NIKITA T. TEODORIDI UN INGER RANIT

NIKITA T. TEODORIDI

Editura Evanghelismos

Bucureşti, 2017

NICHITA T. TEODORIDI

Traducere din limba greacă de Monah Pimen Vlad

Editura Evanghelismos

Bucureşti, 2017

Ediţie îngrijită de Ierom. Porfirie Bercea

Culegere şi corectură: Prof. Elisabeta Filioreanu

Machetare:

Mariana Răbîncă

Chilia «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului» Schitul Lacu sfântul Munte Athos

P.O. Box 146 Kareia 63086 Telefon: 00306946572266 © Copyright Editura Evanghelismos

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TEODORIDI, NICHITA T.

Un înger rănit Nichita T. Teodoridi; trad. din lb. greacă de monah Pimen Vlad. ed. a 2-a.

Bucureşti: Evanghelismos, 2017

ISBN 978-606-8562-47-6

I. Pimen Vlad, monah (trad.)

Centru de difuzare:

Editura Evanghelismos

Str. Ionescu Gheorghe nr. 5, Bl. 141, Sc. 1, Ap. 2, Sector 4, Bucureşti Tel.Fax: 021 331 10 22

e-mail: contact@evanghelismos.ro www.evanghelismos.ro

Traducerea s-a făcut după originalul în limba greacă:

evac; lapcogevog âyeXog AEKATH TETAPTH EKAOSH EKSooeu; «X0C» 0El8iou 3, AOfiva (106 78) TTĂ.

Prolog

Când am luat în mâini manuscrisul cărţii Un înger rănit, mi-a fost teamă că parcurgerea lui îmi va provoca durere şi frică. Cel puţin frica pe care am avut-o atunci când am vizitat Spinalonca, insula leproşilor.

Insula Spinalonca, am cunoscut-o pustie, fără bolnavii ei (pentru că mântuitorul medicament şi îndelungatele lupte ale apostolului leproşilor, Râul Folero, golise de ani de zile spitalele leproşilor). Flori sălbatice înfloriseră pe lângă căsuţe şi în curtea bisericii. Marea albastră şi frumoasă se juca la ţărm. Şi, totuşi, la fiecare pas făcut pe drumuşoarele îmburuienite, durerea străbătea ca un curent electric prin trupul meu, de parcă ziceai că a sorbit-o şi a păstrat-o acel loc. Am povestit acele gânduri ale mele scriitorului cărţii şi el mi-a zis: „Vei găsi în paginile cărţii şi bucurie”.

Şi, într-adevăr, am găsit, oricât de ciudat ar părea aceasta, bucurie de viaţă în mijlocul durerii. Pentru că toată cartea este udată cu un vin tainic,

care are puterea să umple cu veselie chiar şi casa unui lepros; acest vin tainic este preaputernica dragoste.

Dragostea hamalului sărac, a tinerei Irina, eroina acestei cărţi, dragostea leprosului părinte Nichifor, dragostea bancherului, a maicii infirmiere şi a multor altora.

De la începutul şi până la sfârşitul cărţii, dragostea, ca un soare strălucitor, împrăştie norii grei de pe insula durerii, răsădeşte flori în ghivece şi în curţi, mătură, pregăteşte supe şi creme dulci pentru bolnavi, spală şi leagă răni, organizează sărbători, aprinde lumina, dăruieşte speranţă şi optimism, se roagă. Şi, la sfârşit, dragostea descoperă şi aduce în insula Spinalonca binecuvântatul medicament care vindecă bolnavii, care apoi se întorc la casele lor.

Nu numai că am plâns citind această dureroasă istorisire a îngerului rănit, în care toate personajele sunt adevărate şi o parte din ele trăiesc printre noi, dar m-am şi bucurat. M-am bucurat şi am slăvit pe Dumnezeu pentru marele şi nepreţuitul dar al dragostei pe care l-a dat oamenilor, şi care numai acesta singur face viaţa noastră vrednică să fie trăită.

T.K.K.

Irina

Ajunsese la douăzeci de ani Irina. Era în floarea vârstei. Şi era cu adevărat o frumoasă şi înmiresmată floare. Un trandafir proaspăt deschis, roz, cu petale catifelate. O faţă nevinovată, de o rară frumuseţe, cu caracteristici fine, cu ochi plini de o lumină blândă ca zorile zilei, buze frumos zugrăvite. Părul ei castaniu îl avea întotdeauna frumos pieptănat, încununându-i faţa şi acoperindu-i gâtul fecioresc. Un lanţ subţire de aur atârnat la gât se pierdea la piept. Un trup frumos lucrat, de-ai fi zis că abia a ieşit din mâinile lui Dumnezeu. Şi răsuflarea de viaţă, sufletul ei, parcă acum l-ar fi suflat Dumnezeu şi nu ar fi reuşit să-l pângărească răutatea. Era de ajuns să-i fie strigat numele şi se întorcea imediat cu ochii plini de lumină blândă împrăştiind curaj şi viaţă, cu faţa ei roză şi catifelată, având întotdeauna pe buze cuvinte minunate, drese cu sare şi rostite pe un ton îngeresc. Frumoasă la trup, frumoasă şi la suflet. Era ca o prea-frumoasă din poveşti. Dar nu a trăit Irina

cândva, pe timpuri, ci a trăit în zilele noastre, într-un sat din Macedonia.

Mama ei a lăsat-o de când era prunc de zece luni. A fost crescută de tatăl ei. El a hrănit-o cu biberonul, el a schimbat-o, el i-a spălat hăinuţele. Tatăl ei nu avea fraţi, era singur pe lume. Se căsătorise ca să formeze o familie, cu băieţi şi fete care să crească şi să înmulţească neamul lui. Dar numai o fetiţă a reuşit să aibă. Incendiul izbucnit în Asia Mică îi distrusese tot ce avea; abia reuşi să-şi smulgă copilul din flăcări şi să fugă cu el. Ajuns mai târziu la o corabie, domnul Teodor privea cum ardeau casele, şi poate şi femeia lui.

Aşa a rămas iarăşi singur, cu un prunc în braţe, fiindu-i acestuia şi mamă şi tată. întristat cum era, domnul Teodor a ajuns la unul din satele din Macedonia. Aici şi-a crescut fetiţa cu cea mai mare grijă până la vârsta de 17 ani. Văzând-o, i se umplea sufletul de bucurie. Era copilul lui, trupul lui, de o rară şi minunată alcătuire. însă nu împlinise Irina 17 ani şi tatăl ei închise ochii pentru totdeauna, lăsând-o singură pe lume. îi mai rămăsese o nădejde, un sprijin de viitor, dar şi acela plutea pe mările îndepărtate, uneori călătorind bine, iar alteori luptându-se cu valurile care purtau corabia ca pe o coajă de nucă. Era un tânăr cu cinci ani mai mare decât ea. Tatăl ei îl simpatizase pe acest copil pentru că era gospodar, serios, muncitor şi

orfan de mamă, ca şi Irina. îi spusese odată, când îl invitase acasă la ei, că i-ar plăcea să-l facă fiul lui, atunci când Irina ar fi împlinit 20 de ani. Tânărul se bucurase mult, o plăcea pe Irina. Spera să fie înaintat în grad şi să câştige mai mult.

S-a întristat mult Irina pentru tatăl ei, a plâns, s-a îmbrăcat în negru. După ce se împliniseră trei luni de la moartea tatălui, Irina a închis prăvălia pe care o aveau, a predat camera închiriată unde locuise până atunci, iar lucrurile sărăcăcioase le dărui unei familii mai sărace: un pat de lemn, o masă veche, trei scaune şi un felinar de bucătărie.

Cu două valize mici şi un cufăraş, Irina plecă spre Tesalonic. Un cunoscut îi promisese că îi va găsi de lucru la o creşă, unde trebuia să lucreze ziua, iar noaptea să înveţe ca să-şi poată termina ultimul an de liceu. Nu era bine să rămână şcoala neterminată, o diplomă îi putea ajuta oricând în viaţă.

Era seară când a ajuns la creşa de copii. Un om în vârstă o ajută să-şi ducă puţinul ei bagaj. Irina îi plăti pentru transport, iar omul acela blând îi spuse cu o simpatie părintească:

mulţumesc, copilul meu! Dumnezeu să-ţi ajute în noua ta viaţă. Şi să ai grijă, fata mea, să rămâi întotdeauna o floare gingaşă, şi curată, precum eşti acum. în oraş există şi oameni răi. La revedere, copilul meu! Dacă ai vreodată nevoie de

ceva, vino la săraca noastră căsuţă. Să socoteşti că mergi la tatăl tău. Locuiesc la Eptapirghio, în afara cetăţii, la tetragonul al patrulea, numărul cinci. La revedere, fata mea!

Omul îşi luă căruciorul şi plecă. Poate că negustorii de ulei au nevoie de el şi nu putea să piardă. Familia lui numeroasă din munca asta îşi câştiga pâinea.

Irina rămase privindu-l. „Cât de mult seamănă cu tatăl meu, îşi spuse ea, la înfăţişare, la mers, la comportament. Ce bun, ce părintesc e! Dumnezeu să-ţi ajute, om bun“. îşi întoarse privirea spre creşă. O femeie nu prea bătrână curăţa geamurile de la uşă.

Clădirea care adăpostea creşa de copii era nouă şi impunătoare. Amplasată lângă gara mare a Tesalonicului, era o clădire cu un singur etaj, având în faţă o grădină bine îngrijită. „în spate trebuie să fie o grădină şi mai mare unde se joacă copiii”, gândi Irina. Ferestrele erau mari, cu perdele frumoase. Casă boierească. îşi luă cele două valize, deschise poarta de fier de la grădină şi înaintă pe cărare. Când ajunse la uşa cu geamuri, o deschise uşor şi pătrunse în încăpere. Era un salon mare, cu două măsuţe şi nenumărate scaune. O icoană mare a Mântuitorului Hristos era agăţată sus, pe perete. Vaze cu flori de toate felurile şi de toate culorile erau aşezate pe mozaicul strălucitor,

la marginea salonului. O floare agăţătoare îşi mlădia tulpina şi frunzele până aproape de icoana Mântuitorului, agăţându-se de sfoara albă ce îi fusese pusă pentru sprijin. Irina îşi aşeză cu atenţie valizele într-un colţ. Nu mai era nimeni în încăpere în afară de ea şi de femeia aceea, urcată pe scară, care spăla geamurile. Se sfii de mediul cu totul necunoscut şi impunător.

vă rog, dacă aveţi bunăvoinţă, ajutaţi-mă să-mi aduc înăuntru cufărul, zise Irina femeii de pe scară.

da, fetiţa mea, îi răspunse femeia, coborând încet, cu multă atenţie.

După ce au adus cufărul înăuntru, Irina îi mulţumi.

ce frumos este aici! Cât de mulţumitoare trebuie să fie munca dumneavoastră! Cred că această creşă are nişte conducători minunaţi.

Femeia nu spuse nimic. Se prefăcea că vrea să ajungă la lampa de sus ca să o cureţe.

unde este biroul, vă rog?

pe acolo, la stânga.

După ce a stat puţin, Irina şi-a făcut curaj şi a înaintat spre birou. „Conducerea”, văzu scris pe o uşă frumos vopsită. Se opri brusc. Apoi lovi uşor şi, când auzi răspunsul, pătrunse încetişor în încăpere. Biroul era luxos şi foarte curat. Avea multe flori. O icoană bizantină cu Mântuitorul o

întâmpină de pe perete. Era aşezată deasupra capului unei femei de vârstă mijlocie, bine îmbrăcată, foarte îngrijită, care stătea pe un fotoliu, în faţa biroului. S-a ridicat când a văzut-o şi i-a zâmbit.

trebuie să fii domnişoara Irina, nu-i aşa?

da, răspunse cu sfială Irina.

bine aţi venit. Intraţi. Luaţi loc.

Irina răsuflă uşurată. I s-a părut a fi o doamnă bună. Va fi bine. O va ajuta în viaţă. Avea atâta nevoie de o inimă de mamă!

cu ajutorul lui Dumnezeu, vom petrece bine, domnişoară? Munca dumneavoastră nu va fi grea. Aşa că nu vă veţi obosi prea mult. La şase după-amiază, mamele îşi iau copiii. De la şase veţi fi liberă. La amiază veţi mânca aici. Salariul dumneavoastră este mic la început, dar şi dumneavoastră sunteţi mică şi nu aveţi prea multe nevoi. Noaptea veţi locui la dumneavoastră acasă, însă la şapte dimineaţa trebuie să fiţi aici ca să primiţi copiii de la mamele lor. Ne vom înţelege bine, domnişoară. Veniţi să semnaţi hârtia aceasta.

„Contract particular”, scria la început cu litere mari. Irina o citi în grabă.

nu voi locui aici? întrebă ea.

nu.

atunci unde voi locui? întrebă ea cu simplitate.

Aceasta este problema dumneavoastră, domnişoară. Creşa a fost construită din iniţiativă particulară. Filantropie. Trebuie să facem economii din toate puterile.

dar abia astăzi am venit din satul meu. Unde să găsesc o cameră la ora aceasta? Nu se poate să rămân măcar pentru o noapte?

aş fi vrut mult să vă ajut. Din păcate, mi-e imposibil. Nici mâncarea de seară nu vă poate oferi creşa.

dar unde să mă duc la ora aceasta?

are grijă Dumnezeu. Trebuie să aveţi vreo rudă…

nu am nicio rudă… Iertaţi-mă, îmi permiteţi să dau un telefon?

dacă ai neapărată nevoie…

Irina formă numărul ce îl avea însemnat pe carneţelul ei. „A plecat la Atena?”, a întrebat ea şi a pus încet receptorul în furcă…

nu am pe nimeni, doamnă. Vin pentru prima dată la Tesalonic. Ajutaţi-mă, vă rog!

sincer îmi pare rău, domnişoară, credeţi-mă, sincer. Nu am putere să vă ajut.

Femeia luă o cartelă de lângă telefon şi scrise: „Convorbire telefonică de o drahmă”. Irina scoase din portofel o drahmă şi o puse lângă telefon.

cel puţin permiteţi-mi să-mi las lucrurile peste noapte aici.

cu toate că regulamentul interzice, vă voi permite. După cum vedeţi, domnişoară, fac tot ce pot pentru dumneavoastră. Dimineaţă la şapte fără un sfert să fiţi aici. Dacă puteţi, mai bine la şase şi jumătate.

Irina spuse un şoptit „Noapte bună” şi ieşi. Uşa mare de fier cu geamuri se închise în grabă în urma ei. Era regulamentul creşei… Stătea pe trotuar descumpănită. Unde să meargă peste noapte? Prin faţa ei treceau în grabă femei, copii, fete, bărbaţi. Dar ea nu cunoştea pe nimeni. Oraşul era plin de case. Uşi simple, uşi mai luxoase, cu mânere de fier şi sticlă mată. însă toate aceste uşi erau închise, la fel ca inima acelei directoare.

Unde să rămână peste noapte? „Părintele meu…”, şopti ea, şi atunci îi veni în minte acel căruţaş bun, care semăna atât de mult cu tatăl ei la înfăţişare, la mers şi la comportament. „La el voi merge”, îşi spuse Irina. „Dar unde să-l găsesc în oraşul acesta atât de mare şi de necunoscut? Stă departe şi e noapte şi plouă.

Palatul domnului Haralambie

Omul cel bun cu căruciorul ajunse în piaţă. Era deja gata un transport cu destinaţia gară: doi saci cu caşcaval, trei putini cu brânză şi trei vase cu ulei. Nu erau puţine şi avea de mers vreo jumătate de oră. Domnul Haralambie era înhămat la cărucior în locul unde ar fi trebuit să fie un cal. Avea trecută peste mijlocul lui o funie care lega între ele cele două braţe ale căruciorului. Aşa îl trăgea cu mai multă uşurinţă. A avut cândva şi un căluţ cuminte, harnic, simpatic, care înţelegea cuvintele stăpânului, dar murise, sărmanul. Domnul Haralambie a vrut să cumpere altul, dar nu avusese cu ce. Atunci se gândi că poate să ia el locul calului pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele pentru copilaşii lui. Şi aşa, şi în seara aceea în care îl cunoscuse Irina, domnul Haralambie trăgea căruciorul după el şi se oprea doar să răsufle şi să-şi şteargă transpiraţia care-i curgea pe frunte şi pe faţă cu batista din buzunarul de la pantaloni. Ce putea să facă? Era pe la mijlocul lui luiie, perioadă în care soarele ardea cel mai tare.

A predat încărcătura şi s-a întors în piaţă, îl cunoşteau toţi magazionerii pe domnul Haralambie şi îl cinsteau pentru că era un om bun, cinstit, tăcut şi respectuos. Era gospodar. De multe ori ziceau că nu aceasta ar fi trebuit să fie munca lui. Şi aveau dreptate. Fusese mare şi cinstit negustor în Cezareea. Toţi îl iubeau pentru bunătatea lui. La el găsea oricine scăpare când avea nevoie. Şi el dădea mereu, iar Dumnezeu îi dădea lui şi mai mult. Era boierul ce împărţea dragoste în toată Cezareea. Dar peste Cezareea a izbucnit războiul, iar domnul Haralambie nu reuşi să mai ia nimic cu el. Fugise spre Tesalonic împreună cu nevasta, şi cu cele două fetiţe gemene, care aveau doar şase luni. îşi aranjase nevasta şi copiii şi merse prin piaţă ca să găsească ceva de lucru să-şi poată hrăni familia. Aşa începu să facă pe hamalul, dar fără samar. Mai târziu a reuşit să cumpere unul, aşa cum aveau mulţi hamali în Tesalonic. La început căra marfa într-un fel de coş împletit. „Fie ce-o fi, munca nu este ruşinoasă”, îşi zicea el. Era bine că-şi putea câştiga pâinea. Mai târziu şi-a cumpărat un căluţ şi un cărucior cu care lucrase ani de zile. Acum rămăsese doar el. Şi trebuia să muncească, chiar şi pe cele mai mari călduri. La cal nu se mai putea gândi. Avea şapte fetiţe acum, iar primele erau deja de măritat.

Se înnoptase bine când termină de predat marfa. îşi adăposti căruciorul într-o magazie, îl legă cu un lanţ gros şi îl încuie cu un lacăt vechi. Apoi coborî într-un beci, îşi scoase hainele murdare şi ude şi se îmbrăcă cu un costum curat. Se încălţă cu o pereche de sandale din piele şi-şi aruncă rucsacul pe umeri. îi ţinea loc de geantă, în el avea cumpărăturile pe care le luase din piaţă la un preţ mai ieftin. Porni spre Sfântul Dimitrie. Acolo era staţia de autobuz spre Eptapirghio. Ajunse, se aşeză la rând şi aşteptă cu răbdare. Autobuzul sosi şi el. Era o maşină mică şi joasă. Dar şi străduţele erau înguste, iar curbele de pe drumul spre Eptapirghio nu permiteau să fie mai mare. Fiind împins şi dat la o parte, abia reuşi, fără să riposteze, să ocupe un loc în spate. Maşina porni şi peste puţin timp urca caldarâmul turcesc, cu un zgomot puternic la motor şi scârţâind din toate încheieturile.

Domnul Haralambie se simţea mulţumit. Acum nu mai trăgea la căruţul încărcat, nu mai ţinea locul calului. Era şi el călător. Cu cât maşina urca mai mult, cu atât şi el era mai mulţumit, mai bucuros. îşi închipuia ceva în mintea lui, vedea cu gândul lui ceva anume, ceva care îi aducea zâmbetul pe buze. Aproape că râdea pe sub mustăţi. Nici nu-şi dădu seama când ajunse la capăt. Munca de peste zi îl făcuse să se simtă ca într-un

fotoliu în scaunul de lemn pe care şezuse. îşi luă rucsacul şi coborî cu atenţie.

„Tată”, strigară în cor trei fetiţe. Una se aruncă la gâtul lui şi îl cuprinse cu braţele ei micuţe. Cealaltă îi luă mâna stângă, iar a treia, cea mai mare, îi luă rucsacul. Domnul Haralambie îşi întinse mâinile şi îşi îmbrăţişă fetiţele, sărutându-le pe frunte. Fetiţele lui îi alungaseră toată oboseala. Ţinându-le de mână pe cele două mici, se îndreptau spre casă. Pe sub mustăţile bogate ale domnului Haralambie se ivea un surâs ascuns. Zâmbea. Se gândea tot la ceva frumos şi drag inimii lui.

Ajunseră la căsuţele de scăpare din afara cetăţii. Lăsând într-o parte Termaicu, au apucat pe un drumuşor îngust, după care au luat-o la dreapta. Lăsându-şi culcuşurile lor, alţi copii au ieşit în întâmpinarea domnului Haralambie. I se lumină faţa. Se afla în faţa curţii casei lui. în curte erau vase cu flori, iar deasupra un mic crevetar cu viţă-de-vie.

Mai era cineva care-i deschidea şi mai mult inima, şi care făcea locul acela frumos şi plăcut mirositor: soţia lui.

„Tată”, au strigat în cor celelalte patru fetiţe, şi au alergat să-l întâmpine.

Crevetar suport de lemn pe care se desfăşoară viţa-de-vie, ceva mai sus de înălţimea unui om.

Ultimele picături de transpiraţie dispărură de pe fruntea domnului Haralambie. Se topiseră de căldura dragostei cu care era întâmpinat de fiecare dată când se întorcea acasă după o lungă zi de muncă. Era fericit! Slăvit să fie Dumnezeu!

îi luară rucsacul, îi aduseră papucii de casă, un pahar cu apă rece, aşezându-se cu toţii în jurul mesei pentru cină. Mama lor le pregătise dovlecei, salată de roşii şi un harbuz roşu ca focul. Copiii aveau şi câte un ou, iar tatăl un pahar de vin. îşi povesteau bucuriile şi mâncau. După masă, fetiţele cele mai mici au început să cânte şi să se joace. Domnul Haralambie se juca cu ele. Era şi el un copil între copiii lui. Râdea şi strălucea de bucurie. Numele Sfântului Haralambie pe care îl purta i se potrivea de minune, pentru că „hara“ înseamnă bucurie, iar „lambo“ strălucire.

Timpul trecu uşor. Fetiţele cele mici strânseră farfuriile, iar cele mari pregătiră aşternuturile pentru noapte.

Două camere micuţe, un salonaş şi o bucătărioară erau toată averea lui. Şi locuiau acolo nouă suflete. După ce terminară pregătirile pentru somn, fetiţele au venit să ureze noapte bună părinţilor, să le sărute mâinile şi să primească fiecare binecuvântarea părintească care aduce somn dulce, liniştit şi sigur. însă un zgomot de paşi le-a

atras privirile spre drumuşor şi, peste puţin timp, a apărut în faţa curţii lor o copiliţă. Era Irina.

bună seara, spuse ea. V-am găsit.

Domnul Haralambie o recunoscu. Se ridică de pe scaun.

Bună seara, fata mea. Vino înăuntru. Ia loc. Ce s-a întâmplat? Şi eşti transpirată. Cred că ai obosit căutând căsuţa noastră.

Femeia îi dădu un scaun Irinei, iar copiii au rămas să o privească pe Irina. O vedeau pentru prima dată. Cine să fie? Dar ce frumoasă este! Ce simpatică!

maria, dă-i un capot Irinei. Este udă cu totul, sărmana.

Femeia domnului Haralambie o luă pe Irina înăuntru şi peste puţin timp ieşiră. Irina era acum îmbrăcată cu un capot curat, cu papuci de casă în picioare. Erau lucruri de-ale Gheorghiei, cea de-a treia fiică a domnului Haralambie, cu care Irina era de aceeaşi măsură.

ia loc, copilul meu. Sigur că îţi este şi foame. Doamna mea nu va întârzia să-ţi aducă ceva de mâncare. Să ţi le prezint pe fetiţele mele. Voi începe cu cele mici. Elena şi Ipatia, 10 şi 13 ani. Lambrini este în clasa a treia, iar Olga va intra în clasa a şasea. Gheorghia lucrează ca secretară la un notariat şi la toamnă va merge în al doilea an la

Drept. Gemenele Ioana şi Ana lucrează ca ţesătoare la fabrica de textile.

Irina le-a privit pe toate cu zâmbetul ei îngeresc, iar fetele au îndrăgit-o din prima clipă. Au uitat că ora era târzie în noapte. Şi-au tras scaunele aproape şi s-au aşezat. Voiau să afle cine era această frumoasă, bună şi minunată fată. Ana aduse de la bucătărie o faţă de masă curată albă şi o întinse pe masă. Apoi aduse un cuţit, o furculiţă şi un prosop alb, o solniţă cu sare, cana cu apă şi un pahar. Urmă salata, o felie de harbuz într-o farfurie… Se opri puţin şi o privi pe Irina. „Ce frumoasă este! Şi ce bună pare!” în bucătărie, untul sfârâia. Doamna Maria pregătea cartofi şi ouă. După ce bucatele fură aduse, doamna Maria îi spuse Irinei cu glas blând:

bine ai venit, fata mea. Mănâncă şi tu ce se află în căsuţa noastră. Simte-te ca acasă la tine, copilul meu, şi să mă consideri maica ta.

Irina îşi făcu cruce şi începu să mănânce. îi era foame. Gustase ceva pe drum, dar acum ceasul arăta ora zece.

această fetiţă a venit dintr-un sat ca să lucreze în oraş şi să-şi termine ultima clasă de liceu. Va lucra la creşa de copii din Ambelochipon. Acolo i-am dus după-amiază lucruşoarele. Trebuie să fie tare bine acolo. E o clădire nouă şi bine îngrijită unde va avea un acoperiş şi mâncare

asigurată. E un mediu excelent. Va lua salariu din care îşi va acoperi cheltuielile şi va putea să pună şi ceva deoparte pentru când va avea nevoie. Pentru că trebuie să se îngrijească singură de toate: Irina nu are părinţi… Poate că în seara această directoarea creşei lipsea şi nu a avut cine să o primească.

nu lipsea. Era acolo. Dar nu pot să locuiesc acolo. Nici nu voi mânca acolo. Am rugat-o mult să mă lase măcar pentru o noapte, dar în zadar. M-am întristat, m-am dezorientat. îl întrebam pe tatăl meu în gând unde să mă duc, căci el m-a crescut. Pe mama nu am cunoscut-o. Când am zis „tată”, m-am gândit la dumneavoastră. îi semănaţi mult la înfăţişare la mers, la purtare… Şi am pornit să vă caut. Am obosit puţin, pentru că maşina m-a lăsat în cealaltă parte a cetăţii. Am întrebat de dumneavoastră şi aşa v-am găsit. Să mă iertaţi pentru curajul şi îndrăzneala mea. Pentru mine erau închise toate uşile. La hotel nu am vrut să merg. Ceva din adâncul meu mi-a şoptit că la dumneavoastră voi găsi uşa deschisă. Şi am venit. Iertaţi-mă că am venit la ora aceasta…

Două lacrimi mici alunecară pe obrajii ei frumoşi. Semănau cu două picături de ploaie pe un trandafir roz şi catifelat.

ce cuvinte sunt acestea, copilul meu? Să ne deranjezi? Nicidecum! Este o bucurie pentru noi.

Vei dormi aici cu fetiţele mele. Oamenii buni încap oriunde.

da, da, au zis în cor fetiţele! Cât de mult o îndrăgiseră!

Irina se aşeză la masă şi mâncă. Fetiţele îi cântau ceva frumos chiar dacă ora era târzie în acestă zi de vară, iar vecinii nu se culcaseră încă; deci nu deranjau pe nimeni.

Pe urmă, s-au dus cu toţi la rugăciunea de seară. Cele mai mici o luară de mână. Se duceau în salonaş, unde erau aranjate paturile pentru fetiţe. Au păşit peste cearşafuri şi s-au oprit în faţa icoanelor. Candela era aprinsă. Şi-au spus cu smerenie rugăciunea, cu simplitate, din inimă. După ce i-au adus şi Irinei o cămaşă de noapte, au sărutat-o ca pe surioara lor, au aşezat-o lângă ele şi s-au culcat.

„Dumnezeul meu, îşi spuse Irina în gând privind spre icoane, unde m-ai adus în seara aceasta? în bucuria şi dragostea raiului. Cu îngerii Tăi. îţi mulţumesc!” Şi a adormit dulce, liniştit, ocrotită sub acoperământul sărăcăcioasei case a domnului Haralambie, dar care era mai minunată decât orice palat.

La creşa de copii

Dis-de-dimineaţă, Irina se trezi cu gândul la munca ei. Trebuia să fie la creşă la ora şase şi jumătate. S-a ridicat cu grijă, fără să o simtă fetiţele care încă dormeau. în bucătărie, domnul Haralambie vorbea încet cu nevasta lui, care pregătea gustarea de dimineaţă. După ce s-a îmbrăcat, Irina bătu uşor în uşa îngustă a bucătăriei. Le-a spus şoptit: „Bună dimineaţa”.

bună dimineaţa. Bun venit fetiţei noastre. Despre tine vorbeam, copilul meu. Ştiu la ce te gândeşti. Acum vom lua gustarea de dimineaţă, apoi vom pleca amândoi la muncă. Până la amiază te voi suna. Lângă noi este un om bun care are o cameră de închiriat. Doamna mea va merge să o vadă şi până la ora 12 voi şti. Haide, copila mea, bea lăpticul. Soţia mea ţi-a pregătit şi un ou. E proaspăt, de la găinile noastre. Mănâncă şi brânză. Şi harbuz. Bravo, fetiţa mea!

Irina mânca în bucătărioară şi simţea în adâncul sufletului dragostea şi bucuria copilului care se află lângă părinţii lui. Simţea că nu era singură pe lume; îşi lua putere de viaţă din această

bucătărioară. Trebuia să ia putere. Nici nu bănuia ea, sărmana, câte greutăţi o aşteaptă…

Chiar de astăzi. Furtuni mici, mari, uragane, dezastre! De câte ori acest trandafir roz, subţire, catifelat nu se va duce cu mintea la această mică bucătărie, lângă aceşti oameni binecuvântaţi de Dumnezeu, atunci când va avea de trecut prin valea morţii, a durerii şi a nenorocirilor!

După masă a mulţumit doamnei Maria, a salutat-o şi apoi a plecat împreună cu domnul Haralambie. Fetiţele încă mai dormeau…

La şase şi jumătate era la creşă. Directoarea i-a dat o bluză albă şi i-a spus ce are de făcut. Peste puţin timp, au început să apară copilaşii, însoţiţi bineînţeles de mamele lor. Irina saluta cu toată inima, mângâia copilaşii, şi apoi îi lua de mânuţă. Era ca un înger cu bluza ei albă. Mamele simţeau în Irina siguranţă pentru copii. Vedeau că aceştia au un înger păzitor, pe Irina.

Când s-au adunat cu toţii, erau patruzeci de fetiţe şi băieţi, cu vârsta cuprinsă între trei şi şase ani. „Un mic grup de îngeri”, gândi ea.

îi luă în curte ca să se joace. Ştia multe jocuri pentru copii, şi pentru că inima ei era simplă şi curată ca a unui copil, le câştigă simpatia în mai puţin de două ore. Se jucau şi o priveau cu ochişori nevinovaţi. Curtea creşei de copii se transformase într-un mic rai. La ora zece trebuiau să mănânce.

Au intrat cu toţii în sala de mese. Bucătăreasa pregătise şi aşezase patruzeci de farfurii pline de orez cu lapte.

Irina şi cu tine nu sunteţi copii. Nu aveţi nevoie de mâncare la ora zece, zise directoarea care tocmai cobora în acest timp la bucătărie adresându-se bucătăresei.

Copilaşii mâncau şi vorbeau, lovind cu mânuţele farfuria. Unii îşi umpleau guriţele atât de mult că nu mai puteau să mestece. Alţii îşi murdăreau năsucul cu orez, iar alţii toată faţa, îţi venea să râzi, privindu-i. Irina, cu inima ei bună, îi învăţa Să mănânce, îi îngrijea şi îi ştergea. După masă au cântat un cântecel cu vocile lor subţiri şi minunate.

Sunt o gospodină bună,

Sunt o gospodină, Eu sunt roabă şi stăpână, Eu stăpână şi slugă.

Apoi au cântat un alt cântecel:

Iepuraşule iepuraş, Ce bătaie vei lua Că pe străin ogoraş Ţi-ai găsit mâncarea ta.

După masă, Irina i-a scos iarăşi în curte. Acum se jucau în grupuleţe de doi-trei copii. Unii făceau castele în nisip, alţii cărau apă cu găleţile lor mici

ca să umple un lac. Fetiţele îşi pieptănau, îşi împodobeau şi-şi adormeau păpuşelele.

La ora doisprezece s-au dus cu toţii la masă. Porţia Irinei era măsurată cu exactitate. Cinci măsline, niciuna în plus. întotdeauna doar o piersică de mărime mică şi aceasta se petrecea în Tesalonic, unde fructele se găseau din belşug şi erau ieftine. Din brânză era tăiat doar un cub mic, ca la geometrie. Aceasta era porunca directoarei, care de multe ori îşi lăsa biroul şi cobora la bucătărie, cântărind ca la farmacie toate produsele. Şi dădea noi porunci, dacă găsea o mică diferenţă.

