COLECŢIA PĂRINŢI RUŞI
SFÂNTUL LUCA AL CRIMEII
Cuvântări de foc
SFÂNTUL LUCA AL CRIMEII
Cuvântări de foc
Traducere din limba rusă Adrian Tănăsescu-Vlas
Bucureşti
Redactor: Diana-Cristina Vlad Coperta: Robert Cocuz
Traducerea a fost realizată după originalul în limba rusă: Sviatitel Luka Krîmski (Voino-laseneţki), Speşite idti za Hristom!
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Luca al Crimeei, sfânt
Cuvântări de foc Sfântul Luca al Crimeii; trad, din lb. rusă: Adrian Tănăsescu-Vlas bucureşti: Editura Sophia, 2021 ISBN 978-973-136-827-6
I. Tănăsescu-Vlas, Adrian (trad.)
2
întristarea cea după Dumnezeu şi întristarea lumească
„întristarea cea după Dumnezeu pocăinţă, spre mântuire, fără părere de rău, lucrează, iară a lumii întristare moarte lucrează” (II Cor. 7,10). Aceste cuvinte adânci-adânci sunt ale Sfântului Apostol Pavel din a doua sa Epistolă către corinteni. Trebuie să pătrundem în cuvintele acestea: ce este întristarea după Dumnezeu şi ce este întristarea lumească?
întristarea pentru Dumnezeu este o stare sufletească cu care au trăit toţi sfinţii. Ea e în primul rând o mâhnire grea pentru propriile păcate. Ea mai este şi mâhnire necontenită pentru ceea ce vedem în lume pentru faptul că oamenii necinstitori de Dumnezeu, care nu cred în Hristos, trăiesc cum îi învaţă satana să trăiască; ei nu ştiu şi nici nu vor să ştie de calea lui Hristos.
întristarea cea după Dumnezeu e întristare pentru nedreptate, hoţie, omoruri, desfrânare, minciună înfricoşătoarea minciună, minciuna care îmbâcseşte tot, în care au trăit şi trăiesc oamenii tuturor veacurilor. Întristarea cea după Dumnezeu
5
e întristare pentru soarta copiilor noştri, a tineretului nostru, care nu ştie nimic despre Dumnezeu, care trăieşte fără Dumnezeu.
Ei bine, această întristare, întristarea pentru faptul că şi noi înşine ne abatem de multe ori de la calea lui Dumnezeu, întristarea că lumea întreagă merge pe o cale depărtată de Hristos, „pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău, lucrează”. Ea naşte pocăinţă statornică, neschimbată, naşte simţământul vinovăţiei faţă de Dumnezeu vinovăţiei noastre proprii şi vinovăţiei oamenilor necinstitori de Dumnezeu, care ne înconjoară. Această întristare, această mâhnire, aceste lacrimi pentru noi înşine, pentru cei de aproape ai noştri ne duc la pocăinţă.
Trăim în acest sfânt şi mântuitor simţământ al pocăinţei, trăim în rugăciune pentru noi înşine, pentru nevrednicia noastră, pentru cei de aproape ai noştri şi cei de departe, pentru toţi cei nefericiţi, care nu-L cunosc pe Hristos. „Pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău, lucrează”: se zideşte duhul nostru prin puterea rugăciunii de pocăinţă, rugăciunii cu lacrimi, rugăciunii pentru toţi.
„Iară a lumii întristare moarte lucrează.” Ce este întristarea lumească? E întristarea celor care îşi pun drept scop al vieţii numai plăcerile acestei lumi, numai propria bunăstare în viaţa aceasta pământească, celor care nu vor să ştie de calea mântuirii, nu ştiu nimic despre viaţa duhovnicească,
6
nu se roagă, nu cred în nimic, ci doar în viţelul de aur în bogăţie, care le dă fericire şi bunăstare în această viaţă.
Asupra oamenilor de acest fel se abate foarte adesea întristarea. Presupunerile lor, îndreptate spre a-şi asigura bunăstarea pământească, se prăbuşesc ca nişte căsuţe din cărţi de joc. Se întâmplă câteodată şi mai rău, se întâmplă şi ca în căutarea bunăstării aceşti nefericiţi să o apuce pe calea fărădelegilor şi să-i ajungă deplina catastrofă. Se dau în vileag nedreptatea şi fărădelegea lor, se dă în vileag că pentru pântecele lor au călcat în picioare bunăstarea aproapelui, au călcat în picioare interesele statului, şi suferă o pedeapsă cumplită: ajung la închisoare.
Asta nu este însă decât o jumătate din necaz. Nu e atât de groaznic că vor ajunge la închisoare; groaznic este că îi aşteaptă moartea cea veşnică, pierzarea cea veşnică. De aceea s-a şi zis că întristarea lumească întristarea pentru bunurile acestei lumi moartea lucrează. Temeţi-vă, deci, de acest cuvânt, temeţi-vă să mergeţi pe această cale a întristării lumeşti, care moartea lucrează. Trăiţi în întristarea cea după Dumnezeu, în sfintele lacrimi pentru propria nevrednicie şi pentru nefericiţii pierduţi între care trăiţi, şi veţi primi mântuirea cea veşnică. Amin.
7
„Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17, 21)
„Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: «împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut, şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo, căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este»” (Lc. 17, 20-21). E important să ţineţi minte: împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul vostru este.
Oamenii neluminaţi chiar şi cei ortodocşi nu îşi închipuie împărăţia lui Dumnezeu aşa cum trebuie. Ceea ce îşi închipuie ei e mai aproape de închipuirea grosolană a musulmanilor, care cred că viaţa veşnică a drept-credincioşilor este o viaţă veselă într-o grădină preafrumoasă, unde îi vor înconjura tinere preafrumoase, unde se vor desfăta de mâncăruri grozave. Această concepţie a lor e de un materialism grosolan.
Hristos a spus că împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul nostru. Ea nu vine bătând la ochi, ci lin şi pe nesimţite vine în inimile omeneşti, şi ea este deja în inimile drepţilor, în inimile sfinţilor
8
lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu va începe pentru aceştia încă din timpul vieţii lor. A trăi în împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a trăi acolo unde împărăţeşte Dumnezeu.
Viaţa noastră duhovnicească adâncă, preatăinuită, se desfăşoară în adâncul inimii noastre, şi împărăţia lui Dumnezeu o să înceapă pentru noi atunci când în inima noastră Se va sălăşlui Sfântul Duh. Atunci, după cuvântul lui Hristos, la cei ce au păzit poruncile Lui va veni El însuşi, dimpreună cu Tatăl Său, şi locaş la el vor face. Dacă se va învrednici dreptul de sălăşluirea în inima lui a Sfântului Duh, asta înseamnă că el este deja în împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu e în inima lui acolo sălăşluieşte şi împărăţeşte Sfântul Duh. Această împărăţie a lui Dumnezeu nu vine deodată, nu vine bătând la ochi, la chemarea răsunătoare a trâmbiţei. Împărăţia lui Dumnezeu este intrare lină, paşnică, nebăgată de seamă a Duhului Sfânt în inima omenească.
Sfinţi ca Serafim din Sarov, Serghie din Radonej, Antonie şi Teodosie ai Peşterilor erau încă din timpul vieţii în împărăţia lui Dumnezeu, în inimile lor sălăşluia Duhul Sfânt, pentru ei încă de aici, de pe pământ, începea luminoasa împărăţie a lui Dumnezeu. Zis-a Domnul ucenicilor Săi: „Veni-vor zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului Omului, şi nu veţi vedea; şi vor zice vouă: «Iată, este acolo»; «Iată, aici»; nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei, că precum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează
9
până la cealaltă parte de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa” (Lc. 17, 22-24). Atât de neaşteptată, atât de zguduitoare va fi Venirea Lui. Asta se va întâmpla fără de veste, când oamenii nu se vor aştepta deloc la asta, în ziua pe care numai Tatăl nostru Ceresc o ştie dar, înainte de a scăpăra fulgerul acesta cutremurător, trebuie ca Hristosul, după cuvântul Lui, „să pătimească mult şi să fie lepădat de neamul acesta” (Lc. 17, 25). De care pătimire vorbea aici Domnul Iisus Hristos? Nu de pătimirile Sale pe cruce vorbeşte El, ci despre alte pătimiri, pe care în toate zilele de la înălţare până la înfricoşata Judecată le va încerca din partea oamenilor care L-au lepădat. Ştia că-I va fi greu să fie lepădat de neamul omenesc, că îl vor chinui păcatele noastre. Toate războaiele sângeroase dintre popoarele creştineşti aduc grele dureri inimii Lui. Această durere I-o pricinuim prin viaţa noastră, prin faptele noastre păcătoase, prin gândurile noastre rele, prin cuvintele noastre necinstitoare de Dumnezeu…
Despre această pătimire vorbeşte aici Domnul nostru Iisus Hristos, spunând că trebuie să pătimească mult şi să fie lepădat de neamul acesta. L-a lepădat omenirea în cea mai mare parte a sa… Iar noi, turma Lui mică, să ne temem a-I pricinui fie şi cea mai mică pătimire prin simţămintele noastre rele, prin gândurile noastre rele, prin faptele noastre rele, de care să vă păzească pe voi, pe toţi, Domnul Dumnezeu!
10
Cum să mergem după Hristos
Iată cât de puţini sunt în acest oraş cei care simt nevoia să asculte cuvântul lui Dumnezeu… Multe mii de locuitori trăiesc în el, dar a venit să mă asculte doar o mână de oameni. Şi atunci, ar trebui să nu mai propovăduiesc? Ba nu, fiindcă Sfântul Apostol Pavel a propovăduit şi unui număr mic de oameni, a propovăduit chiar şi unui singur om, a învăţat un singur om, şi nu ştiu ce este mai de trebuinţă: a propovădui înaintea unei mulţimi de popor sau înaintea câtorva oameni, fiindcă tocmai în această mână de oameni se poate găsi un om pentru care ceea ce voi spune va avea o mare însemnătate.
îndatorirea noastră este a-i mântui pe toţi, a avea grijă de sufletele tuturor. Mare bucurie se face în ceruri pentru fiecare păcătos ce se pocăieşte. Mare e bucuria noastră când aflăm că ceea ce am spus în faţa unei mâini de oameni a intrat adânc în sufletele acestora. De aceea, nu voi înceta să vă propovăduiesc.
„Şi pe când mergeau ei pe cale, zis-a unul către El: (Te voi însoţi oriunde Te vei duce).»
11
Şi i-a zis Iisus: «Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul.» Şi a zis către altul: «Urmează-Mi.» Iar el a zis: «Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu.» Iar El i-a zis: «Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu.» Dar altul a zis: «îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca să rânduiesc cele din casa mea.» Iar Iisus a zis către el: (Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu)” (Lc. 9, 57-62).
Domnul nu avea unde să-Şi plece capul. El spune că vulpile au vizuini şi păsările cuiburi, dar El nu are unde să-Şi plece capul. Greu e să mergi după Hristos, fiindcă trebuie să fii gata de lipsuri, de prigoane, trebuie să fii gata să nu ai unde să îţi pleci capul, să nu ai ce mânca.
S-au găsit însă mulţi oameni pe care nu i-a oprit faptul că nu vor avea unde să-şi plece în cale capul, care n-au stat să se gândească unde şi din ce vor trăi, cum se vor hrăni. Mulţi au fost cei care, fără să stea pe gânduri şi să se îngrijească de ceva, au plecat în păduri sălbatice, unde nu era suflet de om, şi-au făcut colibe şi au trăit acolo şi Domnul n-a părăsit pe nimeni, nimeni nu a murit de foame, pe toţi i-a dus pe calea cea anevoioasă, spinoasă, dar i-a dus în împărăţia lui Dumnezeu. Domnul a poruncit să fie hrăniţi; vânători dădeau întâmplător peste oameni
12
de acest fel şi se găseau suflete bune care luau asupra lor grija acestor oameni ce s-au încredinţat lui Dumnezeu.
Au fost însă şi unii care au trăit în greutăţi înfricoşătoare, în locuri sălbatice, de care nu ştia suflet de om; au fost unii asemenea cuviosului Antonie de la Siia1, care s-au hrănit numai cu iarbă şi rădăcini, şi n-au murit, ci au trăit ani mulţi, primind darurile harului Sfântului Duh.
