SCHIARHIMANDRIT IOACHIM PARR CONVORBIRI PE PAMANT RUSESC

Schiarhimandnt Ioachim (Parr)

Convorbiri pe pământ rusesc

Schiarhimandrit Ioachim (Parr)

convorbiri PE PĂMÂNT RUSESC

Schiarhimandrit IOACHIM (PARR)

CONVORBIRI PE PĂMÂNT RUSESC

Traducere din limba rusă Cristea Florentina

2015

Traducerea s-a făcut după originalul în limba rusă CXHAPXMMAHţPHT HOAKHM (I1APP) BECEbl HA PYCCKOH 3EMLIE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IOACHIM, SCHIARHIMANDRIT

Convorbiri pe pământ rusesc Schiarhimandrit Ioachim (PARR); trad.: Cristea Florentina. galaţi: Egumeniţa, 2015 ISBN 978-606-550-189-8

I. Cristea, Florentina (trad.)

Schiarhimandritul Ioachim (Parr), egumenul Mănăstirii Sfintei Maria Egipteanca din New York, se ocupă de mulţi ani cu activitatea misionară şi îi ajută pe cei fără adăpost. Părintele Ioachim a vizitat câteva mănăstiri din Rusia, a discutat atât cu monahi, cât şi cu mireni, şi fiecare discuţie a fost o lecţie de dragoste. Experienţa duhovnicească pe care părintele Ioachim o împărtăşeşte din belşug ascultătorilor va fi de folos tuturor celor ce vor să trăiască conform Evangheliei şi să înveţe să-l iubească pe aproapele. –

Prefaţă

Aveţi în mâini cartea Convorbiri pe pământ rusesc a schiarhimandritului Ioachim (Parr), egumenul Mănăstirii Atotmilostivului Mântuitor din Treadwell, din nordul statului New York (SUA) şi al obştii de caritate a Sfintei Maria Egipteanca din New York.

în vara anului 2011, părintele Ioachim a vizitat câteva mănăstiri din Rusia şi a discutat cu monahi, monahii, mireni şi copii. A vorbit cu ei despre dragoste: despre dragostea nemărginită, dezinteresată a lui Dumnezeu faţă de om, şi despre dragostea pe care o aşteaptă în schimb de la noi Mântuitorul. Istoria dragostei faţă de Dumnezeu a părintelui Ioachim însuşi a început acum şaizeci de ani, când John (Ioan) Parr, numit în Biserica Romano-Catolică în cinstea înaintemergătorului şi Botezătorului Domnului, Ioan, a primit tunderea în monahism în ordinul benedictinilor. Părintele Ioachim a predat la seminar în Brazilia şi a fost profesor în Roma, a lucrat cu năpăstuiţii din Calcutta şi cu cei fără adăpost din cartierele sărace ale New York-ului.

Odată, trecând cu maşina pe o stradă din San Francisco, tatăl şi fiul familiei Parr au văzut mergând pe jos un preot în vârstă şi au hotărât să-l ia în maşină.

„Ortodox?” l-a întrebat preotul pe tânăr. „Catolic”, a răspuns el. „Ortodox, ortodox…”, a repetat batiuşka. Era un preot rus, viitorul ierarh Ioan de San Francisco.

John a devenit monah catolic la 18 ani. îmbrăţişând Ortodoxia, a fost tuns în monahism în Schitul Sfântului Ilie din Sfântul Munte Athos, unde s-a nevoit 8 ani.

Părintele Ioachim se adresează nu numai monahilor care trăiesc în America sau în Rusia, căci nu are importanţă de unde sunteţi dumneavoastră… Domnul este pretutindeni.

„Dacă omul trăieşte cu dorinţa de a-L avea în el pe Dumnezeu, atunci, oriunde s-ar afla, în Moscova, Sankt Petersburg, New York sau în pustie, el nu va mai fi singur socoteşte stareţul. Şi nu are importanţă cu ce se ocupă omul, dacă scrie, cântă, coase sau găteşte. Dacă toate acestea se vor face cu dragoste, acest lucru vă va mântui pe voi şi pe toţi cei din jurul vostru”.

Cartea schiarhimandritului Ioachim vorbeşte despre calea către mântuire. Şi singura cale către mântuire o reprezintă crucea şi suferinţele, acel dar pe care ni-l trimite Domnul ca să ne putem elibera de iubirea de sine.

Dar cum să cuprindem şi să purtăm acest dar, crucea şi suferinţele? „Cu credinţă, dragoste şi nădejde chemaţi numele Domnului, care alungă toate

patimile răspunde stareţul. Şi acest lucru vă va schimba…”

Cartea Convorbiri pe pământ rusesc, publicată cu sprijinul unor oameni buni, este un alfabet duhovnicesc cu o mulţime de exemple vii din Sfânta Scriptură din vieţile sfinţilor, ale asceţilor din vechime, din diferite ţări, ale unor mireni binecredincioşi, contemporani cu noi, pe care autorul cărţii i-a cunoscut personal. Fiecare convorbire este o lecţie de iubire pe care, înţelegând-o, ne este mai uşor să ne urcăm pe scara mântuirii.

Convorbirile părintelui Ioachim dezvăluie înaintea noastră un adevăr simplu: a împlini poruncile lui Dumnezeu nu este deloc greu. „Trăiţi cu bucurie!… Nu îi ţineţi pe ceilalţi la distanţă! Străduiţi-vă să-l vedeţi în aproapele pe Hristos… încercaţi să-l încălziţi pe aproapele vostru, chiar şi cu simpla voastră privire… Slujiţi tuturor şi nu căutaţi să vă slujească vouă cineva… împărtăşiţi-vă suferinţele unii altora. Aceasta este singura şansă dată nouă: să ne iubim unul pe altul în Dumnezeu, să îl iubim pe fiecare fără excepţie şi fără încetare, pentru că Dumnezeu nu vine la noi prin intermediul banilor sau al clădirilor şi al bisericilor frumoase, ci prin intermediul dragostei noastre”.

Eu vă doresc să ascultaţi cu atenţie şi să auziţi cuvintele părintelui Ioachim. Şi atunci lumea va cunoaşte că sunteţi creştini, căci încă din vremurile

apostolice creştinii sunt cunoscuţi după felul în care se iubesc unii pe alţii. Aceasta şi este măsura tuturor lucrurilor.

ILARION, Mitropolitul Americii de Est şi al New York-ului, întâiul Ierarh al Bisericii Ruse de peste hotare

Convorbiri în mănăstirea Novodevicie cu hramul Învierii Domnului din oraşul Sankt Petersburg

Convorbirea întâia

Noi, cei ce trăim călugăreşte, trebuie să uităm ce sex avem, femeiesc sau bărbătesc. Noi suntem monahi. Domnul ne cheamă să trăim în afara acelor slăbiciuni a căror pricină este sexul nostru, şi întru El să devenim unitari. Când în mănăstirile de călugări începem să ne vedem mai întâi de toate ca bărbaţi, aducem un prejudiciu vieţii noastre monahale, pentru că, odată cu aceasta, în viaţa noastră încep să predomine agresiunea şi senzualitatea. Acelaşi lucru se întâmplă şi printre monahii. Când sentimentele femeieşti predomină, viaţa se complică, foarte mult. Dumnezeu este simplitate, iar omul este o fiinţă complicată. Această idee sună, bineînţeles, întrucâtva ca o concepţie filosofică, dar aceasta înseamnă că Dumnezeu este exclusiv Cel ce este, că în El nu există nicio complicaţie, aşa cum în geometrie linia dreaptă nu are nicio deviere. Aceasta o şi demonstrăm prin cuvântul „simplitate”.

Când în lume este introdus caracterul complicat, atunci lucrurile devin încurcate.

De exemplu, dacă cineva vă pune o întrebare, şi timp de un ceas îi daţi răspunsul, obiectul discuţiei voastre devine foarte complicat. Dar, dacă răspunsul vostru este „da” sau „nu”, discuţia devine simplă şi clară. Să zicem că avem câteva scânduri de aceleaşi dimensiuni: aceeaşi lăţime, lungime, înălţime. Sunt simple scânduri. Putem lua o mie de asemenea scânduri şi le putem aşeza împreună; ele vor veni perfect una lângă alta şi vor reprezenta un tot unitar, pentru că sunt la fel. Dacă luăm scânduri tăiate diferit, de grosime diferită, netede, ascuţite, rotunjite, şi încercăm să le aşezăm împreună, obiectul realizat se va destrăma, pentru că scândurile nu pot alcătui o singură figură. Aşa şi mănăstirea… Cu cât mai mult suntem asemenea lui Dumnezeu, cu atât mai bine putem alcătui împreună un singur organism. Cu cât mai complicaţi devenim, cu cât mai mult suntem preocupaţi de noi înşine, cu atât mai puţin reprezentăm un singur organism. Cine suntem noi? Acele scânduri simple, pe care Domnul le aşază într-o singură clădire, sau o adunătură de bârne strâmbe, care nu pot fi aşezate împreună?

Prin harul lui Dumnezeu avem marea posibilitate de a deveni sfinţi. Dar există numai o singură cale către sfinţenie: moartea faţă de noi înşine. Apostolul Pa vel spune: „şi nu eu mai trăiesc, ci

Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20) şi, îndată ce aceasta devine o realitate în viaţa omului, oricine poate trăi în bună înţelegere cu voi şi voi puteţi trăi în bună înţelegere cu oricine. Sfântul Ignatie Briancianinov în cartea Ofrandă monahilor contemporani vorbeşte despre faptul că una dintre marile minuni ale vieţii monahale nu constă în faptul că eu pot trăi în bună înţelegere cu cineva, ci în faptul că ceilalţi sunt capabili să trăiască în bună înţelegere cu mine.

Dacă s-ar ivi posibilitatea de a ne clona, respectând precizia detaliului în toate aspectele fizice, duhovniceşti, sociale, ale personalităţii noastre, de a ne clona cu toate calităţile şi defectele noastre, şi apoi de a ne aşeza în faţa noastră această copie desăvârşită, am descoperi că această clonă ne duce la un asemenea grad de nebunie, încât suntem gata să ucidem propria noastră copie. Tocmai aceasta şi facem cu ceilalţi oameni şi nici măcar nu ne dăm seama. Cauza pentru care nu conştientizăm aceasta constă în faptul că centrul vieţii noastre suntem noi înşine, nu Hristos. Dacă Hristos ar fi centrul vieţii noastre, noi am putea iubi pe fiecare şi niciodată nu ne-am supăra, nu ne-am pierde echilibrul. Dar noi ne supărăm, ne tulburăm, suferim, pentru că ne iubim mai înainte de toate pe noi înşine.

Dacă aş vorbi despre mine însumi, aş putea afirma că viaţa mea lăuntrică se află în stare de totală neorânduială. I-am spus maicii egumene că mă

tulbură extrem de mult felul în care sunt primit în mănăstirea voastră; aş vrea să fug şi să mă ascund, pentru că înţeleg cine sunt eu de fapt. Dacă încerci să înţelegi cine eşti tu, iar Dumnezeu te binecuvântează cu această înţelegere, îţi dai seama că în tine nu există nimic vrednic de iubire, în afara faptului că Dumnezeu ne-a iubit El Cel Dintâi. Dumnezeu ne iubeşte nu pentru ceea ce noi putem sau nu putem face; ne iubeşte, pentru că El ne-a creat. Orice am face noi, El nu încetează să ne iubească.

Iată, aceasta trebuie să învăţăm să facem şi noi. Dar problema constă în faptul că ne iubim pe noi înşine. Voi spuneţi: „Nu, eu nu mă iubesc pe mine”. Când îmi spune aşa unul dintre monahii mei, eu îi răspund: „Ia loc, îţi voi face acum o fotografie, iar fotografia o voi da pictorilor de icoane, căci printre noi trăieşte un sfânt!”.

Vă voi învăţa trei lucruri:

Primul: ascultarea este viaţă (gr. oncncor) cof]).

Al doilea: mai bine să fii ascultător decât drept.

Al treilea: dacă nu vei muri înainte de a muri, vei muri atunci când vei muri¹.

Unul dintre simţurile cu ajutorul cărora omul capătă cunoaştere, este văzul. Şi, cu toate acestea,

¹ Afirmaţia de faţă reprezintă o perifrază a inscripţiei de deasupra intrării în Mănăstirea Sfântului Pavel din Sfântul Munte: „Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”.

nimic nu ne înşală aşa de tare ca văzul: „Eu am crezut că s-a întâmplat tocmai asta; am crezut că era ceva aşa mic; că era de altă culoare, şi aşa mai departe”. Noi ştim acest lucru, dar chiar şi conştientizând viziunea noastră mărginită asupra situaţiei, totuşi o preţuim foarte mult.

Tot ceea ce vă trebuie ca să deveniţi sfinte, totul este în această mănăstire pe deplin. Nu trebuie nici să mergeţi altundeva, nici să căutaţi altceva. Trebuie numai să ieşiţi la luptă împotriva voastră şi împotriva patimilor voastre.

Toţi suntem nişte fii extrem de întinaţi ai Creatorului nostru. Unul dintre fraţii mei a fost psiholog. Cu 40 de ani în urmă, când în SUA a apărut pentru prima dată, moda de a judeca felul în care disfuncţia din interiorul familiei care ne-a influenţat în copilărie determină faptele noastre la maturitate, am discutat pe această temă cu fratele meu, iar el mi-a pus în faţă întrebarea: „Dar putem, oare, vorbi în general despre familii care «funcţionează» corect?”! El a spus: „Uitaţi-vă la omenire, la familia lui Dumnezeu… Este complet disfuncţională!”

În oraşul vostru a trăit un mare sfânt. Nu ştiu cât este de adevărat, dar un episcop bătrân, Arhiepiscopul Averchie (Tauşev) (1906-1976), mi-a povestit următorul lucru:

El era foarte interesat de psihologie, şi odată un student i-a spus că Sfântul Ioan de Kronstadt îl

citea pe Sigmund Freud şi că pentru el (pentru student) ar fi foarte interesant să afle părerea Arhiepiscopului Averchie în problema de faţă. Studentul a întrebat:

dar dumneavoastră aţi auzit de Sigmund Freud?

fireşte că am auzit, a răspuns arhiepiscopul.

vlădică², credeţi cumva în bolile psihice?

Arhiepiscopul a spus:

desigur, văd asta în fiecare zi. Orice om pe care îl iubeşte Dumnezeu şi care, în pofida acestui lucru, este gata de bunăvoie să săvârşească păcatul şi să nu iubească în schimb, este cu adevărat bolnav psihic.

Vă închipuiţi cine suntem noi?

Viaţa monahală există pentru a ne ajuta să murim faţă de noi înşine. Gândiţi-vă, cât timp şi câte puteri am pierdut în zadar, suferind pentru ceea ce fac şi ce spun ceilalţi oameni, în loc să suferim pentru ceea ce facem şi spunem noi înşine? Modelul de comportament pe care trebuie să îl urmăm ne este dat de Hristos: El a venit pe pământ nu pentru ca să I se slujească Lui, ci ca El însuşi să slujească; El a venit ca să iubească, iar noi trebuie să învăţăm aceasta de la El. Dacă tu nu îi iubeşti pe toţi înseamnă că te iubeşti numai pe tine şi pe

² Vlădică denumire pentru episcop şi mitropolit.

nimeni altul, pentru că iubirea nu face deosebiri. în caz contrar, nu este vorba despre iubire, ci despre autosatisfacţie.

Singura libertate reală pentru noi, ca şi pentru oricare făptură a lui Dumnezeu, constă în ascultare. Se întâmplă astfel, pentru că Dumnezeu ne-a creat; El ştie că aşa este cel mai bine pentru noi. Şi, dacă noi suntem ascultători faţă de El, înseamnă că facem acele lucruri pentru care am fost creaţi. De exemplu, dacă avem o maşină, iar în loc de benzină turnăm în rezervor sirop, nu o vom putea conduce, pentru că ea nu este construită să funcţioneze cu acest „combustibil”. Dacă facem ascultare de noi înşine şi nu de Dumnezeu, nu vom ajunge în Rai, pentru că noi nu am fost creaţi pentru altceva decât pentru a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Noi nu ştim nimic despre dragoste. Uitaţi-vă la noi înşine! Niciunul dintre noi nu îi poate iubi pe toţi, dacă nu credem în Dumnezeu. E important să ştii în ce crezi. Fiecare dintre noi trăieşte pentru sine chiar şi în mănăstire, şi din această pricină se pierde tot sensul şederii noastre în ea.

Având legătură cu monahiile, întotdeauna le spun: emoţiile puternice, care sunt specifice femeilor, sunt pentru ele totodată şi binecuvântare şi blestem. Dar nu emoţiile în sine constituie problema, ci încrederea în ele. Din cauza emoţiilor, femeile trăiesc ca într-un vârtej de apă: chiar dacă

nu emoţiile voastre îi dau putere, atunci emoţiile celei de lângă voi. Vii în mănăstirea de aici şi, în loc să simţi bucurie neîncetată în relaţia cu Mântuitorul, înaintezi prin câmpul emoţiilor. Semnul iubirii, al iubirii duhovniceşti, este bucuria. Aceasta nu înseamnă că trebuie să alergăm, să râdem în gura mare şi să strigăm. Aceasta înseamnă că trebuie să ştim pentru ce ne aflăm aici, să ne bucurăm de faptul că Dumnezeu ne trimite tot ceea ce ne trebuie.

Când vă sculaţi dimineaţa, trebuie să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru faptul că Domnul ne-a mai dat o zi de pocăinţă. Dar deseori primul nostru gând dimineaţa este: „Iar trebuie să merg la biserică, iar trebuie să merg la muncă… unde mi-am pus iar pastilele?” Nu este aşa? Suntem îndrăgostiţi de noi înşine, suntem egocentrici.

Eu cred că toţi citim Sfânta Scriptură, iar dacă din anumite motive nu avem posibilitatea să o lecturăm, auzim cum e citită în biserici. Domnul Iisus Hristos ne spune: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Ce ar fi dacă L-am putea întâmpina faţă către faţă pe Hristos în biserică, iar noi am veni acolo (cum deseori venim) supăraţi şi plini de răutate? Ce ne-ar spune El nouă? Ce s-ar întâmpla cu noi? Repet: suntem îndrăgostiţi de noi înşine.

Să luăm experienţa rugăciunii, sau mai degrabă, lipsa acesteia. Toate vă închipuiţi ce este o ploaie de meteoriţi. Când un meteorit ajunge în atmosferă, este cuprins de flacără şi se sfărâmă într-o mulţime de bucăţele care cad asemenea unui suflet meteoritic. în capul nostru, când încercăm să facem rugăciunea, se întâmplă ceva asemănător. Mii de gânduri, care n-au nicio legătură cu Dumnezeu, ne trec în goană prin cap. Aceasta se întâmplă pentru că noi ne iubim pe noi înşine, şi nu pe Dumnezeu.

Unul dintre marii părinţi apuseni, Sfântul Benedict părintele monahismului apusean a spus că cei ce trăiesc monahiceşte trebuie să îl caute pe Hristos în toate manifestările vieţii, să nu pună înaintea Lui nimic, nici pe sine, nici familia sa, nimic. Dar ştiţi ce? Noi punem înaintea Lui tot ce vrem.

Lucrul despre care vorbeşte Domnul este foarte simplu, dar noi îl tot complicăm şi îl încurcăm nespus de mult. El ne spune: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi” (Marcu 8, 18). Noi dorim împlinirea voii noastre proprii întotdeauna, facem doar ceea ce ne aduce satisfacţie şi, satisfăcându-ne, fie devenim robii a ceea ce ne place, fie ne supărăm, pentru că nu dobândim aceasta în măsură suficientă. Eu mă rog ca Dumnezeu niciodată să nu vă dăruiască ceea ce îi cereţi, ci să vă dăruiască ceea ce vă trebuie, pentru că voi, ca şi mine, sunteţi nechibzuite, şi noi nu ştim ceea ce ne trebuie, ci ştim numai ceea ce vrem.

Eu am venit aici ca expert doar sub un singur aspect: cum să săvârşim păcatul. Eu întotdeauna fac asta. Şi aceasta este toată ştiinţa mea. Dar m-am luptat ca să înţeleg ce reprezintă viaţa monahală. Domnul Şi-a arătat asupra mea mila Sa şi aş vrea să vă împărtăşesc experienţa acestei lupte ca să vă izbăvesc de cursele care se întâlnesc pe această cale, principala fiind propriul nostru „eu”. Nu există pe pământ vreun om care să vă facă un mai mare rău, care să vă mintă şi să vă înşele mai mult decât voi însevă. Şi acum explicaţi-mi voi mie pentru care pricină vă încredeţi în voi însevă? Noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu, să ne încredem unul în celălalt, nu în noi înşine!

Cea mai complicată ascultare în mănăstire este ascultarea de egumen sau egumenă. Să vă explic de ce este aşa. Egumenul sau egumena, ca şi toţi ceilalţi membri ai obştii monahale, trebuie să-L caute pe Dumnezeu şi să slujească fraţilor şi surorilor lor. Dar, diferenţa constă în faptul că voi răspundeţi numai pentru voi, iar egumenul sau egumena mai răspund şi pentru fiecare dintre voi. în ziua înfricoşatei Judecăţi egumena voastră vă va sta alături, iar când veţi fi judecate, veţi fi judecate împreună cu ea. Şi Dumnezeu vă va întreba: „Aţi iubit-o voi pe egumena voastră şi aţi făcut voi ascultare de ea?” Iar pe egumeni îi va întreba: „Aţi iubit voi pe fiecare şi aţi slujit voi tuturor?”.

Mântuirea mea depinde de fraţii mei, iar mântuirea lor depinde de mine.

Dragi surori, înţelegeţi voi ce este pocăinţa? Când primim tunderea în monahism, ni se spune că mănăstirea este locul pocăinţei noastre. Ce înseamnă aceasta? Dacă nu ştiţi, atunci cu pocăinţa să nu vă îndeletniciţi! Domnul ne porunceşte prin Ioan înaintemergătorul: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). Voi vă căiţi? Şi ce înseamnă să te căieşti? Vă aduceţi aminte că Ponţiu Pilat L-a întrebat pe Domnul: „Ce este adevărul?” Noi întrebăm: „Ce este pocăinţa?” Cum mă pot pocăi, dacă eu nu ştiu ce este aceasta? Pocăinţa nu este o viaţă trăită în tânguire şi nefericire, nu este un supliciu cu care noi ne chinuim pe noi înşine sau pe ceilalţi. Pocăinţa este schimbarea radicală a orientării vieţii omului. Dacă ai mers spre nord, iar acum mergi spre nord-est, aceasta nu este o schimbare radicală. Să schimbi radical orientarea nu va însemna să mergi spre nord, ci spre sud.

Aşadar, ce orientare are viaţa voastră? Să nu îmi răspundeţi care trebuie să fie ea, răspundeţi ce orientare are viaţa voastră acum… Eu vă pot spune în ce direcţie merge viaţa mea: în direcţia mea, deşi trebuie să meargă într-acolo unde este Dumnezeu. Domnul spune: ca să trăim, trebuie să murim, ca să găsim viaţa noastră, trebuie să o pierdem. Dacă vreţi să mergeţi după Mine, trebuie să vă luaţi crucea,

să vă lepădaţi de sine şi să îmi urmaţi (parafrază la Matei 16,24). Domnul spune că singura cale de a merge după El este să mori pentru tine şi să trăieşti întru El. Iată, aceasta este schimbarea radicală a orientării vieţii noastre. Domnul Se gândeşte la noi, ne poartă de grijă şi ne iubeşte neîncetat, altfel, pur şi simplu, nu am exista. Dacă totul este bine, în 24 de ore voi vă gândiţi la Dumnezeu zece minute, restul timpului vă veţi gândi la voi însevă. Dacă din 24 de ore Dumnezeu Şi-ar aminti de noi numai 10 minute, noi nu am exista. Dacă, întemeindu-ne o familie, am munci pentru întreţinerea apropiaţilor noştri 10 minute pe zi, am muri de foame. Dacă, intrând la universitate, am studia 10 minute pe zi, niciodată nu am termina de studiat. Dacă vrem să ajungem în Rai, trebuie să fim cu Dumnezeu mai mult timp. Dacă îi închinăm Lui numai 10 minute, iar restul timpului îl închinăm grijilor faţă de sine, niciodată nu îl vom afla pe Dumnezeu.

Nu demult, am petrecut două zile la Schitul Optina. Părinţii m-au invitat la Schitul Sfântului Ioan înaintemergătorul, iar eu i-am mulţumit egumenului schitului părintelui Tihon pentru această posibilitate. „Din momentul coborârii din avion nu fac decât să vorbesc. Aici, însă, am venit să vă ascult pe frăţiile voastre”. Dar a ieşit aşa, încât iar am vorbit câteva ceasuri, discutând şi răspunzând la întrebări, care erau exact aceleaşi, ca

şi în celelalte locuri pe care le-am vizitat. Eu i-am spus: „Diferenţa dintre monahii Sfinţiei Voastre şi ai mei nu constă în felul în care se poartă. Ei se poartă la fel: aceeaşi luptă, aceeaşi încordare lăuntrică, pentru că toate acestea sunt specifice tuturor oamenilor… Diferenţa dintre monahii mei, care trăiesc în America şi cei ai Sfinţiei Voastre se află în cuvintele pe care le-a spus Domnul Iisus Hristos: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). Voi trăiţi aici, sunteţi înconjuraţi de locuri sfinte, aveţi sfinte moaşte; una după alta, clădirile sunt redate Bisericii, dar voi aveţi ca şi mai înainte îndoieli în credinţă. Asemenea nouă, continuaţi ca şi înainte să păcătuiţi”. Când Domnul a trăit pe pământ, oamenii au văzut cum El a umblat pe apă, a dăruit vedere orbilor, a înviat morţii, şi tot erau chinuiţi de îndoieli. Iar cauza acestui lucru constă în faptul că se iubeau la nebunie pe ei înşişi.

Dragi surori, viaţa voastră duhovnicească este un haos total în care numai Dumnezeu poate face ordine. Dar voi trebuie să îi daţi Lui posibilitatea să facă aceasta… Voi nu vă puteţi lupta cu Dumnezeu. Dacă voiţi să fiţi primele, trebuie să deveniţi ultimele.

Eu cred că este foarte trist şi ciudat când preoţii se adună împreună la dumnezeiasca slujbă şi încep să se întrebe unul pe altul: „Tu când ai fost hirotonit? Ce distincţii ai? După cine trebuie să stau ca rang?”. E pur şi simplu o nebunie! Nimeni

nu are dreptul de a sta în Sfântul Altar. Chiar şi să te afli pur şi simplu în Altar e dejadincolo de limitele vredniciei noastre. Dar noi, în altar, vrem să ştim cine dintre noi e primul. Ce oameni nebuni suntem!… Intrăm în cămările Dumnezeului celui Viu, unde Domnul Se descoperă în toată plinătatea, unde Dumnezeu locuieşte împreună cu noi, şi primul nostru gând este: „Mi-e frig! Mi-e cald! Sunt obosit sau obosită! Mă doare spatele sau un picior! Asta-i aşa, iar asta-i uite-aşa”. Dar chiar şi după o astfel de atitudine faţă de sfinţenie se săvârşeşte Taina Tainelor! Dumnezeu tot ne iubeşte… Este uluitor!

Batiuşka, cu ce trebuie să încep ca să încetez SĂ MĂ IUBESC PE MINE ÎNSĂMI?

Mai întâi de toate trebuie să înţelegeţi că iubirea de sine nu este iubire, este înşelare. Este o frică, o îngâmfare care vă mănâncă de vie şi vă face urâtă. Oamenii care se iubesc pe ei înşişi, cu nimeni nu pot trăi. Aţi întâlnit vreun om, care văzând că Frăţia Voastră intră în cameră şi pune ceva pe masă v-a zis: „Nu, nu l-ai pus cum trebuie, pune-l uite aşa”? Cum de am devenit noi atât de nebuni?

Odată, am fost la o mănăstire de maici (apropo, nu fac aluzie la maici, căci şi monahii fac acelaşi lucru). Dar, acel caz despre care vreau să povestesc,

s-a întâmplat într-o mănăstire de maici. Eu făceam atunci un tratament. Temperatura bami urca, ba-mi scădea, iar tensiunea galopa şi, din cauza bolilor mele, eram nevoit să stau jos în biserică lângă fereastră, pentru că altfel începeam să mă asfixiez. Lângă fereastra unde stăteam, se afla o măsuţă rotundă pe care era o lampă. S-a apropiat o monahie şi a aprins lampa: „Batiuşka, aprind lumina, să aveţi ceva mai multă lumină”. îi zic: „Mulţumesc”. După cinci minute, se apropie o altă monahie: „Vai, batiuşka, pesemne că vă deranjează lumina” şi a închis-o. După un timp, vine a treia monahie, aprinde lumina şi zice: „Batiuşka, de ce staţi pe întuneric?” Toate acestea s-au întâmplat în timpul slujbei. îi spun egumenei: „Ce surori agitate aveţi!”. Eu stau în biserică, mă rog lângă fereastră, iar ele se gândesc la această lumină neroadă, că batiuşka stă pe întuneric sau că pe batiuşka îl deranjează lumina. Este totuna cu situaţia în care Domnul ar veni acum în această cameră, iar vreunul dintre voi ar spune: „O, Doamne, lasă-mă să-Ţi aranjez părul!” Ce, suntem nebuni? Dar noi facem asta în fiecare secundă…

Surorile au vrut doar să vă mulţumească…

Nu, surorile au vrut să se mulţumească pe ele însele. în cazul dat, nu era important să facă un

bine, ci să obţină de la mine reacţia aşteptată. Dar eu, fiind monah, de ce anume am neapărat nevoie? Ştiţi bine că de rugăciune. Eu nu am nevoie de mâncare, ci am nevoie de rugăciunile voastre, am nevoie de mărturisirea voastră de credinţă, am nevoie să îmi arătaţi cum îl iubiţi voi pe Dumnezeu. Restul, îl pot face singur. Şi nu vreau să spun că nu sunt recunoscător pentru asemenea lucruri, dar eu nu am nevoie de ele, şi voi nu trebuie să vă îngrijiţi de ele.

Batiuşka, o întrebare cu privire la ordinea EXTERIOARĂ. ÎNTR-O CARTE DESPRE STAREŢII ATHONIŢI SE POVESTEŞTE CĂ LA UN STAREŢ AU VENIT NIŞTE ÎNCEPĂTORI, IAR EL ŢINEA MULT LA ORDINEA stabilită. Acesta i-a avertizat pe începători, SPUNÂNDU-LE SĂ NU SCHIMBE NIMIC: „Eu SPUN DE DOUĂ ORI, A TREIA OARĂ IEŞIŢI AFARĂ DIN CHILIE”. ÎN MĂNĂSTIRILE CU TRADIŢIE MARE EXISTĂ LUCRURI REGLEMENTATE DE VEACURI. şi ACOLO, ÎNTR-ADEvĂR, SE ŢINE MULT LA ACEST LUCRU. De EXEMPLU, ÎNTR-O MĂNĂSTIRE, SURORILE ARATĂ O OALĂ DE CARE S-AU FOLOSIT CÂTEVA GENERAŢII DE MONAHII ALE ACESTEI MĂNĂSTIRI, IAR ÎN MĂNĂSTIRILE ORGANIZATE NU DEMULT (CA A NOASTRĂ), ACEST LUCRU, ÎNTR-O OARECARE MĂSURĂ, PARE RIDICOL. De EXEMPLU, CINEVA SPUNE: „De O LUNĂ ŞI JUMĂTATE, LA NOI AICI AŞA SE OBIŞNUIEŞTE, ACEASTA ESTE TRADIŢIA

MĂNĂSTIRII”. Cineva A PLECAT DE LA ASCULTARE, AU PUS O SORĂ NOUĂ LA ACEASTĂ ASCULTARE

şi spun: „Iată, sunt deja trei zile şi aceasta este TRADIŢIA MĂNĂSTIRII NOASTRE”. DAR, MAI RĂU ESTE ATUNCI CÂND VIN OAMENI NOI ŞI CHIAR ŞI ACEASTĂ MICĂ ORDINE ÎNCEP S-O DESTRAME. NU SE POATE SPUNE CĂ ŞI ÎN PRIVINŢA ACESTOR LUCRURI EXTERIOARE OAMENII TOT TREBUIE SĂ FACĂ ASCULTARE? E, TOTUŞI, MAI BINE DECÂT ATUNCI CÂND NIMENI NU RESPECTĂ NICIUN FEL DE TRADIŢIE ŞI ÎNCEP ANARHIA ŞI HAOSUL.

Problema nu constă în ceea ce facem, în ceea ce umple viaţa de sfinţenie sau o lipseşte de sfinţenie. Problema este de ce facem ceea ce facem. Dacă în mănăstire s-a format o anumită tradiţie a săvârşirii unor lucruri sau a altora, important nu este ce se face în acest timp, ci de ce nu vrem să respectăm tradiţia stabilită. Nu este important dacă oala aceasta stă acolo de 20 sau de 30 de ani; important este ca tu să faci ceea ce ţi s-a încredinţat, din ascultare. Structura mănăstirii există pentru a educa ascultarea noastră. Ascultarea este mai presus de felul muncilor care sunt împlinite. Noi avem o lege. Dumnezeu ne-a dat legea. Biserica noastră ne-a dat legi. Şi toate aceste legi au fost create pentru a întări legătura omului cu Dumnezeu. Legea nu este mai presus de relaţiile noastre cu Dumnezeu,

ci relaţiile sunt mai presus de lege. Vă dau cel mai simplu şi mai evident exemplu. Biserica spune că fiecare creştin ortodox trebuie să ţină post. Există, totuşi, o excepţie: cei care nu păcătuiesc, nu au nevoie de post. De ce postim noi? Pentru că suntem păcătoşi. Noi postim pentru a birui păcatul şi pentru a învăţa să îl iubim pe Dumnezeu. Nu postim de dragul de a posti, ci ca să ne eliberăm de patimi.

Dacă nu sunteţi împotrivă, vă mai spun câteva cuvinte despre mănăstirea noastră. Noi suntem o adunare de păcătoşi, de oameni căzuţi. Toţi ştim să păcătuim mai bine decât să facem orice altceva. Dar încercăm să ne îndreptăm. Eu le spun monahilor mereu: „Voi aţi venit la mănăstire pentru a-L găsi şi pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Ascultarea este calea pe care, urmând-o, veţi atinge acest ţel. Rugăciunea este cel mai important lucru, pe care îl poate face monahul. Voi n-aţi venit la mănăstire să munciţi. De muncit, puteţi munci şi în lume. Voi n-aţi venit la mănăstire pentru a învăţa pe cineva ceva. Aţi venit să învăţaţi voi înşivă”. Unora dintre monahi le este greu să fie de acord cu acest lucru. Eu le spun: „Dacă cina se arde puţin, lăsaţi-o să ardă de tot, dar la slujba vecerniei nimeni nu va avea voie să nu fie prezent”. Dacă la aceasta ei îmi spun: „Ce să facem, că mâncarea se va arde!”, eu răspund: „Mai bine să se ardă mâncarea, decât să arzi tu. Vom mânca mâncarea arsă, dar ne vom ruga”.

Mă cuprinde groaza când vizitez mănăstiri şi văd că vieţuitorii nu vin la slujbă din cauză că ei, de exemplu, pregătesc masa pentru vizitatori. Uitaţi-vă la voi însevă! Nici nu aveţi nevoie să mâncaţi! Niciuna dintre voi nu va muri de foame! Fiţi în biserică şi vă rugaţi, hrăniţi mai întâi de toate sufletul vostru, nu vă neliniştiţi pentru trupul vostru, căci el oricum va muri. Unii dintre noi sunt mai aproape de sfârşitul vieţii decât ceilalţi, dar sufletele noastre sunt flămânde ca şi mai înainte. Ele sunt flămânde după Dumnezeu, iar noi şi mai mult le chinuim cu foamea, împănându-ne în acest timp trupurile noastre.

Eu le spun monahilor mei: „Dacă ai nevoie să mergi undeva, mergi, dar la slujbă eşti obligat să te întorci în mănăstire. Dacă acest moment te prinde în toiul lucrului, opreşte-te şi întoarce-te. Altfel, pentru ce stăm aici, dacă nu ne rugăm?”. De exemplu, astăzi am întârziat la biserică şi vă pot numi o mulţime de motive pentru care s-a întâmplat acest lucru. Dar, în realitate, pricina constă în faptul că sunt leneş, că am vrut să dorm şi am adormit, şi pentru aceasta vă cer iertare. Dacă noi îl punem pe Dumnezeu mai presus de toate, iar după El, pe fraţii şi surorile noastre, dobândim pacea desăvârşită a inimii. Nimic nu ne va putea tulbura. Pentru nimic nu vom suferi. Cu nimeni nu ne vom lupta, în afară de noi înşine!

Vreau să vă povestesc o întâmplare legată de un rabin. Era o mănăstire de călugări, foarte mare şi foarte bogată. Cândva în ea au trăit mulţi monahi, dar treptat fraţii au început să îmbătrânească, să se îmbolnăvească, şi de aceea la biserică mulţi dintre ei cărau după ei băncuţe şi perne pe care să poată şedea. Unul avea sub picioare nevoie de un covoraş, altul voia să se înfăşoare într-un şal, şi aşa a ieşit neghiobia: „Eu trebuie să mă simt comod în timpul slujbei”. Aşa se şi rugau, fără dragoste şi ardoare. îi frământa mai mult condiţia lor în mănăstire, decât faptul că se aflau în prezenţa lui Dumnezeu. Treptat, mănăstirea a început să se năruie. Monahi noi nu erau, iar cei bătrâni, treptat, au murit, ca frunzele ce cad din pom. Monahii au văzut ceea ce se întâmplă şi erau deznădăjduiţi. Odată, la poarta mănăstirii a bătut un rabin care i-a spus monahului ce i-a deschis:

aş dori să vorbesc cu egumenul.

aşteaptă aici! i-a răspuns monahul, şi a mers la egumen.

ce doreşte? Eu nu cunosc niciun rabin! s-a mirat egumenul când monahul l-a anunţat că îl aşteaptă un rabin.

nu ştiu ce doreşte!

mergi şi întreabă-l!

Monahul s-a întors la rabin şi i-a pus această întrebare.

Rabinul a răspuns:

eu sunt deja bătrân şi în curând am să mor.

Nu am unde locui, iar voi aveţi o mănăstire mare.

Am văzut că aveţi în pădure o chilie părăsită. Dacă îmi veţi da voie, voi locui şi mă voi ruga în ea până când va veni moartea.

Egumenul a gândit că mănăstirea nu are nevoie de această căsuţă părăsită şi i-a dat voie rabinului să se instaleze în această chilie veche.

Rabinul a petrecut toată toamna în casa lui cea nouă, în rugăciune. A venit iarna, apoi primăvara, şi egumenul a trimis fraţii în pădure după lemne, întorcându-se de la ascultare, fraţii i-au povestit egumenului cu uimire, că în micuţa lui izbă³, rabinul se roagă în fiecare zi.

Egumenul a devenit interesat şi a hotărât să meargă el însuşi în pădure. Când s-a apropiat mai mult de izbă, rabinul i-a ieşit degrabă în întâmpinare, l-a îmbrăţişat şi i-a spus:

vă sunt foarte recunoscător. Eu în tot acest timp m-am rugat, şi Dumnezeu mi-a spus că în mănăstirea voastră locuieşte Mesia.

Egumenul l-a întrebat mirat:

cine locuieşte la noi?

Şi rabinul a repetat:

printre voi locuieşte Mesia!

³ Izbă – (rus. izba) (în Rusia) casă ţărănească din bârne.

Egumenul s-a uitat la el şi a hotărât că rabinul şi-a ieşit pur şi simplu din minţi. Apoi s-a întors în mănăstire, şi fraţii au început să îl întrebe:

l-ai văzut?

da, l-am văzut.

şi ce a spus?

a spus că printre noi locuieşte Mesia.

Toţi au început să chicotească. Dar în noaptea aceea egumenul nu putea nicidecum să adoarmă şi se tot gândea: „Dar dacă Mesia, într-adevăr, locuieşte printre noi?”. Şi a început să reflecteze: „Poate că e cutare sau cutare, poate că e acesta sau acela sau poate că… sunt eu?”. în dimineaţa următoare, când egumenul a venit la biserică, a început să-i urmărească pe monahii săi: „Poate că Mesia e acesta sau, poate iată, acela?”. Iar monahii, întâlnindu-se unul pe altul în biserică, nu puteau să nu se întrebe: „Dar dacă, iată, acest om este într-adevăr Mesia? Sau dacă e acesta? Şi, dacă este într-adevăr El, cum trebuie să mă port eu lângă El?”. Şi treptat fiecare a început să se poarte cu celălalt ca şi cum printre ei locuia, într-adevăr, Mesia. Au început să se roage mai mult, să cânte cu bucurie, au început să se poarte unul faţă de celălalt cu dragoste, răbdare şi delicateţe. Au început să li se alăture monahi noi, iar mănăstirea a început să se dezvolte din ce în ce mai mult. Dar cu anii, monahii au început să uite de ce se află ei în mănăstire şi

mănăstirea a început să se năruie iar şi, în cele din urmă, s-a închis definitiv.

Acum vă întreb eu, surorilor: Poate, Mesia locuieşte printre voi? Dacă El locuieşte printre voi, vă purtaţi voi cu El aşa cum se cuvine? Domnul spune: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). De asemenea, a spus: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Credeţi-mă, Mântuitorul locuieşte printre voi, El este în sora voastră, dar voi nu v-aţi purtat cu El aşa cum trebuie să te porţi cu Mesia. Şi, când vom ajunge la înfricoşata Judecată, Domnul ne va zice:

pleacă, nu te cunosc pe tine. Flămând am fost şi tu nu M-ai hrănit; mâhnit am fost şi nu M-ai mângâiat; când Eu am îngheţat, tu nu m-ai încălzit.

Voi veţi răspunde:

doamne, când m-am purtat eu cu Tine aşa?

Şi El va spune numele fiecăreia dintre surorile voastre şi vă va întreba:

îţi aminteşti? îţi aminteşti?

Surorilor, încă o dată vreau să vă mai pun o întrebare: Voi credeţi în Dumnezeu sau credeţi că El e un mincinos? Dacă noi nu facem ceea ce spune El, ori suntem nerozi, ori socotim, de fapt, că El este un mincinos.

De ce nu este această mănăstire sfântă? Nu este sfântă, pentru că voi vă iubiţi pe voi însevă mai mult

decât pe Dumnezeu. Şi, dacă la aceasta îmi veţi răspunde că „nu”, eu vă voi spune: „ Arătaţi-mi printre voi măcar o singură soră pe care o iubiţi mai mult decât pe voi însevă”. Şi veţi răspunde: „Păi, eu nu îi pot iubi pe toţi la fel!”. Iată, tocmai aceasta înseamnă că vă iubiţi mai înainte de toate pe voi însevă. Şi, dacă vă iubiţi pe voi însevă, nu îl iubiţi pe Dumnezeu. Aşa că, în acest caz, de ce ocupaţi locul aici? Cum se spune la noi în America: omul poate fi ori o parte a rezolvării problemei, ori o parte a problemei însăşi. Aşadar, cine suntem noi? Ori vă aduceţi contribuţia ca această mănăstire să devină un loc sfânt, ori vă ucideţi pe voi însevă şi pe surorile din jur.

În vechiul Pateric este descrisă o întâmplare: Unui stareţ i s-a reproşat că îl iubea pe UN FRATE MAI MULT DECÂT PE CEILALŢI. STAREŢUL zice: Bine, haideţi să vă arăt pentru care pricină ÎL IUBESC PE EL MAI MULT. şi BATE LA UŞA CHILIEI UNUI FRATE ŞI ÎL ROAGĂ SĂ IASĂ, IAR ACELA RĂSPUNDE CĂ NU POATE ACUM. BATE LA AL DOILEA, ŞI ACELA ARE ŞI EL NU ŞTIU CE TREBURI. BATE LA ACELA PE CARE ÎL IUBEA MAI MULT, IAR ACELA ÎN ACEST TIMP TRANSCRIA SFÂNTA SCRIPTURĂ ŞI, FĂRĂ SĂ TERMINE DE SCRIS LITERA, A IEŞIT ÎNDATĂ. IATĂ, DE ACEEA zICE APOI STAREŢUL îL IUBESC PE EL MAI MULT. AŞA ESTE ŞI ÎN VIAŢĂ: PE ACEI OAMENI CARE SUNT MAI JERTFELNICI, MAI SĂRITORI, ÎI IUBEŞTI MAI MULT.

Vă voi povesti o întâmplare pe care mi-am adus-o aminte cât timp v-am ascultat. Pe una dintre surorile mele o cheamă Ecaterina. Este roşcată şi are un temperament tot atât de înfocat, ca şi părul ei. Când avea 17 ani, a greşit cu ceva. Mama a chemat-o şi era gata s-o mustre pentru ceea ce făcuse, dar Ecaterina a spus:

mamă, uneori aş prefera să mă baţi decât să ascult mustrările tale.

Nu a izbutit să termine fraza, că mama i-a tras o palmă şi i-a spus:

ecaterina, eu te iubesc şi de aceea te bat şi îţi fac morală.

înţelepciunea părinţilor Bisericii nu constă neapărat în faptul că noi, citind vieţile lor, trebuie să facem neapărat exact ceea ce au făcut ei. Viaţa Sfântului Antonie cel Mare nu ne este dată pentru ca îndată după citirea ei să fugim în pustie. Acest lucru nu ne face sfinţi. Când citim aceste pagini, trebuie să înţelegem cu inima care a fost pricina faptului că Sfântul Antonie L-a iubit pe Dumnezeu atât de tare. Trebuie să învăţăm să nu săvârşim fapte asemănătoare faptelor lui, ci să iubim la fel de tare cum a iubit el, pentru ca, datorită acestei iubiri, să fim gata să facem tot ceea ce ne îndeamnă ea. El nu s-a băgat în tufa de mărăcini neapărat pentru că aceasta a vrut Dumnezeu de la el, ci căuta să se elibereze de tot ceea ce îl împiedica în relaţia cu Dumnezeu.

închipuiţi-vă că pe o suprafaţă se află un milion de oameni, şi pentru toţi a rămas”o singură pâine, una pe toată planeta. Cum se vor lupta ei pentru această pâine? Tocmai asta au făcut sfinţii, respingând absolut tot ceea ce stătea în calea lor către Hristos, oricât ar fi costat asta. Noi nu facem aşa, pentru că noi ne iubim pe noi înşine şi întotdeauna ne frământăm numai pentru noi înşine.

Cândva, aveam obişnuinţa de a atârna în chilie mici îndrumări (notiţe), până când, monahii care veneau la mine la spovedit, au început să citească aceste notiţe în loc să se gândească la păcatele lor. Astfel, pe uşă la mine a apărut scris: „Totul pentru Tine, Doamne. Pentru mine, nimic”. Când ieşeam din chilie, tot ce făceam era pentru Dumnezeu, nu pentru mine, şi în fiecare om pe care îl întâlneam, îl vedeam pe Dumnezeu, nu pe mine.

Niciunul dintre noi nu va ajunge în Rai, dacă nu se va schimba. Nu există îndoială că Domnul ne iubeşte pe noi mai mult decât ne putem da noi seama. Totuşi întrebarea – „Iubim noi pe cineva mai mult decât pe noi înşine?” stârneşte mari îndoieli.

Aşadar, acum, când v-am descris acest tablou negativ legat de cine suntem noi, puteţi întreba: Ce trebuie, dar, să facem noi acum? Şi răspunsul este simplu: iubiţi-vă aproapele! Nu vă eschivaţi, nu fiţi sarcastice, ci iubiţi, îngrijiţi-vă de binele celor de lângă voi, căutaţi mântuirea lor, rugaţi-vă pentru

surorile voastre. Faceţi totul pentru ca aproapelui să-i fie bine, doriţi mântuirea aproapelui, rugaţi-vă pentru aproapele.

Batiuşka, cum e corect să urmărim felul în CARE SUNT ÎMPLINITE ASCULTĂRILE ÎN MĂNĂSTIRE?

De exemplu, vă aflaţi într-o corabie în care sunt o mie de oameni, plus echipajul care o conduce. Corabia nu poate naviga singură. Căpitanul trebuie să hotărască în ce direcţie să meargă. El trebuie să hotărască dacă această corabie e gata pentru navigaţie. Căpitanul este acela care porneşte motorul şi întoarce timona. în mănăstire, acest căpitan este egumena. Noi nu răspundem pentru direcţia în care se deplasează această corabie; noi răspundem numai pentru acea ascultare pe care ne-a dat-o căpitanul. Egumena ştie încotro să ducă această corabie; ea răspunde pentru deplasarea ei. Ascultarea noastră este să mergem în acea direcţie în care ne duce Dumnezeu.

Odată, am fost la Mănăstirea Vatopedu în Athos. Acolo era un monah foarte bătrân care stătea cu orele în faţa altarului cu mâinile ridicate în sus, fără să se mişte, ca o statuie. Metanierul nu îl folosea, nu cânta psalmi, nu făcea semnul crucii, nu săvârşea metanii, nici măcar nu se mişca. Egumenul s-a apropiat de el, l-a lovit cu degetul, dar

monahul nu a reacţionat deloc. La un moment dat, egumenul m-a chemat şi mi-a spus:

Îl vezi pe acest monah? Ce crezi că face acum?

Eu îi răspund:

cred că se roagă.

nu numai că se roagă, el este acum cu Dumnezeu. Ce crezi, ar trebui acum să mă apropii de el şi să-i spun: „Tu nu te rogi corect: cruce nu ţi-ai făcut, metanie pân la pământ nu ai făcut”?

Psalmii, metaniile, semnul crucii, toate acestea sunt mijloace care trebuie să ajute la înaintarea noastră către Dumnezeu. Ceea ce căutăm noi este experienţa comunicării cu Dumnezeu, nu respectarea corectă a ritualului. Să luăm, de exemplu, paharul care stă acum pe masa mea. Să zicem că ascultarea cere să îl punem într-un anumit loc. Acest lucru este important, dar nu într-atât încât să întristeze sufletul cuiva din cauza faptului că paharul nu stă acolo unde trebuie. De ce egumena nu trebuie să se enerveze dacă paharul stă aici şi nu acolo? Pentru că ea însăşi îşi fură pacea inimii şi, prin urmare, fură această pace şi surorilor ei. Aflându-ne în mănăstire, e important să tratăm cu atenţie un asemenea lucru delicat, cum este pacea inimii.

De exemplu, vă sculaţi dimineaţa cu o dispoziţie proastă şi, presimţind deja o zi rea, faceţi totul pentru ca ea aşa să şi fie. Dacă ieşiţi cu o asemenea dispoziţie din chilia voastră cu o traistă în mână, şi

o soră întâmplător vă îmbrânceşte, traista cade pe jos, şi tot conţinutul ei se risipeşte, îndată vă tulburaţi: „Ce ai, eşti oarbă? Nu vezi pe unde mergi?” Sora, la rândul ei, se supără, pentru că i-aţi spus ceva pe un ton iritant, şi după un anumit timp încep să se certe toţi cei din jurul vostru. Totuşi, dacă sculându-vă dimineaţa, îi mulţumiţi lui Dumnezeu -„Doamne, dă-mi smerenie, Doamne, schimbă-mă, Doamne, dă-mi să mă gândesc la Tine, nu la mine” şi deschideţi uşa, iar în mână aveţi aceeaşi traistă, şi aceeaşi soră se ciocneşte de voi, şi totul se împrăştie pe jos, iar sora spune: „O, Iartă-mă!” şi voi răspundeţi: „Nu-i nimic, nu-ţi face griji”, prin ce se deosebeşte a doua situaţie de prima? Diferenţa constă nu în faptul că s-a produs cu voi altceva, ci în aceea că reacţia voastră în situaţia creată a fost diferită. Noi nu putem schimba ceea ce ni se întâmplă, dar vom răspunde pentru felul în care am reacţionat la cele întâmplate. Iată, aici se şi vădeşte credinţa noastră, aici se şi arată iubirea noastră, dacă trăim în prezenţa lui Dumnezeu.

La mine în mănăstire era un monah care avea un caracter puţin cam exploziv. în zilele în care era prost dispus, în mănăstire aproape că avea loc o explozie nucleară. într-una dintre aceste zile, m-am apropiat, l-am luat de mână şi i-am spus:

ce ai zice dacă aici, lângă tine, ar sta însuşi Hristos?

ştii ce, a strigat acesta, El nu stă aici!

nu, El este aici.

Dumnezeu este aici, printre noi, dar noi nu îl vedem, pentru că suntem enorm de preocupaţi cu noi înşine. La cine ne uităm noi, dacă nu la Hristos?

Aţi pomenit-o astăzi pe egumena Taisia Leuşinskaia. Ea are o cărticică sfaturi către O ÎNCEPĂTOARE şi PE UNA DINTRE PRIMELE PAGINI este sfatul: „Mai întâi de toate celelalte îţi spun: Principalul este să începi cu dragostea”. În aCELAŞI TIMP, APOSTOLUL SPUNE CĂ DRAGOSTEA ESTE ÎNTRUNIREA TUTUROR VIRTUŢILOR. ÎNTOTDEAUNA ÎŢI PUI ÎN SINEA TA ÎNTREBAREA: VEZI TU ÎN MOD OBIECTIV CĂ AI O MULŢIME DE PĂCATE, CĂ ÎNTRUNIREA VIRTUŢILOR NU EXISTĂ ÎN TINE, DAR ÎN ACELAŞI TIMP SIMŢI UNEORI CĂ, ÎNTR-ADEVĂR, LE IUBEŞTI PE surori. Cum să înţelegi asta? E o idee fantezistă SAU O IDEE UMANISTĂ DESPRE DRAGOSTE?

Conform Evangheliei, dragostea, dragostea dumnezeiască nu este determinată de nicio condiţie.

Dumnezeu iubeşte nu în urma sau nu în pofida vreunui lucru, oricare ar fi el, pentru că dragostea Lui nu depinde de purtarea omului. Dumnezeu ne iubeşte. Punct. Acest lucru, pentru noi, este total inexplicabil. Noi suntem chinuiţi de întrebarea: „De ce ne iubeşte El pe noi?”, pentru că noi nu ştim ce este dragostea.

Ţin minte, că odată s-a apropiat de mine un monah şi mi-a zis:

batiuşka, iertaţi-mă, dar pentru mine, să vă iubesc pe sfinţia voastră este mai greu decât să iubesc pe oricare alt om.

Atunci, eu i-am răspuns:

foarte bine, iată că în această privinţă părerile noastre coincid.

Iubirea nu este sentimentalism, nu este sentiment, iubirea este credinţă.

Noi zicem: „Eu simt că Dumnezeu este alături de mine”. Aceasta este o declaraţie cumplit de săracă! Dumnezeu nu este deloc alături, Dumnezeu este cu totul înlăuntrul nostru! Problema constă în faptul că noi nu ne dăm seama de acest lucru, dar cu toate acestea El este anume acolo, indiferent dacă noi suntem apţi sau nu să-L distingem, să-L simţim, să-L cunoaştem. El este acolo, iar voi nu sunteţi acolo unde este El.

Pe nimeni nu poţi obliga să iubească. A face bine aproapelui fără dragoste, nu este dragoste. Fiecare ştie şi eu însumi am simţit aceasta când cineva ne face ceva în mod sincer, din dragoste, din bunăvoinţă sau şi pur şi simplu pentru că ne rabdă. Şi, când cineva vă iubeşte cu adevărat, ştiţi şi acest lucru. Acest lucru este cu neputinţă de explicat, este o legătură instantanee, care apare între voi. Este ceva prezent.

Când întâlniţi pe cineva care are pace în inimă, voi încă nu ştiţi ce anume determina aceasta, dar vreţi să fiţi părtaşi la aceasta. Vedeţi integritatea acestui om.

Fraţii îmi spun: „Batiuşka, de ce eşti atât de moale? Hai să-l alungăm din mănăstire pe acest frate”. Iar eu le răspund: „Din acelaşi motiv, pentru care nu vă alung pe voi; nu eu l-am adus, Dumnezeu l-a adus aici pe acest om, şi Dumnezeu, dacă va trebui, îl va scoate de aici”. O nebunie… Vor de la mine ca eu să schimb purtarea acestui om. Dar ei nu vor să îl ridice pe acest om prin dragostea lor la starea de integritate. Mă roagă pe mine să controlez eu ceea ce îi enervează pe ei la acest om. Aceasta nu este dragoste.

Aşadar, iată pentru ce ne luptăm noi în fiecare zi: totul pentru Dumnezeu, nimic pentru noi. în mănăstire, indiferent de ascultările pe care le are, fiecare trebuie să fie prezent la dumnezeieştile slujbe.

Ei îmi spun:

tocmai am turnat cimentul, se va întări.

Eu răspund:

mergi şi te roagă, lasă-l să se întărească. Mai simplu este să turnăm din nou ciment decât să învăţăm să ne rugăm.

Unul dintre fraţi mi-a spus odată:

batiuşka, cu aceste slujbe este imposibil să terminăm vreo treabă! Niciodată nu ne ajunge timpul să putem lucra aşa cum se cuvine!

Eu îi răspund:

singurul motiv, pentru care ai venit aici, este să lucrezi la sufletul tău. De ce îţi cheltui energia cu toate aceste fleacuri?