Nu era femeie rea doamna directoare. Şi nu strângea lucrurile pentru ea. Nu, nu. Nu avea altă casă. Era legată cu totul de această lucrare. „Sunt sfinte lucrurile acestea, zicea ea, şi trebuie să facem economie din toate pentru că sunt dăruite”. Lucrurile erau sfinte, dar oare persoanele care lucrau acolo nu erau sfinte? Cât de curată era această copiliţă plăpândă, care avea nevoie de compătimire, de căldură şi de dragoste! Nu era sfântă oare acea femeie de curând văduvă, care era bucătăreasă şi care trebuia să-şi lase copilaşii singuri, ca să vină la muncă?

Zgârcenia directoarei era exagerată, şi o făcea pe femeia aceasta învăţată să aibă o minte îngustă, cu toate că era absolventa unei facultăţi. Ea reprezenta atât de urât această frumoasă lucrare a

dragostei, pe care o sprijiniseră şi o alimentaseră atâtea suflete evlavioase, minunate, pierdute în anonimat.

După ce au mâncat, copilaşii spuseră rugăciunea de mulţumire şi apoi au fost duşi în pătuţurile lor pentru somnul de prânz. Irina a tras perdelele la geamurile de la dormitoare, ca să mai împuţineze lumina. Trimise săruturi cu mâna la toţi copilaşii, deşi ei ar fi dorit ca să-i sărute pe fiecare în parte. S-a dus să se întindă puţin, dar nu putea să doarmă, pentru că aştepta telefon de la domnul Haralambie. Bucătăreasa o chemă îndată la birou. „Trebuie să fie domnul Haralambie”, îşi spuse ea bucuroasă.

domnişoară Irina, vă rog să spuneţi cunoscuţilor că nu au voie să vă caute la telefon în timpul lucrului, spuse cu răceală directoarea. Şi mergeţi la bucătărie ca să ajutaţi la spălatul vaselor. Sunteţi tânără, dar nu sunteţi copil, ca să aveţi nevoie de odihnă. Doar copiii şi bătrânii dorm la amiază. Trebuie să învăţaţi şi gospodărirea casei.

Irina plecă la bucătărie şi începu să spele. O ajuta pe bucătăreasă. La trei termină. Dar despre domnul Haralambie nu ştia nimic. Gânduri multe se îngrămădiră în mintea ei. „De ce domnul Haralambie nu sunase după cum a promis?”

La patru fără un sfert a intrat în dormitoare şi a început să cânte. La început cânta încet, apoi din ce în ce mai tare:

Sculaţi, copii, sculaţi,

Pe mămicile care vin, să le vedeţi!

Unul câte unul, copilaşii deschiseră ochişorii, şi privind-o pe Irina, un zâmbet îngeresc înflori pe chipurile lor. Irina îi ajută pe toţi să se spele, să se pieptene, să se îmbrace. Avea aşa de multă răbdare cu fiecare dintre ei. Le dădu să mănânce cremă dulce, iar după aceea se jucă şi cântă cu ei până la şase, ora la care veneau mămicile după ei. Una câte una, obosite, cu nostalgia maternă zugrăvită pe faţă, mămicile veniră. îşi îmbrăţişau copilaşii cu dragoste, îi sărutau, iar după ce o salutau pe Irina, plecau. Irina le făcea cu mâna la toţi şi îi urmărea cu privirea până când nu se mai vedeau. Stătea în faţa uşii de fier cu geam mat, şi părea de la distanţă un înger micuţ, alb.

După ce rămase singură, se gândi în mintea ei că nu avea unde să plece, că domnul Haralambie nu-i dăduse încă niciun semn. Nu ştia ce să facă. Plecă şi bucătăreasa.

domnişoară, creşa se închide. Pregătiţi-vă, vă rog, îi spuse directoarea.

Ce să facă acum? Să-şi lase lucrurile acolo? De ce nu venise domnul Haralambie? Nu putea să

creadă că omul acela atât de bun o va lăsa aşa. Se afla într-o mare încurcătură când auzi soneria de la intrare. „El trebuie să fie”, gândi Irina. Alergă în grabă la uşă şi o deschise. El era! Obosit, transpirat, îi şopti:

să mă ierţi, fata mea! Te-am făcut să aştepţi. Te-am căutat la telefon, dar nu am ştiut că regulamentul creşei nu permite să fii deranjată în timpul lucrului. Haide, vino! Unde sunt lucrurile tale? Să le scoatem pe trotuar. Va veni Periclis cu motocicleta să le ia.

Au scos pe trotuar cele două valize şi cufărul, toată averea Irinei.

tu vei merge cu autobuzul până la casa noastră, iar eu o să vin cu motocicleta. Haide, fata mea!

Irina l-a salutat şi a plecat. Porni spre Sfântul Dimitrie, ca să ia autobuzul. în trei sferturi de oră ajunse la Eptapirghio. Ce frumos se vedea Tesalonicul, golful Termaicos…

Era un tablou adevărat, cu case şi biserici bizantine, cu mulţi copaci şi apoi marea… Un tablou pe care în ceasul acela, un mare zugrav, soarele, îl înfrumuseţa cu cele mai frumoase, cu cele mai delicate culori ale lui, culorile asfinţitului. în câteva minute ajunse la casa domnului Haralambie. Acasă erau doar cele patru fetiţe mai mici.

tatăl vostru nu a ajuns încă? întrebă Irina.

a ajuns, dar s-a dus cu mama şi cu fetele la camera dumneavoastră. Este chiar aici lângă noi. Să mergem!

Două dintre fetiţe au luat-o de mână. Celelalte două au rămas acasă. Fetele, împreună cu doamna Maria, făceau curat în camera Irinei. Ioana, una dintre gemene, punea o perdea la fereastră. Ana întindea pe măsuţă o faţă de masă foarte bine călcată. Doamna Maria aranja o cuvertură pe pat. Podeaua era proaspăt spălată. Totul strălucea.

v-am prins, glumi bucuroasă Irina.

ai ajuns repede, fetiţo! Nu am reuşit să terminăm. în cinci minute suntem gata. Şi Periclis cu motocicleta lui a întârziat puţin.

La răsărit, îi agăţară pe o etajeră o icoană a Maicii Domnului. Ce frumos cuibuşor, gândiră toţi.

bine ai venit! îi spuseră în cor. în căsuţa ta, cu bine să petreci, completă domnul Haralambie.

Irina rămase uimită. Atâta dragoste, şi în ce fel! Domnul Haralambie era cu siguranţă un nobil; nobilă şi nevasta lui. Iar copiii, prinţişori. Irina s-a bucurat mult de căsuţa ei. Obrazul i se înfrumuseţă parcă mai mult, iar inima-i bună i se umpluse de o bucurie negrăită. Le mulţumi pe un ton îngeresc.

vino să mâncăm cu toţii la noi, şi după aceea îţi vei despacheta lucrurile.

Primi invitaţia cu multă bucurie. Nu putea să spună „nu” acestui om al lui Dumnezeu.

A trecut vara şi a venit toamna. Au început şi primele ploi. S-au deschis şcolile. Irina s-a înscris la liceul de noapte pentru ultimul an şi a început şi cursurile. Se obosea mult, sărmana. De la cinci ş jumătate, când se trezea şi până la zece seara, când ajungea în cămăruţa ei, era într-o mişcare continuă. Oboseală multă şi stres avea şi din partea directoarei de la creşă cu socotelile ei fără sfârşit, cu invenţiile ei de a fi cât mai zgârcită. Din fericire, duminicile şi le petrecea împreună cu domnul Haralambie şi cu familia sa. Atunci se odihnea şi primea putere să meargă mai departe. Foarte rar primea câte o scrisoare de la Dimitrie, copilul acela bun, cu care fusese logodită de tatăl său. „Pluteşte peste mări şi oceane… Cum să trimită multe scrisori?”, se gândea Irina de multe ori.

Aşa a petrecut Irina un an întreg până veni din nou vara. Se osteni mult şi examenul îl luase cu foarte bine. Era mulţumită. Domnul Haralambie plutea de fericire. O avea pe Irina ca pe un copil al său şi se bucura pentru ea. Era plăsmuit omul acesta dintr-o argilă curată, nu avea fier în construcţia lui, care-l face pe om aspru, dur şi rece.

Pe timpul verii, Irinei i-a fost mai uşor. Nu mai avea de învăţat. La şapte seara era acasă şi putea fi

mai mult în sânul familiei domnului Haralambie. Din salariul ei mic, îşi plătea chiria, iar în afară de cele strict necesare, nu-şi cumpăra nimic. De fiecare dată, punea ceva deoparte în cufărul ei. Avea acum 19 ani. Peste un an se va căsători, şi atunci va avea şi ea o căsuţă, cu ajutorul lui Dumnezeu. O căsuţă, un cuibuşor cald, plin de dragoste şi bunătate, de nobleţe, aşa ca a domnului Haralambie. Nobleţea sufletului. Nu a varului şi a cimentului, a mozaicului strălucitor. în primul rând a sufletului.;

Se gândi că i-ar prinde bine să urmeze un curs de infirmiere timp de un an.

Aşa înainta Irina în viaţă de când domnul Haralambie o chemase la umila lui căsuţă din liptapirghio.

într-o zi, domnul Haralambie se duse la ea cu multă bucurie, o luă deoparte şi îi spuse:

irina, fata mea, vreau să-ţi dau o veste bună. Fiul unui negustor, băiat bun şi cuminte te place şi vrea să se căsătorească cu tine. Mi se pare că Bunul Dumnezeu ţi l-a trimis, copila mea. Ce zici? Uite, aceasta este o fotografie cu el.

Irina luă fotografia şi o privi cu atenţie. Era un tânăr frumos, care îi semăna mult. Părea manierat şi drăguţ.

pare a fi un băiat bun, zise ea. Vă mulţumesc! îi doresc succes în viaţă… Dar tatăl meu m-a

logodit cu un alt tânăr. E sărac, dar cinstit. Pluteşte pe mare. Când eu voi împlini 20 de ani, el va fi înaintat în grad şi va avea şi un salariu mai bun. Atunci va veni să ne căsătorim. Este dorinţa tatălui meu şi nu pot să fac altfel… Vă mulţumesc mult, domnule Haralambie!

copilul meu, te rog să mă ierţi. Nu am ştiut. Aşa să faci, şi eu te voi cununa.

A lucrat Irina şi anul acela din greu. A luat diploma de infirmieră. Se apropia de 20 de ani. Dimitrie i-a scris că peste trei luni va fi la Tesalonic şi se vor căsători. În sfârşit, se apropia timpul să-şi ia tovarăş de viaţă, ca să nu mai fie singură şi pustie. Să aibă căsuţa ei, să-şi deschidă nobleţea sufletului ei.

Dar în aceste luni nici nu şi-a putut închipui cum se vor schimba toate, cum va trebui să urmeze un alt drum, cu voia lui Dumnezeu. Cum s-au dărâmat toate şi s-au sfărâmat. Şi au luat în avalanşa lor şi pe Irina, pe catifeaua cea roz-trandafirie, şi a mototolit-o, şi a umplut-o de noroi şi pământ, şi a aruncat-o aproape fără suflet peste nişte stânci fără pământ, fără apă, fără răcoare, în soarele arzător, care parcă s-a sălbăticit şi el acum şi ardea cu focul lui, împrăştiind moartea.

Rănirea

Irina împlinise douăzeci de ani. Era în floarea vârstei. Şi era într-adevăr o frumoasă, răcoroasă şi bine mirositoare floare. Un trandafir abia deschis cu petale de catifea. Timpul trecea. Era pe la sfârşitul toamnei, la jumătatea lui noiembrie. Frunzele galbene ridicate de vânt păreau nişte sloiuri de păsări. Le ridica în aer cu viteză, apoi se retrăgea, lăsându-le să cadă ca pe nişte soldaţi morţi într-o luptă pierdută.

într-o dimineaţă, o mică aluniţă îi apăru pe obrazul trandafiriu, un pic mai jos de ochiul drept. „Va trece”, gândi Irina. Dar aluniţa era abia la început. în ziua următoare se mări, în cealaltă şi mai mult, până a ajuns aproape ca o măslină, ca un mic vulcan stins. Se nelinişti Irina. Şi-a cerut liber şi s-a dus s-o vadă un dermatolog. Doctorul a cercetat-o, apoi i-a cerut unei surori să-i ia puţin lichid. Sora îi luă cu un ac puţin lichid, înţepându-i nasul.

domnişoară, mergeţi afară, în salon, şi aşteptaţi.

Neliniştea Irinei se mări. Inima-i bătea mai tare. A ieşit în salon. „Dumnezeul meu, oare ce să fie?“ S-a aşezat în salon şi i-a fost dat să vadă scene înfricoşătoare! în faţa ei stătea o femeie ca de 30 de ani. Era în capot şi în papuci de casă şi avea o plasă goală în mâna dreaptă, iar verigheta îi strălucea pe deget. Irina a privit-o fără să vorbească. Nici aceea nu vorbea, mintea ei era în altă parte.

evangheliţa Dimitriadu, s-a auzit vocea infirmierului.

eu.

dumneavoastră?

da, eu.

veniţi cu mine.

Au coborât scările şi au ieşit în curte. O salvare era oprită acolo. Irina era neliniştită. A deschis fereastra şi s-a uitat în jos.

urcaţi, doamnă, i-a zis infirmierul.

dar unde voi merge? Am lăsat copilaşul singur acasă şi am ieşit după cumpărături. Unde să mă duc acum? Voi merge mâine, ca să ştie şi bărbatul meu.

urcaţi, doamnă.

dar cum să urc? Mâine. Copilul meu… bărbatul meu…

Imediat de sub şopron alergă un paznic. Au apucat-o amândoi şi au urcat-o forţat în salvare, încuind uşa.

„Copilul meu… bărbatul meu…” se auzea vocea ei plină de durere din maşina încuiată. Apoi a pornit, a ieşit pe poarta cea mare şi s-a depărtat, stingându-se în acelaşi timp şi vocea nefericitei femei.

Irina a închis fereastra şi a căzut îngrozită pe scaun. Tremura de emoţie. „Sărmana, oare unde or fi ducând-o?“

hansen, zise infirmierul, este lepră!

Şi-a ascuns faţa în palme şi a început să plângă. O lacrimă fierbinte s-a scurs pe aluniţa ei. „Oare ce să fie? Oare ce am?“ se întreba, gândindu-se la durerea ei.

în faţa ei, în partea dreaptă, stătea un jandarm. Era un băiat tânăr. Ea se afla deja în salon când venise el. Era întunecat, tăcut, privirea îi era neliniştită, iar uneori îi strălucea, se sălbăticea, arunca săgeţi. Din când în când băga mâna în buzunarul din spate de la pantaloni. Prindea ceva acolo, ceva care îi dădea o înfăţişare sălbatică. Strângea din dinţi şi apoi se liniştea din nou. Şi deodată iarăşi se sălbăticea. Se dădea o luptă în interiorul lui. Strălucirile bombelor care explodau

în timp ce plângea, Irina îl privea şi pe tânăr. „Oare ce să aibă, sărmanul? Oare să-i vorbesc?”, gândi ea. Şi el o privea din când în când, dar privirea lui trecea dincolo de frumuseţea i, undeva în spatele ei, departe, şi vedea acolo pe vrăjmaşul lui, şi se sălbăticea, şi băga iarăşi mâna în buzunarul de la spate al pantalonilor, iar ochii lui aruncau săgeţi de foc.

Doi infirmieri şi sora au intrat în salon şi le-au întrerupt gândurile.

alexandru Tanu?

eu, zise jandarmul, şi sări în picioare. Nu prea vă văd bine. Aţi venit trei ca să mă condamnaţi? E Hann? înapoi că vă omor! şi şi-a scos pistolul din buzunarul pantalonilor. Nu vă mişcaţi, că muriţi! Sus mâinile! întoarceţi-vă! Lipiţi-vă de perete!

A ieşit pe hol, ţinând pistolul în mână. A coborât scările şi a ajuns în curte. La ieşire, i-a zis portarului:

hansen! Deschide-mi repede ca să nu te omor!

Portarul, speriat, i-a deschis repede şi tânărul a ieşit în drum cu pistolul în mână şi a apucat-o la dreapta, dar apoi s-a răzgândit şi a luat-o la stânga, însă, întorcându-se din nou, a luat-o înainte şi s-a depărtat cu repeziciune.

Era perioada în care lepra era cea mai înfricoşătoare şi mai dezgustătoare boală şi nu i se găsise încă medicamentul de vindecare. Numai la auzul numelui ei îi cuprindea frica pe cei sănătoşi, după cum spunea Râul Folero, şi ajungeau ca fia rele faţă de cei bolnavi. îi aruncau în iadul unde erau adunaţi cei leproşi şi-i lăsau să moară încet, departe de lume, pustii şi neajutoraţi, precum câinii infectaţi şi turbaţi, chiar dacă au fost mămici blânde, ori surioare tinere ca roua, ori fraţi. Oare nu aşa au făcut şi cu tuberculoza în urmă cu câţiva ani? Boala sufletului este întotdeauna mai puternică…

Tânărul plecă, iar infirmierii şi sora ieşiră din salon galbeni de frică. Irina rămase singură. Din milă faţă de tânăr, în suflet avea o rană adâncă, un cuţit înfipt în piept. Şi era rândul ei acum. Oare ce vor arăta rezultatele? Hansen iad sau viaţă în libertate?

Mai erau doar două luni până la sosirea lui Dimitrie cu care urma să-şi întemeieze o familie, o căsuţă ca a domnului Haralambie, plină de căldură sufletească. Au trecut câteva minute, pline de frică, agonie, implorare. Sora apăru în uşă. Avea o înfăţişare îndurerată. Se apropie.

domnişoară Irina, Irina mea, i-a zis ea, tu eşti o fetiţă bună, un înger frumos şi liniştit. Să nu

te întristezi, buna mea. Trebuie să mergi la spital să tratezi boala ta.

sunt… Sunt… Am… Sunt leproasă?…

vei merge la spital, bună fetiţă, şi te vei trata. Tu eşti un copil bun şi liniştit. Şi te vei ajuta pe tine însăţi. îi Vei ajuta şi pe ceilalţi. S-a găsit medicamentul, oriunde ar fi, vine cât de curând. Nu plânge. Hai să urci în maşină…

să anunţ creşa… Să spun două cuvinte domnului Haralambie… zise printre suspine Irina.

Voi anunţa eu…

dar să-mi iau un capot cu mine, câteva hăinuţe…

vei găsi acolo de toate… Hai, draga mea… Hai cu mine…

Ca un miel alb şi nevinovat, cu părul ondulat, pe care-l duc la junghiere, aşa a urmat Irina pe infirmieră până la maşină. Şoferul a deschis uşa din spate şi încă un condamnat a intrat înăuntru.

să fie într-un ceas bun, îi zise infirmiera.

Uşa maşinii s-a închis, şi s-a închis şi uşa vieţii, uşa viselor pe care o are fiecare om. Se deschise uşa unei mici corăbii de transport în care, vrândnevrând, Irina a coborât.

Corabia se afla în portul Tesalonicului. Maşina s-a oprit acolo. Şoferul coborî şi vorbi două cuvinte cu cel care era de pază, apoi urcară amândoi în corabie şi vorbiră cu căpitanul. După puţin timp

şoferul deschise uşa maşinii şi o chemă pe Irina. Coborî plângând, sărmana, şi îl urmă pe şofer. „Ca şi mieluşelul care-şi caută mămica”, zicea câteodată domnul Haralambie…

Urcă în mica corabie şi de sus se întoarse şi aruncă o privire spre Eptapirghio, iar apoi coborî scările în cala corăbiei. Paznicul o urmărea de sus, ca pe un alt Iosif care cobora în fântână. Păşea pe fiecare treaptă singură şi liniştită, rănită la trup şi la suflet de frica omenească, de lipsa dragostei. în multe feluri s-ar fi putut micşora durerea acestei copile, dacă ar fi fost dragoste în acele clipe grele. Însă dragostea lipsea…

Cam peste un ceas plecă şi corabia. Se mai auzeau doar motoarele şi vuietul apei.

Unde mă vor duce, Dumnezeul meu? a strigat Irina din pântecele corăbiei ca un alt Iona. Ce se va întâmpla cu mine? Tată… Domnule Haralambie… şi plângea, plângea în tăcere.

Şi chitul de fier, rece ca o fiară sălbatică şi surdă, despica apa şi înainta, tot mai departe de Tesalonic, departe şi de domnul Haralambie, departe de cămăruţa ei, departe de lume…

Dar oare încotro mergea? Unde o va duce pe Irina?

La „Spital”

În jur de 40 de ore a mers fiara despicând apa, purtând în măruntaiele ei pe Irina. Pe tot parcursul drumului uşa calei s-a deschis de douătrei ori şi Irina a primit ceva de mâncare pe o hârtie şi apă într-o sticlă. A reuşit să doarmă câteva ceasuri pe nişte paie uscate acoperindu-se cu doi saci murdari. Un somn agitat, plin de coşmaruri.

Apoi fiara se opri, capacul calei se deschise, iar lumina intră în chiliuţa ei. Au strigat-o să iasă. Irina se ridică amorţită; se scutură puţin şi urcă scara. Trei bărbaţi ai mării stăteau departe şi o priveau cu frică şi cu tristeţe. Credeai că erau gata să fugă şi să sară în mare, dacă Irina s-ar fi îndreptat cumva spre ei.

Fata se uita curioasă de jur împrejur: nemărginirea apei şi o insulă mare pe care nu reuşea să o cuprindă cu privirea. Şi mai era încă o insulă mică în apropiere.

la barcă! a strigat un marinar. La barcă!

O barcă veche şi lungă se apropia în acel moment de corabie. Un bătrân trăgea la vâsle.

hai, sari în barcă, i-a zis o voce răguşită.

Nu avea curaj, îi era frică. Sărmana…

sari!

A sărit înfricoşată. Dar abia au atins picioarele scândura bărcii că i-au şi alunecat amândouă. Căzu pe spate în mare…

„Preasfânta mea!“, a reuşit să spună, şi atunci îşi va aminti toată viaţa de aceasta -, atunci a simţit două mâini care o împingeau uşor în sus. S-a urcat în barcă, dar… nu era nimeni în spatele ei… Nu putea să fie om în mare. „Slavă Ţie, Doamne”, a zis. S-a încurajat, simţea o putere în interiorul ei. Barca plutea şi se apropia de insulă.

Fiind aşezată în partea din faţă a bărcii, cu o mână îşi ţinea marginea paltonului, iar alta o avea în buzunar. Era după-amiază. Frigul era pătrunzător. în jurul lor împărăţea liniştea. Doar vâslele se auzeau cum loveau ritmic apa şi, din când m când, tuşea adâncă a barcagiului. Cu cât barca se apropia de ţărm, cu atât Irina vedea mai bine i nsula. Era toată din stâncă, înconjurată de o veche cetate. Case nu se vedeau deloc. Doar o poartă mare la intrarea în cetate. După ce s-a oprit barca, a auzit o voce:

ieşi, i-a zis. Curaj.

O pereche (cred că erau tineri) se afla pe ţărmul mării în afara cetăţii. Mai încolo, două-trei magazii acoperite cu vechituri erau luminate cu lămpi cu gaz. începuse să se întunece.

Ieşi pe ţărm şi se apropie de aceştia. Amândoi aveau semne pe obraz.

bine ai venit, i-a zis femeia. Ce cauţi aici?, Eşti pentru iad?

nu vorbi aşa fetiţei. Uite ce frumoasă este!

Ce cauţi domnişoară?

unde este spitalul?

ce vrei de la spital?

pentru aceasta am venit…

sărmana fetiţă. Ce cauţi tu, înger, în iad? Vino cu mine să luăm un rachiu şi pe urmă ai să găseşti şi „spitalul”. Ţi-o prezint pe femeia mea, şi a întins mâna să o apuce de braţ.

Irina se trase înapoi. Pentru prima dată vedea bolnavi şi îi era tare frică. Pe urmă nu-i plăceau nici cuvintele, nici felul în care se purtau aceşti oameni.

vă rog, unde este spitalul?

la „spital” sunteţi, domnişoară. Treceţi dincolo de poartă şi veţi vedea spitalul. Poate vreţi să vedeţi şi sfânta biserică şi şcoala de cateheză? Te vei obişnui, fetiţo. Şi eu am fost copil învăţat, înger ca şi tine. Dar, în acest pustiu, boala m-a transformat în neom. îngerii nu trăiesc în iad… Să ai în vedere. Te vei obişnui cu noi. N-ai unde să mergi…

Irina deschise poarta veche a cetăţii şi se trezi în faţa „spitalului”. Barăci mici acoperite cu diferite materiale vechi. Totul părea ca o turmă care abia a scăpat din bătaia vântului. Câteva drumuşoare înguste erau deschise printre căsuţele acestui sat. Unele revărsau puţină lumină, iar altele

Din ele scoteau fum, iar altele nu. Cele care scoteau fum erau de la căsuţele cele mai „bogate”. în jur nu se vedea nicio suflare de om. Frigul stăpânea ca la el acasă.

Unde să se ducă? A apucat-o pe un drumuşor şi apoi a făcut la stânga. Două femei bătrâne îmbrăcate rău se aflau la o cişmea din marginea drumului şi luau apă cu tinichelele. Se apropie de ele.

bună seara.

bună seara, i-au răspuns, întorcându-se spre Irina.

înfăţişarea lor era ca a leoaicelor.

prima dată te văd. Eşti nou-venită. Trebuie să fii vreo infirmieră trimisă… Dar ce văd? Şi tu eşti rănită. Ce păcat, la tinereţea şi la frumuseţea Li… Te-au invidiat zeii şi demonii, şi te-au trimis în iad. Când ai venit? Unde este conacul tău? Cum te cheamă? o întrebă una dintre ele.

irina mă cheamă, şi abia acum am venit. Unde este spitalul? Unde pot să locuiesc?

alegeţi un palat. Din când în când trece din viaţa asta câte unul dintre noi şi lasă în urmă conacul lui. Pari să fii aristocrată. Eşti din Atena şi te-ai născut în vreun palat? Ce face lumea? Există? Trăieşte? Mănâncă bine? Au maşini în Omonia şi tren cu cai?… Nu vorbeşti? Unde-ţi este zestrea? A, da, nu ai nevoie… Fiarele sălbatice nu au zestre

şi saltele. Şi aici este bine. Ai să găseşti o saltea şi vreo plapumă a fericitului sau a fericitei care s-a dus. Du-te şi alege-ţi casă… Fără chirie. De pomană! Asta mai lipsea, să plătească chirie în iad, păcătoşii. Ce te uiţi la mine? Nu-ţi fie frică! Ai să-mi semeni…

Apoi şi-au luat tinichelele amândouă şi, şchiopătând, s-au pierdut într-o cocioabă.

Unde să se ducă? Se înnoptase bine. Frigul o pătrundea. Stomacul o chinuia, el nu ştia de cuvinte, nu lua parte la chinurile ei. S-a apropiat de căsuţe. Mergea cât mai aproape de ele ca să vadă înăuntru. O mireasmă ca de tămâie ieşea de la una dintre căsuţe. O candelă ardea pe un perete. A pus mâna dreaptă la geam să vadă mai bine. A zărit o bătrână aşezată pe pat. „Să intru şi să întreb aici?”. „Intră, intră”, i-a zis o voce în inima ei.

După ce a bătut în uşă, o voce slabă i-a răspuns: „Intră”. A intrat şi, la lumina candelei, a văzut o cameră mică cu multe lucruşoare. Lădiţe, cutii, o cratiţă pe podea în partea dreaptă, o tigaie mai încolo, o legătură de ceapă, chiar şi un scăunel, iar sus pe pat, o bătrânică cu părul alb.

bună seara, a zis sfioasă cu vocea ei frumoasă.

bună seara, fata mea, a răspuns bătrâna fără să se mişte de la locul ei.

Cine eşti? Cum te cheamă? Ce te-a făcut să vii în căsuţa mea la ora asta?

Caut loc să rămân. în seara asta m-a adus corabia… Sunt bolnavă… Mă cheamă Irina… şi a început să plângă încet.

pari a fi o fetiţă bună. Nu plânge, buna mea. Vei rămâne aici în noaptea asta, iar pentru mâine are grijă Dumnezeu. Şi aici există Dumnezeu, fata mea, aici în sărăcia noastră, în boala şi în mizeria noastră. Iartă-mă, copilul meu, aici mai mult ca oriunde… Acum înţeleg cât eşti de mâhnită. Ţi-ai lăsat părinţii, căsuţa, munca şi visele şi ai venit naufragiată aici. Să nu-ţi fie frică, fata mea. Ascultă-mă pe mine care ştiu. Şi aici există Dumnezeu. Aprinde lampa care este pe masă. Chibriturile sunt alături.

Irina s-a dus şi a aprins-o.

stai, copilul meu, stai pe scăunel. înţeleg, îţi este foame. Deschide cutia de carton de lângă uşă. Ia o conservă. Vezi că este pâine în dulap. Ia şi două portocale, ai să le găseşti, sunt aproape. Bravo, fetiţă bună, le-ai găsit. Deschide conserva, fă-ţi cruce şi mănâncă. Poftă bună, copilul meu. Iar dacă îţi este frig să aprinzi aragazul care este într-un colţ.

îi era frig. A aprins aragazul şi s-a întors la măsuţă. A desfăcut conserva, şi-a făcut cruce şi a mâncat. Avea carne de viţel în ea. Mânca şi la lumina lămpii o vedea pe bătrână. Ochii ei erau ca doi bulbi închişi, fără pupile şi fără înveliş. Era oarbă… şi avea câţiva dinţi. Dar deasupra

acestei feţe rănite înflorea un suflet minunat. O floare gingaşă înmiresmată, răcoroasă, aşezată pe gunoi. „Duhul Domnului Se sălăşluise” în bătrâna aceasta.

Mânca încet-încet şi o privea pe bătrână şi i se odihnea duhul ei şi i se liniştea, uitând de locul unde se află. Mânca şi se uita la faţa rănită a bătrânei,, simţind în adâncul fiinţei ei că a venit primăvara. Simţea o prezenţă caldă, mângâietoare, părintească. Un lucru nemaiîntâlnit. O altă lume…

ai mâncat, fata mea? Aranjează-ţi acum jos ca să dormi. Să mă ierţi, dar nu am pat să-ţi dau, nici nu pot să mă ridic ca să ţi-l dau pe-al meu; de câteva zile nu mă mai ascultă trupul. în spatele tău sunt haine, pături şi pernă. Aranjează-le şi întinde-te să te odihneşti şi vom mai vorbi mâine. Să dormi liniştită, buna mea, că şi aici este Dumnezeu. El este prezent pretutindeni. Noapte bună, fata mea, şi să ai binecuvântarea mea…

vă mulţumesc mult, zise Irina uimită şi începu să-şi pregătească pătuţul.

Se regăsi pe sine. Simţea o schimbare dulce în interiorul ei. O mângâiere plină de nădejde. O pace din altă lume. Simţea că nădejdi noi înviau în sufletul ei. Nădejdi care aduceau şi alte bucurii împreună cu ele. Bucurii şi nădejdi în iadul durerii, chiar din prima seară!… „Şi aici există Dumnezeu, poate chiar mai mult aici”, îşi aminti ea cuvintele

bunei bătrâne. Apoi s-a întins să se culce, dar nu înainte de a fi spus rugăciunea:

„împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti; vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Amin“.

Pentru prima dată simţea atât de pătrunzătoare cuvintele acestei rugăciuni. Era tot ce şi-ar fi dorit în seara asta. Era ca o mană cerească la ceasul de nevoie. Şi fiind foarte obosită, a adormit repede, iar în noaptea aceea nu a mai avut coşmaruri, ci vedea o grădină mare cu copaci şi flori pline de frumuseţe, de mireasmă şi de har. Era primăvară, o primăvară atât de frumoasă, atât de uşoară şi înmiresmată!…

Pentru prima dată simţea o astfel de primăvară. Părea o altă lume. Era ca o primăvară din rai şi o cântare frumoasă ajungea în urechile ei. Atât de frumoasă, atât de adevărată, atât de aproape, încât a trezit-o. A deschis ochii. Candela împrăştia o lumină dulce, lină şi paşnică. Şi fiind trează, auzi atunci frumoasa, adevărata şi apropiata cântare.

Bătrâna cea bună se ruga şi zicea:

„Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna… Ascultă, Doamne, rugăciunea mea, rugăciunea unui nevrednic rob al Tău şi slujitor al

Sfântului Jertfelnic al Tău. Tu, Părinte ceresc, cunoşti mai bine decât mine durerea, tristeţea şi agonia acestui suflet simplu şi nevinovat în aceste prime zile. Tu cunoşti şi greutăţile noastre de aici, cele sufleteşti şi cele duhovniceşti, dar mai ales boala, sărăcia, greutăţile şi durerea pe care ne-o aduce uitarea de către oamenii noştri, părăsirea noastră. Doamne Iisuse Hristoase, Te implor, eu, nevrednicul robul Tău, vino şi întăreşte sufletul acestei copile şi sprijineşte-o cu dreapta Ta cea atotputernică, cum ai sprijinit zeci de mii de sfinţi mucenici, şi păzeşte-o cuminte, şi arat-o ca pe un înger al Tău, un înger de mângâiere pentru locul acesta. Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Amin“.

