Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc însemnările unui ortodox
Volumul I
© Doxologia, 2015
ISBN general: 978-606-666-471-4
ISBN Vol. I: 978-606-666-472-1
Serghei Nilus
Pe malul râului dumnezeiesc însemnările unui ortodox
Volumul I
Traducere din limba rusă de preot profesor Teoctist Caia
Carte tipărită cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
DOXO LOGIA 2015
I
Menirea şi ţelul scriitorului creştin este slujirea Cuvântului, să înlesnească descoperirea în profunzimile Lui a unicului adevăr în manifestările sale infinit de diverse din viaţa pământească a creştinului şi prin aceasta să poarte sufletul creştin pe căile Ortodoxiei, din viaţa vremelnică la viaţa veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru.
începând cu sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului din anul 19071 şi până la Pogorârea Duhului Sfânt din 1912, Dumnezeu a binevoit ca împreună cu familia să mă aşez cu traiul pe meleagul binecuvântat al Sfintei Sihăstrii Optina. Mi-au dat stareţii o gospodărie lângă mănăstire casă şi toate cele necesare şi mi-au spus:
să trăieşti cu Dumnezeu până la o vreme. Dacă ne vom pregăti să edităm la Optina cărţulii şi foi volante, să ne ajuţi în lucrarea noastră, dar, deocamdată, să trăieşti cu Dumnezeu aici, lângă noi; la noi este linişte şi bine!…
Şi am început, cu binecuvântarea stareţilor, o viaţă nouă, liniştită, o viaţă pustnicească, nădăjduind că şi oasele noastre se vor odihni lângă cei plăcuţi lui Dumnezeu, de la Optina.
Domnul însă a judecat altfel. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!…
1 Din data de 1 octombrie 1907 a început vieţuirea noastră la Linoviţ, sub streaşina bisericii cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Este adevărat că biserica nu a fost sfinţită în ziua acestei sărbători, ci mai devreme, pe data de 10 august, dar a fost închinată acestei sărbători a Maicii Domnului. A fost ridicată de egumena Sofia.
6
Măreţ şi incomparabil este râul lui Dumnezeu sfânta Optina! Acest râu curge din izvoarele vieţii vremelnice în marea cea nesfârşită a veşnicei bucurii din împărăţia Luminii celei neînserate şi duce cu sine luntrele şi pe vieţuitorii ei pustnici şi alte multe suflete îndurerate, istovite, care au dobândit adevărul vieţii la picioarele marilor stareţi de la Optina. Câte minuni, câte semne ale milostivirii lui Dumnezeu şi, de asemenea, ale dreptei Sale mânii nu tăinuiesc în sine apele adânc-străvezii şi dătătoare de viaţă ale acestui tainic şi minunat râu! De câte ori nu am coborât năvodul meu de pe malul lui pitoresc, acoperit de brazi şi de pini somptuos de verzi, învăluit în răcoarea stejarilor noduroşi de dantelăria mestecenilor, a plopilor şi a arţarilor din pădurea dragă a mănăstirii, în adâncimile lui curate precum cristalul de stâncă, şi nu a fost în zadar…
O, binecuvântată Optina!…
Până în 1909, de Anul Nou, am fost ocupat cu trierea vechilor manuscrise din schit, cu cercetarea duhului şi a modului de vieţuire a vecinilor mei, dăruiţi de Dumnezeu, a pustnicilor sfântului aşezământ. Rodul acestor ani a fost cartea mea Cele sfinte de sub obroc şi câteva mici schiţe, care şi-au găsit adăpost printre cărţile editate în Lavra Sfintei Treimi a lui Serghie. Începând cu 1 ianuarie 1909, mi-am propus să fac, după posibilităţi, însemnări zilnice, legate de şederea mea la Optina.
Câte nu am văzut, câte nu am cugetat, câte nu am auzit în aceşti ani de neuitat pentru mine, câte nu am retrăit! Nu poţi să povesteşti totul, iar multe nici nu le poţi povesti până la o vreme din varii cauze ale firii prea intime a omului. Dar foarte multe se cer trecute prin vârful peniţei pentru a fi dezvăluite întru slava lui Dumnezeu, în folosul sufletului creştinesc, fratele meu după sânge şi după credinţa ortodoxă.
Aşadar, să deschidem, scumpul meu cititor, caietele cu însemnări şi să urmărim împreună ce a transpus în paginile lor memoria mea atentă şi cuvioasă.
7
Anul 1909 1 ianuarie
întâmpinarea Noului An.
Fericitul Vasili Aleksandrovici de la Babaevo, Cuviosul Eleazar de la Anziorsk.
A trecut deja un an, dar şi cu un adaos de trei luni de când trăim sub acoperământul împărătesei cereşti, în aşezământul ei de la Optina. Nici nu am observat cum a zburat timpul acesta.
Pruncul nou-născut în familia veşniciei anul 1909 l-am întâmpinat cu slujba privegherii în Biserica „Icoana Maicii Domnului de la Kazan”, de la binecuvântata Optină. Am mers împreună cu întreaga familie, care, mulţumită lui Dumnezeu, a crescut până la unsprezece suflete. Am stat la priveghere până la mărimurile Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, după Evanghelie ne-am închinat la icoana sa şi după cântarea a patra a canonului, pe la zece seara, ne-am îndreptat spre casă. Slujba a început pe la ora şase şi jumătate, dar nu te poţi aştepta ca Ceasul întâi şi otpustul să se facă mai devreme de ora zece şi jumătate; iar toţi ai mei nu au putere să stea până la sfârşitul unei aşa privegheri, ba chiar şi eu aş păcătui să mă laud cu atâta rezistenţă la stat în picioare la slujbele mănăstireşti, cu excepţia, vai!, a unor rare întâmplări când, ca din senin, un oaspete ceresc harul de rugăciune al Duhului Sfânt cercetează inima nesimţitoare şi împietrită, care pe „cele neputincioase le vindecă” şi pe „cele neîndestulătoare le plineşte”. Da, atunci poţi să stai veşnic!…
Pe la 11 seara a venit la noi părintele ieromonah Samuil, cu doi cântăreţi de strană, au gustat ceva cu noi, au băut
8
un ceai şi au săvârşit în camera de rugăciune Te Deum-ul de la miezul nopţii, iar noi cântam „Dumnezeu este Domnul, şi S-a arătat nouă”.
Idealăîntâlnire cu Noul An! Cum poţi să-I mulţumeşti Domnului pentru acestea?
În chipul crucii! Mi-a spus cineva la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” Babaevo, răspunzând la o întrebare asemănătoare, un semifericit sau, poate, chiar fericit, un oarecare Vasili Aleksandrovici, care era îmbrăcat şi vara, şi iarna într-o hăinuţă ruptă şi trăia într-o şură de paie lângă şopronul cu batoza mănăstirii.
cum? L-am mai întrebat o dată.
aşa, foarte simplu, a răspuns Vasili Aleksandrovici şi a făcut semnul crucii. Aşa să şi mulţumiţi! a adăugat el cu un zâmbet scump şi naiv de copil.
La vreo cinci verste depărtare de mănăstire, Vasili Aleksandrovici avea un fel de moşie cu casă, moştenite şi dăruite de părinţi, dar el, aşa cum mi s-a spus, nu se îngrijea de ele, lăsând totul în stăpânirea fratelui său, iar el, fiind flăcău tomnatic, se mulţumea să aibă drept casă şura de paie a mănăstirii. Aici se retrăgea el, aici înnopta, fără să-i pese de vreme şi anotimpuri. Rareori, când gerurile de la Kostroma depăşeau 30 de grade, Vasili Aleksandrovici alerga la hotelul mănăstirii să se încălzească, la responsabilul acestuia, şi să bea un ceiuţ… Cândva a fost ascultător la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Babaevo, iar apoi al doilea dirijor în Lavra „Sfânta Treime” a lui Serghie. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, după cum mi s-a povestit, avea o voce minunată de tenor şi era ascultat de iubitorii de cântări. Când ne-am cunoscut, nu mai avea nici un fel de voce, dar auzul era exemplar, iar noi, eu cu soţia, cântam uneori cu el cântări bisericeşti seara târziu, pe cerdacul hotelului. Era un om curios! Se întâmpla să vină la Liturghie în măreaţa catedrală de la Babaevo şi stătea unde se nimerea şi cum se nimerea, întors pe jumătate spre altar, ridica în
9
sus capul, privea cupola pictată a bisericii şi stătea aşa, uimit, toată slujba, nemişcat, fără să-i tresară vreun muşchi. Nu se observa să aibă vreo dispoziţie pentru rugăciunea de dinafară. Avea rugăciune lăuntrică. Dumnezeu ştie; dar prin viaţa sa smerită şi modestă, plină de sărăcie şi de neagonisire, era totuşi un om nu dintre cei de aici. Doar pe lumea cealaltă se va afla cine a fost în ochii lui Dumnezeu Vasili Aleksandrovici de la Babaevo.
A venit să ne felicite cu prilejul Anului Nou prietenul nostru duhovnicesc, părintele Nectarie, şi ne-a spus câte ceva din viaţa pustnicului de la Anziorsk, Cuviosul Eleazar, câteva cuvinte de mare preţ, despre felul cum trebuie să mulţumim Domnului:
cuviosul era din ţinuturile noastre, făcea parte dintr-o familie mic-burgheză de la Kozelsk2. Prin nevoinţele sale plăcute lui Dumnezeu, a dobândit o umilinţă binecuvântată şi neîncetată, precum şi darul lacrimilor. A ieşit odată, într-o noapte, nici de vară, nici de iarnă, în balconul chiliei sale, a privit la frumuseţea şi tăcerea naturii care înconjura Schitul Anziorsk, s-a umilit până la lacrimi şi s-a desprins un suspin de rugăciune din inima lui topită de dragostea dumnezeiască:
o, Doamne, ce este cu frumuseţea creaţiei Tale! Şi cum pot eu, cel asemenea unui vierme nenorocit, să-Ţi mulţumesc pentru toate marile şi bogatele milostiviri pe care mi le-ai dat?
Şi datorită puterii suspinului de rugăciune, cerurile s-au deschis şi vederii sale duhovniceşti i s-au arătat cetele purtătoare de lumină ale îngerilor şi au cântat minunata lor slavoslovie:
2 Oraşul de judeţ din gubernia Kaluga, Kozelskul se află la vreo trei verste de Optina.
10
slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
Şi o voce nevăzută i-a spus cuviosului:
cu aceste cuvinte, şi tu, Eleazar, să mulţumeşti Ziditorului şi Răscumpărătorului tău!
Să ne facem şi noi semnul crucii şi să mulţumim lui Dumnezeu prin slavoslovie îngerească: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu!» Dar, după cum se vede, nu va rămâne pace pe pământ şi se ia bunăvoinţa lui Dumnezeu de la oamenii care L-au uitat.”
Ce va fi? Ce va fi?
Este bine la Optina, linişte!… Oare cât timp?
2 ianuarie
Prietenul din Elabuga. Un dar, ca amintire, luat din mâinile adormitului Părinte Ioan de Kronstadt. Amintire despre Cuviosul Ioan Multpătimitorul. Importanţa părintelui Ioan. Messina şi Saint Pierre. Proorocirile se împlinesc. Ameninţările viitorului.
Am la Elabuga un prieten de suflet, om apropiat de noi cu duhul, o modestă învăţătoare, GlafiraNikolaievnaLiubovikova, la o şcoală bisericească de parohie. Era apropiată cu dragostea şi cu iubirea sa de marele rugător al pământului rusesc, părintele Ioan de Kronstadt. Nu era apropiată lui pentru că trăia sub acelaşi acoperiş cu dânsul s-a văzut cu părintele, în toată viaţa ei, de vreo două-trei ori, nu mai mult dar prin credinţa pe care o avea de la el, probabil, era mult mai aproape de el decât cei care îl urmau stăruitor pe părintele în peregrinările sale în toată Rusia. Am cunoscut-o pe această roabă a lui Dumnezeu, fără să
11
ne vedem, prin corespondenţă, datorită interesului pe care îl avea faţă de cărţile mele. Vara trecută a venit, din îndepărtata ei Elabugă, la Optina, ca să se roage, şi aici ne-am şi cunoscut. Ultima etapă în călătoria sa, înainte să ajungă la Optina, a fost Schitul Vanlov, nu prea departe de Iaroslavl, unde, în acea vară, a început să se stingă viaţa sfântă a marelui rugător de la Kronstadt. În drumul ei de întoarcere de la Iaroslavl la Elabuga3 a vrut să treacă iarăşi pe la Schitul Vanlov, la părintele.
dacă veţi trece pe la părintele i-am spus -, plecaţi-vă la picioarele lui din partea noastră, a tuturor, şi cereţi-i pentru mine ceva din lucrurile sale sau din îmbrăcămintea lui mai veche, ca amintire şi binecuvântare.
Ce importanţă a avut păstorul de la Kronstadt pentru sufletul meu se vede din cartea mea Măreţia în cele neînsemnate. Prietena de la Elabuga mi-a înţeles dorinţa.
Pe data de 10 iulie, anul trecut, am primit de la dânsa o scrisoare, în care, printre altele, îmi scria aşa:
„Bună ziua, scumpii mei! Mă grăbesc să împărtăşesc bucuria mea împreună cu dumneavoastră. Pe data de 1 iunie, la ora 8 dimineaţa, vaporul care mă ducea acasă a acostat undeva, iar eu am coborât, m-am dus la casa de bilete şi am aflat că părintele nu este la Vanlov, ci se află pe moşia boierilor Staheev, la Sfânta Cheie, la 17 verste depărtare de Elabuga. Tot atunci am lăsat bagajele la magazie şi am alergat la altă casă de bilete, unde un vapor al Staheevilor îşi aştepta oaspeţii, care fuseseră invitaţi… Acolo toţi erau bucuroşi că am reuşit să ajung şi să-l văd pe părintele. Nu am putut ajunge la Liturghie, părintele terminase slujba. Când părintele m-a binecuvântat, i-am şoptit la ureche, că S.A. Nilus îi trimite o plecăciune până la pământ şi îi cere binecuvântarea. Părintele mi-a spus:
3 Oraş în Tatarstan, port pe râul Toima, în apropiere de vărsarea în fluviul Kama (n. tr.).
12
Transmiteţi-i că îl stimez adânc de tot şi îl iubesc cu iubire de frate întru Hristos.
Atunci i-am spus:
Părinte, vrea să primească ceva în amintirea dumneavoastră.
El a răspuns:
din păcate, nu am nimic aici.
Aşa că nu am reuşit scria prietena noastră să vă îndeplinesc dorinţa, cu toată simpatia părintelui faţă de dumneavoastră.”
Astăzi se face pomenirea Cuviosului Serafim de Sarov. Împreună cu soţia, am mers la utrenie şi la Liturghie. În această zi remarcabilă şi scumpă nouă, am primit de la Petersburg, de la o rudă apropiată a soţiei, un plic în care era o crenguţă de buxus cu câteva frunzuliţe: în timpul privegherii săvârşite în ajunul îngropării părintelui Ioan, această crenguţă a fost pusă în mâna adormitului şi a stat aici până la sfârşitul privegherii. În timpul vieţii sale, părintele nu a găsit ceva la îndemână să-mi trimită drept amintire, iar după moartea sa, această amintire mi-a trimis-o din propriile sale mâini şi, mai ales, printr-o persoană care nu putea să ştie nimic privitor la dorinţa mea.
Şi încă o coincidenţă semnificativă: în cartea mea Măreţia în cele neînsemnate, închinată părintelui Ioan de Kronstadt, se vorbeşte despre Cuviosul Serafim de Sarov, încât cele spuse despre dânsul ocupă cel puţin un sfert din primul volum. Şi iată, de ziua pomenirii Cuviosului, mi se trimite o crenguţă verde în amintirea celui căruia, cu atâta dragoste şi credinţă, i-am închinat prima încercare, pe măsura puterilor mele, de seceriş apropiat în ţarina deja îngălbenită cu holde a lui Hristos. Niciodată nu am recunoscut şi nici nu recunosc ceva întâmplător în lumea văzută, în cea din afară, cu atât mai mult în lumea duhovnicească, unde, pentru omul credincios, toate sunt raţionale şi au o înlănţuire logică. Nu calific acest eveniment important pentru mine drept ceva
13
aparţinând de categoria întâmplărilor stupide şi de mică importanţă.
Să nu fie aceasta!
Şi, spre întărirea credinţei mele din trecutul meu care pleacă spre veşnicie, îmi vine în minte o întâmplare asemănătoare dar, poate, chiar mai uimitoare.
Cu vreo doi sau trei ani înainte de încetarea activităţii mele în calitate de moşier în gubernia Orlov, pe timp de vară, după terminarea cositului, înainte de începerea secerişului, m-am dus cu caii şi căruţa mea la părintele Egor Cekriakovski4. Sufletul îmi fierbea, inima mi se învârtoşase: trebuia, parcă, să-mi eliberez sufletul.
Am ajuns la părintele: o văd pe mâna lui dreaptă de la căminul de copii, prinţesa Olga Evghenievna Obolenskaia, care era gata de plecare.
unde plecaţi? o întreb eu.
părintele mi-a dat binecuvântare să mă odihnesc, să merg la sfinţii de la Pecerska Kievului. Mâine plec. Aveţi ceva de transmis la Kiev?
Am scos portmoneul din buzunar, am luat două grivne şi i-am spus:
când veţi ajunge în peşteri, să mă pomeniţi la racla Cuviosului Ioan cel Mult Pătimitor şi să puneţi aceste două grivne pe sfintele sale moaşte, ca dar al sârguinţei mele faţă de dânsul.
De ce mi-am arătat sârguinţa faţă de acest om plăcut lui Dumnezeu din toată ceata de cuvioşi părinţi de la Pecerska Kievului, nu mi-am dat seama nici până acum… Probabil că aşa trebuia să fie.
Prinţesa a plecat, eu m-am întors la muncă pe moşia mea.
A trecut vara, a venit toamna; am terminat semănăturile de toamnă, am biruit şi cu treieratul. A venit să-şi petreacă
4 Despre acesta găsim în Măreţia în cele neînsemnate, ed. III, partea I, pp. 239-274.
14
iarna la noi pelerina Matrionuşka vreo doi ani a iernat la noi. Îmi aducea în dar lucruşoare sfinte din multe locuri ale Rusiei, dar de la Kiev mi-a adus o iconiţă a Cuviosului Ioan cel Mult Pătimitor şi o căciuliţă de la sfintele sale moaşte. M-a mişcat foarte mult gestul ei, dar acestui dăruleţ nu i-am acordat o atenţie deosebită, printre altele, tot atât de valoroase.
La sfârşitul lui octombrie sau începutul lui noiembrie, acelaşi om a venit la mine pentru o singură zi: părintele Egor Cekriakovski împreună cu preoteasa. Discutând cu dânsul, l-am întrebat, printre altele, dacă s-a întors cu bine prinţesa de la Kiev.
da, bine, mi-a răspuns părintele, dar a avut şi supărări. Chiar în prima zi, în peşteri, i-a dispărut portmoneul din buzunar, iar în portmoneu avea cele două grivne de aur de la dumneavoastră. Nu s-a supărat pentru portmoneu şi pentru aur, ci pentru faptul că nu a dus cele două grivne ale dumneavoastră la moaştele Cuviosului. Cu toate că le-a înlocuit cu ale sale, i s-a părut că nu a îndeplinit aşa cum se cuvenea porunca dumneavoastră.
Pe loc parcă m-a luminat un fulger:
nu, nu, eu nu gândesc aşa, am replicat eu cu vioiciune. Cele două grivne au fost duse până la Cuviosul…
Atunci i-am arătat ce am primit de la Kiev, de la Matriona pelerina. Am chemat-o la părintele şi am întrebat-o:
de ce mi-ai adus de la Kiev aceste lucruşoare sfinte? De ce l-ai ales tocmai pe Cuviosul Ioan cel Mult Pătimitor?
dar, a răspuns ea, nici măcar nu le-am ales. De obicei, noi, pelerinii, când vine vorba să plecăm din Kiev, adunăm nişte bani şi plătim să ni se slujească o Liturghie pentru sănătate şi pentru binefăcătorii noştri adormiţi, chiar într-o biserică din peşteri. Aşa s-au petrecut lucrurile şi de data aceasta. După Liturghie, ieroschimonahul care a slujit a început să ne împartă felurite lucruşoare: mie mi-a revenit o iconiţă şi o căciuliţă de la Cuviosul, iar eu vi le-am dat
15
pentru pâinea şi sarea dumneavoastră. Dar nu am avut nimic altceva în minte.
Până acum păstrez aceste sfinte lucruşoare. Nu s-a întâmplat ceva asemănător şi cu crenguţa de buxus a Părintelui Ioan de Kronstadt? După credinţa mea, a fost acelaşi lucru. Moartea părintelui Ioan de Kronstadt, după mintea mea sărmană, mi se pare a avea, de asemenea, semnificaţie tainică, ascunsă şi îngrozitoare: de pe pământ, dintre cei vii a fost luat un mângâietor şi un rugător pentru toată Rusia, afară de faptul că este şi făcător de minuni, mai ales în aceste timpuri, când la orizontul vieţii din Rusia se adună nori din ce în ce mai groşi şi mai întunecaţi… Şi numai a vieţii din Rusia? Nu şi a întregii omeniri?
Adevărat, „nu este om care să fie viu şi să nu vadă moartea”. Părintele Ioan a bolit mult timp, cu toate că aproape până la sfârşitul vieţii a mers pe picioarele sale şi a slujit Dumnezeiasca Liturghie cu vreo douăsprezece zile înainte de a trece în veşnicie… Moartea lui nu a fost o surpriză, credincioşii erau pregătiţi pentru un asemenea eveniment. Dar acum, pentru cine să miluiască Bunul Dumnezeu acest pământ păcătos? Cine să se roage cu atâta putere şi cu atâta autoritate la Dreptul Judecător? „Şapte mii nu s-au închinat niciodată lui Baal” şi poate Dumnezeu îi păstrează pentru Sine, dar oare nu pentru a spune acestei ultime Biserici de pe pământ, acestei turme mici a Lui: „Ieşiţi de aici, poporul Meu!”? Timpul nostru şi roadele lui sunt asemenea cu cele petrecute la Ierusalim înainte de asediul şi de distrugerea lui. Nu a pierit, de Crăciun, în chip atât de îngrozitor, Messina cea înfloritoare, îngropând sub dărâmături mai mult de 200.000 de oameni? Chiar şi cimitirul Messinei, care a rezistat la primul cutremur, la câteva zile după catastrofă o nouă zguduitură subterană l-a ras de pe faţa pământului, încât nici piatră pe piatră nu a rămas din fastuoasele şi bogatele lor monumente funerare.
16
Nu este oare acesta turnul Siloamului? Nu ne ameninţă oare şi pe noi Dumnezeu dacă nu ne pocăim? Dar pocăinţa nu numai că nu se vede, dar oamenii, cu toate plăgile lor, hulesc şi mai mult numele lui Dumnezeu. Maxim Gorki, de exemplu, cu obârşia sa în sânul poporului rus, fiind cândva un purtător de Dumnezeu, ce scrie dânsul, nebun nefericit, cu prilejul catastrofei de la Messina?! „Astfel de straşnice evenimente prooroceşte acest idolaş al anarhiei ruseşti pot să aibă loc atât timp cât forţele omenirii se irosesc în lupta omului împotriva omului. Dar va veni timpul când această luptă se va încheia, şi atunci, cică, vom înlătura toate stihiile şi le vom obliga să se supună omului…”
Ce este aceasta, dacă nu o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu a Luceafărului căzut? Oare prin gura hulitoare de Dumnezeu a acestui jalnic şi trivial profanator nu vorbeşte fiara apocaliptică, care, deocamdată, nu s-a arătat, dar a cărei apropiere o presimte deja inima omenească, cuprinsă de fiorii groazei: a unora, care îl văd ca antihrist, care va veni curând în lume, şi a altora, şi aceştia sunt majoritatea, care îl văd ca pe un „supraom, geniul omenirii, care trebuie să vină şi să le rânduiască pe toate, prefăcând săbiile în cosoare şi suliţele în seceri”…
Mintea şi inima mea refuză să privească altfel pe toate aceste evenimente mondiale, contemporane veacului nostru, decât din punctul de vedere al împlinirii desăvârşite a proorocirilor Sfintei Scripturi şi, în parte, a celor din Apocalipsă. Cele cincisprezece luni, petrecute într-o neîntreruptă comuniune cu tradiţiile Optinei, atât cu cele scrise, cât şi cu cele orale, m-au convins cu desăvârşire că nu greşesc în convingerile mele: că tot ce este fără noimă, tot ce este nebunesc şi se pune în seama lui Dumnezeu, ceea ce se petrece în toată lumea şi a infectat deja şi Rusia, îşi poate găsi o explicaţie, dar să nu ducă inimile credincioase până la hotarele deznădejdii, dincolo de care este moartea veşnică a sufletului. Şi cât de orbi sunt oamenii care refuză duhul
17
Scripturii! Văd cu ochii, aud cu urechile, dar nu înţeleg nimic!
Voi lua la întâmplare câteva dintre evenimentele petrecute la Messina şi tipărite în presa acelor zile. Se comunică, de exemplu, că una dintre jertfele descoperite de marinarii noştri era o femeie, găsită sub dărâmături perfect sănătoasă, doar era istovită de foame şi de spaima ce o trăise. În momentul când s-a produs cutremurul, aceasta dormea împreună cu soţul ei în acelaşi pat. Când s-a prăbuşit dormitorul şi au fost acoperiţi de dărâmături, soţul ei nu mai era lângă dânsa. Un timp i-a auzit vocea de după mormanul de moloz ce îi despărţea, destul parcă să-i întindă mâna şi să-şi atingă soţul, dar a fost imposibil. Şi iată, vocea soţului, la început puternică, a început să se stingă şi, în sfârşit, a încetat cu totul.
Soţul a murit, dar femeia a rămas. Oare nu este aceasta o împlinire a cuvintelor Mântuitorului: „Vă zic vouă: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat”?
În aceeaşi Messina, după cum spuneau aceleaşi ziare, dintre clădirile existente în oraş au rămas în picioare doar două, şi acestea erau închisoarea şi casa de nebuni. Au rămas în viaţă doar cei condamnaţi şi cei oropsiţi de lume, iar lumea care i-a condamnat şi i-a oropsit a pierit.
Nu este acesta, oare, un semn al Proniei Dumnezeieşti?! Cel care are urechi de auzit să audă!… Este cu totul remarcabil că astfel de amănunte ale catastrofei, care mărturisesc cu claritate adevărul de netăgăduit al cuvântului dumnezeiesc, apar pe coloanele unor astfel de organisme de presă şi de la astfel de oameni pe care nimeni şi nicidecum nu pot fi bănuiţi de clericalism.
Când pe insula Martinica, asupra oraşului Saint Pierre, s-a dezlănţuit o catastrofă asemănătoare, dacă nu mai îngrozitoare, din tot oraşul nu a rămas în viaţă decât un singur negru, care era închis într-o celulă subterană. În
18
dimineaţa următoare trebuia să fie executat, dar au fost executaţi cei care l-au condamnat.
Toate acestea sunt semne. Dar cine le dă atenţie?!
3 ianuarie
Două întâmplări semnificative de la Sihăstria Optina. Importanţa lor ca semne pentru lumea ortodoxă.
Un om dezbrăcat pe Sfânta Masă din Biserica „Intrarea în templu a Maicii Domnului”. Ce a însemnat aceasta?
Nu puţine semne se arată, deocamdată, şi în sihăstria noastră, păzită de Dumnezeu! Chiar în ziua de Crăciun, aici au avut loc două mari evenimente după importanţa lor lăuntrică: în timpul Liturghiei solemne, care s-a săvârşit în sobor, de părintele arhimandrit, chiar în timpul Vohodului mare a luat foc şi s-a făcut cenuşă fabrica de ţiglă a mănăstirii. A fost primul eveniment.
La ora cinci, în aceeaşi zi, când în biserică se citea Ceasul al nouălea, a murit subit, de inimă, în chilia sa, părintele Iliodor, economul mănăstirii, un om nu prea bătrân şi cu o înfăţişare viguroasă. A fost al doilea eveniment.
Astfel, începutul noului an creştinesc a fost marcat de foc şi de moarte. A ars fabrica de acoperişuri, a murit economul. Nu este acesta, oare, prototipul particular, care ne deschide viziunea spre cele generale, care se petrec şi în lumea numită creştină? Noul an începe cu un foc (trebuie să le judecăm pe toate din punct de vedere duhovnicesc), care se atinge de ceva protector (asemenea copacului care a crescut dintr-un grăunte de muştar), şi în anul ce a venit se sfârşeşte, pe neaşteptate, cel ce se ocupa cu buna rânduială
19
în mănăstire. Referindu-ne strict la Sihăstria Optina, unde s-au arătat aceste semne, ele nu au cum să nu se reflecte în toată lumea creştină. Sihăstria Optina nu este un colţ oarecare, rătăcit pe drumurile şi pe la răspântiile lumii, ea, odată cu moartea părintelui Ioan de Kronstadt, a devenit aproape cel mai important centru al duhului rusortodox, iar ceea ce se săvârşeşte aici trebuie să se reflecte, în chip inevitabil, într-un fel sau altul, atât la periferie, cât şi în tot organismul rusesc şi, împreună cu acesta, în Ortodoxia ecumenică. Instrumentele seismice ale observatorului de la Pulkovo nu indică oare cutremure care se vor produce şi în altă emisferă?…
Ultimul dintre evenimente ne arată dacă este corect sau nu acest punct de vedere. Înainte de revoluţia din anul 1905, în august 1904, în aceeaşi Optină, s-a petrecut un eveniment a cărui importanţă a fost apreciată cum se cuvine de cei cu privire atentă.
Lucrurile s-au petrecut aşa. La începutul vacanţei de vară a acelui an, a venit la întâistătătorul şi la stareţii Optinei un student oarecare de la o Academie Teologică, licenţiat în drept5. Adusese o scrisoare de la rectorul său care, recomandându-l pe aducător, ruga conducerea de la Optina să-i ofere posibilitatea şi să-i dea instrucţiuni ca să presteze o ascultare activă pe tot timpul vacanţei.
Aspirantul la nevoinţa monahală a fost primit aşa cum ştiu să primească cei de la Optina: cu blândeţe şi cu inima deschisă. I s-a dat şi o cameră la hotel, acolo unde stau pelerinii, iar ca ascultare i-au dat ceea ce stareţii dau ca primă încercare oricui ar vrea să intre în mănăstirea lor, orice stare sau pregătire ar fi avut: la bucătărie, să cureţe cartofi şi să
5Serghei Iakovlevici Smaragdov. Mai apoi i s-a dat de urmă: era preot la catedrala din Suhumi. Îi aparţine distrugerea dubioasă a obştii de femei „Sfântul Alexei de Iviră”, fondată de părintele Sofronie în apropiere de Tuays.
20
spele vasele. Pentru că ascultătorul voluntar avea voce şi o anumită iscusinţă la cântare, i s-a mai dat o ascultare: să cânte la strana dreaptă. Slujbele bisericeşti la Optina sunt îndelungate şi sfera lor de fiecare zi cuprinde şi dimineaţa, şi amiaza, şi seara, şi o mare parte a nopţii6. Este o muncă pe care o poate îndeplini doar un tânăr cu un organism puternic şi cu o voinţă bine disciplinată, însufleţită de aceeaşi râvnă şi dragoste faţă de Dumnezeu. Dar aceste osteneli i s-au părut insuficiente eruditului ascultător şi, în mod arbitrar (samavolnic în limbaj mănăstiresc), şi-a impus o îndoită nevoinţă de rugăciune: a început să se roage în timpul nopţii, când şi cei desăvârşiţi trebuie să-şi odihnească trupul ostenit. Lucrul acesta l-a observat un monah care făcea ascultare la acel hotel, unde îşi avea chilia studentul academist, şi care a venit la înaintestătător şi i-a zis:
academistul s-a lovit dureros de nevoinţa sa: nopţile nu le doarme, se roagă tot timpul; iar acum aşa se mai roagă încât îţi vine groaza să-l asculţi: geme, oftează, se dă cu fruntea de duşumea şi se bate în piept.
Stareţii l-au chemat pe academist şi i-au spus:
nu se cade să faci lucrurile acestea în mod arbitrar; poţi să te sminteşti, îţi poate dăuna, poţi cădea în ademenirea celui rău. Îndeplineşte ceea ce ţi s-a încredinţat prin binecuvântare şi nu te întinde mai mult.
Dar sârguinciosul nevoitor, nechibzuit la minte, ba mai fiind şi erudit, deja era de neoprit: cică înţelege perfect mediocritatea călugărilor şi îi cunoaşte foarte bine!
6 Utrenia începe la ora unu după miezul nopţii, se termină la ora cinci dimineaţa; Liturghia de dimineaţă este de la cinci şi jumătate până la şapte; Liturghia târzie de la opt şi jumătate până la zece şi jumătate în zilele de rând, iar în sărbători ţine până la unsprezece şi jumătate; vecernia, de la cinci până la şapte şi jumătate seara; pravila de rugăciune, de la opt până la opt şi jumătate seara. Aproximativ în felul acesta sunt rânduite slujbele în fiecare zi, la Optina.
21
într-adevăr, a aflat şi a ajuns pe asemenea trepte, pe care nimeni dintre nevoitorii de la Optina nu le-a atins!… Curând după această îndrumare făcută de stareţi, coriştii de la strana dreaptă au observat o anormalitate vădită în comportamentul academistului: a făcut atât de urât în timp ce cânta în biserică, încât de la strană a fost dus la spitalul mănăstirii, iar aici s-a descoperit că avea o demenţă violentă. Au fost nevoiţi să-l lege şi să-l ducă într-o încăpere aparte, ca să nu dăuneze altora sau sieşi. A stat aşa nebunul după gratii, îndărătul unui gemuleţ, cu uşa bine ferecată şi cu încuietori o bucată de vreme, până ce au fost anunţaţi cei de la Academie despre starea sa.
S-a întâmplat aceasta pe data de 1 august 1904, iar pe 2 august s-a transformat într-o catastrofă, ce nu s-a pomenit nici la Optina, dar nici Biserica Rusă nu a pomenit aşa ceva de la întemeierea ei.
în Biserica „Intrarea în templu a Maicii Domnului” (biserica de vară a mănăstirii) se săvârşea slujba utreniei. De rând era părintele ieromonah Paladie, un om de vârstă mijlocie, cu o înaltă dispoziţie duhovnicească şi cu o putere fizică herculeană. La strană se cânta „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii”; părintele Paladie cădea şi se găsea în cel mai îndepărtat colţ al bisericii faţă de altar. În altar nu era nimeni, nici măcar paracliserul de serviciu, acesta ieşise undeva. Biserica era plină de oameni, deoarece marea majoritate a fraţilor postea, dar şi dintre mireni nu erau puţini care ţineau post… Deodată, prin uşile deschise ale bisericii intră, cu gravitate şi înfumurare, cineva gol cu desăvârşire. Chiar lângă uşă, în partea stângă, se găsea cutia ctitorească şi aici erau doi sau trei monahi tineri, plini de putere. Toţi însă au încremenit, erau parcă pironiţi, încât nimeni nu s-a putut mişca din loc… Tot aşa de grav, cu un mers maiestuos, omul dezbrăcat a trecut pe lângă toţi închinătorii, s-a apropiat de icoana Maicii Domnului din Kazan, care se găsea lângă strana dreaptă, şi-a făcut cu râvnă semnul
22
crucii, a făcut o plecăciune în faţa ei, apoi spre dreapta şi spre stânga, cum fac monahii, şi s-a îndreptat spre strana dreaptă.
în tot acest timp, care a durat două-trei minute, dar care celor de faţă li s-a părut o veşnicie, nimeni din biserică nu a făcut nici o mişcare, ca şi cum o forţă nevăzută i-a ţinut pe loc. Nu acelaşi lucru s-a petrecut la strană, când a ajuns aici cel dezbrăcat: precum nişte frunze tomnatice, uscate, cei de la strană, toţi monahi în vârstă, s-au împrăştiat în toate părţile, unul chiar s-a băgat sub o bancă, mânaţi de panică. Apoi, cât ai clipi, omul dezbrăcat a păşit brusc spre uşile împărăteşti, le-a deschis cu o lovitură puternică, dintr-o săritură s-a urcat pe Sfânta Masă, a luat o cruce şi Evanghelia, le-a aruncat pe podea undeva şi s-a ridicat cu toată statura pe Sfânta Masă, ridicând ambele mâini în sus, cu cineva care stă în biserică dându-se pe sine drept Dumnezeu7. Înţelepţii nevoitori de la Optina au înţeles şi ei acelaşi lucru.
Acest om complet dezbrăcat era academistul care, împotriva voinţei stareţilor şi fără binecuvântarea lor, s-a încumetat să se nevoiască în mod arbitrar şi a ajuns în stadiul de întunecare a sufletului, care în termeni duhovniceşti se numeşte înşelare…
în clipa următoare, ca şi cum ar fi căzut nişte cătuşe de pe monahi, toţi s-au aruncat spre nou apărutul dumnezeu şi nu a durat mult şi a fost legat lângă Sfânta Masă, de picioare şi de mâinile însângerate de tăieturile sticlei de la geamul unde fusese închis. Avea pe buze un surâs satanic, plin de ironie, încât nu puteai să-l priveşti fără o groază tainică. Un monah era cât pe ce să fie ucis, lovindu-l peste tâmplă cu o cruce grea ce avea sfinte moaşte; dar Domnul l-a apărat şi a fost doar puţin atins la suprafaţa tâmplei. Pe acelaşi monah l-a lovit şi cu pumnul în coaste şi în urma
7 2 Tes. 2, 4.
23
acelei lovituri i-a rămas o adâncitură în acel loc. Când academistul înşelat a fost dus din nou în chilia sa, unde părea că a fost bine închis, şi-a revenit repejor şi a vorbit ca un om sănătos…
ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?, a fost întrebat. Vă mai amintiţi ce aţi făcut?
îmi amintesc, îmi amintesc totul foarte bine. Trebuia să fac aceasta: am auzit o voce care mi-a poruncit să o fac şi mi-ar fi părut rău dacă nu mă supuneam. Atunci când am spart geamul şi am rupt gratia închisorii mele, aruncând lenjeria, dezbrăcat, precum noul Adam, fără să mă ruşinez de golătatea mea, m-am dus să împlinesc ascultarea „celui nevăzut”. Am auzit iarăşi aceeaşi voce, care îmi spunea: „Mergi mai repede, grăbeşte-te, că poate fi prea târziu!” Mi-am făcut doar datoria către cel care m-a trimis.
Aşa a explicat fapta sa cel mai nou Adam, care a îndeplinit voia tatălui răului şi al mândriei duhovniceşti, care l-a trimis.
Acest înşelat a fost internat la Kaluga, la spitalul de bolnavi cu sufletul din Hlinstinka, iar de acolo a fost luat de una dintre rudele sale. Soarta lui ulterioară nu se cunoaşte cu exactitate. S-a auzit că s-a vindecat cu desăvârşire, nu a mai terminat Academia Teologică şi a lucrat undeva în magistratură8.
8 Din „Supliment la Buletinul bisericesc” nr. 43.
Astăzi, la Biserica „Sfânta Cruce” din Ekaterinburg, la slujbele arhiereşti, în calitate de predicator ia cuvântul, în mare parte, părintele I. Storojiov, iar printre închinători puteai vedea destul de des prieteni de-ai săi. După un timp, prietenul părintelui Storojiov, un avocat din Ekaterinburg, S. Ia. Smaragdov, a fost hirotonit întru preot de Preasfinţitul Andrei de Suhumi. În oraşul Ekaterinburg, dar şi în eparhie, mulţi îl cunoşteau pe avocatul Serghei Iakovlevici Smaragdov ca pe un om bun, un bun orator şi un apărător cinstit. Dar foarte puţini îl cunoşteau ca pe un creştin. Puţini dintre cei care şi-au dat seama de modestia sa cunoşteau adevăratul ei fundament. Cine s-ar fi putut gândi la faptul că modestia acestui avocat, în care mulţi şi-au pus nădejdea, îşi avea originea în dispoziţia sa creştină. Dar lucrurile stăteau AŞA. Avocatul a continuat să fie mereu un creştin şi un fiu credincios al Sfintei Biserici Ortodoxe. Practica avocăţească nu a făcut din el un afacerist, nu a stins flacăra credinţei ce ardea în el. Găsea totdeauna timp pentru studierea Sfintei Scripturi şi lectura scrierilor patristice. Se poate spune că în câţiva ani a studiat întreaga bibliotecă a bisericii catedrale. Strana bisericii era locul preferat de dânsul. Aici, mai des în zilele de rând, cânta cu alţi cântăreţi de strană, citea Ceasurile, cei şase psalmi ş.a., devenind cu fiecare zi „un om tot mai bisericesc”. Şi totul s-a terminat. Avocatul care dăduse speranţe strălucite a hotărât să-şi întrerupă cariera şi să devină preot. Din păcate, din cauza unor probleme de familie i se îmbolnăvise soţia şi aceasta avea nevoie de un climat mai călduros s. Ia. nu a mai putut rămâne în Ekaterinburg şi a fost nevoit să plece în sud, în oraşul Suhumi. Aici a fost întâmpinat cu multă bunăvoinţă de Preasfinţitul Episcop Andrei şi a început să se pregătească de hirotonie. Pe data de 29 septembrie, domnul Smaragdov a trimis pe adresa Preasfinţitului Mitrofan, Episcop de Ekaterinburg şi Irbitsk, următoarea telegramă din Suhumi: „Preamilostive arhipăstor! Pe data de 1 octombrie s-a fixat hirotonirea mea, a păcătosului, întru diacon, iar pe data de 5, întru prezbiter. Căzând la picioarele Preasfinţiei Voastre, vă cer cu sârguinţă să mijlociţi pentru mine în rugăciunile voastre”. Vlădica a trimis Preasfinţitului Andrei următoarea telegramă: „Rog ca Preasfinţia Voastră să transmită lui Smaragdov salutările mele şi dorinţa mea să propăşească în harul lui Hristos Iisus”. Acum, când se tipăresc aceste rânduri, fostul avocat a devenit deja slujitor al altarului, binecuvântează-l, Doamne! Pe data de 5 octombrie, vlădica a primit următoarea telegramă: „încă o dată vă mulţumesc din inimă pentru dragostea dumneavoastră, vlădică: vă cerem sfintele dumneavoastră rugăciuni. Episcop Andrei, preot Smaragdov”.
24
Când s-a întâmplat acest cumplit eveniment, ce a atras după sine închiderea temporară a Bisericii „Intrarea în templu a Maicii Domnului”9 de la Optina şi sfinţirea ei succintă, atunci cei mai inspiraţi dintre fraţi au văzut în acesta semnele unui viitor groaznic, prevăzând aici toate indiciile timpului antihristic.
Peste un an şi ceva a început aşa-numita „mişcare de eliberare”, confirmând faptul că inspiraţii părinţi de la Optina nu au greşit în presupunerile lor, că această mişcare ascunde în sine nu doar o simplă revoluţie împotriva unsului lui Dumnezeu, dar şi un război împotriva Creatorului universului
9 Sihăstria Optina se numeşte şi Sihăstria „Intrarea în templu a Maicii Domnului” şi acesta este hramul ei de peste an.
25
şi se apropie ziua fatală, când trebuie să se arate „cel mârşav” al Proorocului Daniel, care, prin încremenirea generală a celor ce deţin puterea şi paralizia autorităţilor, va face să înceteze jertfa zilnică şi va sta urâciunea pustiirii în locul cel sfânt…
La Optina este un monah dintre cei ce slujesc, un om prea simplu, evlavios şi temător de Dumnezeu10. Unul dintre fraţi mi-a povestit că, înainte de a se întâmpla acest eveniment, a văzut în altarul Bisericii „Intrarea în templu a Maicii Domnului”, pe Sfânta Masă, un oarecare om care nu avea pe el nici un fel de îmbrăcăminte.
iată ce ispită! spunea acest slujitor al Domnului. Eram de rând şi, când intru în altar, văd un om dezbrăcat pe Sfânta Masă.
Puţini au fost cei care au crezut în cele spuse de acest rob al lui Dumnezeu… Puţini sunt şi cititorii care să-mi aprobe punctul meu de vedere despre cele petrecute pe data de 2 august 1904 în sfânta Sihăstrie Optina… Să dea Domnul ca interpretarea mea să fie falsă… Însă inima îmi este îngrijorată, îngrijorată!…
9 ianuarie
Fierberea apei de Bobotează, la Petersburg. Monahia Olga şi proorocirile sale. Ce s-a întâmplat cu un arhiepiscop. Zvonurile despre restaurarea unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, înţelepciunea unui stareţ. Judecata lui Dumnezeu.
După cum se vede, unele evenimente încep să-mi justifice interpretarea celor întâmplate la Optina în ziua de Crăciun: acoperământul credinţei se ia de la turma lui Hristos,
10 Părintele Ignatie, numit şi Tânguiosul, din cauza vocii sale bocitoare.
26
spre marea durere a oilor şi spre bucuria haitei de lupi sălbatici, care jubilează şi sărbătoresc apropierea biruinţei lor. În ajunul şi chiar în ziua de Bobotează, la recomandarea unei comisii medicale, s-a dat ordin ca la sfinţirea Aghesmei Mari, la Petersburg, să se folosească apă fiartă. La toate catedralele şi bisericile, de asemenea şi pe Neva, au fost aduse butoaie cu apă fiartă şi rugăciunile de sfinţire s-au făcut deasupra acestei ape, invocându-se harul Sfântului Duh. Dar nu este oare un pogrom al credinţei? Pentru tăiatul lemnelor necesare la fierberea apei şi nimicirea microbilor s-a acordat mai multă credinţă decât lui Dumnezeu…
Iată „cum se arde acoperământul credinţei”! Din fericire, nu toţi s-au lepădat, deocamdată, de ancora mântuirii noastre şi, în acelaşi Petersburg, Domnul a păstrat pentru aleşii Săi un episcop care nu a vrut să renunţe la credinţa sa de dragul păcii cu duşmanii Bisericii lui Hristos. Dacă însemnările mele vor vedea cândva lumina tiparului, atunci ele vor păstra numele acestei slugi credincioase a lui Dumnezeu, întru întărirea credinţei şi evlaviei fraţilor mei neputincioşi. Numele acestui episcop este Kiril Gdovski11. Fie numele lui binecuvântat din neam în neam.
Am primit de la Petersburg un articolaş tăiat din Gazeta de Petersburg, nr. 7, intitulat „Sfinţirea Aghesmei mari în Lavra Alexandru Nevski”. Acest eveniment extrem de important este descris în ziar aşa:
„[…] Iată ce s-a întâmplat în Catedrala Lavrei Alexandru Nevski în ajunul Bobotezei:
Paznicii Lavrei au pregătit din timp, pentru sfinţirea apei, o cadă imensă de stejar şi câteva butoaie, după cum se obişnuia, cu apă nefiartă, luată direct de la robinet. Poliţia de circumscripţie, prin sergenţii de stradă, în numele comisarului, a ordonat hangiului locului, domnul Evplov, să pregătească 50 de găleţi cu apă fiartă, care să se sfinţească
11 Acum (anul 1913) este episcop de Tambov.
27
în Lavra Alexandru Nevski. Apa fiartă a fost comandată pe la orele 10 dimineaţa şi peste o oră era deja pregătită, dar nu a fost cerută de nimeni.
Adjunctul comisarului de poliţie, aflând că apa din cadă nu era fiartă, a cerut ca aceasta să fie înlocuită cu apă fiartă. Economul Lavrei, arhimandritul Filaret, s-a dus la mitropolitul Antonie12, dar secretarul Tihomirov i-a spus că vlădica este ocupat până peste cap. Astfel, fără să primească nici un ordin de la vlădica, din proprie iniţiativă, a poruncit ca apa să fie înlocuită, după cum mi-a mărturisit chiar Arhimandritul Filaret: «Aveam destulă apă fiartă, dar nu reuşisem să o răcim. Am luat direct din oale apă fierbinte». Economul Lavrei şi-a exprimat regretul că ordinul privind apa fiartă a venit prea târziu. «în general, totul a ieşit bine. Mulţi dintre cei prezenţi chiar au mulţumit pentru măsurile preventive care s-au luat» ne-a declarat arhimandritul Filaret.
Din păcate, nu aceleaşi lucruri le-am auzit de la cei care s-au rugat în biserică. Mulţi au cârtit puternic şi au ieşit afară, când, în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii, paznicii au adus apa şi au vărsat-o în cadă. Vaporii fierbinţi s-au împrăştiat în toată biserica… Cererea energică a poliţiei ca apa nefiartă să fie înlocuită neapărat cu apă fiartă a produs asupra închinătorilor o impresie neplăcută. Clericii Lavrei au refuzat ca în ziua de Bobotează să pună o cadă cu apă fiartă pe gheaţa Navei. Apa a fost sfinţită de Episcopul Kiril Gdovski dimpreună cu un arhimandrit din Lavră, chiar lângă o copcă făcută pe Neva.
12 Mitropolitul Antonie, cu al său facitu consensus, care a produs acest sacrilegiu, a murit curând şi moartea sa a fost acoperită de penibil: a murit fiind inconştient zece zile. După slujba înmormântării, când trupul era purtat la groapă în jurul bisericii, pe neobservate, un vârtej puternic de vânt i-a luat mitra de pe cap şi a fost aruncată în mulţime, unde a dispărut fără urmă.
28
Poliţia locală a luat măsurile necesare şi nimeni dintre cei prezenţi nu a avut voie să ia apă din Iordan.”
Ei, ce grozăvie!…
La o mănăstire de femei, ce se găseşte nu departe de Optina, trăieşte o roabă a lui Dumnezeu pe nume Olga. Adesea se pierde cu firea, are vedenii şi prooroceşte. Unii cred în ea, alţii nu. Nici eu însumi nu pot şti cu ce duh prooroceşte Olga, dar din ceea ce spune, multe se împlinesc.
Din ziua când s-a sfârşit părintele Ioan de Kronstadt13, s-a pierdut de tot. Nu mănâncă aproape nimic, nu bea, nici măcar nu doarme. Şi-a făcut o trâmbiţă de hârtie şi trâmbiţează:
a venit vremea lui antihrist. Satana însuşi a ieşit din iad. Acum, în iad, nu mai este nimeni, în afară de Iuda: toată oştirea satanică a ieşit din cele de dedesubt pentru a ademeni şi a pierde ultimii creştini de pe pământ. Amar vouă, oamenilor, pe pământ a venit mare jale! Aici vor începe molimele, aici sunt fricoşii, pământul începe să se clatine, iar războiul va fi înfricoşător… Iar la apus de soare sunt doi cai, unul roşcat şi altul negru ca pana corbului, îşi rod zăbalele şi nechează aşa încât vor să ne facă bucăţi, dar încă nu pot. Îi reţine putere nepământeană… Dar curând, foarte curând, vor scăpa din lanţuri şi se vor arunca asupra noastră!
Nu te puteai uita la Olga fără să lăcrimezi: degetele, mâinile, picioarele toată era precum un os şi tot trupul ei din timpul crizei luase o înfăţişare cu totul îngrozitoare…
văd, trâmbiţa Olga, îl văd pe antihrist. El umblă, îşi freacă mâinile, este mulţumit de slugile sale, care îndeplinesc cu bine toate poruncile sale. Doar că nimeni nu ştie unde se află şi când va apărea. Însă curând va fi anunţat. Îl voi
13 20 decembrie 1908.
29
mustra pe el şi faptele sale când mă voi muta la Mănăstirea „Sfântul Ioan”. De aici, de la Mănăstirea „Sfântului Ioan”, va începe persecuţia lui antihrist împotriva creştinilor, va porunci să fiu chinuită, să mi se taie capul…
îl descria pe antihrist ca pe un om deja matur, cu mustăţi şi cu barbă, de o frumuseţe inexprimabilă…
Un lucru caracteristic pentru timpul acela este compararea celor două întâmplări relatate aici fierberea apei folosite la sfinţirea Aghesmei Mari şi proorocirile Olgăi: o legătură exterioară între ele parcă nu ar fi, dar una lăuntrică, după a mea părere, există din belşug!… Ce duh o insuflă pe Olga în proorocirile ei, ne va arăta viitorul. Cine va trăi, acela va vedea…
Astăzi am citit în ziarul „Clopotul” că un bătrân arhiepiscop, dintr-o veche eparhie rusă, împiedicându-se în covorul cabinetului său, a căzut şi atât de tare s-a lovit la cap şi la faţă încât nu a putut sluji de sărbători, ba chiar şi acum are o legătură pe faţă şi nu primeşte pe nimeni14.
Anul trecut, pe la sfârşitul lui octombrie sau începutul lui noiembrie, a fost la Optina, să se roage, un ofiţer din eparhia acestuia. A venit la mine şi mi-a povestit următoarele:
nu cu mult înainte să plec la Optina, am fost la hramul unei mănăstiri, din imediata apropiere a oraşului de gubernie, unde era cantonat regimentul meu şi fusesem invitat de întâistătătorul acesteia. Este o mănăstire bogată, erau mulţi invitaţi la trapeză şi în fruntea tuturor era episcopul vicar al locului. El săvârşise şi Sfânta Liturghie în acea zi. Printre vizitatorii de onoare era şi un „general” în civil de la cancelaria sinodală. Între cei doi s-a discutat faptul că s-a primit binecuvântare de unde trebuie la cererea arhiepiscopului pentru restaurarea unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care se găseşte într-o mănăstire din
14 Arhiepiscopul Gurie al Novgorodului.
30
eparhia noastră. La această icoană se închină toată Rusia ortodoxă. După tradiţie, această icoană a fost zugrăvită în timpul vieţii pământeşti a împăratului Cerului de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. Conducerea mănăstirii a constatat că icoana a devenit atât de întunecată, încât nu se mai distinge nimic cu claritate. Au venit aici şi restauratori cu toate serviciile lor şi au propus un nou mijloc de restaurare, iar pe bătrânul vlădică al eparhiei noastre l-au convins să-şi dea binecuvântarea ca zugrăveala apostolică să fie înnoită cu noi culori.
cum este posibil, am întrerupt eu discuţia. Se va face, oare, deschis, în văzul credincioşilor?
nu, a răspuns ofiţerul. Se presupune că restaurarea se va face noaptea pe părţi: vor fi scoase vopselele vechi, pe mici porţiuni, şi în locul lor vor fi plasate, ca într-un mozaic, culori noi, cu înfăţişare veche, ca să se restabilească progresiv vechea zugrăveală.
dar este un sacrilegiu! am exclamat eu. Un sacrilegiu cu nimic mai prejos decât cel săvârşit de soldatul împăratului iconoclast care a lovit cu suliţa preacuratul chip al Maicii Domnului de Iviria!
După cum s-a lămurit, tot aşa gândea şi episcopul vicar, dar nu aceeaşi părere o avea şi „generalul” dintre funcţionarii sinodali. Printre altele, vestea despre această restaurare umblă prin popor, tulburând conştiinţa ultimei rămăşiţe de credincioşi…
nu interveniţi dumneavoastră, S.A., ca să opriţi această profanare?
Am zâmbit cu amar: cine mă ascultă pe mine?!
După plecarea acestui ofiţer, m-am adunat cu duhul şi am trimis o scrisoare unui „general” sinodal, lui Skvorţov, şi apoi am avut ocazia să mă întâlnesc cu dânsul la Oriol. După această scrisoare pe care am alcătuit-o cu expresii destul de energice, am mai scris o scrisoare lungă Preasfinţitului Andronic, episcop vicar al aceleiaşi eparhii, mai
31
apoi episcopului mucenic de la Permi, unde urma să se facă „restaurarea” sfintei icoane. Îl ştiam pe acest episcop de când era încă arhimandrit, am observat din partea lui anumite semne de bunăvoinţă faţă de mine, am crezut că va lua în seamă scrisoarea mea şi, în orice caz, o va citi cu atenţie. Tonul scrisorii era respectuos, iar conţinutul era plin de căldură sufletească, din moment ce era accesibilă inimii mele lipsite de sensibilitate. I-am scris episcopului şi deodată mi-am amintit că, apucându-mă de un lucru atât de important şi trăind la Optina, trebuie să mă sfătuiesc cu stareţii. M-am mustrat pentru această nechibzuinţă, mi-a părut rău că i-am trimis deja scrisoarea „generalului”, dar, având scrisoarea episcopului, m-am dus la stareţul şi duhovnicul meu, părintele Varsanufie, în schit. M-am dus la el împreună cu soţia mea, având deplină încredere că voi îndupleca inima plină de râvnă a stareţului meu şi, desigur, voi primi binecuvântare să pornesc în apărarea icoanei făcătoare de minuni.
Părintele stareţ nu a întârziat să mă primească.
pace vouă, S.A.! Ce aveţi să-mi spuneţi?, m-a întrebat părintele.
I-am povestit pe scurt pentru ce am venit şi i-am cerut permisiunea să-i citesc scrisoarea mea adresată episcopului. Părintele m-a ascultat cu atenţie şi, pe neaşteptate, mi-a pus această întrebare:
dar pentru această scrisoare aţi primit binecuvântare de la împărăteasa Cerului?
Eu m-am tulburat.
iertaţi, i-am spus, nu vă înţeleg, părinte.
ei, da, a repetat el, v-a împuternicit, oare, Maica Domnului să-i apăraţi sfânta ei icoană?
desigur că nu, am răspuns eu, nu am o binecuvântare directă pentru acest lucru, dar mi se pare că datoria fiecărui creştin râvnitor este ca în fiecare clipă să fie gata să ia apărarea unui lucru sfânt, când i se profanează credinţa.
32
aşa este, a răspuns părintele Varsanufie, dar nu în relaţia cu cel ce are puterea supremă a apostolilor în Biserica lui Dumnezeu. Cine sunteţi dumneavoastră ca să vă ridicaţi împotriva unui episcop şi să-i arătaţi cum să purceadă în lucrarea de conducere a Bisericii locale, încredinţată de însuşi Dumnezeu? Nu aţi aflat, oare, de toată plinătatea puterii arhiereşti?… Nu, S.A., renunţaţi la iniţiativa dumneavoastră şi lăsaţi toată judecata în seama lui Dumnezeu şi a împărătesei Cereşti. Ei vor hotărî aşa cum vor dori. Faceţi aceasta pentru sfânta ascultare şi Domnul, Care preţuieşte chiar şi intenţiile omului, dacă sunt îndreptate spre bine, vă va dărui răsplată îndoită, şi pentru ascultare, şi pentru intenţie, dar nu porniţi nici un război împotriva cinului episcopal, căci altfel vă va pedepsi împărăteasa Cerului.
Ce mi-a rămas de făcut? Am fost nevoit să mă supun.
dar cum rămâne, părinte, l-am întrebat, cu scrisoarea pe care deja i-am trimis-o „generalului” sinodal?
este problema dumneavoastră personală: este general, ba chiar şi sinodal, dar în Biserică nu este o autoritate instituită de Dumnezeu15 şi vă puteţi adresa după bunul plac, desigur, în limitele iubirii creştine şi ale bunăvoinţei. Lăsaţi toate în seama lui Dumnezeu! Acesta a fost sfatul stareţului.
Şi judecata aceasta s-a săvârşit: nu au trecut mai mult de două luni, iar arhiepiscopul a primit un semn şi, pentru chipul Preacuratei a răspuns cu chipul său, deoarece a fost lipsit de fericirea ca în zilele de Crăciun să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie. Aş fi vrut să mă dezlănţui în mustrări pe motiv că s-a fiert apa pentru agheasma mare, dar, după dojana stareţului, m-am hotărât să las totul în seama judecăţii lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Tihvin a fost restaurată prin mijloacele pe care
15 Stareţul se referă la Sinodul Bisericii Ruse, care avea în frunte un oberprocuror, înconjurat de generali, conform Regulamentului duhovnicesc, proclamat de ţarul Petru I, în anul 1721 (n. tr.).
33
le-am descris, în timpul arhimandritului Ioanichie. Rezultatul restaurării a fost dezastruos, deoarece nu a rămas nimic din vechea şi sfânta icoană şi nu a mai fost scoasă spre închinare. Nu după mult timp, arhimandritul a fost atins de boală şi nu a mai putut sluji. A fost scos la pensie şi trimis la Mănăstirea „Icoana Maicii Domnului de Iviria” din ţinutul Valdai, unde ucenicul său de chilie i-a furat 40 sau 60 de mii de ruble şi a murit de amar pe data de 3 iunie 1913. „Mai înainte fusese sănătos ca un taur”, mi-a povestit un arhimandrit din Valdai, apoi episcopul Ioan.
10 ianuarie
O ascultătoare fără ascultare.
Iereul lui Dumnezeu cel Preaînalt, părintele Egor Cekriakovski, (Gheorghi Alekseievici Kossov), şi cuvintele sale despre reformele şcolii duhovniceşti.
„Reîncarnarea” lui Lev Tolstoi. „Douăpoluri ale duhului.”
în orizontul nostru, deseori apare o monahie mult îndurerată ascultătoare la una dintre marile mănăstiri din eparhia Kaluga. Această sărmană roabă a lui Dumnezeu a început cu prea mare zel nevoinţele ascetice ale monahismului, nu i-a ascultat pe stareţi şi s-a vătămat. Pierderea echilibrului ei sufletesc a devenit un lucru greu de suportat pentru cei din mănăstire şi a fost îndepărtată din mănăstire, se pare, chiar cu forţa. Acum rătăceşte dintr-un loc în altul şi nicăieri nu-şi găseşte liniştea… Astăzi a venit la noi, de la părintele Egor Cekriakovski16, liniştită şi paşnică. Ce
16 Vezi despre acesta în cartea mea Cele măreţe în cele neînsemnate. Preot în satul Mântuitorul cekriak, gubernia Orlov, judeţul Bolhov. Cel mai apropiat punct de cale ferată este staţia Belev, pe calea ferată Riazan-Ural. De aici până la Cekriak sunt 25 de verste cu caii.
34
putere i s-a dat acestui iereu de către Dumnezeul Cel Preaînalt ca să poată coborî pace chiar şi în aceste suflete lipsite de pace, cum este această sărmană ascultătoare! Şi toţi stareţii noştri, începând cu părintele arhimandrit, îl tratează ca pe un stareţ, ca pe un experimentat învăţător şi cârmuitor de suflete creştine pe calea lor spre mântuirea veşnică. Şi eu însumi am văzut la el atâta bine duhovnicesc!… Îmi voi face timp şi voi nota, cândva, câte ceva din evenimentele vieţii mele, pe care s-a pus pecetea duhului acestui cu adevărat mare om în smerenia sa, slujitor şi lucrător al tainelor lui Dumnezeu. Astăzi, cu ocazia impulsurilor privind reformele ce vor avea loc în şcoala duhovnicească, citite de mine în ziare şi reviste, mi-am amintit ceva din convorbirile avute pe acest subiect cu părintele Egor. Voi nota amintindu-mi cuvintele lui, pe cât este posibil.
se întâmpla aceasta în zilele când în eparhie era arhiereu Preasfinţitul S., aşa îmi povestea părintele. Pe atunci, în toată Rusia începuse o modă a congreselor. Iată că şi la noi în eparhie a intrat în obicei ca să se convoace, cu orice prilej, congrese ale clerului. În timpul arhieriei sale au venit vremuri grele: toată lumea s-a răzvrătit şi făceau grevă şi şcolile noastre duhovniceşti. Desigur, după calmarea tuturor, a fost convocat un congres al clerului eparhial pentru a se hotărî cum să se reformeze şcolile duhovniceşti pe principiile smereniei şi răbdării, şi nu al împotrivirii. S-a adunat la congres mulţime multă dintre fraţii noştri, în fruntea cărora se găseau ambii noştri vlădici eparhul şi vicarul -, şi au început dezbaterile referitoare la cum să se ridice duhul viitorilor păstori, cum să fie motivaţi seminariştii să înveţe şi să se roage lui Dumnezeu. Vlădica, desigur, a rostit un cuvânt potrivit cu evenimentul; alţii, de asemenea, nu au aruncat cu noroi în faţa nimănui; s-a vorbit, s-a vorbit şi ce nu s-a vorbit… Stăteam şi mă gândeam: ei, tu, popă provincial, de ce stai aici? Lumea adunată aici este cultă, este învăţată, cine oare îţi va cere părerea?… Deodată
35
aud: „Dar dumneavoastră, părinte Gheorghe, ce părere aveţi?”. Şi am fost nevoit eu, popă de provincie, să dau un răspuns. Şi am spus, dragul meu S.A., un aşa cuvânt încât nu sunt bucuros că l-am spus…
„Preasfinţiile voastre şi dumneavoastră, sfinţiţi părinţi, aşa am început răspunsul meu. În toate discuţiile pe care le-am ascultat aici nu am auzit ceva: s-a vorbit oare despre începătorul nevoinţei, despre Domnul nostru Iisus Hristos, şi despre noi înşine, părinţii acestor şcolari, pe care noi nicicum nu îi putem constrânge nici să înveţe, nici să se roage lui Dumnezeu? Am amintit oare despre faptul că în lucrarea noastră obştească, în viaţa noastră casnică, în viaţa noastră de familie, noi înşine suntem exemple pentru fiii şi fiicele noastre? Nu, nu am vorbit. Dar ce cuvinte am auzit de la Domnul? «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!» Nu începând cu noi trebuie să se facă reforma? Cum răspundem la această întrebare şi cum vom reflecta? Despre cine nu am uitat să amintim în discursurile noastre? Doar de Mântuitorul nostru, fără de Care nu putem face nimic. Doar de El! Da. Nu am amintit nici măcar o singură dată, dar mai mult decât atât şi în viaţa noastră, se pare, că am uitat să ne amintim de El. Mai înainte fiecare îl vedea foarte bine, pentru că fiecare dintre noi îl avea ca începător al păstorilor. El mergea înaintea noastră şi noi, care în căruţă, care pe jos, care pieziş, care se târa, mergeam după Dânsul. Şi El era totul pentru noi: şi calea, şi adevărul, şi viaţa!… Şi apoi? Iată ce s-a întâmplat: în locul Unicului, Adevăratului Hristos Dumnezeu, şi-a făcut fiecare hristoşii lui, pe care îi purtăm după noi, legaţi cu aţă. Cum dar am putea să ajungem la vreo înţelegere?!”
Am spus aceste cuvinte aşa de îndrăzneţe, Serghei Aleksandrovici, încât nu mai ştiam unde să mă ascund de frică… Grea a mai fost acea clipă de tăcere!… Spre fericirea mea, cineva a luat cuvântul şi a spus câteva fraze cât să-mi ajungă să-mi iau pălăria sub braţ şi să plece direct
36
de la congres la mine, la Cekreak: „Mişcă-ţi picioarele, popă, cât mai eşti întreg!”. De atunci, scumpul meu, nu am mai fost invitat la congrese.
La Sinodul misionar de anul trecut, care s-a ţinut la Kiev, oberprocurorul Izvolski17 a declarat că şi „Sinodul a fost nevoit să plătească tribut în acest timp de tranziţie”.
Miluieşte-mă, Dumnezeule, de este adevărat! Asta înseamnă că Adevăratul Hristos, şi nu o făcătură, îşi retrage harul Său din locul cel sfânt… Fierberea apei pentru agheasma mare nu este, oare, o prevestire pentru credincioşi ca ei să-şi aibă coapsele încinse şi făcliile aprinse, că este aproape venirea Mirelui Care va judeca viii şi morţii? Doar în parabola fecioarelor înţelepte şi a celor nebune, Domnul nu a spus în zadar că au aţipit şi au adormit nu doar cele nebune, ci şi fecioarele înţelepte. Evenimentele timpului se succed în ochii noştri cu o viteză ameţitoare. Concesiile duhului timpului, ca nişte mici explozii ale prafului de puşcă, creează fisuri în toţi pereţii vieţii creştine (vai, doar cu numele!) obşteşti şi de stat, formând treptat surpături imense, de unde izbucneşte focul iadului.
O, de s-ar trezi fecioarele noastre înţelepte!
O istorie s-a petrecut în ascunzişurile vieţii duhovniceşti de la Optina! Am auzit aceasta din gura unuia dintre duhovnicii de la Optina, părintele Teodosie18, şi nu am avut nici o clipă de îndoială cu privire la veridicitatea celor spuse
17 în zilele Revoluţiei din 1917, domnul Izvolski a primit preoţia şi a fost numit înaintestătătorul Bisericii ruse din Nice. S-a căsătorit cu fiica unei ţigănci aparţinând prinţesei Goliţina.
18 Mai apoi egumen şi conducătorul schitului. A trecut la Domnul pe data de 9 martie 1920.
37
de dânsul. De aceea îl rog pe cititorul meu să aibă aceeaşi încredere ca şi mine.
La Optina, cu binecuvântarea marilor stareţi adormiţi întru Domnul, Lev, Macarie şi Ambrozie, se păstrează de multă vreme un obicei evlavios şi plin de chibzuinţă duhovnicească: să se săvârşească, chiar şi pentru cei sănătoşi trupeşte, Taina Sfântului Maslu, cunoscută în popor cu denumirea de soborovanie19. În lume, această Taină se săvârşeşte foarte rar, doar pentru cei grav bolnavi, chiar şi pentru cei care nu mai au nici o speranţă de viaţă. Am avut ocazia să aud din gura unui preot care săvârşise Sfântul Maslu pentru un bolnav de tuberculoză, aflat în pragul agoniei: „Tu, scumpul meu, să nu crezi că, eu săvârşind Sfântul Maslu, te vei însănătoşi!”.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat la Optina. Aici, săvârşitorii se bazează pe înţelegerea exactă a cuvintelor Sfântului Apostol Iacob, din epistola sa (Iac. 5, 14-15), care spune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”. Pe baza acestor cuvinte, săvârşind Taina Sfântului Maslu pentru bolnavi, stareţii de la Optina nu îi refuză nici pe cei sănătoşi, deoarece, spun ei, nu există oameni perfect sănătoşi, fiind toţi supuşi păcatului, iar păcatul, prin el însuşi, este o boală sufletească ce atrage după sine şi boala trupului. Indiferent de aceasta, Taina Sfântului Maslu, afirmă stareţii, are puterea să cureţe sufletul nu numai de păcatele de care suntem conştienţi, deja curăţate prin pocăinţă, dar şi de păcatele pe care le-am uitat, care nu s-au păstrat în conştiinţa celui ce s-a pocăit, deoarece s-a spus: „Dacă a făcut păcate, se vor ierta lui”. De obicei, stareţii săvârşesc această
19 Taină săvârşită în sobor (n. tr.).
38
Taină după spovedanie şi împărtăşanie. Mare este acest dar al credinţei noastre!
în octombrie sau în noiembrie anul trecut, a venit la părintele T. un grup de închinători pentru Sfântul Maslu, vreo paisprezece suflete, în exclusivitate femei. Printre ele, era una care voia să fie doar spectatoare şi, de aceea, şi-a cerut permisiunea să fie împreună cu celelalte.
„înainte de slujba Tainei, mi-a povestit părintele T. aveam obiceiul să spun câteva cuvinte şi să explic importanţa Tainei pentru suflet şi pentru trup şi cum se raportau marii stareţi la această Taină. După săvârşirea slujbei, văd că se apropie de mine acea femeie, mă trage într-o parte şi îmi spune:
părinte, vreau să mă spovedesc. Şi, dacă îmi daţi binecuvântare, să mă împărtăşesc, vreau să-mi faceţi şi Sfântul Maslu.
Le-am condus pe prietenele ei, cărora le făcusem Sfântul Maslu, mi-am luat epitrahilul şi am început spovedania. Această femeie şi-a spovedit un păcat foarte greu, pe care îl săvârşise cu mult timp în urmă şi, dintr-un sentiment de falsă pudoare, nu l-a spovedit la preotul ei de parohie. Am dezlegat-o de acest păcat, i-am dat voie să se împărtăşească a doua zi şi i-am spus să vină la Taina Sfântului Maslu în aceeaşi zi, pe la orele două… A doua zi, această femeie a venit puţin mai devreme de ora fixată, tulburată şi speriată:
părinte, îmi spune ea, ce frică m-a cuprins astă noapte! Toată noaptea m-a chinuit un bătrân înalt şi groaznic; barba ciufulită, sprâncenele atârnate şi sub sprâncene nişte ochi atât de înţepători, încât mi se înfigeau în inimă precum nişte ace. Cum a intrat în camera mea, nu înţeleg, doar că a fost o putere necurată… «Crezi a mârâit el cu o voce răutăcioasă că vei pleca de la mine? Minţi, nu vei pleca! Ai început să hoinăreşti pe la monahi şi să te mai şi pocăieşti îţi arăt eu ţie, pocăinţă! La mine nu te vei mai învârti
39
aşa: te voi face să te desfrânezi şi să mai faci şi un păcat şi altul…»
Şi a ameninţat-o cu tot felul de lucruri acest bătrân îngrozitor şi nu în somn, ci pe faţă, încât biata femeie, până la pravila de dimineaţă, până la orele trei, nu a putut închide ochii de frică. A plecat de la dânsa doar atunci când vecinii de hotel au început să meargă la pravilă. «Dar cine eşti tu?» l-a întrebat cu frică femeia. «Eu sunt Lev Tolstoi», a răspuns acest bătrân îngrozitor şi a dispărut.
dar tu ştii, oare, cine este acest Lev Tolstoi?
de unde să ştiu?! Eu sunt neştiutoare de carte.
poate ai auzit, am continuat s-o întreb. Nu ţi s-a citit nimic despre el în biserică?
nu am auzit nimic despre un astfel de om şi nici nu ştiu dacă este om sau altceva.”
O astfel de povestire am auzit din gura unui duhovnic de la Sihăstria Optina, un om de mare probitate pentru mine. Ce poate fi? Este posibil ca Tolstoi să fie unul dintre „ai lor” în această straşnică lume, căreia îi slujeşte cu predica sa anticreştină, că în persoana lui se reîntrupează o putere necurată?…
Orice ar fi, ceea ce s-a petrecut la Optina rămâne un fapt. Ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi pricepuţi se descoperă copiilor. Dar şi pe cei care sunt nişte înţelepţi părelnici uneori îi ia gura pe dinainte şi spun adevăruri străine lor. Mai deunăzi, cu prilejul trecerii la Domnul a părintelui Ioan de Kronstadt, un publicist al revistei „Timpuri noi”, făcând o paralelă între adormitul şi scriitorul amintit, a exclamat: „Părintele Ioan şi Tolstoi sunt două poluri!”.
Părintele Ioan a fost un ziditor al Tainelor Dumnezeieşti, aici, pe pământ, iar Tolstoi, antipodul său. A cui slugă este?
Un bătrân nefericit, un jalnic bătrân!…
■40
12 ianuarie
(Luni, ziua Sfintei Muceniţe Tatiana)
Ziua Tatianei la Moscova şi la Optina.
Ecouri ale catastrofei de la Messina. Scrisoarea unui episcop adresată stareţilor de la Optina. Zvonuri în popor. Visele remarcabile dinainte de moartea părintelui Eliodor. Ultima întâlnire cu dânsul şi înainte-vederea stareţului.
Astăzi este ziua Sfintei Muceniţe Tatiana sărbătoarea Universităţii din Moscova. Acum 23 de ani am terminat aici cursurile Facultăţii de Drept. Câte nu s-au petrecut în timpul meu la Moscova în ameţeala beţiei studenţeşti! Chiar şi mie mi-e groază să-mi amintesc, căci am participat pe atunci la toate urgiile detestabile, în care omul nu numai că îşi pierde chipul lui Dumnezeu, dar şi chipul său il schimbă cu chipul celor mai murdare dintre animale.
Iar aici, acum, în pacea mea binecuvântată, ce linişte blândă, ce bucurie care curge neîncetat! Dar, în această netulburare ajung bubuituri surde ale unui tunet îndepărtat al dreptei mânii a lui Dumnezeu. Deja tremură oglinda vieţii harice de la Optina şi chiar în liniştea ogrăzii sale sfinte se vede cum se întinde o frică rece de la norul îngrozitor ce s-a pus în mişcare, plin de fulgerele înfricoşătoarei Judecăţi a Domnului, ce vine deasupra celor ce au iubit neadevărurile omeneşti… Dar acolo, în lume, dincolo de întunericul negru unde se revarsă imensul şuvoi al apostaziei, ce este acolo? Este înfricoşător să te gândeşti!…
Cele două sute de mii de jertfe ale catastrofei de la Messina se întorc precum o fantomă palidă, ce răspândeşte frica.
Dar ce ne-au învăţat aceste jertfe pe noi, aici, în patrie? Chiar nimic, dacă nu luăm în calcul competiţiile de mândrie şi de
41
slavă deşartă ale organizatorilor de baluri, concerte şi a tot felul de petreceri în scop de binefacere în folosul sinistraţilor…
Este dificil de calculat scriu din Roma în „Timpuri noi”20 cât a costat Italia noaptea fatală din 28 decembrie. Au murit peste două sute de mii de oameni şi cel puţin o sută de mii din cei rămaşi în viaţă sunt incapabili ca în viitor să presteze o muncă. Pierderile aduse bogăţiei naţionale trebuie calculate în miliarde. Într-o singură noapte, Italia a avut pierderi în oameni şi bani care au depăşit cu mult pierderile Rusiei din ultimul război. Nu este de mirare că starea generală în ţară este deprimantă, cu toate că pretutindeni se dă dovadă de curaj şi de tărie sufletească. Autorităţile au întrerupt, deja, de câteva zile căutările prin dărâmături, socotind că este inutil să mai continue. Cu toate acestea, în fiecare zi sunt găsite persoane în viaţă, chiar după trei săptămâni de la catastrofă. Aceştia aparţin unor familii sărace, care locuiau la etajele inferioare ce aveau menirea de spaţii comerciale şi, totodată, serveau şi ca locuinţe. Majoritatea oamenilor care au rămas în viaţă face parte dintre săracii Messinei şi Regio; printre aceştia nu se găsesc oameni din clasa celor bogaţi şi îndestulaţi. Ce scene de nebunie generală le-a fost dat să vadă celor care au mers acolo cu ajutoare! Niciodată o imaginaţie vie n-ar putea descrie realităţile de acolo. Este ceva de nedescris.
Un oarecare domn Vincentio Cuado, redactor la ziarul „Steaua Messinei”, s-a adresat redacţiei cotidianului „Corriere d Italia” cu următoarea scrisoare:
„M.G. Vă rog să publicaţi în ziarul dumneavoastră următorul fapt. De un timp încoace, Messina se găseşte în mâinile unor apostaţi şi aceştia, în duminica ce a precedat îngrozitoarea catastrofă, au organizat o întrunire, la care s-a instituit o ordine de zi curat antireligioasă. Nu vreau să trag nici o concluzie de la acest eveniment, dar presupun că suntem
20 Numărul 11794, Roma, 5 18 ianuarie.
42
Datori să observăm o coincidenţă. Ziarul «Il Telephono», care apare la Messina şi are o orientare grosolan antireligioasă, a publicat într-un număr al său o parodie dezonorantă împotriva «Rugăciunii pentru copilul Iisus», în care, printre altele, se găseau şi aceste versuri abjecte:
«O, scumpul meu copil,
Adevărat om, adevărat Dumnezeu!
De dragul iubirii pentru Crucea Ta,
Răspunde la vocea noastră:
De nu eşti mit cu adevărat,
Atunci să ne zdrobeşti pe toţi într-un cutremur!»
Este instructiv să amintim acum aceste versuri. Nu voi adăuga nici un fel de alte explicaţii. Devotatul dumneavoastră Vincentio Cuado, redactor la «Steaua Messinei».”
Ziarele italiene consemnează şi o altă stranie coincidenţă. În noaptea din Ajunul Crăciunului, în timpul slujbei dumnezeieşti, pe străzile Messinei se desfăşura o procesiune religioasă, care se organiza la miezul nopţii, în ziua de 24 decembrie, în oraşele din sudul Italiei. În fruntea procesiunii era purtat chipul Pruncului Iisus, după care mergeau copiii cu făclii în mână, îmbrăcaţi în haine albe. În timp ce procesiunea trecea pe lângă unul dintre numeroasele cluburi ale Messinei, deodată a ieşit pe uşă o ceată de nenorociţi care pierduseră la jocuri. Probabil beţi, au smuls din mâinile oamenilor chipul Dumnezeiescului Prunc, l-au aruncat jos şi l-au călcat în picioare. Cei care însoţeau procesiunea au luat-o la fugă îngroziţi. Abia au trecut sărbătorile şi un cutremur fără precedent nu a lăsat piatră pe piatră din Messina.
