitori creştini bogaţi care gustau bucurie din distrugerea a ceea ce ve­cinul lor, „fratele lor în Hristos,” a înfăptuit.

Evenimentele de la Jicea, prin care se pusese o teme­lie tare unei patrii independente a poporului sârb şi bu­năstării lui spirituale şi naţionale fireşti, au stârnit în ve­cinătate o furtună de invidie şi mânie. Cele mai aprige împotriviri au venit din partea regelui maghiar, Andrei al II-lea, şi a Arhiepiscopului de Ohrida, Dimitrie Homaţian.⁵⁷ Asan al II-lea, împăratul bulgar, ginerele lui

⁵⁷ Ohrida a fost sediul unei Arhiepiscopii începând din vremea lui Samuel (+1014), un mare ţar slav al Macedoniei. împăratul grec, Vasile, i-a retras pe macedoneni, a anulat independenţa Arhiepiscopiei de Ohrida şi a pus-o sub ascultarea Patriarhului din Constantinopol. Nedesfiinţându-i caracterul slav a făcut din aceasta un centru de misionarism pentru popoarele slave.

180

Andrei, nu făcuse nicio mişcare, deşi era foarte nemulţu­mit de cele petrecute. împăratul latin de Constantinopol era furios pe noul regat, dar la vremea aceea nu putea face prea mare lucru. Papa Calist al II-lea a contracarat repede printr-o epistolă trimisă Arhiepiscopului de Bar, încredinţându-i acestui prelat deplina autoritate asupra tuturor bisericilor de la ţărmul mării, în Serbia, Bosnia şi Travunia. Şi nu doar asupra celor romano-catolice, dar şi asupra celor ortodoxe: „tam Latinorum quam Graecorum sive Sclavorum.”⁵⁸

Theodor Anghelos, puternicul domnitor al Epirului şi Albaniei, a primit veştile despre cele întâmplate la Jicea aparent fără prea mare îngrijorare, căci pe atunci era prins cu pregătirile pentru o acţiune în altă direcţie şi nu dorea să-şi strice legăturile prieteneşti cu Ştefan. Şi poate şi pentru faptul că fratele său, Manuel, era căsătorit cu o prinţesă sârbă, Komnina. Personal însă îl avea pe Homaţian mai la inimă, căci plănuia în curând să fie uns împărat de acesta.

Regele maghiar Andrei al II-lea era şi domnitorul ti­tular al Serbiei, un titlu fără acoperire, care fusese acor­dat regilor Ungariei de către papă. El nu dorea să renunţe

Din păcate, la puţină vreme după moartea acestuia, în anul 1025, biserica din Ohrida s-a preschimbat într-una grecească exclusiv, cu o atitudine anti-slavonă.

⁵⁸ Bar este un orăşel din Muntenegru. Episcopii romano-catolici din acel loc obişnuiau să se auto-numească „Primas Serbiae.” Acum a mai rămas acolo o dioceză foarte mică, alcătuită în cea mai mare parte din albanezi.

181

ia acest titlu, şi nici altcuiva nu-i dădea voie să-l poarte. Cu puţin înainte se întorsese fără glorie dintr-o cruciadă în Palestina. Pierderea şi a acestui titlu însemna o nouă lovitură pentru mândria lui. De aceea, nu doar că s-a îm­potrivit prin cuvinte nedemne de un rege, dar i-a şi de­clarat război noului domnitor al Serbiei. Ştefan a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să evite războiul, dar fără iz­bândă. L-a rugat atunci pe Sava să meargă şi să încerce o împăciuire cu regele maghiar. Sava a primit şi a pornit numaidecât la drum. Potrivit tradiţiei, l-a întâlnit pe Regele Andrei în ţinutul Bacika, în locul unde avea să fie înălţată mai târziu Mănăstirea Kovili a Sfinţilor Arhangheli.⁵⁹ Andrei l-a primit pe Sava cu cinste. După aceea, precum făcuse şi cu Strez, Sava a început a grăi în duh evanghelic, amintindu-i regelui învăţătura lui Hristos: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” Luca 6, 31 şi altele asemenea. Dar pe când discutau ei acestea, Andrei s-a înfuriat şi a înce­put a-l defăima pe Ştefan. Tăcut, Sava a înălţat mai multe rugăciuni spre a potoli furtuna. Şi Dumnezeu l-a ajutat cu adevărat, aşa cum îl ajutase şi pe Prorocul Samuel. cf. 1 Regi 12,16-18

Iată chipul misterios în care s-a petrecut aceasta: Sava şi însoţitorii săi s-au aşezat la o oarecare depărtare de

⁵⁹ Mănăstirea Kovili este aşezată în satul cu acelaşi nume din regiunea sârbească Bacika, pe malul drept al Dunării. înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, a găzduit o obşte de pa­truzeci de monahii.

182

tabăra ungurească, sub un cort. Arşiţa verii era pârjolitoare. Din tabăra regelui, sârbii primeau în fiecare zi mâncare şi vin. într-una din zile, din pricina căldurii, Sava a trimis pe unul de-ai săi la rege să-i ceară nişte gheaţă. Dar regele nu a avut de unde să găsească gheaţă. La rugăciunile lui Sava pline de credinţă, Domnul a fă­cut să cadă, în chip minunat, multă grindină în jurul cor­tului lor. Sava a umplut un platou şi l-a trimis regelui cu acest cuvânt: „Ţi-am cerut, o, rege, să îmi dai gheaţă, şi nu ai avut de unde. Pentru aceea, L-am rugat pe Ziditor, Care pe toate le are dintru ale Sale şi pe toate le poate face. şi iată, El mi-a dat-o iar acum ţi-o trimit ţie.” Peste măsură de uimit, Regele Andrei şi-a schimbat pornirea şi a venit deîndată la cortul sârbesc, s-a plecat înaintea lui Sava, l-a numit „părintele meu duhovnicesc,” şi i-a cerut iertare pentru cuvintele necugetate. Mai multe zile la rând, regele a şezut la picioarele lui Sava, ascultându-i învăţăturile duhovniceşti. în cele din urmă şi-a arătat chiar şi dorinţa de a deveni ortodox, iar Sava i-a împlinit cererea. La despărţire, Regele Andrei i-a oferit lui Sava multe daruri, unele pentru el şi altele pentru Domnitorul Ştefan, spunând: „Du-i lui Ştefan, fratele tău şi al meu, salutările mele şi iubirea mea sinceră!” Ba i-a mai dat şi o gardă de onoare pentru a-l însoţi până la graniţa de pe Dunăre. în acest chip l-a ajutat Dumnezeu pe Sava să li­niştească furtuna care ameninţa Serbia dinspre nord.

Furtuna din sud fusese dezlănţuită de Homaţian, ar­hiepiscopul Ohridei. Acesta i-a trimis „monahului” Sava

183

o epistolă, prin Ioan, episcopul de Skopie. în acea epis­tolă, Homaţian îl acuza pe Sava de încălcarea canoanelor Bisericii, a voturilor monahale şi a disciplinei morale. După părerea lui, fusese necanonică cererea autocefaliei Bisericii Sârbe de la Niceea, iar nu de la Ohrida. De ase­menea, necanonică ar fi fost şi întronizarea lui ca arhie­piscop mai înainte de a fi fost hirotonit întru episcop. Ba şi mijlocirile lui pe lângă domnitorii şi regii străini, în treburi militare şi diplomatice, ar fi fost necanonice. Lipsită de morală ar fi fost îndepărtarea lui de viaţa pust­nicească din Sfântul Munte şi înscăunarea sa ca întâistătător al Bisericii. După Homaţian, nepotrivite ar fi fost şi vieţuirea sa în mijlocul ispitelor lumeşti, încălecarea pe cai de rasă, participarea la ospeţele îmbelşugate dim­preună cu nobilii şi altele asemenea. Afară de această epistolă plină de mustrări pentru Sava, Arhiepiscopul Ohridei a mai trimis încă două mesaje de protest patri­arhului ecumenic de Niceea, mai întâi lui Manuel, în anul 1220, şi apoi lui Gherman, în 1222.

Patriarhii au primit toate învinuirile netulburându-se, oricât de grave vor fi părut ele, şi le-au trecut cu vederea. Aceasta, pentru că cunoşteau foarte bine canoa­nele şi rânduiala Bisericii. Sava mersese la Niceea şi nu la Ohrida, deoarece însuşi Arhiepiscopul de Ohrida se afla sub înalta autoritate a Patriarhului de Constantinopol, care pe vremea aceea trăia exilat la Niceea. El fusese hi­rotonit întru episcop din călugăr, fiindcă aşa se obişnuia în Biserica Ortodoxă. Chiar şi unii mireni au fost

184

înscăunaţi ca arhiepiscopi şi patriarhi (precum Ambrozie, Nectarie, Fotie). De asemenea, mulţi patriarhi şi papi, înaintea lui Sava şi după el, au mijlocit pe lângă domni­tori străini pentru a preîntâmpina războaie şi masacre între popoarele creştine. De nevoie, arhiepiscopul sârb a fost constrâns să-şi croiască drumul vieţii alături de toţi aceşti oameni, precum au făcut şi apostolii, dar ducând în taină o viaţă de aspră nevoinţă. Pe lângă toate acestea, erau bine cunoscute caracterul şi sfinţenia vieţii sale, din Ungaria şi până la Niceea. Iată de ce, învinuirile lui Homaţian erau socotite fără temei şi neavenite.⁶⁰

60 în felul acesta, vijelia s-a potolit, primejdia a trecut, iar Sava şi-a continuat lucrarea sa ziditoare. Mulţumită lui, Biserica Sârbă şi regatul sârb stăteau acum întărite şi în siguranţă, sub unica ocrotire a lui Hristos Atotţiitorul.

După vreo zece ani de la aceste întâmplări, Homaţian, într-o epistolă către Patriarhul Gherman, îi lăuda îndelung pe sârbi ca „un popor osebit prin evlavie, prin vieţuire evanghelică şi prin toate virtuţile ştiute.” Cu toate acestea, el nu pomenise şi faptul că toate cele de mai sus se datorau trudei lui Sava de zece ani. (V. Markovich, p. 90)

185

CELE DIN URMĂ ZILE ALE DOMNITORULUI ŞTEFAN

înţelepciunea unui creştin se vădeşte prin trezvia cu pri­vire la apropierea morţii şi prin pregătirea lui pentru via­ţa viitoare. Căci „oamenilor le este rânduit ca o singură dată să moară, după care e Judecata” Evrei 9,27 şi, din pricina acesteia, îndreptăţită este pregătirea, atâta vreme cât ne mai aflăm dincoace de pragul morţii. Cu adevărat, noi nu moţăim ca într-un vis plăsmuit din falsa învăţă­tură a reîncarnării, adică învăţătura despre mai multe morţi şi mai multe vieţi, ci, dimpotrivă, suntem încredin­ţaţi de aspra realitate a unei singure vieţi şi a unei singu­re morţi pe pământ, „după care este Judecata.” Aceasta este chiar învăţătura lui Hristos Domnul, cf. Luca 16, 19-31 Şi potrivit acesteia, creştinii sunt îndemnaţi să îm­plinească lucruri măreţe şi făr de-asemănare în istoria neamului omenesc. Vremea vieţii noastre pământeşti este unica noastră şansă. Filosofii cei păgâni obişnuiau a spu­ne: „Astăzi să ne veselim, căci mâine vom muri!” Dar un creştin ar putea grăi: „Astăzi să lucrăm, căci mâine vom fi judecaţi!”⁶¹

⁶¹ Chiar şi ţarul Duşan, cel mai viteaz din neamul Nemanizilor, pe când se afla pe culmea gloriei sale cugeta la moarte. Acesta scria: „Gândul la ceasul amar al morţii, la clipa aflării faţă către faţă cu Hristos Domnul, l-am avut de-a pururea în minte.” (S. Novakovich, Zakonski Spomenici, p. 472) Atitudinea aceasta în faţa morţii nu se întâlnea doar în epoca medievală, ci ea este felul de a fi al creştinilor dintotdeauna.

186

Mereu cu gândul la moarte, cei doi fraţi, Sava şi Ştefan, îşi petreceau zilele împodobindu-le cu fapte bune. Ştefan se făcuse următor al pildei tatălui lor şi, mai vâr­tos, al fratelui său. Evlavia lui pentru Sava creştea de la o zi la alta, văzând măreţele lui fapte duhovniceşti, neo­bosita sa lucrare, cutezanţa lui în faţa morţii şi străduin­ţele întru pregătirea pentru trecerea la cele veşnice. Şi cu cât îmbătrânea, cu atât mai mult Ştefan urma modelul monahicesc al fratelui său. După încoronarea sa la Jicea şi după potolirea furtunilor ce i-au urmat, „Domnitorul dreptcredincios a avut pace din toate părţile, a trăit feri­cit şi L-a preaslăvit pe Dumnezeu.”

Aşa cum în vreme de război fusese un viteaz, tot aşa, în timp de pace, era un învăţăcel râvnitor, un prieten şi un binefăcător cu inima largă, un foarte iscusit scriitor, un fermecător om de dialog, un bărbat modest şi cu frică de Dumnezeu. Mai presus de toată pacea şi fericirea lui, cugeta la clipa morţii şi la Judecată, după cum şi Sava o făcea. Şi nu avea cum să nu facă aceasta, zărind acele plă­cuţe de pe uşile monahilor de la Studeniţa, pe care scria: „Aminteşte-ţi de ceasul morţii şi niciodată nu vei păcă­tui!” îi erau dragi monahii, nu doar pentru că şi Sava era monah, ci pentru gândul lor statornic la moarte şi pentru

187

pregătirile pentru viaţa cea veşnică. El însuşi tânjea să ajungă monah. Şi de ce nu? Părintele său şi Sava nu de­veniseră şi ei monahi? şi oare, Anastasia, mama lui, nu adormise ca monahie? Până şi fratele lor mai mare, Vukan, depusese voturile monahale, adormind ca mo­nahul Theodosie şi fiind înmormântat la Studeniţa lângă Sfântul Simeon. Probabil că Sava, primul călugărit din familia lor, le arătase ce înseamnă monahismul. Celor care depun voturile monahale le sunt iertate multe pă­cate şi Dumnezeu le reînnoieşte harul, spre a se putea pregăti cu mai multă grijă pentru viaţa viitoare.

Domnitorul Ştefan era de acum înaintat în vârstă.

Trecuse de şaizeci de ani, era văduv, şi adeseori încercat prin multe boli. Iată de ce l-a rugat pe Sava să-l tundă monah. Dar Sava l-a tot amânat. Ştefan a stăruit, şi iarăşi a fost amânat. Odată, aflându-se Ştefan foarte bolnav, a trimis o solie ca să-l aducă pe Sava. Venind, acesta l-a tă­măduit cu ajutorul rugăciunilor, dar nu l-a făcut monah, chiar dacă Ştefan îi mărturisise că ar vrea mai bine să devină monah decât să mai trăiască. Tainice sunt pricinile pentru care Sava nu a voit să împlinească rugămintea fratelui său. Este posibil ca prin aceasta să fi urmărit o amânare a schimbării domnului. Totuşi, în toamna ace­luiaşi an, Sava a primit vestea că Ştefan se afla pe moar­te. în mare grabă a încălecat şi a plecat din Jicea. Aproape de capitală, a întâlnit un mic grup de soli care i-au spus că Ştefan murise deja. I-au mai zis şi că ultimele cuvinte ale domnitorului au fost: „Sava! Sava!” Cu puţin înainte

188

de a răposa, spuneau solii, dregătorii ţării s-au adunat în jurul patului domnitorului muribund şi l-au întrebat care dintre cei patru fii ai săi să îi urmeze la tron. Sleit de pu­teri, Ştefan le-a răspuns: „Ţara nu este a mea, ci a fratelui meu. Întrebaţi-l pe Sava!”

Aflând acestea, Sava, cu toate mijloacele sale duhov­niceşti, a purces de îndată la luptă împotriva morţii fra­telui său. în mare taină îl ruga pe Dumnezeu să-l retrezească la viaţă pe Ştefan, nu ca să trăiască mai mult, ci spre a-l face monah. „Porunceşte îngerului Tău, Doamne,” se ruga el, „să întoarcă sufletul robului Tău, fratele meu, ca să mai trăiască doar până la apusul acestei zile, pen­tru ca eu să-l pot tunde în îngerescul chip al monahilor, după cum mult şi-a dorit!” Venind în camera unde zăcea trupul fratelui său, Sava şi-a pus mâna dreaptă pe piep­tul său, deasupra inimii, şi cu degetele lui, în numele Sfintei Treimi, a făcut semnul sfintei cruci. Apoi, a strigat: „Ridică-te, domnul meu, şi grăieşte!” Ştefan şi-a deschis ochii, a luat mâna lui Sava şi a sărutat-o. Apoi s-a ridicat şi a început a vorbi. îndată, Sava l-a luat de mână pe Radoslav, fiul cel mai mare al lui Ştefan, şi l-a adus înaintea domnitorului spre a-l proclama urmaş al său. Atunci, regele a spus: „Eu îi dau sceptrul meu de dom­nitor, tu dă-i binecuvântarea ta!” Apoi, Sava l-a îmbrăcat pe Ştefan în haine monahiceşti şi i-a pus nume nou. Regele Ştefan era acum Simon monahul. Spre lăsarea se­rii, Ştefan, adică, monahul Simon plecându-şi capul la pieptul lui Sava „şi-a dat duhul în pace.” Aşa sfârşitu-s-a

189

viaţa pământească a unui mare domnitor creştin, a unui mare sfânt, în ziua de 24 septembrie 1228.

Trupul fostului domnitor a fost dus în procesiune de la Ras la Studeniţa şi înmormântat acolo, aproape de cel al Sfântului Simeon. îndată după aceasta, Sava a împăr­ţit milostenie săracilor pentru odihna sufletului iubitului său frate, cel dintâi domnitor încoronat, care adormise ca monahul Simon.

190

CEL DINTÂI PELERINAJ

Sava nu l-a jelit prea mult pe fratele său adormit. Şi atât cât a făcut-o ştiind bine că acesta trăieşte în veşnicie nu avea legătură cu moartea lui, ci cu faptul despărţirii de un asemenea vrednic şi puternic susţinător al planu­rilor sale de a face din sârbi un popor sfânt al lui Dumnezeu.