Pentru a merge după Hristos trebuie să fim gata de lipsuri şi ocări. Apostolul Pavel spune: „Toţi câţi voiesc binecinstitor a trăi în Hristos Iisus, prigoniţi vor fi” (II Tim. 3, 12), fiindcă cei ce îl urăsc pe Hristos sunt atât de mulţi, nesfârşit de mulţi… În vremea noastră este deosebit de greu să mergi pe calea aceasta spinoasă.
Primul om despre care povesteşte Evanghelia că a vrut să meargă după Hristos voia să îşi îngroape mai întâi tatăl. „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”, a răspuns Domnul. „Mergi de vesteşte Evanghelia.” Cuvinte ce par crude: cum să nu-ţi îngropi tatăl? Cuvintele acestea au fost spuse de către Domnul: aşadar, nu sunt crude, ci pline de adevăr.
Trebuie să înţelegem duhovniceşte: bineînţeles, Domnul nu era atât de crud încât să nu îl lase să-şi îngroape tatăl, ci trebuie să înţelegem cuvintele acestea duhovniceşte. Cum? Ei bine, asta
1 Sfântul Antonie de la Siia, renumit ascet vieţuitor în codrii Rusiei de nord, a trăit în secolele al XV-lea-al XVI-lea.
13
însemna: „Vrei să vii după Mine? Lasă toate grijile pentru cele moarte, cele stricăcioase, cele pieritoare; îndreaptă-ţi gândurile către Dumnezeu, lasă pământul acesta păcătos, înalţă inima ta la cele de sus, uită de lucrurile moarte. Mergi, şi vei propovădui Evanghelia.”
Aici este cuprinsă învăţătură pentru noi, păstorii Bisericii. Trebuie să ne ducem departe de toate lucrurile moarte, să ne înălţăm mintea şi inima în ceruri, la cele duhovniceşti, să cugetăm la cele de sus, iar nu la cele pământeşti aşa cum cere Apostolul Pa vel. Lucrurile moarte trebuie părăsite, lăsându-i pe cei morţi să îngroape morţii. Cei morţi cu duhul sunt mulţi, nesfârşit de mulţi: să îi lăsăm să se îndeletnicească cu lucrurile moarte, iar creştinii să lase lucrurile moarte.
Altul cerea să meargă cu Domnul, dar a vrut şi să i se îngăduie să-şi ia rămas bun de la familia sa. Inima îl trăgea la Domnul, dar grija pentru casnicii săi, faptul că era legat de familie, l-a silit să se uite în urmă. „Nimeni care se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.”
Cel ce a pus mâna pe plug plugul ce va ara ţarina lui Dumnezeu, în care cresc seminţele cele sfinte, seminţele dreptăţii nu trebuie să se uite în urmă. Trebuie să năzuiască spre Dumnezeu cu toate gândurile sale. Nu trebuie să se uite în urmă, să-i pară rău pentru ceea ce a lăsat, nu trebuie să-şi aducă aminte cum trăia înainte, nu trebuie
14
să-i pară rău pentru vreun lucru lăsat în lume. Ai plecat din lume? Nu-ţi aminti de lume.
Iubeşte-L pe Domnul din toată inima, nimiceşte rămăşiţa iubirii de lume, nu te uita în urmă, nu-ţi aminti de viaţa ta trecută, când la Dumnezeu te gândeai puţin, te gândeai cum să trăieşti mai bine, mai vesel. De viaţa dinainte uită, şi nu uita să te lepezi de lucrurile vieţii tale trecute.
Să nu spui niciodată: „Astăzi o să trăiesc ca înainte, o să mă ocup de aceleaşi lucruri ca înainte, iar mâine o să mă las de toate astea.” Dacă gândeşti aşa, după Domnul nu o să mergi, şi mâine o să spui acelaşi lucru. O să-ţi închipui şi mâine imaginile vieţii pe care ai părăsit-o, şi mâine o să laşi pe ziua următoare viaţa nouă iar conştiinţa o să-ţi aducă aminte: „Lasă acum, chiar acum lasă lucrurile acestea”, şi o să repete, amintindu-ţi mereu. Dacă nu vei asculta de glasul conştiinţei, el va amuţi de tot, şi ceea ce amânai pe mâine va rămâne amânat pentru totdeauna. Nu va fi uitat ceea ce trebuia uitat.
Bine s-a zis că cel ce se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu. Cine a pus mâna pe plug nu trebuie să se uite în urmă. Trebuie să se uite doar înainte înainte, mereu înainte, şi, înălţându-şi inima către Dumnezeu, să meargă după Hristos.
Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă grăbiţi-vă să mergeţi după Hristos! Viaţa este scurtă, şi de aceea grăbiţi-vă să mergeţi după Hristos!
15
Harul lucrează în inimă ca plămada în aluat
„Deci, zicea: «Cu ce este asemenea împărăţia lui Dumnezeu, şi cu ce o voi asemăna? Asemenea este grăuntelui de muştar pe care, luându-l, un om l-a aruncat în grădina sa, şi a crescut şi s-a făcut copac, iar păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.» Şi iarăşi a zis: (Cu ce voi asemăna împărăţia) lui Dumnezeu? Asemenea este plămadei pe care, luând-o, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul»” (Lc. 13,18-21).
Cum să înţelegem spusa aceasta, cum că împărăţia lui Dumnezeu seamănă cu un grăunte de muştar, la fel cum din măruntul bob de muştar creşte un tufiş mare şi rămuros? Ce să însemne asta?
Iată ce înseamnă. Am vorbit deja despre cuvintele lui Hristos: „împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17, 21), am lămurit ce înseamnă această spusă a lui Hristos. Ţineţi, deci, bine minte că împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul vostru este. Asemănând împărăţia lui Dumnezeu cu copacul care creşte din grăuntele de muştar,
16
Domnul a înfăţişat procesul ce are loc în sufletul omenesc care a primit sămânţa cuvântului lui Dumnezeu.
Despre cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel a spus în Epistola către evrei cuvinte uimitoare: „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evr. 4,12).
De multe ori s-a întâmplat ca un singur cuvânt al lui Dumnezeu, o singură frază din Evanghelie, auzită de un om bun, să pricinuiască în sufletul lui o întorsătură neaşteptată, făcându-l să meargă şi să împlinească fără întârziere ceea ce auzise în biserică. El şi-a vândut averea, care era foarte însemnată, şi a împărţit-o săracilor, după care a plecat pentru toată viaţa într-o pustie sălbatică şi cumplită. Asupra lui s-au împlinit cuvintele: „Cuvântul lui Dumnezeu e mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri.”
Cum are loc însă procesul creşterii harului în om al împărăţiei lui Dumnezeu înăuntrul lui dacă el primeşte sămânţa cuvântului lui Dumnezeu? Acest proces seamănă cu cel care se petrece atunci când sămânţa e îngropată în pământ. Domnul trimite ploile Sale, lumina şi căldura soarelui Său. Sub harica înrâurire dumnezeiască, verdeaţa lui Dumnezeu tot creşte. Asta se face cu
17
ajutorul lui Dumnezeu. La fel creşte cuvântul lui Dumnezeu atunci când e primit de om: creşte ca o sămânţă primită de un pământ rodnic şi lucrat. Foarte mare însemnătate are ca pământul să fie roditor. Dacă e aşa, cuvântul lui Dumnezeu va creşte ca o sămânţă de muştar, sub înrâurirea harului dumnezeiesc, la fel cum sub înrâurirea căldurii şi luminii soarelui, sub înrâurirea ploii, creşte în pământ sămânţa de muştar. Creşte şi dă roadă bogată în sufletul omului care l-a primit. Tot mai îmbelşugat creşte în sufletul lui dragostea, cresc mila, smerenia şi blândeţea.
Treptat, sămânţa creşte din pământ, se iveşte o tulpină mică, după care creşte trunchi mare, planta se acoperă de frunziş verde, bogat, şi în cele din urmă dă rod. Aşa se întâmplă şi cu inima omenească: aşa creşte treptat, se desăvârşeşte duhovniceşte treptat, aşa se curăţă inima omului, aşa se luminează mintea lui şi ajunge asemănătoare într-o anumită măsură minţii lui Iisus. Hristos îndreptează toate gândurile aşa cum trebuie, călăuzeşte creşterea lui mintală, creşterea lui morală, întreaga lui creştere duhovnicească. Iată ce înseamnă asemănarea împărăţiei lui Dumnezeu cu un grăunte de muştar.
Ce înseamnă însă cealaltă comparaţie? Puneţi drojdie în făină, o lăsaţi în loc călduros, şi are loc un proces uimitor. Puţina plămadă, nimicnica bucăţică de drojdie, pricinuieşte o schimbare mare: întregul aluat se pătrunde cu bule de gaz,
18
se ridică, fermentează, devine aluatul bun din care coaceţi pâine.
Ei bine, şi cuvântul lui Dumnezeu seamănă cu această puţină plămadă. Pătrunzând în sufletele omeneşti, cuvântul lui Dumnezeu pricinuieşte acolo un mare şi sfânt proces, ce seamănă cu cel ce se întâmplă în aluat. Totul se schimbă, totul se pătrunde, la fel cum se pătrunde aluatul cu bulele de gaz, de înrâurirea harică a cuvântului lui Dumnezeu. Totul se schimbă în suflet la fel de profund ca în aluat. Omul creşte duhovniceşte, creşte ca aluatul ce fermentează.
Ştiţi că dacă lăsaţi aluatul într-un loc rece drojdia nu îşi mai face efectul, aluatul nu mai creşte. El trebuie pus în loc călduros, şi doar atunci va începe în el acest uimitor proces. La fel şi în sufletul omenesc: acest uimitor proces al înnoirii are loc în om numai atunci când cuvântul lui Dumnezeu este primit de o inimă caldă, fierbinte, de o inimă plină de dragoste.
Ei bine, atunci începe acest uimitor proces: procesul înnoirii sufletului. Când în pământ a fost semănată sămânţa, este nevoie de trudă ca ea să crească. Agricultorul sau pomicultorul ia pe umerii săi mari griji: el trebuie să îngraşe pământul în care a fost semănată sămânţa, să ude pământul, să sape mlădiţele atunci când se ivesc. De multă, multă grijă e nevoie ca să crească în noi cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne punem toate nădejdile în harul lui Dumnezeu, să
19
nădăjduim că Domnul va face singur să crească totul, Se va îngriji singur să nu se ofilească planta crescută din sămânţă, să n-o răpună frigul şi gerul, să nu crească sub înrâurirea vieţii lumeşti spinii şi mărăcinii şi s-o înăbuşe.
Cât de des însă cuvântul lui Dumnezeu, auzit, pătrunde în inima omenească, dar cade pe teren pietros, unde stratul de pământ este subţire şi rădăcinile nu pot intra adânc, ci rămân slabe şi firave: planta se ofileşte şi, atunci când vine arşiţa, se usucă; dacă bat vânturile, o răpun. Aşa se întâmplă cu toţi cei ce au primit cuvântul lui Dumnezeu, dar grijile acestui veac nu le îngăduie să se îngrijească de creşterea seminţei. Câţi oameni nu lasă grija de cuvântul lui Dumnezeu şi trec la grijile lumeşti! Şi cuvântul lui Dumnezeu se ofileşte, şi mlădiţele lui se usucă.
Vedeţi câtă însemnătate are păzirea mlădiţelor cuvântului lui Dumnezeu, cu câtă gingăşie trebuie să ne îngrijim de ele, să le dezmierdăm din toate puterile, să ne străduim ca ele să crească. Asta alcătuieşte scopul vieţii noastre: trăim pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu, prieteni ai lui Dumnezeu, ca să ne apropiem de Dumnezeu. Scopul acesta va fi împlinit şi atins atunci când toate ostenelile, toată strădania, toată luarea-aminte le vom îndrepta spre a creşte în noi sfânta sămânţă a cuvântului lui Dumnezeu.