„Deci nu e bătrână?!… Ci este preot!…”, îşi zise în sine Irina. „Preot! Şi seamănă atât de mult cu o bătrână, în toate. Cât m-am înşelat! Dumnezeul meu, Părintele meu, cum să-Ţi mulţumesc? Ajută-mă, Doamne, să înving durerea mea şi să-i ajut pe copiii Tăi răniţi. Cu a Ta putere, Părinte”, şi apoi adormi din nou în această dulce casă a lui Dumnezeu.

Aranjarea

Irina s-a trezit foarte devreme. Tocmai ieşea soarele şi lumina micul sat. De pe geamul părintelui Nichifor vedea totul. El dormea încă. I s-a strâns din nou inima. „Unde mă aflu? Boala mea… Ce se va întâmpla cu mine?… “.

Ca şerpii veninoşi o înţepau gândurile. S-a uitat spre părintele Nichifor. Dormea liniştit şi un zâmbet se juca pe buzele lui. Ai fi zis că e un prunc nevinovat în leagănul lui. „Ce suflet liniştit şi puternic”, şi-a zis în sinea ei. „Parcă s-ar afla în rai… c bun pare. Ce bun este…”.

A aruncat o privire în jurul ei. Cămăruţa nu era curată. Uşa era neagră de trecerea a nu ştiu câtor ani. Geamul era murdar, perdeaua neagră. Paianjeni prin toate colţurile. „Nu vede sărmanul… Îi lipsesc degetele de la mâini… I-au căzut… Dar ce liniştit doarme… Ce odihnit pare să fie…”.

A adunat încet aşternutul şi a ieşit puţin afară. Un aer răcoros venea dinspre mare. Soarele se înălţa strălucitor, promiţând o zi caldă. S-a spălat un pic cu apa pe care a găsit-o într-o tinichea. S-a pieptănat, a spus din nou „împărate ceresc…“.

Ce rugăciune frumoasă!… Cât vorbea în sufletul ei! Era mană pentru foamea ei!.

A intrat din nou înăuntru. Părintele Nichifor se trezise.

Bună ziua, părinte. Vă mulţumesc mult pentru găzduire şi pentru rugăciunile dumneavoastră.

m-ai prins… glumi el ca un mic şi minunat copil. Nu ai dormit?

am dormit foarte bine. M-a trezit însă o dulce cântare pe care am auzit-o în somn şi v-am auzit…

Acum, fata mea, Irina lui Dumnezeu, ascultă-mă. Să-ţi iei gustarea de dimineaţă mai întâi. Pe urmă pe la ora zece să mergi la preşedinte şi să-i spui că ai venit, ca să te înscrie să poţi lua porţia ta de alimente şi apoi să vii din nou la mine.

da, părintele meu, a zis Irina. Dar nu vă ridicaţi? Soarele este sus. Se pare că va fi o zi caldă astăzi. Eu îmi voi lua gustarea afară.

voi încerca, fata mea, dacă mă va asculta trupul.

Irina a ieşit afară, mâncând pâine cu smochine şi privind la satul care se trezea încet-încet. Erau în jur de

cincizeci de barăci. „Oare ce ascund în ele?“ Din când în când se deschidea câte o uşă şi ieşea un bărbat sau o femeie cu un ulcior într-o mână şi cu o tinichea în cealaltă şi luau apă de la cişmeaua din marginea drumului. Luau şi intrau din nou în barăcile lor, târându-şi picioarele după ei. „Uite acum a ieşit un bătrân cu un ulcior în mână. Cred că nu vede deoarece în cealaltă mână ţine un baston, cu care loveşte uşor pardoseala şi înaintează. A ajuns la cişmea, şi-a luat apă şi s-a întors. Părăsit trebuie să fie, sărmanul!… Şi cât de mult seamănă cu tatăl meu, cum seamănă cu domnul Haralambie, la înălţime, la umeri, la mişcări… Cine ştie dacă nu a lăsat în urmă copii, băieţi, fetiţe… Dacă nu cumva a avut doar o singură fată ca mine…”. Şi a simţit o simpatie, o atracţie. „Dacă ar fi fost tatăl meu?“

Şi-a întors apoi ochii spre mare. O corabie mare plutea în larg. Şi-a amintit de Dimitrie. „Se va mâhni sărmanul… şi a lăcrimat. Şi totuşi trebuie să-i scriu, ca să ştie şi el şi să ia o hotărâre.”

S-a uitat iarăşi spre case. Ieşiseră şi alţi oameni în faţa uşilor ca să se bucure de căldura soarelui, un tânăr între ei, şi alţii mai încolo. „Cine ştie ce au lăsat în urma lor… Poate pe logodnicele lor, pe soţiile lor, copilaşii lor…”. Şi aşa cum era lângă ca sa părintelui Nichifor, avea în stânga ei marea şi corabia care se depărta şi se micşora încet-încet, iar în partea dreaptă satul cu mame şi părinţi, cu tineri şi tinere (unii fiind aproape copii), care i-au pierdut pe-ai lor şi ale căror suflete tânjesc

după dragoste, căldură, îngrijire, după un suflet care să le asculte durerea şi care să le vorbească.

Şi după cum urca soarele şi strălucea în ochii ei frumoşi şi curaţi, i s-a părut că aude vocea Domnului în interiorul ei, aici lângă căsuţa lui Dumnezeu: „Irina, fata Mea, din dragoste m-am rănit la mâini, la picioare şi în coastă. Pentru ea M-am răstignit şi am murit pe Cruce. Din dragoste pentru tine, Irino, copilul Meu iubit. Şi pe urmă am înviat şi trăiesc şi împărăţesc pretutindeni. Şi aici. Şi locuiesc în aceste barăci. Şi Eu sunt tânărul acela îndurerat, Eu sunt bătrânul acela orb şi părăsit, Eu sunt tânăra care arde de febră în baraca aceea, al Meu bărbat este cel care ţi-a vorbit urât, şi bătrâna obosită şi buimăcită a Mea este. Sunt fraţii Mei, copiii Mei, precum şi tu, şi părintele Nichifor. Pentru ei M-am răstignit Eu. Din dragoste pentru ei. Ţi-o spun din nou că pentru ei am suferit, am transpirat, am urcat pe Cruce şi am coborât în mormânt. Suferă şi tu pentru ei împreună cu Mine, din dragoste. Şi apoi vei fi împreună cu Mine la înviere…”

Irina şi-a făcut Sfânta Cruce fără să-şi dea seama. Locul i se părea sfânt. Vocea Domnului i s-a părut ca un semn din cer.

voi încerca să-Ţi semăn, Hristoase al meu. Dă-mi putere!…

ce spui, Irino, fata mea? S-a auzit în spatele ei vocea părintelui Nichifor.

Zi bună şi caldă, părinte. Staţi aici, vântul nu suflă deloc. Să vă bucuraţi de boarea mării şi de căldura soarelui. Staţi, voi veni şi eu îndată.

Bătrânul s-a sprijinit în baston. Irina s-a întors lepede şi a pus pe spatele bătrânului o haină.

Să vă ţină de cald, părinte.

A intrat din nou în casă. A găsit cafea şi zahăr. A aprins aragazul şi a făcut cafea, apoi a ieşit din nou afară.

Poftiţi, părinte, cafeluţa dumneavoastră.

Mulţumesc, fetiţă bună. M-ai alinat. Simt că sunt în casa mea astăzi, că eşti îngerul meu păzitor pe care l-am lăsat în leagăn, aşa de bine mă simt, aşa de mult m-ai mângâiat. Să ai binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mulţumesc. Acum am să vă las, am ceva trebuşoare de făcut.

A intrat în casă, a deschis fereastra, apoi a scos saltelele şi păturile la soare. A scos şi cutiile, cratiţa, aragazul, ceapa şi toată averea părintelui Nichifor. A golit camera, a curăţat păianjenii. A adus apă de la cişmea şi a curăţat geamul, a spălat uşa. Apoi a Spălat şi podeaua de ciment şi a lăsat-o să se usuce. A aprins aragazul, a încălzit apă şi a spălat hainele părintelui Nichifor pe care le-a găsit sub pat şi le-a întins la uscat.

ce faci, fata mea? A întrebat-o părintele Nichifor.

îl ajut pe îngerul dumneavoastră. Răspunse ea zâmbind.

Să-ţi Spun ceva, copilul meu. Căsuţa de alături este goală. A avut-o o femeie care s-a dus… Du-te şi ţi-o aranjează. Este a ta de-acum. Este mare, poate îţi va fi de folos…

Irina s-a dus şi a făcut aceeaşi muncă şi acolo. A cărat apă, a spălat totul şi a scos la soare păturile. Şi soarele usca repede toate lucrurile, de parcă ar fi înţeles graba ei.

s-a făcut amiază, buna mea. Să mănânci ceva şi dupăaceea vei continua.

Irina a scos măsuţa afară, a deschis două conserve şi s-a aşezat şi a mâncat împreună cu părintele Nichifor. Era decembrie, dar semăna cu mai. Semn bun!

S-a ostenit până după-amiază şi când a asfinţit soarele erau gata şi căsuţa părintelui Nichifor şi a ei. Aveau un miros plăcut a curăţenie. Toate aranjate, toate la locul lor.

să vă schimbaţi şi hainele, părinte, că s-au uscat, şi i le-a pus în mână împăturite. Mă duc alături şi vin curând.

Părintele Nichifor şi-a schimbat hainele. Cât de uşor se simţea! Trecuse mult timp de când nu se schimbase. Şi-a luat şi o cămaşă de noapte

curată şi s-a întins în pat. Astăzi stătuse multe ceasuri pe scaun şi obosise. S-a acoperit. Acoperământul avea miros de mare.

S-a întors şi Irina. A curăţat candela şi a aprins-o. Părintele Nichifor a simţit-o.

Pune şi un pic de tămâie, ca să facem Vecernia.

Şi a început să cânte „Doamne strigat-am…“, „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia…” Părea întinerit. A spus apoi câteva cuvinte de rugăciune pentru cei bolnavi, s-a rugat şi pentru Irina şi Vecernia s-a terminat.

Dumnezeu te-a trimis în căsuţa mea. Miroase casa mea a suflet de om, a suflare omenească. Să ai binecuvântarea lui Dumnezeu!

Cât de mulţumită s-a simţit Irina în acea după-amiază! Câtă pace şi bucurie avea în suflet! Doar de vreo două ori şi-a mai amintit în acea zi de aluniţa ei. „Am treabă acum, i-a vorbit ea. Nu am timp de tine. Altădată. Mâine…”.

Au mâncat devreme. I-a urat noapte bună părintelui Nichifor şi s-a strecurat în căsuţa ei. Doar un perete din lemn o despărţea de părintele Nichifor. S-a apucat să scrie.

„Dragul meu Dimitrie. Te voi întrista astăzi puţin sau poate mai mult, însă viaţa are şi de acestea. Fiecare suflet este o bărcuţă care pluteşte Pe mare. Marea are clipe liniştite şi binevoitoare,

dar are şi furtuni şi vijelii, câteodată şi furii şi nebunii, şi apucă în furia ei bărcuţele lipsite de griji şi le izbeşte şi le aruncă pe stânci, spărgându-le. Şi rămân acolo rănite, nemaiputând să călătorească pe mare. Aşa, Dimitrie al meu, aşa s-a întâmplat şi cu bărcuţa mea în aceste zile. Tremuram ca nu cumva să naufragiezi tu pe ocean, dar pe mine marea m-a aruncat, rănită şi neputincioasă, pe o stâncă. Nu mai sunt bună pentru călătorie… Trebuie să călătoreşti singur… Şi mai târziu să-ţi găseşti o însoţitoare sănătoasă… Să fii sănătos şi călătorie bună.”

A plâns liniştită. Lacrimile curgeau şi îi udau faţa frumoasă: Acest ceas era mare şi greu. Era ceasul când se sfâşia sufletul, un suflet fin şi sensibil. Plângea sărmana, şi auzea printre suspine pe părintele Nichifor în camera de alături că se ruga pentru ea. „Bucuria tuturor celor mâhniţi şi sprijinitoarea celor nedreptăţiţi, ceea ce eşti străinilor mângâiere şi celor bolnavi ajutătoare, celor îndureraţi acoperământ şi scăpare… Maica lui Dumnezeu Cel Preaînalt… grăbeşte-te şi aleargă la robii tăi…”, cânta acum cu voce îndurerată şi dulce. Nu era singură pe lume. Un suflet chinuit şi sfânt era lângă ea, aproape de ea. Simţea o mângâiere. Plângea şi-l auzea pe părintele Nichifor cum se ruga. S-a rugat mult timp, până l-a auzit

spunând „Pentru rugăciunile…” şi, după ce a tăcut părintele, a adormit.

I-a scris o scrisoare şi domnului Haralambie. Îi spunea cum deodată a trebuit să plece la spital, unde era şi cum era spitalul, şi că nu trebuie să fie întristat tare pentru ea, ci să aibă grijă de fetiţele lui. Cum că se gândeşte mult la el şi la toată familia lui, la căsuţa lui mică şi la bucătărioară, la acel colţişor plin de dragoste. Că s-ar putea să nu se mai întâlnească în această lume, dacă nu se va afla medicamentul pentru boala ei…

Apoi a scris o scrisoare şi pentru Creşa de copii, şi aşa a simţit că şi-a aranjat şi căsuţa I interioară. Şi-a făcut rugăciunea, a spus şi împărate ceresc… şi s-a culcat liniştită, ca pârintele Nichifor.

Părintele inimii

În seara aceea domnul Haralambie a văzut că Irina nu a venit pe la ei după cum avea obiceiul şi s-a neliniştit. S-a făcut ora 9… 10 şi nimic. Atunci s-a dus la camera ei să vadă ce s-a întâmplat. Stăpânul casei lipsea zilele acelea, era dus la fata lui care se pregătea să-l facă bunic. A mers în camera Irinei, dar ce să vadă acolo… O panglică şi sigiliul Centrului Sănătăţii. O avea încuiată. S-a neliniştit. S-a întors acasă şi a vorbit pe ascuns cu femeia lui. S-au dus împreună la Centrul Poliţiei şi au întrebat. Au dat telefon şi au aflat totul.

ah, săraca mea fetiţă! a zis domnul Haralambie, plângând ca un copil mic. Şi a plecat fără hăinuţe, fără bani… sărmana!

În seara aceea, domnul Haralambie umplu o valiză. Luă şi din hainele fetiţelor lui şi le puse cu atenţie în valiză, vorbind singur printre lacrimi. „Uite, draga mea, din hăinuţele Gheorghiei mele, care este de anii tăi şi la înălţimea ta. Şi o flanelă de lână, că doar vine iarna. Şi una de-a Olgăi mele, ca să ai de schimb. Este spălată proaspăt, draga mea, şi călcată. Şi de un halat ai nevoie. Oare palton ai luat cu tine? Cred că nu ai luat. Purtai ceva subţire.

Paltonul Ioanei îţi va veni bine. Trei prosoape îţi vor ajunge? A, şi două cearşafuri din zestrea Anei mele şi feţe de pernă. Năframă nu ai. De papuci ai nevoie şi un fular şi mănuşi îţi vor trebui. S-ar putea să fie frig anul săsta”.

A închis valiza şi a luat un coş. „Puţine conserve pentru vremuri grele, ochii mei. O cutiuţă cu dulciuri pe care a făcut-o astăzi doamna Maria, mama ta. Cornuri şi câteva portocale. Două pacheţele de vată, o cutie cu aspirine. Desigur, eşti la spital, dar poate îţi va trebui ţie sau altcuiva. A, să nu uit… această cutiuţă are ace şi aţă, draga mea. Or să-ţi trebuiască şi câţiva bănişori. Trebuie să ai cu tine. Nu am alţii acum, fata mea. Iartă-mă. Aceştia ţi-i pun în pliculeţul săsta…”.

După aceea a luat hârtie şi creion şi a scris plângând. îşi ştergea din când în când lacrimile şi iarăşi scria. Trecuse de miezul nopţii când a terminat. Apoi se aşeză în genunchi, plângând ca un copil mic. În tot acest timp, doamna Maria, soţia lui, stătea nemişcată, privindu-l, iar din când în când îşi ducea batista la ochi şi-şi ştergea lacrimile. Apoi se aşeză şi ea în genunchi alături de el, ascultându-i rugăciunea şi zicând în sinea ei „Amin”. în camera de alături, fetiţele lor dormeau şi visau.

Domnul Haralambie dormi puţin, apoi se sculă dis-de-dimineaţă, luă valiza şi coşul şi se duse la autobuz. De la Sfântul Dimitrie până la magazie s-a dus cu ele în spate, iar de acolo le-a pus în căruţ şi a

pornit spre port. A plătit transportul şi s-a întors în piaţă. Abia se deschideau magazinele.

în ziua aceea, trăgând căruţul după el, scotea din când în când şi câte un oftat. Simţea o rană adâncă în măruntaiele lui.

nu prea eşti bine astăzi, domnule Haralambie, îi ziceau vânzătorii. Ţi s-a îmbolnăvit cumva vreun copil?

da… zicea el, şi luându-şi batista îşi ştergea lacrimile.

Se lupta în mintea lui şi se gândea cum ar putea să o ajute. Şi ducându-se puţin cu gândul la casa lui, iarăşi îşi amintea de Irina şi îşi făcea planuri. Avea domnul Haralambie un suflet sensibil şi plin de bunătate. El era din Cezareea. Bucuria aproapelui era şi bucuria lui, iar durerea aproapelui îl rodea pe dinăuntru. Şi făcea fapte mari de multe ori acest creştin, cu sufletul pe care îl avea.

De exemplu, într-o după-amiază friguroasă din iarna trecută s-a dus la cimitir la înmormântarea unui negustor. Lume multă, douăzeci de coroane, preoţi, cântăreţi. Domnul Haralambie stătea într-o margine cu capul plecat ascultând cântările şi cugetând la deşertăciunea acestei lumi. A urmat mulţimea până la mormânt şi apoi până la bufet, întotdeauna ultimul. Bufetul s-a umplut de oameni ca să ia coniac şi cafea, după cum era obiceiul. Domnul Haralambie a rămas afară şi şi-a luat coniacul stând în picioare.

Un fluierat l-a făcut să-şi întoarcă privirea spre intrarea în cimitir. Fluierase îngrijitorul cimitirului, care-i chema pe gropari să mai ducă un sicriu. „Lăsaţi şi veniţi repede”.

S-au dus; erau patru. Preotul, având epitrahilul, îi aştepta. Cei patru au ridicat sicriul şi au pornit spre biserică. În faţa lor mergea preotul. Nimeni nu i-au urmat, nimeni nu plângea, nimeni nu ducea vreo floare pentru el… nimeni nu-i va da ultima sărutare…?

Inima domnului Haralambie s-a îndurerat, i-a sângerat. A părăsit încet-încet bufetul şi s-a apropiat de sicriu, urmându-l ca şi cum i-ar fi fost rudă apropiată. A ascultat slujba simplă, i-a dat ultima sărutare mortului şi apoi l-a urmat până la mormânt. A aruncat o mână de pământ peste sicriu şi aşteptat până au astupat groapa. Apoi s-a dus la mormântul negustorului bogat, a luat una din cele douăzeci de coroane şi a adus-o şi a pus-o pe mormântul celui sărac şi părăsit. „Veşnica ta pomenire, frate”, i-a zis şi a plecat îndurerat.

Domnul Haralambie avea un suflet rar, sensibil, respectuos şi durerea Irinei era astăzi durerea lui Şi doar la ea se gândea.

Directoarea a primit telefon de la Spital şi s-a întristatcu adevărat. Nu era femeie rea şi împietrită. în toate era bună, doar acolo la socoteli

greşea, le privea pe toate cu microscopul şi îl uita pe om. Omul nu trebuie privit cu microscopul…

S-a întristat mult, apoi a scris o scrisoare irinei şi i-a trimis şi un CEC. După aceea s-a dus şi s-a rugat mult timp pentru Irina.

Liniştită, ca şi părintele Nichifor, Irina adormi. Se trezi odihnită. Spuse „împărate ceresc…” şi pregăti gustarea. Părintele Nichifor se auzea alături cum îşi făcea rugăciunile. „Şi arat-o pe ea înger paşnic în acest loc de chin. Amin”, a încheiat el.

bună ziua, părinte. Să luaţi gustarea.

bună ziua, fata mea. Cum ai dormit? Să te duci astăzi la preşedinte, copilul meu. Transmite-i salutări şi din partea mea. Uite, acela din margine este conacul lui. Mergând, să treci să spui „Bună ziua” Filiei. Este de anii tăi şi zilele acestea a fost ţintuită la pat, arde de febră. Ia şi câteva lucruri dintr-ale mele ca să i le duci. Transmite-i însănătoşire grabnică şi că voi merge zilele astea s-o văd, dacă mă vor asculta picioarele… Uite, aceea este căsuţa ei, alături de cişmea.

Irina ieşi afară. Soarele urcase de două prăjini pe cer. Era la fel cum fusese cu o zi în urmă. „Zi caldă, de vară, va fi şi astăzi”. Porni spre Filia.

bună ziua, zicea ea la oamenii care se aflau pe drumuşor, privindu-i cu ochii ei simpli, curaţi,

feciorelnici şi plini de dragoste. Bună ziua, şi oriunde ar fi, medicamentul va veni. Am auzit că l-au descoperit. Bună ziua…

O priveau bolnavii şi se uimeau: „Cum de se afla o astfel de floare în acest loc uscat?”, murmurau unii. „Nobilă pare să fie. O fi doctoriţă”, ziceau unii. „Seamănă cu un înger al lui Dumnezeu”, zise o bătrână.

Bună ziua. Bună ziua. Curaj. Nădejde. Oriunde ar fi, medicamentul va veni! zicea Irina în dreapta şi în stânga, pe unde trecea, până a intrat în casa Filiei.

Filia era o copilă de anii ei. Studentă la chimie, era şi ea orfană. Se îmbolnăvise şi le lăsase pe toate. Şi muncă, şi şcoală, şi vise, şi prieteni şi a venit aici anul trecut, iar acum ardea de febră, 40 de grade, şi, părăsită în căsuţa ei, se lupta singură cu boala.

Bună ziua, Filiţa. Sunt Irina şi am venit alaltă-seară. Locuiesc lângă părintele Nichifor. îţi trimite salutări şi dacă îl vor asculta picioarele va veni să te vadă.

Bună ziua, îi răspunse Filia din cuptorul ei. Pentru ce aţi venit? Sunteţi… sunteţi infirmieră sau sunteţi… bolnavă?

Sunt… colegă.

Adică… studentă la chimie?

Filio, sunt bolnavă. Aşa mi-au zis în urmă cu trei zile. Dar ne vom face bine, Filio. Toţi ne vom

face bine. S-a descoperit medicamentul. Vine, oriunde ar fi! Curaj, draga mea.

O zicea cu atâta inimă Irina, încât o credea şi ea însăşi. O putere necunoscută simţea în ea. Avea o asemenea dispoziţie că îi venea să zboare, să intre în fiecare căsuţă, să stea la căpătâiul bolnavilor, să mângâie cu palmele ei moi frunţile lor, să-i asigure că s-a descoperit medicamentul şi că trebuie să aibă curaj, pentru că în curând vor suna clopotele învierii. Şi-i strălucea şi-i lumina faţa de frumuseţe şi bucurie. Şi o făcu pe Filia să simtă oarecare nădejde, să se ridice puţin şi să-şi aranjeze pătura cu care era acoperită.

irino, îţi mulţumesc că ai venit. Dă-mi puţină apă.

Îţi voi aduce apă proaspătă de la cişmea, şi apucând un pahar alergă cât putu de repede.

bună ziua, a zis femeilor care se aflau la apă. Am venit de la oraş. S-a descoperit medicamentul, vine oriunde ar fi!

A umplut paharul şi a alergat repede înapoi.

filiţa, am adus apă. Cu voia ta îţi voi pregăti o supă şi voi aranja şi cămăruţa ta puţin, pentru că sunt multe zile de când ai febră şi… ai nevoie. Acoperă-te bine, ca să deschid fereastra să intre aer şi soare.

S-a apucat de curăţenie, a măturat, a adus apă, a spălat şi a aranjat camera cum s-a priceput. Apoi i-a servit supa Filiei şi s-a aşezat lângă ea,

ajutând-o. I-a schimbat cearşafurile, a aprins focul, a încălzit apa şi a spălat tot ce trebuia şi le-a întins la uscat. Până după amiază s-a ostenit.

Filio, te las acum pentru că trebuie să merg la preşedinte, altfel mă va certa părintele, şi la întoarcere voi trece din nou pe la tine.

Irino, surioara mea, cum să-ţi mulţumesc?…

A ieşit şi s-a dus.

Bună seara, bună seara, zicea ea zâmbitoare la oamenii pe care-i întâlnea. Bună seara. S-a descoperit medicamentul. Vine, oriunde ar fi!

A ajuns la preşedinte. Era de vârstă mijlocie, părea om înstărit.

Mă numesc Irina Lambru. Am venit alaltă-seară. Locuiesc lângă părintele Nichifor. Sunt bolnavă, dar ne vom face cu toţii bine cât de curând…

Entuziasmată tânără. Nu ai cunoscut încă boala… Fie după cum zici. Vor vorbi faptele. De ce să te descurajez eu? Să nu mă consideri însă un pesimist. Irina Lambru. Vârsta?

Douăzeci.

De unde aţi venit?

De la Tesalonic.

Ce lucrează tatăl dumneavoastră?

Nu am tată…

Mama dumneavoastră?

M -a lăsat de prunc…

Fraţi, surori, logodnic?

Nu am pe nimeni.

nefericită fiinţă…

– Şi totuşi ne vom face bine şi vom avea şi fraţi şi surori şi părinţi.

vor vorbi faptele… Aveţi o valiză şi un coş, domnişoară!.

-Eu?

desigur, dumneavoastră. Uite acestea.

Irina s-a apropiat şi a citit eticheta. „Expeditor: Haralambie Evfremidis, Tesalonic”. A rămas uluită. „Domnul Haralambie!…”

o, părintele meu! zise ea.

tatăl dumneavoastră trăieşte, domnişoară?

nu cel care m-a născut. Trăieşte cel care mă iubeşte ca pe cele şapte fetiţe ale lui. Părintele inimii…

Apoi a luat lucrurile şi a plecat. Erau foarte grele. „Ce-o fi pus în ele domnul Haralambie?” Se opri la baraca Filiei şi intră.

lucruşoare, Filiţa mea, de la Tesalonic. Ia să văd… A, portocale proaspete! Să-ţi fac un suc de portocale să te răcoreşti.

Pregăti sucul şi se duse lângă bolnavă. O prinse cu grijă de spate şi o ajută să se ridice.

hai, scumpa mea, bea. încă puţin. Bravo, Filio! Şi va veni şi medicamentul, oriunde ar fi, şi ne vom face bine. Se va duce iarna şi va veni primăvara cu florile ei, cu bucuriile şi cu zâmbetele ei. Şi vom sări şi vom alerga ca mieluşeii cei mici şi minunaţi. Da, Filiţa mea?

Filiţa se simţea ca în altă lume. Stătuse zile întregi cu febră şi părăsită. Acum simţea o răcoare pe buzele ei uscate, pe limba ei crăpată, în gâtul ei, până la stomac. Şi o răcoare în suflet de la apariţia acestei copile cu dragoste gingaşă şi fermecătoare. În seara asta se simţea mai bine în cuptorul ei. Simţea răcoarea pe care a trimis-o îngerul lui Dumnezeu în cuptorul celor trei tineri.

Ia să vedem ce ne-a mai trimis domnul Haralambie. O cutiuţă cu aspirine, spirt, vată. adar, Filiţa, voi pune din nou să fiarbă o supă, voi fugi până la părintele Nichifor să văd ce face şi mă voi întoarce, draga mea. Să mănânci un pic de supă; îţi voi face o frecţie, o să iei şi o aspirină şi până dimineaţă, când voi veni din nou, vei fi mai bine. Se vede că ai răcit puternic. Să-ţi aprind şi lampa. Frumos! Mă voi întoarce în curând.

Şi, luându-şi valiza şi coşul, a ieşit.

Deci, mă voi face bine? Se îngrijeşte un suflet de mine? Se va duce iarna şi va veni primăvara şi vom sări ca mieluşeii cei mici şi minunaţi? Ce bine! Şi vor înflori multe flori colorate şi înmiresmate, sănătoase şi frumoase. Şi vom face buchete… şi vom cânta în pădurea care este lângă satul nostru… acolo unde curge apa… şi vor ciripi păsările… Şi cu această stâncă, insula noastră, ce va fi? Se va deschide marea şi o va înghiţi, după ce se vor depărta corăbiile care vor veni să ne ia pe toţi sănătoşi… Ce frumos! Dar… dar aşa este?

Aşa trebuie să fie. Ceva ştie Irina. Este aşa de bună, aşa de bună. Aşa este.

Nădejdea deja adusese un aer răcoros şi înflori în sufletul Filiei şi parcă auzea corăbiile că şuieră şi că se apropie. Primăvară! înviere!

Filio, am ajuns. Părintele Nichifor îţi transmite o seară bună. Ia să vedem supuşoara ta. E aproape gata. Să încălzesc şi o conservă de la domnul Haralambie pentru mine şi vom mânca împreună în seara asta.

Au mâncat împreună, apoi Irina i-a făcut o frecţie şi i-a dat să ia o aspirină. A acoperit-o foarte bine, i-a mângâiat fruntea, i-a urat noapte bună şi, dând lampa mai încet, a ieşit afară.

în jurul ei, micul sat dormea. O porni pe drumuşorul spre căsuţa ei. Oare ce ascund în ele barăcile din dreapta şi din stânga ei? în unele se vedea câte o lămpiţă, iar în altele nu. Oare ce ascund?

Micuţa comunitate

Într-adevăr, oare ce ascund barăcile acestea? Veniţi să vizităm câteva acum când s-a luminat de ziuă. Este duminică, nu vă fie frică, sunt oameni şi ei, semenii noştri, sunt fraţii noştri. Au fost născuţi de mamele lor.

Să intrăm în această baracă. Să zicem că, după privirea ei, ceva ne ascunde această femeie ajunsă la jumătatea vârstei şi nu a uimit-o apariţia noastră. Căsuţa ei este foarte curată! Puţinele ei lucruri sunt aşezate frumos, toate la locul lor. Pe pat se află o pătură simplă. La ferestruică are o perdea, stă pe un scăunel cu faţa spre uşă. în dreapta ei se află ferestruica ce dă spre mare. Poartă un capot curat de culoare închisă, ciorapi negri şi papuci de casă. Pe cap are un batic care-i acoperă şi bărbia şi buza de jos. I se văd doar fruntea, ochii, nasul şi buza de sus. Are o frunte lată, ochii mari şi inimoşi, cu o expresie nobilă şi respectuoasă, amestecată cu durere adâncă şi reţinută. O durere mângâietoare, am putea spune.

Este duminică. Mintea ei se întoarce cu ani în urmă, înainte de a se îmbolnăvi. îşi aminteşte de

căsuţa ei, de bărbatul ei, de pruncul ei, de patria ei pierdută. De sunetele dulci ale clopotelor dp la biserica lor, care la ora aceasta chemau pe credincioşi la Sfânta Liturghie. îşi lua în braţe pruncul învelit în hăinuţele lui curate şi pe deasupra pătura roz, care avea agăţată de o agrafă, deasupra capului micuţului, o cruciuliţă de aur. Ieşea din casă, mergând spre biserică, având alături pe bărbatul ei, pe protectorul ei, pe tatăl copilului. Ridica din când în când o margine a păturii, descoperind faţa pruncului şi îl privea cu toată lumina ochilor ei, cu toată inima şi cu tot sufletul ei, O acoperea iarăşi cu atenţie.

Dar într-o zi, deodată, le-a pierdut pe toate. Şi pe prunc, şi pe bărbat, şi căsuţa. Şi este aici de ani de zile, părăsită, rănită şi trupeşte şi sufleteşte. Dar trăieşte cu amintirile şi cu imaginaţia ei. îşi aminteşte şi strânge în gândul ei pe prunc, învelit în pătura roz, chiar dacă au trecut atâţia ani, şi chiar dacă fiul ei ar fi căsătorit acum…

Oare trebuie să-ţi fie frică de această mamă sau să i te închini?

în următoarea baracă ne aşteaptă o surpriză. Patru bărbaţi se luptau în jurul unei mese. înfăţişarea lor era ca a leilor şi din cauza bolii, dar şi din cauza patimii jocului. Jucau cărţi… şi spuneau cuvinte urâte şi se străduiau să-şi învingă partenerii, doi şi doi. Scaunele scârţâiau în lupta lor şi

le străluceau ochii, se certau, iar fumul de la ţigări se făcuse ca un nor. Şi mirosea camera a trupuri şi suflete descompuse. Doi aveau în jur de 35 de ani, iar doi în jur de 50. Boala le împietrise sufletele. Materialul lor era alcătuit din praf de ciment pe care îl udase o furtună bruscă, se întărise şi se făcuse ca o stâncă tare, rece, grea, de neridicat. Aceeaşi apă, aceeaşi boală, la alte suflete, se făcuse sevă, scoase mugur, crescuseră crengi, înmuguriseră, înfloriseră şi dăduseră rod. După cum se pare, nu este de vină apa, ci pământul care a intrat în contact cu ea. Cine ştie însă ce au lăsat în urma lor aceşti duri… Poate că nu ar fi ajuns până aici dac să ar fi existat lângă ei un suflet cald, sensibil, poate femeia lor, sau fata, sau băiatul sau sora lor. Să-i înduioşeze, să le înmoaie cuvintele, să le râdă buzele, să le copilărească sufletele. Au fost răniţi şi aruncaţi în această insulă uscată pentru ispăşire. Le lipseşte o privire de simpatie, un cuvânt de dragoste, o mişcare de mângâiere… şi ar deveni oameni. însetează în adâncul lor de aşa ceva. Dar de unde?

