Schiarhimandritul Ioachim Parr
Să nu preferi nimic IUBIRII LUI HRISTOS
VOLUMUL 1
Schiarhimandritul Ioachim Parr
Să nu preferi nimic IUBIRII LUI HRISTOS
Volumul 1
Schiarhimandritul IOACHIM PARR
Să nu preferi nimic IUBIRII LUI HRISTOS
Volumul 1
Traducere din limba rusă DIANA GUŢU
Editura Egumeniţa, 2015
Traducere realizată după originalul din limba rusă:
He npe,zi,noHHTaH mmero;IIO6BH XPHCTOBOH
© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IOACHIM PARR, SCHIARHIMANDRIT Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos
Schiarhimandrit Ioachim Parr; trad.: Diana Guţu. galaţi: Egumeniţa, 2015 ISBN 978-606-550-208-6
I. Guţu, Diana (trad.)
232
CUVÂNT CĂTRE CITITORI
Cartea Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos continuă seria de conferinţe şi predici ale schiarhimandritului Ioachim (Parr), începută cu lucrarea Convorbiri pe pământ rusesc1. Părintele Ioachim le-a împărtăşit vieţuitorilor din mănăstirile de călugări şi de maici din Rusia, Belarus, Estonia, S.U.A. şi alte ţări experienţa acumulată de el în mai bine de jumătate de veac de viaţă monahală. Răspunsurile la întrebările despre rostul nevoinţei monahale, despre iubirea de sine înţeleasă greşit, care este principalul obstacol în calea dragostei pentru Hristos şi pentru aproapele, despre ascultare şi despre lepădarea de sine, le vor trezi interesul nu doar monahilor, ci şi mirenilor care caută plinătatea vieţii în Dumnezeu.
1 Apărută le Editura Egumeniţa în 2015. (n.red.)
7
„Ar fi bine ca viaţa duhovnicească să se desfăşoare sub cârmuirea unui îndrumător duhovnicesc, dar s-au cam împuţinat cuvioşii scria în urmă cu vreo şaizeci de ani stareţul de la Valaam, schiegumenul Ioan. Regrete de acest gen se pot auzi adesea, atât din partea celor ce vieţuiesc la mănăstire, cât şi din partea mirenilor. Asemenea raţionamente ne îndeamnă să ne punem întrebarea: Mai există oare în lumea contemporană oameni experimentaţi în viaţa duhovnicească?
Teologia ca ştiinţă poate să ne apropie de Dumnezeu, însă să-L simţi viu şi lucrător în viaţa personală, să descifrezi scrisul Proniei Divine, care descrie cu exactitate soarta lumii, să înveţi să-L urmezi pe Hristos poţi doar prin experienţă şi, mai ales, prin experienţa îndrumării duhovniceşti.
Părintele schiarhimandrit Ioachim (Parr), stareţ la o mică mănăstire din statul New-York din S.U.A. şi autorul acestei cărţi, afirmă pe bună dreptate: „Oamenii au obosit să audă cuvinte despre Hristos; ei îşi doresc cu jind ca El să le fie arătat.”
Cum să îl vezi pe Hristos? Cine poate să îl arate? Mai ales cel ce este el însuşi purtător al
8
chipului lui Dumnezeu. Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că nimeni nu poate să creadă în Dumnezeu până nu va vedea lumina vieţii veşnice în ochii altui om. Din categoria oamenilor în ochii cărora licăreşte lumina lui Hristos face parte şi părintele Ioachim.
Pentru majoritatea oamenilor din Rusia, care nu sunt indiferenţi faţă de problemele legate de viaţa duhovnicească, întâlnirea cu părintele Ioachim a început cu discuţiile pe care el le-a purtat cu obştea mănăstirii din Valaam. Înregistrările audio şi video ale acestor întâlniri au fost salvate şi s-au răspândit repede dincolo de hotarele aşezământului, iar părintele Ioachim a devenit un oaspete dorit şi obişnuit în diferite biserici şi mănăstiri din Rusia, Ucraina, Belarus, Estonia şi alte ţări.
Cunoscându-l pe părintele Ioachim de mulţi ani, pot să confirm că atenţia pe care clericii şi mirenii o manifestă faţă de conţinutul convorbirilor lui este firească. Tot drumul vieţii părintelui Ioachim mărturiseşte despre cât de statornică şi perseverentă este iubirea lui Dumnezeu, Care îl caută pe om oriunde s-ar afla, şi cât de neclintită în faţa oricăror împrejurări ale vieţii poate fi credinţa celui ce îl iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul (Matei 22, 37). Născându-se în Occidentul neortodox, el a fost nevoit să părăsească pământul natal, pe cei apropiaţi şi casa tatălui său şi să meargă
9
acolo unde îl îndrepta Pronia divină: în liniştea chiliei athonite sau în agitaţia unui megalopolis imens, în însingurarea contemplatoare a schitului din pădure sau în tumultul azilelor pentru cei fără adăpost sau nevoiaşi. Oriunde ar fi fost slujirea lui, în parohie sau la mănăstire, părintele Ioachim a fost întotdeauna un model de creştin şi bun păstor, pentru care nu exista o altă valoare în viaţă decât cea pe care o dobândeşte omul prin unirea cu Hristos.
Tocmai de aceea experienţa vieţii sale şi cuvintele de mărturisire a lui Hristos sunt atât de actuale şi căutate. Este experienţa contemporanului nostru, ale cărui credinţă şi slujire monahală au făcut faţă încercării cu o boală incurabilă. Ascultându-l pe părintele Ioachim, privindu-l, citind cu atenţie rândurile sale, ştii cu certitudine: Tot ce ne spune teologia în Biserică despre lucrarea harului Sfântului Duh şi despre biruitoarea dragoste a lui Dumnezeu pentru om, care se răsfrânge cu aceeaşi putere atât în primul veac, cât şi în veacul XXI, nu este rodul reflecţiilor teoretice. Aceasta este o realitate vizibilă şi palpabilă.
Mercurie, Mitropolit de Rostov şi Novocerkask
Prefaţă
Viaţa monahală nu este simplă, ea este un adevărat război nevăzut. Şi războiul pe care îl purtăm este răspunsul la chemarea Domnului Iisus Hristos de a-L urma. Această chemare evanghelică îi este adresată fiecăruia, nu doar celor ce petrec în monahism. Năzuinţa către o relaţie apropiată cu Hristos iată ce îl deosebeşte pe cel ce îmbrăţişează călugăria.
„Oare nu puteţi să veniţi şi să petreceţi cu mine o oră?”, le-a spus Hristos Sfinţilor Apostoli în Ghetsimani. „Aşa, n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine!” (Matei 26, 40)
Suntem chemaţi la restaurarea omului, la restaurarea lui până la starea în care se afla înainte de căderea în păcat. Lucrul acesta este posibil numai prin comunicarea cu Hristos, atunci când El este aproape de noi, monahii, aşa cum nu este niciodată în lume. Tocmai prin această relaţie cu Hristos noi ne schimbăm, ne transformăm. Cu propriile puteri nu putem să împlinim acest lucru.
După cum spunea Apostolul Pavel: „[…] nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Rânduiala vieţuirii în obşte, supunerea iubirii de sine slujirii semenului, iată ce ne schimbă.
12
„întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)
De ce suntem chemaţi noi, în mod special, este o taină pentru toţi. De ce tocmai noi dorim să răspundem acestei chemări prin întreaga noastră viaţă?
De altminteri, taina nu înseamnă că atingerea ţelului nostru este imposibilă. Pur şi simplu mintea noastră nu este în stare să înţeleagă această taină. Ea se descoperă doar prin experienţă, prin vieţuire. Poate fi pricepută numai prin participarea la construirea mântuirii, săvârşită de Domnul Iisus Hristos, prin puterea de a da totul pentru a primi totul. Păşind pe această cale, monahul se osteneşte să îşi schimbe viaţa, îndreptând-o către Hristos.
Atunci când Cuviosul Benedict de Nursia alcătuia pravila de viaţă călugărească, a introdus în ea următorul enunţ: „Monahul nu trebuie să prefere nimic iubirii lui Dumnezeu.” Prin aceasta el înţelegea următorul lucru: Nimic nu trebuie să fie în centrul vieţii noastre, nimic, nimeni, nici măcar propriul „eu”. Nicio creatură a lui Dumnezeu nu trebuie să fie esenţială pentru noi. Nu ne este îngăduit să iubim ceva mai presus decât pe Hristos, căci altfel relaţia noastră cu El nu va fi durabilă. Domnul spune: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui […]” (Matei 6, 24). De ce?
13
Pentru că omul nu poate să slujească în două locuri concomitent.
De aceea ne şi numim monahi, căci cuvântul grecesc ţtovajdg2 înseamnă „solitar, cel ce trăieşte singur”. Însă monah nu e doar cel ce trăieşte de unul singur, ci cel ce trăieşte împreună cu Hristos. Noi îl iubim doar pe Hristos. Noi îi aparţinem lui Hristos în întregime. Dacă oamenii nu înţeleg lucrul acesta, li se poate explica prin compararea monahismului cu căsătoria. Dacă bărbatul, după încheierea căsătoriei, începe să se uite la alte femei, simţind pentru ele atracţie, din această cauză el îşi înşală soţia, o înşală pe persoana iubită.
Noi I-am oferit viaţa personală lui Iisus Hristos. Îl iubim cu întreaga noastră fiinţă, pe El, nu pe altcineva. De ce uneori oamenii se simt atât de nefericiţi în monahism? Pentru că Hristos nu este pentru ei centrul vieţii. Nu trăiesc pentru Hristos, nu îi dedică fiecare zi a vieţii lor. Trăiesc pentru o oarecare muncă inutilă, pentru o mănăstire oarecare, pentru orice altceva, nu de dragul lui Hristos, ci pentru nişte lucruri care nu au nicio legătură cu Hristos. Ei intră în relaţie cu diferiţi oameni, pe unii îi iubesc, pe alţii îi urăsc, îşi fac prieteni, prietene, au grijă de familiile lor şi suferă pentru ele, îşi fac griji pentru ei înşişi
2 Translitérat monahos (din greacă) monah, (n.red.)
14
şi niciodată nu trăiesc o viaţă duhovnicească, niciodată nu devin călugări.
Dumnezeu a creat inima omului cu un singur scop: ca să-L iubească pe El. Fără dragoste nu există viaţă, la fel şi fără dragoste pentru Dumnezeu nu există viaţă. De aceea, trebuie să ne confruntăm mereu cu realitatea, care ne pune în faţă întrebarea: Dar pe cine iubim, de fapt? Majoritatea dintre noi vor spune că se iubesc pe ei înşişi. Însă, dacă monahul va spune că se iubeşte pe sine însuşi, înseamnă că nu îl iubeşte pe Hristos. Iar dacă nu îl iubeşte pe Hristos, atunci nu mai e monah şi nu contează ce fel de făgăduinţe a făcut şi ce fel de haine poartă, nu are importanţă dacă este stareţ sau novice.
Dacă nu ne străduim să-L iubim pe Hristos mai presus de orice, atunci lucrul acesta nu se va împlini. Hristos trebuie să ocupe primul loc în inimile noastre. Devenind călugări, ne lipsim de dreptul de a iubi pe altcineva în afară de Hristos, la fel ca atunci când, căsătorindu-ne, ne lipsim de bunăvoie de dreptul de a iubi pe altcineva în afară de soţ sau soţie, deoarece le oferim acestora viaţa noastră. Iubirea noastră le aparţine lor, iar dacă vom începe să ne iubim pe noi înşine sau pe alţii, devenim infideli.
Toate nenorocirile monahilor provin din faptul că ei uită această realitate duhovnicească. Ne aflăm aici doar ca să-L iubim pe Dumnezeu. Noi iubim pe cineva sau ceva doar întru Hristos
15
şi lucrul acesta înseamnă că, în virtutea dragostei noastre pentru Hristos, suntem eliberaţi de propriul „eu”, iar eliberarea de propriul „eu” ne deschide posibilitatea de a-i iubi pe toţi ceilalţi.
Astăzi oamenii, în marea lor majoritate, nu au nicio idee despre ce înseamnă lucrul acesta. Ne lipseşte înţelegerea noţiunii de fidelitate. Să privim căsniciile din lume: Oamenii încheie căsătorii, dar încalcă fidelitatea conjugală. Să-i privim pe cei ce petrec în călugărie: Vin la mănăstire, primesc tunderea şi… pleacă. Sau, dacă este vorba despre bărbaţi, primesc tunderea, hirotonia şi pleacă. Îşi fac concubine… Şi nu au nimic, deoarece nu îi sunt credincioşi lui Hristos.
Sfântul Augustin, episcopul Hiponei (Hipona a fost un oraş în Africa), spunea: „Nu cunoaşte linişte inima mea şi nu poate să o dobândească, până când nu se va linişti întru Hristos, pentru că inimile noastre sunt făcute pentru Dumnezeu.”3
Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Cel Unulnăscut pentru ca nouă să ne fie mai uşor să intrăm în relaţie cu El. Dumnezeu a spus: „[…] întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).
Noi, călugării, trebuie să ne îndreptăm privirile duhovniceşti către Hristos în fiecare zi.
3 Fericitul Aureliu Augustin, Confesiuni, Cartea 1, capitolul 1.
16
Totuşi, mulţi dintre noi se privesc doar pe ei înşişi. Ne facem griji doar pentru noi înşine. Nu citim Scriptura şi nu credem în ea. Domnul spune: „De ce vă faceţi griji? Dumnezeu vă iubeşte şi El va avea grijă de tot ce aveţi nevoie. Uitaţi-vă la păsările cerului şi la florile câmpului, priviţi şi vedeţi cum are Domnul grijă de ele, iar pe voi vă iubeşte mai mult decât pe acestea.”4
Dar noi nu înţelegem sensul acestor cuvinte, deoarece nu iubim pe nimeni, decât pe noi înşine. Năzuim să fim iubiţi şi în acelaşi timp nu înţelegem ce înseamnă să iubeşti. Pe lângă toate acestea, mai suntem şi bănuitori.
Dar, dacă ne dăm seama că I-am dăruit viaţa lui Hristos şi ne-am asumat îndatorirea de a-L iubi, atunci trebuie să o facem fără să preferăm altceva în locul iubirii lui Hristos, fie că este vorba despre noi, despre confortul nostru, despre sănătate, despre mamă şi tată, despre lume… Nimic! Nici mănăstirea, nici stareţul, nici stareţa, doar Hristos. Şi atunci, dacă îl vom iubi mai presus de orice, vom reuşi să-i iubim pe toţi.
Când în inima omului trăieşte dragostea, ea se umple de dorinţa de a petrece cu cel pe care-l iubeşte. Este importantă doar persoana iubită şi nimeni altcineva. Când inima noastră este plină de iubire, nu este ocupată de propriul „eu”, ci
4 Parafrazare la Matei 6, 25-32.
17
de persoana iubită. Deci care este pricina faptului că nu ne preocupă Dumnezeu? De ce mintea noastră se abate atât de mult? De ce suntem atât de suspicioşi, meschini? De ce dorim ca toate să se petreacă după voia noastră? De ce suntem mereu nefericiţi? De ce atât de des nu înţelegem ce se întâmplă? De ce nu avem încredere în nimeni? Deoarece ne iubim pe noi înşine, iar pe Hristos nu îl iubim. Noi nu ne-am lăsat în mâinile lui Hristos.
Când începem să-L iubim pe Hristos, îl vedem peste tot. El spune: „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15)
De asemenea, El spune: „Dacă mă iubiţi, slujiţi unii altora.” Şi încă: „Eu am venit să fac voia Tatălui Care M-a trimis.”5 „Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră, şi mamă.” (Matei 12, 50) „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.”
Cred că adesea noi nu înţelegem sensul monahismului şi lucrul acesta se întâmplă din cauză că mulţi privesc monahismul ca pe un mod de viaţă, la fel cum şi căsătoria o consideră a fi un mod de viaţă. Însă căsătoria nu este un mod de a trăi. Căsătoria este o acţiune îndreptată spre cel pe care-l iubim şi răspunsul la întrebarea de ce îl iubim pe omul respectiv. La fel şi viaţa călugărească.
5 Parafrazare la Ioan 5, 30.
18
Ea este îndreptată spre Cel pe Care îl iubim şi tot ea ne oferă răspunsul lantrebarea de ce îl iubim.
însă mulţi devin călugări fără să ştie ce înseamnă dragostea, fără să ştie să iubească şi fără să se gândească la iubire. Vin să se facă monahi cu gândul la ceea ce le-ar putea oferi monahismul. Îi atrage exteriorul. Un călugăr de genul acesta se aseamănă cu o femeie frivolă, care se gândeşte doar la ce să îmbrace în ziua nunţii, cum să organizeze masa festivă, cum să aranjeze vesela, ce muzică să aleagă, cum va arăta verigheta… Iar soţul deja nu mai este important, ba chiar este uitat. Prin urmare, căsnicia suferă, în mod sigur, un eşec. Deoarece totul s-a concentrat asupra femeii, pentru ca ea să se simtă prinţesă, şi toate acestea au durat doar câteva săptămâni, atâta timp cât ea a plutit în împărăţia visurilor şi a iluziilor. Apoi căsnicia devine un adevărat război, deoarece căsnicia adevărată înseamnă să te dedici mereu celui pe care-l iubeşti. Şi atunci astfel de femei părăsesc familia. De ce? Pentru că la momentul încheierii căsătoriei ele erau copleşite de propriile visuri.
La fel, mulţi oameni vin şi la mănăstire. Vin să primească, nu să ofere. Vin să-şi transpună în viaţă visurile. Acestea nu durează mult şi se termină cu faptul că încep să se urască între ei. Vin gândind: „Ah, cât de minunat şi extraordinar este aici”, dar după numai şase luni îi bârfesc pe
19
toţi, se mânie pe toţi şi spun: „Dar cât de îngrozitor poate să fie acest loc! Nu înţeleg de ce am venit aici.” De ce se întâmplă aşa? Pentru că n-au venit la mănăstire de dragul lui Hristos.
Dacă vom prefera ceva lui Hristos, nu-L vom dobândi niciodată şi niciodată nu vom deveni călugări. Iată ce înseamnă faptul că monahul nu trebuie să pună nimic mai presus de iubirea lui Dumnezeu.
Schiarhimandritul Ioachim (Parr)
Convorbiri duhovniceşti purtate la Mănăstirea Sfintei Maria Egipteanca (New-York, S.U.A.)
Convorbirea I
— Purtăm mereu război cu starea actuală a lumii în care trăim, a lumii căzute. Trăim într-o lume plină de ademeniri şi minciuni. Dificultatea constă în faptul că percepţia noastră şi chiar înţelegerea lumii acesteia sunt condiţionate de percepţia fizică. Tot ceea ce înţelegem şi conştientizăm ne este transmis de ochi, de urechi, de simţuri. Însă acestea suferă din cauza impreciziei şi nu rareori chiar ne înşală. De aceea, întreaga noastră percepţie determinată de organele de simţ este pervertită. Şi cel mai important este faptul că suntem predispuşi să credem în ceea ce vedem şi simţim. Noi credem în ceea ce putem încadra în limitele înţelegerii noastre, ne este greu chiar să ne gândim că lucrul acesta poate să fie greşit. Suntem atât de mult predispuşi spre idei preconcepute, încât unele lucruri reuşim să le înţelegem doar cu mare greutate.
îmi aduc aminte de orele de biologie din colegiul în care am învăţat. La o lecţie profesorul
22
ne-a împărţit nişte microscoape şi aparate de măsurat. Toate aveau acelaşi grad de mărire, de vreo cinci sau şase ori, cred. Aparatele erau identice, însă obiectele şi diapozitivele6 erau diferite şi aveam sarcina de a le analiza cu aceste aparate de mărit şi de a ghici despre ce era vorba. Nu au fost obiecte identice, însă unele dintre ele se asemănau foarte mult. Trebuia să determinăm cu precizie ceea ce vedeam, să descriem obiectul şi, pe cât posibil, să-i facem repede o schiţă.
Astfel, fiecare elev din grupă a alcătuit un mic raport. Apoi profesorul ne-a rugat să ne ridicăm, a strâns lucrările, a înşirat pe catedră obiectele şi diapozitivele, după care le-a împărţit din nou, astfel încât fiecare dintre noi a mai primit câte un obiect. Era uimitor faptul că noi, având la dispoziţie obiecte şi microscoape identice, percepeam şi descriam obiectele într-un mod diferit. Astfel, unii dintre noi începeau descrierea de la contururi, alţii de la dimensiuni, ceilalţi de la particularităţi. Fiecare descriere avea în ea ceva precis şi corect, însă toate purtau amprenta evidentă a personalităţii autorului şi a modului său de abordare a studiului.
Apoi profesorul ne-a împărţit lucrările în ordine aleatorie şi ne-a rugat să găsim obiectele
6 Diapozitiv imagine fotografică pozitivă, realizată pe un film sau pe o placă transparentă, care se utilizează în proiecţii, (n.ed.)
23
descrise de colegii noştri. Ne uitam la catedră, citeam descrierile şi nu înţelegeam despre ce era vorba. Chiar dacă era descrisă suprafaţa, nici aşa nu înţelegeam ce fel de obiect era acela, din orice punct de vedere ar fi fost descris.
După aceea, profesorul le-a aşezat din nou şi a scos nişte fotografii făcute cu ajutorul unui microscop electronic. Şi atunci… Pe scurt, totul semăna cu o călătorie pe o altă planetă. Ceea ce vedeam, chiar şi dimensiunile obiectelor, totul era atât de diferit de cele cu care ne obişnuiserăm, încât nu mai înţelegeam ce se afla în faţa noastră. De ce? Deoarece capacităţile vizuale limitate ne împiedicau să vedem ceea ce se afla înaintea noastră în realitate.
De ce vă povestesc toate acestea? Ideea este că omului îi este imposibil să-L vadă ori să-L înţeleagă pe Dumnezeu cu propriile puteri. Vedem totul doar din punctul nostru de vedere, limitat de experienţa noastră. Vedem doar ceea ce căutăm. Dacă nu ştim ce căutăm, nu vom vedea nimic. Şi, chiar dacă vom vedea, nu vom înţelege.
Dacă Dumnezeu ne este inaccesibil, fiind mai presus de priceperea noastră, atunci cum putem să-L vedem? Cum să-L înţelegem? Cum să îl găsim? După cum se ştie, oamenii considerau că lucrul acesta era foarte greu. Tocmai de aceea Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut, Domnul Iisus Hristos, Care a spus:
24
„ Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.7 Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Fiul.”8
Drept urmare, a apărut posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu în felul în care Se vede El însuşi, nu din punctul nostru de vedere. Am putea să comparăm această situaţie cu setarea unui microscop electronic, pentru a vedea obiectele microcosmosului. Acum acele lucruri care erau imposibil de văzut cu ochiul liber se pot vedea la microscop şi în faţa noastră se deschide o lume cu totul diferită. Deci putem să spunem că înainte de venirea Domnului Iisus Hristos nu aveam microscop electronic. Nu reuşeam să vedem cu adevărat ceea ce ne înconjoară.
Dumnezeu este imposibil de înţeles. Dumnezeu este imposibil de văzut, în sensul că El nu poate fi văzut cu puterile omeneşti. Cu puterile proprii omul nu poate să-L înţeleagă pe Dumnezeu, nu poate să-L găsească, nu poate să-L vadă. Doar cu puterea Sa, cu mila Sa, cu voia Sa, Dumnezeu ni Se descoperă, ne spune şi ne arată Cine este. Numai aşa putem să îl vedem şi să îl înţelegem pe Dumnezeu.
Poate că vă aduceţi aminte despre ce s-a vorbit ieri la citirea Scripturii, adică a Evangheliei şi a Apostolului. Citirea de ieri şi cea de astăzi se aseamănă. Ieri am ascultat cum Apostolul Pavel
7 Ioan 14, 9.
8 Parafrazare la Ioan 14, 6.
25
suspină şi se vaită din tot sufletul pentru faptul că, în pofida marii sale năzuinţe către Dumnezeu, de-a lungul întregii vieţi a suferit de chinurile pricinuite de „ghimpele din trup9. L-a rugat pe Domnul să ia de la el acel ghimpe, însă Domnul l-a refuzat, spunând: „Eu nu voi îndepărta de la tine ispitele şi suferinţele, nu voi îndepărta încercările şi greutăţile, căci ţi-am dăruit har suficient ca să le înfrunţi. Însă pentru înfruntarea lor trebuie să te nevoieşti. Trebuie să Mă iubeşti mai mult decât pe tine însuţi. Trebuie să Mă iubeşti mai mult decât păcatul tău.”
Aceasta este încercarea prin care trecem toţi şi majoritatea dintre noi nu-i facem faţă în fiecare zi. Ne iubim pe noi înşine mai mult decât pe Dumnezeu. Ne iubim păcatele mai mult decât pe Dumnezeu. De aceea, viaţa noastră trece, iar noi, în continuare, nu îl vedem. Dacă ne dorim să îl vedem pe Domnul, trebuie să ne schimbăm. Trebuie să ne dorim lucrul acesta din tot sufletul, să primim harul pe care ni-l trimite Domnul, ca să avem puterea de a lupta, să ne războim cu trupul, cu duhurile nevăzute, cu puterile care împărăţesc în lumea aceasta. Dacă nu o facem, ne risipim existenţa în zadar.
îmi aduc aminte cum în tinereţe, când aveam vreo nouăsprezece ani, cunoşteam un ieromonah. La acea vreme el era tuns în călugărie de vreo patruzeci
9 Vezi 2 Corinteni 12, 7-9.
26
de ani. Îl chema Vasile. Mergând la biserică, mă întâlneam cu el; de obicei venea la biserică primul. Dimineaţa trebuia să facem pregătirile pentru slujbă şi cu o oră înainte de Liturghie pregăteam tot ce era necesar. Iar el la acea oră deja se ruga, deşi încă era întuneric. Evlavia lui statornică mă fascina din an în an. Patruzeci de ani el s-a nevoit la mănăstire, ducându-şi zilnic lupta.
Şi iată că într-o zi nu l-am mai văzut. M-am gândit că, probabil, a plecat undeva. În acea vreme nimeni nu ne explica nimic. Treceau una după alta zilele, săptămânile, lunile… Şi la un moment dat, când spălam vasele, cineva a spus:
— Imaginaţi-vă, părintele Vasile a plecat.
— De unde a plecat? am întrebat eu.
— De la mănăstire.
— După patruzeci de ani de călugărie?!
— Da.
Am rămas uluit. Nu puteam să înţeleg lucrul acesta. E de înţeles când cineva vine la mănăstire şi o părăseşte după câteva luni, însă nu după patruzeci de ani! Era atât de evlavios!
L-am întrebat despre cele întâmplate pe stareţ. El mi-a răspuns:
— Motivul care-l îndeamnă pe om să vină la mănăstire este o taină cunoscută doar de el însuşi şi de Dumnezeu. Cei ce am făcut acest pas înţelegem într-o anumită măsură aceste motive, deoarece au o oarecare legătură cu noi înşine. Cauza pentru care omul părăseşte mănăstirea este, la
27
fel, o taină. De ce? Deoarece este determinată de relaţiile care s-au clădit între om şi Dumnezeu. Iată, un om a venit la mănăstire. S-a smerit el oare? Şi-a tăiat oare voia, ca să-L cunoască pe Dumnezeu? Sau a venit cu gândul că îl cunoaşte pe Dumnezeu şi încearcă să-L transforme în ceva ce i-ar plăcea „eului” personal? În acest caz el, în loc să-L cunoască pe Dumnezeu aşa cum El ni Se descoperă, extinde asupra lui Dumnezeu reprezentările proprii despre Fiinţa Sa. Dacă omul nu încetează să-şi impună reprezentarea proprie a chipului lui Dumnezeu, Dumnezeu dispare.
Pe atunci nu am înţeles pe deplin ce voia să spună părintele. Dar după vreo trei ani a venit la mănăstire un frate care în scurt timp a plecat, neputând să suporte ascultările. Apoi, într-o duminică, el a venit la slujbă şi le-a povestit celorlalţi fraţi că l-a întâlnit pe părintele Vasile. Noi l-am aşaltat cu întrebările, unde este şi ce face.
— Am stat de vorbă cu el şi l-am rugat să-mi spună de ce a plecat de la mănăstire, ne-a răspuns fostul novice. Mărturia lui mi s-a părut profundă, venită din suferinţă. Mi-a spus: „Am încetat să mă mai rog. Nu pentru că nu îmi doream. Dar am început să mă rog în felul meu, aşa cum voiam eu, nu aşa cum ar fi trebuit, potrivit pravilei bisericeşti. În afară de asta, am început să pun totul la îndoială. În loc să petrec în ascultare, mă revoltam, cârteam şi puneam totul la îndoială. După care am părăsit mănăstirea.
28
îmi aduc aminte cum un tânăr monah mi-a spus:
— Nu înţeleg de ce li se întâmplă oamenilor să le fie greu să se roage. Eu, dimpotrivă, îmi doresc să mă rog.
Am vrut să-i relatez acestui tânăr despre părintele Vasile, dar nu am reuşit, căci se grăbea. Părintele Vasile a fost prins în capcana mândriei, a lipsei dorinţei de a petrece în ascultare, şi în aceeaşi cursă putem să cădem şi noi.
Nu avem voie să ne gândim niciodată că suntem mântuiţi, nici măcar la sfârşitul vieţii nu putem fi siguri de acest lucru. Diavolul nu doarme, el îşi face lucrarea ziua şi noaptea, încercând din răsputeri să ne pustiască viaţa duhovnicească. Este posibil ca noi nici măcar să nu observăm cum el seamănă seminţe de îndoială şi de cârtire, de lene şi de îngâmfare, de judecare a aproapelui, toate acestea fiind ispite lumeşti, despre care ne avertizează Domnul. Acestea ne strică, ne demoralizează. Iar diavolul doar atât aşteaptă, nu se retrage. Părând că ne slobozeşte, ne trimite o mare ispită exact în momentul când temelia noastră deja se clatină.
Poate că ni se dă greu rugăciunea sau petrecerea în ascultare. Ne par a fi o osteneală mult prea grea. Sau poate ne iubim exagerat independenţa, nu ne place când cineva ne spune ceva, nu cunoaştem smerenia. Şi iată, când aceste „mărunţişuri” reuşesc să ne şubrezească temelia
29
credinţei, cineva ne spune ceva şi acest lucru devine ultima picătură. Răbufnim: „Ajunge! îmi este suficient! Nu mai vreau aşa!” Credem că problema o reprezintă ce ni s-a spus. Dar nu, toate s-au petrecut, deoarece de la bun început am refuzat să petrecem în ascultare, de la început am făcut ceea ce ne dicta bunul plac. De aceea, diavolului i-a fost foarte uşor să ne înfrângă. El pur şi simplu a scos o pietricică de la temelia credinţei noastre şi toată clădirea s-a prăbuşit. Iar noi, din pricina mândriei, suntem prea neghiobi ca să înţelegem felul în care ne-a păcălit. Tocmai din cauza mândriei am pierdut comoara care ne-a fost destinată.
Să fim deci vigilenţi! Dacă nu putem să ne cerem iertare imediat, dacă nu înţelegem cât de păcătoşi suntem, dacă nu-i rugăm pe semenii noştri să ne ierte zilnic, din toată inima, atunci diavolul deja ne distruge temelia. Veţi vedea, o să ajungem în capcana propriei mândrii şi vom rămâne întemniţaţi în ea pentru totdeauna, ne vom chinui mereu, deoarece totul se învârte în jurul propriului „eu”, iar lucrurile cele mai importante sunt scăpate din vedere. Astfel, diavolului îi este suficient să ne împingă uşor şi noi să cădem.
Să fim deci prudenţi! Să fim smeriţi! Să ascultăm de Domnul! Să citim Scriptura şi să ne rugăm! Să-i cinstim pe semenii noştri şi să ţinem minte că Domnul nu întâmplător spunea că aceia
30
care vor să intre în împărăţia lui Dumnezeu nu trebuie să fie primii, ci ultimii10. Dar noi ne vedem mereu pe primul loc.
— Purtând războiul nostru duhovnicesc, cădem mereu în păcate. Cum să aflăm unde anume este şubrezită temelia pe care este clădită credinţa noastră? Cum putem noi, analizându-ne păcatele zilnice, să înţelegem unde trebuie să o îndreptăm?
— Permiteţi-mi să răspund la întrebare cu o altă întrebare. Imaginaţi-vă că vă faceţi studiile la o facultate. Studiaţi fizica sau trigonometria, sau chimia, biologia, muzica… Orice am studia, ştim că obţinem rezultate datorită străduinţei şi muncii. Vedem că înţelegem obiectul din ce în ce mai bine, îi pătrundem esenţa, căpătăm deprinderi noi, care treptat devin fireşti. Observăm progresul asimilării disciplinei respective.
Altceva este atunci când ni se face o descoperire, când ceva se întâmplă deodată şi exclamăm: „Da, asta era!” La fel este şi cu păcatul. Când cădem într-un păcat evident, vedem întotdeauna, cel puţin parţial, paşii care ne-au îndemnat spre el. Ne spunem: „Iarăşi am făcut lucrul acesta! De ce l-am făcut? Eu nu vreau asta! Nu mai am de gând să fac asta!” Sau: „Dumnezeul meu, sunt prăpădit! Am pierdut totul! Cum de a putut să mi se întâmple iar?!”
10 Vezi Matei 19, 30.
31
Şi atunci vedem că nu ne-am rugat, nu ne-am nevoit, am judecat, am vorbit în deşert… Astfel, putem să înţelegem exact de unde a început boala păcatului care ne roade. Comportamentul nostru vicios are întotdeauna o cauză. Poate că l-am provocat prin ceva, am apăsat o pârghie, însă el, viciul, deja este în noi, iar comportamentul nostru nu este altceva decât urmarea.
Explicând, vă voi da un exemplu. Deschidem capacul unui tomberon şi simţim un miros urât care vine de acolo. Însă tomberonul nu miroase din cauză că noi l-am deschis. Duhoarea era acolo încă dinainte să ridicăm noi capacul, dar pur şi simplu nu am simţit mirosul. La fel e şi în cazul păcatului. Suntem păcătoşi, dar se poate întâmpla ca un anumit păcat să nu se manifeste în comportamentul nostru. Când însă păcătuim cu fapta, ne dăm seama de prezenţa păcatului în noi.
— După părerea dumneavoastră, părintele Vasile, despre care aţi vorbit, observa ceea ce se petrecea cu el? Sau nu îşi dădea seama?
— Am discutat despre acest lucru cu fraţii. Ei spuneau că plecarea lui a fost chiar pentru el un mare şoc, totul s-a întâmplat dintr-odată. Înainte el îşi făcea pravila zilnică de călugăr, dar nu îi înţelegea esenţa, pentru el aceasta nu avea niciun conţinut. A continuat să o îndeplinească până în momentul în care ascultările şi rânduiala monahicească, menite să îl cufunde în rugăciune
32
şi astfel să-l apropie de Dumnezeu, s-au transformat pentru el în robie, în nişte îndatoriri goale. Atunci a întrerupt aceste activităţi.
Dacă iubim pe cineva, ne străduim pentru persoana respectivă. Orice am face, ni se pare că este insuficient şi ne ostenim iar şi iar. Dar atunci când relaţia noastră s-a destrămat, ne irită chiar şi lucrurile cele mai mărunte. Începem să gândim: „De ce trebuie să fac cutare şi cutare lucru?” Atunci nu mai avem niciun imbold, rămâne doar obişnuinţa, comportamentul exterior.
La fel, mulţi dintre noi frecventează slujbele doar din obişnuinţă, în aparenţă, fără imboldul interior adevărat, şi în acest caz, de asemenea, suntem iritaţi de orice.
Convorbirea a II-a
— Permiteţi-mi să evidenţiez câteva chestiuni. Una dintre cele mai mari piedici ale modului de viaţă călugăresc este ascultarea. Ascultarea ni se pare foarte grea, căci este îndreptată împotriva voii noastre omeneşti. Dumnezeu ne-a dat darul voinţei libere. Graţie acestui dar, colaborăm cu Dumnezeu în iubire, căci, dacă n-ar fi fost libertatea voinţei, nu ar mai fi posibilă nici dragostea.
Imaginaţi-vă că cineva spune: „îmi iubesc pisica (papagalul, căţelul), iar pisica mea (căţelul, papagalul) mă iubeşte pe mine.” Dacă auzim
33
aşa ceva, fiţi siguri, acest suflet nefericit nu are nicio idee despre ceea ce e iubirea. Iubirea necesită interacţiune. Dumnezeu ne-a iubit şi, deoarece „El ne-a iubit cel dintâi”11, suntem în stare să-I răspundem cu iubire. Fără Dumnezeu, Care intră primul în relaţie cu noi, această relaţie nu ar exista. Nu este posibil ca noi să descoperim existenţa lui Dumnezeu şi să începem să-L iubim. Nu, noi descoperim faptul că Dumnezeu ne iubeşte. Dar existenţa lui Dumnezeu nu noi am descoperit-o, ci doar am conştientizat acest fapt. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit, pur şi simplu nu am fi existat.
Ascultarea este îndreptarea modului în care noi, oamenii, ne comportăm în relaţia cu Dumnezeu. Ascultarea se realizează atunci când firea căzută a omului, care se iubeşte pe sine însuşi, se schimbă, se întoarce la o sută optzeci de grade în aşa fel, încât începem să-L iubim pe Dumnezeu, nu pe noi înşine. Numai în virtutea iubirii noastre pentru Dumnezeu devenim în stare să iubim oamenii, nu pentru propria plăcere, ci de dragul lor.
De ce relaţiile noastre se află într-o stare atât de jalnică? Deoarece suntem axaţi permanent în primul rând să ne facem pe plac. Să luăm ca exemplu părinţii: Da, ei îşi iubesc copiii. Dar îi iubesc pentru faptul că investesc în ei. Fac tot posibilul
111 Ioan 4,19.
34
pentru ca pruncul să îi iubească, iar atunci când el se comportă altfel, se mâhnesc nespus. Din fragedă copilărie micuţul este învăţat că, dacă i se dă ceea ce cere, înseamnă că este iubit. Copilul vrea ceva, începe să plângă, să ţipe, i se dă ce vrea şi leagă acest lucru de faptul că este iubit. Astfel, în mintea noastră se formează aşa-zisa „conectare greşită a cablurilor”. Începem să gândim că totul în viaţă se învârte în jurul „eului” nostru, că viaţa ne este dată ca să fim iubiţi şi ca să obţinem ce ne dorim, că întregul sens al vieţii stă, chipurile, în asta.
Să ne întoarcem la ascultare, care este îndreptată împotriva firii căzute a omului. Fiecare dintre cei ce se află în această încăpere are o părere proprie despre toate. Aceste păreri se bazează pe „eul” nostru, pe ceea ce fiecare dintre noi agreează, pe ceea ce îi place, pe ceea ce îi convine. Preferinţele noastre condiţionează, determină totul pentru noi. Fie ceva ne place, fie nu ne place… Pentru noi nu contează ce este corect şi ce nu e corect, ce e bine şi ce e rău, pentru noi are însemnătate doar felul în care apreciem un lucru din punctul nostru de vedere, dacă lucrul acela ne dă ceva, dacă este corect sau greşit pentru noi.
La mănăstirea noastră locuim toţi într-o singură casă. Să presupunem că suntem opt, zece, cincisprezece inşi, asta înseamnă că avem acelaşi număr de păreri despre orice. Şi fiecare vrea să se întâmple lucrurile aşa cum vrea el. Spui,
35
repeţi, dar oamenii aproape că nu iau în seamă cele spuse şi răspund: „Dar eu vreau altfel, mie îmi place altfel.” Poate nu spun exact aşa, dar cam aşa. Asta complică totul. Din această pricină, întotdeauna intervine ceva între noi, pentru că unul spune cum trebuie să se facă un lucru, iar celălalt îi răspunde că îi place mai mult să facă în felul lui.
Să luăm, de exemplu, oraşul New-York, în care locuiesc, după cum ştiţi, foarte mulţi oameni. Dacă mergi vara pe Fifth Avenue12, vezi în jur mii de oameni. Dacă fiecare ar merge pe acea parte a trotuarului pe care îi place, ar fi imposibil să parcurgă strada. În America pietonii întotdeauna merg pe partea dreaptă a trotuarului, adică pe partea dreaptă în raport cu direcţia de mers. Dacă ne îndreptăm spre centrul oraşului, mergem pe partea dreaptă a trotuarului, dacă ne întoarcem dinspre centru pe partea stângă. Dacă pornim spre centru pe partea stângă, ne vom împiedica unii de alţii.
încercaţi să vă aşezaţi într-un autobuz când alături se află nişte copii needucaţi. Stai, aştepţi autobuzul, iar ei te îmbrâncesc, ca să intre primii, pentru că se gândesc numai la ei. Aşa sunt educaţi, să se gândească doar la ei înşişi. Acest lucru desfigurează extrem de mult societatea.
12 Fifth Avenue este o stradă din centrul cartierului Manhattan, din New-York. (n.ed.)
36
în ceea ce priveşte mănăstirea, aici este un singur şef: Dumnezeu. Modul nostrude viaţă este ascultarea de Dumnezeu, nu de noi înşine. Unii dintre noi încă nu au înţeles lucrul acesta, nu l-au înţeles deloc. Continuăm să credem că totul este concentrat asupra propriului „eu”. Gândind astfel, ne îndreptăm împotriva tuturor. Nu împreună cu toţi, ci împotriva tuturor. Şi semănăm în jurul nostru dizarmonie, chiar dacă nu conştientizăm acest lucru. Dar de ce nu conştientizăm? Deoarece ne gândim mereu doar la noi înşine şi, de aceea, dacă ceva ne provoacă plăcere, înseamnă că este bun. Noi credem că şi alţii trebuie să creadă la fel, aşa cum vrem noi, şi că aşa este normal. Iar dacă ceva se întâmplă altfel decât vrem noi, facem nişte observaţii stupide, spunând că în jurul nostru toţi se comportă greşit. În loc să ne gândim că noi înşine procedăm greşit, credem că greşesc cei din jur.
Ştiţi, în perioada Primului Război Mondial eu însumi nu am apucat acele vremuri, dar mi s-a povestit despre ele pe ecrane a rulat un film haios cu Charlie Chaplin. Atunci armata, în mare parte, era alcătuită din trupe de infanterie şi soldaţii petreceau mult timp făcând exerciţii pentru front. În acel film se prezenta o paradă militară. Mama personajului principal, pe care îl juca Charlie Chaplin, stătea pe stradă şi privea spre coloanele care treceau. Toţi soldaţii mărşăluiau într-o direcţie. Apoi sergentul a dat ordin, coloana s-a întors
37
şi toţi au început să mărşăluiască în altă direcţie.
Unul dintre soldaţi acela a cărui mamă urmărea parada a continuat să meargă în direcţia iniţială. În acel moment spectatorii din sală râdeau în hohote, pentru că toţi soldaţii se duceau într-o direcţie, iar el continua să meargă în cealaltă direcţie. Iar mama lui a exclamat: „Priviţi, nimeni nu merge cum trebuie, doar fiul meu merge corect!”
Exact aşa vedem şi noi viaţa: Nimeni nu merge cum trebuie, numai noi mergem corect şi, în general, facem totul corect. Nici măcar nu ne trece prin cap că nu e în regulă ceva cu noi.
La mănăstiri şi, de altfel, peste tot, dar mai ales la mănăstiri, există nişte reguli îndreptate spre atingerea binelui obştesc. Este bine ceea ce aduce binele tuturor. De ce punem binele obştesc mai presus de cel personal? Nu pentru că alţii sunt mai buni decât mine, ci pentru că îmi exprim dragostea pentru ceilalţi. Mă gândesc în primul rând la ei şi abia apoi la mine.
Dacă ne vom gândi în primul rând la semenii noştri şi doar apoi la noi înşine, fiecăruia dintre noi i se va acorda maximum de atenţie, deoarece toţi vor avea grijă de noi! însă, dacă ne gândim mai întâi la noi înşine şi ceilalţi se gândesc la fel, doar la ei înşişi, ne transformăm în nişte animale sălbatice. Atunci supravieţuiesc doar cei mai puternici, iar cei slabi nu supravieţuiesc. Căci animalele nu ştiu să iubească. Animalele ştiu să supravieţuiască, dar să
38
iubească nu ştiu, deoarece nu au aptitudinea de a gândi. Ele nu pot să conştientizeze relaţiile în care se află. Existenţa animalelor se bazează pe supravieţuire. Tot ce fac, toate acţiunile lor sunt îndreptate spre supravieţuire. Animalele îşi apără haita, ca să se apere pe ele însele. Iar atunci când în haită vreunul devine mai slab, toate îl atacă şi îl omoară, ca să devină ele mai puternice. Şi noi avem uneori această psihologie de haită.
De ce ascultarea este necesară? Unii dintre noi iar acest lucru se observă chiar şi din aspectul exterior purtăm în inimile noastre un război permanent pentru păstrarea independenţei personale. Însă aceasta nu înseamnă păstrarea independenţei, ci iubire de sine. În acest caz, nu are loc interacţiunea cu Dumnezeu, iar în relaţia cu aproapele există mereu o oarecare încordare, un oarecare zbucium.
Să ne imaginăm că ne aşezăm într-o maşină şi mergem pe şosea. Şoseaua are opt benzi, patru într-o direcţie şi patru în cealaltă. Trebuie să înţelegem pe care parte trebuie să circulăm, iar acest lucru depinde din ce parte ne vin maşinile din faţă. Nu se poate ca eu să merg în direcţia în care vreau, ba în dreapta, ba în stânga. Nu, ci mă uit pe unde trece linia despărţitoare şi înţeleg în ce direcţie trebuie să merg. Nu voi merge ba în stânga, ba în dreapta, ba la mijloc, nu-i aşa? Dacă am circula aşa, pe drumuri s-ar produce doar accidente şi ne-am omorî unii pe alţii.
39
Iar printre noi sunt persoane care de dimineaţa până seara nu-şi pun problema în ce direcţie se îndreaptă şi se îngrijesc doar de ceea ce le este pe plac. Acestea trebuie să se schimbe. La mănăstire este un singur conducător hristos. În virtutea credinţei noastre, suntem de acord că în obştea monahală există un superior, care lucrează ca reprezentant al lui Hristos, şi acesta este stareţul. Lucrul acesta ne ajută pe toţi să facem ce este corect, să mergem în direcţia cea bună, fără să ne ciocnim unii de alţii. Acest lucru se realizează datorită ascultării.
Iată un exemplu: Stau în biserică şi privesc cum se comportă fraţii. Pe parcursul ultimului an am explicat de mai multe ori cum trebuie să intre în biserică, în ce moment, ce să facă acolo, cum să sărute corect icoana care se află în mijloc. Şi iată, de pildă, avem o bătrânică. Se aşază lângă icoană şi le spune tuturor că în faţa ei trebuie să facă metanii mari. Eu îi spun:
— Facem metanii mari din smerenie, nu la cerere.
însă ea continuă să bombăne către toţi:
— Dar tu de ce nu faci metanie? Ce, nu poţi să te apleci?
De ce oare nu facem aşa cum trebuie, ci aşa cum vrem noi? Fie pentru că suntem prea cufundaţi în noi înşine, fie pentru că vrem să ne deosebim de toţi, fie deoarece credem că e mai bine să facem aşa cum ne vine, nu aşa cum trebuie. Nu este aşa?
40
Mereu ne răsculăm, ne revoltăm şi nici măcar nu observăm propria revoltă. Duhul rebel este o parte componentă a căderii în păcat. Dacă petrecem în mândrie, nu vrem să fim în ascultare.
Fiecare trebuie să ştie că nimeni nu este investit cu o putere care să-i permită să dea indicaţii sau să-i povăţuiască pe alţii. Putem să ne povăţuim doar pe noi înşine. Asta nu înseamnă că, de exemplu, cel responsabil pentru executarea unei lucrări nu are dreptul să le spună subalternilor ce să facă. Nu asta avem în vedere, ci cazurile când cineva îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Dar cel mai adesea apare întrebarea: Cum să întrebuinţăm darul discernământului şi în acelaşi timp să petrecem în ascultare?
îmi aduc aminte că această întrebare se punea încă din perioada când eram călugăr începător. Atunci stareţul mi-a răspuns: „Discernământul se manifestă tocmai în petrecerea sub ascultare.”
Noi nu conştientizăm că în prezenţa superiorilor multe lucruri pur şi simplu nu ne privesc tocmai în virtutea acestei prezenţe.
Există o istorioară renumită, al cărei erou este Winston Churchill. Când a devenit pentru prima oară prim-ministru, era încă destul de tânăr. Şi într-o zi se afla într-o sală de mese destinată membrilor Camerei Lorzilor. Stătea acolo liniştit, împreună cu alţi membri ai Parlamentului.
41
Deodată, în sală a intrat un om cu un aspect îngâmfat. A început să-i facă observaţii cuiva:
— De ce faceţi asta aşa? De ce nu faceţi altfel?
Şi a continuat în acelaşi spirit. Ştiţi ce a zis Winston Churchill? A spus:
— Probabil face aşa, deoarece nu ştie că aici se află prim-ministrul.
Cu alte cuvinte, pe cel ce făcea observaţii nu îl privea deloc cine şi ce făcea. Totul se desfăşura în prezenţa reprezentantului puterii supreme şi, chiar dacă cineva ar fi început să dea jos tapetul de pe perete, ar fi fost o faptă deplasată să-i facă observaţii. Observaţii puteau să facă doar superiorii, adică prim-ministrul.
Să ne imaginăm că stăm cu toţii într-o bucătărie. Deodată, de casă se apropie o maşină din care ies nişte oameni şi intră înăuntru. Toţi, inclusiv eu, în acel moment suntem la bucătărie. La mănăstire există o regulă: Să-l saluţi pe fiecare musafir care vine. Ospitalitatea este o trăsătură a creştinismului.
Deci să ne imaginăm că musafirii deschid uşa şi intră în bucătărie, eu stau cu spatele la ei, vorbesc şi nu văd că au intrat. Altcineva, dimpotrivă, se află lângă uşă şi îi vede pe vizitatori. Trebuie oare ca această persoană să salute musafirii şi să îi invite la masă? Ce ar trebui să facă? Iată ce: Trebuie să îi salute şi să îi conducă spre mine sau să se apropie de mine şi să-mi spună că au venit nişte musafiri, şi să întrebe ce să facă. Doar să mă
42
întrebe: „Iertaţi, părinte, dar au sosit nişte oaspeţi. Ce binecuvântare îmi daţi? Să-i primescSau altceva? Ce trebuie să fac?” Căci e de la sine înţeles că eu nu i-am văzut, iar cei ce i-au văzut nu vor ca musafirii să aştepte la intrare. Însă în niciun caz nu trebuie să strige: „Ah, ce bine că aţi venit, intraţi, aşezaţi-vă la masă, serviţi-vă!” Nu e vorba de nesocotirea ospitalităţii, ci de înţelegerea faptului că ascultarea este mai presus de toate.
Dar oare noi facem aşa? Nu! Decidem singuri cum să procedăm! Şi acest lucru generează dezordine, neînţelegeri fără sfârşit.
îmi aduc aminte cum, la un moment dat, la mănăstirea noastră vieţuia un frate cu un comportament cam ciudăţel. Unele dintre ciudăţeniile lui erau foarte iritante. De exemplu, el putea să se năpustească asupra cuiva din senin. Şi se enerva foarte tare când cineva îi făcea observaţii. Sau, de pildă, putea să stea şi să lovească cu pumnul în masă.
— Ce faci?
— Adică?
Cineva îi făcea observaţie, iar el răspundea:
— Păi, asta mă ajută să mă concentrez.
— Dar cei din jur trebuie să suporte fără să vrea acest sunet!
Iar dacă altcineva făcea ceva asemănător, acel frate începea imediat să se revolte.
La fel se întâmplă şi cu noi. Ne asemănăm într-o oarecare măsură cu el.
43
De ce pun aceste întrebări? Deoarece, cu cât vin mai mulţi la mănăstirea noastră, cu atât mai puţină răbdare vor avea faţă de particularităţile comportamentului nostru şi cu atât mai greu ne va fi să ducem o viaţă de obşte. La fel, dacă mergem pe Fifth Avenue, iar din faţă vin doar doi pietoni, nici nu are importanţă pe care parte a trotuarului mergem. Trotuarul este foarte larg, nu ne vom împiedica de nimeni. Dacă însă, în limitele unui cartier, în acelaşi timp se deplasează zece mii de oameni şi toţi se îndreaptă spre centru, iar noi mergem pe aceeaşi parte, dar dinspre centru, atunci e o nenorocire! Astfel, cu cât se află mai multă lume în aşezământul nostru, cu atât mai conştiincios trebuie să se comporte vieţuitorii mănăstirii. Trebuie măcar puţin să conştientizăm măsura răzvrătirii noastre.
După cum vă aduceţi aminte, în pustia Egiptului s-a nevoit unul dintre marii asceţi, Avva Pimen. Într-o zi a venit la el un călugăr tânăr şi i-a spus:
— Care este măsura ascultării în care trebuie să petrec? Când ar trebui să întreb şi când să îndeplinesc pur şi simplu ascultarea aşa cum o înţeleg eu, fără să întreb nimic?
Avva Pimen i-a dat un răspuns minunat şi nu e de mirare, căci a fost un sfânt. El i-a spus:
— Dacă nu săvârşeşti niciun păcat, nu trebuie să te îngrijorezi şi nu trebuie să întrebi nimic, însă, dacă păcătuieşti, trebuie să întrebi mereu.
44
Dar în cazul nostru iese pe dos. Cel ce nu păcătuieşte întreabă, iar cel ce face păcate nu vrea să o facă. De ce? Deoarece întrebarea necesită smerenie, iar smerenia este alungată de păcat.
Despre acest lucru ne aminteşte chiar şi obişnuita înţelepciune omenească, nu înţelepciunea duhovnicească, ci cea simplă, omenească. Astfel, în limba engleză expresia „a-şi cere iertare” are un sinonim care în traducere literală înseamnă „a gusta din prăjitura smereniei”. Un vechi proverb spune: Cu cât vom începe mai devreme să gustăm din această prăjitură, cu atât va fi mai moale şi o vom înghiţi mai uşor. Dar cu cât tărăgănăm mai mult, cu atât mai greu ne va fi să o mâncăm.
Ştiţi, când cineva emană un miros neplăcut, acest lucru nu îl simte doar o singură persoană, cea care miroase urât. Toţi ceilalţi simt mirosul, sunt conştienţi de existenţa lui. Iar persoana respectivă umblă şi crede că totul e în regulă. La fel e şi cu mândria. Cel mândru este ultimul care observă acest lucru, după toţi ceilalţi.
îmi aduc aminte cum, în urmă cu mulţi ani, când Biserica Catolică încă mai respecta rânduiala cea veche, m-am gândit să o vizitez pe verişoara mea, care se nevoia la o mănăstire. Acolo se afla o călugăriţă în vârstă, foarte rea. Când intra în cameră, era îngrozitor! Dispoziţia ei proastă parcă infecta tot aerul din jur, încât toţi începeau să se sufoce.
45
în acele vremuri era o regulă: Călugăriţele aveau voie să-i primească pe musafirii care le vizitau doar în prezenţa maicii superioare13, întâlnirile între patru ochi erau interzise, erau permise doar pentru acei vizitatori care veneau la vieţuitoarele în vârstă ale mănăstirii. Adică, dacă la călugăriţele tinere veneau în vizită rudele, la întâlnire participa şi maica superioară.
Deci am mers la verişoara mea şi stăteam de vorbă sub supravegherea maicii superioare. Deodată, în cameră a intrat călugăriţa cea bătrână, care era foarte prost dispusă.
— Ce-i cu ea? am întrebat-o pe verişoara mea.
— Păcate, frate, păcate, mi-a răspuns ea încetişor.
De atunci iar în acea perioadă eram foarte tânăr ţin bine minte acest lucru. Păcatele iată ce ne creează dispoziţia proastă. Haideţi deci să nu ne sfârşim sub greutatea păcatului. Am venit aici ca să trăim, nu ca să murim. Am venit ca să murim păcatului, nu ca să pierim în el. Să petrecem deci în ascultare şi smerenie.
13 Maică superioară conducătoare a unei mănăstiri catolice, (n.red.)
Convorbiri duhovniceşti purtate la Mănăstirea Novodevicie (Sankt-Petersburg)
Convorbirea I
— Ce bine e să vizitezi din nou locurile familiare, aşezămintele cunoscute! Despre ce să vă vorbesc astăzi? Mă bucur să vă revăd!
Aş vrea să vă spun ceva spre încurajare. Voi începe spunând că planurile pe care le construim pentru viitorul nostru nu reprezintă ceea ce avem nevoie în realitate. Se împlineşte doar ce binevoieşte Dumnezeu. Viaţa călugărească este o luptă continuă. O luptă care se duce mereu, în fiecare zi. Luptăm să ne biruim pe noi înşine. Singurul nostru duşman adevărat este propriul „eu”. Niciun om din lume nu poate să ne lipsească de mântuire şi de pacea duhului. Niciun om din lume nu poate să ne despartă de Dumnezeu. Tot răul ni-l facem singuri. Îl facem prin intermediul alegerii, alegând un anumit gând, acţiune, faptă… Şi zilnic, ridicându-ne dimineaţa din pat, trebuie să o luăm de la început, făcând alegere după alegere. Ceea ce nu se reînnoieşte se pierde. Oricât de bine ne-am fi simţit ieri, dacă nu am
48
reînnoit acea stare, ea a plecat din suflet. Acest lucru se referă atât la relaţiile dintre noi, cât şi la cele cu Dumnezeu.
Acum aş dori să vă propun o idee asupra căreia să reflectaţi. Ascultaţi cu atenţie! Cea mai lungă călătorie dintre toate este călătoria din minte în inimă. Tot ea este şi cea mai dificilă, însă călătoria afară din inimă este cea mai rapidă şi cea mai simplă.
Unul dintre noi încă este pe drumul spre inima sa şi îl despart milioane şi miliarde de kilometri de ea. Altul s-a încurcat cu totul în mrejele propriei raţiuni. Astfel, ne trezim dimineaţa şi cât e ziua de lungă ne gândim la tot felul de nimicuri. La ce să facem şi ce să nu facem, ce să mâncăm, ce să nu mâncăm… Alimente, electricitate, fraţi, surori, muncă, păsărele, motănei, haine, facturi telefonice… Toată ziua acelaşi iureş, acelaşi haos. Se aseamănă cu deplasarea cu un autoturism prin Sankt-Petersburg. Ai impresia că mergi, dar în realitate nu te mişti şi doar te indispui, deoarece, din pricina mulţimii de maşini, este imposibil să te deplasezi. La fel şi noi, nu reuşim să ne mişcăm spre Dumnezeu, din cauză că avem în cap o mare risipire, un blocaj.
Hai să ne gândim cât gunoi lăsăm să treacă zilnic prin capul nostru! Este o nebunie! Să ne punem întrebarea: Am avut în cap gânduri, griji, nelinişti, întrebări legate de altceva decât de iubirea pentru Dumnezeu şi mântuire? Dacă da,
49
atunci suntem nişte nebuni care pierdem timpul degeaba. Da, noi pierdem timpul!
Haideţi să ne oprim deci! Cât este ora acum? În jur de şapte? Majoritatea dintre voi v-aţi trezit astăzi între orele patru şi şase dimineaţa, poate cineva la şapte. Altcineva, după cum văd, nu s-a trezit nici până acum. Nu contează când ne-am trezit, dar acele ore, pe care le-am trăit astăzi, le-am petrecut noi oare în aşa fel, încât să fim demni să stăm în faţa Prestolului lui Dumnezeu şi să-I dăm răspuns pentru felul cum L-am iubit astăzi? Pentru cine am trăit astăzi? Pentru El sau pentru noi? Am petrecut oare această zi făcând fapte de iubire faţă de toţi? Doar fapte de iubire şi nimic mai mult? Suntem gata să stăm în faţa lui Dumnezeu şi să fim vrednici de mântuire? Suntem gata, aducându-ne aminte de ce am făcut astăzi, să-I spunem Domnului: „Judecă-mă după felul în care am trăit această zi. Dăruieşte-mi veşnicia după măsura modului în care mi-am petrecut ziua de azi.”
Suntem gata sau nu? Dacă nu, cât suntem de nebuni! De ce ne risipim viaţa pentru nişte lucruri care nu au nicio importanţă?! Căci putem chiar să răspundem la telefon, având în acelaşi timp mintea la Dumnezeu. Şi să spălăm toaletele, purtându-L pe Dumnezeu în inimă. Şi ziua întreagă să slujim cuiva, să vizităm oameni bolnavi, să mergem la spitale, să rezolvăm diverse probleme, să mângâiem oamenii şi niciodată să
50
nu-L scăpăm din vedere pe Dumnezeu. La fel, se poate să petrecem toată ziua la biserică, să mergem la spitale, să vizităm bolnavi, să spălăm toaletele, să gătim cina şi totul să fie o pierdere de timp, pentru că le-am făcut pe toate pentru satisfacerea iubirii de sine.
Dar noi? Ce am făcut astăzi? Mai degrabă am risipit toată ziua, făcându-i pe plac propriului „eu”. Şi nu numai ziua de astăzi, ci toate zilele. Fiecare zi trece pentru noi aşa, în van.
Există un dispozitiv electronic, nu ştiu dacă este şi în Rusia, deşi voi aveţi aici o mulţime de noutăţi electronice, însă nu ştiu cât de răspândit este şi la voi. În orice caz, nepotul meu a făcut un accident rutier şi a suferit un traumatism cranio-cerebral serios. Acest traumatism a avut ca urmare faptul că, atunci când el priveşte, de exemplu, un perete un timp îndelungat, îşi pierde cunoştinţa. Nu oboseşte, ci pur şi simplu creierul se deconectează. Nepotul meu a făcut diferite tratamente, însă nimic nu l-a ajutat. I s-a spus că nu are voie să conducă, deoarece, dacă îşi va pierde cunoştinţa la volan, va muri. Deci poartă un guler special în care este cusut un giroscop. Giroscopul este un dispozitiv folosit şi în elicoptere, pentru păstrarea echilibrului. Când omul începe să adoarmă şi capul i se apleacă într-o parte, acest aparat produce un sunet neplăcut şi el se trezeşte.
Iată, şi noi avem nevoie de un asemenea aparat, cel puţin eu. Gândiţi-vă: în momentul în
51
care conştiinţa noastră ar începe să se abată de la Dumnezeu, s-ar produce un sunet ascuţit. Imaginaţi-vă ce gălăgie ar fi aici. Ar urla sirenele de alarmă, deoarece fiecare dintre noi, cât e ziua de lungă, se gândeşte doar la el însuşi. Da, atunci am lua-o razna. La Domnul nici nu ne gândim… Poate ar fi bine să îl întreb pe nepotul meu de unde şi-a luat acest aparat? Îl vom reprograma în aşa fel, încât să înceapă să acţioneze în momentul când mintea noastră se va îndepărta de Domnul şi se va întoarce spre sine însăşi. Ce simfonie interesantă ar ieşi!
înţelegem oare în ce măsură viaţa ne este determinată de alegerea noastră? Trebuie să ne concentrăm întotdeauna asupra lui Dumnezeu, iar şi iar. Iată care trebuie să fie alegerea noastră. Pentru Domnul nu are prea multă importanţă ce am făcut în viaţa noastră pământească. Pentru El contează de ce am făcut ceea ce am făcut. Cu ce scop? De ce? Din dragoste, acesta ar trebui să fie răspunsul. Am făcut acele lucruri din dragoste. Nu din dragostea pentru noi înşine, ci din iubirea pentru Dumnezeu. De aceea, nu este atât de important cine sunteţi, stareţă sau rasoforă la mănăstire. Dacă faceţi ceva dintr-un alt motiv decât dragostea, faptele voastre sunt lipsite de sens. Iar tot ceea ce am făcut cu dragoste umple existenţa noastră de sens.
Deci cum să ne întoarcem pe drumul adevărului?! Cum să oprim această furtună de gânduri
52
din creierul nostru? Aveţi şi voi furtuni în timpul verii, nu-i aşa? În timpul lor sunt descărcări electrice. La noi au loc nişte furtuni grozave vara, fulgerele se văd neîncetat. Vremea devine foarte rece şi umedă, fulgerele despică cerul. Mintea noastră se află deseori într-o asemenea stare şi atunci e foarte greu să oprim „fulgerele” care se dezlănţuie în minţile noastre. Cum să ieşim din aceste stări?
îmi aduc aminte cum, în urmă cu mulţi ani, am purtat o conversaţie asemănătoare cu cea de azi, anume despre cât de des suntem concentraţi asupra propriului „eu”. În duminica următoare acelui discurs am auzit la biserică un bărbat care îi spunea unei bătrâne:
— Ce faci? Câte furtuni ai avut săptămâna aceasta?
— Nici nu le-am numărat. Furtună după furtună, fără oprire. Cât pe ce să mă scoată din minţi.
— Oare această săptămână diferă oarecum de celelalte? Avem de-a face cu furtuni mereu…
— Aşa este, însă în această săptămână am încercat să nu mă gândesc la mine, ci să mă opun în mod real furtunilor, am încercat să mă gândesc la Dumnezeu. Cât de greu a fost! Am obosit atât de mult!
Deci am revenit, mă simt aici ca acasă, mă bucur să mă aflu aici. Sper că vom avea ocazia să trăim, să înfruntăm împreună vreo furtună…
53
Dacă vă iubiţi pe voi însevă, sunteţi în pericol. Vă voi demasca, vă voi face viaţa grea, dar asta va fi mai bine decât să vă faceţi voi însevă greutăţi. Tot ce avem nevoie ca să devenim sfinţi avem acum şi aici. Nu avem nevoie de nimic, în afară de ceea ce se află acum în încăperea în care ne aflăm împreună. Nu e important ce avem, ci felul în care folosim ceea ce avem. Aceasta este întrebarea-cheie: Ce facem cu ceea ce avem? Cum să ţinem minte acest lucru? Despre asta aş vrea să vorbesc astăzi şi discuţia poate să semene cu explozia unei bombe. Poate veţi reuşi sau poate că nu. Sau poate ceea ce spun este lipsit de sens. Este posibil ca unele dintre voi să nu mai aibă furtuni? În conştiinţa voastră nu mai fac ravagii furtunile? În locul lor există o pace şi o linişte veşnică? Trăiţi într-o permanentă stare de prezenţă a lui Dumnezeu? Aş vrea să aud lucrul acesta de la voi. Întrebarea următoare sună astfel: Furtuna se dezlănţuie subit, din nimic? Sau noi suntem cei ce o provocăm?
— Eu însămi o provoc14.
— Singurul mod de a scăpa de furtuni este să încetăm să ne preocupăm în mod exagerat de propriul „eu” şi să ne îndreptăm întreaga atenţie şi toate străduinţele numai către Dumnezeu. Aceasta este singura cale, alta nu-i. Dacă ne iubim pe noi înşine, nu înţelegem ce înseamnă
14 Este răspunsul unei maici din audienţă, (n.red.)
54
răbdarea. Dacă mă iubesc pe mine însumi şi eu, desigur, mă iubesc şi mă străduiesc să fiu răbdător cu dumneavoastră, voi semăna cu un om extrem de nervos, alături de care stă cineva care loveşte cu zgomot o lingură de o cană. La început un asemenea om încearcă să nu fie atent la acel zgomot. Dar, după vreo cincisprezece minute, nu ştie unde să se ascundă, ca să nu mai audă acel sunet enervant, şi ar vrea să-l lovească pe vecinul său cu lingura. Adică nu avem suficientă răbdare. Nici bunătate nu avem, atunci când ne iubim pe noi înşine. Când ne iubim pe noi înşine, este imposibilă smerenia. Şi rugăciunea este imposibilă. Să cugetăm la acestea!
Singura cale prin care putem să ne îndepărtăm de iubirea de sine, ca să îmblânzim această obsesie a propriului „eu”, este iubirea simţită pentru altcineva. Însă noi devenim seci ca nişte smochini neroditori. Căutăm iubire, vrem să fim iubiţi şi aceste căutări duc la faptul că noi înşine nu iubim pe nimeni. Dorind să fim iubiţi, devenim nişte smochini neroditori.
Aţi auzit cuvântul „mantră”15? Mantra este un gând, un cuvânt, un şir de cuvinte care se repetă iar şi iar, cu scopul de a ţine conştiinţa concentrată asupra aceluiaşi lucru şi pentru a opri gândirea, pentru ca ea să nu tulbure concentrarea.
15 Mantră formulă sacră cu valoare magică şi educativă, folosită în unele practici şi religii orientale, (n.red.)
55
La fel, în capul nostru se învârte permanent una şi aceeaşi mantră, a propriului „eu”. Eu, eu, eu… Cum mă simt eu? Cum îmi merge mie? Ce gândeşte ea despre mine? Este supărată pe mine… S-a comportat urât cu mine… Nu a făcut pentru mine cutare şi cutare lucru… Tu i-ai dat asta ei, iar mie nu mi-ai dat… Această „mantra-eu” este atât de dezgustătoare! Toată această obsesie a propriului „eu”…
Unii oameni cred că lucrul acesta nu se referă la ei. Li se pare că nu sunt concentraţi atât de mult asupra lor înşişi, că îi iubesc pe toţi din jur şi aşa mai departe. Însă pricina acestei iubiri este preocuparea de sine. Propriul „eu” îi preocupă mai mult decât orice altceva. Dacă singurul pe care îl iubim este „eul” personal, atunci nu putem să ne îndepărtăm de noi înşine şi să ne schimbăm într-atât, încât să începem să iubim. Dacă privim un om numai din perspectiva lucrurilor pe care poate să le facă pentru noi sau prin prisma prejudiciilor pe care ni le cauzează, gândindu-ne dacă acel om poate să ne facă viaţa mai bună, plăcută, confortabilă sau, dimpotrivă, face parte din categoria oamenilor care vor să obţină ceva de la noi, cu care ne este greu (dacă ni s-a întâmplat deja să ne fie greu cu acea persoană, mereu ne întoarcem cu gândul la acea vreme, experimentând nişte senzaţii neplăcute), atunci tot ce ne însufleţeşte este aceeaşi autocompătimire neghioabă, concentrarea asupra propriului
56
„eu”. Astfel, cele prin care trecem sunt tot nişte furtuni. Furtună după furtună, zi de zi.
Am cunoscut o femeie care s-a retras la o mănăstire din Ierusalim. Am vizitat-o deseori şi am plictisit-o atât de mult, încât îi venea să se arunce pe geam, numai să nu mă mai vadă. Aflându-se la mănăstire, a încercat de două ori să primească tunderea, dar nu a reuşit, deoarece nu putea în niciun fel să dobândească pacea duhului. După unsprezece ani, acea femeie s-a întors în S.U.A. Ea spunea că, în pofida străduinţelor sale, în toţi acei unsprezece ani nu a existat nicio noapte în care, după rugăciunile de seară, să fi reuşit să se culce fără supărare sau nemulţumire faţă de vreunul dintre cei ce o înconjurau la Ierusalim. Aceste gânduri îi veneau în minte şi înainte de somn devenea nervoasă, răzbunătoare, dezolată. Dar şi în timpul zilei, aproape zilnic, venea momentul când începea să se gândească la tot ce nu îi reuşea, la ce nu-i mergea bine şi pentru toate dădea vina pe lucrurile care i se întâmplau la Ierusalim.
A venit la mine şi, povestindu-mi întâmplările, m-a întrebat:
— Ce părere aveţi? Oare ar trebui să mă adresez unui psihiatru?
— Nu, i-am răspuns eu. Aveţi nevoie de două lucruri: să vă pocăiţi şi să învăţaţi să iubiţi. De ce? Deoarece întreaga viaţă vă este concentrată asupra aceleiaşi persoane: dumneavoastră.
57
— Nu, nu este aşa! a exclamat ea. Este vinovată stareţa, ea a procedat cu mine aşa şi aşa. Şi mai sunt vinovate şi surorile, ele mi-au făcut aia şi aia. Şi cele prin care mi-a fost dat să trec în Ţara Sfântă şi, în plus, mama mea…
— Nu, problema e în sufletul dumneavoastră. Să presupunem că locuiţi într-o casă, nu are importanţă cu câte camere, cu una sau cu o sută, dacă sunt mobilate sau goale… Şi acolo, în acea casă, pe toate geamurile sunt puse nişte zăbrele, iar pe uşi zăvoare. Dumneavoastră sunteţi singura persoană care are chei. Şi, în general, sunteţi singura persoană care locuieşte în acea casă, în care, pe lângă toate acestea, este foarte murdar. Încercaţi să ghiciţi cine a făcut toată această murdărie. Chiar dumneavoastră aţi făcut-o. La fel se întâmplă când ne iubim doar pe noi înşine, locuim într-o casă în care la toate ferestrele sunt zăbrele, pe uşi zăvoare şi toate uşile sunt încuiate. Cine a făcut această murdărie? Noi înşine, noi şi numai noi. Deoarece nimeni altcineva nu poate să intre în casa noastră.
Orice necazuri ni s-ar întâmpla, oricâte emoţii puternice ne-ar umple mintea şi sufletul, această murdărie noi înşine am adus-o în casa noastră. De ce? Păi, pentru faptul că nu am iubit pe nimeni în afară de noi. Vă asigur că şi Domnul Iisus Hristos vă asigură dacă îi iubiţi şi pe ceilalţi, nu doar pe voi însevă, atunci nu are importanţă ce fel de furtuni se dezlănţuie în jur,
58
în casa dumneavoastră vor împărăţi mereu ordinea şi curăţenia. Oare nu este minunată
Este cineva aici care are murdărie în casă? Sau numai la mine se întâmplă asta? Poate voi, cele ce sporiţi, veniţi şi la mine să faceţi ordine? Există oameni care au în casă atât de mult gunoi, încât este imposibil să stai acolo. La voi cum e? Cine poate să ne ajute să facem curăţenie şi ordine în casă, într-o casă cu zăbrele la ferestre şi zăvoare la uşi? Fie trebuie să fim pregătiţi să lăsăm să intre cineva care ar putea să ne cureţe murdăria, fie vom fi nevoiţi să curăţim totul singuri. Când îi iubim pe ceilalţi este ca şi cum le-am permite acestor oameni să intre.
— Singurul moment când te poţi ruga este seara. Încerc de fiecare dată să o dedic rugăciunii. Dar abia ce iau vreo carte de rugăciuni sau vreun acatist şi imediat începe să sune telefonul. Mi se pun diferite întrebări legate de program, de masă. Întrebări interminabile. Şi aşa e în fiecare seară. Cum aş putea să petrec seara în linişte?
— Când vă întoarceţi seara în chilie, trebuie să deschideţi fereastra, să aruncaţi telefonul mobil şi să-l luaţi doar în dimineaţa următoare. Chilia dumneavoastră trebuie să fie locul unde să faceţi trei lucruri: somnul, studiul şi, mai ales, rugăciunea. Nu este un loc potrivit pentru muncă. Nu este un loc potrivit pentru a mânca. Nu este locul în care să primiţi musafiri sau să purtaţi discuţii. Locul convorbirilor este biroul.
59
Chilia trebuie să fie o prelungire a inimii dumneavoastră. Domnul ne cheamă să intrăm în odaia inimii noastre şi să închidem uşa. Să intrăm deci şi să ne rugăm. Chilia este un loc sfânt şi atât. Dar noi o întrebuinţăm pentru tot felul de ocupaţii şi găsim pentru asta diverse îndreptăţiri. Făcând aşa, nu ascultăm nici de Domnul, nici de înţelepciunea Bisericii.
Ispitele ne vor ataca mereu, până în momentul morţii. De aceea, trebuie să luăm toate măsurile de precauţie, ca să nu ne ducem pe noi înşine în ispită. Astăzi sau ieri i-am povestit maicii egumene despre maica superioară a unei mănăstiri catolice în care vieţuiau în jur de opt sute de maici. Printre ele era o călugăriţă care avea ascultarea de dirijoare. Era o călugăriţă exemplară. Avea un dar înnăscut de a-i învăţa pe alţii. Însă îi lipsea pregătirea profesională. Atunci când aceasta a murit, s-a descoperit că nu le-a transmis celorlalte călugăriţe arta de a cânta, deoarece nici ea nu o stăpânea. Ea cânta pur şi simplu şi în felul acesta le învăţa şi pe celelalte surori. Şi nu a lăsat în urma ei pe nimeni care putea să o înlocuiască.
Astfel, maica superioară s-a adresat episcopului, iar el era deja foarte bătrân, cu rugămintea de a-i trimite, după posibilitate, pe cineva de la seminar, care putea să lucreze cu corul şi să le înveţe pe maici cântările bisericeşti. Episcopul s-a sfătuit cu profesorii de la seminar şi i-a rugat să-l trimită pe elevul care era cel mai bun la canto.
60
Acesta era foarte tânăr. Se spunea că avea o voce excepţională, foarte frumoasă. Era un muzician bun, ştia să citească notele de pe partitură, să predea muzică, să dirijeze. Iar la mănăstire, vă reamintesc, erau opt sute de călugăriţe. Dintre acestea, în jur de şase sute aveau mai puţin de patruzeci de ani. Majoritatea aveau vârsta cuprinsă între optsprezece şi treizeci de ani. Şi toate erau călugăriţe care, conform regulamentului, nu părăsiseră niciodată aşezământul şi nu avuseseră de a face cu lumea exterioară. Şi iată că episcopul le-a trimis un bărbat tânăr care avea o voce excepţională, un talent muzical extraordinar şi o înfăţişare foarte frumoasă.
Maica superioară l-a sunat pe episcop şi i-a zis:
— Când a ajuns, i-am plătit salariul pentru o lună şi l-am trimis înapoi. Dumneavoastră vreţi ca în mănăstirea mea să se stârnească un incendiu şi să ne mistuie?
— La ce vă referiţi? a întrebat episcopul.
— Avem şase sute de femei! Şi acest tânăr frumos! Ce ispite ar fi putut izbucni!
Această călugăriţă era o femeie înţeleaptă, ea ştia că, dacă băgăm mâna în foc, oricine am fi, ne vom arde. Patimile nu mor niciodată. Ele trebuie omorâte prin smerenie. Chiar dacă noi credem că patimile au murit, că şi-au pierdut forţa, dar nu avem dragoste şi smerenie, va veni ceasul când vor izbucni şi vor arde totul în jur. Dar noi? Cu ce ne ocupăm zilnic? Judecare, supărare,
61
nerăbdare, pizmă, pofte trupeşti… Pe această listă a păcatelor putem coborî tot mai jos şi mai jos. Potoliţi acest foc, dragele mele măicuţe! Nu îl alimentaţi! Iubire şi smerenie! însă pe primul loc iubirea, ea merge înaintea smereniei.
— întrebarea mea este legată de situaţia din prezent a Bisericii Greceşti. Aţi vorbit acum despre mănăstirile catolice din Occident. La noi, în Rusia, aproape toate mănăstirile există doar datorită enoriaşilor care le susţin, aduc mâncare, fac milostenie… Cum se supravieţuieşte acolo? Întreţinerea ne-o plătim din banii veniţi din pomelnice, lumânări, donaţii, pelerini… Sau acolo eparhiile sunt cele care întreţin mănăstirile? Ori au depozite bancare? În prezent, mănăstirile din Grecia sunt deposedate de banii pe care le aveau în conturi şi trăiesc în sărăcie, nu primesc subvenţii de la buget. Înainte mănăstirile de acolo erau susţinute de stat, dar acum nu mai primesc nimic. Lor le-au mai rămas bunurile imobile, dar noi nici imobile nu avem.
— Nu aş putea să vă povestesc în mod amănunţit despre starea lucrurilor în Biserica Catolică din prezent, voi descrie doar cum au decurs lucrurile înainte. În Biserica Catolică, de obicei, se întâmpla aşa: Mănăstirile, mai ales mănăstirile de tip închis, despre care am amintit, erau case de rugăciune. Se accepta ca oamenii să frecventeze slujbele săvârşite acolo, să participe la rugăciuni. În majoritatea dintre aceste aşezăminte,
62
oamenii care mergeau acolo nu se întâlneau cu maicile. Nu ţi se permitea să vezi maicile sau să stai de vorbă cu ele. Dacă mănăstirile erau foarte mari, se numeau patru-cinci maici care vieţuiau în afara mănăstirii şi comunicau cu oamenii. Tot ce aveau mănăstirile erau donaţiile. Mâncarea şi materialele erau oferite de oameni cu titlu gratuit, gratis se executau şi lucrările necesare pentru mănăstire. Oamenii considerau că era o binecuvântare atunci când puteau să ofere sau să facă ceva în folosul unei mănăstiri.
Acum nu mai e aşa, dar mănăstiri de călugăriţe există în întreaga lume. În fiecare dintre ele vieţuiesc între douăsprezece şi cincizeci de maici. Sunt susţinute întotdeauna de binefăcători, înainte, de regulă, episcopul spunea: „Vreau ca în dieceza16 mea să se înfiinţeze o mănăstire de maici”, şi deseori cineva dona pământ sau episcopul însuşi îl dona. Cheltuielile erau plătite de persoane private sau de aceiaşi episcopi, cu scopul existenţei mănăstirii ca izvor de rugăciune. La fel se întâmplă şi acum, dar mai rar. Mai rar, pentru că oamenii de acum sunt interesaţi mai mult de bani şi de lucruri, decât de rugăciune.
în ceea ce priveşte Grecia, acolo au loc nişte nereguli financiare şi sociale mari. Dar în America, în S.U.A. şi Canada, datorită eforturilor
16 Dieceză unitate administrativă în cadrul Bisericii Catolice, condusă de un episcop, (n.red.)
63
părintelui Efrem17, în ultimii ani s-au înfiinţat în jur de nouăsprezece aşezăminte de maici şi de călugări. Acolo se fac slujbe, se munceşte, se vând obiecte din producţia proprie. Însă, în principiu, mănăstirile există pe seama donaţiilor. Şi oamenii le susţin.
Nu ştiu cum vă întreţineţi voi, fie prin munca proprie, fie datorită donaţiilor. Dar pot să vă povestesc despre mica noastră obşte. Niciodată nu m-am aflat în situaţia de a face apel pentru donarea unor ajutoare, nici în aceea de a mă adresa enoriaşilor cu rugămintea de a ne ajuta, atunci când aveam nevoie de bani. Niciodată! Niciodată nu am predicat în biserică pentru bani sau ca să ne facă vreo donaţie cineva. Cu toate acestea, am achiziţionat o proprietate, construim clădiri noi. Avem mâncare şi tot ce e necesar. Cred că este aşa din mila lui Dumnezeu.
Vin oamenii şi mă întreabă:
— Cu ce putem să vă ajutăm? De ce aveţi nevoie?
— Avem nevoie de mântuire, le răspund eu.
— Da, părinte, aşa este, dar haideţi să discutăm totuşi nişte chestiuni practice. De ce aveţi nevoie?
17 Este vorba despre Părintele Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927), unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi ortodocşi contemporani, ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani. (n.red.)
64
— Singura chestiune practică este chestiunea mântuirii, îi contrazic eu.
— Mănăstirea voastră este cam mică. Trebuie să vă extindeţi. Haideţi să vă dăm nişte bani şi să începeţi construcţia.
Şi îmi dau, dar eu nu le cer. La vremea potrivită, Domnul va avea grijă de noi, iar dacă vremea încă nu a sosit, înseamnă că încă nu avem nevoie de nimic. Episcopul nostru mi-a spus:
— Cum ai de gând să pleci în Rusia? Cine va plăti pentru asta?
— Dacă trebuie cu adevărat să plec, se vor găsi bani, i-am răspuns eu. Iar dacă nu trebuie să plec, nu voi avea bani, asta e!
Trebuie să trăim datorită Proniei lui Dumnezeu. Asta înseamnă că trebuie să credem că Domnul va avea grijă de tot ce avem nevoie, dacă rămânem credincioşi datoriei noastre. Iar datoria noastră este să fim aşa cum vrea Domnul să ne vadă.
Acum voi mai spune ceva, fiind conştient că aş putea plăti prin faptul că aţi putea să nu mă mai primiţi aici. Aş vrea să vă spun că nu aveţi nevoie de nimic! Nimic! Nici biserici, nici clădiri. Ele sunt minunate, dar, dacă nu vă fac sfinte, atunci trebuie să plecaţi şi să le părăsiţi.
Să presupunem că una dintre voi va veni la mine şi-mi va spune:
— Părinte, am cancer. Doctorii mi-au spus că, dacă nu voi merge la operaţie, peste un an
65
voi muri. În Rusia nu se fac asemenea operaţii. Ca să-mi plătesc tratamentul peste hotare am nevoie de două milioane de euro.
Şi o să-i răspund:
— Voi face rost pentru tine de aceste două milioane. Cineva ni-i va dona.
Şi iată că aveţi banii necesari pentru operaţie, însă nu îi folosiţi. Sau îi folosiţi, dar pentru altceva. Şi ce se va întâmpla, dacă nu faceţi tratamentul? Veţi muri.
Dacă mănăstirea nu slujeşte pentru atingerea sfinţeniei, îşi pierde sensul. Dar nu vom atinge sfinţenia, dacă nu vom face faptele care ne conduc la sfinţenie. Şi anume, să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi să ne iubim aproapele. Dacă nu facem mereu acest lucru, este ca şi cum am risipi banii de care avem nevoie ca să ne vindecăm.
Asta nu înseamnă că este interzis să vă înfrumuseţaţi mănăstirile. Ci iată ce înseamnă: Dacă mănăstirile frumoase nu ne fac sfinţi, nu au niciun sens pentru noi. Eu nu judec frumuseţea şi splendoarea mănăstirii voastre, ci sărăcia inimilor noastre. Unii dintre noi sunt pustii în interior. Inimile noastre sunt nişte clădiri care se ruinează, se destramă. Iar noi stăm pe loc, nu luăm nicio măsură ca să împiedicăm acest lucru. De ce în interiorul nostru este atâta dezordine?! Ce se întâmplă?
Am întotdeauna în minte o imagine: Unii monahi vin la mine în chilie şi poate că se gândesc
66
că sunt nebun; de fapt, eu ştiu de ce gândesc aşa. Am nişte lucruri care îi conving că sunt cu totul lipsit de minte. De exemplu, iată uşa chiliei mele, alături este o debara cu haine. Pe uşa debaralei atârnă o oglindă mare. Am un pat, un birou… Intrând în chilie, prima dată vizitatorii se văd pe ei înşişi. La fel şi la ieşire: Ultimul lucru pe care îl văd, părăsind chilia, este propria imagine. Ştiu că ei cred că oglinda se află acolo din pricina slavei mele deşarte. Dar am să vă spun un secret despre mine: Mă privesc în această oglindă, intrând în chilie şi ieşind din ea, zilnic. Mă uit şi mă gândesc: Oare ce vede în mine Dumnezeu? Eu văd puţinul pe care îl văd, dar El ce vede oare? El vede ce e în interior… Cum mă voi întoarce seara în chilie? Voi fi oare aceeaşi statuie fără suflet care eram când am părăsit-o de dimineaţă? Sau se va fi schimbat totuşi ceva?
Oare ne cercetăm pe noi înşine în fiecare zi? Oare credem ceea ce ne spune Domnul? Căci nu ştim în ce zi, ceas sau clipă El ne va chema.
De aceea, trebuie să fim pregătiţi pentru asta în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Căci, atunci când ne va chema, va fi prea târziu să ne schimbăm. Voi ce vedeţi atunci când vă priviţi în oglindă? Eu o să vă spun că uneori mă sperii de mine însumi, mă sperii de moarte. Mă uit în oglindă şi spun: „Dumnezeule, mântuieşte-mă.” Dar voi ce vedeţi când vă priviţi în oglindă?
67
Oare vedeţi o persoană, un om care se aseamănă din ce în ce mai mult cu Domnul? Sau vedeţi ceva diform, care devine din ce în ce mai puţin asemănător cu Dumnezeu? Ce vedeţi? Ar trebui să-i cumpăr fiecăreia dintre voi câte o oglindă. Astfel, dimineaţa s-ar auzi peste tot strigăte de groază. Multe dintre voi, când s-ar privi în oglindă, ar ţipa de groază!
Rugaţi-vă! Iubiţi-vă unele pe altele! Atunci în nicio mănăstire nu vor putea să încapă toţi cei ce îşi vor dori să meargă acolo şi să împărtăşească bucuria Domnului Iisus Hristos. Dar, judecând după felul în care stau lucrurile în prezent, sunteţi potrivite pentru realizarea unui film de groază. Îi speriaţi pe toţi.
Totul se află în mâinile voastre! Nimeni nu va face nimic în locul vostru! Dacă acest aşezământ este raiul pe pământ, să-I mulţumim Domnului că am reuşit să-l facem astfel. Dar, dacă este un permanent iad, este vina noastră. Acest aşezământ trebuie să emane dragoste şi pace. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne războim cu duhurile viclene. Asta nu înseamnă că aţi scăpat de luptă care este crucea noastră. Ci înseamnă că, aflându-ne în mijlocul acestei furtuni, trebuie să petrecem în dragoste şi să-I dăm slavă lui Dumnezeu, alungând şi nesocotind duhurile viclene. Să ne trezim deci!
Asta-i tot. Acum îi invit pe toţi să pună întrebări.
68
— Părinte, ce înseamnă pentru un creştin posibilitatea de a comunica personaLsau de a convieţui cu un alt om, aşa, ca la mănăstire, sub acelaşi acoperiş? Vă întreb, deoarece mulţi oameni, când mor, pleacă din această viaţă şi continuă să trăiască în ceruri sau, dimpotrivă, în iad. Iar cu aceştia nu se poate comunica nemijlocit, aşa cum facem cu oamenii cu care convieţuim. Desigur, noi scriem pomelnice pentru Liturghie, dar uneori avem sentimentul că totuşi ei nu sunt atât de aproape ca atunci când se aflau alături. Este un lucru normal? Sau aceasta este mărturia insensibilităţii noastre?
— Desăvârşirea sfinţeniei pe pământ a fost imposibilă înainte ca Domnul Iisus Hristos să moară şi să învie din morţi, şi să Se înalţe la Tatăl, iar apoi, în ziua Cincizecimii, să Se pogoare Sfântul Duh. După cum ştiţi, Domnul, după moartea Sa pe Cruce, a coborât la iad, ca să-i elibereze pe toţi drepţii care deja muriseră: pe Adam, pe Eva, pe Prorocul Isaia, pe Rut, pe Ana, pe toţi. El i-a scos din starea nedesăvârşirii sfinţeniei în care se aflau. Pentru că singura posibilitate de unire cu Tatăl este unirea prin Iisus Hristos. Apoi Domnul L-a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul. Şi apoi, după Cincizecime, oamenii au căpătat posibilitatea de a se afla iarăşi în comuniune deplină cu Dumnezeu, prin împărtăşanie.
Suntem capabili să ne iubim nu doar pe noi înşine, ci şi pe Dumnezeu, şi pe semenii noştri.
69
în Evanghelie nu se spune niciunde că Domnul Iisus Hristos ar fi avut relaţii apropiate cu cineva, că ar fi promovat pe cineva în detrimentul altcuiva. În acea perioadă, oamenii nu puteau să-I răspundă într-un mod desăvârşit lui Hristos. Atâta timp cât El Se afla pe pământ, acest lucru era imposibil. Într-adevăr, atunci când El a fost răstignit, ei erau îngroziţi, au fugit care încotro, s-au ascuns de frica morţii pe cruce. Numai după pogorârea Sfântului Duh au dobândit bărbăţia de a trăi potrivit Evangheliei.
Relaţiile noastre cu semenii pot să fie sfinte doar atunci când sunt întru Dumnezeu. Relaţiile noastre cu părinţii, prietenii, familia, toate acestea nu sunt desăvârşite, dacă în fruntea lor se află „eul” nostru. În aceste relaţii, cei mai importanţi ar trebui să fie semenii, dar nu pentru că ei ne dau ceva. Nu e nimic rău în faptul că reuşim să construim cu unii oameni nişte relaţii strânse. Nu e nimic rău nici în faptul că suntem întristaţi atunci când li se întâmplă vreun necaz. Fireşte, ne mâhnim atunci când moare o persoană pe care o cunoaştem bine. Suntem mâhniţi, deoarece ne va lipsi, ne va lipsi prezenţa acesteia.
Este ca şi cum aţi avea un prieten şi aţi pleca cu el la Paris. Prietenul pleacă de acolo cu două săptămâni înaintea dumneavoastră. Vreţi să plecaţi împreună cu el şi sunteţi întristaţi pentru faptul că el pleacă mai devreme, iar dumneavoastră mai rămâneţi pentru un timp. Dar această tristeţe
70
nu înseamnă că ne interzicem unii altora să plecăm, ci înseamnă dorinţa de a fi împreună. Îmi doresc să fiu cu prietenul meu şi voi fi cu el.
Deseori tristeţea noastră şi relaţiile în general sunt bazate pe dorinţele noastre posesive în raport cu ceilalţi oameni. Relaţiile se clădesc după principiul: „Eu te iubesc atât de tare pentru ceea ce primesc de la tine, nu în virtutea acelui ţel comun spre care tindem amândoi. Vreau să te ţin aici, lângă mine, nu-ţi dau voie să pleci Dar, dacă vom pleca în acelaşi loc, la Dumnezeu, relaţiile noastre trebuie să ne ducă spre Dumnezeu pe amândoi. De aceea, în ele nu trebuie să fie părtinire. Imediat ce apar gelozia, posesivitatea, parţialitatea, diferenţierea după principiul: „Acest om este special pentru mine, iar celălalt nu”, excludem din relaţiile noastre acea parte a lor care este îndreptată spre lumea de sus, cea duhovnicească. Deoarece toate relaţiile, inclusiv cele de dragoste şi de prietenie, sunt în primul rând mijloace de a-L iubi pe Dumnezeu. După cum se ştie, cu toţii avem relaţii cu alţii. Nimeni niciodată nu poate să comunice în acelaşi timp cu toţi. Nu ne este îngăduit, de asemenea, să ne comportăm cu cineva ca şi cum ar fi proprietatea noastră. Dacă o facem, noi înşine suntem cei ce distrugem acea relaţie. Noi omorâm ceea ce îi dă putere, ce îi dă avânt.
Există o pasăre, colibri. Una dintre trăsăturile ei principale este frumuseţea. Este foarte frumoasă. Această pasăre mai are şi alte calităţi
71
minunate: o viteză nemaipomenită în zbor şi, de asemenea, libertatea de care dispune. Şi iată că noi ne uităm la colibri şi vedem cât de minunată este. O prindem, o strângem cu putere în mână şi o punem în colivie. Trece o noapte şi pasărea moare. De ce? Pentru că, din dorinţa de a o avea în proprietate, i-am distrus frumuseţea. Imediat ce am acaparat această frumuseţe, ea a încetat să existe, a fost distrusă.
Sau haideţi să mergem şi să găsim cea mai frumoasă floare. O tăiem şi atunci, oricât de frumoasă ar fi, o vom ucide. De ce am ucis-o? Pentru că am vrut să o avem în proprietatea noastră. Atâta tot.
Apropo, am vrut să vă împărtăşesc următorul lucru: în urmă cu mulţi ani am auzit că florile din biserică trebuie să fie un prinos pentru Dumnezeu, nu pentru frumuseţe, pentru împodobire. Ele pot fi folosite pentru înfrumuseţare, dar, prin firea lor, sunt o ofrandă pentru Creator. Să cugetăm asupra acestui lucru! Florile sunt darul pe care zidirea lui Dumnezeu îl întoarce Ziditorului. Dacă vom lua o floare în ghiveci şi o vom pune în biserică, aceasta nu mai este un prinos. Prinos pentru Dumnezeu este atunci când se jertfeşte întreaga existenţă a lucrului adus. De aceea, florile trebuie să fie întotdeauna tăiate. Ele nu sunt destinate pentru înfrumuseţare. Nici pentru admiraţia noastră. Ele sunt un prinos pentru Dumnezeu şi trebuie să moară.
Când am auzit lucrul acesta, m-am gândit cât de minunat este, căci este făcut de dragul lui
72
Dumnezeu, nu de dragul nostru. Noi îi aducem lui Dumnezeu o jertfă, nu facem ceva pentru noi. Frumuseţea îi aparţine Lui şi acesta este darul care I se întoarce pentru ceea ce ne-a dat. În biserică, florile tăiate sunt mult mai frumoase decât toate aceste ghivece puse la un loc. Cu toate acestea, în ziua de Paşti deseori se întâmplă ca la biserică să se aducă multe flori în ghivece.
Eu spun:
— Ascultaţi, aceste flori trebuie să moară! Iar oamenii se întristează:
— Dar florile vor sta mai mult timp în ghiveci. Acest simbol poate fi aplicat şi în ceea ce ne priveşte pe noi. Trebuie să murim, să murim pentru ca El să poată să ne primească jertfa. Sensul vieţii noastre nu constă în a rămâne în viaţă.
Să punem deci capăt samavolniciei18, să-i încredinţăm viaţa lui Dumnezeu. În momentul tunderii în monahism, când părul nostru este tăiat, lucrul acesta înseamnă că ne lepădăm de viaţa noastră şi o predăm în întregime lui Dumnezeu. Dar printre noi există şi unii care vor să ia înapoi lucrul la care au renunţat.
— Ce să facem, dacă respingem un om pentru Dumnezeu, deoarece această prietenie ne îndepărtează de El, iar această respingere atrage după sine ură, ostilitate, adică se pierd pacea şi iubirea? Ce e mai folositor? Să rabzi alături de un
18 Samavolnicie faptul de a acţiona după bunul-plac, nesocotind şi încălcând voinţa şi drepturile altora, (n.red.)
73
om neputincios? Sau să-l respingi de dragul lui Dumnezeu şi să rabzi această ură, această durere?
— Oamenii nu sunt desăvârşiţi şi acest fapt atrage mereu după sine greutăţile binecunoscute. Imperfectă sunteţi dumneavoastră, imperfect sunt eu şi, drept urmare, între noi poate să apară o totală neînţelegere. Şi dumneavoastră şi eu ne aflăm la mănăstire ca să-L iubim pe Dumnezeu, în primul rând şi mai presus de toate, mai presus chiar decât pe noi înşine. Eu mă aflu la mănăstire ca să vă iubesc, nu ca să vă fiu prieten. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fiu iubitor, grijuliu, însă trebuie să fiu aşa nu doar în raport cu dumneavoastră, ci cu fiecare. Şi dacă cineva mă numeşte prieten, acel om nu înţelege că noi ne iubim unul pe celălalt pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Dacă aţi fi căsătorită şi v-aţi iubi soţul, iar soţul v-ar iubi pe dumneavoastră, aţi putea în continuare să iubiţi alţi bărbaţi? Sau alte femei? Sigur că da. Însă aţi avea cu ei aceeaşi relaţie ca şi cu soţul? Nu. Intimitatea este destinată pentru soţ şi pentru nimeni altul. Nivelul la care putem să vorbim despre prietenie este destinat numai pentru Dumnezeu. De aceea, atunci când ne comportăm aşa cu alţii, risipim cu ei iubirea care îi este destinată lui Dumnezeu. Ce se întâmplă în realitate? Noi nu atingem nivelul necesar în relaţia cu Domnul. Şi, deoarece nu am o relaţie potrivită cu El, nu pot să am o relaţie potrivită cu nimeni. Înţelegeţi despre ce vorbesc? De fapt,
74
probabil, vreţi să mă întrebaţi anume despre persoana care este ataşată de dumneavoastră?
— Da, deoarece uneori mi se spune „te iubesc” în prezenţa tuturor. Pe de o parte, lucrul acesta este nefolositor să-l audă ceilalţi, pe de altă parte, eu nu mă simt bine.
— Mie nu îmi spune nimeni aşa ceva, însă, dacă mi-ar fi spus, aş fi răspuns: „Tu nu ştii despre ce vorbeşti. Dacă ai fi ştiut ce înseamnă iubirea, nu ai fi putut să vorbeşti aşa. Îmi pare rău că nu ţi-am dat un exemplu potrivit şi am permis ca tu să înţelegi greşit atitudinea mea pentru Dumnezeu şi pentru tine. Roagă-te pentru mine, pentru amândoi, roagă-te să dobândim lucrul pentru care ne aflăm aici.”
Atâta tot. Nu trebuie să spuneţi: „Pleacă, eu nu pot să-ţi fiu prieten sau prietenă, îl iubesc pe Dumnezeu, nu te iubesc pe tine…” Aceste fleacuri nu sunt necesare. Este manifestarea egoismului. Pur şi simplu trebuie să spuneţi: „Dragul meu frate, draga mea soră, noi nu ştim nimic despre dragoste. Dacă am fi ştiut ceva despre dragoste, am fi înţeles că dragostea este El, iar noi suntem aici de dragul Lui, nu pentru tot felul de nimicuri.”
Nu vreau să spun că, dacă cineva are grijă de noi, acestea sunt nişte nimicuri. Însă ne dorim ca aceste relaţii să fie mai mult decât o necesitate nestatornică a unuia faţă de altul. Vrem ca aceasta să fie o iubire adevărată, adică iubire şi pentru Dumnezeu, şi unul pentru celălalt.
75
Convorbirea a II-a
Astăzi aş vrea să vă împărtăşesc câteva citate din opera Sfântului Ignatie Briancianinov, Paharul lui Hristos19, extraordinare prin puterea lor duhovnicească. Titlul acestei cărţi provine de la Evanghelia după Matei, unde se povesteşte cum doi ucenici iubiţi L-au rugat pe Domnul să le dea să şadă alături de El pe tronul slavei Sale, iar El le-a propus să bea împreună cu El paharul Lui20.
Paharul lui Hristos este suferinţa. Atunci de ce scăpăm din vedere acest lucru? Domnul nu ne-a promis nimic, în afară de Cruce. Dar noi ne întristăm când primim vreo cruce. Depunem orice efort pentru a ne face viaţa pământească aşa cum o au oamenii care trăiesc în lume şi care nu cred în nimic. Ce se întâmplă când peste noi vine vreun război sau întâmpinăm greutăţi, sau în anturajul nostru apar oameni răutăcioşi, sau membrii familiei ne ceartă pentru ceva, sau se şubrezeşte sănătatea, sau vreo maică se comportă insuportabil, sau surorile strigă la noi, sau maica econoamă este în stare să ne taie capul? Cu toţii trecem prin asta… Ne indignăm. Deci ce spunem atunci? „Dar ce se întâmplă? Trebuie să-mi fac bagajul şi să plec.”
Totuşi, lucrurile se desfăşoară aşa cum trebuie. Noi suntem cei ce nu reacţionăm cum ar
19 Este un capitol din cartea Experienţe ascetice, (n.ed.)
20 Vezi Matei 20, 23.
76
trebui faţă de cele petrecute. Suferinţa este necesară, fără suferinţă nu este posibil nimic. Suferinţa, războiul duhovnicesc, crucea, toate acestea trebuie să fie în viaţa noastră. Însă răspunsul corect în această situaţie ar trebui să fie recunoştinţa. Răspunsul cuvenit înseamnă să primim cu ambele mâini tot ce ne trimite Domnul.
Dar de ce? De ce trebuie să primim asta? Şi oare nu trebuie să ne iubim unii pe alţii? Oare nu trebuie să renunţăm la dorinţele noastre, ca să le facem altora viaţa mai bună? Da, desigur! Dar acest lucru nu se întâmplă aşa cum trebuie. Căci, dacă însuşi Domnul Iisus Hristos a acceptat Crucea, a băut paharul, atunci ce trebuie să facem noi? Ne lipseşte înţelegerea acestui lucru.
Sfântul Ignatie scrie foarte mult despre asta. Sunt sigur că în cărţile sale veţi găsi reflecţii despre acest subiect. Cel mai mult îmi place acest fragment: „Şi tu, atunci când eşti înconjurat de nenorociri, spune, spre mângâierea şi întărirea sufletului tău: «Nu voi bea oare paharul pe care mi l-a dat Tatăl?»”
îmi aduc aminte de un preot, el mi-a fost şi prieten, şi frate. Eu l-am adus în Biserica Ortodoxă şi tot eu l-am petrecut pe ultimul drum. Înainte de asta, a fost preot catolic. Ne-am nevoit vreme de mulţi ani pe tărâmul slujirii săracilor. Şi iată, oricum se purtau oamenii cu el, fie că furau de la el, îl bârfeau, îl umileau, îl minţeau, el niciodată nu se îndoia de faptul că trebuia
77
să-i ierte. Şi îi ierta. Se întorceau la el şi îi cereau iertare cu părere de rău. „Nu vă neliniştiţi!” îi mângâia el. Într-o zi a avut încredere într-un om şi acela şi-a însuşit toţi banii care erau destinaţi pentru cei fără adăpost. Dar părintele nu a spus niciun cuvânt împotriva acestui om.
îl întrebam:
— De ce nu te superi niciodată?
— Pentru că totul este de la Dumnezeu. Pe toate ni le trimite Domnul. Dacă El voieşte aşa, cum să nu-mi doresc şi eu? răspundea el.
Ori tocmai acesta este singurul lucru care are sens. Dar noi ce facem? Ne plângem, cârtim şi credem că ştim ce e mai bine pentru noi. Dar nu ştim! Ştie numai Domnul. Deci să ne bucurăm atunci când El ne trimite greutăţi şi încercări.
Dar de ce nu ne bucurăm? Pentru că nu îl înţelegem pe Dumnezeu. Şi ştiţi de ce nu îl înţelegem? Deoarece nu înţelegem ce înseamnă iubirea.
îmi aduc aminte de o femeie care avea nouă copii. Întotdeauna, când făceam lucrări în biserică, muncea împreună cu noi. Şi întotdeauna, când celor ce ajutau li se cuveneau anumite recompense, fie o masă în comun sau o călătorie, se înscria pe lista participanţilor, dar niciodată nu venea. Deoarece de fiecare dată se întâmpla în aşa fel, încât cineva avea nevoie de ea, ba un copil, ba altul. I-am spus:
— De ce nu poţi să le spui pur şi simplu că ai de făcut cutare sau cutare lucru, iar ei să aştepte?
78
— Pentru că ei au doar o mamă care îi iubeşte, mi-a răspuns ea.
Dar noi?! Cât de mult ne iubim pe noi înşine! Ce neghiobi suntem! Noi niciodată nu oferim, ci întotdeauna luăm. Şi ne supărăm când nu primim ceea ce vrem. Când avem anumite intenţii şi ceva ne împiedică să le împlinim, ne supărăm. Trebuie să înţelegem că Dumnezeu ştie totul. Şi nimic nu vine în viaţa noastră fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Trebuie să luptăm să-I facem Lui pe plac. Deci să ne străduim mereu să le slujim tuturor. Astfel, la sfârşit vom auzi: „Bine, slugă bună şi credincioasă, […] intră întru bucuria Domnului tău”21. Noi nu suntem aici pentru mult timp! Şi nu trebuie să ne plângem mereu.
Astăzi părinţii de la sihăstria Optina mi-au zis:
— Ar fi bine să vii să ţii o conferinţă în parohia noastră.
Plec pe 15 iunie şi, de aceea, am crezut că mă roagă să merg la ei pe 14. Mi-au spus:
— Vei sta de vorbă cu enoriaşii noştri?
— Desigur! le-am răspuns.
Nu am putut să le răspund altceva.
— Foarte bine! s-au bucurat ei. Haide sus şi vom începe acolo convorbirea.
Iar eu am crezut că mă invită pentru data de 14… Însă, ştiţi, noi trebuie să răspundem „da”. Pentru că nu ei ne roagă, Domnul este Cel ce i-a
21 Matei 25, 23.
79
trimis. Şi cum poţi să-i spui „nu” unuia dintre cei pe care i-a trimis Domnul? Dacă în acest caz am fi spus „nu”, am fi refuzat ceva ce este bine pentru noi. Dar ne-am obişnuit să spunem „nu” la ceea ce nu este bun pentru noi. De aceea, batem pasul pe loc şi devenim din ce în ce mai răi. Iar dacă vom spune mereu „da” la ceea ce ne trimite Domnul, vom ajunge unde El ar vrea să ne vadă.
Aş vrea ca, înainte de toate, să citiţi capitolul Paharul lui Hristos, din opera Sfântului Ierarh Ignatie (Briancianinov), Experienţe ascetice. Această carte i-am dăruit-o unui monah la New-York. De fapt, am dăruit-o mai multor oameni, dar în cazul lui a fost ceva special. I-am spus acestui monah:
— De acum vei avea ascultarea să citeşti zilnic această carte.
Comportamentul de mai departe al monahului nu corespundea deloc cu ceea ce era scris la Sfântul Ignatie.
— Citeşti acea carte? l-am întrebat eu.
— Am citit-o.
— O citeşti în continuare, zilnic?
— Păi, acolo în fiecare zi este scris unul şi acelaşi lucru!
Citim, dar nu recepţionăm, nu înţelegem. Se întâmplă ca monahii sau enoriaşii să întrebe:
— Trebuie să citesc toate rugăciunile care sunt rânduite înainte de împărtăşanie?
80
Eu le răspund:
— Da, trebuie, dacă îl iubeşti pe Domnul. Iar dacă te iubeşti pe tine însuţi, poţi şi prescurtat.
Vedeţi cât de mult ne iubim pe noi înşine? „Doamne, iubeşte-mă cu tot ceea ce port în mine! Iar mie permite-mi să-Ţi ofer doar puţin.” De câte ori să-i slujesc surorii mele? Până când una dintre voi va muri, iată cât!
Care este deci măsura paharului lui Hristos? Măsura paharului lui Hristos este dragostea. Dacă iubeşti, iubeşti fără limite. Însă, dacă ne iubim pe noi înşine, totul pare prea greu, exagerat. Să ţinem minte: Dacă ne este foarte greu, dacă nu suntem mulţumiţi şi oftăm: „Dar de câte ori să fac lucrul acesta pentru ea?! Toată ziua am muncit şi iarăşi are nevoie de ceva!”, atunci să ne aducem aminte că asta este expresia faptului că ne iubim pe noi înşine.
— Da, Doamne, aici sunt! Iată cum trebuie să răspundem.
Vă aduceţi aminte ce le-a spus Domnul ucenicilor care au vrut să şadă în dreapta şi în stânga Lui? „Când vei împărăţi, Doamne, dă-ne nouă să stăm unul de-a dreapta Ta, iar celălalt de-a stânga Ta, întru slava Ta.”22
Iar El le-a răspuns: „La început paharul, apoi crucea şi abia apoi putem să vorbim despre slavă.”23
22 Parafrazare la Marcu 10, 37.
23 Parafrazare la Marcu 10, 38.
81
Iar noi intenţionăm să primim un locuşor în ceruri, dar nu dorim să purtăm ceea ce ne-ar duce acolo.
— Uneori omul are nevoie de vreun semn al binecuvântării lui Dumnezeu, pe calea aleasă de el. Şi paharul lui Hristos deseori constă în faptul că unele dorinţe ale omului nu se împlinesc, însă el îşi doreşte uneori semne vizibile ale faptului că merge pe calea cea dreaptă, că se roagă pentru ce trebuie, cere de la Dumnezeu să aibă relaţii bune cu ceilalţi oameni. Deci care este acel hotar, când omul se roagă: „Facă-se voia Ta” sau se roagă să se împlinească totuşi ceva bun, sau, cum i se pare lui, are o dorinţă bună? De exemplu, de la început Domnul i-a dat părintelui Ioan de Kronstadt darul tămăduirii oamenilor. La un moment dat, el s-a întâlnit cu bătrâna Kovrighina. Ea a apropiat de el o femeie a cărei rudă era bolnavă. Şi a spus: „Roagă-te ca acest om să se facă bine.” Părintele i-a spus: „Eu o să mă rog să se facă voia lui Dumnezeu.” Iar femeia a insistat: „Ţi s-a dat darul Rugăciunii lui Hristos şi trebuie să te rogi ca omul să se facă bine.” Şi atunci, din acea zi, el a căpătat îndrăzneala de a se ruga pentru tămăduirea oamenilor bolnavi. Le este permisă oamenilor, în anumite împrejurări din viaţă, o asemenea îndrăzneală?
— în Scriptură Domnul ne dă o mulţime de indicii. Întrebându-L pe Domnul cu îndrăzneală, primim răspuns şi aflăm ce anume trebuie să facem. Trebuie să întrebăm cu îndrăzneală, fără frică.
82
Nu pentru că am crede că merităm lucrul cerut, ci pentru că nădăjduim în mila lui Dumnezeu. Această regulă este valabilă pentru toţi. Însă din partea noastră se cere în acelaşi timp integritate, sinceritate, curăţie. Se cere iubire pentru Dumnezeu. Pentru călugări este foarte simplu, trebuie să petreacă în ascultarea de Dumnezeu. Niciun pas în afara ascultării!
Orice creştin înţelept trebuie să aibă un părinte duhovnicesc, cu ajutorul căruia dobândeşte siguranţa că faptele lui sunt corecte ori nu.
De fapt, de obicei după cum observ, privind la propria viaţă eu am cerut întotdeauna doar ceea ce am vrut. Dar nu întotdeauna am cerut ce am avut nevoie cu adevărat. Când ai un părinte duhovnicesc, ai posibilitatea minunată de a vorbi cu el şi de a auzi: „Nu, tu n-ai nevoie de asta. Te înţeleg, dar tu nu ai nevoie de aşa ceva.” Este zguduitor, dar şi bine.
Vă dau un sfat: Nu trebuie să-I cereţi nimic lui Dumnezeu. El nu ne spune să cerem. Trebuie să ne rugăm fără încetare pentru mântuire, pentru dobândirea darului rugăciunii, pentru bunăstarea copiilor, însă nu trebuie să-I spunem ce trebuie să facă.
Nu ştiu cine a fost duhovnicul Sfântului Ioan de Kronstadt, însă sunt convins că el nu a fost călăuzit de sine însuşi. Probabil că, atunci când a primit darul rugăciunii cu îndrăzneală, a fost pregătit pentru asta.
83
Ce aş putea să vă sfătuiesc este să aveţi convingerea să nu întreprindeţi nimic în viaţa dumneavoastră fără să apelaţi la duhovnic. Deoarece toţi cerem deseori ce nu avem nevoie. Putem pur şi simplu să ne împotrivim săvârşirii voii lui Dumnezeu, impunându-I deciziile noastre.
în ceea ce priveşte viaţa mea, încerc să nu cer nimic. Singurul lucru pe care îl cer este: „Dă-mi înţelepciunea şi puterea de a primi tot ce îmi trimiţi.” Este cel mai bun lucru pe care pot să îl fac. El ştie de ce am nevoie. Şi îmi dă tot ce trebuie, în virtutea acestui fapt, am înţeles, în sfârşit, că nu trebuie să-I spun ce trebuie să facă. Doar cer: „Doamne, fă aşa cum îmi este de folos, dar în acelaşi timp să-mi dai înţelepciune şi putere de a duce tot ce-mi trimiţi.”
înainte negociam cu El, încercam să-L fac să înţeleagă ceva, de parcă El nu ştia de ce aveam nevoie…
— Deseori oamenii ne cer să ne rugăm pentru bolnavi, dau pentru asta pomelnice. De cele mai multe ori nici nu ştii pentru cine te rogi. Iar despre unii oameni ştii în ce împrejurări trăiesc, întrebarea anterioară a fost tocmai despre asta.
— La mine vin unii oameni şi-mi spun: „Rugaţi-vă pentru fiica, fiul, mama mea, ca să se facă bine şi să le meargă bine.”
Le răspund:
— Mai bine o să mă rog ca persoanele dragi dumneavoastră să se întoarcă la Dumnezeu şi
84
să-L iubească. Mă voi ruga pentru vindecarea sufletelor lor.
Astăzi la Kronstadt de mine s-a apropiat o femeie cu rugămintea:
— Rugaţi-vă să-mi treacă problemele cu inima. Mă doare inima, trebuie să ajung la doctor.
— Mă voi ruga ca Dumnezeu să-ţi vindece inima, adevărata inimă, i-am răspuns eu. Şi inima ta trupească, de asemenea, ca să-I slujeşti Lui şi să le slujeşti semenilor, nu ţie.
Biata femeie! Mi-a spus că are cincizeci şi ceva de ani, dar arăta de parcă ar fi avut cu mult peste şaizeci sau chiar peste şaptezeci de ani (însă se străduia în acelaşi timp să arate bine, atât cât se poate, atunci când ai peste şaizeci sau şaptezeci de ani).
— Domnul să-ţi vindece adevărata inimă, i-am spus eu.
Mi-a povestit că de curând s-a căsătorit şi că pentru ea, ca şi pentru soţul ei, aceasta era prima căsătorie. Vorbea fără încetare, foarte repede. Cât timp m-am aflat în biserică, s-a ţinut după mine, pas cu pas. Apoi, când am ieşit afară, a mers după noi până la maşină. În acelaşi timp, vorbea în continuu. A spus că soţul ei este marinar, petrece câte jumătate de an pe mare. Cred că, după primul an de viaţă cu ea, va cere să petreacă pe mare tot anul.
Uneori, când oamenii îţi cer să te rogi pentru ceva, ai voie să te rogi, dar în acelaşi timp trebuie să îl îndrepţi pe omul respectiv în direcţia cea bună.
85
în parohia noastră am avut un preot excepţional, convingător. Era foarte atent la cuvinte, niciodată nu vorbea mai mult decât i se cerea. În schimb, soţia lui nu-şi închidea niciodată gura, vorbea întruna. Pur şi simplu vorbea şi nu se oprea. Şi eu l-am întrebat:
— Părinte Ioan, cum de suportaţi asta?
— Ce suport?
— Acest torent continuu de cuvinte.
— Sunt surd de o ureche. Cu cealaltă ureche ascult televizorul, îl pornesc la cel mai mare volum. Ea vorbeşte, iar eu nu aud nimic. Ea se bucură de posibilitatea de a vorbi, eu mă bucur de posibilitatea de a asculta televizorul. Minunat!
— Părinte, lămuriţi-ne, vă rog. Aţi spus că prietenul dumneavoastră a avut încredere în cineva care i-a luat banii şi părintele nu i-a spus nimic. Ştim că totul se petrece după voia lui Dumnezeu, cu toate acestea, oare trebuie întotdeauna în asemenea cazuri să tăcem? Sau uneori putem să spunem „nu”? Când tăcerea îi foloseşte omului şi când îi face rău?
— Există oameni pentru care suntem răspunzători, de exemplu, copiii. Dar părintele David făcea parte dintr-o categorie specială de oameni. El spunea că fiecare dintre noi este defect, pentru simplul fapt că este om. Şi numai Domnul poate să regenereze, să vindece omul. Noi nu putem să reparăm nimic, doar Dumnezeu poate să ia oamenii defecţi şi să-i readucă la normal. Însă lipiciul
86
pe care îl întrebuinţează Domnul este dragostea noastră pentru aproapele.
— Adică prin intermediul nostru Domnul vindecă oamenii?
— Da, aţi înţeles corect. Iubirea noastră pentru aproapele este lipiciul pe care îl foloseşte Domnul ca să ne repare. Putem oare să contrazicem acest lucru?
îmi aduc aminte cum, la un moment dat, m-am plâns părintelui meu duhovnicesc de războiul interior care mă chinuia când un număr foarte mare de oameni mi se adresau cu o mulţime de rugăminţi. L-am întrebat:
— Când răspunzi la rugămintea cuiva, de unde ştii dacă este bine pentru el sau nu? Dacă nu îi va face rău acel lucru?
— Hristos a spus: „Celui care cere de la tine, dă-I […]”24. El nu a spus: „Află de ce, apreciază dacă este bine pentru el sau nu, vezi dacă ţi se spune adevărul.” El pur şi simplu a spus: „Dă-i.”
Iar acum să ne uităm la noi înşine. Câte lucruri îi cerem lui Dumnezeu! Şi El ne dă de fiecare dată. Astăzi ne aflăm aici cu toţii, însă El este Cel ce ne-a dat această zi, încă o zi. Deşi niciunul dintre noi nu o merită. Cu toţii am încălcat promisiunea pe care i-am făcut-o ieri, promisiunea de a-L iubi mai presus de orice. Cu toţii am minţit şi L-am trădat. Iar El iarăşi ne-a dat o zi. Al cui
24 Matei 5,42.
87
exemplu ar trebui deci să-l urmăm? Al aşa-zisei înţelepciuni pe care o avem? Sau al Lui?
Dumnezeu nu ne va pedepsi niciodată pentru generozitate. Însă nu sunt sigur că nu ne va pedepsi, dacă vom fi zgârciţi. Nimeni nu a ajuns în iad pentru că a fost bun şi darnic cu semenii. Dar e posibil că mulţi au fost aruncaţi acolo pentru că au primit daruri de la Dumnezeu, iar ei înşişi au refuzat să le dea semenilor. Să oferim deci şi mâine Dumnezeu ne va da mai mult.
— întotdeauna împrejurările favorabile ne arată că se săvârşeşte voia lui Dumnezeu? Să presupunem că eu fac un anumit lucru şi împrejurările se aranjează în aşa fel, încât totul merge de minune. Întotdeauna un asemenea concurs de împrejurări arată că aceasta este voia lui Dumnezeu? Sau, dimpotrivă, se întâmplă ca eu să mă ocup de ceva şi toate lucrurile merg anapoda, trec prin anumite încercări. De fiecare dată când se întâmplă aşa, înseamnă că pentru lucrarea mea nu e voia lui Dumnezeu?
— Noi nu putem să fim mai deştepţi decât Dumnezeu, nici nu putem să-L înţelegem. Trebuie să conştientizăm de ce facem un lucru sau altul. Aveţi nevoie să înţelegeţi de ce aţi făcut ceea ce aţi făcut, nu de ce s-a întâmplat într-un fel sau altul. Poate aţi făcut ceva din pricina copleşitoarei iubiri de sine?
O să vă dau un exemplu. Doamna despre care voi vorbi a murit deja, de aceea pot să vă
88
povestesc despre ea. Aveam o cunoştinţă, o chema Elena. Era o femeie înstărită, îi plăcea să viziteze New-York-ul şi cheltuia acolo o mulţime de bani. Plimbându-se prin centrul oraşului, putea să intre într-un magazin japonez, unde se vând cele mai scumpe perle din lume, să vadă un şirag de mărgăritare şi să spună: „Am datoria de a cumpăra acest lucru.” Şi să lase două sute de mii de dolari pentru un şirag, pentru simplul fapt că magazinul s-a nimerit în drum spre o întâlnire la care mergea. În acelaşi timp, ea putea să spună:
— Ce bine! Cheltuind aceşti bani, am îndestulat mulţi oameni.
Ce nebunie! Din acest punct de vedere îşi vedea ea risipa. Ar fi putut pur şi simplu să-i dea cuiva banii aceştia. Însă ea nu o făcea.
Adică poţi să te afli într-o mare amăgire în ceea ce priveşte înţelegerea iubirii. De fapt, pentru ce cumpăra ea acele perle? Ca să le ofere oamenilor de muncă? Sau ca să-şi mulţumească amorul propriu? Pricina pentru care a făcut această faptă arată dacă a fost bună sau rea. Dar acţiunea în sine nu are importanţă.
— Părinte, mi-am adus aminte de ceva ce mi s-a întâmplat înainte de mănăstire. Stăteam la coadă la C.E.C., ca să plătesc o taxă pentru apartament, iar alături un domn se contrazicea cu casieriţa. Era o situaţie dificilă şi el a început să o certe pe casieriţă. M-a văzut la coadă şi mi-a spus: „Iată, dumneavoastră aţi auzit ce a
89
spus ea”, dorind ca eu să confirm greşeala casieriţei. Şi întrucât eu într-adevăr auzisem tot, am repetat cuvintele casieriţei, adică am spus adevărul. El însă s-a înfuriat: „în Evanghelie scrie că trebuie să întorci şi celălalt obraz…” Pe de-o parte, dreptatea era de partea casieriţei, iar pe de alta, acest om încerca să mă întoarcă la creştinism printr-un pasaj din Evanghelie.
— Adică el a făcut abuz de Evanghelie. În tinereţe am călătorit prin Europa. Mi-a venit o dorinţă să văd cu proprii ochi banii pe care îi câştigam. Salariul mi se plătea cu nişte bonuri cu care trebuia să merg la bancă. În asemenea cazuri, banii nu se văd, doar hârtiile. Şi aşa, m-am gândit să merg şi să cumpăr nişte bilete de călătorie. Am ajuns la bancă şi am spus:
— Aş vrea să primesc banii, ca să cumpăr nişte bilete.
— Poftim, pot să vi le vând eu, mi-a răspuns tânăra casieriţă.
— Nu cer de la dumneavoastră bilete, ci banii, pentru ca apoi să cumpăr bilete.
— De ce? Este ciudat. Banii se pot pierde…
— Vreau să văd banii pe care i-am câştigat.
Privindu-mă cu dezaprobare, casieriţa a început să numere banii.
Apoi am ieşit de la bancă şi m-am dus să cumpăr bilete. Imediat am observat că mi-a dat cu două mii de dolari mai mult decât cerusem. Ea numărase banii foarte atent, însă hârtiile s-au lipit una
90
de alta. În acea perioadă, două mii de dolari era o sumă mare. Nu ştiu cum se întâmplă acum,dar pe atunci pentru banii care lipseau din casă răspundeau casierii. Dimineaţa li se dădeau nişte bani, ei trebuiau să îi numere, să semneze pentru primirea sumei, iar la sfârşitul zilei se făcea bilanţul. Dacă apărea vreo neconcordanţă, casierii aveau obligaţia de a plăti lipsa din propriul buzunar. Acum poate nu se mai face aşa, dar înainte aşa era.
în acel moment am înţeles că, din cauza lipsei celor două mii de dolari, fata aceea ar fi putut să-şi piardă serviciul. Pe atunci era anul 1957 două mii de dolari era o sumă foarte mare.
De aceea, m-am întors la bancă. M-am aşezat la coadă, atunci era doar o singură coadă la bancă, foarte lungă, şi puteai să ajungi la ghişeu doar după ce aşteptai. Am aşteptat să vorbesc cu acea tânără. Când în sfârşit m-am apropiat de ea, i-am spus:
— Ştiţi, mi-aţi dat cu două mii de dolari mai mult decât trebuia. Aş vrea să vi-i restitui.
La care ea mi-a răspuns:
— Aş fi făcut singură rost de ei!
Iată câtă mândrie avea, doar ca să nu-mi mulţumească. Atunci când ea a luat acei bani, am încercat să bag mâna în ghişeu şi să-i iau înapoi, dar nu am reuşit!
— Ce faceţi? a strigat ea.
A venit directorul, l-am rugat să stea de vorbă cu mine.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat el.
91
I-am povestit.
— Vă mulţumesc frumos că aţi ajutat-o. Era cât pe ce să-şi piardă serviciul.
Şi am plecat. Apoi am plecat din oraş. După călătoria prin Europa mi-au mai rămas nişte bani şi m-am hotărât să-i depun iarăşi la bancă. Am mers la bancă, iar directorul m-a întrebat:
— Cum aţi călătorit?
— Excelent! Am venit şi aş vrea să-i povestesc acelei tinere despre călătorie.
— Nu mai lucrează la noi.
— Sper că nu aţi concediat-o din cauza mea.
— Nu. Din pricina caracterului ei.
Şi mi-am adus aminte cum mi-a răspuns în acea zi. Acum, când mi-aţi povestit cum stăteaţi la C.E.C., mi-am adus aminte această păţanie.
Convorbirea a III-a
— Oriunde am merge, orice aşezământ ortodox am vizita, peste tot este la fel. Pretutindeni aceleaşi neînţelegeri şi greutăţi şi oamenii, de asemenea, sunt aceiaşi peste tot. Diferenţa constă doar în felul în care se manifestă aceste discordii. Uneori pricina lor se ascunde într-un om oarecare sau în particularităţile modului de viaţă. Însă trebuie să înţelegem un singur lucru: Nu are importanţă ce facem, dar, dacă nu avem dragoste, nu avem nimic. Şi fiecare dintre noi are datoria de a iubi.
92
„Dumneavoastră nu mă iubiţi, atunci de ce eu trebuie să vă iubesc?”, asemenea gânduri nu trebuie să existe. Eu trebuie să vă iubesc, indiferent dacă mă iubiţi sau nu. Pur şi simplu pentru că sunt aici. Pur şi simplu pentru Domnul. Căci şi El este aici. Iar El spune: „Dacă mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii.”25
La o mănăstire s-a apropiat de mine o maică. Mi-a descris vreme de o jumătate de oră greutăţile din mănăstire. Şi, desigur, pricina acestor greutăţi nu era deloc ea. Am ascultat-o şi i-am spus:
— Hai să luăm, de exemplu, această monahie. Descrie-mi toate nenorocirile a căror pricina este ea. Să presupunem că este foarte autoritară. Nu întreabă pe nimeni ce are de făcut, ci porunceşte să se facă un lucru sau altul. Abuzează de putere. Are prieteni şi pentru cineva îşi manifestă bunăvoinţa, iar pentru altcineva, nu. Este investită cu putere şi, stând de vorbă cu stareţa, zâmbeşte mereu, iar în raport cu tine îşi arată părţile rele. Toate acestea dau naştere multor necazuri la mănăstire.
Parcă aş vorbi despre mănăstirea în care ne aflăm acum.
— Aceasta este viziunea ta asupra neînţelegerilor cu această măicuţă, dar este ceva care îţi scapă din vedere, am continuat eu. În caz contrar, totul ar fi altfel.
25 Parafrazare la Ioan 13, 34-35.
93
Ea s-a gândit şi a spus:
— înţeleg ce vreţi să spuneţi.
— Şi anume?
— Dacă ea nu s-ar afla aici, totul ar merge bine.
— Dar în viaţa ta a mers totul bine înainte să vii la mănăstire?
— Nu.
— Dar, după cât se pare, tu nu ai privit acest aspect ca pe o mare nenorocire. Explicaţiilor tale le lipseşte ceva, anume ceea ce provoacă toate aceste neînţelegeri.
— Ei îi lipseşte dragostea.
— Acest lucru nu poţi să-l schimbi. Dar există altceva ce ai putea să schimbi. Uită-te la tine: Ai suficientă dragoste? Exact acesta este lucrul care lipseşte. Tu te lupţi cu dezbinările, iar pe sora ta nu o iubeşti deloc. Crezi că te afli într-o situaţie grea. Dar oare te foloseşti de aceasta pentru sporirea dragostei? Sau, dimpotrivă, te enervezi, te superi? Vrei să pleci, să mergi la altă mănăstire? Dar asta nu va schimba nimic. Deoarece, oriunde am merge, trebuie să murim, trebuie să moară „eul” nostru. Şi dacă nu o vom face aici, nu vom putea să o facem niciunde. Să-L iubim pe Hristos, să ne omorâm „eul” şi să iubim pe fiecare! Şi vom dobândi împărăţia cerurilor! Nu e nevoie să mergem nicăieri! Totul este aici.
Eu nu pot să o schimb pe niciuna dintre voi. Singura persoană pe care pot să o schimb sunt
94
eu însumi. Singura modalitate de a vă influenţa este iubirea. Dacă eu vă voi iubi, indiferent ce s-ar întâmpla, îl voi iubi pe Hristos, indiferent ce s-ar întâmpla. Dacă o să vă iubesc aşa şi dacă voi rămâne în locul unde m-a pus Domnul, atunci nu vor mai fi neînţelegeri. Nu mai există! Cel puţin pentru mine ele nu mai există.
Dacă suntem certaţi sau nu ne înţelegem cu cineva, sau suntem învinşi de gânduri împotriva cuiva, sau suntem nefericiţi, sau gândim: „Ah, dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, ci altfel”, pierdem totul. Să îl iubim deci pe Hristos! Să îi iubim pe toţi semenii! Haideţi să nu judecăm pe nimeni! Şi atunci vom avea cerul pe pământ.
Ce ne lipseşte cel mai mult? Adevărata iubire. Ea nu-i lipseşte altcuiva, ci nouă. Oare nu am dreptate?
De ce părăsim acele locuri şi pe acei oameni care ne pot ridica la ceruri? Asta e o nebunie! Exact locul în care ne aflăm, aici şi acum, ne ajută să ne ridicăm la ceruri. Dar, dacă nu ne iubim unii pe alţii, nu vom vedea împărăţia cerurilor. Şi nu contează de câtă vreme purtăm hainele monahale, nu contează câtă vreme petrecem făcând tot felul de prostii. Dar de ce sunt prostii? Păi, pentru că tot ce se face fără iubire este prostie. Dacă nu trăim pentru Hristos, în iubire pentru semeni, viaţa noastră este fără sens şi nu e corectă, ea ne duce spre pieire, iar noi suntem nişte nebuni, care ne distrugem şi pe noi înşine, şi pe
95
toţi cei din jur. Dacă nu avem iubire, suntem goi, nu avem nimic în noi. Putem să mutăm munţii, dar, dacă nu avem iubire, suntem goi.
Nu se poate ca alţii să fie mereu vinovaţi de ceva. Cauza este faptul că nouă ne lipseşte dragostea. Acest lucru generează toate necazurile. Dar, dacă iubim, se schimbă totul. Aici nu lipsesc oamenii, ci dragostea. Poate că muncim prea mult şi nu avem timp pentru noi înşine? Dar haideţi să privim înapoi, căci majoritatea dintre noi au trăit deja destul ca să poată privi înapoi. Cineva poate fi chiar mult prea în vârstă ca să privească înapoi. Să ne amintim de perioada când eram îndrăgostiţi de cineva şi puteam să stăm de vorbă cu cel pe care îl iubeam cât era noaptea de lungă. Chiar dacă puterile noastre erau epuizate, totuşi nu voiam să ne culcăm, ca să nu ne despărţim de cel iubit. Ni se spunea: „Este târziu, intră în casă”, iar noi ne opuneam: „Nu, nu, nu sunt obosită deloc. Totul e în regulă.” De ce procedam aşa? Din dragoste.
Iubirea ne face în stare să facem orice. Deoarece, atunci când iubim, nu ne gândim la noi, ci la cel de lângă noi, întotdeauna. Am obosit, mi-e somn, dar nu vreau să vă părăsesc. Prin urmare, nu trebuie să dorm. Dar, dacă iubirea lipseşte, spunem: „Am obosit, voi pleca acasă.”
Ne lipseşte lucrul principal despre care vorbeşte Evanghelia. Nu îl iubim pe Hristos, nu ne iubim unii pe alţii şi, în loc să facem raiul pe pământ,
96
facem din el iad. O casă binecuvântată şi fericită nu se deosebeşte de celelalte prin cantitatea de bani sau prin construcţii, prin gradul de asemănare dintre părinţi şi copii, prin cantitatea de mâncare pe care o are familia suficientă, deloc sau foarte multă ci prin orientarea vieţii. În fruntea unei familii fericite stă întotdeauna dragostea. Dacă ai dragoste, reuşeşti în toate.
Ce ne lipseşte deci? Nu talente, avem suficiente. Nu mijloace, nu condiţii favorabile, acestea sunt suficiente, încât ar ajunge pentru tot oraşul Sankt-Petersburg sau chiar pentru toată Rusia. Nu banii, nu oamenii. Nu ne ajunge dragostea. Dacă îl iubiţi pe Hristos, vă iubiţi surorile, nu pe voi însevă şi nu va fi nicio neînţelegere, pentru că iubirea va învinge totul.
Să ne imaginăm că avem un copil, stăm la etajul şapte, iar micuţul a rămas acasă în timp ce eram la magazin. Ne-am întors şi vedem că blocul e învăluit în flăcări, iar pompierii au blocat toate intrările.
— Trebuie să intru! strigăm. Cum să intru?
— Nu puteţi, nu aveţi cum să intraţi în bloc, răspund ei. Arde totul!
— Mi-a rămas acolo copilul, trebuie să intru.
— Nu aveţi voie să intraţi, veţi arde!
însă încercăm din răsputeri să intrăm în bloc, dar nu ca să inhalăm fum şi funingine. Intrăm, suferim, suntem arşi de flăcări, ne sufocăm în fum, deoarece suntem mânaţi de iubire.
97
Când vieţuim într-o obşte, iubindu-L pe Hristos şi pe surori, uneori suntem arşi ca de foc, ne sufocăm ca în fum. Dar nu ne oprim. Căci nici copilului nostru nu îi spunem: „Gata, tu arzi, de aceea nu voi merge mai departe. Te urăsc, pentru că din cauza ta trebuie să mă caţăr la etajul şapte şi să-mi provoc arsuri.” Dimpotrivă, iubim şi iubirea face ca totul să fie posibil.
Ce îi lipseşte deci acestei obşti? Iubirea, iubirea voastră. Dacă fiecare dintre noi şi-ar fi îndreptat puterile către dragostea pentru Hristos şi pentru aproapele, viaţa noastră ar fi devenit un rai. Şi noi putem să o facem, putem şi suntem datori! Deoarece locul în care ne aflăm este cel în care fie ne vom îmbogăţi duhovniceşte, fie vom pierde tot ce avem.
împărăţia lui Dumnezeu începe de aici. O dobândim datorită oamenilor care ne înconjoară. Aceştia sunt exact acei oameni pe care i-a ales Hristos ca să ne conducă spre mântuire. Nu pe altcineva, altundeva, la o altă mănăstire, ci anume în această mănăstire, anume pe aceşti oameni. Dacă nu îl iubiţi pe Hristos aici, nu veţi putea să-L iubiţi nicăieri. Pentru că viaţa noastră trebuie să se îndrepte nu spre noi, ci spre El şi spre semeni. Iar noi facem în aşa fel, încât viaţa noastră să se îndrepte spre noi înşine. „Eu nu pot, nu-mi place, vai, ce nefericită sunt, of, nu-mi reuşeşte nimic… Sora asta nu-mi place, este aşa şi aşa, nici maica stareţă nu îmi place…” Totul se reduce la acelaşi lucru: Nu avem dragoste.
98
Dacă L-aş iubi înainte de toate pe Hristos, dacă L-aş iubi mai mult decât pe mine însumi şi v-aş iubi şi pe voi, pentru că Hristos vă iubeşte, atunci, iubindu-L, nu m-aş mai iubi pe mine şi nu s-ar întâmpla nicio neînţelegere. Asta nu înseamnă că ar dispărea toate neînţelegerile. Ci înseamnă că neînţelegerile care sunt imaginare ar fi risipite de iubire.
Vă mai aduceţi aminte de Ana, despre care v-am vorbit, care a fost căsătorită vreme de cincizeci şi doi de ani, iar soţul ei a fost paralizat. Ea ar fi putut să zică: „Este imposibil să trăiesc aşa! De ce să rabd asta? Nu pentru asta m-am măritat. Vreau să am copii. Vreau să am un soţ care să-mi vorbească, iar soţul meu nici măcar nu vorbeşte. Oare sunt obligată să rabd toate acestea? Oare asta vrea Dumnezeu de la mine?” însă ea nu spunea aşa. Ea pur şi simplu îl iubea. Spunea: „Domnul mi-a trimis exact soţul de care aveam nevoie, deoarece înainte eram atât de egoistă, îngâmfată. Iar el m-a învăţat să iubesc.” El este soţul care nu i-a vorbit vreme de cincizeci şi doi de ani. Însă ea nu a fugit de el, nu l-a urât, nu s-a plâns. Nu a spus: „Dar ce va fi cu mine?” Ea iubea. Şi această iubire a schimbat-o. Ne schimbă şi pe noi când auzim asemenea lucruri.
Dar ce nu avem noi de-ajuns? Nu avem iubire. Dacă vom avea iubire, toate ne vor reuşi. Iar fără iubire trăim ca o haită de pisici sălbatice şi toată lumea se dondăneşte.
99
Tot ce aş vrea să vă spun este faptul că vă iubesc. Vă iubesc şi mi-e dor de voi. Să învăţăm să îl iubim pe Dumnezeu şi să căutăm mântuirea. Este lucrul cel mai important.
De curând am avut o discuţie despre ascultare. Am stat de vorbă cu nişte maici; n-o să vă vină să credeţi, dar şi aceste maici au neînţelegeri şi războiri din cauza lipsei ascultării. Şi ele nu înţeleg lucrul acesta. Una dintre nevoinţele monahale şi este o nevoinţă necesară, fără de care nu putem să fim monahi este ascultarea de bunăvoie a lui Dumnezeu, a voii Sale. Devenim de bunăvoie robi ai lui Dumnezeu. Ne dezicem de voia noastră, de dragul voii Lui. Acceptăm voia Lui prin Biserică, prin stareţ sau stareţă, şi această voie o reprezintă vieţuirea în ascultare. Aceasta nu este ascultarea voii noastre, ci a voii lui Hristos.
Sfântul Pahomie, întemeietorul vieţii monahale [de obşte]26, spunea că ascultarea este mormântul voii noastre şi din acest mormânt se ridică smerenia. Acesta este obiectivul nostru şi în acelaşi timp este soluţia.
La conferinţă au participat multe monahii, iar una dintre ele a spus:
— Nu înţeleg despre ce vorbiţi. Nu înţeleg un lucru: Dacă stareţa îmi spune să fac ceva, iar altă soră altceva, apoi mai vine a treia şi-mi spune altceva, ce trebuie să fac? Nu înţeleg şi
26 Precizarea redactorului.
100
gata. Pe lângă asta, una dintre surori ne supără şi eu mă mâhnesc. Ce să fac?
— Apropie-te, am invitat-o eu.
Ea s-a ridicat şi s-a apropiat. Am luat o carafă cu apă care era acolo şi i-am propus:
— Spune-i acestei carafe că este frumoasă.
— Nu pot să o fac.
— Pentru ascultare!
— Dar este un nonsens.
— Ce legătură are sensul? Pur şi simplu fă-o şi atât.
— Nu pot, este o prostie!
— Bine. Atunci spune-i carafei că este urâtă.
— Nu, nu pot, a spus ea din nou.
— Atunci stai jos. Nu ai în tine ascultare. Samavolnicia nu te lasă să faci ceea ce nu vrei. Voia ta nu a murit, ea arde cu vâlvătăi.
Apoi m-am adresat altei măicuţe:
— Apropie-te şi spune-i acestei carafe că este frumoasă.
— Eşti frumoasă.
— Acum spune-i că este urâtă.
— Eşti urâtă.
— Ce ţi-a răspuns carafa când i-ai spus că este frumoasă?
— Nimic.
— Dar ce ţi-a răspuns atunci când i-ai spus că este urâtă?
Prima măicuţă a spus:
— Dar este o simplă carafă!
101
— Fie şi aşa, dar noi, ca monahi, trebuie să ne tăiem voia şi să fim smeriţi ca această carafă, căreia îi sunt indiferente şi lauda şi ocara. De ce? Pentru că nu ne mai iubim pe noi înşine. Iar dacă ne iubim pe noi, treaba merge prost. Cineva ne spune că nu arătăm prea bine şi deja începe războiul. Altcineva ne spune ceva care nu ne măguleşte şi deja suntem în război, suntem gata să ucidem.
Ştiţi voi oare ce le este caracteristic femeilor? Femeile caută întotdeauna să răspundă la o lovitură cu o altă lovitură şi nu doar să răspundă, ci să-l şi nimicească pe cel pe care-l consideră a fi asupritorul lor, şi, în plus, să-i pornească pe toţi din jur împotriva acestei persoane. Ele vor proceda în acest fel până când omul pleacă. Vă sună cunoscut? Este numai din cauză că nu aveţi nici dragoste, nici smerenie. Pentru că samavolnicia voastră arde cu vâlvătăi. Voia voastră nu a murit. Nu aţi adus-o jertfă lui Dumnezeu. De aceea aveţi neînţelegeri.
Atâta vreme cât suntem conduşi de voia noastră, nu putem iubi şi vom intra în conflict cu toţi. Dacă însă suntem smeriţi, niciun cuvânt nu va aduce în sufletul nostru supărare.
Iubirea pune capăt tuturor conflictelor. Şi tot ce ne trebuie pentru mântuire se găseşte aici. Aici este tot ce vă trebuie ca să ajungeţi sfinte. Dacă nu se va întâmpla acest lucru, voi veţi fi vinovate şi nimeni altcineva. De ce? Pentru că voi,
102
în loc să vă iubiţi una pe alta, v-aţi lăsat prinse în capcana iubirii de sine.
O monahie mi-a spus:
— Dar ce să fac? Este o măicuţă pe care nu o suport şi nici ea nu mă suportă. Încercăm din răsputeri să nu ne atacăm una pe alta, însă o facem de fiecare dată când ne vedem. Ce să fac? Ce aş putea să fac şi ce trebuie să fac?
— Trebuie să muriţi, i-am răspuns eu.
— Să mor? Ce vreţi să spuneţi?
— Să muriţi. Este singurul mod de a îndrepta situaţia în care vă aflaţi.
Domnul spune: „ Dacă voiţi să dobândiţi viaţa, trebuie să o pierdeţi pe a voastră. Dacă vreţi să trăiţi, trebuie să muriţi.”27 Exact despre asta ne vorbeşte Domnul! Haideţi să ne omorâm deci voia proprie, care ne sfâşie cu furie. Dar noi nu vrem să murim, căci, deşi este o prostie, credem că trăim. Dar în realitate noi murim atunci când suntem fără Hristos, fără dragoste.
Prin urmare, trebuie să murim, ca să trăim. Deci, dragele mele măicuţe, începeţi să vă pregătiţi mormintele. Nu surorilor cu care vieţuiţi alături săpaţi-le mormânt, ci vouă însevă. Căci am observat că unele dintre voi le săpaţi mormânt surorilor, nu vouă însevă.
— Adică ce trebuie să facem, să ne sinucidem?
27 Parafrazare la Marcu 8, 34-35.
103
— Da. Să ucideţi voia voastră, samavolnicia, mândria, iubirea de sine. Omorâţi-le, zdrobiţi-le, distrugeţi-le. În aşa fel, încât să puteţi să spuneţi împreună cu Apostolul Pavel: şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”28. Ne aşteaptă o cale lungă înainte să putem să spunem acelaşi lucru.
— La mănăstire sunt permise glumele? Le este de folos maicilor chiar şi în glumă să repete unele expresii mireneşti? Ce să facem, dacă prin aceasta sunt smintiţi mai ales mirenii? Cât de atente trebuie să fim cu vorbele, mai ales cu acelea care pot să sune necuviincios?
— Este imposibil să atingi desăvârşirea în viaţa monahală, dacă se pierde esenţa acesteia. Dacă esenţa s-a pierdut, este imposibil să ascundem lucrul acesta, afirmând cu prefăcătorie că o avem. Este ca şi cum am decide să cântăm la operă, să ne îmbrăcăm, să ieşim pe scenă, dar să nu avem voce. Şi nu mai are importanţă cum arătăm, ajunge doar să deschidem gura şi toţi vor înţelege că nu suntem cântăreţi de operă. La fel se întâmplă şi cu noi. Nu contează cum suntem îmbrăcaţi, dacă în înăuntrul nostru nu se află ceea ce trebuie să se afle acolo, lucrul acesta se observă foarte repede.
Şi ce trebuie să punem înăuntrul nostru? Pe Domnul. Înăuntrul nostru trebuie să fie Domnul.
28 Galateni 2, 20.
104
Să ne imaginăm că trei dintre voi s-au hotărât să plece cu un autoturism în Ţara Sfântă. Vreţi să mergeţi cu maşina, ca să vedeţi toate obiectivele turistice pe care le veţi întâlni în cale. Mergeţi la maica stareţă şi-i cereţi maşina, bani şi binecuvântare pentru pelerinaj în Ţara Sfântă. Ea vă dă binecuvântare pentru drum. Vă dă suma necesară de bani şi trei săptămâni de răgaz. Ieşiţi pe poarta mănăstirii şi ştiţi încotro trebuie s-o luaţi. Deodată, una dintre voi spune:
— Nu departe de aici se află un loc pe care aş vrea să-l vizitez, haideţi acolo. Nu ne va lua mult timp.
întoarceţi în altă direcţie şi plecaţi. Examinaţi locul, vă place, vă întoarceţi la maşină, ieşiţi din nou pe strada principală. Aţi parcurs un kilometru şi iarăşi auziţi o propunere:
— Haideţi să vedem ce fel de loc este acolo!
Şi tot aşa, cât e drumul de lung. Este greşit? Nu, nu e nimic greşit în asta. Poate că este păcat? Iarăşi nu. Dar acest lucru nu ne duce spre locul unde intenţionăm să ajungem. De ce am pornit la drum? Deoarece ne doream să ajungem în Ţara Sfântă. Dar, dacă vizităm în trecere diferite locuri, vom avea nevoie de mai mult timp. Prin urmare, vom cheltui toţi banii, fără să ne atingem ţelul. A fost lucrul acesta un păcat? Nu. Dar nu am realizat ceea ce ne-am propus.
La fel se întâmplă şi în sfera duhovnicească. Ne abatem încolo şi încoace. Avem telefoane
105
mobile, calculatoare, diverse treburi, vizitatori, diferite lucruri netrebuincioase, animale domestice… Toate acestea sunt abateri de la drumul cel drept, în locul hotărârii ferme de a ajunge în Ţara Sfântă. Avem atâtea mărunţişuri care ne distrag, ne reţin. Este un păcat? Nu. Dar nu ne ajută să atingem scopul final. Pentru ce atunci toate aceste alergături? Poate că nu năzuim cu seriozitate să ajungem în locul unde vrem să ajungem?
De curând s-a apropiat de mine o monahie, întrebându-mă:
— Oare este bine să ascultăm muzică simfonică?
Am început să-i explic cum acţionează asupra ei muzica simfonică şi muzica în general. Iar ea a început imediat să-mi explice de ce pentru ea este atât de importantă muzica. Atunci i-am spus doar atât:
— Soră, dacă muzica ta te va duce în împărăţia lui Dumnezeu, poţi să o asculţi.
— Dar ce e greşit în asta?
— Dacă te va duce în împărăţia lui Dumnezeu, poţi să asculţi. Dacă nu te va duce, nu o asculta.