Acesta să nu rămână neroditor în inimile voastre! Să fiţi întotdeauna treji şi păziţi cu osârdie,
20
din toate puterile voastre, harul lui Dumnezeu, cel primit de la Domnul Iisus Hristos. Pentru a da harul acesta care se dăruieşte celor chemaţi, care sunt în stare să se apropie de Dumnezeu a săvârşit Dumnezeu un lucru minunat: ne-a adăpat cu Sângele Său cel vărsat pe Crucea de pe Golgota. Pentru ca noi să creştem ca nişte sfinte mlădiţe înaintea lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu ne-a dat de mâncare Trupul Său.
Acest Trup şi Sânge ale lui Hristos le primiţi în marea Taină a împărtăşaniei. Niciodată să nu vă apropiaţi de potir cu uşurătate. Cu cutremur să vă apropiaţi, cu mare frică. Primiţi Trupul şi Sângele lui Hristos, şi să ştiţi că ele vor face să crească în inimile voastre seminţe mari şi sfinte.
21
Despre faptul că ochii duhovniceşti se deschid treptat
„Au venit la Bethsaida, şi au adus la El un orb şi L-au rugat să Se atingă de el; şi luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat şi, scuipând în ochii lui şi punându-Şi mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: «Zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând.» După aceea a pus iarăşi mâinile pe ochii lui, şi el a văzut bine şi s-a îndreptat, căci vedea toate lămurit. şi l-a trimis la casa sa, zicându-i: «Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat»” (Mc. 8, 22-26).
Pentru ce de data asta Domnul Iisus Hristos nu l-a vindecat pe orb ca întotdeauna? De obicei, vindeca îndată, însă pe acesta l-a vindecat treptat: mai întâi i-a redat vederea în parte, după care, punându-Şi asupra lui mâinile, l-a vindecat cu totul.
Nu ştim de ce s-a întâmplat aşa, nu putem şti toate gândurile Domnului. Putem doar să ghicim de ce. Se prea poate ca Domnul Iisus Hristos să ne înveţe prin această vindecare treptată că şi
22
dobândirea vederii duhovniceşti nu poate fi şi nu este un proces instantaneu, ci unul treptat.
Aşa şi este. Ştim că să devii deodată văzător duhovniceşte, să devii deodată sfânt, să devii deodată drept e cu neputinţă. Acesta este un proces de dezvoltare treptată, care de multe ori ţine o viaţă întreagă şi trebuie să ţină întreaga viaţă a omului şi a întregii omeniri. Uitaţi-vă: Descoperirea dumnezeiască, cea dată omenirii, nu a venit deodată.
Mai întâi, strămoşilor avraam, Isaac şi Iacov li s-a descoperit numai puţin din tainele dumnezeieşti. Această Descoperire pe care au primit-o ei a fost una mică, de început. Au trecut veacuri, şi poporul evreu a primit o Descoperire mult mai mare, mult mai adâncă, prin Moise. Au primit zece porunci, a fost statornicită Legea. Lucrurile nu s-au oprit aici. Domnul a binevoit să vină Însuşi în lume şi să aducă cea mai mare Descoperire: deplina, marea Descoperire a Evangheliei.
Numai din vremea Domnului Iisus Hristos avem deplina Descoperire, cât de deplină este cu putinţă pentru întreaga omenire; avem putinţa de a creşte şi a ne desăvârşi duhovniceşte, de a ne curăţi şi lumina inima. O nouă Descoperire nu va mai fi. Nu poate fi Descoperire mai înaltă decât marea Descoperire evanghelică.
Până la sfârşitul lumii, Descoperirea Domnului Iisus Hristos rămâne cea mai înaltă, cea mai deplină.
23
În istoria omenirii, în istoria lumii se întâmplă acelaşi lucru ca la tămăduirea orbului: Domnul nu a deschis deodată ochii omenirii, n-a vindecat-o deodată, nu le-a dat deodată oamenilor vederea. Aceasta le-a fost dată treptat, de-a lungul veacurilor. Aşa se întâmplă şi cu fiecare om în parte, fiindcă Domnul îl luminează, şi această luminare are loc treptat. Vederea trupească se dă deodată, la naştere, pe când vederea duhovnicească se dă extrem de încet şi cu preţul unor mari strădanii.
Treptat descoperă Domnul tot ce trebuie descoperit. Treptat şi încet, după măsura propriilor silinţe pe care şi le dă omul în lucrarea dobândirii vederii. Omul trebuie să-şi dea silinţe mari ca să primească această vedere de la Hristos, trebuie să îl roage mereu, cerând ajutor. Un astfel de om trebuie să se curăţească prin rugăciune şi prin postire, trebuie să împlinească poruncile lui Hristos şi atunci, pe măsura curăţirii inimii lui, i se dă vederea. Încet, cumplit de încet are loc procesul dezvoltării duhovniceşti.
Foarte mulţi oameni nu caută deloc să vadă, iar cei mai buni, pe care i-a ales Dumnezeu, primesc vederea după măsura propriilor silinţe. Dacă silinţele sunt statornice, neabătute, neobosite, procesul dobândirii vederii merge tot mai departe. Oamenii sfinţi şi drepţi au ajuns la o mare vedere duhovnicească. Nu poate încăpea nici o comparaţie între treapta vederii duhovniceşti a
24
creştinilor de rând şi cea a marilor sfinţi, cum ar fi cuvioşii Serafim din Sarov şi Serghie din Radonej, fiindcă vederea duhovnicească a acestora era nemăsurat mai mare decât a noastră.
Ei au primit asemenea dar al Sfântului Duh încât puteau citi inimile şi gândurile. Cuviosul Serafim din Sarov ştia dinainte pentru ce a venit omul, despre ce are să-i vorbească, ce aşteaptă de la el, şi prin aceasta uimea nespus. Abia voia omul să spună ceva, că Sfântul Serafim îi şi răspundea. Aşa era vederea duhovnicească a sfinţilor. Nemăsurat mai mare vedere chiar mai mare decât această vedere a lor trebuie să ni se descopere atunci când vom vedea pe Domnul faţă către faţă.
Uitaţi-vă ce spune Sfântul Apostol Ioan în prima Epistolă sobornicească: „Iubiţilor! Acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este” (1 In. 3, 2). Vedeţi? Când se vor deschide cu totul ochii noştri duhovniceşti, în împărăţia cerurilor, vom intra în împărtăşire nemijlocită cu Dumnezeu şi vom vedea tot, vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă. Ne vom asemăna treptat Lui însuşi ne vom asemăna prin desăvârşirea înţelegerii noastre, inimii noastre, dreptăţii noastre.
Care dintre sfinţii lui Dumnezeu a avut mintea lui Hristos mai mult decât Apostolul Pavel? în capitolul 13 din prima sa Epistolă către corinteni,
25
el spune: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (12). Nici măcar el nu înţelegea, vedea în ghicitură, pe când atunci când vom sta înaintea feţei lui Dumnezeu vom vedea cu deplină limpezime, faţă către faţă.
Cum se desfăşoară procesul dobândirii vederii duhovniceşti de către omul şi omenirea care merge după Hristos? Se desfăşoară încet şi treptat, aşa cum Domnul încet şi treptat l-a vindecat pe orb. Mergeţi pas cu pas spre dobândirea vederii duhovniceşti. Trebuie ca toţi să voiască şi să caute vederea duhovnicească, să vină ca Domnul să le deschidă ochii duhovniceşti.
Să vă deschidă, dar, Domnul ochii voştri duhovniceşti! Amin.
26
„Cine voieşte să fie cel dintâi, să fie slugă tuturor” (Mc. 9, 35)
Adânciţi-vă în aceste cuvinte ale lui Hristos, ţineţi-le minte pentru totdeauna: „Cine voieşte să fie cel dintâi, să fie slugă tuturor.”
În viaţa omenească nu se întâmplă aşa. Pentru a fi cei dintâi, oamenii nu fac aşa cum spune Domnul Iisus Hristos; nu slujesc celorlalţi, ci caută să li se slujească. Domnul vorbeşte nu de întâietatea între oameni, de întâietatea pământească. El vorbea despre cei ce vor să fie cei dintâi în ochii lui Dumnezeu, iar nu în ochii oamenilor. Acestora li se spune că ei trebuie să fie cei din urmă, nu cei dintâi, că trebuie să slujească tuturor. Aceasta nu este cugetare omenească. După cum vedeţi, se ridică o cerinţă cu totul aparte, necunoscută lumii: cea de a fi cel din urmă, de a le fi tuturor slugă pe unul ca acesta îl numeşte Domnul „cel dintâi în ochii lui Dumnezeu”.
Greu e de împlinit lucrul acesta? Nu, ci este neasemuit mai uşor decât a fi cel dintâi între oameni, de a ajunge cel dintâi în ochii omeneşti.
27
Pentru a deveni cel dintâi în ochii omeneşti trebuie să alergi după influenţă, să alergi după putere, să alergi după bogăţie. Aici nu se cere nimic din toate acestea: să le fii slugă tuturor, şi atunci vei fi cel dintâi în ochii lui Dumnezeu. Asta nu este greu deloc, trebuie doar să fii smerit cu duhul şi simplu. Lucrul acesta este cu neputinţă celor plini de mândrie şi semeţie.
Cine-i în stare să fie slugă tuturor, să împlinească această poruncă a lui Hristos? Doar oamenii buni, potoliţi, foarte modeşti, care nu vor nimic de la ceilalţi. Aceştia slujesc tuturor, nu caută niciodată întâietatea, ci vor să fie cei din urmă. Aceşti oameni nebăgaţi în seamă, potoliţi, săraci, de multe ori chiar dispreţuiţi, sunt foarte mulţi între creştini. Sunt asemenea bătrâne simple, asemenea femei sărace, asemenea bătrâni săraci. Ei nu se gândesc la întâietate, nu caută respect şi cinste în ochii oamenilor, ci doar îşi fac, lin şi nebăgaţi de seamă, marea lor lucrare, pe care o cere Domnul Iisus Hristos.
Sunt foarte mulţi oameni dintre cei mai neînsemnaţi, dintre cei mai mărunţi, care împlinesc această poruncă a lui Hristos. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă de nimeni, ei fac această lucrare sfântă slujesc tuturor cu ceea ce pot: pe fiecare se străduie să-l aline, pe fiecare să-l servească cu ceva, fiecăruia să-i facă ceva de trebuinţă; se străduie să mângâie cu o vorbă bună.
28
Ei simt nevoia vie, statornică, de a sluji tuturor, fiindcă îi iubesc pe toţi şi le este milă de toţi.
Această dragoste, această milă îi fac împlinitori ai acestei mari porunci a lui Hristos. Ei nici măcar nu îşi dau seama, nu bagă de seamă ceea ce fac; nu dau nici o însemnătate acestor mici servicii. Nu se gândesc că lucrul acesta poate să fie mare şi sfânt în ochii lui Dumnezeu, nu se gândesc că împlinesc această poruncă a lui Hristos; doresc numai să fie cei din urmă, doresc numai să aline pe toată lumea, să spună tuturor o vorbă bună. Aceştia, care nu sunt ştiuţi de oameni, sunt cei dintâi în ochii lui Dumnezeu.
Vedeţi cât de mare este lucrul acesta. În Faptele Apostolilor există un loc minunat: „Petru şi Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea şi era un bărbat olog din pântecele mamei sale, pe care-l aduceau şi-l puneau în fiecare zi la poarta templului, zisă Poarta Frumoasă, ca să ceară milostenie de la cei ce intrau în templu, care, văzând că Petru şi Ioan vor să intre în templu, le-a cerut milostenie. Iar Petru, căutând spre el, împreună cu Ioan, a zis: «Priveşte la noi»; iar el se uita la ei cu luare-aminte, aşteptând să primească ceva de la ei. Iar Petru a zis: «Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!» Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat şi îndată gleznele şi tălpile picioarelor lui s-au întărit. Şi sărind, a stat în picioare şi umbla,
29
şi a intrat cu ei în templu, umblând şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 3,1-8).
De ce a zis Apostolul Petru: „Priveşte la noi”? Avea nevoie să se uite în ochii lui. El era, bineînţeles, străvăzător, cunoştea inimile omeneşti şi după ochi vedea inima omului. Avea nevoie să vadă dacă crede omul acela, dacă e în stare să primească tămăduirea minunată. Acela se uita ţintă la apostol, nădăjduind să capete ceva şi iată că Petru îl tămăduieşte în numele lui Hristos.