După cuvenita înmormântare a Domnitorului Ştefan, Sava l-a chemat la Jicea pe fiul cel mai mare al domnului, Radoslav, spre a fi încoronat. în biserica mare s-a deschis o nouă uşă prin care să intre noul domnitor. Venind, Radoslav a păşit în biserică prin uşa cea nouă unde a fost primit cu multă dragoste de unchiul său. Sava l-a povă­ţuit să urmeze pildele bunicului şi ale tatălui său, l-a pus să jure că va fi în credinţă şi faptă un adevărat creştin or­todox şi l-a încoronat oferindu-i o coroană domnească în prezenţa întregii nobilimi sârbeşti şi a unei mari mulţimi de popor. După încoronare, Domnitorul Radoslav a ieşit prin uşa cea nouă pe care intrase, după care aceasta a fost închisă pentru totdeauna. înţelesul simbolic al acestora era următorul: jurământul domnitorului înaintea Domnului

191

rămânea spre pomenire în Biserică, fără ca să poată fi vreodată retras ori încălcat.

La puţină vreme după acestea, Sava a început a se îngriji pentru un pelerinaj în Ţara Sfântă. Era o mai ve­che dorinţă de-a lui. Acum, după ce rânduise Serbiei un nou şi legitim domn şi văzuse întărite pacea şi înţelege­rea, socotea că a venit vremea împlinirii evlaviosului său gând. Domnitorul Radoslav dimpreună cu toţi dregătorii lui şi cu toţi episcopii l-au rugat să nu-i părăsească. Se temeau foarte din pricina faptului că Sava ar fi putut să nu se mai întoarcă. El i-a îmbărbătat, i-a binecuvântat şi a pornit călare până la ţărmul Adriaticii, unde domnea nepotul său, Marele Jupan Gheorghe, fiul lui Vukan. Gheorghe i-a pregătit unchiului său o corabie la Budva. Binecuvântând tot poporul de faţă, Sava s-a urcat în co­rabie, îndreptându-şi mintea către Ierusalim.

Dar iată că în acel timp avea loc a şasea cruciadă sub conducerea marelui împărat german, Frederic al II-lea, nepot al lui Frederic Barbarosa, un prieten de-al lui Nemania. Frederic al II-lea era un războinic neînfricat şi un diplomat iscusit. A fost „singurul dintre cruciaţi care, în loc de binecuvântarea papei, a fost anatemizat.” Cu toate acestea, doar el a reuşit să asigure libertatea Ierusalimului şi a Ţării Sfinte, fără să verse nicio picătu­ră de sânge, prin încheierea unui tratat cu sultanul arab pentru cincisprezece ani. în aceste împrejurări, Sava a putut ajunge nestânjenit la Ierusalim şi în restul Ţării Sfinte. în Ierusalim, Sava a fost primit cu dragoste

192

frăţească de patriarhul Athanasie. Acesta le-a oferit găz­duire lui Sava şi însoţitorilor săi, în propria-i casă, pe toa­tă durata rămânerii lor în Oraşul Sfânt.

în Biserica învierii, Sava a săvârşit Sfânta Liturghie, dimpreună cu patriarhul uneori, iar alteori singur. A ur­cat pe Sion, unde Domnul mâncase ultima cină şi unde le spălase picioarele ucenicilor. Apoi a coborât spre Ghetsimani, unde Iisus, războit de gândul morţii, înălţa­se rugăciuni Părintelui Său ceresc. Şi în acelaşi crâng de măslini, Sava, cu inima străpunsă de întristare, s-a plecat la pământ şi L-a preaslăvit pe întristatul Mântuitor al lu­mii. I-a urmat Domnului, Care fusese vândut şi legat, la casa lui Caiafa, unde Cel-Drept a fost judecat de duşma­nii dreptăţii, îmbrâncit, lovit şi scuipat în faţă. L-a urmat la Pretoriu, unde procuratorul Pilat, deşi L-a declarat fără vină, le-a îngăduit soldaţilor săi să-L batjocorească, să-L biciuiască, iar mai apoi să-L răstignească. Sava a urcat pe Drumul Crucii, „Via Dolorosa,” până sus la Golgota. Acolo, căzând în faţa Sfintei Cruci, a stropit pământul cu lacrimi fierbinţi.

Apoi, coborând, a intrat în mormânt unde a văzut cu ochii duhovniceşti trupul neînsufleţit al lui Hristos şi sufletul Acestuia în străfundurile iadului. A cugetat în duh şi la slăvita Sa înviere, la albul cel strălucitor al îngerilor, precum şi la înfricoşata bucurie a femeilor mironosiţe. Urcat-a apoi pe Muntele Măslinilor până la locul unde Domnul înviat Se înălţase la cer, înconjurat de sfinţii în­geri, aşa cum adeveriseră apostolii. în chip duhovnicesc,

193

Sava a trăit puternic întreg momentul acela, auzind cutremurătoarea profeţie a îngerilor: „Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va şi veni, cum L-aţi văzut voi mergând la cer.” Faptele Apostolilor 1, 11 Ca şi cum ar fi fost laolaltă cu apostolii, Sava privea cum Hristos Se înălţă biruitor la sfârşitul misiunii Sale, fericit el însuşi că închinase minunata mănăstire Jicea sărbătorii înălţării Domnului.

Cutremurat până în adâncul inimii sale, Sava a urcat din cea mai înspăimântătoare şi batjocoritoare prăpastie a patimilor lui Hristos până la cel mai înalt vârf al biru­inţei Sale. Plin de bucurie mare, s-a întors de la locul înălţării la sfântul altar al învierii. Fără a se preda cu to­tul cugetării şi vederii duhovniceşti, sfântul nostru şi-a arătat şi de această dată firescul său simţ practic. Căuta orice prilej spre a-şi putea lucra milostenia ori pentru a împlini ceva de folos, în numele Domnului. Şi Acesta i-a răspuns după gândul său, o dată la Acra şi altă dată la Ierusalim. Pe vremea cruciadelor de mai înainte, latinii luaseră cu forţa Mănăstirea ortodoxă Sfântul Gheorghe din Acra, care fusese închinată Mănăstirii Sfântului Sava cel Sfinţit, locaş unde de veacuri erau găzduiţi pelerinii. Sava a răscumpărat de îndată mănăstirea de la latini şi a întors-o adevăraţilor ei stăpâni. Urmarea acestei fapte pline de bunăvoinţă din partea lui Sava faţă de mănăsti­rea întemeiată de cel al cărui nume îl purta a fost că, de atunci, călugării din acel sfânt locaş i-au primit cu iubire frăţească pe toţi pelerinii sârbi.

194

Domnul a mai răspuns o dată rugăciunii lui Sava. Musulmanii aveau în proprietatea lor casa cu foişorul în care Iisus Hristos mâncase dimpreună cu ucenicii ulti­mul Său Paşti. Sava era foarte tulburat şi întristat pentru faptul că unul dintre cele mai sfinte locuri creştine se afla în mâinile necreştinilor. Făcând sfat cu patriarhul, a cum­părat acea casă pe loc în schimbul unei sume mari de aur, trecând-o în proprietatea Bisericii Ortodoxe Sârbe.

După ce a zăbovit destul de multă vreme în Oraşul Sfânt, Sava i-a cerut patriarhului îngăduinţa şi binecu­vântarea pentru a merge mai departe şi la celelalte bise­rici, mănăstiri şi locuri sfinte din Palestina. Patriarhul i-a dat cu mare drag o scrisoare de liberă trecere şi i-a urat drum bun. Cu acest înscris în mâinile sale, sfântul nostru a lăsat repede în urmă zidurile Ierusalimului.

195

PE URMELE ÎNVĂŢĂTORULUI SĂU

Dacă te duci în Palestina, în pelerinaj, cu nădejdea că vei vedea privelişti frumoase, vei fi dezamăgit. Peisaje mult mai frumoase poţi găsi în America, în Elveţia sau în Balcani. în Palestina, nimic nu te uimeşte, nimic nu ţi se pare ieşit din comun. Cu toate acestea, este locul cel mai atrăgător de pe pământ datorită Lui, care a fost socotit „plăcut în frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor.” Psalmi 44, 2 Personalitatea lui Hristos face acest loc deosebit de frumos şi de atrăgător. Celelalte contează mai puţin.

Pe vremea lui Sava, Ţara Sfântă era plină de ruine şi de jale. Cinci cruciade trecuseră peste ea. Şi cu greu s-ar putea spune cine i-a lăsat cele mai adânci răni pe chip sau cine a pângărit-o mai mult; adepţii semilunii sau cei ai Crucii. Sava nu s-a lăsat multă vreme dus cu gândul la frumuseţea Serbiei natale şi nici n-a zăbovit în el mâh­nirea prilejuită de trista pustiire a patriei Mântuitorului său. Privea doar către Mântuitorul, dornic să-L slăvească la fiecare pas unde găsea o amintire de-a Lui. Adevărata dragoste nu caută la forme şi culori.

196

în Betleem, Sava a coborât în peştera în care Iisus S-a născut din Sfânta Fecioară. în Nazaret, a vizitat casa în care Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Maria că fusese aleasă de către Dumnezeu să-L nască pe împăratul tutu­ror împăraţilor. A urcat pe Tabor, acolo unde Hristos Şi-a arătat dumnezeirea prin Schimbarea la Faţă. S-a dus în Cana, acolo unde El, la o nuntă, a prefăcut apa în vin, „început al minunilor” Sale. De acolo, a plecat spre Marea Galileii pe care şi în jurul căreia Şi-a rostit învăţăturile Sale cele noi şi unde a făptuit minuni uimitoare.

S-a dus apoi în josul Iordanului, la Bethabara, unde Sfântul Ioan Botezătorul L-a botezat pe El. A trecut râul pentru a vedea pustia aspră în care Ioan Botezătorul a vieţuit vreme de treizeci de ani şi unde, mai târziu, o sârboaică tânără, Sveta Petka,⁶² s-a nevoit alţi treizeci de ani asemenea „leului deşertului.” A vizitat mănăstirile Sfântului Ioan şi a Sfântului Gherasim, după care s-a dus prin Ierihon la Muntele Carantania, unde Iisus, după Botez, a fost ispitit de satana. Acolo, într-o mănăstire grecească, Sfântul Altar a fost ridicat chiar pe stânca unde, potrivit tradiţiei, petrecuse Iisus în post vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, de-a lungul ispi­tirilor Sale. Pe acel Sfânt Altar a săvârşit Sava Sfânta Liturghie.

⁶² Sfânta Parascheva a trăit în secolul al XI-lea, cu o sută cinci­zeci de ani mai înainte de Sfântul Sava. Sfintele sale moaşte au fost luate şi duse de către voievodul român, Radu, de la Belgrad la Iaşi, în Ţara Românească, unde poposesc şi azi în biserica închinată ei.

197

Apoi a trecut pe la peşterile din jurul Mării Moarte pentru a-i vedea pe pustnicii creştini şi pentru a sta de vorbă cu ei. îndrăgindu-i dintotdeauna pe aceştia, era dornic să înveţe de la ei. Le-a oferit daruri bogate, cerându-le stăruitor să-l pomenească în rugăciunile lor, ase­menea şi pe răposatul Domnitor Ştefan dimpreună cu toţi cei vii şi adormiţi ai turmei sale duhovniceşti. Apoi, pe drumul de la Ierihon la Ierusalim, a trecut pe la ma­rea mănăstire a Sfinţilor Eftimie şi Theoctist, pe la cea a Hozeviţilor şi a Sfântului Hariton, pretutindeni arătându-se dornic de a deprinde câte ceva de folos şi gata de a ajuta prin milostenii. în Betania, a vizitat casa lui Lazăr cu care Domnul a săvârşit cea mai mare dintre minunile Sale, înviindu-l din morţi la patru zile de la adormirea şi înmormântarea sa. Spre final, a poposit mai mult la ves­tita Mănăstire a Sfântului Sava cel Sfinţit mar Saba.⁶³

în acest loc binecuvântat, sfântul nostru a fost primit cu multă evlavie, date fiind cele arătate deja, dar şi da­torită unei vechi proorocii care se mai păstra vie printre călugării de acolo. Profeţia aşa a fost: când MarSaba, întemeietorul mănăstirii, se apropia de plecarea lui din această lume, le-a spus fraţilor din obşte că peste mai

⁶³ Sfântul Sava cel Sfinţit sau Mar Saba a fost întemeietorul mănăstirii de la râul Cedrilor, aşezată la trei ore de mers de Ierusalim. Acesta a fost un mare apărător al Ortodoxiei împo­triva ereziilor vremii sale dimpreună cu Sfântul Theodosie. A alcătuit o rânduială (Typicon) pentru rugătorii şi slujbele din mănăstirile ortodoxe, numit Tipiconul ierusalimitean. A ador­mit în ziua de 5 decembrie a anului 532.

198

multă vreme va sosi la mănăstirea lor un mare arhiepi­scop, dintr-o ţară apuseană, om al lui Dumnezeu, care-i va purta numele. Acestuia i-a lăsat, prin testament, toia­gul său numit Pateriţa şi două preţioase icoane⁶⁴ ale Maicii Domnului pentru a-i fi date oricând ar sosi. în vremea aceea, monahii l-au recunoscut în persoana arhi­episcopului sârb pe bărbatul despre care le vorbise Sfântul Sava cel Sfinţit. Şi, ca urmare, i-au adus toiagul şi cele două icoane.⁶⁵

Spre bucuria sa, Patriarhul Athanasie a aflat mai mul­te veşti despre Sava, din toate locurile sfinte pe care le-a vizitat, despre slujbele pline de har săvârşite de el, despre înţelepciunea şi despre milosteniile sale. De aceea, la re­venirea sa în Ierusalim, l-a întâmpinat cu multă recunoş­tinţă, îmbrăţişându-l. Iată cum, pentru bunul nume al lui Sava, şi numele Serbiei şi al sârbilor au devenit cunoscute în toată Ţara Sfântă! în scurtă vreme, Sava s-a pregătit

⁶⁴ Una dintre cele două icoane se numea „Maica Domnului cu trei mâini” (Troieruciţa), iar cealaltă „Maica Domnului care alăptează” (Slastopitatelniţa). Istoria celei dintâi se leagă de Sfântul Ioan Damaschin (+ 4 decembrie 776), care a vieţuit în această mănăstire după ce a lepădat dregătoria de vizir al sul­tanului din Damasc. Prin rugăciunile sale către Maica Domnului, mâna lui tăiată i-a fost prinsă la loc. în chip de re­cunoştinţă, i-a pus Maicii Domnului, în icoană, o a treia mână din argint. Icoana Maica Domnului cu trei mâini se află încă la Hilandar. Originea celeilalte icoane nu este cunoscută. Sava a aşezat-o în Isposniţa sa din Kareia, unde se găseşte şi acum.

65 Printre alte daruri, împăratul Ioan Vataţes i-a mai oferit lui Sava o părticică din lemnul Sfintei Cruci, pe care Mântuitorul a fost răstignit. Această sfântă relicvă se mai păstrează şi azi la Hilandar.

199

de plecare. L-a rugat pe patriarh să-i pomenească pe el şi pe sârbii săi în rugăciunile sale din Sfântul Mormânt, a lăsat şi a primit daruri, după care a pornit la drum. în Acra a poposit la Mănăstirea Sfântului Gheorghe până a găsit o corabie spre Asia Mică. Dorea să treacă iarăşi pe la împărat şi pe la patriarhul de la Niceea.

Theodor Lascaris şi Patriarhul Manuel nu mai erau printre cei vii. Noul împărat era ginerele lui Theodor, Ioan Vataţes, iar noul patriarh era Gherman. Amândoi şi-au adus aminte de Sava de la prima sa vizită în Niceea şi la înaintaşii lor, iar mai târziu, auziseră multe despre el de la Apus şi de la Răsărit. Ei l-au primit pe Sava ca pe un vechi prieten şi ca pe un bărbat sfânt şi, preţ de multe zile, s-au folosit de povestirile sale despre Ţara Sfântă. Dimpreună cu patriarhul şi cu alţi slujitori greci, Sava a săvârşit Sfânta Liturghie în străvechile biserici din Niceea, mulţime mare de popor înconjurându-l pentru a primi binecuvântare. Creştinii din Niceea îşi amintiseră cum Sava îi binecuvântase la hirotonia sa întru arhiepiscop iar acum îi căutau binecuvântarea de arhiepiscop pelerin. Chiar împăratul şi împărăteasa l-au rugat, ca pe un om plin de sfinţenie, să-i pomenească în adâncile lui rugă­ciuni. împărăteasa a povestit ce bună părere i-a făcut Sava tatălui ei, Theodor. La rândul său, Sava a grăit despre ne­voia unităţii tuturor popoarelor ortodoxe şi despre împă­carea bizantinilor cu bulgarii. împăratul şi patriarhul s-au plâns de domnitorul Epirului, care a năzuit să ajungă îm­părat al Bizanţului; de Homaţian, arhiepiscopul Ohridei,

200

care a tânjit să fie înscăunat patriarh, precum şi de împăratul bulgarilor, care l-a recunoscut oficial pe papă. La sfârşit, împăratul şi împărăteasa i-au dăruit lui Sava mult aur, spunându-i: „Cunoaştem obişnuinţa ta de a face milostenie săracilor. Ia acest aur, foloseşte-l după cum so­coteşti şi roagă-te şi pentru păcătoşii de noi.”

Şi pentru a-i arăta şi mai multă cinstire, împăratul a poruncit ca una dintre corăbiile sale să-l ducă pe arhiepiscopul sârb la Muntele Athos. A mai poruncit să fie în­soţit şi de un căpitan cu gardă înarmată. Aceasta pentru că, în acele zile, piraţii mişunau pe mare.

După ce a ajuns cu bine în Sfântul Munte, Sava a fost întâmpinat cu mare bucurie de la protos până la monahii de rând, de data aceasta nu doar ca arhiepiscop ieşit din­tre ei, ci şi ca pelerin. Sava a scris o scrisoare de mulţu­mire împăratului Ioan şi patriarhului şi i-a trimis înapoi pe căpitan cu garda lui după ce le-a oferit daruri. Aurul primit de la Niceea l-a împărţit repede, ca din mâna îm­păratului, mănăstirilor nevoiaşe şi pustnicilor, mai adă­ugând şi de la el.

