SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI VREMEA POSTULUI SI A INFRANARII

THEOSIS
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI
Vremea postului şi a înfrânării
Scrisori Pascale
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI
Vremea postului şi a înfrânării
Scrisori Pascale
ediţia a doua
Traducere din limba greacă veche pr. dr. Gabriel Mândrilă şi Laura Mândrilă
Studiu introductiv şi note pr. dr. Gabriel Mândrilă
SOPHIA METAFRAZE Bucureşti
THEOSIS
© Editura Sophia şi Metafraze, pentru prezenta ediţie
Editura Sophia: ISBN 978-973-136-797-2
Editura Metafraze: ISBN 978-606-8997-14-8
Descrierea CIP poate fi consultată la Biblioteca Naţională a României
5
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
În Patrologia Graeca corpus-ul acestor scrisori este prezentat sub titlul de omilii sărbătoreşti sau festale (ogiXlat eopratmxai). Sinesios de Cyrene le numeşte Scrisori panegirice (■ypă.ggaTa Ttavvyrjpixd)1 Eusebiu, referindu-se la Scrisorile lui Dionisie al Alexandriei, le numeşte Scrisori săr¬bătoreşti (Piept eopTacrTixâv emtiToluv). Au fost numite, de asemenea, Scrisori pascale (Ppdggara ttairgakla)2 De altfel şi adjectivul eopracrixai; (sărbătoresc sau festal) se referă evi¬dent la sărbătoarea Sfintelor Paşti. Dat fiind caracterul scris al acestor texte, în pofida particularităţii lor general hortative şi omiletice, trebuie să vorbim mai degrabă de Scrisori, şi nu de omilii. 3 Pentru traducerea de faţă am ales titlul Scrisori pascale, considerând că această formulare reprezintă cel mai bine conţinutul şi scopul scrierii acestor texte.
1 Epistolele 8 şi 13.
2 Henry Burgess, în introducerea la Festal epistles of St. Athanasius, bish¬op of Alexandria translatedfrom Syriac, Oxford MDCCCLIV, p.VIII.
3 Bernard Meunier, Le Christ de Cyrille dAlexandrie L’humanite: le sa¬lut et la question monophysite, Beauchesne, Paris, 1997, n. 11, p. 17; vezi şi Sp I, 1. De altfel, Sfântul afirmă că „nevoia de a scrie nu este altceva decât o datorie pe care o avem” (Sp II, 2) ceea ce argumentează că ne aflăm în fa¬ţa unei scrisori, în ciuda caracterului oratoric al stilului; pentru prezentarea textelor şi ca omilii, vezi, de asemenea Sp IV, 4; V, 7; VI, 1; VI, 10; IX, 3; X, 4; XI, 5. Această abordare a fost dezbătută încă de la începutul secolului tre¬cut (pentru detalii, vezi Chrysostomos Papadopoulos, arhiepiscopul Atenei, „Oi âopTaartKO A6yoi TOV Aylov KvpiAov AXavăpelaţ”, în Ekklisiastikos Faros, 33 (1932), p. 26.
6
Se remarcă lipsa Scrisorii pascale pentru anul 413 (scrisă deja probabil de Teofil, în anul anterior), precum şi cele pen¬tru anii 443 şi 444. La numerotarea Scrisorilor pascale din ediţia Migne s-a considerat, probabil din cauza vreunei erori de manuscris, că cea de-a treia epistolă (începând numără¬toarea acestora din anul 414) s-a pierdut. Însă din confrun¬tarea datelor prezentate de textele Scrisorilor s-a constatat că şirul acestora, care acoperă anii 414-442, este complet. S-au păstrat 29 de Scrisori pascale, în volumul de faţă fiind inclu¬se cele destinate să anunţe sărbătoarea Paştelui pentru anii 414-424.
Pentru traducerea de faţă am folosit atât textul publi¬cat de J.-P. Migne în PG II, cât şi ediţia critică a lui W.H. Burns apărută în colecţia Sources Chretiennes, în volumele 372 (1991), 394 (1993) şi 434 (1998). Dat fiind că singu-rul text critic a fost publicat în colecţia Sources Chretiennes şi cuprinde (în volumele antemenţionate) primele 17 scri-sori din cele 29 existente, am optat pentru publicarea Scri¬sorilor pascale în două volume. În volumul de faţă am inclus prima parte a Scrisorilor (LXII, PG 77,401-693), urmând ca într-un alt volum să fie cuprinsă şi partea a doua a acestora (XIILXXIX, PG 77, 693-981).
Pentru trimiterile biblice am folosit Sfânta Scriptură (EIBMBOR2001). Ca exeget alexandrin, Sfântul Chiril nu face doar trimitere la textul Septuagintei, ci, nu de puţine ori, oferă o altă semantică a versetelor veterotestamentare uzita¬te; în acest caz am folosit în paranteze sigla LXX [scil. Sep¬tuagintei) pentru a indica versetele pe care le-am tradus, fie folosind diferite variante deja existente în limba română (va¬rianta diortosită de Valeriu Anania [EIBMBOR 2001] sau cea a Septuagintei, tradusă sub coordonarea lui C. Bădiliţă, F. Băltăceanu şi M. Broşteanu [Polirom, 2001-2009]), fie
7
propunând propria noastră variantă, în scopul unei redări cât mai exacte a sensurilor sugerate de sfântul scriitor.
Scrisorile pascale se numără printre puţinele scrieri chiriliene care conţin referinţe directe sau indirecte la realita-tea imediată a epocii în care a trăit autorul. Aceste opuscule sunt autentice tratate de mică întindere1, ce depăşesc limi¬tele unei simple omilii, rezumând preocupările scriitoriceşti ale Sfântului din perioada anterioară anului pentru care a fost redactată fiecare scrisoare în parte.
1 însuşi Sfântul Chiril, în prologul Scrisorii a XXI-a numeşte scrisoarea (iTmTTdXj) sa loyiSiov (PG77, 857BC) cuvânt de mai mică întindere.
INTRODUCERE
Scrisorile pascale I-XII (414-424) şi teologia Sfântului Chiril al Alexandriei în perioada anterioară disputei nestoriene
Egiptul, ca parte constitutivă a Imperiului Roman, era considerat şi a funcţionat ca o unitate adminis¬trativă autonomă, îndeaproape controlată de împărat1, în special după instituirea tetrahiei.2 Organizarea bisericească, atât în răsărit, cât şi în apus, în decursul secolului al IV-lea, a adaptat odată cu Sinodul I Ecumenic structura unităţi¬lor administrative ecclesiastice după modelul celor politice, acordând defacto scaunului Sfântului Marcu cea de-a doua poziţie în ierarhia întâietăţii de onoare (fă Ttpsofîa Tiţivd), imediat următoare capitalei de atunci a Imperiului, Roma. 3 Abia după înfiinţarea Noii Rome şi ulterior celui de-al
1 Florence Friedman, Beyond the Pharaons: Egypt and the Copts in the Second to Seventh Centuries AD, Providence, RI 1989, p. 30.
2 Pentru detalii, vezi Alan K. Bowman, Peter Garnsey and Averii Cameron (ed.), The Cambridge Ancient History, vol. 12: The Crisis ofEmpire, AD 193-337, OUP, Cambridge, 20072, pp. 313-325; referitor la oraşul Alexandria în primele două secole p.Hr., vezi ibid., vol. X, pp. 676-702.
3 În acord cu canonul al VI-lea, Sinodul I Ecumenic, ca iniţiator al siste¬mului de organizare mitropolitan, a recunoscut episcopului Alexandriei „o autoritate mitropolitană” asupra mai multor circumscripţii administrative numite „eparhii” (Egipt, Libia şi Pentapole); pentru detalii referitoare la in¬terpretarea acestui canon, vezi Vasileios Feidas, O Seirgf rij( nevropata; cav TlaTpMpgwv, rog. I: ripoijTroâeoeiţ diagopJuTtwţ TOU Seogou (im gXP1 TO 451) (Instituţia pentarhiei patriarhale, vol. I: Condiţiile instituirii acesteia (de la începuturi până la anul 451], Atena, 1970, pp. 59-95. După opi¬nia autorului, „prin intermediul canonului al VI-lea părinţii Sinodului de la Niceea au consolidat în mod canonic poziţia excepţională a tronului Ale¬xandriei în Egipt, Libia şi Pentapole prin invocarea unei «tradiţii străvechi (âpatoţ s0oţ)», care se afla în vigoare şi în cazurile tronurilor Romei şi Antiohiei, în timp ce pentru celelalte eparhii a fost impusă măsura generală a sistemului metropolitan” (pp. 72-73), care se referea fundamental la tronul Alexandriei, „dar fără a introduce autoritatea hypermetropolitană pretutin¬deni” (p. 74; vezi, de asemenea, pp. 79-80).
9
IV-lea Sinod Ecumenic, atunci când principiul apostolicităţii a devenit criteriul fundamental al organizării întâietăţii de onoare a scaunelor hypermetropolitane (principiu care de altfel, nu a fost promovat decât ca o formă de reacţie la adresa deciziei celui de-al doilea Sinod Ecumenic, care prin canonul al III-lea1 a înălţat tronul Constantinopolului pe un loc ierarhic secund2), tronul Alexandriei a ajuns să ocupe a treia poziţie în ierarhia întâietăţii de onoare a structurii ad¬ministrative ecclesiastice. 3
Cu toate acestea, „sistemul metropolitan nefiind aplicat în Egipt în acord cu organizarea politică a eparhiilor, s-a res¬pectat «o tradiţie străveche», prin care tronul Alexandriei, capitala culturală a Imperiului Roman în Antichitatea târzie, era considerat capul Bisericii Egiptului. Episcopul Alexandriei
1 scil. patriarhale.
2 Vasileios Feidas, „împăratul Iustinian şi pentarhia”, extras din Tomul omagial închinat lui Vasileios M. Bellas, Atena, 1968, n. 1, p. 5. Nu este ex¬clus, de altfel, ca acest fapt să se numere printre sursele care au alimentat rivalitatea dintre tronurile respective.
3 întâietatea de onoare (râ tpeahtia ritijd) a tronurilor Romei, Constan¬tinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului nu a fost ratificată prin¬tr-o prevedere anume a Sinodului I Ecumenic, ci doar a fost recunoscută de facto (Vasileios Feidas, „împăratul Iustinian…”, op. cit., n. 3, p. 6). Con¬solidarea întâietăţii de onoare a acestora a fost finalizată canonic de hotă¬rârile Sinodului IV Ecumenic, prin canoanele 9, 17 şi 28. În acest context, şi Sfântul Chiril îl numeşte pe episcopul Romei Celestin, ca o prefigurare a titlului de patriarh care i s-ar fi cuvenit celui care se afla pe prima treap¬tă a întâietăţii de onoare, „arhiepiscop al lumii întregi, părinte şi patriarh (ĂpieTtioKOTtov raicnjţ Trjţ oiKOvpeviţţ, rampa te xal Trarpiipi)” omilia XI, PG77, 1040BC), dar, în acelaşi timp, pe acelaşi episcop îl numeşte atât „părinte” (PG77, 80B), cât şi „frate” (PG77, 89B, 107C, 128A).
10
era singurul mitropolit şi primul (arhi)episcop în ierar¬hie din Egipt. Episcopii tuturor celorlalte eparhii se raportau direct la episcopul Alexandriei, fără a exista nici o competen¬ţă intermediară, deoarece episcopul Alexandriei valida alege¬rea şi hirotonirea oricărui alt episcop şi prezida tribunalul si¬nodal, a cărui decizie era definitivă şi irevocabilă”.1 Prevede¬rile canonului al VI-lea al Sinodului I Ecumenic, alături de contribuţia strălucită a unor ierarhi alexandrini la definitiva¬rea formulării învăţăturii de credinţă ortodoxe (între aceştia se distinge lupta Sfântului Atanasie al Alexandriei împotri¬va arianismului) au sporit importanţa scaunului Alexandriei, conferindu-i o autoritate deosebită în sânul Bisericii Sobor¬niceşti şi, nu într-o măsură mai mică, putere politică. Această situaţie s-a menţinut până în vremea Sfântului Chiril.2
Viaţa Sfântului Chiril al Alexandriei
Sfântul Chiril este neîndoielnic unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii patristice din primele cinci secole creştine. 3 Este cel de-al douăzeci şi patrulea episcop ca¬re urcă pe tronul Sfântului Apostol Marcu, succedându-i un¬chiului său Teofil (385-412). Personalitate marcantă, „poa¬te cel mai puternic spirit teologic înzestrat de Dumnezeu”4 pentru a înfrunta provocările doctrinare ale vremii sale, va domina politica bisericească la începutul secolului al V-lea,
1 Vasileios Feidas, Instituţiapentarhiei…, op. cit., pp. 219-220.
2 Spre exemplu, sacra, scrisoarea imperială de convocare a celui de-al III-lea Sinod Ecumenic din 431, deşi a fost trimisă „tuturor episcopilor din toate mitropoliile” (Sinesiu de Cyrene, Epistola 60, PG 60, 1408-1409), nu-l menţionează între destinatarii din dieceza Egiptului decât pe Sfântul Chiril (E. Schwartz, Acta Concilorum Oecumenicorum, I, 1 74, 115).
3 H. Campenhausen, Griechische Kirchenvâter, Kohlhammer, Stuttgart, 19938, p. 163.
4 Stylianos Papadopoulos, Sfântul Chiril al Alexandriei: viaţa, teologia,
hristologia, hermeneutica, 2004, Ed. Misiunii Apostolice a Bisericii Greciei, Atena, 2004, p. 17.
11
distingându-se pentru aportul teologic determinant în sluj¬ba formulării, apărării şi promovării dogmei hristologice
Se cunosc foarte puţine date despre viaţa sa din surse contemporane; propriile sale scrieri (cu excepţia unor neîn-semnate detalii prezente în Scrisorile pascale) nu menţionea¬ză aproape deloc detalii biografice, în contrast cu alte perso¬nalităţi teologice ale vremii, cum ar fi capadocienii, Fericitul Augustin sau Fericitul Ieronim, unde informaţiile biografi¬ce abundă. Prima sa biografie a fost scrisă aproximativ după două secole de la moartea sa (la 27 iunie 444), de către epis¬copul monofizit Ioan de Nikiu (în a doua jumătate a secolu¬lui al VII-lea), autorul unei cronici alcătuite probabil în lim¬ba greacă, traduse în arabă, în anul 1601, în limba etiopiană, singura variantă care a ajuns până la noi.1
Sfântul Chiril s-a născut în jurul anilor 375-3802 la Theodosiou, în Egiptul de jos, oraşul de origine al tatălui său, du¬pă cum ne informează Cronica lui Ioan de Nikiu. 3 în acord cu informaţiile pe care ni le sugerează această cronică, din care nu lipsesc elementele neconforme cu realitatea, speci¬fice, de altfel, vieţilor de sfinţi, viitoarea mamă a Sfântului Chiril şi unchiul său Teofil, viitorul patriarh al Alexandriei, s-ar fi născut în Memfis, într-o familie idolatră. Ar fi rămas orfani de la o vârstă fragedă şi ar fi fost încredinţaţi în gri¬ja unei sclave etiopiene a familiei. Într-o dimineaţă, ducându-i la templul lui Artemis şi Apollo, de îndată ce au intrat
1 R.H. Charles, The Chronicle of John, Bishop of Nikiu, trandatedfm Zotenbergs Ethiopic text, Williams Norgate, Londra, 1916.
2Dintre cercetătorii moderni, Norman Russell propune anul 378 (Cyril of Alexandria, Routledge, Londra şi New York, 2000, p. 4).
3 Chronicle, op. cit., 79,11-12. H. Munier propune într-un articol („Le lieu de naissance de Saint Cyrille dAlexandrie”, în Kyrilliana [Etudes variees â loccasion du XVe centenaire de Cyrille dAlexandrie (444-1944), Cairo: Les Editions du Scribe Egyptien, pp. 199-201]) ca loc de naştere al Sfântului Chiril localitatea coptică Didouseya, pe care o identifică cu satul actual Mahalla el Kobra, care se află aproximativ la 120 km est de Alexandria.
12
înăuntru, o statuie a zeilor s-a prăbuşit în faţa lor şi s-a sfă¬râmat. Îngrozită, sclava a părăsit Memfisul, refugiindu-se în Alexandria, unde a început să frecventeze adunările creştine, însă Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, a fost înştiin¬ţat în chip minunat despre prezenţa lor în Biserică şi i-a luat sub oblăduirea sa. Au fost botezaţi; fata a fost data în grija unei comunităţi de monahii, iar băiatului i s-a oferit o edu¬caţie religioasă, spre a fi înrolat în cler. În afară de aceste da¬te despre familia sa, mai aflăm dintr-un libellus împotriva lui Dioscor al Alexandriei, scris de un nepot al Sfântului Chiril, cu numele Atanasie, prezentat la Sinodul de la Calcedon, că Sfântul Chiril a mai avut cel puţin o soră, pe nume Isidora.1
Teofil, unchiul său, a urcat pe tron la 20 iulie 385, când Chiril avea cel mult 10 ani; nu este exclus ca acesta să se fi ocupat de educaţia nepotului său. Astfel, după ciclul pri¬mar2 este posibil să fi studiat în mod aprofundat retorica3 fapt evidenţiat de calitatea stilului scrierilor sale -, iar apoi, în acord cu majoritatea cercetătorilor, s-ar fi retras în pustia Nitriei4, unde practica nevoinţelor monahale a fost conjugată
1 «(…) egou pev roti ASavamot) ytyivtXM ââoţ trpoţ puj-Tpdţ xai TOU rijţ Mpirpaţ pvijpiţ âăeLjou gou FlauXoi), epov Se Tvjq ptv)Tpd; la-iSwpa? AeÂjoţ» (Concilium universale Chalcedonense anno 451, II, 1, 2).
2 Educaţia în perioada helenistă era divizată în trei perioade de câte şap¬te ani fiecare: perioada preşcolară (iraiSiov)” (1-7 ani), şcolară (tralţ)” (7-14 ani) şi perioada adolescenţei (peipaKiov)” (14-21 ani); pentru detalii, vezi Lois Mounir Farag, St. Cyril of Alexandria, A New Testament Exegete: His Exegetical Method and Theology aş Presented in his Commentary on the Gospel of John, teză de doctorat, The Catholic University of America, Wa-shington D.C., 2003, pp. 37-46.
3Ibid„ pp. 47-48.
4 Hubert Du Manoir de Juaye socoteşte că Sfântul Chiril s-ar fi retras în apropierea Sfântului Isidor Pelusiotul (aprox. 370-435/450), susţinând ipoteza că persoana căreia Chiril i s-ar adresa într-una din scrisorile sale cu numele de „părinte” este Isidor (Dogme et spiritualite chez saint Cyrille Alexandrie, Vrin, Paris, 1944, p. 23). Este cunoscut că acesta i-a adresat Sfântului Chiril cel puţin opt epistole. Provenienţa acestor scrisori din surse care i-au fost ostile Sfântului Chiril ar putea fi un indiciu care ar argumen¬ta lipsa de autenticitate a acestora (cf. Lionel R. Wickham, în introducerea la Cyril of Alexandria. Selected Letters, editare şi traducere în limba engleză de Lionel R. Wickham, Clarendon Press, Oxford, 1983, n. 3, p. XII). După opinia lui Constantine Fouskas, cele opt epistole au fost trimise unui alt Chiril (SaintlsidoreofPelusium. His life and his works, Atena, 1970, p. 145).
13
cu studiul Sfintei Scripturi şi al textelor patristice. Deşi mulţi dintre cei care s-au ocupat de viaţa şi opera Sfântului Chiril susţin ipoteza retragerii în pustie, patrologul S. Papadopoulos afirmă că există insuficiente temeiuri pentru argumentarea acestei supoziţii. Se pare, aşa cum ne sugerea¬ză Papadopoulos, că după încheierea studiilor ar fi rămas în preajma lui Teofil, care va fi văzut în Sfântul Chiril pe suc¬cesorul său la tronul Alexandriei1; desigur, acest lucru nu ex¬clude familiaritatea şi legătura strânsă cu cercurile monahi¬lor şi asceţilor care se nevoiau în jurul Alexandriei2, carac¬teristică definitorie antecesorilor alexandrini care au urcat pe tronul Alexandriei. Acest aspect ar putea fi întărit şi de maniera similară a celor doi (unchi şi nepot) de adminis¬trare a chestiunilor bisericeşti, pe durata episcopatului, care trădează o anume continuitate: apropierea faţă de cercuri¬le monahale, măsurile aspre împotriva presiunilor exercitate de cercurile sau comunităţile necreştine, amendarea promp¬tă şi imediată a oricărei neorânduieli provocate de episcopii din dieceze ale Egiptului sau ale celorlalte centre importan¬te ale Răsăritului creştin. 3 De altfel, declaraţia sa din anul
1 Aşa a ajuns în scaunul patriarhal Sfântul Atanasie, ales fiind de Alexan¬dru, în acelaşi fel şi Teofil a fost ales succesor de Atanasie şi probabil acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul Sfântului Chiril.
2 S. Papadopoulos, Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 24. Du¬pă părerea lui Lionel R. Wickham, informaţiile menţionate de Severus ibn-Al-Muqaffa, în Istoria patriarhilor bisericii copte (secolul al X-lea) care sugerează faptul că Sfântul Chiril ar fi fost trimis de către unchiul său Teofil pentru a petrece cinci ani alături de Serapion cel înţelept, nu pot fi socotite a fi conforme cu realitatea (Lionel R. Wickham în introducerea la Cyril of Alexandria…, op. cit., n. 3, p. XII).
3 După N.H. Baynes („Alexandria and Constantinople: A Study in Ecclesiastical Diplomacy(Journalof Egyptian Archaeology 12 [1926], p. 151), Sfântul Chiril a învăţat din experienţa acumulată din anii petrecuţi alături de Teofil. Respectul nutrit pentru Teofil de către Chiril a fost permanent şi mai presus de orice îndoială. Într-una dintre epistolele sale îl numeşte „în¬tocmai cu Apostolii” (Ep. 75, 349AB).
14
431, în care afirmă că „niciodată nu am dispreţuit nici pe ce¬le ale lui Apolinarie, nici pe cele ale lui Arie, şi nici pe cele ale lui Eunomie, ci, fiindcă de la o vârstă fragedă am fost învăţaţi sfintele slove şi am fost educaţi sub povăţuirea sfinţilor şi drept-credincioşilorpărinţi [subl. noastră], îi anatematizăm pe Apolinarie, pe Arie şi pe Eunomie1, pe Macedonie, Sabelie, Fotinos, Pavel şi pe manihei şi orice altă erezie evi¬denţiază formaţia sa în sânul Bisericii şi legătura strânsă cu elita spirituală a vremii.2
După cum ne informează scriitorul bisericesc Socrate, Chiril a urcat pe tronul patriarhal, urmând unchiului său Teofil, care a trecut la cele veşnice la 15 octombrie 4123; în chip deloc surprinzător, dacă acceptăm ipoteza că Sfântul Chiril i-a stat permanent în preajmă unchiului său, fără a se fi retras pentru un anumit interval de timp în pustia Nitriei. A fost înscăunat în pofida suportului militar de care benefi¬cia contracandidatul său, arhidiaconul Timotheos, la numai trei zile după sfârşitul unchiului său.4
1 „OUTE rit ArtAivapiov TtetjjpoviiKagev Trcoirore ovtz TU Apsiou OUTS Ta Evvopiov, a A EK giKpăţ fjXiKia? Ta iapa ypppara pEpaQrjKapev Kal stţ stpaţ irarspov Teâpgpeâa dpSoSofov xal ayiMv, avaâegaTopsv Se xal ArtoXivcipiov Kal A pe iov Kal Euvopiov Kal MaKeOovtov, SasAtov, OWTEIVOV, FlaAov Kai Maviyaiovi;, Kal erepav SE Trâtrav dipemv” (E. Schwartz, Concilium universale Ephesenum anno 431,1, 1,3).
2 Între aceştia se numără probabil Didim cel Orb, Evagrie Ponticul sau Macarie al Alexandriei (cf Lois Mounir Farag, St. Cyril of Alexandria…, op. cit., pp. 54-63).
3 Pentru o analiză a dezvoltării acestei tendinţe a succesiunii la tronul episcopal pe linie familială, vezi Claudia Rapp, Holy Bishops in Late Antiq¬uity: The Nature of Christian Leadership in an Age of Transition, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 2005, pp. 195-198.
4 Socrate, Istoria bisericească, VII, 7, 1 -11. Ar merita adăugat că în alege¬rea sa nu a fost menţionat nici un fapt care ar fi putut sugera vreo influen¬ţă imperială de a interveni în favoarea sa (Peter Norton, Episcopal elections 250-600: hierarchy and popular will in late antiquity, OUP, Oxford, 2007, p. 96). Cu toate acestea, S. Wessel, care abordează în „Socrates Narrative of Cyril of Alexandrias Episcopal Election” (JTS 52 [2001], pp. 98-104) pro¬blema interpretării informaţiilor ambigue transmise de manuscrisele gre¬ceşti cu traducere siriacă, relatează acest episod, sugerând că Sfântul Chiril ar fi avut de partea sa ajutor militar.
15
Teofil a rămas, de altfel, în conştiinţa alexandrinilor nu doar prin lupta împotriva păgânismului şi, în special, pen-tru distrugerea templului Serapeum, „un moment de cum¬pănă în evoluţia încreştinării Egiptului”1, ci şi prin atmosfe¬ra tensionată, creată în timpul episcopatului, pe care i-a lă¬sat-o moştenire succesorului său, Sfântul Chiril. Deşi a fost un politician abil şi un teolog profund, cu remarcabile vir¬tuţi oratorice, a rămas în ochii posterităţii cu un portret nu întru totul conform realităţii istorice, creionat de istoricii şi cronicarii capitalei care erau mânaţi de ambiţiile şi propriile interese.2 De aceeaşi soartă urma să aibă parte şi Sfântul Chiril, care va înfrunta problemele arhiepiscopiei, administrate nu întotdeauna cu succes de Teofil.
Relaţiile lui Teofil cu partida monahilor (cazul Fraţilor Lungi) şi cu capitala Imperiului (cazul Sfântului Ioan Gură
1N. Russell, Theophilus of Alexandria, Routledge, Londra, 2007, pp. 7-9. Templul se afla la aproximativ 20 de mile nord-est de oraşul Alexandria; pe lo¬cul templului dărâmat a înfiinţat o mănăstire, unde a chemat şi instalat câţiva monahi de tradiţie pahomiană (cf. P. Ladeuze, Etude sur le cenobitismepakhomien pendant le le siecle et la premiere moitie du V-, Minerva, Frankfurt am Main2, 1961), p. 202 sau A. Favale, Teofilo dAlessandria (345-412): Scritti, Vita, eDottrina, Societa editrice internazionale, Turin, 1958, pp. 61-71).
2 Referinţele contemporane nu îi sunt deloc favorabile. A fost socotit ti¬ranic, autarhic, nemilos, viclean; d.ex., Isidor Pelusiotul îl numeşte „faraon egiptean” (Epistola 1, 152, PG 78, 285A), iar Paladie, pentru construcţiile faraonice pe care a avut ambiţia să le ridice, îl caracterizează ca „ĂiSouavjţ” (Dialogul 6, PG 47, 22). Pentru încercarea de analiză obiectivă a informaţi¬ilor „părtinitoare”, după opinia autoarei, pe care le prezintă istoricii vremii, vezi Susanna Elm, „The dog that did not bark: doctrine and patriarchal authority in the conflict between Theophilus of Alexandria and John Chrysostom of Constantinople”, în Lewis Ayres and Gareth Jones (eds), Chris¬tian origins: theology, rhetoric and community. Londra, 1998, pp. 66-93.
16
de Aur) sunt numai două dintre dificultăţile care au avut re¬percusiuni asupra primilor săi ani de episcopat.
Condamnarea origenismului (inclusiv a antropomorfis¬mului), dar şi a adepţilor acestuia în sinodul de la Alexan-dria, convocat de Teofil în anul 400, a creat agitaţie şi încor¬dare printre monahii din pustia Nitriei, care s-au divizat în două partide. Cincizeci dintre monahii origenişti s-au unit sub autoritatea Fraţilor Lungi1; aceştia din urmă, refuzând să accepte hotărârile sinodului, s-au refugiat la Constantinopol, speriaţi de persecuţia armată dezlănţuită împotriva lor. Ru¬moarea care se răspândise în capitală în urma azilului acordat monahilor de Sfântul Ioan Gură de Aur şi care ajunsese „pâ¬nă la urechile lui Teofil”2 a fost interpretată de acesta ca ames¬tec în afacerile arhiepiscopiei sale, fapt de altfel sancţionat de canonul V al Sinodului I Ecumenic şi de canonul II al Sino¬dului al II-lea Ecumenic. Situaţia Alexandriei, care încă nu acceptase, de altfel, hotărârile celui de-al II-lea Sinod Ecume¬nic, prin care era poziţionată pe treapta imediat inferioară, după cea a Romei şi a Constantinopolului, l-a determinat pe Teofil să o folosească ca pe un prilej pentru a replica. 3
Pe fondul unei animozităţi preexistente4, Teofil, exploa¬tând circumstanţele politice din capitală, nefavorabile Sfântului
1 Dioscur, Amoniu, Eusebiu şi Eftimie.
2 Socrate, Istoria ecclesiastică, VI, 9, 30-33.
3 „Este dificil să vedem altceva aici decât o încercare a lui Teofil, episco¬pul Alexandriei, de a strivi ceea ce el socotea că sunt pretenţiile lui Ioan Gu¬ră de Aur, episcopul Constantinopolului” (A.M.H. Jones, The Later Roman Empire, 284-602; Social, Economic, and Administrative Survey, CUP, Oxford, 1964, p. 213).
4 La moartea Patriarhului Nectarie, Teofil ar fi intenţionat să promove¬ze pe tronul Constantinopolului pe unul dintre oamenii săi de încredere, prezbiterul Isidor, dar planurile i-au fost dejucate de eunucul Eutropie, care l-a constrâns pe Teofil să-l hirotonească pe Ioan Gură de Aur arhiepiscop al capitalei; pentru detalii, vezi Wendy Mayer, „John Chrysostom aş bishop: the view from Antioch” în Journal of Ecclesiastical History, 2004, 55 (3), pp. 455-466. La acestea se adaugă antipatia cultivată de împărăteasa Eudoxia şi doamnele de la curte în detrimentul persoanei Sfântului Ioan.
17
Ioan, reuşeşte să convoace cu ajutorul puterii imperia¬le Sinodul de la Stejar, care avea să-l trimită pe arhiepiscopul Constantinopolului în exil.1 Papa Inochentie, căruia Sfântul Ioan îi scrisese, cerându-i ajutorul, nu a acceptat hotărârea depunerii acestuia, în urma cererii de excomunicare a arhie¬piscopului Constantinopolului, trimisă de Teofil. Încercarea sa de a convoca un sinod în anul 405, pentru a rejudeca situ¬aţia Sfântului Ioan, a fost împiedicată de autoritatea impe¬rială. Papa Inochentie l-a excomunicat pe Teofil, iar scaunul Alexandriei a rămas în afara comuniunii cu scaunul Romei, până în momentul în care Sfântul Chiril avea să accepte, du¬pă mai bine de zece ani (cel târziu în 419), în urma presi¬unii exercitate de Episcopul Atticus al Constantinopolului (406-425) şi Isidor Pelusiotul, restabilirea numelui Sfântu¬lui Ioan Gură de Aur şi reintroducerea acestuia în diptice (Antiohia va reintroduce în diptice numele acestuia în 413, iar în 418 va urma Constantinopolul), punând capăt astfel unui episod dureros din istoria Bisericii.2
1 Acuzele nu au fost de natură doctrinară, ci doar administrativă; la acestea s-a adăugat şi faptul că Sfântul Ioan a refuzat de patru ori să se prezin¬te în faţa Sinodului (Sozomen, Istoria bisericească, PG 67, 1561). Pentru o analiză a conflictului dintre Ioan Gură de Aur şi Teofil al Alexandriei, care încearcă să pună într-o lumină pozitivă atitudinea celui din urmă, vezi „The dog that did not bark…”, op. cit., pp. 66-93; de remarcat, de asemenea, opinia autoarei care socoteşte că politica expansionistă a Sfântului Ioan (cel puţin în cazul intervenţiei sale în Efes) a fost una dintre principalele cauze ale con¬flictului; vezi, de asemenea, S. Wessel, Cyril of Alexandria and the Nestorian Controversy: The Making of a Saint and of a Heretic, Oxford, OUP, 2004, pp. 23-33 sau N. Russell, Theophilus…, op. cit., pp. 27-34.
2H. Chadwick susţine că este vorba de anul 429 (TheEarly Church, Penguin Books, Baltimore, 1967, p. 191). Conştiinţa bisericească a încercat să-i împace post-mortem, în detrimentul atitudinilor şi circumstanţelor istorice ostile, care i-au îndepărtat. Sfântul Chiril avea să-şi schimbe atitudinea faţă de persoana Sfântului Ioan în urma unei vederi minunate (cf. Gheorgos Cedrenos, Synopsis hytorion,PG 121, 625BC; episod reprodus în Vieţile Sfinţi¬lor pe luna ianuarie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, pp. 65-66).
18
Deşi Sfântul Chiril l-a respectat şi preţuit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, invocându-l ca autoritate dogmatică în decur¬sul dezbaterilor de la Efes1, într-o scrisoare din anul 4312 avea să-şi mărturisească ataşamentul faţă de decizia luată de Sinodul de la Stejar.
Dintr-o mărturie personală3, aflăm că Sfântul Chiril, pe atunci în jurul vârstei de 25 de ani, a fost unul dintre cei ca¬re l-au însoţit pe unchiul său Teofil la Sinodul de la Stejar, în anul 403, în calitate de anagnost (âvayvwtrTtjţ) sau chiar de secretar personal. Faptul că avea să rămână în această treaptă până în clipa în care va fi ales episcop (412) ne îndreptăţeşte să credem că remarcabila operă exegetică, atât ca întindere, cât şi ca profunzime, îşi are începuturile în această perioadă, dat fiind că responsabilitatea de anagnost a Sfântului Chiril nu se rezuma doar la lectura textelor sacre, ci presupunea atribuţiile unui didaskalos şi exeget al Sfintei Scripturi.4
La urcarea pe tronul Alexandriei, Sfântul Chiril, printre multe alte probleme, a avut de înfruntat starea comunită-ţii scindate a monahilor din pustia Nitriei, pe care Teofil nu reuşise să o rezolve, precum şi pe cea a extremismului mo¬ral al donatiştilor şi al novaţienilor5, dar şi pe cea a arienilor.
1 PG77,1216AB.
2 Epistola 76 (PG 77, 351D). Sfântul Chiril a rămas multă vreme neîn¬duplecat: „căci dacă restabilirea numelui lui Ioan în diptice nu este ceva grav, atunci nici corul apostolilor nu se va întrista, dacă Iuda va fi socotit din nou în rând cu ei” (ibid., PG 77, 356BC).
3Epistola 33 (PG77,159BC).
4 Lois Mounir Farag, St. Cyril of Alexandria, op. cit., pp. 26-37. Istoria pa¬triarhilor copţi ai Bisericii Alexandriei afirmă că Sfântul Chiril ştia de la o vârstă fragedă întreaga Sfântă Scriptură pe dinafară şi, nu de puţine ori, în decursul unei singure nopţi citea Evangheliile, Epistolele soborniceşti, Faptele şi Epistola Icătre Romani a Sfântului Apostol Pavel; iar profesorul său putea să înţeleagă doar privindu-i faţa că a studiat toată noaptea (traducere în limba engleză de B.Evetts înPatrologia Orientalis,tmmxspwvcms, Paris, 1907,p. 428 [164]).
5 Sau cathari (xaSapol), după cum ne lămureşte Epifanie al Salaminei, Panarion, II, 379,7X741,1037BC.
19
La aceste pericole interne, deloc neglijabile, se adaugă şi cele externe, create de evrei şi păgâni. În ansamblu, „teologia lui Chiril emerge dintr-un context conflictual de natură politi¬că, socială şi religioasă, care începuse să separe atât creştină¬tatea în general, cât şi creştinismul egiptean în particular”.1 Intenţia lui Chiril era să restabilească pacea şi concordia, în¬depărtând elementele străine şi protejându-şi turma de ata¬curile eretice, păgâne şi iudaice. Îi va persecuta pe novaţieni, le va confisca averile, le va închide bisericile, după cum ne in¬formează Socrate2, renunţând la politica de toleranţă practi¬cată de Teofil faţă de aceştia3 şi punând astfel început încercă¬rii sale de a realiza unitatea ecclesiastică necesară. Contextul istoric pare să sugereze că acţiunea lui Chiril a fost legală.4
Nu este întâmplător că în prima Scrisoare pascală Sfântul Chiril va face apel la necesitatea unităţii „într-acelaşi cuget” a tuturor creştinilor şi a bisericilor şi a mărturisirii autenticei credinţe în Hristos:
Căci [Hristos, Domnul nostru,] ne cheamă pe noi, cei care ne-am afierosit legilor dumnezeieşti, să ne prindem în hora dumnezeiască, spre a mărturisi, într-un singur duh, potrivit cu Pavel, credinţa în Hristos şi spre a păzi netulburată şi tare mărturisirea noastră faţă de Acesta, nu cu min¬tea şi cugetul risipite în toate părţile, ci în bună înţelegere şi într-un gând unii faţă de alţii.
1 James Doherty, Scripture and Soteriology in the Christological System of St. Cy¬ril of Alexandria, teză de doctorat, Fordham University, New York, 1992, p. 11.
2Istoria Ecclesiastică, VII, 7, 13-16.
3 în anul 412, la 30 ianuarie, Honoriu promulga o lege care permitea con¬fiscarea bunurilor ereticilor în favoarea ortodocşilor. P. Evieux (în introduce¬rea la Cyrille DAlexandrie, Lettresfestales, ed. P. Evieux et al., SC 372, Paris, 1991, p. 49) se întreabă dacă Sfântul Chiril ar fi putut face în acest caz uz de o anume lege similară. De altfel, schisma meletiană a fost rezolvată de Sinodul de la Niceea în aceeaşi manieră, în favoarea episcopului Alexandriei.
4S. Wessel, Cyril of Alexandria…, op. cit., p. 21.
5 Scrisoarea pascală [în continuare Sp] I, 1.
20
Chiril doreşte pacea şi înţelegerea în biserică, suportul ne¬cesar al unităţii credinţei în Hristos, moştenite apostolic. Pen¬tru moment, echilibrul intern pare atins, tulburările eretice se domolesc, mişcările facţiunilor eretice se află sub controlul său1, iar monahii îi acordă votul lor de încredere, sprijinindu-l în momentele de tensiune cu care episcopul avea să se con¬frunte, mai ales la începutul episcopatului. Chiril încearcă să exploateze experienţa acumulată în preajma unchiului său, să evite greşelile acestuia, dar nu pregetă să continue iniţiativele dictate de conjunctura istorică ale antecesorilor.
Arhiepiscopii Alexandriei, Teofil şi Chiril, aparţin noii perioade inaugurate de legislaţia lui Teodosie I împotriva politeismului.2 În timp ce Teofil a luptat împotriva păgânismului, distrugându-i templele din Alexandria, Chiril a con-tinuat bătălia în afara oraşului şi în zonele limitrofe, optând pentru o tactică mai puţin violentă decât cea a unchiului său. Spre exemplu, ca strategie de evanghelizare, în iunie 4143, Sfântul Chiril a ales să fie mutate moaştele Sfinţilor Chir şi Ioan din Alexandria în oraşul Menouthis4, centru de peleri¬naj al lumii păgâne, unde se afla un sanctuar închinat zeiţei Isis. Teofil ridicase acolo o biserică, dar politeismul a conti¬nuat să înflorească. Sfântul Chiril ar fi mutat moaştele acestor
1 Cf. Nichifor Kallistos (Istoria bisericească, XIV, 14, PG 146, 1100C), Sfântul Chiril a reuşit să se impună în faţa tuturor partidelor eretice, limitându-le influenţa decisiv.
2 Pentru o descriere a acestei perioade în Alexandria, vezi Pierre Chuvin (1990), Chronique des dernierspaiens. La disparition dupaganisme dans l’empire romain, du regne de Constantin â celui de Justinien, Ed. Fayard, Pa¬ris, 1990, pp. 63-94.
3 După J. A. McGuckin ar fi vorba de anii 428-429 (St. Cyril of Alexan¬dria: The Christological Controversy. Its History, Theology and Texts, EJ. Brill, Leiden, 1994, p. 18); pentru o discuţie asupra datei translatării, vezi Dominic Montserrat, „Pil grimage to the Shrine of SS Cyrus and John at Menouthis in Late Antiquity”, în David Frankfurter (ed.) Pilgrimage and Holy Space in La¬te Antique Egypt, Ed. Brill, Boston, 1998, pp. 261-263.
4Rodolph Yanney, „Life and work of Saint Cyril of Alexandria”, în Coptic Church Review, 19 (1998), nr. 1 2, Spring and Summer, pp. 19-20.
21
sfinţi din capitală pentru a pune capăt influenţei răufă¬cătoare a unui demon1, despre care Sofronie al Ierusalimului (560-638), un ascet egiptean, mai târziu episcop al Ierusali¬mului, susţinea că se arăta, sub chip de femeie, în deşert şi cu false oracole şi vindecări ademenea pe creştini să-şi abandoneze credinţa. În alte situaţii, reacţia sa a fost mult mai promptă, în special când atacurile veneau din afara Bisericii.
Trei ani mai târziu, oraşul Alexandria avea să fie marto¬rul unor evenimente a căror desfăşurare a aruncat pe umerii marelui teolog alexandrin responsabilităţi şi învinuiri de care posteritatea nu l-a degrevat decât parţial.
Istoricul Socrate ne avertizează, de altfel, că Alexandria „s-a bucurat” dintotdeauna, mai mult chiar decât oricare alt oraş, de nenumărate conflicte interne, care niciodată nu s-ar fi putut încheia altfel decât cu vărsare de sânge.2 Fără un pre¬text serios, dintr-o cauză „superficială”, referitoare la reprezen¬taţiile de dans şi pantomimă din teatru (13, 8-11), s-a iscat un conflict cu urmări tragice. Mulţi dintre evrei, în zi de sâmbătă, în loc să se dedice practicilor pe care Legea le impunea pentru cinstirea sabatului, preferau să petreacă în teatre3, unde nu ra¬tau ocazia să-şi arate dispreţul faţă de creştini, chiar dacă s-ar fi aflat de faţă însuşi eparhul (guvernatorul), care, după cum se pare, fusese de curând numit în funcţie (13, 14-19).
Oreste, guvernatorul Alexandriei (praefectus augustalis a emis la acel moment o hotărâre legată de aceste spectacole, pe care a afişat-o public, probabil pe uşa teatrului. Nu este exclus
1PG 87, 3688-3696. Din păcate, până în ziua de astăzi nu s-a păstrat nici o mărturie arheologică a locului în care ar fi fost aşezate moaştele Sfinţilor Chir şi Ioan; pentru detalii, vezi Dominic Montserrat, „Pilgrimage…”, op. cit., pp. 257-280, în special p. 260; referitor la implicaţiile hristologice ale acestei translatări, vezi John A. McGuckin, „The Influence of the Isis Cult on St. Cy¬ril of Alexandrias Christology” în Studia Patristica, 24 (1993), pp. 297-299.
2Istoria ecclesiastică, VII, 13, 5-8.
3 „louăaîovţ (…) gr Tţj aKpoâati rov vogou aMâ foîţ SeaTpucoîţ rjydkâvi” (ibid, 13,12-13).
22
ca autoritatea civilă să fi dorit limitarea acestor conflicte din teatru care se repetau foarte des, provocând probleme şi dezordine. Printre cei prezenţi se aflau, de asemenea, şi creş¬tini, unii dintre ei fiind oamenii de încredere ai Sfântului Chiril, interesaţi de conţinutul hotărârii (13, 19-23). Socrate nu ne spune însă motivul pentru care Sfântul Chiril era preocu¬pat de conţinutul acesteia. Evreii, cunoscând probabil că eparhul nu-l admira pe Chiril, ci, dimpotrivă, „ura puterea episcopilor, întrucât submina puterea civilă” (13, 30), îl denunţă pe Hierax, profesor de literatură şi unul dintre auditorii obişnuiţi ai predicilor lui Chiril (13, 24-27), în faţa eparhului Oreste, ca pe unul dintre oamenii trimişi de Sfântul Chiril spre a agita mulţimea şi a provoca dezordine (13, 27-29). Arestându-l imediat, Oreste îl supune la torturi chiar în teatru (13, 32-33). Sfântul Chiril îi mustră pe evrei, cerându-le să înce¬teze astfel de practici şi atacuri împotriva creştinilor, pentru a evita consecinţele atitudinii lor (13,34-36). Simţindu-se ame¬ninţată şi lezată, mulţimea evreilor, cuprinsă de indignare (13, 36-37), pune la cale un atac în timpul nopţii împotriva creştinilor: răspândeşte vestea în oraş că biserica Sfântului Ale¬xandru este cuprinsă de flăcări. Auzind acest lucru, creştinii se grăbesc, fără să aibă nici o bănuială, să-şi ofere ajutorul; iu¬deii, care s-au înţeles să poarte ca pe un semn de recunoaştere câte un inel, i-au măcelărit pe creştini (13, 36-48). În ziua ur¬mătoare, Sfântul Chiril, aflând cele petrecute, adună o mulţi¬me mare de creştini şi, conform mărturiei lui Socrate, se duce la sinagogile iudeilor, pedepsindu-i pe unii cu moartea, pe alţii cu expulzarea şi confiscarea averilor (13, 48-53). Cronica lui Ioan Nikiu relatează doar despre expulzarea făptaşilor, nu şi a întregii comunităţi, cum sugerează Socrate (13, 53-55), fapt ce pare mult mai plauzibil.1 Oreste a raportat incidentul împăratului;
1 R.H. Charles, The Chronicle of John…, 106; pentru detalii, vezi S. Wessel, Cyril of Alexandria and the Nestorian Controversy…, op. cit., pp. 35-36 Chr. Haas, Alexandria…, op. cit., pp. 126-127; autorul subliniază că în special după 415 se poate constata în Alexandria trecerea la creştinism a unui număr foarte mare de iudei (n. 87, p. 127); expulzări ale evreilor au avut loc, de altfel, şi la Roma (139 î.Hr., 19 şi 49 d.Hrl); pentru mai multe detalii istorice referitoare la evreii care nu au fost alungaţi în masă din Ale¬xandria, vezi Guy G. Stroumsa, „Jewish Survival in Late Antique Alexan¬dria” în Robert Bonfil, Oded Irshai, Guy G. Stroumsa, Rina Talgam (ed.), Jews in Byzantium Dialectics of minority and Majority Cultures, Brill, Leiden and Boston, 2012, pp. 263-267.
23
dar acelaşi lucru l-a făcut şi Sfântul Chiril, care a în cercat să-i ofere lui Oreste, după cum sugerează Socrate căr¬ţile Noului Testament (13, 64-66), în semn de reconciliere. Relaţiile dintre ei s-au răcit, după cum se pare, iremediabil. Socrate este, de altfel, interesat să arate că atât atacul împo¬triva novaţienilor, cât şi cel împotriva evreilor sunt atentate la adresa puterii imperiale, pe care Chiril a încercat perma¬nent să o submineze în interesul său.
Monahii din munţii Nitriei nu au rămas indiferenţi la ce¬le petrecute în capitală1; un număr de 500 de monahi au ve¬nit în oraş, cerându-i socoteală eparhului pentru cele întâm¬plate şi acuzându-l, printre altele, că nu este creştin, ci „jertfitor la idoli şi elin”. Oreste a replicat că „este creştin şi botezat de către Episcopul Atticus al Constantinopolului”.2 Un mo¬nah, Ammonius, a aruncat o piatră în capul eparhului, rănindu-l şi umplându-l de sânge. Se declanşează o bătălie cu pietre, dar locuitorii oraşului, „cel mai probabil creştini”3, intervin, îndepărtându-i pe monahi şi protejându-l pe Ores¬te (VII, 14,1-18). Monahul a fost în cele din urmă arestat, sau
1 „It seems reasonable to conclude that the appearance of these monks in Alexandria was not orchestrated by the bishop” (Chr. Haas, Alexandria…, op. cit. p. 306). De altfel, din vremea şi sub îndrumarea Sfântului Atanasie monahii au rămas foarte implicaţi în viaţa politică şi religioasă a Alexandri¬ei (David Brakke, Athanasius and the Politics of Asceticism, Clarendon Press, Oxford, 1995, p. 138).
2Socrate,Istoria ecclesiastică, 14, 12-13.
3Maria Dzielska, Hypatia of Alexandria, traducere în limba neogreacă de Giorgos Kousounelos, Ed. Enalios, Atena, 1997, p. 164.
24
judecat public şi torturat până la moarte (14, 20-23). Sfân¬tul Chiril a luat trupul lui Ammonius, l-a aşezat într-o bi-serică, supranumindu-l „cel minunat” şi socotindu-l „muce¬nic” (14, 24-29), dar, după relatarea lui Socrate, la puţină vreme Ammonius a fost dat uitării, „pentru că nu din nevoia de a-L mărturisi pe Hristos a murit în chinuri”.1
Pentru Sfântul Chiril însă, şirul evenimentelor nefaste nu ia sfârşit cu acest episod. În Alexandria trăia o femeie virtu¬oasă cu numele Hypatia, fiica lui Theon filosoful. Foarte cul¬tivată şi înţeleaptă, adeptă a neoplatonismului şi discipolă a lui Plotin, preda celor interesaţi diferite discipline de studiu (matematică, astronomie)2, permiţându-i-se nu numai să ia cuvântul în cercurile masculine ale epocii, ci fiind socotită, de asemenea, cu drepturi egale între membrii elitei culturale şi politice a Alexandriei. În pofida modificării legislaţiei imperi¬ale în favoarea creştinilor şi a distrugerii templului Serapeum simbolul lumii idolatre -, tensiunea în demosul alexandrin nu a încetat. La aceasta se adaugă şi conflictul „surd” dintre arhiepiscopul oraşului şi eparhul Oreste, din al cărui cerc in¬tim făcea parte Hypatia, care, conform relatării lui Socrate, era considerată mentorul spiritual al atitudinii duşmănoase faţă de Sfântul Chiril şi principalul obstacol în calea reconcilierii dintre reprezentanţii puterii politice şi religioase. Se pare că la momentul respectiv Hypatia era în vârstă de 60 de ani. 3
Socrate menţionează că o mulţime de creştini, sub conducerea unui oarecare Petros, au ucis-o cu brutalitate, sfâşiindu-i hainele, tăind-o în bucăţi şi aruncându-i membrele
1 Socrate, Istoria ecclesiastică VII, 14, 31-32.
2 Pentru preocupările intelectuale şi filosofice ale Hypatiei, vezi Maria Dzielska, Hypatia of Alexandria, op. cit., pp. 134-140; Hypatia, după aprecie¬rile lui Damascius, nu a fost un filosof, ci mai degrabă un simplu matematici¬an: „her teachingdoes not measure up to even the basic standard ofphilosophic propriety” (Edward Jay Watts, City and School in Late Antique Athens and Alexandria, teză de doctorat, Yale University, 2002, pp. 338-339).
3 Maria Dzielska, Hypatia of Alexandria, op. cit., p. 130.
25
în foc.1 Nefericita întâmplare a avut loc în luna martie în cel de-al şaselea an al domniei lui Teodosie al II-lea cel Mic (408-450)2, la începutul Postului Mare, şi în cel de-al patru¬lea an de episcopat al lui Chiril.
Cu ajutorul unor astfel de referinţe, istoricul bisericesc Socrate a reuşit să stigmatizeze într-o manieră indelebilă nu¬mele arhiepiscopului Alexandriei. Studiile istorice au de¬monstrat că Socrate nu ar fi putut fi obiectiv în relatarea sa dintr-un motiv anume: a fost cel puţin simpatizant al unor facţiuni eretice3, sau chiar membru al facţiunii donaţiene4, pe care Sfântul Chiril a persecutat-o aspru imediat după urcarea pe tronul Alexandriei.5 Caracterizându-l pe Sfântul Chiril ca pe un episcop autarhic, animat de ambiţia de a domina nu doar scena ecclesiastică, ci capabil să intervină decisiv şi pe scena politică, Socrate nu face decât să pună la îndoială va¬liditatea acuzei de imixtiune a Hypatiei în relaţiile Sfântului Chiril cu Oreste, acuză cu care Socrate pretinde că, din invi¬die6, creştinii o împovărau pe Hypatia. Ar fi greu de spus în ce fel moartea Hypatiei ar fi putut aduce reconcilierea între
1 Socrate, Istoria ecclesiastică VII, 15, 15-21.
2Ibid. VI, 15,24-26.
3 Nu trebuie neglijat că „the most detailed account of the conflict between Orestus and Cyril is found in Socrates Schol. Although his analysis of the events is clearly biased by his irenic philosophy of history and must therefore be taken with care” (Alain Bernard, „The The Alexandrian school. Theon of Alexandria and Hypatia”, în Lloyd P. Gerson [ed.], The Cambridge History of Philosophy in Late Antiquity,NO. I, CUP, Cambridge, 2010, n. 8, p. 419). Du¬pă Haas, „Oricum, Socrate nu este cu totul nepărtinitor în prezentarea fapte¬lor, manifestând o atitudine ostilă faţă de Chiril, din cauza persecutării lui Nestorie” (Chr. Haas, Alexandria in Late Antiquity. Topography and Social Con-flict, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and Londra, 1997, 308); vezi, de asemenea, Chrestos Vasileiadis, „Uciderea filosoafei Hypatia apasă asupra Bisericii? (H SoLotJovla rqţ tjAoodcjioi) Tmetiaţ apîrvet nţv ExAalav;)” la adresa electronică http://www.egolpion.comypateia.el.aspx,
4 Apostolos Karpozilos, Istoricii şi Cronicarii Bizantini (BvŞavivol urropixolxaixpovoyyâpoi), Ed. Kanake, Atena, 1997, vol. I, p. 120.
5 Socrate, Istoria ecclesiastică VII, 7.
6Socrate, Istoria ecclesiastică VII, 15, 12.
26
Chiril şi Oreste. De altfel nici o sursă istorică contemporană nu îl acuză pe Chiril de implicarea directă în uciderea Hypatiei şi, de asemenea, nimeni, chiar dintre cei care nu se nu¬mără printre apologeţii creştinismului nu au putut susţine că Sfântul Chiril ar putea fi socotit vinovat, din perspectivă ju¬ridică, de moartea Hypatiei.1
în relatarea sa, Socrate face încă o afirmaţie foarte intere¬santă: „TOVTO OU ptKpov pwpov KupiAcp Kai rfl ALeavSpecov eKkXrjcnţ eipyaoaro”.2 La o lectura mai atentă, în contextul evenimentelor care au zguduit primii ani de episcopat ai lui Chiril, o astfel de afirmaţie ar putea sugera că atât Sfântul Chiril, cât şi Biserica alexandrinilor ar fi putut fi involuntar implicate în moartea Hypatiei, căzând victime unei maşinaţiuni, pe care lipsa de experienţă politică a lui Chiril, exploa¬tată din interiorul Bisericii, eventual de partida adversă (ca¬re l-a sprijinit la candidatura tronului Alexandriei pe arhidiaconul Timotheos), sau din afară (de păgânii sau evreii ce erau adversari permanenţi ai Bisericii), nu a reuşit să o evite. În acest context, nu ar trebui neglijată, de asemenea, ipoteza că Hypatia ar fi putut fi prozelită, fiind ucisă din motive politico-religioase, fie înainte de a se boteza, fie imediat după botezul ei, atunci când i s-ar fi putut schimba şi numele din Hypatia în Ecaterina. 3 Din păcate, dintre epistolele Sfântu¬
1 Maria Dzielska, Hypatia of Alexandria, op. cit, p. 182; vezi, de asemenea, S. Papadopoulos, Sfântul Chiril, op. cit., p. 30; Gheorghe Florovsky, Părinţii bizantini ai secolului al V-lea, Ed. P. Pournaras, Thesalonic, 1992, p. 457.
2 „Acest fapt a pătat nu puţin prestigiul atât al lui Chiril, cât şi al bisericii alexandrinilor” (Socrate, Istoria ecclesiastică VII, 15, 21-22). Această opinie se repetă cu obstinaţie, fără însă o analiză atentă. Conştient sau nu, E. Gibbon o repetă, afirmând emfatic: „the murder of Hypatia has imprinted an indelible stain on the character and religion of Cyril of Alexandria” (în The Decline and Fall of the Roman Empire, vol. 5, Londra, 1854, p. 213).
3 Sfânta Ecaterina a trăit şi a mărturisit în aceeaşi epocă şi zonă geografică cu Hypatia. Legat de identitatea acestora, vezi M. Dzielska, Hypatia…, op. cit., pp. 209-210. Gheorghios D. Metallinos menţionează existenţa unei scrisori din partea Hypatiei către Sfântul Chiril al Alexandriei, în care îşi mărturiseşte dorinţa de a fi botezată creştină înainte de a-şi încheia viaţa: „TO6W yap XpitTiavt âTtoQavstv” (cf. Elenism idololatru sau Ellinorthodoxie? nceyavirrixoi; Eviaşto; y EDqvopSoSolla; [Ed. Armos, Atena 20033, pp. 176-187]). Vasileios Myrslidis, în Anuarul ştiinţific al Facultăţii de filosofic a Universităţii din Atena, 24 (1973-1974), pp. 418-420, vorbeşte despre ruinele unei biserici în Asia Mică, în apropierea vechiului oraş Laodiceea, prezentând mărturia unor localnici, care l-au informat că era închinată Sfintei Hypatia-Ecaterina.
27
lui Chiril nu s-au păstrat decât 88, care au fost editate în co¬lecţia Migne-, Epistola 88, păstrată în limba latină şi presupusă a fii a Hypatiei şi adresată lui Chiril, nu pare a fi autentică.1
Hypatia nu este victima conflictului personal dintre Oreste şi Chiril, ci incidentul trebuie evaluat „drept culminaţia unei lupte religioase şi politice pentru putere dintre comuni¬tăţile predominante ale oraşului din Antichitatea târzie. Ac¬ţiunile lui Chiril din timpul acestor evenimente şi cele imedi¬at următoare lor au transformat un act brutal singular de vio¬lenţă politică într-un punct de întoarcere crucial la conflictul dintre comunităţile creştine şi păgâne ale Alexandriei.”2
Moartea Hypatiei3 pare mai degrabă un sacrificiu plătit odată cu readucerea politeismului pe scena istoriei de către Iulian Apostatul (361-363). Reacţia Sfântului Chiril ex¬tremă, după cum este prezentată de unii istorici trebuie înţeleasă în contextul persecuţiei pe care creştinii o avusese¬ră de suportat din partea lui Iulian şi al efortului ideologic depus şi promovat de acesta în scopul reînvierii religiei dodekatheiste eline, având ca epicentru Alexandria. Este cert că
1 PG77,389-390; aceeaşi opinie este împărtăşită de patrologul S. Papadopoulos, Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 49.
2 Alexandria in Late Antiquity, op. cit., 308. Oricum, după asasinarea Hypatiei, Oreste, guvernatorul Alexandriei, pare să fi fost îndepărtat din funcţie, de vreme ce izvoarele nu mai fac referinţă la persoana sa (Rodolph Yanney, „Life and work…”, op. cit., p. 23).
3 În orice caz, circumstanţele în care a avut loc moartea Hypatiei rămân, până în clipa de faţă, neelucidate, privându-ne de şansa de a putea emite un verdict definitiv (cf. Alain Bernard, „The Alexandrian school. Theon of Ale¬xandria and Hypatia”, în Lloyg Gerson (ed.), The Cambridge History ofPhilosophy in Late Antiquity, vol. I, CUP, Cambridge, 2010, p. 419).
28
Sfântul Chiril a ales să răspundă provocărilor ideologice ale lumii antice la nivel doctrinar, prin intermediul penei scri¬itoriceşti, fără să fie împins de dorinţa de a dobândi contro¬lul asupra mersului istoriei, cum sugerează unii comentatori părtinitori. Raţiunea pentru care Sfântul Chiril a fost nevoit să prezinte un răspuns scris Contra lui Iulian la aproximativ o jumătatea de veac după crunta moarte a acestuia, materi¬al trimis spre lectură şi analiză şi celor din Antiohia1, după o perioadă în care şi alţi Părinţi ai Bisericii (precum Sfântul Grigorie Teologul sau Ioan Gură de Aur) n-au întârziat să riposteze, poate fi înţeleasă în contextul amplificării ideolo¬gice a conflictului2 de-a lungul veacurilor. O parte din ideile dezvoltate în monumentala lucrare Contra lui Iulian, finali¬zată probabil spre sfârşitul vieţii sale, pot fi regăsite in nuce în Scrisoarea pascală pentru anul 418 (Sp VI).
Scrisorile pascale
Opera Sfântului Chiril, dincolo de un număr de lucrări pierdute, cuprinde în varianta publicată în colecţia Migne 10 tomuri, dintre care şapte conţin scrieri exegetice.
Lucrările sale anterioare anului 428 sunt, în marea lor parte, exegetice; celelalte scrieri au caracter dogmatic, tra-tând problematica antiariană. 3 Ca exeget, Chiril se distinge printr-o cunoaştere enciclopedică a textului biblic, prin am¬plele sale analize literare, etimologice, istorice, geografice, înainte de orice, Sfântul Chiril este un exeget fără egal4: discursul
1 Teodoret de Cyr, Epistola 83, 128-136.
2 Pentru motivele scrierii, vezi Piere Evieux şi Paul Burguiere în introdu¬cerea la ContreJulien, tom. I, SC 322, Paris, 1981, pp. 15-20.
3 Pentru o analiză a lucrărilor Sfântului Chiril, vezi J. Quasten, Patrology, vol. III: The Golden Age of Greek Patristic Literature, Christian Classics, Maryland, 1986, pp. 116-135.
4 James Doherty, Scripture and Soteriology in the Christological System of St. Cyril of Alexandria, teză de doctorat, Fordham University, New York, 1992, pp. 75-90; A. Kerrigan, St. Cyril of alexandria, Interpreter of the Old Testament, Pontificio Istituto Biblico Rome, 1952.
29
său dogmatic se naşte din interpretarea textului scripturistic, iar interpretarea textului scripturistic îl conduce la definitivarea formulării dogmatice. Totodată, metoda de in¬terpretare originală, foarte puţin studiată până în clipa de faţă, depăşeşte maniera exegetică alegorică a vechii şcoli ale¬xandrine, dar fără a se închide în limitele unei abordări isto¬rico-filologice.1 Exegeza textului biblic nu poate fi înţeleasă de Sfântul Chiril decât din perspectiva iconomiei dumneze¬ieşti, care, din punctul de vedere al Sfântului, este sinonimă cu întruparea şi înomenirea Logosului.2 Hermeneutica sa, cel puţin în cazul Scrisorilor pascale, este sofisticată şi deloc arbitrară: „se prezintă ca o reflecţie intertextuală asupra ico¬nomiei creştine, în limitele ortodoxiei niceene”. 3
Scrisorile pascale se disting, în ansamblul operei sale, ca un gen literar prin excelenţă alexandrin, unic ca motivaţie a com¬punerii acestora, care se diferenţiază de saluturile sau de omi¬liile pascale sau de omiliile închinate celorlalte praznice împă¬răteşti prin structura lor particulară. Originea acestui gen se află în strânsă legătură cu datoria episcopului Alexandriei de a anunţa anual data sărbătoririi Paştilor. Iniţial, alcătuia pro¬babil o simplă notă, care comunica data începerii, încheierii Postului Mare şi, implicit, data sărbătorii Paştilor, pe care astronomii
1 John OKeefe limitează demersul său exegetic la a grammatical method, în „Christianizing Malachi: Fifth-Century Insights front Cyril of Ale¬xandria”, în Vigiliae Christianae 50:2 (1996), pp. 138-141). Pentru o analiză a raporturilor dintre manierele de interpretare specifice şcolilor antiohiene şi alexandrine, vezi Frances Young, „The rhetorical schools and their influence on patristic exegesis” în Rowan Williams (ed.), The Making of Orthodoxy…, op. cit., pp. 182-199.
2 Chrestos Filiotis-Vlahavas, Taina iconomiei dumnezeieşti în lucrările Sfântului Chiril al Alexandriei de dinaintea disputei nestoriene, teză de doc¬torat, Thesalonic, 2002, p. 165.
3 John O Keefe, în introducerea la St. Cyril of Alexandria: Festal letters 1-12, traducere în limba engleză Philip R. Amidon, The Catholic University of America Press, Washington, 2008, p. 12.
30
alexandrini le aflau în urma unor calcule complexe.1 Exemple de astfel de notiţe pot fi identificate în fiecare dintre Scrisorile pascale, în partea finală, ca un epilog exprimat într-o formulă standard, ce se limitează la câteva rânduri.
Despre această hotărâre a Sinodului I Ecumenic, prin care s-a intenţionat impunerea celebrării pascale unitare în toate hotarele oikoumenei, în prima duminică cu lună pli¬nă după echinocţiul de primăvară, precum şi despre dato¬ria încredinţată patriarhului Alexandriei2 de a comunica cu exactitate această dată, nu s-au păstrat mărturii directe. Pri-ma menţiune de acest fel se află în canonul I al Sinodului de la Antiohia din 341 (care a fost recunoscut de canonul II al Sinodului Quinisext), pentru că actele Sinodului I nu s-au păstrat. Însuşi Chiril va mărturisi această datorie a episcopu¬lui Alexandriei, instituită prin hotărârea Sinodului I Ecume¬nic de a comunica în fiecare an episcopului Romei data cal¬culată de astronomii oraşului a sărbătoririi Paştelui. 3
Primul arhiepiscop al Alexandriei care a inaugurat tra¬diţia acestor Scrisori pascale este Dimitrie (188-230); acestuia i-au urmat Dionisie cel Mare (247-264)4, Petru (300-311), Alexandru (311-328), Atanasie (328-373) şi Teofil (385-412). Din Scrisorile acestora s-au păstrat doar câte¬va fragmente în limba greacă; epistolele Sfântului Atanasie au fost descoperite într-o variantă păstrată în limba siriacă.1
1 Alden A. Mosshammer, The Easter computuss and the orgins of the Christian era, OUP, Oxford, 2008.
2 Detalii despre această datorie aflăm din Scrisorile pascale ale Sfântului Atanasie cel Mare (PG 26, 1431A-1444A), Teodoret de Cyr (Istoria ecclesiastică I, 9, PG 82, 932A-937A), Eusebiu al Cezareii, Viaţa lui Constantin III, 18,19 (PG20, 1073E, 1077A). Însuşi Sfântul Chiril, într-o scrisoare că¬tre episcopii întregii Africi, le trimite data sărbătoririi Paştelui împreună cu hotărârile Sinodului I Ecumenic (PG77, 376-377).
3Epistola 87, 2, PG 77, 385BC; vezi, de asemenea, scrisoarea Sfântului Chiril către papa Leon din anul 444 în care apără prestigiul calculelor astro¬nomilor alexandrini (PG77, 382-383).
4 Eusebiu al Cezareii, Istoria ecclesiastica 7, 20, 1-4.
31
După cum ne informează Sfântul Ioan Casian, Scrisorile pascale erau trimise episcopilor din tot Egiptul şi citite pro-babil de fiecare episcop în parte de Bobotează sau în perioa¬da imediat următoare începerii Postului Mare.2
Dat fiind că semnificaţia sărbătoririi „praznicului prazni¬celor” a fost corelată destul de timpuriu cu necesitatea unei pregătiri ascetice adecvate, ca o condiţie esenţială a celebră¬rii spirituale, Scrisorile pascale, în special cele ale Sfântului Chiril, insistă în nota finală asupra datei începerii Postului Mare3 şi, implicit, a Săptămânii Mari. La începutul secolului al V-lea, perioadele Postului Mare şi Săptămânii Mari erau foarte bine definite, fiind socotite ca distincte. Situarea aces¬tor Scrisori în contextul anunţării datei celebrării pascale le-a permis episcopilor Alexandriei să nu se limiteze doar la aspectul comunicării datei furnizate de către astronomii ale¬xandrini, ci, exploatând această oportunitate pastorală, i-au conferit textului o funcţie catehetică, dezvoltând teme diferite şi folosind ocazia pentru a întreprinde exegeze scripturistice ample sau subtile analize dogmatice, sau pentru a aborda probleme sociale stringente.
1 Au fost descoperite abia în secolul al XIX-lea, fiind traduse şi publicate pentru prima dată în limba engleză în anul 1854 de către rev. Henry Burgess (Fest al epistles of St. Athanasius…, op. cit.)-, pentru detalii, vezi P. Evieux în in¬troducerea la SC 372, op. cit., pp. 73-90 şi 94-106.
2 Sfântul Ioan Casian (Colationes 10, 2) ne relatează aceste informaţii, referindu-se la Scrisoarea pascală a lui Teofil pentru 399, care nu s-a păstrat, unde trata problema ereziei antropomorfiste a monahilor din pustia Nitriei. Referirea la primăvară (Sp II, 3, IX, 2) ar putea fi socotită ca un indiciu în vederea determinării temporale mai exacte a momentului când Scrisorile erau citite în toată biserica Egiptului. Astfel, Chrysostomos Papadopoulos, arhiepiscopul Atenei, socoteşte că este vorba de perioadele 27 decembrie-25 ianuarie sau 26 ianuarie-24 februarie („Oi eopraorucol Âoyoi TOU Aylou KvplAou AXdjavSpelaţ”, înEkklisiastikosFaros, 33 [1932], p. 36).
3 Durata de 40 de zile a Postului Mare a fost consacrată prin canoanele 5 (Sinodul I Ecumenic) şi 50 (Laodiceea, 364).
4 Spre exemplu, Atanasie, în cea de-aXXXIX-a Scrisoare pascală, alcătu¬ită pentru anunţarea Paştelui din 367, menţionează pentru prima dată nu¬mărul celor 27 de cărţi ale Noului Testament şi se referă la conceptul de cărţi „canonice (Kavovidpeva)”, cu referire la Sfânta Scriptură (cf David Brakke, „Canon Formaţion and Social Conflict in Fourth-Century Egypt: Athanasius of AlexandriasThirty-Ninth Festal Letter”, în The Harvard Theological Revieiv, 87:4 [oct., 1994], pp. 395-419).
32
La cererea lui Teodosie al II-lea, Sfântul Chiril a alcătuit un Tabel pascal pentru anii 403 (=399)-512, având ca uni¬tate de măsură un ciclu de 19 ani, în acord cu decizia Sino¬dului I Ecumenic, care a fost trimis împăratului împreună cu o scrisoare din partea Sfântului Chiril; scrisoarea s-a păs¬trat doar într-o variantă în limba georgiană.1 Necesitatea în¬tocmirii unui nou Tabel ar fi putut surveni odatău „decizia lui Chiril de a adopta un asemenea ciclu şi de a face din el calendarul pascal oficial al Bisericii alexandrine”2; acest fapt ar sugera indirect că hotărârea sinodală respectivă nu fusese aplicată.
Calendarul egiptean era alcătuit din 12 luni3 de câte 30 de zile fiecare, începând cu luna Toth şi încheindu-se cu luna Af?sore. La sfârşitul acestei perioade erau adăugate cinci zile, pen¬tru a obţine numărul celor 365 de zile ale unui an, astfel încât prima zi a lunii Toth nu avea o poziţie fixă. După cucerirea Egiptului de către romani şi introducerea calendarului iulian s-a fixat ca reper stabil ziua care în calendarul roman corespun¬dea datei de 29 august. În anii bisecţi, 1 Toth se muta în data de 30 august, provocând un decalaj între calendarele roman şi
1 The Armenian version of Revelation and Cyril of Alexandrias scholia on the incarnation and epistle on Easter, traducere în limba engleză Fred Conybeare, The Text and Translation Society, Londra, 1907, pp. 143-149 şi 215-221; vezi de asemenea Alden A. Mosshammer, The Easter computuss…, op. cit., pp. 65-67, 73, 193-197, în care autorul socoteşte ca autentică atribu¬irea Tabelului pascal Sfântului Chiril, pe temeiul mărturiei Sfântului Dionisie cel Mic (p. 67); ciclul acesta a rămas pentru Alexandria multă vreme stan¬dard, iar Apusul l-a adoptat prin intermediul lui Dionisie Exiguul (p. 203).
2 Alden A. Mosshammer, The Easter computus…, op. cit.,p. 198.
3 Acestea erau împărţite în trei perioade, după cum urmează: 1. Ache (Inundaţia) care cuprindea lunile Thoth, Phaophi, Athyr, Choiak; 2. Proje (Iarna) care cuprindea lunile Tybi, Mechir, Phamenoth, Pharmuthi şi 3. Shomu (Vara) care cuprindea lunile Pachon, Payni, Epiphi, Mesore.
33
alexandrin, cu consecinţe directe în privinţa serbării comune a Paştelui, cerută de prevederile Sinodului I Ecumenic.1
Din această perspectivă, se distinge importanţa Scrisori¬lor pascale, adresate nu doar întregii ţări a Egiptului, ci şi Ro¬mei, şi prin aceasta întregii oikoumene, însă sărbătorirea co¬mună a Paştelui nu avea să se realizeze decât la mijlocul seco¬lului al V-lea, după moartea Sfântului Chiril.
Conţinutul Scrisorilor pascale
Scrisorile pascale, atât prin formă, cât şi prin conţinut, sunt un preţios tezaur filologic al literaturii creştine vechi. Textele urmează schema obişnuită a unei scrisori: introduce¬re, partea principală şi încheiere. Scopul propriu-zis al aces¬tor scrisori, de a anunţa data sărbătoririi Paştelui, a fost tre¬cut oarecum în plan secund, consacrându-i-se doar câteva rânduri în partea finală a scrisorii, în termenii unei formule stereotipe de cancelarie şi ţinând locul unui epilog.
Autorul prezintă ca motto un verset biblic, veterotestamentar sau neotestamentar, pe care îl amplifică cu ajutorul unor idei, prezente aproape în fiecare omilie: necesitatea as¬cezei, evitarea devierilor (cu referire la evrei şi păgâni) sau lă¬muriri de natură dogmatică în contextul luptei antieretice. În abordarea acestor idei, Chiril este preocupat de maniera autentică şi necesară a citirii şi explicitării Sfintei Scripturi şi mai puţin de invocarea argumentelor care să-i susţină opini¬ile. Uneori, în partea de început foloseşte elemente stilistice, proprii celei de-a doua sofistici. 3
1 Pentru detalii, vezi P. Evieux, în introducerea la SC 372, op. cit., pp. 90-94.
2 Se păstrează, de altfel, două scrisori ale Sfântului Chiril către Leon, pa¬pa Romei (440-461), care se referă exclusiv la data sărbătoririi Paştelui din perspectiva strictă a calculului astronomic (PG77,377-390).
3 Este surprinzătoare afirmaţia lui Lionel R. Wickham care în introduce¬rea la Cyril of Alexandria. Selected Letters…, op. cit., p. xiv, socoteşte că aceste elemente specifice celei de-a doua sofistici (în special, recursul la tema „primăverii”) depreciază valoarea estetică a Scrisorilor pascale. Autorul neglijea¬ză faptul că descrierea naturii care revine la viaţă nu este utilizată doar ca re¬per estetic al unei antropologii restabilite în condiţia sa iniţială prin jertfa pascală a lui Hristos, ci este însăşi perioada în care erau declamate aceste cu¬vinte în toată biserica Egiptului.
34
în cuprinsul discursului, sfântul autor inserează un rezu¬mat al istoriei mântuirii, adică al istoriei întrupării şi jertfei mântuitoare ale lui Hristos, prezent sub forma unei mărtu¬risiri de credinţă, pentru a încheia cu anunţarea datelor înce-perii şi încheierii Postului Mare, aprăznuirii Paştelui şi toto¬dată a Cincizecimii. În discursul chirilian se insistă adeseori asupra nevoii de asceză. Este foarte probabil ca promovarea necesităţii exersării ascetice să nu se limiteze la datoria pas¬torală de a-şi convinge şi stimula comunitatea creştină să res¬pecte şi să practice postul, consacrat prin canonul V al Sino¬dului I Ecumenic, ci să se afle în relaţie directă şi cu nevoia de a combate unele idei ascetice eretice, fie origeniste (com¬bătute şi de unchiul său Teofil), care dispreţuiau trupul şi că¬sătoria1, fie novaţiene.
Deja la începutul secolului al V-lea diferenţa dintre Pos¬tul Mare, cu o durată de patruzeci de zile, şi postul Săptămâ¬nii Mari era consacrată scrisorile pascale o demonstrează cert. Abordarea acestei teme chiar în prima Scrisoare pascală pare să fie asemenea unei platforme-program, în care sfântul părinte îşi afirmă discret filiaţia spirituală faţă de antecesori: îşi însuşeşte, aşadar, stilul Sfântului Atanasie, care în prima sa Scrisoare pascală1, la scurtă vreme după întoarcerea de la Sinodul I Ecumenic şi imediat după urcarea pe tronul epis¬copal alexandrin, tratase aceeaşi tematică amplă a postului.
Analizând raţiunea în virtutea căreia a fost rânduit „me¬dicamentul postului” (Sp I, 3) „duşmanul a tot păcatul” [Sp
1 Elizabeth Clark, The Origenist Controversy: The Cultural Construction of an Early Christian Debate, PUP, Princeton, 1992, pp. 116-117.
2PG26,1360-1366.
35
1,4) care poate înăbuşi tot „răul din noi”. Sfântul Chiril îl de¬scrie ca pe un „har”, care nu se rezumă la „simpla îndepărtare de hrană” sau la „respingerea mâncărurilor”, ci este o realita¬te necesară dobândirii „oricărei forme de virtute” (Sp I, 4). Postul nu este doar „chipul vieţuirii asemenea cu îngerii, iz¬vorul cumpătării, începutul înfrânării, nimicirea poftei tru¬peşti” (Sp 1,4)1, ci şi „maica a tot lucrul bun” (Sp I, 5).2
Asceza este înţeleasă într-o dimensiune a optimismului şi veseliei spirituale: ceea ce a fost asumat prin întruparea lui Hristos „a fost recreat întru slava Sa”. 3 Iar sfântul autor reuşeşte prin cuvântul său să ne transmită garanţia că „ano¬timpul primăverii poartă în sine pentru noi învierea Mântu¬itorului nostru, prin care toţi suntem recreaţi, aduşi la o viaţă nouă! Din această perspectivă, expresia sa este filocalică şi discursul se orientează kallologic, având ca referent constant frumuseţea. Astfel lumea a fost creată potrivit unui „model desăvârşit de frumuseţe” (Sp VI, 7), însă sensul autentic al istoriei este unul spiritual; postul este o stare de frumuse¬ţe (Sp I, 4) care intermediază descoperirea „frumuseţii con¬templării duhovniceşti” (Sp VI, 8); iubirea asigură celor ca¬re dobândesc virtuţile „slava frumuseţii” (Sp VII, 1); recrea¬rea în Hristos şi asceza prin mijlocirea „harului celui curat al Duhului” dăruiesc omului (Sp II, 3)„frumuseţea cea dintâi a firii” (IX, 1). Şi, ca împlinire a tuturor lucrurilor ce nu pot exista decât prin frumuseţe şi pentru frumuseţe, sfântul au¬tor ne îndeamnă să câştigăm:
1 Sp IV, 2; IV, 6; V, 8; VI, 2; VII, 1; VIII, 1; X, 1; XI, 2. Sp 9, VI, 2, VIII, 3.
2Sp VIII, 6, IX, 2; pentru importanţa acestui concept teologic, vezi john
3 OKeefe, „Incorruption, Anti-Origenism, and Incarnation: Eschatology in the Thought of Cyril of Alexandria”, The theology of St. Cyril of Alexandria: A Critical Appreciation, Thomas G. Weinandy, OFM, Cap and Daniel A. Keating (ed.), TTClarck, 2003, Londra, pp. 187-204.
4Sp VIII, 6; IX, 2.
36
acea frumuseţe suprafirească, ce ar putea fi cugetată ca aflându-se în relaţie cufirea care se află mai presus de toate (…), dumnezeiască şi mai presus de minte, a cărei întipărire în sufletele noastre nu se poate arăta altfel decât dacă ne vom face „părtaşi dumnezeieştii firi). Împotriva opiniilor extremiste novaţiene2 va aborda ideea aristotelică a căii de mijloc, atât ca medianitate în plan psihologic, cât şi ca punct maximal în plan etic. Sfântul Chiril extrage hermeneutic această teză chiar din textul Legii mozaice: „Legea îţi va arăta un mod de viaţă mai blând, care nu este atât de aspru ca celelalte, dar care se ridică cu mult deasupra altora” (Sp II, 5):
Ca o cale de mijloc se prezintă modul acesta de viaţă, care nici nu este peste măsură de aspru, nici prea blând, păcătuindprin ataşamentulfaţă de libertatea nestânjenită a simţurilor; ci care prin dreapta credinţă este mai presus de o viaţă molatecă, fără totuşi a se putea compara cu viaţa celor desăvârşiţi, ca unul lipsit de vigoarea şi râvna acestora?
Astfel, calea de mijloc oferă fiecăruia dintre noi puterea „nu doar să-şi poarte pe umeri crucea”, ci şi „să înfrunte cu dispreţ orice teamă” (cf. Sp VII, 1). Sfântul Chiril defineşte asceza ne¬cesară dobândirii virtuţii în termenii excelenţei, luând ca model spaţiul păgân al palestrei şi competiţiei sportive, unde cei care se exersează şi acumulează experienţă se disting şi sunt recom¬pensaţi cu glorie. Creştinii ar trebui să le urmeze acestora, prac¬ticând nevoinţele în vederea slavei veşnice care îi aşteaptă.4
1 SpX,3;cX, 4.
2 Novaţienii sau katharii (xaSapoi) negau posibilitatea mântuirii celor care au căzut (lapsi), chiar dacă aceia s-ar fi întors şi şi-ar fi mărturisit păca¬tele în chip sincer (cf. Eusebiu al Cezareii, Istoria ecclesiastică VI, 43, 1); în mod indirect negau însăşi puterea Bisericii de a ierta păcatele.
3 SpII, 6.
4 Sp IV, 2; VII, 1;VIII, 1.
37
După cum mărturiseşte în prologurile Scrisorilor sale ha¬rul preoţiei este indisoiubil legat de datoria sacră a predicării (Sp I, 1). Pentru a-şi atinge scopul didactic, Chiril recurge în Scrisorile pascale, ca pretutindeni în întreaga sa operă exege¬tică, la combinaţia diferitor figuri şi procedee literare. Între acestea se distinge într-un mod aparte aspectul tipologic1, care se leagă de numele lui Filon Alexandrinul.2 Alexandria a fost în fapt spaţiul cultural ideal, care a asigurat asimilarea optimă de către Creştinism a întregii moşteniri a Antichită¬ţii ebraice şi eline, permiţând fructificarea acestor depuneri atât la nivelul discursului, ca exegeză a Sfintei Scripturi, cât şi al practicii ascetice, în spaţiul contemplaţiei mistice. 3 Exege¬za alexandrină a lui typos devine simbolul unui topos în care marile tradiţii ale Antichităţii s-au reunit, iar Sfântul Chiril se va integra în această tradiţie, reuşind să depăşească norma exegetică definită de Origen.
Typos, ca un concept hermeneutic, conţine, pe de o par¬te, puternice implicaţii morale, deoarece însumează şi repre¬zintă acţiuni care trebuie imitate, paradigme care trebuie ur¬mate4; pe de altă parte, toate tipurile au ca punct de referinţă persoana lui Hristos, evidenţiind aspectele profunde ale ope¬rei Sale mântuitoare, care n-ar fi putut fi receptate de umani¬tate fie de contemporanii Săi, fie de urmaşii acelora decât
1S. Wessel, Cyril of Alexandria and the Nestorian Controversy, teză de doctorat, Columbia University, 2000, p. 18.
2David T. Runia socoteşte teoria exegetică a lui Filon ca punctul final al unei foarte intense şi bogate activităţi exegetice, desfăşurate în Alexandria (Exegesis and Philosophy: Studies on Philo of Alexandria, Variorum, Aldershot, 1990, p. 14); vezi, de asemenea, Philo in Early Christian Literature-. A Survey, Fortress Press, Minneapolis, 1993, pp. 184-211.