Eu cred că mănăstirile se află în cea mai mare primejdie când monahii nu vor şi nu caută să se roage pentru că nu le place. Puteţi născoci ceva ce este mai necesar de făcut decât să vă rugaţi? Ce aveţi, ce e cu voi? Aceasta nu înseamnă că voi, cu timpul, nu veţi simţi că este greu să vă rugaţi. Dar atunci va trebui să conştientizaţi că această stare vorbeşte nu despre faptul că puteţi renunţa la rugăciune, ci că sunteţi atinse de păcatul iubirii de sine.

Vă voi povesti încă o întâmplare. Eu am devenit monah la Sfântul Munte Athos, în Schitul Sfântului Ilie. Nu departe de acest schit, există un loc în care trăiesc pustnici. Acest loc se numeşte Kapsala. Acolo sunt în jur de patruzeci de chilii, aşezate în pădure, şi în fiecare dintre ele locuiesc cam câte patru-cinci monahi. Odată, slujeam privegherea dinaintea praznicului înălţării Crucii Domnului. Când am ieşit să cădelniţez în biserică, am văzut un monah bătrân, plăcut la înfăţişare, foarte simplu, dar curat îmbrăcat. Toţi cei care erau în biserică, s-au apropiat şi au luat binecuvântare de la el. Eu m-am gândit că este preot. în timpul canonului el a intrat în altar şi m-a rugat să îi ascult spovedania. Eu am fost de acord. Când a început să se

spovedească, a reieşit că este episcop. Puţin mai târziu, i-am propus să slujim împreună, dar el a refuzat şi a spus că nu mai slujeşte, întrucât după venirea la Sfântul Munte a primit Schima Mare, şi acum este simplu monah, chiar dacă are rangul de episcop.

în ziua următoare, după Dumnezeiasca Liturghie şi după masă, el a cerut voie să rămână în mănăstire vreo două zile. Am început să discutăm şi l-am rugat să-mi povestească despre sine.

Episcopul a răspuns:

viaţa mea este la fel ca a tuturor celorlalţi.

Sunt păcătos, continui să păcătuiesc şi încerc să mă opresc.

Atunci eu l-am întrebat:

cum s-a făcut că preasfinţia voastră, un episcop, aţi ajuns la Athos?

Şi el mi-a povestit următoarele:

eu am studiat la Facultatea de Teologie din Atena şi am fost cel mai bun student din an. în timpul ceremoniilor de absolvire, patriarhul Alexandriei care în această zi le-a ţinut absolvenţilor cuvântarea de început, iar apoi a dat diplomele pentru studii l-a rugat pe arhiepiscopul grec: „Aş vrea ca acest preot tânăr să predea în seminarul meu. Biserica Alexandriei piere, avem nevoie de oameni învăţaţi ca să ajute Biserica”. Au dus tratative şi am plecat pentru trei ani în Alexandria.

Totuşi în loc de trei am petrecut în Alexandria zece ani şi m-au hirotonit episcop.

Au trecut anii şi odată, într-o seară ploioasă şi ceţoasă de iarnă, după ce am ţinut obişnuitul curs la Universitatea lui Aristotel, în drum spre casă, am suferit cu maşina mea un accident. „Salvarea” m-a dus la reanimare. Când mi-am venit în fire, doctorii mi-au spus: „Aţi suferit un accident grav. Trebuie să verificăm dacă nu cumva vă este vătămat creierul”. Atunci am cerut să fie chemat la mine un preot. în acelaşi spital era internat un oarecare monah de la Sfântul Munte, care a şi venit să mă viziteze. Era scund de statură şi cumva foarte murdar. Eu am început să mă spovedesc lui, iar el, deodată, a început să spună că trebuie să încetez să mai fiu un om atât de îngâmfat, să merg în Sfântul Munte şi să devin un monah adevărat. Trebuia, a afirmat el, să încetez a mai cutreiera prin toată lumea şi a mă preface că sunt o persoană foarte importantă. Eu m-am înfuriat foarte tare pe el şi l-am dat afară din salon, dar această întâmplare mi s-a întipărit pentru mult timp în memorie. Pe de o parte, m-am supărat într-atât, încât chiar a început să mă doară inima. Pe de altă parte, am înţeles că ceea ce a spus acest monah este adevărul pe care eu nu voiam să-l aud.

După un timp, m-au externat, şi patriarhul ecumenic s-a interesat de mine. El m-a invitat la o acţiune la care eu trebuia să le ţin celor prezenţi cuvântarea

de început. Dar, îndată ce am început discursul, am făcut un atac de cord. Am căzut, am răsturnat masa şi am fost din nou dus la reanimare. în spital, îmi pierdeam periodic cunoştinţa şi doctorii aveau de furcă serios cu mine. Aflându-mă între viaţă şi moarte, am început să mă rog: „Maica Domnului, dacă Tu mă salvezi acum, eu îţi făgăduiesc că voi merge la Sfântul Munte Athos şi tot restul vieţii îl voi închina pocăinţei”. Maica Domnului m-a salvat, dar eu la Sfântul Munte nu am plecat.

Am venit la patriarh şi i-am spus:

vlădică sfinte, i-am făgăduit Maicii Domnului că voi pleca la Sfântul Munte. Daţi-mi voie să plec.

Patriarhul zice:

tu pur şi simplu ai delirat! Câte nu făgăduieşti într-o asemenea stare! Eşti viu, aşa că nu te mai frământa.

Eu am început să îl implor pe patriarh, dar el a răspuns:

tu trebuie să fii ascultător faţă de Biserică. Biserica te-a făcut episcop, fă ascultare şi munceşte!

în fiecare an îi aduceam patriarhului cererile mele, dar el tot nu îmi dădea voie să plec. Şi iată, odată, când pesemne l-am plictisit serios, a spus:

îţi dau încă trei ani, termină-ţi lucrul, iar apoi vei pleca la Sfântul Munte.

Şi după trei ani am plecat. Despre monahism nu ştiam nimic. Eram un episcop gras, cu mâini fine, delicate.

Purtam nişte ghete italiene frumoase cu talpa subţire şi rasă de mătase. Şi cu o asemenea înfăţişare, într-o zi minunată, am păşit pe pământul Athosului. în Dafne m-au întâmpinat monahii şi m-au întrebat:

vlădică, la cine aţi venit?

Eu le-am răspuns:

caut un monah… şi le-am descris pe acel călugăr mic, murdar, care mă vizitase cândva în spital.

Monahii au început să mă întrebe:

cum îl cheamă? Unde vieţuieşte?

Dar eu nu ştiam nimic despre el, ci doar le-am descris cam cum arată.

Iar ei mi-au spus:

toţi arată aşa în Sfântul Munte.

Eu m-am tulburat. Trebuia să-l găsesc pe monahul care mă îndrumase aici.

Atunci, unul dintre fraţi mi-a spus:

dacă acest bătrân există, pesemne trăieşte în cel mai îndepărtat colţ al Sfântului Munte, în Karulia. Urcaţi-vă pe munte. E posibil ca acolo să îl găsiţi pe bătrânul preasfinţiei voastre.

Eu am plecat. Cât timp am urcat pe munte, am transpirat tot. Pietrele mi-au străpuns ghetele mele italiene şi am obosit atât de mult, încât am crezut că voi muri pe drum.

Cu toate acestea, monahii îmi tot spuneau:

mergeţi mai departe! Bătrânul e acolo! Mergeţi mai departe!

Şi iată, în sfârşit cineva mi-a spus că aproape am ajuns. în faţa mea, stătea o chilie mică, cu o singură fereastră închisă, cu obloane. Aceasta era înconjurată de un zid de piatră, iar priveliştea care se deschidea din munte, arăta astfel încât ţi-ai fi dorit să ştii să zbori.

Lângă chilie, stătea un rând alcătuit din câţiva monahi. Eu aş fi vrut să-mi croiesc drum înainte, dar ei m-au pus la punct şi m-au silit să stau în spatele tuturor.

Eu eram episcop şi nu eram obişnuit să aştept la rând. M-am supărat foc, însă am hotărât să stau şi să aştept. Şi, iată, a ieşit ucenicul de chilie al bătrânului şi mi-a zis:

dar Frăţia Voastră ce doriţi?

eu am venit să-l văd pe bătrân!

bătrânul a obosit. Astăzi toată ziua a primit fraţi, iar acum a plecat să se culce. Astăzi nu se poate întâlni cu tine.

dar eu am făcut un drum atât de lung, am urcat pe munte! Ce să fac?

vino mâine.

nu am unde să merg.

toţi dorm pe pământ. întinde-te şi tu şi dormi.

în acea noapte am înnoptat în drum. Nu am dormit deloc. Când a venit dimineaţa, a ieşit monahul şi a anunţat:

bătrânul astăzi nu primeşte pe nimeni! Astăzi se va ruga.

Nu am putut crede ceea ce am auzit. încă o zi petrecută în zadar. M-am căznit atât de mult… nu aveam unde să merg şi am hotărât să aştept. Această zi am petrecut-o sub un copac, am încercat să mă rog, dar tot ceea ce puteam gândi era cât de înfuriat eram pe bătrân.

în dimineaţa următoare monahul s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

tot mai eşti aici? Ei bine, ai aşteptat cu răbdare! Intră! Bătrânul va sta de vorbă cu tine.

Am intrat. Bătrânul m-a întâmpinat şi m-a întrebat:

ce doreşti?

doresc să fiu monah! am răspuns eu.

şi de ce ai venit aici dacă voieşti să fii monah?

I-am povestit istoria mea, cum în spital a venit la mine un monah athonit.

Bătrânul a întrebat:

când a fost asta?

acum 32 de ani.

tu eşti în toate minţile? El a murit de mult! Tu însuţi ai spus că era scund, bătrân, şi că au trecut deja 32 de ani! Nici tu nu vei supravieţui aici.

Eu am întrebat:

de ce?

pentru că tu niciodată nu vei putea îndeplini ceea ce îţi voi spune eu. Cu ce te-ai ocupat până să vii aici? m-a întrebat bătrânul.

eu sunt episcop.

Bătrânul s-a apucat cu mâinile de cap:

dumnezeul meu! Doar de la femei ai în viaţă ispite mai mari! Pleacă de aici!

Eu am început să-l implor:

te rog, ajută-mă să devin monah!

El mi-a spus:

îţi dau voie să rămâi în chilie, dar numai cu o singură condiţie!

voi încerca…

nu! Trebuie să spui: „Aşa voi face, bătrâne”, pentru că, dacă spui „voi încerca”, deja ai capitulat.

aşa voi face, bătrâne!

bine. Atunci, iată ce e! Nu îţi dau voie să stai de vorbă cu nimeni, nici cu mine, nici cu cei care vin la mine. Cu nimeni! Numai atunci când te voi ruga eu să spui ceva, atunci vei putea vorbi.

Şi mi-a dat ascultare să mă ocup de toate treburile casnice.

La bătrân, întotdeauna veneau oaspeţi. Eu pregăteam ceaiul, spălam vasele şi ascultam. Şi întotdeauna îmi doream să spun ceva când bătrânul discuta cu oaspeţii. Venea un monah, povestea despre ceva: „Iată, Grigorie Palama a spus…”, dar eu ştiam bine că nu Palama spusese! Voiam să-i spun: „Idiotule! Nu Palama a spus asta, asta a spus-o un alt sfânt”. Totul înlăuntrul meu clocotea, şi aşa am continuat ani de zile. După un timp,

m-am liniştit. Deja nu mai auzeam nimic, pur şi simplu spălam vasele, îmi făceam rugăciunea mea şi ofeream ceaiul. într-o dimineaţă, am venit la bătrân să încep ziua mea obişnuită, ascultarea mea, iar bătrânul mi-a zis:

iată, acum poţi să vorbeşti!

Eu m-am gândit puţin şi am răspuns:

nu am ce să spun!

Bătrânul mi-a zis:

dragul meu, când ai venit aici, nici atunci nu aveai ce să spui, dar nu ştiai asta. Când ai părăsit lumea, credeai că toată lumea avea nevoie de tine. Iar acum uită-te, are ea nevoie de tine ca şi înainte? Nici înainte nu avea nevoie de tine. Singurul de Care avem nevoie în viaţă este Dumnezeu.

Iată, această întâmplare mi-a povestit-o acest episcop!

Voi aveţi nevoie de Dumnezeu. Nu vă trebuie nimic mai mult. Nimeni nu are nevoie de niciun cuvânt de-al vostru.

Dacă voi acum mergeţi în chiliile voastre şi în loc să vă rugaţi, fără binecuvântare vă culcaţi, sunteţi neghioabe.

„Doamne, eu am vrut astăzi să mă rog, dar am fost atât de obosită…”. O, minunată îndreptăţire! Dumnezeu va spune: „Eu am vrut azi dimineaţă să te trezesc, dar şi Eu am fost obosit”. însă noi nu auzim aceasta de la Dumnezeu.

Eu mă străduiesc să săvârşesc seara rugăciunile stând în picioare, dar, din cauza bolii, sunt nevoit să mă sprijin de analog. Şi ce să fac, uneori adorm. Odată m-am trezit sub analog şi m-am speriat grozav, pentru că nu puteam înţelege ce s-a întâmplat; se părea că am adormit şi am răsturnat peste mine analogul. Auzind zgomotul, unul dintre monahi a venit în fugă şi a spus îngrijorat:

batiuşka, sunteţi bine?

da, nu te îngrijora, am răspuns eu, pur şi simplu mă rugam.

aha, a bâiguit el, văd!

Aşa că acum, încheind discuţia, vă spun: mergeţi şi răsturnaţi-vă acum analoagele. Mai bine să adormiţi lângă analog la rugăciune decât să adormiţi fără nicio rugăciune. Vă doresc rugăciune cu spor, dar nu vă doresc somn uşor.

Convorbirea a doua

întotdeauna m-a uimit cât de puţin ştim noi despre noi înşine, despre ceilalţi şi despre Dumnezeu. Dar încercăm să trăim într-o lume, care pretinde ca noi să ştim totul despre noi înşine, despre aproapele şi despre Dumnezeu. Şi pricina pentru care ne este atât de greu să trăim împreună constă

în faptul că noi nu ne înţelegem nici pe noi înşine, nici pe ceilalţi, nici pe Dumnezeu.

în această încăpere sunteţi acum vreo cincisprezece. Dacă eu acum aş ruga pe fiecare dintre voi să scrie pe o foaie de hârtie definiţia sa cu privire la ce este dragostea, aş primi, probabil, cincisprezece răspunsuri diferite. Cum putem avea noi cincisprezece definiţii diferite cu privire la ceea ce este atât de important pentru viaţa noastră, şi să aşteptăm să trăim în armonie unul cu celălalt? O parte din lupta noastră este să înţelegem asta şi să fim capabili să ne ostenim împreună, pentru ca împreună să sporim în Hristos.

Noi toţi suntem creaţi pentru a ne afla în legătură cu Dumnezeu. Acesta este ţelul existenţei noastre. Tot ceea ce destramă această legătură trebuie înlăturat. Dar, din păcate, nu ştim deloc cum să facem aceasta.

Ca de obicei, vă voi povesti astăzi câte ceva despre obştea noastră monahală. Dar, când veţi auzi povestirea mea, veţi crede că este vorba despre voi, pentru că problemele sunt unele şi aceleaşi pentru toţi oamenii.

Cei care alcătuiesc obştea noastră se enervează deseori unul pe celălalt. Noi trăim înconjuraţi de vorbărie deşartă, cleveteli şi flecăreală. Suntem geloşi şi invidioşi unul pe celălalt. Suntem iubitori de slavă deşartă. Ne supărăm uşor. Aceasta este

obştea mea monahală. Eu nu am vorbit acum despre voi, deşi mi se pare că şi vouă vi se potriveşte această descriere.

Eu, de exemplu, mă scol dimineaţa, ştiu că trebuie să mă ocup de anumite treburi în afara mănăstirii, ies din chilie şi îi spun unuia dintre monahi: „Vino cu mine!”. Când mă întorc, şase oameni deja clevetesc între ei: „De ce l-a luat tocmai pe el?”.

Suntem prea încuiaţi în sine, şi când ne apropiem prea tare de ceva de care nu trebuia să ne apropiem, aceasta distruge capacitatea noastră de a percepe adecvat cele întâmplate. Dacă, de exemplu, v-a intrat ceva în ochi şi încercaţi să vedeţi în oglindă ce este acolo pentru a vedea ce s-a întâmplat cu ochiul vostru, trebuie să staţi la distanţa cuvenită de oglindă. Dacă vă îndepărtaţi prea mult, nu veţi putea vedea nimic, iar dacă vă apropiaţi prea mult, nici atunci nu veţi vedea nimic.

Domnul ne spune că El ne-a creat pe noi pentru Sine. Aceasta înseamnă că El nu ne-a creat pe noi pentru noi înşine, Iar noi credem că viaţa constă tocmai în aceasta.

Haideţi să începem discuţia noastră cu ceva complicat. Haideţi să începem cu tema rugăciunii. Apostolul Pavel spune că trebuie să ne rugăm neîncetat. Dar cum este posibil acest lucru? Aceasta înseamnă, oare, să stăm toată ziua în picioare într-un loc, repetând fără încetare „Rugăciunea lui

Iisus”? Sau să citim fără întrerupere Psaltirea? Sau să înălţăm toată ziua către Dumnezeu cereri legate de mâncare, de curăţenie, de somn, de spălat şi aşa mai departe?

Sfinţii Părinţi ne spun că rugăciunea este amintirea conştientă a prezenţei lui Dumnezeu. Pentru ca eu să vă pot auzi pe voi, trebuie să pun importanţa cuvintelor voastre mai presus de importanţa cuvintelor mele. Trebuie să încetez să mă ascult pe mine însumi şi să încep să vă ascult pe voi. în caz contrar, dacă vă ascult pe voi ascultându-mă totodată pe mine însumi, eu voi denatura ceea ce spuneţi voi.

Noi suntem încântaţi de creaţie, suntem îndrăgostiţi de făpturi şi le dorim mai mult decât pe Cel Care a creat tot. Cum să scăpăm de acest lucru? Singurul mijloc de a schimba ceva este să cerem milă de la Dumnezeu. Dacă obştea voastră monahală seamănă măcar întrucâtva cu a noastră, voi acum vă gândiţi la acelaşi lucru la care se gândesc şi monahii mei când stau de vorbă cu ei pe această temă: “O,, în sfârşit, vorbeşte despre părintele cutare sau cutare. Nădăjduiesc că el ascultă!” Cel ce gândeşte aşa, adresează aceste cuvinte celuilalt, pentru că nu se poate vedea pe sine din afară. De aceea vă dezvălui un secret: eu nu vorbesc nici despre părintele acela, nici despre acesta, ci vorbesc despre mine însumi, pentru că toate acestea

vieţuiesc în mine. După o predică de duminică, s-a apropiat de mine o femeie şi a spus:

batiuşka, ce cuvânt aţi rostit astăzi! Am avut impresia că aţi citit jurnalele mele!

Nu putem iubi în acelaşi timp pe diavol şi pe Dumnezeu.

Astăzi am discutat cu maica egumenă şi ne-am referit la următoarea problemă:

în secolul al XVIII-lea a existat în Athos un bătrân. Lui i s-a spus că trebuie să îşi supravegheze mai mult limba. Odată, în vis, a avut o descoperire, iar Domnul i-a spus: „Pune pe limbă o cruciuliţă mică de lemn şi nu spune nimic, pentru că, dacă vei vrea să spui ceva, va trebui să scoţi din gură crucea, şi astfel vei arăta că nu ai nevoie de ocrotirea Mea”. Aşa că bătrânul a început să umble cu crucea în gură, nespunând nimic nimănui. După vreo două zile i-a spus duhovnicului său:

această cruciuliţă mi-a zgâriat toată gura! Eu nu am spus nimic, dar, din pricină că voiam foarte mult să mă exprim, limba mea continua să se mişte şi crucea îmi zgâria mereu cerul gurii.

Dar cum mânca?

Noi nu avem nevoie să mâncăm! Uitaţi-vă la voi însevă!

Apoi, părintele său duhovnic i-a spus acestui bătrân:

închipuie-ţi câţi oameni ai fi rănit cu limba ta, dacă ai fi putut vorbi liber! Dar mulţumită cruciuliţei te-ai rănit numai pe tine însuţi.

Câţi am rănit noi cu limba noastră!

Nu există niciun motiv pentru care membrii obştii voastre monahale nu trebuie să se iubească unul pe celălalt. Numai dacă nu ascultaţi de vicleanul, în locul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne spune: semnele prezenţei Sfântului Duh sunt unitatea, bucuria, pacea, frăţia, mila, bunătatea. Iar semnele prezenţei celui viclean sunt dezbinarea, răutatea, osândirea, gelozia, invidia.

Aceluiaşi monah despre care am povestit, odată i s-a spus că omul nicicând nu parcurge drumul vieţii singur. Ori merge pe el cu Dumnezeu, ori cu diavolul. Voi cu cine mergeţi?

Pe cine ţineţi de mână? Poate pentru voi aceste cuvinte sună puţin cam teatral. Dar, cele despre care vorbim sunt lucruri reale.

Aţi auzit deja de la mine despre Cuvioasa Isidora din Tabenisiot. Când le-am povestit despre ea monahiilor noastre din America, una dintre ele a spus:

nădăjduiesc că sfinţia voastră nu aşteptaţi ca noi să ne purtăm la fel ca ea!

Eu am răspuns:

nu vă îngrijoraţi, până acum nu mi-aţi dat niciun prilej să cred că aţi putea face asta.

Dacă cineva ne spune ceva neplăcut, se uită la noi urât, pune mâna pe ceea ce amfi vrut să obţinem noi, începe să ne comande, ne joacă o festă înaintea egumenei toate acestea pun în

mişcare acel mecanism despre care vă vorbesc. Aceasta nu e de la Dumnezeu, ci este mândria noastră care este de la diavol. De la Dumnezeu este smerenia.

Dacă nu ştiţi că mirosiţi urât, nu mergeţi să vă spălaţi. Dar, dacă cineva lângă noi exclamă: „O, ce urât mirosiţi!”, vă supăraţi şi îndată alergaţi să vă spălaţi. Aşadar, dacă nu ştiţi că păcătuiţi, niciodată nu vă opriţi.

De ce nu avem noi dragoste din belşug? Astăzi am fost la biserică şi m-am tulburat foarte mult. Stăteam nu departe de maica egumenă. Prin intervalul dintre coloane se poate vedea ce se întâmplă în biserică. Şi, când au început să cânte mărimurile, am hotărât să mă uit să văd cum stau preoţii în mijlocul bisericii. Şi iată, stăm în picioare, cântăm mărimurile pentru nevoitorii Sfântului Munte Athos martorii prezenţei lui Dumnezeu printre oameni şi eu văd cum două monahii pălăvrăgesc între ele. Şi m-am gândit: „Să le ajute Dumnezeu, căci nu-şi dau seama ce fac!”.

Azi dimineaţă am intrat în altar. Iată Sfânta Masă, iată analogul, şi unul dintre preoţi intră, se întoarce cu spatele la Sfânta Masă, se sprijină pe analog şi începe să pălăvrăgească cu un alt cleric.

Eu nu îi osândesc. Dar înţelegeţi, oare, dacă noi, cei care ne aflăm mereu în biserică, ne purtăm atât de superficial faţă de rugăciune, întrucât nu suntem conştienţi că printre noi Se află Dumnezeu, nu este firesc, oare, felul în care ne purtăm unul cu celălalt?

Eu vreau să vă ajut, eu nu încerc să vă umilesc. Când omul vine la doctor şi aude – „Dragule, ai multă glucoză în sânge, ai o greutate prea mare şi surplus de colesterol” nu spune: „Cum îndrăzniţi să vorbiţi aşa cu mine? Uitaţi-vă la dumneavoastră înşivă!”, ci „Ajutaţi-mă! Ce să fac ca să-mi fie mai bine?” Eu sunt un doctor care sufăr de aceleaşi boli de care suferiţi şi voi, iar Dumnezeu îmi dă leacul cu care vă pot ajuta şi pe voi să începeţi să vă însănătoşiţi.

Niciodată nu aştepta ca sora ta să-ţi ceară iertare. Aleargă tu prima la ea şi cere-i iertare, chiar dacă nu eşti vinovată. Cereţi iertare, dragi surori!

„O, nu, eu nu îi voi cere ei nimic! Ea trebuie sămi ceară mie iertare! Sfinţia voastră nu vă închipuiţi cum s-a purtat ea cu mine! Dar şi sfinţia voastră ştiţi, ea este atât de leneşă, iar eu fac neîncetat ceea ce trebuie să facă ea”. Nu suntem noi nebuni când cugetăm aşa? Dar ştiţi de ce vorbim noi aşa? Pentru că nu există nimeni care să fie pentru noi mai important decât noi înşine. Şi toată ziua evităm acele situaţii care nu ne plac, care ne provoacă durere, şi acele momente în care nu ni se dă atenţie.

Ţin minte că eram în vizită la duhovnicul meu, când, deodată, a venit la el un preot. în vremea aceea, eu lucram la administraţia eparhială, iar acest preot voia să discute cu mine într-o anumită chestiune. Ştiţi că, atunci când aveţi autoritate, uneori uitaţi că autoritatea vă este dată pentru a o folosi spre binele celor din jur. Atunci, omul începe să se tulbure: „Ce s-a întâmplat, toţi vor mereu ceva de la mine!” Ei n-ar vrea de la tine nimic, dacă tu n-ai avea nimic. în acest moment ei au nevoie nu de tine, ci de ceea ce tu le poţi da. Aşadar, m-am străduit să-l ajut pe acest preot nu prea mult, pur şi simplu am făcut întocmai atât cât a trebuit ca să nu par nepoliticos. Duhovnicul meu mă cunoştea foarte bine şi de aceea, dintr-odată, zâmbind, a început să mă lovească cu degetul în coastă, zicând în acelaşi timp: „Iaca, Domnul, uitându-Se la tine, S-a bucurat!”

Aceste cuvinte m-au dărâmat pe loc. Domnul l-a trimis la mine pe fratele meu, dându-mi prin aceasta şansa de a arăta dragoste faţă de el, dar acest frate a fost pentru mine doar un izvor de supărare. Aceasta, pentru că eu mă iubesc pe mine însumi!

„Cât trebuie să mă ostenesc eu pentru sora mea?” Trebuie să îţi dai viaţa pentru ea. Dacă ea îţi cere impermeabilul tău, dă-i-l. Dacă ea îţi cere să mergi cu ea o milă, mergi cu ea două (parafrază la

Matei 5,41). Dacă ea te loveşte peste obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt (parafrază la Matei 5,39). Auzim noi, oare, când Dumnezeu ne spune acestea? Nu, nu auzim!

Citiţi Scriptura! Noi înşine ne osândim pe noi înaintea lui Dumnezeu, nefăcând ceea ce trebuie să facem, după cum ştim să ne dăm viaţa pentru aproapele.

Aşadar, cât trebuie să te osteneşti tu pentru sora ta? Până la moarte. Vă puteţi închipui cum ar fi ca Dumnezeu să spună: „Gata, ajunge! Cât să-l mai poţi ierta?!” Dar El spune cât: „până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 22), adică la nesfârşit, iar asta nu este ceea ce se întâmplă între noi. De aceea avem ceea ce avem.

Voi nu vă iubiţi una pe alta, nu vă ajutaţi una pe alta. Sunteţi geloase una faţă de cealaltă, vă invidiaţi una pe cealaltă. Noi nu putem rămâne aşa. Când cineva vine la tine cu o rugăminte, dă-i tot şi bucură-te. Ţine minte că Dumnezeu îţi dă ţie totul în dar. Aşadar, cum putem face noi altfel?

„Oare eu trebuie să fac treaba în locul ei?” Desigur, pentru că Dumnezeu ţi-a dat ţie mai mult, ţi-a dat viaţă.

Mă auziţi voi pe mine sau pur şi simplu aşteptaţi ca eu să tac, gândind în sine: „Nu eu trebuie să mă schimb, ea trebuie să se schimbe?” Chiar dacă fiecare din această sală s-ar purta rău cu voi, v-ar

urî, v-ar ocărî şi v-ar lua tot daţi-i tot, „bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5,12). Domnul spune: pe Mine M-au prigonit mai înainte de a vă prigoni pe voi.

De ce nu înţelegem noi aceasta?

Voiţi să vă rugaţi? Nu vă puteţi ruga fără să iubiţi. Voiţi pace în inimă? Duhul Sfânt nu vine în inima voastră dacă ea nu este curată. Vă aduceţi aminte ce se spune în poruncile fericirilor? „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Curăţiţi-vă inima voastră!

Tot ceea ce vă trebuie pentru mântuire, se află direct în această sală, printre surorile voastre. Dumnezeu v-a dat să vă aveţi una pe alta pentru ca voi să vă puteţi elibera de acel gunoi pe care îl purtaţi înăuntru, să puteţi omorî patimile, să puteţi smulge din rădăcină iubirea de sine. V-a dat să vă aveţi una pe alta ca voi să aveţi şansa de a-L iubi pe El, iubindu-vă una pe alta. Dar ştiţi voi ce spunem de obicei? „Nu, eu ştiu o cale mai bună”. La problemele noastre nu există soluţii magice, ci numai moartea, numai crucea, numai jertfirea de sine.

Eu am discutat astăzi cu maica egumenă despre acea cruce pe care Domnul ne-a dat-o nouă. El ne foloseşte pe noi, nişte păcătoşi cu sufletul frânt, pentru a-i aduce acasă pe copiii Săi. Acesta este un mare privilegiu, un mare har, dar şi o mare cruce, şi o mare durere sufletească. Conştiinţa faptului că,

orice am face, niciodată nu facem corect sau în măsură suficientă, că acest lucru niciodată nu se sfârşeşte conştiinţa, aceasta ne smereşte până la pământ. Dar, noi trebuie să continuăm să ne luptăm, să continuăm să ne rugăm pentru voi, să vă iubim.

Maica m-a întrebat cum îi pregătesc eu pe fraţi pentru călugărie, dacă mă întâlnesc cu ei, dacă iau în consideraţie ceea ce îmi spun ei. Şi i-am răspuns: eu întotdeauna cer părerea fraţilor, dacă un om sau altul trebuie primit în rândul nostru, dacă e gata să intre într-o nouă perioadă a vieţii sale de mănăstire sau, poate, trebuie să îi dăm drumul să plece? Eu cer părerea lor, dar hotărârea o iau eu, nu ei. Cauza constă în faptul că Dumnezeu m-a pus pe mine să fiu părintele acestei obşti monahale, iar obştea nu poate juca rolul de părinte. Odată cu această numire se dă şi harul special al comportării cu sufletul omului. Uneori, fraţii îmi spun că un om sau altul trebuie călugărit, iar eu săvârşesc călugăria. în alte cazuri fraţii spun „nu”, şi eu răspund: „Haideţi să mai aşteptăm şi să mai vedem, iar cu timpul, poate, îl voi călugări, pentru că îi cunosc sufletul”, în alte cazuri ei spun „nu”, iar eu spun „da”. Dar aceasta nu înseamnă că tot ceea ce gândesc ei nu are importanţă. Numai Dumnezeu vede ceea ce se întâmplă în întregime. După Dumnezeu duhovnicul tău. Toţi ceilalţi cunosc doar o parte a acestui mozaic complicat al vieţii duhovniceşti. Ceea ce

ştiu ei poate fi corect, dar asta nu reprezintă tabloul întreg.

Noi trebuie să avem încredere unul în celălalt. Trebuie să învăţăm să facem aceasta, chiar dacă în trecut cineva ne-a înşelat încrederea. Şi iată, atunci inima începe să domnească peste judecată. Multe dintre acele întrebări pe care voi mi le-aţi trimis astăzi pe bileţele au fost din minte, nu din inimă.

Maica a văzut metocul nostru din New York. Peste drum de noi se află un imobil cu multe apartamente, unde trăiesc oameni săraci. Odată, în acest imobil, a izbucnit un incendiu. Şi deodată, de după colţ, cu un ţipăt asemănător ţipătului unui animal turbat, a ieşit în grabă o femeie şi s-a repezit direct spre imobilul care era în flăcări. Pompierii au încercat să o reţină de la pieirea care era sigură, dar ea se smulgea, ţipând, că acolo, la ultimul etaj, doarme copilul ei. Din punctul de vedere al judecăţii sănătoase, al raţionalităţii, al logicii, această purtare era o nebunie. Dar femeii nici măcar nu îi trecea prin minte gândul la primejdia care o ameninţa pe ea însăşi, pentru că în acest moment ea nu era condusă de raţiune, ci de inima ei care ţipa în ea: „Copilul meu!” Şi voi aveţi relaţii adevărate între voi când vă împărtăşiţi suferinţele una alteia. Aceasta este singura şansă, dată nouă: să ne iubim unul pe altul în Dumnezeu, să îl iubim pe fiecare, fără excepţie şi fără încetare. Dacă

aceasta nu va exista, noi nu ne vom putea ruga, iar în viaţa noastră nu va exista Dumnezeu. Sporirea duhovnicească, desigur, nu va exista nici ea. Domnul spune: dacă voi, aducând darul vostru la altar, aveţi ceva împotriva aproapelui vostru, cât de puţin, mergeţi mai întâi şi împăcaţi-vă cu el (parafrază la Matei 5, 23-24). Eu ştiu bine că în obştile monahale există oameni care cu anii îşi poartă pică unul celuilalt, şi tot se apropie de Sfânta împărtăşanie. Acest lucru aduce în viaţa noastră de obşte iadul. Dacă în inimă voi cochetaţi cu diavolul, îl aduceţi pe diavol în obştea voastră monahală. Sunt convins că printre voi aşa ceva, fireşte, nu a existat, dar, poate aţi auzit povestindu-se despre alte mănăstiri: surorile se adună dimineaţa împreună şi una dintre ele vine ca Freddy Kruger dezgustată. Voi îi spuneţi: „Bună dimineaţa, soră! Ce s-a întâmplat?”. Ea, în loc să răspundă frumos, ţipă: „Cum adică, ce s-a întâmplat?! Nimic nu s-a întâmplat! Lasă-mă în pace!” Şi în toiul păcii generale se instaurează brusc acest monstru. în această mănăstire aşa ceva nu se întâmplă niciodată… De ce aducem noi în lume iadul, dacă noi suntem deja în iad? De ce nu o rugăm pe sora noastră: „Scoate-mă din acest iad?” Şi, dacă sora ta intră în casă în această stare, purtând înlăuntrul ei flacăra iadului, poţi, oare, încerca să stingi focul cu foc? De ce să intri în conflict? De ce să nu stingi acest foc cu apa

dragostei? Poate, pentru că tu nu ai pur şi simplu această dragoste?

Voi toate suferiţi, şi suferiţi din pricina a ceea ce voi singure vă faceţi vouă însevă. Nimic nu vă obligă să procedaţi întocmai astfel. Iubiţi-vă una pe alta, cereţi-vă iertare una alteia.

Vă voi povesti o întâmplare amuzantă despre o monahie de-a noastră. De fapt nu, nu amuzantă, ci mai degrabă tristă. Datorită unei serii de împrejurări, despre care numai Dumnezeu ştie, această monahie a ajuns într-o stare asemănătoare cu un acces de isterie. Oricare ar fi fost pricina acestei purtări, nu merita aşa ceva. Sora era într-o asemenea stare, încât vedea şi auzea numai ceea ce făcea ea. între ea şi o altă monahie a avut loc un conflict. Tot ceea ce mi-a povestit ea mai târziu despre aceasta era exclusiv viziunea ei personală, unilaterală, asupra problemei. Fireşte, despre cealaltă soră vorbea ca despre o femeie insensibilă, rătăcită, iar despre sine ca despre o victimă nevinovată.

Aşadar, am ascultat-o pe ea, am ascultat-o pe sora cealaltă, le-am ascultat pe cele care fuseseră martore la conflict şi atunci i-am spus ei ceva ce, fără îndoială, nu i-a fost uşor să înghită. I-am spus: „Oare tu nu vezi că tu ai provocat acest mers al situaţiei? Eu nu afirm că numai tu eşti vinovată, dar tu ai creat acele circumstanţe în care neputinţele tale au aprins neputinţele ei. Amândouă

sunteţi vinovate, dar, oare, tu nu vezi că tu ai fost pricina tulburării unui alt om slab şi drept rezultat s-a aprins un incendiu?” Ea a ascultat, a şezut mult-mult timp tăcând, şi în cele din urmă a spus: „Da”. „Slavă Domnului! am exclamat eu. Atunci hai să uităm tot ce-a fost”. Dar, când sora cealaltă a venit să-i ceară iertare, ea a stat pur şi simplu în picioare şi nu a răspuns nimic. Eu am întrebat: „Ce s-a întâmplat?” „Asta numiţi sfinţia voastră «a cere iertare»?”, a întrebat ea. Eu am răspuns: „Dar ea a venit şi a spus «iartă-mă»”. Şi atunci ea a zis: „Dar pentru toată acea durere pe care mi-a provocat-o, ea trebuia să-mi sărute picioarele!”

Poate că, veţi spune voi, aceasta este o purtare anormală. Dar noi toţi am procedat aşa, chiar dacă nu am rostit aceleaşi cuvinte. Totuşi, când ni se povestesc asemenea întâmplări despre altcineva, spunem: „Cum poate fi el atât de orb?! Cum poate fi ea atât de mândră?!”. De ce nu ne-am pune aceste întrebări nouă înşine: Cum putem fi noi atât de orbi? Cum putem fi noi atât de mândri? Tot ceea ce trebuie să facem este să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ierte, să cerem unul altuia iertare şi ajutor şi atât! Dar obstacolul din calea acestui lucru e mândria noastră, acest monstru care ne şopteşte: „Ea trebuie să ceară prima iertare! Iar dacă eu îi voi cere ei iertare, iar ea nu îmi va cere mie, o, atunci va avea putere asupra mea!” Dar putere asupra

voastră are numai Dumnezeu. El spune: iertaţi unii altora, iubiţi-vă unii pe alţii, iar toate celelalte nu au importanţă.

Când fraţii mei încep să se frământe cu privire la bani, la starea clădirilor, la construcţii şi la celelalte, eu le spun: noi nu avem nevoie de bani. Dumnezeu niciodată nu ne-a lăsat fără nimic. Noi nu avem nevoie de clădiri. Noi avem nevoie unii de ceilalţi. Avem nevoie de Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu vine la noi prin intermediul banilor sau al clădirilor. El vine prin intermediul iubirii noastre.

în mănăstirea noastră noi niciodată nu adunăm donaţii la slujbă. Nici chiar în parohia care există pe lângă mănăstire, eu niciodată nu cer bani nimănui. Oamenii spun: „De ce să nu faceţi o colectă pentru una sau alta?”. Iar eu le răspund: „Puteţi lăsa pur şi simplu bani în cutie”. Ei îmi spun: „Nu, aşa nu merge”. „Dar de ce?” mă minunez eu. Această ofrandă nu îmi trebuie mie, ea îi trebuie lui Dumnezeu. El este Cel Care vorbeşte cu inima ta, iar eu nu trebuie să îl ajut pe El în acest sens. Oamenii întreabă: „De ce are nevoie mănăstirea?” Eu răspund: „De mântuire!” „Dar ce lucruri vă trebuie?” „Niciun lucru. Noi vrem multe, dar nu avem nevoie decât de Dumnezeu”. Dar, în acelaşi timp, nu ducem lipsă de oamenii pe care ni-i trimite Dumnezeu în ajutor. Dacă în toţi anii mei de viaţă monahală m-aş fi ocupat să cer oamenilor,

nu aş fi avut ceea ce am acum. Aş fi avut multe lucruri, dar nu aş fi avut pace. Dar Dumnezeu mi-a dăruit pacea care nu se poate cumpăra.

Cea mai prielnică situaţie pentru viaţa bisericească în general şi cea monahicească în special este sărăcia materială, fuga de cele exterioare, pentru că aceste lucruri ne unesc strâns. Dar, când Biserica duce o viaţă confortabilă, când viaţa monahală decurge în condiţii confortabile, începem să ne atacăm unul pe celălalt. încetăm să îl mai căutăm pe Dumnezeu, începem să căutăm binefăcători. Aceasta este o nebunie. Noi îl avem pe Creatorul tuturor şi, cu toate acestea, mai rugăm încă pe cineva. El ne dă tot ceea ce ar vrea El ca noi să avem. Când ne rugăm, când îl iubim pe Dumnezeu, când ne iubim unii pe alţii, minunile în Biserică au loc una după alta. Oamenii, văzând asta, sunt gata să se facă luntre şi punte ca să ne ajute. Luaţi de mâncare, că noi şi aşa avem prea multă! Nu ne mai aduceţi toate aceste lucruri, nu avem nevoie de nimic! însă avem nevoie să vă rugaţi pentru noi; am vrea ca voi să deveniţi sfinţi.

Există numai Dumnezeu. Toate celelalte sunt ireale. Toate celelalte sunt trecătoare.

Dacă în această seară Dumnezeu va chema sufletul tău, ce vei pune tu înaintea Lui? „în lume am făcut asta şi asta, eu pot cânta, coase, găti. Am construit, iată, asta şi asta. Am făcut studii”. Şi ce-i

cu asta? „M-ai iubit tu pe Mine? V-aţi iubit voi una pe alta?”

Noi avem nevoie unii de ceilalţi. Diavolul îi atacă pe creştini. Lumea este gata să calce în picioare orice semn al prezenţei lui Dumnezeu în ea. Ieri am avut posibilitatea să cercetez oraşul vostru biserică, biserică, biserică şi cine măcar să se uite la ele? Oamenii trebuie să vadă această biserică, această obşte bisericească, pe voi, care şedeţi acum în faţa mea. Dar această biserică este izolată.

Vă este necesară Sfânta Euharistie. Trebuie să aveţi o atracţie nebiruită către Trupul şi Sângele lui Hristos. Puterile răului, lumea sunt mai tari decât oricare dintre voi. Şi, dacă nu credeţi aceasta, uitaţi-vă una la alta. Trebuie să cereţi, trebuie să imploraţi posibilitatea de a vă împărtăşi des nu doar să fiţi prezente la Sfânta Liturghie, ci să îl rugaţi pe Dumnezeu să sălăşluiască în voi dorinţa de a vă împărtăşi neîncetat. Unii oamenii mi-au spus: „Dar eu trebuie să fiu pregătit pentru împărtăşanie!” Desigur! Oare nu pentru aceasta aţi venit în mănăstire? Noi trebuie să trăim doar pentru un singur lucru. Pentru ce sunteţi aici, dacă nu spre a vă pregăti pentru întâlnirea cu Domnul? „Eu trebuie să lucrez, să spăl, să curăţ, să cos”. Aţi înnebunit? Nici nu v-aţi pune asemenea probleme, dacă sufletul vostru L-ar dori pe Domnul aşa cum cerbul doreşte izvoarele apelor (parafrază la Psalmii

41, 2). închipuiţi-vă cum aţi fi voi dacă în fiecare zi aţi fi pline de Dumnezeu? De asta aveţi nevoie!

Dacă vă împărtăşiţi o dată pe săptămână sau de două ori pe lună, încercaţi să lucraţi şi să nu mâncaţi trei-patru zile. Vi se va învârti capul şi vi se vor muia picioarele… Sufletul vostru a însetat după Dumnezeu… Să-l adăpaţi stă în puterile voastre!

Dar, dacă egumena ne interzice, zicând că nu sUNTEM VREDNICE SĂ NE ÎMPĂRTĂŞIM ÎN FIECARE ZI?

Fireşte, faceţi aşa cum spune ea. Dar, rugaţi-vă, şi rugaţi-vă pentru ca toate să deveniţi o obşte euharistică. Ţineţi minte, în Noul Testament Hristos a fost deja răstignit, a murit şi a înviat şi merge pe drum spre Emaus şi, apropiindu-Se de Luca şi de Cleopa, îi întreabă: „Ce s-a întâmplat în Ierusalim?” Ei îi răspund: „Oare Tu singur dintre toţi nu ştii?”. Şi tot drumul spre sat El a vorbit cu ei despre adevărul evanghelic. Ei nu înţelegeau, pentru că inimile lor nu erau pregătite. Dar, când El S-a aşezat şi a frânt cu ei pâinea, le-a dat Euharistia, ochii lor s-au deschis, iar ei au văzut Cine este înaintea lor (parafrază la Luca 24, 13-35). Fără Dumnezeu şi Euharistie, ochii voştri nu se vor deschide şi voi niciodată nu veţi vedea cine sunteţi. Rugaţi-vă ca să vă curăţiţi şi să fiţi în stare să vedeţi. Eliberaţi-vă

de iubirea voastră de sine. Străduiţi-vă să vă gândiţi la aproapele, nu la voi însevă.

Eu PE UNII OAMENI îi IUBESC, IAR DE UNII MĂ tem. Ce să fac în acest caz?

Această frică poate fi înţeleasă. Totuşi, ea vine din faptul că voi vă încredeţi în voi însevă mai mult decât în Dumnezeu Care vă apără. Intraţi în relaţii cu o soră, excluzându-L pe Dumnezeu din aceste relaţii. Dacă ar trebui acum să ieşiţi din această sală, iar dincolo de pragul ei ar sta o mulţime de oameni înarmaţi care vă cer să vă lepădaţi de Hristos de frică să nu primiţi un glonţ în frunte, iar una dintre surorile voastre v-ar spune: „Eu merg cu tine”, v-aţi teme mai puţin decât dacă ar trebui să mergeţi singure. Iar dacă însuşi Iisus Hristos v-ar lua de mână în acest moment, n-aţi mai avea frică deloc. Problema constă în faptul că noi dăm drumul mâinii pe care ne-o întinde Domnul, şi ori îl ţinem de mână pe vicleanul, ori nu ne ţinem, în general, de nimic. Nu daţi voie inimii voastre să se tulbure. „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31)

Ce să faci dacă ai vrea să ceri iertare, dar ŞTII CĂ OMUL TE POATE RESPINGE? SAU DACĂ O ASEMENEA FAPTĂ, VENITĂ DIN PARTEA TA, E PERCEPUTĂ

NU CA O NORMALITATE PENTRU UN CREŞTIN ŞI CU ATÂT MAI MULT PENTRU UN MONAH, CI CA UN OARECARE PIETISM ŞI „TEATRU” FAŢĂ DE CEI CE TE COPLEŞESC CU EVLAVIA LOR? Se ÎNTÂMPLĂ CHIAR CA, ÎNDATĂ CE LA ASCULTARE ÎN LOCUL VORBĂRIEI DEŞARTE VREUNA DINTRE SURORI ÎNCEPE SĂ ROSTEASCĂ RUGĂCIUNEA CU VOCE TARE, IMEDIAT SĂ ÎNCEAPĂ O DISCUŢIE DESPRE CE RUGĂCIUNE SE ZICE MAI BINE, CUM ANUME TREBUIE S-O ZICI ŞI AŞA MAI DEPARTE.

De aceea Sfânta Scriptură şi spune: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună!” (Psalmii 132, 1) Unitatea nu este posibilă fără Dumnezeu. Unul dintre monahii noştri, care are o fire cam hazlie, a spus că la bucătărie trebuie să atârnăm o tăbliţă. La voi în Rusia nu există aşa ceva, dar în America, oriunde aţi merge, o puteţi găsi: „Aici se vorbeşte englezeşte (spaniolă, rusa şi aşa mai departe)”. Şi, iată, când am observat că la bucătărie fraţii uneori fac schimb de ironii caustice, acest monah a propus în glumă să atârnăm o tăbliţă cu următorul text: „Aici se relatează zvonuri şi bârfe”. Când mergeam prin mănăstirea voastră, mi s-a părut că şi la voi, pe ici pe acolo, ar putea fi atârnată această firmă. Aceasta este urmarea păcatelor noastre. Noi nu avem nevoie de anumite dovezi în plus pentru faptul că diavolul este puternic, iar noi suntem neputincioşi

şi păcătoşi. Uitaţi-vă la voi însevă şi la surorile voastre pretutindeni veţi găsi aceste dovezi. Dar, ceea ce trebuie să vedem noi în obştile noastre este faptul că Dumnezeu e mai puternic, că dragostea e mai puternică.

Ţin minte că odată l-am vizitat pe duhovnicul meu. Alături, mai erau nişte oameni şi mi s-a întâmplat să mă pronunţ în mod critic la adresa unui om. Duhovnicul meu a spus: „Nu e minunat că pe tine şi pe mine Dumnezeu ne-a creat desăvârşiţi?” Iată ce spunem noi în realitate când îl osândim pe aproapele. în acest moment uităm de propria noastră degradare.

Voi nu vă aflaţi niciodată în situaţia în care să puteţi spune: „Această soră nu este dreaptă, ea nu va primi scuzele mele”. Aşa vă dictează mândria voastră, nu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu spune: smereşte-te, iar dacă trebuie, lasă-i să treacă peste tine! Voi nu sunteţi aici pentru acea părere pe care o pot avea oamenii despre voi. Voi trebuie să fiţi drepte în ochii lui Dumnezeu, nu ai oamenilor. Sunteţi preocupate mai mult de ceea ce gândesc oamenii despre voi decât de ceea ce gândeşte Dumnezeu despre voi. Noi suntem inconştienţi şi goi pe dinăuntru şi de aici vin toate problemele noastre. întotdeauna suntem preocupaţi de ceea ce gândesc oamenii despre noi, de ceea ce fac cu noi, de ceea ce gândim noi înşine despre noi, dar nu de

ceea ce gândeşte Dumnezeu despre noi, de ceea ce putem face noi pentru El. Totul este invers.

Ţin minte, odată am vorbit rău despre un om. Şi unul dintre fraţii mai mici ai mănăstirii noastre, chiar fără să îşi dea seama ce face, a spus: „Batiuşka, pot vorbi cu sfinţia voastră un minut?”. Eu am întrerupt discuţia şi am ieşit cu el în camera vecină. Acolo, acest frate a făcut înaintea mea o metanie mare, până la pământ şi a spus: „Batiuşka, şi eu am trecut prin asemenea situaţii, dar vina pentru ele îmi aparţine în întregime mie. Iertaţi-mă, eu m-am gândit numai la mine şi nu m-am rugat pentru sfinţia voastră, care sunteţi duhovnicul meu, şi din această cauză slăbiciunea sfinţiei voastre s-a luat de la mine”. El a devenit îngerul meu. Eu am mulţi îngeri. Şi ei toţi, fraţii mei, îngerii, sunt trimişii lui Dumnezeu.

Atât de des găsim îndreptăţiri, explicaţii şi motive pentru faptul că nu iubim, că suntem mândri şi că nu suntem smeriţi. Dar cauza e numai una: eu mă iubesc pe mine însumi mai mult decât pe ceilalţi. Auziţi? Dacă nu auziţi, nu vă veţi schimba. Domnul spune: felul în care oamenii se poartă cu voi, nu are importanţă. Singurul răspuns la toate este dragostea. Voi nu sunteţi chemate să luaţi ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Domnul spune: întoarce şi celălalt obraz şi iubeşte-l pe aproapele tău (parafrază la Matei 5, 39). Când cugetăm la

Sfânta Scriptură, aceste pagini le scoatem din memoria noastră.

Vă voi povesti o întâmplare. Odată, cu mulţi ani în urmă, la ora unsprezece seara, m-a sunat arhiereul meu eparhial, şi a spus: „Batiuşka, nădăjduiesc că nu v-am trezit!” Fireşte că mă trezise. Mai departe a continuat: „M-au sunat de la spital. Trebuie să mergeţi de urgenţă acolo şi să împărtăşiţi un muribund”. Eu m-am îmbrăcat de drum, am mers la metrou, am urcat şi am plecat în Bronx, care se află aproximativ la douăzeci de kilometri de mănăstirea noastră. Am ajuns la spital, l-am împărtăşit pe muribund cu Sfintele Daruri, iar când am coborât din nou la metrou, era deja unu noaptea. Am aşteptat foarte mult trenul, iar când trenul a venit, în vagon nu era nimeni. Bronx este o zonă foarte săracă şi foarte primejdioasă. Şi exact după două staţii, în tren s-a urcat un om, s-a aşezat în capătul opus al vagonului şi a început să mă privească fix. Arăta foarte periculos, iar când uşile s-au închis şi trenul a pornit, a început să înainteze în direcţia mea. Primul meu gând a fost: „Gata, mi-a venit ceasul”. Bărbatul s-a apropiat, s-a aşezat în faţa mea şi a zis:

ia spune, cine eşti? Ce te-ai împopoţonat aşa?

Eu i-am răspuns că sunt preot.

ce fel de preot? zice el.

ortodox! am răspuns eu.

Eu aveam cu mine geanta în care se aflau epitrahilul, molitfelnicul şi tot ce îmi trebuia pentru slujbă. Făcând semn cu capul spre geantă, acest om m-a întrebat:

în geantă ce ai?

Eu i-am spus:

ceea ce ai tu în cap.

adică?

nimic.

Bărbatul a început să râdă şi a zis:

deci, nu ţi-e frică de mine?

nu, răspund eu, nu mi-e frică.

Atunci s-a aşezat şi a zis:

ştii, cândva am fost catolic, dar în toate lucrurile astea nu mai cred.

Eu l-am întrebat:

în ce lucruri?

El a răspuns:

un preot ne-a povestit că el poate schimba pâinea şi vinul în Trup şi Sânge. Este posibil să crezi aşa ceva?

desigur, cred, am răspuns eu.

atunci, zice el, enoriaşii tăi nu cred aşa ceva.

ba da, cred!

El s-a uitat la mine şi a zis:

păi ce, ei nu merg niciodată acasă?

Eu nu am înţeles întrebarea lui:

ce vrei să spui? Bineînţeles că merg acasă!

Auzind aceasta, el a dat din mână, mi-a aruncat o privire ironică şi a spus cu convingere:

nu, ei nu cred. Dacă eu aş crede că Iisus Hristos ar fi El însuşi pe acest altar, în această biserică, niciodată n-aş pleca acasă. Pentru ce să merg şi unde? Nici ei nu cred, nici tu, părinte, nu crezi.

Aceasta a fost una dintre cele mai bune predici pe care le-am auzit vreodată. Şi eu acum vă spun vouă, surorilor: voi nu credeţi că Hristos este aici. Voi nu credeţi că El este în voi şi nu credeţi că El este în sora voastră, altfel niciodată nu v-aţi purta aşa cum vă purtaţi acum. Aşadar, voi, nu oamenii de pe stradă, vă lepădaţi de Hristos. Prin însăşi viaţa voastră vă spuneţi una alteia şi tuturor oamenilor că El nu există. El a spus: „de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 33). Nu ne arde, oare, pământul sub picioare? Când ne vom schimba? Ce aşteptaţi? Un fulger din cer?… Eu am spus cândva această frază într-o predică şi dintr-odată un fulger a lovit, într-adevăr, biserica şi nimeni dintre cei care au fost atunci în biserică nu a uitat ceea ce am spus eu. îmi pare rău că nu pot repeta asta măcar din când în când…

înainte de a încheia discuţia noastră, aş vrea să vă mulţumesc pentru că mi-aţi îngăduit să stau de vorbă cu voi. Eu nu am venit ca să vă spun vouă cine sunteţi voi şi cine trebuie să fiţi. Eu am venit să

vă ajut să navigaţi pe marea vieţii, ca luntrele vieţii voastre duhovniceşti să nu se izbească de aceleaşi stânci de care s-a izbit a mea. Eu aş vrea să vă ofer ceva care să vă ajute atunci când sunteţi istovite. Eu aş vrea să vă fiu frate. Şi vă sunt recunoscător pentru că îmi îngăduiţi să mă rog împreună cu voi, să stau de vorbă cu voi şi să vă vizitez.

Convorbirea a treia

Nu demult am vizitat o mare mănăstire rusească. Uitându-ne la mănăstire încă de pe puntea vaporului nostru, am văzut monahii care ca albinele se osteneau la ascultările lor. Când am ajuns în mănăstire, monahii lucrau cu atâta osârdie, încât rareori se saluta cineva cu noi, darămite să intre în vorbă. După un timp, l-am întrebat pe monahul care m-a însoţit în această călătorie: „Ce crezi tu despre această mănăstire?” Şi el a răspuns: „Este un loc minunat, dar, nu se ştie de ce, aici nu este bucurie”. Iar Sfânta Scriptură spune că unul dintre semnele prezenţei Sfântului Duh este bucuria (parafrază la Romani 14,17; Galateni 5, 22).

După un timp ne-am întâlnit cu blagocinul⁴mănăstirii care ne-a propus foarte amabil să vizităm

⁴ Blagocin monahul responsabil cu ordinea în mănăstire.

schiturile, bisericile, muzeul mănăstirii şi celelalte locuri demne de văzut. Eu i-am răspuns că nu am venit în Rusia pentru a vedea clădiri. Eu nu am venit să studiez pictura sau iconografia, ci să mă întâlnesc cu fraţii şi surorile mele, cu oamenii, care mărturisesc aceeaşi credinţă pe care o mărturisesc şi eu. Am cerut blagoslovenie să mă întâlnesc cu obştea, ceea ce s-a şi aranjat.

La întâlnire au venit aproape jumătate din toţi fraţii mănăstirii. în ochii lor am citit chiar acea întrebare care mi-a fost pusă prima dată după ce am păşit pe pământ rusesc. Un om oarecare s-a uitat la mine şi m-a întrebat:

sunteţi din New York?

da, am răspuns eu.

din America???

-Da.

şi sunteţi ortodox???

da, am răspuns eu.