După toate acestea, Sava a plecat la Isposniţa. Acolo, În singurătate, a cugetat la toate cele petrecute şi la im­presiile din timpul pelerinajului, mulţumindu-I lui Dumnezeu din toată inima. La Hilandar găsise toate în rânduială. îmbărbătându-i pe stareţ şi pe fraţi, le-a dat unele poveţe noi izvorâte din trăirile sale din Răsărit. Niciodată nu obosea în a le aminti fraţilor că împărăţia Cerurilor este scopul cel mai înalt al strădaniilor şi

201

nevoinţelor pe care le făceau. în cele din urmă, i-a îmbră­ţişat şi i-a binecuvântat pe toţi cei rămaşi la Hilandar şi în Sfântul Munte înainte de a nu se mai întoarce aici ni­ciodată în viaţa lui pământească.

în Tesalonic a găsit un domnitor nou, ortodox, în lo­cul celui catolic. Era Theodor Anghelos, cel care mai îna­inte fusese domnitorul Epirului, socrul Domnului Radoslav. După ce cucerise de la latini Tesalonicul, Adrianopolul şi Tracia fusese încoronat ca împărat în Tesalonic de către arhiepiscopul Homaţian, potrivnicul lui Sava. Acum nu mai avea nevoie de Homaţian, astfel încât l-a primit pe arhiepiscopul sârb „cu mare ospitali­tate, cu cinste şi cu daruri.” Dimpreună cu mitropolitul Tesalonicului, l-a rugat stăruitor pe Sava ca să-l înduple­ce pe Domnul Radoslav „să trăiască în pace şi iubire cu ei,” ceea ce Sava, ca făcător de pace, a putut să făgăduiască cu uşurinţă. Din partea lui, Sava l-a îndemnat pe încăpăţânatul împărat să renunţe la duşmănia sa faţă de ţarul Bulgariei şi faţă de împăratul de la Niceea. Era un sfat înţelept şi prorocesc pe care, din păcate, Theodor nu l-a luat în seamă, spre propria lui pierzare.

încă o dată, Sava a poposit în Mănăstirea Philocalos, Sfânta Liturghie săvârşind-o la biserica Sfântului Dimitrie, precum şi în alte biserici vestite ale Tesalonicului. însoţit de o gardă de onoare oferită de către împărat, Sava a plecat spre Serbia, unde era mare nevoie de el.

Domnitorul Radoslav l-a întâmpinat pe unchiul său cu mare bucurie şi cu dragostea unui fiu.

202

PĂSTOR şi CONDUCĂTOR

Numai Dumnezeu îi ştie pe nenumăraţii sfinţi, care ră­mân nedescoperiţi oamenilor. Cereasca împărăţie a lui Hristos ar fi trist de mică, dacă ar fi alcătuită doar din acei sfinţi ale căror nume sunt consemnate în calendarul nos­tru. Dumnezeu nu-i arată lumii pe toţi sfinţii Săi, ci numai pe câţiva potrivit nevoilor duhovniceşti ale unui timp sau ale unui popor. Prin minunile acelor puţini sfinţi descoperiţi, Dumnezeu caută să retrezească, să întărească sau să îndreptăţească credinţa oamenilor din diferite ţări şi locuri. Istoria Bisericii Sârbe dovedeşte acest lucru.

Întorcându-se acasă din pelerinajul său, Sava s-a dus deîndată la Studeniţa. S-a grăbit să ajungă la parastasul de un an de zile al fratelui său, Domnul Ştefan. După slujbă, mormântul răposatului domn-călugăr a fost des­chis, iar trupul acestuia a fost găsit întreg şi neputrezit. O mireasmă plăcută ieşea din el. Descoperirea aceasta a pricinuit o mare bucurie în popor. Cu toţii au priceput că o nouă binecuvântare dumnezeiască s-a pogorât peste ţara lor. Şi iată cum Dumnezeu îi îmbogăţise cu un nou sfânt.

203

Sava a înţeles numaidecât ce are de făcut. Fără să mai zăbovească, a strămutat, cu toată cinstirea cuvenită, tru­pul noului sfânt la Jicea. Lui i se potrivea cel mai bine această biserică. De aceea, Sava a socotit că se cuvine ca trupul său să se odihnească acolo. Şi iată cum Domnul Ştefan, care s-a călugărit mai înainte de moartea sa, cu numele de Simon, a devenit după adormirea lui sfântul Simon. Poporul, însă, s-a obişnuit să-l numească până în zilele noastre Sfântul Domn.

în această descoperire, Sava a văzut o nouă dovadă a Harului şi a milostivirii lui Dumnezeu. Cu această foarte puternică încurajare, a pornit iarăşi în lungi călătorii misionare spre propovăduirea Evangheliei, tămăduindu-le rănile sufleteşti celor căzuţi şi aducându-i laolaltă, prin credinţă şi dragoste, pe toţi într-un singur trup sfin­ţit înaintea lui Dumnezeu. în mănăstiri, le înfăţişa vieţu­itorilor felurite rânduieli monahale din Asia şi Palestina, sfătuindu-i să le primească pe acelea mai de folos pentru ei şi mai potrivite pentru ţara lor. Dintru început, gândul său a fost să nu facă din mănăstiri locaşuri în care doar câţiva să-şi lucreze mântuirea, ci aşezăminte pline de hăr­nicie şi de viaţă sfântă, spre pilda norodului.

Pe cei puternici îi învăţa să nu fie asupritori şi plini de sine, ci temători de Dumnezeu, „blânzi, iubitori de oameni, milostivi şi nedeprinşi cu mânia.” Pe cei bogaţi îi prevenea să nu se încreadă prea mult în bogăţiile vremelnice, ci „să se îmbogăţească în fapte bune,” mai ales prin milostenie faţă de cei săraci şi neputincioşi. „Sunteţi

204

plămădiţi din acelaşi lut ca şi ei şi voi trăiţi din mila lui Dumnezeu, ca şi ei,” le grăia Sava. îi învăţa să fie tari în credinţă, bogaţi în iubire, gata de a nu răsplăti răului cu rău, mereu doritori de a-şi împărţi pâinea şi hainele, fără a dispreţul pe careva, oricât de neînsemnat li s-ar părea, în chip deosebit, stăruia asupra a două virtuţi: miloste­nia şi curăţia. Căci în vremea aceea, duhul desfrânării bântuia puternic toate ungherele Europei, chiar şi printre noile popoare slave din Balcani. Sava i-a mustrat aspru pe cei care îşi pângăreau trupurile prin adulter ori prin păcatele împotriva firii.

Adeseori, cu lacrimi în ochi, îi implora pe astfel de păcătoşi să lepede năravurile lor necurate, care aduceau bucurie numai diavolului. „Căci Dumnezeu nu ne-a che­mat la necurăţie, ci la sfinţenie.” I Tesaloniceni 4, 7 în nenumărate rânduri, le cerea sârbilor, bărbaţi şi femei, să păstreze cununia neîntinată şi să nu aibă copii cu altci­neva. Sfânta lui râvnă era să facă din sârbi un popor de sfinţi, potrivit cuvintelor lui Dumnezeu: „Fiţi sfinţi pen­tru că Eu sunt Sfânt.” Leviticul 19,2; 1 Petru 1,16 Dacă Dumnezeu i-a poruncit astfel lui Israel, un popor care ar fi trebuit să se sfinţească prin sângele taurilor, oare nu cu mult mai mult aşteaptă El aceasta de la un popor creştin, prin sângele Fiului Său? Şi poate că Sava cerea prea mult de la un popor care încă mai şovăia între păgânism şi creştinism, pe de o parte, precum şi între Ortodoxie şi erezie, pe cealaltă parte. însă proorocii şi apostolii la fel de mult ceruseră. „Fiţi ca mine,” le scrie Sfântul Pa vel,

205

iar în epistolele sale îi numeşte „sfinţi” pe toţi creştinii. Iar cea ce propovăduia Pavel în primul secol, învăţa ia­răşi Sava în secolul al treisprezecelea.

Şi el ar fi putut să le spună sârbilor: „fiţi ca mine,” pentru că era o strălucitoare pildă prin cuvânt şi faptă. Dar urmând poruncii lui Hristos, de „a face şi a învăţa,” Matei 5,19 el mai întâi lucra şi apoi îi învăţa. Astfel că nimeni nu-l putea învinui de făţărnicie, boala multor în­văţători fără lucrare.⁶⁶

Poporul îşi urma cu bucurie Păstorul şi, lăsând pă­catele, se înnoia. Căci aşa sunt oamenii: dacă le ceri să fie un pic mai buni, ei vor rămâne la fel. Dar dacă le pui îna­intea ochilor un model desăvârşit şi îi rogi să devină de­săvârşiţi, ei vor asculta cu bucurie. Ca de obicei, Sava se trudea mai tare cu cei de viţă nobilă. Poporul, însă, îl urma cu mare bucurie. Şi toţi dimpreună, drepţii şi ne­drepţii, priveau la el duhovnicescul lor conducător „ca la o făclie din care ieşea lumina lui Dumnezeu.”

⁶⁶ Sava era pe deplin conştient de incoerenţa dintre predică şi faptă în Biserica de la Constantinopol şi de la Roma. De aceea, întotdeauna a insistat pe ortopraxie şi ortodoxie. Era neobosit în a-şi îndemna clerul să trăiască viaţă neprihănită. Cea mai bună predică n-ar fi fost de niciun folos, dacă viaţa propovă­duitorului l-ar fi contrazis. Aşa preot, aşa şi predica (Qualis ora­tor, talis oratio).

206

CHIVERNISITORUL

Istoria neamului omenesc le oferă multe lecţii celor care vor să fie învăţăcei şi nu dascăli. Iar una dintre ele spune că este mult mai ostenitor să chiverniseşti decât să aduni. Aceasta se adevereşte nu doar în cazul imperiilor, care s-au născut prin cuceriri, ci şi în cel al oamenilor de ace­laşi sânge, aceeaşi credinţă şi limbă, când ajung să trăias­că laolaltă, într-un stat naţional, după o lungă perioadă de gâlceavă şi dezbinare.

Exemple din zilele noastre care întăresc cele de mai sus sunt Germania, Italia, şi unele mai vechi precum Rusia, Marea Britanie şi Franţa. Greutatea de a păstra unitatea naţională, odată dobândită, a fost dintotdeauna pricinuită de o reacţie centrifugă a unei aristocraţii aro­gante şi egoiste. Marea masă a poporului, dacă nu este îndrumată greşit, se manifestă în chip centripet printr-o inteligenţă instinctivă.

Nemania a reuşit, în ciuda unor mari piedici, să îm­plinească, deşi nu în chip desăvârşit, unirea sârbilor în­tr-un singur stat. Dar, la scurtă vreme după trecerea lui la cele veşnice, statul pe care-l făurise era cât pe ce să se

207

frângă în bucăţi, dacă n-ar fi fost acolo Chivernisitorul lui Dumnezeu. Iar acesta era cel mai tânăr fiu al său, Prinţul Rastko, monahul Sava de mai târziu, ajuns arhi­episcop. Prin minunata sa pricepere duhovnicească, Sava a reuşit să-l strunească pe Vukan, fratele său mai mare, aducându-l la pocăinţă şi la călugărie. L-a povăţuit, după aceea, pe Marele Jupan Ştefan şi înainte şi după ce a fost încoronat domnitor, până la obştescul său sfârşit.

Sava avea şapte nepoţi: trei fii ai lui Vukan şi patru ai lui Ştefan. Copiii lui Vukan erau: Gheorghe, Ştefan şi Dimitrie. Gheorghe a renunţat la tronul de domn, foarte probabil la stăruinţele unchiului Sava, recunoscându-l pe Ştefan, fratele lui Sava, drept adevăratul domn şi mare jupan. Cei trei fraţi erau buni creştini şi, luând pilda bu­nicului lor, Nemania, au ctitorit şi ei sfinte locaşuri. Doi dintre ei au devenit monahi. Gheorghe a restaurat mai multe biserici străvechi din regiunea lui. Ştefan a zidit în Muntenegru măreaţa mănăstire Moracia, care mai dăi­nuieşte ca important sfânt locaş naţional. Şi Dimitrie a ctitorit o mănăstire numită Davidoviţa, după numele său de călugăr, David.

Domnitorul Ştefan a avut patru fii: Radoslav, Vladislav, Uroş şi Predislav. Primii trei vor domni în Serbia unul după altul, în vreme ce Predislav, luând pil­da unchiului său, Sava, a depus voturile monahale, de­venind ulterior Arhiepiscopul Sava al II-lea. După moar­tea Domnului Ştefan, fiii lui Vukan nu au pretins dreptul la tronul sârbesc, aproape sigur din pricina influenţei

208

liniştitoare a lui Sava. Acesta voia să statornicească o rânduială a succesiunii la tron pe linia lui Ştefan, primul domnitor încoronat, întâietate având întotdeauna fiul cel mai vârstnic al părintelui răposat. De aceea, îl încorona­se pe Radoslav ca Domn în Jicea. Şi, după ce s-au petre­cut acestea, Sava a plecat din Serbia în pelerinajul din ţara Sfântă, aşa cum am văzut.

Domnitorul Radoslav a fost un bărbat cu un caracter moale. Lipsit de vlagă ca bărbat şi slab ca domnitor. Fusese crescut de mama lui, Evdochia, o prinţesă bizan­tină, şi căsătorit tot cu o prinţesă bizantină, Anna Duken, fiica prea puternicului domnitor din Balcani, Theodor Anghelos, pe care l-am amintit deja, încoronat ca împă­rat al bizantinilor. Această Doamnă Anna era frumoasă la înfăţişare, dar cam mândră. Aşa încât, Domnitorul Radoslav aflându-se sub influenţa bizantină, a mamei şi a soţiei sale, era socotit de către sârbi mai mult un bizan­tin decât unul dintre ei. Inelul său de cununie purta o inscripţie grecească. Actele sale oficiale erau în limba greacă, iar atât pecetea sa, cât şi semnătura lui erau gre­ceşti. Se bănuia că socrul său hotăra politica externă a sârbilor. Şi ceea ce era cel mai rău corespondenţa lui secretă cu Homaţian al Ohridei, marele potrivnic al lui Sava, fusese descoperită. Toate acestea la un loc i-au pri­cinuit mari neplăceri lui Radoslav printre nobilii sârbi. Aceştia o urau pe soţia lui iar pe el îl dispreţuiau.

Cu o asemenea situaţie s-a confruntat Sava la întoar­cerea sa din Răsărit. Cunoscându-şi îndeaproape

209

nepotul, unchiul i-a arătat dragoste şi a încercat cu toate eforturile sale să ferească ţara de fărâmiţarea care o ame­ninţa. Curând, însă, a apărut o schimbare a echilibrului puterilor în Balcani. în 1230, ţarul bulgar, Asan, l-a înfrânt pe împăratul Anghelos la Klokotniţa, şi, luându-l prizo­nier, l-a lăsat fără vedere. După acestea, situaţia ginerelui său, Radoslav, s-a înrăutăţit foarte. împreună cu soţia sa, a fugit prin cetatea Dubrovnik, care îi era prietenoasă, la Durres, în Albania, unde a găsit adăpost la familia ei. Dar şi acolo necazul l-a ajuns din urmă. Soţia lui, ca o nouă Dalila, s-a îndrăgostit de un duce francez şi, fără nicio remuşcare, l-a părăsit.

Iată cum, nefericitul Domn Radoslav, părăsit de toţi şi lipsit de apărare, rămas fără bani şi fără prieteni într-o ţară străină, temându-se chiar şi pentru viaţa lui, n-a mai ştiut ce să facă. Tatăl lui era mort; fratele său, Vladislav, îi era neprieten; socrul lui era un prizonier orb în Bulgaria, iar nevasta lui devenise soţia altcuiva. Singura nădejde îi rămăsese la sfântul său unchi, Sava. A hotărât, aşadar, să se întoarcă în Serbia şi să-l roage pe singurul lui prie­ten să-l ajute. Sava l-a luat sub ocrotirea lui şi l-a făcut monah cu numele Ioan.

Soţia lui, fosta Doamnă Arma Duken, a rămas curând dezamăgită de noul ei bărbat, l-a părăsit şi s-a retras în­tr-o mănăstire ortodoxă, unde a trăit ca monahie până la sfârşitul zilelor sale.

între timp, cei care l-au proclamat pe Vladislav, fratele mai mic al lui Radoslav, domnitor, aşteptau încuviinţarea

210

arhiepiscopului. Ei ştiau foarte bine că Sava avea popo­rul de partea lui şi că, fără el şi fără norod, noul domni­tor n-ar fi avut statornicie pe tronul său. Sava era foarte supărat din pricina acestei neorânduieli forţate şi nele­gitime. Cu toate acestea, cugeta, în primul rând, la izbă­virea poporului şi a statului de ce era şi mai rău. După ce îi salvase viaţa lui Radoslav, nu s-a mai împotrivit ră­ului făcut. Cu multă înţelepciune, a pregătit căsătoria lui Vladislav cu Bieloslava, fata lui Asan, ţarul Bulgariei.⁶⁷ Se deschidea acum o a treia uşă la Jicea, pentru cel de-al treilea şi ultimul domnitor încoronat, sfătuit şi binecu­vântat de Sava însuşi.

După toate acestea, Sava, ostenit şi dezamăgit, s-a retras în Casa isihiei de la Studeniţa. Simţea că era pen­tru ultima dată. Acolo, în singurătate, I-a adresat lui Dumnezeu o rugăciune neobişnuită, anume să-l lase să moară într-o ţară străină. De ce? Nu ştim. Ca un bun cu­noscător al firii omeneşti, poate gândea că moartea lui în afara Serbiei ar fi fost cea mai puternică împotrivire faţă de cei care semănau dezordinea în ţara sa. Sau poate cu­geta că moartea sa într-o ţară străină ar fi curăţat mai profund conştiinţa poporului şi l-ar fi îmboldit mai tare să ţină rânduielile şi învăţăturile pe care i le dăduse, pre­cum oarecând, în vechime, o căpetenie din Balcani a

67 S-a împlinit, astfel, profeţia lui Sava către semeţul împărat bizantin Theodor făcută în Salonic. împăratul a pornit război Împotriva Bulgariei. Ţarul Asan l-a înfrânt zdrobitor, l-a orbit şi, apoi, i-a dat-o pe fiica lui de soţie.

211

făcut prin pilda sa. Sau, poate, împiedicat fiind să facă în Serbia tot ce ar fi vrut pentru poporul său, s-a rugat Domnului să-l lase să plece şi să mijlocească pentru aces­ta din afară. Cel mai probabil, toate aceste trei motive la un loc l-au determinat să ia acea hotărâre neobişnuită. Căci luminata minte a lui Sava ştia întotdeauna ce era mai bine pentru poporul său.