Astfel de ştiri ne parvin nouă din Italia. Oare nu pe acelaşi drum ca şi această ţară cu soare fierbinte, cu portocale şi lămâi coapte, a pornit şi Rusia noastră sfântă? Nu îmi iese din inimă amintirea despre agheasma de la Sankt-Petersburg… dar numai despre agheasmă?!
Iată ce scrie stareţilor noştri un episcop al Bisericii Ruse:
43
„Doresc pace sufletească şi bucurie în Domnul, acea bucurie pe care şi în zilele de întristare nimeni să nu o poată lua. Iar zilele întristării vor veni, o simte inima. Dar şi conştiinţa mărturiseşte că nu suntem vrednici de mila lui Dumnezeu. Se clatină chiar şi stâlpii Bisericii, ca să nu mai vorbim despre noi, păcătoşii! Rugaţi-vă mai puternic Capului Ceresc al Bisericii ca să întărească pe piatra credinţei Biserica Sa: dacă va fi distrus fundamentul credinţei, la ce să ne mai aşteptăm noi, păcătoşii?! Cu mare teamă începe noul an, iar noi dormim…”
Aşa scrie acest episcop. Dar iată ce se vorbeşte în popor vorbe pe care noi, în liniştea noastră, lesne le auzim.
La vreo 15 verste de Optina se găseşte satul Istik. De aici, din acest sat, vin la noi, deseori, trei ţărani21 temători de Dumnezeu. De la ei, ca şi cum ar porni chiar din profunzimile inimii poporului, aud o confirmare că prin răul ce se aşază în noua generaţie a satului nu mai poate fi vorba despre o întoarcere spre binele din trecut, că poporul, mai ales după „libertăţile” din anul 1905, s-a pervertit peste poate, că în curând nici în sate nu vei mai putea trăi printre ai tăi ş.a. totul într-un ton apropiat de disperare.
Iată ce zvonuri au mai ajuns până la mine şi încă şi altele din aceleaşi străfunduri ale satului, că frica ţăranilor începe să îmbrace, deja, forme legendare, începe să se creeze un epos popular al fricii şi al presentimentelor chinuitoare, care se întrupează în povestiri aproape mitice. Dintre aceste povestiri îmi vin în minte următoarele:
Lângă satul Istik, pe o parcelă a unui ţăran, învecinată cu pădurea statului, nişte ţărani tăiau copaci din porţia lor de pădure. Când a început iarna, în pădurea statului, alături de svodul22 ţăranilor, chiar în miezul zilei, la marginea pădurii
21 Cosma, Ivan şi Natalia Kutîn.
22 în ţinutul Polesie, parcela unde se taie pădurea se numeşte svod.
44
Îşi făcea apariţia un bătrân cu bun chip, necunoscut. Era îmbrăcat ţărăneşte. Trecea pe lângă cei ce munceau, se oprea NU prea departe, stătea puţin, ascultând, parcă, discuţiile acestor ortodocşi, şi se întorcea din nou în adâncurile pădurii. S-a observat că acest bătrân, la primul cuvânt murdar rostit de muncitori, se îndepărta de îndată, parcă nesuportând cuvintele ce întinau gura creştinilor. Atât timp cât lucrul acesta nu a fost observat, bătrânul a umblat fără să atragă atenţia, dar cum au observat că nu-i plac înjurăturile, li s-a trezit curiozitatea: „De ce hoinăreşte pe aici? Sau ne pândeşte?”. Atunci ţăranii au început să-l urmărească pentru a-l prinde şi a-l întreba cine este şi ce doreşte de la dânşii. Şi cu prima ocazie când l-au văzut, toţi s-au pornit după el, ca să nu-l scape în desişul pădurii. Şi s-a întâmplat atunci ceva cu totul minunat: bătrânul s-a dus în partea unde era pădurea statului, mergând cu pasul său bătrânesc şi nu l-au putut ajunge nici măcar tinerii, iar el s-a făcut nevăzut, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. Şi ca toate să fie cu totul minunate, s-a întâmplat că, deşi era o zăpadă destul de mare, bătrânul nu a lăsat nici un fel de urme. Astfel că nu s-a aflat cine era acel bătrân.
Dacă s-a mai arătat locuitorilor din Istik, nu pot să ştiu, dar iată ce am mai aflat din aceleaşi izvoare despre acelaşi bătrân.
În toamna anului trecut, 1908, cam în acelaşi timp când cei din Istik au început să-şi taie pădurea, un ţăran s-a dus în târg la Belev, ca să vândă un porc tăiat. Drumul trecea printr-o pădure. Deodată îi iese în cale un bătrân cărunt, îl opreşte şi îi spune:
încotro mergi? Ce duci?
merg la târg ca să duc un porc în vânzare, îi răspunde ţăranul.
— Bine, îi spune, du-l. Vei primi pentru carne 25 de ruble. Să-mi cumperi o cămaşă, pantaloni şi o hăinuţă.
— Porcul costă 15 18 ruble, iar pentru cadou ar trebui o pereche de ruble. Cum să nu îţi cumpăr, dacă se împlineşte
45
cuvântul tău?! Dacă vând tot porcul, îţi aduc şi cămaşă, şi pantaloni, şi hăinuţă.
A ajuns ţăranul la Belev şi, încă fiind pe drum spre bazar, a fost întrebat:
ce ai în căruţă?
un porc tăiat.
arată-mi!
S-a uitat…
vrei 25? Hai adu-mi-l în curte la mine!
La primul cuvânt s-au înţeles. Ţăranul a dus porcul acasă la cumpărător, a primit bănuţii şi a mormăit: „O, bătrânul acela se vede că nu-i prost, să nu uit să-i cumpăr haine noi!”. I-a cumpărat ce i-a trebuit, aşa cum a poruncit bătrânul. Când se întorcea acasă, a privit în acelaşi loc era acelaşi bătrân.
ei, ai vândut porcul?
l-am vândut, bunicule.
dar cele promise?
iată şi cele promise!
Pe când îi dădea cadoul promis, ţăranul a observat că sub un braţ avea un mănunchi de secară, iar sub celălalt avea un retevei ca un sicriaş.
ce ai sub braţ, bunicule? l-a întrebat.
ce vezi tu aici, mănunchiul de secară, înseamnă că vom avea recolţă, iar sicriul înseamnă că nu va avea cine să o secere: holera va porni la cosit. Va fi aşa o molimă în oameni încât vor zace în grămezi şi nu va avea cine să strângă recolţa.
La sfârşit a adăugat:
tu să nu-ţi faci griji!
Cu aceste cuvinte s-a ascuns în pădure.
Astfel de zvonuri circulă printre oamenii care nu s-au lepădat de vechile adevăruri. Şi oricât te-ai strădui să-ţi linişteşti inima tulburată de presimţiri sinistre, oricât i-ai
46
insufla că oamenii se vor înţelepţi, vor aduce roade vrednice de pocăinţă şi că, în toată frumuseţea credinţei sale ortodoxe, va învia Rusia sfântă nu! Unde te vei ascunde, unde te vei tăinui tu, inimă, de acest nor îngrozitor, cu semnele, presimţirile, prevestirile sinistre ale timpului? Cu litere, precum fierul, încinse pe orizontul însângerat şi predestinat din veac, iar acum vai! şi în viitorul apropiat, ni se arată îngrozitoarele cuvinte biblice: „Mene, Techel, Ufarsin”23.
Astăzi m-am văzut cu unul dintre monahii apropiaţi ai adormitului părinte Eliodor şi am aflat de la dânsul că fostul econom a fost înştiinţat de moartea sa cu câteva zile înainte, prin câteva vise importante, pe care le notez aici, având încă impresii foarte proaspete.
Părintele Eliodor s-a sfârşit în ziua Naşterii Domnului, care s-a serbat anul trecut într-o zi de joi. Duminică, cu patru zile înainte de moarte, părintele Eliodor, după trapeză, s-a aşezat să se odihnească puţin pe divan, în chilia sa. Era pe la amiază. Nu a reuşit să adoarmă de-a binelea şi a văzut într-un vis uşor că uşa chiliei se deschide şi intră monahul Patrichie şi ierodiaconul Gheorghe24. Monahul Patrichie avea în mână un cuţit lung.
dă-ne banii! a ţipat Patrichie.
ce, glumeşti?! l-a întrebat cu spaimă părintele Eliodor. Ce bani să am?
a, dacă aşa este vorba, ia ce-ţi trebuie!
Şi i-a înfipt cuţitul în inimă până în plăsele.
Această vedenie a fost atât de vie, încât părintele Eliodor a sărit de pe divan ca să se apere de cuţit şi s-a lovit puternic cu ceafa de speteaza divanului. Din cauza durerii s-a trezit imediat şi s-a uitat să vadă cine a intrat la el în chilie. Dar
23 Dan. 5, 25-28.
24 Unul dintre principalii răzvrătiţi împotriva arhimandritului Xenofont. Ambii monahi nu aveau nimic în comun cu duhul optinei, erau oameni neîmpăciuitori, vicleni şi trupeşti
47
nici în chilie, nici afară nu era nimeni. Aceasta a fost una dintre vedenii.
Cu o zi înainte de moarte, tot aşa, într-un somn uşor, părintele Eliodor l-a văzut pe ieromonahul Sava, care s-a sfârşit în anul 1908 şi care era unul dintre cei trei duhovnici de la Sihăstria Optina. Părintele Sava i s-a arătat binevoitor şi bucuros.
ei, frate, l-a întrebat părintele Eliodor, ţi-a fost frică, pesemne, când sufletul s-a despărţit de trup?
da, a răspuns părintele Sava, mi-a fost frică; dar acum, slavă lui Dumnezeu, este chiar bine!
După ce l-a văzut pe părintele Sava, în aceeaşi vedenie, i s-a arătat pentru întâia oară adormitul arhimandrit Isaachie de la Optina şi, după el, l-a văzut pe succesorul acestuia arhimandritul Dositei, şi el trecut la Domnul. Arhimandritul Isaachie s-a apropiat de părintele Eliodor şi i-a pus în mână o rublă de argint, iar părintele Dositei – 2 ruble. „Toate acestea nu mi s-au întâmplat chiar degeaba”, spunea părintele Eliodor în ajunul morţii sale, povestind unui monah visele sale. Eu, frate, cred că voi muri curând.
în ziua morţii, părintele Eliodor a fost trimis să slujească Sfânta Liturghie într-un sat; în ajun, ca slujitor, s-a dus la duhovnicul său, s-a spovedit, iar la Liturghie s-a împărtăşit. Întorcându-se acasă în aceeaşi zi, părintele Eliodor, cu ocazia slăvitei sărbători, a participat la aşanumitul „ceai comun” la înaintestătătorul, care a fost cu toţi foarte binevoitor, mai mult decât era în mod obişnuit, şi de acolo, cu toţi ieromonahii, s-au dus în Schit la stareţi ca să-L slăvească pe Hristos. În acest timp, eu împreună cu soţia am plecat de la stareţi şi chiar la sfintele porţi ale schitului l-am întâlnit pe el şi întreaga oştire de ieromonahi ai Optinei. Părintele Eliodor mergea puţin mai în spate şi mi s-a părut că era foarte roşu la faţă.
iată, mi se pare că este tare cald!
48
Asta a spus când ne-am întâlnit şi a început să râdă. Afară era gerul Crăciunului. A fost ultima mea întâlnire cu dânsul în această lume.
După toate acestea, mi-a vorbit părintele stareţ Varsanufie:
Niciodată nu am avut legături apropiate cu părintele Eliodor şi toată comuniunea noastră s-a mărginit, de obicei, la ceva sec, oficial, doar în legătură cu problemele de serviciu. În ziua morţii sale, după ce l-am slăvit pe Hristos, nu ştiu de ce, m-am adresat lui cu această întrebare: „Ei, frate, te-ai pregătit pentru drum?”. Întrebarea a fost atât de neaşteptată şi pentru mine, şi pentru el, încât părintele Eliodor s-a tulburat şi nu a ştiut ce să răspundă. Atunci am luat de pe o tavă nişte caramele, mângâiere călugărească la sărbători, şi le-am pus în mână, zicând: „Asta este pentru drum!”. Şi gândiţi-vă ce drum a avut!
Stareţul mi-a povestit acestea parcă mirându-se de ceea ce s-a împlinit după cuvintele sale. Dar eu nu m-am mirat:
trăind aproape de cele sfinte ale Optinei, am încetat să mă mai mir de multe…
25 ianuarie
Manuscrisul unei monahii necunoscute – „Viaţă dublă”
Astăzi l-am văzut pe unul dintre „înţelepţii noştri”25.
este posibil oare ca viaţa noastră să se găsească sub cârmuirea neîncetată ce vine din cealaltă lume, unde noi, toţi pământenii, mergem? m-a întrebat.
25 Părintele Erasm (VOHI rotski), responsabilul cancelariei de la Optina şi mâna dreaptă a arhimandritului Xenofont. S-a sfârşit pe data de 17 iulie 1913, în mantie, cu numele Erazm, la vârsta de 85 de ani.
49
desigur, i-am răspuns, se poate.
dar dumneavoastră cum vă raportaţi la vise?
Aş fi vrut să-i răspund prin cuvintele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, dar înţeleptul m-a oprit şi mi-a dat un caiet destul de voluminos, pe ale cărui pagini îngălbenite scria: „Scrisoarea unei surori monahii adresată părintelui duhovnic şi stareţului ei. Povestea vieţii sale începând de la 12 ani şi până la 73 de ani şi mai departe…”.
iată, mi-a spus înţeleptul, luaţi acest manuscris şi folosiţi-vă de el cum veţi dori.
Am copiat cu grijă tot ce era interesant, în caietul meu de însemnări, iar acum împărtăşesc toate acestea cu cititorul meu.
Vreau să vă descriu, în primul rând, atotmilostive părinte, aşa începea manuscrisul ce mare binecuvântare avem în viaţă de la părinţi, chiar şi după moartea lor. Domnul, cu rugăciunile părinţilor, prin milostivirea Sa, nu îi părăseşte pe copiii Săi, care rămân pe pământ, îi păzeşte în vise şi în realitate de orice vătămare.
Unele fenomene neobişnuite, pe care le-am trăit eu, păcătoasa, le voi descrie în amănunţime, începând cu vârsta de 12 ani şi până la 73 de ani, pe care i-am împlinit pe data de 1 februarie 1888. Doresc, printre altele, ca din diferite însemnări şi cărţi ale mele să faceţi un singur manuscris pentru luminarea înţelegerii multor necredincioşi. Toate vedeniile pe care le-am avut în vise s-au îndeplinit cel mai adesea în realitate. Oricât m-am străduit să primesc o explicaţie pe acest motiv de la feţe duhovniceşti de mare probitate, la toate întrebările mele nu am primit un răspuns mulţumitor, în afară de faptul că nu trebuie să cred în vise. Eu sunt pe deplin de acord cu aceasta; dar de ce, oare, cu aceste vise, sunt, parcă, protejată sau de pieire, sau de păcat? Vreau
50
să aflu eu, mult păcătoasa, a cui este această mână care mă protejează.
M-am măritat la 12 ani cu un bărbat bogat, în vârstă de 50 de ani, soldat emerit. În acest om era un imens amestec de bine şi de rău, cu toate că în el era mai mult bine, decât rău; dar orice rău ar fi fost în el, acesta provenea din caracterul său răzgâiat; avea, în genere, sentimente nobile, când nu era cuprins de boala sa obişnuită, în care cădea adesea. Mă iubea cu pasiune, dar, din cauza caracterului său dur, el însuşi se chinuia şi mă chinuia şi pe mine.
Mama mă iubea cu patimă, mai mult decât pe toţi copiii săi, iar eu eram puternic legată de dânsa şi la pieptul ei am dormit chiar până la căsătorie. Nu a putut suporta căsătoria mea nereuşită şi, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, s-a mutat curând în veşnicie. Nevoia i-a obligat pe părinţii mei să mă căsătorească, pentru că soţul meu oricum voia să mă fure şi atunci părinţii mei s-ar fi despărţit pentru totdeauna de mine. Dar şi măritându-mă, mama mea, trăind cu mine în acelaşi sat, era lipsită de posibilitatea să mă vadă: soţul meu, ştiind iubirea ei pentru mine, se zbuciuma de gelozie şi a terminat-o prin faptul că i-a interzis mamei mele să vină la noi acasă. Mama a părăsit satul şi s-a mutat la oraş. După cinci ani de la căsătoria mea, încredinţându-mă milei Maicii Domnului, s-a sfârşit din cauza caracterului violent al soţului meu.
Boala soţului meu era beţia. Dar şi atunci când era supus crizelor acestei boli înfricoşătoare, tot nu aveam voie să mă întâlnesc cu mama mea, pentru că cei din jur primiseră ordin aspru să nu fie primită în casă. Însă iubirea puternică a învăţat-o pe mama mea ce să facă şi cum să-şi îmbrăţişeze copilaşul. Era pe timp de vară, când soarele se găsea la apus, atunci ea o lua pe sora mea, o fetiţă de 11 ani, pe fratele meu de 12 ani, încă o fetiţă, slugă, şi venea, de la oraş, lângă grădina noastră. Aduceau cu dânşii un covor, o pernă, copiii aduceau cu dânşii felurite dulciuri. Mama se
51
aşeza într-o pădurice lângă grădina noastră, pe iarbă, la odihnă… O, ce amar imens aveam noi două! Ca să mă cheme, folosea un şiretlic. Îl trimitea pe fratele meu, care se strecura uşurel prin grădină până la peretele casei şi, ştiind unde dorm eu, îmi bătea în perete. Ieşeam pe ascuns la dânsul şi el mă ducea la mama. Totdeauna o găseam pe mama stând pe covor. Cum mă vedea, se arunca asupra mea şi mă uda toată de lacrimi. Oricât mi-aş fi ascuns sentimentele, îndemnând-o să fie liniştită, era greu să-ţi ascunzi amărăciunea faţă de inima iubitoare a mamei, supărări care îmi luaseră rumeneala din obrajii mei tineri… Aşa ne-am văzut în acea vară, mângâindu-mi durerea cu frumuseţea nopţilor de vară şi cu cântul privighetorilor. Stăteam cu dânsa pe covor, sub o tufuşoară, până spre zori, şi apoi ne luam rămas bun, stropindu-ne cu lacrimi…
Mama nu a mai rezistat la despărţirea din iarnă şi pe data de 25 martie, de Buna-Vestire, între Utrenie şi Liturghie, a murit, binecuvântându-mă cu icoana Semnul Maicii Domnului.
După moartea mamei mele, în toate nevoile mele, în toate durerile mele, am început să cad la rugăciune înaintea icoanei Semnul Maicii Domnului, binecuvântare de la mama, şi de atunci viaţa mea a pornit sub cârmuirea unor minunate vedenii.
Curând după moartea mamei, am văzut-o în vis, a venit la mine şi mi-a zis:
tu, scumpica mea, nu te speria, dar apa pe care o ai în cană să nu o bei! Să te uiţi;e este în cană! Iar mai înainte de culcare, noaptea, să-ţi torni tu, singură, apă în cană.
După aceste cuvinte, m-am trezit. Stăteam în pat şi mă gândeam: ce poate să fie, de mi s-a arătat mama? M-am întristat şi am plâns cu mult amar; dar apă din cană nu am băut. Era o cană de argint… Dimineaţa, am luat capacul de la cană şi am văzut cum şi cana, şi apa din cană se
52
înverziseră. Am început să examinez totul cu minuţiozitate şi iată ce am aflat: după cum se părea, a vrut să mă otrăvească o femeie apropiată de soţul meu. De atunci, eu, singură, îmi puneam apă pentru noapte într-o cană de sticlă.
A fost prima mea ocrotire într-o vedenie, în vis. După aceasta, am fost odată tare supărată de obrăznicia soţului meu. Acesta, în felul său, mă iubea tare mult, dar din cauza bolii, care se înnoia în fiecare lună, fără să vrea, îmi cauza multă durere, dar o aşa durere încât nici inima şi nici vreun sentiment nobil n-o pot descrie… Şi de această dată, când m-am supărat puternic, m-am dus în camera mea şi am început să mă rog la Domnul să se milostivească de mine, păcătoasa, să mă ia la Dânsul din aceste chinuri.
Am adormit în lacrimi amare şi cu un sentiment de durere. Şi ce văd în vis: mergeam printr-o luncă acoperită cu o iarbă verde, deasă şi cu flori; iar în depărtare o pădure. Afară parcă era o toamnă rece. Am alergat spre pădure dezbrăcată, dar nu-mi era frig, ci mă simţeam uşoară şi veselă. Prin pădure era un drum larg şi neted şi eu alergam… Deodată îmi apare în faţă un câine cu un lanţ lung la gât, care mi-a barat drumul. M-am speriat şi am început să mă rog. În aceeaşi clipă am văzut cum a ieşit din pădure un tânăr de o frumuseţe neobişnuită, cu cască şi înarmat, ca un soldat, şi m-a întrebat:
unde fugi?
M-am oprit, tăcând. Atunci m-a luat de mână şi mi-a spus încet şi cu blândeţe:
am venit de atâtea ori la tine şi tot fugi de mine? Tu doar eşti a mea şi nu te voi da nimănui!
am început să-l rog să-mi dea drumul. Atunci mi-a lăsat mâna şi a zis:
ţine minte, tu eşti a mea!
53
Am luat-o la fugă prin pădure şi m-am apropiat de o casă mare, şi în această casă toate uşile se deschideau în faţa mea. Nu am văzut nici urmă de om. Am străbătut casa. Mă uit: o cameră mare, împodobită minunat. Aici erau o mulţime de lucruri frumoase şi multe şi felurite haine. Le-am privit pe toate cu atenţie şi mi-am zis:
doamne! Pentru cine ai pregătit toate acestea?
Şi cu aceste cuvinte am vrut să plec înapoi la mine acasă. Dar, deodată, toate s-au închis după mine cu mare zgomot şi m-am trezit blocată printre nişte grilaje. Am văzut că nu mai am scăpare şi nu pot să ies din aceste grilaje. Am început să plâng şi să-L rog pe Domnul să-mi ajute să scap. Deodată mi s-a arătat din nou acel tânăr. L-am rugat să mă elibereze şi să-mi dea drumul să plec acasă.
pe mine mă aşteaptă acasă soţul meu!, i-am spus. Daţi-mi drumul acasă, eliberaţi-mă!
Văzând că în persoana acestui tânăr este scăparea mea, am devenit curajoasă şi l-am întrebat:
a cui este casa aceasta? Unde am intrat eu?
Şi tânărul mi-a spus:
casa aceasta este a mea; dar tot ce este aici îţi aparţine. Vrei sau nu vrei, vei trăi nedespărţită de mine. Pricepe că nu te voi da nimănui.
În aceeaşi clipă, acest tânăr m-a eliberat şi am ieşit din casă. Am rupt-o la fugă şi nu eram departe de casa mea când mi-a ieşit înainte, din nou, acelaşi câine şi mi-a barat drumul spre casă. Şi iarăşi a venit la mine acelaşi tânăr minunat:
unde fugi aşa? Fără mine vei îngheţa.
Atunci mi-a dat un imens şal turcesc, m-a înfofolit în el şi mi-a spus:
aminteşte-ţi că nu trebuie să aparţii nimănui, afară de mine! Pretutindeni voi fi cu tine.
La aceste cuvinte m-am trezit.
După acest vis, peste un timp oarecare, a venit la soţul meu un negustor şi i-a propus să-i vândă o icoană a Mântuitorului binecuvântând, îmbrăcată în argint. Această
54
icoană fusese amanetată şi a rămas nevândută. Aflându-mă sub impresia visului, l-am rugat pe soţ să-mi cumpere această icoană. Nu pot să descriu în cuvinte eu, păcătoasa, cu ce sentimente am primit în mână această icoană a Mântuitorului! Am stropit-o cu lacrimi, mi s-a slujit înaintea ei un moleben, am pus-o într-un chivot şi m-am rugat cu un sentiment neobişnuit de umilinţă.
Curând după aceasta, stând în camera mea, în umbra amurgului, unde obişnuiam să mă retrag la rugăciune închizând uşa, chiar atunci a bătut în uşă soţul:
vino la mine!
Am deschis uşa, iar el mi-a spus:
pregăteşte-te, că în clipa asta plecăm la Tuia.
De ce? Cum? Cu astfel de întrebări nu era cazul să-l abordezi: aşa caracter avea dânsul trebuia să-i îndeplineşti în tăcere dorinţele.
Când am ajuns la Tuia, mi-a spus că vrea să-mi vândă mie satul în care locuim.
Eu nu aveam nici un fel de proprietăţi. Eram o fată săracă şi toată moştenirea mea erau doi obraji rozi, o cosiţă lungă, de culoare castaniu-deschisă şi nişte ochi mari şi negri.
într-o singură săptămână s-a încheiat la Tuia procedura de vânzare a satului şi ne-am întors cu bine acasă. A doua zi, toţi ţăranii împreună cu primarul au venit la mine ca să mi se plece aducându-mi şi felurite daruri. Era înduioşător să vezi cum se aruncau în genunchi în faţa soţului meu şi-i mulţumeau că el mi i-a dat mie şi nu altor moştenitori, de care se temeau să cadă în mâinile lor după moartea sa. Bătrânul meu a lăcrimat văzând simţămintele lor faţă de dânsul şi faţă de mine. Dând drumul ţăranilor, l-a oprit pe primar şi i-a poruncit ca în mod urgent să-i facă vânt din sat acelei femei care ar fi vrut să mă otrăvească, să-i dea buletin de identitate şi să o supravegheze ca nici duhul ei să nu fie aproape de casa noastră.
55
Odată am răcit puternic; am făcut reumatism la picioare, aveam dureri insuportabile, picioarele mi s-au zbârcit şi pe ele au apărut nişte umflături. Nu m-am sculat din pat timp de opt săptămâni. Doctorii m-au îngrijit, dar nu mi-a folosit la nimic.
în timpul bolii am avut un vis: parcă eram într-un oraş necunoscut, zăceam bolnavă şi deodată aud un fel de gălăgie, dar în acelaşi timp auzeam şi o cântare duhovnicească, ce se apropia tot mai mult, tot mai mult. Apoi am văzut şi multă lume.
ce este cu zgomotul şi cu cântarea aceasta?, am întrebat eu.
Mi s-a răspuns:
se aduce o icoană!
Am plâns cu amar că nu pot vedea solemnitatea religioasă şi m-am rugat cu lacrimi:
doamne! Dacă mi-ar deschide cineva uşa, aş vedea şi eu totul!
în aceeaşi clipă, acoperişul de deasupra mea a dispărut şi m-am trezit în aer liber.
Auzeam cum cântarea se tot apropie. Am început să mă rog cu umilinţă. Am văzut cum veneau prapurii spre mine, iar în urma lor icoana Mântuitorului cea nefăcută de mână, pe care mi-a lăsat-o mama mea pe patul de moarte. Atunci am întrebat:
ce sărbătoare este astăzi?
S-a apropiat de mine o femeie oarecare, acoperită cu un văl, care mi-a spus:
schimbarea la Faţă a Domnului!
După aceste cuvinte, femeia s-a aşezat peste picioarele mele bolnave şi s-a proptit puternic cu mâinile de acestea. Eu am ţipat:
porumbiţo, ce-i cu tine? Mă dor tare picioarele.
56
îţi ajunge cât ai stat în pat! mi-a spus acea femeie, îţi voi vindeca picioarele.
cine eşti?, am întrebat-o eu.
eu sunt Căutarea celor pierduţi!, mi-a spus ea şi s-a ascuns.
în noaptea aceea am dormit foarte liniştită şi, trezindu-mă, am simţit o uşurare desăvârşită de boala mea. După această minunată vedenie, mi s-a slujit un moleben în cinstea Maicii Domnului, mi s-a zugrăvit icoana „Căutarea celor pierduţi” şi am aşezat-o în grădina de iarnă, între copăceii înfloriţi. În această grădină se intra direct din cabinetul meu şi în fiecare zi, la apusul soarelui, veneam aici ca să mă rog şi întotdeauna primeam o mare mângâiere.
Şi am mai avut un vis: parcă stăteam la un geam al casei mele şi în faţa mea, din cer, a căzut un tablou lung… O voce mi-a spus:
acest tablou a căzut din cer pentru tine!
Am început să-l cercetez şi am văzut că este pictată o inimă, care ardea în foc. Şi după aceasta am văzut-o în casă la mine pe mama mea care murise, iar în jurul casei un incendiu groaznic şi din acest foc eu căram bârne aprinse. Apoi am mai văzut cum eu, înfricoşată, am fugit în casă la mama, dar mama nu mi-a dat drumul să o văd. Dintr-o cameră a casei auzeam cum geme soţul meu.
Atunci am întrebat-o pe mama:
ce înseamnă aceasta, de ce nu-mi daţi drumul în casă?
aici este soţul tău, mi-a răspuns mama. Nu-l vei mai vedea.
M-am forţat să intru, am început să plâng. Şi, deodată, ce văd: la mine venea, de undeva, fratele meu care murise, s-a apropiat, mi-a dat un zăbranic negru şi mi-a poruncit să-i eliberez dormitorul meu!
doamne!, am strigat. Unde să mă duc acum? Unde să fug?
57
Şi am intrat în grabă într-o cameră mare şi goală. În camera aceea am văzut o masă mare şi lungă, acoperită cu faţă de masă albă, iar pe masă o mulţime de lămpi, pline până sus cu ulei, şi în ele nişte fitilaşe albe. Şi am văzut: la masă şedea o faţă bisericească, un bătrân albit de cărunteţe. M-am temut să mă uit la acest bătrân şi, de departe, am strigat:
doamne, dar ce se întâmplă cu mine? Când îmi va fi şi mie mai bine?
când vei aprinde toate aceste şapte lămpi, mi-a răspuns stareţul, atunci îţi va fi bine!
Curând după acest vis am avut un soi de vedenie, neobişnuită şi înfricoşătoare. Am mers în oraş la o mănăstire de maici, unde obişnuiam să mă rog la icoana Maicii Domnului de la Czstochowa. M-am întors din oraş pe înserate şi m-am culcat în camera mea pe divan. Nu am adormit pentru că am auzit în camera învecinată o discuţie a soţului cu fratele meu, dar, pe neaşteptate, am căzut într-o stare neobişnuită. Am văzut: parcă stăteam la mine în cabinet şi deodată a început o furtună îngrozitoare. Cât ai clipi din ochi, acoperişul casei a fost smuls, iar eu am fost ridicată în văzduh. Vedeam cum furtuna duce prin văzduh păduri, case, vite, oameni… M-am înfricoşat cumplit, mi-am acoperit faţa cu mâinile şi am ţipat:
doamne, iartă-mi păcatele mele! Doamne, ce se întâmplă?
Şi o voce mi-a răspuns:
este sfârşitul lumii domnul vine! Nu mai păcătuiţi, fugi în întâmpinarea Lui!
Am ridicat capul şi ce văd: Domnul cobora cu oaste cerească… Atunci s-a auzit o cântare pe care eu, păcătoasa, nu pot să o descriu, nici să o exprim… M-am ridicat în văzduh în întâmpinarea Lui şi, împreună cu mine, o mare
58
mulţime de oameni s-a înălţat pe norii văzduhului. Am văzut nişte bărbaţi care au început să se aşeze pe nişte stâlpi.
ce este aceasta, părinţilor?, am întrebat eu.
domnul va judeca toţi oamenii!, mi-au răspuns aceşti bărbaţi luminaţi.
De frică, m-am trezit, am sărit de pe divan şi m-am aruncat înaintea icoanelor. După această vedenie am început să dau mai mare atenţie vieţii mele spirituale: am încetat să mai dansez, cu toate că aveam doar 25 de ani, am încetat să mai mănânc de frupt în posturi şi în zilele de post. Se vede că Domnul a vrut ca în acest fel să mă ducă pe drumul cel drept.
Curând am avut iarăşi un vis: cineva mi-a poruncit să construiesc o casă. Auzeam vocea celui ce vorbea, dar nu vedeam pe nimeni. Parcă mă grăbeam să pun temelia clădirii; am ridicat o clădire imensă şi eu însămi mă miram cât de repede se ridică. Peste câteva zile am pus şi temelia. La această construcţie mă ajutau nişte feţe duhovniceşti. Când a început să se înalţe clădirea, s-a arătat a fi neînchipuit de frumoasă. Lucram la această clădire cu mare greutate şi oboseală, dar sufletul încerca un entuziasm de nedescris. Odată, pe când mergeam pe lângă această clădire, a venit la mine, pe neaşteptate, acel tânăr care, într-o vedenie dintr-un vis, m-a învelit într-un şal. S-a apropiat de mine şi a început să-mi admire construcţia, apoi mi-a spus:
mergi în curte la tine şi vezi ce se întâmplă.
M-am uitat în curte şi am văzut: o jumătate din curtea mea era semănată cu secară şi secara deja se copsese. Atunci m-am minunat: ce este oare şi de unde a apărut secara? Creştea ca nişte tufe şi era o secară cum nu mai văzusem niciodată. Printre spicele de secară era un spic mai înalt decât toate celelalte şi pe acest spic mai creşteau câteva spice.
ce fel de secară este aici? Ce este cu acest spic uimitor?, l-am întrebat pe tânăr.
59
acest spic are încă şapte spice şi fiecare spic aduce rod de şapte spice şi toate hambarele tale se vor umple de pâine.
Nu am putut găsi pe nimeni care să-mi tâlcuiască această vedenie.
Curând, soţului meu i-a venit în minte gândul că ar putea muri pe neaşteptate în timpul unei crize şi m-ar putea lăsa în voia moştenitorilor, care erau destul de mulţi. Soţul mi-a făcut pe numele meu poliţe de 150.000 de ruble, iar el avea în stăpânire 800 de suflete, care după moartea lui trebuiau să treacă în proprietatea mea. În felul acesta, în stăpânirea mea a căzut şi acea femeie care a atentat la viaţa mea.
Primind buletin de identitate, ea nu a plecat la Moscova, ci s-a mutat în alt sat. De cum a devenit iobaga mea, m-a rugat să o primesc ca să mă vadă; dar eu, păcătoasa, timp îndelungat, nu m-am hotărât să o primesc, până când nu m-am împăcat lăuntric cu dânsa. Împăcându-mă în inimă, tot nu am vrut să o văd faţă către faţă. Iar când i-am permis să vină, l-am invitat şi pe preot, părintele nostru duhovnicesc, în prezenţa căruia să aibă loc întâlnirea noastră. Când a intrat la mine în cameră, s-a aruncat la picioarele mele, le-a cuprins cu amândouă mâinile, a început să le sărute, căindu-se de păcatul ei şi udându-le cu lacrimi amare. Mi-a spus că a atentat de mai multe ori la viaţa mea şi, în afară de aceasta, i-a trimis soţului meu scrisori false, ca şi cum ar fi fost scrise de iubiţii mei. Dar, spre mirarea acesteia, nici una dintre scrisori nu a ajuns la soţul meu, ci au dispărut pe undeva, cu toate că ea, uneori, a izbutit să i le pună în buzunar.
Am ascultat această mărturisire cu multă durere în inimă.
iertaţi-o!, a spus preotul. Şi Dumnezeu îi iartă pe cei păcătoşi.
60
ei, scumpo, am zis eu, Domnul să te ierte pentru chinurile mele îndurate de-a lungul anilor şi te iert şi eu. Scrie o cerere de eliberare din iobăgie şi o voi semna.
Aşa am condus-o până la poartă şi de atunci nu am mai văzut-o.
Această istorie nu a trecut aşa, pe degeaba: m-am îmbolnăvit şi în timpul bolii am rupt toate poliţele date de soţul meu. Cauza a fost că, bolnavă fiind, a răsărit în mine o bănuială: mi se părea că voi muri, iar moştenitorii mei le vor lua şi îl vor izgoni pe bătrânul meu soţ şi nu va muri liniştit. Dar Domnul curând m-a miluit şi m-am însănătoşit, şi împreună cu soţul meu trăiam liniştiţi, lăsând viitorul nostru în voia lui Dumnezeu.
Un an s-a dovedit a fi îngrijorător pentru liniştea vieţii noastre de la ţară. În acest an, oameni necunoscuţi s-au pus să dea foc la bunurile moşierilor. Ce fel de oameni erau aceştia a rămas un lucru necunoscut. Se vorbea că ar fi polonezi, care ar fi peregrinat ca nişte străini prin sate şi oraşe, lăsând în urma lor urme fumegânde ale unor incendii. Adevărul putea să fie şi altul, nu l-am aflat, dar incendiile s-au ivit şi la vecinii noştri.
Tot avutul l-am făcut legături, făceam de veghe noaptea, fără să ne culcăm. Am continuat să facem aceasta multă vreme. Toţi ne-am chinuit aşteptând în fiecare seară şi în fiecare noapte ca şi asupra noastră să se dezlănţuie nenorocirea.
Maica Domnului, se vede, şi-a făcut milă de suferinţele mele şi mi s-a arătat în vis. Parcă fugeam afară din casă pe un drum lat, iar afară era un întuneric de nepătruns şi o ceaţă îngrozitoare. Mergeam în fugă spre o pădure şi ceaţa a început să se împrăştie. Aici am văzut o icoană mare, dar din cauza ceţii nu puteam vedea chipul de pe icoană. Am început să mă rog, să plâng şi să vorbesc, în vis, cu lacrimi:
61
doamne, a cui este această icoană? Este vreun sfânt sau Maica Domnului? Mântuieşte-mă pe mine, păcătoasa, că altfel voi pieri!
Deodată ceaţa s-a risipit şi am văzut chipul Maicii Domnului şi de la icoană am auzit aceste cuvinte:
dacă doreşti, poţi să mă ai acasă, la tine. Stau în oraş, într-o cameră la o doamnă…
Mi s-a spus şi numele acelei doamne. Am căzut în genunchi înaintea icoanei, am plâns şi m-am trezit toată în lacrimi. I-am povestit soţului meu visul şi m-a sfătuit să merg la această doamnă în oraş.
Nu o cunoşteam pe doamna aceasta, dar când am ajuns la dânsa, am fost primită cu multă bunăvoinţă. Într-o cameră, la dânsa, am văzut, într-adevăr, acel chip al Maicii Domnului care mi s-a arătat în vis şi am aflat că se numeşte „Chezăşia celor păcătoşi”. Am rugat-o să mi se slujească un moleben înaintea icoanei şi să mi se îngăduie să fac o copie, lucru ce mi s-a şi permis. După moleben am devenit mult mai liniştită cu duhul, iar când mi s-a adus copia icoanei, mai trebuie să spun ce mare credinţă am căpătat faţă de dânsa?
Cu toate acestea, la noi au început incendiile: a ars staulul oilor, peste două zile s-a făcut scrum hambarul. Soţul meu a căzut în nefericita sa boală. Durerea şi frica s-au înteţit mai mult decât înainte. Din fericire, la toată această durere, Maica Domnului mi-a trimis drept mângâiere şi întărire pe sora mea şi pe încă un cunoscut cu soţia sa, care au venit la noi în ospeţie. Avându-i pe dânşii, m-am mai liniştit.
în ziua când au venit aceşti oaspeţi, în satul vecin era hramul bisericii şi toţi ai casei au fost lăsaţi să meargă acolo. Acasă a rămas doar un băieţel şi fratele meu, iar la bucătărie doar bucătarul şi vechilul cu soţia sa. Oaspeţii mei au venit către seară şi am stat cu ei până târziu. După ce ne-am despărţit, eu m-am dus în dormitor şi am adormit adânc. Atunci am văzut în vis: în curte, parcă, izbucnise un
62
incendiu. Am poruncit să se adune slugile, să se aducă icoana şi să se slujească un moleben, iar eu plângeam cu amar, rugându-L pe Domnul să-mi arate cine sunt răufăcătorii mei. Deodată am văzut în văzduh o palmă, parcă, a unei imense mâini omeneşti, şi mâna aceasta s-a coborât şi a stat înaintea mea. M-am speriat:
doamne, a cui este această mână care stă înaintea mea?
este mâna lui Dumnezeu!, mi-a răspuns o voce.
Şi eu, având o frică evlavioasă, cu freamăt m-am închinat acestei mâini, iar mâna a început să se ridice tot mai sus şi deodată s-a coborât pe capul vechilului şi al bucătarului, care stăteau nu departe de mine, unul lângă altul.
M-am trezit uimită şi înfricoşată, neînţelegând ce poate să însemne acest vis.
După ce m-am culcat, a început o furtună atât de mare, încât oamenii pe care i-am învoit pentru sărbătoare nu s-au putut întoarce acasă, şi în acea noapte la noi a fost incendiată bucătăria şi pe cerdacul ei s-a format o adevărată torţă. Nu am văzut ce s-a întâmplat, dar am aflat după aceasta că fratele meu, văzând incendiul, a închis obloanele dormitorului meu. Au sărit să stingă focul fratele meu cu oaspetele şi cu băieţelul slugă, iar sora mea a luat „Chezăşia celor păcătoşi” şi s-a plecat la rugăciune. Au venit în ajutor şi ţăranii din vecinătate şi au stins focul cu repeziciune, fără să ardă ceva.
Nu am văzut nimic din toate acestea pentru că dormeam, iar când m-am trezit, totul se terminase. După ce m-am trezit, mă gândeam îndurerată la visul meu. M-am întristat. Am chemat-o pe fetiţa slugă care fusese în satul vecin şi i-am poruncit să deschidă obloanele. Au intrat la mine fratele şi sora mea şi m-au întrebat:
eşti sănătoasă?
Iar eu i-am întrebat:
63
toţi ai noştri sunt sănătoşi? Toţi sunt bine? Am avut un vis cu totul neobişnuit.
Sora s-a aruncat spre mine să mă sărute, a început să plângă şi mi-a zis:
mulţumită lui Dumnezeu şi Maicii Domnului „Chezăşia”! Ei te-au miluit şi te-au salvat!
Atunci am aflat ce s-a întâmplat în noaptea aceea în gospodăria noastră. A venit starostele, au venit şi mulţi dintre ţăranii noştri. Am trimis după preot ca să ridice icoana şi să slujească un moleben şi toate slugile să facă jurământ. I-am poruncit starostelui să observe toate chipurile ţăranilor: cine şi cum va depune jurământul? M-am dus şi eu însămi să jur… M-am uitat: toţi jurau simplu, dar când a venit rândul vechilului şi al bucătarului, cine ştie ce s-a întâmplat. Au început să tremure de parcă aveau friguri şi s-au îngălbenit la faţă ca nişte morţi. Toţi au sesizat lucrul acesta.
S-a slujit un moleben, iar după moleben starostele i-a luat pe vechil şi pe bucătar, câte unul, ca să-i interogheze, unde au fost în acea noapte, ce au făcut. Au fost puşi în lanţuri şi duşi în alt sat, sub pază severă, până la însănătoşirea soţului meu. Când soţul s-a însănătoşit şi lucrurile s-au lămurit, unul dintre ei a fost trimis în armată, iar celălalt a fost surghiunit. Cu aceasta, mulţumită lui Dumnezeu, s-au terminat toate incendiile, atât la noi, cât şi la vecinii noştri.
într-un timp m-a cuprins aşa o întristare şi aşa un urât, încât nu ştiam cum să scap de ele. Era iarnă şi m-am dus să mă plimb cu sania, dar nici aceasta nu m-a ajutat. M-am întors cu aceleaşi simţăminte ca mai înainte. Am dat poruncă să se aprindă în grădina mea de iarnă toate felinarele multicolore şi m-am dus să-i admir frumuseţea, puternic iluminată. Era înflorită, atunci, o camelie. Mai erau înfloriţi şi câţiva copaci, printre care şi un laur imens, care avea 37 de floricele. Ce arome minunate erau atunci
64
în seră!… Am trecut pe aleea cu camelii şi m-am aşezat pe un divan în pavilionul meu de lemn, unde stăteam de obicei. Am luat în mâini icoana „Căutarea celor pierduţi” şi m-am uitat cu umilinţă la ea. Şi cu cât mă uitam mai mult, cu atât mă umpleam de umilinţă. Nu pot să spun dacă mă rugam atunci sau mă aflam în semiuitare, dar sigur nu dormeam, în această stare de umilinţă am văzut cu claritate că am ajuns parcă la mănăstirea de femei din Belev, înainte de vecernie. În biserică nu era nimeni. M-am oprit la strană şi am început să mă rog. Şi ce văd: prin uşile altarului din partea de miazănoapte a ieşit o fetiţă bălaie în anteriu, trece liniştită pe lângă mine şi mă priveşte ţintă:
porumbiţo, am întrebat-o eu, spune-mi: vecernia nu s-a terminat încă?
nu, mi-a răspuns fetiţa, nu a început! Dar tu ai venit aici să-ţi cauţi un locuşor? m-a întrebat şi, fără să aştepte un răspuns, a zis: Iată, şi eu îmi caut un locuşor.
Şi cu aceste cuvinte, fetiţa a intrat prin uşile de miazănoapte ale altui altar. Apoi am văzut cum a ieşit prin aceleaşi uşi şi mi-a zis:
dar ne trebuie, la amândouă, mult loc!
Mi-a arătat cu mâna un loc şi mi-a zis încetişor:
iată, aici vom prinde împreună puţin loc şi vom trăi.
Atunci m-a trezit vocea soţului meu, care m-a chemat la el, şi vedenia s-a terminat. Starea mea de piroteală a continuat doar o clipă, dar vedenia mi s-a părut atât de semnificativă încât i-am povestit-o mătuşii mele, care era atunci la noi.
va dura mult sau puţin, mi-a spus mătuşica, dar se vede că trebuie să fii la o mănăstire!
Chiar aşa mi s-a părut şi mie atunci. În aceeaşi noapte, am văzut în vis: parcă am intrat într-o casă necunoscută mie şi acolo am văzut-o pe adormita mea mamă, care era tare ocupată, făcea curat şi gătea, iar mie nu-mi dădea nici o atenţie. M-am uitat îndelung la dânsa şi i-am zis:
65
mămico, de ce nu mă mângâi puţin?
Mama nu mi-a răspuns şi am început să plâng cu amar. Dar mama a continuat să îngrijească de casă şi nu mi-a dat nici o atenţie, cu toate că plângeam. Când a terminat cu toate, mi-a zis:
ei, acum am terminat totul şi la tine nu mă voi mai întoarce. Tu crezi că mie îmi este uşor să vin la tine de la o aşa distanţă?
Spunând aceasta, mama s-a apropiat de mine, m-a sărutat, m-a însemnat cu semnul crucii şi m-a acoperit cu ceva de culoare albastră, împodobit cu franjuri de aur.
cu ce m-ai acoperit, mămico?
cu un omofor, a răspuns ea şi s-a înălţat în văzduh.
S-a înălţat şi a dispărut în cer. De atunci, într-adevăr,
nu am mai văzut-o pe mama, iar înainte de aceasta mi se arăta destul de des, păzindu-mă şi povăţuindu-mă în diferite întâmplări. În locul vedeniilor cu mama, de atunci am început să aud o voce care mă conducea.
Nu a trecut nici o lună de la acel vis şi iarăşi l-am văzut pe acel tânăr, care mi se mai arătase în vedenie. De data aceasta, parcă a venit în casa mea cu o deosebită autoritate şi a început să distrugă totul: ceasurile, mobila, pianul şi le-a aruncat afară din casă; apoi l-a înşfăcat pe soţul meu şi l-a încuiat într-o cameră, a pus pază şi a interzis să intre cineva la dânsul. Am izbucnit în plâns şi l-am rugat să nu-mi chinuie soţul, dar el mi-a răspuns ameninţător:
îţi aminteşti că m-am arătat ţie de câteva ori şi ţi-am spus că nu trebuie să aparţii nimănui, în afară de mine? Tu m-ai îndepărtat de la tine. Acum am venit iarăşi şi fără tine nu voi pleca şi pretutindeni vei fi cu mine.
A doua zi după acest vis, spre seară, ne-am aşezat toţi să bem ceai. Deodată soţul meu a început să horcăie şi a căzut inconştient de pe scaun pe duşumea. Am alergat după preot
66
şi doctor. Doctorul i-a luat sânge şi soţul meu şi-a revenit, dar picioarele i-au fost atacate de paralizie. După acest atac de apoplexie, a mai trăit două săptămâni şi a murit. După înmormântarea soţului meu, nu am mai fost în stare să rămân în casa noastră şi am plecat un timp la mănăstirea din Belev, unde am închiriat o chilie şi am stat aici până când s-a rezolvat problema cu moştenitorii din partea soţului, de la care am avut mari necazuri. Dar Domnul mi-a trimis nişte oameni buni, care m-au izbăvit de toate grijile legate de moştenire.
Patruzeci de zile nu mi s-a arătat soţul meu. Dar într-o seară, după ce m-am întors de la slujba privegherii şi m-am culcat, am văzut în vis cum cineva mă trezeşte şi îmi spune:
de ce dormi? Soţului tău îi lipsesc faptele bune!
Parcă m-am întors spre acea voce şi am văzut: în faţa mea stăteau doi tineri luminoşi, în haine albe, şi ţineau în mâini un cântar.
vezi, îmi spun ei, cântarul s-a înclinat! Adaugă ceva mai repede!
M-am trezit alarmată, m-am aruncat înaintea icoanei Maicii Domnului şi am început să mă rog ca să mă înveţe ce să fac pentru a salva sufletul soţului. Şi m-a cuprins aşa o întristare încât nu am mai putut dormi şi toată noaptea am petrecut-o într-o cruntă tulburare sufletească.
Dimineaţa m-am dus la maica egumenă, i-am povestit totul şi i-am cerut sfatul. Egumena m-a sfătuit să înmulţesc milostenia şi eu, cât s-a putut, am împărţit şi am trimis pretutindeni, dar, se vede, a fost prea puţin, pentru că nu eram deloc liniştită cu inima. Atunci a venit la mine mătuşica mea şi întristarea parcă mi s-a diminuat puţin, dar tot nu eram liniştită.
Şi mi s-a arătat chiar adormitul. Parcă mergeam pe uliţa satului, nu departe de biserică, şi am văzut cum venea în întâmpinarea mea un om. După mers părea soţul meu, dar
67
nu puteam să ştiu pentru că avea faţa acoperită cu ceva. L-am întrebat:
cine eşti?
eu sunt.
dar de ce ai faţa acoperită?
nu văd lumina, mi-a răspuns, şi nimeni nu poate să mi-o dea în afară de Maica Domnului. Roagă-te la ea pentru mine! Mai ai o punguţă cu bani împarte-i! Îi găseşti în sat, în comodă, al doilea sertar.
M-am trezit şi m-am gândit îndelung la acest vis. Mi-am întărit rugăciunile pentru soţul meu, dar ştiam că bani nu mai am nici la mine, nici în sat. După moartea soţului meu am rămas fără nici un bănuţ şi nişte oameni de treabă mi-au dat bani cu împrumut ca să-l îngrop. Totuşi visul acesta nu mi-a ieşit din minte, dar timp de patruzeci de zile s-a mai şters. I-am povestit mătuşii mele acest vis şi ea mi-a zis:
tu crezi în vise. Să crezi şi acum. Du-te în sat şi vezi acolo, în comodă, cum ţi-a poruncit dânsul!
Am ascultat sfatul ei şi m-am dus în sat. Am poruncit să se deschidă casa şi să se dea jos obloanele. Într-o aripă a casei locuia fratele meu. L-am luat şi am intrat în casă, în acea cameră în care se găsea o comodă roşie. Am deschis sertarul al doilea şi, într-adevăr, am găsit o pungă cu bani. Pe dată mi-am amintit de unde îi aveam: într-un timp m-a cuprins patima să strâng monede de argint de 5 copeici şi le puneam în această pungă, de care uitasem. Am numărat banii şi s-a dovedit că adunasem 50 de ruble. La pomenirea de patruzeci de zile am împărţit toţi aceşti bani. După trei zile mi s-a arătat iarăşi soţul meu, în vis, dar de data asta avea faţa descoperită şi era foarte vesel. Mi-a dat aceeaşi pungă şi mi-a zis:
ei, acum o poţi lua! îţi mulţumesc, nu îmi mai face trebuinţă îmi ajunge.
De atunci nu l-am mai văzut pe soţul meu. Trecuse de la moartea lui ceva timp, venise primăvara. Am început să
68
merg în sat ca să urmăresc treburile gospodăreşti. A venit şi marea sărbătoare a Paştelui… Am avut iarăşi un vis interesant: parcă mă găseam într-o casă şi, deodată, am auzit o voce puternică:
vino după mine!
Fără să văd pe nimeni, am urmat această voce şi am ajuns undeva departe, pe o câmpie. Am văzut în zare o biserică. M-am apropiat şi am văzut că biserica era veche, fără ferestre şi uşi, murdară, netencuită.
să mi-o repari!, a zis vocea necunoscută.
doamne, nu am bani şi nu ştiu cum să încep! am răspuns.
să mi-o repari neapărat!, a repetat cu insistenţă şi poruncitor aceeaşi voce.
M-am trezit şi mă tot gândeam la acest straniu vis. Până la urmă nu m-am mai gândit: nu trebuie să crezi în orice vis! Peste o săptămână am avut acelaşi vis şi aceeaşi voce mi-a zis poruncitor:
vino după mine!
M-am dus iar după voce şi am ajuns în acelaşi loc, la aceeaşi biserică. Dar de această dată, lângă biserică era o movilă imensă de piatră, din cauza căreia nu te puteai apropia de biserică. Vocea mi-a spus din nou:
să-mi repari biserica!
doamne, îmi este frică să mă uit la această movilă de piatră!
Drept răspuns, vocea necunoscută mi-a spus poruncitor şi straşnic:
să muţi toate aceste pietre şi să-mi faci biserică! Dar ia aminte, să mi-o construieşti numaidecât.
După acest nou vis, am trimis după preotul meu, i-am povestit totul şi l-am întrebat:
ce pot să însemne aceste cuvinte?
trebuie să-l invităm pe părintele econom; este un om înţelept şi cu viaţă duhovnicească.
69
Preotul l-a adus pe econom, am discutat mult şi economul a zis:
se poate ca Domnul să vrea să reînnoiţi biserica dumneavoastră: într-adevăr, este murdară, netencuită, dar este construită de strămoşii dumneavoastră şi osemintele multora dintre ei zac lângă ea; acum aceste oseminte sunt călcate în picioare de vitele ţăranilor. Reînnoiţi biserica, puneţi în rânduială cavourile familiei, astfel veţi înălţa acea biserică pentru care aţi primit poruncă în vis.
Sfătuindu-ne cu toţii, am slujit un moleben pentru Mântuitorul şi Maica Domnului, iar părintele econom a trimis o cerere arhiereului şi i-a cerut permisiunea să înnoiesc biserica mea de parohie. Am comandat cărămidă, am angajat tot felul de meşteri, am primit aprobarea vlădicăi şi, primăvara devreme, lucrările erau în toi. Am tencuit biserica în interior şi în exterior, am dărâmat sobele, iar cavourile le-am zidit din nou. Icoanele din biserică le-am mutat, provizoriu, la mine acasă. Am adus zeci de mii de cărămizi. O mână nevăzută ducea lucrările cu mare repeziciune. Au apărut donatori. Şeful fabricii a donat 30.000 de cărămizi. Un domn, aflând că reînnoiesc biserica, mi-a trimis zece ruble de aur. Când am început lucrările, aveam legate, într-o batistă 5 monede de câte trei copeici acesta era capitalul meu personal -, iar la biserică s-au făcut lucrări de 8.700 de ruble.
De 1 octombrie, ziua hramului bisericii noastre, toate lucrările erau deja terminate. Am făcut un nou iconostas în locul celui vechi, care era în pericol să cadă. Şi chiar în această zi de hram, biserica noastră a fost sfinţită, iar eu nu mai aveam datorie nici o copeică.
După ce s-au încheiat lucrările la biserică, am avut curând un alt vis: parcă mă aflam în biserica noastră, priveam şi eram încântată de cât era de frumoasă. Deodată, am văzut cum a intrat, prin uşile de la nord, o faţă bisericească şi mi-a zis:
70
tu crezi că ai terminat totul aici? Nu!
Mi-a dat o icoană nu prea mare, mi-a arătat un loc în biserică unde să o aşez şi mi-a zis:
să-mi aşezi aici această icoană, împodobeşte-o cu toate briliantele şi cu toate pietrele tale preţioase!
Şi am văzut că într-un colţ al acestei icoane este zugrăvit chipul Maicii Domnului.
După câtva timp am avut acelaşi vis. M-am speriat că nu am dat ascultare acelei porunci. Am trimis din nou să vină preotul.
dacă aşa vrea Domnul, veţi avea acest vis şi a treia oară.
A trecut o săptămână şi am văzut în vis că eram în biserica noastră şi aceeaşi faţă bisericească a venit la mine şi m-a întrebat:
de ce nu faci ce ţi-am poruncit?
nicăieri nu am văzut o asemenea icoană, i-am răspuns eu.
dar tu nu-ţi aminteşti de ea?
Şi cu aceste cuvinte, mi-a arătat trei iconiţe.
care icoană ţi-am arătat-o?
Atunci i-am arătat-o şi eu.
să mi-o aşezi în acest loc!, mi-a spus şi a plecat, intrând în altar, de unde a ieşit însoţit de o altă faţă bisericească. Am văzut că aduceau o bucată de brocart cusut cu aur, iar pe brocart o mulţime de ciucuri tot din aur. Mi-au dat brocartul şi mi-au spus:
ţi-l dăm pentru icoană, iar dacă nu va ajunge, să-ţi vinzi lucrurile şi să împodobeşti cu briliantele tale chipul Maicii Domnului.
Nici acasă la mine şi nici la biserică nu am găsit această icoană. Am căutat pe la vecini, am fost în oraş, am căutat prin multe case, m-am uitat prin toate bisericile, dar nu am găsit-o. În sfârşit, după căutări îndelungate, am găsit icoana văzută în vis în cerdacul bisericii noastre, printre nişte icoane vechi. Când am spălat această icoană, am găsit
71
o inscripţie: „Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului, făcătorul de minuni”. Şi cât m-am bucurat de acest sfânt plăcut lui Dumnezeu! Am împodobit icoana cu îmbrăcăminte de argint, am înnoit-o, am făcut un chivot şi am aşezat-o în biserică la locul unde mi s-a arătat, dar nu mă hotărâsem să o împodobesc cu briliantele mele: mă temeam să nu le scoată femeile şi îmi era milă de fermoarul, de brăţara şi de cerceii mei, cu care îmi plăcea să merg pe la felurite adunări. Am ascuns lucrurile mele preţioase, şi de purtat nu le mai purtam: îmi era ruşine, dar nu mă înduram să mă despart de ele.
Iartă-mi, Doamne, greşeala mea!
Un timp am păstrat în casă bijuteriile mele, dar nu aveam conştiinţa împăcată, mustrându-mă că nu le-am dăruit împărătesei Cereşti. Mai pe urmă, nici nu le-am mai păstrat la mine acasă le-am dat surorii mele să le ascundă, fără să-i spun pricina pentru care nu vreau să le păstrez la mine.
Am mai avut un vis: parcă umblam îngândurată prin casă. Am ridicat capul şi am văzut că pe divan stătea un tânăr, iar în întâmpinarea mea venea un bătrânel, după faţă părea a fi un cleric. M-am aplecat în faţa lui până la pământ şi am luat binecuvântare, iar el mi l-a arătat pe acest tânăr şi mi-a zis:
să nu te măriţi cu el, te rog: nici nu va trece iarna şi el nu va mai fi în viaţă.
părinte! Nu mă voi mărita cu nimeni: Domnul are milă de mine!
Bătrânelul a întins mâna spre balcon şi mi-a zis:
priveşte cum se roagă pentru tine Maica Domnului!
M-am uitat spre balcon şi aici am văzut o femeie cu o broboadă albă, cu mâinile ridicate spre cer. M-am repezit spre uşă şi am strigat:
maica Domnului, mântuieşte-mă!
Cu aceste cuvinte m-am trezit. Acest vis curând, a devenit realitate. Peste două zile a venit la mine tânărul pe care l-am
72
văzut în vis, şi care mi-a spus că mă iubeşte şi că vrea să-mi ceară mâna. I-am spus că sunt bătrână pentru el, dar nu s-a domolit şi a continuat să-mi explice că îi sunt dragă, că mă iubeşte de multă vreme, că s-a îndrăgostit de mine pe când soţul meu încă trăia şi el era iuncher: că din clipa în care m-a întâlnit nu s-a mai despărţit cu gândul de mine. Acest tânăr era atât de frumos, se comporta atât de bine, încât cu greu puteai găsi unul mai arătos, dar avea un caracter năvalnic şi teribil, încât m-am îngrozit de propunerea lui. Pot să spun că mi-am amintit de visul meu şi m-am liniştit la gândul că mă apără de acest mire rugăciunile împărătesei Cerului. Dar el nu m-a lăsat în pace timp îndelungat şi am suferit mult din cauza insistenţei sale. Era periculos să-l refuz direct şi am fost nevoită să lucrez cu multă prudenţă, ca să nu-mi atrag mânia sa nepotolită în cazul unui refuz ferm. Toate rudele şi cunoscuţii se temeau pentru viaţa mea, deoarece tot timpul purta la el un pumnal şi nu îl costa nimic să-mi ia viaţa. În sfârşit, rugându-mă împărătesei Cerului, m-am adunat cu duhul şi am hotărât să-l refuz direct. Am formulat un refuz tandru şi am adăugat că am depus jurământ să nu mă mai mărit cu nimeni. Spre uimirea mea, a primit liniştit refuzul şi a început să vină tot mai rar pe la mine.
Curând după această poveste a peţirii respinse, stăteam pe divan la un asfinţit de soare şi am adormit uşor. Am văzut în vis că mergeam undeva şi am fost atacată de tâlhari, care m-au rănit. M-am luptat cu ei timp îndelungat, dar nu i-am putut înfrânge, până când a apărut o femeie, care m-a salvat.
vino în camera mea!, mi-a spus această femeie. M-a dus într-o cameră şi m-a încuiat acolo.
în această cameră am văzut o icoană mare, decolorată, a Maicii Domnului, asemănătoare cu cea pe care mi s-a poruncit să o împodobesc cu briliantele mele. Stăteam, parcă, în faţa ei şi plângeam. Pe uşă a intrat un bătrânel, care avea înfăţişare de preot şi care mi-a luat icoana. I-am spus:
73
părinte, de ce mi-ai luat icoana?
ţi s-a poruncit, a spus el cu un aer supărat, să o împodobeşti, iar tu ai aruncat-o!
Mi-a luat icoana şi a dus-o undeva.
M-am trezit şi am început să o rog pe împărăteasa Cerului să-mi ierte păcatul. I-am descoperit surorii mele păcatul şi apoi părintelui meu duhovnic. Curând după aceasta, am împodobit o icoană a Maicii Domnului cu toate briliantele şi pietrele mele preţioase, dar nu din biserica mea, ci din altă biserică.
De atunci m-am liniştit desăvârşit cu duhul. Tânărul pe care l-am refuzat a trăit în vecinătatea mea până toamna, apoi a plecat la Moscova şi acolo, la începutul iernii, a murit în urma unui atac de apoplexie. Curând după moartea acelui tânăr, i-am scris aşa surorii mele:
„Astăzi am avut un vis: parcă eram în satul meu, umblam prin casă şi aici nu era nimic, totul era pustiu. Am intrat în biroul meu, m-am oprit la geam, am ridicat ochii spre cer şi I-am mulţumit Domnului cu umilinţă că sunt văduvă şi îmi este atât de uşor să trăiesc. Deodată aud o voce:
curând va trebui să te măriţi!
M-am uitat înjur şi m-am speriat: lângă masă stătea acel soldat tânăr pe care l-am văzut de câteva ori în vis.
nu, i-am spus eu, niciodată nu mă voi mai mărita.
nu, a replicat el, te vei mărita!
M-am pus pe plâns şi l-am rugat să mă izbăvească de un nou măritiş. Rugându-l acest lucru, a intrat în cameră un ofiţer necunoscut.
iată mirele tău! mi-a spus soldatul, a luat mâna lui şi mâna mea şi ne-a pus inelele de cununie. Să fii cu mare băgare de seamă, i-a spus mirelui meu. Ai grijă de ea, nu ţi-o dau de tot.
Iar mie mi-a spus:
nu te teme, mărită-te cu el: voi fi pretutindeni cu tine!
74
Şi s-a ascuns de mine.
M-am trezit gândindu-mă: ce poate fi asta, Doamne, mi s-a părut doar?”
în noaptea următoare am avut iarăşi un vis. Parcă eram în sat cu mătuşa mea. Stăteam lângă geam şi priveam cerul. Pe cer era o stea uriaşă. Am strigat-o pe mătuşa ca să vadă şi ea steaua. Deodată, această stea a început să se mişte încet pe cer…
priveşte, mi-a spus o voce. Această stea este a ta şi vine la tine!
Şi a coborât această stea din cer prin fereastra deschisă, chiar la genunchii mei.
atenţie! mi-a spus vocea. Ţine-o bine!
Unde a dispărut steaua, nu-mi amintesc… Îndată m-am văzut în pat şi cineva s-a apropiat de mine, m-a înghiontit într-o coastă şi mi-a zis:
ajunge cât ai dormit! Peste două săptămâni vei vedea cum s-a hotărât destinul tău.
M-am trezit în aceeaşi clipă, am trezit-o pe mătuşica şi i-am povestit visul. Mi-am însemnat această zi şi am început să aştept ca să văd ce se va întâmpla cu mine peste două săptămâni.
Peste două săptămâni şi două zile a venit la mine un ofiţer leit cu cel văzut de mine în vis. A venit în sat de la Petersburg, unde a făcut serviciu în armată şi a dorit, ca vecin, să mă cunoască. După cât se pare, i-am plăcut foarte mult şi a început să vină la mine, din sat la oraş, unde locuiam, iar la una din vizitele sale mi-a propus să ne căsătorim, propunere pe care eu am acceptat-o. Curând ne-am cununat şi ne-am mutat în sat.
Trei ani am fost foarte fericită în căsătorie: soţul meu, cum se spune, la soare se putea uita dar la mine ba! El însuşi mă pieptăna, iar când trebuia să mă îmbrac, veghea ca eu să mă îmbrac cât mai frumos. Dar după aceea, următorii cinci ani de căsătorie au fost amestecaţi: viaţă
75
dulce şi amară. Aşa I-a plăcut lui Dumnezeu sau au uneltit oamenii răi, care mă invidiau pentru fericirea mea, doar Dumnezeu ştie…
Slavă Domnului pentru toate!
în ultimul an al vieţuirii mele împreună cu soţul meu, am avut tot felul de vise neobişnuite, iar viaţa a fost plină de dureri. Se vede că Domnul a vrut să-mi petrec întreaga viaţă printre ele.
Odată am avut un vis: alergam pe o câmpie şi am ajuns acasă sleită de puteri. De oboseală, am căzut bolnavă în pat şi parcă mă apăsa o greutate îngrozitoare. Am ridicat puţin capul şi am văzut că stăteam, de fapt, pe nişte cruci, iar lângă patul meu erau nişte cruci mari. M-am pus pe plâns şi am zis:
doamne, ce poate să fie aceasta? Când se vor sfârşi aceste cruci? Primeşte de la mine măcar una mare!
Şi o voce mi-a zis:
toate crucile ţi le voi lua, numai una ţi-o voi lăsa!
Şi toate crucile m-au părăsit. Aceeaşi voce mi-a zis apoi:
va rămâne o cruce pe pieptul tău pentru totdeauna!
M-am uitat şi pe piept aveam pictată răstignirea lui Hristos în diferite culori. Am vrut să o spăl, dar culorile au devenit mai vii şi sub ea era scris: „Hristos pe cruce”. Şi cât nu m-am străduit să o spăl de pe pieptul meu, dar nu am reuşit şi aşa a rămas.
A doua mea căsătorie a fost, într-adevăr, plină de crucile iubirii pătimaşe şi purtătoare de cruce. Mi-au fost luate doar atunci când, peste opt ani, s-a terminat viaţa conjugală şi, totodată, încercarea mea cu această iubire. Acum mi-a rămas o singură cruce şi trebuie să o port pe pieptul meu, fără murmur, până la mormânt.
Altă dată am văzut că, parcă, alergam printr-o cameră acasă, la mine, iar în casă nu erau nici oameni, nici mobilă, totul era pustiu. Iar în cealaltă jumătate a casei se auzea o
76
muzică şi o cântare duhovnicească de o frumuseţe neobişnuită. Am ascultat timp îndelungat această cântare cu o încântare greu de exprimat şi am devenit tristă, tot mai tristă. Atunci mi-am zis: mă duc să văd ce se întâmplă acolo. Am intrat în camera slujnicelor şi m-am oprit lângă masă. Am auzit cum îmi strigă o voce poruncitoare:
ieşi afară! Afară!
cu încă mare am văzut cum zbura prin aer toată mobila din casă. Am văzut cum din dormitorul meu iese cineva, parcă un preot, în veşminte de aur, iar faţa îi era acoperită cu un văl de ceaţă şi tot dădea dintr-o mână şi ţipa:
afară! Toţi afară!
Mi s-a adresat mie, m-a ameninţat cu degetul şi mi-a zis:
ioan Botezătorul îţi va arăta drumul pe care trebuie să mergi!
La aceste cuvinte, m-am trezit.
După acesta, am avut, în scurt timp, alt vis: stăteam parcă la mine în balcon şi priveam cerul cu tristeţe, ca o orfană. Deodată văd cum zboară prin balcon o pasăre imensă şi care m-a lovit atât de dureros peste frunte încât m-am clătinat. Am mai stat puţin şi am intrat într-o cameră. În salon stătea soţul meu şi, împreună cu el, era o mulţime de bărbaţi, care deja muriseră de multă vreme. Văzându-mă, toţi s-au ridicat în picioare cu frică, iar soţul mi-a spus:
de ce ai la tine această mare stea? Ne-a făcut arsuri!
Nu i-am răspuns nimic, am ieşit iarăşi, tăcând, pe balcon şi m-am aşezat în acelaşi loc, unde stătusem înainte. Mă uit şi văd aceeaşi pasăre zburând, iar din cioc îi cade un bileţel pe care erau scrise cuvintele: „Maica Domnului este apărătoarea ta”. Am ridicat bileţelul, l-am pus pe piept îndărătul rochiei şi m-am dus în dormitor. M-am aşezat la geam şi am simţit o tristeţe de nespus. Am văzut cum pe cer se ridică o furtună îngrozitoare, iar deasupra pământului s-au adunat nori negri în vârtejuri mari. De frică, am căzut în
77
genunchi şi am început să mă rog, iar ochii nu i-am mai luat de pe cer. Atunci am văzut printre norii zbuciumaţi de furtună un înger luminos, care a început să se lupte cu norii, oprind furtuna. Am auzit o voce puternică:
unde este ea, unde este?
Şi în dormitorul meu a intrat în fugă o verişoară a mea care murise cu mult timp în urmă, m-a apucat de mână şi m-a dus în altă cameră zicând:
trebuie să se întâmple şi aceasta. Linişteşte-te! Arhanghelul Mihail potoleşte furtuna ta!
Atunci am văzut-o pe mama mea, pregătea de mâncare şi am întrebat-o:
ce faceţi aici, mămico?
curând vom avea un oaspete, pentru el pregătesc, a răspuns ea.
În acest timp am auzit în camera alăturată vaiete şi strigăte şi printre ele am deosebit vocea soţului meu. M-am repezit în camera alăturată şi am văzut cum un om neobişnuit de palid îl trage pe soţul meu şi îl închide în cameră cu el. Am plâns şi am strigat:
daţi-i drumul, eliberaţi-l pe soţul meu!
Imediat a ieşit soţul meu cu faţa palidă, cu mâinile lăsate în jos, nici nu mai semăna cu el şi abia păşea.
Eram înfricoşată groaznic şi m-am trezit. Bătea clopotul de utrenie. Era ziua Sfintei Mari Muceniţe Varvara. M-am pregătit pentru biserică. Soţul m-a întrebat:
ce este cu tine? Eşti indispusă sau ai văzut ceva în vis?
I-am spus doar:
merg la biserică.
Şi eu. Merg cu tine.
Inima îmi era plină de un aşa amar, încât nu mă puteam uita la el, temându-mă să nu mă pun pe plâns. Atât de tare m-a impresionat acest vis, încât simţeam că mă despart pe veci de soţul meu. Am avut acest vis în noaptea de 4 decembrie, iar pe 6 decembrie era sărbătoarea Sfântului
78
Ierarh Nicolae. În această zi m-am dus cu soţul meu la Liturghie. Ne-am întors acasă şi am băut un ceai. A venit la noi şi o bătrânică pe care o cunoscusem de puţin timp. Toţi trei am discutat liniştiţi în jurul samovarului. Soţul s-a dus mai apoi în altă cameră şi am observat că a întârziat acolo mult timp. Atunci i-am spus bătrânei:
oare de ce nu mai vine de atâta timp?
M-am sculat de la masă şi m-am dus după dânsul. Chiar atunci a întredeschis uşa. Păşea parcă altfel şi era palid, exact aşa cum l-am văzut în vis. A putut să-mi spună doar: „Mergi după un doctor!” şi a căzut pe divan.
M-am dus val-vârtej după un doctor, am alergat după preot în sat, după fratele meu, pe la oameni… A venit un doctor care i-a luat sânge şi care m-a încredinţat că va trăi. Dar visele mele erau mai credibile decât doctorii în privinţa viitorului… Mi s-a frânt sărmana mea inimă!
Spre seară, soţul a devenit conştient şi mi-a cerut supă. I-am adus supa şi, în timp ce îi ţineam farfuria, a avut un al doilea atac de apoplexie: a scos un strigăt şi patru zile a fost inconştient. Doctorii l-au vegheat fără întrerupere, dar nu au putut face nimic. După patru zile şi-a revenit şi a rămas la pat încă două săptămâni. Domnul l-a învrednicit să treacă la viaţa veşnică pe deplin conştient: s-a împărtăşit, s-a săvârşit pentru el Taina Sfântului Maslu şi a plecat acolo de unde nu mai este întoarcere.
Pe mine m-au scos din casă ca pe o moartă. Câteva luni am fost parcă smintită şi mult timp după aceea nicăieri nu mi-am putut găsi locul, nefericita!
Când Domnul a binevoit să mă miluiască şi să-mi curme suferinţa, am avut un vis. Eram la mine, în sat, şi umblam prin camere. Uşa de la balcon era deschisă. Era o zi senină. Am văzut cum din livadă, pe alee, veneau două femei cu broboade albe; una dintre ele avea o anaforniţă, iar cealaltă un potir. Am ieşit la ele şi le-am întrebat:
cine sunteţi? Ce doriţi? Ce aveţi în mâini?
79
Femeia cu potirul, care mergea înainte, mi-a spus:
apropie-te, te vei vindeca! Vezi cine a venit la tine!
După aceste cuvinte, a luat acoperământul de pe potir
şi am văzut că în potirul de cristal stătea un copil mititel de tot, cu părul creţ, de o frumuseţe nepământeană şi care mă privea. Am căzut în genunchi şi m-am aplecat până la pământ în faţa acelui prunc.
Aici m-am trezit, cuprinsă de o bucurie nespusă. Şi acum lăcrimez când îmi amintesc visul… I-am povestit visul duhovnicului meu. El m-a spovedit şi m-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Din acea zi m-am vindecat de boala mea. M-am dus în sat şi am locuit, iarăşi, în casa mea, lucru la care, înainte, îmi era şi groază să mă gândesc.
Curând după întoarcerea mea în sat, am avut alt vis: parcă umblam printr-o grădină minunată şi în ea era un copac imens cu fructe mari, albe şi negre. Cineva m-a aşezat sub acest copac şi mi-a poruncit să împart fructele cui voi dori eu. Atunci am văzut că vine la mine cel de-al doilea soţ al meu, care era foarte întristat. I-am dat un fruct din copacul acela şi i-am zis:
mănâncă, răcoreşte-ţi buzele! Sunt nişte fructe foarte bune, le voi păstra pentru tine.
Iar el mi-a răspuns cu durere:
ai grijă, să nu uiţi de mine!
A doua zi am avut iarăşi un vis, parcă alergam prin nişte lunci şi nu ştiam încotro alerg. M-am apropiat în fugă de o casă imensă, am intrat în casă. Am intrat prin camere, dar nu era nimeni. Mă întrebam unde sunt şi apoi mi-am dat seama că nimerisem la un arhiereu… Slavă lui Dumnezeu, mă gândeam, că nu m-a văzut nimeni! M-am uitat într-o parte şi am văzut un bătrânel care se ruga într-un colţ, stând în genunchi. M-am speriat şi am vrut să mă îndepărtez încetişor, dar bătrânul m-a oprit.
unde vrei să dispari?
Am căzut la picioarele lui şi i-am spus:
80
nu ştiu unde să plec!
Am îngăimat aceste cuvinte, iar bătrânelul se urcase pe amvon. Iarăşi am căzut la picioarele sale şi i-am spus:
iertaţi-mă că am intrat la dumneavoastră!
M-a binecuvântat şi a zis:
nu mai umbla dintr-o parte în alta. Totul se va aranja.
M-am trezit şi m-a cuprins tristeţea: cum se va aranja?
Ce se va aranja?
Am povestit aceste vise unora dintre apropiaţii mei şi m-au sfătuit să merg la stareţii de la Sihăstria Optina. Şi m-am hotărât să le urmez sfatul. Nu ştiam nimic despre Optina, nu aveam nici o noţiune despre stareţi, nu ştiam ce să vorbesc cu dânşii, mă temeam chiar şi să mă gândesc la o convorbire cu ei. Dar când am auzit povestiri despre marele stareţ Ambrozie de la Optina, despre dragostea lui pentru cei suferinzi, am cerut să merg la el, să fiu sub ocrotirea lui, cu inima sfâşiată, cu sufletul chinuit, cu sănătatea zdruncinată, cu teamă sinistră să nu-mi ies din minţi după soţul iubit cu patimă…
Cu aceste sentimente, m-am pregătit şi am plecat la Sihăstria Optina, la stareţul Ambrozie. Am ajuns la Optina şi tot atunci m-am dus în schit, unde mi s-a spus că trăieşte stareţul. Nu pot să descriu sentimentele care mă frământau când m-am apropiat de aceste sfinte locuri…
Schitul Sfântului Prooroc înaintemergător şi Botezătorul Domnului Ioan!… „Ioan Botezătorul îţi va arăta calea pe care trebuie să mergi!” Mi-am amintit aceste remarcabile cuvinte, spuse mie, într-un vis, de un necunoscut în veşminte de aur şi cu faţa acoperită de un văl de ceaţă albă. Aceste cuvinte mi s-au spus încă înainte de sfârşitul iubitului meu soţ. Aici trebuia, oare, să se săvârşească împlinirea lor? Inima mi se zbătea ca un porumbel.
Am stat îndelung lângă chilia stareţului, ca să-mi adun, cât de cât, mintea mea împrăştiată. În sfârşit, mi-am făcut cruce şi am intrat.
81
în chilia stareţului era multă lume: erau monahi, mireni din toate păturile sociale. M-am rugat la Dumnezeu şi m-am plecat înaintea tuturor. Nu pot să exprim ce frică am încercat, cât am stat ca să iasă stareţul. Tremuram de parcă eram cuprinsă de febră. Nu îndrăzneam să-mi ridic ochii şi să-i privesc pe cei de faţă, gândind şi simţind că nimeni pe lume nu este mai groaznică şi mai păcătoasă decât mine. Nu o dată am plecat din chilie şi chiar am ieşit cu intenţia să nu mă mai întorc, dar o forţă nevăzută m-a împins la loc, în chilie, şi am rămas fără voia mea.
Deodată, cei din chilie au început să facă gălăgie, să se agite, nişte monahii au închis geamurile. Am ghicit că vine stareţul. Nu ştiu de ce m-am înfricoşat. M-am dus în cel mai îndepărtat colţ al chiliei şi m-am aşezat ca o criminală, tremurând din tot corpul.
S-a deschis uşa din interiorul chiliei şi s-a arătat stareţul. Toţi s-au aruncat la picioarele lui, iar eu nu mai ştiu ce făceam. Îmi amintesc doar că stareţul a venit la mine şi m-a întrebat de gubernia şi de judeţul de unde vin. În acea clipă am văzut că este îmbrăcat cu mantie, iar în mâini avea un baston. Pe cap avea o căciuliţă, ca o camilafcă moale. Faţa era slabă, suptă şi foarte palidă şi mi s-a părut că era o vedenie nepământeană. Eram, parcă, în afara mea şi tremuram din tot corpul.
Părintele s-a adresat tuturor şi le-a poruncit să meargă în altă chilie, iar mie mi-a zis:
tu să rămâi cu mine!