— Dar mă simt atât de bine când ascult, mi-a răspuns ea.
Nu voia să renunţe la patima ei, ci voia cu orice chip să-i găsească îndreptăţire. La fel, unii dintre noi nu sunt decişi să facă anumiţi paşi ca să moară de dragul Vieţii. Astfel, continuăm să ne abatem de la calea cea dreaptă, să ne sustragem.
106
Întreprindem o mulţime de lucruri importante, dar niciunul dintre ele nu este celpentru care am venit aici. Într-un final, nu ajungem acolo unde ne-am propus, nu atingem ţelul. Şi noi înşine suntem cei ce facem această alegere.
— Cu binecuvântarea maicii stareţe, cineva face lecţii de canto cu noi. De fiecare dată mă chinuie un gând. Pe de o parte, o fac pentru ascultare, pe de altă parte, îmi doresc de fiecare dată să-i spun maicii că vreau să renunţ la ele. Adică acesta este „eul” meu. Înţeleg că datorită acestor exerciţii se îmbunătăţeşte tehnica vocală. Dar la strană corul mă încurcă să mă rog.
— Dumneavoastră sunteţi cea care vă încurcaţi să vă rugaţi, pentru că vă aflaţi într-o stare de război cu propria voie. Vă încurcă la rugăciune voia dumneavoastră, nu tehnica vocală.
— Nu, să presupunem…
— Vedeţi, dumneavoastră spuneţi „nu”.
— Nu, eu mă gândesc tot timpul la cum trebuie să-mi formez vocea, cum să respir, cum trebuie să scot sunetul.
— Este din cauză că dumneavoastră nu vreţi să o faceţi, vă împotriviţi acestui lucru.
— Nu, eu frecventez de fiecare dată şi orele, şi strana.
— Biată soră! înmormântaţi-vă voia, ca să vedeţi învierea smereniei.
— Părinte, cum să ne luptăm cu autocompătimirea când ne doare ceva şi suntem foarte
107
obosiţi? Uneori vreau, de exemplu, să-mi întorc piciorul, dar nu pot, mă doare.
— Am înţeles. Aţi avut luna aceasta măcar o zi când eraţi foarte obosită şi vă gândeaţi numai la cum să mergeţi la culcare?
— Aici nu prea ai cum să-ţi împlineşti somnul.
— V-am pus o întrebare concretă: Vi s-a întâmplat să aveţi o zi în care să obosiţi foarte tare şi să vă gândiţi doar la somn?
— Da.
— Să presupunem că vă îndreptaţi spre chilia dumneavoastră, obosită până la epuizare. Aţi muncit o zi întreagă şi nu aţi avut timp să vă trageţi sufletul. Ştiţi unde se află patul şi mergeţi spre el fără să aprindeţi lumina. Sunteţi gata să vă culcaţi, dar, deodată, vă împiedicaţi de cineva. Aprindeţi lumina şi, când colo, o vedeţi pe Maica Domnului. Ea vă spune:
— Am venit să stau cu tine.
Iar dumneavoastră îi răspundeţi:
— Pleacă, am obosit, trebuie să dorm! Ieşi din chilia mea şi vino mâine. Ştii bine cât de mult am muncit azi.
— Aşa-i?
— Nu.
— Păi, de ce nu?
— Maica Domnului o să-mi dea putere şi har şi o să-mi ia durerea.
— De fapt, pentru că o iubiţi mai mult decât propria persoană. Dar ce se întâmplă de obicei?
108
Iubirea dumneavoastră seacă. Ea începe să se îndrepte numai spre dumneavoastră. Uitaţi de ce sunteţi aici. Uitaţi pe cine iubiţi. Uitaţi că El este aici. Şi vă gândiţi numai la faptul că aţi obosit. Nu vă place această explicaţie?
— Ba da, îmi place. Dar nu îmi ajung puterile când mă doare, mai am şi o infirmitate.
— Dar ce credeţi? Când Hristos a suferit, nu L-a durut? A fost cu adevărat dureros! Dar oare El spunea: „Ah, nu pot să fac asta, este prea dureros”?
— Dar El este Hristos…
— Oare El a spus: „Mai bine să meargă altcineva în locul Meu, indiferent cine, dar Eu nu pot, este prea dureros”?
— Dar El este Hristos. Eu cine sunt?
— Draga mea, aţi venit aici ca să deveniţi Hristos. Sunt cumva prea sever astăzi?
— Nu, dimpotrivă.
— înţeleg, este prea mult pentru voi.
— Este adevărat tot ce spuneţi.
— Dar Domnul îi spunea fiecărui om: „ Vino şi urmează-Mă. ia-ţi crucea. Leapădă-te de tine.”29
— Nu-mi ajung puterile.
— Era foarte greu şi oamenii plecau de lângă El. Pentru că nu îl înţelegeau atunci când spunea: „Vino.” Totuşi, El era acolo şi, cu ajutorul iubirii Sale, se putea face orice. Tot ce trebuiau să facă era să răspundă cu iubire la iubirea Sa.
29 Parafrazare la Marcu 8, 34.
109
— A iubi înseamnă a te ruga cu adevărat. Nu doar a te nevoi, ci şi a te ruga, a vorbi cu Domnul. Dar nu îmi ajung puterile nici pentru o discuţie, nici pentru altceva. Îmi este greu chiar să şi adorm, să mă relaxez, toţi muşchii îmi sunt încordaţi ca strunele.
— O să vă povestesc o istorioară. Am întotdeauna de rezervă nişte istorioare. La New-York, pe Spring Street, a existat o prăvălie unde se vindea tot ce era necesar pentru croitorie: ace, aţă şi altele. Acolo lucra un vânzător care în timpul războiului a trecut prin lagărele de concentrare. Fusese la Auschwitz. Şi, aşa cum îmi spunea, în mijlocul tuturor ororilor pe care nu poate să le înţeleagă raţiunea omenească, nu s-a dat bătut şi L-a găsit pe Dumnezeu. Mi-a povestit că mulţi deţinuţi s-au dezis de Dumnezeu. Ei gândeau în felul următor: „Dacă Dumnezeu permite tot ce se întâmplă aici, eu nu pot să cred în El.” Dar acest om s-a întors la Dumnezeu nu în virtutea ostenelilor sale, ci datorită harului dumnezeiesc, care l-a ridicat şi l-a ajutat să-L dobândească pe Dumnezeu. S-a întors la Dumnezeu, I s-a supus şi Dumnezeu i-a dat putere. El nu spunea: „Este prea greu, este imposibil”, spre deosebire de noi, care spunem: „Este imposibil”, imediat ce începe să ne fie greu, în loc să zicem: „Doamne, ajută-mă.” Trebuie să spunem: „Doamne, ajută-mă.” Să repetăm până în momentul în care vom primi ajutorul.
110
— în timp ce voi spune aşa, nu-mi voi mai simţi mâinile şi picioarele. Eu nu cred în rugăciunea mea, pentru că nu o am.
— Vedeţi? Trebuie să aprindeţi focul acelei iubiri care este în dumneavoastră.
— Părinte, dar chiar foarte des ajungi seara târziu în chilie şi atunci eşti deja obosit trupeşte. Nu-ţi mai ajung puterile nici măcar în gând să spui: „Doamne, miluieşte.” Te culci şi nu spui nici măcar în gând: „Cât am obosit, ajută-mă, Doamne.” Te culci, dar nu poţi să te relaxezi, muşchii sunt prea încordaţi. Şi nu mai dormi jumătate de noapte sau toată noaptea. Iar dimineaţa trebuie să te trezeşti. Ce să faci?
— încercaţi să rezolvaţi această problemă pornind de la propria voinţă. Mergeţi la duhovnic sau la maica stareţă, spuneţi ceea ce vi se întâmplă şi întrebaţi: „Ce mă binecuvântaţi să fac?” Nu: „Pot să fac aşa şi aşa?”, ci anume: „Ce mă binecuvântaţi să fac?”
Duhovnicul meu mi-a spus: „Când o să ţi se pară că nu mai poţi să te gândeşti la nimic şi nici să faci ceva, când vei fi la limită, sileşte-te ştiu că nu o să vă placă acest sfat să faci zece metanii mari. Şi apoi du-te la culcare.”
— Părinte, eu într-adevăr am obosit. Am spus: „Maică, am nevoie măcar de câteva ore…”
— O să vă dau un răspuns, acel răspuns pe care vreţi să îl auziţi.
— Da.
111
— Faceţi ce vreţi.
— Dar eu nu vreau.
— Faceţi ce vreţi. Eu v-am spus ce să faceţi.
— O să fac aşa.
— V-am spus ce să faceţi, dacă vreţi să dobândiţi împărăţia lui Dumnezeu. Iar dumneavoastră puteţi să faceţi ce vreţi. Este destul de clar.
Să ne schimbăm! Nu trebuie să ne văităm, nu trebuie să cârtim, trebuie să ne schimbăm. În loc să stăm în cameră şi să ne plângem de întuneric din cauza becului ars, trebuie să aducem o scară şi să schimbăm becul, ca să se facă lumină. Nu trebuie să stăm pe scaun şi să ne plângem, nu se va face lumină aşa. Iubiţi şi totul se va schimba. Atâta tot, mai mult nu se poate spune.
Fiţi fericite, iubiţi-L pe Dumnezeu şi una pe alta. Ceea ce am auzit aici aud peste tot. Peste tot este la fel. Toţi suntem oameni, toţi suntem păcătoşi, toţi suntem frânţi de păcat. Şi numai Domnul şi dragostea pot să schimbe asta. Aşa e peste tot. Cu toţii vrem ca mai întâi să fim iubiţi şi abia apoi să răspundem la această iubire. Dar aşa nu merge. Trebuie să iubim noi, nu altcineva. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când noi nu îl iubim. De aceea, trebuie să iubim şi noi. Chiar dacă semenii noştri nu ne iubesc, noi trebuie să îi iubim. Asta-i tot.
112
Convorbirea a IV-a
— Viaţa creştină înseamnă împlinirea vieţii, însă ea este imposibilă fără acceptarea de bunăvoie a crucii, iar această cruce nu ne-o alegem singuri. Ea ni se dă. Noi nu putem să spunem: „Mie mi-ar plăcea crucea aceasta sau aceea.” Noi putem doar să primim ceea ce ne trimite Domnul.
Dacă nu suntem suficient de maturi, dacă nu am învăţat să iubim, atunci apare o oarecare dificultate, şi anume: Credem că necazurile pe care le avem, durerile, suferinţele, a căror cauză se află în noi înşine, reprezintă crucea noastră. Dar nu asta este crucea! Este ceea ce ne pricinuim noi înşine! Nu ne rugăm, suntem mândri, ne încredem în propriile puteri, suntem samavolnici, judecăm, suntem chinuiţi de propriile patimi, de mânie, poftă trupească, ură, gelozie, zgârcenie… Patimile ne împing spre nebunie. Nu iubim, judecăm, cădem în toate aceste păcate şi, în acelaşi timp, nu ne rugăm acesta este motivul pentru care suferă sufletul nostru. Cădem în deznădejde, stăm la îndoială, ne facem griji, ne supărăm pe ceilalţi, nu îi iubim, nu avem încredere în ei… Însă asta nu este crucea! Este iadul pe care ni-l facem noi înşine.
Crucea este iubirea desăvârşită pentru aproapele. Este atunci când iubim o soră sau alta în întregime, absolut, chiar şi atunci când ea nu
113
are ochi să vadă. Este atunci când le slujim oamenilor, iar ei ne urăsc. Când încercăm să fim creştini, iar oamenii râd de noi. Când petrecem neîntrerupt în rugăciune, fără să simţim că Domnul răspunde la rugăciunile noastre. Sau purtăm un război al gândurilor, îi rămânem credincioşi lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp simţim că Domnul nu ne aude, că El nu este cu noi. Iată ce înseamnă crucea! Sau un alt exemplu: Domnul ne încearcă prin boli, iar noi le primim cu bucurie, suferim mult, dar nu ne plângem, ci ne bucurăm împreună cu toţi. Iată ce înseamnă să-ţi accepţi crucea!
Dar când ne aflăm într-o stare deplorabilă, deoarece ne-am creat singuri această viaţă vrednică de plâns, aceasta nu este cruce. Sunt doar nişte greutăţi pe care trebuie să ne învăţăm să le înfruntăm.
Dacă avem de gând să ne petrecem toată viaţa în aşa fel, încât purtarea noastră să depindă de modul în care ne tratează ceilalţi oameni, vom înnebuni. Deoarece toţi oamenii sunt mânaţi de propria nebunie. De exemplu, mergem pe culoar şi cineva trece pe alături fără să ne observe, fără să ne spună vreun cuvânt. Şi „eul” nostru o ia razna. Ne gândim: „De ce ea nu mă place? De ce este supărată? Şi, în general, nici mie nu prea-mi place de ea… Cine se crede?” Iată că a şi apărut duşmănia. Dar noi vedem că această soră a noastră duce un război interior. Da, poate că sora ne pare respingătoare, dar şi în acest caz trebuie să-i răspundem cu dragoste. Asta
114
înseamnă crucea.
Cred că una dintre problemele cu care se confruntă toate aşezămintele monahale este concentrarea vieţuitorilor asupra propriului „eu”. „Cum se comportă oamenii cu mine?”, anume acest gând generează dizarmonia interioară. Noi trebuie întotdeauna să ne gândim numai la Domnul şi să ne întrebăm dacă îi iubim suficient pe ceilalţi, nu dacă suntem iubiţi.
Este posibil ca astăzi mulţi dintre noi să aibă nişte relaţii complicate şi încordate cu careva dintre semeni. Poate că nu s-a pronunţat niciun cuvânt jignitor, dar ne bântuie tot felul de gânduri. Poate că supărarea pe care o avem faţă de cineva s-a acumulat în mai mult timp. Nu avem pe cineva la inimă şi pur şi simplu încercăm să evităm întâlnirile cu acea persoană. Dar acest lucru nu are rezultatele dorite, căci, de fiecare dată când ne vedem, în noi apare un sentiment neplăcut. De ce? Deoarece nu avem dragoste.
Ce avem de făcut? Trebuie să-i facem loc acelui semen în inima noastră şi să ne rugăm pentru el, să ne rugăm toată ziua, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne îmblânzească inima, să ne înveţe să iubim.
Oamenii pot să fie răutăcioşi, nervoşi, supăraţi, nu pentru că le place să fie aşa, ci din cauză că nu ştiu să calce peste ei înşişi. Se află în captivitatea propriului „eu”. Noi însă, fiind creştini, trebuie să ne rugăm pentru ei. Noi trebuie să ne
115
cerem iertare primii. Nu doar să spunem: „Te iert”, ci să ne apropiem, spunând: „Iartă-mă.”
Poate că de-a lungul zilei cineva este supărat pe noi, se enervează şi aşa se întâmplă de mult timp. Sau cineva crede că este tratat incorect şi se comportă cu noi cu răceală, iar altora le arată amabilitate şi aşa e mereu. De ce se întâmplă astfel? Deoarece ne gândim numai la noi. Nu putem să trăim împreună fără iubire. Fără iubirea pentru Dumnezeu este imposibil să-l iubim pe aproapele, iar fără iubirea aproapelui este imposibil să-L iubeşti pe Dumnezeu.
Nu este uşor de înţeles, este un lucru prea greu pentru lume. În lume acţionează alte principii. Ne alegem prietenii pornind de la premisa cine ne place şi cui plăcem. Iar la mănăstire şi, în general, în viaţa creştină, Dumnezeu este Cel ce îi alege pe oamenii care se află alături de noi. Alege şi ne dă porunca să-i iubim pe toţi.
îmi aduc aminte cum în urmă cu mulţi ani am vizitat o mănăstire. Stareţul de acolo era un om minunat, foarte talentat, cu o minte excepţională. Toţi aveau o părere bună despre el. Toţi, în afară de cei ce vieţuiau împreună cu el. Cei ce trăiau alături de el sufereau, pentru că era un om iute. Într-o singură clipă era deja înfuriat, deşi părea că nu avea niciun motiv. Din spusele monahilor, de fiecare dată când cineva îl întreba ceva, el se irita îngrozitor, arătând prin întreaga sa expresie cât de mult a fost deranjat:
116
— Pleacă de aici! Ce vrei? se răstea el la interlocutor.
Toţi monahii mi se plângeau că nu pot să trăiască cu el, că el nu înţelege cum se comportă, vrea să fie totul cum vrea el, le reproşează fraţilor că sunt leneşi, că sunt nepăsători. M-au rugat să îi ajut.
— Ce vreţi de la mine? i-am întrebat. Ce trebuie să fac? Să-i spun că este un tiran?
Ei au zâmbit.
— Noi nu putem să i-o spunem, dar tu poţi. Îi vei spune asta?
Am fost nevoit să-l invit pe stareţ la o plimbare prin curtea mănăstirii. În timpul plimbării, l-am întrebat:
— Spune-mi: Ce părere ai despre obşte?
El a început să-mi vorbească şi spunea despre monahi nişte lucruri extraordinare. Mi-a relatat cât sunt de talentaţi, grijulii, cu câtă statornicie îşi duc războiul duhovnicesc şi cu câtă râvnă se roagă.
— Uneori nu ştiu ce aş putea să fac pentru ei, mi-a recunoscut el. Au dreptul să-mi ceară atât de multe, iar eu nu pot să le ofer nimic. Mă urmăreşte permanent sentimentul că nu le dau ceea ce au nevoie. Nici nu ştiu ce să fac.
— Vrei să îţi spun ce cred ei despre tine? l-am întrebat eu.
— Probabil că mă urăsc. Cred că eu nu îmi fac griji pentru ei. Dar nu este aşa, dimpotrivă.
117
Mă neliniştesc pentru ei atât de tare, încât uneori încremenesc.
— Atunci de ce nu le spui toate acestea?
— Nu mă vor crede. De fapt, le este chiar indiferent.
— Ce ciudat! Şi tu şi ei interpretaţi greşit comportamentul pe care îl aveţi unii faţă de alţii. Ştii de ce? Pentru că în aceste relaţii vă gândiţi în primul rând la propria persoană, nu la ceilalţi. Nu la faptul că altul suferă, ci la faptul că suferă propriul „eu”. Iar dacă suferă „eul”, nimic nu mai are importanţă.
I-am propus:
— Ce-ar fi să le spui fraţilor mâine dimineaţă că îi iubeşti?
— Ei, asta chiar că va strica totul! Astfel nu voi putea să îi conduc. Mă vor călca în picioare.
— Dar oare nu este minunat? l-am contrazis eu. Poate că atunci o să vă mişcaţi în aceeaşi direcţie, nu ca acum, tu încolo, iar ei încoace.
După vreo două-trei luni am primit de la el o scrisoare. Îmi scria: „Nu puteam să dorm, nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Am început să mă rog şi să-I cer lui Dumnezeu să-mi dea bărbăţie să fiu smerit în raport cu fraţii mei şi să le spun că îi iubesc. După rugăciune nu am putut să adorm până dimineaţă, încercând să înţeleg ce trebuia să fac şi căutând motive din cauza cărora nu mi-ar fi reuşit. Sfătuieşte-mă: Ce să fac? Cum să procedez?”
118
I-am răspuns la scrisoare. Am scris doar două cuvinte: „Fă-o!” Da, numai două cuvinte.
Aproximativ peste un an am primit de la el încă o scrisoare. Mi-a scris: „Am făcut-o!” Cât de minunat a fost. Mi-a mai scris că nu ştie de ce a tărăgănat atât de mult. Singura cauză el o considera neîncrederea sa, neîncrederea în Dumnezeu, în obşte şi în sine însuşi. Mi-a scris că mândria era cea care îl împiedica să fie smerit şi îi şoptea: „Să nu o faci.”
Singurul lucru care poate să ne arunce în iad este mândria. Mândria şi nimic altceva! Fie ca toată lumea să ne considere nebuni, asta nu are nicio importanţă, atâta timp cât facem voia Domnului. Important este să nu îi dăm motiv lui Dumnezeu să ne considere nebuni.
O să vă mai spun o istorioară, este posibil ca în urmă cu câţiva ani să o mai fi povestit cuiva. Am avut în obşte un frate foarte ursuz, dur, grosolan. Toţi au avut de suferit din cauza lui. Unui monah tânăr i-am spus aşa:
— Pur şi simplu trebuie să înţelegi că îi este greu. Atunci când te simţi chiar foarte prost alături de el, întoarce-te şi spune-i: „Te iubesc.”
— Poftim? Cum adică? s-a mirat el.
— Fă o încercare! încearcă!
Astfel, într-o zi ei spălau împreună vasele. Tânărul monah s-a întors spre acel frate şi i-a zis:
— Părinte, te iubesc!
Iar acela i-a răspuns:
119
— Dacă ai de gând să mă şi săruţi, o să primeşti una în frunte!
A fost atât de amuzant, încât amândoi au început să râdă. Apoi s-au împrietenit şi tocmai râsul a fost începutul prieteniei lor. Au eliminat acea încordare care le otrăvea relaţia. Poate că pentru asta merită uneori chiar să şi sărutăm pe cineva şi să primim una în frunte, atâta tot, dar am pus capăt vrăjmăşiei. Uneori exact acesta este lucrul de care avem nevoie.
Iată cheia pentru rezolvarea tuturor neînţelegerilor: Să nu fim mândri, să iubim întotdeauna, să le întindem oamenilor o mână de ajutor, chiar dacă ei nu ne ajută deloc, să cerem iertare de la toţi. Este greu, dar este greu doar din cauză că nu înţelegem taina iubirii. Pierdem atâta timp petrecând în afara dragostei, în captivitatea diferitelor prostii.
O să vă mai spun o întâmplare, este o poveste de dragoste. Femeilor întotdeauna le plac poveştile de dragoste. A fost odată un episcop care era foarte sever, în toate privinţele. Era atât de uscăţiv, încât aveai impresia că poate fi doborât de o simplă adiere de vânt. Era un ascet. Când i se servea ceaiul, consuma doar o jumătate de ceaşcă şi niciodată nu adăuga la el zahăr sau lapte. Doar o jumătate de ceaşcă şi nimic mai mult. Dacă i se servea o franzelă, mânca doar jumătate. Mereu se lepăda de sine însuşi. Niciodată nu spunea nimănui nimic rău, dar nici laudă nu a auzit nimeni din gura lui. Toată lumea se temea de el într-o oarecare măsură.
120
Preotul care mi-a relatat istorioara asta a mers într-o zi în audienţă la vlădica. Acesta din urmă îl fascina, fiind o personalitate puternică, un nevoitor sporit. Dar părintele nu simţea că este apropiat de episcop şi nici nu ştia ce să-i spună. Şi aşa a mers la el în audienţă. Vlădica avea pe masă un stilou vechi. În timpul discuţiei, părintele era foarte emoţionat, gândindu-se ce să spună când nu va mai avea cuvinte şi ce o să creadă atunci despre el vlădica. Aşa s-a şi întâmplat, părintelui i s-au terminat cuvintele. Şi el a spus:
— Vlădică, ce stilou frumos aveţi.
— Poftim? s-a mirat vlădica.
— Stiloul este foarte frumos.
— Ce neghiobie! Vorbim despre sufletul tău, iar tu îmi spui că este frumos stiloul. Vlădica nu a pronunţat aceste cuvinte, dar se vedea că a gândit aşa.
Potrivit spuselor părintelui, a doua zi, după Utrenie şi Sfânta Liturghie, s-a îndreptat spre chilia sa şi a văzut că pe perna lui se afla stiloul respectiv. Vlădica ştia să facă faptele dragostei, însă nu ştia să o exprime în cuvinte. Uneori noi nu sesizăm, nu observăm faptele de iubire făcute de alţi oameni. Aşa suntem noi, puţin cam nătângi, aşteptăm să ni se spună direct: „Te iubesc.” Dar micile fapte bune nu le vedem.
121
Pentru că mintea noastră este prea grosolană, slăbită, trivială.
Dacă facem ceva de dragul iubirii pentru aproapele, lucrul acesta ne va schimba în primul rând pe noi înşine şi apoi pe aproapele nostru.
Am avut un călugăr care după slujba de dimineaţă rămânea întotdeauna pentru un timp în biserică. Toată lumea lua deja micul dejun, iar el încă era în biserică. Într-o zi i-am spus:
— Părinte, sunt atât de bucuros să văd cum te nevoieşti cu pravila de rugăciune. Probabil înduri multe ispite făcând-o.
— Dacă tot vorbim de ispite, într-adevăr, sunt luptat de anumite greutăţi în relaţia cu unul dintre fraţi. De aceea, rămân în biserică, ca să mă rog pentru el. Lucrul acesta m-a învăţat să mă rog.
Iar fratele despre care mi-a spus nici măcar nu ştia asta. La fel şi noi, ne aflăm aici, în această mănăstire, tocmai din cauză că pentru noi se roagă mulţi oameni, despre existenţa cărora nici măcar nu ne dăm seama. Nu am pierit până acum, nu ne-am frânt viaţa, tocmai pentru că mulţi se roagă pentru noi, deşi noi nu ştim asta.
Când m-am îmbolnăvit, am rămas uimit de numărul mare de oameni necunoscuţi, din toate părţile pământului, care-mi scriau scrisori. Ei spuneau: „Ne rugăm pentru tine.” Nici nu ştiam de existenţa lor, iar ei scriau că se roagă pentru mine şi pentru mănăstirea mea de mulţi ani. Iată
122
dragostea cea adevărată! Să faci ceva pentru cineva în aşa fel, încât el nici măcar să nu ştie despre asta, iată ce înseamnă adevărata iubire. Dacă fiecare dintre noi şi-ar da toată silinţa ca să aibă grijă de semeni, să se roage pentru cei pe care-i vede luptaţi de gânduri, cât de mult s-ar schimba lumea!
Am avut în parohie o femeie, acum nu mai trăieşte, dar înainte venea din când în când la biserică. Era o femeie în vârstă, de origine rusească, pe nume Saraikova, înaltă, corpolentă. Şi aveam un monah care întotdeauna arăta oarecum supărat. Nu puteai să-i zici nimic, pentru că el imediat se supăra rău. În fiecare mănăstire, în fiecare obşte, sunt câţiva oameni de genul acesta. Într-o zi el a venit la biserică. Această doamnă l-a privit şi, deşi nu-l cunoştea personal, a zis în gura mare:
— Drăguţule, cred că trebuie cât mai repede să te îmbrăţişez, cât pot de tare, altfel vei crăpa de supărare.
Spunând aceste cuvinte, l-a apucat cu ambele mâini, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. El a rămas stupefiat, dar apoi, într-adevăr, s-a liniştit oarecum. Această doamnă ieşea în evidenţă printr-o atitudine prietenoasă intenţionată, prefăcută. Dar fratelui nostru în acel moment acest lucru chiar i-a priit. Mai târziu el mi-a povestit:
— Am simţit că mă aflu într-o situaţie penibilă.
— De ce?
123
— Nu ştiam ce să fac, cum să-i răspund. Simţeam o mare recunoştinţă, însă nu ştiam cum să mi-o exprim.
— Dar ea nici n-a avut nevoie de recunoştinţă.
La fel este şi în cazul nostru, cineva trebuie să devină o madame Saraikova. Să ne apropiem de semenul nostru şi să-i spunem:
— Drăguţule, trebuie cât mai repede să te strâng tare în braţe!
Şi astfel se va schimba totul!
Dacă cineva ne tratează cu prea multă exigenţă, se enervează, se comportă agresiv, fără bunătate, să nu ne întristăm. Să ne gândim la faptul că nu vrea să fie aşa. Dacă cineva se poartă cu noi cu nesimţire, este din cauză că acel om se gândeşte la el însuşi, nu la noi. Nimeni nu vrea să se simtă cel mai prost om, nimeni nu vrea să comită greşeli. De aceea, atunci când alţii greşesc, trebuie să avem multă sensibilitate. Dacă ei ar fi ştiut că săvârşesc o greşeală, nu ar mai fi săvârşit-o. Să fim deci blânzi unii cu alţii.
Am să vă mai spun o poveste de dragoste, sper că va fi ultima pe ziua de azi. Într-o zi Mitropolitul Lavru m-a sunat şi m-a întrebat:
— în seara asta vei fi la tine, la Casa milei?
— Da, vlădică.
— Ajung la New-York şi aş vrea să intru să te văd.
— Bine.
124
Ajungând la mine, mi-a povestit despre vieţuitorul unei mănăstiri. Acest frate avea mari neplăceri. Era alcoolic, avea crize de cruzime, făcea abuz de droguri, însă avea o inimă bună. Dar la mănăstire, după cum spunea vlădica, el nu mai putea să rămână.
— De ce? am întrebat eu.
— A fost cuprins de furie, l-a apucat pe unul dintre fraţi şi l-a lovit de perete de câteva ori.
— Pe cine?
— Pe mine. Monahii au spus că trebuie să părăsească mănăstirea. Dacă l-a lovit de perete chiar pe mitropolit, atunci nimeni nu poate să se simtă în siguranţă. Însă eu nu pot să îl dau pur şi simplu afară din mănăstire. Unde va merge? Ce va face? I se va întâmpla vreo nenorocire… Poate îl vei primi tu?
Am oftat, dar am răspuns hotărât:
— Da, îl vom primi noi.
Şi el a venit. În primele şase luni totul a fost minunat. Apoi a început să consume băuturi alcoolice, îşi ieşea din minţi, tăia cu cuţitul icoanele, spărgea pereţii… A devenit aproape ca un îndrăcit, ca un dement. Mai târziu mi-a povestit că a ucis un om. Apropo, acest monah era de loc din Sankt-Petersburg şi mi-a povestit că la Sankt-Petersburg a comis o crimă şi a fugit de acolo. La început în Canada, unde a muncit la minele de cărbune. Acolo a mai ucis un om şi din cauza asta s-a mutat la New-York.
125
— Ei, da! Ia te uită! am spus eu.
Şi am început să mă gândesc ce să fac. Într-o oarecare măsură, s-a schimbat, dar s-a întâmplat că l-a bătut pe unul dintre călugării noştri. De aceea, i-am spus că nu poate să mai rămână la noi. Atunci stareţul altei mănăstiri a spus că îl va lua la mănăstirea sa, iar mie mi-a făcut observaţia că sunt prea sever cu toţi şi că uneori schimbarea locului îi ajută pe oameni să devină mai buni.
Deci acest frate s-a mutat la mănăstirea lui. După trei luni a început iarăşi să bea, apoi, într-o zi, a dat buzna în chilia unui monah, a început să alerge după el cu cuţitul, l-a lovit de câteva ori, după care a dat foc chiliei. Apoi a fugit, deoarece unul dintre vieţuitori a chemat poliţia. În scurt timp am aflat că a fugit la New Orleans, unde a fost arestat pentru complicitate la o încăierare într-un local. A fost dat afară din ţară şi trimis înapoi în Rusia. Aşa că e posibil ca el să fie pe undeva pe aici, aproape de voi. Dacă veţi vedea un bărbat foarte puternic, de vreo patruzeci de ani, pe nume N., luaţi-o la sănătoasa!
Dar haideţi să ne întoarcem la Vlădica Lavru, despre el am vrut să vă povestesc. Vlădica a venit la mine ca să-l ajute pe acest frate, întrucât, oricum ar fi procedat cu el, voia să-i răspundă cu dragoste. Dacă acest om ar fi fost dat afară în stradă, gândurile despre el l-ar fi lipsit pe vlădica de pacea interioară. Însă mulţi ar fi zis că
126
trebuie să scape de huligan. La fel şi noi, trebuie să ne deprindem cu o asemenea dragoste! Asta este important! „Nu vă temeţi de cei ce pot să vă vatăme trupul, ci temeţi-vă de cei ce pot să vă vatăme sufletul.”30 Dar noi vătămam atât de des sufletele semenilor noştri, deoarece nu avem pentru ei suficientă iubire. Să începem deci să-i iubim pe semenii noştri. Să fim buni unii cu alţii! Ţineţi minte istorioarele pe care vi le-am relatat astăzi, îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă…
Mulţi oameni se chinuie, suferă, şi la mănăstire, şi în lume. Să ne rugăm pentru toţi. Nu merită să agravăm suferinţa. În inimă este destul loc ca să-i iubim pe toţi. Să încercăm deci, căci este bine. Purtaţi-vă unii cu alţii cu bunătate.
Aici am cunoscut un tânăr de fapt, nu este chiar atât de tânăr, însă la cei patruzeci de ani arată ca un copil. Poate că l-aţi văzut în biserică. Poartă mereu haine negre, este tuns scurt, este înalt. El a trecut printr-o mare ispită. Cunoscându-l, ne-am străduit să-l tratăm cu iubire. Acum el îşi revine şi chiar ne-a făcut cunoştinţă cu mama lui. Nu stă cu părinţii, din cauză că a avut un mod de viaţă foarte rău. Dar s-a întors în Biserică. A fost primit de nişte rude. Vine la biserică şi îl roagă pe Dumnezeu să-l ajute să reziste, să-i dea putere. Când mi-a povestit toate acestea, l-am întrebat:
30 Parafrazare la Matei 10, 28.
127
— Eşti nebun? Le povesteşti tuturor asemenea lucruri despre tine?
— Nu, a răspuns el. Şi nici nu cred că sunt nebun.
— Nici eu nu cred că eşti nebun.
După care ne-am zâmbit.
— De-a lungul multor ani ai trăit cu diavolul înăuntrul tău, i-am spus eu. Acum încerci să te eliberezi de el. Toată lumea crede că eşti nebun. Iar atunci când trăiai cu diavolul nimeni nu credea aşa, te considerau normal.
Se luptă cu ispita lui. Deci să ne rugăm pentru el. Există mulţi ca el. Mănăstirea voastră este un spital. Ar veni la voi toţi bolnavii, dacă aţi putea să-i primiţi. Singurul medicament pe care-l aveţi este iubirea. Altul nici nu vă trebuie.
Să o împărţim deci cu generozitate, cât se poate de multă, şi Domnul o să vă răsplătească cu iubire reciprocă.
Aşteptaţi de la mine ajutor, dar eu însumi aş vrea să vă rog să ne ajutaţi. Ştiţi, când încerci să eliberezi oamenii de sub vălul întunericului, diavolul atacă prin diferite metode. Unii oameni ne vor urî, ne vor face rău… Deci este vorba despre doi fraţi care au venit la noi la mănăstire. Nu pot fi numiţi nici măcar novici, fiindcă purtau haine mireneşti. Nu se deosebeau prin vreo putere duhovnicească. Erau oameni buni, dar în sufletul lor sălăşluia frica. Unul dintre ei să fi avut vreo patruzeci de ani şi deja fusese căsătorit de trei
128
ori. Am crezut că a tras din asta vreo învăţătură, însă, din păcate, de curând m-a anunţat că s-a întors în lume. Acolo i se va întâmpla vreo nenorocire, deoarece a început să umble din nou după femei. I-am spus:
— Ai fost căsătorit de trei ori şi nu ai nevoie de a patra căsătorie. Ai deja cinci copii şi nu ai grijă de niciunul. Nu îţi trebuie mai mulţi! Trebuie să-L dobândeşti pe Dumnezeu. Şi să te linişteşti!
Dar a fost suficient să plecăm în Rusia şi el a părăsit mănăstirea.
Celălalt frate are peste cincizeci de ani. Îl cunosc de douăzeci şi cinci de ani. Este un om foarte bun, dar nici el nu are putere duhovnicească. Fratele care a părăsit mănăstirea l-a luat cu el. Au de gând să trăiască împreună într-un orăşel care nu se află departe de mănăstirea noastră, să muncească acolo. Puţin probabil că în asemenea condiţii vor face acolo privegheri de noapte…
Să ne rugăm deci pentru ei. Nu avem de gând să ne dăm bătuţi. Mai sunt mulţi care vor să-L găsească pe Dumnezeu, care se luptă pentru asta şi privesc neîncetat cu ochii inimii către Domnul. Vă cer să vă rugaţi pentru obştea noastră, deoarece plecările de genul acesta sunt întotdeauna o lovitură pentru aşezământ. Şi de ce sunt posibile aceste lovituri? Pentru că este slabă credinţa noastră. Dar trebuie să-i iubim, să
129
ne rugăm pentru ei, să nu-i judecăm niciodată, să fim gata întotdeauna să le deschidem din nou uşile. De ce? Pentru că, dacă Dumnezeu S-ar fi comportat cu noi la fel cum ne comportăm noi cu alţii, nu am fi avut nicio posibilitate să ne mântuim.
Indiferent de câte ori păcătuiesc, de câte ori îl trădez pe Domnul, eu vreau întotdeauna ca El să mă ierte. Şi în acelaşi timp nu vreau să îmi spună: „Te iert, dar ia mai pleacă tu de aici, te iert, dar nu mai vorbesc cu tine, te iert, dar nu voi mai veni la tine niciodată.” în schimb, El ne spune: „Bine ai venit acasă! Te iubesc!” La fel trebuie să ne purtăm şi noi, cu toţi. Să-i iubim mereu. Şi atunci Domnul ne va iubi pe noi. Nu vom proceda cu nimeni aşa cum nu am vrea ca Domnul să procedeze cu noi. Dacă păcătuim, greşim, minţim, manifestăm neascultare, cădem în alte păcate, asta nu înseamnă că vrem ca Domnul să ne spună: „Bine, te iert, dar pleacă, nu mai vreau să te văd.” Ci vrem ca El să alerge spre noi, să ne sărute şi să ne spună: „Bine ai venit acasă!”31 La fel trebuie să ne purtăm şi noi cu toţi, cu fiecare. Şi atunci toate nenorocirile, toate greutăţile vor dispărea.
31 Vezi Luca 15. 20.
130
Convorbirea a V-a
— Pentru început aş vrea să vorbesc despre ceea ce pentru fiecare dintre noi constituie o permanentă ispită. Suntem conştienţi că ţinta existenţei noastre este aflarea lui Dumnezeu. Pentru asta am fost creaţi. Pentru asta existăm. Dar noi uităm acest lucru. Uităm mereu.
Când Adam şi Eva au trăit în Rai, erau permanent conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu. Nu s-a întâmplat nimic care să le captiveze conştiinţa într-atât, încât să uite de Dumnezeu. Ca să înceteze să se gândească la Dumnezeu, au fost nevoiţi să se înfrunte pe ei înşişi.
Noi însă suntem nevoiţi să facem invers. Ne luptăm să nu ne gândim la noi înşine şi la toate celelalte şi să ne gândim la Dumnezeu.
însă, după căderea în păcat, Adam şi Eva au pierdut vederea lucrului de care aveau cu adevărat nevoie. Ei au început să caute şi altceva în afară de Dumnezeu.
Fiecare dintre noi are o sete permanentă, o dorinţă irezistibilă, o aspiraţie de a fi mereu în comuniune cu ceva. Dar noi nu realizăm cu ce anume. Poate că la ruşi se întâmplă altfel, însă eu, ca şi majoritatea conaţionalilor mei, simt deseori că vreau să mănânc sau să beau ceva. Ce anume, nu ştim, dar vrem ceva. Şi astfel, gustăm dintr-un fruct sau din altul, dar nu, nu e ce vrem. Încercăm o băutură sau alta, dar nu e ce vrem.
131
încercăm desertul, iarăşi nu e ce vrem. Vrem ceva, dar nu înţelegem ce.
înainte de căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva, această dorinţă care se află în noi a fost îndreptată numai spre Dumnezeu. Şi niciodată nu se punea problema obiectului dorinţei. Când aceasta apărea, era clar că nu era dorinţa de a mânca ceva, de a-şi satisface o plăcere, nu era o dorinţă de putere, de a obţine ceva pentru sine. Această dorinţă a fost îndreptată întotdeauna spre Dumnezeu. După căderea în păcat, ea nu a dispărut. Dar s-a denaturat, a devenit confuză. Dorinţa persistă în noi, însă nu mai înţelegem spre ce ar trebui să o îndreptăm. Şi o îndreptăm spre propriul „eu”, spre lume, spre plăceri, spre satisfacerea poftelor noastre, spre orice. Însă această dorinţă nu poate fi satisfăcută de nimic, în afară de Dumnezeu. De aceea, dacă nu ştim că ţelul căutărilor noastre este Dumnezeu, încercăm tot ce ne iese în cale. Dar încercările noastre sunt zadarnice, fapt pentru care, la urma urmei, încercăm să nimicim dorinţa însăşi. Pentru asta folosim diferite metode: droguri, dulciuri, băuturi alcoolice… Chiar şi războiul, banii, puterea, munca. Ajungem să fim dependenţi de orice, numai să reuşim să înăbuşim această dorinţă, această necesitate. Şi atunci când nu reuşim să o înăbuşim, folosim metode care ne fac nesimţitori, reci ca gheaţa. Pentru că dorinţa este atât de puternică, încât, dacă nu ne vom strădui să o satisfacem,
132
vin deznădejdea, neliniştea, agitaţia. Şi atunci singura scăpare este fie somnul, fie vreo ocupaţie fără sens, diferite prostii. De ce? Pentru că altfel nu suntem în stare să ducem acest jug. Drept urmare, întotdeauna vine dezamăgirea. Iar atunci când suntem dezamăgiţi ne ocupăm cu tot felul de prostii. Căutăm ceva ce ar putea să ne scape de dezamăgire, dar în final doar o ascundem, nu o înlăturăm.
Căutarea şi aflarea lui Dumnezeu, iată care ar trebui să fie ţelul nostru. Pentru simplul fapt că suntem oameni. Lumea însă ne spune că în primul rând trebuie să ne găsim pe noi înşine.
Astfel, ne aflăm într-o stare de contradicţie cu propria persoană, cu lumea şi cu scopul existenţei noastre, adică cu Dumnezeu.
înainte de căderea în păcat, Adam şi Eva nu au fost iubitori de sine. Dar atunci când s-au întors spre sine, şi-au îndreptat atenţia spre ei înşişi, au pierdut totul. Aşa suntem şi noi… Şi noi ne-am întors spre noi înşine şi ne-am închis inima pentru Dumnezeu. Şi noi ne distrugem pe noi înşine şi totul în jur.
Să ne gândim la această mănăstire şi la felul cum vieţuim în ea. Credeţi că sunteţi la înălţime? Aţi atins nivelul maxim de fericire şi pace care este posibil? Oare este aşa? Când ne este foarte greu, când suntem mâhniţi, cădem în deznădejde, suntem îngrijoraţi şi totul se întâmplă din cauză că atenţia ne este îndreptată spre
133
„eul” nostru. Iar noi nu am fost creaţi ca să ne îndreptăm atenţia spre „eul” nostru. Am fost zidiţi ca să ne îndreptăm atenţia spre Dumnezeu. De aceea, când suntem pasionaţi de propriul „eu”, ne îngrijorăm pentru noi înşine, în loc să ne îndepărtăm de acest „eu” şi să ne încredinţăm lui Dumnezeu; totul se dărâmă, suferim eşecuri, pierdem puteri. Aceasta este sursa tuturor necazurilor noastre.
Dintre toate câte ni se întâmplă, sunt serioase doar acele nenorociri a căror pricină suntem noi înşine. Nimeni nu poate să ne facă rău, nimeni, în afară de noi înşine. Asta nu înseamnă că eu nu supăr pe cineva, că nu plictisesc pe cineva sau pe mine nu mă plictiseşte nimeni. Dimpotrivă, motivul pentru care cineva este în stare să mă supere constă în faptul că mă iubesc foarte mult pe mine însumi. Pur şi simplu mă iubesc mai mult decât iubesc pe oricine altcineva. De aceea mă şi irită cei din jur, ba unul, ba altul. Dar, dacă L-aş iubi pe Dumnezeu şi pe cei din preajmă, nici nu aş simţi că ei mă deranjează cu ceva.
Toate necazurile ni se întâmplă din iubirea de sine. Putem să ne imaginăm o zi pe parcursul căreia am trăi cu gândul numai la Dumnezeu şi la alţii şi nicio clipă să nu ne fi gândit la noi înşine? Problema noastră constă în nevoia de a scăpa de propriul „eu”. Avem nişte lanţuri care ne ţin legaţi, ca să nu răspundem chemării lui
134
Dumnezeu şi nevoilor semenilor. Deci cum să ieşim dincolo de hotarele „eului” nostru?
în urmă cu câteva săptămâni, duminica, ne-am adus aminte de întâmplarea cu Zaheu. Zaheu a fost vameş, strângător de impozite. În vremurile lui Hristos, vameşului i se stabilea o anumită sumă pentru impozite, pe care el trebuia să o încaseze şi să o predea stăpânirii. Adică, dacă îmi eraţi datori, de pildă, 1000 sau 500 de monezi, eu, fiind încasator de impozite, trebuia să primesc de la voi acea sumă. Dacă reuşeam să obţin de la voi 2000,1000 mergea la stăpânire, iar 1000 în buzunarul meu. De aceea, strângătorii de impozite se străduiau să stoarcă de la fiecare tot ce se putea. Dacă reuşeau să o facă, deveneau foarte bogaţi. Dar toată lumea îi trata cu dispreţ, deoarece se îmbogăţeau cu preţul suferinţelor semenilor, care erau nevoiţi să plătească nu doar statului, ci şi vameşilor, adică oamenilor care îi prădau.
Zaheu credea că are dreptul să o facă. Însă el a rămas un om bun, cu toate că faptele sale nu erau întotdeauna bune. Deseori, la fel ni se întâmplă şi nouă. Putem să facem binele, dar nu îl facem întotdeauna.
Şi iată că Zaheu a auzit despre Iisus Hristos. Iar Zaheu era un om de vază, de aceea trebuia să-şi creeze o anumită imagine în ochii celor din jur. Acest lucru îl ajuta să influenţeze oamenii, să îi înfricoşeze, pentru ca ei să plătească. Dar iată
135
că el a auzit că Iisus era pe undeva pe aproape. Iar Zaheu nu era înalt. Aţi auzit, probabil, despre complexul lui Napoleon. Dacă cineva nu a atins dezvoltarea fizică satisfăcătoare în ceea ce priveşte înălţimea, îşi doreşte să devină un om renumit. Zaheu îşi dorea foarte mult să-L vadă pe Cel despre Care se spunea că deţine o mare putere, că este o persoană remarcabilă. Pentru acest lucru, Zaheu a fost gata să treacă drept un ridicol, să ajungă într-o situaţie neplăcută în faţa oamenilor. Şi asta în timp ce s-a ostenit atât de mult să îşi creeze o imagine respectabilă. Deci el, strângătorul cel autoritar de impozite, s-a urcat într-un copac şi a stat acolo, ca să-L vadă pe Iisus Hristos. Şi toţi râdeau de el, întrebându-se unii pe alţii ce i s-a întâmplat acestui om de vază, autoritar. De ce a început să se comporte deodată de parcă şi-ar fi ieşit din minţi?
Domnul însă l-a văzut şi a spus: „Zahee, coboară-te.” Astfel, Domnul l-a chemat pe Zaheu de la nebunia în care se afla, prin cuvintele: „Coboară-te.” Este ceea ce ne spune mereu şi nouă. El ne spune: „Lăsaţi nebunia voastră şi veniţi la Mine.”
Şi iată că El i-a spus lui Zaheu: „Du-mă la casa ta. Pentru că astăzi ţi-am adus mântuirea. Pentru că astăzi ai căutat binele, iar binele sunt Eu.”32 Apoi, când a intrat în casa lui Zaheu, acela i-a
32 Parafrazare la Luca 19, 5-9.
136
spus: „Jumătate din averea mea o voi da săracilor.”33 Apoi Domnul l-a învăţat ce trebuia să ştie.
Iată dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu şi conştiinţa lipsei de însemnătate a părerii lumii despre noi. La Zaheu dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu a fost atât de puternică, încât nu îl interesa părerea celor din preajmă. De fapt, el era un om bun din fire, le făcea milostenie celor săraci. Dar în viaţa lui au existat anumite lucruri care nu pot fi considerate bune. Însă atunci când L-a văzut pe Dumnezeu, a răspuns chemării Sale. Domnul i-a spus: „Coboară-te”, şi el a coborât. Domnul i-a spus: „Du-mă la casa ta”, şi el L-a dus pe Domnul în casa sa. Şi, întrucât el a ascultat şi s-a smerit, a fost mântuit.
Dar noi? Suntem neascultători, nu suntem smeriţi. De aceea nu sporim. Pentru noi este mai important ce vor crede oamenii decât ceea ce crede Dumnezeu despre noi. Noi, în primul rând şi în toate, ne căutăm pe noi înşine, ne preocupăm de ale noastre, nu de Dumnezeu. Suntem închişi în zidul propriului „eu”, încătuşaţi în lanţurile propriei nebunii. Totuşi, suntem creaţi şi existăm ca să-L căutăm pe Dumnezeu, să-L căutăm înainte de orice altceva, chiar înainte de a ne căuta pe noi înşine, şi să avem viaţă în comuniunea cu El. Noi însă ne căutăm pe noi înşine şi nu primim nimic în afară de supărări, tulburare,
33 Parafrazare la Luca 19, 8.
137
mâhnire, răutate, zgârcenie, iubire de sine, obiceiuri proaste.
Domnul ne cheamă spre schimbare, El ne cheamă chiar astăzi. „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”34 Dar noi nu credem acest lucru. Nici în vremurile lui Hristos nu credeau toţi. „Doamne, când nu Ţi-am dat să mănânci? Când nu Ţi-am dat să bei? Când nu Ţi-am acordat atenţie?”35 Şi Domnul ne va spune: „Atunci când nu v-aţi acordat atenţie unii altora.”
Iar noi putem să facem o listă întreagă: De câte ori ne-am uitat unii la alţii cu răutate, de câte ori am spus unii despre alţii vorbe ticăloase, de câte ori nu ne-am iubit unii pe alţii, nu ne-am slujit unii altora, de câte ori ne-am gândit mai întâi la noi înşine… Cum este posibil să ascultăm Evanghelia şi să nu o auzim deloc?! Exemplificăm prin fragmente din Evanghelie, o cităm, dar schimbă oare faptele acestea inima noastră? Uneori, da, dar de obicei, nu. De ce este aşa? Pentru că tot spaţiul interior al inimii noastre este umplut. Cu ce? Cu propriul „eu”. Şi nu mai rămâne loc pentru Domnul. De aceea, nici nu ne schimbăm.
Aici, la mănăstirea voastră, există neînţelegeri? Se întâmplă să fie mâhnită o persoană din cauza altcuiva? Să nu iubească pe altcineva? Este cineva trist? Simte careva că nu primeşte ce are
34 Matei 25, 40.
35 Parafrazare la Matei 25, 31-46.
138
nevoie? Da, desigur! Dar de ce? Deoarece ne iubim pe noi înşine, nu pe aproapele. Ne iubim pe noi înşine, nu pe Dumnezeu. Iar dacă ne iubim pe noi înşine, pe semenul nostru nu-l iubim. Dacă în inima mea nu se găseşte dragoste, este imposibil să trăiască alături de mine cineva. Şi nu trebuie ca dragostea mea pentru voi să depindă de dragostea voastră pentru mine. Dragostea mea pentru voi nu trebuie niciodată să fie un răspuns la dragostea voastră. Dar noi spunem: „Eu nu pot să o iubesc, pentru că ea face aşa şi aşa.” Nu aşa! Noi trebuie să o iubim, nu pentru că ea face ceva, ci în pofida lucrului pe care îl face. Putem să iubim doar pentru că Dumnezeu mai întâi ne-a iubit pe noi36. Dacă nu iubim, totul devine zadarnic. Dacă nu iubim, suntem neoameni. Dacă nu iubim, ne-am abătut din drum. Acesta este sensul pildei din Evanghelie.
Dacă la noi la mănăstire, în parohie, în eparhie sau în lume există neînţelegeri, chiar şi cea mai mică lipsă de înţelegere şi pace se întâmplă numai pentru că nu ne ajunge iubirea, nu pentru noi, ci pentru alţii. Şi nu vom fi în stare să iubim până când nu ne vom întoarce către Dumnezeu şi nu vom muri pentru noi înşine. La acest lucru Se referă Domnul atunci când zice: „Dacă vrem să aflăm viaţa, trebuie să o pierdem.”37
36 Vezi 1 Ioan 4,10.
37 Parafrazare la Matei 16, 24-26.
139
De curând, cineva ne-a povestit despre un monah care îşi alegea mănăstirea. Iar un alt monah, mai înţelept, i-a spus:
— De ce îţi alegi mănăstirea? Oricum mergi acolo ca să mori. Ce importanţă are la ce mănăstire mori?
Pentru noi nu are nicio importanţă la ce mănăstire mergem, pentru că ne ducem acolo ca să murim, nu ca să trăim. De aceea, dacă ne facem griji din cauză că o mănăstire sau alta nu este pentru noi, că nu este prea comod acolo, atunci pentru asta trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, fiindcă vom spori repede şi vom pleca, vom pleca în viaţa veacului ce va să fie. Dacă în aşezământul nostru ar fi prea comod, ne-am dori să rămânem acolo pentru totdeauna. Noi însă am venit aici ca să murim, să murim pentru noi înşine. Dar este oare cineva căruia i-ar plăcea să moară? Moartea este cea mai grea nevoinţă. Dar numai prin moarte dobândim viaţa. Dacă însă atârnăm de viaţă, o pierdem.
Care dintre noi nu-l învinuieşte pe altul? „Dacă maica stareţă ar fi fost altfel, şi sora asta ar fi fost altfel, şi aceea, şi cealaltă, eu nu aş mai fi fost aşa cum sunt… Dar, întrucât ele sunt aşa, şi eu sunt aşa, şi totul e din cauza ei, a lui, a lor.” Noi niciodată nu ne considerăm pricina tuturor răutăţilor, dar tocmai în noi este pricina! Eu aşa fac, dar voi? Aşa deci!
Trebuie să ne încredinţăm lui Dumnezeu.
însă cui ne încredinţăm? Nouă. De ce? Când eram
140
tânăr cineva mi-a zis aşa: „Nu există nimeni care te-ar minţi, te-ar fura şi te-ar păgubi mai mult decât tu însuţi.” Atunci de ce ne încredem în noi înşine? De ce? Pentru că suntem lipsiţi de minte. Ne orbeşte mândria. Suntem orbi, fără îndoială. Pentru că eu văd păcatele voastre, iar pe ale mele nu. Şi care păcate aş putea să le îndreptez? Pe ale mele, nu pe ale voastre. Atunci de ce mă uit la păcatele voastre? Mă vor ucide doar păcatele mele, nu ale voastre. Cât de neghiobi suntem! Vin şi vă spun: „Vă arde casa, încă puţin şi se va prăbuşi!” Şi în acelaşi timp casa mea este, de asemenea, cuprinsă de flăcări. Eu încerc să potolesc incendiul la voi, dar între timp casa mea arde până la temelie. Fiecare dintre noi are o casă care este în flăcări. Trebuie să stingem acest incendiu.
Ştiţi în ce constă cea mai importantă taină? Fiecare din noi, fără excepţie, este în stare să-şi schimbe în întregime viaţa şi totul din jur. Tot ce trebuie să facem este să iubim şi să avem credinţă. Însă noi preferăm să fim nefericiţi şi să-i facem nefericiţi pe cei din preajmă.
în urmă cu vreo cincisprezece ani, stătea la noi un tânăr rus, de loc din Sankt-Petersburg. El a venit la New-York, nu avea unde să stea şi a venit la mănăstire. Era un tânăr foarte înzestrat. Desena, sculpta excepţional în lemn. Una dintre ocupaţiile lui preferate era fotografiatul. Îi plăcea foarte mult să facă fotografii. Tot în acea
141
perioadă un frate de la o altă mănăstire se afla la noi în vizită, unul dintre cei mai neplăcuţi oameni pe care i-am văzut vreodată. Întotdeauna era nemulţumit de ceva, mereu cicălea pe cineva. Uneori toţi vieţuitorii erau fericiţi, numai el era nemulţumit de ceva şi se simţea nefericit. Puteai să spui:
— Ce zi minunată este astăzi, iese şi soarele.
— Este prea luminos acest soare, răspundea el.
Sau:
— Astăzi este o zi frumoasă, vântul este atât de plăcut, primăvăratic.
— Vântul bate prea tare.
Dacă i se servea cina, spunea că mâncarea este crudă sau arsă, sau prea sărată, sau insuficient de sărată.
Iar tânărul care se ocupa cu fotografiatul l-a pozat pe acest monah atunci când avea obişnuita-i dispoziţie proastă. El nici nu ştia că este fotografiat. Apropo, şi el era rus. S-a născut în China, apoi a trăit în Brazilia, apoi s-a mutat în America, a văzut multe ţări, cu o cultură diferită. Prima limbă în care a învăţat să vorbească a fost rusa, a doua chineza, apoi braziliana şi engleza nord-americană.
Deci băiatul l-a fotografiat pe acest monah, a mărit poza, a scos-o la imprimantă şi a scris
142
sub ea: „Bucuria mântuirii”. „Bucuria mântuirii” şi o mutră atât de acră! Şi a lipit fotografia pe un perete.
Monahul i-a spus:
— Ce-i asta? Ce ai făcut cu faţa mea? Probabil ai prelucrat portretul meu pe calculator şi, de aceea, am această faţă.
— Nu. Este exact ceea ce suntem nevoiţi să vedem la tine în fiecare zi.
Monahul a smuls de pe perete fotografia şi a rupt-o în bucăţi.
— Ar trebui să schimbi ceva în tine, nu să rupi fotografia, i-a făcut observaţie tânărul.
Călugărul a fost zguduit de acea întâmplare şi a plecat de la noi. Şi-a făcut bagajele şi a plecat pentru două luni. Nu ştiam unde se află. Apoi ne-a trimis o scrisoare în care ne-a comunicat că a plecat de la mănăstire, că este departe, că este mânios şi ferm convins că toţi ne-am ridicat împotriva lui şi că el l-a rugat pe părintele mitropolit să i se retragă cinul monahal, deoarece, după părerea lui, noi nu suntem creştini.
I-am scris un răspuns în care i-am expus părerea mea despre cele întâmplate. Însă asta nu l-a oprit, el a preferat să-şi ia rămas-bun de la viaţa monahală. M-am întristat mult pentru că nu m-a auzit. Nu m-a auzit, deoarece era atât de întunecat, atât de tari erau lanţurile care îl ferecau, încât nu putea să se elibereze de ele, nu putea să scape de vâltoarea propriei nebunii. Se îneca în ea.
Dacă cineva ne va arăta o fotografie şi vom vedea în ea chipurile noastre, vom putea oare să dezlegăm toate acele lanţuri şi să ieşim la suprafaţă, ca să ne mântuim? Sau vom rămâne încătuşaţi
143
şi ne vom îneca, pentru că nu suntem în stare să ne schimbăm?
Observând că aveţi aici o măicuţă nouă, mi-am adus aminte de un novice care a stat la mănăstirea noastră. Pe atunci abia ce primise tunderea şi ne era foarte greu cu el. După un an şi jumătate a plecat. Şi atunci unul dintre cei mai sinceri călugări ai noştri a venit la mine şi mi-a zis:
— Am crezut că toate nenorocirile ni se întâmplă din cauza lui. Iar acum el a plecat, însă nimic nu s-a schimbat.
Cât de uşor e să dai vina pe nişte pricini exterioare, nu pe cele care se află în noi! Dar niciodată nu se întâmplă ca necazurile noastre să fie provocate de împrejurările exterioare, rădăcina lor este mereu în interior, în noi.
Este ciudat felul în care privim viaţa! Domnul a reuşit să umble pe acest pământ plin de oameni care îl dispreţuiau. Iar El mergea şi avea pace în inimă şi îi oferea iubire fiecăruia. Pentru că stătea ferm, ca pe o ancoră, în dragostea Tatălui Său. Noi însă putem să ne aflăm în nişte locuri pline de pace şi să fim în acelaşi timp nervoşi, să judecăm şi să ne comportăm ca nişte nebuni.
în urmă cu câţiva ani m-am internat la spital, trebuia să mi se facă o operaţie. Acolo era o asistentă medicală, grecoaică. Şi aceasta mi-a spus:
— Părinte, aţi putea înainte de operaţie să vizitaţi câteva saloane, să vă întâlniţi cu pacienţii, să vorbiţi cu ei, să-i îmbărbătaţi cumva?
144
Era o zi de marţi, iar operaţia trebuia să mi se facă joi sau vineri, nu-mi mai aduc aminte exact. Operaţie de extirpare a unei tumori canceroase. După spusele medicilor, probabilitatea de a supravieţui era de vreo 30, nu mai mult. Şi în acest timp asistenta mi-a propus să mă duc prin saloane şi să îmbărbătez pacienţii. Am zâmbit şi i-am spus:
— Bineînţeles, voi merge prin saloane să vizitez pacienţii.
Mi-a scris numerele saloanelor pe care trebuia să le vizitez. Am intrat într-unul dintre ele, acolo zăcea o femeie tânără, de vreo treizeci de ani. Avea o înfăţişare atât de plăcută! însă toată faţa îi era bandajată. M-am prezentat. Mi-a spus că deja ştia că sunt preot. Era ortodoxă. Mi-a spus că s-a căsătorit cu un ortodox, soţul a convertit-o la credinţa lui, însă ea nu a păstrat-o. Era balerină, dansa minunat. Însă la un moment dat, în timpul spectacolelor, a început să cadă. Şi nu putea să înţeleagă de ce îşi pierdea abilitatea de a dansa. Se străduia din răsputeri, dar în timpul spectacolelor îşi pierdea echilibrul şi cădea. Apoi a început să se îngrijoreze dacă nu cumva suferea de vreo boală, deoarece un picior începuse să-i amorţească. Se silea să danseze, însă starea i se înrăutăţea. Nu le-a spus impresarilor despre nenorocirea sa. Pentru că este o lege pe scenă: Dacă nu dansezi, se descotorosesc de tine. A mers la doctor, i s-a făcut o tomografie şi i s-a depistat
145
o tumoare imensă pe creier. Apoi a fost trimisă să i se extirpeze tumoarea. După cum îmi povestea, nu a simţit nicio durere înainte să afle de tumoare. Avea probleme cu mişcarea şi sensibilitatea membrelor, dar dureri nu a avut. Şi iată că a fost trimisă la operaţie. I s-a spus că rezultatul putea fi să-şi piardă abilitatea de a merge, de a vorbi, de a vedea, dar că fără operaţie va muri.
Mi-a spus că îi trecuse deja prin cap să se sinucidă:
— Nu puteam să-mi imaginez că voi fi transformată într-o buturugă, oarbă şi paralizată…
Şi aşa a decis să se sinucidă. Dar într-o noapte, târziu, s-a trezit şi şi-a zis: „Nu! Eu cred în Dumnezeu şi vreau să-I cer ajutorul. Doamne, ajută-mă!” Şi i-a venit un răspuns: Să facă operaţia. Căci viaţa nu constă doar în dansuri, ci este mai mult decât atât. Şi s-a dus la operaţie. Ea spunea:
— Sunt atât de recunoscătoare că am această tumoare.
Şi încă ceva fiţi atenţi! femeia nu spunea că tumoarea a adus-o la credinţă, ci că boala a întors-o la Dumnezeu.
Adică Dumnezeu nu a părăsit-o, ci cancerul a adus-o înapoi la Dumnezeu.
— Sunt atât de recunoscătoare, spunea ea. Este binecuvântarea lui Dumnezeu.
Iar eu stăteam şi mă gândeam: „Ce aş putea să-i spun? Ea singură îmi predă o lecţie de credinţă.
146
Am venit să-i dau speranţă, iar ea îmi dă speranţă mie.”
Şi am chemat-o:
— Vino cu mine să-i vizităm pe ceilalţi.
Şi aşa ne-am dus amândoi, ea bandajată şi eu atât de încovoiat. Ce pereche! Ce bine ar fi fost să nu-i speriem pe ceilalţi prin aspectul nostru! Mergeam să le dăm oamenilor nădejde, dar atunci când ne vedeau îi speriam de moarte.
Ne-am dus la o altă femeie, care făcea parte din confesiunea coptă38. Zăcea la pat. I se făcuseră
38 Copţii sunt descendenţii egiptenilor care au acceptat creştinismul în primele secole ale erei noastre, însă în anul 451, în timpul Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, s-au separat de Biserica Ortodoxă, deoarece nu au acceptat hotărârile Sfinţilor Părinţi privind existenţa celor două firi ale Mântuitorului. Conform Sfinţilor Părinţi, în persoana ipostatică a Mântuitorului Iisus Hristos sunt cuprinse în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit cele două firi: cea dumnezeiască şi cea omenească. Actualii copţi nu sunt monofiziţi eutihieni, ci monofiziţi severieni. Eutihie, întemeietorul ereziei monofizite, considera că Mântuitorul a avut două firi înainte de întrupare, dar după întrupare nu a avut decât o singură fire, în timp ce patriarhul monofizit al Antiohiei, Sever, afirma că în Hristos s-au păstrat deosebirile dintre calităţile divine şi umane, dar refuza să admită două naturi (firi) în Hristos. Copţii spun că acceptă cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos, dar le consideră amestecate într-o nouă fire. Ei consideră că unitatea celor două firi poate fi numită fire. În plus, nu acceptă hotărârile celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon şi nici pe cele ale următoarelor Sinoade Ecumenice. Din punct de vedere ortodox, schimbând dogmele, copţii sunt eretici, nefiind în comuniune cu Biserica Ortodoxă. (Vezi Despre monofizism de Ioan Vlăducă, Ed. Fundaţia Justin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă, 2010, p. 12-
14, Acceptăm unirea cu monofiziţii? de Ioan Vlăducă, Drd. Dumitru Popescu, Drd. Gheorghe Fecioru, Ed. Predania, 2008, p. 43, Despre ereziile necalcedonienilor (armeni, copţi, iacobiţi) de Ierom. Visarion Moldoveanu, Ed. Vicovia, 2007, p.7, http://www.atitudini.com 201004intrebari-si-raspunsuri-despre-monofiziti-si-copti ) (n.red.)
147
deja şase operaţii. Avea şase copii. Şi, din câte se vedea, o mai aştepta o operaţie; tumoarea se formase în creier şi făcuse metastaze în tot corpul. Această femeie era plină de iubire pentru Dumnezeu. Era atât de recunoscătoare că am venit. Mi-a spus:
— Ce bine că sunteţi aici. Faceţi să coboare binecuvântarea lui Dumnezeu peste tot spitalul.
Nu putea să meargă. S-a aşezat în căruciorul pentru invalizi şi noi doi doi pacienţi cocoşaţi am dus-o pe culoar. Şi atunci când noi, cei trei invalizi, ne aflam lângă uşa celui de-al treilea salon, am dat de Arhiepiscopul Damaschin, care de curând venise de la Ierusalim. Mai exact, venise de la Jaffa şi îmi adusese în S.U.A. un odor sfânt: o cruce în care era încadrat un fragment din Lemnul Sfintei Cruci. Mi-a spus să o ţin la mine în salon şi ne-am îndreptat cu toţii spre salonul meu. O femeie m-a rugat să-i îngădui să se atingă de cruce. I-am dat-o pentru toată noaptea.
148
în ziua următoare asistenta noastră (o chema Atena) m-a întrebat cum a decurs vizitarea pacienţilor. Eu i-am povestit.
— Da, Hristos este aici cu noi, întotdeauna, a zis ea. Am vrut doar să înţelegeţi cât de multe aveţi.
Ce minunat şi admirabil! Trebuie să înţelegem cât de multe avem. Avem deja tot ce ne trebuie. Totul este aici! Ce căutăm atunci? Cu cine ne luptăm? Să ne bucurăm de faptul că Hristos ne iubeşte. Iar noi trebuie să îl iubim, de asemenea, şi să ne iubim unii pe alţii. Să încetăm deci să ne comportăm ca nişte lipsiţi de minte. Să ne trezim!
— Ce s-a întâmplat cu femeia coptă?
— A murit. A murit după trei săptămâni. Radioterapia nu a ajutat-o.
— Iar dumneavoastră?
— Eu am supravieţuit.
— Este femeia care avea şase copii?
— Da.
— Dar ce s-a întâmplat cu balerina, părinte?
— Şi ea a murit.
— Câtă vreme aţi stat în acel spital?
— Şapte săptămâni. A fost atât de amuzant amuzant sau ciudat să stai după operaţie, vreme de şapte săptămâni, în pat. Uneori mi se îngăduia să mă ridic, dar în cea mai mare parte am zăcut. Mi-au deschis cutia toracică, mi-au scos două coaste, mi-au disecat toată partea stângă,
149
m-au tăiat ca pe o găină. Medicii trebuiau să pătrundă cumva în interior dinspre coloana vertebrală; prin faţă, unde este inima, nu puteau să mă opereze. Astfel, am fost spintecat în lung şi în lat. După care m-au cusut din nou. Aşa că mă durea totul. Îmi aduc aminte cum a venit la mine un doctor şi mi-a zis:
— După această operaţie o să vă doară totul. Chiar şi părul. O să vă fie greu, dar veţi rezista.
Astfel, atunci când am fost externat mi s-a pus un corset special, de la mijloc până la gât. Şi l-am purtat din mai până în octombrie. Era din plastic şi trebuia să se muleze strâns pe corp. Iar la New-York verile sunt foarte călduroase şi umede. După externare a trebuit timp de opt săptămâni să fac radioterapie, marţea şi vinerea. Şi chimioterapie. Sper că nu ştiţi din experienţă ce înseamnă radioterapia. Se întâmplă astfel: Sunteţi puşi pe o masă, iar în jur se plimbă un aparat special. În primele zile se fac anumite semne care indică locul unde trebuie să pătrundă razele. Procedura zilnică durează 30-40 de minute. După ea te simţi foarte rău, ai greţuri. Dar până la urmă m-am pus iarăşi pe picioare. Şi ne-am dus la un magazin să cumpărăm mâncare. Mi se permitea deja să ies afară. Şi iată că mergând aşa, bandajat tot ca Frankenstein, m-am trezit lângă mine cu o fetiţă care m-a întrebat:
— Nene, ce aţi păţit?
Eu i-am răspuns:
150
— Mi-au făcut transplant de cap.
— Uau! Ce tare!
Cât este de ciudat! Trupul este bolnav, dar duhul nu suferă din pricina asta. Dimpotrivă, trupul începe să se îmbolnăvească din cauza bolii duhului şi mintea ni se îmbolnăveşte, de asemenea, din cauza bolii duhului. Printre oamenii care răbdau suferinţe fizice incredibile i-am întâlnit pe unii care îl blestemau pe Dumnezeu, voiau să se sinucidă, îi urau pe toţi din jur… Dar i-am întâlnit şi pe cei ce îi iubeau pe toţi şi erau împăcaţi cu toată lumea, pentru că duhul lor era sănătos. Trupul putrezea, dar duhul era sănătos. Deci să nu permitem ca duhul nostru să fie bolnav. Iar cea mai periculoasă boală a duhului este mândria. Boala poate fi o binecuvântare doar atunci când este fizică, nu duhovnicească. Căci boala duhovnicească este ucigătoare.
într-o zi, când încă stăteam în spital, am fost vizitat de un părinte. Avea icoane cu canaturi39, cu Mântuitorul şi Maica Domnului. Icoanele erau acoperite cu sticlă, cu rame de metal. Le-a lăsat la mine în salon, ca să am acolo icoane. Iar eu aveam acel tip de asigurare cu care doctorii, bineînţeles, nu puteau să-mi dea un salon separat. De aceea, am stat într-un salon cu două paturi.
39 Icoanele cu canaturi sunt alcătuite din două (diptice) sau trei (triptice) părţi mobile, unite prin balamale de mici dimensiuni, (n.red.)
151
Dar celălalt pat era întotdeauna liber. Astfel încât, într-un fel, aveam un salon separat. Însă în documentele companiei de asigurări era scris că salonul este cu două paturi. Veneau la mine la spital oameni, vizitatori. Câteva săptămâni la rând am stat în pat, nu puteam să ies.
în fiecare zi în salon intra un tânăr latino-american, având puţin peste treizeci de ani. El spăla podeaua. Nu mă privea, nu vorbea cu mine. Trecând pe lângă icoane, îşi lăsa capul în jos. Eu îl salutam şi el îmi răspundea rezervat.
— De unde eşti? l-am întrebat.
— Din Bronx.
— Habla español?40
— Si.41
L-am întrebat în spaniolă de unde este şi mi-a răspuns că vine din Republica Dominicană.
— Eşti catolic? l-am întrebat eu.
— Nu! Sunt creştin.
— Bine! Dar spune-mi: De ce nu priveşti în jur după ce intri. Eşti bine?
— Da. Dar noi nu ne închinăm la idoli.
— Nici eu nu mă mai închin la idoli.
— Dar, iată, aici lângă tine ai nişte idoli.
— Nu sunt idoli, ci icoane.
— Noi nu ne închinăm la icoane.
— De ce nu te închini la icoane?
40 Habla español? (în spaniolă) vorbiţi spaniola?
41 Si (în spaniolă) da.
152
— Eu cred numai în Dumnezeu. Iar Dumnezeu a spus că nu ne este îngăduit să facem niciun chip.
— Ai o Biblie?
— Desigur! Noi credem în tot ce scrie în Biblie.
— Ai putea să-mi arăţi acel loc unde scrie că nu avem voie să ne facem idoli?
— Da!
Şi el mi-a deschis la pasajul cu enumerarea poruncilor.
— Bine. Tot ce scrie în Biblie este corect?
— Da!
Atunci am deschis Biblia, am găsit locul unde Domnul a poruncit să se facă Chivotul Legii împodobit cu doi heruvimi auriţi pe capac şi l-am întrebat:
— Cum adică? Domnul a poruncit să se facă nişte idoli?
— Păi, asta este de la Dumnezeu.
— Şi asta la fel. Este icoană.
Apoi am început să stăm de vorbă şi în fiecare zi vorbeam din ce în ce mai mult.
— Ai familie? l-am întrebat eu.
— Da.
— Dar copii?
— Da.
— Dar soţie?
— Da.
— Ai fotografiile lor?
— Da.
A scos un portofel şi mi-a arătat pozele lor.
153
— Pentru ce ai nevoie de fotografiile lor?
— Mă uit la ele şi mă gândesc la familia mea.
— Dar ai sărutat vreodată fotografiile copiilor tăi?
— Da.
— Reiese că tu săruţi hârtia? De ce?
— Nu, eu îmi sărut fiica.
— Iar ăsta este chipul lui Dumnezeu. Este chipul Maicii Sale, al sfinţilor. Mă uit la chip şi el mi-L arată pe Dumnezeu. Acesta nu e Dumnezeu, dar eu sărut acest chip pentru că îl iubesc pe Dumnezeu. Iată ce înseamnă icoanele, cam acelaşi lucru pe care îl porţi tu în portofel.
Apoi el a început să discute cu mine, a început să-mi aducă tot felul de mâncăruri delicioase pe care le gătea, ceva cu ciuperci, cu orez. Într-o zi a venit şi mi-a spus:
— Aş putea să-mi iau şi eu aşa o imagine?
Iar eu aveam un morman de icoane, fiindcă lumea deseori îmi aducea icoane, mătănii. I-am spus:
— Ia-le pe amândouă!
— Nu, vreau doar una, a lui Hristos.
— De ce nu şi a Maicii Sale?
— Noi nu credem în ea.
— Dar cum a venit El pe pământ? Este posibil ca eu să te iubesc şi să cred în tine, iar pe mama ta să nu o iubesc? Ia şi această icoană, pentru că Maica Domnului te iubeşte şi vei învăţa şi tu să o iubeşti.
Şi el a luat icoana.
154
într-o zi a venit la mine şi mi-a spus:
— Priveşte, este fotografia mameimele. O cheamă Maria.
— Chiar?
— Ea mi-a povestit că a fost numită în cinstea Maicii lui Dumnezeu.
— Mama ta este o femeie deşteaptă.
Şi el a râs.
Oriunde am ajunge, avem posibilitatea să-L descoperim oamenilor pe Hristos. Nu prin religie, nu prin predici, ci prin iubire. În fiecare zi avem posibilitatea să-L arătăm oamenilor. Fie îl arătăm pe El, fie ne expunem pe noi înşine în văzul tuturor. Le arătăm oamenilor fie credinţa noastră, fie ne arătăm jalnica stare de sărăcie duhovnicească în care ne aflăm. Avem posibilitatea fie să arătăm felul în care credem, fie felul în care ne plângem, ne văităm şi cârtim.
Noi însă nu avem niciun drept să ne plângem! De ce să ne plângem?! Fiindcă suntem atât de răutăcioşi? Asta o ştie toată lumea. Nu trebuie să povestim nimănui cât suntem de răutăcioşi, este un lucru notoriu. Dar noi arătăm şi povestim cât suntem de răi şi respingători, din iubire de sine.
Cu toţii trebuie să radiem de o fericire care să-i facă pe oameni să vrea să intre cu forţa aici, în loc să fugă pe geam. Totul stă în mâinile noastre.
în ziua Judecăţii Domnul ne va spune:
— Ce faceţi voi aici? Când am fost cu voi la Mănăstirea Novodevicie, nu aţi vrut nici să staţi
155
de vorbă cu Mine. Nu M-aţi iubit. Aţi fost prea pasionate de voi însevă. Deci ce căutaţi aici şi acum?
Haideţi atunci să ne folosim de posibilitatea de a-L iubi pe Dumnezeu. Iar El e aici!
— Daţi-mi, vă rog, răspuns la o întrebare legată de pericopa evanghelică de astăzi. Ce înseamnă milostenia pentru monahi? Cum trebuie monahii să facă milostenie?
— Monahii posedă un singur lucru. Care anume? Putem să ne folosim de libertatea voii noastre? Nu. Deţinem în general orice altceva? Nu. Nu ne aparţine nimic. I-am dat totul lui Dumnezeu. Dacă avem ceva, este din ascultare, dar nu e proprietatea noastră. Este a noastră doar în sensul că ne folosim de ea. Nici măcar hainele nu ne aparţin. Singurul lucru pe care-l deţinem este posibilitatea de a iubi. Şi putem să ne oferim iubirea în întregime. Nu doar că putem, ci suntem şi chemaţi prin porunci să o facem. Împlinirea acestora înseamnă dragoste şi slujire. Dar noi din voie proprie nu putem hotărî nici măcar să gătim pentru cineva, să hrănim pe cineva. Pentru că nici mâncarea nu e a noastră, ne folosim de ea din ascultare. Însă putem să iubim, să ne rugăm, putem să le slujim oamenilor.
Milostenia noastră este dăruirea de sine, jertfirea de sine. Iar noi, în loc să o facem, ne irosim în lucruri mărunte.
Am avut la mănăstire un călugăr. Într-o zi, fiind foarte amărât, s-a apropiat de mine.
156
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
— Noaptea trecută nu am dormit deloc, pentru că am văzut suferinţele unuia dintre părinţii noştri. Şi am privegheat toată noaptea, m-am rugat pentru el, în loc să dorm.
— Ce minunat! am exclamat.
— Dar apoi am înţeles că am făcut-o fără binecuvântare. Nu am făcut-o din ascultare. Adică m-am gândit că viaţa îmi aparţine. Şi am venit să-mi cer iertare pentru asta şi, dacă se poate, să cer binecuvântare să petrec şi noaptea următoare în rugăciune.
— Astăzi te binecuvântez să dormi. Ascultarea ta este să dormi. Şi ascultarea ta îi este mai plăcută Domnului decât privegherea.
Chiar dacă facem un lucru bun fără binecuvântare, nu e bine pentru noi. Pentru că viaţa nu ne aparţine. Ea îi aparţine lui Dumnezeu. Este ca şi cum am lua nişte bani de la un vecin ca să-i dăm să mănânce unui sărac. Am luat de la vecin, de la prieten, şi i-am dat unui sărac. Nu se poate să furi banii de la unul ca să-l ajuţi pe altul. Iar viaţa noastră nu ne mai aparţine. Îi aparţine lui Dumnezeu.
Am cunoscut un monah, arhimandrit. El nu făcea nimic la mănăstire fără binecuvântare. Şi era stareţ. Cu toate acestea, mergea la un preot şi cerea binecuvântare. Chiar şi ca să bea un pahar de apă sau să citească o carte sau alta el cerea binecuvântare. Credea că nu are importanţă dacă este stareţ sau nu, ci că este important că este în
157
acelaşi timp şi călugăr. Acesta a fost pentru mine un exemplu foarte bun. Fără îndoială, el a fost un om bineplăcut lui Dumnezeu.
Deci milostenia noastră o reprezintă iubirea şi hotărârea de a le sluji semenilor, bunătatea faţă de oameni, răbdarea.
Acum o să vă spun o istorioară amuzantă. După ce ne-am întors în America din ultima noastră călătorie în Rusia, priveam nişte fotografii pe care mi le făcuse translatorul. Le arătam musafirilor noştri, printre care era şi o femeie din Kazahstan. Când i-a fost arătată într-o fotografie o obşte de maici, ea a arătat spre o monahie:
— Uitaţi-vă la ea!
— La cine anume?
— La ea. Seamănă atât de mult cu bunica mea Ludmila!
— Păi, ea este!
— Adică?
— O cheamă Ludmila.
— Nu se poate!
— Da, ea este.
Şi atunci m-am gândit ce mică este lumea în care trăim. Această femeie nu ştia că bunica ei plecase la mănăstire.
— Nicio comunitate nu poate să trăiască fără un anumit regulament. Înainte de Pahomie cel Mare oamenii trăiau în pustnicie, câte unul. Şi ei nu aveau nevoie de regulament, în sens restrâns, deoarece vocea interioară a conştiinţei le spunea
158
cum să se nevoiască. Dar după Pahomie cel Mare toate mănăstirile au un oarecare regulament, scris sau nescris. Desigur, în condiţii de mănăstire este imposibil să reglementezi orice lucru mărunt. Şi nici nu am vrea să năzuim spre aşa ceva, pentru că va semăna, după părerea mea, cu un fel de iudaism. De curând o cunoştinţă mi-a spus: „Ce bine de iudei, la ei totul este descris amănunţit: ce e păcat, ce nu e păcat, unde să meargă, ce să facă.” La mănăstire se doreşte ca regulamentul să se îmbine cu o oarecare libertate. Pe de o parte, unii vor ca totul, până la amănunte, să fie spus, ca întotdeauna să fie clar ce şi cum să facă, nu pentru că ar vrea să fie ascultători, ci pentru că ar vrea să scape de răspundere. Încerc să le învăţ pe surori să ia nişte hotărâri independente în unele situaţii. Dar în realitate omul nu vrea să decidă nimic, nu vrea să răspundă pentru nimic, nu vrea să asculte vocea conştiinţei. Cred că un alt aspect este acela că oamenii abuzează de libertate. Poate că aveţi asemenea experienţe. De exemplu, nu le interzic maicilor să meargă undeva, prin mănăstire sau altundeva. Dar se întâmplă, de pildă, ca în momentul în care omul trebuie să se afle la ascultarea sa, să intre la bucătărie şi să îi încurce pe alţii. De exemplu, nu le interzic maicilor să meargă la bibliotecă, dar uneori vreuna dintre ele se duce acolo la o oră nepotrivită sau o foloseşte ca să stea şi să bârfească. Cum să îmbini la maxim regulamentul şi libertatea întru sfinţenie?
159
Nu aş vrea ca mănăstirea să fie o puşcărie sau un spital de psihiatrie, dar oamenii se comportă uneori în aşa fel, încât îmi vine să le spun: „Stai aici”, „Du-te acolo”, „Fă aşa”.
— Regulile şi dispoziţiile în sine nu educă responsabilitatea. Dacă omul nu înţelege sensul regulilor, el niciodată nu va învăţa să le urmeze. Se va revolta, va căuta mijloace de a ocoli cerinţele, de a găsi o portiţă de scăpare, ca să nu le îndeplinească. De ce? Pentru că nu înţelege rostul regulii, nu vede pentru ce ar sluji aceasta. Înţelegeţi că legea este creată pentru susţinerea binelui şi pentru atingerea unui bine mai mare. Legea în sine nu este un bine. Scopul legii îl reprezintă pacea în societate, bunăstarea acesteia. De aceea, dacă legea nu contribuie la susţinerea societăţii, nu serveşte la bunăstarea ei, este o lege proastă.
în sens duhovnicesc, legea este alcătuită pentru susţinerea comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca noi să creştem în relaţiile noastre cu Dumnezeu. Un om care este în comuniune cu Dumnezeu nu are nevoie de lege, pentru că el deja trăieşte după lege. Dacă noi conducem un autoturism, iar drumul este liber şi deodată un bandit oarecare cu arma în mână începe să ne urmărească şi ne apropiem de semafor, care e roşu, un bine mai mare e să rămânem în viaţă şi este mult mai important, decât să ne oprim la semafor. Nici nu trebuie să ne oprim, de vreme ce alte maşini nu mai sunt. Astfel, conducem în
160
continuare. Am încălcat oare legea? Da, fără îndoială. Dar în acel moment, când am încălcat-o, legea a servit unui scop oarecare? Nu. Scopul pe care îl urmăream era mai presus de lege.
De aceea, atunci când oamenii care se află într-un aşezământ monahal nu înţeleg legea, ei nu o respectă. Iar legea trebuie întotdeauna să susţină, să îmbunătăţească, să favorizeze crearea unui mediu în care ar fi posibilă comuniunea omului cu Dumnezeu. Dar legea în sine nu împlineşte comuniunea cu Dumnezeu. Ne exprimăm părerile dacă o lege este bună sau rea, dacă se poate aplica faţă de anumite persoane sau trebuie să se aplice în raport cu toată obştea, plecând de la modul în care acea lege poate să ajute la sporirea comuniunii cu Dumnezeu.
Să ne întoarcem la întrebarea dumneavoastră. Dacă daţi anumite binecuvântări pentru ca oamenii să-şi folosească corect timpul şi le spuneţi că, în cazul în care şi-au îndeplinit ascultarea, pot să plece la bibliotecă, ei trebuie să meargă să citească, pentru ca acest lucru să le sporească nivelul vieţii duhovniceşti, nu doar să-şi petreacă timpul liber, să trăncănească sau să încurce pe cineva. De aceea, dacă maicile merg la bibliotecă şi stau acolo de vorbă, înseamnă că au pierdut din vedere ţelul pentru care există biblioteca şi pentru care a fost înfiinţată toată viaţa noastră monahală.
Acesta este motivul din cauza căruia apar dificultăţi în ceea ce priveşte îndeplinirea pravilei
161
monahale am uitat pentru ce suntem aici. De exemplu, dacă sunteţi în biserică şi cântaţi la strană, iar maica N. În acel moment se roagă şi Domnul a ridicat-o la o stare de exaltare în rugăciune, iar dumneavoastră ştiţi că ea se roagă, nu o să vă apropiaţi de ea spunându-i: „Termină cu rugăciunea! Potrivit rânduielii, acum trebuie să citeşti troparul cutare, glasul cutare.” Scopul pentru care cântăm troparul este comuniunea cu Dumnezeu. Dar, dacă maica N. Are ascultarea de citeţ şi trebuie să citească pentru binele obştesc, atunci îi veţi spune: „Trebuie să-ţi întrerupi rugăciunea, este timpul să citeşti.”
Dacă vieţuim în mănăstire şi uităm pentru ce suntem aici şi punem voia noastră, dorinţele noastre, mai presus de voia şi dorinţele semenilor, apar dezbinările şi neînţelegerile. Atunci năzuim să ne satisfacem propriile pofte, în loc să năzuim către mulţumirea celorlalţi.
Dacă suntem la volan, iar alături de noi se află un pasager şi adormim, iar el ne trezeşte, nu ne supărăm. Dimpotrivă, îi suntem recunoscători că am evitat moartea, pentru că el ne-a salvat viaţa. Dar, dacă nu suntem responsabili pentru ceea ce se întâmplă şi nu conducem maşina, ci stăm pe bancheta din spate, iar cineva ne trezeşte, îi răspundem: „Lasă-mă, vezi-ţi de treaba ta, eu încerc să adorm.” Fiind absorbiţi de noi înşine, încălcăm legea binelui comun, a comuniunii. Nu-i permitem nimănui să ne trezească, pentru că suntem închişi în noi înşine.
162
Convorbirea a VI-a
— Ştiţi, în copilărie se întâmplă ca părinţii să ne ducă undeva, să ne tragă după ei, iar noi nu putem să ne împotrivim. Trebuie să ne ducem acolo, apoi dincolo… „Vino la mine, dute la şcoală…” Devenind maturi, credem că, în sfârşit, vom începe să ne conducem viaţa singuri. Mergem unde vrem, facem ce vrem. Iar apoi, când îmbătrânim, suntem iarăşi duşi undeva, aşezaţi undeva, ni se spune că trebuie să ne grăbim. Adică totul se repetă. Ne-am întors de unde am pornit.
Astăzi aş vrea să vă dau un sfat şi vă invit să-mi spuneţi părerile în legătură cu el. Iată cum sună: Dacă nu suntem uniţi cu Mântuitorul nostru prin iubire, totul este zadarnic şi lipsit de sens. Aşa e? Nu contează ce facem, dacă nu suntem uniţi cu Dumnezeu, dacă nu suntem legaţi de El cu legăturile iubirii, totul devine lipsit de sens. Nu mai are nicio importanţă, este zadarnic, deşert şi distrugător.
Există la mănăstirea aceasta relaţii la baza cărora stă altceva, nu dragostea pentru Domnul? Sunt sigur că da. Oare ele nu provoacă dureri? Oare nu sunt zadarnice, nu-s deşarte? Oare nu ne aduc suferinţe? Oare nu sunt lipsite de sens? Oare nu e lipsit de rost faptul că femeile creştine pot zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an să nesocotească iubirea
163
pentru Dumnezeu şi pentru surori? Cum e posibil ca una dintre voi, fiind unită cu Domnul prin iubire, să nu poată să spună că le iubeşte în acelaşi timp pe toate surorile? Să nu poată să spună că vă iubeşte pe toate, indiferent ce faceţi.
Iar dacă ne lipseşte această unire şi ţinem doar la lucrurile exterioare, totul devine lipsit de noimă. Totul este deşert şi distructiv.
Deseori le repet fraţilor mănăstirii noastre:
— Viaţa noastră este nefirească. Este nefiresc să locuiască împreună atâţia bărbaţi. Este nefiresc să locuiască sub acelaşi acoperiş atâtea femei. Nu este firesc să nu ai proprietate, să nu posezi niciun bun. De altfel, să-ţi faci familie, să agoniseşti avere este la fel de nefiresc, dacă relaţiile şi ataşamentele nu-şi au rădăcina în Hristos, nu sunt conduse de El. Însă cu Hristos totul capătă sens, deoarece se face de dragul iubirii, nu din egoism. Acestea nu mai sunt fapte fără sens, ci mântuitoare. Nu mai sunt fapte deşarte, ci reprezintă jertfire de sine. Împrejurările sunt aceleaşi, dar imboldul este altul şi brusc totul se schimbă. Totul depinde nu de împrejurări, ci de intenţii!
Cred că la una dintre conferinţe v-am mai vorbit despre un bătrânel evreu pe care l-am cunoscut la New-York. Avea o prăvălie cu mărunţişuri pentru croitorie: aţă, ace, nasturi, fermoare, bijuterii şi alte lucruri asemănătoare. Nu stofă şi pânză, ci lucruri necesare pentru croitorie. Panglici,
164
cretă pentru croire… La scurt timp după înfiinţarea frăţiei noastre, am mers la el la cumpărături. Iar vânzătorii lui erau evrei hasidici42. Erau mulţi la tejghea şi erau doar bărbaţi, femei nu erau, şi aproape toţi erau îmbrăcaţi în haine tradiţionale hasidice: sacou negru, vestă neagră, cămaşă albă şi, desigur, barbă. Când am intrat în magazin, vânzătorul care stătea la casă probabil, proprietarul s-a întors şi a intrat într-o atenansă43. Printre vânzători era un tânăr care nu era îmbrăcat ca un evreu hasidic. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat:
— Cu ce aş putea să vă ajut?
I-am spus că am nevoie de nişte ace. El mi-a arătat unde se aflau. Apoi, pe parcursul câtorva ani, am mers în acel magazin la cumpărături, iar omul care plecase în prima zi, când mă vedea, se ascundea de fiecare dată în atenansă. Niciodată nu vorbea cu mine.
într-o zi am intrat în magazin şi în afară de el nu era nimeni să mă servească, toţi erau ocupaţi. El, nedorind să rateze posibilitatea de a-mi vinde ceva, a intrat în vorbă cu mine.
— Minunat! am spus eu. În sfârşit vorbiţi cu mine.
El nu mi-a răspuns.
42 Evreii hasidici sunt membrii unei secte mistice evreieşti, înfiinţată în secolul al XVIII-lea în Polonia, (n.red.)
43 Atenansă parte secundară a unei locuinţe, (n.ed.)
165
— De ce sunteţi aşa? l-am întrebat eu. Doar vin aici de câţiva ani.
Atunci şi-a ridicat mâneca şi mi-a arătat mâna: avea tatuat numărul lagărului de concentrare de la Auschwitz. Acesta a fost răspunsul lui la întrebarea mea.
— Acum o să vă spun ceva care vă va uimi, i-am zis. Nu sunt neamţ. Şi nu eu am făcut-o.
Atunci el a râs.
— Nu mă învinuiţi, l-am rugat eu.
Apoi am început să comunicăm. Era interesant să urmăresc felul în care se schimba relaţia noastră. Şi se schimba, deoarece vorbeam despre omenie. Nu despre durerile şi necazurile noastre, ci despre omenie. După câteva vizite, el deja mă aştepta. Aşa şi spunea:
— Vă mai aştept.
întotdeauna mă numea „rebe”44.
— Rebe, vă mai aştept.
Mi-a spus numele său ofra.
într-o zi i-am zis:
— Dă-mi voie să te întreb: Trecând prin acele lagăre groaznice, cum de ţi-ai păstrat credinţa, văzând cum erau ucişi atât de mulţi oameni, doar pentru faptul că erau evrei? Cum ai reuşit să nu-ţi pierzi credinţa?
44 Rebe (în ebraica veche) titlu de învăţător în şcoala iudaică începătoare; adresare respectuoasă faţă de rabini, obişnuită între evrei; în hasidism, titlu de conducător spiritual al mişcării hasidice. (n.ed.)
166
— Mi-au omorât soţia, trei copii, toată familia. Eu nu înţelegeam de ce am rămas în viaţă.
— Dar cum ai reuşit să-ţi păstrezi credinţa?
— Atunci încă nu aveam credinţă. Dar apoi L-am descoperit pe Dumnezeu, L-am descoperit acolo.
— L-ai descoperit pe Dumnezeu în lagărul de concentrare? l-am întrebat eu uimit.
— Da. M-am îmbolnăvit foarte tare, mă chinuia febra. Acolo toţi erau răpuşi de holeră şi de alte boli, pentru că eram înghesuiţi în barăci ca peştele-n butoi, nu era nicio igienă. Buzele mi s-au umflat, s-au acoperit cu băşici… Acolo era un tânăr. Chiar şi în acele condiţii el respecta regulile iudaismului. Spunea: „Toţi suntem întemniţaţi, toţi suntem îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă, dar ne rugăm.” Era atât de extenuat, probabil cântărea mai puţin decât mâinile mele. Primeam câte o cană de apă pe zi. Cel ce o scăpa şi o vărsa rămânea fără apă. Iar mie îmi ardeau buzele, erau pline de băşici. Muream. Cu ajutorul cuiva am băut apa care mi se cuvenea. Iar acel tânăr mi-a dat şi apa lui, spunând: „Ai nevoie de ea mai mult decât mine.” „De ce? m-am gândit eu. De ce o face? Nu mă cunoaşte. Sunt bolnav, dar el poate să moară din cauza mea. Suferim cu toţii şi ce importanţă are dacă în curând voi muri?” L-am întrebat:
— De ce?
— Pentru că Dumnezeu a creat apa, Dumnezeu te-a creat şi pe tine. Dacă cineva este gata
167
să se jertfească şi să-i dea apa unui necunoscut care moare, lucrul acesta are un sens.
Imaginaţi-vă cum ar fi dacă măcar una dintre voi (nu zic „toate”, este prea mult, ci măcar una) şi-ar iubi sora, încât să fie în stare să moară pentru ca aceasta să rămână în viaţă. Atunci cu toţii am deveni ortodocşi. Este minunat, nu-i aşa?
— Până în acea clipă, a continuat interlocutorul meu, uram iudaismul. Nu trecea nicio zi fără să-L blestem pe Dumnezeu pentru faptul că am ajuns în lagăr, pentru că El m-a făcut evreu, însă în ziua aceea m-am întors la Dumnezeu, am stat de vorbă cu El, deşi în urmă cu o zi nici nu credeam în El.
Deci, dragele mele măicuţe, ce ne lipseşte? Ne lipseşte dragostea. Dacă nu-i dragoste, totul îşi pierde sensul, totul devine pustiu şi inutil. Ceea ce trebuie să dăruiască viaţă aduce moarte. Ceea ce trebuie să dea bucurie aduce iritare şi mânie…
Chemarea evanghelică adresată ucenicilor sună aşa: „ Vino şi vezi!”45 Domnul spune: „Vino şi vezi!” V-aţi întrebat vreodată ce vor vedea oamenii când o să vină la voi? Cineva mi-a spus: „Pe maica Nadejda, sora Olga, sora Natalia…”
Dar care este atunci sensul vieţii monahale?
Oare vor vedea că sunteţi unite cu Hristos şi una
45 Ioan 1, 46.
168
cu alta prin dragoste? Vor vedea că această dragoste face adevărate lucrurile care nu au sens, că dă viaţă lucrurilor care fără ea ar fi lipsite de sens? Voi ce vedeţi?
Ştiu că multora dintre voi nu le place să audă asemenea lucruri, mai ales acum, după întoarcerea de la Ierusalim, unde am văzut Lumina Adevărului. Însă pentru noi singura cale prin care putem să-L cunoaştem pe Hristos este calea experienţei. Există oameni cărora Domnul li s-a descoperit nemijlocit. Însă aceştia sunt foarte puţini. El preferă să ni Se descopere prin relaţiile dintre noi. Prin urmare, dacă Iisus Hristos este Cine se spune că este, înseamnă că îl vom recunoaşte atunci când îl vom vedea. La fel şi acel tânăr, împărţindu-şi apa cu bătrânul, i L-a descoperit pe Dumnezeu. Dar noi? Pe cine descoperim?
Vă propun să chibzuiţi asupra unui lucru. Haideţi să ne gândim măcar o lună la întâlnirile, la relaţiile, la orice experienţă de comunicare cu semenii, pe care nu am vrea să le experiem în relaţia noastră cu Hristos. Să ne imaginăm că am merge la El atât de zdrobiţi iar noi toţi suntem zdrobiţi cu neputinţele, căderile, păcatele noastre, iar El s-ar năpusti asupra noastră:
— De ce eşti aşa? Ai probleme cu capul?
Am fugi imediat! Am alerga! Iar El, în urma
noastră, ar spune:
— De câte ori trebuie să-ţi repet acelaşi lucru?
169
Niciodată nu ne-am mai întoarce la El. Dar El nu ne spune aşa, ci cu totul altfel. El spune:
— Te iubesc. Te aştept. Nu te îngrijora!
Deci de ce nu procedăm la fel? De ce vrem ca Domnul să ne iubească, aşteptăm de la El doar ce e mai bun, vrem ca El să ne ierte mereu, să ne dăruiască mereu dragoste, grijă, gingăşie, iar noi nu vrem să le oferim pe acestea nimănui? Doar celor care ne plac!
Nu avem nimic în noi care ar putea să-I placă Domnului. Cu toate acestea, El ne iubeşte. Deci de ce nu ne comportăm la fel? Deoarece nu suntem uniţi cu Domnul prin legăturile dragostei, care ar trebui să ne unească cu El şi unii cu alţii. Dacă această legătură este ruptă undeva, nu reuşim nimic. Însă, dacă ea ne uneşte cu El, ne uneşte şi unii cu alţii. Dar ce se întâmplă, dacă ea se deteriorează, dacă nu suntem uniţi nici cu El, nici cu semenii? Se întâmplă că spunem aşa: „Voi face aşa cum vreau eu. Pot să-L iubesc pe Dumnezeu, Dumnezeu poate să mă iubească şi de ce să-mi fac griji şi pentru altcineva?”
Noi toţi, oamenii, suntem alcătuiţi din omul exterior şi din cel interior şi aceştia doi trebuie să fie una. Dar foarte des vedem doar omul exterior. Şi voi vedeţi în mine doar omul exterior, pe care eu l-am creat, pentru ca oamenii din jur să-l privească. Pe omul interior nu îl vedeţi. Însă Domnul îi vede pe amândoi, îi judecă pe amândoi, le răspunde amândurora. Oare eforturile,
170
nevoinţele acestor două componente ale „eului” nostru sunt îndreptate în aceeaşi direcţie?
La ultimele două întâlniri ale noastre, care au avut loc aici, am atras atenţia în mod deosebit asupra necesităţii dragostei şi comunicării. Nu putem să trăim singuri, fără iubire. Dacă avem o plantă şi vom înceta să o mai udăm, ea se va usca şi va muri. Dar există plante şi copaci care, atunci când sunt lipsiţi de apă, se împietresc, devin tari. Arată ca şi cum ar fi vii, dar sunt uscaţi, morţi. La fel şi noi…
Atunci când închid ochii, văd cuvintele: „ Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura”46, de parcă ar fi scrise pe pleoapele mele, adică pe cât aţi fost de milostivi, pe atât de milostivi vor fi şi alţii cu voi. Dacă aţi iertat, veţi fi iertaţi. Dacă aţi judecat, veţi fi judecaţi. Deci de ce petrecem într-o asemenea nerozie? Dacă vrem să fim iubiţi, trebuie pur şi simplu să iubim. Dacă vrem să fim iertaţi, trebuie să iertăm. Este atât de simplu, iar noi complicăm totul! De ce? Pentru că ne gândim numai la noi. Şi din cauza asta nu vedem nimic în jur.
îmi aduc aminte o întâmplare petrecută când munceam la Harlem cu oamenii fără adăpost. Am rugat pe cineva să facă ceva şi credeam că îi explicasem totul destul de limpede şi clar. Interlocutorul meu a îndeplinit sarcina şi a venit
46 Marcu 4, 24.
171
cu altceva decât i s-a spus. M-am uitat la el şi într-un moment de supărare am zis:
— Cum e posibil să fii atât de prost?
Iar el mi-a răspuns:
— Ah, sunt mai prost decât crezi. Vrei să-ţi arăt?
Eram supărat, dar prin acest răspuns el m-a făcut să râd. Am gândit în sinea mea: „Cât de prost trebuie să fiu eu, din moment ce pun asemenea întrebări neghioabe?!”
îmi aduc aminte un alt caz, atunci când împreună cu un episcop am mers la un supermarket, pentru că nu reuşisem să pregătesc cina. Urma să ne întoarcem acasă târziu, iar acolo nu aveam mâncare. Vlădica mi-a propus:
— Nu avem mâncare acasă, hai să intrăm în magazin.
Nu se întâmpla la New-York, ci în California, acolo magazinele se închid târziu. Am intrat în supermarket şi în acelaşi moment ne-am trezit lângă noi cu o femeie:
— Vlădică! Nu ştiam că şi dumneavoastră umblaţi prin magazine!
— Păi, da… Trebuie să mănânc şi eu ceva, a răspuns el.
— Ah, scuzaţi! Iertaţi!
în timp ce umblam prin supermarket, am văzut un copil, avea în jur de opt ani. Se comporta urât, mama se supărase pe el. Deodată, ea l-a apucat şi a început să-l scuture. Iar el pur şi simplu
172
făcea năzbâtii, pentru că obosise să umble prin magazin. Era ora zece şi jumătate, ar fi trebuit demult să se odihnească în pătuţul lui. Mama s-a aplecat spre el şi i-a zis printre dinţi:
— Îţi voi rupe capul!
Şi era mama lui!
— Vrei să îţi rup capul?
Am socotit necesar să intervin. Şi am spus:
— Da, madame! Bineînţeles, el vrea să-i rupeţi capul.
Ea şi-a aţintit privirea asupra mea cu uimire, parcă neştiind despre ce era vorba…
Se întâmplă să punem întrebări stupide. De ce? Pentru că nu ne gândim la ceea ce întrebăm, ci la noi înşine. Gândim: „Mă enervezi! Am să-ţi arăt eu ţie!” Nu ne străduim din răsputeri ca totul să decurgă cât se poate de bine, ci analizăm dacă ceilalţi au făcut tot posibilul să ne dea ce ne dorim. Iar dacă nu fac acest lucru, lătrăm la ei ca nişte câini. Unde este unirea noastră întru iubire?
Săptămâna trecută am avut nişte vizitatori un bărbat cu fiica sa. Mi-au povestit că au fost la Moscova, la concertul lui Paul McCartney, şi că a fost minunat. Bărbatul a menţionat cât de mult l-a mişcat cântecul Iubirea este tot ce ne trebuie. Iar eu m-am gândit: „Asta nu e iubirea despre care ne vorbeşte Domnul. Iubirea este, într-adevăr, ceea ce ne trebuie, dar avem nevoie nu de iubirea trupească, senzuală, ci de iubire ca
173
unire cu Dumnezeu.” Dacă vom transpune asta în viaţă, Raiul ni se va descoperi deja de aici, de pe pământ.
Dragele mele măicuţe, ziua a fost lungă, puterile mi s-au epuizat. Discursul meu s-a terminat, acum puteţi să puneţi întrebări.
— în timp ce vă aşteptam, am vizionat un film despre Egipt, despre Muntele Sinai.
— O, Sinai, este minunat! îmi aduc aminte prima mea călătorie acolo. Împreună cu noi era şi un episcop şi eu i-am spus:
— Ce loc frumos! Aici se simte atât de bine legătura cu Dumnezeu!
— Da, părinte, a răspuns el. Dar nici diavolul nu hoinăreşte departe de acest loc, se ascunde pe aproape. Aici nu te va lăsa în pace.
— Cât de important e să îndeplineşti ascultările, să urmezi binecuvântarea fără să te abaţi nici la stânga, nici la dreapta, fără să o nesocoteşti, fără să o prescurtezi?
— La început voi spune o istorioară, după care vă răspund la întrebare. Îmi aduc aminte că i-am dat unui monah o lumânare adusă din Ţara Sfântă. I-am spus:
— Aprinde-o şi roagă-te la lumina ei.
Peste o lună am mers la el şi am văzut lumânarea: era foarte scurtă. M-am gândit ce rugător osârdnic era el, dar nu ştiam cum să-i spun, încât să nu-i aţâţ mândria şi, de aceea, nu am spus nimic. Dar în sinea mea am zis: „Ce bine că monahul
174
se roagă atât de mult.” în ziua următoare am mers din nou la el şi i-am spus:
— Ce bine, părinte, că te rogi atât de mult!
— De ce crezi că mă rog mult? s-a mirat el.
— Judec după lumânare, a fost mare, iar acum e atât de mică.
— O folosesc pentru lectură.
Iar eu mă bucurasem atât de mult şi mă gândisem că el se ruga îndelung…
Acum a doua parte a răspunsului, despre ascultare. Trebuie să ne deprindem să petrecem în ascultare. Ascultarea este starea în care nu ne concentrăm deloc asupra noastră. Trebuie să fim siguri că singurul motiv pentru trăirea în ascultare este dragostea noastră pentru Hristos. Dar, dacă facem ascultare din dragoste pentru stareţ, pentru propria mândrie, din dragoste pentru confortul pe care-l avem şi nu vrem să-l pierdem sau deoarece avem o fire descumpănită şi vrem ca totul să se întâmple aşa şi nu altfel, asta nu este ascultare. Ascultarea este întotdeauna moartea propriului „eu” în numele iubirii pentru Dumnezeu. Nimic altceva.
Dacă ne place să lustruim vasele de argint şi ne bucurăm enorm atunci când ni se spune să facem asta, nu mai este nicio jertfire. Pur şi simplu ne place munca asta şi suntem bucuroşi că ni s-a încredinţat nouă. Şi fără ascultare am fi lustruit vasele, nu e vorba de iubire. În acest caz, noi nu arătăm neascultare, dar nici nu
175
omorâm propria voie. Deci cum trebuie să primim ascultările?
în urmă cu mulţi ani, când eram încă tânăr, mi s-a spus: „Orice ai auzi din gura stareţului, trebuie să primeşti ca şi cum ar fi spus de Hristos, cu excepţia cazului când stareţul îţi cere să faci un păcat. Aşa vei putea să te schimbi.” Dacă am sta aici, iar alături ar sta Domnul şi ne-ar spune: „Ce carte interesantă, aş vrea să aflu ce e scris în ea”, cu toţii am sări de pe locurile noastre, am lua cartea şi I-am aduce-o. De ce? Pentru că am vrea să-I facem pe plac, îndeplinindu-I cuvintele. Înţelegeţi ce vreau să spun?
După cum ştiţi, în iconomia mântuirii Dumnezeu a făcut acelaşi lucru prin Iisus Hristos. El a primit chip omenesc, a luat asupra Sa toate neputinţele noastre, tot ce e caracteristic omlui, în afară de păcat, El a petrecut treizeci şi trei de ani pe pământ, slujindu-ne nouă, nu Lui însuşi. El a făcut totul ca să ne vindece, să ne elibereze, să ne ducă la Tatăl Său, cu preţul propriei vieţi.
Neuitând aceste lucruri, oare cât de mult eu, ca stareţ, trebuie să mă nevoiesc pentru monahii mei? Foarte mult. Dumnezeu şi omul se nevoiesc împreună.
176
Convorbirea a VII-a
— Mănăstirea noastră este foarte-foarte mică doar doisprezece vieţuitori. Dar numărul fraţilor nu este important. Războiul nostru este purtat întotdeauna atât la nivel de persoană, cât şi la nivel de obşte. Le spun monahilor mei: „Noi ducem o viaţă monahală. Trăim împreună, dar fiecare dintre noi trăieşte singur. Venim aici nu ca să ne ataşăm unii de alţii, ci ca să ne ajutăm unii pe alţii.”
La fel şi pe voi, măicuţelor, Domnul v-a îndreptat aici pentru folosul vostru. Dintr-o singură pricină: Ca să vă iubiţi una pe alta. Şi ca să slujiţi unele altora. Căci, manifestându-ne iubirea şi slujirea, îi slujim Domnului. Dar, dacă ne slujim nouă înşine, pierim. Dacă ne iubim pe noi înşine, pierim.
Nimeni nu vine la mănăstire din propria alegere. Mulţi spun: „Iată, eu am decis să devin monah.” Nu este adevărat. Domnul a zis: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi […]”47. Este o taină de necuprins. El ne cheamă la mănăstire din marea Sa iubire pentru noi. Pentru că El ştie că omul, rămânând faţă în faţă cu „eul” său, cel iubitor de sine, de-a lungul întregii zile se gândeşte numai la el însuşi. Cât de cunoscute ne sunt acestea! Cugetele, dorinţele, schimbarea
47 Ioan 15,16.
177
dispoziţiei, gândul la cine ne-a supărat, cine nu ne-a supărat, ce vrem şi ce nu vrem, toate acestea se învârt mereu în capul nostru. Şi acest iureş ne încurcă să ne gândim la Dumnezeu.
Scopul vieţii noastre la mănăstire este pocăinţa. Însă mulţi dintre noi nu ştiu ce înseamnă pocăinţa. De aceea, mă voi strădui să vă explic ce este aceasta.
Pocăinţa este schimbarea bruscă, radicală, profundă a direcţiei vieţii. Atenţie! Bruscă şi profundă! Şi apare întrebarea: Ce ar însemna pentru noi o schimbare radicală a vieţii? Să încetăm să ne mai iubim pe noi înşine! Să îndepărtăm obsesia pentru propria persoană şi să ne îndreptăm spre Dumnezeu. Aceasta ar fi o schimbare absolută! Dar majoritatea dintre noi nu o săvârşim niciodată. Putem să îmbătrânim şi încă să nu ne eliberăm din captivitatea propriei neghiobii. „Eu, eu, eu!” Iată nenorocirea noastră comună şi continuă, iar de la ea toate celelalte nenorociri.
Când oamenii petrec în pocăinţă, niciodată nu-i judecă pe alţii. Pentru că sunt preocupaţi de gândul la felul în care ei înşişi se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu. Se gândesc la relaţiile lor cu El. Şi la faptul că El vede relaţiile noastre. Căci prin faptele noastre nu putem să ne mântuim. Ne mântuim doar din mila lui Dumnezeu pentru noi. Deci cum ar putea chiar numai să ne treacă prin minte să judecăm pe cineva? Totuşi, judecăm şi asta deoarece nu trăim în pocăinţă.
178
Pentru că nu ne gândim la milostivirea lui Dumnezeu, nu ne gândim la propriile păcate, ci ne aflăm în starea de iubire de sine.
Aduceţi-vă aminte: De fiecare dată când aţi trecut prin dificultăţi în viaţa voastră monahală, în relaţia cu o soră sau alta, se întâmpla din cauză că vă întorceaţi privirea duhovnicească de la Dumnezeu şi vă gândeaţi la voi însevă.
Nu trebuie să iubim un anumit om, iar pe altul, nu. Dacă nu le iubiţi pe toate surorile voastre, nu iubiţi pe nimeni. Dacă, de pildă, eu îi iubesc pe toţi oamenii care se află aici, iar pe aceştia trei nu îi iubesc, se întâmplă deoarece eu aleg ceea ce este pe placul meu. Iubesc pe cine vreau. Căci, dacă nu îi iubesc pe aceia, iar pe aceştia îi iubesc, mă iubesc, de fapt, pe mine. Iar dacă ne iubim pe noi, în inimile noastre nu e loc pentru Dumnezeu.
Să lăsăm toate visările noastre, toate amăgirile… Dar Dumnezeu nu are nevoie de nimic de la noi! Dumnezeu nu are nevoie să stăm câte douăsprezece ore în biserică. El are nevoie de iubirea noastră. Când stăm în biserică, ne înfăţişam în faţa Lui. Dar, dacă în acelaşi timp ne iubim pe noi înşine, vorbim cu pereţii.
Lupta pentru dobândirea rugăciunii, iată care este lupta! De ce este atât de dificilă? Pentru că rugăciunea am în vedere nu citirea cuvintelor, nu participarea la slujbe, ci rugăciunea adevărată înseamnă unirea inimii cu Dumnezeu.
179
Oare e posibil să înfăptuieşti acest lucru şi să petreci şi în mândrie?
Am să vă povestesc o istorioară hazlie. O femeie mi-a trimis o scrisoare. Mi-a mărturisit că de mulţi ani este în căutarea unei mănăstiri, că vrea să se călugărească. Doamna provine dintr-o familie înstărită, copiii sunt deja mari, iar ea a realizat multe lucruri în viaţă. Astfel, m-a rugat insistent să-i permit să vină la mine, să mă vadă şi să rămână în America. Şi, într-un sfârşit, chiar a venit. La prima vedere arăta cât de cât smerit. Dar atunci când am rugat-o să-mi vorbească despre sine, a început să-şi enumere realizările. Eu am început să râd. Ea s-a supărat foc şi m-a întrebat:
— De ce râdeţi?
I-am explicat:
— Dar te-am rugat să-mi vorbeşti despre tine!
Mi-a răspuns:
— Păi, vă vorbesc.
— Dar nu am auzit de la tine cuvintele: „Sunt o păcătoasă, care mă aflu aici doar din mila lui Dumnezeu. Nu sunt demnă de a fi monahie şi sunt cea mai mândră persoană din lume…”
Atunci s-a ridicat în picioare şi a zis:
— Asta nu! Eu nu sunt mândră!
Cât de orbiţi suntem de propria mândrie! Cât de tulburaţi de iubirea pentru noi înşine! Aţi auzit întâmplările din vieţile părinţilor pustnici ai Egiptului? De exemplu, preacuvioasa Isidora
180
din Tavenisi. O femeie deosebită! Ea îl avea înaintea ochilor doar pe Dumnezeu şi petrecea în pocăinţă, de aceea nu vedea păcatele altora. Surorile care o înconjurau erau nişte femei groaznice, căzute în amăgire. Iar ea, în pofida acestor lucruri, îl vedea doar pe Domnul.
învăţătura Sfinţilor Părinţi despre rugăciune, dacă putem să o definim aşa, înseamnă conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu trebuie căutat, El este pretutindeni. Nenorocirea noastră constă în faptul că am pierdut darul vederii lui Dumnezeu sau nici nu l-am avut vreodată. De aceea noi, rugându-ne, folosim tot felul de cuvinte şi rituri care ne îndeamnă mintea şi trupul spre acţiune. Dar, din cauză că inima noastră este plină de patimi şi de mândrie, rugăciunea nu merge. Există cineva care nu a simţit acest lucru?
Trebuie să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Şi El ne spune cum să înfăptuim acest lucru. „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.”48 Dacă Mă iubiţi, iubiţi-vă unii pe alţii. Vă aduceţi aminte cuvintele Evangheliei de ieri? Acolo se spune: „Ceea ce faceţi pentru surorile voastre mai mici, Mie îmi faceţi.”49 Deci ce răspuns vom da când ne vom întâlni cu Dumnezeu în ziua înfricoşătoarei Judecăţi? Ce vom spune despre modul în care ne-am comportat unii cu alţii?
48 Vezi Ioan 13, 34-35; Ioan 14,15; Matei 18,34-35.
49 Vezi Matei 25,40.
181
Ştiţi, am văzut foarte multe monahii şi cunosc nu doar din auzite cum surorile, nutrind sentimente neplăcute unele pentru altele, se bagă una pe alta de vii în mormânt prin cuvinte usturătoare. Încetaţi să vă mai luptaţi una cu alta! Opriţi războiul în care vă atrag sentimentele şi frământările voastre. Ce veţi spune când îl veţi vedea pe Hristos şi El vă va întreba dacă mai ţineţi minte acea zi de luni, când vă aflaţi în vrăjmăşie cu El? Iar voi veţi întreba: „Când, Doamne? Când am făcut aşa?” Iar El o să vă spună: „Atunci când i-ai făcut aşa surorii cutare sau cutare, Mie Mi-ai făcut-o.”
Noi vrem să-L vedem pe Dumnezeu. Dar să ne uităm în jur: El este aici! Dacă nu îl vedem aici, nu-L vom vedea niciodată faţă către faţă.
La noi la mănăstire este foarte greu cu ascultarea. Am în vedere nu ascultarea în sensul de „vino încoace, adu-mi aia”, ci ascultarea inimii. Conştientizarea faptului că ascultarea este mijlocul de eliberare de samavolnicie. Se pare că toţi vrem să fim liberi, dar singura libertate
182
adevărată este libertatea obţinută prin ascultare. Pentru că, manifestând ascultare, facem ceea ce vrea Dumnezeu. Suntem zidiţi pentru El. De aceea, singurul mijloc de a fi liberi este de a da la o parte samavolnicia, de a-I permite lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră şi să facă ceea ce doreşte.
Iată, ne merge foarte prost cu ascultarea. Foarte prost şi cu iubirea altora. Am în vedere iubirea, adică să ne iubim unii pe alţii, nu doar să ne tolerăm. Dar de ce avem atât de puţină dragoste? Deoarece suntem atât de preocupaţi de gândurile la noi înşine, încât nu mai avem timp să ne ocupăm de semeni.
Mănăstirea noastră e mică, bucătăria la fel. De exemplu, unul stă pe un scaun. Iar altul se întâmplă să treacă pe lângă el şi să-l împingă. Şi imediat se poate auzi riposta: „Ce, nu mai e niciun loc în cameră pe unde să treci?” Vi se pare cunoscut, fiindcă uneori şi voi procedaţi la fel.
Cât de mult ne iubim pe noi înşine! Suferim mereu, fie din cauza poftei, fie din cauza judecării semenilor sau din cauza iubirii de agonisire. Iată, de exemplu, cineva intră în trapeză sau în chilia comună şi mută puţin mobilierul. Şi se gândeşte: „Aşa e mai bine!” După o oră intră altul şi spune: „Cine a mutat aşa mobilierul pe care l-am aşezat eu?” Şi iarăşi îl va pune la loc. Câtă meschinărie! Ea face să apară ostilitatea reciprocă în obşte.
Din perspectivă biblică, ne asemănăm oarecum cu tinerii cei sfinţi care au fost adormiţi.
Există astfel de monahi care, oricât ar dormi, niciodată nu se trezesc. Desigur, asta n-are nicio legătură cu somnul trupesc, ci cu iubirea de sine.
Aş putea să continui să vorbesc despre asta, însă avem şi fraţi minunaţi, adevăraţi asceţi, care îşi doresc să devină sfinţi. Nevoinţa lor este lupta continuă cu propriile patimi, cu ei înşişi. Una
183
dintre regulile de bază, pe care ar trebui să o urmăm, ca oameni şi creştini trăitori potrivit Evangheliei, constă în faptul că trebuie să-L căutăm permanent pe Dumnezeu. Dar noi nu o facem. Dorinţele noastre nu sunt deloc îndreptate spre a fi mereu cu Dumnezeu. Cum să redirecţionăm întreaga noastră energie, întreaga noastră conştiinţă, dinspre sine spre Dumnezeu? Domnul ne spune (asta nu ne place, dar El ne-o spune): „Dacă vreţi să trăiţi, trebuie să muriţi. Dacă vreţi să dobândiţi viaţa, trebuie să o pierdeţi.” La noi la mănăstire spunem deseori: „Dacă nu vom muri înainte de moarte, vom muri după moarte.” însă noi nu dorim să murim! De aici apare şi lupta. În ce constă aceasta? Pocăinţa, omorârea patimilor, iată ce trebuie să facem.
Nu ştim cum vieţuiţi aici voi, monahii şi creştine, care vreţi să vă supuneţi voii lui Dumnezeu. Să ne aducem aminte de tânărul bogat care a venit la Domnul şi a spus: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să dobândesc viaţa cea veşnică?” Domnul i-a spus: „Păzeşte-mi poruncile.” Tânărul i-a răspuns: „Le păzesc.” Domnul i-a spus: „Ai grijă de săraci.” Acela i-a răspuns: „Am grijă.” Atunci Domnul i-a spus: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde tot ce ai, împarte săracilor, ia-ţi crucea, leapădă-te de tine, vino şi urmează-Mă.”50 Evanghelia spune că tânărul era foarte bogat şi a
50 Parafrazare la Matei 19,16-22.
184
plecat. De ce oare? Deoarece omul bogat este cel care „s-a creat” pe sine însuşi, şi-a atins rezultatele prin propriile puteri. Este omul care acordă o foarte mare importanţă convingerilor sale. Cel ce „s-a creat” pe sine însuşi nu mai are nevoie de susţinere. Iar atunci când Domnul spune: „Leapădă-te de tine, de idolul pe care l-ai plăsmuit, şi vei deveni cel pe care Eu sunt gata să-l recreez”, nu putem să suportăm aceste cuvinte. Este prea greu pentru noi. Şi acel tânăr n-a suportat.
Dar noi? De unde începem? Ce ne împiedică să fim sfinţi? Convingerile noastre bolnave, iubirea de sine, obsesia faţă de propriile convingeri şi faţă de noi înşine.
O să vă vorbesc despre smerenie. Deşi, de fapt, în realitate eu nu ştiu nimic despre smerenie. O să vă spun ceea ce am citit. Într-o zi am slujit într-o biserică, în altar. Şi acolo era un preot bătrânel, părintele Ghelasie, arhimandrit. După vârstă, el ocupa al doilea loc în altar, iar eu stăteam chiar lângă el. Şi iată că el, înainte de începutul Liturghiei, fiind deja foarte bătrân, peste optzeci de ani, s-a apropiat de mine şi mi-a făcut o închinăciune până la pământ. Eu am exclamat: „Părinte! Ce faceţi?” Iar el mi-a răspuns: „Iartă-mă, părinte! Când ai intrat, te-am judecat în gândul meu. Şi nu pot să slujesc fără să-ţi cer iertare.”
Iar acum haideţi să ne aducem aminte de câte ori am judecat oamenii în gând şi nu am făcut nimic în legătură cu aceste gânduri. Judecarea,
185
mândria, insuficienţa dragostei, toate acestea îi oferă celui viclean posibilitatea de a ne chinui. El ne răpeşte dragostea, ne lipseşte de pace şi linişte, rugăciunea se pierde. Deci de ce cedăm atât de uşor?
Aş vrea să vă gândiţi la ceea ce puteţi să faceţi ca să deveniţi sfinte. Ce ar putea să facă fiecare dintre voi ca să dobândească sfinţenia şi pentru ca întreaga mănăstire şi voi toate să deveniţi sfinte. Căci aţi venit aici tocmai ca să vă uniţi cu Dumnezeu. Dar, dacă nu vă veţi schimba prin pocăinţă şi smerenie, nu veţi deveni sfinte niciodată. Atunci de ce sunteţi aici? Pentru ce vă risipiţi timpul?
Astăzi am rugat-o pe o măicuţă să-mi povestească despre viaţa ei. Ea mi-a spus:
— Suntem permanent într-un fel de grabă. Ne grăbim, fie ca să reuşim să ajungem la toate slujbele, fie ca să îndeplinim toate ascultările şi toată munca.
I-am răspuns:
— Trebuie să vă faceţi rugăciunea încet şi cu grijă. Iar în timpul ascultărilor să vă grăbiţi.
Trebuie să dobândim o alcătuire nouă a minţii. Trebuie permanent să conştientizaţi nevoia de a avea grijă una de alta. Grijă nu în sensul cuvintelor duioase şi mângâietoare de suflet, nici în sensul aşa-zisei ocrotiri posesive. Femeile deseori încearcă să-i copleşească pe toţi cei din jur, sunt prea posesive. Vă aduceţi aminte pericopa
186
evanghelică despre cum ucenica lui Hristos, Maria Magdalena, a alergat la El după înviere, iar El i-a zis: „Nu te atinge de Mine!” Acest pasaj lămureşte foarte bine felul în care ne vede Domnul. Adresându-se către ucenica Sa cu cuvintele: „Nu te atinge de Mine!”, El îi spune, de fapt: „Nu poţi să Mă tratezi ca pe proprietatea ta! Dimpotrivă, Eu voi pune stăpânire pe tine! Dacă Mă iubeşti, Eu te voi stăpâni.”
Asta e ceea ce ne lipseşte: înţelegerea nevoii de a-L iubi pe Dumnezeu. Dacă veţi înţelege acest lucru, o să vă fie uşor să vă iubiţi una pe alta. O să vă fie uşor să vă rugaţi. Rugăciunea este grea, deoarece la rugăciune nu trebuie să ne concentrăm asupra noastră, ci asupra lui Dumnezeu. Iar atunci când suntem ocupaţi cu ceva, nu ne mai rămâne timp pentru nimic.
Când mă aflam săptămâna trecută la Valaam, un monah m-a întrebat:
— Părinte, iată, de exemplu, eu am muncit toată ziua, am făcut multă treabă şi atunci când mă întorc seara în chilie este deja târziu. A doua zi intenţionez să mă împărtăşesc. Şi trebuie să citesc toate aceste rugăciuni şi canoane… Cum să procedez? Ce să fac?
Eu i-am spus:
— îţi voi răspunde, dar pentru început permite-mi să-ţi pun şi eu o întrebare. Dacă acum ar intra în cameră un înger şi ţi-ar spune: „Părinte!
M-a trimis Domnul, El vrea ca mâine dimineaţă
187
tu să-I primeşti Trupul şi Sângele”, şi ţi-ar mai spune: „Părinte! Fii pregătit! Curăţă-te!”, ce vei face atunci? Te vei culca? Sau vei petrece noaptea în trezvie şi pregătire?
— Este nedrept, m-a contrazis călugărul.
— De ce?
— Deoarece în acest caz, desigur, ar trebui să mă rog.
— Nu! Nu trebuie să te rogi! Trebuie să vrei să te rogi!
— Da, a recunoscut el. Trebuie să vreau să mă rog, dar sunt leneş.
— Atunci fie te scoli şi te rogi, fie rămâi în pat şi în dimineaţa următoare nu te mai duci la biserică.
Câte zile am risipit degeaba, preocupaţi de tot felul de nimicuri care ne ocupă sufletul, în loc să pricepem că ne aşteaptă întâlnirea cu Domnul?! Uneori, la noi la mănăstire, în inima unor fraţi parcă se adună nişte nori negri şi se apropie o furtună. Atunci aceşti fraţi dau buzna în încăpere ca un uragan. O furtună de emoţii! Sau seamănă cu un nor cenuşiu care într-o zi senină întunecă soarele şi acoperă lumina. Iar eu le spun:
— Cum puteţi să vă comportaţi în felul acesta cu fraţii voştri?! Nu aveţi dreptul să introduceţi indispoziţiile voastre în obşte şi să-i molipsiţi de ele şi pe alţii.
Aşa şi voi, când ieşiţi dimineaţa din chilie, nu trebuie doar să îl vedeţi pe Domnul Iisus
188
Hristos în fiecare soră, ci să şi confirmaţi acest lucru prin orice mijloc posibil. Nu aveţi dreptul să le transmiteţi celorlalte surori dispoziţia voastră proastă, deznădejdea, neghiobia voastră.
Deci eu le spun monahilor noştri:
— Îi trataţi rău pe fraţii voştri! Trebuie să vă cereţi iertare!
Atunci careva mă contrazice:
— Dar ce am făcut?
Şi eu îi răspund: ■
— Te-ai iubit pe tine, iar pe noi nu ne-ai iubit.
Uităm atât de uşor scopul nostru. Ne întoarcem privirea de la Domnul şi cădem în tot felul de păcate.
Cum să învăţăm să iubim? Avem putinţa de a iubi, doar pentru că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi. Singura metodă de a învăţa iubirea este să o învăţăm de la Dumnezeu. El spune: „Dacă mă iubeşti, iubeşte-l pe fratele tău. Du-te şi slujeşte-le tuturor. Să devii cel din urmă. Întotdeauna gândeşte-te la alţii înainte să te gândeşti la tine.” Şi să-I fii recunoscător lui Dumnezeu pentru tot, pentru greutăţi, pentru suferinţe, pentru cruce, pentru bucurie, pentru familia ta. Totul e de la Dumnezeu şi, atunci când suntem recunoscători, învăţăm să iubim.
Când cineva ne roagă să-i povestim ceva despre mănăstire, orice, mulţi enumeră lucrurile rele, nu acele binefaceri pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Astfel, monahii mei îmi spun uneori:
189
„Părinte, trebuie să facem ceva cu acest frate! Este aşa şi pe dincolo, îndreaptă-l, înţelepţeşte-l.” Şi eu întotdeauna le spun următorul lucru: „Iadul este urmarea dreptăţii. Iadul există din pricina dreptăţii. Iar cerul există datorită milei. Data viitoare când veţi dori să luaţi măsuri juste, cugetaţi că, dacă Dumnezeu va dori să procedeze cu noi după dreptate, vom pieri. Avem posibilitatea să ne mântuim, doar dacă asupra noastră se revarsă mila.”
Am cunoscut un preot în vârstă de la Muntele Athos, îl chema Nifon. Într-o zi părintele Nifon mi-a spus: „Există trei căi sigure către împărăţia cerurilor. Trei căi absolut sigure! Prima modalitate de a ajunge în împărăţie este să nu păcătuim niciodată. Pe aceasta am pierdut-o. A doua să nu judecăm niciodată pe nimeni şi atunci nici Domnul nu ne va judeca pe noi, şi vom merge către împărăţia cerurilor. Această cale, de asemenea, am pierdut-o! Şi mai este a treia cale: să fim milostivi faţă de semenii noştri. Atunci şi Domnul va fi milostiv cu noi. Este tot ce ne-a mai rămas.”
Suntem oare milostivi? Nu. Iubitori de sine? Da. Îi judecăm pe toţi în afară de noi? Din spusele mamei mele, când eram mic, credeam că ştiu întotdeauna ce şi cum să fac mai bine, ştiam totul şi despre tot, în afară de ceea ce mă privea. Şi noi credem că putem să facem totul mai bine ca oricine, tot, în afară de a fi milostivi.
190
Obştea voastră de maici trebuie să fie plină de bucurie. În primul rând, pentru că Dumnezeu vă iubeşte! Nu pentru ceea ce aţi făcut, ci, dimpotrivă, El vă iubeşte în pofida lucrurilor pe care le-aţi săvârşit. Chiar şi numai acest fapt este un prilej să urcaţi sus pe acoperiş şi să strigaţi în gura mare de bucurie. El v-a ales. El, nu voi51! El v-a chemat. Trebuie să vă bucuraţi! El v-a înconjurat de surori, ca să vă înveţe să fiţi milostive, încât să puteţi să faceţi pentru surorile pe care le vedeţi ceea ce I-aţi fi făcut Domnului, pe Care nu îl vedeţi. Aceste lucruri trebuie să vă umple de bucurie!
Dacă am fi trăit o viaţă cu adevărat monahală, dacă L-am fi cunoscut pe Domnul şi L-am fi iubit aşa cum trebuie, la intrare ar fi trebuit să punem un paznic, fiindcă foarte mulţi oameni ar fi vrut să ajungă la noi. Iar noi? Ce credeţi că ne va spune Domnul în ziua înfricoşătoarei judecăţi? Ne va spune: „V-am dat totul, iar voi v-aţi tânguit, aţi mormăit, v-aţi plâns. În fiecare zi Eu vă chemam la Biserică, în casa Mea sfântă, iar voi vă duceaţi acolo ca la dentist, nu pentru mântuire.”
Totul este în mâinile noastre! în mâinile noastre se află alegerea: să devenim sfinţi ori să pierdem împărăţia lui Dumnezeu. Şi acest lucru se decide prin relaţiile pe care le avem unii cu alţii. Atunci când petrecem în pocăinţă, nu suntem
51 Vezi Ioan 15,16.
191
în stare să vedem slăbiciunile altora, întrucât avem conştiinţa încărcată cu propriile neputinţe. Iar după ce am atins sfinţenia, nu mai judecăm.
într-o zi a venit la mine un om să se spovedească:
— Părinte, eu nu pot să mă rog, mă risipesc mereu. Nu pot să mă concentrez!
I-am spus:
— Nu este adevărat!
M-a contrazis:
— Nu, este adevărat! în capul meu se învârte mereu ceea ce am făcut în ziua curentă, ce trebuie să mai fac şi tot aşa.
I-am răspuns:
— Iată că tu singur ai dovedit că am dreptate. Tu poţi foarte bine să te concentrezi! Problema este că nu te concentrezi asupra lui Dumnezeu, ci asupra ta. Domnul însă te cheamă să te lepezi de tine. Iar tu nu vrei să o faci. Imediat ce începi să te gândeşti la Dumnezeu, te gândeşti din nou la tine însuţi. Deci atenţia ta este tare ca oţelul. Dar obiectul acestei atenţii este cel pe care îl iubeşti, adică tu însuţi. Nu este Cel pe Care spui că îl iubeşti.
De aceea, nu e puternică rugăciunea noastră. Monahilor noştri le recomand să se roage aşa: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”
Vrem să ne pocăim, dar nu putem, pentru că ne iubim prea mult pe noi înşine, ne temem să nu ne preţuim.
192
— Adesea, în timpul ascultărilor, rugăciunea este împrăştiată. Aş dori, cu ajutorul lui Dumnezeu, să muncesc şi să îndeplinesc ascultarea fizică în rugăciune, astfel încât mintea să nu se mai frământe şi doar mâinile să lucreze. Aş vrea ca în acele momente să muncesc cu mâinile, iar cu mintea să mă îndrept spre Dumnezeu, să am simţul pocăinţei, să cuget la rugăciune. Dar nu reuşesc, mă împrăştii repede. Gândurile îmi zboară întotdeauna.
— Rugăciunea este conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu. Trebuie să ştim că Domnul este cu noi. De aceea, nu e necesar să pronunţăm formulele rugăciunilor obişnuite. Trebuie să ne unim cu Domnul. Femeile reuşesc foarte bine să o facă. Oare nu vă aduceţi aminte cum vi se întâmpla când trăiaţi în lume şi simţeaţi ataşament pentru vreun tânăr? Oriunde aţi fi fost şi orice aţi fi făcut, oriunde ar fi fost el şi orice ar fi făcut, vă gândeaţi la el şi vă doreaţi să vă fie alături, vă gândeaţi la ce îşi dorea atunci, doreaţi să fiţi cu el. Cu câtă greutate vă dezlipea cineva de gândurile la cel cu care vă doreaţi să fiţi. Nu-i aşa? De altfel, maicile nu vor vorbi despre asta. Dar toate ştiu la ce mă refer.
Aşa e şi cu Domnul. Trebuie să-L iubim la fel de mult, astfel încât să nu ne dorim să plecăm de lângă El. Căci de lângă noi înşine nu plecăm. De ce? Pentru că ne iubim. Dacă am avea, de exemplu, o boală fizică sau sufletească, acest lucru nu
193
ar îndreptăţi rămânerea noastră în boala duhovnicească. Chiar şi atunci când ne simţim rău putem să ne rugăm. Putem să fim în continuare cu Dumnezeu. Dacă aveţi o dispoziţie proastă, dacă aţi avut o zi grea, spuneţi-I Domnului: „Doamne, acum sunt atât de slabă, cad de oboseală şi vreau să Te iubesc, dar nu ştiu cum. Nu mă lăsa să mă îndepărtez de Tine.” Nu puneţi semnul egalităţii între voi şi greutăţile care vi se întâmplă.
Dacă suntem foarte bolnavi, de moarte, nu putem să-i îngăduim bolii să devină firea noastră. O purtăm în noi, dar nu ne identificăm cu ea.
I-am povestit deja maicii stareţe că sunt bolnav. Am cancer. Am făcut tratament, dar boala nu cedează. Îmi aduc aminte cum m-am dus la doctorul care trebuia să-mi comunice diagnosticul şi să-mi prescrie un tratament. În asemenea cazuri, doctorii se arată foarte serioşi, trişti. El m-a invitat în cabinetul său.
— Aţi venit singur?
— Da.
— Poate ar fi trebuit să mai luaţi pe cineva cu dumneavoastră…
— Pentru ce?
— Trebuie să vă spun ceva…
— Ştiu deja totul.
Şi i-am spus ce boală am, ce diagnostic. Doctorul a recunoscut că majoritatea oamenilor care vin la el îşi pierd cunoştinţa când află că suferă de cancer.
194
— Ceea ce îmi spuneţi nu se referă şi la mine, am răspuns eu. Căci viaţa mea nu depinde de felul cum mă simt din punct de vedere fizic. Nu trebuie să facem nimic care ne-ar putea despărţi de Dumnezeu.
Astfel, Sfântul Benedict, părintele monahismului apusean, spunea că monahul nu trebuie să pună nimic mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Dacă punem ceva mai presus de iubirea lui Dumnezeu, într-un final doar cu asta rămânem.
Vă asigur că, dacă aţi fi suferit un atac cerebral şi aţi fi fost pe jumătate paralizate, şi aţi fi zăcut cu temperatură şi dureri insuportabile, iar cineva ar fi venit la chilia voastră şi v-ar fi spus: „Soră, ridică-te, a izbucnit un incendiu! Hai să te ajut”, v-aţi fi ridicat repede din pat! Ce minune! Aţi merge singure! Dar eu vă spun: Treceţi printr-un incendiu duhovnicesc! Casa duhului nostru arde în flăcări. Mai bine ar fi să ne trezim, să ne sculăm şi să ne mântuim sufletul.
Vă aduceţi aminte cuvintele din Evanghelie: „Dacă veţi auzi ce spune Domnul şi vă veţi învârtoşa inimile prin neîmplinirea cuvintelor Lui, judecata asupra voastră va fi mai severă”? Iar acelora dintre noi, care nu au auzit cuvintele Lui, li se va cere mai puţin. Însă noi suntem cei ce am auzit! Ce să facem? Şi cum?
Tocmai de aceea avem nevoie unii de alţii.
Singuri nu vom putea face nimic. Ieri am discutat despre asta cu un tânăr. Oricât de bine ne-am
195
cunoaşte, chiar dacă încercăm să ne examinăm fără vreun ajutor din exterior, fără oglindă, nu ne vedem nici faţa, nici creştetul, nici spatele, însă ne imaginăm chipul, ne dăm oarecum cu părerea despre puţinul pe care îl vedem. Din punct de vedere duhovnicesc, procedăm la fel. Vedem doar o treime din noi, dar credem că ne cunoaştem în întregime. Avem nevoie unii de alţii, ca să spunem: „Aşa arată părul tău. Aşa arăţi tu însuţi.” Avem nevoie unii de alţii. Nu trebuie doar să ne tolerăm, ci să ne şi iubim.
îmi aduc aminte cum într-o duminică discutam cu măicuţele despre pasajul din Evanghelie pe care îl auzisem odinioară. Acolo erau cuvintele: „ Ceea ce i-aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei, Mie Mi-aţi făcut.”52 Şi una dintre monahii a spus:
— Pentru acelaşi rezultat, aş putea la fel de bine să nu fac nimic.
Iar alta, mai în vârstă, a contrazis-o:
— Nu trebuie să nu faci nimic, ne vom simţi prea bine. Comportă-te în continuare cum obişnuieşti: Asta ne ajută să suferim.
Toate au râs, chiar şi prima soră.
Am să vă povestesc o istorioară amuzantă despre nişte călugăriţe. Despre cele catolice, nu despre cele ortodoxe. Am avut o cunoştinţă, o călugăriţă catolică în vârstă. Foarte în vârstă, avea optzeci şi şase de ani. În timpul vieţii a locuit în
52 Parafrazare la Matei 25,40.
196
China, unde îndeplinea slujirea de misionară. Fusese fondat un colegiu într-una dintre provincii. Apoi au venit la putere Mao şi comuniştii. Ea era străină, venea din Occident, de aceea i s-a ordonat să înceteze să se mai ocupe de „fleacurile religioase” şi au trimis-o la universitate să predea comunismul. Nu i-au permis să predea creştinismul. Însă ea a fost neînduplecată şi le-a declarat organelor din conducerea locală că va preda despre adevăratul „comunism”. Şi a început să vorbească despre „comunismul” creştin, despre faptul că toate bunurile trebuie să fie în proprietate comună, iar toţi oamenii trebuie să trăiască în ascultare de Dumnezeu şi în iubire pentru semeni, aşteptând venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Adevăratul „comunism”!
A fost băgată la închisoare. Acolo a petrecut patru ani, pentru refuzul de a schimba conţinutul materiei predate. Drept pedeapsă, a fost băgată la carceră aceasta era o celulă săpată în pământ, acoperită cu ciment sau cu plăci şi astupată deasupra cu gratii. Acolo a stat câteva luni. Drept urmare, după patru ani, a făcut tuberculoză osoasă. Suferea de nişte dureri îngrozitoare la picioare. Unul dintre foştii ei studenţi a ajuns printre soldaţii care păzeau închisoarea. Văzând-o, el s-a îngrozit, deoarece autorităţile le spuneau locuitorilor acelui orăşel şi studenţilor universităţii că maica i-a părăsit, că a plecat în ţara ei de baştină. Iar ea se afla, de fapt, la închisoare.
197
Şi astfel, el şi alţi câţiva soldaţi au ajutat-o să evadeze.
A plecat la Hong Kong. A fost internată la un spital catolic unde slujeau nişte monahii, până când s-a întremat cât de cât. Apoi s-a întors la Roma, unde se afla centrul ordinului ei monahal. Acolo a stat un an, starea de sănătate i s-a îmbunătăţit. A fost întrebată cu ce ar vrea să se ocupe în continuare. A răspuns că s-ar bucura să se întoarcă la slujirea ei misionară. Era anul 1949 sau 1950.
A fost trimisă în Cuba. Voi ştiţi ce s-a întâmplat în Cuba. Batista a fost dat jos de la putere şi înlocuit cu Fidel Castro. Iarăşi a venit comunismul şi ea din nou a fost băgată la închisoare. Dar apoi, după un an sau doi, a fost eliberată. În acea perioadă deja avea peste cincizeci de ani. S-a întors în S.U.A., unde era născută, şi a ajuns maică superioară a unei mari mănăstiri de călugăriţe.
Când am întâlnit-o s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani ea continua să facă ascultarea de maică superioară la mănăstire, unde vieţuiau în jur de o sută cincizeci de surori. Acolo vieţuiau călugăriţe vârstnice, care se retrăseseră de la slujirea din lume. Majoritatea dintre ele predaseră în trecut, multe erau învăţătoare. Maica m-a invitat la trapeză. În acea zi era sărbătorită cea care întemeiase ordinul lor monahal.
— Bună ziua, maicilor, ea a pronunţat aceste cuvinte pe un ton melodios, de parcă ar fi fost o profesoară care îi saluta pe copiii din clasă.
198
— Bună ziua, maică superioară, i-au răspuns surorile la fel de tărăgănat, într-un glas.
— Acesta este prietenul meu, părintele Ioachim. Spuneţi: „Bună ziua, părinte Ioachim.”
— Bună ziua, părinte Ioachim, au răspuns în cor toate maicile.
Nu-mi venea să cred. Pe masă, cu ocazia sărbătorii, se aflau nişte bomboane de ciocolată, câte una pentru fiecare soră. Fiecare bomboană era învelită într-o hârtiuţă, iar în hârtiuţă mai era câte o hârtiuţă albă. La sfârşitul mesei stareţa a spus:
— Măicuţelor, în faţa farfuriilor voastre se află nişte bomboane de ciocolată. În fiecare dintre ele este o hârtiuţă albă. Pe ea este scrisă o rugăciune scurtă către întemeietoarea ordinului nostru, sfânta Angela. Prima rugăciune o voi citi eu, iar apoi fiecare dintre voi, pe rând.
Am crezut că va trebui să auzim rugăciunea fiecăreia dintre cele o sută cincizeci de maici, separat.
Şi ele au început:
— Sfântă Angela, oglindă desăvârşită a fecioriei, roagă-te pentru noi…
— Roagă-te pentru noi, au bombănit maicile.
Astfel, repetau una după alta, până când i-a venit rândul unei călugăriţe bătrâne. Ea şi-a desfăcut bomboana şi a exclamat:
— Pe hârtiuţa mea nu e scris nimic!
Iar alta i-a spus:
— întoarce-o!
199
Atunci şi ea a putut să citească rugăciunea.
Multe lucruri haioase se întâmplă şi în viaţa monahală. Sunt sigur că şi vouă vi se întâmplă asemenea lucruri. Sunt multe întâmplări care ne aduc bucurie, zâmbete, ne înveselesc. Totul la timpul potrivit. Există momente când poţi să râzi, dar există şi unele când trebuie să-ţi manifeşti bunătatea, compătimirea, grija.
La noi la mănăstire vieţuiesc doi fraţi de sânge. Cel mai mic este un tânăr minunat, aproape copil. El se trezeşte deseori dimineaţa şi vine la biserică aproximativ cu o oră înainte de slujbă, ca să petreacă cu Domnul. Se întâmplă deseori ca el să-şi facă treaba repede şi în acelaşi timp bine. El face aşa, pentru ca apoi să-i ajute pe ceilalţi, uşurându-le munca.
Într-o zi a venit la mine şi mi-a spus că vrea să-mi vorbească. Ne-am dus în chilia mea. A recunoscut că se trezea dimineaţa şi îşi făcea repede treaba, ca să-i ajute pe ceilalţi fraţi din mănăstire. Şi a adăugat că a conştientizat că le făcea pe toate acestea fără binecuvântare:
— M-am gândit singur că trebuie să fac aşa. Am decis singur pentru mine. Şi îmi cer iertare de la Dumnezeu pentru că am căzut în mândrie.
Vă imaginaţi? Majoritatea dintre noi niciodată nu ne-am fi gândit că trebuie să luăm binecuvântare. Chiar şi atunci când vă doriţi cu râvnă să-I faceţi pe plac lui Dumnezeu, trebuie să veniţi la maica stareţă, deoarece viaţa voastră
200
nu vă mai aparţine. Îi aparţine lui Dumnezeu.
I-aţi oferit-o Lui.
Dragele mele măicuţe! Dacă aţi venit la mănăstire şi aţi cerut să fiţi primite în aşezământul de maici şi I-aţi dat viaţa lui Dumnezeu, aceasta deja nu mai este viaţa voastră! Nu mai aveţi dreptul să vă puneţi întrebarea ce să faceţi cu ea. Nu mai aveţi dreptul să sfătuiţi pe altcineva ce trebuie să facă cu viaţa sa. De continuaţi să o faceţi, atunci încă nu aţi reuşit să-I aduceţi darul vostru lui Dumnezeu, ci îl ţineţi ca pe proprietatea voastră. Şi atunci cine sunteţi? Gândiţi-vă la asta. Aţi reuşit să I aduceţi darul vostru lui Dumnezeu? Probabil, nu…
De ce se întâmplă să nu putem să ne rugăm? Din cauză că noi continuăm să ne ţinem de propriul „eu” ca de proprietatea noastră, nu I-am oferit „eul” lui Dumnezeu. De ce suntem atacaţi de aceste încercări? Deoarece ne gândim la noi înşine. De ce ne este atât de greu să vieţuim în obşte? Deoarece nu ştim să iubim. De ce suntem mereu războiţi? Pentru că suntem prea mândri.
Trebuie să ne pocăim. Să ne schimbăm brusc direcţia vieţii. Această schimbare trebuie să fie radicală, profundă, dinspre noi spre Hristos. Să o luăm într-o cu totul altă direcţie, de la nord la sud! Domnul ne-a dat viaţa Sa în întregime şi nu va lua de la noi mai puţin. Aşa deci, dragele mele maici.
— Cum să te rogi, când practic tot timpul te gândeşti la ascultare? Pentru că, atunci când mă
201
rog, uit totul, le încurc. Adică nu pot să fac ceva şi să mă rog în acelaşi timp.