3 Ar fi incorect să înţelegem dezvoltarea monahismului şi formelor de as¬ceză care l-au însoţit, fără a ţine seama de nivelul cultural al acestei capitale a spiritului, care a hrănit şi a ajutat la coagularea idealului desăvârşirii în termenii unei politeia, întemeiate pe Sfânta Evanghelie.
4 F. Young, Biblical exegesis and the formaţion of Christian Culture, CUP, Cambridge, 1997, p. 226.
38
prin raportarea la evenimente sacre anterioare ale unei istorii a umanităţii, care nu-şi poate afla temeiul existenţei decât pe ideea coeziunii interne a timpului sacru, spre care converge întreaga mişcare a timpului istoric. Astfel, prin intermediul metodei sale de exegeză biblică, Chiril a construit o viziune a timpului sacru, având în centru traseul istoric, care începe cu Adam, continuă cu Avraam, Isaac, Moise şi culminează cu întruparea şi mântuirea lui Hristos (Sp 5).
O astfel de exegeză care reuneşte trecutul şi prezentul, Vechiul şi Noul Testament, va avea consecinţe imediate în spaţiul polisului alexandrin, unde vechiul şi noul Israel sunt constrânse să convieţuiască. Chiril a fost cu precădere pre¬ocupat să interpreteze Sfânta Scriptură în contextul vieţii creştine, fiind constrâns să ia atitudine în faţa puterii şi a in¬fluenţei păgânilor şi a evreilor din Alexandria, dar totodată şi a provocărilor nestorianismului şi a exceselor afirmate de şcoala antiohiană (după 428).
Sfântul Chiril este unul dintre Părinţii Bisericii care a fost cel mai aprig acuzat de o atitudine anti-iudaică. Se ştie că scris o operă contra elinilor (Contra lui Iulian), dar nu avem nici un argument că ar fi scris o lucrare împotriva iude¬ilor.1 Neîndoielnic, referinţele la evrei sunt o trăsătură per¬manentă a operei sale, dar polemica anti-iudaică se reflectă şi în operele altor Sfinţi Părinţi şi scriitorii bisericeşti ai seco¬lelor IV-V.2 Mai mult, această polemică este întâlnită în pri¬mul rând la profeţi. Dincolo de existenţa unor motive conflictuale de ordin imediat, Chiril se distinge ca specialist în exegeza profeţilor dat fiind că principala preocupare a primilor
1 S-au păstrat câteva fragmente, sub titlul Despre apostazia sinagogii (De synagogue defectu) în PG 76,1421-1424, dar aceste fragmente ar putea face parte şi din Glafira, unde există un capitol cu un titlu similar (PG69, 563AB).
2 Vezi, d.ex., cazul Sfântului Ioan Gură de Aur în Antiohia şi al Omiliilor sale împotriva iudeilor (386-387).
39
săi ani de episcopat a fost exegetică şi, în mod cert toate comentariile atât la profeţii mari, cât şi la profeţii mici aparţin anilor anteriori disputei nestoriene.
Ceea ce induce în eroare este faptul că polemica anti-iudaică creează impresia că nu face nici o distincţie între evreii Bi¬bliei şi cei contemporani lor1, lucru care nu este valabil în ca¬zul Scrisorilor de faţă. Acuzele împotriva Sfântului Chiril sunt susţinute de o „alianţă” incorectă politic între afirmaţiile sale cu caracter exegetic şi pastoral şi cele ale istoricului Socrate.2
Putem accepta faptul că la Sfântul Chiril se poate în¬tâlni o retorică anti-iudaică3, dar nicidecum una anti-semită1;
1L. Wilken,«Ajudaism and the Early Christian Mind-. A Study of Cyril of Alexandria) Exegesis and Theology, Yale University Press, Londra, 1971, p. 10; pentru o analiză a caracterizărilor atribuite evreilor în diferite opere, pp. 60-67. Cert este că rolul determinant al iudaismului în viaţa Imperiului Ro¬man şi implicit a Bisericii nu a fost estimat încă la valoarea sa reală (ibid., p. 2) şi din această perspectivă lucrurile sunt oarecum neclare. Iulian Apostatul le-a acordat iudeilor sprijinul imperial în vederea reconstruirii templu¬lui de la Ierusalim (J. Vogt, Kaiser Julian und das Judentum. Studien zum Weltanschauungskampfder Spatantike, Hinrichs, Leipzig, 1939), iar Legislaţia lui Theodosie I împotriva păgânismului a deschis o perioadă de remarca¬bilă dezvoltare nu doar pentru Creştinism, ci şi pentru iudaism (S. Schwartz, Imperialism andJewish Society, 200B.C.E. to 640 C.E., Princeton, 2001, pp. 201-214, 278-279 sau „The Jewish Community of the Later Roman Empire aş Seen in the Codex Theodosianus” în J. Neusner and E.S. Frerichs (ed.) To See Ourselves aş Othsers See Us: Christians, Jews, „Others” in Late Antiquity, Chico, California, 1985, pp. 399-492). Concomitent, chiar după decretul său care transforma Creştinismul în religie de stat, păgânismul şi adepţii prac¬ticilor idolatre au supravieţuit într-un număr impresionant până în vremea lui Iustinian (K.W. Harl, „Sacrifice and Pagan Belief in Fifth-and Sixth-Century Byzantium”, în PastandPresent 128: august (1990), pp. 7-27).
2 Indirect, chestionând şi criticând temeiul practicii circumciziunii, pre¬cum şi al zilei de odihnă (Sp VI, 7-9), abordarea Sfântului Chiril sugerează că evreii făceau prozelitism. Totuşi, ca şi în cazul Antiohiei, nu poate fi exclus fap¬tul că existau motive reale care îndreptăţeau critica evreilor contemporani lui Chiril (cf. L. Wilken,7«judaism and theEarly Christian Mind…, op. cit., p. 68).
3 Scrisorile pascale nu indică prin ele însele o atitudine extremistă. Ace¬laşi lucru este susţinut şi de Steve McKinon, cu referire la rolul şi implica¬rea Sfântului Chiril în desfăşurarea Sinodului de la Efes (Words, imagery, and the mystery of Christ: a reconstruction of Cyril of Alexandria) Christology, Brill, Leiden Boston, 2000, p. 10); autorul crede că ceea ce ar trebui reexaminat nu este altceva decât atitudinea adversarilor săi.
40
de altfel, opera sa epistolografică nu este centrată pe o polemică anti-iudaică.2 Temele abordate în această polemică sunt de fiecare dată direcţionate teologic, pentru a evidenţia legătura dintre Vechiul şi Noul Testament3 şi modalitatea în care Biserica şi „închinarea în Duh şi adevăr” au depăşit Le¬gea şi Profeţii, desăvârşindu-le. În pofida stilului auster care emite verdictul final împotriva atitudinii lipsite de pioşenie faţă de Dumnezeu (Sp IV, 4), evreii rămân un punct de reper pedagogic, valabil în orice epocă, din perspectiva unei autocritici a fiecărui creştin în parte, fără ca această opinie să facă obiectul unei doctrine sociale. Opiniile Sfântului Chiril nu sunt ideologice, ci se limitează la cadrul exegetic ce impli¬că necesitatea lecturii textului scripturistic.
Scrisorile pascale nu trădează excese sau resentimente incontrolabile împotriva păgânismului: acuză duplicitatea (cf. Sp. IX, 5), opţiunea mânată de interese materiale pentru cre¬dinţa creştină4, atacă fundamentele religiei păgâne, acuzând absurditatea unor principii politeiste, cum ar fi predestinaţia şi anihilarea libertăţii (cf. Sp VI, 4). De altfel, rezonanţe ale
1 John O Keefe, în introducerea la St. Cyril of Alexandria…, op. cit., p. 33. După opinia sa, Wilken exagerează, susţinând că Sfântul Chiril nu ar face distincţie între evreii Bibliei şi contemporanii lor.
2 L. Wilken, Judaism and the Early Christian Mind…, op. cit, p. 4.
3 Temele abordate de Sfântul Chiril (închinarea în Duh şi adevăr, um¬bra şi prefigurarea, în raport cu Adevărul şi împlinirea profeţiilor, respin¬gerea circumciziunii, relaţia dintre Moise şi Hristos şi cea dintre Vechiul şi Noul Testament se rezumă la o singură problemă centrală: „the relationship between the Old and New Testaments or the relationship between Christianity and Judaism. (…) The issues raised by his confrontation with Judaism provide him with a setting for his exegesis of the Scriptures and the development of his theology” (L. Wilken, Judaism and the Early Christian Mind…, op. cit., p. 67.
4 „Se pare că unii dintre creştini nu se apropie de împărtăşirea Tainelor dumnezeieşti pentru că sunt îndemnaţi de pornirea lor sufletească faţă de Dumnezeu şi nici pentru că sunt copleşiţi de respectul faţă de credinţă, ci mai degrabă ca să înduplece prin vorbe măgulitoare bunăvoinţa celor care îi văd şi ca să tragă foloase, ţinând cont numai de interesul lor” (Sp IX, 6).
41
acestui efort de convertire a păgânilor şi de încercare a păs¬trării acestora în credinţa creştină sunt evidenţiate în prime¬le sale Scrisori pascale)
Tulburările din Egipt nu se limitează exclusiv la conflic¬tele dintre creştini şi evrei (Scrisoarea a VII-a pascală pentru anul 419): s-ar putea vorbi aici de incompetenţa administraţiei imperiale de a controla situaţia, de vreme ce însuşi arhie¬piscopul Alexandriei este nevoit să intervină în cuvântul său pascal, protestând şi încercând să pună capăt acestor proble¬me. De altfel, existenţa unei asemenea instabilităţi sociale generale reiese şi din faptul că în 423 mulţimea, în cursul unei revolte, l-a asasinat pe Kallistos, guvernatorul Egiptu¬lui la acel moment.
în dezvoltarea părţii centrale a Scrisorilor pascale se dis¬tinge ca un element constant mărturisirea de credinţă2, care, reluând aspectele privitoare la evrei şi păgâni, ar putea fi re¬zumată astfel:
1. Planul mântuirii:
umanitatea lipsită de mântuire, dominaţia diavolului, păcatului şi stricăciunii;
venirea Mântuitorului, lucrarea Sa mântuitoare.
2. Opozanţii:
evreii;
diavolul.
3. Restabilirea stării umanităţii:
moartea descoperă identitatea lui Hristos;
moartea Sa voluntară;
pogorârea la iad şi eliberarea celor ţinuţi în robie.
1 Argumentele din Sp IV vor fi dezvoltate mai târziu amănunţit în Con¬tra lui Iulian.
2 Cf. E. Cattaneo, „Formule di fede nelle Lettre Pasqualo di Cirillo d Alessandria”, în Koivcovia 7 (1983), pp. 23-24.
42
4. Epilogul glorios:
învierea şi înălţarea lui Hristos, „începătura” umanităţii;
dăruirea Duhului;
trimiterea la propovăduire;
a doua venire şi judecata finală.
Dezvoltarea acestor subiecte are loc într-o manieră narativă sau mai degrabă liturgică, în strictă dependenţă cu suc¬cesiunea anuală a sărbătorilor, care are în centru sărbătoarea Sfintelor Paşti şi teologia operei mântuitoare a lui Hristos.
în afara acestor probleme, care reflectă relaţia comuni¬tăţii ecclesiastice cu factorii externi (evreii şi păgânii), Scri-sorile pascale abordează, de asemenea, nenumărate aspecte de ordin dogmatic, fie polemizând cu idei eretice1 (de obi¬cei dezbătute în categoriile ortodoxiei niceene)2, fie încer¬când să dea un răspuns noilor provocări doctrinare (în spe¬cial nestorianismului), într-o abordare terminologică diferi¬tă. În Scrisoarea pascală pentru anul 416 (Sp IV) va aborda tema întrupării, Scrisoarea pentru 421 (Sp IX) va trata de¬spre Sfânta Treime, Scrisoarea pentru anul 422 (Sp X), de¬spre Sfântul Duh şi dumnezeirea Fiului, Scrisoarea pentru anul 423 (Sp XI), despre cele Trei Ipostasuri dumnezeieşti, iar Scrisoarea pentru anul 424 (Sp IX), despre deofiinţimea Tatălui şi a Fiului, folosind categorii logice aristotelice. 3
Nu de puţine ori, discursul Sfântului Chiril deschide noi orizonturi de investigaţie, pe care, pentru a nu altera scopul
1 Între acestea se numără combaterea donatismului sau pelagianismului cf. IX, 4-5 sau Sp XXI, 1; vezi, de asemenea, L. Wickham, „Pelagianism in the East”, în Roean Williams (ed.), The Making of Orthodoxy…, op. cit., pp. 200-213.
2 C.N. Russell, Cyril…, op. cit., pp. 21-30.
3 Chiril „împărtăşeşte o fascinaţie autentică pentru Organon-ul lui Aris¬totel şi pentru Isagoga lui Porfir” (Ruth Siddals, „Logic and Christology in Cyril of Alexandria” în Journal of Theological Studies, NS, 38:2 [October, 1987], p. 342).
43
unei scrisori pascale, le prezintă auditoriului fără a oferi prea multe amănunte. Spre exemplu, chiar în prima Scrisoare sfântul autor face o astfel de afirmaţie:
Cât priveşte raţiunea înomenirii, Mântuitorul se afla departe de fiinţa noastră mai înainte de a-Şi asuma ase-mănarea cu noi. Pentru că, într-adevăr, multe sunt inter¬valele [subl. noastră) ce separăfirea oamenilor de cea a lui Dumnezeu-Cuvântul)
Conceptul de interval (diastema) a jucat un rol foarte im¬portant în discursul teologic atât al Sfântului Atanasie, cât şi al Sfântului Grigorie de Nyssa. Sfântul Atanasie vorbeşte de un „principiu al intervalului”2 care guvernează originea şi existenţa celor create; în opoziţie cu acest fapt, relaţia din¬tre Logosul, Fiul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu-Tatăl nu es¬te asociată nici unui interval. 3 Sfântul Grigorie de Nyssa va aprofunda analiza acestui concept în mod diferit. Principiul său fundamental este că în Dumnezeu nu există §iâTT7jţia) (în sens spaţio-temporal). Uzează de acest concept „pentru
1,,ETOIST] Kal ttoAa rfjţ âv6 P07twv tyvaewi;, KM rijţ rov ©eov Aoyou râ SiaiTTf.aTd (PG 77,408AB).
2 Orationes tres contra Arianos, PG 26, 268, 31-33: „Atadepa ăe rouro, 6rt în [tev xTiapara vito rt]v apyf]v TOrotyTca, Kai StaoT7]pariid]v âpvjv roii elvat eyeT.
3 „OÎK etrirpetret rtva KV TO tvyov 8iâ.ot7]y.ai.oyiacurQM, ev A pi] wrjpyev 6 Aoyoc,” (Orationes tres contra Arianos PG 26, 37AB).
4 Pentru analiza acestui concept la Sfântul Grigorie de Nyssa, vezi Scot Douglass, Theology of the gap: Cappadocian language theory and the Trinitarian controversy, Petrer Lang Publishing, New York, 2005 sau Vladimir Cvetkovic, „St. Gregorys argument concerning the lack of diastema in the divine activities from Ad Ablabium”, în Vblker Henning Drecoll and Margitta Berghaus (ed.), Gregory of Nyssa: the minor treatises on trinitarian the¬ology andApollinarism:proceedings of the llth International Colloquium on Gregory of Nyssa (Tubingen, 17-20 September, 2008), pp. 369-382; pentru evoluţia acestui concept, vezi Lloyd G. Patterson, „The Conversion of Di¬astema in the Patristic View of Time”, în Richard A. Norris (ed.), Lux in Lumine, New York, 1966, pp. 93-111.
44
a descrie distincţia teologică dintre Dumnezeu şi lume”1, dar într-o manieră asimetrică: umanitatea nu poate transgresa de la sine prăpastia ontologică (diastema) ce separă lumea de Dumnezeu; în acelaşi timp, acest diastema este anihilat prin sincatabaza dumnezeiască şi nu împiedică lumea să se îm¬părtăşească de lucrarea şi harul dumnezeieşti.
Sfântul Chiril urmează aceeaşi viziune (afirmată în speci¬al în Comentariu la Evanghelia după Ioan) în ceea ce priveşte discursul despre Dumnezeu ar intram) însă, cât priveşte re¬laţia cu lumea, afirmaţia sa din prima Scrisoare pascală ar pu¬tea fi suspectată de accente monofizite. Monofiziţii sunt, de altfel, cei care susţineau că această separaţie ontologică dintre Dumnezeu şi lume nu poate fi depăşită decât printr-o subor¬donare a ceea ce este inferior faţă de ceea ce este superior. 3 Pentru Sfântul Chiril 3iarT7]pa,, în contextul de faţă, nu de¬semnează decât noţiunea de „interval temporal”. În celebra Scrisoare pascală pentru anul 420 va folosi acelaşi concept, în sens atanasian, afirmând că unirea firilor în Hristos nu este su¬pusă nici unui interval (adiastatos). În aceeaşi Scrisoare, Sfân¬tul Chiril va amenda o altă erezie, care, prevestind disputa nestoriană, ataca învăţătura ortodoxă despre Persoana Mântuitorului, susţinând ideea unui anume dualism hristologic.5
1 Alexei V. Nesteruk, Lightfrom the East: theology, Science, and the Eastern Orthodox tradition, ed. Augsburg Fortress, Minneapolis, 2003, pp. 103-104.
2„(…) Mţ ©eov, oii TOTTW Ttepiypambv, ou psTprov”, (Commentarii in Joannem 1, 114, 5-6) „qTot csyfsw diirTatov rqv ev opcoutnoTri” (ibid., 1,450,14-15); „martueiv stţ opoovcriovTpiâSa (…) aoiacraTov ovcnav” (Encomium in sanctam Mariam deiparam PG 77,1037, 8-11).
3 Vezi, d.ex., Edward Moore, Origen of Alexandria and st. Maximus the Confessor: An Analysis and Critical Evaluation ofPheir Eschatological Doctrines, Dissertation.com, Florida, 2005, p. 124.
4 Cf. Sp VIII, 4: „Opâţ ouv oTtwţ âSicarTccrp te xal AStopirm irspiaiyaţ âvoTrjri rfjţ otrroppTOU truvoSov rov Aoyov” (PG 77, 569CD) şi „AStM-Tcm; Txakiv ivoTYTt Tzepicpiyfpev” (PG77, 569D).
5 Sfântul Chiril nu menţionează nici măcar numele celui acuzat; pentru detalii, vezi S. Wessel, Cyril of Alexandria and the Nestorian Controversy: The Making of a Saint and ofa Heretic, Oxford, OUP 204, pp. 71-72.
45
Chiril este un scriitor clasicizant. A fost mereu preo¬cupat de problematica limbii, „înţelegându-i nece¬sitatea, în măsura în care constata insuficienţa şi neputinţa1 de a exprima gândul uman în mod desăvârşit. Admiră sti¬lul atic2, dar ştie că nu cuvintele asigură mântuirea persoa¬nei umane3: stilul literar nu deţine o valoare autonomă, ci funcţionează doar la nivel metodologic şi propedeutic.4 Cu o modestie firească, Sfântul Chiril îşi mărturiseşte lipsa ta¬lentului literar5, dar, după mărturia cercetătorilor, „scrie în¬tr-un dialect atic, foarte elaborat, remarcabil pentru repune¬rea în circulaţie a unor cuvinte scoase din uz, cât şi pentru folosirea multor neologisme”.6 Maniera sa de exprimare este destul de dificilă, plină de metafore, jocuri de cuvinte şi silo¬gisme. Însuşi Sfântul Fotie o va caracteriza ca fiind mult prea afectată şi forţată, uneori întrecând măsura.7 într-adevăr, în opera Sfântului Chiril au fost identificate „peste 1000 de cu¬vinte care apar fie numai la el, fie pentru prima oară la el, fie apar la el de mai multe ori decât apar în toată literatura grea¬că laolaltă”.8 Este un stil viguros, dar alambicat şi solicitant. Sfântul Chiril însuşi se distinge ca un retor inimitabil, capa¬bil să trezească în auditoriul sau lectorul textelor sale erosul
1 Stylianos Papadopoulos, Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 232.
2 ArSlSa (Contra lui Iulian VII, PG 76, 857BC).
3 In Epistolam Iad Corinthios (PG 74, 868C).
4 „Ne folosim de discursul elin ca de o disciplină propedeutică în vederea adevăratei formări duhovniceşti” (Contra lui Iulian VII, PG7G, 857D-560A).
5 „Mai mult, trebuie să adăugăm că noi nu ne-am pregătit pentru dis¬pute în arta discursului, nici nu intenţionăm să etalăm virtuţile dialectului atic” (Sp II, 2).
6N. Russell, Cyril…, op. cit., p. 5.
7 „O SeXoyoi; auro 7tt7toir]pevoţ Kal tic, iSiâ Ifiouav iăeav Kai
olovkAupevt] Kai TO perpov impopăcra Troicnţ” (Bibliotheca, 49,12a, 21-26).
8 EL. Cross, „The Projected Lexicon of Patristic Greek”, în Actes du VI congres internaţional d’etudes byzantines. Paris, 1950, pp. 389-392.
46
celor dumnezeieşti şi să-l convingă să se dedice prin as¬ceză luptei pentru dobândirea „libertăţii pe care o datorează firii”1 proprii şi „prieteniei cu Dumnezeu”.2 Forţa persuasiu¬nii constă în subtilitatea argumentaţiei teologice şi în moda¬litatea de a o transmite trupului bisericesc. Deşi la Sinodul III Ecumenic de la Efes Sfântul Chiril s-a impus capurtător al „primatului adevărului”3, în detrimentul oricărui primat al puterii (care nu-şi are locul în Biserică) sau al „întâietăţii de onoare” (tronul Alexandriei fiind devansat de tronurile Romei şi al Constantinopolului), în apus a fost aproape ne¬cunoscut până la Toma de Aquino, care însă nu a fost intere¬sat decât de aspectele legate de controversa nestoriană.4
Sfântul Chiril a fost declarat, într-adevăr, „KaSoXiKoţ StăacTKaLoţ”5 şi va rămâne pentru posteritate „un paradox enigmatic al istoriei bisericeşti”, a cărui faimă „s-a ridicat în¬tr-atât, încât a fost invocat ca autoritate de ambele părţi ale dezbaterii calcedoniene”.6
pr. dr. G. Mândrilă
1 Sp IV, 1.
2Sp IV, 5; VI, 2; VII, 2; IX, 4; XII, 1.
3 Stylianos Papadopoulos, Sfântul Chiril al Alexandriei…, op. cit., pp. 339-340.
4 G. Bardy, „Notes sur les sources patristiques de S. Thomas dans la 1“ partie de la Somme Theologique”, în Revue des Sciences philosophiques et theologiques 12 (1923), pp. 493-502; mai târziu, Adolf von Harnack n-a văzut în scrierile sale decât apolinarism (History of dogma, Dover publications, New York, 1961, vol. 4, n. 340, p. 176).
5„dascăl al întregii lumi”C0,1, l,7,p. 133.
6 S. Wessel, Cyril of Alexandria and the Nestorian Controversy, teză de doctorat, Columbia University, 2000, p. 20.
SCRISOAREA I
1. Luminile desfătătoare ale dumnezeieştii noastre săr¬bători îşi revarsă puterea strălucirii pretutindeni în lume, împrăştiind tenebrele întunericului de la faţa celor ca¬re vor să întâmpine praznicul cum se cuvine. De aceea şi fe¬ricitul apostol, arătându-le unora ca acestora calea, le zice: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape (…) să umblăm cu-viincios, ca ziua”1; astfel încât, bucurându-ne în Ierusalimul cel de Sus de lumina nestinsă a candelelor Mântuitorului, să locuim dimpreună cu cetele binecredincioase ale îngerilor. Iar fericitul David, îndemnându-ne prin cântarea de biruinţă a lui Hristos, Cel care a venit pentru noi [aici pe pământ] şi a nimicit prin Cruce „boldul morţii”2, să luăm parte la această preafrumoasă adunare, zice: „Veniţi să ne bucurăm de Dom¬nul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru.
Căci [Hristos, Domnul nostru,] ne cheamă pe noi, cei care ne-am afierosit legilor dumnezeieşti, să ne prindem în hora dumnezeiască, spre a mărturisi, într-un singur duh, po¬trivit cu Pavel4, credinţa în Hristos şi spre a păzi netulbura¬tă şi tare mărturisirea noastră faţă de Acesta, nu cu mintea şi cugetul risipite în toate părţile, ci în bună înţelegere şi într-un gând5 unii faţă de alţii. În felul acesta, ni s-a poruncit
1 Rm. 12,12-13.
2Cf. ICor. 15, 55-56.
3 ps. 95,1.
4Cf. Rm. 12, 16.
5 Cf. Rm. 15,5.
48
nouă să ne înălţăm la dumnezeiasca sărbătoare nepângărită, în Ierusalimul cel duhovnicesc; şi, pentru a întâmpina săr-bătoarea care vesteşte dreapta-credinţă1, să luăm aminte la prorocul [Ieremia care zice]: „ridicaţi fiind de la pământ, duceţi-vă! nu staţi!; iar voi cei de departe, pe Domnul pomeniţi-L, chemaţi Ierusalimul să vi se urce în inimi”.2 Şi Pavel, de asemenea, strigă: „alergaţi aşa ca să luaţi [premiul]”3; şi, pentru sfânta sărbătoare care ne învăluie asemenea unui soa¬re, să nu ne lăsăm cuprinşi de toropeala nepăsării şi a indo¬lenţei4; ci cu al nostru cuget temerar şi senin să spulberăm întunericul trândăviei, glăsuind cu pasul îndreptat spre toa¬tă virtutea: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El să ne înveţe căile Sale şi să mer¬gem pe cărările Sale”.5
Căci iudeii, nefiind în stare să se desprindă de respectarea formală6 a Legii, aud: „Ce-Mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre? M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de gră¬simea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Să nu mai veniţi să vă arătaţi în faţa Mea!”.7 Iar ace¬lora care, departe de toate, aduc prin închinarea8 în Duhul9 ofranda inimii lui Dumnezeu, profetul le strigă: „Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este
1 şi A fia este corespondentul în plan etic al învăţăturii de credinţă adevă¬rate (opoSoia), desemnând modul de comportament adecvat, plin de respect, evlavie şi cuvioşenie faţă de cele sfinte şi dumnezeieşti. Sfântul scriitor insistă nu doar asupra dogmei şi a „dreptei înţelegeri” a acesteia (cf. 1,2, IV,4, VI,5), ci cu precădere asupra relaţiei necesare şi reciproce dintre evirifia şi Soyga.
2 Ier. 28, 50 (LXX).
31 Cor. 9, 24.
4 tiyyia.
5 is. 2,3.
6 tiara TVTCOV.
7 is. 1,11-12 (LXX).
8 Aarysia desemnează actul de cult sau închinare, prin forme rituale tra¬diţionale, consacrate.
9 Cf. Rm. 2, 29.
49
aproape de voi. Cel rău să lase calea lui, şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă la Domnul, şi El Se va milostivi de dânsul, că Dumnezeul nostru iartă păcatele noastre.”1
Avându-L aproape, prin asemănarea cu noi, pe Mântui¬torul Hristos, să ne dezbrăcăm, după cum este scris, de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în cel nou, înnoit după chipul Celui ce l-a zidit2; şi, fără să mai privim în urmă, cu puteri¬le încordate la cele ce ne stau în faţă3, să ne ridicăm curaţi la dumnezeiasca prăznuire. Să luăm aminte la Prorocul Ieremia care zice: „Căci aşa zice Domnul către bărbaţii lui Iuda şi ai Ierusalimului: «Araţi-vă ogoare noi şi nu mai semănaţi prin spini! Bărbaţi ai lui Iuda şi locuitori ai Ierusalimului, tăiaţi-vă împrejur pentru Dumnezeu şi lepădaţi învârtoşarea inimii voastre»”4; astfel, curăţându-ne focul fricii lui Dum¬nezeu cugetul plin de crengi şi frunze şi înţelenit din cauza lipsei de evlavie5, să primim sămânţa cea bună a Mântuitoru¬lui, Care prin adevărate învăţăminte ne înnoieşte şi ne pre¬găteşte pentru mântuire, fără a ne cere să-L urmăm la nivelul „iotei”6, sau conformându-ne la ceea ce este părelnic şi înşe¬lător. Aşadar, pe cel care „în ascuns”7 este iudeu şi pe cea care „în ascuns” este tăiere împrejur să le arătăm lui Dumnezeu, tăind împrejur toată răutatea din inima noastră, ca să auzim pe drept: „Prăznuieşte, Iuda, sărbătorile tale, împlineşte fă¬găduinţele tale Domnului Dumnezeului tău.”8
1 Is. 55,6-7.
2 Cf.Ef. 1, 22-24; Col. 5,10.
3 Aceeaşi idee a epectazei (cTKXTeivoipioi), prezentă şi la Sfântul Grigorie de
Nyssa (cf. Sp 1,1); referitor la această temă, vezi, d.ex., Morwenna Ludlow, GregoryofNyssa,Ancient and (Post)modern, OUP, Oxford, 2007, pp. 125-134.
4 Ier. 4, 3-6.
5 în text, „evlavie”.
6 La nivelul respectării aparente a Legii (cf. Mt. 5,18).
7 Cf. Mt. 6,4-6.
7 Naum 2,1.
50
2. Prin urmare, nu mică este teama celor care sunt tri¬mişi la propovăduire: şi această teamă este foarte în¬temeiată: fiindcă nu mici sunt pedepsele nepurtării de grijă faţă de asemenea lucruri. Că „Blestemat este tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă”.1 Şi toate acestea pot deveni, limpede, pildă, dacă ne-am gândi la fericitul Iona, şi la furia mării dezlănţuite împotriva lui şi la cumpli¬tul chit preaînfricoşător care se năpustea asupra lui.2 Soco-tesc că nici unul dintre sfinţi nu e lipsit de teama pe care se cuvine s-o arate faţă de însemnătatea misiunii dumnezeieşti. Căci marele preot Moise, atunci când Dumnezeu i-a porun¬cit să-I scoată poporul din Egipt, dându-şi seama că puterea firii omeneşti nu se poate ridica la măsura predicării, a spus: „eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt gângav”. 3 împreună cu aceştia grăieşte şi fericitul Iere¬mia, cel cu darul profeţiei: „O, Doamne Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt încă tânăr”.4
Totuşi, acest fel de teamă care-i copleşeşte şi pe sfinţi, cea mai frumoasă pildă5 a bunei-credinţe, poate aduce îndoia¬lă şi nesiguranţă în sufletul celor mai puţin puternici. Dar Dumnezeu ne insuflă curaj şi ne porunceşte a lepăda frica atunci când îi zice lui Moise: „Cine a dat omului gură şi ci¬ne face pe om mut, sau surd, sau cu vedere, sau orb? Oare nu Eu, Domnul Dumnezeu? Mergi dar: Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa ce să grăieşti”.6 Iar fericitului Ieremia i Se adre¬sează astfel: „Să nu zici: Sunt încă tânăr; căci la câţi te voi tri¬mite, la toţi vei merge şi tot ce-ţi voi porunci vei spune”.7
1 Ier. 48,10.
2Iona 1, 1 ş.urm..
3 Ex 3, 10.
4 Ier. 1, 6.
5 VTtoypappot;.
6Ex 3, 11-12.
7 Ier. 1,7.
51
Oare cum şi eu, cel smerit, chemat de harul preoţiei spre a predica, cu teamă faţă de ceea ce stă scris: „Vorbeşte, şi nu tăcea”1, nu îmi voi aduce contribuţia, îndemnat de datorie cu al meu condei2? Căci, după ce Dumnezeu, din a Sa voie, l-a slobozit într-un chip bun de viaţa de aici şi l-a trimis în zbor spre locaşurile cereşti pe pururea-pomenitul şi preaslăvitul Teofil, cel care a fost episcopul nostru (dintr-o raţiu¬ne pe care doar Cel Atotputernic o cunoaşte şi despre care nu cutez a scrie), succesiunea apostolică3 a revenit smereniei noastre, celui mai mic dintre toţi. Şi, ascultând de Pavel care scrie: „Vai mie dacă nu voi binevesti!”4, cu teamă şi mai pre¬sus de ale mele puteri am fost chemat să răspândesc cuvânt dumnezeiesc.
Pentru a noastră sfântă sărbătoare plină de lumină, care ne cheamă [să păzim] adevărata neprihănire5, se cade a spu¬ne celor care sunt încă alipiţi de răutate6: „Curăţiţi-vă mâi¬nile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici”.7 Iar celor care fug de necuviinţa păcatului şi vieţuiesc în sfân¬
1 Iez. 24, 27 (LXX).
2Ideea de scriere, şi nu de omilie, cuvântare; pentru detalii, vezi studiul introductiv.
3 Cât priveşte treapta episcopală, din punct de vedere nomocanonic, succesiunea apostolică presupune: alegerea canonică din partea unui sinod episcopal, hirotonia (care trebuie să fie făcută de cel puţin trei episcopi), re-cunoaşterea şi acceptarea noului episcop (atât de cler, cât şi de popor) şi întronizarea oficială la reşedinţa episcopală. În sens ortodox, succesiunea apos¬tolică presupune, în afară de succesiunea la un anume tron episcopal, şi suc¬cesiunea în coordonatele unui anumit mod de viaţă specific apostolilor, ca împărtăşire în chip tainic şi actual de adevărul Revelaţiei dumnezeieşti. În fapt, problema succesiunii apostolice nu se reduce la succesiunea slujirii episcopale, ci este identică cu însăşi „problema succesiunii apostolice a Biseri¬cii” (Gherasimos Konidaris, „Succesiunea apostolică” în Enciclopedia etică şi religioasă, Atena, 1964, vol. IV, col. 1115).
41 Cor. 9,16.
5 AyviM.
6 Scil. vicii (Kaidai).
7Iac. 4, 8.
52
tă iubire, le binevesteşte prorocul cu al său cuvânt: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!”1
Fiindcă oamenii, locuind tot pământul sub soare, au ajuns „părţi vulpilor”2, după cum este scris, s-au împărţit într-o răutate de multe feluri şi, biruiţi fiind de întunericul necunoştinţei, au căzut în păcatul cel adânc ca într-o groapă; iar psalmistul, chemându-L la noi pe Dumnezeu-Cuvântul, a spus: „Cel ce paşti pe Israel, ia aminte! Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce şezi pe heruvimi, arată-Te înain¬tea lui Efraim şi Veniamin şi Manase. Deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mântuieşti pe noi”. 3 Prezicând venirea Domnu¬lui la bună-vreme, atunci când noi eram prăbuşiţi şi întinşi la pământ, a strigat din nou: „Pentru ce, Doamne, stai depar¬te? Pentru ce ne treci cu vederea la vreme de necaz?”4 Cât priveşte raţiunea înomenirii, Mântuitorul se afla departe de fiinţa noastră mai înainte de a-şi asuma asemănarea cu noi.5
Pentru că, într-adevăr, multe sunt intervalele6 ce separă firea oamenilor de cea a lui Dumnezeu-Cuvântul. Căci despre a noastră fire chiar unul dintre sfinţi zice: „Eu sunt pulbere şi cenuşă!”.7 Cât despre existenţa Celui Unuia-Născut Profetul Isaia afirmă: „Şi neamul Lui cine îl va spune?”8 Pentru aceea,
1 Is. 60,1.
2Ps. 62,9.
3 Ps. 79,1-3.
4Ps. 9,21.
5 Autorul foloseşte termenul de înomenire (ivavŞpitryTiih, şi nu pe cel de întrupare (svcrâpxaxriş), specific şcolii teologice alexandrine, definind într-un chip mai adecvat sensul „asemănării”, prin raportarea la toate elementele ca¬re alcătuiesc natura umană. Cu toate acestea, în acord cu modelul hristologic alexandrin (Aoyoţaripl-), termenul ioaneic aripi; este foarte prezent în tex¬tul Scrisorilor pascale.
6 Ta SiacTruMTa-, pentru detalii, vezi studiul introductiv.
7 Gen. 18,27.
8 Is. 53, 8.
53
a strălucit la vremea potrivită pentru noi, care am răbdat atâ¬ta întristare, Mântuitorul, născut după trup din femeie, ca pe omul cel din femeie să-l mântuiască şi să-l înveţe, după ce l-a slobozit din legăturile morţii, să strige triumfător: „Unde este, moarte, biruinţa ta?”1, „Unde-ţi sunt, iadule, chinurile tale?”2 Că nu primim doar darul învierii, ci fiind tocit „bol¬dul iadului”, adică păcatul vătămător, zice: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată pu¬terea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma.”3
Aceasta este una dintre multele izbânzi ale venirii Mân¬tuitorului nostru la noi. Prin urmare toată sfinţenia4 îşi află sălaş acum pe pământ; iar întunericul păcatului a fost alun¬gat. Şi psalmistul, în chip profetic, a spus: „Răsări-va în zile¬le Lui dreptatea şi mulţimea păcii, cât va fi luna.”5 Căci da¬că, fiind duşmani, după cum zice Pavel, „ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”6, răsări-va pentru noi mulţime de pace.
Dat fiind că s-a împlinit această pace, urmează, neîndo¬ielnic, ca şi luna să fie răpusă; aceasta îl semnifică pe diavo¬lul, domnul nopţii şi al întunericului, denumit aici în chip alegoric cu numele de „lună”.7 Astfel, odată cu prea multa strălucire a zorilor se înalţă lumina ce vesteşte sărbătoarea noastră. Iar această sărbătoare ne întăreşte să ne ţinem de¬parte de calea păcatului: „spălaţi-vă şi faceţi-vă curaţi! Lăsaţi-vă de rele în sufletele voastre”.8 Căci, Ecclesiastul este
1 Os. 13,14.
2 1 Cor. 15,54-55.
3 Lc. 10,19.
4 aeiivoT?].
5 Ps. 71,7.
6Rm. 5,10.
7 Unul dintre puţinele cazuri în care exegeza patristică înţelege „luna” ca simbol al „diavolului”.
8 Is. 1, 15-16 (LXX).
54
înţelept când zice: „Pentru orice lucru este timp şi vreme pentru tot lucrul”1, într-adevăr, cum să nu recunoaştem că într-un chip binecuvântat această vreme se face duşmanul oricărui lucru viclean şi că ne cheamă la împlinirea unor în-datoriri care cinstesc Legea lui Dumnezeu şi îi îndeamnă pe cei care s-au supus ei2 să aibă încredere că vor obţine o jude¬cată favorabilă din partea bunei-voiri dumnezeieşti?
Pentru cei care şi-au propus în această viaţă să-şi cumpe¬re numele de arbitri cu mulţi bani, ca să-i împingă pe tineri să-şi irosească efortul în întreceri, deşi au parte de cununa de învingător, răsplata celor dăruite este mică, neputând pre¬lungi desfătarea dincolo de cele din această viaţă. Însă arbi¬trul celor drepţi, Dumnezeu, pe „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”3 le dăruieşte celor evlavioşi. Căci răsplata pentru faptele mai presus de fire va depăşi pe drept puterea de înţelegere a omului. Prin urmare, cei care se arată străini de lume prin conduita vieţii lor, pe care mulţi dintre oameni o ignoră, din cauza greutăţii împlinirii ei, afla-vor cinste pe măsura celor săvârşite şi, atră¬gând asupra lor iubirea de oameni cea nemăsurată a Stăpâ¬nului, se vor desfăta de bunătăţile mai presus de fire.
Haideţi, prin urmare, şi noi să-i chemăm pe cei ce iubesc dreapta-credinţă4 la întrecerea în suferinţe şi încercări din fi¬ecare an, dimpreună cu profetul care zice: „Sunaţi din trâm¬biţă în Sion, sfinţiţi postirea, vestiţi prăznuirea [cea pentru toţi]!”5; cu glas mare şi pătrunzător să punem în mişcare sfânta trâmbiţă a Bisericii, ca să facem cunoscută pretutin¬deni printr-o vestire de bun-augur prezenţa sfintei noastre
1 Eccl. 3,1.
2 scil. Legii.
3 1 Cor. 2, 9.
4 iparral.
5 Ioil2,15 (LXX).
55
sărbători; şi, atunci când Atotînţeleptul Dumnezeu zice că¬tre marele-preot Moise: „Fă-ţi două trâmbiţe de argint; din ciocan să le faci, ca să fie pentru chemarea obştii şi pentru plecarea taberei”1, să căutăm în mod deosebit să ne deprin-dem cu cele ce s-au rostit. Şi, pentru că îndoit este cuvân¬tul Bisericii, porunceşte ca trâmbiţele să fie două: una dintre acestea cheamă pe cei neiniţiaţi la dreapta înţelegere a dum¬nezeieştilor dogme; iar îndemnul celeilalte este să nu se cau¬te însoţire cu fapte nelalocul lor. Porunca este ca trâmbiţele să fie de argint; strălucitor şi fără de pată este cuvântul şi într-o parte şi în cealaltă; şi atunci când preîntâmpină şi îm¬piedică să ajungă în rătăcire dogmele, şi când arată cele ce trebuie duse la îndeplinire.
Cuvântul nostru să-şi afle începutul de aici, ca şi cum ar pleca de la linia de start, să-i cheme ca şi cum i-ar chema în cortul însuşi pe cei aflaţi departe de Lege, să atragă spre voia Dătătorului Legii pe cel care încă este separat de ea din pri¬cina păcatelor, „ca să sfinţească postirea, să vestească prăznuirea”. Cum altfel am putea înfăptui asemenea lucruri? Cum altfel am putea împlini dumnezeiasca poruncă decât prin ve¬gherea de a nu cădea în unire cu cele preaurâte, ci a cerceta şi săvârşi pe cele mai presus de toate, care aduc la sfinţenie pe cei ce postesc? Căci cu dorinţa de a fi părtaşi la o astfel de sărbătoare îi vom sluji Bunului nostru Dumnezeu.
3. Să vină în mijlocul nostru ucenicul lui Hristos spre a ne arăta în ce fel se poate posti2: „postul curat şi neîntinat
1 Num. 10, 2.
2 În limba greacă termenul „post” înseamnă etimologic „a nu mânca” (vy = particulă negativă proclitică şi verbul = a mânca). Pos¬tul Mare, având o durată de 40 de zile, a fost consacrat prin canoanele 5 (Sinodul I Ecumenic) şi 50 (Laodiceea, 364); în acord cu Didahia, Postul Sfintelor Paşti se reduce la săptămâna de dinaintea Sfintelor Paşti (numită şi Săptămâna Mare), care, fără a fi inclusă în numărul celor 40 de zile pre¬mergătoare care alcătuiesc Postul Mare, este considerată o perioadă de post separată, aşa cum reiese din îndrumările cronologice de la finalul fiecărei Scrisori pascale.
56
înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl acesta este: să cerce¬tăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii”.1 Cum şi în ce fel le vom aborda pe cele despre care am vorbit este uşor de aflat. Pen¬tru cei cu mintea limpede este de-ajuns, după cum socotesc, chiar şi legea firii, care învaţă să avem aversiune faţă de tot ce este contrar poruncilor dumnezeieşti şi ne îndeamnă să ne lăsăm în voia Dătătorului Legii. Iar dacă e nevoie de ex-plicaţii mai detaliate, să-l ascultăm pe Pavel cu al său cuvânt: „omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea”.2 Pentru că nu vom putea afla harul adevăratei postiri şi nici nu vom putea ajunge curaţi şi sfinţi doar prin simpla îndepărtare de hrană şi prin respinge¬rea mâncărurilor, ci toate aceste bunuri se vor putea dobân¬di alungând din cugetul nostru pe cele pentru care a şi fost gândit medicamentul postului.
Să luăm aminte la cuvântul sfântului: „Curăţiţi-vă mâi¬nile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici”. 3 Acesta este felul adevărat de a posti: într-acestea se reflec¬tă faptele pe de-a-ntregul bune. Nu da minţii hrana volup-tăţii simţurilor; să nu uneltească înăuntrul tău boldul desfrânării; mintea ta să nu cunoască temniţa patimilor; fugi de însoţirea cu cei întinaţi. Prin acestea te vei face însemnat în faţa lui Dumnezeu: acestea-ţi vor aduce cununa dreptă¬ţii. Atunci când nu ne este îngrădită dorinţa de a ne atinge de orice fel de bucate, bine este să căutăm înfrânarea de la mâncărurile de prisos şi să nu ne lăsăm atraşi de gustul unei
1 Iac. 1,27.
2 Col. 5, 5.
3 Iac. 4, 8.
57
mese rafinate, ca nu cumva desfătarea peste măsură să tre zească-n noi păcatul simţurilor care stă la pândă. Trupul se primejduieşte din cauza îmbuibării şi a predispoziţiei spre plăcere, împotrivindu-se dorinţelor duhului; dacă însă nu-şi va consolida puterea cu sprijinul acestora, va renunţa la în¬tâietatea lui în favoarea minţii şi a duhului. Asemenea gră-ieşte şi fericitul Pavel: „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi”.1 Acolo unde manifestarea unei atitudini de bunăvoinţă este anihi¬lată de adversitatea de opinii şi de incompatibilitatea firilor, fermitatea şi tăria au izbânda de partea lor din lupta părţilor. Şi după a mea socotinţă toată lumea este de acord că biruin¬ţa nu poate aparţine decât celui mai puternic. Căci câştigul obţinut dintr-o astfel de victorie va fi tot atât de mare pe cât şi paguba suferită din încercarea de a te situa deasupra celor mai buni decât tine.
4. Răul din noi să fie înăbuşit desăvârşit şi toată desfă¬tarea mâncărurilor să fie nimicită, postul cumpătat, duşmanul a tot păcatul, să umple cămările noastre; de a că¬rui frumuseţe, deşi cunoscută vouă, preaiubiţilor, am socotit că trebuie să vă împărtăşesc pe temeiul unor pilde de altăda¬tă. Căci, spune-mi, ce anume a făcut ca fericitul Botezător să fie un bărbat aşa de mare şi puternic? De unde a câştigat o aşa de mare preţuire din partea lui Hristos, Care a spus: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare de¬cât Ioan Botezătorul”?2 Pe marele-preot Moise ce anume l-a făcut să poată intra în nor şi să se arate lui Dumnezeu? Oa¬re nu postul, cel care naşte în noi chipul oricărei forme de virtute? Postul, chipul vieţuirii îngereşti, izvorul cumpătării,
1 II Cor 1, 16.
2Mt. 11,11.
58
începutul înfrânării, nimicirea poftei trupeşti. Prin aces¬ta şi cei trei tineri, care, deşi ar fi putut să se împărtăşească de masa cea regească şi de strălucitele ospeţe, nu se rugau să primească nimic altceva drept hrană decât din seminţele pă¬mântului, s-au aflat înfricoşători şi de nebiruit în faţa babi¬lonienilor; şi, lăsând pe seama babilonienilor îmbuibarea şi pofta trupului, au preferat, îngăduind supremaţia acestora, o hrană simplă şi neîmbelşugată, binevenită în astfel de împre¬jurări. Dar tu să iei aminte dimpreună cu mine la folosul de pe urma postului lor. Vrednici făcându-se de vederi dumne¬zeieşti, s-au arătat mai puternici decât focul şi au făcut de ru¬şine ameninţarea cu moartea a împăratului; şi au învins leii, preschimbându-le sălbăticia într-o blândeţe nefirească pen¬tru ei. Oare ce i-a putut salva pe niniviteni de acea cumplită primejdie? Căci profetul a glăsuit: „Mai sunt doar trei zile şi Ninive va fi distrusă”.1 Dar aceia, având postul asemenea unui turn de apărare neclintit, au înduplecat dumnezeiasca mânie şi au scăpat de relele ce-i aşteptau. Şi despre foloasele postului fiecare dintre noi ar avea ceva de spus. Or, de vreme ce însemnătatea postului este prea bine cunoscută tuturor, socotesc că este inutil să mai prelungim cuvântul nostru şi prin alte exemple.
Căci postul se susţine prin el însuşi, având în sine pre¬misele adevărului. Dar pentru că frumuseţea postului se va distinge şi mai clar prin compararea cu cele ce-i sunt opu¬se, vă îndemn acum să luăm aminte la greşelile de pe urma desfătării cu mâncăruri; şi să-i chemăm pe cei păţiţi, aseme¬nea unor martori ai cuvintelor mele, cercetând relele de care-au fost atinşi. Poporul evreilor trăia oarecând în pustie; şi Moise a fost chemat pe Muntele Sinai ca acolo să primească Legea lui Dumnezeu. Iar unii dintre ei, folosind lipsa dascălului
1 Iona 3 1 (LXX).
59
lor ca un pretext pentru a-şi da la iveală nechibzuinţa şi arătându-se nepăsători la buna rânduială de care avu¬seseră parte până atunci, s-au întors spre dorinţe necuveni¬te. Căci „a şezut poporul”, zice, „de a mâncat şi a băut şi pe urmă s-a sculat şi a jucat”.1 însă aici verbul „a juca”, căruia Sfânta Scriptură i-a tăinuit sensul, numindu-l într-un mod eufemistic „joacă”, înseamnă „a desfrâna”. Şi pentru răul ce s-a abătut asupra celor care-au săvârşit desfrâul, ia aminte la Pavel: „Nici să ne desfrânăm cum s-au desfrânat unii dintre ei, şi au fost omorâţi de către şerpi”.2 Şi iarăşi, ce întristare i-a cuprins atunci când, lipsiţi cu totul de încredere în ma¬nă, hrana cea cerească, şi-au amintit de mâncarea din Egipt: „Mai bine muream bătuţi de Domnul în pământul Egiptu¬lui, când şedeam împrejurul căldărilor cu carne şi mâncam pâine de ne săturam!”3 Oare nu şi prin toate acestea vi s-a arătat lămurit, după a mea părere, folosul postului? Mi-ai putea spune: pe cât nu e lipsit de câştig postul, pe atât şi su¬ferinţa de pe urma lui nu e fără de pagubă, ci, mai degrabă, foarte vătămătoare pentru fire. Însă ce poate fi mai nedemn şi mai plin de toată nesăbuinţa decât să nutreşti dorinţă şi preţuire faţă de cele cu adevărat bune şi de folos, dar, fie din neglijenţă, fie din nepăsarea de a pune un început bun, să nu depui nici un efort spre a te bucura de foloasele celor alese şi de preţ; şi, deşi susţii că postul nu e lipsit de folos, te fereşti de nevoinţele prin care vom afla câştig.
Căci aşa cum vlăstarii, care prin natura lor sunt făcuţi să crească din pământ, nu-şi au originea în altă parte decât într-o rădăcină, la fel şi principiul4 bucuriei nu se poate afla decât prin mijlocirea nevoinţelor, prin care acesta răsare şi se
1 Ex. 32, 6.
2I Cor. 10, 8.
3Ex. 16, 3.
4 Sau începutul (âpfi).
60
arată la lumină. Prin urmare, trebuie să ne hotărâm pentru alegerea noastră: fie, refuzând de bunăvoie suferinţa care ne va lipsi de toată slava şi cinstea, să ajungem într-o stare ase¬menea morţilor, fără nici o grijă de mântuirea noastră; fie, iubind durerea care vine de pe urma postirilor, să le câştigăm în chip drept pe acelea.
Este limpede pentru toţi că, dacă vom gândi cumpătat, luând cea mai bună hotărâre, vom prefera pe cele de folos în detrimentul celor inutile şi de prisos. De aceea, eu n-aş putea să-l consider decât un om fără minte pe cel care crede că va fi în afara oricărei primejdii dacă, din cauza unor neînsemnate suferinţe, se fereşte de lucrurile după aprecierea în deplin acord a unei mari părţi dintre oameni cu adevărat frumoa¬se, de pe urma cărora nu ar avea de îndurat nici o pagubă. Dacă, prin refuzul nostru de a înfrunta suferinţe neînsem¬nate, avem să cădem în lucruri mai rele şi mai grele, atunci oare nu reiese de aici că trebuie să alegem mai degrabă să în¬durăm acel lucru, faţă de care şi durerea este mai mică, dar şi răsplata, mai mare? Şi i-aş întreba cu plăcere pe cei ce se află într-o astfel de stare, care dintre cele două lucruri socotesc ei că ar putea fi o pricină mai mare de neplăceri: faptul de a posti sau cel de a fi veşnic în chinuri? Dar, după părerea mea, vor fi siliţi să recunoască, fie chiar şi fără voia lor, că a fi supus pedepsei este mai grav. Atunci când în faţa noastră sunt puse aceste două căi, ce-ar putea fi de preferat, dacă nu ceea ce este mai bun? Este necesar sau să ne eliberăm de rele prin suferinţă, sau să fim pedepsiţi în focul cel veşnic pentru ne-păsarea noastră. Şi este bine ca pe lângă toate acestea să mai adăugăm următoarele: anume că folosul celor plăcute adu¬ce mai multă bucurie atunci când ceva mai presus de acestea poate să se nască. Căci pentru cei care sunt în boli sănătatea reprezintă mai mult decât un bun de mare preţ. Iar pentru
61
cei care trăiesc în sărăcie şi în lipsa celor necesare dorinţa de câştig e mult mai arzătoare: ei caută desfătarea celor de care n-au parte: într-un cuvânt, lipsa celor plăcute face dorinţa pentru ele şi mai mare. În acelaşi fel şi Dumnezeu, Făcătorul cel desăvârşit al tuturor, le-a rânduit pe toate: i-a dat soarelui putinţa să-şi răspândească lumina după trecerea nopţii, iar nopţii să se aştearnă după apusul soarelui, ca prin alternanţa dintre ele să facă prezenţa fiecăruia mai plăcută. Dar este cu¬noscut obiceiul minţii omeneşti de a dispreţui cele prezente; prin dezgustul faţă de cele de aici năzuieşte la cele care sunt de aşteptat şi urmează să vină. Bine ar fi ca aceste cuvinte să aibă înrâurire atât asupra postirilor, cât şi cu privire la desfă¬tarea [de mâncăruri]. De aceea faptul de a posti nu este lipsit de câştig, pentru că aduce, la vremea cuvenită, o desfătare cu mult mai dulce decât multe altele.
5. Să iubim postul, ca cel ce este maica a tot lucrul bun şi a toată bucuria. Pe acesta elinii, cei aparent înţe¬lepţi, îl necinstesc. Iudeii, care i-au întrecut pe toţi oamenii prin fărădelegile lor, nu tăgăduiesc că le este străin postul, dar îl împlinesc în aşa fel încât, din pricina părerii de sine prea bune, ajung să nu se bucure de el. Purtându-se cu vicle¬nie şi întinând lăuntrul lor cu toată infamia, nu se mândresc decât cu numele postului, virtutea fiind astfel un prilej de măgulire a vanităţii lor. Ce cuvânt l-ar putea descrie pe acel fariseu necugetat şi lipsit de judecată pe care Domnul nostru Hristos îl arată în Evanghelii ca rugându-se în templu şi stri¬gând: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oa¬meni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Pos¬tesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig”1? De unde atâta semeţie, nesăbuitule, faţă de postul
1 Lc. 18,11-12.
62
tău? Adâncit atât de tare în patima ta, nu-ţi dai seama de sfruntarea şi perseverenţa ta în rău? Nu vezi mărimea înfu-murării tale? Nu vei avea de gând să încetezi să mai „strecori ţânţarul şi să înghiţi cămila”1, după spusa Mântuitorului? Şi te mai poţi numi învăţător de Lege tu, care nu eşti în stare a pricepe ceea ce stă scris în Lege? „Să te laude altul, şi nu gu¬ra ta, un străin, şi nu buzele tale”.2 „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”. 3 într-adevăr, cugetul iudeilor este pătat cu toată necurăţia: şi nu există nimic din¬tre cele rele care să nu se afle în cinste la aceia; fără să respecte dumnezeiasca Lege, dispreţuitori şi neputincioşi să facă as¬cultare de porunca ce le-a fost dată, au rămas pe mai departe lipsiţi şi de credinţă. Pentru acestea îi acuză Dumnezeu prin vocea prorocului: „Cu cine să vorbesc şi în faţa cui voi de¬pune mărturie, ca să audă? Că, iată, urechea lor este netăiată împrejur şi nu pot să asculte; şi iată, cuvântul Domnului a ajuns de ocară la ei şi nicidecum nu vor să-l asculte”.4
Pentru că îndemnul la cele de folos şi virtuoase este stân¬jenitor pentru cei care sunt obişnuiţi să păcătuiască; iar în¬demnul la cumpătare nu este deloc pe voia celor care cau¬tă satisfacerea plăcerii în desfrânare. Aşa cum mintea celor îmbătaţi cu vin îşi pierde puterea dreptei judecăţi, afundându-se în rătăcire, întrucât nu mai are pătrunderea de a intui că răul aduce vătămare, tot astfel şi cei care, învinşi de iubi¬rea plăcerilor, au căzut în păcat ca într-o groapă adâncă de noroi, cufundându-şi mintea mai înainte liniştită în patimi¬le de ocară, au în ei înşişi înrădăcinat şi neclintit răul, spre
1 Cf Mt. 23,24.
2Pild. 27, 2.
3 Mt. 23, 27.
4 Ier. 6,10 (LXX).
63
care se apleacă cu toţii neîncetat şi de care sunt prinşi ca în nişte lanţuri.
6. Şi iudeii, cei mai fără de minte dintre oameni, rivali¬zând prin mărimea greşelilor şi a lipsei de evlavie cu părinţii lor, socoteau că vor fi vrednici de ruşine şi de blam dacă vor fi daţi pe faţă că n-au fost în stare să-i întreacă pe aceia în ticăloşiile lor. Căci susţineau că în nici un alt fel n-ar putea săvârşi lucruri vrednice de strămoşii lor decât dacă ar cădea în aceleaşi greşeli sau chiar în unele mai mari. De toa¬te Stăpânul tuturor, Dumnezeu, scârbindu-Se şi pe drept indignându-Se, a spus: „Din ziua când părinţii voştri au ieşit din pământul Egiptului şi până în ziua aceasta am trimis la voi pe toţi robii Mei prorocii şi i-am trimis în fiecare zi dis-de-dimineaţă; dar ei nu M-au ascultat şi nu şi-au plecat urechea lor, ci şi-au învârtoşat cerbicia şi s-au purtat mai rău decât părinţii lor”.1
O, voi cei care nu v-aţi dezminţit înrudirea cu părinţii în faptele necugetate şi i-aţi făcut cunoscuţi pe cei ai căror prunci sunteţi prin potrivirea în convingeri! O, cei care i-aţi biruit prin necuviinţă pe cei care v-au născut şi v-aţi făcut acuzatorii acelora prin „născocirile” voastre naive împotri¬va Legii; numai voi v-aţi arătat învingători în cele de care era mult mai folositor dacă aţi fi fost învinşi! O, cei care aţi repurtat o victorie mai reprobabilă decât orice umilinţă! O, voi cei care aţi câştigat mai degrabă osândă decât victorie; mai bine să nu fi avut parte de această „izbândă”, din cauza căreia, deoarece aţi ajuns să vă făliţi cu rele chiar şi mai mici, Dumnezeu zice: „Şi-au învârtoşat cerbicia”.2 Pentru aceasta îi porunceşte prorocului să se tânguie: „Tunde-ţi părul tău
1 Ier. 7,25-26.
2 Ier. 7, 26.
64
şi-l aruncă, şi ridică plângere pe munţi, că a lepădat Domnul şi a părăsit pe neamul care şi-a atras mânia Sa. Că fiii lui Iuda fac rele înaintea ochilor Mei, zice Domnul”1. Apoi, tâlcuind şi felul lipsei lor de evlavie, zice: „Şi-au pus urâciunile lor în templul asupra căruia s-a chemat numele Meu ca să-l pângă¬rească; şi au zidit locurile înalte la Tofet,
Căci au ajuns la o atât de mare sfruntare, încât se leapă¬dă de însuşi Binefăcătorul lor, socotind mai de folos închi¬narea la idoli. Şi plăsmuind nume de zei pentru ei înşişi, le aduceau jertfe. Iar alţii, sub stăpânirea propriilor patimi, lăsându-se ademeniţi de ciudate dorinţe, după ce şi-au ales locurile muntoase cu cele mai înfloritoare păşuni aduceau jertfe demonilor, invocând, aşa cum mi se pare, potrivit cu născocirile poeţilor elini, nimfe, amadriade şi oreiade. Şi, cuprinşi de aprige dorinţe, semeţindu-se cu cele care mai de¬grabă ar fi trebuit să rămână ascunse, au pricinuit nu puţină întristare Dătătorului Legii. De aceea se şi adresează Profe¬tului Ieremia: „Văzut-ai ce-a făcut casa lui Israel? (…) A umblat pe toţi munţii înalţi şi pe sub tot copacul umbros şi s-a desfrânat pe acolo. După ce a făcut toate acestea, i-am zis: «întoarce-te la Mine!» Dar nu s-a întors. «întoarce-te spre Mine!», şi nu s-a întors”.5
Prin urmare, cei care nu se neliniştesc de a lor mântuire arată dispreţ faţă de orice fel de ajutor şi cel care robeşte plă¬cerii orice fel de simţire nu ocoleşte momentul prielnic al sa¬tisfacerii plăcerii; or, străin de exersarea înfrânării, neîncetat va aluneca spre un rău tot mai mare. Şi libera alegere a iudei¬lor, care, nedeprinşi la început a veghea să nu se prăbuşească
1 Ier. 7, 29-30.
2 Ier. 7, 30-31.
3 Nimfe ale arborilor (în special ale stejarilor) şi crângurilor.
4 Nimfe ale munţilor, în special ale celor acoperiţi cu păduri de conifere.
5 Ier. 3, 6-7.
65
în cele cu totul rele, au arătat un dispreţ din ce în ce mai ma¬re faţă de mărinimia Stăpânului, va da mărturie despre cele amintite aici. Căci, dacă cei care se smeresc au avut îngăduin¬ţă să se mântuiască, iar cei care se cuvenea să poarte de grijă de sine s-au făcut trândavi şi n-au preţuit iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cum nu vor aduce mărturie împotriva lor înşişi, în chip binecuvântat, că nu sunt vrednici să aibă parte de mi¬lostivire? Oare izbăvirea de pedeapsă n-ar fi putut s-o afle cei care ar fi stat departe de toată sfidarea şi păcatul, iar cei care persistă necontenit în greşeli, sporind numărul celor deja să¬vârşite, oare nu-şi atrag pentru ei o pedeapsă şi mai grea?
Însă celor care se complac într-o astfel de stare se cuvine mai degrabă aspră pedeapsă decât cruţarea de a îndura vreun rău. Căci sfatul ca aceştia să n-aibă parte de milă e fără de pă¬cat. Nu-mi aparţin mie cuvintele acestea. Stăpânul tuturor le rosteşte atunci când îl mustră pe prorocul care se ruga pen¬tru aceştia: „Tu însă nu te ruga pentru acest popor şi nu înăl¬ţa rugăciune şi cerere pentru dânşii, nici nu mijloci înaintea Mea, că nu te voi asculta. Nu vezi tu ce fac ei prin cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Fiii adună lemne, iar părinţii aţâţă focul şi femeile frământă aluatul ca să facă turte pentru zeiţa cerului şi să săvârşească turnări în cinstea altor dumnezei, ca să Mă umple de mânie”.1 Fiii adună lemne, părinţii aţâţă focul, femeile frământă aluatul ca în felul acesta nimeni să nu se afle fără de păcat; însă, înfăptuind păcatul peste mă¬sură, vor auzi pe drept: „Şi pentru că tu ai trecut cu vederea cunoaşterea Domnului, Eu te voi da la o parte din preoţia Mea. Şi fiindcă tu ai uitat de Legea Domnului, şi Eu voi uita pe fiii tăi”.2 Căci pedeapsa fiind întotdeauna pe măsura pă¬catelor, cei care-au greşit trebuie să aibă parte de o pedeapsă
1 Ier. 7,16-18 (cf LXX).
2 Os. 4,6.
66
potrivită cu păcatul pe care l-au săvârşit. Însă ce-ar putea fi mai mare sau mai rău pentru cei într-atât de vătămaţi de pă¬cate decât să fie îndepărtaţi din sfânta slujbă dumnezeiască, să fie păgubiţi de pomenirea pe care ei o aveau la Dumnezeu, [pomenire] de pe urma căreia ar fi putut, ca să spunem aşa, să trăiască bine, având parte de toată îndestularea? însă bu¬năstarea este anevoie de dobândit, iar cei fără de minte cu greu şi-o însuşesc.
însă când, într-adevăr, încearcă s-o obţină chiar şi cei ca¬re au cea mai puţină nevoie de ea, atunci cei care deja sunt în stăpânirea ei îşi află prilej pentru a-şi arăta sfidarea. Aceas¬ta s-a întâmplat cu fiii lui Israel, care, dispreţuind nemăsu¬rat iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nesocotind datoria de a păzi Legea dumnezeiască, nu s-au dat bătuţi în a stărui cu osârdie în pofte stricate; fără dorinţa de a mai face cele ce erau pe placul Dătătorului de Lege, şi-au impus ca Lege pro¬pria voie, fiindu-şi proprii dascăli, ascultând de propriile po¬runci. Deplângând în chip binecuvântat purtarea şi pornirea sufletească de care erau stăpâniţi astfel de oameni, sfinţii zic: „Ascultaţi cuvântul acesta pe care eu îl rostesc asupra voastră, cântec de jale pentru voi (…). Casa lui Israel a căzut ca să nu se mai scoale!”1 Şi iarăşi: „chemaţi să vină bocitoare; trimi¬teţi după cele înţelepte, ca să-şi ridice glasul! Să se grăbeas¬că dar a înălţa cântare de jale pentru voi, că s-a pierdut tur¬ma Domnului.”2 Iar Profetul Ieremia, care vedea că pedeapsa începe să le dea târcoale făcătorilor de rele, îi arată pe aceştia tânguindu-se şi zicând: „Vremea noastră-i pe sfârşite, zilele ne sunt plinite, sfârşitul ne-a sosit! Prigonitorii noştri s-au făcut mai iuţi decât vulturii cerului”. 3 Rătăcirea a pus stăpânire
1 Amos 5, 1-2.
2 Ier. 9,17-18 (LXX).
3 Plângeri 4, 18-19 (LXX).
67
asupra tuturor şi toate cele de sub cer s-au aflat în puterea diavolului, după cum zice profetul: „Iadul şi-a mărit de două ori puterea, căscatu-şi-a gura sa ca să nu-i scape nimic”.1
Căci elinii, alunecând în politeism din cauza nesăbuinţei lor şi „schimbând slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor”2, ca şi cum ar fi fost împinşi de un vânt prielnic, nu erau purtaţi decât în adâncurile morţii. Însă iudeii, nepăsători la porunca ce le-a fost dată, ajungând la o atât de mare nebunie, încât socoteau că pentru ei este o mare dezonoare să fie văzuţi făcând cele de trebuinţă spre a dobândi recunoaşterea vieţii lor desăvâr¬şite, s-au grăbit să păşească pe aceeaşi cale cu aceea [a elini¬lor]. Dar aşa cum pământul şi marea sunt învăluite de noap¬te şi întuneric, tot aşa şi Stăpânul tuturor Dumnezeu nu S-a îndurat să vadă cum se pierde cea mai frumoasă făptură din câte au fost create pe pământ mă refer la om -, ci, văzând firea omului căzută, ca şi cum ar fi fost cuprinsă de o boală fără leac, îl trimite la noi pe însuşi Cuvântul Său, în afară de Care nimeni nu ar fi putut să nimicească tirania diavolului şi să ne slobozească din relele care ne ţineau legaţi.
Acesta, asumându-şi asemănarea3 cu noi şi făcându-Se om şi născându-Se din Fecioara Maria, luând în Sine nu ceea ce era, ci asumând ceea ce nu era, lucrează mântuirea noastră. Rămâne, după cum zice Pavel, „ieri şi azi şi în veci, acelaşi”4, fără a suferi prin întrupare nici o prefacere sau schimbare a dumnezeirii: ci este şi va fi întotdeauna Acelaşi care a fost mai înainte. Acesta, prin venirea Sa în lume, le oferă celor care cred în El dreptul de a-l batjocori şi şfichiui pe diavolul,
1 Is. 5,14.
2Cf. Rm. 1, 24.
3 Fil. 2,7.
4 Evr. 13, 8.
68
care striga de demult: „Cu mâna mea am apucat lumea ca pe un cuib, precum aş lua nişte ouă părăsite, şi nu este nimeni care să-mi scape sau să grăiască împotriva mea”.1 Omorând prin baia „naşterii celei din nou”2 păcatul, care ne asuprea, a arătat lumea curată. Acesta ne-a învăţat calea mântuirii; şi, împrăştiind nesocotinţa ca pe o ceaţă sau ca pe un nor, ne-a vădit luminoasa cunoştinţă a dogmelor dumnezeieşti. Aces¬ta ne-a făcut împreună-locuitori cu îngerii în cer. Tot El a unit cele cereşti cu cele pământeşti şi a arătat firea omului părtaşă celor de sus; pe cea dezbinată odinioară de păcat şi pribeagă a arătat-o acum ca fiind reunită prin credinţa şi iu¬birea faţă de El.
Pe Acesta bieţii iudei n-au vrut să-L mărturisească drept Mântuitor şi Domn, ci, deşi ar fi trebuit să mărturisească harul celor bune, pe care le-au tezaurizat în ei înşişi, spre a se arăta recunoscători, L-au dat morţii şi crucii ca şi când ei ar fi fost cei mai nedreptăţiţi dintre toţi pe Acela Care, în adevăr, a fost alături de neamul lor, făcându-le bine, şi Care a venit să ne mântuiască pe noi dintr-o astfel de pierzanie. Şi, văzându-L pe lemnul Sfintei Cruci răstignit, iudeii L-au hu¬lit şi batjocorit iarăşi, proferându-I: „Dacă eşti Fiul lui Dum¬nezeu, coboară-Te de pe cruce (…) şi vom crede în Tine!”3 Răbdând Mântuitorul moartea pentru noi şi pogorându-Se în iad, a prădat bogăţia diavolului, zicând prin gura prorocului: „«Ieşiţi!» şi celor care sunt în întuneric: «Veniţi la lumină!»”4. După trei zile înviind Templul5 Său, „începătu¬ră [a învierii] celor adormiţi”6, a arătat firea omenească liberă
1 Cf. Is. 10,14 (LXX).
2Tit3,1.
3 Mt. 27,40 şi 42.
4 Ps. 49,9.
5 fil. 2,21.
6 1 Cor. 15,20.
69
de legăturile morţii, zicând: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?”1, şi, deschizând firii omeneşti calea spre cer, S-a înălţat la ceruri, după ce a împli¬nit prin întrupare planul dumnezeiesc al mântuirii. Aducându-Se pe Sine Tatălui ca o începătură oarecare a firii oame¬nilor, ni-L dăruieşte nouă, asemenea unei arvuni2 a nădejdii viitoare, pe Duhul Sfânt, zicând: „Luaţi Duh Sfânt”. 3
Acestea sunt însemnele venirii Mântuitorului nostru: pentru toate acestea îl propovăduim pe Acesta ca Binefăcător şi Mântuitor. Cum prin aceste fapte şi pilde se cuvine să ajungem fii legitimi şi să aducem Stăpânului răsplata noas¬tră, vom lua aminte la cuvintele lui Pavel: „să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfin¬ţenia în frica lui Dumnezeu”.4
Căci, de vreme ce începem Sfântul şi Marele Post la data de 15 a lunii martie, să săvârşim cum se cuvine pentru Stă¬pânul o postire curată; iar, după săptămâna Paştilor mântui¬toare, care va avea loc pe data de 20 a lunii Phamenoth, vom încheia postul pe data de 25 a aceleiaşi luni, după obicei, săr¬bătorind Paştile în zorii zilei de duminică, pe data de 26 a aceleiaşi luni Phamenoth5; adăugând în continuare şi cele şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi. Astfel, să moştenim dimpreună cu sfinţii împărăţia cerurilor, în Hristos, în vecii vecilor. Amin.
1 ICor. 15,55.
2II Cor. 1,22.
3 In. 20,22.
4 I Cor. 7,1.
5 22 martie 414.
SCRISOAREA A II-A
1. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă”.1 Iar cuvântul nostru nu-şi mai află ză¬bavă să înceapă: pentru că ceea ce avem de propovăduit nu este altceva decât praznicul praznicelor. Iar unui asemenea cuvânt al cărui scop nu este altul decât de a face cunoscută datoria pe care o avem de a ne veseli de izbânzile Mântuito¬rului, în ce chip binecuvântat i-ar putea fi găsit un început mai potrivit decât cel deja aflat? Astfel, cuvântul meu va avea această ţintă; şi ne vom feri cu totul să ne abatem de la sco¬pul cuvenit nouă, prin digresiuni inutile, având osârdia ca pe acelea care au fost socotite de folos pentru cei care le ascultă să le aduc în faţa tuturor la momentul potrivit. Aşadar, „vre¬me este pentru orice lucru”, a rânduit dumnezeiasca zicere.2 Vremea de acum este, mai mult decât oricare alta, cea mai potrivită pentru a fi spre folos la predicare.
Şi praznicul nostru, cel cu totul vrednic de laudă, stră¬bătând deja rotirea sa anuală, stă să bată la uşă, şi nu doar se află pe prag, ci îşi face sălaş deja în sufletele tuturor. Şi ar fi, aşa cum mi se pare, un lucru cu totul necugetat ca iu-deii, care se fălesc cu Legea şi cu „umbra” şi cu prefigurările celor viitoare3, să-şi vestească dinainte sărbătorile în sunete
1 Filip. 4,4.
2 Eccl. 3, 1.
3 Cf. Evr. 10,1.
71
de trâmbiţă1; iar noi, care le-am cinstit pe cele mai bune în¬tr-un fel cu mult deasupra acelora [evreilor] şi care am de-cis printr-o alegere întemeiată şi dreaptă că trebuie preferat adevărul în faţa celor prefigurate, să arătăm un zel faţă de acestea cu mult mai mic decât al acelora şi, nefăcând nimic, să petrecem timpul în tihnă, lăsând să treacă o sărbătoare atât de slăvită în tăcere, deşi Dumnezeu zice: „Sunaţi din trâmbiţă, la lună nouă2, în ziua cea binevestită a sărbătorii noastre!”3 Cuvântul nostru să iasă în faţă, făcând cunoscu¬tă în predică ziua cea slăvită a praznicului. Iar dacă noi vom tăcea, fără să grăim nimic despre toate binecuvântările care au venit asupra firii umane, din iubirea de oameni a Mântu¬itorului, atunci, după însuşi glasul Mântuitorului, „pietrele vor striga”4 despre ele.
2. Iar mie, celui care încerc să cumpănesc lămurit fiecare dintre evenimentele petrecute deja, îmi pare că se dau la iveală o mulţime de lucruri, faţă de care tăcerea oricăruia dintre noi va fi pe drept aspru pedepsită. Şi dacă, în încercarea noastră de a cugeta chibzuit şi drept, vom socoti că trebuie să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru cele bune de care am avut parte, dar dacă pe de altă parte nu vom purta deloc de grijă să le săvârşim pe acestea, oare nu ne vom împotrivi cu totul propriilor noastre hotărâri, atâta timp cât nu voim să le împlinim pe cele pentru care i-am învinui, pe bună dreptate, de altfel, pe ceilalţi, ca urmare a trândăviei lor? Aşadar, să adu¬cem [ca ofrandă] Mântuitorului faptele recunoştinţei.
1 C Ps. 80, 3.
2 Viop]vlcc sărbătorirea primei zile a lunii a şaptea, care preceda sărbă¬toarea Corturilor, pe care Sfântul Chiril o consideră a fi în legătură cu săr¬bătoarea Paştelui.
3 Ps. 80,3.
4 Lc. 19,40.
72
Dar, poate, pentru a ne ascunde slăbiciunea şi teama, vom pretinde că nu suntem în stare a vorbi pe măsura faptelor să¬vârşite de Mântuitorul, deşi, într-adevăr, toţi, după părerea mea, ar recunoaşte că a ceda victoria celor mai buni nu apare ca o acuză la adresa slăbiciunii, ci mai degrabă ca o laudă faţă de înţelepciunea aceluia. Dar ce ar putea fi vreodată mai măreţ decât izbânzile Mântuitorului? Cum ar fi cu putinţă ca cele dumnezeieşti să nu covârşească orice cuvânt? „Slava lui Dum¬nezeu ascunde cuvântul”1, zice Scriptura. Iar fericitul Moise, fiind atât de înaintat în virtute, auzindu-L pe Dumnezeu Care îi spunea: „te cunosc pe tine mai mult decât pe toţi” şi „ai aflat bunăvoinţă înaintea Mea”2, nu s-a ruşinat să zică despre sine că „grăieşte cu anevoie şi că este gângav şi că nu este îndemâ¬natic la vorbă”3, spre a fi vrednic de slujirea propovăduirii. Iar dacă Moise, în pofida celor spuse, s-a eliberat de orice înfierare şi de toată acuza vrednică de ruşine ba, mai degrabă, oricine l-ar vedea pe profet l-ar socoti vrednic de toată lauda -, cum nu vom consimţi că izbânzile Mântuitorului, cele ce sunt mai presus de Lege, biruiesc orice putere a cuvântului? Mai mult, trebuie să adăugăm că noi nu ne-am pregătit pentru dispu¬te în arta discursului, nici nu intenţionăm să etalăm virtuţile dialectului atic.4 Ci această grijă, precum şi aleasa destoinicie în cuvinte să rămână în seama celor cu astfel de preocupări; căci, în ceea ce ne priveşte, cuvântul va fi scurt, iar nevoia de a scrie nu este altceva decât o datorie pe care o avem.5 „Căci
1 Pild. 25,2 (LXX).
2 Ex. 33,17.
3 Cf. Ex 3, 10.
4 în pofida acestei mărturii pline de modestie, Sfântul Chiril „scrie în¬tr-un dialect atic, foarte elaborat, remarcabil pentru repunerea în circula¬ţie a unor cuvinte scoase din uz, cât şi pentru folosirea multor neologisme” (Norman Russell, Cyril…, op. cit., Routledge, Londra şi New York, 2000, p. 5); pentru mai multe detalii, vezi studiul introductiv.
5 O aluzie care ar putea indica faptul că ne aflăm în faţa unei scrisori, în detrimentul caracterului oratoric al stilului.
73
vai mie dacă nu voi binevesti! Căci dacă fac aceasta de bu năvoie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată”.1 Prin urmare, socotesc că nimeni nu mi-ar pu¬tea aduce pe drept vreo vină pentru aceste cuvinte. Căci vi le vom aduce la cunoştinţă pe acelea pe care harul lui Dumne¬zeu ni le va dicta în cuget2, stăpânindu-ne sfiala necuvenită cu ajutorul unui cuget cumpătat.
3. De vreme ce şi Moise zice: „Să păzeşti luna cea no¬uă şi să prăznuieşti Paştile Domnului Dumnezeu¬lui tău”3, cum nu vom găsi de cuviinţă ca noi, cei de faţă, să vestim vremea prăznuirii care deja a sosit?4 Căci primejdia unei ierni grele a trecut, norii şi dezlănţuirea vântului au fost alungate, ploile şi iureşul vânturilor sălbatice sunt departe de noi. Anotimpul primăverii răsare iarăşi şi, eliberându-l pe truditorul pământului din amorţire şi toropeală, face cu-noscut celor ce muncesc glia că a sosit vremea să se apuce de treabă. Livezile se împodobesc cu o bogăţie de flori felurite. Copacii din munţi şi văi îşi dau la iveală rodul şi îşi revarsă lucrarea5 ca şi cum ar odrăsli din măruntaiele propriei firi. Câmpiile se înveşmântează încet-încet cu verdeaţă, aducând aminte şi prin aceasta de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, „Cel ce răsare”, zice, „iarbă dobitoacelor”.6
1 I Cor. 9,16-17.
2 Sfântul Chiril subliniază rolul inspiraţiei, cu trimitere directă la spusa Mântuitorului: „Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice” (Lc. 12, 11).
3 Deut. 16, 1.
4 Urmează o descriere plină de sensibilitate a primăverii, având rol de exordium pentru temele ulterior abordate; vezi de asemenea aceeaşi temă tratată de Sfântul Chiril în Scrisoarea a IX-a (Sp IX,2). Primăvara a fost utili¬zată în literatura patristică ca termen de comparaţie nu doar pentru învierea Domnului, ci şi pentru Naşterea Sa (cf. Sfântul Ioan Damaschin, Cuvântări la sărbători împărăteşti, la sărbători ale Maicii Domnului şi la Sfinţi, EIBMbOR, Bucureşti, 2010, pp. 21-22).
5 ivlpyeM activitatea specifică.
6 Ps. 103, 15.
74
Acestea toate au fost înfăţişate de noi cu scopul de a înlă¬tura bănuiala unui cuvânt zadarnic şi pentru a se arăta folo¬sul poruncii. Căci Legea nu ne-a poruncit fără rost ca noi să păzim luna Aviv.1 Ci trebuia ca şi firea omului să se ia la în¬trecere cu câmpurile înverzite şi să se arate, ca să zic aşa, îm¬podobită de jur-împrejur cu tinerele vlăstare ale dreptei-credinţe. Haideţi, aşadar, ca, aplicând înţelesul lucrurilor2 asu¬pra vieţii noastre şi îndreptând scopul cugetării spre ceea ce este de folos, să vedem cu atenţie dacă cuvântul nostru ar păcătui faţă de ceea ce este cuviincios, numind „luna Aviv”, în care se cuvine ca noi toţi să nu facem nimic altceva decât să ne veselim de praznicul care se apropie, drept vreme a venirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Căci chiar în clipa de faţă este dat pieirii demonul acela, începătorul răutăţii, care se năpusteşte asemenea unei ierni aprige asupra sufletelor tuturor şi cerne asupra noastră, ase¬menea unei ploi dese, dorinţe necuvioase. Puterea duhurilor necurate a fost îndepărtată, norul cel respingător al păcatu¬lui a fost împrăştiat prin dumnezeiescul har, care se revarsă peste noi ca o lumină de primăvară; apoi, pe lângă acestea, începătura Duhului, care a fost dăruită asemenea unui zefir3 sau unei adieri uşoare, mângâie sufletele tuturor, făcându-i pe aceia în care îşi află sălaş cu nimic mai prejos, prin plăcuta mireasmă, de bobocii de floare. „Pentru că suntem lui Dum¬nezeu bună mireasmă a lui Hristos”4, după cum zice Pavel. Şi odată ce am lepădat vechile deprinderi ale vieţii, care au pie¬rit, asemenea frunzelor, ne înveşmântăm iarăşi într-o făptură
1 Deut. 16, 1; cf. Ex. 13, 3-4; în Septuaginta „lojva rwv vewv luna [vlăs¬tarelor] celor noi”; în textul masoretic este prezent termenul „Aviv” (în lb. ebraică înseamnă „spic”), prima lună a anului evreiesc, care ulterior avea să fie numită Nisan.
2 scil. fenomenelor naturale.
3 Vântul de apus.
4II Cor. 2, 15.
75
nouă, ce de-abia acum a prins să răsară şi să îmbobocească Aşa grăia şi fericitul Pavel: „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi.”1
Iar dacă cineva doreşte să afle şi prin mijlocirea Scripturii că nu e departe de adevăr cuvântul nostru, să-l asculte pe Mi¬rele care vorbeşte miresei, arătându-i însemnătatea lunii celei preaadevărate a lui Aviv: „Ridică-te, iubita mea, şi vino, fru¬moasa mea, tu, porumbiţa mea! Iată, iarna a trecut şi ploile s-au dus; au încetat şi florile se arată pe pământ şi-i vremea de plivit”.2 Precum cei care se îndeletnicesc în mod deosebit cu arta cultivării pământului tund de jur-împrejur mlădiţele ce¬le nefolositoare ale viei, dar le păstrează pe cele care par po¬trivite spre rodire, folosindu-se în felul acesta de meşteşugul lor spre ceea ce e util, la fel şi Atotînţeleptul Dumnezeu, cer¬cetând cugetul fiecăruia, taie de jur-împrejur sfaturile care nu sunt lucrătoare şi care, aşa cum s-ar putea spune, sunt us¬cate în favoarea dreptei-credinţe, dar lasă cugetul cel cum¬pătat să crească şi să fie păstrat întreg. Apoi, fiind povăţuiţi de aici, vom îndepărta de la noi patimile trupului3 şi, sălăşluind în noi înşine harul cel curat al Duhului, ne vom însuşi un mod de vieţuire mai bun, amintindu-ne de cuvintele lui Pavel, care zice: „omul nostru cel vechi a fost răstignit îm¬preună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost cură¬ţit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El”.4 Căci vom trăi şi „vom împărăţi dimpreună cu El”5 într-un chip adevărat, păzindu-ne de pângărirea trupului şi „urând”, aşa cum spune unul dintre
1 II Cor. 5,17.
2 Cânt. 2,10-11 (LXX).
3 Ef. 5,19.
4 Rm. 6,6-8.
5II Tim. 2,12.