Atunci acest om a ridicat din umeri şi a spus:

în America poate fi, oare, Ortodoxie? Şi cu atât mai mult, monahism…?

parcă am auzit deja aceasta undeva, i-am răspuns eu! Staţi puţin, că este în Sfânta Scriptură: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 46)

Nu are importanţă de unde sunteţi. Domnul este pretutindeni. Fie că sunteţi în pădure, în centrul Petersburgului sau al Moscovei, ori în această

Schiarhimandritul Ioachim Parr la mănăstirea Novodevicie cu hramul învierii Domnului

Schiarhimandritul Ioachim. Mănăstirea Valaam, anul 2011

Schiarhimandritul Ioachim (în centru) şi o parte din fraţii mănăstirii Valaam

în timpul discuţiei cu fraţii mănăstirii Valaam

Arhiepiscopul Iustinian (Ovcennikov) şi schiarhimandritul Ioachim (Parr) cu fraţii mănăstirii de la Treadwell

Schitul Chipul nefăcut de mână omenească al Mântuitorului de la Treadwell

Schiarhimandritul Ioachim în biserica schitului Chipul nefăcut de mână omenească al Mântuitorului La Treadwell

Schitul Chipul nefăcut de mână omenească al Mântuitorului de la Treadwell

Schiarhimandritul Ioachim

mănăstire, puteţi fi ori complet singure, ori pline de Sfântul Duh. Noi trebuie să trăim cu dorinţa de a-L avea în sine pe Dumnezeu.

Oamenii spun că astăzi nu mai există stareţi⁵. Ei spun: am fost la Optina, am fost la Valaam, am fost la Athos, pe aceste câmpuri ale luptei duhovniceşti pe care au dus-o înaintaşii noştri. Ei spun: mănăstirile devin pustii, monahii nu mai pot trăi aşa cum trăiau în trecut. Aceste cuvinte sunt o hulă împotriva Sfântului Duh. Acelaşi Duh Sfânt Care S-a pogorât peste Apostoli la Cincizecime, este astăzi cu noi. El este aici, cu aceleaşi daruri, cu aceeaşi putere. El este aici, noi nu suntem aici. Noi trebuie să ne îndreptăm către Dumnezeu cu smerenie; noi trebuie să ne iubim unul pe altul. Există o mărturie istorică foarte puternică despre primii creştini. Vă aduceţi aminte ce se spunea despre comunitatea lor în Antiohia? în vremea apostolică, oamenii spuneau: uitaţi-vă la ei! Noi ştim că aceştia sunt creştini după felul în care se iubesc unul pe altul. Despre noi se spune aşa? Aceasta şi este măsura tuturor lucrurilor. Nu are importanţă cu ce sunteţi îmbrăcate; nu are importanţă unde locuiţi; nu au importanţă ritualurile pe care le săvârşim; nu au importanţă acele studii pe care le avem sau

⁵ Stareţ – (sl. stareţ) bătrânul, care îndrumă duhovniceşte întreaga obşte.

nu le avem. Are importanţă numai dacă ne iubim unul pe altul.

Voi nu puteţi să vă iubiţi una pe alta de bunăvoie. Acest lucru este cu neputinţă. Acesta este darul Sfântului Duh, mulţumită căruia voi dobândiţi această posibilitate. Sfântul Serafim de Sarov spune: dobândeşte-L pe Duhul Sfânt şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău. Sarcina care stă înaintea noastră constă anume în aceasta şi în nimic altceva. Voi puteţi coase şi vă puteţi mântui, puteţi să vă rugaţi sau să spălaţi podelele sau să cântaţi la strană; dacă toate acestea vor fi făcute cu dragoste, aceasta vă va mântui pe voi şi pe toţi cei din jurul vostru.

Noi uităm pentru ce facem ceea ce facem, iar atunci slujirea noastră devine o trudă grea. în anii 60 am fost în Brazilia. Ordinul benedictinilor, căruia îi aparţineam atunci, avea un mare seminar pe lângă Mănăstirea Sfântului Benedict de Nursia, chiar în centrul oraşului Rio de Janeiro. Am fost trimis acolo să predau. Interesant este că, atunci când doar începusem viaţa monahală şi eram numai frate începător, nu voiam să părăsesc niciodată mănăstirea. Nicicând nu simţeam dorinţa de a ieşi în oraş sau de a începe să învăţ la seminar. îmi doream doar să frecventez slujbele bisericeşti şi să fiu cu fraţii mei.

în ordinul benedictinilor, după parcurgerea tuturor treptelor călugăriei, egumenul mănăstirii anunţa ziua hirotoniei preoţeşti în aceeaşi dimineaţă în care această hirotonie trebuia

să fie săvârşită, în această zi, venind la trapeză, fratele descoperea că strachina din care el mânca supă sau bea cafea era răsturnată. La sunetul clopoţelului, fratele întorcea strachina şi găsea sub ea un bileţel în care era scris unde era numit pentru săvârşirea următoarei slujiri. Ceva asemănător cu loteria… Intrând în trapeză împreună cu prietenul meu, ieromonahul Sebastian, care nu visa altceva decât să meargă la Roma să studieze şi să devină un mare teolog, eu m-am rugat: „Doamne, nu mă trimite nicăieri!” Apoi am întors împreună străchinile noastre şi am descoperit că lui i-a picat să rămână acolo unde era, iar eu, dintr-odată, trebuia să merg să studiez la Roma. Şi el şi eu am plâns, dar din motive diferite… De atunci eu am avut mereu ascultarea de a învăţa, iar el a stat mereu în mănăstire.

Aşa că Dumnezeu ia aminte la ceea ce ne trebuie nouă, nu la ceea ce vrem noi. Dacă voi primiţi totul, pentru că îl iubiţi pe Dumnezeu, întotdeauna veţi avea pace în inimă. Nimic nu vă va putea clătina. Dar, dacă aveţi o mulţime de planuri diferite în ceea ce priveşte viaţa voastră, o mulţime de oameni pe care îi iubiţi sau nu îi iubiţi, feluri de mâncare preferate şi de mâncare, ce nu vă place, ca într-o cuşcă sunteţi închise în voi însevă. Nimic nu ne va putea mulţumi. Aceste înclinaţii şi preferinţe nu ne vor lăsa să ne rugăm. Şi, în cele din urmă,

nu ne vor lăsa să îl cunoaştem pe Dumnezeu. Dar, dacă noi vom primi totul şi nu vom cere nimic altceva decât să fim cu Dumnezeu, vom fi preaplini de bucurie, preaplini de lumină, şi toţi cei din jurul nostru şi le vor putea însuşi de la noi.

La Athos trăia un monah bătrân. El era întotdeauna gata să ajute pe oricine avea nevoie de ceva. Odată, i-am spus: „Părinte, sfinţia voastră trebuie să trăiţi mai liniştit, căci nu mai sunteţi tânăr; sfinţia voastră tot timpul munciţi… odată o să vă îmbolnăviţi într-atât, încât n-o să mai puteţi munci deloc”. El mi-a răspuns: „Dumnezeu ştie mai bine decât noi ce ne trebuie nouă”. Atunci m-am gândit: prin urmare, ne asemănăm, amândoi suntem încăpăţânaţi şi amândoi vrem să facem ceea ce vrem. După aceea am discutat cu un alt monah la care cel dintâi se afla în ascultare şi acela mi-a spus: „Părinte, de trei ori i-au găsit cancer, dar el niciodată nu se internează pentru tratament; el continuă să muncească, întotdeauna este bucuros, întotdeauna este gata să-i ajute pe toţi şi niciodată nu cere nimic”. „Acest monah ne este dat nouă spre smerenie; toţi îl iubim, iar el este ca soarele din pricina nedesăvârşirii noastre duhovniceşti, cu cât suntem mai aproape de el, cu atât mai mari sunt chinurile pe care el le provoacă conştiinţei noastre. Dar, a continuat el, devenim puţin mai luminaţi, pentru că stăm lângă el”.

Fiţi fericite! Tot ceea ce vă trebuie vouă se află aici. Slujiţi tuturor, nu căutaţi să vă slujească vouă cineva.

Am discutat cu voi în convorbirile anterioare despre împărtăşanie. Domnul vă invită să veniţi la cină, dar El aşteaptă ca noi să ducem o viaţă vrednică. Fireşte, nu pot fi o scuză cuvintele: „Eu nu sunt pregătit duhovniceşte, de aceea nu mă voi împărtăşi”. Noi trebuie să facem tot ceea ce stă în puterea noastră, şi apoi, primind blagoslovenie, să ne apropiem de potir, chiar dacă duhovniceşte eu nu sunt aşa cum aş fi vrut să fiu. Trebuie să vă osteniţi în ceea ce priveşte pregătirea pentru împărtăşanie cu tot atâta atenţie şi răbdare cu care ne ostenim uneori pentru obţinerea unor lucruri sau ale altora, care ne aduc satisfacţie. Sunt convins că, dacă vă sculaţi dimineaţa şi vă citiţi rugăciunile, atunci, ieşind din chilie, veţi dori să alergaţi după Hristos Care va merge pe coridor. Nu veţi trece pe lângă El, ci veţi cădea la picioarele Lui, rugându-L să vă miluiască, povestindu-I despre dragostea voastră faţă de El, implorându-L să vă tămăduiască şi să vă ierte, implorându-L să nu vă părăsească niciodată şi să vă ia cu El. Uitaţi-vă în jur, El este peste tot. Dar facem noi aşa unul faţă de celălalt? Acest lucru este extrem de important, pentru că în acest lucru constă porunca Evangheliei. Voi toate sunteţi bune şi generoase, dar numai în condiţiile voastre.

Voi însevă hotărâţi când, cum şi pentru ce, dar trebuie să îi îngăduiţi lui Dumnezeu să răspundă la aceste întrebări, în caz contrar aceasta va fi pur şi simplu o demonstraţie a iubirii voastre faţă de voi însevă. Acest lucru este foarte simplu, dar şi foarte complicat, pentru că iubirea noastră de sine este atât de mare, colosală, iar iubirea noastră faţă de Dumnezeu este atât de mică, încât Domnul trebuie să întreprindă foarte multe pentru a ajunge la inima noastră.

Cum să procedez când mi se cere să mă rog PENTRU CINEVA? CĂCI EU NU SUNT O RUGĂTOARE, DAR AŞ VREA CUMVA SĂ ÎL AJUT PE OM.

Rugăciunea este senzaţia conştientă a prezenţei lui Dumnezeu. Aşadar, dacă voi L-aţi vedea pe Hristos stând alături pe scaun, îndată aţi cădea înaintea Lui: „Doamne, ajut-o pe maica, ajut-o, ajută-le pe surorile mele! Eu ştiu că Tu o păzeşti, dar eu Te rog acum de două ori mai mult să ai grijă de nevoile ei”. înmuiaţi-vă inimile voastre, jertfiţi-vă pe voi însevă, măcar puţin. Eu cunosc oameni care au parcă o ceaşcă de zahăr în care adaugă puţin ceai; dar de ce să nu adăugăm puţin zahăr la o cantitate mare de ceai? De ce să nu sacrificaţi măcar o mică parte din confortul vostru pentru aceea pentru care vă rugaţi?

Vă voi povesti o mică întâmplare. Unele dintre voi aţi fost la noi la metoc în New York. Uneori sunt întrebat cu mirare: ce mănăstire poate fi în New York? De aceea vă şi povestesc. Cineva mi-a spus odată că monahilor le plac dulciurile. Şi, iată, o femeie mi-a donat o anumită sumă de bani şi mi-a povestit că există un magazin cu produse naturale în care se vând minunate fursecuri de post pe care niciodată nu le deosebeşti de cele de frupt. Ea ar fi vrut ca eu să le fac monahilor ceva plăcut. Şi am mers la acest magazin, iar când m-am întors, am întâlnit o femeie cu doi copii, un băieţel de şase ani şi o fetiţă de trei ani. Mama m-a salutat, m-au salutat şi copiii, ceea ce în America e foarte neobişnuit. Eu zic:

aveţi nişte copii atât de minunaţi, politicoşi!

mulţumesc, a răspuns femeia! Eu vreau ca fiii mei să crească şi să fie nişte oameni civilizaţi.

Atunci eu zic:

în acest caz, am câte ceva pentru ei.

Şi am deschis geanta, am scos fursecurile şi i-am dat unul băieţelului, unul fetiţei şi unul mamei. Spre surprinderea mea, băieţelul nu a început să-şi mănânce fursecul, ci l-a pus în buzunar. Eu am întrebat:

nu vrei să mănânci un fursec proaspăt, gustos?

nu, a răspuns băiatul, vreau să îl duc acasă frăţiorului meu.

Şi m-am gândit: „Iată, aşa da! Neşovăind nicio secundă, acest băieţel s-a gândit la frăţiorul său înainte de a se gândi la sine!”. Şi atunci am spus:

În acest caz, mai ia unul.

Iată cum trebuie să-l iubim noi pe aproapele. Dar noi, deseori, luăm fursecul şi îl punem în buzunar ca nimeni altul să nu râvnească la el.

Vă voi mai povesti despre Natalia şi Liudmila. Aceste femei s-au născut amândouă înainte de revoluţie. Când a izbucnit revoluţia, ele au plecat în Serbia. în Belgrad era o şcoală rusească pentru fete. Liudmila era un copil foarte inteligent, dar foarte dificil, cel mai mare din familie. Ea pretindea mereu să i se dea atenţie. Dacă în timpul unei discuţii o ascultai cu atenţie, se lumina toată pe dinăuntru. Dar, dacă îi venea cuiva rândul să dea o anumită replică, ea îndată se supăra, pentru că atenţia interlocutorilor se comuta de la ea la altcineva. Nu e nevoie să spun că era foarte greu cu ea. Sora ei mai mică era opusul ei: tăcută, bună, blândă şi nu aşa de inteligentă. Liudmila glumea mereu pe seama surorii ei şi se înfuria, pentru că mama şi tatăl lor se purtau cu mai multă atenţie faţă de fiica lor mai mică. în cele din urmă, părinţii au hotărât să o trimită pe Liudmila la şcoala pentru fete, şi ea a plecat acolo, extrem de supărată pe toată lumea.

Natalia era singurul copil în familie. Părinţii ei locuiseră înainte în Petersburg şi fuseseră nişte oameni

foarte îngâmfaţi. Nu ţin minte numele de fată al mamei ei, dar în Rusia fusese o poetă renumită, însuşi ţarul Nicolae o decorase pentru creaţia ei, lucru cu care întreaga familie se şi mândrea. Mama şi tatăl Nataliei călătoreau mereu şi niciodată nu se ocupau de ea, şi din această cauză au trimis-o şi pe ea la şcoala pentru fete. Natalia încă trăieşte. Ea vorbeşte fluent în douăsprezece limbi, trecând cu uşurinţă de la una la alta în timpul discuţiei. începe să ţi se învârtă capul când auzi aşa ceva.

Ambele fete, şi Natalia şi Liudmila, s-au nimerit în aceeaşi şcoală. Părinţii Liudmilei se simţeau oarecum vinovaţi pentru că fuseseră nevoiţi să o trimită acolo la învăţătură, de aceea îi trimiteau mereu tot felul de daruri. îi trimiteau şi cutii cu ciocolată, dar directoarea şcolii nu îi îngăduia Liudmilei să le păstreze la ea. în fiecare zi după masă ea îi dădea Liudmilei câte un baton de ciocolată, în timp ce fetele celelalte nu primeau nimic.

Locul Nataliei la masă se afla drept în faţa Liudmilei. Odată, în timpul mesei, Liudmila a fost chemată la directoare. Primul lucru la care s-a gândit, a fost să nu îi fure cineva ciocolata. în vremurile acelea, fetele nu aveau buzunare la rochii, de aceea Liudmila nu avea unde să ascundă ciocolata. Să ţină ciocolata în mână, de asemenea, nu se putea. De aceea a luat o foaie de caiet şi a scris pe ea cu litere mari: „Nu mâncaţi ciocolata!

Am scuipat pe ea!” şi a pus foaia lângă batonul de ciocolată.

Natalia a văzut asta, a scos stiloul şi a scris pe foaie: „Nu te îngrijora! Şi eu am scuipat pe ea!” Când fata s-a întors, a izbucnit un adevărat scandal, pentru că nu putea să-şi mănânce ciocolata sa.

Iată, aşa ne purtăm şi noi, punând peste tot asemenea foi: „Acest lucru este al meu, nu vă atingeţi de el! Aceste daruri mi le-a dat Dumnezeu mie, eu nu le pot împărtăşi. Eu sunt ocupată, sunt obosită, nu am timp pentru voi”. Aceasta se întâmplă, pentru că, mai înainte de toate, ne gândim la noi înşine în loc să îi oferim surorii ajutorul nostru sau, ceea ce este chiar mai bine, să o ajutăm pur şi simplu tăcând şi neîntrebând.

La mine în mănăstire este un monah care întotdeauna face curat după toţi, dar face aceasta numai atunci când în preajmă nu este nimeni. Niciodată nu vorbeşte despre aceasta. Din cauza bolii, mâinile mele au o slăbiciune fizică, de aceea, când spăl, de exemplu, vasele, mereu sparg farfuriile, paharele şi toate celelalte. Monahii îmi spun: „Nu mai spăla, facem noi tot”. Dar eu, după cum ştiţi, sunt un om mândru şi îmi este greu să las pe altcineva să facă curat. Dar totul se dovedeşte întotdeauna a fi curat! Plec din chilie undeva cu treburi, iar când mă întorc, ea e deja curată. Şi eu, desigur, fac curat în ea, dar niciodată atât de curat cum găsesc după

întoarcere. Acest monah nu îmi spune niciodată nimic cu privire la acest lucru, pur şi simplu face. Mult timp nu am putut înţelege cine se îndeletniceşte cu acest lucru, dar odată am înţeles. Şi atunci m-am apropiat de el şi am spus:

tu faci curat la mine în chilie?

El a răspuns:

-Da.

părinte, am spus eu, dar şi aşa ai multe de făcut!

El a răspuns:

eu fac multe lucruri, dar pentru fraţii mei nu este de ajuns. De aceea, când fac pentru ei ceva ce nu este în ascultarea mea, dar le uşurează lor viaţa, dobândesc pace.

Eu i-am spus:

bine, dar fraţii nici măcar nu ştiu că tu faci asta.

Şi el a răspuns:

aceasta este răsplata mea. Dacă ei ar şti, răsplata ar fi din partea lor. Eu vreau ca Domnul sămi spună mie: „Bine, slugă bună şi credincioasă”.

Iată, aşa trebuie să trăim noi. Noi trebuie să dorim ca Domnul să ne spună nouă aceste cuvinte, nu aproapele nostru. Dacă aceste cuvinte vi le spune aproapele vostru, aceasta este răsplata voastră. Dar Domnul vă dă o răsplată de o sută de ori mai mare şi vă dă viaţa veşnică.

Noi scăpăm din vedere atâtea posibilităţi! La noi este o monahie care înţelege greu ce înseamnă să fii bucuros. Eu i-am spus:

măicuţă, unde este bucuria ta?

bucuria? m-a întrebat ea. Care bucurie? Ce este asta?

Eu îi zic:

de ce eşti mereu atât de posomorâtă?

ce vreţi de la mine? întreabă ea nedumerită. Să merg peste tot şi să zâmbesc ca o nătângă?

nu, îi răspund. Eu vreau ca tu să trăieşti cu sentimentul dragostei de Dumnezeu.

Aşa că i-am dat o carte în care sunt adunate afirmaţiile Sfinţilor Părinţi despre bucurie. Ea a citit-o şi mi-a spus:

toate acestea sună minunat, dar cum să le realizezi în viaţă?!

Eu i-am răspuns:

prin intermediul faptului că încetezi să te gândeşti la tine însăţi. Ia spune-mi, maică, ce arată astăzi acel barometru care măsoară bucuria ta? Pe o scară de la unu la o sută, unde se află astăzi indicatorul lui?

Ea zice:

la unu şi jumătate.

Când zice aşa, încep să înţeleg că va fi o zi grea.

Trebuie să urmăriţi ca „bucurometrul” vostru să arate un nivel foarte înalt de bucurie. Şi el va

arăta aceasta, dacă voi veţi vorbi cu Sfântul Duh, nu cu voi însevă şi cu patimile care locuiesc în voi. Când simţiţi în sinea voastră o oarecare tulburare, indignare, îngrijorare, frică, trebuie să înţelegeţi că sunteţi pe o cale greşită. Nenorocirea este aproape şi nimeni nu este vinovat în afară de voi însevă. Şi voi trebuie să vă îndreptaţi către Dumnezeu şi să spuneţi: ajută-mă! Dacă conduceţi o maşină şi auziţi brusc un zgomot neobişnuit la motor, chiar dacă nu cunoaşteţi natura mecanică a acestui zgomot, vă daţi seama, totuşi, că motorul nu trebuie să îl producă. Aşa că, dacă sunteţi înţelepte, fie veţi merge la un atelier, fie veţi opri maşina, iar dacă sunteţi neînţelepte, veţi continua să mergeţi până când maşina se va strica. Când simţiţi o tulburare lăuntrică, atunci când sunteţi agitate, mâhnite sau supărate, opriţi-vă înainte de a se produce o „avarie”! îndreptaţi-vă către Dumnezeu şi liniştiţi-vă. întoarceţi în inimă dragostea. Acest lucru este simplu, dar şi foarte complicat.

CÂND MONAHUL SE TRUDEŞTE, DAR OBŞTEA NU ÎL SUSŢINE, EL, TREPTAT, începe să REMARCE UNELE SAU ALTELE DINTRE SLĂBICIUNILE ŞI DEFECTELE CARE EXISTĂ ÎN MĂNĂSTIRE. Cu CÂT MAI MULT SE TRUDEŞTE, CU ATÂT MAI PUTERNIC ESTE SENTIMENTUL TRISTEŢII ŞI AL ÎNSTRĂINĂRII DE OBŞTE. CUM SĂ BIRUI ACEST LUCRU SĂ NU CAZI ÎN DEZNĂDEJDE?

Purtarea surorii voastre trebuie să fie întotdeauna obiectul grijii voastre, pentru că voi o iubiţi şi doriţi mântuirea ei. Dacă voi vă nevoiţi, dar vedeţi că o soră, sau câteva, sau toate surorile nu se nevoiesc, nu trebuie să vă pierdeţi rugăciunea şi nu trebuie să vă pierdeţi pacea lăuntrică. Dacă voi îl iubiţi pe Domnul şi le iubiţi pe surorile voastre, trebuie să fiţi îngrijorate de faptul că există ceva care le distrage de la dragostea de Dumnezeu şi cu iubire să faceţi tot ceea ce se poate pentru a le ajuta să-L primească pe Dumnezeu. Motivul pentru care vă tulbură purtarea lor constă în faptul că voi le osândiţi pe ele şi nu le iubiţi. închipuiţi-vă ce ar fi putut gândi Domnul Iisus Hristos despre ucenicii şi apostolii Săi! Acest lucru este greu de crezut, dar mulţi dintre ei s-au purtat mult mai inconştient decât noi. El Se schimbă la faţă înaintea lor în prezenţa lui Moise şi a lui Ilie, iar ei sunt plini nu de recunoştinţă pentru acest dar extraordinar, nu de frică şi evlavie faţă de El ci de dorinţa de a afla dacă ei pot căpăta aceeaşi putere ca şi El, şi dacă pot şedea alături de El în împărăţia Cerurilor. Vă puteţi închipui? Aşa suntem şi noi.

Domnul ne iubeşte pe noi, neţinând seama de faptul că viaţa noastră nu ne face vrednici de această iubire. El ne iubeşte pur şi simplu, pentru că ne iubeşte. Dar, în loc să îngăduim acestei iubiri să ne umple de Domnul şi să ne transforme, noi

vrem să înţelegem cum putem folosi această iubire pentru a obţine ceea ce dorim. Noi nu spunem „Doamne, eu vreau să fiu cu Tine”, ci „Doamne, fă pentru mine asta sau asta”.

Dacă aveţi vreo putere sau dacă sunteţi bogaţi şi vestiţi, toţi vor ceva de la voi. E o nerozie să credeţi că mulţi sunt interesaţi personal de voi. De voi sunt interesaţi în general, pentru că voi le puteţi da celorlalţi ceea ce ei caută. Când nu mai aveţi putere, când nu mai aveţi bani, oamenii nu îşi mai aduc aminte cine sunteţi. Aşa ne purtăm noi cu Domnul. Avem foarte mare nevoie de ceva, suntem bolnavi, avem probleme în viaţă şi îl rugăm să ne dea pace şi să rezolve acele greutăţi de care ne ciocnim. Dar, îndată ce primim cele cerute, uităm de El. Iubirea noastră pentru Dumnezeu, aşadar, trece foarte repede. Ea este ca tinereţea: astăzi este aici, iar mâine deja nu mai este.

Eu am un fiu duhovnicesc, un preot. El şi soţia lui acum sunt oameni în vârstă. înainte de a primi Ortodoxia, preoteasa a fost fotomodel. Toţi în lume bărbaţi sau femei deşi afirmă des că pentru ei nu este important cum arată, totuşi vor să arate bine. Acestei femei îi plăcea foarte mult să arate bine, iar celor din jur le plăcea să se uite la ea. Şi ea mi-a povestit odată despre unul dintre cele mai mari cuţite care i-a fost odinioară împlântat în inimă. Când avea peste treizeci de ani, a intrat într-un magazin

foarte mare şi scump din New York. De obicei, cum intra, vânzătorii îi lăsau îndată pe toţi clienţii şi se repezeau la ea. Dar în ziua aceea, vânzătorul s-a întors către ea şi a spus:

doamnă, aşteptaţi, voi veni la dumneavoastră peste câteva minute.

în ziua aceea mi-a povestit ea mie am înţeles că zilele mele s-au sfârşit.

Se transformase într-o doamnă care era cam trecută, şi a spus că a fost foarte tulburată, că s-a întors acasă şi toată noaptea a plâns.

Soţul ei a întrebat-o:

ce este cu tine?

Ea doar plângea. Şi a plâns trei zile la rând, după care a venit la mine şi a spus:

totul s-a sfârşit!

slavă Domnului că toate acestea s-au sfârşit! i-am spus eu ei. Acum, în sfârşit, te poţi ocupa de cele pentru care trăieşti pe pământ.

Duhovniceşte, aceştia suntem noi. Deseori venim la Dumnezeu numai pentru a primi ceea ce ne dorim. Căutăm ceea ce putem dobândi. Vrem să fim în centrul atenţiei. Vrem ca oamenii să ne iubească întotdeauna şi, îndată ce altcineva devine obiectul acestei iubiri, începem să simţim gelozie. Uităm pentru ce suntem aici.

Noi trebuie să ne iubim unul pe altul. Veţi spune, poate: „Am obosit deja să ascult cum repetaţi

de fiecare dată că trebuie să ne iubim unul pe altul”. Păi, ce să zic, aceasta este esenţa tuturor lucrurilor. Acest lucru poate fi exprimat în felurite moduri, dar el este esenţa tuturor lucrurilor. Lupta duhovnicească este întotdeauna o luptă împotriva mândriei noastre, este întotdeauna o luptă pentru a învăţa să iubim. în cele patru Evanghelii niciunde nu se spune: „Voi trebuie să fiţi iubiţi!” Dumnezeu spune: „Iubiţi!”. El nu ne cheamă să căutăm undeva această iubire, El ne cheamă să iubim noi înşine. El nu spune: „Mergeţi şi cereţi să vi se ceară iertare”. El spune: „Voi trebuie să iertaţi.” El nu spune: „Ia!” El spune: „Dă!” Singurul, pe Care El ne cheamă să îl luăm, este El însuşi.

Cum s-a ajuns ca noi, părăsind lumea, să fim atât de încântaţi de lucrurile lumeşti? Ne potrivim minunat pentru această lume. Odată am vizitat o mănăstire, iar egumenul mi-a spus, arătând către un monah:

iată, el este un muncitor extraordinar de bun!

Eu i-am răspuns:

dar aveţi în mănăstire oameni care se pricep să iubească extraordinar de bine?

ce vreţi să spuneţi? s-a mirat egumenul.

arătaţi-mi în obşte un monah, care se pricepe să iubească mai mult decât ceilalţi.

El a răspuns:

nu ştiu…

producem în lume, dar, dacă nu iubim, ce importanţă are că producem? Cel ce iubeşte face un bine celorlalţi, nu pentru a fi lăudat, ci pentru a-ţi uşura ţie viaţa; pentru ca tu să simţi bucurie din faptul că eşti iubit.

Vreau să vă povestesc ceva despre mătuşa tatălui meu. Ea era o femeie minunată, în vârstă, totdeauna bună, totdeauna bucuroasă, totdeauna gata să facă pentru cineva ceva plăcut. Oricine venea la ea acasă, simţea întotdeauna că era cel mai important om, căci ea i se dedica lui în întregime.

Mai aveam şi o altă mătuşă. îndată ce mă observa, urmând parcă un anumit ritual, ea exclama:

vino mai repede încoace, îmbrăţişează-mă şi sărută-mă!

Şi eu o iubeam pe prima mătuşă, pentru că ea ştia să încălzească pe oricine chiar şi cu privirea ei, în timp ce, pentru cea de-a doua totul era ca un fel de show⁶.

La mine în parohie în New York a trăit o femeie, care, îndată ce trecea pragul bisericii, în vremea citirii ceasurilor, a Liturghiei, plângea fără întrerupere. Nici un acces de isterie, pur şi simplu plângea încet. Odată, am hotărât să o întreb:

⁶ Show – (engl. show) spectacol.

eu văd că plângeţi!… De ce?

iertaţi-mă, batiuşka, a spus ea, dar nu mă pot abţine. Nu-mi vine deloc să cred că Dumnezeu mi-a dat atât de multe şi continuă să-mi dea până în ziua de azi. Şi nu ştiu cum să îl răsplătesc pentru asta. Eu plâng, pentru că sunt nevrednică de toate acestea.

Haideţi acum să vedem cum ne purtăm noi în biserică… Eu sunt convins că Domnul a învrednicit-o de împărăţia Cerurilor, pentru că, din multe puncte de vedere, ea trăia deja acolo pe când era încă alături de noi.

Cum se pregătesc monahii sfinţiei voastre pentru Sfânta Împărtăşanie?

Eu îi dau fiecăruia o anumită pravilă. în primul rând, desigur, eu cred că Sfânta împărtăşanie este adevăratul Trup şi adevăratul Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Eu cred că El este în mijlocul nostru. Dacă El ar fi cu noi trupeşte, ar spune: „Veniţi la Mine”. Şi, dacă la această chemare voi veţi răspunde „da” nu numai cu vorbele, şi vă veţi apropia de El, nu numai cu trupul, ci cu toată viaţa voastră, lăsând la o parte tot ce este gol şi deşert, veţi lăsa totul şi veţi veni la El. Aşadar, eu le spun monahilor: lăsaţi totul la o parte! Lăsaţi mândria, egoismul, osândirea, supărarea,

100

mânia, pofta! Lăsaţi toate acestea şi veniţi şi îngăduiţi-I Domnului să vă strângă în braţe şi să vă dea o viaţă nouă. Doar El ne poate tămădui, căci

noi toţi suntem bolnavi de moarte.

Aşadar, le dau blagoslovenie să citească canoanele pentru Sfânta împărtăşanie, să-şi ceară unul altuia iertare şi să continue lupta împotriva vrăjmaşului. Cea mai bună definiţie a vieţii monahale pe care am întâlnit-o vreodată este următoarea: Ce face monahul? în fiecare zi de o sută de ori cade şi de o sută de ori se ridică. Iată ce face monahul. Toţi cădem, iar şi iar, dar apoi ne ridicăm şi începem iarăşi lupta. Ridicaţi-vă şi pregătiţi-vă de luptă, pentru că iarăşi veţi cădea. Dar trebuie să aveţi curaj să vă ridicaţi din nou, să luaţi scutul Domnului şi să staţi în picioare. Când cădeţi, să nu vă mâniaţi, să nu osândiţi, să nu deznădăjduiţi, să nu vă ocupaţi toată ziua cu autocompătimirea. întotdeauna, când văd un monah într-o asemenea „stare”, cum o numesc eu, îi spun:

o, bietul de tine, ce nenorocit eşti astăzi! Ia să scot eu din tine această autocompătimire…

Pare ridicol şi jalnic, dar aşa procedăm de fiecare dată. Nimic nu trebuie să stea între noi, căci noi suntem uniţi în Hristos… Şi, dacă eu sunt supărat pe cineva şi îl ţin la distanţă, mă ţin pe mine la distanţă de Hristos. Nu este aceasta o prostie?…

101

Ce sfat ne daţi, cum să ne împărţim timpul în chilie? Seara, când vin în chilie, nu ştiu ce SĂ FAC MAI ÎNTÂI: SĂ CITESC LITERATURĂ DUHOVNICEASCĂ, SĂ MĂ ROG SAU SĂ MĂ ODIHNESC DUPĂ ASCULTARE ŞI SĂ DORM BINE ÎNAINTE DE ZIUA URMĂTOARE.

Vorbiţi cu duhovnicul vostru şi faceţi ceea ce blagosloveşte el. Nu fiţi dependente de propriile voastre păreri. Eu am dormit atât de mult în viaţa mea, dar niciun bine nu am dobândit din asta, de aceea încerc să fac altceva.

Dar, dacă nu am posibilitatea ca tocmai în ACEST TIMP SĂ CER SFATUL DUHOVNICULUI?

Dar, dacă Domnul în această noapte vă va chema la Sine? Îi veţi putea spune: „Doamne, nu am avut pe cine să întreb, de aceea am hotărât să trag un pui de somn”? Dacă aveţi de ales, alegeţi întotdeauna ce este mai bine şi niciodată nu veţi pierde. Dumnezeu tot vă va da posibilitatea de a dormi. Mai bine să adormiţi rugându-vă, decât să adormiţi şi atât.

102

Convorbirea a patra

Aş vrea să vă împărtăşesc două izvoare ale înţelepciunii duhovniceşti la care eu însumi alerg deseori. Primul este opera Sfântului Ignatie (Brianceaninov) Potirul lui Hristos. Această carte explică foarte multe despre lupta duhovnicească pe care o ducem noi. Unele lucruri din această carte aş vrea să le citesc pentru voi. Al doilea izvor este cartea numită Arta rugăciunii, o antologie de scrieri ale Sfinţilor Părinţi despre rugăciune. Şi cu ea voi şi începe.

Primul lucru despre care vorbeşte această carte, este despre patimile noastre. Toţi suntem împătimiţi, dar nu înţelegem asta. Patimile controlează comportarea noastră, iar noi, uneori, nici măcar nu ne dăm seama de aceasta. îngăduiţi-mi să citesc câte ceva pentru voi din Sfântul Varsanufie cel Mare: „Ştim că a chema neîncetat numele lui Dumnezeu e un leac care nimiceşte nu numai toate patimile, ci însăşi lucrarea lor” (Cuvioşii Varsanufie cel Mare şi îoan. Călăuză către viaţa duhovnicească. întrebarea 421). Astfel, chemarea numelui lui Dumnezeu nu numai că eliberează de patimi, dar şi vindecă rănile pricinuite sufletului de patimi. „Căci, după cum prescrie doctorul leacul sau pune un plasture pe rană şi prin aceasta lucrează fără să ştie bolnavul în ce fel, aşa şi numele lui Dumnezeu,

103

numit de noi, înlătură fără să ştim noi cum, toate patimile”. Iată leacul: cu credinţă, dragoste şi nădejde chemaţi numele lui Dumnezeu, şi acest lucru vă va schimba.

Sună simplu, nu-i aşa? Dar este greu. Este greu, pentru că noi ne iubim pe noi înşine atât de tare, încât nu-I cerem lui Dumnezeu ajutorul, noi îl întrebăm: „De ce?” Chiar dacă Dumnezeu v-ar spune de ce, aţi înţelege voi, oare? Nu, pentru că voi nu vă cunoaşteţi propria voastră viaţă. Numai Dumnezeu ştie cine suntem noi şi ce este mai bine pentru noi.

îngăduiţi-mi să mai citesc câte ceva… Eu îi rog pe monahii mei să citească acest fragment mereu, dar ei, desigur, nu fac acest lucru. La noi este o monahie care întotdeauna vine la mine foarte indispusă. Eu o întreb îndată:

ai citit acest fragment astăzi?

Şi ea se enervează foarte tare:

l-am citit deja de o mie de ori! Nu vreau să-l mai citesc iar.

Eu îi răspund:

ai citit, dar nu ai înţeles nimic.

Acest fragment începe foarte tare. „I-au cerut Domnului doi ucenici iubiţi ai Lui tronurile slavei, şi El le-a dăruit Potirul Său. Potirul lui Hristos sunt suferinţele” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Potirul lui Hristos). Nouă nu ne place să suferim. E de

104

ajuns numai să ne îmbolnăvim uşor, că îndată îl întrebăm pe Dumnezeu: „De ce?”

Trebuie să înţelegem că singura cale către mântuire este crucea. întotdeauna, până la moarte. Suferinţa, dar nu suferinţa fără rost. Cum, dar, putem să suferim, trupeşte sau sufleteşte, şi în acelaşi timp să nu ne pierdem nădejdea? Calea către aceasta trece prin înţelegerea că Dumnezeu a făgăduit să aibă grijă de noi. Dacă El are grijă şi de crinii câmpului şi de păsările cerului (parafrază la Matei 6, 28-30), cu atât mai mult are El grijă de noi. Noi putem primi tot, când ştim că este de la Dumnezeu, dar uităm de acest lucru. Tot ce vedem noi, e suferinţa. Noi nu vedem cauzele, nu vedem speranţele. Noi spunem doar: „Când se va termina asta?” Iar Domnul spune: „Voi niciodată nu veţi afla când se va termina asta, voi trebuie doar s-o primiţi, pentru că asta v-a fost trimisă de Tatăl vostru, Care este în Ceruri.”

Noi nu avem predispoziţia de a primi voia lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi pune întrebarea „de ce?” Fiecare dintre noi aşteaptă bucurie, pace, fericire toate acestea, fără suferinţă.

Eu cunosc o femeie bătrână pe nume Ana. Am făcut cunoştinţă cu ea când ea avea 80 de ani. Această femeie a fost căsătorită 53 de ani. în al doilea an de căsătorie, soţul ei a înnebunit şi 51 de ani nu a mai vorbit cu ea. Dar ea a rămas cu el şi nu l-a

105

încredinţat unei clinici de psihiatrie. Ea îl hrănea, îl spăla, îl îmbrăca şi muncea ca să-i câştige hrana. Eu am întrebat-o:

cum de nu v-aţi pierdut nădejdea? Cum de n-aţi căzut în deznădejde?

Şi ea a răspuns:

pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi El mi-a dat mie un asemenea soţ de care eu aveam nevoie. Eu nu L-aş fi iubit pe Dumnezeu dacă nu ar fi fost suferinţele soţului meu. Dacă aş fi avut un sot sănătos, aş fi fost atât de mândră, încât mi-aş fi pierdut sufletul.

Ea m-a smerit. Era o femeie foarte simplă şi puţin învăţată. Avea, poate, opt ani de şcoală. Dar citea neîncetat Sfânta Scriptură, vieţile sfinţilor, mergea la fiecare slujbă bisericească, în fiecare sărbătoare şi vorbea mereu cu Dumnezeu.

în viaţa ei a existat multă suferinţă. Cu şase ani înainte de moarte, ea a orbit. Nu putea respira şi i se făceau mereu operaţii la plămâni. Şi, când nu a mai putut merge, l-a rugat pe preot să îi dea voie uneia dintre enoriaşe să înregistreze pentru ea slujbele la magnetofon ca să le asculte acasă. Iar noi?

Aşadar, suferinţa nu este un lucru rău. Este un dar pe care Dumnezeu ni-l dă pentru ca noi să ne putem elibera de iubirea de sine. Cauza multor ispite cu care noi ne luptăm, o constituie faptul că noi nu vedem că totul în viaţa noastră ne-a fost dăruit

106

de Dumnezeu: şi oamenii dificili, şi cei plăcuţi, şi cei bolnavi, şi cei nevoiaşi. Noi nu îi vedem pe ei ca pe un dar care ne mântuieşte. Noi spunem doar: Cât trebuie să mai îndur?

Dacă noi vrem să învăţăm să fim monahi, trebuie să înţelegem că voia lui Dumnezeu este singurul lucru bun pentru noi. Unul dintre părinţii apuseni ai Bisericii primare, Sfântul Ioan Casian Romanul, autorul unor opere cunoscute despre viaţa monahală, spune că pentru creştinul ortodox există doar două răspunsuri posibile în orice situaţie a vieţii. Doar două. Primul: trebuie să avem dragoste şi recunoştinţă nelimitată faţă de Dumnezeu pentru mântuire, pentru Fiul Său, pentru iubirea Sa către noi. Dragostea şi recunoştinţa sunt primul răspuns. Al doilea răspuns: trebuie să avem durere neîncetată pentru păcatele noastre şi pocăinţă. Doar două răspunsuri. Dacă noi răspundem prin altceva, de exemplu, prin tristeţe, deznădejde, tulburare, răutate, osândire, supărare, toate acestea nu sunt răspunsuri pentru Dumnezeu, sunt răspunsuri pentru noi înşine. Noi le dăm pe ele, pentru că noi suntem concentraţi doar asupra noastră. Dacă voi sunteţi recunoscătoare lui Dumnezeu, pentru ce să vă întristaţi? Pentru ce să deznădăjduiţi? Pentru ce să vă tulburaţi? Iar dacă vă căiţi pentru păcatele voastre, de unde aveţi timp să osândiţi pe cineva şi să vă supăraţi? E cu putinţă să ne frământăm noi pentru

107

sine, pentru sănătatea noastră trupească, în timp ce sufletul nostru se destramă?

în alt loc, Sfântul Ioan mai spune o frază minunată pe care eu o iubesc foarte mult. Ţineţi minte proverbul: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca săţi spun cine eşti”? Cuviosul Ioan spune: iubirea, smerenia, răbdarea, bunătatea, blândeţea, bunăvoinţa, căutarea ultimului loc, toate acestea sunt prieteniile lui Dumnezeu. Răutatea, osândirea, nerăbdarea, mândria, pofta, lăcomia, egoismul, deznădejdea toate acestea sunt prieteniile diavolului. Şi după aceea el întreabă: aşadar, spune-mi cu cine te însoţeşti, cine sunt prietenii tăi? Cu cine ţi-ai petrecut astăzi ziua? Cu bucuria? Cu iubirea? Cu răbdarea? Cu bunătatea? Cu smerenia? Sau cu deznădejdea? Cu răutatea? Cu întristarea? Cu supărarea? Cu osândirea? Cu cine ai fost astăzi? Gândiţi-vă la aceasta. Noi înşine alegem cu ceea ce umplem viaţa noastră.

Dar, dacă vârsta şi neputinţa nu ne permit SĂ NE TRUDIM AŞA CUM SE CUVINE? Cu OCHII LE VEZI PE TOATE, LE-AI FACE, DAR GRĂMADA ŞI ACUM ZACE ACOLO. Ai fi BUCUROASĂ SĂ AJUNGI ÎN RAI, DAR PĂCATELE NU TE LASĂ.

Voi nu puteţi face nimic pentru a ajunge în Rai. Voi puteţi doar să alergaţi la Dumnezeu şi să

108

îi cereţi milă. Niciunul dintre noi nu merită Raiul.

De aceea învăţaţi pe dinafară singura rugăciune, care vă este necesară: „Kirie, eleison” („Doamne, miluieşte” gr.).

Am cunoscut o monahie, o rusoaică venită din China. Era soră medicală, iar în anii 1930 a intrat în mănăstire în Harbino. în anii 1940, la putere au venit comuniştii şi le-au interzis monahiilor să poarte haina monahală în timpul lucrului cu bolnavii. Monahiile au răspuns că ele vor continua să îi ajute pe bolnavi şi să discute cu oamenii despre Dumnezeu. Acestei monahii i s-a spus că, dacă nu va înceta să propovăduiască, o vor duce la închisoare. Dar ea a răspuns că îi este totuna. în anul 1952 au arestat-o şi au dus-o la închisoare. Dar şi acolo a început să le vorbească deţinuţilor despre Dumnezeu. I-au spus că trebuie să înceteze acest lucru, dar monahia nu s-a supus. Atunci i-au tăiat limba.

Ea mi-a povestit mi-a scris scrisorele că niciodată, nici înainte, nici după aceea, nu a mai simţit o asemenea durere. I-au cauterizat rana cu un metal înroşit. A început să se infecteze. Nu putea să mănânce, doar să bea, dar şi în tot acest timp se ruga şi spunea: „îţi mulţumesc, Doamne, de acum voi înceta să vorbesc în deşert”. „Dar mi-a spus ea apoi am descoperit că păcatul vorbirii în deşert locuieşte în inimă, nu pe limbă. Şi până acum port în inima mea această otravă”.

109

Aşa că, iată unde începe totul, în inimă, nu în ochi, sau în urechi, sau în gură. în inimă!… Iată unde se află otrava!

Toate aţi amuţit. Nu vreţi să întrebaţi nimic?

Maică N., nu aveţi nicio întrebare?

Nu, EU CRED CĂ TĂCEREA ESTE DE AUR.

Dacă şi inima sfinţiei voastre tace, atunci da. în caz contrar, doar v-aţi legat limba, nu şi inima… Femeilor le este imposibil să vieţuiască împreună fără dragoste. Şi mai mult: voi aici trebuie să fiţi numai pentru un singur Om, pentru Hristos. Dacă sunteţi aici pentru oricare alt motiv, sunteţi nebune. De ce ne-am alege noi un asemenea mod de viaţă dacă nu credem în Domnul Iisus Hristos şi nu îl vedem pe El în fiecare om? Dacă nu ne purtăm unul cu celălalt ca şi cum acest om ar fi însuşi Hristos? Dacă nu faceţi aceasta, trebuie să vă întoarceţi acasă. Nu are sens să rămâneţi aici. De ce să vă irosiţi viaţa în zadar şi aici, şi în veşnicie? în acest caz, mai bine mergeţi şi vă cheltuiţi viaţa distrându-vă, decât să trăiţi în iad şi aici, şi în veşnicie! Aceasta nu are niciun sens!

V-aţi pus vreodată întrebarea: Pentru ce aţi venit aici? Pentru ce toate acestea? De ce sunteţi aici?

Nu? Da? Şi de ce? Ce vă răspundeţi voi la această întrebare?

Domnul ne-a chemat.

110

Eu ştiu că El v-a chemat, dar voi ce faceţi aici?

EU VREAU SĂ FIU CA El.

Şi cum faceţi aceasta?

MĂ STRĂDUIESC SĂ IERT TOATE TUTUROR.

Şi ce vă străduiţi să iertaţi? Pentru ca să iertaţi ceva, trebuie ca acest „ceva” să existe. Ce este acest „ceva”?

Dacă dintr-odată cineva spune sau face CEVA… SĂ NU MĂ SUPĂR…

Singurul lucru de care avem nevoie pentru a vieţui împreună este să iubim să îl iubim pe Hristos şi să ne iubim unul pe celălalt. Şi, iată, atunci veţi putea cere fiecăruia iertare. Când iubiţi, nimeni nu vă poate jigni, pentru că voi ştiţi adevărul despre voi însevă. Singura cauză din care ne supărăm este mândria noastră. Nouă ni s-a format o idee greşită despre noi înşine. Noi credem că oamenii trebuie să ne respecte. Dar pentru care fapt merităm noi respect?! Pentru niciunul. Dacă în voi sau în mine există ceva bun, aceasta este ceea ce Dumnezeu a pus în noi, nu ceea ce am făcut noi înşine. Aşadar, noi ne simţim jigniţi, pentru că noi credem că reprezentăm ceva important.

Ţin minte că eram într-o mănăstire şi un preot foarte mâhnit s-a apropiat de egumen şi a spus:

111

sfinţia voastră aveţi idee cum s-au purtat cu mine?!

Şi egumenul a răspuns:

probabil, mult mai bine decât meritaţi!

Eu mă rog ca Domnul niciodată să nu Se poarte cu noi aşa cum ne purtăm noi unul cu celălalt, pentru că fiecare dintre noi poartă în sine chipul Domnului. S-a întâmplat la voi în mănăstire ca să refuze cineva să stea de vorbă cu voi? Cineva, care a trecut pe lângă voi şi i-a ignorat din răsputeri pe toţi, pentru că avea o proastă dispoziţie? Când eu mă întâlnesc cu maici, uneori le spun: semnul iubirii voastre pentru Dumnezeu şi al prezenţei lui Dumnezeu în viaţa voastră este bucuria. Aşadar, unde vă este bucuria?

Care este deosebirea dintre căinţă şi sentimentul vinei?

Purtarea păcătoasă se poate vedea, dar a conştientiza păcatul se poate numai prin smerenie. Omul mândru poate recunoaşte o purtare păcătoasă, dar păcătoşenia sa nu o poate vedea. Prin urmare, nu se va căi. Fie va respinge cu uşurinţă ceea ce i s-a descoperit, fie conştientizarea păcatului îl va copleşi şi va deveni pricina deznădejdii. Dar nici una, nici alta nu arată raporturile lui cu Dumnezeu. Când noi simţim vina, acest sentiment niciodată nu este îndreptat către Dumnezeu; el

112

este întotdeauna îndreptat către ceea ce noi, după cum ni se pare nouă, putem face. Fără Dumnezeu, noi nu putem face nimic numai să păcătuim. Prin urmare, trebuie să înţelegem că, dacă înlăuntru nu îl dorim pe Dumnezeu, nu vom dori nici pocăinţa.

Noi încercăm să scăpăm de sursa problemei, de durerea care este rezultatul vieţii incorecte, dar nu lepădăm totul şi nu alergăm la Domnul încercând să ne îndreptăm viaţa; de aceea, aceasta este ca şi mai înainte, o formă a iubirii de sine. Noi trebuie să fugim de păcat nu numai pentru că el provoacă durere, ci şi pentru că Dumnezeu este Lumina, Iubirea şi Viaţa desăvârşită. Toţi cei ce se căsătoresc vor ca soţul sau soţia lor să îi iubească mai mult decât orice pe pământ. Bărbatul nu ar vrea să audă de la femeie că au existat alţi treizeci de candidaţi la mâna ei, dar ea a hotărât că el va fi întru totul de ajuns. El i-ar spune: „Eu nu vreau ca eu să fiu pentru tine «de ajuns»; eu vreau ca tu să vrei să fii cu mine”. Nici noi nu trebuie să spunem ceva de genul: „Bine, Doamne, mă predau”. Noi trebuie să îl vrem pe El mai mult decât vrem să păcătuim, mai mult decât pe noi înşine. Dar noi suntem departe de aceasta. De obicei, începem să procedăm bine atunci când descoperim că fapta rea pricinuieşte durere. Dar, dacă şi faptele bune ne pricinuiesc durere, nici pe ele nu le facem. Aşadar, centrul tuturor acestor fapte suntem iarăşi numai noi înşine.

113

îmi aduc aminte cum l-am vizitat odată pe vlădica Mitrofan (Znosko-Borovski) şi i-am povestit că eu duc o mare luptă. Iar el a răspuns:

eşti botezat?

Eu m-am mirat:

-Da.

crezi în Dumnezeu?

da, am răspuns eu.

eşti călugărit?

-Da.

eşti preot?

-Da.

te împărtăşeşti?

-Da.

atunci ai doar o singură problemă: tu însuţi. Tu trebuie să înţelegi că ai deja totul, dar nu te gândeşti la aceasta, ci la tine însuţi. Uită de tine şi bucură-te întru Domnul!

Haideţi să ne uităm la acele necazuri prin care trecem şi din pricina cărora ne ieşim din minţi. Noi avem învăţătura lui Dumnezeu pe care El niciodată nu o încalcă învăţătura conform căreia El are grijă de toate. Şi spunem: da, dar…

Ce se întâmplă cu noi? Toate acestea sunt atât de simple, iar noi le complicăm foarte mult.

În cartea Părintelui Sofronie despre Stareţul Siluan SE POVESTEŞTE CUM ACESTA, ODATĂ,

114

A VĂZUT UN OM CARE PÂNĂ ATUNCI SĂVÂRŞISE UN OMOR, IAR ACUM ŞEDEA ŞI CÂNTA LA ACORDEON. CÂND A FOST ÎNTREBAT CUM SE POATE EL BUCURA, când a ucis un om, EL A RĂSPUNS CĂ, ATÂTA TIMP CÂT A FOST ÎN ÎNCHISOARE, A plâns ŞI S-A CĂIT, încât Dumnezeu i-a dat de ştire în chip binecuvântat CĂ PĂCATUL LUI A FOST IERTAT. CUM SOCOTIŢI: Dacă omul s-a pocăit pentru păcatele RESPECTIVE, SĂVÂRŞITE DE EL, ESTE NORMAL SĂ NU ÎŞI MAI AMINTEASCĂ DE ELE, SAU POCĂINŢA PENTRU ACESTEA TREBUIE SĂ CONTINUE MEREU?

îngăduiţi-mi mai întâi să vă dau definiţia pocăinţei. Pocăinţa este schimbarea radicală a orientării vieţii omului. Absolut radicală. Aşa că, dacă eu am omorât pe cineva, apoi L-am rugat pe Dumnezeu să ierte păcatul meu, conţinutul vieţii mele trebuie să devină ceva ce se opune radical dorinţei de a ucide iubirea, jertfelnicia, bunătatea. Pentru ca, după ce a săvârşit păcatul, omul să se schimbe şi să treacă de la starea de păcat la starea de nevinovat, trebuie să aibă credinţa că Dumnezeu îl iartă. Aceasta nu înseamnă că trebuie să trăiască liniştit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar nu înseamnă nici că trebuie să retrăiască momentul păcatului până la sfârşitul vieţii. A te face prizonierul acestui fapt înseamnă a nu crede că Dumnezeu are puterea să ierte.

115

Şi, desigur, cea mai importantă schimbare pe care noi o putem face, constă în faptul că trebuie să încetăm să ne facem pe noi înşine centrul vieţii noastre şi să îi socotim aşa pe Dumnezeu şi pe aproapele. Aşadar, ţelul pocăinţei este să ieşi din limitele sinelui tău.

Cum se face că noi ne încurcăm atât de mult în viaţa noastră? De ce căile lui Dumnezeu sunt atât de ciudate pentru noi? Eu cred că aceasta se întâmplă din cauză că noi vedem viaţa prin prisma lumii şi totul trebuie inclus în ideea lumii despre lucruri. Natura noastră omenească decăzută vorbeşte despre faptul că, dacă cineva săvârşeşte un rău, el trebuie nimicit, dus la închisoare, pedepsit. Dar Dumnezeu spune nu. El îi iubeşte chiar şi pe cei mai păcătoşi şi doreşte schimbarea lor şi ca ei să vină la cunoştinţa adevărului şi să se pocăiască. Aşadar, de ce suntem noi atât de neîndurători unul cu altul, dar aşteptăm ca Dumnezeu să fie mai milostiv cu noi?

ÎN TIMPUL RUGĂCIUNII, ÎN SPECIAL CÂND TE STRĂDUIEŞTI SĂ TE ROGI FĂCÂNDU-ŢI ASCULTAREA, VIN MULTE GÂNDURI ŞI IDEI. SFÂNTUL Siluan ATHOnITUL SPUNE CĂ, DUPĂ CE DOMNUL I-A ZIS: „ŢinE MINTEA TA ÎN IAD ŞI NU deznădăjdui”, MINTEA LUI s-a curăţit. Cum să înţelegem asta şi ce înseamnă ACEASTĂ FRAZĂ?

116

în primul rând, fiecare sfânt a avut propria sa înţelegere în ceea ce priveşte experienţa legăturii cu Dumnezeu. Noi trebuie să ştim şi să păzim în inima noastră ceea ce se află în acord cu tradiţia apostolică a Bisericii Vechi. Unii sfinţi ai Bisericii noastre au vorbit, de exemplu, despre vămile prin care trece sufletul după moarte. Aceasta este tâlcuirea înţelegerii lor personale cu privire la învăţătura Bisericii. Dar aceasta nu este învăţătura dogmatică a Bisericii. Aşadar, dacă ceva de genul acesta vă ajută, e foarte bine. Dar, ceea ce noi trebuie în egală măsură să credem este faptul că există Rai, există viaţa veşnică, există iertarea păcatelor, că Dumnezeu nu doreşte moartea păcătoşilor, ci caută pocăinţa şi mântuirea lor. Acestea suntem obligaţi să le credem. Unii oameni fac referire la unele fragmente sau altele din scrierile sfinţilor.

Acestea sunt mijloacele cu ajutorul cărora ei încearcă să ne ajute să înţelegem noţiunile elementare ale vieţii duhovniceşti. Scriptura spune: niciun om nu îl poate vedea pe Dumnezeu. Şi, iată, totuşi au existat sfinţi care au spus că L-au văzut pe Dumnezeu. Ce înseamnă, aşadar, aceasta? Aceasta înseamnă că ei aveau experienţa duhovnicească a legăturii cu Dumnezeu, dar nu îl vedeau pe Dumnezeu aşa cum mă vedeţi voi pe mine, iar eu vă văd pe voi. De ce? Deoarece Dumnezeu nu are formă trupească. De aceea, din Dumnezeu nu

117

ai ce vedea. Dar asta nu înseamnă că acei sfinţi au spus minciuni. Aceasta înseamnă doar că ei aveau o experienţă duhovnicească adecvată cu ceea ce puteau ei înţelege din Dumnezeu.