Zicând aceste cuvinte, a închis uşa cu un cârlig. Părintele s-a aşezat încetişor pe un divan şi m-a întrebat cu blândeţe:
ei, acum, roaba lui Dumnezeu, să-mi spui ce vrei de la mine.
Glasul părintelui mi-a pătruns în suflet. Am căzut la picioarele lui şi am izbucnit într-un plâns cu hohote, neputând scoate nici un cuvânt. Mi-a luat capul într-o mână, iar cu cealaltă mi l-a acoperit, aşa cum face cea mai blândă
82
şi cea mai iubitoare mamă. Şi mult timp a ţinut mâinile aşa. Stareţul tăcea şi, probabil, se ruga pentru mine. Eu am dat frâu liber lacrimilor mele până ce a secat de la sine izvorul lor. Apoi părintele mi-a ridicat capul şi a început să mă întrebe cum am rămas fără soţ, la ce vârstă m-am măritat… I-am răspuns că am îngropat al doilea soţ, că părinţii m-au măritat la 12 ani şi cu primul soţ am trăit 27 de ani. Apoi m-am măritat după alegerea mea şi cu el am trăit opt ani. Nu mai eram tânără, dar aveam o înfăţişare plăcută, care putea atrage, aşa încât nu mi-a fost greu să-mi ascund anii. Părintele m-a ascultat cu atenţie.
ei, a spus el, ai trăit tu, A.N., destul pe lume, ai văzut de toate, şi bune, şi rele, şi bucurii, şi amaruri, dar acum este timpul să te gândeşti şi la sufletul tău.
Am început să plâng din nou, am căzut la picioarele stareţului şi i-am spus:
părinte, primiţi sufletul meu la pocăinţă! Mă încredinţez în toate voinţei dumneavoastră!
Părintele m-a mângâiat îndelung şi mi-a poruncit să mă pregătesc pentru spovedanie şi pentru primirea Sfintei împărtăşanii.
să stai în ospeţie, mi-a spus el, să stai în ospeţie la noi, la sihăstrie: nu ai unde să te grăbeşti şi nici la cine. Fii liniştită, nu te voi uita. Mergi acum la hotel, odihneşte-te!
M-a mângâiat părintele, m-a binecuvântat şi am ieşit de la el plină de bucurie.
Cât timp am postit, am mers zilnic la stareţ pentru binecuvântare. Părintele mă primea cu milostivire, dar tot timpul mergeam cu frică la dânsul.
A venit ziua spovedaniei. Când m-a luat la spovedanie, stareţul mi-a spus:
să-mi spovedeşti toate păcatele tale. Să-ţi aminteşti păcatele din anii copilăriei până în clipa de faţă.
83
A fost o mare şi straşnică încercare pentru mine! O, cât de greu îi este omului păcătos să vieţuiască pe pământ!… Am suspinat cu durere. Nu le-am putut ascunde de stareţul înainte-văzător. M-a privit tăcând şi a început să-şi pună mânecuţele şi epitrahilul… Ce era cu mine, ce se săvârşea în sufletul meu în aceste clipe este greu de exprimat. Mi se părea că iau foc de ruşine. Nefericit şi amar mi-a fost destinul în copilărie. O fetiţă de 12 ani căsătorită cu unul de 50 de ani. Înfricoşătoare şi grea mi-a fost această cruce şi la 17 ani m-am îndrăgostit orbeşte de tânărul meu vecin, colonel care, retrăgându-se din armată, a venit să locuiască nu departe de noi, la el în sat. Era un om frumos, cultivat, abil şi de la prima întâlnire la noi, acasă, ne-am îndrăgostit, ca nişte nebuni, unul de altul. A murit înaintea soţului meu.
O, ce greu mi-a fost să-i povestesc stareţului toate acestea! Dar părintele le văzuse pe toate mai dinainte şi m-a ajutat să-mi eliberez sufletul de păcatele care îl împovărau. El însuşi mi-a pus întrebarea fatală şi apoi a zis întrebător:
-Da?
Mi-am acoperit faţa cu mâinile şi, arzând de emoţie şi de ruşine, m-am aruncat la picioarele lui şi i-am spus abia şoptit:
-Da!
ei, a spus el, acum tu eşti fiica mea duhovnicească şi niciodată nu te voi părăsi.
Părintele s-a purtat cu mine aşa de blând, cu atâta milă, încât de la prima întâlnire m-am legat de el cu tot sufletul, cu toată fiinţa şi nu mi-a rămas în inimă nici o taină ascunsă de dânsul: am văzut în el un înger păzitor, trimis de Dumnezeu ca să-mi mântuiască mult păcătosul meu suflet. De atunci am început să vin tot mai des la Sihăstria Optina. Încetul cu încetul, bunul stareţ mi-a făcut cunoştinţă cu viaţa duhovnicească şi cu sfintele sale
84
rugăciuni, am învăţat să părăsesc viaţa deşartă din lume, lăsând deoparte deprinderile şi obiceiurile sale.
Odată, primindu-mă în chilie, părintele a simţit miros de tabac.
fumezi? m-a întrebat el.
iertaţi, părinte, am răspuns eu încurcată. Fumez şi nu pot lăsa ţigara.
să fumezi nu este o mare nenorocire, mi-a spus stareţul. Dar te poţi lăsa de bunăvoie de ţigările tale?
nu pot, fără ele mă chinuie tristeţea.
iată şi nenorocirea! în aceasta stă şi păcatul, fetiţo! în patimă stă păcatul, şi nu în fumat!
Tăcând puţin, stareţul a zâmbit şi a adăugat:
ei, Dumnezeu ne va ajuta să biruim această patimă!
Rămânând văduvă, m-am mutat cu locuinţa la ţară. Era deja primăvară. În vecinătate, trăia verişoara mea bună, care mă iubea foarte mult. Cunoscând atracţia mea pentru flori, a început să mă convingă să refac sera, ca să mă lege astfel de acest loc şi să rămân aici pentru totdeauna. M-am lăsat convinsă, am cumpărat lemn, am angajat un antreprenor şi construcţia a început să se înalţe.
Am avut un vis: parcă mergeam prin nişte lunci unde creşteau flori minunate, iar în depărtare se vedea o casă. M-am apropiat de casă, dar nu se vedeau oameni pe lângă ea. Am intrat prin camere, dar nu am văzut pe nimeni. Am intrat în a treia cameră şi am văzut o masă mare, la care stăteau trei persoane, iar în faţa lor, pe masă era o carte imensă. Aceste persoane erau îmbrăcate călugăreşte. La mijlocul mesei stătea o egumenă, iar de o parte şi de alta stăteau două monahii. Văzându-le, m-am oprit lângă uşă.
vino încoace! mi-a spus egumena.
M-am apropiat şi m-am plecat în faţa ei.
de ce eşti supărată? m-a întrebat ea. Eşti supărată pentru că nu trăieşti în locul potrivit ţie. De ce nu mergi la mănăstire?
85
nu am atâta avere ca să trăiesc la mănăstire, maică.
dar ce avere ai? Vezi această carte? în această carte, pe o parte se plăteşte, pe cealaltă se înregistrează, iar aici se dispune. Cât poţi, atâta să şi aduci! Să nu mai construieşti oranjeria, încetează!
Atunci m-am trezit. Am povestit acest vis părintelui meu duhovnic. M-a sfătuit să merg la mănăstire. Am rugat-o pe egumena mănăstirii din Belev să mă primească, dar nu m-a primit şi am rămas să trăiesc ca mai înainte. Am oprit construcţia oranjeriei. Au trecut de la acest vis câteva săptămâni şi am început iarăşi să construiesc… Şi iată, în alt vis, am auzit o voce înfiorătoare:
nu mai construi!
Am oprit construcţia şi cu aceasta am stârnit indignarea şi batjocura verişoarei mele. Dar la mustrarea ei, am răspuns simplu: „Eu cred în visele mele”. Iar antreprenorul meu s-a îmbătat şi a plecat. După două sau trei săptămâni s-a întors antreprenorul şi iarăşi m-am lăsat tentată să construiesc oranjeria. Din nou am auzit o voce care-mi spunea în vis: „Iarăşi îţi spun: încetează să mai construieşti! Iată şi trăsura ta este pregătită ca să pleci”. Tot în vis, am văzut trăsura lângă cerdac, fără cai, iar doi băieţi în cămăşi albe făceau curăţenie pe aleea ce ducea la trăsură.
M-am trezit, gândindu-mă: ce poate să însemne asta, Doamne? Ce se va întâmpla cu mine? Lucrările le oprisem şi antreprenorul plecase.
Nu au trecut nici două săptămâni de la acest vis şi a venit un cumpărător pentru moşie, am vândut-o şi m-am dus să locuiesc în oraş. După aceasta am mers tot mai des la Sihăstria Optina, la părintele Ambrozie. Aflând că nu am mers încă pe la locurile sfinte, m-a sfătuit să merg la Moscova, ca să mă rog la toţi sfinţii şi făcătorii de minuni, să mă închin la sfintele lor moaşte, apoi să ajung şi la Mănăstirea Sfintei Treimi a lui Serghie, la Noul Ierusalim şi la Betania26. Am
26 Schituri de pe lângă Lavra Sfântului Serghie (n. tr.).
86
primit cu bucurie sfatul său şi m-am hotărât să plec. După viaţa mea plină de greutăţi, această călătorie a avut o lucrare atât de binefăcătoare încât m-am înviorat cu desăvârşire.
Când am fost la Betania, mi s-a spus că acolo, în pădure, trăieşte un mare stareţ, Filaretuşka, că la el vine multă lume, chiar şi mitropolitul, care îl iubeşte şi discută adesea cu el. Au mers şi două tovarăşe cu mine, cu ele săvârşind pelerinajul meu. În timpul călătoriei m-am îmbrăcat ca o săracă şi pretutindeni unde am fost le-am permis să meargă înaintea mea. Eu mergeam în urma lor. La fel am procedat şi la vizita pe care i-am făcut-o stareţului Filaretuşka.
Ne-am dus la el, ne-am plecat la picioarele lui şi am primit binecuvântare. Deodată Filaretuşka s-a uitat la mine şi cum mi-a ţipat:
de ce trăieşti în lume?
M-am speriat. Le-a aşezat undeva pe însoţitoarele mele, iar el a stat în faţa mea şi mi-a ţipat:
de ce trăieşti în lume? De ce te tăvăleşti în bogăţia ta ca un porc în murdărie? Să vinzi totul, să duci totul la târg! Ca să nu-ţi mai rămână nimic!
Apoi a început să glumească cu mine, m-a mângâiat, m-a binecuvântat27 şi, slobozindu-mă, mi-a spus iarăşi cu seriozitate şi cu gravitate:
ai auzit? Să duci totul la bazar, ca tu să nu mai ai nimic!
Mi-a dat o cruce neagră şi a adăugat:
să o duci acasă. Asta să rămână la tine, dar toate celelalte lucruri să le duci la târg!… Alături de mine trăieşte un zăvorât: du-te la el, la geam, şi îţi va spune ce ai de făcut!
27 A însemnat-o părinteşte cu semnul sfintei cruci, deoarece nu era cleric.
87
Filaretuşka nu le-a spus nimic tovarăşelor mele, ci doar le-a binecuvântat. M-am temut să mă duc la zăvorât, pentru că era ora prea târzie şi locul necunoscut. M-am lăsat în voia lui Dumnezeu: ce va fi cu mine, aceea să fie!
Mutându-mă cu locuinţa în oraş, am avut un vis neobişnuit. Parcă eram în casa mea de la ţară. A intrat la mine o faţă bisericească şi mi-a zis:
mergeţi, sunteţi chemată!
Mi s-a părut că trebuie să merg la judecată. Am plecat. Am intrat într-un antreu şi am văzut o oglindă mare, din tavan până în podea, şi în această oglindă m-am văzut pe mine, de statură mare, de o frumuseţe neînchipuită. Eram îmbrăcată cu o rochie de brocart, iar pe cap o coroană. Mă uitam la mine şi mă miram de frumuseţea mea. Am coborât din balcon, iar lângă balcon mă aşteptau două persoane, ca să mă conducă, şi am păşit pe un coridor lung şi întunecos. Pe ambele părţi ale coridorului stăteau copii în cămăşuţe albe şi cereau de la mine milostenie, iar eu împărţeam în stânga şi în dreapta, până ce am văzut că nu mai aveam nimic de împărţit. Mi-am scos pieptul şi am început să-i hrănesc pe copii cu laptele meu. Astfel am străbătut întregul coridor şi am ieşit pe o luncă de o frumuseţe fermecătoare. Prin această luncă curgea un râu. M-am aşezat pe mal. Când m-am uitat, nu mai aveam pe mine îmbrăcămintea de brocart, ci nişte zdrenţe. Copiii stăteau iarăşi lângă mine şi cereau să mănânce, dar nu mai aveam ce să le dau. Şi mi-a fost tare milă că nu mai aveam ce să le dau. Mi-am descheiat zdrenţele şi am văzut că tot corpul era acoperit de răni, iar copiii, văzând rănile mele, s-au lipit de mine şi au început să-mi lingă rănile…
Aici m-am trezit.
A doua zi am avut alt vis: parcă eram la mine în pat şi a venit un frate de mănăstire, care îmi spune:
ce-i cu tine? Nici acum nu eşti gata? Te cheamă împăratul, iar tu nu ai îmbrăcăminte: ţi-au mâncat-o viermii!
88
Cu aceste cuvinte, s-a apropiat de comodă, a luat tot ce a găsit acolo şi mi-a adus hainele.
Peste două zile după acest vis, m-am îmbolnăvit, cu febră mare, şi câteva săptămâni m-am zbătut între viaţă şi moarte. Când m-am întremat puţin, am avut un nou vis remarcabil: parcă m-am dus la colţul meu cu icoane, m-am aşezat la rugăciune, cu o umilinţă neobişnuită. Când m-am aplecat în faţa icoanei Maicii Domnului, deodată ea s-a făcut vie, parcă şi-a scos acoperământul şi l-a aşezat deasupra mea. Nu-mi amintesc cât am stat aşa. După aceasta, m-am văzut într-o casă necunoscută, împărţită în două camere. Într-una dintre ele l-am văzut pe soţul meu. S-a apropiat de mine şi mi-a zis:
Îţi ajunge aici, cât de greu o duci! Să mergem la noi!
Şi ca răspuns, o voce a replicat:
nu, ea nu va merge la tine: mai are de terminat o casă, pe care a început-o cu mulţi ani în urmă!
dar am terminat-o deja!, am răspuns eu.
nu, a spus vocea. Nu ai terminat-o! Să mergem să ţi-o arăt.
M-am dus şi ce am văzut: o casă neterminată. Am recunoscut-o. Era o casă pe care începusem să o construiesc încă de când eram cu primul meu soţ. M-a uimit că am avut acelaşi vis, odată, după moartea celui de-al doilea soţ. Atunci am văzut că această casă era zidită până la acoperiş, dar acum era gata în linii generale, dar nu avea uşi şi ferestre. Casa era atât de frumoasă, încât am exclamat:
doamne, o voi termina şi mă voi muta în ea!
Soţul meu stătea deoparte şi a zis:
ce vrei să faci? Pentru ce îţi trebuie atâtea case?
iarna voi locui în una, vara în alta, iar pe a treia o voi închide.
Atunci am privit cu atenţie şi am văzut că locuinţa mea de la Belev era cu obloanele închise şi bătute în cuie. Şi am văzut o altă casă, împărţită în două. M-am uitat printr-o
89
uşă cu sticlă şi am văzut o cameră imensă. Acolo era o mulţime de oameni şi un tânăr de o frumuseţe neobişnuită umbla şi învăţa poporul. O voce mi-a zis:
acest tânăr este Tihon Zadonski. Încă de tânăr a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu la seminar.
Tânărul a plecat, dar poporul a continuat să stea acolo. Deodată a ieşit la popor un arhiereu îmbrăcat cu toate veşmintele. Eu am întrebat:
cine este acesta?
el este!, mi-a răspuns vocea.
Arhiereul s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
vino la mine şi eu te voi vindeca!
Mi-am întins mâinile spre el ca să primesc binecuvântare. M-a binecuvântat şi a zis:
să nu uiţi să vii la mine!
M-am dus în cealaltă cameră, unde nu era nimeni, şi am plâns cu amar. Soţul meu a venit iarăşi la mine şi mi-a zis:
de ce plângi?
cum să nu plâng?! Sfântul Ierarh Tihon Zadonski mi-a poruncit să vin la el, dar nu am bani.
vei avea, mi-a spus soţul. Te vom însoţi.
M-am trezit. M-am întristat tristă pentru că nu aveam bani să merg la Tihon Zadonski ca să-mi îndreptez sănătatea. I-am scris părintelui Ambrozie despre visul şi durerea mea şi am primit din partea lui o scrisoare: „Părintele îţi dă binecuvântare să mergi la Zadonsk fără zăbavă”. Dar cum să merg, dacă nu am cu ce?!
Au trecut două zile, era pe înserat, mă aflam singură în casă şi mă gândeam: dacă sfântul lui Dumnezeu va dori să mă primească pe mine, păcătoasa, atunci îmi va da posibilitatea să merg… Deodată, aud clopoţelul! A intrat în cameră un cunoscut şi mi-a zis:
am auzit că vă pregătiţi să mergeţi la Zadonsk şi sunteţi supărată că nu aveţi bani. V-am adus banii.
90
Şi mi-a dat cât era nevoie pentru călătorie. Acesta era un om de statură mică, care trăia doar dintr-o mică pensie. Am închiriat caii repede şi, în dimineaţa următoare, pe jumătate bolnavă, am plecat la Zadonsk.
Este imposibil să redau în cuvinte cu ce sentimente am căzut la moaştele marelui sfânt al lui Dumnezeu! M-am închinat ca la un om viu, mi-am vărsat înaintea sa toată durerea, tot lăuntrul meu l-am descoperit. Aşa am plâns la racla sfântului încât i-am atras atenţia ieromonahului care stătea la sfintele moaşte, a scos vălul care acoperea moaştele sfântului şi l-a pus pe mine. La Zadonsk m-am vindecat cu desăvârşire atât la trup, cât şi la suflet…
Cu aceasta, manuscrisul „unei surori de mănăstire” se întrerupe. Cine era această roabă a lui Dumnezeu? Numele ei nu scade şi nu adaugă nimic la acest document omenesc, pe care tocmai l-am consemnat în paginile mele. O viaţă dublă! Cât de minunat s-a împletit în ea văzutul şi nevăzutul, cele de aici şi cele de dincolo! Alcătuitoarea acestui manuscris nu ar fi putut stabili care viaţă a trăit-o mai mult, cea care continuă după pragul vieţii, numită moarte, sau cea care începe aici, pe pământ, şi este o pregătire pentru moarte…
ei, ce-i?, m-a întrebat preaînţeleptul. Ai citit manuscrisul pe care ţi l-am dat?
l-am citit.
ce ai de spus?
dar dumneavoastră?
vom muri şi vom afla!
Aşa cred şi eu… Dar tu ce crezi, cititorul meu?
91
1 martie
Fericitul sfârşit al unei locatare de la Optina. Părintele Ambrozie şi mângâierea lui pentru un monah îndurerat.
Astăzi şi-a sfârşit zilele vieţii pământeşti una dintre locatarele de la Optina. Tatiana Gherasimovna a fost o creatură blândă şi plină de evlavie a lui Dumnezeu, o adevărată ascultătoare şi o fiică devotată a stareţilor noştri. Originile ei îmi sunt necunoscute. Ştiu că ea şi sora sa, Elena, veniseră de multă vreme la Optina. Plecaseră din lume şi, din dragoste pentru liniştea mănăstirii, s-au adăpostit sub sfântul acoperământ al Sihăstriei Optina. Din ziua stabilirii stăreţismului la Optina, astfel de surori nu au locuit niciodată prin bordeiele stareţilor, ci, folosindu-se de ospitalitatea mănăstirii, au stat când prin hotelurile ei, când prin aripile de locuit ale atenanselor, care se găseau dincolo de zidul mănăstirii. Se stabileau provizoriu, dar îşi încheiau viaţa aici, trăind pe neobservate, ca o singură zi, pe pământul sfânt al Optinei.
înainte de sfârşitul ei, Tatiana a fost tunsă în schimă:
taniuşka, măicuţă!, îi spunea muribundei sora sa. Să te rogi pentru mine, să nu mă uiţi, când te vei afla înaintea Tronului Dumnezeiesc.
dacă voi câştiga îndrăzneală, răspunse aceasta, mă voi ruga nu numai pentru tine, ci şi pentru toţi cunoscuţii. Pleacă-te înaintea tuturor şi cere la toţi rugăciuni pentru mine, păcătoasa!
Cu rugăciunea pe buze a trecut în viaţa veşnică această dreaptă de la Optina. A murit ca şi cum ar fi adormit.
Cât de simplu şi de minunat se săvârşeşte aici trecerea de la viaţa vremelnică la veşnicia cerească nici lacrimi fără mângâiere, nici durere usturătoare: precum o trecere dintr-o locuinţă în alta. A trăit omul cât a hotărât Dumnezeu şi cu Dumnezeu: aici nu ai de ce să trăieşti prea mult! Acolo este mult mai bine…
92
„Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” (I Cor. 2, 9)
şi ce este cu această ţară din care nimeni nu vrea să se întoarcă înapoi?
O astfel de întrebare mi-a fost adresată odată, de către unul dintre cei mai bătrâni monahi de la Optina, părintele Natanail28, care îşi amintea încă de stareţul Macarie şi nu mai puţin de marele arhimandrit Moisei29.
ah! a continuat el cu un suspin. Ce minunată trebuie să fie această ţară! Dar cum să nimerim acolo noi, păcătoşii? Te gândeşti şi uneori te mâhneşti, simţindu-ţi neajunsurile: trăieşte, trăieşte monahul o viaţă întreagă, şi ce a dobândit? Cu ce să te înfăţişezi înaintea Judecătoruluimântuitor? Doar păcate şi nici un fel de îndreptare!… Şi îmi amintesc cum odată m-am dus cu astfel de gânduri la adormitul stareţ Ambrozie, frământat şi amărât până în adâncul sufletului…
ei, m-a întrebat stareţul, cum trăieşti, cum îţi înalţi templul tău duhovnicesc?
ei, părinte, doar amar! Aşezi o cărămidă, dar două scoţi afară, fixezi o piatră, dar trei se răstoarnă: ce construcţie poate fi aceasta: doar gunoi! Ar fi potrivit doar să plângi!
dar tu nu te necăji, a zis părintele, nu deznădăjdui! Ascultă ce-ţi voi povesti! A fost odată o boieroaică moşieriţă şi îi plăcea foarte mult să fie curat în curtea ei. Cum se făcea dimineaţă, sărea la geam să vadă dacă este curat în curte. Slugile ştiau de acest obicei şi îi făceau pe plac… Dar iată că s-a întâmplat o nenorocire: boieroaica s-a îmbolnăvit şi timp îndelungat nu s-a însănătoşit, iar argaţii ei au rărit-o cu curăţenia în curte, aşa că în mijlocul curţii s-a strâns ditamai grămada de gunoi. Însă cum s-a ridicat
28 Natanail Jurakovski s-a sfârşit pe data de 14 octombrie 1917.
29 S-a sfârşit pe 7 septembrie 1860.
93
din patul de suferinţă, boieroaica s-a dus la geam… „Ehei! ţipă ea. Dereticaţi, măturaţi, ca să nu mai văd această neobrăzare! Acum să duceţi totul la groapa de sub deal!” S-au pus cu toţii pe treabă ca să îndeplinească ordinul boieroaicei, dar bătrânul vechil, om cu experienţă, le-a spus lucrătorilor: „Această grămadă de gunoi să o căraţi cu grijă: ce este de folos punem deoparte, iar ce nu, doar atât să duceţi la groapă, sub deal”.
şi ce crezi, părinte Natanael?!, a zis părintele Ambrozie. Cum s-au apucat de sortat, au văzut că aveau puţin de dus la groapă: ăsta-i de folos, ăsta-i bun… Vezi tu, frăţiorul meu, să nu fii deznădăjduit pentru gunoiul tău. Să te priveşti pe tine gunoi după gunoi, dar începe să alegi şi vezi că este şi ceva de folos şi pui deoparte… Aşa se pricepeau, S.A., stareţii noştri să mângâie şi să încurajeze omul deznădăjduit!
Acest părinte Natanael era unul dintre stâlpii evlaviei de la Optina, o cronică vie a sihăstriei de la 40 de ani ai vieţii până prin anii 60 ai zilelor noastre, dar nu-i plăcea să se adâncească în astfel de amintiri cu străinii. Şi este o cinste pentru mine faptul că a primit pentru mine un mărgăritar din paginile nescrise ale letopiseţului inimii sale.
înmormântarea unei locatare de la Optina. Moartea lui Nicolae aurarul
Rămăşiţele pământeşti ale schimonahiei Tatiana au ¡fost încredinţate astăzi ţărânei. „Pământ eşti şi în pământ vei merge!” Şi noi toţi mergem acolo… M-am întors acasă tare obosit de la înmormântare; ceasurile, Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, prohodul… Slujba a început la ora 8.30 şi s-a terminat la ora 13.00.
94
Uşa de la intrarea principală mi-a deschis-o băiatul de alergătură.
iar mâine, m-a anunţat el cu însufleţire, avem iarăşi înmormântare!
pe cine îngroapă?
pe aurarul nostru, Nicolae.
Nicolae aurarul, un ţăran din satul Stenino, vecin cu Optina, era vidanjor la mănăstire. Tot timpul muncea. Doar ieri seară, fără nici un ajutor, cu toate că era foarte bolnav, a venit din satul său şi a cerut să fie primit în spitalul Optinei. Astăzi, la 5 dimineaţa, deja nu mai trăia. Va fi îngropat alături de casa noastră, în Cimitirul Tuturor Sfinţilor. A avut o muncă grea, dar pentru aceasta s-a învrednicit de o mare recompensă: oasele ostenitorului vor sta alături de moaştele numeroşilor drepţi de la Optina, care odihnesc în acest cimitir, în aşteptarea ultimei trâmbiţe a arhanghelului.
Pentru marea fericire, pentru cinstea nemăsurată, socotim şi noi, oaspeţii de la Optina, că aceasta este o vecinătate binecuvântată. Va veni timpul, va bate ceasul morţii şi, dacă va voi Domnul, vei merge şi vei bate la uşile palatului ceresc, având îndrăzneală datorită drepţilor de la Optina…
cine-i acolo?, va întreba portarul ceresc.
unul de-al dumneavoastră!, va răspunde sufletul meu. Am trăit lângă dumneavoastră pe pământ, hrănindu-mă cu fărâmiturile ce cădeau de pe masa domnilor mei.
Este posibil să mă recunoască atunci, ca fiind de-al lor, locuitorii de la Optina?
4 martie
„Spiritualistul dogmatic”
Nu reuşisem nici să-mi beau ceaiul, când slujnica m-a anunţat:
95
un domn întreabă de dumneavoastră.
ce domn?
nu ştiu. Spune că l-a trimis la dumneavoastră părintele Anatolie. Doreşte să vă vadă în persoană.
unde-i?
la bucătărie.
Părintele Anatolie, ieromonah al sihăstriei noastre, a fost ucenic de chilie al stareţului Ambrozie, în ultimii săi ani de viaţă. Acum stăreţeşte el însuşi ca unul dintre duhovnicii mănăstirii şi, după credinţa poporului, ca urmaş legal şi firesc al harului stăreţesc al adormitului şi măreţului stareţ de la Optina. Tare nu aş fi vrut să-l primesc pe acest domn necunoscut, dar faptul că s-a amintit numele părintelui Anatolie, m-a forţat să merg la el şi să aflu cu ce pot să-i fiu de folos.
Am intrat în bucătărie şi am văzut că lângă uşă stătea un om de vârstă mijlocie. Era îmbrăcat ca la oraş, destul de cuviincios, cu toate că nu chiar îngrijit: gulerul drept, făcut cu apret, era de o prospeţime îndoielnică, cravata viu colorată puţintel murdară, paltonul destul de ponosit, în mâini o căciulă de miel… Faţa lui parcă nu era de rus: uscăţivă, mai degrabă slabă; sub buza de jos o bărbiţă subţire, roşcată, cu semifavoriţi pe obraz; ochişorii mici, pătrunzători, neastâmpăraţi, care alergau în toate părţile evitând privirea interlocutorului. Înfăţişarea generală a „domnului” nu era nici de lacheu, nici de vânzător ambulant sau, cum se spune acum în jargonul evreiesc-rus, „voiajor”.
ce doriţi?, l-am întrebat.
m-a trimis la dumneavoastră părintele Anatolie. Nu mă puteţi ajuta într-o problemă?
Atunci m-am gândit: este vreunul care cere un ajutor aănesc ca să plece de la Optina. Am dus mâna la buzunar după portmoneu. El a observat mişcarea mea…
nu, nu e asta, mi-a spus necunoscutul. Am nevoie de îjutorul dumneavoastră într-o cu totul altă problemă.
96
despre ce e vorba, omule?
S-a uitat la cei din bucătărie parcă stânjenindu-se să vorbească, iar apoi, ca şi cum s-ar fi aruncat în apă, şi-a dat drumul la vorbă cu toată această tiradă:
nu pot să trăiesc din cauza demonilor!
Chiar am tresărit: este nebun oare?
să nu vă îndoiţi de spusele mele, m-a liniştit el. Sunt sănătos la minte, cu memoria bună şi vă spun adevărul adevărat. Acum trăiesc la Belev, iar poliţia mi-a ordonat să plec. Dar încotro să plec? La Kozelsk. Dar poliţia îmi va face vânt şi din Kozelsk, dacă dumneavoastră nu veţi binevoi să-mi acordaţi protecţie.
permiteţi-mi, am replicat eu. După cele spuse reiese că nu puteţi trăi din cauza poliţiei, nu a demonilor; de ce, dar, în necazurile dumneavoastră apar demonii?
şi încă cum… De altfel, eu nu am avut încă cinstea să mă recomand. Permiteţi-mi să mă prezint: spiritualistul dogmatic Smolianinov, vindec orice boală prin punerea mâinilor şi prin rugăciune, dar, în principal, izgonesc demonii din cei cuprinşi de dânşii. Iată, aceasta este specialitatea mea care m-a făcut să fiu urât de poliţie, fiind învinuit că încalc liniştea şi ordinea publică. Dacă intru într-o biserică şi acolo există măcar un demonizat, nu pot să stau: demonul mă simte şi ridică un aşa scandal, încât sunt nevoit să ies afară din biserică. Dacă închiriez o locuinţă pentru a-mi asigura o viaţă liniştită, mă alungă din casă, pentru că şi din stradă mă simt demonii, chiar şi prin pereţi, şi fac scandal pe stradă cu toţi demonizaţii care trec întâmplător pe lângă locuinţa mea. Toate acestea nu sunt pe placul poliţiei şi eu sufăr mai mult decât orice răufăcător.
Smolianinov a vorbit expresiv, necăutându-şi cuvintele. În bucătărie toţi au ciulit urechile şi au uitat chiar şi de mâncare. Atunci l-am întrerupt pe vindecător:
eu nu am nici un fel de protecţie la poliţie şi nu vă pot ajuta cu nimic, ci doar cu un sfat bun.
97
cu ce fel de sfat?
adresaţi-vă medicului duhovnicesc, ca să vă vindece de această grea suferinţă sufletească.
de care?
de înşelare.
de înşelare?!, a zis tărăgănat şi cu ciudă. Eu, care, după cuvântul Mântuitorului, prin punerea mâinilor vindec orice neputinţă, care izgonesc demonii cu numele lui Hristos, să fiu vindecat de înşelare? Ce-i cu dumneavoastră?! Cum de v-a venit lucrul acesta în minte?
vedeţi, mi-a venit în minte. Dar vă împărtăşiţi, postiţi, mergeţi la spovedit?
dar eu sunt păgân?!
ce vă spun duhovnicii cu privire la puterea dumneavoastră?
dar ce să le spun, când eu lucrez cu numele lui Hristos?!
dar şi păstorii Bisericii lucrează în numele lui Hristos şi puţini dintre ei dobândesc o putere duhovnicească atât de mare, care să fi vindecat suferinţele şi să alunge demonii, şi lor, în Taina Preoţiei, li se dăruieşte harul apostolic, pe care dumneavoastră nu-l aveţi.
ei nu lucrează aşa. Eu nu beau, nu fumez, duc o viaţă feciorelnică.
nu sunteţi căsătorit?
sunt căsătorit şi am un fiu de 18 ani, cu o imensă putere psihică.
şi soţia dumneavoastră trăieşte?
trăieşte.
câţi ani aveţi?
– 44 de ani.
vreţi să ascultaţi şi un alt sfat al meu?
cu plăcere, doar să mă ajutaţi!
beţi şi fumaţi cu măsură şi trăiţi cu soţia după lege: atunci demonii împreună cu poliţia nu vă vor mai persecuta. Şi dumneavoastră eliberaţi-vă de acea stare duhovnicească de mândrie şi de autoînşelare în care vă găsiţi acum.
98
Domnul S. mi-a aruncat o privire fulgerătoare şi a vrut să plece, dar l-am oprit: am vrut să aflu cum a ajuns la o astfel de viaţă.
mai staţi, am zis eu. Nu vă supăraţi! Aici nu este loc să discut cu dumneavoastră. Dezbrăcaţi-vă, să mergem la mine şi să-mi povestiţi mai detaliat viaţa dumneavoastră. Aş vrea să aflu de ce v-a trimis la mine părintele Anatolie. Să mergem!
Am poruncit să i se dea ceai şi iată ce mi-a mărturisit „spiritualistul dogmatic”:
sunt de loc din oraşul Lihvin şi provin dintr-o familie săracă. Tatăl meu este un mic burghez din oraşul Lihvin, de meserie tinichigiu şi zugrav, şi ca înclinaţie sufletească un amarnic beţiv, mama este o femeie simplă şi evlavioasă, care, fără nici un fel de „noţiunuri” religioase (chiar aşa a spus, „noţiunuri”), crede în Treimea Născătoare de Dumnezeu, dar şi în Nicolae Făcătorul de minuni.
Domnul Smolianinov, povestind cu elocvenţă şi cu înflorituri istoria vieţii sale, era bucuros să se asculte pe sine şi să mă privească pieziş, ca şi cum ar fi vrut să desluşească pe faţa mea impresiile discursului său.
iată, deci, educându-mă într-o familie atât de ignorantă, am dobândit, în final, acea vârstă când de la fiecare cetăţean se cere să aducă în tezaurul ostenelilor familiei partea sa. Până atunci reuşisem deja să învăţ carte cu tărie, dar, vai, lucruri mult mai vrednice de darurile mele, în această fundătură a Lihvinului, nu s-au găsit în afară de meseria părintească de tinichigiu-zugrav şi am fost nevoit ca un timp să întind această curea murdară împreună cu tăticul. Din păcate, munca împreună cu tata nu mi-a fost de folos, deoarece orice se nimerea să câştigăm împreună era luat de tata şi dat pe băutură, lăsându-ne împreună cu mama în cea mai amară stare. Această stare anormală a continuat până în ziua căsătoriei mele legale cu o vrednică domnişoară din mica burghezie, când un astfel
99
de regim de viaţă mi s-a părut destul de nepotrivit. Tatăl meu a plecat undeva în sud pentru a câştiga bani, iar eu am plecat unde am văzut cu ochii… Mi-am luat cu mine şi soţia, cu nădejdea ca, ieşind dintr-un astfel de târguşor ignorant precum Lihvinul, să găsesc o mai vrednică aplicare a dăruirilor mele. Şi iată că, după oarecare peregrinări, schimbând de nenumărate ori genul profesiilor şi trecând prin multe oraşe ale întinsei noastre patrii, am găsit în oraşul Odessa, atât pentru mine, cât şi pentru soţia mea, un loc de muncă permanent şi convenabil la vestitul profesor de magie neagră şi prestidigitator domnul Bekker… Dumneavoastră aţi reuşit să-l cunoaşteţi?, şi-a întrerupt el cuvântul şi m-a pironit întrebător cu ochii săi.
nu am avut cinstea, am răspuns eu destul de sec.
ei, dar aţi auzit de el… Dar nu aici stă problema, ci în faptul că domnul profesor a fost pentru mine ca o descoperire trimisă de sus. Acum a trecut în altă lume sau poate că s-a reîncarnat deja — lucru care nu mi s-a descoperit încă -, dar atunci el aparţinea cu mare slavă de corpul locuitorilor planetei Pământ ca o preţioasă podoabă şi mândrie. Iată, la această somitate a înaltei ştiinţe, necunoscută materialismului grosolan al profanilor, am intrat în serviciu împreună cu soţia; aceasta în calitate de economă, iar eu ca servitor al domnului profesor. Şi aici, cu privirea mea duhovnicească, am descoperit o întreagă lume a vieţii celei mai înalte, necunoscută mie până atunci, despre care oamenii inculţi nu pot avea nici cea mai mică reprezentare. Pe scurt, dumneavoastră, ca un om neiluminat pe deplin de lumina ezoterică a învăţăturii cu adevărat spirituale a Evangheliei, după pregătirea ce o aveţi, mă veţi putea înţelege din câteva cuvinte: în biblioteca domnului profesor am citit şi am studiat, sub îndrumarea sa nemijlocită, toate tainele vechii magii caldeene. În faţa mea s-au deschis toate misterele de la Delphi, ale Elevzinului şi Egiptului, am dobândit cheile porţilor lumii de dincolo…
100
Spiritismul şi minunile sale nu sunt doar sfera mea personală, dar şi a întregii mele familii, astfel că şi fiul meu în vârstă de 18 ani se află într-o necontenită comuniune cu marii înţelepţi ai Antichităţii, cu duhurile luminii şi ale adevărului. În genere vorbind, nu mai am nici un fel de taine privitoare la lumea ocultă, şi prin aceasta am devenit atât de înfricoşător pentru demoni, încât, doar auzind de numele meu, duhul necurat, zguduindu-l pe cel cuprins, iese din el şi nu se mai întoarce la cel bolnav… Nu alerg după reclamă. Dimpotrivă caut să mă îndepărtez de slava deşartă, mă străduiesc să mă ascund de orice fel de vizite, dar demonii descoperă prezenţa mea oriunde m-aş găsi. Iar poliţia mă persecută ca pe unul care încalcă liniştea publică, puneţi-vă, vă rog, în locul meu şi ajutaţi-mă!
Mi s-a făcut milă de sărmanul înşelat.
lăsaţi deoparte ştiinţele dumneavoastră oculte; aceasta este o comuniune vădită cu demonii, binecunoscută creştinilor din vieţile sfinţilor, condamnată şi afurisită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii universale. Acum, punând mâinile pe cei bolnavi, îi vindecaţi, iar apoi îi veţi învia din morţi…
lucrul acesta îl pot face şi acum!, m-a întrerupt el.
atunci plecaţi de la mine, pentru că sunt un om păcătos şi cu un aşa sfânt ca dumneavoastră sunt nevrednic să comunic.
dumneavoastră, se pare, vă permiteţi să glumiţi?
înţelegeţi cum doriţi, dar vă spun pentru ultima dată: încetaţi să vă mai ocupaţi cu ocultismul demonic, căiţi-vă şi cereţi de la Domnul Dumnezeu iertare că L-aţi jignit comunicând cu puterea celui necurat.
nu vorbiţi, nu vorbiţi aşa, m-a întrerupt nefericitul înşelat. Nu îndrăzniţi să vorbiţi aşa. Cuvintele dumneavoastră sunt hulă împotriva Duhului: nu huliţi Duhul lui Dumnezeu.
eu nu hulesc Duhul lui Dumnezeu, ci duhul vrăjmaşului, duhul înşelării, duhul minciunii şi al ademenirii, care
101
vă trage şi pe dumneavoastră şi pe toţi cei pe care i-aţi înşelat spre pieire veşnică.
atunci, după dumneavoastră, eu izgonesc demonii cu puterea lui Belzebut, izgonesc demonii cu demoni? înseamnă că dumneavoastră nu ştiţi Scriptura.
dumneavoastră, se pare, am replicat eu, vă socotiţi egal în toate cu Hristos. Scriptura ne-a avertizat pe noi, ortodocşii, despre unii ca dumneavoastră cu 1900 de ani în urmă şi, de aceea, iertaţi, nu am ce să discut mai mult despre acest subiect.
rămas bun, mi-a răspuns cu mândrie ucenicul lui Bekker, dar să vă păziţi să mai huliţi Duhul şi reţineţi că cei consacraţi mă ştiu bine, mă cunoaşte şi societatea moscovită a spiritualiştilor dogmatici şi vă avertizez să nu glumiţi cu aceştia.
Aici ne-am luat rămas bun, cu acest Joc şi batjocură ale demonilor”. Cât de limpezi au devenit acum cuvintele Evangheliei: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Mt. 7, 22-23).
Am intrat la părintele Anatolie.
părinte, dumneavoastră l-aţi trimis la mine pe Smolianinov?
nici nu m-am gândit! A cerut să meargă la Schit, iar eu l-am trimis la părintele egumen. Nu ştiu de ce a trecut pe la dumneavoastră, dar eu nu l-am trimis.
De ce a venit la mine „părintele minciunii”, care l-a minţit pe părintele Anatolie cu gura sa de „spiritualist dogmatic şi făcător de minuni”? Vom vedea.
102
M-am dus la unul dintre înţelepţii noştri şi i-am povestit că m-a vizitat un „spiritualist”. Mi-a confirmat că este o falsificare religioasă anticreştină, o slujire a duhului întunericului, care este recunoscut ca înger al luminii. Stăpânitorul întunericului ştie că i-a rămas puţină vreme: de aceea şi lucrează acum cu toată forţa asupra celor cărora li se pare strâmtă ograda Bisericii. Spiritualismul, spiritismul şi hlâstismul din popor, care se spune că pătrunde acum şi în marile saloane, aşa cum a fost în zilele falsului misticism al epocii lui Alexandru I, toate sunt apariţii ale duhului lui antihrist pentru falsificarea creştinismului.
12 martie
Crâmpeie din viaţa stareţului ieromonah Cleopa şi a arhimandritului Moisei de la Optina
M-am dus la un preaînţelept şi i-am spus:
cum poţi să te mântuieşti aici, neexperimentat fiind în viaţa duhovnicească? Neamul omenesc caută tot timpul semne şi minuni, iar semnele şi minunile se dau acum mai mult cu mâna stângă decât cu dreapta… Nu degeaba se întăreşte atât hlâstismul, chiar şi în societatea înaltă, fără să mai vorbim de feluritele mârşăvii oculte, înălţate acum la rang de ştiinţe. Unde putem găsi măsura a ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce vine de la cunoscutul mincinos diavolul?
ah, scumpul meu, dar oare dumneavoastră nu surprindeţi deosebirea fundamentală dintre lucrătorii şi faptele dumnezeieşti, pe de o parte, iar pe de altă parte cele satanice? Smerenia şi ascultarea, pe de o parte, mândria şi samavolnicia, pe de alta iată două lucruri ce se opun, caracterizând duhul ambelor părţi. Dacă doriţi să vă plecaţi
103
spre descoperirea acestei taine, în toată plinătatea accesibilă creştinismului, studiaţi măreaţa carte care se numeşte Filocalia: aici găsiţi tot ce vă poate satisface curiozitatea. Dar să luaţi aminte că pentru nevoinţa duhovnicească este necesară cârmuirea celor iscusiţi, pe care nu îi veţi găsi în afara curţii păstorilor şi învăţăturii bisericeşti, deoarece în afara acestei curţi toţi sunt furi şi tâlhari… Iată, v-aţi speriat de exemplul ucenicului profesorului de magie neagră Bekker, care zice că izgoneşte demonii. Puneţi alături un alt exemplu, măcar al unuia dintre sfătuitorii fondatorului, mai precis, restauratorului stăreţismului ortodox arhimandritul Paisie Velicikovski: mă refer la stareţul ieromonah Cleopa. Ascultaţi ce vă voi povesti despre dânsul. Când Cleopa s-a întors de la Athos în Rusia, l-a cunoscut îndeaproape pe preasfinţitul Silvestru30 (după familie Starogorodski), iar acest preasfinţit, la rândul său, era apropiat al prinţului Potiomkin. La o întâlnire, prinţul i-a spus episcopului Silvestru (atunci era episcop de Pereiaslav şi Dimitrovsk):
ce părinţi sunt în Moldova! Cu înaltă viaţă, respectabili! Aici nu avem aşa părinţi.
Preasfinţitul i-a răspuns:
sunt şi aici, dar nu stau la vedere!
cine poate fi?
iată părintele Cleopa!
Luminăţia sa i-a zis:
prezentaţi-mi-l!
Preasfinţitul i-a spus unde poate fi găsit: stă la negustorul Matveev. Acesta avea casa şi masa pregătită pentru toţi străinii. Luminăţia sa a trimis o trăsură după dânsul. Toţi erau la masă, prânzeau. Intrând, au întrebat:
care dintre dumneavoastră este Cleopa?
eu, dar de ce?
luminăţia sa a trimis după dumneavoastră.
30 Episcop de Krutiţk, fost episcop de Pereiaslav.
104
S-a mirat cum de Luminăţia sa auzise de dânsul.
bine, a spus, voi veni, am aici căruţa mea.
nu, mi s-a poruncit să nu mă întorc fără dumneavoastră.
Şi astfel a fost nevoit să meargă cu trăsura. Ajungând, l-a văzut pe preasfinţitul şi l-a întrebat mirat.
-Dumneavoastră, preasfinţite, aţi adus aici un bătrân?!
Au început să vorbească. I-a plăcut lui Potiomkin. Luminăţia sa a vrut să-l prezinte împărătesei, dar el a plecat repejor la Sihăstria Vvedensk31. Pe drum a fost atacat de un soldat care l-a bătut crunt. Un ofiţer, cunoscut părintelui, a văzut scena şi a vrut să-l pedepsească pe soldat, dar Cleopa i-a spus:
nu vă atingeţi de dânsul: Dumnezeu a poruncit! Cleopa nu trebuie să se înfumureze pentru că a mers cu trăsura şi a fost la Palat!
Acest Cleopa a trăit o vreme în pădure. Avea cu el doi ucenici: Luca şi Matei. Odată, duceau lipsă de pâine şi ucenicii îl rugau:
părinte, dă-ne voie să mergem în sat şi să cerem pâine!
aşteptaţi!
A trecut o zi, două, a treia zi iar l-au rugat să-i lase în sat.
aşteptaţi, mâine vă dau voie!
A treia zi, spre seară, a venit un om în grabă şi a întrebat: „Unde este Cleopa? Am adus de toate: făină de grâu şi de orz, unt şi ulei, crupe…”. Au rămas pe gânduri cum de a pătruns până la ei, pentru că drumuri nu erau, pădurea fiind imensă, deasă. A mers după semne.
31 Sihăstria Vvedensk de la Ostrovsk se află la 3 verste distanţă de oraşul Pocrov, eparhia Vladimir, şi la 90 de verste distanţă de Moscova. Aici a adormit întru Domnul ieromonahul Cleopa, pe data de 9 martie 1778, în vârstă de 64 de ani.
105
Dar iată şi alte elemente din viaţa sa. A fost părintele Cleopa înaintestătător unde, nu-mi amintesc şi avea acolo un ieromonah foarte simplu din fire. Odată, acest ieromonah a plecat la Moscova, după cumpărături, dar i s-au furat caii. Hoţii au fugit din Moscova cu caii şi s-au oprit să se odihnească chiar la mănăstirea lui Cleopa. Au văzut caii, i-au recunoscut şi i-au dus pe hoţi la Cleopa.
de unde i-aţi luat?, i-a întrebat Cleopa.
suntem vinovaţi, i-am furat!
acum ar trebui să vă dau în judecată… Dar ce-i cu voi, sunteţi atât de nevoiaşi?
săraci!
ei, atunci luaţi cu voi un cal.
Iată încă două întâmplări.
Voronţov, guvernatorul general, a trimis pe cineva la părintele Cleopa să-l întrebe ce nevoi are: pământ, locuri de pescuit?
faceţi plecăciune înaintea domnului guvernator. Îi mulţumesc pentru sârguinţă. Spuneţi-i că pentru mine sunt de ajuns trei arşini de pământ mai mult nu trebuie. Noi mai avem câte ceva, iar peşte cumpărăm de la ţărani.
Un negustor a vrut să le construiască o împrejmuire de piatră, ar fi costat 30.000 de ruble.
plecaţi-vă înaintea lui. Mulţumesc pentru sârguinţă! Dacă poate, să construiască.
Aceste cuvinte i s-au părut negustorului cam jignitoare şi a dat banii la Sihăstria Sarov. Părintele Cleopa era atunci la Sanaxar.
Iată ce s-a întâmplat odată în mănăstirea sa: un ascultător a spus că a avut o vedenie cu adevărat minunată. Părintele Cleopa a poruncit să fie cercetat amănunţit şi să fie mustrat. Acela s-a tulburat şi nu a putut rezista ofensei. A venit la părintele Cleopa şi i-a spus:
nu pot să mai trăiesc, sunt mereu jignit!
106
cum dar spui tu că te-ai învrednicit de o vedenie, iar tu nu poţi să rabzi? Tu, frate, se vede că eşti ademenit. Să-ţi pui cenuşă pe cap, să posteşti şi să dormi pe pământul gol. „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” a spus Domnul, iar minunile şi arătările nu sunt obligatorii.
Iată ce am învăţat eu astăzi de la preaînţeleptul: acesta are acces la orice nivel şi în acelaşi timp se umileşte. Iată ştiinţa din mănăstire, în care s-a educat toată împărăţia Rusiei din timpurile lui Antonie şi Teodosie din Lavra Peşterilor de la Kiev! Iată, doar aceasta ne este de folos! Şi iată cât de limpede se vede din acest exemplu deosebirea dintre slugile satanei şi fiii Luminii celei adevărate!
Parcă intenţionat, spre completarea celor notate, a venit astăzi la noi un ieromonah, părintele T. (cel care mi-a povestit despre vedenia unei femei în care demonul avea chipul lui Lev Tolstoi), şi mi-a adus un caieţel cu însemnări din viaţa marelui arhimandrit Moisei de la Optina.
ia vedeţi, sunt bune pentru tipar?
Nu ştiu dacă va plânge cineva cât de puţin citind aceste crâmpeie din viaţa sa, dar eu, recunosc, m-am umilit până la lacrimi. Am notat după cele spuse de schimonahul Antonie, acum deja adormit:
A fost trimis la noi un preot de mir. Omul era foarte slab, dar neastâmpărat. La o sărbătoare oarecare, stareţul (arhimandritul Moisei) a slujit Liturghia. La noi, în timpul proscomidiei, fraţii intră în altar şi iau de pe masă pomelnicele şi le citesc atât în altar, cât şi la strana stângă. Un preot subaltern a intrat împreună cu alţii în altar şi a luat de la proscomidiar nişte pomelnice, dar a luat şi o monedă de două grivne şi a dosit-o în buzunar. Sunt, oare, puţini astfel de nefericiţi? Un ierodiacon l-a observat. Când s-a terminat Liturghia, s-a dus la arhimandrit şi i-a povestit ce a făcut preotul.
dar multe vom mai răbda noi dintr-astea?, a zis părintele. De câte ori nu am văzut eu asta la el?! De câte
107
ori v-am raportat despre el! Nu sunt importanţi banii, ci importantă este sminteala. Te pregăteşti de marea Taină şi, deodată, vezi aşa o sminteală!
da, chiar!…, a zis stareţul.
Adormitul arhimandrit avea vorba asta: începea să vorbească, îşi freca o mână de cealaltă şi, orice ar fi avut de spus, începea aşa: „Da, chiar…”.
iată, este bine că ai început vorba. De mult am vrut să discutăm lucrul acesta… Ia încuie uşa binişor…
Şi a început:
am vorbit deja cu acest nefericit despre neputinţa sa, i-am vorbit şi părinteşte, dar nu se cuminţeşte; i-am vorbit şi autoritar, ca un stăpân, dar nici cu asta nu l-am convins: aşa că, frate, aici trebuie să observăm altceva. Ce observi în acest caz?… Nu ştiu cum vezi tu lucrurile, dar eu iată ce văd: aşezământul nostru este în slavă, conducerea este binevoitoare cu noi. Domnul ne trimite de toate pentru trebuinţele noastre, dar nu numai pentru acestea, ci şi ca să ajutăm pe aproapele. Trebuie să răbdăm deci, după cum vezi, dar noi nu răbdăm nimic şi pentru nimeni. Însă trebuie să-ţi aminteşti: Domnul ne-a poruncit să-i purtăm jugul. Trebuie numaidecât să purtăm jugul omului, altfel nu putem fi urmaşii Domnului nostru. Altfel pentru ce ne va încununa El pe noi? Iată, El ne trimite jugul prin astfel de oameni: de aceea şi noi trebuie să purtăm acest jug, de dragul Domnului însuşi, de dragul milostivirii Sale faţă de noi trebuie să purtăm neputinţele fratelui nostru. Însuşi Domnul îl rabdă. Iar noi cum să nu-l răbdăm?! El doar nu ne este un străin, este fratele nostru. Ţine minte! Iar noi nu trebuie să băgăm în seamă neputinţele sale, pentru că Domnul este puternic: şi mâine poate să-l îndrepte şi să facă din el un prooroc. Îţi aminteşti de Apostolul Pavel? Din prigonitor, Domnul l-a făcut apostolul Său. Aşa că tu, frate, să nu dispreţuieşti pe cel căzut. În ochii tăi, el este căzut, dar, prin
108
alegerea Domnului, el poate fi prima sămânţă din hambarul Său. Iar noi acceptăm să piară sufletul său?…
Altă dată a fost trimis la noi un arhimandrit care era oprit de la slujire. Acesta s-a înfăţişat la stareţ. Părintele l-a mângâiat, l-a liniştit, l-a primit frăţeşte. Apoi i-a spus:
dumneavoastră ştiţi, desigur, conţinutul ordinului prin care aţi fost trimis aici?
desigur, a spus el, îl cunosc.
Apoi acest arhimandrit a spus că i-ar fi fost tare greu dacă s-ar fi făcut public acest ordin de oprire de la slujbe.
bine, i-a spus stareţul, iată cum vom face: când va veni rândul de slujire săptămânală, voi trimite să vi se spună că veţi sluji săptămâna următoare, iar dumneavoastră veţi refuza, spunând că sunteţi bolnav.
A venit timpul să înceapă o nouă săptămână. Vine paracliserul după binecuvântare şi întreabă: pe cine binecuvântează să slujească?
dar cine urmează să slujească?, a întrebat stareţul.
iată, cutare şi cutare!
da, dar a fost trimis la noi un arhimandrit. A fost trimis doar cu locuinţa? Să participe dar împreună cu noi la ostenelile noastre. Mergi la el şi roagă-l să slujească!
Paracliserul s-a dus la dânsul şi i-a transmis rugămintea înaintestătătorului. Acela i-a zis: „Cu mare plăcere aş face-o şi nu aş îndrăzni să refuz. Dar spuneţi-i părintelui arhimandrit că sufăr de o boală grea şi nicicum nu pot să slujesc”. În felul acesta i s-a cruţat şi amorul propriu, şi taina opririi de la slujbe. După sfârşitul părintelui nostru Moisei, la trierea hârtiilor sale secrete, s-a descoperit această taină. După ce fusese eliberat din mănăstirea noastră şi a aflat de moartea stareţului, acest arhimandrit a venit la noi, la Optina, să slujească o panahidă şi să-l plângă ca pe o rudă.
109
Aici, la noi, a fost ieromonahul M., dintre cei învăţaţi, profesor la o şcoală duhovnicească. Era un om bun, deştept, cu raţiune duhovnicească, dar i s-a îngăduit vrăjmaşului să-l biruie cu o slăbiciune cunoscută şi nefericită. Iar această slăbiciune este nedespărţită de alte căderi. Iată ce nenorocire l-a ajuns pe părintele M. Venindu-şi în sine, s-a dus la duhovnic şi acesta iată ce îi spune:
afară din mănăstire!
Părintele M. a căzut în deznădejde şi s-a afundat mai mult în slăbiciunea sa. S-a dus la părintele Moisei, i-a deschis uşa şi i-a zis:
înaintestătătorule, intră, oare, la tine păcătoşii?
Stareţul a ieşit la dânsul, a văzut că este într-o aşa stare
pierdută şi i-a zis:
da, intră, dacă păcătosul crede şi se pocăieşte. Iar tu crezi, te pocăieşti?
cred şi mă pocăiesc!, a răspuns părintele M.
iar de crezi, stai alături de mine şi roagă-te!
L-au podidit lacrimile, s-a aşezat înaintea icoanelor în genunchi, l-a chemat pe părintele M. lângă dânsul şi au început să se roage. Şi aşa o rugăciune a spus, încât părintele M. s-a umplut de lacrimi.
ei, acum mergi cu pace!, i-a spus înaintestătătorul.
dar cum să slujesc?, l-a întrebat părintele M.
mergi, îţi spun, cu pace şi de slujit, să slujeşti!
dar cum rămâne cu păcatul?
îmi iau păcatul tău asupra mea. Mergi şi slujeşte!
Şi feciorelnicul părintele Moisei era feciorelnic a ridicat pe umerii conştiinţei sale păcatul cel greu al fratelui căzut, ca să-i salveze sufletul. De atunci, părintele M. s-a îndreptat cu desăvârşire.
înainte de această zi, când părintele M. a pus început îndreptării sale, iată ce s-a întâmplat. A plecat în oraş,
110
banii nu-i ajungeau pentru slăbiciunea sa şi de aceea a împrumutat, iar drept garanţie şi-a pus paramonul32. Să pui garanţie paramonul este acelaşi lucru cu a pune garanţie crucea de la piept. Nişte cerşetori au aflat şi i-au spus părintelui Moisei. Le-a dat bani poruncindu-le să ia paramonul şi să-l aducă la dânsul. Au adus paramonul, dar stareţul nu i-a spus nici un cuvânt părintelui M. A ţinut mult timp la dânsul acest paramon şi a tăcut.
După un timp, i s-au trimis arhimandritului Moisei cruci de bronz ca să le ofere ieromonahilor vrednici, în cinstea campaniei din Crimeea. Le-a împărţit celor vrednici, dar pe părintele M. l-a ocolit. Acesta a venit la părintele şi a început să cârtească, pentru că nu i-a oferit şi lui cruce.
da, aşteaptă niţel!, i-a spus. Acum îţi voi da crucea.
Şi i-a adus paramonul.
este al tău?
al meu.
Şi nu au mai vorbit nimic. Părintele M. şi-a luat paramonul şi a plecat cu pace.
Arhimandritului Moisei nu îi plăcea ca fraţii să se plângă unii de alţii şi se pricepea să-i dezveţe să mai facă reclamaţii, dorind să statornicească pacea între ei.
Era la Optina un monah bun, liniştit, dar predispus la aceeaşi slăbiciune ca şi părintele M. Acestui frate i s-a încredinţat un băieţaş care cânta în cor. După un timp, acesta vine la părintele arhimandrit şi i se plânge că băiatul s-a stricat: în absenţa sa îi umblă prin lucruri, aprinde focul, a spart câte ceva, nu vine întotdeauna la biserică, spune vorbe neobrăzate, este neascultător.
32 Sau paramondul, care înseamnă adaos la mantie. Este o pânză în patru colţuri cu imaginea crucii lui Hristos, cu trestia, suliţa şi inscripţia: „Eu port rănile Domnului meu pe trup”.
111
Părintele Moisei mergea prin sală şi asculta.
şi ce mai face?
Acela şi-a mai amintit ceva.
ei, şi mai ce?
Monahul şi-a mai amintit o ştrengărie copilărească.
atunci când a venit la tine era bun şi tu mai vorbeşti?!
nimic de spus, băiatul a fost bun la început!, a răspuns monahul.
da, iată, ce poveste!, spunea în sinea sa, parcă nedumerit, părintele Moisei şi umbla prin cameră şi nu se uita la monah.
îmi pare rău de băiat, a continuat el. Suflet de copil, îngeresc. Este un mare lucru sufletul de copil! „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia Cerului.” „Cine va primi măcar un copil în numele Meu, acela pe Mine Mă primeşte.” „Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mai mici, acela mai bine şi-ar atârna de gât o piatră de moară şi s-ar arunca în mare.” Doamne, ce cuvinte! Şi cuvintele ale cui sunt? Ale lui Dumnezeu! Iar tu vorbeşti! A venit la tine şi era bun, dar a trăit la tine şi s-a făcut rău. Dar de ce chiar la tine s-a făcut rău? De la cine a luat exemple proaste?
Deodată, monahul parcă a fost aruncat în foc.
dar iată cum stau lucrurile, frate, a continuat înaintestătătorul. La utrenie, uneori, nu te-am văzut, iar la trapeză, de asemenea, nu mergi totdeauna…
Şi a început să-i socotească metehnele. Acesta s-a mâhnit că a venit să se plângă de băiat. A văzut clar că el însuşi, prin greşelile sale, este vinovat pentru deteriorarea sufletească a copilului.
în ceea ce îl priveşte pe copil, nu te nelinişti, a încheiat părintele Moisei. Dacă îţi este atât de incomod, îl dau unui frate care poate suporta ştrengăriile copilului şi să se îngrijească de îndreptarea lui. Bine că mi-ai spus: nu-l putem lăsa
112
aşa. Copilul este precum un tânăr copăcel. Aşa cum îl dirijezi, aşa şi începe să crească.
Şi a încredinţat băiatul unui frate mai sever cu sine însuşi.
13 martie
M-am dus la plimbare. L-am întâlnit pe părintele Teodosie.
ei, m-a întrebat el, aţi citit ce v-am dat despre părintele Moisei?
nu doar am citit, dar m-am şi înduioşat.
iată, unii dintre noi cred că aceste povestiri nu trebuie tipărite: nu se cade să dezgoleşti păcatele fratelui tău.
dar, după mine, părinte, în aceste scrieri accentul nu cade pe păcate, ci esenţa constă în relaţia faţă de căderea fratelui. Noi toţi suntem culpabili de păcat, fără să excludem clerul, dar puţini dintre noi se pricep să nu râdă de păcatele fratelui său şi să-i acopere goliciunea cu haina sa. Iată, această înţelepciune creştină, cu mare putere exemplificativă, ne învaţă aceste întâmplări din viaţa marelui dumneavoastră înaintestătător Moisei.
dumneavoastră aşa credeţi?
nu doar cred, dar chiar am notat aceste exemple, cu o umilinţă deosebită, spre zidirea mea.
Se pare că şi părintele Teodosie este de aceeaşi părere cu mine.
Deunăzi s-a observat la Moscova un rar fenomen ceresc: trei sori cu aceeaşi strălucire luminau cerul. În mijloc era soarele autentic, iar alături doi sori falşi. Din soarele adevărat ieşea un stâlp de foc. Noaptea s-au văzut trei luni.
113
Ziarele, care au vorbit despre acest fenomen, îl numesc rarisim, dar unul fizic explicabil şi cunoscut al sorilor şi lunilor false. Cunoşteam acest fenomen încă din gimnaziu. Cu toate că este cunoscut şi explicabil, oare, cât din el rămâne inexplicabil şi neînţeles? De ce oare acest fenomen s-a observat doar la Moscova şi nicăieri altundeva? Nu este, oare acesta un semn dumnezeiesc înaintea a ceva ce ameninţă omenirea care se îndepărtează de Dumnezeu? „Şi vor fi semne în soare şi în lună şi în stele.” (Luca 21, 25) Şi la orizontul cerului politic al popoarelor lumii nu sunt mari semne? în afară de unul – „cel al înnoirii” Chinei!
16 martie
Stareţul Iosif. O vedenie la Samordino. Revoluţionarul şi Sfântul Arhistrateg Mihail. „Se trăieşte bine la Samordino!”
Astăzi am fost în Schit la stareţii noştri înţelepţiţi de Dumnezeu. În jumătatea de bordei a bărbaţilor, la stareţul Iosif era puţină lume. Slăbeşte cu trupul părintele nostru: cu trupul slăbeşte, dar nu cu duhul.
ei, de mult timp nu aţi mai fost la noi?, m-a întrebat cu un uşor reproş în glas binevoitorul ucenic al părintelui.
dar cum de mult? Nu este nici măcar o săptămână de când am fost după binecuvântare la părintele. Stareţul slăbeşte, iar eu să-l deranjez fără o nevoie oarecare, să-i răpesc timpul de la cei cu adevărat trudiţi şi împovăraţi?! Aceasta aş vrea să-mi fie spre păcat, părinte Zosima, dar eu sunt de aici, tot timpul mă învârt în ochii dumneavoastră, pe când la părintele vin oameni Dumnezeu ştie de la ce
114
depărtare. Pot eu oare să-l distrag pe stareţ degeaba de la problemele lor?
bine, bine, mi-a replicat părintele Zosima. Dar cu toate acestea şi de dragul unei binecuvântări este mare lucru să veniţi mai des la stareţi: dumneavoastră ştiţi ce înseamnă o binecuvântare stăreţească.
Curând am fost chemat la stareţ.
ei, îmi spui ceva de bine?, m-a întrebat părintele Iosif, dându-mi binecuvântare.
eu, scumpule părinte, am venit la dumneavoastră după ceva de bine, iar eu nu am nimic bun, curat şi brav, i-am răspuns părintelui.
ei, iată, am ceva interesant pentru tine: a murit la Şamordino33 o ascultătoare de la strană. La 40 de zile după trecerea la Domnul, o soră, care făcea ascultare împreună cu ea, a văzut-o în vis. A venit, parcă, adormita la dânsa, iar aceea i-a zis:
tu doar ai murit. Cum de eşti aici?
oare la Dumnezeu sunt morţi?, i-a răspuns adormita. Am venit să-mi iau iertare de la cutare (şi i-a pronunţat numele). I-am rămas datoare cu 10 copeici. Mi s-a dat drumul să îndreptez acest lucru, dar pentru scurtă vreme.
este bine acolo, unde eşti acum?, a fost întrebată prietena.
cum să-ţi spun, este bine, dar imposibil de exprimat.
ei, povesteşte-mi, te rog!
nu se poate, nu mi s-a permis!
Aici visul s-a sfârşit… Aceasta s-a petrecut noaptea. Iar a doua zi, la o altă ascultătoare a venit din satul Şamordino acea femeie al cărui nume l-a amintit adormita şi a întrebat:
a murit la dumneavoastră o monahie cu numele…?
33 Sihăstria icoanei Maicii Domnului de Kazan a lui Ambrozie, întemeiată de stareţul Ambrozie de la Optina, lângă satul Şamordino, judeţul Peremîsl, gubernia Kaluga.
115
da, dar de ce?
să vezi, s-a întâmplat un păcat: mi-a rămas datoare cu 10 copeici. Acum de la cine să le iau?
La discuţie a venit şi acea soră care o văzuse în vis şi lucrurile s-au lămurit. Surorile au pus mână de la mână şi au plătit pentru cea adormită… Iată pentru tine ceva bun!, a îngânat, zâmbind, stareţul.
părinte, am zis eu, înduioşat de această simplă şi minunată povestire, iată ceva bun şi frumos, dar la noi toate sunt rele.
ia, spune ceva rău!
la Moscova, dar nu numai la Moscova, au început să apară semne pe cer. Nu e de bine, mai ales dacă pătrunzi în profunzimile vieţii laice contemporane: în această profunzime nu apar, oare, acele „profunzimi satanice” despre care vorbeşte în chip acoperit Sfânta Scriptură?
lumea ortodoxă a început să trăiască rău, a răspuns stareţul. este rău să şi vorbeşti! Dar să ştii că atât timp cât se va menţine tronul ţarului autocrat în Rusia, cât timp va trăi ţarul mila Domnului nu este luată de la Rusia şi aceste semne sunt doar o ameninţare, dar nu judecata şi sentinţa finală.
părinte, şi ţarul, şi autocraţia sunt ameninţate din toate părţile de mari nenorociri.
ah, scumpule! Şi inima ţarului, şi tronul său, şi însăşi viaţa lui scumpă, toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Şi poate, oare, să atenteze la viaţa acestuia orice fel de om parşiv, oricum s-ar numi el, doar dacă păcatele noastre nu umplu cu vârf cupa mâniei lui Dumnezeu?! Dar această cupă, deocamdată, nu este umplută cu vârf şi, cu această ocazie, iată ce îţi voi spune: acum trei veri a fost la mine un tânăr şi s-a căit de faptul că, făcând parte dintr-un grup de revoluţionari, a căzut sorţul pe el să-l ucidă pe suveranul nostru. „Totul, a spus el, era pregătit pentru aceasta şi îmi era deschis accesul la însuşi suveranul. Mai rămăsese o noapte până la atentat. Noaptea întreagă nu am dormit şi m-am
116
zbuciumat. Abia spre dimineaţă am aţipit. Şi ce am văzut: în faţa mea era suveranul. M-am aruncat asupra lui ca să-l ucid… Deodată, în faţa mea, ca un fulger din cer, a apărut însuşi Arhanghelul Mihail. Am căzut cu faţa înaintea lui cu o frică de moarte. Mi-am revenit din groază şi, cu primul tren, am fugit din Petersburg, iar acum mă ascund de răzbunarea tovarăşilor de idei… Ei mă vor găsi, dar mai bine să mor de o mie de ori de moarte cruntă decât să-l văd pe îngrozitorul Arhistrateg şi să fiu veşnic blestemat pentru unsul lui Dumnezeu.” Deci, iată, prietene, încredinţarea mea: atât timp cât Domnul, prin Arhistrategul Său, prin Oastea Sa Cerească, îl păzeşte pe unsul Său, să nu ne temem nici pentru pace, nici pentru Rusia. Să ţii minte cu tărie! Dar nici povestirea mea despre Şamordino să n-o dai uitării: este o garanţie a ceea ce este încă prin mănăstirile ruseşti, dar şi prin lume, câte ceva, de dragul cărora încă mai cruţă Domnul Sodoma şi Gomora noastră.
O, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu! O, frumuseţea şi profunzimea râului meu dumnezeiesc!
Iar la Şamordino, se pare, mai sunt încă nevoitoare ale duhului, curate cu inima, cărora li se descoperă tainele dumnezeieşti. Îmi amintesc încă ceva din viaţa tainică de la Şamordino, lucru auzit în octombrie 1904, în chilia părintelui Anatolie din schit, de la ieromonahul Dorotei34, acum adormit.
dar ştii, părinte Anatolie, spunea părintele Dorotei de faţă cu mine. Monahiile de la Şamordino trăiesc bine şi frumos. Am fost la ele când mi-a venit rândul35, în luna mai. M-au chemat la o bolnavă pentru a o pregăti sufleteşte. Am
34 A fost unul dintre duhovnicii surorilor de la Şamordino.
35 Pe atunci Mănăstirea Şamordino nu avea clerul ei propriu şi ieromonahii de la Optina, cu încredinţarea înaintestătătorului, mergeau acolo şi săvârşeau slujbele dumnezeieşti.
117
văzut că este pe moarte o fetiţă, o adolescentă de 15 ani. Era pe deplin conştientă. Am spovedit-o, am împărtăşit-o şi i-am spus drept mângâiere:
nu ai de ce să te temi, fiică! Ca o rândunică vei zbura prin vămi, fără nici o oprelişte.
Iar ea mi-a răspuns:
dar de ce să mă tem? Eu nu merg singură acolo: vom merge împreună trei surori.
Trebuie să recunosc că atunci m-am gândit că fetiţa delirează. Şi ce să vezi?! A fost aşa cum a zis. Odată cu ea a murit maica Eufrosina şi o schimnică36, încât toate trei s-au înălţat la Domnul.
Iată ce văd încă şi acum cei curaţi cu inima!
20 martie
A murit marele Pan. Lev Nikolaievici Tolstoi şi articolele lui Kireievski. Monahia M.N. Tolstaia despre fratele său, Serghei, şi despre relaţiile fratelui Lev cu aceasta. Vedenia acesteia cu Lev Nikolaievici.
Stareţul Varsanufie şi povestirea unui preot de la Jizdra.
A murit marele Pan!…
Aceasta s-a întâmplat în zilele bătrânului cezar al Romei, Tiberiu. Pe Golgota s-a săvârşit marea taină a mântuirii noastre. A înviat Hristos, Dumnezeul nostru. Şi un ecou bubuitor s-a răspândit prin munţi şi prin văi, prin păduri şi prin dumbrăvile lumii antice geamătul şi urletul satanic: „A murit marele Pan37!”. În zilele lui Tiberiu, acest idol al vechii Elade şi al Romei, cu picioare de ţap, cu coarne,
36 Am uitat numele acelei schimnice.
37 Autorul se referă la zeul Pan.
118
ocrotitorul turmelor şi pajiştilor, sub influenţa ideilor Răsăritului care au invadat vechea Romă, a crescut până la grandoarea de înaltă zeitate păgână, de creator şi stăpân al universului.
Hristos a înviat! Pan a murit.
Şi mi-a venit o idee: oare nu pe acest Pan, care a murit odată cu păgânătatea romano-grecească, încearcă să-l învie, prin fantome şi visări, apostazia contemporană? „Marele Pan”, care a dominat în chip absolut întreaga lume păgână şi chiar poporul ales, Israelul Vechiului Testament, în zilele căderilor sale, nu a fost nimeni altul decât un heruvim căzut, diavolul, stăpânitorul lumii şi al veacului acestuia. Crucea Domnului a înfrânt puterea lui pe veci, dar numai pentru cei care au primit şi au păstrat credinţa în Crucea Domnului, nu şi pentru cei care nu au primit-o ori s-au lepădat de ea în chip conştient.
Şi eu văd: se frământă popoarele şi stăpânii acestora şi se adună împreună la domnul său; se adună în alianţe şi combinaţii politice nemaivăzute şi nemaiauzite până acum. Şi pe steagurile şi pe prapurii acestor alianţe este numele dumnezeului lor: Pan!
Iată-l în alianţe după rase şi naţionalităţi: panslavism, pangermanism, panromânism, panmongolism…
După credinţă: panslavism şi panteism.
Dar nu pancreştinism: el fuge de creştinism precum fumul de la faţa focului, fuge şi dispare fără întoarcere.
Mi se va spune: cuvântul „pan” este un cuvânt grecesc şi înseamnă „tot”. Ştiu lucrul acesta din clasa a treia de gimnaziu, dar ştiu şi că acest cuvânt înseamnă şi Pan, cel care a murit şi pe care vor să-l învie duşmanii lui Hristos, duşmanii Preasfintei Treimi. Eforturi zadarnice, cu toate că ele se vor împlini chiar şi pentru puţin timp şi doar pe un pământ păcătos, dar şi acolo „în fantome şi în visări”, de către puterea împărăţiei lui antihrist, în ajunul „celei de-a doua morţi veşnice” (Apoc. 20, 14).
119
Aseară am mers cu soţia în schit, la duhovnicul şi stareţul nostru, conducătorul schitului, egumenul Varsanufie38. Înainte să mergem în Schit, am citit în „Ştirile Moscovei” un articol al lui Kireievski, în care autorul ajunge la concluzia că, având în vedere înmulţirea cazurilor de cădere de la Ortodoxie în alte credinţe şi chiar în păgânism, comunitatea credincioşilor trebuie să instaureze între aceasta şi apostaţi o limită aspră şi să iasă din orice fel de comuniune cu dânşii. La finalul acestui articol, Kireievski ne aduce la cunoştinţă că unul dintre cei mai renumiţi apostaţi ai noştri intenţionează să revină în Biserică. Nu este oare Tolstoi?
I-am comunicat aceasta şi părintelui Varsanufie:
vă gândiţi la Tolstoi?, m-a întrebat părintele. Este îndoielnic. El este prea mândru. Dar dacă această revenire se va face, vă voi povesti atunci un lucru, de care ştie doar păcătosul de Varsanufie. Am avut onoarea să fiu un timp duhovnicul surorii sale, Maria Nikolaievna, care trăieşte şi este monahie la Şamordino.
părinte, dar oare nu am auzit şi eu despre aceasta?
dar ce aţi auzit?
despre moartea lui Serghei Nikolaievici, fratele lui Tolstoi, şi despre visul mariei Nikolaievna.
ei, povestiţi-mi! a spus părintele.
iată ce am auzit eu, personal, de la Maria Nikolaievna Tolstoi în toamna anului 190439.
Când în această toamnă, spunea Maria Nikolaievna, s-a îmbolnăvit de moarte fratele nostru Serghei, am fost anunţată despre aceasta şi eu, la Şamordino, şi fratele Levocika,
38 La începutul tipăririi însemnărilor sale, am scris numele său cu litera V: atunci era încă în viaţă iubitul nostru stareţ, iar despre nevoitorii evlaviei care sunt în viaţă, nu se cuvine nouă, creştinilor, să vorbim altfel, decât acoperit.
39 Nu îmi amintesc cu exactitate anul, dar nu mai târziu de 1905 şi nu mai devreme de 1904.
120
la Iasnaia Poliana. Când am ajuns la moşia fratelui, l-am găsit acolo pe Lev Nikolaievici, care nu s-a îndepărtat de patul bolnavului. Acesta era pe moarte, dar era pe deplin conştient şi putea încă să vorbească despre toate. Serghei s-a aflat toată viaţa sub influenţa şi, s-ar putea spune, sub farmecul lui Lev Nikolaievici, dar în ateism şi hulă se pare că îşi întrecea fratele. Înaintea morţii s-a petrecut ceva tainic în sufletul său şi acest suflet sărman îl atrăgea în mod irezistibil spre Biserică. Şi iată, la patul bolnavului, am avut ocazia să asist la o aşa discuţie între fraţi:
frate, se adresează deodată Serghei lui Lev. Cum crezi tu: să nu mă împărtăşesc, oare?
Atunci m-am uitat cu frică la Levuşka. Spre marea mea uimire şi bucurie, Lev Nikolaievici, fără să se gândească vreo clipă, a răspuns:
ai face bine şi cu cât mai repede, cu atât mai bine!
După aceasta, însuşi Lev Nikolaievici a dat dispoziţie să fie trimis cineva după preotul de parohie. Neobişnuit de mişcătoare şi de sinceră a fost pocăinţa fratelui Serghei şi el, împărtăşindu-se, a şi murit curând, căci sufletul său aşteptase doar asta ca să poată ieşi din trupul său bolnav şi sleit de puteri.
Şi, după aceea, mi s-a dat să fiu martora unei alte scene, în ziua când s-a sfârşit fratele Serghei, am văzut cum din camera văduvei sale a ieşit în fugă, emoţionat şi nervos, Lev Nikolaievici, care mi-a ţipat:
nu! Trebuie să-ţi dai seama până unde ea nu înţelege nimic! Mi-a zis: „Sunt bucuroasă că el s-a împărtăşit şi, cel puţin, din partea popilor nu vor mai fi nici un fel de şicane!”. În spovedanie şi împărtăşanie, ea a găsit doar această latură!
Şi mult timp după aceasta, Lev Nikolaievici nu s-a putut linişti şi tot atunci, după ce a condus trupul fratelui său până la biserică (în biserică nu a intrat pentru că fusese excomunicat) a şi plecat la Iasnaia Poliana.
121
Când m-am întors de la înmormântarea fratelui Serghei, la mănăstire, curând am avut un vis, nu vedenie, care m-a uimit până în adâncul sufletului. Terminând obişnuita mea pravilă de la chilie, nu că am aţipit, nu că am căzut în vreo stare deosebită între somn şi veghe, care la noi, monahii, se cheamă somn subţire. Am adormit şi ce am văzut… Era noapte. Cabinetul de lucru al lui Lev Nikolaievici. Pe masa de scris era lampa lui cu abajur de culoare închisă. La masă stătea Lev Nikolaievici sprijinit în coate şi pe faţa lui se vedea o urmă de îndoială puternică, de aşa deznădejde cum nu mai văzusem la dânsul niciodată… În cabinet era un întuneric dens, de nepătruns, ce părea că este încărcat cu ceva materializat… Şi, deodată, văd cum se deschide tavanul cabinetului şi de acolo, din înălţime, începe să curgă o lumină minunată, orbitoare, care pe pământ nu are nici un fel de asemănare; şi în lumină era Domnul Iisus Hristos, având chipul care a fost pictat la Roma, în tabloul cu vedenia Sfântului Mucenic şi Arhidiacon Lavrentie: preacuratele mâini ale Mântuitorului erau întinse deasupra lui Lev Nikolaievici, ca şi cum ar lua de la nişte călăi nevăzuţi armele de tortură. Şi se varsă şi se tot varsă asupra lui Lev Nikolaievici acea lumină neînchipuită, dar el parcă nici nu o vede… Şi voiam să-i strig fratelui: „Levuşka, priveşte, priveşte în sus!”. Şi deodată văd cu groază, în spatele lui Lev Nikolaievici, cum din adâncurile întunericului începe să se contureze şi să se evidenţieze o altă figură, îngrozitoare, crudă, aducătoare de frică. Şi această figură, ridicându-şi ambele mâini, le-a pus pe ochii lui Lev Nikolaievici, care nu au mai putut vedea această minunată lumină. Am văzut cum Levuşka al meu face eforturi disperate pentru a îndepărta aceste mâini crude şi fără de milă…
Aici m-am trezit şi, când m-am trezit, parcă am auzit o voce înlăuntrul meu:
lumina lui Hristos luminează tuturor!