Cuvintele acestea ţineţi-le minte: „Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau.” Să nu credeţi că bine puteţi face doar cu bani, că doar bogaţii pot împlini porunca despre milostenie. Sfântul Apostol Petru ne-a învăţat că şi fără să avem vreun lucru de preţ putem da foarte mult. Oricine poate da oamenilor foarte mult fără să aibă bani, dacă în inimă are sfânta dragoste, împreună-pătimire şi milă. Putem milui pe cineva, îi putem face un serviciu, putem face pentru el unul dintre micile lucruri de care am vorbit. Putem înmuia cu o vorbă bună împietrirea inimii aproapelui nostru, printr-o mulţime de lucruri dintre cele mai simple îl putem ajuta, ne putem îngriji de el, îl putem servi.
Un dar atât de mare cum a primit nefericitul olog de la Apostolul Petru noi nu avem, dar fiecare dintre creştini poate spune o vorbă bună aproapelui său; fiecare poate face un serviciu aproapelui său. Împliniţi această poruncă sfântă, şi veţi fi cei dintâi în ochii lui Dumnezeu!
30
Totul curge şi totul se schimbă
„Şi ieşind din templu, unul dintre ucenicii Săi I-a zis: «Învăţătorule, priveşte ce fel de pietre şi ce clădiri!» Dar Iisus a zis: «Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră peste piatră să nu se risipească»” (Mc. 13,1-2).
S-a împlinit acest cuvânt al lui Hristos, la fel ca toate sfintele Lui cuvinte. Dărâmat a fost templul din Ierusalim la şaptezeci de ani după naşterea Lui, ras din temelie. Au dărâmat romanii întregul Ierusalim, n-au lăsat piatră peste piatră. Despre asta vorbea nemijlocit Hristos în aceste cuvinte evanghelice, dar la fel ca în multe alte rânduri ele au şi alt înţeles, unul duhovnicesc.
Asupra acestuia ne vom opri acum. Totul trece, totul se nimiceşte. Filosoful grec antic Heraclit spunea: „Totul curge.” Totul curge fără oprire, nimic nu stă pe loc. Viaţa noastră curge ca un pârâu năvalnic, şi totul se schimbă în lume de la o zi la alta. Curge şi se schimbă viaţa întregii lumi, întregii omeniri, şi totul se apropie de sfârşit de acel sfârşit de care vorbeşte Domnul.
Toate clădirile frumoase, toate oraşele minunate
31
vor pieri, la fel cum a pierit templul din Ierusalim. Tot ce socotim noi a fi de preţ va pieri, ni se va lua. Toate lucrurile pentru care trăiesc oamenii şi se mănâncă între ei, toate acestea vor pieri, vor fi nimicite, la fel cum nimicit a fost, după cuvântul Domnului, Ierusalimul, cum a fost nimicit templul din Ierusalim, vestit în întreaga lume.
Ştim din cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Pt. 3, 10). Totul va pieri, tot ce e trecător se va pierde în veşnicie şi va veni înfricoşata zi când se vor împlini cuvintele lui Hristos, cele vestite în Apocalipsa lui Ioan Teologul: „Iată, noi le fac pe toate” (Apoc. 21, 5). Va fi un nou pământ şi un nou Ierusalim, în care vor moşteni viaţa veşnică cei drepţi.
Totul trece, totul se schimbă, şi pe zi ce trece se apropie de noi sfârşitul nostru. Mulţi dintre noi pierd tot ce au dobândit în viaţă prin mari strădanii. Sănătatea ni se strică, tinereţea ni se duce, puterile ne seacă. Ne veştejim ca floarea, ca iarba câmpului: frumuseţea noastră este înlocuită de întunecatele trăsături ale bătrâneţii, ochii noştri îşi pierd sclipirea şi se afundă în orbite. Piere rumeneala feţei, şi în locul ei ni se aşază pe chip o pânză deasă de zbârcituri. Tot ce preţuiam în viaţă se ia de la noi treptat: mor cei apropiaţi, se strică sănătatea, de multe ori se prăpădeşte averea noastră.
32
Totul se apropie de sfârşit la fel cum Ierusalimul s-a apropiat de sfârşit după cuvântul lui Hristos. Apostolul Pavel spune: „Vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea; şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea, că trece chipul acestei lumi” (I Cor. 7, 29-30).
Trece chipul acestei lumi, trece cu fiecare zi care se scurge. Cum să înţelegem cuvintele acestea: „Cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea?” Asta nu înseamnă că trebuie desfiinţată căsnicia, ci că cei căsătoriţi nu trebuie să se lipească din răsputeri de căsnicie, nu trebuie să îşi iubească soţiile mai mult decât orice.
„Cei ce plâng ca şi cum n-ar plânge.” Mulţi plâng, şi se mâhnesc, şi se necăjesc pentru lucrurile care îi fac de obicei pe oameni să plângă: cele trecătoare. Nu trebuie să ne lipim cu inima de cele vremelnice, nu trebuie să iubim atât de mult cele pământeşti încât să vărsăm pentru ele şiroaie de lacrimi. De vreme ce toate acestea trebuie să se sfârşească, nu trebuie să ne lipim de ele. Trebuie să ne bucurăm cu bucuria cu care se bucurau inimile sfinţilor: cu bucuria în Duhul Sfânt. Iar de bucuriile pământeşti, pe care pun atâta preţ oamenii, nu trebuie să ne lipim.
Aşa cum inimile înnoite ale sfinţilor nu se bucurau de bunătăţile acestei lumi, tot aşa nici
33
noi să nu ne lipim cu inima de comerţ, de cumpărat, de profesia noastră; să fim ca sfinţii, care nu cumpărau şi contracte nu încheiau. Trăiau în adâncurile inimii lor, având în ea pe Duhul Sfânt. A ne mâhni pentru stricăciunea acestei lumi, a ne întrista că frumuseţea trece, că bunăstarea noastră pământească, pe care ne-am cheltuit toate puterile, pe care am dobândit-o trăind pentru bunătăţile pământeşti, nu aduce nici un folos. Nu trebuie să ne lipim de nici un lucru pământesc. Trebuie să fim ca sfinţii sihastri, care, plecând în pustie, se desprindeau de toate bunătăţile acestei lumi.
„Trece chipul acestei lumi.” Totul va trece, totul se va schimba, va veni sfârşitul pământului nostru. Încă o dată vă voi aminti: „Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse” (Lc. 12, 35).
Naşterea lui Hristos
Cu aproape două mii de ani în urmă, în apropierea orăşelului Bethleem din Palestina, într-o peşteră care slujea drept iesle dobitoacelor pe vreme proastă, o tânără evreică neştiută de nimeni a născut Fiu. Putea să fie vreo întâmplare mai nebăgată de seamă, mai de puţină însemnătate în ochii lumii de atunci?
Cine era El, pentru cine a venit în lume? Lumea nu ştia asta, dar îngerii în ceruri lăudau naşterea aceasta ca pe cea mai mare dintre toate întâmplările lumii. S-a deschis cerul deasupra
34
câmpului din Bethleem unde păstorii îşi păzeau turma întreaga noapte, i-a luminat lumină cerească şi îngerii, lăudând, au vestit bucurie mare, că S-a născut în ceasul acela în Bethleem Mântuitorul lumii, Mesia, Hristos Dumnezeul nostru.
În comparaţie cu toate evenimentele istorice socotite a fi de cea mai mare însemnătate, acest eveniment a fost atât de uriaş, atât de nemăsurat,
ca un ocean neţărmurit faţă de o nimicnică băltoacă de ploaie iar oamenii nu ştiau că această naştere din peştera Bethleemului a schimbat totul radical, a dat viaţă nouă omenirii.
35
Nu doar prin arătarea îngerilor către păstori, nu doar prin cântarea cerească a îngerilor „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, nu doar prin aceste întâmplări cu totul nemaiauzite a fost însemnată Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Nici unul dintre evenimentele istoriei n-a fost vestit aşa: niciodată nu s-a deschis cerul, niciodată n-au cântat sfinţii îngeri.
Dar şi cu mult, mult înainte, cu mii de ani înainte de această întâmplare ea a fost prevestită de Dumnezeu încă de când Adam şi Eva au fost izgoniţi de El din Rai. Domnul i-a spus şarpelui-diavol, care îi amăgise: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3,15). Această sămânţă a fost Dumnezeu-Cuvântul Cel întrupat acum, Domnul nostru Iisus Hristos. Lui i-a înţepat satana călcâiul. Lui i-a pricinuit asemenea pătimiri şi de-a lungul întregii Lui vieţi pământeşti, şi mai ales pe Golgota cea înfricoşată.
În vechime, patriarhul Iacov, binecuvântându-şi cei doisprezece fii, fiecăruia dintre ei i-a prezis ce îi aşteaptă pe urmaşii lui şi ce i-a zis lui Iuda? „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, şi Lui se vor supune noroadele” (Fac. 49, 10). Şi aşa a şi fost, şi această prorocie s-a împlinit: în această prorocie a sa, patriarhul Iacov
36
a arătat vremea când va veni împăciuitorul-Mântuitorul, Domnul Iisus Hristos. Această vreme a venit la scurt timp după ce poporul lui Israel şi seminţia lui Iuda, din care trebuia să iasă Domnul Iisus Hristos, şi-au pierdut independenţa politică: tocmai spre vremea naşterii Domnului Iisus Hristos a căzut poporul lui Israel sub stăpânirea romanilor, a lipsit toiagul de cârmuitor din coapsele lui Iuda, a fost luat de la el sceptrul iar acest lucru a fost prezis cu două mii de ani înaintea Naşterii lui Hristos.
Toate lucrurile cele mai însemnate legate de viaţa pământească a Domnului Iisus au fost prezise de mari proroci. Vremea venirii Lui a fost prezisă cu cea mai mare exactitate de marele proroc Daniil, care a trăit cu patru sute de ani înaintea Naşterii lui Hristos. Când nimeni nu ştia numele lui Hristos, acesta L-a văzut cu ochii trupeşti pe Domnul, I-a cunoscut numele, fiindcă aşa a scris în uimitoarea sa carte: „Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel uns cel vestit sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară” (Daniil 9, 25).
„De la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” asta înseamnă atunci când aveau să se scurgă cei şaptezeci de ani rânduiţi de Dumnezeu ai robiei, când împăratul Artaxerxe avea să dea poruncă să li se îngăduie iudeilor să se întoarcă în ţara lor,
37
să li se îngăduie să reclădească zidurile cetăţii şi însuşi templul. Şi iată că din vremea când avea să iasă această poruncă a lui Artaxerxe trebuiau să treacă şaizeci şi nouă de săptămâni, adică patru sute optzeci şi trei de ani. Este vorba de al cincisprezecelea an de domnie al cezarului Tiberiu din Roma iar în capitolul al treilea al Evangheliei după Luca citim că tocmai în al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu S-a arătat lumii Înainte-Mergătorul Domnului, şi ştiţi că el era cu un an şi jumătate mai în vârstă decât Domnul Iisus Hristos.
Atât de minunat s-a împlinit această prevestire a sfântului proroc Daniil cu privire la vremea venirii Domnului. Cu o precizie atât de desăvârşită a fost prezisă vremea cumplitei pustiiri a Ierusalimului de către generalii romani Titus şi Vespasian, pustiire care a fost o cumplită pedeapsă dumnezeiască pentru uciderea Mesiei, Mântuitorului nostru.
Aşadar, vremea venirii Domnului nostru Iisus Hristos a fost prezisă cu exactitate de proroci cu multe sute de ani înaintea venirii Lui; s-a prevestit că El Se va naşte din casa lui David, din seminţia lui Iuda. Înainte-Mergătorul Domnului şi Botezătorul Lui s-a arătat întocmai cum a prezis sfântul proroc Maleahi, care a profeţit că el va veni spre a găti calea Domnului (Mal. 3, 1); iar cea mai minunată dintre prezicerile despre Domnul Iisus a fost rostită de marele proroc Isaia, care a zis:
38
„Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, şi vor numi numele Lui Emanuil, care se tâlcuieşte «cu noi este Dumnezeu»” (Is. 7,14).