Aşadar, când Sfântul Siluan spune: „Ţine mintea ta în iad”, el propune ca noi să ne aducem aminte mereu că, dacă nu îl vom iubi pe Dumnezeu şi vom trăi cu această lume, urmarea acestui lucru va fi iadul. El nu ne prescrie să coborâm în iad în adevăratul sens al cuvântului, ci să conştientizăm ceea ce ne aşteaptă, dacă nu ne schimbăm.

Cum este corect să mă port cu o soră pe CARE CINEVA DIN MĂNĂSTIRE A JIGNIT-O? CUM SĂ O MÂNGÂI PE ACEASTĂ SORĂ, DAR NICI SĂ N-O OSÂNDESC PE ACEEA CARE A JIGNIT-O?

Trebuie să îi arătaţi surorii că ea se simte jignită din cauza faptului că în centrul atenţiei sale se află ea însăşi, nu Dumnezeu. Dacă voi credeţi că totul se întâmplă după voia lui Dumnezeu, dacă voi nu vă iubiţi pe voi însevă şi vreţi să îl iubiţi pe Dumnezeu şi pe aproapele, nimeni nu vă va putea jigni şi supăra. Acest lucru se întâmplă numai în cazul în care vă gândiţi la voi însevă.

Vedeţi că toate bolile noastre duhovniceşti provin din iubirea de sine. Fiecare problemă, fiecare cuvânt, fiecare păcat provine din iubirea de sine. Nimeni nu ne distruge, noi înşine facem aceasta.

118

Ţin minte că atunci când eram tânăr, i-am pus o întrebare unui monah care era mai mare: „De ce viaţa este atât de grea?” El a răspuns: „Viaţa nu este grea. Tu eşti dificil. Viaţa este pace. Viaţa este Evanghelie. Dar tu nu trăieşti după Evanghelie, şi aceasta este cauza problemelor tale”.

Foarte adesea şi surorile şi mirenii cer să NE RUGĂM PENTRU EI. UNEORI TE ROGI FĂRĂ SĂ SIMŢI DUREREA CELUILALT OM. şi SIMŢI CĂ ACEASTA SE ÎNTÂMPLĂ NU DIN CAUZĂ CĂ ŞTII SĂ ÎŢI LAŞI VIAŢA TA ŞI VIAŢA ACESTUI OM ÎN VOIA LUI DUMNEZEU, CI PUR ŞI SIMPLU PENTRU CĂ INIMA TA NU A ÎNVĂŢAT SĂ SUFERE ÎMPREUNĂ CU CEILALŢI OAMENI. CA REZULTAT, DESEORI TE ROGI DIFERIT ŞI îi COMPĂTIMEŞTI DIFERIT PE DIVERŞI OAMENI. CUM SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ SUFERIM CU ADEVĂRAT ÎMPREUNĂ CU CELĂLALT OM?

în primul rând, forţa motrice a faptelor voastre trebuie să fie dragostea. Dragostea niciodată nu face diferenţă între oameni. Diferenţă între dragostea mea faţă de un om, de al doilea sau al treilea nu trebuie să existe. în caz contrar, aceasta nu este dragoste ci este iubire de sine: „Eu îl iubesc pe acesta mai mult decât pe acela, iar pe acela mai mult decât pe celălalt”. Centrul acestui sentiment sunt eu. Aceasta nu este dragoste. De aceea, când cineva vine la voi după mângâiere, voi nu puteţi face

119

nimic pentru a-l mângâia. Dar acest om poate face singur pentru mângâierea sa tot ceea ce trebuie. Darul pe care voi i-l puteţi înmâna este acela de a-l ajuta să înţeleagă faptul că pricina suferinţelor lui este el însuşi. Dacă aveţi un copil, un soţ, o soţie sau pe altcineva, şi acest om, are nevoie de transplant de rinichi, dacă nu, va muri, iar voi din punct de vedere biologic vă potriviţi ca donator, veţi fi gata să suportaţi chinurile operaţiei pentru ca acest om să trăiască. Buna voastră intenţie nu scapă pe nimeni de durere şi veţi suferi fizic până când rana voastră se va vindeca, dar aceasta nu mai este important, pentru că voi îl iubiţi pe acest om, şi ceea ce dăruiţi întrece de mii de ori acea durere pe care o suportaţi. Durerea ocupă în viaţa voastră acel loc care îi este destinat, dar nu este decât durere. Când, însă, nu iubiţi, aşa ceva este peste puterile voastre.

Durerea este o parte integrantă a vieţii. E greu să o suporţi, dar nu imposibil. Veţi suferi foarte mult, dacă veţi crede că viaţa este posibilă fără durere. Aşadar, când durerea vine, începeţi să vă gândiţi că se întâmplă ceva profund eronat. Da, desigur, ceva profund eronat se şi întâmplă. Cu toţii ne îndreptăm spre moarte. Durerea doar vă aduce aminte de acest lucru. Ea este o parte integrantă a vieţii.

Noi ne mâhnim şi suferim când aflăm de greutăţile din viaţa celorlalţi oameni, pentru că nu înţelegem că Dumnezeu are grijă de ei. Sarcina noastră

120

este să-i îndrumăm pe oameni către Dumnezeu, nu să sădim în ei nădejdea că se vor descurca singuri, şi prin aceasta să piardă nădejdea în Dumnezeu. Aceasta nu le va lua durerea, dar îi va ajuta să înţeleagă cauza a ceea ce li se întâmplă şi vor începe să crească duhovniceşte.

Dintr-un alt stat a venit la mine o grecoaică. Ei îi murise într-un accident de maşină fiul de 16 ani. Mi-a adus fotografia lui. Familia era bogată, fiul studia în Elveţia. Mergea la schi împreună cu prietenii. în accidentul de maşină a murit numai fiul ei, toţi ceilalţi au supravieţuit. Femeia mi-a povestit că, atunci când a auzit de acest lucru, aproape că şi-a pierdut minţile. A mers la o mănăstire de maici, s-a întâlnit cu egumena, a plâns, egumena a plâns şi ea, dar, cu toate acestea, femeia a rămas nemulţumită de călătoria ei. Ieşind din mănăstire, a întâlnit o monahie în vârstă care a întrebat-o de ce este atât de tristă. Femeia i-a răspuns. Şi monahia i-a spus:

draga mea, fiul tău îi aparţinea lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a vrut să îl aducă înapoi în casa lui. Şi tu nici măcar nu îţi poţi închipui ce ar fi fost în viaţa lui, dacă el ar fi continuat să trăiască. S-ar fi putut îmbolnăvi de moarte, ar fi putut îndura chinuri cumplite, ar fi putut săvârşi crime, copiii lui ar fi putut muri. Dar Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, l-a luat pe fiul tău în floarea vârstei atunci când

121

el te iubea pe tine, iar tu îl iubeai pe el. El îl iubea pe Dumnezeu. De ce, dar, nu trebuie să fie cu Dumnezeu?

Şi femeia aceea mi-a spus că acesta a fost singurul lucru pe care ea l-a putut accepta.

Noi suntem creaţi pentru a fi cu Dumnezeu. Acesta este singurul motiv pentru care suntem aici. Aşadar, dacă murim de tineri, slavă Domnului! Dacă murim bătrâni, mergem pur şi simplu mai încet în aceeaşi direcţie.

Putem să suferim în tăcere, fără să vorbim?

Desigur.

Eu UNEORI ÎL COMPĂTIMESC PE OM, DAR MĂ DOARE DIN CAUZĂ CĂ NU ŞTIU CE SĂ SPUN ÎN ACEL MOMENT.

Compătimirea nu este neapărat durere. A compătimi înseamnă a te îngriji de celălalt om şi a-l iubi atât de tare, încât să cauţi bunăstarea lui cu râvnă mai mare decât bunăstarea ta proprie. De aceea ne rugăm.

îmi amintesc de un preot bătrân, pe care îl chema părintele Ghelasie. Era un om de o mare sfinţenie. Odată, mitropolitul Vitalie⁷ mi-a spus:

⁷ Mitropolitul Vitalie (Ustinov) (1910-2006) al patrulea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare.

122

du-te la părintele Ghelasie şi cere-i să se roage pentru tine. Cu rugăciunile lui stă în picioare toată Biserica de peste hotare. El nu îţi va spune nimic, doar se va închina ca răspuns la rugămintea ta, dar poţi să fii convins că se va ruga pentru tine.

Aşadar, m-am dus la părintele Ghelasie şi i-am cerut să se roage pentru mine. El s-a închinat şi eu ştiu că el s-a rugat pentru mine.

Odată, când eram în altar, părintele Ghelasie a trecut dintr-o parte a altarului într-alta în care stăteam eu, şi a făcut înaintea mea care pe atunci eram încă un preot tânăr o metanie, zicând:

iartă-mă. Când m-am uitat la tine, te-am osândit pentru ceva. Dacă eu nu îţi voi cere iertare, nu voi fi vrednic să mă aflu în Altar.

Iată, aceasta este compătimirea, aceasta este grija. Şi pentru el nu era important cum vom percepe eu sau ceilalţi fapta lui. El trebuia să-şi curăţească înaintea lui Dumnezeu conştiinţa sa.

El rostea neîncetat psalmul: „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele…” (Psalmii 26). Şi a murit în timpul Dumnezeieştii Slujbe în Altar. Aşadar, i s-a răspuns la rugăciune.

CÂND O AJUT PE O SORĂ CARE ARE NEVOIE DE ACEASTA, UNEORI ÎNŢELEG CĂ O FAC NU DIN DRAGOSTE PENTRU EA, CI PENTRU A FI CURATĂ CONŞTIINŢA MEA.

123

Când învăţaţi să dansaţi, primii paşi pe care îi faceţi nu sunt încă dansul. Acesta e numai începutul şi e nevoie de multă practică pentru ca, din aceste mişcări, să iasă dansul. Dar voi practicaţi, sunteţi mânate de dorinţa de a învăţa să dansaţi. Aşa că, dintr-un anumit punct de vedere, voi deja dansaţi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când încercaţi să iubiţi pe cineva. Dorind să faceţi un bine, faceţi ceva, chiar dacă omul nu vă este pe plac. Şi acest lucru vă va schimba.

Acum în Biserică se dezbate o problemă: Cum trebuie să îi primească pe pelerini mănăstirile. În special, se aduce un citat din Sfinţii PĂRINŢI, ÎN CARE SE SPUNE CĂ, CHIAR DACĂ UN FRATE A VENIT ÎNTR-UN MOMENT NEPOTRIVIT, TOT SĂ-L PRIMEŞTI CU DRAGOSTE ŞI OSPITALITATE. PE LÂNGĂ ACEASTA, DUPĂ CÂT SE PARE, NU SE IAU ÎN CONSIDERAŢIE REALITĂŢILE ACTUALE, CÂND „PELERINILOR” LE PLACE SĂ APARĂ LA ORA DOUĂ-TREI NOAPTEA ŞI ÎN ACEL MOMENT CER SĂ LE ARĂŢI IUBIRE DE STRĂINI.

În afară de aceasta, deseori asemenea călători NU VOR SĂ-ŞI ADAPTEZE VIAŢA LOR LA RITMUL VIEŢII MĂNĂSTIRII, CI VĂD MĂNĂSTIREA CA PE UN HOTEL IEFTIN ŞI UN LOC ÎN CARE TREBUIE SĂ îl HRĂNIM, SĂ ÎI ÎNCĂLŢĂM, SĂ ÎI ÎMBRĂCĂM. ACEASTA DUCE LA FAPTUL CĂ VIAŢA MONAHALĂ SE PIERDE ÎN ACORDAREA SERVICIILOR DE ACEST GEN.

124

Eu înţeleg perfect ceea ce spuneţi voi. Când eram la Valaam, unul dintre monahi a spus că, din pricina numărului mare de vizitatori, este foarte greu să vieţuieşti acolo. El a povestit că la mănăstire vin vase întregi de croazieră cu oameni, care nu sunt pelerini, ci simpli turişti care umblă peste tot şi cer câte ceva. Ce să facem?

Eu i-am dat următorul sfat: Aşteptaţi aceste vase în port şi întâmpinaţi-i pe toţi cu braţele deschise, spunându-le în acelaşi timp: „Noi postim. Avem doar pâine şi apă, iar acum mergem la slujbă, care va dura vreo zece ceasuri. Haideţi cu noi!” Cu siguranţă, aceşti oameni nu se vor mai întoarce niciodată. Niciodată!

Odată, cu douăzeci de ani în urmă, la două şi jumătate noaptea, la uşa metocului nostru din New York a sunat cineva. Eu atunci m-am gândit: „Oricine ar fi, nădăjduiesc că va pleca. Nu am nicio dorinţă în acest moment să cobor câteva etaje. Probabil, vreun beţivan vrea să ceară bani”. în secret nădăjduiam că uşa o va deschide altcineva. Dar soneria continua să sune şi niciunul dintre fraţi nu deschidea, pentru că toţi gândeau la fel ca mine… în cele din urmă, am hotărât să cobor eu şi să deschid uşa. în prag stătea un negru în vârstă cu o găleată de metal în mână. Era iarnă şi ningea. Omul a spus că a îngheţat, este flămând şi nu are unde să înnopteze.

125

Eu am întrebat:

dar de ce ai venit atât de târziu?!

am căutat unde să merg.

Eram gata să-i spun: „Pleacă şi întoarce-te dimineaţă”. Dar, în ultimul minut, am hotărât să întreb cum îl cheamă. îl chema Moise. în ziua în care a venit, Biserica îl sărbătorea pe Sfântul Moise Văzătorul de Dumnezeu. Aşa că, nu mi-a rămas nimic de făcut decât să spun:

intră, Moise!

în acel moment m-am gândit că era imposibil să mi se arate mai clar ceea ce trebuia să fac eu atunci. Dumnezeu l-a trimis pe Moise ca să mă scoale pe mine din pat! Şi conducându-l pe Moise în casă, m-am dus în paraclis să îi mulţumesc lui Dumnezeu.

Vă amintiţi ce spune Sfânta Scriptură: primiţi-i pe toţi, căci, poate, primiţi îngeri (parafrază la Evrei 13, 2). Acei vizitatori sunt îngerii, care au venit să vă arate ce trebuie să schimbaţi. Ei sunt pentru voi o binecuvântare ascunsă sub masca unei mari incomodităţi.

Toate acestea nu înseamnă, fireşte, că, atunci când îndepliniţi vreo muncă sau oferiţi anumite servicii, nu puteţi avea anumite reguli. Dar regulile întotdeauna trebuie să fie dictate de dragoste. Dacă aveţi muncitori care trebuie să meargă acasă, trimiteţi-i acasă. Şi pelerinilor obişnuiţi, care în ciuda

126

acordului au venit la o oră nepotrivită, spuneţi-le: iată, mâncarea, s-a răcit, dar, poftiţi, mâncaţi ceea ce avem. Nu este uşor… Din punct de vedere pragmatic, este mult mai eficient să le arătaţi oamenilor ce trebuie să facă. Dar pentru inimă aceasta nu este bine inima noastră se învârtoşează.

Şi toţi avem inimile învârtoşate. Cerem de la ceilalţi ceea ce noi nu ne-am dori să facem. Şi noi nu vrem ca Dumnezeu să fie aspru cu noi. Noi vrem să auzim întotdeauna de la El: „Tu eşti iertat. Eu te iubesc”.

Nimeni nu are nevoie de la voi de absolut nimic, ca şi monahii. Nimeni. Ceea ce le trebuie lor este ca voi să fiţi sfinte. Ei au nevoie să vadă din exemplul vostru că Dumnezeu este mai important decât orice. Ei au nevoie să vadă că voi iubiţi rugăciunea mai mult decât vă iubiţi pe voi însevă. Ei au nevoie ca voi să arătaţi că nimic nu poate fi pus mai presus de dragostea lui Dumnezeu. Dacă voi veţi putea asta, le veţi da tot ceea ce le trebuie. Lor nu le trebuie şcoli, lor nu le trebuie clinici pentru bolnavii de cancer, lor nu le trebuie hoteluri pentru pelerini acestea toate sunt lucruri minunate şi voi le faceţi foarte bine, dar nu prin fapte bune vă mântuiţi. Voi prin credinţă şi iubire vă mântuiţi.

Eu nu zic: să nu faceţi nimic. Eu zic că, dacă rugăciunea, dragostea pentru surori şi mărturia creştină nu sunt puse în viaţa voastră pe primul

127

loc, toate sunteţi pur şi simplu o grămadă de forţă de muncă ieftină. Atunci, pentru ce toate acestea? Aceste clădiri mănăstireşti sunt minunate, dar, dacă ele nu sunt pline de dragoste monahală, daţi-le foc! Ardeti-le!

În mănăstirea mea eu întotdeauna mă revolt când cineva sună la uşă în timpul Dumnezeieştii Slujbe. Şi zic: Nu deschideţi uşa, ci rugaţi-vă în continuare! Cu ce scop deschideţi voi uşa? în viaţa voastră trebuie să aveţi priorităţi. Şi mai presus de toate trebuie să fie Dumnezeu, pentru toţi: şi pentru monahi, şi pentru mireni. Dacă Dumnezeu nu este pentru noi o prioritate, noi suntem pierduţi. Eu sunt extrem de nemulţumit când în mănăstirea mea, vreun monah neghiob pleacă de la slujbă pentru a aprinde sau a stinge plita de bucătărie, ca mâncarea fie să nu se ardă, fie să fie caldă. Şi le zic: Lăsaţi mâncarea să se ardă! Rugaţi-vă! Lăsaţi mâncarea să fie rece! Voi rugaţi-vă! De ce stai în faţa lui Dumnezeu şi te gândeşti la stomac? Aceasta este o nebunie. Eu merg pe la mănăstiri, vin la slujbe şi întreb uneori: „Dar unde sunt toţi monahii? Unde sunt toate monahiile?” „Sunt la ascultare”. Şi eu răspund: „Nu. Aici este rugăciunea. Unde, dar, sunt ei?”. Acesta este singurul lucru pentru care ne-am adunat aici, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să slujim Lui. Aceasta este prima şi principala noastră ascultare. Dacă aceasta nu există, nu vom

128

avea nici pace în mănăstire; dacă aceasta nu există, nu vom avea nici dragoste în mănăstire; dacă nu îl punem pe Dumnezeu mai presus de orice, suntem condamnaţi la chin.

Mănăstirile noastre suferă din pricină că noi construim clădiri; noi nu zidim suflete care slujesc lui Dumnezeu, noi construim clădiri! Dumnezeu nu are nevoie de clădiri, El are nevoie de oameni, care să îl iubească pe El. Nimeni nu vine la voi să întrebe: „Ce muncă îndepliniţi voi în această mănăstire?” Pe oameni nu îi frământă acest lucru. Oamenii vor ca voi să fiţi pline de dragoste. Ei vor să audă că voi îi mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate. Ei vor să vadă că voi nu sunteţi din lumea aceasta şi nu vă frământaţi pentru nimic, în afară doar de modul în care să îl iubiţi pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Convorbirea a cincea

Aş vrea să vă împărtăşesc câteva gânduri, iar apoi vom putea dezbate problemele voastre.

La ultimele noastre întâlniri am discutat despre dragostea unuia faţă de celălalt şi despre lupta care este legată de aceasta. Şi mi se pare că lupta nu este greu de înţeles, că fiecare dintre noi o are. Dar, iată, a ne iubi unul pe celălalt aceasta este greu cu adevărat.

129

Nu demult ne-am întors de la Valaam, unde am petrecut câteva zile binecuvântate de Dumnezeu. Şi tema la care ne întorceam mereu atât în discuţiile cu monahii, cât şi în discuţiile cu mirenii constă în faptul că este foarte greu să te ocupi de viaţa lăuntrică şi în acelaşi timp să îl iubeşti pe aproapele şi pe Dumnezeu. Se formează impresia că noi destinăm o parte din timp unui lucru, o parte altui lucru, şi aşa mai departe, dar dăm de greutăţi atunci când trebuie să le orânduim pe toate acestea împreună.

Iată ce ne poate ajuta să înţelegem modul în care să facem acest lucru.

Cândva, am cunoscut o monahie pe care o chema maica Elisabeta. Ea era un adevărat ostaş. Elisabeta s-a născut în Germania în timpul venirii la putere a lui Hitler. în Statele Unite, a venit împreună cu mama ei nu cu mult timp înainte de a începe al Doilea Război Mondial. Aici ea s-a căsătorit cu un om care nu era deloc interesat de problemele credinţei, dar şi ea ştia despre religie extrem de puţin. împreună cu soţul, au crescut trei copii, iar atitudinea ei faţă de viaţă era aceasta: dacă eu voi avea bine grijă de copii şi de soţ, în viaţă totul va fi bine.

între anii 1960-1970, Elisabeta a lucrat ca soră medicală şi, în cele din urmă, a ocupat un post foarte înalt de conducere într-un spital mare. Soţul

130

ei era muncitor, dar nu avea acelaşi puternic caracter, ca Elisabetei care urma o concepţie de viaţă pe care deseori o întâlneşti astăzi: că morala nu există şi poţi face tot ce vrei, dacă nu îi faci rău celuilalt.

Ambii fii ai acestei femei s-au căsătorit de câteva ori fără succes, iar fiica ei, Claudia, a fost atrasă de curentele „alternative” pentru tineret, de narcotice şi trăia în comunităţile hippy din California, susţinând „dragostea fără frontiere” şi se îndeletnicea cu meditaţiile. Acolo, în California, a auzit ea pentru prima dată de Ortodoxie. O tânără care provenea dintr-o familie ortodoxă, i-a spus că, de Paşti, vrea să meargă în San Francisco.

paşti? Ce-i asta? a întrebat atunci Claudia.

nu ştiu… eu nu merg din motive religioase! Pur şi simplu îmi place muzica aceea minunată şi slujba aceea frumoasă, a răspuns prietena ei.

Aşadar, au plecat amândouă în San Francisco la sărbătoare. Acolo a şi prins-o Dumnezeu din urmă. Claudia a fost atât de copleşită de impresiile lăsate de Dumnezeiasca Slujbă a Paştilor, încât a simţit că este pur şi simplu obligată să afle mai mult despre acele lucruri cu care venise în contact.

După un timp, fata s-a botezat şi a devenit ortodoxă. Aflând aceasta, Elisabeta a ridicat din umeri:

ce să zic? Eu sunt bucuroasă dacă asta te face pe tine fericită.

131

Totuşi, împrejurările s-au aranjat astfel încât, Claudia, care pe atunci avea aproape 30 de ani, nu a mai putut rămâne în California şi a trebuit să se întoarcă în New York, în casa părinţilor ei. Şi, deşi voia să rămână ortodoxă şi să trăiască creştineşte, cu părinţii acest lucru nu părea deloc uşor de realizat; relaţiile celor trei oameni maturi care locuiau sub acelaşi acoperiş, nu decurgeau întotdeauna lin. Şi iată, această tânără i-a spus odată Elisabetei:

tu trebuie să îmbrăţişezi Ortodoxia!

Dar Elisabeta a răspuns:

pentru tine asta este ceva interesant şi este foarte bine, dar nu este pentru mine.

Claudia a continuat discuţiile pe această temă. De sărbători, Elisabeta a dus-o cu maşina la biserică şi, în cele din urmă, a îmbrăţişat şi ea Ortodoxia şi s-a schimbat complet. După un timp, a murit soţul ei, care nu cu mult timp înainte de moarte a primit şi el botezul. Claudia a plecat la mănăstire şi a devenit monahie, iar Elisabeta a venit odată la mine în parohia în care slujeam eu atunci şi a spus:

eu sunt o femeie în vârstă, am deja 78 de ani. Puţin probabil ca eu să pot deveni monahie, nimeni nu mă primeşte. Dar, poate, sfinţia voastră ştiţi unde aş putea şi eu să vieţuiesc, să mă rog şi să muncesc?

Şi eu i-am povestit că noi cu binecuvântarea arhiereului nostru eparhial, vom întemeia o comunitate de surori şi cu bucurie o vom primi.

132

Aşadar, am adunat şase femei care şi-au exprimat dorinţa de a se alătura comunităţii şi le-am instalat într-o mănăstire în oraşul Baltimore. Elisabeta era cea mai mare, cea mai muncitoare şi cea mai smerită. De rugat, de asemenea se ruga mai mult decât toate celelalte surori. Era foarte bolnavă, dar niciodată nu se plângea de nimic. Indiferent de starea în care se afla, venea întotdeauna prima la biserică şi ieşea ultima din ea. în răstimpurile dintre dumnezeieştile slujbe mereu muncea, îi ajuta pe cei din jur şi în acelaşi timp întotdeauna rămânea plină de viaţă.

Imobilul în care locuiau surorile avea patru etaje şi nu avea lift. Pentru a ajunge la slujbă sau altundeva, Elisabeta care la vremea aceea avea deja aproape 80 de ani trebuia să coboare de fiecare dată patru etaje, apoi tot atâtea etaje să urce. în cele din urmă, a făcut un atac de cord, şi medicii au spus că ea nu va trăi. Dar ea a trăit şi s-a întors din nou în mănăstire. Când am văzut cât de galbenă devenise faţa ei după operaţie, eu am exclamat:

dar tu niciodată nu ai spus nimic şi nu te-ai plâns!

nici nu e nevoie! a început să râdă maica Elisabeta. Surorile fac asta şi pentru mine.

Şi a spus că problema celorlalte surori constă în faptul că ele nu ştiu cu adevărat să muncească şi

133

întotdeauna aşteaptă ca altcineva să facă ceva pentru ele.

După doi ani, ea a făcut infarct. Când au dus-o la spital, a reieşit că arterele din partea dreaptă se astupaseră complet, şi sângele îi ajungea la cap numai prin vasele de sânge din stânga.

Sora Elisabeta a orbit complet la ochiul drept, cel stâng în măsură de 90 şi-a pierdut capacitatea de a vedea, şi partea dreaptă a corpului ei a rămas parţial paralizată. Fireşte că nu mai putea rămâne în mănăstire.

întrucât fiica ei vieţuia într-o mănăstire în California, eu i-am propus Elisabetei să se mute la ea, dar Elisabeta a refuzat, deoarece nu voia să devină o povară pentru fiica ei. Cu toate acestea, eu am sunat-o pe egumena mănăstirii şi am întrebat dacă nu este de acord să o primească la ea în grijă pe Elisabeta. Reacţia egumenei a fost identică: Elisabeta e prea bătrână, prea bolnavă, şi prezenţa ei constituie o povară peste puteri pe umerii surorilor mănăstirii ei. Aşa că, nu mi-a mai rămas nimic decât numai să o rog pe egumenă să se roage pentru Elisabeta şi, poate, să se mai gândească puţin la această situaţie.

Egumena mi-a îndeplinit rugămintea: după chibzuiri şi rugăciuni l-a sunat pe arhiereul locului să îi ceară părerea în această problemă, şi arhiereul a răspuns că, după părerea lui, ar merita să o primească pe Elisabeta. După aceea, egumena a

134

dezbătut aceeaşi chestiune cu surorile mănăstirii, şi toate surorile au răspuns: „Da, noi suntem gata s-o primim”. Atunci egumena m-a sunat şi a spus:

eu consider ca şi mai înainte că acest lucru este greşit, dar, întrucât toţi ceilalţi sunt de acord, accept şi eu să o primim pe Elisabeta.

Fiul Elisabetei a venit şi a dus-o la mănăstirea din California. S-a dovedit că, odată cu venirea Elisabetei în mănăstire, a venit bucuria. Ea practic nu vedea nimic şi era foarte bolnavă, dar, ca şi mai înainte, venea la biserică prima şi era mereu ocupată cu ascultările. Pentru ca Elisabeta să se poată îndeletnici cu muncile la grădină, surorile au bătut în pământ nişte pari speciali şi au întins între ei o frânghie de care ţinându-se, Elisabeta se putea mişca prin grădină. Ca şi mai înainte, din gura ei nu ieşea niciun cuvânt de plângere.

A trecut vremea, şi egumena m-a sunat cu ştirea că Elisabeta, care în acel timp era tot soră, se afla în pragul morţii. Mai făcuse încă un infarct şi, pesemne, nu mai apuca să trăiască nici câteva zile.

trebuie să o călugăriţi! am exclamat eu.

dar eu nu călugăresc atât de repede! a obiectat egumena.

dar ea va muri! Trebuie să o călugăriţi!

şi ce se va întâmpla dacă eu o voi călugări, iar ea va trăi? a întrebat egumena, dar a făgăduit să îl consulte pe arhiereu.

135

Episcopul a dat blagoslovenie pentru călugărie. Când Elisabeta a auzit aceasta, s-a bucurat foarte mult. întrucât ea se afla în spital, pentru săvârşirea călugăriei toate surorile mănăstirii au venit la ea în salon.

Ca şi Elisabeta, egumena avea un caracter puternic, aşa încât, în discuţiile noastre, Elisabeta nu o dată a spus că inima egumenei parcă ar fi făcută din piatră. Aşadar, închipuiţi-vă acest tablou: ne aflăm în salonul ei, şi Elisabeta, aproape oarbă, îmi spune:

batiuşka, veniţi aici unde vă pot vedea!

Şi, când m-a putut distinge, a spus:

batiuşka, sunt atât de bucuroasă că aţi venit! Chiar dacă am petrecut câţiva ani aici, eu tot mă socotesc monahia sfinţiei voastre. Sfinţia voastră ştiţi că egumena noastră are o inimă de piatră!

Egumena stătea lângă mine, dar Elisabeta nu o putea vedea. Şi, neştiind de prezenţa ei, Elisabeta a continuat:

eu niciodată nu aş fi vrut ca egumena noastră să mă călugărească!

ce mai, am spus eu, toate surorile sunt adunate aici, ele vor cânta, iar eu voi săvârşi călugăria.

Elisabeta era fericită. Când slujba s-a terminat, egumena a ocolit patul bolnavei pe partea cealaltă ca să o felicite:

o, sunt foarte bucuroasă că aţi venit şi sfinţia voastră! a spus maica Elisabeta.

136

Ea nu a osândit-o pe egumenă şi nu a încercat să fie crudă. Prin prezenţa ei în această mănăstire, maica Elisabeta a schimbat viaţa tuturor surorilor.

Acolo erau surori chiar mai mari decât ea, bolnave, aşa că mănăstirea semăna cu un spital. Una zăcea înconjurată de perne, alta îşi punea ceva sub picioare, alta moţăia sub o veioză. Iar maica Elisabeta era bolnavă mai mult decât oricare dintre ele, dar ea mereu muncea sau era în biserică.

Arătând la cap, ea mi-a spus:

iată unde sunt bolile lor! Cum pot ele să facă ceva dacă se gândesc mereu la bolile lor?!…

Şi, închipuiţi-vă, ea este încă în viaţă! De atunci, în mănăstire au murit deja două dintre celelalte monahii, iar maica Elisabeta este încă acolo…

Motivul pentru care v-am povestit această lungă istorie, constă în următorul lucru: Nu contează ce cruce vă dă Domnul. Contează dacă voi o primiţi cu bucurie şi cât îl iubiţi pe El. Dacă noi îl iubim pe El, ne putem iubi unul pe celălalt. Şi mi se pare că maica Elisabeta este un exemplu minunat în acest sens.

Ea avea bani, din care o parte îi adunase în timpul serviciului, iar o parte îi moştenise de la soţul ei. Maica Elisabeta a cerut blagoslovenie egumenei să construiască o aripă laterală la clădirea în care locuiau surorile mănăstirii un fel de chilie separată. în acea aripă spaţioasă, totul a fost calculat

137

ca, după moartea maicii Elisabeta, totul să poată fi adaptat pentru locuirea relativ independentă a monahiilor foarte bătrâne şi bolnave. Prin aceasta, ea a avut grijă să uşureze viaţa celorlalte surori ale mănăstirii. Când eu am întrebat-o dacă îi place să locuiască în noua ei chilie, ea a exclamat:

ce spuneţi? Eu nu sunt într-atât de bolnavă! Eu locuiesc tot în vechea mea chilie. Pe aceasta am construit-o pentru altele.

O asemenea alcătuire duhovnicească este molipsitoare, la fel de molipsitoare cum sunt şi duhul deznădejdii şi al neputinţei. De voi depinde ce alegeţi. De voi depinde dacă vreţi să trăiţi ca şi cum aţi fi înconjurate de nori de furtună sau dacă vreţi ca soarele să vă lumineze calea către Dumnezeu. Alegerea noastră nu ne schimbă starea fizică, dar modifică lumea noastră duhovnicească.

Când am vizitat Sfânta Mănăstire Valaam, aş fi vrut să le povestesc fraţilor un lucru, dar am discutat atât de mult pe alte teme, încât nu mi s-a ivit această ocazie. Am vrut să discut cu ei despre ceea ce aş numi eu viaţa sufletului. Sfinţii Părinţi ne spun că viaţa sufletului este înăuntrul omului, în inima lui, şi nimic nu se poate atinge de ea, nimic nu-i poate face vreun rău, dacă noi înşine nu îngăduim acestui lucru să se întâmple. Numai ceea ce îngăduiţi voi să pătrundă în inima voastră poate să vă distrugă sau să vă facă mai bune. Sfântul

138

Isaac sirul spune că, dacă vreţi să trăiţi cu adevărat, trebuie să vă siliţi şi să vă aduceţi pevoi jertfă. Autocompătimirea şi iubirea de sine sunt vrăjmaşele noastre. Când vă compătimiţi pe voi, când vă iubiţi pe voi, vă distrugeţi sufletul vostru.

Adânc înăuntrul vostru, în inima voastră, se duce lupta. Nouă mereu ni se pare că lumea reală este lumea din jurul nostru, dar adevărata lume este înlăuntru. Când veţi învăţa să vă păstraţi pacea lăuntrică, veţi învăţa să îl cunoaşteţi pe Dumnezeu. Adeseori, noi ne frământăm, ne enervăm, ne îngrijorăm, socotind că pricina acestor simţăminte sunt lucrurile care ni se întâmplă, dar nu este aşa, noi înşine îngăduim ca aceste trăiri să devină o parte din noi.

Când aţi venit în mănăstire, voi, probabil, aţi crezut că ştiţi deja ceva. Dar, când aţi început să vieţuiţi între aceste ziduri, aţi început să înţelegeţi că nimic din ceea ce ştiaţi nu vă poate fi un ajutor de nădejde; toată informaţia şi toată ştiinţa dobândite în lume, sunt incapabile să vă aline durerea inimii şi să vă dea pacea care să nu mai plece niciodată de la voi. Aceasta numai Dumnezeu o poate da. Noi trebuie să lepădăm totul; ştiinţa lumească nu este ştiinţa lui Dumnezeu. Şi, dacă descoperim că necesitatea lepădării ne produce durere, aceasta înseamnă că noi nu ne gândim cum să îl iubim pe Dumnezeu, noi ne gândim cât ne va costa această

139

iubire. Iată de unde vine tristeţea: „Eu nu pot, este prea greu…” Şi totul în jurul nostru se cufundă încet în întuneric. Bucuraţi-vă! Iubiţi! Dăruiţi şi nu vă gândiţi cum să luaţi! Atunci veţi vedea cum viaţa voastră începe să se umple de lumină…

Tot ceea ce trebuie pentru mântuirea voastră se află chiar aici. Voi trebuie doar să învăţaţi să folosiţi acestea.

Batiuşka, de regulă, pentru pravila de chilie ÎŢI RĂMÂNE TIMP NUMAI SEARA. DAR SEARA VII OBOSITĂ ŞI ISTOVITĂ DUPĂ ASCULTĂRI. CUM SĂ TE BIRUIEŞTI PE TINE? şi CÂT SĂ TE ROGI PENTRU CA, DIN PUNCT DE VEDERE FIZIC, ACEST LUCRU SĂ FIE ÎNDEPLINIT?

Vă interesează pravila de chilie?

Nu ATÂT PRAVILA, CÂT CUM SĂ ORGANIZĂM RUGĂCIUNEA CA EA SĂ ÎNFLĂCĂREZE INIMA ŞI SĂ AJUNGĂ la Dumnezeu.

Aveţi o anumită pravilă pe care trebuie s-o săvârşiţi sau sunteţi liberă să hotărâţi din ce anume trebuie să fie ea alcătuită?

Pravila reprezintă rugăciunile de seară.

Şi trebuie să le citiţi?

Da.

Cam o jumătate de ceas.

140

Dacă în cursul zilei sunteţi preocupată să-I arătaţi lui Dumnezeu că îl iubiţi, şi inima frăţiei voastre vorbeşte neîncetat cu El rugându-se să rămână singură cu El, e puţin probabil să vi se pară greu să faceţi acest lucru seara. Dar, dacă priviţi lucrul cu care sunteţi ocupată în cursul zilei ca pe o muncă şi ca pe o povară, de care vă grăbiţi să scăpaţi, toată ziua v-aţi gândit la frăţia voastră, şi seara veţi continua de asemenea să vă gândiţi tot astfel. în acest caz, vă cuprinde iubirea de sine, iar seara, când veţi închide uşa chiliei, tot ceea ce vă veţi dori va fi să vă culcaţi. Nu este aşa?

Aşa este.

Deci, dacă vreţi să schimbaţi felul în care vă purtaţi cu Dumnezeu când rămâneţi singură cu El, trebuie să schimbaţi felul în care vieţuiţi în cursul zilei. Şi, probabil, frăţia voastră nu sunteţi în stare să schimbaţi acel fel de muncă pe care trebuie să îl îndepliniţi, dar vă puteţi schimba atitudinea faţă de această muncă.

în New-York trăia o femeie care locuia în acelaşi apartament cu mama sa care era bolnavă. Ea avea trei copii: un adolescent şi doi copii mici. Femeia muncea într-un atelier de croitorie de la şapte dimineaţa până la şapte seara, iar mama ei stătea acasă cu copiii. întorcându-se seara acasă, ea făcea curat în apartament, gătea, se ocupa de copii şi în acelaşi timp cânta întruna. Mi-a spus că toată ziua

141

la serviciu aştepta cu bucurie să se întoarcă acasă şi să se îngrijească de familia ei.

de fapt, i-am spus eu ei, tu ai două slujbe. Cum reuşeşti să faci toate acestea?

eu am doar o singură slujbă a răspuns această femeie căci a fi împreună cu familia mea este o bucurie.

Mă întorc la maica Elisabeta. Odată, egumena i-a spus:

poţi să nu mai munceşti, doar să te rogi! Eşti deja prea bătrână ca să mai munceşti.

Iar maica Elisabeta i-a răspuns:

munca mea este rugăciunea mea. Când muncesc, eu mă rog, şi astfel, mă rog toată ziua.

închipuiţi-vă numai ce s-ar întâmpla dacă cineva ne-ar anunţa că nu mai trebuie să muncim, ci trebuie numai să ne rugăm?

Ce definiţie aţi da Sfinţia Voastră monahismului? În discuţii deseori daţi exemple care AU O SEMNIFICAŢIE GENERAL-CREŞTINĂ. DAR CE DEFINEŞTE ANUME MODUL MONAHAL DE VIAŢĂ?

Monahismul, în esenţă, este o lucrare săvârşită de mireni. El nu este o organizaţie a clericilor. Monahii fac parte dintre credincioşii Bisericii. Monahismul este un mod de viaţă alcătuit separat de lume, al cărui singur ţel este de a trăi după Evanghelie

142

atât de desăvârşit pe cât este cu putinţă acest lucru, fără piedici de genul familiei, al banilor sau al altor griji. El este un mod de viaţă în cadrul căruia aceste probleme sunt rezolvate pentru voi, ca voi să vă puteţi concentra asupra lui Dumnezeu.

Aşadar, viaţa monahală este năzuinţa de a atinge desăvârşirea. Noi îl urmăm pe Hristos, Care a spus: dacă voieşti, vino şi urmează-Mi; vinde tot ce ai şi împarte banii câştigaţi la săraci (parafrază la Matei 19,21), leapădă-te de tine, ia-ţi crucea ta şi vino după Mine (parafrază la Matei 16, 24).

Dar crucea pe care noi am primit-o nu ne place. Noi nu îl urmăm pe Hristos; în locul acestui lucru noi îi spunem Lui cum trebuie să fie această cruce. Noi cârtim. Ne este greu să ne lepădăm de tot. Păstrăm legătura cu toţi cei pe care i-am cunoscut cândva. Toate acestea au loc în timp ce viaţa noastră trebuie să se clădească pe ascultare şi nu pentru că noi trebuie să facem numai ceea ce ne spune cineva, ci trebuie să facem ceea ce ne spune Dumnezeu.

Dar samavolnicia omenească este extrem de puternică. Tocmai datorită ei am săvârşit noi toate acele păcate pentru care ne căim. Tocmai din pricina ei ne îngrijim de noi înşine mai mult decât ne îngrijim de Dumnezeu. înţelepciunea Bisericii constă în faptul că ea ne spune: dacă voieşti să-L urmezi pe Hristos, trebuie să te laşi condus de voia

143

Lui, nu de voia ta. Şi noi folosim ascultarea pentru a ucide voia noastră.

Sfinţii Părinţi spun: ascultarea este mormântul voii noastre, mormântul din care înfloreşte smerenia. Aşadar, viaţa monahală este supunerea voii noastre faţă de voia lui Dumnezeu prin intermediul sfintei ascultări. Ţelul ei este de a dobândi smerenia, iar prin smerenie de a dobândi sfinţenia.

De aceea, nu contează unde vă aflaţi şi ce faceţi, dacă faceţi în duhul ascultării şi al dragostei. Atunci sunteţi monahi. Iar dacă faceţi ceea ce vreţi voi şi nu vă lepădaţi de voia voastră, dacă vă iubiţi pe voi şi vă luptaţi cu toate, în afară de voi, vă puteţi numi oricum, numai monahi nu. Puteţi îmbrăca chiar şi Marea Schimă, tot nu sunteţi monahi.

Acum se dezbate regulamentul tipic al mănăstirilor ruseşti. Studiind felul în care era ALCĂTUITĂ VIAŢA DUPĂ VECHILE REGULAMENTE, VEDEM CĂ ÎN CONDIŢIILE ACTUALE UNELE CERINŢE FIE NU SUNT ÎNDEPLINITE, FIE AU NEVOIE DE O ADAPTARE CORESPUNZĂTOARE. DESEORI, ÎN CHILIILE MONAHALE ACTUALE, POT FI GĂSITE FRIGIDERE, IAR MĂNĂSTIRILE SUNT DOTATE CU DUŞURI… UNDE ESTE ACEA GRANIŢĂ, DINCOLO DE CARE INTRODUCEREA RECTIFICĂRILOR ÎNCEPE SĂ DISTRUGĂ CHIAR TEMELIILE MONAHISMULUI?

144

Această graniţă trece prin inima noastră. Noi venim în mănăstire datorită înţelegerii faptului că a trăi singur după Evanghelie este foarte greu şi, poate, chiar imposibil. De aceea, Biserica susţine două forme principale de viaţă căsătoria şi monahismul căci amândouă aceste stări reprezintă două forme diferite de viaţă obştească şi îl ajută pe om să vină la Dumnezeu. Poziţia de bază a vieţii monahale ca şi a vieţii în căsătorie este aceea despre care se vorbeşte în Scriptură: dacă voieşti să fii desăvârşit, leapădă-te de tine, ia-ţi crucea şi urmează-Mi.

Eu cred că noi, monahii, trebuie să ne adunăm mai des împreună ca să ne sprijinim unul pe altul şi să înfierbântăm năzuinţa de a duce o viaţă monahală şi să ne însufleţim unul pe altul spre a face aceasta cu mai multă râvnă, cu mai mult devotament faţă de crucea lui Hristos şi cu mai puţine slăbiciuni.

Eu am fost în mănăstiri în care toate regulamentele sunt păzite cu stricteţe, dar în care nu există dragoste, iar fără dragoste, regulamentele nu au niciun sens. De asemenea, am fost şi în mănăstiri în care era dragoste şi în care fraţii năzuiau să ajungă la acea măsură la care îndeamnă regulamentele. Dar criteriul modului în care încercau să înfăptuiască acest lucru era întotdeauna dragostea, şi în acest caz mănăstirea care căuta dragostea devenea capabilă de împlinirea desăvârşită a regulamentului.

145

Problema să ai sau să nu ai frigider nu trebuie să o rezolve monahul singur. Iată, de aceea avem noţiunea ascultării. Egumenul sau egumena nu trebuie să întrebuinţeze în rău autoritatea lor şi să îngăduie uşor slăbiciunile. O asemenea purtare nu ne ajută. în acelaşi timp, nu trebuie să fim duri în faţa neputinţei aproapelui, dar trebuie să fim gata să îi oferim ajutorul, astfel încât să nu îi facem rău sufletului său.

Computerele, telefoanele şi celelalte… Lumea mereu ne propune una sau alta, la nesfârşit. Noi am părăsit lumea pentru a fi străini de lume, dar facem totul ca să întoarcem lumea în viaţa noastră. Este rău să aveţi televizor în chilie? Nu. Este o prostie! Căci vă lipsiţi de rugăciune. îl înlocuiţi cu un televizor nerod pe Domnul pe Care îl iubiţi.

Noi nu avem televizoare în chilii.

Nici eu. Dar, în pofida acestui lucru, procedăm ca şi mai înainte prosteşte, pentru că avem alte lucruri pe care le punem între noi şi Dumnezeu.

Convorbire după masă

O măicuţă mi-a cerut să spun câteva cuvinte despre Sfânta Euharistie. Noi avem un izvor nesecat de putere şi de har, care se transmite oamenilor la Sfânta Liturghie. Dar, fiind nişte oameni căzuţi,

146

când primim ceva în mod repetat, încetăm să mai dăm atenţie acestui lucru. începem să îl tratăm ca pe ceva care ni se cuvine şi nu înţelegem ce se întâmplă în realitate înaintea ochilor noştri.

„Mulţumire” iată sensul cuvântului „Euharistie”. în primul rând, aceasta este mulţumirea pe care o înalţă Iisus Hristos către Tatăl Său, este ofranda adusă de Iisus Hristos Tatălui Său şi primirea de către Dumnezeu Tatăl a ofrandei Lui. Şi, mai departe, prin împărtăşanie, Domnul ni Se împărtăşeşte nouă pe Sine. Aceasta este cea mai înaltă lucrare la care omul poate lua parte. Totuşi, fiind ceea ce suntem, noi nu înţelegem aceasta.

Această Taină vine din sentimentul recunoştinţei. Domnul Iisus Hristos a dat exemplu de o dragoste şi de o recunoştinţă atât de nemărginite faţă de Tatăl Său, încât Şi-a dat de bunăvoie viaţa Sa. Şi, dându-I lui Dumnezeu Tatăl viaţa Sa, El ne-a transformat pe noi, aşa încât acum şi nouă ni s-a ivit posibilitatea de a fi una cu Dumnezeu Tatăl prin Hristos, în Sfânta Euharistie.

Aceasta este ceva ce este greu de înţeles, pentru că tot ceea ce în chip văzut este prezent înaintea ochilor voştri, este întru totul obişnuit: noi vedem pâine şi vin obişnuit. Dar Domnul le-a transformat, aşa cum ne-a transformat pe noi. Dacă ne uităm unul la altul, noi vedem oameni obişnuiţi, dar Dumnezeu ne-a transformat după asemănarea

147

Sa. Cu cât mai mult iubim, cu cât mai mare este recunoştinţa pe care o arătăm faţă de Dumnezeu, cu atât mai mult ne-am schimbat, cu atât mai mult am devenit noi înşine o mulţumire către Dumnezeu. Aşadar, de-a lungul zilelor nu trebuie să uităm că una dintre cele mai mari minuni de pe pământ este Sfânta Liturghie. Oamenii pot traversa pe jos distanţe mari ca să vadă o icoană făcătoare de minuni; ei vor sta în picioare la rânduri lungi ca să sărute icoana cea izvorâtoare de mir; dar cât de rar se pregătesc ei pentru a-L primi în sinea lor pe Domnul însuşi! Noi nu înţelegem ceea ce facem. Şi Domnul zice: Iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac!

Haideţi să ne mulţumim unul altuia, şi prin aceasta să ne amintim de acel mare dar pe care îl primim. Haideţi să ne amintim că noi intrăm în biserică şi ne înclinăm în faţa Sfintei Mese, pentru că pe ea Se odihneşte Dumnezeu. însă la cinci minute după ce L-am primit în noi înşine pe Dumnezeu însuşi, uităm să ne închinăm unul altuia. Aduceţi-vă aminte de aceasta şi veţi putea păstra harul euharistic. Puterea de a mulţumi ne dăruieşte puterea de a iubi. Aşadar, haideţi să-I mulţumim lui Dumnezeu!

Convorbire cu enoriaşii mănăstirii

Bună ziua!

Mă bucur că aţi venit astăzi aici, în pofida vremii. Maica egumenă m-a rugat să stau de vorbă cu voi. Şi aş vrea pentru început să vă întreb: Ce vă frământă în viaţă cel mai mult, în afară de soţii, soţiile şi copiii voştri?…

Ne-am dori foarte mult să închinăm mai mult timp Bisericii, relaţiei cu maicile, dar deşertăciunea NE ACAPAREAZĂ. CUM SĂ NE LUPTĂM CU EA?

De obicei, noi facem ceea ce vrem să facem, întotdeauna găsim timp să facem ceea ce ne place. Chiar şi atunci când spunem: „Nu am timp să fac ceea ce vreau”, facem numai ceea ce şi vrem, de fapt, să facem. Multe lucruri stăpânesc inimile noastre. în primul rând, egoismul şi iubirea de sine stăpânesc inima noastră. Noi întotdeauna ne gândim la noi înşine. Judecata noastră şi ideile care trec în goană prin ea, seamănă cu un strat atmosferic prin care trec, arzând, meteoriţi. Diferite gânduri curg peste noi de pretutindeni, pentru că noi nu ştim să ascultăm. Noi credem că viaţa se măsoară prin ideile, gândurile noastre. în realitate, Dumnezeu ne-a transmis tot ceea ce trebuie

149

să ştim. El ne-a spus Cine este El. Ne-a spus cum să ne mântuim. Ne-a spus ce este viaţa. Dar noi nu credem niciun cuvânt. El spune: dă totul şi Eu Mă voi îngriji de tine. Iar noi răspundem: „Da, dar dacă…” sau: „Tu nu înţelegi, eu am copii, soţ (soţie), o sănătate şubredă…” După aceea, începem să dansăm în jurul acestor idei, încercând să-I explicăm lui Dumnezeu ceea ce El trebuie să înţeleagă, în loc să ascultăm ceea ce trebuie să înţelegem noi.

Cu mulţi ani în urmă, am slujit în San Francisco. La mine la biserică venea un băieţel pe nume Alexei. Avea nouă ani. Şi la nouă ani el începuse să vină singur în fiecare sâmbătă la priveghere. Venea la biserică şi stătea în picioare la toată slujba cu o expresie posomorâtă pe faţă. Şi, îndată ce slujba se termina, fugea din biserică. Dar, cu toate acestea, venea absolut în fiecare sâmbătă. Odată l-am întrebat:

de ce vii la slujbe în fiecare sâmbătă?

aşa mi-a spus mama, a răspuns el.

şi ce spune ea? m-am interesat eu.

ea spune că batiuşka ne porunceşte să mergem la biserică.

Atunci eu am întrebat:

bine, dar unde sunt toţi ceilalţi membri ai familiei tale?

nu ştiu, a răspuns el.

150

L-am rugat să o întrebe acest lucru pe mama lui. în sâmbăta următoare, băiatul stătea iarăşi în biserică. Văzându-l, l-am întrebat:

ai vorbit cu mama?

-Da.

şi unde este, aşadar, familia ta?

Şi el a răspuns:

mama mea spune că eu trebuie să merg la biserică şi, dacă pe mine acest lucru mă va ajuta, atunci va veni şi toată familia.

Cât de nevinovaţi sunt copiii… Problema noastră constă în faptul că noi, în viaţă, nu îndeplinim ceea ce vrea Dumnezeu. Noi vrem ca fiii noştri să meargă la biserică, vrem ca fiii noştri să devină sfinţi, nu noi. Vrem ca monahii să se roage, nu noi. Ei să postească, iar noi să mâncăm de toate. Nu credem în ceea ce spune Domnul. Credem, poate, dar foarte puţin. Credem aşa cum credea un om care locuia lângă mine în New York. Era un iudeu ortodox. îl chema Kronenberg. Odată, într-o duminică, a venit cu tatăl meu la biserică. Când am văzut un iudeu ortodox în biserică, pentru mine a fost un şoc. L-am întrebat:

mister⁸ Kronenberg, cum de v-aţi hotărât să

veniţi la biserică?

El mi-a răspuns următoarele:

1 Mister – (engl. mister) domnul, domnule.

151

eu ştiu multe lucruri diferite. Mulţi oameni mi-au povestit despre ele. Dar, de multe dintre ele nu sunt foarte convins. De aceea am venit la biserică, să văd dacă m-au înşelat şi Dumnezeu este şi aici.

Noi procedăm exact la fel. Ne rugăm exact atât cât trebuie, ca nu cumva să ne rugăm prea mult. Vrem ca fiii noştri să studieze credinţa atât cât se cuvine, nu peste măsură, căci nu vrem ca ei să-şi iasă din minţi. în Sfânta Scriptură, Domnul vorbeşte despre noi. El spune: dacă eşti căldicel, nici rece şi nici fierbinte, am să te vărs din gura Mea. Ce cuvinte impresionante! Aşadar, nu sunteţi căldicei? Sau sunteţi fierbinţi? Sau reci? Unde este Dumnezeu în viaţa voastră?

Acestea sunt chestiuni importante, pentru că nu numai mântuirea voastră şi viaţa voastră veşnică depind de acest răspuns, ci şi vieţile copiilor voştri. Dacă voi îl veţi iubi pe Dumnezeu, mai mult ca sigur copiii voştri îl vor iubi şi ei. Dacă voi veţi face ceea ce veţi spune, copiii voştri vor proceda la fel. Dacă voi veţi spune un lucru şi veţi face altul, tot aşa vor proceda şi copiii voştri.

Noi, creştinii ortodocşi, avem o responsabilitate nemăsurată. Glasul lui Dumnezeu, mâinile Lui, chipul Lui sunt glasul, mâinile şi chipul nostru. Ce îi învăţăm noi pe copiii noştri? „Dragă, eşti atât de minunată şi de frumoasă! Vei avea un soţ şi o familie minunată!” Ce, am înnebunit? Aş vrea să

152

am o oglindă mare şi să vă rog pe toţi să vă uitaţi în ea şi să ziceţi: „Mi-aduc aminte cât de minunat arătam când aveam 16 ani. Dar cine este această bătrână, care mă priveşte din oglindă?” Pentru ce vă faceţi conturi în viaţă? Pentru viaţa veşnică sau pentru zece minute de viaţă trupească?

Noi ne frământăm pentru copiii noştri din motive greşite. Noi vrem ca ei să fie fericiţi, şi din punct de vedere fizic să aibă o sănătate bună. Dar, asta nu este viaţă! într-una dintre parohiile în care am slujit eu, era o femeie. Ea avea o fiică pe nume Olga. Era foarte frumoasă. înainte de a merge la şcoală, Olga venea în fiecare dimineaţă la biserică la ora şase, la Sfânta Liturghie. Cu timpul, mama şi tatăl ei au început să se îngrijoreze: „Fiica noastră a devenit o fanatică! Şi-a ieşit din minţi! Merge la biserică! Ea trebuie să se pregătească pentru căsătorie, să se gândească la viitorul soţ şi la studii!” Şi îi spuneau mereu: „Nu trebuie să mergi mereu la biserică!” Ea răspundea: „Dar asta mă face fericită!” Toţi tinerii în şcoală se purtau în jurul ei ca o haită de câini sălbatici, dar ea nu voia să îl apropie de ea pe niciunul dintre ei. Un tânăr a întrebat-o:

„Ce este cu tine? Ai vreun prieten?”. Iar ea a răspuns: „Am. Şi El este mai bun decât tine”.

Când a terminat şcoala, ea le-a adus părinţilor la cunoştinţă că vrea să fie monahie. Mama ei a început să ţipe, să plângă şi i-a spus fiicei că îşi

153

aruncă viaţa la gunoi. „Ce este cu tine? Tu eşti inteligentă, eşti frumoasă, tu poţi avea tot ce doreşti! Preoţii ăştia cumpliţi te scot din minţi!”

Părinţii au venit la arhiepiscop şi i-au cerut ca el să-i interzică să meargă în fiecare zi la biserică: „Sunt de ajuns duminicile! Şi spuneţi-i că ea nu trebuie să devină monahie!”

dar eu nu pot spune asta! a răspuns arhiepiscopul. Tot ce face ea este corect.

Mama ei nu a putut fi de acord cu asta şi a continuat atacurile asupra fiicei sale.

Vlădica a întrebat-o pe fată ce vor părinţii ei de la ea. Şi fata a răspuns:

părinţii mei vor ca mai întâi să termin universitatea.

Ei credeau că, atât timp cât va studia, ea se va mărita şi va uita de toate. Dar Olga nu s-a măritat. Când studia în anul doi de facultate, i-a spus mamei că vrea ca şi mai înainte să fie monahie. Şi mama a răspuns:

mai bine mori decât să devii monahie! Du-te şi îngroapă-te de vie! Iar eu nu voi avea nepoţi. Cum de te poţi purta aşa cu noi?!