122
Aceasta este povestirea pe care am auzit-o, personal, din gura mariei Nikolaievna Tolstoi, în schimă maria40. Nu asta aţi vrut să povestiţi, părinte?, l-am întrebat eu pe părintele Varsanufie.
Părintele stătea dus pe gânduri şi nu mi-a răspuns nimic… Deodată a ridicat capul şi a zis:
tolstoi cu Tolstoi! Ce va fi cu el, doar Dumnezeu ştie. Adormitul mare stareţ Ambrozie i-a spus mariei Nikolaievna, ca răspuns la durerea pentru fratele ei: „Dumnezeu are multă milă: El poate să-l ierte şi pe fratele tău. Dar pentru aceasta, el trebuie să se pocăiască şi pocăinţa sa să o aducă în faţa întregii lumi. După cum a păcătuit pentru toată lumea, aşa să se şi căiască înaintea ei”. Dar când oamenii vorbesc de milostivirea lui Dumnezeu, uită să vorbească şi despre dreptatea Lui. Printre altele, Dumnezeu nu este doar milostiv, ci şi drept. Gândiţi-vă, aşadar: pe Fiul Său Unul Născut, pe iubitul Său Fiu, L-a dat la moarte pe cruce, pentru a împlini dreptatea! De această preaslăvită şi preaminunată taină se minunează nu numai oamenii, dar chiar nici toată Oastea Cerească nu poate să pătrundă profunzimile acestei dreptăţi, unită cu iubirea şi cu milostivirea. Dar este groaznic să cazi în mâna Dumnezeului celui Viu! Iată, înainte de venirea dumneavoastră, a fost la mine un preot din judeţul Jizdrinsk şi mi-a povestit ce s-a întâmplat, nu de mult, în parohie. S-a adunat sfatul sătesc: preotul şi enoriaşii săi au discutat problema construirii unei biserici-şcoală. Au dezbătut problema în mod paşnic şi deja ajunseseră la un consens. Deodată, unul dintre membrii sfatului, contaminat de idei revoluţionare, a început să ponegrească Biserica şi clerul cu mare îndrăzneală şi chiar L-a hulit pe însuşi Dumnezeu. Unul dintre bătrânii care participau aici l-a oprit pe hulitor zicând: „Ce-ai spus?! Mergi
40 Aceasta a fost o vedenie vădit harică şi s-a îndeplinit cu nefericitul Tolstoi, în toate amănuntele.
123
cât mai repede la un preot, căieşte-te ca să nu te pedepsească Domnul pentru limba necurată: Dumnezeu nu rămâne batjocorit!”. „Multe îmi mai face mie Dumnezeul tău! a răspuns nebunul. Dacă El ar exista, mi-ar fi smuls limba pentru asemenea cuvinte. Iar eu priveşte! sunt întreg şi limba mea este întreagă. Eh, voi proştilor! Pentru că sunteţi nişte tonţi, de aceea popii şi oricine nu este leneş vi se suie în cap.” „îţi repet, i-a replicat bătrânul -, du-te la un părinte ca să te căieşti cât nu este prea târziu. Altfel va fi vai şi amar de tine!” Hulitorul a scuipat la aceste cuvinte, a înjurat folosind cuvinte mârşave şi a plecat spre casă. Drumul spre casă trecea peste terasamentul căii ferate. A căzut pe gânduri sau ceva i-a distras atenţia, încât nu a apucat să treacă şi trenul l-a izbit în viteză, iar toate vagoanele au trecut peste dânsul. Trupul hulitorului a fost găsit cu capul tăiat şi din capul desfigurat atârna, într-o parte, o limbă imensă, excesiv de lungă. Aşa l-a pedepsit Dumnezeu pe hulitor… Şi câte asemenea întâmplări, a adăugat părintele care trec parcă neobservate pentru aşa-numitul mare public, acela care citeşte doar ziarele. Dar ele sunt ascultate şi le înţelege inima simplă a poporului şi inima vai! a celor puţini, născuţi din acelaşi duh cu dânsul. Acestea sunt adevăratele semne şi minuni ale credinţei vii; pe acestea le ştie poporul şi prin ele s-a sprijinit în toate timpurile şi s-a întărit credinţa poporului. Ceea ce apostaţii numesc legende creştine, sunt, de fapt, realităţi ale vieţii cotidiene. Să ştii, suflete, să observi doar aceste realităţi şi să te foloseşti de ele, precum de nişte faruri pe marea învolburată a vieţii, în drumul spre împărăţia Cerului. Să observaţi şi dumneavoastră, S.A., mi-a spus stareţul nostru, însoţindu-mă spre ieşire cu binecuvântarea sa.
O, râul meu dumnezeiesc! O, izvoare ale apei celei vii, care ţâşnesc cu putere de sub pietrele credinţei stăreţeşti de la Optina!
124
22 martie
Părintele egumen Marcu. Sfârşitul său.
Un semn văzut la înmormântarea sa. Scepticii din sate.
La Optina este din nou un mort: pe data de 18 martie, seara, pe la orele zece, şi-a săvârşit nevoinţa vieţii pământeşti unul dintre stâlpii evlaviei de la Optina, egumenul Marcu, cel mai bătrân dintre nevoitorii de aici. Egumenul Marcu, în lume mihail Cebîkin, a terminat cursurile seminarului teologic de la Kostroma şi în anul 1858 a fost tuns în mantie de mâna marelui restaurator al Sihăstriei Optina, arhimandritul Moisei41.
Cincizeci şi unu de ani de nevoinţe: o jumătate de veac! Şi cununa acestei jumătăţi de veac împărăţia Cerului. „A fost un om de granit!”, aşa s-a exprimat, vorbind despre el, duhovnicul său, ieroschimonahul Serghei42. Într-adevăr, a avut un caracter parcă tăiat dintr-o stâncă imensă de granit: tare, puternic, perseverent, dar pe deplin apt pentru cea mai fină prelucrare şi şlefuire sub mâna unui şlefuitor iscusit. Acest şlefuitor a fost pentru adormit marele egumen de la Optina, stareţul Ambrozie. Şi a făcut din el stâlp şi întărire a adevărului monahal!
Acum, la Optina, au mai rămas doar patru monahi de aceeaşi vârstă cu adormitul: stareţul Iosif, ieromonahul Ioanichie şi doi monahi: părinţii Antonie şi Teofan43, dar ei
41 în acelaşi timp cu Marcu a fost tuns în mantie, de către arhimandritul Moisei, Lev Aleksandrovici Kavelin, devenit, mai apoi, renumitul locţiitor al Lavrei „Sfânta Treime” a lui Serghei, arhimandritul Leonid.
42 Părintele Serghei Aleksandrovici s-a sfârşit din viaţă la 83 de ani, pe data de 19 ianuarie 1917.
43 Aceştia deja au trecut la Domnul. Părintele Iosif s-a sfârşit pe data de 9 mai 1911. Părintele Antonie s-a sfârşit la vârsta de 85 de ani, pe data de 19 aprilie 1917, iar părintele Teofan, la vârsta de 82 de ani, pe 16 februarie 1915.
125
nu au fost tunşi în monahism de părintele Moisei. Egumenul Marcu a fost ultimul fiu duhovnicesc al părintelui Moisei. Cele vechi şi măreţe pleacă. Se naşte ceva nou?…
Egumenul Marcu a venit la Sihăstria Optina în 1853, cu blagoslovenia, aşa cum el însuşi mi-a spus, a marilor nevoitori din acele timpuri: de la Sihăstria lui Timon, de la Sihăstria Nodeievskaia şi a lui Nil Sorski. Din anii copilăriei a fost educat de bunica sa, fiica duhovnicească a Cuviosului Serafim de Sarov.
Ce nume! Ce oameni!
Despre părintele Marcu: în primăvara anului 1868, egumenul Marcu era grav bolnav de pneumonie. În noaptea spre 26 mai, când boala a atins punctul culminant, a văzut în vis că în chilia sa intră Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Sfântul Nicolae. Ei l-au ridicat prin aer, l-au dus la Kozelsk şi l-au lăsat pe un deal în apropierea oraşului, în depărtare se vedeau, mai ales, bisericile „Sfântul Gheorghe”, „Sfântul Nicolae” şi „înălţarea Domnului” cu clopotniţa sa. Sfinţii i-au atras atenţia bolnavului la această clopotniţă, lângă care a văzut o icoană a Maicii Domnului, stând în văzduh. „Vezi această sfântă icoană?, l-a întrebat Sfântul Gheorghe şi a adăugat: este icoana Maicii Domnului de Ahtârsk. Dacă vrei să fii sănătos, slujeşte înaintea ei un moleben al Maicii Domnului!”
în aceeaşi clipă, icoana a început să se profileze parcă pe o jumătate de clădire, tot mai clar şi mai clar, răspândind razele zorilor dimineţii. Ea lumina toată partea de nord a oraşului. Fiind cuprins de un fior sfânt, părintele Marcu a simţit o uşurare. A fost slujit un moleben înaintea icoanei Maicii Domnului de Ahtârsk, care se găseşte în Biserica „Icoana Maicii Domnului de Kazan”. Bolnavul a început să se vindece cu repeziciune şi chiar ieşea afară la aer curat. Dar, deodată, boala a revenit cu o nouă putere. Erau socotite orele de viaţă ale bolnavului. Atunci şi-a amintit că nu s-a îngrijit să caute icoana ce i s-a arătat. Au trecut la căutarea icoanei. Doi mic-burghezi s-au dus să o caute prin bisericile Kozelskului. Au căutat-o în cele trei biserici şi în clopotniţa văzută în vis, împreună cu preotul şi cu un paznic, dar nu au găsit-o. Când se coborau deja din clopotniţă, preotul, mişcat de o forţă nevăzută, a vârât mâna sub o grindă, chiar la intrarea în cerdacul clopotniţei, şi a scos de acolo icoana Maicii Domnului de Ahtârsk. A doua zi, s-a slujit înaintea ei, în biserică, un moleben şi în următoarea zi au dus-o bolnavului. Acesta a recunoscut icoana văzută în vis şi s-a vindecat repede.
126
înaintea egumenului Marcu, ca student al seminarului, stătea o cale largă în sensul mişcării în sus pe scara ierarhică, dar Dumnezeu a vrut să-i poarte sufletul măreţ pe calea cea strâmtă, cu multe dureri şi cu grele ispite, smerindu-i caracterul său dificil. Mulţi ani, chiar până la moarte, a trăit la Optina ca egumen, „retras din activitate”, fără să ştie de odihnă, de linişte, la ascultarea sa de bunăvoie, în calitate de tipicar al stranei stângi, şi a nevoinţei sale monahale.
Iată, în faţa mea stă, ca un om viu, adormitul egumen! Văd figura sa caracteristică de monah, cu camilafca înaltă, mai înaltă decât la ceilalţi monahi. Aşa camilafcă purtau monahii cei mai dinainte de la Optina: aşa camilafcă acoperea capetele marilor stareţi de la Optina şi al însuşi arhimandritului Moisei, care îl iubea pe adormitul egumen cu o iubire nemăsurată… Îl văd: coboară pe scara stranei, înaintea tuturor cântăreţilor, trăgând la o parte, cu amândouă mâinile, poalele mantiei sale şi scuturând din când în când capul care, la cei şaptezeci şi ceva de ani, nu avea nici un fir de păr argintiu; cobora cu gravitate şi făcea o plecăciune adâncă înaintea corului care cobora de la strana dreaptă şi, în acelaşi timp, tipicarului; şi aud cum primul, întotdeauna primul, începea să cânte cu vocea sa bătrânească, puţin hodorogită, dar cu o intonaţie corectă şi puternică, minunatele podobii ale stihirilor privegherii de la Optina.
în timpul meu, egumenul Marcu nu a avut egal în această ascultare! Şi ar fi de mirare să mai existe vreodată: alţi oameni, altele sunt acum caracterele nu mai este călirea aceea care a fost mai înainte.
Cu toate că au trecut doi ani de când trăiesc la Optina, de egumenul Marcu m-am apropiat doar în ultimele zile ale vieţii sale pământeşti şi am fost uimit, strivit de măreţia şi puterea acestei voinţe de fier, care nu i-a permis, nici măcar în clipele celor mai grele suferinţe înainte de moarte, să smulgă din pieptul său cel mai mic plânset, nici
127
o aluzie sau rugăminte să fie ajutat. În focul arzător al suferinţelor, acest granit s-a topit în cel mai curat aur al împărăţiei Cerului. Nefiind mai înainte apropiat de egumen, în zilele pregătirii sale pentru trecerea la cele veşnice, am fost cuprins de un aflux subit şi imens de sentimente: mi-a plăcut tăria lui, puterea neclintită a sufletului, pe el însuşi l-am îndrăgit, l-am respectat şi mă sfiam înaintea lui, precum un elev sfios în faţa învăţătorului sever, dar respectat, şi, dacă nu m-a înşelat inima mea, el însuşi aştepta reciprocitate.
Pentru prima dată l-am vizitat pe egumenul Marcu la chilia sa în octombrie sau noiembrie anul trecut. La această vizită m-am prezentat singur şi, spre marea mea bucurie, nu numai că nu am fost refuzat, dar m-am învrednicit şi de un salut călduros:
poftiţi! Sunt bucuros că aţi venit la mine.
Două sau trei ore am discutat cu părintele egumen şi vai! am vorbit mai mult eu în loc să-l ascult pe el: este posibil că voinţa sa, parcă încercându-mă, m-a poftit să mă exprim… Luându-şi rămas bun de la mine, a dorit să-mi cunoască scrierile, despre care auzise. A doua zi i le-am adus, dar n-am putut să discut cu el. A citit cărţile mele, le-a aprobat şi a zis că le-a dat să fie citite „de cine trebuie”. La Crăciun l-am întâlnit pe drumul ce ducea de la biserică la chilie, după Liturghia târzie. Eram împreună cu soţia. Ne-a binecuvântat şi, la întrebarea mea cum stă cu sănătatea, a răspuns: „Rău! Este timpul să mă pregătesc de plecare!”. După aceasta, a căzut la pat şi nu s-a mai ridicat.
Acum vreo trei săptămâni, înainte de priveghere, în Biserica „Icoana Maicii Domnului de Kazan”, unul dintre cei mai vechi optineni, părintele Natanail, mi-a spus că părintele Marcu se simte foarte rău şi că vrea să-l viziteze. L-am rugat pe părintele Natanail să ia de la bolnav permisiunea de a-l vizita. La următoarea întâlnire cu mine în biserică, părintele Natanail mi-a comunicat că mi s-a dat permisiunea să-l vizitez. Şi în prima duminică după aceasta m-am dus
128
la bolnav. Pe patul de suferinţă nu l-am mai găsit pe egumenul Marcu, ci moaştele sale vii; doar privirea sa de vultur a rămas aceeaşi şi mi-a amintit de eroul duhului de altădată. Limba vorbea greoi, vocea abia i se auzea, dar, aplecându-mă spre muribund, am putut să înţeleg bine ce şopteau buzele sale de bătrân, uscate din cauza suferinţelor lăuntrice. M-a binecuvântat şi a zis:
v-am aşteptat!
Şi de această dată am stat la căpătâiul lui aproape două ore şi am aflat de la dânsul un lucru important: că îmi împărtăşeşte pe deplin ideile privind caracterul şi importanţa timpurilor pe care le trăim, ca ultimul timp dinaintea sfârşitului lumii.
da, da!, a spus el tare şi clar. Şi ce puţini sunt oamenii care înţeleg aceasta!
Printre altele, i-am spus că acum lucrez la tot materialul cules de mine la Optina, aranjându-l într-un sistem asemănător cu jurnalul părintelui Eftimie Trunov. Părintele Marcu a încuviinţat acest lucru şi a zis:
va fi ceva interesant şi e bine că acest jurnal îl faceţi asemenea celui al lui Eftimie: a fost un mare om.
Apoi a zâmbit cu bunătate, încurajator şi a adăugat:
astfel, dumneavoastră sunteţi un culegător de rarităţi!
Eu l-am întrebat:
dar dumneavoastră, părinte, aţi notat ceva din viaţa şi din observaţiile dumneavoastră?
am avut ideea, dar am abandonat-o. Cui sunt de folos născocirile mele?!
Trebuie să spun că eu, ca un căutător de mărgăritare aici, la Optina, m-am întristat să aud această mărturisire. Pleacă de pe pământ o viaţă plină de măreţie şi nu lasă nici o moştenire cum să nu fie dureros?!
părinte, este adevărat ce mi s-a spus, că aţi fost cândva atât de grav bolnav încât doctorii au refuzat să vă mai îngrijească? Mi s-a spus că v-aţi învrednicit să o vedeţi în
129
vis pe împărăteasa Cerului, care v-a poruncit să trimiteţi la Kozelsk după icoana sa aflată într-o cămară a bisericii, despre care nimeni nu ştia până la vedenie, icoană cu care v-aţi vindecat? Este adevărat?
Ochii părintelui egumen s-au înseninat şi a răspuns bucuros:
da, aşa a fost!
Am vrut să-l mai întreb despre un alt eveniment din viaţa sa, dar, temându-mă să nu îl obosesc, m-am ridicat ca să-mi iau rămas bun şi l-am întrebat dacă nu doreşte să-i pregătesc ceva de mâncare, mai uşor decât sărăcăcioasa şi obişnuita trapeză a fraţilor de la Optina.
ei, da, un tercişor cu bulion şi bureţi să-mi aduceţi, vă rog!
Am primit binecuvântare şi am ieşit.
Acum este târziu şi îmi pare rău că nu l-am întrebat despre acel eveniment, despre care doar am amintit mai sus şi acum sunt nevoit să-l notez după spusele unor martori de încredere din rândul fraţilor de la Optina, şi nu din cuvioasa lui gură.
Lucrurile s-au petrecut aşa: când, după sfârşitul arhimandritului Moisei, i-a venit rândul să guste din pocalul morţii şi marelui său frate, egumenul Antonie, atunci conducerea eparhială a hotărât ca rămăşiţele pământeşti ale acestuia să fie îngropate în aceeaşi criptă cu fratele, sub duşumea, lângă soleea altarului drept din Biserica „Icoana Maicii Domnului de Kazan”. Au scos duşumeaua, au dărâmat cripta şi au găsit sicriul arhimandritului Moisei ca şi cum ar fi fost nou, în ciuda umezelii pământului din subsol. Doar capacul sicriului era puţin întredeschis, puţin ridicat… Egumenul Marcu îl iubise pe adormitul arhimandrit fără margini şi i s-a aprins inima de dorinţa de a se convinge de neputrezirea moaştelor măreţului său avvă şi, de asemenea, să ia măcar ceva din îmbrăcămintea lui spre amintire. Au plecat zidarii care lucrau la criptă, ba să prânzească, ba să
130
bea un ceai, iar egumenul Marcu s-a folosit de acest timp, a coborât în criptă, a vârât mâna cu nişte foarfece sub capacul sicriului, a pipăit acolo trupul care era neputrezit, intact, chiar moale şi călduţ şi, când a vrut să taie cu foarfecele o bucată din mantia adormitului, capacul sicriului s-a trântit cu putere şi i-a prins mâna. S-a rugat fierbinte părintele Marcu: „Iartă, părinte sfânt, îndrăzneala dragostei mele, dă-mi drumul la mână”. Şi s-a rugat îndelung pentru a fi iertat, până când s-a ridicat de la sine capacul sicriului şi i-a eliberat mâna care a îndrăznit, măcar şi de dragul iubirii, dar fără binecuvântarea Bisericii, să se atingă de moaştele dreptului.
în amintirea acestei întâmplări, părintele egumen a rămas, pentru întreaga viaţă, cu un defect la degetul arătător de la mâna dreaptă. Aşa mi s-a povestit la Optina. A fost aceasta, oare, o realitate? Eu însumi nu m-am învrednicit să o aud de la o persoană activă. Însă cred că aşa a fost.
Şi, iată, patru zile la rând i-am dus de mâncare egumenului bolnav; dar cu toate că mi-a spus să-i aduc, aproape că nu s-a atins de ea: înghiţea atât de greu încât abia putea să bea apă. În ajunul morţii sale, când l-am întrebat ce să-i aduc mâine, el a răspuns:
ceea ce doriţi dumneavoastră!
Acest „mâine” însemna data de 18 martie. Când am ajuns la el, pe la orele 3 după-amiaza, egumenul Marcu era deja în agonie: nu mai putea să vorbească, în piept, undeva lângă gât, clocotea ceva de rău augur… Pe mine însă m-a recunoscut: se vedea în ochii săi, după un zâmbet abia sesizabil. Lângă patul său stăteau trei optinence, monahii în taină. Am cerut binecuvântare, dar mâna egumenului nu mai putea face semnul sfintei cruci şi stătea neputincioasă, alături de trupul său ce se răcise. I-am ridicat mâna, mi-am plecat genunchii lângă patul său şi am pus această scumpă mână pe capul meu plecat.
131
priviţi, priviţi!, am auzit vocea uneia dintre monahii. Zâmbeşte! Se vede că l-a iubit.
El m-a iubit… De ce oare m-ar fi iubit? Nici n-a avut timp să mă îndrăgească. Ştiu un lucru şi cred şi vreau să cred că pentru folosul meu veşnic, nu fără voia lui Dumnezeu, mi s-a îngăduit să-l îngrijesc patru zile, până la moartea sa, pe marele egumen Marcu.
De mult timp, egumenul Marcu primise schima în taină. Luându-mi rămas bun de la el pentru ultima oară, m-am lipit de mâna sa şi, privindu-l în ochi, am zis:
părinte! Dacă dobândeşti îndrăzneală la Domnul, roagă-te Lui pentru noi, păcătoşii.
A zâmbit vizibil şi în ochii lui am citit, aşa mi s-a părut promisiunea dorită. L-am văzut ultima oară pe pământ pe sfântul schimnic.
Ieri, 21 martie, a fost Sâmbăta lui Lazăr şi în această zi, după Liturghie, a fost prohodit şi înmormântat părintele Marcu. Mi s-a spus că părintele egumen cinstea în mod deosebit Sâmbăta lui Lazăr şi în această zi se împărtăşea. Şi iată: a murit miercuri, pe data de 18 martie, şi a fost înmormântat a patra zi, ca şi Lazăr, în ziua învierii sale. În întâmplări sau în coincidenţe eu nu cred, dar cred în înţelepciunea, bunătatea şi milostivirea nemăsurată a lui Dumnezeu, Care răsplăteşte fiecăruia după faptele şi credinţa sa.
Veneam de la înmormântarea adormitului egumen şi o bătrânică44 ce era în vizită la noi, de loc din oraşul Valdai, iată ce mi-a povestit. Mergea şi asculta cum discutau doi ţărani care mergeau înaintea ei:
iată, a fost un om şi nu mai este! Ca un abur şi nu mai este nimic!
Bătrânica noastră nu a mai suportat şi a zis:
cum nu mai este nimic? Dar sufletul?
44 Aleksandra Vasilievna Albova, acum o dreaptă adormită.
132
ei, bunico!, i-au răspuns ei, scepticii din sat. Ce fel de suflet?! Abur şi nimic mai mult.
Luminătorii poporului pot să-şi socotească ţelul lor împlinit: au distrus sufletul din popor credinţa lui în Dumnezeul cel Adevărat. În bătrâni se mai ţine cumva această credinţă, dar pe tineret îl poţi lăsa în plata Domnului: la el a rămas doar „aburul”… Vine sfârşitul ortodoxiei şi al autocratismului în Rusia, spuneau marii noştri stareţi de la Optina, şi atunci va fi sfârşitul întregii lumi.
23 martie
Părintele Nectarie şi discuţia lui despre semnele care vor anticipa venirea lui antihrist
Am ieşit să-l vizităm pe prietenul nostru, părintele Nectarie, care nu mai fusese pe la noi de mult timp.
de ce nu v-am mai văzut de atâta timp, părinte?, l-am întâmpinat cu o astfel de întrebare pe acest semizăvorât, cunoscut tuturor monahilor optineni pentru tăria vieţii sale.
dar eu cred, a răspuns el zâmbind, că păcătosului de Nectarie i-ar fi de ajuns să vă vadă şi o singură dată pe an, iar eu vin la dumneavoastră o dată pe an!… Monahul are trei ieşiri: la biserică, la chilie şi la mormânt iată legea monahului.
dacă lucrarea apostolească a propovăduirii cere să veniţi mai des?, am replicat eu.
ei, pentru aceasta există savanţii academişti, iar eu sunt un om neinstruit, ignorant, de joasă condiţie socială.
însă acest om „de joasă condiţie socială” m-a uimit nu numai pe mine, dar şi pe mulţi alţii care au reuşit să vină
133
în contact cu el. I-am povestit părintelui despre semnele cereşti care s-au văzut la Moscova, la începutul lunii45:
cum priviţi dumneavoastră aceste fenomene?
o, taică, conaşule aşa mă numea uneori părintele Nectarie -, cum să vă răspund, eu, ignorantul, la aceste probleme?! Dumneavoastră ar trebui să-mi răspundeţi mie la astfel de probleme, pentru că aţi citit sute de cărţi, iar eu sunt un om needucat.
dumneavoastră, părinte, nu vă eschivaţi să răspundeţi!, am replicat eu. În sutele mele de cărţi pe care le-am citit este doar întuneric, iar într-o singură carte monahală a dumneavoastră este lumină de ajuns pentru toată lumea.
Părintele Nectarie m-a privit cu seriozitate, în mod iscoditor.
dumneavoastră, de fapt, ce fel de răspuns doriţi să vă dau?
unul care să-mi răspundă la frământarea mea sufletească: vor exista asemenea semne pe cer, în soare, în lună, în stele, care, după cuvintele Mântuitorului, trebuie să fie înaintea sfârşitului lumii?
vedeţi ce s-a vrut de la mintea mea slabă?! Nu, taicăboierule, nu este pe măsura mea. Iată ceva ce este secret, dar eu vă spun: luna trecută îmi amintesc data cu exactitate venea cu mine de la utrenie părintele egumen şi mi-a spus: „Eu, părinte Nectarie, am avut un vis înspăimântător, atât de înspăimântător încât şi acum mă aflu sub impresia lui… Cumva, după un timp, vreau să vi-l povestesc”, a adăugat, gânditor, părintele egumen46 şi s-a dus la chilia sa. A făcut vreo doi paşi, s-a întors spre mine şi mi-a zis: „A venit la mine antihrist! Restul îţi voi povesti altă dată”.
45 Soare şi lună falşi.
46 Conducătorul schitului, egumenul Varsanufie, care s-a sfârşit pe data de 1 aprilie 1913, a fost arhimandrit şi înaintestătător al Mănăstirii Staro-Golutvin, duhovnicul şi stareţul meu.
134
ei, dar cum? Ce v-a povestit?, l-am întrerupt eu pe părintele Nectarie.
nimic! Această problemă el nu a mai ridicat-o şi m-am temut să-l mai întreb: aşa că problema a rămas nelimpezită. În ceea ce priveşte problema semnelor cereşti şi faptul cum se descifrează asemenea semne şi alte fenomene ale naturii, care ies din rândul celor obişnuite, eu însumi nu am puterea să descopăr tainele lor. Îmi amintesc ceva de prin 1885, în timpul părintelui Anatolie, conducătorul schitului şi stareţ, pe la mijlocul iernii a fost un aşa apus de soare încât prin toată Optina zăpada a părut ca de sânge. Adormitul părinte Anatolie a fost un bărbat cu înaltă viaţă duhovnicească, un adevărat lucrător al rugăciunii minţii şi un înaintevăzător: lui este posibil să i se fi descoperit ceva despre acest fenomen şi el îl considera semn al unor evenimente sângeroase, care vor anticipa sfârşitul apropiat al lumii.
nu v-a spus atunci că antihrist s-a născut deja?
atât de limpede, dacă îmi amintesc bine, nu mi-a spus, dar vorbea adesea şi acoperit despre apropiata sa venire. La mănăstirea de femei din Belev, părintele avea multe fiice duhovniceşti. Uneia dintre ele, care trăia cu mama sa, monahie, i-a spus: „Mama ta nu va trăi, dar tu vei trăi până la venirea lui antihrist”. Fiica încă mai trăieşte, cu toate că are aproape optzeci de ani.
părinte, oare este atât de aproape deznodământul?
Părintele a zâmbit şi a trecut de la tonul serios la unul glumeţ:
dumneavoastră, a răspuns el zâmbitor, poate veţi citi despre asta în vreuna dintre cărţi.
Cu aceste cuvinte, părintele Nectarie a condus discuţia spre o temă obişnuită, lumească.
135
26 martie
„Astăzi este începutul mântuirii noastre.” Bătrânul din Temnikovsk şi „Napliuion-antihrist”. Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu.
Ceva despre Napoleon I ca un antihrist nereuşit. Poate, oare, acum să vină antihrist?
Ieri a fost „începutul mântuirii noastre”, ziua Bunei Vestiri, când, după credinţa poporului şi a mea, nici „pasărea nu-şi mai face cuib”.
Ce minunate sunt slujbele la Optina în ajunul şi în ziua marilor sărbători! Doar în cer poate fi mai frumos, iar pe pământ nu se pot compara cu nimic… La Optina încă mai sunt slugi credincioase şi sincere ale împăratului Ceresc. Nu slugi ca ale împăratului pământesc! Unde sunt acum slugile sale credincioase? Pe cine să se sprijine, cu cine să împartă jugul conducerii împărăteşti?… Inima presimte cu îngrijorare furtunile ascunse care se adună iarăşi deasupra capului încoronat de Dumnezeu şi asupra Rusiei pravoslavnice… Cine ar putea fi ajutorul împăratului, cine, la chemarea sa, ar scoate sabia purtătoare de biruinţă în apărarea principiilor fundamentale ale sfântului pământ rusesc?
„Ce om mai este viu pe câmpie? Răspunde!”
Cândva, am avut un prieten. În zilele tinereţii (acum are vreo 70 de ani), deci cu vreo 40 de ani în urmă, era adjunctul procurorului pe judeţele Elatomsk şi Temnikovsk, gubernia Tambov. Pe atunci erau nişte locuri de nepătruns: păduri seculare, nisipuri mişcătoare, o Rusie simplă, veche, naivă, bogată, cu darurile Celui Preaînalt, încă nealterate din veac, bogată în sălbăticiuni, în păsări, în peşte şi cu moravuri, limbă şi inimă apropiate de simplitatea biblică. Era puzderie de păduri, cu toate că nici nu se pomenea
136
de comitete de ocrotire a pădurilor. Dar nici evrei exploatatori de păduri nu erau în acele locuri…
Iată ce s-a petrecut într-o iarnă!
Prietenul meu a fost nevoit să-şi petreacă o noapte într-o aşezare păduroasă, îndepărtată, din cauză că, pe neaşteptate, s-a dezlănţuit o furtună nemiloasă. A cerut să fie primit peste noapte la prima izbă47 întâlnită în cale. Izbele în acele locuri binecuvântate sunt bune, spaţioase. Cinând cu ce a trimis Dumnezeu, se pregătea de culcare într-o cameră separată. Când se uită, de pe cuptor a apărut un cap bătrân, cărunt şi ciufulit, atât de cărunt încât părul bătea în verde.
câţi ani ai?
-Ce?
ai mulţi ani?
dar cine îi mai ştie?! Trebuie să fie mulţi.
pe franţuz, pesemne, ţi-l aminteşti?
pe franţuz? Mi-l amintesc, cum să nu mi-l amintesc?!
dar ce îţi aminteşti?
şi pe franţuzul cu Napliuion48 mi-l amintesc, cum a venit în timpul ţarului Alexandru, cu toată puterea sa necurată. Doar Napliuion, după cum ştii, a fost antihrist.
ei, dar cum antihrist?!, a replicat prietenul meu.
drept îţi spun: antihrist. Doar că atunci nu i-au ieşit toate socotelile şi de aceea nu l-a putut birui pe împăratul Liaksandru. A ajuns până la Pintenburh şi pe împăratul nostru l-a învăluit cu necuraţii săi din toate părţile.
ei, ce tot spui, bunicule? Napoleon nu s-a dus mai departe de Moscova. Este adevărat că au incendiat Moscova, dar nu a ajuns până la Petersburg şi la împărat.
47 Casă ţărănească din lemn (n. tr.).
48 Napliuion joc de cuvinte intraductibil între Napoleon şi naplevati (a scuipa) (n. tr.).
137
dar eu îţi spun că a ajuns şi l-a înconjurat pe împărat din toate părţile, încât nu puteai nici să ajungi, nici să pleci de la dânsul şi înseamnă că împăratul a rămas fără nici o provizie. Şi ce groaznic a fost pentru generalii împărăteşti şi l-au rugat pe împărat să scrie repejor la cazacii de pe Donul liniştit, viteazului ataman Platov, astfel de cuvinte: „Viteazul meu ataman Platov şi vitejii mei căzăcuţi! S-a apropiat de Pintenburh necredinciosul Napliuion cu toată garnizoana şi cu toată pleava lui şi m-a înconjurat pe mine şi pe generalii mei din toate cele patru laturi. Şi nu a mai venit la mine nici un fel de transporturi: nici crupe, nici făină nu mai am aici şi păduchii m-au mâncat de tot. Vino, vino în ajutor cu vitejii tăi căzăcuţi!”. A scris împăratul scrisoare şi a trimis-o pe Donul liniştit cu un om credincios. Şi a venit la împărat viteazul ataman Platov cu cazacii săi şi i-a trimis în iad şi pe Napliuion şi pe franţuz şi toată pleava lor, iar pe împărat şi pe generalii săi i-a eliberat; pe împărat l-au hrănit, iar cu generalii a curăţat toată păduchimea.
Atât de viu mi-am reamintit astăzi această poveste, încât m-am hotărât să o notez ca să nu se piardă această legendă populară asemenea aurului despre acele vremuri când prototipul „celui ce va veni” s-a dus să cucerească de sub nasul satanei pământul pravoslavnic al Rusiei. Atunci împăratul încă avea slugi credincioase, dar acum? Nu sunt oare dintre cei mai „buni” oameni cei care ţin şedinţele din Dumă49 pe băncile din stânga?…
Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu! Acel bătrân cu barba verzuie nu era atât de simplu şi de ignorant când a afirmat că Napoleon a fost antihristul căruia „nu i-au ieşit atunci toate socotelile”. Dar despre faptul că Napoleon s-a pregătit conştient şi că l-a pregătit şi satana întru antihrist
49Parlamentul Rusiei înainte de 1918 (n. tr.).
138
există multe indicii în istoria sa, dar, din păcate, nici un istoric nu a cercetat viaţa şi activitatea sa din acest punct de vedere. Ar rezulta, mai ales în zilele noastre, o similitudine cu acele timpuri când se pregătea în vizuinile şi în subsolurile Franţei regale şi a „ghetoului” internaţional evreiesc aşanumita „mare revoluţie franceză”, care l-a născut pe Napoleon.
Din acest punct de vedere, să aruncăm o privire fugară asupra renumitului corsican. Să amintim că însăşi conducerea Bisericii Ruse, Sfântul Sinod, în scrisoarea sa trimisă din cauza intrării lui Napoleon, în 1812, în hotarele Rusiei, l-a numit antihrist. După tradiţia Sfintei Biserici, antihrist, în calitate de stăpân ilegal al destinelor omenirii, va apărea la vârsta Mântuitorului, când a ieşit la propovăduire, adică la treizeci de ani.
Napoleon s-a născut pe data de 15 august 1769. A fost proclamat prim consul, adică stăpânul de facto al Franţei, pe data de 18 brumar în anul VIII sau pe 9 noiembrie 1799 exact la 30 de ani, 2 luni şi 24 de zile.
Domnul nostru Iisus Hristos Se numeşte Dumnezeu Cuvântul: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul a fost la Dumnezeu şi Dumnezeu a fost Cuvântul” (Ioan 1, 1). Când oraşele Italiei îi aduceau victoriosului Napoleon cheile de la porţile lor, îi ridicau arcuri de triumf pentru intrarea sa triumfală, pe care se afla inscripţia: „Cuvântul trup S-a făcut”.
Cuvântul lui Dumnezeu, arătând mai dinainte, prin prooroci, venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, ne-a spus printre altele: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1). Expediţia lui Napoleon în Egipt nu a ascuns, oare, în sine, scopul tainic care să-l îndreptăţească a fi conducătorul armatelor franţuzeşti conform cuvintelor din Vechiul Testament? Cum putem să ştim?! Dar un episod din această expediţie ne oferă pretextul să credem că Napoleon, în acel timp, el însuşi se privea ca un nou Mesia, potrivnicul lui
139
Iisus Mesia. Iată ce ne transmite despre Napoleon unul dintre istoricii50 contemporani cu el:
„Bonaparte nu era nici musulman, nici creştin: după cum el însuşi şi armata sa reprezentau în Egipt filosofia franceză, toleranţa sceptică, indiferenţa religioasă a secolului al XVIII-lea. Aceasta îi permitea să intre în discuţii serioase şi să aibă relaţii bune atât cu imamii şi şeicii musulmani, cât şi cu feţele bisericeşti creştine şi ale iudaismului. Substratul său spiritual era tot atât de îndepărtat de Coran, cât şi de Evanghelie… Fiind în Egipt, s-a îndreptat spre Suez, ca să vadă rămăşiţele vechiului canal, care unea cândva apele Nilului cu Marea Roşie. Ar fi vrut să vadă izvoarele de apă ale lui Moise şi puţin a lipsit să nu fie victima curiozităţii sale, rătăcindu-se noaptea pe malul mării, în timpul fluxului. «M-a ameninţat aceeaşi primejdie ca şi pe faraon: ar fi fost o temă fructuoasă pentru predicatorii creştini ca să predice împotriva mea!», a spus Napoleon.
Că Napoleon se credea un nou Mesia ne-o demonstrează şi faptul că, devenind consul, apoi împărat, se întorcea adesea cu gândul la timpurile expediţiilor sale în Egipt şi în Asia Mică, pentru cucerirea cărora a făcut apel şi la evrei ca să stea sub steagurile sale, promiţându-le că le reinstaurează împărăţia. «Eu aş fi format atunci, spunea el, o nouă religie; m-am văzut mergând spre Asia pe elefant, cu turban pe cap, cu un nou Coran în mână, pe care l-aş fi alcătuit după ideile mele… Parisul ar fi devenit capitala lumii creştine, iar eu aş fi condus viaţa religioasă, precum şi pe cea politică a întregii lumi.»
A doua zi după încoronarea sa, Napoleon i-a spus lui Decres51 cu oarecare dezamăgire:
«Am venit prea târziu pe lume: nu pot să mai fac ceva măreţ. Nu neg cariera mea strălucită, am reuşit să-mi croiesc
50 P.M. Laurent de l’Adeche, L’Histoire de Napoleon.
51 Ministrul mărilor, sub Napoleon I, amiral.
140
o cale minunată. Dar ce diferenţă este faţă de lumea antică! Priviţi la Alexandru Macedon: când după cucerirea Asiei s-a declarat fiul lui Zeus, atunci, în afară de Olimpiada, care ştia de ce să se ţină, de Aristotel şi alţi câţiva pedanţi atenieni, întregul Orient a crezut în el. Dar dacă eu m-aş fi gândit să mă proclam fiul Tatălui Celui Preaînalt şi aş fi declarat că vreau să-I aduc laudă şi mulţumire pentru un asemenea titlu, nu s-ar fi găsit nici măcar o precupeaţă care să nu-mi râdă în nas la prima mea apariţie. Popoarele sunt prea luminate în timpurile noastre: nu poţi face nimic mai mult!»
Pe insula Sfânta Elena, în exil, Napoleon îi dicta secretarului său astfel de fraze: «Dacă m-aş fi întors biruitor de la Moscova, l-aş fi forţat pe Papă să uite de puterea lumească: aş fi făcut din el un simplu idol, iar eu aş fi condus viaţa religioasă, precum şi cea politică… Sinoadele mele ar fi fost reprezentantele creştinismului, iar papa doar le-ar fi prezidat»”.
Nu sunt, oare, suficiente aceste dovezi pentru a recunoaşte că bătrânul stareţ din Temnikovsk nu era chiar atât de departe de adevăr, numindu-l antihrist pe Napoleon, nu „prea târziu”, după cum credea el, ci prea devreme? Socotelile încă nu i-au ieşit. Atunci erau încă mulţi şi puternici rugători în Rusia, rugătoare era încă toată Rusia pravoslavnică de la sate, puternică şi neclintită era credinţa în popor. Acum nu mai este aşa. A căzut credinţa din popor, iar la vârfurile societăţii internaţionale s-a dezvoltat o astfel de superstiţie: dacă mâine ar veni cu semne şi minuni un nou candidat întru antihrist, el ar fi primit cu braţele deschise de lumea aşa-zis cultă.
Noi suntem în ajunul unei catastrofe mondiale, politice şi sociale. Pentru aceasta, totul se pregăteşte şi orice observator serios o presimte şi se pregăteşte pentru ea, fiecare în felul său, desigur… Război mondial, război fratricid şi, iată, terenul este pregătit pentru înscăunarea şi divinizarea celui ce dăruieşte pace lumii, mai ales dacă această pace va fi
141
promisă împreună cu saţietatea generală şi amuzamente gratuite. Panem et circens! Pâine şi circ! Şi acest circ va fi de multe feluri. Astfel de spectacole vedem şi acum, dar, oare, ce va fi în timpul său, cu semnele şi minunile sale false? Va ajunge, oare, pâinea pentru toţi? Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că anume nu va fi pâine, cu toate că aur va fi, dar nu vei avea ce face cu el.
27 martie
Napoleon I ca antihrist, după opiniile contemporanilor. Napoleon cuvântul (Le Verbe) Revoluţiei.
Cauzele căderii lui Napoleon.
Limbajul cifrelor, al numelor şi al denumirilor. Părintele Varsanufie şi cuvintele sale referitoare la acest subiect. Lev Tolstoi şi J.J. Rouseau înaintemergătorii antihristului. Limbajul cifrelor. Anii 1885-1915.
Aşteptarea celui ce va veni curând, „omul nelegiuirii, fiul pierzării” (II Tes. 2, 3), falsul mesia al evreilor, de care îmi este plină inima, continuă să mă întoarcă mintal la prototipul său, Napoleon I. Iată ce mai scriu despre el contemporanii săi.
Sumbru, veninos, indiferent faţă de oameni şi puţin iubit, stăpânit de un sentiment chinuitor, sufletul său îl descoperă doar Bourrienne, dar şi acesta în accese de ură neîmpăcată:
„Râzând de idei şi de popoare, de religii şi de guverne, el s-a jucat cu oamenii cu o pricepere inimitabilă şi fără nici o jenă. Încrezător în sine la alegerea scopului şi mijloacelor, surprinzător, un virtuos în a mitui, a ademeni, a înşela, a speria, a fermeca, încântător, dar tot pe atât de îngrozitor,
142
era un splendid animal sălbatic, ce se strecoară în ocolul vitelor domestice care rumegă în pace.”
„Eu sunt un om de altă formaţie, faţă de toţi ceilalţi, spunea el însuşi, toate legile de morală şi de bună purtare nu sunt scrise pentru mine. Un om ca mine, scuipă pe viaţa a milioane de oameni.”
„Frica pe care o inspira era provocată, în mod deosebit, de efectul straniu al personalităţii sale asupra tuturor persoanelor cu care se întâlnea. Simţea că nu poate fi clintit de nici un fel de mişcare a inimii. La unii privea ca la un obiect şi nu ca la o persoană. Nu recunoştea pe nimeni, în afară de sine. În sufletul său se simţea un fel de lamă rece şi ascuţită ce provoca răni: în mintea sa era o ironie neîndurătoare.”
„Acest diavol cu chip de om spunea despre el unul dintre generalii săi, Vandamme are asupra mea o înrâurire, de care nu sunt conştient, şi în aşa măsură încât eu, care nu mă tem de nimeni, sunt gata să tremur ca un copil când mă apropii de el; el m-ar putea obliga să trec şi prin urechile acului, ca apoi să mă arunc în foc.”
„Acest om purta în sine ceva ucigător pentru cei virtuoşi… Toate mijloacele sale pentru a-i stăpâni pe oameni erau dintre cele care umilesc omul… Era îngăduitor cu cei virtuoşi doar pentru a-i putea ridiculiza.”
„Avea chiar un surâs ironic şi satanic, care apărea pe buzele sale de fiecare dată când se ivea ocazia să semneze neapărat ceva sub imperiul unei măsuri neaşteptate.”
Pe data de 6 martie 1799 a luat cu asalt Iaffa şi a permis soldaţilor să o jefuiască, iar pe locuitori să-i masacreze. Când furia soldăţească a depăşit orice limite, a trimis pe doi dintre aghiotanţii săi să-i calmeze. Ei au ajuns chiar la timp pentru a salva viaţa a 4000 de albanezi, care făceau parte din garnizoana oraşului. Îndată ce Napoleon a văzut această masă de prizonieri, a exclamat cu indignare: „Ce vreţi să fac cu ei? Să-i hrănesc? Nu avem provizii. Să-i trimit
143
în Egipt sau în Franţa? Nu avem mijloace de transport. Ce drac v-a pus să faceţi asta?”. Aghiotanţii au încercat să se scuze că ar fi fost în primejdie dacă aceşti oameni nu ar fi capitulat, i-au amintit că au fost trimişi de el în scop umanitar… „Ei, da, desigur a replicat el cu vioiciune, se cere umanitate în relaţiile cu femeile, cu bătrânii şi copiii, dar nu faţă de nişte soldaţi înarmaţi. Ar fi fost mai bine să muriţi voi decât să-mi aduceţi pe aceşti nefericiţi. Ce vreţi să fac cu dânşii?” Pe data de 10 martie, toţi aceşti 4000 de oameni au fost împuşcaţi la ordinul lui Napoleon.
„Eu nu am auzit niciodată, scrie Metternich despre Napoleon, o voce aşa de tăioasă şi de aspră. Când râdea, la zâmbetul său participa doar gura şi o parte din obraji; fruntea şi ochii rămâneau neschimbaţi şi întunecaţi… Această îmbinare a zâmbetului cu seriozitatea producea impresia a ceva îngrozitor, înspăimântător.” Şi tot Metternich spunea: „Tendinţa de stăpânire a întregii lumi era imprimată în însăşi firea sa; această aspiraţie o putea înfrâna, o putea pondera, dar nu a putut să o distrugă niciodată”.
Şi, în sfârşit, în Memoriile sale, la data de 30 noiembrie 1815, însuşi Napoleon se descrie cu astfel de expresii: „Să-mi aservesc Europa şi întreaga omenire, să ajung la o asemenea înălţime aş fi putut doar instituind o dictatură universală, lucru pentru care am depus multă stăruinţă”.
Oare, toate acestea nu sunt caracteristicile acelui chip al lui antihrist, care nouă, creştinilor, ni s-a prezentat în operele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii: Efrem Sirul, Ioan Gură de Aur, Ippolit al Romei, Irineu al Lyonului, Teofilact al Bulgariei, Chiril al Ierusalimului, Andrei al Cezareei? Şi trebuie să ştim că încercarea de a se întrupa acest chip a fost făcută de satana nu chiar de mult timp, încât părinţii noştri îi puteau cunoaşte pe tovarăşii acestuia.
144
Nu este o legendă, nu este un mit, este aproape o evidenţă a zilelor trecute. Deplina sa realizare ca împărat universal şi fals mesia, acest specimen nu a atins-o: în realizarea şi întruchiparea acestei idei s-a ridicat ca un zid nebiruit Rusia ortodoxă şi autocrată, condusă de binecuvântatul Alexandru şi de ceata cuvioşilor, în frunte cu preacuviosul Serafim de Sarov. Atunci nu erau în Biserica lui Dumnezeu nici gaponi, nici petrovi, nici semenovi, nici toţi acei răspopiţi, care, cu zecile şi cu sutele, din ziua proclamării faimoasei „libertăţi de conştiinţă”, au dezonorat prin apostazia lor Biserica Rusă…
Cine se va împotrivi acum „celui ce vine”?
încă o trăsătură caracteristică ce îl apropie pe Napoleon de antihrist: Napoleon a fost fiul Revoluţiei, întruchiparea ei, cuvântul ei (Le Verbe) cum el însuşi se numea şi aşa cum l-au numit mulţi dintre contemporanii şi istoricii săi.
Este cunoscut sfârşitul carierei lui Napoleon. Acest lucru îi va fi spre învăţătură „celui ce vine”, şi el nu va fi „abandonat”. Dar, cu toate acestea, şi el, şi tatăl lui, diavolul, vor avea un sfârşit: gheena focului.
„Limba cifrelor!”
S-a întâmplat odată ca părintele Varsanufie să mă întrebe:
dumneavoastră ştiţi, oare, ce înseamnă Kaluga?
M-am gândit la oraşul Kaluga, dar neînţelegând bineîntrebarea, am răspuns că nu ştiu.
– „Kaluga” înseamnă loc ocrotit. Aşa este şi oraşul nostru, Kaluga. Dar cum credeţi că este el ocrotit?
spuneţi-mi, părinte!
prin locurile sfinte ale ţinutului nostru prin mănăstirile sale, unde se află sfintele moaşte ale făcătorilor de minuni de la Kaluga: ale Cuviosului Tihon de Kaluga,
145
ale Dreptului Lavrentie şi ale Cuviosului Pafnutie, egumen de Borovsk, ale sfintei noastre mănăstiri cu marii ei stareţi adormiţi în Domnul: Lev, Macarie, Ambrozie şi cu ceilalţi sfinţi de la Optina, tăinuiţi de Dumnezeu. Aceasta este Kaluga şi fericit sunteţi dumneavoastră că Domnul v-a adus să trăiţi într-un asemenea loc ocrotit de El. Şi să ştiţi că deseori denumirea locului în care trăiţi, familia, persoanele cu care vă întâlniţi, poartă în sine un oarecare sens tainic, a cărui desluşire nu este inutilă. Priviţi, în Vechiul Testament aproape orice nume înseamnă ceva: Eva viaţă, deoarece a devenit mama tuturor oamenilor; însuşi Dumnezeu îi porunceşte lui Avram să se numească Avraam, deoarece îi spune: „Eu te voi face tată a multe neamuri”, iar Sara să se numească Sarra, nu „doamna mea”, ci „doamna mulţimilor”… Astfel, în toată Biblia, denumirea şi numele au totdeauna un sens tainic şi important. Însuşi Domnul Şi-a luat nume omenesc emmanuel, ceea ce înseamnă „cu noi este Dumnezeu”, şi Iisus, deoarece „va mântui pe oamenii săi de păcate”. Vedeţi cât sunt toate acestea de importante şi de însemnate.
văd, părinte!
dar în afară de limba numelor şi a denumirilor mai există şi limba cifrelor, de asemenea o limbă ascunsă şi nu oricăruia i se dă să-i descifreze taina. Pe cât de mare a fost taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, ea a fost ascunsă în spiţa neamurilor urmaşilor lui Avraam: „De la Avraam la David spune Sfântul Evanghelist Matei sunt paisprezece neamuri; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon până la Iisus sunt paisprezece neamuri”. Observaţi numărul 14? Se repetă de trei ori. El se compune din dublarea cifrei 7, iar 7 este o cifră sfântă în Biblie şi înseamnă „veacul de acum”, iar veacului viitor i se atribuie cifra 8. Vedeţi că şi numerele au limba lor?
văd, părinte.
146
faceţi bine că le vedeţi: se poate ca undeva să vă fie de folos.
îmi amintesc aceste cuvinte ale părintelui Varsanufie şi îmi vine în minte: că pe ereziarhul nostru, Lev Tolstoi, mulţi îl numesc înaintemergătorul lui antihrist. Aşa îmi pare că l-a numit şi adormitul părinte Ioan de Kronstadt. Dacă, într-adevăr, Tolstoi este înaintemergătorul lui antihrist, cui altuia să i se dea denumirea de înaintemergător spiritual al lui Napoleon decât lui Jean-Jaques Rousseau, cu ale sale Emilie şi Contractul social, care au pus prima piatră la fundamentul şcolii enciclopediştilor, care au pregătit spiritual Revoluţia franceză de la 1793 şi, prin urmare, crearea lui Napoleon I?
încercăm să ne adresăm limbajului cifrelor: J.-J. Rousseau s-a născut în anul 1712. Napoleon s-a născut în 1769. Deci peste 57 de ani.
Lev Tolstoi s-a născut în 1828. Noul Napoleon (antihrist) s-a născut oare în 1885 (1828+57=1885)? Nu poate fi oare anul 1915 anul înscăunării acestui nou Napoleon, în calitate, să spunem aşa, de „superarbitru universal” (ideea arbitrajului se leagă acum puternic de popoare), când împlineşte 30 de ani de la naştere? Şi numărul numelui acestuia este 666? Cum să ştii? Limbajul numerelor este o taină, dar el există.
Cifrele numelui lui Napoleon eu nu le ştiu, dar numele acesta scris pe greceşte şi aşezat pe silabe, în ordinea arătată mai jos, confirmă cuvintele părintelui Varsanufie că şi numele au importanţa şi sensul lor tainic:
HoOTotecov napoleon;
TiokzKN al statelor;
X,eo)V leu;
oo cel care este.
Deci: Napoleon leul statelor.
Limbajul numelor, al denumirilor, al cifrelor! Este o taină! Dar nu este nimic ascuns care să nu se descopere. Când se va descoperi degrabă sau după mult timp şi aceasta este o taină.
147
4 aprilie
Zile de bucurie şi zile deplâns.
Stareţul Isidor de la Ghetsimani şi calea mea.
Iată, a trecut şi Săptămâna Luminată ca un vis minunat. Mai este oare vreun loc în Rusia, în afară de sfintele ei mănăstiri, unde să se sărbătorească atât de solemn şi cu atâta bucurie Paştile Domnului? Cred că nu… Şi iată, după zile de bucurie, îmi amintesc de zilele plângerii mele…
Era în zilele care au precedat groaznicele clipe ale „libertăţilor din octombrie”. Se apropia sfârşitul lui septembrie, anul 1905. În aceste zile, şi în viaţa mea personală s-a produs o schimbare uriaşă şi stăteam ca un viteaz din bâline52 la răscruce, iar acolo era un stâlp pe care scria:
„Să merg drept înainte nu voi trăi.
Nu este cale nici pentru trecător, nici pentru călător, nici pentru migrator.”
Dar eu voiam să merg pe de-a-dreptul, nu pe ocolite…
La preasfinţitul Nicon, pe atunci episcop de Serpuhov, vicar al Mitropoliei Moscovei, m-am întâlnit cu unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi de la Editura „Foile Treimice” şi de la „Tărâmul lui Dumnezeu”, cu D.I. Vvedenski. Am discutat şi am hotărât ca eu, înainte de a lua vreo hotărâre privitoare la viaţa mea viitoare, să mă văd cu stareţul Schitului Ghetsimani, ieromonahul Isidor.
mai bine ar fi pentru dumneavoastră să vă rugaţi la Cuviosul Serghie mi-a spus Vvedenski -, apoi să poftiţi pe la mine, iar de aici să mergeţi la stareţ, cu atât mai mult cu cât el vă cunoaşte după articolele pe care le scrieţi.
Vvedenski era pe atunci profesor la seminarul teologic de la Betania şi locuia acolo. Aşa am şi făcut.
52 Epopee populară rusă (n. tr.).
148
Şi mi-a spus stareţul Isidor:
ceea ce ai plănuit nu este drumul tău. Să citeşti mai des viaţa Cuviosului Teodot Korcemnik53: ţi se potriveşte mai bine. Pomenirea acestui sfânt al lui Dumnezeu se face pe data de 18 mai. Ia Mineiul şi citeşte mai des viaţa lui.
Aşa am şi făcut. În viaţa acestuia, printre altele, se spun următoarele:
„Atunci Biserica lui Hristos, precum o corabie în mijlocul valurilor, se târa şi se temea să nu se împotmolească: iar ticăloşii, năvălind prin casele creştinilor, îi tâlhăreau de toate câte aveau şi îi târau la necurăţiile lor şi apoi îi târau legaţi în temniţe şi nu se pot descrie nenorocirile ce le îndura atunci Biserica. Preoţii părăseau bisericile Domnului, lăsând uşile încuiate şi nu mai era nimeni care să nu se ascundă în aceste locuri pline de groază. Moşiile erau pustiite şi s-a făcut foamete, mai rea decât cele mai grele chinuri. Atunci cei care se ascundeau prin pustietăţi şi se ascundeau prin munţi şi prin peşteri, nemairăbdând foamea, s-au predat în mâinile ticăloşilor, nădăjduind unii dintre ei în mila acestora. Greu le-a fost fugarilor să suporte aceste nenorociri, pentru că mai înainte fuseseră învăţaţi să trăiască în belşug, iar acum rodeau rădăcini şi iarba pustiului.
Iar fericitul Teodot nu folosea hanul aşa cum unii gândeau, ca să strângă aur, căci nu crâşmărea într-adevăr, ci se prefăcea, iar din hanul său a făcut liman şi linişte fără de frică pentru fraţii săi cei prigoniţi…”
Chiar din primele zile după ce ne-am mutat la Optina, au început să se împlinească pentru mine şi pentru soţia mea cuvintele stareţului Isidor: prin belşugul de vizitatori, casa noastră a început să se asemene cu un han. Cine oare nu a fost la „hanul” nostru în anii care au trecut?! A fost
63 Hangiul (n. tr.).
149
chiar şi un viconte francez, iar pe ruşii noştri nici nu îi mai pun la socoteală!
Este oare asemănătoare starea Bisericii Ortodoxe cu aceea din vremea Cuviosului Teodot Korcemnik? Se împlinesc cuvintele stareţului Isidor? Cred că nici aici nu a trecut pe alături cuvântul său înainte-văzător: parcă nu se vede acea putere deschisă a prigoanei, dar o prigoană ascunsă, perseverentă a început deja, şi nu de ieri.
6 aprilie
Povestirea unui înţelept al nostru despre monahul Savatie şi ierodiaconul Filaret
Astăzi a venit la mine unul dintre oamenii înţelepţiţi de Dumnezeu.
ce oameni au fost mai înainte şi ce oameni sunt acum!, a spus el în timpul discuţiei. Ce monahi erau atunci, iar noi…
Şi a dat din mână cu amărăciune. Iar eu m-am gândit cu şi mai mult amar: dacă părintele vorbeşte aşa despre sine, atunci noi ce mai suntem?… Dar el a continuat:
cum să nu-i pomenim pe adormiţii noştri stareţi, care au fost chiar făcători de minuni în timpul vieţii?! Dar să-i luăm chiar şi pe monahii de rând: pe Savatie, pe ierodiaconul Filaret de la spital aceştia sunt aproape contemporanii noştri, lucrători ai nevoinţei monahale prin anii 80 ai veacului ce tocmai s-a încheiat. Nu ne despart de ei mai mult de 30-40 de ani, şi cât de sus au stat în nevoinţe chiar faţă de cei mai buni dintre noi, cei de acum! La unii ca aceştia nici nu se cade să ne gândim… Vă voi povesti una dintre descoperiri.
150
S-a sfârşit Cuviosul şi dreptul ierodiacon Filaret, care în timpul vieţii şi-a dus ascultarea la spital cu o dragoste neobişnuită, dar nu puţin a suferit din cauza clevetirilor. Părintele Savatie l-a iubit foarte mult şi a plâns când s-a văzut lipsit de prietenul său devotat. Odată, părintele Savatie nu se simţea bine şi s-a culcat pe o băncuţă în chilia sa. A adormit şi a avut un vis: parcă a intrat prin sfintele porţi ale unei mănăstiri necunoscute, iar în mănăstirea aceea erau trei biserici. A dorit să vadă această mănăstire şi s-a îndreptat mai întâi spre biserica din dreapta. S-a apropiat de clădire, dar s-a oprit la intrare, temându-se să intre, şi a început să asculte cu atenţie. Deodată aude că înăuntru vorbeşte cineva. A făcut părintele Savatie o rugăciune şi i s-a răspuns: „Amin!”. A intrat, dar nu a nimerit în biserică, după cum presupunea, ci într-o chilie în care stăteau trei monahi tineri în reverende şi fesuri asemănătoare cu cele de la Athos, fiecare la câte o masă mică, cu cele necesare scrisului. Camera avea înfăţişarea unei cancelarii.
Monahii discutau despre folosul pe care îl aduc pomenirile pentru cei adormiţi şi au amintit câteva locuri din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, au amintit şi cuvântul Sfântului Grigorie Dialogul şi altele.
ce mănăstire este aceasta?, a întrebat părintele Savatie.
mănăstirea „Sfântul Simon”.
ce biserică e în partea dreaptă? Şi de ce de jur împrejur este atâta verdeaţă, copaci şi flori, când pretutindeni este iarnă? (Părintele Savatie a avut acest vis în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1886.)
în această biserică se aduce Jertfa cea fără de sânge pentru noii adormiţi. Prin mila lui Dumnezeu, adormiţii au un mare folos din pomenirile ce li se fac: celor păcătoşi li se iartă păcatele, iar cei drepţi primesc mare har.
Părintelui Savatie i-a plăcut mult această apreciere a tinerilor monahi şi le-a zis:
151
nu de mult a murit un om bun şi apropiat mie…
dumneavoastră vorbiţi despre părintele Filaret?, l-au întrebat ei.
da, despre el.
dar nu vreţi să-l vedeţi?
Inima părintelui Savatie s-a oprit de bucurie.
da, aş vrea, a răspuns el cu sfială.
Atunci monahul care părea mai în vârstă i-a spus celui mai tânăr:
anunţaţi că cineva doreşte să-l vadă pe părintele Filaret.
Acela a plecat şi, întorcându-se, i-a spus părintelui Savatie să-l urmeze. L-a dus în camera alăturată, înăuntrul căreia se afla o scară, de pe care tocmai cobora un tânăr de vreo 18 ani, într-un stihar luminos, care i-a spus:
vreţi să-l vedeţi pe părintele Filaret? Poftiţi după mine!
Au pornit în sus pe o scară foarte abruptă şi părintele Savatie, fără să ia în seamă obişnuita sa durere de picioare, de care suferea de mult timp, nu a simţit nici durere, nici oboseală, de parcă mergea prin văzduh. Au urcat cât au urcat şi au ajuns iarăşi la o biserică de mari dimensiuni, cu o cupolă neobişnuit de înaltă. Biserica era rotundă, dar nu avea iconostas. Sub cupolă se vedeau cetele sfinţilor, împărţiţi pe grupe, şi parcă erau pe nori. Printre acestea, părintele a văzut ceata mucenicilor, a ierarhilor, a cuvioşilor şi a altor sfinţi plăcuţi Domnului din veac… Jos, sub dânşii, se vedea un şir de icoane, iar sus, în ciuda lipsei ferestrelor, se revărsa o lumină neobişnuită. Părintele Savatie a fost cuprins de un entuziasm mut stând în faţa acestei lumini minunate şi a văzut toate chipurile sfinţilor. Deodată au căpătat viaţă, au început să se mişte şi să discute între ei. Lucrul acesta l-a uimit peste măsură pe părintele Savatie.
îl căutaţi pe părintele Filaret?, l-a întrebat unul dintre ei. Deocamdată nu este aici. I se pregăteşte loc împreună cu drepţii şi cei nebuni pentru Hristos.
152
Atunci părintele Savatie l-a întrebat pe însoţitorul său în şoaptă:
este lipsit, oare, de monahism?
nu este lipsit, ci şi mai înălţat, a răspuns el.
Au plecat mai departe şi, luând-o la dreapta, au intrat într-o biserică adevărată, iar cealaltă biserică era, parcă, un pridvor. Amândouă bisericile erau unite printr-o arcadă. Această biserică nu avea altare laterale şi pretutindeni ardeau candele. De jur împrejur erau balcoane. Părintele Savatie a început să privească iconostasul, dar observând că însoţitorul său se uită în sus, în partea opusă, s-a uitat şi el într-acolo şi l-a văzut pe părintele Filaret într-un balcon.
filaret, tu eşti?!, a exclamat el.
eu, a răspuns părintele Filaret, plecându-se înaintea sa.
Faţa părintelui Filaret exprima multă bucurie; era îmbrăcat într-un stihar luminos, cu orarul aşezat cruciş. Stătea rezemat de balustrada cafasului şi, ţinând în ambele mâini un sul de hârtie, îl privea cu blândeţe pe părintele Savatie.
se poate să mă văd cu tine?, l-a întrebat părintele Savatie.
se poate!, a spus zâmbind părintele Filaret.
Părintele Savatie a început să caute scara, pentru a se urca în cafas, dar nu era nici o scară. Atunci i-a zis părintelui Filaret:
pe unde să ajung la tine?
mergi, te voi ajuta, i-a răspuns părintele Filaret.
Crezând că îi va arunca o funie, părintele Savatie l-a întrebat:
de ce nu este o scară aici? Cum ai ajuns acolo?
pe mine m-au adus aici „clevetirile omeneşti”, a răspuns părintele Filaret. Mai înainte stăteam chiar acolo, unde eşti tu acum.
Şi faţa părintelui Filaret s-a făcut deodată din veselă, tristă. Părintele Savatie abia a avut timp să se gândească
153
în inima sa: „Filaret, tu ai fost în timpul vieţii atât de milostiv faţă de clevetitorii tăi!”, iar părintele Filaret, ca răspuns la acest gând, a zis:
eu, totdeauna, i-am compătimit pe cei care clevetesc, iar acum îmi este milă şi mai mult de aceştia. Acum am aflat din experienţă că cel care îl cleveteşte pe fratele său va fi pedepsit cu acelaşi păcat pentru care l-a clevetit. Pentru acest păcat va fi şi judecat, dacă nu se pocăieşte.
Şi părintele Savatie s-a gândit iarăşi: „Filaret, tu ai avut multă iubire faţă de aproapele!”. Şi la acest gând Filaret i-a răspuns:
doar aici se poate afla ce mare răsplată are Domnul pentru iubirea şi milostivirea faţă de aproapele. Voi, cei care sunteţi încă pe pământ, nici nu puteţi înţelege acest lucru!
o duci bine?, a mai vrut să-l întrebe părintele Savatie.
Dar acesta, tăcând, a desfăcut sulul de hârtie pe care îl ţinea în mâini şi părintele Savatie a putut citi cele scrise acolo cu litere mari şi strălucitoare: „Drepţii vor trăi în veci şi răsplata lor este în Domnul”. La finalul fiecărui rând al acestor cuvinte dumnezeieşti era câte o steluţă de aur ce strălucea luminos.
Parcă s-a deschis o uşă la cafas şi părintele Filaret a fost chemat de cineva şi, plecându-se, s-a îndepărtat. Aici părintele Savatie s-a trezit. Durerile pe care le avea când s-a culcat nu le mai simţea, picioarele bolnave deveniseră sănătoase. Sufletul său era plin de o mare bucurie.
O astfel de povestire am ascultat astăzi de la unul dintre înţelepţiţii noştri de Dumnezeu, care s-au învrednicit să ne viziteze în sihăstria noastră. Şi parcă am vrut să-i pun o întrebare: putem crede în orice fel de vise? Dar nu l-am mai întrebat, deoarece şi sufletul meu era plin de o bucurie inexplicabilă.
154
20 aprilie
O vedenie la Şamordino.
Părintele Pamva, un călugăr simplu de la Optina, şi părintele protoiereu Aleksandr Ciagrinski (Iungherov) „Creştinul” şi ţăranul. „îl vom aştepta pe antihrist.”
De multă vreme nu m-am mai uitat prin însemnările mele, fiind tot timpul ocupat cu pregătirea pentru tipar a manuscrisului meu Cele sfinte de sub obroc şi punerea în ordine a vechilor scrisori. S-au adunat foarte multe în ultimii ani; multe dintre ele sunt sortite distrugerii, dar sunt şi din acelea de care nu numai că îmi este milă să mă despart, dar vreau să le transcriu în caietele mele de însemnări, ca să nu se piardă…
Aseară au trecut pe la noi şi au băut un ceai părintele Nectarie, părintele Varsis şi părintele Pamva. Părintele Varsis a slujit zilele trecute la Şamordino. Sora sa a fost la Petersburg, la Mănăstirea „Sfântul Ioan”, s-a întors şi a comandat la Şamordino să se slujească o Liturghie pentru adormitul părinte Ioan de Kronstadt. În timpul cântării „Heruvicului”, o monahie bolnavă l-a văzut pe părintele Ioan care, la vohodul mare, a intrat împreună cu preoţii în altar, prin uşile împărăteşti. Monahia a ţipat:
părinte, ia-mă şi pe mine!
Câteva monahii au venit în grabă la dânsa, gândind că i s-a întâmplat ceva.
dar nu l-aţi văzut pe părintele?, s-a mirat ea. Chiar acum a intrat în altar!
înainte nu se mai întâmplase nimic asemănător cu această monahie.
Părintele Pamva este unul dintre cei mai simpli monahi de la Optina; bătrân cam de 70 de ani, de loc din stepele Samarei. Mi-a povestit multe despre părintele protoiereu
155
Alexandru (Iungherov) de la Samara, care „şi-a sfârşit viaţa pământească la mănăstirea de femei de la Ciagrinsk”. După cum povesteau părintele Pamva şi alţii, a fost cu adevărat un mare păstor al oilor cuvântătoare ale lui Hristos. El l-a îndreptat pe părintele Pamva către Optina. „Pentru păcatele tale îi spunea el părintelui Pamva -, de multă vreme ar fi trebuit să arzi în gheenă, dar eşti simplu cu inima şi de aceea te miluieşte Domnul. Dar să arunci, frate, lucrurile tale scârboase, încheie socotelile cu lumea şi mergi în gubernia Kaluga, la Sihăstria Optina. Acolo să lucrezi pentru Domnul şi pentru mănăstire, cât te vor ţine puterile, şi cu Dumnezeu cel milostiv te vei mântui. Eşti simplu şi neînvăţat, dar nu te amărî: unora ca aceştia le descoperă Dumnezeu tainele Sale şi le ascunde celor înţelepţi şi deştepţi. Vei vedea şi împărăţia cea fericită a veacului viitor dar şi chinul cel veşnic, multe poate să-ţi dea Domnul să vezi, ceea ce oamenii cu carte nu pot nici să-şi închipuie…”
şi toate astea, a spus părintele Pamva, adresându-mi-se, le-am văzut şi chiar şi acum le văd.
dar ce vezi tu, părinte Pamva?
văd demoni, toate uneltirile diavoleşti le văd… Mie mi-a spus părintele Alexandru că le voi vedea şi iată că le văd.
şi care sunt ele?
ei, frăţioare, mai bine este să nu le ştii şi nici să întrebi.
de ce?
sunt bolnav de mârşavi! Se întâmplă uneori să-i şi văd, dar nu sunt bucuros. Au pus mâna asupra lumii! Nu vor binele oamenilor!
dar crucea pentru ce o avem?
crucea?! Crucea, frăţiorul meu, este o putere nebiruită acolo unde oamenii cred în cruce şi trăiesc după învăţătura crucii. Dar în lume, frăţiorul meu, cum se trăieşte acum? Cei care trăiesc în lume nu mai slujesc crucea, ci pe diavolul şi toate poftele lui. În lume nu îl mai cheamă pe
156
Hristos în ajutor, ci pe diavol. Ţăranii din jurul hotelului părintelui Pahomie cară lemne la staţia din Kozelsk. Să-i auzi pe cine tot îl pomenesc… Da, toţi pe „el” îl pomenesc. Mai înainte, un bun creştin, orice ar fi făcut, începea lucrul cu „Doamne Iisuse Hristoase” şi iar „Doamne Iisuse Hristoase”. De aceea era creştin, că îl pomenea pe Hristos. Însă acum a devenit mojic, dar nu un simplu mojic, ci vrăjmăşesc, pentru că la fiecare cuvânt îl pomeneşte pe vrăjmaş sau pe mama sa o afuriseşte. Vrăjmaşul nu ar fi venit şi nu ar putea să vină nechemat, cu de la sine putere, căci harul botezului îl împiedică să vină la om. El este aici, dar spre satisfacţia noastră! Şi lumea a devenit nu a lui Dumnezeu, ci a vrăjmaşului… Adormitul părinte Alexandru mi-a spus acum vreo douăzeci de ani că antihristul stă deja cu un picior în lume, iar pe celălalt îl ridică: curând va veni să împărăţească. Nu va întârzia îl vom aştepta!
Părintele Pamva a ridicat mâna:
ei, e puţin probabil ca noi să nu îl aşteptăm!
Multe alte minuni din viaţa sa de taină mi-a spus mie părintele Pamva, dar inima mea a fost cel mai mult atinsă de cuvintele sale despre antihrist.
părintele protoiereu Aleksandr Iungherov, vestit prin viaţa sa plăcută lui Dumnezeu şi prin înainte vederea sa în tot Saratovul şi Samara de pe Volga, era om cu carte, iar eu fiu al unui om simplu, cândva plugar, iar acum sunt monah văzător cu duhul şi noi, toţi trei, avem aceeaşi gândire: îl vom aştepta pe antihrist!… Da, îl vom aştepta, dacă nu ne întoarcem inimile noastre către pocăinţă şi nu aducem roadele ei vrednice.
157
22 aprilie
„Vom lua însemnări!” Anul 1905 în Rusia şi la Athos.
însemnările prietenului meu: impresii de la Ierusalim sâmbăta mare la Ierusalim
îl vom aştepta până la sfârşit sau nu, despre aceasta ştie Dumnezeu, dar lucrarea noastră să o facem. Dumnezeu mi-a pus pana în mână, m-a aşezat pe malul râului dumnezeiesc, lângă zidurile Optinei: scrie, robul lui Dumnezeu, Serghei, notează tot ceea ce aduce râul, în clipele tale de rugăciune, ca un dar al lui Dumnezeu în mrejele întinse. Vom nota! Zilele au devenit mai liniştite în casa noastră. Chiar şi la Optina sunt mai puţini oameni, şi mai ales din cauza aşa-numitului „public inteligent”, pe care încerc să-l ocolesc, pot să stau de vorbă mai mult cu notiţele mele.
Iată, în faţa mea sunt nişte însemnări de la Athos ale unui prieten de inimă prin credinţă şi prin nădejdile noastre creştine. Au fost scrise de dânsul în chip de jurnal în memorabilul an 1905. Mult timp îşi vor aminti de acest an şi călugării de la Athos, şi oamenii Rusiei! Nu degeaba noi suntem fraţi după duh cu Athosul.
luaţi aceste însemnări, mi-a spus prietenul meu, şi faceţi ce doriţi cu ele. Eu le voi pierde, dar poate dumneavoastră le veţi folosi la ceva.
Iată, acum a venit şi rândul acestor însemnări. Prietenul meu era negustor şi în anul 1905 a plecat la vechiul Athos să caute „Ierusalimul ceresc”. Acum este iarăşi negustor, dar dragostea pentru monahismul cel bun nu a pierdut-o şi, când are timp, merge la Optina să se roage lui Dumnezeu, să postească, să vorbească cu stareţii şi să plângă cu mine pentru ceea ce a fost şi ceea ce a rămas pe pământul natal. Un om bun, un suflet sfânt! însemnările sale cuprind
158
perioada dintre 20 martie 1905 şi 30 mai 1906. Atunci la Athos s-a cutremurat pământul54, iar la noi marea împărăţie rusească.
„Doamne, binecuvântează!” aşa încep însemnările prietenului meu.
„în acest an 1905, pe 20 martie, duminică, am plecat din Kiev, unde, de Buna Vestire, m-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. În aceeaşi zi m-am îndreptat spre Odesa, de unde pe data de 29 martie am plecat cu vaporul „Lazarev” la sfântul oraş Ierusalim, prin Constantinopol. Pe drum am avut doi tovarăşi, unul din Kimr şi altul din Odesa, oameni sinceri, buni, şi împreună, fără tristeţe, am săvârşit călătoria până la Ierusalim. Marea a fost neînchipuit de liniştită.
Prin aşezarea sa, Constantinopolul este minunat de frumos, dar locuitorii săi sunt ceva de nesuportat prin murdăria exterioară, care produce o impresie deprimantă. Dacă aici nu ar exista metocul monahilor athoniţi, ar fi potrivit nici măcar să nu amintesc de Constantinopol. Oraşele aflate în cale nu sunt mai curate.
Pe data de 10 aprilie 1905, în Duminica Floriilor, la ora şase seara, am ajuns în sfântul oraş Ierusalim. A doua zi, împreună cu nedespărţiţii mei prieteni, ne-am dus la marea, dorita şi sfânta Biserică a învierii lui Hristos, unde se găseşte Golgota, unde se află mormântul Domnului, de unde „S-a sculat Hristos precum dintr-un palat”. Inima mi se zbătea şi fremăta ca un porumbel ce bate din aripi… Dar, vai, în drum spre biserică, simţurile mele au fost paralizate, în parte de oboseala îndelungatei călătorii pe mare, dar mai ales din cauza ambianţei din drumul nostru spre biserică. Zarva, vuietul, strigătele şi graiurile a tot felul de naţionalităţi, care şi-au adunat reprezentanţii lor
64 Vestitul cutremur de la Athos.
159
în acest centru spiritual a toată lumea, răgetul catârilor şi al altor animale; înfăţişarea infirmilor murdari, a cerşetorilor obraznici care te sâcâie să le dai milostenie, străzile murdare, înguste, presărate cu negustori murdari şi neciopliţi, care vând tot felul de mărunţişuri, câini vagabonzi, pe jumătate morţi, toate aceste realităţi deprimante şi oprimante au acţionat asupra psihicului meu şi, intrând în biserică, deja nu am mai încercat nici un fel de sentimente.
Aici aceeaşi murdărie a gospodăririi neevlavioase a grecilor, lăcomia conducătorilor şi o umilinţă nemaivăzută. Ghidul nostru, voind să se despartă cât mai repede de noi pentru a-şi trage spre câştig o altă grupare de pelerini, numai nu ne-a îmbrâncit, obligându-ne să ne închinăm la trap în sfânta biserică. Aceasta a umplut paharul răbdării noastre şi am ieşit cu amar, aproape plângând, din cauza dezamăgirii.
A doua zi o altă ispită. Ne-am dus la biserică şi am vrut să rămânem aici pe timpul nopţii. Paza turcească încuie biserica de la ora opt seara până la trei-patru dimineaţa. Pe mine şi pe prietenii mei ne-a furat somnul şi ni s-a propus să dormim în cafas, unde erau întinse nişte covoare murdare cu saltele şi perne tot aşa de murdare. Nu am stat întinşi mai mult de două sau trei ore, că s-au strâns aşa de multe insecte şi paraziţi de toate felurile, încât mult timp nu am mai scăpat de ele.
Dar s-a pus capăt tuturor ispitelor înaintea zilei de 16 aprilie, Marea Sâmbătă, care a venit cu măreţie şi putere de impresionare în timpul aşa-numitului „Har”, al coborârii focului sfânt deasupra Mormântului Domnului. La drept vorbind, judecând după solemnitatea sărbătorii, la Ierusalim această zi este şi Paştile. Pentru această zi vin aici mulţimile de pelerini din toată lumea: unii sunt râvnitori ai evlaviei, alţii de dragul curiozităţii deşarte sau pentru senzaţii tari şi aventură într-un cuvânt, oameni de toate felurile şi toate naţionalităţile.
160
Deja din Vinerea Patimilor oraşul fierbea de lume; străzile, şi aşa înguste, deveniseră de nepătruns, în aer, zgomotul şi larma deveniseră de neînchipuit… Biserica, încă din seara spre sâmbătă, fusese înconjurată de trupe turceşti şi, treptat, se umplea de oameni care, din timp în timp, îşi cumpărau un loc mai în faţă, începând cu 50 de copeici până la 10 ruble, în banii noştri.
Am hotărât să mergem la biserică sâmbătă, la ora nouă dimineaţa. La misiunea noastră bisericească ni s-a comunicat că slujba în Biserica învierii, înainte de „focul haric”, va începe la ora 13. Mulţimi de oameni se îndreptau spre biserică. Prăvăliile erau toate închise. În apropierea bisericii erau atâţia oameni încât nici cu puşca nu-i puteai alunga. Soldaţii turci alungau poporul cu cravaşele, dar nici asta nu ajuta la nimic valul de oameni curgea şi tot curgea.