Cum a putut el spune că Hristosul trebuie să Se nască din Fecioară? Unde, când s-a mai auzit ca o fecioară să nască fiu fără de bărbat? Or, el ştia, ştia cu şapte sute de ani înaintea împlinirii prorociei, ştia, a văzut cu ochii săi că Fecioara, fără sămânţă bărbătească, a luat în pântece de la Duhul Sfânt şi a născut Fiu.
Asta s-a împlinit, însă când ascultaţi această minunată prorocie, unii cad pe gânduri deoarece acolo au numit numele Lui „Emanuil”, în vreme ce lui Iosif Logodnicul îngerul Domnului i-a zis că numele Lui este Iisus. Ce să fie aici, o inexactitate a prorociei, o lipsă de limpezime a ei? Prorociile sunt date nu de oameni, ci de Duhul Sfânt: aici n-are cum să existe contradicţie. Nu există contradicţie între cele două nume ale Domnului, fiindcă „Emanuil” ce înseamnă? înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. Dar numele „Iisus” ce înseamnă? înseamnă „Mântuitor”. Ce ne desparte de Dumnezeu? Ne despart aşa cum spune prorocul Isaia păcatele noastre, iar îngerul Domnului, care i-a vorbit lui Iosif de naşterea de la Duhul Sfânt a Mesiei, Mântuitorului, Care va fi numit Iisus, a zis că El va izbăvi poporul Său de păcatele lor.
Noi ştim că scopul venirii Lui, scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, stătea în a ne izbăvi pe noi, pe toţi, de stăpânirea păcatului, de moartea
39
veşnică cea întru supunerea noastră faţă de diavol iar când a fost biruit păcatul, care ne despărţea de Dumnezeu, atunci ne-am unit cu Dumnezeu prin Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos. El a fost Mântuitorul, El a fost „Cu noi este Dumnezeu”: Emanuil. Vedeţi că amândouă numele se potrivesc cum nu se poate mai bine cu ceea ce era în esenţa Sa Domnul nostru Iisus Hristos. Aşadar, nu este nici o contradicţie între cuvintele sfântului proroc Isaia şi cuvintele îngerului către Iosif Logodnicul.
La sfinţii proroci aflăm zugrăvite în chip uimitor trăsăturile de temelie, cele mai însemnate, ale vieţii şi personalităţii Domnului nostru Iisus Hristos. Iată ce spune sfântul proroc Isaia: „Sluga Mea, sprijini-voi pe Ea; Cel ales al Meu, primitu-L-a pe El sufletul Meu. Dat-am Duhul Meu asupra Lui, judecată neamurilor va scoate. Nu va striga, nici va grăi tare, nici se va auzi afară glasul Lui. Trestie frântă nu va zdrobi şi feştilă ce fumegă nu va stinge, ci spre adevăr va scoate judecată” (Is. 42,1-3). Nu este, oare, aceasta o imagine vie a smeritului, blândului nostru Domn Iisus, Care a fost dispreţuit în ochii multor contemporani ai Săi datorită naşterii Sale umile? El, Cel blând şi lin, Care „trestie frântă nu va zdrobi şi feştilă ce fumegă nu va stinge”, El a stat înaintea ochilor duhovniceşti ai sfântului proroc cu şapte sute de ani înaintea venirii Sale.
Sfântul proroc Isaia este numit „evanghelistul Vechiului Testament”, fiindcă la el sunt zugrăvite
40
toate lucrurile cele mai însemnate ce trebuie ştiute despre Hristos sunt zugrăvite nu doar smerenia şi blândeţea Lui, ci este zugrăvită şi jertfa Lui de pe Cruce, e lămurită noima lucrării pe care Mântuitorul a săvârşit-o pe pământ. Ascultaţi uimitoarele lui cuvinte: „Doamne, cine a crezut auzului nostru, şi braţul Domnului cui s-a descoperit? Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu” (Is. 53, 1-4). Nu aşa s-au purtat cu Domnul foarte mulţi dintre evrei din vremea Lui arhierei, cărturari, farisei? Toate acestea le-a văzut mai înainte sfântul Isaia: „Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră, şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is. 53, 5). Asta nu este, oare, ceea ce ştim din Evanghelie? Nu zugrăveşte, oare, pătimirile Lui de pe Cruce, înjosirile pe care le-a îndurat? Şi asta s-a spus cu şapte sute de ani înainte. „Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege, dar la bogat a fost îngropat” (Is. 53, 9)1. Oare nu trebuiau să îl arunce în groapă alături de tâlharii cu care fusese răstignit, oare nu-I pregăteau mormânt alături de cei fără de lege? Dar a fost îngropat în
41
grădina lui Iosif din Arimateea şi asta a văzut şi a ştiut sfântul proroc.
Poate că şi mai uimitoare este prorocia pe care o citim în Psalmul 21 al împăratului David: „Toţi cei ce Mă văd M-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul: «Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-L pe El; mântuiască-L pe El, că-L voieşte pe El»” (7-8). Or, nu înseşi cuvintele acestea le auziţi când se citesc Evangheliile Patimilor, cum cărturarii şi fariseii, trecând pe lângă Crucea Lui, îşi băteau joc şi ziceau: „Huo! Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască şi pe Sine, dacă este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Lc. 23, 35)? Cuvintele acestea le-a auzit Sfântul David cu o mie de ani înainte: „Că M-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor ce viclenesc M-a cuprins. Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele cu piroane le-au străpuns -, numărat-au toate oasele Mele, iar ei stăteau şi se uitau la Mine. Împărţit-au hainele Mele loruşi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţii” (Ps. 21,17-19). Până şi asta s-a prorocit până şi faptul că cei ce L-au răstignit au aruncat sorţii pentru cămaşa Lui fără cusătură.
Şi la sfântul proroc Zaharia citim o neobişnuită prorocie despre intrarea sărbătorească a Domnului în Ierusalim: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, că, iată, împăratul tău vine la tine drept şi mântuitor, blând şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zah. 9, 9-10).
Ştiţi că Iuda L-a trădat pe Domnul pentru treizeci de arginţi, iar când a fost răstignit
42
Domnul s-a dus cu groază şi părere de rău în templu, la arhierei, a aruncat banii pe jos şi a zis: „«Am păcătuit, vânzând sânge nevinovat.» Ei i-au zis: «Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea»” (Mt. 27,4), după care au stat şi s-au gândit ce să facă cu banii mânjiţi de sânge: în vistieria templului nu puteau să-i pună, şi atunci au hotărât să cumpere ţarina olarului, pentru îngroparea străinilor. Or, acest lucru a fost prezis de prorocul Zaharia: „«De socotiţi cu cale, daţi-Mi simbria, iar dacă nu, să nu Mi-o plătiţi» şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul către Mine: «Aruncă olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei.» Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în casa Domnului, pentru olar” (Zah. 11,12-13). Aşadar, ce ar mai trebui să vi se spună, de care mărturii aţi mai avea nevoie ca să înţelegeţi toată cereasca măreţie a praznicului de astăzi? Tot sufletul omenesc ar trebui să fie cutremurat de aceste întâmplări, de aceste prorocii, ar trebui să se pătrundă de sfânt fior, ar trebui să ardă de dragoste pentru Cel asupra Căruia s-au împlinit toate aceste prorocii.
„Şi lumea nu L-a cunoscut; întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In. 1, 10-11). Ai Săi L-au răstignit, ai Săi până acum continuă să-L răstignească. O, cât e de ciudat lucrul acesta, cum zguduie sufletele noastre! Nimic nu putem face în afară de a vărsa lacrimi amare. Aşa a prevestit Domnul Iisus: „Fiul Omului, venind,
43
va mai găsi credinţă pe pământ?” (Lc. 18, 8). Vedeţi cum o mulţime nenumărată de oameni din toate naţiile, care nu cred în El, îl batjocoresc.
Slavă Domnului, mare bucurie avem că s-a păstrat încă o mică turmă a lui Hristos, că biserica noastră s-a umplut şi ieri, şi astăzi până la refuz; nenorocirea este însă că îi vedem pe mulţi pe care nu-i vedem la praznicele mici şi în zilele de duminică, atunci când Biserica laudă învierea lui Hristos, mulţi care vin la biserică numai de două, trei ori pe an, de cele mai mari praznice, care nu cinstesc ziua învierii, care nu vor să se asemene câtuşi de puţin magilor, înţelepţilor păgâni de la Răsărit, care au venit din ţară foarte îndepărtată, aducând lui Hristos darurile închinării lor înaintea Lui: aur, tămâie şi smirnă; aur ca unui împărat, tămâie ca unui Arhiereu, smirnă ca unui mort de trei zile, Care a înviat.
Să ne asemănăm, deci, măcar puţin acestor înţelepţi care au venit să se închine dintr-o ţară foarte îndepărtată, călăuziţi de o stea minunată. Ce-I vom aduce lui Hristos? Credinţă, credinţă fierbinte, înflăcărată, în El; dragoste, care se cuvine singurului Dumnezeu adevărat şi această dragoste, această evlavie înaintea lui Dumnezeu să ne împingă să venim cât mai des acolo unde auzim propovăduirea despre Domnul Iisus Hristos, unde auzim propriile Lui cuvinte sfinte, unde El însuşi e de faţă între noi, pentru că El a zis: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt Eu, în mijlocul lor.” Amin.
44
„Să nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7,1)
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: «Lasă să scot paiul din ochiul tău» şi, iată, bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Mt. 7,1-5).
Ce, Domnul Iisus Hristos nu ne dă voie să spunem că desfrânatul păcătuieşte, nu ne dă voie să spunem că ucigaşul, hoţul, tâlharul sunt vrednici de osândire? Nu, El altceva nu ne dă voie să facem. Nu ne dă voie ceea ce nu ne dă voie nici Sfântul Apostol Pavel: „Dar tu de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu” (Rom. 14, 10). Vedeţi? Nici Sfântul Apostol Pavel nu dă voie să-şi judece cineva
45
fratele, dar tot el spune în Epistolele către Timotei: „Mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare” (II Tim. 4, 2), şi: „Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi” (I Tim. 5, 20).
Tot capitolul 23 din Evanghelia după Matei este un ameninţător cuvânt de dare în vileag: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici…” (15). Domnul Iisus Hristos îi osândea pe cărturari şi pe farisei în cuvinte destul de aspre. Domnul i-a osândit, i-a numit „făţarnici”. Este aici o contradicţie, aşa cum li se pare unora? Ce să însemne asta, cum să punem în acord lucrurile acestea? Poate, oare, să existe vreo contradicţie în Domnul Iisus Hristos şi în sfântul, fericitul Lui apostol? Nu este nici o contradicţie; trebuie să pătrundem ce anume vrea să spună Domnul.
Lămurirea o vom găsi în cuvintele rostite de însuşi Domnul Iisus Hristos. După cuvintele acestea, El a zis: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” Asta înseamnă că Domnul Iisus Hristos nu ne dă voie să fim judecători aspri asupra fraţilor noştri, nu ne dă voie să facem aşa cum facem noi de obicei:
păcatele noastre grele nu le vedem, dar paiul, mica murdărie din ochiul fratelui nostru o greşeală mică o băgăm de seamă cu agerime. Fiind noi înşine plini de păcat, îl judecăm pe fratele nostru, care a făcut o mică greşeală înaintea lui Dumnezeu. Vedem un monah care nu mănâncă destul de sărăcăcios îl judecăm că nu posteşte.
46
Dar cine sunt aceştia care osândesc? în fiecare zi se îmbată, se îmbuibă, iar pe monahul care nu se hrăneşte doar cu pâine şi apă îl osândesc cu asprime. Bârna din ochiul lor n-o simt, dar paiul din ochiul fratelui lor îl văd. Îl osândesc, fiind ei înşişi vrednici de o mai aspră şi mai grea osândă a lui Dumnezeu. Ochiul nostru este întotdeauna din cale-afară de ager în privinţa păcatelor aproapelui, fără să băgăm de seamă bârna din ochiul nostru.
Aşa a fost şi în vechime, în vremea Domnului nostru Iisus Hristos. Cărturarii iudeii învăţaţi din acea vreme îi osândeau cu asprime pe El şi pe ucenicii Lui pentru faptul că nu ţineau sâmbetele, mâncau cu mâinile nespălate, aveau de-a face cu păcătoşii, iar la ei înşişi nu băgau de seamă acele păcate grele pentru care i-a mustrat atât de ameninţător Domnul.