Şi într-o zi de sâmbătă, când fata studia deja în ultimul an de facultate, a mers, ca de obicei, la biserică la Liturghie. Când a traversat strada, de undeva de după colţ a ieşit o maşină şi a lovit-o mortal. Avea 21 de ani.

154

Mama fetei şi-a pierdut minţile. L-a blestemat pe Dumnezeu, Biserica, pe episcop: „Cum aţi putut face asta!”. A încetat să meargă la biserică. Vlădica a încercat să vorbească cu ea, dar ea nu a vrut să îl asculte.

Şi iată, acum, vreau să vă povestesc despre minunatele căi ale lui Dumnezeu. La urma urmelor a venit vremea ca mama ei să nu mai poată trăi cu această durere. Uneori, se gândea chiar la sinucidere. Şi a început să-l roage pe episcop să o ajute, pentru că nu mai putea nici să mănânce, nici să doarmă, fiind mereu supărată. Astăzi, această femeie este monahie în Ierusalim. Aşa că, fiica nu a devenit monahie, dar mama a devenit.

Dar dacă fiii voştri ar veni la voi şi ar spune că vor să fie monahi sau monahii? V-aţi gândi în acest moment în primul rând la voi înşivă şi aţi zice: „Dar cum rămâne cu nepoţii mei?! Nu-ţi arunca viaţa la gunoi!”? îi veţi învăţa voi vieţile sfinţilor sau le veţi povesti despre vreun sportiv renumit? Sau despre vreun conducător tiran?

Noi suntem răspunzători pentru acea lume, în care trăim. Lumea ucide, lumea urăşte, lumea se gândeşte la plăceri şi la bani, pentru că aceasta este ceea ce îi învăţăm pe copii.

Noi trebuie să înţelegem că această credinţă a noastră este foarte slabă şi că avem nevoie unul de celălalt ca această credinţă a noastră să crească.

155

Aşadar, ce vom face noi? Un început bun va fi să îi aducem pe copii la şcoala mănăstirii. Un început bun va fi ca şi noi înşine să începem să mergem la slujbe. Dar, dacă inima voastră aparţine altcuiva şi nu lui Dumnezeu, va trebui să munciţi încă mult cu voi înşivă. Gândiţi-vă la aceasta.

Acum sunt foarte multe frământări legate DE VACCINAREA COPIILOR CARE ADESEORI NU VINDECĂ, CI VATĂMĂ. Din NEŞTIINŢĂ, MULŢI OAMENI TREBUIE SĂ MEARGĂ LA ACEASTĂ VACCINARE, CĂCI ALTFEL, GRĂDINIŢELE ŞI ŞCOLILE NU ÎI PRIMESC PE copii. Aceasta este prima problemă. Iar a doua PROBLEMĂ ESTE: CE CREDEŢI SFINŢIA VOASTRĂ DESPRE GLOBALIZARE ŞI ACTELE CU MICROCIPURI?

Prima problemă. Dacă trăiţi în societate şi doriţi ca această societate să vă facă un bine, aceste relaţii nu pot fi unilaterale. Dacă luaţi ceva, trebuie să daţi ceva. Astfel, dacă alegerea voastră este viaţa în societate, trebuie să vă îngrijiţi nu numai de voi înşivă, ci şi de ceea ce vrea societatea. Unii dintre voi, probabil, ţin minte că una dintre cele mai periculoase epidemii din Europa a fost oreionul. Când oamenii au aflat că particulele microbilor acestei boli sunt folosite la pregătirea vaccinurilor, nu au vrut să primească aceste vaccinuri. Fără aceste vaccinuri, sute de milioane de oameni ar fi

156

murit. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tuberculoza, cu poliomielita şi cu alte boli. Dacă voi luaţi hotărârea să nu daţi copiii la vaccinat, atunci plecaţi la ţară şi trăiţi izolaţi de societate.

Puteţi întreba: Dar ce spune Biserica pe această temă? Biserica spune: voi nu aveţi dreptul să curmaţi viaţa în vreun fel, dar nici nu trebuie să vă străduiţi să prelungiţi viaţa dincolo de limitele legilor fireşti şi pe seama vieţilor celorlalţi oameni. Nimeni nu este obligat să ia aspirină atunci când îl doare capul. Dar nu încălcaţi legea lui Dumnezeu, dacă o luaţi. Voi puteţi spune că aveţi credinţă şi nu aveţi nevoie de aspirină. Slavă Domnului! Dar asta nu înseamnă că nici alt om nu trebuie să ia aspirină.

Acum, a doua problemă. Vă temeţi de controlul făcut asupra voastră? Dar plătiţi impozite? Dacă da, atunci deja sunteţi controlaţi…

Singurul lucru care vă apără de influenţa lumii este modul ortodox de viaţă: rugăciunea, postul, faptele de milostenie şi respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Dacă veţi face acestea, nu veţi fi înşelaţi. Diavolul nu va putea controla viaţa voastră, dacă voi înşivă nu veţi fi de acord cu aceasta. Aşa că, fiţi alături de Dumnezeu, participaţi la Taine, şi ceilalţi nu au decât să se frământe în legătură cu microcipurile.

157

Cum să ne mântuim, trăind în lume?

În statul California, în oraşul San Francisco, trăia un om pe nume Luca. înainte de a deveni ortodox, îl chema James. Toată viaţa lui a fost catolic, dar, odată, a venit la o biserică ortodoxă şi l-a rugat pe preot să îl primească în Ortodoxie. Aflând că James este catolic, preotul s-a descotorosit de el, spunând că nu e nicio diferenţă.

James citise multe cărţi despre Ortodoxie şi voia să devină ortodox, dar a fost nevoit să îl asculte pe preot. Timp de 30 de ani a mers mereu la biserica ortodoxă şi niciodată nu s-a împărtăşit; el voia, dar nu putea, pentru că era, ca şi mai înainte, catolic.

Odată eu l-am întrebat:

tot timpul vii la biserică… de ce nu te împărtăşeşti?

eu nu sunt ortodox! a spus el.

dar de ce? m-am mirat eu.

Şi el mi-a povestit istoria sa.

158

nu! am răspuns eu. Aşa nu merge. Voi vorbi cu episcopul şi te vom boteza.

Am mers la episcop, şi el mi-a spus:

batiuşka, dacă noi îl vom boteza pe acest om după cei 30 de ani în care el a mers la biserică, aceasta va fi pricină de mare tulburare printre oamenii care se vor interesa cum de nu a fost el botezat până acum. De aceea, îl vom boteza, dar îl vom boteza în altă biserică, mai departe de oraş.

Aşa am şi făcut. în vremea săvârşirii Tainei, Luca a plâns tot timpul de fericire. După aceea, în fiecare zi a mers la biserică.

Luca era bătrân, avea peste 80 de ani şi era un foarte bun pictor de icoane. El avusese un vecin care plecase din oraş la fiica sa, la ţară. Cu timpul, fiica a murit, şi acest om locuia în casa ei, singur. Când a făcut infarct şi nu îşi mai putea purta singur de grijă, Luca a început să meargă la el cu trenul de trei ori pe săptămână să facă ordine în casă, să facă mâncare şi tot ce trebuia.

Odată, înainte de a merge iar la cunoscutul său, Luca a trecut pe la bancă, unde l-a şi observat un oarecare tânăr. Acest om a urmărit să vadă încotro se îndreaptă Luca şi, când acesta a intrat în casa cunoscutului său, tânărul cu prietenii săi au dat buzna în urma lui, l-au snopit în bătăi şi l-au jefuit. în acest timp, stăpânul casei a făcut infarct şi a murit, iar Luca trei zile a zăcut bătut pe podea, pe braţul cunoscutului său mort. Când l-au găsit, a reieşit că începuse să i se formeze o cangrenă şi trebuia să i se amputeze o mână.

Şi, în pofida acestui lucru, Luca era profund recunoscător faţă de Dumnezeu pentru faptul că era botezat. Acum, se putea împărtăşi. Nu mai putea picta icoane, dar se putea ruga mereu.

Duhul nu poate fi ucis, doar trupul. Dar cui îi dedicăm noi cel mai mult atenţia noastră? Trupului! Şi, făcând asta, ne ucidem propriul nostru duh.

159

Cum aţi devenit monah şi cum aţi căpătat CONVINGEREA CĂ ACEASTA ESTE TOCMAI CEEA CE vrea Dumnezeu de la Sfinţia Voastră?

Eu am devenit monah, pentru că, atunci când eram tânăr, Dumnezeu S-a milostivit de mine şi mi-a îngăduit să văd nebunia lumii. Totul în lume era fals. Tu erai socotit un om minunat atât timp cât erai apt să dai ceva. Dar, când nu puteai da nimic, existenţa ta nu mai avea sens.

Părinţii mei erau credincioşi. Eu am devenit monah pe când eram încă adolescent, când aveam 18 ani. Cu mai mult de 50 de ani în urmă… Atât de milostiv a fost cu mine Dumnezeu…

Slavă Domnului, nu m-am născut orb, aşa că, în fiecare zi m-am putut convinge că am făcut o alegere corectă. Când merg cu maşina şi văd cum trăiesc oamenii uneori, îi mulţumesc lui Dumnezeu. îi mulţumesc lui Dumnezeu.

Convorbire cu copiii şcolii parohiale

Aş vrea să vă întreb câte ceva. înţeleg că voi toţi învăţaţi limba engleză? Da! Iar noi locuim în New York. Mănăstirea noastră este aşezată într-un sat la munte. Acolo avem găini, câţiva pisoi neghiobi, un cal şi trei măgăruşi pe care îi ţinem numai de frumuseţe.

160

Ţin minte, când eram cam de vârsta voastră, şi eu mergeam la şcoala parohială. Şi în timpul Postului Mare, profesorii ne porunceau să punem de-o parte banii de buzunar, pentru ca, apoi, să îi dăm la săraci. La noi în şcoală veneau misionari. Ştiţi, acei creştini care mergeau în Africa, în China, să propovăduiască şi să boteze. Şi, iată, ei ne dădeau nişte cutiuţe în care noi, după cină, puneam banii noştri. După ce în cutiuţe se aduna o anumită sumă de bani, îi aduceam profesorilor, iar ei îi dădeau misionarilor. Nouă ne spuneau că misionarii, cu ajutorul donaţiilor noastre, vor putea boteza copiii undeva în Africa. De asemenea, ne spuneau că putem alege un nume, cu care să îi boteze pe acei copii pentru care noi am făcut donaţia. Noi îi numeam „copii păgâni”. Şi eu credeam că, după ce voi da banii şi voi alege numele, mi-l vor trimite pe copilul meu botezat. Astfel „am câştigat” cinci copii şi am întrebat-o pe profesoară, mirat:

dar unde sunt ei?

Eu nădăjduiam că ei vor veni şi mă vor ajuta să îmi fac temele. Dar mi s-a spus:

nu, tu doar ai ajutat să fie botezaţi aceşti copii şi atât!

Când v-am văzut pe voi, mi-am amintit această întâmplare. Voi, copii, aveţi cugetele nevinovate, deoarece căpşoarele voastre nu sunt încă pline cu tot felul de lucruri care pătrund acolo când deveniţi

161

mai mari. Acum sunteţi ca o cărticică în care nu este scris încă nimic. Pe măsură ce veţi creşte, treptat, veţi umple această carte cu ceea ce veţi scoate din întâmplările vieţii voastre, cu ceea ce veţi întâlni în ea, cu ceea ce veţi învăţa. Acum căpşoarele voastre sunt curate şi trebuie să vă străduiţi ca şi mai departe ele să fie curate. Nu le umpleţi cu orice. Important este să vă umpleţi capetele numai cu ceea ce vă spune Dumnezeu, nu cu ceea ce vi se spune la televizor sau cu ce spun copiii pe stradă. Ei vă spun numai minciuni. Voi trebuie să ascultaţi adevărul, iar adevărul este la Dumnezeu. Aşadar, străduiţi-vă să vă gândiţi numai la ceea ce este bine şi corect.

Ştiţi, deseori oamenii încep să îmi povestească ce au ei în minte. Ţin minte că eram la Ierusalim şi am întâlnit acolo o familie din Africa. M-am gândit că, de vreme ce sunt ortodocşi, probabil că au venit din Etiopia. în familie erau mulţi copii de toate vârstele. Eu m-am apropiat de cel mai mic băiat şi am spus:

bună dimineaţa!

Cu un foarte puternic accent african, el mi-a răspuns:

bună dimineaţa!

cine eşti tu? l-am întrebat eu, dorind să aflu numele lui.

Şi acest băiat a făcut dintr-odată pieptul ca o roată şi foarte mândru a spus:

162

eu sunt fiul lui Dumnezeu!

Eu am fost uimit, pentru că, dacă v-aş întreba pe voi cine sunteţi, voi, probabil, mi-aţi spune numele voastre. Sau, poate, mi-aţi spune: „Eu sunt rus!” Dar, când l-am întrebat pe acest copil, primul lucru la care s-a gândit a fost că el aparţine lui Dumnezeu. Extraordinar!

Noi nu gândim întotdeauna aşa. Voi sunteţi aici, pe acest pământ, pentru că Dumnezeu vă iubeşte. Alt motiv nu există. Voi v-aţi născut ca să îl iubiţi pe Dumnezeu. Alt motiv nu există. Ţineţi minte acest lucru. Tatăl vostru este Dumnezeu. Mama voastră este Preasfânta Maică a Domnului.

Taţii şi mamele noastre aici, pe pământ, au grijă de noi numai pentru a ne aduce pe noi la Dumnezeu.

Noi nu ţinem întotdeauna minte acest lucru.

Eu am avut şapte fraţi şi surori. Când eram mic, mama ne aduna în fiecare seară, şi înainte de a ne culca în pat, ne aşezam în genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului. Şi mama spunea:

aceasta este Mama noastră. Haideţi să o rugăm să ne binecuvânteze pentru la noapte.

Ea ne învăţa întotdeauna ca toată nădejdea s-o punem în Maica Domnului, pentru că ea niciodată nu ne va înşela.

Viaţa va fi grea. în viitor vor fi multe încercări.

Dar, dacă voi îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu şi o veţi cunoaşte pe Preasfânta Lui Maică, vă veţi descurca

163

în toate. Doar cunoscându-L pe Dumnezeu, veţi putea deveni oameni adevăraţi. Campionii, vedetele de cinema, eroii istorici, toţi vă vor înşela şi veţi rămâne singuri. Dar, dacă voi îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu şi îl veţi iubi pe Dumnezeu, niciodată nu veţi fi singuri.

Nu ştiu dacă înţelegeţi ceea ce vă spun. Pentru că, atunci când sunteţi atât de tineri, toţi se îngrijesc de voi, mamele voastre, taţii voştri, fraţii şi surorile, unchii, mătuşile, maica egumenă. Toţi au grijă de voi. Dar va veni vremea când veţi creşte şi vor apărea oameni de care va trebui să aveţi grijă voi. Şi veţi avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a lua hotărârile corecte în viaţă. Acest lucru întotdeauna este greu, de aceea întotdeauna să fiţi alături de Dumnezeu.

Predică după Sfânta Liturghie

Evanghelia care s-a citit astăzi, ne povesteşte despre cele două porunci: prima să îl iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, cu tot cugetul tău, iar a doua, la fel ca prima să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Este foarte greu să îndeplineşti aceste lucruri. Când suntem egoişti, când ne îngrijim în primul rând de noi înşine, chiar şi iubirea lui Dumnezeu

164

devine grea, pentru că nu avem timp să ne gândim la Dumnezeu. Dumnezeu ştie că noi suntem neputincioşi, şi de aceea El a spus: „Dacă tu Mă iubeşti pe Mine, iubeşte-l pe aproapele tău. Şi prin această iubire de aproapele, pe care este mai simplu să-l iubeşti decât pe Mine, vei învăţa să Mă iubeşti şi pe Mine”.

Evanghelia după Ioan spune: omul, care zice că îl iubeşte pe Dumnezeu pe Care nu îl vede, iar pe aproapele pe care îl vede, nu îl iubeşte, este un mincinos. Noi trebuie să recunoaştem că Dumnezeu este în noi toţi, şi prin iubirea unuia faţă de celălalt noi îi slujim lui Dumnezeu şi ne arătăm iubirea noastră faţă de El.

Vreau să vă povestesc despre doi oameni. Pe primul om îl chema Evin. Când acest om, plângând, istovit, tremurând, a păşit pentru prima dată pragul mănăstirii noastre din New York, ceasul arăta două şi jumătate noaptea. Era în ianuarie. Afară ningea. Evin era pe moarte. Era bolnav de SIDA.

L-am condus înăuntru. Mirosul care ieşea din el era îngrozitor. Toţi se dădeau în lături şi erau revoltaţi, întrebându-se ce face el aici. Am fost nevoiţi să-l trimitem la duş direct în haine, pentru că era imposibil să i le scoatem. Erau ude şi murdare şi i se lipiseră de corp. Se părea că tot corpul era acoperit de răni şi, scoţând haina de pe el, fără să

165

vrem, am rupt bucăţelele de coajă care se lipiseră de ea, provocându-i o durere de nedescris şi făcându-l să ţipe.

După duş, i-am pregătit patul. Când s-a întins în el, deodată a început iarăşi să plângă.

ce este cu tine? l-am întrebat noi. Acum ai un pat, eşti la căldură, iar noi vom avea grijă de tine.

eu sunt bolnav de SIDA de trei ani, a răspuns el, şi în aceşti trei ani nimeni nu s-a atins de mine, de parcă n-aş fi om, ci o boală care merge pe picioare. Voi v-aţi purtat cu mine ca şi cu o persoană.

Câţi oameni am lăsat să treacă pe lângă noi, purtându-ne cu ei ca şi cu nişte boli, nu ca şi cum ar fi persoane? Dar, când ne atingem de cineva ca de o persoană, ne atingem de însuşi Hristos.

Acum, să vă povestesc şi despre al doilea om. Cândva, am slujit într-un adăpost, care se numeşte Casa ospitalităţii. în fiecare zi, începând de la şase dimineaţa, aici sunt hrăniţi aproape trei mii de oameni. Beţivani şi vagabonzi cărora dimineaţa li se dă drumul de la arest, beţi şi murdari vin aici în căutarea unui adăpost.

Noi aveam o femeie, care începuse să ajute mănăstirea, din pricină că fiul ei murise de la o supradoză de narcotice. Mulţi ani nu a făcut decât să plângă pentru fiul ei. Psihologul pe care îl frecventa ea, i-a recomandat să găsească pe cineva căruia îi era mai rău decât ei. Aşa a ajuns ea la acest adăpost

166

şi a început să ne ajute pe noi: îi aşeza în rând pe cei ce veneau şi le dădea mâncare.

în fiecare vineri noi ne adunam să dezbatem problemele noastre curente. într-una dintre aceste vineri, ea s-a ridicat şi a exclamat:

eu m-am săturat de toate acestea! Nu mai pot lucra cu aceşti oameni care mereu sunt beţi, înjură, se hărţuiesc. Voi îmi spuneţi mie că eu trebuie să îl văd pe Hristos în acest beţiv? Eu vin la ei, dar nu îl văd pe Hristos în ei!

Omul care conducea Casa ospitalităţii, a răspuns:

problema nu sunt ei. Problema eşti tu, pentru că tu vezi în ei doar nişte beţivani. Trebuie să te străduieşti să vezi în ei nişte fraţi care au ajuns beţivani.

în primul rând, noi trebuie să-l vedem înaintea noastră pe om, apoi să vedem dincolo de acest om, care este problema. Oamenii nu sunt o problemă în sinea lor. Ei doar au probleme. Dacă în ei îi recunoaştem mai întâi pe fratele sau sora noastră, îi vom putea ajuta. Dar, dacă vedem mai întâi o problemă care stă înaintea noastră, niciodată nu-l vom vedea dincolo de ea pe aproapele nostru.

Aşadar, astăzi Dumnezeu ne cheamă să îl vedem pe El în aproapele nostru şi să ne purtăm cu fiecare om pe care îl întâlnim, ca şi cu Domnul însuşi. Căci El spune: ceea ce veţi face acestora mai mici, Mie îmi veţi face. Să învăţăm, aşadar, să îl iubim pe Dumnezeu prin iubirea faţă de fraţii noştri.

Convorbiri în mănăstirea Valaam cu hramul Schimbării la Faţă a Mântuitorului

Convorbirea întâia

Noi avem numai o singură problemă adevărată iubirea de sine. Dacă nu ne putem ruga, aceasta se întâmplă, pentru că noi nu îl iubim pe Dumnezeu, noi ne iubim pe noi înşine. Mintea şi inima sunt ocupate cu noi înşine. 24 de ore din 24 de ore suntem preocupaţi de ceea ce gândim, ce simţim, ce dorim, ce impresie facem asupra oamenilor, ce ne-au spus, ce nu ne-au spus… Toată ziua ne urmăresc aceste probleme. Din cauza diverşilor factori externi ascultărilor, slujbelor ni se poate părea că nu este deloc aşa, dar ajunge numai să ne desprindem de exterior şi să rămânem singuri cu noi înşine, că toate gândurile noastre se întorc din nou la grija faţă de noi înşine.

Cu mulţi ani în urmă, în San Francisco, mi s-a întâmplat un lucru amuzant. Lângă o catedrală ortodoxă locuia o monahie tânără. Uneori, îi plăcea să iasă cu cartea de rugăciuni în grădină şi să citească rugăciuni. Odată, l-am vizitat pe arhiereul

168

locului şi împreună cu el ne-am apropiat de fereastra care se deschidea spre grădină şi eu am spus:

vlădică, ia uitaţi-vă, ce minunat! Ce monahie evlavioasă!

Vlădica a început să zâmbească şi a zis:

aşteaptă, în curând o vei cunoaşte mai bine!

Şi, iată, după câteva minute văd cum, trecând pe lângă o vitrină şi văzându-şi imaginea reflectată în geam, monahia s-a cercetat repede cu privirea, şi-a ridicat graţios bărbia şi cu un gest uşor şi-a trecut mânuţa peste apostolnic⁹, dând faldurilor lui o formă mai elegantă.

Aceştia suntem noi. Noi trebuie să înţelegem că iubirea de sine este autodistrugere. Unul dintre monahii mei a venit la mine şi a spus:

părinte, poate că, totuşi, căsătoria este mai bună pentru mine decât viaţa monahală? De unde ştiu eu? Doar aş putea face atâta bine! Dacă aş găsi o soţie bună, ortodoxă, care să îl iubească pe Dumnezeu, am trăi în dragoste unul cu celălalt, am merge la biserică, ne-am ruga împreună. Am creşte copii care să îl iubească pe Dumnezeu.

Eu am rămas nedumerit şi am zis:

acest lucru ar fi, într-adevăr, minunat! Numai că unde să găseşti aşa ceva?

⁹ Apostolnic veşmânt pentru capul monahiilor, un văl (acoperământ) care cade pe umeri, dintr-o singură bucată cu o deschizătură pentru faţă.

169

Noi întotdeauna vrem să fugim din acel loc în care ne găsim şi să mergem în altă parte. Dar, pentru mântuire, n-aveţi nevoie de nimic care să nu existe deja chiar în această sală în care ne aflăm eu şi cu voi. Problema nu constă în ceea ce este aici sau ce nu este aici. Problema constă în ceea ce faceţi voi cu acestea. Noi suntem chemaţi să iubim.

Veţi întreba: Dar ce este dragostea? în primul rând, vă asigur că dragostea nu este ceea ce oamenii trebuie să vă arate vouă. Dragostea este întotdeauna ceea ce voi trebuie să daţi celorlalţi. Astfel, dacă în centrul anumitor relaţii sunteţi voi, puteţi fi absolut convinşi că vă aflaţi pe o cale greşită.

Pentru cine cheltuim noi timpul vieţii noastre? Pentru noi înşine! Şi iată, pentru omul iubitor de sine rugăciunea devine o îndeletnicire foarte grea; la fel şi pentru cel mândru; iar pentru omul plin de pofte, rugăciunea devine imposibilă. Rugăciunea este imposibilă dacă noi nu îl iubim pe aproapele.

Toate patimile sunt legate între ele. Dacă sunteţi mânioşi, veţi avea şi dorinţe trupeşti, veţi osândi şi vă veţi enerva. Toate patimile sunt legate între ele; dacă vă veţi deda uneia, toate vor intra în voi.

Noi căutăm ceea ce ne place. Toţi cei cu care intrăm în contact prezintă interes pentru noi, fie pentru că ne dau ceea ce dorim, fie pentru că pot face acest lucru. Când suntem alcătuiţi astfel, nu putem avea duhul rugăciunii, pentru că rugăciunea este

170

ceea ce noi îi adresăm lui Dumnezeu. Dar, dacă tu eşti stăpânit de sine, nu îl poţi vedea pe El în rugăciune, căci tu te întorci la tine. Vouă, poate, nu vi s-a întâmplat aceasta, dar mie mi s-a întâmplat.

Ce trebuie, dar, să faceţi? Cum să îl căutaţi pe Dumnezeu pe Care nu îl vedeţi? Domnul a lăsat această greutate. El a spus: dacă voi Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-l pe aproapele vostru. „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte…” El nu spune că un astfel de om nu este drept; nu spune că un astfel de om e rătăcit; El spune că un astfel de om este mincinos (1 Ioan 4, 20). Foarte puternice sunt aceste cuvinte!

în fiecare zi, de luni până vineri, în obştea noastră monahală, noi respectăm un orar foarte simplu. Eu le spun întotdeauna monahilor mei: „Prefer ca în primul rând voi să vă rugaţi decât să fiţi ocupaţi cu altceva. Să nu veniţi niciodată la mine şi să întrebaţi ce trebuie să faceţi, pentru că deja ştiţi răspunsul”. Uneori ei îmi spun: „Părinte, dar ce să fac pe lângă rugăciune?” Eu răspund: „Nimic. Noi avem multe treburi, dar eu nu vreau ca voi să fiţi ocupaţi cu altceva în afară de rugăciune”.

Aşadar, la şase dimineaţa noi slujim Utrenia, după Dumnezeiasca Slujbă luăm micul dejun, pe la nouă trec în revistă îndeletnicirile împreună cu monahii, apoi minim patruzeci de minute le dedic discuţiei particulare cu fiecare dintre fraţi. încerc

171

să le împărtăşesc învăţătura Sfinţilor Părinţi despre viaţa monahală. Aceasta le dă fraţilor curaj în lupta duhovnicească şi determină orientarea ei. Viaţa fără nădejde este imposibilă; de aceea vorbim despre fraţii noştri care au izbândit în lupta duhovnicească. Mai departe, la amiază, ne adunăm pentru citirea ceasurilor şi a sinaxarului, apoi, masa de prânz; la ora şaptesprezece vecernia, cina, Pavecerniţa. Câteva zile pe săptămână, la miezul nopţii, slujim Miezonoptica şi liturghia, iar între slujbele bisericeşti muncim. Câte ceva izbutim să facem, dar asta… asta nu este important.

Dacă iubiţi pe cineva, nu aveţi nevoie să întrebaţi: „Ce ai vrea să fac eu pentru tine?” Tu ştii ce vrea aproapele tău şi vrei să faci acest lucru pentru el. Şi pe Dumnezeu îl iubim la fel.

Noi ne-am depersonalizat viaţa noastră, şi devenim nişte oameni care sunt necesari numai pentru rezolvarea problemelor. Noi nu mai înţelegem ce înseamnă relaţiile reciproce. De aceea ne uităm la om şi îi spunem: „Ce vrei? Ce îţi trebuie?” în loc să întindem braţele către el şi să spunem: „Tu eşti fratele meu. Eu te iubesc. Cu ce îţi pot fi de folos?”

Eu umblu toată ziua prin mănăstire şi mă străduiesc să vorbesc cu fraţii în timp ce ei îşi împlinesc ascultările lor, pentru că ei sunt fiii mei, iar eu sunt părintele lor. Nu mă apropii ca să spun: „Tu faci asta corect (sau incorect)”. Eu îi întreb cum o

172

mai duc, cum se mai simt, ce li se mai întâmplă. Când vreunul dintre ei spune ceva de genul: „O, părintele Savatie mă scoate din minţi cu purtarea lui!”, eu răspund: „Asta, pentru că tu ai propriile tale planuri faţă de ce trebuie să facă el, iar el nu le îndeplineşte. El nu te mulţumeşte, de aceea te şi enervezi. De ce nu laşi de-o parte planurile tale cu privire la părintele Savatie şi pur şi simplu să-l iubeşti?” Dar noi nu putem, pentru că unul are anumite planuri, celălalt are altele care intră în conflict cu primele.

Dragostea cere ca voi să muriţi. Dar noi nu vrem să murim. Când m-am întâlnit cu monahiile din Petersburg, am discutat cu ele despre acea nebunie cu care, trăind în obşte, deseori avem de furcă atunci când altceva şi nu dragostea este motivul faptelor noastre.

Când ne uităm la aproapele, noi nu trebuie să vedem doar un zid. înfăţişarea trupească este un zid. Noi trebuie să fim capabili să vedem ceea ce se află dincolo de el. Dincolo de înfăţişarea trupească, ivită înaintea mea, eu trebuie să îl văd pe Hristos.

Când intri într-un supermarket în America, vezi scările rulante, care se mişcă în sus şi în jos. Odată mergeam cu o asemenea scară rulantă, iar în direcţia opusă mergea cu mama ei o fetiţă negricioasă. Văzându-mă, ea mi-a făcut cu mânuţa şi a spus:

salut, Dumnezeule!

173

Şi eu i-am răspuns:

bună, dragă, te-ai purtat frumos?

da, a răspuns ea, dând din cap.

minunat. întotdeauna să te porţi aşa!

Şi cineva lângă mine în acest timp a spus:

v-aţi ieşit din minţi? Doar dumneavoastră nu sunteţi Dumnezeu!

Iar eu am răspuns:

toţi trebuie să ne purtăm astfel încât prin viaţa noastră să arătăm solemnitatea prezenţei lui Dumnezeu în lume.

Noi nu îl arătăm unul altuia pe Hristos. Eu socotesc că aceasta se întâmplă, pentru că noi nu avem credinţă.

Ce v-a adus pe voi în mănăstire? Nădăjduiesc că nu clădirile frumoase. Puţin probabil că v-a atras şi felul în care ne îmbrăcăm. Aşadar, ce s-a întâmplat: aţi venit aici şi nu aţi găsit cele pentru care aţi venit, sau aţi venit şi aţi pierdut cele pentru care aţi venit? aţi venit ca să daţi sau ca să luaţi?

E de ajuns un singur om ca să salveze duhul frăţiei. De ce, când fratele nostru piere în păcat, noi ne alăturăm păcatului său în loc să îl ajutăm să se ridice şi împreună să sporim în dragoste? De ce ne concentrăm atenţia asupra defectelor aproapelui Şi nu îl însufleţim să dobândească virtuţi? De ce, când fratele începe să cadă, noi îl împingem uşor spre cădere în loc să îl prindem?

174

Cine ucide frăţia? Nu turiştii, nu patriarhul, nu mitropolitul, ci voi! Cine vă poate împiedica să vă rugaţi? Numai voi înşivă. Cine vă poate împiedica să iubiţi? Voi! Cine vă poate împiedica să vă socotiţi în toate ultimii şi să nu puneţi nimic mai presus de dragostea lui Hristos? Voi! Prin urmare, cine poartă responsabilitatea pentru mănăstire? Voi! Nimic din tot ceea ce vă înconjoară aici nu vă împiedică şi nici nu vă ajută. Dacă trebuie, ardeţi toate acestea până în temelii, dacă ele stau între voi şi Dumnezeu. Evanghelia spune: dacă ochiul vostru este pricina păcatului vostru, scoateţi-l!

Ştiţi viaţa Cuvioasei Isidora din Tabenisiot? Din patruzeci de monahii, doar una ştia ce înseamnă să iubeşti. Şi această singură femeie a schimbat toată mănăstirea. Prin dragoste şi smerenie un singur om! Uitaţi-vă câţi oameni sunt astăzi aici. Voi puteţi determina să ardă de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele toată Rusia! Dar ce este în neregulă cu noi?

Cineva mi-a spus: „Valaamul îţi va produce o impresie grozavă. El este imens!” Venind aici, m-am simţit ca pe un vas mare de croazieră: toţi aleargă, fac ceva, se mută din loc în loc, şi nimeni nu are idee încotro se îndreaptă vasul.

Dragilor, eu nu critic Biserica, eu îi critic pe oamenii care uită pentru ce se află în Biserică. Nimeni nu este vinovat, în afară de noi înşine. Dacă

175

aţi auzi că undeva, în Petersburg, fiecăruia i se dă un miliard de dolari sau cât face acesta acolo… 28 de miliarde de ruble? şi vi s-ar spune că tot ce trebuie pentru a-i dobândi este să staţi la rând, iar în acelaşi timp cineva v-ar invita de-o parte, undeva, să beţi o cafea, voi aţi spune: „Stai mai întâi să primesc banii, iar apoi vom bea şi cafeaua”. Voi aţi venit aici pentru un mărgăritar scump. De ce părăsiţi rândul la capătul căruia vi se dă acest mărgăritar?

Eu vă rog, fraţilor, să încetaţi să mai gândiţi după şabloane şi să încercaţi să vă uitaţi la viaţa noastră din alt punct de vedere. în prezent concepţia noastră este aceea că structura şi conţinutul Bisericii sunt unul şi acelaşi lucru. Eu nu vreau să vă împing pe voi la neascultare, dar încerc să vă însufleţesc să vedeţi mai departe de limitele exteriorului, îndreptându-vă toată atenţia spre interior ca, schimbându-ne, să transformăm lumea din jurul nostru.

îngăduiţi-mi să vă dau un exemplu despre ceea ce este credinţa noastră. Eu, ca şi voi, trăiesc într-o societate păgână. Pesemne, cineva îmi va spune: „O, nu, noi trăim în Sfânta Rusie!” Dar nu este aşa. Sfânta Rusie există, dar ea nu este un teritoriu geografic. Nu este o realitate de ordin etnic, ci este o realitate duhovnicească. Lumea în care trăiţi este o lume păgână, este o lume anticreştină.

176

Atunci când avem multe, ni se formează insensibilitatea faţă de ceea ce ne pot da aceste comori. Când mergi prin America şi deodată observi ceva asemănător cu o cruce ortodoxă, practic intri în stare de şoc şi te abaţi din drum să vezi ce este aceea. în Rusia, cupolele bisericilor se înalţă peste tot, de aceea, dacă ar fi să te opreşti la fiecare biserică, niciodată nu ai mai ajunge acolo unde ţi-ai propus. Şi de aceea voi, pur şi simplu, nu le mai observaţi.

Oamenii îmi spun: „America este o ţară necreştină!” Şi aceasta este adevărat. De aceea noi avem nevoie de realitatea ortodoxă pentru a trăi; nu de realitatea secularistă care atacă toate cele în care credem. Eu le spun oamenilor: „Noi ne străduim să păstrăm credinţa, care ne-a fost dată de Hristos prin Apostoli şi prin Părinţii Bisericii”. Dar credinţa este asemenea vinului scump: fără un vas în care să-l putem păstra, el se va împrăştia şi va dispărea. Nu putem avea vin, fără un asemenea vas. Acelaşi lucru este şi cu credinţa. Credinţa trebuie să folosească acestei lumi în care noi trăim. Cu cât mai bun este vasul, cu atât mai bine va fi păstrat vinul. Dacă veţi turna vin într-un şervet de masă, el se va scurge. Dacă îl veţi turna într-o cupă de lemn, el se va păstra acolo un timp, dar în cele din urmă va expira. Dacă veţi turna vin într-un vas de sticlă, îl veţi putea păstra mult timp. Dar noi nu trebuie să uităm că, în principiu, nu are importanţă

177

vasul, ci vinul, care se toarnă în el. Uneori suntem atât de încântaţi de vas, încât uităm ce mai păstrăm în el. Iar noi păstrăm Evanghelia, credinţa, Sfintele Taine. Oamenii nu se împărtăşesc. Cum poţi trăi în această lume păgână şi să nu te împărtăşeşti? Eu îi întreb pe enoriaşi:

de ce nu v-aţi împărtăşit astăzi?

nu am citit pravila.

Şi de ce nu ai citit-o? Pentru ce trăieşti, de fapt?

Convorbirea a doua

(17 august 2011)

Am avut posibilitatea să stau de vorbă cu câţiva dintre fraţi. Curios că, în orice mănăstire aş veni, problemele întotdeauna sunt unele şi aceleaşi, bucuriile sunt unele şi aceleaşi, şi lupta este una şi aceeaşi. în afară de aşezarea geografică, mănăstirea voastră nu se deosebeşte prin nimic de celelalte. Aici este Dumnezeu. Mănăstirea este un loc sfânt, pentru că Dumnezeu a ales acest loc şi acest loc a fost închinat lui Dumnezeu. De aceea numim noi mănăstirile locuri sfinte. Sfinţenia nu depinde de obştea mănăstirii, ci obştea depinde de sfinţenie.

Aşadar, luptele sunt unele şi aceleaşi. în ultimele câteva zile mi s-au pus unele şi aceleaşi întrebări:

178

Cum să aflăm voia lui Dumnezeu? Cum să învăţăm să ne rugăm? Cum să ne apărăm de ceea ce ne atrage? Cum să luptăm cu arţagul, cu mânia şi cu iuţimea? Acestea sunt întrebări foarte simple, dar să le rezolvi este foarte greu.

Noi venim la mănăstire cu un singur ţel: să-L întâlnim pe Dumnezeu şi să fim una cu El. Dacă voi aţi venit aici din oricare alt motiv, acesta este un motiv greşit. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că trebuie să plecaţi, dar înseamnă că trebuie să vă schimbaţi şi să îl căutaţi pe Dumnezeu. Lupta noastră este grea, pentru că uneltirea patimilor noastre este foarte complicată. Cum auzim că ni se spune să ne iubim unul pe altul, îndată ni se stârnesc emoţiile: „Cum să-l iubesc eu pe acela sau pe acesta? Acesta spune într-un fel, iar acela face în alt fel”. Cât ai clipi din ochi, începem să dezbinăm, în loc să unim. Dar, dacă voi nu conştientizaţi în sinea voastră lipsa dragostei, nu respectaţi Evanghelia. Dacă veţi deveni un mare învăţător duhovnicesc, un monah foarte evlavios, dacă veţi dobândi credinţă tare, vă veţi ruga în toate zilele, dar în acelaşi timp nu veţi avea dragoste, nu veţi avea nimic. Noi nu ţinem minte acest lucru. Ne înlăturăm uşor unul pe altul din noi înşine. Acestea toate se întâmplă din cauza iubirii noastre de sine.

Când am venit prima dată aici, cineva mi-a spus că în mănăstire este un om care şi-a dorit să

179

fie monah, dar, pentru ca el să devină monah, a trebuit să fie smerit şi strivit, pentru că el este foarte mândru şi se simte un om foarte important. Dacă este pus mereu în toate pe ultimul loc, el va învăţa smerenia. Smerenia se naşte din dragoste. Ea nu se naşte din faptul că noi folosim faţă de cineva autoritatea. Acest lucru se vede la însuşi Hristos. Când majoritatea oamenilor citesc Pilda fiului risipitor, ei spun: „Cât este de nedrept! Unul dintre fii a rămas neîncetat cu tatăl său, iar celălalt a risipit tot, dar a primit la fel ca şi primul!” Dacă citiţi această pildă anume în acest fel, acesta este indiciul faptului că nu ştiţi să iubiţi. Noi întotdeauna vrem de la ceilalţi oameni să primim ceva. întotdeauna vrem să îi pedepsim pe ceilalţi, pentru că în centrul tuturor relaţiilor în viaţă stă „eul” nostru.

Aş vrea să vă citesc câteva însemnări de-ale mele… Nu demult, am recitit Faptele Apostolilor, o carte pe care o iubesc foarte mult. Ea descrie Biserica vie, alcătuită din oamenii care aveau experienţa legăturii cu Hristos şi care nu prin puterile lor, ci cu puterea lui Dumnezeu au fost schimbaţi. Apoi, Dumnezeu i-a trimis pe ei să schimbe viaţa celorlalţi. Citim despre timpul în care a umblat pe pământ Iisus Hristos şi în care au trăit Apostolii. Biserica primară se luptă cu răutatea lumii, care o înconjoară. Sfatul pe care îl dau Apostolii este: „Mântuiţi-vă de acest neam viclean” (Faptele Apostolilor

180

2, 40) înainte de a fi nimiciţi. Şi mai departe, în acelaşi capitol, citim că primii creştini „stăruiau în învăţătura apostolilor” (Faptele Apostolilor 2, 42), că trăiau ca o singură comunitate, care se aduna laolaltă pentru rugăciune şi frângerea pâinii.

Aceasta este Biserica! Noi ascultăm şi ne dedicăm învăţăturii Apostolilor, trăim într-o comunitate, al cărei centru este Euharistia şi ne rugăm împreună.

Mai departe, în următorul fragment citim: „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Faptele Apostolilor 2, 44-47). Aceasta este obştea!

Unele dintre întrebările pe care le-am primit astăzi m-au întristat. Există o părere răspândită în anumite cercuri, cum că Biserica a existat atunci, în trecut, şi toate darurile Sfântului Duh, toată energia vitală a Bisericii, făgăduinţa lui Dumnezeu, îndeplinită în viaţa membrilor comunităţii creştine, toate acestea astăzi nu mai există. Oamenii pun întrebări de genul: „Mai pot oamenii acum să trăiască în lume şi să se mântuiască? Mai pot fi acum

181

stareţi? Putem noi, într-adevăr, să ne eliberăm de lanţurile lumii?” Răspunsul este: dacă Biserica există, da, iar dacă Biserica nu mai există, nu. Trăind în mănăstire, noi nu trăim cumva separat de restul Bisericii. Dacă noi nu avem Biserică, nu avem nimic. Astăzi trebuie să existe aceeaşi putere profundă a prezenţei lui Dumnezeu şi a lucrării Sfântului Duh, altfel Biserica nu mai este. Aşa a fost ieri, aşa este astăzi şi aşa va fi şi mâine. Şi dacă ceva s-a schimbat, aceştia suntem noi înşine. Noi nu credem, nu înţelegem acea mare minune, în interiorul căreia trăim!

Nu demult am discutat cu un monah care s-a plâns că a trăi în mănăstire a devenit imposibil: nimeni nu vorbeşte cu nimeni, nimic nu interesează pe nimeni. Eu i-am răspuns:

interesează-te tu! Crede tu! Roagă-te tu! Iubeşte tu! Şi când vei face aşa, acestea se vor transmite fraţilor tăi, şi ei îţi vor răspunde la fel. Şi cu timpul se va schimba toată mănăstirea. Tu vei fi ca drojdia care dospeşte toată frământătura.

înaintea venirii aici, surorile din Sankt Petersburg mi-au dat să am pe drum o cutiuţă cu căpşune din New York. Căpşunele erau minunate. în ziua următoare, am văzut că una dintre ele a început să se strice, dar am fost prea leneş ca să întreprind ceva şi am lăsat-o pur şi simplu acolo. Astăzi, am descoperit că toate căpşunele s-au acrit.

182

Noi ne putem otrăvi sufletul unul altuia sau ne putem învăţa unul pe altul să iubim. Fiecare dintre noi socoteşte în mintea sa: „Dar, dacă eu merg la acest risc, iar fratele meu nu mă înţelege şi nu răspunde la fel?” însă aceasta nu are importanţă, căci voi faceţi aşa pentru Hristos! El cheamă pe fiecare dintre noi în parte, dar în acelaşi timp ne cheamă pe toţi.

Cineva mi-a spus:

noi trebuie să îl iubim pe Dumnezeu şi să fim nişte monahi buni, dar mai bine să nu ne intersectăm unul cu altul, căci altfel apar felurite ispite şi complicaţii.

Iar eu am răspuns:

probabil că eu şi cu tine citim Evanghelii diferite.

Este greu să iubim, pentru că suntem extrem de egoişti. Ca să iubim pe cineva, ca să îl iubim pe Hristos, noi trebuie să murim. Dar, murind, câştigăm viaţa. Acesta este un mare risc şi nouă ne este teamă să riscăm.

Noi alergăm la mănăstire cu inima plină de bucurie, deoarece vom fi monahi. Dar în momentul în care păşim pragul mănăstirii, începem să jucăm nişte jocuri ciudate: îmi place acela de la care pot obţine ceva, iar acesta nu, dacă să mă încred în acela sau în acesta. Toate sunt patimile voastre care discută cu voi. Dacă noi vrem să

183

iubim, trebuie să biruim patimile şi să devenim nepătimaşi, asemenea lui Hristos. Dacă vrem să fim capabili să ne rugăm, trebuie să stăm de strajă, trebuie să omorâm patimile pentru a-L găsi pe Dumnezeu.

Am fost întrebat: „Nu ne puteţi ajuta să înţelegem cum să ne rugăm fără să ne împrăştiem?” Când vă rugaţi, voi săvârşiţi un fapt, al cărui ţel nu sunteţi voi, ci Dumnezeu. Noi venim să îi slujim lui Dumnezeu şi să vorbim cu Cel pe Care îl iubim. Dar nu înţelegem acest lucru şi în locul lui ne uităm la ceas şi chibzuim cât timp a rămas, dacă trebuie sau nu să mergem la o slujbă sau alta… Aceasta este o nebunie. Voi nu vă puteţi ruga fără împrăştiere când inima voastră este ocupată cu patimile voastre. Vă aduceţi aminte, în Sfânta Scriptură Domnul spune: dacă ai venit să aduci darul tău şi ţi-ai adus aminte că ai ceva împotriva fratelui tău, lasă darul tău înaintea Altarului, întoarce-te şi mai întâi cere-i fratelui iertare, iar apoi vino şi adu darul tău (parafrază la Matei 5,23-24). Dacă tu nu îl vei ierta şi nu îl vei iubi pe fratele tău, Dumnezeu nu va asculta rugăciunea ta.

Sfinţii Părinţi spun că rugăciunile lungi nu sunt folositoare pentru începători, pentru că ele activează procesul intelectual, şi creierul începe să se concentreze la ideile cuprinse în text. Drept urmare, în loc să vă cufundaţi în rugăciune, voi începeţi

184

să cugetaţi la acele cuvinte prin care este exprimată ea sau, în alte cazuri, rugăciunea devine automată şi, citind textul, zburaţi în acelaşi timp cu gândurile voastre în altă parte. Aşadar, pentru începători, iar aşa suntem toţi, Sfinţii Părinţi recomandă rugăciuni scurte şi „curate”. Datorită acestor rugăciuni inima voastră se încălzeşte şi vă doriţi să vă rugaţi în continuare.

Patimile, în cazul în care încă nu ştiţi ce sunt ele, reprezintă păcatul repetat care devine apoi parte integrantă a caracterului vostru, datorită căruia aproape automat începeţi să reacţionaţi în unele situaţii sau în altele. Nu demult i-am spus unui monah cât de nebuni putem fi noi în comportarea noastră. Dacă avem o pâine, o tăiem în opt bucăţi, şi patima ne împinge să o alegem dintre ele pe aceea care ne place cel mai mult. Acesta este doar un mic indiciu pentru cât de preocupaţi suntem noi să ne satisfacem pe noi înşine. Nu putem fi leneşi, dar în acelaşi timp nu ne putem încorda în aşa măsură, încât nimic să nu mai rămână decât să cedăm. Dacă voi sunteţi nişte oameni care înţeleg că le este greu să se roage, rugaţi-vă des, dar cu rugăciuni scurte care ies din inima voastră. Vorbiţi cu Dumnezeu şi atunci vă veţi dori să vă rugaţi mai mult. Dar lupta constă în a-l scoate pe „eul” vostru de pe această cale şi în a vă concentra atenţia voastră asupra lui Dumnezeu.

185

Deocamdată, eu încă nu am hotărât despre ce să vorbim, dar îngăduiţi-mi să vă povestesc câte ceva care ne va ajuta să vedem nebunia noastră. Unii dintre voi, poate, îl ştiu pe Sfântul Bisericii de Apus, Ioan Casian Romanul, un renumit ascet creştin, scriitor de tradiţie latină. Sfântul Pahomie şi alţii au urmat învăţătura lui. Sfântul Ioan a spus următorul lucru: există doar două răspunsuri posibile ale creştinului ortodox la orice problemă a vieţii. Primul răspuns este iubirea nemărginită faţă de Dumnezeu, al doilea este pocăinţa pentru păcatele tale şi îndreptarea vieţii tale. Amândouă aceste răspunsuri vorbesc despre relaţia voastră cu Dumnezeu. Oricare alte răspunsuri pe care le-aţi putea da, ca răutatea, ura, deznădejdea, supărarea, osândirea, pofta, slava deşartă, multa vorbărie toate acestea nu mai vorbesc despre relaţiile voastre cu Dumnezeu, ci despre cine sunteţi voi şi despre relaţiile voastre cu oamenii. Acestea demonstrează atenţia voastră faţă de voi înşivă, nu faţă de Dumnezeu.

Odată, a venit la mine un monah şi a spus: „Eu întotdeauna mă aflu în deznădejde. De ce?” Eu i-am răspuns: „Pentru că tu întotdeauna te gândeşti numai la tine însuţi. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, nu ai motive să deznădăjduieşti! Dacă eşti conştient că Dumnezeu îţi dăruieşte mântuirea, atunci ştii cu tărie că eşti iubit de Dumnezeu”.

186

în alt loc, Sfântul Ioan Casian Romanul spune următorul lucru:

Pe om îl caracterizează acea societate pe care el o alege ca să comunice cu ea. Răutatea? Osândirea? Pofta? Lăcomia? Iubirea de sine? Deznădejdea? Supărarea? Nerăbdarea? Clevetirea? Toate acestea sunt prieteniile celui viclean. Bucuria, dragostea, pacea, răbdarea, smerenia, slujirea, bunătatea, mila sunt prieteniile lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ziua de astăzi: unde şi cu cine aţi fost? Aţi fost plini de bucurie? I-aţi iubit pe toţi cei care v-au înconjurat? Aţi fost răbdători, buni? Sau v-aţi enervat, aţi osândit, aţi clevetit? Poate, problema constă în cine sunt prietenii voştri?

în America s-a creat moda de a fi preocupat la nebunie de ceea ce mănânci. Toţi se gândesc la ceea ce mâncăm, pentru că, după cum spun unii, noi suntem ceea ce mâncăm. Ei nu au dreptate, dar însăşi concepţia faptului că noi suntem ceea ce facem este corectă. De ce chiar şi în acest auditoriu întâmpinăm greutăţi în ceea ce priveşte dragostea unuia faţă de celălalt? Toţi suntem la fel, şi în sinea noastră toţi vrem unul şi acelaşi lucru. Vrem să îl vedem pe Dumnezeu, vrem să scăpăm de iad. Dar chiar în ciuda faptului că noi gândim că aceasta este tocmai ceea ce dorim, suntem atât de concentraţi în ceea ce priveşte grija faţă de noi înşine, încât uităm de fraţii noştri, uităm de Domnul şi uităm

187

pentru ce suntem aici. Nimic nu este posibil fără iubire şi, când spun „iubire”, aceasta nu înseamnă iubirea de sine. Eu mereu le spun monahilor: dacă tu nu vei muri înainte de a muri, vei muri atunci când vei muri.

Fără îndoială, dragostea este împărăteasa virtuţilor. Dar se poate spune, de asemenea,

CĂ ŢELUL MONAHISMULUI ESTE POCĂINŢA. Mie MI SE PARE CĂ NOI AUZIM EXTREM DE DES DISCUŢII DESPRE DRAGOSTE, ÎN LOC SĂ CUGETĂM LA POCĂINŢĂ.

Eu nu cred că pocăinţa poate fi despărţită de dragoste. înaintea noastră, a creştinilor, stau multe probleme. Noi trebuie să ne aflăm în duhul rugăciunii şi în acelaşi timp să fim gata să îi slujim aproapelui. Noi trebuie să îl iubim pe Dumnezeu cu toată mintea, cu toată inima, cu tot cugetul şi în acelaşi timp trebuie să îl iubim pe aproapele. în aceasta şi constă greutatea existenţei omeneşti. Nimic din toate acestea nu poate fi atins numai prin puterea noastră. A iubi în general devine posibil numai datorită harului lui Dumnezeu. Una dintre primejdiile pe care eu le-am descoperit pentru mine în viaţa monahală, este să cred că ceea ce fac eu, mă mântuieşte. Numai Dumnezeu ne mântuieşte, independent de ceea ce facem noi; independent de câte rugăciuni rostim noi; independent de

188

meticulozitatea cu care respectăm ritul. Dacă toate acestea nu sunt făcute din dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, nu au nicio valoare, pentru că în acest caz, tot ceea ce facem, facem din îngâmfare. Noi îi putem dispreţui pe fraţii noştri, iar apoi, întorcându-ne, să ne împărtăşim sau să slujim Dumnezeiasca Liturghie, chiar fără să ne dăm seama de ceea ce facem.

Eu cred că majoritatea dintre noi nu ne dăm seama de responsabilitatea noastră şi de chemarea de a ne iubi unul pe celălalt. Ar trebui să-i întrebăm pe membrii obştii noastre: E adevărat că primul lucru, care vă vine în minte când vă treziţi dimineaţa, este acesta: eu vreau să îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, şi pe aproapele ca pe mine însumi? îngăduieşte-mi, Doamne, să fiu instrumentul dragostei Tale! îngăduieşte-mi să Te văd pe Tine în fiecare om pe care îl întâlnesc! în loc să auzim despre dragoste extrem de des, eu cred că auzim despre ea foarte rar. Dragostea nu este ceva sentimental, nu este o emoţie. Dragostea este o atenţie fină şi o grijă profundă faţă de celălalt.

Unii fraţi mi-au povestit despre acea luptă pe care o au ei trăind aici. Şi, bineînţeles, fiecare dintre noi caută pricinile acestei lupte în afara sa, în loc să le caute în sine însuşi. Toţi suntem foarte concentraţi asupra noastră. Dacă fiecare din obşte este

189

atât de concentrat asupra sa, 24 de ore din 24 ne vom ciocni unul de altul.

Conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, pocăinţa este schimbarea radicală a orientării vieţii noastre, ceea ce înseamnă că eu mă schimb, trecând de la atenţia şi grija neîncetată faţă de mine însumi la atenţia şi grija totală faţă de Cine este Dumnezeu şi ce voieşte El. Aşa că, dacă noi ne aflăm în stare de pocăinţă, neîncetat iubim, neîncetat slujim aproapelui nostru.

Odată, când aveam nişte probleme cu unul dintre monahii din mănăstirea mea, am fost întrebat cu sarcasm:

ce mai faceţi, batiuşka? Probabil, ultimele trei nopţi după conflictele pe care le-aţi avut, le-aţi petrecut în rugăciune pentru acest om?

Şi eu am răspuns:

din păcate, nu.

bineînţeles că nu, mi-au spus, pentru că vă iubiţi pe sfinţia voastră mai mult decât îl iubiţi pe el.

Cât de des ne jertfim noi pe noi înşine şi interesele noastre pentru acei oameni care ne supără? Nici măcar nu gândim aşa, pentru că suntem prea preocupaţi să ne gândim la noi înşine. Când vorbim despre dragoste, oamenii se simt incomod, pentru că ei au experienţa sentimentului lumesc care se numeşte dragoste, dar care nu este dragoste. Şi de aceea, când oamenii aud cum monahii

190

vorbesc despre dragoste, ei asociază aceste discuţii cu experienţa lumească pe care ei o cunosc şi văd o contradicţie clară. Domnul Iisus Hristos, în timpul vieţii Sale pământeşti, L-a iubit pe Dumnezeu Tatăl cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul Său. Pe de altă parte, El a fost mereu accesibil fiecărui om. Şi acesta este acel mod de viaţă, pe care şi noi suntem chemaţi să-l ducem: să fim ascultători faţă de voia Tatălui şi pe fiecare să-l punem mai presus de noi înşine.

Noi înţelegem toate acestea cu mintea. Dar le înţelegem cu adevărat? Dacă Domnul ar veni acum aici, ce credeţi că I-am putea spune noi? Cât de banale ar fi toate scuzele, pe care noi I le-am oferi! Ce I-am putea spune Lui? Căci El m-ar chema la Sine şi m-ar întreba:

ce se întâmplă cu fratele acela?

Iar eu doar aş răspunde nedumerit:

nu am idee.

când ai vorbit ultima oară cu el?

păi, nu am vorbit deloc cu el…

Ce aş mai putea aştepta decât ca Domnul să spună: „Nu-i asta o nebunie?!”

Poate că eu trăiesc pe altă planetă; poate că voi, în realitate, înţelegeţi în viaţa monahală ceva ce eu nu înţeleg sub nicio formă. Dar eu nu înţeleg cum vă citiţi voi rugăciunile înainte de culcare şi nu simţiţi durerea fraţilor voştri care se află în

191

luptă. De fiecare dată, când un monah din mănăstirea mea se zbate în lupta duhovnicească, eu lupt stând alături de el, pentru că înţeleg că el a pierdut ţelul, şi Dumnezeu m-a pus pe mine acolo pentru ca eu să îl ajut pe el să îl vadă din nou. Dar, oare, există asemenea căpitani de vase care stau la cârmă cu capul în jos, lăsând vasul să meargă la voia întâmplării? în orice moment al timpului, căpitanul trebuie să ştie unde se află fiecare membru al echipajului, încotro merge vasul şi ce obstacole va întâmpina.