Ce va fi mai departe? Cum vom trece?… Doamne, binecuvântează! Şi am plonjat în mulţime ca într-un ocean, care ne-a dus pe creasta valului său chiar în biserică. Spre fericirea noastră şi cu mila lui Dumnezeu, încă mai rămăseseră locuri de vânzare pentru prezenţa în biserică la slujbă. Am ocupat locuri în primul rând, în apropierea mormântului, dar paza turcească ne-a prins de guler şi ne-a împins în biserica principală. Aici ne-a aşteptat o neplăcere: pelerinii de aici ne-au îmbrâncit din poziţiile avansate, smerenia aparentă a cedat locul egoismului grosolan, fiecare se gândea doar la sine. Pretutindeni se auzeau înjurături, toţi se împingeau. Dar, spre bucuria noastră, aici nu erau pelerini ruşi, doar greci şi alţi străini. Aceştia, fără nici un fel de jenă, puteau să te lovească peste gât, doar ca să ocupe un loc cât mai confortabil. Era greu să te lupţi pentru un loc şi, în plus, era o căldură insuportabilă, dar nu puteai să faci nimic trebuia să rezişti până la ora începerii slujbei, până la primirea focului haric, această mare minune a milostivirii lui Dumnezeu.
161
De la ora 12, clerul grecesc a început să se pregătească pentru slujba dumnezeiască. Pe noi, dar şi pe toţi cei prezenţi ne-a cuprins o nerăbdare febrilă. Şi dumnezeule milostiv! ce nu au început să facă arabii, copţii, abisinienii împreună cu cei cu pielea neagră şi de aceeaşi credinţă cu noi! S-a produs o aşa zarvă şi un aşa tropăit, încât este anevoios să şi povesteşti… Din cauza acestei neorânduieli, starea mea sufletească a coborât cu încă vreo câteva grade. Într-un timp mi-am zis că ar fi bine să ies din biserică…
în sfârşit, pe la ora 13, patriarhul, îmbrăcat într-un hiton, a intrat în camera mormântului şi a rămas încuiat acolo. Aşteptarea a devenit şi mai febrilă. Şi, deodată, zgomotul s-a liniştit, totul a amorţit şi s-a făcut o aşa linişte încât se auzea doar zbaterea a mii de inimi. Minutele trăite au fost de nedescris, de o intensitate sfântă, de o osteneală duhovnicească pe care nu am încercat-o niciodată…
Pe la unu şi vreo douăzeci de minute, în deschizătura mormântului, a apărut patriarhul Damian cu un mănunchi de lumânări aprinse şi de la acesta, într-o clipă, au izbucnit flăcări în toată biserica.
Ce s-a întâmplat cu mine nu pot să descriu: ce încântare, ce înălţare a duhului, ce freamăt sufletesc! Eram în afara lumii, undeva sub pământ, într-o veşnicie deasupra lumii, în cuptorul cu foc împreună cu cei trei tineri, nears de flacăra cuptorului încins de şapte ori. Şi, într-adevăr, am stat într-o mare de foc, care nu dogorea, nici nu ardea… În jurul meu oamenii vârau focul în gură, îşi însemnau faţa cu semnul crucii, îl treceau prin păr, pe mâini… Şi eu am încercat această însuşire minunată, inexplicabilă a acestui foc nearzător şi haric. Focul haric îşi păstrează această însuşire câteva minute, după care devine un foc obişnuit, stihial.
în prima zi de Paşti, Ierusalimul s-a golit pe jumătate. Această minunată şi sfântă zi am întâmpinat-o la misiunea
162
noastră aşa, pe ruseşte, dar nu atât de solemn şi cu atâta bucurie cum o făceam acasă: focul binecuvântat a micşorat oarecum frumuseţea acestei măreţe zile, strivind cu puterea impresiilor sale toate simţămintele noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins.” (Luca 12, 49) Tu l-ai şi aruncat, Doamne. Încă din zilele Tale pământeşti, el arde nematerialnic în inimile credincioşilor Tăi, iar material, în fiecare an, la cinstitul Tău mormânt din Ierusalim.
Slavă puterii Tale, Doamne!
23-30 aprilie
Continuarea însemnărilor prietenului meu:
Athos. Părintele Nicodim. Călătoria prin Athos. Plecarea pelerinilor. Athosul „de toate zilele” şi cutremurul din anul 1905. Sfârşitul însemnărilor de la Athos şi a ascultării prietenului meu.
De la Ierusalim, ne-am îndreptat spre Athos, unde am sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, în luna mai, anul 1905. Athosul ne-a fermecat cu măreţia şi cu frumuseţea sa. Monahii de la „Sfântul Pantelimon” ne-au întâmpinat extraordinar de cordial şi, mai ales, ne-au creat o dispoziţie sufletească favorabilă. O deosebită dragoste faţă de pelerini şi-a manifestat şeful arhondaricului, părintele Nicodim, cunoscut de toţi pelerinii care vin la Athos. Despre acest om iubitor am aflat încă de pe drumul spre Ierusalim, de aceea mi-am îndreptat paşii, înainte de toate, spre Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”, pentru a cere binecuvântare să rămân pentru totdeauna la Sfântul Munte Athos.
163
Dar la această mănăstire mare şi zgomotoasă nu aveam nici o intenţie să rămân.
Pe părintele Nicodim m-am învrednicit să-l văd chiar în ziua în care am ajuns aici şi, într-adevăr, acest stareţ m-a uimit cu dragostea sa. I-am povestit pe scurt starea în care mă aflam, i-am explicat că prefer să devin un vagabond în Sfântul Munte decât să mă întorc în lume şi, drept răspuns, am auzit de la dânsul un astfel de cuvânt: „Ajunge! Fă trei metanii înaintea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon: de acum vei fi slujitorul său. Domnul te-a adus aici”. Şi eu, fără să murmur, m-am hotărât să rămân pentru totdeauna în această mănăstire, atras de dragostea părintelui Nicodim.
Am ajuns la Athos într-o vineri şi la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” am stat până luni, iar luni, după-amiază, părintele Nicodim ne-a trimis cu un monah să călătorim prin Sfântul Munte. Spre seară am ajuns la Schitul „Sfântul Andrei”. Aici nu am găsit nimic deosebit, în afară de biserica grandioasă; în toate celelalte, acest schit copia Mănăstirii „Sfântul Pantelimon” este cu mult mai prejos decât originalul.
A doua zi am vizitat Chilia „Sfântul Gheorghe”, aşezată la talpa muntelui săgeată. De aici a trebuit să urcăm pe vârful Athosului. Nu îmi doream deloc acest lucru, mai ales că greutatea urcuşului nu era compensată de frumuseţea peisajelor, deoarece vârful Athosului este acoperit, aproape întotdeauna, de nori şi de ceţuri. Şi, într-adevăr, urcuşul foarte abrupt pe vârful muntelui s-a dovedit a fi foarte obositor şi a durat aproape trei ore, care m-au chinuit într-atât încât transpiraţia curgea şiroaie pe mine, iar când am ajuns, în sfârşit, pe vârf, am văzut o biserică grecească, săracă şi neîngrijită, ca toate bisericile greceşti văzute de mine până aici. În această biserică am citit Acatistul „Acoperământul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.
164
Dacă urcuşul a fost greu, coborârea a fost de-a dreptul îngrozitoare, fiind ameninţaţi tot timpul să cădem în prăpastie şi să murim. Dar, slavă lui Dumnezeu, am coborât cu bine, lucru care ne-a luat vreo două ore. Din cauza ceţii n-am văzut nimic în afară de pietre reci şi neroditoare, deoarece spre vârf nu creşte vegetaţie, în afară de nişte flori rare, prin crăpăturile pietrelor.
După coborâre, am intrat în Mănăstirea „Sfântul Gheorghe”. De aici, întărindu-ne cu hrană, ne-am îndreptat spre Mănăstirea grecească „Sfântul Atanasie”, unde am rămas peste noapte. A doua zi, de dimineaţă, ne-am dus la izvorul Sfântului Atanasie, care a apărut la porunca împărătesei Cerului, şi ne-am învrednicit să ne spălăm în şuvoaiele sale sfinte. Ce belşug de apă! Şi ce apă: curată precum cristalul şi dulce ca mana! Toţi închinătorii s-au mângâiat în chip deosebit şi, cu forţe proaspete, ne-am îndreptat spre Mănăstirea grecească Iviron, unde am participat la Liturghie şi ne-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de Iviria, Portăriţa, apărătoarea Athosului şi a Moscovei. Această icoană mi-a adus aminte de Moscova pe care am părăsit-o nu de mult timp şi de prietenii mei rămaşi acolo…
Sărutând de câteva ori această sfântă icoană, cu lacrimi de umilinţă, am slujit înaintea ei un moleben, ne-am închinat la moaştele ce se găsesc în mănăstire şi, pe la prânz, ne-am îndreptat spre Sihăstria „Sfântul Artemie”. Minunată sihăstrie: curăţică, binevoitoare, ospitalieră!
Schitul „Sfântul Ilie”, unde am ajuns când se săvârşea Liturghia târzie, a fost ultima etapă a călătoriei noastre comune. De aici, împreună cu unul dintre tovarăşii mei, m-am îndreptat către Sihăstria „întâmpinarea Domnului”, care se află la vreo jumătate de oră de mers pe jos de Schitul „Sfântul Andrei”. Aici trebuia să mă întâlnesc cu părintele V., un nevoitor al acestui schit, pe care l-am cunoscut după plecarea de la Odesa şi care m-a invitat la mănăstirea sa
165
ca să mă stabilesc pentru nevoinţa monahală. Spre marea noastră amărăciune, părintele V. nu era acasă, plecase cu treburi la Tesalonic. Este posibil ca vieţuitorii chiliei sale să fi fost avertizaţi de o posibilă venire a noastră, deoarece ne-au primit atât de cordial, încât am şi uitat de părintele V. şi de întâlnirea ratată. Impresia făcută de fraţi şi de sihăstrie a fost extraordinară. Aşezarea chiliei, cu minunata sa vedere către Schitul „Sfântul Andrei” şi Kareia, ne-a plăcut în mod deosebit. Această sihăstrie are o clădire de locuit potrivită ca mărime, veche, dar confortabilă, înconjurată de o livadă şi de o grădină de zarzavat nu prea întinse. Toate, aici, au o amprentă familială, nu stereotipă. Are biserică, clopotniţă, trapeză şi alte atenanse mănăstireşti, ca şi în marile aşezăminte monahale. Slujba se face, de asemenea, după tipicul marilor mănăstiri athonite.
Cât timp ni s-a pregătit ceaiul, la propunerea locţiitorului stareţului V., un diacon tânăr şi conştiincios, am vizitat sihăstria, care ne-a făcut o impresie foarte plăcută. Biserica era mică, pentru vreo 15 persoane, dar curăţică şi împodobită cu o dragoste neobişnuită. Totul era ieftior, dar strălucea de curăţenie şi de evlavie. Şi mi-a venit în minte: oare nu aşa era prima Biserică, cea apostolică? Nu este oare aici iubirea care nu cade? Nu este, oare, aici, între dânşii, o unire frăţească? Nu sunt, oare, aici toate de obşte, un singur duh şi o singură inimă? Dar cum să afli aceasta?…
Trapeza, de asemenea, era construită pentru vreo cincisprezece oameni. Şi aici era o curăţenie perfectă. Toată era împodobită cu sfinte icoane. Chiliile erau mici, o chilie abia putea adăposti un om… Cea a înaintestătătorului era puţin mai mare, dar nu mai mare decât pentru a putea adăposti un om şi jumătate… Aici am fost găzduit peste noapte. Nu am îndrăznit să mă culc în patul stareţului şi, ca să mă odihnesc, am ocupat acel loc din chilie unde putea sta doar o jumătate de om. Aici m-am aranjat nu fără osteneală, dar am dormit minunat.
166
Dimineaţa, părintele diacon ne-a însoţit să vedem livada şi grădina de zarzavat. Din toate, câte puţin. Era şi viţă de vie, o plantaţie de măslini şi de smochini şi alţi pomi fructiferi. Am văzut, de asemenea, un izvor care avea rezervor.
Apoi am fost invitaţi la un ceai pe terasă, care a fost însoţit de o dulceaţă grozav de proaspătă şi de o pâine albă şi gustoasă. După ceai, eu cu părintele diacon am mers la biserică, unde s-a slujit vecernia cu chilioţii săi şi cu cei din vecinătate. Era sâmbătă seara.
După vecernie am fost iarăşi invitaţi la trapeză. Toată mâncarea era pregătită minunat de gustos. Ni s-au oferit trei feluri de mâncare, servite direct de pe plită. Se vedea că gătise un maestru al bucătăriei. De când plecasem de acasă, nu numai că nu mai mâncasem ceva asemănător, dar nici măcar nu văzusem. Pierzând aici măsura asprei pravile călugăreşti, fără să ne jenăm, am înfulecat tot ce ni s-a oferit. Părinţii ne-au încurajat, ne-au tot servit şi ne-au încurajat: şi trapeza noastră s-a arătat a fi mai mult decât îmbelşugată din vina aceluiaşi bucătar iscusit, care a lucrat în lume la cele mai bune bucătării. I-am mulţumit şi i-am rămas recunoscători pentru trapeza gustoasă. Era la sihăstrie de un an de zile.
După trapeză, m-am dus cu părintele diacon la pavecerniţă, după care ni s-a propus să ne întărim cu somn, iar părintele diacon s-a dus să ceară un preot, pentru ca dimineaţă, de dragul zilei de duminică, să slujească utrenia şi Liturghia.
Utrenia a început la ora două noaptea, iar după utrenie s-a săvârşit Liturghie, în mod foarte solemn, în dangăt de clopote, cu cântăreţi de la alte chilii. Tovarăşul meu a trăit o încântare deplină.
După terminarea slujbei, am fost invitaţi la un ceai. Împreună cu noi, au fost invitaţi şi preotul slujitor şi oaspeţii, monahii chilioţi. Toţi erau curat îmbrăcaţi, sărbătoreşte. Monahii aveau feţe plăcute, simple, binevoitoare.
167
Ne-a fost bine în această comunitate!…
După ceai ne-am dus la trapeză, unde toţi s-au comportat ceremonios şi cu demnitate, dar pe deplin nestingheriţi, cu veselie, sărbătoreşte. La prânz s-au servit trei feluri de mâncare, pregătite minunat, şi vin bun, din belşug. La final, nouă, celor doi, ni s-a oferit ceai cu o dulceaţă aromată şi covrigei. După aceasta, eu şi preotul vecin, care a slujit Liturghia, ne-am dus din nou în biserică, unde am cântat ceva şi am făcut otpustul. Nu am găsit cuvinte pentru o primire aşa de binevoitoare. Monahii ne-au dat un însoţitor şi, cu mare regret, ne-am despărţit de acest colţişor binecuvântat şi confortabil.
Când ne-am întors la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” din pelerinajul nostru pe la locurile sfinte ale Athosului, am fost anunţaţi ca, începând cu ziua de luni, să postim până joi pentru a ne împărtăşi cu Sfintele lui Hristos Taine. În această zi, doritorii puteau să se îmbarce pe vapor pentru Odesa. Joi m-am împărtăşit după Liturghia de dimineaţă la Biserica „Schimbarea la Faţă” de la arhondaric. După Liturghie, părintele Nicodim a slujit un moleben de călătorie şi a rostit un cald cuvânt de despărţire pentru închinătorii care plecau. Apoi a fost trapeza, după care părintele Nicodim i-a condus pe închinători la părintele arhimandrit, unde toţi au primit binecuvântare, cărţi, icoane şi prescuri. Se putea vedea încântarea închinătorilor pentru tot acest har!
La ora patru, celor care plecau li s-a oferit o a doua trapeză, după care au plecat în portul Dafni, la cinci verste distanţă de Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”, pentru a se îmbarca pe vaporul de Odesa. În micul port al mănăstirii, pe la orele şase seara, pe data de 19 mai 1905, flotila mănăstirii era pregătită să plece spre Dafni. Pe un barcaz şi în două bărci, s-au urcat aproape trei sute de pelerini. Bagajele lor au fost încărcate mai devreme. Favoritul tuturor închinătorilor, părintele Nicodim, a ieşit el însuşi
168
să-i conducă. Şi aici au avut loc scene duioase de rămas bun. Entuziasmul era fără margini: „Adio, scump Athos! Adio, drag părinte Nicodim! Binecuvântează-ne pentru ca harul Muntelui Athos să fie pururi cu noi şi cu apropiaţii noştri!”.
Cât s-au făcut pregătirile de plecare, unii au ieşit din bărci de câteva ori pentru a transmite câte ceva părintelui Nicodim sau ca să primească încă o dată binecuvântare şi să-i sărute mâna şi îmbrăcămintea. Şi el, cu o dragoste nesecată, îşi deschidea braţele pentru oricare dintre fiii săi duhovniceşti întâmplători pe care îi conducea să plece din binecuvântatul Athos spre îndepărtata Rusie…
Dar ce s-a întâmplat în bărci, nu pot descrie! Toţi se străduiau să strige cât mai tare pentru a fi auzit salutul său de adio pentru Athos şi pentru sfântul stareţ: „La revedere! Binecuvântaţi!”. Mulţi dintre aceştia aveau lacrimi în ochi.
binecuvântează, părinte Nicodim, să plecăm!, a strigat ofiţerul de cart.
Părintele Nicodim a ridicat mâna şi a binecuvântat:
dezleagă!
La acest cuvânt au fost dezlegate parâmele, vaporaşul remorcă a gâfâit din greu, bărcile s-au înclinat şi flotila s-a mişcat din loc. Pelerinii au cântat stihirile pascale şi au început să se îndepărteze încetişor de mal.
în ziua când am primit împărtăşania, m-am străduit să-mi păstrez liniştea. Dar cum să fii liniştit, deoarece, plecând cei doi tovarăşi de călătorie, s-au rupt ultimele două aţişoare care mă legau de scumpa mea patrie, de Rusia?! Ei erau în barcă la vedere şi îmi făceau cu mâna de rămas bun. În inima mea s-a auzit un şuier şi în suflet s-a stârnit un vânt rece, asemănător cu întristarea; dar cu ajutorul lui Dumnezeu m-am îndreptat repejor şi m-am încredinţat pe deplin voii Lui.
Curând, Domnul m-a mângâiat: în seara de vineri spre sâmbătă, în timpul privegherii, am fost condus la părintele arhimandrit Nifon. M-a întrebat politicos şi succint de
169
ce anume am nevoie. I-am răspuns destul de incoerent că vreau în monahism. El m-a întrebat: de ce? Mi-a mai pus încă vreo câteva întrebări. Apoi m-a binecuvântat şi mi-a spus că mă primeşte.
peste o săptămână, a spus el, mai veniţi prin mănăstire.
nu se poate mai repede?
bine!, a răspuns el.
M-am înclinat înaintea lui şi am plecat mângâiat. Toată întrevederea cu părintele arhimandrit, care părea că îmi hotărăşte destinul, nu a durat mai mult de douătrei minute. În loc de o săptămână a trecut o săptămână şi jumătate. Apoi, într-o miercuri am fost iarăşi condus la părintele Nifon. Înainte de mine a primit binecuvântare de a intra în mănăstire un bătrân din Nijni-Novgorod, dintre închinători. Părintele arhimandrit i-a dat ascultare la vopsitorie. Dându-mi binecuvântare după dânsul, părintele arhimandrit a zis:
şi dumneavoastră veţi merge la vopsitorie.
Şi iată, astăzi, joi, 2 iunie 1905, mă vor conduce pe mine, robul lui Dumnezeu, Dimitrie, la locul ascultării mele mănăstireşti, începutul nevoinţei mele monahale. Ce mă aşteaptă? Adio, fratele meu, Vania, adio surioară, adio, întreaga familie a lui Vania, atât de scumpă şi de apropiată mie!… Desigur, nimic nu mă tulbură, sunt gata să rabd şi răni; nu vreau să mă încing eu, singur, ci să mă încingă El, Domnul meu, şi să mă ducă. Sunt bucuros pentru toate. În sfârşit, a venit timpul să-I slujesc lui Dumnezeu fără rezerve. Orice ascultare mi s-ar da onorabilă sau înjositoare să fie voia Sa cea sfântă! îmi doream doar un singur lucru: să nu pierd timpul fără nici un folos pentru mănăstire şi pentru mântuirea sufletului meu şi ca Dumnezeu să-mi ajute să pot face ascultare şi să nu se frângă prea tare structura lăuntrică a vieţii mele.
170
împărăteasa mea cea Preabună mă va apăra şi mă va înţelepţi întru toate. Mă încredinţez ei, celei Preamilostive, mă încredinţez în grădina cea sfântă a Athosului…
Astăzi, părintele econom Dimitrie şi părintele arhimandrit ne-au dus pe mine şi pe bătrânul din Nijni la locul ascultării noastre, la părintele V., responsabilul vopsitoriei. Economul ne-a obligat să facem câte două metanii în faţa icoanelor, iar a treia în faţa părintelui V. Făcând aceasta, părintele econom s-a uitat la mine şi a spus:
după cum te văd, nu vei sta aici mai mult de două săptămâni!
Mi s-a făcut amar în suflet. Să nu fie aceasta!
Părintele V. ne-a dat liber până marţi. Sâmbătă, înainte de Sfânta Treime, Dumnezeu m-a învrednicit să mă împărtăşesc în Catedrala „Acoperământul Maicii Domnului”. Slujba privegherii s-a săvârşit după noul tipic athonit, de la ora 12 noaptea până la ora 10 dimineaţa. De data aceasta, Domnul m-a învrednicit să stau fără vreo osteneală deosebită. Vecernia solemnă s-a săvârşit la ora patru după-amiaza, cu plecări de genunchi, iar pavecerniţa, cu Acatistul Preasfintei Treimi.
Astăzi este marţi, 7 iunie, ziua începutului ascultării mele. Am întâmpinat-o în linişte desăvârşită. Am fost la biserică şi, după Liturghia de dimineaţă, la ora 12 m-am prezentat la părintele V., ca ascultător al său. Împreună cu mine a venit şi bătrânul din Nijni-Novgorod. Părintele V. ni s-a adresat cu blândeţe şi a poruncit monahului său să ne ducă la trapeză şi să ne hrănească (trapeza meşterilor se dă mai devreme decât cea de obşte).
171
Prima ascultare a fost îndeplinită de noi în mod strălucitor… Apoi ne-am îmbrăcat în haine monahale de muncă, pe cap am pus un fes de pâslă, ni s-a dat un mic malaxor de vopsea şi ne-am pus să amestecăm vopsele. Era peste puterile mele. Apoi m-au pus să car cenuşile alcaline. Deja nu mai era pe placul meu, dar şi această ascultare am dus-o fără murmur, convingându-mă pe mine însumi că ascultarea este coroana nevoinţelor monahale. Curând, a venit economul şi i-a dat bătrânului meu tovarăş o altă ascultare. A doua zi căra fân în şopron, de la debarcaderul mănăstirii.
îmi era greu să mă obişnuiesc cu ascultarea mea: era murdară şi peste puteri, era obositoare. Sănătatea nu îmi permitea să fac muncă de salahor. Dar în toate mă încredinţam împărătesei Cerului. M-am hotărât să rabd până la sânge. Economii nu se zgârcesc la mustrări obraznice, în fiecare zi le primesc în porţii considerabile. Probabil că se şi cere o astfel de comportare faţă de începători, dar pentru mine erau greu de îndurat: o astfel de adresare contrazice cuvintele epistolei Sfântului Apostol Pavel: „Voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unii ca aceştia cu duhul blândeţii”; „în toate să fie la voi cu dragoste” sau „purtaţi sarcinile unii altora”…
M-am hotărât să mă duc la părintele arhimandrit să-l rog să mă îmbrace în haine de ascultător şi să-mi dea chilie. Abia am ajuns la dânsul. Mi se părea că vor să mă îndepărteze de el. Nu am avut timp să deschid gura, că părintele Nifon a şi poruncit să mi se dea îmbrăcăminte, dar nu a rezolvat problema chiliei.
172
Pe data de 19 iunie, m-am îmbrăcat în haine de ascultător şi tot acum am primit o notă prin care eram înştiinţat că voi fi mutat la cancelarie, sub conducerea părintelui S. Aici este o cu totul altă atmosferă: conţopiştii sunt oameni cu o comportare delicată şi, dacă muşcă, o fac cu politeţe şi pe furiş.
în cancelarie este altă atmosferă. Defectul nostru, al tuturor, este înfumurarea şi mândria dezvoltate bolnăvicios. Toţi sunt învăţători, dar nimeni nu vrea să înveţe. Printre soldaţi şi recruţi am avut ocazia să experimentez ceva asemănător cu ceea ce am întâlnit la cancelarie: regula de dinafară se păstrează, este bună rânduială, dar nu este iubire. Slavă Domnului, stareţul S., părintele şef, se pare că este un om blând, accesibil şi îngăduitor, iar în afară de aceasta are şi tact, deoarece se pricepe să aranjeze relaţiile şi să aducă pacea.
încep, încetişor, să mă obişnuiesc cu numele meu de conţopist. Mă străduiesc să nu atrag atenţia tovarăşilor mei, dar cu toate acestea este greu şi pentru mine, şi pentru ei. Unde este ţelul nostru de a căuta monahismul curat? Veşnic suntem în bârfelile zavistiei şi neiubirii; ne gândim la noi înşine dacă suntem cineva, atunci când nu suntem nimic fără Domnul Care să ne conducă.
Mă plictisesc ascultările la bucătărie în timpul utreniei, nu-mi plac. Mai sunt şi alte ascultări: când la spălătorie, când la cimitir, când la osuar, unde se adună craniile şi oasele care se scot din morminte după trei ani de la ziua pristăvirii.
173
Astăzi am fost numit cu încă patru fraţi să păzesc trupurile a doi înecaţi din neatenţie, într-o dispută a muncitorilor. S-a întâmplat în noaptea de 26 spre 27 iunie. Această ascultare mi-a insuflat sentimente amare, dar, în acelaşi timp, folositoare. Stând lângă aceste trupuri, deja mirositoare, întinse jos, pe rogojini (aşa se aşază aici trupurile celor adormiţi), mi-am scos metaniile şi i-am pomenit pe cei înecaţi: Dimitrie şi Ioan. Grozavă coincidenţă! Este numele meu şi al fratelui meu, după care plânge inima mea şi pe care l-am lăsat să se lupte cu valurile vieţii fără ajutorul meu. Şi trebuia ca din miile de monahi de la Sfântul Pantelimon să nimeresc tocmai eu la această ascultare!
Dar nu toate sunt întunecate pentru mine în mănăstire. Este şi multă lumină aici pentru chinuita mea inimă: permanent, când nu sunt la ascultare, sunt în biserică. Evlavia şi religiozitatea nu sunt luate în derâdere, aşa cum se întâmplă în lume. Începătorii sunt obligaţi să se împărtăşească o dată la două săptămâni. Monahii se împărtăşesc săptămânal. Nu este, oare, aici mila lui Dumnezeu?
Observ cu bucurie că irascibilitatea mea începe să slăbească şi, în locul ei, se înstăpâneşte pacea, o pace aproape de netulburat, conştiinţa mă avertizează mai des, revolta lumii se reflectă mai slab în inimă, cu toate că din Rusia ajung zvonuri despre înfrângerile noastre grele din Orientul îndepărtat, despre tulburările din interiorul scumpei patrii, mai ales la Odesa. Toate acestea îmi frământă sufletul când aud un comunicat. Deşi am o iubire arzătoare pentru patrie, las totul în seama lui Dumnezeu şi devin iarăşi împăciuitor.
174
Pe data de 24 iunie m-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. Deja de la Sfânta Treime nu mai beau ceai, pentru a evita răceala. Aici mulţi sunt răciţi, cu toate că sunt călduri foarte mari… Fiind mai atent la viaţa mea duhovnicească, mă conving că ea a încremenit şi în mănăstirea împărătesei Cerului şi a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. Am venit, ca să spun aşa, la timp, altfel nu aş fi putut să trezesc la viaţă sufletul meu care era pe moarte. Dar oare acum mai respiră, este încă viu? Abia aud cum îi bate pulsul. Iar gunoi… cât gunoi este! Trebuie să lucrez îndelung pentru a curăţa toată murdăria şi funinginea păcatului, ca să strig împreună cu proorocul: „Viu este Domnul şi viu este sufletul meu!”.
Miluieşte-mă, Doamne!
în afară de ocupaţia mea de conţopist, vin la rând şi pe neaşteptate şi alte ascultări ce mi se încredinţează: astăzi curăţenie la bucătărie, iar pe data de 30 iunie am citit Psaltirea pentru cei adormiţi. Mulţumesc Domnului, necazurile şi vitregiile mele lumeşti m-au învăţat să rabd, altfel nu aş fi rezistat la această încercare monahicească a caracterului meu. Părinţii economi nu scapă nici o zi fără să mă mustre în cea mai grosolană formă, când pentru metanii, când pentru fesul pe care uit să-l scot în timpul slujbelor dumnezeieşti. Toate acestea sunt fleacuri, dar mă enervează şi mă aduc chiar la disperare. Este posibil ca o astfel de atitudine să fie corectă nu mă apuc să judec -, dar eu mă supun cu mare greutate şi chiar mă tulbur. După a mea părere, această atitudine nu corespunde cu învăţătura Sfinţilor Părinţi şi cârmuitori ai vieţii monahale; nu este înţelept şi mântuitor să foloseşti pentru toţi şi fără deosebire un aşa de aspru şi de supărător sistem de educaţie duhovnicească. Eu am venit la mănăstire călit de răutatea lumii, de imense necazuri, căci altfel s-ar fi împlinit cuvintele
175
părintelui econom D.: că nu voi sta nici două săptămâni în mănăstire…
Timpul trece nevăzut: munca şi clipa de răgaz merg una după alta. Nu ai timp nici să admiri natura Athosului. Totul are partea sa bună şi rea: este bine la Athos, dar sunt şi multe greutăţi.
Pe data de 27 iulie, la ora 5 dimineaţa după ora locală (la 12.30 după ora noastră) s-a produs un cutremur destul de puternic. Dormeam şi m-am trezit neînţelegând despre ce este vorba. M-am întors pe partea cealaltă şi am adormit, evitând frica şi frământarea. Se spune că la Athos se produc cutremure destul de des. În afară de aceasta, se mai întâmplă ceva: desele tâlhării şi agresiuni ale grecilor asupra chilioţilor ruşi…
Toate aceste neplăceri le port cu seninătate, având ajutorul lui Dumnezeu. S-au găsit şi binefăcători, care mă încurajează. „Toate trec” spun ei şi noua conducere a mănăstirii o numesc o încercare grea şi vremelnică. Mi s-a promis o tundere grabnică.
Acest timp până la 8 iulie a fost paşnic pentru mine. În afară de ascultarea de conţopist, nu am mai îndeplinit alte ascultări din cauza unei tăieturi la un deget. Doar la spălătorie, unde mi-am spălat pentru prima dată lenjeria, am avut o uşoară controversă. Spălatul este un lucru simplu, dar trebuie să te obişnuieşti cu el. Starea sufletească nu a fost prea grozavă. L-am rugat pe un tânăr monah să-mi arate cum să încep această lucrare, nouă
176
pentru mine, şi am primit un răspuns zeflemitor: „Vei afla singur!”.
Mi-a fost de ajuns ca să mă lipsesc de starea mea paşnică şi i-am răspuns cu o frază tăioasă. Ne-am certat, dar nu cu multă înflăcărare. Amarul acestei întâmplări s-a schimbat curând în satisfacţie: prima experienţă a spălatului rufelor s-a petrecut cu succes şi lenjeria mi s-a părut destul de curată. Spălatul lenjeriei este obligatoriu aici, pentru toţi, chiar şi pentru bătrânii ieromonahi. Aici, pentru bani nu se face nimic şi eu, de două luni, nu ştiu cum se folosesc banii şi nici măcar nu îi am. Oare aceasta nu este raiul pe pământ?
Astăzi, 8 iulie, de ziua icoanei Maicii Domnului de Kazan, m-am învrednicit de împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine şi sunt bucuros cu duhul în aşteptarea mutării mele din hotelul mănăstirii în chilia mea. Timpul trece, dar nu se văd schimbări în viaţa mea. Sunt prezent în biserică doar la Dumnezeiasca Liturghie şi la pavecerniţă. Celelalte slujbe sunt înlocuite cu ascultările. Cel mai des îmi vine rândul la bucătărie. Această ascultare este grea şi murdară, în plus, se respiră un aer rău.
Am aşteptat cu mare interes sărbătoarea principală a mănăstirii: ziua Sfântului Mare Mucenic Pantelimon. Înainte de sărbătoare, s-a spălat totul, s-au aranjat şi s-au curăţat toate pentru primirea oaspeţilor. În general, aceşti oaspeţi sunt monahii de onoare ai Sfântului Munte, apropiaţii lor şi săracii55, adică sihaştrii care trăiesc în cele mai sălbatice locuri ale Athosului.
55 în text se foloseşte cuvântul vechi, slavonesc, siromahii (n. tr.).
177
Musafirii au sosit dimineaţa, în ajunul sărbătorii. Au fost întâmpinaţi de părintele înaintestătător, în mod solemn, împreună cu fraţii, în dangăt de clopote şi cu focuri de armă. S-a strâns aproape o mie de oaspeţi. Era ca un nor negru. Aspectul sihaştrilor era îngrozitor: slabi, traşi la faţă, sleiţi de puteri, cu îmbrăcămintea ruptă. Printre ei se nimerea şi câte un chip de icoană al venerabililor stareţi care nu au trăit în zadar.
Odată cu numirea mea la pompele de incendiu pentru stropirea mănăstirii în timpul vecerniei, supravegherea mea a luat sfârşit. Nu am văzut renumita priveghere, care începe la miezul nopţii şi se termină aproape la amiază: noaptea aceasta şi dimineaţă am făcut ascultare la bucătărie. Începând cu Liturghia de dimineaţă şi până seara am fost trimis la bucătărie, lucru care m-a întristat.
în această zi am participat la hrănirea sihaştrilor. Se aruncau cu sete la orice fel de mâncare, orice le-ar fi căzut în mână. Monahii se comportau faţă de ei cu mult dispreţ, de parcă nu ar fi fost oaspeţi, ci nişte săraci nemernici, numai nu îi împingeau. M-am mirat de răbdarea şi rezistenţa lor. După masă li s-au dat şi bani, iar spre seară nu a mai rămas nici un siromah (trăitor în pustie) în toată mănăstirea.
A doua zi după sărbătoare, viaţa în mănăstire şi-a reluat cursul ei firesc.
în timpul cât am stat în mănăstire, am avut două ispite serioase: m-au mâncat paraziţii şi s-a întors vechea mea boală; dar, cu mila lui Dumnezeu, aceste două ispite m-au părăsit curând. În acest timp m-a mângâiat foarte mult părintele Nicodim.
178
în aceste zile m-au eliberat de ascultările particulare. Este o mare uşurare pentru mine.
Astăzi, 11 august, prin părintele V. de la Chilia „întâmpinarea Domnului”, am primit o scrisoare de la sora mea, din Rusia: fratele meu, Vania, a murit. Această ştire m-a lovit ca un trăsnet. Primul meu gând a fost să zbor să-i mângâi pe orfani şi să-l înlocuiesc pe tatăl lor. Dar am reflectat şi am hotărât să-i încredinţez şi pe ei, şi pe mine voii lui Dumnezeu.
Doamne! Nu te mânia până în sfârşit pe noi, nu ne pierde pe noi pentru fărădelegile noastre. Prefă, Doamne, mânia Ta în milă, nu pomeni păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei noastre, Iubitorule de oameni!
Au trecut deja câteva zile de când am primit chilie şi cheia ei. Îmi rămâne doar să cer binecuvântare de la înaintestătător ca să mă mut aici. Ce îmi va fi această chilie: mormânt sau viaţă îmbunătăţită? Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!
De Schimbarea la Faţă m-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine şi, se pare, mi-am mai potolit, oarecum, durerea pentru fratele meu. Dar ce se va întâmpla cu sora noastră, ce va fi cu aceşti orfani?…
Astăzi este luni, 22 august. M-am mutat la chilie. După prima impresie, este bine. Dimensiunile chiliei: cinci arşini56 şi jumătate pe trei arşini şi jumătate. În interior este văruită, mobila este din lemn: o masă de bucătărie vopsită, un dulăpior, un taburet, un dulap cu perdea pentru haine, un pat de scânduri pe capre, asta-i tot, dar nici nu trebuie mai mult!
661 arşin = 0, 71 m.
179
Dar curând am descoperit şi inconveniente: unicul geam al chiliei mele dă la grajdurile de cai şi la locuinţele muncitorilor. Vorbăria lor neîncetată şi răgetele catârilor nu-mi fac plăcere. În afară de aceasta, chilia mea se află în afara zidurilor mănăstirii. Lucrul principal şi scump este liniştea mănăstirii, iar eu sunt privat de aceasta şi îndepărtat de centrul întregii sale activităţi, care se desfăşoară înăuntrul aşezământului. Se spune, de asemenea, că în sezonul rece un vânt dăunător bate chiar din partea aceasta, unde se găseşte unicul geam al încăperii mele. Deocamdată, nu am a mă teme: este 1 septembrie, iar arşiţa este neschimbată şi soarele arde îngrozitor. Vremea este aşa din luna mai, de când a plouat nu mai mult de două sau de trei ori. Temperatura zilnică este de 35-40°C. Pentru mine este insuportabil. Este bine că uneori bate un vânt răcoros dinspre munte.
Aici este o mulţime de bolnavi de dizenterie şi alte boli. Spitalele sunt supraaglomerate, încât nu mai este loc pentru alţi bolnavi. Athosul este dificil pentru mine, dar împărăteasa Cerului nu mă lasă să cad cu duhul. Toate bolile mele mai vechi, pe care le-am avut cândva, toate s-au năpustit asupra mea aici, deodată, ca nişte creditori groaznici, care cer achitarea datoriilor. În chip nevoit mi se impune gândul: la ce sunt eu de folos? De muncit, nu pot munci, să scriu este greu, îmi dăunează cântatul şi cititul. Asta nu pot, la asta nu mă pricep, asta îmi este dăunător, sunt neputincios în întregime, nu sunt folositor la nimic. Vreau să port neputinţele altora, dar eu însumi sunt o povară pentru ei.
Dar, oare, nu în neputinţele noastre se săvârşeşte puterea lui Dumnezeu?
Este deja 18 septembrie. Ieri m-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. Ce mângâiere adevărată şi ce
180
bunătate! Nu se poate înlocui cu nici un fel de bunuri şi de desfătări lumeşti.
Ieri am pomenit la rugăciune pe cei care îşi serbează onomastica şi pe finele mele fiicele fratelui meu răposat — şi pe alţi apropiaţi. M-a durut inima amintindu-mi de ele, ce fac ele acum?
Sănătatea mea s-a îmbunătăţit oarecum.
Zilele trecute am fost la podgoria mănăstirii pentru a tăia via. La această ascultare, după cum se obişnuieşte, merg toţi monahii şi bătrâni, şi tineri ca la plimbare. Am rămas foarte mulţumit de această ascultare. Mâine voi merge la chiliile îndepărtate ale mănăstirii pentru tăiatul viei.
Este 2 octombrie, a doua zi după acoperământul Maicii Domnului. Este o sărbătoare a locului, asemănătoare cu ziua Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, dar fără să fie o deosebită îmbulzeală. Şi a trecut solemn şi liniştit.
în ajunul sărbătorii, la ora două după-amiază, a venit înaintestătătorul Schitului „Sfântul Andrei”, împreună cu vreo zece monahi. Au fost întâmpinaţi în dangăt de clopote şi conduşi în Catedrala „Sfântul Pantelimon”, unde s-a slujit un scurt moleben, iar apoi, să se odihnească la arhondaricul împărătesc, unde au fost ospătaţi. Aici, de multă vreme se obişnuieşte ca, în timpul sărbătorilor, înaintestătătorii să se înlocuiască unul pe celălalt pentru săvârşirea slujbelor dumnezeieşti: la sărbătorile de la „Sfântul Pantelimon” slujeşte înaintestătătorul de la „Sfântul Andrei”, iar la sărbătorile de la „Sfântul Andrei” slujeşte arhimandritul nostru, părintele Nifon.
încă de dimineaţă, siromahii s-au îmbulzit într-o aşteptare plină de nerăbdare pentru a mulţumi pe principalul şi meschinul lor creditor pântecele.
181
Vai, vai! Pe cât de mare este aici dorinţa de a mulţumi necesităţile trupului, ale foamei fizice, pe atât de mică este cerinţa de hrană duhovnicească. Toţi au în minte trapeza şi „mângâierea”: pesmeţii, covrigii, cofeturile, untul, merele, felurite dulciuri şi… vinul.
Pântecele şi mândria sunt două resorturi principale ale vieţii de la Athos, toate celelalte care trebuie să învieze sufletul omului sunt încremenite. Există, desigur, şi oameni care se nevoiesc frumos altfel nu ar rezista Athosul -, dar ei nu se văd, se ascund pe sine şi eu nu îi ştiu.
Voi trăi şi poate îi voi vedea…
în ajunul sărbătorii am fost numit la ceainărie, ca să le dau de băut siromahilor şi apoi la argaţi57. Au fost la această sărbătoare vreo trei sute de siromahi. Erau şi tineri, şi bătrâni, toţi rupţi şi slabi ca nişte schelete. Apetitul lor era ca de lup. Au băut ceai cu o sete nemaiîntâlnită şi toţi mă implorau să le mai dau pesmeţi de pâine albă, pe care i-am adus în câţiva saci imenşi. Au băut ceai în cantităţi imensurabile. Noi am fost zece oameni care i-am servit şi abia am reuşit să facem acest lucru, cu toate că ceaiul cu zahăr a fost pregătit în nişte cazane mari şi noi doar l-am turnat în ceşti. Dumnezeu fie cu ei! Cel puţin au fost recunoscători. Nu tot aşa s-au manifestat muncitorii: nu am putut să-i mulţumim cu nimic, au băut şi au mâncat ca nişte blestemaţi.
6 octombrie. Timpul este aici ca în luna august.
57 Muncitorii mănăstirii.
182
Pe data de 24 octombrie s-a săvârşit ca un drept, în linişte şi fără durere, arhimandritul Nifon. S-a împărtăşit de câteva ori şi i s-a făcut Sfântul Maslu. Să-i fie lui împărăţia Cerului! Monahii s-au plecat înaintea răposatului arhimandrit; mi s-a dat voie şi mie. A fost depus pe un divan în chilia sa, într-o ambianţă destul de sărăcăcioasă, îmbrăcat în haine monahale de chilie, şi arăta precum un om viu.
Ascult cu atenţie discuţiile şi zvonurile prilejuite de sfârşitul înaintestătătorului şi ajung la concluzia că noi nu ne-am lipsit de un avvă, ci de o rudă mai îndepărtată: majoritatea sunt indiferenţi cu desăvârşire. Ar fi fost chiar mai indiferenţi dacă acest sfârşit nu ar fi fost o surpriză. Se vorbea despre oaspeţii care vor veni la înmormântare şi cu ce vor fi serviţi. Toate acestea mă tulbură pe mine, neputinciosul.
26 octombrie. Astăzi, de ziua ocrotitorului meu, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie din Tesalonic, m-am învrednicit să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. S-a terminat slujba în biserica unde am fost eu, iar peste o jumătate de oră s-a terminat Liturghia şi în Catedrala „Acoperământul Maicii Domnului”, unde a fost depus adormitul nostru înaintestătător. Din catedrală, trupul său a fost dus în Biserica „Sfântul Pantelimon”, unde se va săvârşi slujba de înmormântare în prezenţa tuturor fraţilor. S-au adunat mulţi monahi, în frunte cu un arhiereu, câţiva arhimandriţi şi egumeni. În timpul mutării trupului dintr-o biserică într-alta, s-a fotografiat procesiunea.
Fericit este adormitul că a scăpat de nenorocirile ce vor veni asupra lumii şi, în particular, asupra conducătorilor
183
de mănăstiri! în chip nevoit trebuie să exclam: „Fericiţi sunt cei ce adorm întru Domnul!”.
Slujba prohodului s-a lungit vreo trei ore. Trapeza a început la ora cinci şi cu ea s-a încheiat călătoria pământească a arhimandritului Nifon.
După vecernie am venit la chilie şi I-am mulţumit Domnului pentru faptul că ziua mea onomastică s-a încheiat atât de paşnic şi a fost plină de evlavie. Mi-am amintit că în lume nu îmi petreceam aşa această zi… Cu toate acestea, în mănăstire este mai bine!
A venit noaptea. La ora patru dimineaţa m-am culcat. Abia aţipisem şi m-a trezit un zgomot îngrozitor, care s-a repetat de două ori. După cum s-a aflat, se zbuciuma un bolnav psihic care locuia pe coridorul nostru. O nelinişte confuză mi s-a strecurat în inimă, dar, cu toate acestea, am adormit din nou pentru puţin timp. La ora şase fără un sfert m-am trezit, dar din cauza lenei m-am culcat iarăşi, cu toate că până la utrenie mai rămăsese doar o oră şi în acest timp trebuia să-mi fac canonul. La ora şapte fără un sfert m-am trezit, dar ce grozăvie! S-a cutremurat toată clădirea, iar lucrurile din camera mea au săltat de parcă ar fi fost vii… Am sărit şi m-am aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului, apoi, în fuga mare, am alergat în biserică, la utrenie, ca măcar aici să-mi recapăt liniştea, deoarece mă speriasem groaznic. De data aceasta toţi monahii erau în biserică, fără să întârzie nimeni, şi erau foarte înspăimântaţi. Şi aveau de ce: trăind de mai mult de 40 de ani în mănăstire, bătrânii spuneau că astfel de zdruncinături nu au mai simţit în Athos.
înainte de începerea utreniei, pământul s-a cutremurat din nou, dar izbiturile au fost mai slabe. Spre mulţumirea tuturor, în loc de utrenie, au început să slujească un moleben în cinstea Maicii Domnului. Toţi voiau să se roage şi molebenul
184
a adus un sentiment de liniştire. Dar iarăşi s-au pornit zdruncinăturile, din ce în ce mai puternice. Se clătina şi trosnea clădirea bisericii în care ne rugam. Cu toate acestea, nici acest cutremur nu a fost foarte puternic. După moleben a început utrenia şi zdruncinăturile s-au repetat. Tineretul abia se putea controla, dar bătrânii erau destul de liniştiţi…
Iată, acum am înţeles pentru prima dată, clar, toată nestatornicia şi deşertăciunea celor pământeşti…
Abia s-au rostit cuvintele „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi pe Maica Luminii întru cântări să o mărim”, că s-a produs o atât de puternică izbitură, încât şi cei bătrâni, şi cei tineri şi-au pierdut echilibrul sufletesc şi s-au înfricoşat. Aveam şi de ce: sub ochii noştri au început să cedeze bolţile, iar în altar, de pe cupole, au început să cadă cărămizi şi tencuială.
„Iată sfârşitul a toate!”
Inima mi se zbătea gata să-mi sară din piept. Utrenia s-a întrerupt. Diaconul, cu vocea tulburată, a început să lungească cuvintele: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne!”. Toţi au început să bată metanii, s-a continuat utrenia şi, slavă lui Dumnezeu, s-a terminat cu bine. Zdruncinăturile au continuat, dar nu au mai fost atât de puternice.
După utrenie, în toate bisericile s-a slujit Liturghia de dimineaţă, iar după aceasta s-a făcut o procesiune solemnă în jurul mănăstirii. În timpul Liturghiei de dimineaţă s-a mai produs o zdruncinătură considerabilă, iar apoi totul s-a liniştit.
La începutul orei două a bătut clopotul pentru procesiunea solemnă. Monahii s-au adunat toţi până la unul şi au început izbiturile. Unul povestea că a avut un vis remarcabil; altul că acest cutremur a fost prezis de un nevoitor ş.a. Ceasurile de perete s-au oprit în toată mănăstirea, împreună cu orologiul din clopotniţă. Procesiunea s-a terminat cu bine, cu toate că pământul a continuat să se clatine, dar
185
fără forţă şi fără să înspăimânte. La ora şase seara totul s-a liniştit şi toţi s-au întors la treburile lor obişnuite. La ora opt seara iar au început zdruncinături destul de puternice, pământul s-a clătinat şi toţi au fost cuprinşi de o frică lugubră. Sub pământ se auzea un vuiet. Prin mănăstire s-au avariat bisericile şi alte clădiri; se dărâmaseră coşurile pentru fum, alunecaseră acoperişurile de olane, cupolele şi pereţii aveau crăpături importante. Din tot muntele vin ştiri despre o catastrofă cu distrugeri generale. Este îngrozitor!
în timpul utreniei, pământul s-a cutremurat puternic, dar cu pauze. După slujbă, puţini s-au dus să se odihnească pe la chilii, temându-se să nu fie îngropaţi sub dărâmături. Toţi erau cu nervii încordaţi în ultimul grad. Unii monahi şi-au petrecut noaptea prin colibe, iar cine a mers la chilie, acela nu a dormit. Din cauza oboselii puternice am reuşit să aţipesc vreo două ore, cu toate că pământul s-a cutremurat întreaga noapte. Am început chiar să ne obişnuim cu aceste cutremure, dar liniştea nu ştiu dacă şi-a recăpătat-o cineva.
Pe data de 28 octombrie s-a cutremurat pământul şi în timpul utreniei, şi în timpul Liturghiei de dimineaţă. S-a hotărât să se ţină un post de trei zile. Ne duceam la ascultări, dar fără nici un fel de energie, mâinile nu ne ascultau. Pământul continua încă să se clatine. La ora zece seara s-a produs iarăşi un cutremur puternic, după vecernie altul. Şi această noapte am petrecut-o fără somn. Zguduiturile au continuat toată noaptea.
Tot atât de neliniştitor a trecut şi ziua de 29 octombrie. Pe data de 30 a fost duminică. S-a hotărât să se facă priveghere şi procesiune solemnă. Slavă lui Dumnezeu, ziua de duminică a trecut cu bine.
Nefericirea comună s-a reflectat în chip binefăcător asupra relaţiilor reciproce dintre fraţii tineri şi cei în vârstă: s-a înfiripat ceva de genul egalităţii şi iubirii frăţeşti, ceea ce nu exista nici pomeneală! înainte de cutremur,
186
deoarece ascultătorii şi monahii ieromonahii mai ales se găseau la o distanţă unii de alţii precum răsăritul de apus.
A venit un vapor din Rusia şi astfel au ajuns la noi noutăţile, una mai neliniştitoare decât alta; la Odesa, cică, au fost ucişi mai mult de o mie de evrei. Împăratul ar fi semnat o constituţie; se rup şi se profanează tablourile împăratului. Nu vreau să dau crezare acestor mârşăvii, prefer să nu dau satisfacţie curiozităţii excitante, ci să-L rog pe Domnul să trimită fiilor Rusiei Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelegerii, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei pentru a se termina cu dezordinea vrăjmăşească din scumpa mea patrie.
Zguduiri uşoare au continuat să se producă pe 31 octombrie, 1 şi 3 noiembrie, de cinci-şase ori în 24 de ore. Din munţi aleargă zvonuri că prin unele locuri ar fi apărut lavă şi se vede un foc vulcanic, dar aceste veşti au nevoie de confirmare. Starea de spirit a tuturor este deprimantă şi susţinută de apariţia multor zvonuri proaste. Din gură în gură, se transmit, chipurile, proorocirile unor stareţi că în curând se va produce un cutremur atât de mare că va distruge tot Athosul.
6 noiembrie. Cutremurul continuă până în ziua de astăzi. Este minunat că zguduiturile puternice se produc la intervale precise de timp: la ora unu după miezul nopţii, după vecernie, şi la orele şapte-opt dimineaţa, în timpul utreniei. Atunci toate clădirile se zgâlţâie.
Timpul este călduros în permanenţă; purtăm îmbrăcăminte de vară şi la chilii toate ferestrele sunt deschise. Dar la Moscova, cred că este deja iarnă.
7 noiembrie. Slavă şi mulţumită lui Dumnezeu şi împărătesei Cerului şi pământului: nici ieri seară, nici astăzi nu
187
au mai fost zguduituri puternice, nu s-a mai auzit nici acel vuiet sinistru subteran, care s-a auzit tot timpul şi ne-a înspăimântat pe noi toţi, păcătoşii.
Astăzi, în chip solemn, în dangătul tuturor clopotelor, l-am întâmpinat pe noul nostru înaintestătător fostul locţiitor şi înaintestătător al metocului nostru de la Odesa. Numele lui este Misail. Este binevoitor, comportarea lui este simplă, dar se poartă cu vrednicie ca un arhimandrit. Odată cu venirea lui, am devenit, parcă, mai liniştit cu sufletul; a mai fost un cutremur, dar nu atât de înfricoşător. Aceasta este influenţa autorităţii legale asupra sufletului omenesc.
16 noiembrie. Până astăzi, totul a fost liniştit. Chiar dacă s-au mai produs zguduituri subterane, ele au fost atât de slabe, încât nu au fost sesizate de toţi. Dar astăzi, la patru şi jumătate dimineaţa, s-a produs un cutremur puternic. Dormeam şi m-am trezit pentru că a sărit patul de sub mine, la propriu. Această zguduitură nu a durat mai mult de 20 de secunde, dar a cauzat imense nenorociri pe întreg Muntele Athos şi a fost însoţită chiar şi de jertfe omeneşti: la Mănăstirea Iviron, la Mănăstirea Sfânta Ana au fost ucişi câţiva pescari de pietrele care s-au prăvălit din munte. Pietrele au avariat şi chiar au distrus câteva colibe, adică mici chilii, în care trăiesc unul sau doi monahi.
S-a făcut linişte din nou. Nu mai sunt zguduituri, dar din Rusia ajung veşti înspăimântătoare. Doamne, ce se petrece acolo! Ucideri, răscoale, sacrilegii în biserici, profanarea celor sfinte. Unde a dispărut conducerea care şi-a pierdut minţile, care şi-a părăsit posturile? Unde sunt autorităţile? Cum de nu vă miluieşte Domnul pe voi, scumpii mei, cei din Moscova? Oare plânsetul meu pentru voi nu va ajunge până la Domnul?
188
Miluieşte-i şi pe ei, şi pe mine, Dumnezeule, Mântuitorul meu!
24 noiembrie. În tot acest timp a fost, cu aproximaţie, linişte. Astăzi, din nou, la utrenie, la şase şi jumătate şi la opt dimineaţa, au fost zguduituri puternice, care s-au repetat cu o ritmicitate aprigă. Toţi sunt iarăşi înfricoşaţi. Ce va fi?
12 decembrie. Din nou este linişte. Dar ce se întâmplă în scumpa noastră patrie?! Acolo nebunia, se pare, atinge limita sa, acea limită după care, în mod inevitabil, va urma distrugerea împărăţiei ruseşti, dacă nu ne va cerceta Domnul…
Vai! Şi la noi s-a dus liniştea: astăzi la ora 9.45 seara, a avut loc un cutremur puternic şi ritmic, dar nu s-au produs daune.
14 decembrie. Vuietul subteran nu se mai domoleşte şi din nou se zguduie pământul, dar cu o intensitate mică.
20 decembrie. Pe coridorul nostru trăieşte un monah care, după părerea unora, este înşelat, după alţii, este pur şi simplu nebun. Sunt şi din aceia care îl socotesc nebun pentru Hristos. La ora trei după-amiază mă pregăteam să merg la ascultare şi la ieşirea din chilie, l-am întâlnit pe acest monah. Nu am avut timp să mă dumiresc şi el a sărit la mine şi m-a lovit cu o aşa putere încât m-am clătinat şi am căzut pe spate, m-am lovit şi mi-am zgâriat mâna.
cum de îndrăzneşti să mă baţi?, am ţipat şi aş fi vrut să-l lovesc şi eu, dar, în loc de aceasta l-am însemnat de două ori cu semnul crucii.
189
Monahul a stat nemişcat şi nu mi-a răspuns nimic. Lucrul acesta l-a aflat şi arhimandritul, iar monahul care m-a lovit a fost dus la camera de arest a mănăstirii. Lucru straniu: această lovitură nu mi-a produs nici un fel de durere, nici fizică, nici morală.
Asta n-a avut nici o importanţă. Dar iată ce este important: starea mea duhovnicească nu este bună. Am doar bună dorinţă, fapte nu am şi tot timpul fac nu ceea ce vreau, ci ceea ce nu vreau. Timpul trece în mod ireparabil. Când mă voi ridica cu toate armele întru Dumnezeu, atunci mă va sfinţi Hristos Domnul?
11 ianuarie 1906. Am petrecut Naşterea lui Hristos, Omul nou, Botezul zile mari şi sfinte pentru credincioşi. La Athos, aceste sărbători nu se deosebesc cu nimic de zilele obişnuite, în afara cadrului liturgic. Dacă nu ar fi slujbele bisericeşti şi mâncarea deosebită de la trapeză, nici nu aş observa sărbătorile. Nu a fost duh sărbătoresc.
Meniul a fost următorul: primul fel a fost mâncare grecească. Am uitat denumirea, dar monahii spuneau că se pregăteşte timp îndelungat şi costă scump – 50 de copeici de om. Este un fel de terci subţire, dulce-acrişor, cu gust picant şi se prepară din brânză de oaie, diferite sortimente de alune şi alte condimente. Nu mi-a plăcut această mâncare. Felul doi a fost morun, tăiat în bucăţele mici şi în sos rece. Felul trei peşte fript. La acesta s-au mai adăugat pentru fiecare câte două portocale şi vin.
Pentru pântece, se înţelege, a fost sărbătoare.
Astăzi au fost tunete şi fulgere şi curge ploaia. Aceasta, în locul gerurilor noastre de Bobotează. Nu a fost nici un cutremur.
Dar ce se petrece în Rusia? Ajung zvonuri până la noi că la Moscova are loc o revoluţie neînchipuit de scandaloasă.
190
Mă rog pentru voi, scumpii mei, să nu se atingă de voi această pedeapsă a Sodomei! Ce se întâmplă, oare, cu voi?
20 ianuarie. Vreau să mă leg cât mai repede de Athos. Astăzi m-am înfăţişat la părintele înaintestătător şi l-am rugat să mă tundă atunci când vor fi cele mai apropiate tunderi, adică în Postul Mare. Părintele Misail m-a sfătuit să mai aştept încă un an. Eu am insistat.
nu-mi dau cuvântul, mi-a spus înaintestătătorul. Mă voi sfătui cu stareţii.
Această discuţie i-am relatat-o părintelui Nicodim. M-a încredinţat că mă vor tunde cu siguranţă.
Fie în toate voia lui Dumnezeu!
Pământul, slavă lui Dumnezeu, s-a liniştit, dar inima mea se zbuciumă şi abia suportă acea „pace” care a umplut viaţa lăuntrică a monahilor, alungând spiritualitatea într-un colţ atât de îndepărtat, încât n-o găseşti nici căutând-o cu lumânarea. Athos! Athos! Oare mult va mai răbda Domnul starea ta, iar împărăteasa Cerului nu te va lipsi de harul ei, ea care a promis să te păstreze până la sfârşitul veacurilor, cât timp monahii tăi vor păstra în toată sfinţenia monahismul lor? Mă tem că timpul mâniei este aproape pentru tine. Oare nu spre aceasta s-a cutremurat pământul sub tine cu o aşa putere, pentru că faptele tale stau atârnate pe cântarul Dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu şi s-au arătat a fi foarte uşoare?… Oare nu pentru acelaşi lucru şi asupra surorii tale, Rusia, răsună furtuna mâniei lui Dumnezeu şi fratele se ridică asupra fratelui şi curge în râuri sângele de frate? Nu au devenit faptele tale atât de uşoare, de superficiale, scumpa mea patrie?
Este înfricoşător!
191
7 februarie. Iată, a venit şi „săptămâna brânzei”, în lume este o mare „masleniţă”58. Aici nu se observă. Astăzi, la vecernie, prin metanii, s-a arătat postul. Mare şi mântuitor. Aici, prima săptămână a postului, pentru mulţi, poate părea peste puterile omului: în primele două zile nu se mănâncă nimic, doar marţi, seara, se serveşte o trapeză care constă dintr-o felie de pâine şi nişte smochine. De miercuri până sâmbătă, se serveşte doar hrană uscată. Întâmpin postul cu bucurie, aştept ajutor binecuvântat şi, de asemenea, ceea ce îmi spune Domnul, deoarece doresc chipul îngeresc.
Astăzi am văzut iarna athonită: în văzduh s-au învârtit câţiva fulguşori, iar cu barba mea am prins doi, trei iată întreaga iarnă. Este cam frig, dar nu geruieşte.
12 februarie. Astăzi este Duminica Iertării. Vecernia a început mai devreme ca de obicei la ora opt seara. Este neobişnuită aici ora ultimei trapeze de seară dinaintea postului, care se ţine la două după miezul nopţii. În intervalul de timp dintre vecernie şi această trapeză se merge pe la părinţii duhovniceşti, pe la stareţi şi pe la toţi fraţii; la toţi se cere iertare.
La ora 1.30 noaptea am fost chemaţi la trapeză. Cu mare curiozitate m-am grăbit să văd acest spectacol, după cum mi s-a spus. Într-adevăr, trapeza iluminată strălucitor, arăta splendid: pretutindeni ardeau felinare. Era o mulţime de lămpi şi, în afară de acestea, pe fiecare masă erau lumânări şi toate acestea dădeau atâta lumină încât abia că nu-ţi orbeau ochii, neobişnuiţi cu atâta lumină în timpul nopţii. Pe mese erau aşezate, după expresia călugărească, „toate bunătăţile”: şei59 de varză proaspătă, pătrunsă cu sos (murun),
58 Masleniţa = carnaval popular, care se desfăşoară în această săptămână (n. tr.).
59 Şei = borş de varză, castraveţi şi altele (n. tr.)
192
peşte proaspăt prăjit, câte un ou fiert pentru fiecare, macaroane cu brânză de oaie şi vin. S-au adunat vreo opt sute de fraţi. Este un lucru neobişnuit să vezi la o aşa lumină strălucitoare, în mijlocul nopţii, figurile negre ale monahilor care se ospătează.
După ospăţul nocturn, toţi ne-am dus în Catedrala „Acoperământul Maicii Domnului” pentru a cere iertare părintelui înaintestătător şi reciproc, unul de la celălalt. Cine nu a văzut acestea nu-şi poate închipui cât este de înduioşător. Acest vechi obicei monahal m-a mişcat până la lacrimi. A fost una dintre puţinele impresii cu adevărat duhovniceşti din toată perioada petrecută la Athos şi frumuseţea ei se păstrează pentru toată viaţa în inima mea.
După iertare, în cancelarie, la locul ascultării mele, nouă, cancelariştilor, ni s-a oferit un ceai. La ora patru fix s-a terminat totul şi m-am îndreptat spre chilia mea ca să mă odihnesc până la ora opt.
25 februarie. Iată şi a doua săptămână a Postului Mare. Toată prima săptămână am petrecut-o fără hrană şi am participat la toate slujbele. Nimeni nu a avut nici un fel de ascultare. Nevoinţa postului şi a rugăciunii am deprins-o cu uşurinţă şi de aceea, se pare, nu am avut parte de plinătatea acelei mângâieri duhovniceşti pe care o aveam atunci când postul îl duceam cu dificultate. Pentru osteneală uşoară, se vede că ai puţină răsplată… Acum, în timpul postului, mă voi împărtăşi zilnic cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru mine este o mare milostivire, care nu se poate preţui în această lume!
19 martie. Astăzi se împlineşte un an de când eu, lăsând la o parte toate problemele mele, am plecat de la Moscova şi trenul m-a dus la Kiev. La insistenţa părintelui
193
meu duhovnicesc, Nicodim, am fost de trei ori la înaintestătătorul mănăstirii, rugându-l să mă tundă, dar, de fiecare dată, am primit un răspuns evaziv. Iar eu vreau ca, în cel mai scurt timp, să întăresc legătura mea cu Athosul!
27 martie. Iată şi Săptămâna Patimilor, marea şi sfânta săptămână. Regula acestei săptămâni este aceeaşi ca şi a primei săptămâni. Ascultările au încetat şi tuturor li se propune să facă „ceea ce le trebuieşte”.
Zilele trecute a fost un cutremur uşor, dar aici un astfel de eveniment e considerat un lucru obişnuit.
Hristos a înviat!
Aseară s-a citit din Faptele Sfinţilor Apostoli până la ora patru. La ora trei au început să lumineze biserica şi părintele arhimandrit a binecuvântat pe fiecare, adică a înmânat fiecăruia o lumânare mare, ca ea să ajungă pentru toată slujba primei zile şi la trapeză, timp în care lumânările se aprind de două ori. La ora patru a început miezonoptica şi la sfârşitul ei s-a citit un întins cuvânt de învăţătură. La începutul orei şapte (12 noaptea, după ora Moscovei) au început să bată clopotele, arhimandritul a slujit în catedrala de jos a „Sfântului Mare Mucenic Pantelimon” şi, după ce a început aici utrenia, a venit în Catedrala „Acoperământul Maicii Domnului”.
Hristos a înviat! Hristos a înviat! Hristos a înviat!
Utrenia s-a terminat la ora opt dimineaţa, iar la ora zece a început Liturghia târzie. La ora 12, „cu picioare vesele”, ne-am îndreptat spre trapeză, unde, în dangăt de clopote şi cu „slavă”, a venit şi părintele arhimandrit.
Să descriu, oare, trapeza? Cred că nu face. „Ei, ce? Cum e la voi?”, m-a întrebat, nu fără mândrie, pe mine, novicele, câţiva dintre monahi. „Nicăieri nu întâlneşti o asemenea solemnitate! Nu este adevărat?!”
194
Eu am fost nevoit să întâmpin această sărbătoare a sărbătorilor în biserici sărace de parohie, în cea mai nenorocită ambianţă, dar nu pot spune că acolo inima mea fremăta mai puţin de bucurie decât aici, în măreţia şi bogăţia exterioare ale Athosului.
17 mai. Astăzi s-a sfârşit peregrinarea şi ascultarea mea: de la metocul Schitului „Sfântul Andrei” din Odesa am primit o scrisoare în care se afla şi un plic de la sora mea din Moscova. O, ce groază! Ea şi orfanii fratelui meu abia nu mor de foame şi mă cheamă în ajutor. Ce să fac? Voi alerga la scumpul meu părinte Nicodim.
pleacă! Salvează-ţi aproapele! Este un lucru mai presus de monahism!, a exclamat el auzind această poveste.
Părintele mi-a dat 50 de ruble pentru drum şi în noaptea de 19 mai mă îndepărtam de ţărmul Athosului… Adio, Athos! Pe data de 26 mai eram deja la Moscova.
Acestea sunt însemnările prietenului meu despre şederea lui la Athos în timpul revoluţiei ruse din 1905-1906. Nu strălucesc nici prin frumuseţea stilului, nici printr-o deosebită profunzime a ideilor şi a observaţiilor. Dar Athosul mohorât, cel cotidian nu este accesibil unui pelerin obişnuit, cu privirea plină de entuziasm, căruia, de obicei, Sfântul Munte i se prezintă în haine de sărbătoare, la o întâlnire mult aşteptată şi plină de bucurie. Un astfel de Athos şi-a găsit, pentru mine, o reflectare corectă în aceste însemnări. Şi cine ştie, nu acest duh al Athosului a provocat aceste crunte zguduituri ale zidurilor sale, sub ale căror dărâmături aproape că şi-au găsit sfârşitul şi lucrurile sfinte ale Athosului?
Chipul evlaviei, secat, însă, de puterea ei, nu va păzi nici Athosul, nici pământul rusesc de mânia lui Dumnezeu.
195
9 mai.
O scrisoare de la Athos despre neorânduielile din Sfântul Munte.
Minunea cu tandrul de la Mănăstirea Iviron.
De la Athosul de toate zilele, a cărui amprentă din însemnările prietenului meu am păstrat-o şi în paginile jurnalului personal, sufletul meu, cu o nouă sete duhovnicească, tinde iarăşi să se afunde în şuvoaiele răcoritoare şi liniştite ale râului dumnezeiesc de la Optina, dar… se vede că nu mi-a fost dat să mă despart de Athos. Astăzi am primit de la un nevoitor athonit o scrisoare, în care, printre altele, scrie: „… nu demult, în mănăstirea gruzină Iviron, ocupată de greci, au izbucnit nişte grave dezbinări, care s-au transformat în ciocniri sângeroase, în care au fost răniţi 30 de monahi. Monahii greci nu se limitează doar la scandalurile din mănăstirile lor. Nu de multă vreme, ziua, în amiaza mare, au ucis un bătrân monah rus, Moisei, ba şi-au mai şi bătut joc de trupul său… La Vatoped a avut loc o consfătuire a monahilor greci pe motivul că în ultimii zece ani oameni bătrâni şi bogaţi din Rusia au început să vină foarte des la Athos, fugind de neorânduielile interne, cu dorinţa ca restul zilelor să-l petreacă în linişte şi rugăciune. Ştiind că aceştia doresc să se aşeze la Athos folosind bani, grecii i-au primit cu amabilitate şi le-au atribuit loturi de pământ, desigur pentru sume bunişoare. Ei şi-au zidit chilii, au împrejmuit pământul şi l-au lucrat. Acum, după scăderea prestigiului Rusiei în Orient, grecii s-au obrăznicit până într-atât încât, după amintita consfătuire de la Vatoped, în lipsa stăpânilor, au incendiat zece chilii şi au tăiat arborii de lămâi şi de măslin din grădinile lor. Când s-au întors stăpânii şi au văzut ruina, cu lacrimi s-au adresat egumenului de la Vatoped, dar el a râs de dânşii.
196
Acestea sunt faptele oamenilor în grădina împărătesei Cerului. Este ciudat, oare, că ultima rămăşiţă a monahilor, care voiau să-şi petreacă viaţa cât de cât duhovniceşte, încearcă frică în legătură cu viitorul apropiat al Athosului? Frica este amplificată şi de faptul că, nu de mult, la Mănăstirea Iviron a avut loc o întâmplare vrednică de toată mirarea şi groaza sau, mai de grabă, un eveniment minunat, nu fără participarea, se crede, a împărătesei Cerului. Un tânăr de neam gruzin a venit la Mănăstirea Iviron şi a cerut de la chelar o bucăţică de pâine, spunând că moare de foame şi că nu mai mâncase de câteva zile. Chelarul l-a refuzat. Acest tânăr a venit de trei ori la chelar cu această rugăminte, până când chelarul l-a alungat dincolo de zidurile mănăstirii. Tânărul s-a culcat sub o tufă în apropierea mănăstirii şi îşi aştepta moartea. Deodată vede cum se apropie de el o femeie de o frumuseţe şi o măreţie neobişnuite, care îi spune:
ce faci aici, băieţelule?
mor de foame.
de ce nu ai cerut de la monahi ceva de mâncare?
am cerut de trei ori, dar nu numai că nu mi-au dat nimic, ci m-au şi alungat dincolo de porţi.
Atunci acea femeie măreaţă i-a dat băiatului o monedă de aur şi i-a zis:
mergi la monahii de la Iviron şi mai cere o dată pâine. Dacă te vor refuza, să le dai moneda în schimbul pâinii. Şi să le spui lor că acea doamnă, care ţi-a dat moneda, va pleca în curând de la ei.
Cu aceste cuvinte, Doamna i-a dat moneda şi s-a îndepărtat. Băiatul s-a întors la mănăstire.
Văzându-l, chelarul a început să ţipe:
pleacă de aici, trântorule, nu îţi voi da pâine!
Atunci băiatul i-a întins moneda de aur şi i-a zis:
dacă nu îmi dai degeaba, atunci dă-mi cu bani.
197
Chelarul a luat moneda în mână, a privit-o şi a început să urle:
tu nu eşti doar un trântor, mai eşti şi hoţ: ai furat de la icoana împărătesei Cerului acest ban de aur. Duceţi-l, fraţilor, la părintele înaintestătător!
Şi l-au târât pe tânăr la episcop60.
iată, vlădică sfânt, am adus la tine un hoţ: a furat de la împărăteasa Cerului acest bănuţ de aur!
înaintestătătorul a luat în mână moneda şi a privit-o cu atenţie: moneda era cea care fusese la icoana împărătesei Cerului, dar cum putuse, oare, tânărul să o ia dacă chivotul era încuiat? S-au dus să vadă: chivotul era încuiat şi neatins, dar bănuţul nu era acolo, ci se aflase la tânărul flămând, căruia monahii de la Iviron au refuzat să-i dea o bucăţică de pâine61…
Mult timp s-a vorbit la Muntele Athos despre această întâmplare. Şi mai este ceva: se pare că la Mănăstirea Cutlumuş, într-o carte veche, s-a descoperit o proorocire despre ultimele zile ale lumii. Eu am o copie a acestei proorocii şi din ea reiese că va izbucni un mare război, care va cuprinde toată lumea, după care va veni antihrist şi va fi sfârşitul acestei lumi văzute…
Straşnicul cutremur pe care l-am îndurat în 1905, privarea de pace lăuntrică a locuitorilor Muntelui Athos, întâmplarea cu bănuţul de aur de la Iviron, proorocia de la Cutlumuş şi multe altele despre care nu vreau să vorbesc, toate acestea creează la Athos o atmosferă de teamă, de groază, chiar în ajunul unor evenimente aproape de importanţă mondială, care vor zgudui din temelii lumea veche şi, de asemenea, cuibul veşnic al monahismului.
Miluieşte-ne pe noi, Doamne!”
60 La Mănăstirea Iviron era atunci înaintestătător un episcop.
61 Pe locul unde s-a arătat Femeia cea tainică este acum o cruce de piatră şi s-a construit un bazin pentru apa de ploaie (n. red. rus).
198
Aşa mi se scria de la Athos la patru ani de la plecarea prietenului meu de la Sfântul Munte. „Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?” (Luca 23, 31).
10 mai
Relaţia stareţilor de la Optina cu Athosul. Mihail Konstantinovici Rebrov. un episcop la pensie. „Este îndreptăţită înţelepciunea de fiii ei.” Vindecarea minunată a soţiei cizmarului Kovaiov.
Marii stareţi de la Optina nu dădeau binecuvântare ascultătorilor de aici, care năzuiau la o nevoinţă monahală mai înaltă, să plece la Athos. Nici acum stareţii de la Optina nu schimbă căile marilor lor înaintaşi şi călugării noştri care doresc liniştea Athosului, chiar dacă uneori merg acolo, o fac cu risc şi cu frică duhovnicească, în chip arbitrar şi fără binecuvântarea stareţilor. Eu am văzut la Athos doar vreo trei sau patru închinători de la Optina, nu mai mult, şi toţi aceştia şi-au încheiat nevoinţa duhovnicească într-un mod foarte trist.
Acum trei zile şi ieri, a trecut pe la noi şi a prânzit robul lui Dumnezeu Mihail Konstantinovici Rebrov (fost funcţionar la cancelaria tribunalului comercial din Moscova, acum ascultător la Sihăstria Soloveţ, din apropierea Simbirskului), fiu duhovnicesc al unui episcop care era la pensie şi care era cunoscut de mulţi credincioşi prin sfinţenia vieţii sale, iar unor aleşi prin darul înainte-vederii şi facerii de minuni, daruri ascunse cu grijă de curiozitatea deşartă a „inimilor netăiate împrejur”. Nu-l cunosc personal pe acest episcop, dar am auzit multe despre dânsul, nu numai de bine, dar sunt fapte care pun pe fruntea lui pecetea unei ungeri deosebite
199
de la Duhul Sfânt. Curând după descoperirea sfintelor moaşte ale Sfântului Serafim de Sarov, am reuşit să ajung şi la Diveievo şi la Sarov. Era în primele zile ale lui august 1903, când pe locurile acestei măreţe solemnităţi a credinţei ortodoxe nu se stinsese încă urma fierbinte a prezenţei împăratului şi a comuniunii sale cu sufletul omului rus de baştină. Am venit la Diveievo şi m-am închinat cu bucuria comuniunii cu dânsul, ceea ce îmi îndreptăţeşte credinţa în sfinţenia marelui stareţ Serafim. La „Moara hrănitoarea”, de sub o piatră învârtită cu mâna, una dintre surorile de la Diveievo mi-a dat un pumnişor de făină călduţă şi mi-a zis:
A fost aici în timpul preaslăvirii Cuviosului un vlădică (a spus numele acelui episcop, Antonie, fost episcop de Vologda, retras la Mănăstirea Donskoi, la care mă refer eu acum). A intrat la noi în această moară. După el aduceau o fetiţă mută şi surdă ca să o binecuvânteze. Vlădica a luat o surcică de făină şi i-a dat-o fetiţei: fetiţa a şi vorbit. Cei care erau aici când s-a făcut minunea au oftat adânc, văzând lucrarea minunată.
Aceasta s-a petrecut la Diveievo. Apoi am plecat la Sarov. Spre seară, unul dintre monahii cunoscuţi mie, Ignatie, ieromonah, econom, repara la el în chilie un felinar care lumina cu gaz lampant şi cu kalin şi care abia fusese adus la Sarov cu prilejul solemnităţilor Cuviosului.
ce faceţi aici, părinte?, întreb eu.
da, după cum se vede! a zis supărat. A fost aici înaintea dumneavoastră un arhiereu nebun: a luat acest felinar şi mi l-a stricat.
Mi-a spus numele arhiereului: era tocmai cel care a vindecat fetiţa surdo-mută cu făina lui Serafim. „Şi este îndreptăţită înţelepciunea m-am gândit eu de către fiii săi…”
200
Ascultătorul acestui arhiereu, în persoana lui M.K. Rebrov, ne-a vizitat în aceste două zile şi ne-a mângâiat discutând despre fapte şi oameni începând chiar cu stareţul său ierarh pe care lumea nu-i ştie, iar dacă îi ştie, îi urăşte, după cum îl urăşte şi pe întemeietorul mântuirii noastre, Iisus Hristos. Rebrov a povestit multe despre vlădicul său şi despre un alt rob al lui Dumnezeu, un oarecare Kovaiov Dimitri Andreievici, cizmar şi, în acelaşi timp, misionar, care se afla sub ascultarea stăreţească a acestui vlădică… După cum se vede, şi în zilele noastre strâmbe este o putere fierbinte, vie, făcătoare de minuni! Soţia acestui Kovaiov s-a îmbolnăvit. Au început să o trateze, dar boala s-a înrăutăţit. Au îndoit tratamentul, dar femeia era pe moarte. Kovaiov s-a pus pe rugăciune o zi, două, dar soţiei îi era din ce în ce mai rău…
doamne!, îl implora el. Tu ştii că am cinci copii. Dacă îmi moare soţia, în grija cui vor rămâne? Mă rog Ţie ziua şi noaptea, la lucru şi la biserică, în aşternut mă rog, dar Tu nu mă asculţi. Fă-o sănătoasă pe soţia mea, ca eu să văd că, aşa cum ai promis, iei aminte la rugăciunea cu lacrimi a omului.
Aşa se ruga Kovaiov în biserica sa de parohie, încât toată duşumeaua a udat-o cu lacrimi.
Odată, întorcându-se acasă, a auzit o voce care îi zicea:
curăţeşte-te! Curăţeşte-te!
Kovaiov a înţeles că trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească. Aşa a şi făcut. Apoi s-a rugat iarăşi fierbinte să se îndure Dumnezeu de viaţa soţiei sale. Dar aceasta se găsea în aceeaşi stare: nici nu murea, nici nu se făcea mai bine. Deodată i-a venit în minte să se roage la Botezătorul Domnului. Iar în vecinătatea sa se găsea o mănăstire de femei, în care se afla icoana făcătoare de minuni a acestuia. S-a rugat acolo cu tărie. A trecut o zi… Soţia nu se îndrepta, era într-o stare semiconştientă. Kovaiov îşi bea ceaiul de dimineaţă şi se gândea cu durere: „Domnul nu mă
201
ascultă, soţia este pe moarte”. Deodată intră în atelier un străin, într-o mână cu un baston, iar în picioare nişte opinci imense…
aici locuieşte Kovaiov?