76
sfinţi, „şi cămaşa spurcată de trup”1 însă cinstind cumpăta¬rea, prietena lui Dumnezeu, şi aducându-I lui Hristos, Cel ce a murit pentru noi, asemenea unui dar, o viaţă în virtute. Aşa spunea şi psalmistul: „Toţi cei dimprejurul Lui îi vor aduce daruri”.2 Care este darul nostru pentru Domnul, sau în ce fel I se va aduce şi, iarăşi, în ce chip va fi primit, merită să cerce¬tăm şi să învăţăm din Sfânta Scriptură.
4. Dar ce zice Scriptura? „Dacă cineva voieşte să jert¬fească Domnului prinos de pâine, să aducă făină bu¬nă de grâu, să toarne peste ea untdelemn şi să pună pe ea tă¬mâie; aceasta este jertfa”. 3 Făina care este închegată laolaltă într-o singură pâine închipuie mulţimea mănoasă a virtuţi¬lor, care alcătuiesc o singură dreaptă-credinţă, ce se aduce de către noi lui Dumnezeu după rânduiala jertfei şi a darului; şi Scriptura porunceşte să se verse peste aceasta untdelemnul, care este simbolul veseliei. Căci nu se cuvine ca dreptul să fie întristat de pe urma nevoinţelor săvârşite pentru dreapta-credinţă, ci trebuie să biruie păcatul, bucurându-se întru nădejde.4 Iar tămâia cu care se tămâiază reprezintă buna mi¬reasmă a faptelor alese. Că cel care râvneşte la lauda curăţiei5 trebuie să se afle străin de toată necurăţia şi să îndepărteze toată plăcerea cea rea. Numai astfel va ajunge plin de toată lauda, numai atunci tămâia sa va fi primită. Să vedem care este sensul celor spuse, încercând să pricepem cele dumneze¬ieşti din rânduielile vieţii noastre.
Dacă cineva ar voi să aducă un dar unuia dintre cei mai străluciţi oameni din viaţa aceasta, ar îndrăzni să se ducă cu
1 Iuda 23.
2 Ps. 75,11.
3 Lev. 2,1 (LXX).
4 Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione XVI (PG 77 1024A).
5 âyevela.
77
trupul acoperit de necurăţii? Nu ar fi acesta respingător şi demn de înfierare? Nu ar fi unul ca acesta vrednic de toată hula? Iar dacă noi socotim de neîngăduit ca cel care vrea să folosească orice şansă a vieţii să se poarte cu necuviinţă, cum n-ar fi de acuzat în mod firesc de o foarte mare greşeală ace¬la care, dorind să se apropie de Dumnezeu, s-ar arăta Lui fără să fie spălat de noroiul păcatului, deşi Legea dumnezeias¬că spune limpede: „Orice prinos de pâine pe care-l aduceţi Domnului va fi nedospit; căci nici dospitură, nici miere nu veţi arde, ca jertfă înaintea Domnului. Ca prinos de pârgă, să aduceţi şi din acestea Domnului, dar pe jertfelnic să nu le înălţaţi întru mireasmă bine-plăcută Domnului (…) să nu laşi jertfele tale fără sare, semnul legământului Dumnezeu¬lui tău; cu toate prinoasele tale adu Domnului Dumnezeu¬lui tău şi sare.”1
Ce semnifică dospitura vei înţelege de la Pavel: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat”.2 Cum va fi primit întru miros de bună mireasmă păcatul cel învechit de către Cel care aşteaptă de la noi o viaţă nouă şi fără de răutate? Va respinge şi aducerea mierii: pentru că ea nu înseamnă altceva decât plăcerea. Căci plăcerea care se află în fiecare păcat pare a fi dulce [la înce¬put], dar urmarea acesteia este mai amară decât fierea. Dacă noi cinstim faptul de a plăcea lui Dumnezeu, nu trebuie să ne arătăm vânând o viaţă în fapte de ruşine şi plăceri, nici să ne desfătăm, moleşindu-ne [vigoarea] prin însoţirea cu ele, ci, cercetând ceea ce este pe plac Legiuitorului, să ne dăm toată silinţa pentru a împlini [voia] aceasta.
însă porunceşte ca jertfele să fie presărate cu sare, pe ca¬re o arată ca simbol al raţiunii şi al înţelepciunii. Căci, după
1 Lev. 2, 11-13 (LXX).
2I Cor. 5,2.
78
socotinţa mea, cei care îi slujesc1 lui Dumnezeu se cade să-şi ungă cugetul cu frica dumnezeiască ca şi cu sare, ca nu cum¬va, împrăştiindu-se şi revărsându-se spre dorinţe trecătoare2, să se primejduiască, alunecând spre cele mai rele şi să neso¬cotească cu adevărat cele bune. Şi cum să nu socotim vrednic de toată lauda ceea ce Pavel a spus cu glas tare: „Vorba voas¬tră să fie (…) dreasă cu sare”3? Dar, după chibzuinţa mea, un astfel de cuvânt nu va putea să se arate la lumină, dacă mai înainte nu vom afla o stare bună înăuntrul nostru. „Căci din prisosul inimii grăieşte gura”.4
Să se ungă cu sare mintea celor care sunt bine-credincioşi; să lepede păcatul ca pe un gunoi; să nu se înmoaie, lăsându-se atrasă de plăceri nedemne. Pentru aceasta şi Pavel zice: „fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului”.5 Zicând „fiţi neclintiţi”, îi arată a fi departe de toată lauda pe cei care nu au mintea încordată şi întărită.
Pe aceştia îi învinuieşte însuşi Dumnezeul nostru, al tuturor, Care grăieşte prin gura prorocului astfel: „le-a plăcut să-şi mişte picioarele [încoace şi încolo] şi nu s-au cruţat şi Dumnezeu nu a binevoit întru ei”.6 Iar picioarele arată aici o oarece mişcare nesigură şi o aplecare a cugetului spre cele ca¬re se opun, adică atât spre cele rele, cât şi spre ceea ce este so¬cotit ca bun după părerea împărtăşită de toţi; prin aceasta se arată că picioarele trebuie să fie statornice cu totul, păstrând nevătămată această statornicie printr-o obişnuinţă neîndu¬plecată, ferindu-se să meargă pe calea cea rea. Un om ca aces¬ta este fericitul psalmist, care zice: „a pus pe piatră picioarele
1 iepovpyew a sluji în funcţii sacre, a săvârşi ceremonii religioase.
2 V3aprip apos.
3 Col. 4, 6.
4 Lc. 6, 45.
5 ICor. 15,58.
6 Ier 14, 10 (LXX).
79
mele”1, vestind astfel tăria şi statornicia deprinderii2; Apos¬tolul Pavel ne îndeamnă „să sporim în lucrul Domnului”3, pe cât firea îi îngăduie omului, iar prin fapte bune să ne ară¬tăm neîmpărţiţi în iubirea faţă de ceea ce este dumnezeiesc.
După socotinţa mea, nu aceasta este lucrarea minţii cum¬pătate: uneori să treacă cu vederea legile dumnezeieşti, iar alteori să le urmeze, ca şi cum s-ar ridica din somn. Căci unii ca aceştia îmi par asemenea celor care cad dintr-o corabie în mijlocul mării şi al valurilor, care ar fi putut evita frica dacă ar fi părăsit trândăvia, şi care văd ceea ce este folositor abia atunci când se află într-o mare încurcătură; şi iarăşi, înotând spre corabie, caută să afle siguranţa de mai înainte pe care o pierduseră. Într-adevăr, s-ar fi cuvenit ca mai degrabă să fi fost pregătiţi să întâmpine sosirea pericolului, respingându-l înainte să fie de faţă, decât să-l fi aşteptat nestingheriţi; da¬că ar fi chibzuit astfel, ar fi fost mai înţelept. Iar dacă cel ce va primi să-i urmeze pe unii ca aceştia şi să preţuiască pe cele vrednice de mustrare se va socoti în faţa tuturor cu totul ne¬cugetat, cum nu s-ar cuveni ca noi să ne arătăm toată râvna pentru a păzi cu tărie legile dumnezeieşti şi pentru a aduce întotdeauna o vieţuire fără de pată, ca pe o jertfă neîncetată adusă lui Dumnezeu?
Ia aminte din nou la ceea ce rânduieşte pentru noi Legea dumnezeiască: „Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: «Po¬runceşte lui Aaron şi fiilor lui şi le zi: Rânduiala arderii de tot este aceasta: arderea de tot să rămână pe vatra jertfelnicu¬lui toată noaptea până dimineaţa şi focul jertfelnicului să ar¬dă pe el şi să nu se stingă».”4 Dar, iubiţilor, fiind slab şi neputincios,
1 Ps. 39,3.
2 Cf. Janssens, „Notre filiation divin”, în Ephemerides Theologicae Lovaniensae 15 (1938), pp. 257-259.
3 Cf. I Cor. 15, 58.
4 Lev. 6, 8-9.
80
cum aş putea lămuri în chip înţelept înţelesurile des¬coperite prin porunca aceasta? Care dintre cuvinte va putea da la iveală întocmai profunzimea sensurilor? Dar pentru că s-a scris: „Deschide-ţi gura ta şi o voi umple pe ea”1, haideţi, punându-ne nădejdea iarăşi în harul Mântuitorului, să le lă¬murim pe toate acestea.
5. Cuvântul lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, îi atrage pe toţi spre buna-credinţă şi îi cheamă la vir¬tute pe toţi cei care cred că trebuie să-şi aibă auzul încordat la legile Sale. Dar nimeni nu are aceeaşi râvnă şi nici nu se în-dreaptă cu aceeaşi înflăcărare spre un lucru. Unii se apropie de Dumnezeu cu mai multă stăruinţă şi, socotind că nimic nu este mai presus de buna-credinţă faţă de El, se aduc pe ei înşişi Domnului ca jertfă desăvârşită şi ofrandă neatinsă „în¬tru miros de bună mireasmă”.2 Acesta este numele cel mai potrivit al arderii de tot: aceasta este cu adevărat arderea de tot, atunci când cineva se oferă cu totul pe sine lui Dumne¬zeu, nemailucrând nici o clipă ceea ce este viclean.
Dar vezi ce spune legea despre arderea de tot: „Această ardere de tot să rămână pe vatra jertfelnicului toată noaptea până dimineaţa. Şi focul jertfelnicului să ardă pe el şi să nu se stingă.”3 Şi ce ar putea fi focul jertfelnicului, dacă nu, fă¬ră îndoială, Sfântul Duh pe Care îl avem în noi4? Ceea ce şi Mântuitorul a arătat: „Foc am venit să arunc pe pământ”.5 Cel ce se aduce jertfă de tot şi se dăruieşte cu totul lui Dum¬nezeu să păstreze în sine focul nestins şi puterea acelei sfin¬te flăcări să sporească mereu. Iar, de bună seamă, prin „toată
1 Ps. 80,9.
2 Ex. 29,41.
3 Lev. 8, 9.
4 oferii; în sens de posesiune, avere, dar şi de arvună, relaţie.
5 Lc. 12,49.
81
noaptea” se înţelege viaţa de acum. Căci nu este potrivit ca [mintea] uneori să se aprindă, alteori să se răcească, aplecându-se spre ceea ce este rău; ci trebuie să fie într-acelaşi fel şi pururea „cu duhul fierbinte”1, aşa cum zice Pavel. Vom pu¬tea înţelege mai bine toate acestea, dacă vom observa înde¬aproape care este voia neîndoielnică a Legii, referindu-ne şi la alte exemple.
în continuare, Dumnezeu zice iarăşi către hierofantul Moise: „Iată ce vei aduce tu pe jertfelnic: doi miei de un an fără meteahnă vei aduce în fiecare zi, jertfă necontenită: Un miel să-l aduci dimineaţa şi celălalt miel să-l aduci seara. A zecea parte dintr-o efă2 de făină de grâu, frământată cu a pa¬tra parte dintr-un hin3 de untdelemn curat, iar pentru tur¬nare, a patra parte de hin de vin, pentru un miel”.4 Dar şi din acestea vom pricepe limpede că pe Dumnezeu trebuie să-L cinstim după datorie, fără să lăsăm să treacă nici un răs¬timp, încât să primească de la noi buna mireasmă a faptelor celor bune, asemenea unei jertfe continue. Căci porunca de a junghia un miel la începutul zilei şi un al doilea la sfârşi¬tul acesteia pare să arate şi să cuprindă intervalul ce se află între cele două limite. Voieşte să se frământe făina cu vin şi untdelemn, poruncind să nu se verse peste aceasta întreaga măsură, ci numai a patra parte dintr-un hin; în chipul aces¬ta nepătruns se adevereşte că aceia care aduc lui Dumnezeu o cinstire neîncetată, sau mai degrabă se aduc Legiuitorului asemenea unei jertfe preaplăcute, fiind miluiţi, se vor veseli, primind în viaţa de faţă o mică parte din dar (căci porunceş¬te să se toarne a patra parte dintr-un hin), iar în viaţa viitoare vor fi răsplătiţi cu un har mai deplin, atunci când, după cum
1 Rm. 12, 11.
2 1 efă= 36,4 litri.
31 hin = 6,06 litri.
4 Ex. 29,38-40.
82
zice profetul: „veselia cea veşnică va încununa capul lor (…) şi vor fugi durerea, întristarea şi suspinarea. 1
Dacă Legea porunceşte neîndoielnic să nu îngăduim minţii ca, prin pornirea spre cele rele, să alunece în păcat, cum nu vom fi vrednici de toată pedeapsa, fiind nepăsători faţă de aceste lucruri statornicite atât de lămurit? Iar dacă ţie, gândindu-te la slăbiciunea firii omeneşti, ţi se pare ane¬voioasă strădania necontenită pentru un asemenea mod de vieţuire (căci nu e cu putinţă ca de-a pururi s-ar putea să spui să te supui într-un chip aspru şi nemilos la nevoinţe, asemenea unei nicovale), şi susţii cu tărie că împlinirea până la capăt a unui mod de viaţă desăvârşit este cu neputinţă, Le¬gea nu-ţi va împărtăşi această părere, arătându-ţi un mod de viaţă mai blând, care nu este atât de aspru ca celelalte, dar ca¬re se ridică cu mult deasupra altora.2 Şi, luând mărturie din dumnezeiasca Scriptură, îmi voi da silinţa să te fac să înţe¬legi pe deplin.
Căci în timp ce Dumnezeu S-a arătat fiilor lui Israil în foc şi în beznă şi în furtună şi a rânduit legile care trebuie înfăp¬tuite, preaînţeleptul Moise, socotind că este necesar să ara¬te şi printr-o pildă felul de vieţuire plăcut Dătătorului Legii, pe cât le îngăduiau cugetul şi deprinderile acelora3 care încă nu aveau puterea să primească pe cele desăvârşite, a făcut ur¬mătoarele: „Şi el, sculându-se dis-de-dimineaţă, a zidit jert¬felnic sub munte şi a pus doisprezece stâlpi, după cele douăs¬prezece seminţii ale lui Israel. Şi a trimis apoi tineri dintre fiii lui Israel, de au adus aceştia arderi de tot şi au jertfit viţei, ca jertfă de izbăvire Domnului Dumnezeu. Atunci Moise, lu ând
1. Ps. 35,10.
2 „Calea de mijloc” o temă foarte prezentă în discursul etic patristic, abordată în maniere diferite; autorul va reveni mai jos (II, 6), adăugând câ¬teva precizări elocvente.
83
jumătate din sânge, l-a turnat într-un vas, iar cu cealaltă jumătate de sânge a stropit jertfelnicul”.1 Lămurind însă cu grijă, fiecare dintre cele scrise în Scriptură, putem să vedem din nou folosul pe care l-am avea de aici.
6. Moise se scoală dis-de-dimineaţă şi ridică un jert¬felnic, învăţându-ne pe noi prin aceasta că se cuvi¬ne mai întâi ca omul să se trezească, ca dintr-un somn, şi să se ridice spre limpezirea [minţii]; după ce a alungat negura păcatului, ca pe o noapte întunecoasă, să alerge deîndată la lumina cunoştinţei, încât în felul acesta să-şi înalţe cugetul propriu, ca un altar frumos, pe care să poată aduce lui Dum¬nezeu jertfa sa. Căci aceasta socotesc că spune şi Isaia: „De noapte mânecă spre Tine, Dumnezeule, sufletul meu, pen¬tru că poruncile Tale lumină sunt pe pământ”.2 Iar faptul că Moise se scoală dis-de-dimineaţă înseamnă acelaşi lucru. Dar, ca să nu pierdem şirul gândurilor noastre, să urmăm o ordine în desfăşurarea evenimentelor care trebuie supu¬se cercetării.
înalţă altarul nu pe munte, ci „la poalele muntelui”3, fapt care arată cugetul încă umil al celor ce sunt încă departe de desăvârşire, care încă nu sunt în stare să urce aşa cum s-ar urca pe un munte până la culmea poruncilor desăvârşite, dar care nu sunt departe de acestea şi stau totuşi în apro¬piere de Dumnezeu, la poalele muntelui4, şi nu pe munte. Apoi a socotit că trebuie să fie aşezate pe altar cele douăspre¬zece pietre, pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel: ca şi prin aceasta să înţelegem că suntem datori de-a pururi să nu ne depărtăm de Dumnezeu, pentru a nu cădea vreodată
1 Num. 24,4-6.
2 Is. 26,9 (LXX).
3 Ex. 19,17.
4 „Calea de mijloc”; pentru detalii, vezi studiul introductiv.
84
în păcatul pentru care nu există mântuire1. Ceea ce zi¬ce, de altfel, şi psalmistul, arătându-ne nouă şi mai clar: „înconjura-voi jertfelnicul Tău, Doamne”.2 Şi apoi iarăşi: „Şi a trimis apoi tineri dintre fiii lui Israel, de au adus aceştia ar¬deri de tot şi au jertfit viţei, ca jertfă de izbăvire Domnului Dumnezeu”. 3
Vom zice că faptul de a aduce jertfă lui Dumnezeu nu este o lucrare a cugetului trândav sau chiar fără putere, ci a minţii celei tinereşti şi curajoase. Din cauza aceasta zice că trimişii erau tineri, dar că aduc totuşi ca jertfă de izbăvire viţei. Şi am putea vedea de aici întrucât orice eveniment, fiind chip şi prefigurare, poate fi înţeles ca exprimând mai multe feluri de a fi că alegerea care aduce ofrandă e lăuda¬bilă, dar de o vrednicie mai mică faţă de ceea ce este cu to¬tul desăvârşit. Căci ceea ce este adus nu este un bou, ci un viţel, care este mai prejos faţă de cel desăvârşit atât prin mă¬rime, cât şi prin putere. Şi luând sângele, jumătate l-a vărsat în vas, iar cealaltă jumătate, pe jertfelnic. Se poate vedea aici, în chip tainic, cum viaţa celui ce aduce închinare lui Dum¬nezeu este împărţită în două. Căci sângele este înţeles drept chip al sufletului, pe a cărui viaţă Dumnezeu o împarte cu noi în mod egal, ca să nu trăim numai pentru noi4, ci să pă¬zim şi partea cuvenită jertfelnicului.
Ca o cale de mijloc se prezintă modul acesta de viaţă, care nici nu este peste măsură de aspru, nici prea blând, păcătuind prin ataşamentul faţă de libertatea nestânjenită a simţu¬rilor; ci care prin dreapta-credinţă este mai presus de o viaţă
1 ctawTOţ are un sens dublu, însemnând atât „cel care nu este mântuit”, cât şi „desfrânat”; în contextul de faţă se referă la păcatul împotriva Duhu¬lui Sfânt.
2Ps. 25, 6.
3Ex. 24, 5.
4Cf. II Cor. 5,15.
85
molatecă, fără totuşi a se putea compara cu viaţa celor de¬săvârşiţi, ca unul ce este lipsit de vigoarea şi râvna acestora Dar dacă deprinderea aceasta va păstra o stare de echilibru şi armonie de ambele părţi şi dacă cele două aspecte se vor contopi într-o singură realitate, va lua fiinţă un mod de via¬ţă cinstit şi plăcut; pentru că, prin relaţia reciprocă dintre părţi se va înlătura ceea ce este în fiecare vătămător: rigidita¬tea impusă de o disciplină mai austeră se va atenua prin maleabilitatea libertăţii individuale în faţa simţurilor, iar excesul [de libertate], fiind tăiat ca şi cu o seceră de tăria minţii, va arăta o conduită dreaptă şi ireproşabilă.
7. Bine este, iubiţilor, să căutăm râvna celor mai bune şi să ne desfătăm cu ceea ce mai degrabă ar putea aduce un spor virtuţii. Într-adevăr, aşa cum zice Pavel: „Dar fieca¬re are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel”.1 Căci Ziditorul nostru, al tuturor, în bunătatea Sa, le dă şi celor mai slabi prilej de mântuire; îl învredniceşte de o laudă mai mare pe cel care se străduieşte să-şi câştige locul alături de cei desăvârşiţi; însă pe cel care nu poate să se înalţe la o asemenea virtute nu-l lipseşte de iubirea Sa de oameni. „Pre¬cum nu se aseamănă faţă cu faţă, tot aşa inima unui om cu inima altuia”2, după cuvântul lui Solomon. Chiar dacă firea trupului3 este una, fiind alcătuită din aceleaşi mădulare, to¬tuşi diferenţa trăsăturilor din fiecare om în parte dă naştere
1 I Cor. 7,7.
2Pild. 27, 19.
3 Aceeaşi idee va susţine mai târziu şi Sfântul Ioan Damaschin, afirmând că trupul şi sufletul sunt de naturi diferite: „pentru că fiecare dintre ipostasele umane sunt alcătuite din două firi: din suflet şi din trup” (Dialectica, 42, 23-26, Ed. Kotter I, p. 108). Iar în Dialog împotriva maniheilor afirmă de asemenea: „se spune că omul este de o singură fire, nu în sensul că sufle¬tul şi trupul sunt de aceeaşi fire, ci că toţi oamenii au fiecare în chip asemă¬nător un suflet şi un trup şi că fiecare are două firi” (42, 21-23, Ed. Kotter IV, p. 375).
86
diversităţii. La fel se întâmplă şi în cazul gândirii: aceasta es¬te asemenea în toţi prin aceeaşi capacitate de a acţiona, dar prin însuşirile proprii se manifestă în fiecare diferit, prin lip¬sa de asemănare la nivel individual.
După socotinţa mea, ceva asemănător reiese şi din para¬bola evanghelică: „A ieşit”, zice, „semănătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut pe drumuri şi în lo¬curi pietroase, altele au căzut între spini, iar altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci”.1 Cunoşti că El a spus că tot pământul este bun2, în¬să lipsa de egalitate nu se arată decât prin diferenţa în pri¬vinţa roadelor. Numărul „o sută” reprezintă simbolul celor desăvârşiţi în virtute, care au atins culmea cea mai înaltă a cucerniciei; numărul „şaizeci” îi arată pe cei care sunt părtaşi unei virtuţi cu nimic mai prejos, aflându-se pe treapta imedi¬at următoare, după cei de mai înainte; iar numărul „treizeci” îi înfăţişează pe cei mai puţin desăvârşiţi, care se află totuşi în pământul cel bun şi care nu sunt lipsiţi de putinţa de a da rod, chiar dacă sunt în urma celor desăvârşiţi şi a celor care vin după aceştia, ca şi cum s-ar afla pe a treia treaptă a virtu¬ţii. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”3, după cum zi¬ce Mântuitorul, locaşuri care rânduiesc pentru fiecare măsu¬ra cinstirii datorate.
în acelaşi fel a avut loc şi împărţirea talanţilor la slugi. „Unuia i-a dat cinci talanţi”, zice, „altuia doi, altuia unul”.4 Şi, de vreme ce firea tuturor oamenilor e constituită pe ace¬laşi temei şi deţine tot ceea ce este necesar pentru propria lu¬crare raţională şi pentru desăvârşirea sa, nu ar fi trebuit să se statornicească între aceia nici o diferenţă, cât priveşte desăvârşirea,
1 Cf. Mt. 13,3-8.
2Cf. Gen. 1, 31.
3 In. 14,2.
4Mt. 25, 15.
87
ci s-ar fi cuvenit ca fiecăruia în parte să-i fie distribuiţi câte cinci talanţi în mod egal. Acum însă inegalitatea dintre darurile împărţite instituie o anume diferenţă între deprinderile etice ale celor care nu sunt în stare să primeas¬că aceeaşi măsură a dreptei-credinţe. Cel care a luat cinci di¬nari a auzit: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bu¬curia domnului tău”.1 Iar cel care a adus doi talanţi drept c⺬tig cu aceleaşi laude este împodobit şi cu aceeaşi judecată es¬te cinstit. Cu toate acestea, Dumnezeu nu Se arată nedrept, ci mai degrabă bun şi generos. Căci bunătatea Sa faţă de cel de-al doilea nici nu micşorează cinstea, nici nu răpeşte ceva anume din ceea ce le datora celor care sunt mai buni, pen¬tru a adăuga celor care sunt mai mici; ci fiecare, potrivit pro¬priei strădanii, va lua, bucurându-se, ceea ce i se datorează, iar harul va complini partea care lipseşte din răsplată. Iar cel care nu-şi are cugetul liber, încât să nu pizmuiască facerile de bine ale celorlalţi, nu poate pricepe că s-a făcut acuzato¬rul iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Căci, dacă s-ar jude¬ca drept, cel mai mic, ar putea spune cineva, nu trebuie în nici un fel să ocupe acelaşi loc în virtute cu cei care sunt mai buni, ci măsura harului se va cântări potrivit cu faptele fiecă¬ruia în parte. Dar acesta să-L asculte pe Mântuitorul nostru, Hristos, Care zice: „Prietene, nu-ţi fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? Ia ce este al tău şi pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie”.2 Să trezească Pavel, strigând: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos”, libertatea de voinţă a fiecăruia spre tot lucrul bun şi să taie lenea cea nelucrătoare a cugetului. 3 Căci
Mt . 25,21.
2 MT 20,13-14.
3Ef. 5,14.
88
deşi ai alunecat în somn, sorbind până la săturare păcatul ca pe un oarecare vin neamestecat cu apă1 şi ai fost cuprins de beţia poftelor întunecate, iată, a venit vremea să te trezeşti la mântuire şi să-ţi ridici ochii la „soarele dreptăţii”.2 Stăpâ¬nul te va primi binevoitor, ca un iubitor de oameni: îl va milui chiar şi pe cel care a dezertat, nu-l va întoarce înapoi pe cel care vine scăldat în lacrimi, îl va arăta curat pe cel care se pocăieşte şi îl va readuce la adevărata credinţă. Iar cuvântul nostru va fi un prilej de a aduce în faţa noastră şi de această dată câteva pilde. Iar înţelesurile duhovniceşti ale cercetării noastre atente nu sunt de puţin folos.
8. Atunci când Dumnezeu a voit să elibereze neamul lui Israil din robia Egiptului, a poruncit ca marele preot Moise să se ducă la aceştia, lămurindu-le voia cea iu¬bitoare de oameni a Stăpânului. Şi, întrucât cuvântului său era necesar să-i urmeze, pentru buna-încredinţare a acelora în faţa cărora avea să vorbească, şi arătarea unor semne, spre adeverire, îi spune acestuia: „«Ce ai în mână?» Şi el a răs¬puns: «Un toiag!» «Aruncă-l jos!» îi zise Domnul. Şi a aruncat Moise toiagul jos şi s-a făcut toiagul şarpe şi a fugit Moise de el. Şi a zis Domnul către Moise: «întinde mâna şi-l apucă de coadă!» Şi şi-a întins Moise mâna şi l-a apucat de coadă şi s-a făcut toiag în mâna lui”. 3 Dar fericitul Moi¬se, după chibzuinţa mea, nu arăta nimic altceva decât că cei bolnavi de boala egipteană, care se înstrăinaseră prin păcat atât de tare de Dumnezeu, nu erau în stare să se întoarcă la adevărata credinţă decât dacă aveau să aducă cuvenita cinstire
1 În Antichitate vinul se bea amestecat cu apă; de aici numele de xpaTp, pentru vasul în care se amesteca vinul cu apa şi, în greaca nouă, numele de xpairi (amestecare) pentru vin.
2Mal. 3, 20.
3 Ex. 4, 2-4.
89
faţă de ceea ce este dumnezeiesc. Căci [poporul lui Israil] a răsărit din pământ asemenea unui toiag; dar, abătându-se spre patimile cărnii, cade într-un anume fel din mâinile le¬giuitorului, astfel încât, renunţând la felul său de a fi blând şi nobil, ajunge asemenea unui şarpe veninos, neînduplecat spre păcat şi cumplit la mânie. Or, apucându-l din nou Le¬giuitorul cu mâna Sa, se va face bun, prin întoarcerea la de¬prinderea cea mai bună de la început. Căci lui Moise îi vom atribui rolul de Legiuitor. Neîndoielnic ar trebui să fie pen¬tru oricine, pe temeiul celor spuse după părerea mea -, că Dumnezeu îl ridică iarăşi, preschimbându-l pe cel care a alu¬necat din trândăvie şi slăbiciune spre cele lipsite de cuviinţă. Iar glasurile prorocilor dau mărturie întotdeauna de îndem¬nul care îmboldeşte pe păcătoşi să se întoarcă la Dumnezeu. Căci Stăpânul cel Iubitor de oameni n-a îngăduit să treacă nici o vreme în care să nu îi cheme pe toţi la mântuire. Es¬te cu putinţă să-L auzim cum mustră împietrirea, nesupu¬nerea şi obişnuinţa păcătoşilor spre rău. Căci uneori zicea: „Au doar nu vă temeţi de Mine, zice Domnul, şi nu tremu¬raţi înaintea Mea? Eu am pus nisipul hotar împrejurul mă¬rii şi hotar veşnic, peste care nu se va trece. (…) Dar popo¬rul acesta are inimă îndârjită şi răzvrătită: răzvrătitu-s-au şi s-au dus şi n-au zis în inima lor: «Să ne temem de Domnul Dumnezeul nostru».”1 Alteori, dojenindu-i aspru pe cei care se puneau pe fugă în chip neruşinat, zicea: „Poate oa¬re să-şi schimbe etiopianul pielea sa şi leopardul petele sale? Aşa şi voi! Puteţi oare să faceţi bine, când sunteţi deprinşi a face rău?”2 într-atât a reuşit tatăl a tot păcatul să pună stăpâ¬nire asupra neamului omenesc, încât puţini mai erau cei care-L cinsteau pe Dumnezeu în chip desăvârşit şi aveau con¬ştiinţa că trebuie să-şi amintească de Dătătorul Legii. Dar nu
1 Ier. 5,22-24.
2Ier. 13, 23.
90
mai e nevoie de osârdia noastră spre a arăta ceea ce, de fapt, psalmistul strigă în chip hotărât: „Toţi s-au abătut, împreu¬nă netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul”.1 Fiindcă păcatul împresurase întreg pământul, căzând asemenea unei neguri, asupra tuturor, sfinţii îl rugau pe Dumnezeu-Cuvântul să Se pogoare la noi, ca să reverse strălucirea luminii mântuitoare în cugetele tuturor. Şi, într-adevăr, cu strigăt ziceau: „Trimite lumina Ta şi adevărul Tău”.2 Aşadar, a fost trimisă la noi „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume”3; Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, Cel Care a asu¬mat asemănarea cu noi; Se naşte din Sfânta Fecioară; mântuieşte neamul omenesc, redând firii umane nestricăciunea de mai înainte şi, după cuvântul lui Pavel, deschizând4 o ca¬le nouă pentru noi, a unit cele de pe pământ cu cele cereşti, „surpând peretele din mijloc al despărţiturii şi desfiinţând vrăjmăşia poruncilor prin mijlocirea dogmelor”5, astfel în¬cât şi fericiţii îngeri cu uimire au zis: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”6 Arătându-şi Mântuitorul nostru Hristos bunăvoirea faţă de noi şi suferind pentru noi răstignirea pe Cruce, legăturile ce¬le rău-încurcate ale morţii au fost dezlegate şi toată lacrima de pe toată faţa s-a şters7, după cuvântul prorocesc: „întris¬tarea s-a schimbat în veselie”8, astfel încât a venit vremea ca să putem zice şi noi: „Schimbat-ai plângerea mea întru bucurie,
1 Ps. 13,3.
2 Ps. 42,3.
3 In. 1,9.
4 Evr. 10,20.
5 Ef. 2,14-15.
6 Lc. 2,14.
7Cf. Is. 2,7.
8 ier 31, 13.
91
rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie”.1 Pentru ce se vor mai abate norii tristeţii peste noi? Ce pricină vom mai avea să plângem şi să ne tânguim? Nu ne va copleşi mai de¬grabă bucuria deplină pentru cele pe care Mântuitorul le-a făcut pentru noi? Căci Acesta nu ne-a arătat doar nouă calea mântuirii, ci a propovăduit, mergând, şi duhurilor din iad „care fuseseră neascultătoare altădată”, după cum zice Petru.2 Prin urmare, nu se cuvenea ca iubirea de oameni să se arate în parte, ci adeverirea darului trebuia să se reverse, cuprin¬zând toată firea. La vremea potrivită s-a spus prin gura prorocilor: peste un ţinut va ploua, iar cel în care nu voi aduce ploaia se va usca. 3 Se face auzit, însă, glasul Domnului: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odih¬ni pe voi”.4 Vestind şi duhurilor celor din iad „şi celor robiţi: «Ieşiţi!» ” în pace, „şi celor care sunt în întuneric: «Veniţi la lumină!»”5, învie „templul” Său a treia zi6, deschizând o ca¬le nouă firii şi, prin înălţarea la ceruri7, Se aduce Tatălui ca o începătură a umanităţii, dăruind împărtăşirea de Duhul8 ca pe o arvună a harului.
9. Pentru lucruri atât de însemnate să cinstim, iubiţilor, praznicul nostru; „nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului”9, slăvindu-L cu toată recunoştinţa pe împă¬ratul nostru şi primind postul, maica tuturor celor bune, cu
1 Ps. 29,11.
2Cf. IPt. 3,18-20.
3 Cf. Amos 4,7.
4Mt. 11,28.
5 Is. 49,9.
6 In. 2,19.
7 Evr. 10, 20.
8 Cf. II Cor. 5, 5.
9 II Cor. 5, 8.
92
râvna cuvenită. Şi să ne avem unii „pe alţii în iubire”1, „urmă¬rind iubirea de străini”2, arzând în milostivirea faţă de săraci; „să ne aducem aminte de cei închişi, ca şi cum am fi închişi cu ei, să ne amintim de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sun¬teţi în trup”3, cinstind pe deplin toată virtutea. În felul aces¬ta ne vom îndrepta pe calea adevărată a postului: începând sfântul şi marele Post din joia lunii Farmouth4; iar săptămâ¬na mântuitoarelor Patimi din 10 a lunii Farmouth; încetând postul în ziua de 15 a lunii, sâmbăta seara, după obicei; prăznuind sărbătoarea Paştilor în zorii zilei următoare, în 16 a lunii Farmouth5, după rânduiala Legii, adăugând cele şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi. Aşa să moştenim cu sfin¬ţii împărăţia cerurilor în Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi împreună cu Care slava şi puterea se cuvin Tatălui, dimpreună cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.
1 Ef 1, 2.
2Rm. 12, 13.
3Cf. Evr. 13,3.
4 Luna aprilie.
511 aprilie 415.
SCRISOAREA A IV-A
1. Vremea sfântului praznic îşi revarsă iarăşi strălucirea înaintea noastră; dar, pentru a ne bucura de această sărbătoare, ne aşteaptă la orizont lupta răbdării, care porun¬ceşte să aducem ca pe o ofrandă lui Dumnezeu, Cel ce ţine toate, asemenea unei datorii de fiecare an, nu doar sfinţenia vieţii, ci şi împlinirea oricărei alte virtuţi. Şi pentru cei cu un cuget sănătos, care se silesc să tragă foloase de pe urma celor despre care vorbim, nici un cuvânt care îndeamnă la asculta¬re nu este necuviincios. De fapt, rodul bunelor nevoinţe nu poate fi decât încununat de slavă; iar nimic nu poate fi mai rău decât trândăvia şi nepăsarea; şi convingerea că nu merită să înduri nimic pentru foloasele de care vei avea parte în viitor îşi atrage aspră pedeapsă căci aici nu se discută despre împrejurări lipsite de temei şi neînsemnate, ci despre cele ce au în vedere însăşi primejdia păgubirii sufletului.
Iar dacă lucrurile sunt făcute să stea astfel prin însăşi firea lor, mă voi înfăţişa iarăşi înaintea voastră, fiind dator acum, mai mult decât voi toţi, nu într-atât a striga cu glas mare cu¬vântul prorocesc: „gătiţi calea Domnului”1, ci a vă îndruma prin cuvânt în cele folositoare, socotind că nu voi fi împo¬vărător pentru cei teferi la minte, dacă aş sfătui că trebuie să fie cinstite şi mai mult în această vreme cele cu adevărat mari. Iar dacă s-ar afla cineva care ar socoti că nu vă înfăţi şez
1. Is. 40,3.
94
cele mai înţelepte lucruri, deşi încercarea mea nu uşoară e, să ia aminte ca nu cumva, atunci când exprimă împotriva noastră o judecată rea, să se aşeze pe sine în rândurile celor care cinstesc răul şi să ajungă astfel, fără să bage de seamă, în afara oamenilor înţelepţi. Căci a se desfăta cineva de ce¬le pe care oricine, în chip binecuvântat, le-ar mustra şi a so¬coti drept ceva rău slava cuvenită celor mai buni, sau chiar a suferi întristare pentru cuvintele rostite în favoarea aces¬tora [care sunt cu mult mai vrednici], nu este oare dovada celei mai mari răutăţi? Eu socotesc că cei care râvnesc să fie următorii celor mai buni dintre oamenii care se disting prin măiestrie oratorică trebuie să fie încurajaţi sufleteşte şi mângâiaţi, astfel încât să se străduiască din răsputeri în cele care se cuvin a fi căutate stăruitor; iar celor care au dobândit un fel de a gândi sănătos trebuie să le procurăm medicamentul care le poate aduce întremarea şi să urmărim ca în continua¬re să se arate mai buni. În ceea ce ne priveşte, cuvântul nos¬tru va fi foarte util de ambele părţi, dând fiecăreia ceea ce i se datorează.
2. Ne îmboldeşte spre această propovăduire şi ne în¬deamnă să vestim de cu vreme strălucirea sărbătorii chiar corul profeţilor care se veselesc de izbânzile Mântuito¬rului şi poruncesc să destrămăm tăcerea de la faţa acestora. Şi, într-adevăr, unul dintre aceştia zice cu putere: „Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă”1, iar un altul, în cuget şi pricepere deopotrivă cu cel dintâi, spune: „Suie-te pe munte înalt, cel ce binevesteşti Sionului, ridică glasul tău cu putere, cel ce binevesteşti Ieru¬salimului, înalţă glasul şi nu te teme”.2 Astfel, toată puterea
1 Is. 58,1.
2 Is. 40,9.
95
împotrivirii fiind zădărnicită de râvna noastră spre cele bu¬ne, mă voi ridica la îndrăzneala de a rosti cuvânt potrivit în¬văţăturii noastre1 şi, privind ca de pe un munte, în depărtări, la vremea postului şi a înfrânării2 ce nu întârzie să se arate, salutându-i nu doar cu mâna pe atleţii dreptei-credinţe, voi zice: tinerilor, dezbrăcaţi-vă de „omul cel vechi”!3
A venit iarăşi la noi vremea postului, care cere proba tu¬turor virtuţilor. Iar întrecerea aceasta nu se judecă nici după forţa trupului, nici prin arta de luptă din palestră; şi nu ace¬la care pare că e foarte înzestrat datorită acestor lucruri va putea câştiga hotărârea arbitrilor de a fi declarat învingător. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhuri¬lor răutăţii, care sunt în văzduh.”4 Socotesc însă că cei care au hotărât să ţină piept vicleniilor acestora trebuie să fie gata de luptă, astfel încât să se poată ridica la cea mai înaltă vrednicie pentru curajul lor; altfel, într-o vădită primejdie se vor arun¬ca cei care nu aleg să facă altceva şi meritul lor nu va fi decât cortegiul laudei deşarte. Căci a ne afla printre cei de jos, dar a ne socoti mai presus de ceea ce suntem, este pe drept vrednic de râs şi nu în afara primejdiilor. Iar dacă este bine să ne fe¬rim de toate acestea (şi toţi cei care-şi au mintea în cumpăta¬re vor susţine alegerea) şi dacă nu va fi lipsit de folos câştigul pe care-l vom obţine din osândirea necuviinţei, cum oare nu va fi necesar să lucrăm cu multă râvnă spre aflarea celor mai bune şi spre biruirea celor ce ne stau împotrivă?
Şi dacă războiul duhurilor necurate este purtat împotri¬va noastră, este nevoie ca cei care au îndrăznit să ridice armele
1 scil. Învăţăturii de credinţă.
2 eyxjMtsia abstinenţă, în sens de post şi postire.
3Ef. 4, 22.
4 Ef. 6,12.
96
împotriva acelora să fie şi să arate că sunt „fierbinţi cu duhul”1; şi dacă la aceasta nu ne ajută cu nimic meşteşugul şi puterea trupurilor, trebuie ca soldatul, după cuvântul lui Pavel, „să se îmbrace cu toate armele lui Dumnezeu şi să-şi aşeze bine pe el armura dreptei-credinţe2”. 3 Aşa va putea să stingă „toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului”4; iar cei care se vor nevoi cu bărbăţie vor fi feriţi de orice rană. Dar, ca să schimb subiectul, referindu-mă la luptele din teatru, voi afirma acelaşi lucru. După socotinţa mea, cei ce se silesc spre aceasta au trebuinţă să culeagă ceea ce este folositor de pretutindeni, încredinţat fiind că sunteţi pregătiţi să le îm¬părtăşiţi părerea.
Aud că la concursurile sportive5, cei din prezidiu6, căro¬ra nu le e greu să cheltuiască cu dărnicie o mulţime de bani pentru renumele câştigat la aceste întreceri, atunci când ur¬mează să declare deschiderea evenimentului vestesc concur¬sul pretutindeni cu trâmbiţe, chemându-i la întrecere pe toţi cei găsiţi potriviţi pentru luptă şi pe cei care, de obicei, au dobândit un bun renume de pe urma concursurilor; dar ca¬ută să îi îndepărteze din competiţie pe cei a căror tehnică de luptă nu se dovedeşte a fi la înălţime. Căci au hotărât, şi într-adevăr în chipul cel mai bun, ca aceia care au fost chemaţi pentru bărbăţia lor sau au ajuns să dobândească o experienţă foarte mare în practicarea unei îndeletniciri, câştigând o faimă
1 Rm. 12, 11.
2 Ef. 6,11
3Ef. 6,11 şi 16.
4 EF. 6,16.
5 Iniţial, concursurile atletice, numite „gymnopaidiai (yvp.voTmiia.f se desfăşurau în Sparta, în cinstea lui Apollon Karneion friptelor; = numele lunii august, luna în care aveau loc jocurile spartiate, în cinstea lui Apollon, care durau nouă zile); pentru informaţii suplimentare, vezi Michael Pettersson, Cults of Apollo at Sparta: The Hyakinthia, the Gymnopaidai and the Karneia, Paul Âstroms forlag, Stokholm, 1992, pp. 57-123.
6 Aceştia erau de obicei şi finanţatorii acestor manifestaţii sportive.
97
pe măsură, să nu fie aşezaţi laolaltă cu cei mai puţin pricepuţi decât ei, spre a nu fi puşi în umbră de incompetenţa acelora.
Iar dacă, în ciuda unei răsplăţi atât de mici şi neînsemna¬te, pentru aceia are întâietate un scop atât de nobil şi dacă e vădită tenacitatea lor, de ruşine ca nu cumva să pară a fi întrecuţi de puterea fizică a celorlalţi, cum nu se cuvine ca şi noi să purtăm de grijă pentru a deveni mai buni decât ace¬ia, cu atât mai mult cu cât şi cununile de biruinţă sunt diferite unele de altele? Or, cel care se dă înapoi şi pregetă să-şi risipească puterile pentru lucruri de puţin preţ îşi poate găsi îndreptăţire pentru fapta sa. Căci va zice în sinea sa nu merită să aibă parte cineva de chinuri aşa de mari pentru cin¬stiri atât de mici. Iar dacă nouă nu ne sunt îngăduite aseme¬nea justificări, întrucât cununa pentru răsplata biruinţei de¬păşeşte cu totul nevoinţele pe care le-am îndurat pentru ea, ce altceva ne-ar putea împiedica să nu ne aruncăm în luptă plini de râvnă? Negreşit, nimic. Într-un cuvânt, altă pricină n-ar putea fi decât trândăvia, şi nepăsarea, şi pornirea spre ceea ce este rău, care zădărnicesc sârguinţa spre cele vredni¬ce de laudă.
Însă, în ceea ce mă priveşte, eu socotesc că fiecare dintre cei despre care am adus vorba au fost chemaţi să ia parte la efortul întrecerilor pentru că se lasă cuceriţi nu atât de do¬rinţa câştigului bănesc, cât de dorirea slavei şi cinstei: căci şi unele ca acestea au oarecare trecere în ochii lor; şi a nu avea sorţi de izbândă în faţa celor pe care oricine le-ar dori în¬seamnă ştirbirea propriei lor slave mă refer la acea slavă ca¬re pentru aceia este de mare preţ. Socotesc că aşa par să gân¬dească şi că au ajuns cu inima să fie atât de înflăcăraţi, încât, dacă cineva, apropiindu-se, ar întreba pe oricare dintre ei: „De vreme ce există atâtea îndeletniciri în viaţă, de ce oare,
98
prietene, ai dat curs acestui fel de a fi şi de a gândi? De dragul cărui fapt le-ai lăsat la o parte pe toate celelalte şi ai ales jo¬curile din palestră? Oare ce socoteşti, aşadar, că ai de câştigat de acum înainte? Care din două: onoare sau bani? După atâ¬tea eforturi la aceste lupte, de care ai prefera mai mult să ai parte?”, cred că fiecare ar răspunde fără întârziere: „Ducă-se încolo banii; mai degrabă aş prefera cu plăcere victoria în lo¬cul bunăstării adusă de aceştia şi, pentru a nu mă face de râs, chiar mi-aş da şi sufletul, dacă împrejurarea mi-ar cere-o”.
Dacă aceia sunt stăpâniţi de asemenea sentimente, cum nu va fi cu adevărat foarte nepotrivit ca noi, cărora ne stau în faţă răsplătiri cu mult mai mari, să nu ne vedem nicidecum încercând să ne luăm la întrecere cu zelul lor, ci să ne lăsăm prinşi de trândăvie şi, preocupaţi fiind de lipsa bunurilor, să nu ne grăbim a lua cea mai bună hotărâre, cu toate că avem cu prisosinţă ajutor din partea lui Dumnezeu, prin care ni se asigură biruinţa? Unii chiar din propriile încercări care i-au făcut pricepuţi în meşteşugul lor şi prin puterea trupu¬rilor au ajuns să-i biruie pe adversari, astfel încât, dacă unul dintre aceştia ar suferi de lipsa celor amintite, se va afla cu totul străin de bucuria pe care o aduce faptul de a câştiga. Pentru noi însă nu se folosesc aceleaşi mijloace de luptă, ci situaţia este cu totul deosebită. Chiar dacă nu eşti înzestrat cu putere, cere ajutor de la Cel care pune la cale întrecerea şi acordă premiile1 şi de îndată îl vei primi. Chiar de-ţi va lipsi întrucâtva îndemânarea de a lupta în palestră, Cel ce te în¬drumă se află aproape de tine, cunoscând toată ştiinţa luptei în stadion. Pentru că Dumnezeu îţi va dărui puterea de ca¬re ai nevoie. Iar dacă vei cerceta Sfintele Scripturi vei învăţa, de asemenea, cum trebuie să te lupţi cu duşmanul. Acolo îl vei întâlni pe Pavel care zice: „Toate le pot întru Hristos, Cel
1« Ao Aryţ.
99
care mă întăreşte”.1 Acolo te vei minuna de psalmistul care cântă şi strigă către Dumnezeu: „Cu Tine pe vrăjmaşii noş¬tri îi vom lovi şi cu numele Tău vom nimici pe cei ce se scoa¬lă asupra noastră”.2
Însă socotesc că, pe lângă cele amintite, e nevoie şi de al¬te mijloace, care să te poată întări în curajul cel bun. În lup¬tele din viaţa de aici, Cel care dăruieşte cununile de biruinţă va fi cu totul împotriva celui care poate să-i învingă pe toţi, fie ca urmare a îndemânării dobândite din încercări, fie prin vigoarea trupului cu care a fost înzestrat. Căci cu cât lauda celor care au ieşit biruitori se ridică la înălţime, cu atât pa¬guba în bani a celor care organizează concursul se va mări mai mult; şi cu cât aceia vor dobândi o faimă mai bună, cu atât mai mult organizatorii îşi vor spori generozitatea, fiind¬că mărimii izbânzilor îi urmează şi o răsplată pe măsură. În¬să în stadionul bunei-credinţe nu domnesc asemenea rânduieli. Bogat este Cel ce pune la cale3 competiţia; Se bucură într-atât de cei care se nevoiesc cu neînfricare, pe cât Se în¬tristează pentru cei care sunt biruiţi, dacă li se întâmplă să fie cumva vătămaţi. Căci Dumnezeu grăieşte undeva şi prin gura prorocului: „O, vai de mine, mi se istoveşte sufletul de spaima celor ucişi!”4
Pentru aceea El îi ridică şi pe cei căzuţi, cu toate că legile [jocurilor din arenă] îi socotesc pe cei care au fost stigmati¬zaţi o dată pentru nevrednicia lor în rândurile celor despuiaţi de slavă, îndepărtându-i de şansa de a mai putea câştiga după ce au dat greş o singură dată; şi, într-adevăr, Dumne¬zeu îi mustră pe cei care, odată ce au căzut, petrec multă vre¬me în această stare: „Oare cei ce cad nu se mai scoală?”5
1 Ef. 1,13.
2 Ps. 43,7.
3 Horegul.
4 Ier. 4,31 (LXX).
5 Ier. 8,4.
100
3. Se cuvine să ne ferim, pe cât posibil, de a avea însoţi¬re cu cele de acest fel; şi nu se află nimeni care să nu înfiereze nepăsarea faţă de cele bune. De vreme ce firea mă refer la cea umană este atât de mult aplecată spre păcat şi fiindcă i se poate întâmpla să sufere ceva rău, eu socotesc că există un alt mijloc de a ajunge să dobândească bunul renu¬me şi preţuirea celorlalţi: să dorească cu înflăcărare să se nu¬mere printre cei mai buni şi să se reîntoarcă cât mai grabnic la acea dispoziţie a minţii, pe care trebuie s-o arate de la înce¬put şi s-o păzească până la capăt. Şi să nu creadă cineva, din cele câte au fost spuse, că biruinţa este foarte anevoioasă şi cu neputinţă de obţinut; să se lase îmbărbătat1 de Pavel, ca¬re strigă: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.2 Că aceasta se va împlini, după spusa lui Pavel, vă dă mărturie Hristos însuşi: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma”. 3 într-adevăr, prin lucrarea Sfântului Duh şi a mântuitoarei Sale cruci Hristos ni le dăruieşte nouă pe toate cele ce pot împlini virtutea, de care pruncii elinilor, cei înţelepţi numai prin zorzoanele vorbelor, îşi bat joc; ei, care se împodobesc numai cu vorbe goale şi sunt atât de greoi în ce priveşte aflarea adevărului, încât nu par a fi nimic altceva decât, într-ade¬văr, nişte asini, care, deşi îşi mişcă urechile la auzul celor care obişnuiesc să cânte foarte plăcut, nu pricep în nici un chip ce înseamnă arta celui ce mânuieşte lira.
Deşi ar trebui ca aceştia să se ruşineze de nesăbuinţele proprii şi să ceară ajutor, stând alături de cei care pot să-i înveţe
1 Ad litteram, „să-l ungă cu ulei”.
2ICor. 10, 13.
3 Lc. 10,19.
101
cele adevărate, ei râd de cei pe care ar trebui să-i invidie¬ze căutând să-i ajungă din urmă; şi îi defăimează pe cei pe ca¬re, dacă ar fi avut înţelepciune, s-ar fi cuvenit să-i urmeze în toate. Aducând pe scena vieţii, după bunul plac al fiecăruia, o mulţime de zei, în afară de Cel care este prin fire Dumne¬zeu, şi tăgăduind cuvintele noastre, să asculte în chip bine¬cuvântat ceea ce afirmă unul dintre poeţii lor: „Nu este bună poliarhia; să fie un singur stăpân, un singur rege”.1 dum¬nezeu „Cel care este peste toate şi prin toate şi întru toţi”.2 Dar acum voi trece cu vederea greşelile lor; însă, aşa cum pa¬re, trebuie să le aduc în faţa voastră, desigur, pe cele care sunt mai potrivite cu vremea de acum spre a fi rostite.
4. Iudeii, cei care s-au dovedit neîntrecuţi în lipsa lor de evlavie, depăşind, după părerea mea, chiar şi ne¬buniile elinilor, se smintesc de Crucea Mântuitorului nostru Hristos, astfel încât, dacă cineva ar ajunge să-i judece şi pe unii şi pe alţii, i-ar condamna numaidecât pe aceştia3, zicând că relele elinilor sunt cu mult mai mici decât ale celor dintâi. Nu e de mirare, s-ar putea spune, că [elinii] nu au cunoscut nicidecum dogmele adevărului, de vreme ce încă nu citiseră pe atunci dumnezeieştile Scripturi. Pe când cei care au fost pregătiţi în dreapta-credinţă4 cu ajutorul Legii şi al profeţi¬lor i-au întrecut într-atât pe elini în nechibzuinţă, pe cât de firească era pentru aceştia din urmă scuza lipsei de cunoaş¬tere, cu care însă cei dintâi nu pot să se apere, susţinând că boala neştiinţei lor ar fi fost cu neputinţă de ocolit. Tu îl vei vedea, dacă vrei, pe însuşi Hristos ca pe Cel ce susţine cuvân¬tul meu. Căci zice undeva despre aceştia: „De n-aş fi venit şi
1 Homer, Iliada, II, 204.
2 Ef. 1, 6.
3 Scil. pe evrei.
4cliXa.sia.
102
nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor”.1
Au ajuns într-o asemenea stare, încât, cu adevărat, nu pa¬re să fie nici o ofensă dacă cineva i-ar aşeza pe aceştia în rân¬dul elinilor şi al celor care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu câtuşi de puţin. Poate că nimic nu ne-ar împiedica, ba mai degrabă pare necesar, să aducem ca mărturie pentru afirma¬ţiile noastre înseşi faptele lor; astfel, neputând fi acuzaţi că intenţia noastră este denigratoare, vom arăta că hotărârea noastră de a da pe faţă tot adevărul înaintea celor care ne as¬cultă2 este neclintită. Ne vom îndrepta atenţia asupra însăşi originii neamului lor, adică a neamului evreilor: pe temeiul acestui fapt, cuvântul nostru va fi de netăgăduit.
Avraam fiind evreu după neam şi crescut fiind de un pă¬rinte care nu-L ştia pe Cel ce este Dumnezeu după adevăr, călăuzindu-se până la o anume vârstă după legile celui ce l-a născut, se afla printre cei ce nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi se numărase într-o vreme printre închinătorii la idoli. Întru¬cât tinereţii îi place să se lase mânată de voia celorlalţi şi să nu primească prea mult cunoştinţa a ceea ce este folositor, aş pune mai degrabă pe seama timpului decât pe seama tinere¬ţii lui Avraam răspunderea pentru starea aceasta.
Şi, de vreme ce Dumnezeu voia să aducă la fiinţă neamul evreilor, îl cheamă pe acesta3 la cunoştinţa Sa; trage [nea¬mul evreilor] ca pe o rădăcină nobilă dintre mărăcini şi o altoieşte la adevărata dreaptă-credinţă, şi prin adăugarea credinţei celei în Dumnezeu [neamul evreilor] a îmbrăcat într-un fel o haină nouă, ca şi cum ar fi fost preschimbat într-un cu totul alt neam, ajungând diferit de toate neamurile
1 In. 15,22.
2Un indiciu că acest text a fost prezentat şi ca o omilie: „roîţ aKpowpevotţ” (46lb).
3 scil. Avraam.
103
cele de dinaintea lui doar prin încuviinţarea de a-I aduce închinare lui Dumnezeu. Iar dacă ethosul1 dreptei-credinţe dimpreună cu puterea închinării care trebuie adusă lui Dumnezeu îl arată pe om schimbat, la fel şi respingerea ce¬lor bune îl va întoarce pe cel care se întâmplă să-şi însuşeas¬că o asemenea purtare la starea de dinainte. Căci este bine să luăm ca mărturie viaţa dreptului acestuia şi s-o folosim asu¬pra celor care sunt rodul ieşit din a sa rădăcină: astfel se va arăta neîndoielnic că, odată cu necredinţa în Hristos, iudeii au fugit de toată evlavia.
Ascultă ceea ce zice Mântuitorul prin glasul unuia dintre profeţi: „Vai de ei, căci au fugit de Mine! Prăpăd să vină peste ei, căci au păcătuit [prin necredinţă] împotriva Mea!”2 Or, aceasta este prima şi cea mai grea învinuire care s-a abătut asupra capetelor iudeilor. Iar dacă cineva ar vrea să pună la socoteală pe lângă aceasta şi alte păcate, va descoperi o mul¬ţime atât de mare, că nu va mai putea să le afle capătul: şi nu va putea să le dea de capăt nici chiar cel care este atât de pri¬ceput în mânuirea cuvântului şi de instruit în arta elocinţei, încât nu cedează în faţa nimănui altcuiva, pentru care repu¬taţia în arta aceasta este socotită o cinste mai mare decât ori¬ce altă reuşită. Pentru a nu ne afunda însă cu totul în tăcere, ca şi cum am fi într-o stare de uimire în faţa acestei mulţimi de acuze, mă voi strădui să dau pe faţă, cu grijă, câteva dintre ele, prin care vom ajunge să înţelegem cât de mult s-au înde¬părtat de Dumnezeu.
5. Zice Dumnezeu, Stăpânul nostru al tuturor, pornit împotriva lipsei lor de evlavie: „Toate căpeteniile lor
1 tpoTtoţ în sens de ethos (caracterul esenţial al normelor şi idealurilor existenţei umane, ansamblul de trăsături morale specifice omului).
2 Os. 7,13.
104
sunt oameni răzvrătiţi! Efraim a prins rădăcină, dar s-a us¬cat; nu va mai aduce rod! Iar dacă vor avea fii, Eu voi uci-de pe rodul cel iubit al pântecelui lor. Dumnezeul meu îi va lepăda de la Sine, că nu au ascultat de El. Şi vor rătăci prin¬tre neamuri!”1 Oare acest lucru nu se face mai puternic au¬zit prin faptele însele decât prin cuvintele mele? Şi oare în¬seşi consecinţele acestor fapte nu adeveresc cele spuse mai sus? Pentru că prin neascultare şi tăgăduirea lui Dumnezeu au lepădat dreapta-credinţă faţă de El, ajungând astfel la nerodnicie şi aproape ofilindu-se, asemenea plantelor răsădite departe de apă; apoi, la vremea când cuvântul profetic era îndreptat spre ei, fiind cu rădăcinile vătămate de rău, s-au us¬cat, aflându-şi sfârşitul din pricina lipsei de credinţă în Hris¬tos. Ca urmare, izgoniţi fiind din legătura prieteniei faţă de El2, aud pe drept: „Urât-am, dispreţuit-am prăznuirile voas¬tre şi nu simt nici o plăcere pentru sărbătorile voastre. Când îmi veţi aduce arderi de tot şi prinoase, nu le voi binevoi şi la jertfele de mântuire grase ale voastre nu voi pleca ochii. De¬părtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu am plăcere să ascult cântarea alăutelor tale!”3 Căci Dumnezeu, Care iu¬beşte adevărul, n-a găsit de cuviinţă că trebuie să Se veseleas¬că de o cinstire care se mărginea doar la litera legii; ci, dezvăluindu-le că în curând avea să fie vestită vremea închinării4 în Duhul5, le-a arătat că în locul vechilor rânduieli care vor fi surpate vor fi date altele mai bune. Şi într-adevăr, face cunos¬cut în mod lămurit prin vocea unuia dintre profeţi: „în zilele acelea nu se va mai zice: «chivotul legământului Sfântului lui Israel». Nimeni nu se va mai gândi la el, nimeni nu-şi va
1 Os. 9,15-17 (LXX).
2 Cf. Sp VI, 2, VII, 2, IX, 4 XII, 1.
3Amos 5, 21-23.
4 NaTpsia.
5 Cf. In4, 23.
105
mai aduce aminte de el, nimănui nu-i va mai părea rău de el, nimeni nu va mai face altul”.1
Iar dacă cineva ar dori să afle la care timp s-a referit profe¬tul, când susţine că „nimeni nu se va mai gândi, nimeni nu-şi va mai aduce aminte de chivotul [Legii]”, să ia aminte la sta¬rea de acum, cercetând cu luare-aminte Tainele creştinilor. Căci, se înţelege, Dumnezeu n-a voit ca noi să ne folosim de obiceiurile iudeilor cât priveşte închinarea [latreutică]; şi la noi nu există nici un chivot care să fie împodobit pe dinafară cu aur, iar pe dinăuntru să poarte cărţile lui Moise2; ci fiecare dintre cei care cred în Hristos se face locaş al Duhului Sfânt3, primind în sine, ca să spun aşa, întreg izvorul sfinţeniei. Şi să nu creadă vreunul dintre cei care mă ascultă că noi urzim cu¬vânt potrivnic lui Moise sau că vrem să fie înfierate cele legiu¬ite de acela. Căci nu mi-am pierdut într-atât minţile, încât să urmăresc un asemenea scop, de vreme ce chiar dumnezeias¬ca Scriptură susţine de departe altceva. „Căci Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună”4, după cum zice Pavel; [Legea] a fost în vigoare până la îndreptarea ei, fără a putea consfinţi adevărata formă de închinare [latreutică]. De aceea Dumnezeu a făgăduit prin vocea profetului că o va preschim¬ba în ceva mai bun: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi în¬cheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou”.5
Acest lucru a ajuns prea bine la puterea de înţelegere a lui Pavel care afirmă: „Şi zicând: «Nou», Domnul a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire”.6 Şi iarăşi: „Căci dacă (testamentul) cel dintâi
1 Cf Ier 3,16.
2 Evr. 9,4.
3 I Cor. 3, 16 şi 19.
4 Rm. 7, 12.
5 Ier. 31,31.
6Evr. 8, 13.
106
ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea”.1 Fiindcă spusese că primul testament nu este desă¬vârşit: „Pentru că Legea n-a desăvârşit nimic”2, susţine că era necesar ca acela să fie înlocuit de un al doilea testament, spre mântuirea lumii.
6. Până când îţi vei arăta necredinţa ta, iudeule? Când vei lua aminte la glasurile sfinţilor? Dar probabil vei spune: „O, prietene, acest Pavel este al tău, nu al meu. Aş fi plin de rătăcire dacă aş pleca urechea la cuvintele celor care n-au nici o legătură cu mine; nu aş fi decât asemenea celui care, aflându-se în război, ar aştepta cu plăcere să fie rănit de către duşmani”. Îmi pare că vorbeşti drept şi întemeiat; to¬tuşi nu vei putea tăgădui că Pavel, deşi este evreu, este ase¬menea ţie prin înrudire; ia seama la cuvintele sale: „căci şi eu sunt din neamul lui Israel, (…) evreu din evrei, după le¬ge fariseu”. 3 însă, pentru că ţie ţi se pare neplăcut ca noi să amintim cuvintele apostolului, încercând să supunem mus¬trării purtarea ta duşmănoasă, voi lăsa deoparte şi acest lucru chiar acum; aş putea să aduc în faţa ta nenumărate cuvinte rostite de Moise şi de profeţi, însă mă voi retrage deîndată ce te voi întreba ceva pe scurt.
Haide, o, tu, cel mai înţelept dintre oameni, spune-mi mai lămurit, fără să iscodim prea adânc: dacă tu nu aştepţi de fapt ca Legea să se schimbe şi eşti încredinţat că va rămâ¬ne întotdeauna aceeaşi, fără să aibă loc vreo schimbare, ce te împiedică să păstrezi în continuare aceleaşi rânduieli?4 De
1 Evr. 8,7.
2 Evr. 7,19.
3 Col. 3, 5.
4 După distrugerea templului de la Ierusalim, cultul mozaic a încetat să fie respectat cu acribie, în special în Diaspora; pentru detalii, vezi, d.ex., Tessa Rajak, Translation and Survival: The Greek Bible and the Ancient Jewish Diaspora, OUP, Oxford, 2009, pp. 172-174 sau John M.G. Barclay, Jews in the Mediterranean Diaspora: From Alexander to Trajan (323 BCE-117 CE), ed. TT Clark, Edinburgh, 1996.
107
ce te arăţi atât de nepăsător faţă de cultul mozaic închinat lui Dumnezeu, ca şi cum te-ai îndepărta de obiceiurile părinteşti, socotind de nici o valoare cele care pentru ei erau preacinstite? Căci unde vi s-a dus templul? Unde sunt jert¬felnicele din el şi aducerea de ofrande? Şi unde ar trebui să-i aflăm pe cei care se ocupau cu cercetarea atentă a ofrandelor, mă refer la mulţimea cataloagelor preoţeşti şi la cetele de leviţi? şi veşmintele1 arhiereului şi îmbrăcămintea cea felurită, spune-mi iarăşi, unde s-au mutat de la voi? Iar clopoţeii atârnaţi de poale, într-adevăr, de dragul cui au amuţit, fără nici un urim. Acesta este numele gravat în piatră potrivit cu slujba pe care o îndeplinea, prin a cărei schimbare la culoare erau prevestite, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cele viitoare. 3 Iar tu, spune-mi, pentru care motiv nu mai aduci jertfele după Lege?
Dacă tu susţii că nesocotirea acestora este din propria ta voie, vei fi judecat ca un călcător de lege, folosindu-te, fă¬ră altă mărturie, chiar pe tine însuţi ca martor împotriva ta: fără să mai fie nevoie de nimeni altcineva; iar dacă înceta¬rea acestora este fără voia ta şi tu însuţi vei mărturisi că eşti silit de împrejurări să nu mai aduci jertfă, bagă de seamă ca nu cumva, persistând într-atât în necredinţă, să cazi în păca¬tul nesăbuinţei. Căci cine are puterea de constrângere asu¬pra celui care primeşte ajutor din partea lui Dumnezeu (căci
1 Despre veşmintele arhiereşti, veziEx. 28,1.
2 Cf. Ex. 28, 30; Lev. 8, 8 (pentru problema de faţă, vezi J.N. Guinot, „Sur le vetement du grand-pretre, le SfjXoţ etait-il une pierre divinatoire?”, în per. Vetera Christianorum 26 [1989], pp. 23-48).
3 Singura mărturie biblică care descrie parţial modul întrebuinţării aces¬tora se află la Lev cf. 14, 40-41. Josephus Flavius (Antichităţi iudaice 3, 218) ne informează că oracolul încetase să mai fie folosit cu aproape două secole înaintea sa.
108
eu observ că şi de aceasta te mândreşti foarte)? Nimeni. Aşa¬dar, mânia dumnezeiască — căci numai aceasta a mai rămas -, care a căzut asupra celor din Israel, a pustiit neamul lor de toată veselia, astfel încât l-a lipsit de îngăduinţa de a se mai mândri cu Legea; şi a cerut totodată pedeapsa pentru cei ca¬re s-au purtat faţă de Hristos asemenea unora îmbătaţi de necredinţă. Şi Dumnezeu a mutat prin har chipul închinării [latreutice] la o altă stare mai bună.
Iar acum îţi voi arăta că vremea încetării din partea voas¬tră a cultului mozaic a fost vestită prin proroci. Pentru că în¬ţeleg ruşinea care te împinge să ascunzi, aşa cum este firesc, nenorocirile voastre; le ştii, însă te prefaci, arătându-ţi neşti¬inţa, de teama de a nu se da în vileag faptul că aţi fost lepădaţi cu totul de Dumnezeu. Despre unii ca aceştia zice Pro¬fetul Osea: „Că zile fără de număr fiii lui Israel vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă, fără altar şi fără preoţie, şi fără urim”1 Cine va putea tăgădui însă temeinicia cuvinte¬lor din cărţile voastre şi va avea neruşinarea să susţină, cu îndrăzneală, în pofida celor fără umbră de îndoială, că nicio¬dată nu se va ajunge la înfăptuirea acestora? Căci împlinirea celor spuse mai înainte este clară chiar pentru oricine. Împotrivindu-te probabil din nou, fără să abandonezi necre¬dinţa ta înnăscută, nu vei simţi că nu te deosebeşti cu nimic de pietrele neînsufleţite. Vocea prorocului adevăr grăieşte: „toată casa lui Israel e îndărătnică şi împietrită la inimă”.2 Şi Dumnezeu spune adevărul printr-unul dintre sfinţi, lămu¬rind neruşinarea ta: „Fiindcă Eu ştiu că tu eşti tare la cerbice ca un drug de fier şi fruntea îţi este de aramă”. 3 Iar mă¬rimea necredinţei tale o acuză până şi Mântuitorul însuşi:
1 Os. 3,4.
2Iez. 3,7 (LXX).
3 Is. 48,4.
109
„Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răz¬vrătit şi cârtitor”.1
Şi, spune-mi, care ar putea fi rostul unei atât de îndelun¬gate necredinţe? Oare tu, cel care ai primit învăţătură din dumnezeieştile Scripturi, nu L-ai cunoscut pe Cel care îţi era îndatorat ţie, pe temeiul făgăduinţei? Ai nesocotit că în lu¬me avea să vină Cuvântul lui Dumnezeu? N-ai auzit de cu¬vintele Prorocului Zaharia: „«Bucură-te şi te veseleşte, fiica Sionului, căci iată Eu vin să locuiesc în mijlocul tău», zice Domnul”.2 Cum oare nu se cuvine ca voi să vă umpleţi de veselie şi de toată bucuria, de vreme ce venirea atât de lumi¬noasă a Mântuitorului Hristos a fost vestită prin mijlocirea sfinţilor?
Fiindcă diavolul, năpustindu-se, ca să spun aşa, asemenea unui uragan asupra întregii firi a omului, a subjugat-o şi fi¬indcă n-a mai rămas nimeni neatins de dorinţa nestăpânită de tiranie a aceluia, ci întrucât toţi cei robiţi păcatelor se lu¬au la întrecere unii cu alţii în toate relele, ca şi cum ar fi fost vorba de mari fapte de onoare, uitând de ruşine şi respect (căci scopul fiecăruia era de a depăşi în răutate atât pe cei de dinainte, cât şi pe cei care aveau să-i urmeze, iar mărirea noastră nu era decât întru ruşine, după cum zice Pavel), în chip necesar Creatorul tuturor, cercetând cu de-amănuntul nenumărate căi de vindecare, a căutat în tot felul să mântu¬iască neamul oamenilor. Din vreme în vreme se arătau profe¬ţii, care povăţuiau spre calea mântuirii.
Şi pentru că nu era nimeni care să dea ascultare acestora, îl chemau din cer pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, împă¬ratul tuturor, să vină pe pământ; şi uneori ziceau: „Doamne,
1 Is. 65,2.
2Zah. 2, 14.
3 Cf. Filip. 3,19.
110
pleacă cerurile şi Te pogoară”1, iar alteori: „Trimite lumi¬na Ta şi adevărul Tău”.2 Atunci Cuvântul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, chipul cel prea-întocmai al fiinţei Tatălui, îm¬brăcând asemănarea faţă de noi a venit printre oameni şi, făcându-Se om, „pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”3, după cuvântul unuia dintre cei înţelepţi. Văzând firea omului împinsă cu totul spre prăpastia pieirii şi lipsită de putinţa de a săvârşi binele, nu prin faptele dreptăţii a dă¬ruit harul dumnezeiesc, ci, chemându-i pe toţi la mântuire, l-a dat celor care credeau în El; apoi, deşi ar fi trebuit ca lu¬mea, pentru o atât de mare iubire de oameni şi pentru altele asemenea, să-L cunoască pe El şi să I se închine lui Dumnezeu-Cuvântul, Celui care S-a întrupat pentru noi, dimpotri¬vă, neamul netrebnic al iudeilor L-a pironit pe cruce şi, revărsând totodată asupră-I toată răutatea şi necinstirea, L-a dat morţii.
Dar, după cum adevereşte dumnezeiasca Scriptură, „în¬trucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de”4 moarte, a învi¬at a treia zi, zicând şi duhurilor din iad: „Ieşiţi”5, şi prădând toată bogăţia diavolului. A nimicit şi stăpânirea morţii, pu¬nând în noi Duhul Sfânt, ca pe o arvună a nădejdii viitoare şi ca pe o chezăşie a bunătăţilor aşteptate; şi, arătându-Se în chip de om, S-a adus pe Sine Tatălui pentru noi, asemenea unei începături din roadele Raiului. A venit aici, pe pământ, ca pe om să-l facă cetăţean al Raiului şi să-l unească cu cete¬le îngereşti.
Pentru acestea toate, iubiţilor, chiar dacă iudeii vădesc împotrivire, cum să nu-I aducem în chip cuvenit mari mulţumiri
1 Ps. 143,5.
2 Ps. 42,3.
3Baruh 3,38.
4 Ef. 2, 24.
5 Is. 49,9.
111
lui Dumnezeu, Cel care de cinste şi de o atât de mare iubire ne-a învrednicit, şi să-I răsplătim cu darul sfinţitor al faptelor, cu înţelegerea unora faţă de alţii, cu ospitalitatea, dragostea, iubirea de fraţi, precum şi cu cel mai mare leac dintre toate acestea împotriva păcatelor, anume cu miloste¬nia faţă de cei în nevoi? Or, se cade să ne aducem aminte „de cei închişi, ca şi cum am fi închişi împreună cu ei; să ne adu¬cem aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi noi suntem în trup”.1
Atunci, într-adevăr, şi numai atunci vom sărbători curat şi aşa cum se cuvine postul, maica tuturor virtuţilor, cu înce¬perea sfântului şi marelui post de pe data de 26 a lunii Mehir-, săptămâna mântuitoarelor Patimi de la 1 a lunii Farmuth-, cu încheierea postului, după rânduielile evanghelice, în sea¬ra de sâmbătă, în 6 a lunii Farmuth, cu prăznuirea Paştelui în zorii duminicii următoare, în 7 a lunii Farmuth1-, prin adău¬garea în continuare a celor şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi şi având credinţa că vom primi făgăduinţele cele din ceruri împreună cu sfinţii, întru Hristos Iisus, Domnul nos¬tru, în veci. Amin.
1 Cf. Evr. 13,3. 2 2 aprilie 416.
SCRISOAREA A V-A
1. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică”1, după mărturia dumnezeieştii Scripturi; şi mi se pare că o astfel de socotinţă, pe drept, se află în firea lucrurilor. Căci nici un neajuns nu ne poate sta în faţă mai mult decât iro¬sirea deplină a momentului potrivit. Pentru că nimeni cu mintea sănătoasă nu va nega că [momentul neprielnic] este cu adevărat rău, ci mai mult va socoti, în chip necesar, vred¬nic de cea mai înaltă cinste opusul acestuia: şi mă refer fără îndoială la momentul potrivit pentru toate şi la cele cuvenite pentru fiecare lucru în parte.
Aşadar, „clipa prielnică” de faţă aparţine praznicului şi este nevoie să ascultăm din nou de Sfânta Scriptură: „Sunaţi din trâmbiţă, la lună nouă, în ziua cea binevestită a sărbătorii noastre!”2 Apoi, care „clipă prielnică” îşi va răspândi strălucirea mai minunat decât cea de faţă? Ce altceva ar pu¬tea fi mai măreţ decât praznicul nostru, începutul adevărat al lunii, care arată veacul cel nou al venirii la noi a Mântu¬itorului: întru Care toate „s-au făcut noi” şi „cele vechi au trecut”3, după cuvântul lui Pavel?
Cu strigăt să răsune trâmbiţa Bisericii şi cu bucurie să ves¬tească propovăduirea de fiecare an. Dar oare strigătele ei vor
1 Eccl. 3, 1.
2Ps. 80, 3.
3 Cf. II Cor. 5,17.
113
fi asemenea celor din taberele de luptă? Ne va aduce vestea rândurilor de luptă ale ostaşilor care se apropie, va fi solul în tot locul al războiului ameninţător şi al fricii de moarte? şi va da de ştire că trebuie să ridicăm deja armele împotriva ce¬lor care se năpustesc asupra noastră? Nicidecum. Eu ştiu că altul este glasul trâmbiţei mele. Nu va striga nimic asemenea acestora; ci va înălţa un cânt de biruinţă, mângâietor pen¬tru sufletele care îl ascultă. „Veniţi să ne bucurăm de Dom¬nul”, va cânta împreună cu fericitul psalmist, „şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru”.1
Dar pentru care dintre lucruri va putea socoti cineva cân¬tarea de biruinţă ca fiind potrivită? De bună seamă toţi vor încuviinţa că se cuvine a cinsti şi preaslăvi cu bucurie moar¬tea cea sfântă a Mântuitorului. Iar eu îmi voi lua îngăduin¬ţa tâlcuirii ei, chiar dacă în această privinţă nu vă arătaţi ne¬ştiutori. Moartea, care se împotrivea înfrângerii, a fost bi¬ruită; stricăciunea a fost înlăturată; moartea nenorocirea care nu putea fi învinsă a fost nimicită. Iar iadul, bolnav de toată neîndestularea şi fără să-şi potolească nicicum pof¬ta nesătulă de cei ajunşi în stăpânirea morţii, a fost învăţat, în pofida voinţei sale, ceea ce înainte nu avea îndrăzneala să priceapă. Prin urmare, nu mai poate pretinde că este stăpânitorul celor care sunt înghiţiţi de moarte, ci chiar pe cei luaţi în captivitate i-a dat afară, având de suferit, prin puterea Mântuitorului nostru, o binecuvântată pustiire. Căci S-a dus acolo zicând „celor robiţi: «Ieşiţi!» şi celor care sunt în întuneric: «Veniţi la lumină!»”2, şi, propovăduind du¬hurilor din iad3, care au fost necredincioase oarecând, S-a ridicat de acolo biruitor; înviind Templul trupului Său4, ca
1 Ps. 94,1.
2Is. 49,9.
3 Cf. I Pt. 3,19.
4Cf. In. 2, 19-21.
114
pe un prinos1 al nădejdii noastre, şi deschizând pentru firea umană calea învierii2 din morţi, şi făptuind pentru noi, în afară de acestea, şi alte bunuri duhovniceşti.
2. Acestea sunt pentru noi, iubiţilor, semnele lumina¬te după care se recunoaşte praznicul nostru; pentru acestea socotesc că ar trebui să săltăm de bucurie, zicând: „Dreapta Domnului m-a înălţat, dreapta Domnului a făcut putere!”3 La toţi ceilalţi se obişnuieşte ca la sărbători să se ur¬mărească, pe cât e cu putinţă, grija peste măsură faţă de ţinu¬ta şi găteala trupului: iar dacă cineva este văzut că nu poartă ceea ce fiecare cinsteşte ca fiind de preţ, aceasta se socoteşte a fi o mare nevrednicie şi lipsă de bun gust.
Prin urmare, oricine poate vedea în zilele de sărbătoare pe locuitorii oraşelor împodobiţi cu flori, mergând cu voio¬şie la mese cât mai alese, desfătându-se mai degrabă de cele care aduc vătămare pântecelui decât să sufere de foame şi de lipsa îndestulării poftelor. Pentru noi, altul este rostul praz¬nicului învierii, fără a fi de dorit să ne folosim de obiceiurile vieţii lumeşti. Iar îmbrăcămintea cea mai curată dintre toate este Hristos: „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos”, zi¬ce Pavel.
Şi masa să nu fie încărcată cu risipa mâncărurilor şi cu dărnicia care dă naştere desfrânării, ci mai degrabă să fie acea masă la care înţelepciunea ne cheamă strigând: „Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care eu l-am amestecat cu mirodenii”.4 Căci faptul de a umple pântecele cu mâncăruri pământene, nu îmboldiţi de o nevoie firească, nici biruiţi de cele de neapărată trebuinţă, într-atât cât este
1 Cf. I Cor. 15,20.
2 ăvaiairii;.
3 Ps. 117,16.
4Pild. 9, 5.
115
bine, ci mai degrabă vărsând mâncăruri din belşug şi urmă¬rind plăcerea, nu este cu nimic diferit de imitarea firii ani-malelor necuvântătoare; care numai la o hrană îndestulătoa¬re se bucură peste măsură, dar cărora bucuria prisosului le va ajunge, prin săturarea ce depăşeşte cu mult ceea ce este suficient, din dorinţa nestăpânită, piedică în calea săturării şi pricină mai degrabă de durere. Oricine dintre cei cu bu¬nă chibzuinţă va recunoaşte că a iubi foarte mult învăţăturile dumnezeieşti şi a socoti cuvintele înţelepciunii asemenea unui banchet luminos sunt un lucru cu totul vrednic şi de lăudat, care se cuvine, într-adevăr, omului înţelept şi cumpă¬tat, făcut după chipul Celui care l-a zidit.
Îmi dau seama însă că am trecut sub tăcere ceea ce este de mult folos prăznuitorilor. Aşadar, la ce mă refer? Aceia se pre¬gătesc, înzestrându-se cu făclii împotriva întunecimii nopţii, fără a îngădui ca tenebrele nopţii să le înnegureze casa; încu¬nunând camera toată cu opaiţe, se străduiesc să alunge tris¬teţea întunericului prin licărirea opaiţului. Însă pentru noi, iarăşi, nu o lumină, ca să spunem aşa, făcută de mână, nici un opaiţ în care pâlpâie o flacără palidă vor risipi [negura nop¬ţii], ci însuşi Cel care a spus: „Eu sunt Lumina lumii”.1 Şi feri¬citul Isaia a făgăduit că această lumină va veni la noi: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta”.2 Căci harul Mântuitorului, pogorându-se asupra noastră şi răspândindu-şi razele pretutindeni asemenea luminii, a destrămat norul întunecat al neştiinţei; pe care diavolul l-a întins peste noi, asemenea unui acoperiş, şi a supus, ca să spun aşa, tot ce este sub soare; neîngăduind nimănui să-şi înalţe ochiul cel curat al inimii de la frumuseţea celor create, pentru a mă-sura, prin analogie, puterea Celui care le-a creat; pentru că
1 In. 8,12.
2 Is. 60,1.
116
din acest lucru cei în rătăcire puteau afla un câştig deloc ne¬însemnat. Însă pentru ca aceştia, înţelegând că nu câştigă ni¬mic dintre cele care par să contribuie la mântuirea omului, să nu revină, trezindu-se, la libertatea pe care o datorau firii lor, diavolul „a orbit minţile” lor, după cum zice Pavel, „ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos”.1 Dar tică¬losul nu şi-a împlinit nădejdile. Căci Cel care chema la mân¬tuire era mai puternic. Astfel, o mare mulţime de neamuri a fost mântuită şi, cu toate că s-a scurs multă vreme, L-au cu¬noscut totuşi pe Cel care le-a zidit.