Cineva m-a întrebat astăzi dacă au rămas în lume oameni care pot săvârşi îndrumarea duhovnicească. Toţi ne putem oferi unul altuia îndrumare duhovnicească. Bineînţeles, nu îi este dat fiecăruia harul de a îndruma viaţa duhovnicească a celuilalt, dar fiecare dintre noi este pus de Dumnezeu ca, prin viaţa lui creştină, să fie un exemplu pentru oamenii care ne înconjoară.

Dacă îmi îngăduiţi, vă voi da un exemplu despre ceea ce este dragostea. într-un schit egiptean, era o femeie-monahie pe nume Isidora. Ea vieţuia într-o mănăstire, în care erau 40 de monahii. Pe scara ierarhică a mănăstirii, nu era decât soră. Ani în şir a lucrat la bucătărie şi îşi acoperea capul cu o bucată de pânză de sac. Monahia nu primea şi nici nu căuta niciun fel de cinste şi slujea tuturor surorilor cu bucurie. Mânca numai ceea ce rămânea

192

în ceaune şi în farfurii după ce se termina masa de obşte. Monahiile o numeau toantă şi râdeau de ea, pentru că era cam prostuţă. Tot lucrul la care era ea bună era salahoria. Unele monahii aruncau în ea cu mâncare, o băteau peste faţă ca să îşi bată joc de ea, pentru că Isidora nu avea ceea ce trebuie pentru a fi o monahie. Ea nu era deşteaptă. Şi, cu toate acestea, ele nu ştiau cine era ea în realitate.

Un stareţ-monah a venit dintr-o mănăstire vecină, care era pe celălalt mal al râului şi a spus că într-o noapte a avut o revelaţie. Dumnezeu i-a spus: „Tu crezi că tu eşti monah? Tu crezi că tu eşti evlavios? Pe malul celălalt al râului este o femeiemonahie, care este mai bună decât tine şi decât toţi ceilalţi”. Venind în mănăstirea de maici, stareţul a rugat-o pe egumenă să îi arate toate monahiile, pentru că printre toate surorile el voia să o găsească pe aceea despre care i se vestise. Şi, când la ordinul egumenei toate cele 40 de monahii au trecut prin faţa ochilor acestui stareţ, el a exclamat:

dar ea nu este printre ele! Eşti convinsă că mi le-ai arătat pe toate monahiile?

Egumena a răspuns:

da, pe toate, în afara unei toante care face treabă la bucătărie, dar ea nu reprezintă nimic.

adu-o! a cerut stareţul.

Când Isidora a intrat, stareţul a căzut la podea şi a început să o roage să îl binecuvânteze. Dar ea

193

nu s-a purtat aşa cum ne purtăm noi în asemenea situaţii: „Iată, în sfârşit a venit şi vremea mea!” Ea a spus:

nu, eu trebuie să cer binecuvântarea ta.

Toate monahiile au fost uimite. Ele erau atât de concentrate la ceea ce făceau ele şi la cine erau ele, încât scăpau din vedere dragostea care trebuia să vieţuiască printre ele.

Iar în dimineaţa următoare Isidora nu a mai fost în mănăstire; ea voia ca Dumnezeu să recunoască meritele ei, nu surorile.

Voi nici măcar nu ştiţi că poate printre voi există o asemenea Isidoră. Poate că printre voi există un om care, atunci când toţi dormiţi, nopţi la rând se roagă pentru voi. Şi cu aceste rugăciuni vă mântuiţi, cu rugăciunile acestui om, care îi iubeşte pe ceilalţi şi nu pe sine. Suntem atât de încuiaţi în noi înşine!

De ce nu vă puteţi ruga? Răspunsul la această întrebare este simplu: pentru că nu iubiţi. Pentru că, dacă vă rugaţi fără iubire, vorbiţi voi singuri cu voi înşivă, întrucât celui mândru Dumnezeu îi stă împotrivă şi nu există mândrie mai mare ca iubirea faţă de sine.

Sfântul Ioan Teologul spune: „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). Omul nu poate exista fără Dumnezeu. Şi, dacă voi nu veţi iubi, în voi nu poate fi Dumnezeu. Din această pricină cea mai mare

194

parte dintre noi suntem nişte exemple slabe a ceea ce înseamnă să fii om.

Trebuie să ţinem minte că iubirea de sine nu este iubire. Iubirea de sine, în realitate, este ură faţă de sine, pentru că, atunci când te iubeşti, te distrugi pe tine însuţi. Şi după aceea ne mirăm de ce totul în viaţa noastră duhovnicească se destramă…

Dacă nu trebuie să ne iubim pe noi înşine, ATUNCI CUM SPUNE SCRIPTURA: „SĂ IUBEŞTI PE APROAPELE TĂU CA PE TINE ÎNSUŢI” (Matei 22, 39)?

Mie mi se pare că şirul nedumeririlor apare din cauza sensurilor complicate ale acelor cuvinte şi noţiuni despre care noi vorbim. Când Domnul spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, aceasta nu înseamnă că Domnul porunceşte să te iubeşti pe tine însuţi. Aceasta înseamnă că noi suntem atât de stăpâniţi de iubirea de sine încât energia iubirii de sine trebuie să o întoarcem în direcţie opusă. Dacă voi faceţi ceea ce este bine pentru voi, aceasta este într-un oarecare sens iubire de sine; iar, dacă faceţi ceva ce vă place, dar vă merge rău, aceasta nu este iubire de sine. Dacă veţi deschide Sfânta Scriptură a Noului Testament, nu veţi găsi nicio poruncă a lui Hristos, care să spună: „Iubeşte-te pe tine însuţi”. în schimb, toată Sfânta Scriptură este plină de apeluri la dragostea de

195

aproapele, de vrăjmaşi, iar „iubeşte-te pe tine însuţi” nu găsim nicăieri.

Dar în acelaşi timp, când facem toate cele la care ne cheamă Domnul, ne îngrijim de noi înşine, nu în sens egoist, ci din dragoste pentru porunca lui Dumnezeu. în Sfânta Scriptură citim: purtaţi-vă faţă de trupul vostru ca faţă de templul Sfântului Duh; trupul vostru nu este pentru plăcere, ci pentru a sluji aproapelui (parafrază la 1 Corinteni 6, 13;19). Prin urmare, când vă îngrijiţi de trupul vostru, vă îngrijiţi de el nu pentru sine, ci pentru a-l pune în slujba celorlalţi.

Dar cea mai mare problemă de care ne ciocnim, nu este trupul nostru fizic, ci voia noastră stricată, care este îndreptată spre a ne sluji nouă înşine pentru plăcere, nu a sluji lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor.

Dar noi mereu ne rugăm pentru noi înşine. Dacă noi trebuie să îi iubim pe ceilalţi mai MULT DECÂT PE NOI ÎNŞINE, ATUNCI, POATE, TREBUIE SĂ ÎNCETĂM SĂ NE RUGĂM PENTRU SINE ŞI SĂ ÎNCEPEM SĂ NE RUGĂM PENTRU CEILALŢI?

Când vă rugaţi pentru ceilalţi, vă rugaţi pentru voi înşivă. Noi îi putem cere lui Dumnezeu orice, dar eu cred că înţelegerea sfinţilor părinţi este aceea că sensul rugăciunii omului duhovnicesc constă

196

în următoarele: „Doamne, dă-mi înţelepciune şi putere să fac ceea ce voieşti Tu, nu ceea ce voiesc eu să fac”.

Când cerem mântuirea, noi ştim că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se întoarcă la adevăr şi să se mântuiască. Prin urmare, noi împlinim voia lui Dumnezeu, cerând ca El să ne mântuiască. Aceasta este recunoaşterea faptului că eu nu mă pot mântui singur. Din această pricină mă întorc către Dumnezeu şi spun: „Ia viaţa mea şi aşaz-o acolo unde ea trebuie să se afle”.

Este posibilă astăzi ascultarea desăvârşită FAŢĂ DE UN STAREŢ? CE CALITĂŢI TREBUIE SĂ AIBĂ DUHOVNICUL CARE POATE FI SOCOTIT STAREŢ?

Ascultarea desăvârşită nu este doar posibilă, ea este necesară, pentru că ascultarea desăvârşită este cea la care vă cheamă Hristos, când spune că voi trebuie să muriţi pentru ca să trăiţi. Dacă sămânţa, căzând pe pământ, nu moare, viaţa cea nouă nu răsare. Atât timp cât vă veţi ţine de propria voastră voie, veţi fi sluga numai a doi domni: a sinelui vostru şi a diavolului. Aşa că, da, ascultarea desăvârşită nu este numai posibilă, ea este necesară.

Totuşi, ce înseamnă aceasta? înseamnă, oare, că sunteţi ca un robot şi că împliniţi mecanic tot ceea ce vi se spune? Nu. Aceasta înseamnă că voi

197

niciodată nu căutaţi nimic pentru voi înşivă. Voi faceţi tot ceea ce vi se spune, cu bucurie, pentru că vreţi să urmaţi nu voia voastră, ci voia Părintelui.

Mai departe, aţi întrebat despre stareţi. în viaţa mea am întâlnit stareţi. Şi aceia dintre ei care erau stareţi adevăraţi, nu se socoteau pe sine stareţi. Ei se socoteau doar nişte fraţi care îi ajută pe ceilalţi fraţi şi le împărtăşesc tot ceea ce Domnul le-a dat lor să vadă.

încă nu am întâlnit stareţi care umblă pe apă. Dar am întâlnit mulţi care erau sfinţi şi care erau gata să-şi dea viaţa pentru voi. Şi ei primii îşi vedeau propriile lor slăbiciuni, propriile lor păcate. Ca şi Domnul, niciodată nu îşi impuneau ideile lor, ci întotdeauna erau gata să vă propună alegerea să primiţi sau să respingeţi ceea ce spun ei.

Să obligi pe cineva să facă ceva este imposibil. Dar, dacă îi propui adevărul, el îl va dori, dacă va vedea împlinirea lui în voi. Domnul spune: Dacă voieşti să fii desăvârşit (Matei 19, 21). El nu a spus: „Sunteţi obligaţi să fiţi desăvârşiţi”. El a spus: „Dacă voieşti”. Noi trebuie să urmăm acest exemplu: El invită, prin urmare, şi noi trebuie să invităm, nu să impunem.

Cum să înţelegem plânsul şi lacrimile care VIN ÎN TIMPUL RUGĂCIUNII? ELE SE DATOREAZĂ HARULUI, ÎNŞELĂRII SAU SUNT PUR ŞI SIMPLU SUFLETEŞTI?

198

Dacă vreunii dintre cei prezenţi aici aţi dobândit plânsul pocăinţei, aş vrea să mă întâlnesc cu voi după convorbire, căci am nevoie să învăţ multe de la voi…

Este primejdios să căutaţi darurile lui Dumnezeu înainte de a începe să-L căutaţi pe Dumnezeu însuşi. „Eu vreau să merg pe apă. Eu vreau să am înţelepciune. Eu vreau să am lacrimi de pocăinţă.

Eu vreau să fiu sfânt” centrul tuturor acestora este iarăşi „eu”. Noi trebuie să îl dorim pe Dumnezeu, şi El ne va chema să mergem pe apă. Noi trebuie să îl dorim pe Dumnezeu, şi El ne va da înţelepciunea. Noi trebuie să îl dorim pe Dumnezeu, şi El ne va dărui lacrimile pocăinţei care curăţesc sufletul, pentru că centrul vieţii noastre a devenit El.

Nu căutaţi desertul înaintea cinei! Emoţiile ne sunt date de Dumnezeu pentru ca noi să înţelegem ce se întâmplă în jurul nostru. Când se apropie primejdia, ne cuprinde frica. Acesta este un sentiment bun. Dar, când frica vine la noi ca rezultat al unei nevroze, este rău, pentru că în primul caz emoţia are la bază realitatea, iar în al doilea este răspuns la fanteziile noastre. Când tu nu îl iubeşti pe fratele tău, dar verşi lacrimi de pocăinţă, te afli în înşelare. Când nu poţi fi ascultător, dar plângi în timpul rugăciunii, eşti în înşelare. Când nu te poţi determina să vii la biserică, nu poţi găsi un limbaj comun cu aproapele tău, tot timpul mănânci, dormi şi cauţi

199

plăceri, şi în acelaşi timp eşti gata să umpli găleţi cu lacrimi de pocăinţă, eşti dus în rătăcire de vicleanul.

Aşadar, lacrimile de pocăinţă sunt darul lui Dumnezeu. Acesta este un dar rar, şi pricina pentru care el este rar constă în faptul că oamenii rar trăiesc aşa încât viaţa lor să se transforme cu totul într-un dar adus lui Dumnezeu. Lacrimile sunt bucuria lăuntrică a faptului că tu ai fost eliberat de tine însuţi.

Deseori, lupta trupească îşi găseşte îndreptăţirea în faptul că asemenea dorinţe SUNT FIREŞTI, IAR MONAHISMUL ÎN FELUL SĂU ESTE O DENATURARE A STĂRII OMENEŞTI NORMALE. Din ACEASTĂ PERSPECTIVĂ, CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA CREŞTINĂ SUNT VĂZUTE CA O FORMĂ DESĂVÂRŞITĂ DE viaţă. Cum poate monahul, care duce această LUPTĂ, SĂ-ŞI SIMTĂ CHEMAREA SA CĂTRE O SOARTĂ MAI BUNĂ?

Eu cred că greutăţile pe care le întâmpină lumea în înţelegerea vieţii monahale vin din faptul că noi nu înţelegem ce este căsătoria. Majoritatea oamenilor de pe acest pământ nu ştiu acest lucru. Dacă aţi vizita felurite biserici în Rusia, punând peste tot întrebarea: „în ce constă sensul căsătoriei?” sunt convins că 90 nu vă vor răspunde că ţelul căsătoriei este de a găsi o soţie sau un soţ, a cărui năzuinţă în

200

viaţă este, de asemenea, căutarea mântuirii şi sfinţirea căsătoriei. Dacă le spuneţi aceasta, ei vor crede că sunteţi nebuni. Majoritatea oamenilor care se căsătoresc nu se gândesc deloc la Dumnezeu! Când oamenii îşi întâlnesc pentru prima dată viitorul lor soţ sau viitoarea soţie, ei nu se gândesc la înfricoşata Judecată, nici la faptul că această căsătorie va deveni pentru ei mucenicie; ei sunt pur şi simplu atraşi de ceea ce li se pare minunat.

Eu cred că noi trebuie în primul rând să înţelegem cum facem alegerea în viaţa noastră şi să conştientizăm acea influenţă uriaşă pe care patimile o au asupra concepţiei noastre de viaţă, asupra faptelor noastre şi asupra percepţiei noastre în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu. Deseori, când oamenii ce vin în mănăstire încep să simtă lupta trupească, ei încep să gândească cum că în căsătorie totul ar fi altfel. Apoi, cei care se simt peste măsură de inteligenţi, încep să cugete la faptul că pentru mântuirea lor, ei şi-ar dori să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie creştină. Apoi, merg undeva în Petersburg şi încep să petreacă prin diferite localuri rău-famate, căutând o femeie care să îi ducă de mână în Rai. Aceasta este o mare ispită, pentru că patima de a ne provoca plăcere este înrădăcinată foarte adânc în noi. Majoritatea bărbaţilor şi majoritatea femeilor sunt prea egoişti pentru a se căsători.

201

în familia mea am fost opt fraţi şi surori, iar eu am fost al optulea copil. Şi toţi mi-au spus: dacă omul învaţă ceva în căsătorie, el învaţă cât de egoist este el şi cât de greu este să se dăruiască celuilalt; abia atunci când te dăruieşti cu totul celuilalt, începi să înţelegi ce înseamnă să iubeşti.

Eu cred că viaţa monahală este o linie de front. Acolo, arma vă este îndreptată direct în faţă. Nimeni nu stă în faţa voastră ca să vă apere de glonţ; el va intra direct în voi. Şi iată care este realitatea: Tu eşti aici pentru tine însuţi sau îl iubeşti pe Dumnezeu? De această întrebare nu ne putem ascunde, şi de aceea oamenii fug. Laşii întotdeauna fug din primele linii de luptă, dar, de obicei, cei care fug, nu fug să-L caute pe Dumnezeu în alt loc, ei pur şi simplu fug, pentru că îşi caută voia lor, caută cum să-şi procure plăcere.

Când oamenii vin în mănăstire şi se nevoiesc, îl iubesc pe aproapele, sunt buni cu cei din jur, rugători, iar după aceea îmi spun: „Batiuşka, eu nu ştiu dacă trebuie să fiu monah sau trebuie să mă căsătoresc”, eu mă străduiesc să îi ascult cu atenţie pentru că ei sunt adevăraţi, ei se străduiesc să se roage, să facă ascultare, să vină la fiecare slujbă, să iubească şi să fie buni, să se jertfească pe ei înşişi. Dar, dacă vine un om mânios, care nu ascultă de nimeni, nu este mulţumit de nimeni toate acestea le va lua cu el şi în alt loc, pentru că el nu încearcă

202

să se schimbe pe el însuşi, ci el încearcă să îi schimbe pe toţi ceilalţi.

înainte de a afla dacă este pentru voi calea aceasta, schimbaţi-vă pe voi înşivă şi atunci vă veţi da seama.

Convorbirea a treia

Aş vrea mai întâi să vă mulţumesc pentru că v-aţi adunat iarăşi să mă ascultaţi. Văd cum mă înţelegeţi, după întrebările pe care mi le puneţi în urma convorbirilor noastre. Aş vrea ca voi să ştiţi că eu am venit aici nu ca expert în ceva, ci pur şi simplu ca un frate de-al vostru. Eu nu am venit să vă învăţ, ci am venit să vă împărtăşesc experienţa mea. Eu ştiu cât de grea este lupta duhovnicească. Oamenii mi-au împărtăşit experienţa lor, şi acest lucru a făcut lupta mea mai uşoară. Dacă Dumnezeu îmi îngăduie să uşurez lupta voastră, eu voi fi bucuros. Voi nu sunteţi obligaţi să fiţi de acord cu mine. Este bine dacă sunteţi de acord, şi eu voi discuta cu voi dacă nu este aşa; dar eu nu vă propun ceva la care voi mereu trebuie să răspundeţi „da”.

în legătură cu tema adusă de mine în discuţie, despre dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele, câţiva oameni mi-au îndreptat atenţia spre faptul că, în cartea Sfântului Ignatie (Brianceaninov)

203

Ofrandă monahilor contemporani, se vorbeşte despre greutăţile acestui timp în care trăim, şi se pune sub semnul întrebării posibilitatea de a avea stareţi sau îndrumători duhovniceşti. Eu călătoresc întotdeauna cu această carte, o iubesc şi deseori o citesc monahilor. Şi mi se pare că eu şi cu voi citim într-un fel cărţi diferite, pentru că noaptea trecută, când l-am recitit pe Sfântul Ignatie, mi s-a părut că eu spun acelaşi lucru pe care îl spune şi el. Dar, pentru ca voi să nu mă bănuiţi că născocesc aceasta, îngăduiţi-mi să vă citesc un fragment din capitolul al XV-lea al Ofrandei, care se numeşte „Dragostea de aproapele este mijlocul prin care se dobândeşte dragostea de Dumnezeu”:

„Deşi porunca legată de dragostea pentru Dumnezeu este mult mai înaltă decât porunca legată de dragostea pentru chipul lui Dumnezeu, pentru om, întrucât Dumnezeu este mult mai înalt decât chipul Său, totuşi, porunca despre dragostea de aproapele este temelia poruncii despre dragostea de Dumnezeu. Cine nu pune temelie, în zadar se trudeşte la zidirea clădirii, căci ea nicidecum nu va putea sta în picioare, neavând temelie”.

Mai departe în acest capitol, Sfântul Ignatie descrie foarte amănunţit tema de faţă, dar sensul a ceea ce spune el este exprimat de Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!”

204

(1 Ioan 4, 20) Ce cuvinte puternice! Şi ele ne sunt date pentru ca noi să vedem că Dumnezeu a devenit om ca noi să îl putem înţelege pe El, să ne atingem de El, să fim una cu El. Acestea sunt cele la care trebuie să lucrăm.

în fiecare zi pe care o petrec aici mă minunez. Câţi sunteţi voi aici şi noi în America suntem la fel. Fiecare om duce o luptă. Toţi avem patimi pe care trebuie să le biruim. Fiecare are pe cineva cu care are relaţii dificile. Şi în acelaşi timp, trebuie să ne mişcăm în direcţia lui Dumnezeu şi nu putem face aceasta unul fără celălalt.

Mănăstirea este un loc sfânt, pentru că ea este o parte integrantă a Bisericii. în niciun alt mod harul nu vine la om, decât numai prin Biserică. Dumnezeu a ales Biserica şi a ales-o ca pe un mijloc de dăruire a harului. De aceea noi, în mănăstiri, trebuie să înţelegem că Biserica ne-a chemat să depunem mărturie pentru Domnul; noi suntem chemaţi să trăim după Evanghelie.

Am auzit cum unii au spus: „Mie îmi este de ajuns să mă rog şi să mă îndeletnicesc cu lucrul meu. Despre toate aceste iubiri nu ştiu nimic şi nici să mă leg de ele nu vreau”. Dar asta nu este după Evanghelie, asta o spune iubirea voastră de sine şi grija numai faţă de sine. în Evanghelie auzim mereu cum Domnul ne cheamă să ne lepădăm de toate şi, în primul rând, să ne lepădăm de sine, să ne

205

lepădăm de „eul” nostru stricat, rătăcit şi iubitor de sine şi să mergem liber după Domnul!

Unul dintre fraţii mei a fost psihiatru. Surprinzător că, în acest timp, el era un om pe deplin normal, căci, de obicei, psihiatrii sunt ei înşişi puţin cam nebuni… Când eram tânăr şi eram preot, fratele meu şi-a susţinut teza de doctorat la Zürich şi m-a invitat în vizită. în vremea aceea, eu eram la Roma. Aşadar, când am ajuns la Zürich, fratele meu a spus:

de ce n-ai merge la unul dintre cursurile noastre?

Cursurile se ţineau la Universitatea numită Karl Jung.

în ziua aceea, profesorul a povestit ce influenţă au în viaţa noastră acele întâmplări de care ne ciocnim şi care este reacţia noastră la ele. Aşadar, pe masa fiecărui student stătea un top mic de hârtie şi un toc de scris. Tuturor li s-a propus să descrie întâmplările bune şi rele, problemele, situaţiile şi conflictele din viaţa lor, folosind o coală separată pentru fiecare altă întâmplare.

în ziua următoare, când studenţii au venit la cursuri, lângă fiecare masă de lucru stăteau nişte serviete la unul numai una, la altul patru sau cinci. Studenţilor li s-a spus că în următoarele trei zile vor trebui să poarte cu ei aceste serviete, oriunde ar merge, fără să se uite cumva înăuntru. Cei care aveau servietele mai uşoare, au ieşit repede

206

din amfiteatru. Ceilalţi, care aveau mai multe serviete, abia se mişcau.

în ultima zi, studenţii au fost iarăşi invitaţi în amfiteatru şi li s-a dat voie să deschidă servietele.

în fiecare dintre ele se aflau bucăţele tăiate de cărămizi, înfăşurate în foile de hârtie scrise de ei.

Toţi s-au mirat, nepricepând ce înseamnă, aşadar, toate acestea. Şi atunci profesorul a spus:

fiecare cărămidă este un simbol al acelei probleme, pe care voi o purtaţi în sine. De fiecare dată când vă cufundaţi în frământările pricinuite de această problemă, acest lucru vă complică viaţa. Aceasta este povara pe care voi o purtaţi prin viaţă. La unii dintre voi, povara este atât de mare încât vă este greu să mergeţi. Voi trebuie să alegeţi: fie să târâţi în fiecare zi cu voi această povară, adăugând treptat la ea greutăţi, fie să învăţaţi să vă eliberaţi de ea.

Mulţi dintre noi duc o sarcină grea. Şi în fiecare zi facem alegerea dacă să ducem sau să nu ducem această povară cu noi. Voi puteţi să n-o duceţi, alegerea ţine de voi. „Mie asta nu îmi place. Omul acela mă enervează. Ar fi bine pentru mine să am ceva” toate aceste lucruri vă lipesc de pământ, dar voi vă puteţi elibera de ele!

Este acelaşi lucru pe care Domnul l-a spus acelora dintre noi ce cred în Dumnezeu. Noi avem Taina Spovedaniei: noi putem sta în faţa Domnului,

207

putem lepăda „povara” noastră, păcatele noastre şi putem pleca liberi, dar nu facem aceasta, ci le purtăm cu noi în fiecare zi. Aşadar, cine este nebun? Nu acela care alege să târască această povară după sine?

Au venit la mine oameni şi au spus: „Am probleme în relaţiile cu un oarecare om, căci acesta nu mă înţelege”. Noi suntem cei care nu înţelegem. Noi trebuie să recunoaştem că toţi suntem absolut la fel. Ne rezolvăm problemele vieţii diferit, dar, ceea ce ne face să fim la fel e faptul că Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi, fără deosebire. Deosebirea dintre noi o facem noi. Dumnezeu ne uneşte laolaltă, iar noi, prin slăbiciunile noastre, prin meschinăria noastră, prin păcatele noastre, dezbinăm această unitate în mai multe părţi. Nu există niciun motiv de dezbinare în obştea voastră. Dar dezbinare există. Ea nu este de la Dumnezeu; Dumnezeu v-a adus pe voi aici, iar răspunsul vostru la chemarea Lui fie vă uneşte, fie vă dezbină.

De ce facem noi asta? Pentru că nu ştim cum să iubim. Suntem preocupaţi să ne iubim pe noi înşine, în loc să îi iubim pe ceilalţi. Şi de aceea începem să judecăm: „El primeşte ceva mai mult decât mine! El crede că este mai bun decât mine! Eu nu îi plac lui!” în centrul tuturor acestor gânduri nebune suntem noi. Noi suntem egoişti. Nici primul

208

dragostea, căci, cum auzim cuvântul „dragoste”, îndată reacţionăm: „O! Eu trebuie să fiu iubit!”, în loc să spunem: „Eu trebuie să iubesc”.

Aşadar, unul dintre motivele pentru care reacţia la discuţia despre dragoste este atât de complicată, constă în faptul că noi toţi suntem hipersensibili la această temă. Monahii trebuie să fie oamenii dragostei. în schimb, noi ne temem să iubim, pentru că înţelegem totul greşit: noi credem că este vorba să fim iubiţi noi, nu să iubim noi.

Ţin minte că, odată am văzut un film franţuzesc prost în care, totuşi, a existat o scenă minunată. Filmul povestea despre o insulă-închisoare din Marea Caraibilor, numită Insula Diavolului. Oamenii erau trimişi acolo fără posibilitatea de a se întoarce. Toţi deţinuţii erau îmbarcaţi în cala vaporului într-un număr care depăşea considerabil cota admisă. întrucât mâncarea şi apa nu ajungeau pentru toţi, gardienii gândeau că deţinuţii vor suferi şi se vor omorî unii pe ceilalţi încă înainte de a ajunge pe insulă.

îndată ce deţinuţii au ajuns pe vapor, între ei a început încăierarea pentru mâncare, apă, pentru supravieţuire. Un profesor mic, bătrân, care fusese condamnat pentru hoţie, a spus:

opriţi-vă! Noi suntem mai mulţi decât gardienii! Dacă noi ne unim, le putem lua mâncarea şi apa lor şi putem schimba direcţia vasului. Putem scăpa de închisoare!

209

Şi deţinuţii l-au omorât.

Oare Domnul nu a făcut ceva asemănător? El a venit şi a spus: nu trebuie să vă omorâţi unii pe alţii, noi toţi putem fi o singură familie şi putem răsturna toată lumea! Şi noi L-am omorât. După cât se pare, unele lucruri nu se schimbă…

Uitaţi-vă la obşte. Ţin minte, când eram tânăr şi eram preot, am fost trimis într-o parohie în nişte condiţii foarte neobişnuite. Parohul era un om foarte înzestrat, dar cu totul imposibil în comunicare, ca şi noi toţi. După Dumnezeiasca Slujbă, arhiereul locului s-a întors către paroh şi, arătând spre mine, a zis:

ţi-l desemnez pe acest preot ca ajutor.

dar noi n-avem nevoie de ajutor! a obiectat parohul.

eu, totuşi, consider că aveţi nevoie! a răspuns arhiereul.

dar nu avem bani să îi plătim salariul!

nu are importanţă, a spus vlădica, el tot va sluji aici. Când vei fi gata să te întâlneşti cu el?

păi, eu nu vreau deloc să mă întâlnesc cu el! s-a revoltat parohul.

bine, atunci sâmbătă, la ora două dupăamiază, el va fi aici.

Şi iată, sâmbătă la ora două după-amiază mă apropii de biserică şi văd că uşile sunt închise. Am sunat la sonerie. în prag a ieşit parohul:

210

ce doriţi?

am venit să stau de vorbă cu sfinţia voastră, am răspuns eu.

nu avem despre ce sta de vorbă! a răspuns parohul şi mi-a trântit uşa în faţă.

Să plec, nu puteam, de aceea următoarea jumătate de ceas am petrecut-o în prag, după care parohul a ieşit şi a strigat:

nu mai faceţi pe prostul, intraţi!

Am intrat, ne-am aşezat în capetele opuse ale mesei şi am început să discutăm:

pentru ce aţi venit? a început să mă interogheze parohul.

am venit pentru ascultare.

asta e clar, dar pentru ce? a întrebat iarăşi parohul.

păi, alt motiv nu există, am răspuns eu.

În această parohie am petrecut doi ani şi jumătate. în doi ani şi jumătate, niciodată nu am fost invitat în casa parohială. în doi ani şi jumătate am predicat numai o singură dată. Eu niciodată nu am spovedit, nu am botezat, nu am cununat, nu am înmormântat. în cele din urmă, am mers la arhiereu şi am spus:

vlădică, e absolut cu neputinţă să rămân în această parohie! Acest paroh este o persoană cu totul imposibilă.

Vlădica a stat o vreme în tăcere, iar apoi a zis:

211

nu, batiuşka, tu eşti un om imposibil. Eu aşteptam ca tu să mergi acolo şi să-l iubeşti pe paroh, fără să aştepţi ca el să te iubească pe tine. La tine nimic nu se leagă, pentru că tu te gândeşti numai la tine. Nimeni nu te împiedică să te rogi, nimeni nu te împiedică să slujeşti, nimeni nu te împiedică să predici oamenilor dincolo de uşile bisericii. Dar tu nu te gândeşti decât la tine. De aceea nici nu iese nimic.

Aceştia suntem noi. Fiecare în această mănăstire poate deveni sfânt, îl poate iubi şi cinsti pe fiecare, iar pe sine se poate vedea un nimeni. Vă puteţi închipui bucuria şi pacea! Noi, fie îndeplinim acestea, fie nu. Dumnezeu este aici, revarsă peste noi din belşug harul Său, iar noi ne-am agăţat de frământările pentru noi înşine.

Spuneţi, vă rog, cât de des, după părerea Sfinţiei Voastre, trebuie să ne împărtăşim. La ACEASTĂ ÎNTREBARE EXISTĂ RĂSPUNSURI DIFERITE.

Această întrebare întotdeauna este foarte dureroasă. Mie mi se pare că o parte a problemei este faptul că nouă ne lipseşte înţelegerea unitară a ecleziologiei. Uneori, evlavia locului, învăţătura unui sfânt sau a altuia întunecă înţelegerea generală a problemei.

Biserica are învăţătura despre Sfânta Liturghie, moştenită de la Apostoli. Sfânta Liturghie este Euharistia, adică mulţumirea pentru Dumnezeu,

212

înălţată de Biserică. Se presupune că Euharistia trebuie săvârşită în fiecare zi, în afară de perioadele postului. Aceasta nu este o problemă a evlaviei personale. Aceasta este Biserica, cea care se închină lui Dumnezeu. Şi Acesta este Dumnezeu Care Se dăruieşte pe Sine Bisericii. Nu există nimic mai presus de Acesta, nici evlavia personală, nici icoanele izvorâtoare de mir, nici moaştele sfinţilor, nici măcar minunile nu se apropie, prin sfinţenia lor, de minunea Euharistiei.

Dacă deschidem Faptele Apostolilor, vedem că în Biserica primară nu exista postul. De fiecare dată, când se adunau pentru Euharistie, se împărtăşeau toţi, fără excepţie. Când în viaţa bisericească au început să apară denaturări şi abuzuri, creştinii nu au ştiut ce să facă. De aceea, au început să separe agapa de Liturghie, pentru că unii începuseră să aducă felurite bucate, lăsându-i pe ceilalţi de o parte. Drept urmare, au fost introduse unele rectificări. Dar rectificarea este menită să îi întoarcă pe oameni la starea iniţială, cuvenită, nu să îi despartă de ea. De aceea a fost introdusă practica postului euharistic şi, cu timpul, din cauza degradării omeneşti, postul a devenit atât de aspru încât oamenii au încetat să se apropie de Sfânta împărtăşanie. Astfel, rectificările nu au lucrat aşa cum trebuiau. Rectificările trebuiau să ne întoarcă la starea care ne-a fost menită. Dacă mergeţi cu maşina şi deodată

213

începeţi să o luaţi la stânga, nu veţi întoarce maşina, ci o veţi îndrepta către centrul drumului ca să puteţi continua să mergeţi acolo unde trebuie.

Oamenii nu se pregăteau cum se cuvine pentru participarea la Euharistie. Oamenii nu trăiau după Evanghelie. Şi de aceea, pentru a-i îndrepta, Biserica a început să spună: nu vă puteţi apropia de Sfintele Taine dacă nu v-aţi pregătit cum se cuvine! Dacă nu trăiţi virtuos, nu trebuie să luaţi parte la Euharistie! Dar cum să îndreptăm asta? Să spunem: „Nu veniţi” sau: „Schimbaţi-vă viaţa”? Scopul rectificării este schimbarea vieţii, nu abţinerea de la împărtăşanie.

Aşadar, ceea ce avem noi astăzi este o rectificare care a denaturat realitatea. Acum, să te apropii de Sfintele Taine, ceea ce este firesc pentru participarea la Liturghie a devenit o excepţie.

Veţi întreba: Cum este cu împărtăşania deasă? Omul trebuie să trăiască aşa ca şi cum neîncetat s-ar apropia de Sfânta împărtăşanie. Dacă noi am supărat pe cineva, trebuie să lăsăm tot şi să cerem iertare. Noi trebuie să ne rugăm mereu. Noi trebuie să trăim după Evanghelie. Iată ce solicită îndreptare, nu să mergeţi sau să nu mergeţi la împărtăşanie.

Nimeni pe acest pământ, nimeni, niciodată nu a fost şi nu va fi vrednic să se împărtăşească! Dumnezeu ne invită să facem aceasta, cerând iertarea Lui. Pregătindu-ne cu cea mai mare grijă, venim să

214

primim Trupul şi Sângele Lui ca El să vindece sufletul şi trupul nostru. împărtăşania este totodată leac şi hrană pentru suflet şi trup. Aşadar, cât de des trebuie să ne împărtăşim? Voi trebuie să trăiţi aşa încât să vă puteţi împărtăşi în fiecare zi. Aceasta înseamnă că trebuie să vă schimbaţi viaţa voastră. Nu înseamnă că trebuie acum să vă năpustiţi la rând la împărtăşit.

Ţin minte cum am vizitat la spital o femeie micuţă, în vârstă. Când am intrat în salon, era toată înconjurată de tuburi, ţinându-se de speteaza patului şi citea rugăciunile dinaintea împărtăşaniei. Eu am exclamat:

întindeţi-vă imediat!

nu îl pot primi pe Domnul meu stând culcată, a răspuns ea.

Dar noi cum procedăm? Noi, care suntem perfect sănătoşi cel puţin trupeşte. Noi nu depunem eforturi nici măcar să ne concentrăm duhovniceşte. Iar ea stătea în picioare şi îl aştepta pe Domnul ei. Aşadar, cine este vrednic?

Nu AŢI PUTEA SĂ POVESTIŢI DESPRE GREŞELILE TIPICE ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ PE CARE LE ÎNGĂDUIE MONAHII?

Eu cred că prima greşeală pe care o îngăduim toţi, constă în faptul că nouă ni se pare că facem ceva care este bine. Tot binele pe care îl facem noi,

215

se săvârşeşte datorită lui Dumnezeu, nu datorită nouă. Mândria distruge tot ceea ce facem. Atâta timp cât nu aţi dobândit smerenia, există doar o creştere duhovnicească închipuită.

Noi trăim şi gândind că facem ceva. Eu folosesc întotdeauna următorul exemplu:

Să zicem că cineva a venit şi v-a dat un miliard de euro, apoi v-a mai dat în plus şi un salariu de un milion, după care a spus: du-te şi împarte miliardul de euro în dreapta şi în stânga, iar eu pentru asta îţi voi mai plăti pe deasupra un milion de euro. Şi iată, vin la frăţia voastră oamenii, vă mulţumesc, vă spun ce minunat sunteţi, iar frăţia voastră ca un idiot, răspundeţi: o, da! Sunt un om minunat!

Tu nu eşti minunat deloc. Aceştia nu sunt banii tăi şi ţi s-a mai şi plătit pentru faptul că tu i-ai împărţit! Când facem un bine şi Dumnezeu este Cel Care ne dă această posibilitate, noi spunem: o, mulţumesc, sunt minunat! El îţi dăruieşte mântuirea, iar tu crezi că tu ai făcut aşa ceva.

Monahii mereu procedează aşa. Noi suntem stăpâniţi de slava noastră deşartă: cine are crucea mai mare, cine şi unde stă în picioare. Este cumplit. Ţin minte cum am slujit odată împreună cu alţi cincisprezece preoţi. Şi voi ştiţi cum este toţi umblă de colo-colo, se întreabă unul pe altul când şi cine a fost hirotonit şi toate de genul acesta. Şi acolo era un preot în vârstă care s-a întors şi a exclamat:

216

niciunul dintre noi nu este vrednic să fie aici! Toţi au tăcut, iar el a continuat:

chiar şi ultimii să stăm, şi este prea mult pentru noi.

Toţi s-au îndepărtat de Sfânta Masă. A venit episcopul şi, văzând aceasta, s-a mirat:

ce se întâmplă?

Ei au răspuns:

nu ştim unde să ne aşezăm.

Episcopul a spus foarte indignat:

aşezaţi-vă acolo unde trebuie să staţi!

Dar nimeni nu voia să se urnească din loc.

Noi uităm unde stăm. Monahii uită că ei stau în casa lui Dumnezeu. Noi nu ne purtăm cu evlavie faţă de tot ce ne înconjoară. Nu suntem vrednici nici măcar să fim aici, dar Dumnezeu tot ne cheamă.

Aceasta este prima greşeală: mândria noastră. Toate celelalte rezultă de aici.

Poate refuza monahul primirea cinului preoţesc? Poate căuta monahul un duhovnic ÎN AFARA MĂNĂSTIRII SALE? POATE DORI EL SĂ SE MUTE ÎN ALTĂ MĂNĂSTIRE?

Eu cred că partea componentă critică în toate aceste probleme este ascultarea. Toţi avem îndatorirea de a urma poruncile conştiinţei noastre.

217

Noi nu putem face nimic din ceea ce socotim păcat. Acesta este domeniul conştiinţei noastre. Dar, în afară de aceasta, noi trebuie să fim ascultători, pentru că am pornit pe calea monahismului, care este o formă a ascultării. Toate părţile întrebării frăţiei voastre sunt legate între ele printr-un singur lucru: cum înţelegem noi ascultarea.

Fiecare trebuie să aibă un duhovnic. Dacă frăţia voastră nu aveţi, înseamnă că aveţi un neghiob care vă călăuzeşte viaţa, şi acest neghiob sunteţi frăţia voastră. Aşa că, răspunzând, de exemplu, la una dintre întrebările pe care mi le-aţi adresat, dacă monahul duce luptă lăuntrică şi nu îşi găseşte pacea înăuntrul acelei mănăstiri în care se află, trebuie el să meargă într-un alt loc? La această întrebare este foarte simplu de răspuns. Dacă există duhovnic, şi monahul, descărcându-şi înaintea lui sufletul, îi povesteşte despre ce simte el, că în acest loc viaţa lui duhovnicească nu se dezvoltă, şi apoi îi cere binecuvântare, cerându-i să îi spună cum să procedeze, atunci toate sunt la locul lor; dacă duhovnicul zice: „Du-te!”, te duci, iar dacă el zice: „Rămâi!”, tu rămâi.

Când cineva din mănăstirea mea care încă nu a fost călugărit, îmi spune: „Poate că trebuie să merg în altă mănăstire, care îmi convine mai mult?”, eu îl întreb la ce anume se gândeşte el în acest moment, şi îi spun:

218

dragă frate, eu îţi voi da binecuvântare să părăseşti mănăstirea chiar mâine şi să mergi unde voieşti, dacă timp de douăzeci şi patru de ore nu vei săvârşi niciun păcat şi îi vei iubi pe toţi fraţii. în acest caz, vei fi mai presus de tot ceea ce te putem învăţa noi. Dar, până ce nu vei atinge această treaptă, pentru tine nu va exista niciun alt loc în care să poţi merge. Aşa că, vei rămâne aici.

Atât de uşor fugim de cruce. „E greu!”. Fireşte că este greu! E moarte! Noi avem o idee ciudată că totul în jur trebuie să fie minunat, în fiecare zi ceai cu prăjituri!

Eu le spun monahilor mei: eu nu îi înţeleg pe ortodocşi, toţi sunt nebuni! Dacă mergeţi la o slujbă ortodoxă, ştiţi că noi facem mereu semnul crucii. Purtăm cruce la gât. Crucile ne înconjoară peste tot. Şi toată ziua îl rugăm pe Dumnezeu: dă-mi şi mie o cruce! Dar, îndată ce El ne dă crucea, noi ţipăm: „Pentru ce!!!” Suntem nebuni.

Singura cale către Domnul este prin cruce. Dacă ea vă este dată, nu trebuie să fugiţi, ci să vă bucuraţi, pentru că prin aceasta veţi cunoaşte că vă mişcaţi în direcţia corectă.

Boala pe care o avem astăzi în Biserică şi, în special, în viaţa monahală, este că noi nu îl vedem unul în celălalt pe Hristos. Şi de aceea ne judecăm unul pe celălalt, nu avem încredere unul în celălalt, ne atacăm reciproc. Şi, prin urmare, dacă tu osândeşti,

219

nu ai încredere şi ataci, cum poţi cere cuiva să fie părintele tău duhovnic? E minunat dacă duhovnicul tău e sfânt. Dar meriţi tu un duhovnic sfânt? Noi avem duhovnicii pe care îi avem, pentru că nu ne rugăm pentru ei.

Voi căutaţi ceea ce nu există. Dumnezeu lucrează prin oameni slabi, iar eu sunt un exemplu în acest sens. Şi noi trebuie să avem credinţă ca să îl vedem pe Hristos în fraţii noştri, sau pur şi simplu ne vom irosi timpul. Cum vă puteţi apropia de potir şi să primiţi ceea ce arată a pâine şi vin, iar apoi să vă uitaţi la fratele vostru, pe care Domnul l-a pus mai sus decât voi şi să nu îl vedeţi pe Hristos? Să îl vedeţi doar pe acela care nu vă place. Ce este cu voi?

Iată rădăcina problemei. Noi nu avem credinţă. Nu avem dragoste. Nu îl vedem pe Hristos unul în celălalt şi de aceea nu îl vedem pe Hristos deloc. „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit” (Matei 25, 35). Ce credeţi? Despre cine a vorbit Domnul în acest moment şi cui i S-a adresat El? El mi S-a adresat mie şi vouă şi a vorbit despre mine şi despre voi.

Iată rădăcina problemei. Domnul este aici şi voi nu îl vedeţi, pentru că sunteţi mereu ocupaţi cu voi înşivă şi cu lucrurile care au devenit pentru voi idoli.

220

Era odată un arhimandrit bătrân pe nume părintele Ghelasie, care niciodată nu purta în afara altarului crucea sa de la gât. Şi, când l-am întrebat de ce nu o poartă, el a răspuns:

pentru că eu nu pot duce acea cruce pe care mi-o dă Dumnezeu. Crucea pe care o ai la gât vorbeşte despre faptul că tu duci acea cruce pe care ţi-a dat-o Domnul, iar eu nu o duc.

Ce mai putem spune despre noi?

Observaţi, oare, că cei ce vin acum în mănăstiri NU AU EVLAVIA PE CARE O AVEAU MONAHII ACUM 20-30 DE ANI? şi, DACĂ ESTE AŞA, POATE FI CUMVA LUAT ÎN CONSIDERAŢIE ACEST FACTOR ŞI SĂ LI SE ARATE MONAHILOR O OARECARE ÎNGĂDUINŢĂ?

Corespunde, oare, această stare a monahismului CU STAREA LUMII ÎN GENERAL?

Nu este nevoie să ne batem capul cu starea în care se află astăzi lumea; este de ajuns doar să ieşim pe uşă şi vedem ce se întâmplă. Monahii sunt produsul acelei lumi în care trăiesc. Şi, prin urmare, aducem cu noi în mănăstire toate acele lucruri cu care ne-am căpătuit în lume. Acum două-trei sute de ani lumea era mai puţin nebună. Asta nu înseamnă că ea nu păcătuia, dar nu era atât de departe de Dumnezeu pe cât de departe este astăzi.

Aşa că acum, când bărbaţii sau femeile vin în mănăstire, lucrul cu ei trebuie început de la alt nivel.

221

Mulţi vin fără să ştie cu adevărat ce este familia. Ei vin din familii dezbinate în care adeseori nu există mamă sau tată, din familii în care a avut loc un divorţ, s-au consumat droguri, alcool, s-a practicat violenţa sexuală. Ei vin molipsiţi de consum şi de comercializare. Acestea distrug sufletul, ne fac mai puţin sensibili în relaţiile dintre noi. Şi de aceea, ca să îi uniţi pe oameni, trebuie să înţelegeţi ce lipseşte în viaţa lor. Dacă mergeţi într-o călătorie şi aveţi şase maşini, nu puteţi gândi că toate şase s-ar afla în aceeaşi stare. Trebuie să aveţi idee dacă ele au cauciucurile bune, dacă au benzină şi, în general, trebuie să verificaţi maşina în întregime. Şi acelaşi lucru trebuie să îl faceţi atunci când vin la voi oameni noi: trebuie să îi „verificaţi”. Dacă ei nu ştiu ce este viaţa de familie, voi trebuie să îi învăţaţi cum să trăiască în familie. Dacă ei nu ştiu cum să se roage, voi trebuie să îi învăţaţi să se roage. Dacă ei nu ştiu să muncească, voi trebuie să îi învăţaţi să muncească. Dar toate acestea trebuie să le faceţi cu dragoste, nu să ţipaţi la ei: „Vai, ce prost eşti! Pleacă de aici, nu eşti bun de nimic!”

Toţi stăm înaintea lui Dumnezeu cu sufletul mutilat. Aşadar, care este diferenţa? Al cui suflet este mai mutilat: Al meu sau al vostru? Toate sunt mutilate. Noi trebuie să îi învăţăm pe ei ceea ce nu ştiu. Şi de fiecare dată, când vine un începător, trebuie să începeţi iar şi iar de la zero.

222

Mama mea a avut opt copii. Şi a spus că pentru mine, al optulea copil, a trebuit să facă tot ceea ce a făcut şi pentru primul. Al optulea nu s-a născut ştiind totul pe lume, chiar dacă eu credeam că ştiu tot.

Am răspuns la întrebarea frăţiei voastre?

Eu AM VORBIT MAI DEGRABĂ DESPRE STRICTEŢEA VIEŢII DIN MĂNĂSTIRE.

Părinte, eu nu cred că cineva vine în mănăstire în căutarea unei vieţi stricte. Eu cred că noi venim cu dorinţa unei vieţi stricte, dacă această viaţă ni-L dă pe Dumnezeu. Mie nu îmi place viaţa strictă! Dar, dacă ea mă apropie de Dumnezeu, o voi duce. Noi vorbim despre dorinţa de Dumnezeu, despre dorinţa de dragoste care mă obligă pe mine să îmi doresc o viaţă ascetică, şi nu invers. Nu ne putem dori asceza şi să-L găsim pe Dumnezeu, ci trebuie să îl dorim pe Dumnezeu şi să căutăm asceza. Şi noi toţi am văzut exemple de înţelegere greşită a acestei probleme: cineva trăieşte în asceză, dar în acelaşi timp se poartă urât, osândeşte şi socoteşte că el face totul bine. Voi îi spuneţi:

batiuşka, trebuie să ne iubim unul pe altul!

Iar el sare în aer:

numai despre dragoste să nu vorbiţi cu mine!

Bucuria este semnul prezenţei Sfântului Duh.

223

ÎN TIMPUL CONVORBIRII, AM AUZIT FOARTE MULTE ATACURI LA ADRESA NOASTRĂ. DACĂ CINEVA LE PRIMEŞTE ÎN CONTUL SĂU, CRED CĂ ACEASTA ÎL POATE DUCE LA DEZNĂDEJDE. SFINŢIA VOASTRĂ CREDEŢI, ÎNTR-ADEVĂR, CĂ NOI SUNTEM ATÂT DE RĂI?

Dacă sunteţi la fel ca mine şi ca obştea mea, atunci da.

Iar noi ne deosebim?

Nu.

Mie mi se pare că fiecare obşte monahală ÎŞI ARE INDIVIDUALITATEA EI INCOMPARABILĂ. Eu SOCOTESC CĂ, PENTRU ÎNTREŢINEREA DIFERITELOR obşti MONAHALE, ESTE NEVOIE DE O CALE INDIVIDUALĂ. Trebuie să ţinem cont şi de unicitatea NAŢIONALĂ, ŞI DE LOCUL VIEŢUIRII, DE MEDIU, DE CLIMĂ ŞI DE MULTE, MULTE ALTELE. CHIAR UNA ŞI ACEEAŞI BOALĂ, LA OAMENI DIFERIŢI, ESTE TRATATĂ DIFERIT. DE ACEEA, NU POT FI DE ACORD CU SFINŢIA Voastră, că obştea noastră nu se deosebeşte DELOC DE A SFINŢIEI VOASTRE. VĂ CER IERTARE, DAR ÎNCERC NUMAI SĂ APĂR OBŞTEA NOASTRĂ.

Eu nu cred că obştea voastră are nevoie de apărare, căci nu a atacat-o nimeni. Eu sunt convins că există deosebiri. îmi pare rău, dacă m-am exprimat aşa încât să mă înţelegeţi în acest fel. Nu asta am

224

avut în vedere. Eu cred că orice organizaţie, orice grup, orice comunitate de oameni, orice familie toate au mai multe asemănări decât deosebiri, pentru că deosebirile nu aparţin acelui domeniu care este fundamental pentru „eul” nostru, ele sunt exterioare. Eu ştiu că asta vă poate şoca, dar faptul că sunteţi ruşi, nu este o parte a „eului” vostru, a fiinţei voastre. Aceasta este o trăsătură exterioară. Voi sunteţi oameni şi acest lucru îl avem în comun. Aşadar, eu am vorbit despre noi ca oameni, nu ca ruşi, americani şi aşa mai departe.

CÂND VORBIŢI DESPRE DRAGOSTE, SE FORMEAZĂ O IDEE CUM CĂ EXISTĂ O GRANIŢĂ DINCOLO DE CARE NU EXISTĂ DRAGOSTE, IAR ÎN CEALALTĂ PARTE ESTE O MARE DE DRAGOSTE. DAR NU ESTE AŞA. TRĂIND ÎN MĂNĂSTIRE 14 ANI, NU AM ÎNTÂLNIT OAMENI CARE SĂ NU AIBĂ NICIUN PIC DE DRAGOSTE, DOAR CĂ FELUL ÎN CARE IUBIM VARIAZĂ DE LA OM LA OM.

Şi de ce, după părerea frăţiei voastre, nu aţi putut găsi oameni care să nu aibă niciun pic de dragoste?

Nu AM CĂUTAT.

Omul e capabil să iubească, pentru că Dumnezeu îl iubeşte pe om. De aceea fiecare e capabil să iubească, căci Dumnezeu ne-a iubit pe noi Cel dintâi. Şi de aceea nu există niciun om, care să nu aibă

225

niciun pic de dragoste. Dar, dacă înăuntrul nostru este dragoste, nu înseamnă că noi ştim să iubim. Dacă ne iubim pe noi înşine, nu suntem capabili să îi iubim pe ceilalţi. Şi de aceea trebuie să ne lepădăm de sine pentru a-l iubi pe celălalt.

Cum aţi venit la Ortodoxie, fiind american?

Aceasta este o istorie lungă ce are caracter personal şi, poate, vă voi putea povesti despre ea altă dată.

Putem auzi o versiune scurtă?

Sunt aici.

Ce credeţi despre faptul că monahii fac STUDII TEOLOGICE?

Eu cred că, în majoritatea cazurilor, învăţământul teologic are o influenţă demoralizatoare asupra sufletului. Pe Dumnezeu este cu neputinţă să îl înţelegi. Pe Dumnezeu poţi numai să-L cunoşti. Dumnezeu ni Se descoperă nouă, nu noi îl descoperim pe El. Aşadar, pentru a fi un om care studiază teologia, viaţa voastră trebuie să fie condusă de sufletul vostru, nu de intelectul vostru. Există marea primejdie de a socoti că, dacă eu înţeleg ceva, înseamnă că şi ştiu aceasta. Dar nu este aşa.

Ce loc îi putem face noi învăţământului teologic în mănăstire? Dedicând învăţământului teologic în viaţa mea mult mai mult timp decât aş fi

226

vrut, eu sunt de părere că trebuie să fim extrem de prudenţi cu cei cărora în mănăstire li se îngăduie să studieze teologia, pentru că aceasta poate omorî dorul lor după Dumnezeu. Ei pot socoti că îl înţeleg pe Dumnezeu, prin urmare nu au nevoie să îl caute. Mulţi pierd senzaţia nevoii de rugăciune, pierd evlavia. Totul se transformă în „idei”.

Un teolog apusean din secolul al XIII-lea, neortodox, Toma dAquino, a spus: primejdia pentru un teolog constă în faptul că, studiind foarte mult, el începe să creadă în propriile lui teorii. Şi, în cele din urmă, îşi ia definiţia sa cu privire la Dumnezeu, îşi pleacă înaintea acestei definiţii genunchii şi i se închină ei, şi nu lui Dumnezeu. însuşi Toma dAquino, înainte de moarte, şi-a dorit ca toate lucrările lui teologice să fie distruse, deoarece nu voia să fie dus cineva de ele în rătăcire. El a spus: fiecare trebuie să îl găsească pe Dumnezeu prin lupta duhovnicească.

Trebuie să înţelegem clar pentru ce anume are monahul de gând să studieze teologia. Trebuie să avem confirmarea faptului că acest om este un om duhovnicesc, nu un intelectual. în caz contrar, omul va fi condamnat la o luptă grea.

Eu socotesc că, atât timp cât omul nu s-a format ca monah, este primejdios să-l iei din mănăstire. înainte de a deveni preot, monahul trebuie să devină o persoană integră. în caz contrar, el va

227

considera că a atins ceva. Aceasta devine pricina slavei deşarte şi a mândriei, şi unui astfel de monah îi va fi greu să îl caute pe Dumnezeu. Acest lucru este nedrept faţă de el însuşi. în lume el va întâlni fel de fel de ispite; i se va spune că a-L cunoaşte pe Dumnezeu este posibil fără asceză. Apoi, viaţa lui monahală va începe să decadă şi, în mod corespunzător, va începe să decadă şi viaţa lui în calitate de preot. Aceasta nu trebuie neapărat să se întâmple în fiecare caz, dar foarte des se întâmplă tocmai acest lucru.

Aşadar, omul care merge să studieze, are nevoie de mai multă rugăciune, de mai multă grijă şi mai multă îndrumare duhovnicească decât cel care rămâne în mănăstire. Ar fi bine ca aceia pe care îi trimiteţi la studii să aibă o casă în care să locuiască, să aibă un duhovnic comun care să le îndrume viaţa, anumite ore pentru rugăciune, pentru comunicarea între ei. Trebuie ca ei să dea socoteală regulat pentru felul în care îşi petrec viaţa. Atunci studiul va fi de folos.

Chiar dacă monahul studiază la fără frecvenţă, eu socotesc că studiul lui trebuie văzut ca o parte a ascultărilor săvârşite de el, pentru ca el să aibă, într-adevăr, timp pentru un studiu eficient şi să nu fie nevoit să încerce să studieze din când în când în răstimpurile dintre feluritele ascultări. Eu cred că acest lucru nu va fi bun pentru niciuna dintre

228

ascultările lui. Dar asta înseamnă că cineva trebuie să urmărească dacă, într-adevăr, monahul Se ocupă cu studiul în timpul alocat, altfel reiese că acest timp se iroseşte pe somn şi odihnă.

Cum să ne luptăm cu deznădejdea?

Deznădejdea este mândrie. Noi deznădăjduim, pentru că nădăjduim în noi înşine şi nu în Dumnezeu. Aceia dintre noi care sunt supuşi acestei boli duhovniceşti, suferă de ea, de regulă, din pricină că noi nu ne aflăm în relaţie apropiată cu duhovnicul nostru şi nu îndeplinim, cu ascultarea cuvenită, sfaturile lui. Noi nădăjduim în noi înşine şi de aceea deznădăjduim. Aşadar, sfatul meu este acesta: dacă este posibil, în timpul ispitelor, să vă spovediţi duhovnicului vostru în fiecare zi şi să faceţi exact ce va spune el şi să nu faceţi ceea ce socotiţi voi că este corect, pentru că tocmai aceasta a şi devenit pricina problemelor voastre.