întrebarea l-a străpuns pe Kovaiov în inimă, vocea avea ceva deosebit. S-a ridicat în întâmpinarea străinului,
mai ales că îi plăcea să primească străini:
aici, a răspuns.
pace casei acesteia!, a spus oaspetele.
dar la noi pacea nu lipseşte niciodată!, a spus Kovaiov.
dar cine este stăpân aici?
aici eu sunt stăpân, a răspuns Kovaiov.
eu întreb: cine este stăpân aici?
ei, dar cum aşa?! Iată cine este stăpân aici! şi Kovaiov a arătat spre icoana Mântuitorului. Iar eu sunt sluga Lui!
ei, a zis străinul, hai să ne salutăm şi să ne cunoaştem! S-au aşezat amândoi să bea un ceai. Străinul a băut un pahar cu ceai şi apoi s-a dus direct la căpătâiul bolnavei.
S-a apropiat de ea şi a zis:
scoală, Pelaghia, scoală-te, mamă! Dă-mi o cămaşă curată şi nişte pantaloni.
Ea s-a sculat şi s-a dus să facă rost de haine. Dar Kovaiov parcă şi-a pierdut memoria: uitase cât de bolnavă era soţia sa şi că doar printr-o minune dumnezeiască se putuse ridica acum din pat şi se gândea în sine: l-a primit pe străin ca pe Hristos şi el se dovedeşte a fi un profitor. însă străinul i-a zis:
dimitrie, nu umbla cu vicleşuguri! Domnul ţi-a vindecat soţia, iar tu la ce te gândeşti?
A luat apoi îmbrăcămintea, la care Dimitrie a adăugat şi ciubotele ostenelilor sale, şi-a luat rămas bun şi nu l-au mai văzut. Totul s-a desfăşurat aşa de repede şi de neaşteptat, încât soţii Kovaiov au văzut totul ca în vis. Au pornit în fugă după străin, dar nu l-au mai prins.
202
Acestea mi le-a povestit azi Rebrov, robul lui Dumnezeu, fiul duhovnicesc al arhiereului care trăia retras la mănăstire şi vindecase o fetiţă mută şi surdă la Diveievo, frate cu duhul cu cizmarul care îl primise pe acel străin, al cărui nume nu ni s-a dat să-l cunoaştem, până când nu vom ajunge acolo unde vom vedea faţă către faţă ceea ce aici putem să vedem sau să credem „ca în ghicitură, ca în oglindă”, ca printr-o sticlă întunecată…
11 mai
Un cuvânt de sminteală într-o chilie stăreţească.
O vizitatoare de noapte la o chilie din schit. Blestemul mamei.
Astăzi am sunat în zadar la stareţul Iosif. Cred că am venit prea devreme şi ucenicii de chilie ai stareţului se odihneau de amiază. Mă pregăteam să plec când privirea mi s-a oprit la apoftegmele nevoitorilor cu duhul, atârnate pe pereţii primului antreu al chiliei stareţului. Am început să citesc şi, spre marea mea mirare, chiar sminteală, am citit cuvintele scrise clar, cu scriere semiuncială: „Când vei intra la stareţ, să-ţi stăpâneşti inima de la sminteală. Chiar de vei vedea pe stareţul tău căzând în desfrânare, să nu dai crezare ochilor tăi”.
Am notat această apoftegmă, care m-a tulburat profund şi al cărei sens îmi scapă. Am vrut să mă duc şi la părintele Varsanufie, stareţul meu, dar m-am temut să nu-i tulbur odihna de prânz. Aşa că am plecat din schit cu sminteala în inimă.
Este o apoftegmă potrivită pentru ipocriţi şi făţarnici! Dar cum şi-a putut găsi adăpost într-un loc atât de sfânt, cum sunt chiliile stareţilor noştri aşa drepţi şi curaţi, în afara
203
oricărei suspiciuni? Aveam un gust amar… Şi deodată mi-am amintit…
Era în luna noiembrie, anul trecut. În ziua de pomenire a unui mare prooroc din Vechiul Testament, îşi serba onomastica un venerabil bătrân monah din schit, părintele Ioil, împreună nevoitor şi mare ajutător al marelui stareţ Ambrozie, la construcţia Mănăstirii Şamordino. Am fost invitat la un ceai la acest păstrător al tradiţiilor de la Optina. Veniseră vreo şase monahi. În jurul samovarului care fierbea cu veselie, bând ceai îndulcit cu miere de la albinele schitului, stareţii albi de cărunteţe, înţelepţiţi de iscusinţa duhovnicească, au purtat discuţiile lor călugăreşti, liniştite, pline de înţelepciune şi ştiinţă… Doamne al meu, Doamne! Câtă dulceaţă era în cuvintele lor pentru cel credincios cu inima!
Şi iată, la acea discuţie de neuitat, ne-a mărturisit însuşi sărbătoritul ce i s-a întâmplat în acele zile, când, după sfârşitul stareţului Ambrozie, conducea schitul şi purta jugul stăreţismului părintele Anatolie62. Acesta l-a chemat într-o zi şi, între patru ochi, l-a întrebat:
părinte Ioil, spune-mi tot adevărul, precum înaintea lui Dumnezeu: dintre mireni, nu vine nimeni noaptea, la tine, în chilie?
miluiţi-mă, părinte! Cine să vină la mine, ba şi noaptea?! Dar pe unde să treacă? Schitul este închis de jur împrejur şi toate cheile le aveţi la chilie.
dar portiţa care dă spre pădure, spre răsărit?
ce-i cu portiţa? Şi de la aceasta aveţi cheia.
iată, aici e şi necazul, e şi amarul: cheia este la mine, dar la tine vine o femeie.
Puţin a rămas să nu leşin. Părintele a văzut starea mea şi a zis:
62 Anatolie Zertalov s-a săvârşit din viaţă la vreo doi ani după stareţul Ambrozie. Duhovnicul meu, părintele Varsanufie, a fost ucenicul şi fiul său duhovnicesc.
204
ei, ei! Linişteşte-te! Te cred dacă dezminţi. Se poate să fie o calomnie. Mergi cu Dumnezeu!
părinte, cine v-a adus aceasta la cunoştinţă?, am întrebat eu.
ei, oricine mi-ar fi putut aduce la cunoştinţă, nu este treaba ta, să fie aşa cum cred eu, nu cred în denunţuri.
Am ieşit de la dânsul cu o mare supărare: trăieşte monahul atâţia ani cum se cuvine unui monah şi ce a câştigat?! Nu, pe vremea părintelui Ambrozie nu am îndurat o asemenea umilinţă…
A trecut o bucată de timp. Iarăşi am fost chemat la conducătorul schitului. Stareţul m-a întâmpinat cu mânie:
ei bine, ce ai mai făcut?
ce, părinte?
ceea ce eu însumi am văzut cu ochii mei, cum azinoapte a venit la tine o femeie prin portiţa aceea. Pricepi?
Dar eu sunt curat ca un prunc. Atunci parcă cineva mi-a şoptit: acesta a fost vrăjmaşul, nu o femeie. Şi parcă mi s-a făcut lumină în inimă.
părinte! Pentru Dumnezeu, credeţi că nu sunt vinovat! Vrăjmăşelul vrea să ne încurce, el ne face rău.
Părintele Anatolie m-a privit fix, direct în suflet parcă m-a privit şi s-a mai liniştit.
ei, dacă doreşti, să ne rugăm împreună lui Dumnezeu, pentru ca El să facă cunoscut
205
adevărul tău, ca la lumina zilei. Hai să ne rugăm, iar la noapte, pe la 12, să vii la mine: să vedem ce ne va spune Domnul.
M-am rugat cu sârguinţă în ziua aceea lui Dumnezeu. M-am dus la stareţ pe la miezul nopţii, iar el mă aştepta deja îmbrăcat. Ne-am dus la acea portiţă prin care a văzut femeia venind la mine. Ne-am dat într-o parte şi am aşteptat. Tremuram de parcă eram cuprins de friguri şi făceam rugăciunea lui Iisus. Şi ce credeţi dumneavoastră?! Pe la miezul nopţii vedem cum portiţa dinspre pădure se deschide
şi prin ea intră o femeie cu capul înfăşurat şi se îndreaptă spre uşa chiliei mele, o deschide şi dispare în chilia mea.
vezi? îmi zice părintele.
văd, răspund eu nici viu, nici mort.
ei, atunci o vom prinde.
Am ajuns la uşă, dar era încuiată. A fost deschisă înaintea ochilor noştri şi acum, deodată, era încuiată. Ne-am uitat cu atenţie peste tot: toate găurile de şoarece le-am controlat. Nu era nimeni nicăieri. Făcându-ne cruce amândoi, repede am înţeles de la cine ne-a venit această năzăreală. De atunci nu s-a mai vorbit nimic despre această femeie.
Povestirea părintelui Ioil mi-am amintit-o astăzi şi s-a îndepărtat repejor de la mine sminteala pe care am avut-o citind acea apoftegmă în antreul chiliei stareţului Iosif. Îmi este clar acum acest lucru. Dar le va fi pe înţeles tuturor celor ce vor citi aceste rânduri?…
Mi-am mai amintit o povestire a aceluiaşi părinte Ioil din zilele tinereţii sale, când era încă în lume, în judeţul Efremovo, gubernia Tuia.
nu departe de locurile mele natale, aşa povestea părintele Ioil în aceeaşi zi de neuitat a onomasticii sale, se află Epifan, un alt oraş al guberniei noastre. În acest oraş s-a petrecut următoarea întâmplare. Una dintre bisericile oraşului a ajuns în stare de dărăpănare. S-au hotărât să o dărâme şi în locul ei să construiască una nouă. Când au ajuns cu dărâmatul la fundaţia bisericii, au găsit un mort complet neputrezit. După faţă şi după îmbrăcăminte, se părea că este un mic burghez şi fusese înmormântat în urmă cu vreo 50-60 de ani, judecând după croiala hainelor. Au început să cerceteze cine ar fi putut să fie acesta: un mare sfânt al lui Dumnezeu sau un aşa de mare păcătos încât nici mama-pământ nu-l primeşte? L-au scos pe răposat din pământ, l-au dus într-un paraclis şi s-au pornit să afle de la bătrânii oraşului despre neamul şi generaţia sa. Mult timp au căutat, dar nu au aflat nimic. Iar răposatul
206
stătea în acel paraclis, de parcă ieri ar fi murit. În sfârşit, au dat de o babă atât de bătrână, încât nici nu-şi mai amintea câţi ani are. Cei mai bătrâni moşnegi spuneau despre ea că, atunci când ei erau copilaşi, ea era deja bătrână. S-au dus la bătrână:
nu ştii nimic despre răposatul găsit lângă vechea biserică?
nu ştiu şi n-am nici o idee, a zis ea.
Au vrut să o ducă ca să vadă răposatul, dar ea nu s-a dus. Bătrâna era deplin conştientă.
Au observat că parcă ascunde ceva şi, când au înăsprit întrebările, ea s-a speriat.
ei, dacă lucrurile stau aşa, să ştiţi că, dacă pământul nu-l primeşte pe răposat, înseamnă că acesta nu este altul decât fiul meu, pentru ca pe lumea cealaltă să-l ia naiba.
dar de ce eşti atât de nemilostivă faţă de el?
pentru faptul că m-a bătut pe mine, mama sa cea bună, fără nici o milă, toată viaţa lui m-a bătut, iar spre sfârşitul său câinesc mi-a dat o bătaie soră cu moartea, încât mi-a smuls şi cosiţa. Atunci l-am blestemat, şi el, din cauza blestemului meu, a crăpat pe loc, ca un câine turbat. Când l-au îngropat, i-am pus sub cap cosiţa mea, ca să meargă cu ea la Judecata Domnului, pentru ca nici acolo să nu scape de blestemul meu. Dacă la răposatul dumneavoastră veţi găsi sub cap, în pernă, o cosiţă, să ştiţi că el este, strigoiul meu.
într-adevăr, sub capul răposatului au găsit o cosiţă. Atunci a venit la bătrână preotul acelei parohii unde l-au găsit pe răposat şi a povăţuit-o să-şi ierte fiul, să ridice blestemul. Dar ea o ţinea pe a ei:
să fie anatema, de treizeci de ori blestemat!
Dar nu degeaba s-a săvârşit minunea lui Dumnezeu: s-a luptat cât s-a luptat preotul cu bătrâna şi până la urmă a adus-o la cunoştinţa adevărului.
ei, a spus ea. Dumnezeu să-l ierte şi îl iert şi eu.
207
S-a dus să se împace cu răposatul, l-a privit cu atenţie, l-a însemnat cu semnul crucii, ea însăşi şi-a făcut cruce şi l-a sărutat… În aceeaşi clipă răposatul s-a făcut colb sub ochii tuturor, iar mama lui nu a mai trăit nici trei zile.
O, dragoste! O, milostivire a lui Dumnezeu!
12 mai
Minunea Sfântului Mare Mucenic Pantelimon la Consiliul Judeţean din Toropeţ.
Moartea amiralului Makarov într-o lumină neobişnuită.
Răsfoind astăzi carneţelul meu de însemnări, am dat peste o copie a unei hotărâri de consiliu judeţean din Toropeţ, trimisă de un iubitor de Dumnezeu, timp în care, prin locurile mele natale, în gubernia Orlov, se aştepta să izbucnească o epidemie de holeră, iar pentru întâmpinarea acestui oaspete îngrozitor s-au luat toate măsurile luate de „ştiinţă”. Am citit această hotărâre şi mă gândeam cu durere: încotro, în ce ţară îndepărtată, am plecat noi, copiii, de la părinţii noştri?! Este cu putinţă, oare, ca la oricare dintre adunările administrative să se ia hotărâri precum cea de la Toropeţ? Această hotărâre o voi copia integral:
„Din anul 1865 aşa se specifică în acest document -, adunările administrative şi comitetele de sănătate publică din aproape toate oraşele şi judeţele imperiului au început să ia măsuri împotriva aşteptatei epidemii de holeră din anul 1866. Adunarea administrativă a judeţului Toropeţ, având în vedere că în anii 1830 şi 1848 în judeţ nu a fost holeră şi cunoscând credinţa puternică a poporului în milostivirea lui Dumnezeu, nu a dat pentru aceasta nici un fel de dispoziţii. Printre altele, consiliul administrativ de la Pskov a cerut celui de la Toropeţ să-i comunice măsurile ce le va lua în cazul apariţiei epidemiei. Membrii consiliului de la Toropeţ,
208
cunoscând responsabilitatea în faţa societăţii în cazul neluării de măsuri adecvate la apariţia holerei, au hotărât să răspundă aşa: cu toate că adunarea administrativă nu a luat nici un fel de măsuri, consiliul de la Toropeţ cere celui de la Pskov să-l informeze despre dispoziţiile care se dau în acest caz în alte oraşe, pentru ca şi acesta, în caz de necesitate, să facă acelaşi lucru.
După ce s-a formulat acest document şi copistul Antonov a început să-l transcrie, la cuvintele «la primirea indicaţiilor privind măsurile energice de prevenire a epidemiei», a ridicat foaia de hârtie pentru a vedea dacă a scris corect. În aceeaşi clipă, Kojevnikov şi Cerepennikov, care stăteau lângă copist, au observat pe verso o imagine puţin neclară.
tu scrii pe un tablou, i-au spus aceştia şi privind foaia cu atenţie au văzut parcă umbra sau amprenta slabă a unui chip de sfânt, lucru pe care l-au adus la cunoştinţa secretarului Raikov, iar el a raportat membrilor consiliului.
Aceasta s-a întâmplat în februarie 1866. Zvonul s-a răspândit cu repeziciune şi cei care au dorit să vadă acest chip au găsit că este chipul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, ceea ce, la o studiere atentă, s-a dovedit adevărat.
Holera din anul 1866, smulgându-şi jertfele din judeţele învecinate, pentru a treia oară a ocolit Toropeţul şi judeţul său, iar în octombrie acelaşi an, moaştele Sfântului Mare Mucenic Pantelimon au vizitat Toropeţul63.
De aceea membrii Consiliului, având în vedere:
1. Că pe unica hârtie, în care pentru prima oară Consiliul îşi exprima intenţia să folosească mijloacele umane împotriva necunoscutei boli, a apărut chipul Sfântului Tămăduitor Pantelimon;
2. Că holera din 1866 nu a apărut în Toropeţ;
63 în a doua jumătate a anilor 60 ai secolului al XIX-lea, monahii athoniţi de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” au permis să se slujească molebenuri în toată Rusia. Monahii au însoţit sfintele moaşte ale Tămăduitorului Pantelimon.
209
3. Că blancul sau foaia de hârtie pe care a fost scris raportul către consiliul gubernial, fabricată la Moscova, este una dintre cele câteva sute care se găsesc la consiliu, pe care a apărut chipul;
4. Că moaştele Sfântului Pantelimon au vizitat Toropeţul în acelaşi an,
Au hotărât:
în amintirea evenimentelor arătate mai sus, foaia de hârtie cu chipul nuanţat al Sfântului Pantelimon rugăm să fie sfinţită pe data de 14 octombrie şi să se păstreze la Consiliul Judeţean, întru amintirea milei lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, care au izbăvit oraşul şi judeţul Toropeţ de holeră.”
Au semnat: preşedintele consiliului Petru Iazîkov. Membrul consiliului Ivan Harinski. Secretarul consiliului asesor de colegiu Reikov.
Cum s-a mai schimbat Rusia de vreo 45 de ani, cândva sfântă! Acea Rusie de odinioară, care i-a născut pe Suvorovi, dar cea de acum?…
îmi vine în minte eroul nefericitului război cu Japonia, amiralul Makarov, nădejdea flotei ruseşti, steaua în ascensiune a slavei sale şi… moartea sa. În acele zile de mare durere, când a fost scufundat cuirasatul „Petropavlovsk” împreună cu amiralul Makarov, în revista „Rusia”, care servea, după cum se ştie, ţelurile revoluţiei, şi deci nu avea nici o legătură cu semnele lumii de dincolo de mormânt, a fost tipărită o corespondenţă provenind dintr-unul din oraşele sudului, mi se pare că din Chişinău. Acolo, într-o sărăcie lucie, trăia sora amiralului pierdut64.
64 Notez aceasta din memorie. De atunci, atâtea evenimente au trecut ca un vârtej peste sărmana mea patrie şi pe deasupra capului meu, încât mi-ar fi greu să nu uit nişte amănunte din această corespondenţă. Tot ceea ce este important am păstrat aici neschimbat.
210
în chiar ziua şi ceasul pierderii cuirasatului „Petropavlovsk”, amiralul Makarov i s-a arătat surorii sale în vis. Avea o înfăţişare jalnică, era pierdut şi trist. „Eu nu am murit, Varia65, a spus el. Explozia s-a produs la pupa cuirasatului. Îmi este groaznic de greu, Varia, dar încă nu am murit.” Această ştire a fost consemnată de corespondent, după cum se spune, printre altele, nu pentru ştirea în sine, dar eu văd aici cuvintele de foc: „Mene, Techel, Ufarsin” de nu vă veţi pocăi, cu toţii, de asemenea, veţi muri!
Când amiralul a plecat la război, împreună cu el s-a pornit o întreagă armată de copoi gazetari. Se prindea din zbor fiecare cuvânt al său, fiecare gest era fotografiat totul apărea în paginile gazetelor de stradă, al căror strălucit reprezentant în acele sinistre timpuri era „Rusia”. Şi iată, în coloanele acestui ziar, în zilele când Makarov pleca din Petersburg să întâmpine moartea, s-au tipărit următoarele66: „Amiralul şi-a ocupat locul în cupeu, unde s-a aşezat curând şi un vechi tovarăş de-al său, care acum nu mai ocupă nici o funcţie. A avut loc o discuţie pe teme generale de actualitate şi, în particular, despre ultimele evenimente care au scos din funcţiune escadra noastră din Oceanul Pacific, câte vase şi câte vieţi au pierit fără slavă şi fără vreun folos pentru cauza noastră.
«Ei, dar eu nu am de gând să mor în felul acesta!», a exclamat Makarov.”
Şi totuşi a murit… Şi noi toţi aşa vom muri, dacă nu ne pocăim.
Ah, cât de departe suntem noi faţă de membrii Consiliului Judeţean din Toropeţ, din anul 1866!
65 Se pare că aşa se numea sora sa.
66 Scriu din memorie.
211
13 mai
Din amintirile episcopului Segur. Moartea generalului V.
Soţia mea67 este înrudită cu familia conţilor Rostopcin. O fiică a renumitului guvernator militar al Moscovei, Rostopcin, a fost măritată cu ducele francez Segur. În amintirile fiului ei, episcopul romano-catolic Segur, se povesteşte o întâmplare extrem de asemănătoare cu cea descrisă de mine ieri, referitoare la amiralul Makarov. Iată ce scrie episcopul Segur:
„Se întâmpla în Rusia, cu puţin timp înainte de războiul din 1812. Bunicul meu, ducele Rostopcin68, guvernatorul militar al Moscovei, era legat cu o prietenie strânsă de ducele Orlov, pe cât de ateu, pe atât de viteaz. Odată, în timpul unei cine cu libaţii din belşug, ducele Orlov şi unul dintre prietenii săi, generalul V., un adept înfocat al lui Voltaire, ca şi Orlov, s-au apucat de făcut glume pe seama religiei şi mai ales să zeflemisească iadul.
ei şi ce dacă vreunul se află întâmplător pe partea cealaltă?, a spus Orlov.
minunat!, i-a replicat generalul V. Care dintre noi ajunge primul acolo, să se întoarcă şi să-l înştiinţeze pe celălalt.
minunată idee!, a exclamat Orlov.
Şi amândoi şi-au dat cuvântul de onoare că nu vor uita această promisiune.
Peste câteva săptămâni, armata rusă a plecat în campanie, iar generalul V. a primit o funcţie înaltă. Au trecut două-trei săptămâni de când părăsise Moscova. Odată, dimineaţa devreme, când bunicul meu îşi făcea toaleta, uşa
67 Născută Oziorova.
68Aleksei Grigorievici.
212
camerei s-a deschis brusc, cu putere, şi în cameră a intrat ducele Orlov în halat, cu pantofi în picioare, cu părul zburlit, cu privirea sumbră, palid ca moartea…
orlov, tu eşti? ţipă Rostopcin. La ora asta şi aşa îmbrăcat?! Ce vrei, ce s-a întâmplat?
mi se pare că îmi ies din minţi: tocmai l-am văzut pe generalul V.
dar oare s-a întors?
ah, nu!, a răspuns Orlov aruncându-se pe divan şi apucându-se de cap. Nu, el nu s-a întors şi aici este toată grozăvia!
Fără să înţeleagă nimic, bunicul a cerut explicaţii.
cu ceva timp în urmă, a spus Orlov, eu şi generalul V. ne-am jurat că primul dintre noi care va muri să vină să ne spună ceva despre lumea de dincolo de mormânt. Acum vreo jumătate de oră, stăteam în pat foarte liniştit, fără să mă gândesc deloc la V., când, deodată, perdeaua patului s-a dat la o parte cu putere şi, la doi paşi de mine, l-am văzut pe V. Palid, cu mâinile la piept, mi-a spus: «Iadul există şi eu sunt acolo!». A spus asta şi a dispărut. Imediat am venit la tine. Mi se învârte capul. Stranie întâmplare, uimitor de stranie!
Bunicul l-a liniştit cum a putut, apoi a poruncit să i se pregătească o trăsură şi l-a dus acasă.
După zece sau douăsprezece zile, un curier al armatei a adus vestea morţii generalului V. În acea dimineaţă când l-a văzut Orlov la Moscova, nefericitul general, ieşind să inspecteze poziţiile duşmanului, a fost străpuns în piept de un glonte şi a murit pe loc.”
213
16 mai
Sâmbăta moşilor dinaintea Sfintei Treimi.
Comuniunea drepţilor şi a păcătoşilor, care se pocăiesc, din Biserica triumfătoare şi din Biserica luptătoare.
Astăzi, de dragul sâmbetei moşilor de vară, m-am dus la Sfânta Liturghie ca să-i pomenesc pe scumpii noştri adormiţi. La biserică am ajuns degrabă, cu vreo zece minute înainte să sune clopotul. Împreună cu mine a intrat în biserică bătrânul nostru vânzător de lumânări, ierodiaconul Nicon. Am cerut de la dânsul atâtea lumânări cât să aprind la sfintele icoane şi i-am dat să schimbe o rublă. Părintele Nicon a deschis cutia ca să-mi dea rest şi a oftat:
ce-i cu asta? De unde e?
Mă uit: avea în mână o iconiţă mică din cupru, foarte veche, de purtat la piept, şi pe ea două chipuri şterse de timp: a unui cuvios cu un potir în mână, iar deasupra icoana Nefăcută de mână a Mântuitorului.
dar nu este a dumneavoastră?, am întrebat eu.
nu, a răspuns. Dar de unde a apărut? Am plecat de dimineaţă, am strâns cutia şi nu era.
părinte Nicon, am zis eu, dacă nu veţi găsi stăpânul acestei iconiţe, daţi-mi-o mie, binecuvântaţi-mă cu ea!
cu plăcere!
Şi m-a însemnat cu iconiţa de trei ori în chipul crucii şi mi-a dat-o. Am ascuns-o ca pe o mare comoară în buzunarul din stânga, mai aproape de inimă, şi aşa am participat la Sfânta Liturghie. Inima îmi fremăta de bucurie…
Am ajuns acasă, mi-am făcut semnul crucii, am sărutat noua mea comoară, am luat o lupă şi am privit cu atenţie inscripţia care abia se observa de la capul Cuviosului. Am citit: „Cuv. Serghie”. Iubitorilor de Hristos! Ce înseamnă oare aceasta? Este ajunul sărbătorii Sfintei Treimi! Sâmbăta
214
moşilor de vară! Biserica lui Dumnezeu „Intrarea în templu a Maicii Domnului”69! Aflarea icoanei Nefăcută de mână a Mântuitorului şi a slujitorului credincios al Preasfintei Treimi, Cuviosul Serghie, numele căruia îl port eu, păcătosul, cu nevrednicie, şi binecuvântarea din mâinile ctitorului bisericii, a ierodiaconului care poartă numele Cuviosului Nicon, cel mai apropiat ucenic al Cuviosului Serghie! Inima mea era un val de sentimente neobişnuite de bucurie… Sunt eu, oare, ultimul iubitor al adevăratului monahism şi ultimul scriitor al minunilor şi tainelor duhului monahal (tocmai pusesem punct manuscrisului meu Cele sfinte sub obroc), este cu putinţă ca eu să nu fiu uitat în rugăciunile îngerului meu înaintea prestolului Preasfintei Treimi? Şi cui am înaintat manuscrisul meu? Episcopului Nicon, şi el îl va tipări în tipografia Lavrei Sfintei Treimi, aşezământul Cuviosului Serghie. Şi chiar el, redactorul, cenzorul şi editorul şi-a aflat începutul în aceeaşi lavră, sub aripa aceluiaşi cuvios!
„Prin credinţă, chiar şi Rahav, desfrânata… nu a pierit cu cei neascultători.” (Evr. 11, 31) Astfel, în chip nevăzut, prin inimă, Biserica triumfătoare comunică cu Biserica luptătoare, cerul cu pământul, drepţii cu păcătoşii care caută iertare şi mântuire.
Cu vreo 10-12 zile în urmă am primit, în casa noastră, o altă mărturie despre grija pe care o au cei de sus faţă de cei de jos.
Pe la anul 1900, într-o vedenie avută în vis, Cuviosul Macarie Jeltovodski m-a povăţuit să ţin Postul Sfinţilor Apostoli. Acest vis şi împrejurările profund ziditoare care l-au însoţit au fost notate de mine la timp, dar din nepăsare şi dintr-o smerenie falsă nu au fost date la tipar pentru
69 Catedrala de vară a Sihăstriei Optina, ca şi mănăstirea, sunt închinate Intrării în templu a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
215
întărirea fraţilor mei de credinţă. Şi iată, cu vreo 12 zile în urmă, în camera noastră de rugăciune, în timp ce se citeau rugăciunile de seară, iconiţa Cuviosului Macarie Jeltovodski, care atârna la înălţime alături de alte icoane, fără nici un fel de zdruncinare, s-a desprins de la locul ei şi a căzut pe duşumea. Am atribuit această cădere cuiului, care nu ar fi fost suficient de puternic, am agăţat-o mai jos, m-am plecat înaintea ei şi nu am dat nici o importanţă întâmplării. De atunci această iconiţă a stat alături de alte icoane, pe care le puteam lua în fiecare zi să le sărut. Şi de fiecare dată îmi venea în inimă un gând: dar oare cum tu, robul lui Dumnezeu, nu ai descoperit cititorilor tăi povaţa pe care ţi-a dat-o? Acest lucru l-am simţit o dată, de două ori, până când m-am aşezat la masă şi i-am scris vlădicăi Nicon pentru Foile sale Treimice ceea ce mi-a făcut sfântul70. Am scris, am trimis articolul şi… nu am mai găsit icoana cuviosului în noul ei loc. Soţia mea, căreia nu am avut timp să-i povestesc din cele ce se săvârşesc în ascunzişurile inimii mele legate de această icoană, a aşezat-o în vechiul ei loc. S-a făcut aceasta parcă de la sine…
19 mai
O uşoară tulburare. Viaţa şi nevoinţele schimonahului Teodor (dintr-un manuscris găsit)
Am notat în ajunul zilei de 16 mai ceea ce s-a întâmplat cu mine în acea zi, dar am uitat să amintesc că în ziua când am fost binecuvântat cu icoana Cuviosului Serghie, la Liturghie, făcând o metanie, am avut o criză de aşa-zis lumbago, atât de puternică încât nu mă puteam ridica şi abia
70 A fost tipărit în „Floricica Treimii”, cu titlul Povăţuitorii cereşti.
216
am ieşit din biserică. Deja mă gândeam că nu voi putea sta nici la priveghere şi nici la Liturghia unită cu vecernia din ziua Sfintei Treimi. Dar am învins durerea, m-am târât cumva la priveghere, iar la Liturghie şi la vecernie, a doua zi, am stat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-am gândit: „Cuiva nu i-a plăcut ceva şi a vrut să-mi arate ghearele sale”. Tot acesta, din cauza cărţii Cele sfinte de sub obroc să tulbure cele mai curate relaţii ale mele cu unul dintre bătrânii monahi ai Optinei, dar nu i-a reuşit, cu mila lui Dumnezeu, cu toate că a lucrat la aceasta mai bine de o săptămână. Dar despre lucrările vrăjmaşului nici nu e îngăduit să vorbeşti.
în manuscrisele Optinei am reuşit să găsesc un giuvaer: viaţa schimonahului Teodor, ucenicul marelui stareţ moldovean Paisie Velicikovski, care a fost pentru monahismul rus de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea, dar şi pentru monahii contemporani mie, cu viaţă îmbunătăţită, ceea ce a fost Cuviosul Antonie cel Mare pentru vieţuitorii pustiei din Egipt şi Libia. De la el se trage şi marele stăreţism de la Optina, condus de stareţul ieromonah Leonid, în schimă lev. schimonahul Teodor, a cărui viaţă prezentată succint am găsit-o într-un manuscris din depozitele de cărţi de la Optina, a fost învăţătorul şi sfătuitorul stareţului Leonid. Se înţelege cu ce interes m-am aplecat asupra manuscrisului găsit şi ce iubire am prins faţă de filele îngălbenite, de scrisul preţios şi de scumpele sale însemnări:
„Viaţa şi nevoinţele schimonahului Teodor
Este plăcut şi folositor să-ţi aminteşti despre trecut. Timpul, tăind spinii patimilor, dezgoleşte întunecimea momelilor răului, descoperă frumuseţea virtuţilor neprefăcute. Veacurile, chiar veşnicia, se pleacă în faţa oamenilor: lucrările lor, chiar numele lor stau în lumină pe bolta cerească. Evenimentele vremurilor strămoşeşti devin învăţători ai urmaşilor şi în slava lor răsună lirele poeţilor şi sentinţele
217
istoricilor. Nu mă poate ademeni pe mine înţeleptul atenian, care a văzut printre talentele zdrenţelor lui Antagoren mândria acestui filosof şi şi-a exprimat-o pe a sa în sentinţe înţepătoare şi dispreţuitoare, acoperite de mărinimia personală. Obiectul condeiului meu nevrednic şi al slabului meu entuziasm este un om din ceata sfântă a acelor bărbaţi măreţi cu adevărat, care au aruncat jugul poftelor pătimaşe, care au scos sabia duhovnicească împotriva cugetelor călcătoare de lege. Au fost prigoniţi, nu au prigonit pe alţii; au fost ucişi, ei nu au ucis; i-au iubit pe toţi, au făcut bine vrăjmaşilor şi pentru ucigaşii lor au fost daţi la moarte de bunăvoie, aşa cum a spus şi a pătimit Preadulcele Hristos.
Smuls printr-un sfârşit fericit din această viaţă dureroasă şi cu mult plânset, mutat în locaşurile veseliei fără sfârşit, trecut în această ceată fericită prin milosârdia atotmilostivului Stăpân, schimonahul Teodor a dovedit prin faptele sale recunoştinţa fierbinte faţă de mila stăpânului. Nu a fost înşelat acest bărbat, cu adevărat preaînţelept şi sfânt, de luna care luminează noaptea timpurilor dezastruoase de acum, nu a fost înşelat de deşertăciunea slavei grabnic trecătoare; nu a fost orbit de strălucirea goală a bogăţiei care putrezeşte; a părăsit nobleţea omenească, întinată în tina fetidă a dulcilor pătimiri. El a însetat după cinstirile cele de sus, a fost captivat de comorile inimii; a fost atins de dragostea pentru nespusa dulceaţă a Dătătorului tuturor desfătărilor, a Domnului Iisus Hristos. Pentru căutarea acestui preţios mărgăritar, ascuns în pământul inimii fiecărui creştin ortodox, a vândut moşia ademenirilor, a sărutat sărăcia duhului cu buzele ascultării fără de murmur şi a îmbrăţişat-o, parcă, cu mâinile lucrării tuturor făgăduinţelor dătătoare de viaţă ale lui Dumnezeu. Cel Care priveşte cu ochiul Său iubitor de oameni la cei blânzi şi smeriţi, care se înfioară de cuvintele Sale sfinte, s-a uitat la osteneala şi smerenia acestui mucenic şi mărturisitor, a rupt cu Preasfântul Său Duh legăturile patimilor sale, l-a
218
îmbrăcat în strălucita îmbrăcăminte de purpură a nepătimirii, l-a potolit cu darul înaltei chibzuinţe şi, curăţindu-l în focul ispitelor, asemenea celui mai curat aur, l-a ridicat în cămara fericitei bucurii.
Fiu al unor părinţi evlavioşi, Teodor a văzut lumina zilei în Karaciov, oraş de judeţ al guberniei Orlov, în anul 1756 de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Tatăl, de care a fost lipsit în pruncie, făcea parte din tagma negustorilor, iar mama sa din cea a clericilor. Copilul orfan a fost dus de mama sa în casa protopopului de Karaciov pentru a învăţa cititul şi cântarea. Curând a descoperit mijloace excepţionale pentru a obţine succese rapide la învăţătură; strălucea în el mai ales darul cântării, unit cu o voce excepţională. În timp ce cânta cu voce simţită cântările bisericeşti, limba tainică a acestor cântări i-a pătruns în inimă: inima copilului, lipsită de răutate, nemurdărită încă de patimi, se deschidea cu uşurinţă pentru primirea imboldurilor dumnezeieşti. Studierea cititului i-a înmânat cheia comorilor, care păstrau mărgăritarul imens al dobândirii de cunoştinţe vorbesc de cărţile Sfintei Scripturi şi ale părinţilor bisericeşti. Faptele bune, ascultarea, simplitatea, lectura folositoare, însuşi timpul au educat în Teodor acea înţelepciune şi acele sentimente, care mai apoi l-au înmiresmat pe jertfelnicul evlaviei.
Din casa protopopului s-a întors deja adolescent în casa mamei şi, la cererea acesteia, s-a ocupat cu negustoria a înfiinţat în Karaciov o prăvălie şi aici a lucrat doi ani. Dar inima, care cunoscuse gustul dulceţii duhovniceşti, nu putea să se împace cu deşertăciunea înşelătoare. Constrâns la acest mod de viaţă, opus înclinaţiilor şi gândirii sale, Teodor ofta în adâncul sufletului după un liman liniştit şi în mintea sa a început să prindă contur intenţia de a părăsi lumea pentru a primi jugul uşor al călugăriei. Nefiind în stare să se împotrivească exigenţelor conştiinţei, sentimentelor inimii prin care, de obicei, omul este chemat
219
de însuşi Dumnezeu, el părăseşte casa părintească, pleacă într-o noapte din Karaciov şi, fără să deconspire gândurile sale, se îndreaptă spre Sihăstria Ploşciansk, aflată la 80 de verste de Karaciov. Aici Teodor se ascunde de uneltirile lumii celei cu multe griji.
Sihăstria Ploşciansk, condusă atunci de virtuosul şi destul de iscusitul stareţ Serapion, era înfrumuseţată de cuminţenia fraţilor şi de evlavia slujbelor bisericeşti. Aici tânărul Teodor a intrat la ascultările călugăreşti, ca prin robia de dinafară să-şi cumpere libertatea lăuntrică, prin umilinţa din afară să câştige nobleţea duhovnicească. Se străduia ca ascultarea să o unească cu răbdarea, prin care se întăreşte şi se leagă întreaga clădire a virtuţilor. Răbdarea însă are ca fundament smerenia…”
20 mai
Şi retorica este necesară şi folositoare.
Continuarea vieţii schimonahului Teodor.
Ieri am început să copiez viaţa schimonahului Teodor pentru că am găsit aici o mare descoperire despre viaţa sufletului creştin, plăcut lui Dumnezeu în lumea de dincolo de mormânt, iar astăzi îmi pun întrebarea: nu este oare mai simplu ca, lăsând laoparte oratoria autorului acestei opere, să copiez doar ceea ce m-a uimit ca descoperire? Nu m-am hotărât -, voi continua aşa cum am început: nu degeaba Domnul ascunde cele mai bune perle în adâncurile mării, printre stânci şi recife, sub ameninţarea a tot felul de primejdii, care se tăinuiesc în perfidia lor schimbătoare.
„După un timp, mama sa a aflat că Teodor trăieşte la Ploşciansk. S-a grăbit spre mănăstire, l-a smuls din viaţa apărată şi liniştită de aici şi l-a aruncat în şuvoiul de zarvă
220
al lumii. O, iubire trupească! O, iubire nebună! Nu eşti tu vrednică de numele sfânt pe care ţi l-a dat însuşi Dumnezeu. Tu, după cele prezise de Mântuitorul, adesea înarmezi pe părinţii orbiţi cu o flacără a fărădelegii care face ca aceia care au primit de la ei viaţa trupească să o piardă pe cea adevărată sufletească!
Teodor se întoarce la prăvălie şi iarăşi înaltele dorinţe îi frământă sufletul. Folosindu-se de întunericul nopţii, fuge din casă, din oraş şi ajunge la o mănăstire renumită: Malul Alb, atunci încă puţin cunoscută. De la Malul Alb iar se îndreaptă spre Sihăstria Ploşciansk şi iarăşi este răpit de mama sa, aprinsă de dorinţa să-l împrietenească cu lumea, dorinţă, parcă, aproape firească…
Obosit de atâtea piedici, crezând că dorinţa sa de a lupta în oştirea duhovnicească nu este pe placul lui Dumnezeu, Teodor a vrut ca, cel puţin, să nu se lipsească de făgăduinţele dulci şi dătătoare de viaţă ale Domnului, a vrut să se ţină de ele, precum de un fir, pentru a ieşi din labirintul vieţii lumeşti şi, cu sabia lucrării, să junghie monstrul care îi înghite pe toţi cei ce rătăcesc în acest labirint şi nu se conduc după firul strălucitor ca aurul al făgăduinţelor lui Hristos. Porţile sale erau deschise pentru străini, săracii nu plecau de la fereastra lui fără să se bucure de milostenie, bolnavii se mângâiau cu sprijinul şi compătimirea sa; timpul liber îl consacra lecturii, străduindu-se ca numele Preadulcelui Iisus să-l sărute neîncetat şi cu buzele, şi cu mintea.
Dar omul este supus schimbărilor: se clatină nu numai tinereţea fluşturatică şi înflăcărată, se clatină şi bătrâneţea, care se mândreşte cu statornicia şi experienţa, adeseori părelnice. Lipsit de liniştea pustiei, lipsit de învăţăturile stareţilor, năpădit de poftele confuze ale trupului său tânăr, Teodor a început să se întunece de gânduri pătimaşe şi încet, încet, în inima sa s-au strecurat simţăminte pline de plăceri: astfel a căzut.
221
Ne apropiem de una dintre poveştile înduioşătoare şi pline de învăţăminte ale grelelor căderi, vom arăta şanţul fărădelegilor în care a intrat şi vom cunoaşte marea putere a pocăinţei, când îl vom vedea pe treapta cea mai înaltă a virtuţilor. «Naufragiul dreptului spune dumnezeiescul Gură de Aur se face liman pentru păcătos: când un drept cade din cer, eu nu deznădăjduiesc în mântuirea sa. Cei schilodiţi de rănile războiului se învrednicesc de onoruri deosebite din partea împăratului: tot aşa şi nevoitorii care se luptă cu mintea primesc cununi strălucitoare când vin în faţa împăratului împăraţilor, înroşiţi cu sângele căderilor proprii, ei înşişi biruind căderile prin mijlocirea pocăinţei, biruitoarea diavolului.»
în timp ce Teodor continua să se ocupe cu mica sa negustorie, a apărut în oraşul lor un post de funcţionar, iar tânărul înţelept şi isteţ a fost invitat să-l ocupe. Stăpânul casei a murit, iar văduva acestuia, o femeie castă, simplă şi înaintată în vârstă, nu putea să conducă singură gospodăria şi i-a încredinţat-o lui Teodor. În această casă i s-au întins plasele care au încurcat piciorul său. Văduva era mama a patru fete adulte, minunate la chip. Teodor, atras de patimi, s-a murdărit amestecându-se în chip nelegiuit mai întâi cu sora mai mare, apoi cu cea mai mică. Timp îndelungat s-a tăvălit în această mocirlă a dezmăţului. Plăcerea păcătoasă închide ochii minţii omului. În sfârşit, dorind să-şi acopere rănile păcatelor, se uneşte prin căsătorie cu sora cea mai mică.
Dar nodul ucigaş nu se dezleagă singur. În el se trezeşte conştiinţa: află preţul comorilor pierdute de dânsul şi i se trezeşte dorinţa de a le redobândi. Începe să meargă cu multă sârguinţă pe la bisericile lui Dumnezeu într-un cuvânt, îndoieşte străduinţa de a împlini, după putere, toate obligaţiile sale de creştin. Însă lumina, care mai înainte strălucea de ascultarea călugărească, nu a mai dobândit vechea ei curăţie.
222
Pătruns de o profundă tristeţe, Teodor a observat în toate faptele sale mari neajunsuri, a observat că lumea a presărat pretutindeni piedici pentru o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Neavând durere să poarte flagelul greu al durerilor pricinuite de pierderea simţămintelor mângâietoare, negăsind nici o bucurie în ocupaţiile sale deşarte, s-a hotărât să părăsească locurile natale, averea, soţia, fiica-pruncă, şi a păşit, din nou, pe tărâmul duhovnicesc. Ascunzându-şi intenţiile adevărate, îi spune soţiei că vrea să meargă la Kiev ca să se închine la sfintele moaşte de la Pecerska. Cu învoirea ei, a plecat spre acest oraş, luând cu sine doar 4 ruble şi 50 de copeici. Aici se încredinţează rugăciunilor acestor plăcuţi ai lui Dumnezeu şi apoi se îndreaptă în grabă spre graniţa Rusiei cu Podolia poloneză, trece graniţa şi se îndreaptă spre Moldova, unde atunci strălucea marele luminător, stareţul Paisie Velicikovski, arhimandritul Mănăstirii Neamţ.
Această mănăstire se găseşte la vreo 120 de verste de oraşul Iaşi, la poalele Munţilor Carpaţi. Sub conducerea acestei mănăstiri se aflau atunci vreo 700 de fraţi. Rânduiala slujbelor bisericeşti şi a cârmuirii duhovniceşti a monahilor era într-o stare înfloritoare: jugul turcesc şi sărăcia fraţilor au înlesnit propăşirea omului lăuntric. La această turmă, condusă cu adevărat de un înţelept, a vrut şi Teodor să se adauge. Arhimandritul Paisie era deja bolnav şi aproape că nu mai ieşea din chilie. Teodor s-a rugat să fie primit, dar cei apropiaţi părintelui l-au refuzat: i s-a vorbit despre mulţimea fraţilor şi sărăcia mijloacelor de trai. Tânărul pelerin se afla pe muchie de cuţit: banii luaţi din Rusia fuseseră cheltuiţi, hainele cu care plecase de acasă erau de vară şi se apropia iarna. Lipsit de toate, refuzat de apropiaţii stareţului, Teodor a insistat ca măcar să ia binecuvântare de la Paisie. Acest lucru i s-a permis şi s-a înfăţişat la acest înger pământesc. Paisie, văzând zdrenţele de pe dânsul şi starea deznădăjduită a tânărului, a plâns de
223
mila lui, l-a mângâiat cu cuvintele sale pline de iubire şi l-a făcut parte din turma sa. De atunci, sfântul bărbat a interzis cu severitate să mai fie refuzat cineva care vine la mănăstire, fără ştirea sa.
Teodor a fost trimis la brutărie. Nu existau chilii libere. Pentru descoperirea cugetelor şi zidire sufletească, a fost încredinţat de către Paisie unui duhovnic, stareţul Sofronie. Teodor şi-a spovedit toate păcatele din tinereţe şi a fost oprit cinci ani de la împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine.
Petrecând câteva zile la brutărie, a văzut într-un vis o mulţime de oameni, aduşi parcă la judecată; printre aceştia era şi el. În faţa lui ardea un foc imens. Deodată au venit nişte bărbaţi neobişnuiţi, l-au scos din mulţime şi l-au vârât în flăcări. Atunci a început să se gândească: de ce, oare, dintre toţi acei oameni, doar eu am fost aruncat în focul îngrozitor? Şi la gândurile sale aceşti bărbaţi i-au răspuns:
aşa este plăcut lui Dumnezeu.
Trezindu-se, i-a povestit această vedenie stareţului său şi a primit de la acesta următorul răspuns:
acest foc înseamnă flacăra ispitelor care trebuie să te cuprindă pe tărâmul călugăriei.
De la brutărie, a trecut în ascultare la un stareţ sever care avea în grijă albinele mănăstirii. Aici Teodor căra pe umeri stupii, săpa pământul se ocupa cu salahoria neobişnuită pentru dânsul. Este greu să descrii răbdarea prin care el purta nevoinţele trupeşti, mustrările stareţului, mustrându-se neîncetat pe sine însuşi, cu gândul smerit că duce o pedeapsă de care este vrednic pentru nenumăratele sale căderi în păcat. Sudoarea ostenelilor, paharul dezonoarei băut neîncetat, smerenia au născut în el sentimentul zdrobirii şi al plânsului. Această sfântă tristeţe, care zdrobeşte inima, a dat rugăciunii sale o putere deosebită. Iisus Domnul, chemat cu profunde suspinuri şi
224
conştiinţa sinceră a neputinţelor, încet, încet i-a curăţat mintea, a împrăştiat întunecimea patimilor şi l-a veselit pe ucenicul mănăstirii lui Paisie cu sentimente dulci, pe care niciodată nu le-a simţit vreun mirean, îngropat în grijile vieţii.
Aşa au trecut aproape doi ani. Teodor, pentru viaţa curată, a fost slobozit din greaua ascultare de la stupină şi a trecut ajutor la prescurărie, care se găsea la Mănăstirea Secu. Aceasta aparţinea de Neamţ şi se afla la vreo 12 verste depărtare.
Nu vom mai povesti detaliat ostenelile sale în această ascultare, ci vom trece la nişte împrejurări prin care Dumnezeu l-a dus la înălţimea virtuţilor.
într-un loc pustiu, lângă pârâul Poiana-Vorona, la cinci verste de schitul cu acelaşi nume, trăia stareţul Onufrie, împodobit cu păr cărunt nu doar din cauza vârstei înaintate, ci şi de cărunteţile dumnezeieştii înţelepciuni. Provenind dintr-o familie de curteni ruşi, Onufrie L-a iubit pe Hristos din primele zile ale copilăriei sale. În tinereţe, vreo şase ani, a fost nebun pentru Hristos. Apoi, părăsind această stare, a plecat în Ucraina împreună cu prietenul său, mai apoi ieromonahul Nicolae, unde a primit chipul îngeresc. Onufrie şi Nicolae au parcurs împreună calea împărătească a cumpătării şi a sfatului reciproc. Bucuroşi de vestea înaltelor vrednicii ale lui Paisie, ei s-au mutat din Ucraina în Moldova şi s-au încredinţat marelui stareţ. Hrănindu-se cu grâul cel curat al sfaturilor sale, au primit binecuvântare de la dânsul să se stabilească în pustie la Poiana Voronei şi acolo să se adape din râurile contemplaţiei dumnezeieşti.
Aflându-se la prescurărie, Teodor dobândea tot mai mult simţământul umilinţei lăuntrice şi
225
al arderii inimii. Cu cât omul se hrăneşte mai mult cu hrană duhovnicească, flămânzeşte tot mai mult după aceasta. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Teodor. Sufletul său năzuia la o viaţă pustnicească şi aceasta a dat-o spre judecare stareţului său, Sofronie, cerând binecuvântare să-i slujească bătrânului şi slăbitului de puteri Onufrie. Stareţul Sofronie i-a aprobat intenţia. Atunci, Teodor s-a dus şi i-a spus gândul său stareţului Paisie şi acesta, cu iubire şi cu bucurie, l-a binecuvântat şi să meargă la Onufrie.
Mutându-se la Onufrie, Teodor a păşit pe calea ascultării desăvârşite şi fără hotare. Tăindu-şi voia înaintea stareţului său sfânt şi iscusit duhovniceşte, spovedindu-şi la el toate păcatele, a murit, treptat, pentru lume şi şi-a scos de pe el haina mohorâtă a patimilor omului vechi şi s-a îmbrăcat într-o cămaşă nouă şi strălucitoare, falnică prin sfinţenie şi nepătimire. Copacul cel fericit al ascultării a dat rodul său obişnuit smerenia, care îl imită pe Hristos. «Pe cel smerit, spune Scărarul, Dumnezeu îl îmbogăţeşte cu darul chibzuinţei.» Acest dar al chibzuinţei îl răspândea smeritul Teodor nu numai în afară, dar şi în inimă, lăuntric.
Aceşti trei nevoitori onufrie, Nicolae şi Teodor aveau minunatul obicei să se împărtăşească în fiecare lună cu Sfintele, Preacuratele şi de Viaţă Făcătoarele lui Hristos Taine, şi cu ele se curăţau, se luminau şi se întăreau în nevoinţele duhovniceşti şi ardeau de focul dumnezeieştilor dorinţe. Onufrie şi Nicolae trăiau ca fraţii. Prin chilia lui Onufrie, unde era belşug din darul chibzuinţei, se scurgeau mulţimi de oameni, apăsaţi de nedumeriri. Nicolae lua aminte la sine însuşi şi nu încerca cugetele în profunzimea liniştii inimii sale şi slujea ca jertfă de curăţie Celui Preaînalt. Teodor făcea acea lucrare pe care Sfinţii Părinţi o pun alături cu mărturisirea sfânta ascultare. Se poate spune că aceşti trei îngeri pământeşti, nu numai prin număr, dar prin însăşi viaţa lor, străluceau în slava Treimii Celei Făcătoare de viaţă. Nu voi spune nimic despre răbdarea, înfrânarea şi blândeţea lor povestirea ar deveni prea întinsă este suficient să amintesc despre împărăteasa virtuţilor, al cărei nume l-a amintit Domnul sfânta iubire. Cu legăturile ei preţioase s-au legat aceşti trei oameni cereşti împreună cu Dumnezeu şi unul cu altul, arzând
226
cu flacăra celei mai curate iubiri, purtând cu sârguinţă neputinţele neputincioşilor şi înlăturând orice fel de plăcere de sine. Nicolae şi Teodor uitau de sine slujind trupul neputincios al lui Onufrie, care întrebuinţa cea mai uşoară hrană şi aceasta în cantităţi neînsemnate. Onufrie îşi uita neputinţele şi prin chibzuinţa sa duhovnicească îşi uşura lucrarea.
Cu adevărat, între ei, în chip nevăzut, locuia Preadulcele Iisus, după făgăduinţa Sa. Pentru unanimitatea vieţii lor au avut de suferit o grea ispită, care atestă bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de dânşii, căci El a zis: «Pe care îl iubesc, îl pedepsesc». Teodor s-a dus odată la schit pentru Taina Spovedaniei şi cea a împărtăşaniei. În lipsa lui, chiar în timpul privegherii, au năvălit nişte tâlhari în pustia lor şi le-au furat puţinele provizii şi au pus mâinile lor criminale pe cei doi stareţi şi i-au lăsat plini de răni şi abia răsuflând. Însă îngrijirea plină de dragoste a lui Teodor i-a ajutat să se vindece. Atunci însuşi Teodor a fost atins de o boală grea şi puţin a lipsit să nu se ducă în mormânt. Dar Dumnezeu a păstrat zilele dreptului pentru folosul păcătoşilor.”
22 mai
Continuarea sinaxarului stareţului schimonah Teodor.
Marile descoperiri din aceastd parte a sinaxarului, privind pe pururea pomenitul stareţ.
„Se apropie o nouă întristare: sfârşitul stareţului Onufrie. Cu 12 ore înainte de moarte, i s-au deschis ochii săi duhovniceşti: i s-a arătat judecata pe care o întâlneşte orice suflet, care a zburat din trup, şi care ar fi fost arătată şi tovarăşilor lui Onufrie. Dreptul, chinuit de nişte fiinţe nevăzute
pentru cei din jur, suferea şi dădea nişte răspunsuri, din care se vedea limpede că osândirea cu
227
severitate a neajunsurilor omeneşti era pricina acestei îngrozitoare istoviri.
Onufrie s-a sfârşit primăvara, în martie71. Încredinţând pământului sfintele rămăşiţe ale părintelui său, Teodor a continuat să vieţuiască împreună cu Nicolae. Însă pustia, lipsită de Onufrie, nu i s-a mai părut atât de potrivită pentru sine. A fost vizitat de deznădejde, poate pentru ca luminătorul să nu rămână sub obroc. A ieşit din pustia în care a trăit cinci ani cu stareţul Onufrie şi jumătate de an cu Nicolae. Plecând, a primit poruncă de la Nicolae să vină după dânsul în primăvara viitoare şi să-l ia la Mănăstirea Neamţ.
Teodor a fost primit cu bucurie de către arhimandritul Paisie şi a început să ducă felurite ascultări în mănăstire: copia cărţile Părinţilor, traduse de Paisie din limba greacă în slavoneşte, cânta la strană, după care a fost făcut tipicar şi, sub conducerea lui Paisie, a învăţat arta tuturor artelor lucrarea minţii, lucrarea minţii şi a inimii în rugăciunea lui Iisus72.
De atunci a început să prigonească zavistia şi a făcut-o până la moarte.
După ce s-a terminat iarna, primind binecuvântare de la marele stareţ Paisie, s-a dus la Poiana Voronei, de unde l-a luat pe tăcutul şi smeritul Nicolae şi l-a adus la Mănăstirea Neamţ. Dar neputinţele şi bătrâneţea înaintată au început să sleiască puterile trupeşti ale lui Nicolae. Acesta şi-a sfârşit zilele în mâinile lui Teodor şi de moaştele sale nu s-a atins stricăciunea.
Teodor a venit la Neamţ în 1801 şi era de faţă când s-a sfârşit renumitul Paisie. Succesorul lui Paisie la conducerea
71 Capul neputrezit şi degetele sale mărturisesc despre neîndoita sa mântuire şi sfinţenie.
72 Vezi despre aceasta în Filocalie.
228
mănăstirii, stareţul Sofronie, gârbovit de ani, lipsit de vedere, se apropia, de asemenea, de apusul său.
Printre altele, pe tronul Rusiei s-a urcat Alexandru cel Binecuvântat. Manifestul cel milostiv, editat de dânsul, permitea celor fugiţi peste hotare să se întoarcă în patrie. Sofronie, văzând starea proastă a mănăstirii sale, l-a sfătuit pe Teodor să se folosească de mila monarhului şi să se întoarcă în Rusia. Teodor a părăsit Moldova, cu supunere, şi s-a întors în Rusia, îmbrăcat în marele şi îngerescul chip (schima) de către stareţul Sofronie, care a nutrit faţă de dânsul o dragoste neobişnuită.
întorcându-se în Rusia, s-a dus la arhiereul Dositei al Orlovului şi, la dorinţa proprie, şi-a ales ca loc de vieţuire Mănăstirea Celinsk. Aici s-a ocupat de punerea în rânduială a slujbelor dumnezeieşti, a săpat o peşteră şi, ce este mai important, a început să împartă aproapelui din acele comori duhovniceşti, pe care le-a dobândit în Moldova. Dar răutatea şi zavistia s-au ridicat curând împotriva lui Teodor şi a plecat la Sihăstria Beloberiorsk, unde era constructor ieromonahul Leonid73, care vieţuise la Mănăstirea Celinsk cu dânsul, hrănindu-se din învăţăturile sale. Dar nici aici nu a putut evita zavistia, deoarece, după cum spun purtătorii de duh, s-a înălţat prin desăvârşire duhovnicească. Şiruri de fraţi se scurgeau la chilia sa, îngreunaţi de jugul patimilor, şi de la el, ca de la un doctor iscusit, primeau vindecare. Dar şi-a ascuns de ei mărgăritarul de mult preţ, păstrat în umilinţa ascultării lucrate desăvârşit.
«El nu a scufundat în anonimat tainele desei chemări a înfricoşătorului nume al lui Iisus, prin care creştinul preface mai întâi în cenuşă spinii patimilor, apoi se aprinde pe sine cu dragostea de Dumnezeu şi apoi intră în oceanul vedeniilor.»
Pe atunci, la Malul Alb, a fost o epidemie de febră, care a infectat mulţime de monahi. Aceştia au fost îngrijiţi de
73 Mai târziu a devenit marele fondator al stăreţismului de la Optina.
229
milostivul şi iubitorul schimnic Teodor. Dar şi el a fost răpus de boală. A slăbit îngrozitor de mult: timp de nouă zile nu a mâncat nimic. Toţi credeau că a sosit ceasul morţii pentru acest drept: toate simţurile din el amuţiseră, respiraţia abia se simţea, ochii lui mari s-au închis, orice mişcare încetase, doar buzele erau luminate de un surâs edenic şi pe faţă strălucea un bujorel gingaş. Trei zile şi trei nopţi s-a aflat în această neobişnuită stare şi apoi s-a trezit.
A venit în fugă părintele constructor, Leonid.
părinte, ne părăseşti?, a întrebat el.
nu, a răspuns părintele Teodor. Nu voi muri. Mi s-a spus aceasta. Priveşte! Cei care sunt pe moarte au o asemenea putere?
Şi la aceste cuvinte, i-a dat mâna. În acest timp, la părintele Teodor a venit în fugă iubitul său ucenic.
te-am socotit un om mare, i-a spus Teodor acestuia, dar Dumnezeu mi-a arătat că eşti foarte mic.
După aceasta, s-a ridicat din pat, îmbrăcat într-o cămaşă şi sprijinindu-se în cârjă, ajutat de ucenici, şi s-a dus la bolnavii despre care i s-a dat de veste în timp ce era în extaz.
Este imposibil să descrii tot ce i s-a descoperit în timp ce se stingea. Limba omenească nu poate reda cu exactitate lucrurile duhovniceşti şi de aceea nu se poate vorbi despre ele decât în mod alegoric şi nedesăvârşit. În plus, multe persoane, despre care i s-a descoperit în vedenie, se îndulcesc încă de viaţa vremelnică, chemaţi fiind la pocăinţă.
Această stare de vedenie a început aşa:
Cu câteva zile înainte de a se îmbolnăvi, părintele Teodor l-a împăcat pe unul dintre ucenicii săi cu înaintestătătorul şi, deodată, a simţit în inima sa o mângâiere neobişnuită. Nefiind în stare să ascundă acest sentiment, toată această nemăsurată dulceaţă a descoperit-o părintelui Leonid printr-o aluzie… Apoi a început boala. Tot timpul, părintele Teodor a fost conştient, dar pe faţa sa se vedea o lucrare îmbelşugată a rugăciunii lăuntrice a inimii. Boala
230
trupească s-a manifestat doar prin febră şi o mare slăbiciune. Când a început starea de extaz şi el a ieşit din sine însuşi, i s-a arătat un tânăr fără chip, văzut doar prin simţămintele inimii. Şi acest tânăr l-a dus pe o cărare îngustă în partea stângă. Însuşi părintele Teodor, după cum a povestit mai târziu, a încercat un sentiment că ar fi murit şi parcă şi-a zis: «Am murit. Nu se ştie, mă voi mântui, oare, sau voi pieri?».
eşti mântuit, i-a zis lui, la aceste gânduri, o voce. Şi, deodată, o forţă asemănătoare unui vârtej impetuos l-a extaziat şi l-a mutat în partea dreaptă.
gustă din dulceaţa logodnicilor raiului, pe care o dau celor ce Mă iubesc pe Mine, a glăsuit vocea nevăzută.
Cu aceste cuvinte, lui Teodor i s-a părut că însuşi Mântuitorul Şi-a pus mâna pe inima sa şi a fost răpit într-un locaş nespus de plăcut, nevăzut cu desăvârşire, inexplicabil în cuvintele unei limbi pământeşti74. De la acest simţământ, el a trecut la altul, superior celuilalt, apoi la al treilea; dar toate aceste simţăminte, după cuvintele proprii, a putut să şi le amintească doar cu inima şi nu a putut să le înţeleagă cu mintea.
74 „Mântuitorul, prin multele locaşuri ale Tatălui, numeşte feluritele măsuri ale minţii aşezate în acea parte, adică diferenţa şi diversitatea dăruirilor duhovniceşti, de care se îndulceşte mintea. Deoarece, nu după diversitatea locurilor, ci după treptele dăruirilor le-a numit multe locaşuri. După cum de soarele natural se îndulceşte fiecare, corespunzător curăţiei şi acceptabilităţii puterii de vedere, şi cum de la un obiect de iluminat dintr-o casă iluminatul este deosebit, cu toate că lumina nu se împarte în multe lumini, tot aşa şi în veacul viitor toţi drepţii, în chip neîmpărţit, se aşază într-o parte, dar fiecare pe măsura sa se va lumina de un soare gândit şi, după vrednicia sa, atrage la sine bucurie şi veselie parcă dintr-un singur văzduh, dintr-un singur loc, tron şi chip. Şi nimeni nu vede măsura prietenului său, atât a celui de mai sus, cât şi a celui de mai jos, pentru ca vederea harului deosebit al prietenului şi lipsa proprie să nu fie pentru el pricină de întristare şi durere.” (Isaac Sirul, Despre locaşurile cereşti, Cuvântul V)
231
Apoi a văzut o biserică şi aici, lângă altar, era o colibă, în care erau cinci sau şase oameni.
iată, pentru aceşti oameni, a spus vocea gândită, se revocă moartea ta. Pentru ei, tu vei trăi.
Apoi i s-a descoperit vârsta duhovnicească a câtorva dintre ucenicii săi. Apoi Domnul i-a vestit ispitele care îl vor cuprinde la apusul zilelor sale. În această vedenie i-au fost arătate acele persoane care, mai pe urmă, şi-au îndreptat toată răutatea împotriva lui. Dar vocea dumnezeiască l-a încredinţat că barca sufletului ei nu poate să sufere din cauza acestor valuri sălbatice, deoarece cârmaciul său nevăzut este Hristos.
în scurt timp, fără medicamente, sănătatea stareţului s-a restabilit.”
23 mai
Continuarea şi sfârşitul vieţii schimonahului Teodor
„Dorind mai multă singurătate şi viaţă liniştită, părintele Teodor le-a spus despre dorinţa sa înaintestătătorului şi fraţilor, iar ei i-au amenajat o chilie în pădure, la două verste de mănăstire. În această chilie, părintele Teodor s-a aşezat împreună cu virtuosul ieroschimonah Cleopa. Curând, a venit la ei şi părintele Leonid, care a renunţat de bunăvoie la vrednicia de constructor.
Dar nu poate să se ascundă cetatea care stă pe vârful muntelui: curând, slava măreţelor vrednicii ale lui Teodor s-a răspândit pretutindeni. Veneau neîncetat la uşile chiliei nenumăraţi vizitatori, care tulburau liniştea pustnicilor. Teodor şi împreună-lucrătorii săi, obosiţi de zarvă, au început să-L roage pe Dumnezeu să le rânduiască viaţa după voia Sa. Curând, în inima lor s-a trezit un sentiment
232
care îi obliga să se mute în ţinuturile nordice ale Rusiei. Trei ani nu s-a înfăptuit lucrul acesta. Providenţa a hotărât ca Teodor să părăsească Malul Alb înaintea tovarăşilor săi. A luat cu sine, pentru călătorie, 30 de copeici, pe care i le dăruise egumenul mănăstirii de la Svensk, şi a plecat la drum. Cunoscând dispreţul dreptului pentru bani, care naşte o puternică nădejde în Dumnezeu, unul dintre ucenicii săi devotaţi i-a pus în taină o sumă de 5 ruble în asignaţiuni. Pe drum, după ce străbătuse 60 de verste, Teodor a găsit o sărmană tare bătrână şi i-a dat ei aceşti bani.
Teodor s-a îndreptat spre Mănăstirea Novoieziorsk, în partea de est a guberniei Novgorod, al cărei înaintestătător era, pe atunci, vestitul Teofan. Primit cu multă dragoste, Teodor a fost invitat de acesta să reînnoiască Sihăstria «Sfântul Nil» şi să trăiască aici cu ucenicii săi. Primind de la Teofan o scrisoare către mitropolitul Ambrozie, Teodor s-a dus la acesta, dar Ambrozie nu a fost de acord cu aceasta şi l-a trimis pe Teodor la Mănăstirea Paleostrovsk, care se găsea pe o insulă în vestul lacului Onega.
Aici Providenţa a hotărât ca Teodor să intre în focul unor crude ispite. Înaintestătătorul mănăstirii era un oarecare Belousov, de provenienţă negustor, care îşi cumpărase titlul de nobleţe, iar mai apoi şi călugăria, împreună cu vrednicia de constructor. Neştiind niciodată de ascultare, neînţelegând poruncile monahismului şi creştinismului autentic, Belousov s-a umplut de ură faţă de Teodor şi a început să-l persecute. Nemulţumindu-se cu aceasta, s-a dus la mitropolit să-l reclame cu felurite cleveteli. De la mitropolit, s-a întors cu un ordin în care se specifica: «Schimonahul Teodor nu poate pleca nicăieri şi nu poate ocupa nici un post de conducere în mănăstire; iar de va săvârşi ceva necuviincios, potrivnic rangului său, atunci, lipsit de acesta, să fie trimis la dispoziţia mirenilor». Acest ordin a fost citit în trapeză, iar Belousov, pe deasupra, a interzis
233
virtuosului stareţ să intre în chilii la alţi fraţi sau aceştia să vină la dânsul, precum şi de a discuta cu închinătorii.
toate acestea s-au întâmplat, spunea smeritul Teodor, din cauza păcatelor mele celor grele, pentru mândria mea şi pentru limba mea neînfrânată. Slavă Ţie, Făcătorul şi Dumnezeul meu cel milosârd, că nu mă laşi pe mine multpăcătosul şi necuratul, ci mă cercetezi şi mă pedepseşti pentru fărădelegile mele cu a Ta milostivire şi bunătate părintească.
După un timp, Teodor a cerut să fie mutat la Mănăstirea Valaam, dar a fost refuzat.
se vede că aşa îi place lui Dumnezeu. Fie numele Domnului lăudat de acum şi până-n veac!
S-a primit un alt ordin, în care se reafirma: «Schimnicul Teodor să nu iasă nicăieri prin porţile mănăstirii şi să nu i se permită să dea nici un fel de sfaturi».
doamne şi Ziditorul meu cel milosârd, spunea Teodor. Dă-mi mie ca tot ceea ce mi se va întâmpla pentru păcatele mele să rabd cu bunăvoinţă şi cu mulţumire. Dă-mi ca de acum înainte să pun început unei vieţuiri după voia Ta sfântă şi cu iubire faţă de Tine, Dumnezeule cel milosârd, Făcătorul şi Mântuitorul meu!
Curând după primirea acestui ordin, Belousov i-a trimis poruncă să iasă la fânaţ, să grebleze fânul.
nu pot să ies, după cum spune ordinul, a răspuns Teodor.
Belousov s-a enervat şi a ţipat:
te voi băga la beci şi te voi hrăni cu iarbă.
cum vreţi, aşa să faceţi, a spus Teodor. Dar cred în Dumnezeul meu cel milostiv: mie poate să mi se facă doar ceea ce El îngăduie pentru păcatele mele; iar ceea ce El îngăduie, aceea îmi doresc şi eu. Este mai bine să îndur pedepse în acest veac, decât să mă chinuiesc în veacul ce va să fie.
Doi ani au continuat persecuţiile înaintestătătorului. Doi ani, lipsit de îmbrăcăminte şi de încălţăminte, şi-a
234
împletit sieşi cununa răbdării. În sfârşit, văzând starea proastă a Mănăstirii Paleostrovsk şi ura neîmpăcată a constructorului, Teodor s-a hotărât să meargă la mitropolit pentru explicaţii personale.
Mutându-se la Mănăstirea Valaam, s-a stabilit la unul dintre schiturile ei, dar, pentru plecarea arbitrară de la Paleostrovsk, a fost lipsit un an de camilafcă.
înainte de dânsul se mutaseră de la Malul Alb la Valaam ieroschimonahii Cleopa şi Leonid, cu mulţi alţi admiratori ai părintelui Teodor.
Aproape şase ani a petrecut Teodor în această renumită mănăstire şi i-a atras la sine aproape pe toţi fraţii. Aceasta a trezit ura celor de la conducere. S-a adunat soborul mănăstirii, asemenea sinagogii criminale, care L-a dat la chinuri pe Fiul lui Dumnezeu, şi drepţii părelnici de la Valaam au vrut să-l radă de pe faţa pământului pe acest drept cu adevărat. Dar va fi de ajuns dacă vom spune că atunci s-au împlinit descoperirile văzute de dânsul la Malul Alb, s-a împlinit şi izbăvirea făgăduită de Mântuitorul. Aceste întâmplări sunt recente şi, de aceea, s-a interzis să fie răspândite.
Trimiţându-l pe Cleopa în mănăstirea lui Gheorghe, pe când încă mai era la Valaam, Teodor şi Leonid s-au mutat la Mănăstirea «Sfântul Alexandru din Svir». Lanţul zilelor sale a fost un lanţ de ispite… Cu un an şi jumătate înainte de sfârşitul său, a căpătat o boală grea. În clipele de cumplită suferinţă, repeta mereu aceleaşi cuvinte: «Slavă lui Dumnezeu!».
Cu o zi înainte de a pleca la Domnul, a avut o vedenie: parcă se găsea într-o biserică minunată, plină cu preoţi de mir şi, din mijlocul lor, de la strana dreaptă, a auzit vocea solemnă a adormitului său prieten, ieroschimonahul Nicolae:
teodor, a sosit timpul odihnei tale, vino la noi!
Acesta s-a săvârşit vineri, în Săptămâna Luminată, anul 1822. La ora nouă seara, a strălucit pe buzele lui Teodor un zâmbet de bucurie, faţa lui s-a luminat, liniile feţei s-au
235
transformat printr-o stranie şi dumnezeiască schimbare. Ucenicii care erau în jurul stareţului au uitat lacrimile şi tânguirile şi s-au afundat în contemplaţia măreaţă a acestui sfârşit neobişnuit. O frică evlavioasă, tristeţe, bucurie, mirare a pus stăpânire pe simţămintele lor. Ei au citit clar pe fruntea părintelui lor că sufletul lui a zburat în braţele îngerilor purtători de lumină.
Moartea dreptului este naşterea la o nouă şi fericită viaţă; moartea dreptului este secerişul cel mai dulce al spicelor grase, care au răsărit din seminţele ispitelor şi nevoinţelor; moartea dreptului este o călătorie măreaţă a sufletului, care a aruncat prin fapte şi vedere legăturile pătimaşe ale temniţei trupului. În drumul său spre cer, acest suflet nu se teme de întâlnirea cu demonii cei vicleni. Moartea dreptului este zborul său cel impetuos şi nestăvilit pe aripile iubirii către izvorul care este Domnul Iisus.
Părinte sfinte! Tu, care locuieşti acum în cămările raiului şi te îndulceşti cu nesaţ din pâinea cerească, varsă pentru noi o rugăciune înaintea împăratului împăraţilor, nu lăsa pe fiii tăi pradă fălcilor vrăjmaşului, fii ajutorul nostru în clipele îngrozitoare ale morţii şi ne înfăţişează pe noi la Cel Preaînalt, ca şi noi să unim cu glasul tău triumfător glasurile noastre slabe şi să ne învrednicim a preaslăvi în veacurile veşnice pe Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri, slăvit de toată lumea. Amin!”
24 mai
Un cuvânt bun în amintirea lui VI. Askocevski. Ceva despre dogma infailibilităţii papei de la Roma, despre care te-ai mira dacă ştiu şi romano-catolicii.
Tocmai am avut în mână fascicula 21a ziarului „Convorbire casnică”, tot din data de 24 mai, cât este şi astăzi
236
când copiez aceste rânduri, doar că este de acum 40 de ani, din 1869. Astăzi au împlinit exact 40 de ani aceste pagini îngălbenite, editate de renumitul luptător, în acel timp, pentru principiile naţionale ale vieţii din Rusia, Viktor Ipatievici Askocevski, luptător puternic şi nestrămutat pentru credinţa ortodoxă, pentru împăratul autocrat, pentru marele popor rus, plin de credinţă şi smerenie. Mămicile liberale din acea vreme îşi speriau copiii cu numele lui Askocevski, precum în vremurile de demult dădacele speriau copiii cu Baba Cloanţa.
împărăţia Cerului este a nevoitorului de duh rusesc. Trebuie să fie aşa, pentru că ieri am terminat de copiat notiţele mele din manuscrisele de la Optina privind viaţa schimonahului Teodor, iar astăzi, în „Convorbire casnică”, am găsit o notă din corpul de hotărâri privind infailibilitatea papală, ca dogmă, stabilită la falsul sinod ecumenic din 186975, sub papa Pius IX. Poate fi, oare, ceva mai edificator pentru cel care caută adevărul universal decât compararea acestor două note?!
Papa, învaţă latinii, este om dumnezeiesc şi Dumnezeu omenesc. De aceea nimeni nu poate să-l judece sau să judece ceva legat de persoana sa. Papa are putere dumnezeiască, deci puterea sa este nemărginită. El poate să facă pe pământ ceea ce poate să facă Dumnezeu. Ceea ce face papa este egal cu ceea ce face Dumnezeu. Poruncile lui trebuie îndeplinite ca poruncile lui Dumnezeu. Pentru el este totul posibil în afară de păcat, aşa cum totul este posibil pentru Dumnezeu. Papa este în lume ca Dumnezeu sau precum este sufletul în trup. Puterea papei este mai presus de orice putere creată deoarece se răspândeşte la lucrurile cereşti, pământeşti şi la cele de dedesubt, ca să se împlinească în el cuvintele Scripturii: „Toate le-a supus sub picioarele sale”.
75 Se referă la Sinodul I Vatican (n. tr.).
237
Totul a fost şi este sub voinţa papei şi nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi. Dacă papa ar trage după sine, în iad, milioane de oameni, atunci nici unul nu ar avea dreptul să-l întrebe: părinte sfinte, de ce faci aceasta?
Consistoriul papal este consistoriul lui Dumnezeu, unde el este portar şi deţine cheile. Nimeni nu are dreptul să se plângă de papă sau să-l cheme la judecată. Voinţa este a lui Dumnezeu şi, în mod firesc, a papei, care este locţiitorul lui Dumnezeu cauza primă şi cea mai înaltă a tuturor mişcărilor duhovniceşti şi trupeşti. Papa este încins cu două săbii, adică stăpâneşte cele duhovniceşti şi cele lumeşti, pe patriarhi şi pe episcopi, pe regi şi pe împăraţi. Toţi oamenii din lume sunt supuşii săi. El este totul, mai presus de toate şi are în sine totul. Ceea ce el laudă sau mustră, toţi trebuie să laude sau să mustre.
Papa are putere să schimbe firea lucrurilor, să facă ceva din nimic. Are putere să facă adevăr din neadevăr; are putere împotriva adevărului; poate să facă totul fără adevăr şi împotriva adevărului; poate să facă tot ceea ce îi place. Poate să obiecteze împotriva apostolilor şi împotriva poruncilor încredinţate de apostoli. Are putere să îndrepte tot ceea ce consideră necesar în Noul Testament, poate să schimbe şi Tainele, întemeiate de Iisus Hristos. El are o asemenea putere încât poate să înalţe pe cine doreşte la rangul de sfânt, chiar împotriva tuturor convingerilor străine şi împotriva episcopilor şi cardinalilor care s-ar fi gândit să i se împotrivească76. Papa are putere asupra purgatoriului şi a iadului. El este stăpânul universului. A te îndoi de puterea lui este sacrilegiu. Puterea sa este mai înaltă şi mai mare decât puterea sfinţilor şi a îngerilor. Nimeni nu are dreptul să protesteze, nici măcar în gând, împotriva sentinţelor şi
76 Din bula papei Clement V se vede că el poate porunci îngerilor să scoată din purgatoriu şi să aducă la cer, în rai, sufletele pelerinilor care au murit în drum spre Roma.
238
judecăţilor sale. Cine neagă puterea supremă şi întâietatea papei, acela păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt, îl împarte pe Hristos şi este eretic. Doar papa are puterea să deposedeze de orice pe oricine. Papa are puterea să împartă imperii, regate, principate şi orice fel de averi. El primeşte puterea direct de la Dumnezeu, iar împăraţii şi regii direct de la papă. El este locţiitorul lui Dumnezeu şi cine îl neagă, acela este un mincinos. Papa este cârmuitor în locul lui Dumnezeu asupra îngerilor buni şi răi. Nimeni nu are dreptul să intre în consistoriul lui Dumnezeu decât prin intermediul papei şi cu permisiunea lui, pentru că papa este portarul vieţii veşnice. Cine afirmă că papa nu este capul Bisericii, acela se rătăceşte în dogmele credinţei. Cine nu se supune papei, acela nu se supune lui Dumnezeu. Tot ceea ce face papa este plăcut lui Dumnezeu.
Papa nu poate fi judecat de nimeni deoarece s-a spus: „Omul duhovnicesc le dobândeşte pe toate, dar şi acela nu dobândeşte nimic prin sine”. El este asemănarea lui Hristos şi în trupul său trăieşte Sfântul Duh.
Papa este suveranul tuturor, împăratul împăraţilor şi cauza tuturor cauzelor. Doar el singur poate să dezlege şi să distrugă jurământul supuşilor faţă de stăpânul lor. Papa depăşeşte orice măreţie şi toate demnităţile împărăteşti. Papa este mirele şi capul Bisericii universale. El este atotputernic, poate să se împotrivească dreptului natural, firesc. Este mai presus de Apostolul Pavel, deoarece, prin chemarea sa, stă pe aceeaşi treaptă cu Apostolul Petru. De aceea poate obiecta împotriva Apostolului Pavel şi să dea ordine contrare epistolelor sale.
Coroana triplă a papei înseamnă triplicitatea puterii sale: asupra îngerilor din ceruri, asupra oamenilor pe pământ şi asupra demonilor din iad.
Dumnezeu i-a oferit papei, spre putere, toate legile, iar el însuşi este deasupra tuturor legilor. Dacă papa a pronunţat
239
o sentinţă împotriva judecăţii lui Dumnezeu atunci aceasta trebuie corectată.
Papa este lumina credinţei şi reflectarea adevărului. El este totul, deasupra tuturor şi poate totul…
Aceasta este expunerea infailibilităţii papale.
Sunt informaţi, oare, cei care s-au născut în Ortodoxie despre aceasta? Ştiu, oare, despre aceasta catolicii înşişi?
îmi vin în minte cuvintele Proorocului Isaia, adresate heruvimului căzut, care a devenit luptător împotriva lui Dumnezeu: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ tu, biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! în muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în adâncurile laturii de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Şi acum tu te vei pogorî în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 12-15).
Ce a mai rămas acum din puterea lumească a papei? Autoritatea sa este mare, oare, chiar şi în Biserica Romei?
„A fost aruncat la pământ cel ce a biruit popoare!”