însă iudeii, cei care au fost povăţuiţi prin Lege spre cu¬noaşterea Mântuitorului nostru şi au fost îndrumaţi prin învăţăturile lui Moise, „au părăsit căile propriei lor vii”, du¬pă cum este scris, „şi osia gospodăriei rătăceşte de la drumul cel drept”.2 Căci nu L-au cunoscut pe Dumnezeu-Cuvântul, Cel ce S-a întrupat pentru noi, pe Cel ce „a sărăcit pentru noi”, după cum zice Pavel, „pentru ca noi să ne îmbogăţim în El”. 3 Pentru aceea şi Prorocul Ieremia îi mustră: „Cum puteţi voi să ziceţi: «Suntem înţelepţi şi avem legea Domnului»? S-au făcut de ocară înţelepţii, au turbat şi s-au prins în curse; iată, au lepădat cuvântul Domnului şi atunci unde este înţe¬lepciunea lor?”4 S-au lepădat, într-adevăr, de Cuvântul cel Unul-Născut, dar Acesta „S-a făcut” piatra „din capul un¬ghiului”, chiar dacă aceia s-au împotrivit.5
De aceea, pe drept, şi mărturiseşte undeva prorocul: „sunt copii nepricepuţi şi n-au înţelegere”.6 Apoi, cine s-ar încumeta să pună la îndoială ceea ce s-a spus despre ei? Cum
1 II Cor 3,3.
2Pild. 9,12 (LXX).
3Cf. II Cor. 8,9.
4Ier. 8, 8-9.
5 PS. 117,22.
6Ier. 4, 22.
117
nu sunt necugetaţi şi fără de minte ei, care, deşi aveau la în¬demână prilejul de a învăţa taina bunei-credinţe din cărţile profeţilor şi cu toate că puteau, de asemenea, să sporească în cumpătare şi înţelepciune neîncetat prin scrierile lui Moi¬se, s-au lăsat cuprinşi de atâta nepăsare şi trândăvie faţă de mântuirea lor, încât să nu fie în stare să se măsoare în râvnă nici măcar cu neamurile? Chiar şi Dumnezeu le spune ceva asemănător: „Pus-am păzitori peste voi şi am zis: Ascultaţi sunetul trâmbiţei! Iar ei au zis: Nu vom asculta! Aşadar, ascultă, poporule, şi află, adunare, ce are să se întâmple cu aceş¬tia. Ascultă, pământule: Iată voi aduce asupra acestui popor o nenorocire, rodul cugetelor lor, că n-au ascultat cuvintele Mele şi Legea Mea au lepădat-o”.1 Căci au lepădat cu-adevărat cuvântul lui Dumnezeu, socotind că nu se cuvine să dea ascultare propovăduirilor Sfinţilor Apostoli şi nici să-şi ţină mintea aproape de cele cuprinse în cărţile străvechi. Iar da¬că, într-adevăr, râvneau cu tot sufletul să capete vreun folos duhovnicesc, trebuia, fără îndoială, să nu îngăduie minţii ca, din pricina înfumurării şi a semeţiei deşarte, să se lase pradă amăgirii şi înşelării în numele „cunoştinţei Legii”2; şi n-ar fi trebuit ca, din cauza ruşinii de a nu părea că abandonează ri¬goarea şi rigiditatea [prescripţiilor legii lor], să-şi agoniseas¬că pierderea din pricina unei astfel de rigori; ci se cuvenea mai degrabă să cerceteze prin gura sfinţilor sau chiar şi prin cuvântul altora cele spuse despre Mântuitorul, precum şi ce¬le arătate ca în umbră şi preînchipuire. 3
Căci în cuvintele prorocirilor Duhului, care înfăţişează foarte lămurit venirea la noi a Mântuitorului, se poate ve-dea icoana faptelor săvârşite. Mie îmi vin în minte deja fe¬lurite imagini ale celor contemplate duhovniceşte şi amintirea
1 Ier 6, 17-19.
2 Iez. 7,26.
3 sv xcci Ttncoit;.
118
stârnită de cele aflate în Sfânta Scriptură aduce cu sine o mulţime nesfârşită de gânduri. Dar cuvântul nostru socotesc că trebuie să-şi afle începutul de la faptele de odinioară şi să fie în stare să capete pe deplin încrederea oamenilor, pentru a putea să le dea cât mai bine la iveală.
Să căutăm să aflăm, dacă pare de cuviinţă, felul de a vieţui şi cele pe care le-a avut de înfruntat Avraam; însă, pe lângă acestea, voi încerca să supun cercetării mele şi naşterea, pre¬cum şi urmaşii lui Isaac, cel întreit dorit. Negreşit vei vedea, iudeule, prin toate acestea şi prin însăşi referirea la rădăci¬na neamului tău, taina Mântuitorului nostru, ca şi cum ar fi modelată în bronz, în chip minunat şi cu multă măiestrie. Şi, ca să nu-ţi pară că vorbele mele sunt neîntemeiate şi că rătă¬cesc departe de cele adevărate, îţi voi relata întâmplările, în chip lămurit, potrivit cu [scrierile lui] Moise; astfel vei înţe¬lege mai lesne spusele mele.
3. Sarra s-a căsătorit după lege cu părintele neamului tău. „Dar avea ea o slujnică egipteancă, al cărei nu¬me era Agar” însă cea născută liberă, din părinţi liberi, nu era încercată de naştere şi de durerile acesteia; neavând şansa să vadă nici un rod al pântecelui său, dar copleşită fiind de dorinţa puternică sădită-n fire de a avea copii, se topea în chip jalnic de durere şi deznădejde. Acest fapt, într-adevăr, putea să-i înduplece şi pe alţii să-i împărtăşească durerea; fi¬indcă Avraam atinsese vârsta de optzeci de ani, vârstă la care, prin urmare, şi imboldul firesc al simţurilor spre zămislirea de prunci tinde să se răcească. Dar şi aceasta, care deplângea starea de singurătate pricinuită de absenţa copiilor şi se tânguia mult pentru nerodnicia pântecelui, ajunsese la o vârstă chiar foarte înaintată.
1 Gen. 16,1.
119
Folosindu-se în chip înţelept de dorinţa de a avea urmaşi şi încercând să ostoiască boldul suferinţei care apăsa asupra firii ei, îl îndeamnă pe soţ să se unească cu slujnica, pentru a ajunge, de vreme ce nu s-a învrednicit de copii legitimi, tată măcar al unuia nelegitim. Astfel se spune în Sfânta Scriptu¬ră: „Sarra însă, femeia lui Avram, nu-i năştea. Dar avea ea o slujnică egipteancă, al cărei nume era Agar. Atunci a zis Sar¬ra către Avram: «Iată m-a închis Domnul, ca să nu nasc. In¬tră dar la slujnica mea; poate vei dobândi copii de la ea!»”.1 Şi să nu socotească nimeni că prin cuvintele Sarrei patriar¬hul Avraam se aprinde în chip necugetat de iubirea plăceri¬lor trupeşti sau este împins să renunţe la virtutea înfrânării2. Scopul femeii nu urmărea nicidecum asemenea mijloace. Ci acuzând, aşa cum am spus, propria sa neputinţă de a naşte, socotea că ar fi urât şi apăsător pentru un om atât de drept să nu aibă urmaşi, chiar dacă vor fi dintr-o altă femeie. Ase¬menea purtare a avut Sarra faţă de soţul ei; şi, negreşit, ceea ce a dorit pentru patriarh s-a împlinit; şi i s-a născut aces¬tuia un copil nelegitim, Ismael, din femeia egipteancă; din această cauză însă, simţămintele celei libere erau tulburate; nădăjduise că se va bucura foarte mult, ca de o naştere legi¬timă, totuşi a avut de sorbit băutura unei suferinţe mult mai adânci decât cea cauzată de neputinţa ei de a naşte, şi, ca şi cum ar fi fost năucită, s-a lăsat copleşită de durere.
Dar Dumnezeu, Dătătorul a toată nădejdea şi Cel care are stăpânirea asupra tuturor, o miluieşte pe cea zbuciumată şi mâhnită de cele întâmplate; şi pe cea oarecând nerodnică şi care nu încercase durerile naşterii, fiind lipsită de putin¬ţa de a naşte din cauza vârstei înaintate, a arătat-o deîndată potrivită şi în stare să nască prunci uşor. Îi zice lui Avraam:
1 Gen. 16,1-2.
2 xpcuria.
120
„După aceea a zis iarăşi Dumnezeu către Avraam: «Pe Sara, femeia ta, să nu o mai numeşti Sara, ci Sarra să-i fie numele. Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da din ea un fiu; o voi binecu¬vânta şi va fi mamă de popoare şi regi peste popoare se vor ri¬dica dintr-însa ». Avraam a căzut atunci cu faţa la pământ şi a râs, zicând în sine: «E cu putinţă oare să mai aibă fiu cel de o sută de ani? Şi Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oa¬re să mai nască?» (…) Iar Dumnezeu a răspuns lui Avraam: «Adevărat, însăşi Sarra, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac şi Eu voi încheia cu el legământul Meu, legământ veşnic: să-i fiu Dumnezeu lui şi urmaşilor lui”.1
Aceasta este făgăduinţa cea adevărată, dată lui Avraam. Iar după ce s-a împlinit ceea ce a fost făgăduit şi celei sterpe i s-a făcut cunoscut că are să nască, când deja copilaşul era sub ochii lor şi moştenitorul caselor părinteşti se arătase, atunci slujnica, cea care îl avea ca fiu nelegitim, din Avraam, pe Ismael, a fost alungată, întrucât nu mai era de trebuinţă. Însă, pe când aceasta fugea şi ajunsese deja foarte departe de casa stăpânei, un înger din cer a strigat-o: „«Agar, slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?» Iar ea a răspuns: «Fug de la fa¬ţa Saraii, stăpâna mea». Şi îngerul Domnului i-a zis iarăşi: «întoarce-te la stăpâna ta şi te supune sub mâna ei!»”.2 în¬şiruirea întâmplărilor ar fi avut nevoie de mai multe cuvin¬te, însă pentru noi a ajuns până la un anumit capăt. Nu ne rămâne decât să arătăm prin acestea pe faţă care este icoana Mântuitorului nostru. Într-adevăr, de dragul acestui fapt şi cuvântul nostru a fost rânduit să ajungă3 la voi mai întins.
Dumnezeiescul Pavel, rezumând istorisirea în puţine cu¬vinte şi aducând la un singur mod duhovnicesc de a înţelege
1 Gen. 17,15-19.
2 Gen. 16, 8-9.
3 Simţim a ajunge sau a merge călare.
121
consemnarea detaliată a relatărilor, a preschimbat partea mai puţin frumoasă a scrierii într-o imagine foarte plăcută a lucrurilor. Într-una dintre scrisori vesteşte astfel: „Nu ştiţi să citiţi Legea.1 Căci scris este că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă şi altul din femeia liberă. Dar cel din roabă s-a născut după trup, iar cel din cea liberă s-a născut după fă¬găduinţă. Unele ca acestea au altă însemnare2, căci aceste fe¬mei sunt două testamente: unul de la Muntele Sinai, în Arabia, şi răspunde Ierusalimului de acum, care zace în robie cu copiii lui; iar cea liberă este Ierusalimul cel de Sus, care este mama noastră”. 3
Iar eu, preaiubiţilor, deşi apreciez în mod deosebit şi pe drept cuvânt puterea alegoriei, socotesc că întinderea câm¬pului pe care ne-o oferă Sfânta Scriptură trebuie să ne facă ca, pe lângă cele deja cu justeţe afirmate, să ne dăm silinţa de a descoperi şi alte înţelesuri; nu ca unul ce am de spus ceva mai bun (să nu ajungem să cădem într-o astfel de smintire, soco¬tind că am putea gândi ceva mai măreţ sau mai bun decât cele pe care le-a însemnat propovăduitorul adevărului), ci, pentru că nimic nu ne împiedică de a vorbi, haideţi acum, aducând în dezbatere şi alte înţelesuri mai fireşti pentru contemplarea duhovnicească şi împodobind imaginea ca şi cu nişte culori de multe feluri, să ajungem într-un chip diferit, dar prin in¬termediul aceloraşi trăsături la aceeaşi formă a alegoriei.
4. Încearcă să-l înţelegi pe Avraam ca fiind veacul cel străvechi şi, ca să zic aşa, timpul acela al bătrâneţii,
1 Ca o continuare firească a dezvoltării ideii centrale, pe care o argumen¬tează în contextul polemicii anti-iudaice, Sfântul Chiril modifică versetul biblic de la Gal. 4, 21, transformând interogaţia: „nu auziţi Legea?” într-o afirmaţie: „nu ştiţi să citiţi Legea”.
2 scil. alegorică.
4 Gal. 4, 22-25.
122
iar pe femeia cu care era unit ca pe firea umanităţii; prin partea feminină înţelegându-se rodnicia, iar prin bătrâneţi, vechimea. Căci firea oamenilor este cu totul veche şi foar¬te rodnică, căutând şi având nevoie de însoţire într-un veac îndelungat, şi fiind închisă sub tăria cerului ca într-o căma¬ră de nuntă.
Firea liberă a oamenilor, plăsmuită astfel de Dumne¬zeu, moştenind puterea de stăpânire asupra tuturor, înain¬tând odată cu timpul care trece, ca şi cum ar fi dusă de mâ¬nă de acesta, şi neavând un fiu legitim şi de la Dumnezeu, se bucura de copiii străini ca şi de cei ilegitimi, de cei născuţi din egipteancă, zic, ceea ce înseamnă din cea „întunecată”. Căci Egiptul înseamnă în tâlcuire „întuneric”. Şi cine soco¬tim că este cea „întunecată”? Fără îndoială, înţelepciunea lu¬mii, cea cu nume mincinos, din care s-au născut, ca să zicem aşa, înţelepţii cei de odinioară, ca şi cum s-ar fi născut din măruntaiele rătăcirii care i-a adus la viaţă: şi erau „fiii veacu¬lui [acestuia]”1; căci aşa îi numeşte pe aceştia şi Mântuitorul; însă nu erau decât ilegitimi şi crescuţi pentru a fi în slujba ca¬sei; că slujeau celor care nu erau prin fire dumnezei.
Fiindcă timpul îmbătrânise şi ajunsese deja la plinirea sa2, a fost dat Fiul, Cel care era din făgăduinţă, iar firea liberă a umanităţii, care avusese mai înainte mulţi prunci netreb¬nici şi nefolositori şi se găsea în aceeaşi stare netrebnică şi fără de folos, numită fiind din pricina aceasta stearpă şi fă¬ră de prunci, a născut pe Pruncul cel nobil, „cel născut între zeci de mii”, zic3; S-a arătat, aşadar, moştenitorul, Domnul nostru Iisus Hristos; iar slujnica este alungată dimpreună cu pruncii ei: „Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde
1 Lc. 16,8.
2Cf. Gal 4, 4.
3 Cânt. 5,10.
123
e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu ne¬bună înţelepciunea lumii acesteia?”1, după cum zice Pavel. Şi moştenitorul este cel născut din cea liberă. Spune undeva Tatăl ceresc către Fiul: „Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamu¬rile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului”.2
Iar dumnezeiasca bunătate nu a îngăduit ca slujnica cea alungată, dimpreună cu pruncii ei, să fie nimiciţi. O face pe aceasta să se întoarcă şi porunceşte să se smerească sub mâi¬nile celei libere. Căci îi zice: „Întoarce-te la stăpâna ta şi te supune sub mâna ei!”. 3 Căci înţelepciunea cea mincinoasă a lumii, care oarecând batjocorea căsătoriile dintre cei liberi4, este supusă acum mărinimiei fiilor lui Dumnezeu, slujind contemplaţiei dumnezeieştilor realităţi printr-o potrivire deplină a cuvintelor. Aşadar, naşterea din făgăduinţă a lui Isaac nu se referă la nimic altceva decât la Hristos, Cel care S-a născut la sfârşitul veacurilor.
Nimeni să nu-şi piardă cumpătul dacă nu toate părţile is¬torisirii sunt în acord cu adevărul. Pentru că sensurile alego¬riilor sunt lămurite în acord cu puterea de înţelegere a celor care ascultă. Căci de multe ori îl comparăm pe cel drept cu o oaie, pentru blândeţea care o caracterizează pe vietate, dar es¬te cu totul nepotrivit să spunem că acesta5 ar purta coarne sau că se sprijină pe copite. Trebuie să avansăm în lămurirea celor pe care ni le-am propus. Este necesar, socotesc, să-L vedem pe Hristos în naşterea lui Isaac ca şi cum ar fi reprezentat într-o prefigurare. Iar pentru a nu părea că ne-am folosi de cuvinte neobişnuite şi fără sens şi că am încerca prin orice mijloace să ne abatem de la adevăr, vorbind în van şi remodelând imagini
1 I Cor. 1,20.
2Ps. 2, 8.
3 Gen. 16, 9.
4 Cf. Gen. 16,4.
5 scil. dreptul.
124
goale ale unor gânduri înşelătoare, haideţi să arătăm din nou, pe temeiul Sfintei Scripturi, că noi spunem adevărul.
5. Făgăduinţa faţă de Avraam n-a fost făcută de către Dumnezeu decât în vederea venirii la noi a Mântu¬itorului nostru, spre Care se îndreaptă şi împlinirea binecu¬vântării. şi vă voi aduce aproape însuşi cuvântul dumneze¬iesc, ce orânduieşte aşa: „Şi o voi binecuvânta pe aceea”, zi¬ce Dumnezeu despre Sarra, „şi-ţi voi da din ea un fiu; o voi binecuvânta şi va fi mamă de popoare şi regi peste popoare se vor ridica din el”.1 Şi iarăşi: „Eu voi încheia cu el legămân¬tul Meu, legământ veşnic: să-i fiu Dumnezeu lui şi urmaşi¬lor lui”.2
Dar este limpede că Isaac a fost tatăl unui singur fiu şi din acesta nu a răsărit decât fericitul Iacov; acestuia i s-au născut doisprezece fii, din care nu a ieşit decât un singur neam, cel al iudeilor, se înţelege. Aşadar, cum se va împlini cuvântul „popoare se vor ridica din el”?3 Cu toate că neamul lui Israel se împarte în douăsprezece seminţii, nu este decât un singur popor, care, ca şi cum ar fi compus din mai multe membre, alcătuieşte din toate un singur trup. Şi că legământul înche¬iat prin Moise nu este în faţa lui Dumnezeu un legământ veşnic vom cunoaşte din ceea ce zice Profetul Ieremia: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda legământ nou”.4 Ceea ce Pavel înţelege foarte bine: „Şi zicând: «Nou», Domnul a învechit pe cel dintâi. Iar ce se învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape este de pieire”5, după cum zice iarăşi, că pentru aceasta a avut loc „desfiinţarea
1 Gen. 17, 16 (LXX).
2 Gen. 17,19 (LXX).
3 Gen. 17,16 (LXX).
4 Ier 31,31.
5 Evr. 8, 13.
125
poruncii date întâi”1, „făcându-şi în locul ei o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu”.2
S-a arătat cu totul neîndoielnic, din toate părţile, că din Avraam nu s-a născut decât un popor; şi iarăşi, fiindcă sun¬tem siliţi să arătăm adevărul scris despre acesta (căci este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă), trebuie să ne referim acum la împlinirea făgăduinţei în Hristos însuşi. Căci Aces¬ta este, aşa cum deja s-a spus, arătat în chipul lui Isaac. Acesta S-a făcut tată a multe neamuri, trăgându-i la El3 pe toţi prin credinţă şi bucurându-Se foarte tare de mulţimea popoare¬lor: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”.4 De¬spre acestea s-au spus deja destule.
Dar să vină şi acel martor al adevărului şi să strige, adu¬când întărire celor spuse, dimpreună cu mine: „Deci Cel care vă dă vouă Duhul şi săvârşeşte minuni la voi, le face, oare, din faptele Legii, sau din ascultarea credinţei? Pre-cum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Să ştiţi deci că cei ce sunt din credinţă, aceş¬tia sunt fii ai lui Avraam”.5 Pputerea făgăduinţei nu va trece nicidecum la cei care s-au făcut fii după trup, ci la aceia care prin credinţa în Hristos îl vor recunoaşte prin credinţă ca tată pe Avraam.
Aceasta îmi pare că spune chiar şi Botezătorul urmaşilor lui Israel atunci când, semeţindu-se numai pentru părtăşia cea după trup, îl arătau pe Avraam drept întemeietorul nea¬mului: „Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă, şi să nu cre¬deţi că puteţi zice în voi înşivă: «Părinte avem pe Avraam», căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice
1 Evr. 7,18.
2 Evr. 7, 19.
3Cf. In. 12, 32.
4 Rm. 8,18; PS. 48,9.
5 Gal. 3, 5-6.
126
fii lui Avraam”.1 Iar aici îi numeşte „pietre” pe cei cu o minte învârtoşată, ca şi cum în inima lor grea nici un simţământ n-ar putea lua naştere.
Iar dacă cineva ar lua aminte la cei dintre neamuri, va ve¬dea că cei care s-au ridicat prin credinţă şi au ajuns fii ai lui Avraam, s-au arătat dimpreună-moştenitori cu Isaac şi s-au făcut părtaşi ai aceleiaşi binecuvântări care a fost dată aces¬tuia sunt întocmai astfel şi nicidecum diferiţi. Iar Pavel va da mărturie despre acest fapt, strigând: „Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam: «Că se vor binecuvânta în tine toate neamurile». Deci cei ce sunt din credinţă se bine¬cuvântează împreună cu credinciosul Avraam”.2
Că Isaac, cel născut din Avraam, îl preînchipuie fără în¬doială pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos oricine ar pu-tea dovedi întru totul şi foarte uşor. Socotesc că l-aş putea convinge până şi pe cel care pricepe mai greu, cu ajutorul celor spuse de Pavel în Epistola către Galateni. „Fraţilor, ca un om grăiesc; că şi testamentul întărit al unui om nimeni nu-l strică sau îi mai adaugă ceva. Făgăduinţele au fost ros¬tite lui Avraam şi urmaşului său. Nu zice: «şi urmaşilor», ca de mai mulţi -, ci ca de unul singur: «şi Urmaşului tău», Care este Hristos”.5 Şi, de asemenea, că făgăduinţa fă¬cută lui Avraam se împlineşte în cei care cred în Hristos, fără să fie nevoie să treacă făgăduinţa la neamul cel după trup, constrângând harul lui Dumnezeu, ne învaţă însuşi Pavel: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui
1 Mt. 3,8-9.
2Gal. 3,9.
3 Gal. 3,15-16.
127
Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă”.1
Socotesc că din atât de multe pe care le-am adus în faţa voastră, spre a fi adeverite, este destul ceea ce ne-am propus prin cuvântul de faţă. Iar dacă ţie ţi se pare că spun lucruri fără de importanţă, o, iudeule, şi vei considera lipsită de în¬semnătate cugetarea bună şi dreaptă şi, de asemenea, nu vei consimţi că lucrurile trebuie rânduite astfel, atunci, iubite prietene, vina nu este a mea, ci a necredinţei tale. Căci învi¬nuirea pentru neputinţa de a-i fi convins pe cei care ascultă nu va cădea nicidecum, după socotinţa mea, asupra celor ca¬re s-au străduit să prezinte faptele cât mai bine. Prin urmare, împlinind cu multă râvnă tot ceea ce era în puterea lor, nu ar putea fi în chip firesc decât liberi de orice acuză. Însă cât îi priveşte pe cei care ascultă argumentele celor mai buni, fap¬tul de a nu fi de acord cu cele înfăţişate în chip drept nu vă¬deşte decât caracterul cel mai urât: în acelaşi fel se întâmplă şi cu cel care, dacă primeşte ceva de la altul şi se arată nemul¬ţumitor şi nerecunoscător, nu va putea arunca învinuirea de răutate şi viclenie decât asupra sa, şi nu asupra celui care a dat cu împrumut.
Fiindcă, cercetând arta şi practica medicilor, am impre¬sia că îndeletnicirea lor este plină de înţelepciune; şi fiindcă inventivitatea lor în tratamentele bolnavilor nu e lipsită de prudenţă, haideţi ca, râvnind la metode asemănătoare, să-l vindecăm cu aceleaşi medicamente, ca să zic aşa, pe iudeul cel fără de minte. Căci medicii care îşi asumă dieta celui care s-a îmbolnăvit, dacă văd că din cauza bolii este lipsit de pof¬tă de mâncare, punându-i în faţă o mulţime de mâncăruri felurite, îi poruncesc chibzuind foarte bine să ia din fi¬ecare [fel de mâncare] cât îi este de ajuns. La fel şi noi, care
1 Gal. 3,27-29.
128
ne-am propus să urmăm deprinderile acelora, pe lângă cele deja spuse, să ne preocupăm îndeaproape şi de alte cugetări duhovniceşti: să fie chemat iudeul cel bolnav de multă nechibzuinţă, prin orice mijloc, la ascultarea de bunăvoie. Să vadă din nou cum Domnul nostru Iisus Hristos a fost când¬va prefigurat de Isaac.
6. Aşadar (căci cuvântul meu va păşi iarăşi pe aceleaşi urme), să se arate din nou prealăudatul Avraam, că¬ruia Dumnezeu i-a spus oarecând: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, fiul tău cel iubit, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”.1 Iar unora s-ar putea ca porunca să li se pară, şi pe drept, neobişnuită şi neîndurătoare. Căci, pe fiul iubit şi singurul pe care îl avea, care fusese dăruit [lui Avraam] la bătrâneţe, un copil născut din părinţi aflaţi la o vârstă înain¬tată, de ce îi arată lui Avraam Dumnezeu că trebuie să-l adu¬că jertfă? Spune-mi, oare nu este plin de toată sminteala să-i ceară dreptului să se facă ucigaşul copilului său? Oare cine ar putea fi atât de nemilos şi rob al unei cruzimi obişnuite fia¬relor sălbatice, încât să ridice mâna împotriva propriului său copil şi să-şi vatăme odrasla ca pe unul dintre duşmani?
Prin urmare, este necesar să lămurim, pe cât ne este cu putinţă, învăţătura pe care patriarhul a primit-o prin această poruncă. Este, fără îndoială, limpede pentru oricine că, da¬că am îngropa sub tăcere iconomia dumnezeiască adusă la cunoştinţa lui Avraam, am acuza-o pe cea mai blândă dintre Firi2 ca nefiind iubitoare de oameni.
întrucât urma ca făgăduinţa făcută pentru Isaac să fie împlinită de Dumnezeu, nu în alt fel decât prin Crucea lui
1 Gen. 22, 2 (LXX).
2 scil. Dumnezeu.
129
Hristos, prin care avea să fie trimisă binecuvântarea la toate neamurile, Dumnezeu, vrând să arate, negreşit, cât de mult şi de mare este harul pe care îl dăruieşte prin aceasta1 pentru mântuirea urmaşilor [lui Avraam], dându-L morţii pe însuşi Fiul Său, i Se adresează aceluia astfel: „Ia-l pe fiul tău”; şi, aprinzând ca pe o flacără iubirea părintească înnăscută faţă de singurul său fiu, adaugă, repetând: „ia-l pe Isaac, fiul tău cel iubit, pe care-l iubeşti, şi du-l acolo (…) pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”2, ca şi cum i-ar spune: ca să înţelegi prin propria ta pătimire ceea ce mai târziu Tatăl tuturor va suferi, dându-L ca jertfă pentru lume pe Fiul pe care îl iu¬bea. Într-adevăr, chiar şi Mântuitorul însuşi avea să-şi arate admiraţia neobişnuită pentru acest lucru, prin cuvintele: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. 3
Prin urmare, odată ce Dumnezeu a poruncit acestea, pa¬triarhul nu numai că nu s-a îndoit, ci a dat ascultare porun-cii dumnezeieşti, punând mai prejos iubirea faţă de propriul copil. „Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus sa¬marul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fi¬ul său; şi tăind lemne pentru jertfa, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela. Atunci a zis Avraam slugilor sale: «Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom în¬toarce la voi». Luând deci Avraam lemnele cele pentru jert¬fă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul său; iar el a luat în mâini focul şi cuţitul şi s-au dus amândoi împreună. (…) Iar dacă au ajuns la locul de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam
1 scil. Cruce.
2 Gen. 22,2 (LXX).
3 In 3, 16.
130
acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis: «Avraame, Avraame!» Răspuns-a acesta: «Iată-mă!» Iar îngerul a zis: «Să nu-ţi ridici mâna asupracopilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumne¬zeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău». Şi ridicându-şi Avraam ochii, a privit, şi iată la spate un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş. Şi ducându-se, Avraam a luat berbecul şi l-a adus jertfă în locul lui Isaac, fiul său”.1
7. Astfel sunt zugrăvite faptele prin cuvântul Sfintei Scripturi, înfăţişând pe deplin taina Mântuitorului, însă este necesar să punem în acord frumuseţea adevărului şi a celor ce s-au petrecut ca pe o prefigurare [a evenimentelor viitoare], cercetând amănunţit fiecare dintre cele afirmate în parte. Pentru ca în felul acesta taina profundă a adevăratei credinţe să fie cât mai bine înţeleasă pentru cei care ne ascul¬tă.2 Aşadar, Avraam, cel întreit fericit, îl ia împreună cu sine pe copil şi se îndreaptă în grabă spre locul arătat lui de către Dumnezeu. Şi ajunge acolo, însoţit de două dintre slugile sale, fără a întâmpina vreun obstacol, în cea de-a treia zi. Iar faptul că fiul trebuie adus jertfă de către tatăl său indică în chip simbolic şi figurat că nu vreo putere omenească şi nici iubirea de câştig a celor care au uneltit L-au urcat pe cruce pe Domnul nostru Iisus Hristos, ci, ca să spun aşa, voia Tatălui, Care a rânduit, în iconomia Sa dumnezeiască, ca El să sufere moartea pentru toţi.
Aceasta a spus chiar şi Mântuitorul odată, în convorbirea Sa cu Pilat: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar
1 Gen. 22, 3-6 şi 8-13.
2 Un indiciu că acest text a fost prezentat şi ca o omilie.
131
fi fost dat ţie de sus”. Iar altădată, de asemenea, adresându-I-Se însuşi Tatălui Celui din ceruri: „Părintele Meu, de este cu pu¬tinţă, treacă de la Mine paharul acesta! însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti. Iar Pruncul nu S-a împotrivit Ta¬tălui, „Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi în¬că moarte pe cruce”.2 Pentru aceea şi zice prin Profetul Isaia: „nu M-am împotrivit şi nici nu M-am dat înapoi”. 3
Iar faptul de a ajunge abia în cea de-a treia zi închipuie vremea cea din urmă, când Mântuitorul a venit la noi. Căci primul şi al doilea [timp] premerg, iar cel de-al treilea va fi întotdeauna cel de pe urmă.4 Iar perechea de slugi, căreia i s-a poruncit să urmeze lui Avraam, semnifică, de asemenea, într-un chip figurativ, că lui Hristos, Care avea să urce spre Pa¬tima cea mântuitoare, aveau să-I urmeze cele două popoare.5 Iar faptul că Avraam a văzut locul din depărtare arată preştiinţa cea mai înainte de veci a Tatălui, despre cele ce urmau să se petreacă cu vlăstarul Său, adică cu Hristos; în acelaşi fel afirmă şi Petru despre Mântuitorul: „Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat în anii cei mai de pe urmă”.6
Apoi, iarăşi, pe lângă acestea, fericitul Avraam le zice slu¬gilor: „Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo”.7
1 Mt. 26,39.
2Fil. 2,7-8.
3 Is. 50,5.
4 Sfântul Chiril distinge trei etape succesive ale evoluţiei umanităţii: crearea universului, întruparea Cuvântului şi cea de-a Doua Venire a Mântuitorului (cf Glafire, pag. 7), 129D, 14lbC).
5 Se referă la popoarele lui Israel şi Iuda (cf. Glafire PG 69, 1400).
6 I Pt. 1, 20.
7 Gen. 22, 5.
132
Voi încerca să desluşesc, pe cât îmi stă în putinţă, ceea ce ni se arată prin aceste cuvinte. Cel care a fost chemat nu de multă vreme la credinţă şi voieşte să urmeze Mântuitorului Hristos, însă, pentru că este supus încă păcatului asemenea unui rob, nu este chemat la libertatea dreptăţii prin interme¬diul Sfântului Botez, trăind încă în păcat şi neştiinţă, ce sunt închipuite prin asin, nu va putea vedea lămurit Patima cea mântuitoare şi nici nu va fi părtaş de îndată la jertfa mielului celui adevărat. Va rămâne undeva jos şi va aştepta stăruind în cuvântul cel smerit al catehezei, până ce, prin mila lui Dum¬nezeu, scuturând povara de pe urma păcatului, va putea să se înalţe, ca pe o culme însorită a unui munte, la înţelegerea cea mai înaltă a dumnezeieştii taine, în acord cu ceea ce s-a spus de către unii: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov, ca El să ne înveţe căile Sale şi să mergem pe cărările Sale”.1
Sunt cuprins de mirare în faţa lui Avraam care, aşa cum am mai spus, le zice slugilor: „Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom în¬toarce la voi”.2 Aşadar profeţeşte, ca unul care este drept; căci aveau să se întoarcă; dar păstrează tăcerea, asemenea unui înţelept şi, pentru că încă nu erau iniţiaţi3, nu le dezvăluie taina; aici el însuşi se face pentru noi prefigurare a celor pe care Mântuitorul însuşi le va spune altundeva: „Nu daţi ce¬le sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre îna¬intea porcilor”.4 Prin „mărgăritare” înţelege cuvintele strălu¬minate şi transparente ale Duhului Sfânt. Apoi ni se spune din nou: „Luând deci Avraam lemnele5 cele pentru jertfă,
1 Is. 2,3.
2 Gen. 22, 5.
3 scil. catehizaţi.
4 Mt. 7,6.
5 Limbajul biblic foloseşte acelaşi termen (TO vlov, râ fia) pentru a desem¬na atât copacul, în genere, cât şi pomul din Paradis (din care i s-a poruncit lui Adam să nu mănânce), sau lemnul din care a fost făcută arca lui Noe, precum şi, în cazul de faţă, lemnele pentru focul arderii; ulterior, acest termen va desemna tipologic, pentru exegeza patristică, „lemnul” Crucii – „răsadul învierii, pomul vieţii veşnice (pv-nv Avacrmireaiş, vXov fjrpMavlov)” (Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe, PG 84,40, traducere în limba română pr. prof. dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 194).
133
le-a pus pe umerii fiului său”.1 Căci iudeii i-au pus Mântuitorului pe umeri lemnul Crucii, într-un fel anume, prin mij-locirea dimpreunei-lucrări a Tatălui şi în acord cu iconomia dumnezeiască şi fără să constrângă puterea dumnezeiască în detrimentul voinţei Sale. Şi Profetul Isaia se va arăta nouă ca martor nemincinos, zicând despre Acesta: „Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădele¬gile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor”.2
Şi de îndată ce au ajuns în locul de mai înainte arătat lui, patriarhul a construit cu artă şi pricepere un altar; ca noi să înţelegem prin aceasta că ceea ce în ochii oamenilor era so¬cotit ca fiind Crucea şi lemnul pus pe umerii Mântuitorului nostru, în ochii Părintelui tuturor era un jertfelnic cu adevă¬rat mare şi înalt, ridicat pentru mântuirea lumii, aprins pen¬tru o Jertfă sfântă şi preacurată.
Iar faptul de a-l pune pe Isaac pe lemne, dar de a fi junghi¬at un berbec în locul acestuia, arată în chip clar că pe Cruce S-a urcat Dumnezeu-Cuvântul şi că se afla în Templul3 cel răstignit nu Domnul însuşi, de vreme ce este prin fire nepătimitor, ci berbecul junghiat. Căci cuţitul nu a fost îndrep¬tat asupra lui Isaac, adică asupra Cuvântului4 care provine
1 Gen. 22, 6.
2 Is. 53,5-6.
3 Cf. In. 2,19-21.
4 scil. Logosului.
134
din firea Tatălui, ci în locul Acestuia este jertfit, ca şi cum El însuşi ar fi fost dus spre junghiere, „Templul”1 cel din Sfânta Fecioară, care este simbolizat prin intermediul berbecului. Cuvântul2 îşi împropriază3 patima4 în mod firesc; pentru că Trupul era al Său, şi nu al altcuiva.5 De aceea, trupul Său fi¬ind biciuit şi, nu mai puţin, scuipat de către iudeii cei neruşinaţi, El însuşi zice prin Profetul Isaia: „Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor”.6 Pentru că nu există decât „un singur Dumnezeu, Tatăl (…) şi un singur Domn, Iisus Hristos”7, „Care este binecuvântat în veci, amin!”8
Acesta, dispreţuind pentru mântuirea noastră, după cum este scris, ruşinea, şi „ascultător făcându-Se” Tatălui9, „S-a smerit până la moarte”10, ca, murind din cauza noastră şi pentru
1 In. 2,21.
2 scil. Logosul.
3olxuov[Mi termen cu rezonanţe teologice profunde, în contextul con¬troversei nestoriene, în care Sfântul Chiril a fost implicat ulterior (Sinodul III Ecumenic de la Efes din anul 431).
4 Scil. suferinţa.
5 O afirmaţie „cu un puternic caracter theopashitic”, aşa cum ar carac¬teriza-o părintele Jean Meyendorff (cf. „The Role of Christ”, în Bernard McGinn, John Meyendorf, Jean Leclercq (ed.), Christian Spirituality: Origins to the Twelve Century, vol. 1, Crossroad, New York, 1985, p. 233), dar fără a conţine vreun înţeles eretic.
6 is. 50,6.
7 I Cor. 8,6.
8 Am. 1,25.
9 Sfântul Chiril interpretează sensul acestui verset (Fil. 2, 8) în aceeaşi manieră în care îl aflăm tâlcuit şi la Sfântul Ioan Gură de Aur, înţelegând „ascultarea” Fiului în relaţie cu Persoana Tatălui, iar acceptarea de bunăvoie a morţii ca pe o stare maximală de „smerenie”. Referindu-se la ascultarea fa¬ţă de Tatăl, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă în Comentariul său la Epistola către Filipeni-. „S-a supus de bunăvoie Tatălui ca un Fiu, fără a cădea la starea de rob, ci mai degrabă păstrând semnul filiaţiei autentice, prin multa cinstire pe care I-a arătat-o Tatălui. L-a cinstit pe Tatăl nu pentru ca tu să-L necin¬steşti, ci pentru ca să-ţi arăţi şi mai mult iubirea faţă de El şi ca să înţelegi din aceasta că Se arată şi este Fiu adevărat, prin faptul că îl cinsteşte pe Tatăl mai mult decât pe oricine altcineva” (PG 62, 232BC).
10 Cf. Fil. 2,8.
135
noi, să ne învieze din morţi împreună cu Sine, dându-ne viaţă prin Duhul Sfânt; ca să ne deschidă porţile cerului, să urce în ele şi să ducă la faţa Tatălui firea omenească, care mai înainte a fugit pe ascuns de la Tatăl prin păcat.
Pentru asemenea izbânzi, iubiţilor, precum cele ale Mân¬tuitorului nostru, să se deschidă toată gura spre laudă, cân¬tarea în imne închinată Acestuia să fie lucrarea a toată limba, strigând ca şi cum ar înălţa un melos armonios: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă”.1 Căci S-a suit plinind iconomia dumnezeiască a mântuirii noas¬tre: şi S-a suit nu în chip simplu, ci „robind robia şi dând daruri”2 oamenilor. Şi, răpindu-ne pe noi pe toţi cei înrobiţi din mâinile diavolului, ne-a izbăvit şi ne-a umplut de daruri bune. Căci harismele care au ajuns la noi prin Duhul sunt fe¬lurite şi nenumărate.
8. Fiind încărcaţi de toată binecuvântarea prin bună¬tatea şi dărnicia lui Hristos, să prăznuim, iubiţilor, fără a ne întrista feţele din cauza nevoinţelor aducătoare de folos şi fără a socoti osteneala postirilor ca şi cum ar fi o po¬vară ce apasă greu asupra noastră; ci să ne îndreptăm spre nevoinţe cu un cuget voios, „bucurându-ne în nădejde”3, după cum zice Pavel, şi veselindu-ne de pe acum pentru bunătăţi¬le aşteptate de pe urma postului. Dar, înainte de toate, să ne iubim unii pe alţii; să fie alungat demonul cel amar al cleve¬tirii4; invidia să fie izgonită din sufletele noastre; să fugă ră¬utatea şi viclenia; să fie surghiunite minciuna şi jurământul mincinos, cel dintâi dintre rele. Ci să nu ne jurăm deloc: să fie da-ul nostru da şi nu-ul nostru nu, după spusa Mântuitorului.1
1 Ps 18, 6.
2 PS. 67,19:74, 8.
3 PS. 12,12.
4 i Cor. 12, 20; ZA. 2, 1.
136
Să-i cercetăm pe cei care se luptă cu cea mai cumplită fiară, de bună seamă, cu sărăcia; să alinăm pe orfan şi pe vă-duvă; pe cei vătămaţi să-i ajutăm să se întremeze, prin mijlo¬cirea leacurilor potrivite; să arătăm iubire şi înţelegere celor aflaţi în lanţuri.
Căci atunci şi numai atunci vom săvârşi pentru Hristos adevărata şi preacurata postire; începând Sfântul şi Marele Post în ziua de 16 a lunii Famenoth; iar săptămâna mântu¬itoarelor Patimi din data de 11 a lunii Farmouthi; încetând postul în ziua de 26 a lunii Farmouthi, sâmbătă seara; prăznuind [sărbătoarea Paştilor] în zorii zilei următoare, dumi-nică, în 27 a lunii Farmouthi2; adăugând în continuare şi ce¬le şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi; pentru ca în felul acesta să moştenim împărăţia cerurilor, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi dimpreună cu Care slava şi pu¬terea se cuvin Tatălui, dimpreună cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1 Mt. 5,37.
2 22 aprilie 417.
SCRISOAREA A VI-A
1. Cu puterea strălucirii sfintei noastre sărbători soco¬tesc că se cuvine să ne adunăm cu toţii în arena1 cea duhovnicească, punând lupta slăvită a răbdării în faţa celor care vor fi după obicei încununaţi pentru virtute: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului, în casa Dumnezeului lui Iacov”2, ca de îndată să alcătuim acolo un cor cu totul sfânt şi, prin unirea tuturor în Duhul Sfânt, asemenea unei lire, să-I cân¬tăm Mai-marelui corului nostru: „Toate popoarele bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie”. 3
Pe drept va suferi oricare dintre noi pedeapsa de a nu fi în stare, din cauza trândăviei şi a nepăsării faţă de cele înalte, să-I aducă mulţumiri Mântuitorului, Care a împodobit firea omenească cu nesfârşite bunătăţi, a transfigurat-o cu o pu¬tere negrăită, spre dobândirea slavei avute dintru început; El este Cel care a nimicit chipul cu totul lipsit de frumuseţe din cauza păcatului şi Care i-a restaurat „după chipul” arhetipal şi potrivit cu trăsăturile firii proprii pe cei care, recunoscându-L, zic, împreună cu acel preaînţelept ucenic: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.4
Acesta i-a strigat în Duhul fericitului Profet Isaia: „Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca
1 Slarpov în sens de stadion sau arenă de competiţie.
2 Is. 2,3.
3 Ps. 46,1.
4In. 20, 28.
138
o trâmbiţă”.1 Cum şi prin instituţia preoţiei, precum şi prin moştenirea părintească primită de sus ca pe o obişnuinţă înrădăcinată deja de multă vreme înţelegem că, într-ade¬văr, această datorie trebuie împlinită într-un chip foarte râvnitor, haideţi iarăşi ca, prin glasul însuşi al predicii, mai so¬nor decât al trâmbiţei, să strigăm cu tărie, potrivit cu ceea ce stă scris în Psalmi: „Vremea este a face Domnului”.2 Dar nimeni, probabil, nu va tăgădui că a venit vremea să lucrăm pentru Domnul. Însă orice persoană doritoare de cunoaşte¬re ar încerca să ne întrebe ce se cuvine să facem.
Iar eu, care îl admir foarte mult pe cel ce caută să ştie şi so¬coteşte că întrebările despre aceste lucruri sunt de folos, voi face bine dacă voi răspunde prin cuvintele sfinţilor proroci. Să-l asculte pe Isaia care zice: „Să facem pace cu El, să facem pace, noi care urmăm”. 3 Iar pentru că spusa nu este prea cla¬ră, aşa cum oricine ar putea deduce, haideţi acum să lămu¬rim mai bine sensul celor afirmate, urmând obiceiul acelora care pot descoperi înţelesurile ascunse din timpuri străvechi, desluşind mai bine gândul din spatele cuvintelor.
2. În mădularele trupului nostru se află, ca să spun aşa, o lege anume, firească şi înnăscută, care ne înarmea¬ză împotriva lui Dumnezeu, Ziditorul, opunând dorinţelor Duhului simţămintele proprii; astfel dezlănţuie în noi gân¬duri rele şi o mulţime nemăsurată de dorinţe dezordonate, în pofida imboldurilor voinţei care ne atrag spre ceea ce este
1 Is. 58,1.
2Ps. 118,126.
3 Cf. Is. 27, 5 (LXX): în textul Septuagintei, „oi („noi care urmăm”) aparţine versetului următor (27,6). Însă în Comentariul său la cartea Profetului Isaia, Sfântul Chiril tălmăceşte textul biblic, integrând începutul versetului 26 la versetul anterior (PG70,256CD). Am putea presupune că, în timp ce alcătuia cea de-a şasea Scrisoare pascală. Sfântul se ocupa de Co¬mentariul la Isaia.
139
mai bun, şi, asemenea unei mulţimi de duşmani, se împotri¬veşte năzuinţelor sufletului spre ceea ce e folositor. Fericitul Pavel dă pe faţă această lege din noi, atât de neruşinată şi ca¬re tiranizează trupul: „Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele”.1 Câtă vre¬me această lege din noi ne va stăpâni şi se va opune sfidător dorinţelor Duhului, va lupta împotriva propriei noastre vo¬inţe, silindu-ne, prin urmare, să fim supuşi în toate ei, şi ne va face cu totul duşmani ai lui Dumnezeu, va împiedica pacea celor drepţi şi nu va îngădui celor în care îşi are stăpânirea să se bucure de iubirea de oameni a lui Dumnezeu Ziditorul. Dacă însă îşi pierde puterea, fiind întrecută de râvna evlavi¬ei2, se aseamănă celor învinşi care, aruncându-şi scutul, fug din faţa luptei, şi face calea prieteniei cu Dumnezeu3 uşoară4 şi netedă pentru cei care au ales să trăiască în chip drept şi potrivit cu Legea dumnezeiască. După aceea, fiind îndepăr¬tată pornirea nestăvilită a celor care ridică obstacole, vom da ascultare celor poruncite de Duhul; şi noi, cei care venim la mântuire prin credinţa în Acesta, neavând nimic potrivnic în noi, vom socoti că cel mântuit trebuie să iubească „pacea cea faţă de Dumnezeu”.5
„Să facem pace cu El, să facem pace, noi cei care urmăm”.6 „Să omorâm mădularele cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi cel mai mult lăcomia”.7 Să piară legea
1 Rm. 7,22-23.
2 evtrisia.
3j7rp Ow (cf IV, 5, VII, 2, IX, 4, XII, 1).
4 ixjAawv înseamnă ad litteram, „potrivită pentru a merge călare” (în opoziţie cu faptul de a merge pe jos).
5 Is. 27, 5.
6Cf. Is. 27, 5-6 (LXX).
7 Cf. Col. 3, 5.
140
trupului prin mijlocirea dorinţelor spre ceea ce este mai bine, ca şi cum ar fi străpunsă de o sabie ascuţită. Să biruias¬că Legea lui Dumnezeu: şi mai degrabă să pună pe fugă duş¬manul decât să fie ea însăşi asemenea unui fugar. Căci atunci când câştigă întâietatea şi este superioară puterii vrăjmaşului statorniceşte în noi toată virtutea; îi face preaiiîbiţi Stăpânu¬lui pe cei mai înainte fugari şi lucrează în cei lipsiţi de ea nă¬dejdea preadorită a sfinţilor.
Iar dacă prin pornirile trupului, asemenea unor suflări de vânt potrivnice, Legea lui Dumnezeu, împinsă fiind înapoi, se retrage, atunci, negreşit, întreaga siguranţă din noi se ni¬miceşte, în timp ce păcatul se întăreşte prin voia noastră libe¬ră. După cum stă scris, „părţi vulpilor”1 vom fi, dacă vom ce¬da buna noastră purtare2 demonilor preavicleni şi necuraţi; şi ca o vie oarecare, lipsită atât de zidul împrejmuitor, cât şi de trez?via păzitorilor, ne vom afla pradă sigură pentru răpitori.
Iar dacă, într-adevăr, este de dorit pentru oricine ocolirea unor asemenea rele, să îmbrăţişeze cu sârg postul, maica a toa¬tă sfinţenia3, să-şi „chinuiască şi să-şi supună trupul robiei”4, şi să-l supună nevoinţei de bunăvoie, „să-şi îngrădească moşia sa cu spini”5, aşa cum a spus unul dintre înţelepţi.
Pentru cei sporiţi în virtute, care pot încerca învăţături duhovniceşti mai tari6, socotesc că cele spuse le vor fi îndea¬juns, ba chiar foarte pe măsură, spre a-şi îmboldi sufletul să iasă în căutarea celor de trebuinţă şi să adune de pretutin¬deni ceea ce li se pare de folos. Însă pentru aceştia, după so¬cotinţa mea, nu va fi nevoie de o strădanie prelungită. Râvna
1 Ps. 62,9.
2 Axoapia.
3 aipviTrji;.
4 Cf. I Cor. 9, 27.
5 Sirah 28, 24 (LXX).
6Cf. Evr 5,12 şi 14; ICor. 3,2.
141
le va fi îndeajuns ca să ajungă la izbândă, asemenea unei re¬vărsări de ape care pururi sapă malurile ce i se ridică în faţă şi zdrobeşte cu porniri de neînvins ceea ce-i stă împotrivă.
Însă rămâne să mai adăugăm un lucru care ocupă un loc de seamă între cele despre care am vorbit. Căci pe cei care se străduiesc să păşească pe această cale îi apără însuşi Dum¬nezeu, Cel ce biruie toate, iar Tăria şi Puterea care stăpâ¬nesc asupra tuturor li Se fac toiag şi vigoare. Şi mărturie va da preaînţeleptul melod: „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat”.1 Aşadar, noi socotim că toţi cei care cuge¬tă cu bună-chibzuinţă vor conveni că roadele „păcii lor cu Dumnezeu” sunt luminoase şi vrednice de admirat.
3. Însă, asemenea celor care, urcându-se pe culmea unei înălţimi, încearcă să cuprindă cu privirea depărtările, la fel şi eu, scrutând de jur împrejur cu ochii minţii şi obser¬vând cât mai bine cu putinţă natura2 lucrurilor, socotesc că sfatul meu de a cerceta cele ce privesc „pacea cu Dumnezeu” se va îndrepta, în chip necesar, nu doar spre cei cărora li s-a adresat cuvântul chiar acum câteva clipe, ci şi spre altele, în afară de acestea, pe care mi le pun în faţă o anume categorie de oameni. Aşa cum iscusinţa horticultorilor şi irigarea cu apă grăbesc creşterea plantelor care de abia au ieşit la iveală, înmugurind din pământul ce le-a odrăslit, în acelaşi fel şi cei care de-abia au prins rădăcini în grădinile Bisericii au nevo¬ie de măiestria dascălilor, asemenea plantelor ce au nevoie de apă. Socotesc că referitor la aceştia trebuie să rostim acea
1 Ps. 22,5.
2 În text la plural ftiaeid), în sens de naturi individuale. Este, de altfel, cu¬noscut faptul că pentru Sfântul Chiril termenii fân; şi imoaracrip sunt socotiţi uneori ca sinonimi; pentru detalii, vezi J. Romanides, „St. Cyrils «One Physis or Hypostasis of God the Logos Incarnate» and Chalcedon”, în Paul Gregorios, William H. Lazereth, Nikos Nissiotis (eAfDoes Chalcedon Divide or Unite?”, WCC, Geneva, 1981, pp. 50-75.
142
frumoasă spusă a profetului: „să facem pace cu El, să facem pace, noi care urmăm”.1 însă merită să aflăm de unde vin şi încotro se îndreaptă toate acestea.
Dar este lămurit pentru oricine că neamurile păşesc prin credinţă de la necunoştinţă spre ştiinţă, de la nesocotinţă la chibzuinţă; de la o rătăcire îndelungată şi moştenită la o înţe¬legere mai adevărată a celor ce sunt, la cunoaşterea lui Dum¬nezeu, la evlavie, la un mod de vieţuire diferit de cel de mai înainte, la libertate, la înnoire, şi, în general, la virtutea şi pur¬tarea cuvenite pentru om; pentru omul, zic, înzestrat cu ra¬ţiune şi, se înţelege, „după chipul” Celui ce l-a zidit. Căci cei care aveau mintea în rătăcire, îngroziţi prin înşelăciunile dia¬volului şi cuprinşi de teamă din cauza batjocoririlor idoleşti, ziceau lemnului: „«tu eşti tatăl meu!»”, după cum spune profetul, „şi pietrei (…): «tu m-ai născut!»”2, dovedindu-se pe drept plini de toată nesocotinţa; şi e nevoie de o asemenea judecată din partea celor ale căror grijă şi preocupare sunt să cântărească şi să aprecieze just fiecare lucru în parte.
Şi mi se pare (căci voi mărturisi adevărul) că îşi mai păs¬trează încă firea umană doar în privinţa alcătuirii trupeşti; şi, prin urmare, doar prin trăsăturile şi formele fizice pot fi recunoscuţi ca fiind fiinţe înzestrate cu raţiune; însă cât pri¬veşte mintea şi cele care au legătură cu ea rivalizează din plin cu lipsa de minte a necuvântătoarelor. Dacă s-ar supune mai atent observaţiei acţiunile acelora, s-ar putea admite că şi în această privinţă ei sunt cei care ar triumfa.
Dar ca nu cumva să părem că mai degrabă ne îndârjim împotriva lor, atacându-i cu înverşunare prin vorbe de ocară, în loc de a încerca să-i convingem că s-au îndepărtat destul de mult de cele cuvenite, aflându-se în cel mai îndepărtat loc
1 Is. 27,5-6 (LXX).
2 Ier. 2, 27.
143
de exil, îl voi aduce chiar acum şi aici de faţă pe Dumnezeu şi Stăpânul a toate, ca pe Cel care afirmă printr-unul dintre profeţi: „Vedeţi că inima lor cenuşă este şi se află în rătăcire”.1 Căci rătăcesc, ca să spun aşa, îndepărtându-se de dreapta în¬ţelegere a cunoştinţei lui Dumnezeu: atraşi fiind spre toa¬tă necugetarea de greşeli smintite şi de amăgirile unor gân¬duri necurate, acordă nechibzuit până şi cinstea datorată Fi¬inţei2 celei de negrăit şi care stă deasupra a toate, lemnelor şi pietrelor, iar pe cele făcute pentru om le socotesc mai bune decât firea acestuia şi declară că sunt slujitorii acelor lucruri pentru care au fost rânduiţi să fie stăpâni. Apoi ce altceva ar putea părea, pentru cei ce le cercetează drept pe toate, mai lipsit de chibzuinţă decât unele ca acestea?
4. Dar cuvântul meu, pe lângă cele menţionate, arată şi următorul fapt: sunt unii care resping această închi¬nare atât de umilă şi, apucând pe o cale a rătăcirii mai înaltă, sunt de părere că trebuie să-şi găsească refugiul lângă cele mai alese dintre lucrurile create. Şi ridicându-şi sprâncenele cu ifos de uimire şi scuipând mult şi sonor, şi mângâindu-şi barba cu mâna, admiră cerul, zicând că acesta îmbrăţişează, cu întinderea lui, pe toate cele de sub soare, şi că le ţine pe toate la sânu-i, desfăcându-se asemenea unui cort peste cele aflate dedesubt. Apoi cercetează cu atenţie poziţiile astrelor de pe bolta ceru¬lui, imaginând traseele soarelui şi ale lunii; şi propun ca prin¬cipii ale celor care există focul, apa, aerul şi pământul şi consideră, printr-un discurs ce aparţine lumii miturilor, că originea celor supuse devenirii, pe care au descoperit-o, este combina¬ţia dintre cele patru elemente. Apoi, deşi se cuvine ca aceştia să caute să afle cine este orânduitorul şi conducătorul celor despre care s-a vorbit, în loc să treacă mai departe de la frumuseţea
1 Is. 44, 20.
2ovaia.
144
celor create spre cunoaşterea lui Dumnezeu, Cel ce gă¬teşte podoaba frumuseţii pentru toate acestea, pun întreaga minune pe seama celor create; şi, spune-mi, se poate închipui greşeală mai mare decât aceasta sau s-ar putea cerceta într-un chip mai necugetat firea celor care există?
Şi, într-adevăr, după socotinţa me este prea evident pentru oricine că, dacă cineva ar vedea o casă, sau o corabie, sau orice altceva de acest fel întocmit cu multă artă, nu ar ad¬mira acel lucru fără prudenţă, ci, lăudând poziţia, construc¬ţia, frumuseţea celor văzute, şi-l imaginează pe minunatul arhitect, gândind cine şi cât de iscusit ar putea fi creatorul acestor lucruri atât de frumoase.1
însă aceştia, iscusiţi doar în ceea ce priveşte întorsăturile cuvintelor şi, aşa cum cred despre ei înşişi, fiind adepţii unei educaţii variate, ridicându-şi mintea doar până la înălţimea celor văzute şi tăind avântul minţii spre cele de dincolo de cele vizibile, nu-L văd pe Dumnezeu, Creatorul2 şi Cel care le-a măiestrit3 pe toate; şi, neacordându-I cinstea cuvenită, ca Domn şi Făcător a toate, nu recunosc nici o rânduială în cele create, încât să poată face, desigur, parte dintre cei cum¬pătaţi şi cu adevărat înţelepţi.
însă acum, prăbuşindu-se într-o astfel de nebunie, nu pri¬cep că, deşi au adunat în sine toată râvna pentru a alerga spre necugetarea cea mai de pe urmă, nu s-ar fi putut împlini în¬tr-un mod mai nefericit, după părerea mea, dorinţa lor absur¬dă. Dar să vină Pavel alături de mine şi să-şi aducă mărturia în favoarea cuvintelor mele: „Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”.4 Şi, căutând să dăm la iveală faptele, vom afla că adevăr grăieşte gura sfântului.
1 Cf. Înţ. Sol 1,1.
2 T-yevetnovpyoi.
3 T-yevetnovpyoi
41 Cor. 13, 19.
145
Căci, mai întâi de toate, aduc pe scena vieţii o mulţime de zei, necunoscuţi chiar şi pentru cei care îi adoră; unora din¬tre aceştia nu le păstrează nici măcar forma, într-adevăr co¬mună şi umană şi, amestecând laolaltă o parte de porc sau de câine, oferă vederii o fire umană alterată şi pângărită şi, prin schimbări nefireşti, strică cea mai frumoasă dintre imaginile care sunt pe pământ.
Dar la ce bun să întocmesc lungi cuvinte despre aceste lucruri atât de potrivite să stârnească râsul? Mai degrabă să ne îndreptăm spre ceea ce este important. Şi care ar putea fi acel lucru? Un întuneric adânc se revarsă asupra pruncilor elinilor şi, inundând asemenea unei ceţi cugetele tuturor, nu le îngăduie să-şi aţintească privirile spre ceea ce este util, ci, mai mult, prin raţionamente nesigure şi false, alungă dog¬mele adevărului. Căci ce pun la cale, de fapt, necugetaţii? Îl lipsesc pe om de cele cu adevărat bune şi, prin născociri de¬şarte, nimicesc cel mai mare dar propriu firii omeneşti. Într-adevăr, neagă şi refuză puterea de voinţă şi de alegere libe¬ră a omului1; şi cât priveşte faptele sale, acesta nu are capaci¬tatea libertăţii de alegere, de vreme ce aplecarea spre fiecare lucru în parte nu se supune actelor proprii de voinţă, ci de¬pinde de hotărârile altora.
Căci o „soartă” şi o „zodie”2, aşa cum afirmă ei, cumpă¬nesc viaţa fiecăruia, după bunul lor plac; iar unora în com-pania cărora şi-ar dori pe drept oricine să fie le dăruiesc ceea ce este mai bun; însă, în acelaşi timp, altora le trimit lu-cruri pe care nimeni n-ar vrea să le primească; omul nu poate să se îndrepte spre nimic din propria chemare, neavând pu¬tere nici asupra celor bune, nici asupra celor opuse; ci, prins ca în nişte lanţuri şi legături ale necesităţii, este tras, ca să
1 npoalpeau;.
2 ylveau; scil. naşterea din perspectivă astrologică.
146
spun aşa, în amândouă părţile; astfel încât cel căruia i-a fost sortit să aibă parte de stăpânirea asupra tuturor să nu difere întru nimic de animalele necuvântătoare. Şi mie îmi pare că cei care împărtăşesc aceste păreri se comportă asemenea ce¬lor care, deşi îşi iau un vizitiu şi-l pun în fruntea carului, în¬credinţează altuia frâiele cailor. Dar unul ca acesta nici parte de slavă nu va avea, dacă va câştiga, nici responsabil nu va pu¬tea fi socotit pentru nenorocirea sa, dacă, aruncat jos din car, va fi învins şi nimicit. Căci amândouă faptele sunt ale altora ale celor care ţin frâiele, nu ale celui care este numit de pri¬sos la cârmă. Căci cum i s-ar putea cere în chip firesc să dea socoteală pentru acele lucruri asupra cărora nu deţine nici o putere? însă pentru lucrul care depinde de libera alegere a celui care îl săvârşeşte, oricare va fi urmarea alegerii, răspun¬derea îi va reveni lui, şi nu altcuiva.
Dar, adunând argumente împotriva lor înşişi, atât din înşiruirile de cuvinte cu care îşi înţeasă cărţile, cât şi din miturile lor, ca să arătăm celor care ne ascultă1 şi mai vădit că învăţătura lor s-a umplut de o ignoranţă deloc firească şi că este vinovată de cea mai cumplită nebunie, socotind că omul nu se poate folosi de opţiunile sale în ceea ce trebuie să făptuiască şi nici nu-i stă în putere prin voia sa proprie să se îndrepte spre ceea ce ar fi de dorit, voi aminti, aşa cum deja am spus, de câteva personaje anume.
Cuvintele lor pomenesc de un oarece Tantalos, şi de un Tityos, şi de un Ixion, şi de muncile lui Sisif şi susţin că aceia trebuiau să sufere, pe drept, pedepsele pe care ei înşişi, de bu¬nă seamă, le-au născocit. Căci despre Tantalos2 spun că a fost pedepsit să poarte pe cap o piatră foarte mare şi să fie cuprins
1 roîţ axpouplvoii un indiciu că acest text a fost prezentat şi ca omilie.
2 Rege al Frigiei condamnat de zei, după Homer (Odiseea, XI, 582), la foame şi sete eternă; aici însă se face referire la varianta care a fost transmisă de Euripide (Oreste, 10).
147
de frica primejdiilor care pururea îl pândesc. Apoi, dacă ci¬neva ar întreba care este cauza răului, va auzi strigându-i-se că a avut o limbă neînfrânată, scrierile lor numind această năpastă ca fiind „cea mai urâtă boală”.1 Iar, desigur, despre cel numit Tityos, pe care ei l-au „întins” pe o suprafaţă de nouă plethre2, zic că o pereche de vulturi îi sfâşie ficatul şi susţin că pricina nefastei şi veşnicei nenorociri a fost propria sa neînfrânare. 3 Cât despre Ixion şi Sisif, afirmă că unul a fost întins pe o roată care se mişcă şi se răsuceşte veşnic4, iar celălalt a fost pedepsit la trudă grea şi istovitoare vreme îndelungată5; apoi, pentru ca să pară că sunt pedepsiţi pe drept, le-au adă¬ugat diferite vini grave.
Dar dacă, potrivit cu înţelegerea şi gândirea acestora, omul este supus constrângerilor aduse de destin, nu greşelile celor numiţi puţin mai devreme, pentru care au avut de suferit, du¬pă cum mi se pare, trebuie să fie acuzate, ci destinul care în¬deamnă la fapte de acest fel şi le mânuieşte pe toate prin pu¬terea pe care o exercită asupra voinţei fiecăruia în parte.
Aşadar, fie trebuie ca aceia să fie sloboziţi din strânsoarea pedepselor şi eliberaţi de osânda cea veşnică, acuzându-se mai degrabă zodia cea asupritoare şi supunându-se torturilor cei care au încuviinţat unele ca acestea; fie, dacă, într-adevăr, cineva va spune că au primit pe drept pedeapsă,
1 Cf Pindar, Olympia, 1, 57; Isthimia, 1,7 (8)-9.
2 Unitate de măsură pentru lungime egală cu 30,82 în sau 100 de picioa¬re, aprox. 1 acru.
3 Cf Homer, Odiseea, 1, 576; Pindar, Pythia, 4, 90. Tityos era fiul lui Zeus şi al Geei; este cunoscut pentru tentativa sa de a o silui pe Leto (At)rd)), mama zeilor Apollon şi Artemis (copii ai lui Zeus).
4 Fiul lui Flegyas sau al lui Aris; pentru încercarea sa de a o necinsti pe Hera a fost condamnat la o pedeapsă veşnică, fiind legat pe o roată de foc, care se răsuceşte neîncetat în eter; a fost numit, de asemenea, şi „Cain” grec, fiind socotit drept primul muritor care şi-a ucis una dintre rudele sale (cf Pindar, Pythia, 2,33-89; Lucian, Dialogul despre zei, 6).
5 Cf. Homer, Odiseea, 11, 593-599.
148
atunci trebuie să se accepte că omul nu este supus nici unei necesităţi, nimicindu-se asuprirea din partea destinu¬lui, spre a se vedea clar care sunt vinile lui Tantalos şi ale lui Sisif.
Căci, dacă şi la noi dreptatea legii socoteşte un lucru cu totul necugetat ca nu cei vinovaţi, ci alţii, în locul acelora, să fie pedepsiţi, cum nu va fi limpede pentru oricine că aceia, care sunt veneraţi de oameni ca zei şi cine ar avea vreo în¬doială în privinţa aceasta? -, cărora li s-a încredinţat puterea de a judeca, dacă nu sunt capabili să judece drept, sunt cei mai nefericiţi dintre toţi. Oare nu sunt mai buni cei ai noş¬tri, atunci când pronunţă o judecată dreaptă asupra fiecăruia şi când socotesc că se cuvine ca cel drept să fie cinstit? Oare nu sunt mai buni cei dintre noi când socotesc că aceia care au fost dovediţi vinovaţi de fapte ruşinoase trebuie urâţi, iar celor care au comis fărădelegi li se cuvine pedeapsa potrivită cu cele pentru care au fost traşi la răspundere?
însă, prietene, acestea toate sunt părerile poeţilor şi re¬torilor voştri. Ascultă şi spusa unuia dintre înţelepţii noştri: „Nebunia omului îi necinsteşte calea lui, însă inima lui îl în¬vinovăţeşte pe Domnul”.1 Astfel că dacă, într-adevăr, cineva nu ar fi pradă nebuniei, nu ar urma o „cale necinstită”, nici nu ar învinovăţi vreodată Firea dumnezeiască şi nici n-ar avea de gând să considere că Aceea îl îndeamnă la ceea ce Ea însăşi a oprit prin lege.
Căci cei care îşi au propria minte ca dascăl şi conducător şi chiar judecătorul cel mai bun pururea se grăbesc să se dis¬tingă în cele pe care oricine le-ar socoti ca fiind cu adevărat bune; însă le ocolesc cu multă tărie pe cele care i-ar îndepăr¬ta de la alegerea şi fapta cea mai bună. Aşadar, nici destinul şi nici zodia sub care te naşti, care răsplătesc fiecăruia în mod
1 Pilde 19,1 (LXX).
149
arbitrar, nu-i fac pe oameni însoţitori1 neabătuţi nici ai celor rele, nici ai celor bune; ci toţi oamenii păşesc de bunăvoie pe ambele căi; şi nu există nimic care ar putea împiedica pe cineva ca, din constrângere, să nu-şi poată urma calea vieţii spre ceea ce ar fi de dorit. Iar dacă, la cele ce am spus, va tre¬bui să mai adaug şi altceva, dând la iveală cine a fost părin¬tele neştiinţei elinilor şi arătând căderea acelora într-o atât de mare nebunie, voi încerca cu foarte multă râvnă să duc la bun sfârşit cuvântul meu.
5. Acela este demonul, începătorul răului, tatăl păca¬tului, cel care l-a arătat pe om drept călcător al po¬runcii dumnezeieşti; şi, după ce l-a luat în stăpânire ca pe un rob şi s-a proclamat tiran asupra noastră prin mijlocirea în-şelăciunii, se temea ca nu cumva firea cea liberă să se întoarcă la starea dintru început. Căci ştia că omul, la îndemnuri¬le conştiinţei, se sileşte pururea spre ceea ce este mai bun; şi că urăşte păcatul ca pe ceva străin de natura sa, care s-a stre¬curat din afară şi că pururi se întristează atunci când greşeş¬te, chiar dacă ajunge să cadă, atras în greşeală de zgândărirea plăcerii. Dar pentru ca nu cumva omul, folosindu-se de pu¬terea libertăţii sale de alegere2, să nimicească prin forţa care îl atrage spre libertate jugul plăcerii şi pentru ca nu cumva, hotărându-se să plângă îndelung pentru păcate, să se întoar¬că la foloasele cele dintâi3 şi, petrecând în faptele dreptăţii, să ajungă sfânt cu totul prin mijlocirea ajutorului Celui de Sus, diavolul a născocit o altă cale de înşelare (iar înşelarea a fost dintotdeauna arma uneltirilor sale), însuşindu-şi cea mai mare parte din întristarea pentru păcat şi ducând pururea un război viclean cu sprijinul mustrărilor şi imboldurilor conştiinţei.
1 ipaarrii;.
2 olxltuş avTovoţtiaip scil. puterea de a de a fi neatârnat, autonom.
3 scil. din Rai.
150
Şi zice: de vreme ce nu stă în puterea voastră să faceţi alegerea pentru ceea ce este mai bun, „nu voi înşivă sunteţi cei vinovati; şi nici nu v-a lăsat Dumnezeu vouă înşivă libertatea de a fi înţelepţi. A pus asupra voastră jugul necesităţii; «destinul» şi «zodia sub care vă naşteţi» deţin puterea, voi fiind constrânşi să făptuiţi după bunul lor plac”.
Cu astfel de înşelătorii îl supune cel Viclean pe om şi, ţinându-l departe ca pe oaia de turmă de dogmele adevăru-lui, prin amăgire, îl împinge la săvârşirea oricărui păcat; da¬că omul atribuie „destinului” urmările faptelor proprii, sus-ţinând că este supus „semnelor zodiacale” prin legături care nu pot fi dezlegate, îşi va închipui că nu va avea de suferit nici o pedeapsă pentru greşelile sale de netăgăduit. Însă de aceste simţăminte sunt stăpâniţi cei care nu au teafără mintea lor.
Să grăiască, dar, propovăduitorii Bisericii, cei care s-au îmbrăcat în Hristos1 şi poartă ca pe un veşmânt puterea de înţelegere a adevărului. „Căci gândurile lui [satana] nu ne sunt necunoscute.”2 Şi ca nu cumva cei care pătimesc de mul¬tă vreme de boala necugetării, care se fac vinovaţi de înşelă¬ciunile tocmai date pe faţă şi s-au împotrivit voii Dătătoru¬lui Legii prin propriile lor cugetări să poarte război împotri¬va Celui căruia nu I se cuvine vrajbă, să asculte ceea ce am spus dintru început: „Să facem pace cu El”3, să punem ca¬păt duşmăniei; să stea departe de noi lupta şi toată zâzania, să-I întindem Mântuitorului mâna dreaptă, să cerem de la El pacea, prin mijlocirea credinţei; să glăsuim şi noi dimpreu¬nă cu profetul: „Doamne, Dumnezeul nostru, dă-ne pacea! Doamne, ia-ne pe noi sub stăpânirea Ta, afară de Tine pe al¬tul nu ştim, numele Tău numim!”4
1 Cf. Gal. 3, 27.
2II Cor. 2,11.
3 Is. 27, 5-6.
4 Is. 23, 12-13 (LXX).
151
6. Cele spuse vor putea aduce destul folos pruncilor eli¬nilor, precum şi celor care au trecut de puţină vreme pragul Bisericii. Însă mie îmi atrage atenţia încă un alt neam. Este asemenea unui soldat cu totul fără de minte, încins cu armele necunoştinţei, care Ii opune Mântuitorului cugetări¬le sale prin intermediul umbrei şi al prefigurării1 şi al literei, avându-şi, aşa cum e scris, „în lege dreptarul cunoştinţei”2, şi care socoteşte că trebuie să lupte împotriva adevărului lucru¬rilor; haideţi, aşadar, să strigăm şi acestuia, pentru iubirea pe care o avem unii faţă de alţii; „Să facem pace cu El”. 3
Până când, iudeule, afundându-te în prefigurările legii, vei nesocoti puterea adevărului? Când se va pune capăt neştiinţei tale? Când îţi vei îndepărta mintea de umbra Legii? Sau care timp ni te va arăta nouă mai înţelept? Când vei adu¬ce închinare în duh lui Dumnezeu, împăratul a toate? „Duh este Dumnezeu”, după cum stă scris, „şi cei ce I se închină tre¬buie să I se închine în duh şi în adevăr”.4 Dar tu, neluând în seamă „închinarea în Duhul” şi socotind mai atrăgătoare şi mai plăcută aplecarea spre rău decât spre ceea ce conduce la bine, te mândreşti cu grosimea literei; apoi eşti de părere că prin acest fel de a gândi îl cinsteşti pe Dumnezeu şi, abătându-te de la înţelegerea adevărată a Legii, ca unul ce ai cunoş¬tinţa celor scrise în Scriptură, nu pricepi că aiurezi. Haide, aşadar, să discutăm puţin despre cele pe care tu le cinsteşti. Vei înţelege, după socotinţa mea, de aici, dacă vrei într-ade¬văr să te înţelepţeşti, că de multă vreme te afli în rătăcire.
7. Tu accepţi că tăierea împrejur este un lucru deose¬bit de însemnat şi poate cel mai important din cultul
1 rim;.
2Rm. 2, 20.
3 is. 27, 5-6; cf. I Mac. 6, 58 (LXX).
4 2 tin. 4, 24.
152
[mozaic]. Admiri foarte mult încetarea lucrului sâmbă¬ta şi junghii cu bucurie oi pentru a le jertfi; şi, atunci când îi aduci Acestuia ca jertfă boi, eşti convins că Dumnezeu Se bucură foarte mult de acest fapt; şi cuvântul tău despre felu¬rile de bucate şi despre diferenţele dintre ele este foarte amă¬nunţit: pentru tine, întru acestea stă slava ta; după tine, aces¬te practici zămislesc virtutea cea mai înaltă; între aceste ho¬tare se poate dobândi aprecierea celorlalţi.
însă eu consider că înţelepciunea şi priceperea Dătătoru¬lui Legii sunt mai presus de orice cuvânt sau cugetare; voi denunţa şi foarte pe drept rătăcirile iudeilor. Căci se ara¬tă pricepuţi, dar nu îndeajuns; greşesc încă o dată mai mult când nu consimt să primească cuvânt de învăţătură şi, lăsându-se în voia propriei nerozii, ajung să nu se desfete de nici unul dintre bunurile duhovniceşti. Dar să asculte chiar ei în¬şişi glasul prorocului: „Deşteptaţi-vă, voi cei ce sunteţi beţi de vinul vostru”.1 Să cercetăm îndeaproape, care ar putea fi partea utilă a tăierii împrejur sau care este folosul pe care Dă¬tătorul Legii ni-l va oferi prin aceasta.
Faptul de a supune tăierii împrejur părţile trupului, de care firea umană se slujeşte pentru procreaţie, n-ar fi cu totul ridicol decât în cazul în care ar deţine o raţiune de a fi foarte întemeiată. Mai degrabă se aduce învinuire măiestriei Celui care a creat firea umană, ca şi cum ar fi îngreunat alcătuirea trupului cu o parte de prisos. Apoi, dacă într-adevăr aşa este şi înţelesul celor spuse astfel se tâlcuieşte, oare nu trebuie să se recunoască că mintea dumnezeiască a greşit prin neştiinţă faţă de ceea ce este de trebuinţă? Căci dacă prin tăierea îm¬prejur se păstrează mai bine cele care sunt mai potrivite pen¬tru firea trupului, oare nu înseamnă dintru început că nu era deloc „bună foarte” şi foarte potrivită?2 Cine, spune-mi, aşa-
1 Ioil 1,9 (LXX).
2 Cf. Gen. 1,31.
153
dar, nu va părea, în faţa oricui, că vorbeşte fără înţeles dacă va afirma că firea care era întreagă şi încă nu căzuse în rătăci¬re s-a născut cu neajunsuri, cât priveşte ceea ce este trebuin¬cios şi potrivit?
Căci Dumnezeu, Cel ce este peste toate, a creat nenumă¬rate specii; dar în alcătuirea acestora, potrivit cu modelul de¬săvârşit de frumuseţe, nimic nu pare a se afla nici în lipsă, nici de prisos. Este despovărat de orice învinuire, scuturându-Se de ambele acuze false. Cum ar fi cu putinţă ca Dum¬nezeu, Care este un neîntrecut artizan, Care poartă o grijă atât de mare chiar şi de cele mai mici fiinţe, să fi greşit în ce¬ea ce o priveşte pe cea mai cinstită dintre toate făpturile? Şi, făcându-l pe om „după chipul” Său, oare l-a întocmit ca să fie mai urât decât necuvântătoarele? Iar dacă, într-adevăr, în celelalte nu se găseşte nimic greşit, în el se poate afla ceva de acest fel nepotrivit?
Dar socotesc că până şi iudeii înşişi vor fi de părere că, dacă tăierea împrejur după trup n-ar avea nici o semnifica-ţie aparte, s-ar dovedi ridicolă prin ea însăşi; însă, întrucât eu socotesc că cei în care Mântuitorul locuieşte, iar Duhul Sfânt Se sălăşluieşte, sunt datori să se arate mult mai înţelepţi decât aceştia; vă îndemn din nou, ca punând în acord, în chip cuvenit, cuvântul nostru cu poruncile Dătătorului Legii, să arătăm însemnătatea cea mai de preţ care se află în acestea. De ce, prin urmare, Legea dată prin Moise porun¬ceşte ca pruncul să fie tăiat împrejur în ziua a opta1 şi să fie adus Stăpânului Dumnezeu, după ce mai înainte a fost adu¬să jertfa, după obicei, pentru acesta; să explicăm apoi amă¬nunţit, descoperind, pe cât se poate mai bine, la vremea po¬trivită, care anume este conţinutul duhovnicesc adus nouă spre cercetare prin tăierea împrejur după trup, astfel încât
1 Cf. Gen. 11,3 Lev12,3.
154
oricine să poată cântări raţiunea acestora în felul cel mai bun.
8. Mintea este prin fire partea cea mai rodnică din noi, având în sine seminţele fiecărei virtuţi şi hrănind prin imboldurile proprii, asemenea unui izvor, dorinţele, spre împlinirea celor mai bune dintre lucruri? căci aşa a fost făcută de Ziditorul. Însă asupra acesteia, asemenea unui văl, se întinde uitarea, care se răspândeşte, ca dintr-o rădăcină târâtoare, însămânţată în noi ulterior, şi care nu este altceva decât mama a toată necurăţia. Şi, asemenea unei ceţi, întinzându-se asupra înclinării spre cele mai bune, o împresoară şi o vlăguieşte; şi, după ce a făcut să pălească îndatorirea de a sluji cele mai bune, acoperind-o ca şi cu o umbră, face pă¬mântească aducerea noastră aminte duhovnicească, arătându-l pe om, în felul acesta, plin de toată necurăţia. Şi, într-adevăr, celor care au avut de întâmpinat un asemenea rău, cuvântul profetic le atrage atenţia: „aduceţi-vă aminte, cei ce sunteţi departe de Domnul, ca Ierusalimul să-şi găsească loc în inima voastră”.1
Or, trebuie, într-adevăr, ca amintirea celor bune să se re¬verse asupra relelor aduse de uitare, aşa cum apa se varsă pe foc, iar ceea ce întristează se cuvine să se şteargă cu ajutorul celor care se opun întristării. Câtă vreme mintea din noi es¬te acoperită de relele aduse de uitare şi însuşirea, proprie fi¬rii, de a da naştere celor frumoase este înnegurată cu neşti¬inţa care urmează de aici, nu vom avea nicidecum putinţa de a înainta întru cele bune, astfel încât ce altceva vom putea fi socotiţi în ochii lui Dumnezeu decât unii de felul acesta, ne¬curaţi şi cu totul urâţi? Dacă respingem însă uitarea lucruri¬lor bune şi smulgem greşelile care se ivesc de aici, ca pe nişte
1 Ier. 51,50 (LXX).
155
răsaduri fără de folos, ne vom păstra mintea viguroasă şi rodnică în noi înşine, liberă de toată răutatea şi nelocuită de toate relele iscate din viclenie.
Astfel, dacă vom face ca învechirea din păcat să fie alunga¬tă din sufletele noastre, prefăcând-o în pruncia nerăutăţii, ne vom arăta cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu; însă nu noi singuri ne vom înfăţişa pe noi înşine, la fel cum nici pruncul cel de curând născut nu se aduce pe sine lui Dumnezeu. Ci ne va aduce pe noi Hristos, Cel care ne-a renăscut prin credin¬ţă, Cel care S-a adus pe Sine ca jertfă Tatălui; şi ne va aduce în cea de-a opta zi, ceea ce înseamnă după sabatul cel legiu¬it prin Lege. Căci acesta este timpul venirii1 Mântuitorului nostru; fiindcă Hristos este „sfârşitul2 Legii”3 şi al profeţilor. Socotesc că din această pricină, ca să fiu mai precis, cea de-a opta zi a fost numită la noi „Ziua Domnului”, fiind cea care pune capăt, de fapt, însăşi Legii, consfinţind pentru noi înce¬putul anilor Domnului, în care toate s-au făcut noi. Aşa cum, desigur, zice şi Pavel: „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”.4
Trebuie să ştim că tăierea împrejur cea după trup, care are loc, după cum am spus, în ziua a opta, când sunt aduşi noii-născuţi în faţa lui Dumnezeu, propune această cale şi acest tip menite contemplării duhovniceşti.5 Să dea mărturie la cele spuse şi preaînţeleptul Pavel, părtaş al tainelor Mân¬tuitorului, care vine, spunând: „Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e iudeu, nici cea arătată pe dinafară în trup es¬te tăiere împrejur; ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă
1 Tmpovcria cea de-a Doua Venire a Mântuitorului.
2Scil. desăvârşirea Legii.
3 Cf. Rm. 10,4
4 I Cor. 5, 17.
5 rirtoţ răv taprjfcATUv.
156
nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu”.1 Să propo¬văduiască iarăşi, grăind aşa şi altora, despre aceleaşi lucruri: „Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur! Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi, cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu, şi ne lăudăm întru Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup”.2
Or, lauda tăierii împrejur după trup, dacă este înţeleasă în ea însăşi, fără a primi frumuseţea contemplării duhovni¬ceşti, socotesc că nu va însemna niciodată nimic pentru cel cu o gândire sănătoasă. Dar, când poartă cu sine tipul3 tăie¬rii împrejur în Duhul şi se arată întruchipând curăţia inimii, atunci, negreşit, va putea fi lăudată ca una care îl va înfăţişa desăvârşit pe cel aflat într-o stare înaltă de contemplaţie du¬hovnicească şi care, îngrijindu-se de curăţia inimii, se va feri de suferinţa circumciziei trupului. Ceea ce chiar şi cuvântul profetic îi îndemna pe iudei să facă fără şovăire, zicând astfel: „Căci aşa zice Domnul către bărbaţii lui Iuda şi ai Ierusalimu¬lui: «Araţi-vă ogoare noi şi nu mai semănaţi prin spini! Băr¬baţi ai lui Iuda şi locuitori ai Ierusalimului, tăiaţi-vă împre¬jur pentru Domnul şi lepădaţi învârtoşarea inimii voastre» ”.4 Astfel încât, dacă cineva se va tăia împrejur în trup, nu poate spune că a făcut-o pentru Dumnezeu; însă cel care va primi tăierea împrejur în Duhul, prin propovăduirea evanghelică, nu se taie împrejur pentru Stăpânul tuturor în litera Legii, ca¬re închipuie adevărul ca în umbră şi la nivelul cutumei moza¬ice. Şi ca să înţelegi că puterea tăierii împrejur întru adevăr nu se împlineşte printr-o tăiere împrejur a trupului, ci prin în¬săşi voinţa de a da ascultare poruncilor dumnezeieşti, să luăm aminte la Pavel care spune foarte limpede: „Tăierea împrejur
1 Rm. 2, 28-29.
2Fil. 3, 2-3.