Şi atunci, ar trebui să tăcem din gură atunci când fratele nostru se îneacă în păcate, ar trebui să ne uităm în tăcere, cu nepăsare, cum păcătuiesc oamenii? Nu, nicidecum, fiindcă tocmai aţi auzit cuvintele lui Pavel, în care spune să fie mustraţi şi certaţi. Asta îi spune ucenicului său iubit, Timotei episcopul. Aşadar, este nevoie să mustrăm şi să certăm; treaba este că între a judeca şi a mustra este o mare deosebire.
Privim cu ochi răi păcatele aproapelui nostru: vedem că păcătuieşte şi, cu bucurie răutăcioasă, ne facem lui judecători. Iată ce nu ne dă voie să
47
facem Domnul Iisus Hristos, fiindcă putem face cu totul altfel. Nu trebuie să tăcem, dar trebuie să mustrăm blând, lin, nu cu osândire, ci cu dragoste, cu dorinţa de a îndrepta, fără bucurie răutăcioasă. Aşa fac cei care nu au bârnă în ochiul lor, aşa fac cei curaţi cu inima: în chip blând şi lin îi înduplecă pe păcătoşi să se lase de greşelile lor. Tocmai asta este mustrare, dar nu şi osândire: este dorinţă de a le mântui sufletul, este dorinţă de a-i îndrepta, este împlinire a poruncilor Domnului. Domnul porunceşte: când păcătuieşte împotriva ta fratele tău, nu bate toba că a păcătuit, nu îl mustra în faţa tuturor, ci începe cu mustrarea între patru ochi. Du-te cu el în altă cameră, unde să fiţi singuri, vorbeşte-i şi mustră-l. Dacă te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău: nu numai că îl vei mântui, nu numai că îl vei îndrepta, ci îi vei câştiga şi inima. Dacă nu te va asculta, ia cu tine doi-trei martori. Nu va asculta nici de ei, spune-l Bisericii, iar dacă nici de Biserică nu va asculta, să fie ţie ca un păgân şi ca un vameş. Leapădă-l ca pe păgân şi pe vameş, leapădă-l cu totul.
Vedeţi? Putem judeca cu privire la păcatele aproapelui în felurite chipuri: să măsurăm cu măsură aspră, să osândim cu răutate şi înverşunare, dar, pe de altă parte, putem mustra cu dragoste şi blândeţe. Iată de ce Domnul Iisus Hristos şi-a continuat cuvântul astfel: „Cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi.” Cine, unde va
48
judeca? El însuşi, la înfricoşata Judecată. Dacă vom face aşa cum arată Domnul, şi El, la Judecata Sa, cu aceeaşi măsură ne va măsura cu măsura milostivirii, dragostei şi iertării; dacă îi vom mustra blând şi lin pe cei ce păcătuiesc, şi Domnul va fi blând şi iertător cu păcatele noastre; dar dacă măsurăm păcatele fraţilor noştri cu măsură rea şi răutăcioasă, dacă batem toba că au păcătuit, vom primi grea şi aspră plată de la Domnul Iisus Hristos atunci când ne va judeca.
Prima şi cea mai însemnată îndatorire a noastră este să vedem şi să băgăm de seamă bârna din propriul ochi, să vedem şi să judecăm propriile păcate, iar cu privire la paiul din ochiul fratelui nostru trebuie să fim îndelung-răbdători: atunci va fi îndelung-răbdător cu noi Domnul Iisus Hristos în ziua înfricoşatei Judecăţi.
„Fără de Mine nu puteţi face nimic”
(In. 15, 5)
Domnul Iisus Hristos le-a spus ucenicilor Săi că s-a apropiat de acum cel care îl va vinde, că Fiul omului e dat în mâinile păcătoşilor, la moarte, că se vor lepăda de El apostolii. Ce au răspuns ucenicii Lui? „Niciodată, niciodată nu ne vom lepăda de Tine!” şi mai fierbinte decât toţi spunea asta Sfântul Apostol Petru. El îl iubea cu patimă, din toată inima, pe Domnul Iisus Hristos. Uitaţi-vă ce a răspuns Domnul: „Mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Mc. 14, 20). Şi aşa s-a şi întâmplat: s-a lepădat Sfântul Apostol Petru de Domnul Iisus Hristos.
De ce s-a întâmplat asta, de unde şi până unde o asemenea cădere a apostolului, pentru ce cuvintele acestea ale Domnului? Pentru a dezrădăcina din apostoli iar după aceea şi în noi toţi părerea noastră de sine, fiindcă apostolii se bizuiau cu totul pe dragostea lor faţă de Hristos, pe credinţa lor fierbinte în El. S-au lepădat, s-au
50
împrăştiat cu toţii când au venit să-L aresteze pe Domnul Iisus Hristos.
Domnul a ruşinat părerea lor de sine, iar prin ei ne învaţă şi pe noi să nu avem părere de sine niciodată. Domnul le spunea mai înainte apostolilor (iar prin ei şi nouă tuturor): „Fără de Mine nu puteţi face nimic.” în aceste cuvinte El a pus o mare învăţătură a Sa: fără Domnul nimic nu putem face.
Cum nimic? Ce, nu s-au făcut lucruri mari şi slăvite şi fără Domnul Iisus? Puţini au fost oamenii, puţine au fost popoarele care nu au mărturisit numele Domnului Iisus Hristos, şi care totuşi au făcut nu puţine lucruri mari şi slăvite?
Da, au făcut lucruri mari şi slăvite, le-au făcut fără Domnul Iisus, dar ce soartă a ajuns lucrurile acelea? Lucrurile acelea s-au prăbuşit. A fost marea împărăţie asiro-babiloniană, care domnea asupra lumii. Unde este această împărăţie? Demult, nesfârşit de demult s-a prăbuşit, şi a pierit slava ei, au fost date uitării marile ei înfăptuiri. A fost marea şi slăvita împărăţie romană, care domnea asupra aproape întregii lumi de atunci, care cucerise aproape întreaga lume, şi slava Romei era nemăsurată. Unde este acum împărăţia romanilor? S-a prăbuşit şi Roma, aşa cum înainte se prăbuşise împărăţia asiro-babiloniană.
Şi iată că sub ochii noştri s-a săvârşit prăbuşirea încă unei mari împărăţii, care înălţa fără Dumnezeu marea zidire a statului său, călăuzită
51
fiind de o cruzime nemăsurată, care dispreţuia toţi ceilalţi oameni, dorind să stăpânească asupra lumii. S-a prăbuşit cu tunet şi s-a înecat în râuri de sânge marea zidire a poporului german. Vedeţi cum se prăbuşesc lucrurile omeneşti ce nu sunt clădite pe piatra din capul unghiului, nu sunt clădite cu credinţa în Domnul Iisus Hristos, cu ajutorul Lui haric? Se prăbuşesc lucrurile acestea, se prăbuşesc unul după altul.
Aşa a fost, aşa va fi întotdeauna şi cu lucrurile fiecărui om în parte. Mulţi sunt necredincioşii. Mulţi oameni care nu-L cunosc pe Domnul Iisus Hristos păgâni, musulmani, evrei dobândesc bunăstare pentru o vreme numai pentru o vreme -, după care totul se prăbuşeşte. Fără Domnul Iisus Hristos, după sfântul Lui cuvânt, nimic nu putem face. Cuvintele acestea ale lui Hristos, într-o mult mai mare măsură decât treburile lumeşti, treburile ţării, privesc însă treburile credinţei, omul luat aparte, treburile binelui. Trebuie să ţinem minte întotdeauna că nici un lucru bun nu se săvârşeşte prin propriile noastre puteri: tot ce e bun primim de la Dumnezeu, tot ce e bun se săvârşeşte prin puterea lui Dumnezeu. Pe El pomeniţi-L, pe El binecuvântaţi-L, Lui mulţumiţi-I. Lucrul acesta trebuie să îl ţinem minte în primul rând.
Nu trebuie să credem că faptele bune sunt ale noastre, nu trebuie să ne mândrim cu faptele bune, nu trebuie nici măcar să ni le amintim, trebuie
52
să le dăm uitării. Să uităm îndată de faptele bune pe care le-am făcut, fiindcă trebuie să ne simţim robi, care sunt datori să facă voia stăpânului lor iar stăpânul nostru este Domnul Iisus Hristos. Dacă am făcut ceva bun, dacă am împlinit voia Lui, trebuie să uităm de asta, zicând: „Rob sunt; am împlinit ceea ce trebuia să împlinesc” (v. Lc. 17,10). Niciodată nu trebuie să socotim şi să ţinem minte faptele noastre bune. Trebuie să ne gândim că nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem.
Ieri v-am citit cuvintele cuviosului Efrem Sirul: „Aţi auzit că totdeauna suntem datori să poftim la masa noastră pe cei nefericiţi, care nu au pâine, că trebuie să luăm masa împreună cu nevoiaşii.” Noi niciodată nu facem asta. Foarte, foarte rar mănâncă la noi câte cineva venit întâmplător, pe care îl primim din datoria ospitalităţii. Dacă hrănim şi primim un străin, ţinem minte asta vreme îndelungată.
Alt lucru trebuie să ţinem minte: că nu împlinim lucrul de care vorbeşte Efrem Sirul. Am putea face nesfârşit mai mult bine, şi tot ar trebui să spunem, după ce l-am împlinit, că suntem robi netrebnici, care am împlinit doar ceea ce datori eram să facem. De toată părerea de sine, de punerea faptelor bune pe seama noastră să ne păzească pe noi Domnul!
Tot binele pe care îl facem îl facem numai prin puterea Domnului Iisus Hristos, Căruia slava şi stăpânirea în vecii vecilor!
53
„Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră”(1 In. 5, 4)
Aţi auzit astăzi cuvintele Sfântului Apostol Ioan Teologul: „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.” Cum a biruit credinţa noastră întreaga lume? Realitatea parcă ar fi alta: credinţa nu a biruit ceea ce e în lume. Şi totuşi, în aceste cuvinte e adevărul: credinţa noastră a biruit lumea.
Trebuie să înţelegem cum anume a biruit credinţa lumea şi ea cu adevărat a biruit lumea. Bineînţeles, nu a nimicit ceea ce e în lume potrivnic lui Dumnezeu, potrivnic lui Hristos, nu a nimicit tot ce e hulitor, tot ce este necinstitor de Dumnezeu dar aceasta nu este deloc sarcina credinţei noastre, să nimicească. Credinţa noastră este la temelia sa dragostea lui Hristos, iar dragostea nu nimiceşte nimic. Nu este sarcina noastră să refacem lumea, nu este sarcina noastră să îndreptăm păcatele lumii, să îndreptăm neajunsurile organizării sociale şi politice.
Să nu îndrăznim să ne războim împotriva lumii! Evangheliştii şi sfinţii apostoli ne-au poruncit altceva. Ne-au poruncit, dimpotrivă, deplină supunere faţă de stăpânirile acestui veac, cinstire şi supunere: „De Dumnezeu temeţi-vă, pe împărat cinstiţi-l” (I Pt. 2,17), „că nu e stăpânire, fără numai de la Dumnezeu” (Rom. 13,1). Aşadar, cu nimeni nu ne-am războit, însă am biruit lumea. Dar cum a biruit credinţa noastră lumea? Ea a biruit, cu adevărat a biruit: nu năvălind, nu răsculându-se, nu vrăjmăşind; a biruit prin blândeţea sa, prin liniştea sa, prin
54
dragostea sa, fiindcă nu e în lume putere deopotrivă cu puterea dragostei, cu puterea smereniei. Dragostea şi smerenia sunt o mare putere; dragostea şi smerenia nu s-au războit, n-au vrăjmăşit, şi totuşi au biruit.
Înălţăm rugăciuni către Dumnezeu, de credinţă fierbinte sunt pline inimile noastre, pline de dragostea pentru Hristos; propovăduim dragostea, dumnezeiasca dragoste, facem asta lin, fără a fi războinici şi această dragoste a noastră creştinească a biruit lumea. Ea iese cu mult dintre zidurile bisericii noastre, prin nevăzuta putere dumnezeiască se revarsă pretutindeni, aşa cum undele radio se revarsă prin aer peste tot. Aşijderea, dragostea lui Hristos şi credinţa noastră lucrează peste tot, biruie tot, robesc tot.