— Ce înseamnă să te dedici în totalitate rugăciunii, rugăciunii neîncetate, permanente? Înseamnă să-ţi schimbi orientarea conştiinţei, a atenţiei şi a dorinţelor, dinspre tine spre Dumnezeu. Încât să conştientizăm că tot ce facem, facem pentru El. Să conştientizăm că tot ce avem, avem deoarece El ni le dă acum pe acestea. Să conştientizăm şi să nu uităm: Orice am face, să facem deoarece vrem să-I fim pe plac Domnului şi surorilor noastre. Să conştientizăm că singurul motiv pentru care existăm, respirăm, avem atâtea aptitudini, este pentru că El ne iubeşte şi ne-a creat aşa cum suntem. Şi să îi întoarcem acest dar cu mulţumire. Suntem vii şi facem ceea ce facem, doar pentru că El ne iubeşte şi ne-a dăruit această viaţă, iar noi trebuie să-I întoarcem acest dar cu recunoştinţă. Aceasta este rugăciunea.
Dacă intrăm în biserică şi repetăm nişte psalmi în gând sau cu voce tare, dar nu şi cu inima, asta nu este rugăciune. Dacă însă ne aflăm în biserică şi suntem copleşiţi în totalitate de conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu, suntem cuprinşi de sentimentul permanent al recunoştinţei faţă de El şi în acelaşi timp nu pronunţăm niciun cuvânt, atunci, da, petrecem în rugăciune.
— Iar stareţii noştri, dintre care mulţi în perioada comunistă au trecut prin lagărele de concentrare, spuneau că au avut adevărata rugăciune
202
numai acolo. Şi că, desigur, în vremea noastră liniştită nu vom avea niciodată o asemenea rugăciune.
— Rugăciunea pe care o aveau acei părinţi?
— Ei spuneau că numai atunci au avut o rugăciune adevărată.
— Bine. Permiteţi-mi să vă explic ceva. Omul nu poate să facă nimic auziţi, nimic! pentru a fi demn de iubirea şi de harul lui Dumnezeu. Nimic! Domnul ni le dăruieşte pe acestea. Rugăciunea este darul lui Dumnezeu şi ea nu depinde nici de ceea ce facem, nici de locul în care ne aflăm. Depinde de starea inimilor noastre, dacă îl iubim pe Dumnezeu. Şi, dacă îl iubim pe Dumnezeu, El va veni la noi şi ne va schimba.
în ceea ce-i priveşte pe părinţii despre care mi-aţi vorbit, este posibil ca ei să fi vieţuit în aşa fel, încât să le trebuiască o oarecare curăţire, trebuiau să se desprindă de propriul „eu”, astfel încât să rămână în ei numai iubirea pentru Dumnezeu şi nimic în afară de această iubire. Şi poate că lagărele, într-o măsură oarecare, au înlesnit această curăţire. Însă cauza nu a fost lagărul, nici suferinţa, ci răspunsul lor la iubirea lui Dumnezeu.
— Ne-aţi exemplificat cum să îl iubim pe Dumnezeu, aşa cum am iubi o persoană dragă, dacă am fi mireni…
— Cam aşa.
— în sensul că, atunci când această persoană lipseşte, noi ne aducem aminte de ea, parcă o
203
vedem în faţa ochilor… Şi reiese că o iubim. Dar oare ne este îngăduit să ni-L imaginăm pe Domnul? Sfinţii Părinţi spun că nu trebuie să ni-L imaginăm pe Dumnezeu.
— Da, nu trebuie. Mă bucur că aţi pus această întrebare. Dacă sentimentele şi emoţiile sufleteşti nu sunt întemeiate pe realitate, atunci ele nu au nimic în comun cu viaţa duhovnicească. De aceea, trebuie să ştim adevărul. Dacă avem anumite sentimente, emoţii, atunci trebuie să ştim în ce direcţie sunt îndreptate şi încotro nu trebuie să se îndrepte, şi să înţelegem cine ni le insuflă.
Ascult unele spovedanii este şi o bucurie, şi o muncă grea. Unii oameni vin şi-mi spun:
— Trăiesc cu această femeie şi o iubesc nespus, dar nu suntem căsătoriţi. Şi ea nu e ortodoxă. Dar vai! simt că Dumnezeu mi-a trimis-o.
— Dar pe mine nu mă interesează ce simţi tu, îi răspund. Ceea ce simţi nu este corect. Sentimentele tale nu au nimic în comun cu realitatea. Dacă ele nu au nicio legătură cu realitatea, atunci sunt generate de visuri şi emoţii. Dumnezeu n-ar fi trimis niciodată în viaţa noastră un bărbat sau o femeie care nu îl cunoaşte, nu crede în El, care ne aruncă în păcat, ne îndepărtează de Biserică, iar noi, în situaţia asta, să spunem: „Este de la Dumnezeu
Deci trebuie să avem siguranţa că sentimentele noastre sunt corecte. Căci putem să ne rugăm şi în suferinţă. Putem să ne rugăm chiar şi
204
atunci când simţim că Dumnezeu este departe şi putem să o facem tocmai pentru că,de fapt, El nu este departe. Căci unii oameni spun:
— Vai, nu pot să mă rog, pentru că nu simt că Dumnezeu este aici.
Eu le răspund:
— Ai înnebunit! Dumnezeu întotdeauna este aici! Dacă El nu ar fi aici, nu ai fi nici tu! Nu ai fi existat! Problema nu este că aici lipseşte Dumnezeu, ci faptul că lipseşti tu!
— Ce să facem? Eu simt că nu sunt cu Dumnezeu. Mâine mă voi trezi şi voi simţi la fel. Ce ar trebui să fac chiar de acum?
— Este din cauză că suntem prea copleşiţi de propriul „eu” şi ne gândim doar la el. Mergeţi la biserică, înfăţişaţi-vă acolo în faţa lui Dumnezeu şi spuneţi: „Doamne, inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.”53 Şi El va face acest lucru… Trebuie să veniţi la Domnul ca o fiică la Tatăl ei, la Tatăl Care îşi iubeşte fiica mai mult decât îl iubeşte ea pe El, şi să-I permiteţi să aibă grijă de dumneavoastră.
Singura boală, singura neputinţă pentru care ar trebui să ne îngrijorăm, este slăbiciunea sufletului nostru. Îmi amintesc că, atunci când abia devenisem ortodox, un preot îmi spunea deseori un lucru care mă indispunea foarte tare. Înainte să-mi citească rugăciunea de dezlegare
53 Vezi Psalmul 50,12.
205
de la sfârşitul spovedaniei, pronunţa următoarele cuvinte:
— Nu uita, părinte, că viaţa noastră pe acest pământ este o boală letală. Cu toţii ne aflăm într-o stare de agonie. Dar există o moarte de care chiar avem nevoie, este moartea voii şi a mândriei noastre. Iar tu faci tot posibilul ca ele să îşi continue viaţa. Omoară-le şi nu te îngriji de trupul tău.
Şi eu vă cer să uitaţi de trup. Trupul nu-l vom lua cu noi, în niciun caz. Noi murim în fiecare zi. Să ne bucurăm deci! Suntem în drum spre casă! Să ne pregătim deci sufletele!
Cu toţii avem în viaţă multe lucruri de care trebuie să ne curăţim. De toate păcatele pe care le-am făcut, de toată mândria, de judecare, de lucrurile pe care nu trebuia să le facem, de lipsa iubirii faţă de semeni. Domnul spune: „Eu vă iubesc, dar fac în aşa fel, încât să nu vă placă totul şi să nu vă fie prea comod, pentru că trebuie să Mă iubiţi mai mult decât iubiţi înlesnirile pe care vi le-am dat.”
Chiar şi acel sentiment plăcut care apare în suflet în timpul rugăciunii nu este de la Dumnezeu. Trebuie să spunem: „îl iubesc pe Domnul mai presus de toate. Fie că sufăr sau nu, că pot să mă rog sau nu, fie că simt în timpul rugăciunii chin sau o linişte deplină, toate acestea nu sunt importante. Eu pur şi simplu nu vreau ca Domnul să plece.” îl iubim pe Ziditor, nu ceea ce El a zidit. Îl iubim pe Domnul, nu darurile Lui. Iar rugăciunea
206
este un dar. El este tot ce trebuie să ne dorim. Ţineţi-vă de El!
— Năzuieşti spre El, te osteneşti, urci către EL.
— Dumnezeu încearcă să cureţe iubirea voastră pentru El, astfel încât să îl iubiţi numai pe El. Nu ceea ce v-a dăruit, ci pe El însuşi. Dacă El va lua de la voi toate darurile, va lua sănătatea, vederea, auzul, vă va lua picioarele şi nu veţi putea să mergeţi, va lua sentimentul liniştii pe care îl aveţi în timpul rugăciunii, chiar şi în acest caz trebuie să îl doriţi şi să vă ţineţi de El. Cel mai important este faptul că Domnul are grijă de voi. Dar voi încă nu ştiţi acest lucru.
Aveţi în Rusia biciclete cu două roţi? Sau voi nu aveţi biciclete? La noi, atunci când copiii învaţă să meargă cu bicicleta, au în spate două roţi mai mici, pentru echilibru. Şi la voi este la fel? Am văzut odată şi mi-a plăcut foarte mult. Un băieţel se aşezase pentru prima dată în viaţă pe o bicicletă cu două roţi. Mergea şi îi striga din urmă tatălui său: „Dă-mi jos roţile! Pot să merg şi fără ele!” Tatăl i-a răspuns: „Nu, vei cădea!” Iar el: „Nu! Eu pot! Pot!” Tatăl i-a dat jos roţile, l-a aşezat pe micuţ pe bicicletă şi îl ţinea de la spate, dar în aşa fel, încât băieţelul să nu observe. Băiatul a început să învârtă pedalele, iar tatăl lui continua să-l susţină, alergând în urma bicicletei. Şi fiul striga: „Vezi! Ţi-am spus că pot singur!”
La fel gândim şi noi când avem vreo reuşită. „Eu am făcut-o! Eu singur!” Iar Domnul în acest
207
timp ne susţine în mod nevăzut, ca să nu cădem. El niciodată nu ne lasă. Deci, chiar dacă ne rugăm, ni se împlinesc cererile deoarece El ne ajută. Ne ţinem de El, iar El ne poartă de grijă de mult timp. Şi asta ar trebui să ne umple de bucurie.
— Domnul ne ţine şi nu ne lasă niciodată?
— El niciodată nu ne va lăsa. Noi suntem cei care uneori îl rugăm să plece.
Convorbirea a VIII-a
— Astăzi vom avea o conversaţie scurtă, de rămas-bun, deoarece urmează să ne despărţim pentru o vreme.
Aici am o carte scrisă de părintele Zaharia de la mănăstirea părintelui Sofronie Saharov, al cărei titlu poate fi tradus în felul următor: Ţinerea în minte a luptei pe care o purtăm ca să-L vedem pe Dumnezeu. Părintele Zaharia spune că problema noastră comună este înspăimântătoarea lipsă a adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, motiv pentru care ne ocupăm tot timpul cu nişte lucruri care nu au nicio legătură cu „eul” nostru adevărat şi profund.
Este o mare nenorocire pentru orice om să rămână fără experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu, să nu simtă prezenţa şi acţiunea Lui în viaţa sa, să nu-L guste niciodată pe Dumnezeu, nici cu mintea, nici cu inima, să nu-L cunoască. A nu-L simţi
208
pe Dumnezeu, a nu-L cunoaşte este o mare nefericire. Să trăieşti o viaţă având doar o reprezentare confuză despre Dumnezeu, doar vorbind despre El, având doar dorinţa de a-L găsi, dar să nu experiezi niciodată aceste lucruri în timpul vieţii…
Să înţelegem că există cunoaşterea lui Dumnezeu, să ne dăm seama că experienţa comunicării cu Dumnezeu este imposibilă, dacă ne iubim pe noi înşine. Dacă ne iubim pe noi înşine, este imposibil să dobândim libertatea necesară pentru a-L iubi pe Dumnezeu. Dacă ne iubim pe noi înşine, Dumnezeu se află dincolo de limitele posibilităţilor noastre, nu putem să îl atingem. Sunt clipe când credem că L-am aflat, dar acest sentiment este trecător. Dumnezeu nu are loc în inima noastră, pentru că ea este ocupată cu alte lucruri. Şi atunci suntem luptaţi de ispite. De ce? Pentru că nu ştim să ne încredinţăm lui Dumnezeu în totalitate, aşa cum este necesar, pentru a face cum ne-a zis Domnul, încât să se împlinească făgăduinţa Lui, cuprinsă în cuvintele: „Dacă «eul» tău va muri, Eu îţi voi da viaţă. îţi voi da viaţă, dacă îi vei lăsa pe toţi: mamă, tată, frate, soră, soţ, soţie, copii, pe tine însuţi, lumea, dacă vei lăsa totul pentru Mine54. Dacă însă le vei iubi pe toate acestea mai mult decât pe Mine, nu eşti vrednic de Mine.”55
54 Vezi Matei 19, 29.
55 Vezi Matei 10, 37; Luca 14, 2.
209
Noi cunoaştem drumul, ştim şi făgăduinţa, însă ne complăcem într-o slăbiciune duhovnicească, înşelându-ne pe noi înşine, ne împingem spre nebunie şi totul deoarece nu îl lăsăm pe Dumnezeu în viaţa noastră. Ne agăţăm de nişte lucruri, oferim ceva, dar nu totul, suntem prea prudenţi, ne îngrijim ca nu cumva să dăm prea mult, ne asigurăm pentru cazul în care ceva nu ne va reuşi. Ne asemănăm cu femeile care încheie o căsătorie cu speranţa de a primi tot ce ar putea să le ofere soţii, să capete apărarea pe care aceştia pot să le-o ofere, să nu rămână în urmă în viaţă, dar în acelaşi timp încearcă mereu să mai găsească pe cineva, fie făcându-şi un amant din rândul cunoscuţilor, fie aşteptând vreun Făt-Frumos inexistent, închipuit. Iar soţul doar acoperă golul până când acela apare. Astfel, noi niciodată nu ne dedicăm lui Dumnezeu în totalitate. La fel procedăm şi la nivel duhovnicesc, indignându-ne în acelaşi timp din cauza propriei neputinţe.
Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii trupeşti, nu poate fi înţeles cu mintea, El se cunoaşte cu inima. Noi însă citim cărţi, una după alta, alergăm după explicaţii… Dar este imposibil să explici ce înseamnă Dumnezeu. Dumnezeu nu este ceva ce am putea să cuprindem cu mintea. Orice am auzi, orice am citi, noi nu putem să înţelegem iubirea lui Dumnezeu, căci este de neconceput. Este ceva ce trebuie să simţim, să
210
încercăm pe propria piele. Singurul mod de a o încerca este să ne întâlnim cu Domnul. Iar singurul mod de a ne întâlni cu Domnul înseamnă a-l iubi pe aproapele.
însă eu ştiu că aici sunt multe maici care şi-au alcătuit liste întregi cu cele pe care nu le iubesc şi încă mai lungi sunt listele cu argumente care explică de ce nu le iubesc. Totuşi, motivul este unul: Noi nu îi iubim pe semeni, deoarece suntem prea ocupaţi cu iubirea de sine.
Sufletul iar sufletul nostru este inima noastră, inima duhovnicească are propriile organe de simţ, asemenea trupului. Primim tot felul de impresii cu ajutorul ochilor, urechilor, nasului, limbii, acestea sunt organele de simţ, mijlocul de comunicare cu lumea. Când păşim pe drumul pocăinţei, îndreptându-ne dinspre propriul „eu” spre Dumnezeu, simţurile noastre se schimbă. Aptitudinea de a vedea, auzi, simţi, tot ce înainte era folosit pentru a ne face pe plac nouă înşine, acum serveşte pentru dobândirea lui Dumnezeu. Ne întâlnim cu Dumnezeu prin semenii noştri. Fără organele de simţ este imposibil să-L vedem pe Dumnezeu. Nu putem să-L înghesuim pe Dumnezeu în limitele minţii noastre, dar Dumnezeu va trăi în inima noastră prin iubire, anume prin ea El ne va schimba. El ne va umple de viaţă. În loc să încercăm să privim viaţa de la fereastră, ne vom afla cu Dumnezeu chiar în miezul vieţii şi de acolo vom vedea totul.
211
După ce L-am simţit pe Dumnezeu, I-am deschis inima, I-am permis să intre, se schimbă vorbirea noastră, dorinţele noastre, întreaga noastră atitudine faţă de mediul înconjurător, toate interesele noastre. De ce? Deoarece cuvintele lui Dumnezeu devin cuvintele noastre, dorinţele lui Dumnezeu dorinţele noastre. Aceasta este schimbarea duhovnicească.
Nu ştiu dacă vreuna dintre voi a întâlnit oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu. Nu doar oameni care ar vrea să-L cunoască şi care vorbesc despre El ziua şi noaptea, nici oameni care ar putea să ne recomande ce să citim şi aşa mai departe, ci oameni care-L cunosc pe Dumnezeu. Când un asemenea om se află lângă noi, Dumnezeu ni Se arată permanent, deoarece un asemenea om trăieşte prin prezenţa lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu este şi lucrarea lui. El ne iubeşte cu acea iubire cu care ne iubeşte Dumnezeu.
Nu este o poveste, nu e o telenovelă, nu e un film hollywoodian, nu e un scenariu de teatru. Este adevărul, realitatea. Scriptura ne spune: Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul vieţii. Dacă este aşa, de ce murim în continuare? De vină pentru toate aceste discuţii seci despre Dumnezeu, pentru aceste încercări fără succes de a-L atinge, chiar până la moartea noastră, este numai iubirea de sine.
Imaginaţi-vă că mergem la un bazin pentru a învăţa să înotăm şi în acelaşi timp îi spunem
212
instructorului: „învaţă-mă să înot, dar eu nu voi intra în apă.” Cum adică? Este imposibil să înveţi să înoţi fără să intri în apă. Iar noi spunem: „Eu vreau să-L iubesc pe Dumnezeu, dar pe aproapele meu nu-l voi iubi, nu pot. Îi voi iubi doar pe cei pe care vreau.” Dar asta nu e iubire!
Iar apoi spunem: „Unde este Dumnezeu? Cred în Dumnezeu, îl cunosc pe Dumnezeu, dar nu pot să cred că El este în sora aceasta sau în cealaltă… Şi nu pot să cred că Dumnezeu vrea ca eu s-o iubesc.” Toate acestea sunt cuvintele noastre, nu cuvinte dumnezeieşti. Când spunem: „Iubeşte-i pe toţi, iubeşte-ţi vrăjmaşul, iartă-i pe toţi, iartă-l pe vrăjmaşul tău”, acestea sunt cuvinte dumnezeieşti. Iar atunci când spunem: „Eu nu pot, eu nu o voi face”, sunt cuvinte omeneşti, care nu au nimic dumnezeiesc în ele.
Imaginaţi-vă că nişte cunoştinţe au decis să înveţe să înoate. S-au dus la instructorul de înot, au plătit mulţi bani pentru abonamentul la bazin, pentru cursuri. Apoi au venit la voi şi v-au spus:
— Am crezut că vom învăţa să înotăm, am cheltuit o groază de bani, însă tot nu ştim să înotăm!
— De ce?
— Instructorul nu vrea să ne înveţe, dacă nu vom intra în apă, iar noi nu vrem să o facem.
Atunci le vom răspunde acestor oameni:
— Aţi înnebunit! Vă aşteaptă spitalul de nebuni.
213
„Vreau să vă văd la faţă, dar pentru nimic în lume nu voi aprinde lumina în cameră”, asemenea cuvinte nu au sens. „Vreau să fiu monahie, dar nu vreau să fac ascultare”, aşa ceva e imposibil. „Vreau să-I dau viaţa lui Dumnezeu, vreau să mor, ca să trăiesc, însă vreau să fac acest lucru în aşa fel, încât să-mi fie comod, în condiţiile mele. Nu vreau să procedez aşa cum mi se spune, ci aşa cum doresc eu.” Este absurd!
Suntem bolnavi duhovniceşte. Ne minţim pe noi înşine, crezând că facem totul aşa cum se cuvine, dar, de fapt, evităm în toate chipurile ceea ce într-adevăr trebuie să facem. Ştim că mândria este moartea sufletului. Ştim şi faptul că viaţa sufletului este smerenia. Şi, totodată, spunem: „Sora asta mi-a vorbit aşa, iar cealaltă mi-a spus altceva, s-a comportat cu mine aşa şi aşa şi nu o voi ierta, nu o să-i vorbesc.” Unde este aici smerenia?
Nu-mi aduc aminte dacă v-am povestit istorioara despre Sfântul Ioan (Maximovici). La una dintre parohii avea nişte conflicte, enoriaşii s-au răsculat împotriva preotului. Ei i-au spus vlădicăi că au nevoie de alt preot, deoarece părintele lor, care avea o vechime de slujire la parohie de douăzeci şi şapte de ani, a săvârşit un păcat de neiertat şi ei voiau ca el să fie alungat. Preotul respectiv avusese relaţii intime cu una dintre enoriaşe. Nimeni nu ar fi aflat nimic despre asta, însă părintele, conştientizându-şi fapta, s-a oprit
214
la timp. Apoi s-a dus la episcop şi i-a spovedit acest păcat, aşteptând să fie caterisit. După spovedanie, el şi-a spovedit păcatul şi în faţa enoriaşilor, cerându-le iertare. Ei însă i-au spus că trebuie să plece.
Atunci vlădica Ioan s-a dus în acea parohie şi în faţa întregii obşti i-a spus preotului:
— Părinte, dă-mi cheile de la biserică.
Preotul s-a ridicat de pe scaun, a luat cheile şi în văzul tuturor i le-a înmânat vlădicăi. Şi toţi cei ce nu-l iubeau pe părintele au început să şuşotească:
— Aşa! Da! Vlădica îl alungă! în sfârşit va primi după merit! Ne-a făcut de ruşine pe toţi! Cum de a îndrăznit să păcătuiască în acest fel?
Vlădica a luat cheile, le-a pus pe pristol şi a zis:
— Părintele a slujit în această parohie douăzeci şi şapte de ani. El v-a cununat, v-a botezat copiii, i-a vizitat pe cei bolnavi, i-a înmormântat pe cei răposaţi, v-a oferit Tainele cele de-viaţăfăcătoare, v-a ascultat mărturisirile, v-a dezlegat păcatele, niciodată nu a refuzat pe nimeni, atunci când i s-a cerut ceva. Acum însă voi nu vreţi să-l iertaţi, deoarece vă simţiţi jigniţi. Nu vă pasă ce se va întâmpla cu sufletul lui, nu aveţi nicio treabă cu nevoile lui, vă preocupă doar imaginea pe care o aveţi voi despre sfinţenie.
Apoi vlădica a tăcut puţin şi a continuat:
— Este în această biserică cineva care ar fi gata să treacă în faţă şi să ocupe locul preotului,
215
să-şi dedice viaţa slujirii oamenilor, iubirii lor, să se îngrijească de familiile lor, să-i înveţe, să le ierte toate păcatele, fără şovăire, fără să-i judece? Apropiaţi-vă, luaţi cheile!
Nimeni nu a înaintat. Vlădica a aşteptat o jumătate de ceas, dar nu a ieşit nimeni din mulţime. Atunci el a spus:
— Părinte, treci în faţă. Nu ai făcut nimic care să te lipsească de dreptul de a poseda aceste chei. Nu trebuie să le predai, eşti demn de ele. Continuă-ţi slujirea, fii păstorul acestor oameni. Pentru că iubirea fără iertare nu este iubire.
înţelegeţi? Aceasta este povestea vieţii noastre.
îmi aduc aminte, când aveam vreo douăzeci şi cinci de ani, m-am certat rău cu unul dintre cunoscuţii mei. Am mers la preot să mă spovedesc. El m-a privit şi a spus:
— Nu ştiu ce fel de draci trăiesc în tine.
Vă închipuiţi? Eu îl rog să mă spovedească, iar el îmi spune:
— Nu ştiu ce fel de draci trăiesc în tine.
Şi a adăugat:
— Acum nu sunt pregătit să te spovedesc. Vino diseară.
Eu m-am gândit: „Vai! Probabil arăt îngrozitor!” Acest lucru m-a neliniştit.
După cină, am mers în biroul preotului şi l-am rugat din nou să mă spovedească. I-am vorbit despre acea piatră pe care o simţeam pe inimă, căci cearta cu prietenul într-adevăr o simţeam
216
ca pe o piatră grea, care mă mâhnea şi mă irita, şi nu puteam să scap de gândurile legate de acel conflict.
Preotul m-a întrebat:
— Vrei să mergi în iad din cauza acestui om? Vrei să te lipseşti de viaţa veşnică din pricina lui? Vrei să-I mai provoci o rană lui Hristos din pricina lui?
— Nu! Nu, desigur! am exclamat eu.
— Atunci iartă-l! Şi iubeşte-l! Şi termină cu această prostie, căci altfel te arunci în adâncul iadului.
Trebuie să ne schimbăm! Diavolul este cel ce ne şopteşte că nu putem să ne schimbăm! Diavolul ne sminteşte inima, ne spune: „Este imposibil să-l iubeşti pe acest om.” Prin urmare, ne apar gândurile: „Da, da, eu ştiu ce spunea Domnul, dar aici este altă treabă… Pe sora asta nu pot să o iubesc, este imposibil.” Haideţi să ne punem întrebarea: Vrem să ajungem în iad din cauza acestui om? Dacă nu îl iubim pe el sau pe ea, dacă nu iertăm, atunci vom merge în iad. Noi nu doar că păcătuim, ci ne ucidem pe noi înşine. Exact aşa, aceasta este sinucidere duhovnicească. Diavolul ne-a convins că asta nu are nicio importanţă. „Tu nu poţi să-i iubeşti pe toţi, spune diavolul. Există lucruri care nu pot fi iertate. Vrei să fii călcat în picioare?”
Dar aceste insinuări nu sunt cuvintele lui Hristos. Nu au viaţă în ele, ci venin. Sunt cuvinte
217
ucigătoare. De cine ascultăm deci? De Domnul, Care spune: „Iubeşte-i pe toţi. Iartă-i pe toţi. Slujeşte-le tuturor. Fii ultima, nu prima. Nu căuta primul loc, aşază-te pe ultimul. Fii smerită.” Sau de cel ce ne şopteşte: „Ea este doar o soră începătoare. Trebuie să-şi ştie locul. Ştii cum se comportă cu mine? Ştii, eu i-am spus aşa şi aşa, iar ea nu m-a băgat în seamă şi tu ştii de câtă vreme sunt aici. Câtă treabă am reuşit să fac aici! Cum de îşi permite să mă trateze într-un asemenea hal?! Vrei să o iert? Nu, nu pot!” Cine ne pune în minte aceste cuvinte?
Deci de cine ascultăm? Cine ne şopteşte: „Eu nu pot! Mi-am cerut deja iertare, nu pot să o fac încă o dată.” Poate că voi citiţi cărţi diferite de cele citite de mine, încât deschideţi Evanghelia şi bombăniţi: „Of, acestea sunt poveşti, nu este realitatea. Asta nu e pentru mine, este pentru altcineva. Eu pot să te iubesc pe tine şi pe acea soră, de asemenea, dar pe ea nu o iubesc şi este normal, căci nu pot să îi iubesc pe toţi.” Nu, acest lucru nu este normal!
Voi toate ar trebui să fiţi doctoriţele şi asistentele spitalului în care mă tratez. Este un spital mare, pentru douăsprezece mii de pacienţi. Are o mulţime de clădiri, care ocupă câteva cartiere, iar acolo sunt străzi, treceri de pietoni şi altele. Intrarea principală în spital este construită sub forma unui pavilion imens de sticlă. Acolo te poţi plimba, sunt livezi, fântâni, iazuri în care
218
înoată peştişorii foarte frumos. Iar în spital sunt agăţate peste tot nişte afişe cu mesaje degenul: „Fumatul interzis!”, „Fumatul provoacă pierderea sarcinii”, „Fumatul cauzează cancer”, „Ministerul sănătăţii avertizează…” Peste tot doar afişe. Cu toate acestea, în interiorul pavilionului stau câte zece-cincisprezece asistente şi doctori şi… fumează mereu, în orice moment al zilei. În spital nu le este permis să fumeze, de aceea ei fumează acolo. Fiecare doctor ştie bine ce face, dar refuză să conştientizeze toate acestea, ca să poată să facă ce vrea. Te uiţi la ei şi îţi vine să zici: „Aceştia au luat-o razna…”
La fel şi voi, dragele mele măicuţe, aţi luat-o aici razna. Da, da, fiecare dintre voi. Voi sunteţi cele ce auziţi zilnic Evanghelia, iar apoi ieşiţi afară şi „fumaţi”, vă judecaţi surorile, căutaţi întâietatea, invidiaţi, sunteţi geloase, vă legaţi de orice mărunţiş, dojeniţi, osândiţi, urâţi…
îmi aduc aminte că am avut la un moment dat la mănăstire un frate care era rău de gură. Prin cuvintele sale putea să vă facă praf. Într-o zi a ieşit din biserică, a început să vorbească cu un frate despre un alt monah şi în cinci minute pur şi simplu l-a ucis cu cuvintele. A fost neîndurător. Bineînţeles, monahul despre care era vorba nu se afla acolo. Toate acestea le-a auzit şi un frate care de obicei vorbea puţin. Iar noi avem o icoană a Mântuitorului nefăcută de mână omenească, aşezată pe analog. Şi acel monah bârfitor
219
de fapt, nu era nici măcar monah, ci novice s-a apropiat de analog, a făcut două închinăciuni şi s-a pregătit să sărute icoana. Atunci fratele care auzise totul, iar el aproape întotdeauna tace şi este în general un om bun, a spus:
— Stai! Oare nu ţi-e teamă că te vei arde, dacă vei atinge cu buzele această icoană?
Şi câtă mândrie avea acel novice! El ştia bine despre ce era vorba, dar a fost cuprins de o furie îngrozitoare, parcă ar fi explodat:
— Dar ce tot îndrugi? Cine eşti tu să mă judeci? Despre ce vorbeşti?
De câte ori am fost vizitaţi de îngeri pe care ni i-a trimis Domnul, iar ei ne-au propus să ne pocăim, să ne potolim inimile, să iertăm şi să ne cerem iertare, să iubim… Iar noi i-am respins astfel: „Plecaţi! Nu vreau să aud aşa ceva! Mă urâţi! Mă distrugeţi. Lăsaţi-mă în pace!” Ne asemănăm cu oamenii care trăiau în morminte şi erau chinuiţi de duhuri necurate. La ei a venit Domnul. Şi demonii au strigat la El: „De ce ai venit? De ce ne chinuieşti? Lasă-ne în pace. Nu ne chinui!” La fel şi noi îi spunem lui Dumnezeu: „Nu ne chinui! Nu ne spune să-l iubim pe el sau pe ea! Lasă-ne în pace.”56 Şi ştiţi ceva? El într-adevăr ne lasă în pace. Şi atunci ne transformăm în nişte morminte, în locuinţe ale duhurilor necurate; acestor duhuri şi propriei neghiobii le predăm viaţa noastră.
56 Vezi Matei 8, 28-34.
220
Mai e puţin şi vine duminica, Duminica iertării. În această zi Dumnezeu ne dă posibilitatea de a ne mântui. Dacă nu putem să ne smerim, în primul rând înaintea lui Hristos şi apoi înaintea lui Hristos sub chipul semenilor noştri, atunci vom pieri. Dacă nu ne smerim, ne îndepărtăm de comuniunea cu Hristos. Şi singurul lucru care nu ne lasă să ne pocăim, să ne cerem iertare şi să iertăm este faptul că trăim purtând în noi duhurile cele rele, care ne conduc viaţa.
Noi, cei ce ne-am adunat aici, toţi, fără excepţie, suntem vinovaţi de nenumărate păcate. Avem prea puţină iubire, toţi îi supărăm pe semenii noştri din cauza iubirii de sine, din cauza iubirii propriului „eu”. Dar în această duminică Domnul ne spune:
— Veniţi! Iertaţi-vă unii pe alţii! Cereţi-vă iertare unii altora! Atunci şi Eu vă voi ierta pe toţi şi veţi avea o viaţă nouă, şi veţi putea să porniţi pe drumul care vă va duce spre înviere.
Să nu ratăm această ocazie! „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.”57 Poate că vom ajunge la Paşti cuprinşi de duhul iubirii… Altfel pentru ce trăim?
Acum la noi locuieşte un ieromonah deosebit. Are şi neputinţe, dar este un om minunat. Episcopul în subordinea căruia se află m-a rugat
57 Psalmul 50,11.
221
să îl primesc pentru un timp. Acest ieromonah este unul dintre cei mai îndărătnici fiii duhovniceşti ai mei. Se aseamănă într-un fel cu un hamster. În cuşca pentru hamsteri este o căsuţă în care se ascunde animăluţul. Deschizi cuşca, scoţi hamsterul din căsuţă, iar el tot caută să se întoarcă. La fel este şi în cazul acestui frate: Merg la el, îl scot din chilie, îl conduc la biserică, după terminarea slujbei îl duc în altar şi în timp ce îmi dau jos veşmintele el reuşeşte să iasă din biserică, să traverseze curtea şi să ajungă în pragul chiliei sale. De fiecare dată când întreb unde este, mi se răspunde: „La el în chilie.”
într-o dimineaţă, imediat după slujbă, m-am dus la el şi i-am spus:
— Coboară la dejun.
— Bine, părinte.
— Astăzi vei sta cu mine.
— Toată ziua?
— Da, toată ziua. Am multă treabă în oraş, iar tu vei conduce maşina.
— Când?
— După ce vom termina masa şi cateheza.
M-a ascultat şi apoi s-a întors, având de gând să plece la el în chilie.
— Unde pleci?
— în chilie.
— Stai! Pentru început, ia dejunul! Apoi vom avea ora de cateheză, după care vom pleca în oraş.
222
Deci el m-a dus în oraş, acolo trebuia să ajung la o bancă, apoi pe la diferite ateliere, apoi la poştă şi în alte locuri. În jurul prânzului ne-am întors, am citit ceasurile, apoi ne-am aşezat la masă. M-am uitat în jur:
— Vai, dar unde e părintele?
— Este în chilie.
M-am dus la el şi i-am spus:
— Vino la masă. Şi mai trebuie să facem astăzi ceva, mai avem nişte treabă în oraş.
Pe la ora trei am terminat totul. Apropiindu-ne de mănăstire, i-am spus acestui frate:
— Schimbă-te. O să mă ajuţi să gătesc cina.
S-a dus în chilie şi nu s-a mai întors. A trebuit să mă duc din nou după el. I-am spus:
— Părinte! Stai aici, nu pleca nicăieri.
De ce vă povestesc toate acestea? Iată care este tâlcul: I-am spus că vom găti piure de cartofi şi l-am rugat să spele şi să cureţe nişte cartofi.
— Câţi?
— Şi un sac, dacă vrei. Măcar de ai începe să cureţi!
A spălat foarte repede cartofii, a luat cuţitul, a tăiat câte puţin din coajă, dar nu i-a curăţat complet, a aruncat totul în oală şi… A dispărut.
— Unde este părintele? am întrebat.
— La el în chilie.
M-am dus după el. I-am spus:
— Părinte, nu ai binecuvântare să pleci de lângă mine. Stai lângă mine!
223
Am coborât şi am pregătit cina. Acest frate este bun, talentat, a fost arhitect. Dar el crede că omul trebuie să muncească doar pe măsura căderii în păcat.
Sunt sigur că şi aici sunt monahii care cred că, dacă faci mai puţin, greşeşti mai puţin. Aşa că acum am o misiune specială: de a-l scoate pe acest monah din chilie la lumina lui Dumnezeu. Aceasta e o istorioară amuzantă din mănăstirea noastră. Nu voi da nume. Este, de fapt, despre noi toţi.
Convorbirea a IX-a
Aş vrea să vă împărtăşesc o idee înţeleaptă. Desigur, nu eu am inventat-o. Războiul pe care îl purtăm pe pământ este foarte greu. El nu se termină decât în momentul morţii. Nu trebuie să ne aşteptăm ca atâta vreme cât ne aflăm aici să ne fie mai uşor, aşa ceva nu se va întâmpla. Va fi greu. Singurul mijloc de a dobândi fericirea este petrecerea întru smerenie. Dacă avem cât de puţină mândrie, nu vom reuşi nimic. Toţi suntem dovada vie a acestui fapt.
Mândria noastră strică totul, dar există un mijloc de a o învinge. Asta este o mare binecuvântare pe care ne-o oferă Biserica. Cât de mult ne iubeşte Domnul! El ne dăruieşte libertate deplină, dar libertatea absolută este ascultarea.
224
Dacă petrecem în ascultare, în ascultare desăvârşită, vom fi smeriţi. Dacă suntem smeriţi, vom reuşi să iubim. Dacă vom iubi, vom vedea împărăţia cerurilor. Şi ea va fi cu noi aici, chiar înainte de sfârşitul nostru.
Toată dezordinea în care trăim, toate greutăţile, necazurile, durerea şi tristeţea sunt generate de mândria noastră. Iar mândria apare din cauză că nu petrecem în ascultare.
Noaptea trecută, aflându-mă în avion, am stat de vorbă cu translatorul meu. Pe drum am recitit viaţa Cuviosului Arsenie58 şi vorbeam despre faptul că ascultarea este viaţa. Dacă aţi merge la Athos de fapt, voi nu veţi putea să mergeţi acolo aţi vedea peste tot inscripţii în greceşte: „Ascultarea este viaţa.” Chiar este aşa, acesta este adevărul, dar noi nu îl credem! Noi nu avem ascultare, de aceea nu avem ocazia să aflăm ce înseamnă asta. De aceea, ni se întâmplă mereu tot felul de greutăţi, suntem întotdeauna încordaţi, vrem să fim lăsaţi în pace, vrem să facem totul după bunul nostru plac, ne îngrijorăm atunci când nu reuşim ceva, vrem una, vrem alta. Suntem nebuni!
Dar a trăit pe pământ acest părinte Arsenie, care petrecea într-o ascultare absolută. Fiind bătrân,
58 Probabil este vorba despre părintele Arsenie Pustnicul, ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul, care s-a nevoit în Sfântul Munte Athos. (n.red.)
225
el făcea ascultare de un tânăr monah. Este minunat cât de mult poate să însemne smerenia pentru om. După cum ştim, însuşi Domnul a fost smerit. Însă oamenii nu îl înţelegeau. Ei nu puteau să înţeleagă cum Cel ce Se numea Fiul Dumnezeului Celui Viu nu îi nimicea pe duşmanii Săi. De fapt, El i-a biruit prin iubire, nu prin duşmănie!
Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziţi dimineaţa şi să vă întrebaţi: „Ce caut eu aici? De ce trăiesc aşa? De ce totul este atât de greu?” V-aţi spus oare: „Eu nu mai pot aşa”? Cu siguranţă! De ce se întâmplă astfel? Pentru că viaţa fără iubire este jalnică şi fără valoare. Dar este imposibil să iubeşti fără smerenie şi este imposibil să fii smerit fără ascultare.
Dacă trăiţi măcar o zi la mănăstire şi nu vă simţiţi fericite, nu aveţi pace în suflet, vă chinuiţi şi vă enervaţi dintr-o anumită pricină, atunci nu conştientizaţi că trăiţi în prezenţa lui Dumnezeu, împreună cu surorile pe care vi le-a dat Dumnezeu să le iubiţi. Dacă vă chinuie sentimentele urâte faţă de cineva, este din cauză că nu aveţi ascultare. Samavolnicia voastră nu-şi găseşte astâmpărul, se agită, încercând să le întoarcă pe toate aşa cum îi place ei.
Am să vă povestesc despre un om. Avem la mănăstire un novice, tânăr. Se deosebeşte prin faptul că, întâmpinând anumite greutăţi care apar în viaţa noastră de zi cu zi, niciodată nu uită de prezenţa lui Dumnezeu. Văzându-i chipul,
226
ne dăm seama că petrece în rugăciune. Este ceva ce ne însufleţeşte, dar în acelaşi timp ne şi sperie. De ce? Pentru că vedem că este posibil să trăieşti permanent cu Dumnezeu, dar nu o facem. Mă uit la acest copil are doar nouăsprezece ani atât de curat, care nu are niciun gând rău împotriva aproapelui… Petrece întotdeauna în rugăciune. Nu umblă fără rost. Dacă are câteva minute libere, merge la biserică. Nu de ochii lumii, ci în aşa fel, încât să nu ştie nimeni. El pur şi simplu vrea să petreacă mereu înaintea lui Dumnezeu. Dar noi? Ce s-a întâmplat cu noi? Viaţa ne este copleşită în totalitate de „eul” nostru. De ce? Pentru că nu facem ascultare. Nu facem ascultare de Dumnezeu, nu facem ascultare de aproapele. Facem ascultare doar de propriile pofte şi dorinţe. De aceea, pierdem totul. Timpul trece în zadar.
îl priveam pe acest băiat şi i-am spus translatorului: „Ştii, părinte, Dumnezeu Şi-a revărsat milostivirea asupra mănăstirii noastre trimiţându-ni-l pe acest tânăr. El ne va mântui pe toţi.”
El nici măcar nu ştie că se deosebeşte de alţii. Vine la spovedanie şi plânge, regretând că nu îl iubeşte suficient pe Dumnezeu. Vine să se pocăiască pentru faptul că este iubitor de sine. Niciodată nu spune nimănui vreun cuvânt rău. Pe nimeni nu judecă.
înainte de Crăciun, a venit la mine şi mi-a spus că tot ceea ce îşi doreşte este să-I aducă lui
227
Dumnezeu măcar o jertfă, cât de mică, pentru darurile pe care El i le-a dat.
— Nu pot să cred că Domnul m-a adus aici, că mă iubeşte atât de mult, spunea el. Cum aş putea să-L iubesc la fel?
Dar noi? Când ne-am îngrijorat ultima dată pentru faptul că nu îl iubim suficient pe Dumnezeu, dorind ca iubirea noastră pentru El să crească? Nu putem nici măcar să ne amintim ziua când am plâns din cauză că îl iubim prea puţin pe Dumnezeu. De obicei noi cârtim. Cârtim pentru că Dumnezeu nu a făcut ceva suficient de bine pentru noi, pentru că oamenii din jurul nostru nu sunt aşa cum trebuie. Dar ce se întâmplă cu noi?
— De ce e aşa? Se întâmplă să plângem, deoarece nu îl iubim suficient pe Dumnezeu. Apoi cineva începe să ne hărţuiască la ascultare, trebuie să mergem acolo, apoi dincolo… Ne fuge pământul de sub picioare…
— La mănăstirea noastră nu e nimeni care ar munci mai mult decât acest tânăr. Una dintre ascultările lui este coacerea prescurilor.
— La o ascultare permanentă e mai uşor…
— Dar la această ascultare el se nevoieşte împreună cu un frate care flecăreşte mereu şi aproape întotdeauna este prost dispus.
Să comunici cu asemenea oameni este ca şi cum ai băga mâna într-un ulcior cu şerpi, care încep să sâsâie chiar înainte de a băga mâna.
228
Dar el în acelaşi timp coace prescuri şi radiază de fericire, este plin de viaţă. Nimic niui micşorează iubirea. Eu nu încerc acum să judec pe cineva, fiindcă şi eu sunt în aceeaşi situaţie ca voi.
Nu contează ce se întâmplă în jurul nostru, important este ce se petrece în interior, deoarece fie ne îndepărtează de Dumnezeu, fie ne apropie de El. Totuşi, nimeni şi nimic nu poate să ne îndepărteze de obsesia propriului „eu”, nici măcar Dumnezeu! Ne gândim la noi înşine cât e ziua de lungă. Mi-a venit o idee, m-a mâhnit asta, m-a tulburat aia… Cât de greu ne este să atingem starea în care să nu ne gândim la noi. Chiar şi în relaţiile cu oamenii care ne scot din sărite sau se năpustesc asupra noastră, noi, numai noi, suntem personajele principale, doar noi, nu Dumnezeu.
— Părinte, dar cum să îţi păstrezi pacea sufletească, dacă în timpul Dumnezeieştii Liturghii la care te împărtăşeşti ai ascultarea de paracliseriţă şi trebuie să faci o mulţime de lucruri, să comunici cu enoriaşii…
— Dar cum vă îndepărtează de Dumnezeu această ascultare? Cum vă lipseşte de pace?
— Te împrăştii, pur şi simplu nu mai auzi rugăciunea. Auzi cu urechile, dar nu şi cu inima…
— Maică, eu încerc să vă explic ce anume determină reacţia noastră la cele ce se întâmplă şi măsura în care participăm la acestea, ce anume ne încurcă, ne abate, ne fură pacea. Problema este că personajul principal al tuturor evenimentelor
229
este întotdeauna „eul” nostru, nu Dumnezeu. De aceea, totul se concentrează asupra propriului „eu”, nu asupra iubirii lui Dumnezeu. Astfel, totul devine complicat, totul ne distrage.
Dimpotrivă, dacă eu petrec în ascultare, atunci, chiar dacă mi se spune să spăl toaletele, să vând la pangar, dacă trag de mine din toate părţile, dacă mă trimit la diverse ascultări, dacă mă mută, toate acţiunile mele sunt în acord cu voia lui Dumnezeu. Eu ştiu că Dumnezeu este pretutindeni şi că El este cu mine, chiar şi dacă şterg praful de pe acest scaun. Dacă merg într-un mijloc de transport în comun şi în jur este gălăgie, îmbulzeală, iar eu mă aflu acolo din ascultare, mă aflu în unire cu Dumnezeu. El este cu mine, alături, şi nimic nu mă îndepărtează de El.
Aduceţi-vă aminte acest lucru, atunci când veţi avea o zi grea, când veţi avea vreo mâhnire, când gândurile necurate vă vor birui şi nimeni şi nimic nu va putea să vă scoată din această stare. Cineva o să vă spună ceva, iar voi, drept răspuns, veţi tăcea şi veţi privi pe sub sprâncene, din interiorul „eului” vostru. Şi nimic nu va putea să vă ajute. Oamenii o să vă spună cuvinte de folos, vor încerca să vă ajute, dar voi vă veţi interioriza din ce în ce mai tare. Nu îmi spuneţi că aveţi o voinţă slabă, nu spuneţi că nu puteţi să vă concentraţi asupra ieşirii din această stare. Puteţi, şi chiar în mare măsură! Nenorocirea constă în faptul că nu vă concentraţi la ceea ce
230
trebuie: sunteţi copleşite de voi însevă. Asta este nenorocirea noastră comună, aşa facem toţi.
— Părinte, dar de ce unele surori care vin la mănăstire nu au niciodată ascultarea de paracliseriţe înainte de tundere? Adică în timpul Liturghiei ele sunt întotdeauna în biserică, îşi fac mereu pravila, niciodată nu au pricini de împrăştiere a minţii.
— Dacă pentru dumneavoastră este mai important ceea ce a fost înainte de tundere, rămâneţi la treapta de novice şi atunci nu veţi avea de ce să vă îngrijoraţi, vă veţi păstra liniştea sufletească. Vă convine acest răspuns? Perfect! Puteţi să primiţi toate bucuriile vieţii monahale fără să aveţi vreo răspundere. Sună bine! Vedeţi dumneavoastră, eu vă înţeleg, dar dumneavoastră nu mă înţelegeţi.
în limba engleză există un cuvânt care în rusă se traduce prin „furtună”, „tulburare”, „zguduire”. Atunci când cineva ajunge la limita puterilor, dar ţine totul în interior şi la exterior nu se observă nimic, această stare o numim „furtună într-un pahar cu apă”. De fapt, cuvintele „într-un pahar cu apă” nu transmit suficient de bine sensul celor spuse. Mai bine ar fi să o numim „furtună într-un ceainic”. Punem în ceainic cantitatea de ceai necesară pentru infuzie, turnăm apă clocotită şi în interior totul fierbe, clocoteşte, gâlgâie… Acoperim ceainicul cu căpăcelul şi din afară nu vedem nimic, doar un vas foarte
231
frumos. Ceea ce se întâmplă nu influenţează în niciun fel mediul înconjurător, doar ceainicul.
Uneori la fel ni se întâmplă şi nouă, la fel sunt şi furtunile noastre interioare. De ce e aşa? Pentru că suntem mereu preocupaţi cu propriul „eu”, ne interiorizăm, nu suntem cu Dumnezeu.
Sfântul Siluan Athonitul spunea că, dacă suntem cu Dumnezeu, atunci petrecem cu El chiar şi în mijlocul iadului, fără să ne pierdem nădejdea. Dar noi nu suntem cu Dumnezeu şi tocmai acesta este motivul pentru care suntem tulburaţi de aceste furtuni interioare.
— Dar se întâmplă ca oamenii să aibă o alcătuire sufletească diferită. Unul, de exemplu, poate, iar altul nu…
— Fiecare a fost creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”59. Dumnezeu ne cheamă la El pe fiecare dintre noi. El spune:
— Soră X! ni se adresează El direct. „Fii sfântă, precum sfânt este Tatăl tău Cel din ceruri.”60
El nu spune: „încearcă”. Ci spune: „Fii!” El spune: „Iubeşte-i pe toţi, chiar şi pe vrăjmaşii tăi.”61 Nu ne-ar fi spus aşa ceva, dacă am fi fost diferiţi.
Iar diavolul ne spune: „Tu nu poţi să ai încredere în acest om. Tu nu poţi asta, tu nu poţi aia. Nu o face. Este imposibil.”
59 Vezi Facerea 1, 26.
60 Parafrazare la Matei 5, 48.
61 Parafrazare la Matei 5, 44.
232
Nu Hristos este Cel ce ne vorbeşte astfel, ci diavolul. Hristos ne-a spus să-i iubim p toţi. El spune: „Ce folos vei avea, dacă vei dobândi lumea întreagă, iar sufletul îl vei pierde?”62 Şi încă: „Dacă aveţi atâta credinţă, încât să mutaţi şi munţii, dar nu aveţi iubire, atunci nu aveţi nimic.”63
Chiar dacă înviem morţii, dar nu avem iubire, este în zadar…
Domnul ne spune că singurul motiv pentru care şi El şi noi ne aflăm aici este iubirea. Dacă nu-I împlinim aşteptările, ce folos au toate celelalte? Dacă iubind suntem războiţi de încercări, este din cauză că facem ceva greşit. Problema nu constă în faptul că acest lucru este imposibil, nici în faptul că Dumnezeu i-a făcut pe unii în stare să iubească, iar pe alţii nu. Alta e nenorocirea: eu însumi, faptul că mă iubesc pe mine mai presus de orice.
Domnul ne cheamă să mergem pe ape. Iar noi spunem că ne vom îneca64, în loc să spunem: „Tu mi-ai spus să merg pe ape şi, iată, merg.”
— Da, apare neîncrederea, atunci când îţi îndeplineşti ascultarea şi eşti…
— Dar noi nu avem încredere în Dumnezeu, pentru că mai presus de orice, mai înainte de toate, în cine ne încredem? În noi înşine! Iar asta
62 Parafrazare la Matei 16, 26; Marcu 8, 36.
63 Parafrazare la 1 Corinteni 13, 2.
64 Vezi Matei 14, 23; Marcu 6,45; Ioan 6,16.
233
e iubire de sine. Trebuie să ne oprim înainte de a muri, înainte de a ne risipi viaţa.
— Părinte, dacă vreo soră sau fratele despre care aţi vorbit a venit într-adevăr la mănăstire la nouăsprezece ani, se poate spune că este sfânt.
— El a venit la optsprezece ani.
— Aşa. La optsprezece ani nu are prea multe păcate. Iar eu am venit la cincizeci şi cinci atâtea păcate, atâtea patimi. Şi ce să fac? Mă lupt, mă lupt, mă lupt, dar degeaba.
— Sunt gata să pariez cu dumneavoastră că, dacă aţi fi venit la noi la optsprezece ani şi aţi sta alături de acest băiat, oricum aţi avea mai multe păcate decât el. Pun pariu că la optsprezece ani nu L-aţi iubit pe Dumnezeu aşa ca el. Tot acest munte de păcate de aceea a şi apărut, pentru că v-aţi iubit pe dumneavoastră, nu pe Dumnezeu. Da, el a început mai devreme, dar deja îl iubea pe Dumnezeu. Aşa că este vina dumneavoastră.
— Sunt de acord cu asta.
— Dar să ne aducem aminte de tâlharul răstignit pe cruce. Suntem la fel ca el. El a auzit şi s-a schimbat. A auzit cuvintele Domnului şi a zis: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.”65 Dar noi? Vom spune noi oare la fel în seara aceasta? Ne vom schimba chiar acum, pentru că L-am auzit pe Dumnezeu? Suntem gata să lăsăm totul şi să zicem: „Ia-mă, Doamne!”?
65 Luca 23. 42.
234
Sau vom spune: „Vai, sunt deja în vârstă, sunt bătrână, nu pot să mă schimb”?
— Dar eu vreau să mă schimb!
— Nu, nu vreţi! Căci faceţi doar ce vreţi. Noi facem întotdeauna ce vrem. Eu întotdeauna fac ce vreau.
— Dar eu nu vreau să fac rău!
— Eu fac doar ce vreau. Nu fac întotdeauna ce mi-am propus, dar fac mereu ce vreau. Ştiţi, unele încălţări au catarame cu scai. Pe spatele nostru sunt lipite asemenea catarame care ne ţin, nu ne lasă să mergem mai departe. Le spun deseori fraţilor noştri asta. Din cauza acestor catarame, uneori ne este greu să ne ridicăm din pat, să ne ridicăm la rugăciune. Iar atunci când intrăm în chilie cataramele ne trag în pat. Patul şi aceste catarame sunt pentru noi mai presus de Dumnezeu. Trebuie să le rugăm pe măicuţele de lângă noi să ne taie cataramele care ne trag în jos. Atunci vom putea să ne rugăm. Dumneavoastră, maică, aveţi o cataramă mare la spate.
— Măicuţelor, dezlipiţi-mi această cataramă, cu rugăciunile voastre sfinte. Vă cer şi sfintele dumneavoastră rugăciuni, părinte.
— Veniţi la noi pentru un an şi o să vă tăiem scaiul. Singurul răspuns, singura cale, singura nădejde pentru noi şi pentru voi este ascultarea. Singura libertate adevărată este ascultarea. Dar libertate faţă de ce? De ce ne eliberează ascultarea? De noi înşine! Cine ne face să păcătuim?
235
Cine ne încurcă să iubim? Propriul „eu”, nimeni altcineva! Prin urmare, trebuie să ne eliberăm de noi înşine! Şi singura ieşire din impas este ascultarea. Dar noi nu petrecem în ascultare, de aceea ne-am împotmolit în mândrie. Ne-am înglodat în mândrie, de aceea nu iubim. Nu iubim şi nu avem smerenie. Iar fără smerenie ascultaţi cu atenţie, sfatul acesta ajută! fără smerenie nu putem să ne rugăm.
Vi se întâmplă să aveţi greutăţi cu rugăciunea? Doar voi două? Asta înseamnă că nu aveţi smerenie. Este foarte simplu şi în acelaşi timp foarte dificil.
Am cunoscut o doamnă extraordinară, care spunea că vrea să devină monahie:
— Vreau să devin monahie. Soţul a murit, copiii au crescut, nepoţii i-am îngrijit. Dar nu sunt sigură că voi reuşi.
— De ce? am întrebat eu.
— Port o răspundere foarte mare şi am o mare problemă.
— Ce fel de răspundere? Ce problemă?
— Răspundere pentru mine însămi. Problema mea sunt eu. Eu mă încurc pe mine însămi, îmi îngrădesc drumul. Tot binele pe care încerc să-l fac îl stric, pângărindu-l cu propriul „eu”. Este ca şi cum m-aş afla într-o cameră sterilă, folosită în scop ştiinţific.
— Voi ştiţi ce înseamnă „o cameră sterilă”? Este o încăpere închisă ermetic. Acolo nu e nici
236
praf, nici murdărie, lucrătorii poartă salopete speciale. Acolo se prepară substanţe care trebuie să fie făcute într-un mediu steril.
Deci ea spunea:
— Parcă mă aflu într-o cameră sterilă. Muncesc toată ziua, fac o mie de treburi, o mulţime de lucruri, care prin firea lor sunt curate. Apoi îmi dau jos o mănuşă şi toată încăperea, din cauza mea, se acoperă cu murdărie. Toată ziua mă străduiesc să-L iubesc pe Dumnezeu, dar apoi îmi dau jos mănuşa şi toată munca mea se acoperă cu murdărie, toată osteneala devine zadarnică. Ajutaţi-mă, a continuat ea. Ajutaţi-mă să mă omor pe mine însămi. Părinte, eu trebuie să mor!
— Cu toţii vrem acest lucru, i-am zis.
— Vorbesc serios! Eu trebuie să mor. Dacă aş vedea cum cineva încearcă să-l omoare pe nepotul meu cu securea, fără să mă gândesc nicio clipă, aş apuca orice aş nimeri şi aş încerca să fac ceva, ca nepotul meu să nu fie ucis. Dar pe mine mă ucid eu însămi, permanent. Îmi omor sufletul. Ajutaţi-mă! Luaţi o secure şi omorâţi-mă!
— Această secure este ascultarea, i-am răspuns eu.
Voi nu faceţi ascultare. Nu fac nici eu. Nici translatorul meu nu face. Ascultăm doar de propriile gânduri, de propria voie. Şi, în loc să iubim, judecăm. Nu ne place când mirosim urât, deşi pentru asta avem destule explicaţii şi îndreptăţiri. Ca să scăpăm de mirosul urât, trebuie doar
237
să mergem şi să facem un duş. Putem să spunem: „Da, miros urât, dar se întâmplă deoarece am muncit.” „Păi, du-te şi fă un duş”, ni se va răspunde. „Am făcut asta şi aia, am fost ocupată.” „Dar emani un miros neplăcut!” Tot ce ne trebuie este să facem ascultare. Acesta este duşul nostru.
Dar cum de ne mai iubeşte Dumnezeu? El ne iubeşte, oricât de surprinzător ar părea! Este o minune! Nu contează cât de schilodiţi suntem iar noi chiar suntem schilodiţi! el ne iubeşte. El nu ne lipseşte de dragostea Sa. Indiferent ce facem sau nu facem, El nu încetează să ne iubească.
Iar acum să privim spre noi înşine! întotdeauna îi lipsim pe semeni de dragostea noastră, în funcţie de ceea ce fac sau nu fac. De ce? Pentru că nu avem deloc dragoste. Trebuie să ne schimbăm, înainte să fie prea târziu.
Am să vă las drept amintire o idee înţeleaptă. Dacă nu vom muri înainte să murim, vom muri atunci când vom muri. Iar noi încă nu am murit. Nimeni dintre noi nu a murit încă. Ce va fi, dacă vom muri în noaptea asta, măicuţelor? Atunci pentru noi se va termina totul. Dacă samavolnicia noastră încă nu a murit de dragul lui Dumnezeu şi El ne va chema astăzi, acesta va fi sfârşitul, vom pieri. Dacă nu iubim, nu vom vedea împărăţia lui Dumnezeu. Iar El deja ne-a dat tot ce ne trebuie ca să ne înveţe să iubim. El a dat fiecăruia dintre noi tot ce îi trebuie ca să fie sfânt,
238
la fel de sfânt ca Tatăl nostru Cel din ceruri; ne-a dat totul, ca să iubim, să iubim aici şi acum. Nu avem nevoie de nimic altceva. Iar cheia pentru atingerea iubirii desăvârşite este ascultarea deplină. Nu există o rezolvare mai bună a acestei chestiuni, nu există o cale mai bună pentru atingerea acestui ţel.
Deci de ce nu petrecem în ascultare? Deoarece niciunul dintre noi nu vrea să moară. Fiecare crede că trăieşte, dar noi nu trăim, noi murim, ne descompunem. Cred că toţi aţi făcut la şcoală biologie. Îmi aduc aminte că am avut un profesor de biologie, iar pe catedra lui deseori erau o mulţime de fructe. Pe aceeaşi catedră se afla un ghiveci cu o plantă mică. Era o mlădiţă cu două frunze mici şi stătea pe marginea mesei, iar în jurul ei o mulţime de fructe.
— Priviţi aici, pe această masă. Nu spuneţi nimic, pur şi simplu priviţi. Nu vă grăbiţi, priviţi. Vreau să îmi spuneţi care plantă de pe această masă este vie. Vreau să verific corectitudinea observaţiei şi a gândirii voastre. Pentru că în cadrul ştiinţei trebuie să ştii să observi. Celui ce îmi va spune care plantă de pe această masă este vie îi voi pune imediat nota maximă şi nu va trebui să mai susţină examenul.
Am început să ne dăm cu părerea şi nimeni nu a dat răspunsul corect. Era vorba despre acea mlădiţă, ea era vie. Toate celelalte erau deja tăiate şi se îndreptau spre moarte, mureau. La fel
239
şi noi, cu toţii murim. Nimeni dintre noi nu este înrădăcinat în ascultare. Nu creştem, fiindcă nu ne aflăm în ascultare, ci murim ca nişte fructe tăiate. Nu contează când am fost tăiaţi, putrezim din cauză că suntem „tăiaţi” din ascultare. Să ne înrădăcinăm în ascultare şi vom trăi! Să fim ca nişte vlăstare vii! Sau, dacă vrem, putem fi nişte flori sau fructe minunate, dar, dacă suntem tăiaţi, suntem deja morţi. Dacă nu vom face ascultare, suntem morţi.
Acum este seară, peste scurt timp vom merge la culcare şi ce fel de gânduri avem în cap? Să dormim bine? Sau să ne rugăm bine? Sau: „Vai, eu nu pot, am obosit, am mâine multă treabă şi, dacă mă voi ruga toată noaptea, nu-mi voi împlini somnul şi nu voi putea să muncesc…” Toate acestea se învârt în capul nostru, nu-i aşa? Mintea începe să ne aducă argumente care ne susţin moartea şi asta în loc să trăim. Suntem nebuni… Iată, am venit să vă reamintesc despre traiul vostru jalnic.
— Ne bucurăm mult să vă vedem.
— Şi eu mă bucur mult să vă văd!
— Cum vă simţiţi?
— Sunt viu! Nu sunt tăiat! încă mă mai ostenesc să cresc! Iar sănătatea trupească nu este importantă. Trupul va muri oricum, de ce să ne facem griji pentru el? Astăzi i-am povestit maicii stareţe că am venit aici cu o geantă de pastile. Am ieşit din avion şi trebuia să iau toate aceste
240
pastile deodată. Astfel, datorită chimicalelor, am ajuns aici. Minunea chimiei!
Port la mine icoana Maicii Domnului „Milostiva”. Este aceeaşi icoană care se află şi la noi, la Casa milei. Când mi s-a dat binecuvântare să înfiinţez Casa milei, nu ştiam cum să o denumesc. Dar voiam neapărat să-i dau o denumire în cinstea Maicii Domnului. Apropo, v-am povestit despre părintele Nifon? Sau aţi uitat?
Deci căutam o casă la New-York. Nu găseam nimic potrivit şi eram foarte mâhnit. Voiam să le slujesc săracilor pentru că eram monah, mă aflam la New-York şi ce viaţă poate să aibă un monah la New-York? Deoarece nu puteam să îndeplinesc ascultările monahale obişnuite ca şi când m-aş fi aflat la o mănăstire, am decis să le slujesc săracilor. Episcopul m-a binecuvântat să îi ajut pe cei fără adăpost şi pe săraci.
Deci căutam o casă care să se afle în partea săracă a oraşului, unde locuiesc oamenii oropsiţi. Am căutat-o acolo unde trăim noi acum, însă atunci acest cartier arăta altfel. Droguri, violenţă, părea că o altfel de viaţă nu exista acolo. Iar eu îmi doream să găsesc o casă în care aş fi putut să-mi împlinesc slujirea. Am mers la un călugăr bătrân de la Athos, părintele Nifon. Era la spital, avea cancer. I-am spus că am găsit o casă. Dar geamurile şi uşile erau bătute în cuie, casa se dărâma, nu puteam să-l găsesc pe stăpân şi nu ştiam cum să o cumpăr. Pe casă scria: „De
241
vânzare” şi atât. Părintele Nifon a scos din buzunar o icoană mică de hârtie. Era icoana „Panaghia Eleousa”, Maica Domnului „Milostiva”.
El a spus:
— Roagă-te ei şi ea îţi va dărui tot ce ai nevoie.
M-am dus iarăşi să văd acea casă. Era februarie, afară era polei, frig. După ce am bătut la uşă, nu a ieşit nimeni, nimeni nu mi-a răspuns la telefon. Şi deodată un înger atunci încă nu ştiam că era un înger s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:
— Vreţi să cumpăraţi această casă?
— Da, vreau.
— Sunaţi la telefon.
— Este casa dumneavoastră?
— Nu.
I-am explicat că nu răspunde nimeni la numărul de telefon indicat.
— Atunci lăsaţi în uşă un bileţel pe care scrieţi că vreţi să cumpăraţi această casă. Vă vor suna ei.
— Ce spuneţi? Uşa e îngheţată, totul e bătut în cuie, acolo nu e nimeni. Nici nu am pe unde să bag un bileţel.
Era o zi de joi. Singurul lucru pe care îl aveam la mine era icoana Maicii Domnului. Am scris pe verso numele meu şi numărul de telefon, după care am băgat icoana pe sub uşă. Luni dimineaţa m-a sunat un om şi mi-a zis:
— Am găsit bileţelul pe care l-aţi lăsat sub uşă. Bunica mea este agent imobiliar, însă în timpul
242
iernii ea se mută în Florida. M-a sunat vineri şi m-a rugat să verific imobilele scoase la vânzare. Am venit de dimineaţă şi am găsit bileţelul dumneavoastră.
Era icoana Maicii Domnului „Milostiva”. De aceea, am denumit aşezământul nostru Casa milei. Apoi mi-am dorit o icoană pictată.
La Jordanville era un pictor de icoane cunoscut, părintele N. Am mers la el şi l-am rugat să-mi picteze icoana Maicii Domnului „Milostiva”.
— Bine, a răspuns el. Dar va trebui să aştepţi.
Am început să-i explic cum trebuie să arate icoana. Iar el este iconar… Ştiţi şi voi cât de ciudaţi sunt unii iconari. I-am explicat, iar el mi-a spus:
— Dacă tu ştii cum trebuie să arate icoana, picteaz-o singur.
— Eu nu ştiu să pictez icoane, i-am răspuns. Dar ştiu cum trebuie să arate.
Şi i-am dat toate indicaţiile. El mi-a spus:
— Oare o vei ruga pe Maica Domnului să vină şi să stea în faţa mea, ca să pot să-i pictez chipul cu exactitate?
— Fă cum ţi-am zis, i-am răspuns eu. Roagă-te şi totul va ieşi bine.
Şi i-am spus dimensiunile icoanei. El a zis:
— Te va costa o mie de dolari.
— Ai înnebunit! am zis eu. Nu am nici cinci dolari.
— Atunci nu voi putea să o pictez.
243
— Nu, trebuie să o faci. Voi strânge banii şi ţi-i voi da. Vei primi atât cât voi reuşi eu să strâng.
— Nu, aşa nu o voi face.
— Atunci Maica Domnului însăşi va sta împotriva ta şi nu vei mai putea să pictezi nimic.
Şi iată cum arată această icoană, i-am dat cinci sute de dolari, nu o mie. Să ne rugăm pentru el. A plecat din Biserică. A plecat în schismă, în nebunie. Dar a fost un iconar excepţional.
Aş vrea ca fiecare dintre voi să aibă câte o iconiţă ca aceasta. Aici sunt troparul şi condacul icoanei Maicii Domnului „Milostiva”. Dacă nu ştiţi engleză, puteţi să rugaţi pe cineva să vi le traducă. Este copia icoanei. Este laminată, nu se murdăreşte, nu se învecheşte. Purtaţi-o în buzunar, o să vă ajute Maica Domnului „Milostiva”.
Să ţinem minte că prin milostenie nu ni se dă ce merităm, nici ceea ce ni se cuvine după dreptate, ci milă şi iubire. Chiar dacă suntem înrădăcinaţi în păcate, mila lui Dumnezeu ne dăruieşte binecuvântare. Iar Maica Domnului ne iubeşte, chiar dacă suntem respingători. Aşa că purtaţi aceste iconiţe mai aproape de inimă şi ea vă va învăţa să iubiţi.
Cât de minunat este Domnul! El este aici, cu noi, întotdeauna! Este cu noi mereu. Dar noi suntem atât de neghiobi şi nu îl vedem. Întotdeauna ne uităm doar la noi înşine şi nu îl observăm. Ştiţi unde este? Este chiar aici. Dar ne vedem
244
doar pe noi înşine, fără să observăm nimic în jur, fără să îl vedem pe El. Cât de mărginiţi suntem!
Ştiţi, când Domnul Iisus Hristos era pe pământ, oamenii refuzau să creadă că El este Dumnezeu. Ei nu se aruncau la picioarele Lui ca să le sărute, ci strigau: „Cine eşti Tu? Tu spui blasfemii, trebuie să te predăm morţii.” La fel şi noi, ne uităm unii la alţii, iar în gând judecăm: „Dar cine eşti tu? Eşti o nulitate!” Noi nu ne aruncăm la picioarele semenilor noştri ca să le sărutăm, deci nu ne aruncăm nici la picioarele Domnului.
Convorbirea a X-a
— Astăzi este ultima seară a întâlnirilor noastre şi aş vrea să vă ofer ceva care să rămână cu voi pentru mult timp. Nu nişte simple reflecţii, ci ceva de care aţi putea să vă lipiţi, ceva ce aţi putea să păstraţi în inimile voastre şi care v-ar putea ridica de fiecare dată când o să vă pierdeţi cu firea.
Probabil vă aduceţi aminte de parabola cu mărgăritarul cel de mult preţ66. Există o mulţime de lucruri care ar putea să devină pentru noi un asemenea mărgăritar. Dar, înainte de toate, acesta înseamnă, desigur, mântuirea, inima curată, puterea de a iubi, capacitatea de a ne conştientiza păcătoşenia toate acestea ne vor permite să dobândim mărgăritarul cel preţios. Şi acest mărgăritar
66 Vezi Matei 13,45-46.
245
preţios este Iisus Hristos. Este Cel pentru Care trăim. Năzuim să lepădăm toate lucrurile de prisos, ca să nu ne rămână nimic în afară de Iisus Hristos. Pentru asta purtăm războiul cel nevăzut. Dacă îl avem pe Hristos, avem totul. Dacă nu îl avem pe Hristos, nu avem nimic.
Omul începe să se schimbe numai atunci când este în stare să-şi recunoască păcătoşenia, când se vede un om de nimic, care nu este vrednic de nimic. Văzându-ne propria păcătoşenie, propria degradare, începem să-i iubim pe semeni. Şi, dimpotrivă, atunci când nu ne vedem păcătoşenia, o vedem pe cea a aproapelui şi nu îl iubim.
Aici am avut ocazia să aud multe cuvinte despre cât de greu e să-ţi iubeşti semenii şi cum se comportă aceştia cu noi atunci când încercăm să-i iubim, şi cât de greu este să comunici cu unii oameni. Ce înseamnă asta? Că încă nu ne considerăm păcătoşi, nu ne recunoaştem păcătoşenia. De ce? Deoarece prea mult ne sare în ochi păcătoşenia celor de lângă noi. Da, desigur, ei sunt păcătoşi, la fel de păcătoşi ca şi noi. Dar, dacă vom observa păcătoşenia lor, acest lucru nu ne va mântui. Însă recunoaşterea propriilor păcate şi iubirea pentru aproapele ne mântuiesc. Cât este de simplu, nu-i aşa?
Sfântul Ioan Scărarul, unul dintre Părinţii Bisericii, a pus următoarea întrebare: „Dacă L-am dobândit pe Dumnezeu, de ce mai am nevoie pe acest pământ?” Şi singur a răspuns: „De nimic!”
246
Trebuie să ne lipim de Domnul, să ne ţinem cu tărie de El. Trebuie să avem o singură dorinţă: Nimic să nu ne despartă de Domnul. Dacă avem alte dorinţe şi aspiraţii, dacă atenţia noastră este concentrată asupra altor lucruri, înseamnă că nu îl avem pe Dumnezeu. Dacă însă L-am dobândit, toate celelalte nu mai au nicio importanţă, nici măcar „eul” nostru. Singurul lucru important este năzuinţa de a nu îl pierde.
Dacă însă nu L-am aflat pe Domnul, ne îngrijorăm de sănătatea noastră, de starea locuinţei noastre, de felul cum sunt vecinii noştri, ne preocupă totul, cu excepţia faptului ca nimic să nu ne despartă de Dumnezeu. Alipiţi-vă de El! Dacă nu vom face aşa, îl vom pierde nu doar pe El, ci şi propria viaţă. Să nu ne îngrijorăm pentru nimic, în afară de unirea noastră cu Dumnezeu.
Imediat ce îl vom afla pe Dumnezeu, îl vom dobândi, vom începe să trăim adevărata viaţă. Dar până în acel moment trăim la fel ca toţi oamenii din lume, obsedaţi de propria persoană, adică ne distrugem pe noi înşine, ducem un mod de viaţă dezordonat şi lipsit de sens, ne risipim fiinţa.
Dobândindu-L pe Domnul, nu vrem să părăsim rugăciunea. Vrem să ne lepădăm de noi înşine şi să căutăm unirea cu Dumnezeu. Vrem să vieţuim în aşa fel, încât toată viaţa să o petrecem cu Dumnezeu.
La New-York am cunoscut o femeie, suferă de o boală psihică. Cu toate acestea, este foarte
247
deşteaptă. De un timp ea nu mai comunică cu mine, dar în curând, cred, va începe iarăşi să mă sune. Se întâmplă ca vreme de cinci sau şase ani să mă sune de zece ori pe zi, iar apoi, deodată, tăcere. Nu primesc nicio veste de la ea câţiva ani, după care iarăşi mă sună. La un moment dat mi-a spus:
— Vreau să fiu ortodoxă.
— Dar ce înseamnă pentru tine „să fii ortodoxă”? am întrebat eu.
— Nu ştiu. Dar vreau să fiu ortodoxă.
— Ca să vrei un lucru, trebuie, pentru început, să-l cunoşti.
Şi, orice i-aş fi zis, îmi spunea:
— O, asta se aseamănă cu religia cutare. Iar asta e ca în religia cutare.
— Nu, nu aşa, o corectam eu.
— Asta e ca la catolici.
— Nu, asta nu e ca la catolici.
Şi tot aşa, punea întrebări, încercând să afle cine a fost Hristos şi ce înseamnă Biserica. Într-o zi m-a sunat noaptea, era în jurul orei două. Mi-a spus cu o voce destul de plictisită:
— Părinte! în sfârşit am aflat!
— Ce ai aflat? am întrebat-o eu.
— Am aflat sensul tuturor lucrurilor.
— Dar ştii că e ora două şi jumătate după miezul nopţii?
— Da, dar nu pot să dorm.
— înţeleg, totuşi eu pot!
248
într-un sfârşit, mi-a spus:
— Ascultaţi, iată răspunsul.
— Aşa, aşa… Şi care este răspunsul?
— Nu există nimic, în afară de Iisus Hristos. Nu există nimic, doar Iisus Hristos. Restul nu este adevărat. Există doar Hristos.
— Da, draga mea, acum ai înţeles, i-am zis. Asta este temelia bunei vestiri.
— O să vă sun mai târziu, mi-a zis. Şi a închis telefonul.
Asta e povestea ei. Da, această femeie o cheamă Marina este extraordinară! Am să vă povestesc cum am cunoscut-o. Într-o zi mă plimbam prin piaţa de vechituri din New-York, căutând nişte ceşcuţe de argint. O femeie latino-americană s-a apropiat de mine şi a zis intenţionat în gura mare:
— îmi place nespus cum eşti îmbrăcat. Trebuie să aflu mai multe despre asta.
Aşa a început legătura mea cu Marina, care durează de mulţi ani. Fără îndoială, ea suferă de o boală psihică. Îşi risipeşte viaţa cu multe lucruri rele: diverse culte, tot felul de perversiuni sexuale, tatuaje, piercing-uri. Are probleme psihice. Însă deseori oamenii bolnavi psihic ajung să înţeleagă limpede unele lucruri. Ea are şi momente de luciditate.
Este posibil ca într-o bună zi să vină la o slujbă de duminică. Spunea şi înainte că vrea să vină. Dar cu o condiţie:
249
— înţelegeţi, nu ştiu cum să ajung acolo. Poate cineva m-ar putea conduce până acolo, la biserică?
Apoi, într-adevăr, a venit la biserică, dar a început să le spună tuturor ce vrea şi ce nu vrea. Oamenii au început să-i dea bani, să-i cumpere tot felul de lucruri. Ea îi manipula prin victimizare, făcea în aşa fel, încât ei să se simtă vinovaţi. Astfel, îi „storcea” de bani.
Timp de vreo şase luni m-a sunat zilnic. Şi spunea, de exemplu:
— Am nevoie de un televizor nou.
— Nu, nu ai nevoie.
— Ba da, am. Un televizor mare cu ecran plat. Şi începea să îmi spună de ce avea nevoie,
iar apoi îmi spunea cât sunt de rău şi de nesuferit, pentru că nu-i dăruiam ce îmi cerea. Până la urmă, i-am spus:
— Marina, nu mai veni la noi la biserică. Pentru că vii ca să obţii un folos material, nu duhovnicesc. La două cartiere de tine se află biserica sârbă, poţi să te duci acolo.
A început să meargă la biserica sârbă. Întruna dintre duminici ea s-a ridicat, s-a oprit în mijlocul bisericii acolo sunt băncuţe şi a stat aşa în timpul slujbei, strigând:
— Sunteţi nişte mincinoşi! Aici totul este fals! Doar vorbiţi, vorbiţi, vorbiţi, dar nu ajutaţi pe nimeni. Sunteţi la fel ca şi ceilalţi. Plec de la voi!
Şi a plecat. Preotul m-a sunat şi mi-a spus:
250
— Am încercat să fac tot posibilul pentru ea, însă dorinţele ei se înmulţesc, vrea din ce în ce mai mult.
Acum nu mai ştiu la ce biserică merge. Dar sunt sigur că iarăşi va începe să mă sune după ce mă voi întoarce din această călătorie. Ce să faci? Locuind la oraş, se întâmplă să comunici şi cu asemenea oameni, probabil ştiţi despre ce vorbesc.
Sfântul Isaac Sirul spunea: „Omul care îl poartă în suflet pe Hristos nu este supus nici morţii, nici bolii. El va evita toate atracţiile lumeşti care ar putea să-l îndepărteze de Dumnezeu.” Asta nu înseamnă că un asemenea om nu este supus morţii trupului. Ci înseamnă că va scăpa de moartea cea veşnică. Acest lucru nu înseamnă că nu este expus bolilor trupului. Ci că bolile trupeşti nu vor fi pentru el esenţiale.
Şi Sfântul Isaac mai spune: „Omul care îl poartă în suflet pe Hristos trebuie să ştie că petrece deja în viaţa veşnică. Ea deja a început pentru el.”
Putem să spunem că Hristos este pretutindeni, că El este lumina inimii noastre, El ne arată mereu calea pe care trebuie să mergem. Oamenii care renunţă la toate capătă în schimb o inimă curată. Iubirea pentru Dumnezeu este chezăşia iubirii pentru aproapele. Dacă îl iubim pe Dumnezeu, îl iubim şi pe aproapele. Acea cale strâmtă pe care ne-o propune Domnul este infinită. Noi deja atingem veşnicia, veşnicia este deja cu noi, trecutul, prezentul şi viitorul se contopesc.
251
De ce? Deoarece calea cea strâmtă este calea Crucii. Iar calea Crucii este Hristos.
Ultimul lucru pe care am vrut să vi-l împărtăşesc este înţelegerea faptului că viaţa veşnică deja a început. A început de aici şi înseamnă mântuirea sufletului. Dacă năzuim spre mântuirea sufletului, trebuie să lăsăm chiar acum lenea, să luăm binecuvântarea Crucii şi să spunem: „Doamne, ajută-mă să încep totul din nou. Doamne, ajută-mă să-ţi fiu credincioasă până la capăt. Doamne, învredniceşte-mă să-mi iubesc aproapele.”
Ce este mărgăritarul cel de mult preţ? Este cunoaşterea faptului că Hristos este totul şi noi îl aflăm pe Hristos prin iubirea aproapelui. Este simplu, dar nu este uşor!
Mama mea ne spunea deseori că atenţia noastră este ca un ţânţar care zboară de colo-colo. Un asemenea ţânţar trăieşte doar patruzeci şi opt de ore. Se naşte şi peste două zile moare. Şi atenţia noastră zboară dintr-un loc în altul. Acum este aici, peste o clipă este dincolo.
Subiectele pe care le discutăm acum le auzim mereu. Venind la biserică, de fiecare dată auzim Sfânta Evanghelie, îi citim pe Sfinţii Părinţi. Citim, ascultăm şi uităm ceea ce abia am auzit. Se întâmplă aşa, deoarece ne gândim tot timpul la noi înşine. De aceea, le uităm pe toate celelalte. Însă mărgăritarul cel preţios, de dragul căruia vom vinde tot ce avem, este Domnul. Pentru că
252
El ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”67 Ce ne mai trebuie? Nimic!
Acestea încep de acum. Vă aduceţi aminte de Sfântul Dizmos68, tâlharul cel înţelept, care a fost răstignit alături de Hristos? El a dobândit Raiul doar cu o jumătate de oră înainte de moarte! Domnul a pronunţat cuvintele: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai.”69 Şi din acel moment viaţa tâlharului a luat o altă întorsătură. I s-a iertat totul, a dobândit o viaţă nouă. Dar noi? Ce aşteptăm? Totul se întâmplă de acum, nu mai târziu.
Dragele mele măicuţe, asta e tot ce mi-am propus să vă spun astăzi. Cât de bine îmi este să fiu cu voi! Sper ca în curând să vă mai fac o vizită. Vom călători prin Rusia, vom aduna o mulţime de monahi şi ne vom întoarce împreună.
— Părinte, pentru ce avion să dăm comandă?
— O să-i trimitem pe aripile îngerilor. Este cel mai bun mijloc de transport. Nu avem nevoie de avioane. Monahii, dacă vor să fie monahi adevăraţi, merg pe jos. Înainte şi oamenii făceau la fel. Îmi aduc aminte că atunci când am mers pentru prima oară în Ţara Sfântă, trecând prin Grecia şi Turcia, am văzut toate clădirile destinate pentru înnoptarea pelerinilor care se îndreptau
67 Ioan 14, 6.
68 Sfântul Dizmos este prăznuit pe 12 octombrie, conform Sinaxar ortodox general şi dicţionar aghiografic, Ed. Episcopiei Romanului, 1998, p. 36. (n.red.)
69 Luca 23. 43.
253
spre Ţara Sfântă. Căci ei veneau din Rusia pe jos. Dus şi întors. Există fotografii sunt sigur că le-aţi văzut în care sunt reprezentaţi pelerinii care trec prin deşert: pe piept au iconiţe din metal, în picioare opinci. Mii de pelerini, care de-a lungul drumului psalmodiază. Merg doar ca să viziteze Mormântul Domnului, măcar o dată în viaţă, înainte să moară. Grecii adaugă la numele acestor pelerini cuvântul „hagi” – „cel care a făcut un pelerinaj”.
Am avut o întâlnire cu viitori misionari. M-au rugat să le vorbesc despre misionarism.
— Voi începe prin a spune, le-am zis eu, că nu veţi putea să le daţi oamenilor ceea ce nu aveţi voi înşivă. Dacă nu trăim credinţa, nu vom putea să o dăm nimănui. Aşa începe totul.
Şi, ştiţi, toţi au început să discute cu însufleţire. Un preot mi-a zis:
— Este irealizabil ceea ce spuneţi. Nu se face aşa. Să laşi tot ce ai, să trăieşti în sărăcie… Ne chemaţi pe toţi să devenim monahi?
— Nu. Vă chem să trăiţi în sărăcie.
El mi-a răspuns:
— Este irealizabil. Nu se face aşa.
— Da, nu se face aşa, i-am răspuns eu. Pentru că acesta este creştinismul. Dar oare facem aşa cum e scris în Evanghelie? Când cineva ne loveşte peste obraz, întoarcem noi şi celălalt obraz70? Nu
70 Vezi Matei 5, 39.
254
facem aşa. „ Vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor, apoi vino şi urmează-Mă.”71 Oare facem aşa? Nu, nu facem.
Şi am continuat în aceeaşi manieră. Cineva a exclamat:
— Dumneavoastră propovăduiţi un creştinism dincolo de limite!
Eu am spus:
— Dacă nu este dincolo de limite, atunci nu mai este creştinism.
Să cugetăm la acestea! Dacă în timpul citirii Evangheliei ne simţim comod, dacă stăm legănându-ne în fotoliu, ne vânzolim, ne întoarcem, de frică să nu ne ia cineva acel fotoliu comod, atunci citim doar cu ochii, nu şi cu inima. Căci fiecare moment în care citim Evanghelia este ca un verdict care ne condamnă. Evanghelia, dacă nu trăim potrivit acesteia, ne judecă viaţa şi ne pronunţă sentinţa.
Cugetaţi adânc, cât de serios este!
Un tânăr a remarcat:
— încercaţi să spuneţi că trebuie să-i iubesc pe toţi?
— Da, i-am răspuns.
— Dacă voi vedea pe stradă un beţiv, trebuie să-l duc la mine acasă, să-l spăl, să am grijă de el?
— Da.
71 Parafrazare la Luca 18, 22.
255
— Dar nu voi reuşi! Părinţii mei pur şi simplu nu-l vor lăsa la noi în casă. Şi mă vor da afară împreună cu el.
— Dă-mi voie să te întreb ceva. Imaginează-ţi că în seara aceasta vei ieşi din casă, vei merge pe stradă, vei coti după colţ şi acolo, chiar în faţa ta, îl vei vedea pe Iisus Hristos. Şi El îţi va spune: „Eu vreau să mănânc, Mi-e frig, nu am unde să dorm, primeşte-Mă în casa ta.”72 Oare îi vei spune: „Nu pot! Nu mă vor lăsa tata şi mama. Mă vor da afară”? Nu vei spune asta, nu-i aşa?! îl vei duce la tine acasă şi, dacă veţi fi daţi afară, vei fi fericit că ai rămas cu Hristos. Însă tu nu crezi, asta e nenorocirea.
Auzind toate acestea, părintele care odinioară mă contrazisese şi-a dat jos crucea de la piept şi a pus-o pe masă, spunând:
— Acum spune-ne ce gândeşti.
Şi i-am povestit intenţia mea de a întemeia o comunitate. Şi atunci prima minune. I-am întrebat pe participanţii la întâlnire:
— Care dintre cei prezenţi aici este gata să devină membru al comunităţii?
S-au înscris vreo optsprezece sau douăzeci de oameni care şi-au lăsat numele şi numerele de telefon. Şi vor veni! Sunt gata să petreacă în obşte un an întreg.
Preotul care m-a contrazis s-a strâmbat cu nemulţumire, faţa lui vădea îndoială.
72 Vezi Matei 25, 31-46.
256
— Nu eu, i-am spus, ci Hristos îi cheamă. Iar tu de ce nu îi înveţi să înţeleagă Evanghelia dincolo de limite? Îi înveţi doar litera, care ajunge numai în urechi, nu şi în inimă. Trebuie să baţi cu Evanghelia în inimile lor!
Cer sfintele voastre rugăciuni ca să găsim un loc pentru comunitate. Pentru că oamenii vor începe să vină. Tineretul va veni de pe străzi şi vor învăţa să-L iubească pe Hristos. Vă rog, rugaţi-vă să se găsească un om generos care să-şi mântuiască sufletul printr-o donaţie modestă, ca să reuşim să achiziţionăm o clădire. Imaginaţi-vă: Să ajungi în ceruri numai pentru că ai ajutat la cumpărarea unei case este o afacere minunată! Sper că se va găsi cineva care are mai mulţi bani decât har şi multe păcate care să necesite iertare şi un asemenea om va cumpăra pentru noi o casă, o căsuţă unde ar putea să vină oamenii. Rugaţi-vă pentru asta Maicii Domnului! O să o numim în cinstea Sfântului Serafim de Sarov, pentru că Sfântul Serafim spunea: „Dobândeşte pacea şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui.”
Zece oameni vor începe această treabă şi mii ar putea să se mântuiască. Cer sfintele voastre rugăciuni pentru asta. Căci trebuie să facem ceva ca să mântuim tineretul rus. Piere o întreagă generaţie. Dacă vom urca acum cu toţii într-un autobuz şi vom merge în centrul oraşului, vom vedea acolo tinerii care ies din cluburile de noapte şi se ocupă cu nişte lucruri despre care nu e cuviincios
257
nici să ştii şi vom începe să căutăm răspunsul la întrebarea: Ce s-a întâmplat cu Sfânta Rusie? Dar noi ce facem? Măcar ne rugăm pentru ei?
Ne aşteaptă o muncă grea! Poate mai târziu vom înfiinţa o obşte de surori de caritate, care să aibă grijă de oamenii singuri şi părăsiţi, de cei ce nu au pe nimeni, dar nu trebuie să ne grăbim. Căci atunci când îi slujim cuiva din dragoste, îi slujim lui Hristos însuşi. „Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.”73
Ne aşteaptă o muncă grea, măicuţelor! Iar munca voastră principală este rugăciunea. Rugaţi-vă neîncetat, rugaţi-vă toată ziua, rugaţi-vă pentru toată lumea care suferă, care nu ştie de mărgăritarul cel de mult preţ.
— Părinte, mi se pare că uneori problema nu o reprezintă existenţa unei clădiri.
— Nu existenţa clădirii. Este adevărat.
— Problema o reprezintă oamenii. Poate că încă nu v-am povestit că la noi părintele N. A înfiinţat
73 Vezi Matei 25, 31-46.
258
un centru pentru alcoolici şi narcomani anonimi, de care se ocupă. Este vorba despre un program care se numeşte „12 paşi”. Şi deoarece ei se întâlnesc lângă mănăstire, şi-au denumit grupul „Mănăstirea”. Însă, până la urmă, acestor oameni le lipseşte mai ales grija duhovnicească. Iată doar un exemplu: Am intrat în încăperea unde se află aceşti alcoolici şi narcomani. Şi am găsit un afiş făcut de ei. Pe afiş erau nişte imagini înspăimântătoare şi nişte inscripţii nepotrivite. L-am arătat preoţilor noştri, întrebându-i: „I-aţi lăsa pe copiii voştri la o şcoală unde pe pereţi ar fi asemenea afişe?” Ei mi-au răspuns: „Nu, desigur.” Apoi m-am dus iarăşi la ei şi mi s-a spus: „Nu, este un afiş normal, reflectă procesul de însănătoşire.” Eu am întrebat: „Părinte N., mergeţi des la adunările acestor oameni?” „Nu, nicidecum!” Sunt lăsaţi în voia lor şi el îi vizitează numai din când în când.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în activităţile de caritate. Avem un azil. Este foarte greu să găseşti pe cineva care ar accepta să-i îngrijească pe aceşti oameni. Îi primim, de asemenea, pe pelerinii săraci, vin la noi şi cei din orfelinate… Nu putem găsi oameni care pur şi simplu să aibă grijă de ei. Adică, având chiar o bază materială, o minimă organizare, este imposibil să găseşti oameni. De exemplu, avem organizaţia „Misiunea copiilor”, ai cărei membri îşi doreau să aducă în fiecare duminică la mănăstire copii de la orfelinate. Dar, fireşte, nu trebuie doar ca aceşti copii să participe
259
la slujbă, trebuie să faci cu ei o plimbare pe teritoriul mănăstirii, apoi trebuie să le dai să mănânce. Şi nu reuşim să găsim oameni care să aibă grijă de ei, să-i hrănească, să facă ordine după ei…
Mirenii cred că de toate acestea trebuie să se ocupe maicile. În acelaşi timp, maicile noastre se nevoiesc de dimineaţa până seara, nu aş putea spune că vreuna se odihneşte sau trândăveşte. Şi suntem gata să primim voluntari care să participe împreună cu noi la slujirea semenilor. Însă la noi unii oameni nu pot să aibă grijă nici de propriii copii. Chiar şi la şcoala duminicală a fost un caz când părinţii aşteptau să gătească mâncarea vreunul dintre copii. Părinţii nu voiau să le gătească propriilor copii. Adică oamenii se află într-o stare de moleşeală, astfel încât abordează Biserica sau orice altă iniţiativă din perspectiva psihologiei consumatorului.
De exemplu, misiunea de a aduce copii de la orfelinate este o iniţiativă foarte bună. Dar cine va face toate acestea? Organizatorii cred că mănăstirea trebuie să-i hrănească, să le acorde atenţie, să stea de vorbă cu ei…
— Am trăit mulţi ani într-o comunitate pentru oameni fără adăpost. Acolo locuiau atât bărbaţi, cât şi femei. Hrăneam zilnic şapte sute de oameni. Ştiu despre ce vorbiţi. Însă ceea ce am propus nu este o iniţiativă socială sau de catehizare. Am propus să înfiinţăm o comunitate de credincioşi care ar putea pentru început să lupte
260
să se mântuiască ei înşişi, pentru ca ulterior să-i ajute pe cei de lângă ei să se mântuiască. Faptul că îi vor îmbrăca sau le vor da să mănânce oamenilor este o chestiune secundară. Ţelul principal este să trăiască potrivit Evangheliei. De ce aceste organizaţii pentru alcoolici sau narcomani, organizaţiile sociale în general, nu schimbă oamenii? Pentru că ne concentrăm eforturile asupra bolii, nu asupra omului. Omul are o dependenţă în funcţie de starea sa sufletească, nu trupească. Sper că în Rusia comunitatea va fi gândită în aşa fel, încât eforturile principale să se concentreze asupra vindecării bolilor sufleteşti, nu a neputinţelor trupeşti. Nu încerc să spun că sufletele bolnave există doar în Rusia, ele există în toată lumea. Dar, dacă membrii comunităţii îşi concentrează eforturile asupra propriilor boli sufleteşti, vor fi în stare să ajute şi alte suflete bolnave.
La oraş locuiesc o mulţime de tineri care, din punct de vedere material, nu suferă nicio lipsă. Au tot ce îşi doresc. Dar nu au un ţel, nu îl au pe Dumnezeu, nu au viaţă. Nu se pune problema hrănirii sau îmbrăcării lor, nu au nevoie de acestea. Trebuie să-i învăţăm cum să trăiască. Domnul spune: pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi”74. Omenirea niciodată nu va putea să scape de sărăcie, dar acest lucru provine din insuficienţa dragostei, nu din condiţiile economice.
74 Matei 26,11.
261
Trebuie să ne schimbăm modul de a gândi. Căci nu suntem o organizaţie care realizează programe sociale. Datoria noastră este să dăm viaţă lumii. Cred că singurul răspuns la întrebarea: „Prin ce trăieşte lumea?” este: „Prin Hristos”. Dacă am avea tineri care ar crede în Hristos, dacă ar trăi o viaţă simplă, dacă nu ar fi copleşiţi de cultul hainelor, dacă nu s-ar afla sub influenţa propagandei seculariste, dacă ar exista opinia că acţiunile guvernului nu pot fi independente de credinţa poporului… Tineri care ar face de bunăvoie făgăduinţa ascultării, ca să înveţe să trăiască în obşte, în sărăcie, în feciorie… Căci cel mai periculos monstru contemporan este desfrâul, pofta, şi cea mai mare dificultate astăzi este să trăieşti în neprihănire. Dacă aţi putea să atrageţi asemenea tineri, atunci ei, din dragoste pentru Dumnezeu, ar putea să găsească mijloace de înfruntare a situaţiei dezastruoase a lumii acesteia, ei ar trebui să facă asta, nu noi. Singura năzuinţă a acestor tineri ar fi să-i ajute pe semeni.
Poate că sunt un visător, însă cred că Domnul deja ne-a arătat cum să ieşim din situaţia aceasta dezastruoasă. Şi această ieşire este să ne iubim aproapele, nu pe noi înşine. Menirea noastră nu este să le descoperim oamenilor religia. Noi trebuie să li-L arătăm pe Dumnezeu.
Cer sfintele voastre rugăciuni, dacă e voia lui Dumnezeu să se împlinească aceste lucruri. Dacă vor ajuta măcar un copil să dobândească Împărăţia
262
cerurilor, atunci merită tot efortul. Mântuirea unui singur om preţuieşte mai mult decât toţi banii din lume. Nădăjduiesc să ajutăm să se mântuiască nu doar unul, ci cât mai mulţi. Iar atunci când voi, maicilor, veţi împlini vârsta de o sută de ani şi veţi fi eliberate de toate ascultările, poate o să doriţi să veniţi în această obşte şi să ajutaţi la curăţenie. Maica stareţă vă va lăsa. Aşa e, maică? Însă nu mai devreme de o sută de ani.
— Am avut o soră începătoare din Georgia. Ea ne-a povestit că, la un moment dat, a ajutat la o mănăstire georgiană de la munte şi acolo cea mai tânără soră avea, pare-mi-se, optzeci şi doi sau optzeci şi trei de ani.
— Poate acele surori aveau cu adevărat nădejde! Cât este de minunat! Am o verişoară care este călugăriţă catolică. Mai mult decât atât, este maică superioară. În anii 50, când a intrat în acel ordin monahal, acolo erau douăzeci de mii de călugăriţe. Acum sunt o mie. Au o casă la Montréal, unde locuiesc două sute de maici. Acolo nu e niciuna mai tânără decât ea, iar câteva măicuţe au trecut de vârsta de o sută de ani. Verişoara mea spune că vor mai trece zece ani şi nu va mai rămâne nimeni, căci nu vor mai fi călugăriţe. Ea spune că se ocupă cel mai mult cu vânzarea proprietăţilor şi înmormântarea maicilor.
— De ce? Tinerele nu merg în acea obşte?
— Nu. Obiectivele monahismului catolic au devenit învechite. La fiecare şedinţă maicile încearcă
263
să discute care este scopul existenţei ordinului lor monahal. Ele nici măcar nu ştiu pentru ce se adună acolo. Nu mai atrag pe nimeni. Populaţia S.U.A. este de 380.000.000 de oameni. Dintre aceştia 90.000.000 sunt catolici. Din aceste 90.000.000 a venit la ele doar o singură soră. Şi aceasta avea cincizeci şi patru de ani. Care este atunci sensul? Totul se întâmplă, deoarece viaţa lor nu stă sub semnul credinţei şi al slujirii. Ele încearcă să-şi urmărească propriile interese. Desfăşoară o gamă largă de lucrări sociale, dar o fac doar de dragul lucrărilor sociale ca atare. Se roagă când vor. Se duc la slujbă dacă au chef, iar dacă nu au, nu se duc. Nu fac ascultare de nimeni, decât de ele însele. Au bani personali. Care este sensul acestui monahism? O asemenea mănăstire există doar pentru ca o gaşcă de doamne vârstnice să locuiască împreună? Sau pentru ce?
între timp, cei ce ar vrea să trăiască o viaţă monahală cresc şi vorbim despre o parte considerabilă a tineretului…
Obştea la care visez nu s-ar asemăna nici cu cea monahală, nici cu cea parohială. Nu e nici una, nici alta. Ar fi o obşte de mireni, bărbaţi şi femei, care, oricât de greu le-ar fi, s-ar strădui să trăiască împreună în obşte, în lume, potrivit Evangheliei. În acelaşi timp, ei şi-ar dori să rămână mireni. Şi-ar dori să devină acel aluat care ar putea sfinţi lumea. Ei ar trebui să creadă că lucrul acesta este posibil, anume să trăiască în
264
lume şi să fie sfinţi, adică să trăiască în lume, dar nu după legile lumii. Majoritatea oamenilor nu pot să trăiască în lume şi în acelaşi timp să nu facă parte din lume. Îşi însuşesc valorile ei, iar valorile duhovniceşti le aruncă afară.
— Cum vor putea să devină sfinţi, dacă printre ei nu vafiniciun sfânt?
— Sper că printre ei vor fi sfinţi. Vom face tot posibilul să găsim oameni sporiţi duhovniceşte, ne vom strădui ca fiecare obşte să fie îngrijită de un preot, care în fiecare zi să oficieze Sfânta Liturghie şi alte slujbe. În obşte se vor studia operele Sfinţilor Părinţi. Acesta va fi nucleul obştii. Ceilalţi membri vor merge dimineaţa la serviciu, iar seara vor participa la rugăciune. Obştea va creşte încet. Singura făgăduinţă pe care o vor face membrii obştii este aceea de a petrece în ea pe parcursul unui an. Dacă îşi vor dori să rămână în obşte mai mult, vor trebui să facă în fiecare an o altă făgăduinţă.
— Părinte, ceva de genul acesta, mi se pare, a înfiinţat un preot din Sankt-Petersburg, un fel de centru de caritate.
— Da. Cred că va fi nevoie de multe rugăciuni, de multă nevoinţă pentru pregătire, avem multe lucruri de învăţat, însă toate acestea sunt necesare.
— Acea obşte despre care vorbeam este o obşte de voluntari. Au şcoli duminicale, fac anual o făgăduinţă, în cadrul obştii sunt şi preoţi… Acolo ei construiesc pe lângă biserici case…
265
— Nu, nu. Noi nu vom avea case pe lângă biserici. Nu vom avea proprietăţi.
— Nu, vreau să spun că în acele case locuiesc membrii permanenţi ai comunităţii, iar ceilalţi vin de la serviciu, locuind fiecare în casa lui.
— Şi vieţuiesc potrivit Evangheliei?
— Cel puţin, o propovăduiesc.
— Ca să o propovăduieşti, trebuie să o trăieşti. Nu e uşor să trăieşti aşa. Această viaţă este minunată, dar anevoioasă, deoarece samavolnicia omului şi alterarea lui prin păcat fac viaţa în comun să fie un lucru greu de realizat. Fiecare vrea ca totul să fie aşa cum îşi doreşte el, nu altfel. Fiecare crede că are dreptate, iar ceilalţi nu au. Trebuie să vă nevoiţi mult ca să-L vedeţi întotdeauna în faţa ochilor pe Hristos, ca El să fie centrul atenţiei voastre. Pentru asta e nevoie de rugăciune.
— Părinte, pot să vă întreb ceva despre obştea surorilor de caritate? Unde sunt acei oameni înduhovniciţi din mijlocul cărora vor veni vieţuitorii acestei obşti?
— Soră, pretutindeni. Evanghelia este vie, ea se trăieşte şi acesta este un lucru minunat! Iar dacă cineva nu o aude cu urechile, o aude cu inima. Însă atunci când îl auzim pe Hristos cu inima, îi răspundem cu viaţa. Oamenii pot trăi astfel, numai că trebuie să îl audă, să vadă exemplul vieţii după Evanghelie.
îmi aduc aminte de călătoria noastră la Ierusalim. Am avut un grup din douăzeci şi opt
266
sau treizeci şi opt de pelerini, nu-mi mai aduc aminte exact. Am trecut foarte repede pe la toate locurile sfinte, a fost îngrozitor. Chiar oraşul te istoveşte… Toţi eram epuizaţi, ne-au trebuit douăzeci şi şase de ore, cu tot cu popasuri, ca să ajungem la Ierusalim. Şi iată că am ajuns acolo la ora şase dimineaţa. Ne-am dus să vizităm locurile sfinte, până la ora şapte seara, adică până la cină. Credeam că vom merge la culcare, că ne vom trezi dimineaţa şi iarăşi vom porni spre locurile sfinte. Dar am fost anunţaţi că urma să aibă loc o slujbă arhierească lângă Mormântul Domnului şi la miezul nopţii trebuia să fim cu toţii acolo, la Liturghie. Toţi spuneau: „Vai, vrem să dormim!” Atunci le-am spus:
— Bine, puteţi să dormiţi. Iar noi mergem la Liturghie.
Dar am mers toţi la Liturghie. Acolo este o incintă mare în care se află o biserică catolică, iar dacă ieşi din ea şi cobori, ajungi la Mormântul Domnului. Alături sunt nişte băncuţe pe care ar putea să încapă cel mult douăzeci de persoane. Imediat ce am ajuns acolo, toţi s-au repezit să se aşeze pe băncuţe, atât de istoviţi erau. Apoi au venit maicile de la Mănăstirea Gornenski, iar printre ele se afla o măicuţă nu ştiu dacă mai este în viaţă foarte bătrână, încovoiată. Nu putea să stea dreaptă, avea o cocoaşă mare. A venit şi a început imediat să facă metanii. Iar oamenii o priveau. Se vedea clar că pentru ea era un mare
267
efort să se aplece şi să se ridice. Fiecare aplecare era un chin. Dar ea a făcut închinăciuni timp de o oră. Văzând acest lucru, oamenii au început să se ridice de pe băncuţe.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
— Cum am putea sta jos, din moment ce ea face aşa ceva?
Exemplul ei nu cuvintele, ci exemplul i-a îndemnat la rugăciune, i-a ajutat să nu se mai gândească la picioarele lor leneşe, ci la suflet. Iată ce poate să facă o monahie bătrână!
La un moment dat, aflându-ne la Ierusalim, am ieşit cu translatorul meu puţin mai devreme şi ne-am îndreptat spre Biserica Mormântului Domnului. Dar porţile bisericii erau închise şi ne-am dus spre Oraşul Vechi. Am ocolit zidul, am ajuns la alte porţi, dar şi acestea erau închise. Ne-am hotărât să ne aşezăm pe trepte şi să mai aşteptăm. Deodată, s-a auzit un sunet ritmic: „poc… poc… poc…” Cineva cu un baston se apropia de noi. Era o monahie bătrână din Grecia, cred că avea mai mult de optzeci de ani. A îngenuncheat încet pe trepte şi a început să se roage.
S-a rugat aproape o oră se ruga, aşteptând întâlnirea cu Mântuitorul. Cât de frumoasă era! Detaşată total de lume, pentru ea nu avea importanţă ce se întâmplă în jur şi dacă se întâmplă ceva, în general. Ea aştepta întâlnirea cu Domnul. Ce lecţie extraordinară de rugăciune! Şi apoi, când am intrat în biserică, nu s-a repezit
268
în faţă, unde de obicei se înghesuie o mulţime de oameni, ci s-a dus într-un colţ îndepărtat, între două coloane, şi s-a rugat acolo toată noaptea. Toată noaptea! Ce credinţă! O asemenea credinţă îi îndeamnă şi pe ceilalţi să creadă.
Dacă vom avea numai cinci oameni care vor locui în centrul Sankt-Petersburgului şi vor trăi în dragoste, în rugăciune, în slujire reciprocă, în neprihănire, în ascultare, în sărăcie, ei vor răspândi această flacără a credinţei în tot oraşul. Cine va fi învăţătorul lor? Sfântul Duh! Cred acest lucru şi trebuie să credeţi şi voi. Fără credinţă nu se va realiza nimic.
— Părinte, dar noi trăim la mănăstire de atâţia ani şi nu putem să aprindem în nimeni focul credinţei…
— De ce nu puteţi? Aprindeţi flacăra credinţei unii în alţii. Din ce cauză nu reuşiţi, chiar şi dumneavoastră, maică?
—Părinte, am nişte cunoştinţe, sunt nişte oameni îmbisericiţi, frecventează biserica de mulţi ani. Aceşti oameni îmi sunt dragi. Nu aş vrea să mă cert cu ei, să mă contrazic. Însă ei spun că nu trebuie să fiu la mănăstire, că nu este calea mea. Zic: „Tu nu ai o fire monahală, nu eşti nici măcar tunsă, pleacă de acolo.”
— Şi ce vor de la dumneavoastră? Să deveniţi balerină?
— Nu, ei spun: „Ieşi în lume, vei reuşi să îţi faci un rost. îţi vei face familie, vei trăi fericită.”
269
Şi îmi dau exemple de oameni care au trăit la mănăstire, dar apoi au plecat de acolo şi au reuşit să se realizeze în lume.
— Ştiţi ce trebuie să le răspundeţi?
— Ce?
—„Mergi înapoia Mea, satano!”75
— Dar când le spui aşa urmează o ceartă.
— Nu, vreau să spun că trebuie să spuneţi asta în gând, în inimă: „Mergi înapoia mea, satano.” Nu îi ascultaţi. Nu Domnul este Cel ce vă cheamă în lume, ci diavolul vă cheamă să abandonaţi tot ce faceţi. Este o ispită.
— Dar ce să le spun acestor oameni atunci când apar asemenea certuri?
— Spuneţi: „Vă mulţumesc pentru dragostea pe care mi-o purtaţi. L-am auzit deja pe Cel ce m-a chemat şi acesta este Domnul. Am răspuns chemării Sale, I-am făcut o făgăduinţă. Şi El mi-a promis ceea ce nici voi, nici lumea nu va putea să-mi dea. El mi-a promis că, dacă voi rămâne credincioasă până la sfârşit, voi dobândi viaţa veşnică. Arătaţi-mi măcar un om, o familie care ar putea să facă acest lucru.”
— Dar ei îmi spun: „Ai ales drumul călugăriei sub influenţa emoţiilor. Te ştim de mulţi ani, te vedem din exterior. Ăsta nu este drumul tău.”
— Spuneţi-le: „Tu te-ai căsătorit din cauză că ţi-a apărut un înger care ţi-a arătat-o pe viitoarea
75 Matei 16, 23.
270
soţie, spunându-ţi: «Iată, ea este singura alături de care îţi vei câştiga mântuirea»? Doar nu ai întâlnit-o pe o stradă pe care te aflai în trecere şi te-ai gândit să faci cunoştinţă cu ea, deoarece ai văzut-o cântând acolo troparul Sfintelor Paşti. Ci ai început să-i faci curte, deoarece ea ţi-a răscolit patimile.” Cui pe cui se scoate.
— Părinte, cred că e posibil să înflăcărezi oamenii. Şi avem deja exemple în acest sens. Dar este foarte greu să menţii această flacără.
— Vă spun sigur că flacăra credinţei trebuie aprinsă în fiecare zi din nou.
— învăţaţi-ne cum să facem acest lucru. Pentru ca aceia care vin la noi să-şi păstreze interesul.
— Rugaţi-vă. Nu vă îngrijoraţi că focul se va stinge, în loc să vă faceţi griji, rugaţi-vă. Mai multă credinţă!
Convorbirea a XI-a
— îmi aduc aminte de vremurile când munceam ca profesor. Mă uitam uneori la studenţi, mă gândeam la prelegerea pe care le-o citisem sau mă pregăteam să o citesc şi totul părea minunat. Dar apoi, în timpul examenului, ascultam răspunsurile la întrebările puse de mine şi mă întrebam: „Oare au participat aceşti studenţi măcar la o oră de curs?” Ei răspundeau în aşa fel, de parcă nu le-aş fi predat nimic niciodată. Aşa aveam impresia.
271
într-adevăr, învăţământul presupune nu doar expunerea cunoştinţelor, ci şi priceperea acestor cunoştinţe de către elevi, aptitudinea lor de a reda cele auzite. Dacă spunem ceva, acest lucru nu înseamnă că oamenii sunt capabili, în mod implicit, să ne înţeleagă. Noi percepem informaţia selectiv şi, totodată, fiecare în felul lui. În sufletul nostru există anumite sentimente care determină lucrurile la care reacţionăm şi cele la care nu o facem.
Comunicarea umană este un lucru greu, dificil. În limba engleză există expresia „arta comunicării”. De ce artă? Pentru că o comunicare de succes cere multe deprinderi. Putem să vorbim mult, însă dorinţa principală a celui ce vorbeşte este ca ascultătorul să priceapă exact ce vrea el să spună.
Voi mă priviţi, iar eu mă uit la chipurile voastre şi nu ştiu ce anume percepe auzul vostru, ce se întâmplă în minţile voastre, ce auziţi voi în realitate. Comunicarea este foarte interesantă de fiecare dată. Ar trebui să nu uitaţi niciodată că majoritatea relaţiilor interumane sunt clădite pe presupuneri, pe bănuieli. De exemplu, o persoană face ceva, dar de ce face acel lucru? Eu nu ştiu de ce îl face. Eu văd doar acţiunea propriu-zisă, dar nu cunosc pricinile acesteia.
La un moment dat, aflându-mă la noi la mănăstire, mi-am însuşit o deprindere importantă. De exemplu, vedeam vreun frate şi mă gândeam:
272
„Ce se întâmplă astăzi cu el? Ce l-a apucat? Este atât de apatic, indispus.” Şi îl întrebam:,
— Ce s-a întâmplat? Ce te împovărează?
Oamenii erau uimiţi, fiind luaţi prin surprindere.
Într-o zi m-am apropiat de cineva, întrebând:
— De ce eşti atât de prost dispus? Ce ţi se întâmplă?
— Am diaree, mă gândesc numai la asta, nu pot să mă gândesc la nimic altceva, mi-a răspuns el.
— Ah, asta era…
Vedeam că suferă, dar, de fapt, suferea trupul, nu inima. Iar eu credeam că era vorba despre nişte chinuri sufleteşti şi am început să-l descos despre ce i se întâmpla. Şi iată că el mi-a spus. Şi bine că mi-a spus.
Uneori ne transpunem sentimentele şi frământările asupra celorlalţi, iar apoi nu putem să înţelegem de ce oamenii fie nu ne răspund, fie se mâhnesc. De ce? Deoarece noi nu-i întrebăm cum se simt, prin ce trec, ci le reproşăm că se poartă într-un fel sau altul. Astfel, creăm o tensiune pe care am fi putut s-o evităm.
Având în vedere aceste lucruri, haideţi să discutăm despre cine suntem şi cum ne purtăm.
Nu e nimic rău în a te considera păcătos. Păcătosul nu este doar un om straşnic, îngrozitor, ci este şi un om care nu e conştient de relaţia sa cu Dumnezeu, nu ia aminte la ea. De ce? Pentru
273
că păcatul este săvârşit atunci când îi întoarcem spatele lui Dumnezeu. Atâta tot. Şi este foarte periculos. Păcatul distruge, dărâmă, rupe relaţia noastră cu Dumnezeu. Să cugetăm la acestea! Cu Dumnezeu, Cel ce le-a creat pe toate, Cel ce este mai presus de toate, Cel ce susţine existenţa tuturor lucrurilor!
Iată, în faţa noastră este un pahar, care este făcut de om. Ce credeţi? Are paharul vreo însemnătate pentru Dumnezeu? Este folositor sau nefolositor, valoros sau nu, este doar un lucru făcut de noi. Pentru Dumnezeu nu înseamnă nimic. Dar, dacă acest pahar vă aparţine şi dumneavoastră, fiind strâmtorată, aţi depus efort pentru a-l avea, iar eu vi-l iau, reiese că îl fur. Paharul, în continuare, nu se află în nicio relaţie cu Dumnezeu, pentru Domnul el nu are nicio valoare. Dar faptul că eu mă gândesc la mine, nu la dumneavoastră, faptul de a vă prejudicia pe dumneavoastră şi pe mine, acest lucru nu este nesemnificativ pentru Dumnezeu.
Nu contează ce anume luăm de la semenii noştri, diamante sau creioane de care ei nu au nevoie, dar care nu ne aparţin. Nu contează cum arată obiectul, contează faptul că acţiunea noastră ne desparte de Dumnezeu şi îl păgubeşte pe aproapele nostru. Acesta este păcatul şi noi îl săvârşim mereu.
Deseori la mine vin fraţii; în general, sunt vizitat destul de des, pentru că la noi fraţii se
274
spovedesc permanent. Ei aduc aceea ce la noi se numeşte „lista rufelor murdare”, pe care îşi scriu toate faptele greşite. Este ca şi cum ar citi cu glas tare lista paharelor pe care le au. Dar paharele nu au nicio însemnătate. Eu îi rog să nu îmi povestească ce au făcut. Nu este deloc important. Trebuie să spunem de ce am făcut un lucru sau altul, iată ce e important.
Când începem să ne spovedim, ne pare rău pentru ceea ce am făcut, încercăm să înţelegem dacă un fapt sau altul pe care l-am săvârşit a fost sau n-a fost păcat. Uneori păcatele ne întristează mult. Alteori simţul păcatului este însoţit de o mulţime de emoţii pe care nu le înţelegem. Uneori nu le înţelege nici preotul. Spunem că am făcut ceva greşit, iar preotul ne răspunde că asta nu contează, că trebuie să îi spunem altceva.
Să presupunem că am luat un pahar care nu ne aparţine. În acest caz, nu trebuie să spunem că am luat un pahar, ci de ce l-am luat. Să presupunem că am intrat în chilia unei măicuţe, iar pe o masă se afla un pix frumos şi eu l-am băgat în buzunar pentru că mi-a plăcut. Şi iată că ajung la spovedanie. Trebuie să spun că am furat un pix? A fost păcat faptul că l-am băgat în buzunar? Şi da, şi nu. Păcatul îl reprezintă motivul faptei mele. Faptul că m-am gândit mai întâi la mine însumi. Faptul că am uitat de relaţia mea cu Dumnezeu. Nu m-am gândit ce însemnătate are acest pix pentru semeni, ci doar cât ar însemna
275
el pentru mine. Am căzut în iubire de sine, m-am rătăcit în propria prostie. Începem să ne schimbăm abia atunci când începem să cugetăm la cauzele faptelor noastre.
Fraţilor noştri le spun permanent:
— Tatăl meu îmi spunea deseori: „Trebuie să faci totul corect.” După care zâmbea şi adăuga: „Să faci corect înseamnă să faci la fel ca mine.”
La fel gândim şi noi. Dacă spunem: „Nu ai făcut bine acest lucru”, gândim astfel: „Nu ai făcut acest lucru aşa cum l-aş fi făcut eu.”
De curând am avut o sărbătoare la mănăstire, iar eu am spus:
— Voi aduce nişte trandafiri, va trebui să-i aranjăm frumos în biserică.
Dar ce înseamnă „frumos”? Am adus şaptezeci şi doi de trandafiri foarte frumoşi, cu tulpina lungă. Nu doar roşii sau albi, ci de diferite culori, ca să înviorăm spaţiul. Mi se părea că trandafirii sunt superbi. Şi l-am rugat pe unul dintre fraţi:
— Ai putea să-i aranjezi frumos în biserică?
— Da, desigur!
După un timp am intrat în biserică, gândind că voi vedea acolo şaptezeci şi doi de trandafiri cu tulpini frumoase şi lungi. Dar nu mai erau aşa. Mai exact, fuseseră tăiaţi aproape în
276
întregime şi aşezaţi în nişte păhărele. Am rămas perplex şi n-am putut decât să mă rog în gând: „Doamne, ajută-mă să nu-mi pierd cumpătul.” Apoi am spus:
— Foarte frumos.
Dar în sinea mea eram în stare să omor pe cineva. Căci plătisem intenţionat mai mult, ca să achiziţionez trandafirii cu cele mai lungi tulpini. Dar acestea fuseseră tăiate.
Această pildă ne arată cât de grea este comunicarea şi cât de important este să ne învăţăm să-i respectăm pe ceilalţi. Ceea ce-mi place mie nu o să vă placă neapărat şi vouă. Ceea ce e important pentru voi nu este important neapărat şi pentru mine. Înţelegerea acestui lucru este cu atât mai importantă atunci când trăim în familie.
Câte surori se află aici? Treizeci? Patruzeci? Oricâte aţi fi, trebuie să înţelegeţi şi să acceptaţi că asta înseamnă treizeci-patruzeci de moduri diferite de a acţiona. Deci ce trebuie să faceţi pentru ca un lucru sau altul să fie săvârşit într-un fel anume? Trebuie să îl faceţi singure. Nu trebuie să rugaţi pe nimeni. Ceilalţi să-şi facă treaba lor.
Dumnezeu ne lasă să facem ce vrem şi cum vrem. El nu ne cere să fim identici, nu ne impune să arătăm la fel. Însă ne cere să le acordăm o dragoste egală tuturor, să nu facem nicio diferenţă între iubirea pentru unul sau altul. Tot ce facem trebuie să fie pus în mişcare de dragoste, dragoste pentru aproapele, nu pentru noi înşine. Orice am face, în lipsa iubirii, nu valorează nimic. Iar dacă iubirea este îndreptată spre sine, atunci şi faptele noastre sunt păcătoase.
277
Iată cum trebuie să sune o spovedanie:
— Părinte, am luat paharul pentru că mă iubesc pe mine însumi. Nu m-am gândit la semeni, nu m-am gândit la Dumnezeu, m-am gândit doar la mine. Şi aşa fac tot timpul. Toată viaţa mea este iubire de sine, insensibilitate, zgârcenie. Ajutaţi-mă.
Iată ce este spovedania. Ce folos să spui că ai furat paharul? Preotul poate numai să ne spună: „Ce prostie!” însă acest lucru doar ne va indispune. Ne străduim să-i enumerăm părintelui păcatele, iar el ne spune: „Ajunge! Hai să vorbim despre lucrurile importante!”
De ce? Pentru că nu acţiunile sunt cele care au importanţă, ci cauzele şi relaţiile de cauzalitate76. Toate acestea au un sens profund, nu-i aşa? Numai aşa începem să ne analizăm viaţa, prin prisma spovedaniei. Dacă nu suntem atenţi la comportamentul nostru, el începe să ne domine viaţa. Trebuie să ne controlăm comportamentul, nu să-i permitem să pună el stăpânire pe noi.
La un moment dat aveam un frate care nu era îngrijorat deloc de propriul comportament. Poate că, într-o anumită măsură, acest lucru se întâmpla deoarece se neliniştea prea mult din
76 Cauzalitatea este relaţia dintre două evenimente, constând în producerea, determinarea sau implicarea de către unul a celuilalt, primul fiind considerat cauză, iar al doilea efect, (n.red.)
278
cauza comportamentului altora. Era imposibil să faci un pas fără să fii observat de el. În schimb, el putea să nu observe că stă în pragul uşii şi nu-i permite nimănui să intre sau să iasă. De ce? Pentru că se considera buricul pământului.
într-o zi au venit la mănăstire nişte vizitatori. În timpul discuţiei, ei m-au întrebat:
— Părinte, care este mâncarea dumneavoastră preferată?
— Nu prea am feluri de mâncare preferate, le-am răspuns eu.
— Nu se poate! Fiecare om are o mâncare preferată.
— îmi plac toate bucatele gustoase. Dacă pe masă se află zece feluri de mâncare, eu îl aleg pe cel mai bun.
Doamna care m-a întrebat a crezut, nu ştiu de ce, că am ajutat-o cu ceva şi şi-a dorit să-mi facă o surpriză. Atunci am rugat-o pur şi simplu să se roage pentru mine şi pentru obşte, însă ea mi-a răspuns că acestea nu sunt suficiente. I-am spus că este mai mult decât suficient, însă nu i-a plăcut răspunsul meu. Şi s-a apropiat de unul dintre monahi, întrebându-l care este mâncarea preferată a părintelui (adică a mea). L-am privit cu asprime pe acel frate, făcându-l să înţeleagă din expresia feţei că nu trebuia să-i spună nimic. El a înţeles şi i-a spus că nu ştie. Dar apoi ea s-a apropiat din nou de el şi iarăşi l-a întrebat acelaşi lucru. El i-a spus că îmi plac bomboanele de ciocolată.
279
Ea a cumpărat cea mai scumpă ciocolată din New-York, în jur de opt kilograme! Era o cutie imensă, în care se aflau diferite sortimente de ciocolată, chiar şi pentru diabetici. Dacă aţi mâncat aşa ceva, ştiţi că după câteva bomboane apare senzaţia de greaţă, atât este de dulce, atât este de concentrată. Ciocolata trebuie mâncată câte puţin, împreună cu o ceaşcă de cafea bună, în niciun caz nu poţi să mănânci cutie după cutie!
— Ce să facem cu această ciocolată? i-am întrebat pe fraţi.
Şi le-am propus să mănânce fiecare cât poate, iar restul să o împărţim enoriaşilor. Dar fraţii au remarcat că, dacă acea doamnă ar fi aflat că am împărţit ciocolata enoriaşilor, s-ar fi supărat. Iar dacă am fi împărţit-o oamenilor fără adăpost, ei nu ar fi putut să o mănânce şi ar fi aruncat-o, pentru că nu mai gustaseră niciodată aşa ceva. Monahii au spus că trebuia să mâncăm singuri ciocolata. De fapt, se înţelegea de la bun început că ei înclinau spre asta.
Aproape toţi fraţii şi-au luat câte o ciocolată. Pe atunci eram cinci persoane la mănăstire. Iar fratele despre care vă ziceam a luat la el în chilie toată ciocolata rămasă. Şi multe zile la rând a mâncat acele dulciuri. Eu nu ştiam acest lucru. Dar la un moment dat am observat că începuse să se îngraşe şi i-am spus:
— Mi se pare că te îngraşi.
— Nu, nu mă îngraş.
280
Apoi lucrul acesta a început să bată la ochi. I-am spus:
— Trebuie să mănânci mai puţin. Dar, din câte văd, tu nu mănânci mult.
Cred că i-am spus ceva de genul acesta de câteva ori. Şi iată că într-o zi el s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
— Văd că într-adevăr încep să mă îngraş. E timpul să mă opresc.
— Dar mănânci o cantitate normală de mâncare. Nu mănânci mult.
— Mănânc prea multe dulciuri.
— Cum adică? Nu avem deseori dulciuri la masă.
— Bine, recunosc, mănânc des acea ciocolată.
Şi am stat de vorbă cu el despre asta.
Păcatul nu este ciocolata. Noi vrem ceva, ne concentrăm atenţia asupra unui anumit lucru şi nu mai vedem nimic în jur. Suntem copleşiţi de dorinţele noastre şi nu vedem ce fac ele din noi. Nu vedem că devin o parte din noi, încât toţi încep să ne spună: „Dumnezeule, cât de tare te-ai îngrăşat.” Şi atunci este deja foarte greu să lupţi cu păcatul.
Trebuie să ştim să ne punem note. Mă străduiesc să o fac în fiecare seară. La sfârşitul pravilei de rugăciune încerc să îmi dau seama cum am trăit ziua respectivă. Cui am dedicat-o? Mie însumi? Sau Domnului, semenilor, iubirii şi slujirii lor? Sau am umblat toată ziua supărat?
281
Gândindu-mă la mine, fiind prea îngăduitor faţă de propriul „eu”, faţă de nebunia mea şi având o dispoziţie schimbătoare? Cui i-a fost consacrată această zi? Mă cercetez pe mine însumi şi apoi, când vin cu această zi la spovedanie, dacă o compar cu consultaţia la un medic, nu spun că undeva mi-a apărut o erupţie, ci pot să spun ce am mâncat, cum a evoluat erupţia, cum arăta la început. Şi astfel doctorul va putea să-mi pună un diagnostic.
Dar noi cum procedăm în asemenea cazuri? Venim la spovedanie cu o listă de diferite prostii şi vrem, ca să zicem aşa, să le scoatem din suflet. Însă în interiorul nostru nu schimbăm nimic.
Venind la spovedanie, nu trebuie să aşteptăm ca preotul să se poarte cu noi ca un părinte duhovnicesc (cu excepţia cazurilor când el chiar este părinte duhovnicesc). Trebuie să venim şi să prezentăm limpede în ce constă boala noastră duhovnicească, cum se manifestă, şi să ne cerem iertare. Toate acestea trebuie să le scriem, fiindcă astfel vom putea să-i spunem duhovnicului: „Sunt bolnav duhovniceşte şi iată cum se manifestă boala mea, ajutaţi-mă să mă vindec.”
De obicei, boala noastră duhovnicească este iubirea de sine. Alte cauze păcatul nu are. Nimeni nu ne impune să păcătuim, nimeni nu ne aruncă în mânie, nimeni nu ne obligă să facem ceea ce nu dorim. Noi înşine alegem cum să răspundem la ceea ce ni se întâmplă.
282
Ciocolata nu este rea în sine. Dar să fii zgârcit nu e bine. Chiar dacă vom mânca doaro bucăţică pe an, dar nu-i vom oferi şi aproapelui, aceasta este iubire de sine.
În limba engleză există un joc de cuvinte. Cuvântul folosit pentru „zgârcenie”, atunci când cineva posedă un lucru de care nu are nevoie, este „greed”. Dar, dacă se are în vedere ceva fără de care nu putem să ne descurcăm, de exemplu mâncarea sau aerul, aceasta este deja o nevoie, o necesitate, şi se foloseşte cuvântul „need”. Aceste două cuvinte sună asemănător. Când cineva ne donează ceva, eu le spun fraţilor:
— Iată, omul ne-a adus cutare sau cutare lucru. Apropiaţi-vă şi luaţi ce aveţi nevoie, dar ţineţi minte, acestea sunt pentru nevoiaşi, nu pentru lacomi.
Cuvintele „greed” şi „need” rimează şi rezultă ceva asemănător cu o poezie.
Cât de ciudat este! Deseori luăm ceva doar pentru că acel lucru se află în faţa noastră, după care punem acel obiect într-o cutie şi luăm iar şi iar, deşi nu ne-am folosit nici măcar de cele pe care deja le avem. Dar ni se oferă şi credem că trebuie să luăm cât mai mult, în loc să împărţim acel lucru cu cineva care are nevoie.
Mă voi repeta, totul constă în felul în care ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu. Iar în faţa lui Dumnezeu ne prezentăm aşa cum ne văd semenii noştri.
283
într-o zi le-am pus fraţilor o întrebare. În acea perioadă aşezământul nostru trecea printr-o perioadă grea şi mi-am dorit ca fiecare să îşi spună părerea şi să numească ceea ce, după părerea lui, era cauza principală a greutăţilor. M-am hotărât să folosesc ceea ce se numeşte metoda reducerii la absurd. Şi am spus:
— Fiţi amabili, scrieţi pe o coală de hârtie tot ce vi se pare a fi bun în aşezământul nostru. Şi toate aspectele bune pe care le vedeţi în cei ce stau alături de voi.
Unul dintre fraţi s-a indignat:
— Dar ce importanţă are ce este bun în noi! Avem neînţelegeri! Trebuie să aflăm cauza lor.
Şi m-am gândit: „Iată şi răspunsul!” Scoatem la iveală ce este greşit, fără să observăm în acelaşi timp şi lucrurile corecte. Adică nu construim pe ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, ne concentrăm asupra nereuşitelor noastre, nu asupra milei lui Dumnezeu.
Să presupunem că mi-aţi fi pus întrebarea:
— Părinte, veniţi deseori la noi, aţi fost deja de mai multe ori. Ce credeţi? Ce nu este bine în aşezământul nostru? Ce bate la ochi? Ce este greşit?
Atunci eu aş fi răspuns:
— Dar ce e corect în aşezământul vostru? Corect este faptul că nimeni dintre cei ce s-au adunat în această încăpere nu se află aici din propria alegere, chiar dacă noi credem opusul, şi anume că am ales totul singuri. Domnul a spus:
284
„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi […]”77. Cât de minunat este! înţelegeţi? Suntem aici datorită Lui. Dar oare trăim în conformitate cu acest lucru? Iar El, după tot ce am făcut, spune: „Vă iubesc. Vă iubesc mai mult decât vă iubiţi voi înşivă. Vă iubesc mai mult decât puteţi să iubiţi pe cineva, chiar pe voi înşivă. Vă iubesc atât de tare, încât îl dau pentru voi pe Fiul Meu Cel Unul-Născut78. Nu mai aveţi nevoie de nimic. V-am dat totul.” Este incredibil, uluitor! Şi când ne gândim ce facem noi cu toate acestea! Doamne, miluieşte! Cum ne comportăm cu ceea ce ne oferă El!
Şi ştiţi ce mai este uluitor? Noi facem alegerea, fie spunem „da”, răspundem la chemarea lui Dumnezeu, fie spunem „nu” şi îi întoarcem spatele. Este alegerea personală a fiecăruia, a voastră, a mea. Nimeni nu ne împiedică să spunem „da”, nimeni, în afară de noi înşine. Noi înşine suntem pricina lucrurilor care ni se întâmplă în viaţă. Nimeni nu ne aduce nenorociri, nimeni nu ne îngreunează viaţa, nimeni nu ne face nimic, în afară de noi înşine. De ce? Deoarece Domnul ne-a chemat şi El ne iubeşte. După cum spune Scriptura: „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?”79 Nimeni, în afară de noi înşine.
77 Ioan 15,16.
78 Vezi Ioan 3,16.
79 Romani 8, 31.
285
Cât de minunat este! Iată cât de mult bine avem! Mai bine nici că s-ar putea.
Ce ne place cel mai mult să mâncăm? Care este mâncarea noastră preferată? Să presupunem că mâncarea noastră preferată este un desert neobişnuit şi îl vom pune aici, pe masă. Deci, dacă vom pune desertul pe masă, dar nu ne vom atinge de el, nu vom gusta nicio bucăţică şi nu-l vom acoperi cu ceva, se va strica.
Dumnezeu ni S-a dăruit, ne cheamă să fim cu El, ne cheamă să ne iubim unii pe alţii. Dar, dacă vom lăsa acest dar pe masă şi nu vom face cu el nimic, se va strica, se va pierde, ne vom lipsi de el.
Deci v-am spus ce este bine în mănăstirea voastră. Acum spuneţi-mi voi ce este rău în ea. Deşi ştiu că există un singur răspuns: „Eu sunt. Eu, iată ce e rău în aşezământul nostru. Eu şi nimeni altul. Nenorocirea cea mai mare sunt eu.”Dacă vedeţi acest lucru şi conştientizaţi, puteţi să schimbaţi totul. Aveţi deja totul, trebuie doar să schimbaţi lucrurile.
Cum gândim noi? „Sora cutare, cutare maică a făcut aia şi aia şi de aceea eu sunt aşa.” Sau: „Sora cutare, cutare maică nu face aia sau aia, de aceea eu sunt aşa.” Nu, nu este deloc aşa! Mă iubesc pe mine însumi, de aceea mă descompun, putrezesc, mor. Dacă vreau să trăiesc, atunci omul cel vechi din mine trebuie să moară, ca să trăiască Hristos. Cine încearcă să-şi salveze viaţa,
286
să o păstreze, să o aranjeze cum vrea doar „eul” lui, o va pierde, nu va rămâne cu nimic. Însă cel ce este gata să renunţe la viaţă, să o piardă, să moară, va avea viaţă întru Domnul80.
Avem totul, cum de uităm acest lucru? Suntem ca nişte cârtiţe, ne târâm orbecăind, ne împiedicăm de obiectele din preajmă, fără să observăm ce se întâmplă în jurul nostru. Pereţii voştri sunt plini de icoane pictate, iar voi treceţi pe lângă ele cu chipuri răutăcioase, posomorâte. Ce nebunie!
În urmă cu mulţi ani, în biserica noastră a venit o femeie, nu-i voi spune numele. Foarte deşteaptă, plină de sensibilitate, însă suferă de o boală mintală. O vreme a locuit într-un azil pentru alienaţi, pentru că nu putea să se îngrijească singură. Într-o zi a trecut pe lângă mine pe stradă şi mi s-a adresat ca unui rabin:
— Rabi! Rabi!
— Nu sunt rabin, am corectat-o eu.
Am intrat cu ea în vorbă şi şi-a dorit să vadă biserica în care slujeam.
— Iubesc religia, a spus ea.
— Noi nu suntem o religie. Noi suntem Biserica.
— Da, voi intra să văd.
I-am explicat lucrurile de bază pe care trebuie să le ştim despre Biserică, despre creştinism,
80 Vezi Matei 10, 39.
287
despre mântuire. Şi astfel ea a venit, în timpul Liturghiei a ieşit în mijlocul bisericii şi i-a privit pe toţi ciudat. Enoriaşii s-au zăpăcit, nu le era prea clar ce avea de gând să facă. A mai stat puţin şi s-a întors la locul ei. Apoi am întrebat-o:
— De ce ai făcut asta?
Şi ea mi-a răspuns:
— Tu mi-ai spus că unul dintre semnele prezenţei lui Dumnezeu este bucuria. Dar, părinte, aici nu e deloc bucurie! Aceste feţe pur şi simplu m-au speriat.
Şi atunci m-am gândit: „Bravo! Ea chiar a auzit ceea ce am încercat să-i spun. A crezut în cuvintele mele şi a cercetat împlinirea lor.”
Şi chiar a doua zi, când această soră nu mai era în biserică, m-am adresat oamenilor astfel:
— Ce părere aveţi, se poate spune despre noi că suntem plini de bucurie, că suntem plini de Duhul Sfânt?
— Nu, au spus ei.
— Ce se întâmplă cu noi?
Această doamnă este foarte sensibilă. Într-o zi a venit la biserică. Făcând o paranteză, voi spune că ea are o mulţime de neputinţe sufleteşti şi trupeşti. E foarte grasă, cu tatuaje, piercing-uri, cu haine pompoase; ea s-a aşezat şi a început să se uite în jur, scoţând nişte strigăte de mirare. Privirea i s-a oprit asupra unei enoriaşe şi, când aceea s-a apropiat, musafira s-a năpustit asupra ei:
— Uită-te la tine! Crezi că arăţi mai bine?
288
Femeia a rămas perplexă. Da, această doamnă are o limbă ascuţită, nu prea îşi alege cuvintele. Putem să o numim nebună pentru Hristos? Nu ştiu…
După discuţia cu enoriaşii noştri, ea a declarat:
— îmi plac idealurile despre care vorbiţi. Dar eu trăiesc alături de nişte oameni obişnuiţi, care umblă pe drumuri, şi mulţi dintre ei nu ştiu ce ştiţi voi, însă trăiesc exact aşa cum învăţaţi voi. Dimpotrivă, mulţi dintre voi, ascultând aceste predici, nu fac nimic din ceea ce se vorbeşte în ele. Şi eu pot să vă spun de ce. Pentru că, la fel cum vă judec eu pe voi, mă judecaţi şi voi pe mine. Atunci pentru ce sunteţi aici?
Ce să-i faci? Ea este atât de naturală, sinceră!
I-am spus:
— Eşti un înger!
Iar ea mi-a zis:
— Vai, nu trebuie să-mi spui aşa.
— Tu nici măcar nu îţi dai seama de asta. Înger este cel ce aduce o veste de la Dumnezeu.
La fel şi ea, ne-a adus un mesaj de la Dumnezeu, spunându-ne ce trebuia să auzim.
Mâine vom pleca acasă. De această dată am avut o călătorie lungă, am vizitat multe locuri,
am fost deseori martori ai suferinţei umane. În asemenea împrejurări, eu înţeleg că noi întotdeauna ne chinuim, pentru că pierdem din vedere esenţialul, nu luăm în seamă ceea ce ne dă viaţa, alergăm după ceea ce ne duce la pierzare
289
şi suferim, suferim cumplit. Venim la mănăstire ca să ne susţinem unii pe alţii în năzuinţa spre o viaţă cuvioasă. Dar uitaţi-vă la această „bucurie” scrisă pe chipurile noastre! Deci să ne ridicăm!
— Care este diferenţa dintre pocăinţă şi autocritică?
— Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui nu conţin niciodată ceva chinuitor pentru noi. Da, deseori relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu semenii pot să ne provoace durere, dar se întâmplă nu pentru că am căuta această durere, ci din pricina împrejurărilor, a obiectivelor, a experienţei noastre. Dobândirea aptitudinii de a avea aceste relaţii este legată de eliberarea de orice păcat şi acest lucru este dureros. Dacă astăzi s-ar dezlănţui vreun cataclism mondial şi oraşele ar fi infestate cu toxine, astfel încât locuitorii lor ar muri unul după altul şi am fi lipsiţi de sursele de energie şi de electricitate, şi am putea să ne deplasăm numai pe jos, şi ni s-ar ordona ca timp de trei luni să părăsim oraşul, majoritatea ar spune: „Nu putem să mergem pe jos, lăsaţi-ne să murim aici.” însă, dacă vom vrea cu adevărat să ajungem într-un loc sigur, vom începe să facem exerciţii fizice şi vom înceta să ne mai plângem de milă, ca să atingem forma fizică necesară şi să ţinem piept acestei încercări foarte grele, acestui exod care ne aşteaptă. Iar cei ce vor rămâne în aşteptare, fără să facă nimic, vor muri în chinuri, deoarece nu au luat nicio
290
măsură pentru înfruntarea situaţiei. Cei ce se străduiesc să devină mai puternici şi rezistenţi, suferind din cauza pregătirii lor fizice insuficiente, se aseamănă cu cei ce petrec în pocăinţă, care se străduiesc să-şi schimbe direcţia vieţii, ca să meargă spre Dumnezeu. Este dureros, chinuitor, dar noi o facem nu de dragul durerii, ci pentru a obţine starea necesară şi pentru a realiza ceea ce trebuie. Dar, dacă facem ceva ce ne provoacă durere doar de dragul durerii, asta nu este pocăinţă.
După cum ştiţi, în istoria Bisericii au existat perioade când oamenii luau asupra lor nişte nevoinţe fizice deosebit de grele, se supuneau la chinuri ca să se elibereze de patimi. Dar reuşeau să o facă doar cei ce într-adevăr îl iubeau pe Dumnezeu. Iar cei ce se iubeau pe sine îşi chinuiau pur şi simplu trupul, însă nu îl aflau pe Dumnezeu. În timpul spovedaniei mi se spune deseori:
— Părinte, sunt stăpânit de o puternică poftă trupească. Aş putea să mă lovesc cu un toiag, să dorm afară sau pe jos, ca să-mi îmblânzesc trupul?
— Această nevoinţă este prea slabă. Încetează să te mai iubeşti pe tine însuţi, începe să-ţi iubeşti semenii. Nu face nimic pentru tine, ci doar pentru semeni, toată ziua. Tocmai acest lucru îţi va omorî patima, nu loviturile cu toiagul şi nici dormitul pe jos. Chinuindu-te, toiagul şi dormitul pe jos te vor face să-i urăşti pe toţi.
291
— Vorbiţi-ne despre viaţa contemplativă, inclusiv în ceea ce priveşte gândurile. Prin ce se deosebeşte aceasta de reflecţia inutilă?
— Diferenţa dintre spiritul de observaţie dezvoltat şi patima exagerată pentru osândire constă în faptul că în primul caz ne străduim să vedem tot ce se întâmplă în interiorul şi în jurul nostru, iar în cel de-al doilea căutăm cu atenţie ceva care să fie greşit la oameni. În prima situaţie observăm lucrurile fără să condamnăm pe cineva, iar în cea de-a doua judecăm şi mustrăm.
Astfel, atunci când privim în interiorul nostru cu ochii duhovniceşti, cu scopul îndreptării noastre, trebuie să vedem ce anume ne împiedică să îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele. Facem acest lucru ca să vedem relaţiile noastre cu ceilalţi. Dar, dacă suntem obsedaţi doar de observarea în sine, dacă aceasta absoarbe toate gândurile şi sentimentele noastre, îi facem pe plac propriului „eu”. În acest caz, suntem frământaţi de întrebări precum: „Ce mă irită la aceşti oameni? Ce se întâmplă? De ce e atât de dureros?” Asta nu mai este iubire pentru aproapele, ci obsesia propriului „eu” şi din cauza acesteia situaţia doar se agravează.
— Am o întrebare legat de Sfânta Scriptură. Aş vrea să ştiu ce înseamnă cuvintele: „Milă voiesc, iar nu jertfă […]”81.
81 Vezi Osea 6, 6; Matei 12, 7.
292
— în ceea ce priveşte jertfa, în tradiţia biblică iudaică sunt formulate anumite cerinţe speciale referitor la aceasta: cum trebuie să fie ea, ce anume putea să aducă omul lui Dumnezeu ca dar de laudă şi veneraţie. Jertfa putea să fie un viţel îngrăşat sau, de pildă, un miel întâi-născut. Tot ce era mai bun se aducea în templu ca dar lui Dumnezeu. Aceasta era condiţia: să se ofere ce era mai bun. Să dai ceva de la tine, să te dai pe tine însuţi, iată ce se considera a fi o ofrandă.
Mila însă înseamnă oferirea unui lucru celui ce nu îl merită. Este atunci când dăm ceva, dar nu lui Dumnezeu, ci oamenilor. Lui Dumnezeu îi sunt plăcute nu jertfele, nu lucrurile aduse pentru El în dar, ci iubirea îndreptată dinspre sine spre alţii. „Milă voiesc, iar nu jertfă […]” Dumnezeu nu duce lipsă de nimic. El are totul, El este Ziditorul a toate. El vrea ca noi să fim milostivi şi să avem dragoste unii pentru alţii. Prin aceste cuvinte El spune: „Eu am totul. Iubiţi-vă unii pe alţii, iată ce vreau de la voi. Iubirea voastră, bunătatea unora faţă de alţii, iată ce îmi place, nu lucrurile.”
— Dar, dacă te străduieşti să înveţi ce este dragostea, acest lucru nu se realizează prin constrângerea sinelui, prin jertfire? Mă refer, mai degrabă, la învingerea sinelui. Când încă nu ai dragoste şi, depăşindu-te pe tine însuţi, o înveţi. Dacă tu nu poţi să oferi iubire şi milă, dar poţi, pentru acest scop, să-ţi biruieşti sinele într-o anumită privinţă. Să jertfeşti ceva… Reiese că
293
nu va fi o milostenie pură, ci o jertfă. Cum să punem în practică aceste cuvinte: „Milă voiesc, iar nu jertfă”?
— Adică, dacă am putea să facem ceva pentru a învăţa să iubim, atunci când nu avem dragoste şi nu ştim cum să o manifestăm? Asta încercaţi să aflaţi?
— Da. Trebuie să jertfim ceva atunci când nu putem să dăruim iubire?
— Dar ce trebuie să jertfim ca să dăruim iubire?
— sinele.
— Exact! Trebuie să sacrificăm iubirea pentru „eul” nostru. Să încetăm să mai facem lucruri potrivnice iubirii, în schimb, să învăţăm să iubim. Dacă eu vă urăsc, ce trebuie să fac ca să vă iubesc? Să încetez să vă urăsc. Dar eu nu pot să încetez să vă urăsc, dacă mă iubesc pe mine. Iar dacă vă iubesc, nu mai pot să vă urăsc. Dacă însă mă iubesc pe mine, îi urăsc, în mod sigur, pe toţi.
— Sfântului Ignatie (Briancianinov) i s-a pus într-o zi o întrebare legată de pasajul evanghelic despre demonizatul din Gadara. L-au întrebat dacă există asemenea oameni în vremurile noastre. Sfântul a răspuns: „Sigur că există. De exemplu, eu.” Şi când vezi în tine adâncimea căderii, bezna patimilor, a păcatelor şi, în general, tot ce se află în inimă, iar acolo, de fapt, nu e nimic curat, atunci te rogi cât poţi. Îl rogi pe Domnul să te tămăduiască şi înţelegi că, din
294
cauza păcatului de care suferi, nu le oferi suficientă dragoste celor din jur şi nu acorzi o prea mare atenţie acestui fapt. Te căieşti pentru asta şi te rogi ca Domnul să te înveţe cum să iubeşti corect. Să iubeşti exact aşa cum ţi-a poruncit El, nu doar să giugiuleşti pe cineva. Mai întâi ceri să îţi înţelegi singur nedesăvârşirea, păcătoşenia. Dar ţi se răspunde că aceasta este viaţa adevărată, că pocăinţa este conştientizarea căderii. Oare eu înţeleg corect faptul că viaţa monahală înseamnă să cad de şaptezeci de ori câte şapte pe zi, să mă ridic de şaptezeci de ori câte şapte, să fac astfel doar cu ajutorul lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, în fiecare minut, în fiecare secundă, Domnul să-mi dăruiască din plin aur şi diamante mie, celei atât de păcătoase?
— Fără Dumnezeu este imposibil să faci vreun bine. Singurul lucru pe care putem să-l facem fără El este păcatul. Chiar dacă facem vreun bine, este doar datorită lui Dumnezeu. Putem să conlucrăm cu Dumnezeu, însă izvorul tuturor bunătăţilor este întotdeauna El, nu noi. Păcatul însă nu este niciodată de la Dumnezeu.
Pocăinţa nu înseamnă cunoaşterea păcatelor pe care le avem. Pocăinţa este starea datorită căreia aflăm despre păcatele noastre. Este la fel ca atunci când trăim toată viaţa într-o familie săracă şi simplă şi mâncăm numai mâncare dezgustătoare, veche, de proastă calitate, întotdeauna aceeaşi, pentru că nu avem bani de mâncare;
295
astfel, nu putem să spunem ce e bun şi ce nu, pentru că hrana este pentru noi un simplu „combustibil” care ne potoleşte foamea. Însă cel ce a mâncat diversificat poate să spună ce e bun, ce e rău şi de ce. Dacă am avut mâncare multă, acest fapt în sine nu ne face mai buni, ci doar mai experimentaţi. Om înţelept şi bun este cel ce mănâncă orice mâncare şi în acelaşi timp se stăpâneşte pe sine, rămâne cumpătat şi întrebuinţează mâncarea ca hrană, nu din plăcere.
Cel ce petrece în pocăinţă îşi cercetează viaţa, scapă de rău şi face doar binele. Nu este ca şi cum şi-ar cerceta viaţa şi ar spune: „Asta îmi place, iar asta nu”, fără să înţeleagă de ce are sau nu nevoie de ceva.
Eu nu am citit aceste cuvinte ale Sfântului Ignatie şi nu sunt sigur că înţeleg corect ce a avut în vedere atunci când a fost întrebat dacă se întâmplă ca şi în zilele noastre duhul cel rău să pună stăpânire pe oameni. Totul depindede felul în care înţelegem noţiunea de „duh necurat”. Nu ştiu dacă sunt în Biserică mărturisiri despre faptul că oamenii smeriţi şi sfinţi pot să-L piardă pe Dumnezeu sub influenţa celui viclean. Nu îmi sunt cunoscute asemenea cazuri în viaţa Bisericii, de oameni simpli, care îl iubeau pe Dumnezeu şi pe semeni, de care să se fi apropiat diavolul, să-i fi lipsit de Domnul împotriva voinţei lor şi să fi băgat în sufletul lor duhul cel necurat. Aşa ceva nu se întâmplă. Omul decide singur
296
dacă îl lasă în sufletul lui pe necuratul sau nu, dacă-şi deschide sufletul spre Domnul sau nu.