25 mai
S.A. Manaenkova. Despre cum m-am mutat la Optina. Cuvântul părintelui Egor Cekriakov despre stabilirea noastră la Optina. Visul meu cu părintele Ambrozie de la Optina. Vedenia cu părintele Ambrozie într-un vis uşor. Stareţul Iosif şi visul meu.
Sofia Aleksandrovna Manaenkova a venit la Optina să se roage, să locuiască, să se odihnească. Această roabă a
240
lui Dumnezeu este un copil al duhului Optinei: despre aceasta trebuie să vorbim în chip deosebit.
Ne-am cunoscut în august 1907, când eu şi soţia mea am venit din Valdoi, unde locuisem vremelnic, la Sihăstria Optina ca să ne rugăm lui Dumnezeu, să postim şi să intrăm în comuniune cu stareţii de aici, pe care eu îi cunoşteam şi îi iubeam, dar soţia mea nu-i cunoscuse personal. După câte îi povestisem, reuşise să se lege sufleteşte de dânşii. De aceea trebuia ca această legătură să se întărească prin întâlniri personale, lucru pe care l-am făcut în postul Adormirii Maicii Domnului, în acel neuitat an 1907, când stareţii au hotărât ca noi să ne mutăm şi să locuim împreună cu ei pe pământul binecuvântat al Optinei… De altfel, îmi amintesc că nu notasem nimic despre cum s-a săvârşit acest important eveniment în viaţa noastră. Voi nota cât încă mai este proaspăt în memorie, iar apoi fie locul şi cinstea pentru Sofia Aleksandrovna.
Lucrurile au fost aşa:
La sfârşitul lui iulie 1907 soţia mea îmi zice:
cum se face că noi nicidecum nu putem să ajungem la Optina?! Câte mi-ai vorbit despre frumuseţea ei duhovnicească, despre stareţii ei, despre pitorescul aşezării şi când să plecăm acolo, tu tot tărăgănezi! Scrie părintelui arhimandrit şi părintelui Varsanufie că ne pregătim să le fim oaspeţi. Să răspundă şi atunci… cu Dumnezeu!
Aşa am şi făcut. Curând am primit răspuns de la amândoi stareţii, care ne invitau cu dragoste sub acoperământul harului de la Optina ca să ne rugăm şi să ne odihnim duhovniceşte. Ne-am pregătit în grabă şi am plecat.
Optina a produs asupra soţiei mele o impresie copleşitoare. Despre mine nu pot să spun nimic: nu am reuşit să respir pe săturate aerul ei, mireasma sfinţeniei de aici, să mă desfătez cu frumuseţea codrului de pin, să ascult pe îndelete şopotul blând al apelor frumoasei şi timidei Jizdra,
241
care reflectă ca într-o oglindă adâncimea nesfârşită a cerului Optinei…
O, frumoasa mea Optina! O, pace! O, linişte! O, seninătate şi slavă netrecătoare a Duhului dumnezeiesc, care te odihneşti deasupra sfinţeniei duhului tău monahal, statornicit şi întărit cu suspinurile şi rugăciunile marilor tăi întemeietori!
O, binecuvântata mea, Optina!
Pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului ne-am pregătit şi chiar în marea zi ne-am învrednicit să ne împărtăşim cu Sfintele Taine. În ziua de 16 august am sărbătorit icoana nefăcută de mâini a Mântuitorului, deosebit de cinstită în familia mea. Am fost la Liturghia târzie. După otpust, eu şi soţia ne-am îndreptat spre uşile de ieşire din partea de miazăzi a bisericii. Chiar la ieşire, lângă icoana Maicii Domnului de Kazan, ne-a întâmpinat unul dintre stareţi, ieromonahul Serghie, ne-a dat binecuvântarea sa şi, pe neaşteptate, a zis:
ce păcat, S.A., că locuiţi atât de departe de noi!
dar de ce?
ştiţi că intenţionăm să scoatem la lumina tiparului Foile Optinei, ca cele Treimice. Dacă aţi locui undeva mai aproape, aţi putea fi colaboratorul nostru.
şi ce ne împiedică? Noi, slavă lui Dumnezeu, suntem oameni liberi, nu ne leagă nici un fel de obligaţii lumeşti. Se va găsi la Optina vreo încăpere şi pentru noi şi, iată, vom fi ai dumneavoastră.
ei bine, a zis stareţul. Dumnezeu vă binecuvântează. Staţi de vorbă cu părintele arhimandrit şi cu părintele Varsanufie: vă vor da binecuvântare ca să vă aşezaţi aici cu traiul. Ce poate fi mai bine decât viaţa noastră la Optina?!
Nu mai puteam din cauza acestei bucurii neaşteptate! Această discuţie am avut-o în Biserica „Intrarea în templu a Maicii Domnului”, chiar lângă icoana Maicii Domnului de Kazan, lângă strana dreaptă a altarului „Sfântul Nicolae”.
242
Şi s-au aprins cuvintele părintelui Serghie în profunzimea inimilor noastre: într-adevăr, ce poate fi mai bun decât viaţa la Optina?
Cândva, aici a locuit temporar unul dintre renumiţii monahi ai Optinei, arhimandritul Iuvenalie (Polovţev), mai apoi arhiepiscop al Vilniusului. La sfârşitul anilor 70 ai secolului al XIX-lea, şi-a construit lângă grădina mănăstirii o clădire cu toate atenansele necesare. A locuit aici vreo zece ani până a fost chemat la catedra eparhiei din Vilnius. De atunci, această clădire, care a trecut în proprietatea Optinei, a stat aproape întotdeauna pustie, fiind ocupată, din când în când, pe timpul verii, de musafiri întâmplători. De această clădire, mai bine-zis conac, mi-am amintit după discuţia cu părintele Serghie, de lângă icoana Maicii Domnului de Kazan. Ne-am hotărât să mergem să o vedem. Am trimis pe cineva după chei la părintele arhimandrit şi ne-am dus să cercetăm noua noastră locuinţă.
Ne-am dus după prânz, când întreaga Optină se odihneşte. Între clădirile de locuit şi biserici nu era nici ţipenie de om, nici măcar vreun închinător nu se zărea în spaţiul larg al curţii interioare, când eu cu soţia şi o bătrânică din Valdai, însoţitoarea noastră, am străbătut-o, îndreptându-ne spre conacul lui Iuvenalie.
Ne-am apropiat de Biserica „Icoana Maicii Domnului din Kazan”. M-am oprit în faţa ei, m-am închinat şi am zis cu voce tare, folosindu-mă de faptul că înjur nu era nici un străin:
maică, împărăteasa Cerului, dacă ţie îţi este plăcut ca noi să ne aşezăm aici sub acoperământul tău, atunci tu însăţi să ne binecuvântezi!
Nu am avut timp să rostesc ultimul cuvânt – „binecuvântezi” că, din colţul bisericii, a apărut cu găleata plină cu apă unul dintre cei mai bătrâni ieromonahi ai Optinei, părintele Isaia veşmântarul, cândva ucenicul de chilie al
243
marelui stareţ Ambrozie. Mi-a auzit cuvântul, a lăsat jos găleata şi m-a întrebat, nu fără vioiciune:
dar pentru ce să binecuvântez?
Atât de mult m-a emoţionat încât abia am putut să-i explic părintelui pentru ce cerusem binecuvântare de la împărăteasa Cerului. Părintele şi-a dat jos camilafca şi, cu o voce duioasă, a zis:
dumnezeu să vă binecuvânteze! Să binecuvânteze gândul vostru bun însăşi împărăteasa Cerului!
Şi pe când ne binecuvânta, în jurul nostru au mai apărut trei ieromonahi: economul, părintele Eliodor, părintele Serapion şi părintele Daniel (Bolotov) un ieromonah din schit, un prieten binevoitor şi deosebit de apropiat de noi, şi toţi patru ne-au binecuvântat aşezarea noastră la adăpostul Mănăstirii Optina, zidită şi sfinţită în cinstea şi slava Intrării în templu a Preasfintei, Preacuratei şi Pururi Fecioarei Născătoare de Dumnezeu.
Pentru mine, o aşa „coincidenţă” a fost un semn. Un semn deosebit li s-a părut şi celor care erau atunci împreună cu noi. Dar ce semn? Dacă se va descoperi aici, pe pământ, sau acolo, în cer, doar Dumnezeu ştie.
Părintele Daniel să-i fie lui împărăţia Cerului a mers la viitorul nostru cuibuşor şi, în genunchi, scumpul şi iubitorul nostru stareţ, s-a rugat împreună cu noi înaintea icoanei Maicii Domnului de Kazan77, ca să ne apere în acest cuibuşor de răul acestui veac, de clevetirile omeneşti.
Cât de mult ne-am îndrăgostit noi, atunci, de liniştea conacului lui Iuvenalie! O, cât de mult am fi vrut să ne sfârşim din viaţă aici!…
înţelegerea cu părintele arhimandrit privind venirea noastră s-a făcut în câteva cuvinte; de obicei, părintele nostru nu permitea mirenilor să locuiască prea mult la Optina. Şi acesta a fost un semn pentru noi.
77 Icoana este tip Odighitria călăuzitoarea.
244
Nu după mult timp, eu şi soţia ne-am dus la părintele Egor Cekriakovski, sfătuitorul meu în clipele importante ale vieţii. Şi el ne-a binecuvântat să ne aşezăm la Optina.
binecuvântaţi, părinte, i-am spus eu să stăm la Optina până la moarte.
da, da, a spus el. Vreo doi anişori, hai trei să trăiţi, să trăiţi! Dar să scrieţi condiţiile împreună cu monahii, pentru că acolo nu este nici un mirean şi nu ştiţi ce se poate întâmpla!
părinte, i-am zis din nou. Binecuvântaţi să trăim acolo până la moarte.
Dar el o ţinea pe a sa:
vreo doi-trei anişori să trăiţi. Doar dumneavoastră ştiţi că acum nu mai sunt locuri onorifice, ce locuri onorifice mai pot fi acum?!
Atunci nu am înţeles acele cuvinte. Toate acestea se petreceau în august 1907, iar prima noapte în noul nostru adăpost am petrecut-o pe 30 septembrie. Prima dimineaţă a vieţuirii noastre la Optina a fost dimineaţa zilei Acoperământului Maicii Domnului. Căutam milostivirea în Acoperământul ei şi am primit-o sub acoperişul mănăstirii sale, în mijlocul credincioşilor şi ascultătorilor de la Optina. Şi acesta a fost, de asemenea, un semn al credinţei noastre.
Şi mi-am amintit atunci visul meu din urmă cu vreo şapte-opt ani, până la stabilirea noastră la Optina. Era la începutul anilor 1900. În acei ani eram încă un destul de mare moşier în gubernia Orlov. Necazurile din viaţa personală şi cele legate de moşie m-au obligat atunci, pentru prima dată, să caut sfaturi şi mângâiere la stareţii de la Optina, şi atunci am făcut cunoştinţă cu cei care m-au uimit prin vieţuirea lor, marii stareţi Lev (Leonid), Macarie şi, în sfârşit, contemporanul nostru, părintele Ambrozie. Începând cu această vizită la Optina, inima mi s-a lipit de aceste sfinte locuri cu legăturile unei iubiri nemuritoare şi sfinte şi de mulţumire veşnică; aici mi s-au descoperit ascunzişurile
245
duhului tăinuit de la Optina, care i-a înălţat pe uriaşii gândirii ruse, precum fraţii Kireievski, şi m-a adăpat până la saturaţie şi pe mine cu apele izvorului vieţii, care curge pururi în fericita veşnicie şi se numeşte stăreţism şi monahism adevărat. Nu i-am găsit printre cei vii nici pe marele Ambrozie, nici pe marele Anatolie Zerţalov, care au strălucit până nu de mult, ca nişte stele curate, pe firmamentul Optinei, dar i-am cunoscut şi m-am apropiat, pe măsura sărăciei mele duhovniceşti, de colaboratorii lor, încă în viaţă atunci. Şi a fost pentru mine suficient, pentru că ceva mai mult nu ar fi putut cuprinde mediocritatea inimii şi a duhului meu. „Pleacă de la mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos!”, a exclamat Petru în faţa Mântuitorului lumii pentru că bărcile s-au umplut şi au început să se scufunde de mulţimea peştilor, prinşi de el şi de alţi pescari care fuseseră cu el… Nu ar fi putut nici păcătoasa mea inimă să cuprindă tot pescuitul duhovnicesc al Optinei, dacă mi s-ar fi descoperit în toată plinătatea sa nemăsurată, în toată profunzimea sa de neînţeles.
Şi iată, după prima mea vizită la Optina, am avut un vis. Parcă mergeam din mănăstire la schit pe cărăruia scumpă şi duceam la părintele Ambrozie o mare şi deznădăjduită durere a sufletului meu, îngenuncheat cu tot felul de păcate. M-am apropiat de sfintele porţi ale schitului şi văd că în locul hibarcăi78 se afla o clădire albă din piatră. Dar eu ştiam că aceasta era totuşi bordeiul de mai înainte al părintelui. Intru şi mă întâmpină un monah cu o statură înaltă, voinic şi lat în spate; părul nu era prea lung, blond, cârlionţat, cu început de cărunteţe. Era îmbrăcat cu un halat
78 La stareţii optineni, care trăiau în schit, hibarca era o anexă la chilia lor, pentru primirea femeilor. Intrarea în anexă se făcea direct din exteriorul zidurilor. În schit era interzisă intrarea femeilor.
246
alb, pe care îl poartă vara, în chilie, monahii de la Optina79. Ştiu că acesta este ucenicul de chilie al stareţului.
părinte, m-am adresat eu. Pot să-l văd pe părintele Ambrozie?
se poate, a zis el, s-a ridicat de pe scaun şi m-a privit cu atenţie. Vă primeşte.
am auzit că este bolnav.
nu, este bine sănătos, pe deplin sănătos!
Şi cu aceste cuvinte monahul m-a condus în „bordei”. M-a dus într-o cameră mare, înaltă, cu arcade, care strălucea într-o lumină albă, orbitoare. Un geam imens, cât tot peretele, lumina această cameră cu razele strălucitoare şi calde ale unei minunate zile de vară. În cameră era un analog şi pe analog se aflau o cruce şi o Evanghelie. Nu era nici un fel de mobilă în cameră.
aşteptaţi aici, mi-a spus monahul. Părintele iese acum la dumneavoastră.
Şi a ieşit. După dânsul a intrat omul ceresc şi îngerul pământesc! A intrat având epitrahilul şi mânecuţele, era luminos, radia de bunătate, plin de dragoste, bătrâior, cu părul cărunt, dar vioi, rapid în mişcări şi… atât de bun, de iubitor şi atoateiertător! Am căzut la picioarele lui şi m-au podidit lacrimile. Am plâns îndelung, nestăpânit, nemângâiat şi i-am spus tot, întrerupt fiind doar de suspinurile mele, i-am spus toate necazurile mele, toate păcatele tinereţilor şi neştiinţei mele, păcatele cunoştinţei şi ale împotrivirii mele, despre smintelile şi despre cei smintiţi de mine, despre cei ce mă iubesc, despre cei apropiaţi şi scumpi mie despre toate ale mele i-am spus. Şi apoi am tot plâns la
79 M-am oprit asupra amănuntelor exterioare ale acestui monah, pentru că acestea mi-au relevat, după 7-8 ani de la vis, pe un monah de la Optina, pe stareţul Anatolie (Zerţalov), al cărui tablou l-am văzut mai zilele trecute în chilia părintelui Varsanufie, stareţul şi duhovnicul nostru. Tabloul acesta a fost făcut de mâna iscusită a părintelui Daniel (Bolotov) şi se spune că seamănă ca două picături de apă cu originalul său.
247
picioarele marelui şi sfântului stareţ. Atunci m-a ridicat şi, la rândul lui, a vorbit mult cu multă dragoste şi cu blândeţe. Şi pe măsură ce spunea inimii mele cuvintele sale dulci, tristeţea şi durerea sufletului meu au început încet, încet să mă părăsească şi mi s-a făcut tot mai luminoasă inima mea chinuită de neadevărul vieţii necreştine. Dar ceea ce mi-a spus marele stareţ nu mi-am amintit nici în vis, nici când m-am trezit. După ce a terminat de vorbit, m-a acoperit cu epitrahilul, mi-a dezlegat păcatele mele cele multe, mi-a dat să sărut crucea şi Evanghelia, mi-a pus mâna pe umărul stâng şi a zis:
ei, iată ce îţi voi spune, prietene: vei fi şi procuror, dar de Isaachie oricum nu poţi să scapi. Domnul fie cu tine!
M-am trezit înlăcrimat, iar în urechi încă îmi mai răsunau ultimele cuvinte ale marelui stareţ. Şi m-am gândit: stareţul s-a sfârşit în timp ce înaintestătător la Optina era arhimandritul Isaachie… Nu voi fi oare monah aici, la mănăstirea sa? Bărbat lumesc cu toate afectele şi simţămintele mele, am alungat acest gând ca fiind absurd, dar acest vis nu a putut ieşi din mintea mea…
Şi iată, sunt la Optina: de Isaachie, prin urmare, nu am scăpat şi sunt mângâiat de sfinţenia duhului de la Optina şi de toate cele oferite de Domnul din darurile Sale. Ce înseamnă „şi procuror vei fi” acum nu înţeleg. Cândva voi afla, dacă va fi plăcut lui Dumnezeu…
Curând după ce ne-am aşezat la Optina, soţia l-a văzut într-un vis uşor pe părintele Ambrozie în casa noastră: parcă stareţul a ieşit din camera noastră de rugăciune, a venit la noi în dormitor, s-a apropiat de patul nostru şi a vorbit cu mine timp îndelungat, dar soţia nu a auzit despre ce vorbea. În acea noapte eu dormisem adânc şi nu am avut nici un vis. Despre acest vis soţia i-a povestit prietenului nostru, părintele Daniel (Bolotov).
248
aşa se întâmplă cu stareţii noştri, a spus el. Când vine aici cineva nou, îl vizitează neapărat, văd cum trăieşte, uneori îl înţelepţesc, îl povăţuiesc, îl şi pedepsesc.
Visul cu părintele Ambrozie l-am povestit stareţului Iosif. M-a ascultat nu fără emoţii şi a recunoscut că este adevărat, dar nu i-a dat nici o explicaţie. Pe când povesteam, ochii părintelui Iosif s-au umezit şi o lacrimă s-a rostogolit pe obrazul său…
Iată, se scurge a şaptea lună din cel de-al doilea an, de când trăim aici, în limanul nostru liniştit şi vesel. Ce va fi mai departe?
Fă, Doamne, voia Ta!
26 mai
S.A. Manaenkova. Profanarea unei prescuri. Demonizarea drept pedeapsă pentru profanare. Vindecarea Manaenkovei la mormântul stareţului Ambrozie de la Optina.
Sofia Aleksandrovna Manaenkova80 îşi datorează viaţa sufletească sfinţeniei şi îndrăznelii rugăciunilor înaintea lui Dumnezeu ale stareţilor adormiţi şi ale celor în viaţă de la Optina.
Iată ce s-a petrecut cu dânsa.
eu provin dintr-un neam de nobili din gubernia Orlov, mi-a povestit Sofia Aleksandrovna. Părinţii mei aveau o moşioară în judeţul Eleţk. Veniturile moşioarei abia ajungeau să o scoatem la capăt şi ne hrăneau, cum se spune, trăgând mâţa de coadă. Când am mai crescut, părinţii m-au
80 Această persoană este amintită aici cu numele întreg, având permisiunea sa.
249
dat la Institutul din Orlov, pe care l-am absolvit cu succes în anii 80 ai secolului trecut. Nu reuşisem să termin cursurile, când în viaţa mea s-a ivit o întrebare fatală: cu ce să trăiesc? Mama mea, cu mijloacele ei modeste, nu putea să-mi asigure o viaţă de trândăvie. Aveam în mână o diplomă. Fără să mă gândesc prea mult, cu ajutorul unor oameni buni, am deschis la Eleţk o şcoală pentru fete, transformând-o treptat într-un gimnaziu particular cu drepturile unui gimnaziu de stat. Treburile îmi mergeau aşa de bine încât veniturile mele anuale au început să-mi ofere mijloace de trai îmbelşugat, dar fără lux.
Nu departe de moşia mamei mele era moşia unei prietene de la institut, măritată atunci cu renumitul doctor Golostenov Nikolai Nikolaievici de la Orlov. În timpul vacanţelor de vară, locuiam la mama şi mă vedeam des cu prietena mea şi cu familia ei. Soţul prietenei mele avea o soră, o fată tânără, şi mă împrietenisem cu ea. Toţi eram tineri, sănătoşi, plini de putere şi de energie: nouă tuturor ne zâmbea viaţa. Trăiam în confort, în armonie, fără griji, fără să ne batem capul cu probleme complicate.
Şi iată, cu o aşa viaţă fără griji, străină de orice fel de pretenţii duhovniceşti, a pătruns, în sfârşit, şi ceva ce aparţinea duhului: soţul prietenei mele a fost sedus de hipnotism şi de spiritism şi ne-a molipsit şi pe noi. În cercul nostru s-au încins discuţii pe această temă, a apărut o întreagă literatură, a provocat un interes fierbinte faţă de studiul şi practica fenomenelor din acest domeniu. Al cărui duh erau aceste fenomene, nimeni dintre noi nu s-a interesat: nu era problema nimănui, trebuia să fie doar interesant, o atmosferă veselă, care să aducă însufleţire în viaţa noastră monotonă şi retrasă de la ţară! S-a agitat cercul nostru liniştit, bucurându-se ca un copil de noua şi proaspăta hrană duhovnicească, pe care nu era în stare să i-o dea nici ştiinţa stereotipă, nici ceea ce nouă ni se părea atunci religia noastră. Religia! Toţi eram ortodocşi prin botez, prin diplome în care erau
250
menţionate „succesele” noastre la religie, dar prin duh, prin pătrunderea în mare taină a credinţei şi mântuirii noastre nu ne deosebeam cu nimic de păgâni. Eram pe deplini ignoranţi în Ortodoxia noastră, eram chiar mai răi decât păgânii.
Şi iată, ne-am afundat până peste cap în studiul noilor posibilităţi sufleteşti. De la teorie, presărată din belşug cu exemple practice, nu am întârziat să trecem şi la practica propriu-zisă: am început să ne ocupăm cu sugestionarea şi ghicirea gândurilor, am început să învârtim farfurioara şi să intrăm în comuniune cu lumea nevăzută, cu sprijinul şi indicaţiile acelei „ştiinţe”, de care şi acum sunt pasionaţi apostaţii, conştienţi şi inconştienţi. Din tot cercul, eu şi sora soţului prietenei mele ne-am dovedit a fi cele mai capabile pentru aceste aplicaţii. Eram atât de pasionată de producerea „minunilor” din domeniul noii „ştiinţe”, încât eram gata deseori să uit de mângâierile trupului.
Şi iată, a venit, în sfârşit, ziua răsplătirii nebuniei noastre. Era ziua onomastică a prietenei mele. Ne adunaserăm toţi la ea acasă. Prietena mea participase, de dimineaţă, la Liturghie în satul ei. Am aşteptat-o cu ceai, cu plăcinte, cu diferite cadouri. Toţi aveam o stare sufletească excelentă, sărbătorească… Ceaiul a fost zgomotos şi vesel. După ceai, ce să facem? Hai să ne ocupăm cu ceea ce ne captiva atunci cu sugestionarea. S-a hotărât ca eu să merg într-o cameră mai îndepărtată a casei, acolo să-mi pun ceva în gând şi sora soţului prietenei mele să rezolve cele sugestionate. Camera cea mai îndepărtată era dormitorul şi biroul prietenei mele şi al soţului ei. Am alergat în această cameră, restul companiei rămânând în sufragerie, unde se bea ceaiul. Primul lucru pe care mi-a căzut privirea în acea cameră a fost o prescură pe care prietena mea o adusese de la Liturghie. Prescura se găsea pe birou şi privirea mi-a fost atrasă de ea, ca de un obiect straniu. Am luat-o şi am aşezat-o pe lavoar… M-am gândit ca sora soţului prietenei
251
mele să o ia de pe lavoar şi să o aşeze iar pe birou. Apoi am strigat: „Gata!”. La strigătul meu, toţi au luat-o la fugă spre sufragerie, iar cea pe care am sugestionat-o, fără să ezite, s-a aruncat mai întâi spre birou, apoi spre lavoar şi, când a vrut să întindă mâna spre prescură s-a învârtit o dată în jurul lavoarului şi apoi a căzut pe duşumea, cuprinsă de leşin, iar eu, pe aceeaşi duşumea, mă zbăteam în convulsiile unei crize de epilepsie. Cea sugestionată şi-a revenit curând, dar eu, cea care am sugestionat-o mi-am revenit din convulsii abia peste trei ore, cu toată îngrijirea doctorului, soţul prietenei mele. Nici una dintre noi nu şi-a amintit nimic, nu am înţeles cum şi de ce s-a întâmplat aceasta. Desigur, nici doctorul nu a înţeles nimic.
Şi iată, din această înfricoşătoare zi, viaţa mea a devenit de nerecunoscut. Fără să am vreodată vreo boală, am fost supusă crizelor aşa-numitei boli a copiilor sau epilepsiei, cum o numesc oamenii de ştiinţă. La început, o dată la trei luni, apoi la fiecare lună nouă, iar apoi repetându-se chiar de câteva ori pe zi, aceste crize m-au dus la o neputinţă deplină, până la pierderea oricărei capacităţi de a presta vreo muncă. Am fost nevoită să părăsesc profesia iubită, izvorul subzistenţei mele. Starea mea de sănătate devenea din ce în ce mai rea. Am fost cuprinsă de o aşa deznădejde încât am încercat de mai multe ori să mă sinucid. Am devenit o povară pentru toţi, iar pentru mine însămi un duşman crud şi nemilos. Într-o astfel de stare de neputinţă am trăit aproape 15 ani… Dintr-o fată tânără şi sănătoasă, am devenit o bătrână81. Boala, pentru care m-am tratat cu diferite mijloace, nu a fost înţeleasă de nimeni.
Odată, prin peregrinările mele pe la rude, m-am stabilit vremelnic la sora mea. Era măritată cu un şef de staţie. Salariul soţului nu era prea mare, iar familia foarte
81 Când S.A. mi-a povestit toate acestea, ea avea 40-45 de ani, dar părea cu mult mai în vârstă.
252
numeroasă. Îmi era groază să mănânc pâine pe spinarea lor, ba şi epileptică, dar nu aveam încotro. Soţul surorii mele era un om simplu, fără o cultură deosebită, dar era bun şi profund credincios, precum, altădată, bătrânii.
sonia, mi-a spus odată. De când n-ai mai postit?
de când m-am îmbolnăvit nu am mai postit.
ei, măicuţă, a exclamat el cu vioiciune. Dar se poate aşa ceva?! Nu ai găsit nici un om bun care să aibă grijă de tine să posteşti. Chiar şi fără boală, devii bolnav. Să posteşti neapărat, spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te cu Sfintele lui Hristos Taine: Dumnezeu este milostiv, să vezi că te vei însănătoşi!
Nu am refuzat sfatul lui. Am postit, m-am dus la biserică, m-am spovedit… Crizele parcă s-au mai rărit… A venit ziua să mă împărtăşesc. Am stat bine la toată Liturghia, m-am simţit destul de bine, chiar parcă sănătoasă… S-au deschis uşile împărăteşti…
cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!
Şi ce credeţi dumneavoastră?! Eu, cea fără nici o putere, istovită de 15 ani de suferinţă, am fost dusă la Sfântul Potir izvorul vieţii de nouă bărbaţi: aşa mi-a venit o putere de necrezut ca să mă împotrivesc sfinţeniei, o aşa ură faţă de Sfintele Taine, încât abia au putut să facă faţă puterii furioase din mine nouă oameni din rândul închinătorilor, care au ajutat-o pe sora mea să se descurce cu mine.
Eu, institutoare, fată cultivată, care nu credea nici în demonizare, nici în isterie, care lua în derâdere această „prefăcătorie şi ignoranţă băbească” eu însămi eram demonizată! A fost atât de groaznic încât îmi este frică să-mi amintesc. Slavă lui Dumnezeu că toate acestea au trecut, căci atunci când îmi amintesc de acele timpuri mi se face părul măciucă. Rădăcina bolii, desigur, a fost găsită şi din acea zi a început tratamentul meu corect. La sfatul unor oameni credincioşi, am început să mă împărtăşesc mai
253
des, am început să merg, după cum îmi permiteau mijloacele băneşti, la locurile sfinte. Crizele de epilepsie aproape că au încetat, crizele demonizării vădite au devenit mai slabe, dar în inimă, în locul lor, a apărut un sentiment de tristeţe, neomenesc, crunt. Şi dacă nu ar fi fost milostivirea lui Dumnezeu, Care să mă susţină, nu aş fi avut putere să mă împotrivesc presiunii acestui sentiment şi aş fi murit de întristare.
Se împlineau 18 ani din acea zi, când îndrăznisem să fac acel experiment de sugestionare cu prescura. O femeie iubitoare de Dumnezeu m-a convins să merg împreună cu ea la stareţii de la Optina. Mi-a făcut rost de un bilet gratuit pe calea ferată şi împreună cu ea am ajuns la Optina. Aici totul mi-a plăcut foarte mult: bisericile ei, rânduiala slujbelor dumnezeieşti. Am îndrăgit aşezarea acestei minunate mănăstiri, dar pentru nimic în lume nu am vrut să mă duc nici la stareţi, nici la mormintele stăreţeşti, oricât m-a rugat însoţitoarea mea. Înăuntrul meu totul se răsucea la un singur gând despre stăreţism şi despre nevoitorii de la Optina. Un protest surd, ostil se ridica în toată fiinţa mea: la ce îmi sunt buni? Ce au ei şi nu au ceilalţi oameni asemenea lor?! Dă-i încolo! Şi evitam cu încăpăţânare chiliile lor şi mormintele marilor lor înaintaşi.
întristarea, care mă rodea şi care se atenuase puţin după venirea la Optina, a început din nou să mă macine, mai rău ca înainte. Însoţitoarea mea m-a convins să postesc şi împreună ne-am pus pe post. În acest timp s-a petrecut cu mine ceva ce m-a legat pentru totdeauna de stareţii optineni, printr-un nespus sentiment de recunoştinţă faţă de dânşii.
De această întristare era legată şi o senzaţie pur fizică: aveam în piept, sub inimă, un ghemotoc, pe care, uneori, îl simţeam şi la pipăire. Acest ghemotoc se rostogolea sub inimă şi atunci eram pregătită să ţip de întristare şi de durere. Şi mai aveam un amar: nu puteam să plâng. Îmi doream să plâng, dar nu aveam lacrimi; lacrimile erau înăbuşite de
254
acest ghemotoc îngrozitor şi nu se revărsau în afară. Ce îngrozitor era!
Şi iată că, în timp ce posteam, înainte de spovedania la părintele Serapion82, m-am hotărât, în sfârşit, să merg la mormântul părintelui Ambrozie. Am luat hotărârea singură şi m-am dus singură la mormânt. Când am intrat în capeluţa de pe acest mormânt, mi-am plecat genunchii pe marmura albă şi mi-am apropiat capul meu nenorocit de mormânt şi, pentru prima dată în toţi aceşti 18 ani de chinuri neomeneşti, am simţit că s-a deschis izvorul lacrimilor mele, că au ţâşnit din piept într-un şuvoi nestăvilit şi s-au revărsat libere în suspinuri amare de pocăinţă. Şi am plâns mult, cu capul mereu plecat pe placa mormântului scump, până când a ieşit din pieptul meu tot amarul groaznic, acumulat în atât de mulţi ani. Şi am simţit atunci că a căzut de pe mine o greutate şi că a dispărut din pieptul meu acel groaznic ghemotoc, care l-a apăsat atâţia ani.
Părintele Serapion, căruia i-am povestit toată viaţa mea la spovedanie, precum şi ceea ce s-a petrecut cu mine la mormântul stareţului Ambrozie, a ascultat cu atenţie, cu mare dragoste, mi-a dezlegat păcatele făcute de mine de la vârsta de şapte ani şi spovedite acum, a luat molitfelnicul şi a început să mă dojenească. Eu ţipam, mă zbăteam, am vrut să ies din chilie, dar apoi m-am liniştit. Din acea clipă şi până acum crizele mele nu s-au mai repetat. Am devenit psihic pe deplin sănătoasă.
După împărtăşanie, m-am dus la mormântul părintelui Ambrozie şi aici, pe neaşteptate, am simţit că m-am vindecat pe deplin şi, într-adevăr, mă vindecasem pe deplin şi pentru totdeauna. Şi a coborât asupra mea o aşa de mare bucurie, încât nu numai că din întristarea mea nu a mai rămas nimic, dar cred că aceasta nu va mai avea niciodată
82 Acelaşi părinte care m-a chemat primul să locuiesc cu familia la Optina.
255
loc în inima mea, din moment ce am încercat o aşa bucurie inexplicabilă. Închipuiţi-vă că acest sentiment de fericire nu m-a părăsit timp de aproape un an de la întoarcerea mea de la Optina. Un an întreg mi s-a dat să mă bucur de o aşa pace şi fericire, fiind astfel răsplătită pentru cei 18 ani de chinuri îndurate de mine ca pedeapsă pentru păcatul profanării. Optsprezece ani! Exact câte doi ani pentru fiecare colţ al prescurei! Am suferit aici acolo, dacă va da Dumnezeu, nu voi mai suferi.
Aceasta este poveste neobişnuită a Sofiei Aleksandrovna, spusă mie de ea însăşi, în postul Adormirii Maicii Domnului din 1907.
27 mai
Miere din florile Optinei: discuţia cu părintele Iacob despre stareţul Ambrozie
La noi, la Optina, trăieşte un monah orb, părintele Iacob. Timp îndelungat a avut ascultarea de canonar, apoi a început să-şi piardă vederea, iar spre sfârşitul vieţii a orbit de tot. Inima mea are o simpatie deosebită faţă de acest orb nevoitor.
Odată, ieşind din biserică după priveghere, l-am ajuns din urmă pe părintele Iacob, care pipăia cu bastonul drumul, şi l-am condus la chilia sa, ţinându-l de braţ. Luându-şi rămas bun de la mine lângă pragul scării sale (chilia lui era la etajul doi), m-a prins de mânecă şi mi-a spus:
veniţi cândva pe la mine: am ceva să vă povestesc din viaţa stareţului Ambrozie şi despre legăturile mele cu dânsul.
256
Mult timp nu am putut nicicum să ajung la chilia părintelui Iacob. Astăzi m-am dus la el la ora unu, când, după odihna de prânz, la toate chiliile călugărilor se aprind samovarele aceasta fiind, pare-se, unica mângâiere a trupului pe care şi-o permit monahii de la Optina. Am bătut la uşă şi am rostit rugăciunea.
amin!, a răspuns din chilie părintele Iacob. A, iată cine a binevoit să vină! Poftiţi! Mă gândeam că aţi uitat de nenorocitul de Iacob!
nu am uitat, dar nu am avut timp, părintele meu, după cum se spune: treabă nu fac, dar nici nu încerc. Zi de zi mi-am reproşat că nu mai ajung la Cuvioşia Voastră şi am ajuns abia acum, mă iertaţi!
Samovarul deja fierbea la părintele Iacob. Ne-am aşezat lângă acest împreună-tăinuitor al durerilor monahale şi iată ce mi-a destăinuit, la un ceai, rugătorul meu orb:
era acum vreo 25 de ani. Pe atunci eram ascultător rasofor şi aveam ascultarea de canonar. Odată s-a întâmplat să mă tulbur tare cu duhul, chiar voiam să plec din mănăstire. Cum se întâmplă întotdeauna în astfel de cazuri, în loc să descopăr stareţului tulburarea mea sufletească atunci era la noi stareţ marele părinte Ambrozie -, eu am tăinuit totul în inima mea şi, prin aceasta, i-am dat o aşa de mare amploare, încât am hotărât să părăsesc ascultarea şi să plec din mănăstire. Zi de zi, acest cuget s-a întărit tot mai mult în inima mea, până am zis: plec! Aici nu numai că nu sunt preţuit dar sunt şi persecutat: aici nu am nici loc, nici mântuire! Dar stareţului meu tot nu mă gândisem să-i spun hotărârea. Aceste lucruri, tătucul meu, S.A., să le aveţi în vedere: în asemenea cazuri se pierde credinţa în stareţi… Şi iată, venind la chilie de la pravila de seară era într-o vară şi având o nespusă tristeţe, m-am aşezat pe pat şi, fără să-mi dau seama, am adormit. Şi am văzut în vis că m-am dus la Catedrala „Intrării Maicii Domnului în templu”. Catedrala era plină
257
de închinători şi am observat că toţi se bulucesc spre partea dreaptă a bisericii, acolo unde stă un an întreg Sfântul Epitaf, până e scos de Patimile Domnului.
încotro se îndreaptă aceşti oameni?, am întrebat eu.
la moaştele Sfântului Ierarh Tihon de Zadonsk!
Dar oare, m-am gândit eu, Sfântul Ierarh se odihneşte la noi? El se află la Zadonsk! M-am luat şi eu după închinători ca să mă închin la moaştele sale. Când m-am apropiat, am văzut că pe un loc înalt era o raclă; capacul era închis şi oamenii veneau şi se închinau cu mare evlavie. A venit şi rândul meu. Am făcut o metanie până la pământ şi am văzut cum se deschide capacul şi din raclă s-a ridicat, îmbrăcat în toate veşmintele arhiereşti, Sfântul Ierarh Tihon. Am căzut cu faţa la pământ de spaimă evlavioasă şi în aceeaşi clipă am văzut că acesta nu este Sfântul Ierarh Tihon, ci stareţul nostru Ambrozie, care se dă jos din raclă ca şi cum ar fi vrut să mă întâmpine:
ce-i cu tine?, a răsunat vocea stareţului.
iertaţi, părinte, de dragul lui Dumnezeu!, m-am bâlbâit eu groaznic de speriat.
m-ai plictisit cu acest „iertaţi” al tău! -, a exclamat stareţul cu mânie.
Este imposibil de descris ce groază mi-a cuprins inima şi cu aceasta m-am trezit. Am sărit din aşternut, mi-am făcut semnul crucii… În aceeaşi clipă a sunat clopotul pentru utrenie şi m-am dus la biserică, abia venindu-mi în sine, după cele văzute şi încercate. Am stat la toată utrenia, am venit la chilie şi m-am gândit: ce o fi însemnând visul care m-a uimit? A bătut clopotul pentru Liturghia de dimineaţă, dar visul nu-mi ieşea nicicum din minte. Nici măcar nu m-am culcat ca să mă odihnesc între utrenie şi Liturghia de dimineaţă. Tot ce se tăinuia în mine şi îmi chinuia inima de atâta timp nu mai exista, ca şi când nici n-ar fi fost, doar visul mă preocupa.
258
După Liturghia de dimineaţă, m-am dus în schit la stareţ, în această dimineaţă erau la el mai mulţi oameni decât în mod obişnuit. M-am dus până la ucenicul de chilie al părintelui Iosif83 şi i-am zis că vreau să-l văd pe părintele stareţ Ambrozie.
ei, mi-a răspuns el, este puţin probabil să ajungi la el: vezi doar câtă lume este aici. Iar părintele nu ştiu de ce este astăzi atât de slăbit.
M-am hotărât să stau şi o zi întreagă numai să ajung la părintele. Cămăruţa în care stareţul, slăbit de osteneli şi de boli, primea oamenii pentru binecuvântare, era despărţită de mine printr-un perete impenetrabil de închinători. Îmi părea că niciodată nu voi mai ajunge la dânsul. Cugetul îmi şoptea: pleacă, oricum nu mai poţi aştepta! Deodată aud vocea părintelui:
ivan (ca rasofor mă numeam Ivan), vino mai repede la mine!
Mulţimea s-a dat la o parte şi mi-a făcut loc să trec. Stareţul stătea culcat pe divanul său, istovit de slăbiciune.
încuie uşa, mi-a spus cu o voce abia auzită.
Am încuiat uşa şi m-am aşezat în genunchi înaintea stareţului.
ei, mi-a zis părintele, acum să-mi povesteşti ce ai văzut în vis!
Eu am încremenit: despre vis nu ştiam decât eu. Şi la aceste cuvinte, stareţul neputincios parcă a înviat: s-a ridicat din patul său vioi şi vesel şi şi-a dat jos picioarele de pe divan aşa cum, în visul meu, sfântul s-a coborât din raclă. Am fost atât de uimit de înainte-vederea părintelui şi mai ales de felul cum mi-a descoperit acest dar al harului dumnezeiesc, încât am retrăit acel sentiment de frică evlavioasă
83 Succesorul părintelui Ambrozie la stăreţism. A adormit în Domnul pe data de 9 mai 1911.
259
şi am căzut cu capul la picioarele stareţului. Şi am zis abia şoptit:
părinte, iertaţi de dragul lui Dumnezeu!
Şi am auzit, din nou, glasul stareţului:
m-ai plictisit cu al tău „iertaţi”!
Vocea stareţului nu a mai răsunat a dojană înfricoşătoare ca în vis, ci ca o mângâiere minunată, de care era în stare el singur, binecuvântatul stareţ. M-am ridicat cu faţa plină de lacrimi, iar mâna părintelui Ambrozie s-a aşezat pe capul meu cu tandreţe părintească şi glasul său blând m-a mustrat:
ei, cum aş fi putut altfel să te cuminţesc, prostule84?, şi-a încheiat cuviosul mustrarea.
Iar visul meu a rămas nepovestit: dar de ce să-l mai povestesc când el însuşi şi l-a povestit?! Şi de atunci şi până la sfârşitul marelui nostru stareţ nu am mai avut cugete vrăjmaşe să plec de la Optina. Conlocutorul meu orb şi-a sfârşit povestirea, iar lacrimile îmi curgeau şuvoaie! Samovarul nostru a tot fiert şi ceaiul s-a răcit în ceştile noastre…
O, adâncime a sfinţeniei stăreţeşti! O, simplitate şi profunzime fără sfârşit a marilor tale minuni! Smerită, blândă, lucrătoare şi tainică simplitate, care nu ţi-ai lăţit aripile tale, care nu ai căutat locuri de frunte ca să ţi se spună: „învăţătorul, învăţătorul!”. Ci stai într-o taină smerită şi învăţătorească, ce a mântuit mulţime de suflete, care au reuşit să te dobândească departe de răsplătirile pline de mândrie şi puternic zgomotoase ale lumii şi să se adăpostească sub
84 Vezi Mineiele Sfântului Dimitrie al Rostovului, 3 decembrie, Viaţa cuviosului Ioan cel tăcut, p. 63. Evlavioasa diaconiţă Raisa a dorit să-l vadă pe Cuviosul în Lavra lui Sava cel sfinţit, dar intrarea femeilor era interzisă. Cuviosul a trimis pe cineva să-i spună: „Rămâi în locul unde eşti acum. Mă voi arăta ţie într-un vis”. Într-o noapte, pe când dormea, i s-a arătat cuviosul într-o vedenie, zicând: „Dumnezeu m-a trimis la tine să-mi spui ce doreşti”.
260
dragostea şi mila ta de vrăjmăşia şi neîndurarea care se îmbracă în hainele fine ale fiilor acestui veac şi ale slujitorilor dumnezeilor lui de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble85…
O, bucurie plină de credinţa lui Hristos! Şi mi-am amintit cuvintele marilor stareţi de la Optina: „Va veni şi sfârşitul stăreţismului de la Optina, dar amar celui care îi va pregăti sfârşitul!”. Cine va pune însă sfârşit stăreţismului de la Optina? Cine va îndrăzni să facă acest sacrilegiu? Cine, altul, decât antihristul sau slugile sale văzute?!… Oare vom ajunge să trăim aceste zile? Tradiţiile marilor noştri stareţi îmi dau nădejde că lumea va continua să existe… Miluieşte-ne pe noi, Doamne!
părinte, m-am adresat eu stareţului Iacob, după ce am meditat la cele auzite şi care mi-au captivat profund sufletul. Ei, dar după părintele Ambrozie, la cine alergaţi cu necazurile şi cugetele dumneavoastră?
unde să merg eu acum, nenorocitul de Iacob?! Biserica lui Dumnezeu şi chilia le are orbul, două căi obişnuite pe care merge cu băţul în mână ca să nu se împiedice. Iar în marile necazuri însuşi Dumnezeu nu ne lasă cu mila Sa. Acum doi ani, toamna, în viaţa mea călugărească se petrecuse ceva ce mi-a zdruncinat toată pacea duhovnicească. Într-o tulburare extremă, chiar în mânie mi-am petrecut ziua în care această durere s-a întâmplat şi în acea stare a duhului am săvârşit pravila mea de chilie. Cam pe la ora nouă seara, în acea zi de neuitat, fără să mă liniştesc deloc, dar cu obişnuinţa a 36 de ani de nevoinţă, m-am îmbrăcat cu semimantia, am luat mătăniile şi m-am aşezat la rugăciune în colţul cel sfânt, înaintea icoanelor. Atunci când am avut această durere, orbisem aproape în totalitate: puteam vedea doar lumina zilei, dar obiectele nu le mai distingeam.
85 Apocalipsa 9, 20.
261
Deci m-am aşezat la rugăciune pentru a-mi face pravila, voiam să-mi adun gândurile, să mă transpun în starea de rugăciune, dar simţeam că nici o rugăciune nu îmi va sta în minte. Dispoziţia duhului meu era aproximativ aceea pe care o avusesem cu 20 de ani în urmă, despre care tocmai v-am povestit… Atunci părintele Ambrozie era încă în viaţă şi m-am gândit că stareţului meu din ziua intrării mele în mănăstire i s-a dat putere asupra mea. Dar acum sunt şi nenorocit, şi singur duhovniceşte cu desăvârşire86. Ce mi-a mai rămas să fac: să vărs simţămintele mele de mânie în cuvinte dure de indignare, lucru pe care l-am şi făcut. M-am mustrat în multe feluri, dar tot nu mi-am putut stăpâni mânia.
Şi iată, deodată, s-a petrecut cu mine ceva straniu în cel mai înalt grad: stăteam înaintea icoanelor învârtind mătăniile cu mâna stângă şi am văzut o lumină orbitoare. În aceeaşi clipă, mi s-a arătat, în această lumină neobişnuit de frumoasă, o luncă presărată cu flori minunate. Mergeam singur prin luncă şi inima îmi fremăta de revărsarea unui dulce sentiment de pace, de bucurie şi de încântarea unei linişti desăvârşite, izvorâte din frumuseţea luminii şi a luncii. Şi când am contemplat în entuziasmul inimii toată bucuria şi fericirea acestei frumuseţi nepământeşti, în capătul luncii a apărut un munte neverosimil de abrupt şi de înalt. Şi inima îşi dorea să mă ridic pe vârful înalt al acestui munte, dar nu dădeam frâu liber acestei dorinţe, zicându-mi că nu poţi înfrunta acest munte abrupt cu puteri omeneşti. Şi de cum m-am gândit la aceasta, m-am şi văzut pe vârful muntelui şi mi-a dispărut din vedere acea luncă minunată, iar de pe munte mi s-a deschis altă privelişte: s-a deschis
86 Stareţii au continuat lucrarea lor de succesori la Optina şi după moartea părintelui Ambrozie, dar cine şi-a pierdut cârmuitorul său duhovnicesc, mai ales dacă era asemenea acestui mare stareţ, precum părintele Ambrozie, acela poate înţelege sentimentul singurătăţii conlocutoruluî meu.
262
un spaţiu imens, acoperit de un crâng de o frumuseţe tot atât de greu de exprimat într-o limbă omenească ca şi lunca văzută mai înainte. Şi prin crângul acesta erau risipite biserici cu arhitecturi şi mărimi diferite, de la catedrale spaţioase şi măreţe, terminând cu mici capele şi monumente încununate cu cruci. Totul strălucea în aceeaşi lumină orbitoare. Minunându-mă de toate acestea, am mers pe munte şi am văzut că în faţa mea şerpuieşte o cărare îngustă. Şi un sentiment al inimii îmi spunea: această cărare o cunoşti bine; să mergi cu curaj, şi nu te vei rătăci! Deodată, la una dintre cotituri, ce văd: pe o piatră stătea un stareţ cu bun chip, necunoscut mie, aşa cum vedeam în icoane. M-am apropiat de el şi l-am întrebat:
părinte, binecuvântaţi să-mi spuneţi: ce este cu acest crâng şi cu aceste biserici?
acestea sunt locaşurile împăratului Ceresc pregătite de Domnul celor care îl iubesc!
Pe când vorbeam cu stareţul, am văzut că dintre toate bisericile, cea mai apropiată de mine era o biserică splendidă, de mari dimensiuni, inundată de o lumină minunată. L-am întrebat pe stareţ a cui este biserica.
această biserică, mi-a răspuns el, este a stareţului Ambrozie de la Optina.
în acea clipă am simţit că metaniile mi-au căzut din mână şi m-au lovit peste un picior.
M-am trezit.
Şi aşa cum m-am aşezat pentru rugăciune la ora nouă seara, în aceeaşi poziţie mă găseam când m-am trezit după vedenia avută. Stăteam în semimantie în faţa icoanelor, doar ceasul de pe perete bătea ritmic din pendul. A bătut clopotul pentru utrenie: era ora 1 după miezul nopţii. Vedenia mea a durat 4 ore. Îmi dispăruse toată durerea şi cu lacrimi am mulţumit Domnului, Care m-a mângâiat cu rugăciunile aceluia pururi pomenit şi a cărui biserică din locaşurile
263
împăratului Ceresc se găsea cea mai aproape, faţă de toate celelalte biserici văzute de mine…
O aşa miere din florile Optinei mi s-a oferit astăzi, luată din stupul orbului meu rugător. Nu degeaba, slavă lui Dumnezeu, a trecut pentru mine ziua de astăzi. Cum să nu iubesc Optina mea!
Din minunile săvârşite după moarte de mitropolitul Pavel al Tobolskului
în zilele tinereţii mele am avut ocazia să fac un timp serviciu la Simbirsk şi acolo să observ un joc al naturii aproape unic în lume: în frumoasa Volgă, care îşi poartă apele viguroase de la nord spre sud, chiar lângă Simbirsk vine în fugă, cu vălurele zburdalnice, un râuşor, Sviaga, care aleargă de la sud spre nord. La Simbirsk acesta vine foarte aproape de Volga şi pare că apele lor s-ar uni cu o slabă forţare, dar nu! Lovindu-se de lanţul muntos al malului, Volga se abate spre est, iar Sviaga spre vest, iar apoi ambele râuri îşi redresează curentul şi curg aproape paralel, în direcţii opuse, şi curg aşa până îşi unesc cursurile la nord de Sviajska, gubernia Kazan; sunt vreo două sute de verste, dacă nu mai mult.
Apele „Râului dumnezeiesc” al însemnărilor mele de la Optina au curs în pace zi de zi, lună de lună, când, deodată, a năvălit în ele un val puternic al unui alt mare râu şi apele mele s-au dus în altă parte…
îmi cer iertare, dragă cititorule, dar de astă dată schimb ordinea cronologică a însemnărilor mele şi atenţia ta o abat de la anul 1909 la anii 40 ai secolului al XIX-lea. În
264
perspectiva veşniciei la care ne cheamă pe noi Domnul, o mie de ani este ca ziua de ieri, apele Volgăi şi ale Sviagăi curg în aceeaşi mare a Hvalinskului87, iar „Râurile dumnezeieşti” în marea cea neţărmurită a minunilor Domnului.
Pe data de 27 mai a anului 1914, de ziua prăznuirii Cuviosului Nil Stolbenski, am primit, pe neaşteptate, o scrisoare a unui învăţător al unei şcoli duhovniceşti din sudul Rusiei, necunoscut mie până astăzi. Ah, ce scumpe îmi sunt astfel de scrisori!
Scria aşa: „Vă trimit un manuscris cu descrierea minunilor Sfântului Ierarh Pavel, mitropolitul Tobolskului, nădăjduind că îl veţi folosi şi în «Cuvântul Treimic». Aceste minuni le-a săvârşit plăcutul lui Dumnezeu în anii 40 ai secolului trecut. Este oportun dacă faceţi acum acest lucru, deoarece, cu binecuvântarea Sfântului Sinod, se va face descoperirea solemnă a moaştelor acestui sfânt în anul 1915, o dată cu serbarea a 300 de ani a Academiei Teologice de la Kiev, care a avut fericirea să-l aibă elev şi profesor pe Sfântul Ierarh Pavel. Manuscrisul l-am primit, nu de multă vreme, de la protoiereul Ţehanovski88, coleg de clasă cu schiarhimandritul Varsanufie, pururi pomenitul stareţ de la Optina, pe când învăţa la corpul de cadeţi în Poloţk, cei doi având relaţii de prietenie şi de înrudire spirituală până în ultimele zile ale adormitului. Părintele protoiereu a primit manuscrisul de la Sofia Pavlovna Ianciukovska, fiica protoiereului Catedralei Militare «Sfântul Nicolae» din Kiev, care a slujit aici în anii 40-50 ai secolului trecut. În manuscris se face descrierea minunilor Sfântului Ierarh Pavel, după cele scrise de arhimandritul Petru, fost locţiitor al Lavrei Peşterilor din Kiev. Când citeşti această scriere, şi fără să vrei, simţi
87 Actualmente în regiunea Saratov (n. tr.).
88 Părintele Metodie Ţehanovski, înaintestătătorul bisericii din Turnul Prozorovski de la Kiev, a fost econom al clerului militar.
265
cu inima că aici este o realitate vie, care nu poate fi supusă îndoielii şi care stârneşte sentimente de umilinţă şi de evlavie”.
Umileşte-te şi tu asupra acestui manuscris, evlavioase cititor!
Iată copia fidelă a manuscrisului:
„Consemnat din spusele ev. v.a. P.89
La începutul anilor 40 a venit în Lavră să se roage o moşiereasă din gubernia Cernigov, domnişoara Ek. Per., care nu mai era prea tânără, de o sănătate înfloritoare şi foarte corpolentă.
Odată a venit la mine şi mi-a zis:
părinte locţiitor, am la dumneavoastră o mare rugăminte. Am avut un vis neobişnuit: în faţa mea stătea un stareţ îmbrăcat în veşminte arhiereşti şi mi-a zis pronunţându-mi numele: «Tu ai venit aici ca să te rogi. Este un lucru bun! Acum să mergi la părintele locţiitor şi să-i spui ca el să te aducă la mine. Eu mă aflu în altarul lateral, cel al Arhidiaconului Ştefan, sub pământ. Dacă el va refuza, atunci să-i spui să ceară binecuvântare de la mitropolit90». Era cât pe ce să-l întreb cine este, când el mi-a spus: «Eu sunt mitropolitul Pavel de Tobolsk. Acolo mă vei vedea».
M-am gândit timp îndelungat la aceasta; într-adevăr am obiectat, dar, la rugăminţile ei stăruitoare, am promis că voi cere permisiunea şi binecuvântarea mitropolitului, care mi-a şi permis să deschid cripta şi să o duc acolo. Am fixat o zi după Liturghia târzie, când am poruncit să se deschidă cripta în absenţa oamenilor, şi eu cu dânsa şi doi fraţi am coborât în criptă. Am deschis sicriul, m-am închinat, cu
89 înaltpreacuvioşiei Sale, Arhimandritul Petru.
90 în acel timp, mitropolitul Kievului era preabunul arhipăstor, pururi pomenitul Ierarh al lui Dumnezeu Filaret (Amfiteatrov). Nota corespondentului meu.
266
rugăciune şi cu evlavie am sărutat mâna ierarhului. Am luat acoperământul de pe faţa sa. Atunci ea a ţipat:
el este! Pe el l-am văzut!
L-a privit îndelung, a plâns şi s-a rugat.
După câteva zile a venit iar la mine şi mi-a spus:
ştiţi, când am fost la ierarhul Pavel, eu, văzându-i moaştele, m-am gândit: iată un bărbat sfânt, care s-a istovit cu postul, cu ostenelile, cu nevoinţele, învrednicit cu neputrezirea; iar eu, trăind o viaţă de lux, mă îngraş peste măsură. Zilele mele se scurg în nepăsare şi voi fi o hrană îmbelşugată pentru viermi. Cât aş vrea să slăbesc, ca măcar cumva să semăn cu tine, ierarh al lui Dumnezeu! Acest gând m-a preocupat întreaga zi… Noaptea am aţipit şi ierarhul a stat iarăşi în faţa mea şi a zis: «Stând lângă mormântul meu, te-ai gândit la corpolenţa ta de prisos, vrând să slăbeşti. Vezi să nu te superi: Dumnezeu îţi va trimite o boală, dar încă nu spre moarte… Tu vrei să trăieşti aici, îţi cunosc dorinţa sufletului tău. Mergi acasă, aranjează-ţi toate lucrurile ca să nu superi pe nimeni şi, întorcându-te la Kiev, vei vizita Lavra, peşterile şi să vii la mormântul meu91. Trăind aşa, te vei pregăti să treci la viaţa veşnică. Mă voi ruga pentru tine Domnului şi, când se va plini vremea îţi voi da de veste».
După cum i-a spus Sfântul Ierarh Pavel, a plecat la moşia sa: a aranjat şi a dispus totul şi a venit la Kiev, pregătită ca să trăiască ultimele ei zile. Cu fiecare zi slăbea tot mai mult şi mai mult. Adesea trecea pe la mine şi îmi tot spunea:
viaţa aceasta deja nu mă mai atrage: mai bine aş muri!
Toate gândurile şi vorbele ei erau legate de trecerea în veşnicie, nu o preocupa nici un lucru pământesc. La dorinţa ei, i s-a permis să meargă din când în când la mormântul
91 în cavou.
267
Sfântului Ierarh Pavel; nu o dată a cerut să se slujească aici o panihidă.
A trecut aproape un an, a venit toamna. Sănătatea ei s-a tot înrăutăţit. Odată, a fost în Lavră, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, a fost în peşteri92, la Sfântul Ierarh Pavel. A intrat în chilia mea şi a zis:
l-am văzut în vis pe Sfântul Ierarh şi mi-a spus: «Acum timpul este aproape, nu te teme! Trebuie să posteşti cât mai poţi merge la biserică. Să mergi la Biserica mare la peşteri, să vii la mine: va fi ultima ta vizită. Treci pe la locţiitor şi spune-i ca, atunci când vei fi foarte bolnavă, să slujească pentru tine Taina Sfântului Maslu». L-am rugat să mă îngropaţi dumneavoastră, el însă mi-a spus: «Nu! Arhimandritul Petru va sluji Sfântul Maslu, când nu vei mai avea putere să mergi la biserică; să-i spui din partea mea ca înainte de sfârşitul tău să te spovedească, să te împărtăşească cu Sfintele Taine şi să te binecuvânteze înainte de moarte, dar te va înmormânta n. ar. Av.; te vor aşeza pe As. d, în apropiere de locul unde sunt îngropat93». Am îndrăznit să-l întreb de ce nu mă îngroapă părintele arhimandrit Petru pe care eu îl cinstesc atât de mult? Am auzit un răspuns: «Atunci el va fi bolnav, nu va putea ieşi din chilia sa, cu toate că şi el îşi doreşte tare mult acest lucru. Să nu te tulburi de aceasta şi pregăteşte-te să te muţi la viaţa veşnică».
Toate s-au săvârşit după cuvintele spuse de sfântul lui Dumnezeu. După câteva zile, eu însumi am vizitat bolnava.
92 în interiorul Lavrei sunt două peşteri imense, săpate de Sfinţii Antonie şi Teodosie, care adăpostesc peste 120 de sfinte moaşte. Ele au denumirea generică de Peşterile Apropiate şi Peşterile îndepărtate (n. tr.).
93 „Acest loc scrie corespondentul meu îl citesc aşa: «te va înmormânta arhimandritul Av. de la Sfântul Nicolae, te vor aşeza pe dealul lui Ascold. Eu, fiind kievean, ştiu că în apropierea Lavrei se găseşte Mănăstirea Sfântul Nicolae Pustnicul şi lângă aceasta este Cimitirul Dealul lui Ascold».”
268
Am văzut că este deja foarte slăbită, m-am dus să o spovedesc şi să o împărtăşesc cu Sfintele Taine în ziua fixată de dânsa. Plecând de la ea, m-am gândit că este ultima oară când o văd. Parcă mi s-a pus o greutate pe inimă, dar nu mi-am arătat tristeţea. Deodată mi-a spus:
părinte, nu-mi iau rămas bun de la dumneavoastră; dar în cutare zi, de dragul lui Dumnezeu, să fiţi la mine, aşa cum a spus Sfântul Ierarh Pavel, binecuvântaţi-mă pentru a trece în viaţa veşnică.
În ziua stabilită am vizitat-o şi nu era deloc deznădăjduită, iar vioiciunea duhului ei m-a uimit: fără teamă, cu o desăvârşită nădejde în milosârdia lui Dumnezeu, desigur şi în mijlocirea Sfântului Ierarh Pavel, a trecut în viaţa veşnică, de parcă se pregătise pentru o călătorie îndelungată. Am stat, am privit-o şi i-am ascultat cu atenţie cuvintele înainte de moarte: nimic nu o tulbura! Câtă linişte era în sufletul ei! Când m-am ridicat pentru a-mi lua rămas bun, m-au podidit lacrimile. Citeam «Acum slobozeşte» şi nu am mai putut continua. A izbucnit şi ea în plâns. Am binecuvântat-o şi, tulburat cu duhul, i-am zis: «Iartă şi roagă-te pentru mine, păcătosul!». Ea însă mi-a răspuns:
părinte, aceasta este ultima oară când ne vedem aici, pe pământ: nu ne vom mai vedea.
Am ieşit foarte zdruncinat. M-am dus şi mi-am văzut de treburile mele. Seara, târziu, cineva a venit şi mi-a spus că Ek. s-a sfârşit în pace, în linişte şi chiar înainte de plecare a rugat să fiu anunţat de sfârşitul ei. Am dat dispoziţiile necesare pentru înmormântare şi m-am gândit ca în următoarea zi, de dimineaţă, să-i slujesc o panihidă şi îmi propusesem să o şi îngrop pe movila lui Ascold. Venind acasă, m-am culcat. Ce s-a întâmplat? M-am trezit dimineaţa cu o durere insuportabilă de picioare şi nu m-am putut ridica din pat. Am trimis la Mănăstirea «Sfântul Nicolae» să-l rog pe arhimandritul Av. să facă înmormântarea, aşa cum a prezis Sfântul Ierarh Pavel. A fost înmormântată
269
în lipsa mea… Gândul că nu sunt vrednic m-a tulburat o zi întreagă. Noaptea am adormit şi am văzut-o pe Ek. Parcă era vie, cu faţa luminoasă, stătea în faţa mea şi mi-a zis:
nu vă tulburaţi, părinte, aşa îi place lui Dumnezeu. Mulţumesc că aţi avut grijă de sufletul meu, mă voi ruga pentru dumneavoastră.
Am intenţionat să o întreb: «Dar acum unde locuieşti?» şi, ca răspuns la gândul meu, mi-a zis:
slavă lui Dumnezeu! Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Pavel, Domnul m-a adus în fericirea raiului! Am suferit puţin pe pământ, iar acum sufletul meu a primit bucurie nesfârşită. Vă rog ca la 40 de zile să slujiţi Liturghia şi o panahidă pentru sufletul meu. Până atunci vă veţi însănătoşi. Vă mulţumesc pentru toate!
Apoi s-a făcut nevăzută.
Puţin câte puţin, m-am îndreptat. Prima mea ieşire a fost la mormântul ei şi în a patruzecea zi i-am îndeplinit rugămintea: am slujit Dumnezeiasca Liturghie şi o panihidă pentru odihna sufletului ei plăcut lui Dumnezeu.”
Aşa este credinţa noastră ortodoxă. Aşa este dragostea lui Dumnezeu. Aşa este sfântul lui Dumnezeu ierarhul Pavel al Tobolskului.
Ştiu că pentru încălcarea ordinii însemnărilor mele nu se va plânge cititorul meu.
270
30 mai
O scrisoare din Bolişie Soli. Din amintirile anilor trecuţi: Sfântul „Mikola Amcenski”, ocrotitorul meu. Părintele Varnava de la Cernigov.
Vara la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” babaevo şi marea îndreptăţire a credinţei monahale.
Astăzi am primit o scrisoare de la un prieten duhovnicesc din satul Bolişie Soli, gubernia Kostroma. La vreo trei verste de acest sat, la vărsarea râuleţului Soloniţî în Volga, se află renumita Mănăstire de bărbaţi „Sfântul Nicolae” babaevo. Mănăstirea este renumită prin icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae, care conţine o parte din moaştele sale94, şi ca loc de adăpost al Sfântului Ierarh Ignatie Brianceanninov, după ieşirea din activitate, unde şi-a găsit şi odihna veşnică până la ultima trâmbiţă a arhanghelului.
Eu şi soţia am avut fericirea de a fi oaspeţi ai acestui sfânt aşezământ aproape o jumătate de an de la sfârşitul lui aprilie până în prima jumătate a lui octombrie 1906. Scrisoarea primită din acele ţinuturi a înviat în mintea mea viaţa noastră sub acoperământul Sfântului Ierarh Nicolae, dar şi alte evenimente legate de aceasta, nu lipsite de interes creştinesc, cu toate că se referă la persoane particulare şi, în acelaşi timp, la mine, neputinciosul.
O voi lua pe departe.
în acele ţinuturi, unde până în 1905 a fost şi moşia mea, în gubernia Orlov, se bucura de slavă şi credinţă icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae. Această icoană, cât statura unui om, a fost tăiată dintr-o singură
94 După câte ştiu, acesta este unicul loc din toată Rusia, dacă nu din toată lumea, unde se găseşte o aşa de mare parte din moaştele Sfântului Nicolae, în afară de oraşul Bari, desigur, unde ele se odihnesc.
271
bucată de copac şi, după tradiţie, a fost găsită pe o piatră în apropierea locului unde acum se află Catedrala oraşului Mţensk. În această biserică se găseşte icoana acestui mare făcător de minuni al Bisericii Ortodoxe. Sfântul Nicolae este ocrotitorul ţinutului Mţensk, dar şi al meu: ca fost moşier al judeţului Mţensk, care am stăpânit pământ de la strămoşi, nu cunosc o altă patrie şi un alt cuib natal. Cu Dumnezeu, este bine pretutindeni: „Pământul Domnului şi plinirea lui, lumea şi tot ce trăieşte în ea”, dar nu este şi nici nu poate fi mai scump un loc pe pământ despre care să spui „acolo m-am născut”.
M-am născut, să admitem, la Moscova, dar pământul natal este cel al Amcenskului95, de aceea şi pe părintele Mikola de la Amcensk îl cinstesc în mod deosebit, ca pe ocrotitorul meu ceresc, nu mai puţin apropiat decât cel dat mie la Sfântul Botez, pe Cuviosul Serghie de Radonej. Faptul că aceasta este o realitate şi nu numai o supoziţie a mea îl demonstrează şi unele mărturii din lumea celui care trăieşte nu numai după trup, ci şi după duh.
Era în anul 1901. Fiul meu tocmai terminase cursurile gimnaziului din Orlov. Şi-a dat examenele la începutul lunii iunie, iar la începutul lui septembrie trebuia să înceapă pentru el o viaţă nouă, pe placul său, cea studenţească, care se numeşte „deplină libertate”. S-a odihnit vreo săptămână după examene în spaţiul vast al bucuriilor satului, după care i-am zis:
bine ar fi să mergem împreună la Cuviosul nostru, în Lavra Sfintei Treimi, şi acolo să cerem binecuvântare de la îngerul96 nostru pentru noul drum. Ce crezi despre aceasta?
Spre marea mea bucurie, fiul meu nu se lepădase de credinţa părinţilor săi.
95 Băştinaşii judeţului Mţensk se numesc şi „amciani”, iar oraşul Mţensk amcensk.
96 Fiul, ca şi mine, se numeşte Serghie.
272
da, cu bucurie, tată! mi-a răspuns şi am plecat.
Ne-am abătut din cale şi am trecut pe la părintele Egor Cekriakovski97, părintele meu duhovnic, pe la Sfânta Sihăstrie Optina şi, în sfârşit, ne-am învrednicit să ne închinăm şi Cuviosului nostru. Iată, aici am aflat noi, amcenii, de la unul dintre oamenii plăcuţi lui Dumnezeu, în viaţă la acea vreme, că nu este falsă credinţa noastră în Sfântul Ierarh şi că el este adevăratul nostru ocrotitor şi apărător. Am participat la un moleben în cinstea Cuviosului Serghie, împreună cu fiul meu, şi am trecut pe la cele sfinte din Lavră.
să mergem, am zis, la Schitul Ghetsimani, la Cernigovska şi la Betania: până la tren avem timp din belşug.
Şi mi-am amintit că la Schitul Cernigovska trăieşte unul dintre stâlpii monahismului şi stăreţismului contemporan, părintele Varnava, renumit prin înălţimea vieţii sale ascetice şi prin darul înainte-vederii. Ne-am hotărât să luăm binecuvântare de la el. Atunci i-am spus fiului:
după cum se aude, acest om este mare înaintea lui Dumnezeu. Nu vom cere sfaturi de la dânsul, deoarece stareţul nostru, părintele Egor, deja ţi-a arătat drumul98, dar este foarte important să primim binecuvântare de la un aşa om. Mergem negreşit la el, dacă este acasă. Să-ţi binecuvânteze şi el noul drum.
La Schitul Cernigovska ne-am închinat la icoana Maicii Domnului de Cernigov. Am întrebat dacă stareţul Varnava este acasă.
el este acasă, dar momentan nu este la chilie.
dar unde este?
la generalisima Krotkova.
şi unde se află?
dincolo de Betania. Va fi acasă peste vreo două-trei ore.
97 Despre acesta am scris în cartea Cele măreţe în cele neînsemnate.
98 La cursurile universitare ale liceului ce poartă amintirea prinţului moştenitor Nicolae, din Moscova (Liceul Katkovski).
273
se vede, i-am spus fiului, că nu îl vom putea întâlni pe stareţ.
Iar mie mi-am zis: să primesc o fotografie de la dânsul. De ce mi-a trecut prin minte acest gând nu ştiu, cu atât mai mult cu cât nu am cerut niciodată vreun portret de la persoanele duhovniceşti cunoscute mie. Îmi amintesc că eu însumi m-am osândit pentru un astfel de cuget: mai exact de la celebrităţile mireneşti poţi să ceri, dar un monah ce fotografii poate să aibă?!…
Aşa am plecat de la Schitul Cernigovska fără să-l vedem pe părintele Varnava. Apoi la Betania, în afară de noi nu mai era nimeni. La sfintele porţi era un ascultător, iar altul ne-a condus prin locurile sfinte de aici. Ne-am închinat la mormântul Cuviosului Serghie şi abia am avut timp să facem o metanie în faţa ultimei locuinţe pământeşti a mitropolitului Platon, când am văzut un ascultător venind în fugă după noi şi chemându-ne:
părintele Varnava cere ca amândoi să veniţi la dânsul!
Am luat-o la fugă spre sfintele porţi şi am întrebat:
cum a aflat despre noi?
nu ştiu, dar a poruncit să vă chem şi vă aşteaptă lângă sfintele porţi.
Aici stătea o droşcă, la care era înhămat un singur cal, având prelata ridicată. Pe capră şedea vizitiul şi de sub prelata droşcăi, înclinându-se înainte, privea la noi capul încărunţit al unui monah bătrâior, cu nişte ochişori neobişnuit de vii, de buni, de pătrunzători. Acesta era stareţul Varnava de la Cernigovska, cunoscut tuturor ortodocşilor…
dumneavoastră, ne-a întâmpinat el cu aceste cuvinte, vreţi binecuvântarea mea; iar tu s-a adresat fiului meu vrei binecuvântare pentru noul tău drum; aşa că veniţi după mine, eu acum merg spre casă.
M-a privit ţintă şi, pe neaşteptate, m-a întrebat:
dar cum o duceţi cu sănătatea?
274
Eram sănătos cu desăvârşire, şi ca dispoziţie, şi după trup.
cu sfintele dumneavoastră rugăciuni, slavă Domnului!, i-am răspuns eu.
hai, veniţi după mine!
Şi părintele Varnava a pornit-o iute spre schit, iar noi abia ne-am putut ţine după dânsul cu iepele noastre bătrâne şi obosite.
eu v-am aranjat întâlnirea cu părintele Varnava, a zis vizitiul întorcându-se spre noi. Eu l-am întors la dumneavoastră când a trecut pe lângă Schitul Betania.
Aceste cuvinte au fost ca o apă rece. Ca un copil sărman, m-am gândit să-i fiu pe plac, dar nu ştia că acest „neam” de care aparţin caută „semne şi minuni” şi că serviciul vizitiului a spulberat în inima mea înainte-vederea stareţului de la înălţime minunată până la nivelul unei obişnuite întâlniri omeneşti… Ei, la ce m-am gândit şi eu! Părintele Varnava este totuşi un ieromonah: vom primi o binecuvântare simplă, totuşi o binecuvântare preoţească. Şi iarăşi mi s-a ivit gândul: eu, totuşi, îi voi cere un portret cu semnătura sa.
Am ajuns la Cernigovska în urma părintelui. A intrat în fugă în prăvălioara de lângă sfintele porţi, a luat nişte mărunţişuri, le-a dat vizitiului şi cu paşi repezi a plecat cu noi spre chilia sa. Era destul de mult popor care îl aştepta şi toţi se îngrămădeau la stareţ, îndepărtându-ne de dânsul…
părinte! Părinte!, curgeau din toate părţile astfel de exclamaţii.
ei, dumneavoastră mai aşteptaţi! Aşteptaţi, vă spun, a zis stareţul, cu putere, mulţimii care îl îngrămădea. Iar dumneavoastră cu studentul veniţi după mine.
Mulţimea ne-a dat voie la stareţ. În acest timp, stareţul se urcase pe treptele cerdacului său şi iarăşi m-a întrebat:
ei, dar cu sănătatea cum o duceţi?
275
Deodată nu m-am mai simţit în apele mele din cauza acestei întrebări repetate.
slavă lui Dumnezeu!, am răspuns eu tulburat.
Părintele a vârât în orificiul încuietorii de la uşă ceva ce nu era nici băţ, nici cârlig, a deschis-o şi, în antreul său puţin întunecos, pentru a treia oară mi-a pus aceeaşi întrebare, privind sănătatea mea. Şi din nou i-am răspuns mai tulburat:
slavă lui Dumnezeu!
Stareţul m-a privit ţintă, a tăcut, s-a gândit la ceva, poate s-a şi rugat şi deodată a exclamat cu bucurie:
ei, dacă-i slava lui Dumnezeu, aşa să fie: slava lui Dumnezeu!
Cu aceste cuvinte, ne-a condus în prima cămăruţă a chiliei sale. La un birou vechi, acoperit cu o muşama veche, era o icoană nu prea mare. Părintele a luat-o şi a ridicat-o deasupra noastră noi stăteam în genunchi şi, binecuvântându-ne cu ea, a zis:
vă trebuia binecuvântarea mea: să vă binecuvânteze Domnul cu această sfântă icoană a Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni. Amintiţi-vă cuvântul meu: Sfântul Ierarh Nicolae, şi în veacul de acum, şi în cel viitor, este şi va fi apărătorul şi mijlocitorul dumneavoastră.
Apoi, binecuvântându-mi fiul cu aceeaşi icoană, i-a spus:
să binecuvânteze Domnul noul tău drum cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nicolae!
S-a gândit puţin, s-a uitat la mine…
iar ţie îţi voi da şi „patretul” meu.
Aşa a spus: „patret”. Iar pe mine m-au podidit lacrimile, din inimă spre gât… Credincioşii cunosc acest dulce sentiment. Iată ce fel de om este acest stareţ Varnava! Din camera alăturată, mi-a adus o carte poştală cu fotografia sa şi, dându-mi-o, mi-a zis:
iată, îţi dau şi „patretul” meu!
276
părinte! am exclamat eu, sufocându-mă de emoţie. Binecuvântaţi şi scrieţi ceva pe aceasta cu mânuţa dumneavoastră!
ei, prietene, nu am timp… dar bine!
Şi părintele Varnava a scris pe verso: „Ieromonahul Varnava 1901, iunie 18”. Acest lucru sfânt îl păstrez şi acum neatins.
îţi voi mai da încă un patret al meu. Iată o cărţulie despre Mănăstirea Iviron, mănăstirea mea, şi aici găseşti patretul meu. Ia cartea şi să vizitezi cândva această mănăstire.
Şi mi s-a încălzit, pe loc, inima de o mare dragoste pentru stareţul înainte-văzător, am căzut la picioarele lui şi i-am spus:
rugaţi-vă, părinte, ca fiul meu să aibă frica de Dumnezeu în inima sa până la sfârşitul zilelor sale.
va avea, va avea frica de Dumnezeu în inimă, m-a încurajat stareţul. Îşi va aminti a cincea poruncă. Şi îţi spun, prietene, după cum mama mea m-a numit „susţinătorul” ei, aşa şi eu îţi spun despre fiul tău: el va fi susţinătorul tău… Cum te numeşti?
serghie!
Din camera alăturată a apărut ucenicul de chilie al părintelui.
ia scrie, s-a adresat acestuia părintele. Doi Serghie: trebuie să ne rugăm pentru dânşii!… Ei, să vă binecuvânteze pe voi Domnul! Iar despre Sfântul Ierarh Nicolae să nu uitaţi: şi în acest veac, şi în cel viitor, el va fi mijlocitorul şi apărătorul dumneavoastră.
Acestea au fost ultimele cuvinte spuse nouă de stareţul Varnava. De atunci nu l-am mai văzut, iar în toamna aceluiaşi an m-am îmbolnăvit de o boală atât de grea, încât în ianuarie 1902 puţin a lipsit să nu mor. M-a salvat o minune dumnezeiască, nu fără rugăciunile, cred, ale marelui stareţ Varnava de la Cernigovska, care a întărit în
277
mine încrederea că sfântul nostru de la Amcensk, Nicolae al Mirelor Lichiei, Făcătorul de minuni, este mijlocitorul şi apărătorul meu în veacul de acum şi în cel ce va să fie.
Au trecut cinci ani, a venit aprilie 1906. În acel an, primăvara a fost neobişnuit de timpurie; deja în ultimele zile ale lui aprilie, nordul Rusiei, începând de la Petersburg, era înfăşurat în vălul verde al mestecenilor, răchitelor şi plopilor, pătrunşi de lumina şi căldura de smarald a primăverii solemne. Erau nişte zile însorite, călduroase, minunate: chiar serile şi nopţile erau călduroase, ca la începutul lui mai. Natura îşi etala frumuseţea într-un mod aparte şi răspândea miresmele ei plăcute. Dar nu acelaşi lucru se întâmpla cu natura umană: aţâţată de amintirea neplăcută a revoluţiei, marea populară tot nu putea să se liniştească, fiind tulburată în mod artificial de tot felul de inovaţii, pe care mai înainte nu le cunoştea smerita şi sfânta Rusie; tăciunii încă nestinşi ai răzmeriţelor şi nesupunerilor fumegau în multe locuri, iar în altele, aprinzându-se, ardeau cu flăcări sinistre… Era un timp înfricoşător, ce nici nu merită amintit!
în acele zile şi în viaţa mea neimportantă s-a săvârşit o mare revoluţie, şi urmarea ei a fost faptul că eu şi soţia mea ne-am nimerit parcă dincolo de bordul vieţii, neştiind unde să ne ducem şi să ne plecăm capetele. Mare a fost milostivirea lui Dumnezeu pentru mine păcătosul. Fie amintirea ei binecuvântată în toate zilele vieţii mele! Şi aici Sfântul Ierarh Nicolae şi-a întins mâna în ajutorul nostru în chip nevăzut şi durerea şi plânsetul le-a prefăcut în bucurie şi mângâiere.
Dar iată cum a fost:
împreună cu soţia m-am rugat la icoana împărătesei Cerului de Kazan şi ne-am hotărât să plecăm de la Petersburg încotro vom vedea cu ochii, ca să nu mai rămânem în acest oraş în care am încercat tot felul de nenorociri. Am luat bilete pe calea ferată până la Tver, iar la biroul de
278
navigaţie „Avionul” am luat bilete de la Tver, pe Volga, la Sarov şi Diveievo la Cuviosul Serafim, de la care am văzut atâtea minuni şi milostivire în timpul meu.
Cât de frumoasă şi de liniştitoare a fost călătoria noastră pe Volga! A fost atât de minunată, încât până şi unele episoade aparte, amintind de fosta furtună pe care a încercat-o şi continuă să o încerce patria de genul unor cuvinte josnice sau cântece revoluţionare -, chiar şi aceste ecouri ale ticăloşiei lumeşti nu ne-au perturbat armonia şi liniştea zilelor acestei minunate călătorii. Aşa am ajuns până la Iaroslavl.
Cât timp vaporul a stat şi a fost încărcat la Iaroslavl, am avut la dispoziţie vreo trei ore şi ne-am folosit de ele mergând şi închinându-ne la locurile sfinte de aici. Ne-am amintit că mai jos de Iaroslavl, pe Volga, se găseşte vestita Mănăstire „Sfântul Nicolae” babaievo, deosebit de scumpă pentru noi şi renumită pentru faptul că acolo este îngropat unul dintre preferaţii noştri scriitori duhovniceşti, episcopul Ignatie Briancianinov”. Nu ştiam că acolo se găseşte o părticică din moaştele Sfântului Ierarh Nicolae şi icoana sa făcătoare de minuni, preaslăvită în toată regiunea Volgăi. Sau poate că ştiam, dar în acel timp nu ne mai aminteam.
Am intrat în mănăstire! Ne-am hotărât să stăm peste noaptea aici (din Iaroslavl am plecat la şapte seara, iar la Babaievo am ajuns după vreo trei ore), apoi urma ca ziua s-o petrecem în mănăstire, iar cu următorul „Avion” vom merge la Nijni. Aşa ne hotărâserăm.
Dar aici aşa de mult ne-a plăcut totul, toate ne-au mers la inimă, începând cu cele sfinte şi cu simplitatea monahală, încât în loc de o zi, am stat aici, la hotel, aproape şase luni. Cred că aşa i-a fost pe plac Sfântului Ierarh Nicolae, mijlocitorul şi apărătorul nostru înaintea Sfintei Treimi. Aici l-am întâlnit pe părintele Ioan de Kronstadt, care ne-a determinat în mod hotărâtor calea viitoarei
99 Acum trecut în rândul sfinţilor (n. tr.).
279
noastre vieţi şi activităţi, care a împăcat trecutul meu cu prezentul şi viitorul. Minunat şi semnificativ a fost aceasta pentru mine, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc din cauza nevredniciei mele: doar prin mijlocirea cerescului meu apărător aş fi putut primi acea mângâiere imensă, pe care am primit-o în acele zile dureroase pentru noi, de la marele păstor de Kronstadt. Şi ca o întărire a credinţei acesteia, părintele Ioan ne-a binecuvântat pe mine şi pe soţie cu două icoane una de la Babaievo, iar alta de la chilia sa -, şi ambele erau ale Sfântului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, Făcătorul de minuni.
Şi acolo, sub acoperământul Sfântului Ierarh Nicolae, a avut loc şi o altă întâlnire, nu mai puţin însemnată pentru viaţa şi activitatea mea: cu episcopul Nicon100 de Vologda. Pe atunci, preasfinţitul abia fusese numit la această catedră. Odată cu această întâlnire a început şi colaborarea mea constantă la editurile vlădicăi, ca redactor şi cenzor.
Şi ce nu ne-a mai făcut nouă la Babaievo minunatul sfânt al lui Dumnezeu, mângâindu-ne cu felurite mângâieri şi învăţându-ne să trăim nu după voia noastră, ci după voia lui Dumnezeu!
Te mărim pe tine, Sfinte Ierarhe Nicolae, şi cinstim sfântă pomenirea ta, că tu te rogi pentru noi lui Hristos Dumnezeul nostru!
Am făcut cunoştinţă în timpul şederii noastre la Mănăstirea „Sfântul Nicolae” babaievo cu toţi fraţii, începând cu arhimandritul Adrian, abia numit înaintestătător, şi terminând cu ultimul ascultător, venit de curând. Ne-am potrivit cu duhul în mod deosebit cu un ascultător rasofor, destul de în vârstă, orb, părintele Iacob. Era un minunat rob al lui Dumnezeu, truditor şi rugător, plin de o credinţă
100înlume purta numele Nicolae.
280
copilărească în Dumnezeu şi în chemarea sa. Fiind cântăreţ de strană, la slujbele bisericeşti nu lipsea niciodată, iar în orele libere de la strană izbutea să meargă în pădurea vecină cu mănăstirea, la vreo trei verste, ca să cojească acolo rădăcini de la feluriţi arbuşti şi să se întoarcă acasă cu o povară grea, fără însoţitor. Sprâncenele părintelui Iacob crescuseră în interiorul ochilor. Această boală a fost însoţită de atâta suferinţă încât, treptat, l-a orbit pe ostenitorul lui Dumnezeu. Totdeauna ne-am minunat de ostenelile părintelui Iacob şi de felul cum putea să se descurce, fiind complet orb, fără nici un ajutor, când mergea după rădăcinile sale din care împletea foarte artistic nişte coşuri.
Iată, Dumnezeu îi înţelepţeşte cu adevărat pe cei orbi!
întotdeauna, în întâmplările vieţii sale din mănăstire părintele nostru Iacob a fost un om blând, dar în inima sa călită prin răbdare şi smerenie tăinuia o mare durere: nouă ani a fost un ascultător exemplar şi cu toţi cei 55 de ani ai săi nu a fost băgat în seamă.
ce voi face dacă vreun nou înaintestătător mă va izgoni din mănăstire, neavând trebuinţă de mine? Unde mă voi duce, orb fiind?
Aşa s-a scăpat cu vorba într-o discuţie şi a început să plângă.
într-o zi i-am spus părintelui arhimandrit despre acest necaz al părintelui Iacob. El l-a pus la inimă şi în aceeaşi zi, intrând împreună cu noi în chilia ascultătorului său orb, i-a propus să-l tundă în mantie, în taină.
noi, părinte Iacob, a spus arhimandritul, te vom tunde ca şi cum ai fi pe patul de suferinţă, apoi vom raporta vlădicăi şi el te va lua în evidenţă.
Arhimandritul era nou venit şi nu era hotărât să-l tundă la vedere. Părintele Iacob s-a gândit puţin şi ce i-a răspuns?!
nu, înaltpreacuvioşia Voastră, a spus părintele Iacob. Nu aceasta este calea: nu vreau să primesc monahismul de la Dumnezeu prin înşelăciune. Eu doar sunt
281
sănătos slavă Domnului! Să vă mântuiască Dumnezeu pentru dragoste, dar mă tem de neadevăr. Nădăjduiesc în milostivirea împărătesei Cerului: ea, singură, să mă aibă în voia sa.
Această discuţie a avut loc în primele zile ale Postului Adormirii Maicii Domnului, iar pe data de 4 august, cu totul pe neaşteptate pentru cei de la Babaievo, a venit la mănăstire vlădica Tihon, episcopul eparhial. Mergea prin mănăstire cu arhimandritul şi din biserică, de la vecernie, în întâmpinarea lor venea orbul nostru, pipăind cu bastonul drumul spre chilia sa. Nici vlădica, nici arhimandritul nu au observat că, venind pe după colţ, părintele Iacob a dat peste dânşii şi a rămas înmărmurit auzind vocea arhiereului:
dar ce aveţi aici, un orb?
ascultătorul Iacob, Preasfinţia Voastră, a răspuns arhimandritul. Un adevărat rob al lui Dumnezeu, cu o viaţă exemplară.
este de multă vreme aici, la dumneavoastră?
merge pe al nouălea an, dar tot nu l-am tuns, vlădică.
dar ce aşteptaţi?! în Ziua Adormirii Maicii Domnului să-l tunzi în mantie şi să-mi raportezi pe baza ordinului meu verbal… Vino mai aproape, robul lui Dumnezeu Iacob, vreau să te binecuvântez. Să te binecuvânteze împărăteasa Cerului ca să primeşti chipul îngeresc în ziua cinstitei sale adormiri. Roagă-te pentru mine!
Şi în locul tunderii tainice, în marea zi a Născătoarei de Dumnezeu, în prezenţa a nenumăraţi închinători, părintele Iacob a fost tuns în mantie cu numele Ilie. Iată ce mi-am amintit astăzi, citind o scrisoare, aici, în Mănăstirea „Sfântul Nicolae” babaievo.
282
1 iunie
Robii lui Dumnezeu Vera, Serjik şi Koliusik. „Lăsaţi copiii să vină la Mine.”
Astăzi a plecat de la Optina noua noastră cunoştinţă, care în scurtul ei sejur la mănăstire a dev enit apropiata noastră, mai apropiată ca o soră, prin duhul lui Hristos. O voi numi Vera101, după marea ei credinţă.
La începutul lui ianuarie, am primit din oraşul T. o scrisoare, în care un suflet creştin de femeie mi-a scris câteva cuvinte calde spre a mă îmbărbăta în lucrarea mea, în ţarina lui Hristos. Numele ei îmi era necunoscut.
Pe data de 25 mai, eu şi soţia eram la Liturghie. Înainte de „Heruvic”, pe lângă noi a trecut o doamnă îmbrăcată modest, care ducea de mână un băieţel de vreo cinci ani. Nu ştim de ce ne-a atras atenţia. După terminarea Liturghiei, înainte de începerea Molebenului împărătesc, am observat-o din nou când a trecut pe lângă noi spre cutia cu lumânări. Se vedea că este „într-o stare interesantă”102, cum spuneau oamenii din vechime, care aveau o altă educaţie. Iată, roaba lui Dumnezeu, mă gândeam eu: are un copil micuţ, iar pe altul îl poartă în pântece amândoi se sfinţesc cu rugăciunile şi impresiile sfinte ale mamei -, ce cuminte e! Să o binecuvânteze Domnul şi Maica Domnului!
în acea clipă s-a apropiat de icoana Maicii Domnului „Grabnic ascultătoarea”, înaintea căreia noi stăm de obicei în Biserica „Intrării în templu a Maicii Domnului”, şi s-a aşezat în genunchi să se roage. În mod involuntar am văzut privirea ei îndreptată spre icoană. Ce privire avea, câtă credinţă se vedea în această privire, câtă dragoste
101 Serafima Nikolaievna Vişnevskaia trăieşte la Tobolsk. Vera înseamnă „credinţă”.
102 Era însărcinată.
283
faţă de Domnul, faţă de cele dumnezeieşti şi sfinte!… O, când mă voi ruga şi eu în felul acesta! „Maica Domnului!, s-a rugat pentru dânsa inima mea. Fă, Doamne, după credinţa ei!”
La ieşirea din biserică, prin uşile de la nord, lângă icoana „Chezăşia celor păcătoşi”, am întâlnit iarăşi femeia necunoscută. Avea în mână o prescură.
nu sunteţi dumneavoastră Serghei Aleksandrovici Nilus?, mi s-a adresat cu un zâmbet timid.
da… cu cine am onoarea?
S-a dovedit că aceasta era femeia care îmi scrisese în ianuarie din Tobolsk. Aceasta era Vera cu băieţelul ei de cinci ani, Serghei. La această pereche iubitoare de Hristos trebuie să ne oprim atenţia, să răsplătim cu iubire pentru iubire, să păstrăm într-o amintire binecuvântată imaginea lor curată, care reflectă cu razele sale o altă şi nepământească lume.
astăzi, mi-a spus Vera, eu şi Serioja ne pregătim ca mâine să ne împărtăşim şi să participăm la Sfântul Maslu, iar după aceasta vă rugăm să ne permiteţi să venim în vizită. Este atât de bine şi de vesel să găseşti oameni după sufletul tău, atât de mult ai vrea să te odihneşti de impresiile împovărătoare ale lumii! Să nu ne refuzaţi ospitalitatea dumneavoastră!
Şi ce mare bucurie ne-a făcut această nouă cunoştinţă! în aceeaşi zi în care ne-am cunoscut cu Vera la icoana „Chezăşia celor păcătoşi”, eu cu soţia treceam pe lângă mormintele marilor stareţi de la Optina şi, ca de obicei, am mers să ne închinăm acestora. Am intrat în paraclisul de deasupra mormântului stareţului Ambrozie şi i-am găsit aici pe Vera şi pe Serioja: acesta şi-a întins mânuţele înainte, cu palmele în sus şi a zis:
Părinte Ambrozie, binecuvântează!
în aceeaşi clipă ne-a observat mama copilului şi ne-a zis:
284
aşa ne-am obişnuit eu şi Serioja: doar părintele Ambrozie este prezent, viu şi nevăzut, împreună cu noi, aşa trebuie să cerem binecuvântarea lui, ca la un ieromonah!
Abia mi-am reţinut lacrimile.
A doua zi am intrat la părintele Anatolie în timp ce săvârşea Sfântul Maslu pentru Vera şi fiul ei. În afară de aceştia erau de faţă încă vreo 12 suflete de robi ai lui Dumnezeu, din diferite colţuri ale Rusiei. Trebuia să vezi ce seriozitate şi ce concentrare avea Serghei în timpul săvârşirii Tainei Sfântului Maslu! Iată cum mamele binecuvântate, prin laptele lor, încep să pregătească sufletul pruncuşorului pentru împărăţia Cerului! Nu aşa, oare, au educat evlavioşii boieri Kiril şi Maria sufletul celui pe care Domnul l-a pus luminător a toată Rusia, stâlp al Ortodoxiei, pe Cuviosul Serghie?
când sunt însărcinată ne spunea mai apoi Vera eu mă împărtăşesc de multe ori şi mă rog la acel sfânt al cărui nume aş vrea să-l dau viitorului meu copil, dacă se naşte de acelaşi sex. În a patra zi după Crăciunul anului 1905, mi-a murit primul meu copil, Nicolae, care s-a născut la Paştele anului 1900. Până la naşterea lui, m-am rugat Sfântului Ierarh Nicolae, rugându-l să-l primească sub acoperământul său pe copilul meu. S-a născut băiat şi i-am dat numele sfântului. Iată, Seriojik s-a născut în prima zi de Crăciun, în anul 1903. M-am rugat pentru el Cuviosului Serghie… După naşterea lui s-au întâmplat multe lucruri stranii, chiar remarcabile. Din cauza naşului, botezul a fost amânat până la Arătarea Domnului, iar îmbisericirea s-a făcut de întâmpinarea Domnului. Şi în legătură cu numele său s-a petrecut ceva neobişnuit, ceea ce nu s-a întâmplat cu ceilalţi copii. M-am rugat pentru dânsul la Cuviosul Serghie, iar la rugăciunea de opt zile, când părintele m-a întrebat ce nume aş vrea să-i dau copilului, gândurile mele s-au împărţit şi i-am răspuns: „Voi spune la botez”.
285
Acest lucru s-a petrecut pentru că în acel an s-a făcut preaslăvirea sfintelor moaşte ale Cuviosului Serafim, în care am crezut cu tărie întotdeauna. Când eram domnişoară, mergeam pe jos la Sarov din oraşul meu. Tot aici am simţit şi prima mişcare a copilului, chiar în timpul privegherii din ajunul zilei de 19 iulie. Şi de aceea nu ştiam şi eram nedumerită, dacă să-l numesc Serghie sau Serafim. Am început să mă rog ca Domnul să-mi descopere voia Sa şi în noaptea dinaintea Botezului Domnului, când hotărâsem să-l botezăm, am avut un vis în care eu şi noul meu născut am mers în Lavra Sfintei Treimi a lui Serghie. De aici am înţeles că Domnul vrea să-i dau copilului numele Cuviosului Serghie. Lucrul acesta m-a liniştit, cu atât mai mult cu cât şi Cuviosul Serafim îl iubea foarte mult pe acest mare sfânt al lui Dumnezeu şi cu iconiţa acestuia a fost aşezat în mormânt…
Eu ascultam aceste scumpe cuvinte ca pe murmurul unui pârâiaş cu apa vie a sfintei şi copilăreştii credinţe şi în inima mea băteau cuvintele măreţei făgăduinţe făcute de Domnul Sfintei Sale Biserici: „Nici porţile iadului nu o vor birui!”. Nu o vor birui! Adevărat, nu o vor birui, dacă şi în aceste timpuri cum sunt cele de acum Biserica lui Dumnezeu are încă asemenea fii.
Şi iarăşi au început să curgă insuflatele cuvinte ale Verei:
v-a plăcut Serjik al meu! Ce aţi fi spus dacă l-aţi fi văzut pe adormitul meu, Kolea?! încă de pe pământ a fost un locuitor al Cerului… Odată l-am culcat pe Koliusik al meu împreună cu ceilalţi copilaşi. Era pe la ora opt seara. Aud că mă cheamă din dormitor.
ce vrei, copilaşule?, l-am întrebat.
Stătea în pătuţul său şi mi-a şoptit emoţionat:
mămicuţa mea, mămicuţă! Ia priveşte ce mulţi îngeri zboară aici!
ce-i cu tine, Koliusik? Unde îi vezi?
286
Iar inima începuse să mi se cutremure.
peste tot, mămico, mi-a şoptit. Zboară de jur împrejur… Chiar acum mi-a uns capul. Chiar acum mi-au uns capul. Pipăie capul meu: vei vedea că este uns!
Am pipăit căpşorul: creştetul era ud, dar restul corpului nu era transpirat. M-am gândit: oare nu delirează copilaşul? Nu, nu avea temperatură, ochişorii erau liniştiţi, veseli, zâmbea… Am încercat temperatura şi la ceilalţi copii căpşoarele nu erau transpirate, iar ei dormeau liniştiţi. Dar el îmi spune:
dar tu, mama, cum de nu vezi îngerii? Sunt atât de mulţi… Şi Mântuitorul, mămico, a stat pe pat şi a vorbit cu mine…
Ce i-a spus Domnul copilului, nu ştiu. Sau nu am auzit nimic despre aceasta de la roaba lui Dumnezeu, Vera, sau nu am reţinut: ar fi fost greu să mă împotmolesc în acest torent de credinţă vie, cu minunile lui, care încălca hotarul între cele pământeşti şi cele cereşti…
koliusik mi-a prevestit moartea sa, a continuat Vera, bucurându-se că poate să-şi descarce inima înaintea oamenilor care sunt atenţi cu sufletul ei deschis. A murit a patra zi de Crăciun, iar despre moartea sa mi-a spus în septembrie. A venit la mine şi mi-a spus:
mămico! Curând voi pleca de la voi!
încotro, copilaşule, am întrebat.
la Dumnezeu.
cum aşa? Cine ţi-a spus asta?
voi muri, mămico! a spus el, alintându-se pe lângă mine. Dar voi, vă rog, să nu plângeţi: voi fi acolo împreună cu îngerii şi îmi va fi foarte bine acolo.
Am căzut cu duhul, dar îndată m-am liniştit: se poate să dau aşa importanţă cuvintelor unui copil?! A trecut puţin timp şi Koliusik al meu, în timp ce se juca, nici una nici alta, vine la mine şi iarăşi începe să-mi vorbească despre moartea sa, înduplecându-mă să nu plâng când va muri…
287
acolo îmi va fi aşa de bine, aşa de bine, scumpa mea mămică!, tot insista, mângâindu-mă, băiatul meu. Şi oricât l-am întrebat de unde îi vin astfel de gânduri şi cine i-a spus aceasta, nu mi-a dat nici un răspuns, parcă evitând cu o isteţime deosebită astfel de întrebări.
Nu i-a vorbit despre aceasta Mântuitorul micuţului Kolea, când pe lângă pătuţul lui zburau îngerii?…
dar cât de minunat a fost acest copil, a continuat Vera, judecaţi măcar după următoarea întâmplare. În casa noastră lucra un bătrân tâmplar, repara nişte porţi şi s-a lovit cu toporul la un deget. Bătrânul a alergat la bucătărie, unde eram eu, şi mi-a arătat rana din care curgea sângele şuvoi. În bucătărie era şi Kolea. A văzut degetul însângerat al tâmplarului şi, cu un plânset amar, a fugit în sufragerie, la icoana Preasfintei Treimi. A căzut în genunchi înaintea icoanei şi a început să se roage înecându-se în lacrimi:
preasfântă Treime, vindecă degeţelul tâmplarului!
Pe când se ruga, eu şi tâmplarul am intrat în sufragerie, iar Kolea, fără să se uite la noi, adâncit în rugăciune, a continuat cu lacrimi să repete:
preasfântă Treime, vindecă degeţelul tâmplarului!
Eu m-am dus după un medicament şi bandaj, iar tâmplarul a rămas în sufragerie. Când m-am întors, ce văd: Koliusik şi-a întins mâna la o candelă, a luat ulei şi cu acesta a uns rana, iar bătrânul tâmplar ţinea înaintea lui mâna rănită şi plângea de duioşie şi tot repeta:
ei, ce mai copil, ce mai copil!
bătrâne, dar de ce plângi?, i-am zis eu. Ai fost la război şi nu ai plâns, iar acum plângi?
copilul dumneavoastră… de cremene să fii, şi tot te face să plângi!
Şi ce credeţi dumneavoastră?! Sângerarea s-a oprit repejor şi rana s-a închis fără medicamente, doar cu un bandaj. Aşa era scumpul meu Koliusik, incomparabilul meu băiat… Înainte de Crăciun, tatăl meu vitreg, care e şi
288
naşul băieţelului, m-a rugat să-l trimit să stea un timp în satul lui. Kolea era preferatul său. Dar această călătorie i-a fost fatală copilului: acolo s-a îmbolnăvit de scarlatină. Despre boala lui Kolea am primit vestea printr-un curier (atunci erau greve generale şi nu am primit telegrama trimisă) şi abia peste 24 de ore am reuşit să ajung în sat la el. Când am ajuns, Kolea era destul de vioi, scarlatina se pare că trecuse şi nimănui nu-i trecea prin cap că sunt ultimele ore din viaţa copilului. Am comandat să se slujească un moleben pentru însănătoşirea lui. În timpul slujbei, Kolea s-a rugat cu stăruinţă şi a tot cerut să i se dea icoanele spre sărutare. După moleben, s-a simţit atât de bine încât preotul nu l-a mai împărtăşit, cu toată insistenţa mea, spunând că este sănătos şi nu mai trebuie împărtăşit. Toţi ne-am înveselit. După moleben, am gustat câte ceva şi ne-am dus să ne odihnim; a dormit şi soţul meu. Eu stăteam lângă patul lui Kolea, fără să mă gândesc că sunt ultimele clipe din viaţa sa. Pe neaşteptate, mi-a spus:
mămico, când voi muri, să mă purtaţi în jurul bisericii…
ce spui tu, Dumnezeu este cu tine, copilaşule. Noi suntem cu tine, Dumnezeu ne va da viaţă.
şi naşul va veni curând după mine, a continuat Kolea.
Apoi a tăcut puţin şi a zis:
mămico, iartă-mă!
de ce să te iert, copilaşule?
pentru toate, pentru toate să mă ierţi, mămico!
dumnezeu te iartă, Koliusik, i-am răspuns eu. Tu să mă ierţi: eu am fost severă cu tine.
Aşa i-am spus, dar nici nu mă gândeam că este ultimul meu rămas bun cu acest copil.
nu, nu am de ce să te iert. Pentru toate, pentru toate îţi mulţumesc, micuţa mea mămică!
Atunci, nu ştiu de ce, dar mi s-a făcut frică; l-am trezit pe soţul meu:
trezeşte-te, Koliusik se pare că moare!
289
ce-i cu tine? mi-a răspuns soţul. Îi este mai bine, doarme.
În acest timp, Kolea stătea culcat cu ochii închişi. La cuvintele soţului, a deschis vesel ochii şi cu un zâmbet a zis:
nu, eu nu dorm, eu mor. Rugaţi-vă pentru mine!
A început să-şi facă semnul crucii şi să se roage:
preasfântă Treime, mântuieşte-mă! Sfinte Ierarhe Nicolae, Cuvioase Serghie, Cuvioase Serafim, rugaţi-vă pentru mine! Ungeţi-mă cu untdelemn! Rugaţi-vă toţi pentru mine!
Şi cu aceste cuvinte s-a încheiat pe pământ viaţa scumpului meu băiat: feţişoara lui s-a luminat cu un zâmbet şi a murit. Şi pentru prima dată în viaţa mea mi s-a revoltat inima aproape până la murmur. Atât de mare era durerea mea, încât nu am vrut să accept gândul că Domnul a hotărât să-mi răpească această comoară. L-am rugat cu insistenţă, aproape I-am cerut ca El, Care poate orice, să-mi învieze copilul. Nu mă puteam împăca cu gândul că Domnul poate nu doreşte să-mi îndeplinească rugăciunea. În ajunul înmormântării, văzând că trupul copilului meu continuă să rămână fără suflare, cu toate rugăciunile mele, am ajuns la deznădejde. Şi deodată, cum stăteam la căpătâiul sicriaşului într-o adâncă cugetare, am întins mâna să iau Evanghelia şi să citesc acolo unde se va deschide. Evanghelia s-a deschis la Capitolul 18, versetul 16 din Evanghelia după Luca şi am citit: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia”.
Aceste cuvinte au fost pentru mine un răspuns al Mântuitorului la durerea mea şi ele, într-o clipă, mi-au smerit inima şi m-am supus voii lui Dumnezeu.
La îngroparea lui Koliusik s-a împlinit cuvântul său: împrejurul bisericii erau troiene mari de zăpadă şi, ca să ducem sicriaşul în pridvor, a fost nevoie să înconjurăm biserica. Aceasta mi-a fost şi semn, şi bucurie. Dar când băiatul meu a fost îngropat în pământul îngheţat şi pe
290
mormântul lui s-a aşternut linţoliul iernii aprige, din nou o mare întristare a pus stăpânire pe inima mea şi iar l-am cerut de la Domnul pe fiul meu, rugându-mă şi ziua, şi noaptea. La patruzeci de zile m-am pregătit să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine şi în nebunia mea am cerut de la Dumnezeu să mi-l învieze. Şi chiar în a patruzecea zi l-am văzut pe Kolea în vis. A venit la mine senin şi vesel, luminat de ceva strălucitor, şi mi-a spus:
mămico, nu se poate! Mămico, nu se poate! Mămico, nu se poate!
de ce nu se poate?, am strigat eu cu deznădejde.
nu trebuie, nu cere asta, mămico!
dar de ce?
ah, mămico! Tu nu te-ai fi gândit să ceri aceasta dacă ai fi ştiut cât de bine îmi este aici, la Dumnezeu. Este incomparabil mai bine, incomparabil mai bine, mămica mea scumpă!
M-am trezit şi parcă o mână mi-a luat toată durerea. Au trecut trei luni şi s-a împlinit şi al doilea cuvânt al lui Kolea: după dânsul, a plecat în lăcaşurile împăratului Ceresc şi naşul său de botez.
Multe lucruri minunate mi-a povestit din viaţa ei roaba lui Dumnezeu, Vera, dar nu se poate spune totul: vii sunt încă oamenii pe care poate să-i atingă cuvântul meu… Prin tăcere, nimeni nu s-a căit încă: de aceea este mai bine să tăcem, de această dată!
M-am dus să o conduc pe Vera şi pe Serjikul ei prin grădina noastră în direcţia spitalului mănăstirii. Era în ziua plecării lor de la Optina. În întâmpinarea noastră venea unul dintre cei mai venerabili stareţi, părintele A., care ieşise din activitate şi locuia în clădirea spitalului. Ne-am apropiat de dânsul pentru binecuvântare, Serjik şi-a întins şi el mânuţele.
291
binecuvântaţi, părinte!, am zis eu.
Dar stareţul, atingând pământul cu mâna, s-a plecat în faţa lui Serjik.
binecuvântează tu mai întâi!
Şi spre mirarea tuturor, copilul şi-a potrivit degetele şi, ca un preot, l-a binecuvântat pe stareţ.
Ce va fi oare cu acest copil?
5 iunie
încă ceva despre stareţul Varnava de la Schitul Cernigovska
Aveam la Moscova o cunoştinţă apropiată, Tatiana Egorovna Jiceniova103. Era moaşă, de profesie104, o practiciană foarte bună, solicitată în multe şi distinse case din Moscova, unde era primită nu doar ca specialist, ci şi ca prietenă a acelor familii. După câte îmi amintesc, era apropiată şi de casa lui Viktor Mihailovici Vasneţov105, acest Rafael al nostru, ai cărui copii, aproape toţi, au văzut lumina zilei cu ajutorul Tatianei. Această fată era un om minunat, cu o inimă bună şi cu un suflet curat, rusesc şi ortodox.
Ieri mi-am amintit de părintele Varnava, acum se cuvine să-mi amintesc şi de ea, deoarece marele stareţ a săvârşit nu puţine lucruri în viaţa ei ca înainte-văzător şi cârmuitor duhovnicesc şi, cine ştie, dacă nu i-a şi mântuit sufletul pentru viaţa veşnică.
A fost un timp când Tatiana, pe care eu o cunoscusem deja ca mărturisitoare a Ortodoxiei, credea în felul ei: se ţinea de Biserică, dar din cele ale Bisericii nu primea tot, ci
103 A trecut la Domnul pe 19 decembrie 1916.
104 întotdeauna a lucrat cu Sneghiriovici.
105 Pictor clasic rus.
292
doar ceea ce îi plăcea. De exemplu, nu recunoştea monahismul, nu voia să ştie nimic despre mănăstiri. Era dintre aceia care se închinau la idolul numit activitate obştească, dar monahul nu este oare un lucrător obştesc? Adevărul este că mult poate rugăciunea dreptului pentru îmblânzirea Stăpânului, şi de dragul a doar zece drepţi, Dumnezeu a promis să aibă milă de mii de sodomeni plini de griji, iar despre aceasta nici prin minte nu le trecea deştepţilor din acel timp. Tatiana Egorovna era cultă, trăia dintr-o muncă independentă şi de aceea nu suferea „trândăvia călugărească”. Se pare că „din principiu” nu intrase în nici o mănăstire, iar pe monahi îi întâlnea doar pe străzile Moscovei.
Ultima oară am văzut-o pe Tatiana după întâlnirea mea cu părintele Varnava. În discuţia avută cu dânsa, a venit vorba despre această prejudecată pe care o avusese. Sub impresia întâlnirii mele recente cu părintele Varnava, am întrebat-o dacă a auzit despre acest stareţ.
nu numai că îl cunosc, dar şi venerez în el pe sfântul lui Dumnezeu şi pe adevăratul înainte-văzător. El mi-a spulberat toate teoriile mele despre mănăstiri şi despre monahi şi m-a încredinţat că şi în timpurile noastre viclene, pe pământul nostru păcătos, există sfinţi.
Şi Tatiana Egorovna mi-a destăinuit următoarele:
probabil că dumneavoastră vă amintiţi de acea vâlvă din societatea inteligentă a Moscovei, pe care a stârnit-o o damă englezoaică, Cat Marsden, care a descoperit printre străinii Siberiei, aşezări întregi cu oameni infectaţi de lepră. A ridicat în picioare nu doar la Moscova, ci în toată Rusia, inima care mai e capabilă să răspundă la necazurile aproapelui. Atunci aceasta mi-a atins şi mie inima: m-am gândit să las totul şi să merg în Siberia, la cei leproşi. Mi se părea că mai presus de slujirea acestor nefericiţi nu mai există altă nevoinţă pe lume. Pe acest motiv am legat şi o corespondenţă cu autorităţile judeţene din acele ţinuturi, unde Cat Marsden făcuse înfricoşătoarele descoperiri.
293
Lucrurile începuseră să se aranjeze şi nu-mi mai rămăsese decât să-mi iau catrafusele şi să plec. Toată această corespondenţă, precum şi intenţia de a pleca am tăinuit-o în inima mea şi nu am spus nimic celor apropiaţi.
în ajunul definitivării calculelor mele cu viaţa de la Moscova, am fost la o priveghere în Biserica „Hristos Mântuitorul”, biserica mea preferată şi cea mai apropiată de locuinţa mea. De la priveghere, am intrat la unii dintre cunoscuţii mei apropiaţi. Ceva m-a făcut să le descopăr taina inimii mele şi să le dau o sărutare de adio. Nici nu putea fi vorba de o schimbare a hotărârii mele.
I-am găsit pe cunoscuţi într-o stare sufletească deosebită. Mi-au spus că dintr-o clipă în alta urma să vină părintele Varnava.
cine este acest părinte?, am întrebat eu cu neplăcere.
dar nu-l ştiţi pe părintele Varnava, de la Schitul Cernigovska de lângă Lavra Sfintei Treimi a lui Serghie?!, mi s-a răspuns cu o uşoară undă de reproş.
Apoi acest oaspete mi-a devenit şi mai neplăcut prin faptul că seara mea la aceşti oameni va fi stricată prin venirea sa. M-am închistat precum melcul în cochilie şi m-am hotărât să mai stau puţin şi să plec înainte de a mă întâlni cu monahul neplăcut. Dar în antreu s-a şi auzit clopoţelul, apoi a intrat în sufragerie, unde stăteam la masa de ceai, un ieromonah bătrâior, cu o cruce pe piept, însoţit de o mulţime de slugi ale cunoscuţilor mei. M-am dat într-o parte, ca să nu împiedic fuziunea de sentimente al stăpânilor, dorind ca, pe ascuns, să evit întâlnirea nedorită. Privirea ageră a părintelui Varnava m-a şi remarcat.
dar pe cine aveţi la dumneavoastră?, a întrebat, arătându-mă.
Am fost prezentată.
ei, dar ce fată bună eşti tu!, a exclamat el cu bucurie.
în inima mea s-a mişcat un sentiment duşmănos: de ce mă linguşeşte? M-a văzut întâia oară şi deja mă laudă!
294
Iată făţărnicia şi ipocrizia călugărească… Dar părintele Varnava nu s-a domolit. Mi-a prins capul cu mâinile şi mi-a spus:
eşti o fată bună, bună, dar nu gândeşti bine. Ia să mergem, fiică, în altă cameră, ca să vorbim în secret!
Supunându-mă unei puteri nevăzute din vocea părintelui, m-am dus după dânsul în camera de oaspeţi. Părintele a încuiat uşa şi s-a aşezat pe divan, iar pe mine alături de dânsul. Din nou ceva ostil şi respingător a fremătat în sufletul meu. Stareţul mi-a luat mâna în mâna lui… Mi-a venit greu…
ia spune-mi, fiică, de ce le-ai gândit pe toate în căpşorul tău? Sau tu nu ai ce face aici? Nimeni nu are nevoie de tine? Spune-mi, scumpo, de ce te-ai pregătit să pleci acolo?
Am încremenit… Deodată, stareţul mi s-a făcut ca un tată.
părinte! Acolo este suferinţă, acolo este nevoinţă! Nu are cine să-i mângâie, nimeni nu le vine în ajutor; acolo mor oameni oropsiţi, iar aici…
Părintele m-a întrerupt:
dar aici nu este oare suferinţă, fiico? Oare, în lucrarea la care te-a pus Domnul, nu este nevoie de ajutorul tău? Nu sunt oare suferinţe pe care tu le poţi uşura? Nu este nevoie de mângâierea pe care tu ai putea-o da cu fapta şi cu cuvântul? Cui îi laşi pe cei care sunt obişnuiţi să se încreadă în experienţa ta? Şi pentru ce? Ca să fugi nu se ştie unde, nu se ştie pentru ce, pentru un lucru pe care nu l-ai învăţat, într-un mediu de viaţă pe care nu îl suporţi? Ţi s-a dat o cruce a vieţii tale, ţi s-a arătat drumul şi aici eşti de folos, pentru că ţi le-a dat Dumnezeu şi pentru aceasta ţi s-au dat forţele şi cunoştinţele necesare. Iar ceea ce ţi-ai pus tu în gând este o cruce arbitrară şi pentru aceasta Dumnezeu nu îţi va da puteri, pentru că nu este nevoinţă, ci mândrie
295
duhovnicească: nu vrem o lucrare neobservată într-o vie mică a lui Hristos, hotărâtă pentru puterile noastre, ci să ne dea o lucrare mare şi văzută!…
Nu pot să redau cu ce putere îmi vorbea părintele; cuvintele sale, ca un ciocan puternic, îmi zdrobeau toate intenţiile mele, precum cioburile unui vechi vas de lut şi lucru straniu loviturile acestui ciocan îmi făceau sufletul mai uşor şi mai senin…
-Aşadar, ascultă, fiică!, mi-a spus stareţul spre sfârşit. Îţi spun ţie păcătosul ieromonah Varnava: tu nu ai drum încolo, nu ai pentru aceasta binecuvântarea lui Dumnezeu! Rămâi aici şi, dacă va trebui, Domnul îţi va trimite alţi lucrători.
Părintele îmi spunea aceste cuvinte, iar eu, aplecându-mi capul pe umărul lui bătrân, plângeam în hohote ca un copil. Sărmana mea inimă îmi bă tea uşor şi cu bucurie: parcă luase o stâncă de pe umerii mei măreţul înainte-văzător… Eu plângeam, iar el, cel binecuvântat, şedea lângă mine şi îmi mângâia capul şi cu inexprimabilă iubire a zis:
aşa, aşa, fiică! Aşa, bucuria mea, aşa, scumpa mea!
Nu am mai plecat la leproşi. Şi cât îi mulţumesc lui Dumnezeu acum pentru aceasta, cu atât mai mult cu cât şi Cat Marsden s-a arătat mai apoi ca şi acele tobe care se aud dincolo de munţi.
Pleacă la cer, unul câte unul, marii noştri evlavioşi. Cine îi va înlocui?
296
7 iunie
Vizita episcopului la Optina şi la noi. Părintele N. mă smereşte. Ispita. Nebunia pentru Hristos a părintelui N.
Pe data de 3 iunie a vizitat Sihăstria Optina îngerul Bisericii de la Kaluga, preasfinţitul Veniamin. A petrecut sub acoperişul Optinei aproape 24 de ore, a slujit Liturghia, a trecut prin mănăstire şi prin schit, a intrat în câteva chilii, a trecut şi pe la noi, în scumpul nostru colţişor. A stat la noi vreo 20 de minute, a fost foarte binevoitor cu noi şi cu toţi casnicii noştri şi ne-a lăsat despre sine cea mai luminoasă amintire, îmi pare rău că nu a fost o vreme bună şi vlădica nu s-a putut bucura în întregime de toată frumuseţea Optinei.
Pe data de 4 iunie, părintele arhimandrit a oferit o masă arhiereului. Eu şi soţia am fost printre cei invitaţi. Vlădica a vorbit foarte mult cu mine la acest prânz. După trapeză, întorcându-ne acasă, l-am găsit la noi pe prietenul nostru, părintele N., şi i-am spus:
am obosit, părintele meu. Cât a ţinut prânzul am fost nevoit să fiu centrul spre care s-au concentrat toate discuţiile.
apoi să ştii care este centrul!, a râs părintele N. Este bun centrul, nimic de zis, însă v-au pus în colţ. Iată centrul dumneavoastră!
Adevărat! Cum e asta: stând în colţ te crezi în centru?! Dar dacă singurătatea mea de la Optina, unde se trăieşte, se gândeşte şi se lucrează atât de bine, este un colţ, parcă spre pedeapsă pentru multele mele păcate, atunci să fie binecuvântată în veci acea voinţă, care m-a pedepsit cu acest colţ. „Certându-mă, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat.”
297
Ne pregătim pentru ca pe 8 să ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine. Vrăjmaşul nu doarme şi astăzi, înainte de spovedanie, cât pe ce să mă ospătez cu o mare neplăcere, dând motiv de neînţelegere cu părintele înaintestătător, pe care îl stimez şi îl iubesc profund. Dar nu degeaba au trecut pentru mine doi ani cot la cot cu smerenia monahală a nevoitorilor de la Optina — m-am smerit şi eu, căci nu era greu pentru mândria mea de mirean. Am avut această ispită după Liturghia târzie, când eu şi soţia trebuia să mergem la spovedit la stareţul şi duhovnicul nostru, părintele Varsanufie. După spovedanie ne-am întors acasă, iar aici o nouă ispită: când mă uit la intrare, văd că pe cerul proaspăt pictat al schiţei mele cineva a scris cu litere mari, în franţuzeşte: „La nuée” (Norul).
Repede am ghicit că vinovat de această „obrăznicie” nu poate fi nimeni altul decât părintele N., prietenul nostru: se încadra în predispoziţia sa pentru o oarecare nebunie pentru Hristos sub care, adeseori, pentru mine se ascundeau lecţii ziditoare despre virtuţile creştine. În mod sigur, el, văzând apariţia unui nor pe cerul meu duhovnicesc, a scris acel cuvânt, mai ales că obişnuia, spre mirarea tuturor, să intercaleze în vorbire câte un cuvânt franţuzesc… M-am uitat spre terasa noastră, iar el, scumpul nostru, stătea într-un colţ şi zâmbea pe sub mustaţă, aşteptând să vadă ce iese din această glumă.
ah, părinte, părinte!, am râs şi eu împreună cu el. Iată ce ştrengar!
Iar „ştrengarul” s-a ridicat, a venit la pânză, a şters cu mâneca reverendei sale cele scrise şi cu un zâmbet a zis:
vedeţi? Nu a rămas nimic!
Şi nici în inima mea nu mai rămăsese nimic din tulburarea de dimineaţă… Fără îndoială, prietenul nostru are un al doilea văz prin care vede ceea ce este ascuns de ochiul unui om obişnuit. Nu degeaba a dus o viaţă cucernică de peste 40 deani în mănăstire.
298
14 iunie
Gruşa cea bolnavă. Boala şi vedenia ei.
Prevenirea unui incendiu. Minunea salvării Gruşei de otravă.
încă din primele zile, când ne-am stabilit la Optina, a venit la casa noastră o fată de ţăran, bolnavă de epilepsie, din satul Stenino. O chema Gruşa. Este o roabă a lui Dumnezeu şi o mare suferindă din anii copilăriei. Acum are vreo patruzeci de ani şi se chinuie cu boala ei de la cinci ani. Are boala copiilor, adică epilepsie. Sărmana! Şi ce nu se întâmplă cu dânsa în timpul crizelor!… Am aflat de la ea că s-a îmbolnăvit în timpul unor certuri din familie, între cei în vârstă.
vorbe proaste, mi-a spus Gruşa. Se certau zdravăn. În clipele acelea m-a pălit, ca şi cum m-ar fi dat de pământ, am rămas inconştientă, am făcut spume la gură şi pe duşumea mă loveam de tot ce întâlneam. Şi aşa, din pricina acestor vorbe proaste, voi suferi până la mormânt.
Gruşa are crize chiar şi de câteva ori pe zi, fără vreo cauză evidentă: stă jos sau în picioare, face câte ceva şi, deodată, bufi. de pământ şi cu capul de ce se nimereşte şi se zbate în spasme îngrozitoare, făcând spume la gură.
dumnezeu este milostiv, Gruşa, i-am spus eu. Nu vei fi bolnavă până la mormânt, cândva îţi va trece.
nu, a replicat dânsa. Suferinţa aceasta mă va însoţi până la mormânt. Dar slavă lui Dumnezeu, a adăugat ea cu veselie, îmi este de folos sufletului, doar aceasta este voia lui Dumnezeu!
în timpul unei crize, Gruşa a stat inconştientă trei zile şi trei nopţi. Tatăl ei, Pavel, un bătrân de 70 de ani, mi-a spus:
am crezut că a murit, dar ne temeam să o înmormântăm.
299
în timpul acesta, Gruşa s-a învrednicit să o vadă pe Sfânta şi Marea Muceniţă Varvara, care a condus-o prin multe locaşuri cereşti, i-a arătat locuri de fericire şi de chin, a învăţat-o cum să se roage la Dumnezeu, cum să stea în biserică, cum să trăiască, cum să priceapă voia lui Dumnezeu. Gruşa noastră nu este „subiect pentru scris”. Se bâlbâie groaznic atunci când se tulbură şi de aceea multe dintre povestirile sale nu le înţelegi. Dar un lucru este clar: prin ea mi s-a arătat de ce se mişcă atât de mult inima mea la cuvintele Evangheliei: „în acest ceas Iisus s-a bucurat cu duhul şi a zis: «Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta bunăvoinţa Ta»”106.
Cum s-a stabilit la noi Gruşa, nu-mi mai amintesc. Îmi amintesc doar că atenţia mea s-a oprit mai întâi asupra tatălui ei, bătrânul Pavel, care zilnic, pe orice vreme şi orice drum, se târa de la Stenino107 ca să se roage în bisericile Optinei. Întâi l-am cunoscut pe dânsul, apoi şi pe Gruşa. Îmi amintesc că, atunci când s-a stabilit la noi, am fost avertizaţi:
să fiţi atenţi nu cumva să vă dea foc: nu este greu ca în timpul unei crize să dea jos o lampă şi să se producă un incendiu.
Am mulţumit acelor oameni buni pentru avertisment, dar pe Gruşa am lăsat-o să trăiască la noi, să ajute la bucătărie, să cureţe cartofi.
Nu trecuse nici o lună de la instalarea ei, când a venit alarmată, în fugă şi, bâlbâindu-se groaznic, ne-a spus:
ei, fetelor! Ceva la noi arde: miroase a ars!
Era pe la ora 11 noaptea: la noi toţi se pregăteau de culcare.
106 Luca 10, 21.
107 Se află la o verstă şi jumătate depărtare de Optina, de cealaltă parte a Jizdrei.
300
unde arde? Ce-i cu tine, Gruşa?
Au ieşit în fugă pe cerdac, au ocolit casa, s-au uitat în magazia de lemne, în gheţărie (toate acestea sunt în aceeaşi construcţie de lemn, la cinci paşi de casă). Nicăieri, nimic, dar mirosea a ars. Toţi au râs de Gruşa: bolnavă ce să înţelegi de la dânsa?!
La acest zgomot am ieşit şi eu. Când i-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-au povestit râzând. Totuşi am ieşit cu un felinar să cercetez magazia. Şi ce am găsit? Chiar lângă peretele magaziei, înjghebat din scânduri groase, uscate ca praful de puşcă, am găsit un hârdâiaş cu cenuşă, iar sub cenuşă cărbuni care ardeau. Doagele se aprinseseră, iar peretele magaziei deja mocnea. Încă o jumătate de oră şi am fi ars. Un cap „deştept” al unei slugi sănătoase a pus cenuşă fierbinte într-un hârdâiaş de lemn şi cât pe ce era să provoace un incendiu, iar bolnava, epileptica Gruşa, a izbăvit de incendiu şi pe stăpânii ei, şi pe sluga sănătoasă. Aşa „s-a îndreptăţit înţelepciunea prin copiii săi”.
Iată, noaptea aceasta s-a săvârşit o mare minune cu Gruşa. Ieri, sâmbătă, Gruşa s-a împărtăşit împreună cu bucătăreasa noastră, Lunea. Noaptea spre duminică, Gruşa a avut o criză din cele obişnuite. După crize, ea se găseşte un timp parcă în afară de sine şi recunoaşte cu greu ceea ce se întâmplă în jurul ei. După această criză, i s-a făcut sete. În camera servitorilor toţi dormeau. Şi i-a spus ei o voce oarecare:
mergi în colţul sfânt: acolo este o sticlă cu apă sfinţită; ia şi bea!
Aşa a şi făcut. Dar nu a avut timp să ia o înghiţitură din sticlă, că a şi scuipat-o. I s-a părut că apa i-a ars buzele. Fără să bea nimic, a adormit. Trezindu-se dimineaţa, ce a văzut: şorţul ei era ars în întregime, din el atârnau nişte zdrenţe, deşi era nou şi tare, iar colţul gurii şi buzele erau arse de asemenea. S-a dovedit că Gruşa luase în gură acid sulfuric: aceeaşi servitoare care era cât pe ce să ne dea foc,
301
a pus sticla cu acid pe poliţa cu icoane… Am aflat cât bine i-a făcut Domnul acestei fete, cum a izbăvit-o de otrava îngrozitoare, şi toţi ne-am dus să ne minunăm de Gruşa, să-i vedem buzele arse şi şorţul ei, din care rămăseseră doar nişte petice. „Iar de veţi bea ceva de moarte, nu vă va vătăma.”
Şi cât de simplu se săvârşesc aici toate acestea! De altfel, şi acolo în lume, nu tot aşa de simplu se săvârşesc, în viaţa fiecărui creştin, semne minunate ale milostivirii lui Dumnezeu? Doar că acolo se remarcă puţin: nu este timp pentru asta.
16 iunie
Protoiereul O.N. de la Petrograd. Despre „o doamnă ilustră”.
Un renumit protoiereu108 de la Petrograd a fost pentru câteva zile oaspetele Sihăstriei Optina, apropiat nouă cu duhul, dar şi prin vechimea legăturilor de prietenie. El este, desigur, un om cu o înaltă cultură, un academist; dar inima sa, din fericire, nu s-a secătuit cu scolastica academică şi este capabil să înţeleagă şi să simtă frumuseţea şi profunzimea credinţei copilăreşti, fără multă bătaie de cap. Anul trecut venind de la cumâs (în fiecare vară mergea în stepele Samarei la cumâs), părintele protoiereu a trecut pentru o singură zi ca să ne viziteze la Optina, neavând nici o dorinţă întru cunoaşterea duhului ei. L-am dus la stareţii noştri şi acum el este un optinean. Mi se pare că în acest an deja vine a treia oară.
108 Părintele Pavel Levaşiov, înaintestătătorul bisericii Cartierului General.
302
A intrat pe la noi părintele Nectarie şi, nici una nici alta, a început să vorbească despre o „damă ilustră”, pe care trebuie să o primim la noi. Cine este această damă? Prietenul nostru nu vorbeşte degeaba.
19 iunie
„Dama ilustră” este o încurcă-lume.
Catedra de oratorie bisericească şi rostirea unei parabole.
La noi vrea să vină O.F.R.109, o veche prietenă şi marea noastră preferinţă. Astăzi am primit de la dânsa o scrisoare, nu ne mai scrisese demult în care ne roagă să o primim în comuniune cu noi. Ne scrie că este pregătită să trăiască măcar la Kozelsk, ca să fie mai aproape de acel izvor din care noi scoatem apă vie, să trăiască cu ceea ce trăieşte sufletul nostru.
Oare nu este Lipocika (numele său este Olimpiada) noastră acea ilustră damă pe care ne-a prezis-o părintele Nectarie? Nu este bogată prin viţa ei nobilă şi prin averea ei, ci sufletul său este cu adevărat ilustru: este bună, iubitoare, blândă… Doar căpşorul ei este confuz: locuind tot timpul la Petrograd cu oameni de orientare nouă, fără să excludă persoane bisericeşti de orientare înnoitoare110, Lipocika noastră sărise de pe axul Ortodoxiei autentice şi alerga dintr-o parte în alta, negăsindu-şi nicăieri odihna.
O va găsi, oare, aici? Noi suntem dintre cei ireconciliabili: ne străduim să trăim după vechile cutume, după credinţa cea veche şi autentică, şi nu acceptăm nici un fel
109 Olimpiada Fiodorovna Rogozina.
110 Obnovlenţi = mişcare schismatică în Biserica Rusă, care accepta învăţătura marxistă (n. tr.).
303
de inovaţii. Astăzi i-am scris şi i-am spus că o aşteptăm cu mare dragoste şi bucurie.
Am auzit că un om destul de apropiat de mine, prin legăturile mele de mai înainte cu gubernia Orlov, are intenţia ca, după moarte, să lase un capital important pentru crearea unei catedre de artă oratorică bisericească, la una dintre academiile teologice. M-a îndurerat faptul că un om bun înţelege atât de denaturat izvoarele propovăduirii bisericeşti. Am discutat pe această temă cu părintele Nectarie… Este adevărat că am vorbit mai mult eu, iar el a tăcut, dar îi strălucea un zâmbet fin în colţul ochilor vii şi luminoşi.
ei, dar dumneavoastră, părinte, ce gândiţi despre aceasta?
se cuvine ca eu să pătrund în gândirea dumneavoastră, mi-a răspuns zâmbind. Nu să împrumutaţi dumneavoastră cunoştinţe de la mine. Dumneavoastră aţi lecturat sute de cărţi, iar eu ce am citit? Dimineaţa sunt îndurerat, iar seara sunt deznădăjduit…
Iar din ochi i s-a revărsat un râs copilăresc.
iaca bine!, cum obişnuieşte să spună părintele Nectarie. Spuneţi că vor să înfiinţeze o catedră de oratorie la facultatea de teologie. Nu aţi auzit dumneavoastră cum un preot de la ţară, care nu învăţase la nici o academie, a străpuns prin cuvântul său chiar inima împăratului, care salvase întreaga Europă, a împăratului Alexandru cel Binecuvântat!
nu am auzit, părinte!
să nu vă plictisiţi ascultându-mă. S-a întâmplat în timpul unei călătorii a împăratului prin Rusia, parcă atunci când a mers de la Petrograd la Taganrog. Pe atunci nu erau căi ferate şi împăraţii îşi cutreierau împărăţia cu ajutorul cailor. S-a întâmplat ca suveranul să treacă printr-un sat sărac şi nu era prevăzut ca alaiul să se oprească aici. Preotul locului ştia acest lucru, dar din iubirea lui pentru
304
împărat dorea să întâmpine alaiul şi să-l însoţească aşa cum se cuvine. Şi-a chemat enoriaşii la biserică, toţi în haine de sărbătoare, a ieşit şi părintele în veşminte luminoase, cu o cruce în mână. Alături de el era cântăreţul cu apa sfinţită şi cu busuiocul. Au început să aştepte ca să vadă când se va ridica norul de praf de pe drum şi va apărea alaiul împărătesc. Şi iată, când şi-a făcut apariţia alaiul împărătesc, preotul a ridicat crucea deasupra capului şi a binecuvântat pe suveranul care se apropia. Suveranul l-a observat şi a poruncit ca toate trăsurile să se oprească, a coborât din trăsură şi s-a dus la preot. Acesta i-a dat crucea spre închinare, l-a stropit cu apă sfinţită şi i-a spus următoarele cuvinte: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Împărate pământesc!, intră în casa împăratului Ceresc, că a ta este împărăţia şi a Lui este puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”111. Şi ce credeţi, tătucul meu, S.A.?! Atât de tare a pătruns acest cuvânt inima împăratului, încât a poruncit aghiotantului său să-i dea preotului 50 de ruble pentru nevoile bisericii. Nu numai atât, i-a spus să repete aceste cuvinte şi i-a mai dat 50 de ruble. 100 de ruble a socotit împăratul că ar costa scurtul cuvânt al preotului…
Părintele Nectarie şi-a întrerupt povestirea şi a râs cu râsul său copilăresc.
de altminteri, a adăugat el cu o figură serioasă, dumneavoastră, domnule, aţi citit sute de cărţi.
A tăcut puţin şi apoi a zis:
când am fost hirotonit ieromonah, fostul nostru vlădică, Macarie, pătrunzând atunci cu privirea lui sfântă neorânduiala
111 După cum consemnează tradiţia, preotul a spus: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Acest împărat pământesc intră în cămara împăratului Ceresc. Aceluia îi este slava a Ta este cinstea şi puterea. Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!”. Se spune că preotul, repetând aceste cuvinte la dorinţa împăratului, a îndrăznit să zică: „Repetaţi şi dumneavoastră, Maiestatea Voastră!”. Şi a primit 100 de ruble.
305
mea duhovnicească, a spus după hirotonirea mea un cuvânt tot atât de scurt, dar atât de puternic, încât şi acum mi-l amintesc şi nu îl voi uita până la sfârşitul vieţii. Chemându-mă în altar, mi-a zis: „Când vei fi necăjit şi deznădăjduit şi vei vedea că ai ispite grele, să repeţi doar aceste cuvinte: «Doamne, cruţă, miluieşte şi mântuieşte pe robul Tău, ieromonahul Nectarie!». Doar atât mi-a spus, dar cuvântul său m-a salvat nu numai o dată, ci mă salvează până în ziua de astăzi, deoarece a fost spus cu putere.
Da, m-am gândit eu, cu acea putere pe care nu o poţi primi decât de la Dumnezeu şi pe care nu ţi-o poate da nici o artă de la Catedra de oratorie pe care vrea să o înfiinţeze cunoscutul meu de la Orlov.
De ce anume necazuri l-a izbăvit pe prietenul meu cuvântul vlădicăi Macarie, nu mi-a spus şi nici eu nu am îndrăznit să-l întreb. Oare puţine dureri şi necazuri aduce asupra unui monah vrăjmaşul neamului omenesc, mai ales dacă se străduieşte „să se nevoiască bine”, pe drumul dureros al nevoinţelor călugăreşti!…
Astăzi, acelaşi părinte Nectarie, într-o discuţie despre îngustimea drumului călugăresc, mi-a amintit despre un prieten din schit, părintele Ştefan, care a dus o viaţă evlavioasă timp de 25 de ani în mănăstire, dar nu a rămas statornic în nevoinţa sa până la sfârşit. Şi cu ce fineţe a dus vrăjmaşul asaltul împotriva lui Ştefan, din acea parte din care ai fi aşteptat un înger al luminii!
acest Ştefan, mi-a spus părintele Nectarie, era dintr-o familie bogată de negustori din gubernia Kursk şi în oraşul său natal era socotit un capitalist de seamă, avea o casă cu două etaje, iar fratele său ajunsese chiar la conducerea oraşului. Într-un cuvânt, Ştefan al nostru a fost în lume un om de vază, dar şi în mănăstirea noastră s-a bucurat de un nume bun. A venit la noi când era foarte tânăr, a trăit la noi 25 de ani, a fost ascultător, a fost făcut rasofor (pe atunci, la noi, era mare lucru să fii rasofor); trăia cu mare atenţie,
306
era un apropiat al stareţului Ambrozie şi al părintelui Iuvenalie Polovţev112; părintele îl iubea atât de mult încât atunci, când a fost numit locţiitor al Lavrei Peşterilor din Kiev, l-a rugat să meargă împreună cu dânsul pentru a-l face ieromonah. „Să fii cu mine, i-a spus părintele Iuvenalie. Vei primi preoţia, iar dacă te vei plânge de sănătatea ta slabă, nu îţi voi da nici o ascultare.” Deci părintele Iuvenalie avea o înaltă părere despre Ştefan. Şi ce s-a întâmplat mai departe? Ştefan, ca un iubitor al cărţilor şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, se ocupa în mod deosebit cu studiul operelor Sfântului Ioan Gură de Aur şi făcea însemnări pe marginea celor citite. Toate aceste însemnări le-a pus în ordine şi apoi, fără să spună nimănui nici un cuvânt, le-a tipărit pe cheltuiala sa, dându-se drept autor. A adăugat şi o poreclă: „monah-mirean”, pe care a tipărit-o alături de numele său. Această ediţie a avut la vremea respectivă un mare succes printre mireni… Această cărţulie a ajuns şi în mâinile înaintestătătorului de la Optina, arhimandritul Isaachie. L-a chemat la el pe Ştefan şi, arătându-i cartea, l-a întrebat:
a cui este aceasta?
a mea.
dar tu unde trăieşti?
în schit.
ştiu că locuieşti în schit. Dar de la cine ai luat binecuvântare să o tipăreşti?
eu însumi am tipărit-o.
ei, dacă ai tipărit-o tu însuţi, atunci să nu se audă nimic despre aceasta aici, la noi. Ai înţeles? Pleacă!
Atâta discuţie a fost între dânşii. Ştefan s-a supărat îngrozitor pe arhimandrit, dar jignirea a ascuns-o în inima sa atât de adânc, încât nici stareţului său nu i-a spus nici
112 Pe atunci era unul dintre ieromonahii Optinei, mai apoi arhiepiscop de Vilensk.
307
un cuvânt. A venit şi timpul tunderii, dar a fost ocolit din cauza samavolniciei. Ştefan a plecat în lume şi nu i-a folosit la ceva nevoinţa de 25 de ani. A trăit în ţinuturile natale, în casa lui cu două etaje, vreo cinci ani, şi apoi a murit.
După ce mi-a povestit această întâmplare dureroasă, părintele Nectarie m-a privit în ochi, a zâmbit şi a zis: Iată ce poate face uneori mândria de autor.
Dar neînţelegerea mea cu părintele arhimandrit nu s-a iscat pe tărâmul mândriei mele de autor. Din fericire, nu. Dar de unde ştia aceasta părintele Nectarie? Oricum mi-a dat o povaţă corespunzătoare. Plecând de la noi şi binecuvântându-mă, părintele Nectarie mi-a reţinut mâna în mâna lui şi a zâmbit cu zâmbetul său copilăresc:
dar toate acestea le veţi nota neapărat!
Iată că le-am şi notat!
25 iunie
Zilele acestea, stareţii noştri părintele arhimandrit Xenofont şi egumenul Varsanufie au plecat spre Lavra Sfintei Treimi a lui Serghie, la congresul monahal.
Astăzi m-am văzut cu părintele Nectarie:
care sunt gândurile dumneavoastră cu privire la congresul monahal ce va avea loc?
gândurile mele?, a zis el schiţând un zâmbet. Ce fel de gânduri poate avea un om care dimineaţa este îndurerat, iar seara deznădăjduit? Dumneavoastră, domnişorule, aţi citit sute de cărţi.
Cunoşteam această vorbă de duh a părintelui Nectarie şi de aceea nu am îndrăznit să insist ca să dobândesc de la el un răspuns, măcar printr-o parabolă sau o altă formă a cuvintelor sale înţelepte. Totuşi mi-a răspuns.
308
vă amintiţi copilăria dumneavoastră?, m-a întrebat.
cum să nu-mi amintesc!
iată, şi eu îmi amintesc. Se întâmpla că ne jucam până oboseam sau ne săturam dejoacă, şi atunci ne aşezam pe jos sau ne culcam într-un locuşor ascuns, în aer liber, şi priveam cerul lui Dumnezeu. Iar pe cer vedeam cum plutesc în fugă nori uşori, fug şi se întrec unul pe altul. Atunci ne gândeam cum îşi ţin drumul lor prin depărtări albastre?… Ah, ce bine ar fi să ne plimbăm pe aceşti nori! Dar mai sus nici că se poate! hotăra cu un oftat ceata întreagă. Nu ne putem urca, dar ce bine ar fi!… Şi dintre noi apare unul mai deştept: „Ei, voi, deja v-aţi moleşit! Cum să nu se poată?! Dacă ajungem la linia orizontului, putem atinge norii cu mâna. Să fugim cât mai repede într-acolo, ne vom urca pe nori şi ne vom plimba!”. Atunci vedeam că „deşteptul nostru” spune un lucru şi de aceea este şi conducătorul nostru. Şi ceata noastră, a puişorilor născocitori lipsiţi de pene, era gata să treacă de la cuvinte la fapte. Însă îţi aminteai de râpa peste care trebuia să alergi, iar în râpă, pe semne, sunt tâlhari iar prin case la unul este tata, la altul este mama sau bunica ce pun la cale ceva de bine pentru tine… Şi astfel, dai din mână a pagubă la născocirea ta: decât să zbori pe cer, ia, mai bine, să alergăm pe pământ!
Părintele mi-a spus parabola şi a zâmbit enigmatic: înţelege cum poţi! Nu eram mulţumit cu un aşa răspuns:
dumneavoastră, părinte, să-mi spuneţi direct: nu va ieşi, oare, nimic de la congres?
se va supăra pe noi Cuviosul Serghie.
pe cine, pe ei?
da, pe ai noştri care merg acolo. De ce să se adune buluc? Lucrul acesta este interzis de rânduielile monahale. Rânduiala călugărească este dată de un înger, iar oamenii nu trebuie să o schimbe sau să o completeze cu născocirile lor… Trebuie să plângem şi să ne căim în chilia noastră, de faţă doar cu Dumnezeu, nu să ne adunăm spre ruşinea noastră.
309
cum spre ruşine?
spre ruşine în public înseamnă în văzul tuturor, al celor care doar vor să râdă de monahul care a uitat că este monah… Ce probleme pot să fie acolo? Totul este dat, totul este hotărât de întemeietorii vieţii monahale. Cine poate fi mai sus decât părinţii purtători de Dumnezeu şi trăitori în pustie?! Trebuie să ne căim, să stăm în chilie, nu să scoatem nasul iată lucrul care ne trebuie!
iar dumneavoastră nu ar trebui să le spuneţi toate astea părinţilor?
în locul răspunsului, sper că nu vă veţi plictisi ascultând încă o povestioară:
A fost odată un dregător. Era bogat, renumit şi avea mulţi feluriţi prieteni, care prindeau orice cuvânt al său şi-i făceau pe plac. Dregătorul acela avea un caracter cam aspru şi-i plăcea ca toţi să-i fie supuşi… Iată, odată, fiind la vânătoare cu prietenii, şi-a lipit urechea de pământ, a ascultat, s-a întors pe partea cealaltă şi iar a ascultat cu urechea şi a strigat la acoliţii săi: „Veniţi cu toţii aici!”. Şi toţi s-au apropiat în fugă. „Culcaţi-vă şi ascultaţi!” Aceia aşa au făcut. „Auziţi? Pământul pocneşte: ies bureţii!” Şi toţi au strigat într-un glas: „Auzim! Auzim!”. Doar unul s-a ridicat de la pământ tăcând. Dregătorul l-a întrebat: „De ce taci? Sau nu auzi?”. El a răspuns că nu aude nimic. Şi ia zis dregătorul: „Ei, frate, tu, după cum se vede, eşti tare de o ureche!”. Şi toţi au râs de el şi în hohote au prins cuvintele dregătorului: „El nu este tare doar de o ureche, este surd pur şi simplu!”.
Părintele şi-a spus povestioara şi a tăcut.
şi aţi spus totul?, l-am întrebat.
totul! Ce vreţi mai mult?!
Este adevărat: ce aş putea să mai vreau?!113
113 Ce minunată previziune şi învăţătură este în această povestioară: cum să nu ne amintim deznodământul „tulburării de la Optina”, prezentat mai sus. „Nu s-a supărat, oare, Cuviosul Serghie?” observaţia lui I.M. Konţevici.
310
26 iunie
Mânia lui Dumnezeu. Veşti proaste din sat.
Trebuie un prooroc. Monahul Abel şi destinul său ca prooroc.
De trei zile s-a instalat aşa o vreme, încât crezi că nu mai ai mult şi te sufoci: plouă, este zăpuşeală, iar nori grei coboară atât de jos încât uneori ating vârfurile merilor din livada noastră. Nu-mi amintesc să fi fost în viaţa mea o aşa vară groaznică. Legătura cu Kozelskul se face cu bărcile după noua revărsare a Jizdrei. Luncile înflorite sunt inundate, iar apa creşte şi iar creşte.
Mânia lui Dumnezeu! Astăzi a venit la noi tatăl Gruşei, cea bolnavă de epilepsie, şi a cerut un ceai:
ei, ce mai este prin sat la dumneavoastră, Pavel?, l-am întrebat. Îşi vine în fire poporul?
ce fel de luare aminte să fie?, a dat din mână cu deznădejde Pavel. Oră de oră, poporul devine tot mai rău, se face ca o fiară. Nu mai recunoaşte nimic: nici pe Dumnezeu, nici sufletul. De aceea, oamenii au început să piară precum vitele: unde i-a găsit moartea fără pocăinţă, acolo şi mor. Câţi nu au murit de la noi pe câmpuri şi pe drumuri, nici nu-i poţi număra!
ei, bine, a dat vreo boală peste dânşii?
nu, aşa, simplu, dintr-o lovitură… Te lovesc în cap sau în inimă şi îţi dai duhul. Răi, răi s-au făcut oamenii!
Lucrurile acestea le-am auzit de mai mult timp şi nu numai de la Pavel. Este anarhie în om, este anarhie şi în natură. Ridică, Doamne, un prooroc în lume ca să o cheme la pocăinţă! Dacă nu vine un prooroc, nu se vor întoarce inimile apostaziate, nu ne vor ocoli necazurile prezise, care nu au fost din veac şi nu vor mai fi…
311
M-am văzut cu părintele N. Am discutat cu el pe această temă.
ne-ar trebui un prooroc, i-am zis.
prooroc? Iată ce vă povestesc privitor la această problemă. În zilele Ecaterinei cea Mare, la Mănăstirea Soloveţ era un monah cu viaţă înaltă. Se numea Abel. Era un om simplu, înainte-văzător, şi pentru că i se deschiseseră ochii duhovniceşti, anunţa în public ceea ce vedea, fără să ia în seamă urmările posibile. Împărăteasa a murit şi acesteia i-a prevăzut moartea. Şi oricât de îndepărtat era Piterul114 de Soloveţ, cuvântul lui Abel a ajuns până la cancelaria de taină. Au avut loc interpelări la înaintestătător, iar acesta, fără să se gândească prea mult, l-a trimis pe Abel cu sania la Piter, iar aici l-au băgat la închisoare… Când s-a împlinit cu exactitate proorocia lui Abel şi a aflat despre dânsul noul suveran, Pavel Petrovici, a poruncit ca Abel să fie adus înaintea ochilor săi împărăteşti. „A reieşit că ai grăit adevărul, a zis împăratul. Acum să-mi spui ce mă aşteaptă pe mine şi ce va fi cu domnia mea?” Abel a răspuns: „Domnia ta va fi egală aproape cu nimic; nici tu nu te vei bucura, nici de tine nu va fi bucuros nimeni şi nu vei muri de moarte bună”. Cuvintele lui Abel nu au fost pe placul suveranului şi a fost trimis, din nou, în închisoare. Dar urma acestei proorocii s-a păstrat în inima lui Alexandru Pavlovici, moştenitorul tronului. Când s-au îndeplinit şi aceste cuvinte ale lui Abel, a fost adus din nou la palat. „Eu te iert, dar să-mi spui cum va fi domnia mea.” Abel a răspuns: „Franţujii îţi vor arde Moscova”, şi iarăşi a nimerit din palat la închisoare… Au dat foc oraşului, dar ruşii au intrat în Paris şi s-au delectat puţin de slavă. Şi-au amintit iarăşi de Abel şi au poruncit să fie eliberat. Au vrut să-l mai întrebe ceva, dar Abel, înţelepţit de experienţă, a dispărut fără urmă, aşa că nu l-au
114 Sankt-Petersburg.
312
mai găsit pe prooroc. Iar dumneavoastră, S.A., aţi fi vrut ca în timpurile noastre să apară un prooroc?! Acum o sută de ani unde îi duceau pe profeţi pentru cuvântul lor proorocesc, iar acum nici măcar nu vorbeşti şi te pun la închisoare.
în felul acesta şi-a încheiat părintele Nectarie povestirea despre monahul de la Soloveţ.
Despre monahul Abel am din alte izvoare următoarele însemnări:
Monahul Abel a trăit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea. În documentele istorice s-au păstrat mărturii ca despre un om cu înaintevedere, care a prezis mari evenimente ale statului din vremea sa. Printre altele, a prezis cu zece ani înainte invazia francezilor şi ocuparea Moscovei de către aceştia. Pentru această prezicere şi pentru multe altele, monahul a plătit cu închisoarea. În viaţa sa îndelungată a trăit mai mult de 80 de ani, Abel a stat la închisoare 21 de ani. În zilele lui Alexandru I a stat la închisoarea de la Soloveţ mai mult de zece ani. Era cunoscut de Ecaterina a II-a, Pavel I, Alexandru I şi de Nicolae I. Ei, când îl închideau la închisoare pentru preziceri, când îl eliberau dorind să afle viitorul. Abel avea mulţi admiratori în rândul nobilimii contemporane.
Printre altele, el purta corespondenţă cu Paraskeva Andreievna Potiomkina. La una dintre scrisorile în care aceasta îi cerea să-i descopere viitorul, Abel i-a răspuns aşa: „S-a hotărât ca monahul Abel, dacă va mai prooroci oamenilor în auz sau va scrie cuiva pe hârtie, să fie luaţi acei oameni şi însuşi Abel, în secret, şi ţinuţi în închisori şi în temniţe sub pază puternică. (…) Eu am căzut în învoială ca acum mai bine să nu ştiu nimic, dar să fiu liber, decât să ştiu şi să fiu lipsit de libertate, prin închisori”. Dar Abel nu s-a abţinut prea mult, a proorocit ceva în timpul lui Nikolaie Pavlovici care, aşa cum se vede din hotărârea Sfântului Sinod din 27 august 1826, a poruncit ca Abel să
313
fie prins şi închis în Mănăstirea „Mântuitorul” a lui Eftimie. În această mănăstire şi-a sfârşit viaţa acest înainte-văzător.
în altă scrisoare adresată doamnei Potiomkina, îi aduce la cunoştinţă că a alcătuit câteva cărţi, pe care a promis că i le va trimite în scurt timp. „Nu am la mine aceste cărţi, scria Abel. Le păstrez într-un loc tainic. Aceste cărţi sunt minunate şi preaminunate şi vrednice sunt de mirare şi îngrozire. Le poate citi doar cel care nădăjduieşte în Domnul Dumnezeu.”
Se spune că mulţi boieri, care îl considerau pe Abel sfânt, veneau la el să se intereseze de logodnicii fiicelor lor. Le răspundea că el nu este un prezicător şi prezice doar ceea ce i se porunceşte de Sus.
A ajuns până la noi cartea Viaţa şi suferinţele părintelui şi monahului Abel. Cartea a fost tipărită într-o editură periodică, dar din cauza cenzurii este foarte prescurtată, deoarece a fost eliminată orice referinţă la persoane sus-puse. După informaţiile din această carte, monahul Abel s-a născut în anul 1755, în judeţul Aleksinsk, gubernia Tuia. De profesie era veterinar, dar profesiei nu i-a dat mare atenţie. Toată atenţia şi-a îndreptat-o spre cele dumnezeieşti, la căile Domnului. Omul Abel era un om simplu, fără învăţătură înaltă şi cu un aspect ursuz. A început să cutreiere Rusia, apoi s-a stabilit la Mănăstirea Valaam, a trăit aici un an şi apoi, „luând binecuvântare de la egumen, a plecat în pustie, unde a început să adauge osteneală la osteneli şi nevoinţă la nevoinţe”. Dumnezeu a îngăduit să vină asupra lui ispite mari şi prea mari. Mulţime de duhuri necurate au năvălit asupra lui. Pe toate însă le-a biruit Abel şi de aceea „Domnul i-a spus lucruri neştiute şi tainice”, care urmau să se petreacă în lume. Atunci l-au luat pe Abel două duhuri şi i-au spus: „Fii tu noul Adam şi părintele cel de demult, scrie ceea ce ai văzut şi spune ceea ce ai auzit. Să nu spui şi să nu scrii pentru toţi, ci doar aleşilor şi sfinţilor mei”. De atunci a început Abel să proorocească.
314
S-a întors la Mănăstirea Valaam pentru o scurtă perioadă, iar apoi a început să meargă din mănăstire în mănăstire, până s-a aşezat la sfânta Mănăstire „Sfântul Nicolae” babaievo, eparhia Kostroma, de pe Volga. Acolo a scris prima sa carte „înţeleaptă şi preaînţeleaptă”.
Abel i-a arătat înaintestătătorului această carte, iar acesta l-a dus împreună cu cartea la administraţia eparhială. De aici a fost condus la arhiereu, iar acesta i-a spus lui Abel: „Această carte este scrisă spre condamnare la moarte”. Şi a trimis cartea împreună cu autorul la conducerea gubernială. Guvernatorul, luând cunoştinţă de cuprinsul cărţii, a ordonat ca Abel să fie dus la închisoare. De aici, Abel a fost trimis sub pază la Petersburg. S-a raportat despre dânsul comandantului suprem al Senatului, generalul Samoilov. Acela a citit în carte că Abel prezisese că peste un an avea să aibă loc moartea subită a Ecaterinei a II-a, care domnea atunci. L-a lovit peste faţă pentru acestea şi i-a zis: „Cum de ai îndrăznit tu, cap rău, astfel de cuvinte despre dumnezeul nostru pământesc?!”. Generalul credea că în faţa lui stă un simplu nebun pentru Hristos şi l-a vârât la închisoare. Totuşi i-a raportat despre el împărătesei. Abel a stat în închisoare aproape un an, până când s-a sfârşit Ecaterina. Ar mai fi stat acolo mult şi bine, dar cartea a căzut în mâinile prinţului Kurakin, care a fost uimit de veridicitatea prezicerilor şi a dat cartea împăratului Pavel. Abel a fost eliberat şi adus la împărat, care a cerut binecuvântarea înainte-văzătorului:
vlădică, părinte, binecuvântează-ne pe mine şi toată casa mea, pentru ca binecuvântarea ta să fie spre binele nostru.
Abel l-a binecuvântat, iar suveranul l-a întrebat în secret ce i se va întâmpla, apoi l-a aşezat în Lavra „Alexandru Nevski”. Abel a plecat curând de aici la Mănăstirea Valaam, unde a scris a doua carte, asemănătoare cu prima. A arătat casierului această carte şi el l-a trimis la mitropolitul de
315
Sankt-Petersburg. Mitropolitul a citit cartea şi a trimis-o la „camera secretă”, unde se păstrează cele mai importante secrete şi documente de stat. Au raportat suveranului despre existenţa cărţii, care a văzut aici proorocia despre sfârşitul său tragic şi apropiat. Abel a fost închis în fortăreaţa „Petru şi Pavel”. A stat aici aproape un an, până când a murit, potrivit prezicerii, împăratul Pavel. După aceasta, Abel a fost eliberat, dar pus sub supraveghere la Mănăstirea Soloveţ, la ordinul împăratului Alexandru I.
Apoi Abel a primit libertate deplină, dar s-a bucurat puţin timp de ea… A scris şi a treia carte, în care prezice că Moscova va fi cucerită în anul 1812 de către francezi şi incendiată. Autorităţile supreme au luat cunoştinţă de această prezicere şi l-au închis pe Abel la Mănăstirea Soloveţ, cu următoarea poruncă: „Abel să stea acolo până ce se vor împlini în fapte prezicerile sale”.
în temniţa de la Soloveţ, în condiţii îngrozitoare, Abel a trebuit să stea zece ani şi zece luni. Moscova a fost luată de Napoleon şi, în septembrie 1812, Alexandru I şi-a amintit de Abel şi a poruncit prinţului A.N. Goliţin să trimită un ordin la Soloveţ pentru eliberarea lui Abel. Acest ordin prevedea: „Dacă este viu şi sănătos, să vină la noi, la Petersburg; dorim să-l vedem şi să vorbim ceva cu dânsul”. Scrisoarea a ajuns la Soloveţ pe data de 1 octombrie, dar arhimandritul de aici, temându-se că Abel va povesti împăratului despre faptele sale mârşave, a răspuns că Abel este bolnav, cu toate că era sănătos. Abia în anul 1813, Abel a putut să se prezinte la prinţul Goliţin, care „s-a bucurat mult să-l vadă” şi „l-a întrebat despre căile lui Dumnezeu”. Şi i-a spus Abel acestuia „toate cum sunt de la începutul veacurilor şi până la sfârşit”.
Apoi Abel a început din nou să umble pe la mănăstiri, până când a fost prins, la ordinul autorităţilor, în timpul lui Nikolai Pavlovici, şi închis la Mănăstirea „Mântuitorul” a lui Eftimie din Suzdal, unde, după toate probabilităţile, a şi murit.
316
27 iunie
A venit la noi scumpa şi prietena noastră O[limpiada] F[iodorovna] R[ogozina], despre care am amintit mai înainte, presupunând că voi vedea în ea o „doamnă ilustră”, prezisă de părintele Nectarie. A istovit-o pe ea, sărmana, această lume…
Părintele Nectarie, care nu mai fusese de multă vreme pe la noi, a poftit să vină azi prevăzând cu exactitate venirea „ilustrei sale doamne”. Pe loc a înjghebat o discuţie despre stele, încredinţându-ne că pe harta cerului şi-a găsit „steaua sa fericită”. Lipocika noastră a ascultat, nu fără mirare, cuvintele sale, apoi m-a luat într-o parte şi m-a întrebat încetişor:
despre ce tot vorbeşte dânsul?
nu ştiu.
mi-aţi povestit vreodată ceva despre dânsul?
-Nu.
straniu!
ce e straniu?
este straniu că eu toată viaţa mi-am căutat „steaua mea fericită” şi nu am găsit-o încă…
iar el, zic, vedeţi, a găsit-o!
povestiţi!
familiarizaţi-vă cu Optina, cu viaţa noastră, cu scopurile noastre; poate veţi găsi şi dumneavoastră această stea…
dar dumneavoastră aţi găsit-o?, a întrebat Lipocika.
vedeţi, i-am spus, nu o mai căutăm pentru că am găsit-o!
Lipocika a căzut pe gânduri, dar se pare că nu a crezut prea mult în cuvintele mele.
Redactor: Pr. Cezar Tăbârnă Corector: Lia Gociu Tehnoredactor: Alina Andrei Design copertă: Andreea Piciu DTP: Leonard Lunguleac
Editura Doxologia, Cuza-Vodă 51, 700038, IAŞI Tel.: 0232216693; Fax: 0232216694 http://Edituradoxologia.ro E-mail: Editura@doxologia.ro. Editura.Doxologia