Cu lumea nu ne-am războit şi nu am fost vrăjmaşi, împotriva lumii nu ne-am răsculat, măcar că suntem socotiţi şi numiţi vrăjmaşi; nu îi suntem
55
vrăjmaşi, ci doar mergem pe calea noastră, pe calea lui Hristos, şi nu suntem vinovaţi de faptul că alţii nu merg pe aceeaşi cale şi că au lepădat-o.
Cum biruie fiecare dintre noi, prin credinţa sa, lumea? Când flacăra credinţei arde viu în inima noastră, când îl iubim din toată inima pe Hristos, când credem neclintit, atunci dobândim puterea să izgonim din inima noastră dragostea de lume, dragostea de ceea ce preţuiesc oamenii lumeşti, să izgonim toate împătimirile noastre, toate poftele noastre, toate năzuinţele către viaţa lipsită de necazuri. Atunci, în inima noastră vor pieri, treptat, singure, una după alta, toate aceste năzuinţe necurate: vom înceta să mai iubim lumea, fiindcă vom iubi ceea ce e cu mult mai presus de lume.
Omul care a devenit matur încetează să se mai intereseze de jucării, care îl robeau când era prunc, când era copil. Cel care s-a maturizat duhovniceşte îşi pierde interesul faţă de tot ce îi atrage, tot ce-i robeşte pe oamenii lumeşti; toate acestea devin nimicnice în ochii lui. Interesele înalte, duhovniceşti, pun stăpânire pe el cu totul, iar lucrurile pentru care trăiesc oamenii trupeşti, neduhovniceşti, devin pentru el nimicnice şi pier dintre interesele lui cele mai puternice aşa cum piere sub razele soarelui zăpada de primăvară.
Ei bine, tocmai în asta stă biruinţa noastră, biruinţa credinţei noastre asupra lumii. Şi sfinţii, cuvioşii, care au atins înălţimile duhului, au fugit
56
de interesele lumii acesteia, din mediul cel nimicnic al lumii, şi s-au ridicat în preaînalta, sfânta sferă a intereselor duhovniceşti, au biruit împătimirea lor faţă de lume. Această împătimire va pieri singură, aşa cum piere tot ce e biruit. Tocmai în asta stă biruinţa noastră personală asupra lumii.
Ţineţi, deci, minte marile cuvinte ale Apostolului Ioan Teologul: „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.” Să vă dea Domnul tuturor această credinţă fierbinte, ca o stâncă de tare, care va birui lumea! Amin.
Despre faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost evreică
Sarcina mea de a vă învăţa temeiurile credinţei creştineşti este deja în sine anevoioasă; ea este îngreunată şi mai mult de faptul că unii dintre voi poate chiar mulţi sunt cu totul nepregătiţi pentru primirea cuvintelor mele, le înţeleg în chip necuvenit, de multe ori le strâmbă.
Nu demult am auzit cu cea mai mare mirare că spusele mele despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu dintr-o predică în care am zis că ea era evreică i-au izbit foarte neplăcut pe unii dintre voi: „Cum, Preasfânta noastră Născătoare de Dumnezeu evreică!?”
Dar ce, voiaţi să fie rusoaică? Păi poporul rus nici nu era pe atunci. Dacă-i aşa, atunci şi francezii o să vrea ca ea să fie franţuzoaică, şi nemţii o să vrea să fie nemţoaică, italienii să fie italiancă. Or, ea era evreică. Ei zic: „Cum, şi Iisus Hristos a fost evreu!? Ce, ne închinăm unui evreu răstignit pe cruce!?”
58
O, Doamne al meu, Doamne! Cum m-au uimit cuvintele acestea nebuneşti, această deplină necunoaştere a istoriei sfinte, această cugetare necinstitoare de Dumnezeu! Oare nu ştiti că strămoşul nostru Avraam a fost începătorul de neam al poporului israilitean, adică al poporului evreu? Oare nu ştiţi că toţi sfinţii proroci au fost evrei? Oare niciodată nu aţi citit în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei cuvintele acestea: „Ştiut este că din Iuda a răsărit Domnul nostru” (Evr. 7, 14)? Cum adică din Iuda? Seminţia lui Iuda este una dintre cele douăsprezece seminţii în care se împărţea poporul israilitean, poporul evreu.
Aşadar, unora nu le place faptul că Hristos a fost evreu. De ce să fie neplăcut? De ce să ne fie neplăcut acest popor, care a fost ales de Dumnezeu, a fost însemnat de Dumnezeu, de ce? Fiindcă la noi încă se mai păstrează antipatii înveterate faţă de evrei. Ei bine, această antipatie trebuie smulsă din rădăcini. Dacă este popor ales de Dumnezeu, trebuie să avem faţă de el cinstire adâncă, dragoste, deoarece creştinismul a început din sânurile poporului evreu, primii creştini au fost evrei şi atunci, nu ar trebui să iubim acest popor, din care a răsărit Hristosul, din care a luat început şi creştinismul nostru?
Spre nenorocirea noastră şi mai mult spre nenorocirea evreilor acest popor L-a lepădat pe Mântuitorul său, L-a lepădat pe Hristos, nu a
59
crezut şi până acum nu crede în El. Ei bine, să ni se frângă inima, să plângem pentru ei, să ne pară rău pentru ei din toată inima, dar să ştim şi să ţinem bine minte ce spune despre poporul israilitean Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi: că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor, şi astfel întregul Israel se va mântui” (Rom. 11, 25-26).
L-au lepădat pe Cel venit din Sion, L-au lepădat pe Hristos, necinstitorii de Dumnezeu Îl leapădă până când se va împlini numărul celor din neamuri, însă tot restul poporului lui Israil, al poporului lui Dumnezeu, poporului ales, va crede, va crede din toată inima în Hristos şi vor fi cei mai apropiaţi, cei mai dragi fraţi ai noştri.
Să tacă, dar, gurile necinstitoare de Dumnezeu care îndrăznesc să spună cuvintele cele grosolane, batjocoritoare de Hristos, de care am vorbit: „Ce, noi ne închinăm unui evreu răstignit pe cruce!?” Da, o să ne închinăm, fiindcă Acest Evreu era Fiul lui Dumnezeu. O vom cinsti din toată inima pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi nu ne vom tulbura de faptul că ea era evreică. Vom da slavă lui Dumnezeu pentru faptul că din sânurile poporului evreiesc a strălucit Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare.
A fi rob al lui Dumnezeu şi a fi fiu al lui Dumnezeu
60
„Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (In. 3, 16). L-a dat pentru mântuirea noastră, L-a dat ca să ne izbăvească de păcatele noastre, să ne izbăvească de nedreptatea, de necurăţia noastră. Fiul lui Dumnezeu a împlinit această preamare lucrare, şi ne-a mântuit pe toţi, şi ne-a învăţat cum trebuie să trăim, ne-a dat poruncile Sale sfinte.
Proslăviţi în inimile voastre numele lui Hristos! Ţineţi minte, puneţi pentru totdeauna în inimile voastre cunoaşterea faptului că aceasta este o preamare milă dumnezeiască. Dacă veţi face aşa, veţi fi înţelepţi, foarte înţelepţi, veţi cunoaşte dreptatea şi adevărul. Nu este însă destul să cunoaştem trebuie să împlinim, trebuie să mergem pe această cale, iar a merge pe calea lui Hristos înseamnă a împlini poruncile lui Hristos.
Ei bine, când veţi porni pe calea cea anevoioasă a lucrării duhovniceşti, atunci veţi deveni cu toţii robi ai lui Hristos. Mulţi urăsc cuvântul „rob”, nu vor să fie robi nimănui, năzuiesc
61
spre o libertate neîngrădită. Dar nu cumva nici noi nu vrem să fim robi ai lui Hristos? Nu, nu, noi ne vom bucura de acest nume, ne vom bucura, întrucât ştiţi că robul vede faţa domnului său, are împărtăşire cu el, robul vorbeşte cu stăpânul, împlineşte poruncile lui. Şi fericit e robul dacă întotdeauna vede faţa domnului său luminoasă şi plină de bunăvoinţă.
Or, robii lui Hristos intră în împărtăşire cu Hristos însuşi, şi ei văd duhovniceşte faţa lui Hristos, în rugăciunea lor stau de vorbă cu El. Dacă sunt vrednici, dacă sporesc în împlinirea poruncilor lui Hristos, intră în împărtăşire nemijlocită cu Hristos şi în această împărtăşire duhovnicească primesc de la Hristos minunate şi preţioase însuflări şi povăţuiri; ei chiar îl aud cu urechea duhovnicească, fiindcă Hristos ştie să ne vorbească.
El vorbeşte în felurite chipuri; de multe ori vorbeşte prin cuvintele Sfintei Scripturi, şi asta se întâmplă aşa: omul plin de credinţa în Hristos, plin de dragostea către El, citeşte cu smerenie, adunându-şi cu totul mintea asupra lucrurilor pe care le citeşte citeşte cuvintele Sfintei Scripturi, şi, deodată, unele dintre cuvintele acestea îi pătrund mintea ca un fulger, şi îşi dă seama cu frică şi cu cutremur că Însuşi Dumnezeu îi vorbeşte prin cuvintele Sfintei Scripturi. Despre aceasta dă mărturie freamătul neaşteptat care pătrunde în sufletul lui.
62
Se întâmplă ca Dumnezeu să le vorbească oamenilor în vis. În vis descoperea poruncile Sale, voile Sale, patriarhilor şi prorocilor. Vedeţi, robii lui Hristos se învrednicesc de asemenea fericire că intră cu El în împărtăşire nemijlocită, iar când ating această treaptă a desăvârşirii duhovniceşti încât intră în împărtăşire cu Hristos, încetează să fie numai robi, se suie la cea mai înaltă treaptă a împărtăşirii cu Dumnezeu, a împărtăşirii cu Hristos, fiindcă atunci când Domnul nostru Iisus Hristos a văzut că ucenicii Lui, sfinţii apostoli, au priceput deja adânc şi au pus adânc în inima lor cuvintele Lui, sfânta Lui învăţătură, când a văzut că s-au curăţat de întinăciunea sufletului şi trupului, le-a zis: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face domnul său.” Sfinţii apostoli ştiau deja ce făcea Hristos şi de ce. „Ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (In. 15,15).
Vedeţi? De pe treapta robiei, Hristos i-a ridicat pe foarte înalta treaptă de prieteni ai Săi, iar a fi prieten al lui Hristos e cea mai mare fericire; a fi prieten al lui Hristos înseamnă a avea cu El împărtăşire nemijlocită, statornică, înseamnă a primi de la El ajutor, mare ajutor duhovnicesc, care se dă atunci când trebuie să trecem prin toate râpele, şi gropile, şi prăpăstiile întunecate ale lumii. El ne trece prin toate nevătămaţi, aşa cum a făcut cu sfinţii apostoli.
63
Aşa se întâmplă şi cu fiecare creştin: când robul lui Hristos împlineşte tot ce i s-a poruncit, va fi ridicat la înalta treaptă de prieten al lui Hristos şi toţi pot să ajungă la asta, fiindcă depinde pe de-a-ntregul de voia voastră, de osârdia voastră, de căldura voastră în năzuinţa spre dreptate şi bine, spre atingerea înaltei vrednicii de prieten al lui Hristos.
Când veţi ajunge la aceasta, atunci şi rugăciunea voastră va fi cu totul altfel decât era rugăciunea robului: rugăciunea va deveni înaltă, înduhovnicită, şi veţi spune împreună cu Apostolul Pa vel că n-aţi primit „duh de robie iarăşi, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: «Avva părinte!»” (Rom. 8,15). În Duhul, în Duhul Sfânt strigăm către Dumnezeu, precum copiii către tatăl lor, simţindu-ne copii ai lui Dumnezeu. Aşa putem atinge încă din viaţa aceasta marea fericire de a fi fii şi prieteni ai lui Dumnezeu.