Pe scurt, nu am citit aceste cuvinte ale Sfântului Ignatie, dar nu cred că el spunea că există cu adevărat asemenea oameni, cărora vicleanul le-ar fi furat sufletul împotriva voinţei lor. Nicidecum. Dar există oameni care îi dau drumul necuratului în viaţa lor, care mărturisesc despre el prin comportamentul lor, care se transformă în nişte monştri duhovniceşti? Da, fără îndoială.
— El avea darul vederii patimilor din sufletul său, al examinării lor amănunţite. Eu pur şi simplu nu înţeleg ce îmi mai trebuie ca să devin monahie. Poţi doar să te căieşti după putere pentru tot ce faci…
— Ştiu din experienţă că în viaţa mea totul se petrece astfel: îmi place ceva şi fac ceea ce îmi place. Orice ar fi, eu fac ceea ce-mi place. Pot să găsesc pentru faptele mele diverse justificări, dar în realitate cea mai importantă dintre ele este dorinţa mea. Dacă eu nu vreau un anumit lucru, nici nu-l fac vreodată. Pot să mă mint pe mine însumi, afirmând că am făcut ceva neintenţionat, însă nimeni nu mi-a pus pistolul la tâmplă, ordonându-mi să fac acel lucru.
Alegem ceea ce vrem. De ce anume este condiţionată o alegere pe care o facem? De propria slăbiciune? Da, probabil, dar este alegerea noastră, noi singuri am decis să procedăm în acest mod şi nu altfel.
297
Ca să mergi spre Dumnezeu, trebuie să-L iubeşti. Dacă ne iubim pe noi înşine, vom merge pe calea împlinirii propriilor pofte. Dacă ne iubim pe noi înşine şi spunem că ne îndreptăm spre Dumnezeu, continuând să ne iubim pe noi înşine, atunci iubim doar ceea ce El ne dă, nu pe El însuşi. Pentru că noi credem că, dacă îl iubim pe Domnul, El ne va da tot ce ne trebuie. Dar, la urma urmei, asta este iubire de sine.
Iubirea întotdeauna Cere jertfire de sine. Iubirea este incompatibilă cu îngăduinţa de sine. Pentru că ea niciodată nu îi slujeşte propriului „eu”, ci întotdeauna le slujeşte altora. Când spunem: „Doamne, dar eu? Doamne, dar mie?”, asta nu e iubire. Nu e iubire!
— Părinte, dar dacă nu le vezi în tine pe toate acestea? Tocmai aceasta este dificultatea…
— Pentru asta aveţi stareţe, părinţi duhovniceşti, stareţi, surori… Surorile, când vă spun ceva umilitor… Asta vă este lecţia.
— Şi stareţa e om. Se întâmplă ca ea să fie ataşată de cineva, iar pentru altcineva să nu simtă bunăvoinţă.
— Nu contează ce spune sau face stareţa, ci modul în care îi răspundem. Acesta este un dar dumnezeiesc! Ceea ce stareţii le spun monahilor şi felul în care o spun pentru noi este un dar dumnezeiesc. Nu are importanţă dacă suntem iubiţi sau nu, dacă ne sunt plăcute sau nu cuvintele lui Dumnezeu spuse prin gura stareţului
298
sau a stareţei, dacă sunt potrivite sau nu cele ce ni se propun pentru a putea călca peste mândria noastră, pentru a învinge iubirea pentru propriul „eu”.
Când ni se pare că stareţa este capricioasă, plină de slăbiciuni omeneşti, noi nu îl auzim deloc pe Hristos. Ne auzim pe noi înşine, mândria noastră. Vinovată nu e stareţa, ci eu, e în întregime vina mea. Dacă văd în faţa mea un simplu om, înseamnă că mă iubesc doar pe mine. Şi nimeni nu va putea să mă ajute, până când nu voi înceta să mă iubesc pe mine însumi.
— Dar cum se face asta?
— Ce anume?
— Să încetăm să ne iubim.
— Acest lucru se face numai prin dragostea pentru semeni. La început iubirea pentru Dumnezeu, care trebuie să fie mai presus de toate, mai presus de iubirea de sine. Apoi iubirea pentru semeni, la fel. Şi, totodată, nu trebuie să ne băgăm în seamă pe noi înşine, să ne îngrijim de noi. În minte ne apar gânduri care ne şoptesc să ne compătimim, dar noi să le răspundem: „Plecaţi! Afară din mintea mea! Eu vreau ca aici să se afle numai Domnul.”
Să presupunem că am obosit îngrozitor, nu mai pot să fac niciun pas, trebuie să mă aşez… Deodată semenul îmi cere ajutorul. Şi auzim cuvintele lui Dumnezeu adresate nouă: „încetează să te îngrijeşti de tine însuţi. Ucide acest monstru
299
din tine şi spune că vei ajuta, chiar dacă, ajutând, vei cădea din picioare. Recunoaşte că acela care îţi cere ajutorul, de fapt, te eliberează de acest monstru. Prinde acest şarpe şi striveşte-l!” Monstrul strigă: „Am muncit toată ziua, oare nu vezi cât de mult am obosit? Roagă pe altcineva.” Dar noi pierdem ocazia care ni s-a dat. De ce? Pentru că suntem copleşiţi de noi înşine.
Cred că mai util ar fi să ne străduim să înţelegem în ce constă piedicile care îngreunează viaţa la mănăstire. Aceste piedici sunt: lipsa iubirii, mândria, necredinţa, temerile. Dacă mănăstirea încă n-a atins nivelul de obşte adevărată, de aşezământ al dragostei, dar nu recunoaşte acest lucru, dacă surorile nu au încredere una în alta, dacă nu se smeresc, aceasta nu este o obşte adevărată. Ce trebuie să facem într-un asemenea caz? Să ne nevoim să devenim o adevărată obşte. Numai după aceea putem să trecem la schimbările folositoare.
Voi exemplifica în felul următor. Să ne imaginăm că noi credem că îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu. Deodată, una dintre surori ne roagă să facem ceva. Înţelegem că refuzul ar supăra-o, ar jigni-o. Totuşi, dacă nu vom face ce vrea ea, îl vom jigni prin asta pe Dumnezeu. Dacă în cele din urmă vom proceda aşa cum ne cere sora, de fapt, ne gândim la noi înşine, nu la relaţia noastră cu Dumnezeu şi nici măcar la această soră. Înseamnă că nu înţelegem ce înseamnă adevărata
300
iubire, nu înţelegem că adevărata iubire este iubirea pentru Dumnezeu.
Mai înainte de toate, trebuie să înţelegem cum ne tratează Dumnezeu şi cum ne comportăm noi cu El şi abia apoi să ne gândim la relaţia cu semenii. Altfel nu vom reuşi nimic.
Cred că motivul neînţelegerilor şi aici, şi pretutindeni constă în faptul că nu înţelegem nici felul în care ne comportăm cu Dumnezeu, nici cum se comportă El cu noi. De aceea, nu putem să construim relaţii solide unii cu alţii. Nu avem înţelegere reciprocă.
Dacă nu îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, nu putem să iubim pe nimeni. Iubirea aproapelui este imposibilă, dacă nu este precedată de iubirea pentru Domnul. De ce? Pentru că, dacă facem ceva spunând „te iubesc”, dar nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, de fapt ne iubim pe noi înşine. Pe noi, iată pe cine iubim! Fără Dumnezeu este imposibil să iubeşti. Prin urmare, dacă oamenii nu se iubesc unii pe alţii, se întâmplă deoarece nu îl iubesc pe Domnul. Asta este cauza. Şi de ce nu îl iubesc pe El? Pentru că se iubesc pe ei înşişi.
Putem să ajungem la încredere, la deschidere în viaţa obştii mănăstireşti în aşa fel, încât oamenii să nu se teamă să fie ei înşişi, să nu se teamă să spună cu voce tare ceea ce gândesc. Cum să transformi mănăstirea într-o adevărată obşte a iubirii, în care surorile nu s-ar feri să spună
301
ceva, gândind că vorbele le-ar putea fi îndreptate împotrivă sau că vor fi luate în derâdere?
Cum să formăm deci un aşezământ în care am putea să simţim o încredere adevărată şi profundă în toate surorile? Dacă nu am atins încă acest nivel, de ce e aşa? Ce nu se face corect? Ce trebuie să facem ca să creăm un asemenea aşezământ?
Dragostea este imposibilă fără iubirea pentru Dumnezeu. Iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc. Ea trebuie să fie mai presus de toate şi, cu certitudine, mai presus de iubirea pentru propriul „eu”. Dar în cazul nostru? Ceea ce noi numim iubire este iubire de sine. Dacă Dumnezeu nu se află pe primul loc, orice relaţii am avea cu oamenii, acestea sunt întotdeauna, într-o anumită măsură, o manifestare a iubirii pentru „eul” propriu. Dacă mă iubesc pe mine însumi, mă plasez în capul unghiului în tot ceea ce fac, apreciez relaţiile cu semenii în funcţie de cât de mult îmi fac aceştia pe plac. Nu voi spune nimănui ceva care ar putea să mă pună în primejdie sau într-o lumină proastă. Dacă pot să vă ajut cu ceva, dar pentru asta ar trebui să vă povestesc despre mine ceva ce ar putea să-mi dăuneze, nu o voi face. De ce? Pentru că mai presus de toate mă iubesc pe mine însumi.
— Nu este bine aşa, nu?
— Nu. Fiecare trebuie să înţeleagă că orice comportament al nostru, orice acţiune, trebuie să înceapă cu iubire şi să se termine cu iubire.
302
Altfel aceasta este iubire de sine, care în realitate nu este iubire, ci degradare.
Ştiu acest lucru de la copii. Nu ştiu cum se întâmplă în Rusia, dar la noi, în copilărie, se întâmpla să zică cineva: „Haideţi să jucăm fotbal.” Desigur, mergeam cu toţii, fiindcă era o singură minge. Ne jucam, alergam împreună, dar atunci când în timpul jocului apărea vreo contradicţie, vreo neînţelegere, stăpânul mingii devenea un mic tiran şi declara: „Hei, dacă nu veţi juca după regulile mele, voi lua mingea şi voi pleca acasă. Este mingea mea! Ne vom juca aşa cum vreau eu!”
Acelaşi lucru îl facem şi noi. Asta este mingea mea, o voi lua şi voi pleca acasă, nu ne mai jucăm.
Când se desfăşoară o activitate, nu este important a cui este mingea, important este că ea este folosită pentru joc. Dar noi spunem: „Este a mea!” Şi nu reuşim nimic.
— La sfârşitul slujbei mi s-a părut că uneia dintre enoriaşele cunoscute i s-a făcut cald. M-am apropiat de ea şi i-am zis: „Hai să-ţi agăţ paltonul în cui.” Ea nu m-a băgat în seamă. M-am apropiat a doua oară şi i-am propus: „Hai să-ţi agăţ paltonul.” Nu m-a auzit. M-am apropiat pentru a treia oară. La care ea mi-a spus iritată: „încă nu m-am spovedit. Astăzi sunt încă nespovedită.” Adică nu urma să se împărtăşească. Nu am înţeles ce voia să zică prin
303
asta. Cum comentaţi dumneavoastră această situaţie? Adevărul este că înainte de convorbirea noastră ea şoptea ceva, dar eu am aşteptat până când a terminat. Poate că ea spunea rugăciunea lui Iisus şi eu am deranjat-o?
— Pentru ce venim la biserică? Avem câteva scopuri. Înainte de toate, ca să-I aducem laudă Domnului, să ne rugăm. Dar aici nu e vorba despre asta. Dumneavoastră aţi urmărit nişte scopuri personale. Aţi văzut ceva şi aţi vrut să faceţi ceva, pentru că aţi considerat că este necesar să o faceţi. Toate celelalte amănunte au ocupat un loc secundar, în comparaţie cu scopul principal, iar principalul pentru dumneavoastră a fost ceea ce aţi vrut. Aţi scăpat din vedere exact rostul pentru care, potrivit spuselor dumneavoastră, v-aţi gândit să faceţi fapta. Aţi crezut că manifestaţi bunătate faţă de acea soră, da? Credeaţi că faceţi asta pentru ea. Am dreptate?
— Da.
— Dar în acelaşi timp nu aţi ţinut cont de dorinţa ei. Aţi văzut ceva şi aţi luat decizia, inclusiv în locul ei. După care v-aţi mâhnit din cauză că ea nu a fost de acord cu decizia dumneavoastră.
— Nu, nu.
— Ba da.
— Nu, nu m-am mâhnit. Dar nu înţeleg, se oficia Liturghia şi…
— Poate că eu nu am înţeles ce intenţionaţi să spuneţi.
304
— Cred că maicile noastre în timpul slujbei vor să-i ajute pe cei din jur şi asta nu ca săde fie mai uşor să se roage, ci să îi ajute să-şi dea jos haina, să le aducă de mâncat, de băut. Ele se interesează cum le merge, cum le merge rudelor lor. Şi toate acestea în timpul slujbei!
— Aş vrea să înţelegeţi următorul lucru: Eu nu spun că intenţia dumneavoastră nu a fost bună. Este posibil să fi fost o intenţie bună. Dar a fost unilaterală, nu aţi luat în consideraţie dorinţele enoriaşei. Intenţia dumneavoastră nu s-a transformat într-o relaţie. V-a apărut acest gând, aţi hotărât în locul surorii respective ceea ce gândea, aţi decis singură că avea nevoie de ajutor, după care v-aţi apropiat de ea, deşi nu aţi avut nicio invitaţie din partea ei, nicio participare. V-aţi apropiat şi i-aţi impus felul în care vedeaţi dumneavoastră cele ce se petreceau. Iar atunci când ea nu v-a răspuns aşa cum, după părerea dumneavoastră, ar fi trebuit să vă răspundă, v-aţi gândit: „Ceva se întâmplă cu ea.” Căci aţi întrebat-o ce i se întâmplă. Iar ea v-a întrebat pe dumneavoastră ce aveţi.
— Nu, nu aşa. Trebuie să spui da sau nu. Dacă ea mi-ar fi spus „da” sau „nu”…
— Pretindeţi ca ea să gândească şi să răspundă la fel ca dumneavoastră. Iar ea v-a spus că nu o va face.
— Părinte, la noi vine deseori o femeie care ne ajută. Ea are o mare durere legată de fiica ei
305
şi deseori ne-o împărtăşeşte. Fiica nu este împotriva lui Dumnezeu, nu se împotriveşte ca mama să vină la mănăstire să ne ajute, împărtăşeşte credinţa mamei, dar ea însăşi nu vine. Mai mult decât atât, a suferit de curând un accident rutier, iar ea este dansatoare. Acum nu mai poate să danseze şi a căzut în depresie. Mama nu poate să insiste ca fiica să vină la spovedanie, la împărtăşit. Iar la un moment dat fiica i-a spus mamei sale că este gata chiar să se sinucidă. Această durere mama mi-o spune mie. Cum putem s-o ajutăm pe fiica ei? Cum să o mângâi pe mamă? Căci oricum trebuie să ascult toate aceste lucruri.
— Această mamă nu înţelege ce a făcut cu fiica sa.
— Ea înţelege, părinte. Înţelege şi regretă.
— Daţi-mi voie să termin. Această mamă nu înţelege ce a făcut cu copilul ei. Dacă dumneavoastră aţi fi avut o fiică şi chiar de la naştere i-aţi fi spus că este foarte frumoasă şi că are dreptul să facă orice îşi doreşte, dacă i-aţi fi umplut mintea cu deşertăciuni şi narcisism, iar apoi toate aceste surse de slavă deşartă ar fi secat deodată, ea ar fi spus la fel, că nu are niciun ţel în viaţă. Deoarece nu i-aţi spus că scopul vieţii înseamnă mai mult decât toate aceste prostii.
La fel şi această mamă, a încurajat în fiica ei slava deşartă, superficialitatea, iar acum izvorul care îi hrănea amorul propriu a secat şi ea nu
306
mai are un ţel pentru care ar merita să trăiască. Cum să-i vorbeşti acum despre adevăratul ţel?
Dar nu i-aş spune lucrurile acestea mamei; auzind asemenea cuvinte ucigătoare, ea însăşi poate să-şi dorească să se sinucidă. De ce? Pentru că fiica ei cea prostuţă, care s-a preocupat de dansuri în loc de Dumnezeu, a fost pentru această mamă obiectul mândriei sale. Adică nu doar că mama s-a comportat fără chibzuinţă, ci ea i-a impus acest comportament nechibzuit şi fiicei sale.
Trebuie să o duceţi pe mamă la spital, să o aşezaţi alături de fiica ei, să le daţi amândurora o mamă de bătaie, iar apoi să le spuneţi: „Haideţi să ne rugăm!” Poate asta le va da un imbold.
— Fiica nu a fost niciodată la mănăstire.
— Atunci trebuie să mergeţi la spital şi acolo să-i daţi o mamă de bătaie. Dumneavoastră puteţi merge.
— Cum să îţi doreşti să-L iubeşti pe Dumnezeu, dacă nu prea îţi dai seama ce înseamnă acest lucru? Cum poţi să îţi doreşti portocale, dacă toată viaţa ai mâncat numai mere?
— Tocmai pentru asta Biserica trebuie să aibă misionari care să meargă la oameni şi să îi înveţe ce este iubirea, care se dobândeşte doar prin iubirea pentru Dumnezeu. Dar noi nu facem asta şi, chiar dacă o facem, nu este suficient, încercăm să le facem cunoscute oamenilor anumite noţiuni. Din experienţă, iar eu pot să vorbesc
307
numai pe baza propriei experienţe, ştiu că se întâmplă astfel. Oamenilor li se spune:
— Trebuie să crezi în Dumnezeu.
— Bine. În ce trebuie să cred?
— în asta, asta şi aia, şi începe enumerarea noţiunilor. Dar noţiunea de dragoste pentru Dumnezeu nu poate fi dăruită. Dragostea pentru Dumnezeu o dă numai Domnul însuşi.
Imaginaţi-vă că v-aş întreba:
— Ce vă doriţi?
Iar dumneavoastră sunteţi o tânără de optsprezece ani.
— Vreau să mă mărit.
— Am o cunoştinţă. Este perfecţiunea întruchipată, aş spune eu şi aş enumera numeroasele calităţi care ar dovedi cât de potrivit este acel om.
— Cum îl cheamă?
— Nu ştiu.
— Unde locuieşte?
— Nu ştiu.
— Cum aş putea să-l văd?
— Nu ştiu.
— Dumneavoastră l-aţi văzut?
— Nu.
— Atunci eu cum aş putea să îl văd?
Noi spunem că trebuie să credem în Dumnezeu. Dar cine este El? Ce vom răspunde? Sau ştim şi putem să-L arătăm? Vom putea oare să spunem:
308
— Haide, ţi-L voi arăta. Îţi voi arăta ce înseamnă să iubeşti. Eu am învăţat să iubesc, permite-mi să-ţi arăt cum se face.
Trebuie să-i ducem pe semenii noştri acolo unde oamenii se iubesc unii pe alţii. Atunci şi ei se vor deprinde cu iubirea.
însă noi nu o facem. Vorbim despre nişte noţiuni, iar noţiunile, ca orice alte teorii, sunt prea reci. Până la urmă, rezultă că doar ne agăţăm de teorie, dar continuăm să ne comportăm la fel de prosteşte ca înainte.
Dumnezeu este viu! Credem în Dumnezeu, nu în noţiunea de Dumnezeu. Credem în Dumnezeu, Care este o Persoană, credem în Fiul Lui Cel Unul-Născut, Iisus Hristos. Apostolul Pavel s-a învrednicit să spună următoarele cuvinte: „[…] nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”82. El făcea ceea ce a făcut Hristos şi a dobândit unirea cu El.
Cum să iubim? Trebuie pur şi simplu să începem să iubim. Să încetăm să ne iubim pe noi înşine şi să începem să-i iubim pe ceilalţi.
Când femeile nasc copii, le vine foarte greu, poate nu tuturor, dar majorităţii. Căci copiii se află cu ele permanent, plâng, murdăresc scutecele, cer ceva, se bagă peste tot. Ei cer întotdeauna atenţie, mereu vor să li se dea ceva… Dar atunci când femeia încetează să se mai gândească la oboseala ei, la dorinţa ca micuţul să tacă măcar
82 Galateni 2,20.
309
puţin, când ea începe să se gândească la copil, la faptul că el este darul lui Dumnezeu, îi slujeşte cu abnegaţie, îl iubeşte mai mult decât pe sine însăşi. Asta este doar o fărâmă de dragoste. Dumnezeu ne iubeşte, oricât de răi am fi, oricât de mult am murdări tot ce ne înconjoară. El nu oboseşte niciodată şi, până la urmă, oamenii conştientizează acest lucru. Şi noi trebuie să manifestăm iubire faţă de oameni, iubindu-i la fel cum îi iubeşte Domnul.
Dacă îi voi spune cuiva: „Dumnezeu te iubeşte atât de mult, cum tu însuţi nu vei putea niciodată să te iubeşti. Dumnezeu mă iubeşte şi pe mine, de aceea eu îl iubesc pe Dumnezeu. Iar El a spus: «Dacă Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii.»” Eu vă voi spune asta, iar voi, drept răspuns, mă veţi ruga:
— Părinte, aş putea să vă întreb ceva?
Dar eu vă voi răspunde:
— Nu, acum nu am timp, trebuie să plec.
Prin acest răspuns voi arăta că, de fapt, nu cred în ceea ce spun. Şi, de asemenea, că nu vă iubeşte nimeni, nici eu. Eu spun că vă iubesc, dar sunt nişte vorbe goale.
Dar, dacă vă voi spune toate acestea şi o să vă doriţi să staţi de vorbă cu mine, şi ne vom aşeza, şi vom discuta, şi eu voi putea să vă ajut, şi voi încerca să vă arăt prin fapte ce înseamnă iubirea, este posibil să credeţi în cuvintele mele. Şi veţi decide să încercaţi singuri.
310
Dacă alături de mine se află un om certăreţ, nesuferit, care întotdeauna este la cuţite cu toţi, iar eu îi voi spune că Dumnezeu îl iubeşte şi voi continua eu însumi să-l iubesc, să-l întăresc, să-l susţin, chiar dacă el mă va muşca de mână, atunci este posibil ca într-o bună zi el să spună: „Poate că iubirea există.” însă dacă eu, văzând comportamentul lui neplăcut, voi pleca imediat, el va spune: „Iubirea este doar în cuvinte. În realitate nu există.”
Astfel, cauza necredinţei semenilor noştri constă în faptul că noi nu facem ceea ce ne porunceşte Domnul. În acest aşezământ, în acest oraş, în această lume nu ar fi nicio neînţelegere, dacă L-am iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, nu pe noi înşine. Atunci am fi deja în Rai.
Cuprins
Cuvânt către cititori 7
Prefaţă 11
Convorbiri duhovniceşti purtate la Mănăstirea Sfintei Maria Egipteanca (New-York, S.U.A.) 21
Convorbirea 1 21
Convorbirea a II-a 32
Convorbiri duhovniceşti purtate la Mănăstirea Novodevicie (Sankt-Petersburg) 47
Convorbirea 1 47
Convorbirea a II-a 75
Convorbirea a III-a 91
Convorbirea a IV-a 112
Convorbirea a V-a 130
Convorbirea a VI-a 162
Convorbirea a VII-a 176
Convorbirea a VIII-a 207
Convorbirea a IX-a 223
Convorbirea a X-a 244
Convorbirea a XI-a 270
Distribuţie:
S.C. Egumeniţa S.R.L. tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro
Tipărit la S.C. DON-STAR S.R.L. Galaţi Str. 1 Decembrie 1918, Nr. 23 TelFax: 0236420100 e-mail: donstargalati@yahoo.com
Schiarhimandritul Ioachim (Parr), este egumenul Mănăstirii Sfintei Maria Egipteanca din New York. Mănăstirea a fost înfiinţată de părintele Ioachim în anul 1993, în Manhattan, în prezent, clădirea din Manhattan este o anexă a mănăstirii. Din anul 2008 mănăstirea se află în nordul statului New York, în oraşul Treadwell. În ultimii trei ani părintele Ioachim, a vizitat mai multe mănăstiri ale Bisericii Ortodoxe Ruse din Estonia, Belarus, Ucraina şi Rusia, unde a discutat mult cu monahi şi monahii. Părintele arhimandrit întotdeauna vorbeşte despre nemărginita şi dezinteresata dragoste a lui Dumnezeu faţă de om şi despre dragostea, pe care Mântuitorul o aşteaptă în schimb de la noi. Convorbirile părintelui Ioachim ne învaţă să-l vedem în aproapele pe Hristos, să-l iubim pe fiecare fără excepţie şi fără încetare, să-l încălzim chiar şi cu simpla noastră privire.
La întrebările în privinţa atitudinii lui faţă de Rusia, el spune: „întotdeauna mă bucur de venirea mea în Rusia. Nici nu ştiu cum să explic asta, dar mă simt ca acasă. Eu nu vorbesc în limba dumneavoastră, dar noi vorbim aceeaşi limbă. Eu nu mă uit la graniţe şi naţionalitate. Pentru mine acestea nu au nici un sens. Dacă noi, toţi, suntem copiii lui Dumnezeu, atunci avem un singur Tată şi suntem o familie, şi nu există graniţe. Eu iubesc Rusia fiindcă vă iubesc pe voi şi pentru că îl iubesc pe Dumnezeu.”
422636 003806
15,00
Schiarhimandritul Ioachim Parr
Să nu preferi nimic IUBIRII LUI HRISTOS
Schiarhimandritul Ioachim Parr
Să nu preferi nimic IUBIRII LUI HRISTOS
Volumul 2
Schiarhimandritul IOACHIM PARR
Să nu preferi nimic IUBIRII LUI HRISTOS
Volumul 2
Traducere din limba rusă DIANA GUŢU
Editura Egumeniţa 2015
Traducere realizată după originalul din limba rusă:
He npeţnoHHTaH HHnero JIIO6BH XPHCTOBOH
© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IOACHIM PARR, schiarhimandrit
Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos Schiarhimandrit Ioachim Parr; trad.: Diana Guţu. galaţi: Egumeniţa, 2015 2 vol.
ISBN 978-606-550-208-6
Vol. 2. – 2015. iSBN 978-606-550-212-3
232
Cartea Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos continuă seria de conferinţe şi predici ale schiarhimandritului Ioachim (Parr), începută cu lucrarea Convorbiri pe pământ rusesc1. Părintele Ioachim le-a împărtăşit vieţuitorilor din mănăstirile de călugări şi de maici din Rusia, Belarus, Estonia, S.U.A. şi alte ţări experienţa acumulată de el în mai bine de jumătate de veac de viaţă monahală. Răspunsurile la întrebările despre rostul nevoinţei monahale, despre iubirea de sine înţeleasă greşit, care este principalul obstacol în calea dragostei pentru Hristos şi pentru aproapele, despre ascultare şi despre lepădarea de sine, le vor trezi interesul nu doar monahilor, ci şi mirenilor care caută plinătatea vieţii în Dumnezeu.
1 Apărută la Editura Egumeniţa în 2015. (n.red.)
Convorbiri purtate la mănăstirea stavropighială de maici cu hramul Adormirea Macii Domnului de la Piihtitsa (Estonia)
Convorbirea I
— în dimineaţa aceasta aş vrea să vă relatez câteva istorioare. Mi s-au pus întrebări referitoare la viaţa monahală. Unii se apropiau şi mă întrebau dacă un lucru sau altul este sau nu monahicesc. Sunt obligaţi monahii să facă cutare sau cutare lucru? Putem să procedăm aşa sau altfel? Însă esenţa vieţii călugăreşti nu constă în ceea ce avem sau nu voie să facem. Esenţa ei se regăseşte în scopul pentru care acţionăm într-un mod sau altul. Esenţa monahismului nostru este aspiraţia de a-L mulţumi pe Domnul întru totul. Tocmai acest lucru îl uităm. De aceea, ne punem întrebări: „Am voie să ţin în chilie cutare sau cutare obiect? Am voie să mă duc acolo? Am voie să fac cutare sau cutare lucru? Dar pentru ce? De dragul lui Dumnezeu? Ca să le slujim semenilor? Din dragoste?” Putem să facem orice, dar singurul lucru care va avea succes este acela pe care îl vom face în numele iubirii. Acesta este şi va rămâne
8
pentru totdeauna criteriul acţiunilor noastre. Ce importanţă are ce facem, dacă facem fără dragoste? Asemenea fapte sunt sortite eşecului.
Dacă suntem călugări, nu avem dreptul să ne punem întrebări de genul: „Trebuie să fac asta? Pot să fac cutare ori cutare lucru pentru mine?” Asemenea întrebări ne arată că ne iubim pe noi înşine. În schimb, trebuie să ne întrebăm: „Doamne, Tu cum binevoieşti să fac?”
Am cunoscut cândva un ieromonah, arhimandrit. Era un om deosebit de smerit. Niciodată nu cerea nimic. Se întâmpla să-i spună cineva: „Părinte, serviţi o bucată de prăjitură.” Iar el răspundea: „Sunt gata să gust orice mă binecuvântează Domnul.” El niciodată nu spunea nici „da”, nici „nu” şi niciodată nu cerea nimic. Cât de diferiţi suntem de el! Tot cerem, cerem, cerem… Suntem întotdeauna îngrijoraţi, preocupaţi de noi înşine. „Cât va dura slujba de astăzi? Trebuie oare să merg la toate slujbele? Trebuie să citesc toate aceste rugăciuni? Am obosit, aş putea cumva să le prescurtez?” Ce fel de iubire este asta? Ce oroare! Cine are nevoie de oameni care întotdeauna calculează totul? Căci mereu, înainte să facem ceva, spunem: „Cât mă va costa asta?” Aceasta nu e iubire. Este egoism.
Am să vă povestesc despre părintele Vasile, vieţuitorul Schitului Sfântul Ilie de la Athos.
După Primul Război Mondial şi după revoluţia din Rusia, susţinerea mănăstirilor ruseşti
9
din Sfântul Munte a încetat. Acolo au rămas în continuare mulţi monahi, însă numărul fraţilor nu mai sporea, ci, dimpotrivă, cu trecerea anilor scădea. Schitul Sfântul Andrei, care la vremea lui fusese un schit de proporţii, şi-a încetat existenţa şi a fost închis. Două au fost pricinile care au dus la acest lucru: în primul rând, guvernul elen nu le permitea cetăţenilor sovieţici să intre pe teritoriul Greciei, în al doilea rând, guvernul sovieţic nu le permitea ruşilor să iasă din ţară.
Schitul Sfântul Proroc Ilie, întemeiat de Sfântul Paisie Velicikovski, încă îşi mai continua existenţa. A fost un aşezământ frumos. Dar şi acolo, la sfârşitul anilor 70, a rămas un singur monah. Îl chema Vasile. Era deja un om în vârstă, originar dintr-o familie de ţărani ruşi. A fost un monah îmbunătăţit, îl iubea pe Domnul nespus de mult. Niciodată nu îl minţea pe Dumnezeu, întotdeauna îşi făcea toată pravila de rugăciune, nu ca pe o obligaţie plictisitoare, ci din dragoste. La sfârşitul vieţii, în jurul lui au început să se adune alţi monahi. Dar niciunul nu era din Rusia, doar el. În acelaşi timp, părintele Vasile era grav bolnav, numai cu trupul, nu şi cu sufletul. Nu ieşea din chilie, zăcea în pat, nu putea să stea în picioare. Suferea de tuberculoză osoasă. Picioarele îi erau acoperite cu nişte răni purulente. Rănile emanau o duhoare îngrozitoare, dar durerea pe care o suporta era încă mai groaznică. Totuşi, la fiecare slujbă iar acestea începeau la ora unu după
10
miezul nopţii de la unu după miezul nopţii, până la opt dimineaţa, vara şi iarna, el întotdeauna se afla în biserică. Monahii veneau la chilia lui, îl ridicau din pat, îl mutau pe o targă. El nu scotea niciun cuvânt, deşi durerea pe care o suporta era atât de mare, încât în ochi îi apăreau lacrimi. Cu toate acestea, el nu scotea niciun cuvânt. Era adus la biserică, aşezat în mijlocul ei, chiar în faţa iconostasului, şi astfel, pe parcursul celor şapte ore, se ruga neîncetat pentru noi toţi. Astfel, participa la slujbele dumnezeieşti, fără somn, fără să se plângă de starea proastă în care se afla, de frig sau de căldură. Exemplul lui ne făcea pe toţi să roşim de ruşine.
„Nu pot să stau la slujbă, am obosit” Dar de ce e aşa? Pentru că ne iubim pe noi înşine. Ne iubim mai mult decât pe Domnul. Iar părintele Vasile a fost foarte rezistent, după cum se ştie, asta este o trăsătură care îi caracterizează pe ruşi. Avea un obicei: Dacă hotăra ceva, nu mai dădea înapoi. Iar la un moment dat el îşi impusese regula de a veni zilnic la biserică.
Şi iată că starea lui a început să se agraveze. A venit la el guvernatorul Athosului, reprezentantul puterii civile de acolo, căci vestea bolii părintelui Vasile ajunsese chiar şi la urechile lui. Împreună cu protosul (şeful conducerii mănăstireşti a Muntelui Athos), a venit la părintele Vasile, încercând să-l convingă să se interneze în spital. Convorbirea a durat câteva ore. Doar la
11
sfârşit, când ei i-au spus că trebuia să se interneze în spital pentru ascultare, ca să nu mai împovăreze obştea, părintele Vasile a căzut de acord. Dar cum putea să plece undeva în starea în care se afla? El putea să stea numai culcat. Atunci guvernatorul a luat legătura printr-o staţie radio cu poliţiştii din subordinea lui şi ei i-au promis că trimit un elicopter pentru transportarea bolnavului la Salonic. Părintele Vasile a acceptat. A venit elicopterul, dar nu a reuşit să aterizeze şi doar plana deasupra stâncilor în mijlocul cărora se afla mănăstirea, atât de puternic era vântul. Poliţiştii au încercat aproape o oră, după care i-au comunicat guvernatorului prin staţie că nu vor reuşi să aterizeze.
Guvernatorul s-a întors în chilia părintelui Vasile, spunându-i:
— Părinte, iertaţi-mă, spre marele meu regret, elicopterul nu poate să aterizeze.
— Bine, nu-i nimic grav, oricum nu am avut de gând să zbor nicăieri, i-a răspuns părintele Vasile.
— Iată cum este părintele Vasile, am zis noi în cor.
Pentru ce s-a rugat lui Dumnezeu s-a împlinit. El îşi dorea să se odihnească întru Domnul şi a plecat la El în timpul Liturghiei, zăcând pe podea. Cu toţii am înţeles că a intrat în Rai; dacă el nu ar fi ajuns în Rai, atunci nimeni nu ar fi reuşit să o facă. Data viitoare când o să vă gândiţi
12
că nu sunteţi în stare să mergeţi la slujbă, rugaţi-l pe părintele Vasile să vă ajute să vă ridicaţi şi să mergeţi.
Da, există asemenea atleţi duhovniceşti. Neştiuţi de nimeni. Nu contează cum îi cheamă, contează credinţa lor. Iar credinţa noastră este slabă.
La Athos se află un schit aşezat într-un loc pustiu care se numeşte Kapsala2. Acolo se nevoiesc o mulţime de asceţi. Ei nu sunt prea cunoscuţi. Nişte poteci ascunse de copaci, care se abat de la drumul principal, duc spre ei. Noi lăsam mâncarea pe acele poteci, iar părinţii veneau şi o luau de acolo. Îi vedeam cel mult de două-trei ori pe an. În zilele de sărbătoare, cei ce îşi doreau să participe la Liturghie veneau la schit, în biserica principală.
Şi iată că la un moment dat, de înălţarea Sfintei Cruci, eu oficiam slujba Miezonopticii. În timpul slujbei, în biserică a intrat un călugăr bătrân. În Sfântul Munte nimeni nu poartă cruce la piept, nici măcar episcopii nu poartă panaghia3. Toţi sunt îmbrăcaţi simplu, ca monahii. Crucea de la piept se foloseşte doar în timpul oficierii Dumnezeieştii Liturghii. De aceea, nu ştii niciodată cine se află în faţa ta, fie un preot,
2 Kapsala este cea mai mare sihăstrie idioritmică de pe latura nordică a Muntelui Athos. (n.red.)
3 Panaghie iconiţă cu chipul Maicii Domnului, purtată de ierarhi pe piept, (n.red.)
13
fie un simplu călugăr. Toţi se salută prin cuvântul „Evloghite”4 şi iau binecuvântare de la orice părinte, nu are importanţă dacă este preot sau monah.
Şi iată că acest monah bătrân a intrat în biserică. Era cărunt, cu un anteriu peticit, dar foarte curat şi îngrijit. Toţi au început să se apropie de el pentru binecuvântare. Am crezut că, probabil, era preot. În timpul citirii canonului, el a intrat în altar şi a sărutat Sfânta Masă, deci era, într-adevăr, preot. Cel puţin aşa am crezut eu. S-a apropiat de mine şi m-a rugat să-l spovedesc. Am acceptat, bineînţeles, şi l-am întrebat:
— Sunteţi preot?
— Da, a răspuns el. Episcop.
L-am spovedit şi el m-a întrebat dacă poate să se împărtăşească a doua zi.
— Vlădică, slujiţi! Conduceţi slujba! l-am rugat eu.
— Am primit schima mare şi nu mai slujesc, a răspuns el.
— Bine, mâine puteţi să vă împărtăşiţi.
în ziua următoare a venit la Liturghie, s-a împărtăşit şi mi-a cerut binecuvântare să mai rămână pentru câteva zile. Şi în zilele cât a stat cu noi l-am întrebat de cât timp se afla în Sfântul Munte. Mi-a răspuns că nu mai ţinea minte, trecuseră deja mulţi ani. L-am mai întrebat:
4 Evloghite (în greacă) binecuvântează, (n.ed.)
14
— Ce v-a îndemnat să veniţi aici? De ce sunteţi aici?
Căci nu toţi episcopii iubesc Sfântul Munte, unii fug de acolo ca de foc. L-am rugat să-mi povestească viaţa lui. Iar el a zis:
— Pentru ce?
— Pentru că asta ar putea să ne fie de folos.
Atunci s-a învoit să ne povestească viaţa sa, ca să le spunem şi altora, dar cu o singură condiţie: să nu dezvăluim niciodată numele lui. În cazul în care cunoaşteţi bine componenţa clerului, o să vă daţi uşor seama despre cine este vorba, iar dacă nu, nici nu contează.
Deci el şi-a făcut studiile la o universitate din Atena, a fost un student foarte înzestrat, dădea multe speranţe. La ceremonia de absolvire a anului universitar participa şi Patriarhul Alexandriei, el înmâna diplomele. În acea zi, viitorul episcop, despre care vă povestesc, a ţinut un discurs în numele absolvenţilor. Patriarhul, înmânând diplomele, l-a întrebat pe arhiepiscop, care era şi el de faţă, dacă intenţiona să-l hirotonisească pe acest tânăr. Vlădica a răspuns că în săptămânile următoare voia să-l facă monah, diacon şi preot.
La greci se întâmplă deseori ca ei să fie tunşi în monahism exclusiv în scopul hirotonisirii şi pentru ca ulterior să fie ridicaţi la rangul de episcop. Patriarhul l-a rugat să i se permită să-l ia pe tânăr cu el în Alexandria, explicându-şi dorinţa prin faptul că aveau puţini preoţi talentaţi
15
care puteau fi instruiţi în continuare. La început arhiepiscopul a refuzat: „Nu, avem nevoie de el aici.” însă, după discuţia cu Preafericirea Sa, în cele din urmă şi-a dat acordul ca tânărul să plece în Alexandria. Acolo treburile eroului nostru s-au aranjat destul de bine şi după cinci ani, când încă era destul de tânăr, Sinodul Bisericii din Alexandria l-a propus candidat pentru rangul de episcop. Patriarhul i-a trimis arhiepiscopului o cerere, de a-i permite favoritului lor ridicarea la rangul de episcop şi pentru a-l binecuvânta pentru aceasta. După deliberare, s-a pronunţat o decizie pozitivă.
Deci el, fiind atât de tânăr, făcuse deja progrese mari. Ţinea discursuri publice, muncea mult, vizita Grecia şi alte ţări. Fiind un episcop foarte tânăr şi foarte talentat, a atras asupra sa atenţia Patriarhului de la Constantinopol. Acesta a spus că tânărului episcop, date fiind aptitudinile sale, i-ar fi fost mai bine să slujească în cadrul jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice. Şi a slujit acolo de-a lungul multor ani, la Departamentul pentru relaţii externe din cadrul Patriarhiei Ecumenice din Elveţia, în oraşul Chambesy. A vizitat o mulţime de ţări, şi-a desfăşurat activitatea în toată lumea.
într-o zi a fost invitat cu un raport la Salonic, la universitatea „Aristotel”. Era iarnă şi se deplasa cu maşina personală, fiind la volan. Drumul urca. S-a produs un accident, maşina a derapat. Vlădica avea patruzeci şi ceva de ani. A fost dus
16
la spital în stare de inconştienţă. Când şi-a venit în fire, doctorul i-a spus că avea nişte traumatisme destul de serioase la cap şi, de aceea, avea nevoie de chirurgie reparatorie. Vlădica a cerut să i se aducă un preot ca să se spovedească. Personalul spitalului a plecat în căutarea preotului; de regulă, la spital întotdeauna era de gardă şi cineva din rândul clerului. În acea zi era de gardă un monah din Muntele Athos şi s-a dus. Din spusele episcopului, el arăta ca un monah atonit obişnuit: cu părul nespălat, cu un aspect neîngrijit. Vlădica l-a rugat să-l spovedească şi de la început a spus că este episcop. Iar monahul i-a zis:
— înainte de toate, eşti monah. Trebuie să mergi la Athos şi să faci pocăinţă acolo. Mergi la Maica Domnului. Încetează să mai umbli aiurea prin toată lumea.
Aceste cuvinte l-au enervat rău pe vlădica. Oare ce prost şi analfabet stătea în faţa lui şi cum de îndrăznea să vorbească cu el, un episcop, pe un asemenea ton? I-a răspuns tăios:
— Taci şi ascultă-mi spovedania.
Apoi s-a întremat şi şi-a continuat slujirea, în adâncul sufletului, uneori îşi amintea de monahul cel simplu care îl sfătuise să plece şi să ducă o viaţă monahală. Au trecut zece ani sau poate mai bine. Şi iată că, la un moment dat, se afla în Elveţia, la Chambésy, unde urma să ţină un discurs la o cină solemnă. Masa de seară se apropia de sfârşit, venise vremea discursului.
17
Episcopul s-a ridicat în picioare, a fost prezentat şi în acea clipă a făcut infarct. S-a prăbuşit pe podea. A fost transportat la spital. Acolo i s-a spus că infarctul era foarte serios. Atunci el s-a rugat fierbinte Maicii Domnului, cu cuvintele: „Dacă mă vei salva, voi pleca la Athos şi voi fi monah acolo.” Şi ea l-a salvat. Apoi i s-a adresat patriarhului, dar acesta din urmă a considerat că era ceva neserios:
— Te-ai alarmat, erai pe moarte, făgăduinţa ta nu înseamnă nimic. Eşti episcop, deci fă ce ţi se spune.
Vlădica îl ruga, îl implora, dar patriarhul îi răspundea cu un „nu” ferm. Peste un an, vlădica iarăşi i-a expus aceeaşi rugăminte, dar din nou a primit un refuz. A încercat să-l convingă de-a lungul câtorva ani să fie lăsat. Până la urmă, patriarhul i-a spus:
— Fă-ţi treaba timp de încă trei ani şi nu mai veni la mine cu această rugăminte. Dacă după trei ani dorinţa ta nu se va schimba, o să mai stăm de vorbă.
După trei ani episcopul a mers la patriarh şi acesta i-a spus:
— Pleacă!
Vlădica mi-a spus:
— înţelegeţi ce vreau să spun? Eram episcop la Patriarhia Ecumenică. Foarte cult. Purtam încălţăminte elegantă, italiană, scumpă. Rase de mătase. Panaghii elegante. Mă îngrăşasem.
18
Niciodată nu am muncit fizic, nicio zi. Şi iată că m-am hotărât să devin monah. M-am hotărât să plec la Athos, să-l găsesc pe acel monah de la spital, ca să mă ajute. După cum vedeţi, nu aveam nicio idee despre viaţa monahală. Am ajuns la Athos, am poposit în portul Dafni şi am început să-i întreb pe toţi despre acel monah.
— Cum se numeşte? eram întrebat.
— Nu ştiu.
— Dar de la ce mănăstire este?
— Nu ştiu.
— Cum arată?
El îl descria pe monahul respectiv şi auzea drept răspuns:
— Dar aici toţi arată aşa! O asemenea descriere nu ne ajută. Însă, dacă într-adevăr cauţi un om cu viaţă sfântă, îl vei găsi în Karulia5.
Karulia este o coastă abruptă şi stâncoasă în Athos, unde vieţuiesc asceţi.
— Cum ajung acolo?
— Cu barca.
Şi a pornit într-acolo cu barca. Trăgând la ţărm, a văzut un mal înalt şi abrupt. Deasupra
5 Karulia este o zonă cu peşteri şi chilii, care se află pe nişte stânci abrupte, în partea de sud a peninsulei athonite. În secolul al XIX-lea acolo s-a format o comunitate de monahi, dintre care majoritatea erau ruşi, deoarece erau mai rezistenţi decât grecii la greutăţile vieţii din acel loc neprimitor şi izolat de lume. Între anii 1930-1940 în Karulia au vieţuit în jur de treizeci de monahi ruşi. (n.ed.)
19
lui se aflau stânci înalte, iar el se afla jos, în pantofiorii lui la modă.
— Am început să mă caţăr, povestea el. Am căzut, mi-am rupt rasa de mătase, am transpirat, m-am murdărit. Aveam aspectul unui sălbatic.
Pe drum întâlnea oameni şi-i întreba cum ar fi putut să-l găsească pe acel bătrân. I se răspundea: „Mergi! Continuă să mergi!” într-un sfârşit, a ajuns în vârful muntelui şi nu mai putea să meargă, obosise îngrozitor. Şi iarăşi l-a întrebat pe un monah, care îi apăruse în cale, cum să-l găsească pe stareţ.
— Nu ştiu pe cine cauţi, i-a răspuns monahul. Dar, dacă ai nevoie de un duhovnic îmbunătăţit, urcă pe această potecă, la capătul ei este o chilie mică. Acolo vieţuieşte un părinte, vorbeşte cu el.
Şi astfel, transpirat, ud leoarcă, după o cale atât de lungă, a găsit acel loc. A găsit o chilie mică, iar alături de ea era un perete. De-a lungul peretelui stăteau zece-cincisprezece monahi. I-a întrebat ce aşteptau. Ei i-au răspuns că îl aşteptau pe părintele.
— Dar unde e părintele?
— în casă.
însă el, fiind episcop, se obişnuise să beneficieze peste tot de privilegii. Drept urmare, credea că şi acolo putea să treacă fără să stea la rând.
— M-am apropiat de căsuţă, povestea el. Şi am spus: „Am venit. Vreau să-l văd pe părinte.”
20
— Aşteaptă, i-a răspuns un monah, a intrat în căsuţă, s-a întors şi i-a spus că părintele nu primeşte pe nimeni.
Episcopul nostru i-a comunicat rangul pe care îl avea şi alte lucruri de genul acesta şi i-a poruncit monahului să-i transmită acele cuvinte bătrânului părinte. Monahul a intrat iarăşi în casă, iar stareţul a spus în urma lui:
— Ce fel de episcop? Nu am nevoie aici de episcopi. Monahii trebuie să fugă de episcopi şi de femei ca de foc.
Monahul a ieşit şi i-a transmis că bătrânul nu îl va primi. Şi atunci eroul nostru a spus că va aştepta. S-a uitat în jur:
— Dar unde se poate rămâne aici peste noapte?
— Chiar aici, pe jos, i s-a răspuns.
El niciodată nu dormise pe jos, niciodată în viaţă. Dar parcursese un drum lung şi îşi dădea seama că, dacă va coborî, nu se va mai întoarce niciodată. Şi s-a culcat pe jos. Din spusele lui, aceasta a fost cea mai grea noapte din viaţa sa.
în dimineaţa următoare a aşteptat cu emoţie întâlnirea cu părintele. A aşteptat cât a aşteptat şi iată că a ieşit monahul şi i-a spus că părintele nu primea pe nimeni în acea zi.
— Cum aşa?! Am aşteptat o noapte întreagă!
— Părintele nu primeşte pe nimeni.
Episcopul a oftat şi a continuat să aştepte.
I s-a dat ceva să mănânce. A petrecut din nou o noapte pe jos.
21
A doua zi, monahul care a ieşit de la părintele a spus că era posibil ca părintele să primească pe cineva, dar nu mulţi.
— Te rog, trebuie să-l văd, l-a implorat episcopul.
Monahul l-a anunţat pe părinte:
— Episcopul încă este aici.
— Cum aşa? Nu a plecat? Păi, spune-i să intre.
Episcopul a intrat în căsuţă şi bătrânul l-a întrebat cu mirare ce voia. El i-a răspuns că încerca să găsească pe cineva care să-l ajute să devină monah.
— Aici nu vei putea să devii monah, nu vei reuşi.
— Voi încerca.
— Trebuie să reuşeşti, nu să încerci.
— Voi reuşi.
— Tu nu eşti în stare să faci ceea ce îţi voi spune!
— Dar ce trebuie să fac?
— Vei face?
— Da.
— Atunci, de astăzi ţi se interzice să vorbeşti. Nu vorbi cu nimeni. Nici cu mine. Cu nimeni! Până când îţi voi spune că ai voie din nou să vorbeşti. Vei putea?
— Voi încerca.
A fost cel mai greu lucru pe care i-a fost dat să-l împlinească vreodată. Bătrânul era vizitat permanent de oameni care discutau chestiuni
22
teologice, deseori neştiind ei înşişi nimic despre subiectul discuţiei. Îi atribuiau Sfântului Vasile cuvintele Sfântului Atanasie. Confundau unele lucruri. Episcopul îşi dorea atât de mult să le spună: „Aţi înnebunit! Dar nu este corect!” Dar nu avea voie să pronunţe niciun cuvânt. A continuat aşa, an după an. După cum a zis, cam după cinci ani nu a mai fost atent la acele discuţii. Era ucenicul de chilie al bătrânului, nu a fost primit nici în calitate de preot. Aranja masa, servea mâncarea şi ceaiul, îi servea la masă pe musafiri, fără să scoată niciun cuvânt. Doar uneori avea posibilitatea să vorbească, atunci când părintele îl binecuvânta să se spovedească. Aşa a continuat vreme de zece ani.
într-o dimineaţă, când a intrat în chilie şi s-a apucat de îndatoririle obişnuite, bătrânul i-a spus:
— De astăzi poţi să vorbeşti.
Eroul nostru a fost uluit. Se obişnuise să nu se mai gândească să vorbească. S-a întors spre bătrân şi i-a spus:
— Gheronda, nu am ce să spun.
— Ştiu. Nu aveai ce să spui nici atunci când ai venit aici. Numai că atunci nu ştiai acest lucru. După cum vezi, omenirea s-a descurcat destul de bine fără cuvintele şi ideile tale. Dar mândria te făcea să crezi că oamenii au nevoie de discursurile tale. Trebuie să asculţi, nu să vorbeşti.
Deseori ni se pare că trebuie să spunem ceva, să-i corectăm cu ceva pe semenii noştri, deoarece
23
ei nu înţeleg anumite lucruri. Nu trebuie! Vorbiţi cu Dumnezeu! Aduceţi-vă aminte cum este scris:
„ Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă.”6 Dar noi, în loc să facem aşa, strigăm: „Hei, Doamne! Ascultă! Robul Tău vrea să vorbească!” Mai şi lovim cu pumnul în masă! Le facem pe toate pe dos! Nu avem smerenie.
Am să vă povestesc o istorioară despre părintele Acachie. Într-o zi eu şi părintele Ioanichie am aflat despre un părinte în vârstă. Se numea Acachie. Atunci avea 104 ani şi trăia de multă vreme în Sfântul Munte. Am decis să mergem să ne întâlnim cu el, să bem din acest izvor de înţelepciune. Am mers la chilia unde vieţuia; era o construcţie cu etaj şi balcon, specifică în Athos. La balcon stătea un călugăr, el ne-a salutat:
— Binecuvântaţi, părinţi.
— îl căutăm pe părintele Acachie, i-am spus noi.
— Este acolo, munceşte în grădină.
— Nu, nu, îl căutăm pe alt Acachie, bătrânul.
— Păi, v-am spus, lucrează în grădină.
Pornind spre grădină, am văzut acolo un călugăr bătrân care afâna pământul cu sapa. Ne-am apropiat ca să stăm de vorbă cu el. Părintele Ioanichie, care ştia greaca, l-a întrebat:
— Părinte, ne-am dori să stăm de vorbă cu dumneavoastră.
61 Regi 3, 9.
24
Drept răspuns, monahul nu a scos nicio vorbă.
— După cum am auzit, vă aflaţi aicî de mult timp şi ne-am dori să ne spuneţi ce înseamnă viaţa monahală.
La fel, nu am auzit niciun răspuns. Monahul continua să mânuiască sapa.
Oricum am fi încercat, el nici nu ne băga în seamă. Într-un sfârşit, am înţeles că nu voia să fie deranjat. Ne-am întors şi am plecat. Când ne apropiam deja de drum, monahul pe care îl văzusem odinioară la balcon ne-a strigat:
— L-aţi găsit pe părinte?
— L-am găsit, dar el nu vrea să stea de vorbă cu noi.
— Dar ce i-aţi spus? I-aţi spus că sunteţi preoţi?
— Nu.
— Asta îi va trezi respectul. Mergeţi înapoi şi spuneţi-i că sunteţi preoţi şi atunci o să vorbească cu voi.
Ne-am întors în grădină şi părintele Ioanichie, arătând spre mine, a spus:
— Părinte, el este preot.
Bătrânul a pus deoparte sapa şi s-a apropiat pentru binecuvântare.
— Ce vreţi? a întrebat el.
— Părinte, vă rog, spuneţi-ne ceva despre viaţa dumneavoastră, am răspuns eu.
— Nu am ce să vă spun.
— Poate ne povestiţi ce învăţăminte aţi tras din viaţa monahală.
25
— Ce vreţi să ştiţi?
Eram nehotărât, dar, într-un sfârşit, l-am întrebat:
— De câţi ani vă aflaţi aici?
— De şaptezeci şi unu de ani.
— Şi în şaptezeci şi unu de ani nu aţi plecat niciodată din Athos?
— Pentru ce să plec din Athos? Maica Domnului e cea care m-a adus aici. De ce să plec altundeva?
— Povestiţi-mi ceva, l-am rugat eu. Ceva despre viaţa monahală, ceva ce aş putea să le împărtăşesc altor oameni.
El a stat pe gânduri şi, după ce a tăcut puţin, a zis:
— Rugaţi-vă neîncetat. Nu vorbiţi despre nimeni. Plângeţi-vă păcatele. Rugaţi-vă şi veţi ajunge în Rai.
Câte lucruri facem noi! Dar povăţuirea lui se referă exact la ceea ce trebuie să facem. Să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm. Să ne plângem păcatele, să nu vorbim despre nimeni şi să ne rugăm. Ce cuvinte uimitoare!
— Mai spuneţi-ne ceva, l-am rugat eu.
— Există trei căi sigure către cer, a continuat el. Trei drumuri absolut sigure şi directe către Rai. Primul: să nu păcătuim niciodată. Pe acesta l-am pierdut, nu îl mai avem. Al doilea: să nu judecăm pe nimeni, atunci nici Domnul nu ne va judeca pe noi. Am pierdut şi această cale. Ne-a rămas doar
26
una: să fim milostivi, atunci şi Domnul va fi milostiv cu noi. Este tot ce ne-a mai rămas. Trebuie să fim milostivi cu fiecare. Trebuie să fim blânzi, mărinimoşi, buni, iubitori, milostivi. Iată calea care ne-a mai rămas. Să nu o pierdem deci şi pe aceasta!
— Aş putea să vă întreb ceva? Părintele are scrise undeva aceste poveţe? Sunt publicate în vreo carte?
— Nu.
— Ce păcat!
— Nici Domnul nu a publicat vreo carte. El pur şi simplu venea şi stătea de vorbă cu oamenii. Şi noi trebuie să facem la fel. Domnul spune: „Dacă vrei să ştii, du-te şi vezi.” Păstraţi istorioarele în inimi, nu în cărţi. Fiţi voi însevă personajele lor, iar apoi, după ce le veţi trăi, mergeţi şi povestiţi-le altora.
înainte să ne despărţim astăzi, aş vrea să vorbesc despre ascultare. Dar, pentru început, voi răspunde la câteva întrebări.
— Vorbiţi-ne despre răbdare. Atunci când simţi că nu mai poţi să rabzi, este aceasta compătimire de sine?
— Răbdarea este atributul dragostei. Dacă nu iubim, nici răbdare nu avem. Înţelegeţi? Adică, dacă nu avem suficientă răbdare, dacă suntem irascibili, dacă nu putem să răbdăm pe cineva nici măcar o clipă, este din cauză că nu iubim. De aceea, nu suportăm pe cineva anume. Dar Domnul ne rabdă.
27
în psihologie există noţiunea de familie disfuncţională7, familie cu probleme. Cred că se întâmplă şi la voi. În ultimii treizeci-patruzeci de ani, despre această problemă s-a discutat foarte des. Se spune, de exemplu: „Este dintr-o familie disfuncţională.” Copiii încalcă legea, se răzvrătesc împotriva celor din jur, consumă droguri, pentru că au crescut în asemenea familii, au trăit în cadrul unor relaţii [de familie]8 vicioase. Fratele meu a fost psiholog. Îmi aduc aminte cum discutam la un moment dat despre Dumnezeu şi despre credinţă. El spunea uneori:
— Discutând cu tine, am înţeles că familia cu cel mai mare grad de disfuncţionalitate este aceea în fruntea căreia Se află Dumnezeu. Noi suntem copiii Lui, dar păcatul ne-a denaturat firea, sufletele noastre sunt tulburate, pline de tot felul de cusururi. Şi asta se manifestă cu precădere în relaţiile dintre noi. Reiese că familia copiilor lui Dumnezeu este familia cu cel mai mare grad de dereglare. Totuşi, Domnul continuă să ne iubească.
7 Familia disfuncţională este cea în care a existat vreo dependenţă, adesea chimică (alcoolism sau narcomanie) sau nechimică (mania jocurilor, dependenţa de adrenalină, sectarismul etc.), sau un tratament violent (fizic, sexual sau agresiune emoţională) faţă de copil, sau familia în care există un om suferind de o boală incurabilă, sau familia monoparentală. (N. ed.)
8 Precizarea redactorului.
28
— Cum să uităm impresiile inutile, care au fost căpătate în lume?
— Amintirile sunt legate de obicei de două lucruri: de durere sau de plăcere. Asta este ceea ce se memorează. Restul se uită. În linii generale, toate lucrurile şi oamenii cu care am avut de a face în lume, care au făcut parte din viaţa noastră, fie ne-au provocat durere, fie ne-au adus plăcere. De regulă, ţinem minte ceva atunci când încă ne mai iubim pe noi înşine, când ne considerăm a fi centrul tuturor lucrurilor. Amintirea celor ce ne-au supărat înseamnă, de fapt, neuitarea sinelui. Amintirea celor pe care i-am iubit, cu care am vrut să fim împreună înseamnă, la fel, neuitarea sinelui. De aceea, trebuie să scăpăm de aceste amintiri. Nu pentru că nu am iubi oamenii. De altfel, pe mulţi oameni noi chiar nu îi iubim şi trebuie să ne deprindem să îi iubim. În loc de iubire avem pofte, patimi, dorinţa de a conduce şi de a poseda oamenii. Din această cauză, amintirile despre care vorbim provin din faptul că suntem prea concentraţi asupra noastră şi ţinem minte ceea ce a fost pentru noi o sursă de confort sau de plăcere, sau ceea ce ne stârneşte mânia în continuare. Suntem concentraţi asupra propriei fiinţe şi numai asupra ei.
— Ne-aţi explicat de ce trebuie să uităm, dar întrebarea este cum să o facem.
— Singura cale care aduce uitarea amintirilor din trecut este să iubim acum, în timpul prezent.
29
Poate că în adolescenţă aţi avut vreo relaţie apropiată cu cineva, care a eşuat. Şi poate că v-aţi gândit că nu mai voiaţi să trăiţi pentru că acel om nu vă mai era alături. Aţi fost gata chiar să şi muriţi. Nu aţi putut nici să mâncaţi, nici să dormiţi, pentru că vă gândeaţi permanent la persoana respectivă. Au trecut cinci ani şi nu puteţi să vă aduceţi aminte cum îl chema. Deoarece toate sentimentele voastre nu au fost îndreptate spre el, ci spre propria persoană. Cum să îl uitaţi deci pe acel om? Calea spre uitare este să începeţi să-L iubiţi pe Dumnezeu, a Cărui iubire vă va feri de toate cele nefolositoare. Când suntem alături de cel pe care îl iubim, nu ne mai gândim la fostele iubiri. Când ni s-a întâmplat să avem o zi minunată, dacă suntem sănătoşi psihic, nu ne gândim la o zi proastă pe care am avut-o în urmă cu o lună.
— Ce să facem în cazul în care am supărat un om, i-am provocat suferinţe, am realizat lucrul acesta după mulţi ani, dar omul respectiv nu mai e în viaţă?
— Noi nu putem să schimbăm ceea ce s-a întâmplat deja. Putem să acţionăm numai în prezent. Din experienţa greşelii din trecut putem să învăţăm să iubim. Este tot ce ne stă în putinţă.
— Cum să ne determinăm limita, să evităm înclinarea spre visare la propria persoană şi să înţelegem dacă putem să facem mult sau puţin? Şi, în general, cum să măsurăm lucrurile duhovniceşti, dacă nu avem duhovnic?
30
— Măsura tuturor lucrurilor pe care le facem trebuie să fie iubirea. Nu sentimentalismul, nu sentimentele, ci iubirea adevărată. Iar iubirea adevărată este întotdeauna dorinţa ca oamenii pe care îi iubim să trăiască în bunăstare, în prosperitate. Ne este foarte greu să înţelegem asta. Pentru că avem impresia că, dacă iubim ceva sau pe cineva, trebuie să posedăm acel lucru sau acea persoană. Să ne agăţăm de acel om şi să nu-l mai lăsăm. Dar, după cum ştiţi, aşa ceva este imposibil. Iubirea este eliberare, nu robie. Dacă iubim un om, nu putem să-l posedăm. Trebuie să-i permitem să fie el însuşi. Dacă nu se întâmplă aşa, înseamnă că iubim în el numai ceea ce ne place. Reiese că ne iubim pe noi înşine. Cât de periculoasă e starea noastră!
— Cum să învingem gândurile şi visările necuviincioase?
— Senzualitatea şi dorinţele trupeşti sunt cele mai mari semne ale iubirii de sine, adică a stării în care întreaga noastră atenţie este concentrată asupra propriului „eu”. Când simţim atracţie trupească pentru cineva, problema nu este deloc persoana respectivă. O însemnătate hotărâtoare o are aici imaginaţia plăcerii pe care ni se pare că o vom primi. De aici vine toată atracţia, din dorinţa de a simţi cât mai multă plăcere. Dacă însă ne spunem: „Nu văd în faţa mea un om, ci o mulţime de plăceri”, rămânem uimiţi şi observăm ce netrebnici suntem. Dar în loc să spunem: „Sunt un netrebnic”, noi spunem: „Iubesc.”
31
Ce bine sună! Dar asta nu e iubire. Deci dorinţele trupeşti provin din egoism. Iar egoismul provine, la rândul lui, din faptul că suntem plini de mândrie. Trebuie să iubim şi să ne smerim, iar drumul spre acestea constă în slujirea semenilor.
Astfel învăţăm să iubim.
Domnul ne spune: „Dacă nu veţi muri faţă de voi înşivă, faţă de mândria voastră, faţă de «eul» vostru, nu veţi putea să aveţi viaţă.”9 Noi însă ne agăţăm de „eul” nostru, de drumurile noastre bătătorite, iar apoi ne mirăm de ce nu putem să ne rugăm, de ce viaţa noastră se transformă în ruine. Se întâmplă deoarece, în loc să-L ascultăm pe Domnul, ne ascultăm pe noi înşine. El ne spune: „Trebuie să muriţi, trebuie să renunţaţi la viaţa voastră.” Dar noi spunem: „Nu, în acest caz, El vrea să spună altceva. Asta nu se referă la mine. Pot să fac ceea ce vreau, oricum voi ajunge acolo.”
Mi se întâmplă să fiu întrebat: „Părinte, din punct de vedere duhovnicesc, eu bat pasul pe loc, nu înaintez deloc, de ce e aşa?” Deoarece avem prea multă dragoste pentru „eul” nostru. Pentru că îl minţim pe Acela pe Care îl iubim. Iubindu-ne pe noi înşine, îl minţim pe Dumnezeu. De aceea, nu progresăm. Chiar aşa spunem: „Doamne, ne iubim pe noi înşine.”
— Spuneţi-ne ceva despre rău. Controlează Dumnezeu răul?
9 Vezi Ioan 12, 24; Ioan 12, 25; Matei 10,39.
32
— Răul există în realitate. Personificarea, întruchiparea răului, este diavolul. Dar răul este păcatul, păcatul evident. Este atunci când alegem voia proprie, nu voia lui Dumnezeu. Este atunci când nu iubim ceea ce a zidit Dumnezeu, ci ne folosim de acea zidire în aşa fel, de parcă noi am fi creatorii. Pe acest pământ nu ne aparţine nimic, nici măcar noi înşine nu ne aparţinem. Totul îi aparţine Domnului. Iar noi doar ne folosim de acestea. Şi trebuie să le folosim în mod corect. Altfel le vom distruge atât pe cele de care ne folosim, cât şi pe noi înşine. Dumnezeu niciodată nu ne impune nimic. El ne propune întotdeauna dragoste, dar nu ne sileşte să o acceptăm.
— Putem să folosim telefoanele mobile în mănăstire?
— Dacă vrem să-L dobândim pe Dumnezeu şi să rămânem cu El, putem să avem orice. Este alegerea noastră, ori plăcerea personală, ori Domnul. Imaginaţi-vă că cinci dintre voi se adună la un loc şi se hotărăsc să plece în oraşul sfânt Ierusalim, să viziteze locurile sfinte şi să se întoarcă înainte de Crăciun. Plecaţi cu o maşină. Ajungeţi la prima intersecţie, drumul coteşte într-o parte şi promite ceva foarte captivant. Iar una dintre voi spune:
— Maicilor, haideţi să vedem pentru început ce se află acolo.
Vă abateţi de la drumul principal şi mergeţi în acea direcţie. Acolo e frumos, e plăcut. Vă simţiţi
33
minunat. Petreceţi acolo patru zile, cheltuiţi o anumită sumă de bani, vă urcaţi în maşină, ieşiţi la drumul principal şi daţi de o altă intersecţie… Şi aşa tot drumul. Este ceva greşit? Nu. Dar oare este ceea ce intenţionaţi să faceţi? Nu. Până la urmă, se poate întâmpla ca toţi banii să fie cheltuiţi, timpul pierdut, iar voi să nu mai ajungeţi în Ţara Sfântă. Ce vă doriţi? Doriţi să ajungeţi în Ţara Sfântă? Să petreceţi cu Hristos? Sau vreţi să rătăciţi pe drumurile ocolitoare? Avem mii de căi ocolitoare pe care rătăcim mereu. Deoarece pentru noi nu contează călătoria, ci rotirea în jurul propriului „eu”.
într-o zi a venit la mine o femeie. Plângea cu amar. Am reuşit să o liniştesc. Era încă tânără, puţin peste treizeci sau poate patruzeci de ani. I-am spus:
— Nu se poate ca totul să fie chiar aşa de rău. Nu te amărî aşa de tare. Ce s-a întâmplat?
— Am înşelat, i-am fost infidelă iubitului.
— Am înţeles. Ai copii?
— Nu.
— Eşti căsătorită?
— Nu.
— Locuieşti împreună cu acest bărbat?
— Nu.
— Atunci cum ai putut să-l înşeli?
— L-am înşelat pe Domnul, a răspuns ea. El mă iubeşte, iar eu nu îl iubesc la fel de tare cum mă iubeşte El pe mine.
34
„Dumnezeule! m-am gândit eu. Ea îşi dă seama de asta!”
Noi toţi îl înşelăm. Dacă iubim pe cineva în afară de Dumnezeu sau ne gândim la cineva în afară de Dumnezeu, îi suntem infideli. Apoi ne mirăm de ce relaţiile noastre cu El eşuează. Totul se întâmplă deoarece inima noastră este infidelă. Inima este ocupată de orice, numai nu de Cel pe Care spunem noi că îl iubim. Gândiţi-vă la asta.
în urmă cu câteva luni mă aflam la noi la catedrală. Acolo era un tânăr care se vedea bine se străduia foarte mult să se roage. L-am observat atunci când treceam prin catedrală cu cădelniţa şi el mi s-a părut atât de frumos… Am terminat de tămâiat şi, înainte să încep Liturghia, i-am dus nişte metanii, spunându-i:
— Ia-le, cu metaniile îţi va fi mai uşor să te rogi.
— Părinte, nu am nevoie de ele, mi-a răspuns el. Am Wi-Fi10, comunic fără fir cu Dumnezeu, nu am nevoie de toate aceste „prize” şi „cabluri”.
Mi-au plăcut cuvintele lui. Felul cum a spus-o: „Nu am nevoie de «prize» şi «cabluri».” Ce tânăr minunat! Are o legătură fără fir cu Dumnezeu.
— Nu am dorinţa să cânt în timpul slujbei la strană, pentru că nu mă pasionează notele şi melodiile. Cum să te mântuieşti în acest caz?
10 Wi-Fi este o tehnologie de comunicare fără cablu (în engleză wireless), cu foarte multe domenii de utilizare, fiind folosită mai ales pentru conectarea la internet, (n.red.)
35
— într-o zi a venit la mine un monah şi mi-a spus: „Părinte, mi-e atât de greu să stau la strană. Îmi ies din minţi.” „Nu-i nimic, i-am răspuns eu. Eu, în general, îi înnebunesc pe toţi la strană. Ne aflăm la strană nu pentru că ne place sau, dimpotrivă, nu ne place. Ci ca să-I aducem laudă lui Dumnezeu şi să le slujim semenilor, ajutându-i să se roage.”
Care rob va spune: „Ah, ce mult îmi place să spăl podeaua”? Iar voi, în cazul de faţă, sunteţi roabele surorilor voastre şi ale Domnului. Trebuie să îndeplinim cu bucurie ceea ce ni se spune să facem, pur şi simplu pentru că trebuie să o facem, nu pentru că ne place sau nu ne place. Nu pentru că este uşor sau greu, ci pentru că putem să-I slujim Celui pe Care îl iubim. Acesta este singurul motiv. Nu de dragul nostru!
— Postul trebuie să smerească sufletul, iar la noi se întâmplă ca din cauza postului să vină tristeţea şi irascibilitatea şi nu mai avem nicio smerenie.
— Postul eliberează sufletul de legăturile trupeşti care îl leagă, încât acesta să nu poată să se ridice spre Dumnezeu. Un an întreg ne răsfăţăm trupul, îl hrănim, îl compătimim, îl îngrijim la cea mai mică neputinţă, ne îmbuibăm, dormim prea mult, îl învelim atunci când îi este frig. Un an întreg trupul nostru ţipă: „Ai grijă de mine! Ai grijă de mine!” Şi noi, auzind asta, avem grijă de el. Şi iată că Biserica, din marea sa iubire
36
pentru noi, ne cheamă la post, ca să ne elibereze de robia în care ne atrage trupul cel muritor. Iar sufletul este însetat tot anul, fiind împovărat de grija pentru trup. Şi în timpul postului Biserica ne cheamă să ne hrănim sufletul.
Ne ajunge cât ne-am hrănit trupul, oricum el moare. Să ne ridicăm deci la rugăciune! Să ne ridicăm la lupta duhovnicească! Să postim! Să-i spunem trupului „nu”, iar sufletului „da”! Dacă însă vom cădea în deprimare, este din cauză că vrem să-i spunem trupului „da”. Vrem să ne fie iarăşi comod, confortabil, plăcut. Dar de ce? Pentru că suntem infideli în iubirea noastră.
— întrebarea mea se referă la prescurtarea pravilei monahale din pricini exterioare, atunci când nu reuşeşti sau oboseşti. Poate maica stareţă să dea binecuvântare pentru prescurtarea pravilei în anumite cazuri? Poate să se mântuiască monahul, dacă din anumite pricini are probleme cu îndeplinirea pravilei călugăreşti? Sau, în general, cum poate să se mântuiască monahul care a renunţat la îndeplinirea pravilei?
— Am să vă povestesc o istorioară. A fost odată un călugăr, locuia la oraş, nu la mănăstire, îşi dorea să vieţuiască la mănăstire şi episcopul ştia. Însă episcopul voia ca monahul să-şi îndeplinească slujirea în lume şi i-a spus:
— Oraşul nostru se află într-o mare nenorocire. Avem mii, zeci de mii de oameni fără adăpost. Şi cei mai mulţi dintre aceştia sunt bolnavi
37
de SIDA. Nimeni nu face nimic pentru ei, deoarece noi nu înţelegem cum să îi ajutăm. Întrucât tu nu eşti la mănăstire, fă ceva pentru ei.
Astfel, acest monah a început să le slujească oamenilor vagabonzi care erau bolnavi de SIDA. Împreună cu un preot, el a ridicat o casă pentru bărbaţii şi femeile care ajunseseră în stradă din cauza bolii de care sufereau. Aveau grijă de aceşti oameni, le dădeau să mănânce, le schimbau aşternuturile şi hainele, îi spălau. Oamenii mureau. Era perioada când nu se ştia aproape nimic despre SIDA.
Unul dintre monahi avea barba şi părul lung. La New-York vara este foarte greu, foarte cald. El avea grijă de aceşti oameni, iar ei deseori vomitau şi voma îi nimerea pe barbă, pe păr, pe anteriu. S-a dus la episcop şi i-a zis:
— Vlădică! Sfătuiţi-mă! Ce să fac? şi i-a explicat că îl încurcă barba, că trebuie să facă duş de şase-şapte ori pe zi. Oare aş putea să-mi scurtez puţin barba, ca să nu mă încurce atât de tare? Ştiu ce se spune despre asta în Pravilă, totuşi…
— Poţi să o scurtezi, i-a răspuns vlădica şi monahul era uimit cu câtă uşurinţă a primit această binecuvântare. Însă el n-a scurtat barba, ci după o lună s-a dus iarăşi la episcop şi i-a spus:
— Nu m-am aşteptat să mă binecuvântaţi atât de uşor pentru tăierea bărbii.
— Părinte, în inima ta deja ai călcat făgăduinţa, a răspuns episcopul. Singura dorinţă a inimii
38
tale a fost să fii necredincios pravilei. Dacă este aşa, faptele tale exterioare nu mai au importanţă. Schimbarea pravilei deja s-a înfăptuit. Monahismul nu constă în fapta exterioară, ci în ceea ce se află în interior.
Acel monah nu şi-a mai scurtat barba până la urmă. Dorinţa inimii lui a dispărut…
Sper că aţi fost cândva îndrăgostite, în sensul obişnuit, aşa cum îl înţelege lumea. În acele zile nu voiaţi ca persoana iubită să plece acasă. Puteaţi să vorbiţi fără oprire, despre nimicuri, doar ca să fiţi împreună. „Vai, este ora trei după miezul nopţii, oare e cazul să ne despărţim?” „Nu, nu, mai stăm puţin împreună, nu sunt obosită.” Domnul însă ne spune: „[…] n-aţi putut un ceas să privegheaţi cu Mine?”11, iar noi îi răspundem: „Nu, am muncit mult, am obosit, mă culc.” Deci pe cine iubiţi? Puteţi să mergeţi la culcare, puteţi să vă scurtaţi pravila. Deja aţi făcut-o în inima voastră şi faptele exterioare nu au importanţă. Să ne îndreptăm deci inimile, să le reparăm.
— Acum mulţi oameni spun că au fost aduşi cu sila în lumea aceasta. Nu vreau să spun „la mănăstire”, ci „în lume”. „Fără să-mi ceară acordul de a trăi, de a mă naşte, nimeni nu m-a întrebat. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să trăiesc în lumea aceasta.” Dar Părintele Sofronie Saharov spunea undeva, în cartea lui, aşa: „Inainte
11 Matei 26, 40.
39
să se nască omul, Domnul îl întreabă dacă vrea sau nu să trăiască în lumea aceasta.”Mi se pare ciudat.
— Dumnezeu ne dăruieşte viaţa pentru că ne iubeşte şi vrea să ni Se împărtăşească. Este singura cauză pentru care ne aflăm aici. Este o prostie să spui: „Eu n-am cerut să fiu născut.” Suntem aici, deoarece Dumnezeu a ales pentru noi fiinţa. Şi singurul nostru răspuns pentru El este să-L iubim la fel de mult. Dacă nu îl iubim astfel, ne ieşim din minţi. Începem să iubim tot ce ne iese în cale, în afară de Cel pe Care trebuie să-L iubim. Comitem sinucideri, ucideri, ne batem joc de noi înşine sau de alţii, dezlănţuim războaie, cădem în dependenţe şi totul din cauză că nu înţelegem de ce suntem aici.
— Cum să începem să ne deprindem cu rugăciunea?
— Liniştea nu înseamnă absenţa totală a oricărui lucru. Liniştea presupune prezenţa lui Dumnezeu. Dacă vom scoate din această cameră tot mobilierul şi toate plantele şi vom bate din palme, va semăna cu o explozie, pentru că odaia este goală şi sunetul are ecou. Iar dacă vom umple camera până la refuz, atunci, bătând din palme, nu vom auzi nimic. Zgomotul din viaţa noastră, zgomotul din cap, zgomotul din suflet, se aude din cauza golului nostru interior. În interiorul nostru lipseşte liniştea, deoarece în noi nu Se află Dumnezeu, suntem plini doar de noi
40
înşine. Este ca un strigăt într-o cameră goală. De aceea nu merge rugăciunea. Suntem goi în interior şi umplem golul cu noi înşine, de aceea auzim şi zgomotul şi ne simţim singuri. Trebuie să îl dobândim pe Dumnezeu. Trebuie să ne luptăm să ne eliberăm de noi înşine şi, pe măsură ce vom înainta pe această cale, Dumnezeu ne va umple de El. Acest lucru se referă la felul în care trebuie să începem să învăţăm să ne rugăm.
— La arhondaric sunt mulţi pelerini. Ei pot fi oameni de altă credinţă sau oameni în vârstă, care se află acolo din pricina neputinţei. Începe slujba. Oamenii nu vor să meargă la slujbă şi se justifică spunând că nu sunt ortodocşi, că sunt bolnavi sau deoarece „copilul nu poate să meargă”. Ce să fac? Ei nu merg şi nici eu nu pot să merg. Cum să mă port cu dragoste? Să rămân împreună cu ei la arhondaric? Sau să-i cazez şi să mă duc la slujbă?
— înainte de toate, sunteţi monahie şi dumneavoastră nu trebuie să alegeţi ce să faceţi, ci să faceţi ce aveţi binecuvântare. Ca să rezolvaţi această problemă, trebuie să mergeţi la maica stareţă şi să o întrebaţi cum trebuie să procedaţi, din punctul ei de vedere. În caz contrar, îi faceţi pe plac samavolniciei şi greşiţi, făcându-vă rău atât dumneavoastră, cât şi oamenilor pe care vreţi să îi ajutaţi. În acest caz, cel mai bine este să faceţi ascultare. Asta în ceea ce vă priveşte personal, concret.
41
Dacă analizăm chestiunea în linii generale, există o mulţime de păreri dacă trebuie să le cerem oamenilor să frecventeze slujbele sau nu. Puteţi să stabiliţi anumite cerinţe pentru vizitatorii mănăstirii, pe care aceştia vor trebui să le respecte din moment ce au venit la mănăstire. Una dintre aceste cerinţe poate să fie frecventarea slujbelor. Atunci veţi avea dreptul să le spuneţi vizitatorilor: „Dacă nu vreţi să mergeţi la slujbă, va trebui să plecaţi.” însă eu nu cred că este bine aşa. Numai dragostea îi aduce pe oameni la Dumnezeu. Căci oamenii vin la mănăstire din diferite motive. Puteţi să îi invitaţi la slujbă, lăsându-i în acelaşi timp să aleagă, iar Dumnezeu va avea grijă de restul. Dar felul în care trebuie să procedaţi îl decide maica. Este o întrebare legată de ascultare.
— Da, vorbiţi-ne despre ascultare.
— Dragele mele măicuţe, asta nu o să vă placă. Ascultarea este grea şi deloc dulce. Este grea, amară. Amară pentru cei ce îşi iubesc voia proprie. Niciodată nu aţi avut de a face cu aşa ceva? Ascultarea trebuie să scrieţi aceste cuvinte pe pereţii chiliilor voastre este mormântul samavolniciei. Şi din acest mormânt creşte smerenia. Dacă ne vom omorî samavolnicia, vom deveni smeriţi. Dar de ce nu devenim smeriţi? Pentru că în noi trăieşte samavolnicia. Trebuie să ţinem minte asta. Noi, călugării, alegem ascultarea ca metodă de mântuire. Ne dăm de bunăvoie în robia
42
lui Dumnezeu, ca să fim liberi, eliberaţi de noi înşine. Dacă alegem samavolnicia, ne aflăm în propria robie, suntem captivi. Dacă însă ne predăm în ascultarea lui Dumnezeu, ne eliberăm de noi înşine şi devenim liberi, capabili să îndeplinim voia Lui.
Nu este uşor de înţeles. Pot să fac ascultare în raport cu ceea ce aleg sau cu oamenii care îmi plac şi totodată să nu manifest ascultare faţă de cei pe care nu-i plac sau cu care nu sunt de acord. În ambele cazuri, fie că sunt ascultător, fie că sunt neascultător, comportamentul meu înseamnă iubire de sine şi samavolnicie. Acestea ne distrug.
în ceea ce priveşte Biserica, prin Biserică Hristos a binecuvântat viaţa monahală ca mijloc de atingere a sfinţeniei şi a comunicării cu Dumnezeu. Calea spre acest ţel înseamnă supunerea voii proprii voii lui Dumnezeu şi noi o facem prin intermediul ascultării. Nu prin ascultarea de noi înşine, ci de Biserică, întotdeauna. Hristos, Biserica, stareţa sunt una şi facem ascultare de dragul iubirii pentru Dumnezeu. Şi această ascultare este moartea propriului „eu”. De aceea este atât de greu.
Dacă nu vom muri, nu vom putea să trăim. Dacă nu vom renunţa la voia proprie, nu vom putea trăi. Aşa ne spune Domnul. Iar noi ne luptăm permanent cu asta. „Ea, chipurile, nu-mi place, nu voi face ceea ce îmi spune.” Ce importanţă
43
are dacă ne place sau nu o anumită sora? Biserica a binecuvântat-o şi noi trebuie să-i facem ascultare, ca să-I spunem „da” lui Hristos.
îmi aduc aminte că am avut la mănăstire un novice tânăr. Mi s-a spus să plec într-o localitate, să mă ocup de treburile parohiei de acolo. Eram la mănăstire doar noi doi. I-am spus novicelui că mă voi întoarce peste trei zile, i-am spus să nu plece nicăieri şi ce să facă în absenţa mea. Şi am plecat. Ajungând la aeroport, mi-am dat seama că nu îi lăsasem bani şi, de aceea, el nu putea să-şi cumpere mâncare. L-am sunat pe un prieten de-al meu, preot, cu rugămintea să meargă la mănăstire şi să-i dea fratelui nişte bani. Întorcându-mă din călătorie, m-am adresat novicelui, spunându-i:
— Iartă-mă, mă simt atât de vinovat faţă de tine. De ce nu mi-ai spus nimic?
— încerc să trăiesc în ascultare, a răspuns el. Dacă tu ai decis într-un fel anume, este exact ceea ce am nevoie.
Străduiţi-vă să faceţi la fel şi aici, în acest aşezământ.
într-o altă zi, i-am spus acestui frate să facă ordine pe hol şi în biserică, să spele toate podelele. A doua zi m-am întors şi lumina bătea în aşa fel, încât mi s-a părut că nu le spălase. M-am întors către el şi i-am spus cu severitate:
— Apucă-te şi fă curat în biserică. Spală podelele şi aranjează totul.
44
— Da, părinte, a răspuns el şi a început să scoată din biserică băncuţele şi analogurile, ca să spele pe jos.
Văzând asta, unul dintre monahii noştri în vârstă a exclamat cu mirare:
— Ce faci?
— Părintele mi-a zis să fac ordine şi să spăl podelele.
— Dar ai spălat ieri totul.
— Părintele mi-a zis să spăl.
Monahul a venit la mine:
— Dar el a spălat totul ieri.
Trebuia oare ca novicele să-mi spună că a făcut deja ceea ce i-am încredinţat?
Cei ce înţeleg corect ce înseamnă ascultarea au răspuns deja la această întrebare. Iar răspunsurile celor ce nu înţeleg ce e ascultarea oricum nu au sens.
Aţi auzit vreodată de vreo mamă care are un fiu şi acel fiu este beţiv, hoţ, îşi bate joc de soţie… Dar mama spune despre el:
— Eu ştiu că în adâncul sufletului el este bun.
Toată lumea îi spune:
— Ai înnebunit, cum adică?
— Pentru că eu îl iubesc.
Inima înţelege doar o singură limbă limba iubirii. Dacă inimile noastre sunt nemiloase, nu ştim nimic despre dragoste şi nicio limbă nu-i este pe înţeles inimii noastre, indiferent cine vorbeşte cu noi. Dacă nu ne iubim aproapele, dacă
45
nu-l cinstim, dacă nu-l respectăm, dacă nu conştientizăm că trebuie să îl tratăm ca pe Hristos, ca pe chipul lui Hristos, nu suntem călugări şi nu există credinţă în noi. Singurul criteriu prin care monahii se deosebesc de ceilalţi creştini este ascultarea absolută. Restul nu contează. Dacă petrecem în ascultare, suntem monahi. Vi s-a spus să mergeţi undeva, să pierdeţi slujba şi timp de o săptămână să pliviţi în grădină. Sunteţi monahie? Da! Pentru că nu aţi făcut-o din voia proprie, ci pentru ascultare. Că a fost corect acest ordin sau nu, nu vă priveşte. Trebuie să manifestăm ascultare în toate, în afară de păcat. Atâta tot.
— Există ascultare faţă de maica egumenă, da? Dar mai avem surori mai mari care răspund pentru ascultări. Dacă sora mea de ascultare îmi spune să fac ceva, peste cinci minute altceva, după alte cinci minute un al treilea lucru şi, prin urmare, nu reuşesc nimic? Apoi maica stareţă mă întreabă ce am făcut. Ce am făcut deci? Dar ce nu am făcut? Nici nu ştiu ce am făcut. Cum se procedează într-un asemenea caz cu ascultarea?
— Aşa, şi care este dificultatea?
— Păi, reiese că, din cauză că asculţi de responsabilul cu ascultarea, treaba nu este bine făcută.
— Care este ţelul? Să fie făcută treaba? Acesta este ţelul monahilor? Sau ţelul lor este să petreacă în ascultare?
46
— Este nevoie şi de una, şi de alta.
— Nu, nu ne trebuie şi una, şi alta. Cine răspunde pentru ceea ce se petrece în mănăstire? Într-un final, cine poartă răspunderea? Cine? Soră, răspundeţi: Cine răspunde pentru viaţa din mănăstire?
— Egumena.
— Exact. Iar dumneavoastră răspundeţi pentru ascultarea pe care trebuie să o faceţi. De aceea, dacă ea vă spune: „Du-te încolo, vino încoace, răspunde la telefon, pune asta în cămară, scoate aia din cămară”, ce importanţă are ce faceţi? Important este dacă faceţi sau nu ascultare.
Vi s-a întâmplat să vă plimbaţi cu o persoană foarte dragă? Ea vă întreabă: „Ce ai vrea să faci?” Iar dumneavoastră răspundeţi: „Ce vrei tu, îmi este indiferent.” Vă interesează doar să fiţi împreună. „Dacă vrei, mergem încolo, dacă nu vrei, mergem încoace.” Oare nu aţi avut ocazia să alegeţi? Aţi avut, dar aţi vrut pur şi simplu să vă aflaţi alături de acea persoană. La fel şi aici, trebuie numai să vreţi să petreceţi în ascultare. Iar ce veţi face în acest răstimp nu este important.
— Adică eu trebuie să fac ascultare faţă de fiecare soră?
— Bineînţeles. Dacă stareţa vă va însărcina cu vreo muncă, iar cineva o să vină şi o să vă spună: „Fă asta”, trebuie să îi răspundeţi că stareţa v-a binecuvântat să faceţi cutare lucru. Cu
47
excepţia cazului când ştiţi că acea maică este responsabilă pentru vreo lucrare anume şi are anumite atribuţii. În acest caz, pur şi simplu spuneţi: „Eu îndeplinesc ascultarea pe care mi-a dat-o maica, dar voi face aşa cum îmi spui.” De obicei, dacă interlocutoarea dumneavoastră nu este nebună, ea se va supune binecuvântării stareţei şi va spune: „Iartă-mă, nu ştiam că ea te-a binecuvântat.” Nu vă adânciţi în relaţiile interpersonale. Ştiţi şi voi ce înseamnă relaţii interpersonale într-o mănăstire de maici. Vai-vai-vai!
— Iertaţi-mă, dar cum să procedăm dacă, de exemplu, ne aflăm în subordinea egumenei şi a încă unei maici oarecare, a doua persoană în mănăstire. Şi iată că stareţa tace, iar cealaltă maică vorbeşte. Cum să procedezi? În afară de maica stareţă, mai avem şi o maică econoamă, înţelegeţi? Şi noi, ca să nu greşim, trebuie să ne comportăm corect faţă de ea.
— Da, desigur. Dar, vedeţi dumneavoastră, dificultatea constă în următorul lucru: Un monah cu adevărat ascultător face ascultare faţă de toţi, în afară de o singură persoană. Cine este acea persoană? Cui trebuie să-i refuzăm ascultarea? Soră, spuneţi.
— Nouă înşine. Eu trebuie să-mi tai voia şi să fac ceea ce mi se spune.
— Exact.
— Fie că-mi place sau nu, eu trebuie să-mi tai voia.
48
— Singurul lucru care ne stă în calea mântuirii suntem noi înşine. Trebuie să conştientizăm că toată nenorocirea este în noi. Sfinţii Părinţi ne spun: Un monah adevărat face ascultare faţă de toţi, chiar şi faţă de un copil care vine la mănăstire, pentru că el niciodată nu îşi ascultă voia proprie. Este greu, mai ales dacă nu suntem de acord să facem ceva ce ne roagă un om pe care nu-l iubim. Este foarte greu. Şi totul e din cauza mândriei şi a iubirii de sine.
— Bine, dar dacă, de exemplu, treaba ce ni s-a încredinţat va avea de suferit, dacă eu nu voi duce la bun sfârşit acea treabă şi nu voi obţine rezultatul dorit, înseamnă că nu trebuie să-mi fac griji pentru asta?
— Bravo, maică! Treaba nu ne va duce niciodată spre ceruri. Dar ascultarea ne duce. Sunteţi aici ca să faceţi ascultare, nu ca să fiţi femei de afaceri. Monahilor mei, atunci când ei pregătesc cina şi este vremea să mergem la slujbă, eu le spun:
— Hai, părinte, că întârziem.
— Dacă voi lăsa mâncarea, se va arde, îmi răspunde monahul.
— Las-o să se ardă, îi spun eu. Dumnezeu iubeşte arderile de tot. Du-te la biserică!
— Pot să mă întorc mai devreme ca să gătesc cina?
— Nu. Nu e nimic grav, dacă vei întârzia cu cina, vom aştepta. Rugăciunea este mai importantă.
49
în aşezământul nostru nimeni, nici stareţul, nu lipseşte de la nicio slujbă. Sub nicio formă. Numai moartea poate să fie prilej de absenţă de la slujbă, nu moartea vreunuia dintre fraţi, ci moartea personală. Se întâmplă să vină la mine dimineaţa monahii şi să-mi spună că s-au îmbolnăvit. Îmi zic: „Binecuvântaţi să nu mă duc la slujbă.” Cu toate acestea, ei se duc, nu rămân să zacă în pat, îndemnându-i la slujbă şi pe ceilalţi părinţi. Asta pentru că, în orice moment ar merge la biserică, întotdeauna îi aşteaptă acolo cineva. Acel „cineva” sunt eu. Să ne aducem aminte de părintele Vasile şi de însemnătatea ascultării.
Există o regulă mănăstirească: Mai bine să petreci în ascultare, decât să ai dreptate. Dar noi, dimpotrivă, credem că este mai bine să avem dreptate, decât să petrecem în ascultare.
— întrebarea mea se referă la ascultare. Nu vorbesc de situaţia din prezent. Ci, de exemplu, atunci când abia am venit la mănăstire… Dumneavoastră spuneţi că trebuie să ascultăm de toţi. Adesea mi se întâmpla următorul lucru: Cei mai mari îmi spuneau să fac ceva, iar maicile care erau în subordinea lor îmi spuneau să fac ceva cu totul diferit. Iar eu venisem de curând şi chiar mi s-a spus: „Ascultă de toţi.” Şi dacă eu, de exemplu, făceam aşa cum mă binecuvânta sora cea mai mare, eram mustrată de celelalte surori.
50
— Nu vă mâhniţi atât de tare, nu vă necăjiţi. Nu vă ieşiţi din fire.
întrebarea pe care mi-aţi pus-o acum, despre ceea ce este corect sau greşit, dacă să facem ceva sau altceva, în realitate se referă la amorul propriu şi la orgoliul pe care îl transpunem asupra celor ce ne dau însărcinări. În acelaşi timp, noi înşine nu suntem suficient de smeriţi ca să îndeplinim aceste însărcinări. În realitate, pe niciunul dintre noi nu îl interesează dacă vor fi plivite buruienile sau dacă vor fi tăiate florile; de fapt, acest lucru ne este indiferent. Pur şi simplu nouă nu ne place omul care ne spune ceva. De aceea, suferim de mândrie.
Această stare de nelinişte prin care treceţi, toată această gălăgie, toate provin din mândrie şi egoism. Omul smerit este cel ce şi-a zdrobit voia proprie şi a cărui mândrie este moartă. Măicuţă, apropiaţi-vă. Spuneţi-i acestui ceainic că este minunat.
— Eşti minunat. Fără îndoială.
— Acum spuneţi-i că este urât.
— Eşti urât.
— Ce v-a răspuns?
— Nu mi-a spus nimic.
— Când îi spunem că este minunat, el nu ne răspunde nimic. Când îi spunem că este urât, la fel, nu primim niciun răspuns. La fel şi monahii trebuie să le răspundă oamenilor. De ce? Pentru că ne-am omorât mândria, am nimicit samavolnicia
51
şi nu are nicio importanţă ce spune lumea despre noi. Pentru că singurul lucru care are importanţă este ceea ce ne spune Dumnezeu. Iar cei ce sunt mândri şi neascultători sunt iritaţi de tot ce le spun oamenii din jur. Pentru că noi vrem întotdeauna să ţinem frâiele. De aceea, suntem frământaţi de întrebarea cine este cel mai important şi cine nu. Dar, dacă voia noastră a murit, dacă suntem smeriţi, ceilalţi pot să ne spună: „Maică, du-te şi fă ordine în magazie… Du-te acolo… Nu, nu mai merge acolo… Fă aşa… Nu, fă altfel…” şi toate acestea pe parcursul întregii zile, însă acestea nu ne tulbură cu nimic. Ne-au spus şi slavă lui Dumnezeu. Dar, dacă încă nu ne-am învins samavolnicia, ne vom sfâşia lăuntric: „Dar cum e posibil? Abia ce mi s-a spus să fac cu totul altceva.” Aşa puteţi să vă stricaţi la cap. Înţelegeţi? Nu? Maică, v-a ajutat explicaţia?
— Cum să îndeplineşti ascultarea, dacă nu îţi permite sănătatea? Sănătatea nu ne permite să ridicăm greutăţi, iar la ascultare trebuie să le ridicăm.
— îmi aduc aminte de o femeie pe nume Margareta MacGraf. Locuia la New-York în urmă cu mulţi ani şi îi plăcea mult să-i îngrijească pe cei bolnavi. Şi trecuse deja de nouăzeci de ani. Iarna mergea pe la casele oamenilor şi le făcea curat, fără să ia pentru asta nicio plată. Oamenii îi spuneau:
52
— Sunteţi în vârstă. Este prea greu pentru puterile dumneavoastră să aşterneţi paturile, să faceţi curat. De ce o faceţi?
— Pentru că îmi place foarte mult să o fac.
— Dar asta vă epuizează, exclamau ei.
— Nu, răspundea ea. Dimpotrivă, dacă nu voi face asta, voi muri.
Dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut ea a fost cel mai aproape de sfinţenie. Cândva şi-a dorit să devină monahie. Însă mama ei era bolnavă, avea nevoie de îngrijire. Când Margareta i-a spus preotului despre dorinţa ei de a pleca la o mănăstire de maici, el i-a spus:
— Dumnezeu te roagă să o ajuţi pe mama. Tu poţi să îl iubeşti şi la mănăstire, şi slujindu-i mamei tale.
După moartea mamei, ea a continuat să ajute oamenii, neluând pentru asta niciun ban. Oamenii îi spuneau:
— Fii atentă. Asta e peste puterile tale. Asta îţi dăunează.
— Nu, răspundea ea. Vreau să fac asta pentru că îl iubesc pe Dumnezeu, îi iubesc pe aceşti oameni. Mai bine să mor slujind, decât să mor acasă, nefăcând nimic.
Fiecare om poate alege fie să accepte ceea ce i se spune, fie să meargă şi să-i spună superiorului său: „Nu pot să fac asta, din cauza stării mele fizice.” Şi poate să trăiască în continuare
53
în funcţie de alegerea făcută. Dar nu trebuie să luăm decizii care să tolereze „eul” nostru.
— Este posibil ca neatenţia să fie de la oboseală sau are vreo pricină duhovnicească?
— Dacă avem o stare bună de sănătate şi nu suntem înaintaţi în vârstă, atunci neatenţia este preocuparea exagerată pentru noi înşine. Tot ce ne interesează este propriul „eu”.
— Ce înseamnă o fire supărăcioasă şi cum să ne luptăm cu ea?
— Pe omul smerit nu îl afectează cuvintele „te urăsc”, la fel cum nu îl afectează nici cuvintele „eşti cel mai bun om din lume”. Nici una, nici alta nu au nicio influenţă asupra celui smerit. Dar cel mândru se lasă influenţat de tot ce se întâmplă în jurul lui. De aceea, dacă cineva ne face observaţie, iar noi ne mâhnim din acest motiv, deoarece observaţia a fost făcută în public, iar noi credem că trebuia să ni se facă între patru ochi şi că am fost prezentaţi într-o lumină nefavorabilă în faţa tuturor, „şi, în plus, ei nu mă plac”, acestea sunt cuvintele mândriei noastre. Dacă eu ştiu că sunt un nimic, ce vor putea să-mi facă oamenii? Dacă ne vedem ca fiind cei mai neînsemnaţi, cei din urmă, cine va putea să ne supere? Toate supărările noastre provin din îngâmfare. Spuneţi-i acestei carafe: „Eşti urâtă” şi ea nu se va simţi afectată de asta. Pentru că nu se mândreşte. Dar, dacă vom spune aşa altcuiva, vai, ce se va întâmpla atunci! Aşa deci!
54
— îmi cer iertare, aş putea să vă pun o întrebare legată de viaţa lumească, de iubirea dintre copii şi părinţi? Vorbind despre iubire, aţi spus că ea presupune libertatea deplină a omului. Nu egoism, ci o anume libertate. Dar ce să facem, dacă îi oferim copilului nostru libertate, îl lăsăm să fie independent, iar el se simte nefericit astfel şi ne spune că nu îl iubim, reproşându-ne-o iar şi iar? Apoi el este ucis şi pleacă din această viaţă pentru totdeauna. Şi nu mai putem să-i explicăm că îl iubim… Nu putem să-i explicăm că şi atunci când l-am lăsat să fie independent l-am iubit. Cum să trăim apoi? Cum să trăiască cel ce a rămas în viaţă şi nu mai poate să se justifice?
— Ceea ce se întâmplă în interiorul nostru ştiu toţi, fie că le spunem gândurile noastre sau nu. Credem că ne ascundem bine gândurile şi sentimentele. Însă toţi ştiu ce se petrece în sufletul nostru. Dacă îi spunem soţului: „Te iubesc” şi în acelaşi timp petrecem tot timpul liber cu altcineva, el ne judecă sentimentele după fapte, nu după vorbe. De aceea, dacă dumneavoastră v-aţi iubit fiul, el a ştiut. Dacă asta era ceea ce făceaţi într-adevăr, nu ceea ce spuneaţi. De aceea, familiile de astăzi se află într-o stare deplorabilă, pentru că spunem una, dar facem alta. Trebuie să ne iubim copiii, ca să-i învăţăm să-L iubească pe Dumnezeu, nu pe noi.
Cu Dumnezeu totul este cu putinţă.
55
Convorbirea a II-a
— Când stau de vorbă cu monahii, fie că sunt bărbaţi sau femei, aflu că toţi au aceleaşi greutăţi, că suntem cu toţii la fel. Limba, cultura acestea nu sunt importante. Toţi suntem copiii lui Dumnezeu. Şi toţi păcătuim în fiecare zi.
De aici apare întrebarea esenţială. Dumnezeu ne-a dat totul, iar noi, la fel ca odinioară, suntem preocupaţi numai de noi înşine. De ce e aşa? Mai mult decât atât, credem că Dumnezeu este făcut pentru noi. Scriptura ne spune că am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu. Dar noi uităm. Suntem convinşi că Dumnezeu este creat după chipul nostru. Considerăm că El gândeşte la fel ca noi.
Ne comportăm unii cu alţii îngrozitor, cu egoism, urât, legându-ne de toate nimicurile. Şi asta deoarece fiecare dintre noi este convins că Dumnezeu îl iubeşte pe el mai mult decât pe alţii. Bineînţeles că este o prostie. Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, fără excepţie. El nu ne iubeşte pentru că facem sau nu facem ceva. El ne iubeşte pentru că ne-a creat. Atâta tot. Nu suntem în stare să facem nimic care ar putea să-L facă pe Dumnezeu să înceteze de a ne mai iubi. Putem să-I negăm existenţa, să-L blestemăm, să ne dezicem de El, să ne ucidem semenii, dar Dumnezeu ne va iubi la fel ca întotdeauna. Însă El nu iubeşte ceea ce facem. Fiindcă tot ceea ce facem sau nu influenţează hotărâtor viaţa noastră.
56
De exemplu, atunci când gătiţi, căutaţi să o faceţi cât mai bine. Şi iată că aţi aşezat masa, iar la trapeză nu a venit nimeni. Oare mâncarea îşi va schimba gustul din cauza asta? Mâncarea este la fel de bună ca înainte. Ea rămâne aşa cum a fost preparată: foarte bună. Însă, dacă bucatele au fost gătite pentru toţi, dar noi nu am mâncat, avem de pierdut doar noi! Noi suferim, nu bucătarul şi nici mâncarea.
Dumnezeu ne iubeşte. Şi, dacă nu îi răspundem cu iubire, dacă nu acceptăm acea mâncare, numai noi suntem în pierdere, nu Dumnezeu.
Când începi să înţelegi aceste lucruri, priveşti viaţa cu alţi ochi. Dumnezeu nu ne pedepseşte! Noi suntem cei ce ne pedepsim.
Să ne aducem aminte de copilăria noastră, când ne supăram pe cineva. Ne supăram şi spuneam: „Acum îmi voi opri respiraţia, nu voi mai respira şi-ţi voi arăta eu ţie!” De parcă noi, dacă nu vom respira, îi vom face cuiva în ciudă prin asta! Adulţii ne răspundeau: „încetează cu prostiile!” Iar noi credeam că îi pedepsim prin faptul că nu respiram. Ce prostie! Totuşi, şi acum ne comportăm deseori unii cu alţii la fel.
Daţi-mi voie să vă povestesc ceva. Mie îmi plac diferitele istorioare. Fiindcă şi Domnului Iisus Hristos îi plăceau istorioarele. El vorbea în pilde. De ce? Pentru că ştia că pildele se memorează mai bine.
Deci a fost odată la New-York o femeie pe numele Doroteia. Ea era o creştină foarte evlavioasă,
57
avea multă râvnă. Le slujea săracilor şi locuia împreună cu ei. Totodată, ea niciodată nu primea salariu şi nu îşi cumpăra haine. Ceea ce se dădea pentru săraci purta şi ea. Dormea unde dormeau şi ei, iar dacă acolo erau ploşniţe, o muşcau şi pe ea. Împărţea cu ei şi baia, şi mâncarea, într-un cuvânt, totul. Ea spunea: „Domnul Iisus Hristos S-a făcut om şi prin aceasta a primit asupra Sa omul în întregime, întru totul, în afară de păcat. Deci noi, dorind să-L iubim pe Dumnezeu, oare vom face mai puţin?”
Avea la New-York o căsuţă unde aveau voie să locuiască bărbaţii şi femeile fără adăpost. Oamenii cărora le slujea erau în mare parte beţivi şi vagabonzi. Şi astfel zilnic, la şase dimineaţa, ea, împreună cu cei ce o ajutau, deschidea uşa căsuţei sale şi le împărţea cafea, pâine şi alte lucruri tuturor celor ce veneau la ea. Iar la două cartiere distanţă de această căsuţă se afla un centru medical pentru dezalcoolizare. Pe atunci legea spunea că aceia care hoinăreau pe străzi în stare de ebrietate trebuiau să fie reţinuţi şi duşi în acel centru medical. Acum această lege este abrogată, dar atunci era în vigoare. Dimineaţa se deschideau uşile centrului medical şi toţi erau daţi afară. Murdari, nedezmeticiţi încă din beţie, cu pete de vomă pe haine, respingători. Şi aceşti oameni ştiau că la două cartiere distanţă era un loc unde se împărţea cafea şi pâine. Stăteau la coadă ca să primească acel dejun şi nu doar că
58
stăteau, ci chiar se băteau pentru asta. Şi aşa în fiecare dimineaţă.
La această femeie veneau voluntari care o ajutau. Printre ei se afla o femeie care era judecătoare. Singurul ei fiu murise din cauza unei supradoze de heroină. Apoi ea a fusese cât pe ce să-şi iasă din minţi. Nu reuşea să înţeleagă cum, fiind judecătoare, nu observase la timp ce se întâmpla cu fiul ei şi nu l-a oprit. Un preot i-a zis: „Trebuie să încetezi să-ţi mai plângi de milă. Trebuie să mergi să o ajuţi pe această femeie.” Atunci ea şi-a luat un concediu de şase luni de la judecătorie şi a devenit voluntară.
Acest program de ajutorare a vagabonzilor presupunea ca voluntarii să locuiască împreună cu cei pe care-i ajutau. Săptămânal, vineri seara, voluntarii se adunau şi discutau cum a trecut săptămâna, ce obiective aveau, pe cine şi în ce mod au reuşit să ajute, ce au reuşit să schimbe. Şi într-o bună zi această judecătoare i-a spus Doroteiei:
— Eu nu mai pot să fac asta.
— Asta? Ce anume? nu a înţeles Doroteia.
— în fiecare dimineaţă mă trezesc şi îi văd pe aceşti oameni care vomită, sunt ameţiţi de băutură, se bat, înjură! Şi nu se schimbă nimic la ei. Încerc să îi văd în aceşti alcoolici pe semenii mei. Şi nu pot!
Doroteia a tăcut puţin, apoi a spus:
— în primul rând, trebuie să vezi în faţa ta omul, nu problema pe care o are sau personalitatea
59
lui. Trebuie să-l vezi în om pe aproapele tău, pe care îl iubeşti şi care, din păcate, este beat. Să nu vezi un beţiv în care încerci să-ţi vezi semenul şi pe care vrei să îl iubeşti.
Nu vi se pare că acest sfat este cheia de rezolvare a multor greutăţi şi nedumeriri care apar în viaţa pe care o trăim unii lângă alţii? Vedem doar problema şi ne spunem: „Asta-i bună! Şi pe ea trebuie să o consider soră?!” Dacă primul lucru pe care-l vedem este problema, suntem pierduţi. Pierduţi! Singura problemă suntem noi înşine! Noi înşine, nu cel ce se află alături. Noi suntem cauza tuturor relelor din această lume, chiar noi, nu altcineva.
Oamenii se întreabă: „Cum să scăpăm de iubirea de sine?” Iar calea este una singură: Să-i iubim pe toţi, în afară de noi înşine. Dar ne iubim pe noi în primul rând şi abia apoi încercăm să-i iubim pe ceilalţi. Însă aşa nu se poate! Voi ştiţi asta, nu se poate! Dacă aş pune aici, în faţa voastră, o oglindă imensă, atunci, privindu-vă în ea, v-aţi cutremura, văzând cu propriii ochi că aşa nu se poate!
Zi după zi noi recitim Evanghelia şi iarăşi o uităm. De ce? După ce vom muri, toţi vom fi judecaţi numai pentru un singur lucru. Doar pentru un singur lucru vom fi judecaţi! Nu pentru că nu ne-am îndeplinit pravila, nu pentru asemenea lucruri. „M-ai iubit pe Mine?”, ne va întreba Dumnezeu. Atâta tot. El ne va întreba un singur lucru: „M-aţi iubit pe Mine?” Noi vom spune:
60
— Da, Doamne, Te-am iubit.
Şi vom auzi drept răspuns:
— Nu, voi nu M-aţi iubit. „Am fost flămând, dar nu Mi-aţi dat să mănânc. Am vrut să beau, dar nu Mi-aţi dat să beau. Am fost singur, dar nu M-aţi vizitat. Am fost în temniţă, dar nu aţi venit la Mine. „11
— Când, Doamne?!
— „întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.”12
Gândiţi-vă cât de periculoasă e starea noastră! Cât de mult ne iubim pe noi înşine! Trebuie să ne schimbăm toate opiniile.
Astăzi la masă i-am povestit maicii Filareta cum în urmă cu câţiva ani am intrat în America într-un mare supermarket. Iar acolo se afla un grup de invalizi, alienaţi mintal, deja adulţi, care erau învăţaţi cum să cumpere. Eram împreună cu un frate, monah şi el, mergeam prin magazin şi am dat de ei. Acolo era un tânăr care purta un fel de cască din piele, pentru protecţia capului, ca să nu se lovească în caz de cădere. Întregul lui aspect sugera că suferă de o alienare mintală. Şi iată că am trecut pe lângă el, m-a privit şi deodată m-a întrebat:
— Unde ai fost?
— Poftim? nu am înţeles eu.
— Unde ai fost?
12 Parafrazare la Matei 25,42-43.
13 Matei 25,45.
61
— Am fost aici. Ce vreţi să spuneţi?
Am trecut mai departe şi am continuat să ne facem cumpărăturile. La un moment dat, l-am întâlnit din nou. Iar el mi-a spus:
— Te-am căutat.
— Poftim? am întrebat eu nedumerit.
Iar el mi-a spus:
— Nu eşti tu Iisus?
Şi a adăugat:
— Te rog, ia-mă de mână.
Aceşti oameni îl caută în noi pe Hristos. Toată lumea îl caută. Toţi aceşti oameni, fiecare dintre ei ne spune: „Te rog, ia-mă de mână.” Iar noi le răspundem: „Nu te cunosc! Şi ai mâna murdară, mi-e scârbă să te ating!” Dar ei ne caută. Iar noi unde suntem? Unde am fost? Am stat închişi în chilia noastră, compătimindu-ne pe noi înşine şi judecându-ne surorile? Ce facem noi?!
Apoi i-am spus maicii:
— Maică, priviţi acest chip de pe peretele din spatele nostru. Cât este de frumos!
Era chipul lui Hristos, icoana din trapeză.
— Privind acest chip frumos totul este simplu şi uşor, am continuat eu. Ne este uşor să-L privim pe Hristos, pentru că acest chip nu ne cere să avem nicio relaţie cu Domnul. Altfel spus, condiţiile acestei relaţii le impunem noi. Dar cu alt chip este mai greu. Pentru că el ne cere să ne schimbăm. Ne provoacă iubirea de sine, egoismul, predispoziţia noastră spre judecare.
62
Şi ştiţi ceva? În lupta pentru propria schimbare cu toţii suferim o înfrângere. O înfrângere jalnică! Tot ce avem nu are nicio importanţă, nici cât de mică, dacă din inima noastră lipseşte dragostea. Dragostea este tot ce avem. Dragostea este singura cale posibilă pentru noi. Ea nu face diferenţa între cei pe care-i iubim. Să iubim nu pentru că cineva ne-a făcut pe plac sau ne face ceva ce ne convine. Ci să iubim, deoarece acest lucru îi este plăcut lui Dumnezeu. Pentru că El mai întâi ne-a iubit. Cum de uităm acest lucru?
Am auzit că sunt recunoscuţi creştinii, dacă au dragoste în ei. Dar să nu ne hrănim cu speranţe deşarte, fiindcă nimeni nu ne va considera creştini! Mai degrabă vor spune despre noi: „Nu, aceştia cu siguranţă nu sunt creştini!”
Aş vrea să vă spun atât de multe lucruri. Îmi place să le repet monahilor: „Dacă nu veţi muri înainte de a muri, veţi muri după ce veţi muri.” Căci „eul” nostru încă nu este nimicit! Când vom muri, obsesia pentru noi înşine ne va distruge. Nu vom dobândi lucrul pentru care am fost creaţi.
Le spun monahilor:
— Când vă treziţi dimineaţa, spuneţi: „Doamne, astăzi nu voi trăi pentru mine, ci pentru Tine. Fie ca întreaga mea viaţă să fie pentru Tine, nu pentru mine. O să Te văd în fiecare om pe care mi-l vei trimite în cale. Învredniceşte-mă astăzi să Te văd toată ziua pe Tine şi să îţi slujesc Ţie, nu mie.”
63
Dar noi nu o facem. Ne trezim cu o dispoziţie proastă şi ne gândim la noi înşine. Ba ne este prea cald, prea frig, ba suntem prea obosiţi. Ziua întreagă hoinărim cu o înfăţişare respingătoare şi nimeni nu vrea nici măcar să se apropie de noi. Însă, atunci când ne tratăm astfel semenii, îi jignim! Aşa suntem noi!
Iată, cineva mi-a scris într-una dintre scrisori: „Vorbiţi-ne despre ascultare.” Ascultarea este iubire. Nu iubire de sine, ci iubirea celorlalţi. Deci de ce ne vine întotdeauna atât de greu să facem ascultare? Deoarece ne iubim pe noi înşine.
Le spun deseori oamenilor ceea ce vă spun şi vouă şi toţi rămân uluiţi. Ei vor să fie liberi. Oamenilor din America le place să repete această mantră, des şi cu voce tare: „Eu vreau să fiu liber! Eu nu vreau la Biserică, pentru că vreau să fiu liber! Nu vreau să fiu îngrădit de nicio regulă sau indicaţie, eu vreau să fiu liber!”
Singura libertate este ascultarea, pentru că ascultarea înseamnă să nu-ţi iubeşti „eul”. „Eul” personal este o închisoare. Iubirea de sine înseamnă moarte, înrobire, cătuşe. De aceea, iubirea lui Dumnezeu înseamnă ascultarea de Dumnezeu. Şi asta este libertatea absolută. Iată un lucru pe care, de asemenea, nu îl înţelegem.
în Evanghelia după Matei, Domnul ne spune: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”14 Asta-i bună! Inimaginabil!
14 Matei 5,48.
64
Cum să atingem desăvârşirea? În continuare, Domnul ne spune că nu e nimic imposibil, dacă suntem cu Dumnezeu. „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.”15 Deci cum să devenim desăvârşiţi ca Tatăl nostru ceresc? Am fost creaţi cu un singur scop, ca să trăim în comuniune, în unire cu Dumnezeu. Şi, deoarece Dumnezeu este desăvârşit, şi noi, unindu-ne cu El, devenim desăvârşiţi.
„Doamne, ajută-mă să mă micşorez, pentru ca Tu să Te măreşti.”15 „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”16 Nu vă căutaţi pe voi înşivă, căutaţi-L pe Dumnezeu şi împărăţia Lui şi atunci veţi deveni desăvârşiţi, dobândind unirea cu Dumnezeu!
E uşor de zis, dar greu de făcut. Simplu, dar greu. Cum să obţinem această desăvârşire? Cum să devenim desăvârşiţi cum este Tatăl nostru ceresc? Iată cum: Printr-o continuă silire a sinelui, fără odihnă şi indulgenţă. Nu trebuie să ne gândim la noi, ci la ce putem face ca să-L mulţumim pe Dumnezeu.
Să ne aducem aminte sentimentul pe care îl aveam când eram îndrăgostiţi la nebunie. Când se întâmplă aşa ceva, nu mai putem nici să dormim, nici să mâncăm, nu putem să facem nimic, suntem în stare să ne gândim doar la persoana iubită. Zi şi noapte. Dar asta nu e iubire. De ce? Din cauza patimilor noastre. Aşadar, la fel de
15 Luca 18,27.
16 Matei 6, 33.
65
mult trebuie să ne dorim să fim cu Dumnezeu. Şi singurul mod prin care se exprimă această dorinţă este silirea sinelui pentru a-L iubi.
Dimineaţa, când vă treziţi, spuneţi: „Ziua de astăzi nu este pentru mine, ci pentru Tine, Doamne!” Şi după ce veţi ieşi din chilii, fiecare om care vă va ieşi în cale este Hristos. Iată-L, este aici, pentru ca noi să-L iubim şi să-I slujim. Lui, nu nouă! Nu nouă!
Evitaţi compătimirea de sine! Nu vă permiteţi să vă compătimiţi pe voi însevă! Compătimirea de sine este moarte!
Imaginaţi-vă numai ce ar fi, dacă fiecare dintre voi, cele ce sunteţi aici, mâine nu v-aţi gândi nicio dată la voi însevă! La voi nici o dată, ci numai la Dumnezeu şi la cum să le slujiţi mai bine surorilor. Atunci toate nu aţi mai fi în această lume trecătoare, ci deja în ceruri! în schimb, noi abia dacă reuşim să ne gândim la Dumnezeu, însă la noi înşine ne gândim cât e ziua de lungă şi le facem viaţa un iad tuturor celor ce ne sunt alături. Nu-i aşa?
Deci totul este în mâinile noastre! Maicilor, dacă voi măcar una dintre voi i-aţi permite Domnului să vă folosească în aşa fel, încât să fiţi lumina Lui, renunţând la propriul „eu”, petrecând în iubire pentru El şi pentru maici, nu pentru sine, această lumină ar fi atât de puternică, încât nimeni nu ar putea să vă privească. Dar noi? Ce facem noi?
66
Ei bine, am vorbit destul… Haideţi să vă ascultăm pe voi, să începem, cum s-ar spune, de la alt capăt. După cum am subliniat de mai multe ori, îmi place să mă folosesc de Sfânta Scriptură. Deci, dacă astăzi veţi auzi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile. Dacă El Se adresează inimilor voastre, chemându-vă la schimbare, şi voi nu auziţi, ci vă închideţi în voi însevă, chibzuind cât o să vă coste asta, aţi pierit!
— Care este metoda cea mai sigură pentru a scăpa de egoism?
— Modul de eliberare de egoism, de iubire de sine, este continua luptă cu iubirea de sine şi cu compătimirea de sine. Întotdeauna ne compătimim pe noi înşine. Întotdeauna ne văităm şi ne tânguim pentru că altcuiva îi este bine. Este ceva care ne ţine în iubire de sine. Este iubirea confortului. Iubirea lucrurilor care ne aduc plăcere. Anume ea continuă să ne aţâţe iubirea de sine.
Trebuie să strivim în noi tendinţa de satisfacere a curiozităţii, iubirea comodităţii, iubirea de plăceri, toate aceste aspiraţii care ne alimentează samavolnicia, care întotdeauna vor să fie satisfăcute. Noi nu putem nici să ne rugăm! Ne apropiem de icoane, iar în capul nostru se învârt doar gânduri: „Vai, mi-e prea cald! Vai, mi-e prea frig! Vai, întuneric! Vai, incomod! Vai, am obosit, am lucrat toată ziua…” „Eu, eu, eu!” Şi aşa permanent! Eu sunt buricul pământului. La sfârşitul zilei suntem obosiţi atât de mult de gânduri şi de griji
67
pentru noi înşine, încât nu ne mai rămân puteri pentru nimeni.
în afară de asta, suntem plini de diferite dorinţe nesănătoase. Nu iubim, ci, dimpotrivă, urâm. Judecăm. Întotdeauna ne gândim la ataşamentul nostru faţă de anumiţi oameni, invidiem, suntem geloşi. Şi toate acestea constituie samavolnicia noastră, care cere să fie satisfăcută.
în viaţă obişnuinţele se întăresc prin repetare. Astfel, dacă omorâm samavolnicia, lipsind-o de hrană, înăbuşind-o, ea dispare.
Deci, când samavolnicia ne roagă să o îngrijim şi să o dezmierdăm, trebuie să-i răspundem: „Taci!” De exemplu, ea spune: „Mi-e foame!”, iar noi răspundem: „Nu, nu ţi-e foame!” „Vreau aia şi aia.” „Nu, nu ai nevoie de asta!” Şi atunci, până la urmă, ea va tăcea.
Domnul ne spune: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”17 Asta înseamnă eliberarea de propriul „eu”. Asta înseamnă că „eul” nu mai are nicio importanţă. Eliberându-ne de propriul „eu”, uitând de noi înşine, pe cine întâlnim atunci? Nu întâlnim egoismul nostru gol, ci pe Dumnezeu! Pe Dumnezeu şi… pe aproapele. Când însă suntem închişi în noi înşine, iubindu-ne pe noi şi gândindu-ne la noi, nu îl vedem pe Dumnezeu. Iar semenii ne scot din sărite.
17 Marcu 8, 34.
68
Avem întotdeauna la dispoziţie un instrument de măsurat. Şi anume, măsura în care ne irită vreunul dintre semeni. Anume ea ne arată cât de mult ne iubim pe noi înşine. „Ea mă înfurie, ea mă scoate din sărite.” Dacă spunem aşa, cuvintele noastre înseamnă: „Asta-i bună! Cât de mult mă iubesc pe mine însumi!”
— Ce este curiozitatea?
— Bună întrebare. Şi eu sunt un om extraordinar de curios. Mai bine aş fi grijuliu. Din păcate, am mai multă curiozitate decât solicitudine18. Curiozitatea se concentrează asupra propriului „eu”. „Care e problema? Ce se întâmplă? Despre ce vorbesc ei? Ce înseamnă asta pentru mine? Cum se va răsfrânge asupra mea?” Eu, eu, întotdeauna eu! Solicitudinea este îndreptată către aproapele. „De ce ai nevoie? Cu ce aş putea să te ajut?” Adică grija creşte din iubire, iar curiozitatea din iubire de sine.
Patimile sunt păcatele care se repetă. Păcatul pe care-l repetăm iar şi iar, încât acesta devine o parte din noi. Într-un final, nu mai putem să ne separăm de acel păcat. El devine, ca să zic aşa, „a doua mea fire”.
Gelozia, invidia, ura, vorbirea deşartă, judecarea, pofta trupească, toate acestea sunt patimi care ne stăpânesc. Dar trebuie să înţelegem că ele întotdeauna contrazic bunul-simţ. Gândiţi-vă la
18 Solicitudine atitudine plină de grijă, de bunăvoinţă, de prietenie faţă de cineva sau faţă de ceva. (n.red.)
69
asta! Patimile întotdeauna sunt în contradicţie cu gândirea sănătoasă! Patimile sunt absurde.
De exemplu, cineva va spune: „Trebuia să îi spun toate acestea, pentru că ea a procedat cu mine aşa şi aşa.” De ce trebuia? Nu trebuia, ci ai făcut această alegere. Dar patimile sunt atât de lipsite de bun-simţ, încât noi suntem convinşi că nici nu am avut o altă alegere.
Nu este uşor să scapi de patimi. Ideea este că, atunci când făurim ceva, punem suflet în cele făurite. Apoi este foarte greu să ne dezlipim de ceea ce am făcut. Căci am muncit atât de mult! Iar acum cineva ne cere să distrugem totul! Şi noi păstrăm ceea ce am creat. În ceea ce priveşte patimile, noi le-am crescut de-a lungul anilor. Ca să scăpăm de ele, trebuie să dărâmăm totul. Iar dărâmarea este manifestarea smereniei. Este atunci când ne spunem: „Am greşit.” Observaţi: „Am greşit”, nu: „Am greşit pentru că…” Nu! „Am greşit!” Atâta tot.
— Cum să luptăm cu moleşeala şi răcirea duhovnicească?
— La spovedanie mi se întâmplă să-i aud deseori pe oameni spunând:
— Mă risipesc atât de uşor în timpul rugăciunii! îmi este atât de greu să mă rog din această cauză!
Iar eu răspund:
— Minţi. Nu este adevărat!
Ei se miră:
— Ce vreţi să spuneţi?
70
Le explic:
— Nu ai nicio dificultate în ceea ce priveşte concentrarea. Eşti capabil să te concentrezi foarte bine asupra unui lucru şi să nu te risipeşti.
Ei mă contrazic:
— Nu! Eu încerc să mă rog, dar nu pot!
Şi atunci eu precizez:
— Asta deoarece întreaga ta atenţie este îndreptată spre tine însuţi! Respingi tot ce ar putea să te distragă de la tine însuţi, inclusiv pe Dumnezeu. De aceea nu putem uneori să ne rugăm, pentru că suntem exagerat de atenţi, dar la noi înşine. Dumnezeu ne distrage atenţia de la noi, iar noi mereu ne tragem înapoi. Ai o atenţie foarte bună, dar nu o îndrepţi încotro trebuie. Nu spre persoana care trebuie!
Deci cum să ne întărim puterile duhovniceşti? Cum să nu pierdem râvna pentru viaţa duhovnicească? Voi ştiţi cum: Este calea renunţării la iubirea de sine, calea iubirii lui Dumnezeu. Râvna se păstrează, dacă sufletul se aprinde de iubirea lui Dumnezeu. Dar noi mocnim ca tăciunii, arzând în focul iubirii de sine. Trebuie să ardem de iubire pentru Domnul, nu să ne mistuim până la autodistrugere.
Avem tot ce ne trebuie. Dumnezeu ne-a dăruit tot ce avem nevoie ca să-L iubim. Dar folosim totul pentru noi. Ce prostie! Dumnezeu ne-a dat talente, daruri, aptitudini şi ocazii să îl slăvim şi să le slujim semenilor. Dar le folosim pe
71
toate acestea pentru noi înşine şi mai şi spunem: „Al meu!” Ce neghiobi suntem! Avem tot ce ne trebuie ca să petrecem în sfinţenie, dar risipim în mod nechibzuit aceste daruri.
Ce îi vom spune deci în ziua Judecăţii? „M-am iubit doar pe mine însumi. Doamne, am îngropat talanţii în pământ.” Iar El ne va răspunde: „Pleacă de lângă Mine!”
V-aţi cam întristat. Nu fiţi triste! Domnul iartă! El vă iubeşte. El nu este ca voi! El nu-şi pierde nădejdea! Chiar dacă unii dintre noi trăiesc 60-70 de ani şi niciodată, nicio clipă nu L-au iubit, El nu Se dezice de noi, El continuă să ne iubească. Şi tot ce trebuie este să spunem: „Doamne, iartă-mă!” Şi vom dobândi împărăţia cerurilor. Şi acesta este un prilej de bucurie!
Dacă n-aveţi nimic împotrivă, permiteţi-mi să vă povestesc o istorioară. A fost odată un tânăr. De altfel, asta este o povestire despre noi toţi. Deci a fost odată un tânăr. El a crescut într-o familie bună, credincioasă, a primit o educaţie aleasă la universitate. Dar nu era fericit. Şi-a spus: „Dumnezeu este mai mult decât toate acestea.” A petrecut un timp călătorind prin lume şi iarăşi şi-a zis: „Dumnezeu este mai mult decât toate acestea.” A stat de vorbă cu preotul la care se spovedea şi i-a spus că vrea să fie monah. Preotul a discutat cu el despre această intenţie şi i-a propus să meargă la o mănăstire. Tânărul a întrebat:
— Unde?
72
Preotul s-a interesat:
— Poate tu ai găsit deja vreo mănăstire?
Tânărul a răspuns:
— Da. Aş vrea să merg la Athos.
Preotul a căzut de acord:
— Ei bine, pleacă.
Tânărul l-a întrebat:
— Dar cum să fac?
Preotul l-a binecuvântat:
— Trimite o scrisoare la mănăstirea la care intenţionezi să mergi. Voi scrie şi eu o scrisoare şi o voi ataşa la a ta. Iar tu îi vei ruga să te primească.
Tânărul s-a bucurat foarte mult, a trimis scrisoarea. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei la mănăstire, nimeni nu i-a răspuns. Iar el tot aştepta şi până la urmă a mai trimis o scrisoare. A venit răspunsul: „Poţi să vii.” El s-a bucurat, şi-a strâns bagajele şi a ajuns la mănăstire. A bătut la poartă. Aceasta s-a deschis, a ieşit un călugăr posomorât, care fusese deranjat într-un moment nepotrivit, şi a bombănit:
— Ce vrei?
Tânărul i-a spus:
— Am venit ca să devin monah.
— Cine eşti?
Şi-a spus numele şi a auzit drept răspuns:
— Nu te cunosc. Aşteaptă aici.
Monahul s-a dus la stareţ şi i-a spus că a venit un tânăr. Stareţul a decis:
— Să meargă în livadă la părintele Vasile şi să ia binecuvântare de la el.
73
Tânărul a găsit în livadă un ieromonah bătrân şi i s-a adresat:
— Am venit la tine după binecuvântare.
Totul se întâmpla în luna aprilie. Părintele Vasile i-a răspuns:
— Ia găleata asta, du-te la iaz, umple-o şi adu-o încoace.
Tânărul a adus apă. Părintele Vasile a continuat:
— Pune găleata pe cărăruia aceasta, du-te în corpul de chilii, fă ce ţi se spune şi pregăteşte-te de Vecernie.
Şi iată că tânărului i s-a spus că va trebui să facă această ascultare zilnic: să meargă la părintele Vasile după binecuvântare şi să facă ce i se va spune. Şi tânărul a făcut aşa zilnic, din aprilie până-n octombrie. Uneori el se apropia de găleată, iar aceasta era plină ochi cu apă, părintele Vasile nici nu o folosise. Atunci părintele vărsa apa pe potecă şi spunea: „Du-te şi umple-o.” Şi aşa, în fiecare zi acelaşi lucru. Niciodată nu a avut ocazia să ducă apa în livadă. Şi iată că, fiind deja octombrie, părintele Vasile l-a chemat pe tânăr:
— Hai să mergem la stareţ.
Au intrat în chilia stareţului. Tânărul s-a aşezat, iar părintele Vasile i s-a adresat egumenului:
— Nu va deveni monah. Trimite-l acasă.
Tânărul era uluit. Stareţul, văzând aceasta, l-a întrebat:
— Ai înţeles?
74
— Nu.
— Repetă-i, părinte Vasile.
— Nu vei deveni monah, a repetat încă o dată părintele Vasile. Când ţi-am zis să aduci apă, oare nu te-ai gândit că eu verific gradul tău de ascultare?
— M-am gândit.
— De aceea, pleacă. Nu vei deveni monah.
Tânărul era perplex.
— Ai înţeles? l-a întrebat iarăşi stareţul.
— Nu.
— Repetă-i, părinte Vasile.
— Când nu foloseam apa şi, în loc să ud cu ea livada, o vărsam pe potecă, a continuat părintele Vasile, oare nu te-ai gândit că eu verific dacă mă vei contrazice sau vei face ascultare?
— M-am gândit.
— De aceea, pleacă. Nu vei deveni monah.
— Tu nu înţelegi, nu? i s-a adresat stareţul tânărului.
— Nu înţeleg, a răspuns tânărul.
El nu înţelegea, la fel cum nu înţelegeţi nici voi acum.
— Părinte, explică-i, a spus stareţul.
Şi părintele Vasile a spus:
— Dacă ai de gând să te faci monah, îţi dai viaţa lui Dumnezeu. Şi dacă îi aduci lui Dumnezeu această jertfă, ea nu îţi mai aparţine, deloc. Nu mai ai dreptul să spui „da” sau „nu”. Nu mai ai dreptul să-ţi pui întrebări legate de ceea ce se întâmplă cu viaţa ta. Nu mai este viaţa ta, de aceea
75
nu mai ai voie să te gândeşti la ea. Trăieşti doar ca să faci ascultare. Dar tu? Nu ai reuşit să aduci această jertfă şi, în loc de asta, urmăreai cum este folosită. Din punct de vedere fizic, tu ţi-ai oferit viaţa, dar în realitate ai continuat să dispui de ea. Aşa că ar fi mai bine să pleci acasă, pentru că nu vei deveni niciodată monah.
Vă este familiar ceva în povestioara aceasta? Toate aceste nenorociri provin din cauză că noi încercăm să ne conducem viaţa… Pentru că niciodată nu ne spunem: „Viaţa mea nu-mi aparţine. Facă-se aşa cum vrea Dumnezeu…” Dar noi, dimpotrivă, spunem: „Doamne, de ce e aşa? Doamne, de ce?”
Deci tânărului i s-a spus să plece acasă. El s-a rugat să fie lăsat, însă stareţul era de neînduplecat:
— Pleacă. Noi îţi vom scrie. Dacă o să vrei, vei putea să mai vii o dată şi vom sta de vorbă.
Peste un an părinţii au luat legătura cu el. Ei i-au scris doar câteva cuvinte: „Eşti gata să aduci jertfa?” Dar noi? Oare suntem gata să aducem jertfă? Dacă nu, ne risipim timpul degeaba.
Toată lumea are nevoie de credinţă. Toată lumea are nevoie de iubire. Dar credinţa noastră e slabă, iar iubirea e îndreptată spre noi înşine. Hristos nu este auzit atunci când bate în inimile noastre, pentru că noi nu îl ajutăm. Rusia moare, înghiţită de lumesc. Şi nimeni nu-i întinde o mână de ajutor de care ar putea să se sprijine. Iată, noi, cei ce ne-am adunat aici, suntem gata
76
să ne aducem jertfa? Sau ne vom agăţa în continuare de ceea ce îi oferim Domnului?
Iertaţi-mă, maică, vorbesc prea dur. M-am emoţionat prea tare, iertaţi-mă.
— Părinte, dumneavoastră ne ţineţi într-o încordare emoţională, continuaţi. Cum vă luptaţi cu moleşeala duhovnicească?
— Toate ştiţi răspunsul la întrebarea aceasta. Moleşeala duhovnicească este iubire de sine. Dacă îl iubim pe Dumnezeu, nu e nicio moleşeală duhovnicească. Toate necazurile noastre provin din iubirea de sine. Cum să evităm deznădejdea? Prin iubire. Cum să trăiesc alături de cineva care mă urăşte? Prin iubire. Cum să ne pregătim pentru vederea chipului lui Hristos? Prin iubire. Dar nu prin iubire de sine.
Puteţi să puneţi întrebări. Ruşii sunt atât de tăcuţi, nu pot să mă obişnuiesc cu asta. Americanii ar fi strigat: „Aşază-te! Taci din gură! Dovedeşte! Dovedeşte-mi!” Este oarecum mai interesant.
— Vorbiţi-ne despre rugăciunea lui Iisus, unde se concentrează atenţia? Cum putem să coborâm mintea în inimă?
— Biserica ne răspunde la această întrebare de două mii de ani. Rugăciunea este perceperea conştientă a prezenţei lui Dumnezeu. El este cu noi întotdeauna. Orice am face, orice am spune, El este aici, întotdeauna. Altfel, noi nu am mai fi existat. Astfel, când Sfântul Apostol Pavel spunea:
77
„Rugaţi-vă neîncetat”19, el nu exprima o idee fără sens, ci ne atenţiona, ca să percepem cu atenţie faptul că ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu. El este aici, cu noi. Astfel, dacă vom conştientiza acest lucru, atunci tot ce facem, gândim, vedem, pipăim, toate acestea le facem în prezenţa lui Dumnezeu! Şi ne bucurăm!
Atunci când, de exemplu, ne plimbăm cu cineva drag nouă printr-o pădure şi în jurul nostru totul este atât de frumos, repetăm iar şi iar: „Priveşte! Priveşte!” Ne dorim să-i împărtăşim bucuriile noastre. La fel este şi în relaţia cu Dumnezeu, atunci când întreaga noastră atenţie, de-a lungul zilei, este îndreptată spre El. Dar noi oftăm: „Of, iar trebuie să mă duc la slujba de seară şi sunt atât de obosită!” Ce oameni! Numai Domnul poate să ne iubească!
Iertaţi-mă, iarăşi am exagerat cu emoţiile. Sunt un om agitat! Aş vrea ca voi toate să fiţi la fel de preocupate de relaţia voastră cu Hristos! Dacă am fi preocupaţi cu asta, nu am mai reuşi să ridicăm mănăstiri, fiindcă aşa de mulţi oameni şi-ar dori să devină monahi. Este adevărat! Deci să ne neliniştim!
Deci rugăciunea este perceperea conştientă a prezenţei lui Dumnezeu printre noi. Prin urmare, cum trebuie să facem rugăciunea lui Iisus? Gândindu-ne la Dumnezeu, nu la noi înşine.
191 Tesaloniceni 5,17.
78
îndreptându-ne atenţia spre El, stând de vorbă cu El, petrecând în iubire pentru El. Atunci noaptea nu mai vrem să ne culcăm, deoarece suntem entuziasmaţi de petrecerea cu El. Vă aduceţi aminte de vremurile când stăteaţi de vorbă cu cineva şi puteaţi să vorbiţi cu acea persoană o noapte întreagă? Era atât de târziu, iar voi nu voiaţi să vă despărţiţi, nu voiaţi să staţi nicio secundă unul fără altul. Aşa trebuie să-L iubiţi pe Dumnezeu. Iubiţi-L!
Puteţi să faceţi atât de multe lucruri! Puteţi şi trebuie să le faceţi! Dacă nu veţi face ceea ce puteţi şi trebuie să faceţi, ce va face atunci lumea? Puteţi să schimbaţi semnificativ lumea. Biserica o reprezintă credincioşii, nu clădirile. Aveţi nişte clădiri foarte frumoase. Fie ca ele să fie pline de credincioşi. Fie ca asta să se întâmple şi aici, la mănăstire, şi în toată Rusia.
Am stat de vorbă la un moment dat la Moscova cu un preot. Mi-a arătat biserica câte am văzut acolo! I-am spus: „Părinte, ce icoane aveţi! Dacă măcar una, o singură icoană dintre acestea s-ar fi adus în America, în cinstea ei s-ar fi ridicat imediat o biserică. Iar voi v-aţi obişnuit atât de mult cu această frumuseţe, încât nici nu o observaţi.” Ce se întâmplă cu noi? Nu vreau să vă arunc în deznădejde. Dimpotrivă, aş vrea să vă îmbărbătez, să vă însufleţesc.
— Credeţi că nu trebuie să ne controlăm singuri viaţa? Însă Avva Dorotei ne învaţă să ducem
79
o viaţă creştinească şi să facem socoteala etapelor prin care trecem, adică să ne controlăm viaţa.
— Sora doreşte să ştie dacă trebuie să numărăm paşii care au fost deja făcuţi. Avva Dorotei vorbea despre nevoinţa necesară sufletului pentru dobândirea iubirii. Însă poate să se întâmple ca noi să facem o anumită nevoinţă monahală şi în acelaşi timp să ne iubim numai pe noi înşine. Este un drum spre nicăieri. Trebuie să găsim calea de mijloc. Cineva este chemat spre monahism, iar altcineva spre viaţa din lume, dar cu toţii suntem chemaţi spre iubire. Chemarea evanghelică i se adresează fiecăruia dintre noi! Monahismul este unul dintre modurile de viaţă creat ca să îi ajute pe oameni să transpună Evanghelia în viaţă. El are valoare numai atunci când atinge acest ţel. Viaţa călugărească în sine nu are sens.
în ceea ce îl priveşte pe Avva Dorotei, el îi avea în vedere, în marea lor majoritate, pe asceţii care se nevoiau în pustie. El nu propovăduia undeva în mijlocul unei pieţe, adresându-se oamenilor simpli. El le vorbea monahilor care puteau să-şi risipească viaţa întreagă fără sens, nevoindu-se fără discernământ. De aceea, el învăţa că tot ce facem trebuie să facem cu băgare de seamă şi cu grijă, îndreptând nevoinţa noastră spre Dumnezeu. Ideea este că acei părinţi duceau o viaţă ascetică şi, când omul se află la propria dispoziţie, este foarte uşor să nimerească iarăşi în capcana propriului „eu”. Se întâmplă ca vreunul dintre
80
monahii noştri să îmi spună: „M-ai binecuvântat să mă duc în chilie şi să mă rog acolo. Autrecut deja patru ore şi eu încă mă pregătesc de rugăciune.” Este din cauză că el s-a pierdut în sine însuşi. S-a pierdut, fiind atras de pregătirea pentru rugăciune, în loc de rugăciunea propriu-zisă.
— Părinte, mi s-a spus că l-aţi cunoscut personal pe Vlădica Ioan de Shanghai. Aţi putea să ne povestiţi despre întâlnirea voastră şi, dacă se poate, nişte impresii?
— Sfântul Ioan de Shanghai şi San-Francisco a fost omul care întotdeauna auzea glasul lui Dumnezeu şi nu le permitea celor din jur să îl abată de la convorbirea cu Dumnezeu, ci îi includea în această convorbire. Fără să-şi înceteze vreodată convorbirea cu Dumnezeu, el îi conecta pe oameni la această convorbire pe care o purta neîncetat. Este exact ceea ce face un om care îl cunoaşte pe Dumnezeu. Dar oamenii nu înţelegeau asta, pentru că ei nu-L cunoşteau pe Dumnezeu. De aceea, ei puteau să-L numească pe vlădica nebun. El era de acord cu ei. Şi este adevărat, el era nebun nebun din perspectiva lumii. El trăia pentru Dumnezeu, de dragul lui Dumnezeu.
Cândva, fiind încă adolescent, a primit tunderea în monahism şi I-a făgăduit lui Dumnezeu că niciodată nu va dormi în pat, ca să nu-i fie niciodată comod. Şi iată că de-a lungul întregii vieţi niciodată nu a dormit în pat. Cu o singură excepţie, când se afla la mănăstirea de maici Lesnenski din
81
Franţa. Pe atunci egumenă era maica Magdalena. Vlădica Ioan avea temperatură mare, era bolnav. Ea i-a spus:
— Mergeţi în pat!
Şi el s-a culcat. Părintele Mitrofan, ucenicul lui de chilie, a rămas uluit, căci nu-l văzuse niciodată culcat în pat pe vlădica. S-a apropiat de maica Magdalena şi i-a spus:
— Cum aţi îndrăznit? Vlădica este un ascet!
El I-a făgăduit lui Dumnezeu că niciodată nu va dormi în pat!
Ea s-a dus la vlădica şi i-a spus:
— Iertaţi-mă!
— Să vă iert? Pentru ce?
— V-am spus să vă culcaţi în pat, iar dumneavoastră v-aţi culcat, încălcând făgăduinţa făcută lui Dumnezeu.
— Nu, nu am încălcat-o, a răspuns vlădica. Aici dumneavoastră sunteţi egumenă, este mănăstirea dumneavoastră. Am făcut ceea ce m-aţi binecuvântat, pentru ascultare, păzindu-mi în acelaşi timp făgăduinţa făcută lui Dumnezeu, căci ascultarea este mai presus decât nişte făgăduinţe samavolnice.
Iată care era felul lui de a-L înţelege pe Dumnezeu. Era un om excepţional, minunat. Prefera să slujească desculţ, deoarece se simţea nevrednic să intre în altar încălţat. El le explica acest lucru oamenilor, căci deseori erau nedumeriţi de ce făcea aşa. Le explica, iar ei erau şi mai
82
nedumeriţi. Într-o zi nişte oameni care se considerau credincioşi s-au adresat Sinodului cu o plângere împotriva acestui, cum spuneau ei, „dement”, care făcea în biserică lucruri nepermise. Sinodul i-a ordonat vlădicăi să înceteze „ştrengăriile” de genul acesta şi să se încalţe cu pantofii. Şi el a început să se încalţe, căci e mai bine să fii ascultător. Imaginaţi-vă ce am fi făcut noi în locul lui! Am fi judecat întregul Sinod, l-am fi blestemat şi am fi spus că toţi cei de acolo sunt răi. Am fi povestit despre noi că suntem sfinţi, iar despre cei din Sinod am fi spus că sunt îngrozitori.
în urmă cu mulţi ani, când am slujit la San-Francisco, am cunoscut o femeie pe numele Olga. Într-o zi am vizitat-o chiar de ziua ei onomastică, să o felicit şi să o binecuvântez. Atunci am întrebat-o:
— Dumneavoastră aţi venit din Shanghai împreună cu Vlădica Ioan, nu-i aşa?
— Da, a răspuns ea. El era aşa… Nu ştiu cum aş putea să mă exprim… Cunoaşteţi sentimentul când aveţi în pantof o pietricică şi o simţiţi la fiecare pas, până la durere? La fel şi vlădica: El ne aducea aminte tuturor cât de mult ne iubim pe noi înşine şi cât de puţin îl iubim pe Dumnezeu. De fiecare dată când ne vedeam, el îşi ducea mâna la frunte, oftând şi tânguindu-se pentru mine. Comunicarea cu el, chiar atunci când nu spunea nimic, ne străpungea inima ca un cuţit ascuţit, aducându-ne aminte cât de mult ne iubim pe noi înşine.
83
Ea mi-a mai povestit cum într-o bună zi se pregătea împreună cu soţul să sărbătorească aniversarea celor treizeci de ani de căsnicie. Iar ei erau nişte oameni înstăriţi, aveau o casă frumoasă. Pentru eveniment au organizat o masă festivă somptuoasă. A venit şi vlădica. El a fost aşezat în capul mesei, la loc de cinste. S-a servit felul întâi, supa. Olga încă mai trebăluia pe la bucătărie cu servitorii, ca să se asigure că totul era perfect. Vlădica stătea la masă şi nu vedea ce făcea ea. Şi iată că ea a intrat în sufragerie, foarte elegantă, îmbrăcată frumos, machiată, cu tot felul de bijuterii, coafată. Vlădica a privit-o, a luat farfuria cu supă şi şi-a turnat-o în cap. Ea a ţipat speriată şi a alergat repede să-i aducă un prosop:
— Ce s-a întâmplat? Ce nu e în ordine?
— Nu e nimic, a răspuns vlădica. Doar că n-am vrut să fii singura care arată ca un clovn. Dumnezeu a zidit chipul tău, iar tu încerci să îl schimbi. De ce?
Din spusele ei, din acea zi ea nu a mai folosit niciodată produse cosmetice. Iată cum era vlădica.
— Da, minunat om. Maica Varvara le povestea surorilor că şi aşezământul nostru a simţit puterea rugăciunilor sale.
— Da, este un om minunat. Am avut ocazia să fiu prezent la proslăvirea sa. Slujeam pe atunci. S-a făcut ultimul parastas înainte ca sfintele sale moaşte să fie mutate în biserică. Şi iată că moaştele au fost scoase, vlădica arăta extraordinar!
84
Moaştele se aflau în cripta catedralei, a cărei intrare era situată jos, pe coasta unei movile. La proslăvire s-au adunat o mulţime de preoţi şi diaconi în vârstă, majoritatea dintre ei erau deja trecuţi de şaptezeci de ani. Toţi voiau să ducă sicriul. De fapt, sicriul cu moaşte cuprindea trei sicrie, unul în altul. Şi le era foarte greu, abia puteau să-l ducă, trebuind în acelaşi timp să urce pe movilă, ca să ducă moaştele în catedrală.
L-am întrebat pe episcop:
— De ce ai încredinţat mutarea moaştelor unor oameni vârstnici? Trebuia să cooptezi tineretul.
El mi-a răspuns:
— Toţi au fost hirotoniţi de vlădica.
Iar ei spuneau:
— Vlădica nu era deloc greu.
Era atât de frumos… Parcă era Paştele…
— Cum să învingem mânia care apare uneori?
— Dar de ce vă mâniaţi? Luptaţi-vă cu mânia la fel cum vă mâniaţi! Nu e nevoie să vă mâniaţi. Trebuie să vă mâniaţi pe păcatele voastre şi pe cel viclean. Atât! Iertaţi-mă, maicilor, nu am vrut să vă smintesc prin cuvintele mele.
— Vorbiţi-ne despre gânduri. Se întâmplă să nu ai cugete, dar vin emoţiile. Pleacă emoţiile şi rămân cugetele. Şi, în general, cum să discernem gândurile?
— De obicei, gândurile, visările, reprezentările care ne vin în minte sunt despre noi înşine, nu despre semeni sau despre Dumnezeu. Aşa că
85
acest lucru e o pierdere de vreme. Este imposibil să gândeşti şi să te îngrijeşti de tine mai bine decât o face Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să ne neliniştim pentru noi. Şi încă ceva: Este imposibil să faci pentru tine mai mult decât poate să facă aproapele tău. De aceea, iubiţi-vă semenii şi ei vă vor purta de grijă cu dragoste.
Astfel, la orice ne-am gândi, dacă gândurile noastre nu sunt despre Dumnezeu, atunci sunt o pierdere de vreme. Dacă gândurile noastre nu sunt despre mântuire, atunci ele sunt o pierdere de vreme. Dacă nu sunt despre cum să ne iubim şi mai mult aproapele, pierdem timpul degeaba.