în cealaltă baracă, două femei zăceau la pat. Rănite grav de boală, dar având şi alte boli în trupul lor. Două suflete care se mai ţineau doar într-un fir de aţă; poate că legătura dintre ele le mai ţinea. însă erau două suflete vii din suflarea lui Dumnezeu, care doreau să trăiască, să se bucure;

aveau visuri, dorinţe; doreau tovărăşia altui suflet, un ajutor pe care foarte rar îl găseai. Două suflete omeneşti, nobile, din neamul lui Dumnezeu; dar care se aflau acum în cea mai mare sărăcie, în cea mai mare nevoie, pe crucea durerii.

Un plâns de copil mic ne-a atras într-o altă baracă. O nouă fiinţă între dărâmături. Acest copil se născuse cu posibilitatea să fi moştenit boala de nevindecat. Apoi acest prunc nu va fi botezat, pentru că nu vor cei care l-au născut. Pentru ei căsătoria nu este o Taină, şi de aceea nu s-au cununat… Uite-i pe părinţii lui. Sunt cei doi,pe care Irina i-a întâlnit la ţărmul mării când a ajuns pe insula.

Alături, altă baracă…

O comunitate mică cu fel şi fel de oameni: buni şi răi, sfinţi şi oameni de nimic, vicleni şi oameni sinceri. O comunitate care avea o mare lipsă: dragostea, care le-ar încălzi sufletele îngheţate, le-ar îmblânzi, le-ar îndulci, le-ar deschide ferestrele, le-ar dezinfecta rănile, le-ar umple sufletele de lumină, le-ar închide microbii deznădejdii care au născut răutatea, decăderea fizică, moartea sufletului şi a trupului. Le lipsea un soare al dragostei.

O rază de soare a apărut pe insula durerii. Puţini au văzut-o, dar toţi au auzit de ea. Vestea a trecut din gură în gură şi a lăsat o urmă de nădejde.

Ştirea aducea un zâmbet ca o petală palidă de trandafir. „O fi de viţă nobilă… Doctoriţă… Seamănă cu un înger al lui Dumnezeu… Aduce mesaj de viaţă, libertate. Vesteşte învierea… S-a descoperit medicamentul, vine oriunde ar fi!”

Dorul de viaţă prinse viaţă în ei. Oare să dispară norii grei ca plumbul care le-au apăsat inimile, şi le-au tulburat mintea?… O, de s-ar face soare strălucitor această rază!…Soare luminos, purtător de viaţă!…

Slavă lui Dumnezeu! Se va împlini!

Magnetul

Era duminică. O duminică cu timp frumos, ca o zi de vară în mijlocul iernii. Un soare cald şi strălucitor se oglindea în marea ca sticla. Pescăruşii zburau în căutarea peştilor, jucându-se în larg, departe de „locul iadului”. Două corăbii treceau prin apropiere de ţărm şi zgomotul motoarelor se auzea până la casele de pe insulă. Până şi bătrânul Tanu s-a încurajat astăzi, şi-a luat barca şi a ieşit pe mare la pescuit cu o tinichea strălucitoare. O băga încet în apă şi căuta să prindă caracatiţe. Dacă descoperea vreuna, băga cangea şi o lovea cu dibăcie, apoi o scotea şi o ţinea în mâna dreaptă la fel ca Poseidon, zeul mării la grecii antici. în adâncul lui era bun bătrânul, chiar dacă părea dur şi respingător. Nemiloasa boală l-a sălbăticit oleacă şi semnele ei l-au urâţit. Era şi povara anilor care-i dădeau un aer mai grav. însă, cu toate acestea, făcea de bunăvoie munca de barcagiu. Fiecare bolnav nou-venit primea de la el un cuvânt de mângâiere: „Curaj!” Ieşea din adâncul lui, de ziceai că vine din abis, şi răsuna între cer şi pământ, şi ajungea până la urechile

sufletului îndurerat al noului-venit. Chiar dacă părea că iese din mormânt, era totuşi cuvânt de viaţă.

Irina se trezi cu bună dispoziţie. Se spălă, îşi pieptănă părul ei frumos, se îmbrăcă cu hainele bune pe care i le trimisese domnul Haralambie erau cele mai bune pe care le avea Gheorghia, fata lui -, apoi intră şi spuse „Bună ziua!” părintelui Nichifor.

bună ziua, fata mea. Este duminică astăzi şi noi, fără biserică, fără Liturghie… Hai să citim câteva Tropare de la Utrenie şi să cântăm câteva şi de la Liturghie. Să-şi facă Dumnezeu milă cu noi.

Se aşeză din nou pe pat, se acoperi, îşi pregăti sufletul şi, făcându-şi cruce, începu să cânte Troparele Utreniei. Le zicea cu atâta grijă, din toată inima, aducând pe Cel slăvit şi nevăzut în coardele subţiri ale vocii lui, şi aşa se schimba la faţă după semnificaţia cântării. Devenea uneori melancolic, alteori plin de bucuria învierii, şi-i strălucea faţa ca cea a îngerului purtător de viaţă, ceea ce făcea pe Irina să rămână uimită, să vadă acolo între săracele lucruşoare ale părintelui Nichifor „un înger de lumină purtător” şi să-l audă zicând: „De ce plângi, o, femeie?” Apoi părintele Nichifor zicea: „Pentru rugăciunile…“ şi încheie Liturghia. Şi era mai flămând de „Trupul şi Sângele lui Hristos”. A cântat cântările „Cinei

celei Mari”, a văzut, putem să spunem, mâncarea cerească, dar n-a gustat-o… Nici măcar anaforă!… Apoi Irina făcu o cafea părintelui Nichifor, gustă şi ea ceva şi ieşi. Se gândi să intre în toate barăcile ca să vadă ce ascunde fiecare. Intră în prima.

bună ziua. Ce faceţi? Astăzi este duminică, învierea! în curând vă veţi ridica din paturile dumneavoastră. S-a descoperit medicamentul! Vine oriunde ar fi! Nu cumva pot să vă ajut cu ceva?

Vocea ei suna ciudat în urechile lor. O auzeau pentru prima dată. Ce fată frumoasă! Un adevărat înger. Trebuie să fie Irina despre care se tot vorbeşte!

mulţumim, fetiţă bună. Dumnezeu să te audă. Astăzi nu avem nevoie de nimic. E adevărat, trăiesc oamenii? Ştiu carte? Poşta lucrează? Corăbiile circulă? Cât de mult ne-am dori o scrisoare! Vei întreba de la cine? De la oricine. Măcar un plic să vină pe insulă cu numele noastre. Să scrie două rânduri pentru noi. Ne e dor de un suflet.

vor veni şi scrisori şi corăbii. încă puţină răbdare. Să aveţi o zi bună. Voi mai trece pe aici.

A ieşit de acolo şi a intrat în cea de alături. Era căsuţa femeii celei de vârstă mijlocie, cu fruntea lată, cu ochii mari şi frumoşi şi cu înfăţişare nobilă.

bună ziua. Cum sunteţi?

S-a întrerupt… I s-a părut că-şi vede chipul în oglindă! Era întrutotul la fel cu al ei, chipul femeii i, semăna perfect!

Bună ziua, a răspuns femeia, şi a întors capul Spre uşă.

Acum i-a auzit şi vocea. Oare să fie ecoul vocii ei? Nu, nu era. îi vorbise femeia. Ciudat.

Intră, fata mea. Stai. Tu eşti Irina?

Eu… abia reuşi ea să spună.

Ciudat! Se simţea emoţionată. Dorea să privească în ochi această femeie, să-i audă vocea, să stea lângă ea, cât mai aproape de ea, să-şi aşeze capul pe pieptul ei. Se simţea ca un copil mic alături de ea.

De unde ai venit, copilul meu?

De la Tesalonic.

Acolo îţi este casa?

Nu am părinţi…

Au murit amândoi?

Tata a murit în urmă cu trei ani, iar mama m-a lăsat de mică… Nu mi-o amintesc deloc…

Aşa, fata mea?… şi s-a oprit.

O amintire veche a tulburat-o. îşi lăsase copilul dormind în leagăn şi s-a dus pentru cinci minute la sora ei, care avea casa în apropiere, să-i ceară ceva. Apoi s-au auzit împuşcături, s-au aprins focuri şi a intrat în case „duşmanul”. Era împreună cu sora ei, au alergat şi au ieşit pe portiţă în drum;

gloanţele şuierau în urma lor. S-au pierdut apoi în fum şi flăcări. A fost găsită mai târziu, arsă; şi moartă pe jumătate într-o piaţă şi de acolo şi-a văzut căsuţa ei arzând… A zărit-o doar o singură dată şi a pierdut-o din ochi.;

Vocile sălbatice ale soldaţilor conduceau toată mulţimea, şi pe ea împreună cu ei, în robie… Fără pruncul ei, fără copilul ei… Cam de aceeaşi vârstă cu Irina ar fi fost dacă ar fi trăit… Şi a privit-o în ochi şi li s-au încrucişat privirile şi au devenit o lumină. O punte nevăzută le unea sufletele. Şi se simţeau ciudat de apropiate, rude. Se odihneau una cu cealaltă, asemena unei mame cu propria fiică!,

Irina a stat aici mai mult timp şi pe urmă a ieşit să mai viziteze şi alte barăci. A plecat, dar mintea i-a rămas acolo. Intra, saluta, spunea câteva cuvinte din inima ei bună, arunca o privire să vadă situaţia, nevoile lor; conta mult şi acest lucru chiar dacă nu-i putea ajuta, şi ieşea din nou pentru a intra în următoarea. Dar mintea ei era doar la femeia aceea.

Se făcuse amiază când a intrat în căsuţa Filiei. Era mai bine, sărmana. Febra îi scăzuse la 37,5. A deschis ochii. Cu câtă bucurie a primit-o pe Irina! Au vorbit ca două surioare bune, a ajutat-o cu tot ce avea nevoie şi s-a întors la căsuţa ei. Se simţea foarte obosită şi tristă. Boala, părăsirea,

dezamăgirea, sărăcia, mizeria, trândăvia se aflau în cele mai multe barăci. Trebuia să facă ceva pentru ei. Ceva care să-i înzdrăvenească, să-i ridice cât de cât sufleteşte. Să se găsească puţin pe ei înşişi, să se ocupe cu ceva ca să-şi uite durerea. Trebuia să facă ceva pentru aceste suflete chinuite. Toate gândurile acestea erau în mintea ei când mergea spre căsuţă.

Când a ajuns în dreptul barăcii femeii celei de vârstă mijlocie, se opri. Un magnet nevăzut o atrăgea să intre acolo.

Mă duc acasă, vă doresc poftă bună.

Hai să te servesc. Ia doi peştişori calzi, fata mea, şi un pic de pâine. Bravo, fetiţă bună. La anii tăi ar fi fost acum şi micuţa mea, dacă ar fi trăit… Hai, du-te acum, şi să mai vii. Mult te mai vrea sufletul meu. Cu bine, Irina mea.

S-au privit din nou cele două suflete, se simţeau ca magnetizate, au simţit un fior, o atracţie. Irina plecă, dar simţea o durere dulce în adânc. Şi în sufletul ei avea icoana întreagă a acestei mame care şi-a pierdut pruncul. O icoană la care se închina în adâncul ei; pe care o adora; pe care o săruta cu dragoste şi evlavie şi punea flori de crin în faţa ei.

A ajuns la părintele Nichifor.

Ai întârziat, draga mea. Cred că ai obosit, Stai să-ţi revii puţin şi apoi să mănânci.

dumneavoastră… dumneavoastră, părinte, aţi văzut vreodată vreo icoană sau vreo pictură cu o mamă care şi-a pierdut pruncul din braţe şi care să strângă acum la pieptul ei gol amintirea lui? Şi aţi văzut vreodată, părinte, un copil, o fetiţă, o copilă ca şi mine care acum crede că şi-a aflat mămica pe care nu a cunoscut-o niciodată, şi care acum vrea să se arunce în braţele ei, să se aşeze la pieptul ei şi să simtă capul ei, gâtul, bărbia, faţa ei iubită, dulceaţa ochilor ei, să primească şi să dea cele mai dulci, mai calde şi mai sfinte săruturi? Aţi văzut vreodată asemenea lucruri, părinte?

mănâncă, fetiţa mea, şi linişteşte-te. Multe are lumea aceasta şi sătucul nostru poate că multe dintre acestea ascunde. Se pare că ceva asemenea ai văzut şi ai suferit. Hai, Irina lui Dumnezeu, mănâncă şi linişteşte-te.

A mâncat şi s-a liniştit. După-amiază şi-a continuat vizita în celelalte barăci. Peste tot la fel: boală, sărăcie, dezamăgire, mizerie, trândăvie şi în cele mai multe case bolnavi, chiar muribunzi fiecare zăcând în patul lui ponosit, slăbiciune şi dezordine. Pe urmă s-a dus la preşedinte.

aveţi o scrisoare, domnişoară Irina.

vă mulţumesc.

„Scrisoare? Oare de la cine să fie? A, de la directoarea Creşei de copii”. A pus-o în buzunarul de la palton, a urat noapte bună şi s-a întors spre

căsuţa ei. A urat noapte bună Filiei şi apoi iarăşi a simţit un amestec de emoţie cu bucurie şi un fior aproape de baraca femeii de vârstă mijlocie. Să fie într-un ceas bun… A bătut uşor şi a deschis.

Se afla în faţa ei…

Am trecut să vă urez noapte bună.

Noapte bună, Irina mea, fetiţă bună.

S-au privit iarăşi în ochi şi privirile lor au devenit iarăşi o lumină, o punte care le unea sufletele şi le odihnea. Taină!

Ajunsă în camera ei, a citit scrisoarea trimisă de directoare:

„Mult m-am întristat, domnişoară, pentru boala dumneavoastră. Am plâns, m-am rugat şi am cerut ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos. Fie ca El să vă mângâie după cum ştie.

Vă trimit un CEC cu banii care mai trebuia să-i luaţi pentru zece zile, aveţi 257 de drahme şi 80 de bani. Reţineri I.K.A. 37 de drahme şi 40 de bani. S-a cumpărat o solniţă pentru sare care a fost spartă din neatenţia dumneavoastră şi a costat 3 drahme. Şi 4 drahme cheltuială pentru CEC. Primiţi deci 213 drahme şi 40 de bani. Vă doresc din tot sufletul să vă faceţi bine, cu ajutorul lui Dumnezeu

Sărmana directoare într-adevăr s-a întristat, a plâns, s-a rugat şi… s-a împiedicat iarăşi în

socoteli. Era slăbiciunea ei, patima ei, care o făcea mică, fără inimă, neroadă.

O răceală, o tristeţe a simţit Irina în inima ei şi, fără să vrea, gândurile i s-au îndreptat iarăşi spre femeia de vârstă mijlocie. „Maica mea”, a zis ea, şi s-a dus cu gândul la ea să se încălzească. Pe urmă a luat hârtie şi creion şi i-a scris domnului Haralambie. A scris şi iarăşi a scris toate pe care le-a văzut astăzi în sătuc. Nu pentru că ar fi crezut că domnul Haralambie ar fi avut puterea să ajute să se îndrepte lucrurile era şi el om sărac cu şapte fetiţe -, dar i le-a scris pentru că voia să le spună cuiva din lume şi pentru că îl considera şi îl simţea părintele ei. Apoi a lipit scrisoarea, a urat noapte bună părintelui Nichifor şi a adormit cu gândul la femeia de vârstă mijlocie.

Lambrini

În satul de alături, trăia pe atunci (şi trăieşte şi astăzi) o copilă paralizată. Aşa s-a născut Lambrini. Picioarele nu o ascultau deloc. Nu putea să-şi controleze mişcările nicicum. Şi la mâini avea ceva defecte şi de puţine ori, cu multă greutate, a ieşit din casă.

La şcoală n-a fost. Cum să meargă? însă o fetiţă bună şi deşteaptă, care era în clasa a cincea, i-a devenit învăţătoare de bunăvoie şi a învăţat-o să scrie şi să citească, bineînţeles cu oarecare greutate. Chiar dacă trupul acestei copile era bolnav, sufletul îi era plin de viaţă şi de aceea nu a rămas în trândăvie şi nelucrare, nu s-a lăsat prinsă în valul mâhnirii şi al tristeţii.

Era cam pe la şaisprezece ani când, ca o rază a duhului Sfânt, i-a venit gândul că ar putea să aibă legătură cu oamenii din sat chiar din patul ei. Că s-ar putea face din căsuţa ei un fel de staţie de transmitere a dragostei, a căldurii şi a mângâierii. O oază a iubirii şi a bunăvoinţei. Şi-a făcut planuri şi a întins antenele în tot satul.

Aşadar, într-o zi a auzit că în duminica ce avea să vină o fată orfană din satul lor se va căsători. Şi-a pus imediat maşinăriile în mişcare! A pregătit o broderie pe care o făcuse cu mânuţele ei şi două rânduri scrise strâmb, dar din tot sufletul şi din toată inima. A învelit broderia într-o hârtie frumoasă, apoi a pus hârtia cu scrisoarea într-un plic. Uite şi funcţionarul staţiei, o elevă din clasa a patra cu cosiţe şi cu obrajii roşii.

frosachi, te duci să dai Vasilicăi pacheţelul acesta cu scrisorica. Ştii casa ei, alături de domnul Menelao, băcanul.

Apoi a luat pacheţelul cu mânuţele ei care erau întoarse cu palmele în sus, şi l-a pus în mâinile micuţei.

hai, să mergi cu grijă şi să-i spui din partea mea urări de bine şi apoi să vii să te servesc cu smochine şi să te sărut.

Frosachi a plecat cu darul, iar Lambrini şi-a deschis „televizorul” imaginaţiei şi vedea cu inima ei bună pe Vasilica cum lua din mâinile copilei darul, cum deschidea pliculeţul şi apoi cum citea urarea: „Să fie într-un ceas bun şi binecuvântat, Vasilico. Lambrini”. Apoi a văzut două mărgăritare în ochii Vasilicăi, mărgăritare ale bucuriei, şi a simţit alte două mărgăritare umede pe obrajii ei. Şi i s-a desfătat inima, i s-a umplut sufletul şi i s-a bucurat duhul. Câte frumuseţi şi câte bucurii are

iubirea, cu toate greutăţile pe care le avea Lambrini, cu toată infirmitatea ei!…

În altă zi a auzit că a venit pe lume o fetiţă. Bucurie mare pentru părinţi, bucurie şi pentru Lambrini. „Se bucura cu cei care se bucurau”.

Mecanismele au lucrat iarăşi, şi funcţionarul, la datorie.

Frosachi, ia ciorăpeii aceştia şi plicuşorul şi du-te la Despina, care a devenit mămică astăzi. Ia şi doi trandafiri din grădina noastră. Nu mari, ci să fie doar îmbobociţi, ca şi fetiţa care a venit pe lume astăzi în satul nostru, şi du-le la noua mămică şi apoi să vii din nou. Astăzi am bomboane. Ia două ca să vorbeşti dulce la casa unde vei merge.

Frosachi a ieşit mestecând bomboana care-i îndulcea gura şi parcă îi ajungea până la suflet. Peste puţin a ajuns la căsuţa noii mămici. Un plâns de copil mic şi nevinovat a ajuns până la urechile ei.

Sărmănuţa, a zis ea cu un zâmbet. Scumpa mea!

A intrat şi a dat darurile dragostei din partea lambrinei. A văzut fericirea mamei, pruncuşorul care stătea în leagăn alături de patul ei. A primit o mână de zahăr de la fericitul tată şi s-a întors la Lambrini.

Ce bună este! A plâns puţin şi apoi a adormit din nou. Doamna Despina v-a mulţumit foarte

mult pentru ciorăpei. I-au plăcut foarte mult, i-a luat, a privit la cordonaşul lor, s-a uitat la prunc, şi pe urmă s-a uitat pe fereastră spre casa dumneavoastră.

bravo, Frosachi! Ai reuşit foarte bine, şi şi-a întins mâinile şi a îmbrăţişat-o, strângând-o la pieptul ei. Aşa, scumpa mea, să fii întotdeauna înger al Bunului Dumnezeu, şi faţa îi strălucea de bucurie.

într-o după-amiază, Lambrini şi-a chemat din nou mesagerul.

frosachi, îţi plac prăjiturile cu frişcă?

Frosachi nu zise nimic, dar înghiţi în sec. Auzise de prăjituri cu frişcă şi le văzuse pictate în cartea ei. Cât de bune trebuie să fie! Dar nu le gustase… Ah, şi de-ar avea una acum!

vrei una?

vreau! a izbucnit ea.

adu cutia aceea.

Frosachi a luat frumoasa cutie şi a dat-o Lam brinei. Nu era grea şi nu se mişca nimic în ea. „Oare să fie prăjituri cu frişcă?” Şi privind la cutia închisă vedea prin capac desenul cu prăjituri cu frişcă din cartea ei. La fel trebuie să fie, numai că sunt adevărate, dulci, gustoase şi nu pictate.

adu-mi o farfurioară şi o linguriţă din bucătărie.

„Sunt prăjituri adevărate!”, şi-a zis Frosachi.

Prăjituri!” şi i s-a umplut gura de salivă şi a înghiţit în sec.

A adus farfurioara şi şi-a fixat ochii la cutie, „acum se va deschide. Acum!”, şi-a zis în sine. Şi s-a deschis, şi erau prăjituri adevărate, colorate, cu frişcă şi cu o vişină în vârf. Prăjituri. Una a ieşit din cutie şi s-a aşezat în farfurie. Şi apoi farfuria cu prăjitura veni lângă ea.;

Poftim, Frosachi, este a ta!

Acum era a ei! Şi ce frumoasă era! Oare cum s-o strice? De unde s-o înceapă?

A privit un timp, bucurându-se, şi apoi a băgat linguriţa şi a luat o bucăţică şia dus-o la gură.

Mmm, prăjitură! Ce bună este!

Sărmana, să nu o judecaţi. Este copil, copil de la sat, şi are dreptate Frosachi să se bucure de prăjitură.

Acum, Frosachi, vom închide cutia, o învelim cu o hârtie colorată şi o legăm cu aţa asta frumoasă… aşa cum a fost când mi-a trimis-o domnişoara Irina. Hai, ia-o în braţe şi du-te şi du-o domnuluiPandele, ciobanul cu copii mulţi.

Apoi Lambrini şi-a deschis „televizorul” dragostei Şi Cu mintea ei a văzut-o pe Frosachi când a ajuns la stână, i-a văzut pe copii adunaţi în jurul cutiei şi cum le străluceau ochii de bucurie în timp ce mâncau prăjiturile, iar cei mai mici

murdărindu-se de frişcă pe nas!… Şi a râs Lambrini din toată inima şi i s-a umplut sufletul de bucurie şi se simţea plină de viaţă şi parcă lucrurile deveniseră mai frumoase în jurul ei. Câte bucurii are iubirea! Slavă Ţie, Doamne!

Aşa petrecea Lambrini zilele, săptămânile şi lunile. Devenise inima bună a satului, împrăştia bucurie, nădejde, mângâiere, pace în tot satul şi în afara lui, acolo unde auzea că este nevoie. Era să racă şi nu avea aproape nimic, doar puţine luqru şoare, după cum spune la Sfânta Scriptură: „Cinci pâini şi doi peşti” şi, ciudat, au ajuns pentru toate nevoile, şi au mai şi rămas.

Uite acum i s-a mai oferit o ocazie. Era pe la mijlocul lunii decembrie. Sătucul era alb de zăpadă. Frosachi, îmbrăcată bine, cu mănuşi şi un fes roşu pe cap, tocmai se întorsese dintr-o misiune. Frigul şi bucuria îi înroşiseră obrăjorii şi faţa îi strălucea zâmbitoare.

le-am dus şi s-au bucurat foarte. Au zis că vă mulţumesc mult. Mătuşa Gheorghia şi-a şters ochii, iar bunica Marigula vă trimite binecuvântarea ei. V-am adus şi o scrisoare. Mi-a dat-o poştaşul împreună cu a noastră. Uite-o!

Lambrini a luat-o şi cu oarecare greutate a deschis-o. A început să citească. Dacă am fi fost şi noi acolo, am fi citit pe chipul ei durere. O surpriză neplăcută la început, care, pe măsură ce citea,

devenea o mâhnire adâncă, şi apoi a rănit-o, a îndurerat-o, i-a adus lacrimi şi un oftat adânc. A aruncat o privire în jurul ei şi a încercat să se ridice, să ia ceva şi să dea, să scape pe cineva un colac de salvare celui care se îneacă, un pahar cu apă celui care leşină, să arunce o găleată de apă în foc. „Sărmană, Irino… îngerul meu… Voi face tot ce voi putea…”.

A trimis pe Frosachi la băcan să ia şi alte plicuri ca să-şi umple tolba şi să săgeteze din patul ei, să lupte, să învingă dezamăgirea, deznădejdea, căderea acestei noi frunţi. Să dea puţin curaj, nădejde, senzaţie de sprijin, câteva cuvinte de îmbărbătare şi tot ce putea. Mecanismele ei vor lucra cu toată puterea, dar deja începuseră!

Ana

Au trecut zilele calde şi pline de soare pe insulă şi au venit zile reci, înnourate şi ploioase, Bolnavii s-au închis în barăcile lor să se încălzească. Burlanele de la cei „bogaţi” au început să scoată fum. Altele scoteau puţin fum dimineaţa şi puţin seara, iar altele deloc.

Bătrânul Tanu, barcagiul, şi-a lăsat barca la ţărmul mării şi s-a băgat în pat, învelindu-se cu o pătură mai groasă ca să se mai încălzească. Era frigul, dar era şi gripa care i-a slăbit picioarele şi i-a adus frisoane, dureri de cap, febră şi indispoziţie. Tuşea, tuşea foarte tare, rupându-i pieptul şi tăindu-i răsuflarea. Aşa credea că o să moară, în fiecare iarnă, şi se lupta singur şi părăsit în baraca friguroasă, şi i se părea că sunt ultimele lui clipe. Şi totuşi nu erau… „Am datorie mare de plătit… nu mi s-au iertat încă păcatele”, vorbea singur printre puseele violente de tuse. Dar anul acesta se pare că i s-au iertat păcatele şi Dumnezeu i-a trimis pe îngerul Lui ca să-l protejeze şi să-l uşureze. Irina auzi că s-a îmbolnăvit bătrânul şi se duse la el.

bună seara, bădie Tanu. Ce-aţi păţit? Ia să văd, aveţi febră? şi a pus mâna pe fruntea lui. Cred că aveţi. Puneţi-vă termometrul să vedem. Uite sub braţ. Să vă aprind lampa. Mă duc pentru două minute să aduc aragazul Filiei, este în camera mea.

A ieşit şi în câteva minute s-a întors cu aragazul şi cu o pungă cu lucruri. A aprins focul la aragaz, ca să se mai înmoaie un pic frigul şi apoi a scos termometrul. Avea 38,5.

încet, încet aerul a început să se încălzească şi atmosfera s-a mai îndulcit în baracă. Irina i-a făcut un ceai de salvie, locul umplându-se de mirosul ei, şi-a suflecat mânecile şi i-a făcut o frecţie, i-a dat o aspirină şi ceaiul fierbinte, iar apoi l-a acoperit bine cu păturile ca să-i ţină cald.

Noapte bună, bădie Tanu, şi să vă faceţi sănătos. Dimineaţă voi veni din nou.

Noapte bună, fata mea, a răspuns el răguşit de sub pătură. S-au iertat după cum se vede, păcatele mele… şi m-am simţit în seara asta ca un om într-o casă îngrijită în care e mireasmă de suflet. Aşa se mai uşurează boala… altfel aş fi fost ca un câine părăsit. Noapte bună, îngere al lui Dumnezeu.

Şi a adormit bătrânul Tanu încălzit şi mângâiat sufleteşte.

Dis-de-dimineaţă a venit iarăşi Irina şi a aprins aragazul ca să se mai încălzească locul, apoi a fiert laptele din cutia primită de la domnul Haralambie.

Astăzi se simţea un pic mai bine, bădia Tanu. Tuşea însă nu-l lăsa deloc.

Astăzi vă văd un pic mai bine, dar trebuie să rămâneţi învelit. Vă voi pregăti eu mâncarea pentru amiază. Liniştiţi-vă şi vă odihniţi. Gripa are nevoie de căldură şi odihnă.

mulţumesc, fata mea, mulţumesc mult. Voi rămâne astăzi şi mâine la căldură, numai că mă gândesc la barca mea. Poate să apară un suflet chinuit sau ceva scrisori pentru oamenii de aici. Cine le va lua? Cine va spune „curaj” noului-venit?

eu, bădie Tanu… Voi fi atentă şi dacă va apărea vreo corabie, voi lua barca şi mă voi apropia de ea.

tu, fata mea? Tu să devii barcagiu în această barcă putredă? Nu este pentru mâinile tale. Nu ascultă uşor nici de mâini bărbăteşti şi va asculta de ale tale?

voi încerca, bădie Tanu. Mă voi obosi pu ţin, dar cred că voi reuşi.

fata mea, nu este pentru tine treaba asta. Este şi febra, după cum vezi, şi îmi tremură şi picioarele. Tuse şi iar tuse. Şi timpul s-a înrăutăţit, s-a îngreuiat, s-a umplut. Se pare că o să ningă; iarnă grea anul acesta. Zăpadă la sud!… Nu e pen tru tine treaba asta.

să vă pregătesc mâncarea. Vă voi face o supuşoară şi o să vă încălzesc o conservă, ca să mâncaţi astăzi. Gripa are nevoie de mâncare.

Şi, cu zâmbetul pe buze, Irina se apucă să pregătească mâncarea pentru bătrân. Mirosea a casă, baraca celui părăsit. Şi aşa, în timp ce vremea se schimba şi se întuneca, începuse deja să cadă câte un fulg de zăpadă. Acum bătrânul simţea protecţie, o destindere, o liniştire în grijile şi în duhul lui.

Dumnezeu să te miluiască, fata mea, a murmurat el suspinând, şi să trimită medicamentul înainte de va reuşi blestemata boală să te ofilească.

Vreţi ceva, bădie Tanu?

… Va ninge astăzi… Uite că deja a început, se vede pe fereastră.

După ce i-a servit şi mâncarea de amiază bădiei Tanu, Irina a plecat prin zăpadă spre căsuţa ei. Când a ajuns în dreptul casei femeii de vârstă mijlocie, s-a simţit atrasă ca de un magnet. O frumuseţe melancolică i-a umplut ochii. S-a uitat la fereastră şi a văzut-o pe femeie în spatele geamului aplecată, cosând ceva. Simţi o mângâiere, o bucurie, o scânteie de viaţă în inima ei, şi picioarele erau gata să o ducă spre uşă. „Nu, şi-a zis ea. Nu trebuie să devenim plictisitori. Altă dată”. Apoi a mai privit-o încă o dată cu gingăşie. Uşor, uşor, privirea a devenit o mână delicată şi nevăzută care mângâia duios baticul de pe capul femeii, coborînd pe umeri, pe braţ, în palme, pe degete. „Maica mea!”, a răsunat în adâncul ei.

Ciudat… Şi-a întors capul şi a pornit spre casă, dar mintea i-a rămas la acea femeie care cosea tăcută în dreptul ferestrei.

vino, Irina. Ai întârziat şi m-am neliniştit. Nu vorbeşti? Ce ai în minte?

salut, Filiţa mea. La ce mă gândesc?… Ză pada s-a îndesit… vreme foarte rea…

hai să mâncăm, Irino. Mâncarea este gata. Este iarnă şi ne apropiem de Crăciun. „Zăpadă la clopotniţă”, zice cântecul. Vei zice: „Nu avem aici clopotniţă, nici biserică…”. Dar parcă zăpada ştie… Hai să mâncăm, Irina.

Cele două suflete mâncau şi vorbeau încet în baraca lor. Acolo, departe se vedea un punct negru, o corabie plutea spre asfinţit. Când se vedea, când dispărea printre fulgii de zăpadă, care, ca nişte cârduri de păsărele albe, zburau când încolo, când încoace, apoi se urcau în văzduh ca să coboare din nou. Un al doilea punct a apărut acum la orizont. Oare unde se duce? Şi cu cât mergea, cu atât punctul se mărea, devenind ca o bărcuţă, ca un caiac, apoi şi mai mare. Era o corabie, şi venea spre insulă.

filio, vine spre noi, şi bădia Tanu este bolnav. Voi lua eu barca şi mă voi apropia de ea. Poate are scrisori sau lucruri pentru insula noastră.

unde te duci pe o asemenea vreme? Barca

Mă voi îmbrăca bine, Filiţa mea. Trebuie să mă pregătesc, se apropie.