3 scil. preînchipuire, prefigurare.
4 Ier. 4,3-4.
157
nu este nimic; şi netăierea împrejur nu este nimic”.1 Dar spre a nu părea că face doar zgomot prin vorbele sale, zicând că ceea ce este respectat în Lege nu reprezintă nimic, arată mai lămurit: „Căci tăierea împrejur foloseşte, dacă păzeşti legea; dacă însă eşti călcător de lege, tăierea ta împrejur s-a făcut netăiere împrejur. Deci dacă cel netăiat împrejur păzeşte hotă¬rârile legii, netăierea lui împrejur nu va fi, oare, socotită ca tă¬iere împrejur? Iar el din fire netăiat împrejur, dar împlinitor al legii nu te va judeca, oare, pe tine, care, prin litera legii şi prin tăierea împrejur, eşti călcător de lege?”2
Prin urmare, dacă, aşa cum zice, tăierea împrejur este ne¬folositoare pentru cei care o fac în trup, fiindcă aceasta nu adaugă nimic bunului renume câştigat prin fapte, iar dacă cei care încă îşi păstrează intactă netăierea împrejur cea din fire se află mai presus de unii ca aceştia tăiaţi împrejur, care nu sunt păzitori ai Legii, i-aş întreba cu plăcere pe iudeii cei atât de fără de minte care dintre aceştia nu sunt păzitori ai Legii: care este, aşadar, lauda ei?
Iar dacă trebuie ca la cele spuse să se mai adauge ceva, Pavel susţine că tăierea împrejur a fost dată ca un semn şi pentru altceva. A fost dată şi ca o „pecete pentru credin¬ţa” lui Avraam, strămoşul neamului, „din vremea netăierii împrejur”3; ca acesta să poată fi „părinte a multe neamuri”4, „dar”, zice, „nu numai al celor care sunt tăiaţi împrejur, ci şi al celor ce umblă pe urmele credinţei pe care o avea părinte¬le nostru Avraam pe când era netăiat împrejur”.5 „Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate”6, încă neprimind tăierea împrejur; abia după ce a crezut şi după în-
1 I Cor. 7,19.
2 Rm. 2, 25-27.
3 Rm. 4,11.
4 Gen. 17, 5.
5 Rm. 4, 12.
6 Gen. 15, 6.
158
dreptatea pe care a primit-o din aceasta1, tăierea împrejur a ajuns ca un semn pentru ceea ce s-a petrecut cu el.
9. Primeşte, aşadar, iudeule, „sabia Duhului”2, leapă¬dă de la tine învârtoşarea inimii, după cum stă scris: „Tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul”. 3 învaţă să respecţi ziua de odihnă4, nu după închipuirea şi vrerea ta, ci aşa cum po-runceşte voia Dătătorului Legii. Căci merită să cunoaştem tot ce spune Dătătorul Legii despre aceasta5. Porunceşte ca în vremea zilei de odihnă să se ţină cu toţii departe de orice lucrare şi să se odihnească de efortul fizic.6 Nu îngăduie să se îndepărteze cineva de Ierusalim, nici să plece în călătorii lungi. Să se folosească în acea zi nu mâncăruri gătite, ci ce¬le pregătite de mai înainte. Opreşte cu totul deplasarea pre¬cum şi descărcarea de mărfuri, zicând prin glasul lui Ieremia: „nu veţi ieşi pe porţile Ierusalimului, nici nu veţi scoate sar¬cini din casele voastre”.7 În cuvintele acestea rânduieşte pen¬tru voi Legea, care veghează la cinstirea zilei de odihnă.
Dar să vină din nou în faţa mea cel care n-a învăţat să apere decât litera [Legii], adică unul dintre înţelepţii comu-nităţii iudaice, şi să ne facă cunoscut nouă dacă raţiunea şi înţelepciunea au fost vreodată în acord cu cele poruncite de Dumnezeu sau dacă puterea dumnezeieştilor taine se află pentru noi în cuvinte simple şi în litera cea descoperită8.
Dacă mărturiseşte, procedând în chipul cel mai înţelept, că grosimea literei se aşterne, asemenea unui acoperământ,
1 Scil, credinţă.
2 Rm. 6,17.
3 Ier. 4,4.
4 scil. sabatul.
5 scil. despre sabat.
6 Cf Ex. 20, 8-11; Deut. 5, 12-15.
7Ier. 21,22(LXX).
8Scil. sensul literal.
159
peste cele ce trebuie contemplate duhovniceşte, să caute să afle înţelesul ascuns, ca nu cumva stăruind asupra celor spu¬se în chip figurat să se păgubească pe sine de cele cu adevă¬rat bune şi frumoase; iar dacă susţine cu tărie că este mai po¬trivit să rămână doar la „litera” Legii şi să nu ia în seamă ni¬mic altceva şi dacă el însuşi şi-a pus în gând să înfăptuiască cu râvnă numai aceasta, convingându-i şi pe alţii în favoarea acestui lucru, va avea să audă glasul Mântuitorului: „Vai vo¬uă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!1 Că aţi luat cheia cu¬noştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat”.2
Vă îndemn, ca pe temeiul cuvântului despre ziua de odih¬nă3, să cercetăm care este natura lucrului de faţă şi, obser¬vând mai amănunţit însemnătatea cuvântului, să aflăm dacă nu cumva mintea iudeilor este, şi de data aceasta, cuprinsă de nesăbuinţă.
10. Spune-mi, ce încredinţare a avut Creatorul a toate ca, pe lângă celelalte, a căror îndreptăţire a probat-o, să legiuiască pentru om încetarea lucrului în ziua de sâmbătă, deşi tot restul întregii zidiri îşi continuă cursul neîmpiedicat în vremea sâmbetei prin mişcările rânduite de natură şi fiecare dintre cele câte sunt n-au fost oprite de la ce¬ea ce le-a fost statornicit? Căci soarele răsare şi, prin rotirea fără de odihnă, îşi duce la bun sfârşit cursul său; iar pămân¬tul înveşmântat cu plante multicolore şi gătit cu vlăstare de tot soiul nu încetează să rodească pentru cinstirea sâmbetei, nici nu le lipseşte pe cele ce răsar din el de puterea de a se hrăni. Iar izvoarele şi, în chip asemănător, albiile apelor reci,
1 Mt. 23,13.
2 Lc. 11,52.
3 scil. sabat.
160
necurmând curgerea din sânurile lor, oferă acestora cu dăr¬nicie belşugul lor de ape.
Dar tu, iudeule, nu grăieşti la fel; deşi noi credem că au fost rânduite legi pentru fiecare dintre cele câte au fost făcu¬te de Ziditorul, potrivit cărora totul se pune în mişcare, vie¬ţuieşte şi se păstrează nevătămat.1 Dar dacă, aşa cum consi¬deri tu, cinstirea zilei de odihnă prin încetarea lucrului este în acord cu voinţa Sa, deşi o asemenea legiuire nu ne aduce nouă nici un folos, de ce nu a rânduit această lege pentru toate lucrurile? Şi ce găseşti tu atât de rău ca unul dintre noi să gătească mâncare sau să macine făină sâmbăta? Sau ce ne împiedică pe noi să gătim alte mâncăruri pentru nevoia tru¬pului, fără a le pregăti dinainte? Însă, Legea fiind făcută cu¬noscută nouă drept ceva măreţ şi cu nimic de lepădat, opreş¬te toată lucrarea. Şi nu îngăduie să fie scoase sarcini afară din cămin, dar nici să plece cineva la drum, departe de poarta Ierusalimului; ci porunceşte ca toţi să stea la masă pentru a mânca mâncăruri care nu sunt pregătite pe loc, ci care sunt gătite mai înainte, şi menţionează că încălcarea tuturor aces¬tora va fi pedepsită cu moartea.
Şi totuşi, nici una dintre cele menţionate, dacă se făptuieşte în alt moment, nu aduce nici o vină celui care a săvârşit-o; şi, desigur, nimeni n-ar putea spune dacă, într-adevăr, ar gândi sănătos că acestea de mai sus sunt considera¬te de lege, în ierarhia greşelilor, pe aceeaşi treaptă alături de celelalte, pentru care legea rânduieşte în chip lămurit că tre¬buie să fie ţinute cu totul departe. Căci „Să nu ucizi, Să nu fii desfrânat, Să nu furi, Să nu mărturiseşti strâmb împotri¬va aproapelui tău”2 şi toate câte sunt asemenea acestora, care se referă la una şi aceeaşi rânduială, nu sunt, pentru cel care
1 Cf. F.A. 17,28.
2 Lev 20,13-16.
161
urăşte faptul de a fi pedepsit, de ocolit doar sâmbăta ci tre¬buie lepădate în toată vremea.
De aici înţeleg chiar foarte lămurit ceea ce va fi foar¬te clar şi pentru cei care ascultă1 că activităţile oprite în zi de sâmbătă nu sunt păcate, ci mai degrabă dau naştere unei şi mai interesante imagini a lucrurilor, [imagine] pe care nu voi întârzia de îndată s-o desluşesc, pe cât cu putinţă, spre folosul tău. Cuvântul despre încetarea oricărei lucrări2 va premerge celorlalte, oferind o cale îndoită de contemplaţie duhovnicească. 3
11. Căci, după ce şi-au părăsit locul de baştină, urmaşii lui Israel4 s-au sălăşluit în ţara Egiptului, rămâ¬nând acolo mulţi ani, fără să mai fi păstrat aşa cum se întâm¬plă nici măcar o amintire a faptului că erau evrei de neam şi că au răsărit din rădăcina lui Avraam. şi uitând de obiceiurile părinteşti, şi lepădându-şi buna-credinţă părintească, s-au în-tors spre mincinoasa închinare la idoli a localnicilor. Având convingerea că, dacă nu s-ar face şi ei părtaşi aceleiaşi rătăciri, le-ar face o mare nedreptate celor care i-au primit în pămân¬tul lor pe cei surghiuniţi, au considerat că trebuie să se închine şi să fie adusă slava datorată lui Dumnezeu, soarelui, şi cerului, şi pământului, şi astrelor, şi tuturor elementelor. Adânc era întunericul necunoştinţei lor şi, aşa cum zice Pavel, „s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului”.5
Iar pentru că Dătătorul Legii Se silea să-i elibereze pe aceia de sub cruzimea egiptenilor şi din acea amară robie şi mai ales îi chema în pământul făgăduinţei, le-a poruncit să
1 Un indiciu că acest text a fost prezentat şi ca o omilie.
2 âpyia.
3 âpyia.
4 Gen. 32, 28.
5 I cor. 1, 25.
162
se descotorosească de rătăcirea egipteană fără să fie cuprinşi de îngrijorare, zicând: „poartă de grijă ca nu cumva, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să te laşi amăgit ca să te închini lor sau să le slujeşti”.1 „Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn”.2
însă, fiindcă trebuia într-un anume chip şi printr-un fapt de netăgăduit să-i constrângă a mărturisi, chiar şi împotriva voinţei lor, că cerul a fost făcut de Ziditorul a toate, iar soa¬rele şi luna şi astrele şi pământul şi tot restul zidirii au fost aduse la existenţă prin măiestria Celui care le-a plăsmuit pe toate, le porunceşte ca ei să urmeze pe Creatorul lor; şi voieş¬te ca ei să înţeleagă prin încetarea lucrului în ziua de odihnă temeiul acestei sărbători: căci „în ziua a şaptea S-a odihnit3 de toate lucrurile Sale”.4
Iar cei care năzuiesc să se odihnească dimpreună cu Cre¬atorul care şi El S-a odihnit -, ce ar putea mărturisi în¬tr-un chip prea limpede, decât că toate sunt creaţia Acestu¬ia şi totodată că Unul este autorul şi artizanul tuturor? Prin intermediul încetării lucrului sâmbăta s-a statornicit pentru cei din Israel o înţelegere [întemeiată pe analogie] a realităţii dumnezeieşti, pentru a ajunge la cunoştinţa firii Artizanu¬lui şi Creatorului a toate şi pentru a nu mai ignora faptul că elementele văzute nu sunt decât roabe, şi nu zei. Prin urmare, acesta este unul dintre motivele încetării lucrului în ziua sâmbetei.
Iar cel de-al doilea motiv este plin de toată însemnăta¬tea şi cu mult mai potrivit pentru cei a căror deplinătate în virtute este fără cusur. Pentru că hrana tare a învăţăturii
1 Deut. 4,19.
2Deut. 6,4.
3 În LXX este folosit verbul „Karew.ucrev”, pe când Sfântul Chiril foloseşte aici „xartLucev”. un verb cu un înţeles sinonim.
4 Gen. 2, 2.
163
nu este pentru cei care sunt încă prunci, ci pentru cei „ca¬re au prin obişnuinţă simţurile învăţate1”2, după cum spu¬ne Pavel.
încetarea lucrului sâmbăta precum şi contenirea oricărei lucrări semnifică odihna sfinţilor ce va fi la sfârşitul [veacuri¬lor]; atunci când, alungând deja toată osteneala, spălându-se de toată sudoarea din arenă şi întorcându-se spre oraşul de Sus, în Ierusalimul cel ceresc, îşi vor petrece timpul întru odihnă şi desfătare; fără să mai fie apăsaţi de vreo lucrare sau trudă; ci, având ca merinde3 pentru mântuire faptele de lau¬dă din viaţa aceasta trecătoare, îşi vor hrăni sufletele lor întru viaţa cea veşnică. Căci, după socotinţa mea, este clar că acest înţeles se desprinde din faptul de a fi pregătite mai dinainte mâncărurile pentru sâmbăta.
Iar a nu se îngădui să se încarce cineva cu sarcini, adică cu poveri în ziua de sâmbătă, ar părea să însemne, după înţele¬gerea mea, că după învierea din morţi4, odată cu prăznuirea sabatului, în oraşul cel de Sus, povara păcatului nu va mai şedea asupra noastră, şi nici cel viclean nu ne va mai nimi¬ci, amăgindu-ne să călcăm Legea. Căci acesta va fi ţinut jos în iad, sub pedeapsa focului veşnic, iar păcatul, ce lucrează acum în noi, va fi zdrobit cu totul.
Iar faptul de a rămâne în vremea sâmbetei înlăuntrul por¬ţilor Ierusalimului pare a semnifica acelaşi lucru. Pentru ca cei care-au fost chemaţi o dată pentru totdeauna în cetele sfinţilor şi au intrat în Biserica întâilor-născuţi nu vor lepăda niciodată chezăşia desfătărilor şi nici nu vor pierde darul ce le-a fost dat; ci îl vor păstra pururi, cu mintea întărită de ha¬rul Duhului Sfânt. Căci aşa stă scris: „Veselia cea veşnică va
1 yeyvfivourptvoţ în sens de „pregătit, antrenat, ajuns la maturitate.
2 Evr. 5, 12 şi 14.
3 ipoSiov — în sens de „provizii”.
4 avatium; un termen care accentuează ideea revenirii, întoarcerii la viaţă.
164
încununa capul lor. Lauda şi bucuria şi veselia îi vor ajunge pe aceştia şi vor fugi durerea, întristarea şi suspinarea”.1 Vor uita de întristarea lor cea dintâi, care nu se va mai sui în ini¬ma lor. Să vină, de asemenea, însuşi Pavel şi să dea mărturie pentru noi că sabatul înseamnă odihna ce va fi pentru sfinţi, la sfârşitul veacurilor, stând scris astfel despre lucruri din ve¬chime în Epistola sa către Evrei: „să ne temem, deci, ca nu cumva, câtă vreme ni se lasă făgăduinţa să intrăm în odih¬na Lui, să pară că a rămas pe urmă cineva dintre voi. Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora”.2 însă, fiindcă ar pu¬tea părea celor care înţeleg mai puţin că în acest loc numeşte „odihnă” intrarea în pământul făgăduinţei, care s-a împlinit sub conducerea lui Isus (zic Isus cel numit al lui Navi), ca să arate mai lămurit că nici măcar unul dintre cuvintele sale nu se referă la această odihnă, ci că o are în vedere pe cea ca¬re urmează să vină, scopul celor înfăţişate ţintind către ace¬ea ce va să vină, zice din nou următoarele: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după aces¬tea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbă¬toare de odihnă poporului lui Dumnezeu”3, numind „ziuă de odihnă” aici foarte lămurit odihna sfinţilor de la sfârşitul veacurilor. şi, fără îndoială, în continuare arată clar înţelesul odihnei, aşa cum îl pricepe el, adăugând: „Pentru că cine a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucruri¬le lui, precum Dumnezeu de ale Sale. Să ne silim, deci, ca să intrăm în acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă a neascultării”.4
înţelege fără să te îndoieşti şi pricepe, iudeule, cu ajutorul celor pe care le spune aici „cel care a învăţat la picioarele lui
1 Is. 35,10.
2 Evr. 4, 1-2.
3 Evr. 4, 8-9.
4 Evr. 4, 10-11.
165
Gamaliel”1, care are întreaga cunoştinţă a Legii, „evreu din evrei, din seminţia lui Veniamin, după lege fariseu”2; el sus¬ţine că încetarea lucrului care a fost introdusă prin litera Legii şi o prefigurează pe cea viitoare3 nu înseamnă abso-lut nimic; nu este mai mult decât o icoană care prefigurează bunurile nădăjduite şi odihna din vremea viitoare, ce se vor da sfinţilor, atunci când Mântuitorul tuturor va veni din cer „întru slava Tatălui Său”4, după cum este scris, şi va da celor sfinţi răsplătirile. Dar, socotind că am cercetat îndeajuns te¬meiul acestora, este vremea, prin urmare, să ne îndreptăm spre cele obişnuite nouă şi mai de folos.
12. Fiindcă elinii se aflau în înşelare, „slujind zidirii în locul Făcătorului”5, şi fiindcă, plini fiind de rătăcirea politeistă, se aruncau pe poarta largă a morţii, tot atunci şi iudeii, de asemenea, săvârşeau atâtea păcate spre vătămarea sufletelor lor, încât nu purtau grijă deloc de Lege, ci pe cei prea cinstiţi care îi povăţuiau spre cele cu adevărat bu¬ne pe care obişnuiau să le respingă nu îi considerau a fi de¬cât o povară, socotind că flecăresc, şi celor care fuseseră unşi de sus le strigau răspicat: „Altele să ne spuneţi şi să ne vestiţi o altă rătăcire: daţi-vă la o parte din cale (…), luaţi din faţa noastră pe Sfântul lui Israel!”6
Silit de împrejurări7, Stăpânul tuturor nu Se mai putea fo¬losi de slugi şi slujitori oarecare la săvârşirea mântuirii noastre,
1 FA. 22,3.
2 Cf. Fil. 3, 5.
3 TV7tixjj.
4Mc. 8, 38.
5 Rm. 1,25.
6 Ier. 30,10-11 (LXX).
7Idee exprimată şi în alte scrieri; d.ex., înH BlfXoşrăv Sqaavpâv (Thesaude Sanda Consubstanţiali Trinitate, PG73,280 BC) afirmă: „âwyKaiwţ atToţ 6 (jAcrvOpoTroţ TOV 0eov Aoyoţ, ăjcnaroţ wv Tt]V cvcnv, âvQpwrroţ KriţtTm ăi fjţiăţ, 3o Agerei iov Flarpoţ TA figăv craptca TOpi[îa7.d[zevoţ; însă această necesitate trebuie înţeleasă la nivel omenesc. Atât crearea cât şi recre¬area omului nu pot fi lucrări decât ale iubirii dumnezeieşti infinite. Întrupa¬rea este însă necesară numai din perspectiva mântuirii omului: „căci neamul omenesc nu s-ar putea mântui într-un alt chip decât numai prin arătarea (ti Sia povt]ţ rrjţ emaveiaţ) Fiului lui Dumnezeu” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, PG7?, 18, C).
166
ci, împotrivindu-Se El însuşi stăpâniei diavolului, S-a fă¬cut om1; astfel Se naşte din Sfânta Fecioară; şi, făcând multe semne şi minuni prin cuvintele învăţăturii Sale, le-a schim¬bat pe toate spre mai bine şi, prefăcând firea omului cea stri¬cată „întru înnoirea vieţii”2, a adus-o înaintea feţei Tatălui liberă, ca şi cum ar fi fost slobodă de legături; iar pe cei înfrânţi de păcat, printr-o preablândă învăţătură, i-a chemat la Sine, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. 3
Aşadar, într-o asemenea stare se aflau cele ale noastre. Dar tiranul diavol scrâşnea din dinţi în faţa izbânzilor Mân¬tuitorului nostru; şi mântuirea noastră i se făcea prilej de tânguire; şi, dat fiind afară din drepturile puterii câştigate prin lăcomia sa, se afunda într-o tristeţe adâncă. Văzând că dumnezeiasca propovăduire se înalţă asemenea soarelui şi că ceaţa străvechii necredinţe este risipită, avea parte de sufe¬rinţe adânci; clocotind de furie şi topindu-se în văpaia piz¬mei, voia să prăvălească Viaţa în moarte.
Şi cel preanebun, închipuindu-şi că ar fi putut să supună legăturilor stricăciunii pe Domnul, Care venise pentru mân¬tuirea tuturor, îi înduplecă pe câţiva iudei de acelaşi neam să se facă slugi ai unei astfel de fapte şi proteguitori ai unei asemenea necuvioase îndrăzneli. Şi, dându-L aceia pe Stăpânul
1 Sfântul Chiril înţelege întruparea ca punct maxim atât al decăderii umane (Dumnezeu nu mai putea să realizeze nimic altceva prin intermediul slugilor), cât şi al progresului uman în virtute (Fecioara Maria ca protoţip desăvârşit al ascultării, în care au eşuat protopărinţii).
2 Rm. 6,4.
3Mt. 11,28.
167
a toate morţii pe Cruce, mărimea necuviinţei răufăcăto rilor s-a arătat mult mai grozavă decât cea a plănuirii ascunse a diavolului şi, întrecând neruşinarea aceluia, au vădit-o pe căpetenia lor ca fiind nepricepută într-acestea, în compara¬ţie cu ei înşişi.
Iar Mântuitorul tuturor, chivernisind mântuirea neamu¬lui nostru în cel mai bun chip cu putinţă şi foarte înţelept, Şi-a pus sufletul Său pentru noi, aşa cum este scris1, pentru că este Păstorul cel bun şi nu Se dă la o parte să fie cel dintâi care îşi pune viaţa în primejdie pentru turma Sa de oi.
Iar cel care a fost căpetenia neruşinării iudaice şi făcăto¬rul mrejei în care nu s-a prins decât pe sine, numai atunci şi-a dat seama că s-a înşelat în nădejdea sa, când planul său a avut o urmare cu totul contrară a ceea ce voise el. Şi s-a tânguit, văzând că aşteptările i-au fost zădărnicite, asemenea unui conducător de navă, al cărui vas, după un vânt prielnic, ajun¬ge cu cârma în mijlocul plaselor de pescuit. Căci, socotind că va câştiga puterea şi va aduce asupra noastră o tiranie şi mai cruntă, nenorocitul a ajuns să nu mai fie în stare să facă nimic. Fiind strâns legat în lanţuri, de nedesfăcut, asemenea unei fiare, şi retezându-i-se toată tăria pe care o avea în sine, şi-a făcut drept locaş2 adâncurile morţii; şi cel înşelat în nădejdile-i zadarnice ca unul care nădăjduia să ajungă „ase¬menea Celui Preaînalt”3 şi care a uneltit cândva să-şi înalţe tronul deasupra cerului nu putea să arate pe altcineva mai nenorocit în iad decât pe sine.
Iar sufletele oamenilor, care fuseseră prinse în capcană, spre pierzanie, prin răutatea aceluia, ajungeau în afara por¬ţilor celor subpământene; şi ridicându-se din străfundurile abisului, scăpau din curţile fără de soare ale morţii. Şi străbătând
1 Cf In. 10, 11,15 şi 17.
2 Ad litteram, „satul şi oraşul”.
3 Is. 14,14.
168
acel întuneric adânc, păşeau spre lumina Mântuito¬rului. Căci Se arătase „zicând celor robiţi: «Ieşiţi!» şi celor care sunt în întuneric: «Veniţi la lumină!»”1
întrucât iadul fusese prădat de duhurile [celor morţi din veac] şi stăpânirea iadului fusese zdrobită, Mântuitorul S-a ridicat de acolo biruitor, înviind a treia zi „templul Său”2 şi înfăţişând învierea3 trupului într-un chip mult mai învede¬rat; şi statornicind pentru noi toate nădejdile bunurilor du¬hovniceşti, rânduind şi poruncindu-le ucenicilor Săi „să bo¬teze toate neamurile în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfân¬tului Duh”4, S-a înălţat până la cerul însuşi, aducând Tatălui firea, înfrântă prin păcate, reîntinerită spre nestricăciune prin har; şi S-a adus pe Sine Celui care L-a născut, asemenea unui prinos de grâu.
iubiţilor, plătind după datorie Mântuitorului pentru toate acestea cu nişte răsplăţi neînsemnate şi aducându-I în schimb Binefăcătorului drept mulţumire daruri după pu¬tere, să ne mărturisim sărăcia, zicând: „Ce voi răsplăti Dom-nului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”.5 Căci adevăratul „pa-har al mântuirii” este mulţumirea adusă lui Dumnezeu; şi, mulţumindu-I pe cât putem în cuvinte şi vorbe, să-I aducem Acestuia şi prisosul din faptele noastre de bărbăţie: ţinându-ne trupul departe de toată plăcerea cea ticăloasă, curăţindu-ne duhul şi străduindu-ne să-l eliberăm de toată viclenia, cercetându-i pe cei păgubiţi, mângâindu-i pe cei afundaţi în sărăcie, uşurându-le orfanilor şi văduvelor poverile cele adu¬se de nenorociri, aflându-ne, prin compătimirea arătată lor,
1 Is. 49,9.
2 Cf. In. 2, 19-21.
3 âv aciuau;.
4 Mt. 28,19.
5 PS. 115,3-4.
169
dimpreună-închişi cu cei întemniţaţi, alinându-i „pe cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteţi în trup”.1
Căci, având un mod de viaţă curat şi împlinindu-le pe toate potrivit cu Legea dumnezeiască, vom fi cinstiţi şi lăudaţi de Hristos, Mântuitorul tuturor, cu începerea Sfântului şi Marelui Post de la începutul lunii Famenoth; iar săptămâ¬na mântuitoarelor Paşti din 6 a lunii Farmouthi; încetând postul la data de 11 a lunii Farmouthi, sâmbătă seara, după tradiţia evanghelică; prăznuind [sărbătoarea Paştilor] în zo¬rii zilei următoare, duminică, în ziua de 12 a aceleiaşi luni Farmouthi2; adăugând în continuare şi cele şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi; ca să ne învrednicim de părtăşia sfin¬ţilor, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi dim¬preună cu Care slava şi puterea [se cuvin] Tatălui şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1 Evr. 13, 3.
2 7 aprilie 418.
SCRISOAREA A VII-A
1. „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă”.1 Căci, iată, vremea prielnică a sfântului nostru praznic, cel întreit dorit, care îşi anunţă sosirea prin aceleaşi reveniri periodice ale anotimpurilor, se arată la ori¬zont, fiind asemenea celor ce se întorc pe mare în patrie dintr-o ţară îndepărtată: se văd ajunşi în port şi nu mai rămâne decât să-şi lege de ţărm odgoanele. Şi fiindcă deja se află aici de faţă şi a ajuns să fie mai mult decât un dimpreună-locuitor cu noi2, după cum socotesc, urmează şi este de bună-cuviinţă ca mai ales noi, cei care suntem în slujba dumnezeieştii preo¬ţii, să ridicăm trâmbiţa cea sfântă la buze, pentru a vesti prin semne strălucite prăznuirea şi pentru a ne aduna cu toţii ca într-un singur cor, de pretutindeni, să zicem potrivit cu psalmistul: „Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi”. 3 Căci socotesc că este bine şi înţelept ca fiecăruia să i se dea la vremea cuvenită cele ce îi sunt datorate, însă strădania de a nu înceta să râvneşti ceea ce este folositor aş zice că nu aparţine decât celor care sunt buni din fire.
Deoarece s-a arătat şi pentru noi vremea prielnică a preaslăvitelor nevoinţe4, să apucăm postul cu râvnă, cât este încă
Fil 1, 1.
2 Autorul se referă, probabil, la responsabilitatea Patriarhiei Alexandriei de a anunţa, conform hotărârii Sinodului I Ecumenic, data sărbătoririi praz¬nicului Sfintelor Paşti; el însuşi, de altfel, mărturiseşte într-una dintre epis¬tolele sale acest lucru (Ep. 87,2, PG 77, 385B).
3 PS. 33,12.
4 Ad litteram, sudorilor.
171
aici. „Să ne curăţim pe noi de toată întinarea”1 şi prin mijlocirea postirii celei înţelepte „să omorâm mădularele noastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea”.2 În felul acesta, vom fi împreună cu Dumnezeu, Care zice: „veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt
Într-adevăr, doctorii foarte pricepuţi4 pregătesc, cu ajuto¬rul a nenumărate şi variate reţete, leacuri trebuincioase pen¬tru trup; şi, celor care sunt tulburaţi de toate câte obişnuiesc să vatăme prin natura lor amestecul echilibrat al elemente¬lor din noi5, le prescriu purificări anuale, care, pe de o parte, provoacă celui ce vine să le încerce o oarece neplăcere din ca¬uză că nu este pregătit dinainte, dar, pe de alta, îl lasă să plece eliberat nu de puţine boli. Pentru aceea socotesc că noi tre¬buie să ne purtăm în mod deosebit de grijă, spre a avea parte, în viitor, de o siguranţă şi linişte sufletească de lungă durată; şi să alegem a suferi în chip măsurat pentru cele ce ne aduc folos, decât, prin refuzul de a ne osteni câtuşi de puţin, să că¬dem în suferinţele unor pedepse mai rele, mai grave şi chiar mai cumplite şi fără de mângâiere.
1II Cor. 7,1.
2CfCol. 3,5.
3 Lev. 11,44.
4Scil. medicii, practicanţii medicinei; metafora dietei este exploatată şi în scrisoarea a V-a, cap. 5.
5 Concepţia că omul este alcătuit din patru elemente este întâlnită atât în ştiinţa profană a Antichităţii (se întâlneşte d.ex., la Galenus, în De atra bile, 5, 120), cât şi la Părinţii Bisericii. Pentru evoluţia acestei teorii la Părinţii Bisericii, până la Sfântul Ioan Damaschin, vezi Jaques Jouanna, „Le Pseudo-Jean Damascene, Quid este homo?” în: Veronique Boudon-Millot, Bernard Pouderon (ed.), Les Peres de legliseface â la Science medicale de leur temps [actes du troisieme Colloque d’etudes patristiques, Paris, 9-11 septembre, 2004, organise par l’institut catholique de Paris et l’universite de Tours, aveclaparticipation de lUMR-CNRS 8062 medecine grecque], Beauchesne Paris, 2004, pp. 2-28. În acest context, sănătatea este înţeleasă ca o stare de echilibru între elementele care alcătuiesc omul în dimensiunea lui materi¬ală (cf. Vasile de Ancyra, Desprefeciorie, 10, PG 30, 688C-689A).
172
Prin urmare, luând cunoştinţă şi fiind convinşi de aces¬tea, ce altceva s-ar cuveni să facem decât să primim cu un cuget grabnic să locuiască în sufletele noastre de vreme ce cunoaştem că are puterea de a curăţa asemenea medicamen¬telor sfântul post, mama a toată virtutea, povăţuitor spre cuminţenie, cel care pururi sfătuieşte numai ceea ce este tre¬buincios pentru a străluci în bunuri duhovniceşti. Căci se luptă împotriva mişcărilor nefireşti ale minţii; nimiceşte le¬gea care se zbuciumă în mădularele trupului1; şi, liniştind mulţimea plăcerilor care se află în neorânduială înăuntrul nostru, aproape strigând puternic şi cu glas înalt, zice: „să înfăţişaţi mădularele [trupurilor] voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească”.2
însă, după a mea socotinţă, nimeni n-ar putea duce cu uşurinţă la bun sfârşit lupta aceasta preastrălucită, dacă nu s-ar lăsa mânat de un curaj înflăcărat, dacă nu s-ar învoi să se silească adesea spre a trudi pentru virtute şi dacă n-ar cugeta că pătimirea pentru cele bune este purtătoare de slavă. Căci aşa cum cei care îşi dau silinţa în palestre prin diferite exerci¬ţii, deşi nu de puţină forţă fizică se slujesc şi nici nu se mân¬dresc într-o măsură mai mică cu tehnica lor de luptă, dacă ar păşi în arenă înaintea privirii adversarilor descurajaţi şi înfri¬coşaţi şi dacă, chiar înainte de începerea competiţiei, ar atin¬ge nisipul de pe stadion, tremurând de frică, s-ar prăbuşi la pământ pe loc mai înainte de a se ciocni cu adversarii, fiind zdrobiţi de propria spaimă şi laşitate; iar aşa cum cei care nu îndură nimic din toate acestea şi care adesea clatină îndrăzneala adversarului doar prin înfăţişarea şi ţinuta exterioară izbutesc să iasă învingători; tot astfel, şi nu altcumva, să se îndumnezeiască,
1 Cf. Rm. 7,23-25.
2Cf. Rm. 12,1.
173
se silesc să îmbrăţişeze îndeaproape un mod de viaţă cu totul vrednic de laudă.
Căci cel râvnitor şi răbdător mai mult se bucură decât se întristează pentru nevoinţe, şi consideră greutăţile vieţii pe care se sârguieşte a le birui o avuţie şi o desfătare. Însă cel laş şi lipsit de bărbăţie, aflat sub stăpânirea beteşugului trân¬dăviei1, tremură şi se îngrozeşte numai la auzul cuvintelor că trebuie să se nevoiască pentru a se îmbogăţi. Pentru ace¬ea, chiar şi un înţelept îl dojeneşte cu aceste cuvinte: „Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din som¬nul tău? «Puţin somn, încă puţină aţipire, puţin să mai stau în pat cu mâinile încrucişate!» Iată vine sărăcia ca un tre¬cător şi nevoia te prinde ca un tâlhar”.2 Să fugim de paguba adusă de lene, să scăpăm de nerodnicia virtuţilor; iar sărăcia în bunurile duhovniceşti s-o respingem ca pe cea mai urâtă dintre toate bolile. „Să se îmbărbăteze şi să se întărească ini¬ma noastră”3, după cum este scris.
Pentru că însuşi Domnul nostru Iisus Hristos este Cel ca¬re ne-a dat semnele unei asemenea virtuţi: „adevărat grăiesc vouă (…) cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”.4 Socotesc că cel care alege mai degra¬bă aş spune că faptul acesta este mai presus de orice îndoia¬lă să îi urmeze lui Hristos trebuie să fie deasupra oricărei laşităţi şi frici; să înfrunte cu dispreţ oricare teamă, nu doar să-şi poarte pe umeri crucea sa.5 Aşa cum copilul nevolnic, de-abia născut, îndată ce începe să meargă cu paşi mici şi delicaţi,
1 âfyâviia.
2 Pild. 6,9-11.
3 CfPs. 30, 26.
4Mt. 10,23 şi 38.
5 O referire indirectă la calea de mijloc, pe care sfântul scriitor a abordat-o într-o scrisoare anterioară (II, 2-3).
174
nu poate să-i urmeze pe tinerii care aleargă foarte re¬pede, la fel şi minţii ataşate doar lipsei de bărbăţie şi nevol¬niciei firii îi este cu neputinţă să calce pe urmele lui Hris¬tos, „Care a suferit Crucea, neţinând seama de ocara ei”1, şi a gustat pentru2 noi amărăciunea morţii, deşi era Dumnezeu nepătimitor, ca Unul care era cu adevărat şi Cuvântul şi Fi¬ul Cel Unul-Născut al Tatălui, pentru ca, făcându-Se pentru noi pildă şi model, să ne cheme la a-I urma Lui după puteri. Căci aceasta fiind podoabă preastrălucită, însuşi Pavel, plin de cutezanţa cea bună, se mândrea cu ea, zicând: „să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos”. 3
Oare pentru care foloase duhovniceşti cel ce a fost ales cu temei, pentru virtutea sa lăuntrică, întâi-stătător al ce-tei noastre, se silea să se încununeze pe sine „ostaş al lui Hristos”4? Prin urmare, atât de mult îl iubea pe Hristos, în¬cât nu cruţa nimic din suferinţă pentru a ajunge un adevă¬rat ucenic al Lui. Ascultă, dacă vrei, cum strigă unora dintre apropiaţii săi, care se străduiau să-l abată de la nevoinţele sa¬le: „Ce faceţi de plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima? Căci eu sunt gata nu numai să fiu legat, ci să şi mor în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus”.5 De o asemenea credinţă s-a în¬vrednicit acel bărbat; şi oricine ar rămâne uimit în faţa vieţii şi faptelor în care a strălucit.
Acesta, care ajunsese la culmea virtuţii, se apăra cu armele postului în luptele sale împotriva trupului şi, încingându-se, asemenea unui ostaş preaîncercat, cu pornirile bune ale cu¬getului, reuşea să ţină sub stăpânire legile cărnii; şi, luând ca pe un prizonier în puterea mâinilor plăcerea, ce îşi manifestă
1 Evr. 12, 2.
2 Evr. 2, 9.
3 I Cor 11,7.
4 I Tim. 2, 3.
5 F.A. 21,13.
175
tirania în membrele trupului nostru, o supunea voilor du hului. Dar, ca să ne fie şi nouă de ajutor prin aceste fapte ne vesteşte iarăşi în scrierile sale că a petrecut în postiri îndelun¬gate1, într-alt loc că „îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun ro¬biei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”.2 îşi aducea aminte, după cum se vede, de propriul Stăpân, Care strigă: „Deci, cel ce va strica una din aceste po¬runci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor”. 3
Prin urmare, ceea ce propovăduia celorlalţi el însuşi nu pregeta să făptuiască, punând trupului frâul postului şi având ca ajutor pentru o virtute atât de vrednică de admira¬ţie înfrânarea de la mâncăruri. Căci nu am primit de la acela numai aceste învăţăminte şi nici nu a dorit să ne vadă pe noi, ucenicii săi, avântându-ne doar până la hotarele înfrânării. Că pentru a putea înainta duhovniceşte virtutea înfrânării nu poate ţine locul tuturor celorlalte virtuţi.
Ci ne arată cu adevărat calea fiecărui lucru în parte dintre cele ce ne pot fi de folos şi ne înalţă până la culmea bunuri¬lor duhovniceşti care este, de bună seamă, iubirea reciprocă dintre noi; iar pe aceasta Domnul o înfăţişează ca pe însuşi¬rea cea mai îndreptăţită a legăturii adevărate cu El, zicând: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.4 Şi merită să vedem pen¬tru care motive şi dumnezeiescul Pavel ne conduce de mână la această virtute. Deci, scriindu-le corintenilor, le spune aşa: „Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate: de aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am
1 Cf. II Cor. 6,5 şi 11,27.
21 Cor. 9, 27.
3Mt. 5, 19.
4 In. 13,35.
176
aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”.1 Vezi că, atunci când lipseşte iubirea dintre oameni şi cea faţă de Dumnezeu, mulţimea celorlalte virtuţi, care sunt vrednice de dorit, se arată fără formă şi des¬puiată de toată podoaba frumuseţii? Însă atunci când iubi¬rea este prezentă, cei care au parte de ea sunt împodobiţi cu slava frumuseţii adevărate.
Dar ar putea spune cineva oare nu laudă, într-adevăr, iubirea, ca pe un fapt mare şi vrednic de dorit, fără a ne ară-ta nici calea prin care se poate ajunge la ea şi fără a ne lămuri nici mijlocul prin care cineva ar putea dobândi desăvârşirea ei? Mai bine ţi-ai fereca buzele. Ucenicul cel cu mintea trea¬ză nu lasă la o parte nimic din cele necesare. Căci nu s-a si¬lit numai să ne înveţe că iubirea de Dumnezeu şi cea întreolaltă, dintre oameni, este de trebuinţă, ci face cunoscut şi în ce chip s-ar putea arăta cineva lucrător al acesteia. Pentru că mai adaugă la acestea şi următoarele: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necu¬viinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeş¬te răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.2 Oare nu auzi că pen¬tru cei care voiesc nu este greu să se înalţe la vrednicia iubirii şi a dragostei reciproce, ci calea pare a fi cu totul la îndemâ¬nă? Oare nu vezi că această cale de a dobândi încă de aici lauda
1 I Cor. 12,31-13,3.
2I Cor. 13,4-8.
177
nu este ascunsă, ci străluceşte asemenea soarelui? Dacă ne îndreptăm paşii pe această cale şi, ca să spunem aşa, dacă îna¬intăm pe însuşi drumul cel binecuvântat şi ocrotit1 al sfinţi¬lor, vom ajunge în oraşul cel de Sus, al cărui Artizan şi Cre¬ator este Dumnezeu. Iar dacă ne vom abate de la calea cea bună, întorcându-ne spre cele potrivnice, şi dacă vom pierde însemnătatea cea adevărată şi dreaptă a lucrurilor, târâţi pe cărarea stricăciunii, vom ajunge la fundul iadului, după cum spune înţeleptul autor al Pildelor.2
Şi socotesc că, de vreme ce suntem oameni înzestraţi cu ra¬ţiune şi creaţi „după chipul” cel nestricăcios al Celui ce ne-a făcut, se cuvine să ne îmblânzim cu ajutorul poruncilor iubi¬rii, sârguindu-ne cât mai mult să-L urmăm pe Domnul, Ca¬re spune: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”3; să nu alunecăm spre sălbăticia fiarelor, care nu se lasă îmblânzite, ca, în locul iubi¬rii, dimpotrivă, să dezlănţuim o purtare plină de ură faţă de ceilalţi, spre a ajunge mai nestăpâniţi decât fiarele sălbatice şi a ne arăta mai lipsiţi de minte decât făpturile necuvântătoare.
Căci şi fiarele sălbatice şi, pe lângă acestea, chiar şi feluri¬le nenumărate de fiinţe necuvântătoare, cu toate că nu sunt conduse de gândire4 spre a-şi impropria un comportament moral5, le place să locuiască laolaltă şi să vieţuiască împreu¬nă. Şi boul paşte cu plăcere împreună cu boul, precum şi oa¬ia cu oaia. Chiar şi câinii, care de multe ori le atacă pe multe
1 Ad litteram, drumul special, destinat circulaţiei atelajelor purtate de cai.
2Cf. Pilde 9,18.
3 Mt. 11,29.
4 Chiar şi fiinţele necuvântătoare au parte de o anume inteligenţă şi de o raţiune care totuşi sunt asemănătoare, parţial şi până la un grad, celei uma¬ne, cuvântătoare şi logice; autorul nu contestă raţionalitatea creaţiei, ci doar face referire, probabil, la lipsa capacităţii raţionale de autodeterminare, spe¬cifică omului.
5 Ttpoi; ăplarriv fiv şi animalele posedă diferite deprinderi, dar care nu intră în sfera strictă a moralităţii.
178
dintre animale ca şi turbaţi şi aţâţaţi fiind, sunt împinşi la fu¬rie prin însăşi natura lor, au fost admiraţi pentru că manifes¬tă un ataşament reciproc faţă de cei de aceeaşi specie cu ei. Şi urşii îi cruţă pe urşi şi leii pe lei.
Dar omului, celui ce a moştenit puterea asupra tuturor, care prin inteligenţă şi raţiune le poate guverna pe fiecare dintre acestea, nu-i pasă dacă va cădea înmebunia cea mai de jos. Socoteşte că într-o purtare neîmblânzită se află tot cura¬jul şi aşază slava nemaipomenită în cruzimea cumplită; fără a-i fi ruşine de firea de obşte a oamenilor, fără a-L cinsti pe Ziditorul, gândind că toate acestea nu se deosebesc prin ni¬mic de cele pe care le-ar socoti ca bune o minte înţeleaptă; însă chiar se mândreşte necugetat cu acestea pentru care tre¬buia mai degrabă să se tânguiască, roşind de ruşine, astfel în¬cât pe drept Pavel poate să spună: „mărirea lor este întru ruşi¬nea lor”.1 Iar fericitul profet, uimit fiind, zice: „Oare nu ne-a creat pe noi un singur Dumnezeu? Nu este un singur părinte pentru noi toţi? Pentru ce vă părăsiţi unul pe celălalt?”2 Pen¬tru că toţi cei care locuim pe acest pământ suntem urmaşii unui singur tată. Căci unul este strămoşul neamului nostru, Adam; şi pe noi ne-a zidit un singur Dumnezeu; nu ca să ne împărţim şi să ne învrăjbim, ci mai degrabă ca, răsărind dintr-o singură rădăcină şi apropiindu-ne prin nişte legături fi¬reşti ale iubirii, să lăsăm la o parte nebunia împotriva firii şi să izgonim din minţile noastre mânia ucigaşă de frate. 3
2. Şi cuvântul acesta se îndreaptă spre voi, cei care lo¬cuiţi în ţara Egiptului. Trebuia, se înţelege, ca nişte părinţi duhovniceşti ce suntem, să nu vă lăsăm fără povaţă, ci să vă îndrumăm, purtându-vă de mână ca pe nişte copii,
1 Fil. 3,19.
2Mal. 2,10 (LXX).
3 Cf. înţ. 10, 2.
179
spre cele de folos şi spre o vieţuire potrivită cu legea. Astfel veşti cumplite au ajuns până la noi, prin care ni se face cu noscut că unii dintre voi au îndrăznit a săvârşi cele mai urâte şi mai netrebnice dintre toate faptele cu putinţă. Unii din¬tre tineri, după cum am prins de veste, căpătând îndrăzneală prin vigoarea trupului şi folosindu-şi tinereţea într-un mod cu totul nechibzuit la cele ce nu se cuvin, îşi armează dreapta cu săbii în chip neîmblânzit şi învaţă să poarte cu sine cio¬mege într-un fel mai crud decât o pot îngădui rânduielile de împreună-vieţuire ale locului. Apoi îşi cheltuiesc vlaga tru¬pului în preocupări şi fapte necuvioase. Fie caută pricini de ceartă cu cei dimprejur şi se lasă purtaţi de o mânie cu totul nestrunită împotriva vecinilor, fie, făcându-le plăcere să va¬dă cum se risipesc bunurile celorlalţi, nu le pasă dacă aceia, fiind prinşi în laţuri fără putinţă de scăpare, sunt daţi morţii şi unor primejdii chinuitoare. Căci aşa stă scris: „Cel fără de lege este prins în laţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcate¬lor lui este înfăşurat”.1
Dar, o, fiilor, după cuvântul lui Pavel, vă rog stăruitor: „dojeniţi pe cei fără de rânduială”2, îndrumaţi-i pe cei care au fost înşelaţi de nechibzuinţă, din cauza avântului tinereţii lor neînfrânate, cărora şi eu însumi le spun: puneţi capăt unor asemenea înşelări, încetaţi să-L mai întristaţi şi să-L porniţi împotriva voastră pe împăratul tuturor şi aruncaţi din mâini sabia însetată de sânge, iar din cugetele voastre lepădaţi pofta necinstită de a-i nedreptăţi pe alţii. Opriţi pornirile război¬nice ale unora împotriva celorlalţi; potoliţi-vă mânia; înce¬taţi orice faptă necuviincioasă. Să nu vă arătaţi asemenea lui Cain, ucigaşul cel fioros, zic, al fratelui său, întâiul făptuitor Şi dascăl al nelegiuirii sângeroase. Şi, cu toate că Ziditorul tuturor
1 Pilde 5,22.
2I Tes. 5, 14.
180
i-a spus aceluia: „Glasul sângelui fratelui tău strigă că¬tre Mine din pământ”1, cuvântul se adresează tuturor celor care au asemenea apucături. Să-L asculte fiecare dintre cei care îndrăznesc unele ca acestea, pe Dumnezeu, Care stri¬gă la fel chiar şi acum: „Glasul sângelui fratelui tău strigă că¬tre Mine din pământ”. Şi, după cum i s-a spus, de asemenea, aceluia: „zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”2, la fel va spune Dumnezeul iubirii şi fiecăruia dintre aceştia. Căci ce este mai laş decât omul care săvârşeşte fărădelegea? Sau care cuvânt nu-l umple de spaimă? Cine nu se înfricoşează fie şi numai văzând privirea aceluia îndreptată spre sine? Căci înă¬untrul său pururi conştiinţa se năruie, slăbită fiind de mus¬trările pentru păcatele săvârşite. „Dreptul stă încrezător ca un leu”3 şi, fiind încredinţat spre toată facerea de bine prin puterea libertăţii de alegere a conştiinţei sale, află încurajare pentru sine în faţa oricărei învinuiri. Nimic nu este mai rău decât sufletul iubitor de păcate. Să rostim împreună cu pro¬fetul cuvântul: „Deşteptaţi-vă, cei ce vă îmbătaţi din vinul acelora! Plângeţi, toţi cei ce beţi vin până vă îmbătaţi, pentru că bucuria şi veselia s-a luat de la gura voastră”.4
Oare nu se vede din experienţa însăşi că un asemenea cu¬vânt este adevărat? O, truditori ai pământului Egiptului, pentru voi ce lămurire, care cuvânt, în această vreme, mai au parte de veselie şi bucurie? Care dintre voi, mic sau ma-re, sub mânia venită asupra voastră, este în stare să-şi ţină plânsetul şi tânguirea, fără a-şi arăta obrazul udat de lacrimi? Cât de potrivit este acum pentru noi să spunem, asemenea profetului: „Plugarilor, plângeţi-vă ogoarele de grâu şi orz, căci secerişul din ţarini este pierdut. Viţa de vie s-a uscat, iar
1 Gen. 4,10.
2 Gen. 4,12.
3 Pilde 28,1 (LXX).
4 Ioil 1, 5 (LXX).
181
smochinii s-au împuţinat. Rodia şi finicul, merii şi toţi copacii de pe câmp s-au uscat; pentru că fiii oamenilor au făcut de ruşine bucuria”.1 Căci Dumnezeu, Cel din fire bun2 şi milosârd, ne-a dat să vedem întreaga glie acoperită de tot rodul cel preafrumos; şi şirurile de spice3 erau înalte, odrăslind o nădejde preabogată celor care s-au ostenit din greu şi umplând de veselie sufletul celui care a trudit pământul; dar locuitorii pământului „au făcut de ruşine bucuria” lor; căci, după ce unii s-au apucat să săvârşească omoruri şi au îmbă¬tat pământul cel dătător de roade cu sânge omenesc, au în¬tins sabia cea urâtoare de frate unii către alţii şi au arătat fierul potrivit să întoarcă brazde, făcut de Dumnezeu mai ales pentru aceasta, ca pe o unealtă a celei mai josnice nelegiuiri; iar Dumnezeul nostru, Cel care iubeşte virtutea, S-a mâniat pe drept; şi prin foc a făcut sterp pământul roditor şi, stăvi¬lind ca printr-o frână râvnita nădejde de veselire, a preschim¬bat bucuria în tristeţe. Iar aceasta nu a fost decât ceea ce s-a spus printr-unul dintre profeţi: „Acestea grăieşte Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul: «în toate pieţele plânset va fi şi pe toate uliţele se va auzi strigând: Vai! Vai! Plugarul va fi în¬demnat la jale şi la tânguire lângă cei ce ştiu să bocească. Şi pe toate uliţele va fi bocet, că Eu trec prin mijlocul tău», a zis Domnul”.4
Dar ia aminte la cuvântul meu, care este de partea adevă¬rului. Oare ar putea spune cineva despre cele petrecute că nu erau vrednice de plânsete şi tânguiri nesfârşite? Iată că foa¬metea vătămătoare duce la pieire întreaga noastră glie; iar cea care hrăneşte5, ca să spun aşa, tot ce este sub soare, are nevoie
1 Ioil, 11-12 (LXX).
2 Ioil 19,17.
3 Ad litteram, tijele spicelor.
4 Amos 5,16-17.
5 scil. Egiptul.
182
de pâinea care vine de Sus1 şi de hrana mai puţin potrivită oamenilor, ca şi despre aceasta, jelindu-se pe drept, Profetul Ieremia să zică: „Tot poporul Tău suspină căutând pâine”.2 Şi iarăşi: „Din pricina setei lipitu-s-a limba sugaciului de cerul gurii lui; copiii cer pâine, dar nimeni nu le-o întinde. Cei care mâncau odinioară mâncăruri alese cad de foame pe uliţe”. 3 Sau: „Voi aţi semănat mult, dar aţi cules puţin”4, după cum este scris, fiindcă am mâniat Duhul Domnului.
Prin urmare, să facem pocăinţă şi să curmăm săvârşirea greşelilor de odinioară; să ne arătăm în faţa milosârdului Dumnezeu vărsând îmbelşugate lacrimi din ochii noştri, zi¬când împreună cu profetul: „Cine este Dumnezeu precum eşti Tu, Care ierţi fărădelegea şi treci cu vederea nedreptăţi¬le, Care nu ţine mânia Lui ca mărturie, pentru că El iubeş-te mila?”5 Şi iarăşi: „Fărădelegile noastre mărturisesc împo¬triva noastră, Doamne, fă milă cu noi pentru numele Tău! Multe sunt păcatele noastre înaintea Ta; pentru că am păcă¬tuit Ţie, Doamne, nădejdea lui Israel; şi izbăveşti la vreme de strâmtorare”.6 Căci celor care se pocăiesc în felul acesta li se dăruieşte, într-adevăr, acea dulce spusă: „Pentru aceasta a răspuns Domnul către poporul Său, grăind: «Iată, Eu vă voi trimite grâu, must şi untdelemn şi vă voi sătura de ele (…) Nu te teme, tu, pământule, bucură-te şi te veseleşte, că Domnul a făcut lucruri mari! Nu vă temeţi nici voi, dobitoacele câm¬pului, că au înverzit păşunile pustiului; că pomul şi-a dat ro¬dul său, viţa de vie, smochinul şi rodia şi-au arătat tăria lor. şi voi, locuitori ai Sionului, bucuraţi-vă şi vă veseliţi în Domnul
1 scil. mana (cf Ex. 16,4-5).
2 Plâng. 1,11.
3 Plâng. 4,4-5.
4 Ag. 1,6.
5 Mih. 7, (LXX).
6 Ier. 14,7-8 (LXX).
183
Dumnezeul vostru, că El v-a dat hrană întru dreptate şi v-a trimis încă şi ploaie, ploaie timpurie şi târzie, ca odinioa¬ră. Şi ariile se vor umple de grâu; iar teascurile vor da peste margini de must şi de untdelemn. Şi vă voi da ani de belşug în locul anilor în care au mâncat lăcustele mici, cele mari, ce¬le zburătoare şi stolurile de lăcuste. Şi veţi mânca din destul şi vă veţi sătura şi veţi preaslăvi numele Domnului Dumne¬zeului vostru, Care a făcut cu voi lucruri minunate”.1
Nu te îndoi, omule, nici nu cântări după măsura ta că, dacă te-ai întoarce la Acesta pocăindu-te, nu îşi va arăta de¬grabă mila Sa. Chiar şi acum ai o arvună deloc neînsemnată, cea a nădejdii din rugăciune2, ai deja zălogul iubirii Sale de oameni: iată, întreg pământul a fost hrănit de apele fluviu¬lui Nil3, iată că celor păcătoşi li se dăruieşte încă o desfătare mult mai bogată decât obişnuita Sa mărinimie. Când încă nici un strop de lacrimă n-a spălat obrazul tău, Dumnezeu Şi-a făcut vădită milostivirea Sa. Iar Cel care a primit să fie milostiv cu cei care încă n-au apucat să verse o lacrimă cum nu Se va veseli de cei care se pocăiesc deîndată?
Să asculte părinţii în grija cărora vă aflaţi, părinţii sfinte¬lor altare, ca unii ce sunt şi ei slujitori şi iconomi: „Sunaţi din trâmbiţă în Sion, gătiţi postiri sfinte, prăznuiţi sărbătoarea! Adunaţi poporul, vestiţi o adunare sfântă, strângeţi laolaltă pe bătrâni, aduceţi copiii şi pruncii care sug la sân; să iasă mi¬rele din cămara lui şi mireasa din iatacul ei! între tindă şi altar
să plângă preoţii, slujitorii Domnului, şi să zică: «Milostiveşte-Te,
1 Ioill, 19 şi 21-26 (LXX).
2 rj( xar eigijv
3 Referire, probabil, la inundaţia anuală a Nilului, garanţie a recoltei vi¬itoare; inundaţia începe în jurul datei de 19 iulie, ajungând la cota maximă între 17 august şi 18 septembrie (cf. SC 392, n. 1, p. 46). Deşi menită să se adreseze întregii creştinătăţi spre a vesti data Paştilor, această Scrisoare pas¬cală nu lasă la o parte problemele locale, care se referă exclusiv la locuitorii din dioceza Egiptului.
184
Doamne, către poporul Tău şi nu face de ocară moş¬tenirea Ta ca să-şi bată joc de ea neamurile!» Pentru ce să se spună printre neamuri: «Unde este Dumnezeul lor?»”1 Aşa şi pe noi, cei care ne apropiem fără şovăială, ne va primi şi ne va milui, zicând: „Eu, Eu sunt Acela Care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale”.2
Căci cum va putea fi nemilos faţă de noi „El, Care”, după cuvântul lui Pavel, „pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi” şi „cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El”3? Pentru cei aflaţi odinioară în astfel de gre¬şeli, diavolul era, ca să spun aşa, cel care stăpânea sub soare, în felul acesta, asupra noastră împărăţea păcatul şi vătăma în aşa măsură întreg neamul omenesc, încât ajunsese să nu se mai vadă pe niciunde cel ce face binele4; ci, mai degrabă, du¬pă cum zice psalmistul, „nu este până la unul. Toţi s-au abă¬tut, împreună netrebnici s-au făcut”.5
Aşa stând lucrurile, Cuvântul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, „Care este în chipul lui Dumnezeu”6 şi al Tată¬lui, „n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând”.7 Şi pentru noi a fost socotit asemenea nouă, fiind „născut din femeie”8 şi, arătându-Se ca om pe pământ, „ca”, aşa cum zice Pavel, „să fie mi¬lostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu”9; pen¬tru ca, purtând, după cum este iarăşi scris, „toate păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn”10, să şteargă „zapisul ce era
1 Ioil2,15-17 (LXX).
2 Is. 43, 25.
3 Rm. 8, 32.
4Ad litteram, „bunătate” (cf. Ps. 13, 3).
5 Cf. Ps. 13,3.
6II Cor 8, 1; Col. 1, 15.
7Fil. 2,6-7.
8 Gal 2, 1-2.
9 Evr. 2,17.
10 I Pt. 2,24.
185
asupra noastră”1; ca, făcându-Se părtaş neputinţelor noastre să omoare plăcerea care stăpânea tiranic asupra trupului nos¬tru; şi ca să spună patimilor din noi, aşa cum a spus mării în¬volburate: „Taci! încetează!”2; şi, făcându-le pe toate câte se află în noi să treacă la o rânduială şi o statornicie mai bune, să reînnoiască firea întreagă întru virtute şi după chipul ar¬hetipal, în acord cu care a şi fost creată. Şi Cel Unul-Născut nu ne-a copleşit pe noi numai cu aceste bunuri prin înomenire. Căci fiind însăşi Viaţa, după cum şi Cel care L-a născut pe El este Viaţa, a vădit că trupul în care S-a sălăşluit este mai puternic decât moartea.
De fapt, iudeii cei ticăloşi şi plini de toată nelegiuirea L-au dat morţii şi crucii3, fiind ascultători întru toate unel-tirilor diavolului. Dar, pătimind, a biruit şi a arătat moartea Trupului Său ca pe temelia mântuirii noastre. Căci, de înda¬tă ce a prădat iadul şi a deschis pentru duhurile celor adormiţi porţile de netrecut ale aceluia, lăsându-l acolo pe diavol singur şi părăsit, „a înviat, dezlegând durerile morţii”, după cum este scris: „întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea”.4
Deschizând pentru firea omenească calea învierii celei din morţi, S-a urcat la cerul însuşi, „ca să Se înfăţişeze pen¬tru noi înaintea lui Dumnezeu”5, după cuvântul lui Pavel; ca să arate înseşi locaşurile cele strălucitoare ale îngerilor ca fiind apropiate chiar şi pământenilor. Căci Acesta este „Cel care a făcut din cele două una”6, Care i-a unit pe oameni cu îngerii întru legătura prieteniei7 şi a pogorât la noi bunătatea
1 Col. 2,14.
2 Mc. 4,39.
3 Cf. Mt. 27, 26.
4 F.A. 2,24.
5 Evr. 9, 24.
6Ef. 2,14.
7 piXav (cf. IV, 5, VI, 2, IX, 4, XII, 1).
186
şi dragostea1 îngerilor, ca să împărăţim împreună cu Hristos şi să ne aflăm părtaşi şi dimpreună-moştenitori ai slavei ce¬lei nepieritoare; scuturând de pe noi toată delăsarea şi lenea faţă de cele bune, trăind ca şi când am fi mai presus de cuge¬tul nostru, să ne desfătăm, nevoindu-ne dimpreună, într-un chip cu adevărat plăcut, pentru virtute. „Până când avem vreme, să facem binele către toţi”2; „nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine”3 să stăruim, ci să ne îm¬brăcăm în Domnul Iisus, să primim milostivirea şi îndurarea Sa4, să ne străduim a spori iubirea unora faţă de alţii, lucrând blândeţea, smerenia, înfrânarea5, milostivirea faţă de săraci; şi, într-un cuvânt, alipindu-ne cu tărie de adevărata credinţă6 în Dumnezeu şi îngrijindu-ne de tot ce este cuvios.
Astfel şi numai astfel, cu o conştiinţă curată şi cu un cuget vesel vom săvârşi prăznuirea cea preasfântă, începând Sfân¬tul şi Marele Post la 23 a lunii Mehir, iar săptămâna mân¬tuitoarelor Paşti din data de 28 a lunii Famenoth, încetând postul în ziua de 3 a lunii Farmouthi, sâmbătă seara, după tradiţia evanghelică; cu prăznuirea sărbătorii Paştilor în zo¬rii zilei următoare, duminică, în ziua de 4 a aceleiaşi luni Far¬mouthi7; prin adăugarea în continuare şi a celor şapte săptă¬mâni ale sfintei Cincizecimi; ca să moştenim în felul aces¬ta împărăţia cerurilor, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi dimpreună cu Care slava şi puterea se cuvin Ta¬tălui, dimpreună cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1 Agape.
2Gal. 6, 10.
3Rm. 13, 13.
4 Col. 1, 12.
5 fyxjMTeia.
6 svaesia.
7 30 martie 419.
SCRISOAREA A VIII-A
1. „Sunaţi din trâmbiţă în Sion”1, spune undeva o lege sfântă, însufleţind cuvântul Bisericii din fieca¬re an spre râvna şi vrednicia obişnuite, şi înduplecându-i pe cei care doresc o preabună vieţuire să primească legămintele dumnezeieştilor nevoinţe. Căci iată, vremea sfintei noas¬tre sărbători se înalţă încă o dată pentru noi, ca şi cum ar fi străbătut o rotire completă; vestită mai înainte de post şi de nevoinţa răbdării, care răsar, asemenea unui luceafăr de di¬mineaţă, înaintea sărbătorii. Aşadar, luceafărul, ca şi cum ar slobozi glas, anunţă apariţia razelor de soare celor cu un cu¬get iubitor de osârdie, şi, ca să zic aşa, răspândind, de cum a trecut pragul, lumina zilei, îi sfătuieşte să-şi lepede som¬nul de pe pleoape, renunţând la cele cuvenite a fi săvârşite pe timpul nopţii; iar postul acesta preasfânt şi preacurat, care vesteşte de mai înainte prin revărsarea lui de lumină sfântul nostru praznic, conduce mintea iubitoare de virtute la aducerea-aminte a celor arătate în chip duhovnicesc de Pavel: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lu¬crurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu
1 Ioil2, 1.
188
o faceţi spre pofte”1 acesta este veşmântul cel cu adevărat strălucitor al celor drept-credincioşi.
Şi pe cei care îi încântă călătoriile pe mare, rafale uşoare de vânt, suflând dinspre pupă, îi conving să părăsească por¬tul degrabă, să dezlege odgonul2 fără nici o teamă. Dar şi bo¬bul de strugure, care dă în pârg şi stă gata să crape şi se arată plin de must, oare nu aşteaptă într-un anume fel un cântec şi o melodie potrivite culesului? Iar spicul de grâu ce se leagănă pe câmpie şi străluceşte deja cu tulpina-i de aur, dar care e şi aplecat la pământ de podoaba sa grasă, aproape se supără de întârzierea secerătorului. Căci este o vreme plăcută pentru fiecare, prielnică oricărei îndeletniciri folositoare.
Cunoscând acestea, oare nu va fi un lucru foarte ruşinos şi vrednic de toată osânda dacă, făcându-se vinovat de o pur¬tare batjocoritoare faţă de Dumnezeu, cugetul nostru se aba¬te de la calea celor cuvenite? Şi pe bună dreptate se întâmplă acestea, dacă nu vom fi în stare să preţuim cu toată grija pri¬lejul înlesnit de acest timp, prin care s-ar putea dobândi de¬săvârşirea virtuţilor pentru cei ce se silesc spre acestea ca un călăreţ în galop; căci, dacă ne retragem şi respingem pururi căutarea celor mai bune, pricinuind necugetat pagubă [vir¬tuţilor], vom auzi pe drept ceea ce se cade nepurtării de gri¬jă: „Leneşii ajung să nu aibă parte de bogăţie”. 3
După părerea mea, făptuirea pururi a binelui şi încer¬carea de a dobândi slava printr-un fel de vieţuire desăvârşit sunt potrivite celor drept-credincioşi; iar faptul de a înceta săvârşirea dreptăţii nu este decât începutul răutăţii. Dar a ne strădui să adăugăm ceva mai mult la ţinuta virtuoasă obişnu¬ită nu este de lepădat pentru vremea de faţă, care porunceşte
1 Rm. 13, 12-14.
2 Cu care este legată corabia de ţărm.
3 Pild. 11, 8(LXX).
189
să ne dăm toată silinţa, ca şi cum nu ar fi decât de datoria noastră.
Căci aşa cum cei care cinstesc vigoarea trupului şi soco¬tesc mai de preţ decât orice altceva aprecierea antrenorilor trebuie să se exerseze neîncetat, nefiind lipsit de folos pentru aceştia niciodată să stăpânească arta din palestră; şi aşa cum, dacă vreun organizator de concursuri îi va chema să-şi pro¬beze destoinicia pe care o susţin, atunci într-adevăr, se va cu¬veni să păşească cu toată puterea, pentru a putea fi apreciaţi drept cei mai buni, amintindu-şi că nu este un lucru de ad¬mirat să nu câştigi nici o izbândă după un antrenament atât de îndelungat.
Socotesc că în acelaşi fel, de asemenea, şi cei în faţa cărora Legea dumnezeiască se află la măsura unei întreceri şi com¬petiţii sportive trebuie întotdeauna să fie bine-credincioşi şi să împlinească cât mai mult din poruncile Legiuitorului; iar la vremea postului, care cere să se arate o dovadă şi mai stră¬lucită a virtuţilor, trebuie să fie izgonită trândăvia părinte¬le lipsei de bărbăţie duhovnicească — şi să se lucreze cu precă¬dere spre dobândirea unui cuget mai neînfricat decât însuşi curajul exersat în palestră.
Haideţi, ca, încingându-ne1 cu râvna celor bune şi, mai presus de orice, punându-le pe cele de folos prin fire împo¬triva ademenirilor plăcerii celei rele şi respingând părtăşia celor care săvârşesc nedreptatea, prin năzuinţa spre cele folo¬sitoare, într-un chip foarte înţelept, să ne înfăţişăm lui Hris¬tos ca „adevăraţi închinători”2, păstrând credinţa în El ne¬vătămată şi neschimbată, păzind mărturisirea ei, pe care am făcut-o înaintea a mulţi martori, adică a sfinţilor îngeri, ne¬strămutată şi netulburată.
1 Cf. Ef. 6, 14.
2Cf. In. 4, 23.
190
Căci mulţi, luând „înfăţişarea dreptei-credinţe1”, aseme¬nea unei oarecare măşti, „dar tăgăduind puterea ei”2, după spusa lui Pavel, vatămă minţile celor simpli, amăgindu-i prin vorbe înşelătoare, şi-i înduplecă să alunece dimpreună cu ei în „cursa morţii”3 şi în „adâncurile şeolului”4, după cum es¬te scris. Ei socotesc că nu trebuie să stea de vorbă cu cei ca¬re li se alătură lor despre cele adeverite în Sfintele Scripturi, ci numai pe cele închipuite de mintea lor netrebnică le im¬pun spre a fi cugetate, neştiind nici ce spun, nici ce anume susţin; „Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat”5, după cum spu¬ne Pavel, stând departe de zadarnicele „certuri de cuvinte”6, nesocotind voroavele cele „băbeşti”7 ale ereticilor şi ferindu-te de basmele necugetate, dar veghind la credinţa ta cu o judecată simplă şi punând Tradiţia Bisericii, ca pe un odor nepreţuit, în cămara ascunsă a inimii, păstrează învăţăturile plăcute lui Dumnezeu, ca să nu fii luminos doar în credinţă, ci din înseşi izbânzile tale întru dreapta-credinţă să fii preastrălucit.8
2. De fapt, calea9 care ar putea conduce la împlinirea virtuţii este felurită; şi nimeni n-ar putea ajunge pe
1 IVirlSM.
2 I Tim. 3,5.
3v Pild.2,1.
4 Pild. 9,18.
5 I Tim. 3,14.
61 Tim. 3, 4.
7 I Tim. 4,7.
8 AdaTu; (credinţa) aspectul teoretic, pe când evassia. (dreapta-credinţă în sens de evlavie) aspectul practic, comportamental.
9 rpiftoţ desemnează calea care a fost şi este folosită de foarte multă lu¬me, drumul central, pe când oSoţ are sensul de drum în sens general, cale po¬sibilă; în acest sens şi Hristos este Calea (In. 14, 6) cea nouă, prin excelenţă, singura valabilă, dar care după căderea protopărinţilor nu a mai fost folosită până la întruparea şi înomenirea Logosului.
191
calea1 deloc simplă „la răsplata chemării de sus”2 decât ane voie; însă binele, în general, este cuprins într-o singură po-runcă: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”3 şi nu este nicidecum greu a arăta că acest cuvânt a ajuns să fie ade¬vărat pentru noi.
Căci şi preaînţeleptul Pavel susţine, fără preget, scriind despre cele ce s-au spus: „Nimănui cu nimic nu fiţi datori de¬cât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproa¬pele a împlinit legea. Pentru că (poruncile): să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; (…) să nu pofteşti… şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu face rău aproa¬pelui; iubirea este deci împlinirea legii”.4
înţelegi că întreg cuvântul5 este cuprins în hotarele iu¬birii. Toate lucrurile ce se arată ca încălcând Legea dumne-zeiască, acestea toate, într-adevăr, au alunecat neîndoielnic afară de hotarul iubirii. Se observă însă că acelora care reu¬şesc să atragă pe drept admiraţia tuturor li se recunoaşte vir¬tutea de a se afla înăuntrul iubirii. Căci cel care face nedrep¬tatea nu-l iubeşte pe aproapele său; iar cel ce urăşte nedrep¬tatea, acela iubeşte cu adevărat, împlinind astfel toată legea. De fapt, împlinirea celor arătate în Lege se dobândeşte prin cinstirea osârdiei în iubire; însă neglijenţa faţă de aceasta dă naştere celor ce sunt de condamnat prin Lege. Căci, cine, spune-mi, ar mai încerca să se unească cu o femeie care nu-i aparţine, printr-o însoţire neîngăduită, dacă, din iubire, s-ar ruşina să fie pricină de amărăciune pentru cineva? Şi cine, după părerea mea, nu s-ar împotrivi cu toată puterea de la
1 00(.
2Fil. 3,14.
3 Mt. 19,19.
4Rm. 13,8-10.
5 scil. Învăţătura creştină.
192
uciderea unui om, dacă ar fi tras, ca de un frâu, prin ruşinea şi respectul faţă de acesta, la blândeţe şi bunătate? Şi cui nu i s-ar părea vrednică de ură şi chiar de înfierat cu totul însu¬şirea bunurilor străine, atâta timp cât socoteşte că vătămarea unui frate este foarte dureroasă şi una dintre cele mai mari rele? Legea care ne îndreaptă spre toată virtutea nu-şi are pli¬nirea decât în iubire.
Dar socotesc că, după cercetarea îndeaproape a ceea ce s-a definit puţin mai devreme ca fiind virtutea, se cuvine să lămurim ce anume se desprinde de aici. Prin urmare, mă voi folosi chiar şi aici de glasul lui Pavel: „Dragostea”, zice, „în¬delung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.1
Vezi ce mulţime de bunuri duhovniceşti naşte pentru noi puterea iubirii? „Dragostea”, zice, „îndelung rabdă”, ce-ea ce înseamnă că nu-i slăbeşte tăria în faţa micimii de suflet a aproapelui; căci cel care îndelung-rabdă, rabdă neîndoiel¬nic până şi acele necuviinţe care i se fac pe ascuns şi reuşeş¬te să învingă chiar şi ceea ce de obicei nu poate să nu aducă întristarea. Cugetând cumpătat, nu primeşte, chiar şi atunci când este cuprins de mânie, să răsplătească în acelaşi chip ră¬ul cu rău. Căci, într-adevăr, nedreptatea este greu de îndurat, având puterea de a aprinde furii cumplite; iar suferinţa pri¬cinuită de altul dezlănţuie şi îndreptăţeşte mânia, deşi, fără îndoială, prin firea sa este un lucru rău; şi ar putea să pară că faptul de a te împotrivi, răspunzând pe măsură celui care a provocat suferinţa, nu înseamnă de bună seamă a lua atitudine
1 I Cor. 13,4-8.
193
în chip nedrept. Dar cei care iau aminte cu un suflet curajos la legea iubirii şi cugetă că ar trebui să se slujească de îndelunga-răbdare strunesc mânia, atunci când clocoteş¬te, ca şi cum ar trage înapoi un mânz care saltă neascultător ajutându-se de neţinerea-de-minte a răului ca de nişte frâie; iar cât timp, după aceea, se vor arăta mai buni decât cei care le-au făcut rău, vor câştiga lauda virtuţii desăvârşite prin în¬cuviinţarea tuturor oamenilor buni.
însă era cât pe ce să fie trecută sub tăcere, într-adevăr, partea cea mai însemnată a iubirii. Căci noi vom înfăţişa ceea ce afirmă iarăşi undeva în scrierile sale despre aceas¬ta apărătorul virtuţii sau ce alt lucru vrednic de admiraţie sfătuieşte a fi dus la împlinire. „Dragostea”, zice, „nu cau¬tă ale sale, nu se aprinde de mânie”.1 Tâlcuirea întocmai şi în acord cu legea arată că omul care cu adevărat nu se în¬grijeşte de propriul lui interes nu împlineşte nimic din ce¬le ale sale, chiar dacă pentru el ar fi cel mai folositor lucru dintre toate. Ce anume voiesc a spune? îngăduiţi-mi să mă slujesc şi de unele exemple în cuvântul meu. Mai-marii iu¬deilor le-au poruncit cândva Sfinţilor Apostoli ca nimeni dintre ei să nu vorbească în numele lui Hristos2; iar ei, neţi¬nând deloc seama de flecărelile acelora, chiar dacă primej-dia stătea atârnată deasupra capetelor lor, învăţau, apropiindu-se iarăşi de mulţime; erau încredinţaţi că se cuvine să-i ajute pe cei aflaţi în rătăcire, nesocotind cu totul capcanele puse la cale împotriva lor. Căci nu căutau să se îngrijească de ale lor, ci de ale altora, fără a ieşi din hotarele iubirii atât de scumpe lui Dumnezeu. Şi, cu toate că subiectul cere din partea noastră o astfel de abordare, totuşi pentru a pricepe Şi cei care sunt obişnuiţi să gândească mai simplu, haideţi să
1 I Cor. 13,5.
2Cf F.A. 5,18.
194
ne întoarcem din nou la acesta, punându-l în acord cu cu¬vintele Mântuitorului.
Ridicându-ne El pe noi la cea mai înaltă stare de blândeţe şi iubire de fraţi şi smulgând din sufletele noastre, asemenea spinilor, vrajba şi cearta, precum şi dorinţa faţă de ceea ce nu este al nostru, zice: „Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale nu cere înapoi”.1 Auzi cum îţi porunceşte să dai înapoi ceea ce nu este al tău? El vrea să ajungem să ţinem în frâu pornirile firii provocate de pierderile suferite, şi astfel să nu suferim nepotolit pentru cele ce ne-au fost luate, hărţuiţi de o mânie sălbatică.
3. Dar ce mă privesc pe mine acestea?, îmi va spune tâlharul, cel care stă ascuns la răscruce de drumuri asemenea unei fiare şi, întinzând capcane celui care nu l-a nedreptăţit cu nimic, ca şi cum i-ar fi duşman, îşi aruncă în apele râurilor laţul său prădător şi, dacă prinde pe cineva în cele din urmă, se repede de îndată, aprinzându-se de o în-drăzneală fără măsură şi împotriva firii. Spune-mi tu, care susţii că eşti creştin, unde-ai pus Legea Mântuitorului? Căci pentru tine Legea2 iubirii este de prisos; nu pricepi că te-ai preschimbat într-o fiară plină de cruzime şi că ai căzut pra¬dă unei sălbăticii nefireşti. Socotindu-l ca pe un nimic pe cel care a fost făcut după chipul dumnezeiesc, te comporţi cum nu se poate mai rău; ai chiar îndrăzneala de a-l lovi cu fierul3 în chip nelegiuit; dar când îl vezi pe omul de acelaşi neam cu tine zbătându-se aproape mort la pământ, oare nu vrei ca pă¬mântul să se caşte sub tine? Nici nu te gândeşti, atunci când cauţi să săvârşeşti aceste fapte nedemne, atât de pline de cru¬zime, că obiceiul tău era de a ara pământul, de a tăia câmpul
1 Lc. 6,30.
2 Aeirpoi;.
3 scil. sabia.
195
în brazde cu plugul, iar apoi de a îngropa în el ceea ce soco¬teşti că e bun şi, din nou, cu fierul1, de a secera ceea ce a fost dat ca rod de către Dumnezeu?
Şi atunci priveşti cu încântare pământul, maica roadelor bune, care îţi pune la îndemână din plin cele de trebuinţă; şi lauzi, aşa cum e firesc, şi întrebuinţarea fierului. Aşadar, poţi să nu fii cuprins de ruşine, atâta timp cât vatămi cele care îţi uşurează traiul? Căci pe unul l-ai prefăcut într-o unealtă ucigaşă de oameni, pe altul l-ai înroşit cu sânge nevinovat. Cum îl vei mai ruga să-ţi mai fie ţie maică a roadelor pe cel pe care nu ţi-a fost milă să-l nedreptăţeşti? Şi cum vei folosi asupra mamei tale fierul cel scăpărător, căruia i-ai schimbat între¬buinţarea cuvenită, pentru a face din el o unealtă ucigaşă de oameni? Şi oare în ce chip vei putea să-L rogi pe Dumnezeu, dacă nu ţi-ai ieşit cu totul din minţi, să reverse peste câmpii belşug de ape în fiecare an2, când tu stai în stufărişul râuri¬lor cu gând viclean, conducându-ţi barca cu vâslele nu spre a vâna vreo pradă care sălăşluieşte în adâncul apelor, ci mai degrabă spre a te lăsa pradă lăcomiei, ca să spurci apa — da¬rul lui Dumnezeu cu sânge nevinovat şi pe omul cel de un neam cu tine să îl dai hrană animalelor de sub ape?3 Apoi, spune-mi, ce fel de mâini o să mai întinzi spre Dumnezeu? Ce vei mai putea spune, cu ruga ta, sau cum vei mai cere ce¬le bune, de vreme ce Dumnezeu zice printr-unul dintre profeţi: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi în¬torc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le
1 scil. secera.
2 Referire la inundaţiile anuale ale fluviului Nil, care asigura apa necesa¬ră culturilor.
3 Recoltarea grâului avea loc în luna mai, iar în lunile iulie-august grâul era transportat pe canalele Nilului până la Alexandria, unde era îmbarcat Şi trimis mai departe pe mare. Sfântul Chiril se referă probabil la asemenea ambuscade, puse la cale împotriva celor care transportau grâul (cf SC 392, n. 1, p. 83).
196
ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge”1? De care purta¬re de grijă se va învrednici cel ce nu împlineşte nici un cuvânt din poruncile Sale? „Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine”, zice Mântuitorul, „iar cei ce Mă necinstesc vor fi ruşinaţi”.2 Sau apleacă-ţi în faţa Lui grumazul şi cere nu doar ispăşirea, ci şi mărinimia Sa aparte, care este pentru toate ce¬le de care ai nevoie; sau, dacă nu vrei să primeşti jugul, aş¬teaptă să fii supus caznelor.
Iar dacă mai este nevoie să adăugăm la acestea ceva, aş spune că lipsa de smerenie şi evlavie ar putea uneori să urme¬ze revărsării de bunătăţi şi abundenţei cu care eşti copleşit, după cum ai cerut în rugăciunea ta. Căci şi Dumnezeu, Stă¬pânul tuturor, spune acest lucru: „şi s-au săturat peste mă¬sură, iar inima lor s-a umplut de semeţie. Pentru aceasta ei M-au uitat”. 3 Pentru că, într-adevăr, desfătarea este cu totul iscusită să ducă în rătăcire, dând naştere trufiei, părintele ne¬buniei. Iar pruncul nebuniei este nesocotirea lui Dumnezeu; şi nesocotirea care se află în acesta va rodi tot soiul de nele¬giuiri. Aşadar, atunci când te vedem într-o astfel de stare, ne tânguim, pe drept, şi, întristându-ne pentru faptele tale pline de necuviinţă, prin osârdia dragostei unora faţă de alţii, gră¬im împreună cu prorocul: „Vai mie, suflete, căci nici un om cucernic nu mai este în ţară şi nici un om drept pe pământ; toţi pândesc să verse sânge, unii întind cursă altora. Mâinile lor sunt gata să săvârşească răul”.4 Aceste fapte nelegiuite ale noastre îi aduc lui Dumnezeu pe bună dreptate, după cum se vede, mâhnire, dar şi mânie totodată. Căci iată ceea ce s-a spus prin cuvântul profetic, nu numai o dată, ci adeseori: „Fiţi cu băgare de seamă la căile voastre! zice Domnul Atotţiitorul.
1 Is. 1,15.
2 1 Reg. 2,30.
3 Os. 13,6 (LXX).
4 Mih. 7,2-3 (LXX).
197
Voi aţi semănat mult şi aţi cules puţin; aţi mâncat şi nu v-aţi săturat; aţi băut şi nu v-aţi îmbătat; v-aţi îmbrăcat cu veşminte şi nu v-au ţinut de cald şi aţi strâns simbria voastră ca s-o puneţi într-o pungă spartă”.1 Dar, pe lângă acestea, zice iarăşi: „V-aţi aşteptat la mult, şi iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult, dar Eu am risipit truda voastră! zice Domnul Savaot”.2 Să vedem, deci, dacă nu aşa s-au petrecut acestea. Să-mi arate cineva, dintre cei care trec pe aici, un om vesel şi mă voi con¬sidera învins: să caute ochi care nu a plâns niciodată, şi, de va afla, voi înceta să vorbesc.