Aici, desigur, vom spune: „Dar ce se va întâmpla cu mine?” Trebuie să scăpăm de acest pronume şi să învăţăm altul: „Noi”. Aşa ar fi mult mai bine.
— Care este cea mai sigură metodă pentru a dezrădăcina egoismul din noi?
— Este uimitor, dar cu toţii înţelegem foarte limpede ce înseamnă iubirea de sine, egoismul, autocompătimirea, mânia, judecarea, irascibilitatea. Iar atunci când ne întrebăm cum să iubim, se aşterne o tăcere fără răspuns. Iubirea este cea pentru care am fost creaţi, dar ea rămâne pentru noi o taină, asta nu înţelegem! Tocmai de ceea a venit Hristos! înţelegem perfect ce înseamnă iubirea de sine şi ura, adică acele patimi pe care El şi-a dorit să le nimicească prin venirea Sa, ca să ne izbăvească de ele. Însă ceea ce Şi-a dorit El
86
să ne arate, adică iubirea, răbdarea, bunătatea, blândeţea, slujirea rămân pentru noi de neînţeles. Dar de ce? Deoarece continuăm să ne iubim pe noi înşine. Egoismul este tulburarea minţii, este obsesia nebună pentru noi înşine.
— Ce este discernământul?
— Este imposibil să-l avem, dacă încercăm să cugetăm la el cu mintea noastră. Este nevoie de un principiu călăuzitor. Dacă mă privesc pe mine însumi fără să am niciun mijloc ajutător, care să-mi fie exterior, eu nu-mi voi vedea nici creştetul, nici ceafa, nici spatele. Văd doar puţin, de la nas în jos. Văd clar ceea ce se află de la nas în jos, dar asta nu este realitatea în întregime. Este doar o parte a ei. Dar părintele care traduce ceea ce spun eu îmi vede creştetul, spatele. Dacă el îmi va spune ce vede şi eu voi completa cu cele pe care le văd eu însumi, voi reuşi să aflu ceva despre mine. Dar, dacă sunt singur, înţelegerea pe care o am despre mine însumi este denaturată.
Deci pentru discernământul duhovnicesc avem nevoie de cineva care să vadă ce nu vedem noi, pentru a evita perceperea denaturată a propriei persoane. Discernământul se manifestă atunci când cerem sfat cuiva care ştie ceea ce noi nu ştim.
—în timpul rugăciunii lui Iisus putem să pomenim numele unor oameni? Sau trebuie să spunem pur şi simplu rugăciunea lui Iisus?
— Se poate în ambele moduri. Dacă vorbiţi cu o persoană pe care o iubiţi, puteţi să vorbiţi
87
şi despre altă persoană pe care o iubiţi? Căci voi nu-L părăsiţi atunci când îi spuneţi despre oamenii pe care-i iubiţi. De ce îl transformăm pe Dumnezeu într-o fiinţă stranie? De ce îl facem pe Dumnezeu atât de străin? Căci nu este deloc aşa! Rugăciunea trebuie să fie ca respiraţia.
— Părinte, vorbiţi-ne, vă rugăm, despre pocăinţă.
— Am să încerc. Pocăinţa este schimbarea radicală a direcţiei vieţii. O radicală, bruscă şi profundă modificare! Ca atunci când aţi fi mers spre nord, v-aţi fi întors şi v-aţi fi îndreptat spre sud, asta este schimbarea radicală! Nu spre nord-est, nu spre nord-vest, ci spre sud! Dacă vrem să dobândim pocăinţa, această schimbare radicală a vieţii, înseamnă că trebuie să încetăm să mai fim obsedaţi de noi înşine şi să începem să trăim nu pentru noi, ci pentru Dumnezeu. Nu puţin pentru noi şi puţin pentru Dumnezeu: Este nevoie de schimbare radicală, imediată, profundă! Dacă nu facem aşa, nu avem nici pocăinţă. Păcatul este un permanent „eu”, o continuă obsesie pentru propria persoană, mereu nişte acţiuni săvârşite de dragul sinelui. Sfinţenia însă este viaţa consacrată lui Dumnezeu, îndreptată spre El, acţiuni înfăptuite de dragul lui Dumnezeu. De aceea, pocăiţi-vă, dragele mele măicuţe! Schimbare radicală, bruscă, profundă! Dinspre noi spre Dumnezeu!
Domnul Iisus Hristos spune: „DacăMă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii. Dacă voi nu vă iubiţi
88
unii pe alţii, atunci nu Mă iubiţi nici pe Mine20 în asta constă totul.
Dacă nu aveţi nimic împotrivă, am să vă împărtăşesc câteva cugetări despre viaţa monahală de obşte. Voi începe prin a vă cere susţinere prin rugăciune. Astăzi în toate ţările lumii tinerii sunt nişte oameni pierduţi, care merg spre pieire. Oamenii vârstnici, de altfel, sunt la fel, dar acum vorbim despre cei tineri. Ei nu au motive ca să trăiască. Nu îi mai interesează banii, puterea, slava, plăcerile, căci toate acestea nu reprezintă viaţa. Nu contează cât vor obţine, oricum nu le va fi suficient. Toate acestea doar distrug, nu aduc satisfacţie.
În urmă cu câţiva ani am venit în Rusia ca să vizitez Valaamul21, să stau de vorbă cu fraţii, în speranţa că ei vor reuşi să ne ajute pe mine şi pe fraţii mei. Îmi doream să leg anumite relaţii cu vechea mănăstire, pentru ca ea să ne ajute
20 Vezi Ioan 14,15; Ioan 13, 35; 1 Ioan 4,20-21.
21 Mănăstirea Valaam este o mănăstire a Bisericii Ortodoxe Ruse, situată în partea nordică a Lacului Ladoga, pe cea mai mare insulă dintr-un arhipelag alcătuit din circa cincizeci de insuliţe. Potrivit tradiţiei Bisericii, Mănăstirea Valaam a fost întemeiată în secolul al X-lea, de Sfinţii Serghie şi Gherman. Este numită şi „Muntele Athos de Nord” sau „Marea şi Cinstita Lavră”, pentru influenţa ei în viaţa spirituală a ţării. Mănăstirea Valaam are hramul Schimbarea la Faţă a Domnului şi este o stavropighie, fiind sub directa îndrumare a Patriarhiei Moscovei, (n.ed.)
89
să ne împărtăşim din experienţa duhovnicească acumulată în Rusia. Am fost la sihăstria Optina, la Valaam. Şi peste tot călugării mă rugau să le spun un cuvânt povăţuitor. Eu mă miram: „Cum aşa?” Am venit să mă înveţe ei pe mine. Iar ei, dimpotrivă, mă întrebau. Şi iată că, atunci când discutam cu cei pe care îi întâlneam în biserici, aflam că foarte mulţi oameni sunt înstrăinaţi de Dumnezeu. Oamenii sunt despărţiţi de Dumnezeu, precum şi unii de alţii. În familii părinţii luptă între ei. Există un mare număr de familii monoparentale, unde lipseşte mama sau tatăl. Droguri, alcool, dezmăţ. Pur şi simplu o nenorocire! Şi oamenii întreabă: „Ce să facem?” însă singurul lucru la care suntem chemaţi aici, pe pământ, este să petrecem în comuniune cu Dumnezeu, să avem o relaţie vie cu El.
Numele Dumnezeului nostru este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. El este Unime întreită, Trei Ipostasuri, Care au dragoste reciprocă. Întreaga imagine a existenţei umane este unitatea. Însă ce ne lipseşte atât de mult astăzi? Unitatea. Nu avem unitate. Nu avem nici familie. Oamenii stau în faţa televizoarelor şi a calculatoarelor. Copiii pleacă din familii, nu vorbesc unii cu alţii şi… pier. Ei nu merg la Biserică. Şi Biserica nu li se adresează. Eu nu spun că ea tace, dar lor nu li se adresează. Pentru că noi nu ştim cum să oferim lumii aşa cum a devenit aceasta taina cea de necuprins a Bisericii.
90
Astăzi vorbeşti cu copilul care are puţin peste douăzeci de ani şi îi spui despre iubirea Tatălui, iar el râde: „Care tată? Eu nu am tată! Tatăl meu este alcoolic, ne-a părăsit atunci când eram încă mici.” Vorbeşti despre dragostea în familie şi auzi: „în ce fel de familie?”
Unitatea, comuniunea, iată ce îi lipseşte astăzi lumii. Monahismul este doar una dintre formele vieţii în comun. Majoritatea oamenilor nu doresc să fie monahi, ei nu înţeleg monahismul. Acest fapt nu micşorează deloc importanţa lucrării noastre, dar calea călugăriei nu a fost niciodată prevăzută pentru toată Biserica.
La fel şi viaţa de familie. Pentru mulţi dintre oameni aceasta nu este acea cale de mântuire pe care ei sunt gata să meargă. Pentru că vieţile lor sunt frânte şi ei nu au putut să simtă niciodată ce înseamnă iubirea, familia, comuniunea. Ei nu sunt gata chiar acum să vină la mănăstire şi să înceapă să vieţuiască aici. Au trăit într-o perversiune nebună, nestăvilită droguri, alcool, pornografie şi altele de genul acesta. Dacă i-am aduce la mănăstire, în ideea ca ei să încerce să se adapteze vieţii de aici, i-ar molipsi de această nebunie şi pe ceilalţi monahi. Asta nu înseamnă că sunt nişte oameni răi, ci înseamnă că sunt încă nepregătiţi. De aceea, îi refuzăm.
După cum arată statisticile, ei nu sunt pregătiţi nici de căsnicie. În urmă cu o jumătate de an am citit o sinteză demografică a stării de fapt
91
în Rusia. În Rusia, după cum se ştie, nu toţi oamenii încheie căsătorii, însă foarte mulţi trăiesc în concubinaj. În prezent majoritatea ruşilor care locuiesc împreună nu sunt căsătoriţi. Iar 60 dintre cei ce au încheiat o căsătorie bisericească sau civilă (adică una înregistrată la oficiile de stare civilă) divorţează în primii cinci ani ai vieţii de familie. Astfel, oamenii nu sunt pregătiţi de viaţa în căsnicie. Dar de ce sunt pregătiţi atunci? De viaţa obştească.
Ceea ce vă propun şi pentru ce vă cer sfintele rugăciuni este viaţa după chipul obştii apostolice descrise în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor. Anume o astfel de obşte a fost chipul cel dintâi al vieţii creştine a Bisericii. Într-o asemenea obşte oamenii ar putea să trăiască împreună, împărţind unii cu alţii totul, în ea nu ar exista nici proprietate, nici avere personală, nici relaţii intime. Oamenii ar trăi în curăţie, slujind Bisericii şi obştii, fără să primească plată pentru munca lor, după modelul slujirii diaconilor, aşa cum se făcea în Biserica primară. Ei ar trăi în ascultare şi s-ar afla în interiorul Bisericii, ar trăi o viaţă liturgică, de rugăciune, şi le-ar sluji semenilor.
Este nevoie de două asemenea obşti, una de femei şi una de bărbaţi. Nu prea mari, este suficient să fie de zece-cincisprezece persoane în fiecare. Aceasta ar fi o viaţă de obşte în sensul deplin al cuvântului, oamenii ar trăi în acest mod timp de un an. O casă pentru femei şi una pentru bărbaţi.
92
Ei s-ar aduna pentru rugăciune şi muncă şi s-ar afla sub ascultarea preotului, care ar trăi împreună cu ei.
Această obşte ar fi nucleul. Pe lângă ea ar putea să se formeze alte grupări, alcătuite din alţi creştini care s-ar simţi atraşi de viaţa de obşte, dar care încă nu ar fi pregătiţi pentru nevoinţa intensă pe care o cere obştea. Aceşti oameni ar trăi la ei acasă, ar petrece în curăţie, ar oferi după puteri un ajutor în bani sau în muncă, s-ar ruga împreună cu obştea de bază, dar ar munci în altă parte. Încă un grup al acestui cerc ar fi cel format din bărbaţi şi femei care ar trăi la ei acasă şi ar munci în altă parte, dar nu ar fi gata să ducă o viaţă feciorelnică, în sensul celibatului. Ei ar ajuta pe măsura posibilităţilor lor şi ar participa la slujbele de duminică.
Iar grupul principal, grupul-nucleu, ar fi alcătuit din oameni care ar depune făgăduinţa de a se dedica în totalitate vieţii de obşte pentru o perioadă de un an. Ei nu ar fi monahi, dar în viitor ar putea să păşească pe calea monahală. Până atunci ar trăi într-o obşte evanghelică, fiind pentru tineret o mărturie vie a vieţii creştine, dar şi pentru oamenii vârstnici. Ei ar locui în oraşe, acolo unde nu mai este nădejde.
Pentru asta v-aş cere să vă rugaţi, ca să nu mai aud de la cei tineri cuvintele: „Eu nu ştiu pentru ce trăiesc.” Vin la mine tineri care studiază la facultăţi, ei vin în zilele de duminică şi
93
plâng, spun că vor să se omoare pentru că nu văd sensul vieţii, pentru că nu au pentru ce să trăiască. Trebuie să îi ajut să afle acest sens. În Biserică este nevoie de diferite tipuri de obşti, nu doar pentru monahi sau pentru familişti.
— Ce părere aveţi despre faptul că mulţi călugări ţin în chilii animale domestice?
— Nu, niciun animal, niciodată! Ataşamentul trebuie să fie unul singur: pentru Dumnezeu. Animalele ne abat de la iubirea pentru Dumnezeu. Acele persoane care ţin animale o ştiu. Pentru ele acesta mai e şi un motiv de a nu-şi face griji pentru faptul că nu au o comunicare cu surorile. Cele ce ţin animale sunt tocmai cele mai irascibile monahii care, abia ce sunt atinse şi miaună ca nişte pisici. De fapt, şi monahii sunt la fel. Noi avem pui şi curcani, şi măgăruşi, şi cai, şi, desigur, monahi. Îi iubesc pe toţi, dar fiecare trebuie să se afle la locul său. Dacă avem atât de multă iubire neconsumată, haideţi să ne uităm în jur, ca să vedem cine are nevoie de ea şi s-o împărtăşim oamenilor. Atunci când vă veţi iubi surorile cu desăvârşire, să-mi spuneţi ce animal vă doriţi şi eu vi-l voi cumpăra.
— Noi trăim pe pământ. Fără animale domestice nu putem să facem faţă, dacă le vom elimina pe unele, se va mări numărul altora, al rozătoarelor, de exemplu.
— Putem să avem animale şi preţuim prezenţa lor în viaţa noastră, dar asta este altceva
94
decât a ţine animale de companie. Căci în realitate noi nu ne facem griji pentru animalele respective, ci pentru noi înşine. Astfel, dacă una dintre surori nutreşte o simpatie pentru o altă soră anume pentru ea, nu şi pentru celelalte! în acest caz este vorba doar de iubire de sine, nu de iubire pentru aproapele. Dacă nu simţim o iubire egală pentru toţi, ci iubim doar pe cineva anume, ne iubim doar pe noi înşine. De ce? Pentru că Domnul ne iubeşte fără deosebire. Iar noi trebuie să iubim la fel ca Domnul.
Nu trebuie să iubim pe cineva pentru că ne face hatârul. Este iarăşi iubire de sine. Se întâmplă să nu iubim un om pentru că nu este om bun. Şi asta este iubire de sine. Aveţi în chilii oglinzi?
— Cred că da. Cum să nu avem?
— Priviţi-vă în ele atunci când o să vă întoarceţi în chilie. Veţi vedea o persoană pe care o vedeţi întotdeauna când vă uitaţi în oglindă. Priviţi faţa aceasta şi spuneţi: „Doamne, dacă Tu poţi să mă iubeşti aşa cum sunt, atunci eu pot să iubesc orice!”
Eu fac asta în fiecare dimineaţă. Monahii pot să cadă în slavă deşartă cu uşurinţă. În chilia mea, lângă uşă, atârnă o oglindă mare şi în fiecare dimineaţă mă privesc în ea, şi spun: „Dumnezeule, fă în aşa fel, încât la sfârşitul zilei de azi să fiu mai bun decât sunt acum.” Iar seara mă întorc şi mă cert, plâng, pentru că am devenit mai rău.
95
— Părinte, dar care este cea mai scurtă cale pentru a uita trădarea şi pentru a-l iubi pe omul care a săvârşit-o.
— Pe noi nimeni nu ne trădează.
— Asta doar ipotetic, teoretic. Există asemenea oameni!
— Ba nu! în realitate, nimeni nu ne trădează. Singurul motiv pentru care suferim şi ne simţim ofensaţi când cineva, după cum ni se pare, ne trădează, constă în faptul că ne gândim mereu: „Cum poate cineva să nu mă iubească? Oare cum poate cineva să mă trateze aşa?” Singura cauză constă în faptul că ne iubim pe noi înşine. „Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?”22 în plus, dăm prea multă însemnătate părerilor oamenilor. Dacă am făcut ceva greşit, trebuie să ne cerem iertare, dar nu trebuie să cădem în deznădejde şi să ne gândim la faptul că nu-i plăcem cuiva.
La noi la mănăstire, atunci când cineva vine şi spune: „Părinte! Cutare sau cutare s-a supărat pe tine”, noi glumim, răspunzând: „Să se aşeze la coadă. Aici sunt mulţi supăraţi ca el. La coadă! Iar eu trebuie să fac ce mi se cuvine să fac.”
— Vreau să spun că la Riga locuieşte egumenul Teofan. Are o biserică nu prea mare. El îi adună pe beţivi, pe oamenii dependenţi, pe narcomani şi îi aduce la pocăinţă, după care îi
22 Romani 8,31.
96
împarte pe la mănăstiri. A fondat nişte obşti de genul celor despre care aţi vorbit. Acolosunt câteva femei care se ocupă de înfiinţarea acestor obşti. Deci avem şi noi asemenea comunităţi.
— Există o mulţime de mijloace şi căi. Nu spun că ideea mea este singura posibilă şi nici nu afirm că este cea mai bună. Pur şi simplu consider că este una dintre căile care ni s-a descoperit. Dacă vom ajuta măcar un om să-L dobândească pe Dumnezeu, lucrul acesta merită făcut.
— Cum să deosebim frica omenească de frica de Dumnezeu? Cum să scăpăm de prima şi să o dobândim pe cea de-a doua?
— Frica în faţa oamenilor apare pentru că suntem plini de înfumurare şi slavă deşartă, ne supraapreciem. Năzuim să le fim tuturor pe plac, dar nu din iubire. De ce? Pentru că ne iubim pe noi înşine. Singurul lucru care ar trebui să ne preocupe nu este cum gândesc alţii despre noi, ci cum apărem înaintea Domnului. Dar noi ne îngrijorăm pentru asta foarte rar.
Căci ne temem de oameni pentru că punem pe seama lor o putere pe care ei nu o au. Proiectăm asupra lor urmările egoismului şi ale îngâmfării noastre. Dacă lumea ne spune: „Eşti cel mai bun om din lume”, aceste cuvinte nu ne fac să fim ca atare. Însă, dacă trăim plini de amor propriu şi cineva ne spune: „Eşti minunat”, noi credem prosteşte acest lucru. Aşa că nu trebuie să ne preocupe ce crede lumea despre noi. Asta
97
nu înseamnă că purtarea noastră trebuie să provoace enervarea celor din jur. Pur şi simplu nu trebuie să ne preocupe prea mult dacă suntem importanţi sau nu.
în ceea ce priveşte frica de Dumnezeu, asta nu înseamnă să tremurăm de groază, ci să conştientizăm că stăm în faţa Lui şi că vieţile noastre se află în mâinile Lui. Frica trebuie să ne îndemne să facem ceea ce îi este plăcut lui Dumnezeu, nu nouă înşine. În acest caz, frica înseamnă o atitudine de respect şi evlavie. Nu să tremurăm de frică, ci să avem o atitudine de respect şi evlavie.
— Cum să lupt cu gândul că nu am o fire monahală şi că, deşi am venit la mănăstire, nu voi reuşi niciodată să devin o adevărată monahie?
— Asta este mândrie. Vă aduceţi aminte ce a spus Domnul Iisus Hristos: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi […]”23. De aceea, „luaţi-vă crucea, lepădaţi-vă de voi înşivă, urmaţi-Mi Mie”24 şi încetaţi să vă mai plângeţi. Pur şi simplu faceţi ceea ce trebuie.
Iertaţi-mă, nu am vrut să fiu atât de dur. Dar aţi vrut să primiţi un răspuns clar şi l-aţi primit. Nu întrebaţi, atunci când nu sunteţi pregătite să primiţi răspunsul.
— Vorbiţi-ne despre mănăstirea voastră, vă rog.
23 Ioan 15,16.
24 Parafrazare la Matei 16, 24; Marcu 8,34; Luca 9,23.
98
— Suntem nişte oameni foarte descumpăniţi. Fraţii care vin la noi nu înţeleg pentru ce vin. De obicei se întâmplă să vină dintr-un motiv oarecare şi să rămână dintr-o cu totul altă pricină. Dacă venim într-un aşezământ, îl întâlnim pe Dumnezeu şi rămânem acolo. Asta deja e altceva, nu mai este motivul pentru care am venit. Venim la mănăstire şi ne întâlnim cu propriul „eu”. Este înfricoşător şi, dacă nu fugim afară îngroziţi, începem să-L cunoaştem pe Dumnezeu.
Aşezământul nostru nu este mare doisprezece oameni. Cu toţii avem vârste diferite, începând cu mine şi până la un călugăr de nouăsprezece ani. Cu toţii am dus o viaţă groaznică atunci când eram în lume. Dar fraţii se ostenesc foarte mult, tinzând să-L dobândească pe Dumnezeu. Ziua noastră începe de obicei la ora şase dimineaţa. La cinci începe ziua în chilie, la şase în biserică. În acest timp se oficiază Utrenia. Ciclul zilnic complet al slujbelor noastre deocamdată nu este pus la punct, dar năzuim spre asta. După cum v-am mai zis, fraţii noştri sunt veniţi din lume şi sunt nişte oameni foarte dezorientaţi. Rugăciunea este determinată nu de cantitate, ci de calitate. Căci, dacă încărcăm calul prea tare, riscăm să-i rupem coloana. De aceea, îi obişnuiesc treptat cu nevoinţa. Deci la ora şase dimineaţa slujim Utrenia, apoi luăm dejunul. După masă ţin nişte prelegeri despre viaţa duhovnicească.
99
în continuare, până la amiază, muncim. La ora douăsprezece ne adunăm în biserică, slujim ceasurile şi citim din sinaxar. Luăm prânzul şi iarăşi muncim. La ora şaptesprezece slujim Vecernia, după care luăm cina. La nouăsprezece pavecerniţa şi ne împrăştiem pe la chilii. Apoi începe o nouă zi. În unele zile încerc să se întâmple în diferite zile ale săptămânii slujim Liturghia. Dacă nu este zi de sărbătoare, o oficiem uneori dimineaţa, alteori la miezul nopţii. Adică cinăm, nu slujim Pavecerniţa, citim pravila de chilie pentru împărtăşanie, la miezul nopţii începem Utrenia, după care trecem imediat la Liturghie. Astfel, ne străduim ca monahii să facă priveghere măcar din când în când.
La noi la mănăstire vin întotdeauna vizitatori, oameni veniţi din multe locuri, care se află în căutare duhovnicească. Sufletele frânte, care încearcă să-L găsească pe Dumnezeu, năzuiesc să ajungă la noi. Monahii îmi spun uneori: „întotdeauna avem aici tot felul de oameni, încât nu mai rămâne loc pentru noi.” Eu le răspund: „Tu de ce eşti aici? Pentru că ai fost primit cu căldură. Acum este rândul tău să faci la fel pentru altcineva.”
Deseori devenim foarte egoişti atunci când Domnul ne dăruieşte ceva. Darul vieţii monahale, darul credinţei creştine, ele ni se dau pentru preamărirea lui Dumnezeu, nu a „eului” nostru. Ca să le oferim, nu să le ţinem pentru noi. De
100
aceea, nu avem voie să ţinem iubirea pentru noi înşine, trebuie s-o împărţim şi altora.
Mănăstirea noastră este mică. Faţă de New-York, ne aflăm la trei ore şi jumătate de mers cu maşina. Acolo avem nişte dealuri, păduri şi câmpii frumoase. În jur sunt mulţi copaci şi multă apă. Aşezământul se află pe vârful unui deal. Este o casă veche de fermieri la care am mai adăugat câteva camere. În plus, am reconstruit o magazie pentru fân şi am făcut din ea biserică. Acum reconstruim un grajd mare, pentru a face o casă de oaspeţi. Desigur, nu avem asemenea frumuseţi ca aici. Totul este foarte simplu, dar frumos. Avem în jur de optzeci de hectare de pământ.
— Ţineţi legătura cu Frăţia Sfântului Gherman de Alaska?
— în linii mari, nu. Adică îi cunosc pe toţi, am fost acolo de mai multe ori. Dar ei fac parte din jurisdicţia Bisericii Sârbe, iar noi din jurisdicţia Patriarhiei Moscovei. De la ei până la noi sunt aproape 6000 de kilometri, noi suntem într-un capăt al Americii, iar ei în altul. Este foarte departe. Au o obşte foarte bună. Au parcurs un drum de iniţiere deloc uşor, dar oamenii de acolo sunt foarte sinceri. Mulţi dintre cei care acum sunt în obşte au venit din protestantism, primind Ortodoxia. Din cauza acestui fapt, în obştea lor are loc amestecarea diferitelor ideologii, ceea ce generează dificultăţi. Dar, cu ajutorul
101
lui Dumnezeu, iar El îi ajută pentru că sunt sinceri, vor dobândi unitatea spre care îi duce Domnul. Ei locuiesc în natură, acolo este foarte frumos. Munţi înalţi, vara este foarte cald, iar iarna foarte frig. Trăiesc o viaţă foarte simplă. Şi este minunat.
— Cum ar trebui să fie emoţiile şi sensibilitatea pentru călugări?
— în urma căderii în păcat a lui Adam, neamul nostru omenesc este apăsat de blestem, dar el este diferit la bărbaţi şi la femei. Blestemul pe care-l purtăm noi, bărbaţii, constă în zgârcenie, cruzime, sete de putere, patima pentru cucerire şi revoltă. Acestea sunt păcate bărbăteşti. În ceea ce vă priveşte pe voi, pe femei, voi aveţi emoţii, este o duşmănie la nivel de emoţii, patima de a verifica şi de a conduce totul, capricii stupide şi schimbarea dispoziţiei, gelozie acestea sunteţi voi. Şi voi şi noi trebuie să scăpăm de păcatele care ne sunt specifice. Ele sunt periculoase pentru ambele sexe. Sentimentele şi emoţiile sunt corecte numai atunci când sunt întemeiate pe adevăr, pe ceva ce există realmente.
Voi explica printr-un exemplu. Să presupunem că dumneavoastră, soră, vă temeţi îngrozitor de ceva. Să presupunem că aveţi agorafobie, adică frică de a vă afla într-un spaţiu deschis, unde sunt mulţi oameni. „Agora” în greacă înseamnă „piaţă”. Deci dumneavoastră vă temeţi de spaţiile deschise, unde sunt mulţi oameni şi
102
mă rugaţi pe mine: „Părinte, aş putea să stau de vorbă cu dumneavoastră?” „Desigur, hai. Hai să facem o plimbare şi vom discuta”, propun eu. „Eu nu pot”, îmi răspundeţi şi încep să vă treacă frisoanele, căldurile. Această frică există, dar nu este justificată de ceva ce există în realitate. Reiese că frica nu este adevărată, dar pentru dumneavoastră ea este reală. De aceea, trebuie să vă deprindeţi să o depăşiţi.
Dar, dacă dumneavoastră vă deplasaţi cu maşina, cu viteza de o sută cincizeci de kilometri la oră şi apăsaţi pe frână, dar nu funcţionează, apare teama că aţi putea să faceţi un accident. Este o frică justificată, deoarece se întemeiază pe ceea ce există în realitate. Ea trebuie luată în considerare.
Uneori oamenii spun: „Am impresia că ea nu mă iubeşte. Abia aşteaptă să mă prindă cu ceva. O urăsc!” O frică de genul acesta nu are un temei real. Poate că ea, într-adevăr, mă urăşte. Poate că, într-adevăr, vrea să mă prindă cu ceva. Dar, chiar dacă este aşa, acest lucru nu se întemeiază pe adevăr. De ce? Pentru că adevărul este că ea este sora mea şi eu o iubesc. Şi Dumnezeu, de asemenea, o iubeşte. Şi atunci nu am de ce să mă tem.
Astfel, purtăm o luptă cu emoţiile noastre. Ce să spunem despre ele? Dacă îi iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele, nu avem timp pentru toate aceste fleacuri.
103
Convorbirea a III-a
— Mă bucur să vă văd, pe unii pentru prima oară, pe alţii iarăşi. Despre ce să vorbim astăzi? De fapt, despre orice aş vorbi, este vorba întotdeauna de unul şi acelaşi lucru, dar sub diferite denumiri. Şi acesta este singurul lucru despre care merită să vorbim. Restul e minciună, rătăcire. Numai Dumnezeu este Cel despre Care merită să vorbim. Trăim pe acest pământ doar pentru dobândirea lui Dumnezeu. Existenţa noastră nu are alt sens. Iar dacă noi încă nu înţelegem acest lucru, atunci suferim, ne chinuim.
Deci astăzi aş vrea să vorbesc cu voi pe marginea unui subiect pe care vi l-am propus, şi anume despre cum să câştigăm Duhul lui Dumnezeu, să dobândim duhul păcii. Cum să îl găsim pe Dumnezeu şi să rămânem cu El? Cum să evităm pieirea din cauza atingerii cu tot ce ne înconjoară? Acesta este obiectivul nostru comun şi nu este uşor de atins.
în lume acum există neînţelegere şi nestatornicie. Şi în noi există neînţelegeri şi nestatornicii. De aceea, suntem întotdeauna luptaţi. Cum să atingem legătura interioară cu Dumnezeu? Cum să atingem integritatea interioară? Unde îşi are aceasta începutul? În motivul pentru care am fost creaţi. Aici apare dificultatea! Fără Dumnezeu nu avem nici viaţă, nici ţel. Fără Dumnezeu întreaga noastră existenţă este lipsită de sens.
104
însă majoritatea oamenilor îşi risipesc viaţa, creându-şi un dumnezeu care le-ar face viaţa plăcută şi uşoară. Eu însă, cu permisiunea voastră, voi vorbi despre Dumnezeul Care ne-a ales pe noi. El, acest Dumnezeu, a spus: „ Vino şi urmează-Mă şi Eu îţi voi da crucea.”25 Imaginaţi-vă, este ca şi cum cineva ne-ar fi propus:
— Vrei să fii prietenul meu? Atunci eu te voi tortura, te voi chinui. Îţi voi da o cruce. Viaţa ta va deveni un chin. Vino!
— O aiureală, am fi spus noi. Ce fel de prieten este acesta?!
Iar Domnul ne spune: „ Vino şi urmează-Mă. Leapădă-te de tine26. Tot ce ai vinde şi împarte-le săracilor… Vino, urmează-Mă, luându-ţi crucea.27″ Cum e posibil aşa ceva? Singurul mijloc de a transpune asta în realitate este de a-L iubi. Dar cum să-L iubeşti pe Cel pe Care nu-L vezi? Cum să-L iubeşti pe Cel pe Care nu-L ştii? Asta este dificultatea!
El ne-a spus: „[…] întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”28. Imaginaţi-vă că murim, ajungem în împărăţia lui Dumnezeu, iar El ne spune:
— îţi aduci aminte ziua când Mi-ai dorit moartea? Îţi aminteşti ziua când toate gândurile
25 Parafrazare la Ioan 1,43; Marcu 8,34; Matei 10,38.
26 Parafrazare la Marcu 10,21.
27 Parafrazare la Matei 25,40.
28 Matei 25,40.
105
tale erau ocupate cu faptul că îmi doreai răul? Îţi aminteşti zilele, săptămânile, lunile când nu ai vorbit cu Mine, având pică pe Mine? Îţi aminteşti cum ţi-am cerut ajutorul, iar tu ai spus că nu ai timp, că eşti ocupată?
Ştiţi, El chiar ne va spune asta… Atunci vom răspunde:
— Doamne, dar când s-a întâmplat să vii la mine şi să-mi ceri ceva?
— Dar îţi aduci aminte cum pe 7 aprilie 2011 sora cutare a venit la tine cu o rugăminte, iar tu i-ai răspuns: „Sunt ocupată!” Eram Eu. Dar nu ai găsit timp pentru Mine. Acum nici Eu nu am timp pentru tine. Voi spuneţi: „Doamne, Doamne!”, dar nu e suficient ca să intraţi în împărăţia lui Dumnezeu29. Acolo intră cei ce Mă iubesc şi îmi păzesc poruncile30.
Dar care sunt aceste porunci? Să nu ucizi, să nu furi? Nu, nu acestea. Alta e porunca: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău […] din tot cugetul tău31″. Cu tot cugetul tău, nu cu o mică parte a acestuia. Să-L iubeşti cu tot cugetul, în loc să te ocupi permanent de propriul „eu”. Cât e ziua de lungă, în capul nostru roteşte mereu gândul la ceea ce iubim, ce nu iubim, ce simţim, ce şi despre cine gândim… Asta înseamnă că raţiunea noastră
29 Vezi Matei 7, 21.
30 Vezi Ioan 14, 21.
31 Luca 10, 27.
106
este ocupată de propriul „eu”. Iar El ne spune că raţiunea noastră nu ne aparţine nouă, ci Lui”
El spune: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta.”32 Dar noi avem ataşamente. Ne iubim pisicile, plantele, pantofii noştri preferaţi, toate aceste nimicuri. Pe unii oameni îi iubim, pe alţii nu-i iubim. Suntem copleşiţi de noi înşine, astfel încât inima noastră nu-I aparţine. Dar Domnul ştie unde ne este inima. Majoritatea timpului suntem ocupaţi cu omorârea sufletului. Deci prima poruncă nu o împlinim.
Totuşi, cum de credem că putem avea o comunicare cu Cel pe Care nu îl ascultăm, nu-L iubim, îl jignim, îl desconsiderăm? Căci, în timp ce El vorbeşte cu noi, ne gândim numai la noi, nu la El.
Pe deasupra, El ne spune: „îubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”33 Acum vedeţi cât de departe suntem de adevăr? În plus, ne mai şi mirăm de ce ne este atât de greu să ne rugăm. Ne mirăm de ce nu avem pace în suflet. Iar El ne răspunde de ce…
Ce să facem cu toate acestea? Iată ce: Trebuie să ne deprindem să facem ascultare de Dumnezeu. Adevărata libertate în viaţă constă în eliberarea de ceea ce ne distruge. Iar cel mai adesea noi înşine suntem cei care ne distrugem. Cel mai
32 Parafrazare la Luca 10,27.
33 Parafrazare la Luca 10,27.
107
mare duşman al nostru suntem noi înşine. Nimeni niciodată nu ne sileşte să păcătuim, doar noi înşine. Aşa că singurul om care ne pricinuieşte durere suntem noi înşine.
Ce înseamnă schimbarea radicală a conştiinţei? Să ne imaginăm că vine cineva la noi, cei ce ne risipim existenţa cu gândurile la propria persoană, şi ne spune: „Tu faci totul greşit! Trebuie să te schimbi, în mod radical, întru totul!” Dar noi răspundem: „Eu nu pot…” În acest caz, rămânem captivi, ajungem propriii deţinuţi.
Lumea moare, nu fizic, ci duhovniceşte, moral, psihologic. Aseară am trecut frontiera şi şoferul a vrut să-şi cumpere ceva dintr-un magazin scutit de taxele vamale. Eu l-am întrebat:
— Chiar ieşi mai ieftin, dacă achiziţionezi aceste lucruri aici?
Mi s-a răspuns:
— în funcţie de ceea ce cumperi. Sunt lucruri care se vând mai ieftin cu vreo 30-40.
Am observat că oamenii cumpărau nişte sticle imense cu băuturi alcoolice cu preţul de 30, 40, 50 de euro bucata. Şi m-am gândit: „Sunt gata să pun pariu că, dacă ar intra în magazin vreun sărac şi i-ar ruga pe cumpărători să-i dea un euro sau 5, sau chiar 20, 50, pentru mâncare, i s-ar spune: „Este prea mult. Ai înnebunit?” Ce fac ei atunci? Cheltuie aceiaşi bani pentru ceva ce nu le trebuie! Nouă ne facem pe plac şi încă în ce fel! Ce ziceţi? Nu vi se pare nimic greşit aici?
108
Ce se întâmplă cu noi?! Cum putem să dobândim duhul păcii? Este cineva care s-a învrednicit să-l dobândească?
Lupta este neîncetată. Este neîncetată, pentru că nu putem să ne menţinem atenţia asupra esenţialului, pentru că, în locul esenţialului, suntem concentraţi asupra propriei persoane.
Cât de des ne captivează ceea ce nu ne priveşte! De câte ori nu suntem cu Dumnezeu, ci împotriva Lui! Permanent! Ca să-L iubim pe Dumnezeu, trebuie să încetăm să-l mai iubim pe vrăjmaşul Lui. Iar vrăjmaşul Lui este egoismul, zgârcenia, sunt toate acele păcate care ne fac nesimţitori faţă de Dumnezeu. Cum să ajungem la El? Domnul spune: „Dacă Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-vă unii pe alţii.”34 Şi, dacă ar fi să facem ceva, de aici ar trebui să începem.
Ca să avem credinţă în Dumnezeu, trebuie să credem în ceea ce ne-a spus El, nu în ceea ce gândim noi. Noi însă risipim atât de mult timp şi puteri, încercând să luăm cuvintele Domnului şi să le schimbăm în aşa fel, încât să ne păcălim, nădăjduind să-L păcălim şi pe Dumnezeu, dar crezând în acelaşi timp că procedăm corect.
Nu ştiu de ce nu credem în ceea ce ne spune Domnul. El spune: „Eu v-am creat după chipul Meu.”35 Dar noi îi spunem: „Vreau, Doamne, să
34 Parafrazare la 1 Ioan 4, 20-21.
35 Parafrazare la Facerea 1,27.
109
fac în aşa fel, încât Tu să fii după chipul meu. Vreau să fii ca mine. Dar eu nu vreau să fiu ca Tine.” Noi vrem ca Domnul să ne permită să facem ce vrem.
Poate că unele dintre voi sunteţi mame. În orice caz, cu toţii am avut mame, unii bune, alţii nu prea… Şi atunci când ele ne spuneau: „Dacă mă iubeşti, vei face asta”, nu înţelegeau câtuşi de puţin ce este iubirea. Ce ne spune Domnul? El spune: „Dacă Mă iubeşti, iubeşte-ţi aproapele.” Foarte simplu! Dar noi spunem: „Iubiţi-mă pe mine!” Pentru că nu înţelegem ce este iubirea.
Nu mai avem nevoie de iubire de la nimeni! Noi am primit deja toată iubirea posibilă! Este vorba despre iubirea lui Dumnezeu! Domnul ne-a creat din iubirea Sa. Avem deja tot ce ne trebuie. Acum noi, plini de iubire până la refuz, trebuie să o oferim altora. Acesta este cel mai important lucru. Nu să fim iubiţi, ci să iubim. Noi însă, în loc să facem aşa, ne irosim vieţile în căutarea cuiva care ar putea să ne iubească aşa cum vrem. Dar suntem deja iubiţi! însă nu o ştim. Pentru că sperăm la ceva ce nu poate să fie.
Dacă am avea un ulcior plin până la refuz cu un lichid, cu care am merge la magazin şi am cere să ni se mai toarne un litru sau mai mult, vânzătorul ne-ar răspunde: „Nu se poate! El este deja plin. Ca să mai primiţi, va trebui să vărsaţi o parte din ceea ce aveţi acolo.” Când ne umplem de egoism, nu mai avem loc pentru Dumnezeu.
110
Ce să facem deci ca să începem să ne schimbăm? Cred că singura metodă de a ne deprinde cu iubirea este să iubim. Singurul mijloc. Suntem prea plini de noi înşine. Domnul spune: „Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi.” De ce să ne îngrijorăm? Domnul ne va chema atunci când va binevoi, indiferent dacă suntem pregătiţi sau nu. Orice am face, nu va schimba termenul la care ne va chema. Nu e în puterile noastre să cârmuim ceea ce face El. Trebuie pur şi simplu să fim pregătiţi. Dar noi spunem: „Vai, am nevoie de ajutor! Sunt bolnav! Trebuie să-I mai cer lui Dumnezeu vreo zece ani de viaţă…” Nu cereţi asta! Cereţi să fiţi pregătite! Cereţi: „Schimbă-mă, Doamne!”
Duhul păcii, de care avem nevoie, se dobândeşte numai prin unirea cu Dumnezeu. De curând am stat de vorbă cu un tânăr, enoriaşul catedralei noastre de la New-York. Un tânăr extraordinar! Are şaisprezece ani. Nu locuieşte chiar în centrul New-York-ului, ci la Brooklyn. Dimineaţa face naveta cu trenul. Iar la noi Liturghia de duminică începe la şapte dimineaţa. Adică el, ca să ajungă la timp la slujbă, trebuie să plece de acasă la patru. M-am gândit: Ce îl îndeamnă pe acest copil să se scoale duminică dimineaţa din pat şi să meargă două ore cu trenul, cu trei transbordări, ca să ajungă la timp la biserică? Şi l-am întrebat:
— Ce te îndeamnă să faci asta?
Iar el mi-a răspuns:
111
— Eu ştiu că am nevoie de Dumnezeu. Dar ştiu, de asemenea, că nu fac ceea ce trebuie să fac. Şi nădăjduiesc că Domnul mă va ajuta să mă schimb. Mai am şi mama bolnavă care, de asemenea, are nevoie de ajutorul Lui. De aceea sunt aici. Şi ştiu că El mă va ajuta.
El este deja acolo! Acest băiat e acolo deja! Dar noi? Noi nu vom primi nimic, până când nu vom începe să oferim. Noi însă noi toţi vrem să primim. Dar, în ceea ce priveşte dăruirea, nu este pentru noi. Vrem ca Dumnezeu să ne audă, dar noi înşine nu-L ascultăm. Vrem ca Dumnezeu să fie cu noi, dar numărăm minutele petrecute cu El. Încercăm să apreciem când va fi potrivit să plecăm şi să facem ce vrem. Dar, în cele din urmă, primim oare ce avem nevoie? Despre noi vorbesc…
Dacă nu vom muri, dacă nu ne vom omorî „eul”, nu vom putea să trăim. Suntem în capcană! în capcana pe care ne-o creează lumea comodităţilor.
Când Hristos a zidit Biserica, El a făcut mai întâi obştea. El a trăit împreună cu ucenicii şi apostolii Săi, învăţându-i prin propriul exemplu. Şi atunci când a văzut că ei sunt gata, a murit şi a înviat din morţi. Apoi El i-a pus pe ucenici episcopi şi preoţi, pentru ca ei să fie trăitori ai unei vieţi pe măsură şi să transmită mai departe vestea despre ea. Totul începe de la obşte. Nu începe de la primire, ci de la dăruire.
112
Cum să dobândim un duh paşnic? Numai prin iubire. Şi nu vom reuşi, dacă ne iubim pe noi înşine. Ştim deja acest lucru. Pentru că, oricum, ne iubim pe noi înşine toată viaţa, indiferent câţi ani avem. Asta este alegerea noastră!
Rugăciunile, postul, tainele, slujbele, toate acestea sunt doar nişte mijloace care susţin comunicarea noastră cu Dumnezeu. Putem să stăm în biserică şi să nu iubim pe niciunul dintre cei ce ne sunt alături. Putem să stăm în biserică cu inima plină de deşertăciune şi de frământări inutile, pentru că ea nu petrece întru Domnul.
Lumea piere. Piere în căutarea iubirii. Tineretul este bolnav de pustietatea acestei lumi. Drogurile, alcoolul, legăturile intime dezordonate, războaiele, consumerismul, toate acestea ne fac nesimţitori, dar nu ne dau iubire. Ce să facem? Trebuie să învăţăm să iubim. Suntem datori să iubim oamenii, pentru Dumnezeu, pentru noi. Haideţi să o facem!
Niciodată nu îl vom întâlni pe Dumnezeu, dacă nu vom învăţa să ne iubim aproapele. Nu să-l tolerăm, ci să-l iubim. Asta este dificultatea! Dar asta e şi rezolvarea! Cum să învăţăm să iubim? Prin împlinirea legii lui Dumnezeu. Fără acest lucru este imposibil să atingi starea de dragoste. Este foarte greu să înţelegi ce înseamnă iubirea, neavând un bun exemplu. Dar noi avem exemplul cel bun, putem să-L privim pe Domnul. Însă privindu-L noi spunem: „Păi, El
113
este Dumnezeu, eu nu sunt.” Deşi El a devenit om întru totul, în afară de păcat. S-a făcut om, pentru ca noi să devenim liberi.
Ce să facem deci şi cum? Ce credeţi? Rugăciunile noastre sunt auzite? Când stăm în faţa icoanelor în chilie sau acasă, sau în biserică, oriunde, şi există o persoană pe care nu o iubim, ce credeţi? El ne aude rugăciunile? Căci El nu are nevoie nici de cuvinte, nici de prinosuri. El are nevoie de noi! Pentru că El ne iubeşte. Noi numai noi şi nimeni altcineva putem să schimbăm ceva!
S-a observat că nu putem să iubim, dacă nu am fost iubiţi. Dar noi noi toţi am fost şi suntem iubiţi. Altfel nu am mai fi existat. Înseamnă că şi noi putem să iubim.
Este imposibil să iubeşti, dacă nu ai fost iertat. Dar noi toţi suntem iertaţi, pe toţi ne-a iertat Domnul. Este imposibil să iubim, dacă nu iertăm. Aceasta este rădăcina tuturor nenorocirilor noastre! Dacă nu iertăm, nu putem să iubim. Iar dacă nu putem să iubim, nu vom fi iertaţi. Asta este rezolvarea tuturor nenorocirilor noastre, nu-i aşa? Duhul păcii vine de la Domnul, nu este determinat de ceea ce facem. Şi singurul mijloc de a fi cu El este de a-L iubi pe El şi pe aproapele. Măsura în care îl iubim pe El şi pe aproapele este şi măsura păcii pe care o avem în interiorul nostru.
Lupta pe care o purtăm este mereu aceeaşi. Domnul ne-a adus împreună ca să ne susţinem unii pe alţii. Ca să avem pe cine iubi. Dacă am
114
preparat o mâncare şi nu e nimeni care ar putea să guste din ea, toate pregătirile sunt degeaba. La fel şi Domnul, v-a adus împreună pe voi, surorilor iubitoare, ca să puteţi să vă iubiţi unele pe altele. Unele dintre voi au mai mulţi spini şi ţepi decât altele. Este mai greu să te apropii de asemenea persoane decât de altele. Ce puteţi face?
Trebuie să vă osteniţi mai mult. Dar fără iubire ne risipim viaţa degeaba. Dacă există măcar un om pe care nu-l iubim, înseamnă că, de fapt, nu iubim pe nimeni, în afară de noi înşine. Pentru că dragostea nu face diferenţe. Cum să dobândim duhul păcii? Iată care e întrebarea. Avem şi răspunsul, dar el nu ne place.
Este foarte greu să ne deschidem uşa inimii pentru Dumnezeu, căci aceasta se deschide prin iubire. E foarte greu, dacă inima noastră e plină numai de „eu”, iar pentru El nu mai rămâne loc. Trebuie să curăţim locul pentru Domnul, atunci El ne va umple de Sine. Viaţa noastră este deşartă, pentru că este ocupată în întregime de propriul „eu”. Iar dacă se va umple de Dumnezeu, ne vom umple de bucurie.
Nu cunosc regulamentul aşezământului vostru, dar, dacă vreţi să vă treziţi, fiecare dintre voi trebuie să-şi pună pe uşa chiliei câte o oglindă mare. Atunci fiecare, ieşind, ar putea să se vadă în această oglindă şi să se întrebe dacă lumea vrea să vadă un asemenea chip, desfigurat până la monstruozitate de simţăminte şi de gânduri urâte. Sau
115
e mai bine să ieşim din chilie, emanând bucuria lui Hristos, fără să speriem oamenii din jur?
Lumea înconjurătoare ne influenţează foarte mult. Ne impune părerea ei despre ce înseamnă să fii om, bărbat, femeie, ce înseamnă dragostea şi absenţa ei, când să avem încredere şi când nu, ce ajută şi ce nu, ce este important în viaţă şi ce e nesemnificativ. Dar toate acestea sunt false! Iar noi credem în ele!
De curând unul dintre monahii noştri mi-a povestit câteva zile la rând de ce el nu poate să-l suporte pe un alt monah. Până la urmă, i-am spus:
— Trebuie să-l iubeşti.
El m-a contrazis:
— Nu pot să-l iubesc, pentru că nu am încredere în el.
— Nu, am răspuns eu. Tu nu ai încredere în el pentru că nu-l iubeşti. Dacă l-ai fi iubit, ai fi avut încredere în el.
— Dar el mi-a provocat atâta durere!
— în ce mod ţi-a pricinuit durere?
— Păi, el spune despre mine una şi alta, şi a început să enumere tot ce spun de obicei oamenii atunci când se plâng unii de alţii.
— Dar tu îl iubeşti?
— Mă crezi nebun? Cum pot să iubesc un asemenea ins?
— Dar ce crezi, Domnul te iubeşte?
— Desigur!
— Şi tu crezi că El este nebun?
116
— Nu înţeleg. La ce te referi?
— Tu crezi că poţi să-L păcăleşti? Tu promiţi să faci şi nu faci, spui nişte cuvinte care sunt îndreptate împotriva Lui, faci fapte îndreptate împotriva Lui, nu-I urmezi poruncile… Iar El te iubeşte… Oare este nebun? Sau poate că tu eşti nebun? Dacă ne agăţăm de lumea pământească şi ne însuşim sistemul ei de valori, patimile ei, primim ceea ce ne dă lumea, iar într-un final nu avem nimic. Murim, suntem aruncaţi în pământ şi toţi uită că am trăit cândva. Dar, dacă îl urmăm pe Domnul, El ne dă o cruce. El ne propune suferinţă. El spune: „Daţi-le altora, în loc să luaţi voi înşivă.36″ Noi murim, dar înviem şi dobândim viaţa cea veşnică, pentru că iubirea nu moare niciodată. Ce să alegem? Pustietatea, lipsa iubirii, suferinţa, moartea, sfârşitul a toate? Sau vom decide să iubim, să ne luăm crucea, să-I urmăm Domnului şi să fim vii? Începutul îl punem acum.
Care dintre noi este fericit? Sunt mulţi cei ce sunt în pace, în iubire cu toată lumea? Sunt sigur că majoritatea dintre noi nu vor putea să spună că petrec în iubire pentru toţi. Sunt sigur că nu ne trezim dimineaţa gândind: „Ce aş putea să dăruiesc astăzi?” Dimpotrivă, noi spunem: „Oare ce voi primi astăzi?” Ne avântăm din toate puterile după bucata noastră de prăjitură. Vrem să luăm, în loc să oferim.
36 Parafrazare la Fapte 20, 35.
117
Copiii îşi însuşesc valorile noastre şi lumea duce în continuare o viaţă mizeră. De ce? Pentru că noi continuăm să susţinem toată această minciună. Le spunem copiilor că există lucruri care prin valoarea lor sunt egale cu Dumnezeu. Sau le spunem că Dumnezeu nu există, ceea ce este şi mai rău.
Avem religii, dar nu avem dragoste. Căci nu ar trebui ca oamenii care trăiesc înconjuraţi de creştini să nu afle niciodată ce înseamnă iubirea.
într-o seară, la uşa casei noastre a bătut cineva şi unul dintre fraţi s-a dus să deschidă. Văzând cine este, a urcat la mine, spunându-mi:
— Părinte, jos se află un om care cere de mâncare.
Casa noastră se află într-un cartier cu foarte mulţi oameni săraci.
— Atunci dă-i să mănânce, i-am spus.
El a plecat, s-a întors şi mi-a spus:
— Au mai venit doi.
— Dă-le să mănânce, i-am zis.
El a pregătit cina, a coborât şi, când colo, la uşă mai erau doi oameni. Şi-a ieşit din fire:
— Părinte, tot vin. Îşi spun unii altora că astăzi le dăm să mănânce.
— Atunci dă-le să mănânce, i-am răspuns eu.
El a dus farfuriile jos şi a împărţit mâncarea. I-a întins farfuria ultimului venit, iar acesta i-a spus:
— Probabil eşti foarte mândru de tine astăzi pentru că ne hrăneşti.
118
L-a privit în ochi, după care a adăugat:
— Dar exact asta trebuie să faci. În acel moment fratele s-a înfuriat de-a binelea. Imaginaţi-vă ce ar fi, dacă Domnul ne-ar spune dimineaţa: „Na! Acum pleacă de aici. Vii în fiecare zi. Piei din ochii mei!” Dar exact aşa ne purtăm unii cu alţii. La fel şi acel sărac, el a citit atât de bine şi de clar gândurile fratelui nostru, exprimându-le prin cuvintele: „Eşti foarte mândru de tine, nu-i aşa?” Pentru că fratele îşi făcea nevoinţa fără dragoste. Dar noi? Cât de des facem ceva unii pentru alţii fără dragoste? Numai să ne imaginăm cum am putea să schimbăm lumea şi pe noi înşine, dacă am crede cu adevărat că iubirea este măsura tuturor lucrurilor!
Noi vrem totul, vrem ca toţi să ne iubească, dar nu putem să iubim noi primii. Însă alţii pot să o facă. De aceea Domnul ne adună în obşti, ca să ne susţinem unii pe alţii, devenind mai buni. Ne insuflăm unii altora bărbăţie duhovnicească, pentru a putea vedea ce nu vedem singuri. Când eu nu pot să merg, voi mă susţineţi. Iar când nu puteţi să mergeţi voi, eu vă susţin. Când mă abat de la drum, voi mă opriţi. Iar atunci când vă abateţi voi, vă opresc eu. Ne slujim unii altora. Asta este viaţa de obşte. Nu trebuie doar să ne încadrăm într-o tagmă, să luăm ceea ce ni se cuvine, să ne închidem în chilie şi să ne trăim viaţa. „Nu atinge ce este, chipurile, al meu.” Nu, nu este al tău! Tu nu ai nimic. La un moment dat am auzit
119
cum unul dintre fraţii noştri se plângea din cauză că cineva i-a îmbrăcat paltonul. I-am spus:
— Tu l-ai cumpărat? Poţi să-mi arăţi bonul?
Mi-a răspuns:
— Ce vreţi să spuneţi?
— Nu ai cumpărat tu acest palton, nu-i aşa?
— Nu, nu l-am cumpărat.
— Atunci de ce spui că este al tău?
— Păi, dumneavoastră mi l-aţi dat.
— Eu ţi l-am dat ca să te foloseşti de el. Dar nouă ni l-a dat Domnul. Şi El ne va mai da. Iar tu te mâhneşti pentru că fratele tău se foloseşte de ceea ce are nevoie.
Aşa facem şi noi, zi după zi. Exact aşa spunem despre ţări. „Asta este ţara mea, nu a voastră. Iată frontiera. Este proprietatea noastră.” Dar nu este aşa, este a lui Dumnezeu. Îi aparţine lui Dumnezeu, iar noi credem că este a noastră. „Cum îndrăzneşti să culegi flori din grădina mea?” Căci, dacă ne gândim bine, oare noi suntem cei ce am creat aceste flori? Doamne, miluieşte! Ce lume dementă!
Avem pământuri întinse, case mari şi spunem: „îmi aparţine.” Adică noi le-am câştigat. Dar Domnul este Cel ce ne-a dăruit toate puterile, inclusiv capacitatea de a munci, ca să ne ajutăm familia, pe noi înşine, iar restul să-l dăm nevoiaşilor. De ce? Păi, pentru că totul îi aparţine lui Dumnezeu. Nu vouă, nu mie, ci Lui. Dar noi? Oare iubim? Desigur, nu! Dacă am fi iubit, am fi procedat în acest fel?
120
Cândva am locuit la New-York, într-o obşte care era situată într-un vechi hotel. Asta se întâmpla la Harlem, un cartier populat de negri, împreună cu noi locuiau cam o sută cincizeci de oameni, bărbaţi şi femei, care nu aveau acoperiş deasupra capului, care se tratau de alcoolism şi narcomanie. Eu am obiceiul să ţin uşa de la cameră neîncuiată. La un moment dat am auzit o discuţie pe hol. Unul dintre interlocutori se mira cu voce tare:
— De ce ţine mereu uşa descuiată? Cineva poate să intre la el şi să fure ceva.
Interlocutoarea lui a răspuns:
— Dar nu are nimic acolo! Nu are nimic de furat!
Asta m-a amuzat. Într-adevăr, ce ne trebuie? De ce încuiem uşile? Ce să ni se fure, în afară de un morman de gunoaie? Dacă are nevoie cineva de el, să-l ia! De ce ne consacrăm unor lucruri, nu oamenilor? Să ia totul! Atâta timp cât Domnul este cu noi, asta nu are nicio importanţă. Nimeni nu poate să ni-L ia pe Domnul, numai noi înşine.
în această mănăstire toţi trebuie să salte de bucurie, să fie însufleţiţi de o iubire bucuroasă, în realitate cum e? Se întâmplă să te uiţi în jur şi ţi se face frică. În ce ne investim puterile? Numai să ne imaginăm ce ar fi, dacă enoriaşii fiecărei biserici ruseşti s-ar nevoi să umple Biserica cu iubire pentru Dumnezeu şi semeni. Atunci nu ne-ar mai ajunge bisericile care să-i încapă pe toţi
121
oamenii care ar vrea să meargă acolo. Îmi plac mult bisericile frumoase, cupolele aurite, icoanele frumoase… Însă nu avem nevoie de asta! Avem nevoie de Dumnezeu şi de iubire. Pentru început avem nevoie de iubire, iar restul nu contează. Orice am avea între aceşti patru pereţi, dacă nu avem iubire, nu avem nici mănăstire, avem doar o clădire.
Deci de ce nu iubim? Nu iubim pentru că ne temem. Nu iubim pentru că imediat începem să calculăm cât ne va costa. „Oare voi fi iubită? Nu voi pierde nimic, dacă voi investi în această iubire? Nu se va întâmpla să-mi deschid cuiva sufletul şi să fiu folosită?” Desigur, veţi fi folosite! Ne vor folosi oare? Da, negreşit, o vor face! Dar şi noi facem la fel în raport cu Dumnezeu şi o facem zilnic. Oare noi nu ne folosim de El? Şi încă în ce fel! Să luăm măcar a zecea parte din promisiunile făcut lui Dumnezeu, nu toate, dar măcar a zecea parte. Nu le-am îndeplinit nici câtuşi de puţin. Iar El continuă să-Şi reverse dragostea asupra noastră, continuă să ne hrănească cu Trupul şi cu Sângele Său la Euharistie, continuă să ne cheme la viaţa cea veşnică, iubindu-i pe toţi, fără excepţie.
Dar noi? Ce am învăţat? Cuvintele „este al meu”? Trebuie să ne trezim, să ne ridicăm, până nu e prea târziu. Numai să ne imaginăm ce ar fi, dacă fiecare familie, fiecare soţ şi fiecare soţie, fiecare copil L-ar iubi pe Dumnezeu mai mult
122
decât pe sine însuşi. Dacă toţi i-ar iubi pe ceilalţi mai mult decât pe ei înşişi şi mai presus de toate L-ar iubi pe Domnul, cu toţii ne-am afla deja în împărăţia lui Dumnezeu. Şi putem să o facem! Domnul ne spune că putem!
Ştiu, asta nu e ceea ce aţi vrea să auziţi. Aţi prefera nişte reţete simple, formule exacte… Dar lucrul despre care vorbim acum este singurul care are cu adevărat importanţă.
Nu trebuie să se întâmple să-i lipsească cuiva ceva. Sfântul Vasile cel Mare spunea că, dacă omul are mai mult de o pereche de încălţări, a doua pereche din dulapul lui îi aparţine cui nu are ce încălţa. Iar dacă el continuă să păstreze a doua pereche, este fur37. Să cugetăm la acestea!
Se poate ca unul dintre noi, cei ce ne-am adunat în această sală, să nu se mântuiască. Sau chiar câţiva dintre noi. Noi nu vom vedea împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta va fi alegerea noastră, nu a lui Dumnezeu. Domnul ne doreşte tuturor mântuirea38. Domnul doreşte să vedem cu toţii împărăţia. Dar unii dintre noi poate că eu sau poate că voi vor alege altceva, nu pe Dumnezeu, şi nu
37 După cum spune şi protoiereul F. Hopko: „Dacă omul are două mantale şi două perechi de încălţăminte, iar vecinul lui nu are nimic, cel care are este hoţ, pentru că toată averea pământească este proprietatea lui Dumnezeu.” (Protoiereul F. Hopko, Bazele ortodoxiei, St. Vladimirs Seminary Press, New York, 1987)
38 Vezi 1 Timotei 2,4.
123
vor ajunge acolo. „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”39 Ce folos avem din asta? Şi acestea nu sunt nişte cuvinte goale, sunt cuvintele lui Dumnezeu.
Tot ce ne trebuie este să iubim. Iubirea este măsura tuturor lucrurilor. Trebuie să ne deşteptăm! încă nu e târziu! Să nu fim atât de nesăbuiţi, încât să ne culcăm fără să iubim, fără să ne cerem iertare. Potrivit cuvintelor Scripturii, dacă soarele apune, iar noi încă suntem mânioşi40, nu se poate garanta că vom prinde răsăritul. Să nu amânăm pentru mâine ceea ce putem face astăzi. Aşa deci.
Nu ştiu dacă v-am adus pace, sper că da. Pur şi simplu aş vrea să nu cădeţi duhovniceşte, să nu cădeţi în cursă. Situaţia noastră nu este fără speranţă. Dimpotrivă, este plină de nădejde. Lucrul spre care năzuim este realizabil. Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu pot totul41. Cu Dumnezeu totul este cu putinţă, iar fără Dumnezeu nu e posibil nimic. Şi Domnul spune: „Eu sunt cu voi”42, „Nu vă temeţi”43, „Eu cu voi sunt […] până la sfârşitul veacului44″. Haideţi să ne adresăm către El, să întindem mâna şi să ne ţinem de El. Să ne ţinem de El cu putere. Iubiţi-L, iubindu-vă unii pe alţii,
39 Matei 16, 26.
40 Vezi Efeseni 4,26.
41 Vezi Filipeni 4,13.
42 Parafrazare la Matei 28, 20.
43 Matei 14, 27.
44 Matei 28, 20.
124
nu lumea în general. Atâta tot! Atunci vom fi plini de bucurie. „Veniţi45 şi gustaţi, şi vedeţi că bun este Domnul.46″
Dar voi arătaţi de parcă cineva v-a anunţat chiar acum despre înmormântarea voastră grabnică. Ei bine, acelui mort care se ascunde în noi moartea i-ar fi de folos. Să-I spunem „da” lui Dumnezeu! Iată, de curând cineva m-a întrebat ce înseamnă să fii misionar. Misionar este cel ce îi spune lui Dumnezeu întotdeauna „da”.
— „ia-ţi crucea!”47
— Da, Doamne.
— „Iubeşte-ţi vrăjmaşii.”48
— Da, Doamne.
— „Slujeşte-Mi Mie, nu ţie.”
— Da, Doamne.
— „Fii cel din urmă.”49
— Da, Doamne.
Dar noi, în loc de asta, spunem:
— Doamne, dar Tu nu înţelegi. Poţi să-mi dai asta? Dar asta? Dă-mi-o şi pe aia!
Ce copii nerecunoscători suntem! Dar Tatăl nostru poate să ne pară un nebun. El ne iubeşte fără să se uite la toate acestea. El ne iubeşte fără deosebire, fără excepţie. Iar acum vă voi spune
45 Vezi Matei 11, 28.
46 Psalmul 33, 8.
47 Parafrazare la Matei 16, 24.
48 Parafrazare la Matei 5, 44.
49 Parafrazare la Matei 9,35.
125
ceva uimitor. El ne iubeşte chiar mai mult decât ni se pare că ne iubim noi înşine. El ne iubeşte atât de mult, cum noi nu vom putea niciodată să ne iubim. De ce să ne plângem? Haideţi să începem să facem ceva!
El spune: „Eu nu am nevoie de nimic. Ce puteţi să-Mi oferiţi?50 Dar, dacă Mă iubiţi, daţi jertfa voastră aproapelui şi astfel Mi-o veţi da Mie.51″ Poleim cupolele cu aur, sperând că asta ne va apropia de Dumnezeu, dar nu putem să stăm de vorbă cu semenul care se află în rătăcire. Nu e nimic rău în cupolele aurite, dacă înainte am vizitat un bolnav la spital. Dar, dacă cineva suferă şi luptă singur cu greutăţile, atunci trebuie să mergem la el, să avem grijă de el, iar cupolele putem să le construim după aceea.
Ar vrea cineva să-mi pună vreo întrebare?
— Aş vrea să-mi cer iertare de la surorile mele şi de la maica egumenă. Iertaţi-mă.
— Doamne, miluieşte! Soră, aţi înţeles multe. Acum iubiţi-le! Iubiţi-le şi atât.
Cu toţii avem cheia pentru mântuire. Motivul pentru care nu toată lumea mărturiseşte Ortodoxia constă în faptul că nu iubim suficient lumea aceasta, nu iubim suficient oamenii.
Câţi dintre noi, cei ce ne-am adunat aici, simt că au făcut suficient pentru Domnul? Care
50 Parafrazare la Isaia 1,11; Psalmul 49,9-13.
51 Parafrazare la Matei 25,40.
126
dintre noi este gata să se prezinte astăzi în faţa Lui şi să spună: „Doamne, judecă-mă pentru ce am reuşit să fac.” Cu toţii nădăjduim să avem înainte mult timp, ani şi ani… Dar oare este aşa? Ieri, ajungând la mănăstire, am vizitat o schimonahie foarte bătrână. A trecut de optzeci de ani. Zăcea în pat şi mi-a zis:
— Nu ştiu cât mi-a mai rămas, sunt foarte bolnavă.
— Maică, nu vă îngrijoraţi, am răspuns eu. Veţi mai trăi.
— Dar am deja optzeci şi ceva de ani…
— Mulţi înainte.
— Poftim? Cum?
— Măicuţă, mor repede doar oamenii buni. Aşa că noi încă vom mai sta, probabil, mult şi bine aici, până când vom deveni buni.
Să-L rugăm deci pe Dumnezeu să ne dăruiască timp suficient ca să ne schimbăm, să fim receptivi la cuvintele pe care ni le adresează.
Am să vă povestesc încă o istorioară, despre o grecoaică pe care am cunoscut-o când am stat la New-York. Ea avea o fostă colegă de clasă şi se invidiau reciproc, erau geloase una pe alta. Au fost rivale mulţi ani. Chiar au încetat să-şi mai vorbească. Şi iată că una dintre ele a făcut un atac cerebral. A fost trimisă la un azil pentru invalizi şi acolo ducea o viaţă mizeră. Era… ca o legumă. Atunci fosta ei colegă a auzit chemarea lui Dumnezeu. În fiecare zi mergea la azilul pentru
127
invalizi şi stătea la patul prietenei sale câte două-trei ore. I-am spus:
— Probabil ea te-a iertat.
— Nu sunt aici pentru asta, a răspuns ea. Problema este că nu ştiu dacă ea mai poate să se roage. Noi nu am fost prea bune prietene, dar acum pot să-i fiu prietenă. Şi în fiecare zi mă rog pentru ea, pentru ca şi ea să poată să se roage în fiecare zi. Căci nu ştiu dacă ea poate să se roage.
„ Asta-i bună!”, m-am gândit eu.
— Roagă-te şi pentru mine, a spus în acelaşi moment unul dintre cei ce se aflau alături.
— Da, mă voi ruga şi pentru tine.
Iată iubirea. Grecoaica aceea nici nu ştia dacă bolnava simţea prezenţa ei, întrucât era ca de piatră. Cu toate acestea, colega ei îi era alături. Nu din vinovăţie, ci din dragoste. În fiecare zi.
Ne aşteaptă o cale lungă, avem mult de muncă, avem multe de schimbat. Şi totul se reduce la un singur lucru: numai iubirea ne va schimba. Anume iubirea şi doar ea va schimba lumea. Banii, violenţa, puterea, acestea nu vor schimba nimic, ci vor face doar mai rău.
— Am început să citesc cartea dumneavoastră şi chiar de la prima pagină am simţit multă însufleţire duhovnicească… Iată care este întrebarea mea: Care au fost sentimentele dumneavoastră atunci când v-aţi întâlnit cu Sfântul Ioan de San Francisco?
128
— Atunci când m-am întâlnit cu el nu am avut niciun sentiment. Vlădica Ioan nu era înalt. Avea un defect de vorbire, ca Moise, cum s-ar zice, avea limba prea mare. Din acest motiv, când pronunţa cuvintele nu înţelegeai, de parcă înghiţea sunetele. Capul îl ţinea puţin într-o parte. Însă nu dădea nicio importanţă aspectului său exterior, arăta oarecum neîngrijit. Văzându-l, m-am gândit: „Sărmanul bătrân!” Atunci el mergea pe stradă, iar noi treceam pe lângă el cu maşina. Tatăl meu a oprit şi l-a invitat să urce în maşină. Intrând, vlădica şi-a întors capul, s-a uitat la mine şi a întrebat:
— Eşti ortodox?
— Nu.
— Vei fi ortodox.
Acum eu înţeleg ce fel de om era. Aşa… Cum să spun? Aşa cum am fi noi, dacă L-am cunoaşte pe Dumnezeu, dacă am trăi în unire cu El, dacă am vedea cele cereşti şi nu le-am observa pe cele pământeşti. Când ne privim unii pe alţii şi în acelaşi timp îl iubim pe Dumnezeu, vedem ceea ce vede Dumnezeu, nu ceea ce vede lumea. Privim un om sălbatic, nebun, care strigă furios, dar vedem în el un frate care suferă. Şi ne punem întrebarea ce îl face să fie atât de furios. Nu cerem să fie închis, să fie trimis undeva, departe, pentru ca noi să ne simţim în siguranţă. La fel, când ne privim copilul, care a crescut şi a ucis pe cineva, ne aducem aminte de acel copil căruia
129
i-am dat viaţă şi ne întrebăm ce s-a întâmplat. Nu îl considerăm un ucigaş sau un monstru.
Domnul spune că noi avem ochi, dar nu vedem, avem urechi, dar nu auzim52. Este despre noi. Judecăm oamenii după comportamentul lor, nu după ceea ce sunt ei, ci după faptele lor. Dumnezeu însă nu se uită la ceea ce facem, El ştie cine suntem. Dacă ne-ar judeca după faptele noastre, niciodată nu am fi iertaţi. Dar El nu ne judecă după fapte, ci dacă iubim ori nu.
Dacă nu iubim, existenţa noastră este lipsită de sens, suntem nişte simpli consumatori de aer. Însă dacă iubim, atunci, chiar dacă suntem paralizaţi şi depindem în totalitate de alţii, suntem împlinitori ai legii.
Astfel, omul nu este om a priori53, doar pentru că posedă capacitatea de a iubi, ci numai atunci când iubeşte cu adevărat. Anume iubirea îl face pe om să fie om. În caz contrar, nu valorăm nimic, suntem inutili.
Am un bun prieten, el este aproape la fel de nebun ca şi mine, nu chiar nebun de tot, dar aproape. Într-o seară am stat de vorbă la cină. La sfârşitul discuţiei el mi-a spus:
— îl rog pe Dumnezeu să-mi trimită ceea ce am nevoie pentru atingerea sfinţeniei.
52 Vezi Marcu 8,18.
53 A priori expresie latină care înseamnă „înainte de orice experienţă”, (n.red.)
130
— Nu te îngrijora, am răspuns eu. El va face chiar aşa.
în dimineaţa următoare m-a sunat şi mi-a spus:
— Cât de repede răspunde Domnul la rugăciunile noastre!
— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
— în apartamentul meu s-a surpat acoperişul, iar muncitorul care trebuia să mi-l repare a fugit cu toţi banii. Acum nu mai am bani, dar am un morman de facturi pe care trebuie să le achit. Nu am materiale pentru renovare. Pe deasupra, acum sunt în drum spre spital, am ceva la inimă. Cu adevărat, Domnul răspunde la rugăciuni foarte repede.
— Se spune că iubirea este un dar. Putinţa de a iubi este cadoul lui Dumnezeu şi nu li se dă tuturor. Iată, eu mă rog şi cer: „Doamne, dă-mi această iubire.” Dar nu ştiu să iubesc, pentru că observ că pe unii îi iubesc mai mult, iar pe alţii mai puţin. Ce să fac?
— Fiecare dintre noi posedă capacitatea de a iubi, dar nu fiecare o foloseşte. De ce? Pentru că oamenii iau această capacitate care li se dă şi o denaturează, avântându-se în căutarea celor ce îi vor iubi pe ei. Din acest motiv, capacitatea de a iubi se epuizează. Toate aveţi capacitatea de a iubi, dar nu o întrebuinţaţi corect. Iar când întrebuinţăm ceva greşit, acel lucru îşi pierde valoarea.
De exemplu, ne plac foarte mult prăjiturile şi deserturile. Dacă cineva află care este desertul
131
nostru preferat şi în fiecare zi ni-l serveşte la masă, desertul îşi va pierde gustul şi într-un final nu vom mai putea nici să ne uităm la el, pentru că nu ne va mai da ceea ce căutăm. La fel se întâmplă când ne iubim pe noi înşine, nu putem să ne oferim singuri ceea ce căutăm şi ne consumăm, ne stingem, ne înrăim, totul devine amar pentru noi, nimic nu ne este pe plac, capacitatea de a iubi se reduce la zero.
Iubirea trebuie îndreptată spre alţii, nu spre sine. Dacă ne gândim la noi înşine, pierdem capacitatea de a iubi. Dar atunci când oferim ne deprindem cu iubirea. Să începem să o facem! Doar să începem! Dacă vrem să învăţăm să înotăm, nu citim cărţi despre înot, nu ne uităm la filme, nu discutăm cu oamenii care deja ştiu să înoate, ci pur şi simplu ne băgăm în apă şi acolo învăţăm. Dacă vrem să iubim, să începem să iubim oamenii. Cu timpul, vom reuşi din ce în ce mai bine, mult mai bine ca la început. Cu cât mai des, cu cât mai mult o vom face, cu atât mai bine o vom face. Într-un sfârşit, vom uita de noi înşine. Şi chiar ne vom mira că am risipit degeaba atâta timp cândva, făcându-ne hatârul.
— Ce să facem când se pierde adevărata frică de Dumnezeu şi apare obişnuinţa cu cele sfinte? Şi omul începe, de exemplu, să vorbească chiar şi în biserică în timpul slujbei… Şi încă
132
o întrebare: Cum să scăpăm de duhul deşertăciunii?
— Aceste dificultăţi au aceeaşi cauză: iubirea de sine. Ca să învăţăm să iubim, trebuie să învăţăm să slujim, să învăţăm să fim cei din urmă. Nu cei din urmă în biserică, dar cei din urmă la primirea onorurilor. Să ne dăruim tuturor. Când vom înţelege că numai dacă ne dăruim altora viaţa capătă sens, devine completă, şi atunci va veni bucuria, şi vom începe să iubim cu adevărat. Doar atunci vom înţelege cuvintele Domnului: „[…] întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”54. Doar aşa îl cunoaştem pe El.
Când îl întâlnim pe cel pe care-l iubim, întotdeauna ne sârguim să-l facem fericit. Pentru că, atunci când el e fericit, şi noi suntem fericiţi. Dar, dacă ne iubim pe noi înşine, facem ceva pentru cei apropiaţi doar pentru ca ei să ne mulţumească şi să ne iubească. În asemenea cazuri întrebăm: „Ai primit cadoul meu? Ţi-a plăcut?” Şi când ni se răspunde: „Vai, mulţumesc frumos, te iubesc atât de mult”, este exact ceea ce vrem să auzim! Ne este indiferent ce simte interlocutorul, contează doar răspunsul lui. Dar, dacă iubim cu adevărat, facem cadouri în aşa fel, încât destinatarul nici nu ştie de la cine sunt şi se bucură, fără să ştie că noi suntem cei implicaţi în asta. Dacă ne iubim pe noi înşine, ataşăm la cadou o carte de vizită sau o felicitare care uneori e mai mare chiar decât cadoul.
Sunt unele biserici ortodoxe în care se obişnuieşte ca pe lucrurile dăruite să fie scris cine
54 Matei 25, 40.
133
este donatorul. De exemplu, dacă se donează o icoană, de ea se lipeşte o plăcuţă pe care scrie numele donatorului. Am avut ocazia să văd chiar şi o cădelniţă cu un medalion pe care era scris numele donatorului, încât să se ştie cine este.
Am cunoscut un preot, îl chema Vladimir. Un om excepţional. Într-o zi a venit la el o femeie şi i-a zis că ar vrea să doneze pentru biserică al doilea pristol, în amintirea mamei sale. L-a rugat să-i spună cum ar putea să o facă. Şi el a ales o masă de marmură pentru altar, care era frumos împodobită. Iar ea i-a spus:
— Aş vrea ca în partea din faţă să se afle inscripţia: „Cu dragoste, în memoria Marinei, de la fiica ei iubitoare, Tatiana.”
Preotul i-a explicat:
— Este Sfânta Masă, ea I se consacră lui Dumnezeu, nu mamei dumneavoastră.
Ea i-a răspuns:
— Fără inscripţie nu voi dărui nimic.
A fost nevoit să accepte inscripţia, care a fost gravată după ce doamna a plătit factura. Dar era scris: „în dar, în amintirea Marinei, cu dragoste de la fiica ei păcătoasă, spre slava lui Dumnezeu.” Iar fiica s-a înfuriat când a aflat despre asta.
Uneori ne dorim ca Dumnezeu să ştie ceea ce am făcut pentru El, iar despre cele făcute să afle şi alţii. Dar noi nu iubim. Iar Domnul ne răsplăteşte anume pentru iubirea noastră. Pentru iubire El ne răsplăteşte cu o iubire şi mai mare.
134
— Aş putea să vă mai pun o întrebare despre o situaţie contradictorie? În urmă cu un an a avut loc o catastrofă în Japonia.
— Tsunami?
— Da. Am acolo nişte prieteni. M-am dus la o mănăstire şi am cerut să se roage pentru ei. Dar am primit un refuz, spunându-mi-se că sunt păgâni, nu creştini. Şi am putut doar să cer să li se facă un tedeum Sfinţilor Ioan de San Francisco şi Nicolae al Japoniei, pentru că doar ei pot să se roage pentru aceste ţări şi pentru oamenii care locuiesc în ele. Sfântul Ioan spunea că trebuie să-i iubim pe toţi şi să ne rugăm pentru toţi. Da, exact aşa a spus. Şi de fiecare dată când vine vorba despre diferenţa dintre religii eu mă smintesc. Ştiu că inima îmi şopteşte să mă rog pentru toţi, chiar şi pentru păgâni. Dar la mănăstiri şi biserici preoţii sunt împotriva acestui lucru. Ce să facem? Cum să gândim despre oamenii care nu sunt creştini? Cum să ne rugăm pentru ei?
— Noi trebuie, suntem datori să ne rugăm pentru toţi. Pentru toţi, pentru fiecare! Dar o facem în mod diferit, în funcţie de cel pentru care o facem. De exemplu, noi nu putem să oficiem rugăciuni liturgice, adică rugăciuni făcute în timpul slujbelor bisericeşti, pentru cei necredincioşi. Pentru asta există altfel de rugăciuni şi noi le facem.
Da, trebuie să iubim pe fiecare. Dar iubirea pe care o manifestaţi faţă de soţ diferă de iubirea
135
pe care o împărtăşiţi celorlalţi. Dragostea pentru soţ o manifestaţi diferit de dragostea pentru alţi oameni. Aceste două chipuri ale iubirii nu pot să se manifeste identic. Iubirea pentru soţ şi manifestarea ei reprezintă altceva decât iubirea pentru copii. Iubirea pentru copii se manifestă altfel decât iubirea pentru soţ, dar este aceeaşi iubire. La fel şi rugăciunea pentru creştinii-ortodocşi diferă de cea care se face pentru eterodocşi. Rugăciunea este aceeaşi, dar se săvârşeşte în mod diferit. Iar pentru cei ce nu cred noi nu putem să oficiem slujba Liturghiei, dar ne rugăm, îi rugăm pe alţii să se roage pentru ei. Cred că aceia care iubesc vor înţelege ce vreau să spun.
Să presupunem că se apropie de noi în grabă o mamă şi ne roagă cu disperare: „Fiul meu a fost găsit de curând mort, el s-a sinucis, rugaţi-vă pentru el.” Iar noi îi răspundem: „Biserica nu se roagă pentru sinucigaşi!” Dar, în realitate, el a fost împins de pe acoperiş… Ea ne cere dragoste şi compătimire, nu acel răspuns pe care i l-am dat.
Cred că aceste cuvinte pripite, cum ar fi: „Noi nu ne rugăm pentru păgâni, nu facem asta, nu facem aia”, de regulă nu conţin nici înţelegerea slujirii pastorale, nici grijă pentru oameni. Conţin numai litera legii. Într-adevăr, noi nu putem să oficiem rugăciuni liturgice pentru necredincioşi. Dar putem să-i oferim iubire şi compătimire fiecăruia, chiar şi vrăjmaşilor noştri,
136
chiar şi prigonitorilor. Chiar şi pe ei trebuie să-i iubim.55 Acestea sunt cuvintele lui Hristos.
Domnul să ne ierte, pentru că ne încăpăţânăm prosteşte şi nu vrem să-I împlinim poruncile. Pentru că atât de des vorbim şi facem lucrurile fără iubire. Soţiile le aruncă cuvinte grele soţilor lor, soţii soţiilor… Părinţii copiilor, copiii părinţilor, fraţii surorilor, surorile fraţilor, creştinii creştinilor… Cât de păcătoşi şi de slabi suntem! Dar Domnul este neschimbător, El ne iubeşte pe toţi aşa cum suntem. Şi El ne porunceşte să-i iubim pe toţi şi pe fiecare, fie că este copilul care de curând a fost botezat sau patriarhul, sau altcineva. Însă, dacă o facem fără iubire, nu suntem creştini. Am reuşit să răspund la întrebarea dumneavoastră?
— Şi încă o întrebare, despre misionarism. Deseori mă gândesc la următorul lucru: Când plecăm în străinătate, devenim într-o anumită măsură misionari, fiind într-o altă ţară, într-o altă cultură. Vorbim acolo despre Iisus Hristos, dar oamenii locului deseori se tem să primească religia noastră, întrucât diferă mult de religia lor. O religie, ca de exemplu Ortodoxia, este legată în conştiinţa lor doar de o singură ţară. Cum să procedăm în aceste cazuri?
— Rezultatul cel mai bun al lucrării misionare depinde de cel ce mărturiseşte adevărul. Iar
55 Vezi Matei 5,44.
137
adevărul este că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi pe noi şi, de aceea, ni L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul-Născut56. Şi acest Fiu este Calea, nu una dintre căi, ci Calea! El este Adevărul, nu doar o reprezentare oarecare a adevărului, ci Adevărul. Şi El este viaţa57. Credinţa noastră nu este inventată de oameni, ea ne-a fost revelată de Dumnezeu. Şi, dacă trăim ca nişte creştini iubitori, le arătăm oamenilor că este adevărată credinţa noastră. Tinerilor care vor să devină preoţi eu le spun:
— Dacă vine cineva să se spovedească la voi, datoria voastră este de a nu-l judeca, ci de a-l iubi. El a venit la voi ca să-i arătaţi compătimirea iubitorului Hristos, nu ca să-l daţi afară din biserică, auzindu-i povestea îngrozitoare.
Aşa că mai avem multe de învăţat. Majoritatea mirenilor au auzit măcar ceva despre creştinism. Şi ceea ce au auzit a fost, în principiu, ceva atractiv. Dar cei mai mulţi dintre noi s-au străduit prin comportamentul lor să demonstreze contrariul. Trebuie să începem să facem ceea ce ne spune Domnul. Aceasta este cea mai bună lucrare misionară.
— întrebarea mea se referă la măsura caracterului copilăresc al monahilor, precum şi la lenevire şi iubire de sine. În ce măsură avem voie să ne comportăm copilăreşte? Şi a doua
56 Vezi 1 Ioan 4, 9-10.
57 Vezi Ioan 14,6.
138
întrebare este despre curăţie şi pustiirea interioară. Cum să facem, încât cele exterioare să nu ne ducă spre o pustiire interioară? Cum să ne opunem impresiilor exterioare, ca să ne păzim curăţia şi să nu ajungem la pustiire interioară? Şi încă o întrebare despre deznădejde şi despre plânsul de pocăinţă, despre pocăinţa interioară şi exterioară. Cum se manifestă acestea? Şi dacă este posibil să ne deprindem cu iubirea pentru aproapele prin ataşamentul faţă de o persoană. Şi cum să învingem patima desfrâului?
— Bine. Voi începe cu patima desfrâului. Nu cred că există o altă patimă cu care oamenii risipesc mai mult timp şi care le aduce mai multă pagubă ca pofta trupească. Oamenii cred că pofta trupească are vreo legătură cu iubirea sau cu singurătatea, sau cu dezamăgirea şi aşa mai departe. Nu este aşa! Pofta trupească este întotdeauna iubire de sine. Ea nu este legată în niciun fel de iubirea pentru alţii. Când ajungem să visăm la cineva pentru care simţim atracţie trupească, nu înseamnă că îl iubim pe acel om, ci că ne place să simţim plăcere, ne iubim pe noi înşine şi poftele noastre.
Dacă nu sunteţi de acord, amintiţi-vă doar ceva din experienţa voastră de viaţă. Pofta vine numai atunci când suntem mâhniţi. Când suntem singuri. Când ne gândim la noi înşine. Când ne supărăm. Iar după poftă urmează judecarea. După judecare irascibilitatea. Şi după toate
139
acestea deznădejdea, deprimarea, neliniştea. Aşa se închide cercul şi totul începe din nou. Pentru că acestea sunt despre noi.
De aceea, dacă vrem să învingem pofta, trebuie să o înlocuim cu virtutea iubirii. Nu numai să încercăm să o strivim, nu vom reuşi. De ce suferim de judecare, răutate, irascibilitate, nerăbdare şi de toate aceste patimi? Pentru că nu iubim. Şi atunci începem să desfrânăm, să ne încurcăm ca un ghem de aţă care se rostogoleşte pe jos.
Unii spun că a simţi poftă trupească, a avea cugete desfrânate este ceva firesc, căci suntem oameni. Chipurile, asta se întâmplă din cauza singurătăţii sau din cauză că omul nu este căsătorit. Dar cele mai multe gânduri necuviincioase le au tocmai oamenii care sunt căsătoriţi, pentru că în cadrul căsniciei relaţiile trupeşti nu satisfac omul pe deplin, nu dăruiesc dragostea şi nu ne feresc de singurătate, ci doar o sporesc. Dacă nu sunt unite cu iubirea, ele pustiesc şi pustiirea interioară chiar se agravează. Aşa că aici cauza este iubirea de sine.
Iubirea de sine nu aduce niciodată satisfacţie. Plăcerea niciodată nu aduce iubire. Patima desfrâului vine de la obsesia de a simţi plăcere. Atâta tot. Şi este foarte greu să o stăpâneşti, pentru că împotriva acestei patimi de obicei luptăm prin nişte mijloace care nu ne scapă de ea.
Când ne iubim pe noi înşine, atunci refuzul, îngrădirea noastră faţă de ceva anume, ne face să
140
dorim acel lucru mai tare. Pentru că iubirea de sine este năzuinţa de a ne face nouă înşine plăcere. De aceea, atunci când ni se refuză ceva anume, încercăm să găsim altceva care ne-ar provoca plăcere. Singura apărare, singurul medicament pentru iubirea de sine este iubirea pentru aproapele. Cât de simplu! Nu în sensul că este simplu să o atingi, ci în sensul că este uşor să dai răspuns.
Am să vă povestesc o istorioară. De fapt, mi se pare că v-am mai spus-o data trecută. În urmă cu mulţi ani am fost în Brazilia, în zona fluviului Amazon. Am vizitat o colonie pentru leproşi. Acolo munceau nişte călugăriţe catolice din Franţa. În acele zile era foarte cald şi zăpuşeală, hainele transpirate se lipeau de corp. Am intrat în clinică; acolo era o călugăriţă, iar în faţa ei, pe un scaun, stătea un pacient. Ea îi spăla rănile purulente de pe picioare. De pe ele cădeau bucăţi de carne. În aer se simţea o duhoare. Ea era îmbrăcată cu hainele călugăreşti, îi vedeam doar spatele. Eu, pe atunci încă foarte tânăr, am zis atunci ceva necuviincios. Am spus că nu aş putea să fac aşa ceva nici pentru un milion de dolari.
Călugăriţa s-a întors către mine. Era o fată foarte frumoasă, de vreo douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani. Şi ea a spus:
— Pentru un milion de dolari nici eu nu aş putea să o fac.
Singurul mijloc de a ne schimba este să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine. Să facem
141
anumite fapte din iubire pentru aproapele, nu din iubire pentru noi. De exemplu, dacă ne stăpâneşte patima desfrâului şi o vom stăvili, o vom reprima, încercând să nu mai fim deranjaţi de gândul la ea, ne vom iubi pe noi înşine şi mai tare, crezând că facem ceva pentru noi. Atunci patima nu va pleca. Dar, dacă îi iubim pe semeni, nu de dragul nostru, nu ca să primim ceva, ci ca să oferim, această patimă este posibil să ne părăsească.
Am cunoscut un om; el a venit la noi când avea în jur de patruzeci de ani. Adică, aşa cum spun eu, fiind tânăr, deşi este posibil să nu fie de acord cu mine cineva. El a venit la noi în calitate de voluntar pentru activităţile pe care le înfăptuiam la Harlem, în perioada când am muncit şi eu acolo, în casa noastră de obşte. Îl chema Emanuil, era de loc din Mexic. Venise în S.U.A. ilegal. A locuit în Florida. În Mexic şi-a lăsat soţia şi copiii şi, căutând o viaţă mai bună, a plecat în America, în America a avut un comportament nu prea cuviincios. Se afla ilegal în ţară, era certat cu legea, nu putea nici măcar să cumpere un bilet de avion sau de autobuz, nu putea să închirieze o maşină. Adică nu avea posibilitatea să plece din Florida. De aceea, împreună cu un alt cunoscut de-al său, a ajuns din Florida până la New-York pe jos. A venit la noi, în căutarea unui loc pentru înnoptat; în acea parte a Harlemului, unde ne aflăm noi, se vorbea spaniola şi el a aflat că există un loc unde putea să primească adăpost.
142
Şi s-a rugat să rămână la noi. I-am răspuns că poate să rămână, dar că va trebui să muncească. El se ocupa cu împărţirea mâncării hrăneam în jur de cinci sute de oameni pe zi.
într-o zi el a venit la mine foarte abătut, îl apucase tremuratul. Ceva l-a indispus foarte tare. Acolo aveam o femeie narcomană, care locuia împreună cu cei trei copii ai săi într-o clădire veche, părăsită. Ea venea la noi să îi hrănească, dar ei nu-i trebuia mâncare, căci consuma numai droguri. Şi când acest om a văzut-o, şi-a adus aminte de propria soţie şi de copii, de cei pe care îi părăsise. Apoi el a început să se schimbe. A stat la noi aproape trei ani, muncea şi era bun cu toată lumea.
Eu l-am întrebat:
— De ce nu te întorci acasă?
— Tu chiar crezi că sunt demn să mă întorc acasă la soţia mea? Căci eu i-am părăsit. Nu m-am gândit la ea. Cum mă voi întoarce la ea? Şi pentru ce? Ca să-i provoc şi mai multă suferinţă?
— Dar este familia ta.
— Pentru început, trebuie să mă curăţ. Să câştig nişte bani. Atunci voi putea să mă întorc şi să-i ofer ceva mai mult decât sunt eu însumi.
Şi muncea în fiecare zi. Iar seara mai muncea suplimentar, făcând curăţenie prin magazine, unde i se plătea câte ceva. Asta deoarece a înţeles că, până când nu se va schimba, nu va fi în stare să-şi ajute soţia căreia îi provocase durere.
143
Apoi s-a întors acasă şi ne-a trimis de acolo o scrisoare şi fotografia familiei sale. Ne-a scris: „Ei m-au primit.”
Asta s-a întâmplat pentru că el a început să iubească. Nu doar că s-a întors acasă pustiit şi spunând: „Iartă-mă”, ci s-a schimbat. Aşa trebuie să facem. Trebuie să ne schimbăm cu ajutorul iubirii, să nu fie doar cuvinte goale. Asta s-a întâmplat în anul 1991.
— Dacă îngrădesc valul de impresii care vin din exterior, pentru păstrarea curăţiei, îmi apare uneori un sentiment de pustietate, după care disperarea. Ce să fac?
— Deci chestiunea curăţiei. Dacă omul se fereşte de necurăţia care vine din exterior, se va simţi el singur? Oare curăţia exterioară este într-adevăr curăţie?
întrebarea este pusă în aşa fel, încât este foarte greu să răspunzi. Curăţia este determinată de starea inimii şi a minţii, nu de un anumit fel de activitate. Poţi să faci ceva care la exterior nu pare a fi deloc curat, dar să nu ai în acelaşi timp intenţii murdare. Şi iarăşi, necurăţia, gândurile desfrânate apar din cauza iubirii de sine şi a neiubirii aproapelui.
Uneori, când îi povăţuiesc pe oamenii care se pregătesc de căsnicie, ei se miră foarte tare. Eu le spun: „După ce veţi încheia căsătoria, relaţia voastră nu trebuie să se bazeze pe pofta trupească. Ea trebuie să rămână întotdeauna curată
144
şi neprihănită.” Oamenii rămân uimiţi. Ei spun: „Cum e posibil să ai relaţii intime şi să fii în acelaşi timp curat? Cum e posibil să ai relaţii conjugale şi să rămâi neprihănit?”
Ideea este că gândurile desfrânate, necurate, nu au nimic în comun cu iubirea pentru alţii. Ele apar din dragoste pentru noi înşine. Un alt exemplu este atunci când facem ceva pentru soţ sau soţie, dorindu-ne ca şi ei să facă ceva pentru noi. În acest caz, procedăm în mod egoist, chiar dacă facem ceva ce ei îşi doresc. De ce? Pentru că faptele noastre nu sunt îndreptate spre ei, ci spre noi înşine. Şi, dacă avem relaţii intime cu soţul sau soţia, dar nu suntem în acelaşi timp neprihăniţi şi curaţi, asta nu este dragoste pentru ei. Este iubirea propriului „eu”. Prin urmare, asta nu e iubire. Şi, prin urmare, acest lucru nu e corect. Nu e corect, chiar dacă suntem căsătoriţi. Căsătoria nu ne dă dreptul să păcătuim. Căsătoria ne propune alte posibilităţi de a ne manifesta iubirea, dar trebuie să fie iubire într-adevăr. Anume iubirea trebuie să fie forţa motrice a căsătoriei.
Este ca şi mâncarea. Dumnezeu a făcut ca mâncarea să aibă gust. Dar scopul consumării ei nu este delectarea simţului gustativ, ci hrănirea. Aşa că, dacă mâncăm ca să simţim doar gustul mâncării, nu cu scopul de a ne hrăni, asta este lăcomie a pântecelui, chiar dacă nu mâncăm mult. Pentru că în acest caz nu folosim hrana în scopul pentru care este destinată, ci pentru propria
145
plăcere. Şi, pe de altă parte, chiar dacă mâncarea este plăcută la gust, dar o mâncăm cu scopul de a ne alimenta, este bine. Iar dacă mâncăm doar pentru desfătarea gustului, este lăcomie a pântecelui. Pretutindeni este nevoie de măsură.
Atâta timp cât facem ceva şi în acelaşi timp nu ne iubim pe noi înşine, suntem în siguranţă. Dar uitaţi-vă cât ne iubim, în toate privinţele. Asta se vede şi din hainele pe care le purtăm, şi din mâncarea pe care o mâncăm, şi din felul în care ne amenajăm locuinţele, şi prin persoanele cu care comunicăm, faţă de care suntem ataşaţi sau pentru care simţim ostilitate, şi din ceea ce iubim şi din ceea ce nu iubim. Totul este concentrat asupra propriului „eu”. Dar suntem copleşiţi atât de tare de acesta, încât nici nu observăm asta. Noi considerăm că e ceva minunat tocmai ceea ce ne distruge. Asta ne aduce plăcere şi noi credem că este bine.
într-o zi a venit la mine o femeie tânără şi foarte drăguţă din parohia mea. Mi-a spus:
— Nu ştiu de ce, dar îmi vine foarte greu să-i iubesc pe copiii din prima căsnicie a soţului meu. Ei nu mă plac, nici eu pe ei. Eu nu le fac niciun bine. Dar nici rău nu le fac.
— Da? Totuşi ei au fost nevoiţi să o schimbe pe mama cu tata, am remarcat eu.
— Şi ce dacă? Eu nu le-am făcut nimic rău.
— Sigur că le-aţi făcut. Căci dumneavoastră nu v-aţi gândit la aceşti copii şi la cât de greu le va fi. V-aţi gândit numai la dumneavoastră şi la
146
viitorul soţ. Şi acum încă nu puteţi înţelege de ce copiii se supără atât de mult, deşi dumneavoastră, intrând în viaţa tatălui lor, v-aţi băgat în locul mamei lor.
Când ne dorim ceva, nu vedem nimic, în afară de lucrul dorit. Nu vedem cum comportamentul nostru se răsfrânge asupra celor din preajmă. Pentru că atenţia noastră este îndreptată spre noi înşine. Facem la fel ca această femeie, dar în raport cu nişte lucruri mai puţin importante.
De exemplu, mi se întâmplă deseori să aud pe la mănăstiri: „Nu ştiu de ce este mâhnită, căci nu i-am făcut nimic. Ea mereu este supărată de ceva. Mereu este aşa.” în loc să spunem: „De ce sora mea are o asemenea ispită? Ce aş putea să fac să o ajut?” Căci nimănui nu-i place să fie nefericit! Iar următoarea întrebare ar trebui să fie: „De ce nu aş ajuta-o? De ce ne-am pierdut nădejdea pentru ea?”
Convorbirea a IV-a
Ieri am primit o mulţime de întrebări şi la fel de multe întrebări ni s-au pus astăzi la spovedanie. Şi toate se referă la acelaşi lucru. La lucrul cel mai important: Ce este de făcut? Asta ne întrebăm mereu. Avem anumite reprezentări, multiple şi diverse idei, dar cu toţii întâmpinăm dificultăţi în a înţelege ce este cel mai important şi, cu atât mai mult, în a înţelege ce avem de făcut.
147
Astăzi, maică stareţă, aş dori, cu permisiunea dumneavoastră, să vorbesc despre rânduiala vieţii monahale. Despre ceea ce înseamnă aceasta. Pentru a înţelege dacă trăim ca nişte monahi adevăraţi. Despre temeiul vieţii monahale şi felul în care aceasta se prezintă în realitate. Dacă vom asculta doar cu urechile, vom recepţiona doar o parte nesemnificativă din cele spuse. Dar, dacă vom asculta cu inima, vom înţelege mai mult. În Scriptură Domnul ne spune: „Să nu se învârtoşeze inimile noastre în ziua când vom auzi glasul Lui.”58 Dacă Domnul va bate astăzi la inima unuia dintre noi, spunând: „Trezeşte-te, soră! Ţie-ţi vorbesc!”, nu avem voie să nu ţinem seama de asta. Pentru că, atunci când ne vom întâlni cu El în ziua cea din urmă, El ne va aminti cum ni s-a adresat, iar noi nu am vrut să ascultăm. Deci haideţi să ne dăm toată osteneala!
Psalmii ne arată ce bucurie, ce încântare emoţionantă este împlinirea voii lui Dumnezeu. Imaginaţi-vă numai: Ne bucurăm, suntem încântaţi, suntem fericiţi să-I împlinim voia. De fapt, este invers. Ne plângem şi ne văităm, ne batem capul, dorind să aflăm ce vrea Domnul de la noi. Neştiind cum să facem acest lucru, spunem că este foarte greu. Psalmistul însă spune că se bucură împlinind voia lui Dumnezeu. Dumnezeu şi numai Dumnezeu, nimic altceva. Numai El poate
58 Parafrazare la Evrei 3,15.
148
să ne facă integri, nimeni altcineva. Nimeni, în afară de Domnul, şi nimic, în afară de Domnul, nu poate să ne ofere integritatea. Numai Domnul poate să ne dea duhul păcii. Fără Dumnezeu nu avem nimic din toate acestea.
Noi, monahii, luăm asupra noastră jugul lepădării de sine, jugul lepădării dorinţelor proprii, de dragul împlinirii voii lui Dumnezeu. Nu a voii noastre, ci a lui Dumnezeu. Ne bucurăm, suntem fericiţi să-I împlinim voia, pe a Lui, nu pe a noastră. Cu ajutorul mănăstirii, al stareţului sau al stareţei, al fraţilor şi al surorilor, începem să ne supunem pe noi înşine voii lui Dumnezeu, să ne schimbăm, să ne transformăm, să căpătăm forma necesară. De ce suntem aici? Pentru că ne dorim să împlinim ceea ce vrea Domnul de la noi. De aceea, vrem să lepădăm toate dorinţele noastre şi să îi cunoaştem voia, împlinind-o.
Sfântul Benedict de Nursia, părintele monahismului apusean, a instituit un obicei în mănăstirile întemeiate de el. Pe pereţii acestora era gravat sau sculptat: „Nu pune nimic mai presus de iubirea lui Dumnezeu.” Dar noi punem mai presus de iubirea lui Dumnezeu aproape totul. Trebuie să schimbăm radical acest mod de abordare. Trebuie să supunem totul voii lui Dumnezeu.
Aceia dintre noi care citesc Sfânta Scriptură îşi aduc aminte de cele ce s-au întâmplat în drumul spre Emaus, după înviere. Ucenicii mergeau spre Emaus. Cineva i-a ajuns din urmă şi, mergând
149
alături, i-a întrebat ce s-a întâmplat în Ierusalim. Drept răspuns, ei s-au mirat:
— Oare numai Tu nu ştii despre cele întâmplate în ultimele zile?
Atunci, continuând discuţia, El a început să le explice taina relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Şi ei L-au rugat:
— Nu ne părăsi! Ia masa împreună cu noi!
Erau emoţionaţi, zguduiţi de cele pe care le auziseră. Ei încă nu înţelegeau, nu conştientizau sensul celor întâmplate, dar cuvintele Lui erau atât de captivante, minunate, încât nu voiau să se despartă de El. Vorbeau cu El la fel cum vorbim şi noi. Întrebau: „Da, da, dar cum? Noi am auzit ce trebuie să facem, dar nu ştim cum… Ne este frică… Nu vom reuşi… Avem atât de multe de făcut… Am încercat deja, dar nu am reuşit.” Şi L-au rugat: „Mai vorbeşte-ne! Nu Te opri! Vino cu noi să ne mai vorbeşti.” Şi El a mers cu ei în casă, S-a aşezat la masă, a luat pâinea, a frânt-o, a luat vinul, l-a binecuvântat. Şi, după cum spune Scriptura, la frângerea pâinii, la comuniunea euharistică, la comuniunea cu Dumnezeu, cu Hristos, la comuniunea unora cu alţii, totul a căpătat sens. Şi ei au exclamat: „Tu eştii” însă El a dispărut!59 Dar ce a rămas? Am rămas noi, pentru că din acel moment facem parte din Dumnezeire.
Ei au reuşit să-L vadă, pentru că se aflau în comuniune euharistică unii cu alţii. Fără împărtăşania
59 Vezi Luca 13,31.
150
comună niciodată nu vom putea să-L vedem. El este în frângerea pâinii, este în Euharistie! în asta şi numai în asta constă esenţa vieţii monahale. Numai în Euharistie ea capătă sens. Numai prin primirea Sfintelor lui Hristos Taine, prin această comuniune dătătoare de viaţă, îl vom dobândi pe Hristos. Şi atunci, la rândul nostru, vom reuşi să-L vedem în ceilalţi.
Fără Euharistie nu există viaţă monahală. Ea nu există fără împărtăşanie, iar împărtăşania este unirea cu Dumnezeu şi a unora cu alţii. Fără El nu avem mântuire. Nu sunt cuvintele mele, sunt cuvintele lui Hristos. Însă ce facem noi? Sufletul trebuie să înseteze după Hristos, să năzuiască spre El, fără să-şi dorească nimic altceva în afară de El. Nu trebuie să facem nimic ce ar putea se ne împiedice în comunicarea şi comuniunea noastră cu Dumnezeu, să ne împiedice de la Sfânta împărtăşanie, de la comunicarea şi comuniunea dintre noi. Tocmai la asta trebuie să ne gândim mereu, nu la ce avem azi la cină, nu la ascultarea pe care trebuie să o facem astăzi, nu la vremea de afară, nu la cine ne place şi cine nu.
Vreau să împlinesc voia lui Dumnezeu. Nu vreau nimic în afară de iubirea lui Dumnezeu. Vreau să fiu cu El. Vreau să petrec în comuniune cu El. Ce ne răspunde El la toate acestea? El spune: „Veţi dobândi acestea prin iubirea semenilor şi prin comunicarea cu ei. Însă nu veţi reuşi să obţineţi iubirea semenilor şi comunicarea cu ei fără Mine.”
151
Ne-am lămurit într-o anumită măsură? Am reuşit să vă explic în ce constă esenţa nenorocirilor noastre, pricina lor? Am reflectat noi oare care este începutul acestei tumori? Ne-am gândit la metodele de intervenţie chirurgicală şi la medicamentele cu care se tratează ea? Ştim cum să căpătăm vindecarea? Haideţi să mai ascultăm!
Fără împărtăşanie nu putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Iar fără rugăciune nu putem să primim împărtăşania. Fără rugăciune pur şi simplu nu vom înţelege ce înseamnă aceasta. Ce este rugăciunea? De ce este atât de slabă? De ce ni se dă atât de greu? De ce sârguinţele noastre pot fi comparate cu încercarea de a ne agăţa de aer, iar rugăciunea parcă ne scapă printre degete? Pentru că rugăciunea nu este ceea ce facem noi. Rugăciunea este ceea ce suntem noi. Ceea ce suntem atunci când trăim, conştientizând că ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu, că datorită împărtăşaniei suntem una cu Dumnezeu. Noi niciodată nu ieşim din comuniunea cu Dumnezeu, pentru că avem rugăciunea, ea este un fel de punte care, de la o împărtăşanie la alta, ne susţine şi ne întăreşte.
Rugăciunea se zideşte pe împărtăşanie, iar împărtăşania se înfăptuieşte datorită rugăciunii. Ele sunt legate indisolubil una de alta şi nu pot să existe una fără alta. Uneori oamenii spun:
— Părinte, eu nu pot să mă rog.
— Dar când te-ai împărtăşit ultima dată?
— în urmă cu trei luni.
152
— Păi tu mori de foame, eşti sleit de puteri. Eşti deja mort!
Hristos nu a venit aici ca să fie pictat în icoane. Nu ca să înfiinţeze un muzeu. El a venit pentru ca noi, El şi Tatăl Lui să fim una. Dar noi? Oare nu scăpăm din vedere ceva important? Uneori oamenii îmi spun:
— Nu sunt pregătit pentru împărtăşanie.
Eu le răspund:
— Tu roagă-te, pregăteşte-te! Altfel pentru ce mai trăieşti pe acest pământ?
într-adevăr, pentru ce trăim? Oare este vreun alt sens decât să-L iubim pe Dumnezeu, să ne aflăm în comuniune cu El şi unii cu alţii? Şi ne aflăm aici tot din acest motiv. Începeţi oare să înţelegeţi ce vreau să spun? Devine oare mai limpede direcţia discuţiei noastre?
Monahismul a fost întemeiat de Părinţi ca un mod de viaţă prin care omul ar putea să trăiască fără să-i fie distrasă atenţia spre păcatele lumii, încât să fie gata întotdeauna să trăiască în comuniune şi unire cu Dumnezeu, în rugăciune neîncetată. Mănăstirile se întemeiau prin putere duhovnicească, nu de dragul muncii fizice. Singurul ţel al existenţei mănăstirilor este năzuinţa de a trăi în condiţiile care asigură rugăciunea neîncetată şi comuniunea cu Dumnezeu. Sau, mai bine zis, în condiţii prin care acestea sunt realizabile. Dacă mănăstirea nu e o obşte care împlineşte comunicarea omului cu Dumnezeu
153
şi comunicarea dintre fraţi şi surori prin Sfânta Euharistie, ea nu e mănăstire. Acest lucru înspăimântă, dar şi însufleţeşte, îmbărbătează.
Acum să ascultaţi cu mare atenţie. Fără viaţă în dragoste desăvârşită, fără simţul deplin al comuniunii, fără iubire pentru Dumnezeu ne distrugem treptat. Viaţa monahală fără comuniune, fără iubire, fără Sfânta Euharistie este o caricatură a iubirii, nu iubire.
Este nefiresc să trăiască femeile împreună.
Ele pot să locuiască la un loc numai dacă în frunte Se află Hristos ca centru al vieţii. Fără Hristos, fără comuniune, acea stare tulburată în care se află femeia după căderea în păcat se agravează. Suntem copleşiţi în totalitate de păcat şi fără Hristos, fără unirea cu Dumnezeu, fără Sfânta împărtăşanie devenim nişte monştri, tot ce avem în noi în exces iese afară, devine vizibil. Şi, în loc să ne iubim şi să ne susţinem, să-L vedem pe Hristos în viaţa de obşte, începem să invidiem, să fim geloşi, să ne plângem, să manifestăm senzualitate, devenim irascibili, intriganţi, ne legăm de nimicuri. Vi s-a întâmplat să auziţi despre asemenea neputinţe? Sau este ceva nou pentru voi?
Fără comuniune, fără iubire reciprocă, fără Sfânta împărtăşanie viaţa monahală iar aceasta este chipul relaţiei dintre Dumnezeu şi om şi al răspunsului pe care i-l dă omul lui Dumnezeu se schimbă şi obştea dragostei se transformă pur şi simplu într-o instituţie oarecare. Şi atunci
154
obştea nu mai este un organism viabil, dătător de viaţă şi plin de iubirea lui Dumnezeu, ci o instituţie dirijată de principiile muncii în comun, nu de comuniunea dragostei. Ea e condusă de voia şi ideile celui ce răspunde de aşezământul respectiv. Însă nu pentru asta s-au adunat aici oamenii. Ci pentru ca să iubească şi să se schimbe pe ei înşişi şi lumea.
Viaţa în obşte, unită cu împărtăşania, face ca munca să fie sfântă. De ce? Pentru că munca desfăşurată în condiţii de obşte şi comuniune cu Dumnezeu este expresia iubirii reciproce. Fără viaţă de obşte, fără Sfânta Euharistie, fără iubire roadele muncii se risipesc. Munca devine o povară, irită, jefuieşte sufletul. Dar munca făcută cu dragoste devine un mijloc de exprimare a dragostei.
Dumnezeu i-a dăruit acestei mănăstiri tot ce-i trebuie pentru a iubi, pentru a trăi în viaţa de obşte şi pentru a ne afla în comuniune, în comunicare cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Dar fiecare dintre voi va trebui să-I dea răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecăţii pentru ceea ce a făcut sau n-a făcut, dacă a iubit ori nu, dacă a slujit pentru zidirea obştii, dacă a primit des împărtăşania, dacă s-a apropiat de Sfintele Daruri cu iubire. Iar alţii de exemplu maica sau eu vor sta, la fel, înaintea lui Dumnezeu şi vor da răspuns pentru felul în care au zidit obştea, dacă au trăit în viaţa de obşte în unire cu Dumnezeu şi cu semenii… Şi vom mai răspunde pentru voi toţi. Va trebui să
155
dăm răspuns nu numai pentru viaţa personală, ci şi pentru viaţa tuturor fraţilor. Acesta este rostul ascultării pe care o face stareţul sau stareţa.
în ziua Judecăţii nu vom putea să ducem tratative sau să dăm explicaţii. Va vorbi Dumnezeu. Până în acel moment toate cuvintele noastre vor fi deja spuse. Toate posibilităţile noastre de a influenţa situaţia vor fi epuizate. Vremea noastră este acum! Acum, momentul de faţă, este vremea care ni se dă ca să ne schimbăm. Chiar acum este timpul să ne întoarcem la Domnul şi să spunem: „Doamne, mântuieşte-mă! Pe Tine Te doresc mai mult decât orice. Eliberează-mă!”
De ce mijloace să ne folosim? Mai întâi trebuie să răspundem la chemarea lui Dumnezeu de a vieţui cu El, de a-I fi credincioşi. El ne cheamă să-I fim credincioşi, făgăduind că El însuşi ne va fi credincios. Forma sublimă a acestei făgăduinţe este Sfânta Euharistie. În fiecare zi trebuie să trăim în aşa fel, ca şi cum nu am avea alt ţel în afară de împărtăşirea cu Sfintele Taine, ca să fim demni în orice moment să ne întâlnim cu Dumnezeu, să mergem împreună cu El, să-I urmăm Lui. Astfel trebuie să trăim şi să ne iubim unii pe alţii, ca să fim în stare să facem aşa. Acest lucru se împlineşte cu ajutorul rugăciunii şi susţine dorinţa noastră de a iubi.
Ascultarea este eliberarea de toată neghiobia care e prezentă în viaţa noastră. De ce? Pentru că, făcând ascultare, ne dorim să facem voia lui Dumnezeu, nu voia proprie.
156
Dacă vreţi să aflaţi ce vrea de la voi o soră sau alta, nu ghiciţi, ci pur şi simplu apropiaţi-vă şi întrebaţi. Şi faceţi ceea ce vă roagă, nu ceea ce, după părerea voastră, i-ar fi de folos. Puteţi, de exemplu, să întrebaţi:
— Soră, ce ai vrea să mănânci la trapeză?
Iar ea, de exemplu, va răspunde:
— Vreau o farfurie de supă.
— Poate mai vrei şi altceva? Un sandviş? Ceai cu franzelă?
— Nu, vreau doar supă.
— Să-ţi aduc şi supă, şi sandviş, şi ceai cu franzelă?
Iată ce discuţie, dar oare nu ne recunoaştem în ea? Oare nu aşa procedăm? Aşa facem cu voia lui Dumnezeu. Domnul spune:
— Iubiţi, faceţi ascultare şi slujiţi.
Dar noi răspundem aşa:
— Oare şi pe ea trebuie s-o iubesc? Oare şi asta trebuie să fac?
însă e nevoie de ascultare adevărată, deplină. Să împlinim voia Lui, nu a noastră. Trebuie să ne aducem voia jertfă voii Sale. Fără iubire, fără împărtăşanie şi comuniune euharistică, fără rugăciune tot ce încercăm să facem şi tot ce facem la mănăstire, în loc să mergem către Dumnezeu, să ne îndreptăm spre Dumnezeu, să le slujim fraţilor şi surorilor, se întoarce împotriva noastră. Devenim iubitori de sine, meschini, senzuali, irascibili, cădem în iubire de stăpânire,
157
îi asuprim pe oameni, dorind să îi conducem, strigăm unii la alţii, nu ne ajunge timpul pentru nimeni şi totul se întâmplă deoarece am pierdut din vedere lucrul cel mai important. Ce obţinem deci, dacă petrecem în afara obştii, în afara comuniunii euharistice, în afara dragostei?
Dacă pierdem dorinţa de a-L mulţumi pe Dumnezeu, dacă obiectivul obştii nu mai este petrecerea în unire şi dragoste, ci doar munca şi îndeplinirea îndatoririlor şi a sarcinilor, obştea noastră se transformă într-o instituţie. Obştea iubirii îşi încetează existenţa. Scopul vieţii în ea devine executarea unor funcţii, nu iubirea. Atunci oamenii se simt pierduţi, deznădăjduiesc, nu mai înţeleg de ce sunt aici. Sufletul se simte înfometat şi nu înţelege de unde vine această foame. Dacă el nu se va întoarce, dacă nu-L va afla pe Dumnezeu, va muri.
însă asta nu trebuie să ne arunce în deznădejde, ci, dimpotrivă, să ne însufleţească. Suntem însufleţiţi de speranţa că îl vom vedea la frângerea pâinii. Îl vom vedea pe El şi ne vom vedea unii pe alţii. Vom intra într-o adevărată comuniune cu El şi unii cu alţii. Şi uşile împărăţiei cerurilor se vor deschide pentru noi. Şi Domnul va locui cu noi, iar noi cu El. Asta mă însufleţeşte, nu mă descurajează. Deci, dragele mele surori, totul este în mâinile noastre.
Dar în ce constă nenorocirea noastră? Vreuna dintre voi poate să spună în ce constă dificultatea
158
vieţii monahale astăzi? Care este nenorocirea noastră? Nenorocirea fundamentală este aceea că noi iubim una, iubim alta, iubim orice mai mult decât pe Dumnezeu.
îmi aduc aminte de un om de la New-York. Rugaţi-vă pentru el, numele lui este Erl. Are acum, dacă nu greşesc, optzeci şi nouă de ani, iar de curând a suferit un accident cerebral grav. Erl se gândea să primească Ortodoxia. Este de origine africană, de loc din New Orleans şi a fost primul negru angajat în cadrul poliţiei New-York-ului. A trebuit să muncească şi să se lupte mult ca să schimbe atitudinea generală faţă de afro-americani. El era un catolic sever, luptător pentru drepturile sociale. Uneori Erl venea în obştea noastră, ne ajuta la activităţile pentru oamenii fără adăpost. Deseori îmi punea mâna pe umeri şi spunea:
— Vreau să vorbesc cu tine. Mă faci să mă simt jenat. Uită-te cum eşti îmbrăcat. Eşti în contradicţie cu tot ce cred eu. Ajunge numai să deschizi gura, că eu şi încep să detest tot ce fac. Aici, la voi, se întâmplă ceva straniu.
Eu îi răspundeam:
— Vino la Biserică.
— Eu oricum merg la Biserică, spunea el.
— Nu, tu nu mergi la Biserică, îl contraziceam eu. Vino la Liturghie. Vino şi vei vedea.
Şi într-o duminică a venit. Şi a fost, aşa cum se spune în argoul negrilor, „astupat”. După Liturghie Erl s-a apropiat să sărute crucea, spunând:
159
— Părinte, acum am înţeles. Aici este un loc al vieţii, aici ţâşneşte viaţa.
La acea Liturghie el L-a văzut pe Dumnezeu şi într-un sfârşit totul a căpătat sens pentru el. În acea perioadă avea în jur de şaptezeci de ani. Şi el a spus ceva ce ar trebui să auziţi:
— Astăzi am învăţat multe lucruri. Am înţeles că Domnul ne cheamă mai întâi, iar noi trebuie să răspundem la chemarea Lui. El ne-a iubit pe noi mai întâi. Tot ce trebuie este să-L iubim la fel de mult. Şi când te gândeşti că asta-i tot ce trebuie să facem! Nimic mai mult!
Omului nu i s-a dat nicio altă îndatorire în afară de a iubi. Dar să privim câtă energie şi cât timp irosim pentru orice, nu şi pentru iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor.
Se pare că aici vom pune punct. Cred că am răspuns la toate întrebările voastre, deşi poate nu în ordinea în care mi le-aţi pus.
Şi în frăţia noastră sunt neînţelegeri, şi nu mici. Ştiu că întotdeauna se întâmplă din cauza mea. Pentru că nu arăt suficient de clar calea pe care trebuie să se meargă, nu mă rog suficient şi nu mă lupt suficient pentru fraţi. Da, uneori Domnul îmi trimite har şi atunci pot să mă rog pentru ei toată noaptea, să mă lupt, şi eu văd puterea lui Hristos. Ca să o văd, de aceea mi se dă acest har. Fără El cu toţii suntem pierduţi, ca nişte oi fără păstor. Dacă păstorul nu ştie încotro să meargă, se vor pierde toate. Trebuie să ne ajutăm
160
unii pe alţii să ajungem acolo unde trebuie. Îndatorirea oilor este să-şi urmeze păstorul, iar Îndatorirea păstorului este de a merge împreună cu ele, având grijă ca toate să ajungă la destinaţie. Să ne rugăm deci pentru păstorii noştri, iar ei să se roage pentru turmă. Dacă nu ne rugăm, suntem asemenea unui pom uscat. Trebuie să fim tăiaţi şi aruncaţi în foc, nu suntem buni de nimic.
Dacă nu iubim, pentru ce trăim? Cum putem să ne plângem de ceva, dacă nu iubim? Cum de se întâmplă să nu ne dorim să preferăm voia lui Dumnezeu voii personale? Ce se întâmplă cu noi? Dar în acelaşi timp noi credem că înţelegem sensul vieţii!
Tatăl ceresc ne spune că trebuie să priveghem. Trebuie să pri veghem, pentru că nu ştim în ce zi şi ceas vom fi chemaţi. Dar noi trăim de parcă ni s-a dăruit veşnicia şi ni s-a promis că vom ajunge acolo cu certitudine. Însă nimeni nu ne-a promis nimic, nimeni, în afară de Dumnezeu, Care ne-a făcut făgăduinţa iubirii, demonstrându-ne că ne iubeşte. Şi numai pentru că El ne iubeşte avem şi noi capacitatea de a iubi, de a răspunde cu dragoste la dragostea Lui, cu condiţia să alegem dragostea.
Aţi obosit deja. Şi eu am obosit. Dar îmi doresc să vă însufleţesc, să vă trezesc la viaţă. Sunt gata chiar să-i dau cuiva o palmă, dar aceasta va fi palma iubirii. Încerc să-i îmbărbătez duhovniceşte şi pe monahii mei. Pe parcursul zilei intru uneori în biserică numai pentru cinci-zece minute
161
şi pur şi simplu stau înaintea lui Dumnezeu. Nu trebuie să spun nimic, vin doar să-L salut, să stau cu El, să îl rog să fie alături de mine, să nu-mi permită să uit de El. Dar de ce voi, maicilor, umblaţi aiurea pe lângă biserică, dar în biserică intraţi foarte rar? El spune: „Vino!” Iar voi îi răspundeţi:
„Nu, nu. Acum sunt ocupată. Mai târziu.” Trebuie să ne schimbăm. Sunteţi o mănăstire? Sau sunteţi o instituţie oarecare? Sunteţi fiice alese ale lui Dumnezeu, pe Care L-aţi ales, pentru ca El să fie pentru voi mai presus de toate, mai presus de propriul „eu”? Străluciţi de tot felul de virtuţi pe care vi le-a dăruit El? Sau sunteţi din rândul acelor oameni care cred în sine şi devin respingători, răi? Haideţi deci să ne schimbăm!
Maică, se pare că am vorbit destul. Vreau să vă mulţumesc pentru că mi-aţi permis să vă împărtăşesc ceea ce, din punctul meu de vedere, doreşte Domnul de la noi. Am nevoie de rugăciunile voastre, iar voi de ale mele. Şi cu toţii avem nevoie de Dumnezeu. Toţi suntem monahi şi nu contează unde ne aflăm în Grecia, în Rusia, oriunde. Suntem împreună datorită frângerii comune a pâinii. Mâine, sper, vom reuşi să o săvârşim împreună cu voi. Haideţi să ne încetăm existenţa ca instituţie şi să devenim casă a iubirii.
Acum, după ce v-am spus tot ce am vrut, aştept să-mi spuneţi şi voi ce vreţi.
— Sunt astrologii o urâciune înaintea lui Dumnezeu? Căci venirea Mântuitorului ei au prezis-o.
162
— Permiteţi-mi să răspund succint la această întrebare. Astrologia timpurilor venirii Mântuitorului pe pământ era o ştiinţă cu un grad de dezvoltare foarte ridicat. Oamenii ascultau de astrologi şi credeau că aceştia posedă o înţelegere profundă a lumii. De aceea, Dumnezeu s-a folosit de ei, de aptitudinile lor. El i-a folosit pe astrologi pentru a înştiinţa lumea despre Naşterea Fiului Său. Nu ei au fost cei ce au descoperit existenţa lui Dumnezeu, ci Dumnezeu i-a folosit ca să Se facă cunoscut lumii. Astfel, ei nu au acţionat independent, ci au fost unealta voii lui Dumnezeu. Însă asta nu face ca activităţile lor să fie demne de încredere.
Iată un exemplu minunat: Dumnezeu ne foloseşte şi pe noi. Să ne imaginăm doar! El, Domnul, ne foloseşte ca să Se descopere pe Sine lumii!
— Nu vi se pare că islamul este produsul dezorganizării creştinismului?
— Nu. Creştinismul şi islamul nu au nimic în comun. De la bun început islamul este o erezie îndreptată împotriva credinţei creştine. Hristos este descoperirea Tatălui, este Dumnezeu Care Se arată pe Sine lumii. Iar islamul este răzvrătirea omului împotriva revelaţiei divine. Este minciuna care îl depărtează pe om de mântuire.
— întrebarea mea este legată de vremurile Patriarhului Nicon, vremurile schismei. Ce este mai presus? Puterea preoţiei sau puterea ţarului pe pământ? Este o întrebare din corespondenţa dintre Alexei Mihailovici şi Patriarhul Nicon.
163
— Oare există un asemenea concept ca „puterea preoţiei”? Mai degrabă aici se are în vedere puterea ierarhilor bisericeşti. Ea se împlineşte prin smerenie şi slujire. Anume asta e puterea. Hristos a venit cu smerenie şi slujire, iar preoţii sunt chemaţi să urmeze paşilor lui Hristos. Nu trebuie să deţinem nicio putere lumească sau atotputernicie, avem putere duhovnicească şi aceasta este mai presus de toate celelalte. Împăraţii lumii, conducătorii, trebuie să cârmuiască nevoile omeneşti temporare, iar noi trebuie să deservim nevoile duhovniceşti. Dacă acest lucru se face în mod corect, niciodată nu au loc conflicte. Însă, dacă aceste două domenii se intersectează, începe dezordinea, pentru că suntem datori cu toţii să-I slujim lui Dumnezeu.
— Spuneţi-ne ceva despre smerenie, căci temelia iubirii este smerenia.
— Este foarte greu să le explici celor mândri ce înseamnă smerenia. Aşa că, probabil, îmi va fi greu să vorbesc despre asta în faţa celor ce s-au adunat în această sală. Dacă noi, mândri fiind, auzind cuvintele „slujire”şi „smerenie”, ne simţim umiliţi, e tocmai din cauza mândriei noastre. Acest lucru este chinuitor pentru noi, ne deprimă, ne doboară, ne arde. Smerenia este opusul mândriei, este golirea de „eul” personal şi umplerea sinelui cu prezenţa lui Dumnezeu. Prin urmare, atunci când suntem smeriţi, suntem plini de Dumnezeu. Când suntem plini de Dumnezeu,
164
suntem plini de dragoste. Iar atunci când suntem plini de dragoste nu păcătuim, vrem să slujim şi toate păcatele şi viciile pleacă. Cât de mândri suntem… De altminteri, nu voi explica, noi oricum ştim ce este mândria.
îmi aduc aminte de un om care venise la noi la mănăstire cu dorinţa de a deveni monah. După două-trei luni a început să se confrunte cu mari greutăţi legate de particularităţile vieţii de obşte. A fost o perioadă foarte dificilă pentru el, îi venea foarte greu să se roage. Şi el mi-a spus:
— Nu înţeleg de ce nu reuşesc nimic.
Eu i-am răspuns:
— Este din cauza mândriei tale.
— Eu? Eu nu sunt mândru! m-a contrazis el vehement. Este revoltător ceea ce îmi spui.
— Eşti mândru, i-am spus eu din nou, de data aceasta foarte încet.
Asemenea oameni nici nu pot să înţeleagă cum cineva poate să-i numească mândri. Este ca şi cum cineva ar lucra într-un grajd, în bălegar, şi după lucru i se pare că s-a spălat bine, dar intră în cameră şi toţi se uită la el, se strâmbă nemulţumiţi, iar el este nedumerit:
— Ce miroase aşa?
— Păi, de la tine miroase.
— în niciun caz. M-am spălat! Se pare că miroase de la voi.
Mândria! Ne obişnuim cu ea atât de tare, încât toţi o simt, iar noi nici n-o observăm.
165
— întrebarea mea se referă la vremurile din urmă. Atunci se vor înşela chiar şi cei aleşi. În ce mod se vor înşela aceştia?
— Noi suntem exemplul perfect al felului în care se vor înşela cei aleşi. Credem că putem să ne îndeplinim îndatoririle, să respectăm legea, să facem anumite ritualuri şi totul va fi în ordine. Dar dragostea? Dar de dragoste nici nu avem nevoie. Însă Evanghelia ne spune că fără dragoste nu avem nimic. Prin urmare, nici nu trebuie să aşteptăm vremurile din urmă: noi suntem mărturia vie a felului în care omul poate fi înşelat.
— Cum să ne lepădăm cu adevărat de grijile lumeşti în timpul rugăciunii şi să ne îndreptăm toată mintea spre Dumnezeu?
— Dar cum de reuşim să susţinem neîntrerupt obsesia pentru propriul „eu”? Căci, orice ar fi, ne gândim permanent la noi înşine. În jurul nostru se întâmplă ceva, iar noi ne gândim numai la noi înşine. Stăm la Liturghie, în prezenţa lui Dumnezeu, şi ne gândim la noi. Prin urmare, capacitatea noastră de concentrare asupra unui lucru pe care-l iubim este imensă. Mintea noastră nu se îndepărtează niciodată de ceea ce iubim mai presus de orice. Orice s-ar întâmpla în jurul nostru, mintea niciodată nu ni se îndepărtează de obiectul iubirii, de acel om pe care-l iubim mai mult decât pe toţi ceilalţi. Probabil aţi ghicit deja cine este omul acesta? Cine este? Este propriul „eu”.
166
Deci cum să ne concentrăm în totalitate asupra rugăciunii, să ne lepădăm în totalitate de tot ce ne distrage? Există o singură cale: să îl iubim pe Dumnezeu la fel de mult cum ne iubim pe noi înşine. Atâta tot.
Noi suntem pilda vie a faptului că aşa ceva este posibil. Dar, cum s-ar spune, o demonstrăm prin metoda reducerii la absurd.
— De ce în unele mănăstiri există o asemenea problemă: novicele vin la mănăstire cu intenţia de a sluji, dar, după trecerea anilor, fie devin indiferente faţă de o asemenea viaţă, fie, în general, părăsesc mănăstirea? Deşi la început aveau o chemare atât de puternică. Oare care este motivul? Cine poartă vina? Mănăstirea, obştea sau sora respectivă?
— Când facem ceva pentru noi înşine în ideea de a obţine ceva, ne pierdem foarte repede dorinţa de a face acel lucru atunci când nu primim cele căutate. Deseori oamenii vin la mănăstire dorind să găsească ceva ce ar putea să li se ofere sau să se facă pentru ei. Nu vin ca să înţeleagă ce ar putea să facă ei pentru aşezământ. Şi când nu mai conştientizează pentru ce au venit, râvna lor se evaporă. Încep să caute lucrul dorit în alte locuri. De ce? Pentru că nici nu s-au străduit să-I dea ceva lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, doreau să primească ceva de la El şi, în consecinţă, au fost dezamăgiţi atunci când nu au primit acel lucru. Şi încep să caute satisfacţie în alte locuri, într-un mod naiv şi stupid.
167
Dacă nu manifestăm dărnicie în slujirea iubirii, un alt mediu nu ne va face mai generoşi. Astfel, dacă nu dorim să ne facem nevoinţele pentru Dumnezeu, trăind la mănăstire, probabil că nu vom dori să ne dăruim puterile nici în căsnicie, nici în orice alt fel de relaţii interumane, pentru că de fiecare dată vom căuta pe cineva care ne-ar putea oferi nouă ceva.
— Părinte Ioachim, surorile deseori spun că ştiu o anumită metodă de mântuire. Pentru că toate cunosc Vechiul Testament, Noul Testament, citesc literatură patristică şi ştiu cum se rezolvă problema din punct de vedere teoretic. Dar au o problemă cu hotărârea. Ele nu pot să decidă să facă primul pas. De ce se întâmplă aşa? De unde să luăm fermitatea necesară?
— Din captivitatea iubirii de sine ne scoate fie moartea, fie iubirea. Fie murim şi astfel se termină totul. Fie ne smulgem din captivitatea propriului „eu”, datorită faptului că iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, iar asta ne oferă posibilitatea de a ne schimba. Iubirea este singurul lucru care ne dă puterea să schimbăm ceva.
Uneori oamenii vin şi nu pot să se hotărască în privinţa unui lucru pentru că ei vor totul. Nu ştiu ce vor: ba să primească tunderea monahală, ba să se căsătorească, ba să devină bancheri. Totul se reduce la căutarea răspunsului la întrebarea: Ce i-ar aduce omului cea mai mare satisfacţie? Deci întâi vreau să înţeleg unde îmi place
168
mai mult, după care voi alege. Dar asta nu are nicio legătură cu iubirea. Asta se poate compara cu situaţia când cineva ar veni la noi şi ne-ar spune:
— Vrei să fii prietenul meu?
— Da, bine.
— Atunci dă-mi două sute de mii, am nevoie de bani.
— Ai venit doar pentru asta? Ăsta este singurul motiv?
— Da! Acesta este scopul principal!
La fel facem şi noi când intrăm în viaţa monahală. Gândim cam aşa: „Bine, voi face asta, dar Tu ce îmi vei da în schimb?” în loc să spunem: „îl iubesc pe Dumnezeu şi El este tot ce îmi doresc. Nu vreau să trăiesc fără El. Vreau să fiu acolo unde s-au adunat toţi cei ce L-au dorit pe Dumnezeu mai presus de orice, pentru ca atunci când voi slăbi ei să mă susţină, să nu mă lase să cad. Iar atunci când vor slăbi ei, eu voi putea să îi susţin.”
Noi însă venim deseori la mănăstire deoarece căutăm ceva pentru noi înşine şi atunci ne tragem unii pe alţii în jos, în loc să ne ajutăm să urcăm.
— Există acea dorinţă de a învăţa iubirea şi de a o împlini cu adevărat. Însă deseori se întâmplă că ierţi, slujeşti, rabzi câteva zile, după care puterile se epuizează, dorinţa se termină, vine deprimarea. Unde este problema? Cum să atingem statornicia?
— Oare încă nu ştiţi răspunsul? Am să vă întreb: Oare toţi ştim să dansăm? Nu? Dar cum
169
putem să învăţăm dansul? Prin practică. Ne străduim, dansăm şi învăţăm. Dar cum să învăţăm să iubim? Trebuie, de asemenea, să ne dăm silinţa. Nu vom reuşi imediat, dar trebuie să ne străduim. Nu vom şti niciodată să dansăm, dacă doar ne vom uita cum dansează alţii. Trebuie să încercăm noi înşine. Dacă doar ne imaginăm că dansăm, atunci puţin probabil ca picioarele să ne asculte. Să ne aducem aminte de perioada şcolii, când trebuia să frecventăm acele ore groaznice de dans. Începi să te mişti, îl calci pe picioare pe partener…
— Ce-i de făcut atunci când ne vine foarte greu să ne concentrăm asupra rugăciunii, asupra cuvintelor rugăciunii? Se întâmplă să nu poţi de-a lungul întregii zile să te concentrezi nici măcar asupra rugăciunii lui Iisus. Gândul la Dumnezeu există, dar nu poţi să te concentrezi asupra cuvintelor rugăciunii. Ce să facem în asemenea cazuri?
— Rugăciunea lui Iisus presupune transpunerea ei din minte în inimă. Iar în inimă nu mai sunt cuvinte. Trebuie să ne sârguim să coborâm rugăciunea din minte în inimă, încât să ne rugăm neîncetat în inimă. Rugăciunea este conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea este cunoştinţa faptului că El este aici şi viaţa constă în realitatea prezenţei Lui, nu în cuvinte.
Dacă cineva ne va spune: „Te iubesc”, dar în realitate nu va face faptele dragostei, atunci nici nu vom auzi aceste cuvinte, nu se va întâmpla
170
nimic. Ni se spune: „Te iubesc”, iar noi ne îndoim că este aşa. Dar, dacă ne-o spune o persoană care, după cum ştim, ne iubeşte şi pe care o iubim, auzim aceste cuvinte chiar dacă sunt spuse în grabă, din mers. În acest caz, nici nu e nevoie să le pronunţăm, pentru că ştim că suntem iubiţi, însăşi conştientizarea prezenţei iubirii în viaţa noastră ne schimbă viaţa. Iată ce este rugăciunea.
Dumnezeu este mereu aici, dar ne lipseşte conştientizarea prezenţei Sale. Anume asta ne permite să păcătuim, să facem toate aceste prostii pe care le facem uneori. Dar când iubim şi conştientizăm prezenţa celui iubit în viaţa noastră, atunci tot ce facem este legat de acea persoană, deoarece el sau ea este mereu în gândurile noastre.
Acesta este răspunsul la întrebarea cum putem să ne rugăm întotdeauna, pretutindeni, neîncetat şi să trăim conştientizând prezenţa lui Dumnezeu. Asta înseamnă că propriul „eu” trebuie să se micşoreze, să cedeze trecerea. Atunci totul va fi bine.
— Părinte Ioachim, aţi vorbit acum despre rugăciune şi este deja o înaltă măsură duhovnicească, dacă rugăciunea trăieşte în tine, izvorăşte din tine şi devii una cu ea. Poate că aici este vorba despre atenţie? Eu doar propun să coborâm cu picioarele pe pământ. Întrebarea mea este foarte simplă: Cum să ne concentrăm într-o asemenea măsură, încât să fim atenţi chiar şi în viaţa de zi cu zi? Ştiţi cum zic clasicii: „Mi se vorbeşte, dar
171
nu mai aud ce mi se spune.” Sau: „Interlocutorul meu are dreptate. Cu un sfert de ureche am auzit, cu o jumătate de ochi am văzut.” Adică atenţia lipseşte, nu o avem. Cum s-o dobândim?
— încotro era îndreptată atenţia atunci, măicuţă? Pe ce era concentrată cealaltă jumătate a atenţiei? Era concentrată asupra propriului „eu”.
— Da, desigur.
— Atunci, tot ce trebuie să facem este să ne înlocuim pe noi înşine cu altcineva. Dacă ne vom înlocui cu altcineva, atunci vom putea să-l iubim pe cel de lângă noi şi toată energia, tot timpul care se îndrepta spre propriul „eu”, din acel moment îl vom investi în acea iubire.
De curând, înainte să vin aici, mă aflam la New-York. Traversam pasajul din metrou ca să trec la o altă linie. Alături treceau trenurile, unul după altul. Atunci când intrau în tunel, roţile scoteau un sunet cumplit. Panourile electronice sclipeau, oamenii alergau care încotro. Şi acolo era un om care cânta la vioară. Îl interpreta pe Bach şi o făcea minunat, fără nicio notă falsă. El nu observa nimic în jur, era copleşit în totalitate de muzica lui Bach. De ce? Pentru că îl iubea pe Bach şi nimic nu reuşea să-l abată de la cel pe care-l iubea. Iată răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Noi nu iubim suficient. Ne iubim pe noi înşine. De aceea, suntem ca un radar, mereu în căutarea unui lucru care ne-ar aduce plăcere, din ce în ce mai multă plăcere. Chiar şi atunci
172
când participăm la o discuţie ne abatem mereu, căutând ceva mai interesant. Când cineva intră în cameră, ne întoarcem imediat, ne uităm la acea persoană: „Oare ne-a adus ceva interesant?” întreaga noastră atenţie este concentrată asupra propriului „eu” şi avem mereu nevoie de impresii ca să ne simţim fericiţi, ca să simţim plăcere. De ce? Pentru că nu ne preocupă nimic în afară de propriul „eu” şi acele lucruri care ne oferă plăcere. Iar dacă eu iubesc pe cineva sau ceva, nu vreau ca altceva să mă abată de la asta nici măcar o clipă.
Maica poate crede că eu trăiesc cu capul în nori. Maică, urcaţi la noi pe nori, este atât de bine aici. Nu rămâneţi pe pământul trecător!
— Ne aflăm în diferite categorii de greutate…
— Pe nori nu există nicio greutate, ridicaţi-vă. Cu cât ne aflăm mai departe de pământ, cu atât forţa gravitaţională e mai slabă.
— Vorbiţi-ne despre frica de Dumnezeu.
— Conceptul de „frică de Dumnezeu” nu înseamnă să ne străduim să ne ţinem cât mai departe de Dumnezeu. Ci înseamnă să mergem spre El, înţelegând corect Cine este Dumnezeu. Venim la El în virtutea certitudinii că El ne-a chemat. Dar în acelaşi timp recunoaştem propria nevrednicie şi mergem numai pentru că El ne-a chemat. Cu toţii trebuie să avem frică de Dumnezeu, pentru că ea presupune să înţelegem Cine este Dumnezeu, în acest caz, răspundem corect la chemarea Lui.
173
Iar dacă nu îl cunoaştem pe Dumnezeu şi nu ştim Cine este, atunci nici nu răspundem.
Măcar dacă am înţelege cu adevărat, nu doar cu mintea, că aproapele care stă alături de noi este un mijlocitor de nădejde al mântuirii noastre! Mântuirea noastră sunt semenii, cei ce se află alături. Dacă îi iubim, suntem mântuiţi. Dacă nu-i iubim, am pierit. Dacă am fi bolnavi de moarte, suferind de vreo boală groaznică, din pricina căreia ne-am chinui şi am suferi dureri cumplite, iar alături de noi s-ar afla un om capabil să vindece acea boală şi ar avea şi medicamentul împotriva ei, atunci tot ce ar trebui să facem ar fi să-i cerem acest medicament. Câţi bani am fi dispuşi să cheltuim pentru asta? Păi, tot ce avem! Cum ne-am purta cu acel om? Am face tot posibilul să nu-l mâhnim. Şi iată că alături de noi se află Cel ce are remediul care ne vindecă de blestemul veşnic. Cum s-ar schimba atitudinea unora faţă de alţii, dacă am crede cu adevărat că tot ce le facem semenilor Ii facem lui Hristos. Dar noi nu credem! De ce? În asta constă viaţa noastră.
— Cum să deosebim judecarea de observare, adică atunci când observi un om? Cum să observăm fără să judecăm? Pentru ce observăm? Care este diferenţa?
— Cred că am mai răspuns la această întrebare, dar voi mai răspunde o dată. Când noi, oamenii, urmărim comportamentul altui om, observăm doar o parte a acestuia. Iată, de exemplu,
174
această soră. Ea se ridică, traversează camera, se apropie de masa pe care se află dictafonul60 îl ia, îl ascunde în buzunar, se îndreaptă spre uşă şi iese. Apoi o altă soră se apropie şi spune: „Cine a luat dictafonul meu?” Şi eu spun: „L-a furat sora N. Am văzut cum a făcut-o. Este o hoaţă.”
Dar eu nu pot să spun aşa. Eu pot să spun: „Am văzut cum o soră s-a apropiat, s-a uitat în jur, a pus dictafonul în buzunar şi a plecat.” Sunt întrebat: „Cine era?” „Nu ştiu”, îi răspund, dar descriu înfăţişarea ei. Şi mi se răspunde: „A, păi este dictafonul ei, mi l-a dat doar să-l folosesc.” Aşa deci. Iar eu am judecat-o. Am spus că este hoaţă, dar nu este adevărat.
Pot să văd numai comportamentul, dar nu pot să judec ceea ce l-a provocat. Judecarea este atribuirea unui comportament, a anumitor intenţii. Însă numai Dumnezeu poate să judece intenţiile, pentru că numai El citeşte în inimi. Eu însă pot să văd doar partea exterioară a comportamentului, dar nu pot să ştiu ce l-a generat. Astfel, nu e treaba mea să spun de ce a fost făcut un anumit lucru.
Chiar dacă nimeni în afară de mine nu ar fi văzut ce s-a întâmplat şi eu m-aş fi apropiat de sora N, care a venit cu noi din America, şi aş fi spus: „Astăzi, la conferinţă, s-a întâmplat ceva
60 Dictafon aparat folosit pentru înregistrarea vorbirii, în scopul dactilografierii ulterioare a textului, (n.red.)
175
incredibil! Acolo era un dictafon, iar o monahie a venit şi l-a pus în buzunar, după care alta întreba unde este dictafonul ei”, asta nu ar fi o simplă observare. Ar fi deja vorbire deşartă. Căci nu e treaba mea să spun ce s-a întâmplat.
Totul trebuie să fie condiţionat de iubire. Dacă aş vrea s-o iubesc pe această soră, m-aş apropia de ea şi aş întreba-o:
— Soră, este chiar dictafonul tău? Nu cumva e al altcuiva?
Aş întreba fără să judec, dorind să previn nenorocirea în care ar putea să cadă.
Sau, dacă ea ar veni şi ar începe să-şi caute dictafonul bodogănind, aş putea să o liniştesc, spunând că voi merge eu să-l caut. Dragostea mi-ar permite să găsesc soluţia.
— Cum să trăim, încât să fim mulţumiţi de tot şi cum să nu vedem greşelile străine?
— Nu există nicio recomandare ca să fim mulţumiţi. Singurul care poate să mulţumească inima omului este Domnul. Nimic altceva nu poate să ne satisfacă. Nu trebuie nici să încercăm, vom pierde timpul degeaba şi vom fi dezamăgiţi, şi nici nu vom ajunge acolo unde trebuie.
însă apare întrebarea: Cum putem, văzând păcatul aproapelui, să nu-l judecăm? Bineînţeles că îl observăm. Dar, observându-l, ne rugăm pentru aproapele. Scriptura spune că iubirea acoperă o mulţime de păcate. Trebuie să acţionăm în aşa fel, încât să împiedicăm căderea fratelui,
176
fără să descoperim în acelaşi timp păcatele lui celor din jur. Trebuie să ne rugăm pentru el şi să-l ajutăm. Să ne aducem aminte de Cuviosul Serafim, care a fost jefuit, bătut şi i s-a luat tot ce avea. Dar el în acelaşi timp spunea: „Vă înţeleg! Sunt gata să vă dau totul.” El nu voia ca oamenii să păcătuiască. Dar noi cerem: „Să fie pedepsiţi!”
— Cum să atingem pocăinţa, nu doar în cuvinte, ci din adâncul inimii?
— Când suntem obosiţi de noi înşine, când ne este deja lehamite, când ştim că toată durerea pe care am pricinuit-o cuiva în realitate ne-am pricinuit-o nouă, atunci se întâmplă să ne adresăm lui Dumnezeu astfel: „Ajunge! Mă predau! Vreau să fiu cu Tine!” Şi atunci ne schimbăm orientarea vieţii. În loc să ne permitem diferite luxuri, văzându-ne pe noi înşine ca măsură a tuturor lucrurilor şi totodată plângându-ne şi văitându-ne din cauza împrejurărilor, noi spunem: „Doamne, eu Te urmez. Du-mă unde voieşti.” Asta este pocăinţa.
— Dar eu zac la pământ, nu pot să merg.
— Asta e numai prima parte. A doua parte constă în faptul că trebuie să îl urmăm. Să ne ridicăm şi să-L urmăm.
— Cum să primim cu pace clevetirea îndreptată împotriva noastră?
— Este foarte greu să avem de a face cu cineva care ne cleveteşte sau ne defaimă, sau ne ironizează, dacă nu avem iubire. De ce? Pentru că, dacă nu avem iubire, înseamnă că în noi zace
177
mândria. Iar mândria ne face să ne răzbunăm, ca să-i facem pe asupritorii noştri să tacă.
Am experienţa comunicării cu unul dintre monahii noştri care purta un război duhovnicesc foarte greu. Oamenii începuseră să spună că i se întâmplau nişte lucruri foarte urâte. Nu-mi venea să cred. L-am întrebat, dar el nu mi-a confirmat cele spuse despre el. Nu ştiam ce să fac, nu voiam să cred, dar, până la urmă, s-au adunat destule dovezi. Atunci el şi-a schimbat tactica şi a declarat că părăseşte mănăstirea, din cauză că sunt un duhovnic rău (ceea ce, de altfel, este adevărat) şi nedrept (ceea ce este posibil să fie, de asemenea, adevărat). Şi a început să meargă într-o direcţie cu totul diferită. A părăsit ţara şi a declanşat o adevărată campanie ca să mă destituie. Le-a scris tuturor cunoştinţelor noastre comune din parohie. A făcut diferite lucruri! Şi, fireşte, eu, ca un om căruia i s-a provocat o rană, m-am dus la duhovnicul meu. Iar duhovnicul mi-a spus:
— Tu vrei să faci ceea ce aşteaptă de la tine Domnul? Sau vrei să procedezi după propria ta voie?
— Oare nu poate să fie în aşa fel, încât voia mea şi voia Domnului să coincidă? am întrebat eu.
— Asta depinde de tine.
— Vreau să fac aşa cum doreşte Domnul.
— Iubeşte-l, nu spune nimic, nu răspunde la nicio întrebare, nu explica nimic şi Domnul va avea grijă de totul.
178
Şi astfel, oamenii părăseau parohia, preoţii erau foarte mâhniţi, episcopii îmi spuneau nişte lucruri neplăcute. Asta a durat timp de trei ani. Primeam nişte scrisori oribile, în care oamenii mă întrebau cu mânie cum pot să mă numesc preot. Asta mă îndurera foarte mult. Dar, după trecerea celor trei ani, acest frate s-a întors la noi. Era foarte bolnav, era pe moarte şi m-a sunat din aeroport cu rugămintea să-l ajut. La început mi-am dorit să-l întreb dacă nu cumva şi-a ieşit din minţi, însă, bineînţeles, nu aveam altă ieşire decât să-i spun că îl voi ajuta. L-am dus la un spital. Apoi, după ce oamenii au început să-l viziteze, el le-a povestit ce făcuse atunci. Şi ei mi-au spus: „Părinte, cum aşa? De ce atunci nu te-am crezut?!” Tot ce s-a întâmplat până în acel moment mi-a provocat foarte multă durere.