Şi a mai luat o flanea şi paltonul pe deasupra, şi-a mai pus un batic pe cap şi a ieşit în zăpadă. A trecut de poarta cetăţii şi a ajuns la ţărm. A tras de funie până s-a apropiat barca de ţărm, a urcat în ea, a pus vâslele în suporturi, a curăţat scândura de zăpadă, s-a aşezat şi a început să scufunde vâslele şi să tragă de ele. La început băga una mai în adânc, cealaltă mai la suprafaţă, dar în curând a prins meşteşugul şi barca a început să plutească Spre corabie, care se apropiase destul de mult şi chiar îşi încetinise viteza. Aproape că se oprise. se apropia de ea din ce în ce mai mult.

Ei, tu cu barca, ai două lăzi cu păsări pentru o oarecare Irina Lambru. Fii atentă căci coboară.

Şi a început să coboare legată cu funii una din lăzi. Irina privea în sus ca să o prindă. Era plină cu păsări vii. A aşezat-o în partea din faţă cu greutate. Apoi a coborât şi cealaltă, plină cu găini şi cocoşi. O hârtie albă era lipită într-un colţ: „Expeditor: Lambrini Giagcu, P… S…”.

Ei, barca, s-a auzit iarăşi vocea. Prinde şi acest pachet.

Şi până să termine fraza, pachetul venea deja în jos cu viteză; era mare cât geanta unui copil. A încercat să-l prindă, dar pachetul a trecut printre mâinile ei şi a căzut în barcă. Era poşta. Pentru prima dată erau aşa de multe scrisori. Scrisori în

insulă veneau foarte rar. Totuşi de ce atâtea scrisori astăzi? Ciudat….

ei, barcaaa! Vino pe partea cealaltă.

Irina a apucat vâslele şi s-a dus cu barca de cealaltă parte a corăbiei. Pe o scară din frânghii era agăţată o copiliţă şi cobora înfricoşată spre mare.

este pentru spital, a zis un marinar de pe punte.

Irina a tras barca sub scară şi a ajutat-o pe copilă să coboare în barcă. Păşind cu frică, fetiţa s-a oprit în faţa ei. Un chip plin de suferinţă cu ochii plânşi şi cu buzele învineţite de frig se afla în faţa ei. Ascunzând durerea acestei întâlniri într-un colţ tainic al inimii, Irina se uita la micuţă cu simpatie şi dragoste, căutând să-i ofere prin privirea ei blândă şi iubitoare toată căldura sufletului ei.

prinde şi acest pachet! s-a auzit o voce ră guşită de pe punte.

Şi până să se întoarcă, pachetul i s-a lovit de spate şi a căzut în mare. S-a aplecat repede şi l-a luat.

trebuie să fie hainele tale, zise ea.

da, spuse fetiţa, şi s-a uitat cu ochii ei plânşi la pachetul ud.

— Nu fi supărată. De îndată ce vom ajunge acasă, le vom usca şi nu vor păţi nimic. Mă numesc Irina şi sunt infirmieră. Vei locui în căsuţa mea. Locuiesc împreună cu Filiţa. Nu fi tristă, draga mea.

În curând vor aduce medicamentul şi ne vom întoarce la căsuţele noastre. Cum te cheamă?

Ana.

Stai, Anuţa. Trebuie să mergem repede la ţărm, că zăpada s-a îndesit. Hai, draga mea. Să ajungem repede, înainte de a te uda.

A îndepărtat zăpada cu mâinile şi a făcut loc să se aşeze fetiţa, apoi s-a aşezat şi ea pe scândura ei şi a început să vâslească. Scârţâiau suporturile de fiecare dată când trăgea de vâsle şi aşa, încet-încet se apropiau de ţărm. Găinile şi cocoşii stăteau ameţiţi în lăzi şi clipeau din ochi de câte ori simţeau fulgi de zăpadăpe ei.

Ana stătea tăcută şi privea la nemaipomenitul barcagiu. Se auzea doar zgomotul vâslelor care se scufundau în apă. Irina trăgea la vâsle ca un barcagiu vechi. Vâslea şi, în acelaşi timp, era tot timpul cu ochii pe Ana. O privea cu grijă şi cu dragoste.

curaj, Anuţa mea. Curaj şi de la bădia Tanu, i-a zis ea cu o voce care i s-a întrerupt înainte de a termina fraza, pentru că era clipa când se încorda trăgând de vâsle.

Fetiţa nu vorbea. „Oare cine să fie acest bădia Tanu? Dar ce bună este această infirmieră şi ce frumoasă! Parcă ar fi un înger. Şi ar fi exact ca un înger dacă nu ar fi avut acea aluniţă de sub ochiul drept. Să fie oare şi ea bolnavă? Ce aluniţă să fie aceea? Oare unde voi merge acum? Unde voi sta? Să fie şi Filiţa bolnavă?”

100

– Hai, Ana. Dă-mi mâna să te ajut. Bravo! Ai reuşit. Ia şi pacheţelul tău şi ajută-mă să scot lăzile. Casa noastră nu e departe. Hai să luăm împreună o ladă. Tu de acolo şi eu de aici. Nu este grea. Ne vor plăti găinile cu ouăle lor. Vei mânca?

– Mergem, Anuţa.

Şi au pornit amândouă în linişte spre căsuţa Irinei. După ce au trecut de poarta cetăţii, peste puţin timp au ajuns acasă.

Când le-a auzit venind, Filia le-a deschis repede uşa.

– Bine aţi venit…

– Ţi-o prezint pe Anuţa, Filia. Va locui împreună cu noi.

– Bine ai venit, Anuţa. Scoateţi-vă paltoanele ca să vă scutur zăpada de pe ele. Măi, dar voi sunteţi ca Moş Crăciun. Descălţaţi-vă şi luaţi papucii de casă, ca să nu vă îngheţe picioarele. A, să-ţi deschidem pachetul, Anuţa, ca să întindem hainele la uscat pentru că sunt umede. Măi, dar ce ude sunt! Staţi şi vă odihniţi; am făcut un ceai de

101

salvie şi mă duc să-l aduc.

Şi, ducându-se într-un colţ unde era aragazul, Filia a luat trei căni şi a servit ceaiul, aducând şi câteva felii de pâine.

– Poftiţi şi bine ai venit, Anuţa! Ia, scumpa mea, şi nu fi supărată. Are grijă Dumnezeu şi ne va trimite cât de curând şi medicamentul. A, Irina,

dar pe găini cu ce să le servim? Şi unde le vom pune, că dacă le lăsăm afară au să îngheţe la noapte.

– Să le punem în camera de alături şi să le dăm în seara asta ce găsim, iar mâine vom mai vedea.

Şi-au băut ceaiul. Acum, Anei nu i se mai păreau lucrurile atât de înfricoşătoare. Irina şi Filia îi erau ca două colege, după cum gândea ea, şi trebuie să fie şi ele bolnave de au luat-o în camera lor. Dar ce bune sunt amândouă! Frica i s-a risipit, i s-au uscat ochişorii de lacrimi şi i s-a dezlegat şi limba.

– Irina, Filia, vă mulţumesc mult. Mă simt mult mai bine lângă voi, şi mai puternică!

– Bravo, Ana, i-au zis amândouă. Hai acum să-ţi pregătim patul. Acesta este. Să te culci devreme în seara asta pentru că eşti obosită.

I-au pregătit patul Anei şi i-au dat pături curate.

– Hai, Ană? să spunem bună seara părintelui Nichifor, i-au zis ele şi au luat-o de mână.

Au bătut uşor şi au intrat.

– Bună seara, părinte!

– Bună seara, copiii mei! Ce faceţi? Dar ce aud? Sunt şi alţi oameni cu voi?

da, părinte. Este Anuţa. A venit în seara asta cu corabia. Este fetiţă bună şi va locui cu noi.

– Bine ai venit, fata mea. Ştiu cât de rănit îţi este sufletul, copilul meu, cât de supărată eşti. Linişteşte-te, draga mea, că şi aici este Dumnezeu,

102

sau, aş putea spune, că aici mai mult ca oriunde. Filia şi Irina vor fi surorile tale. Irina, te rog serveşte-o pe Ana cu un pic de compot. Desfaceţi o cutie şi luaţi şi voi. Bine ai venit, Ana, şi să ai binecuvântarea lui Dumnezeu.

„Ciudat, îşi zise Ana în sine. Atâta bucurie, atâta frumuseţe pe acest chip distrus!… Unde găseşte acest om atâta putere, atâta pace?” Şi s-a întors împreună cu fetele în camera lor, mult mai mângâiată. Au cântat şi apoi Ana s-a culcat. Avea trupul istovit şi sufletul îndurerat, însă ceva nemaiîntâlnit, un fel de mângâiere i-a dat curaj şi nădejde chiar din prima seară a sosirii în această insulă. Cum era de dimineaţă?!… Cum au scăpat-o de sinucidere pe corabie!… Şi cât de liniştită se simte acum în această cămăruţă, alături de cele două suflete bune în cealaltă cameră fiind părintele Nichifor!… Trebuie să fie adevărat ceea ce i-a spus: „Şi aici este Dumnezeu… aş putea spune că aici este mai mult ca oriunde”.

„Dumnezeul meu!”, zise ea, şi adormi.

Un vizitator neaşteptat

Cele două fete au acoperit-o cu atenţie pe Ana ca să nu răcească, apoi s-au îmbrăcat bine şi au ieşit în noapte să meargă la ţărmul mării să aducă şi cealaltă ladă. Zăpada continua să cadă. Micul sat era alb. Au adus lada cu găini şi au pus-o lângă cealaltă. Erau până la patruzeci de găini şi cocoşi. în casa lor era o notă veselă şi puternică. Apoi au deschis pachetul cu scrisorile. Toate erau de la Lambrini. Una pentru Irina şi celelalte pentru aproape patruzeci de bolnavi.

„Irina mea, îţi trimit găinile şi cocoşii pentru tine şi bolnavi, ca să aveţi o ocupaţie, dar şi ouşoare proaspete. Data viitoare îţi voi trimite şi alte lucruri. Cred că nu voi întârzia. Putere multă, Irina. Lambrini”.

Aceasta era toaţă scrisoarea Lambrinei, dar câtă dragoste şi jertfă ascundea… Să adune atâtea vietăţi, să facă lăzile, să le trimită din satul ei la Tesalonic, la port, să fie încărcate, să fie plătite şi să ajungă pe insula dezmoşteniţilor! Şi nu era decât o fată săracă, infirmă şi paralizată! Cum i-a venit o asemenea idee? Găini şi cocoşi la leproşi!

104

Dar însă avea adâncime, avea suflet, avea un sens, avea un scop această idee ciudată. Şi nu a întârziat să facă bine în micul sat al bolnavilor.

Toate cele trei copile au dormit liniştite în noaptea aceea.

Era abia la revărsatul zorilor când au fost trezite de cântatul cocoşului, apoi a început şi al doilea şi al treilea şi toţi ceilalţi au început să cânte unul după altul. S-a trezit tot satul! O muzică uitată care l-a făcut să semene cu satele oamenilor sănătoşi. Acolo unde cântatul cocoşului anunţă o nouă zi, se trezesc toţi oamenii şi îşi încep treburile lor, mânuiesc plugul, pornesc moara, bat toaca la biserici, copiii merg la şcoală, vânzătorul îşi deschide băcănia, gospodinele îşi mătură curţile, bătrâna îşi ia furca de tors, cele mai tinere încarcă hainele şi se duc la râu să le spele, femeile frământă aluatul pentru pâine, cuptoarele sunt pregătite să ardă. Negustorul ambulant îşi face reclamă la marfă: „Flanele, papiote, ace…”

Găinile au început să cotcodăcească, vocea lor ajungând până la domnul Mentiu. O mişcare de viaţă s-a produs

105

între ei, o dispoziţie de amunci, de a face ceva, de a alunga trândăvia. Şi această mişcare a devenit bucurie copilărească, când cele trei fetiţe au pornit cu tolba de scrisori spre căsuţele lor. Două dintre ele ţineau lada, iar Irina împărţea

depeşe, găini şi cocoşi la căsuţele unde locuiau femei.

doamnă Melpo, bună ziua. Aveţi astăzi o scrisoare şi două găini de la Lambrini. Sunt de soi şi vor face ouă mari. Le veţi pune să clocească la timpul lor şi vor scoate puişori galbeni şi frumoşi. Puişori de soi.

– Mulţumesc, fată bună. Pare să fie treabă aranjată de tine şi ne-o ascunzi. Stai să le dăm puţină pâine.

Şi bucuroasă a intrat şi le-a adus pâine la găini şi ele au început să mănânce. Şi intrând din nou le-a adus apă într-o cutie de tablă. Şi, bând găinile, priveau în sus şi se bucura doamna Melpo de găinile ei şi că avea de acum griji care îi făceau plăcere. „Găinuţele mele, le vorbea ea, veniţi să vă bag la cuibuşor, că astăzi avem zăpadă”. Şi era plină de bucurie doamna Melpo, plină de viaţă. A uitat de boală, avea alte griji. Se gândea cum să le facă cuibarul, unde să pună apa, ce să le dea de mâncare mai târziu. A simţit că a început şi ea treaba odată cu cântatul cocoşului.

doamnă Evterpi, scrisori. Trăiesc oamenii, ştiu carte. Poşta lucrează… şi două găini şi un cocoş.

– Scrisoare pentru mine? Găini pentru mine?… Cine mă ştie pe mine pe această planetă? Cred că greşeşti, fetiţă bună. Trebuie să fie pentru altcineva.

106

– Pentru dumneavoastră este, doamnă Evterpi. Uite-o: Doamna Evterpi Miliu.

– Să-mi pun ochelarii… „Doamna Evterpi Miliu”. Aşa scrie! Cine o trimite? „Expeditor: Lambrini Ghiagcu…”. Pentru mine este, într-adevăr! Şi găinile sunt ale mele?

– Pentru dumneavoastră, doamnă Evterpi, şi găinile şi cocoşul.

– A, şi seamănă cu acelea pe care le-am lăsat în satul meu… Le voi pune la clocit! Să veniţi să vă servesc cu omletă de o să vă lingeţi degetele. Şi ce cocoş frumos! Vă mulţumesc mult. însă cine o fi această Lambrini şi de unde mă ştie pe mine? Mi se pare că este lucrarea ta, bunule înger, şi ne-o serveşti ca şi cum nu ai şti nimic.

– Să vă fie de bine, doamnă Evterpi, şi să nu uitaţi omleta.

– Mulţumesc, mulţumesc, şi era plină de zâmbet şi de bucurie doamna Evterpi.

Până la amiază, cele trei copile au împărţit scrisori, găini şi cocoşi. Au văzut scene frumoase şi feţe pline de bucurie. Cântatul cocoşului, scrisorile, păsările au adus zâmbete în sat, dispoziţie bună, cuvinte pline de bucurie şi recunoştinţă. Au mişcat apele stătute, au îndepărtat mătasea verde de deasupra lor, şi odată cu ea au dispărut şi ţânţarii, focarul bolilor. De-acum lacul devine limpede şi curat, iar pe luciul apei se oglindeşte

107

frumoasa natură şi înoată lebedele. Apoi fetele s-au întors la casele lor obosite, dar pline de bucurie.

Ana simţea cum dispare din suflet greutatea durerii. I se părea că i s-a deschis o fereastră în interior prin care intră aer curat şi înviorător şi soare luminos. Avea respiraţia tot mai uşoară, mai liniştită şi chiar odihnitoare. O ferestruică prin care vedea o nouă viaţă. Una plină de bucurie în mijlocul durerii! Ciudat!

Zilele treceau, iar nopţile se pierdeau în întuneric. Timpul se mai îndreptase şi se apropia Naşterea lui Hristos. Barca din lemn aducea la ţărm o încărcătură de două sute cincizeci de kilograme de var. Cu toate că era frig, neobişnuitul barcagiu transpirase trăgând la vâsle. Dar bucuria strălucea pe faţa Irinei, pentru că se gândea, aproape că şi vedea o mişcare veselă în sat. Şi această vedenie a devenit în curând realitate.

Cele trei fete au stins din varul primit şi apoi au văruit casa părintelui Nichifor, pe urmă pe a doamnei Evantia, a femeii de vârstă mijlocie. Văruind aici, Irina ar fi dorit să nu mai termine, ca să rămână cât mai mult în această casă atât de dragă, şi mai apoi pe cea a bătrânului orb. Văzând acestea, doamna Melpo a cerut var pentru căsuţa ei. A venit şi doamna Evterpi, a luat şi ea şi, suflecându-şi mânecile, a văruit baraca şi pe dinăuntru

108

şi pe dinafară, apoi şi coteţul, chiar şi bucătărioara. Şi aşa, încet-încet, aproape tot satul a fost îmbrăcat în alb. Mirosea a var, a curăţenie. în ciuda frigului, Irina şi echipa ei au ajutat tot satul, văruind şi anumite porţiuni ale drumului principal de strălucea tot locul.

O răsuflare de uşurare a ieşit din pieptul tuturor. Simţeau uşurarea pe care o aduce curăţenia. Şi-au amintit, au simţit că vine Crăciunul. Apoi au scos micile lor perdele să le spele. După ce şi-au aranjat mai bine căsuţele, au început să aştepte Crăciunul cu emoţie şi nerăbdare. Iar Irina repeta tot timpul: „Vine Naşterea Domnului, Crăciunul!” şi brusc s-a trezit în sufletul lor acel vis copilăresc uitat, cu biserici ninse, cu Pruncul Hristos nou-născut în iesle, cu magii de la Răsărit, iar nerăbdarea a devenit dorinţă, durere! Şi se va transforma în foc peste câteva zile.

Irina a făcut un plan pe care l-a spus şi celorlalte două fete. Au fost de acord. Părintele Nichifor a binecuvântat cu amândouă mâinile secretul lor, cu mâinile care nu aveau degete! Şi astfel un eveniment neaşteptat a venit să îmbogăţească, să facă o adevărată sărbătoare din micul lor plan.

Nu putea să se liniştească, nu găsea odihnă acest suflet nobil şi nevinovat ce se ascundea sub hainele unui hamal

109

care transpira şi acum, în luna decembrie, trăgând vechiul căruţ după el. Mergea cu căruţul la magazine, la gară, la autogară, dar citeai pe faţa lui obosită că domnul Haralambie dorea cu ardoare să ajungă într-o bună zi, în altă parte. Pentru puţină vreme, îşi va lăsa familia şi căruţul legat cu lanţul vechi şi încuiat. Va urca pe corabie îmbrăcat în costumul lui sărac, dar curat şi va ajunge în insula dezmoşteniţilor. Că va fi noapte, că va fi zi, nu-l interesa. Voia să vadă acea fetiţă orfană, pe al optulea copil al lui, să vadă spitalul de departe, să meargă apoi la căsuţa ei şi să-i vadă chipul. „Cum arată oare acum acea frumoasă faţă îngerească?” Pe urmă să-i asculte durerea şi să ia parte la ea cu tot sufletul, să o privească în ochi şi să-i spună cu dragoste părintească: „Am venit, copilul meu. Nu eşti singură pe lume. Fetiţele mele te salută. Se va descoperi şi medicamentul şi vei veni iarăşi la căsuţa noastră. Vei deschide şi căsuţa ta şi eu te voi cununa.

– Hei, domnule Haralambie! Ce-ai păţit? Ce aştepţi? Nu descarci?

– A, da. Bine zici…, oboseala, gândurile…

S-a apucat şi a descărcat caşcavalul, apoi şi-a şters fruntea de transpiraţie. Tesalonicul are şi dealuri, şi transpiră chiar şi caii.

în acea seară a ajuns acasă foarte obosit, dar o oarecare taină îmbucurătoare şi mulţumitoare se vedea ascunsă sub mustăţile lui. Copii l-au

110

întâmpinat bucuroşi şi l-au sărutat, i-au sorbit oboseala cu buzele lor şi se simţea mai uşor. Un zâmbet fugar îi juca sub mustaţa lui bogată, în care era ascunsă taina lui mulţumitoare. Era gata s-o spună, dar o mai ţinea încă. Şovăia. Pe jumătate ar fi ascultat-o toţi cu mulţumire, dar cealaltă jumătate îi va uimi şi poate îi va întrista.

Au pregătit masa. S-au aşezat toţi şi au început să mănânce. Domnul Haralambie şi-a băut vinul, s-a şters la gură cu un prosop, a înghiţit în sec de două ori şi a început să vorbească timid, cu atenţie, accentuând, pe cât putea, pe partea mulţumitoare a tainei şi, intrând repede şi în cealaltă, le vorbea încercând să nu le aducă supărare.

– Ştiri înveselitoare. Domnul Antonie de la bancă a adunat bani mulţi, diferite lucruri, chiar şi un motor care produce curent pentru lumină, pentru locul unde este Irina bolnavă…

– Să-i dea Dumnezeu sănătate! Bun om, a zis femeia domnului Haralambie.

– şi cum va trimite lucrurile, tată? au întrebat fetiţele.

– Le… le vom duce împreună de Crăciun. Le vom încărca în corabie, vom ajunge la insulă, le vom descărca la spital, o vom vedea pe Irina, vom da lucrurile, vom porni motorul ca să dea lumină şi ne vom întoarce repede-repede înapoi…

111

Pentru că nu voia să le îngrijoreze, le-a spus cât se poate de vesel şi atât de repede veştile cele noi ca să nu apuce femeia lui şi fetele cele mari să se gândească prea mult la cele auzite. Dar nu a reuşit. Această călătorie pe timp de iarnă era chiar primejdioasă.

– Unde te duci, Haralambie, în mijlocul iernii? Expediază lucrurile Irinei, că doar este acelaşi lucru, şi se vor bucura bolnavii. Se va găsi careva de acolo să pornească motorul şi să umple locul de lumină. Unde să te duci pe o vreme ca asta şi într-o asemenea călătorie? Nu îţi este teamă că ai să răceşti, că…, da, adică… este şi boala aceea. Spitalul este plin. Unde ai să stai? Unde vei mânca? Avem copii…

copilul nostru este şi Irina! Este copilul lui Dumnezeu, copilul inimii noastre. Măi femeie, dacă ar fi fost Ana noastră la spital, oare nu ai fi mers în acel spital? Atâta timp departe de noi… Singură cu ducerea, singură de Crăciun! Oare nu ai fi mers, măi femeie?

nu vorbeşti?

– … Dar… nu…, nu este Ana mea acolo. Irina este fetiţă bună…, dar… nu…, nu este copilul meu.

– Şi pentru asta trebuie să rămână singură şi părăsită, sărmana orfană, fără ajutor, fără mângâiere? Şi dacă aş fi murit eu şi cu tine, măi femeie,

112

şi ar fi ajuns vreun copil de-al nostru naufragiat, oare nu ai fi vrut să se găsească o altă mamă cu inimă, sau un tată care să fie alături de copilul nostru? Oare nu ai fi vrut?

– Ai fi vrut. Şi ai fi spus mii de cuvinte bune despre acel om binecuvântat. Asta va face domnul Antonie, şi eu alături de el, pe cât voi putea pentru câteva zile. Nu pentru multe zile, cum am fi dorit amândoi să fie alături de copilul nostru. Spune, aşadar, două cuvinte bune săracului Haralambie, care merge să stea o zi alături de copilul orfan, de zidirea lui Dumnezeu, lângă copilul nostru bolnav, şi pregăteşte o valiză cu câteva lucruri pentru mine. Poimâine plecăm. Anul acesta vom petrece Naşterea Domnului în staul alături de Hristos Cel părăsit.

– Să… să mergi…, să ai grijă…, departe…, să spui salutări…, şi s-a ridicat înlăcrimată să pregătească paturile.

Copiii au rămas tăcuţi pe locurile lor, cu ochii fixaţi la chipul tatălui lor. Pentru prima dată îl vedeau că străluceşte cu o frumuseţe neobişnuită. Ceva nou juca în ochii lui, pe obraji şi pe buzele lui. Ceva ca o lumină, ca un surâs al pruncului nevinovat, ca veselia fermecătoare a unui copil. Frumos şi tânăr li se părea părintele lor în ceasul acela. Ca un înger al lui Dumnezeu.

113

Corabia înainta în larg în liniştea nopţii. Motoarele se auzeau înfundat în adâncul apei despicate de corpul greu din fier. Călătorii erau închişi în cabine; unii dormeau, iar alţii stăteau în pat visând cu ochii deschişi.

Domnul Haralambie, aşa cum era întins, privea pe gemuleţ afară, dorind să vadă insula unde era copilul lui, dar nu văzuse decât fulgi mari de zăpadă căzând necontenit. Iarnă grea, zăpadă şi la sud. „Oare mai întârziem? Ajungem? Cine ştie?”, se întreba. „Unde te afli, copilul meu, pe o asemenea vreme?”.

A trecut cam o oră şi se auzi vocea îngrijitorului de cabine prin deschizătura uşii:

domnii care sunt pentru insuliţă să se pregătească.

Domnul Haralambie simţi o strângere de inimă. În imaginaţia lui vedea clădiri, camere, paturi, feţe, răni şi, undeva în mulţime, chipul Irinei… A ieşit şi a urcat pe punte. Ce vreme!… Zăpadă, zăpadă şi, în spatele perdelelor dese de ninsoare, o insuliţă întunecată.

Corabia şi-a încetinit viteza şi încet-încet opri la o milă depărtare de insulă. Se vedea o lumină jucăuşă care se apropia de corabie.

– Barca…, ai grijă…, coboară.

Şi au coborât, legate cu funia, fel de fel de pachete. O încărcătură, două, trei, cinci…

114

– Fii atent, acesta este greu, e motor.

Domnul Haralambie şi domnul Antonie urmăreau aplecaţi peste balustradă pe ciudatul barcagiu cu palton lung şi cu batic pe cap. Să fie bărbat? Dar seamănă a femeie! Nu au reuşit să desluşească de sus, pentru că lumina din barcă juca, făcând umbre peste tot cu trupul barcagiului, care se lupta să aranjeze pachetele.

– Pe aici dumneavoastră, domnilor, le-a zis unul de pe corabie şi le-a arătat scara pe care să coboare în barcă.

Primul a coborât domnul Haralambie, încercând să vadă treptele prin întuneric şi ţinându-se cu putere de bara metalică. în spatele lui venea domnul Antonie.

– La provă, vă rog, s-a auzit vocea barcagiului, care a scufundat vâslele şi a tras de două ori din ele, ca să se apropie prova de scară.

I s-a părut că ar fi vocea Irinei! A întins piciorul şi, călcând în barcă, s-a oprit în picioare la provă. O grămadă de pachete îl despărţeau de barcagiu. A aruncat o privire prin lumina slabă. Ce vedea? Semăna cu Irina. Irina barcagiu?

115

A privit-o din nou. Era Irina! Uite faţa ei frumoasă şi nobilă de sub batic. Ceva ca o aluniţă se vedea pe obrazul ei.

116

Vocea i-a ajuns la urechi şi a tresărit. Sărmana fetiţă. I se părea că se află în mica bucătărie a domnului Haralambie şi că auzi vocea lui dulce şi părintească. Ridică felinarul să vadă. Era domnul Haralambie!

– Eu sunt, tată, zise ea şi încercă să se apropie.

însă pachetele şi gândul la boală au ţinut-o nemişcată ca un stâlp, cu felinarul în mână ridicat doar ca să lumineze faţa domnului Haralambie. Amândoi se priveau fix în ochi. Lacrimi de bucurie. Dragostea părintească, afecţiunea, frumuseţea lui Dumnezeu şi harul se revărsau în ochii Irinei. Au rămas tăcuţi amândoi. Doar cu privirile au intrat unul în sufletul celuilalt şi s-au odihnit. Apoi Irina s-a aşezat pe scândură, a luat vâslele şi a pornit spre ţărm, ducând cu barca ei veche însăşi dragostea! Ce a fost pe insulă în acea seară şi în zilele următoare nu se poate descrie.

mai jos de ochi.

– Irina, fata mea, tu eşti?

117

Naşterea Domnului pe insulă

Au ajuns la uscat, iar domnul Haralambie, căruţaşul, şi domnul Antonie, delicatul bancher s-au apucat să descarce pe întuneric şi pe zăpadă pachete, cutii, saci, apoi şi motorul pentru curent. Au transpirat amândoi, cu tot frigul care era, până au reuşit să scoată motorul din barcă. Domnul Antonie nu mai transpirase în halul acesta tocmai din tinereţea lui, pentru că lucra mai mult cu mintea şi cu degetele. Pe urmă alte osteneli, alte transporturi de la ţărm la baracă. Ei, dacă ar avea domnul Haralambie căruţul lui, sau măcar samarul. în ciuda greutăţii, a transpiraţiei, simţeau dragostea înăuntrul lor vie. Le atingea trupul, nervii, ajungând până la oase, până la suflet şi ieşeau de acolo, din când în când, doar două cuvinte: „Fata mea!“

în baracă, chiar de la descărcarea primelor pachete, s-au trezit Filia şi Ana. Părintele Nichifor priveghea în noaptea aceea şi se ruga pentru cei bolnavi, pentru răbdarea lor, şi ca să se afle medicamentul. A bătut cu mâna în peretele despărţitor să întrebe:

ce s-a întâmplat? De ce v-aţi trezit aşa devreme? Mai sunt trei ceasuri până se luminează de ziuă.

– Au venit domnul Haralambie şi domnul Antonie, zise Irina veselă, intrând cu un felinar aprins în mână.

– La ora asta?… Şi pe o vreme ca asta?… Pentru prima dată se întâmplă un astfel de lucru pe insula noastră!… Ce fel de oameni sunt aceştia?

vor veni îndată, părinte.

Şi, ieşind, Irina se întoarse în câteva clipe urmată de domnul Antonie şi domnul Haralambie.

ne închinăm, stăpâne, şi să avem binecuvântarea sfinţiei voastre, zise bancherul.

– A Domnului, răspunse cu smerenie bătrânul. Ce este asta, că v-aţi lăsat casele pe timp de iarnă şi pe o zăpadă aşa mare aţi venit aici? Vine Naşterea Domnului şi veţi fi departe de casele voastre… în mijlocul bolii, a sărăciei şi a mizeriei…

– Şi mai aproape de staul, cu binecuvântarea sfinţiei voastre, părinte.

– Mare este dragostea voastră… Să fiţi binecuvântaţi! Filio, Irina, Ana, arătaţi-le camera unde vor rămâne oamenii. Aprindeţi soba şi pregătiţi-le un ceai fierbinte să bea. Haideţi, dragii mei, să vă uscaţi, să vă odihniţi şi mâine voi avea bucuria să

118

vă aud iarăşi. Binecuvântarea lui Hristos şi a Maicii Domnului cu voi.

Domnul Haralambie a rămas tăcut, mut. Privea la bătrân sub lumina slabă a lămpii şi i se părea că are în faţa lui un sfânt din Sinaxar viu şi chinuit. Cu harul lui Dumnezeu, din faţa lui rănită se răspândea sfinţenia. A ieşit cu atenţie şi fără gălăgie. Nu-şi mai aminteşte dacă a zis sau nu noapte bună. Oare se zice noapte bună la icoane, la sfinţii din biserică?

După efortul mare şi oboseală, contribuind şi căldura sobei, au adormit repede. Dormeau precum copiii la lumina slabă a candelei care ardea în faţa icoanei Maicii Domnului. în baraca alăturată dormea Irina cu fetele. Părintele Nichifor şi-a terminat rugăciunile şi a adormit ca un mieluşel în braţele lui Dumnezeu. Un înger păzitor acoperea cu aripile sale pe aceşti oameni binecuvântaţi. Suflete gingaşe care se topeau ca aurul în cuptorul durerii. Cine ştie ce podoabe plănuieşte să facă Dumnezeu din aceste suflete nobile.

Odată cu răsăritul soarelui s-a trezit şi domnul Haralambie. S-a ridicat şi a păşit pe vârful degetelor până la fereastră. Domnul Antonie încă dormea. A şters un pic cu mâna geamul. Barăcile satului, una lângă alta, erau

119

acoperite cu zăpadă. Nu se vedea nimeni pe drumuşor. Linişte. Pustiu.

A încremenit şi i s-a strâns sufletul. „Dumnezeul meu, a murmurat el, câtă suferinţă!”

Din fericire, ninsoarea s-a oprit. Soarele, mai slab la început, a reuşit să învingă norişorii care erau la răsărit şi acum strălucea. Domnul Haralambie se mai mângâie puţin.

– încălzeşte, soare, barăcile îngheţate şi sufletele noastre cu dragostea lui Dumnezeu, murmură el.

ce se întâmplă, domnule Haralambie? Ce spuneţi?

– Scuzaţi-mă, v-am trezit, domnule Antonie. Privesc la barăcile satului şi-mi tremură sufletul.

– Hai să începem treaba, domnule Haralambie. Astăzi să deschidem pachetele şi de mâine, când se va mai topi zăpada, vom vedea pentru curent.

S-au apucat să desfacă pachetele. O lovitură uşoară în uşă i-au făcut să se oprească.

– Intră, zise domnul Antonie.

Uşa se deschise şi în prag apăru Irina, ţinând o tavă cu ceai.

– Bună ziua, spuse ea. , .

La fel, frumoasă, simplă şi nevinovată, după cum o ştia domnul Haralambie, o vedea iarăşi la lumina zilei. Doar semnul de sub ochi era deosebit.

– Bună ziua, fata mea, zise el din toată inima şi porni spre uşă.

120

voi lăsa tava aici pe măsuţă ca să vă luaţi gustarea.