Acum sunt deosebit de arzătoare chestiunile LEGATE DE GLOBALIZARE. UNII OAMENI, CHIAR ŞI LA ATHOS, REFUZĂ SĂ MEARGĂ, DIN CAUZĂ CĂ, PENTRU CĂLĂTORIE, LI S-AR CERE SĂ PRIMEASCĂ ACTE CU microcipuri. Cum vedeţi această problemă?

Eu nu împărtăşesc îngrijorarea unora faţă de acte şi de tot felul de hârtii. Dacă noi suntem nişte monahi buni, niciodată nu vom ieşi din mănăstirea

229

noastră; n-avem unde să mergem, tot ceea ce ne trebuie se află aici.

Eu cred că ar fi o adevărată binecuvântare dacă toată lumea ar deveni una fără naţionalism, fără graniţe, fără războaie, fără dezbinări, şi noi toţi ne-am socoti fiii lui Dumnezeu şi I-am da Lui închinarea cuvenită. Dacă aceasta este globalizarea, atunci eu sunt pentru această globalizare.

Aceasta şi vor să realizeze, cu diferenţa că PE OAMENI VOR SĂ ÎI FACĂ NU FIII LUI DUMNEZEU, CI SLUGILE UNUI SINGUR CÂRMUITOR.

Oare lumea nu este condusă deja de mult de un singur cârmuitor? Domnul spune: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Aşadar, dacă aceasta nu este împărăţia Lui, atunci a cui este ea? A celui viclean! Nu contează cum se numeşte el. Nu contează cărei naţii îi aparţine el. Nu contează în ce este el îmbrăcat. Acesta nu este Dumnezeu şi de aceea noi nu suntem complicii lui. Arătaţi-mi o ţară care este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi eu voi merge acolo. Şi, dacă nu Hristos conduce această împărăţie, pentru ce să avem noi ceva în comun cu ea?

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul spune CĂ SEMNUL LUI ANTIHRIST VA FI PECETEA PE FRUNTE şi pe mână. Există părerea că globalizarea,

230

MICROCIPURILE ŞI CELELALTE SUNT MIJLOACELE CU AJUTORUL CĂRORA ANTIHRIST ÎŞI VA CONSOLIDA ÎN LUME PUTEREA SA.

Părinte, eu vă garantez că, dacă sfinţia voastră nu veţi citi nimic în afară de cele patru Evanghelii şi niciodată nu veţi deschide Apocalipsa, cu siguranţă vă puteţi mântui. „Nu este al vostru a şti anii sau vremile” (Faptele Apostolilor 1, 7). Sfinţia voastră trebuie să ştiţi numai ceea ce noi trebuie să facem astăzi. Şi ce trebuie să facem noi astăzi? „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3,2); Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (Matei 6, 33); „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37; 39). Acesta este un lucru, care ne ia 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, 365 de zile pe an.

Apocalipsa este o carte simbolică şi tainică. Numai Biserica este capabilă să o tâlcuiască, şi Biserica nu a alcătuit o tâlcuire uniformă a ei. Prin urmare, noi, păcătoşii care nu avem adevărata ştiinţă a Sfintei Scripturi, trebuie să lăsăm tâlcuirea acestei cărţi până când Biserica o va face ea. Asemenea tâlcuiri personale, din punctul meu de vedere, nu sunt folositoare duhovniceşte şi îi abat pe oameni de la ceea ce ei, într-adevăr, trebuie să facă, creând panică faţă de nişte lucruri cu care nu putem face nimic.

Convorbirea a patra

Mă bucur să vă văd iar.

în cursul ultimei săptămâni am avut posibilitatea de a discuta personal cu mulţi dintre voi. Şi iată ce idei m-au preocupat în tot acest timp.

Oamenii vin şi spun ceva de genul: „Ce să fac cu aceasta? Ce să fac cu aceea? Ce să fac cu lupta pe care o am? Ce credeţi despre mănăstire?” şi aşa mai departe. Dar eu aud cum Domnul ne spune numai un singur lucru şi tocmai pe acesta îl uităm: noi ne aflăm aici pentru a căuta unirea cu Dumnezeu şi a-l iubi pe aproapele. Alte motive nu există. Acesta este singurul motiv pentru care am fost creaţi. Cum reuşim noi să punem orice mai presus de acest adevăr care este cel mai important aceasta este una dintre tainele căderii omului în păcat.

Noi uităm. Asemenea Martei, îngăduim lucrurilor care nu au importanţă, să capete putere asupra noastră şi uităm că Maria partea cea bună şi-a ales (parafrază la Luca 10, 42). Iată către ce trebuie să ne îndreptăm noi atenţia.

Ce nu ne lasă să ne amintim necontenit că numai un singur lucru trebuie? Răspunsul este acesta: iubirea noastră de sine, autocompătimirea noastră, dorinţa noastră neîncetată de a ne procura plăcere. Când aud acest lucru, oamenii spun: „Bine, dar cum să încetăm să procedăm aşa? Cum

232

pot înceta eu să fiu stăpânit de mine însumi şi să găsesc loc pentru Dumnezeu?”. Eu cred cătrebuie să ne oprim puţin aici.

Nimeni nu poate începe să înţeleagă adevărul cu inima încărcată. Dacă în inima voastră nu este pace, dacă ea este plină de tulburare lăuntrică, atunci căutarea lui Dumnezeu devine pentru voi imposibilă. Până ce nu veţi potoli furtuna din inima voastră, nu veţi putea traversa marea pentru a-L găsi pe Domnul.

Iar pe noi ne împresoară atât de multe furtuni! Suntem plini de osândire, meschinărie, griji şi frământări lumeşti. Ne frământăm pentru toate, cu excepţia singurului lucru care trebuie. Aşadar, atât timp cât în inima voastră vor exista răutatea, invidia, pofta, osândirea, nu vă va rămâne timp pentru a-L căuta pe Dumnezeu. De aceea trebuie să ne curăţim inima.

Noi vrem ca de curăţirea inimii să se ocupe toţi cei din jur, numai noi înşine nu. Aceasta este problema care stă înaintea noastră.

Sfinţii Părinţi ne spun că trebuie să fugim de tot ceea ce aduce tulburare în inimă. Eu presupun că înţelegerea acestui lucru pune sfârşit folosirii computerelor şi a telefoanelor mobile, căci ele ne tulbură necontenit. De ce îngăduim acest lucru? Ce este atât de important în el? Noi trebuie să ne îndreptăm atenţia către aceste lucruri: exaltare,

233

patimi, griji şi frământări lumeşti. Neîncetat nutrim stări care despart inima noastră de Dumnezeu. Şi Sfinţii Părinţi, ca şi Sfânta Scriptură, spun foarte clar: dacă voieşti să îl găseşti pe Dumnezeu, dacă îţi cauţi pacea inimii, dacă îţi doreşti mântuirea, leapădă-te de tine însuţi şi adu-te ca jertfă… Teribile cuvinte, nu-i aşa? Fugiţi de orice confort, înfrânaţi-vă de la orice exces. Şi, cel mai important, păziţi-vă vederea. Câte nu pătrund în inima noastră prin intermediul ochilor! Atât de multe! Noi îngăduim nestingherit acest lucru, şi acest lucru ne distruge.

Astăzi, după Liturghie, când mi s-a dat să sărut crucea, mi-am dat brusc seama că în acel moment am cugetat la un păcat urât de care nu mi-am mai adus aminte de aproape 60 de ani! Şi senzaţia acestui păcat a fost atât de reală, de parcă el s-ar fi întâmplat chiar în momentul respectiv. Ceva, ce eu am văzut în urmă cu 60 de ani!

Ce stăpâneşte inima voastră? Şi noi mereu continuăm să o ocupăm cu lucruri tot mai noi şi mai noi, astfel că, în cele din urmă, nici măcar nu ştim ce se află în ea.

îmi place expresia, pe care o găsim la Cuviosul Isaac sirul: „De voieşti să trăieşti…” Nu-i aşa că e un început foarte interesant? Nu spune pur şi simplu „de voieşti să petreci în lume”, ci „de voieşti să trăieşti, rupe tot ceea ce leagă inima ta de lume.

234

Noi nu facem aceasta şi asta încet-încet ne roade.

Asta ne răpeşte relaţiile noastre cu Hristos. Asta ne lipseşte de posibilitatea de a iubi. Nu ne mai putem închina lui Dumnezeu, pentru că ne închinăm lumii, fiecare dintre noi!

încă o frază impresionantă a Cuviosului Isaac: „Tot ce este lumesc, neîncetat, ziua şi noaptea va lupta împotriva sufletului tău până când îl va ucide”. Noi suntem dovada vie a acestui fapt. Câte lucruri lumeşti sunt în această mănăstire? Acestea sunt tot ceea ce voi aţi adus în inima voastră. Dacă inima ar fi curată, noi L-am putea urma pe Dumnezeu. Dacă inima ar fi curată, noi am fi liberi de lanţurile lumii. Dacă inima ar fi curată, noi l-am iubi pe aproapele. Dacă inima ar fi curată, noi nu am păcătui. Haideţi, aşadar, să curăţăm inimile noastre! Numai cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu (parafrază la Matei 5, 8).

Iar voi întrebaţi unde este El. „Eu nu îl văd! Eu nu mă pot ruga! Toată ziua mă gândesc la ceva! îmi vin în minte gânduri hulitoare, cugete desfrânate, răutate, osândire!” Aceasta, pentru că aveţi o inimă necurată, o inimă împietrită care duce luptă împotriva sufletului vostru, iar voi întreţineţi această luptă, adăugaţi şi mai mult gunoi în inima voastră şi vă miraţi de ce vă pierdeţi judecata. Şi cum biruiţi apoi aceasta? Aduceţi şi mai multe lucruri lumeşti în inima voastră.

235

Ţineţi minte Sfânta Scriptură? „Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24). Cui slujiţi voi? Cine este stăpânul vieţii voastre?

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele” cu cine staţi de vorbă în acest moment? Cu voi înşivă? Cu siguranţă, Domnul Iisus Hristos nu este stăpânul vieţii voastre. Dacă El ar fi stăpânul vieţii voastre, voi v-aţi lepăda de voia voastră. Dacă El ar fi stăpânul vieţii voastre, voi nu aţi fi stăpâniţi de voi înşivă. Dacă El ar fi stăpânul vieţii noastre, voi aţi împlini cu bucurie poruncile Lui. Aşadar, cine este domnul şi stăpânul vieţii voastre?

Apostolul Iacov spune: „Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Dacă iubiţi lumea şi vă simţiţi în lume ca la voi acasă, casa voastră nu este casa lui Dumnezeu. Ieri, o tânără mi-a pus o întrebare: „Cum să trăiesc în lume şi să-L iubesc pe Dumnezeu?” Şi i-am răspuns: „Fugi de lume, mâncând pământul, căci cine vrea să fie prietenul lumii, acela devine vrăjmaşul lui Dumnezeu”.

Totul sună foarte trist, dar nu este aşa, pentru că Domnul Iisus Hristos a spus: „Eu sunt Calea” (Ioan 14, 6). Nu există mai multe căi, există numai una. Dacă nu mergem pe această cale, ne-am rătăcit. Şi nu are importanţă dacă sunteţi musulman, păgân, iudeu sau altcineva: El este singura cale.

El a mai spus: Eu sunt Viaţa. în afară de El, nu există nicio altă viaţă, ci o iluzie.

236

Şi El este Adevărul, pentru că El este Descoperirea Tatălui.

Noi suntem atât de orbi. Avem ochi, dar nu vedem. Avem urechi, dar nu auzim. Citim Scriptura ca şi cum am citi un roman sau un îndreptar în care pur şi simplu trebuie să găsim un citat. Acestea sunt cuvintele vieţii, dacă le urmaţi. Dar acestea sunt şi cuvintele osândirii, dacă nu faceţi aşa.

Aşadar, veţi întreba: „Unde este răspunsul la întrebările mele?” Hristos este răspunsul. „Dar unde este ieşirea?” Hristos este Calea. Acest lucru este atât de simplu, dar şi atât de complicat. Tot ceea ce ne trebuie este să murim. Şi noi nu vrem să murim, pentru că noi credem că trăim. Cât suntem de orbi! Duhnim a moarte şi nici măcar nu bănuim asta, pentru că noi credem că aceasta este viaţa. Hristos este viaţa. Noi credem că Ţelul vieţii noastre este să facem ceea ce vrem noi. Dar Ţelul vieţii noastre este crucea.

Ce credeţi, ce îi vom spune lui Hristos, dacă El ne va chema pe noi astăzi? Cum vom explica ceea ce am făcut numai în această zi, nemaivorbind de toate celelalte zile ale vieţii noastre?

ce ai făcut tu astăzi?

eu toată ziua m-am gândit la mine.

te-ai rugat azi-dimineaţă?

nu, am dormit.

dar la slujbă ai mers?

237

nu, nici acolo n-am ajuns. Am fost ocupat. Am ieşit din tură şi a trebuit să mă odihnesc.

ai stat de vorbă cu aproapele tău?

nu, îl urăsc.

Cine ne poate garanta că mâine ne vom aduna aici în aceeaşi componenţă? Nimeni! Am îngropat atât de mulţi oameni care îşi făcuseră planuri pentru ziua aceea în care eu am săvârşit prohodirea lor!…

Vouă vă trebuie un singur lucru. De ce irosiţi timpul cu lucruri care nu vă trebuie?

Cum poate fi obştea unită într-o singură FAMILIE?

Dragostea şi încrederea adeseori sunt două feţe ale uneia şi aceleiaşi medalii. Nu poţi avea încredere, fără să iubeşti şi nu poţi iubi, fără să ai încredere. Ca să existe unitate acea unitate a omului cu Dumnezeu, unitatea prietenilor, unitate înăuntrul Bisericii sau unitate înlăuntrul obştii monahale trebuie să existe dragoste şi încredere.

Nimic nu se face fără risc. Dacă noi aşteptăm de la celălalt ca el să aibă încredere în noi, trebuie să devenim sensibili. Dacă veţi sta mereu de strajă şi veţi trăi, trecând în revistă ceea ce sunteţi de acord să faceţi şi ceea ce nu veţi face, iar celălalt va face tocmai acest lucru, ca urmare, se vor ridica două ziduri peste care nu veţi putea sări nici voi,

238

nici celălalt. Voi trebuie să fiţi sensibili, aşa cum şi Domnul a fost sensibil. El a ştiut că va fi răstignit. El a ştiut că Iuda îl va trăda. Şi, cu toate acestea, tot i s-a adresat lui Iuda cu iubire. Noi nu putem face altfel, dar stăm mereu la pândă: „Fă tu primul pas şi eu îl voi face pe următorul”. Aşa nu merge. Ca să aveţi o obşte, trebuie să aveţi ceva la care să consimţiţi toţi . Dacă doi oameni vor să aibă o relaţie, ei trebuie să aibă ceva în comun, altfel nu au motiv să comunice. Şi cele două instrumente pentru crearea unităţii sunt dragostea şi încrederea.

Vi se pricinuieşte durere? Fără îndoială. Veţi fi trădaţi? Fără îndoială. Acesta este rezultatul căderii lui Adam, acesta este rezultatul păcatului nostru. Domnul spune: fă-te pe tine sensibil, iubeşte tu chiar şi atunci când nu eşti iubit, iubeşte-i chiar şi pe vrăjmaşii tăi. întocmai aşa se produc schimbările. Ele se produc datorită faptului că voi sunteţi gata să fiţi aduşi jertfă, nu datorită aşteptărilor, ca altcineva să facă aceasta. Trebuie să începeţi cu voi înşivă.

Eu văd cum vă împotriviţi acestui lucru. încrederea aici este un lux, este aproape la fel de rară ca şi dragostea. Tocmai de aici provine teama de a vă deschide faţă de ceilalţi, dorinţa de a păstra distanţa. Dacă vă place aşa, asta este. Dar aceasta nu este chemarea voastră. Voi sunteţi chemaţi să intraţi într-o familie care îşi cunoaşte şi menirea şi slăbiciunile.

239

Dacă vă veţi preface mereu ceea ce nu sunteţi, oamenii se vor purta cu voi potrivit acelei imagini pe care voi v-o creaţi. Eu am cunoscut un om foarte talentat, un orator care era sufletul companiei, un businessman, care avea mulţi bani. Casa lui era îmbelşugată şi tot ce îşi puteau dori oaspeţii găseau acolo.

Odată, când eram la el în vizită, m-a rugat să ies cu el în camera vecină. Şi mi-a spus:

sfinţia voastră, nici nu vă închipuiţi cât de singuratică şi deşartă este viaţa mea!…

Iar în acest timp, dincolo de perete, şedeau la el la masa de prânz 30 de oameni! Dar el a spus:

toţi vor ca eu întotdeauna să spun ceva inteligent, indiferent de problemă. Toţi vor ceva de la mine, iar eu atât am obosit să dau mereu cuiva câte ceva. Toţi vin să ia ceva de la mine, nimeni nu vrea să îmi dea mie ceva.

Şi eu i-am răspuns:

asta se întâmplă, pentru că aceasta este imaginea pe care tu ţi-ai creat-o. Tu nu le dai oamenilor de înţeles că tu ai nevoie de ei. Imaginea ta le spune: „Eu sunt fericit, eu am de toate şi sunt gata să împart toate acestea cu voi”.

El nu le arăta lor că şi el poate fi sensibil, de aceea nu avea relaţii adevărate cu nimeni. El povestea că se simţea ca un jongler. Şi atât obosise să jongleze, dar se temea că, dacă va înceta să facă asta, toţi îl vor părăsi.

240

Iată că şi noi aici jonglăm, trăind o viaţă prefăcută pe care vrem să o vadă oamenii. Şi după aceea ne mirăm că nimeni nu ascultă cu atenţie ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru şi nimeni nu suferă pentru noi. Aceasta, pentru că prin viaţa noastră le spunem tuturor: „Eu n-am nevoie de voi! Totul e minunat!”. Aşa este? Nu?

Dar nu este aşa că, îndată ce omul se deschide ŞI OAMENII ÎI VĂD SLĂBICIUNILE, ACEŞTIA ÎNCEP SĂ RÂDĂ ŞI SĂ ÎŞI BATĂ JOC DE EL? şi, NEPRIMIND NICIUN SPRIJIN DIN PARTEA OBŞTII, OMUL HOTĂRĂŞTE CĂ ESTE MAI SIGUR SĂ SE ÎNCHIDĂ IAR ÎN SINE ÎNSUŞI.

Eu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Totuşi, din toate acestea lipseşte o parte componentă fundamentală: toţi oamenii care vă înconjoară acum, spun că ei nu au venit aici să se urmeze pe ei înşişi, ci pe Hristos, pe Domnul. Şi Domnul spune: Dacă voiţi să fiţi ucenicii Mei, trebuie să vă iubiţi unul pe altul. Aşadar, dacă cineva aici nu îl iubeşte pe aproapele său, este un mincinos, este un prefăcut. Sarcina noastră este să nu ne temem de omul care va râde de noi, ci să ne fie milă de el, pentru că el are sufletul mutilat, pentru că el nu a înţeles scopul existenţei sale. Nu trebuie să vă fie milă de cel care este batjocorit, să vă fie milă de fratele vostru care batjocoreşte, pentru că el îşi bate joc de însuşi Domnul şi el şi-a

241

pierdut sufletul. Dacă noi am vedea totul aşa cum ne învaţă Evanghelia, ne-am bucura la vederea prigonitorilor noştri.

Sfinţia Voastră vorbiţi despre dragoste. Dar mai există şi noţiunea de „ordine”. Cum să GĂSIM ECHILIBRUL ÎNTRE CELE DOUĂ EXTREME dEPLINA ANARHIE ŞI cazarmă? CUM SĂ REZOLVĂM PROBLEMELE CARE APAR ÎNTRE FRAŢI ÎN TIMPUL SĂVÂRŞIRII ASCULTĂRILOR?

Evanghelia spune destul de clar: dragostea este măsura tuturor lucrurilor. Dacă voi faceţi ceva fără dragoste, acest lucru nu are valoare. Dacă între doi fraţi este un conflict, egumenul sau reprezentantul lui trebuie să stea între ei şi să le arate celor aflaţi în conflict dragostea lui Hristos.

Mai mult nimic nu puteţi face, deoarece singurul motiv pentru care există conflictul, constă în faptul că lipseşte dragostea. Conflictul apare nu din cauza unora sau altora dintre probleme sau idei. El nu apare din cauza faptului că voi sau eu avem un caracter îngrozitor. El apare din cauza lipsei dragostei mele faţă de voi şi a voastre faţă de mine, pentru că niciunul dintre noi nu îl iubeşte pe Domnul. Aşadar, egumenul nostru sau reprezentantul lui va sta între noi, arătând prin sine prezenţa lui Hristos aici ca iubire. Mai mult, nimic nu puteţi face.

242

Singura problemă pe care întotdeauna am avut-o şi o avem este lipsa dragostei. Alte complicaţii nu există. Numai un singur lucru trebuie. Numai o singură cale există. Şi dragostea este calea pe care trebuie să mergem.

înăuntrul acestei obşti puteţi crea o frăţie. Puteţi crea o comunitate de oameni care nu se tem de nimeni şi de nimic, în afară de păcatele lor.

Aceasta depinde de voi. Cât îl iubiţi voi pe Domnul? Cât de mult vreţi să fiţi liberi faţă de propria voastră nebunie?

Odată, a trebuit să merg într-o biserică protestantă din New York. Le-am povestit ce este Ortodoxia. în orice caz, asta am crezut că am făcut. Le-am povestit despre sensul creştinismului şi despre faptul că Evanghelia schimbă viaţa omului şi că, dacă trăieşti după ea, te transfigurezi ca Hristos. Şi, când am terminat, o femeie în vârstă s-a ridicat de la locul ei şi, arătând spre omul care şedea lângă mine, un enoriaş de-al meu care mă adusese la această conferinţă şi în tot acest timp a şezut cu o faţă posomorâtă, a spus: „Iertaţi-mă, dar omul de lângă dumneavoastră este şi el ortodox? Atunci, nu mă interesează ceea ce vreţi să spuneţi”.

Vedeţi ce se întâmplă…

Fratele tău şi iubirea pentru aproapele tău îţi agonisesc împărăţia Cerurilor. Fără fratele tău niciodată nu vei vedea faţa lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la

243

aceasta, mai ales aceia dintre voi care preferaţi să uitaţi de aproapele vostru, căci aproapele nostru are multe probleme. Dacă îl întrebi despre viaţa lui, el îţi poate povesti despre problemele lui. Şi atunci ce să faci? Trebuie să îl asculţi. Iar dacă îl mai şi întrebi dacă are nevoie de ceva, se poate dovedi că, într-adevăr, are nevoie de ceva. Şi atunci ce trebuie să faci? Dacă te deschizi faţă de aproapele tău, el, probabil, îţi va spune că se gândeşte la tine. Şi ce vei face tu? îi vei mulţumi sau îl vei blestema? Mântuirea ta este în mâinile aproapelui tău. Mai bine să îl iubeşti.

Convorbire în lavra cu hramul Sfântului Alexandru Nevski

Bună seara, fraţi şi surori!

Am fost rugat să vă împărtăşesc anumite gânduri despre ceea ce înseamnă credinţa pentru om.

Ce anume îi dă omului credinţa?

Indiferent dacă ne adunăm să ne ocupăm cu activitatea misionară sau nu, dacă ne socotim creştini ortodocşi, trebuie să înţelegem un adevăr simplu: Sfânta Scriptură nu este proprietatea noastră. Fiecare dintre noi va da răspuns la înfricoşata Judecată, dacă L-am cunoscut pe Hristos şi L-am mărturisit prin viaţa noastră sau, în ciuda faptului că am primit Sfântul Botez, prin viaţa noastră ne-am lepădat de El.

După cum ştiţi, în America a fost întreprinsă o încercare serioasă de activitate misionară pentru a fi adusă în această ţară Ortodoxia. Vorbesc acum despre ieromonahul Serafim (Rose).

Până la primirea tunderii în monahism, părintele Serafim a fost protestant. El a studiat în câteva universităţi din America şi apoi a descoperit Ortodoxia, mai exact, Ortodoxia i s-a descoperit lui. Aprinzându-se în credinţă, el a vrut să împărtăşească acest scump mărgăritar celorlalţi. Şi aceasta a început aşa.

245

Doi tineri, viitorii părinţi Gherman (Podmoşenski) şi Serafim (Rose), locuiau într-unul dintre centrele liberale ale Americii. Şi tocmai acolo, în Universitatea Berkeley, situată în statul California, au hotărât să îşi înceapă activitatea lor cu scopul de a arăta tuturor doritorilor frumuseţea credinţei ortodoxe. Şi iată ce au făcut.

în faţa intrării principale de la universitate era o piaţă mare prin care în fiecare zi treceau aproape şaizeci de mii de studenţi. Odată, într-o dimineaţă, părintele Serafim şi părintele Gherman au ieşit în centrul pieţii, au aşezat două scaune, o masă, pe masă au pus icoana Mântuitorului, s-au aşezat şi au continuat să şadă în linişte, stând de vorbă numai cu aceia care manifestau interes.

în aproape cinci ani de activitate (ei se ocupau cu acest lucru în timpul anului şcolar), precum mi-a povestit însuşi părintele Serafim, aproape nouă mii de oameni au primit Ortodoxia şi s-au botezat. Şi aceasta s-a întâmplat numai datorită faptului că în aceşti doi tineri ei au văzut chipul lui Hristos. Şi asta spune ceva.

în alte locuri ale acestei universităţi se adunau budişti, mormoni, tot felul de organizaţii ateiste… Protestanţii chemau cu stăruinţă: „Domnul vă iubeşte, veniţi. Iisus vă iubeşte!”. Dar părintele Serafim şi părintele Gherman niciodată nu au făcut aşa ceva; pentru ei făcea asta Hristos, al Cărui chip din icoană le vorbea oamenilor mult mai mult.

246

Şi iată, noi, ca ortodocşi, putem învăţa ceva din acest exemplu. Noi trebuie să înţelegem că numai Dumnezeu îi poate îndrepta şi chema pe oameni la El, iar tot ce putem face noi este să ajutăm întrucâtva acest proces. Eu împreună cu voi trebuie să devenim mâinile lui Hristos, chipul Lui, suflarea Lui. Prin prezenţa noastră putem fie să îi abatem pe oameni de la credinţă, fie să le dăm libertate. Totuşi, lucrarea convertirii omului o săvârşeşte însuşi Hristos.

Când ne-am întâlnit cu părintele Serafim, l-am întrebat:

părinte Serafim, când stăteaţi cu părintele Gherman la această masă şi oamenii veneau la voi, care a fost cea mai ciudată întrebare pe care v-au adresat-o?

Şi el a răspuns:

o femeie m-a întrebat: „Voi vreţi să spuneţi că toţi creştinii ortodocşi arată aşa, ca voi?”

Trebuie să explic acest moment. Noi, preoţii şi monahii, încercăm să arătăm aşa cum ne-a creat Domnul şi să ne apropiem foarte mult de acel chip pe care El ni l-a lăsat. Dacă barba creşte, o lăsăm să crească. Dacă ne creşte părul, să crească şi el. în îmbrăcăminte să ne străduim să evităm luxul.

Şi iată, acea femeie, uitându-se la icoana Mântuitorului care stătea în faţa lor pe masă şi comparând-o cu felul în care arătau părinţii Serafim şi Gherman, a spus:

247

voi nu arătaţi aşa ca acest Om din icoană.

Părintele Serafim a întrebat-o mirat:

dar cum arătăm noi, după părerea dumneavoastră?

voi aveţi nişte feţe atât de întunecate încât arătaţi ca groparii aceia care sapă în cimitir.

Iată din ce motiv vă povestesc aceasta. Astăzi am intrat în catedrală în lavră şi am văzut oameni care se mişcau prin biserică cu nişte feţe care nu mărturiseau deloc faptul că la noi în Biserica Ortodoxă există bucurie. Feţele pe care le vedem, din păcate, nu arată că la noi în Biserică există viaţă. Am intrat în această biserică, şi primul lucru la care m-am gândit a fost: „Poate, toţi aceşti oameni aşteaptă o înmormântare?” Şi, în acelaşi timp, o înmormântare necreştină….

Domnul S-a întrupat numai dintr-un singur motiv: ca să îi arate omului cum trebuie să trăiască. Haideţi să ne gândim: ce-i arătăm noi aproapelui prin viaţa noastră? Deseori chiar ne şi salutăm şi discutăm cu enervare. La aceasta trebuie să ne gândim.

Părintele Alexander Schmemann le-a spus studenţilor de la St. Vladimirs Seminary din New York: noi avem o credinţă dreaptă, dar ea aparţine unor oameni nedrepţi.

în Moscova ne-am întâlnit cu tineri care au spus: „Noi am vrea să devenim misionari şi propovăduitori”. Ce înseamnă aceasta? în primul rând,

248

pentru a da ceva cuiva trebuie mai întâi să avem acest lucru. Iar pentru aceasta trebuie să devenim oamenii Bisericii, trebuie să trăim în Biserică. Noi, deseori încercăm să le predăm celorlalţi oameni o religie, dar noi trebuie să îi dăm aproapelui credinţa. Pe Domnul îl poate vedea prin noi, dar noi îl putem arăta oamenilor pe Hristos, numai dacă învăţăm să împlinim porunca Lui şi să iubim. Dacă voim să transformăm pe cineva în ceva, atunci cu siguranţă nu vrem să-i transformăm în păzitori ai muzeului de antichităţi bisericeşti, ci în purtători ai sfinţeniei lui Hristos.

Mulţi oameni nou-convertiţi mi-au spus că motivul pentru care s-au interesat de mănăstirea noastră şi apoi au primit Botezul în ea este obştea. Ei au văzut o obşte care se distingea de celelalte comunităţi de oameni cunoscute de ei. Această obşte, în primul rând, săvârşea rugăciunea în comun şi se purta cu grijă faţă de membrii ei.

Voi ştiţi că mănăstirea noastră a început ca o societate de întrajutorare a celor fără adăpost. Am construit o mică aşezare, am făcut în ea un mic adăpost pentru noapte. Aveam un mic depozit de îmbrăcăminte, unde îi puteam schimba de haine şi îi puteam hrăni pe cei nevoiaşi. Cei ce veneau puteau primi de la noi multe, cu excepţia banilor şi a drogurilor. Şi iată, mulţi preoţi mi-au pus întrebarea: „Tu lor le propovăduieşti? îi înveţi ce este

249

Ortodoxia? Faci din ei ortodocşi?” Răspunsul meu a fost şi rămâne: eu încă pe nimeni niciodată nu am făcut ortodox. Ei mă întreabă:

tu le vorbeşti lor de Hristos?

Eu răspund:

întotdeauna vorbesc de Hristos!

-Şi?

eu le spun acestor oameni: „Bine aţi venit!” Le spun: „Luaţi şi mâncaţi”. Le spun: „Odihniţi-vă”. îi întreb: „De ce aveţi nevoie?” Şi le spun că aici sunt nişte oaspeţi bineveniţi.

Ce să le spun despre Hristos…? Dumnezeu nu este un curs…

Eu nu încerc acum să critic pe nimeni, eu nu sunt critic. Eu aş vrea ca, în primul rând, oamenii prezenţi aici, care trăiesc în această ţară, să poată înţelege că noi nu vom învăţa nimic pe nimeni dacă nu vom trăi aşa cum a trăit Hristos.

Există un om care ştiu eu că se roagă pentru mine. înainte a fost lipsit de adăpost şi a fost printre primii de care ne-am străduit să avem grijă în mănăstirea noastră. îl chema Isa. Era din Japonia, unde dobândise o formare bună. în anii 1930, ca şi mulţi alţii, a venit în New-York să devină bogat şi faimos, dar a nimerit într-un anturaj prost şi a fost atras de droguri şi alcool.

Eu l-am întâlnit în pragul casei noastre, când împrăştia tomberoanele de gunoi în căutarea a ceva

250

de mâncare. Era februarie şi era lapoviţă. După multe îndemnuri, am reuşit să îl conduc înlăuntru, să îi strâng hainele, să îl determin să facă duş.

Isa a petrecut cu noi patru ani şi jumătate. L-am botezat în cinstea Sfântului Nicolae al Japoniei. Odată, stăteam de vorbă, şi el m-a întrebat:

eu m-am oprit în multe biserici, dar tu eşti singurul care nu ai încercat din prag să mă converteşti la credinţa ta. De ce nu ai început să vorbeşti cu mine despre Hristos?

dragul meu, am răspuns eu, eu vorbesc cu tine despre Hristos de fiecare dată, când îţi spun: „Bună dimineaţa!” Eu vorbesc cu tine despre Hristos de fiecare dată când, deschizând uşa, vii la mine. Eu vorbesc cu tine despre Hristos de fiecare dată când te aşezi la masa noastră să împarţi cu noi ceea ce avem pe masă.

La câtva timp după Botez, l-am ajutat să meargă în Ţara Sfântă. Şi, petrecând un timp în Mănăstirea Sfintei Ecaterina de pe Sinai, a devenit monah şi acum trăieşte în Japonia, fiind unul dintre întemeietorii obştii monahale din ţara sa. Fără nicio propovăduire!…

Dacă astăzi Domnul ar intra în această sală cu trupul, oare noi am începe să vorbim cu El despre amănuntele teologiei dogmatice? Oare ne-am apuca să-I punem întrebări despre ce diferenţe există între Ortodoxie, Catolicism şi Protestantism? Nu

251

am vrea, oare, în loc să punem întrebări, El să îşi pună mâinile peste noi şi să zică: „Eu te iubesc, fiul Meu”? Iată cu ce începe totul. Credinţa nu începe cu apologetica. Credinţa începe cu dragostea! Şi în această direcţie nu facem de ajuns.

A cunoaşte teologia nu înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Deseori, când preotul este întrebat despre rugăciune, el răspunde: „Citiţi-l pe Mitropolitul Antonie de Suroj, citiţi operele acestor sau acestor Sfinţi Părinţi”. Dar credinţa nu se află în bibliotecă. Noi trebuie să înţelegem că, dacă luăm asupra noastră responsabilitatea de a ieşi la propovăduirea evanghelică despre Hristos, dar prin faptul că nu îl cunoaştem pe Hristos, îi îndepărtăm pe oameni de la El, mai bine ar fi să ne atârnăm o piatră de moară de gât şi să ne aruncăm în adânc. Trebuie să învăţăm să ducem lupta duhovnicească, şi din această luptă trebuie să ieşim buni şi iubitori.

Enoriaşilor mei eu le spun că ei sunt adevărata bogăţie a Bisericii. Nu clădirile, nu banii pe care i-am adunat, ci noi şi dragostea noastră pentru Hristos suntem bogăţia Bisericii. Dar noi devenim din ce în ce mai săraci… Nu contează câte biserici avem. Numărul credincioşilor devine tot mai mic. Dacă Biserica nu se umple de oameni care îl iubesc pe Dumnezeu şi care se iubesc unii pe ceilalţi, acesta este un semn rău. Unde îi vom aduce pe oameni? în clădiri? în clase?

252

Vreau să vă împărtăşesc o întâmplarea unui om bogat din California. Când venea într-o biserică sau alta îi era indiferent cărei confesiuni creştine îi aparţinea aceasta el auzea mereu:

v-aţi înţeles cu preotul asupra întâlnirii?

nu, nu m-am înţeles asupra întâlnirii, dar trebuie să stau de vorbă cu el.

nu se poate întâlni cu dumneavoastră, pentru că în momentul de faţă este ocupat! auzea el drept răspuns.

Vi s-a întâmplat să nimeriţi într-o asemenea situaţie? Nu l-au primit nici în biserică ortodoxă. Şi, iată, înainte de a muri, i-a spus juristului său:

toţi banii mei vreau să îi las primului creştin care, întâlnindu-te, nu îţi va spune aşa ceva, ci pur şi simplu te va primi şi va vorbi cu tine.

Şi i-a dat instrucţiuni juristului său:

intră în orice biserică din oraş şi, dacă este catedrală, întreabă-l pe episcop; dacă este mănăstire, întreabă-l pe egumen; dacă este biserică parohială, întreabă-l pe paroh; dacă este grupare protestantă, întreabă-l pe pastor. Şi primul care te va întâmpina aşa cum te-ar întâmpina Hristos, acela să şi primească banii mei.

Juristul a mers din biserică în biserică şase săptămâni şi niciunul dintre parohi fără o întâlnire fixată înainte, nu primea pe nimeni. Când se prezenta, juristul spunea:

253

eu sunt un om, venit întâmplător, şi aş vrea numai să stau de vorbă.

Şi îi răspundeau că nu îl pot primi.

Dar, iată, un asemenea preot s-a ivit. îl chema părintele Liubomir, un oarecare preot sârb. Cu 15 ani în urmă îşi pierduse soţia, şi de atunci trăia într-o zonă neglijată a oraşului, slujea într-o biserică dărăpănată, unde acoperişul lăsa apa să treacă, iar toţi pereţii erau aproape negri de la tămâie şi de la funinginea lumânărilor.

Juristul a sunat la uşă. Părintele Liubomir, fără prea multe cuvinte, l-a invitat înăuntru şi l-a întrebat:

cu ce te-aş putea ajuta?

I-a oferit oaspetelui o ceaşcă cu ceai, fără să îl întrebe nici măcar cine este. Iar juristul i-a spus:

părinte Liubomir, eu am ceva pentru dumneavoastră. Deschizând uşa şi întâmpinându-vă prieteneşte aproapele aşa cum, pesemne, ar fi făcut asta Hristos, dumneavoastră veţi primi acum un cec cu 15 milioane de dolari.

Cu aceşti bani părintele Liubomir a reparat nu numai biserica, ci a construit şi o nouă casă parohială. Reparaţiile au costat patru milioane, iar tot ce a rămas a donat feluritelor organizaţii de binefacere care întreţineau adăposturi pentru oamenii fără adăpost. El mi-a spus atunci că Dumnezeu i-a dat banii, şi el a luat atât cât a avut nevoie, iar restul a vrut să îl împartă cu cei nevoiaşi. Aceasta este buna vestire a Evangheliei. Acest om este un preot. Şi a arătat în sine chipul lui Hristos.

254

În Rusia s-a format părerea că America este ŢARA APOSTAŢILOR, O ŢARĂ ANTICREŞTINĂ. PE DE ALTĂ PARTE, EXISTĂ ŞI UN PUNCT DE VEDERE TOTAL opus. Sfinţia Voastră, Părinte Ioachim, ce aţi SPUNE CU PRIVIRE LA ACEASTĂ CHESTIUNE?

Eu aş spune că America este o ţară foarte religioasă, dar America este un poliedru¹⁰ care are 350 de milioane de laturi. Americii nu i se poate da o definiţie unitară, căci în ea sunt amestecate prea multe. Aceasta este naţiunea cea mai complexă din toată lumea. Un grup foarte neînsemnat de oameni se pot considera americani neaoşi. în America trăiesc toate grupările etnice şi toate naţionalităţile, care există pe această planetă.

Americanii, de regulă, declară că ei sunt oameni religioşi. Aşa a şi fost în mare parte până la începutul anilor 1980. Eu îmi aduc aminte cum, în anul 1972, am sărbătorit Paştile în catedrala noastră din San Francisco. La slujba de Paşti au fost aproape cinci-şapte mii de oameni, străzile din jurul catedralei fiind pline. Vorbesc acum despre catedrala cu hramul icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, unde se află moaştele Sfântului Ioan de San Francisco.

¹⁰ Poliedru corp geometric cu mai multe feţe poligonale.

255

Cu doi ani în urmă am fost iar acolo, dar pe stradă nu era nimeni. L-am întrebat pe arhiereu: Unde sunt oamenii? S-ar părea că mulţi s-au mutat în alte zone ale oraşului şi merg în alte parohii. Dar şi acele biserici sunt departe de a fi pline de enoriaşi.

Oamenii se îngrijesc numai de ei înşişi, confortul material predomină. Dar, din păcate, aşa ceva se întâmplă şi în Rusia. La noi se purtau blugii, acum toată Rusia poartă blugi; la noi umblau pe străzi femei cu comportament indecent, iar acum acelaşi lucru se întâmplă şi la voi. Eu astăzi în lavră m-am ciocnit de o femeie care avea pe ea mai multe cosmetice decât asfaltul de pe drum: părul era vopsit în nu se ştie ce culoare, de sub o bluză scurtă i se vedea abdomenul. A venit la mine să ia binecuvântare, iar eu i-am răspuns:

dragă, îţi dau binecuvântare să mergi să te îmbraci.

Acum câteva zile ne-am plimbat în Moscova în jurul Kremlinului. Prietenul meu cu care am făcut plimbarea, a spus:

mi-este ruşine că la noi, în jurul Pieţei Roşii, zac alcoolicii. Dacă Vladimir Vladimirovici ar trece pe stradă, autorităţile i-ar aduna pe toţi şi i-ar plasa undeva.

Şi a continuat:

oare nouă nu ne este ruşine că trăim întro ţară ortodoxă şi nimeni nu se interesează de ce

256

oamenii aceştia şi-au pierdut sufletele, de ce zac în jurul Pieţei Roşii beţi? Unde sunt acei creştini care să le aducă dragostea lui Hristos?

Oamenii devin beţivani sau narcomani, pentru că nu au contact cu ei înşişi, pentru că nu au legătură cu Dumnezeu. Noi cumpărăm blugi, un televizor nou şi spunem: „Vladimir Vladimirovici Puţin cu Dimitrie Anatolievici Medvedev vor avea grijă de alcoolicii noştri care se tăvălesc în stradă…”

Oamenii noştri fără adăpost şi alcoolicii noştri SE TĂVĂLESC ÎN STRADĂ. DAR CUM SUNT TRATAŢI în America aceşti oameni?

Eu am lucrat zece ani cu oameni care se aflau pe calea însănătoşirii după dependenţa de alcool şi narcotice, am locuit cu ei în aceeaşi clădire, am folosit cu ei acelaşi duş, am mâncat cu ei aceeaşi mâncare. Eu înţeleg într-o oarecare măsură problemele celor fără adăpost şi dependenţa lor de droguri, dependenţa de alcool, dezordinea lor sexuală. Şi am ajuns la concluzia că, ocupându-ne numai de latura exterioară a problemei, nu vom fi în stare să rezolvăm aceste probleme. Problemele pe care le-am enumerat eu, sunt toate probleme duhovniceşti. Noi nu putem vindeca aceste răni doar punând pe ele pansamente de tifon. Noi trebuie să ajungem la inima lor ca să devenim o parte a vieţii lor şi ca ei să devină o parte a vieţii noastre. Nu este atât de greu să hrăneşti

257

un om, oricine poate face asta, oricine poate ieşi din casă şi cumpăra cuiva de mâncare, altcuiva îmbrăcăminte totul e bine, dar trebuie să împărtăşeşti ceva din tine, să dai ceva de-al tău.

America este o ţară atât de bogată, încât nu există motive pentru apariţia în ea a celor fără adăpost. America cheltuie bani pentru înarmare, pentru sprijinirea altor ţări în războaie şi cheltuie pentru aceasta mult mai mult decât ar cheltui pentru toţi cei fără adăpost, dacă ar vrea să se îngrijească de ei.

Există o problemă fundamentală a relaţiilor interumane din lume, şi această problemă nu constă în cantitatea de hrană. Noi trebuie să ajungem la esenţa problemelor acestor oameni. Nu vă închipuiţi câtă durere este în viaţa, în inima omului. Ne întoarcem la faptul că noi nu credem, că noi trăim după standardele stabilite de lumea căzută şi sistemul nostru de valori şi modul nostru de viaţă nu sunt deosebite de viaţa oamenilor necredincioşi.

Cea mai bună predică şi cea mai bună învăţătură pe care o putem da oamenilor este exemplul propriei noastre vieţi trăite după Sfânta Scriptură. Aceasta este viaţa creştină, realizată nu în cuvinte frumoase şi drepte, ci în situaţiile concrete de viaţă ale fiecărei zile. Dacă aceasta se va întâmpla, oamenii vor începe ei înşişi să se apropie de noi şi să ne întrebe despre acea credinţă care ne-a făcut pe noi să fim aşa.

Convorbire în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel de lângă Direcţia Politică de Stat a Rusiei, care poartă NUMELE LUI HERTZEN (9 Octombrie 2011)¹¹

După călătoria mea la Valaam am fost invitat la voi să vorbesc despre ce trebuie să facem ca să devenim misionari.

Eu cred că una dintre greşelile cu care lumea contemporană încearcă să cocheteze, constă în faptul că există, chipurile, o mulţime de credinţe, valabile deopotrivă, o înţelegere diferită, dar acceptabilă deopotrivă a creştinismului. Aceasta este o idee falsă. Există doar o singură Biserică. Există doar un singur creştinism. Există doar o singură înţelegere a ceea ce este creştinismul şi o mulţime de „neînţelegeri” ale lui. Există o mulţime de pseudobiserici şi doar o singură Biserică. Fiind creştini ortodocşi, noi trebuie să înţelegem ce este Biserica

¹¹ Seminar pentru misionari, organizat de centrul apologetic „Stavros” împreună cu centrul pentru tineret al eparhiei Sankt Petersburg şi Fondul părintelui Daniil Sâsoev.

259

noastră. Eu cred că, dacă am efectua un interogatoriu printre cei adunaţi astăzi aici, am obţine, probabil, atâtea interpretări cu privire la ce este Biserica în funcţie de câţi oameni sunt. Dar noi trebuie să înţelegem Biserica aşa cum Biserica se înţelege pe sine. Şi aici este începutul drumului vostru ca misionari.

în Evanghelia de la Matei, Domnul Iisus Hristos le dă Ucenicilor şi Apostolilor Săi o poruncă pe care unii teologi o numesc „Marea misiune”: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19). Noi nu gândim aşa. Noi ne gândim cum putem intra în dialog cu oamenii. Dar, înainte de a intra în dialog, trebuie să ştim ce le putem noi oferi lor. Cum putem aspira să devenim misionari, dacă noi înşine nu credem în ceea ce încercăm să-i învăţăm pe ceilalţi? Dacă aveţi de gând să fiţi misionari şi nu vă rugaţi în fiecare zi, renunţaţi la acest lucru. Dacă aveţi de gând să fiţi misionari, dar nu citiţi în fiecare zi Sfânta Scriptură, renunţaţi la acest lucru. Dacă aveţi de gând să fiţi misionari, dar nu ştiţi nimic despre Tradiţia bisericească, nu îi citiţi pe Sfinţii Părinţi, renunţaţi la acest lucru. Dacă nu vă spovediţi, nu vă împărtăşiţi, nu vă rugaţi la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare duminică şi în acelaşi timp aveţi de gând să fiţi misionari, renunţaţi la acest lucru. Ce îi puteţi învăţa pe oameni?

260

Noi nu putem da ceea ce noi înşine nu avem. Şi acesta este numai începutul care trebuie să vă dea de înţeles cât de monumentală este sarcina care vă stă înainte.

Eu cred cu tărie că voi nu veţi putea trăi în credinţă în afara comunităţii bisericeşti. în majoritatea bisericilor noastre, asemenea comunităţi lipsesc. De aceea, trebuie să vedem cum putem forma o comunitate activă, vie, de credincioşi. Chiar dacă veţi intra în dialog cu oamenii, unde îi veţi duce? Le veţi preda literatură catehizatoare şi le veţi spune: „Delectaţi-vă”? Le veţi arăta icoane minunate şi le veţi spune: „Trebuie să vă acoperiţi pereţii cu icoane”? Ce putem oferi noi? Vorbind despre credinţă, îi veţi însufleţi pe oameni să facă o alegere în viaţă, dar unde îi veţi trimite apoi? într-o parohie, în care li se va spune: „Nu trebuie să postiţi”, „Dacă nu sunteţi căsătoriţi, ci pur şi simplu convieţuiţi, nu este nimic” şi multe alte lucruri pe care le auzim astăzi?

Noi avem nevoie de comunităţi bazate pe credinţă. Acestea sunt nişte lucruri foarte puternice. Majoritatea oamenilor cred că lumea eu vorbesc acum nu de lumea materială, ci de lumea duhovnicească această lume este decăzută. Dar noi spunem noii generaţii: „Mergeţi şi vă desfătaţi cu bunătăţile acestei lumi”. Pentru ce? Când Sfânta Scriptură, pe care noi îi rugăm pe oameni s-o primească,

261

spune: „Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Cum se îmbină aceasta cu ceea ce noi le îngăduim tinerilor? Domnul ne cheamă pe noi la sfinţenie; El ne spune că ţelul vieţii este unirea cu Dumnezeu, care este cu neputinţă fără sfinţenie. Dacă noi le spunem oamenilor să trăiască aşa, trăim noi înşine în sfinţenie? Nu cred. Avem o mulţime de motive şi explicaţii pentru faptul că a trăi aşa este nepractic şi cu neputinţă şi că nu putem cere de la oameni sfinţenia. Dar, ştiţi de ce nu cerem noi asta? Deoarece noi nu ieşim la lupta duhovnicească pentru a câştiga noi înşine sfinţenia şi de aceea ne este ruşine să propovăduim oamenilor ceea ce noi înşine nu avem. Noi spunem cam aşa: haideţi să nu dezbatem aceste probleme. Credem noi în cuvântul lui Dumnezeu?

Eu cred că de aici şi trebuie să începem, cum să ne schimbăm pe noi înşine. Dacă nu vreţi să vă schimbaţi pe voi înşivă, pentru ce atunci să vă ţineţi scai de ceilalţi cu această chemare? Acesta este primul moment important: tulburarea apare atunci când refuzi să înţelegi că nu poţi da celorlalţi ceea ce tu însuţi nu ai.

Haideţi acum să luăm situaţia din Rusia contemporană. Cred că aţi ghicit că eu nu sunt rus… Dar, uneori, unui străin îi este mai uşor să înţeleagă despre oamenii şi cultura unei ţări străine ceea

262

ce oamenilor înşişi le este greu să înţeleagă, întrucât ei se ciocnesc de aceste lucruri extrem de des. Aşadar, când mă uit la viaţa Bisericii din Rusia, pe de o parte uimeşte prin frumuseţea ei, dar, pe de altă parte, văd tineretul vostru care nici măcar nu ştie că Biserica există şi, ceea ce este mai rău, îi este indiferent dacă Biserica există sau nu. De ce? Cauza este aceeaşi care este şi în ţara noastră, în America. Noi nu sprijinim credinţa şi sistemul de valori al Bisericii apostolice. Noi ne-am însuşit valorile culturale, sociale şi spirituale ale lumii decăzute în care trăim. îngăduiţi-mi să vă dau un mic exemplu.

Am avut o întâlnire cu un preot. Când întâlnirea s-a terminat, preotul a început să-şi scoată rasa, dulama şi crucea. Eu m-am mirat şi am întrebat:

ce faci?

cum ce? a răspuns el. Plec.

Eu zic:

da, ştiu, dar ce faci?

o, a zâmbit el! Acum nu este sigur să merg în acest chip pe stradă. Există oameni care urăsc Biserica. Există oameni care la prima vedere pot ataca chiar şi un preot.

Zic eu:

slavă lui Dumnezeu! Îmbracă-îmbracă totul înapoi! Biserica se clădeşte pe sângele mucenicilor!

El răspunde:

263

ce, eşti nebun?

nu ştiu, răspund eu, care dintre noi este nebun. Dacă tu ai ales lumea, nebun eşti tu.

Ce văd oamenii când ne întâlnesc pe noi? Ce vedem noi înşine?

Aş vrea să vă dau un mic exemplu de activitate misionară. Noi avem un mic metoc în New York. El este aşezat într-o parte foarte săracă a oraşului, unde trăiesc în general vorbitori de spaniolă şi afroamericani; de jur împrejur droguri, alcool, oameni fără adăpost. Cred că jumătate din populaţia zonei trăieşte din alocaţiile statului. Pentru adolescenţi, în această zonă, să naşti un copil la 14-15 ani este un motiv de deosebită mândrie. Nu, nu să ai grijă de acest copil, ci pur şi simplu să îl naşti. De aceea, în cadrul acestei populaţii, foarte puţini văd pentru ei anumite perspective în viaţă.

La fiecare al doilea colţ de stradă se află o biserică romano-catolică sau protestantă, o sinagogă şi aşa mai departe, toate goale.

în faţa casei noastre este o mică adâncitură, pe care noi o numim fântână. Aceasta există pentru a se putea ajunge prin ea la subsol. Odată, pe la mijlocul lui februarie, ningea cu ploaie şi era frig. Deodată, printre tomberoanele de gunoi pe care, de asemenea, le ţinem în acest puţ, am auzit un zgomot. Eu m-am gândit că, aşa cum se întâmplă deseori, vreun cerşetor scormoneşte în gunoiul

264

nostru şi caută sticle goale. Eu nu sunt împotrivă ca cerşetorii să strângă sticle goale, dar ei, de obicei, aruncă peste tot gunoiul care le cade în mână, şi aceasta nu am vrut s-o permit. Aşadar, deschid uşa şi văd în faţa mea un om cu înfăţişare asiatică, îl întreb:

ce faci?

iertaţi-mă, vă rog, răspunde el, caut şi eu ceva de mâncare.

păi, de ce scormoneşti în gunoi? Haidem în casă!

nu-nu, nu pot, zice el, sunt murdar tot şi miros urât.

haide-haide, îi zic eu.

în timpul scurtei conversaţii, i-am povestit că noi avem o încăpere în care poate face duş, îşi poate schimba hainele şi poate mânca.

Omul s-a speriat:

ce vrei de la mine? Pentru ce faci toate astea?

Eu zic:

nu vreau să îmi arunci gunoiul în prag. Atât şi nimic mai mult.

După ce a mâncat, m-am aşezat lângă el şi a început discuţia. Părea un om destul de deştept. L-am întrebat:

unde locuieşti?

niciunde.

adică nu ai unde?

265

ei, zice el, în fiecare noapte făceam curat într-un restaurant japonez, şi ei îmi dădeau voie să locuiesc la ei la subsol.

dar, cum ai ajuns fără adăpost?

Şi el mi-a povestit că era inginer şi că a venit din Japonia. La început, lucrurile i-au mers foarte bine, dar apoi a început să fie atras de droguri, cocaină, heroină, şi în scurt timp a pierdut tot.

Eu i-am propus să rămână la noi.

o, nu, nu pot, a răspuns el.

dar de ce?

pentru că eu caut adevărul! a spus omul.

Eu zic:

nu trebuie să mergi nicăieri, adevărul este aici!

toţi zic aşa, a răspuns el. Am fost la catolici, la mormoni, la martorii lui Iehova, la iudei, la budişti. Toţi promit unul şi acelaşi lucru, dar nu dau nimic.

bine, zic eu, totuşi, mai rămâi puţin!…

Şi a rămas să stea la noi câteva zile. Am început să discutăm. Apoi el s-a botezat şi l-am numit în cinstea Sfântului Nicolae al Japoniei. Acum s-a întors deja în Japonia şi a primit acolo călugăria într-o mănăstire ortodoxă. Dar totul a început pentru el cu faptul că noi i-am dat posibilitatea să devină o parte din obşte, că i-am îngăduit să vieţuiască împreună cu noi. El a văzut Evanghelia înainte de a o auzi sau de a o citi.

266

Trebuie să ţineţi minte acest lucru. Domnul Iisus Hristos S-a întrupat ca noi să îl putem vedea pe Dumnezeu. Noi uităm acest lucru. Deseori, singurul chip al lui Hristos pe care oamenii îl vor vedea în viaţa lor, va fi imaginea Lui reflectată în persoana noastră. Ce vor vedea ei, dar, uitându-se la noi?

Misionarii trebuie să creadă în ceea ce propovăduiesc. Misionarii trebuie să trăiască potrivit cu ceea ce propovăduiesc. „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25,40). Câţi beţivani aţi adus la voi acasă? Câţi oameni fără adăpost, bolnavi, prăpădiţi? Sau, văzându-i, aţi zis: „Nu, asta nu este pentru mine, căci eu am copii de care trebuie să mă îngrijesc şi pe care trebuie să îi ocrotesc. îi pot lăsa să se uite la video, la televizor, să meargă la şcoli ateiste, să se îmbrace ca prostituatele asta este în firea lucrurilor, asta nu-i nimic. Dar mă tem să primesc la mine acasă un beţivan”. Pesemne, e ceva în neregulă cu facultăţile noastre mintale… Sfânta Scriptură spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28). Aşadar, către cine avem de gând să facem misionarism? Către noi înşine?

Acestea sunt lucruri greu de însuşit. Şi motivul pentru care este atât de greu, constă în faptul că Domnul nu are nevoie de farisei, nu are nevoie

267

de morminte frumoase (parafrază la Matei 23, 27). Vă amintiţi cum, în Săptămâna Patimilor, în toată biserica citim înfricoşătoarele cuvinte ale Mântuitorului despre făţarnici? Aceste cuvinte ne sunt adresate nouă!