212

ARSENIE

O însuşire aleasă a unui om cu adevărat mare este ne­contenita sa grijă pentru alegerea unui urmaş demn de el. Cei mai buni îşi doresc urmaşi care să-i întreacă. Acela care este mai presus de toţi prin măreţie şi bunătate Şi-a dorit ca ucenicii Săi să facă lucruri mai mari decât a făcut El. cf. Ioan, 14,12 Un om necuviincios, cu o înţelegere materialistă a vieţii, nu se îngrijeşte de cei care-l vor urma, asemănându-se acelui rege nechibzuit care a zis: „După noi, potopul!”⁶⁸

Ani de zile s-a îngrijit Sava cu cercetarea ucenicilor săi, spre a alege ca urmaş al său pe cel mai bun dintre ei, vrednic de a-i duce lucrarea mai departe. Pentru aceasta, desigur că L-a rugat pe Dumnezeu să-l lumineze şi să-l călăuzească. într-o bună zi, un tânăr necunoscut venise la Jicea. Acesta i-a înfăţişat monahului slujitor de la chi­lia arhiepiscopului crâmpeie din viaţa lui şi năzuinţa sa. Era din Srem şi auzise de viaţa sfântă a lui Sava, de Jicea şi de numărul mare de monahi de acolo. Fusese impre­sionat de cei care îi povesteau despre frumuseţea

⁶⁸ Licurg regele Spartei.

213

nepământească a mănăstirii şi despre viaţa monahală în curăţie, în osteneală şi în neîncetată slavă aduse lui Dumnezeu. Dorea să fie primit în obşte ca cel din urmă dintre vieţuitori. Ucenicul l-a înfăţişat Arhiepiscopului. Cu duhul lui pătrunzător, Sava a întrevăzut în acest tâ­năr puterea duhovnicească, încă nedescătuşată, şi l-a în­drăgit din prima clipă. L-a primit ca frate.

Ani de-a rândul, Sava l-a cercetat pe acest tânăr, bucurându-se să-l vadă înaintând repede în viaţa duhovnicească, în cunoaştere şi sârguinţa pentru fiecare rânduială monahală. I-a dat veşmântul monahal şi l-a numit Arsenie. Peste puţină vreme, l-a hirotonit diacon, apoi preot, şi apoi l-a făcut ecleziarh, adică supraveghetorul bisericii mari de la Jicea şi al tuturor slujbelor. Sus, pe peretele bi­sericii mari, Sava a tăiat o ferestruică într-un mic balcon de unde, fără să fie văzut, îi cerceta pe monahii care se rugau. Arsenie a dovedit că îi întrece pe toţi în citire, în cuvântare şi în rugăciunea necontenită. Sava obişnuia să-l încerce şi de faţă cu ceilalţi monahi, ca toţi aceştia să fie convinşi de întâietatea lui asupra lor. Iată un exemplu.

Sava ştia că Arsenie trăia numai cu pâine şi apă, în afara zilelor de sărbătoare. într-o asemenea zi de sărbă­toare, în care fraţii primeau mâncare gătită şi câte un pa­har cu vin, Sava a poruncit ca lui Arsenie să i se pună îna­inte o fiertură slabă şi un pahar cu oţet. Oricare altul s-ar fi împotrivit şi ar fi spus că cineva a greşit. Dar Arsenie, necăutând la cele ale gurii, a mâncat şi a băut fără să câr­tească. Ceilalţi călugări s-au minunat, iar părintele lui s-a

214

bucurat de aceasta. Cu adevărat s-a bucurat Sava, văzându-l pe Arsenie desăvârşit în virtuţi; monah desăvârşit şi bărbat fără de prihană. Cu toate acestea, era încă neîncre­zător în alegerea lui până când Domnul însuşi i-a desco­perit că şi El îl alesese pe Arsenie. După această descope­rire, Sava l-a chemat pe Arsenie şi i-a dezvăluit gândul de a pleca iarăşi în Ţara Sfântă, dar nu înainte de a-l hirotoni arhiepiscop în locul său. „O, sfântul meu părinte,” s-a tânguit Arsenie, „pleacă de la mine, căci sunt un păcătos şi un nevrednic pentru o asemenea cinste! Mai degrabă ia-mă cu tine, întrucât nu pot suferi despărţirea.”

Auzind acestea, Sava i s-a destăinuit: „însuşi Dumnezeu mi-a descoperit că tu eşti cel ales pentru această lucrare. Fii ascultător, aşadar, poruncii lui Dumnezeu!” După îndelungate împotriviri cu lacrimi şi pricini de respingere, Arsenie s-a închinat până la pă­mânt şi a grăit: „Facă-se voia lui Dumnezeu şi a înaltpreasfinţiei tale!”

Apoi, Sava l-a povăţuit pe Domnitorul Vladislav să convoace îndată Sinodul la Jicea. Şi când acesta s-a întru­nit, Sava i-a spus, mai întâi, domnului în taină gândul său „de a renunţa la cinstirea de arhiepiscop şi de a pleca spre a muri în ţară străină.” Acest lucru l-a cutremurat pe domnitor. El avea nevoie, mai mult ca oricând, de sprijinul înţelept şi puternic al unchiului său. Probabil îi veniseră în minte ultimele cuvinte ale tatălui său, Domnitorul Ştefan: „Ţara nu este a mea, ci al fratelui meu, Sava.” Vladislav era conştient de necazurile şi de

215

suferinţele pe care i le pricinuise lui Sava, prin îngăduirea uneltirii împotriva lui Radoslav. Plin de ruşine şi de căinţă, l-a rugat stăruitor pe Sava să nu-l părăsească. în mărinimia lui, lipsită de orice gând răzbunător, Sava a trecut uşor peste toate întâmplările nefericite şi l-a mân­gâiat pe domn, înfăţişându-i starea bună a ţării la mo­mentul plecării sale.

Ceea ce fusese înfăptuit şi vestit cu treisprezece ani în urmă, la Jicea, acum era pe deplin statornicit. Ţara sârbeas­că fusese întărită, regele maghiar, împăcat şi apropiat, iar primejdia unei răzmeriţe pricinuită de vreo învrăjbire între cei doi fraţi fusese înlăturată, în chip paşnic, prin retragerea lui Radoslav la mănăstire, ca monah. împăratul catolic de la Constantinopol, deşi neprieten al Domnului ortodox al Serbiei, nu mai era o primejdie. Pericolul ade­vărat, care ar fi putut ameninţa Serbia, venea de la Ţarul Asan al Bulgariei. Dar nici acesta nu mai exista în fapt, după căsătoria lui Vladislav cu prinţesa bulgară.

Pe de altă parte, Biserica poporului sârb era bine rân­duită, mănăstirile erau rostuite pe îndeletniciri duhovni­ceşti şi misionare, iar aşezarea religioasă şi morală a po­porului era înaltă. înfăţişându-i toate aceste împliniri, Sava nu a spus, desigur, cui se datorau, dar Vladislav ştia şi fără să i se spună. După toate acestea Sava a arătat că prezenţa lui era de prisos şi că ar putea fi mai de folos din afara ţării. întrevederea lui cu domnitorul aşa s-a termi­nat. îndată după aceasta, Sava i-a adunat pe toţi episcopii şi i-a povăţuit aşa: „Vă rog pe toţi să păstraţi cu tărie ceea

216

ce aţi văzut şi aţi auzit de la mine, adică să vă îngrijiţi, mai întâi, cu pocăinţa şi cu îmbunătăţirea vieţii proprii, potri­vit cu credinţa voastră în Domnul nostru Iisus Hristos, şi mai apoi să învăţaţi poporul care vă este încredinţat.”

Dar când poporul a aflat de gândul lui Sava de a-l părăsi fără întoarcere s-a tânguit fără mângâiere: „O, bu­nul nostru păstor şi învăţător, vlădică Sava, nu ne lăsa singuri pe noi, sărmanii tăi, căci cine este pe măsura ta, ca să-ţi poate lua locul?” Era cu adevărat o privelişte sfâ­şietoare. Iar Sava, încercând să-i liniştească pe cei înlă­crimaţi, a plâns şi el, ca un tată iubitor, care se desparte de fiii săi iubiţi.

în timpul unei Sfinte Liturghii arhiereşti, Arsenie a fost hirotonit de către Arhiepiscopul Sava şi de ceilalţi episcopi. Noul Arhiepiscop nu le era străin domnitorului şi poporului. Era cinstit şi iubit, mai cu seamă, de către credincioşii care veneau la Jicea.

îl socoteau un vrednic urmaş al lui Sava. De acea, în clipa în care Sava l-a proclamat arhiepiscop şi l-a întronizat în locul său, clerul şi mirenii au strigat: „Mulţi şi fericiţi ani, Preasfinţitului Arsenie, arhiepiscopul tuturor pământurilor sârbeşti!”

Astfel a primit Biserica sârbă neatârnată un al doilea arhiepiscop, hirotonit în Serbia de către episcopi sârbi. Dacă Arsenie nu a fost un al doilea Sava, a fost cu sigu­ranţă, îndată după el, cel dintâi şi cel mai bun. Iar în următorii treizeci de ani, Arsenie s-a dovedit a fi un vrednic urmaş al lui Sava.

217

AL DOILEA PELERINAJ

Să faci bine oamenilor, chiar dacă nu merită iată cea dintâi normă a tuturor apostolilor şi sfinţilor. Căci oame­nii, din pricina neştiinţei sau a răstălmăcirilor, nu pot de­osebi, cu uşurinţă, între prieten şi neprieten sau între rău şi bine.

Sârbii nu uitaseră, totuşi, cine fusese şi câte făcuse Sava pentru ei, adeseori necăutând la împotrivirile lor. îl iubeau şi simţeau că şi el îi iubeşte. Cei mai din urmă dintre nevoiaşi îşi aminteau cu mândrie şi recunoştinţă cum Sfântul intrase în bordeiele lor şi cum îi binecuvân­tase pe ei şi pe copiii lor cu mâinile şi cu milosteniile. I-a învăţat cum să se roage, cum să muncească şi cum să-şi crească urmaşii; cum să-şi pună casele în rânduială şi cum să le păstreze curate; cum să se ajute unii pe alţii, singuri sau în cete (moba).⁶⁹ Niciun alt conducător lu­mesc n-ar fi făcut acestea. Dar Sava le-a făcut cu bucurie

⁶⁹ Moba însemna muncă de bună voie în sprijinul unei alte per­soane, de obicei cea mai săracă. Acesta era, din cele mai vechi timpuri, un obicei sănătos printre sârbi, pe care Sava l-a întărit.

218

şi cu drag. Cu adevărat, oamenii simţeau că inima lui Sava era cuprinzătoare, dăruindu-se tuturor, bătaia ei în­tărind şi veselind inimile întregului popor. Aşa că, oame­nii nu puteau pricepe de ce îi părăsea, lăsându-i orfani, în timp ce el mai trăia încă.

La această întrebare, Sava a răspuns prin cuvintele Domnului său: „De folos vă este ca Eu să mă duc.” Ioan, 16, 7 Şi nu a plecat la Studeniţa pentru a-şi trage sufle­tul, oricât de multă nevoie ar fi avut de odihnă şi de tih­nă după atâtea încercări obositoare. Nici în Sfântul Munte n-a plecat, chiar dacă i-ar fi plăcut să se ducă şi să vieţu­iască acolo mai mult ca oriunde. şi nu a căutat la cele plăcute, nici n-a fugit de cele neplăcute. învăţase să-şi cârmuiască barca, după voia lui Dumnezeu, ca slujitor al Său şi ca vremelnic trecător pe acest pământ. Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, plănuia să plece în ţări înde­părtate, ca să lucreze din mijlocul unor popoare străine pentru poporul său sârb şi pentru întreaga Ortodoxie. Lucrul din Serbia îl săvârşise iar acum dorea să-şi conti­nue lucrarea şi să o ducă la bun sfârşit în străinătate.

Numele sârbilor, poporul şi biserica trebuiau să ajun­gă cunoscute tuturor ţărilor din lume, prin cel mai bun şi mai sfânt dintre ei. Aceasta a fost dumnezeiasca rânduială pe care Sava trebuia să o împlinească. Atâta vre­me cât s-a mai putut zări corabia lui Sava, o mulţime de oameni a rămas pe ţărmul din Budva, închinându-se spre iubitul lor sfânt, tânguindu-se şi plângând din pri­cina plecării lui. Sava a rămas tot timpul pe punte,

219

binecuvântându-şi poporul şi ţara, cu ambele mâini, până ce corabia a dispărut în negură. Iar această grabni­că negură a fost trimisă acolo de către Dumnezeu spre a-şi adăposti sfântul şi oamenii dimpreună cu el de pira­ţii mărilor. Căci aceştia, care prin iscoadele lor ştiau de călătoria lui Sava, se strânseseră pentru a-i ataca şi a-i prăda. Cu toate acestea, corabia lui Sava a ancorat în si­guranţă în portul Brindisi din Italia. Năuciţi foarte, pira­ţii au văzut aici mâna lui Dumnezeu şi, venind, s-au ple­cat la picioarele lui Sava, mărturisindu-i păcatele şi cerându-i iertare. Sava i-a sfătuit ca pe viitor să se opreas­că din îndeletnicirile lor nelegiuite, le-a oferit câteva da­ruri şi i-a binecuvântat. După ce căpitanul a încărcat co­rabia cu toate cele de trebuinţă, şi-au continuat lunga călătorie cu pânzele după vânt.

Dar iată că a sosit o nouă încercare. Vânturile puter­nice răscoleau marea, corabia devenind o jucărie în vije­lioasa furtună iar întunericul acoperea întreaga priveliş­te. îngroziţi de moarte, căpitanul şi toţi ceilalţi călători i-au cerut lui Sava să se roage lui Dumnezeu. Sava i-a ascultat numaidecât. Le-a cerut ucenicilor săi să-l susţi­nă, corabia clătinându-se, în timp ce el şi-a ridicat mâi­nile spre cer şi a grăit: „O, iubitorule-de-oameni, nu trece cu vedere lucrarea mâinilor Tale. Noi suntem zidirea Ta, miluieşte-ne! Nu lăsa, Doamne, ca din pricina păcatelor mele să piară toţi aceştia, care sunt împreună cu mine! Nu lăsa ca adâncul mării să ne fie mormânt! Ci precum i-ai salvat pe ucenicii Tăi din furtună, aşa ne mântuieşte

220

şi pe noi azi! Căci Tu Acelaşi eşti, ieri şi azi şi-n vecii ve­cilor.” Apoi a făcut semnul crucii şi cu voce mare a stri­gat: „în numele Domnului nostru, Iisus Hristos, vă po­runcesc ţie, vântule, şi ţie mare, să vă liniştiţi!” şi dintr-odată, ca şi cum s-ar fi temut de numele cel sfânt al lui Iisus Hristos, vântul s-a potolit iar marea s-a liniştit.

îndată, toţi cei aflaţi la bord au vrut să-i aducă laude. Şi în vreme ce îi întrebau pe ucenicii săi cine este acest om, de unde vine şi din ce popor se trage, ca să-i mulţu­mească ca unui înger, Sava a fugit dintre ei şi I-a mulţu­mit lui Dumnezeu. Ancorând la Acra, Sava s-a dus îm­preună cu oamenii săi la Biserica Sfântului Gheorghe, pe care o răscumpărase de la latini şi o dăduse înapoi Mănăstirii Sfântului Sava cel Sfinţit. Şi pe când se odih­nea în acea aşezare, căpitanul, corăbierii şi călătorii au răspândit în oraş vestea despre minunata salvare de la moarte prin rugăciunile sfântului sârb. Auzind acestea, mai-marii oraşului dimpreună cu mult popor au venit să-l vadă şi să-l cinstească. S-au plecat înaintea lui, oferindu-i întreaga ospitalitate a oraşului şi i-au cerut să-i poarte în rugăciuni şi să-i binecuvânteze. Astfel, numele lui Sava şi al Serbiei au fost vreme de generaţii la mare cinste în Acra.

în Ierusalim, Sava a fost întâmpinat iarăşi cu dragos­te frăţească de către Patriarhul Atanasie, vechi prieten de-al său. Sârbii s-au închinat mai întâi la Sfântul Mormânt al Domnului nostru, apoi la Golgota şi în Biserica învierii.

221

În toate aceste locuri, pe Dumnezeu L-au slăvit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care acolo a pătimit, vărsându-Şi sângele pentru noi şi pentru păcatele noastre, spre a ne elibera de sub puterea lui Satan şi Care apoi a înviat întru slavă ca Dumnezeu adevărat. Patriarhul l-a omenit pe Sava în reşedinţa lui. Cei doi ierarhi au purtat convorbiri cuprinzătoare şi tainice, fiecare dorind să afle mai multe despre biserica şi poporul celuilalt. De data aceasta, Sava şi ai săi au locuit în Sion, la mănăstirea sâr­bă a Sfântului Ioan Teologul, pe care o dobândise în tim­pul primului său pelerinaj la Ierusalim.⁷⁰

Din nou s-a strâns, în jurul lui Sava, o mulţime de cerşetori şi de copii, creştini şi musulmani. Îşi aminteau de el de la primul pelerinaj în Oraşul Sfânt, de bunăvo­inţa lui faţă de săraci şi de nepărtinirea milosteniilor sale. Nicicând mai înainte vreun slujitor al Bisericii n-a mai fost atât de îndrăgit de cei sărmani şi lipsiţi. îl aşteptau dimineaţa la poarta mănăstirii, îl împresurau pe străzi şi seara îl însoţeau acasă. îi cunoşteau numele şi au învăţat şi numele poporului şi al ţării sale. Ei strigau: „Mar Saba, ai milă de noi!” Iar lui Sava, cu adevărat, i se făcea milă

⁷⁰ Urmând pilda lui Sava, monarhii şi episcopii sârbi au înte­meiat mănăstiri sârbeşti în ţara Sfântă. Domnitorul Milutin a zidit Mănăstirea Sfântului Arhanghel Gavriil, care mai există şi astăzi, aproape de Sfântul Mormânt. Patriarhul Ioanichie a zidit o biserică pe Muntele Tabor şi o Mănăstire a Sfântului Ilie pe Carmel. Monahii sârbi din toate mănăstirile din Palestina au fost, pentru multă vreme, imediat după cei greci ca număr.