Dar durerea pe care o suportăm când ne stăpânim mândria, când îi permitem lui Dumnezeu să aibă grijă de noi, este spre binele nostru. Când am început să tac, când am încetat să mă justific, am putut să observ cât de mult suferea acel frate, suferea, neavându-L în viaţa lui pe Dumnezeu. Eu doar am primit de la el ceva rău. Însă în acel răstimp sufletul lui murea. Ce fel de duhovnic sunt, dacă mă îngrijorează mai mult ceea ce spun oamenii despre mine, decât starea propriului meu fiu? Astfel, am făcut ascultare şi mi-am însuşit o lecţie care constă în faptul că fratele meu poate să sufere şi suferinţa lui este mai
179
importantă decât a mea. Şi atunci amândoi am încetat să mai suferim.
— Dumneavoastră spuneaţi că pricina rugăciunii neatente constă în faptul că omul se gândeşte şi se preocupă doar de el însuşi, iar pe Dumnezeu nu îl iubeşte. Dacă în timpul rugăciunii îmi fac griji pentru munca pe care trebuie s-o îndeplinesc, gândindu-mă că trebuie să o fac cât mai bine ca să-i folosesc pe ceilalţi, cum să mă lupt în acest caz cu neatenţia? Căci asta nu se referă la mine şi totuşi rugăciunea nu se face cu atenţie. Îmi pun mai mult nădejdea în mine însămi, în propriile puteri, nu în Dumnezeu?
— îmi amintesc cum eram în adolescenţă, înainte să merg la mănăstire. Prietenul meu cel mai bun, cu care învăţasem împreună în ultimul an de liceu, a abandonat şcoala şi s-a însurat. Locuia împreună cu soţia într-un apartament dărăpănat, pentru că era tânăr şi nu avea bani. Într-o zi el m-a sunat şi mi-a spus:
— Ascultă, la sfârşitul săptămânii trebuie să vopsim pereţii şi să lipim tapetul în apartament. Vino şi ajută-mă.
Nu mai ştiu ce mi s-a întâmplat în acea zi, dar mă simţeam foarte rău. Aveam temperatură, eram ud de transpiraţie. Dar el era prietenul meu şi se căsătorise de curând. Şi m-am dus la el. O zi întreagă am încercat să lipim tapetul, era foarte greu să facem în aşa fel, încât toate desenele să se potrivească. Stăteam pe o scară şi aproape că
180
leşinam, dar nu voiam să-i spun că sunt bolnav, pentru că ar fi trebuit să mai merg o dată la el. Am terminat treaba aproape de miezul nopţii. Am plecat acasă, simţindu-mă istovit. Până la urmă am fost internat la spital cu pneumonie. M-am întors de la spital luni. Iar marţi el m-a sunat şi mi-a spus:
— Nu te voi mai chema niciodată să mă ajuţi. Tapetul este lipit ca şi cum ar fi lucrat la el doi oameni beţi. O dezordine totală! Trebuie să-l lipim din nou!
Nu i-am spus nimic. Dar apoi el a stat de vorbă cu mama mea şi a aflat că în acea zi eram foarte bolnav şi ajunsesem la spital. Atunci a venit la mine şi mi-a spus:
— Eu sunt vinovat. Iartă-mă! De ce nu ai plecat atunci acasă?
— Am vrut să te ajut şi m-am străduit cum am putut.
La fel ne rugăm atunci când simţim durere. Chiar dacă roadele rugăciunii nu sunt atât de mari cum am vrea noi, motivul pentru care o facem oricum este minunat. Nu tapetul lipit strâmb este minunat, ci iubirea cu care a fost lipit. Când facem ceva din dragoste, minunată este însăşi dragostea, nu rezultatul.
Prietenul meu a fost căsătorit timp de douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani. Din păcate, mai târziu a divorţat. Eu nu ştiam, dar în dormitorul lor se afla fotografia unui perete din
181
acel apartament. După divorţ el mi-a trimis-o cu menţiunea: „Păstrează-o şi nu uita niciodată.”
Această relatare răspunde în vreun fel la întrebarea dumneavoastră? Nu? Reflectaţi asupra ei, soră, ea vă va oferi răspunsul.
— Cum să luptăm cu cârtirea?
— De credem cu adevărat că Domnul ne cârmuieşte viaţa şi că totul vine din lucrarea Lui sau este îngăduit de El, de ce să mai cârtim? Cârtim doar pentru că nu înţelegem cauza principală a celor întâmplate. Dacă încetăm să vedem în toate lucrarea mâinii lui Dumnezeu, atunci tot ce se întâmplă pare absurd, iar atenţia ni se îndreaptă spre noi înşine şi începem să cârtim: „De ce mi s-a întâmplat mie? De ce e aşa?” Asta-i o nenorocire! Dar, în pofida dizarmoniei noastre interioare, cu toate că păcătuim mereu, Domnul ne iubeşte. Cât de greu ne este să înţelegem asta! Este uimitor! Dacă doar faptul acesta nu ne face fericiţi, nu ştiu ce ar mai putea să ne ajute. Dacă asta nu ne îndeamnă să ne ridicăm şi să schimbăm lumea, suntem deja morţi. Morţi, dar nici nu ne dăm seama. Căci aceasta este cea mai bună veste din lume. Nu contează cine suntem şi nu contează ce facem, şi nu contează de câte ori cădem, Dumnezeu, Izvorul şi Ziditorul a toate, ne iubeşte. Ura! Este incredibil! Am putea să ne imaginăm că ne-am găsit un soţ sau o soţie care ne-ar iubi indiferent ce facem? Care ne-ar iubi întotdeauna? Chiar dacă soţul ne-ar spune asta, probabil
182
îl vom întreba: „Nu cumva eşti beat?” Nu vom crede aşa ceva. Iar Dumnezeu ne iubeşte. Oare avem motiv să cârtim? Nu, nu şi nu! Cârtirea este lipsită de sens.
— Cum să ne pregătim pentru moarte?
— Mi se pare că Sfântul Pimen cel Mare, sau poate că nu el, la întrebarea cum să ne pregătim de moarte a răspuns: „Trăiţi pentru Dumnezeu.” Ne pregătim de moarte chiar prin felul cum trăim. Când păcătuim, nu mai trăim, ci murim. Noi, creştinii, credem că moartea este începutul vieţii, pentru că Hristos a călcat cu moartea pe moarte. Acum viaţa şi moartea sunt legate între ele şi totul este plin de sens.
— Din perspectiva psihologiei, există două tipuri de oameni, conducători şi conduşi, da? Aşa spune ştiinţa şi nimeni nu o contrazice. Există oameni autodidacţi, care sunt capabili să se nevoiască, să meargă singuri pe drumul desăvârşirii duhovniceşti. Şi există oameni cărora le este foarte greu să o facă. În Rusia a existat stăreţia. Ucenicul, venind la mănăstire, nu doarcă-şi spovedea zilnic cugetele, ci şi primea de la stareţ anumite indicaţii. De exemplu, să citească o anumită carte, după care stareţul îl întreba ce a înţeles ucenicul din ea. Treptat, aflându-se sub supraveghere duhovnicească, omul lucra asupra patimilor. Din păcate, sunt o persoană care fac parte din categoria celor conduşi. Îmi este foarte greu să mă organizez singură. Şi ce să fac, dacă nu mai există
183
această instituţie? Dacă odinioară la mănăstire exista un stareţ şi erai alături de cineva care îţi urmărea viaţa şi putea cumva să te ajute, acum nu mai există aşa ceva. Duhovnicii noştri sunt supraîncărcaţi. La mănăstirea mea nu există un astfel de om pe care l-aş putea alege ca stareţ sau stareţă. Îi iubesc pe mulţi şi îi respect, dar nu sunt oameni de care aş putea pur şi simplu să ascult, care mi s-ar părea că mă conduc spre Dumnezeu. Dar nici nu am o voinţă puternică pentru a mă nevoi singură. De aceea, mă nevoiesc la întâmplare. Ce aş putea să fac în acest caz?
— Binecuvântarea pentru viaţa monahală înseamnă o continuă urmare a lui Hristos. Suntem absolut convinşi că aceasta este calea cea adevărată. Noi nu stăm la îndoială legat de ceea ce facem, dacă petrecem în ascultare. Pentru că Dumnezeu lucrează în noi prin intermediul ascultării. Asta este calea supremă a vieţii monahale. Este mai presus de indicaţiile stareţilor şi ale episcopilor, mai presus de ştiinţă şi filosofie. Nu-i nimic mai presus de ascultare. Domnul este gata să-şi înfăptuiască lucrarea chiar şi printr-un prost ca mine şi prin aceasta să vă ajute pe voi. Dacă petreceţi în ascultare pentru că sunteţi monahii, şi Hristos vă va influenţa, folosindu-se de un mijloc oarecare. Dar trebuie să avem credinţă
ca să obţinem roadele acestei înrâuriri.
Trebuie să manifestăm ascultare întru totul, în afară de păcat. Fraţilor noştri eu le spun:
184
„întotdeauna este mai bine să fii ascultător decât drept.” Oricine poate să aibă dreptate. Dar numai cel smerit poate să fie ascultător. Şi numai smerenia ne dă totul. Putem să fim drepţi întru totul, dar să nu fim în acelaşi timp sfinţi.
— Avem nişte oameni îmbunătăţiţi duhovniceşte. Am avut la un moment dat o ispită foarte mare şi m-am apropiat de o măicuţă, întrebând-o ce să fac. Ea m-a îndrumat. M-am apropiat de alta şi aceasta mi-a spus ce să fac. După care am întrebat o monahie tânără, de la care am auzit cuvintele: „Dar oare tu eşti mai bună decât ea?” Ea m-a pus la punct prin câteva cuvinte. Asta mi-a plăcut foarte mult! A fost un răspuns duhovnicesc de la Dumnezeu însuşi. Când ceva pare să nu fie în ordine, îi cerem sfat unei surori. Nu am în vedere situaţia când trebuie să rezolvi o anumită problemă, ci lucrarea permanentă asupra propriei persoane. După părerea mea, cineva trebuie să supravegheze această lucrare şi să îmi ceară socoteală. Singură nu sunt în stare.
— Sunteţi în stare.
— Vreau să spun că la noi latura exterioară a ascultării este foarte bine organizată. Când sunt la muncă, simt ajutorul lui Dumnezeu. Susţinerea Lui. Dar în ceea ce priveşte restul vieţii, nu pot să organizez totul la fel de bine.
— Haideţi să joc eu rolul stareţei dumneavoastră acum. Veţi veni la mine şi-mi veţi spune:
185
— Sunt luptată de nişte încercări şi de ispite mari. Nu o iubesc pe sora cutare. Orice aş face, totul îmi iese pe dos. Ce mă binecuvântezi să fac?
Iar eu vă voi spune:
— Să te duci în fiecare dimineaţă la acea soră, spunându-i: „Bună dimineaţa. Domnul să te binecuvânteze. Îţi mulţumesc că mă ajuţi. Învaţă-mă să mă rog. Învaţă-mă să fiu o monahie bună. Iartă-mă.”
Iar dumneavoastră îmi veţi spune:
— Ai înnebunit? Ce bine îmi va face asta? Ea se comportă cu mine aşa şi aşa. Nu face asta şi aia. Nu, eu nu o voi face.
Iată, aici dumneavoastră veţi pierde. Pentru că ascultarea nu înseamnă tratative. Nici explicaţii. Ascultarea nu constă în explicaţii, nici în a vă justifica de ce credeţi că trebuie sau nu trebuie să faceţi un lucru oarecare. Ascultarea este manifestarea smereniei în faţa celui care a fost numit de Biserică să ne conducă, fără să cerem sau să pretindem explicaţii şi lămuriri în acelaşi timp. Este atunci când ni se dă binecuvântarea să facem ceva, iar noi răspundem doar: „Cum binecuvântaţi.” S-ar putea să vi se spună: „Du-te la culesul roşiilor.” Iar dumneavoastră puteţi să gândiţi: „E nebună! Viaţa mea se năruie, iar ea mă trimite la roşii.” Nu, nu ea este nebună, ci dumneavoastră. Pentru că nu vedeţi cauza tuturor nenorocirilor pe care la aveţi: samavolnicia, neputinţa de a vă supune cuiva.
186
— Pot să vă pun o întrebare concretă?
— Puteţi, dar nu e nevoie. Aşezaţi-vă, gândiţi-vă şi veţi primi răspuns la întrebarea dumneavoastră. Căci dumneavoastră nu aveţi probleme cu ascultarea, nu-i aşa?
— Ce este înverşunarea provocată de mâhnire? Ce fel de stare este aceasta?
— Suferinţa niciodată nu împietreşte inima. Inima se împietreşte din cauza iubirii propriului „eu”. Şi se potoleşte prin iubire. Cineva dintre sfinţi mi se pare că era Sfânta Macrina, sora Sfântului Ierarh Vasile cel Mare avea mari îndoieli în privinţa cuvintelor care spuneau că suferinţa este unul din semnele iubirii lui Dumnezeu. Aceste cuvinte ale Sfântului Vasile au smintit-o. Într-adevăr, dacă Dumnezeu ne iubeşte, la ce sunt bune suferinţele? Apoi ea a înţeles şi a spus: „Acum am înţeles de ce Dumnezeu are atât de puţini prieteni. El se poartă cu ei atât de dur.”
Suferim ca să ne eliberăm de propriul „eu”. Suferinţele noastre nu sunt lipsite de sens.
Vedeţi cât de stricaţi suntem! Cât de denaturată este înţelegerea noastră referitoare la menirea omului. Medicamentul pe care ni-l dă Domnul ni se pare otravă. El ne propune calea pe care să mergem, iar noi spunem: „Mai bine îmi voi vedea de drumul meu.” Lumea ne spune minciuni, iar noi, în loc să privim lumea prin ochii credinţei, privim credinţa prin ochii lumii, nevăzându-L în acelaşi timp pe Dumnezeu.
187
Trebuie să ne schimbăm gândirea. Dacă vrem să devenim copii ai lui Dumnezeu, trebuie să schimbăm chiar temelia pe care se zideşte „eul” nostru.
— Cum să luptăm cu deznădejdea, cu sentimentul părăsirii de către Dumnezeu, când suntem mâhniţi, şi cum să ne încredinţăm în totalitate lui Dumnezeu?
— Cine a scris acest bileţel nu înţelege până la capăt ce înseamnă să fii om. Este doar Unul în Care putem să avem încredere. Acesta nu este propriul „eu”. Nu e nicio fiinţă vie. Acesta este Dumnezeu şi numai în El putem să avem încredere. Dacă nu aveţi încredere în El, înseamnă că nu-L cunoaşteţi. Dacă veţi dori să vă întâlniţi cu mine după această convorbire, voi încerca să vi-L arăt, iar pe dumneavoastră voi încerca să vă arăt Lui. Ca să înţelegeţi că El este singurul în Care putem să avem încredere. Iar în „eul” nostru nu trebuie să avem încredere. Nenorocirea dumneavoastră este că aveţi prea multă încredere în sine şi, de aceea, nu puteţi să vă încredeţi în altcineva.
— Aţi spus că Domnul ne iubeşte orice am face. Adică ne aflăm permanent în iubirea lui Dumnezeu şi avem întotdeauna posibilitatea să ne îndreptăm. Şi noi, surorile, şi în general toţi creştinii, toţi credincioşii, îl iubim pe Dumnezeu şi orice am face, oricum am proceda, în adâncul sufletului ne pare rău pentru cele făcute. Înseamnă
188
că îl iubim pe Dumnezeu şi Dumnezeu ne iubeşte. Cum e posibil să nu ne mântuim?
— Noi nu ne mântuim, pentru că facem o alegere, care constă în faptul că nu-L iubim. Îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, adică ne întoarcem spre noi înşine şi păcătuim. Dumnezeu ne dă libertatea de a pleca de lângă El, dacă asta vrem. Suntem liberi să alegem iadul. El vrea ca noi să alegem mântuirea, nu pentru că asta ar schimba pentru El ceva, ci pentru că ne iubeşte. Tocmai pentru asta ne-a creat, ca să fim în comuniune cu El, ca să împartă bucuria cu noi. Dacă nu îl alegem pe El, alegem pustietatea. Atunci pierdem totul.
Domnul este plinirea tuturor lucrurilor. Nu este nimic mai presus sau în afara Lui. Iadul este lipsa posibilităţii de a avea o relaţie cu Dumnezeu, în iad sunt epuizate toate posibilităţile de a fi uniţi cu Dumnezeu. Sunt epuizate toate posibilităţile de a fi aşa cum am fost creaţi. Şi acolo rămânem pentru veşnicie, tânjind după ceea ce nu mai putem să obţinem.
în limba ebraică există un blestem. Dacă unui om îi displace alt om, îi spune:
— Mă voi ruga să îţi cadă toţi dinţii, în afară de unul. Iar acela care îţi va rămâne să te doară tot restul vieţii.
Există aici o asemănare cu iadul.
— Mi s-a spus că astăzi este zi liberă. Iar o soră vine şi îmi spune: „Vei merge să faci curat
189
în casa de oaspeţi.” Eu, desigur, mi-am zis în sinea mea: „Doamne, dă-mi putere să nu mă indignez.” Vine următoarea zi liberă şi mi se spune: „Tu vei merge la prescurărie”. Mă interesează dacă toate acestea mi se dau pentru păcate sau este Pronia lui Dumnezeu?
— Asta vă aduce aminte cât de mult vă place să vi se facă hatârul. Şi, de asemenea, cât de mult sunteţi preocupată cu propriile pasiuni, în loc să-I faceţi pe plac lui Dumnezeu. Căci asta este slujirea dumneavoastră pentru Dumnezeu: să faceţi curat în casa de oaspeţi sau să slujiţi la trapeză, sau să coaceţi prescuri. Nu este important ce faceţi, ci felul în care o faceţi. Trebuie să faceţi totul cu aceeaşi dragoste. Pentru că toate se fac de dragul Celui iubit. De aceea, munca este doar o cale, un mijloc de transmitere a iubirii noastre.
Să ne imaginăm că cineva ne iubeşte. Şi acest om ne trimite un buchet de flori. Sunt doar nişte flori, nu e iubirea însăşi. Dar ce ne mişcă atât de tare inima şi o schimbă? Faptul că cineva se gândeşte la noi, are grijă de noi, ne iubeşte. Florile sunt un mijloc cu ajutorul căruia am primit acest mesaj. Noi punem florile undeva şi le iubim pentru că ne-au fost trimise de cineva care ne iubeşte.
La fel ni se spune şi nouă: „Du-te şi fă curat la trapeză. Mâine vei merge să coci prescuri.” Şi răspunsul nostru trebuie să fie: „Mulţumesc! Tu mă iubeşti.”
190
— înţelegeţi, nu mă deranjează ascultările, ci întrebarea e: Toate aceste sarcini de unde vin? Poate pentru păcatele mele sau poate pentru păcatele din tinereţe? Sau este Pronia lui Dumnezeu? Nu mă deranjează ascultările.
— Permiteţi-mi să vă pun o întrebare. Imaginaţi-vă că de dumneavoastră se apropie un bărbat şi sunteţi o tânără de douăzeci de ani. Şi acest bărbat vă spune: „Vă iubesc nespus.” Şi vă oferă un inel cu o pietricică atât de mică, încât nu se vede nici cu lupa. Apoi se apropie alt băiat şi spune: „Te iubesc.” Şi vă dăruieşte un diamant imens. Oare îi veţi spune: „Nu, nu vreau acest inel, este prea greu”? Nu, ci veţi spune: „Vedeţi cât de mult mă iubeşte.” Prin urmare, priviţi cât de mult vă iubeşte El. Nu v-a dat o pietricică oarecare, care nici nu se vede, ci un bolovan adevărat, ca să vă arate cât de mult vă iubeşte. Arătaţi-l tuturor, ca să vă invidieze şi celelalte surori pentru mărimea diamantului primit. Nu e aşa? Ba da, aşa e!
— Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Poate monahul să admire frumuseţea naturii sau asta este iubire pentru lume, care pricinuieşte pagubă sufletului?
— Zidirea este oglindirea Ziditorului. Dacă zidirea nu ni-L descoperă pe Ziditor, ea poate să ne dăuneze. Dacă iubim zidirea mai mult decât pe Ziditor, nu ne este de folos. Noi, fiind monahi, trebuie să avem o atitudine evlavioasă pentru
191
creaţie. Asta nu este iubire, nu este adorare, ci evlavie. De ce? Pentru că zidirea este darul Ziditorului. Şi acest dar are două ţeluri: preamărirea lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Dacă nu serveşte acestor ţeluri, trebuie să renunţăm la ea.
— Aş vrea să lămuresc o situaţie concretă. O tânără soră, stând de vorbă cu alta mai în vârstă, aude de la aceasta din urmă nişte cuvinte de judecare. Şi, cu toate că în sufletul său ea se opune şi nu este de acord cu cele spuse, acceptă ceea ce îi zice interlocutoarea. Care este pricina unui asemenea comportament?
— Aşa ceva se întâmplă când vrem să fim plăcuţi oamenilor, când vrem să-i mulţumim chiar cu preţul adevărului, când vrem să evităm vreun conflict, dar în sufletul nostru nu suntem de acord cu ceea ce face omul respectiv. Asta este slavă deşartă. Înseamnă că punem părerea altora mai presus de adevăr, mai presus de orice. Este vorba despre mândrie. Vrem să evităm un conflict, dar în sinea noastră ripostăm şi judecăm oamenii. Asta se întâmplă de obicei din cauză că ne supraestimăm şi credem că nimeni nu are dreptul să spună ceva împotriva noastră.
— Mai vorbiţi-ne, vă rog, despre pregătirea pentru spovedanie.
— Ca să ne spovedim greşelile, trebuie să descoperim păcatul pe care îl săvârşim cel mai des. Iar păcatul constă în faptul că I-am întors spatele Celui ce ne iubeşte. Ne gândim în primul
192
rând la noi înşine. Şi nu mai contează ce a făcut pentru noi Cel ce ne iubeşte. Contează doar ceea ce am putea primi de la El. Acesta este păcatul. Atunci când venim la Dumnezeu şi spunem: „Iartă-mă pentru că am fost atât de nerecunoscător. Tu îmi dai totul, iar eu mă gândesc numai la mine”, acesta este începutul pregătirii pentru spovedanie.
Apoi cugetăm la cele făcute de noi şi la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Dacă vom compara ceea ce a făcut El pentru noi cu ceea ce am făcut noi pentru El, vom fi uimiţi de măreţia generozităţii Sale. Şi atunci ne vom dori să intrăm în comuniune cu El, vom începe să însetăm după El şi vom veni la El.
Convorbire purtată la Mănăstirea Sfintei Elisabeta (Minsk, Belarus)
Protoiereul Andrei Lemeşonok:
— Continuăm drumul pe care ni l-a descoperit Domnul, drumul pe care trebuie să ne deprindem să vieţuim cu Dumnezeu, drumul îngust care duce spre împărăţia cerurilor, unde trebuie să renunţăm de bunăvoie la tot ce este al nostru şi să îi oferim viaţa în întregime lui Dumnezeu. Este ceva de neconceput, din perspectiva criteriilor omeneşti, pământeşti, psihologice şi fizice, deoarece omului îi este caracteristică încrederea în sine. Fireşte, omul are experienţă, experienţa personală a vieţii, talentele şi particularităţile sale şi le preţuieşte, pentru el acestea sunt averea lui. Dar pe calea pe care Domnul le conduce pe maicile noastre, trebuie să se renunţe la acestea şi asta este moarte. Şi nu putem spune că acum suntem bucuroşi şi să zâmbim, pentru că eu ştiu că fiecare are atâtea dureri şi atâtea probleme, care mâine nu se vor micşora, ci vor fi mai multe. Dar în acelaşi timp, în minutele în care ne este bine, trebuie să ne ajutăm unii pe alţii să rezistăm, să nu ne îndoim de corectitudinea alegerii noastre. Pentru că deseori, trăind anumite stări, minute de descurajare, îndoială
194
şi dubiu, omului i se sugerează să aibă milă de el însuşi şi să privească altundeva, unde se pare că este mult mai bine, mai interesant şi mai util să se afle. Însă asta este o ispită, o ademenire, şi noi nu trebuie să ne oprim asupra ei, nu trebuie să cultivăm autocompătimirea când ni se pare că am greşit în alegerea drumului.
Este greu să nu avem milă de noi înşine şi să spunem: „Bine!”, atunci când ne este rău. Este imposibil. E greu să ne înfruntăm pe noi înşine de dragul aproapelui, să zâmbim şi să spunem nişte cuvinte de îmbărbătare când în noi trăieşte păcatul care ne sfâşie în bucăţi. Este imposibil să o facem cu propriile puteri. Acest lucru nu este pe măsură vieţii lumeşti. Este doar pe măsura vieţii duhovniceşti pentru care astăzi, bineînţeles, nu suntem pregătiţi. Consider că problema noastră cea mai mare constă în faptul că devenim slabi atunci când suntem lezaţi în amorul propriu, când nu suntem preţuiţi şi când, aşa cum ni se pare, cineva ne tratează în mod nedrept. Credem în adevărul nostru, credem în starea noastră sufletească şi cădem. Iar căderea noastră constă în faptul că ne întoarcem spatele unii altora. Vrem să ne ocolim unii pe alţii, vrem să ne ascundem unii de alţii, ca să nu fim deranjaţi şi să nu ne încurce nimeni să trăim. Asta, desigur, este problema noastră cea mai mare, pe care nu putem să o rezolvăm singuri. Sigur, putem să spunem: „Bine, trebuie să ne
195
iubim unii pe alţii. Astăzi ne aflăm într-un loc plin de har, Domnul ne-a adunat…” Şi aşa este, dar în interiorul nostru trăieşte păcatul şi el ne dă lovitura de graţie, încercând să ne convingă: „Uite ce soră, uite ce reguli, uite ce conducători, uite ce condiţii…” Şi toate acestea îl presează pe om, îl trag spre pământ. Şi deja nu Cerul, ci nişte conflicte lumeşti, contradicţii, adevăruri căci fiecare are un adevăr propriu distrug şi dezbină mănăstirea noastră, care încă nu are temelie. Pentru că întemeierea unei mănăstiri se realizează, probabil, pe parcursul câtorva decenii sau chiar mai mult. Este vorba, într-adevăr, de acea unire despre care vorbim când rostim rugăciunea Arhimandritului Sofronie Saharov. Când ne aflăm la Dumnezeiasca Liturghie şi surorile se apropie de Sfântul Potir, picăturile Sângelui lui Hristos trebuie să fie pentru noi garanţia biruinţei asupra morţii şi a dezlipirii de egoismul nostru, de adevărurile noastre omeneşti, de interesele noastre omeneşti…
însă astăzi, cu certitudine, purtăm o luptă şi în această luptă pierdem foarte des. Când se întâmplă ceea ce se întâmplă azi, este important să nu credem în înfrângerea noastră, să nu credem în ceea ce trăim în interiorul nostru, să nu credem în ceea ce vedem în jurul nostru când vedem păcatul, care este incompatibil cu viaţa în Hristos, incompatibil cu creştinismul în general. Este realitatea pe care o trăim. De aceea, mi-am
196
dat seama că în unele momente nu trebuie să ne încredem în ceea ce vedem, în ceea ce auzim, să nu ne încredem în ceea ce se întâmplă înjur, ci să privim în sus, spre ţelul principal pe care trebuie să-l avem. Acest ţel este biruinţa asupra morţii, biruinţa asupra sinelui şi biruinţa asupra lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău.
Dar cât va mai trebui să ne nevoim? Iată, acum la mănăstirea noastră moare sora N. Este chiar aici, deasupra noastră. Şi eu văd cum Domnul pregăteşte omul pentru împărăţia cerurilor. Este minunat! Omul care a ajuns la mănăstire la o vârstă înaintată nu înţelege unde a nimerit. Şi am putea să ne gândim că totul este o întâmplare, pentru că omul nu a avut încotro, pentru că a avut anumite întâmplări în viaţă… Căci omul trebuie să se afle undeva. Dar în realitate, probabil, nu este aşa. Iată, omul nu înţelege şi judecă, şi spune nişte lucruri pe care nu le-ar fi putut spune într-o stare normală. Ştiu, mă judecă şi pe mine, şi pe maicile de aici, dar acestea sunt neputinţe omeneşti. Boală, greutăţi, omul este deja la limita trecerii în veşnicie. Şi iată că el se pocăieşte, se schimbă. Da, exact asta face, se schimbă. Vedeţi cât de înţelept este Domnul! Este minunat, deoarece nu pentru anumite merite, nu pentru că omul cu propriile puteri a înţeles şi a înfruntat ceva, ci pentru rugăciunile surorilor, pentru rugăciunile Sfintei Biserici, El îl duce pe om spre veşnicie, îl introduce în ea. Şi asta
197
este o minune dumnezeiască. Şi este într-adevăr ceva despre care merită să vorbim, ceva ce trebuie să ţinem minte. Iată, acest om sunt eu, cu neputinţele mele, cu caracterul meu, cu obiceiuri, capricii, probleme… Iar Dumnezeu Se gândeşte la mântuirea mea şi mă conduce. Trebuie numai să rabd, să nu cad în deznădejde din pricina păcatelor, să nu cred în ele mai mult decât în Cuvântul lui Dumnezeu, mai mult decât în Domnul, Care a venit să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Acum asta mă nelinişteşte şi eu înţeleg că astăzi, mâine, şi peste un an, şi peste doi, nu vom deveni uniţi. Fiecare va fi cu „eul” său. Dar trebuie să rezistăm şi să credem că iubirea lui Dumnezeu poate să-i facă şi din piatră fii lui Avraam, chiar şi din oamenii care sunt înfrânţi de păcat, răniţi de el, orbiţi. El poate să îi facă sfinţi, poate să facă mirese ale lui Hristos, poate să facă o minune. Şi această minune se înfăptuieşte. Dar noi trebuie să credem în ea şi să luptăm pentru ea. Deşi din punct de vedere omenesc poate că am pierdut deja şi nu mai vrem să luptăm, dar Dumnezeu ne adună iar şi îi mulţumesc pentru iubirea Lui.
în drum spre voi, am aflat că s-a interzis slujirea Liturghiei în spital. Înţelegeţi? Este din cauza noastră. Cât am slujit… Pe de altă parte, este bine că am început construcţia bisericii. Vedeţi, aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Şi asta este, de asemenea, o problemă. Înţelegeţi? Pentru că,
198
atunci când nu preţuieşti ceva, pierzi. Când nu apreciezi ceva, ţi se ia. De aceea, ar fi foarte bine să ne înfrânăm şi să nu cedăm în faţa ispitelor, jignindu-ne unii pe alţii cu vorba sau cu privirea. În mod special, aş vrea să le atrag atenţia surorilor mai mari, care nu pot să-şi depăşească „eul”, nu pot să treacă peste gândul că „aceasta este ascultarea mea”, peste gândul că „acestea sunt îndatoririle mele, iar pe tine nu te cunosc, pentru că noi gândim diferit”. Dureros, dar se întâmplă la noi, acum. Cu asta trebuie să trăim ca şi cu o plagă, ca şi cu o rană foarte adâncă. Dar să credem că Doctorul ceresc, desigur, ne va tămădui, ne va lecui, pentru că are un medicament ceresc: iubirea lui Hristos, atotbiruitoare şi atotvindecătoare.
Acum am expus doar o parte din ceea ce mă frământă. Însă astăzi avem un musafir drag, mai exact musafiri dragi, care au zburat pe aripile credinţei spre aşezământul nostru. Ieri am auzit nişte cuvinte despre iubire şi nu ştiu despre ce se mai poate vorbi după o convorbire despre iubire. Probabil că părintele Ioachim se uită la noi ca la nişte copii, zâmbind… Dar suntem recunoscători pentru îngăduinţa lui şi pentru înţelegerea micilor probleme cu care ne confruntăm astăzi.
— Sunt multe lucruri despre care am putea vorbi. Nu contează în ce loc ne ne voim ca monahi, cu toţii trăim într-o realitate comună.
199
Există o mulţime de căi drepte care duc spre Dumnezeu şi o mulţime de mijloace de a-I sluji. Dar noi, monahii, alegem o cale specială. Noi o alegem şi ea ni se dăruieşte. Această cale care ne duce spre Domnul nu le este accesibilă nici mirenilor, nici preoţilor de mir, nimănui, în afară de noi. Dar, ca să obţinem ceea ce ni se dăruieşte, trebuie să înţelegem chemarea Domnului, precum şi ceea ce ni se cere.
Fiecare membru al Bisericii şi orice om din lume, care doreşte să dobândească împărăţia lui Dumnezeu, are nevoie de pocăinţă. Dar multor oameni, chiar şi celor ce se află în interiorul Bisericii, chiar gândul pocăinţei le apare ca fiind inadmisibil. Pocăinţa este chinuitoare pentru ei, o privesc ca pe o pedeapsă şi, de aceea, se opun. Însă pocăinţa este bucurie. Pocăinţa nu este acceptarea unei poveri, ci, dimpotrivă, scăparea de această povară. Este schimbarea noastră. Schimbarea care este necesară nu pentru că ar fi rău ceea ce este în noi, ci pentru că în interiorul nostru se află ceva ce îi este străin lui Dumnezeu şi impropriu pentru noi înşine.
După ce Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a aşezat în grădina Raiului, Adam şi Eva se aflau într-o comunicare nemijlocită cu Dumnezeu. Nimic nu stătea între ei şi Ziditor. Ei simţeau prezenţa lui Dumnezeu. Conştiinţa lor era plină de cugetarea la Dumnezeu. Dar după cădere totul s-a schimbat. Căderea a generat durerea şi acum
200
noi trăim cu această durere. Pocăinţa însă ne eliberează de povara căderii.
Deci ce este special în chemarea noastră de monahi? Nu pocăinţa, pocăinţa nu este ceva special. Pentru noi este specială forma pe care o alegem pentru realizarea pocăinţei conştiente.
Poate ar fi bine să discutăm puţin despre asta? Despre ceea ce se întâmplă atunci când omul este condus de patimi, despre patimi în general?
Astăzi am încercat să dau curs unei discuţii, mi-am făcut nişte notiţe ca să nu mă abat de la subiect. Am să vă propun câteva cugetări şi acestea vor sta la temelia convorbirii noastre, iar voi îi veţi da o formă. Poate că veţi auzi ceva despre care aţi vrea să discutaţi mai pe îndelete şi atunci vom discuta acel subiect. În cazul în care convorbirea va devia spre vreun subiect pe care nu aţi dori să-l abordăm, vom putea reveni la ceea ce discutam. Vom încerca să nu omitem nimic.
Deci viaţa monahală se întemeiază pe trei piloni: rugăciunea, unitatea şi pocăinţa. Voi avea curajul să spun: Dacă aş alege acum după bunul meu plac şase surori, trei dintr-o parte a sălii şi trei din alta şi aş ruga-o pe fiecare să noteze pe o coală de hârtie răspunsul la întrebarea care este esenţa rugăciunii, a unităţii şi a pocăinţei, atunci, probabil, am obţine şase răspunsuri foarte diferite. Dacă este aşa şi voi trăiţi într-o familie, având în acelaşi timp o înţelegere diferită asupra lucru rilor
201
care constituie temelia vieţii voastre, atunci puteţi să vă imaginaţi ce neînţelegeri pot să apară de aici. Iar voi nu sunteţi doar şase, ci mai multe. Aici sunt cincizeci, şaptezeci, o sută de surori şi o sută de moduri diferite de a înţelege aceleaşi lucruri. Este ca şi cum într-o maşină s-ar afla o sută de oameni şi fiecare ar vrea să învârtă volanul în direcţia în care vrea el. De aceea, au loc accidente, haos, mâhniri, nemulţumiri, certuri…
înainte ca o sută de oameni să pornească la un drum, cu toţii trebuie să convină asupra destinaţiei la care vor să ajungă. Altfel nu vor ajunge nicăieri. Despre asta aş vrea să vă vorbesc astăzi.
Natura natura adevărată şi esenţa minţii este rugăciunea. Tocmai pentru asta a fost creată mintea, nu pentru matematică sau pentru o anumită formă de teologie. Mintea a fost creată pentru rugăciune. Iar acum putem să ne întrebăm: „Ce mai face mintea mea? Este în regulă?”
Unul dintre marii Părinţi ai Bisericii a spus că tot ce îndepărtează atenţia minţii de la Dumnezeu este rău. Să chibzuim asupra acestui lucru. Totul, nu contează ce anume! Iar tot ceea ce ne apropie mintea de Dumnezeu este sfânt.
Ce ne distruge mintea? Ce o îndepărtează de Dumnezeu? Iubirea de sine. Iubirea de sine se manifestă prin patimi. Este principalul lucru pe care aş vrea să vi-l fac cunoscut astăzi.
Legat de aceasta, aş vrea să vă spun multe lucruri.
202
Cred că ar trebui să încep cu rugăciunea. Aş vrea să-i dau rugăciunii o definiţie şi să vă propun să vă gândiţi la aceasta. Deci rugăciunea este perceperea conştientă de către minte a prezenţei lui Dumnezeu. Asta este rugăciunea. Astfel, dacă ne îndepărtăm de rugăciune cu mintea, din cauza gândurilor, dacă mintea se abate de la Dumnezeu, fiind atrasă de gânduri, de lucruri exterioare, de sunete, de mirosuri, în urma acestei mişcări a minţii uităm de Dumnezeu. El continuă să Se afle aici. Şi noi am fost creaţi ca să fim cu El. Dar suntem atraşi de ceva, ne abatem şi asta ne îndepărtează de El.
Ne iubim pe noi înşine şi, de aceea, putem să răspundem la întrebarea: Ce anume ne atrage mintea? Unde se îndreaptă ea, îndepărtându-se de Dumnezeu? Spre propriul „eu”! Ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu se îndreaptă spre „eul” nostru! Şi ce obţinem într-un final? Cădere şi autodistrugere! Deoarece nu suntem creaţi ca să fiinţăm în noi înşine. Viaţa noastră nu este hărăzită pentru a fi concentrată asupra propriului „eu”. Am fost creaţi pentru Dumnezeu, nu pentru noi înşine.
De aceea, rugăciunea nu constă în gândul că există Dumnezeu. El oricum este aici. Rugăciunea este conştientizarea prezenţei Lui, concentrarea permanentă a minţii asupra Lui. Patimile însă sunt rezultatul iubirii de sine. Patimile sunt generate de căderea din conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu.
203
Patimile sunt diferite. De exemplu, o satisfacţie simplă a simţirii umane: Simt un miros oarecare şi aud un sunet, şi mă întorc, dorind să văd despre ce este vorba. Sau sunt flămând, sau mi-e somn, sau mi-e cald şi rog să se deschidă geamul, sau mi-e frig şi vreau să se închidă uşa, sau mi-e somn, sau sunt obosit fizic, extenuat… Toate acestea sunt nişte dorinţe pătimaşe fireşti, determinate de simţuri. Ele nu devin păcătoase, dacă ne dezicem de ele, aţintindu-ne atenţia către scopul existenţei noastre. Dar atunci când capătă un rol principal în viaţa noastră, obsedându-ne, atunci, de exemplu, se întâmplă că vine iarna şi ni se face frig, şi pe parcursul celor cinci luni umblăm, şi oftăm cât de frig ne este, cinci luni ne gândim doar la simţurile noastre.
Gândiţi-vă că ne irosim viaţa zadarnic! Cât de simplu se întâmplă acest lucru! Trupul simte că ne este frig şi mintea noastră uită pentru ce am fost creaţi. Şi parcurgem următoarele cinci-şase luni din viaţă fiind obsedaţi de cât de frig ne este. Pierdem împărăţia lui Dumnezeu pentru că ne gândim că ne este frig! Ce neghiobie! însă noi aşa facem, în loc să renunţăm la aceste gânduri şi să ne concentrăm atenţia asupra gândului la Dumnezeu. De ce? Pentru că ne iubim pe noi înşine, cădem în obsesia pentru sine, ajungem în propria captivitate.
Vă este cunoscut acest lucru? Nu? Sau da? Sau vă este cunoscut doar în exemplul semenilor, iar vouă nu vi se întâmplă aşa ceva?
204
De asemenea, există nişte patimi mai grele. Obsesia gândului că cineva ne bârfeşte, ne judecă. Toate aceste gânduri: „Ah, eu ştiu că ea nu mă iubeşte. Ea spune despre mine lucruri urâte. Ai văzut cum s-a uitat la mine?” După care petrecem tot timpul judecând oamenii, iar acesta este un mare păcat. Nu este doar o patimă care ne îndepărtează de Dumnezeu, acest păcat ne mai şi desparte de semenii noştri. Lăsându-ne ispitiţi de patimi, pierdem împărăţia lui Dumnezeu.
Ne uităm la oameni şi ne apar gânduri pătimaşe. Ele ne apar pentru că nu îi iubim pe aceşti oameni, ne iubim pe noi înşine, căutăm plăcerile pe care poate să ni le dea un om sau altul, ori un obiect oarecare. Şi pierdem legătura minţii cu Dumnezeu. Îi pierdem pe semeni pentru că nu-i iubim, ci căutăm ceea ce ar putea să ne ofere ei. Adică, în loc să ne iubim aproapele, îl privim ca pe un obiect şi punem în capul unghiului dorinţele noastre. Apoi, devenind obsedaţi de simţămintele noastre, căutăm să dispunem de semeni, să-i folosim în scopuri personale şi distrugem relaţiile pe care le avem cu aceştia.
Atunci când invidiem, când căutăm să dispunem de semeni şi să-i dominăm, suntem geloşi, destrămăm relaţiile din interiorul obştii. Atunci când invidiem, îl folosim pe aproapele în scopuri personale, suntem geloşi şi, într-un final, destrămăm relaţiile noastre cu Dumnezeu.
205
Şi toate acestea din cauza unui singur gând care ne-a vizitat mintea. El s-a strecurat acolo din cauza iubirii de sine şi iată că nu mai putem să ne eliberăm de el, nu putem să schimbăm orientarea conştiinţei noastre.
Sfinţii Părinţi ne recomandă următoarea metodă de asceză: când este frig, să deschidem puţin geamul, încât să nu ne fie prea comod, ca să putem să-i spunem trupului nostru „nu”, să nu răspundem la chemările lui. Dacă însă vom mânca de fiecare dată când vom simţi foamea şi vom căuta să ne facem cât mai comozi de fiecare dată când nu ne este comod, şi-i vom permite oricărui gând să ne tulbure, dacă ne vom lăsa conduşi de orice sentiment pe care acesta ni-l provoacă, astfel nu vom mai avea puteri să ne opunem unei ispite atât de mari ca pofta trupească, în momentul în care aceasta se va apropia de noi. Vă este cunoscut?
într-o zi am mers la spovedanie şi i-am spus preotului:
— Te rog, iartă-mă, te-am judecat.
— Mulţumesc, părinte, mi-a răspuns el. Mie îmi este de folos faptul că m-ai judecat. Dar pentru tine este moarte.
Să cugetăm la acestea! Judecând pe cineva, murim. Încetăm să-l mai iubim pe aproapele, încetăm să-L mai iubim pe Dumnezeu şi tot ce ne rămâne este propriul „eu”. După care începem să-i dispreţuim pe toţi în jur, inclusiv pe noi.
206
Să vorbim acum puţin despre rugăciune. Rugăciunea este perceperea permanentă a prezenţei lui Dumnezeu. Când iubim pe cineva, putem să stăm de vorbă cu acel om, să stăm alături de el, să monologăm sau să dialogăm, să vorbim despre ceva… Orice am face, îi împărtăşim iubirea noastră. Convorbirea în sine nu ne adaugă dragoste. Convorbirea ne transmite şi ne întăreşte iubirea pe care o avem deja.
Dacă îl iubim pe Dumnezeu, nu trebuie întotdeauna să vorbim cu El. Putem pur şi simplu să fim cu El. Pur şi simplu să fim cu El, ca urmare a faptului că am ales să fim cu El, nu cu propriul „eu”. Să ne împărtăşim cu El în totalitate. Să-I povestim despre starea în care ne aflăm, nu pentru că El nu ştie, ci pentru că ar vrea să ne ajute să o scoatem la capăt. Căci exact aşa facem cu oamenii pe care îi iubim. Uneori se întâmplă să fim nevoiţi să le scriem o scrisoare. Sau să ne exprimăm în versuri mai bine decât prin cuvinte obişnuite. Sau să ne amintim unii altora ce s-a întâmplat în trecut, pentru ca relaţiile să devină mai calde. Asta este rugăciunea.
Avem rugăciuni alcătuite de sfinţi, adică de oameni care şi asta se vede din rugăciuni au atins sfinţenia. Aşa se întâmplă şi cu felul în care ne adresăm celor pe care îi iubim; dacă nu găsim cuvinte potrivite, deschidem un volum de poezii de dragoste. Poetul nu s-a referit la iubirea mea, ci la iubire în general, dar cuvintele lui
207
îmi exprimă sentimentele mai bine decât le-aş fi putut exprima eu. Şi eu vreau să găsesc nişte cuvinte ca să fiu înţeles. La fel şi în convorbirea cu Dumnezeu, vreau să exprim totul, să nu tăinuiesc nimic, să nu ascund niciun sentiment. De aceea, caut rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare şi le pronunţ în inima mea, pentru că aceste rugăciuni exprimă exact ceea ce aş vrea să spun. Şi ele mă îndeamnă să vorbesc cu Dumnezeu din ce în ce mai mult. Asta este rugăciunea. Aici nu e nimic dificil, nimic tainic. Este motivul pentru care am fost creaţi.
De ce rugăciunea noastră este atât de slabă? Deoarece suntem îndrăgostiţi de noi înşine. Şi pe primul loc avem „eul” personal. Nu pe Domnul şi nici pe aproapele, ci propriul „eu”. Din această cauză rugăciunea devine dacă nu imposibilă, atunci extrem de anevoioasă. Noi am trecut prin toate acestea. Noi spunem: „Nu pot să mă rog, rugăciunea mea nu merge!” La drept vorbind, ar trebui să spunem: „Sunt îndrăgostit de propriul «eu».”
Să vedem dacă voi reuşi să spun ceea ce mi-am propus. Însă aş vrea, înainte să trec la următoarele chestiuni, să aud ceva din partea voastră. Despre rugăciune trebuie să se vorbească foarte mult, iar noi abia am început discuţia.
Următorul subiect al convorbirii noastre îl reprezintă unitatea şi comuniunea, comunicarea cu Dumnezeu şi cu semenii. Întreaga viaţă monahală
208
este îndreptată spre comuniune şi unitate cu Dumnezeu, cu fratele sau sora.
— Poate ar fi mai bine să spunem „coparticipare”?
— Da, poate aici ar fi mai bine să spunem „coparticipare”. Această comuniune, unitate, coparticipare se atinge atunci când doi devin una. Când suntem în contact cu Dumnezeu, petrecem în comuniune cu Dumnezeu. Când suntem uniţi cu Dumnezeu, suntem sfinţi, pentru că Domnul este sfânt şi, dacă noi suntem una cu El, sfinţi suntem şi noi, altfel nu poate fi.
Ce credeţi? De ce numim acest morman de cărămizi aşezământ sfânt? Dacă vă luăm pe fiecare dintre voi şi privim în sufletul fiecăreia, vom spune cu mirare: „Dar ce sfinţenie este aceasta?” Da, nu noi facem ca aşezămintele noastre să fie sfinte. Pentru că ele îi aparţin lui Dumnezeu. El le face sfinte. Pentru că ele îi aparţin Lui. Nu nouă, ci Lui. Şi aflându-ne în unire, în comuniune cu Dumnezeu, aflându-ne la mănăstire care, se presupune că se află în comuniune cu Dumnezeu, devenim sfinţi.
Fără iubire, fără comuniune nu există sfinţenie, fără ele nu există nici viaţă monahală. Dacă însă aţi venit aici dintr-o altă pricină, nu pentru unitate, comunicare cu Dumnezeu şi cu alte surori, nu este bine. Atunci trebuie să vă revizuiţi scopul pentru care vă aflaţi aici şi să-l schimbaţi. În caz contrar, va trebui să vă faceţi
209
bagajele, să vă angajaţi la vreun serviciu şi să trăiţi viaţa altfel.
Singurul ţel pentru care noi, oamenii, am fost creaţi este de a ne afla în comuniune cu Dumnezeu, de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Existenţa noastră nu are alte ţeluri! Dar haideţi să aruncăm o privire asupra celorlalte lucruri pe care noi le luăm drept ţeluri ale existenţei noastre. Ce de prostii facem!
Fraţilor de la mănăstirea noastră eu le spun:
— Niciodată nu trebuie să cereţi binecuvântare pentru rugăciune. Trebuie mereu să ne rugăm. Dacă vreţi să vă însinguraţi pentru asta, la orice oră, pur şi simplu apropiaţi-vă, spuneţi-vă intenţia şi mergeţi la rugăciune. Nu contează ce îndatoriri aveţi, ce ascultări în obşte. Îndatorirea voastră primordială este de a deveni sfinţi, de a face rugăciune, de a iubi şi de a petrece comunicând cu Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai important decât asta, nimic.
Este imposibil să petreci comunicând cu Dumnezeu, în unire cu Dumnezeu, fără să fii în acelaşi timp în unire cu surorile. „Nu mă deranja, vreau să mă rog”, asemenea cuvinte nu ne duc spre comuniunea cu Dumnezeu. „Nu vreau să trăiesc împreună cu asta, cu cealaltă nu vreau să vorbesc”, dacă spunem aşa, nu avem comuniune cu Dumnezeu.
— Rugăciunea reprezintă acele cuvinte, acele canoane pe care trebuie să le citim? Nu poate
210
fi rugăciune dacă, de exemplu, omul le slujeşte surorilor şi o face de dragul lui Dumnezeu? Preacuviosului Siluan Athonitul i S-a arătat pentru a doua oară Domnul atunci când el servea fraţii la trapeză. Altfel spus, dacă eu am dorinţa de a mă ruga, dar trebuie să spăl podeaua în biserică, eu pot să spun: „Aşteptaţi, acum voi face lucrul cel mai important, iar podeaua voi lăsa-o pentru mai târziu. Iată, sora cutare încă nu ştie să se roage, să spele ea podeaua, iar eu mă voi ruga şi pentru mine, şi pentru ea.” Şi asta, probabil, poate genera un sentiment de superioritate. Rugăciunea înseamnă doar nişte cuvinte? Sau este acţiunea Duhului lui Dumnezeu în om?
— Da, rugăciunea înseamnă cuvinte. Şi rugăciunea este acţiunea Sfântului Duh, doar dacă mintea noastră petrece întru Domnul. Dar, dacă noi citim canoane şi rugăciuni, iar mintea noastră rătăceşte cine ştie pe unde şi numai întru Domnul nu petrece, asta nu este rugăciune, oricât de consecvent am citi-o. Şi dacă muncim conform ascultării noastre, iar mintea noastră nu petrece întru Dumnezeu, asta nu este rugăciune. Iată două aspecte ale întrebării şi niciunul dintre ele, luat separat, nu oferă un răspuns.
Eu nu le spun fraţilor noştri la mănăstire: „Mergeţi să vă rugaţi oricând vă trece prin cap.” Eu spun: „Veniţi la mine şi eu vă voi da binecuvântare.” Nu este acelaşi lucru ca atunci când aş găti cina şi mi-ar trece prin minte să mă duc
211
să mă rog şi aş pleca de la ascultare. Noi facem ascultare. Dar eu am o răspundere în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare om care se află în mănăstirea noastră şi această răspundere constă, în special, în faptul că trebuie să-i învăţ să devină nişte oameni ai rugăciunii, rugându-mă eu însumi şi ajutându-i să se deprindă şi ei cu rugăciunea. Şi, cel mai important, eu trebuie să-I învăţ să-L iubească pe Dumnezeu. Le spun:
— Chiar dacă la mănăstire va izbucni un incendiu în timpul Vecerniei, noi ne vom ruga ca focul să nu se extindă foarte repede şi mai întâi vom termina Vecernia, iar apoi vom ieşi să stingem incendiul. Dacă am reuşit să construim o mănăstire, vom putea să o mai construim încă o dată. Dar să ne rugăm încă o dată… Cine ştie dacă mâine vom mai avea această posibilitate.
Aşa gândesc eu, voi nu trebuie neapărat să fiţi de acord cu mine.
— Nu, noi discutăm, nu vă contrazicem. Întrebarea mea se referă la măsura rugăciunii. Dacă omul nu are o asemenea măsură, el poate să ardă. El nici nu va învăţa să se roage şi în acelaşi timp se va nenoroci. Dacă omul are o asemenea măsură, este bine. Dar cum să facem în aşa fel, încât omul să-şi cunoască măsura… Un monah neînfricat, atunci când a izbucnit un incendiu în Muntele Athos (se întâmpla în timpul Cuviosului Siluan), a intrat în foc ca să salveze sfintele odoare şi a ars. Stareţul Siluan a spus: „El pur şi simplu
212
a fost nechibzuit şi a făcut ceea ce nu ar fi trebuit să facă.” Fiecare are o măsură proprie. Şi dacă un începător va crede că trebuie să se roage, căci pentru rugăciunile lui focul se va stinge, atunci focul poate să nu se stingă, iar el să se sufoce.
— Dar la mănăstire măsura lucrurilor este determinată de stareţ sau de stareţă. Nu este decizia personală a omului. Tocmai în asta constă diferenţa dintre viaţa preoţilor de mir (căsătoriţi) şi a preoţilor călugări, dintre viaţa mirenilor şi a monahilor. A femeilor căsătorite şi a monahiilor. Avem o bază solidă, garanţia dobândirii harului lui Dumnezeu, necesar pentru respectarea Evangheliei. Această bază este ascultarea. Ascultarea lui Dumnezeu prin respectarea Evangheliei.
Astfel, dacă vreunul dintre cei ce se află la mănăstire merge la biserică şi acolo se întâmplă ceva, stareţul sau stareţa sunt cei ce decid ce trebuie să facă. Ceilalţi se roagă până când se va lua o decizie. Nu se poate ca vreun ieromonah să fugă în biserică pentru a salva Sfintele Daruri, dacă stareţul încă nu a luat o decizie. Aceasta este regula şi este foarte simplă.
Dar câteodată noi confundăm unele lucruri. Munca nu este niciodată rugăciune. Ea poate să fie făcută cu rugăciune, dar în acelaşi timp rămâne muncă. Ea nu înlocuieşte rugăciunea. Rugăciunea poate să se facă oriunde, peste tot, numai dacă mintea petrece întru Dumnezeu. Nu contează ce facem, dar, dacă mintea noastră nu
213
e la Dumnezeu, toate acestea nu îi sunt de folos sufletului, chiar dacă le slujim muribunzilor. De ce? Pentru că scopul vieţii noastre este de a fi cu Dumnezeu.
— Stareţii de la Optina spuneau: „Ascultarea este mai presus de rugăciune şi post.” Oare munca pe care omul o face din ascultare, învingând egoismul, nu este tot rugăciune?
— Nu. Ascultarea este ascultare. Dar de ce facem ascultare?
— îi facem ascultare lui Hristos.
— Cum putem să înţelegem asta?
— Prin egumen.
— Exact! Biserica afirmă că egumenii şi egumenele sunt numiţi ca să fie credincioşi Evangheliei şi pravilelor de bază ale vieţii monahale, în virtutea faptului că egumenii şi egumenele fac această făgăduinţă de credincioşie şi îi sunt ascultători, monahii le fac ascultare lor. Iată ce înseamnă expresia care spune că ascultarea este mai presus de post şi rugăciune şi la care se referă părinţii de la Optina.
Dar aici trebuie să fim foarte atenţi. Sfinţii spun o mulţime de lucruri, dar ceea ce spun ei nu reprezintă învăţătura dogmatică a Bisericii. Sunt nişte tâlcuiri propuse de ei pentru înfăptuirea virtuţilor. Ele nu pot fi comparate cu acele cazuri când Hristos sau Sinodul Bisericii, sau Biserica însăşi anunţă că învăţătura unui stareţ sau a altuia este foarte importantă pentru dobândirea
214
mântuirii. Există mulţi sfinţi şi aceştia au spus foarte multe lucruri. Putem să îi citim, să-i studiem, dar nu este ca şi cum Biserica ne-ar spune: „Trebuie să facem aşa.”
îndeplinim toate ascultările, cu excepţia celor care constituie un păcat. Dacă i-aş spune unuia dintre monahii mei: „Părintele cutare se comportă ca un nebun, pune mâna pe armă şi împuşcă-l”, el nu ar avea voie să o facă. Omorul este păcat şi ascultarea nu schimbă asta.
Astfel, trebuie să fim foarte atenţi, ca să nu confundăm, să nu amestecăm în aceeaşi oală lucruri diferite, făcându-ne hatârul. Altfel, putem zice că acest sfânt îmi place, celălalt nu-mi place, le amestecăm pe toate şi vom fonda o biserică proprie.
— Adică este nevoie de discernământ.
— De discernământ, dar nu de filozofări proprii, ci de acel discernământ pe care îl are Biserica. Întrebarea referitoare la însemnătatea vieţii monahale are o istorie multiseculară. Trebuie să o privim, să o studiem, să ne ghidăm după ea. Nu doar să deschidem cartea şi să exclamăm: „Ah, asta îmi place! Acest părinte a spus aşa şi noi vom face aşa.” Asta e nebunie! Asta nu e viaţă monahală, ci dorinţa mea de a face ceea ce vreau. Nu avem voie să facem aşa! De aceea, trebuie să fim foarte atenţi.
Iar discernământul nu depinde de nivelul capacităţilor intelectuale. De exemplu, părintele
215
N a studiat la seminar, este preot, monah şi, spre deosebire de mine, este un om cu idei progresiste şi poate să vadă şi să judece altfel decât mine. Dar, indiferent de ceea ce ştie, el nu are harul pe care-l primeşte un stareţ pentru îndeplinirea îndatoririlor sale. Nu pe el l-a ales Domnul pentru cârmuirea vieţii duhovniceşti a obştii, ci pe stareţ, adică pe mine. Chiar dacă ar fi duhovnicul obştii, el trebuie să facă ascultare de stareţ. De ce? Pentru că el nu are harul cu care este investit stareţul pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. Acest lucru nu e ceva creat sau inventat de mine, este ceea ce ne propune Biserica. Dacă nu folosim ceea ce ne propune ea, ne distrugem pe noi înşine şi viaţa monahală. Dacă suntem căsătoriţi şi nu facem ceea ce ne propune Biserica, distrugem căsnicia. Afirmând că vom interpreta Taina Cununiei aşa cum vom găsi de cuviinţă, distrugem Taina însăşi.
Nu este uşor să petreci în ascultare… De altminteri, încotro se îndreaptă discuţia noastră? Am sărit de la rugăciune la ascultare, apoi am făcut din ascultare un model de rugăciune…
— Aş vrea să vă povestesc despre mine. Bunica mea a fost o femeie credincioasă şi o respectam foarte mult. De dragul ei mă împărtăşeam o dată pe an. Dar nu eram îmbisericită. Când am venit la mănăstire, iluziile mele despre viaţa din trecut au fost năruite şi douăzeci şi patru de ore pe zi (în afară de somn, fireşte) petreceam într-un
216
gol, având inima sfâşiată. Aveam nevoie de ajutor. Una dintre primele mele ascultări a fost la atelierul de croitorie. Atunci rămâneam singură cu mine însămi, cu acul şi aţa în mână, opt ore la rând, iar şefa atelierului era o soră de mir. De la un gând fals treceam la altul şi mă încurcam definitiv în mine însămi. Din această cauză, inima mi se sfâşia şi mai tare. Sora era foarte pricepută, dar atunci când o întrebam la ce să mă gândesc pe parcursul celor opt ore, ea spunea: „Gândeşte-te la broderie.” Eu nu puteam să mă gândesc la broderie şi sufeream. Apoi a urmat alt atelier, unde era o soră monahie, care a început să ne obişnuiască să ne rugăm. Am uitat să spun că în biserică nu înţelegeam deloc slavona veche, în afară de „Doamne, miluieşte”. Din pricina chinurilor sufleteşti, pur şi simplu plecam şi făceam câte o sută cincizeci de închinăciuni, ca să-mi fie mai uşor. Mă întorceam la atelier, unde sora ne învăţa rugăciunea. Chiar părintele Sofronie, marele stareţ, spunea că două ore de rugăciune a minţii este rugăciune desăvârşită. Dar eu aveam nevoie de alt ajutor. Aveam nevoie de o muncă în timpul căreia, de exemplu, să ascult vieţile sfinţilor la magnetofon. Aveam nevoie de sfaturile surorii, deoarece şi Domnul vindeca prin cuvânt. Ceea ce spuneţi dumneavoastră despre rugăciunea minţii era inaccesibil pentru mine în acea perioadă. Asta a durat cinci ani. Şi numai apoi, după trecerea timpului, mi
217
s-a întâmplat la fel ca Preacuviosului Ambrozie de la Optina. El suferea de insomnie, se lupta cu dracii şi, ca să nu înnebunească, s-a învăţat să se roage. Deşi nu e voie să spui despre un mare stareţ: „Ca să nu înnebunească”, nu este corect M-am învăţat să mă rog noaptea, ca să rezist cumva zilei de lucru şi încordării zilnice. Însă în primii cinci ani aveam nevoie de alt ajutor, de alte mijloace.
— De ce anume?
— Nu de rugăciunea minţii.
— Dacă-mi permiteţi, am să răspund la întrebarea dumneavoastră, soră. Atunci când aţi venit la mănăstire, de la bun început trebuia să vă însuşiţi anumite lucruri. Fiecare novice trebuie să îndrepte în el însuşi ceea ce nu e corect, să înveţe lucruri noi şi să înţeleagă ce drumuri de lucrare duhovnicească aduc roade anume în cazul lui. Unii oameni vin la mănăstire fiind deja sfinţi. Dar asta nu se referă la majoritatea dintre noi. Mulţi vin având deja nişte reprezentări false, proprii, despre ceea ce înseamnă Dumnezeu, despre felul în care trebuie să fie mănăstirile, despre ceea ce este rugăciunea, ascultarea. Părinţii Bisericii nu au precizat cu exactitate aceste concepte pentru noi. Noi le percepem, folosindu-ne de diferite surse, de propriile raţiuni, de părerea familiei şi a prietenilor. Toate acestea se întâmplă cu cele mai bune intenţii, dar nu sunt corecte.
218
Dacă intrăm la facultatea de medicină cu scopul de a deveni nişte chirurgi capabili să facem operaţii pe inimă şi am citit deja despre asta câteva cărţi, iar bunica noastră a avut un infarct, afecţiune despre care am vizionat câteva filme ştiinţifice, oare vom spune: „Pentru ce să mai frecventez toate aceste cursuri? Ştiu ce trebuie să fac. Pur şi simplu arătaţi-mi cum să tai, cum să cos şi sunt pregătit să operez”? Oricine ar fugi de noi în acest caz!
Deci trebuie să înţelegem că trebuie să începem cu primii paşi, ca să învăţăm ulterior să trecem la ultimii. Asta înseamnă să fii posluşnic61. Posluşnicul şi posluşnica sunt cei ce ascultă. Nu cei ce ştiu şi nici cei ce învaţă, ci cei care ascultă pentru că nu ştiu. Ajungeţi într-o nouă familie, într-o nouă obşte, şi sunteţi nevoite să învăţaţi totul de la început, de la primii paşi. Ceea ce este bine pentru mine poate că este bine şi pentru dumneavoastră, însă poate să nu fie. Ceea ce este greu pentru dumneavoastră poate să fie la fel de greu pentru mine, dar poate şi să nu fie.
Şi iată că acela care deţine experienţă, pe care Biserica l-a investit cu putere de conducere, vă va cunoaşte, vă va aprecia, va determina medicamentul duhovnicesc de care aveţi nevoie şi
61 Cuvântul „posluşnic”, care înseamnă şi „novice la mănăstire”, vine de la cuvântul rusesc nocAyuumue, adică „ascultare”, (n.trad.)
219
vă va învăţa. Nu există o singură pravilă rigidă, care să fie potrivită pentru toţi. Ne nevoim, deoarece aceasta este calea cea dreaptă. Uitaţi-vă în jur! Nu există doi oameni identici! Lucrul de care avem nevoie este diferit pentru fiecare, are diferite nuanţe. Dar un îndrumător duhovnicesc înţelept cunoaşte ţelul. Spre el duc mii de căi diferite, dar acest ţel întotdeauna trebuie să rămână în minte, iar îndrumătorul nostru trebuie să ne arate pericolele şi cursele drumului pe care mergem. La început el trebuie să ne arate cum să ne înfăptuim lucrarea şi să nu ne permită să facem ceea ce vrem, ci întâi să ne înveţe şi numai apoi să ne permită alegerea independentă. Acesta este, în mod special, fundamentul cârmuirii duhovniceşti şi al nevoinţei vieţii monahale.
Rugăciunea este foarte importantă, dar se dă foarte greu, dacă nu ştim ce înseamnă ea şi nu ştim cum să dobândim duhul rugăciunii. Noi spunem cuiva: „Du-te şi te roagă.” Dar ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să iau o carte sau pravila şi să citesc această pravilă? Sau să repet multe ore la rând rugăciunea lui Iisus, deşi în acelaşi timp în inima mea nu se află alte gânduri decât la mine însumi?
Mintea noastră trebuie să fie plină de Dumnezeu. Trebuie să îl dorim mai presus de orice, să-L iubim şi să ne iubim surorile mai mult decât pe noi înşine, după care să conştientizăm mereu prezenţa lui Dumnezeu, să nu uităm că El este mereu
220
aici. Atunci vom putea să începem să ne rugăm. Şi acesta nu este sfârşitul, ci doar începutul
Deci trebuie să ne ajutăm reciproc să ajungem într-o stare în care ne vom dori mai presus de orice să petrecem cu Dumnezeu şi vom înceta să mai cădem în patimile care ne distrug. Sfinţii Părinţi spun că patimile sunt întotdeauna absurde, lipsite de raţiune. Să cugetăm la asta. Patimile niciodată nu au vreun sens. Ele întotdeauna ne poruncesc să facem ceva distrugător, stupid, îndreptat împotriva lucrurilor în care credem, însă noi spunem: „Asta e bine.” Este stupid şi fără sens, dar, cu toate acestea, noi o facem.
— Am să vă spun cum înţeleg eu rugăciunea. Dacă eu mă rog, în mine Se roagă Hristos. Şi înţeleg că, dacă este în mine vreo căldură pentru Dumnezeu sau gândul meu se îndreaptă deodată către El, sau simt vreo bunăvoinţă pentru surori, simt că sunt una cu ele, aceasta este atingerea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui. De aceea, de la bun început, nu înţeleg iubirea spontană pentru Dumnezeu. Eu nu o am. Am numai dorinţa. Reiese că eu pot să am doar această dorinţă şi să mă lupt pentru ea. Aşa înţeleg eu rugăciunea acum.
în general, continuând dialogul, aş vrea să întreb următorul lucru: la început aţi spus că omul vine la mănăstire cu nişte idei personale. Şi starea lui este foarte tulbure. Când aude ce i se spune, îi este foarte greu să interpreteze corect cele spuse. Şi iată, din propria experienţă, din experienţa
221
vieţii mele, pot să spun că eu mă sârguiam mult să ascult, dar după mulţi ani am înţeles că nu înţelegeam nimic din ceea ce mi se spunea. Fireşte, făceam aşa cum înţelegeam eu ceea ce mi se spunea. Dumneavoastră aveţi o experienţă asemănătoare cu fraţii? Sau ei vă înţeleg imediat? Şi există oare cazuri când trebuie să rabzi câţiva ani, până când ieşi din starea de izolare de lume la realitate? Şi cât trebuie să rabzi?
— Iată un exemplu viu: priviţi-l pe translatorul meu.
— Şi cum aţi reuşit, părinte, să-l învăţaţi lucrurile de bază, atunci când el încă nu înţelegea nimic?
— încă nu l-am învăţat bine.
— Vorbiţi-ne, vă rog, mai amănunţit despre asta.
— Orice li s-ar spune oamenilor, ei niciodată nu vor înţelege, până când nu vor fi pregătiţi pentru înţelegere. Când vor căpăta experienţa lucrurilor despre care s-a vorbit, tot ce li s-a spus va dobândi un sens pentru ei. Dacă nu am simţit niciodată ce este iubirea şi cineva ne vorbeşte despre ea, credem că înţelegem despre ce este vorba, dar în realitate nu avem nicio idee despre asta. Când însă ni se întâmplă să iubim, este ca atunci când suntem loviţi de un fulger. „Dumnezeule, iată despre ce e vorba! Iar eu nici nu ştiam, nimeni nu m-a iubit niciodată şi nici eu nu am iubit pe nimeni. Şi de atâtea ori mi s-a explicat şi s-a vorbit despre asta şi în vieţile
222
sfinţilor, în Evanghelie, în operele Sfinţilor Părinţi, dar şi oamenii vorbesc despre asta permanent, însă eu nu puteam să pricep, deşi credeam că înţeleg despre ce este vorba.” Dar iată că eu văd ce reprezintă iubirea în realitate şi atunci exclam: „Eu nu am ştiut nimic, dar acum ştiu!”
Pentru asta nu avem nevoie numai de capacitate intelectuală, ci şi de experienţă. Nu ştiu dacă multe dintre voi aţi avut bucuria de a fi iubite. Dar ştiu că vă iubeşte Dumnezeu, vă iubeşte cu o iubire desăvârşită, astfel încât nu mai aveţi nevoie de nimeni. Dacă ştiţi că cineva vă iubeşte (dar nu cu o iubire posesivă), atunci această iubire nu vă face dependente de cel ce vă iubeşte, ci vă eliberează. Ea vă dă posibilitatea să înţelegeţi ce este dragostea. Cel ce vă iubeşte vă iubeşte de dragul vostru, nu de dragul lui. Şi această iubire vă oferă posibilitatea de a iubi. Până la urmă, gândindu-vă la toate cele pe care le-aţi auzit despre iubire, vă spuneţi: „De ce nu am iubit niciodată? Oare ceva nu e în regulă cu mine?” Dar cauza că nu aţi iubit niciodată constă în faptul că voiaţi pur şi simplu să fiţi iubite şi credeaţi că tocmai asta este iubirea. Credeaţi că iubirea este atunci când eşti iubit. Prin urmare, aţi continuat să-l căutaţi pe cel ce ar fi putut să vă ofere această dragoste sau ceea ce consideraţi a fi dragoste. Dar când înţelegem că iubirea este atunci când iubim noi, nu atunci când suntem iubiţi, totul se schimbă.
223
Am avut o colegă de clasă care a crescut într-o familie numeroasă şi foarte bogată. Era o familie cu opt copii, toate fetiţe. Ea era a treia. Când surorile ei s-au căsătorit, la scurt timp au născut şi ele copii. Iar ei nu-i plăceau bebeluşii, nepoţii îi erau antipatici. Nu-i plăcea cum gângureau şi multe altele. Ea le spunea surorilor:
— Luaţi-vă copiii de la masă, miros urât.
I se răspundea:
— Ai înnebunit? Sunt nepoţeii tăi.
Dar ea nu suporta când copiii mâncau, când li se schimbau scutecele, nu voia să ştie de asta. Nici nu puteam să ne imaginăm că ea se va căsători cândva. Şi, într-adevăr, a rămas necăsătorită până pe la treizeci şi cinci de ani. Apoi a născut un copil. Am văzut-o când copilul avea şase luni, apoi la un an. Şi ce se întâmpla? Ea hrănea bebeluşul care gângurea şi scuipa mâncarea, îi ştergea guriţa cu lingura şi spunea: „Bine, scumpule, bine, hai să mai încercăm o dată.”
— Nu-mi vine să cred, i-am spus eu. Tu eşti cea care faci acest lucru?
— Ce fac? s-a mirat ea.
— Dar înainte nu puteai nici să stai în aceeaşi cameră cu un bebeluş care era hrănit, pur şi simplu nu suportai asta!
— Acesta nu e un copil oarecare, este copilul meu, mi-a răspuns ea.
Până când nu vom intra în relaţii de acest gen, nu ştim ce este iubirea care ne permite să ieşim
224
din cadrul propriului „eu”. Noi încă ne mai rugăm să primim ceva. Noi nu ne rugăm să-I oferim ceva lui Dumnezeu, ci să primim ceva de la El. Vrem ca Dumnezeu să ne dea cutare sau cutare lucru, pentru că noi, zice-se, ne rugăm. Cugetăm aşa: „Iată, acum mă voi ruga, dar ce voi primi pentru asta? Cum aş face să mă simt mai bine? De ce în jurul meu nu e totul bine?”
Căutăm posibilitatea de a primi ceva, nevrând să oferim. Dar iubirea nu înseamnă a primi, ci a dărui. Iar noi? Tot ceea ce facem, facem numai ca să primim ceva. Şi, pentru că nu primim nimic, rămânând nemulţumiţi, ne gândim: „Nimic nu-mi reuşeşte, pentru ce mă mai chinui?”
Dacă suntem hărăziţi pentru iubire, suntem hărăziţi şi pentru dăruire. Dumnezeu ne învaţă să iubim fără să aşteptăm ceva în schimb. Putem măcar să ne imaginăm aşa ceva? Putem să ne imaginăm că cineva ne dă ceva, după care verifică: „Unde este cadoul meu?” Să dăm deci tot ce avem, căci Domnul ştie de ce avem nevoie.
— Am vrut să vă întreb despre rugăciune. Dacă noi, de exemplu, facem ceva şi spunem pur şi simplu: „Ajută-mă, Doamne, să duc această găleată sau să spun cuiva ceva de folos atunci când are nevoie.” Doar atât. Asta este, de asemenea, rugăciune?
— Da, desigur!
225
— Pe mine pur şi simplu mă tulbură poliloghia62 rugăciunilor, a canoanelor, a pravilelor. De parcă îi vorbeşti lui Dumnezeu, îi vorbeşti…
— Când ne întâlnim cu cineva şi legăm cu această persoană anumite relaţii, se întâmplă că la început se spun multe cuvinte, iar la sfârşit foarte puţine. În alte relaţii la început se spun puţine cuvinte, iar la sfârşit multe. Apar din ce în ce mai multe cuvinte, pentru că ne dorim din ce în ce mai mult să împărţim tot ceea ce avem. Biserica ne propune pravila de rugăciune, pornind de la prezumţia simplă că deja am învăţat să ne rugăm şi vrem să o facem şi mai bine. Dar, de obicei, nu este aşa. De obicei, oamenii vin în viaţa monahală sau chiar în Biserică, neştiind deloc cum să se roage. Şi atunci, dacă le dăm o pravilă voluminoasă, este ca şi cum le-am atârna de gât o piatră grea care îi va zdrobi. Ei sunt supraîncărcaţi, nu pot să se concentreze, nu pot să se roage. Bombănesc morocănos: „Asta îmi ia prea multă vreme.” Atunci rugăciunile, în loc să-i deschidă pe oameni în întâmpinarea lui Dumnezeu, îi închid încă mai tare.
Când oamenii mă întreabă despre asta, eu spun:
— Omul este ca un animal sălbatic, este plin de răutate şi de nebunie. Dacă vrem să îi punem
62 Poliloghie vorbărie; aici cu sensul de diversitate şi multitudine a cuvintelor rugăciunilor, (n.red.)
226
frâu, nu ne apropiem de el şi nu începem să-l mângâiem atunci când e nervos. Şi nici nu încercăm să-i punem o funie de gât, căci dacă este, să zicem, ca un leu, ne va sfâşia pur şi simplu. Iar dacă este un urs şi vom încerca să îl mângâiem, ne va muşca de mână. Ce facem deci? Ne îndepărtăm la o distanţă oarecare şi privim animalul de departe. La început ne îndepărtăm, dar apoi iarăşi ne apropiem. Îi aruncăm mâncarea de departe, de la o distanţă sigură. În acelaşi timp, micşorăm treptat distanţa şi atunci animalul se apropie şi el din ce în ce mai mult şi până la urmă învaţă să aibă încredere în noi şi să preţuiască mâncarea. Atunci el deja vine bucuros la mâncare şi chiar ştie că nu poate trăi fără ea. La fel trebuie să-i învăţăm pe oameni cu rugăciunea. Trebuie să-i aruncăm acestui „animal sălbatic” o rugăciune mică şi să-i arătăm cât de plăcută şi bună este, la fel ca însuşi Domnul. După care oamenii şi-o vor dori din ce în ce mai mult. Aşa cred eu.
— Putem noi sau oricare altul să spunem că am învăţat să ne rugăm? Probabil că toată viaţa învăţăm şi, în cele din urmă, nu mai e nevoie de cuvinte, omul trebuie să fie pur şi simplu doar el cu Dumnezeu şi să trăiască acea unitate a păcii cu toţi oamenii şi cu întregul univers, care vine atunci când ai Duhul Sfânt
— Fără niciun dubiu, aşa este. Însă putem să spunem: „Am învăţat să mă rog, dar rugăciunea mea nu e desăvârşită. Am început deja să
227
mă rog, dar trebuie să învăţ mai mult.” Scopul principal al relaţiei noastre cu Dumnezeu îl reprezintă comuniunea şi unitatea, unirea. Adică scopul rugăciunii este să ne gândim mereu la Dumnezeu. De aceea, când învăţăm să ne rugăm, învăţăm să ne gândim mereu la El. Cu cât ne deprindem mai mult cu asta, cu atât avem nevoie de mai puţine cuvinte.
Dar cu câtă uşurinţă ne risipim! De ce? Pentru că mintea noastră nu este înrădăcinată în Dumnezeu, ci în propriul „eu”.
îmi aduc aminte de un fiu duhovnicesc care a fost hirotonit preot. El şi-a făcut studiile în Grecia, întorcându-se de acolo împreună cu soţia. Am ieşit cu ei la o plimbare prin New-York. Este un tânăr destul de chipeş şi soţia lui este foarte frumoasă. Şi iată că el mergea pe stradă îmbrăcat cu rasa, împreună cu mine, iar alături de el preoteasa. Pe stradă a trecut o fetişcană fermecătoare. Iar acest părinte fusese hirotonit de curând şi încă nu se obişnuise cu faptul că era preot. Şi iată că el s-a uitat într-o parte, urmărind fata cu privirea… Soţia l-a îmbrâncit uşor, spunând: „Sunt aici!” La fel şi Domnul, uneori este nevoit să ne aducă aminte că este aici. Iar noi suntem atraşi de nişte lucruri de care nu avem nevoie. Să ţinem minte asta. El încă o dată ne va spune: „Sunt aici!”
— Când îndeplineşti ascultarea, poţi să te rogi. Dacă o simplă adresare către Dumnezeu
228
pentru ajutor într-o situaţie oarecare, la ascultare, este de asemenea rugăciune, atunci de ce mai este nevoie de altfel de rugăciune?
— Dar de ce în relaţiile personale trebuie să repetăm că ne iubim unul pe celălalt, dacă în urmă cu cinci ani am făcut deja o declaraţie de dragoste şi am primit declaraţia de răspuns? Şi oare iubirea noastră în aceşti ani nu a devenit mai puternică, mai profundă, mai intensă?
— De ce ascultarea nu este rugăciune?
— Soră, putem să ne rugăm având orice ocupaţie, putem să ne rugăm orice am face, în orice stare, cu excepţia păcatului. Rugăciunea este petrecerea minţii noastre cu Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui şi singurul lucru care poate să ne îndepărteze mintea de Dumnezeu este iubirea de sine, din care decurge păcatul. Astfel, dacă aţi primit binecuvântare pentru o ascultare anume, ea nu trebuie să vă oprească de la rugăciune. Ascultarea nu este acelaşi lucru cu rugăciunea, însă ea nu împiedică rugăciunea. La fel cum nici rugăciunea nu împiedică ascultarea.
— Dacă iubesc un om, vreau să comunic cu el. Şi nu contează ce cuvinte spun, pentru mine este important procesul comunicării, manifestarea iubirii mele. În relaţia cu Dumnezeu oare este altfel?
— Diferenţa constă în faptul că Domnul este deja prezent alături de noi. El este alături. Putem să conştientizăm asta ori nu, dar El deja ne
229
iubeşte cu o iubire desăvârşită, în întregime. El chiar este alături, este aici. Dar este posibil ca noi pur şi simplu să nu conştientizăm asta. În ceea ce priveşte relaţiile interumane, niciun om nu ne iubeşte în întregime. Niciun om nu poate să fie exclusiv alături de noi. Aşa că există o anumită diferenţă, iar asemănările sunt determinate de faptul că toate relaţiile provin din relaţiile dintre Dumnezeu şi oameni. Astfel, când avem relaţii potrivite cu oamenii, acest lucru este oglindirea relaţiilor noastre cu Domnul. Orice iubire este de la Dumnezeu.
— Părinte, probabil sora care a pus înainte întrebarea a avut în vedere altceva. Dacă ea s-a rugat: „Doamne, ajută-mă să duc găleata”, trebuie să mai citească apoi şi alte canoane? Ea se roagă în felul ei, pe scurt. Căci nu-i aşa că, la acest nivel obişnuit, rugăciunea spusă în timpul activităţilor de zi cu zi este, de asemenea, o manifestare a dragostei?
— Da, sigur.
— Limba rusă este o mare minune. Fiecare cuvântare un sens profund. Este un templu al cuvintelor. Chiar cuvântul „rugăciune” are sensul convorbirii cu Dumnezeu. Rugăciunea înseamnă vorbă63. Cuvântul „vorbă” este sinonim cu „discuţie”. Şi se înţelege că rugăciunea este, înainte
63 Cuvântul MOAUm6a, care înseamnă „rugăciune”, vine de la cuvântul MOA6CI, adică „vorbă”, (n.trad.)
230
de toate, o discuţie cu Dumnezeu. Cuvântul are chiar acest sens. Şi ştiţi, întreaga Dumnezeiască Liturghie, toate cererile pe care le adresăm lui Dumnezeu, rugăciunile, cântările sunt atât de scurte, dar cu un sens atât de profund, încât micile cereri de la ectenii au un sens foarte adânc, îi dau minţii hrană pentru gândire. Şi, într-adevăr, totul este atât de pătruns de iubire, încât fiecare cuvânt transmite iubire, în general, dar mai cu seamă în timpul slujbelor. Liturghia întregeşte insuficienţa iubirii noastre pentru Dumnezeu. Anume acolo ne umplem de iubire. Şi iată acest îndemn: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!” Iubirea este tocmai acea stare în care cugetăm la fel şi Hristos este în mijlocul nostru. Când folosim această expresie, ea ne ajută să nu uităm de iubirea desăvârşită, să ţinem minte că iubirea lui Dumnezeu este o iubire desăvârşită, o iubire jertfelnică. Şi de aceea îi dăm slavă lui Dumnezeu, pentru că la noi totul este făcut în aşa fel, încât să ne rugăm fără încetare. Iar întrebarea este următoarea: Cum să nu pierdem această legătură cu Dumnezeu, să nu pierdem dragostea?
— Aţi pus o întrebare dificilă. Dar în acelaşi timp putem să ne punem şi o altă întrebare: Cum de reuşim să ne întoarcem mereu cu gândul la propriul „eu” şi, pe deasupra, în orice împrejurări? Asta se întâmplă deoarece suntem conduşi permanent de conştientizarea faptului că ne iubim
231
pe noi înşine foarte mult. Trebuie să redirecţionăm această aspiraţie, pentru ca ea să devină un criteriu al intensităţii cu care vrem să-L iubim pe Dumnezeu. Să ne îndreptăm deci spre asta toate puterile, toate mişcările conştiinţei, pe care le irosim degeaba pentru noi înşine, să le îndreptăm spre dorinţa de a fi cu Dumnezeu şi atunci nu vom mai fi nevoiţi niciodată să ne gândim la altceva.
— Vorbiţi-ne, vă rog, despre adevăratele roade ale pocăinţei în sufletele oamenilor. Ce le-a trezit sufletul? Cum s-au ostenit ca să devină liberi?
— Permiteţi-mi să definesc pocăinţa în aşa fel, încât această definiţie să rămână în mintea noastră, să pornim de la aceeaşi definiţie şi să ne fie clar cum să răspundem la întrebare. Pocăinţa este schimbarea radicală, profundă şi bruscă a orientării vieţii. Mulţi dintre noi dacă nu toţi trăiesc pentru sine. Dacă nu am trăi pentru noi înşine, nu am comite nici păcate. Schimbarea radicală a direcţiei vieţii nu înseamnă îndreptarea ei spre mulţumirea sinelui, ci spre Dumnezeu. Asta este pocăinţa. Este schimbarea noastră într-o asemenea măsură, încât viaţa să nu ne mai fie îndreptată spre noi, ci spre Dumnezeu. Iată cum trebuie să ne schimbăm! în acest fel trebuie să facem pocăinţă.
Asta presupune o mulţime de lucruri. Oare noi nu ştim că suntem obsedaţi de noi înşine?
232
Ştim noi oare că există Dumnezeu? Cunoaştem oare calea? Ştim cum să atingem ţelul care ne aşteaptă la capătul drumului? Ştim ce este adevărat şi ce nu? Noi, ortodocşii, putem să răspundem afirmativ la aceste întrebări. Noi, fără îndoială, ştim ce este adevărul şi cunoaştem calea. Pentru că Iisus Hristos a spus: „Eu sunt Calea. El nu a spus că sunt multe căi. El a spus: „Eu sunt Calea.” El, numai El, este acea cale prin care noi ajungem la Dumnezeu. El este calea şi criteriul pocăinţei noastre. Şi El spune: „Eu sunt Calea şi Adevărul, şi Viaţa.” Realizând acest lucru şi înţelegând că El există, vom putea să facem pocăinţă.
Nu ştiu dacă v-am spus, este posibil să fi auzit din înregistrările audio, despre oamenii care au făcut pocăinţă. Noi trebuie să petrecem permanent în pocăinţă. Există oameni care şi-au transformat viaţa întreagă în pocăinţă.
Am să vă povestesc despre un ieromonah bătrân. Eu, pe atunci încă preot tânăr, slujeam la catedrală. Preoţii tineri stau întotdeauna în capătul altarului. Şi iată că acolo se afla acest preot în vârstă, pe atunci avea peste optzeci de ani. Iar noi aşteptam sosirea episcopului ca să ieşim să-l întâmpinăm. Părintele oficia Proscomidia pe jertfelnic, pomenind nişte nume. Apoi el s-a apropiat de Sfânta Masă, iar el era cel mai în vârstă preot dintre cei prezenţi, s-a uitat la mine şi a
233
făcut deodată în faţa mea o închinăciune până la pământ. Am crezut că leşinase sau că se întâmplase ceva de genul acesta şi am sărit să îl ajut. Atunci am auzit cuvintele lui:
— Iartă-mă!
— Pentru ce? m-am mirat eu.
— M-am uitat la tine şi te-am judecat. Iar noi nu putem să stăm lângă pristolul Domnului, dacă avem ceva unul împotriva celuilalt.
Eu aş fi putut să nu aflu acest lucru niciodată. Toţi îl iubeau pe acest preot, era foarte smerit. El ar fi putut să înceapă oficierea Liturghiei, liniştindu-se cu gândul că fusese doar un cuget, însă ce credea Dumnezeu despre el a contat mai mult decât ceea ce ştia sau putea să creadă oricine despre el. Pentru mine asta a fost o dovadă a pocăinţei. El ştia cât de serioase sunt lucrurile.
Aş putea să vă mai prezint multe exemple ale altor oameni. Deosebit de important este exemplul întregii cete de sfinţi care L-au mărturisit pe Hristos prin viaţa lor. Să ne amintim cum la marile sărbători bisericeşti citim despre cetele sfinţilor de care lumea nu era vrednică65. Aceştia au fost cei ce au făcut pocăinţă. Suntem departe de ei, dar trebuie să îi privim ca pe un model, pentru că ei au auzit cuvintele: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”66 şi nu au permis
65 Vezi Evrei 11, 38.
66 Matei 3, 2.
234
nimănui să stea între ei şi Dumnezeu, nimănui, nici propriului „eu”. Ei plecau, trăiau în peşteri şi în pustie, făceau fapte de nevoinţă în oraşe de dragul adevărului, erau persecutaţi şi bătuţi67, pentru că puneau iubirea lui Dumnezeu mai presus de orice, fără să prefere nimic altceva. Iată ce este pocăinţa. Este atunci când nu punem nimic mai presus de iubirea lui Dumnezeu, nici propria viaţă, nici onorurile, nimic. Există o mulţime de asemenea asceţi, care L-au mărturisit pe Hristos prin însăşi viaţa lor.
După cum ştiţi, Scriptura ne spune că un om neînduhovnicit nu poate să le vadă pe cele duhovniceşti. Nu le va vedea şi nu le va înţelege.
Iată, noi ne întrebăm dacă există sfinţi în zilele noastre. Unde sunt ei? Poate că ne punem această întrebare deoarece noi înşine nu avem pocăinţă şi, de aceea, nu-i cunoaştem. Să-L iubim deci pe Dumnezeu şi îl vom vedea pretutindeni. Iar dacă ne vom iubi pe noi înşine, întotdeauna ne vom întreba: „Dar unde este Dumnezeu?”
— Cum să învingem frica faţă de oameni, teama de a nu fi înţeleşi, de a fi luaţi în derâdere? Cum să nu depindem de părerea oamenilor?
— Atunci când căutăm laudă sau iubire, sau apreciere înaltă din partea lumii, devenim robii ei şi niciodată nu obţinem ceea ce căutăm. Când ne dorim să fim călăuziţi doar de felul în care
235
arătăm în ochii lui Dumnezeu, când pentru noi este important numai ceea ce crede Dumnezeu despre noi, nu mai contează ce spun oamenii. Iar dacă vom căuta aprecieri din partea semenilor, atunci vom suferi mereu pentru felul în care gândesc sau vorbesc aceştia despre noi. De ce e aşa? Ideea este că, dacă îl iubim şi îl căutăm pe Dumnezeu, ştim deja cât de nenorociţi şi de îngrozitori suntem, atunci când privim în noi înşine. Şi atunci devine lipsit de importanţă ce spun alţii despre noi.
— Să presupunem că eu îmi dau seama destul de bine că iubirea mea pentru oameni nu este iubire, ci un fel de relaţie cu mine însămi. Ce să fac în continuare? Cu ce să încep? Cum să-mi înving dorinţele şi năzuinţele? Ce să fac dacă eu, într-un sfârşit, înţeleg că iubesc altceva mai mult decât pe Dumnezeu? Cum să-i poruncesc inimii?
— A-l iubi pe aproapele este ceea ce ne-a poruncit Domnul. În acelaşi timp El spune: „Şi: Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată puterea ta. […] Şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”68. El nu ne interzice să ne iubim semenii, El ne spune să-i iubim pe toţi, însă nu ca să ne facem pe plac nouă înşine, nu ca să fim posesivi, ci pentru că El îi iubeşte. Şi dacă noi îl iubim pe El, îi vom iubi şi pe cei pe care îi iubeşte El.
68 Marcu 12, 30-31.
236
Acum să vorbim despre căsnicie. Scopul căsniciei constă în faptul că întâlnim pe cineva care, după cum nădăjduim, îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât îl iubim noi. Şi atunci, simţind iubire pentru El şi unul pentru altul, vom putea să-L dobândim pe Dumnezeu împreună. Dar să iubim omul, fără să-L iubim în acelaşi timp pe Dumnezeu, este o nebunie, un drum spre nicăieri. Dacă iubim pentru propria satisfacţie, asta nu e iubire, ci poftă trupească, folosirea omului în scopuri personale.
Dacă noi credem şi ştim că scopul vieţii este unirea cu Dumnezeu şi în acelaşi timp vrem să punem mâna pe cineva pentru ca nouă să ne fie bine, dându-L în acelaşi timp pe Dumnezeu la o parte, cum poate fi asta dragoste? Cum poate să fie dragoste, dacă nu îi oferim omului lucrul pentru care a fost creat? „Iubeşte-mă pe mine, iar pe Dumnezeu să nu-L iubeşti”, iată cum gândim în acest caz. În realitate, noi nu îl iubim pe celălalt, ci pe noi înşine.
Cum putem să spunem: „Te iubesc din toată inima, din tot sufletul, nu-mi pasă de nimeni, eu vreau să fiu doar cu tine”, dacă în acelaşi timp respingem scopul pentru care am fost creaţi şi Dumnezeu nici nu este prezent în viaţa noastră? „Nu pot trăi fără tine, dar pot să trăiesc fără Dumnezeu”, iată cum gândim noi. Cum putem spune aşa ceva? Dar putem, pentru că nu ştim cine suntem şi nu ştim pentru ce am fost creaţi, şi
237
nu ştim Cine este Dumnezeu, şi nu avem habar ce este dragostea. De aceea, oamenii fac prostii.
Care este datoria noastră? De a-L arăta oamenilor pe Dumnezeu, de a-i învăţa să iubească -acesta este scopul pentru care au fost creaţi. De aceea, suntem aici. Şi asta este o muncă grea.
— Cum să slăbim influenţa unei îndelungate experienţe a păcatului, a obişnuinţei de mulţi ani cu păcatul? Există o înclinaţie spre păcat a sufletului care a decis să trăiască pentru Hristos. Cum să luptăm cu obişnuinţa păcatului?
— Dacă am dus o viaţă păcătoasă, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca să scăpăm de păcat. Trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu şi să ne folosim toate puterile ca să învingem ispitele, ca să nu mai facem lucrurile care ne duceau spre păcat. Aşa se întâmplă cu oamenii care au fost alcoolici, ei nu mai pot să bea niciun păhărel de vin la masă. Acesta le-a provocat o rană atât de adâncă, încât nu le este indicat nici măcar să-l vadă. Vinul în sine nu este rău, ci abuzul de vin.
Aceia dintre noi care au păcătuit trupeşte sau prin minciună, sau prin zgârcenie, prin orice, trebuie să-şi impună anumite reguli de disciplină pe care ceilalţi nu trebuie neapărat să le respecte. De ce? Pentru că monstrul păcatului se cuibăreşte în noi mai mult decât în alţi oameni şi, cu ajutorul exerciţiilor ascetice, învăţăm să îndreptăm aceste greşeli. Este singura cale. Dacă noi, de exemplu, vrem să devenim atleţi, să practicăm
238
un anumit tip de sport, trebuie să ne deprindem cu anumite mişcări corporale. Dacă nu ni le vom însuşi pe acestea, nu vom avea succes. De aceea, facem aceste exerciţii fizice, repetăm anumite mişcări, impunându-ne astfel nişte reguli de disciplină. Ţinem regim, frecventăm antrenamentele, nu fumăm, nu bem, ne culcăm devreme totul ca să avem succes în activitatea noastră. Iar dacă spunem: „De fapt, în acest sfârşit de săptămână pot să nu dorm, îmi voi împlini somnul altădată şi în această săptămână voi mânca dulciuri, dar în cealaltă nu voi mânca”, atunci nu vom avea succes niciodată. Pentru că deja ne manifestăm slăbiciunea. Trebuie să respectăm disciplina.
Omul care nu a auzit niciodată vorbe indecente, cuvinte referitoare la păcat, poate să le audă, dar să nu le asculte, pentru că înainte nu le-a mai auzit. Dar, dacă am avut deja o experienţă negativă în viaţă, chiar şi un singur cuvânt poate să aprindă în inima noastră focul păcatului.
Am să vă povestesc o istorioară amuzantă. Mă întorceam cu un autobuz de la New-York, unde am vizitat câţiva medici. Acolo erau trei doamne, toate mai în vârstă decât mine. Două stăteau alături, iar cea de-a treia s-a întors şi stătea de vorbă cu ele. Erau deja trecute de optzeci de ani. Ele vorbeau despre faptul că lumea a devenit oribilă, deşi în perioada copilăriei şi adolescenţei lor era cu totul diferită. Acum însă copiii
239
sunt vulgari, nu-i stimează pe cei vârstnici, urmăresc filme dezgustătoare, trăiesc imoral şi fac nişte lucruri îngrozitoare. Toate trei aveau aceeaşi părere: că totul este oribil. O doamnă a spus:
— Ah, când eram tinere, eram atât de inocente. Noi nici măcar nu ştiam acele lucruri despre care astăzi vorbesc copiii mici.
O altă doamna a oftat:
— îmi aduc aminte, aveam şaisprezece ani, iar la mama veniseră nişte doamne în vizită. Stăteau de vorbă în sufragerie şi au închis uşa pentru ca eu să nu aud nimic. Vorbeau despre o cunoştinţă comună. Spuneau că este stranie şi se pare că era lesbiană. Nici nu aveam habar ce înseamnă asta. Iar toate spuneau: „Vai, ce oribil!” Eu stăteam de cealaltă parte a uşii şi mă gândeam: „Dar ce poate fi atât de rău la această libaneză?”
Câtă nevinovăţie! Pentru această fată nu a fost o ispită să audă ceva ce pentru alţii ar fi fost ispititor. Ce încerc să vă demonstrez? Dacă am dus o viaţă păcătoasă, există o mulţime de lucruri care ar putea să trezească în noi păcatul. Prin urmare, trebuie să fim atenţi la toate! Da, este o luptă. Cu cât am păcătuit mai mult, cu atât ne vine mai greu să ne abţinem de la păcat. De aceea, avem nevoie de exerciţii ascetice şi trebuie să avem grijă încotro privesc ochii noştri.
într-o altă zi, în autobuz, alături de mine stătea un băieţel care avea nişte căşti în urechi. Am încercat să mă strecor cât mai aproape de el, ceea
240
ce nu a fost uşor, pentru că autobuzul era plin şi mă încurcau bagajele. Într-un sfârşit, am ajuns lângă el şi l-am bătut pe umăr. El şi-a scos o cască:
— Ce asculţi? l-am întrebat eu.
— Nimic, mi-a răspuns el.
— Cum adică nimic?!
— Nu vreau să aud ce e în jur, de aceea, pur şi simplu mi-am pus nişte căşti.
„Minunat! m-am gândit eu. Ce ar fi, dacă ne-am face rost cu toţii de câte o pereche de căşti, atunci nu vom mai fi nevoiţi să auzim nimic.” Ce băieţel isteţ! Toţi credeau că el ascultă muzică, l-au lăsat în pace, iar el asta dorea. Haideţi să ne cumpărăm nişte căşti duhovniceşti, acest lucru va aduce roade.
— Care vi se pare a fi lucrul cel mai de preţ în omul pe care vi-l trimite Dumnezeu? Şi ce vă mâhneşte cel mai mult la un om? Cum treceţi peste această mâhnire?
— Atunci când iubim, această iubire este întotdeauna legată de suferinţă. Suferinţa este prezentă întotdeauna, dar trece repede. Atunci însă când nu iubim pe nimeni sau ne iubim pe noi înşine, simţim mereu că oamenii ne provoacă durere şi întotdeauna ne întristăm pentru ce fac ei. Dacă iubim cu adevărat oamenii, iar ei fac ceva ce ne îndurerează, această durere poate fi provocată numai de faptul că ei sunt cei ce suferă, fără să ştie. Însă nu ne întristăm pentru că ei ne-au spus ceva ce ne-a provocat durere.
241
Şi atunci când ne îndreptăţim autocompătimirea suferim şi mai mult.
— Ce este, în concepţia dumneavoastră, lepădarea de lume?
— Vorbind despre lepădarea de lume, prin cuvântul „lume” nu înţelegem zidirea lui Dumnezeu, ci starea căzută a omului, determinată de păcat. Ne lepădăm de lume în virtutea faptului că ne îmbrăcăm în Evanghelie, urmând cu bucurie căile Domnului.
Atracţia noastră pentru lume se explică prin iubirea de sine şi prin plăcerile pe care ni le propune lumea. Nu tindem către lume pentru că ea ne dă iubire, ci pentru că ne dă plăceri.
Lumea zidită de Dumnezeu este bună şi sfântă. Noi însă ne folosim de ea în mod greşit, cu scopuri rele, şi din această cauză ea îşi pierde sfinţenia.
— După părerea dumneavoastră, cum trebuie să se poarte un creştin, dacă rămâne singur cu ispitele şi încercările? Şi ce vă ajută pe dumneavoastră personal să rezistaţi în momentele grele?
— Cred că termenul „a rezista” este întrebuinţat pentru o stare care nu are nici sens, nici ţintă. Dacă însă împrejurările grele au sens, duc spre un ţel oarecare, atunci noi le acceptăm, ne deschidem în întâmpinarea lor. Cuvântul „a rezista” este impropriu în cazul de faţă. Deci, dacă înţelegem că îl iubim pe Dumnezeu, că îi urmăm lui Hristos, că oamenii fac sau spun ceva împotriva
242
noastră, dar asta se întâmplă pentru Domnul, sau dacă întâmpinăm în cale greutăţi şi ispite, noi le acceptăm. Conceptul de „rezistenţă” este nepotrivit aici. Fiindcă Domnul ne spune: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.”69 De aceea, trebuie să spunem: „îţi mulţumesc, Doamne” şi atunci ne va fi mai uşor. El nu spune că ne va izbăvi de toate necazurile. Da, Domnul nu spune că ne va izbăvi de toate necazurile, ci spune: „Eu cu voi sunt […]”70. Ce altceva să mai cerem? Mai degrabă aş prefera ca El să fie cu mine, decât să scap de necazuri.
— Din ceea ce Dumnezeu v-a trimis în ultima lună, ce a fost pentru dumneavoastră o adevărată descoperire?
— Am să vă povestesc despre una dintre descoperirile mele, sunt mesajele pe care le-am primit prin e-mail de la obştea mea. Ni se întâmplă deseori să nu avem bani cu lunile, ne-am obişnuit deja cu asta. Şi iată că într-o zi primesc o scrisoare de la fraţii din obşte… A, da, am uitat să spun că la New-York avem o căsuţă în acea parte a oraşului unde acum se ridică multe clădiri. Căsuţa noastră veche, din cărămidă, cu trei etaje, este una dintre ultimele care nu au fost demolate pentru reconstrucţia cartierului. Iar alături se
69 Matei 10, 22.
70 Matei 28, 20.
243
construieşte un bloc cu opt etaje. Casa noastră este situată pe un terasament artificial, adică terenul de sub ea nu este stabil. Şi iată că la început vecinii noştri au demolat clădirea de lângă noi, apoi au săpat o groapă imensă pentru fundaţie şi au spus că, dacă aceste lucrări îi vor cauza vreo stricăciune căsuţei, ei se vor îngriji de reparaţia acesteia. Pe toţi pereţii unde erau crăpături au instalat nişte indicatoare. Lângă căsuţă au instalat piloni, totul se clătina şi se cutremura. Dar lor nici că le păsa. Spuneau că vor avea grijă de tot.
în urmă cu câteva luni au venit reprezentanţii autorităţilor urbane, au examinat terenul şi au emis o hotărâre de sistare a lucrărilor de construcţie. Au spus că locuinţa noastră era în pericol, că se va dărâma de la o zi la alta. Aşa trăim. Nu avem căldură. În urmă cu mulţi ani am montat instalaţia de încălzire, dar nu am mai renovat-o, pentru că este foarte costisitor. Iar în ultimii patru-cinci ani nu a fost mai rece de zero grade. Dar în acest an s-a lăsat gerul. Clădirile care se aflau lângă noi au fost demolate şi gradul de izolare termică a scăzut.
De curând, la un sfârşit de săptămână, trei dintre monahi au mers de la mănăstire la New-York, ca să slujească Liturghia în catedrală. Şi atunci când părintele Porfirie a intrat să-şi vadă chilia, a găsit pe jos grămezi de gheaţă. Atunci a dat la o parte dulapul şi a văzut că s-a spart o ţeavă. Nu era inundaţie nicăieri, în afară de subsol.
Astfel, ei mi-au scris un mesaj: „Nu ştim ce să facem. Nu avem bani. Să chemăm un
244
instalator?” Atunci mă aflam în Estonia şi acolo nu aveam internet. Acum am ajuns aici, am deschis e-mail-ul şi am citit în primul mesaj: „Avem veşti proaste. Pe jos este gheaţă…” Şi aşa mai departe. În cel de-al doilea mesaj mi-au enumerat probleme şi mai mari şi m-au întrebat ce să facă. Le-am scris: „Trebuie să chemaţi pe cineva. Dar la New-York totul este foarte scump. De aceea, nu chemaţi pe oricine, ci sunaţi-l pe cutare, ca să vă recomande un meşter.”
Iar noaptea s-au spart ţevile de la subsol şi acesta a fost inundat. I-au chemat pe cei de la serviciul de asistenţă tehnică. Mi-au comunicat toate acestea şi au adăugat: „Părinte, nu vă neliniştiţi. I-am chemat pe cei de la serviciul de asistenţă tehnică. A venit un meşter. Acesta era român ortodox. A închis conducta principală. Numai asta a costat trei sute de dolari, deşi nu s-au efectuat alte lucrări de reparaţie. Dar ne-a spus că nu ne ia niciun ban, iar în raport a scris că a luat cunoştinţă de starea lucrurilor, iar noi trebuia să luăm măsuri.” Şi mi-au mai scris: „Ştiţi, a fost atât de frumos. El spunea că nu merge la biserică, iar după întâlnirea cu noi s-a hotărât să meargă la biserică.”
Gândiţi-vă numai! S-a întâmplat o nenorocire, dar ea a readus un om în Biserică, iar nouă nu ne-a luat niciun ban. Va trebui să facem reparaţii, dar ce întâmplare minunată!
245
— Ce metode de luptă cu mândria folosiţi? Ce puteţi să ne recomandaţi?
— Mândria este cel mai mare păcat de moarte. De ce? Pentru că este negarea iubirii lui Dumnezeu pentru noi, refuzul de a-I răspunde cu iubire şi, dimpotrivă, alegerea iubirii de sine. Păcătuim prin mândrie permanent, atât în lucrurile mărunte, cât şi în cele mari. Şi singurul lucru pe care putem să-l facem este să ne cerem iertare mereu şi să-I mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru toate. Aceste două lucruri recunoştinţa şi cererea iertării ne vor ajuta să biruim mândria.
— Ce-i de făcut, dacă o soră vieţuieşte la mănăstire de mulţi ani şi doreşte să sporească duhovniceşte, dar pentru orice observaţie găseşte justificare şi crede că poate să nu asculte de stareţă, deoarece aceasta nu este suficient de înduhovnicită?
— Tot ce se poate face cu un astfel de om este să-l iubim noi, pentru că el nu ştie ce este iubirea. Da, ne întristăm, dacă oamenii fac asemenea fapte nesăbuite. Când vedem că omul cu care comunicăm face ce vrea, că merge pe un drum greşit, că îi este greu să comunice, atunci acesta are nevoie mai mult decât orice de iubirea noastră, nu de indignarea noastră, nici de observaţii. De ce? Pentru că asemenea oameni pur şi simplu nu au primit suficientă dragoste. Ei sunt cufundaţi în sine atât de tare, deoarece încă nu au primit-o. Singura metodă de a-i ajuta să se
246
schimbe este iubirea. Ei nu vor auzi cuvintele, dar este posibil să simtă iubirea, dacă îi vom iubi fără să-i judecăm.
— Simt că nu înţeleg nimic în viaţă, mai ales în cea monahală. Deseori deznădăjduiesc din cauza nepotrivirii mele cu cinul monahal, încerc să înţeleg ceva din cărţi şi din convorbiri, ca să-mi spun: „Acum ştiu cu ce să încep şi cum să trăiesc” şi astfel să mă liniştesc. Dar acest lucru nu se întâmplă. Abia ce aflu ceva, dar acest ceva îmi scapă şi eu iarăşi nu înţeleg nimic. De aici vin deznădejdea, necredinţa că aş putea să mă schimb. De unde să încep? Ce trebuie să ştiu ca să mă liniştesc şi să nu mai conteze numărul de cărţi citite?
— Noi nu trebuie să cunoaştem ceva. Dar există Cel fără de Care nu putem [face nimic]71 şi tocmai pe El trebuie să-L cunoaştem, pe Hristos. Nu ceva anume, ci pe El. Într-o zi Albert Einstein (sper că toţi aţi auzit despre el) a fost întrebat:
— Care a fost cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat?
Fără să stea pe gânduri nici măcar o clipă, el a răspuns:
— Faptul că am aflat atât de puţine lucruri şi cât de multe trebuie să mai aflu.
în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu şi creşterea duhovnicească, este evident că aici
71 Precizarea redactorului.
247
învăţăm câte ceva şi trebuie să trecem la următoarele trepte, la cele superioare. Nu avem voie să stăm pe loc, trebuie să înaintăm mereu. Cu cât ne dăm seama mai mult că Dumnezeu există, cu atât ştim mai puţin şi cu atât mai multe putem să aflăm. Dobândind această cunoştinţă, sporim în cunoaşterea lui Dumnezeu, dar aceasta va rămâne întotdeauna pentru noi dincolo de limitele accesibilităţii. Ceea ce mai avem de aflat întotdeauna va rămâne mai mult decât ceea ce am aflat deja. Este minunat! Trebuie pur şi simplu să continuăm să mergem pe acest drum.
— Cum să luptăm cu invidia?
— Cauza invidiei constă în faptul că noi nu ştim cine suntem. Dar cine suntem? Suntem cei pe care i-a zidit Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte. Iubirea Lui nu depinde de ceea ce putem sau nu putem să facem. Ea ni se dă în mod gratuit, în totalitate. Pricina invidiei constă în faptul că noi nu ştim ce este iubirea şi nu ştim cine suntem. Dacă ştim că suntem iubiţi de Dumnezeu, cum putem să invidiem? Este pur şi simplu ridicol! Deci haideţi să aflăm cine suntem şi să începem să iubim! Să încetăm să mai facem prostii şi să irosim timpul invidiindu-i pe ceilalţi.
— Cum să îl iubim în mod practic, în fiecare zi şi în fiecare minut, pe Dumnezeu?
— Folosind cuvintele „în mod practic”, aveţi în vedere că nu simţiţi pentru Dumnezeu o iubire permanentă şi neschimbată. Dar cum de puteţi
248
să vă iubiţi atât de mult pe dumneavoastră însevă? Vă întreb: Cum? Cum de reuşiţi? Cum o faceţi? Povestiţi-mi! Cum se întâmplă să vă gândiţi permanent la dumneavoastră? Oare asta nu vă scoate din minţi?
— Tocmai asta este partea a doua a întrebării: Cum să renunţăm la iubirea de sine?
— De aceea, vă întreb: Cum de reuşiţi? De unde luaţi energia necesară ca să vă gândiţi permanent la dumneavoastră? Răspunsul este simplu: Ne iubim în mod exagerat pe noi înşine! Deci tot ce trebuie să facem este să-L iubim pe Dumnezeu şi atunci totul va deveni simplu!
Domnul a spus: „ Veniţi şi vedeţi că bun este Domnul.” Dacă vom veni, vom vedea cât de bun este Domnul. Să mergem deci la El! Să vorbim cu El! Să primim Sfânta împărtăşanie şi să-L rugăm să ne schimbe! Să-I spunem că dorim să punem capăt acestei nebunii, că vrem să-L iubim pe El. Atâta tot.
— Aş vrea să aflu următorul lucru. Spuneaţi că aţi stat un timp oarecare în Muntele Athos. Vi s-a întâmplat să vă întâlniţi cu oameni în care să fi simţit sfinţenia? Şi dacă aţi avut o astfel de întâlnire, ce şi cum a schimbat aceasta viaţa dumneavoastră? De exemplu, la noi la mănăstire probabil că majoritatea măicuţelor şi părintele, şi maica stareţă cred că exemple de oameni sfinţi apropiaţi de noi sunt Cuviosul Siluan, părintele Sofronie (Saharov), părintele Nicolae
249
Gurianov. De ce vă pun această întrebare? Pentru că văd, simt că Dumnezeu le dă o părticică de sfinţenie celor ce i-au văzut pe aceşti oameni, sfinţenie pe care pot să o ia cu ei şi apoi o pot împărtăşi celor cu care comunică nemijlocit. Eu cred că acest lucru schimbă mult omul. Înţeleg că Hristos este Chipul primordial. Totuşi, este foarte important să vezi un asemenea exemplu viu. Vi s-a întâmplat aşa ceva în viaţă?
— Am să vă spun ce am învăţat. Am învăţat că sfinţenia nu este un fenomen supranatural oarecare. Sfinţenia nu este un mod de existenţă supranatural al omului. Sfinţenia este un mod obişnuit de existenţă, este starea pentru care am fost creaţi. Şi atunci când întâlneşti oameni cu adevărat sfinţi, vezi că ei sunt extrem de obişnuiţi. Nu sunt deloc aşa cum ni-i imaginăm; chipurile, ar respira un alt aer. Nu! Respiră acelaşi aer. Nu putem să spunem că în viaţa lor se petrece ceva diferit de ceea ce ni se întâmplă nouă. Diferenţa constă numai în felul în care ei răspund la ceea ce li se întâmplă, tocmai prin asta sfinţii se deosebesc de noi. Pentru că la tot ce li se întâmplă ei răspund prin conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu şi acceptarea lucrurilor care li se întâmplă ca fiind voia lui Dumnezeu. Noi însă, dacă ne stă ceva în cale, răspundem cu ceea ce avem în suflet. Iar în el foarte rar Se află Domnul.
Astfel, mi-am dat seama cât de obişnuită este sfinţenia. Sfinţii săvârşeau lucruri obişnuite
250
în viaţa lor, dar într-un mod neobişnuit, le săvârşeau din dragoste. Nu umblau pe apă, nu treceau prin ziduri. Ei au fost oameni, au avut ispite, dar L-au văzut pe Dumnezeu pretutindeni. De ce? Pentru că au încetat să se mai caute pe ei înşişi şi s-au regăsit în Dumnezeu.
— într-o altă convorbire, pe care am urmărit-o împreună cu surorile, dumneavoastră spuneaţi că acolo unde aţi vieţuit în Athos se află o inscripţie: „Dacă nu vei muri până când vei muri, vei muri atunci când vei muri.” Cum poate fi aplicat acest lucru în viaţa dumneavoastră, în viaţa noastră?
— Acest enunţ sună aşa: „Dacă nu vei muri înainte de a muri, vei muri după ce vei muri”. Asta înseamnă că, dacă nu îţi vei omorî „eul” decăzut, dacă nu te vei supune voii lui Dumnezeu, dacă nu îţi vei pierde viaţa ca s-o dobândeşti, după terminarea vieţii fizice se va termina şi viaţa duhovnicească.
Nu venim la mănăstire pentru primirea onorurilor sau a plăcerilor. Venim ca să murim, să ne omorâm „eul”. Nu numai trupul, ci întregul nostru „eu”. Când ne omorâm „eul”, trăim în Hristos.
— Vă mulţumesc din partea tuturor maicilor. Vă mulţumesc pentru cuvântul viu. După cum ne dăm seama, majorităţii dintre noi ne este familiar ceea ce spuneţi aici, la conferinţă. Este foarte important să auzim un cuvânt de
251
întărire şi nu avem nimic de obiectat (cel puţin eu personal), primim toate cuvintele dumneavoastră. În vremurile noastre ele sunt valoroase, pentru că uneori auzim altfel de cuvinte, pe care nu vrem să le acceptăm şi care sunt multe. De aceea, pentru noi sunt importante cuvintele dumneavoastră. Desigur, noi încă nu avem nimic dintre cele pe care ni le spuneţi. Mie însumi îmi este ruşine, deoarece înţeleg ce duhovnic nepriceput sunt. Dar fac ascultare de Biserică. Şi dacă vom renunţa la ascultarea de Biserică, va fi o trădare. De aceea, toate se întâmplă aşa cum se întâmplă. Dar nădăjduim că Domnul poate să ne spună vreun cuvânt chiar şi prin gura unui asin, la fel cum poate să-i facă fiii lui Avraam dintr-o piatră.
în prezent, pe această nădejde ne clădim viaţa şi pe rugăciunile oamenilor care ne iubesc, care ne ajută în lupta noastră. Şi iată, s-a mai adăugat un om care ne va ajuta să construim mănăstirea. De aceea, vă mărturisim încă o dată recunoştinţa noastră pentru munca dumneavoastră, căci este foarte greu să stai şi să vorbeşti aşa, timp de trei ore.
— Vizitarea diferitelor obşti monahale este întotdeauna un semn de mare iubire şi comuniune, de apartenenţă la viaţa acestor obşti, o imagine a faptului că ne acceptăm unii pe alţii ca monahi. Ne împărtăşim unii altora sufletele şi ispitele, pentru că Hristos este Dumnezeul nostru şi ne
252
aflăm aici de dragul aceleiaşi cauze. Ea constă în faptul că dorim să îl urmăm pe Dumnezeu, chiar dacă nu ştim ce ne aşteaptă pe cale. Dorim să-L cunoaştem pe Hristos. Dorim să fim mai buni decât suntem.
întotdeauna mă smereşte faptul că mă primiţi cu atâta iubire. Apreciez foarte mult acest lucru. Aş fi bucuros să vin de fiecare dată când sunt invitat. De obicei noi, aflându-ne la mănăstire, niciodată nu cerem să plecăm undeva. Am să vă relatez pe scurt cum în urmă cu vreo doi-trei ani am plecat la Valaam, pentru că acolo se afla un om al cărui părinte duhovnicesc eram eu şi el m-a rugat să vin. Mi s-a părut că pentru noi, americanii, asta era o posibilitate de a vizita Rusia şi vechile ei locaşuri sfinte şi de a lua de acolo exemplele cele mai bune. Şi am plecat, însă nu pentru a învăţa acolo pe cineva.
La Valaam, unul dintre preoţii de acolo m-a întrebat:
— De unde eşti?
— Din America.
— Din America? Şi eşti ortodox?
— Da.
— Şi călugăr?!
— Da.
— Şi unde se află mănăstirea voastră?
— La New-York.
— Aveţi o mănăstire la New-York?
-Da.
253
— Nu cred!
— La fel se spunea şi despre Nazaret: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”72
Am intrat cu el în vorbă şi acel ieromonah mi-a propus:
— Am putea să stăm de vorbă câteva minute la mine în birou?
Am stat de vorbă câteva ore. Apoi el m-a întrebat dacă aş putea să vorbesc în faţa obştii. I-am spus că nu am venit ca să vorbesc, ci ca să ascult.
— Ce pot să le spun?
— Povestiţi-le ceea ce mi-aţi povestit mie în ultimele două ore.
Aşa a început totul. Convorbirea noastră a fost înregistrată, iar eu nici nu ştiam. A fost postată pe internet şi acum este peste tot. Apoi oamenii au început să mă invite la ei. Am vorbit cu duhovnicul meu şi i-am spus că nu vreau să o fac, pentru că am destule griji şi fără asta. Că nu pentru asta am parcurs drumul până în Rusia. Că asta va genera doar greutăţi şi nimic mai mult. Şi că atât parohia la care slujesc, cât şi mănăstirea se plâng mereu că nu le acord suficient timp. Monahii îmi spun că petrec prea multă vreme cu mirenii. Mirenii afirmă că mă aflu permanent la mănăstire. Acum mi se reproşează: „Petreci tot timpul în Rusia. De ce acolo şi nu aici?
72 Ioan 1,46.
254
Ţara ta este America, nu Rusia.” Dar părintele duhovnicesc mi-a spus:
— Dacă ţi se cere, du-te. Dacă nu ţi se cere, rămâi acasă. Rusia a adus credinţa în America şi dacă fraţii şi surorile noastre te roagă să le împărtăşeşti ceva, împărtăşeşte-le.
Şi iată că sunt aici. Voi m-aţi rugat, eu am venit. Mulţumesc şi pentru asta!
Unuia dintre monahii noştri i-am spus la un moment dat că îi invit pe toţi la noi în vizită.
— Eşti întreg la minte? s-a alarmat el. Avem doar o căsuţă şi tu inviţi aici mii de oameni?
— Sigur, îi invit! i-am răspuns eu.
Deci veniţi! Sau cel puţin vizitaţi-ne duhovniceşte. În aşezământul nostru totul este foarte simplu, dar foarte frumos. Bisericile voastre m-au impresionat mult, mai ales Biserica Sfintei Elisabeta. Este superbă! Şi biserica noastră este superbă, dar foarte simplă. Este mică, refăcută dintr-o magazie pentru fân. Clădirea are peste două sute de ani. Era învechită, cu podeaua putredă, iar grinzile cădeau.
— Vom transforma şopronul într-o biserică! am spus eu.
— Este imposibil! mi-au spus toţi. Hai să ridicăm o clădire nouă, este mai simplu şi mai ieftin.
— Nu! am spus eu. Această clădire este aici de atâţia ani! O vom reconstrui.
Deci biserica noastră este simplă, dar frumoasă. Domnul S-a născut într-un grajd pentru
255
vite şi nu îl va împovăra petrecerea cu noi într-o biserică atât de modestă. Interiorul este complet din lemn. Icoanele din iconostas nu sunt lucrate manual, nu am avut bani pentru asta. Am fost vizitaţi de nişte monahi din Grecia, ei ne-au făcut nişte copii după icoane. Am adus patru icoane de la mănăstirea noastră din New-York şi, de asemenea, le-am multiplicat, mărindu-le, după care le-am încadrat în iconostas.
Dar biserica este foarte frumoasă! Monahilor le place mult. Ne rugăm în ea de patru ori pe zi. În zilele de luni, miercuri şi vineri oficiem acolo slujba de noapte. Începem la unsprezece seara, slujim Utrenia, apoi Liturghia. În celelalte zile şi, bineînţeles, în zilele de sărbătoare, slujim Utrenia la şase dimineaţa. Ziua citim ceasurile şi sinaxarul. Apoi la ora cinci este Vecernia, la şapte şi jumătate pavecerniţa. La slujbă vin toţi. Nu se acceptă nicio scuză pentru lipsă. Când nu sunt bolnav (adică în cea mai mare parte a timpului), slujesc singur. Privesc altarul cu multă emoţie, îmi place să slujesc. Când nu pot eu, le dau binecuvântare fraţilor să slujească. Împreună mâncăm la trapeză, împreună muncim. La noi totul este foarte simplu. Am credinţa că ne străduim să ne deprindem să îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele. Tot ce se întâmplă, se întâmplă numai pentru că Domnul vrea.
De regulă, vizitatorii noştri sunt plăcut surprinşi (de fapt, oare este plăcut lucrul acesta?):
256
— Vai, aici nu e deloc ca la mănăstire.
Eu îi întreb:
— La ce vă referiţi?
— Aici toţi sunt atât de buni, prietenoşi, toţi se iubesc unii pe alţii. Toată lumea merge la biserică, nimeni nu se împotriveşte. Nimeni nu se plânge, nimeni nu se ceartă. Aici nu e ca în altă parte…
Fiecare vizitator simte că este primit cu căldură, fiecare vrea să se întoarcă la noi încă o dată. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce avem, Lui şi obştii noastre monahale. Mănăstirea este alinarea vieţii mele, îmi este dor atunci când plec de acolo.
Convorbire purtată la mănăstirea de maici Spaso-Eleazarovsc (Elizarovo, regiunea Pskov)
— întrebările pe care le-am primit astăzi au fost dintre cele mai diverse şi foarte interesante. Prima despre pocăinţă. A doua despre însemnătatea sărbătorii Epifaniei73. Cred că pentru început vom încerca să facem legătura dintre aceste două întrebări.
Sărbătoarea Epifaniei este dedicată evenimentului când Sfânta Treime S-a arătat în toată plinătatea Sa. Sfânta Treime este Dumnezeul nostru: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dumnezeul nostru este unitate, este uniune, este un fel de obşte, care se manifestă prin relaţiile dintre Ipostasurile Sfintei Treimi.
Anume relaţiile sunt cele pe care le stăpânim cel mai greu, anume în acest domeniu avem
73 Epifania sau Teofania (din grecescul theophania, însemnând „apariţia sau arătarea lui Dumnezeu”) este unul dintre Praznicele împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 6 ianuarie. Este praznicul care dezvăluie Sfânta Treime lumii, prin Botezul Domnului (Matei 3, 13-17; Marcu 1,9-11; Luca 3, 21-22). Este cunoscut în popor şi cu numele de Bobotează, (n.ed.)
258
cele mai multe lipsuri. Ieri am fost întrebat dacă se poate cere binecuvântare pentru zăvorâre. Am răspuns:
— Dumneavoastră năzuiţi către Dumnezeu?
Sau fugiţi de lume?
Noi nu putem să-L dobândim pe Dumnezeu, dacă nu suportăm comunicarea cu oamenii. Viaţa în obşte este grea, deoarece obştea ne cere tocmai lucrul care ni se dă cel mai greu. Ideea este că atât obştea, cât şi comuniunea însăşi sunt imposibile fără iubire. Imposibile! Sfânta Treime este comuniunea iubirii. Trei îşi împărtăşesc reciproc iubirea şi datorită acestui fapt devin Una.
Cărui eveniment i se dedică sărbătoarea de astăzi? Prăznuim venirea Domnului Iisus Hristos pe acest pământ. El vine, fiind trimis de Tatăl Său, şi vine pentru ascultare. Când la mănăstiri se pronunţă cuvântul „ascultare”, acesta sună oarecum înfiorător, el întotdeauna sperie. Fiecare are o înţelegere proprie a acestui cuvânt, însă el are doar un singur sens. Ascultarea este sinonimul iubirii. Tocmai din acest motiv ea generează greutăţi. Ne iubim pe noi înşine, ne iubim gândurile, iubim ceea ce avem şi ceea ce, după cum ni se pare, trebuie să avem, ne iubim ideile… Şi suntem foarte indignaţi atunci când cineva îndrăzneşte să pătrundă pe teritoriul nostru. Pe un asemenea om îl alungăm. Despre ce iubire mai poate fi vorba?
Iubirea este o chestie complicată, dar este aşa numai deoarece noi o facem să fie ca atare.
259
Dumnezeu ne-a dat tuturor şi fiecăruia dintre noi toată iubirea pe care oamenii o pot cuprinde. Dumnezeu, Ziditorul a toate, ne iubeşte mai mult decât suntem în stare să ne iubim pe noi înşine sau pe altcineva. Şi asta înseamnă că deja avem totul. Ne-a fost dată toată iubirea, nu mai avem nevoie de nicio iubire! Noi însă hoinărim în căutarea iubirii, a acelei iubiri pe care deja o avem! De ce? Pentru că suntem plini ochi de iubire şi Dumnezeu doreşte ca noi să o oferim celorlalţi. El ne cheamă să iubim, nu să fim iubiţi, ci să iubim! Noi deja suntem iubiţi şi nimeni nu va putea să ne iubească mai mult decât El! Şi acum trebuie să dăm această iubire celorlalţi.
Ascultarea este începutul iubirii. Prin ascultare ne lepădăm de propria voie. În loc să fim noi primii, cedăm întâietatea altuia. Este opusul a ceea ce ne spune societatea. Lumea noastră contemporană spune: „Tu eşti important! Trebuie să te pui în ordine cu tine însuţi, să te regăseşti şi să te afirmi!” Şi multe altele de acest gen…
Deci, întorcându-ne la începutul discuţiei… Prima întrebare se referea la pocăinţă, iar a doua la esenţa sărbătorii. Astăzi sărbătorim unitatea în iubire. Este iubirea cu care ne iubeşte Dumnezeu, Care îl trimite pe Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, Care a fost ascultător întru toate.
Ieri, în discuţia cu maicile de la Mănăstirea Novodevicie, am menţionat că, în timp ce studiam la seminar, eu nu înţelegeam sensul praznicului
260
Botezului Domnului. Pentru ce I-a trebuit Domnului Botezul, dacă este fără de păcat? El oricum era în comuniune deplină cu Dumnezeu… Însă El a primit Botezul ca să ne arate calea. Şi a făcut-o cu puterea ascultării şi a dragostei. Cât de greu ne este atunci când ni se spune să facem cutare sau cutare lucru, iar noi credem că este o nebunie, că aşa nu se poate, că ceva nu este corect… Şi găsim pretexte ca să nu o facem. Iar Domnul pur şi simplu a făcut ceea ce a trebuit să facă. Aceasta poate să fie pentru noi o lecţie cu multe învăţăminte.
Acum despre pocăinţă. Poate aţi auzit deja că pocăinţa este o schimbare bruscă, radicală, profundă a direcţiei vieţii noastre. Nu o simplă schimbare, ci o schimbare bruscă şi profundă. Astfel, în pericopa evanghelică de ieri am auzit chemarea: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.”74 Schimbarea bruscă şi profundă despre care vorbesc înseamnă trecerea de la obsesia pentru propriul „eu” la iubirea lui Dumnezeu, de la concentrarea asupra propriului „eu” la concentrarea asupra comunicării cu Dumnezeu, în loc de permanentul „eu, mie, pe mine” întotdeauna Dumnezeu. Asta este pocăinţa! Singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne eliberăm de noi înşine!
Suntem bolnavi de moarte şi boala noastră este iubirea de sine. Ea ne ucide. Ce să facem
74 Matei 3, 2.
261
deci? Trebuie să realizăm că singurul mijloc de a dobândi libertatea este vieţuirea în ascultare. Căci Sfinţii Părinţi ne spun că singura şi veritabila libertate este ascultarea. De ce? Pentru că ascultarea este eliberarea de propriul „eu”. „Eul” nostru este oroarea, este monstrul prezent în viaţa noastră, „eul” nostru, nu altcineva. Am fost învredniciţi de Sfântul Botez, Dumnezeu ne invită să ne bucurăm împreună cu El de viaţa cea veşnică, dar noi păcătuim şi spunem: „Nu. Voi face aşa cum vreau.” Iată ce facem cu noi înşine şi o facem chiar noi, nu altcineva. De aceea, „eul” personal este tocmai cel peste care ar trebui să călcăm.
Singurul ţel al vieţii noastre este dragostea. Iar comunicarea cu Dumnezeu, unirea cu El, este singura lucrare pentru care am fost creaţi. El, Domnul Iisus Hristos, spune: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.”75 Atâta tot! Şi în continuare El spune că toate poruncile se întemeiază pe două. Să-L iubim pe Domnul Dumnezeu cu tot cugetul nostru76 asta înseamnă că în capul nostru nu se mai învârt gândurile la propriul „eu”. Atunci când cugetul nostru îi este consacrat în întregime lui Dumnezeu, nu mai avem timp pentru o neghiobie aşa cum este concentrarea asupra sinelui. Nu avem timp pentru a-i revedea
75 Ioan 14,15.
76 Vezi Matei 22, 37; Luca 10, 27.
262
în gând pe semeni şi pentru a-i judeca. Nu mai este loc în noi pentru gândurile necuviincioase sau pentru cele de osândire. Toate păcatele au începutul în minte. Astfel, dacă mintea noastră este ocupată în întregime de Dumnezeu, păcatul nu mai există.
Deci, pentru început, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu tot cugetul şi cu toată inima noastră77. Asta înseamnă că trebuie să fim gata să-i iubim pe toţi. Dar de ce trebuie să-i iubim pe toţi? Căci oamenii fac nişte lucruri îngrozitoare… Păi, fiindcă Domnul îl iubeşte pe fiecare. Domnul nu face diferenţe în iubirea Sa pentru noi. El îl iubeşte pe fiecare dintre noi, nu mai mult sau mai puţin decât l-a iubit pe Iuda, nu mai mult sau mai puţin decât pe vreun criminal, nu mai mult sau mai puţin decât pe Maica Sa Preasfântă. Pentru că dragostea nu depinde de anumite condiţii, dragostea este atunci când iubeşti în totalitate, în întregime. Şi dacă spunem: „Nu, eu nu te iubesc”, asta înseamnă că nu iubim pe nimeni, ne gândim doar la noi înşine. Trebuie să-i iubim pe toţi, în caz contrar, nu iubim pe nimeni.
Deci mai întâi cu cugetul, apoi cu inima. Şi apoi cu tot sufletul. Trebuie să-L dorim numai pe Dumnezeu, să năzuim doar către Dumnezeu. Şi El mai spune: „[…] din toată puterea ta”78. Şi adaugă:
77 Vezi Matei 22, 37; Luca 10, 27.
78 Luca 10, 27.
263
„[…] iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”79. Atâta tot, nu este deloc complicat, dar noi complicăm totul până la extreme!
Am primit diferite întrebări despre cum trebuie să te porţi în timpul ascultărilor, unde să găsim dragostea şi aşa mai departe… Dacă vieţuim cu adevărat în ascultare, dacă nu decidem singuri ce să facem ca să ne facem pe plac, nu mai apar deloc întrebări. Pur şi simplu mergem şi cerem binecuvântare. Mergem şi întrebăm: „Ce mă binecuvântaţi să fac?”
Unele dintre voi se comportă ca Houdini. Acesta a fost un iluzionist care putea să iasă din orice loc, din orice poziţie. Îl legau, îl încătuşau în lanţuri, îl închideau în cuşcă, îl băgau sub apă, iar el se elibera de toate legăturile. La fel şi voi. Vi s-a spus să faceţi ascultare, iar voi vă străduiţi să calculaţi cum aţi putea să puneţi întrebarea în aşa fel, încât, indiferent de răspunsul stareţei, să primiţi ceea ce vreţi. Şi vă gândiţi cum să vă apropiaţi, cum să întrebaţi ca să nu auziţi „nu”. Asta nu e ascultare. Trebuie să vă apropiaţi simplu, fără tot felul de pregătiri, fără vreo acţiune premergătoare, şi să întrebaţi: „Ce mă binecuvântaţi să fac?” Atâta tot. Şi nu mai contează ce v-aţi mai pus în gând…
Să presupunem că vă nevoiţi la trapeză sau la bucătărie. Mâncarea fierbe pe aragaz. Şi în
79 Luca 10, 27.
264
acel moment clopotele bat pentru slujbă. Ce faceţi? Vă duceţi la maica stareţă şi întrebaţi: „Ce mă binecuvântaţi să fac?” Sau alergaţi spre ea, urlând: „Dar mâncarea este deja pe aragaz, ce să fac?” „Ce mă binecuvântaţi să fac?” este tot ce trebuie să spuneţi. Dacă stareţa vă va binecuvânta să mergeţi la slujbă, la masa de seară veţi putea aduce ca „o jertfă de ardere de tot”.
însă noi nu facem aşa, pentru că ne place să procedăm cum ne trăsneşte prin cap. Pentru că ne place să facem aşa cum vrem. De aceea, nu putem să-L dobândim pe Dumnezeu.
Este imposibil să ne rugăm în lipsa dragostei. Este imposibil să ne rugăm petrecând în mândrie. Este imposibil să ne rugăm fără ascultare. Iar noi ne mai mirăm de ce nu ne merge rugăciunea. Iată şi răspunsul…
La parohia noastră de la New-York vine un om. El este foarte evlavios, foarte smerit şi foarte inteligent. Şi mai avem în parohie asemenea persoane pe care le numim „sfintele zgripţuroaice”. Sunt sigur că şi la voi se găsesc asemenea persoane: ele sâcâie oamenii tot timpul cu felurite observaţii legate de felul în care trebuie să se poarte în biserică. Pe scurt, într-o bună zi de duminică, unul dintre călugării noştri s-a apropiat în biserică de acest enoriaş evlavios. Acesta stătea în genunchi, avea capul aplecat până la pământ omul se ruga şi se ruga sincer. Monahul i-a spus:
265
— Astăzi e duminică! Ridică-te de jos! Nu ai voie să stai în genunchi în zilele de duminică!
Nu seamănă cu acei farisei care interziceau să se facă vindecări în zilele de sâmbătă?80
Omul s-a sculat şi a spus:
— Părinte, dacă te-ai fi rugat, nici nu m-ai fi văzut.
Mai avem multe de învăţat! De curând am spus ceva ce l-a tulburat pe translatorul meu. Nu-mi mai aduc aminte unde a avut loc conferinţa la care s-au rostit aceste cuvinte. Ele sunt triste, este greu să le auzim, dar cred că voi putea să le spun şi aici. Şi anume: este posibil ca unul sau câţiva dintre oamenii prezenţi aici să nu se mântuiască şi să nu vadă niciodată împărăţia lui Dumnezeu. Şi acest om poate fi oricare dintre noi…
Ce ne duce spre împărăţia cerurilor? Iubirea. Ce ne împiedică să o dobândim? Iubirea de sine. Iar noi ne înecăm în iubire de sine, ea ne copleşeşte din cap până-n picioare… Vi s-a întâmplat ca de curând să fi judecat pe cineva? Să cugetăm la asta… Ce facem?! Căci, atunci când vom sta în pragul împărăţiei cerurilor, nimeni nu se va uita cu ce suntem îmbrăcaţi. Hainele nu ne vor introduce în lăcaşurile Raiului. Nu contează în ce sunt îmbrăcat, ci de ce sunt îmbrăcat într-o haină anume, dacă o port din ascultare sau nu şi dacă în acelaşi timp iubirea trăieşte în mine.
80 Vezi Marcu 2, 23-28; Matei 12,1-21; Luca 6,1-11.
266
Cât de uşor uităm! Tot ce trebuie să facem este să iubim şi atunci vom reuşi orice! Noi însă facem orice, după care încercăm să explicăm de ce ne este atât de greu să iubim.
Nu ştiu cum să fac, aş putea să răspund la fiecare întrebare, însă toate, în esenţă, sunt despre acelaşi lucru. Dacă îl căutăm pe Dumnezeu, îl vom afla. Dar nenorocirea este că noi le căutăm pe ale noastre, de aceea nici nu-L aflăm.
De curând am vizitat o mănăstire de maici. Astăzi vorbesc în principiu despre maici, dar acestea nu se referă doar la ele. Întârziasem la slujbă şi stăteam în rândurile din spate. Am văzut intrând o monahie cu un aspect neîngrijit, fapt din care se vedea că venea de la vreo muncă. A intrat, a sărutat icoana şi s-a aşezat alături de o altă monahie cu un aspect foarte cuviincios, evlavios. Iar aceasta s-a strâmbat şi a făcut un pas înapoi. Atunci m-am gândit: „Dar ce-i asta?! Pentru ce mai stă aici? Pentru ce a venit la biserică?”
Ce nebunie! îi cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor, iar noi înşine nu suportăm prezenţa fratelui sau a surorii care vin şi se aşază alături de noi în biserică!
Care este cauza acestor încercări, încordări, neînţelegeri care apar în mănăstire (de altfel, ştiu că în aşezământul vostru nu se întâmplă aşa ceva)? Lipsa dragostei. Nu iubim pe nimeni. Ne iubim pe noi înşine.
267
Pentru călugări cel dintâi răspuns la toate întrebările este Evanghelia. Anume Evanghelia hotărăşte de ce suntem aici, iar noi trebuie să-i facem ascultare. Cum să facem acest lucru? Prin ascultare ascultare faţă de cel ce va fi numit responsabil, nu faţă de noi înşine. Şi atunci vom reuşi totul! Va fi greu, dar vom reuşi!
în adolescenţă, când am venit la mănăstire, mi s-a interzis să stau picior peste picior. Monahii nu fac aşa şi nici eu n-aveam voie. Dar continuam să o fac permanent, în mod involuntar. Stăteam aşezat şi observam: „Vai, dar stau picior peste picior şi nu e voie.” Am avut nevoie de mai mult de un an ca să dezrădăcinez acest obicei. Stăteam picior peste picior fără să mă gândesc. Dar apoi am încetat să o mai fac şi nu mai stăteam aşa. Anii au trecut, a început să mă doară spatele. Doctorii mi-au spus: „Aveţi dureri de spate, deoarece în spate se acumulează toată încordarea. Ca să vă detensionaţi, trebuie să staţi picior peste picior.” Şi ce? Eu nu mai puteam să stau aşa, m-am dezobişnuit!
Deci suntem victimele deprinderilor. Suntem mânaţi de obişnuinţe. Dar putem să ne îndreptăm obişnuinţele. Ce minunat ar fi, dacă am fi la fel ca acel om evlavios care i-a spus monahului că, venind la biserică, trebuie să te gândeşti numai la Dumnezeu şi să te rogi!
în Sfântul Munte vieţuia un monah a cărui îndatorire era curăţarea sfeşnicelor. După cum
268
probabil ştiţi, oamenii răspunzători pentru curăţirea sfeşnicelor îi scot pe toţi din sărite. Ei umblă de colo-colo, se aşază chiar în faţa voastră, sting lumânările un adevărat circ. Apucă un mănunchi de lumânări, îl aruncă în găleată făcând gălăgie, fac un zgomot ca de explozie şi toate acestea exact în momentul când noi trebuie să ne rugăm… Însă acest călugăr era evlavios. Lumânările lui ardeau până la capăt, mucurile rămâneau în sfeşnice şi într-o zi stareţul i-a spus:
— Părinte, nu te îngrijeşti bine de lumânări.
— Ah, iertaţi-mă, a spus el. Şi a continuat să facă acelaşi lucru.
Într-o zi el i-a spus stareţului, iar cuvintele lui erau pline de simplitate:
— M-am rugat Sfântului Ioan Gură de Aur. Am spus aşa: „îmi doresc să mă rog ţie şi nu vreau să întrerup această rugăciune. Dar trebuie să am grijă de lumânări. Pot să continui să mă rog, iar tu să ai grijă de ele?”
Şi aşa, cu o nevinovăţie desăvârşită, el i-a spus stareţului:
— Şi mie chiar îmi părea că Ioan Gură de Aur are grijă de lumânări…
El chiar era convins că sfinţii ajută. Şi atunci stareţul a înţeles că degeaba se supărase pe acel frate. Nicio nenorocire dacă sfeşnicele vor fi curăţite puţin mai târziu. Dar noi? De ce spunem: „Nu ai pus asta bine, nu aici îi este locul”? Să luăm noi înşine lucrul, să-l punem aşa cum trebuie şi s-o
269
ajutăm pe acea soră. Important este să facem totul cu dragoste. Ce importanţă are ce şi unde stă?
Cât de meschini devenim! Nu avem iubire în noi…
Să ne imaginăm că avem un copil mic şi ne oferă un cadou făcut de el. Nu prea i-a reuşit, însă, văzând curăţia acestui copil, îi mulţumim pentru cadou, întrucât ştim că s-a străduit din toate puterile. La fel de îngăduitor trebuie să ne purtăm şi unii cu alţii, să mulţumim unii altora pentru tot.
Să ne iubim unii pe alţii şi să ne manifestăm prin fapte. Nu de dragul omului, ci pentru că Domnul spune: „[…] întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”81. Să ne imaginăm numai: Stăm la poarta împărăţiei lui Dumnezeu şi vrem să intrăm, iar El ne spune:
— Soră! Tu nu poţi să intri aici. Îţi aduci aminte ziua când te-ai uitat cu răutate la sora ta şi nu ai vrut să o ajuţi? Rămâi deci în bezna întunericului. Eu eram, la Mine te-ai uitat atunci cu răutate.
Să reflectăm la acestea! Ce răspuns vom da în ziua înfricoşătoarei judecăţi? Unul dintre interlocutorii mei, nemulţumit, mi-a pus întrebarea ce îi voi spune eu lui Dumnezeu.
— Voi spune: „Doamne, miluieşte”, am răspuns eu. Ce aş mai putea să spun?
81 Matei 25, 40.
270
Noi nu putem să-I propunem lui Dumnezeu nimic, în afară de osârdia noastră, încercările noastre de a face ceva. Dar trebuie să încercăm şi să ne sârguim.
— Părinte, eu nu sunt o vieţuitoare a acestei mănăstiri, dar vin aici anual. Dumneavoastră vorbiţi despre iubire… Da, poţi să ierţi omul care nu a pus unde trebuie o găleată, care nu s-a uitat cum trebuie, care a spus ceva nepotrivit, poţi să ierţi o faptă. Dar oare poţi să ierţi un om care ţi-a provocat o rană de moarte? Şi cum să faci? Tatăl meu a fost lovit de o maşină şi acum nu ştiu ce să fac: să deschid dosar penal sau să iert. Tata este viu, dar este infirm.
— Trupul nostru nu este viaţa noastră. I-a rămas capacitatea de a iubi? Desigur. Poate să fie cu Dumnezeu? Desigur. Poate să rămână un om adevărat? Desigur. Să ne privim pe noi înşine: putem să mergem, putem să vorbim… Şi ce? Credeţi că suntem nişte oameni adevăraţi? Personal, am dubii în această privinţă. Suntem încătuşaţi în lanţurile propriei prostii. Iar el a fost umbrit de mila lui Dumnezeu, de binecuvântarea lui Dumnezeu. De acum el poate să creadă că partea lui este de a fi mereu cu Dumnezeu, fără scuze. Acum nimeni nu-i cere nimic, el poate să petreacă în rugăciune tot timpul. Şi poate să ierte!
Eu nu îl cunosc pe acest om, de aceea poate îmi este uşor să dau sfaturi. Însă deseori lucrurile îngrozitoare li se întâmplă tocmai acelor
271
oameni care au foarte multă mândrie, pentru ca ei să înţeleagă că viaţa lor îi aparţine lui Dumnezeu, nu lor.
Ieri, în biserica Mănăstirii Novodevicie, s-a apropiat de mine o femeie şi m-a întrebat dacă poate să-mi vorbească. A început să plângă, să-mi relateze că fiul ei este la închisoare. Ea tot vorbea, vorbea şi, într-un sfârşit, am întrebat-o ce a făcut băiatul ei.
— A ucis un om, mi-a răspuns ea. Şi a fost condamnat la douăzeci şi patru de ani de închisoare.
— înţeleg cât de greu vă este, am spus eu. Dar gândiţi-vă la familia celui ucis. Ei nu au nici măcar pe cine să aştepte de la închisoare.
— Acest necaz ne-a distrus familia, dar m-a întors în Biserică, a recunoscut ea.
Deci este evident că noi trebuie să iubim. Şi e evident că trebuie să iertăm. De câte ori I-am făcut lui Dumnezeu felurite promisiuni? Le făceam, dar nu le îndeplineam. Însă continuăm să cerem şi de fiecare dată El ne mai dăruieşte o zi. Şi încă mai suntem aici. El încă ne mai iartă. El ne binecuvântează atunci când noi îl blestemăm. El iartă atunci când nu procedăm corect. Şi noi trebuie să ne deprindem să facem la fel.
— Eu nu blestem, dar nu-l înţeleg pe acest om, nu ştiu cum aş putea să-l înţeleg…
— Nu îl înţelegeţi pe cel vinovat de accident? Ce vreţi să spuneţi?
272
— Eu nu înţeleg cum aş putea să-l iubesc. Cum pot să îl iubesc?
— Păi, dacă nu îl iubiţi pe el, nu iubiţi pe nimeni. Dragostea nu are nicio legătură cu faptele semenilor. Pentru dragoste este important însuşi omul, nu ceea ce a făcut acesta. Nu sunt importante faptele, cât cine este el. Iar acest om, la fel ca dumneavoastră, este al lui Dumnezeu.
— El este musulman.
— Dar este om, copilul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne spune: „îi iubesc doar pe creştini, iar pe ceilalţi îi urăsc. Eu i-am creat, dar îi urăsc.” El îi iubeşte. Vai, dacă am înceta să ne comportăm cu dispreţ faţă de alţii, dacă am înţelege că noi înşine putem să fim mai răi decât ei, indiferent ce au făcut.
Am să vă dau un exemplu, el este ilustrativ, deoarece eu nu vă cunosc. Dacă aţi avea trei copii şi toţi ar fi crescut într-o familie ortodoxă unde din fragedă pruncie ar fi învăţat că există Dumnezeu şi ce a făcut El pentru ei, care în fiecare duminică s-ar fi împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine, ar fi primit o educaţie minunată, s-ar fi angajat la un serviciu excelent, iar apoi, brusc, s-ar fi schimbat în sens negativ, ar fi risipit toţi banii angajatorului, şi-ar fi ucis soţiile, atunci dumneavoastră aţi fi mai şocată decât dacă acelaşi lucru l-ar fi făcut un om care a crescut în sărăcie, care niciodată nu a auzit de Dumnezeu, care a suferit un tratament violent în familie şi,
273
flămânzind, a jefuit o întreprindere, omorând întâmplător un om. La fel şi Domnul spune: „Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere […]”82. Şi aceia dintre noi care-L cunosc pe Dumnezeu şi încă mai fac fapte rele sunt mult mai răi decât cei ce fac fapte rele, dar nu-L cunosc.
Dacă noi, cei ce ne numim creştini, nu iubim, suntem nişte făţarnici. Iar noi, într-adevăr, nu iubim pe nimeni. Noi iubim ceea ce ne face plăcere şi urâm ceea ce ne provoacă neplăcere. Din păcate, toţi suntem aşa. Exact asta e ceea ce trebuie să schimbăm în noi. Eu ştiu că voi, la fel ca şi mine, nu prea vreţi să auziţi aceste cuvinte, dar Domnul spune: „Eu nu pot să vă iert, dacă voi n-aţi iertat. Eu nu vă cunosc, pentru că nu v-aţi iubit semenii. Depărtaţi-vă de la Mine […]”83. Aşa va spune El. Prin urmare, chiar dacă nu avem niciun motiv să-i iubim şi să-i iertăm pe toţi, trebuie să o facem doar pentru că vrem ca Domnul să ne iubească şi să ne ierte pe noi.
Aşa cum spuneam odinioară, avem trei drumuri care pot să ne ridice repede la ceruri. Primul este să nu păcătuim niciodată. Această cale este deja închisă pentru noi. Al doilea să nu judecăm niciodată pe nimeni. Pentru mulţi dintre noi şi această cale este pierdută. A rămas cel deal treilea mod, iar Domnul ni-l descrie prin cuvintele:
82 Luca 12,48.
83 Matei 7, 21-23; Luca 13, 23-27.
274
„Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”84 Avem nevoie de mila lui Dumnezeu, să fim deci şi noi milostivi unii faţă de alţii.