A lăsat tava şi s-a retras cu paşi mici spre uşă, mergând cu spatele şi privind cu ochi nevinovaţi pe domnul Haralambie. O umbră de durere şi frică, o expresie a omului osândit plutea pe faţa ei frumoasă. Ieşi afară încet, liniştită. Cei doi oameni rămaseră singuri. Tăcuţi, în linişte.

Imediat o lumină s-a aprins şi imediat s-a stins în sufletul domnului Haralambie. „Copilul meu chinuit”, şi-a zis în sine şi s-a aplecat să deschidă pachete, ca să-şi ascundă lacrimile.

Până la amiază au lucrat, şi hamalul şi bancherul, desfăcând pachete şi cutii şi aranjând lucrurile. Şi ce n-au adus! Alimente, cărţi, haine, podoabe de Crăciun, medicamente, lână, andrele, jucării pentru copii mici. Şi mai mult decât toate, motorul pentru curent.

Pe la ora unu iarăşi o lovitură uşoară şi uşa se deschise. S-au întors spre ea. Iarăşi Irina, ca o icoană sfântă în rama uşii.

121

v-am adus prânzul. Este sărac; v-am adus din ce avem! şi l-a aşezat pe aceeaşi măsuţă. Poftă bună, zise ea, şi se îndreptă încet spre uşă, privind când la domnul Haralambie, când la domnul Antonie. Părintele Nichifor vă aşteaptă la ora patru.

Au mâncat în tăcere. Gândurile alergau în mintea lor ca o bandă de cinematograf, neinvitate şi supărătoare:

Mâncaţi din farfuriile leproşilor! Cu lingurile care au intrat în gura lor!”

Dar le-a fiert Irina”, răspundea.

Dar le-a luat cu mâna ei molipsită, ca să vă servească!”

Apoi gândul a luat vocea femeii domnului Haralambie:

Unde te duci acum, în mijlocul iernii, Haralambie? Ai fi putut trimite lucrurile fără să mergi. Se va găsi careva de acolo să pornească motorul. Nu ţi-e frică că ai să răceşti, că ai să te molipseşti? Spitalul este plin, unde vei sta? Ce vei mânca? Avem copii, fetiţe. Ce se va întâmpla dacă te vei îmbolnăvi şi tu?”

Copilul nostrufetiţa noastră, este şi Irina! Copiii noştri, fetiţele noastre, fraţii noştri sunt şi aceşti oameni de aici! Dacă te vei îmbolnăvi tu, doamnă Maria, oare va trebui să te abandonez?”

Aşa se lupta cu el însuşi domnul Haralambie şi în acelaşi timp lucra la pachete.

La ora patru după-amiază s-au dus la părintele Nichifor. îi strălucea faţa de bucurie.

– Stimaţi domni, a zis el. Vă mulţumesc mult că aţi venit până aici în aceste zile şi bineînţeles cu atâtea daruri. Prezenţa voastră va aduce multă

122

bucurie. Şi voi veţi simţi bucuria adâncă pe care o dă dragostea şi jertfa. Fetiţele vă vor conduce mâine dimineaţă ca să vizitaţi căsuţele bolnavilor. Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul dragostei, să vă răsplătească osteneala.

Doar un „mulţumesc” au mai putut să spună. Acea faţă mutilată, ochii care erau ca două răni peste care se sălăşluise Duhul Sfânt şi îi învăluise în frumuseţe cerească şi în har au uimit pe cei doi bărbaţi.

Loc sfânt li se părea această cameră smerită, săracă şi întunecoasă. Dar săracă, smerită şi întunecoasă nu era oare şi peştera, acel loc sfânt unde S-a născut Dumnezeu? Au ieşit păşind uşor şi cu atenţie. Nu au vorbit. Nu au spus niciun cuvânt. Uimirea le-a legat limba şi le ţinea mintea în extaz.

Au mai lucrat câteva ore în după-amiaza aceea, până au fost toate gata, apoi s-au culcat, pentru că în ziua următoare vor avea de lucru de dimineaţă şi până seara.

Un soare strălucitor şi cald a înfrumuseţat ziua chiar de dimineaţă. Parcă ar fi fost primăvară. Zăpada cădea de

123

pe acoperişuri, transformându-se în pârâiaşe cristaline ce curgeau în mare. Două corăbioare pluteau în apa liniştită. Un tablou paşnic era astăzi toată zidirea.

Pe drumuşorul satului au ieşit primii oameni. Cocoşii şi găinile se auzeau în coteţele lor. Fetiţele s-au îmbrăcat bine şi, mergând în faţa lor domnul Antonie iar în spate domnul Haralambie, au pornit pe drumuşorul ce ducea spre barăci, încărcaţi toţi cu pachete.

– Bună ziua, bună ziua. Vine Crăciunul. Pregătiţi-vă. Au venit darurile.

Şi intrau în căsuţe, spuneau ziua bună, lăsau daruri şi ieşeau, mergând mai departe.

Un sentiment de bucurie a umplut tot satul. Frumoasa zi prinsese viaţă, se însufleţi cu o bucurie nevinovată, copilărească, plină de har. înfloreau zâmbete pe feţele lor. Această tovărăşie a dragostei îi umplea de bucurie.

Domnul Haralambie căra mereu pachete de la „magazie”. Nu se mai gândea nici la căruţ, nici la samar. Ceea ce ascunsese sub mustaţa lui se făcuse acum cântare, omagiu, slăvire a dragostei, biruinţă care desfiinţează frica, dragoste care deschide orizonturile, care înfrumuseţează Universul, care uneşte sufletele, care alungă mâhnirea, care face să înflorească zâmbete, care face viaţa vrednică să fie trăită. Doxologie lui Dumnezeu!

în ziua următoare s-au apucat de dimineaţă să întindă cablul. Lucrau grăbiţi. Era ajunul Crăciunului şi voiau să termine până la ceasul când plănuiseră surpriza. Hamalul şi bancherul munceau ca nişte maiştri cu experienţă.

124

de ce puneţi sârmele astea? Ca să întindem rufele la uscat? Dar pentru asta avem gardurile.

– S-ar putea ca vreodată să aducă curent… Şi e bine să fie pregătite cablurile. Curent electric, doamnă Evterpi. Lumină fără gaz, de aceea de care au oraşele.

Pe la amiază au terminat. Apoi au probat motorul; toate erau la locul lor. Mai trebuiau câteva ore şi domnul Haralambie va apăsa pe întrerupător.

Soarele se apropia de asfinţit. Noaptea a venit pe nesimţite. Prin barăci se vedea lumina slabă a lămpilor. Atunci trei copile au ieşit iarăşi în drum. Una ţinea un felinar, cealaltă o stea şi Irina un pachet cu felicitări frumoase de Crăciun. Au luat barăcile la rând.

– Să colindăm, bădie Tanu? l-au întrebat pe bătrânul barcagiu.

colindaţi, a răspuns acela răguşit şi uimit.

Şi au început cele trei copile să colinde dulce şi melodios.

125

– şi la anul cu medicamentul şi cu sănătate, bădie Tanu, i-au urat ele şi i-au lăsat o felicitare. La şase dimineaţa vom cânta slujba Naşterii Domnului acolo în baraca cea mare. Să veniţi.

– Mulţumesc, fetiţele mele. De ani de zile nu am mai auzit colinde. Dumnezeu să vă răsplătească bucuria pe care mi-aţi dăruit-o. Mi-am amintit de tinereţile mele, de casa mea. Şi la anul cu sănătate la casele voastre. Cât despre mine… în cealaltă lume mai bine.

Au mers până târziu şi au cântat colinde, făcând sufletele să se înfioare de bucurie şi aducând lacrimi de emoţie în ochi. Minunate fetiţe, iar prima şi cea mai bună este Irina. Ea le inventează pe toate!

Când au terminat cu colindatul, au trecut pe la baraca cea mare şi au mai aruncat o ultimă privire; erau toate la locul lor. Obosite şi pline de bucurie s-au culcat. Slujba de dimineaţă şi secretul ei, le-a completat visele.

La cinci s-au trezit cu toţii. Şi părintele Nichifor, şi fetele, şi vizitatorii. S-au pregătit, şi la cinci şi jumătate fetele au plecat spre baracă. Domnul Antonie şi cu domnul Haralambie l-au ajutat pe părintele Nichifor să se pregătească şi peste puţinse afla şi el pe drumul spre baracă, având lângă el pe domnul Antonie. Păşea încet, cu greutate, dar nu voia să lipsească de la slujbă. Acest om al dragostei voia să ia parte şi el la surpriză.

Domnul Haralambie a rămas acasă, lângă motor, cu ceasul lui vechi în palmă, pregătit să amorseze.

De pe la cinci şi jumătate au început bolnavii să vină la baracă. Două lămpi luminau exteriorul

126

ei, şi pe unde ajungea lumina de la ele se vedea baraca împodobită ca o biserică.

Uite-o şi pe doamna Evantia, femeia nobilă de vârstă mijlocie, cu batic negru pe cap şi cu cartea de rugăciuni în mâna stângă. S-a închinat cu evlavie şi s-a aşezat la locul ei. Irina simţi o săgeată în inimă când a văzut-o şi un tremur uşor i-a străbătut trupul. „Măicuţa mea“, i-a venit să spună din nou…

Uite-l şi pe bădia Tanu cu papucii noi şi cu bastonul într-o mână. Şi-a scos şapca, a aprins o lumânare şi s-a retras. Apoi femeile satului, cu flanele şi capoturi noi pe sub palton, şi copiii cu paltonaşe noi.

Irina se îngrijise de toate, cu ajutorul lui Dumnezeu. în această dimineaţă au venit toţi. Şi perechea aceea necununată şi cei patru jucători de cărţi, toţi. Toţi.

La ora şase fix părintele Nichifor a dat binecuvântarea şi cei care se ocupaseră de tot planul au început să cânte slujba. Din fericire, bancherul ştia rânduiala slujbei şi le arăta ce trebuie să spună.

A sosit ceasul aşteptat. La un semn al bancherului, s-au stins toate lămpile şi s-a făcut întuneric în baracă. Ce se întâmplă? O mică nelinişte a trecut prin sufletele oamenilor.

Domnul Haralambie a început să numere emoţionat: „1, 2, 3, 4…“. Domnul Antonie cânta

127

singur cu o voce tremurată: „Cercetatu-ne-ai pe noi din înălţime…”. „11,12,13…“, număra domnul Haralambie. „Mântuitorulnostru…”. „14,15!“, şi apăsă pe întrerupător.

în clipa aceea domnul Antonie cânta:

„…Răsăritul răsăriturilor, că din latura şi umbra morţii…”

Uimiţi, oamenii au văzut baraca strălucind de lumina electrică. Un „Aaa!“ se auzi. Străluceau icoanele împodobite cu verdeaţă, străluceau feţele, străluceau inimile. Strălucea părintele Nichifor, strălucea domnul Antonie, străluceau şi cele trei copile. Iar aceştia din urmă străluceau zâmbitori şi mulţumiţi.

Domnul Haralambie s-a închinat cu evlavie lângă motor, zicând: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”

– şi satul! zise unul, şi s-au întors uitându-se spre sat.

Toate barăcile şi toate drumuşoarele străluceau în lumină.

Au cântat restul slujbei şi s-a făcut apolisul. Liturghie nu au făcut. Părintele Nichifor nu avea degete… Cum să slujească?

– La mulţi ani! Şi să dea Dumnezeu să vină medicamentul şi să vă faceţi sănătoşi şi Paştele să-l faceţi la casele voastre.

Rugăciunea de sfârşit a slujbei.

128

– Amin! Dumnezeu să vă dea sănătate.

Oamenii bucuroşi au pornit spre barăcile lor şi priveau la becurile electrice care luminau încă. Ultimii se întorceau părintele Nichifor, cei doi vizitatori, fetele şi, împreună cu ele, nobila femeie de vârstă mijlocie pe care o invitase Irina să mănânce împreună. Mergeau ţinându-se de braţ. Căldura mamei se transmitea în sufletuUIrinei.

Şi femeia simţea dragostea care-i ieşea din suflet şi se transmitea Irinei, şi de la aceea, din nou la ea.

Cu bucurie dumnezeiască a fost petrecut acel Crăciun pe insulă.

A treia zi toţi bolnavii au condus pe cei doi oameni buni până la barcă şi îşi fluturau batistele, privindu-i mult timp, până ce corabia se pierdu în depărtare.

Părintele Sebastian

Corabia dispăru din ochii lor şi bolnavii s-au întors labarăci. Trecerea acestor doi copii ai lui Dumnezeu a lăsat în sufletele lor o lumină dulce şi uşoară, care se vedea pe feţele lor. Toate li se păreau mai uşoare, mai frumoase, mai bune, mai calde. Chiar şi vremea, cu toate că era în miezul iernii, s-a îndulcit aşa de mult de ziceai că e primăvară. Şi timpul frumos a ţinut zile întregi, ca să păstreze în suflete dulcea amintire. Iar seara, când a început să se întunece şi au apăsat pe întrerupător, luminându-le din nou căsuţa, şi-au amintit iarăşi de cele două fiinţe iubite şi luminate, hamalul şi bancherul. Şi aceeaşi lumină a strălucit din nou în noapte pe feţele lor rănite…

Irina simţi în aceste zile o frumuseţe primăvăratică în sufletul ei. O dragoste plină de gingăşie, de puritate, de feciorie sufletească faţă de toţi şi de toate. Aşezată pe ţărmul mării îşi aducea în faţa ochilor ei frumoşi şi nevinovaţi, sufletele satului şi vorbea cu ei: „Bunule părinte Nichifor, oare vă doare astăzi? Nu vorbiţi? Oare vă îndulceşte Dumnezeu durerea precum îndulceşte soarele

130

primăvăratic aceste zile? Cât de bun sunteţi! Şi cât de mult m-aţi ajutat în greutăţile mele. Să am parte de binecuvântarea sfinţiei voastre, părinte Nichifore”. „Dumneavoastră, doamnă Evantia, oare cum sunteţi astăzi? Frumos soare e! Dulce ca şi tine, buna mea mămică. Cât de mult te iubesc! Stai lângă mine.”

Apoi i-a adus în faţa ei pe cei care jucau cărţi. „Lăsaţi cărţile astăzi, oameni buni. Jucaţi-vă cu marea. Bucuraţi-vă de soare. Respiraţi aer curat. Deschideţi-vă sufletul ca să intre frumuseţile lui Dumnezeu. Sufletele voastre îi sunt iubite Lui. îndulciţi-vă feţele, copii ai lui Dumnezeu!”. „Şi voi, frăţiorilor mei mici şi buni, veniţi să ne jucăm împreună. Şi oriunde ar fi, va veni din nou corabia să aducă daruri, şi va veni şi părintele Sebastian, care ştie carte multă, şi veţi avea şcoală şi vom avea cu toţii biserica noastră şi cateheza cu frumoasele istorioare şi cu minunatele iconiţe. Oriunde este, va veni cât de curând”.

„Dumnezeul meu, Care ai încălzit puţin sufletele cu dragostea copiilor Tăi, trimite şi alţi copii ai Tăi, care să întreţină această căldură, ca să înflorească şi să rodească bucurie şi pace. Şi la Paşte, înviază-ne şi pe noi împreună cu Fiul Tău într-o viaţă nouă, plină de sănătate şi bucurie.”

Sotiris era un copil cu multe daruri şi calităţi. A terminat liceul din Tesalonic cu calificativul

131

„Foarte bine”, ştiind deja limba engleză. A dat examen la Teologie unde a intrat pe primul loc. Era de înălţime medie, puţin galben la faţă, liniştit şi smerit şi dulce la vorbire, cu o politeţe nobilă. Primul întotdeauna la toate, câştigase sufletele colegilor lui. Robust, cu o minte sănătoasă, avea discuţii teologice foarte adânci cu profesorii lui chiar din al doilea an de facultate. şi se bucurau şi se mândreau profesorii lui, zicând între ei: „Mare om va deveni elevul nostru”.

Sotiris avea şi o inimă nobilă şi sensibilă. Se bucura ca un copil mic şi alerga primul cu colegii lui să facă fapte bune. Şi era mâna dreaptă a domnului Mânu, avocatul în căutarea sărăciei şi a bolii pentru a le vindeca, şi lucra atât de mult în secret că l-ar fi invidiat şi spionii. Sotiris a terminat facultatea cu „Foarte bine”, fiind cunoscător acum şi al limbii franceze?”

– Şi acum ce-o să vă faceţi, domnule Sotirie? l-au întrebat profesorii. Aţi putea continua studiile şi să deveniţi un bun coleg de-al nostru.

vă mulţumesc mult, spuse el cu smerenie, înclinându-şi uşor capul. Ar fi o cinste pentru mine! Dar să vedem ce va hotărî Dumnezeu.

Au trecut câţiva ani de studiu, muncă şi de rugăciune pentru cei îndureraţi şi, într-o frumoasă zi de Duminică, Biserica Sfintei Paraskevi s-a

132

cutremurat de strigăte: „Vrednic este! Vrednic este!” care ieşeau din piepturile a mii de oameni care asistau la hirotonia lui. A devenit diaconul Sebastian. Trei ani a rămas diacon şi ascultau cu nesaţ predicile lui şi cei mici şi cei mari, şi savanţii şi intelectualii. Predica şi hrănea sufletele.

Acum strigătul „Vrednic este!” a fost mai puternic. Era ca un strigăt de biruinţă în biserica Sfânta Sofia. S-au cutremurat geamurile. Şi după ce a plecat mulţimea, preotul Sebastian a rămas singur în Sfântul Altar şi, îngenunchind în faţa Sfintei Mese, a plâns ca un copil mic cu lacrimi de bucurie şi de frică. Şi aşa cum era îngenuncheat, a zis din adâncul inimii: „Fă-mă, Doamne, un mic ucenic şi următor al Fiului Tău. Ajută-mă să iubesc şi să slujesc pe fraţii mei şi să petrec viaţa în binefaceri ca şi Domnul Iisus Hristos”.

Era într-o după-amiază, la puţine zile după Crăciun. Soarele era la apus, vopsind orizontul cu culorile porfirei. Părintele Sebastian, nostalgic, începu să cânte din inimă cu vocea lui dulce „Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc…“. O mireasmă de tămâie se simţea în toată camera. „Slavă Ţie, Doamne!“, zise el când termină şi respiră adânc. Pacea şi frumuseţea lui Dumnezeu împărăţeau în camera lui. Deodată o lovitură uşoară se auzi în uşa lui.

133

– Intră, a zis el.

Uşa se deschise şi intră un om în vârstă, simplu şi smerit. Şi-a scos şapca şi a strâns-o la piept. S-a întors şi a închis cu atenţie uşa, apoi a înaintat spre părintele Sebastian.

– Bună ziua, stăpâne, şi să mă iertaţi că am venit să vă deranjez puţin, eu neînvăţatul şi hamalul.

Puţinele lui cuvinte aveau o exprimare simplă, smerită şi din inimă, pătrunzând imediat la inima părintelui Sebastian. A simţit o simpatie chiar din prima clipă faţă de acest om.

cine eşti şi ce doreşti de la mine, om bun?

– Sunt Haralambie Evfremidis şi fac transporturi cu căruciorul meu…

Un nod i s-a pus în gât.

– Şi ce doriţi de la mine, domnule Haralambie? Aveţi vreo greutate? Vreo nevoie? Luaţi loc, vă rog.

– Am… mare…. foarte mare…, dar nu a mea…

Şi a început domnul Haralambie încet-încet să-i vorbească despre insula leproşilor, despre boala lor, despre starea lor şi despre nevoile lor. Le-a spus din toată inima, le-a zugrăvit atât de bine şi cu atâta durere şi dragoste încât L-a făcut pe părintele Sebastian să-l asculte cu tot sufletul. Şi felul descrierii durerii altora a acestui om simplu era o capodoperă, egală cu marile lucrări ale filologiei. Vorbea limba dragostei. Oare cum să nu fie o capodoperă? –

134

– Şi la ce vă gândiţi, domnule Haralambie? a mtrebat părintele Sebastian, gânditor şi fascinat-

– Este nevoie, părinte Sebastian…, cum să vă spun…, este nevoie mare să meargă acolo… sfinţia voastră!… Părintele Nichifor este orb, fără mâini, bolnav, bătrân…

– Bine, domnule Haralambie… Dumnezeu să le rânduiască… Să veniţi mâine din nou. Vă voi aştepta pe la aceeaşi oră.

Domnul Haralambie s-a aplecat cu smerenie, salutând, şi s-a îndreptat spre uşă, păşind cu atenţie, a deschis-o şi, după ce a ieşit, şi-a pus şapca şi a coborât scările, ştergându-şi din când în când ochii, parcă vrând să-şi lămurească imaginea pe care o aveau înlăuntrul lor.

într-o după amiază, la ţărmul insulei leproşilor, în ceasul în care soarele îmbrăca natura în culoarea porfirei, plutea către ţărm barca având în ea, stând drept, îmbrăcat în rasă neagră, pe părintele Sebastian.

Era luna ianuarie în zilele alcionului, dar parcă era vară. Bolnavii se bucurau de mângâierea soarelui, de frumuseţea mării şi se plimbau ca să se dezmorţească. Erau şi perechi pe ţărmul mării.

Pasăre marină legendară care nu-şi face cuibul decât pe o mare calmă şi a cărei vedere dă o stare de bucurie.

135

Locuitorii caselor aveau deschise uşile şi ferestrele, bucurându-se de soare şi respirând aerul curat. Irina îl ajuta pe bădia Tanu să se ridice din pat. Se agravase de tot, sărmanul. Bătrâneţile, boala, vechea răceală. începuse să întrezărească un înger frumos, luminos şi cu vorbă dulce că îl lua pe aripile lui şi zbura uşor… Ana şi Filia ţineau de mână pe femeia de vârstă mijlocie, pe doamna Evantia şi se plimbau vorbind şi râzând cu reţinere.

Pe la ora trei apăru la orizont o corabie. Cu toţii şi-au întors ochii spre ea şi se întrebau: „Oare va veni aici? Ce ne va aduce? Boală sau sănătate? Noutăţi îmbucurătoare? Medicamentul? Vreun suflet îndurerat ca al domnului Haralambie?” Acestea şi multe altele se întrebau în mintea lor, iar corabia se apropia din ce în ce mai mult, arătând că vine spre insulă.

Irina, văzând corabia apropiindu-se, l-a salutat pe bădia Tanu şi a alergat la barcă. Peste puţin era ajunsă lângă corabie şi prindea pachetele care coborau de sus. Multe daruri din nou.

Saci, lăzi, baloţi. Apoi o siluetă neagră a apărut în capul scării. Era un preot. Ţinea o valiză în mâna stângă. A început să coboare încet scările. „Să fie oare părintele Sebastian?”, s-a gândit ea. Preotul despre care vorbise cu domnul Haralambie. „El trebuie să fie!”

136

A ajuns pe ultima treaptă, s-a oprit, a aruncat o privire înapoi, în sus spre corabie, şi apoi s-a întors hotărât spre barcă.

– Bună seara, domnişoară Irina. Cred că nu greşesc. Sunt părintele Sebastian. Multe salutări din partea domnului Haralambie. A sărit în barcă şi a continuat. Voi rămâne o perioadă în insulă… cât va vrea Dumnezeu. ■

Barca plutea încet spre ţărm. Părintele Sebastian, stând în picioare, nemişcat, cu faţa îndreptată spre ţărm, părea o statuie din bronz vopsită în culorile asfinţitului. Şi cu cât se apropia barca, cu atât se înmulţeau oamenii pe ţărm, părând nişte albine colorate.

– Un preot! Un preot! Pare tânăr. Oare să fie bolnav sau sănătos?

Barca s-a apropiat. Părintele Sebastian zise două vorbe Irinei şi ea opri barca cu vâslele. Barca deveni o tribună, un amvon, precum în anii de demult barca lui Petru în Tiberiada. Şi s-a auzit vocea părintelui Sebastian, curată, amabilă şi plină de nădejde, precum atunci vocea învăţătorului dragostei.

– Fraţii mei, dragostea lui Dumnezeu şi a domnului Haralambie m-a adus lângă voi. Şi mai întâi vreau să vă spun o mare şi mulţumitoare noutate. Bacilul lui Hansen a fost izolat. Clipa mare în care se va descoperi medicamentul se

137

apropie. Monahia-doctor Margareta lucrează fără încetare şi în curând va face cunoscută vestea mântuitoare.

Bătăi din palme au izbucnit în liniştea lăsată şi strigăte de bucurie au umplut văzduhul.

– Până atunci, eu voi fi împreună cu voi: părinte, frate, prieten, preot şi învăţător al copiilor. Bună seara, zise el şi apoi sări pe uscat.

Mulţimea se îndrepta acum spre poarta cetăţii, în faţă, părintele Sebastian, iar în jurul lui şi în spate, bolnavii. Nădejdea le-a făcut să le strălucească feţele, ochii să se joace cu bucurie, buzele să se mişte şi să împletească cuvinte şi note de bucurie şi de mulţumire. Era o imagine grozavă. Irina, pierdută în mulţime, se simţea fericită. Foarte fericită!

în braţele lui Dumnezeu

Şi ce nu a făcut părintele Sebastian cu dragostea lui pe insulă! A spălat picioare, a curăţat răni, a înviat suflete, a mângâiat inimi, a sprijinippe cei slabi, a ridicat pe cei căzuţi, a arătat binele, a cununat pe cei necununaţi, a alungat întunericul, a adus lumina, s-a luptat cu priviri tulburi, vinovate, suspicioase, dure ca oţelul, viclene ca vulpile, înfricoşate ca vipera. Acum privirea lui se odihnea liniştită ca desfătarea soarelui de primăvară pe ochii mângâiaţi, călduroşi şi luminaţi ai tuturor oamenilor din insulă. Cât de bine le făcea când îl vedeau pe părintele Sebastian chiar şi de departe! Şi câtă fericire simţeau să alerge lângă el şi să-şi trimită privirile înlăuntrul dragostei lui şi să le coboare apoi pe părul lui castaniu, curat şi frumos, să-i sărute mâinile, picioarele şi să urce din nou spre ochii lui plini de dragoste ca doi sori luminoşi.

Părintele Sebastian adusese primăvara în mijlocul iernii. în curând se apropia şi Paştele. Vaze mai mari şi mai mici cu muguri împodobeau barăcile proaspăt vopsite.

Păsărelele ciripeau, arătându-şi bucuria. Găinile cotcodăceau şi din când în când se auzea

139

cântatul cocoşilor, imitându-se unul pe altul. Şi marea albastră, cu dantele albe pe margine, se juca în voie. în atelier, mâinile lucrau de zor auzindu-se uşor o cântare. Copiii se jucau cu pietrele pe ţărmul mării, iar pescăruşii se scufundau în mare pescuind, apoi se aşezau ca raţele pe apă.

Părintele Sebastian a văruit bisericuţa mică şi frumoasă a Sfântului Elisei. Acum era în clopotniţă cu găleata şi cu peria şi-şi privea turma din înălţime, ca un păstor bun. îşi cunoştea mieluşeii după nume şi după culoare, dar îşi cunoştea şi căpriţele, cu corniţele lor, cu suciturile lor, cu neputinţele lor. Şi se ruga Mai-marelui păstorilor pentru ele.

într-o clipă ca aceasta, frumoasă şi liniştită, îşi alese părintele Nichifor să treacă la cele veşnice. Bătrâneţile, anii de boală, bolile vremii l-au obosit mult, l-au slăbit, i-au luat glasul, i-au făcut chipul galben ca ceara, dar cu toate acestea, pe faţa lui plutea un zâmbet nevinovat, arătând bunătatea inimii, a sufletului, a sfinţeniei. A chemat pe fetiţe lângă el, pe Irina, pe Filia şi pe Ana.

copiii mei, spuse el rar, încet şi din inimă. A venit timpul să mă odihnesc. După Săptămâna Patimilor, care a început ieri, va urma strălucitoarea înviere a Domnului, şi împreună cu El vom învia cu toţii. Vedeţi că dacă sămânţa nu va cădea pe pământ şi nu va muri şi nu va putrezi, atunci nu va dărui un nou răsad, o nouă viaţă,

140

plină de flori colorate şi strălucitoare şi roduri pline de viaţă. Iar de nu, va rămâne o sămânţă

singură, închisă în căsuţa ei. Cât despre trecere, va trimite Ziditorul vreo bărcuţă condusă de un înger să mă ia şi pe mine.

Apoi părintele Nichifor şi-a pierdut cunoştinţa.

Fetele au rămas în jurul lui triste şi fără cuVinte. Priveau nemişcate faţa lui. Uite, parcă-şi revine

parcă vine dintr-o lume îndepărtată, dar frumoasă.

Slavă Ţie, Doamne!

-Cea fost asta? Ce au văzut ochii mei?

Păşeam ca un copil

rupeam trandafiri.

Acolo în mijlocul grădinii erau îngeri împreună cu Doamna lor

Nichifore!

mi-a zis Doamna îngerilor. Iar eu i-am zis „Stăpâna lumii!” şi i-am dat trandafiri

Dacă voi mai merge acolo, voi mai rupe şi alţii să vă aduc şi vouă şi roz şi albi. ce miresme!

Vă voi aduce, copiii mei, şi roşii

A însetat sufletul meu… Puţină apă.

Irina alergă şi-i aduse un pahar cu apă. Filia i-a ridicat capul şi l-a ajutat să bea. Părea mulţumit.

Când voi ieşi?

Şi şi-a pierdut din nou cunoştinţa, dar pe faţa lui a început să se joace o lumină, iar el zâmbea din când în când ca un prunc ce doarme în leagăn şi vede îngeraşi.

Fără să vrea, fetele şi-au uitat mâhnirea şi, zâmbind, au început să spună părintelui Nichifor cuvinte tainice precum se face pruncului din leagăn.

Aşa au trecut ore întregi.

– Irino, Filio, Anuţa, spuse el încet. Sunteţi aici?

– Aici, părinte Nichifor. Vreţi un pic de ceai de muşeţel?

– Mulţumesc… Cât e ceasul?

nu vreau ceai

141

– Opt seara, părinte.

Îl vreau pe părintele Sebastian

Şi vreau… Vreau să vă duceţi să vă odihniţi, copiii mei. V-am obosit, îmi pare rău

Irina rămase lângă el, iar celelalte două fete au alergat la părintele Sebastian la biserică.

– Părintele Nichifor este foarte bolnav şi vrea ca să veniţi.

-Vin imediat.

Şi în câteva minute a fost lângă patul bătrânului preot.

– Am venit, părinte, cu binecuvântarea sfinţiei voastre. M-aţi chemat?

– Eu, păcătosul, vreau să-ţi spun păcatele mele.

Poate voi pleca zilele acestea.

Tânărul preot şi-aluat epitrahilul şi a ascultat vocea slabă a bătrânului. Ce a spus nu ştim, că duhovnicul nu are voie să spună ce a auzit cu urechile lui la mărturisire, decât lui Dumnezeu, că pentru El au fost spuse. Doar un singur lucru a spus părintele Sebastian când a ieşit din camera părintelui Nichifor, transformat: „Om sfânt!

142

Până în Duminica Paştelui a trăit părintele Nichifor, uneori pe pământ şi alteori în cer. Satul întreg urmărea cu dragoste starea lui. Cele trei copile şi cu părintele Sebastian erau nelipsiţi de lângă patul lui. Bătrânul era împărtăşit în fiecare zi cu „Trupul şi Sângele lui Hristos spre iertarea Păcatelor şi spre viaţa veşnică. “

Era după-amiază. Părintele Sebastian cânta în „bisericuţa dragostei”. Copii, bărbaţi şi femei, cu lumânări în mână, îl ascultau. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând…”

– Irino, Filio, Ana…, oriunde este, va veni şi medicamentul şi vă veţi face bine, copiii mei, şi vor veni corăbiile să vă ia şi se va goli insula. Eu… eu nu am nevoie de medicament. Sunt foarte bine acum… Vă voi pomeni la Liturghie… Am scrise numele voastre în sufletul meu. Hristos a înviat!

Şi apărând un zâmbet dulce pe buzele lui şi o înfăţişare lină care exprima sfinţenia, adormi ca un prunc.

Cu cântările învierii şi cu trandafiri au însoţit bolnavii adormirea lui. Soarele care se apropia de asfinţit şi-a trimis razele de culoarea porfirei ca să se închine la mormântul lui. O steluţă a strălucit pe cer.

O bucurie foarte mare!

Aşa este viaţa. Zi şi noapte, bucurie şi tristeţe, soare şi ploaie.