222

de ei şi le dădea bani, haine şi mâncare în mănăstirea lui din Sion şi se ruga pentru ei Domnului nostru Iisus Hristos. Multă vreme după acestea, când locuitorii Ierusalimului întâlneau sârbi printre pelerini îi întrebau despre Mar Saba şi îl cinsteau ca pe un adevărat om al lui Dumnezeu.

223

PRINTRE CREŞTINI şi PĂGÂNI

Un neam nu poate ajunge prea departe numai cu ideile naţionaliste. Nici noi, creştinii, nu le mai putem propo­vădui celorlalţi religii naţionale sau zeităţi naţionale. Biserici naţionale, da, dar în niciun caz religii naţionale. Unii oameni, chiar şi în epoca noastră creştină, confundă aceste două noţiuni. în zelul lor şovin, ei vor să reînvie zeităţile strămoşilor păgâni, socotindu-le reale. Dar o re­ligie naţională nu poate fi decât păgână.

Primul arhiepiscop al sârbilor ştia aceasta foarte bine. Atunci când organizase Biserica naţională sârbă, n-a că­utat să le stârnească sârbilor şovinismul şi cu atât mai puţin să readucă la viaţă tribala lor religie păgână. Prin biserica organizată în plan naţional, el voia să facă din poporul său un mădular vrednic al familiei ortodoxe al lui Hristos de pretutindeni. El însuşi era pătruns de du­hul creştinismului universal. De aceea, el se simţea ca acasă în fiecare comunitate ortodoxă, de orice limbă şi rasă.

Din Ierusalim, Sava a plecat către Alexandria. Patriarhul Alexandriei fiind înştiinţat cu privire la

224

Arhiepiscopul Serbiei, la originea lui domnească, la vie­ţuirea lui aspră din Sfântul Munte şi la hirotonia lui de la Niceea, de către Patriarhul Constantinopolului, l-a pri­mit cu bucurie frăţească. Şi pe măsură ce purta mai mul­te discuţii cu Sava, îl respecta mai mult şi-l îndrăgea. Sava le-a povestit patriarhului şi clerului său istoria poporului sârb şi a bisericii sale. Toţi l-au ascultat cu multă băgare de seamă, toate fiind necunoscute pentru ei.

La rândul lui, patriarhul i-a dat multe răspunsuri lui Sava cu privire la biserica apostolică a Alexandriei, la or­ganizarea şi la activităţile ei. în răstimp, Sava s-a dus să se închine în biserica Sfântului Marcu, Apostolul şi înte­meietorul bisericii creştine din acel oraş; apoi în măreaţa biserică a Sfântului Mina, precum şi în biserica Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan. în fiecare sfânt lăcaş oferea daruri şi făcea milostenie celor săraci. Aflându-se în Alexandria, năzuia să treacă acum şi pe la locurile în care vieţuiseră marii Părinţi ai pustiei. Căci, pe când era tânăr monah citindu-le vieţile fusese întărit pe calea strâmtă a nevoinţei monahale de ascetismul lor uluitor. Patriarhul a îm­plinit cu bucurie dorinţa lui Sava, oferindu-i călăuze încercate şi tălmaci. Au călătorit pe cămile prin pustiul nisipos şi lipsit de cărări, vizitând mănăstirile de la gra­niţa cu Libia, apoi pe cele din Tebaida, Sketis şi Nitria. Sava cunoştea din cărţi numele vrednicilor nevoitori din toate acele locuri.

în rugăciunile lui, vorbea cu ei aşa cum vorbea cu cei vii. Le-a văzut mormintele şi a intrat în chiliile lor

225

înguste şi în peşteri. înaintea lui Sava, stătea întreaga ar­mată a ostaşilor lui Hristos: Pavel, Antonie, Sisoe, Macarie, Pamvo, Onufrie, Pafnutie, Zenon, Pimen, Lot, Efrem şi Arsenie. Neobişnuiţi ostaşi! Ei au luptat nu îm­potriva oamenilor, ci a demonilor şi a poftelor trupului, străduindu-se neîncetat pentru curăţia inimii şi, dobân­dind-o, au putut zări îngeri şi duhuri. Sava i-a chemat adeseori, cu mare evlavie, ca pe nişte atleţi duhovniceşti care dispreţuiseră deşertăciunea acestei lumi, fiind ei în­şişi dispreţuiţi de către lume ca „nebuni pentru Hristos.” Şi, cu toată „nebunia” lor, aceştia fuseseră adeseori cei mai căutaţi învăţători şi povăţuitori ai împăraţilor şi pa­triarhilor. Patricieni şi prinţese din îndepărtata Galie şi din Roma obişnuiau să-i caute şi să-i întrebe despre Dumnezeu şi despre suflet.

Sava şi-a hrănit sufletul din belşug întru amintirea acestor „îngeri pământeşti şi oameni cereşti.” în aşezări­le lor pe jumătate năruite, el a mai găsit câţiva monahi, retraşi în singurătate, cu care a avut convorbiri îndelun­gate şi pătrunzătoare. Aceştia vorbeau copta sau araba. Erau bărbaţi vrednici de toată lauda, dar necăjiţi din pri­cina atacurilor dese ale mahomedanilor. Sava le-a oferit daruri şi le-a cerut să se roage pentru domnitor, arhiepi­scop şi pentru poporul sârb. Bucuros că încă mai vede candela luminii străvechi scăpărând în pustie, i-a bine­cuvântat pe acei bărbaţi sfinţi şi s-a dus de la ei.

Caravana s-a îndreptat mai apoi spre Cairo. Sosirea lui Sava în capitala sultanului musulman a stârnit nu

226

puţină vâlvă. Musulmanii i-au privit pe călugării creştini şi au întrebat mânioşi: „Cine sunt aceşti ghiauri,⁷¹ aceşti necredincioşi care intră cu atâta îndrăzneală în oraşul nos­tru?” Căci sângele vărsat de cruciaţi încă nu se uscase. Sava şi-a dat seama că a intrat într-un cuib de viespi, dar şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, rugându-se neîncetat în tăcere. Marele Saladin, care fusese mai omenos decât mulţi dintre principii cruciaţi creştini, era mort. Noul sultan, înrudit cu Saladin, le era neprietenos creştinilor. Însă fiind înştiinţat că Sava era fiul unui mare domnitor şi fratele unor domnitori, a poruncit ca distinsul musafir să fie pri­mit cu onoruri şi, mai mult, să li se trimită, în fiecare zi, lui şi însoţitorilor de la palatul Mitropoliei ortodoxe hra­nă şi tot ce aveau nevoie. Văzând mulţimile de musul­mani primirea neobişnuită pe care sultanul i-a făcut-o lui Sava şi-au schimbat purtarea. Şi fiindcă trăiau mai mult pe străzi decât în case, mulţimile acelea au început a-l în­conjura pe neobişnuitul dregător creştin, pe care sultanul lor îl cinstise mai mult decât pe oricare prelat creştin.

Curând au fost cuceriţi de bineţile lui Sava şi de zâm­betele lui, dar şi mai mult de milosteniile faţă de săraci, mai cu seamă faţă de cei orbi, care erau încă numeroşi în Egipt. Mitropolia a fost, aşadar, înconjurată de o mulţi­me de creştini şi de musulmani amestecaţi, toţi dornici să-l zărească pe sfântul sârb; creştinii, cu mulţumire; mu­sulmanii, cu admiraţie. Sultanul s-a bucurat să vadă cum

71 Ghiaur în arabă cuvânt de ocară se folosea pentru creş­tini sau pentru toţi cei care nu erau mahomedani.

227

întregul său popor se veselea, alături de el, la întâlnirea cu Sava. Drept pentru care, a poruncit ca şi mai multe provizii şi daruri să fie duse de la palatul său la Mitropolie. Auzind, de asemenea, că Sava vrea să viziteze unele lo­curi sfinte din afara oraşului Cairo, sultanul i-a oferit gar­da lui.

A plecat, aşadar, să vadă locul în care Sfânta Fecioară trăise cu Pruncul Iisus şi cu Iosif atunci când, scăpaţi de prigoana lui Irod, locuiseră în Egipt. A vizitat şi unele biserici copte şi alte locaşuri, lăsându-le fiecăruia daruri din belşug. întors în oraş, Sava s-a pregătit să iasă din Egipt şi să se îndrepte spre Muntele Sinai. în acest pă­mânt străin împlinise ceea ce îşi propusese. Prin prezenţa lui acolo, Sava întărise legăturile fireşti, prieteneşti între Biserica Sârbă şi măreaţa Patriarhie a Alexandriei. Pentru poporul său, a făcut noi prieteni printre creştini şi mu­sulmani. Şi propria lui cunoaştere şi-o adâncise prin tră­irile din pustie şi din oraşe. Sultanul, aflând că Sava vrea să plece, le-a poruncit căpeteniilor sale să-l însoţească până la Muntele Sinai. Lui Sava i-a oferit multe daruri scumpe⁷² iar acesta, la rândul lui, cu multă mărinimie, a împărţit bani celor săraci şi celor care îl slujiseră.

La sfârşit, Sava l-a îmbrăţişat pe mitropolit, gazda lui, binecuvântându-i clerul şi poporul. O mulţime uriaşă l-a

⁷² Darurile oferite de către sultan lui Sava au fost dintre cele care nu se foloseau pe atunci în Balcani: ulei de balsam scump, bucăţi de lemn aromat, ierburi aromatice indiene, ulei aromat, zahăr din trestie de zahăr, curmale şi altele (Theodosie, cap. 17).

228

urmat până la locul caravanei, strigându-i necontenit urări de drum bun, până ce Sava s-a urcat pe o cămilă. După plecarea acestuia, egiptenii au spus despre el: „Nicicând n-a trecut pe la noi un creştin omenos, pre­cum acest bărbat, care este cu adevărat un om al lui Dumnezeu,” relatează un străvechi biograf de-al său.

229

PE MUNTELE VECHIULUI LEGĂMÂNT

Este uimitor cât de greu le-a fost oamenilor şi popoarelor să creadă în Unul Dumnezeu. Mult mai greu decât să în­temeieze civilizaţii măreţe. Impunătoarele civilizaţii ale Egiptului, Mesopotamiei, Siriei şi Greciei au fost întune­cate de înjositoarea idolatrie a forţelor naturii, personifi­cate în multe zeităţi care se ciondăneau între ele şi care erau înfăţişate prin idoli din piatră şi din lemn. Vreme de două generaţii a încercat Moise în pustie să-i înveţe pe israeliţi credinţa în Unul Dumnezeu şi, după patruzeci de ani de mari strădanii, a murit neîmpăcat.

Douăzeci şi şapte de veacuri mai târziu, prin acelaşi pustiu călătorea mai-marele Bisericii sârbe, care îşi afierosise viaţa luminării poporului său nu doar prin credin­ţa în Unul Dumnezeu, ci în Dumnezeu Cel întrupat, Mesia, pe Care îl propovăduise Moise.

Călătoria fusese lungă şi plină de nevoinţe prin pus­tiul fierbinte, lipsit de apă, cu foarte puţine oaze în care se găseau puţuri şi palmieri. Caravana lui Sava a trecut pe lângă minele de turcoaz ale faraonilor şi pe lângă cele de aur ale lui Solomon, înainte de a începe urcuşul pe un

230

munte abrupt şi stâncos. La aproximativ 1500 de metri, o oază duhovnicească le-a apărut în faţa ochilor. Era Mănăstirea Sfintei Ecaterina aşezată ca un cuib de rân­dunică pe un munte şi mai înalt, Muntele Sinai, cu un vârf la peste 2400 de metri. Mănăstirea, care se află şi as­tăzi acolo, a fost înconjurată de ziduri înalte şi de crene­luri, fiind înfrumuseţată cu chiparoşi verzi şi cu plopi.

Arhiepiscopul Sinaiului, care era în acelaşi timp şi stareţul mănăstirii, l-a primit pe arhiepiscopul sârb cu veselie şi căldură. După o binemeritată odihnă, sârbii s-au dus în Biserica Sfintei Ecaterina. Acolo, s-au închi­nat mai întâi la moaştele Sfintei Mucenite Ecaterina.⁷³

Apoi, scoţându-şi încălţările, au intrat în Biserica Rugului Aprins. Aceasta se află tocmai pe locul unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise pe când acesta păzea oile socrului său. „Şi a băgat de seamă că rugul ardea, dar acesta nu se mistuia.” Şi îngerul a zis către el: „Moise, scoate-ţi în­călţămintea din picioare, căci locul pe care stai este pă­mânt sfânt.” Ieşirea 3,2-5 Sava, profund mişcat, a slujit deseori Sfânta Liturghie desculţ pe acel sfânt pământ. Slujea pe rând în greacă şi în slavonă.

Monahii de la Sfânta Ecaterina au ascultat cu nesaţ istorisiri despre o ţară îndepărtată, numită Serbia, spuse de fraţii lor, monahii sârbi, însoţitori ai lui Sava. Nu mai

⁷³ Sfânta Ecaterina provenea dintr-o familie împărătească. A primit sfârşitul mucenicesc pentru Hristos, în Egipt, în secolul al treilea. Sfintele ei moaşte nestricăcioase au fost mutate pe Muntele Sinai.

231

auziseră până atunci despre o astfel de ţară şi acum se minunau de sârbi, de arhiepiscopul şi de poporul lor. La rândul lor, le-au înfăţişat şi ei dragilor oaspeţi istoria sfin­tei mănăstiri.

în zorii creştinismului, pustnicii se aşezaseră în nu­meroase peşteri de pe povârnişurile Muntelui. în secolul al patrulea, împărăteasa Elena a ridicat prima biserică pe locul Rugului Aprins. împăratul Iustinian a zidit biserica mare închinată Sfintei Ecaterina şi zidurile înalte de apă­rare împotriva beduinilor. Cu timpul, acest loc a devenit farul creştinătăţii, faimos prin nenumăraţii atleţi duhov­niceşti, teologi şi martiri. Monahii au auzit acum, din gura lui Sava, numele, scrierile şi faptele multora dintre cei care făcuseră Muntele atât de cunoscut şi de cinstit în toată creştinătatea. Numele Sfinţilor Ioan Scărarul, Nil şi a fiului său, Theodul, Acachie, Gheorghe, Anastasie şi ale altora le erau la fel de familiare lui Sava şi lor. Monahii au rămas foarte uimiţi de vasta cunoştinţă a arhiepisco­pului sârb, precum şi de smerenia şi de blândeţea lui pli­nă de iubire.

Stareţul i-a arătat lui Sava faimoasa bibliotecă, nu­meroasele sfinte moaşte şi celelalte odoare nepreţuite, care fuseseră dăruite mănăstirii de către împăraţi, dom­nitori şi de oameni simpli din întreaga lume, fiind păs­trate acolo de multe secole. L-a dus pe Sava în vârful muntelui, unde Moise primise de la Dumnezeu cele două table ale Vechiului Legământ cu cele Zece Porunci. Acesta se află la peste 900 de metri mai sus de locul Rugului

232

Aprins. Pentru a ajunge acolo sus, trebuie să urci 3500 de paşi. Acolo Dumnezeu i-a vorbit lui Moise cu voce ca de tunet: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.” Ieşirea 20, 1 Şi încă: „Eu sunt Cel ce sunt.” Ieşirea 3,14 Iar mai târziu, în acelaşi loc, i-a vorbit prorocului Ilie „în adiere de vânt lin” 3 Regi 19,12 Căci nenumărate sunt căile Domnului.

Sava a rămas peste două luni în mănăstirea din Sinai. în vremea postului Paştelui a săvârşit Sfânta Liturghie în altarele sfintei mănăstiri. în fiecare sâmbătă, urca pe vârful Horebului⁷⁴ unde petrecea în priveghere toată noaptea. Duminică dimineaţa cobora iarăşi la mănăstire pentru Sfânta Liturghie.

La Paşti, cei doi arhiepiscopi au săvârşit împreună Sfânta Liturghie la Sfânta Ecaterina, după care sârbii s-au pregătit de plecare. Sava a oferit mănăstirii o mare sumă de bani pentru pomenirea la rugăciunea zilnică a popo­rului sârb şi a mai-marilor săi, primind, la rându-i, anu­mite daruri din partea stareţului. Apoi şi-au dat creşti­neasca îmbrăţişare de rămas bun. Legătura strânsă a cunoaşterii, preţuirii şi iubirii dintre ei, născute prin vi­zita lui Sava în acel loc sfânt, l-a legat pe acesta pentru totdeauna de Biserica Sinaiului. De-a lungul timpului, mulţi monahi sârbi vor vieţui în obştea Sinaiului iar

74 Horebul este cel mai înalt vârf al Muntelui Sinai. Acolo se află o capelă străveche închinată Sfântului Proroc Ilie, care, după Scriptură, 3 Regi 19, 8 a vorbit cu Dumnezeu în acel loc.

233

sinaiţii vor vizita Serbia şi vor avea şi o mănăstire a lor în această ţară.⁷⁵

Acum, Sava şi-a întors din nou privirea spre Ierusalim, în acele zile, puţini oameni se încumetau să plece în pe­lerinaje atât de lungi, ca cel până la Muntele Sinai, căci drumeţiile erau nesigure iar uliţele pline de pericole. Din acest motiv, la întoarcerea sa în Ierusalim, Sava a fost şi mai preţuit de către preoţi şi credincioşi. Mulţimile dă­deau zor să-i vadă şi să-i întâmpine pe sârbii cei curajoşi dimpreună cu părintele lor duhovnicesc. Chiar şi patri­arhul a pomenit, cu multă bucurie, despre acestea în Biserica învierii. în timpul unei sfinte slujbe, din faţa Sfântului Mormânt, patriarhul, parcă inspirat de Sus, a glăsuit în chip prorocesc despre Sava şi despre poporul său: „Aceştia sunt noi apostoli, tăinuiţi până acum de Domnul. Aceştia sunt împlinitorii Evangheliei lui Hristos. Aceştia sunt noii mucenici, purtătorii Crucii şi ai patimi­lor Domnului, care, necăutând la acestea, L-au urmat pli­ni de credinţă şi de bucurie. Ei îşi varsă sângele lor pentru El şi îşi pun vieţile lor de dragul Lui.” Aşa a profeţit Sfântul Patriarh Atanasie slava şi mucenicia poporului lui Sava în veacurile şi generaţiile ce urmau să vină.