În clipa de faţă voi, truditori ai pământului, care locu¬iţi în ţara Egiptului, ajungeţi să vă învrăjbiţi numai pentru a stabili ale cui suferinţe sunt mai mari şi învingător e pentru voi cel ce este mai nefericit decât cei socotiţi învinşi. Căci este socotit învingător fiindcă pătimeşte de pe urma celor ce provoacă suferinţă şi fiindcă nefericirea sa întrece necazul aproapelui. Însă cele pentru care aveaţi obiceiul să vă mân¬driţi au dispărut de multă vreme. Sau oare întâmplările voas¬tre nu sunt pline de toată întristarea şi de lacrimi? Şi de ce, spune-mi, vedem ţinuturi într-o stare vrednică de plâns? Pă¬mântul lor, purtând rănile grindinei, se istoveşte în foame şi jale, fără nici cel mai mic ajutor de nicăieri pentru domolirea suferinţei. Căci spicul de grâu, după ce a ajuns la maturitate şi înalt, parcă nu spunea altceva decât „să înceapă secerişul”; şi cultivatorul pământului, după ce a arat, luându-şi secera şi veşmântul, se grăbea să se apuce de treabă, cu gândul, poate, la aria lui care i se părea că nu e destul de mare. Acestea însă nu au fost decât un vis sau o umbră, şi nu de secerător, ci de grindină au fost duse la capăt. Şi cel care cu puţin mai îna¬inte socotea că avea să se umple de roade, dintr-odată s-a văzut
1 Cf. Ag. 1,6-8 (LXX).
2Ag.,3(LXX).
198
pustiit; şi în loc de grâu, un prisos de grindină: o nădej¬de atât de dureros frântă. Iar ţinutul apropiat şi vecin, care a fost lovit mai blând de această urgie, îşi plânge pagubele, lu¬crând ogorul în lung şi în lat, şi socoteşte că în clipa de faţă a avea de-ale gurii pe săturate, sau, mai degrabă, fie şi mult mai puţin decât pe săturate, este un lux.
4. Să vedem care ar putea fi cauza acestora şi să cău¬tăm s-o aflăm pe temeiul Sfintei Scripturi. Cel care are puterea asupra tuturor ne va spune din nou: „Căile tale şi faptele tale, Israele, ţi-au pricinuit acestea; aceasta este răutatea ta, pentru că este amară, pentru că a străbătut până la inima ta”.1 Căci greşelile fără de socotinţă urmează a fi supu¬se pe drept chinurilor şi se cuvine ca pedeapsa să fie pe mă¬sura faptelor necugetate săvârşite de noi. Să curmăm toată îndrăzneala necuvioasă: „să prefacem”, după cum stă scris, „săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare”2, şi, aşa cum spune psalmistul: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui”3 şi înlăcrimaţi să zicem: „Păcătuit-am, fărăde¬lege am făcut, ca şi cei nelegiuiţi ne-am purtat”.4 Căci numai atunci şi Dumnezeu Se va milostivi; şi va îndepărta mânia şi pământul va da rod bun şi ne va desfăta cu daruri, după obi¬ceiul Său. „Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemă¬narea noastră, afară de păcat”5, spune Pavel.
Or, socotesc că nu va fi nevoie de nici un efort din par¬tea mea să vă pot convinge că aplecarea Fiului, Celui Unuia-Născut, spre milostivire se află în Sine însuşi în chip firesc;
1 Ier 9, 18 (LXX).
2Is. 2,4.
3 PS. 94,6.
4Dan. 4,6.
5 Evr 4, 5.
199
şi am încredinţarea că voi înşivă sunteţi întru totul de aceeaşi părere, ca unii ce aţi cercetat cu băgare de seamă măsura iubi¬rii Lui faţă de noi şi aţi înţeles mărimea celor pătimite de El pentru noi. Dat fiind că noi, toţi cei care locuim pe acest pă¬mânt, asupriţi de lăcomia şi tirania sfidătoare ale demonului, eram prinşi în plasa lui asemenea peştilor, spre stricăciune şi pierzare, Unul-Născut S-a făcut om, ca pe toţi să-i elibereze şi „să propovăduiască robilor dezrobirea şi celor orbi vede¬rea”, după cum stă scris, „să slobozească pe cei apăsaţi şi să vestească” pentru aceasta „anul plăcut Domnului”.1
Cel Unul-Născut este Milosârd, chiar dacă iudeii, neînţelegând felul iconomiei, s-au îndepărtat într-atât, încât au re¬fuzat chiar şi să-L primească pe Acesta şi, uneori hulindu-L, îl numeau „samaritean”2, alteori, de asemenea, mâhnindu-L peste măsură şi fiind cuprinşi de o furie nefirească împotri¬va Sa, au încercat chiar să-L bată cu pietre. 3 Şi cercetându-i pe cei care luptau împotriva lui Dumnezeu, Domnul încer¬ca să afle de la ei care este pricina acestei mânii fără de min¬te, zicând: „Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncaţi cu pietre asupra Mea?”4 Şi I-au răspuns cu minţile tulburate: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu”.5 După aceea, Mântu¬itorul ce le-a spus? „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mi¬ne, credeţi în aceste lucrări”.6 Căci socotea că nu din cele în care Se arăta ca om celor care îl vedeau trebuie să fie preţuite
1 Cf. Lc 9, 18-19 şi PS. 61,1-2.
2In. 8,48.
3 In. 8, 59.
4 In. 10,32.
5 In. 10,33.
6 In. 10,37-38.
200
cele ale Sale, ci din cele pe care le lucra ca Dumnezeu, neavând cinstea dumnezeirii dobândită din afară, asemenea no¬uă, atunci când dumnezeiasca Scriptură zice că noi suntem „dumnezei”1; ci mai degrabă existând în Sine în chip fiinţial2, ca Unul care este Dumnezeu după fire3 şi moştenitor al însuşirilor Celui care L-a născut. Şi are puterea de a face orice, neavând-o luată de la altcineva, ci ca Domn al puterilor şi din fiinţa lui Dumnezeu şi a Tatălui.4
Deşi S-a făcut şi om, din iubirea pentru noi, să nu-L ne¬socotim însă, pentru acest fapt, pe Domnul a toate, nici să-L cugetăm pe Emanuel ca nefiind după fire Dumnezeu; dar nici să punem la îndoială, gândind la fel ca iudeii, omenitatea asumată pentru noi; nici să spunem, învinuindu-L în chip necuvios pe Cel care S-a făcut asemenea nouă, „afară de păcat”5: nu mă voi închina Ţie, pentru că, om fiind, Te faci pe Tine însuţi Dumnezeu. Căci a fost, şi este, şi va fi Dum¬nezeu după fire, atât înainte de a fi în trup6, cât şi după asu¬marea trupului.
îşi va aduce mărturia sa şi Pavel: „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi”.7 Vezi că nu-L gândeşte separat pe Ema¬nuel8 în doi Fii, nici nu atribuie neschimbabilitatea veşnică
1 PS. 81,6.
2 xam pvnv
3 xam pvnv.
4 Ux tiji; ohcriag. În această perioadă Sfântul Chiril se limitează la utilizarea unei terminologii niceene, insuficientă însă pentru a combate atacurile ere¬tice contemporane acestuia.
5Evr 13, 15.
6 scil. Întrupare.
7Evr. 13, 8.
8 La Sfântul Chiril prezenţa numelui Emanuel are o importanţă aparte, deoarece în felul acesta este adusă în discuţie chestiunea identităţii ipostatice a lui Hristos, ca Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, aşa cum va fi expusă mai târ-ziu în cele Douăsprezece anatematisme-, pentru detalii, vezi Despo Lialiou, Exegeza textelor dogmatice şi simbolice ale Bisericii Ortodoxe, vol. III: Exege¬ză la comentariile dogmatice ale Sfântului Chiril, Ed. P. Pournara, Thesalonic, 2000, pp. 333-344.
201
doar Cuvântului1 în Sine, dezbrăcat de trup, Care a strălu¬cit din Tatăl; ci cunoscând doar un Fiu după fire, Unicul şi Singurul, pe Cel care S-a întrupat, îl numeşte şi Hristos şi Iisus. Căci cum ar putea cineva susţine că Logosul a fost nu¬mit Iisus sau Hristos mai înainte de a Se face om? Este nu¬mit Iisus pentru faptul că a mântuit poporul2, iar Hristos pentru că a fost uns pentru noi. 3 Aşadar, nu înainte de a-Şi fi asumat firea umană4, ci în trup fiind îl numeşte pe Cuvântul, Cel care este din Dumnezeu-Tatăl, şi Iisus şi Hristos, zicând despre El fără nici o urmă de îndoială: „ieri şi azi şi în veci a fost Acelaşi”.5
5. Dar poate se va arăta vreunul dintre cei care obişnu¬iesc să împărtăşească opinii străine de dreapta învă¬ţătură şi, vărsându-şi veninul necuvioşiei care se află în el, va striga: „spune-mi, prietene, oare Hristos nu S-a născut în vremurile de mai apoi?” Cum, aşadar, era dintotdeauna, chiar şi înainte de a Se naşte? Fiind apărători ai adevăru¬lui prin cuvântul nostru, care se opune unor asemenea pă¬reri, vom spune cu tărie: „cât timp afirmi acestea, omule, te afli în acord cu ceea ce spunem şi noi”. Căci în ce chip Pa¬vel, purtător al Duhului Sfânt şi vistier al tainelor Mântuitorului, le-a dăruit pe cele ale Cuvântului Celui cu adevă¬rat veşnic şi viu, Templului6 Care S-a născut în anii mai de pe urmă, dacă n-ar fi socotit lipsit de evlavie să-L împartă şi dacă nu i-ar fi fost foarte frică să-L taie în două, după ce S-a întrupat, pe Fiul cel Unic şi adevărat? Iar însuşirile care
1 scil. Logosului.
2Cf. Mt. 1,21.
3 Cf. Lc. , 4,6. PS. 9, 26.
4 scil. Înainte de întrupare.
5 Cf. Evr. 13,8.
6 Cf. In. 2, 19. Termen la care cu timpul s-a renunţat în decursul dispute¬lor hristologice, din cauza pericolului de a fi înţeles dualist sau dochetist.
202
aparţin Logosului, atât în chip ipostatic, cât şi fiinţial1, chiar şi înainte de întrupare, pe acestea le atribuie şi Celui care S-a întrupat, cunoscând că nu S-a schimbat, devenind altceva ca urmare a asumării trupului, şi păstrându-i neatin¬să şi după ce S-a făcut om cinstea dumnezeirii. Şi să nu te miri, omule, de glasul lui Pavel. Căci nu spune acestea su-punând învăţătura de credinţă unor constrângeri, sau după bunul său plac, ci pe temeiul cuvintelor înseşi ale Mântuito¬rului. Căci dacă vrei să ştii ce i-a spus lui Nicodim, se poate afla citind în Evanghelii; voi face cunoscută aceasta pentru folosul tuturor: „Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu cre¬deţi”, zice, „cum veţi crede cele cereşti?”2 şi „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”3. Altădată, adresându-Se iudeilor, susţinea şi le arăta limpede că ei vor rămâne cu totul lipsiţi de părtăşia vieţii veşnice, dacă nu vor gusta binecuvântarea tainică4; şi pentru că au fost cuprinşi de o stare de înverşunare şi „s-au dat înapoi”, după cum este scris5, le zice iarăşi, lămurindu-le de mai înainte înălţarea Sa la ceruri: „Vă sminteşte aceasta? Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?”6
Ca atare, mă voi întoarce iarăşi la dezbaterea noastră: pe de o parte, S-a născut pe pământ din Sfânta Fecioară, după trup, pe de alta, Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât din cer. Aşadar, în ce chip spune că Fiul Omului S-a pogorât din cer pentru noi? Şi în ce fel afirmă iarăşi că Se va înălţa acolo unde a fost mai înainte? Oare nu vezi că aşezând Logosul în
1 scil. ipostatice şi fireşti.
2 In. 3, 12.
3 In. 3,12.
4 Cf. In. 6, 53; Sfântul Chiril se referă la Sfânta Euharistie, pâinea vieţii veşnice (cf. Dialog despre Sfânta Treime, 1,407,27).
5 In. 6, 66.
6In. 6,61-62.
203
hotarele unităţii inseparabile şi indefinibile a unirii1 [ipostatice] celei mai presus de cuvânt dintre firea umană şi cea dumnezeiască, vrea să mărturisească faptul că Hristos a fost Unul2 atât înainte de întrupare, cât şi după întrupare? Pen¬tru aceea zice că, deşi cu trupul3 este după fire pământesc, a coborât de Sus din cer şi va urca în ceruri, acolo unde era mai înainte. Căci ceea ce este El prin fire atribuie propriului Său trup, ca Unul care nu este deosebit de acesta, cu scopul de a se înfăptui unitatea cerută de iconomia dumnezeiască4. Şi nu vom desfiinţa unirea în chip desăvârşit a celor care sunt du¬pă fire diferite: pe de o parte, existenţa Cuvântului, în acord cu o raţiune proprie5, ca strălucire a Tatălui, şi, de asemenea, pe de altă parte, trupul cel pământesc, adică omul desăvârşit; însă, chiar dacă le distingem pe acestea, fie şi numai în felul acesta, definind raţiunea fiecăruia în parte, prin intermediul noţiunilor6, cu toate acestea le reunim într-o unitate inseparabilă.
1 avvoSoţ (alături de Ivuriţ şi avvdipiia) este unul dintre termenii folosiţi de Sfinţii Părinţi pentru a denumi unirea ipostatică a firilor în Hristos; în¬tâlnim utilizarea acestui termen chiar până în secolul al VIII-lea, la Sfântul Ioan Damaschin (cf. Contra Jacobitas, 53, 14, Ed. Kotter IV, p. 128: „unirea este reunirea a două [firi] şi întâlnirea laolaltă a acestora evcoaiţ ăe duo Tivwv cuvoSoţ xai eiţ TCWTOV cruveXevatţ).
2 Această Scrisoare pascală este socotită printre primele lucrări unde Sfântul Chiril abordează problematica hristologică.
3 Sfântul Chiril foloseşte termenul răpi în sens ioaneic (In. 1, 14), fă¬când în continuare trimitere la respectivul pasaj biblic şi dând acestui ter¬men sensul de om integral, desăvârşit (PG77, 569D). De altfel, aceasta este una din tezele dogmatico-hermeneutice, specifice ortodoxiei alexandrine: Sfântul Chiril nu face decât să-l urmeze în acest demers antieretic pe Sfân¬tul Atanasie cel Mare (cf. Stylianos Papadopoulos, Patrologia, vol. II, Atena, 1998, pp. 282-283), la autoritatea căruia, de altfel, va face referinţă la înce¬putul capitolului următor.
4 Sfântul Chiril înţelege uneori iconomia dumnezeiască şi Inomenirea Logosului ca fiind sinonime (cf. Chrestos Filiotis-Vlahavas, Taina iconomiei dumnezeieşti in lucrările Sfântului Chiril al Alexandriei de dinaintea disputei nestoriene, teză de doctorat, Thesalonic, 2002, p. 165).
5 scil. Ipostasul celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi.
6 Separaţia noetică a firilor este necesară ca o procedură formală, în vede¬rea expunerii teologiei unirii ipostatice; Sfântul Ioan Damaschin recunoaşte natura convenţională a limbajului: «trebuie să se ştie că altceva este contem-plarea reală şi altceva, [contemplarea] cu ajutorul raţiunii şi a conceptelor (Xpr) Se eiSevai, OTI erepov fon TO îrpâypaTt 9ewpefo9at xal ăAo TO Ăoyw Kai emvoia)», (Expunere…, 8,223-224, Kotter II, p. 28); însă ceea ce este valabil în domeniul celor create nu poate fi nicidecum aplicat atunci când ne refe¬rim la Sfânta Treime (Expunere…, 8, 238-239, Kotter II, p. 28).
204
Căci sfântul evanghelist nu spune: S-a preschimbat în¬tr-un trup, ci „Cuvântul S-a făcut trup”1, folosind cuvântul „trup” cu înţelesul de „om în chip desăvârşit”.
6. După cum a spus în scrierile sale şi Atanasie, prealăudatul nostru părinte şi episcop, canonul cel neabă¬tut al credinţei ortodoxe, nu a avut loc decât unirea2 în Ace¬laşi a celor diferite după fire, adică a dumnezeirii şi a umanităţii. Hristos, deşi este din acestea două, este Unul. 3 Iar felul amestecării este cu totul de neînţeles şi de negrăit; însă adân¬cul tainei poate fi asumat prin credinţă.4 Căci cele ce sunt în noi mai presus de minte şi înţelegere nu se pot admira decât prin credinţă, şi nicidecum printr-o curiozitate fără măsură,
1 In. 1,14.
2 aivoSoş.
3 O astfel de exprimare („Elţ Se 6Xpicrr6i;”, PG77, 572AB) îi va
face pe teologii antiohieni, câţiva ani mai târziu, să îl acuze pe Sfântul Chiril de apolinarism; Apolinarie afirma, de altfel, existenţa unei singure firi în Hristos (vezi, d.ex., Nestorie, Ad Caelestinum Papam I,AC01. 2, p. 13); re¬feritor la această temă, vezi P. Galtier, „Saint Cyrille et Apollinaire”, în Gregorianum 37 (1956), pp. 584-609. Se pare că Sfântul Chiril şi-ar fi înteme¬iat opiniile teologice pe câteva tratate ale lui Apolinarie, care au circulat în epocă, sub numele Sfântului Atanasie (cf. H.M. Diepen, „Strategemes con¬tre la theologie de lEmmanuel. Apropos d’une nouvelle comparaison entre S. Cyrille et Apollinaire, în Divinitas 1 (1957), pp. 444-78). Acest fapt însă nu a alterat cu nimic ortodoxia hristologiei pe care o susţineau scrierile sale (cf. S. Wessel, Cyril of Alexandria and the Nestorian Controversy: The Making ofa Saint and of a Heretic, Oxford, OUP 2004, p. 176).
4 Pentru Chiril credinţa în Dumnezeu nu poate exista fără cunoaşterea lui Dumnezeu, la fel cum nici cunoaşterea lui Dumnezeu nu poate exista fă¬ră credinţa în Dumnezeu (cf. Konstantinos Papapetru, Revelaţia dumneze¬iască şi cunoaşterea lui Dumnezeu după Comentariul Sfântului Chiril al Ale¬xandriei la Evanghelia după Ioan, teză de doctorat, Atena, 1969, p. 90).
205
Astfel, pentru că nu-Şi socotea trupul Său ca pe ceva străin ci fiindcă a făcut din el mai degrabă propriul Său templu Cel care S-a făcut om este cinstit şi de către îngeri: „Şi iarăşi când aduce în lume pe Cel Întâi-Născut, El zice: «Şi să se în¬chine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu»”.1
Eu, desigur, aş vrea să aflu cu mult interes de la cei care îndrăznesc fără minte să se alipească de păreri străine şi au despărţit „ceea ce a împreunat Dumnezeu”2, aşa cum spune El undeva, şi socotesc că există doi Hristosi şi doi Fii3 dacă există într-adevăr unii de acest fel -, în ce chip ar fi întru totul potrivit ca Logosul, Care este din Dumnezeu şi Tatăl, să fie numit înainte de înomenire Întâi-Născut. Apoi, dacă este Întâi-Născut, cum ar mai putea fi şi Cel Unul-Născut? Căci dacă ar fi Cel Unul-Născut, nu ar putea fi şi Întâi-Năs¬cut; dar Hristos este în chip identic şi unul şi celălalt; şi n-ar putea cineva, despărţind în două pe Unul şi Singurul Fiu, să-I atribuie unuia numele de Întâi-Născut, iar celuilalt cel de Unul-Născut. Căci se va afla în contradicţie cu întreaga Sfântă Scriptură de Dumnezeu insuflată: într-adevăr, vom afla că amândouă numele sunt atribuite lui Hristos în sens propriu. Pentru că „Întâi-Născut” este ca om, „între mulţi fraţi”4, pe când „Unul-Născut” este ca Logos al lui Dumne¬zeu şi al Tatălui. Astfel, aşa cum zice Pavel: „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oa¬meni: omul Hristos Iisus”.5 Că ştiindu-L pe Hristos Unul şi Acelaşi, chiar dacă uneori Se arată ca Logos, iar alteori, de asemenea, ca Om, Pavel, pentru iconomia întrupării, scrie
1 Evr. 1,6.
2 Mt. 19,6.
3 Teză care anunţă dualismul hristologic pe care Nestorie îl va afirma şi susţine în mod indirect, mai târziu.
4 Rm. 8,21.
5 ITim. 2, 5.
206
iarăşi despre El, într-una dintre epistolele sale: „întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păca-telor; Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele vă¬zute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începăto¬rii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El es¬te mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi”.1 Vezi, aşadar, că după ce a amestecat pen-tru noi trăsăturile umanităţii cu cinstirile cuvenite dumnezeirii, afirmă că El este şi „chipul”2 Tatălui „celui nevăzut” — căci fiind „strălucirea şi chipul”3 Ipostasului Acestuia, îl numeşte „mai întâi născut decât toată făptura” şi îl mărtu-riseşte drept Creator al tronurilor şi domniilor şi a toate în general. Însă despre Acelaşi susţine că este „întâiul născut din morţi”.
Şi, cu toate acestea, pentru că S-a arătat om în vremea cea mai de pe urmă, cum ar putea fi înainte de toate? Şi cum ar putea purta vrednicia de Creator? Sau în ce fel, oare, ar putea fi „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”? Şi iarăşi, câtă vreme încă nu Se făcuse om, pe temeiul cărei raţiuni am putea spune că este „mai întâi Născut decât toată făptura şi întâiul născut din morţi”? Căci, aşa cum nu poate să-i fie acordată omului demnitatea de a crea în chip vrednic de Dumnezeu, tot aşa este străin de Dumnezeu şi faptul de a muri; dar Pavel pare să atribuie ambele [numiri] Unuia şi Aceluiaşi Ipostas. Apoi, n-a socotit că există un alt Fiu diferit, ci Unul şi Acelaşi, du¬pă cum se descoperă că şi fericitul Profet Ilie, neîndoielnic, gândeşte şi spune ceva asemănător: „vor veni în urma Ta legaţi
1 Col. 1,14-18.
2 clxwv.
3 gapaxrrij).
207
în lanţuri; şi îţi vor fi robi şi Ţi se vor închina. şi ţi se vor ruga zicând: «Numai în Tine este un Dumnezeu, şi nu este alt Dumnezeu afară de Tine. Căci Tu eşti Dumnezeu şi noi nu Te-am cunoscut, Dumnezeul lui Israel Mântuitorul!»”1 Auzi că „Ţi se vor închina. Şi Ţi se vor ruga zicând: «Numai în Tine este un Dumnezeu, şi nu este alt Dumnezeu afară de Tine»”? Vor zice însă acestea şi pentru că au cunoscut Tem¬plul în care a locuit, dar şi pentru că n-au nesocotit Logosul care S-a sălăşluit în Templu; şi, mai ales, nu se închină nici¬decum doar Celui care locuia în trup, separându-L de înve¬lişul cărnii, ci Aceluia Unuia în Care se înfăptuise în chip de negrăit amestecul din amândouă firile.
Dumnezeu-Cuvântul S-a sălăşluit, ca într-un Templu al Său, în trupul care, având un suflet raţional, fusese asumat din femeie; dar ceea ce a fost asumat, a fost recreat întru sla¬va Sa. Căci, într-adevăr, pentru aceasta, de vreme ce dumne¬zeiasca Scriptură ne învaţă că numai lui Dumnezeu se cuvi¬ne să ne închinăm după fire, a îndrăznit iarăşi Pavel să spu¬nă: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, în¬tru slava lui Dumnezeu-Tatăl”.2 Şi ce vom spune iarăşi, când, citind scrierile sfinţilor evanghelişti, îl aflăm în chip trupesc pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care suflă asupra ucenici¬lor şi zice: „Luaţi Duh Sfânt”?3 Iar Pavel scrie din nou, într-o epistolă, astfel: „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Du¬hul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu”4 şi Tatăl; şi, de asemenea, altundeva zice, iarăşi, despre iudei: „ale cărora sunt (…) făgăduinţele, ai cărora
1 Is. 45,14-15.
2 Ioil. 2,10-11.
3 In. 20, 22.
4 I Cor. 2, 12.
208
sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!”1
Iar Toma, cel care L-a pipăit după învierea din morţi, a slobozit acel glas preaînţelept: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”2 Astfel ne vom putea încumeta să credem că Logosul Cel din Dumnezeu-Tatăl poate suferi să fie atins chiar şi cu mâna? Dar socotesc că oricine dintre noi, dacă ar avea în¬drăzneala să tăgăduiască în mod nesăbuit acest lucru, şi-ar pierde cu totul minţile. Ce ar putea fi însă ceea ce a fost atins de acela nu este dificil de dezlegat pentru nici un om.
Dar, pe lângă toţi aceştia, să se arate şi Petru, căpetenia sfinţilor ucenici, care, întrebat fiind cândva de Mântuito-rul: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?”, răspunde lămurit: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. 3 Nu zice „Fiul este în Tine”, ci, cunoscându-L ca fiind Unul şi Acelaşi, atât înainte de întrupare, cât şi după întrupare, spu¬ne: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Aşa¬dar, ce urmează de aici? Fericit a fost ucenicul care a spus aceasta: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sân¬ge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”.4 Şi, după cum este scris, i se face un dar pe măsura înţelesuri¬lor şi o răsplată pentru credinţa sa ortodoxă, şi anume, che¬ile cerului.5
Acestei credinţe să-i urmăm şi noi, şi, lepădând cât mai departe de noi felul de a gândi al iudeilor, să nu zicem nici¬decum lui Hristos, Mântuitorul a toate, dimpreună cu aceia: „pentru ce Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu?”6, ci să
1 Rm. 9,4-5.
2 In. 20, 28.
3 Mt. 16,13 şi 16.
4 Mt. 16,17.
5Mt. 16,19.
6 In. 10,33.
209
ne închinăm şi să mărturisim pe Hristos, Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu şi al Tatălui şi, totodată, după cum este scris „născut din femeie”.1 Pentru că eram prinşi în multe păcate şi pentru că o mulţime amară de patimi despuia sufletul fiecă¬ruia, aşa cum zice Pavel, „Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osân¬dit păcatul în trup”2; şi, odată cu acesta, a osândit şi moartea, care odrăslise din acesta, ca pe noi pe toţi să ne readucă3 la viaţa cea dintru început.
Iar iudeii cei laşi, prin meşteşugirile diavolului, făcându-se ascultători acestuia întru toate, L-au răstignit pe Domnul slavei. Dar nu era cu putinţă ca Acela ce era Viaţa şi Dumne¬zeu după fire să poată fi ţinut în legăturile morţii. Ca urma¬re, prădând iadul şi golind tainiţa diavolului, a înviat a treia zi, făcându-Se cale şi început şi uşă pentru firea omenească, pentru ca aceasta să se poată înălţa la viaţă şi să biruiască la¬turile morţii. Căci toţi eram în Hristos, atunci când S-a făcut om fără de păcat. „Şi sămânţa lui Avraam a luat”, după cum este scris, ca, „asemănându-Se întru toate fraţilor”4, atunci când S-a făcut om, să învingă moartea.
Or, aceasta este ţinta şi scopul iconomiei întrupării. Ridicându-Se din morţi pentru noi şi din pricina noastră, S-a arătat ucenicilor Săi, dându-le puterea de a boteza în nume¬le Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt şi de a lumina lumea întreagă prin cuvânt; şi S-a urcat la cerul însuşi, „ca să Se înfăţişeze dimpreună cu noi înaintea feţei lui Dumnezeu”5, după cum este scris; ca, avându-L mijlocitor către Tatăl” şi
1 Gal. 4,4.
2Rm. 8, 3.
3 cna.rToigtiwaic,.
4 Evr. 1, 16-17.
5 Cf. Evr. 9, 24; în original „ca să se înfăţişeze acum împreună cu noi înaintea feţei lui Dumnezeu”.
210
„jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”1, după cum spune Ioan, „să alergăm degrabă la răsplata chemării de Sus”2; întorcându-ne cu dârzenie de la tot păcatul, străduindu-ne şi mai mult spre împlinirea virtuţii celei atât de dragi lui Dum¬nezeu, lucrând castitatea, iubind cumpătarea. „înfăţişând lui Dumnezeu mădularele noastre ca arme ale dreptăţii”3, să vă aduceţi aminte de cei în necazuri, sprijinind pe orfani şi pe văduve, uşurându-le celor închişi povara captivităţii, şi, într-un cuvânt, stăruind în dragostea reciprocă.
Numai astfel vom săvârşi postul cel mai curat, maica a toată virtutea; începând Sfântul şi Marele Post din 12 a lu-nii Famenoth, iar săptămâna mântuitoarelor Paşti din data de 17 a lunii Farmouthi; încetând postul în a doua zi a lu-nii Farmouthi, sâmbătă seara târziu; prăznuind sărbătoarea Paştilor în zorii zilei următoare, duminică, la data de 23 a aceleiaşi luni Farmouthi4, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi dimpreună cu Care slava şi puterea se cuvin Tatălui, dimpreună cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în ve¬cii vecilor. Amin.
1 1 In. 2,1-2.
2 Fil. 3,14.
3 Cf. Rm. 6, 13.
418 aprilie 420.
SCRISOAREA A IX-A
1. Arătându-se din nou lumii semnele sfintei sărbători, să strigăm cu glas mare şi pătrunzător: „Vremea es¬te a face Domnului!”.1 Căci se apropie cu paşi repezi, pen¬tru încă o dată, străbătând rotirea de fiecare an, vremea pos¬tului. Aşa cum soarele, începându-şi cursul de la răsărit, se înalţă deasupra pământului, dând naştere neîncetat strălu¬cirii sale, cu reflexele luminoase ale razelor care-şi arată pu¬terea lucirii, preschimbând negura întristătoare a nopţii în¬tr-o privelişte veselă şi plină de culoare, socotesc că în ace¬laşi fel, atunci când vestea sărbătorii noastre dumnezeieşti a ajuns pretutindeni şi când Biserica face cunoscută prin sfân¬ta sa predicare strălucirea-i care se revarsă cu putere, se curăţeşte într-un chip anume şi starea cugetului fiecăruia dintre noi, inundat de lumina bucuriei şi a desfătării; şi mi se pa¬re ceea ce se dovedeşte a nu fi străin de scopul cuvântului nostru că nu ar fi cu neputinţă ca cineva dintre voi să ara¬te că vremea nevoinţelor se află în întârziere. Că mintea, ca¬re vădeşte sârguinţă, se nelinişteşte, aşa cum este firesc, şi se întristează atunci când vede că întrecerea anunţată nu se află de faţă; prin urmare, pe drept cuvânt, Scriptura de Dumne¬zeu insuflată îl aseamănă cu calul de război pe cel aprins de o atât de mare înflăcărare, când zice: „Şi de departe soarbe cu nările bătălia, cu sângele-i şi strigătele [războinice]”.2 Căci şi
1 Ps. 118,26.
2 Iov 39,25.
212
tumultul înfricoşător al războiului, şi zăngănitul armelor, şi înfăţişarea strălucitoare a săbiilor, şi sunetul trâmbiţelor de luptă ce nasc frica trezesc în calul cel falnic dorinţa de luptă, în timp ce pe sufletul bărbatului cuvios îl înflăcărează la lup¬ta dumnezeiască, îmboldindu-l spre deprinderea iubirii de Dumnezeu cuvântul închinat celor cu totul alese. Socotesc că oricine ar fi de acord să mărturisească că folosirea unui astfel de cuvânt este preastrălucită.
într-adevăr, la vederea măsurii mele atât de modeste de a împlini sarcina îndemnului la lupta dumnezeiască, aş putea fără întârziere să fiu cuprins de frică şi mi s-ar arăta că tăcerea ar fi cu mult mai de dorit (căci, după cum este scris, „înţelepţi sunt cei ce se cunosc pe ei înşişi”1), dacă Legea dumnezeias¬că nu ne-ar fi împins la datoria de a vorbi. Că spune: „Pre¬oţilor, ascultaţi şi mărturisiţi împotriva casei lui Iacov, zice Domnul Dumnezeu, Dumnezeul Savaot”.2 Iar ceea ce trebu¬ie să cercetăm îndeaproape şi să mărturisim înaintea casei lui Iacov a fost arătat mai înainte printr-un alt profet: „Postiţi post sfânt, strângeţi obşte de prăznuire, adunaţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării în templul Dumnezeului vostru şi stri¬gaţi către Domnul, rugându-L cu sârguinţă”. 3 Căci, într-ade¬văr, nu este cuvenit să intre cineva înăuntrul cortului [Legii] cu picioarele nespălate4; ci numai după ce se vor curăţa de mai înainte cu toată cuviinţa şi după ce vor fi „omorât mădu¬larele cele pământeşti”5, prin nevoinţe ascetice, pot să intre dincolo de catapeteasma dumnezeiască6, contemplând taina adâncă a Mântuitorului nostru. Or, nu este nicidecum cu
1 Pild. 13,10 (LXX).
2 Amos3,12-13(LXX).
3 Sof. 1,14 (LXX).
4 Cf. Ex. 30, 19-20.
5 Cf. Col. 3,5.
6Cf. Lev. 16,2; lv. 9,3şi 10, 20.
213
putinţă să fim părtaşi binecuvântării celei de Sus decât dacă încercăm să ducem la îndeplinire, cu multă râvnă, cele deja făcute cunoscute. Cuvântul nostru, până în clipa de faţă, pe acestea le prilejuieşte din îndrumările Legii: ni se porunceş¬te, pe temeiul legii, să mergem la război şi să purtăm armele alături de sfinţii luptători, pentru a ajunge căpetenii ale săr¬bătorii şi a fi de faţă ca unii care călăuzesc.1 Şi care ar fi argu¬mentul pentru acestea? însuşi Stăpânul tuturor, prin Moise, ne spune: „Când veţi merge la război, în pământul vostru, împotriva vrăjmaşilor care năvălesc asupra voastră, însoţiţi sunetele de trâmbiţă cu strigăte şi veţi fi pomeniţi înaintea Domnului Dumnezeului vostru şi veţi fi izbăviţi de vrăjmaşii voştri. În ziua voastră de bucurie, la sărbătorile voastre şi la lunile noi ale voastre, să trâmbiţaţi din trâmbiţe la arderi¬le de tot ale voastre şi la jertfele voastre de împăcare şi prin aceasta veţi fi pomeniţi înaintea Dumnezeului vostru”.2
2. Şi „Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu în¬suşi chipul lucrurilor”3, întrucât vremea războiului este aproape, porunceşte celor ce sunt în slujba preoţiei4 să folosească trâmbiţele, pentru a scoate un sunet înalt şi foar¬te puternic, spre a-i aduce oşteanului gândul bărbăţiei în
1 (zvaraywyot;.
2 Num. 10,9-10.
3 Evr. 10, 1.
4 Etimologic, termenul cler provine de la cuvântul elin „Kpoţ”, care ini¬ţial se referea la obiectul folosit pentru a desemna o persoană în urma unei trageri la sorţi sau chiar la însuşi procedeul tragerii la sorţi sau la moştenirea care îi revenea cuiva prin succesiune (la Homer); în Vechiul Testament (cf. Deut. 18, 2) va desemna funcţia religioasă sau persoana în funcţia religioasă respectivă (cf. Pietre Chantraine, Ed. Klincksieck, Paris, 1968, Dictionnaire etymologique de la langue grecque. Histoire de mots, p. 542); cu acest sens va fi preluat şi în creştinism. Sfântul Chiril foloseşte aici o sintagmă (TOVQ laovrad) sinonimă înţelesului veterotestamentar al termenului xXijpoi;.
214
minte, iar celor care prăznuiesc să le intoneze ritmul cuve¬nit veseliei.
însă noi, cei care facem trecerea de la umbra chipului lucrurilor la puterea adevărului, trebuie ca, în locul acelei trâmbiţe de demult şi al sunetului ei nefolositor, să alegem cuvântul potrivit spre a învăţa; care-i îndeamnă la curajul cel bun al cumpătării pe cei ce opun înfrânarea1 pornirilor tru¬pului şi care-i arată încercaţi în „armele dreptăţii”2 pe cei ce luptă împotriva propriilor patimi; care obişnuieşte să salte dimpreună cu cei aflaţi în desfătările bunătăţilor şi într-o sta¬re de ofrandă duhovnicească şi care cinstesc firea împărătea¬să peste toate, şi laudă izbânzile Mântuitorului nostru, care sunt minunate.
Anotimpul de faţă este al primăverii; şi îmi pare că cel cu o limbă curgătoare şi cu o minte sprintenă întru toate ar putea să-l încununeze cu multe cuvinte alese. Acum, scuturându-se anotimpul de înfăţişarea mohorâtă a iernii, ca de un colb oarecare, se înveseleşte sub razele curate ale soarelui, dăruind iarăşi munţilor, vâlcelelor, crângurilor şi luncilor în¬treaga formă a frumuseţii fără de asemănare. Toate reîntineresc şi se împodobesc pretutindeni cu bogate frunzişuri noi. Şi păstorul vesel fluieră dulce şi, răspândind în aer cântul melodios al fluierului său, îşi lasă turma să pască pe pajiştea înverzită şi plină de flori, în timp ce văcarul duce degrabă la păscut juninca ce saltă alături de cea care i-a dat viaţă. Şi de îndată se grăbesc să apară din vii viţe noi, care se prind, ase¬menea unor degete, de butucii viei, prin mlădiţele răsucite în jurul lor şi care se caţără pe lujerul plantelor. Căci pururea le place să se ducă spre înălţime, pentru ca frumuseţea cior¬chinilor de struguri să nu rămână ascunsă. Pajiştile, răspândind
1 eyxpâTeia.
2 Rm. 6,13.
215
felurite miresme, datorită parfumului florilor, îi învese¬lesc cu darul lor obişnuit pe cei ce cultivă pământul. şi s-ar putea adăuga la acestea altele nesfârşite, prin care se înalţă mândreţea acestui anotimp cu haina sa florală. Dar socotesc că dincolo de podoaba acestor frumuseţi, care nu este înde¬ajuns de mare, altul este lucrul care le depăşeşte prin măreţie pe toate celelalte.
Odată cu plantele revine la viaţă şi firea1 care domneş¬te asupra tuturor celor pământeşti, mă refer la firea umană. Căci anotimpul primăverii poartă în sine pentru noi învi¬erea Mântuitorului nostru, prin care toţi suntem recreaţi, aduşi la o viaţă nouă, fugind de stricăciunea morţii, cea stră¬ină2 de firea omenească. Căci, neîndoielnic, ar fi fost greu de crezut, într-adevăr, ca toată varietatea genurilor de plante să-şi recapete înfăţişarea iniţială, prin puterea lui Dumne-zeu, Dătătorul de viaţă, dar să rămână fără suflare, neavând parte de nici o grijă cerească, acela pentru care plantele au fost aduse la viaţă. Aşadar, pentru noi, pe toată durata aces¬tui anotimp, reînnoirea comună a firii celei mai bune din¬tre toate cele de pe pământ corespunde întocmai cu restul [evenimentelor]; iar Creatorul acesteia este Hristos. Şi, fă¬ră îndoială, Dumnezeu şi Tatăl vorbeşte printr-unul dintre proroci: „Nu te teme, Sioane, căci mâinile tale nu vor slăbi. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic. El Se va bucura foarte de tine şi în dragostea Lui”. 3 Căci în vremea dragostei Sale faţă de noi, în care vreme, fi¬reşte, S-a făcut om, replămădind spre înnoirea vieţii firea în¬treagă şi recreând-o în Sine aşa cum fusese dintru început, ca un Dumnezeu, ne-a arătat primăvara duhovnicească, iar
1 scil. firea înconjurătoare.
2S7t:etra.XT0 ad litteram, adus din afară, străin.
3 Sof. 3, 16-17.
216
pe noi, care eram „trupeşti”1 din cauza păcatului ce pusese stăpânire asupra noastră cândva, ne-a arătat „duhovniceşti” prin mijlocirea dreptei-credinţe2. Şi dacă este plăcut faptul de a învăţa şi demn de râvnă şi vrednic de dorit să se arate în¬ţelesul fiecăruia dintre cei doi [termeni], care şi cât de mare este diferenţa dintre aceştia, îi voi acorda întâietatea de a lă¬muri lui Pavel: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le în¬ţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhov¬nicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni.”3
Cei care se preocupă, fără discernământ, să ducă la ca¬păt în chip desăvârşit tot ce le trece prin minte şi îngăduie ca vântul poftelor să bată cu toată puterea în velele sufletu¬lui lor, nu pot îndura legile Duhului, care cer cumpătare şi o vieţuire dreaptă şi bine-rânduită. Cei ce încredinţează însă legilor Duhului dorinţa de izbândă nu vor căuta să-şi atragă nimic în chip necugetat din cele ce trebuie făptuite; puru¬rea alegând ceea ce este prin firea lucrurilor folositor şi pre¬ferând celor plăcute ceea ce zideşte; fiind preocupaţi să pună mai prejos de ceea ce poate aduce folos pe cele deşarte, nu sunt judecaţi de nimeni, ci mai degrabă aceştia le supun dis¬cernământului pe toate. Căci spune-mi, cine, afirmând de¬spre cei care au ales să trăiască în felul acesta că sunt vicleni, nu şi-ar condamna mai degrabă propria răutate şi nu şi-ar atrage deasupra capului cea mai grea pedeapsă? De aceea, a îndrăzni, după părerea mea, să faci rău în chip necugetat ce¬lor pe care ar trebui mai degrabă să-i priveşti cu admiraţie nu este decât dovada celei mai de pe urmă răutăţi; şi cel care nu se teme să devină apărătorul unei atât de mari ticăloşii nu se va afla decât martor al propriei josnicii. Căci prin cele pe care
1 Termenul ţvpxi; de la I Cor. 2, 14 este tradus ca „firesc”.
2 evacua.
31 Cor. 2,14-15.
217
a acceptat să le cinstească, deşi trebuia să le condamne ca rele, chiar prin acelea va lăsa să se vadă în chip limpede, prin firea lucrurilor, că nu este virtuos.
însă a nu putea discerne just natura lucrurilor este o slă¬biciune cu nimic mai mică decât toate celelalte [slăbiciuni], iar dumnezeiasca Scriptură ne încredinţează de existenţa ei. „Vai de cei ce zic răului bine”, zice, „şi binelui rău; care nu¬mesc lumina întuneric şi întunericul lumină”.1 Căci, aşa cum se poate distinge cu ajutorul raţiunii lumina de întuneric, la fel de uşor poate face oricine diferenţa dintre bine şi rău şi judecata în ambele cazuri se face fără efort. Astfel, zice, vai de cei care s-au prăbuşit într-o asemenea sminteală2, încât să confunde şi cele care se deosebesc foarte uşor şi să nu se sfiască a da luminii numele de „întuneric” şi, invers, întunericu¬lui numele de „lumină”. Dar oricine ar putea spune că aseme¬nea boli nu-i caracterizează pe cei virtuoşi şi duhovniceşti; ci mai degrabă pe cei „trupeşti” şi vicioşi. Că, ţinându-şi min¬tea în strânsoarea plăcerilor vieţii prezente, se află departe de dorinţa de a îmbrăţişa binele şi de a fi în stare să aprecieze cum se cuvine ceea ce este lucrul în sine.
însă pentru că noi nu suntem asemenea acelora de care am amintit, ci suntem iubitori de Dumnezeu şi duhovniceşti, „să ne înfăţişăm pe noi ca sculaţi din morţi”3 lui Hris¬tos, Cel care din pricina noastră şi pentru noi a murit şi a în¬viat; şi, după cum ne porunceşte dumnezeiescul Pavel: „dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm”4, nelăsându-ne târâţi nici spre plăceri necuviincioase, nici spre pofte părelni¬ce, spre a nu cădea în păcat ca într-o prăpastie5; ci, având privirea
1 Is. 5,20.
2Ad litteram, „rrapoivia (beţie)”.
3Cf. Rm. 6,13.
4 Gal 5, 25.
5 Ad litteram, „să pribegim în păcat ca într-o ţară a pierzării” aluzie la pilda fiului risipitor (Lc. 15, 13).
218
aţintită la oraşul cel frumos al sfinţilor, Ierusalimul cel ceresc, care este „mama noastră”1, să ne luminăm viaţa întru totul, cu ajutorul a toată cumpătarea2 şi trezvia3; şi, pe lângă acestea, printr-o credinţă dreaptă şi neşovăielnică să-L cin¬stim pe Stăpânul nostru, având în minte ceea ce s-a scris: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta”.4 Sfătuindu-ne să afierosim măsura deplină a iubirii, fără nici o împărţire sau vre¬un alt neajuns, porunceşte a-L cinsti printr-o credinţă nepă¬tată, fără să ne gândim în nici un chip la ceea ce este neîmpli¬nit în credinţă şi nedesăvârşit în manifestarea evlaviei şi fără a aduce nici cea mai mică cinstire celor care nu sunt nicicum dumnezei. Pentru aceea şi adaugă: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”5 Căci cel care e dispus cu uşurinţă să renun¬ţe la convingerile sănătoase, alunecând în rătăcire, şi se lasă purtat spre cele ce sunt oprite, dovedeşte micime de suflet şi apare ca vrednic de râs chiar şi în cele neînsemnate.
3. Şi înţeleg că în clipa de faţă nu vorbim nicicum de cele necesare celor ce au dobândit o deprindere desăvârşită, prin practicarea smereniei la treapta cea mai înal¬tă şi care s-au obişnuit deja să se sature cu o „hrană tare”6; căci acestea sunt temeiuri şi „începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu”7, după glasul lui Pavel. Totuşi nu voi lungi vor¬ba, stăruind prea mult asupra celor obişnuite pentru aceştia, ci deocamdată voi cere îngăduinţă spre a mă folosi de cuvintele
1 Gal. 4,25.
2 titielntia.
3 Deut. 6, 5.
4 Ex. 20, 3.
5 Evr. 5,14.
6 Evr. 5,12.
219
Mântuitorului: „N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi ci cei bolnavi”.1 Aşadar, cel cu mintea deplin sănătoasă chiar dacă va fi lipsit de ajutor din partea celor iscusiţi într-un ast¬fel de meşteşug, va găsi puterea îndreptării înăuntrul său; în¬să cel cu o inimă suferindă va avea nevoie de mult ajutor; că nu va putea în alt fel să se împotrivească iureşului patimii. Cuvântul nostru se va sluji de câteva pilde.
Căci arborii, bine înfipţi în pământ prin rădăcinile lor şi întăriţi printr-o mulţime de ramificaţii ale acelora, încordându-se spre înălţimi în lung şi-n lat, fără să ia seama de¬fel la lăcomia vânturilor, chiar dacă îi împresoară neîntârziat de pretutindeni, dezlănţuindu-se cu un vuiet de nestăvilit şi greu de suportat, rămân neclintiţi şi în afara primejdiei. Însă copacii care încă nu au ajuns la maturizare, oarecum mai plăpânzi şi plantaţi de curând, şi care de abia şi-au scos capul deasupra pământului vor avea nevoie nu de puţine reazeme. Că nevolnicia din ei este pe măsura vârstei lor fragede ca¬re n-a ajuns la deplinătatea creşterii, iar stabilitatea lor este atât de şubredă, încât, uneori, fie şi numai o singură rafală de vânt este de ajuns să-i doboare la pământ.
Socotesc că în acelaşi fel sunt rânduite acestea toate şi pentru tinerii care de-abia au ajuns la vigoarea vârstei lor în floare2. Cei care au atins deja înălţimea unui cuget cu ade¬vărat statornic şi iubitor de Dumnezeu şi au prins rădăcini prin credinţa în Dumnezeu rămân într-un chip frumos ne¬clintiţi, oricât s-ar arunca satana asupra lor, ispitindu-i. Însă cei cu un suflet plăpând, dacă nu vor fi sprijiniţi foarte ade¬sea prin îndemnuri care să-i aducă pe calea cea dreaptă, vor aluneca, cred, uşor şi se vor lăsa purtaţi spre toată voia ce¬lui care pune la cale pierzarea lor. Dacă printre noi nu s-ar fi
1 Lc. 5,31.
2 hapax legomenon.
220
aflat nimeni de acest fel, ar fi trebuit ca fără întârziere cuvân¬tul meu să caute să ducă la capăt cele pe care deja le-aţi pus în lucrare, dar care au nevoie de o povăţuire mai înaltă. Însă, cum mulţi sunt, după socotinţa mea, predispuşi, într-un fel sau altul, să se risipească în diferite lucruri şi să aibă păreri nestatornice despre Cel ce este prin fire, dar şi despre cei care nu sunt prin fire dumnezei, deşi au fost numiţi astfel, de ce, lăsând de-o parte ceea ce este atins de boală, să ne îndreptăm de îndată, necugetat, spre ceea ce nu este aşa?1 Mi se pare că unora ca aceştia ar trebui să le spunem, potrivit cu dumneze¬iescul Pavel: „Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreu¬nul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu”.2
Iar dacă ar trebui şi noi, fără a pune nici un acoperământ cu¬vântului nostru, să spunem ceva pe faţă, am mărturisi: dacă vii la credinţă, vino curat, adică în chip desăvârşit, şi nu cu mintea şchiopătând, nici cu inima împărţită; ci mai degrabă, dacă este îngăduit să spunem ceva mai mult, având în inimă tot avântul spre cele prin care harul lucrează spre mântuirea celui ce se în¬toarce cu adevărat la Dumnezeu. „Nimeni nu poate să slu¬jească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui”. 3
Să observăm atent natura acestui lucru pe temeiul celor care se petrec în jurul nostru. S-a întâmplat că un oareca¬re a ajuns să trăiască printre barbari, luat captiv de aceia de mic copil; fiind crescut de ei, le-a îmbrăţişat obiceiurile; şi s-a format în acord cu legile şi rânduielile celor mai puţin civilizaţi.
1 Responsabilitatea pastorală necesită, după cum sugerează Sfântul Chiril, ca episcopul să acorde o atenţie sporită nu celor aflaţi la înălţimea deprin¬derilor bune, ci celor „bolnavi” spre a nu-i abandona pe cei neexperimentaţi şi nesiguri în credinţă, (cf. Mt. 9, 9).
2 Evr. 3, 12.
3 Mt. 6, 24.
221
Apoi, înaintând cu timpul în vârstă şi în pricepere a cunoscut că a fost lipsit de patria mamă şi, din acest mo¬ment, este cuprins de mâhnire şi de dorul de patria cea mult iubită şi, desigur, doreşte cu ardoare să se întoarcă la legile părinteşti. Apoi, alegând să-şi schimbe modul de a fi şi de a gândi în acord cu rânduielile strămoşeşti, s-a dus la împărat şi, arătându-şi pricinile supărării, anume că îşi iubeşte mult foarte patria şi că năzuieşte la legi civilizate, s-a învrednicit de cinste şi onoruri. Prin urmare (mă voi adresa celor care ne ascultă)1, oare nu veţi socoti că un astfel de om, dacă ar fi ră¬mas în continuare printre barbari şi ar fi gândit ca aceia, ar fi trebuit să dea socoteală în chip firesc pentru toate relele să¬vârşite, şi nici un fel de pedeapsă nu-i va fi fost pe măsură; iar dacă ar fi rămas devotat prin conştiinciozitatea gândurilor şi şi-ar fi păstrat ataşamentul lipsit de orice înfierare faţă de ce¬le ce i-au adus preţuirea din partea barbarilor, ar mai fi meri¬tat el oare să fie cinstit cu răsplăţi mai însemnate de către cei de un neam cu el?
Dar acest cuvânt, după cum socotesc, este limpede. Sus¬ţin că ar trebui să trecem de la ceea ce tocmai v-am prezen¬tat, sub forma unei imagini, la cunoaşterea adevărului în¬suşi. Haideţi ca, întorcându-ne la începuturile neamului omenesc, să cercetăm îndeaproape cele petrecute cu protopărintele nostru, abordând subiectul într-un chip similar ce¬lor deja spuse.
4. [Adam] era îndestulat de tot binele şi se afla pe cul¬mea cea mai înaltă cu putinţă a fericirii omeneşti, unde ar fi fost aşezat pentru totdeauna ca domn, dacă nu ar fi călcat, din pricina înşelării [diavoleşti], dumnezeiasca po¬runcă. Şi, cu toate că a avut de suferit aceasta, totuşi nimeni
1 Un indiciu că acest text a fost prezentat şi ca o omilie.
222
nu poate mărturisi că acela s-a depărtat de cinstirea şi închi¬narea la Unicul şi prin fire Dumnezeu. Prin urmare, chiar şi prima pereche de fii care i s-a născut îi aducea lui Dumne¬zeu pârga celor dobândite. Că firea omenească ştia de la sine să-L cinstească pe Dumnezeu, neavând nevoie de nici o le¬ge pentru aceasta. Iar Abel îi aducea ca mulţumire din rod¬nicia turmei, pe când Cain, din roadele pământului.1 Căci unul păstorea turmele, iar celălalt socotea că este bine să cul¬tivi pomi şi plante. Şi, încet-încet, fiindcă neamul omenesc aluneca fără oprire spre ceea ce este mai rău şi era cuprins de o boală cu mult mai rea decât cea de dinainte, legea, ca¬re fusese sădită în fire şi care nu voia decât să conducă la cu¬noaşterea Unicului şi Singurului Dumnezeu, este nimicită şi călcată în picioare. Pe lângă celelalte rele a fost născocită, în plus, şi rătăcirea politeistă, o învăţătură grozav de rea, o, fra¬ţilor, şi nu este decât moştenirea cea mai gravă a amărăciunii diavoleşti. Căci socotea că trebuie nu doar să ne scoată din prietenia faţă de Dumnezeu2, prin învoiala la păcat, ci, îmbolnăvindu-ne de lipsa adevăratei cunoştinţe, să ne vădeas¬că drept netrebnici şi vrednici de ocară. Numai în felul aces¬ta, şi nu într-altul, avea să ne prăvălească în cea mai adâncă stare de urgie. Însă îi era teamă, precum şi este firesc, ca nu cumva, apropiindu-ne de Cel care este prin fire Dumnezeu şi neîngăduind vreo amânare spre a-L cunoaşte pe Creato¬rul a toate, să lepădăm jugul asupririi şi să alegem să aler¬găm înapoi spre frumuseţea cea dintâi a firii noastre. Pentru un asemenea motiv, a întunecat ochiul cugetului nostru şi, înlănţuindu-l pe om prin închinarea mincinoasă şi străină3 la idoli, l-a făcut pe cel liber asemenea unui încătuşat şi prizonier
1 Cf. Gen. 4, 2-4.
2 Cf. Sp IV, 5, VI, 2, VII, 2, XII, 1.
3 eTtetaaxtoQ ad litteram, adus din afară, străin.
223
de război. Însă „cel viclean nu va izbuti să-şi prindă prada”1, după cum este scris. Căci cele plănuite în mintea sa nu şi-au atins scopul. În nebunia sa, ticălosul purta război împotriva lui Dumnezeu, şi mi se pare că a păţit asemenea marinarilor, care, luptând fără meşteşug să navigheze împo¬triva suflării vânturilor, s-au pierdut cu tot cu corabia lor. Că ne-a răsărit nouă Cuvântul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut şi ne-a slobozit din legăturile aceluia şi ne-a arătat liberi în loc de robi.
5. Pentru momentul de faţă, acestea sunt lămuririle de care avem nevoie. Am considerat că este de folos să arătăm că faptul de a-L cunoaşte pe unul şi adevăratul Dum¬nezeu îşi are începutul, neîndoielnic, în vremuri străvechi şi că se află la înălţimea firii noastre, pe când boala politeistă este o găselniţă ulterioară şi rod al unui comportament în¬dărătnic. Şi, deşi biruiţi de tirania aceluia şi neţinând piept la asuprirea sa de neîndurat, am fost duşi în rătăcire şi ne-am închinat făpturii şi nu Făcătorului, dăruind cerului, soare¬lui, lunii, astrelor, pământului şi apei numele de „dumnezei” şi înscriind în rândurile politeismului un număr şi mai mare de zei, ne lepădăm de ruşinea care stă asupra acelora şi, izbă¬viţi prin Hristos de o înşelăciune aşa de netrebnică, rămâ¬nem credincioşi şi „adevăraţi închinători”2 ai Celui pe care îl cinstim; dar să nu ne lăsăm cuprinşi de o credinţă mărtu¬risită doar cu gura, în timp ce cu mintea să ne facem slugi ai necredinţei, nici să se ascundă cineva în chip viclean sub în¬făţişarea exterioară de creştin, dar să se poarte înlăuntrul său ca un idolatru. Dacă în sine se comportă asemenea barbari¬lor, de ce se preface a cugeta cele ale împăratului? Prietene,
1 Pild. 12, 27 (LXX).
2 In. 4,23.
224
legea libertăţii nu îl recunoaşte ca fiind apărătorul cel mai bun al stăpânitorului nici pe trădător, nici pe cel ce se dă de partea duşmanilor, ci pe cel care ajută celor ce luptă fără pre¬get şi care socoteşte biruinţa adversarilor nenorocirea sa pro¬prie; iar cel prefăcut şi ascuns în purtarea sa este respingător şi cu totul necurat şi, s-ar putea spune, e dincolo de hotarele a tot răul.
într-adevăr, oricine ar putea mărturisi că unele ca acestea au fost afirmate oarecum şi de poeţii elini: îi numesc nesta¬tornici, vicleni, uşuratici şi în alte chipuri, după părerea mea, fără să greşească deloc. Am auzit pe unul dintre ei spunând lămurit că îi socoteşte deopotrivă cu porţile iadului pe cei care unele ascund în minte şi altele scuipă cu gura.1 Or, sunt un lucru cu adevărat necuviincios înşelăciunea şi vicleşugul care se vădesc una pe alta2 foarte uşor prin ele însele, acuzând o răutate mai rea decât toate.
Căci ce consideri tu că trebuie trecut sub tăcere? De ce să ascunzi în întuneric cele pe care le preţuieşti în minte? Oa¬re n-ai mărturisi că ceea ce te constrânge să le ţii ascunse nu este decât ruşinea care le însoţeşte? Nimeni n-ar ascunde cu totul, venerabile, decât cele pe care cu toţii le-ar osândi în chip drept, iar cele ce n-au parte de strălucirea pe care le-o conferă cuvântul neprefăcut nu trebuie să fie defel admirate. Iar dacă ştii că gândul tău este vrednic de admiraţie, de ce nu te descoperi în faţa tuturor aşa cum eşti? Şi dacă te ruşinezi pentru cele pe care le ascunzi în tine şi peste cele care nu se văd întinzi ca un văl cuvântul nepotrivit cu acelea, râvnind prin acesta o părere mai plină de laudă decât a celor îndrep¬tăţiţi să aibă parte de ea în chip just, de ce nu te dezbari de unele ca acestea, spre a te arăta cu totul în lumină, grăind numai
1 Homer, iliada, IX (I), 312-313.
2 Ca feminin dual.
225
lucruri înrudite cu cele dinăuntru şi având gândirea în acord cu cuvintele pe care le rosteşti? Căci un astfel de om va fi simplu şi plin de cea mai mare laudă. Şi socotesc că un căutător de gâlceavă, care nu renunţă la îndărătnicia sa şi se împotriveşte cuvântului nostru privitor la acest lucru, poate fi biruit. Cine oare ar putea să aibă îndoieli despre ceea ce es¬te socotit pentru toţi ca bun şi n-ar avea de suportat pedeap¬să pentru sminteala sa? Însă fiindcă socotesc că este drept şi bine să primim adeverire pentru cuvântul nostru chiar din Scriptura de Dumnezeu insuflată, haide să aducem drept mărturie pentru tine cuvintele dumnezeieşti, din care se ara¬tă clar că făţarnicul nu se împacă cu nimeni şi că în faţa lui Dumnezeu este mai degrabă un netrebnic, făcându-se vino¬vat de păcatul de a fi cu două feţe.
De această boală, desigur, sufereau şi unii dintre israeliţii din vremurile de mult trecute; erau ataşaţi de o cinstire peste măsură a prescripţiilor legii şi, deşi îl aveau pe limbă pe Le¬giuitor în toată vremea, erau de părere că trebuie să gândeas¬că altfel decât povăţuia legea şi fiecare, după bunul său plac, căuta să susţină doar ceea ce i se părea lui însuşi desăvârşit.
Aşadar, ce a spus despre aceştia Dumnezeu, prin glasul profetului? „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe; căci în zadar Mi se închină”.1 Oare nu vom recunoaşte că închinarea lor este fără rost şi că aceştia, care se apropie de Dumnezeu, aducându-I o cinstire mincinoasă şi neîndoielnic prefăcută, cu¬getă cele potrivnice, închinându-se nu Lui, ci zidirii2 şi sus¬ţin cele ale creştinilor doar cu vorba, şi prin cuvinte frumos împodobite îşi arată în chip făţarnic evlavia faţă de Dumne¬zeu? Apoi cine dintre noi s-ar găsi care să le împărtăşească
1 Is. 29, 13 (LXX).
2 Cf. Rm. 1,25.
226
opiniile? Iar dacă cineva socoteşte că nu va primi plată pen¬tru cuvintele înşelăciunii sale şi este încredinţat că nu va pu¬tea fi supus la vreo pedeapsă amară pentru faptul de a fi minţit în faţa lui Dumnezeu, să cinstească făţărnicia1 şi să nu înceteze a gândi că cel care sfătuieşte cele mai bune şi-a pierdut minţile. Dar dacă pe aceştia care au ajuns într-o asemenea stare îi aşteaptă un chin cu totul înfricoşător, o pedeapsă, o judecată şi tot felul de suferinţe, şi, în pofida voii lor, vor avea de înfruntat focul cel neîmblânzit, cum nu mă voi socoti eu însumi în rătăcire, biruit fiind de o plăcere nelegiuită şi pu¬nând-o pe aceasta mai presus de mântuirea sufletului meu? Căci cu nimic n-ar putea afla asemănare nenorocirea politeistă decât cu iubirea faţă de plăcere. Şi, desigur, n-ar fi rău să arătăm, după cum este just, primejdia acestui fapt.
Prin urmare, oricine ar putea să respingă uşor atacul unu¬ia dintre cei ce sunt la măsura noastră sau cu puţin deasupra noastră, fie împotrivindu-se, prin forţa proprie, celui cu pu¬ţin mai presus de el, fie căutând să afle izbânda printr-o pre¬gătire mai bună a lucrurilor, fie folosindu-se, în cele din ur¬mă, de alte mijloace spre a-şi duce la capăt scopul. Dar, spu¬ne-mi, în ce fel va putea fugi cineva de mânia lui Dumnezeu? Şi cum se va putea strecura, fără ca Dumnezeu să bage de seamă? Şi totuşi, dacă-ţi e pe plac, putem să-l înveşmântăm într-o strălucire lumească dincolo de care nimic mai bun să nu poată fi închipuit. Să fie copleşit de o nespusă bogăţie, cu care nici vestitul Cresus2, cu toată averea sa, să nu se poată măsura. Va avea oare de pe urma acestora vreo desfătare3? Îl vei ţine departe prin acestea, fără voia sa, pe Cel ce răsplăteş¬te? Nicidecum. Oare va fi minţit dumnezeiasca Scriptură,
1 Stpvia faptul de a fi cu două feţe.
2Ultimul rege al Lydiei (sec. VI a.Hr).
3 Răsplată.
227
zicând: „Nu sunt de nici un folos comorile dobândite prin fărădelege”?1
Purtarea nedemnă faţă de cineva nu e, oare, plină de toată răutatea? Haideţi să vedem, încă o dată, cât de necuviincios îl socoteşte Dumnezeu pe cel care alege să fie făţarnic şi cu două feţe şi cât dispreţ îşi atrage prin nestatornicie cel plin de trufie şi desfrânat. Căci i-a spus undeva lui Ieremia, osân¬dind nebunia israeliţilor: „Văzut-ai ce Mi-a făcut Mie casa lui Israel? A umblat pe toţi munţii înalţi şi pe sub tot copa¬cul umbros şi acolo s-a desfrânat”2; a spus „s-au desfrânat” termen folosit în dumnezeiasca Scriptură -, în loc de „s-au rugat demonilor”. Că luând în stăpânire culmile bine-împădurite ale munţilor şi ridicând lăcaşe şi altare în păduri¬le înalte şi dese, uneori fie şi pe o stâncă oarecare, în cinstea zeităţilor pădurii şi probabil a nimfelor campestre, sau chiar a aceluia numit de ei înşişi Baal3, oare înstrăinaţii nu le aduceau libaţii şi jertfe şi orice altceva dintre cele urâte? Aşa¬dar, ce-au izbutit după toate acestea? îndrăznelile lor L-au întristat pe Dumnezeu. Cu toate că au fost călăuziţi de El, prin Lege, spre înţelegerea adevărului, au trecut de partea diavolului, slujind mai degrabă propriilor plăceri şi izgonind din inima lor porunca ce statornicea cumpătarea. Ce spune lui Ieremia despre aceştia Stăpânul tuturor? „Tunde-ţi părul tău şi-l aruncă, şi ia plângere asupra buzelor tale, că a lepădat Domnul şi a părăsit pe neamul care a făcut unele ca acestea”.4 Prin urmare, îi porunceşte profetului să se tundă pentru a arăta lămurit ce pedeapsă vor avea de îndurat cei care au săvârşit
1 Pild. 10,2.
2 Ier 3, 6 (LXX).
3 Zeitate semită sau hitită a naturii şi fecundităţii, adorată în Orientul apropiat şi în nordul Africii; este adesea menţionată în Sfânta Scriptură în relaţie cu atitudinea fiilor lui Israel, care L-au părăsit pe Dumnezeul cel ade¬vărat, pentru a i se închina aceleia.
4 Ier. 7,29 (LXX).
228
asemenea greşeli. Căci în felul în care părul tăiat de mâna celui care tunde este înstrăinat de trupul care i-a dat naştere, la fel şi cei care s-au alipit înşelăciunilor demonice, îndepărtaţi din relaţia strânsă de apropiere faţă de Dumne¬zeu, ca şi cum ar fi fost Tăiaţi cu o seceră de către mânia dumnezeiască, vor fi nimiciţi, nemaifiind învredniciţi nicidecum de grija cerească. Şi desigur, dacă cineva doreşte să vadă mă¬rimea dumnezeieştii mânii abătute asupra lor, să ia aminte la cele ce urmează. Şi, deşi Dumnezeu obişnuieşte să socoteas¬că rugăciunea sfinţilor ca fiind vrednică de toată cinstea, to¬tuşi n-o îngăduie pe aceasta drept mijlocitoare pentru greşe¬lile lor. Căci spune aşa: „Tu însă nu te ruga pentru poporul acesta şi nu înălţa rugăciune pentru a fi miluiţi, căci nu voi auzi când vor înălţa rugăciuni şi cereri în faţa Mea”.1 Dar, în¬trucât îl întristau foarte acestea toate pe cel care era purtător de Duhul şi i se păreau prorocului ca fiind foarte aspre, anu¬me ca rugăciunea să fie lepădată şi să fie socotită de nici un folos, Dumnezeu, într-un anume fel, Se dezvinovăţeşte şi îl lămureşte că nu S-ar fi lăsat înduplecat nici dacă I s-ar fi ce¬rut prin rugăminţi chiar şi de către alţii mai mari şi mai de demult, zicându-i: „Chiar Moise şi Samuel de ar sta înaintea Mea, sufletul Meu tot nu s-ar îndupleca faţă de aceştia”.2 Or poate s-ar întâmpla să zică cineva dintre cei care au îndrăz¬nit unele ca acestea: „Aşadar, ascultă, prietene! Unii care au făcut pe faţă răul, sau au fost descoperiţi făcând rău, au pri¬cinuit supărare lui Dumnezeu; însă, spune-mi, cine, având mintea întreagă, nu va socoti pe drept şi în chip just nelegiu¬irea ascunsă ca pe un lucru de înfierat şi va susţine că răul să¬vârşit nu-I poate aduce ocară lui Dumnezeu, Care vede ceea ce e cu neputinţă să rămână ascuns?”
1 Ier. 11, 14 (LXX).
2 Ier. 15, 1 (LXX).
229
Câtă lipsă de credinţă, omule! Şi, de fapt, oricine poate să scape de vigilenţa oamenilor, dar nimic dintre cele câte există nu e cu putinţă să rămână necunoscut lui Dumnezeu Căci „toate sunt goale şi descoperite1 pentru ochii” Săi, după glasul lui Pavel. Deci, este necugetat să grăim despre El „pe ascuns” sau „neacoperit” Iar dacă vrei să afli câtă mânie îi aş¬teaptă pe cei care s-au lăsat pradă fărădelegii, voi aduce spre mărturia ta cele pomenite în dumnezeiasca Scriptură. Iar tu ia aminte din nou la cuvântul meu.
Unii dintre cei vechi, deşi îl cunoscuseră pe Dumnezeul a toate, fiind conduşi la înţelegerea adevărului prin interme¬diul multor scrieri, se aflau în rătăcire. Şi, plăsmuind o mulţi¬me felurită de idoli, i-au aşezat în locuri întunecate şi fără de lumină. Iar în scurtă vreme boala, târându-se asemenea şarpe¬lui spre ceea ce este mai rău, i-a înghiţit chiar şi pe cei încre¬dinţaţi preoţiei; iar pentru Dumnezeu era o stare de nesuferit şi greu de suportat. Dar fiindcă se gândea să-i pedepsească pe cei ce L-au necinstit, închinându-se la idoli străini, le amin¬teşte prorocilor faptele nelegiuite ale acelora, ba chiar mai mult, le pune sub ochii lor: „ascultăm acum”, zice Iezechiel, „în anul al şaselea de la robirea regelui Ioiachim, în cinci ale lunii a şasea, pe când şedeam eu în casa mea (…) s-a lăsat pes¬te mine mâna Domnului Dumnezeu. Şi privind eu, am văzut un chip ca de om, de foc parcă; şi parcă de la brâul lui în jos era foc, iar de la brâul lui în sus era o strălucire, ca de chihlim¬bar2. Şi a întins, parcă, acela un fel de mână, şi m-a apucat de părul capului meu şi m-a ridicat Duhul între pământ şi cer, şi m-a dus, în vedenia lui Dumnezeu, la Ierusalim (…)”. 3 Şi, du¬pă aceea, iarăşi: „Apoi m-a dus pe poartă în curte şi privind,
1 Evr. 4, 13.
2 ExTpov desemnează fie un aliaj alcătuit din aur (45) şi argint (15), fie chihlimbarul.
3 Iez. 8, 1-3.
230
am văzut o spărtură în perete. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, sapă în perete!» Şi am săpat în perete şi, iată, am dat de un fel de uşă. şi mi-a zis Domnul: «Intră şi vezi urâciunile cele dezgustătoare pe care le fac aceştia aici». Şi am intrat şi am privit şi, iată, erau acolo tot felul de chipuri de târâtoare, de animale necurate şi de tot felul de idoli de ai casei lui Isra¬el, zugrăviţi pe pereţi de jur-împrejur. Înaintea lor stăteau şap¬tezeci de bărbaţi din bătrânii casei lui Israel, având în mijloc pe Iaazania, fiul lui Şafan; fiecare din ei avea în mâini câte o cădelniţă şi un nor gros de fum de tămâie se ridica în sus”.1
Auzi cum, deşi aceia găseau de cuviinţă că pot să se ascun¬dă, păgubindu-L pe Dumnezeu de cinstea cuvenită şi predând-o pe aceasta demonilor, Dumnezeu le-a descoperit pe toate acestea în faţa prorocului? Iar după ce le-a arătat ne¬cuviinţele, spune din nou aşa: „Fiul omului, vezi ce fac bă¬trânii casei lui Israel la întuneric, stând fiecare în cămara sa plină de chipuri? Că îşi zic: Domnul nu ne vede! A părăsit ţara Sa”.2 Căci cel ajuns în slujba demonilor, care nu se sfieşte să se poarte nedemn faţă de Dumnezeu, nu-i în stare să mărturisească că El este Cel ce le veghează pe toate: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»”3, sau, după cum mărturiseşte psalmistul altundeva: „Şi au zis: «Nu va vedea Domnul, nici nu va pricepe Dumnezeul lui Iacob»”.4 Dar fără întârziere îşi râdea de ei: „înţelegeţi, dar, cei neînţelepţi din popor, şi cei nebuni, înţelepţiţi-vă odată! Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte?”.5 Pentru că nu voi putea să nu spun că ar fi cu totul absurd şi de o nebunie fără margini ca Dumnezeu, Cel care
1 Iez. 8,7-11.
2 Iez. 8, 12.
3 Ps. 13,1.
4Ps. 93,7.
5 Ps. 93, 8-9.
231
nu doar în noi înşine, ci, mai mult în toate celelalte [fiinţe] -, a sădit cunoaşterea prin intermediul simţurilor, să fie lip-sit de puterea de a gândi, vedea sau auzi.
După ce Dumnezeu a descoperit în faţa profetului fap¬tele fără de ruşine ale celor ce L-au necinstit, precum şi pe cele săvârşite în ascuns, în încăperile lor de taină, a arătat deîndată şi pedeapsa de netăgăduit, care avea să se abată asupra lor. Căci spune din nou, în felul acesta: „Apoi a strigat în urechile mele un glas mare şi a zis: «S-a apropiat pedeapsa cetăţii; şi fiecare avea în mână unealta de nimicire!» Şi iată, dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte, veneau şa¬se bărbaţi, având fiecare în mână o secure ucigătoare; şi între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină până la pământ, care pes¬te mijloc purta un brâu de safir. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: «Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om care poartă semnul”.1
Auzi ce pedeapsă aspră şi neiertătoare se pregăteşte celor care-au ales să se poarte necuviincios în chip ascuns? Căci Dumnezeu vede neocolit şi cercetează atent inima fiecăruia2; şi-l nimiceşte din rădăcină pe cel ce-L necinsteşte, precum şi pe cel ce se face vinovat de nelegiuirea de a fi cu două feţe. Pe¬cetluieşte, însă, cu harul cel de Sus pe cel care I se afieroseşte cu totul şi care nu-L cunoaşte decât pe El ca Dumnezeu. Dar numai atât, pentru clipa de faţă. După acestea vă îndemn să fa¬cem cunoscut şi felul cuvenit de a ne dedica lui Dumnezeu.
6. Aş afirma că mai înainte de toate trebuie ca în su¬fletele noastre să se sălăşluiască credinţa neprefăcută,
1 Iez. 3,1-2 Şi 5-6.(LXX)
2Cf. Ier. 17,10.
232
adevărată şi fără de poticnire, spre a ajunge la înţelegerea Celui care este Unul şi după fire Dumnezeu. La aceasta ne va conduce preaînţeleptul Pavel, cu cuvintele sale preastrălucite: „Este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi”.1 Căci Dumnezeu şi Tatăl domneşte şi stăpâneşte asupra tu¬turor şi le ocârmuieşte pe toate în chip necurmat, dându-le viaţă şi purtându-le de grijă acestora prin Fiul, în Duhul2, nu ca printr-un instrument ales la întâmplare spre slujire; căci are pe Dumnezeu-Cuvântul, Cel Născut din El, ca dimpreună-şezător3 şi împreună-stăpânitor4, şi pe însuşi Duhul, Care împărăţeşte împreună cu El.5 întrucât puterea şi înţelepciu¬nea Tatălui este Fiul6, Dumnezeu şi Tatăl, lucrându-le pe toa¬te în Duhul, prin mijlocirea puterii şi înţelepciunii Sale, sus¬ţine existenţa tuturor şi le stăpâneşte pe toate.
Când credinţa neprihănită şi nevătămată se află în inimi¬le noastre, de mai înainte, ca o temelie întărită, într-adevăr atunci, într-un chip cu totul binevenit, vom putea împlini cele prin care vom dobândi strălucirea, şi, fireşte, orice fel de virtute, precum şi izbânzile unui cuget iubitor de Dumnezeu. Prin urmare, aşa cum „credinţa fără de fapte moartă este”7, la fel şi faptele, dacă credinţa nu va exista de mai înainte în noi, nu vor putea aduce folos sufletelor noastre. „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regu¬lile jocului”8, după cum este scris. Căci bărbatul care nu şi-a
1 Ef. 2, 5-6.
2 o Qeoi; nai Flariip, şi Tiov ev Elvevpcm celebra formulă dogmatică
atanasiană.
3 trvvefyoţ.
4 Evr. 1,5.
5 împotriva arienilor şi eunomienilor.
6Cf. ICor. 1,24.
7Iac. 2,26.
8 I Tim. 2,1.
233
însuşit arta şi tehnica întrecerilor din palestră, chiar dacă i se apreciază forţa fizică prin care-i întrece pe ceilalţi, nu va re¬uşi să ajungă la cinstea de a fi încununat, dacă nu se va fi de¬prins de mai înainte cu luptele pentru glorie şi nu l-a avut ca martor al propriilor izbânzi pe întâi-stătătorul arenei. Deci, să ne nevoim, cinstind Legea lui Dumnezeu ca şi cum Dum¬nezeu ar fi de faţă, şi să ne îndreptăm viaţa spre ceea ce-I este Lui plăcut, prin mijlocirea ascultării întru toate; şi să arătăm osârdie şi o dorinţă de neînvins spre lucrurile cele mai cinstite dintre toate, înfăţişându-ne „întru miros de bună mireasmă Domnului”1, Care îi încununează pe sfinţi.
Şi de plăcerea necurată să ne ţinem sufletul nostru cât mai departe, iar de dorinţele foarte urâte să ne lepădăm ca de petele ce nu pot fi curăţate, socotindu-le a fi o murdărie greu de înlăturat. Pe lângă acestea, să ne gândim şi la ceea ce Dumnezeu a spus: „veţi fi sfinţi, că Eu (…) sfânt sunt”.2 în felul acesta ne vom arăta lui Dumnezeu „ca vii, sculaţi din morţi”3; astfel, Cel curat ne va primi curaţi; şi, căutând îm¬părtăşirea de binecuvântarea tainică, ne vom umple sufletul de tot binele. Căci prin Moise spune Dumnezeu, stăpânul tuturor: „Rânduiala Paştelui este aceasta: nimeni din cei de alt neam să nu mănânce din el. Străinul şi simbriaşul aşijderea să nu mănânce din el. Dar pe tot robul cumpărat cu bani să-l tai împrejur şi atunci să mănânce din el”.4
Auzi în ce chip vom fi împreună cu Domnul, în curăţie şi nevinovăţie? Căci îl ţine departe pe cel de alt neam şi-l în¬depărtează pe cel străin5 şi pe simbriaş ca şi cum ar fi spur¬caţi. Iar prin cel de alt neam să înţelegi pe cel care încă este
1 Cf. Lev. 2,12.
2Lev. 11,44.
3 Num. 6,13.
4 Ex. 12,43,45,44.
5 În sens de „imigrant”.
234
cu totul străin de credinţa în Hristos, şi prin cel străin să în¬ţelegi pe cel care încă nu e neclintit în credinţă, ci care ar re¬veni la necredinţă ca şi cum s-ar întoarce în ţara sau oraşul său, pe care noi am obişnuit să-l numim „pribeag”; de aceea i s-a hărăzit un loc alături de cel de alt neam. Că unul care se leapădă de credinţă este foarte aproape de cel ce n-a crezut niciodată. Dar ce zic? Este chiar cu mult mai rău, după cum mărturiseşte ucenicul lui Hristos: „Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor.”1 Despre acela, despre care afirmă iarăşi că se numeşte simbriaş, v-am vorbit mult şi pe larg.
Se pare că unii dintre creştini se apropie de împărtăşirea Tainelor dumnezeieşti nu pentru că sunt îndemnaţi de por¬nirea lor sufletească faţă de Dumnezeu şi nici pentru că sunt copleşiţi de respectul faţă de credinţă, ci mai degrabă ca să în¬duplece prin vorbe măgulitoare bunăvoinţa celor care îi văd şi să tragă foloase, ţinând cont numai de interesul lor. Căci, asemenea unei răsplăţi pentru iubirea faţă de Dumnezeu cu care fac negoţ, îşi însuşesc cu de-a sila un ajutor din partea ce¬lor care îl iubesc [pe Dumnezeu] neprihănit, ca să câştige un lucru din lumea aceasta. Aşadar, simbriaşuleste un prefăcut şi un laş şi se află pe bună dreptate între cei alungaţi.
Dar porunceşte ca slugile sau robii cumpăraţi cu bani să nu fie îndepărtaţi cu totul, ca şi cum ar fi spurcaţi, ci să se apropie, după ce mai înainte a rânduit să fie tăiaţi împrejur. Şi ce înţeles s-ar desprinde de aici? întrucât eram sclavi du¬hurilor rele, adică ai propriilor noastre patimi, Hristos ne-a răscumpărat şi ne-a arătat robi cumpăraţi cu bani şi, dându-Şi sângele drept plată de răscumpărare2 pentru viaţa tuturor, a
1 1 Pt. 2,21.
2 Cf Ef 5.1 I Pt. 2, 18-19.
235
asumat pentru noi trupul omenesc. Trebuie să fim dinainte tăiaţi împrejur pentru ca, frângând ruşinea acelei robii din vechime, să alergăm înălţându-ne la acea stare liberă şi de Dumnezeu iubitoare, şi în felul acesta să ne alipim de Hris-tos1: pentru că Lui Ii datorăm însăşi viaţa noastră. Şi martor pentru aceasta este Pavel: „căci Unul a murit pentru toţi (…) pentru ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care pentru ei a murit şi a înviat.
Să înţelegem că nutrind faţă de noi o iubire arzătoare, cu toate că era Dumnezeu-Cuvântul, şi având toată zidirea „sub picioarele”3 Sale, atât pe cea materială, cât şi pe cea cu¬getătoare, cu toate că este întocmai4 întru toate cu Cel care L-a născut şi „locuieşte întru lumină neapropiată”5 dimpre¬ună cu El6, biruind printr-o covârşire de slavă şi cinste mai înalte decât oricare alta, „S-a deşertat pe Sine” pentru noi, „chip de rob luând, făcându-Se asemenea”7 nouă, ca pe toţi să-i izbăvească de moarte şi stricăciune, „pironind pe cruce zapisul ce era asupra noastră” şi „biruind” prin el8, după cum este scris, „începătoriile şi stăpâniile şi stăpânitorii întune¬ricului acestuia”9, ca să ferece gura10 a toată fărădelegea, iar pe noi să ne arate curaţi prin credinţă, readucându-ne iarăşi cinstea înfierii.11 Căci a suferit crucea şi moartea trupească, batjocorit de iudeii nelegiuiţi.
1 Cf. I Cor. 7,17.
2II Cor. 5,14-15.
3 Ps. 8,7.
4Cf. Fil. 2, 6.
51 Tim. 6, 16.
6 scil. Tatăl.
7 Fil. 2,7.
8 Cf. Col. 2,14-15.
9 Cf Ef. 3, 12.
10 Cf. Rm. 3,19.
11 Cf. Gal 4, 5.
236
Dar „nu era cu putinţă ca El să fie ţinut” de moarte, du¬pă cum stă scris. Că, fiind după fire Viaţa2, a înviat a treia zi, prădând iadul, şi a deschis porţile cele pururi închise pen¬tru cei de dedesubt, zicând, după glasul profetului: „celor robiţi: «ieşiţi!» şi celor care sunt în întuneric: «Veniţi la lumină!»”. 3 Propovăduind şi „duhurilor ţinute în închisoa¬re” cuvântul credinţei, a înviat a treia zi şi, arătându-Se uce¬nicilor Săi şi poruncindu-le să boteze „toate neamurile în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”4, S-a înălţat iarăşi la ceruri, unde ne va duce şi pe noi cu Sine, de unde aş¬teptăm ca El să vină din nou, ca Judecător, întru slava Tată¬lui, dimpreună cu sfinţii îngeri.