L-a jelit pe părintele Nichifor toată insula, dar mai mult fetele, şi încă şi mai mult Irina. Nu este un lucru mic să te desparţi de o persoană atât de iubită. De un sfânt al lui Dumnezeu, care a stat ca un înger păzitor în ceasul greu al vieţii tale. Însă încet-încet, cu trecerea timpului, dar cel mai mult cu înştiinţarea interioară că părintele Nichifor „nu a murit, ci s-a mutat la viaţă”, i s-a uşurat durerea şi i s-a liniştit sufletul. Mai tot timpul îşi amintea de ultimele lui cuvinte: „Irino, oriunde este, medicamentul va veni şi vă veţi face bine, copiii mei…“ Şi speranţele ei prindeau aripi şi se făceau porumbei albi trimişi de Bunul Dumnezeu, care cântau imnul dragostei şi al libertăţii. Şi se oţeleau nervii ei şi i se întărea sufletul şi i se umplea inima de bunătate şi dragoste pentru fiecare om de pe insulă. Dar mai mult faţă de femeia de vârstă mijlocie, de doamna Evantia. Era slăbiciunea ei…

De câte ori ieşea din casă să meargă undeva, se gândea la ea. Era ca un magnet. Intra în căsuţa ei

145

ca un copil mic şi nevinovat. Şi aceea o lua în braţe, ca o mamă pe pruncul ei, îi mângâia părul, o săruta pe frunte, îi privea ochii frumoşi şi nevinovaţi, o săruta apoi pe faţă, pe buze, ca o mamă pe primul ei îngeraş! Şi i se umplea sufletul şi se bucura inima. Şi faţa i se înfrumuseţa din ce în ce mai nult. Taină!

dar până la urmă, cine este această femeie, irino? îi spuse într-o zi Filia, care nu mai reuşi să se abţină. Locuim împreună, mâncăm împreună, ridicăm crucea bolii împreună, ne spunem durerile una alteia, alergăm împreună să-i ajutăm pe cei din jurul nostru, iar ţie tot timpul îţi este gândul acolo… Acolo te linişteşti. Ce-ţi este până la urmă această femeie?

– Filia mea, să mă ierţi. Poate că te întristez fără voie, surioara mea. Ştii cât de mult te iubesc. Aici am văzut-o pentru prima dată pe această femeie. Nici eu nu-mi pot explica ceea ce mi se întâmplă, ce simt înlăuntrul meu. Ceva mă atrage lângă ea, ceva din interior, ceva ce este în sângele meu, Filio, ceva dumnezeiesc aş spune. Sunt fericită lângă ea, mă simt ca în altă lume. Mă simt ca un copil în siguranţă lângă mama lui. Ca şi… nu ştiu cum să-ţi spun, nu găsesc cuvinte. Şi de fiecare dată când sunt lângă ea, două cuvinte urcă din adâncul meu şi-mi vin pe buze şi le îndulcesc. Două cuvinte, întotdeauna aceleaşi, dar de fiecare dată cu noi frumuseţi: „Maica mea!” Ciudat, Filiţa mea. Nu ştiu ce să spun…

Au tăcut amândouă.

Au mai trecut câteva zile, s-a terminat luna mai şi a început iunie. A trecut şi ea, apropiindu-se de sfârşit. Era 29

146

iunie, ziua ei de naştere.

Au pregătit căsuţa, au împodobit-o şi au pus flori.

Fetele au pregătit ceva dulce. Diseară va fi sărbătoarea ei. Au invitat-o şi pe doamna Evantia.

– Astăzi este ziua mea de naştere, spuse ea. Nu am prăznuit la 5 mai de Sfânta Irina, pentru că era aproape de moartea părintelui Nichifor. Fetele au zis să prăznuim astăzi. M-aş bucura mult să fiţi împreună cu noi.

– Pe 29 iunie te-ai născut, copilul meu? 29 iunie! în aceeaşi zi s-a născut şi fetiţa mea pe care am pierdut-o! Voi veni, copilul meu.

Şi s-a dus la cinci după-amiază, îmbrăcată în hainele ei cele bune, cu papucii proaspăt vopsiţi şi cu baticul pe cap. Avea un buchet de trandafiri aleşi dintre cei mai frumoşi din grădiniţa ei. A salutat şi s-a aşezat.

Au vorbit multe şi diferite la început, cum se întâmplă la vizite; ceva trebuie să spui… Apoi a început să vorbească doamna de vârstă mijlocie. Vorbea cu o căldură şi o dulceaţă din altă lume despre micul ei îngeraş pe care l-a pierdut în timpul războiului.

147

– Exact de aceeaşi vârstă cu tine ar fi fost Irina mea, şi ţi-ar fi semănat uimitor de mult, ar fi fost la fel ca tine. S-a pierdut însă în fumul care a înghiţit-o… Şi numai aceasta mi-a rămas în şorţul meu ca să mi-o amintesc.

Şi a scos din buzunar o batistă pe care a desfăcut-o încet şi cu grijă în palma ei, privind cu nostalgie la ceea ce ţinea în palmă de parcă ar fi fost pruncul ei!

Era o cruce din aur pe care a sărutat-o cu dragoste, apoi ridicându-se încet s-a îndreptat spre Irina. A desfăcut lanţul şi a aşezat crucea la gâtul ei, după care i-a ridicat părul ca să i se aşeze mai bine lanţul. Dar… A văzut ceva acolo! Un semn!… La fel ca al pruncului ei! A început să tremure…

copilul meu! strigă ea şi, lăsând crucea, şi-a întins mâinile s-o îmbrăţişeze.

Dar mâinile nu au ascultat-o… Au început să-i tremure… I-a venit o ameţeală… Şi şi-a pierdut cunoştinţa… a leşinat…

Irina a prins-o în braţe, au ajutat şi fetele şi au aşezat-o pe pat. Au deschis fereastra, apoi au adus apă rece şi Irina i-a stropit faţa cu degetele ude.

Încet-încet, paloarea feţei a dispărut. O mişcare uşoară arăta că leşinul trecuse. Doamna Evantia a deschis ochii… în faţa ei, aplecată peste ea, stătea Irina. Femeia şi-a întins mâinile, mângâind-o cu palmele pe păr şi pe faţă, apoi a zis din nou, mai încet, dar cu toată dulceaţa sufletului ei:

copilul meu, te-am regăsit! şi a strâns-o în braţe cu iubire.

Irina nu înţelegea prea bine ce se întâmplă, însă cele două cuvinte „magice” urcară iarăşi pe buzele ei, devenind

148

ca o cântare, o laudă, un imn: „Maica mea!”

Doamna Evantia s-a ridicat pe marginea patului, având în braţe pe Irina. Din când în când dădea la o parte părul de pe gâtul ei fecioresc şi privea semnul şi-l săruta.

– Irina, eşti fata mea pe care am pierdut-o când era mică! Toate ale tale îmi vorbeau, dar acest semn mi-a risipit orice îndoială.

Mama şi fiica plângeau acum îmbrăţişate. Filia şi Ana plângeau şi ele. Erau lacrimi de bucurie. Irina se simţea ca în rai. Ceasuri întregi a ţinut această frumoasă şi minunată scenă. Era cea mai fericită zi de naştere pe care au sărbătorit-o cândva oamenii pe pământ!

Bucurii mari în seara aceea. Cântări! Din gură în gură, noutatea s-a împrăştiat în toată insula, aducând bucurie în suflete şi cuvinte bune pe buze.

– Buna noastră fetiţă! Va avea de acum pe mămica lângă ea. Slavă Ţie, Dumnezeule!

Mulţi au venit să se bucure alături de ele. Le străluceau feţele la toţi.

149

Chiar în acea noapte fetele au adus lucrurile mămicii în casa lor.

vom avea şi noi mamă, au zis ele, deoarece Irina este sora noastră.

– O fetiţă am pierdut şi am găsit trei, zicea plină de bucurie doamna Evantia.

Până noaptea târziu au stat şi au vorbit şi s-au privit mama şi fiica. Fetele născoceau câte ceva nou, ca să-şi arate bucuria lor. Acum o cafeluţă, apoi un suc de portocale, pe urmă două flori din ghivecele lor – una pentru mamă şi una pentru Irina. Mai târziu două pahare cu apă rece din ulciorul adus de domnul Haralambie, căci până aici ajunsese dragostea lui!

Pe urmă au ieşit afară. Era o seară minunată. Un aer cald le mângâia frunţile. Marea strălucea ca oglinda de la lumina lunii. Au coborât până la ţărmul mării ţinându-se de mână toate patru. Valuri mici ajungeau la picioarele lor şi iarăşi se retrăgeau ca o pisică jucăuşă. Apoi fetele au început să cânte încet:

„Noaptea frumoasă şi minunată Liniştită se plimbă pe ţărm… “.

Şi s-au plimbat pe ţărmul mării ca zânele cele bune până s-a auzit primul cântat al cocoşului.

copii, se luminează de ziuă!… Trebuie să vă odihniţi. Să mergem.

– Să nu se mai facă ziuă în noaptea asta, maică! îi spuse Irina. Aşa de frumoasă este această noapte, nu-mi amintesc alta în viaţa mea!

nici eu, Irina mea!

Primele raze ale soarelui le-au aflat pe mamă şi pe fiice dormind ca în rai! Dormeau, şi din când în când câte un zâmbet le lumina faţa, umplând-o de bucurie caşi la pruncii cei nevinovaţi. Ce fericire, Dumnezeul meu!

S-au trezit pe la zece dimineaţa, la fel ca şi în Duminica Paştelui. Un soare strălucitor îmbrăţişa natura.

Prima şi-a deschis ochii în grabă Irina. Oare era lângă mama ei sau tot ce auzise în seara trecută fusese un vis? Nu a fost un vis! Maica ei, doamna Evantia, era lângă ea şi mâna se odihnea uşor pe pieptul copilului ei. Irina i-a luat-o şi a sărutat-o cu căldură şi cu dulceaţă. Ea deschise ochii.

– Măînica mea iubită. Trezeşte-te! Trezeşte-te ca să te văd! O nouă şi frumoasă zi, o nouă viaţă ne dă Dumnezeu. Lângă tine nu-mi mai este frică de boală.

Şi, într-adevăr, ziceai că a căpătat o nouă viaţă. Parcă şi-ar fi pus aripi la picioare şi foc de dragoste în inimă. O nouă lumină pe faţa ei, o nouă comoară de dragoste pe buzele ei. Toată insula o simţea mai mult acum. Şi bătrânii, şi cei tineri, şi copiii, şi

150

fetiţele şi femeile. Toţi ziceau chiar şi părintele Sebastian – „Adevărat înger plin de pacea lui Dumnezeu este această fetiţă!”. Şi se rugau tainic în inima lor: „Să vină cât mai repede medicamentul, Dumnezeul meu, ca să nu apuce boala să ofilească acest crin al cerului”.

Şi parcă boala ar fi auzit rugăciunea lor tainică şi s-a înrăutăţit, dându-şi toată silinţa să o arunce pe Irina la pat. Febra îi usca trupul, ochii ei nevinovaţi erau ca flăcările, buzele ei subţiri de culoarea piersicii erau crăpate. Aluniţa de sub ochi ziceai că era un vulcan adormit care s-a trezit deodată speriat, şi mugea clocotind gata să-şi reverse lava lui fierbinte şi să se întindă pe trupul ei fecioresc şi delicat şi să-l ardă, să-l distrugă, să aducă moartea.

Doamna Evantia nu lipsea nicio clipă de la căpătâiul ei. Cele două fete erau ca şi două infirmiere, fiind gata să ajute la orice, dar boala nu voia să dea înapoi. Se lupta cu duritate, câştigând teren.

Bolnavii, văzând că două-trei zile Irina nu mai apare, s-au neliniştit; au întrebat şi au aflat. Acum veneau cu toţii la căsuţa ei să-şi arate dragostea. Până şi bătrânul „neîmbătrânit” a venit sprijinindu-se în baston. Şi-a scos şapca, i-a urat însănătoşire grabnică şi a plecat încet, şchiopătând.

151

Părintele Sebastian făcea Paraclise la Maica Domnului pentru ea.

Irina, în starea în care era, îşi amintea neîncetat cuvintele părintelui Nichifor: „Irino, oriunde este, medicamentul va veni şi vă veţi face bine, copiii mei.” Şi nu-şi pierdea curajul. Părintele Nichifor a fost un om sfânt, a fost un martir al durerii. Şi la martiri le deschide uneori Dumnezeu poarta cerului şi văd „cele viitoare”. Dacă a zis-o părintele Nichifor, ceva a ştiut el! Pe urmă, simţind-o pe mamă aproape, s-a mai întărit şi i s-a mângâiat sufletul. Prima dată în viaţa ei a simţit acest fel de sprijin, şi nu şi-a pierdut curajul. Dar nici boala nu se lăsa! Se lupta dur cu armata ei în sângele Irinei!

Sora Agnia. Medicamentul!

Se spune că în timpurile noastre s-a stricat lumea, că fiecare se gândeşte doar la interesul personal: ce va mânca, cum se va îmbrăca, cum să se îmbogăţească cât mai repede, cum să dobândească ceea ce vrea. Cel mai mult se spune despre tineri. Netunşi, neglijenţi, fără bunăcuviinţă, anarhici, fiind aproape pierduţi! Şi fetele noastre au mintea doar la modă: cu părul vopsit şi despletit, unele cu părul tuns ca bărbaţii, cu ochii şi sprâncenele vopsite, asemănându-se şerpilor, că te ia frica când le vezi chiar de este zi sau noapte, figuri uscate, înfometate, fiindu-le frică să nu pună vreun gram în plus şi să se „îngraşe”. îmbrăcăminte cât mai excentrică: când „mini”, când „maxi”. în loc de curea la mijloc, se încing cu lanţuri şi alte obiecte şi zic: „Nu ne mai interesează nimic altceva”. Dragostea faţă de ceilalţi a rămas numai prin cântările care se aud toată ziua la radio. Jertfa este o idee, o faptă învechită şi depăşită. De ce să nu ne bucurăm de viaţa noastră?

în mănăstirile din Grecia se foloseşte mai mult cuvântul «soră» când se vorbeşte despre călugăriţe.

153

Acestea vorbesc oamenii despre tineri şi s-ar putea să aibă dreptate, dar nu întru totul. Din totdeauna există oameni, tineri şi tinere, mulţi sau puţini, pe care dacă îi urmăreşti cu atenţie, te minunezi şi doreşti să te asemeni lor şi vei spune: Slavă Ţie, Doamne!

O asemenea persoană era şi Dimitra. Fată tânără, bine crescută, frumoasă, respectoasă, cu daruri sufleteşti rare. Din familie bună, absolventă a Facultăţii de Medicină, îmbrăcată cu gust, cu o înfăţişare nobilă, dulce şi plină de omenie. Cu idealuri, cu emoţii, cu dragoste faţă de oameni, faţă de aproapele, care are suflarea lui Dumnezeu, cu planuri de viitor. Doctor. Un bun samaritean pentru copiii bolnavi ai lui Dumnezeu. Şi-a luat diploma şi într-una din seri, la o Vecernie, într-o mănăstire liniştită, s-a tuns în călugărie, luând schima monahală sub numele de maica Agnia şi s-a dăruit cu tot sufletul în slujba dragostei, în slujba lui Dumnezeu, Care este dragoste, şi în slujba oamenilor.

Nu spuneţi „Păcat de fată”, pentru că atunci când mergeţi să vă închinaţi la icoana Sfintei Filoteia, a Sfintei Paraskevi şi la icoanele altor sfinte, nu spuneţi „Păcat de fată”, pentru că şi ele au fost tinere, învăţate, frumoase, minunate, şi ele au fost monahii, ci staţi drepţi în faţa icoanelor lor. Sau când vă duceţi la moaştele Sfântului

154

Nectarie din Eghina, cu minunile din fiecare zi, sau la Sfântul Gherasim din Kefalonia, făcătorul de minuni, nu vă duceţi fără să vă închinaţi, şi nu ziceţi „Păcat de omul acesta”, pentru că monahi au fost şi ei! şi Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Vasile cel Mare, cu scrierile lor pline de înţelepciune, care te ridică din lumea aceasta şi te duc în rai la Bunul Dumnezeu, când le citiţi nu închideţi cartea cu zgomot, nu o aruncaţi într-un colţ departe de scaunul vostru şi nu ziceţi, clătinând din cap, „Păcat de tinereţile lor”, pentru că monahi au fost şi ei! Şi atâţia alţii ai credinţei, ajunge că au fost monahi buni şi sfinţi. Şi viaţa mirenească şi cea monahicească, când sunt la înălţimea lor, au

cuvântul, scopul şi vrednicia lor.

O asemenea monahie era şi sora Agnia. Strălucea în rasa ei. Apariţia ei dădea emoţii, cuvintele ei linişteau sufletul, exemplul şi jertfa ei au făcut pe toţi să se minuneze şi să se entuziasmeze.

Şi uite-o la prova corăbiei în această dimineaţă de septembrie. O bucurie mare şi tainică se juca pe faţa ei inocentă. Era o bucurie neobişnuită. îşi întorcea privirea când spre bagaje, când spre insulă, şi bucuria ei se făcea un val liniştit, o primăvară, devenea ca mii de flori înflorite, ca un soare dulce, ca un ciripit de păsărele. Se făcea ca un rai pe chipul ei, ca mii de lumânări pascale legate cu

155

cordeluţe şi flori, care, din lumina lor, împrăştiau pe faţa ei străluciri de viaţă.

Privind la insulă şi apoi spre bagaje, mintea i se îndulcea, spăla răni şi le vindeca. Sângele infectat îl vedea pur şi curat, curgând ca râul prin mijlocul raiului şi udând pomul vieţii bolnavilor, dându-le o sevă nouă, ţesuturi fragede, frunze verzi în loc de cele colorate şi roduri înmiresmate. Şi strălucea faţa sorei Agnia şi semăna cu a lui Moise când a coborât de pe munte. Dragostea lui Dumnezeu era aceea care-i umplea faţa de strălucire.

Soarele era sus pe cer când corabia ajunsese cam la două mile de insulă. Un steag alb – porumbel al păcii şi al odihnei de după cataclismul durerii – flutura alături de sora Agnia la prova corăbiei. şi ea îşi mişca amândouă mâinile, ca să-şi arate bucuria la puţinii oameni care se aflau pe ţărm.

Soarele lumina strălucitor, steagul alb flutura, iar sora Agnia îşi mişca mâinile în aer. Încet-încet, lumea se înmulţi pe ţărm, mărindu-se şi nedumerirea lor.

Oare ce ştire îmbucurătoare ne aduce corabia, că neîncetat şuieră precum fac corăbiile în ziua de Paşte? Şi ultimii care puteau să se mai mişte au coborât în grabă la ţărmul mării. Şi corabia şuiera,

156

steagul alb flutura şi o femeie tânără, o monahie, mişca din mâini, arătând bucurie.

Părintele Sebastian a sărit în barcă şi cu braţele lui puternice a făcut-o să se îndrepte cu iuţeală spre corabie (căci bătrânul „neîmbătrânit” trecuse la cele veşnice cu o săptămână înainte, iar- Irina ardea de febră şi murmura).

– Medicamentul! i-a strigat sora când s-adpro- piat. A venit medicamentul! Medicamentul!

Atunci părintele Sebastian s-a întors cu faţa spre insulă şi a fluturat bucuros cu amândouă mâinile, apoi s-a apropiat şi a lipit barca de corabie şi a primit-o cu lacrimi pe sora Agnia dimpreună cu bagajul ei.

– Sora Agnia, doctor, s-a prezentat ea, sărutându-i mâna, şi medicamentul! a zis, arătându-i spre bagaje.

– Să fiţi binecuvântată, soră şi înger al Bunului Dumnezeu, zise el adânc emoţionat.

Şi sora se aşeză în partea din urmă a bărcii, în picioare, ca o icoană de sfântă, cu bagajele alături şi cu steagul alb care începu să fluture când părintele Sebastian a început să vâslească, dând viaţă bărcii putrede, în timp ce corabia şuiera neîncetat, iar pasagerii emoţionaţi fluturau batiste albe.

157

Ca fulgerul a trecut prin trupurile şi sufletele bolnavilor vocea sorei Agnia: „Medicamentul!”

Ce s-a întâmplat în clipa aceea pe ţărmul mării, dar mai ales în sufletele bolnavilor, cine poate să descrie? Unii îşi făceau cruce, alţii îşi ridicau mâinile în sus, alţii săreau, alţii cântau, alţii strigau, chiuiau de bucurie.

Barca s-a apropiat şi s-a oprit. Părintele Sebastian a lăsat vâslele şi s-a ridicat în picioare alături de sora Agnia.

– Fraţii mei, a zis el cu o voce tunătoare. Monahia-doctor, sora Agnia, ne-a adus astăzi medicamentul.

trăiascăăă! au izbucnit piepturile îndurerate. Trăiascăăă! s-a auzit în toată insula.

De unde au găsit atâta putere? Pe urmă au început să cânte cu toţii Hristos a înviat! „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând… “ Şi răsuna în toată insula imnul de biruinţă. Apoi s-au sărutat unii cu alţii, iar pe feţele lor curgeau lacrimi de bucurie.

Sora Agnia, cu o înfăţişare de sfântă, a privit spre cer şi şi-a făcut semnul Sfintei Cruci cu evlavie şi din inimă. Când s-a potolit zarva, s-a întors spre mulţime, fiind încă în barcă şi, cu o voce blândă, caldă şi liniştită, a zis:

– Fraţii mei, cu ajutorul lui Dumnezeu şi după ani de muncă, sora Margareta a descoperit medicamentul împotriva bacilului Hansen şi

158

experienţele ei dovedesc victoria împotriva lui. Aici este! şi a ridicat mica ei valiză.

Mii de raze de viaţă au strălucit în ochii bolnavilor. Noi exprimări de bucurie, noi strigăte, noi cântări.

vom începe tratamentul împreună de astăzi. În câteva luni va fi ucis şi ultimul bacii! Paştele îl veţi sărbători sănătoşi la casele voastre! Şi acest loc de chin se va pustii. începătorul răului va rămâne Învins şi ruşinat.

Noi bucurii, noi strigăte, noi lacrimi!

Filia a lăsat mulţimea şi a plecat, alergând spre căsuţa ei. A deschis uşa ca o vijelie şi a intrat triumfătoare.

– Am învins! S-a descoperit medicamentul şi a ajuns în insula noastră! Paştele îl vom face la casele noastre! Hristos a înviat! Şi a îmbrăţişat şi a sărutat pe doamna Evantia şi pe Anuţa.

Apoi s-a apropiat de Irina, i-a mângâiat părul ei frumos, aproape de frunte, a sărutat-o dulce şi Ii-a zis:

– Irina mea, fă-ţi curaj. în curând va scădea şi temperatura. A venit medicamentul. Curaj, buna mea. şi a sărutat-o din nou.

Irina înţelese ceva şi, cu toată starea ei agravată, a zâmbit şi şi-a făcut cu greu semnul Sfintei Cruci. Maica mea, a zis ea, şi a privit spre doamna ■Evantia cu ochii închişi. Sfinte părinte Nichifor…,

159

a murmurat ea după aceea şi, închizând ochii, a adormit.

O procesiune se desfăşura acum de la ţărmul mării spre Bisericuţa Sfântului Elisei. în faţă erau copiii, apoi steagul alb, pe urmă sora Agnia cu valizuţa, alături de părintele Sebastian. în spate venea mulţimea. Curate şi cristaline se auzeau vocile celor doi purtători de rase care cântau „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău…, Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…, Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare…“ şi mulţimea cânta încet împreună cu ei.

Şi soarele părea invidios, şi-şi trimitea razele sale ca să se bucure împreună cu cei salvaţi, iar ele se jucau pe feţele lor pline de bucurie.

Ziua a trecut şi a venit noaptea. Satul dormea şi zâmbea. Urma o nouă zi, plină de speranţe.

Dimitrie

În duminica femeilor mironosiţe, sora Agnia s-a sculat dis-de-dimineaţă, ţinând în mâinile ei în loc de mir medicamentul, ca să slujească Domnului în persoana puţinilor fraţi ai Lui. A mers mai întâi la Biserica Sfântului Elisei ca să se roage la Acela, Care doar cu un singur cuvânt a vindecat pe toţi bolnavii, să o ajute în munca ei grea.

Odată cu răsăritul soarelui ajunse la „cabinetul” ei, se îmbrăcă cu o flanelă albă de doctor, fierse seringile şi ură zi bună la primii bolnavi care erau deja acolo. începu să introducă în venele lor armata vieţii, care va lupta să învingă blestematul bacil ce mânca trupurile. Până la amiază i-a tratat pe toţi cei din cabinet, apoi şi-a luat valizuţa şi împreună cu Filia, care se oferise de bunăvoie s-o ajute, au pornit pe la toate barăcile.

– Bucuraţi-vă! Am venit cu Filia să începem tratamentul. în câteva luni va fi învinsă fiara. Pregătiţi-vă.

Făcu injecţia, privi în ochii bolnavului cu iubire îngerească, apoi îi zise din nou câteva cuvinte pline de dragoste şi plecă spre altă baracă, lăsând în urmă zâmbet şi speranţă.

161

– Fericit copil, spuneau cei mai în vârstă. Ai ales să fii asemenea Sfinţilor Doctori fără de arginţi! Dumnezeu să-ţi răsplătească binele pe care ni-l faci.

Din baracă în baracă, către seară au ajuns şi la căsuţa Irinei. Au intrat, au salutat şi s-au apropiat de patul ei.

– Irina şi cu maica ei, le-a prezentat Filia.

Irina şi-a deschis ochii.

– Bine aţi venit, soră, a zis ea cu greu. Vă aşteptam. Mi-a spus părintele Nichifor. Şi sfinţii nu mint. Am temperatură mare de două săptămâni… Nădăjduiesc… Sfinţii ştiu adevărul…

Sora Agnia a privit cu dragoste la acest înger rănit. Câtă frumuseţe! Cât har în cuptorul ei! Şi-a amintit de cei trei tineri în cuptorul cu foc.

– Hristos este lângă tine, Irina mea, şi va răcori repede flacăra care te arde. Vom începe tratamentul de astăzi. Să te consult, draga mea.

A consultat-o cu atenţie în mâinile mamei ei. A înţeles…

– îţi voi aduce şi alte medicamente şi în câteva zile va dispărea temperatura.

Sora Agnia îi descoperise o pneumonie.

Trecea în fiecare zi spre seară pe la Irina, după ce termina tratamentul la ceilalţi bolnavi şi se aşeza lângă ea, o urmărea cu dragoste şi o trata. în câteva zile, temperatura a început să scadă. Irina se simţea mai uşoară şi deschise ochii. Cât de bună

162

i se păru acum sora Agnia! Cât de mult semăna cu părintele Nichifor în gândire, la vorbă, în dragoste! Maica aceasta parcă ar fi fost fiica părintelui! Cât de mult a îndrăgit-o!

câteva zile, şi pneumonia ta va dispărea cu totul… Vei avea grijă de tine şi apoi vei deveni al doilea ajutor al meu!

cu toată inima, soră Agnia. Vă mulţumesc mult. Şi dumneavoastră, fără să mai treacă zile sau ceasuri, veţi veni să locuiţi împreună cu noi. Mama şi cu fetele v-au pregătit camera părintelui Nichifor. Veniţi să o vedeţi. Vă place?

Dacă-i place? Dragostea fetelor şi gustul doamnei Evantia au transformat fosta cameră săracă într-o cameră nobilă! Unde au găsit vopselele? Unde au găsit perdelele? Unde au găsit frumosul pat? Unde au găsit cearşafurile albe şi pătura roz? Unde au găsit comodina şi ghiveciul cu flori? Unde au găsit crucea cu Mântuitorul Hristos răstignit care se afla pe perete? Cum au reuşit să facă podeaua să strălucească de curăţenie de ziceai că e parchet?

– Aici este cabinetul dumneavoastră, şi au dus-o bucuroase în camera de alături. Şi aici un cabinet atenian.

– O, vă mulţumesc mult! Vă mulţumesc. Şi văd că aţi pregătit şi sala de aşteptare cu scaune. Şi măsuţa cu cărţi

163

frumoase. Cine este decoratorul?

Unde a studiat? Vă mulţumesc mult, mult. M-aţi emoţionat. Se poate să nu vin?

Şi aşa, chiar din seara aceea, sora Agnia s-a stabilit în camera părintelui Nichifor şi şi-a instalat uneltele vieţii.

164

întâmplare? Rânduiala lui Dumnezeu. Şi aşa, acel loc de lung martiriu al sfântului bătrân a devenit izvor de viaţă nouă, care cu apele lui transfera răcoare în trupurile bolnave şi făcea să răsară vlăstare noi şi flori noi. Binecuvântarea lui Dumnezeu!

Erau patru luni de când se lupta sora Agnia. Doamna Evantia şi fetele deveniseră nepreţuitele ei ajutoare. Bolnavii veneau la „cabinetul lui Dumnezeu”, după cum ziceau între ei, şi plecau mai bucuroşi. Pe de o parte tratamentul cu medicamentul, iar pe de alta îngrijirea caldă şi delicată.

Părintele Sebastian se lupta şi el cu ultimii bacili ai răutăţii care nu lipseau nici ei din insulă. Cu discuţii lungi a schimbat gândurile şi moravurile. Spăla sufletele în baia Spovedaniei şi le dădea apoi medicamentul nemuririi, Trupul şi Sângele lui Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică, bucurie şi pace.

Mica insulă a leproşilor parcă prinsese viaţă. Devenise insula nădejdii. încă puţine luni şi vor veni corăbiile împodobite cu flori ca să-i ia şi să-i ducă în mijlocul oamenilor, la casele lor, la copiii lor, la treburile lor. Boala a fost învinsă! Precum altădată tuberculoza, maladia la auzul căreia

165

tremurau cu toţii, care a despărţit familii, care i-a alungat de la locurile de muncă şi care a închis toate uşile. Dar a fost învinsă în urmă cu câţiva ani. Şi s-au deschis uşile din nou. S-au apropiat oamenii. Şi viaţa a pornit de la capăt. Oamenii de ştiinţă au anunţat că bacilul lui Coh a fost învins! Aşa şi acum. Ştiinţa a anunţat că bacilul lui Hansen a fost învins. încă puţine luni şi vor veni PaŞtele! învierea! Viaţă nouă! Cum să nu fie pline de nădejde şi bucurie sufletele lor? Irina şi mama ei aveau un motiv în plus să se bucure. Aveau o scrisoare. O scrisoare de la Dimitrie.

Cu multe luni înainte, tânărul primise scrisoarea de la Irina şi se întristase atât de tare, încât se îmbolnăvi. Parcă i se blocase mintea. Nu mai avea niciun chef de viaţă. Muncea ca un motor. Pe urmă nu-şi mai putea îndeplini îndatoririle. Mai apoi i-a apărut o slăbiciune care i-a luat toată puterea din mâini. A debarcat în primul port, undeva în sudul Americii, şi s-a internat într-un spital. Au început injecţiile şi medicamentele, dar lipsa poftei de viaţă nu-i dispărea…

S-a gândit să scrie o scrisoare Irinei, dar nu ştia unde era. Se feri să-i scrie. Luni întregi s-a luptat cu boala aceea neplăcută. Şi parcă se simţea mai bine. Nu se mai plângea de orice. O scrisoare pe care o primi în jurul Paştelui de la domnul Haralambie i-a mai dat curaj (săptămâni întregi s-a plimbat scrisoarea până a ajuns la el). Iar un marinar, care a venit bolnav în acelaşi spital şi i-a vorbit de o copilă tânără pe care a văzut-o sănătoasă în apropierea insulei leproşilor, i-a dat aripi.

– Ai văzut-o cu ochii tăi? a întrebat el cu emoţie.

cu ochii mei am văzut-o. Eram pe punte la scară şi am vorbit cu ea. Era o copilă minunată. O cunoşti?

– Este logodnica mea!

Cu timpul, medicamentele şi veştile l-au întărit pe tânăr şi s-a îmbarcat din nou. Apoi scrise şi scrisoarea. Şi aceasta a călătorit peste oceane şi mări, a schimbat trenuri, a primit ştampile negre şi într-o seară, a ajuns în mâinile Irinei.

„Scrisoare de la Dimitrie, mamă!” A deschis-o cu un cuţit şi a citit-o:

„Din Irinico, la. 15 decembrie 19…

– ” Draga mea Irina,

Scrisoarea despre boala ta m-a întristat foarte mult. Aproape să mor. Dar nu am murit, pentru că nici tu nu ai murit. M-am vindecat, pentru că şi tu te vei vindeca cu medicamentul de care am auzit că s-a descoperit! Nădăjduiesc ca la Paşti să vin să te iau sănătoasă. Să ne căsătorim şi să avem căsuţa noastră. Până atunci fă-ţi curaj, draga mea. Fiara a fost învinsă. îţi trimit şi un CEC cu 200 de dolari.

166

Am puşi deoparte şi alţii. Să nu te mâhneşti pentru nimic. Maica Domnului să fie cu tine.

Dimitrie al tău“.

Oare se putea să nu se bucure mama şi fiica? Un soare blând şi o zi nouă s-au ivit pe insulă. Era viaţa. Se deschideau închisorile. Alergau bucuroşi spre viaţă. Uite partea Irinei. Fiul doamnei Evantia. Un bărbat. Un sprijin în casă. Uite acolo un îngeraş copilaşul lor. Nepoţelul ei. îl va creşte la picioarele ei şi-l va iubi de două ori mai mult. „Copilul copilului meu este de două ori copilul meu“. Ştiinţa, cu ajutorul lui Dumnezeu, a învins bacilul. Nicio frică nu va mai fi! Nicio diferenţă! Niciun discernământ! Tot ce a pierdut doamna Evantia a găsit acum dublu. Slavă Ţie, Doamne! Se putea să nu se bucure mama şi fiica?

Au scris tânărului ca să afle şi el veştile cele bune. Ca să se bucure şi să-şi revină. Să se pregătească. Şi au trimis scrisoarea ca pe un porumbel alb, vestitor al păcii şi al vieţii. Acesta şi-a deschis aripile albe şi, dând din ele, s-a ridicat în văzduh şi s-a pierdut în lumina soarelui.