Suntem călugări. Asta înseamnă că ni s-a dat mult şi mult ni se va şi cere. Noi nu îi dăm nimic lui Dumnezeu. Nimic! Iar El ne dă totul. Noi spunem: „Dar eu nu am familie, nu am aia, nu am asta.” Cum putem să-L comparăm pe Dumnezeu cu familia? Cum putem, în general, să-L comparăm pe Dumnezeu cu ceva?
Avem totul, dar uităm asta. Ne gândim la lucrurile de care ne lipsim. Dar de ce ne lipsim de ele? Ca să fim liberi, ca să iubim fără a ne împrăştia atenţia. Este ca şi cum aş veni şi v-aş spune: „Aş vrea să vă angajaţi la acest serviciu foarte important, dar pentru asta va trebui să vă mutaţi la Londra.” Iar voi aţi începe să-mi enumeraţi motivele pentru care nu puteţi să o faceţi: „Am asta, am aia şi am datorii, şi am proprietăţi, şi surorile mele sunt bolnave, şi am o mamă bătrână.” Iar eu v-aş da bani pentru spitalizare şi pentru întreţinerea familiei, v-aş achita toate datoriile, v-aş pune la dispoziţie un apartament la Londra şi tot ceea ce aveţi nevoie pentru a fi liberi. Acelaşi lucru îl face pentru noi şi Domnul. El ne-a achitat toate datoriile, a îndepărtat tot ce stătea între El şi noi şi spune: „Veniţi!” Iar noi îi răspundem: „Eu nu pot. Nu mă simt bine.
275
Mă doare spatele. Mă doare capul. Nu pot.” Şi tot aşa; voi ştiţi la ce mă refer. Cred că Domnul ar trebui să vină şi să ne ardă câte o palmă: „Trezeşte-te!” Cât de proşti suntem! Avem totul şi nici măcar nu ştim asta. Ne văităm, cârtim… Ar trebui să fim puşi toţi pe un aisberg şi să fim lăsaţi liberi pe mare.
„Dacă Mă iubiţi, spune Domnul, iubiţi-vă unii pe alţii. Iar dacă nu vă iubiţi unii pe alţii, cum puteţi să Mă iubiţi pe Mine?”85
Deci ascultarea ar trebui să ni se dea destul de uşor, dacă nu ne iubim pe noi înşine. Dacă însă ne iubim pe noi înşine, ea ni se dă foarte, foarte greu.
— Dar cum să scăpăm de iubirea de sine?
— Singurul lucru în stare să ne înlăture „eul” (iar acesta este imens) şi să-l înlocuiască este ceva mai mare decât acest „eu”. Şi Acesta este Dumnezeu. Prin urmare, dacă îl iubim pe El, nu ne mai rămâne loc pentru noi, ne unim cu El. Trebuie doar să încercăm să spunem: „De ce să fac atâta efort pentru mine, dacă pot să primesc totul?” Iar El spune: „Dacă Mă iubeşti, iubeşte-ţi aproapele.”
V-aş propune următorul lucru: de fiecare dată când începeţi să vă gândiţi la voi însevă, ridicaţi-vă şi faceţi ceva pentru surori. De exemplu, vă gândiţi cât de frig este şi ar trebui să porniţi
85 Parafrazare la 1 Ioan 4, 20-21.
276
căldura. În loc de asta, ridicaţi-vă, mergeţi la o soră şi acordaţi-i ajutorul, de dragul îubirii. Şi până la urmă va veni vremea când veţi începe să vă gândiţi la surori, nu la voi însevă.
într-o zi călătoream cu metroul, se întâmpla la New-York. În metrou oamenii îşi pierd bunacreştere. Erau timpuri când bărbaţii, şi cei tineri, şi cei mai în vârstă, se ridicau şi le cedau locul femeilor. Apoi, începând cu anii 60, femeile au început să lupte în mod intens pentru libertatea lor, pentru emancipare, au început să declare că sunt egale cu bărbaţii. Ei bine, atunci şi bărbaţii au început să spună că, dacă ele sunt egale cu ei, să stea în picioare, iar ei vor sta jos. Acum nu le mai cedează locul femeilor.
în metroul din New-York trenurile au câte trei uşi pe fiecare parte a vagonului. Când trenul soseşte în staţie, toate uşile se deschid în acelaşi timp. Şi în acel tren erau ocupate toate scaunele, mulţi oameni stăteau în picioare. Eu mă aflam într-un capăt al vagonului, iar în cealaltă parte intrase o femeie cu o înfăţişare orientală. Era însărcinată în ultima lună şi căuta un loc să se aşeze. Ştiam că, dacă m-aş fi ridicat, ea nu ar fi putut să ocupe locul meu, deoarece, până când ar fi ajuns, ar fi fost deja ocupat. Deci ea mergea prin vagon, dar nu avea unde să se aşeze, nimeni nu se scula. Ţinându-se de bară, s-a oprit lângă un bărbat tânăr de vreo treizeci de ani şi a început să-l privească insistent. Iar el se uita la podeaua
277
din faţă, fără să-şi ridice privirea spre ea. Aplecându-se deasupra lui, ea a strigat în gura mare:
— Sunt gravidă!
Iar el i-a răspuns:
— Nu din cauza mea!
Toţi pasagerii au început să râdă, iar el totuşi s-a ridicat şi i-a cedat locul.
Uneori ne luăm pe noi înşine mult prea în serios. Aşteptăm de la cei din jur ca ei să ne trateze aşa cum vrem noi şi ne supărăm atunci când nu fac ceea ce vrem. Dar trebuie să procedăm la fel ca acea femeie, să stăm şi să aşteptăm pur şi simplu până când ni se va ceda locul. De altfel, în situaţia de faţă tocmai bărbatul a făcut-o pe femeie să se simtă prost, iar ea nu a reuşit să scoată în evidenţă că el se purta nepoliticos. La fel ni se întâmplă deseori şi nouă.
Dragostea este întotdeauna bună, blândă, duioasă. Dragostea este întotdeauna răbdătoare. Dragostea nu ţine minte răul, nu ţine evidenţa faptelor greşite. „Dragostea nu cade niciodată.”86 Dacă spunem că am iubit pe cineva, iar apoi am încetat să mai iubim, înseamnă că niciodată nu l-am iubit pe acel om, ci ne iubeam doar pe noi înşine.
— Sunteţi duhovnicul şi stareţul mănăstirii dumneavoastră, aţi mai fost şi la multe mănăstiri de călugări şi maici din Rusia. Cum se îmbină
861 Corinteni 13,4-8.
278
la diferite mănăstiri ascultarea de duhovnic cu cea de stareţ? Deoarece la multe mănăstiri sunt şi duhovnici şi sunt stareţi, iar la mănăstirea dumneavoastră aceste ascultări sunt împlinite de aceeaşi persoană. Există armonie? Se păstrează aceasta? Şi ce să facem dacă nu avem duhovnic?
— Este simplu, dar nu e uşor să răspund la întrebare. Domnul Iisus Hristos ne-a arătat prin exemplul Său ce trebuie să facem. Şi ce trebuie să facem deci? Trebuie să iubim, întotdeauna şi pretutindeni. El ne-a arătat prin exemplul Său cum să o facem, chemându-ne pe fiecare să fim sluga celorlalţi. Hristos nu a venit ca împărat, nici ca proroc, nici ca un cuceritor, El a venit ca o slugă.
Prin urmare, dacă stareţul (sau stareţa) vreunei mănăstiri vrea să îndeplinească această slujire, el trebuie să fie sluga tuturor şi a fiecăruia în parte. În această calitate în calitatea de slugă oamenii vor putea să-L vadă pe Hristos. Şi este doar începutul…
Părintele duhovnicesc, aşa cum puteţi să vedeţi în exemplul meu, nu este neapărat un sfânt. Este cel ce vede calea, vede comportamentul care ne stă în cale şi poate să ajute oamenii să parcurgă această cale, să-i ajute să depăşească anevoiosul drum duhovnicesc. Este excelent dacă părintele duhovnicesc la care ne spovedim este şi sfânt, şi înţelept. Dar cel mai important
279
este faptul că Sfânt este Domnul. Şi dacă ne vom ruga pentru duhovnicul nostru, Domnul va putea să-l facă şi pe el sfânt.
Chiar dacă părintele duhovnicesc nu e suficient de sfânt, mai bine să ne aflăm sub cârmuirea lui, decât să ne conducem singuri. Eu le spun monahilor noştri: „Nimeni nu v-a prejudiciat, nu v-a minţit, nu v-a furat mai mult decât voi înşivă. Prin urmare, de ce să ascultaţi de voi înşivă?”
De dragul smereniei, trebuie să ascultaţi de acela care răspunde pentru voi, pe care Biserica l-a pus peste voi, şi atunci Dumnezeu îşi va înfăptui voia prin acest om.
Nu este nevoie să ne aflăm alături de părintele nostru duhovnicesc permanent. În literatura bisericească sunt descrise o mulţime de cazuri când sfinţii îşi vedeau părinţii duhovniceşti o dată la cinci sau poate chiar la zece ani, iar în restul timpului primeau, poate, de la el o scrisoare pe an. Cu toate acestea, a fost suficient ca să primească îndrumarea duhovnicească necesară pentru mântuire. De ce? Pentru că ei veneau la duhovnicii lor cu smerenie, dragoste şi ascultare.
îmi aduc aminte de părintele meu duhovnicesc, Dumnezeu să-l odihnească… Îmi amintesc cum mă apropiam de el şi-l întrebam:
— Vlădică, pot să citesc această carte? Dar asta?
într-o zi el mi-a spus, oftând adânc:
— Ah, părinte!
280
„Ce am făcut şi de data asta?”, m-am gândit în sinea mea şi am spus:
— Pot să citesc această carte?
— Da, da, sigur, a răspuns el. Dar de ce nu ai lua o singură carte, ai citi-o şi ai începe să trăieşti după ea, în loc să tot citeşti, citeşti, citeşti?
Este suficient să primim de la părintele duhovnicesc o singură scrisoare şi să începem să vieţuim în conformitate cu aceasta, vom avea nevoie de o viaţă pentru asta. Haideţi să facem aşa! Iar după ce vom împlini tot ce scrie în acea scrisoare, putem să mai cerem una. Probabil nu vom reuşi să împlinim nici primul rând. „Să-L iubim pe Domnul mai presus de noi înşine” ca să învăţăm acest lucru, ne va trebui o viaţă întreagă, nici nu ne va ajunge viaţa.
Să încetăm deci cu încercarea de a ne îndruma noi înşine. Spunem că Dumnezeu lucrează prin povăţuitorii noştri. Venim la ei, îi întrebăm, îi rugăm şi… Nu suntem de acord cu ei, credem că nu sunt destul de buni sau că ne-au dat un răspuns greşit şi trebuie să mai încercăm o dată. În realitate, noi vrem să spunem prin asta că Dumnezeu lucrează prin noi înşine şi numai prin noi.
— Acum la noi, dar nu numai în Rusia, ci şi în America şi în alte ţări, sunt evidente semnele vremurilor din urmă, semnele apocaliptice. Acestea sunt diferite, mulţi le cunosc. Mulţi oameni se îngrijorează. Cum să dobândească duhul păcii, ca să nu cadă? Cum să dobândească
281
bucuria? Să nu îşi pună cenuşă în cap, să nu umble cu hainele rupte, ci să se bucure întru Domnul la fel ca vechii creştini?
— Pentru fiecare dintre noi, cei ce trăim pe pământ, orice zi poate fi ultima. Nu ştim niciodată când ne va chema Domnul. De aceea, pentru un creştin fiecare zi poate fi comparată cu vremurile din urmă. Năzuinţele noastre, faptele noastre trebuie să fie îndreptate către mântuirea sufletului. Restul este o pierdere de vreme. Prin urmare, de ce să ne îngrijorăm pentru nişte semne, dacă ele există sau nu? Iată care sunt semnele: Eu nu mă pocăiesc, păcătuiesc zilnic, trăiesc lângă o mulţime de oameni pe care continui să nu-i iubesc. De ce să mai caut ceva la exterior şi nu în interiorul inimii mele? Să ne îngrijim mai bine de mântuirea familiilor noastre!
Noi, oamenii, ne abatem cu uşurinţă. Ne atrage mereu totul, în afară de propriile îndatoriri. Dacă avem o anumită activitate, aceasta ni se pare întotdeauna mai puţin interesantă decât activitatea altuia.
Rugaţi-vă, iubiţi-L pe Dumnezeu mai presus de orice, iubiţi-vă semenii şi atunci, chiar dacă vor veni vremurile din urmă, ele nu vă vor nelinişti. Dacă veţi iubi, la acea vreme deja veţi trăi în împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este aici şi acum! în această cameră, în această mănăstire, aveţi tot ce e necesar pentru atingerea sfinţeniei, totul, până la ultimul detaliu.
282
Tot ce aveţi nevoie ca să fiţi cu Dumnezeu şi ca să vă mântuiţi este aici! Doar trebuie să vă folosiţi de acestea. Nu trebuie să invităm aici pe cineva sau să plecăm noi înşine undeva. Aveţi Sfintele lui Hristos Taine. Aveţi datoria sfântă a ascultării. Ce vă împiedică? Aici este totul, dar noi nu ne folosim de acestea. Cât de mult timp irosim degeaba! Pentru ce? Măcar dacă ar fi ceva important, dar sunt nişte fleacuri… Oamenii irosesc ceasuri, zile, săptămâni, luni, ani, gândindu-se la cine, ce şi cui i-a spus. Putem să punem capăt acestor lucruri, spunând: „Te iubesc, iartă-mă.” însă nu o facem. Da, suntem nişte „poame bune”.
V-aţi dorit să auziţi acest răspuns? Mă tem că nu…
— Cât de importantă este în viaţa dumneavoastră Maica lui Dumnezeu?
— Noi nu putem să-L cunoaştem pe Domnul fără Maica Lui. Ea este cea care L-a născut în lumea aceasta. Am crescut catolic. Mama mea era foarte evlavioasă, o iubea mult pe Maica Domnului. La noi în sufragerie se afla întotdeauna statuia ei, iar alături flori proaspete. În fiecare seară, înainte de culcare, ne adunam în jurul ei pentru rugăciune. Mama ne spunea: „Eu am grijă de voi aici. Aici, pe pământ, eu sunt mama voastră. Dar adevărata voastră Mamă este ea. Este şi Mama voastră, şi a mea, este Maica tuturor.” Aşa creşteam, ştiind că Maica Domnului are grijă de noi. Întotdeauna am iubit-o.
283
Casa noastră de la New-York se numeşte „Casa milei” şi este numită în cinstea icoanei Maicii Domnului „Milostiva”. Mila şi milostenia ne sunt necesare pentru că numai mila poate să ţină piept prostiei noastre. Dacă Dumnezeu ne-ar trata după dreptate, am pieri. Ne ţinem pe picioare datorită milei.
începându-mi slujirea pentru oamenii fără adăpost, îmi doream ca ei să ştie că Domnul ne arată milostivirea Sa prin intermediul Maicii Sale. Este foarte important. Ea mereu este cu noi.
— Observaţi vreo diferenţă între mănăstirile de călugări şi cele de maici?
— Diferenţa există la exterior. De altfel, dacă vorbim serios, atitudinea bărbaţilor diferă de cea a femeilor. Bărbaţii se pot certa foarte tare, se supără, se enervează. Iar femeile se războiesc între ele demonstrându-şi ostilitatea, motiv pentru care suferă toţi cei din jur. Ştiu că aici, la voi, nu se întâmplă aşa ceva. Femeile sunt ca nişte buldogi cu dinţi ascuţiţi, dacă şi-i înfig în cineva, nu îl mai lasă până nu-l sfâşie. Trebuie să învăţaţi să vă descleştaţi dinţii şi să nu vă mai chinuiţi victimele.
Aşa că o diferenţă este, dar, din păcate, noi toţi şi bărbaţii, şi femeile suntem aplecaţi către păcat. Foarte iubitori de sine, ne gândim la noi înşine, nu la Domnul. Destinul nostru este războiul duhovnicesc continuu. Dar el merită să fie dus!
284
Am să vă povestesc despre părintele Panaghiotis, este ultima istorioară pentru ziua de azi. El a fost un preot de origine greacă, foarte bătrân atunci când l-am întâlnit, avea deja peste optzeci de ani. În tinereţe, când după seminar a fost hirotonit preot (se întâmpla în Grecia), el visa să ajungă într-un sat unde să-şi împlinească slujirea preoţească. Satul lui natal nu avea preot şi el se gândea cu emoţie cum ar putea să slujească acolo. Însă, în loc de asta, episcopul l-a trimis la o mănăstire de maici. Oricât l-ar fi implorat părintele Panaghiotis, episcopul l-a binecuvântat să meargă tocmai acolo. Mănăstirea era mică, avea opt maici. Ajungând, părintele Panaghiotis a observat că acestea se certau mereu. La spovedanie monahiile iroseau timpul povestind ce le-a făcut o soră sau alta, ele se plângeau, se plângeau, se plângeau… Părintele Panaghiotis simţea că îşi pierde minţile. S-a dus la episcop şi i-a spus:
— Este peste puterile mele. Ele se ceartă, se dondănesc, se războiesc unele cu altele… Ce să fac?
— Nu departe de noi este o mănăstire mare, cu o sută douăzeci de maici, a răspuns episcopul. O să-ţi dau o scrisoare, vei merge acolo şi te vei întâlni cu maica egumenă. La mănăstirea ei este ordine. O vei întreba ce să faci şi vei face aşa cum îţi va spune ea.
Şi părintele Panaghiotis s-a dus la acea egumenă. Ea i-a spus:
285
— Părinte, este foarte simplu. Trebuie să menţineţi ordinea.
— Eu încerc, dar nu reuşesc.
— Am să vă arăt eu cum trebuie s-o faceţi.
Ea a chemat-o pe una dintre surori:
— Adu-mi toiagul.
Monahia i-a dat stareţei toiagul şi i-a sărutat mâna, iar stareţa a lovit-o cu toiagul peste cap, spunând:
— Soră, asta e pentru cazurile când te-ai purtat urât, iar eu nu te-am prins asupra faptei.
Şi a pus toiagul la loc.
— Părinte, trebuie să demascaţi păcatul înainte ca ele să-l facă. Şi, demascându-le, să recurgeţi la nuia!
întorcându-se la mănăstirea lui, părintele Panaghiotis i-a relatat cele văzute stareţei. Aceasta s-a îngrozit:
— Noi nu putem să procedăm aşa! Este inuman! Să nu faceţi asta.
Şi părintele Panaghiotis nu a făcut-o. A trecut aproximativ un an, după care el a plecat la o reuniune la care participa şi episcopul:
— Ei, părinte, ce mai fac maicile tale? a întrebat el.
286
— Tot la fel.
— Am înţeles… Aşa… Şi nu ai recurs la nuia. Deci, maică, aplicaţi nuiaua! Asta le va ajuta pe maici şi ele vă vor iubi şi vă vor mulţumi. Nu am în vedere nuiaua la propriu. Suntem ca nişte copii. Uneori trebuie să ne lovească tare cineva, nu să-şi bată joc, ci doar să ne lovească brusc. De ce? Pentru că ne cufundăm atât de tare în noi înşine, încât nu mai observăm nimic în jur.
Nu ştiu cum vi s-a întâmplat vouă în copilărie, dar eu îmi aduc aminte şi acum cu bucurie de tatăl meu. El niciodată nu ne certa, ci, în loc de asta, ne dădea câte una atunci când trebuia! Şi înţelegeam imediat ce aveam de făcut! Mama niciodată nu ne bă tea, în schimb, spunea că ne va trage o mamă de bătaie, după care ne certa toată ziua pentru ceea ce făcuserăm. Fratele meu deja o ruga:
— Mamă, încetează să ne spui acelaşi lucru, mai bine trage-ne o chelfăneală.
Aşa că uneori estemai bine să le trageţi o mamă de bătaie şi gata. Dacă maica se sfieşte şi nu poate să le ia la bătaie pe surori, voi, preoţii, trebuie să luaţi nuiaua în mână. Ah, părinte, eu văd că nici dumneavoastră nu sunteţi pregătit pentru asta. Ei bine, atunci vedeţi ca nu cumva nuiaua să ajungă în mâinile surorilor şi ele să o aplice împotriva dumneavoastră.
Convorbire purtată la metocul Lavrei Sfânta Treime a Sfântului Serghie (Moscova)
— Părinte stareţ, vă mulţumesc pentru invitaţie. Este întotdeauna o bucurie să vorbeşti în faţa unei obşti monahale, dar este şi foarte greu. Este o fericire, dar totodată şi o luptă. Niciodată nu ştii despre ce şi cât trebuie să vorbeşti şi despre ce nu trebuie să vorbeşti. Avem multe în comun. Astfel, cu toţii ne aflăm în captivitatea propriului păcat, a propriei neputinţe, cu toţii ne aflăm în amăgire. Permanent ne minţim pe noi înşine. Credem că putem să ne jucăm cu Dumnezeu, însă nu este aşa!
Cu toţii credem că ştim cât timp vom petrece aici, pe pământ. Însă la dispoziţia noastră stă doar o singură clipă, această clipă. Nu avem nicio garanţie în ceea ce priveşte ziua de mâine, nu contează dacă suntem tineri sau în vârstă. Atunci de ce trăim aşa? Pierdem timpul, îl irosim degeaba. Ne rugăm puţin, nu ne nevoim destul. Ne ocupăm cu nişte lucruri care nu sunt mântuitoare de suflet. Ne îngrijim de sănătatea trupului, ne îngrijim de bani, ne gândim la plăcerile pe care am putea să le simţim. Nu ne place să postim,
288
nu ne place să priveghem. Ce se întâmplă cu noi? De ce ne purtăm astfel?
în multe situaţii procedăm la fel ca fariseii. Credem că este suficient să împlinim legea, să facem exact atât cât ne cere aceasta, iar restul este lăsat la aprecierea noastră şi putem face orice ne trece prin cap. În acelaşi timp, noi încă mai nădăjduim că vom ieşi basma curată şi ne vom înţelege cumva cu Dumnezeu.
Suntem schilodiţi. Lumea din care am venit ne-a insuflat nişte cunoştinţe false. Lumea ne spune că există doar aici şi acum şi asta este totul, în afară de asta nu există nimic. Ni se bagă în cap că avem chemarea de a ne desfăta de viaţă, că toţi ne datorează câte ceva. „Distrează-te, căsătoreşte-te, fă copii, câştigă bani, fă-ţi o carieră.” Dumnezeu le va primi pe toate acestea şi e de ajuns, nu mai e nevoie de nimic. Acum vorbesc despre oamenii care nici nu se gândesc la Dumnezeu. Majoritatea nici nu-şi pun întrebarea dacă există ori nu Dumnezeu.
Mentalitatea lumească ne-a influenţat şi pe noi. De ce credem că nu e nevoie să ne luptăm cu propriul „eu”, că nu trebuie să evităm viaţa lumească?
Haideţi să ne uităm la noi înşine. Ne aşteaptă o luptă grea! Trebuie să ocolim viaţa lumească, pentru că lumea ne ţine în captivitate. Din ceea ce avem în lume nu vom lua nimic cu noi. Din experienţa vieţii mănăstirii noastre de
289
la New-York ştiu că lucrul cel mai dificil pentru obşte este să nu se abată, să rămână concentrată asupra obiectivului principal. De jur împrejur sunt atâtea lucruri care ne fură timpul, ne distrag atenţia. Însă, în realitate, toate acestea nu prezintă nicio importanţă.
Eu le spun monahilor iar şi iar:
— Ne aflăm la mănăstire ca să fim cu Dumnezeu. Suntem la mănăstire ca să ne rugăm. Nu există nimic mai important decât asta. Dacă trebuie să facem o mulţime de treburi şi vine vremea slujbei, să lăsăm toate treburile şi să mergem la rugăciune. Cine are nevoie de bani? Cine are nevoie de construcţii? Numai cei ce nu cred în Pronia lui Dumnezeu.
Dacă vrem să avem grijă singuri de noi înşine, Dumnezeu va îngădui asta. Însă, dacă avem încredere în El şi credem în El, şi îi cerem să aibă grijă de noi, El o va face! Şi oare este cineva care ar putea fi mai bun decât Dumnezeu? Nu, nu e nimeni mai bun decât Dumnezeu! Deci de ce ne facem griji pentru ziua de mâine? Căci tot ce avem este ziua de astăzi.
Se întâmplă să vină la mine oameni şi să mă întrebe:
— Părinte! Trebuie oare să mă fac monah?
— Numai în cazul în care păcătuieşti, răspund eu. Trebuie să devii monah, numai dacă nu poţi cu propriile puteri să devii sfânt, trăind în lume. Dacă poţi să fii sfânt trăind în lume, rămâi
290
acolo! Dacă poţi în lume să petreci în rugăciune şi în slujire pentru Dumnezeu, cinstindu-L mai presus de orice, rămâi acolo! Dacă poţi să nu te sminteşti în lume, să nu cazi în păcat, rămâi acolo! însă, dacă nu poţi să te rogi, dacă nu poţi să urmezi Evanghelia, dacă păcătuieşti mereu, de cedezi tuturor ispitelor, în acest caz, ce să faci în lume? Oare eşti atât de nebun?
Dacă vom construi o casă undeva în centrul Moscovei, vom merge dimineaţa la serviciu şi, întorcându-ne, vom găsi în fiecare zi casa jefuită, numai dacă suntem nebuni vom rămâne să locuim acolo. Oare nu ne vom spune: „Trebuie să mă mut, aici e periculos! Pierd tot ce muncesc”? Dar ce face din casa noastră viaţa în lume? Ce face viaţa în lume cu sufletul nostru?
Ce le spunem semenilor noştri nefericiţi, care trăiesc în această lume nebună? Ieri am ţinut o conferinţă undeva la Moscova, nu-mi aduc aminte unde exact. Oamenii, încercând să se lămurească asupra anumitor aspecte din viaţa lor, inclusiv asupra aspectului duhovnicesc, puneau diferite întrebări. Mulţi se gândeau la întemeierea familiei. Eu însă, la rândul meu, îi întrebam pentru ce să încheie căsătoria. Ne căsătorim ca să-L dobândim pe Domnul, nu ca să dobândim pe cineva care ne-ar împiedica să-L dobândim.
întotdeauna mă preocupă întrebarea: în ce anume credem? Credem în religie? Sau credem cu adevărat în Dumnezeu? Eu afirm că noi credem în
291
religie, nu în Dumnezeu. Sunt contrazis: „Ce idee stupidă! Credem în Dumnezeu.” Dar, de credem în Dumnezeu, trebuie să facem ceea ce ne porunceşte Dumnezeu. El spune: „Iubeşte-l pe aproapele tău.”87 El spune: „Nu judeca pe nimeni.”88 El spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.”89
Iar noi? Cu siguranţă astăzi am judecat deja pe cineva, nu-i aşa? Dacă da, atunci nu-L iubim pe Dumnezeu, ne iubim pe noi înşine. Iubim pe cineva sau ceva mai mult decât pe Dumnezeu? Dacă da, înseamnă că nu credem. Da, da, exact aşa, ori alb, ori negru.
Dacă ne dorim să-L iubim pe Dumnezeu, nu înseamnă că suntem capabili să trecem la asta imediat. Dar înseamnă că întreaga noastră viaţă trebuie să fie ocupată permanent cu năzuinţa de a-L iubi.
în America, atunci când tinerii vin la mănăstire, sunt deja atât de pervertiţi de cultura contemporană, încât nu mai pot primi cuvântul Bisericii despre pericolele lumii. În Rusia observ aproximativ acelaşi lucru. Noi conştiinţa noastră, simţămintele noastre, întreaga noastră fiinţă suntem mutilaţi de lumea în care ne aflăm.
87 Parafrazare la Matei 22,39.
88 Parafrazare la Matei 7,1.
89 Matei 22,37; Luca 10,27.
292
Am trăit şi am muncit o vreme îndelungată la Harlem, partea „neagră” a oraşului, unde sunt mulţi afro-americani. Aveam o obşte din care făceau parte oamenii fără adăpost. Ei urmau un curs de reabilitare după tratamentul împotriva dependenţei de droguri şi alcool. Vieţile lor erau schilodite. Majoritatea dintre ei sufereau de diferite boli trupeşti, mulţi aveau SIDA. Şi ei nu înţelegeau deloc esenţa vieţii duhovniceşti. Încercam să le vorbim despre Dumnezeu, să le explicăm ceva, dar a fost extrem de greu. De exemplu, dacă în discuţia purtată cu ei spuneam: „Dumnezeu este Tatăl vostru, Tatăl vostru iubitor”, ne luau în râs. Atunci când au râs prima oară de mine, am rămas uimit.
— De ce râdeţi? am întrebat eu.
— Tu ai spus că Dumnezeu este Tatăl nostru.
— Păi da.
— Dumnezeule! a exclamat unul dintre ei. Tatăl meu a fost un mare ticălos. Tatăl meu nu s-a căsătorit cu mama. Tatăl meu ne bătea. Tatăl meu a fost un drogat, dependent de heroină. Pe lângă asta, cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la închisoare. Dacă Dumnezeu este tată, nu am nevoie de El.
Când vorbeşti despre iubire cu oamenii care trăiesc după legile acestei lumi, te pomeneşti că pentru ei iubirea este ceva îndreptat spre mulţumirea propriului „eu”. Da, potrivit legilor lumeşti aşa este. Dar potrivit lui Dumnezeu, potrivit învăţăturii
293
Bisericii, iubirea este ceea ce se îndreaptă către alţii, nu către noi înşine. Într-un final, îi propovăduim lumii iubirea, dar oamenii se gândesc la plăceri. Ei nu se gândesc la spiritul de jertfă.
Deci pentru ce aţi venit la mănăstire? Vă e foarte greu să vă concentraţi la rugăciune? De ce ne este atât de greu să rămânem fideli Evangheliei? De unde vin, în general, toate aceste dificultăţi? Cauza lor nu este faptul că noi nu dorim să-L aflăm pe Dumnezeu. Problema este că noi nici nu realizăm Cine este El. Noi nu putem să vedem dincolo de obiectivele noastre, pe care ni le îngrămădim pe parcursul vieţii.
Citim despre sfinţii proslăviţi de Biserică, despre cuvioşii lui Dumnezeu. Suntem încântaţi de credincioşia lor pentru Dumnezeu, de abnegaţia lor, de sacrificiile mari pe care le-au făcut ca să-L afle pe Dumnezeu. Putem oare noi, având la dispoziţie toate comodităţile pe care ni le da astăzi lumea, să ne imaginăm vorbesc acum despre cei ce sunt relativ tineri şi relativ sănătoşi trupeşte că astăzi am putea fi urcaţi într-un avion, trimişi în Israel şi lăsaţi acolo, în deşertul Iudeii, şi să ni se spună: „Ne vedem peste patruzeci de ani. Iubiţi-L pe Dumnezeu”? Puţin probabil să ne găsească cineva în viaţă chiar şi după patruzeci de zile, am muri pur şi simplu.
Dar să ne aducem aminte de Maria Egipteanca! Ea era femeie, trăia de dragul plăcerilor trupeşti, se gândea numai la distracţii. Şi iată că,
294
auzind cuvântul lui Dumnezeu, a pornit de bunăvoie spre pustiul Iudeii. Şi a rămas acolo în singurătate vreme de patruzeci şi şapte de ani. A suferit de lipsuri, de căldură, de frig. Şi toate acestea numai pentru că nu voia să-L piardă pe Domnul.
Mă gândesc deseori la sfinţi. Dacă ei au ajuns în lăcaşurile cereşti, ce putem să spunem despre noi, despre posibilităţile noastre? Noi nu facem nimic, dar aşteptăm să ajungem în împărăţia cerurilor…
Dar să vă împărtăşesc o bucurie! Nu contează ceea ce facem, ci de ce facem un anumit lucru. Tocmai intenţiile noastre sunt cele care ne determină calea spre împărăţia lui Dumnezeu. Sfinţii îl iubeau pe Domnul mai mult decât pe ei înşişi. Tocmai de aceea oameni precum Sfânta Maria Egipteanca au reuşit să facă asemenea nevoinţe. De altfel, ea nu o considera nevoinţă, pentru că nu-şi imagina viaţa fără Dumnezeu. Ea nu putea să-şi imagineze viaţa fără El, ei i-ar fi mult mai greu decât nouă să-şi imagineze viaţa fără confort şi excese. Ne iubim mult pe noi înşine. De aceea, ne gândim permanent la ce este comod şi plăcut pentru noi. La fel a trăit şi Maria, căutând satisfacţii şi plăceri. Dar într-o zi ea L-a întâlnit în calea sa pe Dumnezeu şi i s-a arătat toată deşertăciunea vieţii pe care o ducea. Şi Maria a auzit făgăduinţa pe care Domnul i-a promis să o împlinească, dacă ea îl va urma. Atunci ea a lăsat totul şi s-a dus după El.
295
Dar noi? Am lăsat noi oare totul? Ne-am dat întreaga viaţă lui Dumnezeu? Căci tocmai asta trebuie să facem, venind la mănăstire. Însă ce facem în loc de asta? În loc de asta, suntem chinuiţi de întrebări precum: „Ce vor ei de la mine şi de ce? Voi obţine oare asta? Am nevoie de aia! Oare ei nu ştiu că am nevoie de asta? De ce el se poartă aşa cu mine? În lume aş fi putut să trăiesc mai bine…”
Câţi dintre noi, venind la mănăstire, continuăm să dispunem de propria viaţă, astfel încât aceasta nu-I aparţine deloc lui Dumnezeu? În acest caz, nu avem nimic, nici viaţă în lume, nici mântuire la mănăstire. Prin urmare, am pierdut de două ori.
Trăind la mănăstire, fiecare are nevoie de un părinte duhovnicesc, sub cârmuirea căruia să se afle. Dacă nu avem duhovnic, nu vom înainta deloc sau aproape deloc. Să presupunem că am primit binecuvântare să plecăm la Ierusalim, în ideea de a vizita locurile sfinte. Putem să zburăm cu avionul şi să ajungem în Ţara Sfântă peste câteva ore. Putem să călătorim cu trenul, ne va lua mai mult timp, dar oricum vom ajunge acolo. Putem merge cu maşina, va dura şi mai mult. Sau să mergem pe jos… Dacă avem intenţia serioasă să ajungem la Ierusalim, şi vom proceda cu nesăbuinţă mergând pe jos. S-ar putea să ajungem acolo. Dar probabilitatea faptului că nu vom ajunge acolo este mult mai mare, pentru
296
că vom avea nevoie de mai mult timp, deoarece drumul va fi mai greu… De altfel, putem încerca.
Părintele duhovnicesc este asemenea unui avion. El ne ajută să ajungem repede acolo unde avem nevoie. Iar omul care se conduce singur este un drumeţ care se condamnă la o mulţime de ispite, încercări şi necazuri. Asta nu înseamnă că nu vom ajunge acolo unde năzuim. Dar, atunci când ne conducem singuri, probabilitatea faptului că nu vom ajunge la destinaţie creşte considerabil. Atunci de ce să facem aşa?
Fraţilor noştri eu le repet deseori:
— Nimeni în viaţa noastră nu ne-a minţit, nu ne-a prejudiciat, nu ne-a indus în eroare mai mult decât noi înşine. Atunci de ce să ascultăm de noi înşine? Cauza tuturor necazurilor, durerilor şi încercărilor noastre suntem noi înşine. Prin urmare, nu trebuie să ne ascultăm. În caz contrar, toată viaţa vom bate pasul pe loc.
Viaţa nu este uşoară. Avem la mănăstire un frate, este trecut de treizeci de ani. Înainte trăia în lume şi se desfăta de aparentele plăceri. Avea un serviciu bun, câştiga mulţi bani. Îi plăceau maşinile de cursă şi femeile uşuratice. Aşa îşi irosea viaţa. A ajuns dependent de droguri… Atunci şi-a pus întrebarea: „Dar ce fac eu?” Şi, cu aceeaşi râvnă iubitoare de sine, şi-a spus: „Voi merge şi mă voi face monah.” A venit la mine, am stat de vorbă. Mi-a spus că vrea să devină monah. Chipurile, părintele l-a trimis la mine.
297
I-am povestit cum devin oamenii monahi, i-am explicat că asta nu se face deodată, ci treptat, că sunt anumite trepte pregătitoare, care duc spre această chemare. El m-a contrazis:
— Nu, eu nu trebuie să fiu novice câţiva ani. Sunt gata chiar acum să devin monah!
— Tu nu eşti pregătit, am spus eu.
într-un cuvânt, el ardea de dorinţa de a se nevoi, dar numai în condiţiile proprii. Prima săptămână a trecut minunat. În ochii lui toţi monahii erau sfinţi, toate slujbele minunate. Era fericit să se afle departe de lume. Nu regreta nimic. A decis să-şi vândă „Jaguarul”. Totul era excelent.
A venit a doua săptămână şi el a început să-i judece pe toţi. Chipurile, nu erau suficient de buni. „Uitaţi-vă la ei cât de încrezuţi sunt!” A venit a treia săptămână şi un dor nebun de lume a pus stăpânire pe el. Se gândea că în lume îi va fi mai bine. Oare Dumnezeu cere de la oameni asemenea nevoinţe exagerate?
Pe scurt, ceva obişnuit. Toţi monahii trec prin asta, unul într-o măsură mai mare, altul într-o măsură mai mică. Este încă o mărturie a faptului că nu putem să ne conducem singuri. Deci cum să supravieţuim?
Sfântul Benedict de Nursia, părintele monahismului apusean, în primul capitol al îndrumărilor sale scrie că monahul nu trebuie să pună nimic mai presus de iubirea lui
298
Dumnezeu. Dacă există pentru noi ceva mai important decât iubirea lui Dumnezeu, vom aspira spre asta, spre ceea ce este important pentru noi. Şi vom pieri. Pare a fi nerealist, dincolo de posibilităţile noastre. Şi este, într-adevăr, dincolo de posibilităţile noastre, dacă ne sprijinim numai pe puterile proprii. Dar „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”90.
Acum vremurile sunt grele, deşi, probabil, din punct de vedere material ele sunt cele mai bune. Da, din perspectivă materială, acum se trăieşte mai uşor ca niciodată. Avem atâta mâncare, câtă nu a fost pe pământ niciodată. Avem mai multe comodităţi ca niciodată. Există tot felul de medicamente. Toţi sau aproape toţi oamenii, într-o măsură sau alta, se bucură de comodităţi. Însă duhovniceşte nu am fost niciodată atât de departe de Dumnezeu. De ce? Deoarece credem că nu avem nevoie de El.
în urmă cu câţiva ani, a venit la mine o femeie şi mi-a spus că vrea să se călugărească. A zis că a ascultat înregistrarea uneia dintre conferinţele mele şi că a neliniştit-o.
— Ce anume v-a neliniştit? am întrebat eu.
— Spuneaţi tot timpul că trebuie să fim salvaţi. Salvaţi de la ce?
— înainte de toate, de noi înşine.
— Dar eu nu trebuie să fiu salvată de mine însămi.
90 Luca 18, 27.
299
— Ba nu, trebuie, am spus eu. Chiar şi dumneavoastră aveţi nevoie de asta.
Noi singuri nu ştim de ce avem nevoie. Viaţa ascetică nu este un scop în sine, dar avem nevoie de ea, căci este un mijloc de atingere a libertăţii care, la rândul ei, ne ajută să înfăptuim lucrarea duhovnicească necesară. Orice om sănătos poate să meargă pe jos până la prima intersecţie. Dar niciun om sănătos nu va putea să parcurgă pe jos fără oprire cinci sute de kilometri. Nişte eforturi supranaturale ca acestea necesită o pregătire prealabilă.
De altfel, deseori chiar intenţia de a săvârşi ceva suprafiresc ascunde ispita de a ne lepăda de „eul” nostru lumesc, ca să-i dăm viaţa „eului” nostru duhovnicesc. Forţa motrice a unor asemenea fapte ar trebui să fie iubirea, nu dorinţa de a înfăptui ceva, altfel totul va fi distrus de mândria noastră. Putem să priveghem, să postim, să vieţuim la mănăstire numai pentru că vrem să devenim liberi şi să trăim pentru Dumnezeu. A face acest lucru cu orice alt scop este necugetat.
Părinte stareţ, nu ştiu cum stă treaba la voi în obşte, dar ştiu un lucru: la voi este aproape ca la noi sau, poate, mai bine. Monahii noştri sunt chinuiţi de consecinţele satisfacţiei sinelui, pe care au trăit-o atunci când se aflau în lume. De aici vine o permanentă căutare a plăcerilor, o satisfacere permanentă a gândurilor samavolnice, incapacitatea de a se afla alături de oamenii care nu
300
le sunt pe plac. Şi întotdeauna iubirea de sine. Este o combinaţie vătămătoare, ea îi distruge.
Cum să ne eliberăm din robia propriului „eu”? Căci tocmai această libertate este cea spre care năzuim.
în urmă cu câţiva ani, am vizitat aşezământul Sfântului Sava cel Sfinţit din Palestina. Acolo vieţuieşte acum un frate care înainte vizita parohia mea. Înainte să ajung acolo, nici nu bănuiam că el devenise monah. S-a întâmplat aşa: Eu slujeam în oraşul San Francisco, în statul California. Parohia de acolo era foarte mică. Acest tânăr a venit la mine şi mi-a spus că vrea să fie monah.
— Aş putea să rămân la voi ca să devin monah? a întrebat el.
— Nu, am răspuns eu. Aici nu este mănăstire, ci parohie. M-a trimis aici episcopul. Iar tu, dacă vrei să fii monah, mergi la mănăstire.
— Dar eu vreau ca dumneavoastră să fiţi părintele meu duhovnicesc, a spus el.
— Lucrul cel mai important în relaţiile dintre părinte şi fiul duhovnicesc este ascultarea. Iar eu îţi spun „nu”.
— Dar ce să fac? Am cutreierat multe mănăstiri din America şi nu sunt ceea ce caut.
— în acest caz, trebuie pur şi simplu să munceşti mai mult, să aduni nişte bani şi să porneşti într-o călătorie pe la locurile sfinte. Pentru început, vizitează Ţara Sfântă. Apoi Grecia, Athosul. Fă o călătorie prin Rusia, prin Serbia. Vizitând
301
aceste locuri, vei înţelege la care mănăstire trebuie să te nevoieşti. Acolo să rămâi.
Deci eu, vizitând Ţara Sfântă, am mers la Mănăstirea Sfântului Sava, am coborât treptele care duceau spre biserică şi deodată am auzit că cineva mă strigă cu voce tare:
— Părinte Ioachim!
„Cine ar putea să fie?”, m-am gândit eu. Şi am văzut un călugăr care cobora, alergând pe trepte şi spunând:
— Eu sunt!
Deci el a mers la acea mănăstire şi a rămas acolo.
— De ce ai rămas tocmai aici? l-am întrebat eu. Dar în Grecia ai fost?
— Nu.
— Dar în Rusia?
— Nu.
— Nici în Serbia?
— Nu.
— Atunci ce te-a făcut să alegi tocmai acest aşezământ?
— Aceasta a fost prima mănăstire pe care am vizitat-o.
— Şi de ce ai rămas?
— I-am întrebat pe monahii de aici ce fel de viaţă duc, mi-a răspuns el.
Şi mi-a povestit că stareţul nu a ascuns de el faptul că din martie până în noiembrie temperatura medie de acolo este înjur de 50 C. Călugării
302
mănâncă o dată pe zi. Beau, de asemenea, o dată. Indiferent de felul activităţii lor, li se cuvine să bea doar o dată în zi. Zilnic se află în biserică, de la miezul nopţii până la ora opt dimineaţa, cu excepţia sărbătorilor, când slujba durează de la miezul nopţii până la zece dimineaţa. Ei ţin post tot anul, cu excepţia Paştelui. În ziua de Paşti nu e post, dar toate celelalte zile sunt de post. Dorm pe nişte scânduri goale.
— Atunci de ce ai ales tocmai această mănăstire? am întrebat eu.
— Pentru că toate acestea erau exact lucrurile pe care eu nu le suportam, mi-a spus el. Şi eu ştiam că tot ceea ce iubesc mă împiedică să-L dobândesc pe Dumnezeu. Eram departe de Dumnezeu, pentru că mă ocupam cu ceea ce îmi plăcea.
Iată nevoinţa. Iată asceza. El şi acum se osteneşte la acea mănăstire. Un monah excelent, foarte smerit.
— Cum sunt relaţiile dintre fraţi la mănăstirea voastră?
— Eu le spun fraţilor: „Dacă aveţi nevoie de Athos, aici nu e locul vostru. Dacă aveţi nevoie de aşezământul Sfântului Sava, plecaţi în Palestina. Suntem nişte mizerabili.”
Nu putem spune nimic deosebit despre noi. Am păcătuit foarte mult, ne-am iubit doar pe noi înşine. Suntem mutilaţi. Dar ne punem încrederea în mila lui Dumnezeu, în speranţa că ea ne va ajuta să ne schimbăm. Şi singurul mijloc pentru
303
a atinge acest lucru este să ne iubim unii pe alţii. Pentru asta purtăm permanent un război nevăzut.
La mănăstirea mea fraţii ştiu să facă orice. Ei ştiu să gătească, să cânte, să construiască, să zidească din cărămidă… Într-un cuvânt, orice. Dar avem o mare nenorocire: Ne este foarte greu să ne iubim unii pe alţii. Şi ne e foarte greu să ne rugăm. De ce? Pentru că viaţa în lume ne-a schilodit de-a binelea.
Ne străduim să trăim ca o familie mare. Asta nu înseamnă că nu năzuim spre un mod de viaţă monahal. Însă oamenii care vin din lume sunt foarte vulnerabili. Să facem o comparaţie: Dacă mergem la spital, ştim că toţi oamenii de acolo sunt bolnavi. Aşteptările pe care le avem de la oamenii sănătoşi nu putem să le avem niciodată de la nişte pacienţi din spital. Când mergem într-un salon de spital, nu putem să ne aşteptăm că oamenii vor sta şi ne vor asculta câteva ore la rând. Dimpotrivă, vom spune: „Faceţi-vă comozi, staţi jos, culcaţi-vă, dacă aveţi nevoie.” De ce? Pentru că scopul nostru este să-i ajutăm să audă ceea ce ne pregătim să le spunem.
La fel, şi eu încerc să-i ajut pe oameni să audă ceea ce mi-am propus să le spun. Înainte de toate, să-i învăţ cuvintele Evangheliei. Apoi să-i îndemn să renunţe de bunăvoie la unele comodităţi şi plăceri obişnuite. Este greu. Greu pentru că majoritatea dintre noi întotdeauna facem abuz de bunătatea cu care suntem trataţi. Credem că
304
bunătatea este o slăbiciune. Spunem: „Ce prostănac! Poate fi folosit uşor în scopuri personale.” Însă, dacă nu manifestăm dragoste, nu primim nimic, pierdem ceva în viaţă.
Când monahii vin la mine şi se plâng de un frate anume, iar ei o fac mereu, eu le spun:
— Ei bine, dacă Dumnezeu poate să te rabde pe tine, tu sigur poţi să-l rabzi pe fratele tău! Căci Dumnezeu nu te-a omorât împreună cu toate păcatele tale şi cu iubirea ta de sine. Deci cum poţi în acelaşi timp să te enervezi pe fratele tău?
Deci trebuie să înţelegem limpede cine suntem. A iubi fără judecare, a iubi fără iubire de sine este o nevoinţă enormă. Să nu mănânci este foarte uşor. Dar să nu judeci foarte greu.
Stând acum în faţa voastră, eu nu ştiu încotro se îndreaptă gândurile voastre, nu ştiu la ce vă gândiţi. Îmi este foarte greu să-i înţeleg pe ascultătorii ruşi. Staţi prea liniştiţi, tăceţi, nu faceţi nimic. Eu aştept să fiu chemat la luptă. Să mi se spună: „Ai înnebunit! De ce ne spui toate acestea?” în America oamenii contestă tot ce le spui. Poţi să spui: „Dumnezeu este iubire.” Drept răspuns, ascultătorii vor striga: „Cine a spus asta?! Demonstraţi!” După care nu te lasă nici măcar să deschizi gura. Iar voi sunteţi prea blânzi. Oare cineva ar vrea să mai adauge ceva, ca să putem continua?
— Am o întrebare în legătură cu alegerea părintelui duhovnicesc. Cum să-l alegem corect? Trebuie să avem vreun simţământ interior?
305
— Permiteţi-mi să vă răspund la întrebare cu o altă întrebare. Aţi vrea ca părintele dumneavoastră duhovnicesc să fie un prost?
— Nu.
— Atunci am să vă întreb: Aveţi părinte duhovnicesc?
— Este o întrebare complicată.
— Am înţeles, adică nu aveţi duhovnic. Iar asta înseamnă că dumneavoastră sunteţi propriul părinte duhovnicesc. Iar dacă sunteţi propriul părinte duhovnicesc, tocmai asta reiese, că duhovnicul dumneavoastră este un om prost. Oricine în locul dumneavoastră v-ar fi un duhovnic mai bun.
De ce vorbesc aşa? Pentru că este foarte greu să ne vedem din afară. Ne-am creat o imagine proprie, am construit ceva care credem că este „eul” nostru. Am investit foarte mult în ceea ce am creat. Şi nu putem să judecăm cu asprime lucrul în care am investit atâtea puteri.
După cum ştiţi, acum multe lucruri se fac cu ajutorul calculatorului. Dar în tinereţea mea, când eram student, scriam tezele de doctorat de mână. Numai uneori reuşeam să le redactăm la o maşină de scris. Înainte să predăm lucrarea, o citeam şi o reciteam de multe ori, ca să ne convingem că nu are greşeli. Şi astfel, când ne părea că totul era perfect, predam lucrările şi… profesorul găsea vreo greşeală chiar în primul alineat! „Cum a putut să-mi scape asta! Era atât de vizibil!”, ne tânguiam
306
noi. Dar iată că ne-a scăpat, nu am văzut, pentru că am investit în lucrarea noastră efortul şi timpul nostru.
De aceea, deoarece am cheltuit multe puteri cu noi înşine, nu ne mai vedem bine. Când încep să-l spovedesc pe cel ce poate să-mi devină fiu duhovnicesc, deseori mă folosesc de următorul exemplu.
— Dacă eu şi tu, spun eu, imediat după naştere, fiind încă bebeluşi, am fi duşi undeva, în nişte ţinuturi nelocuite, şi acolo am creşte într-un chip minunat, nevăzând niciodată alţi oameni şi să zicem că tu te-ai afla în Europa, iar eu în Africa, iar eu aş ajunge cumva în Europa şi tu m-ai vedea, ai fi cuprins de uimire! Pentru că mi-ai vedea ceafa şi creştetul, iar ceafa şi creştetul tău nu le-ai văzut niciodată. Ai exclama: „Oare şi eu arăt aşa? Oare arăt la fel ca el?”
Avem nevoie unii de alţii, ca să ne vedem pe noi înşine. Fără ceilalţi putem să ne vedem doar din faţă. Iar părintele duhovnicesc este cel ce poate să-mi vadă creştetul şi să mă ajute să-l văd şi eu. În asta constă privilegiul de a fi sub oblăduirea unui părinte duhovnicesc.
îmi aduc aminte cum la un moment dat am fost întrebat:
— Dacă aţi avea de ales, pe cine aţi alege în calitate de duhovnic? Pe un om cu viaţă sfântă sau pe unul cult şi înţelept?
— Pe omul cu viaţa sfântă, am răspuns eu, pentru că sfinţii sunt cârmuiţi de Dumnezeu
307
însuşi. Poţi să fii cult, dar să-L nesocoteşti pe Dumnezeu. Însă este imposibil să-L nesocoteşti pe Dumnezeu, fiind sfânt. De aceea, aş prefera ca părintele meu duhovnicesc să fie un om cu viaţă sfântă.
Vedeţi, ca să aflăm un părinte duhovnicesc, trebuie să învăţăm să avem încredere. Şi trebuie să avem intenţia de a fi smeriţi. Am avut câţiva duhovnici, i-am înnebunit pe toţi, ei au trecut la Domnul. Unul dintre ei, un episcop în vârstă, era foarte înţelept. Mergeam la el şi îi puneam diverse întrebări. Pregătindu-mă să i le pun, mă gândeam cum aş putea construi întrebarea în aşa fel, încât să primesc răspunsul pe care îl doream. Cugetam la modul în care să-i cer binecuvântare. Însă, orice aş fi făcut, oricum i-aş fi înfăţişat rugămintea mea, vlădica spunea întotdeauna „nu”. Sau spunea „da”, dar fără să mai discute subiectul. Acest lucru mă scotea din sărite, pentru că eu voiam să obţin ceva, iar el nu mă binecuvânta pentru asta.
El m-a învăţat că singura şi adevărata binecuvântare este atunci când fiul duhovnicesc vine la părintele său fără să spună niciun cuvânt despre cele pe care le vrea sau nu le vrea. Nimic de genul: „Pot să mă duc să mut maşina? Pot să fac asta? Să fac aşa sau altfel?” Nu, adevărata binecuvântare este posibilă numai atunci când ucenicul îşi întreabă duhovnicul: „Ce mă binecuvântaţi să fac?” Nimic mai mult. Nu aşa cum
308
se întreabă uneori: „Trebuie să fac asta şi aia, şi cealaltă. Ce mă binecuvântaţi?”
Este foarte greu, pentru că nouă ni se pare că ştim de ce avem nevoie. Noi chiar credem că ştim asta mai bine decât Dumnezeu. Dar cât de important este să învăţăm să avem încredere în Dumnezeu! Noi nu ne încredem în Dumnezeu din două motive: nu îl cunoaştem şi nu îl iubim. Ne iubim numai pe noi înşine.
— Cum pot să-L cunosc şi să-L iubesc pe Dumnezeu?
— Domnul a spus: „[…] învăţaţi-vă de la Mine”91. Trebuie să îl cunoaştem. Şi noi, citind vieţile sfinţilor, operele Sfinţilor Părinţi şi Scriptura, frecventând slujbele bisericeşti, începem să înţelegem şi să-L cunoaştem. Iar El spune: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.”92 Şi mai spune: „[…] întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”93. Deci trebuie să-L iubim pe Hristos, iubindu-ne unii pe alţii. Şi trebuie să transpunem în viaţă poruncile Lui.
Noi toţi suntem nişte absurzi. Într-o zi mă aflam la o mănăstire nu la a mea şi acolo vieţuia un călugăr, schimnic. Când el venea la biserică, atât de impunător, toţi se închinau în faţa lui, îl întâmpinau cu o deosebită cinste. El venea
91 Matei 11, 29.
92 Ioan 14,15.
93 Matei 25,40.
309
cu schima şi întotdeauna stătea într-o parte, atât de evlavios. Mi se părea că se roagă. Toţi se uitau la el. La un moment dat a intrat în biserică un novice şi s-a aşezat alături de el. Schimnicul, uitându-se chiorâş la el, cu nemulţumire, s-a dat la o parte. Şi eu m-am gândit: „Schima e schimă, dar rugăciunea e rugăciune.” Pentru acest monah centrul vieţii era propriul „eu”. La el a venit Domnul, a venit şi S-a aşezat alături, iar el, drept răspuns, s-a strâmbat şi s-a îndepărtat.
Cunosc un om foarte interesant, care la început a fost protestant, apoi a devenit sufist94, a trecut la budism, după care a venit la noi şi a spus: „Oare să mă fac ortodox?” Se vedea că se cam încurcase. El spunea:
— Nici nu-mi imaginez cum arată Dumnezeu, dar ştiu sigur cum arată diavolul. Îl văd în fiecare zi în oglindă şi îl mai văd în majoritatea oamenilor.
— Sunt de acord, noi îl vedem, într-adevăr, în oglindă, i-am răspuns eu. Dar eu nu pot să fiu de acord cu faptul că îl vedem în majoritatea oamenilor. În oameni trebuie să-L vedem pe Dumnezeu. Dacă nu-L vedem în oameni pe Dumnezeu, nu-L vom vedea nici în oglindă.
94 Sufist adept al sufismului, care este un curent în mistica musulmană, apărut în secolul al VII-lea şi răspândit mai ales în Persia, având un caracter anticlerical şi ascetic. (n. ed.)
310
Pentru un creştin măsura tuturor lucrurilor este iubirea. Iar noi stăm foarte prost cu iubirea. Noi nu ştim să iubim. Deoarece credem că iubirea este atunci când totul se face pentru noi. Însă iubirea este, dimpotrivă, ceea ce se face pentru alţii.
îmi aduc aminte de zilele când abia ne începeam activitatea la New-York. Atunci eram singur. Achiziţionasem o casă în zona săracă a oraşului, într-un loc unde, la fiecare colţ, se comercializau droguri şi se săvârşeau violenţe. Până la urmă, oamenii au început să intre în frăţia noastră, dar totul înainta foarte încet. Primeam în casa noastră oameni care nu aveau o altă locuinţă şi le permiteam să stea la noi. La început eram trei inşi în frăţie: doi novici şi eu. La uşa casei noastre ziua şi noaptea se îngrămădea lume, oamenii veneau cu cele mai diverse rugăminţi. Atunci eu respectam anumite reguli de comportament care, de altfel, sunt valabile şi acum la mănăstirea noastră. Una dintre aceste reguli era: Nu contează ce se întâmplă, toţi sunt obligaţi să vină la toate slujbele. Nicio scuză!
Deci ne aflam la Miezonoptică şi deodată am auzit soneria de la uşă. În acele zile nu o duceam prea bine, nu prea aveam bani. Oamenii ne aduceau câte ceva mâncare, dar noi o împărţeam imediat ce o primeam. Deci eram la Miezonoptică, iar soneria tot suna şi suna, şi suna.
— Lasă-i să sune, am spus eu. Noi ne rugăm. Vom deschide mai târziu.
311
— Dar dacă e ceva important? a spus cineva.
— Nu e nimic mai important ca rugăciunea.
— Dar dacă cineva moare?
— Dacă este aşa, noi ne vom ruga şi Domnul va avea grijă de el.
— Of, se văitau ei. Se pare că învăţătorul nostru este nebun.
După Miezonoptică am coborât scările şi am deschis uşa. Acolo era o femeie de vreo cincizeci de ani, cu trei copii mici.
— Nu am bani, a spus ea. Şi nici mâncare nu am. Fiica mea este drogată. Ea i-a adus pe cei trei copii ai săi la mine şi a plecat, abandonându-i. Iar eu nu am cu ce să-i hrănesc.
— Coboară în cămară, i-am spus unuia dintre vieţuitorii noştri, ia de acolo toate alimentele pe care le avem şi dă-i-le ei.
El s-a dus, s-a întors şi s-a oprit lângă mine, privindu-mă în tăcere.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
— Acolo nu mai avem aproape nimic, câteva mărunţişuri, de aceea nu i-am dat totul, ci doar o parte.
— întoarce-te şi dă-i totul. Domnul ne-a trimis şi ne va mai trimite o dată.
El, mâhnit, a coborât iarăşi în cămară.
— Ce-i cu tine? am întrebat eu.
— Dar noi ce vom mânca? mi-a răspuns el. Şi noi suntem copii, copiii tăi.
— Ce vrei să spui? m-am mirat eu.
312
— Mi-e foame!
— Nu te îngrijora! Domnul va avea grijă de tine. l-am încredinţat eu.
El şi-a ridicat tăcut privirea spre cer şi a oftat. Eram sigur că în acel moment i-a trecut prin minte să-şi facă bagajul şi să plece. Am încercat să-l îmbărbătez:
— Nu te mâhni! Vom găti altceva!
— Nu mai avem altceva.
— Nu te îngrijora! Vom găsi o soluţie!
Abia ce am spus acest lucru că am şi auzit din nou soneria de la uşă.
— Nu mai avem ce să dăm, a bombănit el. Ce trebuie să le spun? Că nu mai avem nimic?
— Pur şi simplu coboară şi deschide uşa, l-am rugat eu.
El s-a întors mirat, ţinând în mână un plic maro.
— Părinte!
— Ce s-a mai întâmplat?
— A venit o femeie, mi-a dat acest plic şi mi-a spus că ar vrea să-ţi vorbească. Şi mi-a spus să fiu foarte atent cu plicul, să ţi-l înmânez personal.
— Dar ce este în el? Hai să-l deschid.
— Deschide-l mai repede!
— Nu, hai să mă duc întâi să vorbesc cu ea. Îl vom deschide mai târziu.
Şi m-am dus să discut cu acea doamnă. Ea m-a întrebat:
— Aţi deschis plicul?
313
— Nu.
— Deschideţi-l, vă rog.
Am urcat, am luat plicul, l-am deschis. Acolo erau bani zece mii de dolari.
— Dar ce-i asta? Pentru ce?
— Sunt pentru dumneavoastră.
— Dar de ce? Pentru ce?
— Am furat aceşti bani.
— i-aţi furat? În acest caz, eu nu vreau să-i iau.
Ea mi-a relatat că sâmbătă fusese la spovedanie şi i-a spus preotului că nu poate să doarmă pentru că sora ei murise.
— Şi de ce nu poţi să dormi? Ce legătură are asta cu sora ta?
— Mama noastră, înainte de moarte, ne-a lăsat nişte bani, câte zece mii pentru fiecare. Iar eu i-am spus surorii că mama n-a avut nimic. Nu i-am dat aceste zece mii, pentru că voiam să-i opresc pentru mine. Apoi sora mea a început să se confrunte cu anumite greutăţi, iar eu în acea perioadă aveam probleme financiare şi nu am putut s-o ajut. Acum ea a murit şi nu mai pot să-i dau aceşti bani.
Preotul i-a spus că ştia un loc unde erau ajutaţi săracii:
— Du-te acolo şi dă-le aceste zece mii.
Am luat banii şi i-am arătat fratelui:
— Vai ţie, puţin credinciosule!
— Da, însă atâta vreme cât nu-i vom cheltui, nu vom avea mâncare.
314
Ne-am dus la magazin şi am cumpărat mâncare…
Dumnezeu va avea grijă de noi! El întotdeauna are grijă de noi. Poate nu aşa cum am fi vrut noi, dar exact aşa cum trebuie şi chiar mult mai bine decât noi înşine.
Nădăjduiesc că voi vă iubiţi unii pe alţii. Dacă nu, pierdeţi timpul degeaba. Eu nu ştiu cum e la o mănăstire sau la alta şi, de aceea, îmi permit să vorbesc orice. Dacă aş şti, ar trebui să fiu mai atent.
Dacă mănăstirea se află într-un oraş mare, mai ales în capitală, într-un megalopolis, asta poate fi o mare binecuvântare sau un mare blestem, o ispită groaznică sau o imensă sursă de har. Totul depinde de felul în care vă purtaţi. Trebuie să vă aflaţi aici ca să-L iubiţi pe Dumnezeu. Cauza vieţuirii voastre aici este iubirea lui Dumnezeu. Şi trebuie să le slujiţi semenilor. Dar ce va fi, dacă voi, aflându-vă aici, veţi fi copleşiţi de grija pentru ceilalţi şi fiecare va participa la viaţa oamenilor care vin aici? Căci ei nu vin ca să se uite la chipurile voastre frumoase. Ei vin să-L vadă pe Dumnezeu. Şi, dacă nu îl vedeţi voi, puţin probabil să-L vadă ei. Ei năzuiesc nu către voi, ci către Dumnezeu. Astfel, cu cât îi vom sluji lui Dumnezeu mai bine, cu atât mai de aproape, mai limpede, vor putea să-L vadă ei. Şi, dacă ei vor vedea că voi vă grăbiţi la biserică pentru a nu întârzia la slujbă, dacă vor vedea că în biserică
315
nu vă abateţi, îşi vor dori să facă la fel, vă asigur. Dacă însă vor vedea că vă străduiţi să le acordaţi atenţie celor mai bogaţi, mai simpatici, ei vor spune: „Dar voi aici minţiţi la fiecare pas, toţi sunteţi croiţi după acelaşi calapod.” Să reflectăm la asta!
în urmă cu câteva săptămâni, slujeam în biserică şi am auzit deodată un strigăt puternic şi zgomotul unei căderi. Diaconul era gata să iasă din altar ca să vadă ce s-a întâmplat.
— Unde mergi? l-am oprit eu.
— Acolo s-a întâmplat ceva!
— Cel mai important lucru se petrece aici, în altar!
— Păi, cum aşa? Dar acolo s-a întâmplat ceva.
El nu putea să înţeleagă că activitatea cea mai importantă are loc în faţa pristolului dumnezeiesc…
Oamenii întotdeauna se plâng de mănăstirea noastră, spunând că noi niciodată nu răspundem la telefon. Le răspund:
— Noi stăm de vorbă cu persoane mult mai importante decât voi. Vorbim cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui, de ce să mai vorbim cu altcineva? Dacă aveţi nevoie de noi, veniţi la noi şi aşteptaţi. La fel cum îl aşteptăm noi pe Dumnezeu, puteţi să ne aşteptaţi şi voi pe noi.
De ce ne agăţăm atât de neghiobia noastră? Pentru că nu ne alipim de sfinţenie, de altar. Vă asigur că, alipindu-vă de altar, de slujbele bisericeşti,
316
de viaţa monahală, veţi putea să răspundeţi la nevoile şi rugăciunile oamenilor de mii de ori mai bine decât dacă veţi încerca singuri să-i mulţumiţi pe toţi. Vă asigur că, dacă astăzi vă va telefona patriarhul şi nimeni nu-i va răspunde, el se va supăra foarte tare, va veni să se lămurească şi vă va găsi pe toţi la slujbă, dar îşi va preschimba mânia în milă şi totul se va rezolva cât se poate de bine. Şi el chiar vi se va alătura, ca să participe la rugăciunea comună.
Convorbire purtată la sihăstria de călugări Sfânta Treime a Sfântului Serghie (Sankt-Petersburg)
— Vă mulţumesc pentru ospitalitate. Am petrecut câteva zile la Valaam, am stat câteva şi cu surorile de la Mănăstirea Novodevicie. De asemenea, am vizitat sihăstria Optina şi Mănăstirea Sfântului Ioan. Când eu, monah fiind, vizitez diferite aşezăminte, observ că pretutindeni totul este la fel. Noi, călugării, toţi suntem la fel şi viaţa noastră, de asemenea. Purtăm acelaşi război, avem aceleaşi ispite, iar Domnul îşi revarsă asupra noastră harul Său în egală măsură. Suntem fraţi şi, de aceea, trebuie să ne ajutăm unii pe alţii.
Mai întâi şi acest lucru este cel mai important îi aparţinem lui Hristos. Hristos ne-a chemat. În Scriptură El ne spune: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi […]”95. Poate credeţi că aţi avut vreun imbold care v-a adus aici, care v-a determinat alegerea… Dar nu contează ce gândiţi. În realitate, Hristos este Cel ce v-a adus aici, pentru că El v-a ales.
95 Ioan 15,16.
318
în virtutea acestui fapt, avem o legătură specială cu Dumnezeu şi unii cu alţii. De aceea, mănăstirile din diferite ţări ale lumii nu trebuie să încerce să facă totul în mod individual. Trebuie să consolidăm relaţiile dintre noi, să ne susţinem unii pe alţii şi să nu credem că celelalte aşezăminte reprezintă vreun pericol pentru mănăstirea noastră. Trebuie să înţelegem că nu vieţuim aici izolaţi, ci aparţinem Bisericii şi trebuie s-o ajutăm.
Astăzi este foarte greu să trăieşti viaţa monahală, deoarece oamenii sunt foarte departe de Dumnezeu. Formarea noastră în societate, societatea însăşi, acea lume din care venim este atee. Ceea ce noi numim Dumnezeu nu este deloc Dumnezeu. Conceptele, definiţiile, cuvintele pe care le întrebuinţăm, toate acestea nu mai au acea însemnătate pe care ar trebui să o aibă. Astfel, în America folosim deseori cuvântul „iubire” şi nu înţelegem deloc ce înseamnă aceasta. Oamenii spun: „Vai, iubesc această maşină! Iubesc părul tău. Îmi iubesc câinele. Iubesc acest tort. Te iubesc. Îl iubesc pe Dumnezeu.” Ei nu înţeleg despre ce vorbesc. De aceea, atunci când aceştia încearcă să înţeleagă esenţa adevăratelor relaţii de iubire, devine evident că ei nu au nici experienţa acestor relaţii şi nici cuvinte cu ajutorul cărora ar putea să vorbească despre asta. Dacă ne iubim ghetele, câinele, casa, ce sens vor mai avea cuvintele: „îl iubesc pe Dumnezeu” sau „Dumnezeu te
319
iubeşte”? Este pur şi simplu mai presus de nivelul înţelegerii noastre obişnuite.
Lupta pe care o poartă monahul este întotdeauna o luptă împotriva duhurilor viclene care se află în interiorul nostru. Este întotdeauna înfruntarea propriului „eu”, de dragul atingerii libertăţii necesare pentru a fi cu Dumnezeu. Cu toţii suntem încătuşaţi în lanţuri, cu toţii suntem nişte orbi. Domnul ni Se adresează cu cuvintele: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi […]”96. Aceştia suntem noi. Lumea ne-a răpit ochii şi urechile.
Războiul este crâncen. Suntem chemaţi la sfinţenie. Dar ce înseamnă asta? Sfinţenia este asemănarea cu Iisus Hristos. Hristos nu a trăit pentru Sine. El dorea să împlinească în întregime voia Tatălui. Şi, împlinind-o, era deschis către toţi. Toţi puteau să comunice cu El. El nu judeca pe nimeni.
Acum să vorbim despre pocăinţă. Pocăinţa este schimbarea radicală a direcţiei vieţii. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că trăim zăvorându-ne pe dinafară cu un lacăt şi acest lacăt este propriul „eu”. Ne iubim prea mult. Suntem obsedaţi de sinele nostru. Ne gândim permanent la noi înşine. Ne facem griji pentru ceea ce cred oamenii despre noi, ne facem griji pentru sănătatea noastră, ne facem griji pentru felul în care
96 Marcu 8,18; Psalmul 113,14-15.
320
suntem trataţi. Luptăm pentru un lucru în care credem sau împotriva unui lucru în care nu credem. Luptăm pentru a câştiga dragostea cuiva sau, dimpotrivă, pentru a obţine libertatea. Totul este concentrat asupra noastră. Fiecare dintre noi este un fel de buric al pământului iubitor de sine.
Pocăinţa este atunci când renunţăm la obsesia pentru noi înşine, la viaţa care este orientată spre noi înşine, şi realizăm o schimbare radicală, bruscă, profundă. Nu parţială, ci radicală, bruscă, profundă! Dinspre „eul” nostru spre Dumnezeu, exclusiv. Iată ce este pocăinţa. De acum toate grijile, dorinţele şi năzuinţele noastre, toată atenţia noastră nu sunt îndreptate spre noi, ci spre împlinirea voii lui Dumnezeu. Ne lepădăm de această obsesie de sine, de această concentrare asupra sinelui. De acum dorim să-I facem pe plac lui Dumnezeu, nu nouă. Şi să le slujim semenilor. Aceasta este pocăinţa.
De aceea, omul care petrece în pocăinţă niciodată nu judecă pe nimeni. Vreţi să ştiţi dacă aveţi pocăinţă adevărată? Iată, acum este ora două după-amiază. În tot acest timp, de dimineaţă, de când ne-am sculat, şi până în ceasul de acum, cine ne-a captivat atenţia? Dacă noi înşine, atunci înseamnă că încă nu am atins pocăinţa. Dacă ne-am făcut hatârul, dacă ne-am îngrijit de propriile nevoi, atunci nu am atins încă pocăinţa. Este simplu! Simplu, dar nu uşor, deoarece se cere omorârea propriului „eu”.
321
Unde îşi are începutul toată lupta noastră? În noi înşine. Vă aduceţi aminte pasajul evanghelic? „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”97, ne aminteşte Domnul. Iar noi vom putea oare măcar să dăm socoteală pentru ceea ce ne facem unii altora? Căci, în realitate, noi îi facem toate acestea Domnului! Iar apoi spunem: „De ce nu pot să mă rog? De ce îmi este atât de greu la mănăstire?”
Unde Se află Domnul? Haideţi să ne uităm în jur: El este aici. Aici este El! „Vai, nu îmi place că are această înfăţişare, să se prezinte sub altă înfăţişare!” Ei bine, să privim la icoană este uşor.
Icoana nu ne cere să intrăm în vreo relaţie cu ea.
Putem să transpunem orice gând asupra icoanei, putem să controlăm simţămintele pe care ni le trezeşte aceasta. Dar pe semenul nostru nu putem să-l controlăm. Nici nu putem să îi impunem gândurile noastre. Şi trebuie să îl iubim. Iar pentru a începe să-l iubim, trebuie să încetăm să ne mai iubim sinele.
Dacă vrem să aflăm viaţa, trebuie să o pierdem. Dacă vrem să trăim, trebuie să murim98. Domnul spune: „Dacă vrei să îmi urmezi Mie, vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor, ia-ţi crucea, leapădă-te de tine şi urmează-Mă.”99 A ne lepăda de
97 Matei 25,40.
98 Vezi Ioan 12,24; Ioan 12, 25; Matei 10,39.
99 Parafrazare la Matei 19, 21; Luca 9, 23.
322
sine înseamnă a nimici acea personalitate pe care am creat-o cu voie proprie, pentru noi înşine, şi a accepta personalitatea pe care a creat-o Dumnezeu. Şi atunci, „urmează-Mi”, petrecând în ascultare. Acel tânăr din Evanghelie a plecat. Pentru că toţi oamenii puternici, bogaţi fie că este vorba de bogăţia materială sau de altă bogăţie îşi pun nădejdea în ei înşişi. Ei preţuiesc numai părerea proprie. Iubesc doar gândurile proprii. Iar tânărul nu a fost gata să se despartă de simţământul că era stăpânul propriei vieţi. El nu a fost gata să-I încredinţeze stăpânirea asupra propriei vieţi nici măcar lui Hristos. De aceea, a suferit o înfrângere.
Dar noi? Ne-am dăruit pe noi înşine lui Hristos Dumnezeu? Sau încă mai continuăm să ne purtăm ca nişte stăpâni ai propriilor vieţi? Numai nebunul crede că îşi cârmuieşte viaţa. Pentru că acela care se cunoaşte pe sine cunoaşte şi faptul că noi nu cârmuim nimic. Crezând că stăpânim ceva, ne minţim pe noi înşine.
Sfântul Ignatie Briancianinov, care s-a nevoit în acest aşezământ, ne-a lăsat în cartea Prinos monahismului contemporan o idee care îmi place mult. El trage concluzia că minunea cea mai mare a vieţii monahale nu constă în faptul că noi ne dorim să plecăm la mănăstire şi să trăim acolo împreună cu alţi oameni, ci în faptul că aceşti oameni îşi doresc să trăiască împreună cu noi. Acest gând i-a venit aici, unde vă nevoiţi şi voi.
323
Trebuie să ne schimbăm! Trebuie să înţelegem că viaţa călugărească nu poate să existe ruptă de Evanghelie. Dimpotrivă, acest mod de viaţă este prevăzut tocmai pentru ca nouă să ne fie mai uşor să trăim potrivit Evangheliei, pentru ca o asemenea viaţă să fie posibilă în general, ca să ne asemănăm cu Dumnezeu.
Evanghelia ne spune: „Pocăiţi-vă! Schimbaţi-vă! Schimbaţi-vă viaţa!” Nu trebuie să schimbăm viaţa altuia! Noi nu putem să schimbăm pe nimeni! Putem să ne schimbăm doar pe noi înşine. Să ne schimbăm viaţa şi să iubim pe fiecare.
Ţinând o conferinţă la una dintre mănăstiri, am spus că trebuie să iubim, iar cineva m-a contrazis vehement: „Dar ce este iubirea? De ce vorbiţi mereu despre iubire? Sunt nişte cuvinte goale. Ce este iubirea?” Cât de trist este faptul că ni se pare chiar nepotrivit să vorbim despre iubire, deşi suntem monahi, suntem creştini. Noi nu înţelegem rostul existenţei umane, acela de a-L iubi pe Dumnezeu mai presus de orice şi de a-l iubi pe aproapele, nu pe noi înşine. Eu le spun oamenilor: — Ofer o sută de mii de ruble aceluia dintre voi care îmi va arăta în Evanghelie măcar un singur loc unde Hristos spune: „Iubeşte-te pe tine însuţi.”
Nicăieri nu se găseşte aşa ceva! El spune: „Iubiţi-vă semenii”100, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”101,
100 Parafrazare la Matei 5, 43.
101 Matei 5,44.
324
„Iubiţi-L pe Dumnezeu102″. Dar nu sinele! Nu ne concentrăm asupra lucrurilor pe care tîebuie să ne concentrăm, suntem orbiţi de propria mândrie. Suntem prizonierii propriului egoism şi ai iubirii de sine. „Căci ce folos va avea omul, dacă va dobândi lumea întreagă, iar sufletul şi-l va pierde?”103
Într-o zi, când încă locuiam la New-York, a venit la mine un pastor protestant care citise o carte despre viaţa monahală în Biserica Ortodoxă. El era atât de sincer! Nu i s-a întâmplat niciodată să vadă mănăstiri. Eram primul monah pe care l-a întâlnit în viaţa sa. Cu un oftat adânc, el mi-a spus:
— Cât de fericiţi sunteţi! Aveţi un har atât de mare, deoarece trăiţi la mănăstire, unde toţi îl iubesc pe Dumnezeu şi unii pe alţii, unde toată ziua este slăvit Dumnezeu şi oamenii ştiu pentru ce trăiesc, unde nu sunt necazuri.
— Şi eu caut demult o asemenea mănăstire, i-am zis. Locul despre care vorbeşti este împărăţia lui Dumnezeu.
Omul care trăieşte în pocăinţă niciodată nu îi judecă pe ceilalţi. De ce? Deoarece el conştientizează mărimea păcatului său înaintea lui Dumnezeu. Căci, dacă cineva va turna benzină peste noi, va aprinde un chibrit pe care îl va arunca spre noi şi vom lua foc, nu ne va mai nelinişti întrebarea de ce monahul care trăieşte alături încă nu şi-a
102 Parafrazare la Matei 22, 37.
103 Parafrazare la Marcu 8, 36.
325
făcut ordine în chilie. Vom încerca să potolim focul care ne mistuie. Dar ne aflăm în aceeaşi stare, ne mistuie propriul păcat. Noi pierdem împărăţia lui Dumnezeu. De unde avem certitudinea că Domnul nu ne va chema chiar astăzi? Am făcut noi oare tot ce s-a putut? Suntem pregătiţi pentru trecere? Iată întrebările care trebuie să ne preocupe. Tocmai asta trebuie să ne neliniştească. Să nu fie în viaţa noastră nicio zi în care să purtăm în inimi ceva împotriva cuiva. Să nu mergem la culcare fără să-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru toată viaţa noastră.
Această mănăstire are tot ce trebuie pentru mântuire. Tot ce trebuie ca să devii sfânt. Nu e nevoie să mergi altundeva sau să chemi pe cineva aici. Totul este aici. Conştientizaţi acest lucru? Sau cel puţin ştiţi că mântuirea voastră este aici? Da, e posibil ca alături de vreunul dintre voi să se afle un om dificil, îndărătnic. Un om despre care unii dintre voi cred că ar fi mai bine să se afle în altă parte. Dar tocmai el vă aminteşte că nu aveţi iubire. Anume el nu ne lasă să uităm că iubirea noastră este nedesăvârşită şi cât de mult avem nevoie să învăţăm să nu-i judecăm pe alţii, ci să-L căutăm pe Hristos.
— Din câte ştiu, în limba greacă există câteva cuvinte care definesc dragostea. Este posibil ca în limbile rusă şi engleză să ne folosim de acelaşi cuvânt pentru a descrie lucruri diferite, deoarece nu avem asemenea cuvinte precise?
326
— aţi iubit vreodată pe cineva?
— Da.
— Dar aţi fost iubit vreodată?
— Eu aşa credeam, că sunt iubit, dar poate că nu a fost aşa.
— Oare îi întrebaţi pe acei oameni la care dintre definiţiile dragostei se refereau? Oare le spuneaţi: „Poate ar fi bine să precizăm exact ce se întâmplă cu noi.” Nu! De ce grecii acordă atât de multă atenţie propriului vocabular? Pentru că se tem să intre în acele relaţii pe care cuvintele le cer de la ei. Nu modul în care denumim ceva este important, ci ceea ce reprezintă acel lucru în realitate. Iubirea nu provine din noi. Iubirea vine de la Dumnezeu. Suntem în stare să iubim doar pentru că mai întâi ne-a iubit Dumnezeu104. De aceea, iubirea noastră este oglindirea iubirii lui Dumnezeu pentru noi, este o participare la ea. Este singura iubire care există. Putem să o definim prin cuvântul „agape” sau printr-un alt cuvânt, nu are importanţă.
Putem să exemplificăm printr-o comparaţie. Iată, omul îşi iubeşte soţia, părinţii şi copiii. Există vreo diferenţă între iubirea lui pentru soţie, părinţi şi copii? Nu. Iubirea este aceeaşi, diferenţa constă în felul în care aceasta se exprimă. Altfel ea nu ar mai fi iubire.
— îmi cer scuze, dar dacă, de exemplu, cineva spune: „îmi place tortul”?
104 Vezi 1 Ioan 4,10.
327
— Atunci când ne place ceva, asta nu este iubire. Este imposibil să ai vreo relaţie cu un tort. Iar iubirea este imposibilă în afara relaţiilor. Voi încerca să detaliez. Dacă ne iubim pe noi înşine, nu putem să iubim pe nimeni. Căci iubirea se îndreaptă întotdeauna spre altcineva, nu spre mine însumi. Dacă ţelul mişcării noastre spre un om oarecare sau spre Dumnezeu constă în dorinţa de a primi ceva pentru noi, nu în iubirea pentru celălalt, aceasta nu e iubire. Poate să fie vreo nevoie, pasiune, ataşament… Toate acestea există ca să ne ajute să iubim, dar nu sunt iubire.
Mâncarea poate să aibă gust diferit, dar gustul nu este mâncare. Mâncarea este prevăzută pentru hrana noastră, nu ca să fie o sursă de senzaţii plăcute. Mâncăm o mulţime de alimente diferite care sunt plăcute la gust, însă ele nu ne satură cu substanţele nutritive necesare. De aceea, mâncarea ne face rău. Sau, pentru că este gustoasă, noi ne ghiftuim şi din această cauză ne îmbolnăvim. Căci uităm că bucatele sunt făcute ca să ne hrănească.
La fel este şi cu dragostea. Am fost creaţi ca să-L iubim pe Dumnezeu şi unii pe alţii. Dar îi iubim numai pe cei ce ne sunt pe plac. Suntem atraşi de cei ce, după cum credem, ne vor aduce satisfacţie. Şi uităm că rostul iubirii este spiritul de jertfă. Ţelul ei este de a le oferi altora, nu de a consuma totul singuri. Astfel, intrăm deseori
328
în relaţiile care ne sunt pe plac, care ne promit plăcere şi asta ne distruge.
Dacă iubim pe cineva, dar nu pe toţi, atunci nu iubim pe nimeni în afară de propriul „eu”. Pentru că atunci când spunem: „Te iubesc pe tine, pe ea şi pe el, iar pe acela şi pe celălalt nu-i iubesc”, de fapt, adevăratul sens al cuvintelor noastre este: „îi iubesc pe cei ce îmi aduc satisfacţie şi nu-i iubesc pe cei ce nu mi-o aduc.” Astfel, în realitate, rezultă că mă iubesc pe mine însumi.
Dacă aţi fost vreodată îndrăgostiţi, în acel moment nu puteaţi să vă imaginaţi viaţa fără acel om. Dacă aţi iubit cu adevărat, credeaţi că fără persoana respectivă viaţa voastră nu are sens. Aşa trebuie să fie şi relaţia noastră cu Hristos.
Fără Hristos nu este viaţă. Eu nu trebuie să fac nimic care să mă despartă de El, în caz contrar, eu nu am viaţă. Important este El, nu eu. Iar dacă eu sunt important, pot să mă despart de oricine şi de orice. Acestea sunt despre noi, aşa suntem noi. De câte ori ne-am îndepărtat de Domnul pentru că ne-am iubit pe noi înşine!
— Aş putea să vă întreb ceva despre politica mondială? De ce politicienii unor state, vorbind despre iubire, despre iubirea lor pentru democraţie şi societate, aruncă bombe peste oameni? Ei îi iubesc sau nu?
— Am să vă spun părerea mea. Politica nu e de la Dumnezeu, ci de la cel viclean. Domnul uneşte oamenii în căile Sale, nu îi dezbină. Iar
329
politica dezbină, nu uneşte. Este imposibil, uitându-ne la lumea în care trăim astăzi, să încercăm să înţelegem Evanghelia. Trebuie să înţelegem întâi Evanghelia şi numai apoi să încercăm să înţelegem lumea. Evanghelia, iată care este modelul de viaţă, nu lumea. În lume stăpâneşte cel viclean. Ceea ce vedem acolo sunt convulsiile în care se zbate răul. De aceea am şi venit aici, la mănăstire. Eu nu am în vedere lumea aşa cum a fost creată, ci lumea omului decăzut duhovniceşte.
în lume nimic în afară de propriile sale acţiuni nu-i poate face rău omului. Abuzul de libertatea voinţei, adică lipsa ascultării de Dumnezeu, este cauza adevărată a războaielor, a foametei şi a distrugerii în masă. Dacă deţinem mai mult decât avem nevoie, atunci înseamnă că furăm de la cei săraci.
— Trebuie să ne opunem în vreun fel slugilor diavolului? Sau nu?
— Da, desigur! Dar nu prin intermediul uciderilor, ci prin mijlocirea virtuţii şi prin urmarea Legii lui Dumnezeu. Dacă am trăi ca nişte creştini, prin tot ceea ce facem, şi I-am urma lui Iisus Hristos, nimeni nu ne-ar mai ataca. În primul rând, dacă am trăi potrivit Evangheliei, nu am avea nevoie de nicio avere. Căci nimeni nu va merge să jefuiască o căsuţă de lemn. Nimeni nu-şi va alinia oştile ca să ne fure preşurile vechi sau singurul anteriu găurit şi urât mirositor.
330
— Dar dacă în acel loc se află nişte zăcăminte de petrol?
— Chiar dacă este aşa, se poate face o sondă prin metoda forajului înclinat şi coliba voastră nu îi va deranja. Însă atunci când adunăm valori materiale considerabile, oamenii nu cred în Evanghelie, pentru că li se pare că nici noi nu credem în ea. Ei vin şi spun: „Dă încoace!” Şi începe războiul chiar şi în mijlocul unei obşti monahale. „Tu ai mai mult decât mine, al tău este mai bun decât al meu” şi alte fleacuri de acest gen.
— Care este lucrul cel mai important în viaţa de la mănăstire? Ce numim astăzi important? Şi o întrebare despre pravila monahală de chilie: Este obligatorie îndeplinirea acesteia?
— Vă referiţi la partea materială a vieţii monahale?
— Da, în general. Şi la cea duhovnicească. La ce să fim atenţi? Ce este cel mai important? Ca să utilizăm timpul liber cumva special.
— înainte de toate, monahul trebuie să realizeze care este nucleul vieţii monahale. Iar nucleul acesteia îl reprezintă ascultarea şi iubirea în interiorul obştii. Trăim împreună şi în acelaşi timp singuri. Dar viaţa noastră este obştea. Putem explica prin exemplul omului care este căsătorit şi are copii. El nu mai poate să-şi rezolve treburile şi nici măcar să gândească în aşa fel, încât acest lucru să nu fie legat cumva de familia lui. De ce? Pentru că acel mod de viaţă pe care
331
i l-a dat Domnul pentru mântuire, acel mod de viaţă în care el a acceptat să trăiască este căsnicia. De aceea, în cadrul acestei căsnicii trebuie să ne construim mijloacele de dobândire a lui Dumnezeu.
Monahul care nu petrece în ascultare, care săvârşeşte anumite fapte care n-au nicio legătură cu obştea, nu este un monah. El a primit tunderea, dar nu este monah. Cunoaştem o mulţime de oameni care au primit tunderea, dar care nu sunt monahi.
Tocmai de aceea întotdeauna avem nevoie de un părinte duhovnicesc, un stareţ. Avem nevoie de ascultare. Stareţul are şi el ascultare faţă de obşte. Aceasta constă în slujirea ei permanentă şi jertfelnică. Rolul stăreţiei este dobândirea mântuirii prin slujirea fraţilor. Observaţi, nu prin slujirea sinelui, ci a obştii.
în primul rând, stareţul trebuie să fie întotdeauna disponibil pentru obşte. El trebuie să-i ofere propria viaţă. Iar obştea, la rândul ei, trebuie să facă ascultare de stareţ. Călugării se mântuiesc prin ascultarea faţă de stareţ. Tocmai asta este garanţia armoniei duhovniceşti.
Totodată, trebuie să manifestăm prudenţă. Să nu numim stareţ un om care are probleme cu capul. În caz contrar, stareţul se transformă într-un supraveghetor. Şi oamenii îl divinizează, în loc să I se închine lui Hristos. Este un lucru periculos.
332
Cum să prevenim acest pericol? Mai întâi, trebuie să ţinem minte mereu că lucrarea monahală cea mai importantă este preamărirea Domnului la slujbele religioase. Dacă este cineva în obşte care nu vine la slujbe în chip samavolnic, un asemenea om nu este monah. Orice motive ar avea. La mănăstirea noastră fiecare vine la slujbă şi, în plus, fiecare ajunge la timp. Astfel, oficiez Utrenia la ora şase dimineaţa. Dacă deschid Uşile împărăteşti şi ies din altar, iar în biserică lipseşte vreunul dintre fraţi, mă duc în chilia lui şi îl aduc. Dacă este bolnav şi nu poate să participe la slujbă, el trebuie să se ridice din pat, să meargă la egumen şi să primească binecuvântare ca să nu participe la slujbă. Altfel, el păcătuieşte. Căci am venit în aşezământ ca să ne închinăm lui Dumnezeu, nu propriului trup. Am venit ca să murim, nu ca să trăim. Am ales mănăstirea ca loc al morţii noastre, nu ca un loc de petrecere. Dacă omului nu-i plac slujbele, el e străin de viaţa monahală. Se întâmplă să încerce cineva să chiulească de la Vecernie ca să gătească cina. Dar mai bine e să sufere monahii de foame! Deci noi uităm pentru ce am venit aici…
— Dar în ceea ce priveşte pravila de chilie a monahului? Importanţa timpului liber, căci…
— Aţi scăpat sensul celor pe care le-am spus! Dar acum voi răspunde şi la această întrebare. Dumneavoastră, părinte, sunteţi, într-un fel, mult prea pragmatic. Pravila de chilie
333
trebuie să fie în aşa fel, încât să poată fi îndeplinită. Lui Dumnezeu nu-I plac cuvintele, îi place atunci când oamenii îşi întorc inimile spre El105. Putem să bombănim cuvinte ceasuri în şir, dar în acelaşi timp să nu ne întoarcem inimile către Hristos.
Am să vă spun părerea personală, nu sunt Părinte al Bisericii şi pot fi corectat. Dar din experienţa proprie am descoperit ce este cel mai eficient pentru monah. Şi anume: Stareţul care îşi cunoaşte monahii trebuie să-i stabilească fiecăruia o pravilă de rugăciune specială. Dacă la mănăstire se află un frate de doi metri, care cântăreşte o sută douăzeci de kilograme, el nu va supravieţui hrănindu-se cu aceeaşi cantitate de mâncare pe care o primeşte fratele cu înălţimea de un metru cincizeci şi greutatea de patruzeci de kilograme. Asta nu înseamnă că tu, ca stareţ, nu eşti suficient de ferm şi eşti indulgent cu cineva, ci că îl ajuţi pe fiecare să-şi împlinească măsura. Întotdeauna prefer să le dau fraţilor o pravilă care să nu fie mare, dar aceasta trebuie să fie îndeplinită cu rigoare. Ei nu au voie să schimbe ceva în ea sau să scape ceva. Pentru că pravila făcută din ascultare este mântuitoare. Dar este şi deosebit de ispititoare, deoarece retează samavolnicia. Iată, de exemplu, îi dau binecuvântare unui frate:
105 Vezi Pilde 23, 26.
334
— Citeşte aceşti psalmi.
— Dar pot să-i mai citesc şi pe aceştia doi?
Este primul lucru care îi iese din gură.
— înainte citeam mai mult! Pot mai mult!
îi răspund:
— Dar poţi să fii ascultător? Vrei să-ţi faci ţie pe plac? Sau lui Dumnezeu?
Obiectivul primordial al părintelui duhovnicesc este retezarea samavolniciei. Omul care trăieşte conform propriei voii niciodată nu va dobândi mântuirea. Dacă în fiecare noapte vom citi Psaltirea din scoarţă în scoarţă pentru că aşa am decis noi înşine, dar nu citim numai trei rugăciuni care ne-au fost date ca ascultare, lucrul acesta ne va hrăni mândria, iar Dumnezeu nu va auzi niciun cuvânt.
Unele mănăstiri dintre cele pe care le-am vizitat îmi stârnesc un sentiment de nelinişte. Mă refer la acele aşezăminte unde nu ajunge timpul pentru rugăciune. Această construcţie febrilă a noilor mănăstiri şi mulţimea de ascultări grele în detrimentul rugăciunii, în detrimentul timpului pe care oamenii ar putea să-l petreacă în linişte şi contemplare a lui Dumnezeu, sunt o nebunie.
— Ei bine, primii călugări au trăit în pustie…
— Da, ei au trăit în pustie, dar în pustie, în sensul geografic al acestui cuvânt, nu oricine va putea să trăiască. Însă cu toţii trebuie să trăim în pustia duhovnicească. Probabil ştiţi că este imposibil, dar, de altfel, nu este imposibil, ci deosebit de
335
greu, să trăieşti în lume şi în acelaşi timp să petreci în rugăciune şi să atingi sfinţenia. Este adevărat?
— Depinde de familie.
— Bine, dar de ce creştinii-ortodocşi trăiesc în lume? Ce este acolo ce nu ne dă Dumnezeu nouă, monahilor? Care este lucrul pentru care am putea să-L lăsăm pe Dumnezeu? Am în vedere nu numai monahii, ci creştinii în general. Motivul este necunoaşterea lui Dumnezeu. Noi credem că Dumnezeu este aici, avem diferite idei şi definiţii ca să-L descriem, dar cu ochii inimilor noastre nu îl vedem. De aceea, tot acest gunoi lumesc ajunge să fie important pentru noi. Dacă am şti cum stă treaba, am fugi cu toţii în pustie.
Preacuviosul Benedict de Nursia, fondatorul monahismului apusean, spunea că monahul nu trebuie să pună nimic, nici măcar pe sine însuşi, mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Dar noi? Putem să alcătuim o listă întreagă cu lucruri pe care le punem mai presus de Hristos.
Puteţi să mă contraziceţi, spunând că nu este adevărat. Însă pomul se cunoaşte după roade. Nu contează ceea ce spunem, ci ceea ce facem.
— Avem foarte mulţi enoriaşi, o parohie foarte mare. Asupra cărui lucru este important să atragem atenţia în socializarea noastră cu enoriaşii? Spre ce anume să le atragem atenţia cel mai mult?
— Orientarea atenţiei fiecărui creştin, indiferent dacă este căsătorit sau nu, dacă trăieşte în
336
lume sau nu, este întotdeauna aceeaşi, nu e nicio diferenţă. Dumnezeu este numai Unul şi Calea este una, şi Adevărul e unul, şi Viaţa e numai una. Da, noi o înfăptuim în mod diferit, dar ţelul este acelaşi. Din nefericire, mulţi oameni se încurcă şi cred că mijlocul şi scopul lucrării reprezintă unul şi acelaşi lucru. Şi în asta constă nenorocirea! Uneori putem să auzim: „Astăzi am slujit opt ore, deci m-am rugat destul.” însă coparticiparea la oficierea slujbei nu înlocuieşte rugăciunea particulară.
— Este cunoscută scrisoarea Preacuviosului Ambrozie al Optinei. I se adresează o femeie care a primit ascultarea de a învăţa nişte copii. Aceasta se plângea că, făcând această ascultare, ea a pierdut tot timpul pentru rugăciune şi grija pentru sufletul său. Mângâind-o, preacuviosul îi spune: „Asta este lucrarea ta principală. Vei ajunge în împărăţia cerurilor împreună cu ei.” Cum să înţelegem corect aceste cuvinte?
— Orice îndrumare, scrisoare, dispoziţie a oricărui membru al Bisericii, fie el un simplu părinte, episcop, patriarh, stareţ, oricine, trebuie să o verificăm cu Evanghelia. Evanghelia iată măsura adevărului. Mai înainte de toate, Domnul, aşa cum ne transmit Epistolele Sfinţilor Apostoli; ei spun că trebuie să ne rugăm neîncetat106. Ce înseamnă asta?
106 Vezi 1 Tesaloniceni 5,17.
337
Rugăciunea este conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu există întotdeauna şi pretutindeni, dar rugăciunea este atunci când omul se întoarce cu mintea şi cu inima către înţelegerea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa personală. Nu e acelaşi lucru cu citirea pravilei de rugăciune. Rugăciunile scrise de Părinţii Bisericii pot să ne ajute să ne întoarcem conştiinţa către Dumnezeu, dar ţelul nu este acela de a citi rugăciuni, ci de a conştientiza prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Când ne îndrăgostim de cineva, conştiinţa noastră se înalţă în zbor, se lărgeşte. Ne gândim mereu la acel om. Oriunde am fi, orice am face, mintea noastră se întoarce permanent spre el, ne dorim să terminăm cât mai repede treaba şi să mergem la întâlnire. Ne gândim la acel om, îi dorim binele, vrem să fim cu el. Numărăm câte clipe au mai rămas până la întâlnire. La fel trebuie să fie şi cu rugăciunea.
Astfel, scrisoarea Preacuviosului Ambrozie trebuie înţeleasă în felul următor: dacă suntem orientaţi mereu către prezenţa lui Dumnezeu, dacă vrem să-I facem pe plac lui Dumnezeu în toate, nu contează ce facem, dacă înţelegem pentru ce o facem. Această doamnă făcea din ascultare ceea ce i s-a spus, din iubire pentru Domnul. Ea conştientiza prezenţa lui Dumnezeu şi năzuia să fie cu El. În afară de asta, Sfântul Ambrozie nu o sfătuia să părăsească rugăciunea. El o sfătuia să înţeleagă ce este rugăciunea.
338
Mie, doamne, miluieşte! mi se întâmplă să slujesc Liturghia şi la vreo treizeci de minute după începerea slujbei să realizez că mă aflu cu mintea în altă parte. Fac toate rugăciunile şi ierurgiile, dar nu particip la ele cu mintea. Cum poate să se întâmple aşa ceva? Şi de ce? Deoarece sunt concentrat asupra sinelui meu.
încerc să merg în altar mai devreme, înainte de începerea slujbei, şi să reflectez la faptul că sunt nedemn chiar şi să mă aflu în acel loc. Exact aşa, cuget la faptul că sunt cea mai ticăloasă şi netrebnică făptură şi că nu sunt vrednic să mă aflu în Biserică. Şi îl rog pe Dumnezeu să mă folosească în lucrarea pe care El o săvârşeşte. Asta ajută, fiindcă începi puţin câte puţin să te concentrezi asupra prezenţei lui Dumnezeu.
— Dar cum să ne comportăm cu părinţii noştri şi, în general, cu rudele? Cum să ne comportăm corect, creştineşte, monahiceşte? Şi noi şi cei ce se pregătesc pentru monahism.
— „Cel ce iubeşte pe mamă, pe tată, pe frate, pe soră, pe sine, pe oricine mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.”107 Ce mai putem spune? Domnul Cel Atotputernic ne-a dat părinţi care să ne arate calea spre împărăţie, care să ne crească în iubire şi în frică de Dumnezeu. Acum munca lor a luat sfârşit. Acum ei sunt fraţii şi surorile noastre întru Hristos. Tatăl nostru este
107 Parafrazare la Matei 10, 37.
339
în Ceruri. Trebuie să ne rugăm pentru părinţi şi să-i iubim, dar nu trebuie să ne pierdem pe noi înşine ca să le facem lor pe plac. Trebuie să-i ducem spre Domnul, nu spre noi înşine. Este mult mai bine să ne întâlnim cu mama sau cu tata în viaţa viitoare, decât să îi vedem acum, iar acolo, în veşnicie, să nu-i mai vedem.
— Am voie să mă rog pentru tatăl meu care este finlandez?
— Absolut! Trebuie să ne rugăm pentru toţi. Să ne rugăm ca ei să-L dobândească pe Dumnezeu, să afle sensul vieţii. Să ne rugăm pentru sănătatea lor, ca să trăiască mult şi să reuşească să se schimbe. Jertfiţi-vă egoismul, voia, libertatea, aduceţi-le pe acestea jertfă, ca să vă ajutaţi părinţii.
Putem să schimbăm oamenii cu ajutorul iubirii şi putem să facem foarte multe. Adevărata iubire este întotdeauna legătura cu Dumnezeu. Iubiţi-L pe Dumnezeu şi vă veţi schimba şi astfel veţi putea să schimbaţi lumea.
— Aţi spus că nu trebuie să plecăm nicăieri, adică nu avem nevoie de nimeni, că rămânerea în acest loc este mântuitoare şi că trebuie să ne iubim aproapele, şi să ne omorâm pe noi înşine, adică să murim. Cum să începem să murim în acest loc? Cum să ne aflăm în acest loc şi să găsim mântuirea prin noi înşine, dacă în jur nu sunt asemenea oameni, dacă sunt doar semenii pe care îi tolerăm? Trebuie mai întâi să îi tolerăm,
340
iar apoi să-i iubim? Căci iubirea nu poate veni imediat.
— Trebuie să fim compătimitori şi buni cu membrii familiilor noastre. Deşi, staţi aşa, dumneavoastră vă referiţi la obştea monahală? Repetaţi, vă rog, întrebarea ca s-o înţeleg mai bine.
— Nu trebuie să plecăm nicăieri, aşa-i? Şi nu avem nevoie de nimeni ca să ne mântuim în acest loc?
— Corect, nu trebuie să plecaţi nicăieri. Aici este tot ce aveţi nevoie şi acest lucru este corect. Dar trebuie neapărat ca aici, alături de dumneavoastră, să fie şi alţi oameni. Pentru că Domnul a spus: „Cel ce afirmă că îl iubeşte pe Dumnezeu, pe Care nu îl vede, dar nu-şi iubeşte fratele pe care îl vede, este un mincinos.”108 Astfel, ca să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu, trebuie să învăţăm să ne iubim fraţii, semenii. Prin urmare, avem nevoie de anturajul fraţilor de obşte. Ei ne scapă de amăgire şi de iubire de sine.
— Noi ne tolerăm semenul…
— îl toleraţi?!
— Adică, nu că îl tolerăm… Am vrut să spun că trebuie să-l iubim, da? Şi, în primul rând, dacă cineva ne supără, noi îl răbdăm, nu-i arătăm imediat omului…
— Nimeni nu ne supără, noi înşine suntem cei ce ne supărăm. Ne revoltăm şi ne chinuim
108 Parafrazare la 1 Ioan 4, 20.
341
din cauza celor care se află în interiorul nostru. Am să vă dau un exemplu. Să presupunem că ne-am trezit azi-dimineaţă şi trebuie să trecem la treaba pe care nu am terminat-o ieri. Materialele necesare pentru lucru încă nu ni s-au adus. Iar monahul care ar fi trebuit să ne ajute nu a apărut. Astfel încât trebuie să realizăm un volum dublu de muncă şi deja trebuie să începem. Ne simţim rău. Noaptea am dormit puţin, nu ne-am împlinit somnul. Ne este foame. Mergem la biserică, ajungem enervaţi. Alături de noi stă un frate care nu a făcut baie şi, pe deasupra, a mâncat atât de mult usturoi, încât miroase de la o poştă. Iată ce minunat începe ziua: abia ce ne-am trezit, că deja suntem supăraţi. După slujbă mergem să luăm sculele necesare. Ieşim pe uşa pe care intră alergând un monah care nu ne observă. Ne ciocnim de el, scăpăm toate uneltele şi în acelaşi timp stricăm singurul burghiu existent în gospodăria mănăstirii. În acel moment răbufnim!
— Ai înnebunit? Ce faci? Uită-te pe unde mergi!
Desigur, suntem complet dezolaţi.
— Burghiul s-a stricat! Acum nu mai pot să-mi fac treaba şi tu eşti de vină!
Iată ce poveste… Mai ascultaţi una. Ne-am rugat toată noaptea, după care a venit ziua şi s-a întâmplat acelaşi lucru. Dar noi ne-am rugat toată noaptea. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru tot. Ne-am bucurat de faptul că Domnul ne iubeşte.
342
Ieşim din chilie, aşteptând cu bucurie rugăciunea. Mergem la biserică şi ne simţim acolo ca pe o pajişte de primăvară, atât de uşor şi de bine ne este. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că alături de noi sunt fraţii, că nu suntem singuri. După slujbă mergem să luăm uneltele. În pragul uşii ne ciocnim de un monah şi în acel moment scăpăm toate uneltele. El este foarte mâhnit. Dar noi îi spunem:
— Nu te îngrijora! Sunt doar nişte unelte. Dumnezeu ne iubeşte. Şi suntem aici. Hai să strângem aceste chestii şi să facem ce putem.
S-a întâmplat acelaşi lucru, diferenţa constă numai în felul în care am răspuns la cele întâmplate! Nu în cele întâmplate, ci în răspunsul nostru. Tot ce ni s-a întâmplat nu ne-a schimbat câtuşi de puţin. Dar felul în care răspundem ne schimbă.
Dacă vom ieşi acum afară şi vom ridica puţin capacul unui tomberon, şi vom simţi mirosul urât de acolo, nu vom învinovăţi capacul. Căci, atunci când tomberonul era încă închis, el oricum mirosea, dar noi l-am deschis abia acum. Aşa că, atunci când răspundem la cele întâmplate cu tot acest gunoi irascibilitatea noastră, nemulţumirea asta nu înseamnă nimic altceva decât faptul că gunoiul se afla în noi şi odinioară. Nu fratele este cel ce l-a pus în noi, el doar a ridicat capacul.
Trebuie să învăţăm să răspundem cu iubire şi cu bucurie la orice lucru care ni se întâmplă.
343
Dacă tot ce este în interiorul nostru este irascibilitatea, gunoiul interior şi iubirea de sine, atunci vom fi prost dispuşi întotdeauna. Asta este ceea ce semenii nu ne lasă să uităm niciodată. Semenii ne spun: „Părinte, eşti o groapă de gunoi urât mirositor.” Dacă suntem smeriţi, îi răspundem: „îţi mulţumesc.” Şi încercăm să ne schimbăm, dacă, bineînţeles, nu îl lovim peste obraz, strigând: „Eşti un prost!”
— Trebuie să murim. Să murim ca să ne pierdem sinele. Cum putem să ne ucidem sinele şi să nu murim imediat?
— Cred că unii dintre fraţii noştri se vor aşeza la coadă ca să ne omoare chiar acum. Dar noi trebuie să ne omorâm singuri. Trebuie să începem cu lucrul cel mai greu. Să fim ascultători întru totul.
Am să vă dau un exemplu din viaţa obştii noastre. Avem un novice tânăr. Este foarte curat, nu are nicio dorinţă nesănătoasă. Nu pronunţă niciun cuvânt, dar însăşi curăţia şi smerenia lui ne amintesc de păcătoşenia noastră. Are numai nouăsprezece ani. A venit la mănăstire pentru că nu voia să trăiască fără Hristos. Orice altceva pentru el nu are niciun sens. De curând el a venit la mine. Acum ascultaţi cu atenţie, dacă vreţi să aflaţi cum să vă omorâţi sinele.
în fiecare dimineaţă el se scula cu mult înainte de începerea slujbei. Cu o oră-două înainte de venirea noastră la biserică. Şi nimeni nu ştia
344
lucrul acesta. Pur şi simplu ca să stea cu Dumnezeu, în timpul zilei îşi îndeplinea ascultările. Se străduia din răsputeri să facă totul cât mai repede, pentru ca terminând să-i ajute şi pe ceilalţi fraţi care aveau multă treabă. Vă imaginaţi cât de cât chipul lui, nu-i aşa?
Şi iată că el îmi spune:
— Părinte, am păcătuit prin neascultare. Mă sculam dis-de-dimineaţă ca să merg la biserică, încercam să fac treaba mai repede ca să-mi ajut fraţii. Dar nu am cerut binecuvântare pentru asta! O făceam din samavolnicie, nu din ascultare. Iertaţi-mă.
Cum să ne omorâm sinele? Tăindu-ne voia cu ascultarea. Nu faceţi nimic fără binecuvântare! Nimic! Nu vă încredeţi în voi înşivă, nu vă gândiţi că viaţa vă aparţine. Poate o să vă scoateţi stareţul din sărite, dar şi acest lucru este bun pentru sufletul lui, îl va obişnui cu răbdarea. Înţelegeţi?
Cât de samavolnici suntem! Mergând pe această cale, ne băgăm noi înşine în iad. Însă trebuie să învăţăm să murim prin renunţarea la voia proprie. Să nu vă doriţi nimic, în afară de cele pe care le vrea Dumnezeu! Şi totul va fi în ordine. Începeţi cu asta.
— înainte mă trezeam devreme, mă rugam. Dar, după cum aţi spus, omul se iubeşte pe sine însuşi. Mai e şi graba, anumite dorinţe lumeşti. Astfel încât acum nu mai pot să mă trezesc devreme.
345
— Aici, părinte, problema este mândria dumneavoastră. Tot ceea ce facem din samavolnicie se destramă din cauza mândriei. În Patericul Mănăstirii Sfântului Ioan, care este în Insula Patmos, există o istorioară despre un om care a mers la mănăstire. Înainte de asta trăia în Grecia, ducea o viaţă foarte evlavioasă. Se ruga, postea, participa la slujbe. Şi a decis să plece la mănăstire, căci îi părea că aşa va fi mai bine. A plecat la Mănăstirea Sfântului Ioan. A intrat şi a văzut călugării care erau copleşiţi de treabă, ocupaţi care mai de care. Iar el mersese atunci în calitate de vizitator, cu gândul să rămână pentru un timp. Şi s-a gândit că se va ruga mai mult decât călugării. Aceştia noaptea dormeau, iar el priveghea. Şi i-a venit un gând: „Eu vreau să-mi mântuiesc sufletul, vreau să fiu sfânt, deci ar fi mai bine să trăiesc în singurătate.” S-a dus la stareţ şi i-a spus:
— Sub acest munte este o peşteră. Îmi dai voie să merg acolo şi să mă rog?
— Ei bine, du-te, i-a răspuns stareţul.
Şi acest om a început să vieţuiască în peşteră. A petrecut acolo mulţi ani. Toţi cei ce mergeau acolo spuneau:
— Ce ascet sfânt! Are mai multă sfinţenie decât toţi monahii puşi la un loc! Petrece toată noaptea în rugăciune! Nu mănâncă aproape nimic! Poartă rase şi anterie rupte, aruncate de ceilalţi!
346
Toţi mergeau la el şi îi cereau să se roage pentru ei. Egumenul mănăstirii a răposat, obştea a ales un alt egumen. Acela a spus imediat:
— Duceţi-vă şi chemaţi-l pe acest ascet. Să iasă din peşteră şi să vină la mine.
Când ascetul s-a prezentat, stareţul i-a spus:
— Trebuie să trăieşti la mănăstire.
El, bineînţeles, nu a vrut:
— Duc un alt mod de viaţă, diferit de al vostru. Am nevoie de mai mult timp pentru rugăciune decât voi, monahii. Nu mănânc ceea ce mâncaţi voi.
— Mergi la mănăstire, a spus stareţul pe un ton poruncitor.
Şi el s-a dus la mănăstire. După aproximativ o lună, a mers la stareţ şi i-a spus cu o voce înăbuşită şi deprimată:
— Eu nu pot să mă rog. Am pierdut rugăciunea.
— Este din cauză că te-am lipsit de mândria ta, a răspuns stareţul. Ascultarea te-a adus la mănăstire, dar mândria a spus: „Roagă-te în felul tău, cum vrei!”
Să fim cu luare-aminte! Să nu facem nimic fără binecuvântare. Pentru că uneori se întâmplă să mergem la egumen şi să-i spunem: „Părinte, pot să citesc aceste rugăciuni?” Acestea nu se cer din ascultare. De fapt, îi impunem stareţului o decizie care este deja luată de noi. Ce fel de ascultare este aceasta? Trebuie să venim spunând: „Părinte,
347
binecuvântaţi, ce să fac? Voi face ceea ce mă binecuvântaţi, iar fără binecuvântarea dumneavoastră nu voi face nimic.” Chiar dacă mergem să aflăm dacă avem voie să citim o rugăciune sau alta, nici în acest caz nu trebuie să spunem aşa. Ci doar: „Părinte, binecuvântaţi, ce să fac?”
Să presupunem că am mers să aflăm dacă avem voie să spunem anumite rugăciuni. Şi suntem trimişi la spălarea toaletelor. Vom răspunde:
— Binecuvântaţi. Slavă lui Dumnezeu.
Şi vom merge să spălăm toaletele.
— Dar care este scopul monahismului în zilele noastre, acum?
— Acelaşi ca întotdeauna. Să murim pentru noi înşine, să trăim întru Hristos şi să devenim sfinţi.
— Cum să ne rugăm pentru cei întemniţaţi?
— La fel ca şi pentru toţi. Doamne, primeşte jertfa mea, Ţi-o aduc Ţie, ca să-i ajut pe ei.
— Cât de des trebuie să se împărtăşească mirenii şi monahii? Cum se întâmplă la mănăstirea voastră?
— Părinţii Bisericii ne spun că trebuie să trăim toată viaţa în aşa fel, încât să fim gata întotdeauna pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Mereu trebuie să ne aducem aminte de moartea noastră. Singurul scop pentru care ne aflăm aici este pregătirea pentru intrarea în împărăţia cerurilor. Deci să nu facem nimic care ar putea să ne stea în cale. Trebuie să petrecem toată viaţa în
348
aşa fel, încât să fim pregătiţi întotdeauna pentru primirea Sfintelor Taine. Dar nimeni niciodată nu poate fi vrednic să le primească. Nu contează cât ne-am rugat, am postit, de câte ori ne-am spovedit, niciodată nu vom fi vrednici de împărtăşanie. Niciodată nu suntem vrednici de ea prin propriile strădanii. Ci ne apropiem de ea numai pentru că ne invită Domnul, pentru că Domnul ne-a poruncit să ne apropiem de Sfintele Taine şi să ne apropiem cu frică. De aceea, depunem tot efortul ca să ne pregătim pentru Taină. Iar mila lui Dumnezeu va completa ceea ce ne lipseşte.
împărtăşania este nu numai primirea Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos, ci şi vindecarea sufletelor şi a trupurilor noastre. Cât de des trebuie să ne apropiem de această vindecare? Întotdeauna. Cât de des sufletul are nevoie de vindecare? În fiecare zi. Trebuie să începem să trăim în aşa fel, încât să putem să ne apropiem de împărtăşanie zilnic. Dar asta este o decizie luată la mănăstirea noastră şi eu nu v-o impun. Aici decide stareţul. Însă ar trebui să vă însufleţesc în aşa fel, încât să doriţi să vă apropiaţi de împărtăşanie zilnic. În caz contrar, este ca şi cum cineva ar fi invitat la o cină festivă, iar el ar spune: „Eu nu voi mânca, doar mă voi uita.”
Domnul ne propune Hrana! Nu o emoţie mistică oarecare, ruptă de realitate. El, aşa cum am auzit în timpul Liturghiei, a spus: „Luaţi, mâncaţi.” El nu a spus: „Priviţi!” Atunci de ce
349
venim la Cină şi nu gustăm? Pentru că am mâncat deja? Atunci de ce am venit? Să fim gata deci să gustăm! Să ne schimbăm viaţa!
Mai bine să ne lipsim de un picior, decât de Sfânta împărtăşanie, decât să facem ceva ce ne-ar îndepărta de Domnul. Mai bine să ajungem infirmi, dar să ne apropiem de El şi să-L primim în noi. Căci noi, oricum, cu toţii suntem nişte infirmi… Trebuie să venim la El cu smerenie, cu plângere pentru păcatele noastre şi cu dorinţa arzătoare de a primi vindecare.
Ne îngrijim de trupurile noastre mai mult decât de suflete. Haideţi să facem invers: Să uităm de trupurile noastre neînţelepte, care oricum vor merge în pământ. Îmi aduc aminte de un monah care nu mânca. Se întâmpla la o altă mănăstire, nu la a noastră. Mi s-a spus:
— Părinte, în Kapsala un ascet nu gustă defel mâncare. Tu, ca ieromonah, ai putea să mergi la el. El te va asculta şi va începe iarăşi să mănânce. Căci este bolnav.
Când am mers la el, zăcea în pat. Trăgea să moară.
— Părinte, nu mă pune să gust mâncare, mi s-a adresat el mie. Nu vreau să nu putrezesc mult timp din cauza acestei mâncări. Vreau ca trupul să se subţieze şi atunci va putrezi repede.109
109 Potrivit tradiţiei athonite, după aproximativ trei ani după decesul unui monah, fraţii îl dezgroapă şi cercetează starea rămăşiţelor sale. Dacă ţesuturile moi ale corpului încă nu sunt complet putrezite, mormântul este astupat din nou. După un timp oarecare, el va fi iarăşi dezgropat, ca să se verifice starea cadavrului. Şi aşa se întâmplă până în momentul când rămân doar oasele. Potrivit credinţei athonite, trupul „care nu este primit de pământ” mărturiseşte că fratele răposat nu a fost un om lipsit de păcat şi, de aceea, Cerul nu se grăbeşte să-i ia sufletul în lăcaşurile sale. În acest caz, mănăstirea începe să se roage cu mai multă osârdie pentru vieţuitorul ei răposat. Însă atunci când obştea găseşte în mormânt doar oase curate, le scoate şi le mută într-un loc special care se numeşte osuar. Această construcţie se aseamănă cu un paraclis şi se află de obicei în afara mănăstirii, dar nu departe. (n.trad.)
350
Totuşi, unii dintre noi vor putrezi veşnic, pentru că şi-au îmbuibat atât de mult trupurile, încât nu va fi foc suficient pentru ei.
— Fiţi amabil, lămuriţi-mă: în Evanghelie este scris poate că eu nu înţeleg corect aceste cuvinte că Hristos a spus că nimeni nu poate să vină…
— „[…] la Tatăl Meu decât prin Mine.”110
— Doar dacă Tatăl vrea111.
— Tatăl doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască. De aceea ne-a şi creat. Noi suntem cei ce nu dorim mântuirea. Dar singura cale către Dumnezeu, către Tatăl, este Iisus Hristos. Altă cale nu există. El nu este una dintre căi, El este singura Cale. Una dintre marile erezii ale vremurilor
110 Ioan 14, 6.
111 Vezi Ioan 6, 44.
351
noastre este faptul că spunem: „Ortodoxia este cea mai bună cale, dar sunt multe căi.” Este un nonsens! Dacă trecem sub tăcere faptul că Ortodoxia este singura cale adevărată, noi jefuim oamenii, îi păcălim, îi minţim. Tot Adevărul este în Ortodoxie. Şi ea ni se dă pe degeaba! Veniţi şi luaţi!
Să nu le permitem deci oamenilor să rămână cu greşelile lor, afirmând în acelaşi timp că totul este în ordine. Dar să nu-i blestemăm, ci să-i eliberăm. E ca şi cum am sta la masă şi cineva ne-ar spune: „Nu mânca! Este otravă!” Noi nu i-am răspunde prin cuvintele: „Cum îţi permiţi să atentezi la libertatea mea?!” Dimpotrivă, i-am mulţumi pentru că ne-a salvat viaţa. La fel, oamenilor din lume trebuie să le spunem că se hrănesc cu otravă şi că asta este singura lor mâncare.
— Care este măsura pentru monahi acum, în Postul Mare? Cum postiţi dumneavoastră şi cum ne-aţi sfătui pe noi să postim? Mă refer atât la hrană, cât şi la latura duhovnicească a postului.
— La mănăstirea noastră, începând cu seara din Duminica iertării şi până la terminarea Liturghiei din ziua de miercuri, nimeni nu gustă nici mâncare, nici apă, nimic. Miercuri după Liturghie gustăm mâncare de post. Şi aceasta este gătită în aşa fel, încât, dacă ar fi serviţi cu o mâncare din anvelope de cauciuc, fraţii ar primi-o cu încântare şi ar spune că este cea mai bună mâncare din viaţa lor. Apoi cei ce primesc binecuvântare
352
să continue acest post se înfrânează de la mâncare până vineri. În rest, postim aşa cum se posteşte de obicei în Postul Mare.
îi îmbărbătez pe monahi, încerc să-i însufleţesc pentru lupta duhovnicească. Le spun că măsura izbânzii lor în acest război este faptul de a putea trăi măcar o zi fără să judece pe nimeni. Acesta este începutul schimbării vieţii.
— Cu ce cuvinte să le răspundem gândurilor atunci când vine judecarea?
— „Miluieşte-mă, Dumnezeule.” De ce? Pentru că prin judecare ne distrugem sufletul. Domnul spune: „Dacă îl judeci pe fratele tău, prin judecata cu care îl judeci pe altul te judeci pe tine însuţi”112, „Eu sunt Judecătorul113″. El ne arată gradul mândriei noastre. Noi ne credem dumnezei. Însă numai Dumnezeu poate să citească în inimi.
Imaginaţi-vă că i-aş spune la ureche translatorului meu să se apropie de părintele care stă alături de dumneavoastră, să-l lovească peste obraz şi să se aşeze la loc. Şi el s-ar ridica, ar traversa sala, l-ar lovi peste obraz, s-ar întoarce şi s-ar aşeza la loc. Ce s-ar întâmpla, după părerea dumneavoastră? Puteţi să povestiţi numai ceea ce aţi văzut. Dar de ce a făcut-o şi ce a vrut să exprime prin asta, la ce s-a gândit fratele, suferind în momentul în care a fost lovit, despre toate
112 Parafrazare la Matei 7,1; Romani 2,1.
113 Parafrazare la Iacov 4,12.
353
acestea nu puteţi să spuneţi nimic. Putem doar să vedem ce s-a întâmplat, dar nu vom afla şi cauza. De aceea, nu putem să judecăm pe nimeni.
Puteţi să vedeţi cum iau racla cu moaşte şi o duc în maşină. Dar nu veţi şti dacă am furat-o sau nu, până în momentul când cineva vă va spune adevărul. Ceea ce aţi văzut a fost că am luat racla şi puteţi să spuneţi doar asta. Nu puteţi să mă numiţi hoţ, puteţi doar să spuneţi că am luat cu mine moaştele. Ca să mă numiţi hoţ, trebuie să aflaţi ce m-a determinat să fac fapta respectivă, să-i găsiţi pricina. Iar asta este în inima omului, unde vede doar Dumnezeu. Nu este de competenţa noastră.
— Preacuviosul Lev de la Optina spunea despre Sfântul Ignatie Briancianinov următoarele cuvinte: „Dacă ar fi rezistat până la capăt la sihăstria Optina, ar fi ajuns un al doilea Arsenie cel Mare.” Ce a avut în vedere? Oare sfântul nu a făcut faţă chemării lui Dumnezeu?
— întotdeauna încercăm să ne făurim o cruce proprie. Acea cruce pe care ne-o dă Domnul nu ne place. Noi credem că ştim care cruce este mai bună pentru noi. Este posibil ca Preacuviosul Lev să fi avut în vedere că, dacă nu lepădăm nimic şi primim tot ce ne trimite El, vom avea izbândă în toate. Noi însă căutăm mereu ceea ce ne este plăcut, în loc de ceea ce ne trimite Dumnezeu. Ce facem? Este timpul să încheiem, nu-i aşa? Ne ajunge deocamdată, ce ziceţi? Sau nu?
354
— Cel flămând vrea mult. Dar nici să i se dea prea mult celui flămând nu e bine
— Da, prea multă mâncare poate să ducă la boală. Într-o zi de duminică a venit la mine un om. Se întâmpla la New-York. A venit după slujbă ca să se plângă.
— Eu, mi-a spus el, am obosit de predicile dumneavoastră. Mereu spuneţi cât de prost stau lucrurile. Iar eu vin la biserică pentru a mă simţi bine.
— Trebuie să venim la biserică pentru a face ceva bun, nu ca să ne simţim bine, i-am răspuns eu.
La fel şi vouă vă doresc să faceţi numai fapte bune şi frumoase.
Convorbiri purtate la Mănăstirea Schimbarea la Faţă din Valaam
Convorbirea I
Episcopul Pangratie:
— Am purtat deja câteva discuţii astăzi cu părintele Ioachim şi am pus, din câte mi se pare, o întrebare foarte importantă, despre situaţia în care se află astăzi Biserica în societatea noastră, care se ciocneşte de resentimentele pretinsei laturi active a societăţii (am în vedere, înainte de toate, mass-media şi pe acei oameni care dau tonul). Adică s-a format o orientare care se opune Bisericii, nu o acceptă. Şi aş vrea să ştiu ce părere are părintele Ioachim despre asta. Care trebuie să fie răspunsul Bisericii în această privinţă? Şi cum trebuie să se prezinte monahismul şi care e răspunsul lui?
— Este o întrebare dificilă. De ce? Ideea este că influenţa lumii este foarte puternică, dar uneori aproape imperceptibilă. De ce? Pentru că ne-am laicizat. Suntem în stare să pricepem numai acele noţiuni şi condiţii care sunt caracteristice lumii pământeşti. Încercăm să pricepem căile Sfântului Duh aplicându-le cuvintele,
356
experienţa şi conceptele lumii acesteia. În acest mod, în loc să privim lumea prin ochii Bisericii, privim Biserica prin ochii lumii.
Un exemplu este afirmaţia părinţilor: „Copilului meu nu-i este de folos să postească. Soţul meu are un serviciu greu şi, ca să nu moară, are nevoie de proteine, de carne.” Şi mai recurg la tot felul de dovezi ştiinţifice…
Lumea din care venim ne influenţează, ne condiţionează comportamentul. Cum putem într-un asemenea caz să ne eliberăm de greşitele concepţii lumeşti?
De curând am discutat cu cineva pe marginea acestui subiect. Interlocutorul mi-a spus:
— Este foarte greu să iei aminte la vocea cârmuitoare a Bisericii, să auzi Evanghelia care ne porunceşte să ne jertfim sinele, să fim ascultători, smeriţi, răbdători, să căutăm povaţă. Când ştim totul, punem părerea personală mai presus de orice. Lumea ne inoculează că „eul” nostru este cel mai important, că noi trebuie să fim fericiţi. Apare o neconcordanţă. Pe de o parte, ni se spune că trebuie să fim îngăduitori faţă de noi înşine, pe de altă parte, că trebuie să ne jertfim. De cine să ascultăm deci?
Duhul nostru doreşte să asculte de Biserică, dar firii noastre căzute îi este pe plac să asculte vocea lumii.
Adesea noi (iar noi suntem o parte a Bisericii) nu facem o distincţie clară între bine şi rău, între
357
binele şi răul care există în lume şi în noi înşine. Trebuie să ştim să discernem între una şi alta.
în Rusia influenţa Bisericii este foarte mare, mai ales după ce aceasta nu s-a observat un timp îndelungat. Învăţătura Bisericii rămâne întotdeauna neschimbată, în schimb predicatorii ei şi mijloacele de transpunere în viaţă a Evangheliei pot să se schimbe.
Astăzi, în timpul zilei, am fost întrebat:
— Aflându-mă în această mănăstire, îmi pun întrebarea dacă avem cu adevărat nevoie de tot ce ne înconjoară. Oare Biserica, având o atitudine oportunistă faţă de politica statală sau neîmpotrivindu-se ei, aduce într-adevăr lumii Vestea lui Hristos? Oare Acesta este Hristos?
— Cel ce aduce o veste nu trebuie identificat niciodată cu vestea însăşi, i-am explicat eu acestui om. Nu trebuie să ne împotrivim răspândirii Evangheliei, ci să o ducem în lume, să o facem cunoscută celor cărora le este destinată. Cu cât ne asemănăm mai mult cu această veste, cu atât mai bine o transmitem.
Cu toţii suntem nişte oameni căzuţi, de aceea, uneori procedăm greşit. Însă Iisus Hristos şi Biserica Lui rămân întotdeauna desăvârşiţi, chiar dacă purtătorii Veştii Bune, adică noi, suntem departe de desăvârşire. De aceea, este foarte important ca Vestea cea Bună să vină de la monahi. Oamenii nu se uită la ceea ce spunem, ci la ceea ce facem. Dacă purtăm veşminte negre ca
358
semn al hotărârii noastre de a muri pentru lume şi în acelaşi timp ne deplasăm cu maşini scumpe, oamenii pleacă de la noi nedumeriţi. Şi asemenea mesaje ambigue ducem permanent.
I-am adus următorul exemplu interlocutorului meu. Biserica mai exact, componenta duhovnicească a Bisericii este ca un vin de mare preţ. Vinul este lichid, iar lichidul trebuie să se afle într-un vas, altfel va curge. Dacă turnăm vin scump într-un pahar de plastic fără fisuri, paharul va păstra vinul fără să-i schimbe calitatea. Dacă turnăm vinul într-o cupă frumoasă de cristal care nu are nici fisuri, nici găuri, atunci şi cupa va păstra vinul. Vom turna vinul într-o cupă de aur, împodobită cu pietre preţioase şi, dacă nu are crăpături, nici găuri, şi cupa va păstra vinul.
însă noi suntem oameni şi viziunea noastră asupra lucrurilor este limitată. Dacă ni se va servi vinul într-o cupă de aur cu pietre scumpe, care străluceşte, vom spune: „Vai! Cu siguranţă este un vin deosebit!” Sau: „Probabil ei mă respectă foarte mult. Iată ce cupă mi-au dat!” Iar dacă ni se va servi vin într-un pahar de plastic, vom crede că este un vin ieftin şi vom pune la îndoială calitatea lui. Vinul este acelaşi, fie că este în cupă sau în pahar. Dar recipientul în care se află ne ajută pe noi, limitaţii, să înţelegem valoarea lui.
De aceea, ridicăm biserici una mai frumoasă ca alta şi aceste biserici sunt păstrătoare ale credinţei. Dumnezeu nu are nevoie de aur ca să ni
359
Se arate. Dar atunci când noi, oamenii, vedem ceva valoros, transpunem această valoare şi asupra conţinutului acelui obiect, făcând o legătură între ele.
Astăzi Biserica este supusă persecuţiilor, însă asta se întâmplă din cauza noastră, nu din cauza Evangheliei. Noi suntem cei ce facem ca Vestea cea Bună să fie confuză, neclară, o amestecăm cu slăbiciunile noastre, cu laicizarea noastră, cu neajunsurile noastre. Iar oamenii, fiind aşa cum sunt, nu sunt întotdeauna atât de înduhovniciţi ca să deosebească cele corecte de cele greşite.
Mulţi dintre voi aţi auzit, cu siguranţă, afirmaţii de genul: „Tatăl meu nu merge niciodată la biserică pentru că preotul locului a fost un beţiv.” Este un pretext, dar în acelaşi timp este o mărturie a felului în care le dăm un exemplu prost şi dăunător semenilor noştri neputincioşi. Deci, mărturisind lumii despre Biserică, trebuie să înţelegem ce avem dreptul să facem şi ce nu. Asta este situaţia noastră şi de aici vin întrebările legate de starea în care se află Biserica astăzi.
Dacă purtăm cu adevărat un război duhovnicesc, dacă năzuim din toate puterile să ne curăţim, oamenii observă. Dacă cineva vine la un preot şi-i cere binecuvântare, iar părintele, făcând în grabă deasupra lui semnul crucii, pleacă repede, fără să-i acorde omului un pic de atenţie, arătând prin întregul său aspect cât de multe griji are şi cât de mult s-a săturat de toţi, atunci ce fel de mesaj îi duce lumii acest părinte prin asemenea fapte?
Prigoanele îi sunt de folos Bisericii, cu condiţia să fie îndreptate împotriva Bisericii, nu împotriva noastră. Este rău dacă lumea se ridică împotriva noastră din cauza făţărniciei noastre. Şi este bine dacă suntem prigoniţi pentru că mărturisim lumii adevărul lui Hristos. Deci trebuie să avem o atitudine prudentă faţă de cele ce se întâmplă în jur, să măsurăm lucrurile.
Să ne aducem aminte de persoanele care au dat buzna în Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova114. Ceea ce au comis ele acolo a fost o lovitură asupra lucrurilor pe care le vedeau în jur. Fiind la fel de lipsite de minte ca şi mulţi alţi tineri, ele nu ştiau ce fac. Iar oamenii încep să se revolte, spunând: „Aceste fete fac blasfemii! Da, faptele lor sunt blasfemii. Dar cine sunt vinovaţii principali ai blasfemiilor? Cei ce nu ştiu ce fac? Sau cei ce ştiu ce fac şi continuă să o facă?
Oare credem cu adevărat că la Dumnezeiasca Liturghie este prezent Iisus Hristos? Credem că Dumnezeiasca Liturghie este cea mai mare minune dintre toate care se întâmplă pe pământ? Iată, eu sunt hirotonit preot şi mi s-a încredinţat
114 Se referă, probabil, la reprezentantele mişcării feministe FEMEN, care au protestat în decembrie 2011 în faţa Catedralei „Hristos Mântuitorul” din Moscova, în semn de nemulţumire faţă de rezultatul alegerilor parlamentare. (n.red.)
360
cinstea pe care nu o are niciun om în afară de preoţi. Cu puterea lui Iisus Hristos şi a Sfântului Duh, cu ajutorul cuvintelor sacre pronunţate de mine, pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele lui Hristos. Poate credeţi că în acest timp suntem cuprinşi de un fior de evlavie atât de puternic, încât nimeni nu este în stare să ne distragă atenţia? Am să vă povestesc o istorioară.
într-o zi, aflându-mă la New-York, m-am dus la biserică. Acolo se săvârşea Dumnezeiasca Liturghie. Şi iată că deja se citea ectenia dinainte de Rugăciunea Domnească. Prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos deja se săvârşise. Şi ce făcea preotul? S-a întors către altar şi a început să tasteze mesaje la telefonul lui mobil. Este o blasfemie! Dar sunt sigur că el nu considera că e aşa, pentru că noi uităm pur şi simplu lucrurile cele mai importante. Ne obişnuim cu valorile vieţii pământeşti şi uităm de cele mai importante.
361
Un alt exemplu. Mulţi dintre noi, pierzându-şi mama sau tatăl, spun: „Mama mă suna, dar eu nu aveam timp să vorbesc. Acum, după ce a murit, îmi pare atât de rău că am tratat cu dispreţ telefoanele ei.”
Nu încerc să dau vina pe noi sau pe cei ce vieţuiesc în lume, dar trebuie să fim responsabili pentru faptele noastre. Eu cred că Biserica se află într-o stare de curăţie desăvârşită numai dacă este săracă. Şi mai cred că Biserica se află într-o
362
stare de curăţie desăvârşită numai dacă este prigonită. De ce? Pentru că aceasta este vremea alegerii. Când totul este comod, confortabil, uşor, este foarte simplu să fii membru al Bisericii, iar noi devenim superficiali.
Haideţi să ne îndreptăm privirile spre noi înşine. Suntem monahi. Care trebuie să fie simbolul, drapelul monahismului? Ceva exterior? Nu! Exteriorul este doar un recipient în care turnăm vinul. Dar să ne întrebăm cât de tare ne iubim unii pe alţii. Majoritatea dintre noi nici nu ştim ce se petrece în minţile, în vieţile semenilor…
Oamenii care caută adevărul trebuie să se lepede de toate valorile lumii pământeşti şi numai atunci vor putea să cunoască adevărul. Imaginaţi-vă că am invita aici un om necredincios, care nu ştie nimic despre Hristos. Apoi am alege dintre voi cinci persoane la întâmplare, la nimereală. V-am lua hainele monahale, v-am îmbrăca cu haine mireneşti, v-am duce în Siberia, v-am caza în aceeaşi casă şi v-am spune: „Iar acum, supravieţuiţi!” După o lună, l-am aduce la voi pe acest căutător necredincios al adevărului. Şi iată că el locuieşte împreună cu voi. Oare va vedea în voi adevărul lui Hristos? Din exemplul vieţuirii voastre va putea să afle pentru ce a trăit Hristos? Dacă da, slavă Domnului! Iar dacă nu, atunci de ce? Ce se întâmplă cu noi? Către ce năzuim? Oare Biserica de astăzi îl arată oamenilor pe Hristos Dumnezeu? Da, da şi da! Cu certitudine,
363
da! Poate Biserica să o facă mai bine? Desigur! Suntem obligaţi să o facem mai bine. Noi nu putem să trecem toată răspunderea pe seama documentelor şi a concepţiilor bisericeşti. Biserica suntem noi! Dar oare ajutăm noi lumea să-L vadă pe Hristos? Iată care e întrebarea. Ce pot să facă monahii?
— Sunt de acord cu dumneavoastră. Cel mai bun răspuns ar fi viaţa noastră în Hristos, nevoinţa noastră călugărească. Totuşi, după cum aţi mai spus, cred că apare ciocnirea celor două elemente, a Cuvântului Evangheliei, care spune că avem nevoie de lepădare de sine, de iertare, de smerenie, de răbdare, şi a duhului societăţii contemporane, a omului contemporan, care este îndreptat în direcţia opusă. Iar scăderile noastre, desigur, alimentează focul împotrivirii. Ele pun jar pe foc. Totuşi, eu cred că această împotrivire a existat întotdeauna. Şi în vremurile lui Hristos, şi în veacurile care au urmat. În ultimii ani ea pur şi simplu s-a accentuat în Rusia.
Acest lucru este legat de faptul că patriarhul actual a intensificat deschiderea Bisericii către oameni. Biserica a devenit mai simţitoare, după cum corect aţi remarcat. Nu întotdeauna această simţire şi această deschidere este aducătoare de bine. Cu toate acestea, acum din partea Bisericii vine o provocare care întâmpină împotriviri. Poate greşesc, dar mi se pare că problema cea mai importantă este că duhul Bisericii se loveşte
364
de duhul lumii acesteia. Iar pentru ca din această ciocnire să sufere mai puţin Biserica, trebuie să ţinem minte că noi trebuie să corespundem acelui Cuvânt pe care suntem chemaţi să-l predicăm.
— Este foarte uşor să te lupţi cu un duşman pe care-l vezi. Dar cu duşmanul nevăzut este foarte greu să lupţi. Este mai uşor să te lupţi cu o împotrivire puternică decât cu indiferenţa totală.
în parohia mea de la New-York vine o femeie originară din Ucraina. Ea şi-a făcut studiile în Germania, a lucrat la o mare societate comercială. Apoi a întâlnit un bărbat şi a dorit să se căsătorească. El era cetăţean francez. Am întrebat-o:
— Este ortodox?
— Păi… nu este de niciun fel.
— Ce înseamnă „de niciun fel”?
— Este un om minunat, dar nu crede în nimic.
Mi-am adus aminte de anii copilăriei, când Franţa era o ţară catolică şi Biserica Catolică o numea „fiica cea mare a Bisericii”…
Apoi această femeie şi-a adus mirele la New-York. Avea în jur de douăzeci şi cinci de ani. Numele lui era Geillis.
— Geillis, l-am întrebat eu, la ce te referi atunci când spui că nu crezi în Dumnezeu?
— în familia mea nu s-a vorbit niciodată despre Dumnezeu, a răspuns el. Şi nici la şcoală nu s-a vorbit niciodată despre El. Pentru mine, pentru familia mea, pentru majoritatea contemporanilor
365
noştri, Dumnezeu parcă nici nu există. El nu reprezintă un subiect de discuţie. El ne este indiferent. Pentru noi El este ceva total lipsit de sens.
Asemenea afirmaţii nu mi s-a mai întâmplat să aud niciodată în viaţă. „Desigur, m-am gândit, eu trăiesc în spaţiul închis al Bisericii…” Am început să discut cu enoriaşii mei, care mi-au confirmat că acesta este adevărul pur. Şi că majoritatea oamenilor care trăiesc pe pământ nu îl urăsc nici pe Dumnezeu, nici religia, Dumnezeu şi religia le sunt pur şi simplu indiferenţi. Este ceva ce nu prezintă interes pentru ei. Nu este un subiect de discuţie. „Doriţi să vă ocupaţi cu activitatea bisericească? Poftim! Sunteţi religios? Minunat! Dar asta nu are nicio legătură cu mine”, iată cum gândesc oamenii.
Noi nu corespundem chipului lui Dumnezeu. Dar trebuie să fim ochii, mâinile, faţa lui Hristos. Trebuie să îl arătăm oamenilor.
Deci vlădica a întrebat despre esenţa vieţii monahale şi despre ceea ce trebuie să facem. Noi trebuie să fim pentru oameni Hristos, iată răspunsul la întrebarea aceasta. Mi s-a întâmplat ca oameni bolnavi, infirmi, retardaţi mental să mă ia drept Hristos şi să îmi spună: „Te-am aşteptat. Unde ai fost adineaori?” Asta îmi dădea fiori. Nu pentru că mă temeam de ei, ci pentru că prin gura lor mă întreba Hristos însuşi. Însuşi Domnul mă întreba unde am fost, de ce nu am venit la El.
366
Şi pe voi vă întreabă acelaşi lucru. El vă întreabă unde aţi fost, de ce nu aţi mers la acei fraţi ai mănăstirii voastre care îl caută pe Hristos şi nu pot să-L găsească pentru că noi nu îl arătăm lor. Sau, aşa cum se întâmplă uneori, fratele nostru suferă, îşi întinde mâinile către noi, cerând ajutor, iar noi suntem nedumeriţi: „Ce se întâmplă cu el?”
Probabil vă bucuraţi că nu faceţi parte din obştea mănăstirii noastre, nu-i aşa? Altfel aţi fi nevoiţi să ascultaţi asta permanent. Îmi aduc aminte de un caz. De obicei, nu îmi repet predicile în biserică. Iar la parohia mea vine o femeie alienată. De fapt, eu am mulţi alienaţi, dar aceasta este o bolnavă specială. Şi iată că la un moment dat am început să spun ceva la predică, iar ea a strigat:
— Părinte! Dar asta ne-aţi spus-o anul trecut!
Aşa că trebuie să fiu foarte atent cu ascultătorii.
Deci vlădica mi-a pus o întrebare şi la această întrebare ar fi trebuit să răspund nu numai eu, ci şi voi. Ce căutăm noi ca monahi? Ce vrem să dobândim în Biserică?
Ce să zic? Mie, ca şi tuturor, îmi plac bisericile frumoase. Dar aş vrea mai bine să cad la dreapta lui Hristos, decât lângă un iconostas prăfuit din aur. Noi trebuie să-L avem şi pe Hristos, şi iconostase, nu sau pe Hristos, sau iconostase, aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna. Uneori avem şi una, şi alta, dar cel mai des nu se întâmplă aşa.
367
Nu ştiu câţi oameni se află în încăperea aceasta, dar, dacă fiecare dintre noi ar crede că mântuirea sau pieirea noastră depind de faptul de a reuşi sau nu să îl arătăm pe Hristos aproapelui, atunci, desigur, ne-am schimba şi nu ne-am mai purta la fel ca acum. Însă tocmai de acest lucru dacă am devenit creştini, dacă ne ajutăm aproapele depinde mântuirea sau pieirea noastră.
— în Evanghelie Hristos spune că există două porunci iubeşte-L pe Dumnezeu şi iubeşte-l pe aproapele şi aici mai sunt ultimele cuvinte: „ […] ca pe tine însuţi”115. Ce înseamnă, după părerea dumneavoastră, „să te iubeşti pe tine însuţi”? Pentru că, de obicei, se citează cuvintele: „pe Dumnezeu” şi „pe aproapele”, iar cuvintele: „ca pe tine însuţi” sunt uitate.
— Evanghelia spune: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”116, dar în limba noastră acestea generează o mare confuzie. Despre ce este vorba? Ideea este că permanent, dacă suntem în stare de conştienţă şi nu dormim, suntem preocupaţi de noi înşine şi numai de noi. Ziua şi noaptea suntem ocupaţi exclusiv de propriul „eu”. Toate gândurile, emoţiile, grijile sunt pentru noi şi numai despre noi. Iată, ne trezim dimineaţa
115 Matei 22, 37-39; Luca 10, 27.
116 Parafrazare la Matei 22, 37-39; Luca 10, 27.
368
şi primele noastre gânduri sunt despre noi. „Am obosit, mi-e frig, mi-e sete, trebuie să mă spăl pe dinţi, cât e ora, eu întârzii, este o vreme urâtă” şi aşa mai departe… Şi aşa cât e ziua de lungă: „Mă doare piciorul, am junghiuri în spate, vreau să mănânc, am obosit…” Suntem obsedaţi de propriul „eu”.
Evanghelia însă ne cheamă să ne îndreptăm cu toată puterea iubirea pentru noi înşine spre iubirea aproapelui şi atunci ne vom mântui. Când toată această iubire este îndreptată spre propriul „eu”, noi nu îl iubim nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele.
Aţi întâlnit oameni cufundaţi în totalitate în ei înşişi? Întrebarea este retorică. Ei sunt ocupaţi exclusiv de sinele lor, toate gândurile, vorbele sunt numai despre ei înşişi. Este ca o obsesie. Aceştia sunt nişte oameni foarte plictisitori. În viaţa lor nu e loc pentru alţii. Singura excepţie sunt oamenii care îi elogiază la fel cum se elogiază ei înşişi.
îmi aduc aminte de fratele meu, când era încă tânăr, necăsătorit. Într-o zi el a invitat o fată la restaurant. Când s-a întors acasă, am început să-l întrebăm cum a decurs întâlnirea. Ne-a povestit că în timpul discuţiei ea i-a propus deodată: „Hai să vorbim despre ceva interesant, despre ceva cu adevărat interesant.” El credea că ei poartă o discuţie captivantă, dar ea probabil era de altă părere. „Despre ce?” a întrebat el. „Hai să vorbim despre mine”, a răspuns ea.
369
Atunci, a recunoscut el, masa a luat sfârşit.
Dar aceştia suntem noi! Ne interesează numai propriul „eu”. Şi posibilitatea de a obţine ceva de undeva.
Deci această îndrumare biblică ne cheamă să ne redirecţionăm energia pe care o întoarcem spre noi către slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Anume în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui vom atinge fericirea şi integritatea ca persoane. Această fericire, această integritate este imposibil să le primim, dacă vrem doar să fim iubiţi. Le dobândim prin dăruirea iubirii.
— Spuneţi-ne, la mănăstirea voastră fraţii nu se îngrijesc de sănătatea lor? Sau ei încearcă să combine grija pentru sănătate cu slujirea semenilor? Sau dispreţuiesc bunăstarea lor şi prin asta, cu ajutorul lui Dumnezeu, le slujesc altora?
— Poate că mulţi dintre voi ştiu despre boala mea. Însă de când sunt bolnav nu am pierdut nicio slujbă. Am cancer, mi s-a făcut radioterapie, chimioterapie, o operaţie ortopedică serioasă.
După operaţie, vreme de o jumătate de an, am purtat un corset special, de la cap până la şale, încât nici nu puteam să mă mişc. Dar participam la slujbe, slujeam Liturghia. Imaginaţi-vă cât de greu le este fraţilor ca după toate acestea să spună: „Mă doare capul, nu voi merge la biserică.” Eu le răspund: „Şi pe mine mă doare capul. Aşa că du-te la biserică.” într-un cuvânt, acum nu mai avem scuze. Uneori ne este cam greu, sunt fraţi care se răsfaţă, dar sunt şi alţii care se străduiesc
370
să fie tari şi să nu bage în seamă greutăţile. Depinde de gradul de maturitate a fiecăruia.
De regulă, oamenii vin puternici şi sănătoşi la mănăstire. Este suficient să ajungă novici, că şi apar o mulţime de neputinţe de tot felul dureri de cap, indigestie, arsuri la stomac… De ce? Pentru că acum ei sunt lipsiţi de toate plăcerile care îi desfătau atât de mult în lume, care le distrăgeau atenţia de la lucrurile cele mai importante. Şi acum ei trebuie să caute noi mijloace de a-şi face pe plac, căci sunt obsedaţi de ei înşişi. Acestea sunt neputinţele noastre. Când fraţii noştri sunt bolnavi, trebuie să-i ajutăm. Iar atunci când se prefac, trebuie să-i ridicăm din pat, chiar dacă pentru asta ar trebui să dăm foc patului.
— Iar eu precizez că asta e totuşi o întrebare despre ascultare. Nu mă refer la a fi sau a nu fi bolnav, ci la faptul de a se trata sau nu. A fi sau nu bolnav nu depinde de noi. Dar tratamentul trebuie făcut din ascultare. Nu e o chestiune care depinde de fraţi. Şi, judecând după numărul cererilor care ajung la mine de la unii dintre fraţi, se pare că au de trei ori mai mulţi dinţi decât trebuie să aibă un om şi abia ce tratează unul că şi începe să-i doară altul.
— Şi aceeaşi babă se prohodeşte de patru ori…
— Acum se tipăreşte foarte multă literatură şi, din păcate, unii cad în amăgire, apucându-se să scrie cărţi pseudoteologice… Cum să privim această literatură, cum să o separăm de cealaltă?