întrucât vom da socoteală pentru vieţuirea noastră, „să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, de¬săvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu”.5 De fapt, atunci vom posti curat, începând Sfântul şi Marele Post din 27 a lu¬nii Mehir; iar săptămâna mântuitoarelor Patimi din 2 a lunii Farmouth, încetând postul în ziua de 7 a aceleiaşi luni Farmouth, sâmbăta seara, după cum ne face cunoscut cuvântul evanghelic; prăznuind [sărbătoarea Paştilor] în zorii dumi¬nicii următoare, în 8 a aceleiaşi luni6, adăugând în continua¬re şi cele şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi. Aşa să moş¬tenim împărăţia cerurilor în Hristos Iisus, Domnul nostru, împreună cu Care şi prin Care slava şi puterea se cuvin Tată¬lui Celui fără de început şi Sfântului Duh cel împreună-veşnic, în vecii vecilor. Amin.
1 Ef. . 2,24.
2In. 14, 6.
3 Is. 49,9.
4Mt. 28,19.
5 I Cor. 7,1-2.
6 3 aprilie 421.
SCRISOAREA A X-A
1. Iată că din nou trebuie să dăm numaidecât ascultare glasurilor sfinţilor şi cu stăruinţă să păşim pe urme¬le lor, ca întinzându-ne mâinile unii altora, asemenea unor fraţi şi totodată fii, să le adresăm un sfânt salut: „har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos!”1, Care ne-a arătat încă o dată vremea întreit dorită şi râvnită a sfintei sărbători; pe aceasta însuşi corul cel mare şi slăvit al sfinţilor proroci a făcut-o de mai înainte cunoscu¬tă, cu luminarea tainică a Sfântului Duh şi cu dinainte vestirea celor ce aveau să se întâmple prin Hristos. De altfel, şi dumnezeiescul David a făcut să răsune pentru noi ca dintr-o liră duhovnicească o cântare dumnezeiască, dând de ştire în acest chip: „Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul (…); să se bucure câmpiile şi toate cele ce sunt pe ele (…) de faţa Domnului, că vine, vine să judece pământul, să judece lumea întru dreptate şi popoarele întru adevărul Său”.2
Dar Cel care a fost vestit odinioară că avea să vină întru cele ale noastre urma să-Şi facă cunoscută hotărârea dreap¬tă şi fără pată: bucuria nu-şi mai găsea temeiul în nădejde, ci chiar în lucrurile pe care ni le-a descoperit; căci S-a sălăşluit între noi în vremurile cele mai de pe urmă ale veacului, du¬pă încredinţarea sfintelor şi dumnezeieştilor scrieri; „a judecat
1 Rm. 1, 7.
2 PS. 95,11-13.
238
lumea în dreptate”1, după glasul psalmistului. Şi cum a judecat-o? Mustrându-l pe cel rătăcit sau supunându-i pe-depselor pe cei care oarecând au nesocotit poruncile dum¬nezeieşti. Apoi, cum ar mai putea să se adeverească ceea ce El însuşi a strigat despre Sine: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuias¬că, prin El, lumea”2? Şi oricine dintre cei cu mintea întreagă ar mărturisi, după părerea mea, că osândirea celor care au păcătuit la o pedeapsă atât de aspră nu este lucrarea celui ce mântuieşte, ci mai degrabă a celui ce vrea să vatăme şi ce¬re socoteală, fără îngăduinţa iertării pentru cele deja săvârşi¬te. Cum, aşadar, n-a venit să judece, ci să izbăvească lumea3, dacă a rânduit o pedeapsă atât de amară împotriva ei? Dar mi-ar fi greu să cred că cineva ar putea aluneca într-o astfel de nebunie, încât să considere că Adevărul ar fi în stare să mintă în vreun fel. În ce fel a judecat pământul? Căci aceasta a strigat cuvântul psalmistului pentru noi.
Satana, cel care a fost lepădat asemenea unui fulger din ceata sfinţilor îngeri şi dezbrăcat cu totul de slava avută în si¬ne şi de podoabele demnităţii sale, s-a ridicat asupra noastră asemenea unui tiran cumplit şi dintr-o neînfrânată dorinţă de asuprire fără măsură ne-a luat în stăpânirea sa; căci a în¬drăznit să zică: „şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”.4 însă, pentru că îi lipsea destula putere spre a se împotrivi hotă¬rârii celei de Sus şi nici nu putea să-I aducă vătămare în vre¬un fel Dreptului Care l-a făcut să sufere pedeapsă, s-a por¬nit cu război împotriva noastră. Şi deîndată l-a îndepărtat pe om de la calea cea dreaptă, îndreptându-l numai spre ce¬ea ce voia el, şi, înstrăinându-l de adevărata cunoaştere de
1 PS. 95,13.
2 In. 3, 17.
3 Cf. In. 12,47.
4 Is. 14,14.
239
Dumnezeu, a făcut din cel creat după chipul lui Dumnezeu un închinător şi adorator al său, zămislind împotriva noas¬tră pizma şi punându-şi deasupra capului o slavă egală cu cea a unui Dumnezeu, pentru că era stăpânit de o patimă ances¬trală; şi, adâncindu-i-se boala, din pricina celor pentru care şi fusese pedepsit, punea la cale făţiş să-şi întindă stăpânirea asupra tuturor. Şi, odată ce şi-a întins stăpânirea asupra în¬tregii lumi, socotind în sinea sa că Dumnezeu a uitat cu to¬tul de creaturile Sale şi nu mai socoteşte vrednic să pună nici un preţ pe viaţa noastră, înălţându-şi sprâncenele barbarul, osândea plin de sine slăbiciunea omenească, zicând: „voi cu¬prinde cu mâna mea tot pământul ca pe un cuib şi-l voi ridi¬ca ca pe nişte ouă părăsite; şi nimeni nu va putea să-mi scape sau să mi se împotrivească”.1 Dar, zicând aceasta, a auzit de la Dumnezeu, Stăpânitorul a toate: „Aşa cum haina înroşi¬tă cu sânge nu va fi curată, nici tu nu vei fi curat, pentru că Mi-ai nimicit pământul şi Mi-ai ucis poporul. Însă nu vei dăinui în veci”.2
Dumnezeu, Care l-a ameninţat pe acela cu sfârşitul tira¬niei, atunci când S-a făcut om, fiindcă venise vremea în ca¬re trufaşul şi ucigaşul trebuia să-şi ia pedeapsa cea amară, „a judecat lumea întru dreptate”. 3 Căci l-a judecat atât pe ace¬la, cât şi pe noi: pe acela, fiindcă l-a aflat nedrept şi lacom, „legându-l cu legăturile întunericului în iad”, după cum este scris, „l-a dat să fie păzit spre judecata”4 zilei celei mari, spre a fi pedepsit. Iar pe ceilalţi, din toată lumea, i-a slobozit din legăturile păcatului5, îndreptându-i prin credinţă6 şi i-a restaurat
1 Is. 10,14(LXX).
2Is. 14,20-21 (LXX).
3 Cf. Ps18,2.
4 II Pt. 1,1.
5 Rm. 6, 18-22.
6 Gal. 2, 16.
240
în sfinţenia cea dintru început. Şi vei înţelege lesne că noi am cerut de mult timp ca acela să fie tras la răspunde¬re pentru ceea ce a făcut împotriva noastră, dacă vei fi atent la cuvintele psalmistului, atunci când a înfăţişat umanitatea asemenea unei singure persoane, care cade în faţa lui Dum¬nezeu şi zice: „Scoală-Te, Doamne, şi ia aminte spre judecata mea, Dumnezeul meu şi Domnul meu, spre pricina mea”.1
Iar faptul că Mântuitorul a condamnat o dată în plus ti¬rania diavolului2, făcându-ne liberi, şi ne-a câştigat pentru Sine, cum n-ar putea fi învederat pentru oricine, de vreme ce se spune în scrierile evanghelice: „Acum este judecata aces¬tei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine”3? Cel care arăta mai devreme că n-a venit sau că n-a fost trimis de către Dumnezeu şi Tatăl spre a judeca lumea a afirmat că acum este judecata lumii acesteia. Este clar şi mai presus de orice îndoială că ne-a adus îndreptarea şi că a hotă¬rât pierderea fiarei ucigaşe. Căci a fost scos afară, ceea ce în¬seamnă că a fost lipsit cu totul de putere asupra celor care păcătuiseră. Emanuel, răstignindu-Se pentru toţi şi din pricina tuturor, a răscumpărat prin propriul Său sânge viaţa tuturor şi prin mijlocirea Sa a unit cu Dumnezeu şi Tatăl neamul ca¬re fugise din străvechea legătură de apropiere faţă de El. Că, după cum stă scris, El este „Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni”4, Cel care a amestecat5 într-o unire negrăită6 obiec¬tul cugetării şi este în acelaşi ipostas atât om, cât şi Dumnezeu; de aceea, este legat după fire de fiinţa7 Celui care L-a
1 Ps. 34,23.
2Cf. Evr. 1, 14-15.
3 In. 12,31-32.
4ITim. 2, 5.
5 Xspâcraţ.
6 âppIiTa Tivi avvoBtf).
7ou aia.
241
născut, iar de noi, prin faptul că este om. Or, nu ar fi fost în alt fel cu putinţă să se mântuiască vreodată ceea ce s-a stricat prin sine şi nici să ajungă la o dorinţă întărită prin virtute ce¬ea ce a fost nestatornic şi schimbător, dacă nu S-ar fi coborât la comuniunea cu aceasta strălucirea firii1 lui Dumnezeu şi a Tatălui, adică Fiul, Cel care este mai presus de toată strică¬ciunea şi schimbarea, mai degrabă având o fire în chip desă¬vârşit neatinsă de unele ca acestea.
Semnele sărbătorii noastre fiind pentru toate acestea2, după glasul psalmistului, „să se veselească cerurile (…) şi să se bucure câmpiile”. 3 Căci pentru cele de pe pământ şi cetele cele cereşti dimpreună se bucură. Şi, într-adevăr, îi vom afla pe sfinţii îngeri zicând, atunci când S-a născut Hristos: „Sla¬vă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oa¬meni bunăvoire!”4 Căci, după mărturia Scripturilor, Hristos este „pacea noastră”5, Cel care a suferit pentru noi de bună¬voie deşertarea.6 Şi pentru noi a venit întru ale noastre, fără a necinsti măsura firii noastre; şi nici nu S-a ruşinat de sărăcia chipului de rob, ca prin credinţa în El şi prin Sfântul Botez noi, cei care am ajuns la părtăşia Duhului7 şi am fost reînnoiţi întru viaţa şi felul Său de a vieţui, să strălucim „după chi¬pul” Celui care ne-a creat.
Că, într-un fel anume, credinţa adevărată şi neprefăcută ne recreează după chipul lui Dumnezeu şi prin vieţuirea în Hristos se înfăptuieşte în tipărirea firii dumnezeieşti în sufle¬tele noastre, vei învăţa de la Pavel, care le vorbeşte celor ce s-au întors la porunca Legii, după [ce au primit] botezul ceresc
1 ovala (cf. Evr. 1, 3).
2 Cf. EX 1,8.
3 PS. 95,11.
4Lc. 2,14.
5 Lc. 2,14.
6Cf. Fil 2,6-7.
7Cf. Evr. 6,4.
242
şi dumnezeiesc: „O, copiii mei1, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!”2 Aşa¬dar Hristos nu poate să ia chip în noi în nici un alt fel de¬cât printr-o credinţă nepătată şi printr-un mod de vieţuire evanghelic: căci cei care se avântă să meargă spre Dumnezeu au nevoie să păşească nu întru „vechimea slovei”3, ci întru „înnoirea”4 Duhului.
Lucru care, după socotinţa mea, ar putea fi izbutit şi în ceea ce ne priveşte, dacă prin năzuinţa spre tot binele ne-am întări într-un fel anume mintea spre a îmbrăţişa acest post cu totul sfânt, care poate ajunge pentru noi maică a toată cură¬ţia5: mulţumindu-ne în chip cumpătat cu puţina hrană şi ţinându-ne departe de pregătirea aleasă şi neobişnuită a mân¬cărurilor, cu scopul de a ne purifica ochiul cugetului.
Pe lângă acestea, să fim pe deplin conştienţi că nevoinţa trupească nu este suficientă pentru sfinţirea sufletelor noas¬tre şi nici înfrânarea riguroasă de la mâncare nu e de ajuns pentru unii, spre vădirea virtuţii, dacă puritatea în fapte şi cuminţenia vieţii nu se îngemănează între ele şi nu păşesc alături de podoaba postirii. Căci socotesc că trebuie, ba, mai mult, aş zice că este dintre cele mai necesare fapte afierosirea6, în chip desăvârşit şi cu totul, în slujba lui Hristos; nici să ne îndepărtăm, abătându-ne necugetat de la drumul drept şi, părăsind calea netedă, prin care oricine s-ar putea îndrep¬ta spre Dumnezeu, să apucăm pe cea abruptă, şi fără chibzuinţă
1 Tsxvicc are un sens diminutival, de alint; mai degrabă s-ar potrivi „co¬pilaşii mei”.
2 Gal 5, 19.
3 Evr. 7, 6.
4 Rm. 6,4.
5 âyvsia.
6 Uoapela. actul de cult; ansamblul de rânduieli bisericeşti era probabil definitivat la momentul respectiv (vezi, d.ex., Sfântul Atanasie al Alexandri¬ei, De virginitate, PG 28, 252-284).
243
să îngăduim a ne lăsa în voia diavolului. Că, după cu¬vântul Mântuitorului, „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui”.1
Să ne lepădăm de cel care nu este stăpân cu adevărat, mă refer la satana, spre a-L putea iubi pe Cel care este în chip adevărat şi după fire Domn. Şi cu privire la modul nostru de a-L iubi ne luminează Domnul însuşi, de la Sine, atunci când zice: „cel care iubeşte, păzeşte poruncile Mele”.2
Iar cei care păzesc cu adevărat porunca Mântuitorului se întăresc în evlavie3; şi, fără putinţa de a mai răbda tirania diavolului, scutură jugul păcatului şi îşi asumă un cuget li¬ber, mistuind toată plăcerea4 nefirească şi spurcată şi omo¬rând dorinţele cărnii cu ajutorul nevoinţelor ascetice. Şi-l vei putea auzi chiar pe Pavel, care strigă: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele”.5 Voi adăuga încă ceva ce am preluat de la Pavel: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm”6, „Drept ace¬ea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia”7, arătându-vă mai de¬grabă „întru miros cu bună mireasmă”8, după cum este scris, dăruind lui Dumnezeu, iubitorul virtuţii, însăşi viaţa voastră, asemenea unei jertfe duhovniceşti.
Căci rodul nevoinţelor bune va fi întru totul slăvit. Dar să nu creadă nimeni dintre noi că va putea ajunge la dobân¬direa binelui fără trudă sau la biruinţa împotriva păcatului
1 Evr. 6,24.
2Cf. In. 14,15.
3 Evaesia.
4 făovtj.
5 Gal. 5,24.
6 Gal. 5, 25.
7 EVR 3, 5-6.
8 Rm 5,2.
244
fără osteneală multă. Că satana este un adversar grozav de priceput şi în stare să împiedice prin obstacolele amăgirii cugetul celor care aleg să trăiască drept şi fără pată şi să în¬frângă nevoinţele celor ce îşi aţintesc privirea la împlinirea virtuţii.
Ca argument limpede şi de netăgăduit al spuselor noas¬tre vom înfăţişa cele ce s-au petrecut şi se află scrise în cartea lui Moise numită Exodul. Dumnezeu rânduieşte ca lucru¬rile la vedere şi pe faţă să slujească asemenea unor imagini şi prefigurări foarte lămurite ale celor mai greu de pătruns şi ascunse vederii; şi nimeni n-ar greşi dacă ar socoti că toate cele ascunse vederii care s-au întâmplat cu cei de demult sunt menite să arate cele ce aveau să se petreacă în chip tai¬nic şi duhovnicesc.1 şi, fără îndoială, chiar şi dumnezeiescul Pavel este de aceeaşi părere cu noi, zicând despre cele mai de demult ceva oarecum asemănător: „Şi toate acestea li s-au întâmplat acelora, ca preînchipuiri ale viitorului, şi au fost scrise spre povăţuirea noastră”.2 Prin urmare, se poa¬te vedea din relatările cele vechi, ca într-un tablou, dorin¬ţa nestăpânită de asuprire a diavolului dezlănţuită asupra noastră, care fără ezitare nu se dă în lături de la nimic şi se împotriveşte cu străşnicie celor ce se îndreaptă cu elan spre dobândirea unui cuget ales şi a unei voinţe libere, fără a le îngădui să iasă din hotarele păcatului, ci mai degrabă silindu-i tot mai mult să se afunde-n el, cu porunca de a nu ajunge la împlinirea desăvârşită a evlaviei în Dumnezeu; şi atunci, oare, putinţa de a cugeta în chip drept mai e cu pu¬tinţă? Aşadar, a venit, pare-se, vremea pentru desluşirea cu¬vântului nostru.
1 O definiţie concisă a principiului alegoric, principiul fundamental al şcolii exegetice alexandrine.
2 I Cor. 10, 11.
245
2. Cândva Israel a fost despuiat de cinstea şi slava liber¬tăţii sale străvechi1; tiranul cel preacrud, desigur al egiptenilor a pus asupra lor jugul crunt al sclaviei şi îi chinu¬ia pe iudei, silindu-i la munci grele, la pregătirea lutului şi a cărămizilor.2 Dar atunci când Dumnezeu i-a miluit, văzându-i zdrobiţi şi sfârşiţi din cauza lipsei de omenie a stăpânitorului şi S-a gândit să-i readucă la străvechea şi cea dintâi libertate a lor, i-a poruncit lui Moise să se ducă să-i spună tiranului egiptean: „Acestea grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Lasă pe poporul Meu, ca să-Mi facă sărbătoare în pustie!”3 Dar de ce n-a poruncit să-I facă sărbătoare mai de¬grabă în Egipt? Şi de ce îi cheamă în locuri pustii? Oare nu este limpede că El socotea că cei care aveau, într-adevăr, să se închine lui Dumnezeu, Cel care stăpâneşte peste toate, tre¬buiau mai întâi să scape de jugul sclaviei faţă de cele străine şi să lepede slujirea adusă, ca să spunem aşa, din constrângere faţă de poruncile diavoleşti şi să înceteze a mai lucra la pre¬gătirea lutului şi a cărămizilor; ceea ce înseamnă înfrânare de la necurăţia lucrărilor pământeşti, pentru ca, ajungând, după ce vor fi ieşit, ca să zicem aşa, din ţara celui care îi asuprea, în pustiu, adică la un cuget liber şi neîmpovărat, să-I aducă lui Dumnezeu închinare, curaţi fiind şi în chip curat.
Or dumnezeiescul şi cu adevărat marele Moise a porun¬cit unele ca acestea, prin chemarea lui Israel în pustiul cel preacurat. La rândul său, Faraon s-a înarmat în chip cuteză¬tor şi a sfidat slava dumnezeiască, zicând: „Nu-L cunosc pe Domnul şi nu voi da drumul lui Israel!”4 învins de năpasta trimisă de sus, s-a lăsat înduplecat fără voia sa, pentru că ţara
1 Exegeza chiriliană este similară perspectivei ascetice elaborate de Sfântul Grigorie de Nyssa, în special în De vita Mosis.
2 Ex. 1,14.
3 Cf. Ex 8, 1.
4 Ex. 5, 2.
246
se afla în primejdie, apoi a născocit diferite căi de a le ză¬dărnici fuga şi, fără a ridica jugul sclaviei o dată pentru tot-deauna, a încercat să-i împiedice într-un alt chip, zicându-le: „Mergeţi şi aduceţi jertfă Domnului Dumnezeului vostru în ţara”1 mea! îţi dai seama cum, deşi Legea lui Dumnezeu ne ţine departe de păcat într-un anume chip, satana se revoltă, împotrivindu-se. Fiindcă Mântuitorul nostru Iisus Hristos Se luptă pentru viaţa tuturor, satana şi-a ţinut, fără de voie, în frâu lăcomia de a stăpâni, nereuşind să-şi impună tirania asupra celor pe care dorea să-i asuprească. Prin urmare, nu ne lasă să plecăm cu totul din pământul său; ci porunceşte să ne împărţim, ca să spunem aşa, în două: o parte să dea ascul¬tare voii sale şi alta, Stăpânului tuturor.
Este cu neputinţă însă să arătăm închinarea noastră fără cusur, dacă nu vom ajunge să ne eliberăm din robia aceluia, ca şi cum am ieşi cu totul din ţara şi pământul diavolului. Şi adevărul acestui cuvânt se face cunoscut din spusele lui Moi¬se însuşi. Căci ce i-a răspuns lui Faraon, care a zis: „Mergeţi şi aduceţi jertfă Domnului Dumnezeului vostru în ţara”2 mea? A strigat „Nu este cu putinţă să se facă aşa”3; pentru că „ni¬meni nu poate să slujească la doi domni”4, aşa cum am ajuns să spun mai înainte; şi nu este nimic mai urât şi nevrednic decât să fim văzuţi înfăptuitori deopotrivă ai răutăţii, cât şi ai virtuţii, şi de a împărtăşi o râvnă asemănătoare celor ce se deosebesc în aşa măsură între ele, încât sufletul bolnav ajun¬ge uneori slăbit, pentru că îl cinsteşte pe diavol, alteori se înzdrăveneşte din nou, pentru că face voia Domnului, atrăgându-şi, ca să spun aşa, pe bună dreptate, oprobriul asupra sa. Cine nu acuză cu tărie, datorită celor pe care a înţeles că
1 Ex. 8, 25 (în versiunea Bibliei sinodale); 8, 21 în LXX.
2 Ex. 8, 25 (în versiunea Bibliei sinodale); 8, 21 în LXX.
3 Ex. 8, 26.
4 Mt. 6,24.
247
trebuie să le cinstească singurele care s-ar cuveni, de altfel alese -, urâciunea ce se alipeşte de celelalte? Apoi, în ce fel ar putea scăpa de învinuire cel dat pe faţă ca lucrătorul cel rău al unor lucruri atât de vrednice de ocară? Avem nevoie de un cuget neînfricat şi temerar pentru a ne putea îndrepta spre Dumnezeu în chip frumos, prin săvârşirea deplină a tot bi¬nele; şi, de fapt, aceasta ar fi o izbândă uşoară pentru noi, da¬că am voi să urmăm îndeaproape pildele cele de demult.
De altfel, vei vedea că cei din Israel, care au hotărât să se scuture de acea robie plină de necinste şi să iasă din stăpâni¬rea celor care odinioară îi oprimau, n-ar fi putut să facă ni¬mic de felul acesta, dacă nu ar fi jertfit în Egipt mielul care îl preînchipuia pe Hristos, dacă nu s-ar fi uns cu sângele lui şi nu l-ar fi mâncat cu azime.1 Prin urmare, să ne rezidim sufle¬tele printr-o binecuvântare mai adevărată şi mai tainică, dacă ne împotrivim să mai slujim păcatelor. Căci în nici un fel nu poate scăpa cineva de asaltul de nesuferit al patimilor pămân¬teşti decât prin părtăşia lui Hristos, Cel care are puterea de a nimici tăria lui Faraon, adică a lui satana.
Pentru această raţiune, deşi era după fire Dumnezeu şi S-a arătat din Dumnezeu-Tatăl, Cel Unul-Născut S-a pogorât de bunăvoie până la deşertarea de Sine „luând chip de rob”, după cum este scris, „şi la înfăţişare aflându-Se ca un om”2, pentru ca să ducă micimea firii noastre la înălţime, dăruindu-i harul statorniciei firii Sale. Căci nefiind supus schimbă¬rii, după fire, şi necunoscând aplecarea spre păcat, S-a ames¬tecat în chip de negrăit cu firea care foarte uşor poate alu¬neca spre oricare dintre păcate mă refer la cea omenească; dăruindu-i, întrucât era suferindă, statornicia firii Sale, aşa cum am mai spus, pentru ca mintea noastră să stăruie cu tărie
1 Ex. 12.
2 Fil. 2,7.
248
în săvârşirea binelui şi ca patimile cărnii să fie tăiate, pe deplin nimicite prin puterea Celui care S-a sălăşluit în ea, adică prin puterea lui Dumnezeu-Cuvântul. Şi, într-adevăr, Pavel scrie astfel într-o epistolă: „Pentru că ceea ce era cu ne¬putinţă Legii fiind slabă prin trup a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup, pentru ca îndrep¬tarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm du-pă trup, ci după duh”.1 Aşadar, păcatul a fost osândit, omo¬rât mai întâi în Hristos, spre a fi omorât mai apoi şi în noi, atunci când îi vom face locaş lui Hristos însuşi în sufletele noastre prin credinţă şi prin împărtăşirea de Sfântul Duh, care ne va face asemenea2 lui Hristos, desigur, prin însuşirea Sa de a fi sfinţitor.

Căci Duhul Său este asemenea unui chip3 al Mântuito¬rului nostru Hristos, care întipăreşte prin Sine, într-un anu-me fel, dumnezeiasca asemănare4. Ca urmare, este numit ase¬menea Acestuia de către Scripturile de Dumnezeu insufla¬te, de vreme ce nu este diferit de El, cât priveşte identitatea firii şi a lucrării dumnezeieşti. şi într-adevăr, fiindcă însuşi Mântuitorul nostru zice: „Eu sunt Adevărul”5, la rândul său Ioan scrie că „Duhul este adevărul”6; şi iarăşi, Pavel, cel care a fost hrănit cu Sfintele Scripturi: „Domnul este Duh7, şi unde
1 Rm. 8, 3-4.
2 ri[i[ioppoţ.
3 cf. Rm. 8,29.
4 Atât eţ,etK0Vurp.6;, cât şi poppi] sunt termeni care trimit la doctrina sfinte¬lor icoane, formulată definitiv de Sfântul Ioan Damaschin; el este cel care va folosi mai târziu termenul de „icoană (SIKMV)” pentru a descrie relaţiile din¬tre dumnezeieştile Ipostasuri ale Sfintei Treimi (cf. De imaginibus, III, 18, 19-34, Ed. Kotter, III, p. 127).
5 In. 14, 6.
6 In. 5, 6.
7 Conform exegezei prezentate aici de Sfântul Chiril, versiunea actua¬lă a traducerii acestui verset (II Cor. 3, 17) în limba română („Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”) pare a fi uşor ine¬xactă. Comentând acest pasaj, Sfântul Ioan Gură de Aur va spune: „însă nu a spus «Duh este Domnul», ci «Domn este Duhul» (…)”, în sensul că „şi Acesta [scil. Duhul] este Domn” (Comentariu la Epistola a Il-a către Corinteni, PG 7,4ASNS).
249
este Duhul Domnului, acolo este libertate”.1 Auzi în ce chip iscusit a păstrat căpetenia celor sfinte2 atât pentru Fiul cât şi pentru Duhul Sfânt, identitatea după fiinţă3, precum şi distincţia [dintre Persoanele dumnezeieşti] la nivelul cu-getării, din perspectiva existenţei ipostatice4, zic, a ceea ce se spune despre fiecare că este şi că este cu adevărat. Că Duhul s-ar putea cugeta, după cum şi este cuvenit, ca Duh, şi nu ca Fiu, ci mai degrabă ca Duh al Fiului, dând şi redând chipul lui Hristos celor în care S-ar afla prin împărtăşire, pentru ca Dumnezeu şi Tatăl, văzând că iau chip în noi trăsăturile Ce¬lui Născut din Sine, să ne iubească ca prunci ai Săi şi să ne lu¬mineze desăvârşit cu cinstiri mai presus de lume.
între cele de demult rânduite prin preaînţeleptul Moi¬se s-ar putea afla, de asemenea, încă un temei strălucitor al acestui lucru. Căci ce i-a spus acestuia? „Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi”5, zicând „să-Mi sfinţeşti” în loc de „înscrie-Mi şi adu-Mi ca ofrandă sfântă şi datorată lui Dumnezeu”. După părerea mea, nimeni n-ar putea admite că Moise, cel care a fost luat ca rob şi slujitor, ar putea să se arate ca fiind dătătorul Sfântului şi Dumneze¬iescului Duh, mândrindu-se cu privilegiile Stăpânului, şi să ducă la îndeplinire cele care nu se cuvin decât în chip aparte şi numai lui Dumnezeu Singur. Aşadar, ce a rânduit Moise? Şi ce anume le-a vorbit fiilor lui Israel? „Şi când te va duce
1 II Cor. 3,17.
2 pvataywyoc,.
3 ovala.
4TO vpearâvai.
5Ex. 13,2.
250
Domnul Dumnezeul tău în ţara Canaanului, cum S-a jurat ţie şi părinţilor tăi, şi ţi-o va da ţie, atunci să osebeşti Dom-nului pe tot cel de parte bărbătească de la oameni, care se naşte întâi”.1 Porunceşte să fie sfinţiţi toţi cei de parte băr-bătească ce se vor naşte întâi. Căci toţi cei în care se va ve¬dea strălucind icoana Celui sfânt şi întâi-Născut, adică a lui Hristos, sunt sfinţi. Legea luiDumnezeu şi a Tatălui a arătat voia cea mai înainte de veci, luând asemănarea trupească ca prefigurare a realităţii duhovniceşti şi a asemănării înţelese în duhul.
Pentru aceasta şi Pavel, după cum mi se pare, înţelegând această mare taină prin mijlocirea amintitei legiuiri, zice: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie în¬tâi născut între mulţi fraţi. Iar pe care i-a hotărât mai înain¬te, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi sfinţit; iar pe care i-a sfinţit, „pe aceştia i-a şi mărit”.2 Dar haideţi să cercetăm din nou, mai îndeaproape şi pe cât este cu putinţă mai bine, însemnătatea acestui fapt contemplat3, căutând să descoperim cu iscusinţă care „formă”4 anume ar putea fi atribuită în chip just lui Hristos, fără a ne abate de la scopul cuvenit.
3. Este neîndoielnic că se distinge acea frumuseţe su¬prafirească, ce ar putea fi cugetată ca aflându-se în relaţie5 cu firea6 cea mai presus de toate, mă refer la cea dum¬nezeiască şi mai presus de minte. A cărei întipărite în sufletele
1 Ex. 13,11-12.
2Rm. 8, 29.
3 *litere greceşti imposibil de descifrat*
4 *litere greceşti imposibil de descifrat*
5 Cu sensul de „accident”, şi nu de fire, substanţă.
6 oină.
251
noastre nu se poate arăta altfel decât dacă ne vom face „părtaşi dumnezeieştii firi”1, primind Duhul Tatălui şi al Fi-ului şi, aşa cum a spus Pavel, prefăcându-ne „în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”.2 Astfel, schim¬barea3 se realizează în noi, desigur, atât la nivel activ, cât şi la nivelul potenţial al virtuţii, iar remodelarea4 se săvârşeş¬te întru sfinţenia care ne înalţă la tot ceea ce place lui Dum¬nezeu, respingând toată moliciunea minţii noastre şi pre¬schimbând-o într-un cuget statornic, ce nu mai poate fi bi¬ruit. Căci, în ceea ce mă priveşte, socotesc că în scopul acesta Dumnezeu, Dătătorul Legii, poruncind să fie sfinţiţi toţi cei întâi-născuţi, a adăugat că se cuvine să fie doar de parte băr¬bătească. Pentru care motiv partea femeiască nu este sfântă şi nu se sfinţeşte, chiar dacă este întâi-născută? întrucât ne¬voia şi timpul o cer, voi încerca să răspund eu însumi la ceea ce nimeni nu se încumetă.
Aţintindu-ne ochiul minţii, vom contempla ceea ce este bărbătesc şi viguros în toate ca fiind asemenea unei părţi a acelei forme, care este cugetată ca existând în firea cea dum¬nezeiască şi mai presus de înţelegere. Căci oarecum aşa es¬te firea dumnezeirii, nesupunându-se şi nelăsându-se învinsă cu nimic de cele ce există, ci mai degrabă biruindu-le pe toa¬te şi fiind mult prea îndrăgostită, într-un chip cu totul plin de bărbăţie, de ceea ce a fost chemat la existenţă şi de împli¬nirea lucrărilor Sale, într-un fel cu neputinţă de exprimat. Cel care în toate lucrurile bune arată un cuget bărbătesc şi curajos s-ar putea gândi în chip cuvenit ca unul ce este ase¬menea lui Hristos; însă pe cel care are un cuget, ca să zic aşa,
1 I Pt. 1,4.
2 I Cor. 3, 18.
3 piTaaytjţzmapog schimbarea formei.
4p.Tă7tXaaii recreare, la nivel interior.
252
femeiesc, moale şi uşor de învins1 nu-l vom putea vedea ca fi¬ind la fel. Căci genul femeiesc este fricos şi slab, lăsând deo¬parte lupta şi îndrăzneala cea bună.
îţi voi aduce înaintea ochilor spre adeverire o pildă din scrierea lui Moise. [Şi Moise] ne spune că tiranul egiptenilor care în dumnezeiasca Scriptură este folosit ca un simbol al diavolului s-a înarmat împotriva urmaşilor evreilor şi, prigonindu-i chiar pe cei care erau în pântecele maicii lor, a poruncit să fie omorâţi nou-născuţii, de îndată ce vor vedea lumina zilei. Iar acest zapis al cruzimii fusese întocmit cu o meşteşugire pe măsura purtării tiranului. Şi ucigaşul rânduia ca nou-născuţii de parte femeiască să fie lăsaţi în viaţă, iar cei de parte bărbătească să fie înecaţi în râuri şi în bălţi.2 Care este înţelesul duhovnicesc pentru noi al acestui fapt? Ce ar trebui să înţeleagă cei cu o minte mai pătrunzătoare?
De bună seamă, pe placul diavolului sunt cugetele moi, lipsite de bărbăţie şi efeminate; de aceea şi îngăduie ca partea femeiască să se înmulţească, întrucât vicleanul nu se aşteap¬tă să ajungă vreodată să fie doborât la pământ de acestea. So¬coteşte însă că partea bărbătească este mai luptătoare şi mai greu de învins; cunoscând că acela care este hrănit cu cuvin¬tele adevărului, dacă va atinge „vârsta lui Hristos” şi va creş¬te, ajungând „la starea bărbatului desăvârşit”3, după Pavel, nu va putea fi niciodată învins, îl omoară înainte de a ajunge în puterea vârstei. Ce se arată prin atacul împotriva odraslei
1 Asimilarea principiului masculin cu vigoarea spirituală şi a celui femi¬nin cu slăbiciunea şi tentaţia plăcerii este o temă constantă a literaturii asce¬tice (vezi, d.ex., Vasile de Ancyra, De virginitate, PG 30, 673B-676C). Este foarte interesant că Sfântul Chiril aplică aceeaşi cheie hermeneutică asupra sufletului uman în genere, fără a opera nici o distincţie axiologică care să se¬pare sau să opună la nivel fizic bărbatul şi femeia, în efortul deprinderii şi câştigării virtuţii.
2 Cf. Ex. 1,22.
3 Ef 5, 13.
253
bărbăteşti, chiar atunci când răsare din pântecele maicii sa le? Că tot ceea ce este cinstit de Dumnezeu este de lepădat pentru acela. Dar, fără îndoială, de aici reiese şi contrariulceea ce este urât de diavol este trebuincios lui Dumnezeu; iar a te afla printre cei urâţi de diavol se socoteşte, alături de ori¬ce alt fapt de bună purtare, asemenea celui mai bun titlu de laudă pe care l-ar putea câştiga cineva. Şi nu este deloc greu să arătăm chiar pe temeiul Sfintelor Scripturi adevărul aces¬tui lucru.
în Numeri (aşa este numită una dintre cărţile lui Moise), chiar undeva la început Dumnezeu le-a spus lui Moise, marele-preot, şi lui Aaron: „Luaţi începutul (prin început înţe¬legând înscrierea, adică numărătoarea) a toată obştea fiilor lui Israel după seminţiile lor, după familiile lor şi după nu¬mele lor, om cu om. Să se numere tot bărbatul de la douăzeci de ani în sus, tot cel ce poate ieşi la oaste în Israel”.1 înţelegi că a poruncit să fie înscrisă partea bărbătească şi partea care a ajuns în puterea vârstei şi la deplinătatea vigorii: „de la do¬uăzeci de ani în sus”. Nu are în vedere partea femeiască şi nici pe cei aflaţi la vârsta copilăriei. Căci pentru Dumnezeu cu¬getul slab şi şubreda chibzuinţă sunt de lepădat. Dar ceea ce este bărbătesc şi înţelept, dat fiind că este îndeajuns de puter¬nic să se opună facerii de rău a diavolului, este recunoscut cu prisosinţă şi înscris în „cartea vieţii”.2 înţelepciunea îngemă¬nată cu un cuget plin de curaj împlineşte toate cele potrivite a fi lucrate de către drept-credincioşi. 3
4. Aşadar fiindcă este necesar să repet scopul cuvân¬tului meu -, Duhul ne duce la asemănarea cu Hristos,
1 Cf. Num. 1, 2-3.
2 Num. 3, 5.
3 eiaesia.
254
iar trăsăturile dumnezeieşti îşi arată neîndoielnic strălu¬cirea înăuntrul nostru prin faptele virtuţii. Însă cu cei care nu sunt aşa se va petrece contrariul. Voi încerca să lămuresc mai bine sensul acestor cuvinte. Aşa cum partea bărbătească poartă semnul bărbăţiei şi al curajului, mă refer la „bărbăţia” cea după Dumnezeu ce ne duce la asemănarea cu Hristos; tot aşa, în acord cu aceeaşi raţiune, se înfăţişează şi caracterul1 părţii femeieşti, ca întruchipare a moliciunii şi a cugetu¬lui slab, care alunecă foarte uşor spre plăceri. Iar în dumneze¬iasca Scriptură păcatul şi lucrătorii acestuia iau chipul părţii femeieşti. Căci, aşa cum spunem despre cei care îl iubesc pe Hristos că sunt asemenea Lui, tot astfel şi chipul foarte urât şi hidos al păcatului se întipăreşte în sufletele celor iubitori de păcat.
îţi voi pune la îndemână şi cuvintele Profetului Zaharia, care-i poate lămuri preabine pe cei ce ne ascultă2: „Şi înge¬rul care grăia cu mine a ieşit la iveală şi mi-a zis: «Ridică ochii tăi şi vezi: Ce este arătarea aceasta?» Atunci am grăit: «Ce este aceasta?» Şi el mi-a răspuns: «Este efa care iese la iveală». Şi a spus mai departe: «în ea se află fărădelegea a tot pământul!» Şi iată că s-a ridicat un disc de plumb, iar o femeie stătea în mijlocul efei. Şi el a tâlcuit: «Aceasta este fărădelegea!» Şi el a aruncat-o în efă şi a răsturnat lespedea de plumb deasupra ei. Şi am ridicat ochii mei şi am privit şi iată că au ieşit două femei. Şi vântul bătea în aripile lor, iar aripile lor erau ca de pupăză. 3 Şi ele au ridicat efa între pă¬mânt şi cer”.4
1 TO Ttpoinmv.
2 colţ ăxpoapivoiţ un indiciu că acest text a fost prezentat şi ca o omilie.
3 Cf. Dicţionarului Liddle Scott (Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 677) emil înseamnă pupăză, şi nu barză, cum eronat este tălmăcit în traducerile actuale ale pasajului de faţă.
4 Zah. 5, 5-9.
255
După cum vezi, fărădelegea i se înfăţişează profetului în chip de femeie; iar sufletele care se sforţează s-o ridice la înăl¬ţime au aceeaşi urâţenie cu cea aflată înăuntrul ei. Că şi aces¬tea se înfăţişează asemenea unor femei. Cuvântul profetic, adeverind pentru noi că ele aveau aripi asemenea unei pupeze, arată neîndoielnica aplecare a sufletelor spre necurăţie şi uşurătatea cu care se lasă în voia ademenirilor trupeşti. Căci pasărea aceasta, adică pupăza, este necurată, hrănindu-se, cu precădere, cu viermi şi excremente. Aşa este văzut sufle¬tul iubitor de păcate şi plăcere. Pentru că mintea curată se hrăneşte cu cuvintele adevărului. Iar prin Adevăr se înţele¬ge Hristos. Dar mintea pământească şi iubitoare de necură¬ţie, la vederea tuturor dorinţelor rele care se strecoară în sine asemenea unor viermi, le adună şi se hrăneşte cu ele, fără să dea afară urâtul miros pe care-l răspândesc.
Iar dacă noi chibzuim că a purta chipul cel cu totul plin de slavă al Mântuitorului şi a ajunge la asemănarea cu acea frumuseţe cerească şi dumnezeiască sunt ceva plăcut şi drag, să lepădăm înfăţişarea cea cu totul plină de urâciune a pă¬catului; să fugim de mintea cea supusă moleşelii, lesne de biruit prin vicleniile diavolului. Să dobândim mai degrabă bărbăţia cea după Hristos, ca să ne aflăm şi părtaşi ai vieţii Sale1, pentru a ajunge în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, prin El şi întru El.
Astfel, lepădând stricăciunea ce s-a sălăşluit în trupuri¬le noastre ca pe o povară greu de purtat, ne vom îmbrăca în slava nestricăciunii, dar fără a tăgădui firea trupească2, ci reînnoindu-ne întru podoaba nestricăciunii şi răspândind cu trupul dimpreună, într-un chip negrăit, o slavă asemenea ce¬lei a lui Hristos, „Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei
1 Evr. 3,14.
2 rfji; mpxoi; pvmv.
256
noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale”1, du¬pă cum este scris. Însă, cu toate că avem o fire stricăcioasă, pentru că am ajuns în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, vom rămâne nestricăcioşi, înveşmântaţi în slava Mântuitorului2: cuvântul dumnezeieştii Scripturi adevereşte ceea ce e limpede pentru noi.
Căci Dumnezeu, Atotputernicul, vrea să ne înveţe că ce¬ea ce este prin fire supus stricăciunii se preface în altceva de¬cât este şi suferă schimbare în ceva mai bun, dacă El însuşi îşi va îndrepta privirea spre acest lucru. Căci „ochii Domnului [privesc] asupra celor drepţi”3, după cum este scris în Psalmi -, de aceea li Se adresează lui Moise şi lui Aaron: „Umpleţi cu mană un omer, ca să se păstreze în viitor urmaşilor voştri (…). Iar către Aaron a zis Moise: «Ia un vas de aur şi toarnă în el un omer plin cu mană şi pune-l înaintea Domnului, ca să se păstreze în viitor pentru urmaşii voştri!» ”4 Şi cu toate că ma¬na, prin natura sa, se strica şi ajungea să fie cu totul nefolosi¬toare celor care voiau s-o păstreze pentru ziua următoare5, a rămas nestricată odată ce a fost pusă de mâna lui Aaron în fa¬ţa lui Dumnezeu şi ţinută în năstrapa de aur.6
Şi nimeni să nu se îndoiască că întocmai se va întâmpla şi cu noi. Căci Arhiereul sufletelor noastre, adică Hristos, Cel care este cu adevărat Sfânt, va învălui trupul nostru cu slava dumnezeiască ca şi cu un fel de aur; iar după ce-l va pune, ca să zicem aşa, în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, îl va schimba spre nestricăciune. Că nu vom mai fi supuşi stricăciunii, ci vom vieţui mai degrabă de-a pururi. Că mana a fost dată ca semn al acestui lucru.
1 Zah. 3,21.
2CfICor. 15, 52-54.
3 PS. 33,14.
4Ex. 16,32-33.
5Cf. Ex. 16,21.
6 Cf Ex. 16,21.
257
De vreme ce lumina cu reflexele ei strălucitoare luceşte pentru sfinţi, alungând cât mai departe toropeala de pe ur¬ma trândăviei ce cuprinde cugetul nostru, vom lucra mântu¬irea noastră cu ajutorul trezviei celei bune. Şi prin străduin¬ţa noastră de a înfăptui toată virtutea şi de a urma poruncile evanghelice cu toată tăria, să-I aducem Mântuitorului, Care S-a luptat pentru viaţa noastră, răscumpărându-ne prin în¬săşi Crucea Sa, cea mai frumoasă răsplată a noastră, şi să-I dăruim ca mulţumire jertfe duhovniceşti, precum glăsuieşte undeva cântăreţul Psalmilor: „intra-voi în casa Ta cu arderi de tot, împlini-voi Ţie făgăduinţele mele, pe care le-au rostit buzele mele şi le-a grăit gura mea”.1 Şi noi, cei care am primit neşovăielnic credinţa, mărturisindu-L pe Hristos ca Domn şi Dumnezeu, I-am făgăduit slujire şi ne-am asumat asculta¬rea faţă de El, datorându-I supunere.
Să înţelegem că fiind Dumnezeu după fire, ca Unul care, într-adevăr, S-a arătat din Dumnezeu, strălucind negrăit şi mai presus de minte din însăşi fiinţa2 lui Dumnezeu-Tatăl, şi de aceea este socotit şi foarte cuvenit ca fiind întru totul egal şi „în chip”3 cu El4, astfel încât să fiinţeze şi să fie în chip adevărat, „S-a smerit”, după Scripturi5, „chip de rob luând”6; aceasta înseamnă că S-a făcut asemenea nouă, ca şi noi să ne facem asemenea Lui, înnoiţi prin asemănarea7 cea după har, prin lucrarea Duhului Sfânt. Şi pentru că este unul dintre noi este om ca noi, pentru noi; însă este Dumnezeu şi pentru Sine şi pentru Cel care L-a născut, şi înainte de înomenire şi după ce S-a făcut om. Căci nu era cu putinţă să nu fie Dumnezeu
1 Ps. 65,12-13.
2 ovala.
3 Fil. 2, 6.
4 Stil. Dumnezeu.
5 Cf. Fil. 1, 8.
6 Fil. 2,7.
7 tixovia[i6ţ.
258
Cel care este după fire din Dumnezeu, deşi „S-a făcut trup”1, după glasul lui Ioan.
Şi într-adevăr, ucenicului Său nefăţarnic (Filip era acela), care îl ruga oarecând şi îi spunea: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns”2, Cel care S-a aşezat pe Sine îna¬intea slavei şi fiinţei Tatălui3 i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. (…) Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?”4 „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.”5 Căci ne-a făcut cunoscută nouă prin firea Sa pe cea a Tatălui şi, prin lucrarea Sa, în toate vrednică de Dumnezeu arătându-Se pe Sine în faţa noastră ca şi Chip fiinţial6 al Celui ce L-a născut ni L-a descoperit pe singurul şi adevăratul Dumnezeu.
Pentru motivul acesta a poruncit chiar şi morţilor, care erau deja în descompunere şi miroseau urât, să se reîntoarcă la viaţă7; iar mării şi vânturilor le-a strigat poruncitor: „Taci! încetează!”8; şi a făcut ca lumina cea dulce şi întreit-dorită să lumineze celor care erau orbi chiar din naştere9 şi a săvâr¬şit pe lângă acestea alte şi nenumărate fapte minunate. „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”10, după cuvântul sfântului evanghelist. Căci ce ochi trupesc ar putea vedea fi¬rea dumnezeiască şi mai presus de înţelegere care poate fi cu¬getată că există şi este cu adevărat? Sau cum s-ar putea vedea
1 In. 1,14.
2In. 14,8.
3 ovala.
4 In. 14, 9-10.
5 In. 10,30.
6 ovaiaorjyapaxTrif.
7Cf. In. 11, 1-45.
8 Mc. 4,39.
9 Cf. In. 9.
10 In. 1, 18.
259
ceea ce după fire nu poate fi văzut? Şi cine ar putea privi acea lumină neapropiată, deşi până şi razele strălucitoare ale soa¬relui au o lumină pe care ochii noştri n-o pot îndura?
Prin urmare, era necesar ca şi noi să-L putem vedea pe Dumnezeu însuşi. Şi, fără îndoială, vederea se săvârşeşte prin mijlocirea minunilor, iar frumuseţea dumnezeieştii firi va putea fi înţeleasă cu ajutorul semnelor minunate. De ase¬menea, însăşi înţelepciunea a spus că „din mărimea şi frumu¬seţea făpturilor poţi să cunoşti prin alăturare pe Cel care le-a zidit”.1 Pentru ca să poată fi cunoscut atunci când săvârşeş¬te minuni şi ca să îl arate în Sine însuşi pe Tatăl pentru noi ca să se creadă că este Dumnezeu după fire şi Domn al tuturor -, S-a făcut om asemenea nouă şi, îmbrăcând, se înţelege, asemănarea cu noi, „pe pământ S-a arătat”, după spusa unuia dintre cei înţelepţi, „şi cu oamenii împreună a locuit”.2 Fiindcă, din făgăduinţa Sa, le era dator iudeilor, „S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii”3, după cum se arată în Scripturi; şi i-a învăţat mai întâi pe aceia şi a dăruit celor care îl ascul¬tau o înţelegere superioară celei din scrierile lui Moise, care aveau umbra [bunurilor viitoare], „Căci Legea n-a desăvâr¬şit nimic.”4 Podoaba dreptei-credinţe5 îşi atinge deplinătatea prin poruncile Mântuitorului nostru.
La momentul prielnic, când a venit încredinţarea că lu¬crurile profeţite ca prefigurări deja se adeveresc, Hristos le-a strigat celor din sângele lui Israel: „Eu sunt Adevărul”6, ca şi cum ar fi zis astfel: porunca lui Moise să fie lăsată în ur¬mă şi să fie desfiinţată prefigurarea, dimpreună cu zădărnicia
1 Ecc. 13,5.
2Baruh 3, 38.
3 Mt. 2,1.
4 Evr. 7,19.
5 svri2s ia.
6 In. 14, 6.
260
închinării, care este umbra1 [celor viitoare]; să strălucească puterea adevărului, iar harul virtuţii lucrătoare2 să se arate chiar acum desăvârşit în faptă: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”. 3
5. Dar poporul cel crud şi împietrit al iudeilor, căzând cu totul în nepăsare şi îmbolnăvit de o nebunie cum¬plită, nu numai că socotea că nu trebuie să-L întâmpine pe Cel ce fusese vestit de Lege şi proroci că avea să vină şi să mântuiască întreg neamul nostru omenesc, ci au căzut, bie¬ţii de ei, într-o asemenea pierdere a minţilor, încât îşi băteau joc necugetat de Cel care-i învăţa şi le tâlcuia cele mai pre¬sus de Lege; şi nu puneau în practică nimic din învăţătura Sa atât de vrednică de cinste şi de scumpă, şi aruncau împotriva Sa ocări absurde, nepregetând să-L numească „mâncăcios şi băutor de vin”4, şi „samaritean”5; dar voi lăsa deoparte pe ce¬le şi mai urâte decât acestea. Pentru aceea şi fusese jelit prin glasul sfinţilor proroci poporul cel căzut în nelegiuiri atât de mari: „casa lui Israel a căzut şi nu se găseşte nimeni care să o ridice; fecioara lui Israel a căzut jos pe pământul ei şi nimeni nu o ridică!”6
Într-adevăr, sinagoga evreilor a fost distrusă din temelii, risipind neînfrânat neţinerea de minte a răului pe care a ară¬tat-o Mântuitorul. Căci poporul iudeilor şi întâi-stătătorii lor socoteau de bună seamă că atitudinea lor necuviincioasă faţă de profeţi nu poate fi în nici un fel spre ocară şi pedeap¬să. De aceea, nefiindu-le teamă să ridice mâna lor necuvioasă
1 Cf. Col. 2,17;Evr. 8, 5 şi 10, 1.
2 xa.t ivtpyttav.
3 In. 4,24.
4 Mt. 11,19.
5In. 8,48.
6Amos 5,1-2 (LXX).
261
împotriva Lui, L-au condamnat pe Hristos şi, laşii s-au înstrăinat de viaţa cea veşnică din pricina acestei nebunii. şi fără îndoială, undeva în Profeţi s-a spus despre ei: „Vai de ei căci au fugit de Mine! Sunt nenorociţi, căci au păcătuit îm¬potriva Mea! Eu voiam să-i răscumpăr, dar ei au grăit min¬ciuni împotriva Mea”.1 Răsplăţile aduse Lui au fost amare şi, „răsplătindu-I rele pentru bune”2, după cum este scris, nu doar grăiau minciuni, ci la păcatele lor cele vechi adăugând pe cea mai mare dintre toate fărădelegile, ziceau unii către alţii despre Hristos ceea ce, într-adevăr, este scris în Evan¬ghelii-. „Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi moş¬tenirea lui va fi a noastră”. 3 Apoi, încercând să pună în faptă planul cel atât de smintit şi făcându-şi drept părtaş, ba mai degrabă căpetenie a isprăvii, pe satana, l-au cumpărat cu câţi¬va arginţi pe ucenicul cel mai lipsit de scrupule. Despre aces¬tea cuvântul dumnezeiesc spune undeva: „Şterşi să fie din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu se scrie”.4
Dar de ce oare să mai prelungesc cuvântul meu despre ce¬le care sunt la vedere? Cine, de fapt, nu cunoaşte fărădelegi¬le necuvioşilor iudei? Negreşit, L-au dat Crucii pe Stăpânul tuturor, scriindu-şi sfruntata vină, ticăloşii, deasupra capete¬lor lor şi a tot neamul. Căci au îndrăznit necugetaţii să zică: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”5 Ba chiar şi văzându-L răstignit pe cinstita Cruce, îl batjocoreau neruşinaţii, şi se lăsau convinşi de însuşi tatăl lor, adică de satana, să zică: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce”6 „şi vom crede în”7 Tine.
1 Os. 7,13 (LXX).
2Ps. 34,11.
3 Mt. 21,38.
4 PS. 68, 32.
5 Mt. 27, 25.
6 Mt. 27,40.
7 Mt. 27,42.
262
însă Domnul nostru Iisus Hristos, văzând moartea, care ne asuprea de multă vreme, zdruncinată şi gata să cadă (căci avea să fie nimicită cu totul prin moartea sfântului Trup), nu lua seama nicidecum la ocările iudeilor. Scopul Său era, desi¬gur, să-i izbăvească de păcat atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi, şi să deschidă firii omeneşti ceea ce s-a şi petrecut o cale nouă, pentru reîntoarcerea ei la nestricăciune. Căci prin po¬runca dumnezeiască şi minunată a prădat iadul, atunci când le-a zis celor de acolo: „Ieşiţi şi veniţi la lumină”1; şi, învi¬ind a treia zi Hristos, „începătura celor adormiţi”2 şi „întâiul născut din morţi”3, S-a înălţat la Tatăl, ca Mijlocitor4 pentru noi. Că, după cum spune Pavel, „Nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit în¬tru toate după asemănarea noastră, afară de păcat”.5 Şi iarăşi: „Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute”.6 Iar faptul că, potrivit Scriptu¬rii, va veni şi „va răsplăti fiecăruia după faptele sale”7, după ce-Şi va aşeza „tronul de judecată”8, este mai presus de orice îndoială.
Pentru toate acestea să prăznuim pe drept, după cum se cuvine, această slăvită sărbătoare, astfel încât toţi să tră-im, după dumnezeiasca Scriptură, nu pentru noi, ci pentru Hristos9, Cel care ne-a răscumpărat10. Haideţi, aşadar, să ne supunem Acestuia grumajii şi să ne încingem cu toată fapta
1 Cf. Is 29,13.
2ICor. 15,20.
3 Col. 1,18.
4 Cf. 1 In. 2, 1.
5Evr. 4,15.
6Evr. 1, 18.
7 Mt. 16, 27.
8 I Cor 15, 10.
9 I Cor 9, 15.
10 Cf. II Pt. 2,1
263
cea bună, păstrând curăţia1, ferindu-ne de toată pângărirea sufletului, având dragoste unii faţă de alţii, „aducându-ne aminte de cei închişi, ca şi cum am fi închişi cu ei, şi de cei ce îndură rele, întrucât şi noi înşine suntem în trup”.2
Doar atunci vom săvârşi curaţi, în chip curat, acest post preasfânt, începând Sfântul şi Marele Post din 19a lunii Mehir, iar săptămâna mântuitoarelor Paşti din data de 24 a lunii Famenoth; încetând postul în 29 a aceleiaşi luni, seara târ¬ziu, după tradiţia evanghelică; prăznuind [sărbătoarea Paş¬tilor] în zorii zilei următoare, duminică, la data de 30 a ace¬leiaşi luni Famenoth3, prin adăugarea celor şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi, potrivit cu îndrumările Legii dum¬nezeieşti. Astfel, desăvârşindu-ne prin mijlocirea credinţei celei drepte şi a faptelor bune, vom moşteni împărăţia ceru¬rilor întru Hristos Iisus, în vecii vecilor. Amin.
1 âyveia.
2 Cf. Evr. 13,3.
3 26 martie 422.
SCRISOAREA A XI-A
1. „Veniţi” iarăşi „să ne bucurăm de Domnul”1 şi prin mijlocirea preasfântului post „să ne închinăm şi să cădem înaintea Lui”2, iar prin ascultarea cea întru toate să-L cinstim pe împăratul cerului şi al pământului, de vreme ce ştim ceea ce stă scris: „bine este omului să poarte un jug din tinereţile lui”. 3 Cine oare n-ar dori cu înflăcărare să se supună legii şi să se lase îndrumat de învăţătura lui Hristos, numărându-le pe acestea printre cele mai înalte dintre toate mări¬rile? Căci, iubiţilor, virtutea este cu totul scumpă şi vredni¬că de căutat; ca una care s-ar afla, pentru cei ce au dobândit obişnuinţa de a cumpăni drept, mai presus de toate câte sunt de admirat în viaţa de aici. Şi oricine i-ar putea aduce laudă şi într-un mod foarte firesc celui cumpătat şi cinstit, dacă ar suferi nenumărate nevoinţe, de bunăvoie şi cu stăruinţă, şi dacă s-ar arăta plin de cea mai bună râvnă pentru cea demnă de urmat. Şi eu, în ceea ce mă priveşte, le-aş spune celor care au dobândit această slavă atât de însemnată că nu trebuie să aibă alt scop decât de a fi străini de orice moleşeală şi de a iu¬bi lupta împotriva trândăviei şi a laşităţii şi a toată lenea, so¬cotind că nimic nu este de neatins sau de nepătruns şi că ceea ce este abrupt ajunge uşor de parcurs, iar ceea ce este greu de atins se face pe de-a-ntregul uşor de împlinit.
1 PS. 94,1.
2 PS. 94,6.
3 Plâng. 3, 27 (LXX).
265
Căci ar fi cu adevărat nedemn ca unii care se mândresc cu tăria trupurilor şi stăpânesc măiestria apreciată în palestre şi potrivită întrecerilor sportive desfăşurate în cetate, sau care poate fi văzută în competiţii ca una de neînvins în faţa celor ce încearcă s-o înfrunte, să arate o atât de mare ardoare spre a le fi încununate capetele cu o slavă cât mai plină de mărturie; iar noi, pentru care a strălucit lumina lui Dumnezeu-Cuvân¬tul, care am ales să nu râvnim la o fericire lumească şi nici la o bunăstare mărginită de clipă, ci, aşa cum a zis preaînţeleptul Pavel, „primim o împărăţie neclintită”1, să punem la îndoia¬lă neînsemnatele nevoinţe din viaţa aceasta şi să nu căutăm odihna ce va veni la vremea cuvenită, deşi Pavel spune foarte lămurit: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi. Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu”.2
Iar cuvântul dumnezeiesc ne va adeveri că scopul unei vieţi foarte ascultătoare faţă de lege ajunge la nădejdea cea mai strălucită: „Căci roada bunelor osteneli este slăvită”. 3 Iar ceea ce îmi stârneşte uimire este faptul următor: Dacă vreu¬nul dintre duşmanii noştri ar fi fost prins încercând să ne ră¬pească o slavă atât de strălucită, am fi socotit, în chip firesc, că e o insultă deloc măruntă şi o înşelăciune de nesuferit, în¬trucât am fi fost păgubiţi de cele mai înalte dintre toate. Dar pentru că nimic nu ne împiedică să ne arătăm luminoşi, oa¬re nu e cu totul necugetat ca noi să nu primim a fi chinuiţi de răutăţile celorlalţi şi să ne vedem încărcaţi de ocări atât de amare, atrăgând noi înşine asupra propriilor capete păgubirea nepoftită de cele bune şi răvăşindu-ne, printr-o dezlănţu¬ire de bunăvoie a cugetului, propria viaţă?
1 Evr. 12, 28.
2 Rm. 8, 18-19.
3înţ. Sol. 3,15.
266
Este vremea purtării de grijă, a trezviei, a cumpătării şi a postului celui preacurat; căci anotimpul ni-l răsfiră pe acesta sub ochii noştri şi ni-l aduce pe prag. Prin urmare, făcându-ne următori îndrumărilor legii şi înălţând nu doar trâmbiţa cea întru totul potrivită membrilor cinului preoţesc1, ne-am grăbit să anunţăm cu glas puternic2, asemenea unui vuiet, o veste mare şi răsunătoare şi cu totul de bun-augur, dând de ştire tuturor că „vremea este a lucra pentru Domnul”3, după cum stă scris; este vremea nevoinţelor, a trudelor şi a biruin¬ţei asupra patimilor trupeşti şi sufleteşti.
2. Iar o slovă sfântă şi dumnezeiască ne îndeamnă la această vestire: „Când veţi merge la război, în pă¬mântul vostru, împotriva vrăjmaşilor care năvălesc asupra voastră (…) să trâmbiţaţi din trâmbiţe la arderile de tot ale voastre şi la jertfele voastre de împăcare şi prin aceasta veţi fi pomeniţi înaintea Dumnezeului vostru. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”.4 Fiindcă tocmai în vremea aceasta rânduiala postului ne sfătuieşte să pornim la lupta împotriva trupului şi a patimilor, haideţi să ne întărim vitejeşte cu ar¬me potrivite şi să îmbrăcăm armura duhovnicească.5 Să pă-şească în faţa noastră soldatul lui Hristos, care se luptă nu cu o platoşă de fier lucitoare, nu înălţând o creastă de coif în¬fricoşătoare, nu cu un scut de bronz şi o lance gata de atac, ci, aşa cum zice Pavel cel de Dumnezeu insuflat, îmbrăcând „toate armele lui Dumnezeu”6, credinţa, nădejdea, dragos¬tea7, răbdarea şi stăruinţa spre ceea ce este bun; un cuget
1 Cf. Num. 10, 8.
2 i.va.ysywyiti) hapax legomenon.
3PS. 118, 26 (LXX).
4 Num. 10,9-10.
5 Cf. Rm. 13, 12 şi II Cor. 10,4.
6 Ef 6, 11.
7Cf. I Tes. 5, 8.
267
curajos şi virtuos, şi o inimă care nu se tulbură uşor ci mai degrabă rămâne neclintită şi statornică şi căreia nu-i place vrajba cu fraţii, dar pregătită pentru a ţine piept duşmanilor. Ceea ce s-a spus prin glasul profetului: „cel blând, războinic să devină”1 socotesc că acest înţeles are.
Şi nimeni să nu-şi închipuie că mulţimea cea amară a demonilor se va linişti, că mânia satanei pornită împotriva noastră va avea un sfârşit. Se spune undeva către iudei: „Poa¬te oare să-şi schimbe etiopianul pielea sa şi leopardul petele sale? aşa şi voi! Puteţi oare să faceţi bine, când sunteţi deprinşi a face rău?”2 Dar spusa aceasta atât de cumpănită şi de îndreptăţită ar putea fi adresată şi foarte pe drept şi puterilor celor rele şi duşmănoase, care cutreieră lumea, cău¬tând să se amestece în viaţa fiecăruia, aruncând sfinţilor pri¬viri sălbatice şi asmuţindu-i pe cei şovăielnici şi aplecaţi spre rău la apostazie, care este răul cel mai mare şi culmea a toată răutatea; şi se ridică împotriva celor care au ales să se dedice facerii de bine şi care au aşezat lauda lor în izbânzile dreptă¬ţii, ca împotriva celor mai mari duşmani, şi-i atacă cu cruzi¬mea răutăţii aflate înăuntrul lor.
împotriva noastră nu se războiesc sângele şi carnea, ci mulţimea apostată şi foarte primejdioasă a demonilor, şi îm¬preună cu aceasta legea înnăscută, dar nesupusă, a pornirilor trupeşti, care împinge şi sileşte spre ceea ce i se pare ei că e bun, ridicând grumazu-i tare împotriva duhului. Căci cuge¬tele stau unul împotriva celuilalt, destrămându-se prin potrivnicia dintre ele. Şi mi se pare că sufletele necuvioase su¬feră ceva asemănător, care se petrece de obicei cu cetăţile sau ţinuturile pe care, pe de o parte, barbarii, invadându-le din afară, le provoacă la război, pe de altă parte, starea dinăuntrul
1 Ioil 1 11 (LXX).
2Ier. 13,23.
268
porţilor nu-i paşnică, ci e tulburată de un război intes¬tin; iar cei care i-ar fi putut învinge pe cei de afară, dacă s-ar fi aflat între ei o anume împăciuire, sunt risipiţi şi nimiciţi prin ei înşişi, scindaţi şi sfâşiaţi din pricina unor păreri po-trivnice. Că deosebirea dintre voinţe nu este una oarecare, lipsită de importanţă, va mărturisi Pavel cel de Dumnezeu insuflat: „Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii pă¬catului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?”1
Războiul dinăuntrul nostru nu este simplu, ci îndoit. Dar, după cum îmi imaginez, cine s-ar putea gândi, dacă m-ar auzi vorbind astfel, să mă întrebe: „Ce spui, prietene? Oare s-ar cuveni ca, depunând armele, să cedăm vrăjmaşilor victoria fără nici o sforţare şi să ne supunem ca unor stăpâni foarte cruzi grumajii, ştiind cât este de primejdioasă lupta? Şi, pierzându-ne nădejdea, să slujim cărnii şi demonilor? Nicidecum! Aceasta n-ar fi nimic altceva decât o nesăbu¬inţă. Departe de tine un asemenea gând necugetat, omule! Mută-ţi mintea spre a-ţi recâştiga curajul cel bun; şi chiar da¬că ajungi să te laşi în voia firii cărnii, care-i mai uşor aplecată spre plăcere, să nu renunţi la împotrivire! Poate fi domoli¬tă, desigur, şi cu ajutorul unor mărunte nevoinţe! Iar dacă o vezi pornită şi asmuţită împotriva dorinţelor duhului, arun¬că de la tine cât mai degrabă trândăvia şi, asemenea celor mai buni dintre atleţi, pregăteşte-te la rândul tău să lupţi cât mai straşnic; şi, potrivindu-ţi armele curăţiei2, arată-i acesteia nevoinţele înfrânării; şi legea păcatului se va pune pe fugă şi pe dată îl vei vedea fugar pe cel pe care-l socoteai de neînvins.
1 Rm. 7,22-24.
2 â-yvela.
269
Astfel se lupta şi Pavel, de Dumnezeu insuflatul, împotriva dorinţelor cărnii, zicând: „Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”.1
Pentru a-l deprinde pe un cal mândru cu alergarea, cei pricepuţi în acest meşteşug îl conduc cu ajutorul frâielor. Iar cei aflaţi în fruntea echipajelor navale conduc vasele de măr¬furi fără să se abată de la drumul drept cu ajutorul mânuirii cârmei. Mintea cumpătată2 şi aleasă nu este deloc nestator¬nică şi nici nu îngăduie lesne tulburare prin amăgirile gân¬durilor. Şi, ca şi cum s-ar statornici în sine, întărită cu totul, rânduieşte cu ajutorul nevoinţelor ascetice ca trupul3 să se supună de bunăvoie lui Dumnezeu, ţinându-şi calea dreap¬tă, fără a se abate în nici un chip de la toate câte trebuie îm¬plinite. „Căci socotelile celor drepţi sunt judecăţi drepte”4, după cum este scris.
Iar a fi neputincios în virtutea înfrânării ar putea fi soco¬tit, într-adevăr, drept un lucru neîntemeiat şi fără îndreptă¬ţire, şi dintr-o altă privinţă. Căci, cu adevărat, singură calea vieţuirii virtuoase nu va fi în stare să domolească pornirile cărnii, dacă ceea ce aduce în ea răzvrătire şi dezbinare n-a fost deja omorât şi nimicit prin mijlocirea lui Hristos.5 Şi iarăşi ucenicul lui Hristos ne va lămuri puterea luptei lăun¬trice şi felul în care a avut loc nimicirea [cugetului trupesc]. Căci a spus, de asemenea: „Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc Legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păca¬tului. Drept aceea, nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus. Căci legea duhului vieţii în Hristos
1 I Cor 9, 27.
2 rapjav.
3 irapl
4 Pild. 12, 5 (LXX).
5 Cf. Rm. 6, 6.
270
Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”1. Şi iarăşi: „Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii fiind slabă prin trup a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru ase¬mănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup, pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh”.2 Fiind trupul omorât numai în ceea ce priveşte dorinţele, s-a zis celor care vor într-adevăr să biruiască: „nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup”, după cum este scris. „Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii. Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dum¬nezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”. 3 Este firesc să socotim drept un lucru cu adevărat de ruşine şi lipsit de sens ca aceia care au fost chemaţi la o asemenea slavă şi, mai mult, au ajuns să primească până şi cinstea înfierii4 să se arate a fi robi ai căr¬nii şi să nu se facă mai degrabă paznici curajoşi ai virtuţii, în scopul ocrotirii slavei deja câştigate.
Căci nu va fi cu putinţă, nu, nu va fi cu putinţă ca în ziua judecăţii să respingem învinuirile pentru trândăvia şi nepăsa¬rea noastră, zicând, asemenea unui flecar: am fost prigonit, am fost înrobit: fiindcă Hristos ne va convinge de contrariul şi ne va arăta legea libertăţii, potrivnică justificărilor noastre.
3. Dascălul şi povăţuitorul sfinţilor ne lămureşte şi ne învaţă cum trebuie să ne împotrivim trupului, scriind aşa: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumne¬zeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovni¬cească, şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi
1 Rm. 7,25-8,2.
2Rm. 8, 3-4.
3 Rm. 8,12-14.
4 Cf. Rm. 9,26.
271
prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dum¬nezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.”1 într-adevăr, înţe¬leptul Ioan adaugă la acestea: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupu¬lui şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”.2
Iar celui care va fi lipsit de o judecată sănătoasă i se va pă¬rea mai folositor să ignore cele ce sunt mai bune, socotindu-le de nici o valoare, şi în locul acelora să aleagă mai degra¬bă pe cele ce se arată a fi vrednice de râs şi supuse pieirii. Iar dacă cineva ar aşeza plumb alături de aur şi ar porunci să se aleagă ce este mai bun, oare nu li s-ar părea atât celorlalţi, cât şi nouă înşine, că am gândit foarte bine atunci când, neluând în seamă ceea ce este socotit neînsemnat ca valoare, am pre¬ferat fără ezitare ceea ce este mai bun? Oare nu va fi cu totul neobişnuit şi prostesc să arătăm faţă de materiile stricăcioase şi lucrurile pământeşti o asemenea preocupare şi o judeca¬tă atât de dreaptă, iar faţă de bunurile sufleteşti, cu toate că suntem datori să cercetăm îndeaproape natura celor ce sunt, să ne vedem atât de descurajaţi şi să neglijăm grija faţă de ceea ce este cuvenit, încât fie să nesocotim cu totul ceea ce e folositor, fie, cu bună ştiinţă, să trecem cu vederea şi, pur¬tând foarte puţin de grijă sau chiar deloc de ceea ce este veş¬nic folositor prin firea sa, să ne lăsăm în voia patimilor celor mai urâte? Să ne arătăm deasupra patimii preadezgustătoare a iubirii de trup3 şi să învrednicim virtutea, însoţitoarea pri¬begiei noastre, de o ocrotire mult mai aparte, împodobindu-ne viaţa prin tot felul de fapte bune.
1 Rm. 12,1-2.
2 1 In. 2, 15-17.
3 scil. senzualitate.
272
în ceea ce mă priveşte, sunt de părere că pentru cei ce au ales o viaţă vrednică de cinste este nevoie nu doar de înfrânarea trupului şi nici numai de o stăruinţă în lupta împotriva cărnii, ci şi de o anume înfrânare şi cumpătare în deprinderi şi purtări. Desigur, mintea care se nevoieşte în liniştea blân¬deţii nu va putea fi supusă tiraniei mâniei: „cel ce îşi stăpâneşte mânia este mai preţuit decât cuceritorul unei cetăţi”1, după cum este scris. Şi, într-adevăr, pe lângă aceasta, omul curajos şi ascultător de raţiune nu se lasă învins nici de câşti¬gul nedrept şi nici de cel peste măsură, socotind neiubirea de câştig ca facere de bine neîntreruptă şi preferând sărăcia de bunăvoie grijii pe care o naşte bogăţia. Preaînţeleptul Pavel l-a recunoscut pe cel care se mulţumeşte cu foarte puţin ca pe un adevărat şi neîndoielnic ucenic al Mântuitorului, atunci când zice: „având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care-i cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare”.2 Să se facă nevăzută preocuparea pentru cele de prisos; să se îm¬prăştie ca aruncată de pe un munte sau, după cum obişnuiesc să zică unii, în talaz şi, în locul grijii pentru belşug, să fie pre¬ferat folosul pentru cele necesare, adică pentru hrană şi pen¬tru o îmbrăcăminte simplă. Căci acestea sunt foarte uşor de aflat şi dobândirea lor este fără de trudă.
4. Pe lângă toate aceste bunuri, să fie cinstită legea frăţi¬ei3 celei întru Hristos şi să domnească rânduiala iubi¬rii reciproce.4 Căci „iubirea este împlinirea legii”5, după cum
1 Pild. 16,32 (LXX).
2 I Tim. 6, 8-10.
3 Cf. I Pt. 2, 17.
4 In. 13,34.
5 Rm. 13, 10.
273
stă scris. Iar rodul iubirii, spunem noi, este milostivirea de cei aflaţi în sărăcie şi lipsiţi de cele necesare. Căci nu poţi să zici omule în sinea ta: „M-am îmbogăţit în credinţă; L-am cu¬noscut pe Cel care este Dumnezeu după fire şi în chip adevă¬rat; am scăpat din cursele diavoleşti şi de înşelăciunea demo¬nică; m-am curăţit de vina închinării la idoli. Lauda de a avea parte de bunăvoinţa dumnezeiască îmi este asigurată”. Adu-ţi aminte de cel care a spus: „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cine¬va că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hra¬na cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: «Mergeţi în pace! încălziţi-vă şi vă săturaţi», dar nu le daţi cele trebu¬incioase trupului, care ar fi folosul?”1 Oare tu nu ştii şi n-ai înţeles că celor care sunt credincioşi li se cuvine să asculte cu totul şi în chip neîntârziat de poruncile dumnezeieşti? Căci cine, cu mintea întreagă, ar putea arunca asupra unui barbar, care trăieşte în alt loc, departe de cetate, străin cu totul de da¬tinile şi obiceiurile noastre, vina de a fi încălcat legea? Dacă cineva însă dintre cei crescuţi şi formaţi în cetate şi în ascultarea faţă de lege s-ar abate de la ceea ce este bun şi cinstit, acuza s-ar putea îndrepta în chip just şi întemeiat asupra sa.
Celor care încă nu se bucură de renumele de care vor¬bim2, care nu sunt lipsiţi de primejdia nesiguranţei şi a nehotărârii în obţinerea acestuia, le va rămâne totuşi şansa de a-şi proba nevinovăţia prin faptul că, nefiind formaţi în Le¬gea dumnezeiască, li s-ar da cu uşurinţă crezare. Însă cei care au ales credinţa nu rămân întru nimic fără de vină, dacă sunt nesupuşi şi răzvrătiţi; iar refuzul slujirii lui Dumnezeu, prin îndepărtarea jugului dumnezeiesc, cum ar putea să nu fie de¬cât foarte neplăcut şi primejdios? Aşadar, credinţei să i se
1 Iac. 2, 14-16.
2 Scil. de a fi creştini.
274
alăture podoaba faptelor bune şi, aşa cum spune Mântuito¬rul: „să fim milostivi, precum şi Tatăl nostru este milostiv”1 – „căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.”2 însă nu este deloc greu să vă arătăm, chiar din Sfintele Scripturi însele, atât răsplăţile iubirii reciproce, cât şi osânda pentru cele potrivnice aceste¬ia. Căci fericitul Iov este vrednic de admirat atunci când zi¬ce despre sine: „Datu-m-am, oare, în lături, când săracul do¬rea ceva şi lăsat-am să se stingă de plânsete ochii văduvelor? mâncam, oare, singur bucata mea de pâine şi orfanului nu-i dădeam din ea? Dimpotrivă, din tinereţile mele am crescut pe orfan ca un tată şi de la naştere am călăuzit pe văduvă. Da¬că vedeam un nenorocit fără haină şi vreun sărac care n-avea cămaşă pe el, nu mă binecuvântau coapsele lui şi nu-l încăl¬zea lâna mieilor mei? Dacă am repezit mâna mea împotriva vreunui orfan, fiindcă vedeam că am sprijinitori la masa ju¬decăţii, atunci să cadă umărul meu din încheietură şi braţul meu să se dezlege de osul celălalt!”3
5. Şi-a primit osânda şi n-are unde să fugă de pedeap¬sa sa bogatul din Evanghelii, despre care Mântuito¬rul zice:
„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anu¬me Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câi¬nii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.
1 Cf. Lc. 6,36.
2 Iac. 2, 13.
3 Iov 31, 16-22.
275
Şi el, strigând, a zis: «Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie». Dar Avraam a zis: «Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti»”.1
Şi dacă ar mai trebui adăugat aici şi altceva, în puţine cu¬vinte am spune: bogatul avea haine fine, de porfiră şi poate chiar ţesute cu fir de aur; avea o casă mândră şi preafrumoa¬să, mai presus de orice strălucire [lumească] şi în stare să tre¬zească în suflete, pe lângă entuziasm şi admiraţie, o invidie furibundă; avea o mulţime deloc neînsemnată de slugi bine-îmbrăcate, covoare de tot felul aşternute pe podele; avea paharnici, bucătari şi patisieri cu o măiestrie aleasă şi plină de eleganţă: masa sa era întotdeauna plină de bucate. Dar exista, fără îndoială, şi un roi de linguşitori care atârnau de orice cuvânt al bogatului şi se jurau că fie şi cel mai neobiş¬nuit dintre lucruri, dacă s-ar fi aflat pe placul bogatului, era cel mai frumos dintre toate; defăimau, fără întârziere, prin vorbe de ocară, până şi virtutea însăşi, dacă acela ar fi hu¬lit-o. Cât despre neruşinarea cea înşelătoare şi de Dumnezeu urâtă, mă refer la festine, aplauze şi la cântecele de masă şi dansurile tinerelor care cântă din fluiere, ce ar trebui să mai spun? Socotesc că lucrurile care aduc pagubă chiar şi puterii noastre de închipuire s-ar cuveni menite tăcerii.
Însă celălalt era un sărac cu totul nenorocit, fără haine, fără acoperiş, lipsit de cele necesare; cu o sănătate şubrezi¬tă, care se mulţumea cu lucrurile de neapărată trebuinţă şi îşi limita măsura bunăstării la foarte puţine lucruri. Căci soco¬tea că nădejdea şi rugăciunile sale şi-ar atinge ţinta, dacă ar fi reuşit să facă rost de pâine şi de nişte zdrenţe. Cuvântul parabolei
1 Lc. 16, 19-25.
276
evanghelice arată că omul acesta ajunsese la o aseme¬nea decădere, încât împărţea acelaşi culcuş cu câinii cei urât mirositori şi îi avea ca tovarăşi numai pe aceia, care veneau să-i slujească cu plăcere, atunci când voiau să-i lingă rănile cu limba lor plină de salivă, care prin legea firii slujeşte ca reme¬diu pentru propriile lor răni şi care-i dăruia, prin urmare, şi lui Lazăr vindecarea.
Dar bărbatul acela de neam bun, care iubea înfumura¬rea n-a luat seama la nimic dintre toate acestea; pentru că era cu inima împietrită şi fără suflet, socotind supărătoare nevoia de a arăta milă şi numind povară zadarnică vărsarea de lacrimi pentru suferinţele de nesuportat ale celui lovit de nenorocire; şi considera că [săracul] nu se deosebeşte întru nimic de cele necurate, fiind asemenea celor din morminte, dezgustător şi detestabil, zăcând fără de nici un rost.
Şi, cu toate acestea, fără îndoială, ar trebui să ne gândim în chip înţelept că Acela care a plăsmuit şi a dat naştere firii noastre nu a dăruit celor bogaţi o cale anume de a veni la via¬ţă, iar celor apăsaţi de sărăcie, o alta; ci aducerea la viaţă din femeie cu ajutorul bărbatului este la fel pentru toţi, iar du¬rerile şi modul naşterii nu sunt diferite, şi, de asemenea, trupul e alcătuit cu forme asemănătoare; un singur cer ne în¬conjoară; suntem cinstiţi cu lumina unui singur soare, ce nu revarsă o lumină mai bună şi mai clară asupra celor care apar mai aleşi, datorită bogăţiei, şi nu luminează mai puţin pe cei afundaţi în sărăcie. Aşadar, firea înconjurătoare n-a cunos¬cut nici o diferenţă, şi nici Dumnezeu, Ocârmuitorul1 aducerii la existenţă a toate, ci acestea toate au fost născocite de lăcomia şi orgoliul omenesc.
într-adevăr, nu există nimic din cele tocmai menţiona¬te care să împiedice a înainta lucrurile noastre, ca şi cum ar
277
fi purtate de un vânt favorabil, prin voinţa dumnezeiască şi cu ajutorul legăturii iubirii. Căci Cel care a împărţit în chip egal toate bunurile firii şi n-a cinstit pe nimeni cu ceva mai mare sau mai mult, cum să nu fi voit să îndepărteze lăcomia de la posesorii de bogăţii şi să-i facă asemenea unor iconomi ai celor aflaţi în sărăcie, ca ei înşişi dimpreună cu cei cărora li s-a făcut bine să poată ajunge părtaşi, cât de puţin, slavei şi desfătării veşnice?
Dar aproape că mi-a scăpat din vedere ceva, ce ar fi bine să se adauge celor deja spuse. S-a întâmplat ca Lazăr, aflându-se în acele suferinţe şi venindu-i sfârşitul, să fie mutat de la cele pământeşti şi dus de către îngeri în sânurile lui Avraam; însă cel care în trecuse măsura prin desfătările bogăţiei şi fusese socotit „demn de invidie”, „fericit” de laudele lingu¬şitorilor şi împodobit cu multe alte nume mai înalte decât acestea, supus legilor firii şi prins în laţul morţii, a fost închis în întunericul din adâncuri, primind în locul bunurilor pă¬mânteşti chinurile iadului, spre a-şi ispăşi nemilostivirea fa¬ţă de semeni.
S-ar putea ca unii dintre cei care ne ascultă1 să spună aşa: de ce cuvinte te-ai sluji dacă cineva, apropiindu-se, te-ar în¬treba din curiozitate: oare sărăcia prin ea însăşi a fost îmbră¬cată cu cinstea de a fi podoabă a cucerniciei şi iubirii faţă de Dumnezeu2 şi este slăvită de legea dreptăţii, în timp ce bogă¬ţia este blestemată şi n-a moştenit împotriva sa decât un ver¬dict amar? Cum ar fi cu putinţă una ca aceasta? Ar trebui să chibzuim bine asupra unui lucru: de-a lungul vieţii nu puţine dintre cele netrebnice se însoţesc în diferite chipuri cu bogă¬ţia, urmând-o îndeaproape. Bogatul se lasă mai uşor stăpânit de trufie, fără frâu în dorinţele nemăsurate, îngăduitor deopotrivă
1 Un indiciu că acest text a fost prezentat şi ca o omilie.
2 eiaeeia.
278
faţă de plăceri, precum şi în privinţa desfătărilor de tot felul. Însă cel strivit de sărăcie în ce chip ar putea fi victima celor pomenite mai devreme? Căci se tânguieşte neîncetat de faptul că nu posedă nimic, se jeluieşte şi îşi plânge de milă; sunt alungate departe şi plăcerea, şi desfătarea; şi altă grijă nu are decât să adune mult prea puţin să se hrănească cu o ne¬însemnată mângâiere în faţa nevoii de acum.