⁷⁵ Unii dintre monahii sârbi care au vieţuit în Mănăstirea Sinai obişnuiau a se îndeletnici cu scrierea sau cu traducerea cărţilor duhovniceşti, după pravila Părinţilor sinaiţi. Pe de altă parte sinaiţii veneau adeseori în Serbia. Aveau o mănăstire în Serbia închinată lor, la Topliţa, între Bitolia şi Kichevo. Mănăstirea fusese ctitorită de către un domnitor sârb care, probabil, fuse­se în pelerinaj la Sinai.

234

Şi de această dată, Sava a fost împresurat de mulţimi mari de oameni oriunde mergea pe străzile Sfântului Oraş, întâmpinându-l ca pe un vechi prieten. Şi iarăşi Sava, cu bunăvoinţă şi veselie, le-a făcut milostenie. După acestea, nu s-a putut împotrivi gândului său de a mai vizita o dată Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit. Cu această mănăstire avea o strânsă legătură iar prin el şi poporul său pentru totdeauna. Multe veacuri de atunci, mănăstirea nu a fost lipsită vreodată de monahi sârbi în obşte. întorcându-se în Ierusalim, Sava l-a uimit pe Patriarhul Athanasie descoperindu-i planul său de a mer­ge la Bagdad, o drumeţie mai lungă şi mai primejdioasă decât cea de la Sinai. „Acest om,” a grăit Patriarhul pri­vind spre Sava, deşi îmbătrânit şi ostenit, „caută, se pare, mucenicia şi moartea.” Binecuvântându-se unul pe altul, cu iubire frăţească, s-au despărţit lăcrimând.

235

O DRUMEŢIE PRIMEJDIOASĂ

Se socotea că o caravană plecată din Ierusalim putea ajunge la Bagdad în jur de treizeci de zile, dacă totul mer­gea bine. Fără a pune la inimă primejdiile, pustiul nisi­pos, căldura dogorâtoare şi tâlharii, Sava a făcut această drumeţie. Lăsându-se în paza lui Dumnezeu, a ajuns în măreţul oraş de pe râul Tigru fără mari necazuri. Musulmanii de acolo îi duşmăneau şi mai mult pe creş­tini decât cei din Egipt. Cu toate acestea, Sultanul Irakului l-a întâmpinat pe Sava cu îngăduinţă şi chiar cu respect, oferindu-i pentru şederea lui vremelnică o casă mare şi o gardă care să-l păzească.

Sava s-a dus de îndată la biserica celor trei tineri, adi­că Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Nu este, oare, scrisă în Biblie minunata poveste a celor trei? cf. Daniel 3 în Bagdad trăiau câţiva creştini, asiro-caldeeni, ai căror stră­moşi primiseră binecuvântata credinţă prin Apostolul Thadeu. Erau oameni curajoşi, a căror istorie este până astăzi una de adevărată mucenicie. Deşi nu rămaseră or­todocşi în unele privinţe, Sava îi aprecia pentru stăruinţa cu care se ţineau de Hristos în mijlocul atâtor mari

236

primejdii. A purtat o convorbire prietenoasă cu patriar­hul lor şi cu bătrânii din comunitate. Lăsându-şi darul său pentru biserică, a plecat să vadă ruinele unor lăcaşuri creştine.

Nu mai erau prea multe motive pentru sfântul nos­tru ca să mai zăbovească în Bagdad, „casa păcii,” vestita capitală a lui Harun al Raşid, comandantul fidelilor şi eroul principal din O mie şi una de nopţi. Măreţia Bagdadului ţinea de trecut, iar visele erau ale celor din prezent. Marele oraş încă există, chiar şi fără gloria lui, pe când Babilon şi Ninive au dispărut de pe faţa pămân­tului, fără a mai lăsa vreo urmă.

Curând, Sava s-a pregătit să plece din Bagdad. Fiind înştiinţat de acestea, Sultanul, ca şi cum ar fi primit po­runcă de la Dumnezeu, a poruncit unor călăuze să-i în­soţească cale bună pe drumul spre Siria.

în pământul Siriei, Sava a cugetat la lucrarea marilor apostoli, care întemeiaseră şi organizaseră biserica din acea ţară, precum şi la dascălii ortodocşi, la episcopi şi la asceţi. Căci, deşi el însuşi era un ascet, totodată era şi un om cu o cultură aleasă şi cu multă ştiinţă. Ştia că Siria fusese, secole de-a rândul, un câmp de luptă în sens religi­os; mai întâi între creştinism şi păgânism, apoi între creş­tinism şi erezii iar la urmă între creştinătate şi islam.

Oraşul Antiohia fusese cetatea de căpetenie a apos­tolilor, unde urmaşii lui Hristos s-au numit pentru prima oară „creştini.” Ajuns în acest oraş, Sava s-a dus de înda­tă la urmaşul apostolilor, Patriarhul Antiohiei şi a toată

237

Siria. Patriarhul aflase deja despre Arhiepiscopul sârb din auzite şi din schimbul de epistole cu ceilalţi patriarhi, confraţi ai săi, din Răsărit. Astfel că l-a primit pe Sava cu mare drag. După prima conversaţie, a simţit că Sava este pe gustul lui. Multe zile de-a rândul s-au rugat împreu­nă şi au discutat, fiecare fiind dornic să înveţe de la celă­lalt. Sava a vizitat Mănăstirea Sfântului Simeon Stâlpnicul, unde călugării l-au primit cu bucurie ca pe un monah athonit şi ca pe un întâi-stătător al unei biserici indepen­dente, de curând orânduită. Sava dorea cu nesaţ să afle mai multe despre Sfântul Simeon şi despre urmaşii aces­tuia din locul acela.⁷⁶ Iar fraţii săi în Hristos i-au împlinit dorinţa. A lăsat un dar mănăstirii şi binecuvântări celor înveşmântaţi în negru. A oferit, de asemenea, daruri ca­tedralei din Antiohia, iar patriarhul i-a dat, la rândul lui, unele sfinte moaşte şi vase de cult de mare preţ. La sfâr­şit, Sava şi patriarhul s-au binecuvântat unul pe celălalt şi aşa s-au despărţit.

Din Siria, Sava a cutezat să plece spre Armenia, ţara de la poalele Araratului. Dorea foarte mult să vadă acest popor martir, cu o istorie bisericească măreaţă şi cu fiii du­hovniceşti ai Sfântului Grigorie Luminătorul. După obi­ceiul său, a trecut pe la cei vii, dar şi pe la cei adormiţi. Cu

⁷⁶ Sfântul Simeon este primul stâlpnic al creştinismului. S-a nevoit pe o coloană îngustă, de aproape 12 metri înălţime, până în clipa adormirii sale, la 1 septembrie 459. împăratul Theodosie cel Mic obişnuia să le spună musafirilor săi: „Mergeţi în Antiohia, ca să-l vedeţi pe Simeon, cea mai mare minune a Imperiului meu.”

238

privire la aceştia din urmă, ştia multe nume de sfinţi episcopi armeni, domnitori creştini şi mucenici. Era, de ase­menea, ţara în care Sfântul Ioan Gură de Aur îşi aflase obştescul sfârşit.⁷⁷ în rugăciunile sale, Sava a grăit cu fi­ecare. A trecut pe la vestitele mănăstiri ale vechii Armenii, oferindu-le daruri şi pomelnice pline cu nume de sârbi, vii şi adormiţi, spre a fi pomeniţi.

Acum, părăsind Armenia, Sava avea în faţă cea mai primejdioasă dintre călătoriile sale. Trebuia să treacă prin Kurdistan, o ţară cu munţi sălbatici, locuită de un popor fioros, kurzii, vinovaţi de multe masacre împotriva creş­tinilor, armeni şi asirieni. Poate că i-a fost de folos faptul că îl cunoscuse pe sultanul Egiptului, care provenea din dinastia Kurdă, întemeiată de Saladin, cel mai de seamă bărbat din istoria Kurdistanului. O desluşire mai bună ne dă însă cronicarul, care scrie: „Ca un fulger, înarmat cu Sfântul Duh şi păzit prin harul lui Dumnezeu, Sava a călcat peste şerpi şi scorpii, peste toată puterea vrăjma­şului.” Luca 10,19

După acestea, a călătorit prin Turcia selgiucizilor, o ţară în care creştinii erau la fel de urâţi precum în Kurdistan. În drumul său, a văzut, cu amărăciune, biserici creştine preschimbate în moschei cu minarete. Cu greu ar fi putut să prevadă că, mai târziu, numeroase biserici ctitorite de

⁷⁷ Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, a fost cel mai mare predicator din istoria bisericii. întrucât mus­tra aspru relele obiceiuri ale curţii imperiale, a fost depus din scaun şi trimis în surghiun. A murit la Comana, în Armenia, în ziua de 13 noiembrie 407.

239

el şi de către tatăl său aveau să sufere aceeaşi soartă. Cu multă mărinimie, a împărţit bani mahomedanilor săraci din fiecare oraş şi sat. Şi pe atunci nu avea cum să ştie că urmaşii acestora vor lua în robie nenumăraţi sârbi, pe care îi vor vinde în pieţele din chiar acele locuri în care el făcea acum milostenie, în numele lui Hristos.

Ajungând cu bine la un port din Mediterana, sârbii au luat o corabie către Niceea. Sava a fost primit aici, ca un vechi prieten, cu mare cinste şi bucurie, de către pa­triarh şi de credincioşi. Cu toţii au luat seama la istorisi­rile lui despre cele mai îndepărtate locuri sfinte ale Răsăritului. Sava le-a dăruit împăratului Ioan Vataţes, împărătesei şi patriarhului icoane scumpe şi alte odoare sfinte aduse din pelerinajul său. A predicat în biserici şi a dat milostenie săracilor. Mai mult, a convenit un lucru de mare însemnătate cu împăratul şi patriarhul pentru biserica bulgară. Şi anume, a mijlocit pentru recunoaşte­rea patriarhului bulgar de la Târnovo, de dragul unităţii şi trăiniciei Ortodoxiei. I-a luat, de asemenea, apărarea Ţarului Asan, care se alipise Romei şi care întorcându-se, mai apoi, cu pocăinţă, se cuvenea a fi iertat. Şi în aceste amândouă lucrări, Sava a izbândit.

Aceasta era cea de-a treia vizită pe care Sava o făcea în capitala vremelnică a împăratului bizantin şi a patri­arhului. Impresia deosebită pe care a lăsat-o poporului din Niceea a rămas neştearsă câtă vreme creştinii au lo­cuit acolo. Legătura dintre biserica sârbă şi biserica-mamă, de-acum înainte, avea să dureze.

240

De la Niceea, Sava nu a putut trece prin Bosfor către Constantinopol. Latinii încă stăpâneau oraşul şi, chiar atunci, era asediat de către o armată a împăratului Ioan Vataţes. De aceea, împăratul s-a îngrijit în amănunt de călătoria lui Sava, de-a lungul ţărmului asiatic al Bosforului, până la un mic port dinspre Nord. De acolo, sârbii au trecut Marea Neagră şi au debarcat în oraşul Nesebar din Bulgaria.

241

CAPĂTUL PELERINAJULUI ŞI SFÂRŞITUL VIEŢII

Sârbii rostesc adeseori acest proverb: „Lucrează de parcă ai avea de trăit o sută de ani şi roagă-te ca şi cum ai şti că mâine vei muri!” Şi încă unul: „Moartea nu există, până în ziua în care trebuie să vină.”

Amândouă proverbele se potrivesc cursului vieţii Sfântului Sava. Pe măsură ce îmbătrânea, el lucra tot mai mult, aşteptându-şi moartea cu inima trează. Pentru unii oameni, trecea ca o mărturie a înfruntării pericolelor. El însuşi era foarte convins că sfârşitul său nu atârna de multele primejdii prin care trecea, ci numai de voia Lui Dumnezeu.

Dar primejdiile încă nu se terminaseră pentru Sava. Din oraşul Nesebar putea zări lanţul înalt al Balcanilor, acoperit în întregime de multă zăpadă şi gheaţă. Trebuia să treacă munţii şi era prin decembrie, înaintea Naşterii Domnului. ţarul Asan, aflând de sosirea lui Sava în Bulgaria, l-a trimis de îndată pe marele său voievod cu slugi şi cai, pentru a-i ajuta pe sârbi să treacă peste cres­tele îngheţate şi prăpăstiile Balcanilor, şi să-i aducă la Târnovo, capitala lui.

242

Călătorind mai multe zile călare prin Bulgaria, Sava s-a cufundat în gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Se întreba dacă Domnul, Care îi împlinise orice dorinţă a inimii toată viaţa, îi va împlini acum şi ultima cerere, anume de a răposa într-o ţară străină. Bulgaria rămăsese acum ultima ţară străină sau aproape străină prin care trebuia să mai treacă. Se temea ca Dumnezeu să nu se împotrivească rugăminţii lui. Şi-a alungat, însă, repede această temere, întărindu-şi încre­derea desăvârşită în Dumnezeu. Avea şi de ce fi vesel ajungând în Bulgaria, aducând veşti bune de la Niceea pentru ţar şi pentru patriarh.

Când pelerinii sârbi au intrat în măreţul Târnovo, Ţarul Asan şi întreaga lui curte le-au ieşit în întâmpina­re, primindu-l pe Sava cu vădită bucurie şi cu mare cin­ste. Pe Sava l-a dus „în palatul său cald, deoarece se în­tâmplase ca afară să fie foarte frig.”

După un strop de odihnă, Sava a purtat lungi discu­ţii cu Ţarul Asan şi cu Patriarhul Ioachim. Le-a povestit ce a făcut pentru ei la Niceea. „Patriarhatul bulgar este recunoscut, iar Ţarul Asan este iertat şi binecuvântat,” a grăit el.

După ce i-a felicitat pe amândoi, Sava şi-a deschis raniţele şi le-a oferit daruri bogate, aduse din Răsărit, încărcăturile sale erau pline cu vase de aur şi cărţi de cult, veşminte brodate şi draperii, lumânări şi cruci, candele, căţui, toiege, cutiuţe cu sfinte moaşte, ornate cu pietre preţioase şi mărgăritare, toate strălucind a frumuseţe

243

orientală şi a încântare. O parte dintre acestea, Sava le-a dat ţarului şi patriarhului, păstrând destul de multe pen­tru bisericile din Serbia, pentru Domnitorul Vladislav şi pentru Arhiepiscopul Arsenie. Atât Ţarul Asan, cât şi Patriarhul Ioachim îi erau deosebit de recunoscători mu­safirului lor, mai întâi şi cel mai mult pentru că îi împă­case cu Niceea, iar mai apoi pentru minunatele daruri, aduse lor şi bisericilor bulgare.

Dar peste toate, prezenţa plină de sfinţenie a lui Sava i-a cucerit. Precum un tată copiilor lui, aşa le-a adus el bulgarilor daruri alese de pe meleaguri îndepărtate şi, precum un sfânt, le-a umplut de sfinţenie sufletele, ora­şul şi ţara. Ţarul a rostuit mari serbări în cinstea lui Sava. însă toate acele petreceri lumeşti n-au putut întuneca lu­mina dumnezeiască din sufletul sfântului. Precum Psalmistul, un lucru dorea el mai presus de orice: „de a locui în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului.” Psalmi 26, 7-8 De aceea, participa zilnic la sfintele slujbe, cel mai adesea în Biserica Sfinţilor Patruzeci de Mucenici, ctitoria Ţarului Asan. A săvârşit de mai multe ori Sfânta Liturghie între Naşterea şi Botezul Domnului. A predicat de fiecare dată. I-a bi­necuvântat pe bulgari ca şi cum ar fi fost fiii săi.

La dorinţa patriarhului şi a ţarului, Sava a făcut Agheasmă Mare în Ajunul Bobotezei, stropindu-i cu apă sfinţită pe ţar şi pe cei de faţă. în ziua Botezului Domnului, a săvârşit Sfânta Liturghie dimpreună cu Patriarhul Ioachim, în sobor cu preoţii bulgari şi sârbi.

Ţarul Ioan Asan al II-lea mănăstirea Zografu. ►

244

Ţarul Asan, deşi era un vânător împătimit, renunţa­se la plăcerea sa între Crăciun şi Botezul Domnului, ca să se îndulcească mai mult prin conversaţiile cu Sava. Dar, după slujba Botezului Domnului, ţarul l-a rugat pe deosebitul său oaspete să nu se grăbească a pleca spre casă, grăindu-i: „Aşteaptă, sfinte Vlădică, sfârşitul aces­tei aspre ierni şi rămâi să te odihneşti la noi până la Paşte, ca la tine acasă.”

în seara aceleiaşi zile de Bobotează, Sava a simţit că are febră. A doua zi, febra a crescut. îndată a înţeles că i se apropie sfârşitul. Dar în loc să se întristeze sau să se neliniştească, s-a apucat repede să săvârşească ceea ce încă nu fusese săvârşit. Minutele erau acum pentru el ca zilele, iar zilele ca anii. I-a chemat pe câţiva dintre uce­nicii săi şi le-a dat bagajele cu darurile de preţ pregătite pentru Serbia. A scris o epistolă către Domnitorul Vladislav şi alta către Arhiepiscopul Arsenie. Şi binecuvântându-i pe ucenicii aceia, credincioşii săi însoţitori, i-a trimis în Serbia. Şi ei au plecat singuri tânguindu-se, fără iubitul lor părinte. După acestea, Sava şi-a strâns toţi banii care îi rămăseseră şi i-a dat spre a fi împărţiţi săra­cilor din Târnovo. Veşmintele şi obiectele sale le dăduse, de asemenea, ucenicilor; unele pentru Arhiepiscopul Arsenie şi altele pentru ei.

Şi, deşi le-a scris răvaşe celor doi, domnitorului şi ar­hiepiscopului, Sava le-a mai trimis, prin ucenicii săi, porunci şi rânduieli în ceea ce priveşte viaţa bisericii. Ucenicilor le-a încredinţat şi câteva dintre însemnările

246

sale despre diferitele obiceiuri şi practici religioase, atât despre viaţa socială şi culturală a diferitelor popoare, cât şi despre traiul de la curţile regale din Răsărit. I-a sfătuit pe sârbii săi să primească din ele ceea ce este mai bun şi mai ales.

Patriarhul Ioachim s-a necăjit mult din pricina bolii lui Sava, mai cu seamă când l-a auzit spunând că va muri în curând. I-a spus că ar fi bine să ştie şi ţarul, dar Sava s-a împotrivit. în cele din urmă, sfântul aflat pe moarte i-a mulţumit din toată inima patriarhului pentru purta­rea de grijă şi l-a rugat să-l lase singur. Ioachim l-a îm­brăţişat pe Sava şi a ieşit cu lacrimi pe obraz. Doar mo­nahii sârbi au rămas, asemenea unor umbre într-un colţ al încăperii, pentru a veghea în continuare lângă iubitul lor părinte.