371
— Când eram mic, iar o parte din copilăria mea a coincis cu perioada celui de-al Doilea Război Mondial (majoritatea dintre voi atunci încă nu eraţi născuţi, dar eu deja trăiam pe pământ), de Crăciun ni se cumpărau jucării. Dar în timpul războiului ni se cumpăra o singură jucărie, nu mai multe, ca înainte. Ele ni se dădeau dezmembrate. Luai cutia pe care era desenat ceva, dar ce era în interior? Când deschideai sute de părticele cu şuruburi şi piuliţe, şi un manual de instrucţiuni foarte lung. O adevărată ghicitoare! Şi toţi încercau să o asambleze. Până la urmă, jucăria era gata, dar îţi mai rămânea un morman de părticele care nu se potriveau nicăieri. Te întrebai: „Dar cum aşa? Ce-i asta? Parcă am asamblat totul, parcă am reuşit…” Şi aruncai aceste părticele. Apoi începeai să te joci şi jucăria se dezmembra, pentru că fusese uitat ceva important.
Ideea este că, întrucât eu nu văzusem niciodată înainte acea jucărie, nu aveam experienţa care ar fi putut să-mi sugereze cum să o asamblez. Citeam manualul de instrucţiuni şi credeam că ştiu tot ce trebuie.
înţelegeţi ce vreau să spun? Părinte, dumneavoastră înţelegeţi? Citind literatură duhovnicească, noi credem că înţelegem ce citim. Dar, de fapt, cineva trebuie să ne ajute „să asamblăm” toate cele citite într-un singur tablou, pentru că noi nu ştim cum arată acesta. Doar manualul de utilizare nu este suficient. Avem nevoie de un
372
îndrumător. Iar dacă oamenii încep să citească totul fără a discerne, într-un final observă că parcă au intrat într-o cămară ticsită cu o grămadă de părticele diferite, care nu se potrivesc între ele. Şi asamblează ceva în mod greşit.
— Spuneţi-ne, vă rog, ce aţi învăţat în Muntele Athos? Ce aţi primit după Athos? Am în vedere planul duhovnicesc.
— Oriunde am porni, trebuie să mergem împreună cu părintele nostru duhovnicesc. Şi nu trebuie să ne schimbăm părintele duhovnicesc. Asta se poate face numai în cazul în care acesta moare. Trebuie să avem în permanenţă o comunicare cu el, să căutăm mereu călăuzirea lui duhovnicească. Dacă suntem transferaţi undeva şi ajungem să stăm departe de el, trebuie să continuăm rugăciunea şi, la fel ca înainte, să căutăm călăuzirea lui în ceea ce priveşte întrebările duhovniceşti importante. Nu avem voie să ne conducem viaţa singuri.
Iată, să presupunem că aţi obţinut aici, la mănăstire, anumite cunoştinţe de teologie. Apoi vlădica vă trimite la seminar, apoi la academie. La seminar şi la academie dobândiţi un bagaj imens de cunoştinţe. Pentru viaţa voastră acestea prezintă o valoare considerabilă, dar în ceea ce priveşte conţinutul, volumul, ordinea dobândirii lor, este importantă îndrumarea părintelui vostru duhovnicesc. În caz contrar, aceste cunoştinţe există doar ca un cumul de informaţii
373
abstracte şi inaplicabile şi nu ne aduc niciun folos duhovnicesc.
— Voi clarifica întrebarea. Vi s-a schimbat perspectiva asupra vieţii monahale, asupra lucrării monahale, datorită şederii la Athos? Vi s-a schimbat această înţelegere atunci când, după Athos, v-aţi întors în America?
— Atunci când am ajuns la Athos şi am început să vieţuiesc la schit, eram un idealist şi un visător. Atunci credeam de altfel, continui să cred şi acum că Athosul este o grădină cultivată de Maica Domnului. Ea este plină de flori, dar acolo mai sunt şi trandafiri acoperiţi cu o mulţime de spini, sunt şi gândaci dăunători, şi şerpi.
Viaţa monahală rămâne viaţă monahală oriunde ne-am duce.
Când am stat la Athos, multe dintre mănăstirile de acolo încă mai aveau organizare idioritmică. Într-o zi m-am dus într-un aşezământ învecinat, la o sărbătoare. După praznic, stareţul ne-a invitat pe mine şi încă pe câţiva dintre preoţi în chilia lui, unde ne-a propus coniac şi ţigarete. Eram zguduit, zguduit din temelii! Sunt pe Muntele Athos şi mi se propune coniac şi ţigarete!
însă tot acolo, în Sfântul Munte, am întâlnit şi oameni care literalmente pluteau deasupra pământului, atât erau de sfinţi. Şi eu am înţeles că poţi să mergi într-un loc sfânt, dar nici acolo Dumnezeu nu te constrânge. Noi trebuie să ne schimbăm, nu locul. Să ne aducem aminte de
374
apostoli: Ei stăteau alături de Domnul Iisus Hristos, fuseseră chemaţi de El însuşi pentru zidirea Bisericii pe pământ şi tot ei L-au trădat, s-au dezis de El, au fugit care încotro. Locurile sfinte ne ajută, dar munca principală ne revine întotdeauna nouă. Trebuie să înţelegem că zilnic, de-a lungul întregii noastre vieţi, trebuie să ucidem în noi omul cel vechi, să ne lepădăm de noi înşine, să ne distrugem „eul”, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi să-L rugăm să ne schimbe.
Sunt zile când reuşim să o facem şi sunt altele când nu reuşim. Sunt zile când îi judecăm pe toţi: „De ce aici nimic nu e aşa cum ar trebui?” Răspunsul este întotdeauna unul singur: „De ce noi înşine nu suntem aşa cum trebuie să fim?” Părinţii Bisericii spun că acela care petrece în pocăinţă niciodată nu-l judecă pe semenul său. Este foarte uşor să ne dăm seama: Dacă astăzi am judecat pe cineva, înseamnă că nu petrecem în pocăinţă. Totuşi, ne aflăm într-o sfântă mănăstire, am participat astăzi la Dumnezeiasca Liturghie.
Deci ce să spun? Am dus în Athos păcatele mele, pentru unele dintre ele am adus pocăinţă, pe altele le-am dus cu mine înapoi. Lupta mea continuă.
Nu există o cale uşoară spre mântuire. Este întotdeauna moartea propriului „eu”. Alegem mănăstirea ca să murim în ea, nu ca să ne fie comod acolo şi ca să avem tot ce vrem. Da, venim aici pentru a muri! Dar uităm asta.
375
Oriunde am merge, peste tot vom întâlni oameni minunaţi, înduhovniciţi. Îi vom întâlni în oraşe, la mănăstiri, în Muntele Athos, în Rusia, pretutindeni. De asemenea, vom întâlni oameni care duc războiul duhovnicesc şi nu prea fac progrese. Nu un loc sfânt ne face sfinţi, ci răspunsul nostru la ceea ce ne propune acesta.
Bineînţeles, nu aş îndrăzni în niciun fel să desconsider minunile Muntelui Athos. Este un loc excepţional. Dar acest lucru nu este condiţionat de locul însuşi, ci de puterea lui Dumnezeu. Noi trebuie să ţinem minte mereu că Hristos, Cel pe Care îl întâlnim, cu Care încheiem legământul, este Cel ce ne schimbă. Prin acest legământ El ne schimbă. Schimbarea o începe El întotdeauna, nu noi. El ne cheamă întotdeauna la pocăinţă, întotdeauna ne cheamă în împărăţia Sa. Iar noi trebuie să-I spunem „da” prin întreaga noastră viaţă. Athosul este locul unde se aude această chemare, la fel ca şi mănăstirea aceasta, la fel ca oricare alta. Este chemarea de a ne omorî „eul” şi de a-I spune lui Dumnezeu „da”. Atunci dobândim viaţa.
La Athos se nevoia un monah foarte înţelept care mi-a spus:
— Părinte, aici vei vedea lucrurile cele mai bune şi cele mai rele care sunt în Ortodoxie.
Avea dreptate. Dar noi le vedem şi aici.
— Sunt zile când ne copleşeşte mâhnirea, când ne piere cheful pentru orice. Sugeraţi-ne
376
cum să redobândim pofta de viaţă, să ne revenim, să ne aducem aminte pentru ce trăim, ca să ne revină puterile pentru luptă. Cum să luptăm cu duhul tristeţii? Este, într-adevăr, întrebarea care îi nelinişteşte pe mulţi dintre fraţi.
— Cauza tristeţii o văd în două lucruri. Înainte de toate, în iubirea de sine. Apoi, în pierderea atenţiei. Tristeţea este starea în care omul se încrede în sine şi în acelaşi timp nu este în stare să înţeleagă ce vrea. Cădem în tristeţe pentru că lucrul la care am nădăjduit nu ne-a reuşit, nu ne-a ieşit. Atunci cugetăm astfel: „Am crezut că voi putea să o fac, dar nu pot. Am crezut că voi primi toate acestea, dar nu le-am primit.”
Dacă ne vom îndrepta toate speranţele, toată încrederea, acolo unde este toată plenitudinea speranţelor şi a încrederii, niciodată nu vom cădea în tristeţe. Sunt sincere aşteptările dumneavoastră? Nu cumva provin din iubire de sine?
Eu nu vă cunosc personal, dar se întâmplă că ne dorim să fim paşnici, să iubim oamenii, să ne întărim în credinţă şi aşa mai departe, dar uităm că drumul spre acestea este Hristos. Iar El a spus: „Calea pe care o propun este crucea. Va trebui să suferiţi, să fiţi prigoniţi, să vă jertfiţi şi să fiţi gata să muriţi.”117 Dar noi exclamăm: „De ce mi s-a întâmplat aşa ceva?” Păi, pentru că noi I-am cerut
117 Vezi Matei 10,38; 16,24; Marcu 8,34-35; Luca 9,23; 14,27.
377
aceasta! Noi ne-am rugat: „Doamne, vreau să fiu cu Tine.” Şi iată că El ne-a trimis pe cineva care ne bate şi ne prigoneşte. Iar noi strigăm: „De ce fac ei asta?!” Păi, pentru că noi am cerut-o! Ce atârnă la gâtul nostru? Oare nu crucea? Nu spuneţi dumneavoastră: „Eu trăiesc întru Hristos şi altfel nu vreau!”? Dar imediat ce El vine la noi că şi cădem în deznădejde…
Trăim rupţi de realitate. Noi nu ne schimbăm viaţa, continuăm să ne punem pe noi înşine mai presus de orice. De curând s-a apropiat de mine un călugăr, spunând:
— Nu pot! Nu mai pot să suport asta!
— Stai jos, i-am spus. Hai să stăm de vorbă.
Şi a început: „Eu, eu, eu…” Toată atenţia concentrată asupra propriului „eu”:
— Sărmanul de mine! Acelui părinte îi permiţi orice. Mereu te ţii scai numai de mine, iar lui nu-i spui nimic…
Sunt convins că nu vi s-a întâmplat să auziţi aşa ceva. Numai la mănăstirea mea este aşa.
I-am răspuns:
— Tu ai scăpat din vedere cel mai important lucru. Cel mai important nu eşti tu. Cel mai important este Hristos. Şi imediat ce vom putea vedea principalul, imediat ce vom înceta să ne mai plângem de milă şi să ne iubim, tristeţea va fi alungată ca de vânt.
— Ce înseamnă expresia Sfinţilor Părinţi: „Mori pentru tot omul”? Varsanufie cel Mare
378
deseori le dă următorul sfat, mai exact poruncă, părinţilor care trăiesc în nevoinţa tăcerii. Ce înseamnă: „Să mori pentru tot omul”?
— Pentru un creştin porunca de bază constă în faptul de a nu face niciodată nimic singur, în mod samavolnic. Nimeni nu se mântuieşte de unul singur.
Dacă cineva primeşte binecuvântare să plece în pustie şi să vieţuiască acolo ca sihastru, el nu poate să plece şi să trăiască izolat, ci trebuie să păstreze unitatea cu Biserica. Pentru că nu poate dobândi mântuirea de unul singur. Şi atunci când ne omorâm „eul”, acesta moare, de asemenea, şi pentru semeni. Cel mai bun cadou pe care putem să-l oferim semenului este omorârea propriului „eu”, astfel încât să putem să trăim cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.
Sluga acest mod de viaţă ni-l arată Hristos. Când Hristos a venit pe pământ, El putea să vină ca împărat, putea să vină ca arhiereu, ca un conducător de oşti, ca un bogat. Dar El a venit ca o slugă săracă sluga tuturor. Este tocmai rolul pe care trebuie să-l interpretăm şi noi. Eu trebuie să contribui la mântuirea voastră, încercând să mă mântuiesc.
Ştiţi, unii dintre voi, cei prezenţi aici, sunt atât de preocupaţi de ei înşişi, încât ai impresia că înghit tot aerul din această cameră. Cu toţii aţi întâlnit asemenea oameni. Sau poate chiar voi sunteţi aşa? De obicei, spun că asemenea oameni
379
îmi amintesc de nişte bivoli sălbatici. Vin dimineaţa cu o înfăţişare sălbatică.
— Părinte, ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Uită-te la faţa ta!
— Dar ce e cu faţa mea? se încruntă ei.
Se poartă ostentativ, cotropesc tot spaţiul şi se vede că se gândesc doar la ei înşişi.
Fiind monahi, voi purtaţi răspunderea pentru toată obştea şi înaintea întregii obşti. Deci trebuie să clădiţi o obşte monahală, să o susţineţi şi să înţelegeţi că tot comportamentul vostru, toate faptele voastre fie contribuie la formarea obştii, fie o distrug. Fraţii au dreptul să-l întrebe pe fiecare dintre voi de ce le este atât de greu cu voi. Noi însă, dacă suntem întrebaţi de ce suntem atât de dificili, ne supărăm mult, ne indignăm.
Atunci când vedem că o persoană îşi însuşeşte mai mult decât i se cuvine, mai multă atenţie, mai multe atribuţii, mai multe drepturi şi aşa mai departe, înţelegem că aceasta încă nu şi-a omorât „eul”. Că se iubeşte pe sine însuşi, că a pierdut din vedere principalul, faptul că trebuie să se gândească la Hristos şi la aproapele, nu la sine. Şi putem fi siguri că un asemenea om nu petrece în pocăinţă.
— Blândeţea şi prostia care este diferenţa dintre ele? Nu o dată m-am întâlnit cu nişte oameni care păreau a fi blânzi, însă nu erau blânzi, ci proşti. Sau uneori oamenii exprimă o stare de
380
cuvioşie, dar eu văd că sunt plini de patimi. Ce atitudine trebuie să avem în asemeneacazuri?
— Interesant că aţi pus întrebarea asta. De curând am avut o întâlnire la Sankt-Petersburg şi acolo s-a întâmplat ceva de genul acesta. În Evanghelie Domnul Iisus Hristos spune: „[…] învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”118. Blândeţea nu este o slăbiciune. Blândeţea este răbdare. Blândeţea este multpătimire. Blândeţea nu se scoate în evidenţă. Blândeţea întotdeauna se străduieşte să le slujească altora, nu sieşi.
în ceea ce priveşte smerenia, aceasta înseamnă adevărata înţelegere a „eului” şi raportarea lui corectă la Dumnezeu. De aceea, atunci când suntem smeriţi, vedem cine suntem în comparaţie cu Dumnezeu cu Dumnezeu, nu cu aproapele. Putem să fim nişte oameni minunaţi, cei mai bogaţi, cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai buni de pe pământ, putem să fim mai buni decât toţi ceilalţi. Dar asta nu are nicio importanţă. A te compara cu Dumnezeu, iată ce înseamnă smerenia.
Dumnezeu ne-a dat totul. Şi cum ne folosim de acestea? Pentru noi înşine sau spre slava lui Dumnezeu? Pentru noi sau pentru slujirea semenilor? Trebuie întotdeauna să înţelegem ce ne dă Dumnezeu şi ce facem noi cu cele pe care ni le dă. De aceea, singurul răspuns posibil este să ne închinăm Lui. Mai mult decât atât nu putem. Dacă suntem
118 Matei 11,29.
381
creştini adevăraţi, dacă am atins un oarecare grad de desăvârşire, atunci când oamenii se uită la noi, ei trebuie să-L vadă pe Hristos. Dar, dacă ei ne văd doar pe noi, înseamnă că nu suntem smeriţi.
— Spuneaţi că trebuie să murim în fiecare zi pentru aproapele. Dar cum să dobândim această hotărâre? Sau, mai exact, nu să o dobândim, ci să o cultivăm. De exemplu, în povestea obştii de isihaşti (ultima carte a lui Efrem Filotheitul) este scris că Iosif Isihastul, prin anumite fapte, în fiecare zi îi făcea pe alţii să ducă o viaţă cu adevărat creştinească. Adică reiese că Iosif Isihastul era în obştea lui acea forţă motrice care educa în monahi această hotărâre.
— Isihasmul este o formă particulară şi specială de desăvârşire duhovnicească. Nu oricine are această chemare. Dar fiecare este chemat să respecte Evanghelia. Şi Evanghelia înfăţişează totul foarte simplu. Domnul spune: „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ţi averile, împarte-le săracilor, leapădă-te de tine, ia-ţi crucea şi urmează-Mi.”119 Este o chemare măreaţă! Domnul spune: „Eu voi fi cu voi120, „Nu veţi face asta singuri”.
Omorându-mi „eul” de acum, lepădându-mă de mine însumi, eu nu mor, ci trăiesc. Mă unesc cu Hristos. Să ne aducem aminte de rânduiala Botezului: „Te uneşti cu Hristos? Te-ai unit cu
119 Parafrazare la Matei 19, 21.
120 Parafrazare la Matei 28, 20.
382
Hristos?” Această întrebare se pune de trei ori. Ne-am lepădat noi de omul cel vechi, ne-am unit cu Hristos?
Deci acest lucru e ceva cu totul diferit de moartea ca sfârşit al vieţii pământeşti. Este moartea care ne eliberează pentru a putea trăi. Noi înţelegem moartea numai ca o murire. Dar trebuie să o înţelegem aşa cum o înţelege Hristos în poruncile Sale adresate nouă.
Este ca şi cum vreunul dintre voi ar veni la mine şi mi-ar spune:
— Am o datorie imensă, o sută de miliarde de ruble. Dacă poţi, dă-mi nişte bani ca s-o achit.
Iar eu aş răspunde:
— Voi face mai mult, îţi voi achita singur datoria şi, în plus, îţi voi mai da o sută de miliarde de ruble ca să trăieşti şi să te bucuri.
Atunci bucuria voastră nu va avea margini. Iar Domnul ne spune acelaşi lucru:
— Am murit pentru ca tu să trăieşti. Am plătit deja această datorie. Acum „ia jugul Meu asupra ta, este uşor, şi du-l cu simplitate”121, şi vei dobândi viaţa cea veşnică.
— Cum să aprecieze preotul pregătirea celui păstorit pentru Taina Sfintei împărtăşanii?
— Preotul este responsabil pentru mântuirea păstoriţilor şi pentru cel căruia îi permite să participe la Taine. Când episcopul hirotoneşte
121 Parafrazare la Matei 11, 29-30.
383
un preot, îi dă o părticică din Trupul lui Hristos, spunând: „Primeşte odorul acesta şi păzeşte-l pe el până la ultima ta răsuflare, căci pentru el vei da răspuns la cea de-a Doua şi înfricoşata Venire a Marelui Domn, Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.” Unii uită acest lucru, dar asta nu înseamnă că nu vor da răspuns.
într-o duminică a venit la biserică o femeie cu un grup de adolescenţi. Ea mi-a spus că sunt copiii ei şi prietenii acestora şi că sunt ruşi.
Ei mi-au spus:
— Aseară am citit pravila. Putem să ne împărtăşim?
Eu am răspuns:
— Dacă nu găsiţi în conştiinţa voastră nimic care v-ar chinui, niciun păcat, apropiaţi-vă, împărtăşiţi-vă!
Era şi un băiat pe nume Andrei şi am simţit că Domnul binevoieşte ca acest băieţel să primească împărtăşania. El stătea împreună cu ceilalţi, a păşit spre Potir şi deodată s-a dat la o parte.
Eu i-am spus:
— Apropie-te!
El s-a apropiat. L-am împărtăşit. Apoi mi-a spus:
384
— Părinte, niciodată nu m-am împărtăşit şi nu m-am spovedit.
Eu l-am întrebat:
— Atunci de ce te-ai aşezat la rând? Mi-ai spus că eşti pregătit de împărtăşanie.
Am aflat că este ortodox, botezat, dar totul se reducea la asta. Acest băiat nu ştia ce face, dar Dumnezeu ştia. Acum Andrei este deja un om matur, vine la noi cu fiii săi. De-a lungul anului ei au lipsit de la cel mult două slujbe duminicale. Andrei are doi copii, ambii în vârstă de cincisprezece ani. De obicei, tinerii de cincisprezece ani sunt interesaţi de sex, droguri, în niciun caz de Biserică. Însă aceşti doi băieţi în fiecare duminică se trezesc la patru dimineaţa, schimbă două trenuri pentru ca la ora şapte să ajungă la biserică. Şi participă la slujbă, iar tatăl lor vine cu ei. Pentru că a fost chemat de Dumnezeu. Şi asta schimbă viaţa omului… Ce ar fi fost, dacă atunci i-aş fi spus: „Te-ai pregătit? Dacă nu, pleacă!”? Dumnezeu este singurul Judecător.
Avem pricini serioase pentru a avea legi şi reguli, însă ele trebuie întrebuinţate cu discernământ. Acest lucru nu trebuie să-l decidă cel împărtăşit. Deseori răspunderea cade asupra preotului, căci el este pus de Biserică să păstreze Trupul lui Hristos. Uneori decizia trebuie să o ia episcopul. Frecventaţi seminarul tocmai ca să învăţaţi despre toate acestea. Acolo vi se vorbeşte despre asta.
— Haideţi să ne întoarcem la întrebarea despre pregătirea pentru împărtăşanie. Fireşte, preotul trebuie să cunoască bine omul, ca să-l lase să se apropie de împărtăşanie. Dar atunci când nu ţii legătura cu preotul, când nu comunici
385
deschis cu el, când preotul nu are despre ce vorbi cu ucenicul său şi, terminând slujba, aleargă imediat spre chilie, spunând: „Cât de mult am obosit! Mă aşteaptă multă lume! Nu am timp pentru tine.” într-o asemenea situaţie este foarte greu să te pregăteşti pentru împărtăşanie. Poţi să încerci să supravieţuieşti, folosindu-te de literatura teologică şi duhovnicească…
— Nu înţeleg, dumneavoastră sunteţi de acord cu concluzia că tot ce ne rămâne în viaţă este să citim şi să împlinim cele citite?
— Nu. Vreau să detaliez. În ultima vreme unii teologi spun că a venit timpul când nu mai există îndrumare duhovnicească. De aceea, tot ce ne rămâne este citirea cărţilor. Acum nu analizăm situaţia când vin la noi oameni care, din mila lui Dumnezeu, pot să ne povăţuiască. Imaginaţi-vă că părintele Ioachim nu a venit. Pentru că părintele Ioachim nu poate să cutreiere toată Rusia şi să viziteze toate mănăstirile.
— Iată de ce spun atât de des în timpul întâlnirilor că fără o obşte de credincioşi păstrarea Ortodoxiei este imposibilă. Iar obştea de credincioşi care nu este concentrată pe împărtăşanie nu este o obşte ortodoxă. Dacă nu trăim prin Euharistie, noi nu avem viaţă. De aceea, trebuie să pregătim oamenii pentru împărtăşanie, să-i apropiem de ea. În acelaşi timp, trebuie să le dăm oamenilor împărtăşania pentru ca ţelul să fie atins.
386
Imaginaţi-vă că sunteţi fiul meu şi v-aţi născut ieri. Trebuie să învăţaţi să mâncaţi. Eu nu vă ţin flămând până când veţi spune: „Asta e mâncare şi eu pot s-o mănânc.” Am să vă hrănesc, iar atunci când vă veţi maturiza, voi încerca să aflu ce mâncare vă place, voi începe să vă explic care mâncare este sănătoasă şi care nu. Le dăm bebeluşilor împărtăşania şi-i învăţăm să-L iubească pe Domnul. Când cresc, ei încep să guste din alt fel de hrană. Primesc în sufletul lor nişte lucruri care nu sunt sănătoase. La fel ca şi în cazul educării obiceiurilor gastronomice la copii, noi trebuie să le explicăm fiilor noştri duhovniceşti ce le este de folos şi ce nu.
Mă străduiesc în fiecare duminică să spun o predică, în timpul ceaiului de după slujbă citesc pasaje din Sfânta Scriptură, după care discutăm pe marginea lor. Este o mică lecţie, dar, dacă vii la biserică în fiecare duminică, primeşti într-un an cincizeci şi două de asemenea lecţii. Este ceva. În zilele de sărbătoare sau atunci când observ lipsa disciplinei, înainte de a-i binecuvânta pe credincioşi la sfârşitul predicii, dedic cinci minute unei povestiri despre o tradiţie evlavioasă, pentru ca oamenii să înveţe.
Când eram preot tânăr, mi s-a spus: „Cel mai bun preot nu este cel ce crede că păstoriţii lui ştiu totul; cel mai bun preot este cel ce înţelege că păstoriţii lui aud totul, dar uită întotdeauna şi de fiecare dată trebuie să îi înveţe din nou acelaşi lucru.”
387
De exemplu, în Vinerea Patimilor, în tradiţia greacă, fiecare trece pe sub Epitaf. Şi în Rusia s-a păstrat pe alocuri această tradiţie. Dar la întrebarea care este sensul ei oamenii îmi răspundeau nişte lucruri stupide. Lumea merge în procesiune. Apoi câţiva oameni se aşază la intrarea bisericii cu Epitaful, fiecare se apleacă şi trece pe sub el. Întrebi oamenii de ce se face aşa, iar ei răspund: „Este un fel de binecuvântare.” Dar sensul tradiţiei nu este acesta. Când mă aplec şi trec pe sub Epitaf, afirm prin aceasta că intru împreună cu Hristos în moartea Lui, pentru ca apoi, împreună cu El, să intru în viaţă şi în înviere.
într-o zi cineva s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:
— De unde ai luat-o?
Era un bătrân. Eu am râs şi am spus:
— Păi, asta este învăţătura Bisericii…
El mi-a răspuns:
— Am optzeci şi unu de ani şi nu am auzit niciodată această învăţătură. Ai putea să-mi arăţi vreo carte în care este scris aşa ceva?
I-am deschis scrierile Sfântului Irineu unde se vorbeşte despre asta.
Iar bătrânul mi-a spus:
— Am făcut aşa timp de şaizeci de ani şi nu înţelegeam semnificaţia acestui gest!
Deci, căpătând informaţia puţin câte puţin,
mulţi oameni învaţă.
— Datorită ajutorului duhovnicilor cărora m-am adresat, am ajuns la concluzia că o întrebare
388
pe care vrei să o pui (ca şi orice altă întrebare duhovnicească) are un răspuns diferit pentru fiecare om. Dar poate că veţi socoti util să ne spuneţi câteva cuvinte despre studiile teologice academice.
— Este un domeniu în care decizia o ia patriarhul şi eu nu aş vrea să mă amestec. Cred că studiile teologice în majoritatea cazurilor sunt dăunătoare pentru suflet. De ce? Pentru că este imposibil să-L înţelegi pe Dumnezeu. Se poate doar să-L cunoşti. Şi Dumnezeu este Cel ce ni Se descoperă. Nu noi îl descoperim, ci El ni Se descoperă şi încă în mod desăvârşit, prin Hristos. Prin urmare, ca să fim în stare să studiem teologia, trebuie să ne călăuzim după inimă, nu după minte. Este foarte periculos să gândim că înţelegem ceva numai pentru că avem cunoştinţe despre acel lucru. Nu este deloc aşa.
Ce loc ocupă studiile teologice în mănăstire? Eu, de exemplu, am studiat teologia mai mult decât aş fi vrut. Aş spune că trebuie să fiţi deosebit de prudenţi cu acei monahi cărora le permiteţi să studieze teologia la mănăstire. De ce? Pentru că asta poate să ucidă năzuinţa lor către Dumnezeu. Pentru că ei pot să-şi imagineze că deja îl cunosc pe Dumnezeu şi că nu e nevoie să-L mai caute. Şi atunci se poate întâmpla ca monahul să înceapă să se roage fără simţire, să piardă fiorul de evlavie şi respect pentru mai-marii săi, să se înece în felurite bănuieli care îi înlocuiesc totul.
389
în apus era un învăţător spiritual. El nu era ortodox, dar îl voi da ca exemplu. Este vorba despre Toma dAquino, care a trăit în secolul al XIII-lea, fiind unul dintre cei mai renumiţi teologi. El spunea că teologul este ameninţat de pericolul de a învăţa atât de multe lucruri, încât va începe să creadă în propriile presupuneri şi într-un final va inventa o proprie definiţie a lui Dumnezeu, şi va începe să i se închine. El deja nu I se mai închină lui Dumnezeu, ci propriei concepţii despre El. Însuşi Toma dAquino, la sfârşitul vieţii, voia ca toate operele sale să fie distruse, pentru ca învăţătura lui să nu deruteze pe cineva. El spunea că oamenii nu trebuie să-L găsească pe Dumnezeu prin învăţătură, ci prin luptă duhovnicească şi nevoinţă.
De ce vă spun toate acestea? Deoarece cred că în special dumneavoastră, părinte, din cauza răspunderii pe care o aveţi pentru călugări, trebuie să ştiţi motivele pentru care un monah sau altul vrea să studieze. Şi trebuie să aveţi certitudinea că acel monah pune pe primul plan starea duhovnicească, nu intelectul. În caz contrar, îi va fi foarte greu să înfrunte această componentă raţională care-l domină.
Consider că ieşirea în lumea exterioară a monahului care încă nu a atins maturitatea duhovnicească duce la urmări grave. Monahul trebuie să fie integru, numai atunci el poate să devină preot. Altfel el poate să înceapă să creadă
390
că este cel mai important, vor ieşi învingătoare slava deşartă şi mândria şi îi va fi greu să se întoarcă la Dumnezeu. Nu trebuie să încurajăm mersul lui pe această cale. Acolo, în lume, el va trebui să înveţe la facultatea de teologie a universităţii sau la seminar, unde îl vor înconjura felurite ispite şi vrăjmaşul îi va şopti că el poate să atingă sfinţenia fără să facă nevoinţe ascetice. Atunci viaţa lui monahală şi slujirea lui preoţească vor începe să sărăcească. Nu trebuie să fie aşa! Nu avem voie să permitem asta! însă aşa se întâmplă foarte des.
Cel ce pleacă la studii are nevoie în mod deosebit de rugăciune, de ajutor, de îndrumare, mai mult decât cel ce rămâne la mănăstire. Dacă trimiteţi un monah la studii, trebuie să ştiţi unde anume va locui şi acolo trebuie să fie un duhovnic îmbunătăţit, un povăţuitor duhovnicesc al tuturor vieţuitorilor, iar în programul zilnic trebuie să fie timp pentru rugăciune şi comunicare duhovnicească a unora cu alţii. Stareţul trebuie să poarte răspundere pentru traiul vieţuitorilor. Dacă acestea nu lipsesc, este bine.
— Avem învăţământ la distanţă. Dar tocmai învăţământul la distanţă cere slăbirea pentru câţiva ani a râvnei care îl aduce pe călugăr la mănăstire. Există şi teama atât a celui ce primeşte binecuvântare, cât şi a celui ce binecuvântează că însetarea după rugăciune se va potoli. Deoarece viaţa la mănăstire ajunge la o
390
asemenea saturaţie, din cauza ascultării, studiilor, slujbelor şi vieţii duhovniceşti personale din chilie, încât energia rugăciunii slăbeşte. Un asemenea monah se gândeşte permanent la examene, la facultate…
— Eu aşa cred: Dacă monahul învaţă la distanţă, singura soluţie corectă este să transformi studiile lui într-o parte a ascultării. Atunci el va avea timp pentru munca intelectuală şi nu va încerca zadarnic să o combine cu celelalte ascultări şi cu rugăciunea, ceea ce ar fi incorect. Trebuie să privim studiile ca o parte a ascultării şi să-i alocăm timp suficient. Dar atunci cineva trebuie să urmărească felul în care călugărul învaţă. Pentru că timpul poate fi folosit în mod diferit: poţi să dormi, poţi să citeşti, poţi să înveţi. Trebuie să-l supravegheze cineva pe acel călugăr.
— Mulţi dintre fraţii noştri cunosc următoarea situaţie: când omul păşeşte pe calea luptei cu păcatul şi cu patimile, el, desigur, nu-şi doreşte să cadă. Totuşi, întrucât patimile încă sunt vii, nu rar se întâmplă căderi, conflicte. Acestea, desigur, sunt roadele mândriei. Se întâmplă fără voia noastră. Când însă omul cade, se apropie vrăjmaşul şi încearcă să-l arunce în deznădejde. Uneori această perioadă de deznădejde este foarte lungă, este greu să-ţi aduni forţele şi să te ridici. Ce puteţi să ne recomandaţi într-o asemenea situaţie? Cum putem să ne ridicăm mai repede după căderile involuntare?
392
— Noi trebuie să vedem şi să conştientizăm că deznădejdea este mândrie. Este nădăjduirea în sine, nu în Dumnezeu. Trebuie să strigăm la Dumnezeu, să îl rugăm să ne ajute. De regulă, călugării cad în deznădejde pentru că nu se ţin de îndrumările duhovnicului, nu îndeplinesc cu ascultare ceea ce el le spune. Nădăjduim în noi înşine şi cădem în deznădejde.
Sfatul meu pentru dumneavoastră şi pentru toţi: în timpul luptei interioare, după posibilitate, să vă mărturisiţi zilnic părintelui duhovnicesc şi să faceţi ceea ce vă spune, nu ceea ce vreţi. De ce? Pentru că tocmai atenţia la noi înşine, la gândurile şi dorinţele noastre este cea care ne-a adus nenorocirea.
— Adică, dacă am înţeles bine, spuneţi că trebuie să alergăm la spovedanie cât se poate de repede.
— Exact!
— Sfinţii Părinţi spun că în calea omului care vine la mănăstire există o etapă când Domnul Se ascunde de el. Omului îi este foarte greu să facă orice. Ce poate să ne ajute în această perioadă? Sau cine poate să ne ajute? De ce să ne ţinem? Li se întâmplă tuturor? Există vreo lege duhovnicească potrivită să te ajute să înfrunţi această stare?
— Fiecare ajunge în acest punct într-o anumită măsură. Totul depinde de măsura mândriei noastre. Cu cât avem mai multă mândrie, cu
393
atât devine mai greu să-L vedem pe Dumnezeu. Atunci când simţim că Dumnezeu S-a îndepărtat de noi, El este cu noi, El nu a plecat nicăieri. Noi suntem cei ce ne-am îndepărtat de El. Comportamentul nostru, lipsa dragostei, preocuparea deosebită pentru noi înşine, iată ce ne încurcă să-L vedem pe Dumnezeu. În istoria mântuirii au fost momente când Dumnezeu le îngreuna posibilitatea de comunicare cu El chiar şi celor mai mari sfinţi, ca să-i atragă mai mult spre El, pentru ca ei să vadă că viaţa fără El nu are niciun sens. Prin aceasta Domnul nu doreşte să ne arunce în deznădejde, ci, dimpotrivă, să ne îmbărbăteze. Şi, după cum vedem, aceşti sfinţi nu cădeau în deznădejde, ci strigau la Dumnezeu cu o mai mare îndrăzneală: „Nu mă lăsa!” Puţin credincioşii însă, în asemenea situaţii, spun: „Dumnezeu a plecat, El m-a părăsit.”
Se poate compara cu situaţia când am avea un măgăruş şi am ţine în faţa lui un morcov la o distanţă egală cu cea necesară pentru a-l face să se mişte. Atunci el nu se va opri, ci va merge. Căci noi deseori ne asemănăm cu nişte măgăruşi, mai des decât ne dăm seama.
— Ce puteţi să-i recomandaţi omului care nu are suficientă înţelegere a propriei păcătoşenii? Te împărtăşeşti, te rogi, faci ascultare, faci tot ce trebuie, dar în interior îţi lipseşte conştientizarea păcătoşeniei. Şi din acest motiv totul este superficial.
394
— Când oamenii nu înţeleg cât sunt de mândri, păcătoşi, iubitori de sine, întotdeauna îi sfătuiesc să facă un lucru pe care nu ar vrea deloc să-l facă. Cu ceva timp în urmă, am avut un enoriaş; el venea la biserică, părea că face tot ce trebuie, dar nu putea în niciun fel să priceapă că este păcătos din fire. El spunea mereu că nu este un om rău. Iar la New-York se află o comunitate de maici catolice care au grijă de oamenii care mor de SIDA. Am convenit ca el să meargă să le ajute. Însă a rezistat acolo doar o jumătate de oră. A spus:
— Aceşti oameni se chinuie, pentru că şi-au stricat ei înşişi viaţa. Cum aş putea să-i compătimesc? Ei sunt vinovaţi pentru faptul că sunt bolnavi.
Eu i-am răspuns:
— Acum vezi că şi tu eşti bolnav, bolnav duhovniceşte. Atunci de ce Dumnezeu trebuie să aibă grijă de tine? Numai tu eşti vinovat că te afli într-o asemenea stare. Iar El continuă să te iubească, te ajută. Asta e nenorocirea: tu nu poţi să-ţi ajuţi aproapele, dar lui Dumnezeu îi ceri să te ajute.
îi cerem lui Dumnezeu ceva, dorim să primim ceva de la El, dar noi înşine nu vrem să le dăruim nimic semenilor. Această trăsătură a noastră este rea de la rădăcină. Noi nu ne dăm unii altora ceea ce ne dă Dumnezeu, în asta constă păcătoşenia noastră. Dacă am vedea cât de mult ne-a dat şi ne dă El şi cât de puţin le dăm noi înşine semenilor, am conştientiza cât de păcătoşi suntem.
395
— întrebarea mea va suna ca din perspectiva unui mirean. Cum poţi să trăieşti în lume din inimă? Înţelegeţi la ce mă refer?
— Da. Când omul trăieşte de unul singur este foarte greu. Viaţa în afara obştii, în afara comuniunii obşteşti, face viaţa duhovnicească aproape imposibilă. De ce? Pentru că anturajul ne influenţează enorm. Şi, dacă trăim în lume fără să ducem în acelaşi timp o viaţă duhovnicească, lumea mereu ne atacă, se luptă cu noi, ne ispiteşte, încercând să ne înghită, să ne facă o parte a ei. Dacă ne vom apăra singuri, vom suferi un eşec. Trebuie să ne legăm viaţa de o obşte înduhovnicită, anume ea ne va da puterile necesare să trăim această viaţă. Altfel o vom irosi degeaba. Simt că v-am pus în încurcătură. Aţi devenit oarecum trist. Dar înţelegeţi ce vreau să spun?
— Cum să ne lepădăm de lume?
— Trebuie să conştientizăm că toate există numai datorită Domnului. El a creat totul. Deci cum putem să iubim ceea ce a creat El şi să nu-L iubim pe Creator? Este ca şi cum am merge acolo unde se fabrică banii (nu ştiu cum se numeşte acest loc în Rusia, la noi se numeşte Fabrica de Bani) şi ni s-ar spune: „îţi propunem să devii proprietarul Fabricii de Bani. Poţi să faci bani. Toţi banii sunt ai tăi. Sau poţi să vii la bancă şi să iei de acolo de fiecare dată câte zece ruble.” Iar noi am alege a doua variantă. Adică să mergem la bancă şi să luăm de acolo de fiecare dată câte
396
zece ruble. Ce prostie! Iată, sursa de bani ne este propusă, de ce să mai mergem la bancă?
însă lumea ne orbeşte şi credem că în ea se află adevărul, uitând de Cel ce a zidit-o. Şi pierim. Dacă putem să-L găsim pe Dumnezeu, suntem în stare şi să ne lepădăm de lume. Însă, dacă nu-L vedem pe Dumnezeu, nu putem să renunţăm la nimic.
— Duhovnicul Mănăstirii Pecerska din Pskov, Arhimandritul Ioan Krestiankin, spunea că în viaţa duhovnicească este foarte important să învăţăm să ne răbdăm pe noi înşine. Ce înseamnă asta şi cum să o facem?
— Să ne răbdăm? Adică părintele Ioan spunea că trebuie să ne acceptăm pe noi înşine? Sau că trebuie să avem o atitudine răbdătoare faţă de propria persoană?
— Mai degrabă se are în vedere toleranţa.
— A ne tolera, a ne accepta pe noi înşine, nu înseamnă să ne placă starea în care ne aflăm, să fim mulţumiţi de ea. Ci înseamnă posibilitatea de a vedea acea stare şi de a conştientiza necesitatea de a ne schimba, de a ne strădui din toate puterile să o facem şi să răbdăm felul în care se produc în noi schimbările. Iar schimbarea definitivă nu va avea loc atunci când vrem noi, ci atunci când va voi Dumnezeu.
îmi aduc aminte că am citit undeva că Domnul nu răspunde întotdeauna la rugăciunile omului atunci când acesta îi cere să-l izbăvească de vreun păcat mare. De ce? Pentru că altfel el, din
397
mândria sa, ar crede că a fost izbăvit de păcat datorită rugăminţii sale. Domnul lasă omul în păcat, pentru ca el să înţeleagă că de unul singur nu poate să facă nimic: Dumnezeu face totul.
De aceea, celor mândri le este mult mai greu decât celorlalţi, aşa îngăduie Domnul. Mândria distruge totul.
— Explicaţi-mi, vă rog, cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, care scria că monahii contemporani se întorc spre ei înşişi.
— Cred că trebuie să înţelegeţi că nu toate cuvintele spuse de feţele bisericeşti, chiar şi de sfinţi, sunt infailibile. Infailibilă este învăţătura sobornicească a Bisericii, infailibilă este Sfânta Tradiţie, însă nu şi o personalitate aparte. De aceea sfinţii, chiar şi Sfinţii Părinţi, pot să spună ceva care nu face parte din Predanie. Prin urmare, ca să-i citim pe Sfinţii Părinţi, trebuie să cunoaştem Sfânta Tradiţie. Altfel ne va paşte nenorocirea: vom primi totul ca pe Evanghelie, iar operele sfinţilor nu sunt Evanghelia.
Sfântul Ignatie Briancianinov a trăit într-o anumită perioadă, într-o anumită cultură. El vorbea anume despre neînţelegerile de atunci, care aveau loc în unele mănăstiri. Dar, dacă vom lua acest lucru drept un adevăr infailibil, va trebui să ne punem întrebarea: Dar unde este Duhul Sfânt? Unde e Biserica? Căci noi ştim că stăreţia există datorită lucrării Sfântului Duh. Ştim că şi îndrumarea duhovnicească a călugărilor se realizează
398
datorită lucrării Sfântului Duh. Prin urmare, dacă El creşte sfinţi iar El întotdeauna creşte sfinţi atunci este posibil ca unele culturi, în anumite perioade din istorie, să se îndepărteze atât de tare de Biserică, încât într-o anumită zonă devine foarte greu să observăm prezenţa Duhului Sfânt. Însă El continuă să Se afle acolo. Dacă acolo este Biserica, atunci şi El este prezent.
— Nu ştiu dacă sunteţi la curent, dar a existat o polemică la care au participat două părţi care, poate, au manipulat puţin învăţătura Sfântului Ignatie. Ambele părţi cădeau în extreme, cum se întâmplă mereu când se clatină o barcă şi fiecare trage vâsla spre el. Sfântul Ignatie, într-adevăr, a atins problema ştirbirii într-o oarecare măsură a tradiţiilor şi a Predaniei, chemând la discernământ şi atenţie. În această polemică una dintre părţi, desigur, spunea, denaturând cuvintele Sfântului Ignatie, că nu mai există stăreţie, că ne mântuim prin citirea cărţilor, prin necazuri, prin boli. Prin asta ei desfiinţau, oarecum, temelia vieţii bisericeşti, şi anume ascultarea.
Cealaltă parte (aceştia erau în special vieţuitorii Athosului, care trăiau, într-adevăr, în conformitate cu Sfânta Tradiţie) spunea că toate acestea sunt o minciună, că trebuie să trăim în ascultare absolută, fără a discerne, să ne încredem în Dumnezeu, să nădăjduim în El şi Domnul va aranja totul.
399
Dar eu cred că dumneavoastră, trăind la New-York, înţelegeţi că monahul contemporan chiar are nevoie de discernământ. Şi astfel încerc să formulez întrebarea: Care sunt criteriul şi gradul acestui discernământ în lumea contemporană? Aşa cum spuneţi, există biserici şi obşti unde Tradiţia se minimalizează într-atât, încât putem să punem la îndoială dacă adevărul Tradiţiei mai este viu acolo. Multe dintre mănăstirile noastre ruseşti nu au duhovnici experimentaţi. Stareţii acestora sunt uneori la fel de tineri ca şi monahii începători. Lipsesc acolo şi multe alte componente ale Predaniei. Şi Sfântul Ignatie într-adevăr are dreptate atunci când spune că monahul are nevoie de discernământ. Monahul lecturează operele Sfinţilor Părinţi, dar vede că nu poate să trăiască numai prin cărţi. Şi iată o întrebare clară: Care trebuie să fie măsura acestui discernământ? De ce principii trebuie să te ţii, ca să nu greşeşti, prin samavolnicia ta, împotriva dogmelor vieţii duhovniceşti, a principiilor ascultării, smereniei, iubirii, jertfelniciei?
— Părinte, răspunzând la întrebarea dumneavoastră, voi începe spunând că trebuie să ne apropiem de chestiunea alegerii duhovnicului cu o grijă foarte mare, fără grabă. Trebuie să ne străduim să căutăm un asemenea duhovnic, care se străduieşte el însuşi să trăiască în ascultare, să iubească, să le slujească oamenilor. Unul care
400
ne-ar da sfaturi, dar ne-ar lăsa alegerea de a le urma sau nu, nu să facă el însuşi această alegere în locul nostru. În acest caz noi, probabil, am dobândi un duhovnic care ia aminte la glasul lui Dumnezeu, în loc să afirme: „Dumnezeu îţi porunceşte să faci aşa şi aşa.” Căci există duhovnici capabili într-adevăr să desluşească relaţiile de taină dintre Dumnezeu şi om, în care El îşi manifestă lucrarea. Duhovnici care sunt în stare, datorită suferinţelor şi încercărilor pe care le-au răbdat ei înşişi, să vadă suferinţa şi lupta semenului şi, prin exemplul propriei lupte, să-i arate calea spre Dumnezeu.
Cel mai bun lucru pe care aş putea să vi-l recomand este să nu mergeţi la un stareţ înaintevăzător, ci la un păcătos care se pocăieşte.
— în ce măsură călugărul contemporan trebuie să dea importanţă fenomenului globalizării? Acceptarea treptată a acestuia este lepădare de Hristos? Unii nu pot să ajungă la Athos, deoarece consideră că se vor lepăda de Hristos, dacă vor accepta documentele cu numere.
— Noi, monahii, trebuie să ne rugăm pentru fraţii şi surorile noastre care trăiesc în lume. Să ne rugăm pentru ei, să îi iubim. Noi trebuie să ne rugăm pentru mântuirea lor. Nouă, călugărilor, ne este totuna unde ne aflăm. Noi nu avem nicio tangenţă nici cu politica, nici cu diferenţierea pe criterii naţionale. Dacă suntem monahi, atunci printre noi „nu mai este nici rob, nici liber, nici elin,
401
nici iudeu”122, nici rus, nici american. Noi suntem monahi şi îi aparţinem lui Dumnezeu. De aceea îmi este neînţeleasă agitaţia din jurul documentelor şi al hârtiilor.
Dacă am fi cu toţii nişte călugări buni, niciodată nu ne-am părăsi mănăstirea. Nu avem de ce să plecăm, totul este deja aici. Excepţie dacă suntem trimişi undeva pentru ascultare. Atunci plecăm şi facem ceea ce suntem datori să facem. Dacă stareţul ne trimite la Athos şi pentru asta e nevoie să obţinem anumite hârtii, facem rost de ele şi plecăm. Restul nu contează.
Cred că ar fi un fenomen haric, dacă lumea ar deveni unită, fără naţionalism, fără frontiere, dacă am realiza cu toţii că suntem copiii lui Dumnezeu şi ne-am închina Lui în cuvioşie şi în adevăr, şi n-ar fi războaie, nici dezbinări. Dacă asta este globalizarea, eu o susţin.
— Acum se vrea globalizarea exact aşa. Numai că nu vor să ne facă fii ai lui Dumnezeu, ci fiii unui singur conducător.
— Această lume niciodată nu se va supune unui singur conducător sau stăpân. Oare nu-i aşa? Domnul spune: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.”123 Dacă Domnul nu e din lumea aceasta, atunci cine o cârmuieşte? Cel viclean. Indiferent de felul în care se numeşte, din ce popor
122 Parafrazare la Coloseni 3,11.
123 Ioan 18, 36.
402
provine, ce formă are, el nu e Dumnezeu. De aceea, noi nu avem nicio legătură cu el. Nu ştiudacă e corect să gândeşti aşa, dar eu aşa consider.
Arătaţi-mi un popor care să reprezinte împărăţia lui Dumnezeu şi eu voi pleca în ţara acelui popor. Dacă vreo împărăţie sau ţară nu I se supune lui Hristos, putem să nu-i acordăm nicio atenţie. Dacă vreţi, puteţi să vă rupeţi documentele şi să purtaţi numai cruci.
— Capitolul cincisprezece din Apocalipsă vorbeşte despre punerea „peceţii fiarei” pe mână sau pe frunte. Părintele nu vorbea despre călătoria la Athos, ci despre cum să îmbinăm lucrarea evanghelică şi virtuţile monahale cu faptul că are loc apropierea vremurilor când acest capitol începe să se împlinească. În Ucraina fraţii din diferite mănăstiri au păreri diferite în această privinţă.
— Părinte, vă asigur că, dacă nu veţi citi nimic altceva în afară de Sfânta Evanghelie, adică numai pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan, şi niciodată nu veţi deschide Apocalipsa, nici măcar nu o veţi vedea vreodată, veţi fi în siguranţă absolută. Noi nu trebuie să ştim ziua sau ceasul când va veni sfârşitul. Noi trebuie să ştim ce să facem acum. Dar ce trebuie să facem acum? Să ne pocăim! „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor.124″„Pe ea căutaţi-o înainte de toate.”125 „Iubeşte-L pe Dumnezeu
124 Matei 3,2.
125 Parafrazare la Matei 6, 33.
403
cu toată inima ta, cu tot sufletul şi cugetul şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”126 Este o nevoinţă şi trebuie îndeplinită ziua şi noaptea, şapte zile pe săptămână, trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an.
Apocalipsa este metaforică, este scrisă într-un limbaj tainic. Numai Biserica poate s-o înţeleagă. Dar până în prezent Biserica nu a dat o tâlcuire limpede a conţinutului acesteia. De aceea noi, fiind păcătoşi, nestatornici faţă de cuvintele Sfintei Scripturi, trebuie să oferim tălmăcirea ei Bisericii, nu să ne ocupăm de asta în mod individual. Să răspândim ideea că acesta, chipurile, ar fi semnul sfârşitului lumii, că trebuie să plecăm, că ne-au mai rămas o mie de zile; eu nu cred că acestea au vreun folos duhovnicesc. Dimpotrivă, abat atenţia oamenilor de la ceea ce trebuie să facă, aruncându-i, în schimb, într-o frică panicoasă faţă de ceva despre care ei nu ştiu nimic.
Dacă veţi decide să citiţi Apocalipsa, să o tâlcuiţi şi să trăiţi în conformitate cu această tâlcuire, este alegerea dumneavoastră personală. Eu doar vă dau un sfat.
— în ce constă esenţa purtării crucii?
— învăţătura despre cruce constă în faptul că, dacă omul nu este gata să se aducă jertfă de dragul iubirii, el nu va putea să trăiască, deoarece viaţa nu înseamnă doar existenţa fizică, ci şi cea duhovnicească. Domnul Iisus Hristos ne-a
126 Parafrazare la Matei 22,37; Matei 22,27; Luca 10,27.
404
arătat că, jertfindu-Şi viaţa fizică de dragul iubirii pentru neamul omenesc, prin suferinţă şi moarte El a nimicit moartea şi ne-a dăruit viaţa cea veşnică. De aceea, Scriptura spune: „ Dacă nu veţi muri, nu veţi putea trăi.” Cu alte cuvinte, dacă nu te vei elibera de egoism şi de păcat în viaţa aceasta, fiind gata să-ţi jertfeşti chiar viaţa, nu vei putea să trăieşti veşnic. De aceea, crucea este libertatea noastră. Ea este darul lui Dumnezeu.
Niciun duşman nu vă ameninţă mai mult decât voi înşivă. Nu e nimic mai neputincios în voi decât trupul vostru. Luptându-vă cu toate acestea, primind tot ce vă trimite Dumnezeu, toate greutăţile şi încercările, chiar până la moarte, dobândiţi viaţa. Aceia dintre voi care au vizitat Sfântul Munte îşi aduc aminte că acolo la multe mănăstiri pe pereţi este scris: „Dacă nu vei muri înainte să mori, vei muri după ce vei muri.” De aceea, crucea este singura poartă posibilă către libertate. Cei ce nu înţeleg ce înseamnă viaţa se tem de moarte, pentru că ei cred că moartea este sfârşitul tuturor lucrurilor. Noi însă vedem în viaţa aceasta şi în moarte doar începutul.
Aş vrea să vă întreb dacă toţi sunteţi pregătiţi pentru Postul Mare. Sunteţi pregătiţi să intraţi în post şi să vă schimbaţi? De Paşti mulţi dintre voi se vor schimba, încât vor deveni de nerecunoscut, se vor înnoi. Ceea ce mă sperie, când privesc înapoi, în trecutul meu, este faptul că în fiecare an, în Duminica iertării, sunt nevoit să spovedesc
405
aceleaşi păcate şi aceleaşi căderi. Am impresia că niciodată nu am mai trăit în Postul Mare. Aceasta este lucrarea Harului. Dumnezeu ne mai dă o şansă. Putem să începem fiecare post ca şi cum ar fi primul şi singurul din viaţa noastră. Numai trebuie să ne dorim să ne schimbăm şi putem să o facem. Nu trebuie să ne schimbăm regimul alimentar, nu contează ce mâncăm, Dumnezeu nu are nicio treabă cu hrana. Important este dacă avem iubire şi dacă încetăm să mai păcătuim.
Rugăciunea, faptele milei şi înfrânarea trupească sunt trei piloni pe care se ţine clădirea postului. Dar noi uităm de faptele milei şi uităm să ne înmulţim cu adevărat rugăciunile (participăm la rugăciunea liturgică, dar nu o înmulţim pe cea particulară), concentrându-ne doar asupra alimentelor pe care putem sau nu putem să le consumăm. Sfinţii Părinţi spun, şi mie îmi place mult să le repet acest lucru celor din obştea noastră, că niciun membru al Bisericii nu este dator să ţină post, în afară de cei ce păcătuiesc. Dacă nu păcătuiţi, nu aveţi nevoie de post. Dacă nu vă place să postiţi, încetaţi să mai păcătuiţi şi atunci mâncaţi orice vă place, şi nu veţi avea nicio vină. Postul pur şi simplu vă ţine departe de păcat. El vă aminteşte cât de mult însetează sufletul vostru după Dumnezeu. Când trupul vostru cere mâncare, sufletul cere şi el mâncare, dar voi nu simţiţi. Am cunoscut un preot bătrân care spunea că postul este ca o ploaie de primăvară.
406
Domnul Dumnezeu ne trimite tot ce avem nevoie ca să înflorim: rugăciuni, post, slujbe. Toate acestea stropesc sufletul nostru, pentru ca până la Paşti să înflorim. De aceea, bucuraţi-vă de slujbele din post.
— Există un contrast foarte mare între Postul Mare şi Paşti. În timpul postului avem condiţii prielnice. Şi diferenţa dintre post şi Săptămâna Luminată este foarte mare. Nu postul este greu, ci Săptămâna Luminată.
— Eu nu sunt sigur că împărtăşesc aceste sentimente. Domnul ne spune: „Este vreme pentru post şi este vreme pentru sărbătoare.”127 Când Mirele este la nuntă, noi nu postim.
— Am avut în vedere emoţia puternică din zilele de Paşti.
— Am înţeles despre ce vorbiţi, părinte. Schimbarea se petrece de la robia păcatului la eliberare şi înviere.
— Este o încărcătură duhovnicească atât de mare, încât nu poţi să te ascunzi, este imposibil să te însingurezi.
— La nivel pur omenesc, vă înţeleg. Dar eu vorbesc despre realitatea duhovnicească. Realitatea învierii şi bucuria ei trebuie folosite ca sursă de putere. Cuvintele dumneavoastră se aseamănă cu vorbele apostolilor care urmau să hrănească şapte mii de oameni. Ei spuneau:
127 Parafrazare la Matei 9,15.
407
„Hai să plecăm de aici, este atât de multă lume! Poate vor începe să se revolte că nu avem suficiente provizii…” Domnul a spus: „Aşezaţi-i şi Eu însumi le voi da să mănânce.”128 Nu vă faceţi griji, pregătiţi cât mai multă mâncare, hrăniţi-i pe toţi şi totul va fi bine.
— Sunt pregătit să dau, dar e foarte greu atunci când ţi se ia. Eşti abătut şi nu poţi să-ţi revii imediat
— Am auzit mulţi oameni care preferă Postul Mare, nu Paştele. Pentru că este mai uşor să te reculegi duhovniceşte în această perioadă. Dar noi nu putem să ne ţinem permanent de fusta mamei. Trebuie să învăţăm să mergem singuri.
— Conceptele de „viaţă duhovnicească” şi „neputinţă omenească” se opun într-o anumită măsură. Cum să duci neputinţele semenului, dacă ai suficiente neputinţe proprii? Cum să determinăm măsura neputinţei noastre? Ce putem face?
— Fiţi atenţi. Nu judecaţi faptele semenilor. Nimeni nu poate să citească în inimi, decât Dumnezeu. Noi putem să vedem comportamentul, nu însă şi motivele. Noi nu trebuie să ne îngrijorăm de ceea ce face fratele nostru. Nu trebuie să judecăm. Trebuie să ne îngrijorăm pentru bunăstarea fraţilor. Deseori oamenii pe care îi considerăm nişte mari păcătoşi nu sunt atât de păcătoşi ca aceia care îi judecă.
128 Parafrazare la Marcu 6, 35-39.
408
într-o zi i-am întrebat pe enoriaşii mei: „Ce credeţi, care este cel mai mare păcat pe care l-aţi săvârşit?” Ei mi-au numit uciderea, adulterul şi alte păcate trupeşti, îşi aduceau aminte de războaie. Iar eu am spus: „Cel mai greu păcat este judecarea.” Nu aveţi dreptul să judecaţi pe nimeni, pentru că voi nu sunteţi Dumnezeu. Numai Dumnezeu citeşte în inimi. De aceea voi, atunci când judecaţi, parcă spuneţi: „Eu sunt Dumnezeu şi pot să fac ceea ce îi este specific lui Dumnezeu.” Domnul spune: „Dacă vă judecaţi fratele, sentinţa pe care i-o daţi cade asupra voastră.”129 Noi o facem permanent.
Deci viaţa duhovnicească se desfăşoară într-un triunghi, între voi, Dumnezeu şi părintele vostru duhovnicesc. Nimeni altcineva nu participă la ea. Puteţi să vedeţi un om şi să nu ştiţi nimic din ceea ce se petrece în sufletul lui.
Poate mai ţineţi minte din Pateric povestea Preacuvioasei Isidora din Tavenisi. Ea vieţuia la o mănăstire cu patru sute de maici. Muncea la bucătărie şi se hrănea cu resturile de mâncare pe care le lăsau în farfurii celelalte surori. Monahiile se purtau cu ea oribil. În viaţa Sfintei Isidora se spune că toţi o considerau nebună. Era întotdeauna pălmuită. Aruncau cu resturi de mâncare în ea. O luau în râs. Iar ea primea totul cu o mare smerenie, le iubea pe toate maicile şi le slujea.
129 Parafrazare la Marcu 7, 2.
409
într-o zi a venit la ele un bătrân de la o mănăstire de călugări care se afla de cealaltă parte a râului. El a spus că ar vrea să o vadă pe sfânta care i se arătase în vis şi care se nevoia în acel aşezământ, printre maici. El a trecut râul, s-a întâlnit cu stareţa şi a rugat-o să le aducă pe toate surorile, ca s-o găsească printre ele pe sfântă. Toate monahiile au trecut, una după alta, prin faţa lui. Şi de fiecare dată el spunea: „Nu, nu este ea.”
Bătrânul a spus: „Se pare că nu a venit vreuna, pentru că sfânta nu este aici.” Stareţa şi-a adus aminte: „Avem o nebună care lucrează la bucătărie. Dar sigur nu este ea.” Monahul a insistat să fie adusă şi ea. Isidora a venit. Cu şorţul de bucătărie, murdară. Bătrânul a căzut la picioarele ei şi a început să-i ceară binecuvântare. Ea s-a tulburat: „Nu faceţi asta, nu faceţi asta!” Iar el a explicat că Maica Domnului i-a descoperit că acea femeie era sfântă. Când surorile au aflat toate acestea, au început să o ridice în slăvi. Şi atunci ea a plecat de la mănăstire, pentru că nu voia să fie recunoscută ca sfântă.
Sunt sigur că Domnul Dumnezeu v-a trimis şi vouă sfinţi. Dar trebuie să avem ochi ca să-i vedem. Dacă v-aţi purta unii cu alţii cu mare respect şi v-aţi sluji unii altora cu smerenie, aţi vedea sfinţii.
Mă aflam la un moment dat la o mănăstire din Grecia şi un preot bătrân de acolo mi-a spus: „Mănăstirea este ţinută numai pentru rugăciunile unui singur monah.” „Care monah?” „Noi nu
410
ştim. Dar ştim că, dacă mănăstirea ar fi trebuit să fie ţinută pentru rugăciunile noastre, ar fi pierit. De aceea, sunt convins că mănăstirea este ţinută pentru rugăciunile unui singur om care se află aici. Domnul Dumnezeu miluieşte un oraş plin de păcătoşi chiar şi pentru un singur drept. Aici este cineva care se roagă cu adevărat. El este printre noi. Căci aici s-au adunat cei ce tind spre sfinţenie mai mult decât spre apreciere.”
Poate că mulţi dintre fraţii de aici suferă.
Poate că mulţi vor să se întoarcă în lume, chinuindu-se din cauza închipuirilor sau a gândurilor păcătoase. Şi toate acestea se întâmplă deoarece nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi unii înaintea altora. În tinereţe am fost întrebat: „Ce ai face, dacă Iisus Hristos ar intra în această cameră şi ar sta înaintea ta?” Eu am răspuns: „Aş cădea la pământ şi I-aş săruta picioarele!” Atunci interlocutorul meu m-a întors şi mi-a spus: „Mergi, El este acolo! Chiar acum ai trecut pe lângă El…”
Avem noi oare o asemenea credinţă? Avem nevoie de ea. Dacă vrem să sporim ca monahi, avem nevoie tocmai de o asemenea credinţă. Dacă vrem să-i aducem pe oameni la Dumnezeu, avem nevoie de o asemenea credinţă. Dacă nu-L cinstim pe Dumnezeu în ceilalţi, niciodată nu îl vom vedea în Biserică. Nu îl vom vedea nici măcar în icoană. Dumnezeu ne cere să intrăm în relaţie cu El. Şi noi, de asemenea, avem nevoie de relaţii. Iată ce se întâmplă: noi nu avem încredere unii în alţii pentru
411
că nu ne aflăm în relaţie cu ceilalţi. Probabil nu I-aţi spune lui Iisus Hristos: „Aş sta de vorbă cu tine, dar nu am încredere în Tine.” Căci voi ştiţi că El vă iubeşte şi vreţi şi voi să-L iubiţi. Fraţii voştri trebuie să ştie că îi iubiţi, atunci vor avea încredere în voi. Oricine se simte mai bine având alături un om iubitor decât unul atotştiutor.
— Cum să dobândim starea despre care ne-aţi vorbit? Cum să învăţăm să nu judecăm?
— Haideţi să ne aducem aminte ce spun Sfinţii Părinţi despre judecare. Omul care a atins pocăinţa adevărată niciodată nu va judeca un alt om, pentru că el conştientizează propria păcătoşenie. Simte o datorie imensă faţă de Dumnezeu şi mila infinită a lui Dumnezeu pentru el. Într-o asemenea stare, păcatele străine nu se văd. Ele par neînsemnate în comparaţie cu căderile personelle. Căci păcatul meu şi lipsa pocăinţei mele nu vă vor trimite la iad, dar păcatele voastre fără pocăinţă vă vor duce tocmai acolo. De aceea, este mai bine să vă îngrijoraţi pentru asta, nu pentru mine.
— Noi citim permanent Noul Testament, citim permanent operele patristice, discutăm cu duhovnicul, însă atunci când lucrurile ajung să fie puse în practică, începem să judecăm, să invidiem şi să facem alte păcate. Cum să nu călcăm greşit?
— înainte de toate, cum să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu? De unul singur nu veţi reuşi să o faceţi. Trebuie să-I cereţi ajutorul. „Doamne, dă-mi să văd orbirea mea! Doamne, arată-mi
412
chipul Tău!” Iar apoi să vă supuneţi la ceea ce vă spune Dumnezeu. Dacă eu vă spun: „Nu puneţi mâna pe sobă că vă ardeţi”, dar dumneavoastră veţi face totuşi asta, după care veţi întreba: „Cum să mă abţin să nu pun mâna pe sobă?”, atunci eu voi răspunde: „Pur şi simplu nu fiţi prost. Dacă o să vă atingeţi de soba fierbinte, vă veţi alege cu o arsură.”
Dacă veţi judeca oamenii, şi Dumnezeu o să vă judece pe dumneavoastră. Trebuie să fii nebun să-ţi doreşti judecata lui Dumnezeu. Chiar dacă nu vedeţi că soba este încinsă, ştiţi acest lucru. Chiar dacă nu vedeţi judecata căreia îi veţi fi supuşi, ştiţi despre ea şi încercaţi să o evitaţi. Trebuie să ne disciplinăm, trebuie să ştim să ne înfrânăm.
Există rugăciunea: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Ea oglindeşte foarte limpede starea noastră duhovnicească. Ne dorim asta, dar nu ne dorim suficient de tare. Noi credem, dar ne aflăm în captivitatea propriilor obişnuinţe. Şi nu iubim durerea, nu iubim suferinţele, nu facem nimic care ar putea să ne incomodeze. Ne asemănăm cu posesorii cardurilor de credit. Pe acestea nu sunt bani, ei sunt primiţi într-un avans care urmează să fie rambursat la sfârşitul lunii. Ne folosim de „carduri”, crezând că vom putea să achităm datoria la timp. Iată ce facem în viaţa duhovnicească. În loc să tăiem şi să aruncăm această cartelă, noi tot sperăm că va fi infinit creditul, că nu îl vom epuiza niciodată. „Mă voi
413
schimba mâine. Nu am datorii prea multe.” Nu, totul este foarte serios.
— Ce să fac, dacă judecarea mi-a intrat în obişnuinţă ca respiraţia? Nu poţi să încetezi să respiri. Nu poţi să încetezi să judeci.
„De şaptezeci de ori câte şapte”130, vă aduceţi aminte, nu-i aşa? Dacă vom ierta „de şaptezeci de ori câte şapte” şi Dumnezeu ne va ierta la fel. De aceea, noi trebuie doar să ne cerem iertare. „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă să mă opresc.” Când v-aţi judecat fratele, imediat trebuie să începeţi să spuneţi această rugăciune.
Am să vă povestesc o experienţă pe care mi-a fost dat să o trăiesc: Ne aflam în altar împreună cu un preot, părintele Ghelasie, aşteptând începutul Liturghiei. În acea zi au slujit şase preoţi. Părintele Ghelasie a înconjurat altarul şi mi-a făcut o închinăciune până la pământ. El era deja un om în vârstă. Am exclamat: „Părinte, ridicaţi-vă, ce faceţi?” Şi el mi-a explicat: „Părinte, vreau să mă pot ruga la această Liturghie. Dar chiar acum, stând în altar, te-am judecat. De aceea, am venit să-mi cer iertare.” El nu voia să-I slujească lui Dumnezeu în păcat. Dacă am avea şi noi un asemenea curaj şi capacitatea de a ne conştientiza păcatul, am reuşi să nu mai păcătuim. Însă noi gândim: „Vai, nu vreau să o fac! O să vadă toţi şi voi fi umilit!” Dar pe părintele Ghelasie
130 Matei 18, 22.
414
nu îl interesa ce voi crede eu, ci îl interesa ce va crede Dumnezeu despre el.
— în viaţa Sfântului Simeon al Athosului este scris că vreme de cincisprezece ani a reuşit să evite păcatul mândriei. El a ajuns la asta nu doar prin lectură, ci, de exemplu, stătea câte cincisprezece ore pe zi în căldură şi se ruga, se supunea la chinuri…
— Uneori se pare că asceza este cel mai greu chin pe care putem să-l inventăm pentru noi. Dar ceea ce facem cu noi atunci când păcătuim este mult mai rău. Deoarece chinuirea prin păcat duce la moarte, iar prin lupta ascetică dobândim viaţa.
— Povestiţi-ne mai multe despre frăţia voastră şi despre relaţiile din cadrul ei.
— Frăţia noastră nu este mare. Cea mai mare parte a acesteia trăieşte ca o familie. Oficiem slujbe de patru ori pe zi. Mai şi muncim puţin. Ne străduim să ne rugăm. Avem ore de cateheză. Îi îndemn pe călugări să fie fraţi adevăraţi unii pentru alţii. Cel mai adesea oamenii care ne vizitează se miră: „Aici suntem atât de bine primiţi, e ca acasă!” Nu cred că este un compliment, dar toată lumea se simte bine la noi. Monahii nu arată ciudat. Nu sunt ca nişte duhuri agitate. Vorbesc calm cu vizitatorii. Dar subliniez: suntem cea mai mică mănăstire. Nu ne propunem să impresionăm pe cineva. Oamenii vin fără nicio aşteptare şi nu primesc nimic deosebit. Dar cred că astfel noi demonstrăm că viaţa monahală este accesibilă pentru oricine.
415
Dacă nu eşti frânt, dacă nu eşti plin de păcate, dacă nu eşti pe moarte, dacă nu eşti slab… nu ai nevoie de mănăstire. Eu le spun tuturor că mănăstirea noastră este ca un spital. Acolo „sunt internaţi” bolnavii în stare gravă, care au nevoie de terapie intensivă. Şi noi o asigurăm, iubindu-ne unii pe alţii. Este foarte uşor să faci din mănăstire un sistem. Să fie totul organizat. Să nu existe nicio colaborare cu ceilalţi. Asta ar însemna să nu fie ispite. Astfel, nu e neapărat nevoie să iubeşti ceea ce faci. Dar eu îi îndemn pe fraţi la colaborare. Le cer să fie buni, să-i compătimească pe fraţii care suferă. Şi uneori reuşim. Nu întotdeauna, doar uneori.
— Unul dintre ucenicii dumneavoastră a spus din propria experienţă: „Cea mai mare bogăţie pe care o avem este posibilitatea permanentă de a ne adresa părintelui Ioachim chiar şi noaptea, bătând la fereastra chiliei sale chiar şi atunci când ne simţim rău…
— în urmă cu mulţi ani, când am lucrat cu oamenii în Manhattan (acolo erau mulţi vagabonzi, alcoolici şi drogaţi), un grec dintr-o zonă destul de bogată, Long Island, m-a invitat la el acasă la sărbătorirea Paştelui. Eu i-am răspuns:
— Nu pot să merg cu tine, acum locuiesc împreună cu douăzeci de vagabonzi.
Se întâmpla la mine în birou. El mi-a spus:
— Atunci veniţi împreună cu toţi vagabonzii!
— Nu îţi dai seama ce spui! Aceştia sunt nişte drogaţi, prostituate, tot coşmarul pe care l-am
416
adus din stradă! Ei pot să aibă purici şi, Doamne, fereşte, vreunul dintre musafirii tăi va începe să se scarpine!
— Ei bine, să-i aduci!
— Dar cum să-i aduc la tine? Să comand un microbuz?
Astfel, el mi-a trimis două microbuze!
Am pornit spre cartierul bogat. Casa lui se afla în spatele unor porţi înalte. Lângă poartă se aflau o mulţime de maşini scumpe. Şi iată că am intrat noi. Grecul ne-a întâmpinat spunând:
— XpiOTOQ ăveoTTj!131
Apoi el s-a apropiat de o femeie dintre cele pe care le adusesem, o fostă alcoolică, şi a repetat:
— XpiOTOC, ăVEOTTj!
Iar ea i-a răspuns:
— Bună, Cris! Eu sunt Linda!
Ea nu a înţeles ce se întâmpla. Deci am intrat în casa imensă; servitorii, foarte politicoşi, îi întâmpinau pe toţi, toţi erau îmbrăcaţi foarte frumos, musafirii au fost invitaţi în sala de mese, care erau aranjate minunat, iar pe pajişte deja se preparau mieii… I-am avertizat pe foştii mei alcoolici:
— Să nu beţi nimic! Să nu furaţi nimic!
Musafirii ne invitau să stăm jos, iar oamenii mei ezitau, nu se simţeau în largul lor…
Atunci o grecoaică mai în vârstă, foarte drăguţă, a spus:
131 Xpioxç àvéoTTj (în greacă), translitérât Hristos anesti hristos a înviat! (n.ed.)
417
— Haideţi, staţi jos!
Linda s-a împotrivit:
— Dar sunt murdară!
Iar acea femeie i-a spus:
— Scoate-ţi asta din cap! Tu eşti murdară la exterior, dar noi toţi suntem murdari în interior!
Deci ea a recunoscut că noi eram fraţii lor.
Nu a tulburat-o murdăria exterioară, pentru că îşi conştientiza necurăţia interioară. Iată, de aici putem să începem schimbarea noastră. Trebuie să înţelegem că murdăria noastră este „mai murdară” decât cea a semenului. Unul dintre sfinţi a scris: „Dacă aţi putea vedea ceea ce se întâmplă în interiorul meu, v-aţi înfricoşa!”
Veniţi la mănăstirea noastră, toţi! Va fi minunat. Avem o biserică minunată. Dintr-o magazie veche. Magazia avea în jur de două sute de ani. Se năruia. Toţi îmi spuneau: „Dărâm-o şi construieşte o clădire nouă! Pentru ce îţi trebuie şopronul acesta?” Eu răspundeam: „Are farmecul lui…” Aşa că l-am reconstruit complet, pe o nouă temelie. Dar am păstrat planşeele de lemn din interior, cioplite din buşteni rotunzi, la fel de groşi ca şi coloanele voastre. Cândva în acel loc creştea o pădure seculară şi copacii aveau perimetrul de câte cinci-şase metri, şi erau tăiaţi manual. Tulpinile încă mai păstrează urmele de topor pe atunci nu se foloseau ferăstraie. Totul era minunat, după renovare planşeele de două sute de ani au rezistat. Dar în şopronul de lemn
418
am făcut podele de marmură. Şi avem un iconostas destul de mare. Nouă ne place… Şi tuturor ruşilor care ne vizitează le place.
Fiecare călugăr are o chilioară proprie. Mică, dar comodă. Ne străduim să menţinem curăţenie în locul nostru de trai. Fraţii nu au telefoane mobile. Nu au voie să utilizeze calculatorul. Numai doi dintre fraţi au această permisiune, din ascultare. Nici televizor nu avem. În schimb, ne avem pe noi înşine…
Muncim cât e ziua de lungă, ne rugăm împreună, împreună mâncăm, facem ore de cateheză. La fiecare sfârşit de săptămână trebuie să plec în oraş ca să slujesc la catedrală. Asta se aseamănă cu o călătorie pe altă planetă: aici a murit vreo somitate, acolo au avut loc nişte evenimente importante… Sunt întrebat: „Ştii că…?” Eu răspund: „Nu.” Pentru noi aceste evenimente nu schimbă nimic şi nu avem nevoie să le ştim. E bine că toată această deşertăciune nu ne invadează viaţa.
Dacă va fi voia lui Dumnezeu, cândva vom ridica o catedrală în vârful dealului. Pe teritoriul mănăstirii avem foarte multă piatră. Fireşte, este piatră naturală. Aşa că putem să construim o biserică din ea. Avem nevoie doar de muncă şi credinţă. De pe vârful colinei noastre se vede toată valea. Colina se învecinează cu pădurea. Cândva vom putea să facem acolo o sihăstrie, să construim chilii separate… Nu, nu părăsiţi acest loc, doar veniţi la noi în vizită!
419
Prin părţile noastre vieţuiesc o mulţime de animale sălbatice. Cred că la voi nu există asemenea animale. Cu siguranţă nu aveţi oposumi132. Ei seamănă cu nişte şobolani mari, iar în faţă au ceva ca un buzunar. Sunt marsupiale. Li se nasc până la douăzeci de pui la o parturiţie133. Au coada ca maimuţele, ca să se poată căţăra pe copaci. Au dinţii ascuţiţi şi un caracter rău. Ca al călugărilor… Deci trăim înconjuraţi de monahi. Avem şi pume, un fel de lei de munte de talie medie. Avem sconcşi şi porci spinoşi. Nişte animale exotice. Reni, urşi, lupi, vulpi, iepuri şi tot felul de păsări. Şi toate vin la mănăstire. Este o privelişte frumoasă să le vezi cum coboară să se adape la heleşteul nostru artificial. Iată ce înseamnă Vestul Sălbatic!
— Aţi spus că fraţii dumneavoastră comunică între ei. Ei au o sferă anume de discuţii sau au voie să atingă orice subiect, inclusiv subiecte lumeşti? Şi aş mai vrea să aflu ceva despre iubirea dintre fraţi: Trebuie neapărat să vorbim cu fratele, să-i ascultăm problema? Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie că putem să ne descoperim cugetele şi problemele unora dintre fraţi, numai dacă aceştia sunt în stare să facă faţă acestor greutăţi
132 Oposum gen de mamifere marsupiale arboricole, de mărimea unei pisici, cu coadă lungă şi blană cenuşie, care trăieşte în America de Nord şi de Sud. (n.ed.)
133 Parturiţie actul naşterii puilor, la sfârşitul perioadei de gestaţie, (n.ed.)
420
şi cugete. Însă, dacă fratele nu poate să le poarte, acest lucru ne va fi dăunător amândurora.
— în frăţia noastră cei mai mulţi dintre călugări nu discută cu altcineva în afară de mine despre viaţa anterioară, despre lupta interioară şi despre păcatele lor. Dacă nu citim în timpul mesei, monahii stau de vorbă. Dar după un timp ei îşi doresc reluarea lecturii, pentru că flecăreala îi plictiseşte. Atunci când trăiţi într-o comunitate mică, în preajma unui număr mic de oameni, nivelul de apropiere este altul decât în cazul întâlnirilor rare. Mănăstirea noastră se aseamănă cu o familie mare. Dacă aveţi mamă, tată, fraţi şi surori şi îi vedeţi în fiecare zi, nu aveţi nevoie să vorbiţi mult, ştiţi oricum totul unii despre alţii. Nu trebuie să mai ascultaţi o dată toate acestea. Şi pentru ei, pentru toţi, este foarte important faptul că au clădit împreună ceea ce nu au reuşit să facă singuri.
Cred că ei au început să se preţuiască, să aibă grijă unii de alţii şi să simtă cât de vulnerabil este fiecare. Toţi suntem vulnerabili. Pricinuim durere sau pagubă cu uşurinţă. Şi asta este o sarcină grea: să-l asculţi pe fratele tău atunci când el are nevoie, iar tu nu ai. Căci noi discutăm nu numai pentru obţinerea unor informaţii, ci şi de dragul comuniunii. Câteodată vreunul dintre fraţi poate să spună: „Hai, mai taci odată, m-ai plictisit!” Uneori ceilalţi vor râde, alteori cineva poate să se mâhnească. Dar apoi unul va veni la celălalt şi-i va spune: „Iartă-mă.” Mulţi sunt capabili să îşi recunoască predispoziţia spre mânie şi lipsa
421
de răbdare. Când stai în preajma a doisprezece oameni, nu poţi să spui: „Taci!”, fără să lezezi în acelaşi timp sentimentele tuturor celor de faţă.
Când omul vine cu dispoziţia: „Asta nu e treaba voastră!”, aceasta devine imediat treaba fiecăruia. Atunci mă apropii de acel om şi-i spun: „Nu ai dreptul să faci aşa. Încetează să-i mai loveşti pe toţi cu dispoziţia ta proastă! Ceea ce faci este jignitor pentru noi toţi. Trebuie să le ceri iertare fraţilor pentru că îi jigneşti, atrăgându-i în starea ta.” Apoi oamenii încep să se schimbe, simţind o răspundere pentru ceea ce fac faţă de alţii. Este foarte util. Când înţelegi că ai o răspundere pentru ceea ce-i faci fratelui tău şi trebuie să-i ceri iertare, atunci, dacă vei reuşi să te smereşti până într-atât, încât să îţi ceri cu adevărat iertare, vei începe de aici urcuşul duhovnicesc.
Am salutat la un moment dat aici pe cineva, iar respectivul a bombănit: „Pentru început, învaţă să saluţi!” Mi s-a spus: „Nu-l băga în seamă, el nu vorbeşte cu nimeni.” Sărmanul! Ce existenţă jalnică! Vreunul dintre fraţi s-a gândit vreodată să se apropie de el, să-l îmbrăţişeze şi să-i şoptească: „Linişteşte-te! Nimeni nu te urăşte, în afară de tine însuţi!”? Nu îl lăsaţi pe fratele vostru să putrezească în singurătate. Uneori trebuie să ne apropiem şi să spunem: „Frate, opreşte-te, începi să te porţi ca un barbar!” Numai că trebuie să o spunem cu dragoste! „Vreau să te salvezi din starea de a fi urât de toţi. Îi înnebuneşti pe toţi. Eşti îndrăgostit de
422
tine însuţi, eşti copleşit de tine însuţi. Trezeşte-te!”, asta este manifestarea iubirii lucrătoare. Nu să-l urâm pe fratele nostru în tăcere, ci să ne apropiem şi să-i spunem. Uneori trebuie să auzim ceea ce nu ne dorim să auzim. Trebuie să ne învăţăm să fim uneori severi cu oamenii. Să-i judecăm în sinea noastră este mult mai rău.
Am avut un monah, era un bărbat foarte înalt. Şi am mai avut o maşină mică, de culoare roşie. Şi într-o zi aceasta a dispărut, iar cineva a glumit: „Fratele nostru este voinic, poate că a mâncat-o.” Iar monahul a înţeles aluzia: se îngrăşase foarte mult şi trebuia să o ia mai încet cu mâncarea.
Convorbirea a II-a
La ferma mănăstirii
— La o predică am spus: „Ce trebuie să facă Dumnezeu ca să vă îndreptaţi atenţia spre El?” Era vară. Şi abia ce am pronunţat aceste cuvinte că s-a şi auzit un tunet puternic şi a fulgerat. Toţi s-au speriat, au înţeles…
Am vrut să îi spun întregii obşti că deseori suntem captivaţi de ceea ce facem. Şi suntem obsedaţi de felul în care gândesc oamenii despre noi. Vedem că faţă de unii au o atitudine mai bună decât faţă de noi. Vedem că pe unii oamenii îi iubesc, iar pe alţii nu. Şi pierdem timp şi puteri, neliniştindu-ne pentru nişte lucruri pe care nu suntem în stare să le schimbăm.
423
Pe Dumnezeu nu îl interesează ce faceţi, pentru El este important de ce o faceţi. Nu contează ce ascultare faci la mănăstire. Dacă o faci cu iubire pentru Dumnezeu şi pentru folosul aproapelui, ea va fi spre mântuirea ta. Dar chiar dacă ai cea mai importantă ascultare la mănăstire, iar tu eşti un îngâmfat, te gândeşti numai la tine, nu-ţi iubeşti semenul, funcţia ta înaltă nu-ţi va aduce binele. Dimpotrivă, poţi să îţi pierzi sufletul.
De aceea, fiţi fericiţi că sunteţi aici, printre aceste vaci, căci Domnul a ales să Se nască în staul. Dar staulul Lui nu era atât de frumos ca grajdurile voastre.
El a venit din iubire pentru noi. Şi El vine la fiecare cu iubire. El era foarte răbdător, chiar şi cu oamenii care I se opuneau şi îl alungau. El era blând şi la orice răutate, la ură răspundea numai cu dragoste. Nu uitaţi că Dumnezeu ne-a creat ca să fim cu El şi să îl iubim. Iar acest lucru este posibil numai dacă ne iubim aproapele şi îi slujim.
Nu vă uitaţi la ceea ce nu aveţi. Uitaţi-vă la minunile cu care ne-a înconjurat Domnul în viaţa aceasta. Nimic nu poate să micşoreze dragostea Lui pentru noi. Lui poate să nu-i placă ceea ce facem, pentru că asta ne distruge. Când îi facem rău aproapelui, ne facem rău nouă înşine. Dar, deoarece Dumnezeu ne iubeşte, îl îngrijorează faptul acesta. Dumnezeu nu îşi doreşte pedepsirea noastră.
424
Să ne aducem aminte de pilda fiului risipitor. Ea ne învaţă cum trebuie să ne purtăm cu cei ce s-au abătut de la drum, cu cei ce pleacă de la Tatăl în lume, distrugându-se, şi cum trebuie să întâmpinăm un asemenea om când el se întoarce: nu cu pedeapsă, nu cu judecare, ci cu iubire. Tatăl şi-a întâmpinat fiul risipitor cu braţele deschise, l-a sărutat, l-a spălat, i-a dat în locul zdrenţelor murdare cele mai bune haine, i-a pus inel pe deget, a făcut ospăţ în cinstea lui134. Nu vă temeţi să veniţi la Dumnezeu! El vă aşteaptă cu braţele deschise. Singurul lucru pe care ni-l cere este să îl iubim pe El şi pe aproapele. Puteţi să faceţi asta. Pierdem atâta timp uitându-ne la alţii şi îngrijorându-ne pentru fleacuri… Pur şi simplu, iubiţi-i, atunci şi Dumnezeu vă va iubi pe voi. Trebuie să devenim mai puternici.
I-am recomandat părintelui vostru stareţ să citească împreună cu voi viaţa Preacuvioasei Isidora de la Tavenisi. O femeie minunată. Ea vă va ajuta să scăpaţi de îngâmfare, de invidie, de împotrivire şi atunci veţi înţelege că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.
Când veţi munci, vă rog să vă rugaţi şi pentru noi. Deoarece lucrul cel mai important este faptul că Dumnezeu îşi aduce aminte de noi. Dacă nu sunteţi primiţi sau iubiţi, asta nu are importanţă, pentru că Dumnezeu vă iubeşte. Asta este cea
134 Vezi Luca 15, 20-23.
425
mai bună veste. Pentru asta vă mulţumesc. Mulţumesc că m-aţi ascultat. Dumnezeu să vă mântuiască. Eu vă rog să vă rugaţi pentru mine.
La noi (la mănăstirea din America), peste drum, este o fermă. Aceasta este administrată de un singur om. Are două sute de hectare de pământ, toate pajiştile le coseşte singur, singur mulge toate vacile. Are maşini de muls, dar fiecare vacă cere să fie tratată într-un mod anume. El este un om foarte bun, se poartă cu multă bunătate cu animalele. Fiecare văcuţă are nume şi, atunci când el intră să le mulgă, la intrarea în fiecare grajd stă atârnată câte o floare cu un nume. Fiecare vacă are grajdul ei. O sută zece vaci sunt îngrijite de un singur om. El munceşte mult. Uneori îl mai ajută mama lui. Are optzeci şi patru de ani, dar face totul singură. Le plac foarte mult animalele, ei niciodată nu le bat, nu ţipă la ele, vorbesc cu ele. Vacile lor sunt minunate. La unele ferme din zona noastră animalele sunt tratate cu multă cruzime, dar vacile lor nu dau atâta lapte ca ale vecinului nostru. Şi se îmbolnăvesc deseori, iar ale lui nu se îmbolnăvesc niciodată. El ne aduce mereu lapte proaspăt. De aceea, aş vrea să intru şi eu să văd vacile voastre.
— Unul dintre fraţi voia să vă întrebe dacă ascultarea la fermă este mântuitoare. Acolo mereu e deşertăciune, muncă, mereu eşti împrăştiat. Vii la fermă, vaca te împunge, te mânii, apoi vreunul dintre fraţi îţi spune ceva, tu îi răspunzi…
426
Şi astfel se pierde pacea interioară, rugăciunea, iar omul cade în deznădejde.
— Aud aşa ceva pentru prima dată. Nu am observat nimic de genul acesta în mănăstirea voastră, nici măcar la gospodăria centrală. Orice aţi face ca monah, trebuie să se încadreze în triunghiul „Dumnezeu aproapele eu însumi”. Dumnezeu pentru că tot ce facem noi aici, facem din dragoste pentru EL Aproapele căci Domnul a spus că, dacă îl vei iubi pe aproapele, îl vei vedea pe Dumnezeu135. Şi eu însumi căci în acest triunghi totul depinde de faptul dacă sunt gata să iubesc.
Când eşti cu Dumnezeu, tot ceea ce faci capătă sens. Rugăciunea este conştientizarea permanentă a prezenţei lui Dumnezeu. Dacă îndeplinind ascultarea înţelegeţi că Domnul este alături, nu vă risipiţi în activitatea pe care o faceţi. Şi să ţineţi minte că vă aflaţi pe pământ numai pentru slujirea aproapelui. Iar atunci când îl uitaţi pe Dumnezeu, totul se transformă într-o nebunie. Ne pierdem răbdarea, judecăm oamenii, în interiorul nostru iau naştere felurite fantezii, tindem să simplificăm totul pentru noi şi tot ce vine în lumea noastră ajunge să ne supere. Dacă vom conştientiza că Domnul este mereu alături, îl vom iubi, vom vorbi cu El şi aşa ceva nu se va întâmpla.
135 Vezi Matei 5, 8.
427
Viaţa în împărăţia cerurilor începe pentru noi pe pământ. Dar pentru unii dintre noi, din nefericire, de aici începe iadul. De aceea, nu-i atrageţi în războiul vostru pe fraţii voştri. Dacă îl iubiţi pe aproapele şi pe Dumnezeu, nu aveţi timp să vă gândiţi la voi înşivă. Viaţa noastră este mizerabilă, pentru că suntem preocupaţi numai de noi înşine şi nu putem să ne oferim singuri ce avem nevoie. Numai Dumnezeu şi aproapele pot să ni le dea pe acestea. Trebuie, înainte de toate, să nu uităm de fratele nostru, să-i fim plăcuţi fratelui şi să-i arătăm fericirea noastră.
Aici nu sunteţi la închisoare, ci la ferma lui Dumnezeu. Făcându-vă treaba, le slujiţi fraţilor. Ei poate nici nu se gândesc la asta, dar nu contează. Căci Domnul ştie de ce sunteţi aici şi sunteţi aici deoarece El a decis aşa. Dacă nu veţi uita asta, locul acesta vă va aduce bucurie. Iar atunci când începeţi să vă gândiţi numai la propria persoană, vă aflaţi într-o continuă luptă cu voi înşivă.
— Părinte, unii dintre noi, fiind în lume, ne-am obişnuit să ne interesăm de politică. Îi este folositor acest lucru unui monah?
— Da, dacă aveţi de gând să rămâneţi în lume… Lumea nu poate să ne dea nimic. Am venit aici în căutarea adevăratei vieţi. Iar dacă sunteţi atraşi de politică, sunteţi încă atraşi de lume. Avem nevoie să-L cunoaştem numai pe Dumnezeu. Nu trebuie să ştim ce se întâmplă cu oamenii, pentru cine votează aceştia. Este ca şi
428
cum ai veni la mănăstire, lăsând în lume femeia iubită, ai lipi poze cu ea în toată chilia, după care ai spune că încerci să o uiţi. Este imposibil.
— Legat de întrebarea de dinainte: părintele Paisie Aghioritul spunea că în trecut, dacă pe monah îl interesa aflarea noutăţilor, el era zăvorât într-un turn. Dar în vremea noastră, dacă monahul doreşte să se ferească de cele ce se petrec în lume, dacă nu vrea să ştie nimic despre acestea, el este nevoit să se zăvorască singur într-un turn. Cum să înţelegem acest lucru?
— Din păcate, nu vor ajunge turnurile pentru toţi. Noi trebuie să părăsim lumea benevol. Nu pentru că o urâm, ci pentru că lumea căzută este câmpul pe care au înflorit păcatele noastre. Trebuie să ne întoarcem la viaţa care a fost în grădina Edenului. Dacă încercăm să ne schimbăm perspectiva asupra vieţii, trebuie să schimbăm şi anturajul în care ne aflăm. Iar dacă manifestăm mereu interes pentru ceea ce se întâmplă în afara mănăstirii, asta nu ne lasă să fim o parte a vieţii mănăstireşti.
Eu nu ştiu dacă în Rusia se întâmplă la fel, dar în America sunt cazuri când femeia care este foarte ataşată de mamă sau de părinţi se mărită, dar nu se dedică noii familii. Ea îşi sună mama în fiecare zi, îi cere sfat în orice privinţă, mama îşi vizitează fiica de câteva ori pe săptămână, fiica merge la mama de câteva ori pe săptămână, adică ea încă nu şi-a părăsit familia cea veche pentru a deveni
429
femeia soţului său. Dar el nu s-a însurat cu soacra, el vrea să înceapă o viaţă nouă. Iar femeia nu este gata să vină la soţ, ea s-a împotmolit în trecut.
Acelaşi lucru îl putem spune şi în ceea ce priveşte politica. Noi nu avem nevoie de politică, nu avem nevoie de internet, nu avem nevoie de ştiri, avem nevoie de Domnul. Cu cât sunt mai multe lucrurile care ne distrag, cu atât mai lung va fi drumul nostru către Dumnezeu. Toate aceste abateri sunt uneltirile diavolului, care vrea să ne ţină în lume. Ele pot să arate destul de inofensiv, dar e o impresie falsă. Voi simţiţi ce se petrece în inima voastră.
La Athos am auzit o istorioară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Sfântul Munte era ocupat de fascişti. Unul dintre soldaţii care păzeau mănăstirea a devenit mai târziu monah. Cineva i-a vorbit despre un părinte cu viaţă sfântă care locuia în Karulia. Au trecut trei ani de la terminarea războiului. Monahul, fost fascist, l-a vizitat pe acel bătrân şi i s-a adresat:
— Am venit să vă văd. Acesta este visul meu de câţiva ani, de când am servit aici ca soldat…
— Cum adică soldat? De ce ai servit aici ca soldat?
— Păi, am fost fascist…
— Dar ce înseamnă „fascist”?
— Când s-a terminat războiul, eu am rămas aici…
— Dar ce, a fost război?
430
— Chiar n-aţi ştiut?
— Eu nu doresc să ştiu niciun lucru carenu se referă la Dumnezeu.
Noi ştim foarte multe lucruri despre lume şi foarte puţine despre Dumnezeu. Asta se întâmplă, deoarece inima noastră încă mai este interesată de lume. Dacă inima voastră ar fi fost îndreptată către Dumnezeu, nu aţi fi pierdut nicio clipă pentru nebunia acestei lumi. Atunci nici voi nu aţi şti că este război.
— Părinte, am vrut să vă întreb dacă poate Biserica Ortodoxă să accepte Pascaliile noi.
— Zilele stabilite în calendar sunt sărbătorile pe care trebuie să le prăznuiască toată Biserica, în toată sobornicitatea sa. A schimba calendarul nu este erezie, dar asta frânge unitatea Bisericii. Dacă majoritatea Bisericilor Locale s-ar ţine de un calendar, iar minoritatea, din anumite pricini, ar decide că îi place alt calendar, asta înseamnă că ea nu înţelege pentru ce există calendarul. El a fost făcut pentru ca toată Biserica să sărbătorească adevărurile credinţei noastre în acelaşi timp. Dacă vom schimba asta, unitatea se va pierde. Dacă ziua dumneavoastră de naştere este pe 1 iunie şi o sărbătoriţi după calendarul gregorian, iar eu voi hotărî că dumneavoastră trăiţi după cel iulian şi voi veni cu cadourile pe 14 iunie, mă veţi întreba: „Ce s-a întâmplat?” „Vreau să te felicit de ziua ta…” „Dar eu am sărbătorit-o deja.” Deci problema aceasta se referă la unitatea Bisericii.
431
Deciziile privitoare la Biserică întotdeauna au fost luate de Biserică în toată sobornicitatea sa. Acest lucru nu îl pot face nişte oameni separaţi, nu contează câţi ar fi ei la număr. Noi trebuie să înţelegem de ce o facem. Biserica nu are nevoie de modernizare, ea trăieşte şi există în afara timpului. Ea nu poate fi veche, întotdeauna este nouă, întotdeauna este aici şi acum. Când prăznuim Sfânta Treime, acel eveniment pe care îl sărbătorim are loc chiar în acel moment, nu în urmă cu două mii de ani. De aceea, tendinţa de a schimba Pascaliile este o dovadă despre neînţelegerea esenţei Bisericii. Noi nu trebuie să sărbătorim cu aceşti oameni, dar nici nu trebuie să-i blestemăm.
— Deci ce părere aveţi? Putem să sărbătorim împreună cu preoţii Bisericii Finlandeze136? Ei au schimbat Pascaliile în 1920.
— Nu vouă vi s-a dat să decideţi. Voi sunteţi o parte a Bisericii Ortodoxe Ruse. Numai patriarhul, împreună cu Sfântul Sinod, poate să decidă cine şi cu cine să slujească. Dacă patriarhul vă va binecuvânta să slujiţi împreună cu Biserica Finlandeză, slujiţi. Asta nu înseamnă că suntem întru totul de acord cu ei, dar există o realitate superioară calendarelor. Această realitate este
136 Biserica Ortodoxă Finlandeză reprezintă un caz singular în cadrul Bisericii Ortodoxe, deoarece sărbătoreşte Paştele conform calendarului gregorian şi Pascaliei apusene, la fel ca şi catolicii, (n.red.)
432
comuniunea euharistică. Ei se împărtăşesc din acelaşi Potir ca şi noi.
Dacă vă amintiţi viaţa lui Iisus, El invita şi desfrânate, şi vameşi, oameni care aveau ispite. Iar virtuoşi se considerau a fi numai cei ce păzeau Legea. Domnul le-a amintit că Dumnezeu este Cel ce îi cheamă şi îi alege şi deci cine suntem noi ca să spunem „nu”? El îi chema pe toţi, deoarece nu mai era vremea Legii, era vremea când oamenii îşi cereau iertare de la Dumnezeu şi o primeau. Fariseii întrebau: „Cum poţi să vindeci sâmbăta? Legea spune: nicio muncă sâmbăta!” Iar El răspundea: „Dumnezeu este mai presus de Lege. Iubirea pentru Dumnezeu este mai presus de orice lege.”137 Dumnezeu stabileşte totul, nu noi. De aceea, nu cădeţi în rătăcire, comparându-vă cu Dumnezeu, hotărând că aceste reguli nu sunt pentru voi.
— Ce credeţi? Poate o Biserică Locală să schimbe ceea ce a fost hotărât la Sinoadele Ecumenice? Pascaliile au fost stabilite la Sinoadele Ecumenice.
— Biserica Locală rămâne ca atare atâta timp cât este parte a celei Universale. Despărţindu-se de Biserica Universală, ea încetează să mai fie Biserică. De aceea, Biserica Locală nu are dreptul să facă nimic care nu este în acord cu Biserica Universală.
— Şi atunci cum rămâne cu Pascaliile?
137 Parafrazare la Luca 6, 7-11.
433
— Ei aveau dreptul să o facă. Eu, din păcate, nu am fost acolo, cu toate că arăt bătrân. Dar cred că Biserica înţelege că toate acestea s-au petrecut în nişte împrejurări socio-politice extrem de grele. O situaţie asemănătoare cu calendarul vechi a fost şi în Grecia: erau vremuri când Bisericile Locale erau lipsite de comuniune cu cea Universală. Şi oamenii au început să gândească foarte îngust. Ei au început să uite că fac parte din Biserica Universală şi au luat decizii neînţelepte. Ei138 au schimbat calendarul cu cel gregorian. Asemenea lucruri scindează Biserica. Dar, credeţi-mă, asta nu e erezie. Este o chestiune de disciplină.
De aceea, ierarhii bisericeşti nu pot să adopte decizii care să-i excomunice pe aceşti oameni din Biserică. Căci, chiar dacă ei se folosesc de un calendar greşit, acest lucru este greşit, deoarece ei nu acţionează în acord cu Biserica, nu pentru că ar fi ceva greşit în calendar. Totodată, noi nu îi excludem din Biserică, ei nu sunt pierduţi pentru ea. Noi îi tratăm cu toleranţă. Oamenii pur şi simplu s-au rătăcit.
Dacă, de exemplu, copiii dumneavoastră încep să facă ce vor, se răzvrătesc împotriva părinţilor şi a regulilor adoptate în familie, fac declaraţii tulburătoare, de genul: „Voi trăi după capul meu!” şi pleacă, atunci, dacă sunteţi înţelept, dumneavoastră nu veţi spune: „Dacă pleci, pleacă
138 Se referă la Biserica Ortodoxă Finlandeză, (n.red.)
434
pentru totdeauna!” Puteţi să simţiţi dorinţa de a spune aşa, dar adolescentul se răzvrăteşte numai pentru că încă nu vede tabloul în întregime. Nu suntem de acord cu el, dar continuăm să-l iubim, nu închidem uşa în faţa lui, nu îl respingem, iar iubirea noastră trebuie să-l întoarcă acasă. Asta e părerea mea.
Convorbirea a III-a
— Astăzi aş vrea să vă împărtăşesc câteva subiecte spre reflecţie. De curând, în una dintre duminici, l-am pomenit pe Zaheu. Această istorioară oglindeşte foarte bine râvna noastră pentru Dumnezeu.
Zaheu era vameş, strângător de impozite. Dacă vă este familiară istoria biblică, atunci ştiţi că strângătorilor de impozite li se permitea să ia de la oameni atâţia bani câţi puteau lua. Important era să-i restituie o anumită sumă statului. Scriptura spune că Zaheu era bogat. Înseamnă că el strângea mai mult decât era obligat să predea. De aceea, el nu era un om iubit. Şi era nevoit să-şi menţină o anumită imagine. Ştiţi că oamenii bogaţi vor să fie întotdeauna respectabili. Deci el era cunoscut în oraş, dar nu era iubit. Pe măsura derulării pildei, aflăm că Zaheu nu era un om rău. El nu făcea numai fapte rele, ci şi fapte bune. Era un om rătăcit, ambivalent: năzuia spre Dumnezeu,
435
dar în acelaşi timp căuta plăcerile lumii acesteia. El nu îl cunoştea cu adevărat pe Dumnezeu, de aceea, nu voia să părăsească lumea ca să-L dobândească pe Dumnezeu. Oare nu ne este cunoscută starea aceasta? Este despre noi. Noi nu dorim să lăsăm totul ca să-L găsim pe Dumnezeu, pentru că, de fapt, nu îl cunoaştem şi încercăm să calculăm cât trebuie să cedăm şi cât putem să primim în schimb.
Dar Scriptura ne lămureşte că Zaheu auzise ceva despre Hristos. Şi El avea ceva ce i-a mişcat inima lui Zaheu, deoarece la un moment dat acesta din urmă a uitat de mândrie şi s-a căţărat într-un copac. Nu-l mai neliniştea faptul că oamenii vor râde de bogătaşul care stătea pe o creangă numai ca să-L vadă pe Domnul. Iar Domnul S-a întors spre el şi i-a spus: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân.”139 Şi acesta s-a smerit şi a coborât din copac ca să-L vadă pe Domnul. Una dintre principalele noastre probleme este faptul că suntem plini de mândrie. Ne preocupă foarte mult ce vor crede oamenii despre noi. Noi nu suntem gata să ne facem de râs în faţa tuturor de dragul lui Dumnezeu. Noi nu ne asumăm acest risc şi, de aceea, nu îl dobândim. În fiecare om se găseşte năzuinţa către Dumnezeu. Dar nu fiecare ştie ce fel de năzuinţă este aceasta.
139 Luca 19, 5.
436
La zidirea lumii, când au fost creaţi Adam şi Eva, s-a pus în om o aspiraţie firească şi aceasta era aspiraţia spre Dumnezeu, o sete continuă după ceva ce nu se găseşte aici. Înainte ca Adam să păcătuiască, oamenii ştiau că aceasta e năzuinţa către Dumnezeu, întrucât omul-Adam avea experienţa nemijlocită a comunicării cu El. Dar după căderea în păcat sensul acestei însetări a fost pierdut.
Fiecare dintre noi tinde să se ataşeze de ceva. Însă, deoarece nu îl cunoaştem pe Dumnezeu, năzuim către multe lucruri, dar nu spre El. Noi ne iubim trupul, ne dorim bucuria provenită din comunicare, însetam după putere, năzuim către orice, numai către Dumnezeu, nu. Şi această mistuire necontenită nu va înceta în interiorul nostru, până când nu o vom îndrepta spre Dumnezeu.
Tocmai asta i s-a întâmplat lui Zaheu. El a încetat să mai conştientizeze împrejurarea în care se afla. El nici nu se gândea că se pusese într-o lumină proastă. Nu avea de ales, trebuia să-L vadă pe Domnul. Şi, întrucât şi-a asumat un asemenea risc, Domnul l-a primit şi l-a chemat la Sine. El a spus: „Coboară-te, voi veni în casa ta.” Prin faptul că Domnul a venit în casa lui, Zaheu deja a dobândit mântuirea. Nu-L invităm pe Domnul la noi pentru că suntem prea preocupaţi de ce vor gândi oamenii despre noi. Noi nu vrem să părem nebuni pentru Dumnezeu. Nu suntem gata să ne punem viaţa în joc. Vrem ceea
437
ce ne aduce plăcere. Vrem ceea ce, după cum credem noi, ne va umple viaţa. Însă, deoarece nu ştim care este izvorul după care însetăm, mintea noastră jalnică, distrusă de mândrie, ne spune că vom reuşi şi vom înţelege singuri încotro să ne îndreptăm dorinţele. Şi tot binele spre care năzuim bogăţia, slava şi aşa mai departe la început nu ne cere nimic în schimb, ci ne promite că vom obţine mult. Este la fel cum se făcea odinioară în marile oraşe în faţa magazinelor, când se striga: „Intraţi, intraţi, avem exact ceea ce aveţi nevoie!” Şi noi intrăm ca nişte proşti. Dar acolo nu e nimic din ceea ce vrem, în schimb, noi avem ceea ce are nevoie vânzătorul. El are nevoie de banii noştri şi îi primeşte. Aceasta este prostia noastră.
Când eşti mândru, inima ta se învârtoşează. Dacă eşti un om mândru, dragostea îţi este inaccesibilă, pentru că tu nu vrei să iubeşti, ci să fii iubit. De aceea, tu nu ştii nimic despre dragoste. Inima ta îşi pierde toată simţirea, se transformă într-un animal sălbatic. Ea vrea să devoreze totul. Ea nu vrea să împartă, vrea doar să posede. Dar Dumnezeu, desigur, nu poate fi înghiţit. De aceea, noi rămânem pustii. Mereu ne temem să arătăm prost în ochii lumii în năzuinţa noastră spre Dumnezeu. Simţim mereu nevoia de a fi umpluţi, dar nici acum nu înţelegem cum să o facem, cu ce să umplem golul nostru.
Cred că asta este una dintre problemele celor ce vin în monahism. Gândul la necesitatea de
438
a muri pentru sine se află dincolo de limitele înţelegerii noastre. Este ca şi cum ne-am imagina viaţa în alte sisteme solare. Poţi doar să ţi le imaginezi, nu le poţi înţelege. Domnul spune: „ Ca să trăieşti, trebuie să mori.”140
Pur şi simplu aşezaţi-vă în mănăstire alături de un om pe care nu îl prea aveţi la inimă şi veţi vedea cât de greu este chiar şi să te gândeşti la propria moarte. Dacă fratele vostru va începe să scoată nişte sunete stranii, să strănute, să tuşească şi să scuipe, veţi avea dorinţa de a-l îmbrânci. Suntem urmăriţi permanent de gânduri nebune: „Ce vreau eu, ce nu vreau eu, sărmanul de mine…” şi aşa mai departe. Şi deoarece lupta noastră este atât de grea, începem să ne înşelăm, crezând că va fi mai simplu, dacă ne vom întoarce în lume. Sau vine o altă amăgire: „Dacă eu mă voi izola de toţi şi nu voi atrage atenţia nimănui, voi rămâne numai cu Dumnezeu şi voi trăi în pace.”
La New-York este un ziar, The New-York Times. Acolo s-a scris un articol despre un om care locuia în Bronx, unul dintre cartierele New-York-ului, şi care la vârsta de cincizeci şi unu de ani a murit în propriul apartament. Clădirea îi aparţinea lui. El locuia la ultimul etaj, iar pe cel inferior îl dădea în chirie. Cadavrul a stat în cameră un an şi două luni şi nimeni nu ştia că proprietarul murise. Nimeni nu şi-a dorit să deschidă uşa şi să
140 Parafrazare la Romani 6, 8-10.
439
afle unde era acel om. Oamenii îşi puneau întrebarea, dar nu îşi prea făceau probleme. Am discutat despre asta la masă. Şi unul dintre călugări a exclamat: „Cum este posibil? Omul a plecat în lumea cealaltă şi vreme de peste un an nimeni nu l-a căutat?!” Şi a adăugat sarcastic: „Probabil el a trăit la mănăstire…”
Unii dintre fraţii care stau alături de voi sunt morţi, dar voi nu ştiţi asta. Voi nu vă puneţi întrebarea. Treceţi pe lângă ei de parcă nici nu ar fi. Nu ştiţi despre încercările şi suferinţele groaznice pe care le trăiesc fraţii de lângă voi. Din cauza mândriei şi a dorinţei de a vă satisface pe voi înşivă, v-aţi învârtoşat inimile pentru fraţii voştri. „El a ajuns un morocănos.” „Acesta e nebun.” „Acesta este un om dificil.” îl respingem pe fratele nostru, judecându-l după comportamentul lui. Dar ce se petrece în sufletul acestui om? Şi ce se petrece cu sufletul vostru? Voi nu înţelegeţi de ce sunteţi aici.
Eu nu ştiu câţi oameni sunt aici, dar cred că mănăstirea are în jur de o sută de vieţuitori. Puteţi să vă imaginaţi că trăiţi înconjuraţi de o sută de oameni şi că vă simţiţi singuri? De ce se întâmplă aşa? Desigur, cauza este în voi. În voi toţi. Ne-am obişnuit cu nesimţirea, cu indiferenţa pentru suferinţele altora. Iubirea este doar un cuvânt… Majoritatea oamenilor spun: „De ce să discutăm despre iubire?” Noi ştim de iubirea pentru mamă şi de atracţia sexuală, iar restul l-am uitat. Dacă nu iubim, nu suntem oameni.
440
Este ceea ce am propus astăzi drept subiect de discuţie: sufletul nostru însetează după Dumnezeu. Dar această aspiraţie capătă deseori un alt sens, căci noi nu-L cunoaştem pe Dumnezeu. Cu toate acestea, avem o datorie: dacă vrem să-L iubim pe Dumnezeu, trebuie să ne iubim unii pe alţii.
La mănăstirea noastră, dacă îl voi întreba pe vreunul dintre fraţi: „De ce ai nevoie?”, el va răspunde: „De mântuire, părinte!” Este singurul lucru de care avem nevoie. Dar mântuirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin împlinirea poruncii iubirii aproapelui. Oamenii nu se mântuiesc singuri. Atunci de ce suntem atât de izolaţi? De ce avem atâtea temeri? De ce suntem atât de indiferenţi faţă de nevoile şi suferinţele altora? Pentru că vrem cu toţii să fim iubiţi, nu să iubim. Vă pun o întrebare: Către ce aspiră sufletul vostru? Poftim, aveţi cuvântul.
— Către libertate.
— Libertate? Libertate… Singura libertate adevărată este ascultarea deplină de Dumnezeu. Nu este ceea ce înţeleg majoritatea oamenilor prin cuvântul „libertate”. Aşa că, dacă vreţi să fiţi liberi, trebuie să-I fiţi supuşi lui Dumnezeu.
— Cum să luptăm cu mândria?
— Asta este cea mai mare luptă din viaţa omului. Sfântul Grigorie Palama spunea: „Ca să învingi mândria, trebuie să fii smerit. Iar ca să te smereşti, trebuie să fii recunoscător.” Suntem mândri pentru că nu avem în noi smerenie.
441
Iar smerenia ne lipseşte pentru că suntem nerecunoscători. Când îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot, începem să înţelegem că totul, inclusiv respiraţia, este darul lui Dumnezeu. Viaţa nu îţi aparţine. Ea îi aparţine Domnului. Tu trebuie să fii recunoscător pentru că El ţi-a permis să trăieşti să trăieşti pentru comunicarea cu El.
Discutam la un moment dat despre recunoştinţă. Spuneam că, având recunoştinţă faţă de cineva, te smereşti, căci te simţi îndatorat. Dacă sunteţi la facultate şi vă aflaţi într-un laborator de chimie, şi încercaţi să faceţi un experiment, şi scrieţi o formulă, dar nu o folosiţi pe cea corectă, atunci substanţele chimice nu vor fi folosite în cantitatea potrivită şi experimentul va eşua. Iar eu, de exemplu, voi spune: „Adaugă asta în formulă şi experimentul va reuşi.” Voi faceţi aşa şi vă iese totul. Atunci îmi sunteţi recunoscători, fiindcă v-am salvat. Şi vă smeriţi, căci singuri nu aţi fi reuşit nimic. Mândria apare din cauză că ne încredem în noi înşine. Mândria se gândeşte întotdeauna, înainte de toate, la sine. Asta e lipsa conştientizării a ceea ce alţii şi înainte de toate Dumnezeu au făcut pentru tine. Aşa că, atunci când vă treziţi dimineaţa, mulţumiţi-I lui Dumnezeu pentru tot şi faceţi asta permanent pe parcursul zilei, şi atunci mândria voastră se va topi. Încercaţi.
— A iubi înseamnă a oferi, aşa e? Dar Sfinţii Părinţi spun că fiecare vieţuitor al mănăstirii
442
trebuie să limiteze comunicarea cu cei din jur şi să rămână singur cu Dumnezeu. Dar, dacă a iubi înseamnă a oferi, atunci cum pot să mă mântuiescfără să le acord atenţie fraţilor?
— Nu ştiu cine v-a spus aşa ceva. Poate că aţi găsit o interpretare greşită. Chiar afirmaţia este scoasă din context. Din moment ce ne propune să ne îndepărtăm de fraţii noştri, ea contrazice Scriptura. Poate contextul era următorul: Trebuie să-ţi iubeşti fratele şi să te rogi pentru el, dar nu e permis să fii absorbit de treburile lui, de viaţa lui. Căci Domnul Iisus Hristos ne spune: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”141 Şi tot Domnul spune: „[…] întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. […] Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau”142. Acesta este imperativul Scripturii. Dar ca monahi aţi ales pentru voi un mod special de viaţă viaţa în iubire, care se atinge prin ascultare. Aţi venit la mănăstire ca să dobândiţi însingurarea. Scopul acestei însingurări este comunicarea cu Dumnezeu, rugăciunea pentru fraţi şi iubirea pentru ei, chiar şi pentru cei pe care nu-i vedeţi. Rugăciunile trebuie să fie pentru mântuirea fraţilor, căci singuri nu puteţi să vă mântuiţi.
141 Ioan 15,13.
142 Matei 25,40-42.
443
— Dar ce să facem, dacă omul nu are nevoie să se roage cineva pentru el. Îi trebuie numai confortul material şi, să zicem, bunătatea?
— Mai degrabă el are nevoie de tot ce aţi enumerat acum. Fiecare are nevoie permanent de rugăciune. Dacă un om nu are nevoie de rugăciune, aş vrea să-l întâlnesc pentru a-i cere ajutor. Să mă sfătuiască un asemenea om cum să trăiesc. Noi toţi avem nevoie de rugăciune, permanent.
— Ce ştiţi despre limba slavonă bisericească şi dacă aţi încercat vreodată să o studiaţi? Ce părere aveţi despre Tâlcuirile la Psalmi ale Sfântului Io an Gură de Aur?
— Dar ce părere aveţi dumneavoastră despre Dumnezeu? Toate acestea sunt nişte aspecte profunde. Nicio limbă nu oglindeşte Adevărul lui Dumnezeu mai bine decât tăcerea. Unele limbi sunt desăvârşite, încât pot să îl transmită mai bine decât celelalte. Dar vă aşteaptă un etern război cu grecul, dacă veţi încerca să-l convingeţi că limba slavonă s-a apropiat de cea greacă în această privinţă măcar pe jumătate. El o să încerce să vă convingă că limba slavonă este infinit mai slabă în încercările sale de a transmite adevărurile credinţei. Eu nu spun că el are dreptate. Asemenea dispute au loc peste tot. Într-o zi am avut o discuţie cu un episcop grec. El mi-a spus: „Părinte, trebuie să învăţaţi greaca! Este singura limbă în care se poate vorbi cu Dumnezeu!” El mi-a spus: „Ascultaţi acest cor!” Ei cântau în
444
greacă. (îmi cer iertare pentru lipsa de respect pentru asemenea afirmaţii…) Episcopul m-a întrebat: „Oare nu auziţi un cor îngeresc?” Eu i-am răspuns: „O, da, îngerii pot fi şi căzuţi!” I-am zis: „Vlădică, nicio limbă nu e mai bună decât celelalte.” Cu o mie de ani înainte de trecerea Rusiei la Ortodoxie, Biserica Apuseană slujea în limba latină şi îi slujea Singurului Dumnezeu Adevărat. Limba nu a ferit Apusul de rătăcire şi erezie. Limba Cerurilor este tăcerea. Va trebui să învăţăm vocabularul voluminos al acestei limbi.
— în viaţa duhovnicească omul se întâlneşte deseori cu diferite rătăciri care se numesc înşelări. Care sunt înşelările periculoase pentru monahul care merge pe drumul căutării rugăciunii? De ce trebuie să te fereşti? A doua întrebare: Care este înşelarea monahului rugător şi care este cea a monahului sau a ieromonahului care săvârşeşte o slujire socială, interacţionează cu oamenii, propovăduieşte?
— Unui om mândru orice îi este prilej de mândrie. Dacă sunteţi monah, nu trebuie să atribuiţi o valoare exagerată ideilor şi gândurilor dumneavoastră. Trebuie să comunicaţi şi să vă supuneţi permanent gândurile şi ideile părintelui duhovnicesc. Trebuie să fiţi ascultător întru totul.
Astăzi am stat de vorbă cu cineva şi i-am spus: „Tu nu ai ascultare atunci când mergi la duhovnicul tău şi îi ceri binecuvântare să citeşti o carte.” Adică noi ne expunem ideile şi dorinţele
445
şi cerem ca ele să fie aprobate. Acest lucru nu ne omoară voia proprie, care întotdeauna reprezintă o sursă de păcat. Voia noastră este întotdeauna un izvor de mândrie. Trebuie pur şi simplu să ne apropiem de duhovnic şi să-l întrebăm: „Ce mă binecuvântaţi să fac?” Să presupunem că am intrat cu nădejdea de a primi binecuvântarea pentru a citi ceva şi auzim: „Mergi să lucrezi în livadă.” Spunem: „Slavă Domnului!”, mergem în livadă şi lucrăm. Dar nouă nu ne place aşa, pentru că nu obţinem ceea ce vrem. Ne-am însuşit cu desăvârşire arta de a pune întrebările în aşa fel, încât să obţinem ceea ce vrem. Însă ceea ce primim până la urmă este prilej pentru o mândrie şi mai mare. Rămânem în starea duhovnicească de odinioară, nu creştem. Ne minţim pe noi înşine, crezând că suntem ascultători. Deci iată cel mai bun răspuns la ambele întrebări: Trebuie să aveţi un duhovnic care să fie gata să vă cârmuiască viaţa.
Dacă aveţi o mână de seminţe de măr, uitaţi-vă la ele. Fiecare sămânţă poate să devină un pom. Dar, dacă ne uităm mai bine, unele pot fi vechi, altele stricate, iar altele deja moarte. Ar fi o prostie să luăm o sămânţă moartă sau veche şi să aşteptăm să crească un pom sănătos. Acelaşi lucru se poate spune şi despre duhovnic. Trebuie să-l alegem cu prudenţă. Deci, dacă veţi avea un duhovnic care va fi gata să-şi petreacă viaţa întreagă corectându-vă, căci aceasta este
446
munca duhovnicului, veţi fi eliberaţi de propriile dorinţe şi veţi evita înşelarea.
Am avut şi eu un duhovnic. A trecut deja la cele veşnice. Mergeam la el cu diferite întrebări. În drum spre el, chibzuiam cum să pun întrebarea în aşa fel, încât să primesc răspunsul pe care mi-l doream. Ştiam că formulasem întrebarea aşa cum trebuia. Iar el stătea acolo cu un chip de nepătruns. Pierdeam câte douăzeci de minute ca să-i explic totul, iar el răspundea: „Nu.” Nimic mai mult. Niciun răspuns. „Dumnezeu să vă binecuvânteze, părinte.” încercam toate metodele ca să primesc răspunsul pe care mi-l doream.
într-o zi l-am întrebat:
— Vlădică, oricum aş pune întrebarea, dumneavoastră nu răspundeţi niciodată aşa cum vreau eu. De ce?
Iar el a spus:
— Mă străduiesc să îţi răspund aşa cum vrea Dumnezeu. La fel ca şi tine, va trebui să dau răspuns în faţa lui Dumnezeu.
Asta m-a tulburat foarte mult. După vreo trei-patru ani, cât a ţinut un asemenea joc, am ajuns într-o încurcătură totală.
Noi nu trebuie să cerem nimic. Dumnezeu cunoaşte toate nevoile voastre. Voi nu le ştiţi, dar El le ştie. De aceea, dacă vă veţi smeri şi veţi fi ascultători, tot ce vă va spune duhovnicul va fi răspunsul lui Dumnezeu, fie că înţelegeţi asta ori nu. Indiferent dacă acel om care vă încredinţează
447
ascultarea este sfânt, dacă vă place, dacă aveţi sau nu încredere în el. Toate acestea nu contează. Dacă Dumnezeu iubeşte sufletul vostru desfigurat, El poate să se folosească de orice om, făcându-l mijlocitor al mântuirii voastre. Cine eşti tu ca să crezi că trebuie să fii îndrumat în viaţă de un om deosebit? „Eu nu voi merge la el, eu nu îl cunosc, eu nu am încredere în el, el nu mă înţelege…” Toate acestea sunt mândrie.
Acum referitor la partea a doua a întrebării, despre slujirea socială în mănăstire şi în afara ei. Niciodată nu cereţi permisiunea de a părăsi mănăstirea pentru o treabă oarecare. Aţi luat decizia de a părăsi lumea. Lumea este mai puternică decât voi. Lumea vă va întoarce în ea mai repede decât veţi reuşi să înţelegeţi ce se întâmplă. Pentru că aveţi o experienţă mai mare a lumii şi a păcatului decât cea a mănăstirii şi a sfinţeniei. De obicei, omul se întoarce la lucrul cu care este obişnuit.
De aceea, fiţi atenţi. Monahul în lume este un monah în pericol. Dacă aţi fi avut suficientă putere să păstraţi sfinţenia în lume, nu aţi fi venit la mănăstire. Dar, dacă mai-marii voştri v-au poruncit să mergeţi în lume, trebuie să privegheaţi şi să păstraţi asceza mai mult decât la mănăstire. Altfel veţi pierde şi acea fărâmă de viaţă duhovnicească pe care aţi dobândit-o acolo. Când veţi deveni monahi desăvârşiţi, veţi putea merge oriunde, dar nu veţi mai dori să o faceţi.
448
— Există iubire senzuală, iubire sufletească şi iubire duhovnicească. Aş vrea să ne spuneţi ceva despre iubirea duhovnicească.
— Iubire senzuală şi sufletească nu există. Pofta nu este iubire. Iubirea de sine nu este iubire. Iubirea este întotdeauna legată de Dumnezeu, căci Dumnezeu este Izvorul Iubirii. Omul este în stare să iubească, deoarece Dumnezeu l-a iubit mai întâi. De aceea, orice iubire vine de la Dumnezeu şi orice iubire este duhovnicească. Afecţiunea părintească, grija părintească, dorinţele părinţilor nu sunt iubire. Dacă nu îi doriţi omului mântuire, nu îl iubiţi, pentru că singurul ţel al omului este mântuirea. Fără Dumnezeu iubirea este imposibilă. Eu nu cunosc limba rusă, dar în engleză s-a pierdut cu desăvârşire sensul verbului „to love”. Se poate spune: „O, eu iubesc (I love) maşina ta”, „Iubesc (I love) această prăjitură, fiecare bucăţică din ea!”, „Iubesc (I love) părul tău”, „Iubesc ( I love) pantofii tăi”, „îmi iubesc (I love) câinele”. Şi nu e nicio reprezentare a adevăratului sens al acestui cuvânt. Necunoscându-L pe Dumnezeu, voi nu cunoaşteţi iubirea. Iubirea nu este despre tine, este despre altcineva şi în orice caz este despre Dumnezeu.
De aceea, trebuie să întrebuinţăm cu mare atenţie cuvântul „iubire”. Când oamenii săvârşesc o infidelitate conjugală, ei spun: „Hai să facem dragoste.” Este o nebunie. Iar noi transformăm nebunia în normalitate.
449
— Daţi-ne, vă rugăm, un exemplu de iubire duhovnicească în mănăstire.
— De exemplu, dumneavoastră lucraţi la bucătărie, spălaţi vasele. Toţi au terminat de mâncat, iar curăţenia a rămas să o faceţi dumneavoastră. Pe jos sunt împrăştiate resturile de mâncare care nu au fost aruncate în coşul de gunoi. Scurgerea de la chiuvetă este plină de resturi. Unele pahare şi farfurii sunt murdare, dar, nu se ştie de ce, au fost puse pe raft. Peste tot e apă. Şi toţi pleacă. Ei au făcut ce au vrut, iar dumneavoastră încetişor, pe neobservate, mergeţi şi vă faceţi ascultarea, pentru ca totul să fie pregătit pentru ziua următoare. Asta este iubirea jertfelnică pentru fraţi. Iată un exemplu simplu.
— Am deschis o casă de oaspeţi nouă, pentru nevoitori. Acum ei au posibilitatea să trăiască separat de simplii muncitori. Acolo sunt trei chilii, două dintre ele sunt cu zece locuri. Pe unii această iubire frăţească îi încurajează la o socializare exagerată. Optzeci la sută dintre nevoitori sunt tineri şi sunt foarte predispuşi spre socializare. Ei vor să vorbească. Iar cei mai în vârstă vor să doarmă, să citească, să se roage. Toată lumea înţelege foarte bine că aici e viaţă de obşte şi că trebuie să se cruţe unii pe alţii, însă nu putem în niciunfel să facem faţă acestei probleme. Şi la spovedanie eu aud deseori plângeri şi dintr-o parte, şi din cealaltă, şi de la cei ce suferă, şi de la cei ce socializează. După ora
450
unsprezece începe ora lor de repaus. Administratorul stă de frică uneori acolo, ca la grădiniţă, pur şi simplu pentru ca ei să adoarmă. Deseori sunt nevoit să spun ceva nu din perspectiva iubirii, ci din perspectiva disciplinei: „Asta nu se cuvine, asta nu e voie…” La spovedanie, desigur, le explic acestor oameni că trebuie să avem grijă unii de alţii. Prin urmare, sunt fraţi care rabdă o lună, rabdă o jumătate de an, iar apoi pleacă pur şi simplu, ca să stea în linişte… Ei părăsesc mănăstirea din motive diferite, dar asta poate fi ultima picătură. Cum să rezolvăm problema, nu prin măsuri disciplinare, ci prin intermediul iubirii? Noi le acordăm atenţie, discutăm…
— Aţi pus foarte multe întrebări deodată. Disciplina nu înseamnă lipsa iubirii. Disciplina, dacă e îndreptată spre ajutorul aproapelui, grija şi atenţia pentru el sunt o manifestare a iubirii. Eu cred că una dintre problemele pe care le-aţi abordat este legată de faptul că în aceste case de oaspeţi locuieşte foarte multă lume. Şi, dacă nu vreţi să fie în continuare la fel, trebuie să găsiţi o metodă de a împărţi nevoitorii în grupuri de oameni care să se afle în situaţii similare. Dacă tinerii de optsprezece-douăzeci de ani nu sunt în stare să se autodisciplineze, fie nu-i primiţi pe aceştia, fie formaţi pentru ei un grup special, dându-le un îndrumător. Iar cei ce vor să trăiască în linişte şi să aibă timp pentru reflecţie trebuie să înţeleagă că se află la mănăstire, nu în
451
dormitorul unui sanatoriu. Dacă se aşteptau la condiţii de sanatoriu, înseamnă că nu îşi imaginau suficient de realist mănăstirea şi sunt prea pretenţioşi.
îmi aduc aminte că atunci când eram student profesorul de sociologie ne-a spus: „Politica începe acolo unde se află mai mult de un om. Iar sistemul pluripartidist începe acolo unde sunt mai mult de patru oameni.” în aceste case ale voastre fiecare are nevoi şi păreri proprii. Fiecare este nevoit să facă nişte concesii colectivităţii, în caz contrar, este posibil numai traiul în singurătate. Eu cred că se pot face dormitoare separate pentru palavragii, pentru amatorii de jocuri şi pentru oamenii serioşi. Asta poate să funcţioneze.
— Aş vrea să mă întorc la subiectul abordat de dumneavoastră, şi anume cel al cârmuirii duhovniceşti şi al ascultării depline. Am citit că există două forme de vieţuire duhovnicească: ascultarea deplină şi viaţa după conştiinţă. Aşa lămureşte Sfântul Ignatie (Briancianinov). Mulţi novici nu pot să decidă în privinţa îndrumării duhovniceşti. Care este starea unui asemenea om? Poate el să adopte o formă sau alta de vieţuire? Aş putea, de asemenea, să amintesc faptul că în anul 1999 a avut loc întrunirea specială a Sinodului, dedicată problemei stăreţiei. Mulţi preoţi, în special cei tineri, erau predispuşi spre decizii excesive şi într-un final s-a format ceva
452
asemănător cu sectarismul. Unii, prin ideile lor, le făceau rău oamenilor. A existat intenţia de a discuta această problemă şi de a o aduce la cunoştinţă monahilor din mănăstiri. Însă nu s-a reuşit. Problema este actuală. Cum credeţi că ar fi bine să procedăm la mănăstirea noastră?
— Vreţi să vă spun eu ce să faceţi. Este periculos. Eu pot numai să vă sfătuiesc. Mănăstirea mea este foarte mică, dar eu nu le permit niciodată monahilor să decidă ce să facă: decid eu în locul lor. Eu nu îi întreb cum vor să trăiască, la cine vor să meargă, eu le poruncesc. Le spun: „Aşa este mănăstirea noastră, familia noastră, aşa trăim noi. Dacă vi se pare că v-ar fi mai bine în Sfântul Munte, faceţi-vă bagajele şi mergeţi acolo.” Asta nu înseamnă că eu nu respect asemenea decizii. Pur şi simplu nu poţi să fii bun pentru toţi.
Majoritatea oamenilor care vin la mănăstire, indiferent de vârstă, în plan duhovnicesc sunt schimbători ca vântul. Ei cred că ştiu totul, dar în realitate nu ştiu nimic. Au multă informaţie, dar ca să ştii ceva, trebuie să trăieşti ceea ce ştii. Ei cred că se cunosc pe ei înşişi, dar în realitate nu se cunosc. Cred că ştiu cum trebuie să fie mănăstirea, care sunt îndatoririle stareţului, care sunt îndatoririle monahilor, însă nu ştiu nici asta. Eu le spun: „Venind la mănăstire, nu aţi venit ca judecători, ci ca acuzaţi. Aţi venit să învăţaţi voi înşivă, nu să-i învăţaţi pe alţii. Aţi venit să vă
453
smeriţi, nu ca să le daţi altora instrucţiuni.” Dacă vor să-i înveţe pe alţii, să-i înveţe prin exemplul propriu, nu prin cuvinte. Şi am descoperit că, atunci când o fac, ei dobândesc pace.
în fiecare zi facem ore de cateheză. Mă străduiesc pe parcursul zilei să vizitez toate locurile unde ei muncesc. Oficiez marea majoritate a slujbelor. Slujesc mai mult pe parcursul zilei, împart mâncarea cu monahii. Stau de vorbă cu ei. Dacă nu sunt acolo, ei întreabă unde sunt şi când mă voi întoarce, pentru că perseverenţa în ascultare le direcţionează calea. Atunci când rămân singuri, totul începe să se destrame, pentru că ei încă nu au dobândit virtutea rugăciunii, a ordinii şi a disciplinei. De aceea, suntem nevoiţi să le impunem pe acestea din exterior. Atunci când vor atinge maturitatea, vor face totul independent de prezenţa cuiva.
Consider că în etapele iniţiale ale vieţuirii monahale nu trebuie să existe alegere. Sunt de părere că puterea celui ce cârmuieşte obştea trebuie să fie evidentă şi fiecare trebuie să înţeleagă clar ce trebuie să facă. Dar la o mănăstire atât de mare ca a voastră, dacă vei întreba: „Unde este acum cutare?”, poţi să nu primeşti răspuns. Totuşi, voi trebuie să ştiţi unde este. Trebuie ca fiecare să ştie sub ascultarea cărui părinte este un monah sau altul şi unde se află acesta. Asta nu înseamnă constrângerea oamenilor, nici încercarea de a-i frânge. Asta e ajutorarea, cârmuirea şi
454
susţinerea lor. În lipsa unei îndrumări bine organizate, oamenii vor începe să se plângă, să judece şi să se distrugă pe ei înşişi şi pe toţi cei din jur.
L-am întrebat pe fiecare dintre cei ce au venit la mine ce probleme are el în mănăstire. Şi numai un singur om mi-a dat răspunsul pe care-l aşteptam. El a spus: „Singura problemă în mănăstire sunt eu însumi. Eu nu mă rog. Sunt mândru. Sunt neascultător.” Asta m-a impresionat foarte mult, pentru că toţi ceilalţi vedeau problema în alţi oameni şi în alte împrejurări. Aveţi aici totul ca să deveniţi sfinţi. Nu vă lipseşte nimic. Nimic. Dacă nu eşti sfânt, tu eşti vinovat.
De aceea, cred că în primele etape ale vieţii monahale trebuie să fiţi foarte expliciţi şi foarte simpli. Nu trebuie să-i lăsaţi pe monahi de capul lor, indiferent de talentele lor. Oricum nu vor deveni monahi singuri. Talentele lumeşti nu vor reuşi decât să-i strice. Trebuie să fie permanent cineva lângă ei şi să-i conducă.
în ceea ce-i priveşte pe îndrumătorii duhovniceşti, să fim realişti. Trebuie să lucrăm cu ce avem. Cu toţii am vrea să fim îndrumaţi de sfinţi.
Dar mult mai bine ar fi ca tu însuţi să fii un sfânt îndrumat de cineva care nu e sfânt, decât invers. Căci, dacă tu tinzi către sfinţenie, o vei atinge, indiferent cine te cârmuieşte. Dar, dacă tu însuţi nu aspiri la sfinţenie, nu va ieşi nimic bun, chiar dacă vei fi îndrumat de apostolii înşişi. Cred şi că trebuie să vedeţi diferenţa dintre cei înţelepţi
455
şi cei erudiţi. Cei ce ştiu multe despre operele Sfinţilor Părinţi, istoria Bisericii, psihologie, despre comportamentul uman, nu sunt neapărat oameni care înţeleg cu desăvârşire viaţa duhovnicească.
De aceea, la mănăstirea mea le recomand altor preoţi să nu îndrume obştea. Dacă nu mă aflu la mănăstire, ei pot să-i spovedească, dar nu le recomand să-şi asume cârmuirea lor.
Există o diferenţă între a spovedi pur şi simplu şi a sluji în calitate de îndrumător duhovnicesc. Îi privesc întotdeauna cu îndoială pe cei ce caută să fie îndrumători duhovniceşti. Fiecare trebuie să ştie că va răspunde în faţa Atotputernicului Dumnezeu pentru sufletul pe care l-a primit ca fiu duhovnicesc. În ziua Judecăţii el va sta alături de fiul său duhovnicesc şi va fi nevoit să răspundă în faţa lui Dumnezeu pentru ce a făcut sau nu a făcut pentru acel suflet. Cât de nebun trebuie să fii să primeşti aşa o povară de bunăvoie, neînţelegând cum se face asta!
De aceea, relaţiile dintre părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc trebuie să se clădească în timp. Fiul duhovnicesc trebuie să se roage pentru părintele său mai mult decât pentru sine însuşi, pentru ca Dumnezeu să-i dea puteri şi cunoştinţe duhovnicului, iar apoi şi fiul să primească ceea ce i-a dat Dumnezeu duhovnicului. Astfel, aceasta nu este o simplă relaţie între doi oameni. Trebuie să conştientizăm că în toate relaţiile duhovniceşti participă Dumnezeu.
456
Dumnezeu aude totul. Dumnezeu ţine minte totul. Dumnezeu ştie că dumneavoastră sunteţi răspunzător pentru tot. Cine va lua asupra sa această slujire, dacă nu simte că este de la Dumnezeu?
întâlnesc deseori monahi sau monahii care, nefiind preoţi, ci dintre aceia pe care Biserica i-a binecuvântat pentru povăţuire duhovnicească, le indică oamenilor ce să citească, ce să nu citească, ce nu e în regulă cu viaţa lor duhovnicească, ce trebuie să facă… Este o nebunie! Dacă există cineva care simte că trebuie să se ocupe cu aşa ceva, să se apropie de mine! Dacă voi înşivă sunteţi fără păcat şi sunteţi în stare să vă conduceţi fraţii, apropiaţi-vă! Aş vrea să vă văd! Avem o indicaţie despre cine trebuie să povăţuiască direct de la Hristos însuşi. Numai preotul este obligat să înveţe, nu doar prin exemplul personal, ci şi prin cuvântul său. El este pus de Biserică să îndrepte ceea ce e greşit şi să înveţe ceea ce e corect, ca să lămurească Evanghelia şi să povăţuiască oamenii duhovniceşte. Iar ceilalţi trebuie, potrivit poruncii lui Hristos, să înveţe, să îndrume şi să îndrepte prin exemplul propriu, nu prin cuvinte. Deci începeţi să faceţi asta! Fiecărui om la mănăstire trebuie să i se arate persoana la care trebuie să meargă pentru călăuzire duhovnicească. E mai bine ca într-o mănăstire cu cinci sute de călugări să fie un singur duhovnic, dar priceput şi înţelept, decât treizeci nepricepuţi. Mai bine este să-ţi
457
vezi părintele duhovnicesc cinci minute pe an, decât să iroseşti timpul tău şi pe al lui, vorbind despre nimicuri şi neprimind ceea ce trebuie. Dar la spovedanie trebuie să mergeţi des.
— Aş vrea să ştiu ce părere aveţi despre Sinodul Ecumenic care se pregăteşte.
— Această întrebare mi-a amintit de o întâmplare. Am decis împreună cu un prieten de-al meu, profesor universitar, să mergem la el acasă, deoarece mama lui era bolnavă. În timp ce aşteptam trenul, cineva i-a pus prietenului meu o întrebare dificilă, de genul întrebării dumneavoastră. El a ascultat cu multă atenţie, după care a spus: „Da”, în loc să răspundă.
Nu încerc să mă eschivez de la răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Dar deseori noi uităm rostul simplu şi fundamental al Scripturii şi căutăm să o confruntăm cu învăţătura Sfinţilor Părinţi despre ea. Vrem să ştim totul despre canoanele Bisericii, ce şi la care Sinod s-a spus, ce erezie s-a combătut şi de ce. Ne contrazicem în privinţa limbii în care se slujeşte, pentru calendar, pentru orice. Iar rostul principal şi fundamental al Scripturii este acela că am fost creaţi ca să trăim în comuniune cu Dumnezeu.
Dacă o decizie pe care o luaţi în viaţă (indiferent la ce s-ar referi), nu vă duce la mântuire, este o pierdere de timp. Orice neplăcere, orice nenorocire care se întâmplă în lumea aceasta, are loc din cauza păcatelor noastre. Pocăinţa este
458
schimbarea radicală a orientării vieţii noastre. Şi tocmai ea este necesară pentru mântuire.
Dacă nu aveţi iubire, sunteţi morţi. Restul este important numai ca să vă îndrepte comportamentul. Dar, dacă nu înţelegeţi lucrul cel mai important, dacă nu aţi trăit şi nu aţi simţit rostul principal al Scripturii, ce importanţă poate să aibă orice altceva? Fiecare dintre cei ce se află în camera asta, dacă trăieşte potrivit Scripturii, este ascultător faţă de Biserică şi faţă de Hristos, nu judecă pe nimeni, este milostiv faţă de toţi şi va ajunge în ceruri. Chiar şi cel ce nu a auzit de niciun Sinod Ecumenic. Noi nu trebuie să ştim despre toate Sinoadele. Asta e ceea ce s-a petrecut în cadrul Bisericii. Nu spun că lucrurile acestea nu trebuie studiate. Dar trebuie să le studiem înţelegându-le locul şi rolul. Acestea nu stau la temelia clădirii, ci deasupra ei.
— Când trăieşti în lume, vrei să vii la mănăstire. Iar atunci când vii aici, vrei să te întorci în lume. Ajutaţi-mă să-mi găsesc rostul în viaţă.
— Fiecare trebuie să fie acolo unde este mai puţin distras de la căutarea lui Dumnezeu. Dacă viaţa în lume vă apropie de cunoaşterea lui Dumnezeu şi de pocăinţă, dacă vă ajută să încetaţi să mai păcătuiţi şi vă mântuieşte sufletul, rămâneţi în lume. Iar dacă nu, căutaţi locul unde vi se întâmplă acestea. Mulţi pleacă fie la mănăstire, fie în lume, ca să se satisfacă pe ei înşişi. Dacă încă nu aţi înţeles că viaţa creştinului înseamnă
459
acceptarea şi purtarea crucii de-a lungul vieţii, atunci nu ştiţi nimic despre ea.
Când am fost ultima dată la Sankt-Petersburg, am stat de vorbă cu un grup de preoţi. Unii dintre ei nu aveau veşminte preoţeşti.
Am întrebat:
— Ce s-a întâmplat? Unde sunt reverendele voastre?
Mi s-a răspuns:
— Pe stradă???
Eu am spus:
— Bineînţeles, şi pe stradă trebuie să porţi reverendă!
Mi s-a spus:
— Dumneavoastră nu înţelegeţi.
— Şi ce, vasăzică, nu înţeleg?
— în jur sunt mulţi nebuni, acum sunt atâtea curente anticlericale, mai sunt şi adolescenţii neo-nazişti şi, în afară de toate acestea, poporul beat şi sălbatic care urăşte Biserica…
Eu am spus:
— Şi ce dacă?
— Păi, dacă te văd că eşti preot, pur şi simplu te iau la bătaie. Preoţii sunt omorâţi, jefuiţi…
Eu am spus:
— Staţi aşa, nu înţeleg nimic. Dacă mergeţi pe stradă îmbrăcaţi cu anteriul, este posibil să fiţi atacaţi, bătuţi sau chiar ucişi numai pentru faptul că sunteţi îmbrăcaţi preoţeşte?
— Da, mi s-a răspuns.
460
Am spus:
— Slavă Domnului, puteţi să deveniţi mucenici! Biserica nu este zidită de laşi, ea stă pe sângele mucenicilor!
Toţi s-au uitat la mine de parcă aş fi venit de pe planeta Marte.
în urmă cu vreo cincisprezece-douăzeci de ani, am pornit cu prietenul meu la Constantinopol. Când am ajuns, ni s-a spus:
— Nu umblaţi pe stradă în veşminte preoţeşti, este ilegal.
Eu am spus:
— Puţin îmi pasă de legile voastre, eu oricum voi merge în reverendă pe stradă. Dacă nu mă vor lăsa aşa cum sunt, nu am nevoie să fiu în ţara asta nebună!
Prietenul meu este foarte înalt, are aproape doi metri. Şi iată că pe stradă s-au apropiat de noi doi tineri turci. Au început să râdă de noi şi să strige:
— Popi, popi!
Unul dintre ei l-a scuipat pe însoţitorul meu şi ambii au fugit. Prietenul meu a alergat în urma lor. Eu i-am spus:
— Ce faci?
El l-a prins pe acel tânăr în mijlocul străzii, l-a scuipat în faţă şi l-a lăsat.
Iar mie mi-a spus:
— Nu am nimic împotrivă să devin mucenic, dar niciodată nu am fost laş.
461
Acesta a fost singurul incident care ni s-a întâmplat. Aş vrea să vă mai împărtăşesc ceva la care m-am gândit în ultimele două zile. Deseori posedăm bogăţii mari, dar ne obişnuim atât de mult cu ele, încât încetăm să le mai observăm, în lume mulţi oameni suferă de foame. Jumătate dintre ei nu au apă potabilă. Ei nu au nici măcar acoperiş deasupra capului. Sunt lipsiţi de libertate. Asta doar din punct de vedere omenesc. Iar noi deseori nu preţuim ceea ce avem şi ne plângem. Suntem atât de nerecunoscători. Dar în plan duhovnicesc avem o comoară şi mai mare, această mănăstire. Ea este plină de oameni care, în marea lor majoritate, sunt buni. Ei vor să-L afle pe Dumnezeu, la orice nivel s-ar afla.
Aveţi preoţi şi episcopi care luptă pentru ca voi să aveţi o viaţă cu adevărat duhovnicească.
Dar noi adesea comentăm despre toate cu răutate. Trebuie să învăţăm să fim recunoscători. Trebuie să înţelegeţi că aici fiecare dintre voi poate să devină sfânt. Trebuie numai să vreţi. Atunci nimeni nu vă va opri, în afară de voi înşivă. Încetaţi să vă mai plângeţi. Încetaţi să mai criticaţi, încetaţi să vedeţi neajunsuri la toţi, în afară de voi înşivă. Astfel, se pot rezolva toate celelalte probleme.
Fiecare dintre noi, cei din această cameră, este păcătos. Nu trebuie să spunem: „Cutare este un păcătos!”, asta se ştie. Noi suntem cei ce ştim cel mai bine să păcătuim. Oare de ce nu
462
ne-am ruga pentru ca fiecare să devină sfânt şi să ne susţinem fraţii în această nevoinţă? De ce nu ne-am mulţumi unii altora? Să le mulţumim preoţilor pentru faptul că suntem aici. Noi uităm de ceea ce avem şi astfel distrugem acele lucruri. Domnul Dumnezeu ne va spune: „V-am chemat la Valaam, iar voi aţi plecat de acolo fără să deveniţi sfinţi şi aţi învinuit pentru asta pe oricine, numai pe voi înşivă, nu!”
Schimbaţi-vă! Puteţi să o faceţi! Nici nu vă imaginaţi cât de fericiţi sunteţi!
Cuprins
Convorbiri purtate la mănăstirea stavropighială de maici cu hramul Adormirea Macii Domnului de la Piihtitsa (Estonia) 7
Convorbirea 1 7
Convorbirea a II-a 55
Convorbirea a III-a 103
Convorbirea a IV-a 146
Convorbire purtată la Mănăstirea Sfintei Elisabeta (Minsk, Belarus) 193
Convorbire purtată la mănăstirea de maici Spaso-Eleazarovsk (Elizarovo, regiunea Pskov) 257
Convorbire purtată la metocul Lavrei Sfânta Treime a Sfântului Serghie (Moscova) 287
Convorbire purtată la sihăstria de călugări Sfânta Treime a Sfântului Serghie (Sankt-Petersburg) 317
Convorbiri purtate la Mănăstirea Schimbarea la Faţă din Valaam 355
Convorbirea 1 355
Convorbirea a II-a. La ferma mănăstirii 422
Convorbirea a III-a 434
Distribuţie:
S.C. Egumeniţa S.R.L.
O.P. i C.P. 150 800720 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro
Tipărit la S.C. DON-STAR S.R.L. Galaţi Str. 1 Decembrie 1918, Nr. 23 TelFax: 0236420100 e-mail: donstargalati@yahoo.com
Măsura tuturor lucrurilor pe care le facem trebuie să fie iubirea. Nu sentimentalismul, nu sentimentele, ci iubirea adevărată. Iar iubirea adevărată este întotdeauna dorinţa ca oamenii pe care îi iubim să trăiască în bunăstare, în prosperitate. Ne este foarte greu să înţelegem asta. Pentru că avem impresia că, dacă iubim ceva sau pe cineva, trebuie să posedăm acel lucru sau acea persoană. Să ne agăţăm de acel om şi să nu-l mai lăsăm. Dar, după cum ştiţi, aşa ceva este imposibil. Iubirea este eliberare, nu robie. Dacă iubim un om, nu putem să-l posedăm. Trebuie să-i permitem să fie el însuşi. Dacă nu se întâmplă aşa, înseamnă că iubim în el numai ceea ce ne place. Reiese că ne iubim pe noi înşine. Cât de periculoasă e starea noastră!
Domnul ne spune: „Dacă nu veţi muri faţă de voi înşivă, faţă de mândria voastră, faţă de «eul» vostru, nu veţi putea să aveţi viaţă.” Noi însă ne agăţăm de „eul” nostru, de drumurile noastre bătătorite, iar apoi ne mirăm de ce nu putem să ne rugăm, de ce viaţa noastră se transformă în ruine. Se întâmplă deoarece, în loc să-L ascultăm pe Domnul, ne ascultăm pe noi înşine. El ne spune: „Trebuie să muriţi, trebuie să renunţaţi la viaţa voastră.” Dar noi spunem: „Nu, în acest caz, El vrea să spună altceva. Asta nu se referă la mine. Pot să fac ceea ce vreau, oricum voi ajunge acolo.”