6. La acestea toate însă aş găsi de cuviinţă să mai adaug faptul că modul de a fi al oricărui om care cercetează natura fiecărui lucru în parte, prin libertatea sa de voinţă, îl poate face să se numere fie între cei vrednici de osândire, fie între cei vrednici de laudă. Ceea ce sunt culorile pentru ţesă¬turile în care se imprimă, tot aceea sunt deprinderile pentru natura1 lucrurilor asupra cărora îşi pun amprenta. Aşadar, voi susţine, fără umbră de îndoială, că cel mai bun dintre toţi este acela care ştie să-şi chivernisească cumpătat viaţa în sărăcie. Iar dacă, mulţumindu-se cu puţin şi câştigând prin strădania sa ceea ce este, ca să spun într-un cuvânt, lucrul cel mai la în¬demână de aflat dintre toate va înălţa rugăciuni de mulţumi¬re, cum n-ar putea fi demn de ceea ce i se cuvine şi n-ar fi vred¬nic să fie împodobit cu laude? Şi deşi a avut sărăcia ca pe un sfetnic al răutăţii, într-atât a cinstit legea înfrânării mai presus de toate, încât a pus stavilă la toată răutatea sa. Însă cel renu¬mit pentru nemăsurata lui bogăţie cum să nu fie socotit vino¬vat şi foarte pe drept dacă, într-adevăr, deşi i-ar fi fost cu putinţă să-L aibă milosârd pe Dumnezeul tuturor, făcând cu ceilalţi milostenie şi dăruind un umil ajutor celor aflaţi în să¬răcie, pentru a-şi depăşi necurmata lor nenorocire şi a-şi recă¬păta, într-un chip anume, puterile, n-a făcut din bogăţia vre¬melnică decât un slujitor al singurei sale plăceri?
1 *Litere greceşti, indescifrabile*
279
Lazăr se afla în desfătări mai presus de închipuirea lui iar bogatul, într-un fel neobişnuit pentru el, în vâlvătaie şi sub lovituri de bici. Şi dacă cineva, apropiindu-se de acesta atunci, ar fi întrebat, cu dorinţa de a afla cât de pregătit ar fi fost să plătească pentru a se răscumpăra de sub pedeapsă, fiindu-i lăsată posibilitatea de alegere din partea judecăto¬rului, oare n-ar fi încercat să dovedească prin toate mijloa¬cele că e gata să se supună la orice sacrificiu, dând cu plăce¬re tot ceea ce are? Şi cui i s-ar părea de necrezut? Dorinţa de a cunoaşte numai prin supunerea la încercări grele şi ne¬cruţătoare şi de a ţi se îngădui acest lucru ca şi cum ai avea totodată piciorul afară din laţ şi nesupus nici unei constrân¬geri este un lucru cu totul neînţelept şi chiar plin de toată nechibzuinţa.
Iar dacă ceea ce săvârşim noi creştinii este mai presus de cultul iudeilor, cum nu se poate observa cu uşurinţă că ace¬la care nu împărtăşeşte părerea că trebuie să întreacă cu mult ceea ce este preţuit şi ţinut în cinste de ei nu va părea cumpă¬tat? Pentru aceea Mântuitorul însuşi ne-a spus: „Căci zic vo¬uă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a căr¬turarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.1 Ce lege, fiind prorocită din Ierusalim prin Moise, în chip şi umbră, îndeamnă la cinstirea egalităţii între fraţi? Şi rătă¬cind prin acel pustiu nesfârşit şi împuţinându-se mâncarea, au început să strige împotriva preaînţeleptului Moise şi, ca şi cum n-ar mai fi fost cu putinţă să se poată salva din faţa ame¬ninţării foametei cumplite, îşi pregăteau cântarea de îngro¬păciune; şi, ca şi cum şi-ar fi pierdut orice speranţă, ziceau: „Mai bine muream bătuţi de Domnul în pământul Egiptu¬lui, când şedeam împrejurul căldărilor cu carne şi mâncam pâine de ne săturam! Dar voi ne-aţi adus în pustia aceasta,
1 Mt. 5, 20.
280
ca toată obştea aceasta să moară de foame”.1 Iar preaînţeleptul Moise era descumpănit, neştiind ce ar putea să facă sau să răspundă la acestea; fiindcă a fost însufleţit de încrederea în Dumnezeu, fără a mai fi cuprins de îngrijorare, s-a arătat sfârşitul fericit al celor aşteptate. Căci a zis Domnul către el: „Iată Eu le voi ploua pâine din cer şi poporul va ieşi să adune în fiecare zi cât trebuie pentru o zi”.2 Şi, tălmăcind feri¬citul Moise celor din Israel înţelesul legii, le-a zis din nou: „Aceasta e pâinea pe care v-o dă Dumnezeu să o mâncaţi. Iată ce a poruncit Domnul: «Adunaţi fiecare cât să vă ajun¬gă de mâncat; câte un omer de om, după numărul sufletelor voastre; fiecare câţi are în cort, atâtea omere să adune!» şi au făcut aşa fiii lui Israel; au adunat unii mai mult, alţii mai puţin; dar, măsurând cu omerul, nici celui ce adunase mult n-a prisosit, nici celui ce adunase puţin n-a lipsit, ci fiecare, cât era de-ajuns la cei ce erau cu sine, atât a adunat”. 3
Căci Legea Domnului nu îngăduia nicidecum să se adu¬ne mai mult decât e nevoie, ci doar ceea ce ajunge ca hrană pentru o zi. Iar dacă cineva, nesocotind Legea4, aduna mai mult decât atât, ceea ce era în plus se prefăcea într-o mulţime de viermi, legea, după părerea mea, arătând în chip prea lă¬murit că numai ceea ce nu prisoseşte poate fi plăcut şi lip¬sit de oprobriu; însă ceea ce se păstrează peste nevoia însăşi, fiind adunat fără măsură şi fără nici un temei, se transformă într-o grămadă de viermi.
Pe acestea le poruncea legea celor de demult; dar nouă ce ne spune Mântuitorul? „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia ne¬dreaptă, ca atunci când veţi părăsi viaţa să vă primească ei în
1 Ex. 16,3.
2 Ex. 16,4 (LXX).
3 Ex. 16,15-18.
4Ad litteram, „spunând cu glas mare adio Legii”; o notă de familiaritate şi colocvialitate.
281
corturile cele veşnice”.1 Şi spre a fi cât mai lămurit pentru ti¬ne înţelesul celor rânduite, voi mai rosti, iarăşi pe scurt, încă ceva. Căci nu este, nu, nu-i cu putinţă să ne îndoim că prin¬tre cei aflaţi în nevoi există o mulţime deloc neînsemnată de înţelepţi şi drepţi, care ar putea scăpa atenţiei noastre, dar ca¬re nu poate fi nicidecum nesocotită de Dumnezeu. Să nu se îndoiască nimeni că, atunci când îi acceptăm pe aceştia drept părtaşi ai bunurilor pământeşti, nu ne vom împărtăşi şi noi dimpreună cu ei de răsplata dreptăţii. „Căci vă vor primi”, du¬pă cum este scris, „în corturile lor”.2 Iar fericitul Pavel, care a înţeles desăvârşit acest lucru, zice la rândul său: „Prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosinţa lor să împlinească lipsa voastră”. 3 „Să fim, aşadar, buni între noi şi milostivi”, după cum s-a scris, „iertând unul altuia, pre¬cum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos”.4
Şi nu este, oare, nevoie să vedem ce ne-a dăruit nouă Dumnezeu în Hristos sau de care bunuri ne-a făcut să avem parte? Ne-a dăruit aşadar iertarea greşelilor, o iubire care nu ţine minte răul. Căci am fost mântuiţi ca şi cum Dumnezeu ar fi trecut cu vederea micimea noastră de suflet. Or, iubiţilor, dacă şi noi ne vom sili să păşim pe urmele răbdării şi ale blândeţii5 Stăpânului tuturor, neîndoielnic nici răul nostru nu va fi ţinut minte. Să luăm aminte în chip înţelept mai ales la faptul că greşelile omeneşti sunt nenumărate şi nici un ră¬gaz n-ar fi scutit de povara micimii noastre de suflet. Însă da¬că noi avem de gând ca de fiecare dată când se întâmplă să ne facă rău cineva să ne tulburăm peste măsură şi să ne judecăm cu cei care ne-au pricinuit supărare, atunci întreaga noastră viaţă va fi cuprinsă de tristeţe şi amărăciune. Şi deoarece „căile
1 Lc. 16, 9.
2Cf. Lc. 16,9.
3II Cor. 8,14.
4 Col. 4,32.
5 ya.Xr]vdTfji; în sens propriu desemnează liniştea netulburată a mării.
282
celor care ţin minte răul duc la moarte”1, după cum s-a scris, nimic nu împiedică pe sufletul pururi împins spre ne¬voia de a se opune cu îndârjire celor care l-au vătămat mai înainte prin aceea că nu-i în stare să lase în urmă ceea ce i-a adus întristare să ajungă în mâinile morţii. După cum a spus şi fericitul Pavel, „să ne purtăm sarcinile unii altora şi aşa vom împlini Legea lui Hristos”.2
Iar felul acesta de cucernicie3 este cu totul luminos. Sunt, însă, unii dintre voi care s-au înstrăinat într-atât de dorinţa de a fi buni şi au izgonit atât de departe de sufletele lor podoaba neţinerii de minte a răului, încât, chiar dacă unii dintre fraţii4 noştri ar fi săvârşit doar o neînsemnată greşeală, pierzându-şi cumpătul, se lasă purtaţi de pornirile mâniei, ca o corabie în bătaia vântului, şi se năpustesc asemenea unor tauri, socotind că se vor acoperi de ruşine şi-şi vor păta numele dacă nu se vor deda la tot felul de rele. Iar dacă unii dintre cei împinşi la vraj¬bă se arată mai puternici decât ceilalţi, de îndată nenumăraţi slujitori ai cruzimii se strâng în jurul lor, întărâtând la mâ¬nie, înteţind sălbăticia prin intermediul a tot felul de îndem¬nuri şi mijloace, prin care patima îşi pune în lucrare puterea sa. Osânda care-i aşteaptă, iubiţilor, pe unii ca aceştia este cu totul înfricoşătoare: şi cel care s-a lăsat întărâtat va fi nimicit negreşit dimpreună cu cel care întărâtă. Şi întru adeveri¬rea acestor lucruri voi aduce iarăşi în faţa voastră câteva pilde chiar din însăşi Scriptura cea de Dumnezeu insuflată.
7. Idumeii şi israeliţii s-au aşezat pe rând într-un ţinut a cărui moştenire nici unul dintre ei n-o avusese mai dinainte. Dar fuseseră fraţi şi vecini. Ca tată al unora a fost
1 Pild. 12, 28 (LXX).
2Cf. Gal. 6, 2.
3 siceeict.
4 Scil. comunitatea creştină.
283
socotit Isav, pe când ceilalţi erau din Iacov1; iar acestora din urmă li s-a dat pământul făgăduinţei, iar celorlalţi, pe cel al idumeilor, care se învecina cu cel dintâi printr-un şir înalt de munţi şi ţărmuri pietroase, astfel încât era cu neputinţă de cucerit pentru cineva care i-ar fi putut căuta pricină de răz¬boi, fiindcă locul nu punea la îndemână o cale uşoară de a ajunge la el; iar locuitorii se mândreau cu aceasta foarte mult. Dat fiind că originea şi ţinuturile popoarelor despre care am amintit mai devreme erau rânduite în acest fel, şi deprinde¬rile lor se deosebeau într-o foarte mare măsură. Iar modul lor diferit de viaţă i-a împins la neînţelegeri, deosebirea de trăire a credinţei şi practicile rituale fiind neîncetat prilej de război. Pentru că israeliţii, mândrindu-se cu îndrumările le¬gii lui Moise, se închinau Dumnezeului tuturor, iar moabiţii, adică idumeii (căci nu există nici o diferenţă între cele două nume), s-au făcut robi înşelăciunilor demonice, modelând pietre şi lemne şi ridicând la demnitatea de zei pe cele fără de simţire. Aşadar, credinţa, obiceiurile şi locul în care erau aşezate ţinuturile lor le despărţeau pe aceste neamuri.
Apoi, când s-a întâmplat ca israeliţii să alunece în pă¬cat şi să-L întristeze pe Dumnezeu prin purtarea lor necuvi-incioasă faţă de lege, împotriva Ierusalimului s-a ridicat ti¬ranul Babilonului, un bărbat necredincios şi nelegiuit.2 Ca urmare, a poruncit ca tot poporul aflat sub mâna sa să trea¬că la arme şi, împresurându-i de îndată pe cei care se afierosiseră lui Dumnezeu3, a dat semnalul amar al războiului. Şi, ajuns în Iudeea, s-a năpustit acolo cu toată armata şi i-a înspăimântat
1 Cf. Gen. 35,7. Idumeii, de origine semitică, s-au instalat în sec. XIII-XIV a.Hr. În sudul Mării Moarte; de-a lungul istoriei, starea de conflict dintre ce¬le două popoare a fost permanentă (cf. Gen. 27, IReg. 14,47).
2Nabucodonosor; se pare că Sfântul Chiril reuneşte informaţii din dife¬rite cărţi biblice (IIReg. 24 şi II Cron. 36 şi Ier. 25, 1 ş.u. sau 49,7).
3 scil. evreii.
284
într-atât pe israeliţi, încât aceia s-au împrăştiat în toate ţinuturile vecine, părăsindu-şi cetăţile, ca şi cum ar fi abandonat vasul zdruncinat de primejdia celor mai de pe urmă rele.
Dar ce-au făcut idumeii după toate acestea? Deşi s-ar fi cuvenit să se milostivească de cei cuprinşi de tulburare şi groază şi ar fi trebuit mai degrabă să încerce să-i apere, oferindu-le ca adăpost oraşele şi casele proprii, deşi ar fi trebuit să uite cu totul duşmănia dintre ei, n-au făcut decât opusul acestora.1 Căci, legându-l pe cel care le cerea ajutorul, l-au dat babilonienilor ca pe un vânat uşor şi au făcut din junghierea fratelui şi a vecinului lor un motiv pentru a închina jertfe de mulţumire idolilor, luându-i în râs peste măsură pe cei afierosiţi lui Dumnezeu şi răzvrătindu-se împotriva sla¬vei dumnezeieşti; şi susţineau necugetat că puterea demoni¬lor s-a ridicat împotriva celor care le necinstiseră închinarea la zei şi din această pricină i-a făcut pe babilonieni să se nă¬pustească asupra lor. Şi pentru că batjocura suferită de iudei era greu de suportat şi ajunsese urâtă în ochii lui Dumnezeu, armata duşmană a părăsit ţara celor afierosiţi lui Dumnezeu şi s-a revărsat degrabă asupra Idumeii, Atotputernicul răsturnând situaţia în dauna lor şi abătând mânia în chip în¬temeiat asupra acestora. Şi acel neam altădată puternic, ne¬milos şi înfumurat a fost în aşa fel nimicit de săgeţile babi¬lonienilor, încât cu greu ar fi fost cu putinţă să scape vreun locuitor dintr-o cetate, oricât de mare şi oricât de bine întă¬rită ar fi fost. Dar voi da glas însuşi cuvântului dumnezeiesc: „Aşa zice Domnul Dumnezeu despre Edom (…): «Iată că mic te-am făcut printre neamuri şi neluat în seamă foarte! Semeţia inimii tale te-a înşelat, pe tine, care ai sălaş în văgăunile
1 „Adu-Ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusali¬mului, când ziceau: «Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!»” (Ps. 136,7).
285
stâncilor şi locuieşti pe înălţimi, şi care zici în inima ta: «Cine mă va coborî pe pământ?» Chiar dacă te vei înălţa ca vulturul şi-ţi vei face cuibul tău printre stele, şi de acolo te voi da jos», zice Domnul”.1 Apoi, lămurind pricina amă-răciunii şi a mâniei, adaugă: „Din pricina măcelului şi a sil¬niciei fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei pieri de-a pururi! în vremea când tu erai de faţă, cei străini se fă¬ceau stăpâni pe avuţia lui şi cei de altă lege veneau în porţile lui şi asupra Ierusalimului au aruncat sorţi, şi tu erai ca unul dintre aceia! Nu te uita la ziua fratelui tău, a prăpădului ve¬nit peste el! Nu te veseli de fiii lui Iuda în ziua pieirii lor! Nu grăi trufaş în vremea aceea de strâmtorare! Nu intra pe poar¬ta poporului Meu în ziua zbuciumării lui şi nici nu te uita la nenorocirea lui în ziua când se prăpădeşte! Nu întinde mâna ta către averea lui în ziua pieirii lui; nu-i închide pe cei care fug de asupritor în ziua cea de strâmtorare!”2
Vezi, aşadar pentru că nu s-au gândit să-i apere pe fiii lui Israel, ci au râvnit la neomenia duşmanilor -, în ce chip şi-au aflat sfârşitul, în pofida nădejdii, împreună cu tot nea¬mul lor. Şi, oare, idumeii n-au avut parte de toate acestea? Dar babilonianul şi-a dat, oare, pe faţă trufia împotriva ţă¬rii sfinte fără să fie pedepsit şi, bătându-şi joc de suferinţele celor supuşi încercărilor, şi-a putut păstra mai departe nea¬tinsă pofta sa? Nicidecum. Vă voi arăta că acesta a avut, fără întârziere, de îndurat o pedeapsă pe măsura faptelor la care s-a încumetat.
Or, după ce a părăsit Idumeea, se gândea să se îndrepte grabnic spre casă şi, hotărând plecarea, a dat semnalul por¬nirii la drum; şi a ajuns în patrie, fără a întâmpina nici un obstacol din partea nimănui. Şi, odată ce s-a întors în palatele
1 Avd. 1, 1-4 (LXX)-, Ier. 49,15-16.
2 Avd. 1,10-14 (LXX).
286
sale barbare, a început să sărbătorească şi să se fălească cu cele pe care le-au răbdat oamenii cei sfinţi. A poruncit celor de rang înalt să se adune pentru un banchet strălucit, şi os¬păţul răsuna pretutindeni de laude şi aplauze. Iar unii se în¬treceau în discuţii pline de sminteală: cel care făptuise ceva cu totul nepotrivit şi rău cerea pentru sine podoaba onoru¬rilor cu mult mai strălucită decât a celorlalţi; iar recompen¬sele se aflau la măsura cruzimii lucrurilor săvârşite. Atunci, într-adevăr, Dumnezeu, Cel care are stăpânirea asupra tutu¬ror, Şi-a slobozit mânia asupra tiranului1 şi l-a copleşit pe cel trufaş cu năpaste nebănuite. Căci la acea vreme supuşii s-au revoltat împotriva sa şi, din cauza neînţelegerilor, popoarele imperiului nu şi-au mai găsit pacea între ele. Şi cei mai pu¬ternici dintre supuşii săi căutau deja răzvrătirea şi puneau la cale pe ascuns război împotriva suveranului. Altă grijă mai mare nu aveau decât să dea foc palatelor tiranului şi să dis¬trugă, ca să spunem aşa, din temelii, oraşul cel mândru şi ves¬tit, adică Babilonul. După ce au declanşat războiul, şi-au c⺬tigat trofeul şi au nimicit Babilonul prin foc, iar pe cei din el prin sabie, negrăbindu-se să pună capăt în chip strălucit fap¬telor lor de vitejie, până ce nu l-au junghiat pe tiran.
Dar Profetul Ieremia, înţelegând fără umbră de îndoială, prin luminarea Duhului, că lucrurile aşa aveau să se petreacă, se arată strigând puternic şi neobişnuit. Şi, ca şi cum ar fi în¬demnat la luptă o mulţime de oameni împotriva aceluia, zice astfel: „Aşezaţi-vă în rânduială de bătaie împrejurul Babilonului. Cei ce încordaţi arcul, trageţi în el, nu cruţaţi săgeţile şi biruiţi-l; braţele lor au înţepenit (…) căzut-au întăriturile lui şi zidurile lui s-au prăbuşit, căci răzbunarea e de la Dom¬nul, răzbunarea pentru poporul Său”2; ca şi cum ar fi auzit
1 Cf. Ier. 27, 1-20 (LXX) sau 50, 1-20.
2 Ier. 27,14-15 (LXX) sau 50,14-15.
287
de aproape tânguitul celor ce cădeau, spune iarăşi, în felul acesta: „Strigăte de război şi prăpăd mare în ţara haldeilor! Cum s-a sfărâmat şi s-a zdrobit ciocanul pământului întreg! Cum a ajuns Babilonul să fie nimicit! Babilonule, neamurile au întins curse pentru tine şi te vei prinde, Babilonule, fără să te aştepţi. Ai fost găsit şi ai fost prins, pentru că te-ai ridicat împotriva Domnului”.1
8. Am încercat să amintesc toate acestea nu ca să vă împuiem fără rost urechile cu un cuvânt de prisos, ci ca, folosindu-ne de cele petrecute spre propria noastră călăuzi¬re, să ne ferim a călca pe urmele celor rele. Se cuvine ca noi, cei care L-am cunoscut pe Dumnezeul a toate, pe Cel ce este bun şi îndurător, să nu ne bucurăm de nenorocirile altora, ci mai degrabă să le împărtăşim suferinţa, să le fim alături şi să le acoperim necazurile cu acea dragoste ce nu ţine minte ră¬ul. Să nu ne ridicăm împotriva celor deja căzuţi la pământ şi să nu ne purtăm nedemn cu cei care au ajuns pradă necazu¬rilor, chiar dacă stă în puterea noastră să făptuim neîmpie¬dicat orice; ci mai degrabă să ne fie teamă şi de una şi de alta dintre împrejurări: ca încingându-ne cu râvna faptelor bune şi deosebindu-ne printr-un cuget plin de curaj, să ne pregă¬tim sufletele pentru dobândirea virtuţii, punând de dinain¬te ca pe o temelie şi înrădăcinând dintru început în sufletele noastre adevărata putere a unei credinţe fără cusur.
Şi se cuvine ca cel care-L iubeşte pe Dumnezeu şi es¬te cu adevărat creştin să creadă într-Unul Dumnezeu-Tatăl, Atotţiitorul, şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul Său, şi în Duhul Sfânt; astfel încât, de bună seamă, Dumnezeu şi Tatăl să fie înţeles şi mărturisit, într-adevăr, ca izvor al Ce¬lui care este născut din El însuşi2 şi asemenea unei rădăcini
1 Ier XI, 22-24 (LXX) sau 50, 22-24.
288
ce rodeşte din Sine un Rod anume, Care este dimpreună-veşnic cu Sine. Căci este Creator1 şi Tată a toate cele văzute şi nevăzute, prin propria Sa voinţă.2 în felul acesta, spunem că toate sunt din Dumnezeu. Dar nu este Crea¬tor al Celui pe care L-a născut, ci Tată după fire. Căci S-a născut în chip adevărat, nu prin emanaţie, nici prin tăiere3, nici prin pătimire, aşa cum putem vedea şi noi neîndoielnic în cele ale noastre. Pentru că un trup îşi ia începutul din alt trup, de aceea şi are loc împărţirea. Însă la Dumnezeu nu este aşa, pentru că nici trupesc nu este, nici supus spaţiului, sau vreunei forme, sau circumscrieri, ci, ca Dumnezeu, este mai degrabă într-un chip mai presus de înţelegere şi de ne-grăit. Pentru că n-ar fi nicidecum cu putinţă ca Acela Care se află mai presus de orice fire să fie silit a pătimi cele ale fi¬rii noastre.
Aşadar, Tatăl L-a născut pe Fiul Său din Sine, „lumină din lumină”4, icoană şi „chip şi strălucire ale fiinţei Sale”5, după cum este scris. Însă, pentru că ajunsesem la starea cea mai de pe urmă, împărăţind moartea peste noi, iar asupra celor de pe pământ ocârmuia balaurul viclean şi apostat şi păcatul era atotputernic, S-a făcut om, ca pe noi toţi să ne elibereze din robia celor pe care tocmai le-am înşirat. Făcându-Se om cu adevărat şi luându-Şi Trup din femeie, adică din Sfânta Fe¬cioară, după cuvântul Scripturii, „pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”.6 Om, potrivit după înfăţişare cu firea Trupului Său şi desăvârşit cât priveşte raţiunea uma¬nităţii Sale; dar în chip mai adevărat fiind Dumnezeu. Căci
1 ■ysvecrtovpydi;.
2 slujirea.
3 scil. despărţire.
4 Cf. articolul al II-lea din Simbolul niceo-constantinopolitan.
5 Cf. Evr. 1,3.
6Bar. 3, 38.
7 scil. la nivel fenomenal.
289
Cuvântul lui Dumnezeu nu a fost într-un om precum este întru sfinţi, ci El însuşi a fost şi S-a arătat pe Sine „om” cu adevărat. Prin urmare, noi, cei care cugetăm drept, nu spu¬nem că sunt doi fii, nici doi „Hristoşi”, sau „Domni”, ci mai degrabă un Fiu şi Domn, şi înainte de înomenire, şi după ce a îmbrăcat haina trupului. Aşadar, nu ne închinăm Acestuia ca unui Dumnezeu despărţindu-L în două şi cugetând omul într-o fire distinctă şi în mod separat de Cuvântul Care a strălucit din fiinţa1 lui Dumnezeu şi a Tatălui; ci, neprimind nicicum vreo tăiere sau împărţire, cât priveşte relaţia filiaţi¬ei faţă de Tatăl, după unirea2 Acestuia cu trupul, dar cunos¬când un singur Fiu, Unul-Născut întrucât a fost născut de către Dumnezeu şi Tatăl -, Care rămâne Acelaşi şi a deve¬nit întâi-Născut, atunci când a venit „între mulţi fraţi”3, îl cinstim şi îl slăvim dimpreună cu sfinţii îngeri, ca fiind, într-adevăr, Dumnezeu după fire. Astfel a grăit şi dumnezeies¬cul Pavel: „Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: «Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu»”.4
După glasul psalmistului, „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”.5 Căci şi-a arătat strălucirea celor ce umblau în noapte şi-n întuneric şi cu lumina6 cuvintelor, ce îndem¬nau la evlavie inima celor care îl ascultau, îi încuraja să caute a ridica cu stăruinţă ancora spre Dumnezeu; şi, arătându-Se pe Sine ca Dumnezeu după fire prin faptele Sale minunate şi mai presus de cuvânt, îi chema pe toţi la îndatorirea de a pri¬mi cât mai grabnic credinţa.
Dar cei ce-au avut neruşinarea de a nu se da în lături de la nimic, mă refer la fiii lui Israel, deşi aveau datoria de a-I
1 oima,.
2 Niivodoţ.
3 Rm. 8, 29.
4 Evr. 1, 6.
5Ps. 117,27.
6Cf Is. 9, 16,Lc.1,79.
290
mulţumi şi de a-L întâmpina plini de recunoştinţă ca pe un binefăcător şi de a-L mărturisi drept Mântuitor, Ocrotitor şi Domn, s-au purtat asemenea unor spurcaţi. Căci nu şi-au ţinut limba în frâu şi, fără să lase la o parte nemeşteşugit nici un soi de neruşinare, în cele din urmă L-au dat crucii; că în sine nu-şi ziceau probabil decât ceea ce fusese de demult pro¬rocit prin graiul lui Isaia: „Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte”.1 Cei care au cugetat acestea şi au îndrăznit să nesocotească legătura de prietenie2 cu Dumnezeu, atrăgându-şi de la sine mânia Sa asupra capetelor lor, au fost zdrobiţi şi nimiciţi cu totul. Iar El, deşi era Viaţa după fire, a îngăduit ca, din iconomie dumnezeiască, Trupul Său să sufere pentru noi moartea, „ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii”3, după cum stă scris. Căci, după ce S-a pogorât la iad şi a pro¬povăduit duhurilor de acolo4 şi a deschis celor de jos porţile pururea încuiate, golind ascunzătorile întunecate ale morţii nesătule, a înviat a treia zi; astfel S-a înălţat la Tatăl, dimpre¬ună cu Trupul pe care l-a asumat, asemenea unei începături a firii noastre şi asemenea Celui care este „întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate”5, după cum este scris. Dar va veni iarăşi din cer la noi ca Judecător, pentru a răsplă¬ti fiecăruia după faptele sale6. Că, stă scris, „judeca-va lumea întru dreptate”.7
Pentru acestea toate, iubiţilor, însemnele8 sfintei noastre sărbători vestesc începuturile dumnezeieştii prăznuiri. Hai¬deţi ca, lepădând toată lenea şi îndepărtând orice uşurătate a
1 Is. 3,10 (LXX) şi înţ. 32, 12.
2 Rm. 14,9.3
3 I Pt 1, 19.
4 Is. 8,5.
5 Col. 1,18.
6Cf. Apoc. 2, 23 şi 22, 12.
7 PS. 95,13.
8 Cf. Sp IX, 1.
291
minţii noastre, cu un cuget grabnic şi treaz să ne îndreptăm, silindu-ne spre tot lucrul bun, având în minte dumnezeias¬ca frică, îmbrăţişând dragostea unora faţă de alţii, îngrijindu-ne de curăţia trupului, ferindu-ne de întinarea din sufle¬te, aducându-ne aminte de cei săraci, „care îndură rele, întru¬cât şi noi înşine suntem în trup, aducându-ne aminte de cei închişi, ca şi cum am fi închişi cu ei”1, şi săvârşind toate întru frica lui Dumnezeu.
Căci atunci şi numai atunci vom săvârşi postirea cea mai curată şi nevinovată în cinstea Stăpânului şi Mântuitorului Hristos, începând Sfântul şi Marele Post din 9 a lunii Famenoth, iar săptămâna mântuitoarelor Paşti din data de 14 a lunii Farmouthi; încetând postul în 19 a aceleiaşi luni, sea¬ra târziu, potrivit cu propovăduirea evanghelică; prăznuind [sărbătoarea Paştilor] în zorii zilei următoare, duminică, la data de 20 a aceleiaşi luni Famenoth2, adăugând şi cele şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi, ca printr-o vieţuire dreap¬tă să ajungem a ne desfăta cu sfintele cuvinte, în Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi împreună cu Care cinstea, slava şi stăpânirea [se cuvin] Tatălui şi Sfântului Duh. Amin.
1 Cf. Evr. 13,3.
215 aprilie 423.
SCRISOAREA A XII-A
1. Legea avea sub stăpânirea sa „umbra bunurilor vi¬itoare”1 şi prefigura chipul adevărului prin mijloci¬rea tipurilor2 şi „în ghicitură”3, anticipând taina celor care au fost făcute cunoscute mai târziu de Hristos. Pentru moti¬vul acesta, legea îi povăţuia pe fiii lui Israel, zicând: „Sunaţi din trâmbiţă, la lună nouă, în ziua cea binevestită a sărbă¬torii noastre!”4 Dar noi, îndepărtând cât mai mult natura condiţiei noastre de acum de tipurile şi chipurile străvechi, să facem cât mai utilă călăuzirea noastră în poruncile evan¬ghelice şi dumnezeieşti. Pentru că sărbătoarea cea luminoa¬să şi prea prielnică a strălucit pentru noi, aducând odată cu ea, asemenea unor roade potrivite acestei vremi, nevoinţele pentru o viaţă în bună-rânduială5, îngăduiţi-i, da, îngăduiţi-i celui care urmează glasurilor sfinţilor să strige pen¬tru noi cu voce puternică, ca dintr-o trâmbiţă sfântă: „gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Lui”.6 Căci, după chibzuinţa mea, cel care-şi orânduieşte viaţa într-un chip iubitor de Dumnezeu şi alege să se împodobească
1 Evr. 10,1.
2 SlCl. TVTtOV.
3ICor. 13, 12.
4Ps. 80,3.
5 evxo apia.
6Is. 40, 3.
(a se compara Sp IV, 5, VI, 2, VII, 2, IX, 4).
293
cu odoarele cumpătării şi ale smereniei, acela pregăteşte mai ales în vremea de faţă, „calea Domnului” şi primeşte înă-untrul său bucuria cuvenită celor ce prăznuiesc cu un cuget bun. „întrucât nu este cu putinţă celor ce nu sunt drept-credincioşi să aibă parte de bucurie”1, zice Domnul. Căci în ce chip şi pe ce temei s-ar cădea să se bucure aceştia, care au atârnată deasupra capetelor lor pedeapsa ce-i aşteaptă pen¬tru cele de care s-au făcut vinovaţi? împărtăşirea de desfătări duhovniceşti şi îndestularea de nădejdi mult prea bogate ar fi proprie mai ales celor care-au vieţuit în chip drept şi au vă¬dit Legea dumnezeiască ca pe un model [desăvârşit] pentru viaţa lor. Aşadar, „fraţi sfinţi, părtaşi chemării celei cereşti”2, „să luăm seama unul la altul, ca să ne îndemnăm la dragos¬te şi la fapte bune”3: „fierul cu fier se ascute şi un om ascute mânia altui om”.4
Cei care se ridică împotriva atacurilor barbare şi vor să le ţină piept cât mai mult şi cât mai bine se îmbărbătează unii pe alţii şi, îndemnându-se reciproc, nu zăbovesc să-şi arate tăria fizică şi îndemânarea, socotind că vremea prielni¬că războiului a şi sosit; şi astfel, fiorosi şi neclintiţi, se aruncă asupra duşmanilor, dovedindu-se a fi, într-un anume fel, deasupra laşităţii şi a fricii şi gata să depăşească până şi ce¬le mai mari primejdii de care ar fi cu putinţă să aibă parte. Tot aşa şi iubitorii de sfinţenie, după părerea mea, se cuvine să pornească împotriva răutăţilor diavolului fără preget şi să se opună cu atâta dârzenie, încât să poată spune, într-un fel anume, nu fără rost, adeverind cuvintele: „Cine ne va des¬părţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtora¬rea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte,
1 Cf. Is. 57,21 (LXX).
2 Evr. 5, 1.
3 Evr. 10, 24.
4 Pild. 27,17.
294
sau primejdia, sau sabia?”1 Prin urmare, nimic nu ne va pu¬tea împinge la spaimă şi laşitate dacă, mergând pe urmele virtuţii sfinţilor, vom fi într-un cuget cu ei, care sunt plini de bărbăţie şi zic: „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”2 „Veniţi să ne bucurăm de Domnul”, după cum este scris, „şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru”. 3
Vremea însăşi ne cheamă pe noi la praznicul mult prea dorit. Şi pentru că moartea, cea de toţi urâtă, a fost desfiinţa¬tă prin puterea lui Hristos, iar stricăciunea cea mare şi de ne¬biruit odinioară a fost nimicită prin învierea Sa, vă îndemn ca, dând glas propovăduirii luminate şi nemaiauzite, să stri¬găm celor de pretutindeni: „Domnul a împărăţit, să se bucu¬re pământul!”4
Care ar putea fi, de asemenea, chipul veselirii pentru cei ce au ales să facă întocmai aşa în Hristos? îndepărtarea cât mai grabnică cu putinţă de toată plăcerea pământească şi ne¬trebnică şi de toată pofta trupească, odată pentru totdeauna, şi alegerea în locul lor a celor care sunt mai bune ca, încredinţându-ne de bunăvoie mintea unor gânduri mai presus de acelea, să ne străduim a duce la împlinire, cu toată osâr¬dia, ceea ce ni s-a spus prea lămurit prin gura fericitului Pavel: „uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte”.5 întrucât cele ce-au trecut au fost acoperite ca de un văl gros de uitare, îndepărtându-ne de nechibzuinţa de odinioară, să tindem spre cele dinaintea noastră, ceea ce în¬seamnă să nu zăbovim a merge spre Cel desăvârşit în înţelepciune.1
1 Rm. 8,35.
2 PS. 26,1-2.
3 Ps. 94,1.
4 Ps. 96,1.
5 Fil. 3,14.
295
Ne-am închinat „făpturii, în locul Făcătorului”2- „altădată am fost întuneric, iar acum suntem lumină întru Domnul”3, după cum stă scris. Pentru că am fost chemaţi la cunoştinţa lui Dumnezeu şi în cugetele noastre a strălucit lumina adevărului. Căci acesta este temeiul a tot binele şi te¬melia din noi a toată virtutea. Ca urmare, chiar Dumnezeu şi Tatăl însuşi, prin glasul sfinţilor proroci, a întărit cele de mai sus, pentru noi: „Pus-am în Sion o piatră, o piatră de în-cercare, piatra din capul unghiului, de mare preţ, bine pusă în temelie; cel care se va bizui pe ea, nu seva clătina!”4 Price¬pând în chip desăvârşit aceasta, şi dumnezeiescul Pavel glăsuieşte pentru noi: „ca un înţelept meşter, am pus temelia”.5 Care este temelia sau care dintre toate ale noastre este, aşa¬dar, temeiul, vei învăţa de la cel ce vorbeşte pe faţă: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos”.6
Astfel, avându-L ca temelie şi temei ale adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu pe Domnul nostru Iisus Hristos, „să ţi¬nem cu tărie mărturisirea”7, aşa cum spune undeva o slovă sfântă, şi să ne cercetăm pătrunzător inimile, ca nu cumva vreo părticică din necredinţa cea de Dumnezeu urâtă, ase¬menea unui şarpe în gaura sa, să scape atenţiei noastre; ca nu cumva „odrăslind vreo pricină de amărăciune, să ne tulbure”8, după cum este scris. Deoarece nu ar greşi cel care ar spune că
1 Ideea epectazei (cf. Sp I, 1), înţeleasă nu doar în context eshatologic (as¬pect asupra căruia insistă Sfântul Grigorie de Nyssa în operele de maturita¬te), ci şi concret-istoric.
2Rm. 1,25.
3 RM. 5,8.
4 Ps. 28, 16.
5 I Cor. 3,10.
6 I Cor. 3,11.
7 Evr. 4,14.
8 Evr. 12,15.
296
netrebnicia făţărniciei1 este un lucru foarte rău şi o boală a minţii greu de îndurat; pentru că, fără îndoială, cei predispuşi la această boală vor fi siliţi să pătimească cele mai urâte suferinţe dintre toate. Căci s-a putut observa că o casă a cărei temelie dintâi stă să cadă este, neîndoielnic, uşor de clintit, după ce s-a şubrezit, şi cu totul lesne de năruit. Şi oricine ar putea vedea că în acelaşi fel şi sufletul omului va cădea uşor în mâinile satanei, ispititorul, dacă îşi va părăsi temelia, care este Hristos, şi dacă, printr-o purtare prefăcută şi făţarnică, îşi va dispreţui necugetat întemeierea sa pe credinţă.
Şi mi se pare că ucenicul cel iubit al lui Hristos zice de¬spre unele ca acestea drept şi pilduitor: „Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”.2 După cum este foarte neplăcut să vedem, fraţilor, un câine murdar care îşi înghite din nou propria vomă (oricine ar face la fel ar provoca, de asemenea, îngreţoşare), şi, neîndoielnic, du¬pă cum cel bine-crescut va fi dezgustat văzând cum un porc, de îndată ce iese din apele curate de izvor, se tăvăleşte în no¬roi şi mocirlă, tot aşa este, după părerea mea, şi cu păcatul unei minţi prefăcute şi viclene; cu totul urât şi stricăcios şi mai mult chiar decât toată nebunia acesta3 ne împinge, la drept-vorbind, să ne întoarcem la necugetarea dintru înce¬put şi porunceşte să revenim la acea boală a lipsei de evla¬vie de care ne-am lepădat în chip minunat, prin credinţa în Hristos, primind putere duhovnicească şi făcându-ne stăpâ¬nii unei minţi sănătoase şi întregi.
1 Stipvyico (cf. Sp 1,2, IX, 5).
2 Cf II Pt. 1,1-11; Pild.27, 11.
3 scil. păcatul.
297
Se cuvine să cugetăm iarăşi asupra următorului fapt: da¬că o parte a trupului nostru ar fi chinuită şi sleită de o boală cumplită, iar unul dintre medici ar potoli suferinţa cu aju¬torul leacurilor oferite de arta medicală şi ar reuşi într-un fel anume să împiedice înaintarea răului, ba, chiar mai mult, să-l înlăture cu totul; oare cineva dintre noi, ajungând într-o stare atât de bună, s-ar lăsa cuprins de o sminteală atât de mare, încât să nu pună nici un preţ pe ceea ce a dobândit şi să voiască din nou să se întoarcă la starea anterioară de boală? Cine ar putea fi până într-atât de necugetat şi lipsit de min¬te, încât, deşi s-ar cuveni să se folosească de o sănătate neşubrezită, să iubească ceea ce este potrivnic acesteia? Cum însă nu trupul nostru pământesc, ci partea cea mai cinstită dintre toate sufletul şi mintea a fost eliberată de maladiile cele străvechi şi înjositoare şi odată ce ne-am desprins de boala politeismului, n-ar fi trebuit, oare, prietene, ca sănătatea să fie pentru tine întreit dorită, iar boala să nu ţi se pară foarte plăcută, deşi stă în puterea voinţei tale să-i pui capăt?
Fără îndoială, unul dintre voi va ajunge să dea pe faţă ceea ce gândeşte în sinea sa. Şi care ar putea fi paguba noastră da¬că vom crede în existenţa unui singur Dumnezeu şi Făcător a toate şi totodată vom aduce cinstiri demonilor pământeşti, care sunt numiţi până şi de Scriptura cea sfântă şi de Dum¬nezeu insuflată tronuri şi începătorii şi puteri şi stăpânii?1 Însă acestui cuvânt băbesc2 şi nepriceput socotesc că trebuie să i se răspundă iarăşi prin aceea că este necugetat şi fals, ba chiar mai mult, e cu totul primejdios a încerca să încununezi cu onorurile cele mai mari deopotrivă pe cel care şade pe tro¬nul împărăţiei pământeşti, cât şi pe cei ce se află sub piciorul său şi care şi-au supus acestuia grumazul lor de rob. Sau, oare,
1 Cf. Col. 1,16.
2Cf. I Tim. 4,7.
298
dreptul de a stăpâni asupra tuturor nu este atribuit celor ce l-au moştenit într-un mod nearbitrar? Şi n-ar putea spu¬ne oricine că lucrul cel mai potrivit pentru ceilalţi este su¬punerea? Socotesc, totuşi, că nimeni nu va pune la îndoială acest lucru. Dacă printre supuşi s-ar afla unii binevoitori şi sinceri, se vor învrednici de slavă şi de măriri; iar dacă alţii sunt nesupuşi, răzvrătiţi şi dispreţuitori, vor fi socotiţi lao¬laltă cu duşmanii şi vor avea parte de o pedeapsă mult prea amară. În afară de aceasta, ar trebui să ne îndreptăm atenţia şi asupra altor lucruri.
După părerea mea, minţii celei mai alese îi aparţine capa¬citatea de a vedea limpede că aceia care au moştenit dreptul la onoruri prin naştere şi aduc ca mărturie a acestei cinstiri înseşi faptele lor se fac părtaşi măririi şi cinstei celei mai înal¬te, nu prin ei înşişi şi nici prin puterea ce le-a fost dată, ci prin voia liberă a celui care cârmuieşte. şi izvorul oricărei cinstiri şi slave este voinţa împăratului; iar aceştia fac parte nu dintre posesorii acestor cinstiri în chip natural, ci dintre cei cărora le-au fost dăruite [onorurile respective]. Şi câtă vreme vor ră¬mâne credincioşi împăratului, se vor putea bucura de puterea încredinţată, aflându-se într-o stare de slavă şi bine. Dacă se vor întoarce însă spre cele opuse, nu vor mai fi întru nimic fericiţi, ba chiar vor fi cu totul nefericiţi şi vor cădea în relele cele mai mari. Iar dacă cineva, neîndoielnic, şi-ar îngădui să se amestece în asemenea intrigi şi, dintr-o nestăpânită furie, s-ar lăsa împins la răzvrătire şi, ridicând fără chibzuinţă armele şi însuşindu-şi deprinderile unui tiran, ar devasta sate şi oraşe, impunându-şi prin forţă stăpânirea asupra acestora, n-ar fa¬ce altceva decât să abuzeze de slava imperială; acela nu va pu¬tea fi socotit, după judecata oamenilor cu adevărat înţelepţi, vrednic de cinste şi nici nu va putea fi trecut în rândul celor care cârmuiesc asupra tuturor. Nicidecum. Ci mai degrabă i
299
s-ar putea cere să dea socoteală pentru nebunia şi faptele sale atât de necuvioase, putând fi osândit, şi foarte pe drept, la o pedeapsă pe măsura faptelor săvârşite şi, ca să spunem aşa, la fel de necruţătoare. Însă aceste exemple, desprinse din reali¬tatea imediată, am dorit să fie spuse şi înfăţişate, ca într-o pic¬tură, spre folosul nostru.
Haideţi, aşadar, ca, referindu-ne la acele înţelesuri1 mai presus de cele sensibile, să cercetăm cu un ochi cât mai pă¬trunzător frumuseţea dumnezeiască însăşi, şi, contemplând, pe cât ne e îngăduit, Firea care este împărăteasa tuturor şi, înţelegând prin analogie, pe cât e cu putinţă, stăpânia şi pu¬terea Sa negrăită, să pricepem starea de robie a celor făcute de Aceasta şi supuse Ei.
Căci Unul este Stăpânul, Făcătorul şi Domnul tuturor; Care, fiind prin fire bun, ca să se cunoască faptul că El este astfel nu doar prin Sine însuşi, ci că împărtăşeşte bunătatea Sa care se află în Sine2 şi altora, le-a adus la fiinţă pe cele ca¬re nu fuseseră mai înainte; şi a creat o mulţime fără număr de duhuri sfinte; şi, atribuindu-le cel mai înalt rang, pe une¬le le-a numit începătorii, pe altele Domnii, Tronuri, Arhan¬gheli şi îngeri. Căci le-a adăugat o cinste pe care El însuşi a voit-o, neţinând cont de nimic altceva decât de ceea ce este bun şi nevinovat, în orice parte şi în tot chipul, pentru fieca¬re dintre cele create.
2. Mulţimea sfinţilor îngeri din ceruri este fără de nu¬măr, iar unii dintre ei au fost aşezaţi de Dumnezeu ca Puteri, Stăpânii şi Tronuri, având asupra celorlalţi un rang asemănător celui de părinte sau dascăl. Căci aşa a fost rân¬duit, şi nu în vreun alt chip, încât pentru cele create lucrurile
1 Stil, concepte.
2 Stil. fiinţială.
300
să meargă ca şi cum ar fi împinse de un vânt favorabil. Prin urmare, atunci când vei auzi că în Sfintele Scripturi li se dau numele de Puteri, Tronuri şi Domnii1, să nu-ţi închipui, omule, că pe acest temei se propovăduieşte rătăcirea politeistă şi nici nu îngădui să te laşi purtat departe de gândurile care se nasc din necunoaştere, îndepărtându-te de dogmele adevărului.
Ajungând aici, o să vă repet ceea ce am mai spus, aseme¬nea fericitului Pavel: „să vă scriu aceleaşi lucruri, mie nu-mi este anevoie, iar vouă vă este de folos”.2 Unul este Făcătorul şi Domnul tuturor, mii şi miriade de sfinţi îngeri se află în jurul Său şi nu este nimic dintre cele făcute de El care să nu poarte jugul supunerii faţă de El. Iar dacă unii dintre ei au dezertat, ca şi cum şi-ar fi tras înapoi grumazul din jug, având să aibă parte de pedeapsă, au căzut; şi, prăbuşindu-se pe bună drep¬tate din cetatea de Sus, unii dintre ei au rătăcit pe pământ, încercând să-şi însuşească slava care aparţine lui Dumnezeu, dintre care satana este unul şi cel dintâi; neîndoielnic, să nu ne închipuim că aceştia ar putea fi în vreun fel dumnezei cu adevărat. Pentru că una este după adevăr firea care domneş¬te asupra tuturor. Toate făpturile raţionale, care au fost che¬mate de Aceasta la existenţă, aflându-se la rangul de slujitori, sunt cinstite cu măsuri cuvenite firii lor, demnitatea şi supe¬rioritatea lor constând în capacitatea de a-şi păstra întâieta¬tea care le-a fost rânduită şi acordată.
Se poate vedea din toată Scriptura de Dumnezeu insu¬flată cum toate se închină Creatorului, cinstindu-L cu laude fără de sfârşit pe Stăpânul tuturor. De aceea şi dumnezeies¬cul Profet Isaia spune: „am văzut pe Domnul Savaot stând pe un scaun înalt şi măreţ şi (…) Serafimii stăteau înaintea
1 Cf. Col. 1,16.
2Cf. Col 3,1.
301
Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau fa¬ţa, cu două picioarele, iar cu două zburau”1, şi strigând pe rând, unul către altul, zice, îl numeau pe Domnul puterilor „Sfânt”.2 Căci aceasta înseamnă „Savaot”. Ia seama în ce fel puterile de sus, sfinte şi cuvântătoare, de bună seamă Sera¬fimii, aflându-se la măsura unei vrednicii de slujitori, se află dimprejurul tronului dumnezeiesc, înălţând laude ca şi cum şi-ar împlini o datorie.
Aşadar, te voi întreba, alese [prietene], cui i s-ar cuveni să se aşeze pe un tron înalt şi măreţ şi cui s-ar cădea să i se stea în preajmă şi să i se slujească? înduplecat de însăşi starea de fapt, nu vei putea răspunde, după părerea mea, în nici o împrejurare decât că şederea [pe tron] adevereşte cinstea de stăpânitor, iar şederea de o parte şi de alta [în jurul tronului] arată măsura cuvenită slujitorilor. Spusele lui Isaia vor fi în¬tărite şi de mărturia fericitului David însuşi: „Domnul în cer a gătit scaunul Său şi împărăţia Lui peste toţi stăpâneşte”. 3 Iar celor aflaţi sub sceptrul Său le porunceşte astfel: „Bine¬cuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la vârtute, ca¬re faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui. Binecu¬vântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui”.4 Iată că şi aici dumnezeiasca Scriptură adevereşte că tronul dum¬nezeiesc a fost gătit în cer; şi trebuie ca noi toţi să-L slăvim fără încetare, numindu-ne îngeri şi slujitori şi puteri, adău¬gând pe lângă toate acestea: „Binecuvântaţi pe Domnul toa¬te lucrurile Lui”.
Astfel, este un lucru necugetat, ba chiar mai degrabă unul dintre cele mai necuvioase, a-L socoti pe Creator în rândul
1 Is. 6,1-2 (LXX).
2Cf. Is. 6,3.
3 Ps. 102,19.
4 Ps. 102, 20-22.
302
creaturilor Sale şi a-L aşeza pe Stăpânul a toate la măsura de slujitor. Căci a înălţa creaţia la slava Creatorului nu este ni¬mic altceva decât a-L pogorî pe Creator la treapta de creatu¬ră. Vei înţelege prea bine din scrierile mozaice că a-L socoti pe Dumnezeu între cele pe care le-a creat este contrar voii Sale şi urât cu totul, şi că o judecată foarte aspră îi aşteaptă pe cei care-au atribuit slava dumnezeiască necuraţilor demoni; căci aşa se spune: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău1 este singurul Domn”.2 Şi iarăşi: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”. 3 Şi mai porunceş¬te, de asemenea: „Când Domnul Dumnezeul tău va pierde de la faţa ta popoarele la care mergi, ca să le cuprinzi, şi du¬pă ce le vei cuprinde şi te vei aşeza în pământul lor, atunci să te păzeşti ca să nu cazi în cursă şi să le urmezi lor, după ce le vei pierde de pe faţa pământului, şi să nu cauţi pe dumnezeii lor, zicând: Cum au slujit popoarele acestea dumnezeilor lor, aşa voi face şi eu. Să nu faci aşa Domnului Dumnezeului tău, căci aceia fac dumnezeilor lor toate de care Se îndepărtează Domnul şi pe care le urăşte El; aceia şi pe fiii şi pe fiicele lor îi ard pe foc înaintea dumnezeilor lor”.4 Şi iarăşi: „De se va ri¬dica în mijlocul tău proroc sau văzător de vise şi va face îna¬intea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minu¬nea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: Să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora, să nu asculţi cuvintele prorocului aceluia sau ale acelui văză¬tor de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumneze¬ul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Domnului Dumnezeului vostru să-I urmaţi (…); iar pe prorocul acela
1 Nostru în LXX.
2 Deut. 6,4.
3 Deut. 6,4.
4 Deut. 12, 29-31.
303
sau pe văzătorul acela de vise să-l daţi morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru”.1
Pedeapsa morţii îi aşteaptă pe cei care împing, printr-o mare ticăloşie, mintea celor simpli şi curaţi spre cele necuvi¬incioase. Iar Cel care îi ceartă pe cei care cad într-o asemenea nebunie nu îngăduie, fără îndoială, să I se aducă închinare alături de alţi [zei], ci adevereşte că stăpânia tuturor nu I se cuvine decât Lui. Pentru aceea a şi grăit, prin glasul sfinţilor, aşa: „Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul în afara Mea drept şi izbăvitor!”2 Mărturisind un Dumnezeu „Care este peste toate şi prin toate”3, să nu socotim că există un altul afară de El şi nici să fim surprinşi că încredinţăm cununa împărăţi¬ei unora dintre făpturile create, fie văzute, fie de alt fel. Căci nu vom putea face să dispară slava lui Dumnezeu, chiar dacă vom avea de gând să săvârşim aceasta, ci mai degrabă ne vom prăbuşi noi înşine în adâncurile pierzării.
Dar poate că încă mai există vreun închinător ascuns şi întunecat al diavolului şi al demonilor care s-ar putea îm-podobi cu înfăţişarea aparentă a evlaviei şi s-ar arăta cucer¬nic doar în cuvânt. Să fie cu băgare de seamă la ceea ce spu¬ne Scriptura de Dumnezeu insuflată: „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”4; fireşte, să ia aminte şi la dumnezeiescul David, care cântă şi zice: „înţelegeţi, dar, cei neînţelepţi din popor, şi cei nebuni, înţelepţiţi-vă odată! Cel ce a sădit urechea, oa¬re, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte? Cel ce pedepseşte neamurile, oare, nu va certa?”5
3. De vreme ce Dumnezeu cunoaşte şi totodată le cu¬prinde cu privirea pe toate ale noastre, să avem o credinţă
1 Deut. 13,1-5.
2 Is. 45,21 (LXX).
3 Ef 5,5.
4 Gal. 6,7.
5 PS. 93, 8-10.
304
neşovăielnică şi statornică; şi să ne descotorosim de urâciunea prefăcătoriei, amintindu-ne de fericitul Pavel, care scrie: „Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, spo¬rind totdeauna în lucrul lui Dumnezeu1”.2 Haideţi ca, aducându-I lui Dumnezeu, asemenea unei jertfe duhovniceşti, curăţia credinţei, să zicem cu o inimă lipsită de îndoială: „Ia¬tă vom fi ai Tăi, că Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru”. 3 Şi iarăşi: „Doamne, Dumnezeul nostru, ia-ne în stăpânirea Ta; afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim”.4 Căci trebuie ca noi, cei care am ales să cugetăm drept, să credem că Dumnezeu, „Care este peste toate şi prin toate”5, este Sin¬gurul şi Unicul Dumnezeu; şi că nu S-a adus pe Sine la exis¬tenţă, nici nu a fost adus de către altcineva; ci pururea este şi fiinţează, în chip veşnic, mai înainte de tot veacul şi timpul; fiind nestricăcios şi nesupus pieirii, ca Unul „Care locuieşte întru lumină neapropiată”6, izvorul înţelepciunii şi al vieţii, Care este cugetat şi fiinţează ca Acela ce este bun prin fire şi rădăcină a oricărei puteri; şi Care poate fi cunoscut [prin Revelaţie], rămânând necunoscut ceea ce este prin fire. De fapt, aşa trebuie să fie purtarea noastră, precum a spus unde¬va ucenicul Mântuitorului nostru: „căci [cine se apropie de Dumnezeu] trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care îl caută”.7 în afară de acestea, nimic altceva nu mai trebuie să caute. Că nu trebuie să te laşi cuprins de în¬doială în sinea ta, omule, nici, împins de gândurile ivite din lipsa cunoştinţei la o curiozitate primejdioasă, să îndrăzneşti a spune: „am fost călăuzit [în taina credinţei], şi am crezut,
1 în original, „Domnului”.
2 I Cor. 15,58.
3 Pr. 3,22.
4 Is. 26,13 (LXX).
5 Ef 5, 6.
6 II Tim. 6,16.
7 Evr. 11,6.
305
şi am fost învăţat să mă închin unui singur Dumnezeu. Dar de ce nu pricep firea Celui căruia mă închin?”
îndepărtează-te de noi, tu, cel care cauţi să cercetezi în chip necuvenit cele mai presus de minte şi cuvânt. Căci ce este cugetul omului în faţa acestei firi negrăite şi de nespus? Sau cine ar putea ajunge la o asemenea înţelepciune, în-cât să definească frumuseţea aceasta? Ascultă ce spune Isaia, de Dumnezeu insuflatul proroc, lămurind pentru tine acest lucru ca în ghicitură1: „Cine a măsurat apele cu pum¬nul şi cine a măsurat pământul cu palma2? Cine a pus pulberea pământului în baniţă şi cine a cântărit munţii şi văile cu cântarul?”3 Fereşte-te să iscodeşti, aşadar, cele ce sunt mai presus de fire; apropie-te prin credinţă; recunoaşte şi mărturiseşte că Unul este şi fiinţează şi domneşte peste toa¬te; şi nu îngădui minţii să iasă din graniţele ei omeneşti. În acelaşi fel şi dumnezeiescul Moise a primit credinţa; căci atunci când Dumnezeu i-a zis: „Spune-le fiilor lui Israel”4: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi”5, a răspuns: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice că Dumne¬zeul părinţilor voştri m-a trimis la voi… Dar, zice, de mă vor întreba: Cum îl cheamă, ce să le spun?” Şi ce i-a zis Dum¬nezeu privitor la acestea? „Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi! (…) Acesta este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!”6 Căci fiin¬ţa şi faptul de a fi şi de a exista veşnic sunt după fire proprii lui Dumnezeu. Iar Cel ce este fiinţează în chip fără de înce¬put şi fără de sfârşit va scăpa de întinarea adăugată faptului
1 Cf. I Cor. 13,12.
2 Unitate de măsură = 231.86 mm.
3 PS. 40, 12.
4 Cf. Ex. 14, 2-3.
5 Ex 3, 13.
6Ex. 3, 13-15.
306
de a fi creat1 şi va aduce El însuşi prin Sine mărturia că nu-Şi are existenţa de la altcineva.
Pentru că Dumnezeu-Tatăl este necreat şi nenăscut, avându-L pe Fiul, născut din fiinţa Tatălui, de aceeaşi fiinţă şi dimpreună-veşnic, „prin Care a făcut şi veacurile”2; iar ce¬lor care nu au existat niciodată le dăruieşte calea de a veni la fiinţă şi dă viaţă tuturor celor ce sunt potrivite să primească existenţa; şi luminează, de asemenea, cu lumină dumneze¬iască şi cugetătoare pe cele ce au nevoie de lumină. Şi dum¬nezeiescul David, care ştie şi ne învaţă aceasta, îi cântă lui Dumnezeu, Tatăl a toate: „Că ai înmulţit mila Ta, Dumne¬zeule, iar fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui. Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei. Că la Tine este izvorul vieţii, întru lu¬mina Ta vom vedea lumină”. 3 Şi preaînţeleptul îoan a spus: „Era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ca¬re vine în lume”.4 Căci Fiul cel Unul-Născut este chipul cel adevărat5 al fiinţei lui Dumnezeu şi a Tatălui, avându-L pe Născătorul Său întreg în propria Sa frumuseţe şi zugrăvind desăvârşit firea Celui care L-a născut prin toate cele pe care le are. Pentru aceea a spus că: „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine”.6
Iar când auzi de Tatăl şi de Fiul, depărtează-te cu mintea de cele trupeşti şi, fugind departe de acestea, cugetă la cele de cuviinţă; înţelege că acest cuvânt al nostru nu se referă la
1 Referitor la acest aspect, vezi pr. Gheorghe Florovski, „Creaţie şi creaturalitate” în Biserica, Scriptura, Tradiţia trupul viu al lui Hristos, traducere în limba română de Florin Caragiu şi Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, pp. 177-222.
2 Evr. 1, 2.
3 Ps. 35,7-9.
4 In. 1,9.
5 artapamiriToi;.
6 In. 14,10.
307
ceva dintre cele supuse naşterii şi stricăciunii. Firea care are stăpânire asupra tuturor este o realitate netrupească şi mai presus de fiinţă.1 Prin urmare, mintea să fugă de ceea ce este trupesc, atunci când ajunge să cunoască ceva despre Dum¬nezeu. Iar ceea ce se cugetă ca fiind mai presus şi dincolo de toată fiinţa trupească nu va putea fi nici circumscris spaţial, nici supus vreunor forme2. Dar şi atunci când se vorbeşte de „naştere” nu se poate susţine că El este supus vreunei emana¬ţii sau tăieri3; în nici un caz! Căci oamenilor sau oricărei al¬teia dintre fiinţele care au trup şi dau naştere din sine le este propriu ca odraslele lor să apară prin intermediul eliminării seminţei în celălalt. Însă Dumnezeu, Care este netrupesc şi mai presus de toată cugetarea noastră4, dă naştere fără a Se împărţi, zămisleşte fără a Se tăia.
Iar dacă cineva ar avea dorinţa să-i lămuresc îndeaproape modul dumnezeieştii naşteri şi, apropiindu-se, m-ar întreba: cum s-a născut firea dumnezeiască?, fără a roşi câtuşi de pu¬ţin, i-aş răspunde: care minte, după tine, ar putea înţelege cele mai presus de minte? Sau care cuvânt ne-ar putea lămuri cele ce sunt mai presus de cuvânt? Căci scrie fericitul Pavel: „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzeas¬că inimile voastre”.5 Şi preaînţeleptul Solomon arată că une¬le ca acestea sunt cu neputinţă de exprimat: „Slava lui Dum¬nezeu ascunde cuvântul”.6 Fericitul Isaia ne arată că modul naşterii Fiului rămâne cu neputinţă de înţeles până şi sfinţilor
1 impovciov.
2mî; râv iSeai.
3 Una dintre tezele arianismului susţinea că Fiul este creat şi că a venit la existenţă într-un mod asemănător fiinţelor create (cf. Atanasie cel Mare, De decretis Nicaenae synodi, 33, 7, 6-7: „otit oiv mh ăicdpeaw OUTE KCCT mu âiroToprv SKTOV trarpoţiTcooTYya”).
4Scil. pe care îl poate elabora mintea omenească.
5 Fil. 4,7.
6 Pild. 25, 2.
308
îngeri, cu toate că sunt cu mult deasupra noastră, prin aceste cuvinte: „Şi neamul Lui cine îl va spune?”1 Mult mai desluşit se vădeşte, de asemenea, şi cuvântul Profetului Avacum: „virtutea Sa acoperit-a cerurile”.2 Ce altceva anume ar putea însemna că virtutea Fiului „a acoperit cerurile”, decât că ceea ce se spune despre El este mai înalt decât mulţimea din ceruri şi decât cetele sfinţilor? Aşadar, naşterea lui Hristos este negrăită pentru toată zidirea şi întru totul de necu¬prins cu mintea.
Urmând dumnezeieştilor Scripturi şi contemplând ca „în oglindă” şi „în ghicitură”3, noi afirmăm că Fiul S-a născut şi că există dimpreună veşnic [cu Tatăl]; dar exemplele, după cum se ştie, nu sunt îndeajuns de potrivite şi n-au puterea de a ne face să înţelegem prea bine nici firea lui Dumnezeu, nici modul naşterii [Fiului]. Trebuie, totuşi, să înţelegem că între fiinţele create nu există nici una care ar putea privi slava lui Dumnezeu fără a se socoti pe sine copleşită în faţa acesteia.
4. Aşadar4, admiţând exemplul în sine ca tip5 sensibil al celor pe care urmează să le contemplăm, să ne ridi¬căm spre ceea ce este negrăit mai înalt şi pe cât este cu pu¬tinţă -, îndreptându-ne spre frumuseţea în sine a dumneze¬ieştii firi, haideţi să înţelegem că raţiunea omenească, şi mai ales genul care nu s-ar putea cugeta ca existând decât în trupuri, nu are totuşi existenţă ontologică de sine şi nicidecum
1 Is. 53,8.
2 Avac. 3,3 (LXX).
3 I Cor. 13,12.
4 Din acest punct Sfântul Chiril va dezvolta câteva argumente împo¬triva eunomienilor şi a arienilor, într-o manieră auster tehnică, mai puţin prezentă în compoziţia acestor Scrisori pascale, dar care aminteşte de sti¬lul Capetelor filosofice ale Sfântului Ioan Damaschin (B. Kotter [ed.], Die Schrifien des Johannes von Damaskos, vol. I, Ed. Walter de Gruyter, Berlin, 1969, pp. 47-146).
309
nu poate subzista în chip propriu1; însă Vlăstarul dumneze¬iesc Cel mai presus de lume, şi anume Fiul, subzistă ca Ipostas în Sine2, fiind născut în chip propriu din Tatăl, Care îşi are subzistenţa în Sine în chip ipostatic, dar în mod nenăscut3.
Diferenţa termenilor4 să nu tulbure însă pe nimeni. Pentru că, se înţelege, nu vom încuviinţa flecărelile unora, care vor¬besc, după cum este scris, „din închipuirile lor şi nu din gura Domnului”.5 Potrivit ar fi să ne adresăm acestora şi să le spu¬nem: „Deşteptaţi-vă, voi cei ce sunteţi beţi de vinul vostru”.6 Or, despre aceştia s-ar putea spune ceea ce ar fi şi adevărat -, că, deşi nu cunosc pe cele proprii ale lor, „îşi ridică la înălţi¬me fruntea7 şi grăiesc nedreptate împotriva lui Dumnezeu”8, aşa cum cântă pentru noi dumnezeiescul David însuşi. Căci, adunând laolaltă cu nesăbuinţă născocirile minţilor omeneşti şi, după cum este scris, „urzind o pânză de păianjen”9 cu aju¬torul argumentelor lor slabe, pradă în chip necuvios sufletele celor mai simpli, ducându-le în rătăcire şi aruncându-le în¬tru adâncurile pierzării. Să ia aminte, aşadar, la Scriptura de Dumnezeu insuflată, care zice: „înţelepciunea aceasta nu vi¬ne de Sus, ci este pământească, trupească, demonică”.10 Că ce zic ticăloşii, pe cât le este cu putinţă, despre Fiul, pe Care-L îndepărtează din deofiinţimea cu Tatăl? „Cum ar fi cu putin¬ţă ca Cel Născut să fie identic după fire cu Tatăl cel nenăscut, dacă diferenţa dintre termeni este nemăsurată?”
1 scil. nu are ipostas propriu sau ipostasul nu are subzistenţă în sine.
2 Individuală.
3 âyevvipraţ.
4 Sfântul autor se referă la termenii „născut” şi „nenăscut”.
5 Ier. 23,16 (LXX).
6 Ioil 1, 5 (LXX).
7Frunte în sens metaforic; în sens literal termenul se referă la corn (Kepaţ), instrument muzical folosit pentru a da semnalul de atac în războaie.
8 PS. 64, 74,4 şi 6 (LXX);
9 Cf. Is. 59, 5.
10 Iac. 1,, 15.
310
în ceea ce mă priveşte, eu le-aş răspunde fără întârziere că diferenţa între ceea ce ni se arată prin aceste cuvinte nu atrage, în mod neîndoielnic, după sine anularea faptului că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Nici un argument nu ne-ar putea constrân¬ge să mărturisim ca necesar că Acela Care naşte este absolut de altă fire decât Cel Născut de El; ci, dimpotrivă, fiindcă se crede că este născut, în chip de netăgăduit, potrivit cu modul autentic al naşterii, va fi de aceeaşi fire şi de aceeaşi fiinţă cu Cel care L-a născut. Iar dacă Tatăl a născut în chip adevărat şi aceştia mărturisesc că lucrurile stau aşa -, în ce fel Fiul, Care a strălucit din El însuşi după fire, ar putea fi diferit şi de alt gen?1 Căci dacă ar fi aşa cum susţin aceia aiurând, se va acuza firea dumnezeiască că a suferit ceea ce însăşi firea [creată] n-ar fi îngăduit să sufere. Pentru că rodul unei fiinţe umane este o fiinţă umană; şi, desigur, fiecare dintre făpturile care au primit ca pe o lege capacitatea de a da naştere le va arăta neîndoielnic pe cele [care se vor naşte] din sine de acelaşi gen şi de aceeaşi fiinţă cu sine; astfel că niciodată un om nu va da naştere unui cal, şi nici un cal, unui câine. Iar pentru că Dumnezeu şi Tatăl este cu mult deasupra celor ce ne sunt nouă proprii, va fi mai presus de noi şi în această privinţă şi nu se va putea cugeta de¬cât ca avându-L pe Fiul Său propriu deofiinţă cu Sine; şi n-ar putea să fie supus nicidecum celor cărora până şi firea creată se ruşinează a fi supusă. Iar dacă a socotit, atunci când dintru început le-a creat pe toate, că este cel mai bine ca făpturile să aibă pe cele care se nasc din ele deofiinţă cu sine, de ce S-ar lipsi pe Sine de unul dintre cele mai frumoase lucruri, nefiind El însuşi aşa? Iar dacă este absurd a gândi sau a vorbi astfel (căci trebuie ca toate cele ce se împărtăşesc de El să fie „bune foarte”2), atunci fără îndoială va avea parte şi de aceasta. 3
1 iTepoyevrji;.
2 în original „âaipgTa” deosebite, excepţionale.
3 scil. Tatăl va avea parte de deofiinţimea cu Fiul.
311
Iar dacă ei socotesc că Dumnezeu n-a născut în chip ade¬vărat, de ce propun ca necesară diferenţa dintre termeni şi încearcă să nimicească slava Celui Născut, afirmând că este de altă fire decât Tatăl, Care este nenăscut? Căci dacă Dum¬nezeu şi Tatăl nu a născut nicidecum, atunci, după părerea acestora, nici Fiul nu este născut. Aşadar, să se lămurească problema şi să înceteze să ne mai argumenteze că diferenţa dintre termeni este un obstacol de netrecut; şi dacă Tatăl nu a născut, să ne explice ei înşişi cine oare este Cel Unul-Născut, despre Care Dumnezeu şi Tatăl zice: „din pântece mai îna¬inte de luceafăr Te-am născut”.1 „Din pântece”, zice: această afirmaţie s-a făcut ca şi cum ar fi fost cu privire la oameni, ca, înţelegând din cele ale noastre pe cele mai presus de noi, să credem că Fiul S-a născut din însăşi fiinţa Tatălui.
Mă mir însă că unor oameni cu o minte atât de pătrunză¬toare şi socotiţi înţelepţi a fost cu putinţă să le scape un lucru ca acesta. Căci dumnezeiescul Pavel care pentru noi este, într-adevăr, „iconom al tainelor dumnezeieşti”2 şi care a fost hi¬rotonisit pentru aceasta (căci a fost „rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu”3) -, arătând că Dumnezeu este întâiul şi singurul în chip adevărat Părinte şi că fiinţele create de către El au fost cinstite cu numirea de „tată”4 prin asemă¬narea cu El, scrie despre Acesta: „Din Care îşi trage numele orice neam5 în cer şi pe pământ”.6 Dar iscoditorii celor „mai presus de minte şi cuvânt”7, lipsindu-L pe Dumnezeu, Tatăl a
1 Ps. 109,3.
2 Cf. I Cor. 4,1.
3 Rm. 1,1.
4 Cf. Atanasie cel Mare, Oratio contra arianos 1,23, PG 26,60.
5 în sens de „paternitate”.
6 Ef. 5, 15.
7 „uvrep vouv KaAdyoT expresie pe care Sfântul Ioan Damaschin avea s-o exploateze imnografic (irmosul cântării a IX-a a canonului al II-lea al praznicului înălţării Domnului).
312
toate, de bunurile care îi aparţin, susţin că nu L-a născut du¬pă adevăr pe Fiul şi că Şi-a însuşit în mod abuziv numele de „Tată”, avându-L drept înfiat pe Fiul cel Unul-Născut.
Aşadar, aleşii [mei prieteni] oricine le-ar putea răspun¬de, şi în mod foarte cuvenit -, dacă Dumnezeu nu este prin fire şi întru adevăr „Tată” şi dacă nu L-a născut din Sine, adi¬că din fiinţa Sa, pe propriul Său Fiu, iar dacă noi suntem după adevăr „părinţi”, avându-ne din noi înşine fiii proprii, cum mai este cu putinţă ca, potrivit cu ceea ce s-a scris, „orice neam”1 să-şi tragă numele de la El? Fireşte că El a fost numit „Tată” prin asemănarea cu noi, şi nu noi suntem numiţi pă¬rinţi prin asemănarea cu El; căci, după părerea mea, oricare dintre argumente îi va constrânge şi foarte just pe cei po¬trivnici să recunoască, fie şi fără voia lor, că aşa vor sta lucru¬rile mereu: ceea ce este prin convenţie2 e secundar în raport cu ceea ce este prin fire, iar ceea ce este prin imitaţie şi după asemănare e posterior în raport cu ceea ce este după adevăr. Astfel, în primul rând, „paternitatea” ne aparţine nouă, ce¬lor care suntem de acest fel prin fire şi întru adevăr şi care ne arătăm ca atare prin însăşi starea de fapt a lucrurilor; secun¬dar şi ulterior este Dumnezeu, prin imitarea şi asemănarea cu noi. Prin urmare, cum este cu putinţă ca „tot neamul”3, atât în cer, cât şi pe pământ, să îşi aibă numirea prin raporta¬rea la El? însănu vorbelor lor deşănţate, ci glasurilor sfinţilor trebuie să le acordăm atenţia noastră. Dumnezeiescul Pavel nu poate minţi nicidecum: este învederat că Dumnezeu es¬te primul şi totodată în chip adevărat Părinte, avându-L pe Fiul, născut din El însuşi, deofiinţă cu Sine căci acest fapt semnifică modul adevăratei naşteri.
1 scil. paternitate.
2TO xarâ Seaiv.
3 scil. orice fel de paternitate.
313
Dar ar putea fi posibil ca, ridicând împotriva noastră şi alte obiecţii şi „îngrămădind păcate peste păcate”1, după cum este scris, să susţină că „nenaşterea”2 semnifică fiinţa lui Dumnezeu şi a Tatălui, iar „naşterea” semnifică fiinţa Fiului: şi că „nenaşterea” nu este asemănătoare după fire „naşterii”.
5. Însă, în ceea ce mă priveşte, iubiţilor, am rămas surprins de mărimea nebuniei care-i stăpâneşte; şi voi arăta în puţine cuvinte că ei nu cunosc defel nici ceea ce spun, nici ce anume afirmă despre acestea cu o certitudine absolută. Căci dacă nici termenul de nenăscut5 referitor la Dumnezeu şi Tatăl nu semnifică nicicum faptul că nu este născut4 şi nici termenul de născut5 atribuit Fiului nu arată faptul de a fi născut, ci, după cum susţin, sunt nume care semnifică [numai existenţa] fiinţelor, de unde, aşadar, au re¬uşit să afle că Fiul este diferit de Tatăl?
Dacă termenii [de nenăscut şi născut nu semnifică ni¬mic altceva decât fiinţa6 [Ipostasurilor dumnezeieşti], cine, fireşte, le-a indicat lor că Fiul este străin de Tatăl, ca Unul Care nu este în nici un chip legat de Acela7 după identitatea de fiinţă? Prin urmare, dacă ei nu vor să înţeleagă că prin termenul de nenăscut este semnificat „faptul de a nu fi născut” şi că prin termenul de născut se arată „faptul de a fi născut”, ci afirmă că ambele desemnează nume ale fiin¬ţei ceea ce n-ar implica nici o diferenţă [între nume] -, de unde ar putea reieşi clar alteritatea [dintre Ipostasurile
1 Is. 30,1.
2 TO âyiwriTov.
3 TO iyiVVTITOV.
4 TO (afâv yevwflijvai.
5 TO yswtjTOV.
6 ovala.
7scil. de Tatăl.
314
dumnezeieşti]? Căci fiinţa în raport cu fiinţa, câtă vreme nu sunt înţelese decât ca fiinţă1, nu au nimic contrar una faţă de cealaltă. Ce L-ar putea împiedica pe Fiul să fie deofiinţă cu Tatăl, atâta timp cât semnificatele termenilor nu se opun unul celuilalt?
Pentru că s-au alăturat înţelepţilor elini2, refuzând să alea¬gă un mod de vieţuire în simplitate şi să creadă, fără a căuta argumente raţionale, şi pentru că, înarmaţi împotriva noas¬tră, se arată asemenea înfumuratului Goliat, şi în felul acesta aduc, asemenea lui, acuze împotriva „adunării Domnului”3, haideţi să ne eliberăm şi noi de înţelepciunea lumească şi de silogismele alambicate, zicând dimpreună cu fericitul David: „nu sunt deprins cu acestea”4; să ne îndreptăm, dar, spre cei care s-au întărâtat împotriva noastră, avându-L pe Hristos ca pe un „toiag al puterii”5 şi purtându-L ca într-o traistă, asemenea unei pietre alese în minte. Şi ieşind, pentru puţină vreme, din hotarele simplităţii bisericeşti, fiindcă nevoia ne împinge, îi vom vădi ca pe unii fără de minte chiar în cele în care socotesc că ar fi foarte bine pregătiţi şi grozavi, pentru ca să audă pe drept ei, care nici ştiinţa celor dumnezeieşti n-o stăpânesc, nici cu înţelepciunea din afara Bisericii nu sunt deprinşi cum se cuvine: „Până când veţi şchiopăta de amân¬două picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui! Şi dacă este Baal, urmaţi aceluia”.6 îngăduiţi-mi să mă refer, pe scurt, la cele afirmate de mulţi dintre cei care studiază filosofia, pentru a se vedea lămurit că afirmaţia nenaşterii ca
1 oMa.
2 Scil. idolatrilor.
3 Cf. Num. 16,3; 20,4; 27,17; 31,16.
4 Cf. IReg. 17,39.
5 Expresia se întâlneşte în Ps. 109, 2, dar autorul se referă la toiagul şi traista cu care David s-a „înarmat” pentru a pleca împotriva lui Goliat (cf. IReg. 17,40).
6IIIReg. 18,21.
315
semnificat exclusiv al fiinţei1 nu ar putea aparţine decât celor aflaţi în ignoranţă.
6. Am aflat că cele prin care sunt semnificate fiinţele în parte ale tuturor celor câte există sunt numite de către ei definiţii2; şi consideră că definiţiile sunt compuse din gen şi diferenţă sau diferenţe [specifice]. 3 Şi ei susţin că genul este fiinţa semnificată în chip simplu, ca, de exemplu „vieţuitor”; iar diferenţa [specifică], de asemenea, este ter¬menul ce arată de care fel este „vieţuitor”, cuvântător sau ne¬cuvântător. Şi dacă cineva ar dori să definească un om sau un cal, ar spune pur şi simplu că fiecare este un vieţuitor; căci „vieţuitoare” sunt în acelaşi timp şi omul şi calul. Adăugând însă genului diferenţa [specifică], va spune despre om neîn¬doielnic că este un vieţuitor înzestrat cu raţiune, muritor, iar despre cal că este un vieţuitor care nechează.
Aşadar, dacă numele „nenaşterii” defineşte fiinţa lui Dum¬nezeu, şi acest termen deţine forţa unei definiţii, acesta trebuie să fie aşezat sub gen şi diferenţă [specifică]. Prin urmare, ce răspuns vor avea la toate acestea? Sub care gen va sta Dum¬nezeu, Cel care este deasupra tuturor? Sau ce diferenţă [spe¬cifică] I s-ar putea atribui din partea acelora? De altfel, fiinţe¬le4 sunt semnificate foarte clar şi coerent, nu pe temeiul celor care nu sunt, ci pe temeiul celor despre care se crede că sunt5; ca de exemplu, dacă cineva ar întreba ce este focul, se va răs¬punde după cuviinţă că este ceva cald, uscat şi cu puterea de a arde şi de a lumina: enunţul se face pe baza a ceea ce focul este. Iar dacă ar spune că focul este ceva ce nu este rece, îl vom
1 ovala.
2 opoQ, scil. hotar.
3 Cf. Aristotel, Topicele, I, 8, 103b, 15.
4 ovaiai.
5 Cf. Aristotel, Topicele, VI, 6, 143b, 11-23.
316
defini nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce nu este: însă aceasta ar fi un lucru lipsit de pricepere şi cu totul absurd.
Dacă, referitor la Dumnezeu numele de „nenăscut” sem¬nifică faptul de a nu fi născut, [acestui nume] i-a fost definit clar sensul nu pe temeiul a ceea ce Dumnezeu este, ci pe te¬meiul a ceea ce nu este, pentru că numele semnifică faptul de a nu fi născut. Prin urmare, cum este posibibca termenul să aibă forţa unei definiţii pentru a putea semnifica fiinţa, şi nu mai degrabă ceva dintre cele care sunt crezute că se află în fi¬inţă [stil. unul dintre atribute]?
însă aceste cuvinte sunt suficiente cât îi priveşte pe aceia, în ceea ce vă priveşte pe voi, nu vi se va spune decât că predi¬ca Bisericii este simplă. Căci ne-am botezat în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, şi ca unii care credem că Sfânta Treime este deofiinţă1 ne închinăm întru Aceasta unei singure Dumnezeiri, aducându-I mulţumire lui Dumnezeu şi Tatălui, căci pentru mântuirea şi viaţa noastră a trimis din cer pe Fiul Său, „născut din femeie”2, Care a îmbrăcat asemănarea cu noi şi S-a făcut om cu adevărat, pentru ca, biruind începătoriile şi Stăpâniile3, „să pironească prin cruce”, după cum este scris, „zapisul care era asupra noastră”4 şi, arătându-ne slobozi de orice vină, să ne curăţească şi să ne spele de murdăria greşe¬lilor de demult; şi ca să propovăduiască „duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată”5, iar apoi să nimicească în felul acesta moartea, vrăjmaşul tuturor, după ce Se va fi ridicat din morţi; pentru ca, deschizând celor de pe pământ porţile de sus, să-l facă cetăţean al cerului pe cel
1 Se pare că în acest context se foloseşte pentru prima dată expresia „opooiicrtov ceylon Tpiaăa” (cf. SC434, n. 1, pp. 76-77).
2 Gal. 4,4.
3 Cf. Col. 2,15.
4 Cf. Col. 2, 14.
5 Pr. 3,19-20.
317
odinioară fugar. Căci va veni, negreşit, va veni la vremea cu¬venită şi, după cum El însuşi a spus, ne va lua dimpreună cu El pe toţi cei care ne vom împodobi cu dreapta credinţă şi vom străluci printr-o viaţă evanghelică.
Şi fiindcă cunoaştem aceasta, iubiţilor, spălându-ne de toată pata, să ne curăţim pe noi înşine de toată întinarea2 şi să fim milostivi „precum şi Tatăl nostru din cer milostiv este”3; şi, ocrotindu-i după putere pe cei apăsaţi de lipsuri, să-i ajutăm pe văduve şi pe orfani4, şi să-i primim în casele noastre pe cei goi şi fără acoperiş, ducând la împlinire, într-un cuvânt, orice fel de virtute.
Căci astfel vom putea posti în chip curat, începând Sfân¬tul şi Marele Post din 30 a lunii Mehir, iar săptămâna mân¬tuitoarelor Paşti din 5 a lunii Farmouthi; încetând postul în 10 a aceleiaşi luni, seara târziu, potrivit cu propovăduirea evanghelică; prăznuind sărbătoarea Paştilor în zorii zilei ur¬mătoare, duminică, la data de 11 a aceleiaşi luni Farmouthi5, adăugând deîndată şi cele şapte săptămâni ale sfintei Cincizecimi. Doar aşa ne vom desfăta iarăşi de dumnezeieştile cuvinte, în Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi împre¬ună cu Care se cuvin cinstea, slava şi stăpânirea Tatălui şi Sfântului Duh. Amin.
1 In. 14, 3.
2 Cf. II Cor. 1, 1
3 Cf. Lc. 6,36. Cf.Iac. 1,27.
4 Evr. 13,5.
5 6 aprilie 424.
CUPRINS
Notă asupra ediţiei 5
Introducere pr. dr. Gabriel Mândrilă) 8
Scrisoarea I 47
Scrisoarea a II-a 70
Scrisoarea a IV-a 93
Scrisoarea a V-a 112
Scrisoarea a VI-a 137
Scrisoarea a VII-a 170
Scrisoarea a VIIII-a 187
Scrisoarea a IX-a 211
Scrisoarea a X-a 237
Scrisoarea a XI-a 264
Scrisoarea a XII-a 292
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.Iibrariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro