Pr. Alexandru Torik
CĂPRIOARA
Traducere din limba rusă Diana Guţu
Bucureşti
Redactor: Diana-Cristina Vlad
Traducere după originalul în limba rusă: Topmc AAeiccaHAp, npoTOHepeă, HepHan jiam 6e2ywm no nene oxeauacozo npu6ox, Editura Flavian Press, Moscova, 2017,
© Alexandr Torik
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TORIK, ALEXANDRU
Căprioara pr. Alexandru Torik; trad. din lb. rusă: Diana Guţu bucureşti: Editura Sophia, 2019
ISBN 978-973-136-716-3
I. Guţu, Diana (trad.)
2
PROLOG
Henry stătea cu picioarele goale până la gleznă pe nisipul ud şi rece, fără să observe cum spuma valurilor ce se rostogoleau uşor îi scălda tălpile, udându-i partea de jos a pantalonilor negri, bine călcaţi şi scumpi. Sacoul, pe care şi-l scosese, şi-l ţinea cu neglijenţă pe umărul drept. În mâna stângă îşi ţinea mocasinii negri şi moi, dintr-o piele fină.
În faţa lui, în întunericul nopţii, se întindea oceanul cu valurile uşoare şi jucăuşe, pe deasupra cărora se reflectau la lumina lunii nenumărate scânteieri argintii. Dincolo de el, în depărtarea nevăzută, se aşternea Africa, încărcată în toropeala-i aridă de o vitalitate sălbatică.
Africa…
De-ar fi putut să ştie cum se va sfârşi călătoria-i scurtă pe acest continent bătrân şi misterios!
Deşi… Chiar şi-aşa, oare ar fi putut refuza tot ce a adus în viaţa lui acest scurt voiaj?
Zărind cu coada ochiului o mişcare în dreapta lui, întoarse capul şi privi în depărtare cu ochii mijiţi. De-acolo, pe linia malului, cineva înainta vădit înspre el, dar distanţa îl împiedica să vadă cine era.
Aşteptă puţin, uitându-se cu atenţie la umbra ce se apropia din depărtare, ale cărei forme se conturau din ce în ce mai bine, semănând cu silueta unui om mic ce alerga.
6
Da! Aşa era! în direcţia lui Henry, păşind repede şi ritmic cu picioarele goale pe nisipul bogat şi moale la reflux, fugea un om.
Să fie oare…
CAPITOLUL 1
După colţ se auzi o bubuitură. Pe deasupra capului lui Henry şuieră ceva gloanţe sau poate schije de grenadă. Henry se aruncă la pământ, după un Land Rover mistuit de foc şi răsturnat pe o parte. Fotograful Philippe se trânti lângă el, cu camera la piept.
nu trebuia să ieşi fără pază! Suntem în Somalia, bătrâne! zâmbi el, uitându-se în ochii speriaţi ai lui Henry. Nu-ţi fie frică, aici nu ne vor ajunge!
Se auziră alte câteva răpăieli scurte de Kalaşnikov, apoi două focuri seci de pistol şi sunete guturale într-un dialect libian al limbii arabe.
se pare că putem ieşi. Sună paza să ne ia de-aici, spuse Philippe în timp ce se ridica de la pământ, ţinând aparatul foto într-o mână, iar cu cealaltă scuturându-se de praf. Voi merge să văd ce-i acolo, poate reuşesc să prind câteva imagini bune.
ce crezi, a fost un atac terorist? îl întrebă Henry, ridicându-se şi el de pe jos şi privind cu precauţie de după caroseria arsă a maşinii spre ulicioara de unde se auzise explozia.
nu cred, dădu din umeri Philippe, mai degrabă vreo răfuială măruntă între „rebelii” drogaţi şi patrula „pacificatorilor”. Poate şi-au făcut de cap nişte membri ai grupului Al Shabaab sau bandiţii din partea locului aici se întâmplă frecvent… Suntem în Somalia, bătrâne! Nu regreţi că ai venit, pariziene?
8
nu regret, Philippe…
Henry privi în jur cu băgare de seamă şi ieşi din ascunzătoare în stradă.
vezi, zâmbi fotograful, aici, dacă supravieţuieşti, snobismul parizian dispare ca prin minune!
şi tu de unde eşti, Philippe? îl privi întrebător Henry.
sunt din Marseille, băiete! zâmbi fotograful fălos. Am crescut în cartierul Le Panier1, îţi spune ceva?
le Panier? încreţi fruntea Henry. Cartierul are legătură cu mafia corsicană, dacă nu greşesc?
nu greşeşti, băiete, surâse Philippe. La noi „în coş” după al Doilea Război Mondial s-au remarcat mai toţi criminalii: şi corsicani, şi arabi, şi negri… Am crescut într-o perioadă în care poliţia nu-şi făcea apariţia prin cartierul nostru. Adevărul e că acum s-au mai liniştit apele. Prin urmare, aici sunt ca la mine acasă!
ei bine, deocamdată nu pot să spun acelaşi lucru despre mine, încercă să schiţeze un zâmbet Henry, care părea cam nefiresc pe figura lui încordată.
dar ce mai cauţi pe-aici, pariziene? îl privi drept în ochi Philippe. E limpede că nu pasiunea pentru ziaristică te-a adus aici. Sper să înţelegi, fiindcă nu pari prost, că de-aici e mai uşor să ieşi cu picioarele-nainte decât să te întorci acasă cu material bun pentru revistă. Sau nu eşti „tocmai ziarist”?
de fapt, sunt filolog, se uită Henry în ochii lui Philippe cu oarecare tristeţe, specialist în literatura rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Tolstoi, Dostoievski, Merejkovski, ai auzit aceste nume?
doar de primele două, îşi ridică sprâncenele fotograful.
am început o teză de doctorat despre opera lui Dostoievski… Iar aici am ajuns având un contract din partea unei
1 Coş, în franceză.
9
reviste: mi-am luat angajamentul să pregătesc un material bun despre femeile din Somalia.
dragul meu, nu umbla cu şiretlicuri! replică Philippe surâzând sceptic. Ce legătură are Dostoievski cu muierile negrese din această ţară aflată în ruină? Despre ele poţi scrie chiar şi-o carte întreagă fără să ieşi din biroul tău din Paris, folosind numai materiale de pe Internet. Poţi intra în gura lupului având aproape toate şansele de a cădea victima unei răpiri sau a traficului de organe, doar dacă ai motive mult mai serioase. Deci, ce te-a adus aici, pariziene, iertată să-mi fie insistenţa?
ce m-a adus? căzu pe gânduri Henry. M-a adus ceva…
De fapt, nici Henry însuşi nu avea un răspuns limpede la această întrebare. Un imbold interior îl determinase să se arunce într-o aventură periculoasă cu această călătorie jurnalistică, să părăsească apartamentul bun cu cinci camere de pe strada Victor Hugo din Paris, să ia avionul spre Mogadishu un oraş pe jumătate dărâmat de războiul civil, în care nu exista nici măcar un hotel decent, după criteriile europene.
Dar, pentru a înţelege cu adevărat pornirile ce-l motivau, trebuie să-l cunoaştem mai bine pe Henry un „parizian” de 30 de ani, aşa cum îl botezase din mers înveteratul „corespondent foto” Philippe, care se afla în slujba mai multor redacţii.
Henry, al cărui nume complet era Henry-Mathieu Delon-Veliouje, a doua parte a numelui său provenind de la numele rusesc Veliujski, s-a născut în anul 1980 la Paris, în familia omului de afaceri Roger Martini şi a soţiei acestuia Ana Delon-Veliouje filolog, specialist în poezia medievală romanică. De comun acord, soţii au decis ca micuţul să primească numele mamei, cu rezonanţe mai melodioase, evocând originea nobilă a acestei familii.
10
într-adevăr, Henry se trăgea dintr-un neam distins, însă nu din partea tatălui, în pofida titlului onorific. De fapt, străbunicul lui Henry, Veniamin Veliujski, fusese un boier dintr-un neam rusesc puţin cunoscut, dar destul de respectabil, care i-a dăruit statului rus pe o linie câţiva reprezentanţi demni ai corpului de ofiţeri, iar pe cealaltă linie câţiva slujitori ai Bisericii, nu mai puţin venerabili.
Căpitanul de cavalerie Veniamin Semionovici Veliujski, ajuns împreună cu o parte a emigraţiei albe în Franţa, nu a avut parte multă vreme de suferinţa străinătăţii, destinată celor mai mulţi dintre camarazii lui. El nu a fost nevoit, asemenea multor prieteni, să muncească pe post de taximetrist sau salahor, deoarece fiica unui proprietar de restaurant din oraşul Senlis, aflat la aproximativ 45 de verste de Paris, a întrezărit în el un înlocuitor potrivit pentru tatăl ei, care, fiind bolnav de ceva timp, nu mai era în stare să conducă afacerea familiei.
Chipeşul ofiţer rus, care lua masa la ei, poposise la o casă din vecinătatea restaurantului şi cheltuia ultimii bani rămaşi de la vânzarea la preţ de nimic a puţinelor giuvaiere din aur ale mamei sale. Remarcându-i scrupulozitatea, înfăţişarea de om sănătos şi permanenta bunăvoinţă, domnişoara Katrine, în vârstă de 30 de ani, chibzuind cu mintea ei calculată de franţuzoaică, a tras concluzia că i-a venit vremea măritişului.
Hotărâtă, îşi pune în cap să-l cucerească pe ofiţerul curajos în luptă, dar nepriceput în tainele inimii. Folosind toate stratagemele feminine tactice şi strategice, la doar o lună şi jumătate, mademoiselle Katrine Delon a devenit o onorabilă boieroaică rusă – „madame Delon-Veliouje”. De dragul cauzei ea nu a pregetat să treacă la Ortodoxie şi să se cunune cu alesul inimii într-o biserică ortodoxă din Paris.
11
Veniamin, renunţând la tunica ofiţerească, s-a încins cu şorţul şi s-a aşezat la tejgheaua proprietarului, iar madame Katrine, la mai puţin de un an, i-a născut un băieţel cu bujori în obrăjori şi ochi albaştri, care ulterior avea să devină bunicul lui Henry. La Sfântul Botez el a primit numele de Ioan, iar în franceză i se spunea Jean.
Ivan, zis şi Jean Delon-Veliouje, singur la părinţi, deoarece, în urma unor complicaţii la naştere, Katrine nu a mai putut zămisli, cu toată dorinţa şi străduinţa soţilor, a avut parte de toată dragostea părintească, dimpreună cu bunurile mobile şi imobile, care i-au revenit lui drept moştenire. De altfel, acest lucru nu l-a corupt şi nu l-a transformat într-un egoist, aşa cum li se întâmplă deseori fiilor singuri la părinţi. Dimpotrivă, el creştea un băiat ascultător şi harnic, ceea ce era neîndoielnic meritul lui Katrine, care-l pusese de mic la treabă. Ivan participa la afacerea familiei fie în calitate de „băiat de alergătură”, fie ca bucătăraş, fie, când a crescut mai mare, ca magaziner şi chelner.
Pe la 20 de ani Ivan deja cunoştea toate amănuntele afacerii, gătea minunat toate felurile principale ale bucătăriei franceze pentru clienţii din clasa de mijloc, se pricepea la calitatea produselor şi ştia să negocieze cu furnizorii condiţii dintre cele mai bune pentru întreprinderea părintească.
În afară de asta, la insistenţa tatălui, a învăţat să cânte la pian şi chitară, cânta destul de frumos din gură şi cunoştea la perfecţie limba rusă, hrănindu-şi cunoştinţele prin citirea celor mai bune volume de literatură şi poezie clasică rusă.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a participat la mişcarea de rezistenţă, a luptat ca partizan, chiar a fost rănit uşor la picior de o schijă de grenadă germană, primind după învingerea fascismului din partea republicii franceze „Medalia Rezistenţei” cu o „Cruce de Lorena” pe avers. Ivan
12
se mândrea întotdeauna cu decoraţia lui, ataşând-o în fiecare zi de sărbătoare la reverul sacoului.
în anul 1946, în incinta primăriei Senlis, Jean Delon-Veliouje şi-a unit destinul cu mademoiselle Beatrice Roujee, care a primit numele soţului şi, asemenea soacrei sale, la mai puţin de un an, i-a născut o fetiţă încântătoare, numită la botez Ana, în cinstea reginei Franţei Ana de Kiev, cea care în 1060, după moartea soţului ei Henric I, s-a mutat la Senlis şi a întemeiat în apropiere o mănăstire de maici.
Botezul, după tradiţie, s-a oficiat la catedrala rusă din Paris, astfel încât nou-născutul, fără vreo obiecţie din partea mamei sale catolice, a intrat în sânul Ortodoxiei ruse din străinătate.
Ana, deşi purta acelaşi nume cu regina ruso-franceză, nu avea în caracter nimic impunător sau autoritar. Ea a crescut iubind modestia, visarea, străină de orice interese materiale şi pasionată numai de studierea imaginilor artistice create cu ajutorul cuvintelor de poeţi şi prozatori.
Rămânând singurul copil în familie după moartea cauzată de tuse convulsivă a celor doi fraţi mai mici, Ana a devenit răsfăţata părinţilor. Ei îi îndeplineau toate dorinţele, astfel încât nu s-au opus nici atunci când fata i-a anunţat că a decis să studieze la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Sorbona. Părinţii au avut grijă doar să-i închirieze o locuinţă decentă, nu departe de universitate, şi să-i asigure sprijin financiar fiicei-studente. Ea frecventa cu pasiune cursurile, rămânând cu orele în sala de bibliotecă „Sfântul Iacob”. Acasă zăbovea asupra cărţilor, pătrunzând frumuseţile poeziei romanice medievale, căci se gândise să se dedice studiului ei.
Chiar şi renumita revoltă studenţească din mai 1968, care a cauzat proteste serioase în întreaga ţară, a ocolit-o pe fata
13
plăpândă cu ochii albaştri, cufundată în întregime când în operele lui Ambrozie al Mediolanului şi ale fericitului Augustin, când în capodoperele tardive ale lui Dante Alighieri şi Walther von der Vogelweide. Într-o zi, nimerind din întâmplare pe stradă în timpul intervenţiei poliţiei cu spray-uri lacrimogene, a fost salvată ca prin minune de tânărul specialist în ştiinţe economice Roger Martini, care a scos-o pe braţe din măcel.
După patru luni de la întâlnirea memorabilă „pe baricade”, Roger şi Ana s-au căsătorit la primăria arondismentului 16 din Paris. Acolo, pe strada Victor Hugo, Roger deţinea un apartament spaţios cu cinci camere, pe care îl moştenise de la părinţi. În primăvara lui 1980, lui Roger şi Anei li s-a născut primul şi multaşteptatul copil -Henry. L-au botezat în aceeaşi biserică rusă din Paris ca pe mamă; la botez el a primit numele Andrei în cinstea Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat.
A fost singur la părinţi, ca şi mama lui. De data aceasta din cauza pasiunii mamei pentru filologie şi a tatălui pentru tranzacţiile financiare ce sporeau bunăstarea familiei, care oricum era destul de consolidată. La momentul majoratului fiului său, capitalul lui Roger Martini avea o valoare echivalentă în banii de astăzi cu cincisprezece milioane de euro.
CAPITOLUL 2
Henry moştenise de la mama sa dragostea pentru literatură, iar de la tatăl său aptitudinea de a lua prompt decizii şi de a urma fără şovăire drumul ales. Iată de ce, după absolvirea liceului, el şi-a anunţat părinţii că doreşte să păşească pe urmele mamei şi să intre la facultatea de istorie şi literatură din cadrul universităţii Sorbona. Mama s-a bucurat, iar tatăl, care visa ca fiul să-l depăşească pe câmpul luptelor financiare, doar a oftat şi a dat din cap fără a scoate o vorbă, ceea ce însemna: ai luat o decizie urmeaz-o!
Henry, cu toată vigoarea tinereţii, s-a adâncit în lumea rafinată a literaturii, atârnându-şi în cameră deasupra biroului deviza „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul”, fără să bănuiască măcar sensul adânc şi înţelepciunea ascunsă în aceste cuvinte aparent simple din Evanghelia după Ioan.
Totuşi, spre deosebire de mama sa, care deja îşi susţinuse teza de doctorat în materie de poezie medievală şi era îndrăgostită de romantismul nobil al baladelor cavalereşti, Henry, surprinzător chiar pentru el, a fost atras de literatura din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La acest fapt a contribuit cunoaşterea bună a limbii ruse, căci mama îl punea să vorbească în această limbă acasă, dar şi atunci când se afla în vizită la bunicul Jean-Ivan Delon-Veliouje, care-şi adora nepotul, şi la bunica Beatrice, cea care a învăţat graiul rusesc de la propriul soţ.
15
Acum, între zidurile universităţii cu renume, măreaţa limbă rusă, pe care înainte el o percepea ca pe o componentă tradiţional-culturală a vieţii familiei lui, i-a descoperit tânărului cercetător toată bogăţia nesecată a subtilităţii, frumuseţii şi expresivităţii sale. Uluit de comorile lingvistice descoperite, Henry s-a adâncit în studiul lor cu atâta râvnă şi abnegaţie, încât multe aspecte ale vieţii studenţeşti treceau pe lângă el, precum peisajele de la geamul trenului pe lângă un pasager captivat de lectură. Petrecerile studenţeşti, disputele şi faptele necugetate, erotismul şi libertinajul hipertrofiat nu-l ademeneau câtuşi de puţin pe tânărul chipeş, cu corp de atlet. Henry a descoperit pentru sine lumea căutărilor morale şi teologice ale cugetătorilor ruşi de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Această lume l-a uimit atât de tare prin profunzimea şi intensitatea sa, încât deşertăciunea cotidiană ce-l înconjura îi părea un lucru nedemn de a fi băgat în seamă sau de a-şi irosi timpul cu ea.
Cei trei ani de facultate au zburat pe nesimţite. Abia în anul doi de masterat Henry şi-a ridicat puţin capul din cărţi la auzul zgomotului tocurilor fetei ce trecuse pe hol. El s-a uitat perplex în urma ei, trezit parcă din hibernare sau ieşit din comă. Pe fată o chema Stefanie. Era de asemenea studentă la Litere şi, aşa cum s-a dovedit, erau colegi de un an şi jumătate la acelaşi profesor de slavistică, întâlnindu-se regulat prin amfiteatre şi la bibliotecă. Întâlnirea lor a coincis cu primăvara, atunci când miresmele castanilor în plină floare, deosebit de multe în arondismentul 16 din Paris, tulbură mintea şi fac să bată mai repede inimile îndrăgostiţilor.
Tinereţea şi primăvara şi-au spus într-un sfârşit cuvântul henry s-a îndrăgostit! Stefanie i-a răspuns, iar cele două suflete tinere, impregnate cu estetica înălţătoare a literaturii ruse, s-au contopit în năzuinţa pătimaşă şi aleasă de a se uni într-o
16
singură fiinţă duhovnicească, sufletească şi trupească. Cei doi ani de facultate rămaşi au zburat pe nesimţite iubirea unuia pentru celălalt, dar şi pentru obiectul studiat, a absorbit tot timpul, puterile şi aspiraţiile tinerilor, care au luat decizia de a se căsători imediat după obţinerea diplomelor de masterat.
Părinţii celor doi înamoraţi au fost de acord cu alegerea lor; nunta a avut loc la o vilă din provincie a părinţilor lui Stefanie nişte oameni înstăriţi, care la vremea lor îşi investiseră capitalul familial în acţiunile unor companii petroliere în plină ascensiune, iar acum trăiau în tihnă din dividende şi de pe urma unui butic de haine dintr-o suburbie pariziană, pe care mama lui Stefanie îl ţinea mai mult „pentru suflet” decât cape o sursă de venit. Roger nu s-a zgârcit în privinţa cheltuielilor de nuntă pentru unicul fiu, dar nici părinţii lui Stefanie „nu s-au făcut de ruşine”, astfel încât, chiar dacă nu a avut mulţi invitaţi, ceremonia de căsătorie s-a distins prin decenţă şi eleganţă în ce priveşte arta culinară şi decorurile. După nuntă, tinerii au plecat în luna de miere pe Coasta de Azur, de unde s-au întors şi mai fericiţi decât fuseseră la plecarea din Paris.
La întoarcere, ei s-au instalat în patru din cele cinci camere ale apartamentului de pe strada Victor Hugo, pe care părinţii îl cedaseră tinerilor, hotărându-se să petreacă cea mai mare parte a anului în zona de sud a Portugaliei, într-o vilă cu etaj şi piscină, achiziţionată de Roger. În apartamentul din Paris ei îşi lăsaseră doar un dormitor spaţios, pentru perioadele în care poposeau în capitala Franţei.
Henry urma studii de doctorat, pe când Stefanie începuse activitatea scriitoricească.
17
Tinerii soţi aveau un traseu comun, dar „fără a se pune unul în calea celuilalt”, lucru care a contribuit de asemenea la întărirea sentimentelor sincere şi profunde. Altfel spus, viaţa lor nu putea fi numită decât „fericită”.
Naşterea lui Inese fusese atât de surprinzătoare şi neplanificată, de parcă fetiţa ar fi dat buzna în mod samavolnic în mersul liniştit şi lin al vieţii părinţilor săi, întâi uluindu-i cu apariţia ei pe tinerii dezorientaţi, dar aducându-le mai apoi o bucurie nespusă prin venirea sa pe lume. Siliţi oarecum să se confrunte cu o realitate nouă, în care locul central îl ocupa copilul rotofei şi vioi cu „pliuri” peste tot şi cu nişte ochi căprui, poznaşi, care cercetau cu atenţie lumea şi pe propriii părinţi, cei doi filologi au descoperit că abia acum în viaţa lor, considerată şi înainte destul de fericită, a venit ceea ce putea fi numit pe bună dreptate „împlinirea fericirii conjugale”. Această împlinire Stefanie şi Henry, oameni cu o amplă percepţie emoţional-sufletească, o simţeau cu atâta pregnanţă şi forţă, încât erau de-a dreptul copleşiţi de atmosfera de dragoste ce le umplea căminul. Ei pluteau în ea, lăsându-şi undeva departe, „pe pământ”, pasiunile şi ambiţiile profesionale. Dar nu, Henry nu a încetat să lucreze cu pasiune la teza de doctorat, şi nici Stefanie nu a uitat numele lui Ahmatova, Balmont şi Gippius, însă inimile lor erau acum mai detaşate de literele negre din paginile albe, fiind dedicate în întregime micuţei fiinţe zglobii cu obrajii bucălaţi şi cu zâmbetul tatălui ei.
Familia, adică Henry, Stefanie, Roger, Ana şi părinţii lui Stefanie, au serbat prima zi de naştere a lui Inese pe coasta răcorosului Ocean Atlantic, la vila lui Roger din Portugalia, într-o localitate numită Gale, la capătul de răsărit al plajei de nisip cu lungimea de patru kilometri şi jumătate, numită la rândul ei Praia Grande marea Plajă.
18
După câteva zile plăcute de septembrie, petrecute împreună cu familia pe litoralul portughez tihnit, sub un soare mângâietor, în zgomotul alinător al valurilor ce se auzeau prin geamurile deschise ale vilei, Henry a zburat la Paris. Avea de finalizat nişte lucrări pentru conferinţa internaţională a filologilor-slavişti. După două zile, el primi un telefon de la Stefanie la apartamentul de pe strada Victor Hugo:
henry, dragul meu! Mâine vom zbura cu părinţii şi micuţa pe Insulele Azore cu un avion particular! Imaginează-ţi doar, prietenul lui Roger, un bancher din Elveţia, îl cheamă Christian Favret, ne-a invitat cu toată familia pentru două săptămâni pe insula Săo Miguel! Acolo are o casă mare cu plajă proprie şi livadă. După ce-ţi isprăveşti treburile la Paris, vino şi tu! Christian va trimite o maşină să te ia de la aeroport.
dar oare nu e periculos pentru fetiţă să zboare atâtea ore? se îngrijoră Henry.
nici vorbă! răspunse Stefanie. Nu este mai periculos decât zborul din aeroportul parizian Charles de Gaulle în „Alportel” din Faro! Nu mai pui că avionul lui Christian este foarte confortabil, are şi un pătuţ de copii pentru Inese!
bine! Plecaţi! se învoi Henry. Mâine, îndată ce ajungeţi la Săo Miguel, sună-mă pe mobil!
desigur! Te iubesc, Henry! Şi Inese te iubeşte foarte mult! Vom aştepta cu nerăbdare revederea cu tine!
Vocea lui Stefanie părea fericită şi entuziasmată.
eşti cel mai bun soţ şi tată din lume!
şi eu vă iubesc! răspunse Henry la fel de bucuros. Pe tine şi pe micuţa Inese vă iubesc cel mai mult din lume, mai mult decât propria viaţă!
să ajungi cu bine, te aşteptăm!
Aceste cuvinte au fost ultimele pe care Henry le auzise de la Stefanie în viaţa aceasta…
CAPITOLUL 3
Avionul „Hawker 800”, cu care familia Delon-Veliouje zbura spre Insulele Azore, nu a ajuns la destinaţie. Legătura cu el s-a pierdut cu 20 de minute înaintea timpului estimat de sosire în aeroportul „Joâo Paulo II”, aflat la trei kilometri de oraşul Ponta Delgada de pe insula Săo Miguel. Ulterior, porţiunea de ocean unde dispăruse de pe radarele aeriene a fost cercetată foarte atent de salvatori, dar nici urmă de avion. Cu excepţia unei pete relativ mici de kerosen pe suprafaţa apei, nu s-a găsit nimic.
Nu se pot exprima în cuvinte trăirile lui Henry în zilele când avioanele serviciului de salvare cercetau kilometri pătraţi de apă din zona presupusă a accidentului. Cine nu a trăit pe propria piele pierderea subită a oamenilor dragi nu poate să înţeleagă asta. La nici 30 de ani Henry s-a tras la faţă şi a încărunţit aşa de tare, încât, la prima vedere, nimeni nu-i dădea mai puţin de 45 de ani ori chiar mai bine.
Atunci când toate termenele rezonabile ale operaţiunilor de căutare au expirat şi a devenit limpede că moartea familiei Delon-Veliouje şi a celor trei membri ai echipajului va rămâne un mister neelucidat printre multe alte accidente aviatice asemănătoare, Henry s-a întors din Insulele Azore la Paris, în apartamentul spaţios cu cinci camere de pe strada Victor Hugo, al cărui singur proprietar şi locatar rămăsese.
Colegii lui Henry de la Sorbona, întâlnindu-l pe culoarul universităţii, nu recunoşteau în bărbatul îmbătrânit şi gârbovit,
20
cu privirea inexpresivă şi inertă, ce păşea agale şi trist prin clădirea oarecând îndrăgită, pe filologul optimist şi perseverent de odinioară, căruia-i rămăsese puţin până a ajunge doctor şi profesor, pe soţul şi tatăl fericit ce-i molipsea pe toţi cu pofta sa de viaţă şi cu încrederea într-un viitor fericit.
înţelegându-se cu coordonatorul de lucrare asupra amânării susţinerii tezei, Henry a părăsit clădirea universităţii, simţind că nu va mai intra niciodată în ea. Pentru el filologia murise, la fel cum murise toată lumea din jur, lăsând doar un înveliş exterior ce se mişca mecanic şi îl făcea să reacţioneze doar pentru a nu fi lovit de maşină, atunci când traversa strada pe culoarea roşie.
în nesfârşitele nopţi fără somn şi zile asemănătoare prin inerţia lor, Henry stătea pe canapea cu ochii închişi, fără a se gândi sau a simţi ceva, apoi se plimba prin toate cele cinci camere ale apartamentului mare, transformat într-o groapă de gunoi, de parcă ar fi căutat ceva sau pe cineva. Uneori pornea televizorul, încerca să urmărească vreo ştire, dar nu suporta mai mult de cinci minute tumultul ce se năpustea din ecranul mare şi plat, tumult ce-i apăsa sufletul zdrobit şi aşa de disperare. Atunci apuca telecomanda şi apăsa nervos pe butonul de oprire.
Henry nu mai ieşea afară. Mâncarea nepotrivită de la fastfood pe care i-o comanda vecinul îi era livrată la uşă, cutiile erau aruncate prin tot apartamentul, creând un simulacru al oraşului Napoli în perioada grevei gunoierilor. Telefoanele atât cel fix, cât şi cel mobil au fost deconectate, Internetul suspendat pentru neplată. Numai vocea nepământeană a mariei Callas tulbura uneori liniştea locuinţei posomorâte, răsunând dintr-un pick-up sofisticat, cumpărat cândva de Roger, pe care discurile vechi de vinil îşi recăpătau sunetul cald şi plin de viaţă.
21
Henry asculta mereu aceeaşi piesă, preferata lui Stefanie, şi anume „Casta Diva” din opera „Norma” înregistrată în anul 1958, pe care s-au încumetat s-o interpreteze doar câţiva cântăreţi remarcabili. Însă aşa cum a interpretat această operă plină de tragism şi dragoste Maria Callas, trăindu-şi parcă tot destinul bogat în simţăminte şi dezamăgiri prin cânt, nu a putut să o facă nici una dintre primadonele cu renume mondial. Singură vocea ei, nefiresc de pătrunzătoare, ce se prelingea parcă din înaltul cerului, putea să-l scoată pe Henry puţin din starea de somnambulism, provocând două şiroaie subţiri de lacrimi din pleoapele inflamate de nesomn pe obrajii supţi, acoperiţi cu o barbă neîngrijită. Apoi vocea angelică se potolea, iar Henry continua să stea nemişcat multă vreme, privind într-un singur punct cu ochii sticloşi, din care continuau să curgă şiroaie de lacrimi sărate. Aşa a continuat ceva mai bine de trei luni. Într-o zi, cineva sună la uşă. Henry, ridicându-şi capul tulbure şi greu de pe perna canapelei, se îndreptă desculţ spre uşă, fără a-şi da prea bine seama ce trebuia să i se livreze. Fără a se uita pe vizor, el deschise uşa larg, privind ţintă spre omul din faţa lui.
da-a… rosti prelung omul, examinându-l pe Henry din cap până-n picioare, pe stradă nu te-aş fi recunoscut: nici boschetarii nu arată aşa!
dumneavoastră… Henry încercă să-şi adune gândurile, pentru a-şi aminti sau a înţelege cine este omul din faţa lui.
Cine sunteţi?
deci nu m-ai recunoscut? zâmbi tânărul bărbat în haine ce trădau un „om din universul artei”. Numele meu este Dominique. Dominique Boshan, mai ştii?
nu, îmi pare rău… dădu din cap Henry.
ne-am cunoscut anul trecut la conferinţa de literatură. Ai prezentat atunci un referat despre personajele feminine din operele lui Dostoievski îţi aminteşti?
22
da, parcă a fost aşa ceva…, încuviinţă din cap Henry, şi acum de ce-ai venit?
te-am găsit greu, continuă să vorbească Dominique, fără a răspunde la întrebare, de-abia făcusem rost de adresa ta la Sorbona. Mi-au fost de ajutor deprinderile jurnalistice! îmi permiţi să intru?
păi, aici e… Henry îşi roti privirea prin apartamentul transformat în ghenă, cam dezordine, înţelegi…
crezi că poţi să uimeşti un ziarist cu dezordinea? râse Dominique. Am văzut lucruri mai grave! Am o treabă cu tine, nu putem vorbi în prag, mă inviţi? Sau vrei să mergem într-o cafenea?
ştii, nu mă interesează treburile, acum sunt, începu să se eschiveze Henry, după care dădu din mână: bine, intră!
Conducându-l pe musafirul nepoftit în biroul său încăperea cea mai curată din apartament, în afară de camera încuiată a copilului, unde Henry nu mai intrase de când se întorsese din Insulele Azore -, Henry îi arătă scaunul rotativ din faţa mesei de lucru, pe care el nu mai şezuse niciodată după tragedie.
ia un loc! spuse el, aşezându-se într-un alt fotoliu din piele. Ce doreşti de la mine?
nu eu, ci doreşte şeful meu, directorul de departament al revistei noastre.
Dominique se răsuci în scaun.
l-a impresionat referatul tău despre femeile dostoievskiene. Şeful vrea să-ţi comande material pentru revistă.
eu nu scriu nimic pentru presă, acum nu mai scriu pentru nimeni, dădu din cap în semn de negaţie Henry. Apropo, de la ce publicaţie eşti?
de la Nouvelle Observateur… am auzit de nenorocirea ta cu familia, şi Dominique încercă să-şi exprime compasiunea, uitându-se în ochii lui Henry, lucru care nu-i prea reuşi.
23
dacă eşti la curent, transmite-i şefului tău că acum nu lucrez şi deocamdată nu am de gând s-o fac.
Se ridică, făcându-l să înţeleagă că discuţia luase sfârşit.
stai puţin. Nu te grăbi să refuzi, şi îl privi pe Henry de jos, neavând intenţia să se ridice. Ascultă ce-ţi propune şeful, mai exact şefa mea: este femeie, o cheamă Caria. Fie vorba între noi, ai un singur motiv de a refuza: acum e mult prea periculos să zbori în Somalia.
să zbor în Somalia? Şefa ta vrea să zbor în Somalia? Pentru ce?
Henry făcu ochii mari de uimire.
şefa vrea să faci un reportaj despre viaţa femeilor somaleze, dădu din umeri Dominique, şi să zbori în Somalia, pentru a face rost de material de la faţa locului.
de ce eu şi de ce pentru asta trebuie să zbor într-acolo? rămase nedumerit Henry. Oare nu e suficient material pe Internet?
ea nu vrea să fie un simplu articol de ziar, ci, aşa cum spune, vrea să aibă o „capodoperă” un fel de viziune asupra vieţii prin ochii femeii contemporane somaleze, ale cărei mărturisiri vrea să le afle, arătând mişcările interioare ale sufletului ei, trăirile, tragedia şi aşa mai departe, dădu din mâini Dominique. Ea crede că tu vei putea să realizezi o asemenea „capodoperă” mai bine decât alţii.
ce aiureală… I-a comandat cineva acest material? întrebă Henry. Vreun lobby-ist al migraţiei somalezilor în Uniunea Europeană?
nu ştiu, ridică din umeri Dominique. Poate că da, ori poate că nu! în general, ea este un personaj aparte: are toanele ei. Cu toate acestea, Caria a trezit interesul pentru departamentul nostru vizualizările cresc, redactorul-şef este mulţumit de ea.
24
şi tu? întrebă Henry. Ţie-ţi place ce face?
ce pot să zic?
Dominique făcu o mutră caraghioasă.
eu sunt un fel de „du-te-ncolo, vino-ncoace, lasă-mă şi nu-mi da pace”: ea-mi dă sarcini, eu trebuie să le îndeplinesc. Mi-a zis să te găsesc şi să-ţi fac „propunerea de nerefuzat” şi te-am găsit…
şi cum e cu propunerea „de nerefuzat”? încercă să zâmbească Henry. Deocamdată nu mi-ai propus nimic ce ar putea să-mi stârnească interesul.
tocmai aici e buba, căzu de acord Dominique. Încă nu am învăţat să propun atât de convingător o călătorie într-un loc unde cel mai degrabă vei fi împuşcat, sau vei cădea victima traficului de organe, sau vei fi luat prizonier pentru răscumpărare, sau altceva la fel de ademenitor, încât să nu poţi refuza.
Henry căzu pe gânduri. Se ridică, traversă camera înainte şi-napoi, îl privi pe Dominique absent, se uită la poza lui Stefanie cu Inese în braţe de pe masa de lucru, apoi iarăşi la Dominique.
ştii ceva? încercă să zâmbească el. Cred c-ai reuşit să mă convingi. Voi zbura în Somalia.
ce-i cu tine, îţi plac senzaţiile tari? Sau pur şi simplu te-ai săturat de viaţă? ridică din sprâncene Dominique.
mai degrabă a doua variantă, reuşi să zâmbească Henry. Spune-i şefei tale că sunt interesat de oportunitatea de a scrie despre femeile somaleze din perspectiva filosofiei lui Dostoievski.
glumeşti? îşi ridică Dominique sprâncenele şi mai mult.
deloc! răspunse Henry calm. Când pot să vin pentru a semna contractul?
25
Dominique se ridică brusc din fotoliu.
dau un telefon şi aflu! Pot să merg într-o altă cameră ca să vorbesc cu Caria între patru ochi?
rămâi aici, vorbeşte, îi spuse Henry. Voi merge la bucătărie să fac o cafea.
El ieşi, lăsându-l pe Dominique singur în birou, şi închise uşa în urma sa.
Peste o zi el deja lua avionul spre Mogadishu.
CAPITOLUL 4
Oraşul îl întâmpină cu pancarta Welcome to Somalia! şi cu un vârtej mare de fum negru ce venea de dincolo de intrarea în aeroport, unde, cu câteva minute înainte de aterizarea avionului cu care sosise Henry, un terorist-sinucigaş al renumitei filiale „Al Quaida” numită „Al Shabaab” se aruncase în aer într-o maşină plină cu explozive, scandând: „Allahu akbar!” Explozia atinsese o autocisternă cu un produs petrolier, iar acum această cisternă ardea, emanând un miros urât şi slobozind în cerul arid african rotocoale de fum negru şi dens.
Trecând prin dezordinea extraordinară a controlului de paşapoarte de la sosire, prin mulţimea de africani ce ţipau şi se băgau în faţă fără să stea la coadă, până la doi slujbaşi semianalfabeţi, Henry găsi în cele din urmă „transferul” ce-l aştepta şi plecă cu o camionetă de când lumea, însoţit de patru bodyguarzi de culoare cu automate Kalaşnikov, spre hotelul unde i se rezervase o cameră.
Hotelul era ceva între închisoare şi vilele bogătaşilor ruşi din suburbia Moscovei. Adevărul este că gardul de trei metri cu sârmă ghimpată nu se compara prin înălţime şi trăinicie cu cel rusesc. Porţile masive de fier, paznicii înarmaţi de pe acoperiş, urmele de gloanţe şi schije acoperite în grabă cu vopsea de pe gardul de beton şi pereţii exteriori ai hotelului evocau o viaţă departe de linişte a locatarilor lui.
Feţele sobre ale paznicilor de culoare camuflaţi, cu o armă AK 47 atârnându-le de umăr, ce descuiau porţile din interior,
27
le aminteau vizitatorilor de seriozitatea chestiunii legate de siguranţa vieţii. Henry chiar se încorda puţin, simţind tensiunea reprimată ce emana de la gardieni.
La recepţia aflată după o uşă ciuruită în multe locuri de gloanţe, îl întâmpină proprietarul hotelului un bărbat negru, îndesat, trecut de 40 de ani, îmbrăcat şi el cu nişte pantaloni de camuflaj, ghete militare şi un tricou de culoare kaki. La brâu, dintr-un toc desfăcut, se zărea plasticul negru al mânerului pistolului automat. După ce îi aruncă lui Henry o privire rapidă şi atentă din cap până-n picioare, cu o mutră ce se dorea zâmbet, îi întinse mâna.
– Welcome to Somalia! rosti el într-o engleză stâlcită. Totul va fi ok!
Apoi, strângând cu putere mâna lui Henry, deveni serios şi plecă în treaba lui, însoţit de doi bodyguarzi masivi cu Kalaşnikov pe umăr.
„Managerul” slăbănog îi făcu semn lui Henry cu mâna de după tejgheaua recepţiei. Henry se apropie şi îşi primi cheile camerei de la etaj şi sfatul de a nu trage draperiile în timpul nopţii cu lumina aprinsă.
barul e deschis non-stop, restaurantul se va deschide peste o oră, puteţi să vă comandaţi bodyguarzi chiar aici, la recepţie. Un alb e bine să-şi ia cel puţin doi, dar mai bine patru sau şase bodyguarzi îl informă managerul pe noul-venit. Dacă doriţi, din piaţa Bakkara puteţi să vă cumpăraţi orice armă. Singura problemă va fi scoaterea ei din ţară.
şi dacă nu-mi angajez pază, e periculos să mă plimb prin oraş? îl întrebă Henry.
de obicei, pentru un alb, aici se cere o răscumpărare de trei milioane de dolari, strânse din umeri managerul. Alteori se răscumpără şi pentru un milion, ori chiar mai puţin, dar rar.
şi dacă nu ai bani să te răscumperi? se interesă Henry.
28
eşti vândut pentru trafic de organe, răspunse impasibil managerul, sau omorât pur şi simplu.
am înţeles, clătină din cap Henry, uşor uluit de cele auzite. Voi reveni mai târziu în legătură cu paza…
Luându-şi de pe jos rucsacul şi geanta de voiaj, el trecu pe lângă ascensorul nefuncţional către scara ce ducea la etajele superioare. Spre mirarea lui Henry, în camera mică, proaspăt renovată, era apă caldă, iar reţeaua de Internet mergea destul de bine. Henry făcu un duş, îşi puse un tricou curat şi o pereche de blugi cu croiala lejeră, bău un pahar cu apă dintr-un pet găsit în frigider şi căută pe laptop informaţii despre Mogadishu. Referinţele modeste ale puţinilor călători în cea mai periculoasă ţară africană nu-i oferiră vreun plus de informaţie faţă de ceea ce ştia deja. Uitându-se la ceas, el se ridică şi se îndreptă spre restaurantul situat la parterul hotelului.
aş putea să iau loc la masa dumneavoastră? i se adresă lui Henry în limba franceză un brunet nu prea înalt şi robust la vreo 40 de ani, cu părul grizonat. Dacă nu greşesc, sunteţi francez, nu-i aşa?
alăturaţi-vă!
Henry făcu cu mâna un gest, arătând spre scaunul liber din faţa lui.
da, sunt francez. Suntem compatrioţi cumva?
da, şi eu sunt francez. Judecând după accent, sunteţi parizian? zâmbi omul şi-i întinse mâna lui Henry. Numele meu este Philippe, sunt corespondent.
mă numesc Henry şi, da, sunt într-adevăr din Paris! Am venit aici în urma unui contract semnat cu o revistă, ca să adun material pentru un reportaj.
şi care este subiectul reportajului?
Ochii iscoditori ai lui Philippe îl examinau fără prea multă discreţie.
29
probleme politice, de război, sociale? De fapt, aici nu mai ai despre ce să scrii.
probabil, ar fi mai corect să spun „probleme sociale”, răspunse după o pauză Henry. Sunteţi de mult aici?
sunt de multă vreme în Africa, răspunse Philippe, făcându-i semn cu mâna chelnerului apatic. Am colindat aproape toate ţările, pe unele chiar de mai multe ori. Mă aflu aici de trei zile, este a şasea vizită pe care o fac în Somalia şi a doua după încetarea operaţiunilor militare.
deci aţi fost aici în perioada războiului? îşi ridică sprâncenele Henry. Trebuie să fi fost foarte periculos…
nu mai periculos decât să te plimbi noaptea în zilele noastre pe Montmartre! râse Philippe. Aceiaşi bandiţi negri, cu aceleaşi intenţii de a jefui cu prima ocazie pe tot omul alb! Bine, e-adevărat, războiul e război, iar pericolul e întotdeauna mai mare decât în viaţa obişnuită, dar…
Cunoaşteţi proverbul „Ce ţi-e scris ţi-e pus în frunte”? Experienţa de viaţă mi-a arătat că în accidente de maşini ajung atât şoferii cu experienţă, cât şi „rataţii”, în proporţie egală, iar glontele zboară nu spre cel ce se ascunde prost, ci spre cel căruia îi este scris. Pe scurt, sunt un fatalist, dacă pot spune aşa! Dar nu recomand deloc să vă plimbaţi pe străzi fără pază: vă alegeţi cu cel puţin un jaf.
Cel mai probabil veţi fi răpit în schimbul unei răscumpărări sau omorât „din întâmplare”, dar puteţi fi vândut şi „pe bucăţi”. Ţară sălbatică, oameni sălbatici! Am căzut deja o dată prizonier la piraţi. Am văzut ce trai duc în cătunele lor un coşmar! Epocă de piatră! Oameni primitivi cu armă Kalaşnikov în mâini!
aţi ajuns prizonier la piraţi? Chiar la piraţii somalezi contemporani care atacă petrolierele şi navele pentru a primi răscumpărare?
30
Henry făcu ochii mari.
dar cum aţi reuşit să scăpaţi? A plătit cineva pentru dumneavoastră?
nici vorbă! chicoti Philippe. Desigur, sunt un specialist destul de valoros în meseria mea, dar nu într-atât încât să se plătească pentru eliberarea mea trei milioane de dolari, aşa cum ceruseră iniţial aceşti nebuni, evaluând cam cât ar costa aparatura mea! Se-nţelege, pentru ei, care nu văzuseră în viaţa lor nimic mai scump de o săpunieră, un aparat de fotografiatfullframe,profesionist, cu un obiectiv de calitate li se părea culmea bogăţiei!
atunci cum de-aţi reuşit să scăpaţi de ei, aţi evadat? Insistă nedumerit Henry.
m-a scos Morgan, răspunse fotograful. Atunci când micul lor boss veni în cătunul unde eram ţinut prizonier, i-am dat numărul de telefon al lui Morgan. După o discuţie cu el, acest bandit m-a băgat în maşina lui şi m-a dus la Mogadishu, chiar la acest hotel.
şi cine este acest Morgan? se interesă Henry. Ce influenţă are asupra piraţilor?
morgan este un personaj foarte interesant, răspunse Philippe, sorbind din cafeaua adusă de chelnerul de culoare. Nimeni nu cunoaşte numele lui real, porecla şi-a primit-o de la americani, în timpul şederii lor scurte aici, pentru asemănarea fizică cu actorul american Morgan Freeman; ulterior, el n-a mai scăpat de această poreclă. El însuşi se consideră „om de afaceri”, dar de fapt este un intermediar între comandant, comerciant şi un fel de „naş”1 în varianta africană. De altfel, zona lui de interese şi influenţă are o răspândire mult mai largă decât graniţele Somaliei sau chiar ale întregii Africi. Are legătură cu extragerea ilegală a diamantelor,
1 Referire la romanul lui Mario Puzo, Naşul. (n. trad.)
31
cu contrabanda cu fildeş şi animale rare, cu traficul de arme şi alte chestii pe cât de profitabile, pe atât de ilicite. În ceea ce priveşte business-ul legal, deţine o firmă mare de vânzare a apei potabile îmbuteliate şi o fabrică de conserve de peşte. De asemenea, are acţiuni în Europa şi America Latină, acţiuni ale unor companii petroliere sau ceva asemănător. Nu cred că există cineva, în afară de el însuşi, care să cunoască cu adevărat toată activitatea lui şi multitudinea de relaţii în diferite pături sociale, începând cu politicieni şi militari şi terminând cu criminalitatea, cu toate că aici, în Somalia, graniţele dintre aceste pături sunt prea puţin vizibile. L-am cunoscut în prima mea şedere aici, în urmă cu câţiva ani, apoi l-am revăzut în Franţa, unde am reuşit să-i fac un mic, dar important, serviciu. De atunci, când vin aici, mă bucur de oarecare protecţie din partea lui Morgan, care, fireşte, nu este un „bilet de liberă trecere” absolut sigur, dar deseori mă poate ajuta la rezolvarea unor probleme.
puteţi să-mi faceţi cunoştinţă cu el? întrebă Henry. Cred că s-ar putea să am nevoie de ajutorul lui.
vă va costa ceva, zâmbi Philippe. Morgan niciodată, nimănui şi nimic nu face pe gratis, e un veritabil „afacerist”. De aceea, înainte să apelaţi la el, cumpăniţi dacă aveţi reală nevoie de ajutorul lui, căci veţi plăti bani frumoşi!
deocamdată nu ştiu, strânse din umeri Henry, abia am ajuns aici şi încă nu m-am obişnuit. Sper ca în scurt timp să mă decid asupra intenţiilor şi a felului în care voi acţiona.
bine, domnule parizian, hotărâţi-vă, dădu din cap fotograful, ridicându-se de la masă. Dacă vreţi, pot să vă iau astăzi cu mine la o mică plimbare de recunoaştere prin oraş trebuie să filmez ceva în zona portului şi a fostei ambasade sovietice. Totodată, am să vă arăt zonele din oraş în care un om alb poate să ajungă fără prea mult pericol cu pază,
32
fireşte. Banii pentru maşină şi pază îi împărţim aşa va ieşi mai ieftin pentru amândoi.
minunat! consimţi Henry. Vă accept propunerea cu plăcere! Când plecăm?
cred că peste vreo 40 de minute, răspunse Philippe, uitându-se la ceas. Încercaţi să luaţi micul dejun şi să vă faceţi bagajul. Actele şi obiectele de valoare lăsaţi-le în seiful de la recepţie, luaţi nişte bani cash şi telefonul e suficient. Poate ar fi bine să trecem la per tu?
de acord! Unde ne întâlnim? îl privi Henry.
am să trec eu să te iau. Pe curând, pariziene!
Philippe făcu un semn cu mâna şi se îndreptă spre ieşirea restaurantului.
CAPITOLUL 5
Peste o oră, Henry, ieşind împreună cu Philippe în curtea hotelului, văzu o camionetă uzată, alături de care stăteau opt bărbaţi negri, îmbrăcaţi cu haine de camuflaj şi ghete militare, înarmaţi cu automate Kalaşnikov şi cartuşiere cu încărcătoare pline cu gloanţe. Doi dintre ei ţineau în mâini, în loc de mitraliere, arme RPK ale aceluiaşi Kalaşnikov; corpurile mitraliorilor erau acoperite în cruce cu benzi de muniţie. Capetele rase până la chelie erau acoperite cu berete verzi cu cocarde greu descifrabile.
ce-i cu detaşamentul ăsta? îl întrebă Henry în şoaptă pe Philippe.
este paza noastră, îi răspunse fotograful zâmbind, nişte băieţi buni, verificaţi, îi angajez pentru a nu ştiu câta oară!
opt inşi? se miră Henry. Cu atâtea arme! Mergem cumva să luăm cu asalt vreo cetate?
nu! râse Philippe. Dar cu aşa pază puţini vor avea chef să ne atace. În Mogadishu opt bodyguarzi pentru doi albi nu e mult, mai puţin de patru nici nu are sens să-ţi iei eşti atacat, jefuit sau răpit; patru nu pot şi nici nu fac nimic viaţa lor e mai scumpă! Ce-i drept, dacă islamiştilor de la „Al-Shabaab” le va căşuna să ne arunce o grenadă în maşină, nu ne mai salvează nici un bodyguard. Dar în ultima vreme aceste acte teroriste sunt rare pe-aici, cei de la „Al-Shabaab” au fost împinşi spre graniţele oraşului, pe alocuri chiar dincolo de graniţe.
ce colorat e aici… comentă Henry, apropiindu-se în urma lui Philippe de maşină.
34
nu e plictisitor, încuviinţă Philippe.
El schimbă câteva vorbe cu şeful paznicilor, aceştia îşi strânseră mâinile şi începură să-şi facă loc în maşină. Philippe şi Henry fură instalaţi în mijloc, pe bancheta din spate a camionetei Toyota; de-o parte şi de cealaltă se aşezară doi bodyguarzi înarmaţi. Ei îi înghesuiră pe francezi şi îşi scoaseră imediat pe geamuri ţevile puştilor. În faţă se aşezară şoferii şi mitraliorul. Ceilalţi bodyguarzi, în frunte cu şeful lor, săriră în bena camionetei şi se aşezară, cu picioarele atârnate afară, pe băncuţele înguste, fixate de pereţii laterali din tablă ai benei. Şeful lovi cu palma acoperişul cabinei şi maşina ieşi pe porţile hotelului, ce se închiseră imediat.
Primul lucru care-l uimi pe Henry în timp ce traversa oraşul devastat de război erau feţele locuitorilor din Mogadishu, care se dovediră a fi mult mai mulţi decât se putea crede. Pe străzile, pe care nu era practic nici o casă întreagă, care să nu fi fost ciuruită de gloanţe, schije de proiectile şi grenade, cu mormane de cărămizi sparte, cu felurite gunoaie menajere şi de construcţie în loc de trotuare, mergeau, stăteau, şedeau în tocurile uşilor sparte o mulţime de bărbaţi şi femei în haine sărăcăcioase şi pestriţe. Chipurile lor, lipsite de durere sau răutate, agresivitate sau deprimare, oglindeau o anumită linişte şi bunătate. Mulţi dintre ei îşi zâmbeau prieteneşte, mergând în treburile lor, alţii vindeau ceva din tejghele-căruţe improvizate pe roţi de maşină ori chiar direct de pe trotuar. Zâmbetele albe ca neaua de pe feţele negre sau maronii radiau din toate părţile.
interesant, zise Henry, întorcându-şi capul spre Philippe, câţi locuitori sunt acum în acest oraş?
oficial, în jur de două milioane, răspunse Philippe, dar de fapt, cu tot cu refugiaţi, cel mai probabil aproape trei. Acum nu se pot face calcule reale. Oraşul, unde după cum
35
vezi majoritatea caselor au un nivel sau două, ocupă un teritoriu foarte vast şi se întinde de-a lungul malului oceanului. El este împărţit în zone de influenţă ale clanurilor locale, iar locuitorii unui cartier adesea nu se duc niciodată în celălalt, ele fiind despărţite de bariere sau chiar de puncte de trecere. Autoritatea centrală, recunoscută de comunitatea internaţională, controlează acum doar o parte a oraşului, dar numai în timpul zilei.
în acel moment, pe lângă camioneta ce-i transporta pe francezi trecu un automobil blindat masiv, din a cărui trapă se zăreau capul şi casca unui soldat de culoare, care se sprijinea într-o mitralieră de calibru mare. Pe partea laterală a automobilului blindat erau inscripţionate două litere mari -AU.
– „African Union” uniunea Africană! explică fotograful. Africanii singuri, în mare parte ugandezi şi burundezi, încearcă să menţină cel puţin o aparenţă a ordinii după plecarea din Somalia a forţelor ONU de menţinere a păcii. Oricum, cea mai mare parte a ţării este controlată fie de islamiştii din „Al-Qaida” şi „Al-Shabaab”, ce impun pe teritoriile lor legile şariatului, fie de grupări vădit criminale, ce practică pirateria, contrabanda sau traficul de sclavi.
traficul de sclavi? se miră Henry. În zilele noastre se mai aduc din Africa sclavi?
cu precădere sclave, clătină din cap Philippe, în special fete şi fetiţe din triburile bantu sau etiopiene capturate în timpul incursiunilor.
şi unde sunt vândute? întrebă Henry.
la bordel. Unele în ţările arabe sau în Turcia, altele în Europa pentru iubitorii de elemente exotice; marfa se vinde mai prost în localurile din zonă, de care se folosesc aceiaşi soldaţi „AU”, de exemplu.
36
nu pot să-mi imaginez, clătină din cap Henry, acoperindu-şi ochii cu palmele, secolul al XXI-lea şi traficul de sclavi! Ireal!
pariziene! Alo! râse fotograful. Se simte de la o poştă intelectualul de birou de la Sorbona! Asta-i viaţa, frate! Aici e altă civilizaţie, altă mentalitate, altă planetă putem spune!
Într-adevăr, încuviinţă Henry, încep să mă simt aici ca un extraterestru!
te vei obişnui, pariziene! râse Philippe.
Cineva bătu în acoperişul camionetei, şoferul frână şi opri maşina. Bodyguardul din dreapta şoferului spuse într-o engleză stricată:
am ajuns la port, mai departe nu avem voie să mergem.
Vreţi să ieşiţi?
da, vom ieşi! răspunse Philippe, scoţând aparatul din husă şi capacul de protecţie de pe obiectiv.
Bodyguardul din dreapta strigă ceva pe geam într-un dialect somalez. Drept răspuns, se auzi ordinul şefului paznicilor, iar militarii care-i protejau din ambele părţi pe francezi, deschizând repede portierele, săriră afară şi încercuiră maşina pe o rază de vreo cinci metri, împreună cu ceilalţi bodyguarzi ce săriseră din benă.
Philippe şi Henry coborâră de pe bancheta din spate şi se uitară în jur.
este portul vechi, se adresă Philippe mai-marelui paznicilor, care se dovedi a cunoaşte destul de bine limba engleză, noi trebuie să ajungem la cel nou!
În portul nou nu o să vă dea voie! răspunse acesta, clătinând din cap. Nimeni nu poate să pătrundă acolo fără un permis special, mai ales cu chestia asta!
El arătă spre aparatul foto imens şi performant al lui Philippe.
37
cei care administrează portul nu vor deloc ca lucrurile ce se petrec acolo să ajungă în presă! Puteţi să filmaţi portul nou doar de-aici, de pe malul portului vechi!
ok, am înţeles! răspunse calm fotograful, pentru care informaţia nu era vizibil o noutate. Dacă zici tu aşa să fie!
Haideţi să mergem spre ţărm!
Şeful bodyguarzilor le ordonă cu glas puternic ceva militarilor, iar aceştia, ţinându-i pe Henry şi Philippe în centrul cercului pe care-l formaseră, cu un diametru de vreo cinci metri, cu armele Kalaşnikov ridicate, se îndreptară spre malul oceanului, la ruinele unei cetăţi vechi, cu două etaje, de pe marginea litoralului, cu un turn în formă de hexagon. Localnicii pe care-i întâlneau se dădeau repede la o parte, ferindu-se de grupul oamenilor înarmaţi, păstrând pe feţe expresii de calm şi chiar bunăvoinţă. Atunci când, încercuiţi de pază, fotograful şi Henry se apropiară de turn, de după el apăru un grup de tineri cu coşuleţe vreo douăzeci de inşi -, ţinând în mâini tot felul de scule de pescuit. Jumătate dintre ei aveau vârsta de 10-12 ani. Bodyguarzii se opriră. Doi dintre ei îşi ridicară puştile şi traseră câteva rafale scurte în aer în direcţia oceanului. Gaşca veselă de copii şi adolescenţi se risipi care încotro. Totul se petrecu repede, calm şi într-un mod obişnuit pentru toată lumea, cu excepţia lui Henry, de parcă o asemenea atitudine faţă de aborigeni ar fi o normalitate deloc supărătoare.
Apropiindu-se de mal, Philippe îşi ridică aparatul şi începu să fotografieze vechea cetate şi noul port ce se zăreau în apropiere, unde se pregăteau de îmbarcare câteva vapoare mari de transport.
mister Philippe! i se adresă fotografului şeful bodyguarzilor, uitându-se tot timpul împrejur. Aici nu putem sta multă vreme pe loc, haideţi să ne mişcăm!
38
ok! aprobă fotograful. Hai să mergem acolo, la plaja cu bărci, trebuie să fotografiez fosta ambasadă sovietică!
Se auzi ordinul scurt al şefului şi întregul grup se îndreptă în aceeaşi „formaţie” în direcţia opusă, continuând să-i alunge pe trecătorii întâmplători, ba răstindu-se la ei, ba trăgând în aer.
cred că sunt prea zeloşi, remarcă Henry, după ce unul dintre bodyguarzi îşi îndreptă puşca în direcţia unui adolescent ce nu se dăduse la o parte imediat. Totuşi, este un copil!
acest copil putea foarte bine să arunce în noi cu o grenadă, dac-ar face parte din clanul luptătorilor jihadişti. Aşa ceva fac şi copii mult mai mici decât el, răspunse Philippe. Aici e Somalia, pariziene!
Alegându-şi un loc potrivit, fotograful făcu câteva poze clădirii cu patru etaje situate pe malul unei frumoase plaje de nisip, ce se arcuia de-a lungul ţărmului, dar care era foarte deteriorată de gloanţe şi schije, cu găuri în ferestrele-i ogivale.
aceasta este fosta ambasadă a URSS, mai apoi a Rusiei, îi spuse el lui Henry.
a fost un adevărat edificiu! zise Henry. Şi ce loc bun pentru vreme de pace, lângă plajă!
ţară puternică ambasadă puternică! strânse din umeri Philippe.
mister Philippe! se uită bodyguardul-şef cu îngrijorare în jur. Trebuie să plecăm!
ok! Dacă zici că trebuie… spuse Philippe. Profesioniştii ştiu mai bine. Hai să mergem, pariziene!
Ei se îndreptară repede spre maşină şi se urcară în ea în aceeaşi ordine ca adineauri. Camioneta demară în trombă pe stradă.
de ce s-a speriat? îl întrebă Henry pe fotograf.
habar n-am, ştie el mai bine! răspunse Philippe. În general, aici nu te poţi opri mult într-un singur loc, ca nu cumva
39
să fie anunţaţi bandiţii că-n cutare zonă se perindă albi şi să fii găsit. În şederile mele anterioare mă obişnuisem să mă deplasez repede, să fotografiez repede, să plec repede. Aici, în zona portuară, nu se ştie cine controlează situaţia: guvernul sau clanurile bandiţilor. Cel mai probabil atât unii, cât şi alţii, împreună.
şi locul ăla din faţă ce este? întrebă Henry, zărind chiar pe sensul de mers al maşinii un spaţiu mare, plin de moviliţe de toate culorile, ce stăteau înghesuite haotic una-n cealaltă.
este tabăra refugiaţilor. Trebuie să filmez şi aici câteva panorame, răspunse Philippe şi-l bătu pe şofer peste umăr.
Maşina se opri pe marginea drumului, în faţa câmpului ticsit cu o mulţime de „refugii pentru boschetari” nişte corturi mici şi strâmte din tot felul de zdrenţe, folii, bucăţi de afişe publicitare, saci şi alte materiale pentru acoperire, întinse pe nişte carcase şubrede, legate cu frânghii din nuiele şi crengi. Câţiva copaci se înălţau cu coroanele lor verzi deasupra acestor locuinţe omeneşti mizerabile. În multe locuri ale acestei tabere primitive, printre bordeie, se vedea cum se ridică fumul de la focurile pe care locatarii probabil le aprindeau pentru a-şi găti câte ceva. Potecile înguste dintre bordeie şerpuiau, formând labirinturi ciudate, prin care mişuna o droaie de copii negri şi murdari.
Maşina se opri lângă o gheretă din fier, închisă şi ruginită, situată între şosea şi tabăra de refugiaţi. Paza îşi ocupă iarăşi „poziţia de luptă”, iar Philippe şi Henry ieşiră.
putem să intrăm şi în tabără? i se adresă Philippe şefului bodyguarzilor.
În nici un caz, mister dădu negativ din cap atletul negru înarmat până în dinţi. Este extrem de periculos, acolo nu intră nimeni, în afară de locuitorii acestei tabere. Nimeni nu ştie cine se află acum acolo şi ce ascund ei. Pentru a lua sub control
40
situaţia din tabără, e nevoie de o operaţiune militară, pe care guvernul nu s-a hotărât încă s-o iniţieze. Puteţi doar să faceţi poze de-aici, aveţi la dispoziţie maximum două minute!
ok! căzu de acord Philippe şi începu să mânuiască repede aparatul, butonând cu viteza unui vânător care trage cu o armă automată într-un stol de păsări ce trec repede pe deasupra lui.
Henry nici nu reuşi să se uite bine de jur-împrejur, că Philippe îi şi strigă mai-marelui paznicilor:
gata! Putem pleca! şi intră în maşină, ocupându-şi locul.
Henry îl urmă fără întârziere.
Maşina plecă iarăşi în goană mare pe străzile oraşului distruse de război.
hei! Ia uite! se miră Henry, zărind pe geamul camionetei, chiar în mijlocul drumului, cabina unui avion de pasageri cu o parte din fuselaj. Interesant, de unde e?
este avionul belarus 11-76, care aducea ajutor umanitar, răspunse Philippe fără să se uite pe geam. Doborât pe 23 martie 2007. Apoi a mai venit o echipă de tehnicieni, care au luat din acest avion tot echipamentul bun. Atunci când avionul lor a decolat, a fost doborât şi el a căzut în ocean.
m-da… rosti prelung Henry, neştiind cum să reacţioneze la acest mesaj.
ce-ai zice, pariziene, de ocazia de a gusta din bucătăria locală într-un local frumos pentru bogătaşii somalezi? se întoarse spre el fotograful.
există şi aşa ceva pe-aici? ridică din sprâncene Henry. Nu mă opun.
Philippe se aplecă la urechea şoferului şi strigă ceva ca să acopere zgomotul motorului şi bubuiturile provocate de maşina ce gonea pe stradă. Şoferul dădu din cap şi, frânând puţin, viră şi o luă spre ocean.
CAPITOLUL 6
acum vom trece pe lângă cel mai interesant loc din Mogadishu piaţa Bakkara! I-am spus dinadins şoferului să o ia pe acest traseu ca s-o poţi vedea. Puţin probabil să ajungi pe-aici singur, îi zise Philippe lui Henry, în timp ce se apropiau de o stradă aglomerată, unde stăteau, mergeau şi discutau cu interes mulţi oameni îmbrăcaţi felurit, cu precădere bărbaţi.
Femeile, cu variante africane colorate ale hijab-ului musulman pe cap, mişunau şi ele printre camuflajele decolorate, cămăşile împestriţate şi maiourile zdrenţuite ale bărbaţilor. Unii stăteau chiar pe trotuar, înşirându-şi în faţă marfa pe care o vindeau, pe lângă care treceau încoace şi încolo oameni cu roabe, căruţe cu măgari, alergau băieţandrii prezenţi peste tot.
îndată ce camioneta cu francezi intră pe strada pieţei, bodyguarzii săriră din benă şi, cu puşca atârnată de umăr, înconjurară maşina, nelăsând să se apropie nimeni pe o rază de câţiva metri.
piaţa ocupă câteva uliţe, întoarse fotograful capul spre Henry, aici poţi cumpăra absolut orice: arme, medicamente, droguri, produse alimentare, telefoane mobile, acte false, haine second-handşi multe altele…
De undeva din lateral probabil de pe strada paralelă ocupată şi ea de piaţă se auziră câteva focuri răzleţe de armă, pe care, spre mirarea lui Henry, paza nu le băgă deloc în
42
seamă, continuând să se mişte în jurul camionetei cu pas la fel de regulat şi calm.
a cumpărat cineva un pistol şi verifică marfa, explică calm fotograful. Aruncătoarele de grenade şi tunurile antiaeriene sunt verificate puţin mai încolo, pe mal.
poate ar trebui să-mi cumpăr şi eu un pistol? îl întrebă Henry.
pentru ce-ţi trebuie? râse Philippe. Te apără şase puşti automate şi două mitraliere! Dacă acestea nu te protejează de atacuri, pistolul va fi cu atât mai inutil. Dar tu ştii să tragi cu pistolul?
nu, nu ştiu, recunoscu Henry, întreb aşa, pentru orice eventualitate…
– „Pentru orice eventualitate” trebuie să-ţi întocmeşti un testament atunci când vii în această ţară, zâmbi fotograful, iar arma se cumpără cu un scop anume pentru a împuşca! Fie pe ceilalţi, fie pe tine însuţi. Sper că nu ai de gând să tragi în tine!
parcă nu… se fâstâci Henry.
dacă totuşi te vei hotărî, aici e suficient să ieşi singur seara din hotel, restul vor face alţii în locul tău.
Philippe îl bătu peste umăr.
dar sfatul meu e să nu te grăbeşti spre lumea cealaltă e destul de interesant şi-aici!
Camioneta ieşi de pe strada pieţei. Bodyguarzii săriră în benă şi se aşezară cu picioarele atârnate pe băncile laterale.
Maşina acceleră.
Pe ambele părţi ale străzilor traversate de camioneta cu francezi, casele aveau un singur nivel, majoritatea dintre ele fiind distruse. În curţile caselor dărâmate se zăreau adesea bordeie, asemenea celor văzute de Henry în tabăra refugiaţilor. Pesemne proprietarii caselor, întorcându-se
43
în oraş după încheierea principalelor operaţiuni militare şi găsindu-şi casele dărâmate, îşi construiau alături locuinţe provizorii, neavând bani pentru reparaţii.
Majoritatea caselor cât de cât renovate erau prăvălii, frizerii sau farmacii, adesea toate trei la un loc. Pe pereţii lor zugrăviţi fără pic de delicateţe de pictori mai degrabă amatori în domeniul artei, erau reprezentate toate tipurile principale de produse şi servicii pe care putea conta un vizitator. Telefonul mobil pe un şnur însemna posibilitatea de a încărca telefonul pentru o sumă modică, o mână sau un picior bandajat servicii medicale, un copil de sex masculin gol cu foarfecă săvârşirea circumciziei după tradiţia musulmană.
de ce sunt desenele astea? îl întrebă Henry pe Philippe.
este reclamă pentru analfabeţi, pariziene, strânse din umeri Philippe, or aceştia constituie în prezent optzeci la sută din populaţie.
am înţeles… rosti prelung Henry.
Pe drum au întâlnit câteva maşini blindate arse, ce stăteau pe stradă de câţiva ani.
sunt americane, comentă Philippe, observând privirea lui Henry. Yankeii au încercat şi aici la un moment dat să „instaleze democraţia” în stilul ce-i caracterizează, însă băieţii negri le-au arătat cine e stăpân aici. Suferind pierderi considerabile, au şters-o repede din ţară.
Camioneta îşi continuă deplasarea prin oraşul ruinat de război. De pe contrasens apăreau mereu maşini de teren cu geamuri fumurii, cel mai adesea escortate de maşini de pază camionete cu oameni înarmaţi şi mitraliere de calibru mare fixate în benă. Erau boşii locului sau uneori specialişti albi din organizaţiile umanitare care se întorceau de la serviciu la locuinţele lor fortificate asemenea tuturor obiectivelor militare. Cel mai frecvent se întâlneau camioane cu un
44
aspect hidos, adesea chiar fără cabine, încărcate atât de tare, încât era uimitor cum de puteau să se deplaseze. Microbuzele vechi, autoturismele ciuruite şi uzate, căruţele cu măgari şi hamalii cu roabe improvizate pe roţi de maşini completau peisajul văzut de pe geamul camionetei.
Maşina ieşi pe splai şi, parcurgând ceva mai puţin de un kilometru, se opri în faţa unei clădiri proaspăt renovate. La intrare se aflau două gherete nu foarte înalte cu mitraliori. Alături erau parcate vreo douăzeci de maşini destul de decente.
am ajuns, pariziene! zâmbi Philippe, întorcându-se spre Henry. Suntem într-un „Le Meurice” al locului, pentru elita de aici. Să nu te sperii de interior şi bucătărie, consideră-le particularităţi stilistice! Poartă denumirea cabaretului preferat al parizienilor – „Lido”!
nu am fost la „Lido”, strânse din umeri Henry.
Într-adevăr, interiorul se remarca prin „austeritate”, fiind alcătuit din nişte mese vechi, prost reparate şi scaune de plajă din plastic, foarte vechi şi ele. Unele mese, mai ales cele din curtea restaurantului îngrădit cu blocuri de beton şi sârmă ghimpată, după care se plimbau paznicii ce-şi păzeau clienţii, erau de asemenea din plastic şi stăteau strâmb direct pe nisip.
La una dintre ele se aşezară francezii, scutiţi de percheziţia de la intrarea în restaurant, la care erau supuşi toţi ceilalţi clienţi de culoare. Paza nu avea acces în restaurant, aşa că bodyguarzii rămaseră să aştepte afară lângă camionetă.
deci… homar, peşte-spadă, caracatiţă, supă cu aripioare de rechin…
Philippe studia cu voce tare meniul adus de chelner.
preţurile sunt în dolari şi nu-s mai mici decât la Paris, dar totul este proaspăt. Ce-ţi comanzi?
ce-ţi iei şi tu, mi-e totuna, dădu din cap indiferent Henry, vinul poate să fie alb.
45
ok, pariziene, doar că aici nu se găseşte vin, ca de altfel nici o băutură alcoolică: este ţară musulmană…
Philippe îi făcu chelnerului semn cu mâna.
asta, asta şi asta! Şi apă de la frigider, chiar acum!
Chelnerul dădu din cap şi plecă, întorcându-se în scurt timp cu o sticlă de apă minerală şi două pahare.
aa, ia te uită cine-a venit! rosti încet Philippe, care stătea într-o poziţie ce-i permitea să-i vadă pe toţi clienţii nou-sosiţi. Este un inginer turc specializat în forajul sondelor de petrol, îl ştiu. Se pare că turcii s-au înţeles cu cei de la „Al-Shabaab” în privinţa extragerii petrolului…
în Somalia există petrol? întrebă Henry fără prea multă curiozitate.
există, şi poate chiar foarte mult, afirmă fotograful. Recent nişte canadieni au făcut un foraj şi ar vrea să mai facă unul, în cazul în care vor reuşi să-şi asigure producţia şi transportul în siguranţă. Însă turcii s-ar putea să le-o ia înainte. Un sunnit se înţelege mai degrabă cu un alt sunnit, mai cu seamă că ei au deja strânse legături în privinţa armelor. Se pare că începe o aventură comercială serioasă. N-ai vrea să scrii despre asta, pariziene?
nu sunt ziarist, se eschivă Henry, şi nici nu este subiectul meu!
Chelnerul le aduse felurile de mâncare comandate.
şi pe arabul de acolo îl cunosc, arătă Philippe cu privirea spre un arab obez din colţul opus.
Purta „keffiyeh” o eşarfă bărbătească prinsă pe cap cu cerc dublu de culoare neagră, numit „igal”.
este din Yemen, traficant de „marfă vie”. Se pare că la Mogadishu au adus un stoc proaspăt de sclave sexuale pentru export. La „Lido” poţi întâlni orice fel de „om de afaceri”!
observ că sunt şi oameni care fac baie, spuse Henry, uitându-se pe fereastră la plaja oraşului îngrădită de teritoriul
46
restaurantului cu sârmă ghimpată, doar că toţi sunt îmbrăcaţi.
sharia, pariziene, răspunse fotograful în timp ce mesteca, nu se cuvine să te dezbraci în public. Apropo, aici scăldatul nu e lipsit de pericole! Nimeni nu intră mai mult decât până la brâu şi nici nu se stă prea mult în apă.
de ce e periculos? întrebă Henry.
rechinii! răspunse Philippe. Nu foarte mari, dar foarte lacomi. Atacă oamenii cu mare plăcere. Când sunt mulţi oameni, rechinilor le este frică de obicei să se apropie, însă atunci când e lume puţină, mai bine nu intra în apă, nici măcar aproape de mal! Anul trecut nişte cunoştinţe din Italia au organizat un picnic pe plajă, la un kilometru de aici. Unul dintre ei, afomându-se puţin, a vrut să stea în apă, intrând doar până la genunchi. Stând aşa, l-a atacat un rechin şi l-a înşfăcat de talpa piciorului cu tot cu o parte din pulpă. Nu au apucat să-l ducă până în oraş a murit în urma hemoragiei.
br-r! se cutremură Henry, aşezând pe farfurie furculiţa cu bucata de peşte neterminată.
suntem în Somalia, bătrâne! râse Philippe. Mănâncă, pariziene! Un francez adevărat nu trebuie să-şi piardă apetitul indiferent de împrejurări! Sau regula nu se aplică celor din Paris?
nu prea am poftă de mâncare, Philippe; e de ceva vreme, nu mă băga în seamă! răspunse Henry. Mai apucăm să vedem ceva astăzi?
cred că da, încuviinţă Philippe, am să-ţi arăt ruinele catedralei catolice şi încă ceva din rămăşiţele stăpânirii italiene în această ţară! Dar trebuie să mai trecem pe undeva, ca să-mi iau o baterie de rezervă pentru aparatul de fotografiat cea veche mi se descarcă prea repede. La Mogadishu doar un negustor vinde baterii. Nu e departe de aici.
bine! se învoi Henry. Să ne aducă nota, plătesc eu!
CAPITOLUL 7
eşti sigur că vrei? ridică din sprâncene Philippe. N-ar fi totuşi mai bine să mergem cu paza?
las-o baltă! dădu din mână Henry, privind pe uşa prăvălioarei, de unde corespondentul tocmai îşi cumpărase o baterie de rezervă, în curte, dincolo de care se vedea edificiul vechi şi bine păstrat. Sunt douăzeci de metri! Ieşim repede în stradelă, ne uităm şi ne întoarcem, de ce să pierdem timp chemându-i?
bine, hai să mergem! se învoi Philippe. Poate avem noroc şi nu dăm de belea. Dar ţine minte: când auzi un foc de armă cazi imediat la pământ şi îţi acoperi capul cu mâinile, ai înţeles?
am înţeles, dădu din cap Henry.
atunci hai să mergem! şi-i făcu cu mâna proprietarului magazinului: Goodbye, Yousuf!
good bye! clătină şi el din cap, sclipind cu zâmbetul de un alb imaculat.
Francezii ieşiră pe uşa din dos în curtea interioară; traversând-o, ei trecură prin bolta de piatră a porţii în stradelă şi făcură câţiva paşi înspre clădirea veche şi aproape neatinsă de război, zărită de Henry din uşa prăvăliei lui Yousuf.
Tocmai atunci de după colţ se auzi o bubuitură. Pe deasupra capului lui Henry şuieră ceva gloanţe sau poate schije de grenadă. Henry se aruncă instinctiv la pământ, după un Land Rover mistuit de foc şi răsturnat pe o parte. Fotograful Philippe se trânti lângă el instantaneu, cu camera la piept.
48
Convorbirea ce a urmat este redată la începutul povestirii de faţă.
ce m-a determinat să vin aici? rosti Henry îngândurat. Am vrut să încerc să-mi recapăt viaţa ori poate să mor definitiv şi cu adevărat… Sau… A! El dădu din mână şi îl privi pe Philippe în ochi. Hai să mergem, să vedem ce s-a-ntâmplat!
haide, îl privi destul de mirat fotograful. Ce băiat ciudat eşti, pariziene…
După vreo cincisprezece paşi, francezii cotiră după colţ şi, prin norul de praf ce nu se risipise încă în urma exploziei, văzură pe jos trupul întins al unui om de culoare cu picioarele întoarse într-un mod nefiresc. Din cap i se prelingea sângele, formând în jur o baltă stacojie. Philippe porni camera într-o clipă şi se pregăti să filmeze. Câţiva adolescenţi de înălţime şi vârstă diferite, în haine chinezeşti vechi şi ieftine, se apropiară odată cu francezii de cadavrul ce zăcea pe jos.
Philippe începu să fotografieze cadavrul din diferite unghiuri.
a văzut cineva ce s-a-ntâmplat aici? întrebă el în somaleză, desprinzându-se de vizorul aparatului şi uitându-se la puştimea neagră.
am văzut eu! răspunse un băiat de vreo 12 ani, în pantaloni scurţi zdrenţăroşi şi un rest de maiou de culoare deschisă pe un trup prăfuit de un negru ca pana corbului. Acest domn a sărit pe fereastra aceea! arătă băieţelul cu degetul spre golul ferestrelor ogivale din clădirea de alături pe jumătate distrusă. Ţinea în mâini o pungă şi-o grenadă. A aruncat grenada pe fereastra din care sărise şi a fugit spre intersecţie. Apoi, de la o altă fereastră, cineva a tras şi el a căzut. Cei care l-au împuşcat au sărit şi ei afară pe geam. Erau doi. S-au apropiat de omul căzut şi au tras în capul lui de câteva ori. Apoi i-au luat punga şi au fugit.
49
am înţeles!
Philippe se aplecă deasupra mortului.
henry, ia te uită ce colier are băiatul!
Henry se apropie de cadavru şi-l privi, crispându-se. Capul ras până la scalp al mortului cu ochiul rănit, în locul căruia se vedea doar o gaură însângerată, căzut pe spate, rânjea înverşunat spre cer, cu gura larg deschisă, arătându-şi dinţii mari alb-gălbui. La gâtul mortului, peste tricoul militar de culoare kaki, atârna un colier din dinţi mari de animale, probabil de leu, ce alternau ca nişte mărgele multicolore.
sălbatici sadea! zise Philippe, îndreptându-se şi punând capacul pe obiectiv. Doar că în loc de suliţă şi arc cu săgeţi poartă Kalaşnikov şi grenade!
De după colţ, frânând brusc la curbă, apăru camioneta cu bodyguarzii, care ocupară poziţii defensive, scoţând prin toate părţile ţevile lustruite ale armelor. Şeful bodyguarzilor şi şoferul, apropiindu-se de Henry şi Philippe, îi apucară repede şi îi împinseră în maşină, fără a lua în seamă ripostele. Câteva secunde, un ordin gutural, şi camioneta cu puşcaşii ce săreau în benă din mers o luă din loc, ieşind de pe ulicioara cu cadavrul lungit, împuşcat în cap şi piept.
Mai-marele bodyguarzilor, stând pe scaunul din faţă, în dreapta şoferului, se întoarse spre clienţii lui şi se răsti supărat la Philippe în limba somaleză. Acesta din urmă dădu din cap zâmbind. Ascultând tirada comandantului, fotograful îl bătu pe umăr şi dădu din mână:
mergem la hotel! Aţi făcut o treabă bună! Meritaţi un premiu!
Tot drumul până la hotel Henry tăcu. La sosire el scoase din buzunar portofelul şi-i dădu lui Philippe partea sa de bani pentru maşină şi pază, inclusiv pentru premiul promis de Philippe. Apoi, făcu un semn din cap fără a scoate o vorbă
50
şi merse în urma fotografului, ca răspuns la invitaţia acestuia, la parterul restaurantului. Henry se aşeză la masă în faţa lui Philippe şi îşi aţinti privirea inertă în gol, continuând să tacă.
priveşte! îl scoase din starea de somnambulism fotograful, arătând spre monitorul aparatului de fotografiat. O poză cu adevărat reuşită! Deja ştiu cine o să mi-o cumpere pentru bani frumoşi!
Pe ecranul cu cristale lichide al camerei Henry văzu o imagine sinistră, dar totodată hipnotizantă: dinţii îngheţaţi într-un rânjet al omului ucis în stradelă şi colţii animalului prădător plini de sânge, atârnaţi la gât, care completau parcă acel rânjet. Era chipul morţii ce-şi arăta dinţii împotriva a tot ce era viu.
impresionant! se înfioră Henry instinctiv.
iată ce înseamnă artă fotografică, pariziene! exclamă Philippe satisfăcut. Uneori pentru o asemenea poză ajungi să te bagi cu capul în iad! Sunt zile când faci sute de poze, pierzi o grămadă de timp şi putere, dar rezultatul este plictiseală curată! Chiar dacă ai subiect interesant, material frapant, culoare, lumină tot, dar nu te mişcă, n-are nici un farmec. Or aici are! Uită-te şi tu cum sunt mânjiţi de sânge colţii salbei, de parcă animalul ucis şi-ar fi sfâşiat vânătorul! Grozav!
ascultă, Philippe!
Henry se uită la fotograf cu privirea oarecum înseninată.
poate Morgan al tău să mă pună în legătură cu traficanţii de carne vie?
poate. Cred că el poate aici orice, ridică din sprâncene fotograful. Fireşte c-o să-ţi ia bani frumuşei pentru intermediere, însă îţi face legătura cu cine vrei! Dar pentru ce-ţi trebuie?
51
păi, pentru articol, ca material ziaristic, răspunse Henry.
asta nu va face, dădu din cap dezaprobator Philippe, şi nimeni de aici nu o va face: acest business,ca orice business ilicit, nu agreează publicitatea!
şi dacă i-aş spune că vreau să cumpăr o femeie pentru mine, „în scopuri personale” ar ţine şiretlicul? se lăsă pe spătarul fotoliului Henry.
de regulă, ţine, mişcă din sprâncene fotograful, asta se întâmplă atunci când fetele sunt cumpărate de comercianţii străini. Unii chiar le iau cu ei, pentru a le vinde ulterior la bordel. Îşi întorc banii cu dobândă. Dar chiar va trebui să cumperi pe cineva, eşti pregătit pentru asta?
şi dacă analizez „marfa” şi spun că nu-mi place nici una? întrebă la rândul lui Henry.
cred că e posibil, rosti tărăgănat Philippe, plăteşti o sumă de bani „pentru deranj”, ca să nu se agite degeaba traficanţii, şi spui că vrei să aştepţi lotul următor. S-ar putea să ai succes!
ok! făcu Henry. Voi plăti cât e nevoie, nu e o problemă. Pentru mine contează să văd procesul de vânzare a unor oameni vii în zilele noastre, să înţeleg motivele şi mecanismele fenomenului în sine.
treaba ta! strânse din umeri Philippe. Fiecare artist cu fiţa lui! Deci, ce zici, îl sun pe Morgan?
sună-l! consimţi Henry. Spune-i că un francez cunoscut vrea să cumpere o fetiţă negresă!
– „O maimuţă”, spuse fotograful. Ei le numesc maimuţe.
ok! „O maimuţă”, încuviinţă iarăşi Henry.
alo! Morgan! zise Philippe, după ce formă numărul pe telefonul mobil. Da, eu sunt! Am o treabă cu tine…
CAPITOLUL 8
aşa deci, pariziene, se uită Philippe cu atenţie în ochii lui Henry, în timp ce, în dimineaţa zilei următoare, ei luau micul dejun la restaurantul hotelului. Peste o oră vine o maşină. Ne duce la locul unde se desfăşoară traficul de „carne vie”. În urmă cu câteva zile s-a cumpărat şi exportat un număr mare de „maimuţe”, majoritatea fetiţe din triburile bantu şi oromo; au avut şi etiopiene, dar ele sunt mai scumpe, fiind considerate mai frumoase datorită nuanţei mai deschisă a pielii şi trăsăturilor mai fine ale feţei. Au mai rămas disponibile câteva zeci de fetiţe, toate din bantu mai scunde, mai închise la culoare şi mai rotunde la faţă decât etiopienele şi oromo. După ce analizezi tot ce vrei să vezi pe-acolo, poţi să spui că doreşti să cumperi o etiopiană, iar că cele din bantu nu-ţi convin. Apoi, le dai nişte bani, un soi de avans pentru viitoarea achiziţie, cu condiţia să fii anunţat atunci când va apărea ceea ce te interesează. După care, poţi să pleci liniştit pentru a-ţi scrie reportajul, fără a da fireşte vreun nume, în general, detalii. I-am dat lui Morgan numărul tău de telefon vei primi un mesaj cu suma şi contul bancar în care trebuie să virezi banii pentru intermediere. Probabil, te va costa în jur de o mie sau o mie cinci sute de dolari. Ce zici, îţi convine?
mai mult decât atât, aprobă Henry, înmuind în cafea restul unui croissant de producţie locală, destul de decent după criteriile franceze, pe care îl şi înghiţi repede. Chiar aşa
53
voi face: voi spune că vreau o etiopiană şi le voi da un avans! Dar cine sunt vânzătorii?
– „Al-Shabaab”. Sau bandiţii care activează sub acest „brand”, răspunse Philippe, nişte cretini. Dacă n-ar fi reputaţia lui Morgan, nici nu ne-am putea apropia de ei: ne-ar răpi cu certitudine! Ei nu se sinchisesc să-i atace chiar şi pe musulmanii lor sunniţi îi acuză de încălcarea legilor şariatului şi au mână liberă la jafuri, omoruri şi trafic de sclavi. De creştini sau de păgânii africani tradiţionali nici nu încape vorbă: aceştia sunt creaţi pentru întreţinerea „fiilor lui Allah”! Nişte bandiţi şi nelegiuiţi ce profită de posibilitatea de a-şi satisface instinctele barbare sub lozinci islamiste. Tocmai din acest motiv, în rândurile acestor structuri sunt atât de mulţi străini de origine europeană sau de altă origine non-arabă şi nici măcar asiatică.
am înţeles! făcu Henry, ştergându-se la gură cu un şerveţel. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi vorbi faţă-n faţă cu nişte bandiţi şi traficanţi de oameni!
dacă vrei să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele, pot să te duc şi la nişte piraţi adevăraţi, cu şalupe de mare viteză şi arme de luptă americane, în loc de puşti cu cremene şi săbii îndoite! râse Philippe. Nu pot să spun că mi-a plăcut în mod deosebit să fiu prizonier la ei, dar experienţa aparte face toţi banii! Că tot veni vorba, aparatul meu e e şi-acum la ei!
apropo de aparat! se dezmetici Henry. Am şanse să iau la mine un reportofon sau măcar să fac câteva poze cu telefonul?
ai şanse doar dacă vrei să primeşti un glonte în cap, cu tot cu recomandarea lui Morgan! râse fotograful. Este de-ajuns ca aceşti nemernici să te bănuiască de spionaj ca să te execute pe loc! Ei trebuie să fie siguri că eşti un consumator obişnuit şi ghiftuit, un amator de fetiţe exotice, gata să
54
bage bani în satisfacerea poftelor. Aşa vei câştiga încrederea lor, vei fi oarecum „omul lor”, ai înţeles?
am înţeles! clătină din cap Henry. Şi tu? Cu siguranţă te cunoaşte multă lume aici.
şi ce dacă? ridică din sprâncene Philippe. Oare unui fotograf i se interzice să-şi suplimenteze venitul, prestând în calitate de interpret la un compatriot ce nu cunoaşte limba somaleză? Important e să fiu fără aparat n-au decât să mă percheziţioneze!
şi chiar vei fi fără aparat? îşi miji ochii Henry.
cel puţin, chiar dacă-mi vor face o percheziţie, nu vor găsi nimic! râse Philippe. N-am de gând să-ţi descopăr toate secretele meseriei! în zilele noastre evoluţia tehnicii a atins culmi nebănuite!
tu ştii mai bine, spuse Henry şi se uită la ceas. Voi merge să mă schimb, în scurt timp vor veni după noi!
te aştept în hol peste 15 minute! răspunse fotograful, uitându-se şi el la ceas.
Peste 20 de minute francezii deja se aflau pe străzile oraşului Mogadishu într-un microbuz Mercedes nou-nouţ. La volanul maşinii era un şofer uscăţiv de culoare, îmbrăcat într-un costum de camuflaj cu sigla „NATO” şi cu un „Sig Sauer” costisitor în teacă.
pare neobişnuit să ne deplasăm cu o pază atât de modestă după trupa de comando de ieri, zâmbi Henry, privindu-l pe Philippe.
este din cauza maşinii, zâmbi drept răspuns fotograful, sunt unele maşini cu care poţi să circuli fără nici o pază: ele sunt oarecum „nevăzute” – „nu le văd” nici forţele ONU, nici islamiştii, nici bandiţii. Aceasta este una dintre ele, îi aparţine lui Morgan; închirierea ei te va costa bani frumoşi, dar, de vreme ce ai acceptat orice cheltuială pentru a face rost de material pentru articol, costurile sunt justificate.
55
Drumul către destinaţie se dovedi uimitor de scurt: ajungând la marginea oraşului Mogadishu, maşina se opri în faţa unor porţi metalice înalte şi claxonă. După ce în poartă se deschise un gemuleţ, care se închise pe loc, balamalele se răsuciră, lăsând microbuzul cu geamurile fumurii să intre în curte.
Şoferul îi spuse ceva lui Philippe în somaleză, fotograful dădu din cap şi se întoarse spre Henry.
haide, şoferul ne va aştepta în maşină: rolul lui e să ne-aducă şi să ne ia de-aici. Cu traficanţii va trebui să stăm de vorbă singuri.
să mergem!
Henry deschise hotărât portiera microbuzului şi ieşi. Se trezi în mijlocul unei curţi destul de spaţioase, împrejmuite cu un gard metalic înalt, din tablă mai groasă, cu sârmă ghimpată deasupra. În fundul curţii era amplasată o construcţie asemenea unui hangar mic sau a unui garaj mare, făcută la fel, din tablă metalică.
în uşa deschisă stătea un bărbat de culoare, nu prea înalt, tuns scurt, într-o cămaşă „hawaiană”, pantaloni albi şi cu picioarele goale în şlapi. Faţa lui rotundă strălucea de transpiraţie, iar pe nas avea ochelari închişi la culoare, stil aviator în ramă de aur. Bărbatul le făcu amabil cu mâna francezilor, invitându-i în hangar. După un schimb de priviri, Henry şi Philippe se îndreptară spre el.
– Wellcome, monsieur, sil vous plaît! se înclină uşor proprietarul ochelarilor de aur, zâmbind cu deprinderea unui „manager de vânzări” cu experienţă.
Apoi, trecând la somaleză, continuă:
domnii din Franţa doresc să cumpere nişte „maimuţe”?
una, acest domn, Philippe arătă spre Henry, eu sunt doar traducător!
56
intraţi, domnilor, intraţi! începu să se agite „managerul”. Avem nişte „maimuţele” foarte apetisante domnului francez îi vor plăcea!
Henry şi Philippe îl urmară pe „manager” în hangarul semiîntunecat, unde, în pofida ferestrelor cu zăbrele de sub tavan, fără geamuri şi destul de largi, era mare zăpuşeală din cauza metalului ce se încingea la soare. În partea dreaptă a hangarului, chiar la intrare, era amenajat un loc pentru pază, cu scaun şi masă. Acolo şedea un negru vânjos cu nasul într-o tabletă, pe jumătate dezbrăcat, cu nişte pantaloni de camuflaj, tenişi şi o curea peste umăr, de care atârna la spate un pistol Kalaşnikov uzat. Voinicul, prins de un joc pe calculator, rupea din când în când dintr-o legătură de frunze de kat un drog slab de producţie locală -, pe care şi le băga în gură şi le mesteca pe îndelete. Vlăjganul nici nu se sinchisi să-i privească pe nou-veniţi, preocupat de trecerea la următorul „nivel”.
Chiar în spatele paznicului jucător, de-a lungul peretelui, se aflau câteva saltele umplute cu iarbă uscată, pe care stăteau lungiţi vreo patru sau cinci tineri negri, pe jumătate dezbrăcaţi. Alţi doi stăteau lângă perete pe vine, trăgând pe rând dintr-un muştiuc de narghilea primitivă, situată între ei. Lângă saltele era o „piramidă” de pistoale Kalaşnikov vechi, cu paturi din lemn.
„Managerul” le spuse ceva sec bodyguarzilor ce stăteau tolăniţi unul dintre ei se ridică şi se apropie de francezi.
ahmed, i se adresă „managerul”, trezeşte „maimuţele” şi arată-le clientului.
Ahmed, un lungan jigărit, cu palma stângă bandajată, se îndreptă fără grabă în fundul colţului stâng al hangarului, unde, în semiîntunericul înăbuşitor, se zăreau pe jos nişte pungi zdrenţuite. Ahmed strigă ceva, dând cu piciorul în cel
57
mai apropiat ghem de cârpe pungile începură să se mişte, se ridicară, şi în faţa francezilor se ivi un card de fetişcane negrese speriate, ce păreau să aibă între 13 şi 16 ani, acoperite cu chiu, cu vai, cu zdrenţe de tot felul.
Managerul îi invită pe francezi să se apropie. Henry şi fotograful se apropiară de victimele speriate ale traficului de sclavi din zilele noastre. Ahmed se răsti din nou la fetiţe, şi ele îşi scoaseră repede zdrenţele ce le acopereau trupurile, rămânând goale sub privirile bărbaţilor din faţa lor.
Henry cercetă cu privirea figurile sclavelor din faţa lui. Erau nouă fetiţe, majoritatea se mutau stângaci de pe-un picior pe altul, cu privirea în pământ sau cu capul întors uşor într-o parte. Totuşi, două sau trei se uitau liniştit, ba chiar curioase, la cumpărătorii albi, care puteau să le ia din hangarul cel înăbuşitor undeva într-o altă viaţă, posibil mai decentă.
Ahmed strigă iarăşi câteva cuvinte guturale, şi negresele se întoarseră supuse cu spatele către vizitatori.
toate „maimuţele” sunt sănătoase, rezistente, ascultătoare şi învăţate să facă amor, îi anunţă „managerul” pe francezi, continuând să zâmbească nefiresc de larg. Ele nu-şi vor pierde valoarea, dacă după folosire veţi dori să le vindeţi!
Ahmed se oţărî din nou şi, la ordinul lui, fetiţele se întoarseră iarăşi cu faţa către „clienţi”.
Philippe îl înghionti discret pe Henry. Acesta din urmă, lăsând la o parte emoţiile ce-l copleşiseră, îşi aduse aminte de scenariu şi spuse:
toate sunt din bantu, or mie mi s-a promis o fetiţă etiopiană! Eu nu văd printre ele etiopiene! Vreau o etiopiană cu pielea mai deschisă la culoare decât a acestor fete, cu bazinul strâmt şi trăsături fine.
Philippe traduse cuvintele lui. Zâmbetul dispăru de pe faţa „managerului”.
58
am avut doar trei etiopiene, bolborosi el cu glas vinovat, pe toate le-au luat arabii alaltăieri. Dar poate totuşi v-ar plăcea una dintre fetişcanele acestea? Uitaţi-vă ce frumoase sunt!
El se repezi spre una dintre cele mai apropiate victime, o pipăi, o bătu cu palma peste fese, îi deschise gura cu degetele.
uitaţi-vă, au o dantură perfectă!
Philippe traduse cuvintele lui în franceză.
vreau o etiopiană! clătină negativ din cap Henry. Mi s-a promis o etiopiană!
Philippe traduse.
iată, avem doar o etiopiană, interveni zâmbind în discuţie Ahmed, şi arătă cu degetul undeva spre colţ.
„Managerul” ridică din sprâncene.
mai trăieşte? se întoarse el spre Ahmed. Încă n-aţi luat-o de-aici?
se pare că e încă vie… strânse din umeri Ahmed şi făcu câţiva paşi în direcţia arătată. Verific imediat.
Henry îl urmă în mod instinctiv şi se opri în faţa unui obiect acoperit cu o bucată de pânză murdară, pe care în acel moment Ahmed o dădu la o parte.
Priveliştea apărută în faţa francezului îl făcu să se cutremure.
CAPITOLUL 9
La început, Henry avu impresia că înaintea lui zăcea o mumie, deoarece fiinţa umană întinsă la picioarele lui era sfrijită, de o culoare nedefinită, ceva între murdar, pământiu, galben şi brun. În plus, era acoperită în întregime cu pete maronii şi cruste de sânge închegat. Gura „mumiei” era întredeschisă, iar între buzele subţiri şi crăpate se vedeau gingiile rănite şi dinţii mari acoperiţi cu un fel de spumă. Faţa îi era umflată din cauza hematoamelor ce o acopereau aproape în întregime. Duhoarea ce începu s-o emane acest trup sinistru, după ce fusese dezvelit de pânza ce-l acoperea, îl făcu pe Henry să se strâmbe şi să-şi prindă nasul cu degetele. În faţa lui se afla un cadavru fetid.
se pare c-a dat ortul popii… făcu Ahmed şovăitor şi atinse cu vârful bocancului militar uzat capul „mumiei”.
Din gura întredeschisă a trupului lungit în faţa lui Henry se desluşi deodată un sunet slab, sâsâitor, ceva între geamăt şi horcăit. Pe faţa umflată şi vânătă pleoapele se deschiseră puţin, dând la iveală globurile ochilor înroşiţi din cauza vaselor vătămate. În centrul lor licăriră pupilele negre ca murele, mărite până la dimensiunea irisului.
Ochii aceştia, uitându-se parcă din bezna iadului, întâlniră privirea lui Henry. Francezul rămase ca electrocutat un chin neomenesc, o tristeţe de moarte şi totodată o nădejde şi poftă de viaţă disperată se citeau în aceşti ochi vlăguiţi şi tulburi. Era o privire din avionul în flăcări ce se scufunda
60
în adâncul oceanului. Această privire Henry o întâlnea în oglinzile apartamentului său parizian, atunci când s-a uitat în ele în cele trei luni de izolare, după moartea soţiei şi a fiicei. Această privire îi pătrunse în suflet. Privirea se stinse, pleoapele vinete şi umflate se închiseră iarăşi.
e vie! ridică mirat capul Ahmed şi îl privi pe „manager”. Poate-ar fi bine totuşi s-o împuşcăm?
cine este ea? întrebă Henry, arătând spre „mumie”.
Philippe traduse întrebarea lui.
este o fetişcană etiopiană din tribul amhara sau din tigrai, răspunse „managerul”. Zace de patru zile, nu mai moare odată…
hamza Turbatul a ciomăgit-o în asemenea hal. Este creştină şi nu a vrut să i se ofere, i s-a opus din toate puterile, spuse Ahmed, or el nu degeaba e poreclit Turbatul: o ia razna cât ai zice peşte şi nu-şi mai dă seama ce face! A bătut-o cu picioarele, i-a fracturat coloana. Este pe jumătate paralizată, a făcut pe ea şi acum se tăvăleşte şi cloceşte în propria mizerie. Până la urmă, nu a avut-o nici el, dar nici altcineva!
acest ţicnit a stricat o marfă bună! interveni în discuţie „managerul”. Am fi putut lua pe ea o mie de dolari, în orice caz, nu mai puţin de opt sute! Patronul i-a dat lui Hamza amendă acum va trebui să lucreze mult şi bine pe gratis, asta dacă nu va reuşi să procure banii acolo unde-a plecat ieri.
băieţii fac haz, fiindcă Leul s-a dus aseară la Bakkara pentru a-şi vinde colţii, în ideea de a-şi achita amenda, râse Ahmed şi explică, văzând că francezii nu-i înţeleseseră gluma: „Hamza” în arabă înseamnă „Leu”, el poartă la gât un colier din colţi de leu la care ţine foarte mult. Ieri Hamza a plecat, spunând că ştie de unde-şi va face rost de bani, şi nu s-a întors nici până acum. Tocmai de asta râdem, că probabil „maimuţa”… l-a lăsat pe leu fără colţi!
61
Francezii avură un schimb de priviri, aducându-şi aminte totodată de salba din colţi de leu de la gâtul omului asasinat în ziua precedentă în stradelă.
când se va întuneca, faceţi-i formele şi duceţi-o de aici! spuse „managerul”, arătându-i lui Ahmed spre fetiţa mutilată întinsă pe jos.
o voi cumpăra, îşi auzi deodată propria voce Henry, fără a-şi da seama pe deplin de sensul cuvintelor tocmai rostite.
glumiţi, domnule? făcu la el ochii mari „managerul”. Luaţi o „maimuţică” din bantu, vă fac un rabat bunicel. Ele se vând la şase sute de dolari, v-o dau la trei! Alegeţi dintre ele.
o voi lua pe aceasta, arătă Henry spre „mumie”. Cât mă va costa?
nu ştiu… se zăpăci „managerul”, nu am mai vândut niciodată până acum asemenea „marfă”, va muri pe drum, or noi ne bucurăm de renume de „firmă” sigură…
las-o baltă! interveni Ahmed. Poate s-o ia şi gratis, vom avea mai puţină bătaie de cap cu cadavrul!
nu, nici pe gratis nu merge… căută să dezlege în minte situaţia neobişnuită „managerul”, afacerea e afacere: patronul n-ar agrea s-o dăm pe degeaba…
cât? întrebă din nou insistent Henry. Hotărâţi-vă, sunt în criză de timp!
poate, măcar o sută de dolari… spuse şovăielnic „managerul”, scrutând figura straniului cumpărător. Fie, daţi-mi cincizeci şi luaţi-o!
poftim!
Henry îi întinse două hârtii de cincizeci de dolari.
vă mai dau cincizeci ca s-o înfăşuraţi în ceva curat şi s-o transportaţi cu grijă la maşină!
ne-am înţeles, domnule! Ţineţi cont de faptul că o vindem fără nici o garanţie şi nu vrem vreo reclamaţie ulterioară faţă de „firma” noastră!
62
„Managerul” înşfăcă repede banii, de parcă se temea ca nu cumva clientul să se răzgândească şi, întorcându-se către paznicii lungiţi pe jos, le strigă ceva în limba somaleză.
Philippe îl privi uimit pe Henry.
pariziene! Eşti sigur de ceea ce faci acum?
absolut! răspunse Henry, fără pic de îndoială în voce.
în cazul acesta, îl sun pe Morgan ca să-mi spună unde să te duc cu această achiziţie, strânse din umeri fotograful, la hotel sigur nimeni nu te va primi cu ea!
spune-i acestui Morgan, tresări Henry, că am nevoie de o locuinţă separată, indiferent de preţ. Şi să trimită acolo un doctor, chiar acum! Un doctor bun, specialist! Cu orice preţ! Sună mai repede!
Drumul de la hangarul traficanţilor până la locuinţa închiriată de fotograf prin telefon îi păru lui Henry interminabil. El şedea pe jos în compartimentul de bagaje al microbuzului, încercând să ţină pe genunchi capul mutilat al fetiţei etiopiene, ce se zdruncina într-o parte şi în alta pe drumurile somaleze distruse. Uitându-se la faţa ei învineţită şi plină de răni, ascultând cu atenţie respiraţia ei neregulată, Henry aproape că nu mai simţea mirosul respingător al trupului ei mutilat. Mirosul acesta îl făcu pe şoferul microbuzului să deschidă pe jumătate toate geamurile, scuipând în praful ce intra prin ele.
Maşina se apropie de un gard masiv din beton şi intră pe nişte porţi metalice înalte, care se închiseră îndată. Uşa compartimentului de bagaje fu deschisă larg de un bărbat negru, nu prea înalt, la vreo cincizeci şi ceva de ani, îmbrăcat cu o salopetă curată de un albastru-deschis şi o cămaşă îngrijită în carouri pe dedesubt. Îl ajută pe Henry să iasă cu fetiţa inconştientă în braţe, învelită într-un material sintetic de la un fost panou publicitar. În tăcere îi însoţi pe Henry şi pe
63
Philippe într-o încăpere aflată la parterul clădirii cu etaj, cu o masă mare în mijloc, pe care fu aşezat trupul schilodit.
doctorul este deja pe drum, fu primul lucru pe care îl rosti omul în salopetă într-o engleză bună, va ajunge dintr-un moment în altul.
este un doctor bun? îl întrebă Henry, în timp ce îndepărta bucăţile de zdrenţe şi gunoaie ce se lipiseră de corpul fetiţei. Cum vă numiţi?
este cel mai bun dintre cei care pot fi găsiţi acum în Mogadishu. E un chirurg rus de la clinica privată a domnului Jamal, răspunse omul în salopetă. Puteţi să-mi spuneţi Musa.
rus? ridică cu mirare capul Henry. Ce poate să facă un doctor rus în Mogadishu?
să câştige bani! se auzi o voce răguşită dinspre intrare. Ce altceva poate să mai facă un fost medic rus de flotă marină, cu buletin de Ucraina, în acest loc afurisit şi uitat de lume cu locuitori descreieraţi!?
Nou-venitul purta ochelari de aur. Era înalt, lat în umeri, cu o burtă destul de mare. Părul de un castaniu deschis, tuns scurt, grizonat la tâmple, mustaţa husărească cu vârfurile în sus, halatul alb de medic, descheiat la pieptul acoperit cu mult păr, cu piciorul gol în şlapi de plastic, ţinuta demnă toate trăsăturile acestui doctor rus erau măreţe şi impunătoare, inspirând încredere deplină în experienţa şi profesionalismul lui.
deci, pentru ce am fost sculat din pat în mult aşteptata mea zi liberă? rosti cu o voce nemulţumită doctorul, apropiindu-se de masă şi învăluindu-i pe toţi cu aroma alcoolului interzis în ţara musulmană. Mamă! Cine a schingiuit-o în aşa hal? spuse el în rusă, trăgând o înjurătură. Să-i găureşti capul, nu alta, unui asemenea dobitoc!
64
deja i l-au găurit, îi răspunse Henry de asemenea în rusă. Domnule doctor, va trăi?
compatriot? se întoarse spre el doctorul. Bine, vorbim mai târziu…
Se îndreptă brusc către asistenta negresă ce intrase în urma lui într-un halat lung şi un hijab alb.
zuhra! ordonă el în somaleză. Servieta mea aici, repede! Apoi, li se adresă francezilor ce stăteau în picioare şi lui Musa:
iar voi, băieţi, ieşiţi afară la o ţigară, nu-mi staţi în cale! Vă chem eu când e nevoie.
Henry, Philippe şi Musa se supuseră tăcut ordinului doctorului rus şi părăsiră încăperea numaidecât, lăsându-l singur cu trupul mutilat.
CAPITOLUL 10
aşa deci: cine este răspunzător pentru această fetiţă?
Ieşind afară, doctorul scoase din buzunar un pachet de ţigări şi îşi aprinse una, uitându-se la Henry şi Philippe, care la apariţia lui se ridicară de pe banca de la umbra unui copac.
nu cumva tu, compatriotule?
eu, încuviinţă Henry. Iertaţi-mă, nu sunt întru totul compatriotul dumneavoastră. Sunt francez cu strămoşi ruşi pe linie maternă. Sunt specialist în slavistică, iată de ce vorbesc bine rusa.
pe bune? surâse doctorul în mustaţa-i bogată. Un francez cu sânge rusesc îmi este cel mai adevărat compatriot! De fapt, aici orice european îţi este compatriot… Ce ai de gând cu această fetiţă, băiete?
deocamdată nu ştiu, strânse din umeri Henry, dar mi-am propus să am grijă de ea dacă va supravieţui. Va trăi?
Doctorul trase în piept fum şi expiră, răspunzând:
cred că da. Într-adevăr, starea ei nu-i tocmai cea mai bună, însă organele vitale sunt intacte. Are trei coaste rupte, posibil să aibă o fisură de radius la mâna stângă, o ureche ruptă. În rest hematoame şi leziuni cutanate; se pare că nu a suferit nici măcar o comoţie cerebrală.
dar fractura de coloană? Este paralizată! se miră Henry. Îmi cer iertare, domnule doctor, cum mă pot adresa?
spuneţi-mi Nikolai Ivanovici, sau pur şi simplu doctor Nikolai, aşa cum îmi spune toată lumea pe-aici.
66
Doctorul trase iarăşi în piept fum de ţigară.
de ce credeţi că are coloana fracturată? Fireşte, în lipsa unei radiografii, nu pot oferi nici o garanţie, dar prin palpare nu am depistat nici o fractură de coloană.
mi-a spus asta omul care a fost martor la maltratarea ei, răspunse Henry. A zis că este paralizată din cauza coloanei rupte…
n-ar strica să-i rupă şi lui cineva coloana, acestui martor, ticălosul naibii… scuipă sub picioare Nikolai. Sub ochii lui acest copil a fost schilodit, pe când el… Ptiu! Ţară afurisită plină de sălbatici demenţi!
deci nu e paralizată? îl întrebă Henry cu speranţă în voce.
nu ştiu, ridică din umeri doctorul, picioarele nu trădează nici o activitate motorie sau senzorială, dar asta poate fi urmarea hematomului amplu intramuscular din zona lombară; atâta vreme cât hematomul este acolo şi presează terminaţiile nervoase, nu pot să mă pronunţ în mod categoric.
şi de cât timp e nevoie ca să se retragă? întrebă Henry.
nu ştiu; s-ar putea chiar să nu se resoarbă singur, şi atunci va fi necesară o intervenţie chirurgicală pentru efectuarea unui drenaj; depinde cum „cade zarul”… strânse din umeri doctorul. I-am cusut urechea, i-am tratat rănile, restul va face în locul şi în lipsa mea asistenta. Peste câteva zile evoluţia stării ei va deveni limpede atunci vom putea face pronosticuri, deocamdată însă… S-ar putea să şi moară, şocul a fost puternic, este extrem de deshidratată, nu sunt excluse nici hemoragiile interne, deşi nu avem simptome evidente în acest sens.
doctore Nikolai henry, emoţionat de spusele lui, încerca să găsească cuvinte potrivite -, dar când voi putea s-o duc de-aici?
să o duci?
67
Nikolai Ivanovici stinse mucul de ţigară într-o scrumieră de buzunar metalică sub formă de cutiuţă, îl lăsă acolo şi, după ce închise cutiuţa, o băgă în buzunarul de la halat.
abia peste câteva zile vă voi putea da un răspuns la această întrebare. Dacă lucrurile vor merge bine, vom face o radiografie, iar peste o săptămână s-ar putea ca starea ei de sănătate să-i permită deplasarea pe distanţe lungi fără riscuri prea mari, dar deocamdată… Am s-o las aici pe Zuhra, este o asistentă nemaipomenită; mâine o va înlocui o altă îngrijitoare, voi decide la spital cine anume. Aveţi aici cartea mea de vizită cu un număr de telefon. În caz de ceva sunaţi-mă. Plec la culcare. Pe curând, compatriotule!
Doctorul se întoarse şi se îndreptă spre maşina albă nou-nouţă ce-l aştepta la poartă, cu o semilună mare de culoare roşie pe bord.
henry! pentru prima oară Philippe îl strigă pe nume, în locul apelativului obişnuit de „parizian”. Tocmai a sunat Morgan, el va trece pe-aici peste o oră ca să-ţi aducă lucrurile de la hotel. A întrebat dacă mai avem nevoie de ceva.
nu ştiu… răspunse perplex Henry, uitându-se la porţile ce se închiseseră în urma maşinii doctorului, mă voi gândi mai târziu. Merg să văd fetiţa.
bine, te-aştept aici, îi zise din spate Philippe.
Henry intră pe uşa de la parter şi, traversând un culoar nu foarte lung, ajunse într-o cameră spaţioasă, în care lăsase trupuşorul mutilat. Acum fetiţa zăcea într-un colţ, pe o canapea lată acoperită cu un cearşaf curat, pe care nu o observase adineauri, fiind absorbit în întregime de starea copilului nefericit. Fetiţa era spălată, capul ei fusese tuns până la chelie; un smoc de păr năclăit de sânge şi noroi stătea într-un sac de gunoi; rănile fuseseră tratate şi bandajate; un cearşaf subţire acoperea trupul ei istovit de la gât până la degetele
68
picioarelor. Pe mâna dreaptă i se montase o branulă, cu o perfuzie fixată de ea. Medicamentul picura lent şi ritmic din punga de plastic, atârnată de suportul metalic, prin tubul lung şi subţire. Ochii fetiţei erau închişi, respiraţia sacadată făcea să se mişte imperceptibil pânza de pe pieptul ei.
vorbiţi franceza sau engleza? se adresă Henry lui Zuhra, care stătea pe un scaun, lângă patul fetiţei.
engleza, puţin, răspunse asistenta negresă.
cum este?
Henry arătă cu capul spre fetiţă.
allahu Akbar rosti Zuhra, ridicându-şi ochii în sus. Starea ei e destul de stabilă. Doctorul Nikolai a spus că, dacă va trece cu bine de noaptea aceasta, se va însănătoşi repede. Asta dacă nu are vreo leziune internă, pe care nu a reuşit să o depisteze fără aparatură. Aşa mi-a spus el.
ce şanse are? întrebă iarăşi Henry.
inshallah strânse din umeri Zuhra. Voia lui Allah!
am înţeles… făcu Henry. Ce bine-ar fi să aflăm măcar numele ei!
o cheamă Habte Miriam, răspunse asistenta, scoţând din buzunar un card. În limba amhară înseamnă „Bogăţia lui Miriam”, în limba voastră, Maria, mama prorocului Isa, pe care voi îl numiţi Hristos. Iată cartea ei de identitate, am găsit-o printre zdrenţele sale.
Henry luă de la ea cardul de plastic cu colţul deteriorat şi partea din spate zgâriată. Pe partea din faţă era poza unei fetiţe zâmbitoare, cu ochi mari şi veseli, şi un text tipărit cu caractere de neînţeles pentru francez.
aici scrie în limba amhară, o cunosc, spuse Zuhra, arătând cu degetul spre card. Aici este numele ei, aici e data naşterii, acum are aproape 14 ani.
habte Miriam… rosti cu voce tare Henry îmbinarea neobişnuită de cuvinte.
69
puteţi să-i spuneţi pur şi simplu Miriam, în engleză Mary, explică asistenta. Cum ar fi în limba franceză?
Marie, răspunse Henry, iar în rusă Maşa…
maşa? surâse Zuhra. În limba rusă sună cel mai bine! Allah e milostiv, va trăi!
credeţi? o privi cu speranţă Henry. Pot să stau puţin lângă ea?
desigur! încuviinţă asistenta. Staţi aici, pe scaunul meu, eu voi sta pe canapeaua din colţ. Când aveţi nevoie de mine chemaţi-mă!
Henry se aşeză pe scaun, îndreptă aşternutul şifonat, acoperind umărul brun-deschis al fetiţei, de parcă aceasta ar fi putut să îngheţe în odaia ce răspândea căldură africană. Obrazul copilei, curăţat de sânge şi murdărie, se luminase şi se netezise. Chiar şi vânătăile îngrozitoare, umflate, de un violet închis cu nuanţă verzuie, din jurul ochilor şi de pe partea stângă a feţei, se dezumflaseră şi se micşoraseră. Pe fruntea înaltă şi rotundă, chiar în mijloc, fetiţa avea tatuată o cruce „coptă” cu capete egale, pe care Henry nu o observase înainte din cauza sângelui închegat ce-o acoperea. Îşi aduse aminte că citise cândva despre faptul că unele populaţii de creştini etiopieni din nordul ţării le fac copiilor tatuaje religioase cu reprezentarea crucii: femeilor pe frunte, bărbaţilor pe partea interioară a încheieturii de la mâna dreaptă. Se pare că Miriam provenea tocmai din această populaţie, a cărei denumire Henry o uitase.
Mâna fetiţei, cu branula aplicată pe venă, unită printr-un tub transparent de perfuzie, rămânea descoperită deasupra cearşafului, pe marginea canapelei, ca o creangă subţire maronie, ce se termina prin nuieluşele pe jumătate îndoite ale degetelor fragile. Henry atinse uşor aceste degeţele cu degetele lui, apucă domol cu ele palma imponderabilă, aproape
70
străvezie, neobişnuit de rece şi uscată a fetiţei. Degetele ei tresăriră şi se strânseră, apucând brusc mâna lui Henry cu putere aşa cum apucă un om care se îneacă colacul de salvare ce i se aruncă.
Henry încremeni, nevrând să mişte mâna şi s-o elibereze din captivitatea neaşteptată. I se păru că în această strângere de mână s-au unit două capete ale unui cablu electric, prin care a început să curgă o energie imposibil de explicat. Ea trecea de la unul la celălalt, înfăptuind prin această mişcare ciclică o unire lăuntrică nevăzută, dar perceptibilă, a unor entităţi numite în rândul oamenilor credincioşi „suflete”. Henry stătea în tăcere, străduindu-se să nu se mişte, pentru a nu speria acest simţământ nou pentru el, încercând să conştientizeze şi să aprecieze înrâurirea sa asupra lui, asupra inimii ce începuse să bată mai repede, trezită parcă dintr-un somn adânc. După câteva minute, strângerea degetelor subţiri slăbise pe mâna francezului, degetele se desprinseră parcă involuntar, iar palma lui Habte Miriam rămase inertă pe pânza albă a aşternutului.
Dinspre uşa de la intrare se auzi un zgomot, erau nişte paşi grei şi hotărâţi. Henry întoarse capul spre intrare. În uşă, cu un mers lent de animal de pradă, apăru un bărbat negru, înalt, de vârstă mijlocie, cu o musculatură dezvoltată, ce se vedea prin tricoul kaki mulat pe trunchiul puternic. Era îmbrăcat la fel ca şoferul microbuzului Mercedes ce-l dusese pe Henry la traficanţi, doar că în locul costisitorului „Sig Sauer”, din tocul de plastic întredeschis de la brâul nou-venitului, sclipea metalul unui pistol de armată „Beretta 92”. După ce aruncă o privire atentă în încăpere, bărbatul ieşi.
Peste o jumătate de minut dinspre culoar se auziră nişte paşi mlădioşi şi lenţi. În odaie îşi făcu apariţia un om, care purta o cămaşă deschisă la culoare, cu mânecă scurtă, pantaloni
71
deschişi şi mocasini din piele. Asemănarea omului care intrase cu actorul Morgan Freeman era atât de izbitoare, încât Henry făcu ochii mari şi pe moment nu-şi dădu seama cine intrase în încăpere. Însă privirea nou-venitului rece şi apăsătoare, scrutătoare şi încordată, dură chiar se deosebea clar de privirea ce emana bunătate a actorului de cinema american.
sunteţi Morgan? i se adresă Henry în engleză, ridicându-se de pe scaun.
puteţi să-mi spuneţi aşa, încuviinţă bărbatul ce intrase. Vorbesc franceza. Ea ştie limba franceză? şi îşi întoarse capul către asistenta care la intrarea lui se ridicase de pe canapea.
nu, din câte-am înţeles, doar engleza, răspunse Henry, apropiindu-se de Morgan şi întinzându-i mâna. Numele meu este Henry.
ştiu, răspunse Morgan, prefăcându-se că nu observă mâna întinsă. În cazul acesta putem să stăm de vorbă chiar aici.
Cu privirea el îi îngădui lui Zuhra să se aşeze, şi femeia se lăsă supusă pe canapeaua din colţul îndepărtat al camerei, cu capul aplecat, cufundându-se în citirea unei cărţi arăbeşti cu coperţile uzate din piele.
ea este? întrebă într-o franceză bună Morgan, apropiindu-se de Habte Miriam ce zăcea pe sofa. Acea „maimuţă” muribundă pe care aţi cumpărat-o?
ea, dădu din cap Henry, urmându-l, numai că nu este maimuţă, ci om, iar doctorul crede că are şanse de supravieţuire.
Morgan aruncă o privire iute şi atentă spre fetiţa ce zăcea fără cunoştinţă, apoi întoarse capul şi se uită în ochii lui Henry cu privirea rece şi pătrunzătoare a ochilor săi cenuşii şi mijiţi.
de ce faceţi asta? îl întrebă pe Henry cu tonul unui anchetator la interogatoriu.
72
nu vă priveşte! replică tăios Henry, enervându-se brusc. Eu plătesc bani, nu negociez, nu pun întrebări de prisos. Dumneavoastră de ce îmi adresaţi întrebări inutile?
pentru că şi mie mi-au pus câteva întrebări oamenii de la care aţi cumpărat această „maimuţă”, profitând de recomandarea mea, răspunse Morgan liniştit. Dacă eu nu voi obţine de la dumneavoastră, iar ei de la mine, răspunsuri satisfăcătoare, şederea în această ţară s-ar putea să se termine cu totul altfel decât v-aţi fi dorit. V-aţi băgat într-o afacere foarte serioasă, înţelegeţi asta, nu-i aşa?
înţeleg, răspunse Henry, privindu-l calm, ce anume vă interesează?
sunteţi ziarist? întrebă Morgan.
nu. Sunt filolog, mă ocup de elaborarea unei teze de doctorat la Sorbona; deşi acum, e-adevărat, mi-am întrerupt activitatea pentru o perioadă… răspunse Henry.
sunt informat în această privinţă, făcu Morgan. Dar cum puteţi să explicaţi asta?
El îi întinse o coală de hârtie, pe care Henry recunoscu uimit fotocopia scanată a contractului semnat cu Nouvelle Observateur.
aveţi nişte posibilităţi care nu pot să nu uimească! îşi ridică sprâncenele Henry.
orice posibilitate e doar o chestiune legată de bani, replică Morgan. Intenţionaţi să scrieţi un articol despre traficul de sclavi din Somalia? Iar pe această fetiţă aţi cumpărat-o pentru a o arăta societăţii în calitate de dovadă? Ca o ilustrare suplimentară pentru articol?
nu, dădu negativ din cap Henry. Prietenii dumneavoastră mafioţi pot sta liniştiţi: nu voi scrie absolut nimic. Nici despre traficul de sclavi din Somalia, nici despre situaţia femeilor de aici, nici despre sufletele femeilor „prin prisma
73
lui Dostoievski”, aşa cum mi-au cerut cei de la Nouvelle Observateur. Înainte s-ajungeţi aici am luat decizia de a rezilia contractul cu revista, mai ales că prin contract nu s-a stipulat că trebuie să plătesc vreo daună în acest caz. Acum vreau s-o iau pe această fetiţă, s-o duc la casa mea din Portugalia, s-o tratez şi să-i dedic restul vieţii.
de ce? privirea ochilor cenuşii de oţel ai lui Morgan străpungea pupilele francezului, de parcă încerca să-i pătrundă în creier şi să scoată la suprafaţă tot adevărul ascuns în adâncurile lui. Ce are special?
este ceva personal, mă tem că nu puteţi să mă-nţelegeţi… strânse din umeri Henry.
încercaţi să-mi explicaţi în aşa fel încât să vă înţeleg. Să vă înţeleg şi să vă cred, zise Morgan, căci de asta depinde viaţa dumneavoastră şi a ei arătă el cu capul spre fetiţa întinsă pe pat.
ştiţi, surâse brusc Henry, am venit aici cu o speranţă tainică de a fi aruncat în aer sau împuşcat! Pentru a nu face acest pas singur, căci nu agreez sinuciderea în sine. Acum însă, spre propria mea mirare, îmi doresc din nou să trăiesc. Să trăiesc de dragul acestei fetiţe etiopiene, Habte Miriam!
de ce? repetă întrebarea Morgan.
În curând se fac patru luni de când părinţii mei, soţia şi fetiţa mea au pierit într-un accident aviatic deasupra oceanului, în apropierea Insulelor Azore se uită Henry în ochii lui Morgan cu o durere atât de pătrunzătoare, încât acesta din urmă tresări fără să vrea şi-şi întoarse privirea. Trupurile lor nu s-au găsit, nu am nici măcar un mormânt la care să pot duce flori. Văzând-o pe această copilă mutilată în acea magazie sinistră şi întâlnindu-i privirea, am înţeles că trebuie să fac tot posibilul ca ea să trăiască. Iar dacă totuşi va muri, voi avea un mormânt la care să aduc flori pentru toţi: pentru
74
această fetiţă, pentru Stefanie, pentru Inese, pentru tatăl şi mama mea. Cam asta e povestea…
De altfel, dacă în cele din urmă vă veţi hotărî să mă ucideţi, nu am nici o obiecţie, căci, de fapt, tocmai de aceea am venit aici. Puteţi chiar să câştigaţi nişte bani din vânzarea organelor mele din punct de vedere fizic sunt perfect sănătos. Cine ştie, poate îi vor prelungi cuiva viaţa. Inshallah, vorba lui Zuhra!
Morgan ridică spre el privirea-i dură, fără să clipească.
v-am crezut. Cei pe care dintr-o greşeală i-aţi numit prietenii mei în afaceri nu există prieteni mă vor crede şi ei pe cuvânt. Veţi pleca de-aici cu achiziţia făcută, teafăr şi nevătămat, numai că asta vă va costa nişte bani. De unde i-aţi aflat numele?
de-aici.
Henry îi întinse cartea de identitate cu poza fetiţei şi textul în dialectul amhar al limbii etiopiene.
cum intenţionaţi să intraţi cu ea pe teritoriul Uniunii Europene? Veţi avea nevoie de acte, de dorit autentice…
De data aceasta Morgan se uită la Henry cu o privire mai blândă, de om simplu.
încă nu m-am gândit la asta… strânse din umeri Henry, n-am avut timp! Puteţi să mă ajutaţi în acest sens?
pot, răspunse Morgan, este doar o chestiune financiară. Aş putea să vă fac rost de o variantă nu foarte scumpă, „convenabilă”, dar suficientă pentru intrarea în orice vamă europeană, urmând ca dumneavoastră, cu resurse proprii, să-i întocmiţi actele de dobândire a cetăţeniei. Aş putea să vă ajut cu dobândirea cetăţeniei franceze într-o provincie franceză de peste mări, insula Réunion, cu introducerea în toate bazele de date, cu carte de identitate şi paşaport francez cu toate vizele necesare, dar asta vă va costa mult mai mult.
75
faceţi-i cetăţenie franceză, răspunse Henry fără a sta pe gânduri, plătesc oricât mi-aţi cere.
În regulă! aprobă Morgan, scoţând din buzunar un carneţel, unde îşi notă ceva pe o foaie. Aveţi numărul contului şi suma pe care trebuie s-o viraţi. Pe lângă acte, aici intră şi închirierea acestei case, serviciile medicale şi restul cheltuielilor „suplimentare”. Laptopul dumneavoastră, împreună cu celelalte lucruri, este deja aici, la etaj. Internetul merge bine, nu aveţi nevoie de parolă la wi-fi. Peste trei zile veţi avea documentele în mână.
Morgan băgă cartea de identitate etiopiană a lui Habte Miriam în buzunarul de la piept al cămăşii.
În regulă! zise Henry. Chiar acum voi transfera suma indicată în acest cont. Ne mai vedem?
nu ştiu, posibil, răspunse Morgan, toate serviciile plătite vă vor fi asigurate chiar şi în lipsa mea, staţi fără grijă.
vă cred pe cuvânt, spuse Henry, privind liniştit în ochii lui Morgan.
succes! făcu Morgan şi-i întinse lui Henry mâna ca să i-o strângă.
Pe partea interioară a palmei lui, Henry observă o cruce „coptă” tatuată, ce de-abia se mai distingea.
CAPITOLUL 11
slavă Domnului! răsuflă uşurat doctorul Nikolai, punând de o parte filmul radiologic, pe care îl studiase cu atenţie. Toate vertebrele sunt intacte, nu e nici măcar o fisură sau ciobitură pe apofizele spinoase. Prin urmare, imobilizarea fetiţei dumneavoastră este cel mai probabil urmarea efectului hematomului intramuscular, care apasă pe terminaţiile nervoase. Alte cauze fiziologice ale lipsei capacităţii motorii şi senzoriale din picioare nu găsesc. E posibilă şi varianta influenţei factorului de stres asupra psihicului şi, drept urmare, punerea în mişcare a unor mecanisme de apărare, ce au provocat această reacţie în partea inferioară a corpului, dar nu sunt specialist în acest domeniu… În orice caz, sper din suflet ca această paralizie să fie un fenomen temporar şi în scurt timp toate funcţiile fizice ale fetiţei să revină la normal. Deocamdată cele mai importante sunt liniştea, îngrijirea, administrarea la timp a medicamentelor pe care i le-am prescris, un climat psihologic propice şi o alimentaţie bună, deoarece copilul este subnutrit. Mai aveţi întrebări?
când aş putea să plec cu ea în Europa? îl întrebă Henry pe doctorul rus.
chiar şi mâine! strânse din umeri doctorul Nikolai. Fireşte, cu menţiunea respectării tuturor regulilor de deplasare. Cel mai bine ar fi, bineînţeles, să o transportaţi cu elicopterul până la aeroport, dar clinica noastră are în dotare maşini destul de potrivite pentru acest fel de transport. Adresaţi-văpatronului clinicii!
77
vă mulţumesc, domnule doctor!
Henry se ridică de pe scaun şi îşi băgă mâna în buzunar în căutarea portofelului.
daţi-mi voie să vă ofer o mică atenţie drept mulţumire…
nu vă dau voie! i-o tăie medicul zâmbind, ridicându-se la rândul său din fotoliul din faţa biroului. I-aţi plătit deja lui Jamal, onorariul îl primesc de la el. Luaţi-i fetiţei un pat medical de calitate, cu antrenare electrică şi toaletă încorporată, cel mai bine de fabricaţie germană. Urmează o perioadă în care va fi foarte util.
vă mulţumesc încă o dată! îi întinse Henry mâna doctorului. Voi urma sfatul dumneavoastră.
nu aveţi pentru ce! zâmbi Nikolai, strângându-i mâna cu putere. Plecaţi cât mai repede din acest „balamuc”!
voi face tot posibilul! răspunse Henry şi, făcându-i o uşoară plecăciune, ieşi din cabinetul doctorului.
O ambulanţă nou-nouţă, însoţită de două camionete cu paznici înarmaţi până-n dinţi, îi transportă pe Habte Miriam, pe Henry, pe infirmierul şi pe asistenta care o însoţeau pe fetiţă la locuinţa închiriată de la periferia oraşului Mogadishu.
elicopter? vocea lui Morgan trăda îndoială. Nu e dificil de închiriat un elicopter de la militari, însă există pericolul de a fi doborât de o rachetă sol-aer, în cazul în care ne vor lua drept funcţionari de stat sau militari. Pot să vă fac rost de cea mai bună ambulanţă cu pază. Mai doriţi şi altceva?
am nevoie de un avion privat până la aeroportul oraşului Faro, din sudul Portugaliei; avioanele de pasageri zboară într-acolo din Mogadishu cu cel puţin două escale, spuse Henry. Dacă se poate, un avion cu loc special amenajat pentru persoane imobilizate la pat.
pot să fac asta, nu e o problemă, răspunse Morgan. Când vreţi să zburaţi?
78
preferabil mâine, sau poate chiar la noapte, zise Henry.
bine! răspunse Morgan. Voi reveni cu un telefon.
Peste patruzeci de minute îl sună.
avionul va fi pregătit pentru decolarea din aeroportul Mogadishu mâine la miezul nopţii. La bord va fi şi un ste- ward cu pregătire medicală. Banii trebuie să-i viraţi în acelaşi cont, suma o veţi afla prin SMS. Documentele pentru mademoiselle Marie sunt gata le veţi primi astăzi.
vă mulţumesc, domnule Morgan! răspunse Henry. Vă sunt sincer recunoscător pentru tot!
– Welcome to Somalia! vocea lui Morgan trăda bunăvoinţă. Dar mai bine să nu vă grăbiţi!
Henry pierdu ceva vreme pentru a lua într-un sfârşit legătura cu un agent imobiliar. Domnul Manuel Peres i-a ajutat în trecut pe părinţii lui la cumpărarea casei din Gale, iar mai târziu i-a consiliat în repetate rânduri în diverse probleme de organizare, începând cu angajarea lucrătorilor pentru renovarea casei şi întreţinerea maşinii şi terminând cu alegerea femeii de serviciu.
domnule Manuel! spuse la telefon Henry. Poimâine voi sosi la casa părinţilor mei pentru o şedere mai lungă, voi sta tot anul. Aţi putea să mă ajutaţi cu câteva probleme de organizare?
fireşte, domnule Henry, fireşte! răspunse bucuros domnul Manuel. Am păstrat cheile casei din Gale. Ce-aţi dori să pregătesc pentru sosirea dumneavoastră? Ajungeţi cu avionul la Lisabona sau la Faro? Ce dormitor doriţi să vă aranjez?
voi avea nevoie de transport din aeroportul Faro, dar nu o maşină simplă… dădu să spună Henry.
desigur, desigur! se grăbi să răspundă domnul Manuel. O să vă întâmpine o maşină din clasa de lux, ca şi pe respectabilul dumneavoastră tată!
79
am nevoie de o maşină o ambulanţă cu infirmier şi asistentă; împreună cu mine vine o rudă cu un traumatism de coloană, explică Henry, va trebui să o transportăm acasă cu cea mai mare grijă!
s-a făcut, domnule Henry! răspunse domnul Manuel. Va fi necesar consultul unui chirurg?
da, de dorit îndată ce-ajungem acasă! spuse Henry. Şi încă ceva: cumpăraţi şi instalaţi în dormitorul părinţilor un pat medical de calitate cu antrenare electrică şi toaletă încorporată! Vă rog să scoateţi patul matrimonial al părinţilor şi să puneţi în loc o canapea nu foarte lată, cu un set de aşternuturi pentru îngrijitoare.
bine! Mâine vor fi livrate din Lisabona! raportă domnul Manuel. Mai doriţi ceva?
da! încă ceva… Henry făcu o pauză. Încuiaţi camera fiicei mele Inese, să nu intre nimeni şi să nu se atingă nimic acolo. Vreau ca totul să rămână cum a fost în ziua când familia mea a zburat pe… pentru totdeauna.
s-a făcut, domnule Henry! răspunse Manuel. Voi urmări personal ca totul să decurgă bine. Veţi avea nevoie de o îngrijitoare pentru ruda bolnavă? Dacă da, pentru ce perioadă?
voi avea nevoie! încuviinţă Henry. Dar nu de o simplă îngrijitoare, ci de o persoană cu pregătire medicală, un fel de intendentă, vorbitoare de limba franceză, engleză sau rusă. Deocamdată nu ştiu portugheză.
e greu de găsit o menajeră vorbitoare de franceză într-un timp scurt, se fâstâci domnul Manuel. Nici una anglofonă nu e uşor. În schimb, în Algarve sunt multe femei vorbitoare de rusă, inclusiv din rândul foştilor medici în ţările de baştină, care muncesc aici pe post de menajere. Dacă vă interesează să angajaţi o asemenea persoană, pot să iau legătura chiar acum cu cunoştinţele mele din diaspora rusă!
80
îmi convine! răspunse Henry. Pentru mine este important ca omul să fie punctual, binevoitor şi să o îngrijească bine pe bolnavă!
bine! Am înţeles! răspunse domnul Manuel. Mă voi interesa la cunoştinţele de la parohia bisericii ruse din Faro s-ar putea să găsesc printre enoriaşi pe cineva care v-ar mulţumi.
perfect! spuse Henry. În cazul în care voi mai avea întrebări, vă voi contacta telefonic sau prin poşta electronică. Aveţi aceeaşi adresă de e-mail?
aceeaşi, domnule Henry! răspunse domnul Manuel. Să aveţi un zbor lin!
În scurt timp sosi un bărbat de culoare, taciturn, în costum, cu vestă şi cravată, care-i înmână lui Henry un plic sigilat şi plecă fără a scoate o vorbă. În plic se aflau documentele pe numele cetăţenei statului francez, mademoiselle Marie Habte, o carte de identitate, un paşaport francez cu viză valabilă pentru Somalia şi ştampilă de intrare în ţară, precum şi o copie legalizată a procurii pe numele lui Henry, necesară pentru însoţirea minorei în străinătate.
Ziua următoare trecu pe nesimţite. Asistenta spălase şi hrănise de două ori fetiţa care-şi revenea pentru perioade scurte, după care, sub influenţa somniferului, se cufunda din nou într-un somn vindecător. Henry nu se depărta de ea aproape deloc, învăţând de la asistentă cum s-o ridice şi s-o întoarcă corect pe bolnava paralizată, cum să-i înlocuiască bandajul şi să-i trateze leziunile. Pe toate acestea le făcea cu uşurinţă, sârg şi chiar cu o oarecare bucurie, de parcă simţea plăcere în şansa de a o sluji pe mica suferindă, înţelegând rostul şi valoarea lucrurilor pe care trebuia să le facă.
Fetiţa, care era sub influenţa sedativelor şi calmantelor, îşi venea în fire, se uita la tot ce o înconjura cu o privire tulbure,
81
neînţelegând unde, cu cine şi de ce se află, lua din inerţie puţină mâncare lichidă, bea apă şi cădea iarăşi în somn.
La aeroport Henry fu condus de Philippe.
eşti un mister pentru mine, pariziene, zâmbi el, îmbrăţişându-l pe Henry la despărţire. Nu orice tip grozav din Marseille ar fi în stare de o asemenea figură, inspirându-i respect chiar lui Morgan!
o să-l mai vezi? întrebă Henry.
da, chiar astăzi, dădu din cap fotograful, am stabilit o întâlnire la „Lido” peste două ore. Îi transmit ceva?
spune-i… Henry ezită. Nu, mai bine îi voi scrie personal un mesaj.
ok! Cum doreşti! îl bătu peste umăr Philippe. Ne vedem în Franţa!
mai degrabă în Portugalia, dacă vei ajunge pe-acolo, surâse Henry. Nu am de gând să mă întorc în Franţa în viitorul apropiat. Vreau să stau în casa părintească din Algarve, la malul oceanului. Marie se va simţi acolo mai bine decât la Paris.
atunci, adio, pariziene! îl mai imbrăţişă o dată Philippe.
la revedere, marsiliezule! răspunse Henry.
Zborul fu excelent; avionul mic şi foarte bine dotat, cu un echipaj pregătit, ateriză dis-de-dimineaţă pe aeroportul portughez de lângă capitala regiunii Algarve oraşul Faro. Habte Miriam, care devenise între timp cetăţeană franceză pe nume Marie, după injecţia cu calmant ce i se făcuse înainte de decolare, a dormit în timpul zborului şi s-a trezit abia când avionul s-a apropiat de aeroportul aflat pe un continent străin.
Actele ei nu stârniră nici o obiecţie din partea vameşilor portughezi. Poliţistul de frontieră aplică cu indiferenţă o ştampilă de intrare în ţară şi spuse: Welcome
82
Stând într-o mică sală VIP cu fetiţa ce adormise din nou pe fotoliul rulant şi aşteptând sosirea personalului medical din ambulanţa ce ajunsese deja la aeroport, Henry întoarse brusc capul spre ecranul mare al televizorului de pe perete, unde se transmiteau ultimele ştiri de pe mapamond, şi auzi cuvintele prezentatorului:
aseară, la ora locală 22, în capitala Somaliei, oraşul Mogadishu, a avut loc iarăşi un atac terorist. În apropierea restaurantului Lido, renumit în rândul oamenilor de afaceri din zonă, o maşină plină cu explozivi a sărit în aer. Detonarea s-a declanşat în momentul în care un grup de oameni ieşea din restaurant. Aceştia au căzut victimele barbarului atac. În rândul persoanelor decedate au fost identificate deja câteva, printre care şi un cetăţean francez, corespondentul Philippe Broca, precum şi un om de afaceri influent din ţară, Wolde Semaiat, cunoscut mai bine sub numele de Morgan. Gruparea locală „Al-Shabaab” a revendicat atacul terorist…
CAPITOLUL 12
Sirena ambulanţei, cu o echipă de medici portughezi binevoitori, îi dădea la o parte pe şoferii stângaci de pe şosea cu sunetul ei strident. Maşina ajunse repede în localitatea Gale, alcătuită mai ales din vile cu etaj sau fără, situată pe malul oceanului.
Chirurgul invitat pentru a o consulta pe Habte Miriam aştepta deja sosirea fetiţei alături de domnul Manuel, în salonul vilei mari cu etaj a răposatului Roger Martini, ce-i aparţinea acum moştenitorului său. Examinând cu atenţie radiografiile făcute în clinica din Jamala, după care şi pe fetiţă, medicul spuse:
nu pot să-l contrazic pe colegul meu din Mogadishu, doctorul Nikolai: într-adevăr, din fericire, pe film nu se observă nici o fractură de coloană. Putem, desigur, să facem o tomografie computerizată mai târziu, când hematomul se va resorbi şi fetiţa va putea fi transportată mai uşor -, însă nu cred că va arăta altceva. Mai mult decât atât, judecând după caracterul şi poziţia hematomului în zona lombară, am mari îndoieli că apasă atât de tare pe terminaţiile nervoase, încât să provoace paralizia membrelor inferioare. Ipoteza lansată de doctorul Nikolai cu privire la natura psihologică a afecţiunii, ca urmare a şocului şi a traumelor emoţionale suferite, pare a fi cea mai veridică în situaţia dată. În orice caz, pentru început trebuie să o lăsăm pe bolnavă să-şi revină, să tratăm leziunile de la suprafaţă. Apoi, dacă activitatea locomotorie
84
şi cea senzorială a picioarelor nu se vor reface de la sine, va trebui să purcedem la o examinare mai temeinică, cu implicarea diferitor specialişti, inclusiv a unui psiholog. Voi nota toate recomandările mele şi le voi lăsa persoanei care va avea grijă de bolnavă.
îngrijitoarea este deja aici? se întoarse Henry spre domnul Manuel care stătea alături.
aşteaptă în cealaltă cameră, a venit la interviu, răspunse Manuel. Domnul doctor a apreciat drept satisfăcătoare pregătirea ei medicală pentru cerinţele pe care le aveţi, însă dumneavoastră aveţi ultimul cuvânt. Dacă nu vă mulţumeşte, astăzi ar putea rămâne cu bolnava asistenta care a venit cu salvarea, iar mâine vom face o „selecţie” şi vă veţi alege o îngrijitoare potrivită din rândul candidatelor avute la îndemână.
în regulă!
Henry se întoarse spre doctor.
vă mulţumesc! Nădăjduiesc că mă voi bucura şi pe viitor de ajutorul dumneavoastră!
fireşte, fireşte! îi strânse doctorul mâna. Chemaţi-mă oricând, voi fi bucuros să vă ajut! Dar mai bine-ar fi să nu aveţi nevoie!
Medicul ieşi. Henry se adresă domnului Manuel:
domnule Manuel, vă rog să chemaţi îngrijitoarea! Apropo, cum o cheamă?
o cheamă Ana, la fel ca pe răposata dumneavoastră mamă. E moldoveancă sau rusoaică nu sunt prea bine informat în această privinţă, dar mi-a zis că vorbeşte bine limba rusă, răspunse domnul Manuel. În plus, înainte să se mute în Portugalia, a profesat ca medic. Am găsit-o prin intermediul unui credincios de la biserica din Faro.
ana… Bine, invitaţi-o, spuse Henry, asistenta să rămână deocamdată cu fetiţa.
85
cum spuneţi, domnule Henry! dădu din cap în semn de încuviinţare Manuel şi ieşi din încăpere.
După o jumătate de minut, în cameră intră o femeie între două vârste, de statură mijlocie, puţin cam plinuţă, cu tenul deschis la culoare, părul cărunt făcut coc şi o privire inteligentă şi pătrunzătoare în ochii de un albastru cenuşiu.
bună ziua! salută ea într-o rusă impecabilă. Sunteţi domnul Henry? Sau ar fi mai bine să vă spun monsieur Henry?
bună ziua, Ana Mihailovna! îi întinse mâna Henry. Spuneţi-mi doar Henry. Vă rog, luaţi un loc aici îi arătă fotoliul comod din piele de lângă şemineul mare din marmură. Doriţi ceva de băut? Am aici vin roşu, alb, martini, vin de Porto. Sincer vorbind, încă nu am verificat barul tatălui meu, deja răposat…
dumnezeu să-l odihnească! se închină Ana. Îmi cer iertare, Henry, nu consum băuturi alcoolice de mulţi ani. Dacă doriţi să mă serviţi cu ceva, aş bea mai curând nişte apă.
bineînţeles!
Henry desfăcu o sticlă de apă plată, turnă în pahar şi îl înmână femeii care se aşezase în fotoliu.
ah, iertaţi-mă! Poate trebuia să iau una de la frigider?
nu-nu, vă mulţumesc! dădu din cap Ana. E mai bună aceasta!
Henry îşi turnă într-un pahar cu picior puţin vin de Porto învechit, gustă un pic din el, se aşeză în fotoliul din faţa femeii şi puse paharul pe cotiera lată de lemn.
de ce nu consumaţi alcool? o întrebă Henry, privind-o drept în ochi. Sper că nu e un secret şi nu ating un subiect foarte personal. Aţi avut în trecut probleme cu alcoolul?
ah, nici vorbă, nu! râse binevoitor femeia. Dumnezeu m-a miluit, nu am avut niciodată probleme cu băutura! în tinereţe puteam să beau la o masă festivă un pahar cu vin,
86
dar după moartea soţului meu, în urmă cu optsprezece ani, am stricat prietenia cu alcoolul nu ştiu cum să mă exprim mai clar… Vinul nu-mi mai place ca înainte şi am încetat să mai beau.
iertaţi-mă, condoleanţe pentru pierderea soţului! îşi înclină uşor capul Henry. Dar care a fost cauza decesului?
un accident de maşină, răspunse Ana. A fost şofer de tir, transporta vinuri moldoveneşti în Rusia, în diferite oraşe. Într-o iarnă, în Rusia, pe polei, un alt tir a derapat, a ajuns pe contrasens şi a intrat în maşina soţului meu ambii şoferi au murit pe loc. A fost un om şi un soţ bun, un tată grijuliu pentru fetiţa noastră. Eu cred că Domnul i-a odihnit sufletul în locaşurile cele luminate!
încă o dată vă rog să primiţi scuzele mele! spuse Henry.
nu aveţi pentru ce să vă cereţi scuze, staţi liniştit! surâse Ana. Înţeleg că trebuie să ştiţi cât mai bine ce fel de om urmează să aibă grijă de copilul dumneavoastră. Sunt perfect de acord cu asta, puteţi să-mi adresaţi orice întrebare. Nu ezitaţi şi să nu vă fie teamă să mă supăraţi!
vă mulţumesc pentru înţelegere! făcu Henry. Aţi spus că aveţi o fiică. Este şi ea aici, în Portugalia?
nu, e căsătorită şi locuieşte în Canada, răspunse Ana. Am venit aici în urmă cu şaisprezece ani, pentru a câştiga nişte bani. Trebuia s-o ajut să absolve facultatea. Ea a rămas în Moldova cu mama mea. A urmat facultatea de biologie. Apoi, s-a măritat cu un coleg din Ucraina, au absolvit împreună facultatea şi au plecat în Canada, unde el are multe rude. Au o familie fericită, trei copii; merg împreună la biserică şi chiar cântă în corul bisericii. Eu am rămas aici, în Portugalia, fiindcă mama mea murise şi nu mai aveam la cine să mă întorc în Moldova, căci nu am alte rude acolo. Tatăl meu a fost moldovean, iar mama rusoaică. Ei s-au căsătorit
87
la scurt timp după război şi s-au stabilit în patria lui. Dar nici lui nu i-a rămas în viaţă nimeni din cei dragi. Mama mai avea în Uniunea Sovietică nişte verişoare de gradul doi, dar nu prea ţineau legătura, iar în perioada perestroikăi legătura cu ele s-a rupt definitiv, aşa încât nici nu ştiu dacă mai sunt în viaţă.
aţi profesat medicina în ţara de baştină? o întrebă Henry.
da, am fost medic terapeut de circumscripţie la dispensarul judeţean, atâta vreme cât am putut cu salariul primit să-mi susţin fiica studentă, pe mine şi pe mama pensionară, răspunse Ana. Atunci când acest lucru a devenit imposibil, am abandonat medicina, care mi-a plăcut întotdeauna, şi, ajungând aici, m-am angajat ca menajeră la hotel. Trei ani am lucrat ca bucătăreasă la un restaurant acolo primeam un salariu bunicel; în plus, primeam şi bacşiş, dar a fost o muncă fizică foarte grea. Acum însă nu mai trebuie să-mi ajut fiica, iar, în ceea ce mă priveşte, nu am nevoie de foarte mulţi bani. Atunci am plecat să lucrez cu ziua, pe la casele oamenilor, iar la o nemţoaică în vârstă am şi gătit timp de doi ani, până când au luat-o copiii în Germania, vânzând casa de aici din cauza crizei.
de ce nu aţi continuat să practicaţi medicina aici, în Portugalia? o întrebă Henry.
ar fi trebuit să-mi continui studiile după standardele de aici, să susţin diferite examene, având în vedere că trebuiau echivalate diplomele, răspunse Ana. Iniţial nu am avut nici timp, nici bani pentru aşa ceva, căci trebuia să muncesc să-mi susţin fiica şi mama în Moldova. Apoi, când nu s-a mai pus această problemă, mă obişnuisem deja cu noua mea meserie, care nu mi se părea atât de grea, şi luasem decizia de a nu mai face schimbări în viaţă. Nu mi-am pierdut
88
deprinderile profesionale; mi-au fost de ajutor în repetate rânduri, atunci când a trebuit să ajut pe vreunul dintre compatrioţii mei nevoiaşi, dar nu mai văd rostul de a deveni doctor aici. Mă mulţumeşte pe deplin munca de îngrijitoare, menajeră şi ajutor în gospodărie. Atunci când am aflat de acest post, m-am gândit să vin la un interviu. Iată, poate vreţi să vedeţi diploma mea de medic din câte ştiu, citiţi în limba rusă.
Ea băgă mâna în poşetă pentru a scoate documentul.
vă mulţumesc, nu este nevoie! Henry făcu cu mâna un gest care o opri.
îmi este suficient faptul că doctorul a vorbit frumos despre pregătirea dumneavoastră! Sunteţi de acord să aveţi grijă de fetiţa mea bolnavă şi să mă ajutaţi în gospodărie?
Dar ar trebui să vă şi mutaţi la noi.
da, bineînţeles! încuviinţă Ana. Pot să mă ocup, pe lângă îngrijirea fetiţei, de menajul casei şi de gătit desigur, dacă o să vă placă bucatele mele. De asemenea, pot să spăl şi să calc rufe şi să fac restul treburilor de pe lângă casă, cu excepţia celor care presupun efort fizic. Am 58 de ani, iar vârsta începe deja să-şi spună cuvântul.
sunt de acord să vă angajez, spuse Henry, ridicându-se din fotoliu. Sunt mulţumit din toate punctele de vedere. Când aţi putea să vă aduceţi lucrurile aici?
lucrurile? zise Ana, ridicându-se la rândul ei. Cred că mâine, în prima jumătate a zilei, nu am cine ştie ce bagaje, îmi permiteţi să o văd pe fetiţa bolnavă chiar acum?
da, bineînţeles, haideţi cu mine!
Henry arătă spre uşa camerei de lângă sufragerie cel mai bun dormitor din casă, cu un balcon mare, ce dădea spre grădină şi ocean, pe care înainte îl ocupau părinţii lui.
este acolo, probabil deja doarme i s-au administrat din nou calmante.
89
cum o cheamă pe fetiţa dumneavoastră? se interesă Ana, apropiindu-se de uşa după care se afla Habte Miriam. Câţi ani are?
aproape 14, răspunse Henry, deschizând uşa în faţa ei. O cheamă Marie, Maria…
deci, Maşenka! zâmbi Ana. Tiza Preasfintei Stăpânei noastre, Maicii lui Dumnezeu! Ce nume frumos!
Ea intră în cameră şi se apropie de patul medical dotat cu mecanisme de ridicare, toaletă, margini detaşabile şi masă suplimentară. În mijlocul patului, sub cearşaful alb, se zărea faţa oacheşă şi fină, pe jumătate acoperită de hematomul vânăt, cu o cruce coptă tatuată, conturată clar pe fruntea înaltă şi rotundă. Văzând chipul desfigurat al fetiţei suferinde, Ana tresări şi-şi acoperi gura cu palma, pentru a nu scoate un ţipăt.
doamne! bâigui ea, după ce-şi reveni puţin şi cercetă cu privirea trăsăturile delicate ale feţei lui Habte Miriam. Fetiţa mea sărmană, ce ţi s-a întâmplat?
Ea se întoarse către Henry.
cine este monstrul care a făcut aşa ceva? se uită la Henry cu o privire plină de compasiune.
nu mai este în viaţă, strânse din umeri Henry. S-a întâmplat… cum să vă zic… acolo, în Somalia, şi acum este război… Slavă Domnului că măcar a rămas în viaţă!
slavă Domnului! îşi făcu Ana o cruce mare. Slavă Domnului! Henry! Lăsaţi-o pe asistentă să plece, voi rămâne eu astăzi cu fetiţa! îmi voi lua lucrurile mai târziu, sunt nişte fleacuri, doar arătaţi-mi toaleta pe care o pot folosi şi lăsaţi-mi nişte apă de băut.
toaleta? se miră Henry. Oricare, sunt patru sau cinci aici, nici nu ştiu exact! Haideţi să vă arăt camera în care veţi sta!
puteţi să-mi arătaţi camera mai târziu? se întoarse către el Ana. Daţi-mi voie să rămân acum cu biata fetiţă vreau
90
să mă rog lângă patul ei. Cine ştie, poate va avea nevoie de mine!
fireşte, fireşte, rămâneţi, încuviinţă din cap Henry, voi merge să trimit asistenta cu maşina şi să mai lămuresc câteva lucruri cu domnul Manuel! După aceea, mă întorc la voi.
împreună cu asistenta portugheză, Henry părăsi odaia, lăsând-o pe Ana singură cu noua ei protejată, care dormea liniştită, fără a bănui măcar ce surprize îi mai rezervase viaţa.
Ana, scoţând din geantă o mică icoană de buzunar cu canaturi, alcătuită din trei icoane a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfântului Mucenic Pantelimon -, şi aşezând-o la căpătâiul lui Habte Miriam, îngenunche lângă pat, se închină şi făcu semnul Sfintei Cruci peste fetiţă, după care, în şoaptă, domol, începu să rostească: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…”
CAPITOLUL 13
Noaptea a trecut destul de liniştit. Ana a rămas lângă „biata Maşenka” până la revărsatul zorilor, aţipind câteodată cu capul pe mâinile aşezate pe marginea patului. Nu s-a mai culcat pe canapeaua pregătită special pentru ea.
Henry, care în cele din urmă fusese trimis de ea la culcare, adormi în camera lui fără să se dezbrace, direct pe cuvertură, doar scoţându-şi mocasinii şi punându-şi ceasul de mână şi telefonul mobil pe noptiera de lângă pat. Căzuse într-un somn prelung şi adânc. Toată agitaţia ultimelor zile îi istovise sufletul sensibil, iar acum, simţind o oarecare siguranţă şi stabilitate, se destinse lăuntric, se deconectă de la „starea de alarmă” interioară şi se prăbuşi într-un somn vindecător, ce-l învălui uşor. Henry se trezi când soarele deja inunda cu lumina sa fereastra dormitorului de la miazăzi. Aerul proaspăt al oceanului, cu murmurul încet al valurilor sale, umplea camera cu un simţământ uitat al copilăriei, al prospeţimii şi al bucuriei de viaţă. Se întinse, deschise ochii, îşi dădu seama unde se află şi, sărind brusc din pat, aproape că alergă desculţ spre camera unde le lăsase pe Ana Mihailovna şi pe Habte Miriam. Priveliştea ce se desfăşură în faţa ochilor lui, atunci când deschise larg uşa fostului dormitor al părinţilor, îl făcu să se oprească în cadrul uşii şi să zâmbească.
Ana, stând pe scaunul de lângă pat, cu o mână ţinea ambele mâini ale fetiţei, ale cărei degeţele se odihneau în palma ei; cu cealaltă mână femeia mângâia duios capul rănit
92
al mariei, tuns până la chelie, fredonând ceva gingaş şi emoţionant. Capul fetiţei era întors spre Ana, ochii îi erau deschişi şi îndreptaţi spre faţa ei rotundă şi bună, cu câteva riduri pe frunte, în jurul gurii şi spre colţurile ochilor. În aceşti ochi Henry desluşi linişte împăciuitoare, încredere tihnită şi dorinţă de viaţă. Henry trase puternic aer în piept şi se eliberă de povara neliniştii din zori, odată cu amintirea evenimentelor din ultimele zile.
Auzind acest oftat, Ana îşi întoarse capul spre el şi zâmbi la rândul ei obosită, fără a lăsa degetele fetiţei din palma sa şi continuând să o mângâie pe cap cu cealaltă mână.
bună dimineaţa, Henry! spuse ea încet. Noi ne-am trezit deja, ne-am spălat, am mâncat puţin, am schimbat câteva bandaje, am luat medicamentele, iar acum ne odihnim şi stăm de vorbă!
staţi de vorbă? se miră Henry, apropiindu-se mai bine de patul bolnavei. Dar în ce limbă vorbiţi?
cum să vă spun, surâse Ana. În limba internaţională a femeilor, adică fără cuvinte! Am aflat că Maşenka ştie engleza pe lângă limba ei maternă, pe când eu la şcoală am făcut germana, dar am uitat-o şi pe aia. În afară de rusă, română şi portugheză, în momentul de faţă nu cunosc alte limbi. Bine, mai ştiu şi puţină slavonă bisericească…
bună dimineaţa, Miriam! i se adresă Henry fetiţei în limba engleză, apropiindu-se. Vorbeşti engleza?
da, puţin, răspunse fetiţa încet, privindu-l atent pe Henry cu ochii ei negri vii şi scăpărători.
Privirea ei era încrezătoare şi lipsită de frică.
unde ai învăţat limba engleză? La şcoală? o întrebă din nou bărbatul.
da, la şcoala Sfântului Iosif din Addis-Abeba, răspunse ea la fel de încet şi, tresărind, întrebă: dumneavoastră m-aţi luat din acel loc îngrozitor, unde…
93
Ea se opri, înghiţind cu noduri; două şiroaie subţiri începură să-i curgă din colţurile ochilor pe obrajii închişi la culoare.
da, eu te-am adus aici şi nu te vei mai întoarce acolo niciodată. Eşti într-o altă ţară, ba chiar pe un alt continent. Ştii ce înseamnă un continent, ai învăţat asta la şcoală? începu să turuie pripit Henry, apucând-o pe fetiţă de mână şi mângâindu-i degetele ce tot tresăreau. Nu mai trebuie să-ţi fie frică de nimic, de-acum vei avea alături numai oameni buni, care vor avea grijă de tine!
Fetiţa clătină din cap, nefiind în stare să vorbească din cauza nodului din gât. Lacrimile continuau să curgă din ochii ei mari şi umezi.
ce a tulburat-o aşa, Henry? Despre ce aţi vorbit acum? îl întrebă îngrijorată Ana. Biata fetiţă tremură toată, îi este frică de ceva?
am să vă explic puţin mai târziu, răspunse Henry, după care i se adresă iarăşi lui Habte Miriam: Ce zici dacă-ţi vom spune Maria? Sau cum ai vrea tu să te numim?
puteţi să mă numiţi Maria, zise fetiţa, înghiţindu-şi lacrimile şi încercând să zâmbească. Această doamnă mă numeşte Maşa ce înseamnă acest cuvânt? Am întrebat-o, dar ea nu vorbeşte nici amhara, nici engleza.
această doamnă este rusoaică, ea ţi se adresează în limba rusă, răspunse Henry surâzând. Ruşii le spun Maşa celor care poartă numele Maria. În limba rusă sună duios aşa sunt numite persoanele dragi. Nu-ţi place când te numeşte aşa? Să-i spun să-ţi zică Miriam sau Maria?
ba nu! răspunse fetiţa. Îmi place cum îmi spune! Ea vorbeşte cu mine ca o mamă…
dar tu ai mamă? o privi în ochi Henry. Ai vrea să te întorci la mama ta? Sau ai vrea ca mama ta să vină aici, la tine?
94
eu nu am mamă, mama mea a murit demult, şi tatăl meu a murit, răspunse fetiţa. Am avut doar un unchi, fratele mamei, el m-a luat din sat la el în Addis-Abeba şi m-a înscris la şcoala Sfântul Iosif; el a avut grijă de mine, mi-a ţinut loc de mamă şi de tată. Dar l-au ucis oamenii care…
Fetiţa începu din nou să plângă, faţa ei plăpândă se schimonosi în încercarea de a înăbuşi lacrimile ce o podideau.
gata, gata, gata!
Ana, aplecându-se spre fetiţă, o cuprinse uşor, o strânse la piept şi începu să-i acopere cu săruturi faţa udă de lacrimi.
micuţa mea, scumpa mea, totul e bine, totul va fi foarte bine, n-o să te mai supere nimeni niciodată, vom fi tot timpul alături de tine!
Ea se întoarse către Henry:
vă rog, traduceţi-i ce-am spus acum! Şi nu-i vorbiţi despre lucrurile care o tulbură atât de tare şi-i provoacă plânsul! Nu trebuie s-o agităm!
Henry traduse cele spuse de Ana, după care, aşezându-se în genunchi pe covoraşul din faţa patului, sărută uşor degeţelele de la mâna fetiţei pe care o ţinuse în palmele lui.
îmi permiţi şi mie să-ţi spun Maşa? se uită el în ochii ei cu o privire caldă.
da! Da! dădu din cap fetiţa, înghiţindu-şi lacrimile. Da…
foarte bine! spuse Henry, continuând să mângâie mâna fragilă a fetiţei ce tot tresărea. Mă numesc Henry, iar pe doamna aceasta o cheamă Ana Mihailovna sau, mai simplu, Ana…
mama Ana! rosti fetiţa. Pot să o numesc „mama Ana”?
Henry se uită la Ana Mihailovna.
am înţeles tot, spuse aceasta, nelăsându-l să vorbească. Sigur, poţi să mă numeşti „mama Ana”! De-acum voi mai avea o fiică, mai mică. Pe cea mare o cheamă Nataşa, iar pe
95
cea mică maşa! Slavă Ţie, Doamne! Fie, Doamne, voia Ta cu noi!
Ana Mihailovna se închină.
nataşa? fetiţa se uită la Ana, apoi se întoarse către Henry. Ce înseamnă Nataşa?
aşa o cheamă pe fiica mai mare a mamei Ana, zâmbi Henry. Ea locuieşte într-o altă ţară, este deja adultă, are soţ şi copii. Mama Ana a spus că poţi să o numeşti aşa şi că are acum două fiice, una Nataşa, mai mare, şi cealaltă mai mică maşa, adică tu!
mulţumesc, mulţumesc! spuse în engleză Maşa şi sărută cu buzele care începuseră să se cicatrizeze mâna muncită a Anei, spunând ceva repede în limba amhară, în timp ce se uita la ea cu ochii plini de lacrimi de bucurie.
doamne! Ce-i cu tine, nu trebuie! spuse Ana, realizând ce se întâmplă. Ce-i cu tine, bucuria mea, sărmana mea? Nu trebuie!
Femeia şterse cu mâna lacrimile ce o podidiră şi acoperi iarăşi cu sărutări uşoare faţa slabă, plină de vânătăi a fetiţei. Drept răspuns, copila îşi ridică mânuţele negricioase şi o cuprinse cu ele pe noua ei mamă, pe care tocmai o dobândise pe neaşteptate. Henry se sculă din genunchi, mai stătu o vreme, uitându-se la femeie şi la fetiţa cu pielea neagră care se îmbrăţişau şi plângeau cu suspine. Apoi, păşind încet cu picioarele desculţe pe covor, ieşi şi trase cu grijă uşa după el. Se îndreptă spre bucătărie, aducându-şi aminte că încă nu mâncase de dimineaţă, dar, înainte să ajungă la uşa bucătăriei, făcu dreapta pe hol şi se apropie de uşa încuiată a camerei copilului. Găsind în buzunarul de la blugi o cheie mică şi netedă, Henry o scoase şi o băgă în broască. După o scurtă ezitare, întoarse cheia în uşă. Împingând uşa, el o deschise şi intră în cameră.
CAPITOLUL 14
Camera amenajată pentru singura lor nepoţică de către grijulii bunici Roger şi Ana era splendidă. Tapetul, mobilierul, draperiile, jucăriile ce atârnau deasupra pătuţului erau alese cu mult gust. Totul era făcut pentru a-i crea micuţei Inese un simţământ al luminii, bucuriei şi iubirii din partea lumii ce o-nconjura. Inese apucase să petreacă în această cameră mai puţin de o săptămână…
Henry se apropie de pătuţul copilului, se uită la aşternuturile aranjate cu grijă de mâinile lui Stefanie înaintea zborului în Veşnicie, pipăi jucăriile ce atârnau deasupra lui. O melodie declanşată brusc de la una dintre ele îl făcu să tresară. Se apropie de fereastră şi dădu la o parte draperiile brodate cu aplicaţii sub formă de peştişori haioşi, caracatiţe şi căluţi de mare. Camera fu inundată de lumina dimineţii târzii, ce-l făcu pe Henry să-şi mijească ochii.
Se apropie de comodă, acoperită toată cu fotografii, luă în mână una dintre ele cea în care Stefanie zâmbea larg, ţinând-o în braţe pe micuţa Inese, ce-şi întindea mânuţele spre funda de la pălăria de paie a mamei sale. Expresia feţei copilului concentrată, plină de seriozitate curioasă, iar, de aici, extraordinar de simpatică şi haioasă îi aduse aminte lui Henry de cele câteva zile pe care le petrecuse împreună cu Stefanie şi Inese în această casă. Au fost unele dintre cele mai fericite zile din viaţa lui; zile, care atunci îi părea că vor dura la nesfârşit… Se întoarse cu faţa spre geam, pentru a examina
97
mai bine fotografia, se aşeză pe podea cu genunchii îndoiţi şi cu spatele rezemat de comodă şi, lăsând să-i scape pe picioare fotografia înrămată, cu scoici lipite pe ea, îşi acoperi obrajii cu palmele şi începu să plângă pentru prima oară din momentul primirii veştii despre moartea familiei lui.
Se eliberă de tensiunea din ultimele zile, care-l ţinuse într-o stare de surescitare, iar toată durerea acumulată de-a lungul celor câteva luni, ce-i strângea cu degetele-i reci şi înţepătoare inima, trosni deodată, precum gheaţa pe râu sub presiunea apei de primăvară, se risipi, se topi şi se revărsă din ochii lui prin şiroaie de lacrimi sărate şi amare în acelaşi timp.
Henry nu şi-a dat seama cât a stat şi a plâns aşa, cu palmele tremurânde, lipite de faţa scăldată-n lacrimi. Durerea transformată în lacrimi îl sleise de puteri. Culcându-se pe o parte pe covorul moale din camera copilului, cu picioarele strânse, cu o mână sub cap, el se prăbuşi instantaneu într-un somn adânc, menit să-i vindece şi să-i reînvie sufletul. Dormi aproape o oră şi jumătate; dormi dus, fără să audă zgomotul uşii deschise de două ori cu grijă de Ana, ce venise să-l caute îngrijorată.
Se trezi brusc cu un sentiment de uşurare în tot corpul, cu mintea limpede şi poftă de mâncare. Sărind repede în picioare, măsură rapid cu privirea camera, ridică de pe jos şi puse pe comodă fotografia căzută, după care, zărind pe canapeaua joasă un urs de pluş mare şi moale, se apropie şi îl luă în braţe. Apoi, ieşind din cameră şi închizând-o iarăşi cu cheia, merse în dormitor, unde le lăsase pe Ana şi pe Maşa. Întredeschise încet uşa şi o văzu pe fetiţă dormind, acoperită cu grijă cu o păturică subţire. Ana nu mai era în cameră. Henry se apropie tiptil de pat, se uită la faţa smolită a Maşei ce zâmbea prin somn şi puse lângă ea ursul imens, de culoare
98
bej, astfel încât fetiţa să-l observe imediat după trezire. Apoi părăsi încăperea la fel, în vârful picioarelor, şi închise uşa după el.
în bucătărie Ana stătea la masă şi citea o carte cu ochelarii pe nas, mişcându-şi buzele fără a fi auzită. Văzându-l pe Henry intrând, ea zâmbi, îşi scoase ochelarii şi, punând un semn de carte la pagina unde rămase, închise cartea.
henry! Nu aţi mâncat nimic astăzi, zâmbi ea. Micul dejun vă aşteaptă de mult în frigider, transformându-se uşor-uşor în prânz. Îl încălzesc imediat la cuptorul cu microunde!
vă mulţumesc! îi răspunse Henry zâmbind. Am fost în camera fiicei mele şi-am adormit acolo nu ştiu cum. Probabil surescitarea şi-a spus cuvântul: de când am plecat în Somalia nu am dormit bine nici o noapte…
poftiţi aici, staţi jos, vă rog!
Ana scoase din cuptorul cu microunde o farfurie mare cu mâncare.
imediat vă pregătesc şi o salată din legume proaspete. Iertaţi-mă, Henry, nu ştiu ce vă place. Vă plac peştele şi fructele de mare sau preferaţi carnea?
mănânc absolut orice! zâmbi Henry, aşezându-se la masă şi punându-şi pe genunchi un şervet de in cu ramuri de măslin brodate pe colţuri. Nu sunt deloc capricios la mâncare încă din anii de facultate, atunci când era mai important să mănânci repede decât gustos. De aceea puteţi să gătiţi orice doriţi şi ce-i place fetiţei.
bine! spuse Ana. Gustaţi asta.
u-u-u! mormăi Henry cu ochii larg deschişi, după ce băgă în gură o lingură din mâncare.
Apoi, după ce mestecă, întrebă:
ce bunătate! Cum se numeşte asta?
99
sunt doar nişte cartofi înăbuşiţi cu caracatiţă, surâse Ana. Iertaţi-mă, astăzi e miercuri, zi de post. Iată de ce nu am gătit cu carne şi am folosit fructele de mare găsite în congelator.
puteţi să respectaţi fără nici o reţinere zilele postului ortodox şi să gătiţi ce credeţi de cuviinţă, de vreme ce este atât de gustos! spuse Henry, băgând în gură următoarea lingură de mâncare. Gătiţi extraordinar!
mulţumesc! răspunse Ana. Este meritul răposatei mele mame, Dumnezeu s-o odihnească! Ea m-a învăţat să gătesc de mică şi, în general, m-a făcut să îndrăgesc munca în casă, lucru care mi-a fost de mult folos ulterior, în viaţa de familie. Adevărul este că am muncit aici timp de trei ani pe post de bucătar la un restaurant. Pentru asta am fost nevoită să urmez nişte cursuri speciale, deoarece aici nu te angajează ca bucătar fără o pregătire specială… Însă aceste cursuri nu au adăugat aproape nimic la ceea ce mă învăţase răposata mea mamă, Dumnezeu s-o odihnească în împărăţia Sa!
Din păcate, fetele din ziua de azi sunt învăţate mai mult „să se realizeze”, vorba aia, în orice altceva în afară de treburile casnice, punând astfel o „bombă latentă” la temelia viitoarei fericiri familiale, după cum a spus într-o predică părintele nostru. Căci nu toate vor avea posibilitatea să angajeze o menajeră care să facă treburile casei, şi multor bărbaţi nu le place când în casă e dezordine şi nu e mâncare gătită.
stefanie ştia bine să gătească, spuse Henry, lăsând farfuria goală. Îi plăcea foarte mult ca în casă să fie ordine şi curăţenie…
El simţi înţepături în colţurile ochilor şi se întoarse spre fereastră.
stefanie este soţia dumneavoastră, Henry? îl întrebă prudent Ana. Iertaţi-mi indiscreţia, Maşa nu este singurul
100
copil? Domnul Manuel nu mi-a povestit nimic despre familia dumneavoastră, dar decideţi singur ce vreţi să-mi spuneţi, îmi cer scuze încă o dată pentru întrebarea indiscretă!
staţi liniştită, Ana Mihailovna, Henry îşi şterse colţurile ochilor şi se întoarse către ea. Cred că trebuie să ştiţi totul despre mine, de vreme ce vieţile noastre s-au intersectat, atât despre familia mea, cât şi despre Maşa.
Henry îşi puse mâinile pe masă, mutând de câteva ori dintr-un loc în altul şervetul de pe genunchi şi începu să-i relateze femeii ce-l asculta cu atenţie toată povestea vieţii lui relativ scurte, dar deja bogate în atâtea evenimente tragice. Ana asculta în tăcere, înşirând uşor mărgelele mătaniei uzate de lemn scoase de pe mână, pe care o purta în loc de ceas. Uneori ea se uita la uşa deschisă, ascultând cu atenţie dacă nu cumva o chema Maşa.
ei bine, cam asta e toată povestea, şi acum suntem cu Maria aici, oftă Henry şi-şi îndreptă umerii încovoiaţi. Destinul v-a adus la noi şi am speranţa că mă veţi ajuta să fac în aşa fel ca măcar această fetiţă să crească fericită. Restul lucrurilor nu mă mai interesează în viaţă odată cu moartea familiei, a murit şi în mine ceva…
din câte-am înţeles, aţi fost botezat la o biserică ortodoxă? se interesă Ana. Dar oare ştiţi cumva ce nume aţi primit la Sfântul Botez?
mama spunea că am primit numele Andrei în cinstea unuia dintre apostolii lui Hristos, răspunse Henry. De fapt, numele Henry derivă din numele nemţesc Henrich, dar preotul i-a propus să îmi pună la botez numele Andrei, iar mama a acceptat. Cu toate că a existat un rege, Henric cel Sfânt, pe care papa de la Roma l-a canonizat, ba chiar înainte de schisma Bisericii din anul 1054. Am aflat asta când am studiat la Sorbona.
101
aşadar, Andrei… rosti prelung şi îngândurat Ana. Mă voi ruga pentru robul lui Dumnezeu Andrei.
nu vă pierdeţi timpul cu mine, zâmbi Henry, nu sunt un om religios, deşi recunosc rolul imens al creştinismului în formarea principiilor morale ale civilizaţiei europene şi ruseşti. Având în vedere meseria mea, am citit destul de multe opere ale scriitorilor ruşi căutători de Dumnezeu pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Merejkovski şi pe mulţi alţii. Însă lucrările lor nu mi-au oferit un imbold spre credinţă sau dorinţa de a duce o viaţă religioasă activă. Respect credinţa oricărui om, dar, în ceea ce mă priveşte, nu am nici o legătură cu Dumnezeu, să-mi fie cu iertare! Puteţi să faceţi cu inima împăcată orice vă dictează conştiinţa de om credincios vă veţi bucura întotdeauna de susţinerea mea, cu atât mai mult că şi Maşa este creştină, iar, judecând după crucea tatuată pe fruntea ei, probabil vine dintr-o familie de creştini etiopieni practicanţi. Ce-i drept, nu ştiu căreia dintre confesiuni aparţine, deşi cred că asta nu e o problemă pentru nimeni, căci Dumnezeu e Unul, mai ales Dumnezeul creştin!
ce ziceţi de nişte lecţii de portugheză? Aş putea să-i predau şi Maşei, schimbă subiectul Ana. Am învăţat-o destul de bine în aceşti ani atât la cursuri, cât şi singură, din discuţiile cu ceilalţi.
mi-aţi anticipat dorinţa! zâmbi Henry. Chiar voiam să vorbesc cu dumneavoastră şi să vă cer asta, iar dacă dintr-un anumit motiv nu puteţi să ne ajutaţi în această privinţă, să ne recomandaţi un profesor bun de limba portugheză.
cred că aş putea să vă ajut să vă descurcaţi în limba portugheză, spuse Ana, iar dacă ulterior veţi dori să aprofundaţi cunoştinţele, veţi găsi cu uşurinţă cum s-o faceţi.
perfect! făcu mulţumit Henry. Am să vă plătesc suplimentar pentru meditaţii. Apropo, încă nu am discutat salariul
102
dumneavoastră cât aţi dori să primiţi pentru munca prestată?
nu ştiu, strânse din umeri Ana Mihailovna, nevoile mele sunt destul de modeste, mai cu seamă dacă voi locui şi voi mânca în casa dumneavoastră… Haideţi să facem aşa: îmi stabiliţi un salariu pe care îl consideraţi just, iar eu îl accept anticipat. Aş vrea să o ajut pe biata fetiţă să se pună pe picioare atât fizic, cât şi duhovniceşte -, iar asta nu pentru salariu, ci din toată inima. Când am văzut-o pentru prima oară, am simţit deodată că Domnul nu m-a adus în această casă întâmplător. De aceea, sunt gata să mă mulţumesc chiar şi cu o remuneraţie mai mică.
Henry se ridică, scoase din teancul de hârtii o foaie şi, după ce scrise pe ea cu carioca o sumă, i-o întinse Anei:
acest salariu vă convine?
Ana făcu ochii mari de uimire.
henry! Aşa salarii se primesc în Anglia, nu în Portugalia şi în nici un caz pentru astfel de muncă. Aici salariile sunt de câteva ori mai mici! exclamă ea. Este mult prea mult!
tocmai aţi spus că acceptaţi orice-aş decide, zâmbi Henry, iar aceasta este decizia mea. Datorită răposatului meu tată nu sunt un om sărac şi îmi pot permite să cheltui orice sumă de bani pe ceea ce consider de maximă importanţă pentru mine. Propun să privim această chestiune rezolvată!
nici nu ştiu ce să vă spun… se fâstâci Ana.
nu spuneţi nimic, zâmbi iarăşi Henry. Haideţi să mergem la fetiţă, după care voi pleca puţin trebuie să aranjez nişte treburi cu domnul Manuel. Dacă doriţi, aş putea să trec pe la locuinţa la care-aţi stat până acum şi să vă iau lucrurile.
foarte bine! se bucură Ana, sculându-se de pe scaun. Am să-i dau un telefon chiar acum Lidiei prietenei la care am stat în ultima perioadă -, ca să împacheteze lucrurile mele
103
din dulap şi să pună valiza la intrare. Da! Iată adresa mea nu este departe de aici!
Ea scrise repede adresa pe o hârtiuţă luată din acelaşi teanc.
aveţi doar un singur bagaj? ridică Henry mirat din sprâncene.
mai am o maşină de cusut Singer, este în husă, răspunse Ana, şi o aloe vera în ghiveci, dar pe aceasta vreau s-o las Lidiei ca amintire.
bine! spuse Henry. O valiză şi-o maşină de cusut. Ambele vor încăpea chiar şi în maşina mamei mele.
Vorbind cu voce scăzută, Henry şi Ana Mihailovna se apropiară de uşa camerei în care se afla Maşa. Stătură puţin, ciulind urechea şi, întredeschizând uşa, se uitară înăuntru. Fetiţa dormea în continuare. Respiraţia ei era ritmică şi adâncă. Cu mâna dreaptă, slăbuţă şi brună, îmbrăţişa ursul mare de pluş.
CAPITOLUL 15
Coborând la parterul casei, Henry traversă sala de sport nu foarte mare, dar bine dotată cu aparate de fitness, spălătorie şi debara, după care ieşi în garaj, unde se aflau maşinile răposaţilor lui părinţi. Henry se opri puţin, uitându-se la ele. Scaunele şoferilor încă mai păstrau în cutele tapiţeriei amintirea părinţilor săi decedaţi. Apoi, luă din cuiul de pe perete cheile unui Citroen, îl porni şi, deschizând cu ajutorul telecomenzii uşa basculantă a garajului, ieşi afară, pe străduţa îngustă, ce trecea printre două rânduri de vile, ascunse în spatele gardurilor vii.
Singurul vecin englez pe care-l întâlni pe acea străduţă, un bătrânel înalt şi slab, cobora spre ocean îmbrăcat în pantaloni scurţi, tricou, cu şlapi în picioare şi un prosop de baie pe umeri. Omul îi făcu cu mâna în semn de salut. Henry îi răspunse.
înainte să plece spre Albufeira, la biroul domnului Manuel, Henry coti la stânga, după vreo 150 de metri intră într-un sens giratoriu şi o luă în direcţia oceanului. Întoarse pe un drum în formă de semicerc şi ajunse într-o altă parcare, lângă o vilă mare, înconjurată de un gard mic un mini-hotel ce dădea prin partea de sud direct în panta nisipoasă a plajei. Fiindcă sezonul turistic încă nu începuse, vila nu era locuită şi nici în parcarea de alături nu prea erau maşini, cu excepţia unei rulote vechi, lângă care, la o masă pliantă, şedea un cuplu în vârstă, încălzindu-se la soarele rece de februarie şi bând ceva dintr-un termos uzat.
105
Henry opri maşina în capătul opus al rulotei. Ieşind din maşină, se îndreptă către pontoanele de lemn, ce începeau aproape de parcare, paralele cu plaja, de-a lungul malului, cu ramificaţii ce duceau spre hotelurile aflate la vreo 400 de metri de litoral. Aceste punţi late de vreo trei metri şi jumătate erau construite deasupra unor dune de nisip, acoperite cu nişte plante exotice cu miros înţepător. Dunele începeau de la marginea localităţii Gale şi continuau de-a lungul malului oceanului pe o distanţă de patru kilometri, până la oraşul Armaşăo de Pera, la marginea căruia, chiar pe litoral, se afla un restaurant pescăresc, preferatul tatălui său, Roger. Acolo, în urmă cu aproape o jumătate de an, familia Delon-Veliouje a serbat prima zi de naştere a micuţei Inese…
Henry păşi pe suprafaţa tare a pontonului şi merse pe el către apus, înspre Arma9âo de Pera, călcând hotărât cu mocasinii moi pe scândurile uscate bine de soare şi vânt. Parcurgând vreo 200 de metri, el se apropie de o intersecţie, din care pontoanele se împărţeau în patru direcţii spre ocean, spre Gale, spre nord, spre un complex hotelier situat la câteva sute de metri de ocean şi, de-a lungul oceanului, spre oraşul Armaşâo de Pera, ce se vedea din depărtare. Imediat după această intersecţie, pe o potecă ce străbătea ţărmul de-a lungul oceanului, era amenajat un platou nu foarte mare, pe care se aflau două bănci de lemn cu spătare, îndreptate spre Oceanul Atlantic. Pe platou nu era nimeni.
Henry se apropie şi se aşeză pe una dintre bănci cea care era mai aproape de Gale. Era banca pe care el şi cu Stefanie îşi petrecuseră ultima oră a ultimei lor seri împreună. Puse mâna dreaptă pe spătarul băncuţei la fel cum o pusese atunci, îmbrăţişând umerii singurei femei iubite din viaţă, atingând uşor cu degetele umărul ei mic şi rotund, înroşit de la soare. De această dată degetele lui atârnau în gol. Henry
106
îşi întinse picioarele, încrucişându-le unul peste altul şi, cu ochii mijiţi din cauza soarelui strălucitor, se uită la ocean şi tresări. Avea impresia că şi oceanul îl privea. Da-da! Oceanul această nemărginită, nemăsurată puzderie de apă, în care mişunau nenumărate forme de viaţă, această „materie primară” ce învăluia din toate părţile planeta Pământ cu braţele sale atotcuprinzătoare, ca o zeitate cosmică îl privea impasibil pe omul obosit de la mal, atrăgându-l spre el cu freamătul nevăzut de ape. Henry tresări. Această „zeitate” pe nume Ocean îi luase deja oamenii cei mai dragi, înghiţindu-i în pântecele ei adânc, nesătul de victime omeneşti. Acum ea îl scruta chiar pe el, de parcă ar cumpăni cum şi când să-l atragă în străfundurile ei întunecoase, unde nu pătrunde lumina cea făcătoare de viaţă a soarelui.
Un fior îi străbătu corpul, părul rar de pe mâini i se ridică. Henry tresări, o frică paralizantă pătrundea cu mârşăvie în inima lui chinuită de durere, făcând-o să se zbată febril, ca o pasăre prinsă în laţ.
nu astăzi! strigă Henry în rusă, ridicându-se brusc şi scuturându-se de întunericul ce-l invadă. Va trebui să mai aştepţi, mai vreau să trăiesc!
Oceanul nu răspunse. El ştia să aştepte.
Henry se întoarse şi observă că prin strigătul lui inopinat îl nedumeri pe un bătrânel ce tocmai trecea pe lângă el cu un câine bătrân în lesă, dar şi cuplul în vârstă ce venea în întâmpinarea bătrânelului se opri, uitându-se la el cu mirare.
i am sorry… bolborosi stânjenit Henry şi păşi grăbit spre parcare, unde îşi lăsase maşina.
Găsind fără nici un efort în oraşul Albufeira biroul domnului Manuel, Henry trecu pe la el şi, după ce aşteptă să plece un client, intră în biroul „managerului” său.
vă salut, domnule Henry!
107
Domnul Manuel se ridică din fotoliul de piele şi-i întinse mâna.
luaţi loc, vă rog! Este totul în ordine? Sunteţi mulţumit de noua menajeră? Aveţi nevoie de vreun ajutor?
aş dori să pun la punct treburile răposatului meu tată, spuse Henry, aşezându-se în fotoliul din faţa domnului Manuel. Trebuie să mă lămuresc asupra actelor casei, asupra contractelor de furnizare a serviciilor, de telefonie şi celelalte. Vreau să fiu la zi cu toate problemele legate de întreţinerea casei şi a terenului.
nici o problemă! răspunse domnul Manuel, scoţând dintr-un dulap o mapă de plastic cu documente şi întinzându-i-o. Poftim! Puteţi să vă asiguraţi că firma mea a gestionat treburile răposatului domn Roger în cel mai bun mod cu putinţă! Tatăl dumneavoastră a fost mereu mulţumit de colaborarea cu noi şi sper ca şi dumneavoastră să fiţi mulţumit de serviciile noastre. Haideţi să începem cu examinarea contractului de vânzare-cumpărare a casei!
Analizarea tuturor actelor relevante pentru Henry şi discuţia cu domnul Manuel au durat aproape o oră şi jumătate.
aşadar, cam atât deocamdată, după câte se pare… rosti Henry, sculându-se de la masa cu hârtii şi îndreptându-şi spatele.
nu uitaţi să cumpăraţi nişte portocale! zâmbi domnul Manuel. Este sezonul recoltei, cu toate că la noi, în Algarve, portocalele se vând practic tot anul. Aveţi la bucătărie un storcător de fructe electric chiar eu l-am cumpărat pentru părinţii dumneavoastră. Spuneţi-i menajerei să-i facă fetiţei bolnave un suc de portocale. Îi va plăcea foarte mult şi-o va întrema!
suc de portocale? ridică din sprâncene Henry. Bine, vă mulţumesc; cum se spune „mulţumesc” în portugheză?
108
obrigado, răspunse, zâmbind, domnul Manuel.
obrigado! spuse Henry, întinzându-i mâna.
youre welcome! zâmbi din nou domnul Manuel.
Henry se întoarse acasă cu trei pungi a câte cinci kilograme de portocale, cumpărate de pe marginea drumului de la o bătrânică arsă de soare, care le vindea de la o tejghea improvizată pe portbagajul unei camionete vechi, marca Toyota.
CAPITOLUL 16
domnul să vă mântuiască, Henry! îi mulţumi Ana, zâmbind larg şi luând în primire valiza mică, veche de când lumea, adusă de la Lidia. Trebuie să am în ea o carte foarte importantă, mă uit imediat…
Desfăcând valiza chiar pe canapea, începu să scotocească prin ea, căutându-şi „cartea importantă”. Henry merse în bucătărie, cu pungile de portocale în mâini, încercând să-şi dea seama în care dintre dulapuri ar putea să se afle storcătorul de fructe cumpărat de domnul Manuel.
este! Am găsit-o! îşi împărtăşi bucuria Ana, intrând în bucătărie pe urmele lui Henry. Iată, Mic dicţionar rus-englez şi englez-rus De vreme ce Maşa vorbeşte engleza, voi studia şi eu această limbă, pentru a vorbi cu fetiţa noastră dragă. Treceţi pe la ea, Henry, să o vedeţi. Nu-l mai lasă din braţe pe ursuleţul acela de pluş. L-a cuprins cu mânuţele ei subţiri, şi-a lipit obrazul de el, a închis ochii şi zâmbeşte blajin de tot!
blajin înseamnă…
Henry îşi încruntă sprâncenele, încercând să-şi aducă aminte sensul exact al acestui cuvânt folosit rar în vorbirea curentă.
fericit! zâmbi Ana Mihailovna. Blajenstvo în slavona bisericească înseamnă „fericire”! Vă mai aduceţi aminte din Evanghelie: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”?
110
e bine că zâmbeşte! îşi descreţi fruntea Henry.
Schiţă un zâmbet în colţul gurii.
cum e vorba ruşilor? „Slavă lui Dumnezeu”?!
exact, Henry, întocmai! încuviinţă din cap Ana. Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu pentru tot!
pentru tot? strânse Henry pleoapele cu durere. Se pare că încă nu sunt gata să accept cu sinceritate această formulă…
Ana se uită la el cu o privire plină de compasiune.
voi merge la Maria îndată ce-i voi face un suc din aceste portocale, îi arătă Henry fructele de un portocaliu aprins. Domnul Manuel mi-a spus că aici, în Portugalia, portocalele sunt deosebit de gustoase!
adevăr a grăit! aprobă Ana. Într-adevăr, portocalele de-aici sunt de-a dreptul extraordinare! Storcătorul de fructe este aici, şi-i arătă uşiţa unuia dintre dulapuri. Haideţi să v-ajut, să vă arăt cum să preparaţi sucul mai repede, am experienţă în acest domeniu. Până atunci, puteţi sta jos, să vă odihniţi după drum.
Femeia scoase repede din dulap un storcător de fructe din inox sclipitor şi-l băgă în priză. Spălă în chiuvetă portocalele, apoi, tăind în două, cu abilitate, fiecare fruct, începu să stoarcă cu mişcări dibace din aceste jumătăţi, aşezate într-un dispozitiv rotativ, sucul de portocale dens, ce umplu pe dată bucătăria cu o aromă dulce-acrişoară.
poftim!
Ana turnă într-un pahar înalt lichidul aromat de culoare portocalie şi-l înmână lui Henry.
puteţi să i-l duceţi Maşei! Dar să stea rezemată cu spatele în timp ce va bea!
bine! Vă mulţumesc!
Henry luă paharul, trase în piept aroma sucului proaspăt stors ce se răspândea din el şi-şi ridică sprâncenele.
111
miroase nemaipomenit! Sper că şi gustul e pe măsură!
prepar şi pentru dumneavoastră, chiar acum! zâmbi Ana. Mergeţi la fetiţă, vi-l aduc acolo!
Henry îşi înclină capul în semn de mulţumire şi o apucă pe culoar spre camera în care zăcea fetiţa schilodită. Apropiindu-se de uşă, el bătu politicos, apoi apăsă pe clanţă cu mâna liberă şi deschise uşa.
bună, Maria!
Henry încercă să zâmbească cât mai senin.
cum te simţi, Maşa?
bună, Henry! Sunt bine, îi răspunse în engleză fetiţa, strângând în braţe ursul moale de pluş cu o privire blândă.
Chipul ei mutilat de hematoame şi leziuni încerca să zâmbească, atât cât putea pentru a nu-şi provoca durere, iar ochii îi sclipeau de o bucurie sinceră, radiind o lumină cu adevărat fericită, proprie numai ochilor de copii.
ţi-am adus suc de portocale; am auzit că aici portocalele sunt foarte dulci, rosti Henry, în timp ce se aşeza pe scaunul de lângă pat. Ce-i drept, eu încă nu am apucat să gust!
gustă! spuse fetiţa, arătând cu ochii spre paharul din mâna bărbatului. Gustă tu, iar eu voi bea restul!
îmi va aduce şi mie Ana, adică „mama Ana”, îi spuse Henry. Va aduce un suc şi pentru mine, acesta este al tău. Hai să te ajut să te ridici, ca să-l poţi bea!
El se sculă, puse paharul pe scaun şi ridică cu grijă trupuşorul firav al fetiţei, aşezându-i la spate câteva perne în aşa fel încât să-i fie comod să bea în acea poziţie.
în timp ce Henry încerca să-i facă un suport din perne, fetiţa nu lăsa din braţe ursul de pluş.
îţi place? o întrebă Henry. Te-ai gândit deja la un nume? Cum îl va chema?
henry! făcu fetiţa.
poftim, Maşa? o întrebă Henry.
112
ba nu, îl cheamă Henry, zâmbi cu buzele rănite fetiţa şi îşi acoperi cu pleoapele brune ochii ce sclipeau bucuroşi. Şi pe ursuleţ îl cheamă Henry…
a-a… rosti prelung Henry, neştiind cum să reacţioneze.
la şcoala Sfântului Iosif o colegă avea aşa un ursuleţ, fetiţa îşi ridică din nou ochii spre Henry, îmi plăcea foarte mult şi îmi doream să am şi eu unul la fel. Uneori mă lăsa să mă joc cu el, îl chema Mister Habibi. Doar că acesta este mult mai frumos şi mai mare decât Mister Habibi şi-mi place mult mai mult, îl cheamă Henry…
ei bine, zâmbi Henry, este al tău, visul ţi s-a împlinit! Şi eu sunt al tău de acum ai doi de Henry: unul moale şi vesel, celălalt…
Henry ezită, gândindu-se ce definiţie să-şi dea.
celălalt… În orice caz, şi celălalt este al tău!
da, tu eşti Henry al meu! fetiţa se uită la el cu o privire pătrunzătoare şi-i întinse mâna. Vei fi al meu întotdeauna?
bineînţeles!
Henry îi mângâie mâna subţire.
voi fi al tău întotdeauna! Atâta vreme cât îţi vei dori şi tu acest lucru.
îl voi dori mereu! spuse fetiţa încet, plecându-şi din nou privirea şi strângând cu putere cu degeţelele ei delicate degetele lui Henry.
foarte bine, spuse Henry şi-i întinse paharul cu suc, acum bea, altfel toată bunătatea se va evapora din el; se zice că sucul proaspăt stors este benefic în primele minute după preparare, mai târziu îşi pierde proprietăţile…
mulţumesc! spuse Maşa şi, luând din mâna lui paharul, bău cu plăcere din sucul aromat şi dens.
maşenka bea? Slavă Domnului! Aici e şi sucul dumneavoastră, Henry, spuse Ana, intrând în cameră.
113
Henry luă de pe o tăviţă sucul de portocale, sorbi o înghiţitură mare şi începu să tuşească.
foarte gustos! spuse el, dregându-şi glasul şi ştergând din colţurile ochilor lacrimile cauzate de tuse. Extraordinar de gustos!
El dădu restul de suc peste cap şi se întoarse spre fetiţă:
maşa, ţi-a plăcut şi ţie sucul?
da, foarte mult! clătină din cap fetiţa. În Etiopia nu avem aşa portocale gustoase, sunt atât de dulci!
vai! Henry! bătu din palme Ana. De ce aţi rezemat fetiţa pe perne acest pat poate să ia orice poziţie este nevoie, ajunge doar să apăsaţi pe buton!
nu mi-am dat seama, se fâstâci Henry, nu am avut până acum asemenea pat…
n-are a face, vă veţi obişnui, îl linişti Ana, eu am mai lucrat cu asemenea paturi în spitalele locale. Mi s-a întâmplat să-i îngrijesc pe unii enoriaşi de-ai noştri. Am să vă învăţ să-l folosiţi nu e mai dificil decât un telefon mobil! Iată acesta e un bloc cu butoane, semnele arată funcţiile, sunt destul de explicite. Vedeţi, apăsaţi aici şi patul se ridică, ca un fotoliu, iar cu acesta se pot coborî picioarele sau, dimpotrivă, se pot ridica puţin…
mulţumesc, Ana, spuse Henry, mă voi uita mai târziu pe manualul de utilizare, trebuie să învăţ să-l folosesc, ca să vă pot înlocui la nevoie. Poate că ar fi bine să cumpărăm pentru Maşa un laptop sau o tabletă, ca să poată folosi Internetul? Probabil că va trebui să instalăm în cameră şi un televizor avem televiziune prin cablu, se poate găsi orice post.
nu acum, Henry, îi răspunse cu delicateţe Ana. Fetiţa are nevoie de tihnă, de linişte sufletească, a avut parte de foarte multe tensiuni. Mai bine-ar fi să-i oferim cât mai multă comunicare vie, cât mai multă căldură sufletească acestea
114
sunt mai importante decât orice ecran artificial din lume, decât această lume ver…vir… cum i se zice corect?
virtuală, o ajută Henry. Dumneavoastră ştiţi mai bine, vom face aşa cum spuneţi.
totuşi, un lucru pe care am putea să i-l luăm, se uită la el Ana, este un player audio, fetiţa ar putea asculta muzică bună: clasică, poate din regiunea ei, cântece duhovniceşti… Muzica bună înlesneşte foarte mult vindecarea, atât cea sufletească, cât şi trupească sunt lucruri pe care le atestă medicina în mod oficial! în plus, ar putea să asculte cărţi interesante în limba engleză în varianta audio, dar şi pentru învăţarea limbii portugheze ar fi de ajutor un asemenea dispozitiv.
bine! Merg să mă uit printre lucrurile tatălui meu, zise Henry, sculându-se şi îndreptându-se spre uşă, dacă nu voi găsi nimic potrivit în casă, voi merge chiar astăzi la un magazin şi voi cumpăra.
henry! îl strigă Maşa cu o voce înceată.
ce e, Maşa? se întoarse bărbatul la auzul vocii ei.
te rog să te întorci cât mai repede! zise fetiţa. Te voi aştepta împreună cu ursuleţul meu.
să-i spui să te păzească în lipsa mea! îi zâmbi Henry. Doar este un urs mare şi puternic!
bine! Am să-i spun asta! răspunse fetiţa şi sărută ursul de pluş cu buzele ce începeau deja să se vindece.
Henry intră în camera ce-i servise răposatului său tată drept birou. Mai intrase acolo, dar nu pentru mult timp doar pentru a lua documentele necesare întâlnirii cu domnul Manuel. Atunci, în grabă, nu examinase biroul tatălui, îndreptându-se direct spre dulapul de sticlă cu dosare, deoarece domnul Manuel îl aştepta la biroul său. Acum Henry avea tot timpul din lume şi se gândi să cerceteze mai bine biroul tatălui, încercând să-şi imagineze viaţa lui din ultima perioadă.
115
Interiorul biroului era simplu, elegant şi arăta bunăstarea materială a stăpânului său. Masa de lucru mare, din lemn de palisandru brun-roşiatic, lucrat în forme simple, pătrate, în stil minimalist japonez, domina în spaţiosul şi luminosul birou. O fereastră panoramică, acoperită cu o draperie de zi semitransparentă, dădea spre ocean. Scaunul de birou, din piele neagră şi mousepad-ul mare din piele de aceeaşi culoare scoteau în evidenţă textura bogată a lemnului mat. Pe masă erau un monitor cu ecran lat pentru calculator, un laptop deschis, câteva fotografii înrămate, un carnet de note elegant din piele, lucrat în stil vintage, şi un pahar de aramă sub formă de buturugă de stejar cu rădăcini tăiate pentru creioane. Lângă paharul de aramă stătea o Biblie în limba franceză, cu coperta uzată şi semne de carte care ieşeau ici-colo dintre pagini.
Henry se aşeză în fotoliul tatălui său, se rezemă de spătarul confortabil şi se uită la fotografiile de pe birou. În prima din stânga monitorului, într-o ramă subţire de argint, zâmbea larg Ana, mama lui Henry, cu pleoapele ce-i acopereau uşor ochii, ţinându-şi cu palmele burta mare şi rotundă, acoperită cu o bluză, în care trăia băieţelul ei mic. Pesemne că era sfârşitul anului 79 sau începutul anului 80. Alături era o fotografie cu Henry, pe o bicicletă cu trei roţi, făcută, judecând după turnul Eiffel ce se vedea pe fundalul din spate, din Champ de Marş. Băieţelul nu avea mai mult de patru ani, era îmbrăcat în nişte pantaloni scurţi, o scurtă moale şi un fes de culoare deschisă. Zâmbea şi el larg, ţinându-se cu o mână de ghidonul bicicletei, iar cu cealaltă făcându-i un semn de salut tatălui ce-l fotografia. Zâmbetul băiatului semăna izbitor cu zâmbetul mamei lui: aceleaşi gropiţe pe obrajii rotunzi, aceiaşi dinţi drepţi, ce se zăreau de sub buza de sus, aceeaşi privire a ochilor depărtaţi.
116
Henry încercă să zâmbească, văzându-se pe sine mic şi fericit, dar zâmbetul nu-i reuşi, ci se crispă într-o grimasă dureroasă. Henry îşi mută privirea spre fotografiile din dreapta ecranului calculatorului. În prima, într-o ramă elegantă poleită cu aur, era fotografia de nuntă a lui Henry şi Stefanie. Mirii fericiţi stăteau pe fundalul unui arc elegant, împletit din trandafiri de culoare crem, în curtea casei de vacanţă a părinţilor miresei. Chipurile lor emanau dorinţă de viaţă şi dragoste, încât părea că poza însăşi răspândea o lumină uimitor de caldă. Henry îşi mută privirea mai la dreapta. Următoarea fotografie era portretul lui Inese, făcut de un pictor profesionist şi pus într-o ramă fină din sidef, cu margini de aur. Micuţa Inese de un an, cu chipul curat şi privirea luminoasă, semăna cu un înger. Ea se uita la tatăl ei din rama ce lucea, ca dintr-un gemuleţ din ceruri, ce se deschisese după voia Cuiva, Care trebuia nu se ştie de ce să i-o arate lui Henry.
Henry nu-şi lua privirea de la această mică fereastră în Veşnicie, de unde îl privea cea mai scumpă fiinţă din lume. Ea-l privea şi parcă se mira că este încă undeva acolo, în deşertăciunea pământească, în semiîntunericul biroului părintesc, că şedea în fotoliul mare din piele şi, apucând cu degetele încordate cotierele, se uita cu frenezie la lumea ei, nepământeană, minunată, plină de lumină şi frumuseţe.
voi veni la tine, bucuria mea, şopti el, fără a-şi desprinde privirea de la feţişoara rotundă a copilului, voi veni la tine… Doar să ajut o altă fetiţă, să o pun pe picioare, să-i asigur o viaţă fără suferinţă, după care voi veni la tine, la tine şi la mama ta, dulcea mea, căci sunteţi împreună acolo… Cât de rău mi-e fără voi!
El închise ochii, în tăcere, cu dinţii încleştaţi şi fără a desface degetele albite de încordare, ce se înfipseseră în cotierele
117
din piele ale fotoliului. Aşa stătu câteva minute, apoi îşi scutură brusc capul, deschise ochii şi, nemaiputând să se uite la poze, se sculă de la masă. Apropiindu-se de geam, Henry trase draperia uşoară şi împinse canatul ferestrei panoramice înalte. Îl învălui aerul maritim, amestecat cu miros de răşină. Acest miros venea de la doi pini umbrelă, ce creşteau în apropierea balconului spre care dădea fereastra deschisă. Henry păşi în balcon, închise ochii şi trase puternic în piept această mireasmă îmbietoare, uşor aspră. De undeva de departe, poate din curtea unei vile vecine, se auzi o melodie ceva uşor, ritmic şi atât de cunoscut lui… Desigur! Era una dintre piesele preferate ale mamei lui, interpretată de formaţia suedeză ABBA take a chance on me. Probabil că undeva pe-aproape locuia cineva de vârsta părinţilor lui, care admira de asemenea trupa oarecând renumită. Ritmul uşor şi înviorător, vocile feminine răsunătoare, melodia veselă şi plină de ardoare, muzica ce se împletea cu freamătul îndepărtat al valurilor oceanului, mirosul de mare şi pini, împreună cu soarele de sud ce lumina puternic, îl scoaseră pe Henry din suferinţa în care se cufundase şi îl făcură să-şi îndrepte umerii lăsaţi. El scutură din cap, de parcă ar fi alungat nişte vietăţi sâcâitoare cu aripi, trase încă o dată în piept aerul minunat al ţărmului şi se întoarse în cameră, lăsând în urma sa deschise fereastra şi draperia.
După ce intră, se apropie îndată de dulapul din perete, pe al cărui raft stătea un compact disc cu CD player şi casetofon. Cercetând colecţia bogată de discuri de pe raftul vecin, Henry alese câteva dintre ele şi, scoţând cablul player-ului din priză, îl luă, împreună cu discurile alese, şi ieşi din biroul tatălui său.
Bătând la uşa camerei Maşei, dar neauzind nici un răspuns, Henry apăsă clanţa uşii şi intră.
118
Zdravstvui1 îi spuse fetiţa zâmbind, pronunţând destul de bine îmbinarea de litere complicată, şi o privi întrebător pe mama Ana ce şedea alături.
bravo, fetiţa mea, scumpa şi isteaţa mea! îngână Ana şi, aplecându-se spre Maşa, o sărută. Eşti cea mai bună elevă! Henry! Vă rog, traduceţi ce i-am spus!
bună, Maşa! răspunse în rusă Henry şi continuă în engleză. Mama Ana spune că eşti cea mai bună elevă şi, el ezită, neştiind cum să traducă cuvintele „isteaţă” şi „scumpă”, ea a spus că eşti foarte deşteaptă şi scumpă ca aurul!
Ochii fetiţei, închişi pe jumătate din cauza hematoamelor ce nu se retrăseseră definitiv, sclipiră de bucurie.
chiar ea m-a rugat să o învăţ cum se spune „Bună ziua” în limba pe care o vorbim noi! zise Ana, uitându-se la Henry.
împreună am început deja să folosim această carte ana arătă spre dicţionarul deschis -, cred că vom învăţa repede, astfel încât să ne înţelegem!
mă bucur! zâmbi Henry. Maşa! Ţi-am adus câteva discuri cu muzică bună. Poţi să le asculţi când doreşti, cred că-ţi vor plăcea aceste CD-uri. Iar atunci când te vei plictisi de ele, am să-ţi aduc altele. Ce zici? Spune-mi: poate mai doreşti ceva?
mulţumesc, Henry! făcu fetiţa, continuând să radieze de fericire. Da, mai vreau ceva! Vreau să învăţ să vorbesc ca tine şi mama Ana… vreau şi eu să fiu rusoaică!
1 „Bună” în limba rusă. (n. trad.)
CAPITOLUL 18
rezultatul examenului RMN efectuat cu introducerea substanţei de contrast este foarte precis, se uită doctorul José la Henry pe deasupra ochelarilor. Bolnavei nu i s-a găsit nici o leziune susceptibilă de a provoca paralizia membrelor inferioare.
dar… Poate ar trebui să-i mai facem o tomografie computerizată sau un alt examen medical care să ne lămurească… zise Henry nedumerit. Nu se poate să nu existe nici o cauză a lipsei ei de mobilitate! Să nu aveţi reţineri în ceea ce priveşte cheltuielile, voi plăti tot ce va fi necesar!
tomografia computerizată, pe lângă faptul că emite radiaţii Roentgen, deşi slabe, dar în cazul dat total nejustificate, nu este mai precisă în ceea ce priveşte rezultatele decât RMN-ul, efectuat cu administrarea substanţei de contrast.
Doctorul José îşi scoase ochelarii, luă din toc un şerveţel special şi îşi şterse lentilele.
puteţi să faceţi toate examenele posibile, dar ele vă vor oferi acelaşi rezultat, vă asigur! Nu există cauze fiziologice pentru paralizia membrelor inferioare ale bolnavei.
dar cum aşa…
Henry se pierdu cu firea complet.
fetiţa zace de o lună şi jumătate, toate hematoamele s-au retras, ţesuturile moi, după cum spuneţi, s-au refăcut în totalitate, şi, cu toate acestea, ea nu-şi simte picioarele şi nu are control asupra lor! Am urmat toate recomandările medicilor,
120
am luat toate medicamentele, am făcut şi continuăm să facem masaj şi fizioterapie, dar… Poate ar mai trebui să invităm şi alţi specialişti din Lisabona sau din Germania, Franţa sau America? Poate ar trebui să convocăm o comisie de specialitate?
Doctorul José împături cu grijă şerveţelul de mătase şi îl băgă în tocul ochelarilor, după care puse în el ochelarii şi închise tocul.
singurul specialist cu care ar trebui să vă consultaţi este un bun psiholog sau psihiatru. Vă dau cartea de vizită a unui doctor căruia-i încredinţez pacienţii mei, se uită omul cu compasiune la Henry, poate că în cazul de faţă este vorba de consecinţele şocului suferit de fetiţă. Nu este exclus ca subconştientul să fi deconectat în cazul ei aptitudinea de a mişca membrele inferioare, ca un fel de reacţie de apărare… Este doar o presupunere, nu sunt specialist în acest domeniu. Dar în plan somatic ea nu are nici o problemă, lucru pe care poate să-l confirme orice somitate din lumea medicală, orice consiliu de profesori.
După toate aceste investigaţii doctorul arătă dosarul voluminos, în care se aflau toate documentele medicale ale Maşei, rezultatele analizelor, testelor, consulturilor -, nu încape îndoială în ceea ce priveşte starea somatică a bolnavei. Căutaţi problema altundeva în creier, în subconştient. Nu cheltuiţi banii pe comisii, pe specialişti din alte ţări ei nu vă vor spune nimic, din păcate. Nu toate problemele de sănătate ale omului se pot remedia cu ajutorul banilor. Vă doresc succes şi vă compătimesc sincer!
Doctorul José se ridică, dând de înţeles că durata consultului ce depăşise o jumătate de oră luase sfârşit. Henry se ridică şi el, mulţumindu-i, şi, luând dosarul cu actele medicale ale Maşei, îşi luă rămas bun şi ieşi din cabinet.
121
Tot drumul dintre oraşul Faro, capitala regiunii Algarve, unde se afla clinica doctorului José, până la casa din Galé, Henry se simţi cuprins de tulburare.
Ce s-a întâmplat? Fetiţa se simţea foarte bine, a luat în greutate, ajungând la limita normală pentru vârsta ei, rănile i s-au vindecat, lăsând drept amintire doar nişte cicatrici pe faţă, în partea din stânga sus, pe mâini şi pe spate. Era vioaie, energică, atât cât îi permitea imobilitatea membrelor inferioare, asculta cu plăcere muzică clasică, citea Vrăjitorul din Oz în limba engleză, asimila repede rusa şi portugheza sub îndrumarea Anei şi a lui Henry, învăţa să brodeze în cruce şi să croşeteze într-un cuvânt, ducea o viaţă normală… de om imobilizat la pat.
Nici Henry, nici Ana Mihailovna nu au observat la fetiţă vreo nemulţumire faţă de starea sănătăţii, nici vreun semn de supărare sau întristare pe faţa ei negricioasă.
scumpa mea, o întreba Ana, uitându-se atent la înfăţişarea fetiţei, în timpul obişnuitei şedinţe de masaj terapeutic al picioarelor ei paralizate, degeţelul acesta îl simţi măcar un pic? Dar pe acesta? Dar aici, când te apăs, nu simţi chiar nimic?
nu, mama Ana, răspundea Maşa, zâmbind atât de consolator, de parcă suferinda ar fi fost femeia ce o îngrijea, nu simt. Dar nu te întrista: îmi va trece mai târziu, când voi merge din nou!
desigur, desigur! exclama pe dată Ana. Sigur că vei merge! Vei merge, vei alerga, vei şi ţopăi! Mai trebuie să aşteptăm puţin, să avem răbdare, să ne rugăm Domnului el te va pune pe picioruşe, bucuria mea. El o va ridica şi o va vindeca pe fetiţa mea scumpă! şi se prefăcea că se întoarce pentru a lua tubul cu crema de masaj, dar, de fapt, ştergea lacrima ce i se prelingea pe obraz.
122
Urmărind aceste scene, Henry rămânea uimit de tenacitatea fetiţei bolnave, de acceptarea resemnată a propriei stări şi de strădania de a o linişti pe femeia ce-şi făcea griji pentru ea. Se mira, iar atunci când făcea o comparaţie cu propria stare de spirit, recunoştea fără să-şi dea seama că în ceea ce priveşte desăvârşirea sufletului era departe de copilul paralizat ce zăcea în faţa lui.
La fel şi acum, stând la volanul maşinii, uitându-se cu privirea absentă la peisajele ce se schimbau pe geam, ascultând în surdină melodia preferată a tatălui său interpretată de Cesâria Évora, al cărei CD îl găsise în player, Henry nu reuşea să învingă în sine indignarea sufletească, trezită de negăsirea unei căi de ieşire din impasul în care se afla. Cauza paraliziei picioarelor se ascundea în starea psihică a fetiţei? Era o consecinţă a stresului, un „blocaj protector” al organismului? Dacă s-ar presupune că este aşa… ce-i de făcut în acest caz? Ce poate să le propună psihologul recomandat de doctorul José? Meditaţii, hipnoză? Antidepresive şi tranchilizante? Să transforme fetiţa într-o „legumă”? Cine îi garantează că aceste mijloace vor duce la refacerea mobilităţii picioarelor?
Fie! în orice caz, trebuie cel puţin să consulte un specialist în psihologie, să afle diagnosticul şi recomandările lui, după care să ia o decizie cu privire la tratamentul de mai departe al Maşei… „Mâine-dimineaţă am să-i dau un telefon acestui specialist-psiholog îmi scapă numele…”
Henry scoase din buzunarul exterior al cămăşii cartea de vizită primită de la doctorul José şi se uită în ea. „Doctor în psihologie Gabriela Santos”. Adresă, număr de fax, număr de telefon, adresă de e-mail. Mutându-şi privirea spre drum şi asigurându-se că mergea bine, Henry se uită iar la cartea de vizită, dorind să vadă unde se afla biroul medicului psiholog. Vilamoura… „A! Se pare că ştiu unde este!”
123
Prestigiosul oraş-staţiune avea cluburi de golf, poligon de tragere şi şcoală de echitaţie, fiind populat cu precădere de englezi bogaţi. Era locul unde răposatul Roger se ducea să joace golf şi să se plimbe cu iahtul închiriat împreună cu soţia lui Ana. Henry chiar fusese pe-acolo o dată împreună cu tatăl lui pentru a alege dintr-un butic local un cadou pentru ziua de naştere a mamei sale. Ei bine, probabil oamenii bogaţi au mai mare nevoie de ajutorul unui psiholog sau psihiatru, de vreme ce doctoriţa Gabriela Santos şi-a deschis cabinetul tocmai în acest orăşel…
Henry fu cât pe ce să treacă de sensul giratoriu, numit în Portugalia rotunda, pe ale cărui răzoare stăteau doi cocoşi albi sculptaţi în stil naiv, având aproape înălţimea unui om, şi două viţe-de-vie modelate la fel de rudimentar, cu ciorchine şi sticle sub ele. În Algarve e un obicei general împodobirea „rotundelor” cu tot felul de sculpturi, ce servesc ulterior drept repere de navigare uşor de reţinut pentru şoferi. Aici există „rotunde” cu „Râme”, cu „Glob”, cu „Delfini”, cu „Primii exploratori ai Americii” şi multe altele.
Cocoşii din rotunda oraşului Guia evocau faptul că acest orăşel este considerat în Portugalia patria unui fel de mâncare foarte renumit, şi anume: „Puiul piri piri” carne de pui preparată într-un sos de ardei iute. În cinstea lui, în orăşel se organizează chiar şi festivaluri locale.
Henry, abia după ce intră în sensul giratoriu, îşi aminti că Ana îl rugase să treacă pe la un centru comercial, pentru a-i lua Maşei câteva reviste cu modele de croşetat. Învăţând-o pe fetiţă să croşeteze, Ana alegea împreună cu Maşa modele pentru viitoarele împletituri din două reviste vechi şi uzate, pe care femeia le păstra în valiza ei.
henry! Vă rog, am să vă explic la ce raion găsiţi aceste materiale, Ana Mihailovna ţinea în mâini un milieu lucrat
124
de fetiţă, vedeţi ce bine îi iese Maşei? îi place foarte mult să croşeteze, trebuie să o încurajăm! în revistele mele modelele sunt deja vechi şi nu prea interesante. Dintr-o revistă mai nouă aş alege împreună cu Maşa ceva vesel pentru ea, poate vreo bluziţă sau un fes… Aţă mai am deocamdată şi oricum nu veţi şti să alegeţi, în schimb câteva reviste ar fi binevenite. Se numesc Ideias em Crochésau Croché de filé, se pot găsi şi ediţii în italiană. Pe scurt, luaţi ceva din ultimele apariţii!
Henry făcu „sensul giratoriu cu cocoşi” şi o luă în direcţia opusă, pe drumul naţional 125.
CAPITOLUL 19
iertaţi-mă că vă deranjez, i se adresă Henry angajatei magazinului, unde aş putea să găsesc reviste cu lucru de mână? Mă interesează, în mod special, tehnicile de croşetat.
Femeia de vârstă mijlocie, într-un tricou roşu, se opri din aşezarea pe rafturi a sticlelor cu detergenţi.
haideţi să vă arăt! zâmbi ea binevoitor şi merse în capătul magazinului. Uitaţi-vă: aici este raionul de cărţi, în stânga raftul cu reviste, pe raftul al doilea de sus este tot ce ţine de lucrul de mână, inclusiv de croşetat!
După ce-i mulţumi, Henry se apropie de raft, găsi imediat poliţa cu revistele ce-l interesau, alese câte un exemplar dintre cele despre croşetat şi, punându-le în coşul roşu de plastic, se îndreptă spre casa de marcat. Trecând pe lângă un culoar lat, ce traversa tot supermarketul, Henry se opri brusc, observând cu coada ochiului ceva ce-i atrăsese atenţia. Bărbatul se întoarse şi rămase înmărmurit: din capătul celălalt al culoarului păşea direct spre el cu picioruşele-i nesigure o fetiţă mică într-o rochiţă bej cunoscută. Ea venea spre el cu mâinile întinse şi zâmbea cu o feţişoară rotundă, atât de familiară… Inese!!!
Henry încremeni pe loc, ca lovit de trăsnet. Timpul îşi oprise mersul, transformând lumea înconjurătoare într-un film care rula cu încetinitorul. Copilul parcă plutea în spaţiu, desprinzându-şi încet picioruşul de pe pământ, întinzându-l în faţă şi punându-l iarăşi pe pardoseala din gresie, apoi, la fel,
126
îşi ridica celălalt picioruş şi făcea un pas lin şi uşor. Mânuţele, cu degeţelele ei mici şi dolofane, erau întinse spre Henry, de parcă s-ar fi grăbit să-l îmbrăţişeze, ochii ce străluceau veseli şi zburdalnici erau îndreptaţi fix asupra lui, buzele se întredeschiseră într-un zâmbet… Henry simţi că începe să-şi iasă din minţi. Corpul îi amorţi, paralizat parcă de un spasm brusc, gura i se uscă, încât nu mai putea să-şi mişte limba, inima îi bătea foarte repede şi tare, de parcă încerca să iasă din captivitatea coşului pieptului. Capul îi era parcă prins într-o menghină, în urechi îi vuia din ce în ce mai tare…
july! July! Oh, my baby o tânără englezoaică durdulie, în pantaloni scurţi şi cu un tatuaj pe şold, apărută brusc cine ştie de unde, apucă copilul, îl strânse în braţele ei rotofeie, ce încă nu apucaseră să se bronzeze, şi o luă din faţa lui Henry.
Zgomotul provocat de căderea coşului roşu de plastic îl readuse pe Henry în simţiri. Mânerul coşului strâns cu putere de mâinile lui nu rezistase şi se rupsese. Henry se uita buimac la revistele ce căzuseră pe jos, fără a-şi da seama imediat ce trebuia să facă cu ele.
no problem, no problem o angajată a magazinului în tricou roşu alergă spre el şi aşeză revistele în alt coş. Este totul în ordine? Aveţi cumva nevoie de ajutor? Trebuie să chem un medic?
nu, mulţumesc, nu e nevoie, venindu-şi încet în fire, Henry se uită cu o privire înceţoşată la ea şi luă din mâinile ei coşul cu reviste. Totul este în ordine, probabil s-a întâmplat din cauza zăpuşelii…
Fără a-şi da prea bine seama ce face, se apropie de casa de marcat, achită cumpărăturile cu cardul, tastând greşit de câteva ori codul PIN. Apoi, pierzându-se prin centrul comercial, găsi în cele din urmă ieşirea căutată spre parcare.
Ajungând afară, miji ochii din cauza razelor puternice ale soarelui, căută cu mâna liberă în buzunarele cămăşii
127
ochelarii de soare şi-şi aminti că-i lăsase în maşină. Se uită de jur-împrejur timp îndelungat, încercând să-şi dea seama unde îşi parcase maşina. Apoi, aducându-şi aminte, se îndreptă spre ea. Dar, făcând vreo zece paşi, se opri, punându-şi mâna la inima ce începuse să-i bată tare: chipul copilului ce venise în întâmpinarea lui îi apăru iarăşi înaintea ochilor. Henry se făcu alb ca varul şi se rezemă de un stâlp mare de beton, acoperit cu faianţă măruntă.
nu te întrista, fiul meu, totul va fi bine, se auzi deodată dintr-o parte o voce răguşită de om în vârstă, ce vorbea în limba rusă. Dumnezeu te va mângâia, fiul meu, El te iubeşte!
ha? Ce? Dumnezeu? Care Dumnezeu? se întoarse Henry într-acolo de unde auzise vocea.
În faţa lui stătea un bătrânel nu prea înalt, în nişte blugi vechi, tăiaţi sau rupţi până la glezne, într-o cămaşă albastră decolorată, cu mâneci lungi suflecate aproape până la coate, în sandale ponosite cu eticheta unui brand sportiv renumit şi cu o şapcă cenuşie, decolorată şi ea, cu găurele prin părţi. Faţa bătrânelului luminoasă, fără nici o urmă de bronz era acoperită cu o barbă rară, nu foarte lungă, pe jumătate bălaie, pe jumătate căruntă, iar prin şapcă i se vedea părul de aceeaşi culoare, lung aproape până la umeri. Ţinea în mână o lesă, de care era agăţată o zgardă nouă la gâtul unui câine ciufulit, care după vârsta lui de animal era probabil apropiat de vârsta stăpânului său.
dumnezeu cel Adevărat, Cel Ce este, Care „este Dragoste”, după cuvintele Sfântului Ioan Teologul, zâmbi bătrânelul.
Apoi, fără să aştepte din partea lui Henry vreo replică, plecă cu câinele spre capătul parcării auto.
Henry îl urmări mut cu privirea, îl văzu intrând într-o maşină veche, jerpelită, cu vopseaua scorojită pe capotă şi
128
acoperiş de la soarele sudic dogorâtor, aşezând mai înainte câinele pe bancheta din spate. Apoi, maşina o luă din loc şi se îndreptă fără grabă către ieşire.
în tot acest timp, urmărind cu privirea mişcările bătrânelului necunoscut, Henry încerca să-şi amintească unde îl mai văzuse înainte. Dintr-un motiv anume acest bătrânel îi păru că seamănă izbitor cu cineva. Desigur! Pe acest bătrânel, cu acelaşi câine în lesă, împreună cu un cuplu în vârstă, Henry îi speriase cu strigătul lui strident pe pontoanele de lângă ocean din Gale! îşi dori să-l ajungă din urmă, să-i ceară scuze pentru acel ţipăt, pentru tăcerea şi perplexitatea de acum, pentru încă ceva neştiut de el, dar care necesita iertare, îşi dori să-i vadă iarăşi ochii mijiţi şi zâmbitori, să-i spună ceva, să-l întrebe… Însă momentul fusese ratat, Opelul bătrânelului deja se deplasa pe unul dintre cele patru drumuri dinspre centrul comercial.
Henry oftă, apăsă butonul de deblocare, deschise uşile maşinii sale, se aşeză la volan şi, punând punga cu revistele cumpărate pentru Maşa pe scaunul din dreapta, plecă spre casă.
ana! i se adresă Henry ajutoarei sale, aşteptând ca ea să termine cu entuziasmul stârnit de mulţimea de reviste pe care le adusese. Am întâlnit astăzi un bătrânel foarte ciudat şi este a doua oară când îl văd. Prima dată s-a întâmplat pe pontoane, nu departe de aici, chiar după sosirea mea; a doua oară astăzi, în parcarea centrului comercial. Am aflat că vorbeşte rusa, mi-a spus ceva în rusă despre Dumnezeu, cum că-mi va aduce mângâiere. M-am pierdut cu firea, nu mi-am dat seama ce să-i răspund, că el a şi plecat cu câinele lui… Am simţit o dorinţă puternică de a sta de vorbă cu el. Aveam impresia că ştie ceva, nici eu nu ştiu ce, dar ceva de care am mare nevoie acum! însă se pare că n-a fost să fie…
129
şi cum arăta bătrânelul? întrebă Ana.
După ce ascultă descrierea lui Henry, ea căzu pe gânduri, apoi spuse:
s-ar putea să-l cunosc pe acest domn, căci Algarve e un oraş mare şi toţi vorbitorii de rusă se ştiu între ei sau, cel puţin, cunosc câte ceva unii despre alţii. Potrivit descrierii dumneavoastră, el seamănă cu un om, dar… s-ar putea să greşesc, deocamdată mă abţin de la a vorbi, fiindcă nu sunt sigură. Cred că, dacă va fi voia lui Dumnezeu, îl veţi mai întâlni, mai ales dacă vine la plimbare cu câinele pe pontoane. Nu cumva pe câine îl cheamă Tiapa, vă mai amintiţi?
nu! dădu din cap Henry. În prezenţa mea nu l-a strigat în nici un fel.
bine, zâmbi Ana. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Haideţi să mergem la Maşenka, să o bucurăm cu revistele. Sunt atât de multe lucruri frumoase pe care vom putea să le confecţionăm de-aici!
staţi puţin, Ana! o opri Henry. Astăzi am trecut pe la doctorul José, la Faro. Nu v-am spus despre această călătorie, fiindcă nu ştiam ce rezultat voi primi…
şi care este concluzia doctorului?
Privirea Anei deveni serioasă şi încordată.
nici eu nu înţeleg, strânse din umeri Henry, doctorul José mi-a spus că starea somatică a fetiţei este foarte bună, din punct de vedere fiziologic ea este sănătoasă şi nu există vreo cauză pentru paralizia ei. Mi-a propus să mă adresez unui psiholog sau psihiatru, chiar mi-a recomandat un specialist, mi-a dat o carte de vizită. A zis că problema nu mai ţine de competenţa lui şi că trebuie să căutăm cauza în creier…
este un rezultat foarte bun! Slavă lui Dumnezeu! îşi făcu cruce Ana, luminându-se la faţă. Nu ştiu de ce, dar mă
130
aşteptam la acest rezultat. Înseamnă că acum totul este în mâinile Domnului. Să ne rugăm Lui, Doctorului Ceresc, pentru tămăduirea mariei!
şi cum rămâne cu psihiatrul? se uită la ea Henry. Credeţi că n-ar trebui să-i cerem ajutorul?
de ce nu? zâmbi Ana. Nu strică niciodată să aflăm o părere în plus a unui specialist. Şi, pe lângă asta… veţi fi mai liniştit! Psihologia şi psihiatria vin de la cuvântulpsychi, ceea ce în greacă înseamnă „suflet”! Iar sufletul omului este cercetat şi de medici, dar nu doar de ei. Henry! îmi permiteţi să vorbesc despre Maşa cu preotul nostru din parohie? Totuşi, ea este creştină! Poate ne va da un sfat sau va veni să-i citească vreo rugăciune de vindecare, sau poate-i va face Taina Sfântului Maslu… N-aveţi nimic împotrivă, nu-i aşa?
de ce m-aş împotrivi, chiar vă rog, se fâstâci Henry puţin. Dacă Maşa nu va fi împotrivă, atunci, fireşte, vorbiţi şi aduceţi un preot să facă el ce ştie. Mi-e indiferent de unde vine ajutorul, important e să se vindece fetiţa…
foarte bine! se bucură Ana. Vorbiţi cu doamna psiholog, iar eu cu părintele Vasile. În acest fel, vom acţiona din două direcţii: atât din cea medicală, cât şi din cea religioasă. Aşa a fost în Rusia în perioada ţaristă. Pe lângă fiecare spital mare se construia câte o biserică, iar preoţii se ocupau de tratament alături de medici. Doctorii tratau trupul, iar preoţii sufletul, căci colaborarea poate da rezultate mai bune. Acum, haideţi să mergem la Maşenka. Pesemne fetiţa a obosit să aştepte, căci v-a auzit maşina intrând în garaj.
să mergem! încuviinţă Henry. Ah! Voiam să-i mai iau nişte prăjituri, dar am uitat din cauza…
Dar el nu mai spuse din ce cauză.
CAPITOLUL 20
aşadar… rosti îngândurată doctoriţa Gabriela Santos, stând într-un fotoliu pliant din lemn sub copertina balconului lat, ce dădea spre biroul lui Roger. După convorbirea pe care am avut-o cu fetiţa, mi-am format o imagine generală a stării ei, care nu garantez că este cea exactă, dar e cea mai verosimilă dintre cele posibile. Se pare că, după ce a fost agresată de acel bandit, aşa cum mi-aţi povestit, în subconştientul ei s-a declanşat o stare de stres, ce i-a transmis sistemului nervos un impuls de a bloca partea inferioară a corpului, asigurându-şi în acest fel o apărare de o eventuală repetare a tentativei, nefiind în stare să găsească o altă soluţie de autoapărare. Iar situaţia aceasta a rămas aşa deocamdată. Freud denumeşte acest fenomen „conflict amânat”. Din păcate, sfera interconexiunii conştientului şi a subconştientului cu corpul omenesc încă nu este suficient de bine studiată, astfel încât să pot pune un diagnostic precis şi să prescriu un tratament. În ceea ce mă priveşte, mă confrunt pentru prima oară cu un asemenea caz, deşi am auzit de aceste situaţii cunoscute în domeniul psihiatriei.
Nu voi prescrie nici un medicament starea psihică a fetiţei este peste aşteptări. Pot să recomand numai liniştea, confortul, cât de multă informaţie pozitivă; îndreptaţi atenţia ei asupra unei activităţi studii, artă, lucru de mână, aşa încât să nu consume doar „produsele emoţionale” din partea celorlalţi muzică, cărţi, filme, ci să creeze ea însăşi ceva, indiferent de rezultatul final. Este importantă pasiunea
132
ei pentru procesul creativ, concentrarea conştiinţei asupra unor obiective practice şi concrete cu un rezultat palpabil, care să fie pentru fetiţă o mărturie a realizării ei ca persoană, a aptitudinii dezvoltării ei integre, în pofida afecţiunii de care suferă. Poate că în cele din urmă această activitate a subconştientului copilului va trece din regimul de apărare şi încordare, ce blochează integritatea funcţiilor corpului, într-un regim de linişte şi creaţie şi va debloca mecanismele neurofiziologice ale organismului care împiedică funcţionarea deplină a întregului corp.
acum fetiţa studiază două limbi noi pentru ea, este pasionată de croşetat, spuse Henry. Credeţi că aceste activităţi corespund recomandărilor dumneavoastră?
absolut! aprobă doctoriţa. Puteţi să o învăţaţi să fotografieze şi să prelucreze fotografiile pe calculator. Este o activitate foarte captivantă şi creativă. O scoateţi la plimbare în scaunul ei cu roţile?
nu mai departe de balcon, răspunse Henry. Eu o scot în braţe şi o pun pe şezlong, îi place foarte mult să privească oceanul de la balconul casei şi să asculte zgomotul valurilor. Deocamdată nu am cumpărat un scaun cu roţile, fiindcă nu ştiam când şi dacă vom avea nevoie de el. Am aşteptat un verdict clar al medicilor şi iată că acum îl am…
cred că ar trebui să luaţi un scaun cu roţile şi să scoateţi fetiţa la plimbare. Pentru început, pe malul oceanului, nu departe de casă, zise doctoriţa Gabriela, apoi o veţi putea duce la plimbare şi în alte locuri la grădina zoologică din Lagos, de exemplu, pe muntele Monchique sau la cetatea Silves. Pentru fetiţă ar fi interesant şi util, deoarece i-ar lărgi orizonturile, i-ar oferi emoţii pozitive şi înţelegerea faptului că imobilitatea picioarelor nu o văduveşte de legătura cu lumea înconjurătoare.
133
În regulă, doamnă doctor! răspunse Henry. Chiar astăzi mă voi ocupa de acest lucru.
vă mulţumesc pentru cafea! se sculă din fotoliu doctoriţa Gabriela. Ţinem legătura. Să-mi comunicaţi orice schimbare a stării fetiţei, a comportamentului şi dispoziţiei ei. Telefonul meu este disponibil pentru dumneavoastră în orice moment al zilei!
vă mulţumesc, doamnă doctor! îşi înclină capul Henry. Voi face tot posibilul să respect întocmai recomandările dumneavoastră. Taxiul pentru Vilamoura vă aşteaptă la poartă, este deja achitat. Vă doresc toate cele bune!
Doctoriţa Gabriela Santos luă plicul cu onorariul, îi mulţumi lui Henry pentru taxi şi părăsi locuinţa.
alo! Domnule Manuel!
Henry formase numărul managerului său imediat după plecarea doctorei Santos.
vă rog să faceţi rost cât de repede posibil de un scaun cu roţile de calitate! Da, pentru plimbare! Vă mulţumesc! Aştept!
El intră în birou, se aşeză, rezemându-se de spătarul fotoliului din piele, şi închise ochii.
aşa, spuse cu voce tare Henry, netezindu-şi cu degetele pielea de deasupra sprâncenelor, ce să facem acum cu Maşa… ce ar trebui să facem?
să iubim fetiţa, spuse Ana în timp ce intra în birou, revenind în casă după ce o condusese pe doctoriţa Gabriela până la poartă. Să o iubim, să avem grijă de ea, să ne rugăm pentru vindecarea ei. Este tot ce putem face, Henry, dar nu e puţin lucru. Restul va face la vremea potrivită Domnul însuşi, Care o iubeşte nu mai puţin decât dumneavoastră sau decât mine, şi doreşte pentru ea, dar şi pentru noi toţi, numai fericire!
134
o iubeşte? îi vrea fericirea? făcu ochii mari Henry şi se uită la Ana. De ce atunci a îngăduit să sufere atât? Şi oare cu ce-a greşit familia mea?
henry, aceste întrebări ar fi bine să le adresaţi părintelui Vasile atunci când va veni să o viziteze pe fetiţă, se uită Ana la el cu o privire compătimitoare. El poate să vă lămurească toate îndoielile mult mai bine decât mine. Este o persoană cultă şi are experienţă duhovnicească. Pe când eu sunt o simplă mireană. Unui om cu o cultură atât de aleasă ca a dumneavoastră mi-e greu să-i explic în cuvinte ceea ce înţeleg mai bine cu inima decât cu mintea.
aţi vorbit deja cu el despre Maşa? întrebă Henry, sculându-se din fotoliu. Când ar putea să vină la ea?
am vorbit, zise Ana, el poate să vină în orice zi şi la orice oră în timpul săptămânii, când îi permiteţi.
nu aveţi nevoie de permisiunea mea! zâmbi cu tristeţe Henry. Vă rog, invitaţi-l pe părinte atunci când veţi considera necesar. În această chestiune mă încredinţez cu totul dumneavoastră şi… ca să fiu mai explicit în limba rusă… vă dau mână liberă. Aveţi puteri depline!
bine, Henry, vă mulţumesc, îşi înclină capul Ana, credeţi-mă, n-am să vă dezamăgesc.
Din buzunarul lui Henry se auzi sunând telefonul mobil.
da! Poftim? Ce model? Fabricat în Germania?
Henry ridică din sprâncene.
domnule Manuel, îmi cer scuze, dar pentru mine nu este o informaţie relevantă. Dacă în opinia dumneavoastră este un scaun cu roţile bun luaţi-l! Bine, când îl livrează? Peste două ore? Excelent, vă mulţumesc! Puteţi să-mi trimiteţi factura.
Henry o privi pe Ana foarte satisfăcut.
domnul Manuel a găsit pentru Maşa un scaun cu roţile, o să-l aducă în curând! Vom merge împreună să ne plimbăm
135
la ocean, şi, ce să mai, o vom scoate din casă. Cum credeţi: are deja voie să stea într-un asemenea scaun?
sigur, încuviinţă Ana, chiar voiam să vă rog şi eu să-i luaţi unul, dar am aşteptat să primiţi aprobarea doctorilor. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
înseamnă că în seara aceasta vom putea deja să ieşim cu ea puţin la ocean? întrebă Henry.
bineînţeles! răspunse Ana. Maşenka va mânca şi peste aproximativ o oră vom putea ieşi cu ea la plimbare.
haideţi să-i dăm vestea! făcu Henry, îndreptându-se spre uşa biroului.
haideţi, să mergem! zâmbi Ana Mihailovna, ieşind în urma lui. Maşenka se va bucura mult! Toată ziua stă când în pat, când în şezlongul din balcon…
Fetiţa îi întâmpină pe Henry şi pe Ana cu un zâmbet.
henry! Mama Ana! ochii Maşei scânteiau. Chiar acum mă rugam îngerului Păzitor, cerându-i să facă aşa ca să pot vedea oceanul de aproape. Şi… am simţit deodată că el m-a auzit!
Henry şi Ana avură un schimb de priviri.
el te-a auzit, fetiţa mea! spuse Ana.
CAPITOLUL 21
cât este de… cât este de… e foarte puternic! exclamă cu entuziasm Maşa, privind valurile oceanului ce se ridicau lent înainte să se rostogolească în faţa picioarelor ei într-o spumă ce clocotea şi făcea clăbuci.
Chiar aşa spuse, în engleză: Very, very strong!
cine este puternic, Maşa? o întrebă Henry, aşezându-se direct pe nisip, lângă fetiţa ce stătea comod în scaunul ei cu roţile pe malul oceanului, la trei paşi de graniţa dintre nisipul uscat şi umed, atins de rostogolirea valurilor.
el, oceanul!
Maşa se uită la Henry, arătând cu mâna spre largul nemărginit al apelor semitransparente şi mişcătoare ce se întindeau în faţa lor.
henry! Vezi? El este viu! Şi foarte, foarte puternic!
viu? Puternic? repetă întrebarea Henry, ridicând puţin sprâncenele. Da… Posibil…
El încă nu uitase cum în urmă cu o lună şi jumătate striga cu furie la această puzderie de ape, ca la un om în stare să audă şi să înţeleagă durerea lui nesfârşită.
în plus, este şi înţelept.
Maşa folosi chiar cuvântul englezesc wise, care înseamnă „înţelept”, şi nu intelligent.
şi… şi este bun! De-acolo, ea arătă cu mâna spre casa lui Henry, de la balcon nu se vede asta, de-acolo se vede numai o dungă lată de apă şi se aude zgomotul valurilor. Pe când
137
de-aici, de-aproape, el este cu totul altfel, ca un om, când eşti aproape faţă-n faţă… Ei bine, e la fel ca mama Ana când se apleacă seara să mă sărute şi simt cu adevărat cât este de mare şi bună!
mare? preciză Henry, ce o percepea pe Ana ca pe o femeie puţin sub înălţimea medie şi nu foarte corpolentă.
mare! dădu din cap Maşa şi zâmbi. Sufletul ei este mare! Foarte mare, cald şi bun! Atunci când este la depărtare, nu simţi asta, dar de aproape răspândeşte foarte multă bunătate şi simţi că te iubeşte foarte mult…
da, cred că sunt de acord cu tine, făcu Henry, mama Ana într-adevăr are foarte multă bunătate, ea ştie să iubească. Pot spune că o invidiez puţin, zâmbi el, privind-o pe Maşa în ochi. Eu nu sunt atât de bun, m-am dezvăţat să iubesc de când mi-am pierdut familia…
ba nu, ba nu! zise Maşa cu convingere în voce, dând din cap. Şi tu eşti bun! Eşti foarte bun, m-ai salvat de… ea-şi înghiţi nodul din gât, tu ai grijă de mine, îmi cumperi de toate…
să cumperi nu înseamnă bunătate! dădu din mână Henry, uitându-se la ocean. Pur şi simplu, am moştenit mulţi bani de la răposaţii mei părinţi, mai mulţi decât aş avea nevoie singur pentru o viaţă…
ba nu, ba nu! scutură iarăşi din cap fetiţa. Eşti un om foarte foarte bun şi inimos, eu ştiu, eu văd asta!
bine, bine! se învoi Henry, văzând că fetiţa începea să se tulbure. Mă voi strădui să devin aşa cum spui. Hai să ne plimbăm de-a lungul ţărmului, pe pontoanele ce duc spre Salgados. Stăm de atâta timp în acelaşi loc! Vezi, soarele deja începe să apună, în curând va fi un asfinţit foarte frumos, iar de pe pontoane se vede mai bine. Mergem?
să mergem! Desigur, să mergem! spuse cu bucurie Maşa. Îmi doresc foarte mult să văd asfinţitul de pe pontoane,
138
căci de la balcon nu se vede deloc, copacii acoperă locul de unde se vede apusul soarelui!
copacii?
Henry se sculă, îndreptă tălpile Maşei pe suportul scaunului cu roţile şi se uită la faţa ei înviorată.
voi da ordin să taie aceşti copaci, ca să poţi vedea apusul de la balcon.
nu! Nu! Nu trebuie! exclamă fetiţa speriată. Nu trebuie să tai copacii, doar sunt vii! Mai bine să venim cu tine şi cu mama Ana aici, pentru a admira asfinţitul. Bine?
bine! Cum spui! strânse din umeri Henry, mergând în spatele scaunului cu roţile şi apucând cu mâinile mânerele, pentru a-l împinge. Nu îi vom tăia, vom veni aici.
El întoarse fotoliul cu faţa spre mal şi îl mai împinse câţiva metri pe nisipul încă fierbinte după zăpuşeala din timpul zilei. Îi era greu, deoarece roţile se împotmoleau în nisip, mai ales cele din faţă, care erau mai mici. Cu vreo zece metri înainte de scările ce duceau spre pontoane, lângă care era amenajată o rampă de acces, Henry opri scaunul, se apropie de Maşa şi întinse mâinile spre ea.
ţine-te de gâtul meu, te voi duce în braţe până la pontoane, după care voi aduce scaunul acolo!
Fetiţa îşi încolăci docil mâinile subţiri şi smolite în jurul gâtului lui. Henry o apucă cu o mână pe sub spatele ei fragil, cu o alta pe sub genunchi şi, mirându-se iarăşi de cât de uşoară putea să fie, o duse spre pontoane în braţe. Acolo, aşezând-o pe treapta de sus în aşa fel ca ea să se poată rezema cu spatele de balustradă, îi băgă picioarele în nişte sandale uşoare şi, asigurându-se că Maşa stătea comod, se întoarse după cărucior.
Domnul Manuel nu-l dezamăgise nici de această dată: scaunul era uşor şi comod, pliindu-se repede şi simplu. Apăsând
139
maneta, Henry strânse cu o singură mişcare căruciorul, îl ridică şi urcă fără nici un efort treptele. Acolo, cu aceeaşi mişcare uşoară, el desfăcu fotoliul şi, ridicând-o cu grijă în braţe pe Maşa, o aşeză în mecanismul pus la punct de inginerii nemţi.
stai comod? o întrebă el pe fetiţă, aşezându-i tălpile subţiri şi inerte pe suportul căruciorului. Nu vrei să-ţi ridic puţin suportul?
e bine! zâmbi fetiţa. Eşti foarte bun, Henry! Atunci când te ţineam de gât şi eram foarte aproape de faţa ta, te-am simţit, am simţit inima ta, este tare tare bună!
ei, nu mai spune! făcu Henry puţin stânjenit de cuvintele ei. Pur şi simplu tu eşti o fetiţă bună, iar bunătatea ta s-a reflectat în mine, ca într-o oglindă, şi s-a întors la tine! şi zâmbi mirat de propria născocire. Iar tu ai crezut că eu sunt bun…
Maşa se uită la el fără a scoate o vorbă şi-i mângâie uşor mâna cu degetele-i lungi şi subţiri.
hai să mergem!
Henry, aşezându-se în spatele ei, apucă mânerul căruciorului şi îl împinse pe scândurile striate. Ajungând la capătul pontonului ce se-ntindea pe o lungime de vreo jumătate de kilometru de-a lungul oceanului, Henry făcu stânga împrejur şi duse fetiţa în direcţia opusă, spre parcarea din Gale.
ce-ai zice să ne oprim aici, pe platou, ca să admirăm apusul? îi propuse el Maşei, oprindu-se lângă o platformă nu foarte mare ce dădea spre ocean şi care, la fel ca pontoanele, era acoperită cu scânduri striate şi îngrădită cu o balustradă dintr-o frânghie sintetică groasă.
poate ar fi mai bine să mergem pe celălalt platou? răspunse fetiţa la întrebare cu o altă întrebare. Aici nici nu ai unde să te aşezi, pe când acolo sunt două bănci pesemne c-ai obosit să mă cari şi vrei să te odihneşti.
140
bineînţeles că n-am obosit, răspunse Henry, pot fără nici o problemă să mă aşez direct pe pardoseala din scânduri cu picioarele atârnate, iar pe acele băncuţe să se aşeze oamenii vârstnici, vezi şi tu câţi se plimbă pe-aici!
Henry nu era sincer, căci nu voia să meargă pe platforma cu băncuţele din alt motiv: acel loc trezea în el amintirea durerii sufleteşti insuportabile care îl făcuse în prima seară să se dezlănţuie strigând, atunci când speriase un cuplu de pensionari şi pe bătrânelul cu câinele… Henry se uită rapid împrejur, dacă nu cumva acesta din urmă se vedea pe pontoane, însă bătrânul nu era acolo.
bine, cum spui, Henry! fetiţa dădu din cap şi-l rugă: în acest caz, ai putea să aşezi căruciorul mai aproape de frânghie, în colţul acela? şi arătă cu mâna spre colţul platoului.
desigur!
Henry împinse scaunul acolo unde îi ceruse fetiţa, astfel încât faţa Maşei să fie îndreptată către soarele purpuriu ce se apropia deja de linia orizontului, şi se aşeză lângă ea, direct pe scândurile pardoselii, cu picioarele atârnându-i în afară. Pe lângă platformă treceau din când în când oameni cu prosoape pe umeri, cu colaci gonflabili şi umbrele de plajă în huse şi fără huse erau turiştii ce zăboviseră pe plajă până la amurg şi se îndreptau acum spre hotelurile situate imediat după dune. Treceau şi cupluri în vârstă, ţinându-se de mână, vorbind unii cu alţii în limba engleză sau germană erau pensionarii din preajma locului, ce ieşiseră la obişnuita lor plimbare de seară.
priveşte, priveşte, Henry!
Maşa arătă cu mâna înspre ţărmul oceanului, unde pe nisipul dens după reflux alergau bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în trening, cu adidaşi sau desculţi, făcându-şi exerciţiile zilnice pentru a se menţine în formă.
141
uită-te ce frumos aleargă!
Henry se uită într-acolo unde îi arătase fetiţa. O femeie tânără de culoare alerga uşor de-a lungul oceanului în pantaloni scurţi şi un tricou închis la culoare, mulate pe trupul ei viguros şi sprinten. Alerga cu multă uşurinţă, mişcându-şi picioarele puternice antrenate, fluturându-şi ritmic mâinile, ca o alergătoare profesionistă de cursă lungă. Alerga desculţă chiar pe marginea apei, iar spuma valurilor îi stropea tălpile puternice ale picioarelor ei musculoase. Această privelişte a corpului graţios şi aproape negru al alergătoarei ce plutea în spuma valurilor pe fundalul oceanului care lucea ca argintul trezea, într-adevăr, admiraţia din partea celor ce o priveau fără să vrea de pe pontoane.
Ca o căprioară! Ea aleargă frumos, ca o adevărată căprioară! exclamă Maşa frenetic. Cât de mult seamănă cu Pamelajelimo!
pamela Jelimo? repetă după ea Henry, uitându-se la chipul entuziasmat al fetiţei. Dar cine este Pamela Jelimo? şi de ce eşti atât de emoţionată, Maşa?
pamela Jelimo este o alergătoare din Kenya, e campioană olimpică! răspunse fetiţa fără a-şi lua privirea de la femeia ce alerga. La şcoala Sfântului Iosif toate fetele erau suporterele ei. Când urmăream la televizor competiţiile la care participa, o susţineam! Ce frumoasă este şi cât de bine aleargă! îmi doream şi eu să devin alergătoare, ca ea, să fug ca ea pe pista de alergări, să câştig la competiţii…
când o să te faci bine, vei alerga la fel ca Pamela Jelimo, zise Henry, silindu-se să pună în privirea şi vocea lui cât mai multă încredere. Vei alerga şi tu pe acest litoral, ca această femeie, despre care zici că aleargă ca o căprioară. Vei fi şi tu ca o căprioară! O căprioară neagră ce aleargă pe malul oceanului!
142
tu crezi asta? se uită la el Maşa cu ochii plini de lacrimi. Henry! Tu crezi că voi putea cândva să mă ridic din acest cărucior, voi putea cândva să merg iarăşi?
nu am nici o îndoială în această privinţă!
Henry încercă să pună-n aceste cuvinte toată puterea convingerii, toată dorinţa împlinirii lor.
te cred, îţi mulţumesc, Henry! fetiţa şterse cu palma lacrimile ce se prelinseră în cele din urmă pe sub pleoape. Eu mă rog pentru asta lui Dumnezeu şi îl rog, dacă se poate, să facă aşa ca picioarele mele să devină iarăşi vii… fetiţa oftă adânc şi îl privi pe Henry drept în ochi. Te rog! Roagă-te şi tu pentru mine!
eu… eu… se fâstâci Henry, neştiind cum să răspundă la această rugăminte a fetiţei suferinde. Eu, desigur… mă voi ruga şi eu, Maşa!
mulţumesc, Henry! fetiţa întinse spre el mâna ei gingaşă şi-i atinse umărul. Iar dacă voi putea să merg şi să alerg, vom alerga împreună, la fel ca ei?
Ea arătă cu privirea spre un cuplu tânăr ce trecea alergând pe mal, mişcându-se armonios şi ritmic înspre Armaţâo de Pera. Henry luă cu grijă pălmuţa ei şi o strânse la obraz, îmbrăţişând-o parcă cu palma sa mare.
neapărat! Priveşte! Soarele aproape a coborât după orizont. I-a mai rămas doar o margine mică de tot!
Bărbatul îşi îndreptă privirea spre luminătorul roşu-auriu ce se scufunda în ocean.
imediat va apune cu totul!
Henry se întoarse spre Maşa. Fetiţa se uita tăcând la orizontul ce se stingea cu ochii încă umezi de lacrimi. Degeţelele ei ţineau cu putere mâna lui Henry.
CAPITOLUL 22
henry! Astăzi, pe la ora unu după-amiază, va veni în vizită părintele Vasile. Îi va face Maşei Sfântul Maslu, o va spovedi, poate chiar o va împărtăşi…
Ana se uita la Henry cu ochi scrutători.
după asta, putem lua împreună prânzul sau să bem un ceai în grădină, în pavilion, şi îi veţi putea pune orice întrebare. Părintele Vasile este un om sociabil şi binevoitor, pentru el ar fi o plăcere să stea de vorbă cu dumneavoastră!
poate cu altă ocazie, Ana! îi zâmbi Henry. Vă rog să mă iertaţi: la ora 15 trebuie să ajung la aeroportul din Faro pentru a aştepta un profesor de la Sorbona, care vine în vacanţă să joace golf. I-am promis deja că-l voi însoţi la hotel, apoi vom lua împreună masa la restaurant. Mi-a zis că trebuie să discutăm ceva important, ceva legat de treburile noastre vechi, universitare. Rămâneţi deci stăpână în casă, întâmpinaţi-l pe părintele Vasile aşa cum se cuvine ca să facă tot ce trebuie pentru Maşa. Oferiţi-i un ceai sau o cafea, doar ştiţi mai bine decât mine cum să vă purtaţi cu musafirii. Cereţi-i scuze din partea mea pentru absenţă, spuneţi-i că poate data viitoare mă voi bucura să stau de vorbă cu dumnealui. Acum însă e timpul să plec, i-am promis domnului profesor să-i aduc în dar cel mai bun vin de Porto. În drum spre Faro trebuie să trec pe la biroul domnului Manuel, care mi-a pregătit deja vinul. Aşa că vă las. Toate bune!
bine, Henry! înseamnă că asta e voia lui Dumnezeu! aprobă Ana. Fie cum spuneţi data viitoare. Domnul să vă
144
binecuvânteze drumul! şi făcu repede o cruce spre Henry, în timp ce acesta ieşea pe uşă.
Ana merse spre camera Maşei şi, după ce deschise uşa, bătu din palme, exclamând:
doamne! Maşenka! Ce s-a întâmplat? Doamne, ajută-mă!
Femeia se repezi să o ridice de pe jos pe fetiţa ce zăcea lângă pat într-o poziţie incomodă cu sânge pe buze şi bărbie.
mama Ana, iartă-mă!
Maşa întinse o mână spre ea, sprijinindu-se cu cealaltă în podea.
ajută-mă să mă ridic, te rog! Nu voi mai face aşa ceva!
ce s-a întâmplat, fetiţa mea? Bucuria mea, nu-ţi fie frică, totul este în ordine, totul va fi bine! turui Ana, în timp ce o ridica pe fetiţă de pe jos şi o aşeza în pat, palpând-o şi ştergându-i sângele de pe faţă în acelaşi timp. Totul este bine, eşti întreagă, nu ţi-ai rupt nimic, nu ţi-ai luxat nimic, eşti bine, scumpa mea, te-ai lovit puţin, te-ai speriat, eşti bine…
mama Ana! Iartă-mă! fetiţa se uita cu o privire vinovată. Eu sunt de vină, am vrut să mă mut singură din pat în cărucior, ca să mă apropii de geam şi să văd cum pleacă Henry. Am auzit cum spunea că pleacă la Faro, la aeroport. Iar atunci când m-am rezemat în cărucior, acesta s-a mişcat. Am căzut şi m-am lovit cu nasul de pat. Mi-a dat sângele… te rog să mă ierţi!
ce vorbeşti, ce vorbeşti, bucuria mea!
Ana, înmuind o bucăţică de tifon în apa rece din carafă, o puse pe nasul fetiţei.
nu am pentru ce să te iert, scumpa mea, totul e bine, năsucul tău e teafăr, acum se va vindeca repejor. Întoarce capul pe spate, drăguţa mea, uite-aşa, slavă lui Dumnezeu pentru toate! La sosirea părintelui vei fi iarăşi frumoasă, bucuria
145
mea, stai să-ţi şterg feţişoara, să-ţi spăl buzele, ţine-aşa şerveţelul pe năsuc, Maşenka, imediat îl voi uda iarăşi cu apă rece, totul va fi bine, scumpa mea!
Maşa, liniştită de şoaptele Anei, se întinse uşor pe pat, ţinând cu mâna şerveţelul umed, aşa cum îi arătase femeia.
am să te învăţ, bucuria mea, cum să te aşezi corect în cărucior atunci când nu e nimeni în preajmă, continuă Ana, ştergând cu un prosop buzele şi bărbia fetiţei, am să-ţi arăt cum trebuie s-o faci, vei învăţa numaidecât! Vei reuşi, cu siguranţă, draga mea! în curând va sosi părintele Vasile. El îţi va citi nişte rugăciuni speciale, ca să te faci mai repede bine…
părintele Vasile poate să mă spovedească? întrebă Maşa. Aş vrea să-mi mărturisesc păcatele.
cred că poate, bineînţeles! dădu din cap Ana.
poate şi să mă împărtăşească? întrebă iarăşi fetiţa. Nu am primit de multă vreme Sfânta împărtăşanie, aş vrea să mă împărtăşesc…
maşenka, cred că părintele Vasile poate face tot ce are nevoie sufleţelul tău pentru a se uni cu Dumnezeu, zise Ana, luând şerveţelul aproape uscat de pe nasul fetiţei. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Iată că sângele s-a oprit!
Ana se aplecă asupra fetiţei şi-i sărută uşor vârful nasului şi fruntea, direct pe crucea tatuată.
stai culcată, bucuria mea, revino-ţi puţin, roagă-te Domnului, ca El să-ţi împlinească toate dorinţele prin părintele Vasile. Până atunci voi merge să mai trebăluiesc puţin prin bucătărie: va trebui să-l invităm pe părinte la masă, să-l ospătăm cum se cade, aş vrea să-i pregătesc nişte sarmale moldoveneşti, părintelui îi plac. Uşile de la camera ta şi de la bucătărie le voi ţine deschise. Dacă vei avea nevoie de ceva, cheamă-mă.
bine, mama Ana, mulţumesc! fetiţa zâmbi recunoscător. Voi sta întinsă şi mă voi ruga!
146
domnul să te binecuvânteze, bucuria mea!
Ana făcu semnul crucii asupra fetiţei şi ieşi din cameră.
domnule Delon-Veliouje, vă salut!
Profesorul Nicolas Gaultier îi făcu lui Henry cu mâna, intrând în sala de ridicare a bagajelor din aeroportul Alportel.
domnule profesor! Mă bucur să vă văd! îl salută Henry. Unde este bagajul dumneavoastră?
iată-l! profesorul arătă spre geanta mică din piele pe care o ţinea în mână. Folosesc rar valizele: mai puţine lucruri în bagaj mai puţine probleme!
nu pot să vă contrazic, încuviinţă Henry şi întinse mâna spre geanta profesorului, daţi-mi voie să vă ajut!
nu e cazul! îl opri cu un gest profesorul Gaultier. Nu am nimic greu înăuntru. Dar n-aţi întinerit deloc de la ultima noastră întrevedere de acum o jumătate de an, Henry!
Profesorul îl scrută pe Henry cu privirea prin ochelarii cu ramă elegantă.
am trecut printr-o perioadă foarte grea, domnule profesor! încercă să schiţeze un zâmbet Henry, însă surâsul nu-i ieşi firesc.
spuneţi-mi pur şi simplu Nicolas, nu suntem acum la Sorbona! zâmbi profesorul. Apropo, când intenţionaţi să vă întoarceţi la activitatea de cercetare? Din câte ştiu, v-aţi pregătit pentru susţinerea tezei de doctorat şi pentru o eventuală activitate didactică.
nu cred că într-un viitor apropiat, strânse din umeri Henry. Încă nu mi-am revenit şi nu cred că sunt apt de muncă. Pierderea familiei mi-a provocat un şoc puternic…
îmi pare rău! Am auzit multe despre tragedia prin care aţi trecut, înclină uşor capul profesorul Gaultier, condoleanţele mele! îmi pare foarte rău că în acea perioadă nu eram la Sorbona şi nici în Franţa şi nu am putut să vă fiu alături!
147
e deja în trecut, scutură din cap Henry, de parcă ar fi vrut să scape de toată deprimarea ce-l cuprinsese din nou. Acum nu am timp să mă las pradă tristeţii: am în grijă o rudă paralizată şi sunt ocupat toată ziua. Spre uimirea mea, grija faţă de un om în suferinţă chiar atenuează puţin durerea. Vă rog, Nicolas!
Henry făcu un gest cu mâna, arătând spre ieşirea din aeroport.
maşina mea este aproape, în parcare, sper că vom reuşi să vorbim pe îndelete astăzi!
fără îndoială! încuviinţă din cap profesorul, îndreptându-se spre uşile din sticlă pe care scria Saida, adică „Ieşire”.
Cineva sună la uşa de la intrare. Ana, scoţându-şi din mers şorţul de bucătărie, se grăbi să deschidă.
vin, părinte, vin! Deschid imediat! strigă ea de la fereastră şi, trecând în fugă pe lângă uşa deschisă a camerei Maşei, o anunţă pe fetiţă cu bucurie: Maşenka! A venit părintele Vasile!
Ieşind repede pe terasa din faţa casei, Ana se uită împrejur şi plesni din palme:
doamne, iartă-mă! Ce femeie neghioabă sunt! şi, intrând iarăşi în casă, apăsă în grabă butonul interfonului din perete, pentru a deschide poarta.
Pe poartă intră un bărbat de vreo 40 de ani, înalt, cu ochii căprui şi veseli, cu barba şi părul negru, des, puţin grizonat, tunse cu grijă. În mână ducea o servietă din piele, cumpărată cu siguranţă de la unul dintre buticurile marocane împrăştiate prin oraşele-staţiune ale regiunii Algarve, ce abundă de marfă ieftină din piele naturală. Omul nostru cu ochi veseli era îmbrăcat într-o cămaşă albă, descheiată la guler, în pantaloni închişi la culoare, cu o curea îngustă din piele cu cataramă metalică. În picioare avea nişte pantofi negri.
148
părinte, binecuvântaţi! păşi în întâmpinarea lui Ana cu palmele făcute căuş, atunci când acesta se apropie de terasă.
domnul să te binecuvânteze! părintele Vasile făcu asupra Anei semnul crucii şi-şi puse în palmele ei mâna, pe care ea o sărută repede. Ei, cum e fetiţa?
vă aşteaptă, părinte, nu a mâncat de dimineaţă, vrea să se împărtăşească!
Ana se uită în ochii părintelui Vasile.
va putea să se împărtăşească, părinte?
cred că da! ridică din umeri părintele Vasile. Am studiat pe Internet nişte materiale despre Biserica etiopiană şi Rânduiala Primirii la Ortodoxie a celor din bisericile „precalcedoniene”. Din punct de vedere dogmatic, Biserica etiopiană este cea mai apropiată de Ortodoxie. Mulţi dintre ierarhii lor chiar au urmat seminare ruseşti. Convertirea la Biserica noastră se face prin pocăinţa faţă de erezie. Deşi, ce erezii dogmatice poate să aibă această fetiţă? Probabil că ea nici nu are idee despre diferenţa dintre Biserica ei şi celelalte.
întocmai, părinte! aprobă Ana. Am întrebat-o câte ceva cu grijă. Ea ştie că este creştină şi că mai există mahomedani şi păgâni asta-i tot ce ştie despre acest subiect. Cu toate că la şcoala ei, numită pare-se în cinstea Sfântului Iosif Logodnicul, a citit în limba engleză Noul Testament.
dar portugheza o ştie? întrebă părintele Vasile. Cu engleza nu mă prea descurc…
deja vorbeşte puţin, răspunse Ana. Fac meditaţii de portugheză cu ea şi cu Henry, ca să reuşească măcar să converseze. Dar puteţi vorbi în rusă se descurcă destul de bine! Mi-a zis din prima: „Mama Ana, învaţă-mă limba pe care o vorbeşti cu Henry!” Fata are minte ageră, memorie bună în aproape două luni a învăţat cât alţii nu învaţă într-un an!
foarte bine! zâmbi părintele.
149
vai! Dar de ce nu vă invit în casă?! se precipită Ana şi deschise în faţa părintelui uşa spre camera de oaspeţi. Poftiţi, părinte! Beţi pentru început o cană de ceai sau doriţi să vă ocupaţi de Maşenka?
întâi voi merge la fetiţă! răspunse părintele Vasile. Dar stăpânul casei, domnul Henry, nu este acasă?
din păcate nu, părinte! zise Ana Mihailovna. A plecat la aeroportul din Faro să întâmpine un coleg un profesor din Paris. V-a cerut mii de scuze pentru situaţia creată… Îmi doream şi eu, fireşte, să staţi de vorbă cu el! Este un om foarte bun, mărinimos, inteligent, dar s-a ferecat în necazul lui şi nu poate ieşi din el. E supărat şi pe Dumnezeu, pentru că i-a luat toată familia. Henry i-a iubit mult.
dar ce s-a întâmplat cu familia lui? întrebă părintele Vasile, intrând în casă.
au pierit într-un accident aviatic, părinte, răspunse Ana. Zburau în Insulele Azore cu un avion privat şi n-au mai ajuns, nici măcar n-au fost găsiţi.
odihneşte, Doamne, sufletele lor în împărăţia Ta! se închină părintele Vasile. Poate dă Dumnezeu să mai stăm de vorbă, poate că Domnul mă va ajuta să-i spun şi câteva cuvinte potrivite, care să ajungă la el… Fie, Doamne, voia Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine!
pe-aici, părinte, poftiţi!
Ana îl pofti să intre în camera Maşei.
maşenka! Aici e părintele Vasile!
bună ziua, părinte! pronunţă fetiţa într-o rusă destul de curată. V-am aşteptat!
bună ziua, Maşa! zise părintele Vasile, luând loc pe scaunul de lângă patul fetiţei. Mă bucur să te cunosc!
şi eu mă bucur foarte mult! răspunse Maşa. Îmi doresc de mult să-mi mărturisesc păcatele, încă dinainte de începerea şcolii, dar n-am reuşit! Apoi, s-a întâmplat totul…
150
bine, Maşenka! Linişteşte-te! părintele Vasile acoperi cu palma mâna fetiţei, văzând că ea începe să se tulbure. Vorbeşte-mi calm despre tine, despre viaţa ta, despre problemele tale. Apoi ne vom ruga împreună şi-I vom cere Domnului să dezlege cumva toate acestea. Bine?
bine, părinte! dădu din cap Maşa, calmându-se. Doar că, dacă mă podideşte plânsul, nu mă băgaţi în seamă, mă liniştesc repede…
CAPITOLUL 23
numele meu în limba amhară este Habte Miriam, ceea ce înseamnă „bogăţia mariei”, a Maicii lui Dumnezeu, îşi începu povestea fetiţa. Tatăl meu era din Kenya, de aceea pielea mea este mai închisă la culoare decât a celor din triburile amhar sau tigrai, care locuiesc în nordul Etiopiei, unde m-am născut. Mama mea se trăgea din poporul amhar; unchiul îmi zicea că era foarte frumoasă… Pe mama şi pe tata nu mi-i amintesc, fiindcă au murit când eram încă foarte mică, de nu ştiu ce boală… a fost o epidemie, în care şi-au pierdut viaţa mulţi oameni, dar nu ştiu sigur despre ce boală a fost vorba. Eram atunci la ţară, la bunica mea, în munţi, de aceea nu m-am molipsit şi eu. Apoi, când aveam vreo cinci sau şase ani, a murit bunica, iar unchiul, fratele mamei, m-a luat la el în Addis-Abeba. Numele lui adevărat era Joel, dar toţi turiştii îi spuneau Jo aşa era mai simplu şi mai uşor pentru străini. A fost ghid, îi însoţea pe turişti la triburile din valea râului Omo, traducea, negocia să li se permită să fotografieze, să se danseze şi să se cânte pentru clienţii lui.
Unchiul avea o inimă bună, el a iubit-o foarte mult pe mama şi s-a ocupat de creşterea mea în amintirea ei. M-a înscris la şcoala Sfântului Iosif, îmi plătea şcoala şi întreţinerea. A vrut să ajung o persoană educată şi să mă căsătoresc cu un om cult, să locuiesc la oraş, în condiţii mai bune…
Atunci când eram în vacanţă, mă lua cu el în călătorii, să văd şi eu cum trăiesc triburile de acolo. Am fost împreună
152
la mursi, oromo, karo şi alte triburi. În ultima călătorie în sud-estul ţării am plecat cu o maşină de teren nouă cu şapte locuri. Unchiul meu însoţea doi englezi bogaţi. Împreună cu noi au mai fost un şofer şi un bucătar. Însă nu am ajuns la destinaţie. Noaptea, într-o parcare, am fost atacaţi de nişte somalezi unchiul, şoferul şi bucătarul au fost împuşcaţi, iar pe turiştii englezi i-au luat ostatici şi i-au ascuns undeva, în aşteptarea unei răscumpărări. Aceşti somalezi m-au dus în cătunul lor şi de-acolo, cu un camion, împreună cu alte câteva fetiţe etiopiene şi bantu ne-au trimis în Somalia, într-un oraş mare. Ne-au închis într-o magazie mare de fier. Somalezii le obligau pe fete să spună „Allahu Akbar!”, să se dezbrace şi făceau cu ele tot felul de lucruri necuviincioase… Eu însă le-am spus că nu voi zice „Allahu Akbar!”, pentru că sunt creştină, şi nu-i lăsam să-mi facă ceea ce le făceau celorlalte fete. Mă opuneam şi-i muşcam, pentru că unchiul m-a învăţat că trebuie să mă căsătoresc curată. Atunci un somalez a început să mă bată foarte tare şi… nu-mi mai aduc aminte nimic…
îmi amintesc doar cum stăteam întinsă într-o casă, şi o asistentă avea grijă de mine. Acolo se aflau Henry şi alţi oameni doar că toate acestea îmi sunt confuze probabil pentru că primeam nişte medicamente ca să pot dormi. Îmi amintesc foarte bine că, atunci când m-am trezit aici, în cameră, era totul foarte luminos, iar lângă mine era el fetiţa se întoarse şi puse mâna pe ursuleţul ei de pluş -, şi atunci m-am simţit foarte bine! Apoi, au venit la mine Henry şi mama Ana, iar acum locuiesc împreună cu ei. Ei sunt foarte buni, îi iubesc mult! Numai că picioarele mele nu se pot mişca şi de la mijloc în jos nu simt absolut nimic… Înţeleg că trebuie să aştept, să rabd şi să mă rog lui Dumnezeu. Totul va fi aşa cum spun Henry şi mama Ana! Nu-i aşa, părinte?
153
aşa este, Maşa, eu cred că aşa va fi! răspunse părintele Vasile, ai cărui ochi nu mai păreau veseli acum. Dumnezeu este milostiv, El te iubeşte, El îi dă fiecăruia dintre noi o anumită suferinţă, şi astfel înţelegem mai bine suferinţele altor oameni, învăţăm să-i compătimim şi să fim milostivi!
da, părinte, răspunse fetiţa, voi înţelege şi suferinţa altora! Căci mulţi sunt mai neajutoraţi decât mine, neavând alături pe cineva atât de bun, precum Henry şi mama Ana. Ei nu sunt îngrijiţi ca mine… Am văzut atâţia oameni în Etiopia duc o viaţă grea, sunt foarte săraci, suferă de diferite boli şi nimeni nu-i ajută ca pe mine. Înainte nu mă gândeam la asta, însă acum mi-e milă de ei… Aş dori să mă spovedesc, părinte, pentru ca Dumnezeu să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit cândva!
fireşte, doar că pentru început trebuie să facem ceva, zise părintele Vasile, ridicându-se de pe scaun. Tu aparţii de Biserica Creştină Etiopiană, iar eu sunt preot al Bisericii Ortodoxe Ruse şi nu pot să săvârşesc Taine şi ierurgii asupra membrilor Bisericii Copte.
oare există vreo diferenţă? făcu fetiţa ochii mari. Nu suntem tot creştini? Dar Henry şi mama Ana în ce Biserică sunt?
henry şi mama Ana fac parte din Biserica Ortodoxă Rusă, la fel ca mine, răspunse preotul, în timp ce-şi deschidea servieta, pentru a-şi scoate de acolo anteriul negru. Între Biserica Rusă şi cea Etiopiană există o mică diferenţă, nu foarte importantă, însă enoriaşii uneia dintre aceste două Biserici nu se cuvine să participe la slujbele celeilalte Biserici. Dar tu poţi să faci parte din Biserica Ortodoxă Rusă, dacă, desigur, îţi doreşti asta. Atunci vei putea să participi la toate slujbele Bisericii noastre.
154
Biserică din care fac parte Henry şi mama Ana! Vreau să devin o creştină la fel ca ei! Ce trebuie să fac pentru asta?
este suficient să rosteşti cu voce tare dorinţa ta şi să te alipeşti de Ortodoxie, eu îţi voi citi o rugăciune specială, iar tu vei deveni membră a Bisericii noastre, spuse părintele Vasile, care între timp îşi pusese anteriul, epitrahilul şi felonul. Eşti pregătită?
da, părinte! răspunse Maşa. Vă rog să mă faceţi membră a Bisericii voastre!
bine! zise preotul şi, apropiindu-se de fetiţa întinsă în pat, o luă de mână. Roaba lui Dumnezeu Maria! Vrei să devii mădular al Sfintei, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici Ortodoxe?
da, părinte! dădu din cap fetiţa. Vreau foarte mult!
Preotul îi acoperi capul cu epitrahilul, făcu semnul crucii şi, deschizând o carte nu foarte mare, începu să rostească rugăciunea:
doamne Dumnezeule al adevărului, caută la roaba Ta Maria, care voieşte să se alipească de Biserica Ta Ortodoxă şi să rămână sub acoperământul ei. Întoarce-o de la vechea înşelăciune a căii de odinioară la credinţa cea adevărată în Tine şi dăruieşte-i har, ca să umble în poruncile Tale. Să fie ochii Tăi căutând spre ea cu milostivire întotdeauna, şi urechile Tale, auzind glasul rugăciunii ei. Şi astfel să fie socotită în turma Ta cea aleasă, căci Ţie Îţi cântă toate puterile cereşti, şi a Ta este slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Părintele Vasile făcu încă o dată semnul crucii asupra capului fetiţei, apoi luă de pe el epitrahilul şi apropie de buzele Maşei pe rând o cruce mică şi Sfânta Evanghelie. Maşa le sărută cu evlavie.
te felicit, Maria! zâmbi preotul cu bucurie. Acum ai devenit fiică a Bisericii Ortodoxe Ruse!
155
acum sunt şi rusoaică? Ca Henry şi mama Ana? întrebă fetiţa entuziasmată.
ei bine, dacă facem abstracţie de culoarea pielii, de acum eşti şi rusoaică! răspunse preotul. Eşti rusoaică, dar nu după buletin sau origine, ci după sufletul tău creştin ortodox! Eşti o creştină ortodoxă!
mama Ana, mama Ana! strigă fetiţa, întorcându-se către Ana care stătea în cadrul uşii. Acum sunt creştină la fel ca tine şi Henry!
Ana, întinzând mâinile spre fetiţă, se apropie repede de ea şi-i acoperi bucuroasă faţa cu sărutări.
sigur, sigur, bucuria mea! murmură ea, sărutând şi mângâind fetiţa pe cap. Eşti creştină, cea mai adevărată creştină, mărturisitoarea mea, muceniţa mea pentru Domnul Hristos!
ca Henry? o întrebă fetiţa.
ca Henry, raza mea de soare, ca Henry, răspunse Ana, continuând s-o mângâie pe cap şi să admire chipul luminos al fetiţei. Ce-i drept, nici el nu ştie ce fel de creştin este, dar despre asta vom vorbi mai târziu, fetiţa mea scumpă…
iar acum, Ana, i se adresă părintele femeii, hai să ne pregătim pentru Sfântul Maslu şi Taina împărtăşaniei. Pregăteşte-mi tot ce trebuie, tu ştii, nu e prima dată când m-ajuţi. Iar eu între timp o voi spovedi pe Maria.
aşadar, Henry, în viitorul apropiat nu planificaţi să vă susţineţi teza de doctorat? profesorul se uită scrutător pe deasupra ochelarilor în ochii lui Henry. La catedră se eliberează un post de profesor, aţi putea să-l ocupaţi. Având în vedere cunoştinţele pe care le-aveţi în domeniu, profunzimea analizei şi modul excelent de expunere, sunteţi la un pas de a obţine titlul de profesor. Îmi pare foarte rău că nu vă folosiţi talentul. Oare dragostea şi devotamentul pentru literatură au dispărut pentru totdeauna?
156
nu ştiu, Nicolas, ridică din umeri Henry, pentru mine activitatea profesională nu mai are nici un sens. Am trăit multă vreme într-o lume artificială, alcătuită din cuvinte şi sintagme, m-am familiarizat atât de bine cu această lume minunată şi înălţătoare, încât m-am dovedit nepregătit pentru întâlnirea cu lumea reală, crudă şi fără compromisuri. Iar atunci când realitatea a dat buzna în viaţa mea, daunele pe care le-a provocat au fost mult prea serioase pentru ca lumea mea de odinioară să mai reziste. Am fost la un pas de sinucidere sau de balamuc, dar destinul, sau Dumnezeu, sau… nu ştiu cum să numesc ceea ce mi s-a întâmplat în ultimele luni… Într-un cuvânt, mi s-a pus înainte o realitate nouă, ţeluri noi, o viziune nouă asupra propriei persoane şi a lumii înconjurătoare, şi vreau să încerc să înţeleg toate acestea. Poate mă voi întoarce cândva la activitatea de cercetare în domeniul literaturii sau voi simţi că aş avea ceva demn de împărtăşit cu alţi oameni, dar deocamdată… Deocamdată eu consider că sunt gol şi neputincios de a spune altora ceva de un folos real în această viaţă atât de grea.
spuneţi-mi, profesorul continua să-l scruteze cu privirea pe Henry, de parcă ar fi încercat să vadă în ochii lui ceva ce nu reuşea să audă în cuvinte, oare experienţa cumplită pe care aţi trăit-o odată cu pierderea familiei sau cea pe care o aveţi acum, fiind părtaş la suferinţele rudei bolnave, nu vă ajută să-l înţelegeţi mai profund pe Dostoievski, cel atât de iubit odinioară, ideile lui religioase, personalitatea lui nonconformistă? Oare schimbările ce au loc în dumneavoastră acum nu vă îndeamnă să faceţi o comparaţie între propria experienţă a suferinţei şi trăirile interioare ale personajelor lui Dostoievski? Şi astfel cu experienţa vieţii sufleteşti a celui mai mare scriitor rus? Este o ocazie unică, în care cercetătorul şi subiectul cercetării urmează acelaşi drum al pierderilor şi descoperirilor,
157
al inspiraţiilor şi revelaţiilor! Studiile despre Dostoievski, dacă le veţi continua şi finaliza, ar putea depăşi cu mult cadrul unei teze de doctorat obişnuite, ar putea deveni un nou punct de plecare pentru alţi cercetători, care se vor putea folosi de fundamentul creat de dumneavoastră în înţelegerea unuia dintre pilonii literaturii universale!
vă mulţumesc, Nicolas! se uită Henry la profesor cu o privire ce arăta că era pe jumătate absent la discuţie. Mi-aţi stabilit o ştachetă înaltă într-un domeniu în care mă credeam deja pierdut. Voi analiza mai bine discuţia noastră de astăzi şi poate îmi va servi drept imbold pentru luarea unor decizii… Doar că acum punerea pe picioare a fetiţei paralizate, pe care doctorii nu o pot ajuta, mă acaparează mai mult decât toate realizările literaturii universale la un loc! îmi pare rău, dar se pare că nu am ajuns la capătul acelui drum, care să producă o cotitură în viaţa mea. Vă mulţumesc din inimă pentru încrederea în mine şi grija pentru viitor atât pentru al meu, cât şi pentru cel al literaturii universale! Vă rog să mă iertaţi, dar sunt nevoit să mă retrag mă aşteaptă nişte treburi care nu suferă amânare!
vă doresc numai bine, Henry! îi întinse mâna profesorul. Vă rog: măcar pentru a vă antrena memoria şi gândirea, răsfoiţi din când în când materialele din teza la care aţi lucrat!
toate bune, Nicolas! Vă doresc şedere plăcută şi spor pe terenul de golf!
Henry îi zâmbi profesorului pentru ultima oară şi ieşi din restaurantul mic şi confortabil de pe litoral.
CAPITOLUL 24
henry! Henry! Sunt ortodoxă! Acum sunt ca tine şi mama Ana!
Maşa cu o figură ce trăda bucurie îşi apropie scaunul cu rotile de uşa garajului de la parterul casei, pentru a-l întâlni acolo pe Henry, care urca deja scările.
părintele Vasile m-a făcut creştină ortodoxă! M-a spovedit şi m-a împărtăşit!
Henry zâmbi, neluându-şi ochii de la faţa fericită a fetiţei, care nu-şi putea stăpâni entuziasmul.
mă bucur pentru tine, Maşa! spuse Henry. Mă bucur că eşti fericită, mă bucur că ai primit ce ţi-ai dorit, şi aş vrea să-ţi ofer un mic dar. Iată, este pentru tine!
Henry îi întinse fetiţei o pungă.
vai! Mulţumesc! Dar ce-i asta? fetiţa, luând punga în braţe, îl privi cu recunoştinţă pe Henry. Pot să mă uit?
bineînţeles! zise Henry. Mi se pare că ceea ce se află în interior o să-ţi vină perfect.
Fata desfăcu punga şi scoase de acolo o cutie cu emblema unei firme sportive renumite. Deschise cutia şi scoase mirată din ea o pereche de adidaşi galben-aurii.
henry! fetiţa îl privi uluită. Dar… eu nu pot să merg…
sunt nişte adidaşi pentru alergare, şi anume pentru suprafeţe de nisip, zise Henry, luând din mâinile fetiţei încălţămintea sport. Cred că în curând vei avea nevoie de ei pentru a alerga pe malul oceanului, ca fata pe care ai numit-o
159
căprioară. Hai să-i încercăm, am impresia că ţi-am ghicit mărimea.
Aşezându-se pe vine în faţa ei, el desfăcu şireturile adidaşilor, pe care-i puse cu grijă în picioarele lipsite de viaţă ale fetiţei, probând dacă i se potrivesc.
perfect! spuse el, ridicându-se. Uită-te şi tu! îţi vin, şi ce bine îţi stau!
Fetiţa, impresionată de cadoul neaşteptat, îşi privea fără a scoate o vorbă picioarele în adidaşii noi, deschişi la culoare.
mama Ana, priveşte! îşi întoarse fetiţa capul către Ana care stătea în tocul uşii. Este adevărat că voi alerga cu ei, nu-i aşa?
bineînţeles! Ana şterse repede şi discret lacrima ce-i apăru în colţul ochiului. Sigur că o vei face! Henry nu ţi-ar cumpăra încălţăminte de sport dacă ar avea vreo îndoială!
henry! fetiţa se întoarse spre el. Ai cumpărat şi pentru tine astfel de adidaşi? Doar mi-ai promis că vom alerga împreună pe litoral!
da, sunt aici!
Henry îi arătă Maşei o pungă identică, cu aceeaşi marcă, pe care o pusese jos înainte de a o încălţa.
aşa cum ne-am înţeles, împreună!
mulţumesc, Henry! întinse fetiţa mâinile spre el. Pot să te îmbrăţişez? Este un cadou extraordinar!
cum să nu!
Henry păşi spre cărucior şi se aplecă deasupra Maşei, lăsând-o să-l îmbrăţişeze. Fetiţa îşi încolăci mâinile delicate şi negricioase în jurul gâtului şi se lipi de obrazul lui. Henry o mângâie uşor cu palma pe părul cârlionţat, ce-i crescuse deja în cele două luni.
henry! zise Ana. Începeţi să alergaţi pe malul oceanului acum, nu aşteptaţi ca Maşenka să vi se alăture. Sportul este
160
foarte bun pentru sănătate. Petreceţi tot timpul cu noi în casă sau la volan. Lipsa mişcării afectează inima, circulaţia, tonusul muscular vă spun asta în calitate de medic. Iar Maşenka are nevoie să fiţi sănătos şi puternic, să puteţi avea grijă de ea!
aşa este, Henry! Maşa se îndepărtă uşor pentru a-l putea privi în ochi, dar fără a se dezlipi de gâtul lui. Aleargă deocamdată fără mine! Eu şi cu mama Ana vom sta pe mal şi te vom privi, ce zici?
bine! răspunse Henry. Ne-am înţeles! Voi începe să fac sport; pe vremuri, în anii de studenţie, alergam şi înotam.
apropo, bine c-aţi adus vorba de înot! i se adresă din nou Ana. Trebuie să-i luăm Maşei un costum de baie, aş putea să fac cu ea nişte exerciţii în piscina din curte este destul de potrivită pentru aşa ceva. Iar atunci când nu vor fi valuri, vom putea chiar să înotăm cu ea în ocean. Apa sărată e benefică, în plus, are un impact pozitiv asupra sistemului nervos, ceea ce pentru Maşa este deosebit de important.
m-am gândit la asta, spuse Henry, desprinzând uşor mâinile Maşei şi luând de pe jos punga adusă de la magazin. Vedeţi care-i vine, am cumpărat şi câteva costume de baie.
ah! bătu din palme Maşa cu o bucurie copilărească. Voi face baie într-un ocean adevărat! Nu m-am scăldat niciodată în mare, ce grozav trebuie să fie!
excelent! zise Ana, despachetând cutia şi examinând costumele de baie. Mâine dimineaţă, după micul dejun, vom încerca să facem puţin înot în piscină.
ana, spuse Henry, am văzut în magazin aparate de antrenament, am luat şi un catalog. Răsfoiţi-l puţin, poate i se potriveşte ceva Maşei.
bine, mă voi uita, răspunse Ana, luând din mâinile lui Henry catalogul, şi voi cere sfatul unui fizioterapeut. Este
161
din Moldova, ne cunoaştem de mult şi ne ajutăm deseori. S-ar putea ca unul dintre aceste aparate să fie bun pentru Maşa, dar înotul îi va fi cu siguranţă de folos!
mama Ana! se întoarse Maşa către ea. Pot să nu-i dau jos deocamdată? şi arătă spre adidaşii nou-nouţi din picioarele sale. Pot să-i mai port puţin?
sigur, fetiţa mea, sigur! zâmbi Ana. Haideţi să luăm cina, totul este pregătit! Iar după masă puteţi ieşi la o plimbare pentru a vă încerca încălţările. Ce ziceţi, Henry?
e o idee minunată! aprobă Henry. Poate ne însoţiţi şi dumneavoastră?
cu plăcere! răspunse Ana. Putem să coborâm direct la vale, acolo unde cresc salcâmii cei mari argintii; după ei, pe colină, e un restaurant mic şi, în stânga lui, o pantă lină spre plajă. Eu şi Maşa am putea să ne găsim un loc pe nisip în apropierea povârnişului şi să vă urmărim prima alergare de-a lungul oceanului. Până atunci, haideţi la masă, Henry! Maşa puse pe masă paharul din care îşi băuse porţia de seară de ciocolată caldă. Părintele Vasile mi-a spus că acum pot să merg la slujbă la biserica din Faro şi să mă rog alături de ceilalţi! Doar sunt creştină ortodoxă!
bine, spuse Henry, luând de pe genunchi servieta şi punând-o pe masă, dar mai aproape nu există biserică?
la Albufeira este o biserică greco-catolică, acolo se slujeşte în limba ucraineană, răspunse Ana. La Portimâo este o parohie portugheză, acolo se slujeşte în limba portugheză. Mai există o biserică în Lagos, dincolo de Portimâo este o parohie ce aparţine Patriarhiei Moscovei, dar acolo nu este preot acum. Portugalia duce, în general, lipsă de preoţi ortodocşi…
de ce? întrebă Henry. Sunt puţini creştini aici?
162
creştinii nu-s puţini, răspunse Ana. Creştinii ortodocşi sunt puţini. Majoritatea sunt originari din Moldova şi Ucraina, atât ruşi, cât şi ucraineni, moldoveni, care se consideră fii ai Bisericii Ortodoxe. Cei mai mulţi dintre ei sunt veniţi la muncă, pentru a se întreţine pe ei, dar şi rudele rămase acasă. Unii au ajuns să ocupe posturi bune sau au afaceri prospere, dar aceştia nu sunt mulţi, iar majoritatea dintre ei nu vin la biserică, considerând probabil că le merge bine şi fără Dumnezeu. Însă cei mai mulţi prestează munci grele şi prost plătite; bărbaţii la şantier, femeile ca menajere prin hoteluri şi restaurante. Atât bărbaţii, cât şi femeile muncesc ca măturători de străzi sau chelneri şi bucătari. Fac şi munci sezoniere, cum ar fi culesul de portocale sau alte fructe; unii se angajează ca paznici sau ajutoare la magazine.
Zona noastră e staţiune turistică, motiv pentru care nu prea ai de unde să alegi. Salariile nu sunt mari, cel mai adesea venitul minim este în jur de 500 de euro pe lună. Jumătate din bani sau mai mult îi dai pe chiria unei locuinţe modeste. Apoi, întreţinerea: lumină, apă, gaze, transportul, mâncarea şi hainele… ei bine, mai trebuie să trimiţi ceva şi acasă, rudelor care duc un trai şi mai sărac. Mulţi sunt nevoiţi să muncească în două-trei locuri, ca să câştige bani suficienţi, în special în sezonul turistic din mai până la mijlocul lui septembrie nu prea mai ai timp şi puteri să mergi la biserică ori să dai vreun ban la parohie. Iar preoţii trebuie şi ei să-şi întreţină familiile, să-şi plătească locuinţa, şcoala copiilor, au aceleaşi cheltuieli ca enoriaşii. Banii strânşi la slujbe nu ajung pentru întreţinerea familiei preotului. De aceea mulţi sunt nevoiţi, pe lângă slujirea preoţească, să mai aibă un serviciu. Unii muncesc ca şoferi, alţii reuşesc să se angajeze la vreun birou. Cel mai adesea preoţii sunt nevoiţi să practice munci grele, pe şantiere. În Europa sunt doar câteva parohii
163
ruseşti capabile să-şi susţină preoţii, astfel încât aceştia să aibă un trai decent. Portugalia nu a fost niciodată o ţară foarte bogată.
Nu prea vin preoţi din Rusia să slujească, mai ales că e vorba de o limbă străină, de adaptarea la climă, de despărţirea de rude şi de mulţi alţi factori. Nu sunt mulţi preoţi ca părintele Vasile, care au râvnă pentru slujire şi activitate misionară. De când se află în Portugalia el a înfiinţat vreo zece parohii, poate chiar mai multe. A slujit în mai multe locuri, inclusiv în Madeira şi Insulele Azore. Cu asemenea nevoinţe, i s-a şubrezit şi sănătatea. În plus, încearcă să nu-şi lipsească familia de grija sa. Totuşi, Hristos şi Biserica sunt pe primul loc, el fiind un adevărat „păstor bun al oilor lui Hristos”. Iată, şi Maşenkăi i-a acordat timp şi atenţie, Domnul să-l mântuiască! A unit-o cu Biserica Ortodoxă, i-a făcut Sfântul Maslu, a împărtăşit-o…
părintele mi-a dăruit şi un şirag de mătănii! zise Maşa, ascultând-o cu atenţie pe Ana. M-a şi învăţat cum să mă rog Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului şi lui Panteli… ah, am uitat cum se pronunţă corect!
Maşa se uită speriată la Ana Mihailovna, care zâmbea.
sfântului Pantelimon, raza mea de soare! femeia o privi pe fetiţă cu dragoste. Arată-i lui Henry şiragul de mătănii, să vadă şi el ce ai primit! Câte cadouri ai primit astăzi!
iată-l!
Maşa băgă mâna pe sub gulerul tricoului şi scoase de la gât şiragul de mătănii din mărgele mici de lemn, înşirate pe un şnur brun, despărţite de noduri a câte zece, şi cu o cruce de lemn.
este din Italia, din oraşul Sfântului Nicolae!
din Bari, explică Ana. Este sfinţită pe moaştele Sfântului ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi de către creştinii ortodocşi.
164
mi se pare că icoana lui stă în dormitorul părinţilor mei, zise Henry, după ce ţinu puţin în mână metanierul Maşei. Voi merge mai târziu să văd; dacă-mi amintesc bine, această icoană a fost adusă din Rusia de către străbunicul meu Veniamin. Dacă este încă acolo, o voi aduce în camera Maşei.
mulţumesc, Henry!
Maşa îl privi cu ochii plini de recunoştinţă şi dragoste.
ce zi minunată am avut astăzi!
CAPITOLUL 25
pe vremuri parcurgeam cu uşurinţă asemenea distanţe fără să obosesc, se gândi Henry, trecând la pas. Probabil, îmbătrânesc…
El îşi aminti cum în anii studenţiei îi plăcea să alerge pe strada Victor Hugo până la pădurea Bois de Boulogne. Acolo, printre verdeaţa copacilor, în aerul relativ curat faţă de restul Parisului, alerga pe trasee special amenajate. Se bucura atunci de agilitatea propriului trup tânăr, plin de energie, cu simţământul că viaţa e plină de sens, de perspectivă, de încredere în propriile puteri şi în propria reuşită…
Acum, parcurgând cel mult doi kilometri pe nisipul dens şi umed, Henry simţi oboseală, respiraţia lui deveni neregulată şi sacadată, inima-i bătea rapid, picioarele refuzau să-l asculte şi păreau grele. Se întoarse şi merse cu pas mărunt în direcţia opusă, spre Gale, unde pe mal, lângă nişte stânci calcaroase mici, în care valurile oceanului au săpat grote şi tuneluri, îl aşteptau Maşa şi Ana. Una şedea într-un balansoar, cealaltă pe un scaun pliant cu spătar. Respiraţia i se îmbunătăţi, greutatea din picioare slăbi şi ultima jumătate de kilometru o parcurse cu mai puţin efort. Deja se zăreau Ana Mihailovna şi fetiţa, şezând lângă un bolovan. În scurt timp şi ele, văzându-l pe Henry, începură să-i facă semne cu mâinile, salutându-l.
henry! strigă Maşa. Eşti un campion. Alergi foarte bine!
ei, ce vorbeşti? expiră Henry, aşezându-se pe nisip între balansoarul Maşei şi scaunul pliant al femeii. M-am
166
dezobişnuit cu totul, am alergat ca un hipopotam bătrân, gras şi stângaci!
henry! râse fetiţa. Hipopotamul poate să alerge foarte repede, dar nu pe distanţe mari. Am văzut cu ochii mei, atunci când am fost cu unchiul pe lacul Chamo, cum un om abia a reuşit să scape de un hipopotam! Animalul îşi păzea femela şi puii…
mi se pare o idee bună, zise Ana, să începeţi să alergaţi seara pe plajă. Dacă devine un obicei, vă veţi îmbunătăţi în scurt timp forma sportivă, doar sunteţi tânăr, aveţi un corp puternic, care are nevoie de un mod de viaţă activ. Altfel, sedentarismul poate să dăuneze stării de sănătate!
nu pot să vă contrazic, Ana, făcu Henry, m-am convins personal de asta chiar acum. Altădată, pentru mine era un lucru normal să alerg 10 kilometri, un fel de gimnastică de dimineaţă, iar acum gâfâiam după un kilometru…
de vreme ce Domnul a rânduit să locuiţi în aşa zonă, femeia arătă cu mâna spre litoralul ce se întindea de-a lungul oceanului, ar fi păcat să nu profitaţi de această ocazie, şi o să fie şi în folosul sănătăţii.
păcat? Sănătate? strânse din umeri Henry. În ceea ce priveşte păcatele, dumneavoastră vă pricepeţi mai bine, dar în privinţa sănătăţii… Sincer vorbind, în ultima jumătate de an nu m-a prea preocupat pentru cine conta? Pentru cine să fi avut grijă de mine? Dar, acum, am pentru cine.
Henry se întoarse spre Maşa şi îşi puse palma pe umărul ei.
de aceea, propunerea dumneavoastră este acceptată voi alerga. Trebuie să mă pregătesc pentru momentul când alături de mine va alerga şi Maşa, altminteri n-am s-o ajung va zbura ca vântul!
nu voi zbura!
Maşa îşi puse palma peste mâna lui.
167
voi alerga mereu alături de tine!
bine, mulţumesc! zâmbi Henry, ridicându-se şi scuturându-şi picioarele de nisip. Ce facem, plecăm acasă?
henry! zise Ana, care se ridică şi-şi strânse scaunul. Poate vă mai plimbaţi cu Maşa o jumătate de oră pe pontoane. Între timp, voi pregăti cina. Putem să luăm masa pe balconul Maşei şi să aprindem lumânări când se va întuneca. Ce ziceţi de această propunere?
Henry se uită întrebător la Maşa.
henry! Grozav! Acceptă, te rog! bătu fetiţa din palme cu ochii ce radiau de bucurie. Va fi atât de frumos!
în regulă, zâmbi Henry. Să fie frumos! Ana, puneţi masa pe balcon şi luaţi candelabrul de pe şemineul din sufragerie.
bine, Henry! încuviinţă Ana şi, ridicând din mers scăunelul pliant, o luă spre casă.
Henry apucă mânerele căruciorului şi, aplecându-i puţin spre el, pentru ca roţile mici din faţă să nu frâneze pe nisip, o duse pe fetiţă spre pontoane, până la care mai rămâneau câteva sute de metri pe linia litoralului. Nisipul dens şi umed după maree se afunda sub picioarele lui Henry. Scaunul cu rotile se deplasa aproape fără nici un efort pe pneurile tari ale roţilor mari. Maşa admira în tăcere soarele ce cobora spre orizont.
Henry căzu pe gânduri, continuând să păşească ritmic şi să împingă fără vreo sforţare căruciorul cu fetiţa.
„Ciudat, cugeta el, în urmă cu un an mergeam tot pe-aici, tot la reflux, atunci când venisem pentru câteva zile să-mi vizitez părinţii. Stefanie şi Inese mă aşteptau la Paris, eu munceam entuziast la teza de doctorat, viaţa-mi era netulburată şi fericită… Cum s-a schimbat totul! Acum, tot aici, mă plimb cu un alt om, în jurul meu este o cu totul altă lume şi altă viaţă, duc în cărucior o biată fetiţă infirmă, în casa
168
părinţilor mei, în locul mamei stă o femeie străină la aragaz… De ce s-au întâmplat toate astea?”
henry! Henry! auzi el vocea Maşei. Henry, am trecut de pontoane!
ah, da! Iartă-mă! se dezmetici bărbatul, revenind din starea de reverie la realitate. Mă întorc imediat!
El întoarse căruciorul şi-l îndreptă spre rampa de acces ce ducea spre pontoane, pe lângă care trecuse dus pe gânduri.
henry! i se adresă fetiţa, uitându-se la el peste umăr. La ce te gândeai atât de profund, încât nici n-ai observat pontoanele?
nu ştiu cum să-ţi spun… strânse din umeri Henry, la multe lucruri: la mine, la tine, la viaţa mea, de ce viaţa noastră nu decurge aşa cum ne imaginăm şi plănuim…
se întâmplă, pentru că aşa face Dumnezeu, zise Maşa. Profesorul nostru de religie ne spunea că Dumnezeu are un plan pentru fiecare om, pentru a-l aduce în Rai. Iar atunci când planurile noastre nu coincid cu ale lui Dumnezeu, ele nu se realizează. Profesorul nostru chiar spunea în glumă: „Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, povesteşte-I despre planurile tale!”
ai avut un profesor inteligent, zâmbi Henry, a spus bine: „a-L face pe Dumnezeu să râdă”. Se pare că eu îl făceam deseori să râdă cu planurile mele, de aceea a şi râs aşa de mine…
Henry apropie căruciorul de rampa de acces din lemn ce făcea legătura între plajă şi pontoane şi îl împinse în sus. Cei câţiva turişti ce rămăseseră pe plajă până la apusul soarelui îi depăşeau, grăbindu-se spre hotelurile lor pentru a lua masa…
henry!
Maşa se întoarse iarăşi spre el.
hai să mergem pe platforma aceea cu bănci, ca să vedem de-acolo asfinţitul, la fel ca data trecută.
169
bine, să mergem, aprobă Henry, îndreptând căruciorul spre Salgados, să stăm acolo şi să admirăm asfinţitul; bineînţeles, dacă sunt libere băncuţele. Dar dacă cineva deja le-a ocupat, vom merge puţin mai departe, pe cealaltă platformă, unde am stat data trecută. Vom urmări apusul de-acolo. Apoi vom merge acasă şi vom lua cina la lumina lumânărilor, sub cerul înstelat.
ce bine! exclamă Maşa. Doamne! Cât sunt de fericită!
Henry se uită cu neîncredere la picioarele neputincioase ale fetiţei în adidaşi noi şi coloraţi, oftă încet şi tăcu.
Băncuţele erau libere. Henry lăsă scaunul cu rotile lângă una dintre ele, fixă roţile şi se aşeză în aşa fel ca să poată ajunge cu mâna la scaun.
priveşte, cât de frumos apune soarele, nu chiar ca data trecută, dar tot foarte frumos! spuse Maşa, fără a-şi lua ochii de la cerul în amurg. Vezi o dungă de nori rozalii? Data trecută nu era. Uită-te ce culoare frumoasă are apa acolo unde coboară soarele! Nu ştiu cuvântul în rusă care denumeşte această culoare. Cum se spune?
nu ştiu, căzu pe gânduri Henry, probabil se poate spune că este o nuanţă pală de argintiu sidefat, cu o pată de lumină roz-aurie… cam asta mi-a ieşit, dar cu un singur cuvânt mi-e greu să redau toate nuanţele acestei culori, este într-adevăr foarte frumoasă.
vai! se alarmă deodată fetiţa, rotindu-şi privirea pe lângă scaun şi pipăindu-l. Se pare că am pierdut batistuţa primită de la mama Ana; probabil mi-a căzut atunci când m-am întors spre tine lângă rampă…
am să-ţi mai cumpăr batistuţe, îi zâmbi Henry, dar, dacă este cadoul mamei Ana, e păcat s-o pierzi. Rămâi puţin aici, iar eu voi merge la rampă s-o caut: dacă a căzut acolo, nu cred că a luat-o cineva. Stai puţin singură? Mă întorc repede, este aproape!
170
sigur, sigur, Henry! clătină din cap fetiţa. Voi sta, nu-ţi fie teamă, aici nu poate să mi se întâmple nimic!
am plecat! se sculă Henry şi-i făcu Maşei cu mâna. Mă-ntorc repede!
Şi păşi energic într-acolo de unde tocmai venise. Henry zări imediat batista care se afla pe marginea rampei. Ea fâlfâia uşor colorată, subţirică -, sub briza de seară. Se aplecă, o scutură puţin de nisip şi o puse în buzunarul pantalonilor. Apoi se întoarse şi se îndreptă către Maşa cu un mers agale.
încă de departe Henry văzu că fetiţa nu era singură pe platou. Un om scund şi subţirel, cu pălărie şi cu un căţel în lesă, stătea lângă cărucior şi discuta ceva cu fata. Iuţi pasul şi, cu cât se apropie mai mult, observă că discutau prietenos, uneori râdeau şi gesticulau veseli. Henry încetini pasul şi, când îi mai rămăseseră câţiva metri, se opri, vrând să-i ofere fetiţei libertatea de a sta de vorbă cu alte persoane, lucru necesar pentru viitorul ei. Străinul mai stătu puţin, apoi, făcându-i fetiţei cu mâna în semn de rămas bun, se îndreptă spre ieşirea de pe pontoane, ce ducea către hotelul „Saldagos Dunas Suites”. Căţelul lui mergea alături de el la pas. Silueta omului îi păru cunoscută lui Henry…
henry! îl întâmpină Maşa zâmbind. Am stat de vorbă cu un bătrânel foarte de treabă, avea barba albă şi era atât de bun!
bătrânel cu barbă? ridică din sprâncene Henry. Ţi-a spus ceva interesant?
el s-a apropiat de mine imediat ce-ai plecat…
ah, apropo! Aici e batista ta.
Henry scoase din buzunar batista şi i-o întinse fetiţei.
ce bine că s-a găsit! o luă Maşa bucuroasă. Bătrânelul cu barbă s-a apropiat de mine cu câinele lui şi m-a salutat în rusă! M-am mirat de unde ştia că vorbesc rusa. S-a uitat la
171
picioarele mele şi mi-a zis: „Ai nişte adidaşi frumoşi, trainici vei alerga mult cu ei!” I-am răspuns: „întâi să mă fac sănătoasă, căci acum nu pot merge!” Iar el m-a încurajat: „Vor merge, vor merge, ba chiar vor fugi şi vor dansa!” I-am zis că acelaşi lucru mi-l spui şi tu. M-a întrebat despre tine, dacă practici cumva surfing. I-am răspuns că nu ştiu, iar apoi a continuat: „Aici mulţi fac surf, Henry ar trebui să încerce şi el! Nu sunt rechini, ca în Australia sau America, n-are de ce să se teamă! Doar câte un crab mic poate să te apuce de deget, dar asta dacă îţi bagi degetul direct în cleşte!” M-am amuzat foarte tare atunci când mi-am imaginat cum ar fi să îţi bagi degetul în cleştele unui crab şi am râs. Bătrânelul a râs şi el, până şi câinele lui a râs! A făcut apoi semnul crucii, şi-a chemat câinele şi a plecat, spunând că ne vom mai întâlni. Iar câinele s-a apropiat de mine, s-a ridicat cu labele din faţă pe genunchii mei şi mi-a lins mâinile, de parcă mă săruta. Şi eu l-am mângâiat. Ce câine drăguţ şi pufos, îl cheamă Tiapa!
CAPITOLUL 26
ai spus că pe câine îl cheamă Tiapa? întrebă Ana, ascultând istorisirea Maşei despre întâlnirea cu „bătrânelul”. Oare are barba lungă acest bunic?
uite-atât maşa arătă cu mâna lungimea bărbii „bunicului” este foarte deasă şi albă ca zăpada…
Ana se uită îngândurată la Maşa, apoi îşi mută privirea spre Henry, zâmbi discret şi clătină din cap fără a scoate o vorbă. Stăteau cu toţii la masă pe terasă. Faţa de masă albă avea o dantelă croşetată; marchiza era strânsă lângă perete. Pe cer, în întunericul dens al nopţii, licăreau stelele ca nişte scântei, de parcă cineva le-ar fi răsfirat cu dărnicie. În sfeşnicele elegante de argint ardeau lumânări aromate, răspândind în jur un miros uşor de levănţică şi luminând discret masa pe care erau aşezate vase de porţelan şi tacâmuri de argint răposatului Roger îi plăceau lucrurile scumpe şi frumoase. Într-o tavă de porţelan se aflau câteva dorade, înconjurate cu inele coapte de ceapă şi roşii, presărate cu ierburi italiene. O salată de legume proaspete, nişte felii de pâine prăjite, o carafă mică cu ulei de măsline şi câteva felii mari de lămâie pe o farfurioară completau peştele copt la cuptor, în faţa lui Henry era o sticlă de vin alb, adus de către tatăl lui din Franţa.
Henry gusta cu înghiţituri mici dintr-un pahar Riedel cu picior din sticlă subţire. În faţa Maşei şi a Anei stătea o carafă cu suc proaspăt de portocale cu gheaţă.
173
Dinspre ocean se auzea zgomotul lin al valurilor, amestecându-se delicat cu vocea Dalidei, ce venea de după gardul viu al curţii vecine: „…Paroles, paroles…”
a spus că Henry trebuie să facă surf? o întrebă iarăşi Ana pe Maşa după câteva minute de tăcere.
da! răspunse Maşa.
interesant, de ce tocmai surf? se întoarse ea spre Henry. De ce n-a zis să mergeţi pe bicicletă sau să faceţi echitaţie? Că tot veni vorba, prin apropiere este un grajd, cu cai şi instructori, pentru plimbări călare…
vai, ce frumos! exclamă Maşa. Oare voi putea să merg călare vreodată?
negreşit! zise Henry. Îndată ce te pui pe picioare, ca să te poţi sprijini în scară.
aţi mai făcut vreodată surf? îl întrebă Ana.
eu nu, răspunse Henry. Tatăl meu a încercat, şi-a angajat chiar un antrenor, dar nu ştiu dacă a reuşit. La subsol se află costumul şi câteva plăci de surf. Nici nu mi-a trecut prin gând să încerc să fac asta… De ce mă întrebaţi?
vedeţi dumneavoastră, răspunse Ana, privindu-l îngândurată. Dacă acest „bătrânel” este cel la care mă gândesc şi se pare că aşa e -, el nu spune niciodată şi nimic întâmplător. Tot ce spune are un sens aparte pentru cel căruia i se adresează.
şi cine e el, dacă nu sunt prea indiscret? se interesă Henry. Nu cumva este bătrânul cu care m-am intersectat o dată pe aceleaşi pontoane, iar mai târziu în parcare?
s-ar putea, răspunse Ana. Daţi-mi voie să mă abţin deocamdată să fac presupuneri, ca să nu ajung într-o situaţie jenantă, greşind. Voi discuta cu nişte cunoştinţe de la biserică şi abia apoi am să vă spun. Vă supăraţi?
nici vorbă! Faceţi cum consideraţi; eu nu cred că aceste întâlniri au vreun rol important pentru viaţa noastră.
174
cine ştie, cine ştie… rosti slab Ana.
henry! Zi-mi, te rog, aş putea mâine să fac baie în piscina ta? întrebă Maşa. Îmi dai voie?
în piscina noastră, Maşa! zâmbi Henry. La fel cum este a mea, este şi a voastră; scăldaţi-vă cu plăcere, cât şi când doriţi! în pavilionul de lângă piscină sunt câteva şezlonguri puteţi să le luaţi să staţi la soare, să vă odihniţi, să vă bronzaţi… ba nu, mai bine le voi scoate chiar eu mâine, voi instala şi umbrela, în cazul în care aveţi nevoie.
aş vrea să vă rog să mă ajutaţi mâine la piscină, spuse Ana. Nu avem experienţă şi, până ne mai obişnuim, am avea nevoie de ajutor!
bineînţeles! spuse Henry. Vă ajut cu tot ce-i nevoie!
mai luaţi peşte, Henry!
Ana luă cu o paletă de lemn o bucată suculentă şi apetisantă de doradă.
ana! zâmbi Henry, răsuflând greu. E prea mult, dar mi-e greu să refuz o mâncare atât de bună. Vă rog să credeţi un francez, care se pricepe la bucate; dorada dumneavoastră după reţeta din Sâo Tomé merită toate stelele Michelin la un loc!
nu-i nimic, Henry! făcu Ana, punându-i bucata în farfurie. Peştele este uşor, sănătos, am încercat să-l gătesc în aşa fel încât să nu fie gras să fie uşor de digerat. Maşenka, îţi mai pun?
da, mama Ana! răspunse fetiţa. Şi puţină salată, te rog!
bravo, fetiţa mea! Ana umplu farfuria Maşei. Dacă mănânci bine, te faci sănătoasă mai repede! De vreme ce ai poftă de mâncare, înseamnă că în curând te vei face bine de tot!
chiar? în ochii fetei licări nerăbdarea. Îmi doresc foarte mult să merg din nou…
drăguţa mea, adu-ţi aminte de acel bătrânel cu câinele, se uită Ana la Maşa cu compasiune şi duioşie. Mai ştii cum
175
ţi-a spus: „Vei merge şi vei alerga, ba chiar vei dansa”? Să nu te îndoieşti că va fi chiar aşa, copila mea scumpă! Cine este pregătit pentru o felie de tort cu ceai?
De tort cu ceai nu era pregătit nimeni.
Noaptea Henry avu un vis. Se făcea că se trezise şi deschisese ochii. Deasupra lui strălucea un cer albastru şi infinit, ce semăna cu cel pe care-l văzuse în Algarve, doar că acum parcă strălucea dintr-o adâncime de azur cu o lumină nepământească. Henry stătea culcat şi se simţea atât de bine, încât nu voia să se ridice pentru a privi în jur, nici măcar să-şi mişte capul. Trase puternic aer în piept şi parcă se umplu tot de o mireasmă fină, ca şi când trupul lui ar fi fost făcut doar dintr-un înveliş foarte subţire, umplut de această mireasmă, ca un balon cu heliu. Ciuli urechea, sunetele unor valuri uşoare îi mângâiau auzul. Erau line şi foşnitoare, asemenea celor pe care le auzise şezând pe malul oceanului, doar că mai armonioase, aidoma unei melodii. Deodată, deasupra lui se aplecă un chip de femeie ce zâmbea; părul ce-i cădea pe obraji era mătăsos şi aproape imponderabil. Henry îşi concentră privirea asupra acestui chip, încercând să priceapă: cine era această femeie tânără zâmbitoare şi de ce figura ei îi părea atât de familiară?
Chipul femeii dispăru. Henry se ridică în capul oaselor, uitându-se în jur. De jur-împrejurul lui se întindeau nişte dune de nisip, acoperite ici-colo cu vegetaţie. Semănau cu cele care începeau la linia ţărmului din Salgados, doar că erau parcă mai domoale în ele nu se simţeau greutatea şi mobilitatea nisipului; dunele aduceau mai degrabă cu nişte nori de culoarea nisipului încremeniţi în aer. În faţa lui se vedea marea, sau poate oceanul, ori un lac imens a cărui suprafaţă argintie ducea spre linia depărtată a orizontului. Apa stropea
176
picioarele lui Henry, asemenea unui pisoi ce se alintă. Pe ţărm, cu picioarele în apă până la glezne, stătea o femeie tânără şi chipeşă, cu păr moale, ce semăna cu părul lui Stefanie, doar că era lung, des şi pufos. Părea să aibă puţin peste 20 de ani. Purta o rochie albă şi frumoasă ce părea de mireasă, cu mâneci lungi, până la jumătatea palmei. Tânăra femeie zâmbea fericit. Henry se ridică şi se îndreptă spre ea. Femeia întinse spre el ambele mâini, de parcă l-ar fi invitat s-o îmbrăţişeze, în timp ce Henry simţea o atracţie neobişnuită, o dorinţă inexplicabilă de a o ridica în braţe, de a o strânge la piept, de a-şi cufunda faţa în părul ei. Chipul ei avea ceva neobişnuit de drag şi familiar, dar nu era Stefanie sau o altă femeie dintre cele pe care le cunoştea. Făcu câţiva paşi şovăitori înspre tânără, însă distanţa dintre ei nu se micşora: ea stătea în continuare cu picioarele în apă până la gleznă şi întindea mâinile spre el, zâmbind cu bucurie şi fără nici o grijă, de parcă n-ar fi avut nici o îndoială că el se va apropia de ea şi va putea să-i îmbrăţişeze umerii cu mâinile-i frumoase şi mlădioase.
Atunci Henry se năpusti spre ea, îşi simţi picioarele cum se afundă în stihia răcoroasă a apei. Alerga, intrând din ce în ce mai mult în adâncul mării, la început până la genunchi, apoi până la brâu, apoi până la piept, cufundându-se în apă. Însă femeia rămânea inaccesibilă, continuând să stea cu picioarele în apă până la gleznă, la vreo douăzeci de paşi de el. Henry continua să meargă spre ea; apa îi acoperi umerii, se apropie de bărbie, dar femeia rămânea la fel de departe. Încă o mişcare şi… apa îl acoperi cu totul.
Henry se trezi.
CAPITOLUL 27
Era noapte târzie. Henry deschise ochii şi simţi că somnul îl părăsise. În faţa ochilor avea chipul tinerei femei ce zâmbea, cu înfăţişarea-i familiară, dar imposibil de recunoscut, şi cu părul mătăsos ca al lui Stefanie. Se ridică, se plimbă prin dormitor înainte şi-napoi, fără a se gândi la ceva anume. Se apropie de geam, dădu la o parte draperia grea şi împinse canatul uşii de sticlă. Afară era întuneric şi linişte, doar dinspre ocean se auzea plescăitul uniform al valurilor. În faţa ochilor avea în continuare chipul luminos al necunoscutei în rochie albă. Oare unde o mai văzuse înainte?
Henry stătu în cadrul uşii deschise de la balcon, apoi se întoarse, încercând să nu facă prea multă gălăgie, se apropie de uşa dormitorului, o deschise atent şi, păşind încet cu picioarele desculţe, trecu în biroul tatălui său. Lăsând uşa întredeschisă, se apropie de masa de lucru şi porni calculatorul. Găsind pe ecranul luminos o arhivă cu numele „Foto”, Henry o deschise. Acolo erau alte fişiere: „Alpi”, „Golf”, „Călătorii”, „Natură”, „Familia” şi încă vreo câteva, ale căror titluri Henry nu le mai citi, apăsând cu săgeata pe fişierul numit „Familia”. După ce-l deschise, Henry începu să examineze fotografiile, care erau foarte multe. Lui Roger îi plăcea să fotografieze, avea un aparat profesional, iar pe calculator avea instalate cele mai avansate programe de prelucrare a imaginilor.
La început el parcurse pozele din arhivă, scanate şi digitalizate de pe fotografiile vechi de familie de la începutul şi
178
mijlocul secolului al XX-lea. Cerceta chipurile strămoşilor săi în linie directă, ale rudelor apropiate şi ale prietenilor acestora, le analiza şi se mira de lipsa de asemănare, aproape nefirească, dintre feţele oamenilor care au trăit relativ recent, cu mai puţin de un secol în urmă, de o anume curăţie, de luciditatea şi nobleţea acestor feţe. Henry analiza atent chipurile străbunicelor, „strămătuşilor”, „străverişoarelor” şi celorlalte rubedenii îndepărtate pe linie feminină, încercând să surprindă în figurile lor asemănarea cu chipul tinerei femei din vis. Nu se poate ca faţa ei să-i pară atât de cunoscută întâmplător!
Trecu apoi la fotografiile mai recente, scanate din albumele de familie sau făcute de Roger. Erau poze color şi alb-negru, în care el căuta să găsească măcar vreo cheiţă pentru dezlegarea uimitorului său vis. Într-adevăr, câteodată în fotografiile de portret ale mamei, ale lui Stefanie ori chiar ale micuţei Inese forma ochilor, naturaleţea zâmbetului, conturul feţei sau ondularea uşoară a părului moale îi păreau asemănătoare cu trăsăturile femeii ce-l chemase în vis. Însă… nu reuşi s-o identifice în mod cert cu vreuna dintre femeile dragi lui.
Henry opri calculatorul şi se prăbuşi în fotoliu, închizând ochii. Chipurile mamei, ale femeii iubite, ale fiicei adorate parcă prinseră viaţă, coborâră de pe ecranul calculatorului şi se înfăţişară înaintea ochilor gândului, înlăturând chipul luminos şi misterios al necunoscutei din straniul vis. Amintirea pierderii ireversibile îl copleşi din nou. Un dor teribil, ce-i sfâşia şi paraliza inima şi sufletul, îl străbătu, îngheţându-l parcă, spărgând fiecare celulă vie a fiinţei lui în bucăţele de gheaţă mici şi ascuţite.
Concomitent, în subconştientul lui istovit de insomnie începu să se strecoare, ca o viperă lentă şi precaută, un gând neaşteptat şi obsesiv: „…la subsol, pe raft, este un ghem de
179
sfoară bună, din fibră sintetică, rezistentă… dacă tai din ea câţiva metri şi faci într-un capăt un laţ alunecos, celălalt poţi să-l legi de cârligul de metal din tavanul garajului… apoi, dacă te urci pe scaunul din plastic ce stă în colţ, poţi să-ţi pui ştreangul alunecos la gât şi, aplecându-te, să împingi scaunul de sub tine şi… gata… suferinţa va lua sfârşit, inima nu va mai fi sfâşiată ca o rană însângerată… conştiinţa se va stinge şi… va veni liniştea…”
Henry deschise ochii şi scutură din cap se sperie de luciditatea şi simplitatea scenariului propus.
Aiureală! O aiureală idioată, sinucigaşă! Tocmai el, un om cu o cultură atât de vastă, să-şi pună ştreangul de gât asemenea unui paranoic degradat! Curată nebunie…
Însă vipera, ce-şi aplecase puţin capul neted, de formă triunghiulară, începu iar să avanseze cu mişcări alunecoase în conştiinţa lui: „…desigur, nu e neapărat s-o faci chiar acum… e suficient doar să ştii că ai întotdeauna la îndemână o ieşire din această stare chinuitoare de disperare… ieşirea e acolo, în garaj… stă pe raftul din mijloc al poliţei de metal, de pe peretele stâng al cămării… poţi chiar acum să cobori şi să verifici, să te convingi că sfoara verde sintetică este acolo… doar să te uiţi la ea… iar cuţitul cu care poţi s-o tai stă în sertarul din mijloc al tejghelei de tâmplărie… poţi pur şi simplu să mergi şi să te convingi că este acolo, la loc. Este un „Opinel” nr. 10 de calitate, ascuţit, rămas de la tata, cu mâner de lemn, adus de el din Savoie… doar să te uiţi, să verifici… pe raft şi în sertarul din mijloc al tejghelei… scaunul din plastic stă în colţul din capăt, dreapta… doar coboară şi uită-te…”
Henry se ridică din fotoliu. La urma urmei, ce se întâmplă dacă va coborî în garaj şi va verifica dacă într-adevăr toate acestea se află la locul lor? Oricum, de somn nu mai putea fi vorba… Henry stătu puţin pe gânduri, apoi, hotărându-se,
180
se apropie de uşă şi, deschizând-o încet, ieşi din birou în hol. Coborând la parter, el se îndreptă, păşind cu atenţie, spre uşa ce ducea la subsol, în garaj şi în încăperile ce serveau drept cămară. Ajungând în partea unde cotea coridorul, îşi ciuli urechea — i se păru că prin uşa deschisă a Maşei aude nişte sunete stranii: fie plânset, fie vorbe. Henry se apropie încet de uşă şi ascultă cu atenţie: vocea sacadată ce plângea cu suspine era a Maşei. Încordându-şi auzul, se uită în interior, în semiîntunericul camerei. Maşa stătea pe pat, în mâini ţinea icoana de familie a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, pe care Henry o adusese din dormitorul părinţilor săi şi pe care fetiţa o pusese pe noptiera de lângă pat. Maşa îi spunea ceva cu emoţie sfântului lui Dumnezeu, alternând şoaptele cu hohote de plâns, înghiţindu-şi lacrimile ce-i curgeau pe obraji şi iarăşi şoptind cu înflăcărare, din tot sufletul ei, cuvinte arzătoare. Henry îşi ascuţi urechea la maximum. Maşa vorbea în limba rusă.
sfinte Nicolae al ruşilor! Şi eu sunt rusoaică, auzi, vorbesc cu tine ruseşte! vocea Maşei tresălta şi se întrerupea. Te rog, te rog, Sfinte Nicolae, ajută-l pe Henry al meu! Te rog! El e foarte bun, mărinimos, dar foarte nefericit. Şi-a pierdut familia, i-a murit fetiţa, mama Ana mi-a povestit totul! De aceea este atât de trist, îi este foarte rău, suferă mult! Te rog, Sfinte Nicolae, ajută-l! Henry este foarte bun, are un suflet mare, el m-a salvat, are grijă de mine! Îi este foarte, foarte rău, are ochii foarte trişti, eu văd bine: îl doare mult sufletul! Sfinte Nicolae, te rog, ajută-l pe Henry! Vindecă-i sufletul, fă aşa ca să nu mai sufere! Dacă e nevoie, mai bine fă în aşa fel ca să nu mai pot merge niciodată, picioarele mele să rămână pentru totdeauna bolnave, chiar dacă ar fi să mi le taie, nu voi regreta! Numai să nu fie bolnav sufletul lui Henry. Vindecă-l, te rog, Sfinte Nicolae!
181
Vocea fetiţei se întrerupse, ea lipi icoana de faţa scăldată în lacrimi, sărutând-o şi mângâind-o, cum este mângâiată faţa unei mame sau a unui copil mic.
te rog! Te rog, Sfinte Nicolae! Auzi-mă pe mine, şi eu sunt rusoaică, ajută-l pe Henry…
încet, căutând să nu facă nici cel mai mic zgomot, Henry se îndepărtă de uşă. Călcând uşor cu picioarele goale pe duşumeaua de marmură, se depărtă de camera Maşei şi, traversând bucătăria, ieşi în curtea casei. Acolo coborî cele câteva scări ale terasei din spate pe aleea pavată cu plăci maronii din jurul casei, merse până la cotitură, apoi coborî pe gazon şi se apropie de masa de piatră de lângă grătarul de cărămidă cu scaune din piatră şi ele, aşezate pe ambele părţi ale mesei. Aici el se aşeză pe unul dintre ele, îşi sprijini coatele de masă şi-şi puse obrazul în palmele umede din cauza zbuciumului lăuntric.
Visul ciudat, dorul după familia pierdută trezit de vizionarea pozelor, rugăciunea înflăcărată a Maşei toate acestea îl descumpăniră sufleteşte complet, iar acum şi această „viperă” a gândurilor…
Henry îşi imagină deodată ce-ar fi dacă mâine dimineaţă Ana, coborând în cămara de la subsol după alimente, l-ar găsi atârnat de cârlig în mijlocul garajului pe ştreangul verde de nailon. Cum i-ar fi spus Maşei?…
„Viperă… ce viperă scârboasă eşti…” se gândi Henry, simţind deodată limpede caracterul străin al gândului diabolic de sinucidere. El simţi că aceste cugete nu erau proprii conştiinţei lui, felului lui de a gândi şi, în general, alcătuirii lui sufleteşti. „De unde ai venit, făptură mârşavă…”
Bărbatul strânse pumnii şi-şi lovi cu ei fruntea acoperită de broboane de sudoare:
s-o crezi tu, viperă!
Deodată, ridicându-şi capul şi privind spre casă, îşi spuse: „Trebuie să vorbesc despre asta cu părintele Vasile!”
CAPITOLUL 28
cu grijă, cu grijă, Henry! exclamă emoţionată Ana, lovind din palme. Vedeţi să n-o înecaţi pe frumoasa noastră!
nu vă fie frică!
Henry stătea pe fundul piscinei, într-un loc unde apa îi ajungea puţin peste brâu, ţinând-o în braţe pe Maşa.
coborâţi şi dumneavoastră, apa este foarte caldă!
Ana îşi scoase halatul şi îl împături cu grijă pe un şezlong de lemn, instalat de Henry lângă bazin dis-de-dimineaţă. Rămânând într-un costum de baie întreg de culoare neagră, coborî încet treptele semirotunde ce duceau în apă şi merse în colţul unde erau Henry şi fetiţa.
într-adevăr, apa este foarte caldă! zâmbi ea şi se uită la faţa Maşei ce radia de fericire şi râdea. Ce faci, sirena noastră, cum te simţi în apă?
ah, extraordinar! răspunse Maşa. Nu m-am mai scăldat niciodată în bazin sau în mare, doar la ţară mă spălam la lighean când eram foarte mică, iar mai târziu în baia şcolii!
nici măcar în lacul Chamo, unde te ducea unchiul tău? zâmbi Henry. Nu te-ai bălăcit nici măcar acolo?
niciodată, Henry! râse fetiţa. Acolo nu se face baie, mai ales în locurile unde mergeam cu turiştii. Sunt mulţi crocodili, hipopotami, chiar şi peşti-tigri cu nişte dinţi înfricoşători!
peşte-tigru? se miră Ana. E la fel de dungat ca un tigru adevărat?
183
nu! Nu are dungi ca tigrul! răspunse copila. Dungile lui nu sunt proeminente şi sunt aşezate de-a lungul corpului, nu transversal. Este ca un peşte obişnuit, doar că are dinţii mari şi ascuţiţi. Este foarte rău, uneori atacă şi crocodili, iar alteori chiar oameni, dacă aceştia ajung în apă!
păi ce dimensiuni are? se miră Ana. Ca să atace tocmai crocodili şi oameni!
unchiul îmi zicea că sunt unii de un metru şi jumătate în lungime, ba chiar mai mult, cu greutatea de 50 de kilograme, răspunse fetiţa. El a văzut o dată unul prins de pescari, iar în prezenţa mea un turist a pescuit unul uite-atât de mare arătă cu mâinile o lungime de vreo 70 de centimetri. Avea o gură înfiorătoare! Pentru nimic în lume nu aş face baie acolo!
În cazul acesta, fă aici! zâmbi Henry. În piscină cu siguranţă nu se găsesc asemenea monştri!
henry! i se adresă Ana. Trebuie să o ţineţi la suprafaţa apei, apucând-o de subraţ şi de sub talie, ca să o întindem pe spate, exact aşa, foarte bine! Iar tu, scumpa mea, îi spuse fetei, relaxează-te, întinde braţele, capul lasă-l puţin pe spate, ochişorii poţi să-i închizi, ca să nu-ţi intre soarele în ei, uite-aşa fetiţa mea cuminte! îţi masez imediat picioruşele în apă, după care vom face exerciţii…
Henry, mijindu-şi puţin ochii din cauza licărelor de soare de la suprafaţa apei ce-l orbeau, se uită la corpul subţire şi maroniu, care nu mai semăna cu un schelet, aşa cum fusese în primele zile după sosirea în Algarve. Pe pielea fetiţei se întrezăreau pe alocuri răni proaspăt cicatrizate, provocate de loviturile cu bocancii grei soldăţeşti. Pieptul i se mişca uniform, în tandem cu respiraţia adâncă şi calmă; faţa ei cu ochii puţin bulbucaţi, acoperiţi cu pleoape de culoarea cafelei cu lapte, ce tresăreau abia perceptibil zâmbea fericită.
184
uite-aşa, bucuria mea, uite-aşa, raza mea de soare, porumbiţa mea, o giugiulea Ana, descântând cu degetele ei puternice şi iscusite picioruşele lipsite de simţire ale fetiţei, uite-aşa, copilă scumpă, picioarele sunt vii, sângele circulă bine, muşchii sunt moi, încă puţin şi picioruşele tale vor prinde viaţă, vor alerga pe nisip, vor ţopăi, vor dansa…
După o jumătate de oră Maşa, moleşită după exerciţiile din apă, relaxată şi liniştită, stătea lungită la umbra unei umbrele mari, urmărindu-l pe Henry, care, pornind sistemul de înot contracurent, îşi forţa corpul să înoate cu mişcări puternice împotriva apei ce curgea înspre el din aparat, rămânând constant în acelaşi loc.
către seară, fetiţa mea, zise Ana ce şedea lângă Maşa pe scaunul ei pliant, vom merge la ocean, vom încerca să intrăm în apă dacă valurile nu vor fi prea mari. Acum te odihneşti, mănânci, facem câteva teme, mai dormi o oră-două, după care soarele va coborî spre asfinţit, nu va mai arde tare şi vom putea face o plimbare pe litoral. Nisipul va fi încă fierbinte, o să faci o baie în apa oceanului apoi vei sta puţin şi pe nisip, ca să te încălzeşti, e o terapie foarte bună pentru tine.
priveşte, mama Ana! îi arătă cu privirea Maşa. Ce puternic este Henry, de câtă vreme tot înoată şi parcă nici n-a obosit! Iar atunci când mă ţinea în apă, faţa lui nu arăta ca de obicei, nu era atât de tristă…
să ne ferească Dumnezeu să trecem prin ce-a trecut el, fetiţa mea! spuse Ana, făcându-şi cruce. Să-ţi pierzi dintr-odată părinţii, soţia iubită, fetiţa, iar pe deasupra şi pe părinţii soţiei… Dacă mai este vorba şi de un om care nu-şi găseşte mângâierea în credinţă… Aşa ceva e greu să înduri fără să-ţi pierzi minţile. Totuşi, Henry luptă, ceea ce e de lăudat. Cu siguranţă că ocrotirea de sus e mare cineva se roagă mult pentru el acolo…
185
poate că tocmai ei se roagă, părinţii şi soţia cu fetiţa? se întoarse Maşa spre Ana.
s-ar putea, copila mea, s-ar putea, o mângâie pe părul aproape uscat de pe creştet Ana. Desigur, numai Domnul ştie, dar se pare că au fost cu toţii nişte oameni buni, iar despre copil putem spune că este un îngeraş… probabil sunt în Rai, fetiţa mea, în lăcaşuri luminoase…
şi eu vreau în Rai, vreau să fiu acolo unde e Iisus Hristos, rosti Maşa, închizând ochii. Dac-aş fi murit acolo, în Somalia, aş fi ajuns deja în Rai?
probabil că ai fi fost în Rai, raza mea de soare, eşti mărturisitoare a lui Hristos ana se aplecă şi o sărută pe fetiţă pe frunte, chiar în mijlocul crucii copte tatuate. Dar se vede că Domnul a hotărât că mai trebuie să trăieşti aici, să mai faci ceva bun spre slava lui Dumnezeu. De aceea nu a îngăduit să mori acolo, în acel loc îngrozitor…
poate că Domnul a făcut asta pentru Henry, ca să nu-i mai fie atât de dor? deschizând ochii, Maşa se uită cu atenţie în ochii Anei cu o privire deloc copilărească. Ca să-şi îndrepte atenţia spre mine şi să aibă un sens în viaţă? Ca să nu-şi pună ştreangul de gât ca tatăl unei colege, Lilly, o fetiţă din şcoala noastră din Addis-Abeba, atunci când soţia l-a părăsit şi a plecat în America cu un alt bărbat?
ce grozăvie, Domnul să-l ierte! se închină Ana. Cine ştie, fetiţa mea, cine ştie…
Ea se uită îngândurată la Henry, care se pregătea să iasă din piscină.
noi toţi, fetiţa mea, suntem daţi unii celorlalţi ca să ne ajutăm reciproc în drumul spre împărăţia cerurilor! Pe tine Domnul te-a încredinţat lui Henry, pe el ţie, mie pe amândoi, iar pe mine, după cum se vede -, vouă! zâmbi Ana. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
186
slavă lui Dumnezeu pentru toate! repetă după ea Maşa şi-şi făcu o cruce mare. Mi-aş dori ca şi Henry să creadă în Dumnezeu şi să înceapă să se roage!
va începe, fata mea, va începe neapărat, clătină din cap Ana, este o persoană bună şi iubitoare. Despre oameni ca el se spune „creştin fără Hristos”. Acestor oameni Domnul li Se descoperă doar când vede că sunt pregătiţi. Atunci ei devin creştini adevăraţi credincioşi şi trăitori. Azi-dimineaţă mi-a cerut numărul de telefon al părintelui Vasile, a spus că a avut un vis neobişnuit şi vrea să vorbească despre el cu părintele. Vezi înseamnă că Domnul îl cheamă! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
slavă lui Dumnezeu pentru toate! repetă iarăşi fetiţa după ea.
CAPITOLUL 29
priveşte, priveşte, Henry! fata se întoarse spre el, ochii îi sclipeau de entuziasm. Ce bine reuşeşte acea fetiţă cu părul prins în coadă, mai bine decât ceilalţi!
Maşa stătea pe un prosop de plajă pluşat, întins pe nisipul fierbinte, cu spatele rezemat de o rocă mare de calcar, roasă de valuri. Între spatele fetiţei şi rocă Henry mai puse un prosop moale de plajă, pentru a-i proteja spatele de zgârieturi. Lângă ei, la vreo zece paşi, se instalase un grup de adolescenţi în jur de douăzeci de inşi cu câţiva instructori de surf. Părea a fi un antrenament al unui grup de începători. Pe suprafaţa oceanului nu erau valuri atât de puternice încât să nu se poată face baie, dar suficient de mari pentru începătorii în surfing. Sub îndrumarea antrenorilor, adolescenţii îmbrăcaţi în costume negre de scufundări, cu linii colorate, învăţau veseli şi captivaţi să înoate întinşi pe placă cu ambele mâini împotriva curentului, să se scufunde sub valuri, pentru a depăşi zona unde valurile doar începeau să se ridice. Apoi, se întorceau şi, înotând spre mal, prindeau momentul când, ajungând pe creastă, încercau să sară pe scândura cea îndărătnică, ce căuta tot timpul să alunece de sub înotător, şi să se menţină pe ea cu picioarele pe jumătate îndoite, până când, în cele din urmă, oceanul îi arunca în apa înspumată. Tinerii erau amuzanţi şi lipsiţi de griji, antrenorii lor, calmi şi răbdători, mulţi dintre ei se ţineau deja destul de bine pe placă, rostogolindu-se împreună cu valurile spre plajă.
188
priveşte, Henry! îi arătă din nou Maşa cu mâna în direcţia oceanului. Priveşte! Ea a mers iarăşi cel mai bine pe val şi nu a căzut! Oare de ce instructorul îi arată înspre Armaşâo?
cred că îi arată să meargă pe partea dreaptă, răspunse Henry, uitându-se cu atenţie la antrenor şi la fetiţa puternică, cu părul prins în coadă, care stăteau în apropiere, ca să nu ajungă pe pietrele ce se ascund sub apă. Acestea se văd doar în timpul mareelor puternice, iar acum sunt ascunse sub apă. Este foarte periculos dacă te loveşti de ele, căci rişti nu doar să-ţi strici placa, ci chiar să fii grav rănit. De aceea, antrenorul o atenţionează pe fetiţă să nu înoate în zona periculoasă.
Parcă spre adeverirea celor spuse de Henry, fata dădu din cap şi, ţinându-şi placa cu ambele mâini în faţă, o luă prin apa mică mult în dreapta, după care se aruncă iarăşi în întâmpinarea valurilor.
ce tare! exclamă entuziasmată Maşa. Henry, nu-i aşa că şi eu voi putea să înot la fel?
sigur, încuviinţă Henry. Vei putea negreşit, îndată ce-ţi vom trata picioarele. Acum hai să intrăm puţin în apa răcoroasă a oceanului, vei simţi imediat diferenţa faţă de piscina din curte încălzită la soare! Nu ţi-e frică?
câtuşi de puţin! râse fetiţa. Nu mi-e frică! Te-ai mai scăldat aici, în ocean?
da, răspunse Henry, în urmă cu aproape un an…
Henry se aşeză în genunchi lângă fetiţă, îşi trecu cu grijă mâinile pe sub spatele şi genunchii ei, apoi, lăsând-o să-l prindă cu mâinile de gât, se ridică în picioare şi, păşind precaut pe nisipul moale, o duse spre apă. Oceanul îi aştepta, revărsându-şi pe nisip spuma ce făcea clăbuci, care apoi se dispersa repede şi se retrăgea împreună cu apa străvezie de un albastru-verzui de deasupra.
189
Intrând în apă până la genunchi şi aşteptând ca următorul val să treacă pe lângă ei, stropindu-i cu unda efervescentă şi spumoasă, Henry păşi repede, ca să treacă de linia unde valurile ce vin spre mal, răsturnându-şi creasta cu vuiet în faţă, îl doboară din picioare pe cel dornic să se scalde, trăgându-l în şuvoiul ei clocotitor, învârtindu-l şi răsturnându-l cu susul în jos, ca hainele în maşina de spălat, şi, aproape aruncându-l pe mal, îl trag brusc înapoi, sub o nouă lovitură a următorului talaz risipit în spumă.
Trecând în zona unde valurile abia începeau să se ridice, proptindu-se în fundul nisipos şi stând în apă aproape până la piept, Henry se uită la faţa acoperită cu stropi săraţi a fetiţei ce stătea lipită de el şi se lăsă puţin pe vine, scufundând corpul ce tresărea din cauza apei reci a oceanului până la umeri. Maşa îşi strânse pleoapele, îl apucă cu mai multă putere de gât şi scoase un „ah!”. Apoi, slăbind strângerea braţelor ei subţiri şi brune, deschise ochii şi râse.
nu mi-e frică deloc!
Un zâmbet pe obrajii uzi îi dezveli dinţii albi strălucitori.
apa nu e rece, doar în primul moment, când te scufunzi! Mai ţine-mă o dată aşa!
Henry zâmbi şi, fără a scoate fetiţa la suprafaţă, mai făcu câţiva paşi în adâncime, ca să poată sta cu picioarele drepte.
ei, ce zici de ocean? o întrebă el pe Maşa, care-şi strânse iar pleoapele şi zâmbea fericită. Îţi aminteşti când mi-ai zis atunci pe pontoane, când l-ai văzut prima dată, că este viu şi puternic?
Fata se uită în ochii lui cu o privire serioasă.
da! El este viu şi foarte, foarte puternic! Pe atunci nici nu-mi imaginam cât este de puternic în realitate. Simţi cum respiră? Simţi cum te cuprinde în întregime, fiecare celulă a corpului tău? Ai zice că te-ascultă, te studiază, pătrunde
190
prin tine! Henry, simţi cum ne ţine, cum se joacă cu noi, cum ne leagănă? El poate face cu noi orice…
nu! Niciodată!
Henry se cutremură brusc, i se făcu pielea găină, picioarele îi înţepeniră, se albi la faţă, pupilele i se lărgiră, gura i se uscă în mod nefiresc.
el nu-mi va mai lua oamenii dragi!
O strânse cu putere pe Maşa în braţe, inima începu să-i bată atât de tare, încât sângele îi pulsa în tâmple, dinţii i se încleştară dureros, gândurile parcă se opriră şi încremeniră, o inexplicabilă groază animalică puse stăpânire pe sufletul lui.
henry, Henry! îl strigă încetişor Maşa. Henry! Te rog, nu mă ţine cu atâta putere, mă doare…
iartă-mă! Iartă-mă, te rog! vocea fetiţei îl scoase din încremenire. Iartă-mă, Maşa, n-am vrut să-ţi provoc durere, doar că…
doar că ai simţit tu însuţi durere, Maşa se uită în ochii lui cu compasiune, ţi-am simţit durerea, frica, te-ai speriat de el…
de cine de el? o întrebă Henry.
de ocean, răspunse Maşa, nu trebuie să-ţi fie frică, el este foarte puternic, dar bun, foarte bun şi înţelept, crede-mă: îl simt. El nu ne va face nici un rău!
bine, aprobă Henry, forţându-se să zâmbească. Eu mă bucur că percepi oceanul aşa. Relaţia mea cu el e puţin diferită, dar cred că tu vei reuşi să te împrieteneşti cu el!
şi tu, Henry! privirea fetiţei exprima totală încredere. Şi tu te vei împrieteni cu el! Tu… Îl vei înţelege, îl vei simţi, căci şi tu semeni cu el, eşti la fel de puternic şi bun!
ei, dacă este aşa, Henry reuşi să zâmbească în cele din urmă, venindu-şi în fire după atacul de panică suferit, atunci
191
hai să-ncercăm să plutim pe aceste valuri! Hai, lasă-mi gâtul şi culcă-te pe apă, pe spate, uite-aşa, nu-ţi fie frică, te ţin!
Maşa, întinsă pe spate ca odinioară în piscină, întinse mâinile şi închise ochii. Henry o ţinea cu grijă de sub spate şi genunchi, lăsând corpul fetiţei să se legene uşor pe undele mici, străduindu-se totodată să-i protejeze faţa de apă.
nu ai îngheţat, nu ţi-e frig în apă? o întrebă după o vreme Henry pe fetiţa ce zâmbea fericită, simţind că picioarele i-au îngheţat.
nu, nu mi-e frig!
Maşa deschise ochii şi se uită la Henry.
mă simt foarte bine, nu m-am simţit niciodată-n viaţă atât de bine! De jos mă leagănă oceanul, de sus mă încălzeşte soarele, braţele tale mă susţin… Nu cunosc un cuvânt în rusă sau engleză, care ar putea să exprime mai bine acest sentiment. În limba amhară el este bemetekemiya
Maşa îl cuprinse iarăşi pe după gât. Henry apucă trupul ei aproape imponderabil în apă şi păşi pe fundul nisipos, încercând să meargă în ritm cu valurile, pentru a evita o lovitură din spate, care să-l răstoarne cu tot cu povara lui. Oceanului parcă i se făcuse milă de ei, căci, în momentul în care Henry traversa cea mai periculoasă zonă, valurile se potoliră, se lăsară în jos şi a putut să scoată liniştit fetiţa la mal.
Atunci când se aşezară iarăşi lângă stâncă pe prosoape, Maşa, mijindu-şi ochii, se uită la tinerii surferi ce continuau să lupte cu valurile.
henry! Ai vrea să te dai ca fata cu părul prins în coadă sau ca acel băiat de culoare? Vezi? Cel înalt!
Maşa arătă spre un tânăr ce balansa cu dibăcie placa îndărătnică şi plutea pe val cu graţia naturală a corpului său tânăr şi flexibil.
probabil este grozav s-aluneci pe valuri ca el!
192
nu ştiu… strânse din umeri Henry, aş putea într-o bună zi să încerc am în debara plăci şi-un costum de scufundări…
încearcă, Henry! Să încerci neapărat!
Maşa îl privi cu ochii scânteind de bucurie.
sigur vei reuşi! Va fi extraordinar! îmi doresc foarte mult să văd cum te vei rostogoli pe valuri cu placa de surf! Mai ştii, acel bătrânel cu câinele spunea şi el că ar trebui să faci surf!
ei bine, dacă a spus bătrânul cu câinele, zâmbi Henry, voi încerca neapărat, chiar şi pentru simplul fapt de a-ţi face plăcere!
henry! Maşa îşi puse mâna în palma lui. Îţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine! Dumnezeu vede totul, El te va răsplăti!
Noaptea Henry o văzu din nou în vis pe acea femeie tânără în rochie albă, care iarăşi îl chema spre ea şi el iarăşi se scufunda în abisul apelor.
CAPITOLUL 30
iertaţi-mă, Henry, astăzi nu pot să stau cu dumneavoastră mai mult de patruzeci de minute, părintele Vasile se uită la ceasul de mână, trebuie să ajung la aeroportul din Lisabona, plec în Madeira. Cu ce pot să vă ajut?
Henry şi părintele Vasile stăteau la masă, pe terasa unui mic restaurant din Guia un orăşel situat la şase kilometri de Gale.
doriţi o cafea sau altceva? îl întrebă Henry pe părintele Vasile, chemând un chelner.
doar cafea, răspunse părintele.
bine! zise Henry şi se întoarse spre tânărul robust şi negricios, cu un şorţ negru. Două cafele şi o sticlă de apă minerală plată. Vedeţi dumneavoastră, părinte Vasile… Henry îl privi pe preot în ochi, m-am adresat corect?
sigur, zâmbi interlocutorul, nu e ceva esenţial, spuneţi-mi problema care vă frământă.
ştiţi, am avut de două ori un vis foarte straniu…
Henry tăcu pentru o clipă, apoi continuă:
vreme de mulţi ani nu am visat deloc, cred că din copilărie. Dar iată că recent, într-o noapte, am visat pentru prima dată, şi parcă nici n-aş fi visat, ci s-ar fi întâmplat cu adevărat, atât de real era acest vis, atât de aievea se-ntâmpla totul…
Henry tăcu din nou, apoi trase puternic aer în piept şi-i relată părintelui Vasile tot ce i se întâmplase în noaptea respectivă, inclusiv atacul „viperei” gândurilor.
Preotul, îngândurat, tăcea, sorbind fără grabă cu înghiţituri mici din cafea. Apoi, îl scrută cu privirea şi spuse:
194
în ceea ce priveşte partea a doua a istorisirii atacul gândului diavolesc cu scopul de a vă determina să vă sinucideţi
aici totul este limpede, situaţia este destul de tipică preotul se îndreptă pe scaun, sprijinindu-se de spătar, şi puse pe masă ceaşca de cafea goală -, dar întrucât acest atac este legat în mod evident de visul precedent, pe care nu mă încumet să-l tâlcuiesc, ar fi mai bine să analizăm cele două elemente împreună. Haideţi să facem în felul următor: eu voi suna un preot cu experienţă, un monah ce locuieşte aici, în Algarve, şi nu comunică aproape cu nimeni. Dar îl cunosc şi uneori îi cer sfatul în probleme duhovniceşti care mă privesc pe mine sau pe unii dintre enoriaşii mei. Îl cheamă părintele Ignatie, este ieroschimonah. Vine la slujbă rar, la sărbătorile bisericeşti cele mai importante, mă ajută să spovedesc. Nu e un om obişnuit, aş zice că e mai mult decât un om iscusit duhovniceşte, are trăire. Cred că el va putea să vă explice sensul viselor pe care le-aţi avut şi atacul diavolesc care a urmat.
Eu însă nu îndrăznesc să-mi asum rolul de tâlcuitor, mă pricep mai mult la partea administrativ-bisericească şi liturgică. Ţelul meu principal e să asigur oficierea slujbelor în toate comunităţile ortodoxe din Portugalia, să le ofer posibilitatea tuturor fiilor Bisericii Ortodoxe să participe la Taine, în special la cea a Pocăinţei şi a împărtăşaniei. E mare lipsă de preoţi aici…
da, mi-a zis şi Ana, clătină din cap Henry.
Telefonul părintelui Vasile sună brusc. Preotul văzu numărul ce-l apela şi-şi ridică sprâncenele cu uimire.
mă sună părintele Ignatie!
Şi părintele Vasile răspunse la telefon.
binecuvântaţi, părinte! Cărui fapt datorez o bucurie atât de neaşteptată? Da, bine, părinte, am să-i transmit, bine, şi Anei, am înţeles, binecuvântaţi! Vă cer rugăciuni pentru călătoria în Madeira… Doamne-ajută, părinte!
195
Părintele Vasile puse telefonul din nou pe masă şi se uită puţin mirat la Henry.
părintele Ignatie ştie despre dumneavoastră, mi-a spus că v-aţi întâlnit deja… preotul zâmbi şi, strângând din umeri, îşi făcu cruce: minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Notaţi numărul lui, mâine după-amiază aşteaptă telefon de la dumneavoastră. Transmiteţi închinăciune şi binecuvântare Anei, aşa a cerut el.
Părintele Vasile se ridică şi-i întinse mâna lui Henry.
acum sunt liniştit în privinţa dumneavoastră, zâmbi el. Îmi cer iertare, sunt nevoit să plec. Sper să ne revedem. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Henry, luându-şi rămas bun de la părintele Vasile, se aşeză din nou la masă şi, chemând chelnerul, mai ceru o ceaşcă de cafea.
deci mâine după-amiază… rosti el cu jumătate de glas. Ei bine, mâine să fie!
Întorcându-se acasă, Henry îi relată Anei chiar în antreu discuţia cu părintele Vasile, inclusiv despre telefonul inopinat al părintelui Ignatie.
mai încet, şopti Ana, punând degetul la gură. Fetiţa tocmai a adormit. A stat foarte mult astăzi în piscină, s-a relaxat, s-a moleşit acum doarme ca un bebeluş! Haideţi cu mine în balcon, sub copertină acolo vom sta liniştiţi de vorbă.
Luând în mâini o tavă mică de bambus cu două pahare şi o carafă de-o jumătate de litru cu suc de portocale, Ana ieşi pe uşa bucătăriei în balcon. Henry o urmă.
îl cunoaşteţi pe acest părinte Ignatie? o întrebă Henry, aşezându-se la o măsuţă de lemn, într-un fotoliu din ratan împletit. Cine este, ce fel de om e?
l-aţi întâlnit, zâmbi Ana, este bătrânul cu câinele, pe care l-aţi văzut de două ori pe pontoane şi care s-a apropiat de dumneavoastră lângă centrul comercial. Am înţeles asta atunci când Maşa a spus că pe câine îl cheamă Tiapa. Totuşi,
196
nu voiam să vă spun nimic înainte de a vorbi cu părintele Vasile. Iar acum, vedeţi cum s-au aranjat lucrurile…
Părintele Ignatie este un preot monah, schimnic, cu toate că în Grecia, de unde a venit, toţi monahii sunt schimnici: acolo rânduiala tunderii e puţin diferită faţă de Rusia. A trăit vreme de mulţi ani în Muntele Athos, acolo a şi fost tuns monah, iar până atunci a fost preot de mir în Rusia, probabil protoiereu. După Athos, a mai locuit câţiva ani în Grecia, într-un schit din munţi, apoi a venit aici, în Portugalia, a stat câţiva ani la un fiu duhovnicesc, într-o căsuţă dintr-un cătun de la munte, ca zăvorât. Apoi, fiul lui duhovnicesc a murit de cancer; era enoriaşul bisericii noastre din Faro, iar căsuţa i-a lăsat-o moştenire părintelui Ignatie. Acolo locuieşte şi acum, împreună cu câinele lui. Uneori vine la Faro, la biserică, în zile de mare sărbătoare spovedeşte, îl ajută pe părintele Vasile. M-am spovedit la el de două ori şi o dată am discutat despre nişte probleme de-ale fiicei mele. Părintele are mult har, altceva nu vă mai spun, veţi vedea şi dumneavoastră, dacă va fi voia lui Dumnezeu să vă întâlniţi. Mai multe, de altfel, nici nu ştiu despre el…
ce spuneţi, el ar putea să-mi explice visul şi cine este femeia pe care am văzut-o? întrebă Henry.
nu ştiu, clătină din cap Ana, dar dacă e cineva care ar putea să vi-l tâlcuiască, el este. De asta puteţi fi sigur!
Ana ciuli urechea.
ah! Se pare că s-a trezit Maşenka! ea se ridică din fotoliu. Gata, vin imediat, fetiţa mea scumpă! Probabil are nevoie la baie.
bine, mulţumesc, Ana! se ridică şi Henry de la masă. Voi trece pe la ea mai târziu.
Mai stătu puţin, uitându-se la oceanul ce se zărea în depărtare, apoi coborî la subsol şi luă de pe raft punga cu costumul de scufundări al tatălui său.
CAPITOLUL 31
bună ziua, Andrei! se auzi peste umărul drept al lui Henry vocea înceată a bătrânului pe care şi-o aminti instantaneu. Sau vă place mai mult să fiţi chemat cu numele laic?
Henry se întoarse şi se sculă de pe băncuţă în faţa lui stătea acelaşi bătrânel, cu acelaşi câine, pe care-l mai întâlnise aici, pe pontoane, şi lângă magazin.
bună ziua! Dumneavoastră… sunteţi părintele Ignatie? îi întinse mâna Henry. Puteţi să-mi spuneţi oricum doriţi. Mă bucur să vă cunosc!
Bătrânelul, mutând din mâna dreaptă în cea stângă mânerul din plastic de la lesa căţelului, îi strânse mâna întinsă; strângerea lui se dovedi neaşteptat de puternică pentru un om de talia şi vârsta lui.
haideţi să ne aşezăm! îi propuse lui Henry. Dacă nu greşesc, ne-am văzut prima dată exact în locul acesta.
da! răspunse Henry. Exact aici, pe aceste pontoane, pe acest platou. Atunci nu eram în cea mai bună stare sufletească.
Bătrânelul zâmbi.
nu e atât de important în ce stare ne aflăm în fiecare moment al vieţii noastre, spuse el, cât vectorul, direcţia mişcării din acel moment, sau, altfel spus, punctul de plecare, punctul zero: dacă merge înspre îmbunătăţirea sau înrăutăţirea stării sufletului, cu alte cuvinte „evoluţia procesului”! Slavă Domnului, văd că în cazul dumneavoastră evoluţia este pozitivă!
198
Se aşeză pe băncuţă, desfăcu lesa de la zgarda câinelui, care se şi culcă la picioarele lui pe pardoseala de scânduri. Henry se aşeză şi el alături, pe băncuţă, întorcându-se pe jumătate către bătrân.
părinte Ignatie! spuse el, după un moment de ezitare. Iertaţi-mi stângăcia, nu sunt obişnuit să vorbesc cu feţe bisericeşti, mai ales că nici nu purtaţi veşminte tradiţionale… Recunosc, limbajul pe care-l folosiţi este, pentru mine, puţin neaşteptat din partea unui preot…
Părintele Ignatie îl privi cu ochi veseli şi râse aproape fără sunet.
vă înţeleg: dacă aş fi într-o rasă şi-un potcap şi-aş vorbi într-o slavonă veche, aş fi mai tradiţional… el şterse picăturile de lacrimi ce-i apăruseră în colţurile ochilor. În această ţară eu port straie bisericeşti numai acasă sau când vin să slujesc în biserică în haine „civile” atragi mai puţin atenţia. Iar în ceea ce priveşte limbajul… şi-l privi pe Henry cu ochi vii şi sclipitori, înainte să mă fac preot, am profesat în domeniul tehnic: în perioada sovietică eram specialist în construcţia rachetelor militare. Rachetele mele doborau avioanele americane din Vietnam, care ardeau cătunele vietnameze cu napalm. Iată de ce limbajul meu are reminiscenţe profane.
cum de v-aţi făcut preot în acest caz? făcu ochii mari Henry. Iertaţi-mi indiscreţia, desigur…
păi, cum… strânse din umeri părintele Ignatie, aşa cum se întâmplă de obicei. Domnul m-a chemat, iar eu L-am urmat. În acei ani nu a fost deloc uşor să-mi schimb modul de viaţă, având în vedere activitatea mea anterioară, însă Domnul a rânduit totul este o poveste lungă… Dar ne-am întâlnit acum pentru altceva.
da, iertaţi-mă, se fâstâci Henry, motivul pentru care v-am deranjat a fost…
199
visele pe care le-aţi avut? se uită cu atenţie la el părintele Ignatie. Sau, în general, starea dumneavoastră sufletească?
despre vise v-a vorbit părintele Vasile? se miră Henry. Sau Ana? Ea v-a spus că numele meu de botez e Andrei?
nu contează, răspunse părintele Ignatie, continuând să se uite atent în ochii lui. Despre vise vom vorbi mai târziu nu veţi înţelege totul deodată dacă nu ne vom lămuri mai înainte asupra unor aspecte. Credeţi în Dumnezeu?
În Dumnezeu? rămase Henry uluit de o întrebare atât de francă.
întocmai, în Dumnezeu, repetă părintele Ignatie, continuând să-l privească pe Henry cu ochii săi cenuşii şi inteligenţi, în Dumnezeu-Tatăl, în Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.
nici nu ştiu, sincer vorbind, ce să vă răspund… se fâstâci Henry.
deci nu credeţi, constată cu calm părintele Ignatie, ceea ce, în fond, e firesc pentru dumneavoastră chiar dacă îl cunoaşteţi atât de bine pe Dostoievski, cel mai mare dintre gânditorii religioşi ruşi. Nici el nu a pătruns adâncul şi simplitatea Ortodoxiei, deşi se apropiase de ele. S-a oprit la frumuseţea care „va salva lumea”.
de unde ştiţi că l-am studiat pe Dostoievski, se miră Henry, nu am vorbit despre asta nici cu părintele Vasile, nici cu Ana…
nu contează, îl întrerupse părintele Ignatie, n-are a face. Eu însumi îi sunt foarte recunoscător lui Dostoievski: într-un moment al vieţii mele cărţile lui m-au ajutat pe mine, un om de ştiinţă, să mă apropii de credinţa creştină. Mă rog tot timpul, de când m-am îmbisericit, pentru robul lui Dumnezeu Feodor. Ar fi putut şi pentru dumneavoastră să fie la fel, dacă aţi fi văzut cărţile lui nu ca pe un material academic,
200
ci ca pe un apel la sufletul dumneavoastră, al unui om ce şi-a dobândit credinţa prin suferinţă şi are ce să vă împărtăşească. Cu atât mai mult că sunteţi rus!
nu sunt chiar rus, sunt mai mult de jumătate francez, european… replică Henry.
sunteţi francez doar la origine, zise părintele Ignatie. Din punct de vedere genetic, duhovnicesc, cultural şi sufletesc sunteţi rus. Ceea ce nu înseamnă că nu sunteţi totodată francez şi european. Dacă în fiinţă n-aţi fi rus, v-ar fi străină limba rusă, dar nici Dostoievski, cu sufletul lui zbuciumat în căutarea lui Hristos, nu v-ar fi interesat. Sunteţi un rus şi un european adevărat, pentru că un rus adevărat este şi european. European în lucrurile cele mai bune pe care le-a împrumutat cultura rusă de la Europa, începând cu secolul al XVIII-lea şi până acum, într-un anumit cod duhovnicesc-cultural, în matricea creată de europeni în perioada formării Europei ca lume creştină, de care în zilele noastre tot Europa, sub influenţa slujitorilor satanei care au ajuns la cârma ei, se zbate să se descotorosească. Acelaşi Dostoievski a scris: „Noi, ruşii, avem două patrii rusia noastră şi Europa”, la care adaugă: „Pentru un rus veritabil, Europa şi tărâmul întregului neam arian sunt la fel de dragi precum Rusia, precum tărâmul pământului natal!” Scria: „Cu cât vom fi mai naţionali, cu atât vom fi mai europeni (atotoameni)”, având în vedere prin noţiunea de „atot-om” ceea ce înţelegem acum prin noţiunea de „cetăţean al lumii” sau „cetăţean al universului”.
părinte Ignatie, spuse Henry, este uimitor felul în care reproduceţi citatele lui Dostoievski! Eu nu aş putea, chit că studiez de multă vreme moştenirea lăsată de el!
nu e dificil să citezi cele spuse de altcineva, mai greu e să-nţelegi cuvintele şi să le corelezi cu propria viaţă, zâmbi
201
părintele Ignatie. Dumneavoastră aţi citit, bunăoară, la Dostoievski: „Nemurirea sufletului şi Dumnezeu sunt acelaşi lucru, aceeaşi idee”, sau „Dacă Dumnezeu există, atunci sunt nemuritor”, iar dacă „nu e Dumnezeu, nu e nemurire, la ce bun să mai trăim?”
da, am întâlnit la el aceste expresii, încuviinţă Henry.
şi atunci cum de propriile cugetări asupra sensului vieţii nu s-au corelat cu acestea? îl privi în ochi părintele Ignatie. Mai cu seamă că problema plecării din viaţă este pentru dumneavoastră destul de actuală.
Privirea bătrânului preot parcă îl străpungea pe Henry avea sentimentul că acest bătrânel simplu ştie totul despre el, din momentul naşterii, şi chiar mai de demult, absolut totul, până şi lucruri pe care el însuşi nu le ştia. O întrebare mută se citi în ochii lui larg deschişi, pironiţi asupra preotului.
nu mă-ntrebaţi, acum nu este important, i-o luă înainte părintele Ignatie, important e altceva: de ce nu v-aţi silit să consacraţi mai mult timp decât aţi irosit studiind operele marelui scriitor rus dezlegării chestiunii fundamentale pentru orice om, şi anume, aceleia legate de Dumnezeu şi relaţia cu El? Pur şi simplu, să vă puneţi problema: „Există până la urmă Dumnezeu cu adevărat sau nu?” Şi să vă străduiţi sincer să găsiţi răspunsul la această întrebare, mai ales că în ziua de astăzi este foarte uşor să accesezi sursele şi materialele necesare. De ce nu aţi făcut asta până acum?
nu ştiu, se pierdu cu firea Henry, nu mi-a stat capul la aşa ceva, aveam cu totul alte priorităţi: studii, ştiinţă, familie. În plus, înainte de a-mi pierde familia, viaţa a decurs atât de bine, încât Dumnezeu nici nu mă interesa prea mult, eram destul de fericit chiar şi fără El… Toate cugetările despre Dumnezeu ale lui Dostoievski aveau pentru mine doar o valoare morală şi literar-artistică, până… până când am
202
pierdut totul dintr-odată. Iar după aceea, deznădejdea mi-a copleşit şi mi-a înrobit sufletul atât de tare, încât nu a mai rămas loc în el nu doar pentru Dumnezeu, ci, de fapt, pentru nimeni…
totuşi, fetiţa paralizată a reuşit să pătrundă în adâncul sufletului dumneavoastră? întrebă părintele Ignatie, privindu-l atent.
da! Chiar şi pentru mine acest lucru a fost o minune! răspunse nedumerit Henry. Ceva mi s-a întâmplat atunci când am văzut privirea ei în acea baracă de fier, unde se stingea din cauza rănilor şi a vlăguirii. Mi-am dat seama deodată că există cineva care se simte mai rău decât mine şi este de datoria mea să-l ajut. Nici eu nu ştiu de ce, dar nu aş fi putut proceda altfel… se pare că Dostoievski remarcase corect în Nopţile albe: „Atunci când suntem nefericiţi, simţim mai intens nefericirea altora; sentimentul nu se dispersează, ci se concentrează…”
iar despre asta şi toată povestea vieţii, începând cu căsătoria, povestiţi-mi mai detaliat, spuse preotul, schimbându-şi puţin poziţia pe bancă şi pregătindu-se să asculte.
bine, răspunse Henry. Am cunoscut-o pe Stefanie…
CAPITOLUL 32
-… Şi iată că ieri v-am sunat, îşi încheie relatarea Henry.
Părintele Ignatie tăcea, cu ochii închişi, mângâindu-şi uşor câinele pe cap, ce se puse cu mutra pufoasă pe genunchii lui. Henry tăcea şi el. După ce-şi spuse toată durerea, se simţea secătuit emoţional. Câinele părintelui Ignatie, lingând degetele stăpânului său, se aşeză iar la picioarele lui şi se făcu ghem.
slavă lui Dumnezeu pentru toate! îşi făcu cruce părintele Ignatie. La Dumnezeu nu e nimic întâmplător. Atunci, în Mogadishu, ca şi acum, El v-a adus „în momentul potrivit la locul potrivit”, clădind drumul mântuirii sufletului dumneavoastră. Eu înţeleg că dogma Sfintei Treimi tatăl, Fiul şi Sfântul Duh n-o puteţi pricepe deocamdată, dar credeţi cel puţin în nemurirea sufletului?
nemurirea sufletului? repetă întrebarea Henry. Ce înseamnă „suflet” în sens religios? Căci, dacă percep acest termen într-un alt mod, s-ar putea să vorbim despre lucruri diferite.
sufletul este omul însuşi, este „eul” lui, personalitatea lui, partea din fiinţa umană care gândeşte, simte, suferă, ia decizii, răspunse părintele Ignatie. Trupul este „al meu” ca ceva ce mi s-a încredinţat spre folosinţă, ca un mijloc de deplasare în lumea materială, ca un automobil care este „viu” şi se mişcă doar atunci când are şofer, căruia-i putem spune „sufletul automobilului”. Iar sufletul nu este „al meu”, cu toate că această expresie se întâlneşte adesea atât în vorbirea curentă,
204
cât şi în operele de artă; sufletul este „eu”, „eu însumi”, şi acest „eu”, afirmă Biserica, este nemuritor.
La fel precum omul care iese din maşină continuă să existe şi-n afara ei, trăieşte independent de maşină, aceasta transformându-se ulterior într-un fier imobil, „mort”. Aşa şi sufletul, despărţindu-se de trup, care devine ulterior parte a vieţii organice a naturii, îşi continuă existenţa într-un spaţiu mai fin, duhovnicesc, numit de oamenii credincioşi Veşnicie, care nu dispare nicăieri şi nu-şi încetează existenţa. Iată o expunere succintă a noţiunii de suflet şi nemurire.
sincer vorbind, am perceput termenul de „suflet” puţin altfel, zise Henry. Mi-am imaginat că, atunci când vorbim despre suflet, ne referim doar la o parte a persoanei umane. Iar legat de faptul că el poate fi nemuritor… Mi-aţi descoperit o reprezentare cu totul diferită a acestor noţiuni ar trebui să-i pătrund tâlcul.
apropo, Dostoievski a făcut o remarcă foarte bună despre nemurirea sufletului omenesc, surâse părintele Ignatie. „Numai credinţa în nemurirea sufletului dă sens suprem şi rost vieţii, dorinţă şi poftă de viaţă.” Şi de asemenea: „Ideea nemuririi este viaţa însăşi, viaţa reală, expresia ei ultimă şi sursa principală a adevărului şi a conştiinţei integre pentru umanitate.” Dar şi compatriotul dumneavoastră, marele om de ştiinţă francez şi filosoful Blaise Pascal, a observat cu foarte mare precizie: „Moralitatea umană în întregime şi cu totul depinde de întrebarea dacă sufletul este nemuritor sau nu.” Căci, dacă există nemurirea sufletului, înseamnă că există Dumnezeu, dacă nu există nemurirea sufletului, nu există nici Dumnezeu…
iar „dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”, încheie ideea Henry. Despre asta Dostoievski a scris foarte convingător în Fraţii Karamazov.
apropo, aveţi şi o mărturie a nemuririi sufletului, se uită părintele Ignatie în ochii lui Henry.
205
la ce vă referiţi? îl întrebă Henry.
aduceţi-vă aminte de vedenia din vis, de acea femeie îmbrăcată în alb, spuse preotul, continuând să-l privească în ochi, ce sentimente aţi avut atunci când doreaţi să o strângeţi în braţe: era o dorinţă trupească sau platonică?
negreşit platonică, răspunse Henry, îmi doream să o îmbrăţişez nu ca pe o amantă, nu ca pe un obiect al dorinţei trupeşti, ci ca pe un om drag şi apropiat ca pe o mamă, ca pe o fiică, ca pe o soră…
aţi spus că semăna cu răposata soţie, dar nu era ea, zise părintele Ignatie. Dar cât de mult semăna?
foarte mult! spuse Henry, închizând ochii şi încercând să-şi amintească chipul femeii din vis. Însă avea în ea şi ceva ce nu semăna cu Stefanie: ochii semănau mai mult cu ai mei, asemenea ochilor lui Inese, conturul feţei aducea puţin cu al mamei mele, buzele…
ce credeţi, întrebă iarăşi preotul, dacă fiica dumneavoastră ar fi trăit până la vârsta maturităţii, până la 30 de ani, ar fi putut să semene cu femeia din vedenie?
inese? ridică din sprâncene mirat Henry. Inese… Da… Probabil că exact aşa ar fi putut să arate… Staţi puţin! Vreţi să spuneţi că era…
încremeni, uluit de gândul neaşteptat, privirea lui pierdută se pironi în spaţiu, apoi sări de pe bancă şi începu să se plimbe exaltat încolo şi încoace. Câinele părintelui Ignatie întorcea capul în urma lui, urmărindu-i mişcările.
doamne! Doamne! exclama Henry, punându-şi la anumite intervale mâinile în cap. Doamne! Oare este posibil aşa ceva?
Părintele Ignatie urmărea totul în tăcere.
dar oare va mai veni? se întoarse el deodată spre bătrânul preot. Ce credeţi: va mai veni la mine?
206
nu e nimic imposibil, ridică din umeri preotul, ea vă va întâmpina negreşit atunci când veţi trece pe uşa morţii în Veşnicie, însă doar dacă nu veţi face asta de bunăvoie. Iar dacă veţi recurge la funia verde din garaj, o să vă întâmpine cu totul alte fiinţe, puţin probabil plăcute, asemenea celor care vă sugerează aceste gânduri.
Se ridică şi prinse lesa de zgarda câinelui.
mergeţi acum acasă, schimbaţi-vă în haine de sport şi faceţi o tură de alergare prin Armaşâo, îl sfătui el pe Henry, asta vă va împrospăta şi limpezi gândurile.
când am putea să ne mai vedem? întrebă Henry.
În următoarea perioadă nu voi fi aici, răspunse părintele Ignatie, mijindu-şi ochii, de parcă s-ar gândi la ceva, şi nici n-o să vă ardă de mine… Haideţi să facem în felul următor: am să vă sun eu cândva, mai târziu, şi vom stabili o întâlnire mai avem ce discuta.
da-da, cu siguranţă! exclamă Henry. Deja am o sumedenie de întrebări pentru dumneavoastră!
să le lăsăm pentru data viitoare, surâse preotul. Mi se pare că aţi vrut să faceţi surf în prezenţa Maşei? Mâine, în prima jumătate a zilei, va fi o vreme foarte potrivită: mareea se va retrage, iar valurile nu vor fi foarte mari. În schimb, vor fi rapide, tocmai bune pentru un surfer începător!
de unde ştiţi… Începu Henry, încercând să-şi aducă aminte dacă a vorbit despre decizia sa de a se da cu placa…
binecuvântarea Domnului asupra dumneavoastră şi a celor din casă! spuse părintele şi făcu asupra lui Henry semnul crucii.
Apoi se întoarse şi-şi chemă câinele:
haide, Tiapa!
Câinele bătrân şi pufos începu să meargă cu pas mărunt alături de stăpânul lui cărunt şi mic de statură.
CAPITOLUL 33
„Ciudat, foarte ciudat… se gândea Henry, alergând pe nisipul moale, pe lângă puţinii oameni ce se pregăteau să părăsească plaja, sigur nu i-am zis că funia din garaj este de culoare verde de unde ştie? Dar şi celelalte pe care mi le-a spus, felul în care cita din Dostoievski, cum a aflat despre numele meu de botez, pe care nu avea de unde să-l ştie, cum a înţeles că în visul meu venise Inese… Trebuie să vorbesc despre asta cu Ana când ajung acasă ea trebuie să ştie!”
Henry trecu pe lângă bărcile pescarilor trase la mal, ale căror năvoade miroseau puternic a peşte, pe lângă un stol mare de pescăruşi pestriţi ce se odihneau pe nisip în apropierea bărcilor, pe lângă zidul mare de piatră al unui fort vechi, în spatele căruia se ascundea o bisericuţă. Trecând pe lângă câteva restaurante cu terase ce ajungeau pe plajă, pe lângă o piaţetă cu nişte palmieri iluminaţi, pe lângă o vilă veche de culoare cărămizie cu balcon şi două turnuri în formă de piramidă pe acoperiş, Henry ajunse la malul pietros, unde se termina plaja oraşului şi se întoarse. Soarele ce apunea îi bătea acum în spate şi propria lui umbră alerga pe nisipul întunecat şi umed în faţa sa.
„Cum se petrec asemenea metamorfoze cu oamenii? cugeta Henry. Să te naşti şi să creşti în Uniunea Sovietică, să fii inginer militar în perioada «războiului rece», să renunţi la carieră şi să devii preot, punându-ţi în pericol propria viaţă, dar şi pe cea a familiei… La ce bun toate acestea? Oare
208
credinţa în Dumnezeu e în stare să schimbe atât de radical viaţa omului? Ce are creştinismul, încât în vremurile de demult oamenii mergeau de bunăvoie să fie mâncaţi de lei în amfiteatrele romane, iar în timpuri nu foarte îndepărtate în lagărele de concentrare sovietice? Să fie numai ideea că «Dumnezeu este Dragoste»?” Îi veniră în minte rândurile lui Dostoievski: „Cel ce vrea să-L vadă pe Dumnezeul cel Viu, să nu-L caute în bolta cerească goală a propriei raţiuni, ci în dragostea umană”… „Dragostea este atât de puternică, încât ne renaşte chiar şi pe noi înşine”…
Şi-a adus aminte şi de cuvintele stareţului Zosima din Fraţii Karamazov: „Ce este iadul? Suferinţa neputinţei de a mai iubi”… Oare nu aceeaşi suferinţă infernală a trăit şi el, pierzându-i pe toţi cei pe care i-a iubit înainte de accidentul aviatic? Nu cumva acest iad încearcă din nou să pătrundă în el sub forma „viperei” gândurilor de astă-noapte? Şi nu cumva i se oferă iarăşi şansa de a redobândi deprinderea de a iubi prin ajutarea acestei fetiţe bolnave ori prin altceva ce simte alături de ea, dar încă nu conştientizează… Oare ce vrea să-i comunice Inese de acolo de unde locuieşte sufletul ei curat şi luminos?
Henry nu-şi dădu seama cum ajunse în capătul de est al plajei. Urcând de pe mal pe străduţa lui şi ajungând acasă, Henry merse în cameră, făcu un duş, se schimbă cu haine curate şi coborî la parter.
ana! i se adresă el femeii ce robotea pe lângă aragaz, intrând în bucătărie. Ce face Maşa? Nu am deranjat-o, m-am gândit să vă întreb întâi pe dumneavoastră.
maşenka este în camera ei, se uită la un desen animat vechi, răspunse Ana. Părintele Vasile mi-a recomandat să-i pun filme vechi pentru copii. Aşa mi-am amintit despre acest desen la care m-am uitat în repetate rânduri eu însămi în copilărie,
209
îmi plăcea atunci foarte mult. L-am găsit pe Internet şi i l-am pus pe calculator se uită de o jumătate de oră.
bine, lăsaţi-o, spuse Henry. Bem împreună o cafea?
n-aş recomanda cafea, e cam târziu, clătină din cap Ana. În schimb, aş bea cu mare plăcere un ceai! Am găsit aici în dulăpior un ceai chinezesc din provincia Yunnân veritabil ceai Pu-erh, vechi, nu cel din care li se vinde turiştilor în China. Se vede treaba că răposatul dumneavoastră tată se pricepea la ceaiuri. Are aici şi un ceainic potrivit, din argilă de Yixing.
de unde aveţi aceste cunoştinţe? se miră Henry. Nici nu am mai auzit asemenea cuvinte – „Yunnân”, „Pu-erh”, „argilă de Yixing” sincer…
În urmă cu câţiva ani am muncit ca bucătăreasă la un restaurant, timp de două sezoane, zise Ana, ştergându-şi mâinile cu un prosop şi depărtându-se de plită. Proprietara era o chinezoaică botezată, catolică. Se purta foarte bine cu mine, pot spune că eram prietene. Ea mă trata cu ceaiuri chinezeşti de calitate şi m-a iniţiat în această artă. Ce-i drept, ulterior nu mi-a plătit un salariu, dar nu m-am supărat: avea şi ea problemele ei, era criză…
bine, dacă-i ceai, ceai să fie, mai ales dacă ziceţi că e bun, se învoi Henry. Totodată, aş vrea să stăm puţin de vorbă!
cele mai bune discuţii se leagă la un pahar de ceai! zâmbi Ana. Aşa cum li se cade ruşilor!
astăzi părintele Ignatie mi-a zis că sunt şi eu rus prin fire, râse Henry, aşezându-se la măsuţa din colţul bucătăriei.
ei, de vreme ce v-a zis părintele, aşa este! spuse convinsă Ana. Părintele Ignatie nu spune nici un cuvânt întâmplător, m-am convins de asta în discuţiile pe care le-am avut cu el. Adevărul este că unele cuvinte de-ale lui se împlinesc şi pot fi înţelese odată cu trecerea timpului…
210
Femeia turnă apă într-un vas din inox şi îl puse pe plita aragazului; în timp ce apa se-ncălzea, ea aşeză pe masă un ceainic mic din lut pe un suport de plută, două ceşti frumoase din porţelan, farfurii din faianţă cu alune, stafide şi merişoare uscate.
De fapt, ceaiul chinezesc se bea fără dulciuri, dar… Începu Ana.
dar noi, fiind ruşi, îl vom bea ruseşte! încheie zâmbind Henry.
Ana aşteptă ca apa să dea în clocot, opri aragazul şi o turnă peste frunzele din ceainicul de lut, clătit în prealabil cu apă fierbinte. Amestecând cu o linguriţă de lemn şi aşteptând în jur de un minut, ea turnă conţinutul ceainicului printr-o sită în ceşti.
poftiţi şi gustaţi, zise ea, nu am respectat toate regulile tradiţiei chinezeşti de infuzare, însă acest ceai este destul de bun şi îi puteţi aprecia gustul.
Henry sorbi din cană lichidul fierbinte de o culoare intensă de coniac, apropiată de cea a cafelei, şi ridică din sprâncene.
ce gust neaşteptat! mai sorbi el câteva înghiţituri. Parc-ar fi o ramură de pin arsă, îmi place!
de-acord cu dumneavoastră: ceaiul este chiar bun, confirmă Ana, luând o înghiţitură. Despre ce doriţi să vorbiţi cu mine?
Henry, luând alte câteva înghiţituri din licoarea amăruie, puse ceaşca pe masă şi căzu pentru o clipă pe gânduri.
aş dori să vă întreb despre părintele Ignatie, spuse Henry după o pauză. Am avut impresia că are nişte aptitudini neobişnuite, poate de clarviziune, nu ştiu cum să mă exprim corect… În discuţia pe care am avut-o mi-a împărtăşit nişte detalii pe care nu ar fi putut să le afle de la nimeni; de exemplu, că ghemul de sfoară din nailon ce stă-n garaj este de culoare
211
verde; mi s-a adresat pe numele primit la botez, cu toate că părintele Vasile, care ar fi putut să i-l spună, nu ştie de acest nume. I-aţi zis cumva părintelui Vasile că am fost botezat cu numele Andrei?
nu, n-am vorbit despre asta, clătină din cap Ana. Iar cu părintele Ignatie am stat de vorbă ultima oară în urmă cu câteva luni, chiar înainte să vă cunosc.
îl cita pe Dostoievski ca şi când ar fi citit dintr-o carte deschisă; intuia întrebările pe care intenţionam să i le pun chiar înainte să o fac, continuă Henry. Înţeleg că părintele Ignatie, având o experienţă bogată a comunicării cu oamenii, spovedindu-i, a devenit un bun psiholog. Însă unele dintre capacităţile lui nu pot fi explicate prin nici o logică omenească, nici chiar prin experienţa psihologică. Puteţi să mă lămuriţi cumva?
vă înţeleg, Henry, spuse Ana. Şi eu am rămas uluită atunci când, la prima mea spovedanie la el, mi-a vorbit despre câteva păcate de-ale mele mai vechi, de care uitasem de mult. Iar ceea ce mi-a spus referitor la fiica mea şi la rezolvarea problemei ei s-a împlinit întocmai. Apropo, a ştiut numele fiicei mele înainte să i-l spun eu. Nu mi-am dat seama de acest lucru imediat, dar, ulterior, aducându-mi aminte, m-am mirat. Această aptitudine de a vedea omul cu sufletul lui, cu problemele lui, cu trecutul şi viitorul lui, de a pătrunde în planurile lui Dumnezeu legate de mântuirea omului se numeşte în Ortodoxie „darul înainte-vederii”, cu care Domnul îi înzestrează pe puţinii aleşi. Ei slujesc prin acest dar oamenilor spre mântuirea sufletelor lor.
înainte-vedere? preciză Henry. Într-adevăr, înainte-vederea este aptitudinea de a vedea prin ceva… prin timp, prin spaţiu, prin graniţa dintre viaţa pământească şi, cum i-aş spune mai exact, „lumea transcendentală”?
212
spuneţi-i Veşnicie, aşa ne zice părintele Vasile, răspunse Ana. El mai spune „lumea duhovnicească”, „spaţiul duhovnicesc”, „lumea Veşniciei”. Este vorba despre lumea aflată dincolo de graniţele lumii noastre pământeşti, materiale; lumea în care sălăşluiesc îngerii, demonii şi sufletele oamenilor ce au trecut dincolo. Părintele Vasile, în timpul unei predici, a comparat viaţa noastră pământească, materială, cu un acvariu în care înoată nişte peştişori care percep acvariul ca fiind toată lumea existentă. Cu toate că în afara acestui acvariu sunt o cameră, o casă, un oraş, o planetă, un univers… Am înregistrat acea predică. Dacă doriţi, aş putea să o caut.
vă mulţumesc! răspunse Henry. Aşadar, credeţi că părintele Ignatie are darul înainte-vederii, darul vederii lumii nevăzute şi capacitatea de a primi de acolo informaţie despre noi?
putem să spunem şi-aşa, încuviinţă Ana. Părintele Ignatie ascunde acest dar de oameni, însă el iese la suprafaţă. Părintele, fiind schimonah, năzuieşte spre însingurare, spre comuniunea prin rugăciune cu Dumnezeu, spre linişte interioară. Tocmai de aceea el apare atât de rar la noi în biserică, unde harul lui ar putea să atragă spre el mulţimi de oameni, ba chiar oameni care caută să stea de vorbă cu el nu pentru mântuirea sufletului, ci pentru a vedea o minune şi a se lăuda ulterior cu asta.
înţeleg, spuse Henry, atunci ar fi nevoit să primească permanent multă lume, asemenea stareţului Zosima din Fraţii Karamazov.
stareţul Zosima este un personaj fictiv, spuse Ana, pe când stareţii adevăraţi, reali, precum cei de la sihăstria Optina, sau Glinskaia, ori din multe alte locaşuri, primeau într-adevăr un număr mare de vizitatori, lucru care le solicita puterea şi sănătatea. Aceasta era nevoinţa lor. Însă printre oamenii sfinţi care au darurile Duhului Sfânt există nu doar
213
cei care-I slujesc lui Dumnezeu şi oamenilor în calitate de îndrumători duhovniceşti, există rugători pentru toată lumea, există cei care îndeplinesc diferite alte slujiri.
şi ce slujire îndeplineşte părintele Ignatie? o întrebă Henry.
de unde aş putea să ştiu eu, o femeie simplă şi multpăcătoasă? dădu din mâini Ana. Pe asta o ştie numai Domnul şi el însuşi sau poate încă vreo persoană căreia părintele i-a descoperit, dar sigur nu eu!
am înţeles, zise Henry, adică dumneavoastră credeţi că această aptitudine a părintelui Ignatie i-a fost dată de la Dumnezeu?
absolut, confirmă Ana, ca dar al Sfântului Duh! Evanghelia spune că pomul se cunoaşte după roade; prin urmare, pot să judec numai după roadele lucrării părintelui Ignatie faţă de mine, dar şi faţă de alte câteva cunoştinţe. În toate cazurile pe care le cunosc, sfatul şi ajutorul părintelui Ignatie au avut întotdeauna urmări pozitive, pot spune chiar unele ce vindecau duhovniceşte! Eu cred că părintele Vasile, care are o legătură mai strânsă cu părintele Ignatie, ar putea să vă povestească mai multe lucruri despre el. Desigur, dacă ar aprecia că v-ar fi de folos.
am înţeles, dădu din cap afirmativ Henry şi se ridică de la masă. Vă mulţumesc pentru ceai şi pentru discuţie! Aş vrea să trec pe la Maşa înainte de a merge la culcare; probabil filmul s-a terminat.
ar fi trebuit să se termine deja! spuse Ana, sculându-se şi ea. Mergem împreună, voi lua de la ea calculatorul şi voi verifica dacă nu e nevoie să schimb toaleta mobilă.
Atunci când Henry şi Ana se apropiară de camera Maşei, fetiţa deja dormea. Calculatorul era oprit şi stătea pe măsuţa de lângă pat. Mâinile delicate şi brune ale fetiţei cuprindeau ursul mare de pluş.
CAPITOLUL 34
henry, Henry! răsună vesel vocea fetei. Henry! Ce film extraordinar mi-a arătat ieri mama Ana!
Henry intră în camera Maşei, pentru a pune fetiţa în scaunul cu rotile şi a o duce să ia micul dejun pe balcon, unde Ana aşeza masa.
povesteşte-mi despre film, spuse Henry, apropiindu-se de fetiţă şi aplecându-se deasupra ei, dar întâi, ţine-te!
Maşa îşi încolăci repede braţele pe după gâtul lui, iar Henry apucă fetiţa cu o mişcare dibace pe sub spate şi pe sub genunchi şi o mută fără efort din pat în scaunul alăturat. Aşezându-i tălpile pe suport, Henry merse în spatele scaunului, apucă mânerele şi zise:
hai, povesteşte-mi! şi porni cu fetiţa prin bucătărie spre balconul larg, ferit de soare de o marchiză cu dungi galbene şi albe.
henry, spune-mi, este adevărat că Rusia arată ca în acest film? Maşa se întoarse către Henry. Acolo sunt aşa păduri, aşa case, oamenii poartă aşa haine? Şi ce zăpadă!
Henry intră cu scaunul pe balcon şi îl apropie de masă în aşa fel ca Maşa să aibă vedere spre ocean, apoi fixă roţile şi se aşeză la locul lui, în dreapta ei.
referitor la Rusia, nu aş putea să-ţi spun cum trăiesc oamenii acolo, deoarece nu am fost niciodată, spuse Henry, aşezându-şi pe genunchi un şervet, brodat cu o crenguţă de măslin. Filmul la care te-ai uitat l-am urmărit şi eu, îl am şi
215
în colecţia mea de filme din Paris. Ce-i drept, cu subtitrări în franceză. În urmă cu câţiva ani am început să creez o cinematecă pentru viitorul meu copil, pe atunci Stefanie, soţia mea, era deja însărcinată. Doar că filmele nu mi-au fost de folos…
Henry înghiţi nodul de lacrimi din gât şi continuă:
sigur, filmul acesta este un basm, de aceea acolo totul: şi casele, şi costumele, şi feţele machiate ale personajelor au un aspect grotesc, fantasmagoric. Însă duhul acestui film, relaţia dintre personaje, alegerea morală a fiecăruia dintre ele caracterizează destul de bine mentalitatea rusă cu aspiraţia ei spre dreptate, moralitate, spre pedepsirea eroilor răi şi răsplătirea celor buni… De ce zâmbiţi?
henry! zise Ana, făcând un efort ca să nu zâmbească. Aş putea să spun că ne-aţi ţinut acum un mini-curs şi ne-am simţit studente la Sorbona. Doar mă tem că încă nu am ajuns la un asemenea nivel…
iertaţi-mă! râse Henry. Chiar am complicat totul în… cum i-aş spune… disertaţia mea! Maşa, dar filmul în sine ţi-a plăcut?
foarte mult! răspunse Maşa.
ruşii au un mare poet, Aleksandr Puşkin, care, apropo, este în parte şi compatriotul tău, cu rădăcini în Etiopia, spuse Henry. El are o poezie foarte frumoasă, ale cărei imagini pot caracteriza cel mai bine acest film.
am înţeles, mulţumesc! Maşa îl privi cu recunoştinţă. Oare pe Internet pot găsi această poezie?
cred că da, răspunse Henry. De fapt, ea este doar un fragment dintr-un poem mai mare, Ruslan şi Ludmila, cred c-ar trebui să-l citeşti în întregime.
ne vom ocupa de asta, spuse Ana, voi căuta poemul şi îl vom citi împreună. Pentru Maşa va fi o ocazie excelentă de a cunoaşte adevărata limbă rusă literară.
216
bine, spuse Henry, iar dacă Maşei îi va plăcea, vom găsi o carte frumos ilustrată şi-o vom comanda.
acum, haideţi să mâncăm, spuse Ana, omleta mea se răceşte cu totul!
nu vom permite aşa ceva, nu-i aşa, Maşa? se uită la fetiţă Henry. Mănâncă bine, după micul dejun avem de urmărit un spectacol grandios cu titlul „Henry luptă cu valurile pe placa de surf”! Trebuie să te pregăteşti de impresii puternice, să nu mori de râs. Iar pentru asta ai nevoie de forţă!
ah, ce grozav! bătu din palme Maşa. Vei face surf! Nu-ţi fie frică, nu voi râde dacă nu vei reuşi din prima! Sunt suportera ta!
mănâncă, puişorul meu, mănâncă! Ana mai puse o bucăţică de omletă cu brânză şi ierburi aromate în farfuria Maşei. Vezi, ce bine se aranjează totul: mănânci şi mergeţi la plajă!
dumneavoastră nu veniţi? i se adresă Henry femeii. Nu vreţi să vedeţi spectacolul?
o să vă ajut să ajungeţi la plajă, răspunse Ana, căci va fi incomod s-o duceţi şi pe Maşa, şi placa de surf. Vă însoţesc până la ţărm şi mai stau cu voi cinci-zece minute, după care plec, căci trebuie să pun la cuptor o raţă, ca să fie gata până vă întoarceţi. În plus, trebuie să pun hainele la spălat, le-am sortat deja. Iar când raţa va fi gata, voi veni la plajă, ca să vă ajut şi la întoarcere. Cred că o oră o oră şi jumătate e suficient, nu-i aşa?
nu cred că voi rezista atât de mult pe placă, râse Henry, sigur că e suficient! Aşa facem! Maşa, ai mâncat tot?
da! răspunse fetiţa, ştergându-se la gură şi pe mâini cu şervetul. Sunt gata! Putem pleca să ne dăm cu placa!
Oceanul era exact aşa cum prezisese părintele Ignatie: valurile nu erau prea înalte din cauza refluxului, dar destul de
217
rapide, mânate de o briză proaspătă din sud-vest. Henry se descurcă destul de bine cu costumul tatălui său. Se îmbrăcă şi făcu câteva genuflexiuni, pentru ca acesta să se aşeze mai bine pe corp. Fixă apoi cu un „arici” de piciorul stâng capătul şnurului de uretan, numit leash, care îl leagă pe surfer de placa lui. Stătuse cu o seară înainte la calculator şi se documentase despre surfing. Apreciase corect că, dintre cele două scânduri găsite în debaraua tatălui său, trebuie să o ia pe cea mai lungă şi lată, care este mai sigură pe apă.
Maşa, şezând pe nisip cu spatele rezemat de stâncă, şi Ana, stând lângă scaunul cu rotile, urmăreau cu interes toate pregătirile lui Henry, împărtăşind cu el importanţa momentului.
ei bine, se întoarse Henry zâmbind, cuceritorul valurilor pleacă în prima lui expediţie, uraţi-i succes!
succes, Henry! exclamă Maşa. Vei reuşi!
doamne-ajută! făcu Ana semnul crucii asupra lui.
Henry apucă placa cu ambele mâini şi se îndreptă spre ocean. Până la locul unde stătea Maşa erau vreo şaizeci de paşi. În apă mai erau vreo patru sau cinci persoane: două fete, ce alunecau pe valuri cu destulă îndemânare, un bărbat robust de vreo 40 de ani cu fiul lui, un băiat de vreo 13-14 ani, şi încă cineva, însă Henry nu mai reuşi să-l vadă bine, fiindcă valurile începură deja să-l lovească cu coama lor spumoasă, încercând să-i smulgă placa din mâini.
Henry îşi ridică puţin, într-o parte, placa, apoi, după încă zece paşi, o puse pe apă şi se întinse pe ea, apucându-se cu ambele mâini de margini, aşa cum trebuia. Un val ce se apropiase între timp îi întoarse placa de-a curmezişul şi încercă s-o răstoarne. Henry se ţinu, balansându-şi corpul pe suprafaţa largă a scândurii, dar nu reuşi să se întoarcă către valuri cu prora, astfel încât se lăsă purtat către apa mică. Ridicându-se,
218
le făcu cu mâna Maşei şi Anei, apoi luă placa în braţe şi se duse din nou să cucerească valurile. Cam din a şasea sau a şaptea încercare reuşi să ajungă culcat, înotând cu ambele mâini dincolo de zona în care valurile încep să se frângă şi pe care surferii o numesc line-up.
Culcat pe placă, îi urmărea pe ceilalţi surferi şi încerca să-şi amintească cele citite în ajun. Înţelese în ce moment trebuie să pornească repede către mal, înotând cu mâinile, pentru a-i da posibilitatea valului ce-l ajungea din urmă să-l prindă şi să-l ridice. Trebuia să surprindă momentul pentru a împinge cu piciorul stâng suprafaţa plăcii şi a arunca în faţă piciorul drept, ridicându-se pe placă în poziţie ghemuită. De altfel, aducându-şi aminte de sfaturile profesioniştilor, se gândi să nu se ridice pentru început în picioare, ci să meargă întins pe placă, încercând să se menţină pe „peretele” valului cât mai mult posibil.
Din cele cinci încercări, trei se sfârşiră cu căzături, însă de două ori Henry coborî destul de bine de pe „creasta” valului pe „talpa”, care-l ducea până la mal. Ajungând cu bine pentru a doua oară la mal, Henry o văzu pe Ana făcându-i semn că pleacă acasă şi lasă fetiţa singură pe nisip.
Cu placa în braţe, Henry merse iar în întâmpinarea valurilor. Înfruntă cu succes câteva unde potrivnice şi, vâslind cu putere cu ambele mâini, ajunse destul de repede în line-up, unde îşi aşteptau deja valul tatăl cu fiul şi una dintre fete, ce-i făcu amabil cu mâna lui Henry.
Lăsând să treacă câteva valuri bune de care se folosiră ceilalţi surferi, Henry începu să înoate energic, dezvoltând o viteză suficientă pentru a se ridica pe un val, ce se dovedi mult mai mare decât cele precedente. Valul îl împinse, Henry se depărtă de placă cu o mişcare bruscă, picioarele lui executară cu încredere mişcările necesare şi… victorie! Stătea pe
219
placă, talazul îl ducea tot înainte, un sentiment inefabil de bucurie şi mândrie îl cuprinse el a făcut asta, a prins primul lui val! Privind înspre mal, o văzu pe Maşa care râdea şi bătea veselă din palme. Henry se înclină puţin în faţă, pentru a accelera, aşa cum văzuse un antrenor botul plăcii intră în apă mai mult decât trebuia, valul o ridică cu o smucitură şi…
Henry îşi pierdu echilibrul şi căzu cu capul în jos în apa cu spume învolburate acolo unde de la fund se ridicau aproape dezgolite la reflux nişte pietre verzi de la alge.
Lovitură… Henry îşi pierdu cunoştinţa.
CAPITOLUL 35
Henry deschise ochii. Era lungit pe nisipul cald şi umed, deasupra strălucea azuriul cerului de o frumuseţe şi adâncime inexprimabile. Boarea caldă şi blândă sufla peste faţa lui umedă şi sărată, o mireasmă fină şi neobişnuită de flori umplea totul în jur, pătrundea în plămâni şi parcă umplea fiecare celulă a trupului său.
Din nou, ca în acel vis, deasupra lui se aplecă un chip de femeie ce zâmbea, acoperindu-i fruntea şi obrajii cu bucle de păr mătăsos. Era aceeaşi femeie tânără acum Henry ştia cine era!
inese! Tu eşti! Ai venit din nou la mine! buzele lui se mişcau, abia şoptind. Inese! Ce frumoasă te-ai făcut! Cât de mult te iubesc, cât de dor mi-e de tine!
henry! răspunse Inese cu o voce foarte cunoscută. Henry! Să nu mori! Să nu…
Henry deschise ochii. Primul lucru pe care-l văzu era faţa Maşei încremenită de frică aplecată deasupra lui. Degetele ei delicate se înfipseră cu putere în umerii lui. Fetiţa striga cu disperare cu ochii închişi:
henry! Henry! Să nu mori! Henry! Nu muri! Henry! Să nu mori!
Henry mişcă cu grijă capul pe care-l simţea greu şi care vâjâia din cauza loviturii. Gâtul nu era rupt. „Deja e bine, chiar foarte bine, se gândi el, asta ne mai lipsea: al doilea paralizat în casă…” încercă să zâmbească, dar buzele i se crispară într-o grimasă ciudată.
221
maşa, Maşa! bâigui el cu greu, cu o voce răguşită. Sunt în regulă! Sunt viu! M-am lovit doar puţin la cap, va trece…
Fetiţa deschise ochii. Cuvintele nu pot reda toate sentimentele întipărite instantaneu pe faţa ei smolită ce exprima suferinţă. Uluită preţ de o clipă, uitându-se la Henry cu pupilele negre larg deschise, de parcă nu ar crede propriilor ochi, Maşa se prăbuşi deodată cu faţa pe pieptul lui, plângând în hohote de bucurie.
henry! Henry! repeta ea printre sughiţuri. Henry…
Cineva o luă cu grijă de umeri şi, ridicând-o, o îndepărtă de la pieptul lui. Henry privi în jur şi o văzu alături pe Ana, câţiva salvamari în tricouri ude de culoare galbenă, câţiva oameni în costume de scufundare probabil surferii ce se dădeau pe valuri alături de el -, şi alţi oameni în costume de baie… De departe se auzi sirena ambulanţei ce se apropia rapid. Henry îşi mişcă iarăşi capul cu grijă; era greu şi „tulbure”, urechile îi vâjâiau, simţea greaţă. Se uită iarăşi împrejur, căutând-o cu ochii pe Maşa. Fetiţa stătea la doi paşi de el, plângând cu suspinuri, dar zâmbind, susţinută de Ana…
Cum?! Ea stătea!!! Stătea pe propriile ei picioare!!!
Henry întoarse mai bine capul din sprânceana despicată sângele îi curse în ochi. Ridică puţin mâna, pentru a se şterge, braţul îl ascultă, dar mişcarea era nesigură…
maşa! o chemă Henry cu o voce răguşită.
Fetiţa ridică puţin capul şi făcu o mişcare spre el, dar…
Medicii în uniformă ce se apropiaseră rapid se aplecară deasupra lui Henry, îi îndepărtară pe toţi ceilalţi, începură să-i examineze globul ocular, să-i ia pulsul, să-i trateze rana de la cap, să verifice existenţa unor eventuale fracturi şi mobilitatea membrelor, schimbând între ei cuvinte grăbite în portugheză. Apoi îl ridicară, îl mutară pe o brancardă, îi puseră o perfuzie şi-l transportară într-o ambulanţă galbenă cu
222
girofaruri. Cu sirenele pornite, maşina o luă din loc. Henry îşi pierdu din nou simţirea.
Se trezi în ziua următoare, aproape de amiază probabil medicii îi administraseră un somnifer. Era încă confuz, dar capul nu-l mai durea ca în ajun. Deschise ochii, se uită împrejur şi descoperi că se află într-un salon de spital cu un singur pat. Alături, pe un scaun, şedea Ana, căutând ceva în laptopul ei vechi, conectat la priză. Văzând că Henry se trezise şi deschisese ochii, ea închise calculatorul şi îl puse pe măsuţa de lângă pat.
bine aţi revenit! îl salută ea zâmbind. Somnul bun este o primă condiţie pentru însănătoşire.
da… bună ziua, răspunse Henry, examinând salonul. Şi Maşa? Mi s-a părut ieri…
maşa a coborât la parter după cafea, acolo sunt aparate, am învăţat-o cum să le folosească, răspunse Ana. Noaptea nu a fost una liniştită, iar eu m-am dezobişnuit de gărzile de noapte acum aş vrea să mă revigorez cu o ceşcuţă de cafea.
maşa s-a dus la parter? Singură? înseamnă că nu m-am înşelat şi ea… rosti Henry, nevenindu-i să creadă cele întâmplate.
ea merge iarăşi pe propriile picioare! zâmbi veselă Ana. Doamna psiholog Gabriela a avut dreptate: stresul puternic a creat în subconştientul ei acel „blocaj psihologic” care împiedica funcţionarea membrelor inferioare. Or, şocul pe care i l-aţi provocat a fost unul dintre cele mai puternice! Imaginaţi-vă ce a simţit fetiţa sensibilă şi bolnavă când, sub proprii ochi, persoana cea mai importantă din viaţa ei a căzut cu capul în valuri şi nu mai ieşea la suprafaţă! Apoi, când unul dintre surferi şi salvamarii v-au scos fără simţiri din apă pe mal cu faţa plină de sânge, v-au pus pe nisip şi nu aţi dat nici un semn de viaţă! Am reuşit să ajung doar până la restaurantul
223
de pe colină, când am auzit ţipătul ei atât de puternic, de parcă i-ar fi înfipt cineva un cuţit în inimă. M-am întors repede pe plajă şi am văzut-o cu ochii mei pe fetiţă, care sări deodată în picioare, ca aruncată de nişte resorturi, şi o luă la fugă spre dumneavoastră.
minune, nu alta… bâigui uluit de cele auzite Henry.
chiar e o minune, căzu de acord Ana, minunea iubirii. Să dea Dumnezeu să-şi iubească toţi copiii părinţii, aşa cum vă iubeşte acest copil! Doctoriţa Santos va găsi pentru cazul acesta o explicaţie din perspectivă psihologică şi medicală, dar pentru un simplu credincios o vindecare ca aceasta va fi întotdeauna o minune de la Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Uşa spre salon se deschise încet şi Maşa intră cu grijă, ţinând în mână un pahar de hârtie cu cafea.
doarme? o întrebă ea în şoaptă pe Ana.
Femeia îi arătă cu privirea spre Henry.
ah, Henry! Te-ai trezit! se repezi fetiţa spre el, cât pe ce să verse cafeaua pe jos. Bună!
Îi dădu paharul Anei şi se aplecă deasupra lui.
cum te simţi? Pot să te pup pe ambii obraji? Am văzut că aici toţi se salută pupându-se pe ambii obraji! Foarte interesant!
Henry clătină din cap zâmbind şi întinse mâinile spre ea. Fetiţa îl apucă de mâini, se aplecă spre el, îl sărută pe ambii obraji şi râse.
eşti bărbos! M-am înţepat!
iartă-mă, trebuie să mă bărbieresc, spuse Henry, continuând să zâmbească.
henry, priveşte! Maşa se aşeză pe marginea patului şi ridică picioarele încălţate cu adidaşii primiţi în dar. Aşa cum ai spus, acum merg cu ei! Fă-te bine mai repede mi-ai promis
224
că vom alerga împreună pe malul oceanului, am obosit să aştept.
Râsul ei vesel răsună în salon ca un clinchet de clopoţel. Henry şi Ana se uitară unul la altul. Probabil că în lumea întreagă era greu de găsit în acel moment trei oameni atât de fericiţi adunaţi laolaltă.
CAPITOLUL 36
mai târziu te voi învăţa cum să alergi în vârful picioarelor, îi explică Henry fetiţei ce gâfâia puţin după o alergare pe malul oceanului. Pentru acest fel de alergare ai nevoie ca muşchii gambei să fie puternici şi rezistenţi, iar ai tăi sunt deocamdată neantrenaţi şi slabi. De aceea, hai să învăţăm pentru început să punem talpa de pe călcâi pe vârf este cel mai simplu şi firesc mod de a aşeza talpa. Este important să nu calci cu toată talpa pe suprafaţa pe care alergi, căci rişti să-ţi lezezi articulaţiile. Cu toate că aici, pe nisipul care este foarte afânat, acest pericol este destul de mic. Acum alergăm uşor până la stâncile de-acolo, fără grabă, liniştit, şi urmărim doar ca talpa ta să se balanseze de pe călcâi pe vârf, deocamdată nu ne interesează altceva. Ne-am înţeles?
În regulă, clătină din cap Maşa, al cărei păr creţ şi negru ca smoala deja crescuse vreo zece centimetri. Îmi mişc corect mâinile?
deocamdată să faci aşa cum ţi-e comod, răspunse Henry. Este important să nu ridici în mod artificial umerii şi să nu-i strângi, aceştia trebuie să fie relaxaţi şi lăsaţi, nu îndoi prea tare braţele şi nu strânge pumnii. Lucrul cu mâinile îl vom învăţa mai târziu, acum atenţie maximă la talpă. Să mergem!
Maşa porni pe litoral într-o alergare uşoară în urma lui Henry, pe nisipul cenuşiu ce încă nu se uscase după retragerea apei oceanului.
226
Din ziua în care se puse pe picioare trecu aproape o lună. Toate temerile lui Henry că ar putea fi vorba doar de o ameliorare temporară se risipiră în cele din urmă, dar şi medicii, după câteva examinări şi consulturi, îşi dădură verdictul definitiv cu privire la vindecarea completă a fetiţei. Scaunul cu rotile fu mutat din camera Maşei într-un capăt îndepărtat al debaralei, patul ortopedic fu dăruit unei enoriaşe în vârstă a bisericii din Faro, ce suferise un atac cerebral. Locul lui fu luat de un pat lat, din lemn, deschis la culoare, cu un baldachin frumos din tul, cu patru stâlpi diferiţi.
ah, Maşa! zâmbi Ana, examinând mobilierul ca pe o operă de artă, tocmai instalat. Acum eşti ca o veritabilă prinţesă! Ai un adevărat pat de prinţesă, cu baldachin! Foarte frumos! Apropo, te va proteja şi de ţânţari chiar dacă aici sunt mici, înţeapă destul de tare.
Henry şi-a revenit şi el după traumatismul suferit. Doar o cicatrice mică, ce se întindea de la sprânceană în sus pe frunte, îi aducea aminte de cădere. Urmările comoţiei cerebrale fuseseră scurte şi uşoare. O vreme Henry a suferit de dureri de cap, dimpreună cu o senzaţie uşoară de greaţă, însă aceste simptome au dispărut cu timpul. A fost externat după patru zile.
rMN-ul, CT-ul şi electroencefalograma nu au arătat nici o leziune serioasă a vaselor, spuse doctorul eliberând biletul de externare; de asemenea, nu au evidenţiat nici o leziune a creierului. În linii mari, aţi scăpat uşor! doctorul îl privi pe Henry pe deasupra ochelarilor. Aţi avut noroc că piatra de care v-aţi lovit era acoperită cu alge: capul a alunecat şi lovitura nu a fost directă. Dacă piatra ar fi fost curată poate că acum nu am mai fi stat de vorbă. În plus, durerile de cap v-au lăsat destul de repede… Apropo, cu ce v-a dat pe cap îngrijitoarea? Dacă nu greşesc, are pregătire medicală?
227
mi-a spus că este ulei de la candela care arde la moaştele Sfântului Pantelimon din Grecia, din Muntele Athos, răspunse Henry. L-a primit de la unul dintre enoriaşii bisericii la care merge. Este o femeie credincioasă şi a profesat ca medic în ţara de origine. Credeţi că acest ulei ar fi putut avea vreun impact real asupra durerilor mele de cap?
mi-e greu să spun, răspunse doctorul, mai mulţi factori ar fi putut să fie decisivi. În plus, eu nu sunt un om religios… Pot doar să constat că lucrurile stau mult mai bine decât se întâmplă de obicei în asemenea situaţii. Nu avem motive să vă ţinem în continuare internat vă aşteptăm peste o jumătate de an pentru un control de rutină, în cazul în care nu vor apărea alte probleme. Fireşte, dacă nu vă veţi simţi bine, prezentaţi-vă imediat. Până atunci, vă doresc numai bine, faceţi surfing în locuri unde nu sunt stânci sub apă!
vă mulţumesc, domnule doctor! Henry îi strânse mâna şi ieşi din cabinet.
În timpul spitalizării, Ana şi Maşa au stat cu el. Domnul Manuel aranjase repede toate chestiunile legate de asigurarea unui loc peste noapte la spital. Adevărul este că Ana nu-l părăsea pe Henry nici pe timpul nopţii, ci se aşeza cu mătăniile în mână într-un fotoliu mare din colţul salonului şi, aţipind câteodată, îl supraveghea toată noaptea pe bolnav.
Chiar în prima seară după întoarcerea la casa din Gale, Henry, Ana şi Maşa au organizat o cină festivă, mai ales că aveau multe motive de a sărbători. Pe balconul mare, masa era aranjată cu cea mai bună veselă din casă, tacâmurile şi candelabrele de argint sclipeau discret, accentuând nobleţea atmosferei. Bucatele din peşte şi fructe de mare gătite de Ana, combinate cu verdeaţă proaspătă şi legume coapte la grătar, erau nespus de delicioase. Nu întâmplător Henry pomenise de stelele Michelin.
228
Maşa a îmbrăcat o rochie albă, elegantă şi a încălţat o pereche de balerini, fiind absolut încântătoare în noua ei ţinută. Ana, în ciuda insistenţelor lui Henry, refuzase categoric orice haină nouă, invocând „valiza plină cu haine, pe care nu le va purta în veac”, şi a ieşit pe balcon într-o bluză ieftină, albă, călcată cu grijă, şi o fustă albastră cu o croială clasică. Henry, profitând de faptul că răposatul Roger, care făcea mari eforturi să se menţină într-o formă sportivă bună, purta haine de aproape aceeaşi mărime cu fiul său, şi-a ales din garderoba tatălui un costum cenuşiu-închis şi o cămaşă albă, hotărând să nu-şi mai pună cravată.
înainte de a se aşeza la masă, Ana propuse să spună o rugăciune. Maşa o susţinu bucuroasă, iar Henry dădu din cap afirmativ.
doamne! rosti Ana, îndreptându-şi privirea spre întunericul catifelat al cerului presărat cu stele. Îţi mulţumim pentru toate milele Tale bogate, pe care le reverşi din belşug asupra noastră, a robilor Tăi nevrednici! Nu ne lăsa cu milostivirea Ta nici de acum înainte, ci dăruieşte-ne tot ce ne este de folos pentru mântuire şi viaţă veşnică! Binecuvântează-ne masa şi pe noi înşine, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!
Ea se închină şi făcu semnul crucii asupra mesei, Maşa se închină în urma ei. Henry, pentru a le face pe plac, îşi făcu de asemenea semnul crucii.
rostiţi un toast! zise Ana, atunci când Henry umplu paharele lor cu vin alb, iar în al Maşei turnă din carafă suc de portocale. Mi se pare că aveţi multe motive!
da, aşa este, zise Henry îngândurat, ţinând paharul cu picior lung, aş dori să spun atât de multe, încât nici nu ştiu cum să formulez totul în câteva cuvinte… Dar nu, se pare că ştiu! Cu toate că nu sunt un om religios poate că deocamdată
229
nu sunt mi se pare că gândurile şi sentimentele mele pot fi redate cel mai bine prin cuvintele pe care le-am auzit în ultima vreme de la oamenii credincioşi: de la dumneavoastră, de la părintele Vasile, de la părintele Ignatie. Pe scurt… El ridică paharul, uitându-se la Maşa şi Ana Mihailovna cu o privire veselă, dar totodată serioasă. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
în seara zilei următoare Henry şi Maşa ieşiră pentru prima oară să alerge împreună de-a lungul oceanului.
CAPITOLUL 37
A mai trecut o lună, însă părintele Ignatie nu suna. Henry încercase să-l sune de câteva ori, dar robotul telefonic răspundea: „Aparatul abonatului este deconectat sau se află în afara ariei de acoperire.” Henry s-a gândit să lase lucrurile să curgă de la sine şi să se înarmeze cu răbdare. De faptul că întâlnirea lui cu părintele Ignatie va avea loc el nu se îndoia nici o clipă. În plus, părintele Ignatie avusese dreptate: din momentul ultimei lor convorbiri, Henry chiar avea cu ce să-şi ocupe timpul. După spectacolul uimitor de surfing, ce dăduse peste cap viaţa locatarilor casei din Gale, Henry simţea clar începutul unei etape noi, greu de imaginat, în felul în care percepuse până atunci lumea.
Pe plan exterior, cotidian, lucrurile se aranjau uşor şi pe nesimţite, parcă de la sine. Maşa şi-a început studiile la o mică şcoală privată, dotată cu toate cele necesare procesului de învăţare şi activităţilor extracuriculare, cu un director inteligent şi binevoitor, cu profesori tineri şi entuziaşti şi elevi selecţionaţi cu grijă. Henry a vizitat două dintre cele mai mari şi renumite şcoli din Algarve – „Nobel” de lângă Lagoa şi „Şcoala Sfântului Laurenţiu” din Almancil dar aceste instituţii de învăţământ nu l-au prea satisfăcut. Dimpotrivă, atunci când a intrat în curtea şcolii „Laurencio”, a simţit deodată un alt duh greu de explicat, dar propriu pentru instituţiile cu istorie, tradiţie şi cultură. Nu se înşelase. După o evaluare, un interviu cu psihologul şcolii şi cu direc torul
231
însuşi, Maşa a fost admisă în clasa a noua, unde învăţau copii de 13-14 ani.
am putea să o primim pe fetiţă în clasa a zecea, dar acolo nu-i va fi uşor să se menţină la acelaşi nivel cu colegii, zise domnul Philippe, directorul şcolii, analizând rezultatele evaluărilor la câteva obiecte. Mai bine ar fi să intre anul acesta într-un ritm de învăţare, să aprofundeze materiile la care are lacune, să se adapteze la mediul şcolar şi să-şi însuşească liniştit de la anul programa de clasa a zecea.
Psihologul i-a testat capacităţile în planul dezvoltării personale şi sociale. Testele au arătat o pregătire destul de bună la disciplinele fundamentale.
putem spune că aţi avut noroc: pentru noi primirea unui elev nou în cursul anului şcolar e o situaţie neobişnuită.
Dar în mod surprinzător s-a eliberat un loc tocmai în clasa a noua, în urma plecării inopinate a unuia dintre elevii noştri în Germania, ceea ce ne-a oferit posibilitatea să o primim la şcoală pe Maria.
Maşei i-a plăcut şcoala. Stăpânind destul de bine limba engleză, pe care o studiase şi la şcoala Sfântului Iosif din Addis-Abeba, s-a obişnuit repede cu predarea în această limbă la şcoala „Laurencio”. Profesorii şi ceilalţi copii au primit-o prietenos, apreciind imediat sinceritatea şi bunăvoinţa ei. În cadrul şcolii funcţiona un cerc sportiv de atletism, iar Maşa s-a înscris imediat. În fiecare dimineaţă Henry o ducea pe Maşa la şcoală cu maşina, se întorcea acasă şi, punându-şi un trening, alerga de-a lungul oceanului până la Armaşâo de Pera. La întoarcere, făcea duş şi lua micul dejun cu Ana, apoi urca în birou, unde petrecea ceva timp, lucrând la teza de doctorat.
După convorbirea cu părintele Ignatie, lui Henry i s-a trezit dorinţa de a-şi revizui teza de doctorat despre Dostoievski,
232
de a aborda altfel analiza şi interpretarea materialului şi de a duce la bun sfârşit munca începută, nu atât pentru susţinerea tezei şi obţinerea titlului, cât pentru încheierea demersului ştiinţific. În privinţa susţinerii tezei nu era încă decis.
După amiază, Henry cobora la bucătărie, lua prânzul, după care îşi bea cafeaua pe balcon, unde i se alătura de obicei şi Ana. Discutau mult, trecând uneori de la subiecte cotidiene la cele duhovniceşti. Henry îi punea întrebări despre lucruri care-l interesau, asculta cu atenţie, încerca să înţeleagă, adeseori cerea lămuriri. Uneori Ana mergea în cameră şi-i aducea vreo carte din biblioteca ei modestă, cu cărţi patristice, alese cu grijă. Îi citea vreun pasaj sau îi dădea pur şi simplu cartea lui Henry, sugerându-i fragmentul pe care trebuia să-l citească. De obicei, el citea toată cartea. Apoi Henry pleca la şcoală după Maşa, încercând să ajungă înainte de terminarea orelor, pentru a aştepta liniştit fetiţa în parcarea şcolii. De trei ori pe săptămână, după ore, intra pe terenul şcolii şi, aşezându-se pe o bancă din rândul de sus, urmărea cum Maşa, împreună cu ceilalţi elevi, alerga sub îndrumarea antrenorului pe pistele stadionului. Zărindu-l pe Henry, Maşa îi făcea cu mâna, zâmbind cu veselie. Fetiţa învăţa repede tehnicile de alergare pe diferite distanţe, iar la sfârşitul anului şcolar a reuşit să devină cea mai bună din şcoală la alergare.
După ore, Henry o aducea pe Maşa acasă şi o încredinţa în mâinile sigure ale Anei, care o hrănea şi o ajuta la cele câteva teme pe care le avea. Uneori mergea şi Ana cu Henry să o ia pe Maşa de la şcoală, după care intrau în drum spre casă într-un centru comercial, pentru a-i lua Maşei vreo carte sau haine şi pentru a face provizii pentru câteva zile.
După ce-şi isprăvea temele, Maşei îi plăcea să înoate în piscina din curte, folosind sistemul de înot contracurent la
233
viteza medie şi lucrând cu stăruinţă cu mâinile şi picioarele, pentru a se menţine la mijlocul piscinei şi a nu fi împinsă de apă înspre peretele opus.
Cam pe la ora cinci după-amiază Henry şi Maşa, schimbându-se în haine de sport, ieşeau din casă la alergarea de seară şi, coborând pe plajă, alergau în freamătul constant al valurilor şi în ţipetele pescăruşilor până la capătul plajei Praia Grande, ce continua cu plaja urbană Armaţâo de Pera şi se termina cu stâncile gălbui-brune de la marginea oraşului. Acolo se întorceau şi o luau în direcţia opusă. De obicei alergau în tăcere, schimbând rareori câteva vorbe, care erau mai mult recomandările lui Henry cu privire la tehnicile de alergare. Parcurgeau în jur de unsprezece kilometri şi, întorcându-se acasă transpiraţi şi obosiţi, Henry şi Maşa mergeau în camerele lor, făceau duş, coborau la parter, unde Ana aşeza deja masa pe balconul mare, şi luau masa împreună. Cina era de obicei uşoară, constând mai ales din peşte şi legume în zilele de luni, miercuri şi vineri şi diferite budinci din brânză, produse lactate, completate cu salate de fructe în celelalte zile. În mod tradiţional, cina se încheia cu un ceai şi o prăjitură cu puţine calorii. La ceai stăteau de vorbă, ascultau împreună muzică sau vizionau filme de familie. Apoi, urându-şi „Noapte bună”, se retrăgeau, fiecare în camera lui. Ana şi Maşa se rugau înainte de culcare: Maşa mai puţin, iar Ana ceva mai mult.
Henry îşi alegea de obicei o carte din biblioteca bogată a tatălui său, se aşeza în fotoliul comod din colţul dormitorului şi citea, până când simţea că-l cuprinde somnul. Atunci se culca şi adormea, nădăjduind în taină să se învrednicească noaptea de vizita mult dorită… Dar Inese nu-i mai apărea în vis henry dormea fără vise.
în zilele de sâmbătă, pe la şapte seara, Henry le ducea pe Maşa şi pe Ana la biserica din oraşul Faro, unde se afla parohia
234
Bisericii Ortodoxe Ruse. Acolo participau la slujba de seară. Henry intra împreună cu ele în biserică, se închina după cuviinţă, le cumpăra Maşei şi Anei lumânări de ceară ce miroseau a miere, apoi, rămânând de complezenţă câteva minute la intrare, îşi făcea încă o dată cruce şi se retrăgea din biserică. Considera că nu era corect să stea în biserică atâta vreme cât nu înţelegea ce se petrece acolo şi de ce ar avea nevoie de asta. În timp ce Maşa şi Ana se aflau la slujbă, Henry se plimba prin oraş, căutând să nu se depărteze prea mult de piaţa de lângă cimitirul vechi, unde se afla mica biserică cu un cuib mare de berze pe turlă. Henry revenea la biserică şi, citind în maşină vreo carte, le aştepta pe Ana şi Maşa să se întoarcă de la slujbă. Nu îndrăznea să-l deranjeze pe părintele Vasile cu întrebările pregătite pentru părintele Ignatie, văzând câţi enoriaşi aveau nevoie de sfatul lui după terminarea slujbei.
Duminica dimineaţa Henry le ducea iarăşi la Sfânta Liturghie. Luându-le lumânări şi lăsându-le bani pentru pomelnic şi jertfă, părăsea biserica, considerând că nu avea dreptul să participe la o Taină a Bisericii atât de importantă pentru creştinii credincioşi.
Cina de duminică seara se distingea printr-o servire festivă şi o nouă specialitate culinară, gătită de Ana cu ajutorul Maşei, care învăţa de la ea arta gastronomiei.
Vipera din gânduri nu-şi mai făcea apariţia. Părintele Ignatie nu dădea nici un semn deocamdată.
CAPITOLUL 38
A mai trecut un an.
Maşa a sărbătorit împlinirea vârstei de 15 ani la stadionul principal din Algarve, în apropiere de Faro, unde se organiza o competiţie de atletism pentru copii şi adolescenţi, cu participarea tuturor cluburilor şi secţiilor sportive de atletism de pe lângă şcolile din regiunea Algarve. Maşa alerga la proba de 800 de metri.
maşa, este important să nu uiţi că obiectivul tău nu e să ajungi la linia de sosire, nici să câştigi, ci să probezi ceea ce ai învăţat în timpul antrenamentelor.
înainte de a începe cursa, Henry îi dădu fetiţei ultimele sfaturi, alături de antrenor, în zona de pregătire a sportivilor, înainte de ieşirea pe pistă.
nu te gândi la ceilalţi concurenţi, nu te gândi cine va sta pe podium, doar parcurge-ţi distanţa cinstit, aşa cum ţi-a spus chiar acum domnul antrenor. Bine?
bine, Henry! Voi face tot posibilul! răspunse fetiţa, arătându-şi dinţii albi într-un zâmbet larg. Nu am aproape nici o emoţie! Pur şi simplu, mi se pare foarte interesant tot ce se întâmplă în jur, e atâta lume în tribune, participă atât de mulţi băieţi şi fete, e atât de grozav totul! Iar eu voi alerga pe un stadion atât de mare, întocmai ca Pamela Jelimo la Jocurile Olimpice!
ea şi-a început cariera la competiţii pentru copii şi adolescenţi, clătină din cap Henry. Şi tu, la fel ca ea, s-ar putea
236
să alergi cândva la Jocurile Olimpice! Hai, e timpul să pleci!
Henry se aplecă şi o sărută pe Maşa pe frunte, ea îi răspunse cu un sărut pe obraz şi, întorcându-se, îi făcu cu mâna Anei, care şedea puţin mai departe, în tribună. Apoi îşi făcu cruce şi merse spre linia de start.
Se auzi o salvă. Un grup de fetiţe luară startul.
uitaţi-vă la ea! Uitaţi-vă ce face! Joâo, tânărul antrenor al Maşei ce stătea lângă Henry, nu putea să-şi ascundă emoţiile. I-am zis să încerce să rămână în faţă în prima jumătate a cursei, or ea, după 200 de metri, este deja prima, şi încă cu ce avans! Priviţi! Zboară, nu alta! Ce fetişcană! Sper să-şi păstreze puterile pentru sprintul din final!
Maşa chiar alerga extraordinar uşor, frumos, de parcă nici n-ar fi atins cu tălpile suprafaţa pistei de alergare. Le depăşise pe celelalte concurente, încât victoria sa părea sigură. Galeriile exaltate făceau gălăgie.
da! Da! Aşa, haide! striga Joâo. Acum, sprintul, hai! Aşa! E un record! Se întoarse spre Henry cu ochii radiind de bucurie şi, neputându-şi stăpâni emoţiile, îl strânse în braţe. Maşa a bătut recordul oraşului Algarve! exclamă el. Ea nu e o simplă câştigătoare, e deţinătoare a unui record! 2:21:12 — este prima la grupa ei de vârstă!
Se năpusti în întâmpinarea Maşei care venea la pas, obosită. Henry îl urmă.
henry, cum ţi s-a părut? întrebă fetiţa după primele îmbrăţişări şi felicitări. Am făcut totul aşa cum ţi-ai dorit?
eşti o campioană! clătină din cap Henry, zâmbind vesel. Ai făcut totul mult mai bine decât îmi imaginam!
m-am rugat în timpul probei! spuse Maşa, privindu-l în ochi. Şi mama Ana s-a rugat pentru mine acolo, în tribună! Am simţit asta.
237
şi eu m-am rugat pentru tine, zise serios Henry.
Seara, după toate evenimentele, după înmânarea trofeului şi a cupei oraşului Algarve, după felicitările din partea echipei şcolii şi a directorului, după fotografiile oficiale cu cupa pe care Maşa o donă muzeului şcolii -, după toată forfota de bucurie, la întoarcerea acasă, se adunară cu toţii la masa din balcon.
maşa! ridică Henry paharul cu vin roşu. Primeşte felicitările mele pentru performanţa ta. Mă bucur că faptul că te vei pune pe picioare, că vei merge şi vei alerga s-a adeverit astăzi! Sărbătoarea ta de azi este o sărbătoare pentru noi toţi, atât pentru mine, cât şi pentru Ana; victoria ta este în parte şi victoria noastră. Sunt fericit pentru noi şi aş vrea să spun… el se opri, căutând cuvintele potrivite, aş vrea să spun…
slavă lui Dumnezeu pentru toate! îl ajută Ana.
da! confirmă Henry. Mai bine nici că se putea: slavă lui Dumnezeu pentru toate!
îndată ce lăsă paharul pe masă, din bucătărie se auzi sunând telefonul fix.
continuaţi să mâncaţi, le spuse Henry, mă întorc imediat!
Se întoarse cam peste douăzeci de minute, serios şi îngândurat.
s-a întâmplat ceva, Henry? îl întrebă Ana.
Maşa se uita la el cu o privire neliniştită, fără a scoate o vorbă.
maşa! i se adresă Henry, aşezându-se. Acest telefon te priveşte pe tine. M-au sunat de la cel mai bun club de atletism din Lisabona. Au urmărit înregistrarea cu competiţia la care ai participat astăzi; reprezentantul lor a fost acolo.
şi ce vor de la Maşa? îl întrebă Ana.
238
ce fel de viitor? nu înţelese Maşa.
ei propun să te înscrie la una dintre cele mai bune şcoli-internat cu profil sportiv de lângă Lisabona, răspunse Henry, să te pregătească cu cei mai buni antrenori portughezi la baza lor sportivă, care este foarte bine dotată. Sunt gata să plătească toate cheltuielile legate de pregătirea ta şcolară, cazarea în campusul şcolii, hrană, haine, asigurare medicală, antrenamente, deplasări la competiţiile din ţară şi din străinătate. Sunt de acord să semneze un contract pe o perioadă de zece ani. Îşi asumă dreptul de a încheia pentru tine contracte de reclamă la haine sau echipamente sportive. Premiile şi onorariile pentru publicitate vor fi virate în contul tău bancar, pe care vei putea să îl foloseşti după majorat. Cu excepţia situaţiilor de forţă majoră, ei garantează că, pregătită de ei, vei câştiga la campionatele europene şi mondiale şi-ţi vei asigura un loc în echipa naţională la Jocurile Olimpice. Cu alte cuvinte, ei spun că la clubul lor vei avea asigurată o carieră sportivă de cel mai înalt nivel. M-au rugat să le dau răspunsul zilele următoare. Este şansa ta să-ţi împlineşti visul de a deveni ca Pamela Jelimo, ori poate chiar de a o depăşi. Este decizia ta, viaţa ta!
Henry tăcu. Tăcea şi Ana, cu ochii închişi fie gândindu-se la ceva, fie rugându-se. Tăcea şi Maşa, cu privirea aplecată asupra inelului şervetului pe care-l răsucea între degete. Peste un minut fetiţa puse inelul pe masă şi se uită la Henry:
prin urmare, dacă voi accepta această propunere, va trebui să plec şi să te las singur?
de ce singur? strânse din umeri Henry, uitându-se la Ana. Cred că mama Ana va rămâne cu mine şi mă va ajuta în gospodărie. Am putea să te vizităm în campus, să venim la competiţiile la care vei participa, în vacanţă te vei întoarce aici să te odihneşti…
239
pot să mă retrag ca să mă rog şi să mă gândesc? întrebă Maşa, ridicându-se de la masă.
desigur! spuse Henry convingător. Chibzuieşte cât consideri necesar. Este viaţa ta şi numai tu trebuie să decizi, voi fi de acord cu orice hotărâre vei lua!
Maşa se sculă de la masă şi plecă în camera sa.
ce ispită… oftă Ana.
Henry îşi mai turnă în pahar vin roşu fără a scoate o vorbă şi-l bău cu înghiţituri mari. Maşa se întoarse peste zece minute.
m-am gândit şi am luat o decizie, spuse ea.
Privirea Maşei era calmă şi serioasă, de parcă nu mai era aceeaşi adolescentă veselă şi plină de viaţă, care cu puţin timp în urmă stătea la masă copleşită de fericire. Era o tânără matură, încrezătoare în propriile puteri, conştientă de responsabilitatea ei.
nu voi merge la Lisabona şi nu voi încheia nici un contract cu acest club. Nu voi mai alerga la curse şi nu mai vreau să fac sport. Voi alerga numai cu tine, Henry, pe malul oceanului. Apoi, observând întrebarea mută din ochii lor, ea continuă: Vreau… să dansez! Te rog, Henry, înscrie-mă la cursuri de dans latino!
CAPITOLUL 39
În Algarve sunt multe şcoli şi academii de dans. Fiica mea cea mică face balet, rosti îngândurat domnul Manuel. Cei mai buni instructori sunt desigur ruşii, lucru de înţeles, având în vedere renumele şcolii de balet ruse… Cele mai vestite şcoli de balet de aici aparţin Anei Keller şi Anei Brito, doar că ele se ocupă de copii cu vârsta cuprinsă între 5 şi 15 ani; o şcoală bună este şi cea a Clarei Nunes… Dar ştiţi, nu departe de dumneavoastră, în orăşelul Guia, s-a deschis în urmă cu câţiva ani o şcoală nouă, la sala municipală. Coregrafa este rusoaică, o cheamă Svetlana Aleksandrova. Este balerină profesionistă, venită în Portugalia de curând! Predă balet clasic, dansuri de bal şi latino. În aceeaşi clădire se face şi kizomba, dar într-o altă sală şi cu alt instructor. Poate merită să începeţi dansul la această şcoală. La concursul din acest an al şcolilor de dans pentru copii şi adolescenţi din Albufeira, elevii Svetlanei Aleksandrova au luat locul patru în condiţii de concurenţă serioasă cu şcoli vechi şi renumite.
Vă trimit adresele şi contactele şcolilor de dans, dar, bineînţeles, e mai bine să vizitaţi toate şcolile şi să vedeţi totul cu propriii ochi. Începeţi cu Guia sala municipală se află pe partea dreaptă, în direcţia oceanului. Dacă veniţi dinspre sensul giratoriu cu cocoşii, de pe drumul naţional 125, imediat după capelă şi restaurant, în aceeaşi clădire cu ele.
vă mulţumesc, domnule Manuel!
Henry se ridică, strânse mâna managerului şi ieşi din birou. Plecă cu maşina din Albufeira pe drumul naţional 125
241
spre Guia, unde intenţiona să viziteze studioul Svetlanei Aleksandrova. Parcurgând repede cei zece kilometri până la sensul giratoriu cu cocoşii şi cotind la dreapta înspre ocean, Henry începu să cerceteze clădirile din dreapta lui. „Aici e capela, restaurantul, iată, o intrare separată în clădire, uite şi un panou… a Escola de danţa, se pare că este aici!” henry opri maşina într-o parcare mică, aflată imediat după clădire. Se apropie de uşa lângă care atârna panoul cu denumirea şcolii de dans era deschisă. Intră şi se pomeni într-un hol lung, unde uşa cea mai apropiată de intrare era întredeschisă. Se auzeau sunete de pian, iar o voce puternică de femeie dădea indicaţii în limba portugheză, alternându-le cu cuvinte în franceză, cum ar fi exercice, epaulement, battements tendu.
Aruncând o privire scurtă pe uşa întredeschisă, Henry văzu o sală destul de spaţioasă, cu trei pereţi acoperiţi de oglinzi, iar în faţa lor era montată o bară de lemn fixată în perete, la aproximativ un metru de pardoseală. De-a lungul barei stăteau vreo şase sau şapte fetiţe de 12-13 ani, în colanţi albi şi body-uri negre, cu funde albe în părul strâns în coc şi cu espadrile moi în picioare.
Lângă Henry stătea o femeie de înălţime medie, bine făcută, de vreo 40 de ani, într-o bluză roşie cu mânecă scurtă şi o pereche de colanţi negri până la glezne. În picioare avea pantofi negri din piele cu toc mic; părul castaniu-închis nu foarte lung era strâns la spate în coadă, iar bretonul drept îi venea până la sprâncene. Femeia îi făcea din când în când semne pianistului, le dădea anumite indicaţii fetiţelor care, executându-le, îşi mişcau picioarele ba într-o parte, ba în faţă, ridicau mâinile şi se lăsau pe spate, îndoindu-se de la mijloc.
„Se pare că ea este Svetlana Aleksandrova”, se gândi Henry. Se depărtă de uşă, nedorind să-i distragă din întâmplare atenţia. Pe hol văzu un panou cu programul orelor şi numărul
242
de telefon al coordonatoarei studioului, îl fotografie cu telefonul mobil şi ieşi din clădire.
henry! Ana se uită la el cu o privire îngrijorată. Sunteţi sigur că Maşa ar trebui să urmeze orele de dans latino? Am văzut la televizor ce implică asta şi am rămas cu impresia că nu este una dintre cele mai decente activităţi pentru o fetiţă modestă şi credincioasă.
mi-e greu să apreciez, ridică Henry din umeri, sunt un profan în privinţa dansurilor, e un subiect care nu m-a preocupat niciodată şi nu ştiu prin ce diferă dansurile latino americane de toate celelalte.
În opinia mea, continuă politicos Ana, de vreme ce fetiţa vrea să danseze, poate ar fi mai bine să practice dansuri clasice?
haideţi să vorbim despre asta cu ea după ce va veni de la şcoală, spuse Henry. Chiar acum, pe drumul de întoarcere de la domnul Manuel, am trecut pe la o şcoală pe care mi-a recomandat-o, nu departe de aici. Şcoala se află în localitatea Guia, foarte aproape de noi, într-o sală municipală. Când am intrat, orele erau în toi. Mi s-a părut, atât cât mă pricep, că acolo se face mai degrabă balet clasic decât dansuri latino-americane sau altceva de acest fel; şcoala este coordonată de o balerină rusoaică pe nume Svetlana Aleksandrova.
svetlana Aleksandrova? ridică din sprâncene Ana. Nu cumva este aceeaşi Svetlana Aleksandrova care în urmă cu vreo douăzeci de ani a câştigat concursul internaţional de balet din Moscova, de la teatrul „Bolşoi”? Mi se pare că a luat premiul cel mare!
nu ştiu, strânse din umeri Henry. Dar de unde îi ştiţi numele?
nu uitaţi că m-am născut în Uniunea Sovietică, zâmbi Ana, iar pentru noi baletul era un element principal al vieţii
243
culturale, mai ales pentru intelectuali, deci şi pentru medici. Evenimente precum concursurile internaţionale cu participarea artiştilor de balet şi a coregrafilor le urmăream la televizor cu sufletul la gură, după care, la serviciu, discutam despre concurenţi… ce vremuri! Mi-o amintesc pe acea fetiţă delicată şi mică de statură svetlana Aleksandrova -, executa un număr, partida Kitri din Don Quijote ah, şi cu ce pasiune o făcea! Oare este şi ea acum aici?
cred că vom afla în curând, zise Henry, uitându-se la ceas. Dacă doriţi, putem să mergem împreună la şcoală după Maşa, iar pe drumul de întoarcere să trecem prin Guia. Vom ajunge chiar la finalul orelor de dans.
cu mare plăcere! Ana îşi scoase şorţul. O să mă schimb repede!
Maşa se pierdu cu firea atunci când Henry o anunţă unde intenţiona să meargă.
vai! în ochii fetiţei se oglindi o uşoară spaimă. Ea este o balerină adevărată? O să mă verifice?
pentru început, doar vom sta de vorbă, răspunse Henry, tu o vei vedea pe ea, ea pe tine, iar, dacă vă veţi plăcea, vom putea discuta despre o eventuală înscriere la şcoala ei de dans. Ana mi-a spus că a văzut-o cândva la televizor şi i-a plăcut.
a fost extraordinară! reacţionă de pe bancheta din spate Ana. Maşenka, crede-mă, se mişca precum un fluture în zbor, de parcă nu ar fi avut deloc greutate, dar cât de frumos, cât de graţios dansa! Eram încântată, acum nu-mi vine să cred că am s-o văd cu propriii mei ochi!
am ajuns! Henry intră în parcare şi lăsă maşina la soare. Să mergem, să facem cunoştinţă cu renumita dansatoare!
La intrarea în incinta şcolii fură cât pe ce să se ciocnească de Svetlana Aleksandrova, care tocmai ieşea din sală.
244
ea este! îi şopti Ana emoţionată la ureche Maşei. Am să-ţi arăt acasă cum dansa!
bună ziua! răspunse la salut balerina, privindu-i blând. Vorbiţi rusa? Sunteţi ruşi?
în parte, zâmbi Henry, eu sunt pe jumătate francez, Ana este din Moldova, iar Maşa…
eu sunt rusoaică! interveni Maşa. Sunt creştină ortodoxă rusă!
minunat, zâmbi balerina, cu ce pot să vă ajut? Cineva doreşte să danseze?
eu! spuse Maşa. Eu vreau să dansez!
Svetlana Aleksandrova o examină rapid cu privirea din cap până-n picioare şi deschise larg uşa spre sală, unde câteva fete şi câţiva băieţi îşi strângeau bagajele după terminarea orelor.
vă rog! Balerina făcu un gest elegant cu mâna, invitându-i pe toţi să intre.
Henry cu Maşa şi cu Ana intrară în sală.
cum te numeşti? o întrebă Svetlana Aleksandrova pe Maşa, privind-o în ochi.
maşa, răspunse fetiţa, fără a-şi întoarce privirea. Maria…
bine, Maşa, spuse balerina, scoate-ţi tenişii şi arată-mi tălpile.
hm! făcu ea, după ce pipăi şi răsuci în toate părţile fiecare dintre tălpile fetiţei. Asta-i bună! Hai, apropie tălpile, depărtează vârfurile la maximum şi lasă-te pe vine, depărtează genunchii cât poţi de tare, nu-ţi fie frică, ţine-mă de mâini… Extraordinar! Are o flexibilitate uimitoare! Aşa, stai drept, apleacă-te în faţă, într-o parte, în spate… nici o frică, te ţin! Poţi să faci şpagatul? Haide, întâi longitudinal, aşa… acum transversal… am înţeles, ridică-te! Repetă după mine ritmul! balerina bătu din palme. Acum acesta! Păi, pentru
245
copiii de obârşie africană nu e lucru de mirare au un talent înnăscut… Cântă după mine această melodie!
Svetlana Aleksandrova fredonă o melodie simplă, pe care Maşa o repetă întocmai.
da!., o privi balerina pe Maşa cu sprâncenele ridicate. Ce fel de sport ai practicat? Atletismul? Ei bine, nu e cel mai rău lucru pentru o dansatoare, e remediabil… Deci! se întoarse spre Henry. În urmă cu vreo opt ani fetiţa dumneavoastră, cu calităţile ei, ar fi fost primită cu braţele deschise la şcoala de balet de pe lângă teatrul „Bolşoi”, care acum se numeşte „Academia de Coregrafie din Moscova”. Este foarte înzestrată: vorbim de flexibilitate, căpută, coordonare a mişcărilor, simţ al ritmului şi muzicalitate, farmec natural şi măiestrie… Acum, sigur, nu mai poate fi vorba de o carieră serioasă în balet, dar are perspective dacă va munci asiduu. Va putea câştiga toate concursurile pentru amatori dacă, bineînţeles, va munci ca un „cal de povară” iertată să-mi fie expresia!
eu nu vreau să câştig competiţii! rosti Maşa, lăsându-şi ochii în pământ.
aşa! spuse balerina, uitându-se ba la fetiţă, ba la Henry, haideţi să stabilim ţelurile: ce vă doriţi? Am să vă explic de la bun început: muncesc cu două categorii de elevi, cei care vor să obţină rezultate, participând la concursuri, festivaluri, concerte, diferite activităţi festive, altfel spus, dansează în faţa publicului sau se pregătesc să devină dansatori profesionişti. Cea de-a doua categorie este grupa celor mai mari ca vârstă dansează numai din plăcere, pentru a se menţine într-o formă fizică bună, pentru a dansa mai degajat în cercurile lor de prieteni, la serate sau pur şi simplu la sărbătorile de familie. Eu muncesc cu ambele categorii de dansatori fireşte, în funcţie de obiectivele pe care le are fiecare.
246
Maşa! Trebuie să te hotărăşti: pentru ce îţi doreşti să înveţi să dansezi? Iar în funcţie de decizia ta îţi vom organiza pregătirea.
Maşa se uită la Henry şi înţelese din privirea sa că se va bucura de susţinerea lui indiferent de hotărâre.
aş vrea să dansez pentru mine! spuse ea cu încredere. Nu vreau să ies în faţa publicului.
bine! făcu balerina impasibil. Ai avut vreodată vreo experienţă nereuşită în faţa publicului?
a avut una reuşită, zâmbi Henry, în urmă cu trei zile Maşa a devenit campioana oraşului Algarve la alergare, bătând recordul la proba de 800 de metri la Estadio Algarve.
-Hm!
Svetlana Aleksandrova se uită cu interes la fetiţă.
ei bine, Maşa, numele meu este Svetlana Aleksandrova, hai să stabilim un program al lecţiilor. Aşteptaţi o clipă… Antonio! îl strigă ea pe un băiat de culoare înalt, care tocmai ieşea din sală. Apropie-te puţin! Fă cunoştinţă: ea este viitoarea ta parteneră de dans!
CAPITOLUL 40
Au mai trecut doi ani. Maşa a recuperat şi i-a ajuns din urmă pe colegii de vârsta ei, era acum în clasa a douăsprezecea, fiind considerată cea mai bună elevă a şcolii Laurencio.
Henry îşi finaliza studiul literar. Ana se simţea din ce în ce mai rău. Femeia nu prididea să facă toată treaba pe care o făcea de obicei prin casă, doar că acum îi lua mai mult timp. Din când în când, urca în cameră să se odihnească o jumătate de oră, timp în care nu-şi lăsa din mâini mătăniile vechi din lână. La rugăminţile lui Henry de a merge la spital pentru nişte investigaţii, de a se odihni mai mult, de a urma un tratament în vreo staţiune, ea răspundea:
domnul să vă mântuiască pentru grija ce mi-o purtaţi! Vă rog să mă credeţi: sunt şi eu medic, nu există remediu pentru bătrâneţe, totul are un sfârşit se pare că a venit vremea să sufăr de boală… Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Când Maşa a împlinit 17 ani, Henry s-a gândit să-i organizeze o petrecere.
maşa! îi spuse el fetei. Propun să inviţi la ziua ta pe cine doreşti: colegi de clasă, prieteni de la şcoala de dans, enoriaşi ai bisericii la care mergi nu contează numărul! Vom organiza o petrecere în curte, vom face grătar, voi invita un bucătar care s-o ajute pe Ana, să nu-i fie greu să-ţi pregătească masa, vom chema muzicanţii ambulanţi brazilieni care cântă lângă tunelul din Albufeira. Poate ai şi tu vreo propunere interesantă? Aş dori ca ziua ta să fie de neuitat.
248
henry! îl privi Maşa cu ochii îngânduraţi. Nu sunt pregătită acum să-ţi dau un răspuns… Hai să alergăm, între timp voi încerca să mă gândesc, în regulă?
sigur! spuse Henry, uitându-se la ceas. Într-adevăr, a sosit ora alergării de seară.
Primenindu-se, coborâră spre ocean. Mareea era foarte scăzută, fundul nisipos se dezvelea la o distanţă mare, nisipul jilav şi dens sclipea în razele soarelui ce apunea cu scântei de cuarţ umed. În depărtare, la capătul plajei Praja Grande, se zărea orăşelul Armaşâo de Pera, răsfirat cu casele-i sub formă de cuburi mici şi albe de-a lungul litoralului. Dincolo de el, tot pe mal, prin aerul curat al oceanului se vedeau, ca nişte piramide minuscule, turlele vechii capele Senhora da Rocha, aflate pe o stâncă ce înainta în ocean.
Henry şi Maşa alergau alături, ritmic şi armonios, de-a lungul liniei ţărmului, lăsând în urma lor pe cenuşiul nisipului ud două dâre de urme de picioare desculţe. Aceste ture de seară au devenit pentru ei nu doar o gimnastică necesară pentru corp, nu doar un mod de a se menţine într-o stare bună, s-au transformat în ceva mai mult un fel de ritual, asemenea pravilei de seară de rugăciune pentru oamenii credincioşi.
De-a lungul traseului de zece kilometri pe care-l parcurgeau până la capătul Armaţâo de Pera şi înapoi până la stâncile din Gale, Maşa, la îndrumarea Anei şi cu binecuvântarea părintelui Vasile, se ruga cu Rugăciunea lui Iisus, înşirând cu degeţelele de la mâna stângă bobiţele negre ale mătăniilor din lemn de abanos primite de la Henry pe care altădată le purta pe post de brăţară la mâna stângă. După ce spunea la fiecare dintre cele treizeci de bobiţe rugăciunea, lua între degetele arătător şi mare cruciuliţa de argint ce le despărţea şi se ruga Maicii Domnului, rostind uneori „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…” sau rugându-se Preasfintei
249
Fecioare simplu, cu cuvintele ei. Apoi începea iar să zică: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-l pe Andrei!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-o pe mama Ana!”…
Henry nu se ruga în timpul alergării. Nu se ruga deloc, deoarece nu se considera vrednic să se adreseze Celui a Cărui existenţă era gata s-o accepte cu mintea, dar pe Care nu putea să-L încapă în inima lui, subjugată de durerea înăbuşită, care încă nu se stinsese, pricinuită de pierderea celor mai dragi oameni din viaţă.
Maşa, cu sufletul ei fragil şi delicat, Ana, cu inima ei bună şi plină de iubire, au devenit obiectul iubirii şi grijii lui, dar… fotografia lui Stefanie cu micuţa Inese în braţe ce stătea pe masa lui de lucru nu-l lăsa să uite zilele când fericirea lui era absolută şi netulburată, când degeţelele gingaşe ale fiicei îl mângâiau pe faţă, descoperind inconştient prin acea atingere siguranţa şi forţa fiinţei bărbăteşti în tatăl ei, de parcă ar fi modelat în memorie chipul pe care în viitor ar fi trebuit să-l găsească, prin multitudinea de feţe masculine, în cel care ar fi devenit singurul ales al inimii ei. Mâinile lui Stefanie, care-i îmbrăţişau umerii; vocea ei ce-i şoptea cuvinte tainice, pline de exaltare şi patos; ochii ei de o curăţie şi un albastru uimitor, uşor mijiţi, zâmbitori; pistruii mici ce nu dispăreau de pe faţa ei tot anul; părul mătăsos şi blond, buzele… Toate acestea năvăleau în gândurile lui Henry îndată ce rămânea singur în întunericul nopţii şi închidea ochii obosiţi de ecranul calculatorului, punând capul pe pernă, căutând odihnă trupului istovit.
Amintirea apariţiei în vis a fiicei adulte ce-l vizitase şi parcă dorise să-i comunice ceva foarte important i se şterse deja din memorie. De Inese îşi aducea aminte cel mai adesea ca de un bebeluş fericit şi drăguţ.
250
De aceea, măsurând cu paşii ritmici ai tălpilor goale traseul cunoscut până la cea mai mică pietricică spre Praja Grande, Henry îşi ocupa mintea analizând evenimentele zilei trecute, încercând să aprecieze corectitudinea deciziilor şi faptelor sale, multitudinea de întrebări şi probleme apărute în viaţa lor cotidiană. Uneori chibzuia asupra anumitor chestiuni legate de cercetarea lui literară, dar de obicei căuta să lase munca la birou şi să-şi elibereze mintea.
Părintele Ignatie nu l-a mai sunat, nu şi-a făcut apariţia nici la biserica din oraşul Faro, iar părintele Vasile nu ştia nimic de el. Telefonul monahului era de asemenea închis. În rândul enoriaşilor umbla vorba că părintele ar fi în Muntele Athos, cineva l-ar fi văzut în Rusia la Soloveţ sau la Diveevo, altcineva era convins că pur şi simplu s-a zăvorât şi se ruga pentru toată lumea în căsuţa lui, undeva pe coasta muntelui Monchique. Din când în când, Henry mai arunca câte-o privire spre pontoane, în timpul alergărilor de seară împreună cu Maşa pe malul oceanului. Spera să apară silueta uscăţivă a bătrânelului scund cu câinele. Cu timpul, privea în acea direcţie din ce în ce mai rar, după care încetă cu totul să o mai facă.
Ajungând la capătul plajei şi întorcându-se lângă stânci, ca de obicei, Maşa se opri deodată şi se uită la Henry.
henry, ce zici dacă i-aş invita la ziua mea pe Svetlana Aleksandrova şi pe partenerul meu Antonio?
te rog! ridică din sprâncene Henry. Doar am zis că poţi să inviţi pe cine doreşti! Este petrecerea ta, musafirii tăi; vreau să vină toţi cei pe care te-ai bucura să-i vezi!
şi vom putea dansa pe platoul de lângă piscină? îl întrebă iarăşi Maşa.
bineînţeles! dădu Henry aprobator din cap. Vom ridica toate şezlongurile şi umbrelele şi vom avea un ring de dans
251
excelent! Le vom pregăti muzicienilor loc pe gazon, lângă platou, şi veţi putea dansa la lumina lumânărilor. Cred că va fi foarte romantic!
mulţumesc! spuse Maşa, după care îşi reluă cursa spre Gale.
Henry o urmă.
Acasă, în timp ce urca scările ce duceau la etaj, Henry se auzi deodată chemat de Ana şi se întoarse în direcţia de unde auzise glasul. Ana stătea în pragul uşii de la bucătărie, ţinându-se cu o mână de uşor, şi se uita la Henry cu o privire neobişnuită.
henry! i se adresă ea. Aş dori să stăm puţin de vorbă pe balcon câtă vreme Maşa este la duş. Nu aş vrea să audă această discuţie.
sigur! răspunse Henry. Haideţi, vă stau la dispoziţie în totalitate!
Ieşiră pe balcon şi se aşezară într-un capăt mai îndepărtat al casei, în nişte fotolii uşoare din ratan.
vă ascult, spuse Henry, despre ce aţi vrut să vorbim?
ştiţi, rosti Ana după o scurtă pauză, am auzit că i-aţi propus Maşei să invite la ziua ei pe cine doreşte…
da, desigur, confirmă Henry, aş vrea să aibă o petrecere adevărată, frumoasă şi veselă.
ce ziceţi dacă aş invita la această sărbătoare o prietenă de-a mea, de la biserică, în calitate de musafir, dar şi ca să m-ajute la pregătirea mesei festive? spuse Ana uitându-se la Henry.
o cunoaşte bine pe Maşa. Nu cred că fetiţa ar avea ceva împotrivă. M-am gândit să-i propun chiar Maşei să o invite.
ana! zâmbi Henry. Nu văd nici o piedică! Atât dumneavoastră, cât şi Maşa puteţi invita la această sărbătoare pe
252
oricine! Dar nu înţeleg: de ce aţi vrut să discutaţi cu mine în secret?
henry, zise femeia, aruncând o privire spre uşă, ideea este că eu nu mă simt bine; ca medic înţeleg asta foarte bine, dar n-aş vrea să o mâhnesc pe fetiţă înainte de petrecere. Poate că în curând va trebui să plec la fiica mea în Canada sau să mă mut la un centru de îngrijire paliativă în orice caz, şederea în casa dumneavoastră nu cred să dureze mai mult de trei-patru luni…
iertaţi-mă, dar nu înţeleg! Henry clătină din cap, de parcă ar fi vrut să scuture ceva de pe el. De ce să ne părăsiţi, despre ce centru vorbiţi? Staţi puţin…
El încremeni, uitându-se la Ana o bănuială teribilă îl cutremură.
da-da! confirmă femeia. Aţi intuit bine, este vorba de cancer… casus inoperabilis o formă ce nu permite nici o intervenţie. De altfel, nici chimioterapia, nici radioterapia nu ar putea să schimbe situaţia în mod radical poate doar să întârzie puţin sfârşitul, transformând totodată restul vieţii mele într-un chin inutil. Atât în calitate de medic, cât şi în calitate de îngrijitoare, am urmărit în repetate rânduri toate etapele acestui drum şi ştiu foarte bine cum este şi cum mi-aş dori să-l parcurg.
dar… staţi puţin! se tulbură Henry. Am să vă plătesc tratamentul la cele mai bune clinici, la cei mai buni oncologi din orice ţară din lume! Vom putea folosi cele mai bune medicamente din câte există în momentul de faţă! Oare medicina este atât de neputincioasă acum, încât…
mai încet, Henry! Ana, uitându-se îndărăt, îşi puse degetul la gură. Atunci când Domnul îl cheamă pe om, amânarea nu poate fi cumpărată cu toţi banii din lume! Şi nici nu mi-e frică să intru pe uşa pe care scrie „moarte”. Fiind
253
creştină, m-am pregătit pentru acest moment toată viaţa. Fireşte, aş fi vrut să am mai mult timp grijă de dumneavoastră şi de Maşa, dar… Dumnezeu ştie mai bine!
dar cum aşa… ce-i asta… bâigui Henry, nefiind în stare să conştientizeze cele auzite, şi Maşa… cum va trece peste asta?…
tocmai de aceea aş vrea s-o invit la petrecerea Maşei pe o doamnă de la biserică, o cheamă Tamara, spuse Ana, privindu-l în ochi pe bărbat. Aţi văzut-o: cântă la strană şi-l ajută pe părintele Vasile la organizarea meselor în zilele de sărbătoare. Este o femeie tânără, frumoasă, înaltă, brunetă, are 34 de ani, provine din aceeaşi regiune a Moldovei ca mine. E singură; a fost căsătorită o perioadă scurtă la ea în ţară, dar avea un soţ beţiv, care a şi murit într-un accident. De atunci a început să vină la biserică, a venit în Portugalia şi nu s-a mai căsătorit. Este o femeie foarte bună, e aproape prietenă cu Maşa, atât cât e posibil, având în vedere diferenţa de vârstă.
vreţi să mi-o propuneţi în calitate de ajutor în gospodărie, în locul dumneavoastră? întrebă Henry. Când… când dumneavoastră…
nu doar asta, răspunse Ana. Nu de intendentă aveţi nevoie, Henry, aveţi nevoie de soţie! Doliul dumneavoastră s-a prelungit, vă rog să mă credeţi ca pe un om ce vă iubeşte ca o mamă: viaţa continuă! Unii pleacă din ea mai devreme, aşa cum s-a întâmplat cu rudele dumneavoastră, iar în curând se va întâmpla şi cu mine. Alţii petrec în această vale a plângerii o perioadă mai lungă. Încă un an-doi şi Maşa va pleca de-acasă, va trebui să-şi continue studiile la Lisabona sau într-un alt oraş, să-şi facă o meserie, o carieră şi viaţă personală. Este la început de drum. Cu cine veţi rămâne în această casă mare şi minunată, construită nu ca să lânceziţi în singurătate, bărbat în floarea vârstei? Sfânta Scriptură ne transmite
254
cuvintele lui Dumnezeu: „Nu e bine să fie omul singur!” Dumnezeu a creat femeia ca ajutor pentru bărbat, un ajutor nu doar în traiul zilnic, ci şi pentru desăvârşirea în dragoste. Oare cum putem să învăţăm iubirea atunci când nu avem în faţă o persoană pe care s-o iubim?!
Tocmai de aceea aş vrea să o vedeţi pe Tamara în casa dumneavoastră; cine ştie, poate veţi ajunge la părerea că locul ei este aici, iar eu voi muri cu mângâierea că vă las pe mâini sigure de femeie, cu un ajutor şi prietenă fidelă.
Henry tăcea, uitându-se în noapte la cerul înstelat; tăcea şi Ana. Iar după uşa bucătăriei, lipită de toc, fetiţa auzea toată această discuţie cu ochii larg deschişi de durere şi plini de lacrimi, strângând din răsputeri în dinţi capătul ud de transpiraţie al tricoului, ca să îşi stăpânească lacrimile ce o podideau.
CAPITOLUL 41
bună ziua, Henry!
Femeia oacheşă, cu părul închis la culoare, se aşeză la măsuţă, vizavi de Henry, într-un restaurant mic de pe litoralul oraşului Faro.
bună ziua, Tamara! se ridică Henry, salutând-o. Comandaţi ce doriţi, fac cinste!
mulţumesc! Tamara clătină din cap recunoscător şi i se adresă proprietarului în vârstă al cafenelei ce servea pe post de ospătar şi barman în acelaşi timp: Vă rog, o apă plată şi-o cafea.
da, doamnă!
Proprietarul localului se înclină uşor în faţa ei şi se duse spre tejghea.
m-aţi invitat să ne întâlnim, se uită Tamara la el cu ochi pătrunzători. Sinceră să fiu, m-aţi luat prin surprindere, am crezut că o să ne vedem doar la ziua Maşei. Ana mi-a transmis invitaţia din partea fetiţei şi rugămintea ei de a o ajuta cu masa festivă. Deja am acceptat invitaţia amândurora. De ce aţi dorit să ne întâlnim tocmai acum?
vedeţi dumneavoastră, Tamara… Henry căuta cuvintele potrivite. Nu ştiu în ce măsură v-a dezvăluit Ana scopul principal al vizitei dumneavoastră în casa noastră…
la ce vă referiţi? întrebă Tamara. Sunt o femeie simplă, puteţi să-mi vorbiţi pe şleau aşa voi înţelege mai bine!
ana este grav bolnavă şi ar putea să moară în curând, spuse Henry, privind-o pe Tamara în ochi. Nu ştiu dacă v-a
256
spus sau nu, dar ea doreşte să ne apropiem, în speranţa că ne vom plăcea şi ne vom căsători. Astfel nu voi rămâne singur atunci când Maşa va pleca să-şi continue studiile şi să-şi clădească o viaţă independentă după absolvirea şcolii. Ne iubeşte sincer atât pe mine, cât şi pe Maşa, ne doreşte fericirea şi încearcă să ne ajute să o dobândim prin metodele ei.
am înţeles, făcu Tamara.
m-am gândit să ne întâlnim ca să ne lămurim, să nu apară anumite neînţelegeri care ar putea ulterior să vă mâhnească, continuă Henry. Aş vrea să vă spun şi să vă rog ceva. Nu voi putea să vă devin soţ sunteţi o femeie frumoasă, inteligentă, bună şi minunată. Îmi sunteţi foarte simpatică, dar nu intenţionez să mă căsătoresc niciodată. Viaţa conjugală şi fericirea familială nu sunt pentru mine, aşa s-au aranjat lucrurile din cauza unor circumstanţe independente de mine. Este primul lucru pe care am vrut să vi-l comunic.
henry, vă mulţumesc pentru sinceritate! surâse Tamara. Mi-aţi luat o piatră de pe inimă! Sigur, Ana a bătut apropouri. Ştiind despre starea ei de sănătate, mi-a fost greu să o refuz, înţelegând cât de importantă este pentru ea această întâlnire. Ideea este că de vreo două luni încoace un băiat de la biserică îmi face curte este vorba de Igor, l-aţi văzut, citeşte la strană. Pentru prima dată după ce mi-a murit soţul, când am acceptat atenţia unui bărbat. Nimeni nu ştie deocamdată nimic despre asta, nici măcar Ana. Înţelegeţi în ce situaţie stânjenitoare m-am trezit! Slavă Domnului că am avut această discuţie acum!
da, slavă Domnului! Acum, referitor la rugăminte henry se lăsă pe spătarul scaunului. Dacă am înţeles bine, veţi avea nevoie în viitorul apropiat de un serviciu?
mai exact, de un câştig suplimentar neoficial, spuse Tamara. Săptămâna viitoare expiră contractul încheiat
257
cu hotelul la care muncesc. În următoarele patru luni, până-n martie, când va începe un nou sezon turistic, voi primi indemnizaţie de şomaj. Bineînţeles, aceasta nu este mare, motiv pentru care am nevoie în această perioadă de un câştig suplimentar. De obicei, fac curăţenie în casele oamenilor. Aici, la Algarve, vin să locuiască pe timpul iernii mulţi vârstnici englezi, pensionari. Au nevoie de ajutor la menaj, uneori şi la bucătărie.
aş vrea să vă propun o astfel de slujbă la mine acasă, spuse Henry. De fapt, este lucrul pe care şi-l doreşte şi Ana: să ajungeţi în casa noastră şi să comunicăm. De ce nu ar crede că prima parte a dorinţei ei s-a împlinit şi că, poate, cândva între noi ar putea apărea o simpatie reciprocă? Dacă nu i-a mai rămas mult să trăiască, aş vrea să moară liniştită în privinţa mea şi a Maşei. Vă plătesc salariul pe care îl doriţi.
hm, pentru această muncă există tarife standard… răspunse Tamara. Nu voi lua de la dumneavoastră mai mult decât se obişnuieşte. Bine! Sunt de acord. Mi-e dragă Ana, este o persoană foarte bună, o creştină adevărată. M-a ajutat în repetate rânduri, aş vrea şi eu să-i fac o favoare cât mai este printre noi. Ce păcat că în curând va pleca!
Tamara scoase din poşetă o batistă şi îşi şterse lacrimile ce-i apăruseră în colţul ochilor.
În acest caz, vă aştept la mine acasă peste o săptămână!
Henry îşi bău cafeaua şi-i achită proprietarului nota de plată.
vreţi să vă conduc cu maşina?
nu, mulţumesc! răspunse Tamara. Stau la două staţii de-aici, mi-e mai uşor s-ajung pe jos.
atunci vă doresc toate cele bune! Henry îi întinse mâna. La revedere!
la revedere, Henry! Tamara îi strânse mâna. Domnul să vă binecuvânteze!
258
Henry ieşi pe veranda cafenelei şi se îndreptă spre maşina parcată în apropiere.
doi, trei, muzică! Miranda! Ridică degetele! Doi, trei… Fetelor, ascultăm muzica, în clasă muzica e cea mai importantă după profesor! Iulia, genunchii! Doi, trei… Maşa, concentrează-te! Bine, fetelor, bravo! Sofia! Nu lovi cu călcâiul, nu lovi cu călcâiul, pune-l pe podea, aşa, bine! Angela! Ţine capul, uită-te la mine, la mine, nu pe geam! Doi, trei, şi… Maşa! Ascultă muzica! La ce te gândeşti? Concentrează-te! Şi, trei… Sully! întinde imediat, genunchiul întins! Aşa! Ascultăm muzica, fetelor… Maşa, mai repede! Katy, Katy! La patruzeci şi cinci de grade, nu nouăzeci, mai repede! Şi-doi, şi-trei! Bine, fetelor! Bravo!
Svetlana Aleksandrova bătu zgomotos de câteva ori din palme.
gata! Am terminat! Pentru astăzi sunteţi libere. La următoarea oră veniţi cu fustele tutu. Maşa, rămâi puţin!
„Fetele”, dintre care unele se apropiau de vârsta de 40 de ani, răsuflară uşurate şi se îndreptară spre bagajele rezemate de peretele sălii de repetiţie.
Svetlana se apropie de Maşa, ce rămăsese lângă bara pentru balet cu capul rezemat în piept.
maşa! Astăzi n-ai fost în apele tale, ce s-a întâmplat?
Aplecându-se către fată, balerina văzu buza muşcată şi două şiroaie nestăvilite de lacrimi, ce-i udară obrajii negricioşi.
fetiţa mea! Ce ţi s-a întâmplat? Hai să stăm puţin jos, aici, pe băncuţă…
Cuprinzând umerii Maşei ce tresăltau, Svetlana o ajută să se apropie de banca de lângă perete.
ce necaz ţi s-a întâmplat, Maşenka? Hai, fetiţo, spune! şi se uita duios la chipul fetei crispat într-o grimasă de durere. Hai, drăguţa mea, o să-ţi fie mai uşor dacă vorbeşti…
259
mama Ana… mama Ana… articulă cu greu Maşa printre hohotele de plâns ce o podideau va muri în curând! Va muri de cancer… iar pe mine Henry mă va trimite la şcoală în Lisabona… iar el se va căsători cu Tamara… am auzit… Întâmplător… el şi cu mama Ana au vorbit pe balcon… eu mergeam la duş, dar m-am întors după gel… iar ei spuneau…
În cele din urmă, nemaiputând să se abţină, Maşa izbucni într-un plâns amar, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Auzind-o plângând, fetele ce ieşeau pe uşă se opriră. Svetlana Aleksandrova le făcu un semn nerăbdător cu mâna, şi ele se retraseră din sală, închizând încet uşa în urma lor.
o-o! Dar câte necazuri te-au copleşit deodată, sărmana mea! şi o cuprinse pe Maşa cu o mână de după umeri, iar cu cealaltă o mângâia pe cap, pe părul creţ şi negru. Te înţeleg, fetiţo, te înţeleg foarte bine!
Svetlana o strânse cu putere la piept.
plângi, fetiţo, plângi, îţi va fi mai uşor… Eu ştiu ce înseamnă să plângi, am pierdut şi eu persoane dragi… Părinţii, fiul, soţul… Ştiu cum este să-i înmormântezi pe oamenii pe care-i iubeşti… Iar seara să ai o premieră la „Bolşoi”, în rolul principal, şi să nu aibă cine să te înlocuiască, pentru că cealaltă dansatoare şi-a rupt mâna… şi trebuie să radiezi de fericire pe scenă…
şi ei au murit tot împreună, ca ai lui Henry? fata, oprindu-se din plâns, se întoarse către balerină cu ochii mari. Şi părinţii, şi soţul, şi fiul?
nu, fetiţa mea! clătină din cap balerina. Poate că aşa ar fi fost mai simplu să-i plâng pe toţi odată… Părinţii au murit când urmam şcoala de balet, în ultimul an: la început mama de stop cardiac, iar peste o lună tata de dorul ei… Fiul a murit la naştere… Iar soţul… soţul a murit în maşină, în braţele amantei. Într-o iarnă, în garaj, n-a oprit motorul, ca să le fie cald. Au murit sufocaţi de gaze de eşapament…
260
doamne! rosti încet Maşa. Prin câte aţi fost nevoită să treceţi!
am fost nevoită… repetă balerina. Moartea celor apropiaţi nu e cel mai dureros lucru din viaţă, mai ales în meseria mea… Dar despre asta nu trebuie să ştii, fetiţa mea, îţi sunt de-ajuns necazurile tale!
Svetlana se uită la Maşa cu o privire profundă şi compătimitoare.
trebuie să înveţi să înfrunţi aceste necazuri. Să-ţi spun cum?
da! dădu Maşa din cap, ştergându-şi lacrimile de pe obraji.
pentru început, hotărăşte-te pe cine iubeşti mai mult: pe ai tăi sau pe tine însăţi? privirea balerinei deveni severă şi atentă. Pe mama Ana, pe Henry sau pe Maşa?
pe mama Ana! răspunse fata fără a sta pe gânduri, cu ochii aţintiţi asupra femeii. Şi pe Henry, desigur, pe Henry!
atunci, draga mea, vei uita de tine, nici din priviri nu vei lăsa să se-nţeleagă că ai aflat ceea ce ei înşişi nu au vrut să-ţi spună. Îţi vei sărbători ziua de naştere, aşa cum ţi-ai propus; recunoaşte: nu-i aşa că ai vrut s-o amâni?
da, am vrut… fata îşi aplecă uşor capul.
înfăţişarea ta va arăta bucurie şi recunoştinţă pentru sărbătoarea pe care ei vor s-o organizeze din iubirea ce ţi-o poartă! Svetlana o mângâie pe Maşa pe creştet. Iar la petrecere vei dansa cu Antonio, vei dansa aşa, de parcă ai dansa pe scena teatrului „Bolşoi” în aplauzele entuziasmate ale publicului. Ai înţeles?
am înţeles! făcu Maşa, iar în vocea ei se simţea fermitate. Veţi fi alături de mine în acest timp, nu-i aşa?
categoric, fetiţa mea! confirmă cu o mişcare din cap balerina. Şi nu cumva să nu ţii spatele drept, aşa cum te-am învăţat!
261
Uşa sălii se întredeschise şi apăru Henry.
maşa! o chemă el, deschizând uşa mai larg. Bună ziua, Svetlana Aleksandrova! Maşa e liberă? Am venit după ea…
bună ziua, Henry! Balerina întoarse capul spre el. Aşteptaţi-o, vă rog, în maşină, vine imediat!
Aşteptând cam o jumătate de minut după ce Henry închise uşa în urma lui, Svetlana Aleksandrova se întoarse spre Maşa şi-i spuse pe un ton imperativ:
acum, înainte marş la toaletă, spală-ţi mutra negricioasă şi umflată de plâns! în trei minute să te-ntorci ca o prinţesă! Fuga!
CAPITOLUL 42
Ana Mihailovna a plecat la o lună şi jumătate după ziua Maşei. A plecat în pace şi fără durere. Pur şi simplu, nu s-a mai trezit atunci când, spre dimineaţă, după privegherea în biserica cu berze pe turlă, în timpul căreia se spovedise şi se împărtăşise cu Sfintele lui Hristos Taine, s-a întors acasă şi s-a aşezat în camera ei, în fotoliu, pentru a dormi puţin.
în acea dimineaţă Henry se trezi târziu. O însoţise noaptea pe Maşa la slujbă şi pentru prima dată în viaţă stătuse toată Liturghia în biserică. Din când în când se odihnea, proptindu-se cu umărul în coloana de sub balconul unde se afla corul. Era weekend, Maşa nu avea şcoală, motiv pentru care Henry nu-şi pusese alarma, voind să doarmă mai mult după nevoinţa neobişnuită din timpul nopţii.
Deschizând ochii şi uitându-se la ceas, el ciuli urechea şi nu auzi în casă nici un sunet. Merse la baie, îşi făcu toaleta şi se pregătea de alergarea de dimineaţă pe malul oceanului. Coborând în bucătărie, se uită în curte şi o văzu pe Maşa înotând în piscină. Fără s-o deranjeze, el se îndreptă spre ieşire. Pe hol fu cât pe ce să se ciocnească de Tamara, care tocmai intra în casă.
bună dimineaţa, Henry! îl salută ea. V-aţi sculat deja? Slavă Domnului, mi-a fost frică să nu vă trezesc după slujba de noapte, făcând gălăgie în bucătărie! S-a trezit şi Maşa?
înoată în piscină, răspunse Henry, nu o voi deranja, plec să alerg.
263
foarte bine! spuse Tamara. Atunci voi încerca să vă pregătesc o lasagna la întoarcere. Ana s-a trezit deja?
probabil doarme încă, strânse din umeri Henry, e linişte în camera ei.
ciudat… făcu Tamara. Mi-a promis că mă sună azi-dimineaţă să-mi spună ce să cumpăr de la magazin, dar nu m-a sunat. Nu prea-i stă în fire!
probabil c-a obosit după slujba de noapte, presupuse Henry, voi merge, pentru orice eventualitate, până la ea. O fi citind pravila de dimineaţă?
Se îndreptă spre camera Anei. Uşa era întredeschisă. Henry ciuli urechea. După uşă era linişte, o linişte neobişnuită, care plutea parcă în văzduh, puţin deasupra pământului, asemenea ceţii de dimineaţă ce se aşterne deasupra apei. Henry deschise cu grijă uşa şi aruncă o privire în cameră. Primul lucru care-i atrase atenţia fu patul nedesfăcut al Anei, pe care se vedea că nu se culcase nimeni. Deschise uşa mai larg şi păşi în interiorul camerei. Ana şedea cu picioarele întinse în fotoliul ei de lângă geam, cu capul lăsat pe milieul de dantelă aşezat pe spătarul fotoliului. Femeia părea că doarme. Însă imobilitatea gravă a corpului ei îl nelinişti pe Henry. Se apropie şi se uită la faţa ei era luminoasă şi liniştită, ochii erau închişi, buzele zâmbeau de-abia perceptibil, de parcă omul ce şedea în fotoliu tocmai îşi amintise ceva plăcut şi se opri în acea amintire, părându-i rău să se despartă de ea. Mâinile strângeau darul primit de la părintele ei duhovnicesc din Moldova nişte mătănii vechi şi uzate din lână. Femeia era îmbrăcată în singura ei haină de sărbătoare, cu care fusese şi la slujba de noapte.
Henry înţelese imediat că în faţa lui era doar învelişul trupesc al Anei. Această imagine sculpturală din fotoliu semăna cu o casă goală, aranjată, amenajată, dar din care plecase
264
stăpânul, stingând lumina în urma sa. „Ce faţă frumoasă are! se gândi deodată Henry. Nu am observat niciodată lucrul acesta…”
în spatele lui se auzi un ţipăt puternic. Henry se întoarse în pragul uşii stătea Tamara cu ochii larg deschişi, acoperindu-şi gura cu palma.
a murit? întrebă ea după câteva clipe.
da, răspunse Henry. Ne-a părăsit.
henry! Unde eşti? răsună pe coridor vocea veselă a Maşei. Eşti la mama Ana?
Ea dădu buzna în cameră, veselă, cu părul ud, cu picături de apă pe faţă, îmbrăcată într-un halat de baie pufos.
tamara, bună! se repezi ea spre femeie pentru a o săruta şi se opri pe dată: Ce-aţi păţit?
Privirea îi căzu pe trupul ce şedea în fotoliu.
mama Ana… Mama Ana!
Fata căzu în genunchi lângă fotoliu şi începu să sărute mâinile deja înţepenite ce ţineau mătăniile, repetând printre lacrimi:
mama Ana! Mama Ana! Mama Ana…
henry! spuse Tamara. Trebuie să-l sunăm pe părintele Vasile ca să vină să slujească un parastas. Vreţi să-l sun eu? Iar până va ajunge voi citi rugăciunea ce se face după ieşirea sufletului din trup.
sunaţi, Tamara! răspunse Henry. Iar eu îl voi suna pe domnul Manuel ca să cheme poliţia şi medicii pentru a constata decesul şi să se ocupe de organizarea înmormântării.
Poliţia ajunse în scurt timp, iar imediat după ea ambulanţa. Poliţiştii şi medicii examinară trupul şi, după ce primiră refuzul de a trimite cadavrul la morgă, părăsiră casa lui Henry, lăsându-i documentele necesare pentru înmormântare.
Imediat după ambulanţă şi poliţie veni şi părintele Vasile cu două enoriaşe în vârstă pentru a pregăti trupul Anei
265
şi pentru a-l aşeza în sicriul livrat de angajaţii serviciilor funerare la cererea domnului Manuel. Sicriul fix aşezat în centrul camerei de oaspeţi. Părintele Vasile oficie slujba parastasului, iar Tamara şi cele două femei îl ajutară în calitate de cântăreţi.
Pentru prima oară casa lui Henry se umplu de mireasma tămâii. Maşa nu se depărta de răposata Ana nici măcar pentru o clipă. Cu greu reuşiră să o scoată din cameră în timpul examinărilor făcute de medici şi poliţişti. Lacrimile îi curgeau neîntrerupt din ochii umflaţi de plâns.
mama Ana… mama Ana… repetau neîncetat în şoaptă buzele ei, mama Ana…
După parastas, Henry îl invită pe părintele Vasile şi pe cele două femei în balcon pentru a bea un ceai, lăsând-o pe Maşa în grija Tamarei, lângă sicriu.
doriţi ca trupul Anei să stea pe timpul nopţii în biserică sau îl lăsaţi acasă până la înmormântare? îl întrebă părintele Vasile după ce se aşezară la masă.
nu ştiu, nu m-am mai confruntat cu asemenea situaţii, strânse din umeri Henry. Cum credeţi: ea ce şi-ar dori?
eu cred că Ana, fiind un om cu trăire duhovnicească, ar vrea ca trupul ei să-şi petreacă ultima noapte de pe pământ în biserica Domnului, unde se va citi din Psaltire, iar enoriaşii şi rudele care au iubit-o şi-ar lua rămas bun de la ea. Apropo, ştiţi cumva dacă va putea să ajungă fiica ei, Natalia, din Canada?
va veni, domnul Manuel a luat deja legătura cu ea, răspunse Henry. Trebuie să ajungă la aeroportul Alportel mâine la 6 dimineaţa. Voi merge în întâmpinarea ei.
perfect! dădu mulţumit din cap părintele Vasile. Atunci mâine la 7 dimineaţa vom începe Utrenia şi slujba de înmormântare. Vă împărtăşiţi?
266
eu? Să mă împărtăşesc? întrebarea preotului îl luase pe Henry prin surprindere. Păi… nici nu ştiu… este nevoie pentru Ana?
de fapt, dumneavoastră, ca orice creştin, aveţi nevoie să vă împărtăşiţi cât se poate de des şi regulat, dar… el se uită atent la Henry, poate că aş avea un argument dacă v-aş spune că acesta a fost visul cel mai mare al răposatei Ana!
visul Anei Mihailovna? preciză Henry. Ce anume?
să vadă cum vă împărtăşiţi cu Sfintele lui Hristos Taine! spuse părintele Vasile. În această noapte ar avea ultima posibilitate să-şi vadă visul împlinit.
să vadă? Henry îl privi ţintă cu mirare pe preot. Cum ar putea să vadă asta?
lucrurile stau în felul următor, începu să explice părintele Vasile, sufletul creştinului, după despărţirea de trup, petrece de obicei primele trei zile în jurul pământului, în mijlocul nostru, al celor vii, şi are libertatea de a se deplasa în această lume după bunul lui plac. Dar întrucât trupul celui răposat este o ultimă verigă ce leagă sufletul lui de pământ, cel mai adesea sufletul se află în apropierea trupului şi în timpul înmormântării creştine participă în mod nevăzut la ea. Altfel, ar fi lipsită de sens rugăciunea „de dezlegare” citită de către preot deasupra trupului celui răposat şi celelalte rugăciuni din rânduiala înmormântării, care-i sunt adresate. Dacă sufletul lui n-ar participa la slujbă, n-ar avea nici un sens adresarea către un trup mort.
staţi puţin… Înseamnă că sufletul Anei ar putea să se afle acum aici, în mijlocul nostru? zise cu uimire Henry.
întocmai! clătină din cap părintele Vasile. Aici, printre noi, sau în Canada, în casa fiicei şi a nepoţilor, sau la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, unde şi-a dorit toată viaţa să ajungă, sau într-un alt loc unde sufletul ei năzuia să ajungă.
267
Va participa neîndoielnic la slujba de înmormântare, stând în mod nevăzut acolo dimpreună cu toţi rugătorii. Bucuria ei înainte de trecerea în Veşnicie va fi mai deplină dacă-şi va vedea împlinit visul despre care mi-a vorbit în repetate rânduri, şi anume, acela de a vă vedea împărtăşindu-vă cu Sfintele lui Hristos Taine, cu Preacinstitul Lui Trup şi Sânge.
am înţeles! făcu Henry; apoi, căzând pe gânduri preţ de o jumătate de minut, îl privi pe preot în ochi. Spuneţi-mi: ce trebuie să fac pentru a mă împărtăşi mâine dimineaţă cu Trupul şi Sângele lui Hristos?
CAPITOLUL 43
Trupul Anei Mihailovna a fost mutat la biserica din Faro şi aşezat în mijlocul bisericii. Toată noaptea la căpătâiul ei au citit din Psaltire, pe rând, Tamara, Maşa şi alţi câţiva enoriaşi ai bisericii, care o cunoşteau şi o iubeau de multă vreme. În acea noapte Henry şi-a mărturisit pentru prima dată păcatele. L-a spovedit părintele Vasile. Dimineaţa s-a oficiat Utrenia, rânduiala Ceasurilor, Liturghia şi slujba de înmormântare. La această slujbă Henry, pentru prima oară în viaţa lui conştientă de adult, s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine împreună cu Maşa, Tamara, Natalia, fiica Anei, pe care Henry o aşteptase la aeroport şi o condusese la biserică, dar şi cu aproape toţi ceilalţi credincioşi prezenţi la slujbă pentru a o petrece cu rugăciune pe răposata roabă a lui Dumnezeu Ana.
Ana a fost înmormântată în cimitirul vechi de lângă biserică, unde Henry cumpărase un loc de veci. După înmormântare s-a făcut o masă de pomenire într-o cafenea din apropierea bisericii, la care toată lumea era servită cu mâncare tradiţională moldovenească întru pomenirea răposatei Ana.
însoţind-o la avion pe Natalia care pleca în aceeaşi seară, Henry îi întinse un plic.
natalia! Mama dumneavoastră îşi strângea tot salariul într-o cutiuţă pe care era scris „Pentru fiica şi nepoţii mei”. Ea nu a cheltuit nici un ban pentru sine. În tot acest timp a adunat în jur de o sută de mii de euro. Am convertit aceşti bani în cecuri de călătorie pe numele dumneavoastră, ca să nu aveţi probleme în timpul călătoriei. În acest plic sunt cecurile,
269
pe care, la sosirea în Canada, le veţi putea preschimba în bani la orice oficiu bancar.
doamne! Natalia nu-şi reţinu lacrimile. Mama îmi poartă de grijă şi din lumea cealaltă! Acum voi putea achita restul de credit pentru casă şi-mi vor rămâne bani pentru liceul băieţilor! Vă mulţumesc că aţi avut grijă de ea şi de noi, Henry! Mama v-a iubit foarte mult atât pe dumneavoastră, cât şi pe Maşa!
nu aveţi pentru ce! răspunse Henry. Părintele Vasile a spus la predica de astăzi că iubirea depăşeşte graniţele lumii pământeşti. Deci nu ar fi corect să vobim despre mama dumneavoastră la timpul trecut. Nu ne-a iubit, ci ne iubeşte! Iar eu şi cu Maşa, împreună cu toţi oamenii care au participat astăzi la înmormântare, o iubim! Această iubire va exista întotdeauna! Asta am înţeles din predică.
dumnezeu să vă mântuiască, Henry! spuse Natalia şi îl sărută pe ambii obraji.
şi pe dumneavoastră! îi răspunse bărbatul.
Acasă le găsi pe Tamara şi pe Maşa, care se întorseseră de la cafenea cu maşina Tamarei. După Liturghie nu mai plângeau. Femeile făceau ordine în camera Anei.
tamara! i se adresă Henry. Îmi acordaţi câteva minute? Aş vrea să stăm puţin de vorbă!
sigur! răspunse Tamara şi ieşi în urma lui din cameră, lăsând-o pe Maşa singură.
haideţi să stăm jos aici, îi propuse Henry, arătând spre masa mică din colţul bucătăriei, iată despre ce voiam să vorbim. Până la începerea angajărilor la hoteluri au mai rămas mai bine de două luni. Dacă doriţi, puteţi să rămâneţi până atunci la noi pe acelaşi post. Moartea Anei nu schimbă nimic din înţelegerea pe care am făcut-o.
henry! Tamara se uită la el cu ochii plini de recunoştinţă. Vă mulţumesc din suflet pentru propunere, dar sunt nevoită
270
să o refuz, deoarece în viaţa mea au intervenit schimbări serioase. În urmă cu trei zile Igor m-a cerut în căsătorie, iar eu am acceptat. Peste o săptămână vom pleca împreună la Porto, în nordul ţării. Acolo Igor a obţinut un loc de muncă bun, cu perspectivă de avansare profesională. Iar un post de menajeră la hotel sau bucătăreasă la restaurant voi putea găsi şi acolo.
felicitări! Mă bucur foarte mult pentru voi, Tamara! Henry îi întinse mâna. Fiţi amabilă, aşteptaţi-mă un minut, mă întorc imediat.
El urcă în birou, unde petrecu câteva minute. Apoi, se întoarse şi-i înmână femeii un plic.
tamara! i se adresă el, zâmbind. În memoria Anei, vă rog să primiţi de la mine şi de la Maşa un mic dar pentru viitoarea nuntă! Cred că vă va prinde bine la amenajarea „cuibului” familial.
Tamara deschise plicul, scoase un ţipăt de uimire la vederea bancnotelor mari, după care ridică o privire mirată şi speriată către Henry.
henry! Este o sumă de bani mult prea mare pentru un cadou!
tamara! se uită bărbatul la ea cu o privire blândă şi binevoitoare. Nici nu vă imaginaţi ce-aţi făcut pentru Ana şi pentru mine, încheind atunci în cafenea „convenţia secretă” şi îndeplinind toate clauzele pe care le-am stabilit! N-aş putea să vă răsplătesc cu toţi banii din lume! Primiţi acest dar fără nici o stânjeneală şi rugaţi-vă pentru Ana şi pentru mine cu Maşa! Să aveţi o viaţă lungă şi fericită!
henry! Vă sunt atât de recunoscătoare pentru tot!
Copleşită de emoţii, Tamara făcu spre el un pas şi-l îmbrăţişă strâns.
În copilărie visam să am un frate ca dumneavoastră inteligent, puternic şi bun! Iar acum l-am dobândit!
271
puteţi să nu aveţi nici un dubiu în această privinţă! spuse Henry şi o mângâie pe umăr. Atunci când părintele Vasile li s-a adresat oamenilor din biserică, spunându-le „fraţi şi surori”, am simţit deodată că nu sunt nişte cuvinte goale, că între toţi cei prezenţi se formase cu adevărat o legătură de rudenie specială! Puteţi să mă consideraţi frate întru Hristos m-am exprimat corect?
da, desigur! îi răspunse Tamara.
henry! Tamara! exclamă Maşa, intrând în bucătărie brusc. Voi, voi… dar nu, nimic! strigă ea şi ieşi, fugind pe uşa bucătăriei.
voi merge s-o ajut la curăţenie! spuse Tamara, lăsându-l pe Henry din braţe.
tamara, nu vă faceţi griji, nu i-a mai rămas atât de mult, o ajut eu! o opri Henry. Mergeţi acasă şi transmiteţi-i lui Igor felicitările mele. Casă de piatră!
ne vom ruga împreună întotdeauna pentru voi! zise Tamara. Să aveţi parte numai de bine, Domnul să vă binecuvânteze pe amândoi! Sper să ne vedem în curând la biserică, chiar la slujba de duminică!
După ce o conduse pe Tamara, Henry merse în fosta cameră a Anei. Maşa nu era acolo. Trecu pe hol spre camera fetei uşa era deschisă, dar Maşa nu era nici acolo. Henry se uită pe geam, spre curtea cu piscină, spre ringul pe care Maşa dansase cu Antonio de ziua ei, spre pavilionul din colţul micii livezi decorative şi spre zona de grătar cu masa mare din piatră. Maşa nu se vedea nicăieri.
maşa! Maşa! Unde eşti? strigă el, dar nu primi nici un răspuns.
În sufletul lui Henry pătrunse îngrijorarea. Cercetă toată casa, intrând în toate camerele, dar, negăsind-o pe fată, coborî la subsol, unde se aflau debaraua, garajul, spălătoria şi călcătoria şi o mică sală de antrenamente a tatălui său, pe
272
care Henry nu o folosea aproape deloc, preferând să alerge sau să înoate decât să „tragă de fiare”. Pentru orice eventualitate, el trecu şi pe acolo. Încăperile erau goale. Henry rămase perplex: fata nu părăsise casa, întrucât nici înainte, nici după plecarea Tamarei clopoţelul de la poartă, care se auzea la fiecare deschidere, nu scosese nici un sunet.
Henry se aşeză pe scaunul unui aparat de fitness şi căzu pe gânduri. Ce s-a întâmplat cu Maşa, de ce a dispărut fără să-l anunţe? Aşa ceva nu s-a mai întâmplat înainte. Să fie oare mâhnită atât de tare de moartea Anei? Este afectată de înmormântare, de schimbările inevitabile din viaţa ei, cauzate de lipsa mamei Ana, pe care o iubea atât de mult? Sau poate e altceva? Deodată i se păru că desluşi din garaj un sunet slab: fie se mişcase, fie căzuse ceva nu foarte greu… Henry se sculă şi, păşind încet pe pardoseala de gresie, merse în garaj. Oprindu-se lângă maşini, ciuli urechea. După un timp auzi din nou un sunet slab ce venea dinspre un „Citroen Berlingo” aflat într-un colţ al garajului, o maşină folosită rar. Păşind atent, Henry se apropie şi, deschizând uşa din spate a mini-camionetei, se uită în interior. Acolo dormea pe jos Maşa, ghemuită pe un preş sintetic, cu picioarele strânse şi cu gluga hanoracului de bumbac pe cap. Henry o atinse uşor, dar ea nu se trezi. Atunci, aşezându-se într-un genunchi, o luă cu grijă în braţe, încercând să nu o trezească. Maşa, dormind, îl cuprinse de gât, aşa cum fac copiii, îşi lipi obrazul de umărul lui şi bolborosi ceva prin somn. Henry o scoase în braţe din garaj, o duse în cameră şi o lăsă încet pe pat, acoperind-o cu o pătură subţire matlasată. Când voia să închidă uşa, se auzi deodată vocea Maşei:
henry!
ce e, Maşa? se întoarse spre fată. De ce te-ai trezit? Odihneşte-te! Ai trecut prin multe în aceste zile. Tatăl meu spunea că „necazul trebuie adormit”!
273
henry! îl chemă fata din nou, fără a băga în seamă spusele lui.
te ascult! zise apropiindu-se de ea. Ce vrei să-mi spui?
henry! Maşa se uita la el cu ochi în care se citea o rugăminte disperată. Te rog! Nu mă trimite la Lisabona atunci când te vei căsători cu Támara! Permite-mi să rămân aici, cu voi! Permite-mi să vă fiu menajeră mama Ana m-a învăţat să fac curat şi să gătesc aproape tot ce ştia. Voi rămâne în slujba voastră, vă voi fi de folos!
aşa! rosti Henry perplex. Stai puţin! De unde ţi-a venit ideea că eu şi cu Tamara urmează să ne căsătorim?
păi, ştii… rosti Maşa încet cu ochii plecaţi, atunci, înainte de ziua mea, mama Ana ţi-a propus să te însori cu Tamara, ca să nu rămâi singur… iartă-mă… eram după uşă, am auzit totul… fără nici o intenţie… Apoi ai invitat-o pe Tamara în casa noastră să ne fie ajutor, aşa cum a vrut mama Ana… iar astăzi v-am văzut îmbrăţişaţi…
Henry se uită la figura ei speriată, îngrijorată, pe care nădejdea şi disperarea se citeau, şi zâmbi larg.
maşa! Tamara se căsătoreşte cu Igor! Am felicitat-o cu această ocazie, a fost o îmbrăţişare frăţească!
adevărat? în ochii fetei scăpără o bucurie şovăitoare. Este adevărat? Şi nu te vei căsători cu ea?
nu! clătină din cap Henry. Vrei să te îmbrăţişez la fel şi pe tine?
henry! Maşa sări de gâtul lui ca o pisică, cuprinzându-l în braţe cu o putere neobişnuită pentru o fată atât de delicată. Henry!
mă sufoci! bâigui Henry zâmbind.
Apoi cuprinse umerii fetei cu braţele lui puternice şi o strânse la piept.
henry! îi şopti la ureche Maşa. Henry! Nu mă alunga de lângă tine! Te rog…
CAPITOLUL 44
împlinirea a nouă zile de la adormirea întru Domnul a Anei Mihailovna a picat într-o zi de duminică. Igor şi Tamara n-au mai ajuns la Liturghie în noaptea dinspre vineri spre sâmbătă ei au plecat cu maşina spre Porto.
părinte Vasile! i se adresă Henry preotului înainte de Vecernia de sâmbătă, când o aduse pe Maşa la biserică. Aş vrea să mă împărtăşesc mâine împreună cu Maşa. Trebuie să mă mai spovedesc o dată astăzi? Sincer să fiu, pe drum am încercat să-mi amintesc ceva ce-aş fi putut să uit de data trecută, dar nu mi-am amintit nimic.
henry! zâmbi părintele Vasile. Nu trebuie să transformăm Taina Pocăinţei într-o profanare! Nimeni altcineva în afară de dumneavoastră nu apreciază nevoia descoperirii înaintea preotului la spovedanie a propriului suflet. Dacă v-aţi pus la încercare conştiinţa şi n-aţi găsit nici o mustrare pentru ceva făcut de la ultima spovedanie, dacă nu simţiţi nevoia de a primi un sfat duhovnicesc pentru limpezirea unei anumite probleme sufleteşti şi sunteţi gata să vă apropiaţi de Sfântul Potir cu inima împăcată, puteţi să o faceţi fără nici o stânjeneală. Conştiinţa este „vocea lui Dumnezeu în sufletul omului”! Dacă ea tace, nici un preot, la nici o spovedanie nu poate să vă deschidă sufletul pentru o pocăinţă adevărată, adică pentru schimbarea sufletului după chipul lui Hristos. Dacă vă menţineţi conştiinţa în stare activă, dacă vă ghidaţi după vocea ei la luarea deciziilor în tot „cuvântul, fapta şi gândul”,
275
ea vă şopteşte negreşit dacă trebuie sau nu să mergeţi la preot pentru a vă spovedi înainte de împărtăşanie.
Altceva este îndrumarea duhovnicească, atunci când creştinul îşi deschide periodic sufletul înaintea părintelui său duhovnicesc. Pentru ca preotul, urmărind creşterea lui în desăvârşirea creştină, să poată îndrepta cele petrecute în el, dar… pentru asta trebuie cel puţin să ai un duhovnic, or, acesta e deja un subiect aparte de discuţie. Iertaţi-mă, trebuie să mă pregătesc de începerea slujbei!
vă mulţumesc, părinte Vasile! Henry îşi înclină puţin capul. Dacă-mi permiteţi, voi reveni cu această întrebare atunci când veţi avea timp.
sigur! răspunse preotul şi intră pe uşa veşmântăriei, o anexă laterală a bisericii.
În acea seară de sâmbătă Maşa avu o spovedanie lungă, cu lacrimi; părintele Vasile, aplecat asupra fetei care stătea în faţa lui în genunchi, o consola şi-o mângâia pe căpşorul ei creţ cu părul tuns scurt, de pe care-i alunecase pe spate baticul preferat „de duminică”. Citind deasupra Maşei rugăciunea de dezlegare, preotul zâmbi şi o sărută pe frunte, unde, în pofida pielii închise la culoare, i se vedea foarte bine crucea coptă tatuată. Fata îşi pregăti palmele pentru a lua binecuvântare şi, după ce o primi, cu faţa radiind de fericire, coborî scările pridvorului lateral, acolo unde spovedea părintele.
în ziua următoare, duminica, stând ca de obicei la intrarea în biserică, lângă coloana ce susţinea balconul unde se afla corul, Henry auzi pentru prima oară cu o luciditate neobişnuită cuvintele Evangheliei după Ioan citite de părintele Vasile: „…Adevărat, adevărat zic vouă; cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este,
276
când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii…”
„Ce chestie! se gândea Henry, în timp ce conducea maşina spre casă. Am citit acest text încă din anii de studenţie, apoi l-am mai citit o dată în timpul pregătirii tezei de doctorat! Cum de nu am putut înţelege profunzimea revelaţiei despre existenţa noastră pe acest pământ ascunsă în aceste cuvinte!
Cuvintele «Cel ce crede în Cel Ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă» se referă chiar la Ana! Cine altcineva a mai crezut în Dumnezeu ca ea cu adevărat, din tot sufletul, şi s-a ostenit să trăiască după poruncile Lui? Cine-a mai făcut atât bine celor din jur, oamenilor pe care i-a întâlnit în viaţă?
«…şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii…» Vor ieşi… Iată, şi ea a ieşit din trupul său, din această viaţă pământească, a ieşit de aici şi a intrat într-o viaţă nouă viaţa pe care Tatăl I-a dat-o Fiului lui Dumnezeu, viaţa învierii, viaţa veşnică…
Interesant, oare în ce viaţă au intrat în veşnicie părinţii mei, Stefanie, părinţii ei, Inese? Inese este un înger care nu a cunoscut în lumea aceasta răul şi nu l-a purtat în sine; în privinţa destinului ei nu pot fi dubii. În plus, arătarea ei în acel chip luminos, plin de bucurie, este în mod negreşit o mărturie a fericirii ei în Veşnicie. Stefanie… O soţie şi o mamă mai gingaşă, mai iubitoare şi mai bună, probabil nici că mi-aş fi putut imagina: delicateţea ei faţă de oamenii din jur, spiritul ei de sacrificiu şi modestia… Abia acum
277
înţeleg ce comoară am avut alături, atunci nu am realizat pe deplin!
Mama… Tocmai ea a fost cea care a început s-o ducă uşor-uşor pe Stefanie la biserică, încercând să fie discretă cu mersul la slujbele de sărbătoare, atunci când se duceau s-o împărtăşească pe micuţa Inese! Cum îşi dădea silinţa să nu-mi atingă amorul propriu, convingerile mele pe jumătate atee despre lume, să nu mă supere cu discuţii despre religie! Abia acum încep să înţeleg ce însemnau «dietele» ei, de ce coincideau întotdeauna cu posturile ortodoxe, cruciuliţa ei simplă de la gât, pe care nu şi-o scotea nici măcar la ieşirile în lume, atunci când, în calitate de soţie a unui om de afaceri serios, era nevoită să etaleze succesul soţului său prin purtarea unor accesorii de diamant masive, ce nu se potriveau deloc cu simbolul simplu al creştinilor…
Iar tata… Relaţia lui cu Dumnezeu este cu adevărat o «carte închisă» pentru mine! însă Biblia franceză de pe birou cu semne de carte scrise de mâna lui… Prin urmare, nu a fost străin de cugetările la Veşnicie! Unde sunt ei acum? Cum petrec în acel spaţiu al Veşniciei nepătruns de mintea omenească?”
henry! Pot să te întreb ceva? i se adresă Maşa, observând figura lui îngândurată.
sigur, răspunse Henry. Întreabă-mă!
ce crezi, atunci când voi muri, îmi voi întâlni acolo părinţii? îl scrută fata cu privirea. Pe unchiul, pe bunica la care am stat la ţară înainte să ajung la Addis-Abeba… nu-mi amintesc deloc părinţii au murit când eram foarte mică. Bunica îmi spunea că m-au iubit enorm. Interesant, oare-i voi recunoaşte?
nu ştiu, strânse din umeri Henry, eu nu ştiu nimic despre asta, cum e acolo, deşi… Adu-ţi aminte de cuvintele
278
părintelui Vasile la înmormântarea Anei, cum a spus că împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie a Iubirii, iar cei ce poartă în sine această iubire divină se vor întâlni acolo laolaltă, ca o familie mare. O familie, în capul căreia se află Tatăl Ce-Şi iubeşte fiii, iar în jurul Lui fiii ce-şi iubesc Tatăl şi unii pe ceilalţi. Îţi mai aminteşti de aceste cuvinte ale părintelui?
nu, clătină Maşa din cap cu mâhnire, nu prea am ascultat atunci predica, plângeam foarte tare…
a mai spus, continuă Henry, că Dumnezeu ne-a dat creştinismul ca pe o cale de a dobândi putinţa de a trăi această iubire, iubirea divină, că Biserica este „şcoala iubirii”, că tocmai acesta este rostul ei cel mai de seamă: de a-l ajuta pe om să se umple de dragoste! De a deveni vas şi călăuză în lumea Iubirii pe care Dumnezeu o dă celor ce cred în El şi se străduiesc să împlinească poruncile Lui. El a spus atunci că toată viaţa Bisericii cu tainele, slujbele, riturile şi practica ei ascetică urmăreşte un singur ţel: de a-l face pe om asemănător cu Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu în putinţa de a iubi! Iar dacă un creştin, trăindu-şi viaţa în Biserică, nu-şi dezvoltă această capacitate, dacă nu devine mai bun şi milostiv faţă de semeni, înseamnă că viaţa lui bisericească are un cusur, este falsă. Un asemenea creştin se află în înşelare de sine prin religiozitatea lui falsă. Îţi mai aduci aminte ce a spus părintele Vasile despre năzuinţa noastră spre dreptate, despre speranţele omeneşti faţă de „o răsplată echitabilă” în viaţa de după moarte?
nu, spuse fata, aplecându-şi capul, mi-e ruşine, dar atunci plângeam…
părintele Vasile a spus aşa: „Acolo unde începe dreptatea se sfârşeşte Iubirea! Iar acolo unde nu e Iubire, nu e nici Hristos! Iar locul de unde lipseşte Hristos se numeşte iad!” Am reţinut foarte bine aceste cuvinte, fiindcă m-au impresionat
279
prin simplitatea şi exactitatea formulării. Ceva asemănător am citit şi la Dostoievski: „Cel ce doreşte să-L vadă pe Dumnezeul cel Viu să nu îl caute pe cerul gol al propriei raţiuni, ci în iubirea omenească” sau alta: „Iubirea este atât de puternică, încât ne face să renaştem…” Stai puţin… La cine am auzit acest citat ultima oară… Nu cumva la părintele Ignatie atunci, pe pontoane? Nu-mi mai aduc aminte…
henry! Maşa se uită deodată la el cu o privire scrutătoare, nouă şi neobişnuită pentru Henry. Spune-mi, mă iubeşti?
bineînţeles! răspunse Henry. Ai vreo îndoială? Eşti pentru mine ca o fiică, ca o soră mai mică, ca… nici nu ştiu cum să redau asta în cuvinte… Cert este că acum pentru mine tu eşti cea mai dragă fiinţă din viaţa aceasta!
şi eu te iubesc, Henry! spuse fata şi-şi coborî privirea. Nici nu-ţi imaginezi cât de mult te iubesc!
CAPITOLUL 45
La patruzeci de zile după moartea Anei, Henry a primit binecuvântarea părintelui Vasile de a organiza o masă de pomenire în aceeaşi cafenea, după Liturghia şi parastasul slujit la cimitir. În biserică se adunase multă lume, cu toate că era o zi de lucru obişnuită majoritatea credincioşilor s-au împărtăşit. După Liturghie părintele Vasile a rostit o predică despre însemnătatea celei de-a patruzecea zi din viaţa de după moarte a creştinului, despre înfăţişarea sufletului înaintea tronului lui Dumnezeu în această zi şi despre aşezarea lui în lăcaşurile rânduite de Dumnezeu până la Ziua Judecăţii.
Ziua a fost călduroasă, însorită; pe mormântul Anei au fost aprinse o mulţime de lumânări înmiresmate de ceară. Fumul aromat de la cădelniţă se rostogolea lent în aerul calm, formând un nouraş uşor parfumat. După parastas părintele Vasile se apropie de Henry.
vedeţi dumneavoastră, Andrei, iertaţi-mă, dar m-am obişnuit să vă spun pe numele de creştin, noi, preoţii, cunoaştem din experienţă unele semne care pot vorbi în oarecare măsură de starea sufletului celui răposat în lumea cealaltă. N-am să vă dau explicaţii amănunţite în această privinţă, căci oricum se referă mai mult la sfera simţurilor şi sunt accesibile numai celor care se roagă în calitate de preoţi pentru oamenii adormiţi întru Domnul. Aş vrea să vă spun că am simţit cum sufletul roabei lui Dumnezeu Ana s-a odihnit astăzi în pacea şi iubirea lui Dumnezeu! Nu am
281
avut deseori acest sentiment în timpul şi după săvârşirea slujbelor pentru cei răposaţi. Se întâmplă ca în cea de-a patruzecea zi răposatul să primească de la Dumnezeu posibilitatea de a transmite un mesaj, de a apărea cuiva în vis. Uneori Domnul trimite un semn pentru alinarea rudelor. S-ar putea ca dumneavoastră sau Natalia, fiica Anei, sau Maria, să primiţi mâine-poimâine o „veste” de la Ana. Încercaţi să n-o uitaţi şi să mi-o împărtăşiţi în cazul în care se va întâmpla, desigur.
În regulă! răspunse Henry. Cu toate că nici nu mi-am imaginat că aşa ceva s-ar putea întâmpla. Iar dacă se întâmplă, atunci cum?
dacă veţi primi vreo „veste”, veţi înţelege! zâmbi părintele Vasile.
Henry nu i-a mai spus Maşei nimic despre această discuţie, temându-se să nu-i dea vreo speranţă care s-ar putea să nu se împlinească, şi astfel să o mâhnească. În ultima lună Maşa s-a obişnuit foarte bine cu rolul de gospodină. Gătea, făcea ordine în toată casa, muncă la care o ajuta mult şi Henry. El se întrerupea de la teza de doctorat care se apropia cu bine de sfârşit, luând treburile gospodăreşti drept gimnastică. I-a propus fetei în repetate rânduri să cheme o femeie de la biserică pentru a o ajuta în treburile casei, argumentând că în acest fel ar avea mai mult timp pentru şcoală, căci era în ultimul an. Pe de altă parte ar da şansa de a obţine un câştig suplimentar unor oameni în nevoi. Însă Maşa refuza delicat toate propunerile de acest fel, spunând:
henry! Niciodată nu e târziu să angajezi un om, putem face asta în orice moment. Dar nu vreau de la vârsta mea să mă simt ca o doamnă cu slugi, ci, la fel ca mama Ana, să învăţ să fac treburile casei cu propriile mele mâini. Permite-mi deocamdată să fac totul singură.
282
cum zici tu! răspundea Henry. Numai să nu te împiedice la şcoală sau la dans ele sunt mai importante pentru tine decât să speli pardoseala şi să ştergi praful.
într-o seară, după o tură de alergare de-a lungul oceanului, făcând un duş şi aşezându-se pe balcon pentru a lua tradiţionala ceaşcă de ceai înainte de somn, fata îi spuse lui Henry:
aş vrea să discut cu tine un subiect important pentru mine putem vorbi acum?
sigur! dădu din cap Henry. Hai să vorbim acum.
m-am gândit mult, spuse Maşa, ce meserie să-mi aleg. Una care să-mi placă, dar să le fie de folos oamenilor, iar, la nevoie, să mă ajute să mă întreţin.
am speranţa că nu vei avea nevoie niciodată, spuse Henry, cu mila lui Dumnezeu, nu sunt un om sărac, iar tot ce-i al meu e şi al tău!
mulţumesc, Henry! continuă Maşa. Cunosc atitudinea ta faţă de mine, dar aş vrea ca din munca mea oamenii să aibă un folos real. Mi-am găsit o profesie pe care aş putea s-o învăţ aici, în Algarve, şi de care oamenii vor avea nevoie întotdeauna, iar pe mine m-ar mulţumi sufleteşte.
ce fel de meserie este aceasta? întrebă Henry.
aş vrea să devin specialist în lucrul cu oamenii paralizaţi, vreau să ajut oamenii să-şi recapete mobilitatea, aşa cum m-a ajutat mama Ana.
vrei să devii medic? preciză Henry.
nu, nu medic, răspunse Maşa, nu aş vrea să primesc oamenii într-un cabinet, să le pun diagnostice şi să le prescriu tratamente. Vreau eu însămi, cu propriile mele mâini, să ajut oamenii prin masaj, prin terapie manuală, prin gimnastică specială. Vreau să devin un specialist în fizioterapie. Am aflat deja ce fel de cursuri şi unităţi de învăţământ există în
283
Faro şi unde aş putea să obţin această specialitate. Trebuie doar să aleg şcoala care să mi se potrivească cel mai bine. Iar în această privinţă am nevoie de sfatul şi ajutorul tău.
bine! căzu de acord Henry. Îţi respect alegerea şi-am să te ajut să alegi şcoala cea mai potrivită.
voiam să te mai rog, începu iar fata, să-mi permiţi să mă înscriu la o şcoală de şoferi. În curând voi împlini 18 ani şi voi putea să conduc, la fel ca partenerul meu Antonio, de exemplu. El a împlinit 18 ani de curând, şi vine singur la dansuri cu maşina.
dar de ce simţi nevoia aceasta acum? se miră Henry. Eu pot să te duc cu maşina oriunde şi fac asta cu mare plăcere!
aşa este, şi-ţi mulţumesc mult! spuse Maşa. Dar s-ar putea să am nevoie să plec singură undeva, atunci când din cine ştie ce motiv tu nu vei putea.
mi se pare că în acest caz e mai simplu să comanzi un taxi, spuse Henry, dar… dacă vrei să şofezi, nu văd nici o piedică în acest sens, înscrie-te la şcoală. „Mini Cooper-ul” din garaj este al tău. Iar eu, la vremea potrivită, te voi ajuta să exersezi pe străzi mai puţin populate.
mulţumesc, Henry! se bucură Maşa. Mai ştii când am vorbit să plecăm la anul într-o călătorie cu maşina în nordul Portugaliei, la Sintra, Porto şi alte locuri interesante? Voi ajunge la majorat şi, dacă voi avea carnet, te voi ajuta la condus, ca să-ţi fie mai uşor!
bine! râse Henry. Ne-am înţeles! Te iau ca şofer adjunct! Fă şcoală, am să-l întreb pe domnul Manuel unde găsim o şcoală bună mai aproape de casă.
Această discuţie se petrecuse cu o săptămână înainte de împlinirea celor patruzeci de zile de la moartea Anei. În ziua cu pricina, întorcându-se de la Faro după Liturghie, parastas şi masa de pomenire, Henry şi Maşa ieşiră ca de obicei să
284
alerge pe malul apei. Oceanul era neobişnuit de calm, valurile plescăiau pe nisip. Mareea nu era înaltă, motiv pentru care alergarea pe nisipul pe jumătate uscat şi afânat era mai dificilă. Însă Henry şi Maşa, obişnuiţi să alerge pe orice suprafaţă, se porniră hotărâţi, fără grabă, de-a lungul liniei malului, depărtându-se la intervale de ea, pentru a nu lăsa oceanul zglobiu să le stropească adidaşii cu spuma lui sărată. Cerul era senin. Doar în apus, mai aproape de orizont, se întrezăreau dâre de nori rozalii în razele crepusculare ale soarelui, iar în partea de răsărit a cerului, nemaiaşteptând plecarea luminătorului de zi, licărea deja nerăbdător cu strălucire palid-argintie discul lunii pline.
Maşa, încetinind pasul, se opri şi se uită la Henry.
henry! începu ea. Priveşte, câtă frumuseţe în jur! Ce artist minunat este Dumnezeu, cât de uimitor le-a creat pe toate din jur probabil pentru ca noi să ne uităm la această frumuseţe şi să ne bucurăm, s-o admirăm, să căutăm să devenim parte din ea!
da! confirmă Henry. Dostoievski credea, de asemenea, că frumuseţea sufletului omenesc trebuie să corespundă în toate desăvârşirile virtuţilor planului pe care l-a avut Dumnezeu la zidirea omului. El a scris că frumuseţea va salva lumea! Cu toate că nu a pus aceste cuvinte în gura celui mai simpatic personaj, ci a unuia ce încerca să-l zeflemisească în acest fel pe eroul principal al romanului Idiotul, esenţa frazei, înţelegerea frumuseţii ca un ansamblu de desăvârşiri ale sufletului omenesc creat după chipul lui Dumnezeu a fost convingerea lui!
eşti foarte inteligent, Henry! spuse Maşa cu entuziasm. Câte lucruri ştii!
ce să mai! râse Henry. A fost cât pe ce să devin doctor în Litere! Doar că, din punctul meu de vedere, Ana a fost
285
mult mai inteligentă decât mine, punându-şi viaţa în slujba oamenilor, încălzind prin bunătatea şi dragostea ei nişte sărmani ca noi!
aşa este, ai dreptate! spuse fata, privind cum dispare soarele sub orizontul ce se înroşea tot mai tare. Ce crezi, unde este acum sufletul ei? Cum se simte acolo unde se află? Ne vom revedea oare vreodată?
nu ştiu, răspunse Henry, probabil ca să ştiu trebuie să devin un creştin ca ea…
în acea noapte Henry dormi rău. Cu toate că adormise îndată după culcare, peste o oră şi jumătate se trezi şi se chinui aproape până dimineaţa fără să mai poată adormi, ba aprinzând veioza şi încercând să citească, ba încercând să se roage în întuneric… Adormi abia când cerul începuse să se lumineze binişor şi dinspre şoseaua îndepărtată începură să se audă primele zgomote de maşini şi motociclete. Somnul lui nu dură mult.
henry! Henry!
Maşa, care năvălise în dormitorul lui chiar în pijama, trăgea de el şi încerca din răsputeri să-l trezească.
henry! Trezeşte-te! Henry! Am văzut-o! Henry! I-am văzut! Auzi? I-am văzut!
stai puţin, Maşa, nu mă scutura, sunt aproape treaz… Henry încercă să-şi dezlipească genele încăpăţânate. Imediat, mă spăl pe faţă cu apă rece şi încerc să mă trezesc… pe cine ai văzut şi unde?
i-am văzut aici, cu toţii au fost în camera mea! Haide, trebuie să mă conving, să mergem mai repede! făcu ea, trăgându-l de mână din pat.
bine, bine, mergem, răspunse Henry, dând la o parte plapuma şi ridicându-se. Dar unde mergem?
la tine în birou! Mai repede!
286
Fata continua să-l ţină de mână.
trebuie să văd, trebuie să mă conving!
bine, mergem! răspunse Henry, nimerind într-un sfârşit papucii cu picioarele goale. Hai în birou…
Intrând pe uşa biroului, Maşa îi lăsă mâna şi se repezi la raftul pe care erau aşezate fotografiile familiei decedate a lui Henry. Ea apuca pozele, când una, când cealaltă, le punea la loc, le lua iarăşi, examinând cu atenţie feţele din imagini. Henry, care se dezmeticise aproape de-a binelea, se uita la ea cu nedumerire.
da! se întoarse fata spre Henry. Ei erau! Nu eram sigură în privinţa tatălui tău, dar această poză, unde este tânăr cu mama ta… Sigur au fost ei!
aşa! scutură din cap Henry. Hai să stăm jos şi să-mi povesteşti totul de-a fir a păr: pe cine, unde şi cum ai văzut şi de ce te-ai tulburat atât de mult? Aşază-te aici!
El arătă cu mâna spre canapeaua lată din piele din partea de nord a biroului şi se aşeză, sprijinindu-se în cotieră.
eu… eu…
Maşa nu putea sta din pricina exaltării ce o copleşea. Rămăsese în picioare, plimbându-se dintr-o parte în alta pe covorul mare şi pufos.
deci, mă trezisem, mai precis aproape mă trezisem, încă mai moţăiam puţin, dar deja auzeam tot ce se întâmplă afară. Vedeam printre gene că în cameră se face zi, începeam să mă gândesc la ceva… Deodată am auzit vocea mamei Ana, înţelegi, aud limpede vocea mamei Ana! Ea m-a chemat: „Maşa! Maşenka!” înţelegi? Ea mi-a spus Maşenka, aşa cum mă numea de obicei, cu aceeaşi voce blajină! Apoi a spus: „Deschide ochişorii, uită-te la noi!” Am deschis ochii, mă înţelegi, am deschis ochii cu adevărat, nu în vis! Iar ei stăteau! Stăteau la intrarea în cameră, de parcă tocmai atunci
287
ar fi intrat şi s-ar fi oprit acolo! Erau câteva persoane, iar pe unii i-am recunoscut! în faţa tuturor, mai aproape de mine, stătea mama Ana. Avea o haină strălucitoare, era foarte tânără şi foarte frumoasă, sigur a fost ea! Şi vocea era a ei, şi faţa, doar că era foarte tânără şi luminoasă, plină de bucurie!
Alături de ea stătea soţia ta, Stefanie, arăta aşa ca în această fotografie maşa luă în mâini şi-i arătă lui Henry fotografia lui Stefanie în rochie de mireasă. Era tânără şi foarte frumoasă, foarte-foarte frumoasă! Şi zâmbea! Iar în spate stătea mama ta exact ca în această poză. Era foarte veselă, iar eu m-am gândit: ce mamă tânără şi veselă ai! Lângă ea, o fată sau o femeie tânără, cu părul lung şi blond, într-o rochie albă, de un alb strălucitor! Doar că nu ştiu cine era, nu e-n fotografii! Pe tatăl tău nu l-am recunoscut imediat, l-am văzut înainte doar în poza de pe masă, unde este mult mai în vârstă, or, acum îl vedeam tânăr, exact ca în această fotografie sigur a fost el!
Mai era cineva acolo, dar nu l-am recunoscut… Am sărit din pat, m-am repezit spre mama Ana, voiam să o îmbrăţişez, dar m-am încurcat în plapumă şi am căzut, iar când m-am sculat, nu mai era nimeni… Doar vocea mamei Ana am auzit-o: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Vă aşteptăm…” Asta-i tot, Henry…
Fata scoase un oftat şi, sleită de puteri, se aşeză direct pe covor în faţa lui Henry.
mă crezi că toate acestea nu le-am visat, că eu chiar i-am văzut pe toţi? îşi ridică ea ochii şi se uită emoţionată la Henry. Şi pe mama Ana, şi pe părinţii tăi, şi pe Stefanie, şi pe acea fată cu părul lung pe care nu am recunoscut-o…
te cred! spuse Henry încet, închizând ochii. Pe fată o cheamă Inese, este fiica mea.
CAPITOLUL 46
cred! părintele Vasile se uita impasibil la Maşa şi la Henry ce şedeau în faţa lui la o masă rotundă de aluminiu la cafeneaua de pe litoralul Armaţâo de Pera. Aşa ceva e posibil. Nu se întâmplă foarte des, şi totuşi… Vedeţi dumneavoastră, graniţa dintre lumea noastră pământească şi cea duhovnicească, lumea Veşniciei, este mult mai subţire decât ne putem imagina. Pentru sfinţi ea nu există defel. Ajunge să aruncăm o privire în Vieţile Sfinţilor găsim acolo o multitudine de exemple în acest sens. Or, vieţile sfinţilor nu sunt mituri, nici basme, ci o expunere a faptelor ce au avut loc, chiar dacă sunt prelucrate din punct de vedere literar.
Fără voia proniatoare a lui Dumnezeu asemenea arătări nu sunt posibile. În Evanghelia după Matei, Hristos spune: „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru.” Cu atât mai mult tot ce i se întâmplă omului făptura preaiubită a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui este „sub controlul” exclusiv al Domnului!
Oamenii, chiar şi cei credincioşi, atunci când li se întâmplă ceva neaşteptat, mai ales dacă este ceva dureros, îşi pun adesea întrebarea: „De ce mie?” Este o întrebare greşită! Nu ne aflăm în raporturi comerciale sau juridice cu Dumnezeu: ai făcut un bine poftim un „bonus”, ai făcut rău ia-ţi „amenda”. Tot ce ne vine de la Dumnezeu este „darul desăvârşit de Sus pogorât”, adică lucrarea mântuitoare a Iubirii
289
lui Dumnezeu! Iar întrebarea trebuie să o punem în felul următor: „Pentru ce am primit asta? Ce trebuie să înţeleg de-aici? Ce trebuie să schimb în mine?” La fel şi în cazul vostru. Îngăduindu-vă să trăiţi arătarea suprafirească a persoanelor apropiate răposate, Domnul vă trimite un mesaj, vă pregăteşte pentru ceva sau vă cheamă la ceva. La ce anume nu pot să tâlcuiesc. Nu mi-a fost descoperit şi poate că, aşa cum se întâmplă adesea, veţi primi un răspuns limpede doar după o vreme. În tot cazul, trebuie să vă orientaţi după „gustul” duhovnicesc ce vă rămâne în urma acestor arătări. Dacă ele sunt de natură demonică, chiar de-ar fi vorba de arătarea „îngerilor”, a „sfinţilor” sau a lui „Hristos”, în urma lor, oricât de frumoase şi măreţe ar fi, rămâne în inimă întotdeauna un sentiment neplăcut de tulburare, nelinişte, frică, de care vrei să scapi. Arătările de natură dumnezeiască, dimpotrivă, lasă în inimă linişte, pace, bucurie tihnită, dorinţă de rugăciune şi de curăţire prin pocăinţă.
Fireşte, fiecare dintre aceste întâmplări este incomparabilă şi unică, dar elementul comun al perceperii acestor fenomene este cam cel pe care tocmai vi l-am descris. Priviţi în inimile voastre şi încercaţi să înţelegeţi ce urmă v-a lăsat această arătare în suflete, ce dorinţe a trezit în voi?
eu vreau s-ajung acolo unde este mama Ana! spuse Maşa. Era atât de fericită! Tânără, frumoasă şi fericită! Am înţeles: pentru a fi acolo cu ea, trebuie să devin şi eu la fel de bună, răbdătoare, să-i iubesc pe toţi ca ea… Şi vreau foarte mult asta! Asta simt după noaptea trecută!
şi dumneavoastră, Andrei? părintele Vasile îl scrută pe Henry cu privirea.
eu? strânse din umeri Henry şi zâmbi. Nu ştiu, poate voi afirma un lucru straniu… Îmi aduc aminte, când am adus-o pentru prima oară pe Maşa la ocean în scaunul cu
290
rotile, ea mi-a spus ceva despre acesta, anume că este „viu, puternic, înţelept şi bun”. În timp ce eu aveam o altă relaţie cu oceanul: pentru mine era un duşman, o stihie sinistră ce mi-a furat toate fiinţele dragi! Astăzi însă mă uit la el, Henry se întoarse cu faţa spre oceanul ce murmura cu valurile-i blânde la vreo treizeci de metri de ei, şi înţeleg că Maşa are dreptate: el chiar este „viu, puternic, înţelept şi bun”, ca o creaţie măreaţă a lui Dumnezeu, ca o unealtă în mâinile Lui! Nu mai simt frică în faţa oceanului, simt că acum îl iubesc!
Părintele Vasile zâmbi.
v-am spus că după patruzeci de zile Domnul poate să-i îngăduie celui răposat să trimită o veste despre sine persoanelor dragi? reaminti el. Aţi primit o ditamai Vestea! Iertaţi-mă!
Preotul se uită la ceas.
sunt aşteptat de cineva din apropiere, tocmai de aceea am stabilit întâlnirea aici. Am de făcut o slujbă a Sfântului Maslu pentru o persoană bolnavă!
El se ridică. Henry şi Maşa îl urmară.
părinte, binecuvântaţi! fata îi întinse preotului palmele încrucişate.
domnul să vă binecuvânteze! părintele Vasile binecuvântă pe Maşa şi pe Henry, care se apropiase şi el. Dar cât de mult vă iubeşte Dumnezeu, totuşi! spuse el zâmbind.
Şi, luându-şi servieta, o luă înspre capătul străduţelor vechiului oraş.
maşa! spuse deodată Henry. Ce-ai zice să mergem acasă pe jos pe malul oceanului? Ia uită-te ce vreme frumoasă: soarele a încălzit nisipul atât de tare, încât putem călca pe el cu picioarele goale! Mergem?
sigur! se bucură fata. Vai! Dar ce facem cu maşina care rămâne în parcare?
291
o luăm diseară, strânse din umeri Henry, vom ieşi la o plimbare şi-o vom lua!
ura! Să mergem! exclamă Maşa şi, scoţându-şi ghetele, fugi spre mal.
Henry, lăsând pe masă banii pentru suc şi cafea, îşi scoase şi el mocasinii şi o luă desculţ pe nisipul cald în urma fetei. După vreo câţiva metri Maşa se întoarse şi alergă spre Henry. El o prinse în braţe cu veselie, o învârti de câteva ori şi o lăsă pe nisip.
fugim?
Luându-se de mână şi ţinând în cealaltă mână încălţările, ei porniră în pas mărunt pe nisipul cald de-a lungul apei oceanului ce făcea spume şi clipocea, intrând în nisip. Briza uşoară le sufla lin în faţă, soarele îşi juca sclipirile pe suprafaţa nemărginită a oceanului, plaja lungă de nisip era goală, ca de obicei toamna. Doar câţiva pescari singuratici, înfigându-şi undiţele telescopice lungi în nisip pe nişte ţăruşi cu inele, stăteau lângă ele, urmărind capetele ce tresăreau din când în când.
A mai trecut un an.
Henry şi-a finalizat teza şi a trimis-o la Sorbona profesorului Gaultier. Maşa a absolvit şcoala printre primii şi s-a înscris la cursuri de terapie manuală la Faro. Majoratul ei a fost sărbătorit în trei, fiind invitată şi Svetlana Aleksandrova, care le devenise între timp prietenă de familie. După moartea Anei, balerina a luat-o pe Maşa sub protecţia ei, învăţând-o nu doar să-şi desăvârşească mişcările trupului, ci şi înţelepciunea ascunsă a vieţii de femeie pe care fetele o învaţă de obicei de la mame sau de la surorile mai mari. Devenind enoriaşă a bisericii din Faro, Svetlana Aleksandrova s-a legat şi mai mult de Maşa şi Henry, care adesea treceau
292
să o ia de la casa ei mică de la marginea orăşelului Ferreiras, pentru a merge împreună la slujbă.
Maşa şi-a serbat împlinirea vârstei de 18 ani la Marinha un orăşel la vest de Armaţâo, unde pe un mal înalt şi stâncos, lângă o parcare, se află un platou mic pentru picnic, împrejmuit cu un gard de lemn, care în afara sezonului turistic este de obicei gol. De la acest platou mic cu câteva mese şi bănci făcute din grinzi groase se întind cărări pietonale în ambele părţi ale ţărmului, străjuite pe alocuri, pe buza prăpastiei, cu balustrade din lemn.
Priveliştea spre ocean şi coastă ce se deschide de pe platoul din Marinha uimeşte prin măreţia şi frumuseţea creaţiei dumnezeieşti, reprezentată aici prin largul nemărginit al oceanului şi stâncile masive ale coastei abrupte de douăzeci şi cinci de metri înălţime, încât inima se umple de încântare şi evlavie pentru zidirea impresionantă a Creatorului, Ce a dăruit atâta splendoare lumii făcute de El.
Ajungând în acel loc la mijlocul zilei, Henry, Maşa şi Svetlana Aleksandrova se aşezară la masa cea mai apropiată de balustrada masivă din lemn ce despărţea platoul de râpă. Aşternând o faţă de masă şi aşezând bucatele, se aşezară în aşa fel încât să poată vedea malul pitoresc al oceanului şi, totodată, să se poată privi unii pe ceilalţi în ochi.
henry! rosti Svetlana Aleksandrova, ridicând paharul cu piciorul subţire, plin cu un vin alb şi uşor din podgoriile de la Alentejo. În calitate de bărbat şi cap al micii noastre comunităţi, aveţi cuvântul primul.
bine! Henry căzu puţin pe gânduri; apoi, ridicând paharul, se uită la Maşa, zâmbi şi rosti: îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că în momentul cel mai greu din viaţă mi te-a trimis pe tine, îngerul meu cu pielea neagră, Habte Miriam! Tu i-ai dat vieţii mele sens, prin tine Domnul m-a
293
adus la înţelegerea rostului adevărat al întregii noastre vieţi pământeşti, tu ai devenit ghidul meu spre Biserică. Împreună cu Ana, mi-aţi răsplătit bucuria dragostei şi grijii de un suflet omenesc încredinţat de Dumnezeu. Sunt fericit că te am! Şi… Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
mulţumesc, Henry! zise Maşa. Şi eu sunt foarte, foarte fericită că exist în viaţa ta!
iată, scoase Henry din geantă o cutie nu foarte mare şi i-o întinse Maşei, ţi-am pregătit un mic cadou din patria ta natală, sper să-ţi placă!
Maşa luă cutia şi o desfăcu: în palma ei se afla o cruce mare de argint vechi, confecţionată dintr-o foaie de metal gros, acoperită cu ornamente în stil naiv. În partea de sus avea un inel gros, prin care trecea un şnur din piele rotund şi masiv.
henry! Este o adevărată cruce etiopiană pentru femei! exclamă Maşa cu ochii cât cepele de uimire. Exact aşa avea şi bunica mea la ţară, în munţi! Cum ai reuşit s-o găseşti?
domnul m-a ajutat prin mâinile unui anticar francez, spuse Henry zâmbind. Este o cruce veche, din secolul al XVII-lea, au purtat-o multe generaţii de creştine etiopiene, iar acum este a ta!
henry, Henry! se năpusti Maşa asupra lui şi-l sărută pe ambii obraji. Nici nu-ţi imaginezi ce lucru de preţ este pentru mine! Mulţumesc! Un cadou mai frumos nici că mi-aş fi putut închipui!
ei, în acest caz, primeşte şi de la mine un suvenir modest, zâmbi Svetlana Aleksandrova şi-i întinse Maşei o cutie în care era un album mare şi gros. Este un album cu fotografii de la teatrul „Bolşoi”, cu istoria lui, cu actori şi balerine de renume, cu cei mai cunoscuţi dansatori şi dansatoare, începând cu secolul al XIX-lea şi până în zilele noastre.
sunteţi şi dumneavoastră acolo? întrebă Maşa, uitându-se la balerină.
294
da, pe ultimele pagini… Svetlana Aleksandrova dădu din mână. Poate vei ajunge cândva şi tu la acest teatru, în „Lacul lebedelor”, de exemplu, sau în „Giselle”. Îţi vei aminti de mine şi eu am dansat „Giselle”…
svetlana Aleksandrova! Pot să vă sărut? Maşa nu-şi putea stăpâni bucuria şi exaltarea. Cât de mult vă iubesc!
sigur că poţi! zâmbi balerina. Hai să-ţi sărut şi eu mutrişoara de culoarea cafelei! Te felicit, fetiţa mea dragă, din această zi ai devenit adultă! Deşi… Într-un anume sens, „matură” nu vei fi niciodată, ceea ce este un lucru minunat! Sănătate, draga mea!
Svetlana Aleksandrova gustă puţin vin Alentejo din pahar.
în curând îmi voi sărbători şi eu aniversarea. Dar să nu mă întrebaţi câţi ani voi împlini, nu vă spun! râse femeia. Sunteţi invitaţi amândoi, bineînţeles. Câţiva elevi de-ai mei s-au gândit să-mi facă o petrecere şi au închiriat un restaurant pescăresc la periferia oraşului Armaşâo, după plaja pescarilor, ultima înspre Gale…
cunosc acest restaurant, au o bucătărie bună şi o terasă pe piloni ce dă spre ocean, spuse Henry. Tatălui meu îi plăcea, acolo lua deseori cina împreună cu mama.
da-da, el este! confirmă balerina. Elevii mei au închiriat tot restaurantul, o să organizeze pe terasă un ring de dans. Va fi o serată de dans, gen milonga, alături de o cină festivă! M-aş bucura dacă tu, Maşenka, ai dansa împreună cu Antonio pentru mine „La cumparsita”. Sunteţi elevii care aţi învăţat cel mai bine acest tango în aranjamentul meu, eşti de acord?
sigur, sigur, Svetlana Aleksandrova! dădu din cap Maşa în semn de aprobare. O să mă simt puţin jenată, dacă va fi lume multă, dar îmi voi da silinţa să nu vă fac de ruşine! Şi mie îmi place foarte mult să dansez „La cumparsita”, iar Antonio este un partener foarte bun!
295
dar ce zici de propunerea mea de a merge mâine împreună la un magazin din Faro să-ţi cumpărăm o rochie potrivită pentru această serată? Svetlana se uită la Maşa zâmbind cu ochii mijiţi. Te-aş ajuta să alegi varianta cea mai potrivită pentru tango!
vai! Svetlana Aleksandrova! Desigur! bătu din palme Maşa. V-aş fi foarte recunoscătoare!
păi, în acest caz mâine dimineaţă la ora 11 vin să te iau? Svetlana se uită întrebător la Maşa.
henry! Am voie? se întoarse fata spre bărbat.
doamne-ajută! spuse el zâmbind. Să alegeţi şi o pereche de pantofi pentru rochie! Şi o poşetă… am uitat cum i se spune în franceză… Cred că minaudiere
clutch zâmbi Svetlana.
CAPITOLUL 47
ia te uită! exclamă Henry, privind-o cu uimire pe Maşa ce apăruse în sufragerie să-şi arate noua ţinută, cumpărată împreună cu Svetlana. Nici nu-mi imaginam că ştii să porţi pantofi cu toc!
nu ştiu să port, zâmbi Maşa, ştiu doar să dansez. Pentru unele dansuri tocurile fac parte din „uniformă”, inclusiv pentru tango.
Fata stătea în faţa lui Henry, arătând mai înaltă în pantofii cu toc de un roşu foarte închis, la fel ca rochia uşoară, ajustată pe corp, lăsând descoperit aproape tot spatele şi rămânând închisă pe linia subraţului în faţă. Poalele rochiei erau asimetrice, descoperind piciorul drept până la mijlocul şoldului şi coborând oblic sub genunchiul piciorului stâng. Nu avea aproape nici un imprimeu, cu excepţia unui cordon subţire, împletit, de culoare aurie ce încingea talia fetei. Agrafa cu o orhidee de un roşu-aprins sclipea în părul ei buclat şi negru ca abanosul puţin deasupra urechii drepte. Maşa ţinea în mână o poşetă mică de tip clutch de culoarea vişinelor coapte, cu o bandă roşie lăcuită pe marginea de sus.
eşti de-a dreptul fantastică! zâmbi Henry. Toate aplauzele îţi vor aparţine chiar şi dacă nu vei dansa!
nu râde de mine, Henry! îi răspunse fata cu un zâmbet fâstâcit. Când m-am văzut în oglindă, era să leşin, imaginându-mi că voi dansa în această rochie în faţa altora! Să dansezi în haină de repetiţie e cu totul altceva, pe când aici arăt ca…
297
ca o adevărată dansatoare profesionistă de „latino”! o încurajă Henry. Nu-ţi fie frică, am văzut cum dansezi în sala din Guia, te vei prezenta la fel de bine în Armaţâo, mai ales că îi cunoşti aproape pe toţi. Sunt şi ei dansatori amatori, sunt elevii Svetlanei.
mulţumesc, Henry! îl privi Maşa cu recunoştinţă. Îmi voi da toată silinţa!
vei reuşi, să nu ai nici o îndoială, îţi voi fi alături! spuse Henry, întinzându-i cheia de la maşină. Poftim! Dacă vrei, poţi să conduci până la Armaţâo, doar să nu-ţi uiţi permisul. Încalţă-te cu balerinii, iar în parcare îţi vei pune iarăşi pantofii.
henry! de emoţie fata se năpusti spre el şi-l sărută pe obraz. Îţi mulţumesc pentru tot!
Era o seară caldă şi fără nici o adiere de vânt. Oceanul ce plescăia uşor la mai puţin de o sută de paşi de terasa restaurantului, transformată în ring de dans, era calm şi limpede. Fiind toamnă, se înserase destul de devreme. Pe la 8 seara, când începea petrecerea, refluxul descoperise o fâşie lată de nisip dens şi ud. Musafirii începuseră să vină de pe la 7 şi jumătate. Erau întâmpinaţi de un şef de sală care lua florile şi-i conducea la mesele aşezate în semicerc, ce transformau terasa într-un fel de scenă. Svetlana Aleksandrova apăru ultima, însoţită de un domn înalt cu părul cărunt. Era tatăl a două fetiţe care-i erau eleve. Intră pe terasă, întâmpinată de aplauzele musafirilor ce se ridicaseră în picioare. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, elegantă, ce-i sublinia zvelteţea şi aerul tineresc al siluetei. În picioare purta pantofi cu toc mic, cu cataramă elegantă de culoare argintie. Avea cercei şi un colier subţire din aur alb care sclipeau. Tot din aur, încrustate cu diamante mici, erau brăţara ceasului şi inelul de pe mână.
298
Svetlana Aleksandrova ieşi în faţa invitaţilor, zâmbi arătându-şi dinţii albi ca laptele, făcu o plecăciune şi se aşeză la masa din centru, la care şedeau deja câţiva dintre prietenii şi elevii ei cei mai apropiaţi. Un portughez oacheş cu mustaţă grizonată luă microfonul şi rosti câteva cuvinte de bun sosit, felicitând-o pe balerină; din când în când, vorbele lui erau întrerupte de aplauze şi exclamaţii ale oaspeţilor. Terasa se umplea de emoţia sărbătorii. Chelnerii serveau şampania, iar cuvântarea se încheie printr-un toast.
Svetlana rosti şi ea câteva cuvinte de mulţumire şi, cu zâmbetul ei fermecător, le propuse tuturor să se bucure de o seară de dans. O mică orchestră din capătul verandei începu să cânte o piesă renumită a lui Ceaikovski, iar în mijlocul scenei improvizate ieşiră patru fetiţe de vreo 9-10 ani, purtând poante şi fustiţe tutu. Interpretară cu talent dansul micuţelor lebede şi, făcând cu figurile lor serioase o plecăciune de final, ieşiră cu paşi mici de pe terasă.
Henry stătea alături de Maşa, de partenerul ei de culoare Antonio şi de părinţii lui aceştia veniseră în Portugalia din Brazilia, unde lăsaseră o afacere prosperă cu cafea. Urmăreau cu interes musafirii îmbrăcaţi festiv, care vorbeau unii cu alţii învioraţi şi degajaţi, chiar dacă aveau ranguri sociale şi stare financiară diferite, origine şi pregătire diferite.
Dragostea pentru dans şi recunoştinţa plină de respect faţă de profesoara lor renumita balerină rusoaică ce-i deprindea pe elevii săi cu cultura înaltă a stăpânirii trupului şi a transformării lui într-un instrument de creare a actului artistic îi lega şi-i făcea pe toţi cei prezenţi la serată egali între ei, ştergând diferenţele dintre aceşti oameni, existente în viaţa de zi cu zi.
Pe rând, elevii Svetlanei Aleksandrova, tineri şi adulţi, ieşeau în mijlocul terasei şi, acompaniaţi de muzica armonioasă,
299
interpretau compoziţii de dans dificile sau simple, de bal sau latino, însoţite de aplauze puternice şi aclamaţii.
următorul număr este al vostru, le spuse în şoaptă moderatorul cu mustaţa căruntă Maşei şi lui Antonio, apropiindu-se din spate.
henry!
Maşa se uită emoţionată la el, căutând susţinere.
totul va fi bine! spuse Henry cu fermitate. Haideţi, veţi reuşi!
Antonio, apropiindu-se de Maşa, o ajută să se ridice şi, dându-i mâna în mod galant, o însoţi pe ringul de dans puternic luminat.
ce fetiţă încântătoare aveţi! spuse mama durdulie şi binevoitoare a lui Antonio, aplecându-se spre Henry. Băiatul nostru e topit după ea, toată ziua numai despre ea vorbeşte: „Maria-n sus, Maria-n jos…!” Acum înţeleg cu ce l-a cucerit este o adevărată bijuterie!
vă mulţumesc! făcu Henry, urmărindu-i cu privirea.
Muzica salsa se opri, iar moderatorul anunţă:
antonio da Silva şi Maria Habte – „La Cumparsita!”
La auzul celui mai renumit tango, publicul explodă în aplauze frenetice. Antonio şi Maşa ieşiră în centrul ringului iluminat. Spectatorii se potoliră treptat, şi pe terasă se lăsă liniştea. După câteva clipe, răsună o notă tărăgănată de acordeon ce cântă introducerea, vioara continuă tema, pianul începu un ritm sacadat, se alătură şi chitara şi iată că toată orchestra se contopi în multitudinea de sunete ce învăluiră melodia principală.
Antonio atinse umărul Maşei ce stătea cu spatele la el… Se produse o adevărată magie! în locul fetiţei vesele, modeste şi naive, pe ringul de dans apăru o altă Maşa, necunoscută o tânără puternică, încrezătoare, în rochie purpurie, cu
300
o orhidee roşie în buclele negre ca smoala, cu o ţinută a capului maiestuoasă, plină de demnitate şi cu o privire triumfătoare a unor ochi mari şi sclipitori acoperiţi uşor de gene negre şi dese.
Antonio cel înalt şi puternic, cu un sacou albastru lejer şi lucios, o cămaşă neagră de mătase, cu un şnur negru pe sub gulerul înalt, în pantaloni negri largi şi pantofi albi din piele pentru tango, cu vârf şi toc negru lăcuit, arăta ca un bărbat adevărat şi atent, gata să se conformeze poruncilor partenerei sale şi în acelaşi timp să o conducă cu autoritate. Muzica încânta sufletele, iar tinerii îşi făceau bine treaba pe ringul de dans, cu entuziasm şi încredere.
Svetlana Aleksandrova schimbase în aranjamentul ei nota sentimentală a tangoului în una mai romantică, transformând un dans de stradă într-o poveste înfrigurată despre căutarea eternă a armoniei reciproce, între elementul masculin şi feminin, despre atracţia şi împotrivirea reciprocă a acestor elemente, despre iminenţa contopirii şi dizolvării unuia în celălalt. Antonio şi Maşa se mişcau cu o elasticitate uimitor de firească şi totodată bine pusă la punct de repetiţiile lungi. Forţa tinerească ţinută în frâu de schiţa mişcărilor pulsa parcă sub pielea lor tuciurie, irupând câteodată în virajuri bruşte sau mişcări neaşteptate ale picioarelor ascultătoare şi puternice. Ba pluteau somnambulic deasupra pardoselii, ca o singură fiinţă patrupedă, ba executau figuri dificile cu mişcări rapide ale picioarelor care se întrepătrundeau, ba se dădeau într-o parte şi-n alta, atingându-se cu vârful degetelor de mâinile întinse, ba iarăşi se aruncau unul în braţele celuilalt, arzând cu priviri scânteietoare bariera invizibilă dintre ei. Încheindu-şi dansul, dimpreună cu ultimul acord al melodiei, printr-o răsucire promptă şi o poziţie spectaculoasă, Antonio şi Maşa făcură o plecăciune, sleiţi de puteri,
301
gâfâind ca după escaladarea unui munte abrupt, fâstâciţi, cu greu întorcându-se în lumea reală din galaxia dansului pe care tocmai o părăsiseră.
Furtuna de aplauze, strigătele entuziaste de „bravo!” şi încântarea neprefăcută a spectatorilor îi ameţiseră pe tinerii dansatori. Ei stăteau în avalanşa de ovaţii ce-i invadase, respirând repede şi adânc, cu faţa şi corpul lucind de transpiraţie, nefamiliarizaţi cu o astfel de manifestare de încântare. Antonio îşi veni în fire primul. Sub valul de aplauze ce nu mai contenea, el se apropie de masa la care şedea mentora lor şi, cu o plecăciune galantă, o invită în centrul terasei, arătându-i recunoştinţa în calitate de profesoară şi co-autoare a spectacolului ce stârnise reacţia atât de ferventă a celor prezenţi.
Svetlana Aleksandrova, bucuroasă şi mulţumită de munca şi succesul elevilor săi, primea cu un zâmbet luminos aplauzele şi aclamaţiile ce veneau din toate părţile. Ea luă mâinile lui Antonio şi ale Maşei şi le ridică, salutând prima lor victorie în dans şi invitându-i pe ceilalţi să le aducă omagii pentru reprezentaţia extraordinară.
Henry se uita la tot ce se întâmpla parcă ameţit, uimit de transformarea petrecută cu Maşa, neputând să creadă că persoana care locuieşte alături de el şi pe care crezuse că o cunoaşte atât de bine devenise dintr-odată un fel de „terra incognito” un mister ce-l aduse într-un impas, la care el nu se aşteptase.
ce ziceţi de copiii noştri? îl întrebă pe Henry mama lui Antonio, bătând din palme şi clătinându-se, încercând să acopere cu vocea sa aplauzele şi ovaţiile generale. Ce pereche frumoasă, zici că sunt creaţi unul pentru celălalt!
poftim? Da! Da, au dansat extraordinar! răspunse cu voce tare Henry, întorcându-şi capul, dar totodată neluându-şi privirea de la Maşa fericită şi emoţionată, care primea
302
ovaţiile publicului prima dată după succesul din stadionul Algarve.
Câtă vreme a trecut de atunci! Şi cât de mult s-a schimbat în acest răstimp!
spectacolul nostru a luat sfârşit! anunţă moderatorul cu mustaţa căruntă. Ringul de dans este disponibil pentru toţi doritorii! Maestro, muzică, te rog!
O melodie uşoară răsună deasupra litoralului, contopindu-se cu plescăitul valurilor venit dinspre ocean.
CAPITOLUL 48
henry! Maşa se întoarse la masă, respirând în continuare neregulat, şi se aşeză lângă el. Ţi-a plăcut cum am dansat?
mademoiselle M-ai lăsat fără cuvinte! Henry se ridică şi, luând mâna fetei ce tresări, o sărută galant. Mi-e imposibil să-mi arăt încântarea de pe scaun! A fost un spectacol extraordinar! Dansul vostru a fost o revelaţie pentru mine!
El se aşeză alături, continuând să ţină palma fetei în mâna lui.
maşa! Nici nu puteam să-mi închipui înainte ce personalitate artistică ai. Eşti extrem de talentată! o privea el pe fată cu o admiraţie sinceră. Şi cât eşti de… matură!
henry! Maşa schiţă un zâmbet neobişnuit pentru ea. Am dansat pentru tine… şi pentru Svetlana Aleksandrova! Voi aţi fost spectatorii mei principali.
maşa! Permite-mi să te invit la un dans, se poate? se apropie din lateral Antonio şi-i întinse Maşei mâna lui puternică.
dar tocmai ce-am dansat! ridică Maşa din sprâncene.
păi da, pentru spectatori… strânse Antonio din umeri. Vreau să dansez cu tine numai pentru noi doi! Ce zici?
henry? se întoarse fata spre el. Voi merge să dansez cu Antonio sau…
bineînţeles, dansează! încuviinţă Henry din cap. Este petrecere!
304
Maşa se sculă şi, ţinându-şi de mână partenerul de culoare, înalt şi frumos, se îndreptă spre ringul de dans, unde deja dansau câteva cupluri pe o melodie lentă şi romantică.
dumneavoastră nu dansaţi? îl întrebă pe Henry mama lui Antonio.
nu, sunt doar spectator, răspunse Henry zâmbind.
în schimb soţul meu şi cu mine adorăm să dansăm! zâmbi larg femeia. Băiatul nostru s-a molipsit de dragostea pentru dans de la părinţii lui, nu-i aşa, Rodrigues?
aşa este, draga mea! soţul ei masiv îi susţinu părerea cu o figură serioasă. Permite-mi să te invit!
Părinţii lui Antonio se ridicară cu o graţie surprinzătoare pentru vârsta lor şi, ţinându-se de braţ, merseră spre ceilalţi dansatori.
să le arătăm tinerilor ce înseamnă performanţă! strigă mama lui Antonio, întorcându-se spre Henry şi, trasă de soţul ei, alunecă uşor cu tocurile înalte pe pardoseală.
Henry o căută cu privirea pe Maşa şi, găsind-o uşor printre dansatori după contrastul intens de culori dintre rochia roşie şi corpul negru, nu-şi mai lua ochii de la mişcările ei fermecătoare, pline de o gingaşă mlădiere.
ei? Svetlana Aleksandrova care între timp se aşezase lângă Henry se uita la el, mijindu-şi ochii cu şiretenie. A crescut fata şi nici n-aţi observat! Dintr-o răţuşcă s-a transformat într-o adevărată lebădă! O minune de fată, suflet excepţional, personalitate puternică! Vedeţi?
cred că încep să văd… răspunse Henry oarecum surprins, uitându-se la ea cu o privire absentă.
deschideţi ochii! Svetlana Aleksandrova zâmbi şi se ridică. Priviţi cu atenţie: ea nu dansează cu Antonio, ci cu dumneavoastră!
Henry se uită la Maşa care, punând o mână pe umărul partenerului care o privea cu adorare neprefăcută şi sprijinindu-se
305
cu cealaltă mână în palma lui, cu ochii închişi şi capul aplecat graţios într-o parte, plutea încet pe notele piesei „Besame Mucho”, interpretată cu o voce răguşită de o cântăreaţă de culoare în vârstă, ce şedea pe un taburet înalt în faţa orchestrei. Femeia cânta cu vădită satisfacţie melodia romantică intrată de mult în istorie. Întreaga înfăţişare a fetei ca o floare înmiresmată de noapte arăta că sufletul ei era copleşit de o stare emoţională deosebită, puternică, ce pusese stăpânire pe sentimentele ei, pulsa în inimă şi dădea buzna afară prin buzele-i pline întredeschise într-o respiraţie sacadată.
„Ce treabă am eu cu toate acestea? se gândi Henry, iar acest gând îi atinse uşor inima. Fata a ajuns la vârsta îndrăgostirii şi are alături un cavaler atât de frumos şi plin de bărbăţie, care se vede că o adoră… Probabil a venit şi pentru ea timpul să cunoască sentimente tandre… Or, noi, bătrânii, mai bine să nu ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala…” Apoi scoase din buzunar cheile maşinii şi le puse în poşeta Maşei.
voi merge să trag o gură de aer, le spuse el părinţilor lui Antonio care reveniseră la masă. Poşeta Maşei rămâne aici, pe masă.
nu vă faceţi griji!
Mama lui Antonio trase cu un aer de gospodină poşeta Maşei mai aproape de ea.
fetiţa dumneavoastră e pe mâini bune!
Henry se ridică şi coborî neobservat de pe terasă pe ţărmul nisipos. Uitându-se împrejur în întunericul ce-l învălui, se îndreptă spre malul care-l întâmpină printr-un plescăit leneş al valurilor de-abia perceptibile. Ajungând la marginea apei, Henry stătu puţin pe gânduri descumpănit şi, întorcându-se spre Gale, merse alene pe nisipul ce se afunda sub picioare după reflux.
306
Simţea în suflet o apăsare. Căutând să scape de acest sentiment, Henry iuţi pasul. În cele din urmă, oceanul îl ajunse, prinzând momentul şi lingându-i picioarele cu limba lungă a spumei lui sărate. Mocasinii lui Henry se umplură de apă într-o clipită. Henry şi-i scoase şi continuă să meargă desculţ, mărindu-şi viteza, până când ajunse la ritmul de alergare obişnuit, ce ieşise la suprafaţă din automatismul picioarelor lui antrenate. Nici nu observă cum ajunse la celălalt capăt al plajei Praia Grande de lângă Gale.
Văzându-se într-un loc familiar, Henry răsuflă uşurat şi, apropiindu-se de marginea apei, se întoarse cu faţa către spaţiul întunecat al oceanului, respirând adânc şi încercând să se elibereze cu fiecare expirare de durerea neaşteptată ce se aciuase în pieptul lui.
Henry stătea cu picioarele goale până la gleznă pe nisipul ud şi rece, fără să observe cum spuma valurilor ce se rostogoleau uşor îi scălda tălpile, udându-i partea de jos a pantalonilor negri, bine călcaţi şi scumpi. Sacoul, pe care şi-l scosese, şi-l ţinea cu neglijenţă pe umărul drept. În mâna stângă îşi ţinea mocasinii negri şi moi, dintr-o piele fină.
în faţa lui, în întunericul nopţii, se întindea oceanul cu valurile uşoare şi jucăuşe, pe deasupra cărora se reflectau la lumina lunii nenumărate scânteieri argintii. Dincolo de el, în depărtarea nevăzută, se aşternea Africa, încărcată în toropeala-i aridă de o vitalitate sălbatică.
Africa…
De-ar fi putut să ştie cum se va sfârşi călătoria-i scurtă pe acest continent bătrân şi misterios!
Deşi… Chiar şi-aşa, oare ar fi putut refuza tot ce a adus în viaţa lui acest scurt voiaj?
Zărind cu coada ochiului o mişcare în dreapta lui, întoarse capul şi privi în depărtare cu ochii mijiţi. De-acolo, pe linia
307
malului, cineva înainta vădit înspre el, dar distanţa îl împiedica să vadă cine era.
Aşteptă puţin, uitându-se cu atenţie la umbra ce se apropia din depărtare, ale cărei forme se conturau din ce în ce mai bine, semănând cu silueta unui om mic ce alerga.
Da! Aşa era! în direcţia lui Henry, păşind repede şi ritmic cu picioarele goale pe nisipul dens şi moale la reflux, alerga cineva.
Să fie oare…
CAPITOLUL 49
Da! Ea era! Pe măsură ce se apropia, Henry recunoştea din ce în ce mai bine silueta cunoscută, ritmul familiar al mişcărilor, pe care-l ştia atât de bine după numeroasele ture de alergare împreună. Doar că acum acest ritm era ceva mai accelerat maşa fugea de parcă cineva ar fi urmărit-o sau, dimpotrivă, ar fi încercat să ajungă ultimul vagon al unui tren aflat în mişcare.
Recunoscând-o de la distanţă, Henry îi ieşi în întâmpinare, mărind pasul, până când începu şi el să alerge.
Se întâlniră lângă scara ce ducea spre pontoane, nu departe de vila masivă cu etaj nelocuită aproape tot anul, situată chiar pe mal, după un gard. Când îi mai rămaseră câţiva paşi până la Henry, Maşa se opri, gâfâind şi tresărind din pricina efortului fizic. Îşi ţinea în mâini pantofii roşii, câte unul în fiecare mână; poalele rochiei de dans erau suflecate după şnurul auriu al centurii, pentru a n-o încurca la alergare; agrafa în formă de orhidee căzuse probabil undeva pe drum din părul ei negru şi creţ.
henry! îl strigă ea, respirând greu şi clipind cu pupilele dilatate-n întuneric. Henry! De ce-ai plecat? De ce m-ai părăsit acolo?
nu te-am părăsit… se fâstâci Henry răvăşit de emoţii. Eu… nu am vrut să te deranjez, te simţeai atât de bine cu Antonio… nu voiam…
henry!
309
Maşa se apropie de el foarte mult, respiraţia grăbită şi neregulată făcea să-i tresalte pieptul, şiroaie de transpiraţie curgeau pe faţa ei, în vocea-i tremurândă se citea suferinţa.
henry! Care Antonio?! Te iubesc pe tine! Numai pe tine şi pe nimeni altcineva în afară de tine! Te iubesc de mult, de când mă ţin minte! Niciodată nu voi iubi pe nimeni, în afară de tine! Cum de nu-nţelegi asta?!
eu… Henry se pierdu cu totul cu firea. Şi eu te iubesc… dar nu ca pe o femeie… ca pe o fiică, ca pe o soră, ca pe un om…
de ce?!
Privirea Maşei era atât de pătrunzătoare, încât părea în stare să topească metalul, prin vocea ei pulsa sângele din inima-i sfâşiată.
sunt o femeie proastă?! Nu pot fi iubită de un bărbat?! Nu sunt frumoasă, nu-s atrăgătoare, nu-s interesantă?!
eşti foarte frumoasă! rosti Henry cu sinceritate, privind-o în ochi. Eşti extraordinar de frumoasă, fermecătoare, o femeie deosebit de interesantă!
atunci de ce nu vrei să mă iubeşti?! Aruncând pantofii, fata se apropie şi mai mult de Henry şi-l apucă de umeri. De ce nu mă iubeşti ca pe o femeie, şi nu ca pe o soră, fiică sau ca pe ceilalţi oameni?!
eu… Eu te iubesc… Poate că aş vrea să mă îndrăgostesc de tine aşa cum îţi doreşti, dar… henry se crispă ca de la o durere de dinţi am inima moartă, Maşa, ea a murit împreună cu familia mea în ocean, în Azore… Stefanie a dus-o cu ea în adâncuri… nu voi mai putea iubi niciodată aşa cum am iubit-o pe ea… iartă-mă…
Henry îşi înclină capul şi închise ochii.
nu este adevărat!
în vocea Maşei străbătea o convingere uluitoare.
310
ştiu că nu este adevărat! Altfel nu ai fi venit aici şi nu m-ai fi părăsit acolo! Dar te-ai speriat de tine însuţi, pur şi simplu! Ai fugit de mine, de dorinţa ta de a mă iubi! Inima ta nu e moartă, ea nu s-a scufundat, este aici!
Maşa îl apăsă pe piept, în dreptul inimii.
şi ea vrea să mă iubească, dar tu nu o laşi! Mintea ta nu o lasă să iubească!
dar…
Henry se fâstâci, simţind în adâncul sufletului că fata avea dreptate.
poate că… totuşi… eu sunt tutorele tău, sunt de două ori mai în vârstă decât tine… eu voi îmbătrâni, în timp ce tu vei înflori tot mai mult… şi-apoi… o iubesc şi-acum pe Stefanie…
ştiu! zise Maşa, privindu-l în ochi. Tu o iubeşti pe ea, iar ea te iubeşte pe tine! Şi eu o iubesc, chiar şi pentru simplul fapt că te-a făcut fericit. Şi ea mă iubeşte, a şi venit la mine atunci, ştie că aş putea să te fac fericit acum, cât ea e acolo, iar tu încă eşti aici! Mamă Ana a spus că nu ai nevoie de o menajeră, ci de o soţie! Ai nevoie de o femeie care să te iubească, să aibă grijă de tine, care să-ţi mai nască copii, ca să fii fericit, devenind iarăşi tată! Tu ai alături o asemenea femeie pe mine! Sau îţi doreşti o altă femeie?
despre ce vorbeşti? Ce fel de femeie?!
Henry o îmbrăţişă pe Maşa şi o strânse la piept, iar ea se lipi de el cu atâta putere, de parcă ar fi vrut să se contopească cu el.
nu am pe nimeni mai drag decât tine în această viaţă pământească, şi nici nu voi avea vreodată… Poate voi reuşi să înving în mine acel ceva care mă împiedică să devin un om normal, să fiu capabil de iubirea ce o aştepţi de la mine, să fiu în stare să-ţi ofer fericirea. S-ar putea să se întâmple în curând… dar la fel de bine ar putea dura o perioadă
311
nedeterminată, vreau să fiu sincer cu tine… tu nu vei obosi să aştepţi?
voi aştepta acest moment toată viaţa mea! şopti Maşa şi ridică faţa spre el. Aş vrea să mă săruţi.
Henry o privi în ochii ei adânci ce emanau iubire, se aplecă şi o sărută pe frunte cu duioşie, aproape cu evlavie, chiar în mijlocul crucii „copte”.
stefanie se va bucura dacă vei fi fericit cu mine aici, spuse Maşa, privindu-l în ochi. În această lume trebuie să ducem o viaţă pământească, să slujim unii altora, să avem grijă unii de ceilalţi, aşa cum ai avut tu grijă de mine atunci când eram paralizată, trebuie să naştem copii, să-i creştem şi să-i aducem la Hristos prin Biserică… Iar acolo, în Veşnicie, ne vom reuni cu toţii: tu, eu, Stefanie, Inese, mama Ana, copiii noştri, dacă-i vom avea… Şi cu toţii ne vom iubi unii pe ceilalţi. Şi nu va mai conta cine, când şi cu cine s-a căsătorit, cine pe cine a născut… acolo vom fi cu toţii o familie mare şi fericită, şi cu noi va fi Hristos… aşa ne-a promis El…
Maşa se lipi din nou de pieptul lui Henry, iar el o strânse tare cu ambele braţe. Stătură aşa destul de mult, o perioadă imposibil de măsurat în ore pământeşti.
vei îngheţa de frig, spuse Henry, acoperind umerii Maşei cu sacoul lui, hai să mergem acasă!
ah! îşi dădu seama fata. Sunt într-o ţinută atât de necuviincioasă!
Ea scoase de sub curea poalele rochiei roşii de seară făcute sul.
n-are nimic, va fi plisată de-acum încolo! râse ea. Pe undeva trebuie să fie şi pantofii mei… ea se uită în jur. Iată-i!
Henry îi observă primul şi ridică din nisip pantofii lăcuiţi cu toc.
poftim! Adevărul este că e mai bine să nu-i încalţi acum. Ţine-te!
312
El o apucă cu uşurinţă în braţe, iar ea se lipi de el fericită, cuprinzându-i gâtul cu mâinile sale delicate şi puternice.
Peste o oră, când după un duş fierbinte Maşa deja stătea desculţă pe canapeaua mare şi moale, îmbrăcată în pijama şi învelită într-un halat mare şi pufos, aşteptându-l pe Henry care trebăluia pe la bucătărie, pregătind ceaiul, cineva sună la interfon.
maşa! strigă Henry de la bucătărie, uitându-se pe ecranul interfonului. A venit Antonio, ţi-a adus poşeta! Ieşi tu sau mă duc eu să ţi-o aduc?
henry! răspunse Maşa, fără să se ridice de pe canapea. Spune-i că m-am culcat! Nu vei minţi! şi îşi întinse repede picioarele, luând o poziţie orizontală. Transmite-i că-l voi suna eu într-o zi…
bine! răspunse Henry şi ieşi, fără a-şi scoate şorţul.
CAPITOLUL 50
În dimineaţa următoare Henry n-o mai trezi pe Maşa, care dormea dusă după toate prin câte trecuse în noaptea precedentă. Se ridică din pat, se spălă, îşi puse hainele de sport şi ieşi la alergarea de dimineaţă pe malul oceanului. Soarele era deja sus, scăldând oceanul cu razele-i aurii şi tandre; fluxul încă nu atinsese punctul maxim, iar pe nisip se alerga uşor.
Henry alerga de-a lungul valurilor fremătătoare, asculta strigătele pescăruşilor albi cu cioc galben şi pene cenuşii ce treceau din când în când pe deasupra lui, trăgea în piept mirosul apei amestecat cu cel al ierburilor aromate purtat dinspre dune de un vânt slab. Simţea în suflet lumină şi căldură, la fel ca-n spaţiul ce-l înconjura sentimentul inexplicabil şi apăsător ce-l chinuise înainte îl părăsise, ori poate el însuşi se eliberase de ceva ţinut acolo cu voie sau fără voie. Ajungând la capătul plajei se întoarse lângă stânci şi, cu aceeaşi viteză, porni pe drumul spre casă. Avea impresia că picioarele îl duceau singure cu pas uşor, pieptul se ridica la unison cu plămânii ce se dilatau şi se contractau, mintea era curată şi limpede.
Trecând pe lângă restaurantul de lemn din Salgados şi umbrelele de plajă împletite din stuf de pe stâlpii de lemn, Henry ajunse la locul de unde începeau pontoanele, paralele cu oceanul, de la care începeau hotelurile cu cinci stele şi cluburile de golf.
Deodată i se păru că zăreşte pe platoul cu băncuţe o siluetă cunoscută, ce aducea de departe cu profilul părintelui Ignatie,
314
de a cărui existenţă el aproape uitase. Henry coti de pe mal pe pontoane şi o luă la fugă înspre băncuţe. Pe măsură ce se apropia de platou, se convingea că silueta singuratică a omului în vârstă ce stătea lângă balustradă era nimeni altcineva decât bătrânul preot-monah cu care vorbise pentru ultima oară în acelaşi loc.
părinte! Dumneavoastră! exclamă el, încetinindu-şi pasul. Cât mă bucur să vă văd! Am tot aşteptat să-mi daţi un telefon…
iartă-mă, frate Andrei! Părintele Ignatie se întoarse spre el, zâmbind. Am avut un motiv pentru care nu am putut să te sun… Văd că în viaţa ta au intervenit schimbări.
da, sunt schimbări! confirmă Henry. Ana Mihailovna a murit, Maşa a absolvit şcoala, urmează nişte cursuri medicale, a împlinit 18 ani…
pe acestea le ştiu! zâmbi ieromonahul. Vorbesc de schimbările petrecute în tine: ai devenit altfel, cu totul altfel decât ai fost cândva!
nu ştiu, probabil dumneavoastră puteţi să apreciaţi mai bine, răspunse Henry. Dar, într-adevăr, în mine s-a schimbat ceva foarte important, unele lucruri chiar aseară. Deocamdată nu am conştientizat pe deplin totul şi nu m-am lămurit ce mi se întâmplă…
păi, lămureşte-te, e o treabă bună – „sufletul e dator să trudească ziua şi noaptea!”, vorba unei poezii frumoase, zâmbi iarăşi părintele Ignatie. Iartă-mă, nu prea am timp acum, dar aş vrea să-mi faceţi împreună cu Maşa o vizită. Nu e departe de-aici, în munţi, dincolo de Sâo Bartolomeu de Messines.
sigur, părinte! se bucură Henry. Vom veni cu mare plăcere! Chiar şi astăzi, doar spuneţi-mi!
atunci, veniţi astăzi! zise bătrânul. Luaţi-o pe autostrada 124, lângă Sâo Bartolomeu de Messines, apoi pe drumul
315
1079 prin Amorosa până la barajul din munţi, iar după ce treceţi de baraj, faceţi stânga. Peste un kilometru veţi ajunge la un drum de ţară ce o ia la deal. Într-acolo să mergeţi şi în scurt timp veţi da de casa mea! Vă aştept! Acum nu am timp, fugi, fetiţa ta s-a trezit deja, te aşteaptă, îţi pregăteşte micul dejun!
mulţumesc, părinte! Henry îşi întinse palmele. Binecuvântaţi!
domnul să te binecuvânteze! preotul îi dădu binecuvântarea fără a-l atinge cu mâna. Fugi, fugi, Maşa te aşteaptă!
doamne-ajută, părinte! spuse Henry şi, întorcându-se, alergă spre casă.
După vreo sută de metri el se uită îndărăt, dar bătrânul nu mai era pe platou.
maşa, Maşa! strigă el, intrând în casă. Ştii cu cine m-am întâlnit?
henry!
Maşa, ieşind în grabă din bucătărie cu şorţul pe ea, îl îmbrăţişă repede şi-l sărută pe obraz.
mergi să te schimbi şi-mi povesteşti totul pe urmă, mi se arde mâncarea!
Şi se repezi spre bucătărie, la vasul ce clocotea pe aragaz.
După ce făcu un duş şi se schimbă, Henry coborî la bucătărie, unde Maşa era aproape gata cu masa.
maşa! M-am întâlnit cu părintele Ignatie, tot acolo, pe pontoane, ca data trecută! spuse Henry, în timp ce scotea din sertar tacâmurile. Ne-a invitat chiar la el acasă, stă la aproximativ o oră de mers cu maşina de-aici.
nu se poate! se miră Maşa. Despre el nu mai ştie nimeni nimic de multă vreme!
tocmai am aflat eu azi! zâmbi Henry. Vei şti şi tu puţin mai târziu, când îl vei vedea cu propriii tăi ochi!
316
este grozav! Maşa se uită la Henry cu o privire entuziasmată. Îl voi vedea iarăşi în carne şi oase pe stareţul văzător cu duhul! Doar este înaintevăzător, nu-i aşa?
cred că da! răspunse Henry. În convorbirile pe care le-am avut a spus despre mine nişte lucruri pe care nu le-ar fi putut afla de la altcineva. Ba chiar şi acum mi-a spus că te-ai trezit şi pregăteşti micul dejun!
probabil nici nu e greu să-ţi dai seama de aşa ceva… zâmbi Maşa, cine altcineva ar putea să-l pregătească?
nu ştiu, răspunse Henry, de fiecare dată când stau de vorbă cu el, am sentimentul că mă cunoaşte mai bine decât eu însumi. Dar vei vedea şi tu astăzi şi vei simţi totul!
vom vedea… spuse Maşa. Henry! Cred că ar trebui să-i ducem nişte alimente: având în vedere că trăieşte în munţi, nu-i este deloc uşor să ajungă la magazin! Oare are un frigider mare?
hai să luăm pentru început din toate câte puţin, zise Henry. Iar după ce vom vedea drumul şi cămara părintelui, îi vom asigura tot necesarul.
de acord! Maşa încuviinţă din cap. În acest caz, să trecem pe la magazin, astăzi este reducere la fructe de mare şi peşte, părintele este monah şi nu consumă carne! Iar dimineaţa sortimentul de fructe şi legume e mai mare, mama Ana mă sfătuia să le cumpăr dimineaţa!
bine, cum spui, zâmbi Henry, gospodina mea…
Peste două ore şi jumătate Henry şi Maşa, cu portbagajul plin, traversau barajul de pe lacul muntos.
aşa, acum la stânga, dirija Maşa, stând în dreapta lui Henry cu harta în braţe, a mai rămas puţin până la cărare, aşa, încă o cotitură şi gata… Aşa, acum mergi mai încet… Uite! Iată cărarea! Virează!
Henry, dând ascultare indicaţiilor „copilotului” său, o luă de pe drumul asfaltat pe drumul de ţară ce urca brusc şi
317
se ascundea în lăstăriş imediat după prima cotitură. Parcurgând cu viteza întâi în jur de trei sute de metri pe drumul de ţară pietros, maşina intră într-o poieniţă, unde, înconjurată de un gard de piatră scund, se afla o casă mică, cu tencuiala scorojită, vopsită cine ştie când, cu acoperiş de ţiglă acoperit cu muşchi verzi. Porţile din lemn, vopsite cândva în maro, erau şi ele cojite. După iarba crescută printre ele se vedea că nu se deschiseseră de multă vreme. La poartă atârna un clopoţel vechi de aramă, înnegrit din cauza ploilor, de mărimea unei căni pentru ceai. Trăgând de el, Henry şi Maşa ciuliră urechile, aşteptând vreo reacţie de după gard, însă acolo domnea liniştea, tulburată doar de ciripitul câtorva păsărele care zburau de colo-colo în tufişurile ce înconjurau gardul de piatră. Henry mai trase o dată de clopoţel, mai tare şi mai mult îi răspunse liniştea.
poate că părintele a plecat undeva şi se va întoarce în curând? se uită Maşa întrebător la Henry. Nu aţi stabilit o oră fixă de întâlnire, nu-i aşa?
nu, dădu din cap Henry, mi-a spus doar să venim astăzi, atâta tot…
atunci hai să-l aşteptăm aici, în luminiş! propuse fata. Vrei să mâncăm câte-o banană? Avem multe în portbagaj! Cred că mi s-a făcut foame.
sigur! răspunse Henry şi se îndreptă spre maşină pentru a-i aduce Maşei o banană.
În acel moment, în poartă se deschise o ferestruică de mărimea unui caiet, în care apăru figura unei persoane în vârstă.
pe cine căutaţi? întrebă omul din ferestruică.
am venit la părintele Ignatie! spuse Henry. El mi-a dat binecuvântarea de a veni aici şi mi-a explicat cum să ajung!
Omul din ferestruică se uită fără a scoate o vorbă la Henry, la Maşa, la maşina parcată în luminiş şi închise ferestruica.
318
Zăvorul scârţâi, ca unul ce nu fusese uns de multă vreme, şi poarta se deschise. În faţa lor apăru o femeie la o vârstă înaintată, judecând după forma feţei ce se zărea din ovalul camilafcei monahale, de croială grecească. Avea pe ea o rasă decolorată, peticită în mai multe locuri, deasupra un şorţ mare negru cu buzunar, pe care era brodată de mână cu aţă roşie o cruce cu opt capete.
intraţi! spuse ea făcându-le loc să intre pe poarta pe care o închise în urma lor. Haideţi! le făcu ea semn cu mâna şi se îndreptă cu paşi mărunţi înspre căsuţă.
Ocolind-o prin partea dreaptă, îşi conduse musafirii în spatele casei pe un teren curăţat şi arătă cu mâna tremurândă spre o moviliţă înconjurată cu pietre, cu o cruce de lemn înfiptă în ea. Alături mai era o moviliţă, doar că fără cruce şi mult mai mică.
iată-l, aici, părintele Ignatie… iar lângă el e înmormântat câinele lui, Tiapa… nu i-a supravieţuit mult stăpânului său, a mai trăit o lună…
staţi puţin! se miră Henry. Am stat azi-dimineaţă de vorbă cu el! El m-a invitat aici, mi-a explicat cum să ajung…
şi ce dacă, strânse din umeri monahia, s-a mai întâmplat, nu ar fi pentru prima dată… Aşteptaţi puţin, voi merge să văd dacă nu v-a lăsat ceva înainte să moară. Cum vă numiţi?
henry… Cu numele de botez Andrei! se corectă el.
bine! făcu bătrâna. Aşteptaţi aici pe băncuţă, puteţi să vorbiţi cu el o să v-audă. Cine ştie dacă n-o să vă şi răspundă într-o bună zi…
Şi cu aceiaşi paşi mărunţi merse spre casă.
Uluiţi de cele întâmplate, Henry şi Maşa se aşezară pe o băncuţă veche, aflată la doi paşi de morminte.
henry! zise Maşa, arătând cu mâna spre cruce. Uită-te la dată! El a murit în urmă cu aproape cinci ani!
319
cinci ani? se miră Henry. Stai puţin… dar pe ce dată?
Se uită cu atenţie la inscripţia greu vizibilă de pe cruce,
apoi căzu pe gânduri, făcând calcule în minte.
maşa! spuse el după câteva minute, ridicându-şi capul. A murit la o zi după ce m-a trimis să fac surf! Iată de ce nu m-a mai sunat atunci…
Bătrâna monahie se întoarse cu un plic galben în mână.
am găsit unul pe care scrie „Pentru Andrei surferul din Gale. Să-i fie înmânat personal.” Vrei să zici că tu eşti acel „surfer”? Ai un nume nemţesc, nu-i aşa?
eu sunt, dădu din cap Henry. Sunt francez, francez cu origini ruseşti…
bine, ţine atunci, francezule, citeşte ce ţi-a scris acolo părintele!
Henry deschise plicul. Pe o bucată mică de hârtie în pătrăţele era scris: „Robule al lui Dumnezeu Andrei! Să nu refuzi plecarea la Paris.” Iar pe verso era scris: „Tânără Maria! Fii alături de el. Ne vedem mai târziu.”
atât!?
Henry întoarse foaia pe toate părţile, se mai uită o dată în plicul desfăcut era gol.
ciudat! spuse el cu voce tare. De atunci nu m-a mai chemat nimeni la Paris…
înseamnă că urmează să te cheme! spuse bătrâna călugăriţă cu încredere. De vreme ce-a scris aşa, înseamnă că te-or chema. Gata, copii! Luaţi-o spre casă, v-am dat totul, e timpul să-mi încep pravila! Mergeţi cu Dumnezeu!
Henry şi Maşa ieşiră din curte. Abia după ce trecu de poartă, Maşa îşi aduse aminte:
staţi puţin! Cum vă numiţi?
serafima, răspunse bătrâna, poţi să-mi spui maica Serafima, sunt monahie…
320
maică Serafima! spuse Maşa. Am adus nişte alimente, spuneţi unde să le lăsăm.
duceţi-le acasă, copii! zâmbi bătrâna monahie. Le am pe ale mele, destule, nu mai fac faţă! Domnul să vă binecuvânteze! şi închise poarta.
Tot drumul de întoarcere Henry şi Maşa tăcură fiecare trăia cele petrecute în felul său.
Acasă, spre mirarea sa, Henry găsi în cutia poştală o scrisoare din Franţa. Profesorul Gaultier îl invita să ţină un curs în faţa lectorilor şi studenţilor de la Litere cu tema tezei pe care o trimisese cu ceva timp în urmă la Sorbona. Universitatea propunea pentru acel curs un auditoriu numeros.
CAPITOLUL 51
priveşte, ne apropiem! îi spuse Henry Maşei ce stătea lipită de umărul lui în scaunul avionului. Acest aeroport se numeşte Charles de Gaulle.
este departe de apartamentul tău? întrebă Maşa, obosită, ţinându-şi cu anevoie ochii deschişi. Vom putea să dormim curând?
acest aeroport nu e aproape de Paris, sunt în jur de treizeci şi cinci de kilometri de casa mea, răspunse Henry, dar va veni o maşină să ne ia. În ea vei putea să mai dormi până vom ajunge la apartament. Sper că firma de curăţenie recomandată de Nicolas a făcut puţină ordine în bârlogul meu de pe strada Victor Hugo după atâţia ani de lipsă! Interesant, cum arată acum Parisul totul se schimbă atât de repede!
henry! Maşa îşi aşeză mai comod capul pe umărul lui. Vom reuşi să ajungem mâine la Liturghie?
am aflat că la catedrala de pe rue Pétel slujba va începe mâine dimineaţă la ora 9, spuse Henry. Deci, teoretic, ne rămân cam cinci ore de somn până la plecarea la biserică.
cinci ore… mormăi Maşa, pe jumătate adormită, cinci ore întregi…
„Doamnelor şi domnilor! Avionul nostru aterizează pe aeroportul Charles de Gaulle, se auzi în franceză o voce din difuzoare. Vă rugăm, ridicaţi spătarele scaunelor, puneţi-vă centurile şi închideţi mesele pliante!”
322
Maşina comandată în prealabil îi duse pe Henry şi Maşa la apartamentul de pe strada Victor Hugo în doar o jumătate de oră, căci noaptea drumul era liber. Henry o duse în braţe pe fata adormită în apartament şi o puse pe patul din dormitor, scoţându-i doar încălţămintea şi acoperind-o cu o pătură. El se culcă pe canapea în sufragerie, punând pe scaun, mai aproape de cap, ambele ceasuri deşteptătoare din casă.
Chiar spre mirarea lui, Henry se trezi de dimineaţă fără nici o dificultate, cu cincisprezece minute înaintea orei la care-şi pusese alarma. Făcu repede un duş şi se schimbă, apoi merse în dormitor, unde se opri în faţa Maşei ce dormea dulce în patul lui, neştiind dacă e mai bine s-o trezească sau s-o lase să doarmă pe săturate după drumul de la Algarve la Lisabona, câteva ore de aşteptare în aeroport şi zborul nocturn spre Paris. Îi era milă s-o trezească pe fată, cu toate că ştia că pentru ea Liturghia era o slujbă deosebit de dragă, pentru care se pregătea întotdeauna atât prin rugăciune, cât şi printr-o ţinută decentă pentru biserică. Un detaliu deosebit de important al vestimentaţiei fetei era baticul, care trebuia să fie destul de mare, pentru a putea fi înfăşurat „călugăreşte” acoperind crucea tatuată de pe frunte, cu capetele legate la spate, aşa cum o învăţase mama Ana, care anticipase că tatuajul de pe fruntea fetei negrese le-ar putea sminti pe unele credincioase. Henry chiar râdea de acest fel de a acoperi capul, numindu-l „hijab ortodox”, dar îi cumpăra cu plăcere de sărbători baticuri frumoase, conform dorinţei ei. Maşa îşi luă la Paris un asemenea batic şi o fustă groasă, împachetând cu grijă hainele de biserică în două pungi pe care le pusese în rucsac.
Aproape hotărât să lipsească de la slujbă de dragul odihnei Maşei, Henry îşi aminti deodată o frază pe care o memorase din ultima predică a părintelui Vasile:
323
„Imaginaţi-vă că într-o bună zi Domnul vă va chema la El, nimeni nu are siguranţa zilei de mâine! spunea părintele de la amvon. Cu ce stare duhovnicească v-ar plăcea mai mult să plecaţi în veşnicie: după o rugăciune la Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine sau după ce dormiţi toată slujba în pat?
Ţineţi minte! Fiecare Liturghie la care Domnul ne învredniceşte să participăm şi să ne împărtăşim poate fi ultima Liturghie din viaţa noastră pământească! De aceea, preţuiţi orice ocazie de a participa la Taina cea mare dăruită de Domnul din nespusa Lui iubire faţă de noi!”
maşa! Henry se aplecă deasupra fetei şi o zgâlţâi uşor de umăr. Ridică-te! Arhanghelul deja a cântat din trâmbiţă, ne aşteaptă împărăţia cerurilor!
Cu aceste vorbe mama Ana o trezea de obicei pe Maşa în zilele de duminică. Maşa deschise ochii.
A? Poftim? E timpul? îndepărtă ea plapuma şi sări în picioare. Gata! Să mergem mai repede la biserică! Unde este rucsacul meu?
e-n ordine! zâmbi Henry, sărutând fata pe ambii obraji calzi după somn. Nu vom întârzia! Hai cu mine iată baia, acolo sunt prosoapele, aici gelul şi şamponul, uscătorul de păr e-n dulăpior. Ai o jumătate de oră pentru a te pregăti, rucsacul tău este aici, pe scaun. Avem timp destul ca să ajungem la biserică voi merge să comand un taxi.
Maşa fu gata în douăzeci de minute.
hai să citim rugăciunile înainte de împărtăşire, până va veni maşina! îi propuse ea lui Henry.
de acord! răspunse Henry.
îşi isprăviră rugăciunile pe drum, în taxiul ce traversa dimineaţa străzile Parisului.
La câteva ore după Liturghie, împărtăşire, micul dejun într-un bistro cu o chelneriţă deloc amabilă şi mâncare bună,
324
Henry şi Maşa ieşiră pe malul Senei, în zona turnului Eiffel. Maşa se plimba pe străzile Parisului în „hijab-ul ei ortodox” şi fusta lungă de un maro închis, aşa cum ieşise de la biserică. De altfel, în diversitatea pariziană de naţionalităţi, rase, culori ale pielii, forme ale ochilor şi haine naţionale, ea nu atrăgea atenţia trecătorilor.
priveşte, această construcţie de fier este simbolul oraşului Paris! îi arătă Henry cu mâna fetei spre turnul Eiffel. Într-o jumătate de oră se înserează, se vor aprinde becurile şi ea va licări din când în când cu luminiţe albe, ca de briliant. Vrei să vezi asta?
cred că da… făcu Maşa îngândurată. Sincer vorbind, deja mi-e dor de casa noastră din Gale, de biserica din Faro, de oceanul nostru…
adevărul este că şi mie mi-e dor, zâmbi Henry. Mâine putem zbura spre Lisabona cu avionul de noapte, imediat după curs şi cina obligatorie cu colegii.
ah! Hai să facem chiar aşa, Henry! Maşa îl privi în ochi cu speranţă. Mă simt atât de incomod şi neliniştită aici… Ce bine că ne-am împărtăşit amândoi astăzi!
n-are nimic! Henry o luă de mână. Să avem răbdare o zi, iar poimâine seara vom alerga iarăşi pe malul oceanului! Mareea ar trebui să fie joasă!
bine! dădu din cap fata afirmativ. Ştii, cred că mi se face iarăşi foame.
atunci hai să intrăm undeva, să luăm cina, îi propuse Henry.
de acord! încuviinţă Maşa. Dar hai să mai facem o plimbare prin oraşul înserat, nu se ştie dacă-l voi mai vedea vreodată…
După ora 20 ei ieşiră la un mic restaurant de pe colţ, cu o denumire interesantă: Le Petit Cambodge.
325
hai să ne astâmpărăm foamea aici, propuse Henry. Am impresia că aici e bucătărie cambodgiană… Deşi, dacă vrei, luăm un taxi şi mergem la un restaurant bun, cu renume.
nu, e mai bine aici! Maşa se uită la el. Mi-e foame, nu rezist până la celălalt restaurant.
foarte bine! Să mergem!
Henry o luă pe Maşa de mână şi traversă cu ea pe cealaltă parte a străzii, la restaurantul din sticlă de pe colţ.
unde vrei să ne aşezăm? Aici afară sau intrăm înăuntru? Sunt şi acolo locuri libere.
hai mai bine aici! spuse Maşa şi se aşeză la masă lângă peretele din sticlă.
bine! spuse Henry. Merg să mă spăl pe mâini. Când vine chelnerul, ia un meniu şi aşteaptă-mă!
am înţeles! spuse Maşa şi-i făcu cu mâna.
Henry intră în incinta restaurantului.
Era seara zilei de 13 noiembrie 2015.
Iniţial Maşa nu înţelese ce vrea de la ea bărbatul straniu cu înfăţişare orientală şi cu o armă Kalaşnikov în braţe. El se apropiase din partea opusă a străzii şi o întrebă ceva într-o franceză proastă, arătând cu ţeava armei spre baticul ei.
eşti musulman, eşti musulman? o întrebă el de câteva ori, vădit agitat. Apoi, spuse în arabă: dacă eşti musulmană, spune „Allahu Akbar” şi fugi, în câteva clipe aici se va dezlănţui iadul!
Auzind îmbinarea de cuvinte „Allahu Akbar”, pe care o reţinuse din Somalia, Maşa se sculă de la masă, privindu-l pe omul înarmat drept în ochi, îşi scoase „hijab-ul”, dezvelind crucea „coptă”, şi rosti în limba rusă:
sunt creştină ortodoxă! Apoi, făcând o cruce mare, strigă: Hristos a înviat!
326
Ochii omului înarmat deveniră mai înguşti şi mai închişi la culoare. El răcni ceva cu furie şi îndreptă arma spre fată, manevrând închizătorul.
în acel moment pe uşa restaurantului ieşi Henry.
stai! strigă el şi dintr-o săritură ajunse între Maşa şi asasin, acoperind-o cu propriul corp.
allahu Akbar! ţipă teroristul şi apăsă pe trăgaci. Allahu Akbar! Allahu Akbar!
Primele gloanţe trecură prin corpul lui Henry; în timp ce cădea, el mai făcu nişte încercări de a o proteja pe Maşa, nevăzând că două gloanţe îi atinseseră deja inima şi încă unul ajunsese în frunte, chiar în centrul crucii „copte”.
Căzând la pământ, Henry apucă mâna Maşei, simţind cum degetele ei îi strânseră spasmodic palma, şi îşi dădu suflarea.
allahu Akbar! Allahu Akbar… striga asasinul ca un nebun, continuând să tragă în oamenii aflaţi la restaurant…
în acea zi de vineri, 13 noiembrie, la Paris, teroriştii islamişti au ucis în câteva locuri peste o sută de persoane.
EPILOG
henry! Henry! vocea era cunoscută.
Henry deschise ochii.
Primul lucru pe care-l văzu în lumina ce inunda totul în jur era faţa zâmbitoare a Maşei.
El se ridică cu uşurinţă.
Maşa stătea în faţa lui, luminoasă, strălucind chiar. Chipul ei zâmbitor radia de fericire.
Henry era înconjurat din toate părţile de oameni, la fel de luminoşi ca Maşa, zâmbind la fel de fericiţi.
El se uită cu atenţie la chipurile lor tinere şi frumoase: erau Stefanie, mama, Inese, Ana Mihailovna, tata…
Oamenii din jurul lui se dădură puţin la o parte, lăsând să se apropie alţi oameni.
Doi dintre ei îi părură cunoscuţi lui Henry prin anumite trăsături aproape insesizabile ale feţelor…
Da, era chiar părintele Ignatie! Cât de tânăr, cât de fericit!
Alături de el îl privea şi-i zâmbea Cineva…
Era Mântuitorul nostru Iisus Hristos!
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Tipar: ARTPRINT E-mail: office@artprint.roTel.: 021 336 36 33