168

învierea

S-a scurs ianuarie cu zilele lui alcion. A trecut şi februarie cu viforniţele lui, iar apoi martie, cu zile însorite, dar şi cu schimbări neaşteptate de climă. Sătucul nu mai băga în seamă acestea; avea mintea la Paştele care se apropia. 5 mai, Sfânta Mare Muceniţă Irina, Duminica Paştelui, învierea!

„Primăvara a intrat spre bine, via sălbatică miroase plăcut şi liliacul împrăştie mireasmă. Saltă şi te joacă suflete, că ţi s-a terminat aşteptarea Şi amarul necaz.

Primăvara a intrat spre bine, via sălbatică miroase plăcut şi înfloresc grădinile înlăuntrul meu. Plăci care stăteaţi grele pe morminte şi-n inimi, v-a spart Hristos al meu. “

169

Sora Agnia a lucrat zi şi noapte. A trimis primele analize la Microbiologia din Atena şi aştepta rezultatul de la cele trei fetiţe şi de la doamna Evantia. Corabia de astăzi îi va aduce răspunsul. O şi văzu, apărut la orizont. Inima îi bătea puternic. Şi-a ridicat ochii spre crucea cu Mântuitorul răstignit î deasupra patului ei. „Doamne, Mântuitorul lumii, rânduieşte ca să fie negative!…” Şi căzând în genunchi, punându-şi mâinile şi faţa pe pat, se ruga cu lacrimi…

Irina a văzut corabia şi a alergat la barcă. Ca un delfin barca putredă despica apa. Era numai un plic pentru doctor. Un plic de la Spitalul General din Atena. Nimic altceva… Dar să fi ştiut ce avea înlăuntru acel plic!…

– Un plic pentru dumneavoastră, soră Agnia, a adus corabia. Poftiţi!

L-a luat şi L-a deschis cu mâinile tremurânde, acolo, în faţa patului ei. A desfăcut cu grabă cele patru foi pe care le avea. Prima. Irina… negativă! -a aruncat o privire plină de căldură, apoi a privit repede a doua hârtie. Evantia… negativă! A treia, Filiţa… negativă! A patra.,Ana… negativa!

Dumnezeul meu! a izbucnit ea, înălţând mâinile spre cer. Să fii slăvit de mii de ori! Irino, surioara mea, nu mai eşti leproasă! Şi întinzându-şi mâinile, a strâns-o în braţe.

– Soră Agnia, îngere al lui Dumnezeu…, a reuşit să mai spună Irina şi a început să plângă de bucurie şi să sărute mâna Agniei şi crucea de pe vălul ei, care îi acoperea fruntea albă.

între timp au intrat fetele cu doamna Evantia.

doamnă Evantia, surioarele mele, nu mai sunteţi leproase! Priviţi hârtiile cu rezultatele de la spital.

Au căzut şi celelalte trei la picioarele monahieidoctor, care continua să ţină în braţele ei pe Irina, şi au îmbrăţişat rasa ei.

– Ridicaţi-vă, femeilor! Pe Dumnezeu să-L slăvim, Care ne-a trimis mântuirea.

Sora s-a aplecat, le-a ridicat şi au început să cânte ţinându-se de mână, acolo unde cândva a fost camera săracă a părintelui Nichifor, în faţa patului: „Mântuire a trimis Domnul poporului Său!“

– Sfinţii ştiu adevărul, soră, a zis plină de bucurie Irina. Şi părintele Nichifor a fost sfânt! Este oare coincidenţă că aici în camera lui, în acest pat au fost rostite cuvintele: „Se vă afla medicamentul… vă veţi face bine, copiii mei”? Să-i fie pomenirea veşnică!

– Amin! Mergem să spunem noutatea în sat. Să mergem să tragem clopotul, doamnă Evantia, să vină la biserică cei care pot. Voi, fetelor, alergaţi

170

la locuitori şi spuneţi-le că au venit primele rezultate negative.

Au ieşit la drum, şi pe câţi întâlneau în cale îi bucurau cu vestea cea mare.

– Părinte Sebastian, au venit primele rezultate. Sunt negative! Slavă lui Dumnezeu! Să tragem clopotul ca la Paşte.

– Eu le voi trage, soră.

Şi părintele Sebastian urcă în clopotniţa sfântului Elisei şi trase clopotele, încât ziceai că este un înger al Domnului care vesteşte învierea morţilor!

Primii au venit copiii alergând, după ei tinerii, apoi cei de vârstă mijlocie şi, mai pe urmă, bătrânii. Ardeau toate candelele şi lumânările în biserică. Uşile împărăteşti erau deschise, iar părintele Sebastian stătea înaintea lor cu faţa spre mulţime, purtând cel mai bun veşmânt. în faţa icoanei lui Hristos stătea simplă şi smerită mireasa Lui, sora Agnia, doctorul.

– Bucuraţi-vă, fraţilor, a zis părintele Sebastian. Primele rezultate au venit. Sunt negative!

171

– Slavă Ţie, Doamne! a strigat mulţimea.

– Până la Paşti, fraţii mei, cred că sora Agnia va reuşi să trimită analizele la toţi, şi să primească răspunsul. Să dea Dumnezeu să fie toate negative, a zis el cu voce tunătoare.

– Amin! Să dea Dumnezeu! răspunseră oamenii.

– Şi vor fi! zise sora Agnia din faţa icoanei lui Hristos.

Au cântat cu toţii Slavoslovia şi au ieşit afară. Săreau în sus de bucurie.

– Hristosa înviat! Adevărat a înviat! se auzea neîncetat.

– Şi să vezi doamnă Vasilo stâna mea din sat. Voi merge îmbrăcată ca la Paşte să le mulg. Un lapte ca untul.

– Şi eu, doamnă Georgiana, am nepoatele mele orfane. Să vezi bucurie!… Le voi cumpăra cadouri de la Atena.

de doi ani lipsesc de la biroul meu. Cred că l-au îngrijit clienţii mei. Asociatul meu este un avocat bun şi un om amabil.

vă urez din toată inima, domnule Dimitrie, şi nădăjduiesc să găsesc şi eu bine atelierul meu. Am material pentru noi tablouri minunate.

– La plecare voi pune foc să ardă toate barăcile! Să se facă cenuşă şi să fie luată de vânt.

– Şi eu nu voi interveni, cu toate că sunt pompier! Voi arunca gaz în loc de apă, prima şi ultima dată în viaţa mea. Să ardă şi ultimul bacil!

Acestea şi altele plănuiau oamenii, mergând bucuroşi la barăcile lor.

172

Fetele s-au întors repede acasă şi au pregătit uâncarea pentru seară. îl aveau ca invitat pe părintele Sebastian şi voiau să fie toate cu rânduială, pentru că acest preot cunoştea şi preţuia binele şi frumosul şi i se bucura sufletul. Ce dacă era sărăcie? Bunăvoinţa şi hărnicia nu se împiedică de sărăcie. Şi, pe urmă, cele necesare nu lipseau. Să fie sănătoşi domnul Haralambie şi Lambrini.

Viaţă

Toată luna martie şi până la mijlocul lui aprilie sora Agnia s-a luptat şi a trimis la Spitalul General analizele. Acum aştepta rezultatele. Cu toate că era sigură că vor fi toate negative, de fiecare dată când venea corabia şi până să-i aducă Irina plicul, îngenunchea în faţa crucii cu Mântuitorul răstignit şi îl implora: „Dătătorule de viaţă, Hristoase, Dumnezeul nostru, fă ca şi acum să fie învinsă moartea!” Câtă durere şi rugăciune era zugrăvită pe faţa ei până să vină plicul. Iar după ce privea hârtiile cu rezultatele, parcă se lumina de mii de lumini, devenea ca un soare strălucitor şi dătător de viaţă, care lumina pe cei din apropiere, drumuşoarele insulei, iar apoi toată insula! Toate negative!

Anul acesta şi primăvara părea diferită de celelalte. Pentru prima dată o simţeau din plin. Când sufletul scapă de febra durerii, se simte uşor şi frumos. Se bucură de orice şi ciripeşte ca o păsărică pe care o scoţi în soarele cald. Precum copilaşul care se bucură de flori şi aleargă cu mânuţele desfăcute în urma fluturilor coloraţi. Aşa toţi din

174

sat, şi mari şi mici, cu simţurile împrospătate se bucurau de primăvara luminoasă.

Domnul Petru, pompierul, se juca împreună cu canarul lui şi-i vorbea: „îţi voi da mei frumos şi apă proaspătă; am şi o frunză de marulă fragedă”, iar canarul şuiera şi se bucura şi el. încă trei săptămâni şi va lua colivia cu canarul împreună cu el pe corabie, şi pe urmă o va agăţa în balconul casei lui din Pireu. Şi va începe gălbiorul lui să cânte şi se va auzi până la vecini „simfonia de primăvară”. Încă trei săptămâni!

„Trandafirii mei roşii, murmura doamna Margaro, oare unde să vă răsădesc?”, şi prăşind pământul le mângâia vlăstarii tineri.

Jos la mare se auzeau cântări. Copiii aruncau pietre pe deasupra apei, care făceau rotocoale micuţe pe marea albastră. Barca despica uşor apa, purtând în ea pescari plini de bucurie. Parcă şi bătrâna barcă simţea ce va urma, că va rămâne părăsită şi aruncată pe stânci. Barca aceasta, care ducea oamenii de la viaţă în infern, în curând îşi va schimba sensul, şi îi va duce pe toţi, pentru ultima dată, de la insulă spre corabie, de la moarte la viaţă. încă puţine

175

zile.

Rezultatele analizelor au venit aproape pentru tot satul. Negative! Mai lipseau doar câteva. Din noaptea aceasta începea Săptămâna Patimilor. „Patimilor Domnului urmând, vom urma şi la ziua purtătoare de lumină…cânta părintele Sebastian din inimă şi cu sufletul liniştit. Dar precum copiii care din Lunea Mare au gândul la înviere şi la

176

ouăle roşii, aşa şi oamenii satului, anul acesta, nu puteau să-şi stăpânească gândul: „Hristos a înviat din morţi…“, voia sufletul lor să cânte după fiecare tropar, începând din Lunea Mare şi până în Vinerea Mare! Şi această idee a devenit şi mai insistentă în Miercurea Mare, seara, când părintele Sebastian, la sfârşitul slujbei, a ieşit între Uşile împărăteşti şi le-a spus:

– Fraţii mei, în seara asta simt cea mai mare bucurie din viaţa mea în mijlocul Săptămânii Patimilor. Ştirea pe care corabia ne-a adus-o cu puţin timp înainte este mare. Este, am putea spune, anularea morţii, despărţirea de infern! Luni, a doua zi de Paşte, va veni o corabie a Crucii Roşii şi veţi pleca cu toţii vindecaţi la casele voastre! Să fie într-un ceas bun şi Maica Domnului să fie cu voi!

Ce bucurie vor simţi sufletele când îngerul Domnului le va vesti învierea morţilor şi viaţa veşnică, aşa au simţit chinuitele suflete ale oamenilor din insulă. Şi cine poate să descrie ce s-a întâmplat în suflete şi în biserică în ceasul acela?! Cu feţele schimbate şi luminate se priveau unii pe alţii, femeile se îmbrăţişau, bărbaţii îşi strângeau mâinile. Apoi fiecare a trecut prin faţa altarului,

177

sărutând mâna părintelui Sebastian şi pe cea a sorei Agnia care stătea strălucitoare în faţa icoanei lui Hristos.

– Binecuvântarea Mântuitorului Hristos şi a maicii Sale, zicea ea la fiecare şi punea uşor mâna pe capul creştinului.

Au ieşit din biserică şi stăteau ca albinele, Care o aveau în mijloc pe regina lor: Irina.

din ceasul în care ai păşit în acest loc blestemat, îngere al lui Dumnezeu, au început să se schimbe lucrurile în jurul nostru şi în interiorul nostru. Nădejdile tale, uite-le! Adevăr strălucitor! A venit medicamentul! Ne-am făcut bine! Vine corabia! După cum spuneai tu, îngere al lui Dumnezeu!

după cum spunea părintele Nichifor, sfântul lui Dumnezeu!…, zise Irina.

Au trecut şi celelalte zile ale Săptămânii Patimilor şi a venit Duminica Paştelui, 5 mai, sfânta Mare Muceniţă Irina. „Ziua învierii să ne luminăm popoare. Paştile Domnului, Paştile. Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă”. Cu câtă bucurie, cu cât entuziasm cântau acest tropar de biruinţă!

După ce s-a terminat slujba învierii şi Dumnezeiasca Liturghie, s-au îndreptat cu toţii, având lumânările aprinse în mâini legate cu cordeluţe roşii, darul domnului Haralambie şi al bancherului Antonie – spre mormântul părintelui

178

Nichifor, al bătrânului Tanu şi al altor câţiva care se odihneau acolo şi au cântat „Hristos a înviat”.

Irina dimpreună cu fetele, Filia şi Ana, şi cu doamna Evantia au împrăştiat frunze de dafin şi de mirt pe locurile unde se odihneau trupurile lor, şi trandafiri roşii, roz şi albi.

A doua zi, înainte de prânz, un punct alb apăru la orizont, care se mărea din ce în ce mai mult până s-a desluşit a fi o corabie albă ce strălucea în bătaia soarelui. Era corabia vieţii, împodobită cu steaguri. A ajuns şuierând vesel şi s-a apropiat cât i-a permis adâncimea apei. O barcă albă s-a dezlipit de corabie şi a venit la uscat. Aducea un domn îmbrăcat în alb. Părintele Sebastian şi sora Agnia l-au primit şi l-au salutat. Era medicul-şef.

calde felicitări, pentru amândoi. Crucea Roşie s-a minunat de voi şi vă respectă. Domnul Preşedinte vă aşteaptă la Atena.

între timp au ajuns pe ţărm bărbaţi, femei şi copii. Pe toţi i-a salutat prin strângere de mână şi i-a asigurat că nu mai există niciun pericol pentru viaţa lor.

– Pregătiţi-vă, zise el bucuros, lovind uşor pe spate pe cei care se aflau lângă el.

179

Barca albă plutea acum spre corabie cu doctorul-şef şi cu primii oameni, lăsând în urmă o dâră albă de spumă.

La al doilea transport, din corabie veni spre ţărm cu barca un tânăr care arăta cam de 27 de ani. Un tânăr puternic, frumos şi respectuos. Ajuns pe uscat, s-a amestecat în mulţimea de pe ţărm. Barca era în mişcare continuă, ducând cu ea pe cei mai bucuroşi oameni din lume! Părintele Sebastian, sora Agnia şi cu sinodia lor vor pleca cu ultimul transport. Voiau să dăruiască bucurie, cât se putea de repede, celorlalţi.

Uite, acum coboară cu toţii spre ţărm. Părintele Sebastian, sora Agnia, doamna Evantia şi fetele încărcate cu flori salutau pe cei care plecau şi însoţeau pe alţii.

Tânărul privi de departe acel grup. Apoi se uită cu mai mare atenţie. Aceasta este! Irina! Logodnica lui! îi venea să alerge! Să strige! Dar s-a oprit… Grupul s-a apropiat. Nimic nu se schimbase pe frumosul şi nevinovatul ei chip. O aluniţă sub ochi, care parcă o făcea şi mai frumoasă. Dar parcă avea şi altceva nou pe chipul ei. Un har, o expresie pe care o au doar icoanele sfinţilor din biserică. O frumuseţe a cerului… Şi lângă ea, femeia de vârstă mijlocie, care semăna întru totul cu Irina!… Cum să se prezinte acum?

– Mamă, oare Dimitrie a aflat ultimele noutăţi?

– Le-a aflat şi este de faţă! a intervenit el. Hristos a înviat, Irina mea! Hristos a înviat, mamă!

dimitrie!… au zis amândouă, privindu-l cu bucurie adâncă.

din întâmplare am auzit în Italia, unde este corabia noastră. Am luat avionul şi am ajuns în Pireu. I-am rugat pe cei de la conducerea portului şi uite că sunt şi eu printre voi în acest mare ceas. Slavă lui Dumnezeu! Cât de mult mă bucur! Părintele Sebastian şi sora Agnia, Filia şi Ana…, numai că aici le voi încurca…

– Filiţa şi Ana, Dimitrie, a zis Irina, arătând spre ele, surorile mele. De părintele Sebastian şi de sora Agnia ţi-ai dat seama, şi aici mama. Nu-i aşa că semănăm?

ca mama cu fiica! a zis el râzând şi şi-a întins mâna salutându-i cu o strângere caldă pe toţi.

– Logodnicul meu, după cum v-aţi dat seama.

– Bine l-ai ales, Irino. Bine ai venit, fiule! Fată de aur. înger al lui Dumnezeu, zise doamna Evterpi.

– Mulţumesc mult.

dar unde duci găinile, doamnă Evterpi? a întrebat părintele Sebastian.

– La căsuţa mea, în Mitilini. Acestea mi-au fost tovărăşie bună în zilele mele grele. Irina a scris şi mi le-a trimis. Şi acum, când se va pustii insula, să

180

Le las singure? Să nu fie! Le voi lua la căsuţa mea, vor scotoci pe ogor şi vor face şi ouşoare…

Vorbind şi râzând au urcat şi ei, fiind ultimul transport. în câteva minute au ajuns la corabia vieţii! Corabia porni, plutind liniştită şi lăsând în urmă insula durerii.

– Adio, părinte Nichifor, a zis Irina, şi şi-a mişcat mâna, salutându-l.

Două lacrimi au strălucit în ochii ei. Şi-a scos batista şi le-a şters, apoi a zâmbit şi i-a privit pe ceilalţi: pe părintele Sebastian, sora Agnia, pe mama, Dimitrie, pe fete…

Soarele se apropia de asfinţit, aruncând perele porfirii peste natură… „Cam pe la aceeaşi ră am ajuns cândva singură şi părăsită, rănită”, a învins-o iarăşi gândul. „Cum am venit şi cum plec acum!“, a strigat în inima ei, şi a privit drept în faţă şi apoi în sus. Şi iarăşi învălui cu o privire iubitoare pe părintele Sebastian, pe sora Agnia, pe mama, pe Dimitrie şi pe fete.

182

O boală mai rea

Oameni aşa de bucuroşi, cu atâtea speranţe şi cu atâtea planuri, nu mai văzuse corabia. Nu au închis ochii toată noaptea! Bucurii, cântări, cuvinte şi glume şi scene amuzante din puţinele pe care le-au avut cât au trăit la „Spital”. Acum şi le-au amintit pe toate. Toate le zâmbeau, toate li se păreau frumoase şi pline de nădejde. Toate le promiteau o viaţă nouă şi fericită. Părintele Sebastian, sora Agnia şi sinodia lor se bucurau de bucuria oamenilor şi încercau să o facă mai adâncă şi mai frumoasă, cu două cuvinte, cu un zâmbet şi cu tot ce puteau.

Se lumina de zi. Corabia neobosită despica apa cu toată puterea de ziceai că voia să împlinească dorinţa călătorilor de a ajunge cât mai repede la Pireu.

După câteva ore s-a zărit portul. Puţini oameni se zăreau pe ţărm. Era o oră la care oamenii munceau. O singură batistă flutura. Cine să fie oare?

Corabia se apropia tot mai mult. Batista continua să fluture cu bucurie. Corabia s-a oprit. Era

domnul Haralambie! Oare nu era zi de muncă? Cum să nu fie! Dar mai bună treabă, mai din inimă decât aceasta unde ar fi găsit la ceasul acela? Problema este ce înţelege fiecare prin câştig… Domnul Haralambie era bine iniţiat. Ştia să cântărească lucrurile. Era negustor mare şi înţelept şi ştia să cântărească bine orice. Flutura deci batista de la stânga spre dreapta şi înapoi de ziceai că vrea să cuprindă toată corabia, şi pe toţi oamenii care veniseră cu ea.

domnul Haralambie! Domnul Haralambie! S-au auzit voci bucuroase, şi au început să-şi fluture mâinile.

Corabia şi-a coborât scara. Ca un tânăr de 20 de ani urcă domnul Haralambie.

ne-am înştiinţat! Să fiţi sănătoşi şi să mergeţi bine la casele voastre! zicea el în dreapta şi în stânga, salutând până a ajuns la grupul Irinei.

Şi-a scos şapca.

– Părinte Sebastian, mă închin. Soră Agnia, cum să vă mulţumesc şi eu? Irina mea, Filiţa, Anuţa, copiii mei. Bine aţi venit! şi le-a strâns mâinile între palmele lui bătătorite, cinstite şi părinteşti.

A aruncat apoi o privire spre doamna Evantia. „Cine să fie oare?“, s-a întrebat el. La fel şi despre Dimitrie.

183

– Mămica mea şi Dimitrie, domnule Haralambie! i-a zis Irina, care i-a înţeles nedumerirea.

– O! Am auzit! Cât de mult mă bucur! şi cât de fericită trebuie să fiţi, doamnă Evantia! Şi tu flăcăule, cum de te afli aici? Hai să te pregăteşti. Eu vă voi cununa! şi le-a strâns mâinile cu căldură.

Oamenii şi-au luat rămas bun unii de la alţii şi, coborând din corabie, au apucat fiecare pe drumul către casa lui. Filia şi Anuţa s-au despărţit de Irina şi de ceilalţi cu lacrimi în ochi şi au apucat către staţia de maşini care le ducea în provinciile lor. Cele două copile se ţineau de mână şi din când în când se întorceau şi trimiteau câte un sărut cu palma către Irina, către sora Agnia, către doamna Evantia…

– Aici este gara, zise domnul Haralambie. Peste două ore pleacă trenul spre Tesalonic. Până atunci, veniţi să mâncăm! Uite un restaurant bun.

– Pe mine vă rog să mă iertaţi, zise sora Agnia. Dar trebuie să mă duc mai întâi la Atena şi pe urmă să mă duc şi la mănăstire. Să fie într-un ceas bun şi Maica Domnului să fie cu voi! Să-mi scrieţi.

Noi scene pline de emoţii. Cele două, Irina şi Agnia, s-au îmbrăţişat şi nu voiau să se mai despartă. Sora Agnia mângâia cu mâna ei părul frumos al Irinei, iar ea o privea cu ochii ei frumoşi; o privea cu toată dragostea. Ce minunată era sub acoperământul ei! A ridicat mâna şi a mângâiat-o

184

pe frunte, deasupra pe acoperământ, acolo unde era crucea, simbolul dragostei.

– Soră Agnia, n-am să vă uit niciodată!

nici eu, surioara mea Irina!

S-au îmbrăţişat din nou şi s-au privit cu toată dragostea, dându-şi cel mai dulce şi mai nobil sărut. Cât de mult îi uneşte pe oameni chiar şi boala, atunci când sufletele sunt mărin imoase!

Sora Agnia îşi luă rămas bun şi de la ceilalţi şi porni pe drumul ei. Păşea cuviincios, smerit,, cu bucuria şi satisfacţia învingerii pe faţa ei albă, adevărată ucenică a Aceluia. O sfântă a timpurilor noastre.

Ceilalţi au intrat în restaurant şi s-au aşezat, Proprietarul veni în grabă.

vă rog, aţi venit cu corabia Crucii Roşii?

da, zise Dimitrie.

– Ştiţi…, încă nu am făcut mâncarea… Nu pot să vă ofer nimic… Duceţi-vă…, duceţi-vă la restaurantul din faţă.

Oamenii se ridicaseră să meargă la celălalt restaurant. Nu-şi dăduseră seama… Omul era bolnav… îi era frică acolo unde nu mai era frică.

185

Ştiinţa îi asiguraseră, precum şi la tuberculoză.

S-au dus la restaurantul din faţă. Telefonul sună chiar când au intrat.

-Da!

– Sunt Mihail de peste drum. Acest grup care a intrat acum este de la „Spitalul” de leproşi… Fii atent! Scapă de ei cât de repede poţi.

Acesta l-a strigat pe ospătar.

du-te imediat la grupul acela şi spune-le că nu am făcut mâncare…, nu avem… şi nu vom avea mâncare azi…

nu avem?

– Fă cum îţi spun! Du-te repede!

Ospătarul merse cu paşi rari şi şovăielnici.

– Bună ziua, le-a zis el zâmbind. Şeful zice că nu servim la ora asta… Dacă vreţi să veniţi după ora 9… Are o supărare, ceva i se întâmplă şi nu vrea clienţi acum… E prea devreme.

Ciudat!… Prima oară întâlneau aşa ceva… Au început să înţeleagă!… „Mergem, au zis. Oamenii sunt încă neinformaţi. Au încă vechile concepţii… frica de mai înainte… îşi amintesc de scenele mai vechi, întâmplate aici în Pireu…”.

vom mânca în tren, zise domnul Haralambie, ca nu cumva să se mărească răul şi să se îndurereze Irina şi maica ei.

S-au dus şi au cumpărat carne prăjită, caşcaval, fructe, pâine proaspătă şi şerveţele. După un ceas, fiind aşezaţi pe scaune în trenul accelerat, călătoreau spre Tesalonic. Dimitrie scosese bilete pentru toţi la clasa a doua. Au ajuns la Tesalonic

186

foarte de dimineaţă. Părintele Sebastian îşi luă rămas bun de la ei.

voi avea mare bucurie să vă văd la mine acasă când treburile vă vor permite. îmi veţi da cinstea să binecuvântez căsătoria voastră?

vă mulţumim foarte mult, părinte Sebastian. Preoţi ca sfinţia voastră fac cinste şi sfinţesc rasa. Aduc pe oameni aproape de Hristos. Ne mângâie, ne sprijină. Slăvit să fie Dumnezeu, pentru preoţi vrednici ca sfinţia voastră!

Datoria dragostei care aduce fericirea am încercat să fac…

Le strânse mâna la toţi, frăţeşte, şi porni spre locuinţa sa. Au mai pierdut încă un chip sfânt din ochii lor. Chip dintre cele care vor fi permanent în faţa lor, la fiecare pas, ca cel al părintelui Nichifor, al surorii Agnia, al domnului Haralambie, care stătea alături de ei.

– Irina ştie, zise domnul Haralambie, căsuţa mea este foarte mică şi nu am unde să vă găzduiesc. Pentru aceasta

187

vă voi duce la un hotel cunoscut mie, de prima categorie, ca să locuiţi acolo câteva zile până vă veţi aranja. Este în piaţă şi vă voi vedea în fiecare zi.

taxi, strigă el, şi un taxi frână în faţa lor. Urcaţi pe scaunele din spate, dragii mei. Eu voi sta cu şoferul. Am fost cândva colegi, când aveam căruciorul meu, glumi el.

Peste puţin au ajuns în piaţa comercială şi s-au aranjat la un hotel. Apoi domnul Haralambie i-a salutat, luându-şi rămas bun din toată inima.

vă voi vedea mâine, acum trebuie să mă duc un pic şi la căsuţa mea.

A apucat-o pe drumul cunoscut şi s-a îndreptat spre casa lui. Era mult mai strălucitor astăzi. Lumina şi strălucea de bucurie! A ajuns şi a făcut şi pe copiii lui să strălucească de bucurie. Doar doamna Maria, femeia lui, era tăcută şi retrasă.

cum aţi petrecut, tată? Cum este Irina noastră? Dar mămica ei?

– Sunt amândouă pline de bucurie! Şi este şi Dimitrie, logodnicul Irinei, împreună cu ele. Peste puţin timp se vor căsători, eu voi fi naşul, iar voi, cele mai mici, domnişoare de onoare. Câte a suferit sărmana orfană! Merită acum să se bucure cât mai mult!

Cebine, Totul e bine!

nu vorbeşti, marie?

ce să spun? Nu au haine pentru domnişoare de onoare… Să vedem, Haralambie, când te vei îmbolnăvi!… cu atâtea osteneli.

– Măi femeie, n-ai învăţat că bucuriile nu sunt osteneli, ci viaţă şi reînnoiesc pe om? Cât te vei mândri că vei fi naşa orfanei fetiţe! Cine va mai fi ca tine! Unde vei mai găsi o asemenea cinste! Mâine după amiază ne vor vizita.

188

– Mâine…, nu pot…

– Bine, atunci poimâine.

nu… Vom mai vedea săptămâna viitoare.

ce spui, femeie? Eşti în toate minţile? Vei veni mâine să mergem la hotel ca să-i salutăm şi să-i invităm pentru poimâine.

nu…, nu pot… Nu cunosc pe mamă şi pe Dimitrie. Du-te singur.

venim şi noi, tată!

voi nu!

de ce nu, mămică?

– Irina are gripă şi vă veţi molipsi…

doamne Hristoase şi Preasfântă! Ce sunt acestea pe care le spui astăzi, femeie? Vino-ţi în fire!

189

vrei să se molipsească fetiţele noastre?

de ce să se molipsească?

– Lepră!

Dacă-l loveai cu un cuţit pe domnul Haralambie, nu l-ar fi durut atât de tare.

– Sărmana mea fetiţă, a murmurat el foarte nâhnit. Lepra trupului s-a vindecat. A adeverit-o ştiinţa. Dar lepra sufletului, frica, încă nu! Şi cine o va învinge?

La Bisericuţa „Sfinţilor Doctori fără de arginţi” din afara cetăţii, de ziua Maicii Domnului s-a săvârşit căsătoria Irinei cu Dimitrie. Domnul Haralambie i-a cununat. Doamna Maria stătea mai departe, la uşa de la intrare, ca să respire aer curat… Cinci preoţi şi părintele Sebastian se aflau la ceremonie. Alături de mireasă şi mire se aflau Filiţa şi Anuţa, pline de bucurie.

S-au săvârşit pregătirile şi apoi s-au deschis Uşile împărăteşti şi a ieşit însuşi Preasfinţitul Mitropolit al Tesalonicului în veşmânt strălucitor, având cu el preoţii şi diaconii lui! A fost şi dorinţa lui personală, dar a primit şi rugăminte telefonică de la Arhiepiscopul Atenei şi a toată Grecia să facă el însuşi cununia acestui suflet înţelept, nobil şi plin de compasiune, care a participat la lupta împotriva leprei sufletului, şi împreună cu toţi bolnavii a prânzit la Centrul de combatere a leprei din Atena.

Când s-a terminat Sfânta Taină, mirele şi mireasa au ieşit şi au făcut fotografii, apoi s-au urcat într-untaxi, fiind încărcaţi de crini albi şi s-au îndreptat spre casă. între timp, domnul Haralambie împreună cu cele patru domnişoare de onoare – fetiţele lui – au luat un coş mare, plin de flori (trandafiri, crinii Maicii Domnului şi altele), şi s-au îndreptat spre casa Irinei. Nu ajunsese încă nimeni. Au descuiat, au aprins lumina şi au împrăştiat flori peste tot: pe podea, în salonul de primire, în camera de dormit, pe iconostasul cu candela aprinsă (un iconostas minunat care fusese

190

dăruit de el însuşi), în bucătărie şi până la uşa de la intrare unde au pus un buchet roşu şi unul alb. Au aruncat apoi o privire peste tot, ca să fie bine şi să se bucure Irina. După aceea a stins lumina şi, împreună cu fetiţele, s-au ascuns cu toţii într-un colţ.

Peste puţin a ajuns maşina cu mireasa, mirele şi mama. Au coborât, au descuiat, au intrat şi au aprins lumina. O, ce văd! Căsuţa lor plină de flâri, crini ca-n poveşti.

– La mulţi ani fericiţi! au sărit domnişoarele ✓ npreună cu domnul Haralambie. Dragostea lui Dumnezeu să fie întotdeauna cu voi!

vă mulţumim foarte mult, a zis noua pereche, nu găsesc cuvinte ca să-ţi mulţumesc, părintele meu, a zis Irina. Dragostea lui Dumnezeu să fie şi cu fetiţele dumneavoastră!

După câţiva ani, trei copilaşi se jucau într-o curte. Frumoşi, nobili, minunaţi. Teodor, Haralambie şi Nichifor. Iar o fetiţă blonduţă şi fermecătoare stătea pe picioarele bunicii, în verandă, între flori de iasomie şi crini înfloriţi, şi întreba arătând cu degetul ei spre înălţime:

– Bunico, cine a învăţat-o pe păsărică să zboare?

– Mămica ei, Evantula mea.

– Şi pe mămica ei cine a învăţat-o?

dumnezeu, draga mea.

191

– Bine, a zis micuţa, şi a tăcut, părând mulţumită de răspuns.

Bunica s-a aplecat şi a sărutat-o de multe ori pe căpuşorul ei nevinovat.

Prin perdeaua de la cameră, doi ochi frumoşi au văzut scena şi s-au umplut de dragoste şi bucurie, devenind mai frumoşi ca niciodată până acum. Apoi s-au îndreptat spre cerul albastru şi s-au mărit şi s-au umplut de lumină. Doi porumbei albi zburau la înălţime liniştiţi în ceasul acela.

– îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, a zis Irina din toată inima. Cât de mare şi de bun Părinte eşti!

Cuprins

Prolog 2

Irina 7

Palatul domnului Haralambie 15

La creşa de copii 24

Rănirea 35

La „Spital” 42

Aranjarea 51

Părintele inimii 60

Micuţa comunitate 71

Magnetul 76

Lambrini 85

Ana 92

Un vizitator neaşteptat 103

Naşterea Domnului pe insulă 116

Părintele Sebastian 129

în braţele lui Dumnezeu 138

O bucurie foarte mare! 143

Sora Agnia. Medicamentul! 152

Dimitrie 160

învierea 167

Viaţă 173

O boală mai rea 181

Lasă un comentariu Anulează răspunsul