Sava a început a se ruga: „O, Doamne al părintelui meu, cât de mare este puterea Ta şi iubirea Ta cât de dul­ce este! Nemăsurate au fost milele Tale faţă de mine şi cum aş putea măsura îndurarea Ta faţă de toate făpturile Tale? Cu adevărat, pentru ochii Tăi nu este nimic ascuns: pentru înţelepciunea Ta, nimic nedesluşit şi nimic nu se poate asemăna frumuseţii Tale. Din tinereţile mele, dreapta Ta m-a povăţuit şi m-ai hrănit cu laptele şi mie­rea înţelepciunii Tale. Eu doar o cârjă de-a Ta am fost, spre a cârmui unul dintre popoarele Tale spre păşunea Ta cerească. O, Milostive Doamne, binecuvântează po­porul tatălui meu, Sfântul Simeon, şi fă-l mare, prin sfin­ţenie, între celelalte popoare. Pe Tine Te slăvesc şi Ţie mă

247

rog, Dumnezeul meu, pentru că mi-ai împlinit şi ultima cerere, de a muri în ţară străină. Iartă-mi toată îndoiala! Toate bunătăţile primite de la Tine, le-am dăruit celor­lalţi, iar ceea ce mi-a rămas acum, sufletul meu, îl întorc în mâinile Tale. Fii milostiv cu păcătosul meu suflet, o, Hristoase, Doamne al meu, şi ia-l în locaşul tatălui meu, Simeon, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, Fecioara Maria, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi!”

După aceasta, Sava a primit Sfânta împărtăşanie şi, în şoaptă, s-a rugat neîncetat pentru nenumăraţi oameni şi pentru multe popoare, pentru cei întâlniţi şi pentru cei care aveau să se nască. Apoi, în zorii zilei următoare, pe 14 ianuarie, ucenicii care privegheau au auzit o voce tai­nică: „Bucură-te, slujitorul meu, iubitorule al Adevărului!” Şi ceva mai încolo: „Vino, slugă bună şi credincioasă, ca să-ţi primeşti răsplata pe care am făgăduit-o tuturor ce­lor care Mă iubesc.”

în acel moment, Sava, zâmbind cu bucurie, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Urmând datina, uceni­cii i-au pus îndată o lumânare aprinsă la căpătâi şi i-au încrucişat mâinile pe piept. Aşa s-a despărţit trupul de un suflet ales pentru slava şi viaţa veşnică.

248

LUMEA ORTODOXĂ ÎN TÂNGUIRE

Moartea cuiva este o nenorocire pentru familia aceluia. Moartea unui domnitor sau a unui viteaz este o nenoro­cire pentru poporul acelora. Dar moartea unui sfânt este o nenorocire pentru multe popoare sau chiar pentru în­treaga lume deoarece un sfânt adevărat este ca o adiere cerească pentru plăpândele suflete ale oamenilor. Mai mult, în Răsărit există o credinţă populară după care moartea unui om sfânt este o pedeapsă a poporului sau un semn al uneia care va să vină.⁷⁸

Moartea lui Sava a fost jeluită oriunde oamenii îl cu­noscuseră sau auziseră de el, la Răsărit sau la Apus, din Ungaria până în Muntele Sinai, dar nicăieri atât de mult precum în Serbia şi în Bulgaria.

Trupul adormit a lui Sava a fost înmormântat a doua zi după moartea sa, aşa cum se obişnuieşte şi astăzi în Balcani. S-a săvârşit înmormântarea în Biserica Sfinţilor Patruzeci de Mucenici, ctitoria Ţarului Asan. Când ţarul a aflat de moartea lui Sava, a rămas fără grai. S-a supărat

⁷⁸ Această credinţă a izvorât, probabil, din cuvintele Scripturii: „Că din faţa nedreptăţii a pierit dreptul.” Isaia 7,1

249

pe patriarhul Ioachim, pentru că nu-i spusese despre boala Arhiepiscopului. La înmormântare a ajuns prea târziu. Trupul celui adormit fusese adus în procesiune de la pa­latul ţarului la biserică. Şi ce procesiune deosebită! Patriarhul cu episcopii şi dregătorii, dimpreună cu pre­oţii sârbi şi bulgari, şi aproape toţi locuitorii Târnovului, au mers în procesiune pe mai multe străzi ale măreţului oraş înainte de a ajunge la biserică. După slujba Prohodului şi după închinarea celor mulţi care se tânguiau, trupul lui Sava a fost coborât într-un mormânt.

La întoarcerea sa, ţarul s-a dus deîndată la biserică să se roage la mormântul lui Sava. întristarea sa era atât de mare, încât alinarea îi venea doar din mulţumirea că trupul unui asemenea sfânt se va odihni în noua sa bise­rică, asemenea unei sfinte podoabe. Pentru trupul lui Sava, a făcut un sicriu dintr-o singură bucată masivă de piatră, pe care l-a împodobit cu o candelă din aur deasu­pra şi cu două sfeşnice preţioase de o parte şi de alta. Mai mult, a acoperit sicriul chiar cu purpura lui de domnitor. A făcut atât de multe pentru pomenirea neîncetată a lui Sava, încât bulgarii s-au minunat de dragostea ţarului pentru acest sfânt.

Dar să ne întoarcem acum în Serbia. în afara unei epistole pe care Sava o trimisese din Ierusalim arhiman­dritului Spiridon de la Studeniţa, nu este nicio altă do­vadă de corespondenţă cu Serbia pe durata celor optspre­zece luni ale pelerinajului său, până când ucenicii săi au

250

adus ultimele scrisori Domnitorului Vladislav şi Arhiepiscopului Arsenie. Din nefericire, nu cunoaştem conţinutul acelor scrisori. în ele, cu siguranţă Sava îi anunţase de apropiata lui moarte, care avea să se petrea­că în ţară străină. Se prea poate ca acele ultime epistole să fi cuprins şi cele din urmă dorinţe ale lui Sava, testa­mentul său pentru poporul sârb.

Domnitorul şi arhiepiscopul au tăinuit trista veste a bolii lui Sava, nepierzându-şi nădejdea. Curând au sosit şi ceilalţi însoţitori ai lui Sava cu vestea şi mai tristă a morţii sale. Această înştiinţare a adus tulburare şi adân­că întristare în toată Serbia, de la palatul regal şi până la cea din urmă colibă ciobănească. Şi pentru că jalea no­rodului nu s-a potolit multă vreme, Arhiepiscopul Arsenie i-a zis Domnitorului Vladislav: „Nu este cuviin­cios şi nici drept înaintea lui Dumnezeu şi nici a oame­nilor să lăsăm trupul părintelui nostru departe de ţara lui, de biserica şi de poporul său. Ştii prea bine că el a fost darul de nepreţuit pe care ni l-a oferit Dumnezeu. A fost întocmai cu apostolii. A trebuit să pătimească multe încercări, nevoinţe şi suferinţe de dragul poporului sârb. Ne-a sfinţit ţara prin înălţarea multor biserici, rânduind un regat şi o arhiepiscopie cu multe episcopii. A înteme­iat instituţii, a restabilit ordinea şi ne-a arătat prin viaţa lui cum se trăieşte după Dumnezeu. De aceea, fă tot ce-ţi stă în putere, ca să-l aduci aici, în ţara lui.”

Domnitorul Vladislav a primit cu bucurie sfatul în­ţelept al arhiepiscopului. El mai avea un motiv pentru

251

a-l urma. Norodul şi unii dregători îl socoteau pe el vi­novat de plecarea lui Sava. Vladislav a fost cel care l-a amărât pe sfânt, tulburând familia regală spre detronarea lui Radoslav. Astfel că poporul s-a supărat şi mai mult pe Vladislav, din pricina morţii lui Sava în ţară străină, nemulţumirea făcându-se auzită din ce în ce mai tare.

Prin urmare, Domnitorul Vladislav i-a scris o scri­soare Ţarului Asan, socrul său, prin care-l ruga să-i dea trupul lui Sava spre a fi adus în Serbia. Această scrisoare i-a fost trimisă printr-o căpetenie de seamă.

252

DE LA TÂRNOVO LA MILEŞEVA

în creştinism, după adormirea sfinţilor, mutarea acestora este o cutumă aparte a Bisericii. Motivul cel mai des în­tâlnit pentru această năzuinţă este vrerea fiecărui ţinut de a avea trupul sau sfintele moaşte ale unui sfânt pen­tru bunăstarea şi binecuvântarea acestuia. Un motiv aparte pentru mutarea trupurilor sfinţilor în Răsăritul creştin şi în Balcani a fost invazia musulmanilor. Astfel, mulţi sfinţi sârbi au fost duşi dintr-o ţară în alta sau dintr-un loc în altul.⁷⁹

Cu Sfântul Sava s-a întâmplat la fel. Trupul său a fost pretins, deopotrivă, de Bulgaria şi de Serbia, amândouă cu pricinile lor osebite. Ţarul Asan a refuzat înapoierea trupului Sfântului Sava, justificându-şi neacceptarea printr-o scrisoare de răspuns către Domnitorul Vladislav, în care acesta a citit: „Dacă trupul Sfântului s-ar afla la noi

⁷⁹ Sfintele trupuri ale multor sfinţi sârbi au fost de multe ori mutate dintr-un loc în altul, precum cele ale Sfinţilor Lazăr, Ţarului Uroş, Arhiepiscopului Arsenie, Sfintei Parascheva, Ştefan Ştilianovici. Domnitorul Ştefan, Cel Dintâi-încoronat, a fost mutat de paisprezece ori. Acum, trupul său doarme som­nul de veci la Studeniţa.

253

fără grija şi cinstea ce i se cuvin, ai fi avut întru totul drep­tate să ceri ca să fie luat de aici, spre a-l cinsti cu şi mai mare evlavie şi preţuire. Dar pentru că Sfântul, prin pur­tarea de grijă a lui Dumnezeu, a răposat în ţara noastră şi pentru că sfintele sale moaşte, cinstite în mod deosebit de către noi, odihnesc într-o biserică a lui Dumnezeu, de ce să le mai tulburi pe acestea şi pe noi prin cererea ta?”

Primind acest răspuns, domnitorul sârb s-a întristat foarte tare. I-a mai trimis, după aceasta, o scrisoare dim­preună cu şi mai mulţi dregători de rang înalt care să-i susţină rugămintea şi prin viu grai. în această a doua epistolă, l-a implorat pe socrul său, spunând: „Dacă am aflat vreodată milă înaintea ta, părintele meu, nu-ţi în­chide inima faţă de mine. Oferă-mi sfântul trup al un­chiului şi domnului meu!”

Mişcat de această a doua scrisoare, împăratul Asan n-a mai ştiut ce să facă. Adună, prin urmare, Sfatul ţării şi pe Patriarhul Ioachim, încredinţându-le lor cercetarea şi hotărârea. Toţi aceştia s-au împotrivit dorinţei domni­torului sârb. „Oamenii din oraş s-ar răzvrăti, dacă ar auzi una ca aceasta,” au grăit sfetnicii şi patriarhul. „Apoi,” au adăugat ei, „biserica pe care ai ctitorit-o, împodobită cu sfintele moaşte ale lui Sava, va sărăci şi va păli în însem­nătate. Poporul dezamăgit va înceta să mai umple biseri­ca, aşa cum o face acum pentru moaştele sfântului. De aceea, noi toţi suntem împotriva mutării trupului său.”

Primind hotărârea sfetnicilor săi, Asan i-a răspuns lui Vladislav: „Fiind voia lui Dumnezeu ca Sfântul să

Aducerea moaştelor Sfântului Sava la Mănăstirea Mileşeva (1422). ►

254

moară la noi, creştini fiind şi noi, cine sunt eu ca să mă împotrivesc vrerii Sale? Şi cum aş putea îndrăzni să tul­bur odihna Sfântului, având în minte că el n-a spus nimic despre mutarea trupului său în Serbia? De aceea, fiul meu, cere de la mine orice doreşti, dar nu mă sili la ceea ce nu pot face prea uşor. Căci patriarhul şi toţi sfetnicii mei, poporul şi el, mă opresc de la aceasta.”

Această epistolă este o mărturie aleasă a cinstirii de­osebite pe care bulgarii i-o aduceau lui Sava. Pe Vladislav l-a împins la deznădejde şi teamă. Căci norodul aflase deja despre schimbul de scrisori şi dorea neapărat ca tru­pul lui Sava să fie adus în Serbia. Dacă domnitorul nu reuşea să-l aducă acasă, poporul avea să creadă că Sava este nemulţumit de nepotul lui chiar şi după moarte. Şi ce-ar fi urmat? Ca Vladislav să fi fost dat jos de pe tron. Se prea poate ca şi Doamna Bieloslava să-i fi scris cu mul­te stăruinţe tatălui ei, dar tot fără izbândă.

în cele din urmă, Domnitorul Vladislav s-a hotărât să meargă chiar el la Târnovo. S-a dus însoţit de un alai solemn, alcătuit din nobili şi episcopi, purtând cu el bo­gate daruri. în capitala bulgară, socrul lui l-a primit cu adevărată iubire părintească şi cu toate solemnităţile re­gale cuvenite. Dar mintea îi stătea mai mult la răposatul său unchi decât la mulţimea celor vii. De aceea, s-a dus îndată la Biserica Sfinţilor Patruzeci de Mucenici şi, plecându-se la mormântul Sfântului Sava, s-a rugat cu la­crimi: „Părintele meu, ştiu că păcatele mele te-au făcut să părăseşti Serbia şi că ţi-au pricinuit, în ţară străină,

256

moartea. Dar iartă-mă pentru dragostea fratelui tău şi tată al meu! Nu-ţi părăsi poporul pentru care ai îndurat atâtea necazuri şi suferinţe iar pe mine nu mă acoperi de ruşine şi ocară. Roagă-te lui Dumnezeu ca, prin rugăciu­nile tale, inima Ţarului Asan să se înmoaie şi să-mi dea trupul tău, ca nu cumva întorcându-mă fără acesta să ajung batjocura poporului meu!”

Această rugăciune şi multe altele asemănătoare i-a adus Vladislav unchiului său, cu inima zdrobită. şi nu fără răspuns. Căci în aceeaşi noapte, Ţarul Asan a avut un vis, care l-a tulburat foarte mult. Sava i-a apărut în somn şi i-a poruncit, ca de la Dumnezeu, să le dea sârbi­lor trupul său. Dimineaţa, Asan şi-a strâns sfetnicii şi le-a povestit visul. Cele spuse le-au căzut greu acestora, în­deosebi Patriarhului Ioachim. Dar după ce au discutat puţin, s-au învoit să le dea trupul, pentru ca nu cumva vreo pedeapsă de la Dumnezeu să vină peste ei.

Prin urmare, racla a fost scoasă din mormânt şi des­chisă în prezenţa celor doi domnitori, a patriarhului a preoţilor şi a norodului de faţă. Spre uimirea tuturor, tru­pul lui Sava a fost găsit întreg şi neputrezit, din acesta izvorând o mireasmă plăcută. Arăta de parcă ar fi dor­mit. Şi, deodată, minunile au început a se petrece: bolna­vii s-au vindecat pe loc, iar îndrăciţii s-au tămăduit prin simpla atingere a moaştelor sau a veşmintelor sale. Vestea despre aceste vindecări minunate s-a răspândit repede în oraş şi poporul a năvălit în biserică pentru a-l vedea şi atinge pe noul sfânt. Patriarhul a poruncit ca biserica

257

să rămână deschisă zi şi noapte pentru popor şi pentru cei bolnavi.⁸⁰ La rândul lui, Ţarul Asan a poruncit ca mor­mântul din piatră să fie cinstit în continuare ca şi cum sfântul trup s-ar mai afla în el. Purpura domnească urma să acopere mai departe mormântul, iar candela şi lumâ­nările să ardă necontenit ca şi până atunci.

Ţarul Asan a făcut mai apoi un mare praznic, la cur­tea sa, în cinstea ginerelui său. Ridicând la masă paharul, acesta i-a spus lui Vladislav: „Aş fi vrut să-l am pe acest sfânt în biserica mea ca pe un dar de la Dumnezeu. De aceea, i-am împodobit mormântul după cum ai văzut. Dar pentru că însuţi Măria ta te-ai ostenit să vii să mă vezi, ca pe tatăl tău, nu voi lăsa, fiul meu, să te întorci în­tristat. Cu adevărat, tu mi l-ai smuls pe sfânt, comoara mea de la Dumnezeu. Acum să se veselească inima ta! Şi noi nădăjduim să dobândim mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile lui, căci l-am iubit mult în timpul vieţii şi după moartea lui.”

Auzind acestea, Domnitorul Vladislav şi toţi însoţito­rii săi s-au ridicat de la masă, închinându-se până la podea înaintea ţarului Asan, mulţumindu-i din toată inima.

⁸⁰ Chiar şi după mutarea trupului Sfântului Sava, vindecările minunate nu au contenit la mormântul său. Atunci, monahul Neofit, fiind olog de ambele picioare, s-a făcut sănătos. Acesta se târâse de colo-colo mulţi ani, fiindcă nu-şi putea folosi pi­cioarele paralizate. într-o noapte, pe când dormea lângă mor­mântul Sfântului Sava, acesta l-a trezit, iar monahul, ridicându-se repede în picioare, a început a merge. în zori, umbla pe străzile din Târnovo, şi toţi cei care îl cunoşteau se minunau şi dădeau slavă lui Dumnezeu şi Sfântului Sava.

258

Am arătat mai înainte că ţarul îl rugase pe Sava să rămână în Târnovo până la Paşte, „ca la el acasă.” Sava nu a făgăduit că va rămâne, dar, după ce a răposat, a mai stat în Bulgaria vreme de doi ani. Acum, după ce trecuse al doilea Paşte, era o frumoasă vreme de primăvară când trupul lui Sava a fost luat din Târnovo şi dus, peste gra­niţa bulgară, în Serbia. Dar care graniţă? între Serbia şi Bulgaria niciodată nu fusese o graniţă fermă, ci una schimbătoare, una care se modifica mereu, aşadar nu un hotar ca între două ţări diferite. Sfântul Sava a fost şi a rămas mereu simbolul acestei unităţi. Sârbii se întrista­seră când plecase de la ei iar bulgarii se bucuraseră că îl aveau. Acum simţămintele celor două părţi se inversa­seră. Sârbii se bucurau, căci îl primeau înapoi, iar bulga­rii jeleau pentru că pleca de la ei. în toate oraşele şi satele prin care treceau sârbii cu trupul Sfântului Sava, norodul bulgar se aduna repede pentru a i se închina, pentru a-l atinge, a-l săruta şi a-l cinsti.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Serbia. Moaştele Sfântului au fost întâmpinate de către Arhiepiscopul Arsenie dimpreună cu numeroşi clerici şi monahi, dre­gători ai ţării şi o mulţime nenumărată de popor.