Noi trebuie să fim misionari. Botezul nostru obligă pe fiecare dintre noi să fie misionar. Trebuie să propovăduim peste tot, întotdeauna şi fiecăruia, dar nu cu cuvântul, ci cu viaţa… Şi cât de nevrednici suntem de chemarea noastră…

Dovada cuvenită a faptului că suntem devotaţi bunei vestiri a Evangheliei este sfinţenia vieţii noastre. Dragostea este temelia credinţei noastre. De ce scapă adeseori acest lucru din atenţia noastră? Pentru a trăi aşa şi a face misionarism nu trebuie să mai organizăm vreun comitet. Vorbind mereu despre ce este Evanghelia, am moşmonit atât de mult vestea cea bună care este cuprinsă în ea, încât Evanghelia şi-a pierdut viaţa. Nu trebuie să vorbim despre ea, ci să trăim după ea. Dacă vorbiţi mai mult decât să vă rugaţi, când propovăduiţi, nu faceţi decât să scoateţi aburi pe nas.

Ceea ce spun eu acum nu este deloc practic. Evanghelia lui Iisus Hristos nu este deloc practică, absolut deloc. El spune: dacă vă iubiţi tatăl, mama, soţul, soţia, fratele, sora, copiii, pe sine sau, în general, ceva mai mult decât pe Mine, nu sunteţi vrednici de Mine (parafrază la Matei 10, 37).

268

Ia încercaţi să răspândiţi aceste cuvinte în societate! Ia încercaţi să le răspândiţi măcar în parohia voastră! Vi se va spune: „Ce, eşti fanatic? Ce, ţi-ai ieşit din minţi?” Şi părerea unanimă despre cuvintele voastre va fi: în viaţa reală ele nu pot fi utilizate, nu sunt practice. Atunci să le răspundeţi acestor oameni: aveţi completă dreptate! Să întorci şi celălalt obraz când te-au lovit peste unul nu este practic. Şi cei ce caută confortul în Biserică, vor spune: El n-a avut în vedere acest lucru la propriu! Aţi auzit asemenea obiecţii? Cred că da. El spune: vindeţi tot ce aveţi, daţi la săraci, lepădaţi-vă de sine, luaţi-vă crucea şi urmaţi-Mă! Iar noi, drept răspuns, doar ridicăm din umeri.

Ţin minte că un om mi-a spus odată:

staţi puţin, batiuşka, Domnul a spus asta pentru cei care vor să fie desăvârşiţi!

şi ce, zic eu, tu vrei să fii nedesăvârşit?

Scopul cu care am fost creaţi constă în a fi una cu Dumnezeu. Calea către Dumnezeu este dragostea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27). în aceasta constă toată legea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care Domnul v-a creat este dragostea. Acesta este singurul motiv. Dacă aveţi atâta credinţă încât puteţi şi munţii să-i mutaţi din loc, dar nu aveţi dragoste,

269

nu aveţi nimic (parafrază la 1 Corinteni 13,1-3). Iar motivul pentru care sunteţi liberi să iubiţi constă în faptul că Dumnezeu v-a iubit El Cel dintâi.

Acum, este dragostea ceva ce putem învăţa? Fără îndoială. Dar, de învăţat, trebuie să învăţăm nu de la lume, căci lumea nu ştie despre dragoste nimic. Adevărata dragoste o puteţi găsi numai în Hristos şi numai în El puteţi iubi cu adevărat. Hristos nu a spus: la Dumnezeu duc multe căi. El a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Fără El, noi nu avem nimic. Şi mulţi dintre noi, din păcate, nu au nimic.

Eu aş putea continua şi mai departe, dar acum aş vrea să aud părerea voastră pe tema despre care vorbim.

CÂND, OCUPÂNDU-NE CU ACTIVITATEA MISIONARĂ, DISCUTĂM CU OAMENII PE STRADĂ, CU CE TREBUIE să începem? Trebuie să facem referire la Evanghelie sau trebuie să vorbim în acel limbaj CARE ESTE MAI CLAR, ADICĂ ÎN LIMBAJUL LAIC? Însă, cu ajutorul lui nu poţi exprima idei duhovniceşti ÎNALTE.

Limbajul în care trebuie să vorbiţi este limbajul dragostei. Slujiţi aproapelui. Sunteţi capabili de aşa ceva? închipuiţi-vă, dacă în Sankt Petersburg… câte biserici sunt în Petersburg?

270

Şapte sute.

700??? Şi, având 700 de biserici, oraşul arată aşa? Iar eu, văzând cum se îmbracă oamenii seara, eram aproape gata să cred că oraşul vostru ia parte la vreun concurs în a căpăta cea mai necreştinească reputaţie… Dacă fiecare biserică din acest oraş va găsi cinci voluntari, veţi obţine 3500 de oameni, care ar putea, o dată pe săptămână, să meargă câte doi în diferite părţi ale oraşului şi să întrebe de-a dreptul pe fiecare om pe care îl vor vedea: „Vă putem ajuta cu ceva?” şi asta ar fi de ajuns.

Vorbiţi despre asistenţa socială?

Eu nu vorbesc despre asistenţa socială, eu vorbesc despre dragoste: „Pot face ceva pentru dumneavoastră?” Dragostea de aproapele exprimată în fapte concrete, practice, în primul rând îi va schimba radical pe înşişi aceşti 3500 de oameni şi, de asemenea, pe oricine cu care ei vor intra în contact. Gândiţi-vă la aceasta.

Eu nu ştiu cum funcţionează în Rusia sistemul de îngrijire a bătrânilor. în SUA seamănă întrucâtva cu un GULAG: îi instalăm în clădiri speciale ca să nu îi vedem. Unii bătrâni locuiesc în aşa-zisele „colivii de aur”, dar nu au posibilitatea de a comunica cu cineva. Câţi oameni v-aţi adunat astăzi aici, 40? în acest oraş cu multe milioane de oameni cred că se pot găsi uşor 40 de bătrâni singuri, care ar fi

271

fericiţi dacă cineva ar veni la ei şi ar petrece cu ei măcar o jumătate de ceas. Când i-aţi vizitat ultima dată? înţelegeţi despre ce vorbesc? Vedeţi, dacă noi am trăi după credinţa noastră, ne-am schimba şi pe noi înşine şi lumea din jurul nostru.

Puteţi fi contrazis, poate, nu cu voce tare,

DAR UNII CU SIGURANŢĂ GÂNDESC: „ACEST MONAH PROPOVĂDUIEŞTE CREŞTINISMUL RADICAL…”

Slavă Domnului!

„…Dar asta se înţelege, căci el este monah. Noi, însă, trăim în lume, avem familii, mergem la SERVICII…”

Dacă singura cale de a practica creştinismul radical este să fii monah, atunci trebuie să vă lăsaţi soţia şi să deveniţi monah, căci creştinismul prin natura sa este radical. Şi, dacă el nu este radical, atunci nu este creştinism. Creştinismul este radical prin definiţie. Hristos a spus: dacă nu veţi muri, nu veţi trăi. Iar noi răspundem: nu, aceasta nu poate fi înţeleasă literal. Oare voi şi eu aparţinem unor Biserici diferite? Oare noi citim Sfinte Scripturi diferite? De fiecare dată, când deschid Noul Testament, mă simt ca într-un foc: nu îmi oferă nicio posibilitate de a mă simţi confortabil, în schimb zdruncină chiar temeliile vieţii mele. Ce îi voi spune eu lui Hristos, dacă El mă va chema astăzi la

272

Sine? Ce îi veţi spune voi? „Ceea ce Tu, Doamne, ne-ai propus, este extrem de radical… Doar noi nu suntem fanatici, nu suntem protestanţi. Un ceasdouă duminica este întru totul de ajuns”. Iar El va spune: „Plecaţi de la Mine, nu vă cunosc pe voi”. Această lume moare, iar voi vă purtaţi ca şi cum navigaţi într-o croazieră captivantă. Vreţi să fiţi misionari, dar nu vreţi să trăiţi după Evanghelie. Vreţi, oare, să fiţi o povară în plus lumii care şi aşa şi-a ieşit din minţi? Sau vreţi să îi sloboziţi pe oameni de lanţurile acestei lumi? Cum îi veţi slobozi, dacă voi sunteţi înlănţuiţi de aceeaşi lume ca şi ei?

Cum s-a făcut că noi am devenit atât de plini de sine? Voi trăiţi în aceeaşi lume neroadă, în care trăiesc şi eu! Nu vedeţi, oare, cât este de pustie? Nu vedeţi cât de tare se rătăceşte? Credeţi că astea sunt nimicuri? Nu vă simţiţi legaţi de această lume? Cheia care deschide lacătul de la aceste lanţuri este viaţa trăită după Evanghelie. Devenind misionari, sub nicio formă nu îi veţi învăţa pe oameni creştinismul „confortabil”! Creştinismul „confortabil” nu există! Când veniţi la biserică şi auziţi cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să vă aruncaţi în foc, ţinând cont de cât de departe vă aflaţi de el. Ar trebui să vă cutremuraţi când vă apropiaţi de Sfânta împărtăşanie. Nu întâlneşti asta prea des.

E greu să trăieşti după Evanghelie, dacă te iubeşti mereu pe tine însuţi. Pentru că, atunci când te

273

iubeşti mereu pe tine însuţi, mereu cauţi mijloace să-ţi faci viaţa plăcută şi să te înconjori de confort. Evanghelia spune contrariul.

Eu sunt convins că, mai devreme sau mai târziu, vreunul dintre voi îmi va spune: „Ceea ce spuneţi sfinţia voastră este din cale-afară de extremist.

Cum să ne purtăm cu aceia dintre noi care trebuie totuşi să trăiască în realităţile lumii contemporane? Nouă ne trebuie nişte sfaturi practice”. Bine, vă voi da un sfat practic: „Ieşiţi din mijlocul lor” (2 Corinteni 6, 17) şi mântuiţi-vă sufletul vostru, căci, dacă veţi rămâne în lume, veţi pieri. Acesta este cel mai simplu sfat pe care vi-l pot da.

În Petersburg există un post de radio catolic CARE ÎI FASCINEAZĂ PE MISIONARII ORTODOCŞI. NU AŢI PUTEA DA UN SFAT PRACTIC CU PRIVIRE LA CUM ŞI DESPRE CE TREBUIE SĂ VORBEASCĂ REPORTERII CA OAMENII SĂ NU FIE DUŞI ÎN RĂTĂCIRE ŞI SĂ NU CREADĂ CĂ ROMANO-CATOLICISMUL ŞI ORTODOXIA SUNT UNUL ŞI ACELAŞI LUCRU?

Din nefericire, prin viaţa noastră noi nu ne distingem foarte mult de catolici. Uneori nu trăim nici măcar cu acea evlavie cu care trăiesc unii dintre ei. Problema constă în faptul că oamenii nu pot vedea deosebirea în ceea ce învăţăm noi, pentru că noi trăim la fel ca şi catolicii. Nu este nevoie să vă îmbrăcaţi călugăreşte, deşi aceasta n-ar fi rău, dacă pe

274

cineva interesează asta, n-aveţi decât… Dar, dacă vorbim serios, atunci, dacă prin modul vostru de viaţă nu vă distingeţi absolut deloc de cei necredincioşi, de sectanţi, de musulmani, de păgâni, ce va spune acest lucru despre voi?

Acum ia amploare Mişcarea Harismatică,

INCLUSIV ŞI ÎN CADRUL BISERICII ORTODOXE dARURILE Duhului Sfânt, vorbirea în limbi şi altele. Cum vă raportaţi la această mişcare şi cum SĂ ÎNŢELEGEM UNDE LUCREAZĂ ÎNTR-ADEVĂR SFÂNTUL Duh şi unde are loc înşelarea?

în primul rând, trebuie să ţinem minte că darurile harismatice ale Bisericii Primare aparţin întregii Biserici. Sfântul Duh, care dădea aceste daruri, este Acelaşi şi astăzi ca şi în ziua Cincizecimii. în caz contrar, Biserica ar fi moartă. Dar Biserica nu este moartă. Problema nu este cum lucrează astăzi Sfântul Duh, problema suntem noi. Noi nu trăim în Biserică, noi nu răspundem la lucrarea Sfântului Duh, noi nu ne curăţim inima pentru a-L vedea pe Dumnezeu, noi nu trăim pentru Hristos. De aceea, Sfântul Duh nu produce înăuntrul nostru acelaşi efect pe care îl producea în interiorul Bisericii Primare, pentru că noi suntem închişi pentru El.

Dacă sunteţi pictor, vă trebuie o pensulă bună pentru a picta un tablou. Dacă sunteţi un adevărat maestru al artei dumneavoastră, dar vi se dă doar

275

un singur fir de păr pentru lucru, poate că veţi putea picta ca înainte ceva cu ajutorul lui, dar rezultatul final nu va fi tot atât de bun pe cât ar putea fi dacă aţi avea un set de pensule bune. Aşa şi cu noi: Sfântul Duh poate lucra ca şi înainte printre noi, dar lucrarea Lui va fi simţită mai bine, dacă noi vom lucra împreună cu El. Dacă episcopii, preoţii, mirenii spun: „Nu, toate aceste daruri au existat în trecut. Astăzi nu poate exista aşa ceva. Astăzi nu există duhovnici buni. Astăzi nimeni nu are judecată duhovnicească” atunci unde este Biserica? „Nimeni nu poate trăi astăzi o asemenea viaţă duhovnicească” unde este atunci Biserica? Voi sunteţi Biserica şi, prin faptul că voi căutaţi confortul şi siguranţa personală, voi o ucideţi. Voi vreţi o Biserică confortabilă, dar ea nu există. Domnul spune: sunteţi fie cu Mine, fie împotriva Mea (parafrază la Matei 12, 30). în voi constă fie problema, fie rezolvarea ei. Vreţi să fiţi misionari? Aprindeţi flacăra vieţii voastre duhovniceşti. începeţi să postiţi, începeţi să vă rugaţi, faceţi milostenie, slujiţi fraţilor şi surorilor voastre.

Mulţumim, dar cum să înţelegem, totuşi,

UNDE LUCREAZĂ CU ADEVĂRAT SFÂNTUL DUH ŞI unde nu? Mişcarea Harismatică se dezvoltă şi UNEORI E GREU DE ÎNŢELES ÎN CE MĂSURĂ ESTE EA parte integrantă a Tradiţiei Ortodoxe şi în ce MĂSURĂ ESTE INFLUENŢA PROTESTANTISMULUI?

276

în Biserica Ortodoxă avem episcopatul, a cărui existenţă determină existenţa Bisericii.

Da, episcopatul…

O! Nu îmi place când îmi aruncaţi o astfel de privire la aceste cuvinte… (Râde). Noi avem Tradiţia bisericească. Avem duhovnici pricepuţi. Avem oameni care trăiesc în rugăciune. Veţi întreba: Cum să-i găsim? Unde sunt ei? Un om neduhovnicesc nu poate găsi ceea ce este duhovnicesc. Acest lucru este imposibil. Ca să începeţi să deveniţi duhovnicesc, trebuie să vă ocupaţi cu râvnă de viaţa dumneavoastră duhovnicească: să vă rugaţi, să postiţi, să mergeţi la dumnezeieştile slujbe, să citiţi Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Să vă găsiţi un duhovnic. Fireşte, puteţi spune că nu există nimeni prin preajmă pe care aţi dori să îl vedeţi duhovnicul dumneavoastră. Ce să spun… Asta o spune mândria noastră. Dacă duhovnicul dumneavoastră sunteţi dumneavoastră înşivă, atunci aveţi un duhovnic prost. Mai bine să găsiţi pe cineva acolo decât să vă conduceţi singur viaţa dumneavoastră duhovnicească. Şi acesta va fi începutul. Sfântul Irineu a spus: noi avem duhovnicii pe care îi merităm, pentru că nu ne rugăm ca duhovnicii noştri să fie sfinţi. Când v-aţi petrecut ultima oară noaptea rugându-vă pentru preoţii pe care îi cunoaşteţi? Iată, de aceea nici nu puteţi găsi duhovnicul necesar.

277

Nu, EU NU AM SPUS CĂ NU EXISTĂ EPISCOPI BUNI, EU AM SPUS…

Dar eu nu fac decât să glumesc puţin cu dumneavoastră, zâmbiţi! Ruşii sunt atât de serioşi!

…Eu AM SPUS CĂ UNII EPISCOPI ÎNCUVIINŢEAZĂ această Mişcare Harismatică, iar alţii nu.

V-am înţeles. Darurile Bisericii aparţin Bisericii. Faptul că fiecare om în parte nu poate uneori să le arate, nu înseamnă că ele nu există. Eu cred că, pentru viaţa voastră duhovnicească este necesară o parohie bună, un preot care se ocupă cu ceva mai mult decât cu simpla săvârşire a slujbelor bisericeşti, care se roagă cu adevărat… Dar cum să înţelegeţi că omul trăieşte în rugăciune? Veţi înţelege asta după faptul că omul vorbeşte despre Evanghelie, cugetă la ea şi trăieşte după ea. Veţi vedea că după nimic altceva nu tânjeşte, în afară de Dumnezeu. Şi, iată, la un astfel de preot să mergeţi. Atunci veţi avea o parohie sub a cărei protecţie vă veţi afla, Taine la care veţi participa, un preot care se va lupta şi, iată, acolo veţi putea începe o viaţă duhovnicească. Acolo veţi vedea lucrarea Sfântului Duh, iar viaţa voastră duhovnicească va începe să sporească. Iată unde este izvorul credinţei. Nimeni nu poate fi credincios de unul singur.

278

Bine. Eu vreau să fiu sfânt. Vreau ca prieTENII MEI SĂ FIE SFINŢI. VREAU CA TOŢI CEI CARE NE ÎNCONJOARĂ PE MINE ŞI PE EI SĂ FIE, DE ASEMENEA,

sfinţi. Ce să fac? După exemplul Părintelui Danul SISOEV, NOI AM ORGANIZAT O ASOCIAŢIE MISIONARĂ, DEOARECE CREDEM CĂ ACTIVITATEA MISIONARĂ NE VA STIMULA PE CALEA CĂTRE SFINŢENIE. CE CREDEŢI DESPRE ASTA?

Sunt de acord cu tot, dar cu o singură rezervă. Dacă vă veţi ocupa numai cu faptul că îi veţi atrage pe oameni în Biserică, dar în egală măsură nu vă veţi lupta pentru propria voastră sfinţenie, vă va aştepta înfrângerea. Foarte important este să înţelegeţi că activitatea misionară are o natură dublă, care este alcătuită din propovăduirea Evangheliei, pe de o parte şi, pe de altă parte, din viaţa trăită după Evanghelie. Acestea sunt totodată unul şi acelaşi lucru, şi nu sunt unul şi acelaşi lucru, pentru că, dacă propovăduiţi Evanghelia, dar nu trăiţi după ea, în realitate nu propovăduiţi Evanghelia. Iar, dacă trăiţi după Evanghelie, dar nu o propovăduiţi, nu trăiţi după Evanghelie.

CÂND SPUNEŢI CĂ TOŢI TREBUIE SĂ SE LEPEDE DE LUME ÎNSEAMNĂ CĂ TOŢI TREBUIE SĂ DEVINĂ MONAHI?

Nu.

Atunci cine poate deveni monah?

279

Există un criteriu simplu. Dacă vreţi să îl iubiţi pe Dumnezeu, dacă ştiţi că sunteţi un mare păcătos, dacă înţelegeţi că, trăind în lume, singur nu vă puteţi sfinţi şi dacă sunteţi conştient că nu sunteţi îndeajuns de puternic ca să atingeţi acest ţel în căsătorie, deveniţi monah.

Dar, dacă nu devin monah, atunci ce să fac?

Dumneavoastră nu puteţi hotărî dinainte ceea ce veţi face. Dumneavoastră trebuie să vă îngăduiţi să fiţi deschis, să fiţi sensibil pentru Sfântul Duh. Domnul spune: dă-Mi Mie viaţa ta, vino şi urmează-Mi Mie. Aici nu încape discuţie. El nu spune unde vă va duce. Dacă sunteţi gata să muriţi, atunci veţi înţelege ce trebuie să faceţi. Iar dacă nu sunteţi gata să muriţi, nu veţi găsi răspuns la întrebarea dumneavoastră. Haideţi să cercetăm fragmentul din Evanghelie care s-a citit astăzi în biserică. Evanghelia care s-a citit astăzi, povesteşte despre Apostolul Petru care a pescuit toată noaptea. El era un om care, ca mulţi dintre noi, era sigur de acele deprinderi pe care le avea în meseria lui. Vine Domnul şi, după propovăduire, îi spune lui Petru să mâne la adânc, să lase jos mrejele şi să pescuiască. Şi Petru îi spune Domnului: „Toată noaptea m-am trudit… Dar, dacă Tu zici, după cuvântul Tău voi arunca mrejele”. El aruncă mrejele şi, după câtva timp, prinde atâta mulţime de

280

peşte, încât nu este în stare să o mute în barcă. Şi cum reacţionează el la această situaţie? „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8). El a înţeles că nu îşi pusese nădejdea în Dumnezeu. A înţeles că nădăjduise în sine, fusese arogant şi plin de mândrie. Dar, înţelegând asta, a spus: Doamne, ieşi de la mine, că sunt om păcătos.

Noi nu înţelegem cât suntem de păcătoşi. Nu suntem gata să recunoaştem cât de puţin ne punem nădejdea în Dumnezeu şi cât de puţină este credinţa noastră. Când Domnul ne porunceşte ceva ce nu ne place, noi exclamăm: „De ce? Pentru ce îmi faci asta?” Şi mai departe îi spunem ceea ce vrem de la El.

După acele cuvinte, Domnul i-a spus lui Petru: Vino după Mine! Şi Petru a lăsat tot şi a mers după El.

înţelegeţi cât sunteţi de păcătoşi. înţelegeţi cât de puţină credinţă aveţi. înţelegeţi că nădăjduiţi în sine şi nu în Dumnezeu. Lăsaţi tot ce aveţi şi mergeţi după El, fără să puneţi întrebări. Iată răspunsul. Ştiu că aceasta nu este ceea ce doreaţi să auziţi, dar acesta este răspunsul.

Venind din America, vedeţi vreo deosebire ÎNTRE RUŞI ŞI AMERICANI? În CE CONSTĂ EA?

Oamenii sunt oameni peste tot. Din punct de vedere cultural şi social ne deosebim. Dar, omeneşte, suntem complet la fel. Printre particularităţile

281

caracterului rus se află şi faptul că, datorită influenţei îndelungate a culturii ortodoxe asupra poporului, voi aveţi un avantaj în înţelegerea vieţii duhovniceşti. Foarte multe din cultura voastră ajută la dezvoltarea vieţii duhovniceşti. Dar asta nu are nicio importanţă, dacă voi nu aveţi credinţă. Şi nu este de niciun folos, dacă nu vă osteniţi. în Rusia văd foarte des lucruri care mă întristează foarte tare. Când în ţara mea văd cum oamenii, care niciodată nu au auzit despre Biserică, fac felurite necuviinţe, îmi pare rău, pentru că ei nu ştiu. Când văd cum fac lucruri necuviincioase ortodocşii, aceasta îmi provoacă o tristeţe mult mai mare. Deseori întâlnesc aici aroganţă faţă de Dumnezeu. Ne purtăm ca şi cum Evanghelia ne-ar aparţine nouă.

Trebuie să vă povestesc o întâmplare hazlie. Odată, am slujit în Rusia cu un diacon foarte chipeş, elegant, absolvent al feluritelor academii duhovniceşti şi aşa mai departe. La un moment dat, eu întind mâna să iau cădelniţa, iar el, dându-mi-o, face un anumit gest care trebuie să însemne că îmi sărută mâna în timp ce el sărută aerul. Eu mă gândesc în sinea mea: „Ce ciudăţenie mai e şi asta?” Aşa că am luat eu mâna lui şi am sărutat-o. Diaconul s-a cutremurat tot:

ce faceţi? a exclamat el.

păi, răspund eu, dacă tu nu recunoşti prezenţa harului dumnezeiesc, eu o recunosc. Tu eşti

282

hirotonit în cinul preoţesc şi eu sunt hirotonit în cinul preoţesc. De aceea îţi şi sărut mâna.

Acum, în situaţie asemănătoare, îmi sărută mâna.

Noi luăm sfinţenia şi socotim că ea este a noastră. Aceasta este tragedia Bisericii. Problema nu constă în faptul că cineva este slab toţi suntem slabi. Dar să nu recunoaştem ceea ce a făcut Domnul pentru noi, să credem că toate acestea sunt proprietatea noastră… Pentru multe va trebui să răspundem noi înaintea lui Dumnezeu.

La voi în Rusia sunt atâţia sfinţi. Ei ne pot ajuta, dar noi nici măcar nu îi rugăm acest lucru. Aveţi atâtea exemple de ruşi care L-au găsit pe Dumnezeu şi au devenit icoane vii ale lui Hristos… Ce s-a întâmplat cu voi?

Cum să vorbim cu cei care socotesc că nu au nevoie de ajutorul nostru? Vorbesc despre ACEI TINERI CARE TRĂIESC PUR ŞI SIMPLU ÎN CLUBURILE DE NOAPTE, CU DROGURI, CU BANI, DESPRE OAMENI, CARE SUNT CU TOTUL AFUNDAŢI ÎN CELE LUMEŞTI? Cum şi unde să găsim punctele de contact cu ei? De unde să începem?

înainte de toate să începeţi cu rugăciunea. Tinerii lumii contemporane sunt goi. Ei nu ştiu ce este dragostea. Şi, mai mult decât atât, nici măcar

283

nu se gândesc la aceasta. Singurul lucru pe care îl ştiu este iubirea de sine. Din multe puncte de vedere putem vedea poporul rus ca pe un popor neîmbisericit. Trebuie să începeţi purtându-vă ca şi cum aceşti oameni nu au auzit niciodată despre faptul că există Evanghelia. Ca să faceţi aceasta, trebuie să începeţi voi înşivă să trăiţi după Evanghelie, pentru că, dacă ei vă vor întâlni şi vor vedea altceva, vor spune: „Despre ce vorbeşti tu? Tu trăieşti la fel ca şi mine”. Şi se vor întoarce şi vor pleca, pentru că nu veţi avea ce să le spuneţi. Dar, dacă viaţa voastră se va schimba şi veţi începe să trăiţi după Evanghelie la vedere, ei vor fi obligaţi să observe asta.

La Valaam am întâlnit un tânăr care avea vreo 25 – 30 de ani. Se trăgea dintr-o familie înstărită. De la 18 ani gonea prin Petersburg cu un BMW, colindase toate cluburile de noapte, încercase drogurile şi toate cele legate de ele. Şi mi-a spus:

acesta era iadul, dar eu nu ştiam nimic altceva. Aveam prieteni care şi-au sfârşit viaţa prin sinucidere. Aveam prieteni care luau special supradoze de narcotice. Când beam şi luam droguri, credeam că am prieteni. Dar, când m-am îmbolnăvit, toţi m-au părăsit, pentru că, prin boala mea, îi împiedicam să se ocupe cu ceea ce ei voiau.

El avea un singur prieten, un coleg de clasă care era credincios. Şi acest prieten i-a spus:

284

tu ai nevoie de Hristos!

Bunica lui fusese credincioasă şi îl botezase în copilărie. Când el era încă un copil, ea îl lua cu ea la biserică. Ea a murit când el avea opt ani. Părinţii nu erau interesaţi de Biserică şi de aceea el nu a mai trecut pragul bisericii.

Prietenul i-a spus:

mergi la Valaam!

ce să fac acolo? s-a mirat el.

rămâi acolo până când te vei regăsi, a răspuns prietenul lui, iar apoi îl vei găsi şi pe Dumnezeu.

Şi, iată, acest tânăr a venit să stea de vorbă cu mine. Şi a spus:

prietenul meu mi-a spus că trebuie să îmi găsesc un părinte duhovnic. Nu aţi putea fi dumneavoastră?

Eu am răspuns:

eu nu pot… Eu trăiesc în New York, iar tu trăieşti aici. Dar ştiu un preot căruia i te poţi adresa.

I-am spus numele preotului şi am văzut că tânărul se uită la mine cu ochii holbaţi. Şi am întrebat:

de ce te uiţi aşa la mine?

este acelaşi preot pe care mi l-a recomandat prietenul meu.

Şi l-am trimis atunci la acest preot. Iar mai târziu, când i-am împărtăşit unele planuri ale mele cu privire la şederea în Rusia, el a spus:

285

vreau să fiu primul dumneavoastră ajutor voluntar în înfăptuirea acestor planuri.

Totul începe de la faptul că trebuie să mergeţi la acei oameni, care poartă în ei înşişi o durere şi să le spuneţi că vreţi să îi ajutaţi să învingă această durere. Pe măsură ce veţi stabili cu ei legături reciproce, bazate pe încredere, le veţi putea povesti despre propria voastră viaţă păcătoasă, despre acea pustietate care există şi în voi şi despre faptul că Hristos este răspunsul. Iar apoi, îl duceţi pe om la biserică.

Dragostea nu are nevoie de limbă. Credinţa nu are nevoie de limbă. Slujirea nu are nevoie de limbă. Trebuie să începeţi cu faptul că vă însuşiţi aceste lucruri.

Nu ştiu cum putem să trăim şi să nu vedem responsabilitatea pe care o avem în a ne purta cu dragoste faţă de toţi. în New York există o femeie, o monahie catolică. Cândva a fost preşedinta colegiului catolic. Odată, a venit la autogara din oraş ca să meargă într-o călătorie prin toată ţara. Apropiindu-se de autobuz, a văzut nişte femei sărmane, fără adăpost, dintre care uneia i-a dat milostenie. Femeia i-a mulţumit, iar ea s-a întors ca să-şi continue drumul când, deodată, s-a apropiat de ea o altă femeie sărmană şi i-a cerut şi ea bani. Şi atunci s-a gândit: „Mda, acum, pesemne, toate vor veni la mine pe rând!” Şi, ca să evite acest lucru, a sărit

286

repede în autobuz. Autobuzul a plecat. Şi tot drumul, după cum a povestit ea, s-a gândit la aceste femei sărmane, fără adăpost, de care fugise. Mergea şi se gândea: „Merg la o conferinţă a profesorilor colegiilor catolice şi pentru ce, dacă nu pot trăi ca o creştină? între ceea ce spun eu şi felul în care trăiesc, este o foarte mare prăpastie…”

în cele din urmă, s-a întors în New York, a povestit în colegiul ei despre acest caz, şi apoi, în semestrul următor, a renunţat la mandatul de preşedinte al colegiului. Mai departe, ea şi alte câteva monahii au cumpărat o casă în faţa acelei autogări şi au numit-o „Reşedinţă”¹². Acum are aproape 85 de ani, şi în fiecare dimineaţă deschide uşa casei sale şi primeşte sub acoperişul ei una dintre acele femei fără adăpost. îi dă posibilitatea să se spele, să-şi spele hainele, să mănânce şi să se odihnească. Şi un om a întrebat-o:

dar ce le povestiţi despre Hristos?

Drept răspuns, ea a izbucnit în râs. înţelegeţi? A izbucnit în râs şi a spus:

dacă asta nu le învaţă Cine este Hristos, nicio cateheză nu le va învăţa niciodată, nicio cruce de pe perete nu le va învăţa.

Şi a povestit că au mai întrebat-o:

¹² „The Dwelling Place” adică locul în care locuieşte Dumnezeu.

287

dar aţi botezat pe cineva?

Iar ea a răspuns:

nu. Aceasta a făcut-o Hristos.

Tot ceea ce trebuie să facem noi este ceea ce ne spune El, şi atunci El va rezolva greutăţile noastre. El Se va îngriji de toate barierele în ceea ce priveşte limba, de absolut tot, pentru că El ne va folosi pe noi ca unelte în lucrarea Sa. El este mult mai înţelept decât noi. El vorbeşte într-o mulţime mult mai mare de limbi decât noi. El poate face orice minune. Şi El botează atunci când socoteşte că este posibil.

Aţi pomenit despre planurile Dumneavoastră. Ne putem interesa care sunt aceste planuri?

Eu nu cred că poţi trăi după Evanghelie izolat, în afara comunităţii. De aceea, cred că Rusia, ca şi America, şi Grecia şi oricare altă ţară suferă din pricină că viaţa bisericească se desfăşoară în afara limitelor comunităţii creştine. Iată ce propun eu. Cred că fiecare oraş trebuie să întemeieze o frăţie a credincioşilor ortodocşi. Fiecare frăţie trebuie să fie alcătuită din câteva cercuri. Nucleul frăţiei trebuie să-l constituie oamenii, bărbaţii şi femeile, care sunt gata să trăiască după Evanghelie în sensul cel mai radical. Ei ar începe prin faptul că ar făgădui să trăiască în acest fel un an de zile. Ar făgădui

288

să trăiască în ascultare, să trăiască în sărăcie, nea vând nimic. Şi ar făgădui să trăiască în curăţie. Să se roage împreună, să trăiască împreună şi împreună să slujească aproapelui. Acesta este nucleul. Mai departe, un cerc mai larg de membri ar continua să trăiască în casele lor, dar ar veni să se roage împreună cu primul grup mai mic. Ei ar făgădui să trăiască în ascultare, sărăcie şi curăţie, dar în cadrul acelor comunităţi în care trăieşte fiecare dintre ei. De vineri până duminică s-ar aduna toţi împreună şi ar petrece timpul cu ceilalţi membri ai frăţiei, fiindcă, pentru tineretul nostru, perioada de vineri seara până luni dimineaţa este perioada celor mai mari ispite. Astfel, ei ar dobândi dragostea şi sprijinul oamenilor care şi-au luat asupra lor angajamente mai mari. Şi a treia fază a vieţii unor asemenea frăţii ar fi propovăduirea Evangheliei pe străzi.

Acest lucru este realizabil. Trebuie ca în frăţie să existe cineva de bază care să conducă activitatea ei. Trebuie să săvârşească împreună dumnezeieştile slujbe. Trebuie să înceapă să trăiască aşa ca nişte creştini care cred în Evanghelie, ca nişte oameni care nu sunt din lumea aceasta. Dacă fiecare oraş ar avea o asemenea frăţie, după câtva timp aţi avea din nou o ţară ortodoxă. Eu cred acest lucru. Cine este gata?

289

O MĂNĂSTIRE?

Nu, nu o mănăstire. Citiţi Faptele Apostolilor. Acei oameni despre care povesteşte această carte, nu erau monahi. Ei trăiau şi aveau totul în comun. Trăiau în ascultare de mai-marii lor. Trăiau în curăţie şi sfinţenie, slujind fraţilor lor şi propovăduind Evanghelia. Iată despre ce vorbesc eu. într-o asemenea frăţie este loc pentru oamenii cu familie. Dar, chiar şi în căsătorie trebuie să fiţi neprihăniţi.

Perechile căsătorite care nu trăiesc o viaţă curată trăiesc în păcat.

Un an?

Pentru început. Apoi toată viaţa. Există doritori? (Numără mâinile ridicate). Unu, doi, trei, cinci, şapte… înainte de a pleca vreau să iau numele şi coordonatele voastre. Dacă promovaţi Evanghelia, oamenii o vor dori. Oamenii nu trăiesc după Evanghelie, pentru că nu aud despre ea, nu o văd, nu o pot atinge. Fiţi gata!

Convorbire în mănăstirea DE MAICI CU HRAMUL Sfinţilor Constantin şi Elena DIN ORAŞUL SANKT PETERSBURG

Măicuţă, vă mulţumesc pentru că m-aţi invitat astăzi aici!

Vizitând obştile monahale de călugări sau de maici, de fiecare dată mă conving că avem mai multe asemănări în comun decât deosebiri. Lupta întotdeauna este aceeaşi: cum să ne micşorăm noi ca Dumnezeu să poată creşte.

Ne chinuie mereu gândurile; mereu încercăm să socotim şi să cântărim totul; aşa am învăţat noi să ne raportăm la viaţă în lume. O rezolvare uşoară la această problemă nu există. Singura rezolvare este să începem o viaţă ascetică. Şi adevăratul ascetism nu constă în mâncare, somn sau ceva de acest gen. Adevăratul ascetism este să te deschizi faţă de ceilalţi, neseparându-te niciodată de ei, ci amintindu-ţi de nevoile aproapelui. Cuviosul Nicodim Aghioritul spune: monahul trebuie întotdeauna să arate o atenţie plină de grijă faţă de nevoile celorlalţi oameni, dar niciodată să nu manifeste curiozitate. Căci grija are în vedere nevoile aproapelui, iar

291

curiozitatea nevoile tale. Dar atât de des suntem curioşi şi nu suntem grijulii.

Foarte uşor este să cheltuieşti timpul în zadar. în fiecare zi ne putem scula şi putem face ceva ca şi cum am lucra pe pilot automat, neajungând totodată nici măcar cu o iotă mai aproape de Dumnezeu. Aceasta se întâmplă, pentru că în centrul zilei noastre suntem noi înşine, nu Domnul. Noi nu ne deschidem pentru ca să auzim ceea ce spune Domnul.

Să trăieşti împreună cu ceilalţi oameni este greu, ştiţi asta. Dar pricina faptului că ne este greu să trăim cu ceilalţi oameni constă în faptul că celorlalţi oameni le este greu să trăiască împreună cu noi. Sfântul Ignatie (Briancianinov) spune: una dintre minunile vieţii monahale constă în faptul că oamenii sunt de acord să trăiască împreună cu tine, nu în faptul că tu eşti de acord să trăieşti împreună cu ceilalţi oameni. Aşadar, cum să fugim de concentrarea asupra noastră, de gândurile care întreabă dacă ceilalţi se vor îngriji de noi? Vom fugi de ele dacă ne vom ruga, dacă ne vom ruga sincer, nu numai citind cuvintele, ci vom trăi în prezenţa lui Dumnezeu şi, zicând aceasta, mă refer la faptul că trebuie să avem o înţelegere conştientă a faptului că Dumnezeu este lângă noi. Făcând aşa, ne vom schimba, pentru că Domnul este atât de mare, încât, dacă îl veţi chema, El va veni şi vă va schimba, dacă voi veţi dori această schimbare. Iată, în esenţa sa, ce este ascetismul: lepădare de sine şi

292

cugetare la Dumnezeu şi la cum îi putem sluji Lui, fraţilor şi surorilor noastre.

Nu pierdeţi timpul! Nu îngăduiţi ca zilele voastre să dispară pur şi simplu în neant, fără să vă aducă vreo schimbare. Am cunoscut oameni care toată viaţa au trăit în mănăstire şi au rămas la fel cum au fost când au intrat în ea. Noi ne supărăm uşor şi se întâmplă asta din cauză că nu I-am dat lui Dumnezeu viaţa noastră în întregime.

Ţin minte cum odată am vorbit cu un monah athonit. Arăta ca şi cum era întristat de ceva. Şi, când l-am întrebat ce s-a întâmplat, el a răspuns:

dumnezeu este foarte aspru cu mine. Niciodată nu răspunde la rugăciunile mele. Tot ceea ce fac, fac fără vreun ajutor din partea Lui. Şi, când cer acest ajutor, El îmi dă doar din ce în ce mai mult de lucru. De ce mă chinuieşte?

Şi atunci i-am povestit o întâmplare. Să zicem că un om a intrat într-un magazin. A făcut cumpărături, şi-a umplut genţile cu ele, şi iată, la ieşire cineva îl îmbrânceşte, şi tot ce a cumpărat se risipeşte pe jos. Până în acel moment, omul a avut o zi minunată: avea o bună dispoziţie, se pregătea să primească seara oaspeţi. Şi iată, se întoarce către cel care s-a ciocnit de el, şi spune:

vă rog, nu vă impacientaţi! Ştiu că n-aţi făcut-o intenţionat! Şi apoi, sunt doar nişte alimente…

Iar acum, haideţi să povestim această întâmplare altfel. Un om a avut o zi foarte proastă. Merge

293

la magazin, face cumpărături şi la ieşire cineva îl îmbrânceşte. Tot ce a cumpărat îi cade din mâini. Şi omul explodează:

ce prostănac! De ce nu vă uitaţi pe unde mergeţi?! Uitaţi ce aţi făcut! Trebuie să-mi plătiţi toate pagubele!

Aşadar, fapta este una şi aceeaşi. Ceea ce deosebeşte o întâmplare de alta este răspunsul pe care îl dă omul la cele întâmplate.

Felul în care răspundem la ceea ce ne trimite Dumnezeu conduce viaţa noastră, nu lucrurile care ni se întâmplă, în sine. Se spune că Dumnezeu are grijă de noi şi, ştiind nevoile noastre, ne dă numai ceea ce ne trebuie. El nu ne dă mai mult decât putem noi duce şi ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi pe noi înşine. Dar noi nu credem asta. îndată ce întâmpinăm greutăţi, ne tulburăm: „Unde este, dar, Dumnezeu?! Cum mi s-a putut întâmpla mie una ca asta?”.

Recent, a venit la mine o femeie, toată în lacrimi. îi murise sora şi femeia nu înceta să-şi pună întrebarea: De ce ne-a făcut Dumnezeu nouă asta?! Eu i-am răspuns:

poate că Dumnezeu a făcut asta ca sora dumneavoastră să se poată odihni departe de dumneavoastră!

Femeia a fost şocată, dar eu am continuat:

sora dumneavoastră, ca şi dumneavoastră, îi aparţine lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu ne poate

294

chema la El acasă atunci când vrea El, pentru că noi suntem creaţi pentru a fi cu El. Aşadar, ce diferenţă este când ne cheamă?

Noi nu trăim cu înţelegerea conştientă a prezenţei lui Dumnezeu. Noi trăim în lumea noastră mică, înăuntrul căreia lucrurile mici capătă o importanţă uriaşă. Iar iconomia dumnezeiască a mântuirii noastre întotdeauna este mult mai mare decât acele probleme de care noi ne ciocnim. Dar noi asta n-o vedem, pentru că nu ne începem ziua, mutându-ne atenţia de la noi la Dumnezeu.

Odată, am spus o predică despre cum ne începem noi dimineaţa. După slujbă, a venit la mine o femeie şi a spus:

batiuşka, pentru mine ziua niciodată nu a început bine.

ce bine ar fi, am răspuns eu, să vă dea cineva o bătaie bună! Căci este pur şi simplu absurd ca fiecare zi să înceapă pentru dumneavoastră cu un oftat: „Iarăşi aceeaşi poveste…”, în loc să îi mulţumiţi lui Dumnezeu, cu bucurie, că mai aveţi o zi de pocăinţă, că aveţi şansa să vă schimbaţi, iar dumneavoastră o aruncaţi!

Aşadar, cum e corect să începem dimineaţa?

Dimineaţa, când vă sculaţi, primul simţământ şi gând care vă vine în minte trebuie să fie recunoştinţa, recunoştinţa nemărginită faţă de Dumnezeu pentru faptul că El tot vă mai dă viaţă. Nu contează

295

în ce formă fizică vă aflaţi; contează ce se întâmplă în sufletul vostru. După aceea trebuie să fiţi capabili să ziceţi: „Doamne, Tu eşti măsura tuturor lucrurilor, nu eu!” Şi toată ziua trebuie să vă aduceţi aminte că sunteţi aici, mulţumită lui Dumnezeu; sunteţi aici ca să îl iubiţi pe Dumnezeu; sunteţi aici ca să slujiţi surorilor şi fraţilor voştri. Centrul a tot ceea ce vi se întâmplă nu sunteţi voi. Dacă noi vom învăţa să gândim aşa, multe se vor schimba.

Foarte importantă este rugăciunea, dar acea rugăciune care se săvârşeşte în înţelegerea duhovnicească a prezenţei lui Dumnezeu. Nu cuvintele sunt importante; cuvintele pot ajuta, dar nu ele sunt rugăciunea. Trebuie să vă curăţaţi sufletul astfel încât să încetaţi să vă gândiţi la voi înşivă. Trebuie să vă gândiţi la Cine este Dumnezeu şi la ce puteţi face pentru El, ca El să intre în viaţa voastră. Ce puteţi face ca să îl bucuraţi pe El? Ce voieşte El de la voi? Toate acestea, în loc să cereţi neîncetat: „îmi trebuie asta! O vreau pe aceea!” Există impresia că noi nu credem că Dumnezeu ştie ce să facă şi credem că El are nevoie să îi şoptim noi. Vă asigur că El nu are nevoie de ajutorul nostru. Noi avem nevoie de ajutorul Lui şi de ajutorul unuia faţă de celălalt.

Dacă voi credeţi în Evanghelie, voi ştiţi că fiecare dintre noi în această încăpere se află atât de aproape de Dumnezeu pe cât este cu putinţă

296

aceasta pe pământ. Dar iubiţi voi pe fiecare din această încăpere? Oricine aţi fi voi, Dumnezeu v-a adus aici, pentru că cineva are nevoie de ajutorul vostru. Poate că sunteţi grozav de iubitoare de slavă deşartă. Dacă şi eu sunt iubitor de slavă deşartă, voi mă veţi scoate pe mine din minţi. Aşadar, starea voastră îmi aminteşte mie de ceea ce trebuie să îndrept eu la mine. Fiecare ne arată ceva ce noi trebuie să vedem.

Dacă aţi fi bolnave de moarte şi niciunul dintre doctori nu v-ar putea ajuta, iar un oarecare doctor, totuşi, v-ar vindeca, care va fi reacţia voastră? O imensă recunoştinţă! Şi iată, dacă vine la voi o soră de-a voastră şi spune: „Ce zgripţuroaică eşti! Ce intrigantă eşti!”, voi trebuie să răspundeţi „mulţumesc”, pentru că acum vă veţi lecui, ştiind ce boală aveţi.

Oamenii care ne enervează cel mai mult sunt oamenii, care ne amintesc cine suntem noi înşine, şi prin reacţia noastră agresivă încercăm să spunem că aceştia nu suntem noi.

Dar voi tăceţi…

Tăcerea este de aur…

Tăcerea nu este lipsa a ceva. Tăcerea este prezenţa lui Dumnezeu. Dacă veţi scoate tot din această încăpere, tot mobilierul, jaluzelele, iar apoi veţi arunca în încăpere un pachet gol şi umflat de hârtie, veţi face foarte mult zgomot, pentru că încăperea

297

va fi goală. Dar, dacă veţi umple această încăpere cu apă până în tavan, pocnitura nu se va auzi. Aşadar, zgomotul care este în noi, este absenţa lui Dumnezeu, nu prezenţa zgomotului. Această integritate, această desăvârşire care este prezenţa lui Dumnezeu, este foarte greu de dobândit atâta timp cât suntem atât de preocupaţi de noi înşine.

Se întâmplă cazuri când schimbările, produse ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCĂ A OMULUI DUC PE EGUMEN SAU PE EGUMENĂ LA GÂNDUL CĂ ÎNSĂŞI PREZENŢA ACESTUI OM ÎN MĂNĂSTIRE NU ESTE FOLOSITOARE NICI PENTRU EL, NICI PENTRU CEI DIN jur. Cum să determinăm dacă este timpul să ne luăm RĂMAS BUN DE LA UN ASTFEL DE OM?

Eu cred că asta depinde întotdeauna de oamenii respectivi. Unii oameni au multă răbdare şi mult har de la Dumnezeu. Apropierea lor de Dumnezeu şi dragostea se extind către fraţii şi surorile lor. în Sfântul Munte era un ieromonah Simeon, care spunea: „Oare noi nu avem destulă dragoste pentru a răbda neputinţele fratelui nostru care nu poate iubi? Oare suntem atât de mărginiţi încât trebuie să îi cerem să ne părăsească?! Dacă noi îl vom iubi cu adevărat pe el şi ne vom iubi unii pe ceilalţi, el fie se va schimba şi va învăţa să iubească, fie nu va putea rămâne şi va pleca singur”. Aceasta este una dintre căile posibile.

298

Există oameni al căror adevărat motiv pentru care au venit în mănăstire, niciodată nu îl vom afla. Dar eu cred că noi trebuie, în primul rând, să fim o obşte creştină înainte de a deveni o obşte monahală. Noi trebuie să îi iubim cu adevărat pe oameni.

Dacă vedeţi că suferă fratele vostru sau sora voastră, nu spuneţi că ei sunt nişte oameni imposibili care s-au prins ca scaiul de trupul obştii. Noi trebuie să ştim să îi iubim şi să ştim că ei suferă mai mult decât noi. Să fim răbdători!

Dumnezeu îi trimite pe oameni aici. Noi nu aducem pe nimeni aici. Dumnezeu ne alege pe noi. Nu noi îl alegem pe Dumnezeu. Eu mă străduiesc să nu alung pe nimeni din mănăstire, în afara celor cu care trebuie să procedez aşa. Ce voi răspunde eu Domnului, când la înfricoşata Judecată El mă va întreba:

eu l-am trimis la tine pe acest om, iar tu nu ai avut răbdare să suporţi neputinţele lui şi l-ai alungat?

Ce voi răspunde eu atunci? El îmi va spune:

nici Eu nu am nevoie de tine aici.

Veţi spune: Dar dacă cineva este pur şi simplu nebun?

Măicuţă, noi toţi suntem nebuni, doar că în măsură diferită. Oricine săvârşeşte păcatul este bolnav sufleteşte. Cum poţi păcătui tu în ciuda faptului că Dumnezeu îţi dăruieşte harul Său şi dragostea Sa? înseamnă că eşti bolnav sufleteşte.

299

Lumea este un loc îngrozitor care îi strică şi îi mutilează pe oameni, şi mulţi vin traversând un drum foarte greu. Noi trebuie să avem destulă dragoste pentru a le da lor vindecare. Acest lucru nu este uşor, mai ales dacă nu vrem să se ţină scai de noi. „O, ea mă scoate din minţi!”.

Ţin minte că a venit la noi un om care era unul dintre cei mai pretenţioşi oameni pe care eu i-am întâlnit vreodată. Nu puteam merge nicăieri fără ca, peste câteva minute, să nu mă întâlnesc cu el, pentru că avea nevoie urgent să stăm de vorbă. Şi vorbea fără să se oprească, cerând mereu câte ceva. Cu toată dragostea mea cea mare faţă de oameni şi cu toată generozitatea mea sufletească, în cele din urmă, am început să îl evit. Odată, înainte de slujbă, m-am gândit: „Ce fac eu?! Acesta este Hristos şi eu fug de El!”.

Atunci l-am găsit, am făcut înaintea lui o metanie până la pământ şi am spus:

iartă-mă!

dar pentru ce? s-a mirat el.

pentru că te-am evitat, am răspuns eu.

batiuşka, dar sfinţia voastră îmi acordaţi mai mult timp decât oricine altcineva!

Şi atunci am înţeles: eu nici măcar nu aveam idee despre ce se întâmpla în realitate, din cauză că mă gândeam numai la mine însumi.

Noi ne gândim mereu numai la noi. Una dintre surorile mănăstirii voastre, măicuţă egumenă

300

nu spun cine mi-a povestit despre acea luptă pe care o are împotriva sfinţiei-voastre. Şi eu am întrebat-o:

dar vă rugaţi toată ziua pentru ea?

nu…

păi, atunci, am spus eu, iată, aceasta şi este problema.

dar ea nu discută cu mine! a obiectat sora.

dar frăţia voastră discutaţi cu ea? am întrebat eu.

nu…

cum aşa? Rugaţi-vă pentru ea, căci ea este mama frăţiei voastre!

Aceste situaţii le creăm noi înşine, supunând viaţa scenariilor construite de noi. în locul acestui lucru, trebuie să îl luăm pe fiecare aşa cum este şi să îl iubim, iar Dumnezeu îl va ajuta să sporească. Singurul lucru, care vă poate schimba şi singurul lucru care îi schimbă pe toţi ceilalţi este dragostea, nimic altceva. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat.

Ce să faci dacă înţelegi că nu ai ajuns la ACEA MĂSURĂ LA CARE SE AFLA APOSTOLUL PAVEL, CÂND A SPUS CĂ DOREŞTE SĂ SE DEZLEGE DE LANŢURILE TRUPULUI MURITOR ŞI SĂ FIE CU HRISTOS? şi, ÎNŢELEGÂND ASTA, TE ROGI CA DOMNUL SĂ ÎŢI DEA TIMP PENTRU POCĂINŢĂ ŞI PENTRU DOBÂNDIREA HARULUI. E BINE CA MONAHUL SĂ SE ROAGE AŞA?

301

Noi nu cerem ca viaţa noastră să fie mai lungă, noi cerem har pentru pocăinţă, căci poţi trăi o sută de ani şi să nu te pocăieşti. în fiecare zi, când vă treziţi, căpătaţi posibilitatea mântuirii. Această zi poate fi ultima voastră zi, de aceea trebuie să trăiţi ca şi cum, într-adevăr, aşa ar fi. De ce mai avem noi nevoie aşa de mult în afară de Dumnezeu? De nimic. Dar trăim ca şi cum toate celelalte ar fi importante. Suntem orbi, şi Domnul spune: au ochi, dar nu văd. Nu vom intra în împărăţia cerească numai pentru că spunem: „Da, Doamne”.

Cum simţi că Domnul a primit pocăinţa ta?

Nu despre simţăminte este vorba, ci despre credinţă. Domnul spune că El vă va ierta, dacă voi îi veţi cere, şi toată viaţa voastră depinde numai de acest cuvânt. Numai de acest cuvânt, de nimic altceva din ceea ce vedeţi sau simţiţi, ci doar dacă voi credeţi în El. Credeţi şi vă veţi mântui. Simţămintele, însă, ne pot duce uşor în rătăcire.

Pentru ce, dar, ne mai sunt date atunci

SIMŢĂMINTELE? CUM LE PUTEM FOLOSI?

Simţămintele au valoare numai atunci când ele se bazează pe realitate. De exemplu, frăţia voastră îi spuneţi egumenei că vă este frică să ieşiţi din casă, pentru că vă temeţi că stelele vor cădea

302

din cer peste frăţia voastră şi vă vor omorî. Frica este reală, sunteţi într-adevăr speriată. Simţămintele acestea sunt foarte puternice, dar ele sunt întemeiate pe o plăsmuire, nu pe realitate.

Foarte greu este, aflându-ne în păcat şi în stare de cădere, să vedem clar lumea cu ochii duhovniceşti. Căderea lui Adam în păcat a întunecat capacitatea noastră de a vedea, iar propriul nostru păcat a slăbit-o şi mai mult. Evanghelia spune: numai cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu (parafrază la Matei 5, 8). Inima noastră, însă, este necurată. Noi nu putem vedea lumea duhovniceşte. De aceea avem părinţi, maici duhovniceşti, egumeni, egumene care ne pot arăta ceea ce noi nu putem vedea singuri.

La despărţire, luând binecuvântare, surorile l-au rugat pe părintele Ioachim să le spună un cuvânt de rămas-bun. După o scurtă tăcere, batiuşka a spus:

dacă înainte de a începe o discuţie, vă veţi gândi la Maica Domnului, mai mult ca sigur că nici nu veţi începe să vorbiţi. Ea a vorbit atât de puţin, dar uitaţi-vă câte ne-a spus prin viaţa ei.

CUPRINS

Convorbiri în mănăstirea Novodevicie cu hramul învierii din oraşul Sankt Petersburg 11

Convorbirea întâia 11

Convorbirea a doua 52

Convorbirea a treia 79

Convorbirea a patra 102

Convorbirea a cincea 128

Convorbire după masă 145

Convorbire cu enoriaşii mănăstirii 148

Convorbire cu copiii şcolii parohiale 159

Predică după Sfânta Liturghie 163

Convorbiri în mănăstirea Valaam cu hramul Schimbării la Faţă a Mântuitorului

Convorbirea întâia 167

Convorbirea a doua (17 august 2011) 177

Convorbirea a treia 202

Convorbirea a patra 231

Convorbire în lavra cu hramul Sfântului Alexandru Nevski 244

304

Convorbire în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel de lângă Direcţia Politică de Stat a Rusiei, care poartă numele lui Hertzen (9 octombrie 2011) 258

Convorbire în mănăstirea de maici cu hramul Sfinţilor Constantin şi Elena din oraşul Sankt Petersburg 290

Distribuţie:

S.C. Egumeniţa S.R.L.

800720 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

Schiarhimandritul Ioachim Parr s-a născut în SUA în anul 1936 într-o familie catolică provenită din Marea Britanie. La optsprezece ani, a fost tuns călugăr în Ordinul benedictinilor. în anii 50, s-a ocupat cu slujirea misionară printre populaţia săracă din Calcutta. Mai târziu a predat în şcolile teologice catolice din Brazilia şi SUA. în anul 1970, părintele Ioachim s-a convertit la Ortodoxie. Opt ani el a trăit în Muntele Athos, la schitul Sfântul Ilie. Cu binecuvântare arhierească, s-a întors la New York, unde s-a ocupat de o organizaţie de ajutorare a celor săraci. Aici, la New York, a pus temelia mănăstirii Sfintei Maria Egipteanca, unde, în prezent, se nevoiesc doisprezece călugări. La începutul anilor 2000, egumenul Ioachim era responsabilul relaţiilor externe ale Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate. El a pledat activ pentru refacerea unităţii canonice în interiorul Bisericii locale. în anul 2001, egumenul Ioachim împreună cu fraţii mănăstirii a fost primit în componenţa parohiilor Patriarhale din SUA (Patriarhatul Moscovei). în prezent, pe lângă Casa Filantropică din New York, unde o lungă perioadă de timp a existat o comunitate, mănăstirea dispune de o suprafaţă extinsă de teren în nordul statului New York (Treadwell). Aici, din anul 2008, fraţii sub conducerea stareţului lor, construiesc un schit cu hramul Chipul Nefăcut de mână omenească al Mântuitorului. Deja s-a construit biserica, corpurile de chilii şi cele pentru pelerini

422636

003615

Lasă un comentariu Anulează răspunsul