în istoria sârbilor nu aflăm nicio altă consemnare a vreunei procesiuni măreţe şi sărbătoreşti, după cum a fost cea prin care a fost mutat trupul Sfântului Sava din Bulgaria în Serbia. Mii şi mii de oameni alergau de peste tot ca să ia parte. în cântări de Psalmi, tropare, laude şi rugăciuni, procesiunea mergea înainte, dar era încetinită

259

şi împiedicată de către mulţimile mari din fiecare oraş şi sat, care o opreau şi o reţineau pentru o vreme spre a-l ve­dea, atinge şi săruta pe Sfântul lor.

Domnitorul Vladislav ridicase o biserică în Herţegovina numită Mileşeva. Şi acum, după şapte veacuri, este foarte frumoasă. Ar putea împodobi, cu uşurinţă, orice mare oraş. Cât de minunată trebuie să fi fost la târnosirea ei, cu greu ne-am putea închipui. Vladislav o în­chinase lui Dumnezeu, Pantocratorul, după cum s-a pe­trecut şi cu Jicea. Trecând cu vederea toate virtuţile şi greşelile sale, prin ctitoria sa, Vladislav a arătat că este un mare creştin. Fresca votivă din biserică îl înfăţişează ca un bărbat cu ochii albaştri şi cu barba scurtă, binevo­itor şi darnic. Ca semn al împăcării văzute dintre unchiul său şi el, Vladislav a adus trupul lui Sava în biserica Mileşeva spre a fi depus acolo.

Reînhumarea sfintelor sale moaşte din ziua de 6 mai 1237 a fost, cu adevărat, un prilej de bucurie şi nu unul de tristeţe. Sărbătoarea aceasta a împlinirii şi a recunoş­tinţei i-a cuprins pe toţi sârbii.

Trecuse aproape jumătate de veac de când Prinţul Rastko părăsise Herţegovina şi conducerea provinciei sale spre a fugi în Sfântul Munte. Acum se întorcea, ca Sfântul Sava, în acelaşi loc. Părintele se întorcea la fiii lui. Mormântul său din Mileşeva ajunsese izvor de har, de tămăduiri şi de mângâiere pentru generaţiile de sârbi care aveau să se nască. şi nimeni nu a crezut vreodată că Sava murise.

260

ÎN VÂLVĂTAIA RUGULUI

Cucerirea Balcanilor de către turci s-a abătut şi peste Serbia. Sârbii au rezistat mai mult decât toate celelalte popoare din Balcani. Smederevo, ultima capitală a unei Serbii micşorate, a capitulat la şase ani după căderea Constantinopolului. Doar Muntenegru a rămas neocu­pat. Stăpânirea otomană a pus capăt orânduielilor state­lor, dinastiilor şi libertăţilor oamenilor, dezvoltării şi bu­năstării ţărilor balcanice. Biserica a devenit singurul izvor de întărire şi alinare pentru creştini, dar nu fără a le plăti asupritorilor un preţ greu de sânge. Unele dintre cele mai bune biserici au fost transformate în moschei, multe altele dărâmate, iar toate au fost jefuite şi ruinate. Jicea a fost pe jumătate ruinată şi pustiită.

Mileşeva a fost jefuită şi părăginită, dar a scăpat ne­dărâmată. Racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Sava nu a fost mutată de acolo sau pângărită nici la o sută cinci­zeci de ani după cucerirea turcească. Iar de la aşezarea sfintelor sale moaşte în ea trecuseră peste două veacuri de libertate şi neatârnare. Mileşeva a fost loc de închina­re pentru pelerini, precum Jicea şi Studeniţa. S-au

Arderea şi pângărirea Mănăstirii Studeniţa.

261

bucurat de ea şi au împodobit-o banii Bosniei, voievozii Herţegovinei, jupanii de la ţărmul mării, domnitorii şi ţarii Serbiei. Domnitorii cei mici căutau să devină mai mari şi cu cât ajungeau mai mari, cu atât măreţia lor ve­nea din legătura cu mormântul Sfântului Sava sau cu numele său.

Tvrtko I, bunăoară, a ales Mileşeva ca loc de încoro­nare drept Domn al Bosniei,la mormântul lui Sfântului Sava, în 1337, deşi era un ocrotitor al bogumililor. Voievodul Ştefan Kosacia, un bogumil pe faţă, şi-a luat titlul de „Duce al Sfântului Sava.” Cât despre întrecerea domnitorilor ortodocşi, ca să zicem aşa, în a face lucruri alese pentru mormântul în care odihneau sfintele moaş­te,⁸¹ numai de bine.

în acele zile însorite de libertate, Mileşeva a fost un adevărat centru de adâncă evlavie, educaţie şi de tipări­re a cărţilor bisericeşti. Căci acolo stăreţea duhul lui Sava şi pilda destoiniciei sale era urmată cu multă nevoinţă.

Dar în întunecatele zile ale asupririi turceşti, Mileşeva a devenit un loc de scăpare pentru creştini, de adâncă pocăinţă şi de cerească mângâiere dătătoare de nădejde.

⁸¹ Chiar şi domnitorii români obişnuiau să trimită daruri bo­gate la Mileşeva spre a primi binecuvântarea Sfântului Sava. De exemplu, Domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, prin hrisovul din 11 iunie 1643, a poruncit să se ofere anual Mănăstirii Mileşeva câte 13.000 de piaştri din aur din avuţia sa. Şi Domnitorul Ioan Radu, prin hrisovul din 29 mai 1665, s-a pus chezaş să ofere 1000 de piaştri din aur Mănăstirii Mileşeva, unde odihneau sfintele moaşte ale Sfântului Sava.

264

Neavând nicio pază, era cu totul la mila musulmanilor. Dar chiar şi aşa, deşi poate părea straniu, Mileşeva a fost ocrotită pentru multă vreme de musulmani şi de sârbii siliţi să se turcească. Iar acei musulmani au păzit-o, vă­zând nenumăratele minuni petrecute la racla Sfântului Sava. Un întreg sat de musulmani, Hisarjic, din apropi­erea mănăstirii, s-a convertit, întrecându-i pe toţi în ev­lavie şi în purtarea de grijă faţă de Mileşeva.⁸²

Unii dintre îndrăzneţii călători europeni care au ajuns prin Serbia au văzut la Mileşeva racla Sfântului Sava „aco­perită cu daruri aduse de către turci.” Iar alţii dintre aceş­tia amintesc faptul că până şi catolicii din Dalmaţia şi evrei făceau pelerinaje la mormântul sfântului.

Aşa au stat lucrurile până la sfârşitul veacului al XVI-lea. Dar în vremea turcilor osmanlâi, din pricina deselor răscoale şi răzvrătiri ale sârbilor, turcii s-au înfuriat ne­spus. Ca un aspect demn de reţinut, sârbii nu se împăcaseră niciodată cu soarta cruntă de sub jugul turcesc. Cete de haiduci de prin pădurile din adâncul ţării, pe de o parte, şi grupuri de fugari din Srem, Slovenia şi Banat, pe de alta, tulburau stăpânirea turcească. Iar turcii au so­cotit că toate aceste tulburări şi răzvrătiri au fost întreţi­nute de către mănăstirile sârbeşti. Cinstirea Sfântului Sava era pe atunci mai mare ca oricând, iar aceasta tot sporea odată cu numărul minunilor.

⁸² Hisarjic a fost o fortăreaţă, numită Piatra Neagră, zidită de către Domnitorul Vladislav ca să poată oferi, probabil, apărare Mănăstirii Mileşeva.

265

Aflându-se în faţa unui pericol sporit din pricina de­selor răscoale, sultanii turci din vremea acea au fost în­deajuns de nechibzuiţi ca să facă greşeli mari. Şi în loc să stingă focul cu apă, ei mai tare l-au aţâţat cu lemne şi paie. Căci obişnuiau să trimită din ce în ce mai mulţi satrapi, care să înăbuşe răscoalele prin tortură, devastare şi vărsare de sânge.

La începutul anului 1595 a avut loc o schimbare pe tronul din Istanbul. Mohamed al III-lea a devenit sultan. Acesta era unul dintre cei o sută doi copii ai tatălui său. Murad al III-lea, tatăl său, a fost „o făptură slabă care a lăsat treburile statului pe mâna intriganţilor de cea mai joasă speţă, iar pe sine însuşi s-a pus sub stăpânirea fe­meii sale.” Iar fiul nu era cu nimic mai vrednic decât ta­tăl: lipsit de bărbăţie, dar foarte crud din fire. Aşadar, sultanul Mohamed i-a poruncit lui Sinan Paşa să înăbuşe pentru totdeauna, prin orice mijloace, răscoalele sârbilor. Crudul Sinan Paşa a fost înştiinţat că mănăstirile sârbeşti sunt vetrele tuturor răzvrătirilor împotriva turcilor. Şi mai avea nenumărate dovezi cu privire la Mileşeva, care devenise un loc de pelerinaj, o nouă Kaaba, chiar şi pen­tru musulmani, dintre care mulţi fuseseră convertiţi la credinţa creştină prin tămăduirea bolilor şi a altor minuni săvârşite la racla Sfântului Sava. De aceea, Sinan Paşa a poruncit ca moaştele Sfântului Sava să fie aduse numai­decât la Belgrad şi să fie arse.

Un oarecare Ahmed Beg Ochus a fost cel care trebuia să îndeplinească porunca lui Sinan Paşa. Acest crud

Catedrala Sfântul Sava ridicată pe colina Vracear ►

266

slujitor al unui stăpân nemilos, după cum îi stătea în fire, a săvârşit fapta cu multă sălbăticie. Mai întâi a înconjurat cu oaste Mănăstirea Mileşeva. Apoi, i-a silit pe monahi să scoată din mormânt racla din lemn cu trupul Sfântului Sava. Aceasta a fost legată pe cai, conduşi chiar de monahi, căci turcii se fereau să atingă racla. Şi astfel a pornit jalnica procesiune. Pe drum, monahii care plângeau şi suspinau erau loviţi, iar fiecare sârb întâlnit, bărbat sau femeie, era fie omorât, fie înlănţuit, pentru a nu-i putea anunţa pe hai­duci. Din această pricină, convoiul s-a mărit până la sosi­rea în Belgrad. La marginea oraşului, în locul numit Vracear, au înălţat un rug. Pe acest rug a fost aşezată racla cu sfintele moaşte. Atunci şi acolo, pe 27 aprilie 1595, tru­pul Sfântului Sava s-a făcut cenuşă. O flacără foarte înaltă s-a înălţat la ceruri, luminând în acea noapte oraşul, fiind văzută şi de pe cealaltă parte a Dunării. Şi în timp ce tur­cii strigau de bucurie, sârbii supuşi din Belgrad plângeau şi se rugau iar cei liberi, de pe celălalt mal al Dunării şi din munţi, îşi ridicau săbiile în cinstea Sfântului lor.

Aşa a nimicit Sinan Paşa moaştele Sfântului Sava, sporindu-i cinstirea şi evlavia. O victorie închipuită, în­trucât ei au distrus o colivie din care porumbelul zburase de multă vreme. Dar bucuria turcilor n-a durat mult, căci după ce flacăra s-a stins, o teamă năprasnică i-a cuprins deodată, încât au fugit şi s-au încuiat în casele lor. Pe Vracear, câţiva monahi în genunchi priveau rugul de la distanţă, aşteptând să poată lua un pumn de cenuşă pe care s-o ducă la Mileşeva.

268

Sufletul nemuritor al Sfântului privea biruitor din lu­mea cea nevăzută la vâlvătaia rugului. Căci năzuinţa de o viaţă a lui Sava, de a deveni mucenic pentru Hristos, se împlinise acum. Şi, de aceea, zâmbind ca un biruitor, Sava l-a iertat pe Sinan Paşa, iar pe sârbii săi i-a binecuvântat.

269

BIBLIOGRAFIE

1. Dometian, The life of Saint Sava and Saint Simeon, edi­tată de Djura lanichich, Belgrad, 1864.

2. Theodosie monahul, The life of Saint Sava, editată de M. Bashich, Belgrad, 1924.

3. The old Serbian Biographies, editată de M. Bashich, Belgrad, 1924.

4. Gerasimou Smyrnaky, To Agion Oros, Atena, 1903.

5. K. Jirecheck, History of the Serbs, Belgrad, 1922

6. K. Jirecheck, Geschichte der Bulgaren.

7. Pateric Athoski.

8. Vasily Markovich, The Orthodox Monasticism and Monasteries in Serbia of the Middle Ages, Belgrad. 1920.

9. Dr. Alexander Solovyev, The Writs in Greek of the Serbian Sovereigns, Belgrad, 1936.

10. Stojan Novakovich, Zakonski Spomenici Srpskih Drzava, Belgrad, 1912.

11. Nichifor Duchich, History of the Serbian Orthodox Church, Belgrad, 1894.

12. Prof. R. Gruich, Srpska Pravoslavna Crkva, Belgrad, 1920.

271

13. C. W. Oman, T. Fischer Unwin, The Byzantine Empire, Londra, 1892.

14. Stanley Lane-Pool, T. Fischer Unwin, Turkey, London, 1888.

15. Dmitry Obolensky, The Bogomils, Cambridge Univ. Press, 1948.

16. Edward Gibbon, History of the Decline and Fall of the Roman Empire, Boston, 1856.

17. V. Grigorovich-Barsky, Vtoroe Posjeshchenie Sv. Gori Athonskoi, 1744.

18. Ivan Snegarov, Historia na Ochidskata Archiepiskopia, tom I, Sofia, 1924.

19. Pavel Josef Safarik, Pamatky Drevniho Pisemnictvi Yihoslovanuv, 1873

20. R. G. D. Laffan, The Guardians of the Gate, historical lectures on the Serbs, Oxford, 1918.

21. St. Stanojevich, Norodna Enciklopedia, Belgrad, 1924.

22. Urosh Jonich, Sveti Sava În Epic and Lyric Poetry, Belgrad, 1934.

23. St. M. Dimitrijevich, Sveti Sava In peoples Traditions, Belgrad, 1926.

24. VI. Corovich, Sveti Sava In serbian Eolklore, Belgrad, 1927.

25. Milivoje Vasich, Zitcha and Lazaritza, Belgrad, 1928.

26. Vlad. R. Petkovic, Studenitza, Belgrad.

27. Bratstvo, Belgrad, 1934.

28. Episcopul Nicholai Velimirovich, John Murray, Serbia: Orthodox Church (with illustrations), Londra, 1917

Sfântul Sava mănăstirea Studeniţa ►

272

CUPRINS

7 Nota traducătorilor

11 Cuvânt înainte

13 Nemania

20 Prinţul Rastko

23 O cununie care nu s-a mai petrecut

30 Fugarul

33 O urmărire cum nu s-a mai văzut

38 împărăţia Maicii Domnului

44 Ucenicul

50 Ctitorul

55 Tatăl ascultă de fiu

62 Hilandar

70 Biruinţa

76 Moartea lui Simeon

82 Casa isihiei

87 Un sfânt adeverit de Dumnezeu

94 Războiul dintre fraţi

100 Făcătorul de pace

105 Făptuind şi povăţuind

111 O altă isposniţa

117 Biruinţa fără sabie

123 Ostenitorul şi de minuni făcătorul

129 însingurarea Sfântului

134 Călăuză pe drumuri nebătute

140 O poveste despre întâmplări neobişnuite

145 Sava, arhiepiscop

153 Putere duhovnicească şi autoritate

157 împreună-lucrarea celor vii şi a celor răposaţi

161 Arhiepiscopul la Jicea

166 Poporul la Jicea

170 Ştefan, primul Domnitor încoronat al sârbilor

176 Sfârşitul adunării de la Jicea

180 Furtună din toate părţile

186 Cele din urmă zile ale Domnitorului Ştefan

191 Cel dintâi pelerinaj

196 Pe urmele învăţătorului său

203 Păstor şi conducător

207 Chivernisitorul

213 Arsenie

218 Al doilea pelerinaj

224 Printre creştini şi păgâni

230 Pe muntele Vechiului Legământ

236 O drumeţie primejdioasă

242 Capătul pelerinajului şi sfârşitul vieţii

249 Lumea ortodoxă în tânguire

253 De la Târnovo la Mileşeva

261 în vâlvătaia rugului

271 Bibliografie

COLOFON

Traducere Ana şi Daniel Mazilu Diortosire Sladjana Gurgu Redactor Nina Bercan Lector Aniela Târnaucă Ilustraţii Goran Djukici Copertă Alexandra Andrieş Layout Andreea Mihaiu Dtp Mihăiţă Stroe Editura Predania Bucureşti www.prietenii-predania.ro

Distribuţie Supergraph 0728 303 566

ISBN 978-606-8195-87-2

2021

Tipar: ARTPRINT

E-mail: office@artprint.ro

Tel.: 021 336 36 33

Suntem martori ai unei mari şi rare minuni — un semn minunat şi sfânt al vremurilor: întâia dată, feri cita Veşnicie a Sfintei Treimi s-a ancorat în Rastko, şi din Rastko cel ce tânjea după Hristos l-a plăsmuit pe Sava cel purtător de Hristos; a doua oară, aceeaşi Veş­nicie s-a ancorat în Vlădica Nicolae, şi din Nicolae cel ce tânjea după Hristos l-a plăsmuit înaintea ochi lor noştri pe Nicolae cel purtător de Hristos. (…)

De la Sfântul Sava până în ziua de astăzi, ortodoxia noastră n-a avut un mărturisitor mai glăsuitor şi mai puternic decât Vlădica Nicolae. Lui îi vor urma în rugăciune, cu minunare, cei ce vor veni după noi, după cum şi noi i-am urmat Sfântului Sava, şi astfel ne-am îmbunătăţit.

Sfântul Iustin Popovici

ISBN 9786068195872