Iar cine nu ia aminte la cuvintele Lui, cine dispreţuieşte Crucea lui Hristos, cel pentru care Sângele lui Hristos nu este cea mai mare comoară a lumii, acela să ţină minte ce-l aşteaptă, să ţină minte cuvintele Sfântului Simeon de Dumnezeu Primitorul, spuse de el la întâmpinarea Domnului: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Lc. 2, 34).
Nenumărată a fost mulţimea căderilor celor ce au intrat în împotriviri, care n-au vrut să
64
primească smerit în inima lor marele adevăr că Dumnezeu-Cuvântul ne-a mântuit prin moartea Sa pe Cruce. Pentru aceştia, El a devenit o piatră de poticnire, piatră de care s-au poticnit, s-au sfărâmat iar pentru cei mulţi, care L-au îndrăgit pe Hristos şi au mers după El, El a devenit Adevărul, Calea şi Viaţa. Ei s-au sculat din adâncul păcatului, au fost spălaţi cu Sângele Lui cel sfânt, au devenit, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „bună-mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier unora, adică, miros al morţii spre moarte, iar altora miros al vieţii spre viaţă” (II Cor. 2,15-16).
Ţineţi, deci, minte: să fiţi aşa încât şi de la voi să le iasă nefericiţilor voştri apropiaţi care nu cred buna-mireasmă a lui Hristos, încât de la nimeni dintre voi să nu iasă miros aducător de moarte spre moarte. Amin.
„Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu în Mine rămâne, şi Eu în el” (In. 6, 56)
Ce înseamnă a rămâne în Domnul Iisus Hristos? înseamnă că Domnul rămâne în cei ce se împărtăşesc cu vrednicie de Trupul şi Sângele Lui. A rămâne în Hristos înseamnă a fi în cea mai strânsă împărtăşire cu El.
Dacă vorbim de legăturile omeneşti, ştim că oamenii sunt legaţi între ei în chipul cel mai strâns atunci când sunt uniţi prin unirea dragostei: soţii ce se iubesc fierbinte, copiii ce îşi iubesc părinţii, rămân unul în altul, inimile lor bat la unison, gândurile lor sunt îndreptate în aceeaşi direcţie, trăiesc în acelaşi duh.
În chip asemănător, a rămâne în Hristos înseamnă a trăi prin învăţătura Lui, a te pătrunde pe de-a-ntregul de dragostea Lui sfântă, de poruncile Lui, a te pătrunde de acea dragoste care L-a făcut să Se pogoare din cer şi să ne mântuiască.
66
împărtăşirea cu Dumnezeul Cel adevărat poate să fie, bineînţeles, doar împărtăşire duhovnicească, împărtăşire a dragostei. Dacă Domnul Iisus Hristos spune că şi El rămâne în cei pe care îi împărtăşeşte cu vrednicie de Trupul şi Sângele Său, asta înseamnă că dragostea lui Hristos luminează inima acestor oameni, că inimile lor se umplu de Duhul Sfânt: aceasta va fi o adâncă şi neruptă împărtăşire a dragostei.
„Duhul este cel care dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic; vorbele pe care Eu vi le-am spus duh sunt şi viaţă sunt” (In. 6, 63). Dă viaţă numai duhul, fiindcă duhul împărăţeşte asupra trupului. Duhul cârmuieşte toate funcţiile organelor trupului nostru. Dacă duhul este puternic, sfânt, plin de dragoste, această cârmuire a trupului va fi harică.
Ştim pilde uimitoare din vieţile sfinţilor, din vieţile marilor postitori, care mâncau o singură dată pe săptămână. Din perspectiva cunoştinţelor ştiinţifice, oamenii care se hrăneau, ca înainte-Mergătorul Ioan, doar cu lăcuste şi miere sălbatică, cei care, precum cuviosul Antonie de la Siia şi cuviosul Serafim, se hrăneau cu anii numai cu iarbă, ar fi trebuit să fie extrem de epuizaţi, viaţa lor ar fi trebuit să înceteze. Lucrurile n-au stat însă aşa: fiziologia spune una, Duhul alta. Aceşti mari postitori şi nevoitori, care trăiau sub pământ, care nu respirau deloc aer curat, care, ca nevoitorii Lavrei Peşterilor din Kiev, trăiau
67
în peşteri şi nu vedeau niciodată lumina soarelui, atât de necesară pentru organism, ei bine, oamenii aceştia, împotriva legilor fiziologiei, trăiau până la o sută de ani şi mai bine.
Lor le dădea viaţă Duhul, le dădeau viaţă cuvintele Domnului Iisus Hristos. Domnul spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4). Acesta este cel mai adânc, cel mai mare temei al vieţii: facerea de viaţă de către Duhul.
Cine primeşte viaţă de la Duhul, cine ajunge în împărtăşire adâncă, strânsă cu Domnul Iisus Hristos, cine trăieşte în Hristos, acela este mai presus de legile firii. El va cunoaşte în inima sa că are strânsă împărtăşire cu Hristos. Cum va cunoaşte aceasta?
Va cunoaşte aceasta după faptul că inima lui se umple de bucurie, de bucurie pe care n-o cunosc oamenii ce nu trăiesc cu duhul; va cunoaşte aceasta după faptul că sfânta dragoste se aprinde şi se înteţeşte în el, că împlineşte poruncile lui Hristos.
Deci, să trăim în aşa fel încât să ne dea viaţă Duhul, să trăim în aşa fel încât să trăiască în noi Hristos şi noi să trăim în El!
„Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In. 14, 6)
„Eu sunt Calea, şi Adevărul, şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Aceste cuvinte ale Domnului Iisus Hristos sunt de cea mai mare însemnătate: ele îi mustră pe toţi cei cărora li se pare că au credinţă în Dumnezeu, dar în Hristos nu cred.
Sunt mulţi oameni care resping Evanghelia, care o consideră o culegere de relatări neverosimile, în minuni nu cred, în dumnezeirea Domnului Iisus Hristos nu cred, dar spun că au credinţă în Dumnezeu.
Pe ei, cei care nu cred în Hristos, nu cred în dumnezeirea Lui, Domnul Iisus Hristos îi mustră cu spusele acestea: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” A veni la Tatăl, a avea împărtăşire cu El, a te ruga în aşa fel încât Domnul să te audă e cu putinţă numai prin Fiul Lui, prin Domnul Iisus Hristos.
Domnul spune mai departe: „Dacă M-aţi şti pe Mine, L-aţi şti şi pe Tatăl Meu” (In. 8,19).
69
Cine nu-L ştie pe El, nu-L ştie nici pe Tatăl. Deşartă e credinţa tuturor celor care spun că au credinţă în Dumnezeu, dar Evanghelia o resping, pe Hristos nu îl socotesc Fiu al lui Dumnezeu… „Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine; iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea” (In. 14, 11). Noi trebuie să credem că Domnul Iisus Hristos este în Tatăl, iar Tatăl în El. Ce înseamnă însă că Tatăl este în El?
înseamnă că întotdeauna a petrecut în El însuşi Dumnezeu-Tatăl, că El a fost întotdeauna una cu Tatăl, că a fost Unul din Sfânta Treime. Trebuie să credem necondiţionat în asta. „Iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea.”
Multe, multe lucrări a săvârşit Hristos care dau mărturie despre dumnezeirea Lui, multe minuni a înfăptuit dintre cele mai mari: morţi a înviat, orb din naştere a tămăduit, pe Lazăr l-a înviat a patra zi, pe ape a umblat, în chip minunat a săturat mulţimi de mii de oameni. Multe sunt marile Lui lucrări. Iar de când Domnul Iisus Hristos S-a înălţat, s-au adăugat numeroase lucrări care au fost urmare a marilor Lui lucrări, a învăţăturii Lui, a petrecerii Lui pe pământ cu noi. Aceste mari lucrări au fost săvârşite de către sfinţii apostoli.
„în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii graiurile lor” (Ps. 18, 5; Rom. 10,18). Propovăduirea despre Hristos a străbătut întreaga lume, toate popoarele au ascultat glasul apostolilor,
70
şi credinţa în Hristos a biruit lumea, a doborât vechiul păgânism, a devenit noul temei al vieţii omeneşti, al vieţii creştineşti.
Oare nu sunt uimitoare lucrările sfinţilor mucenici, care viaţa nu şi-au cruţat-o pentru credinţa în Domnul Iisus Hristos? Oare nu este uimitor nemăsuratul belşug al harului Sfântului Duh din cei care L-au îndrăgit din toată inima pe Domnul Iisus? Oare nu străluceşte acest har în lume până astăzi?
Lucrările pe care le-a săvârşit Hristos, pe care le-au săvârşit apostolii, pe care le-au săvârşit sfinţii mucenici, marii cuvioşi, marii sfinţi, nu dau oare mărturie cu neobişnuită limpezime despre dumnezeirea Domnului? Oare ar fi putut fi săvârşite ele dacă temelia lor n-ar fi fost pusă de către însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care este una cu Tatăl? Aşadar, dacă nu credeţi cuvintelor lui Hristos, dacă nu credeţi celor scrise în Evanghelie, credeţi lucrărilor Lui. A respinge lucrările acestea e o obrăznicie şi o nebunie. Oricine este împotriva lui Hristos e plin de tăgăduirea aceasta şi plin de obrăznicie.
Noi însă, creştinii cei smeriţi, mica turmă a lui Hristos, să credem necondiţionat în fiecare cuvânt al Evangheliei, să credem că la Dumnezeu-Tatăl nu se poate veni altfel decât prin Cel Ce este una cu Tatăl, prin Fiul lui Dumnezeu, şi nu altfel decât cu ajutorul credinţei în El. Să credem în El măcar pentru lucrările Lui, şi atunci harul Sfântului Duh va adumbri inimile noastre.
71
Despre cei care cer semne şi minuni
„Şi au ieşit fariseii şi se sfădeau cu El, cerând de la El semn din cer, ispitindu-L. Şi Iisus, suspinând cu duhul Său, a zis: «Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam»” (Mc. 8,11-12).
De ce a suspinat adânc Domnul Iisus Hristos? Dar noi când suspinăm adânc? Suspinăm adânc când vedem ori auzim ceva greu de îndurat, când auzim cuvinte hulitoare, cuvinte mincinoase, cuvinte de neîngăduit: atunci suspinăm adânc şi zicem: „O, Doamne, Doamne!”
Ei bine, la fel, din aceeaşi pricină a suspinat şi Domnul Iisus Hristos: a suspinat fiindcă evreii, în frunte cu fariseii şi cărturarii, au cutezat a se sfădi cu El în chip obraznic. A suspinat fiindcă I-au pretins un lucru necucernic, un lucru de neîngăduit: I-au pretins semne şi minuni.
De ce I-au pretins asta? Oare fără pretenţiile lor nu vindeca orbi, paralitici, şchiopi, muţi, nu izgonea demoni, nu învia morţi, nu poruncea apelor şi vânturilor? Ce le mai trebuia? De ce mai
72
cereau alte semne şi minuni? Cum să nu fi adus pretenţia asta amărăciune în sfânta inimă a lui Iisus, cum să nu înţelegem adâncul Lui suspin?
Au trecut aproape două mii de ani, şi până acum sunt mulţi, nesfârşit de mulţi cei care se sfădesc cu Hristos, care cer noi minuni şi semne, care nu cred în minunile descrise în Sfânta Evanghelie, cărora nu le ajung acestea.
La drept vorbind, nu că nu le-ar ajunge ei pur şi simplu nu le primesc, sunt străine inimii lor, ei nu cred în toate acestea, fiindcă oamenii cred în ce vor să creadă; cred ceea ce se potriveşte cu felul lor de a gândi, cu dorinţele lor; cred ceea ce le măguleşte slăbiciunile; cred ceea ce încuviinţează şi încurajează căile samavolnice de viaţă pe care şi le-au plănuit. Tot ce îi măguleşte ei cred chiar şi atunci când nu merită nici o crezare, când este vorba de aiureli, de prostii; cred, totuşi, fiindcă vor să creadă. Iar în cuvintele lui Hristos, în tot ce-i scris în Evanghelie, nu vor să creadă, nu vor să meargă pe calea lui Hristos, îi dezgustă această cale, ei merg pe calea lor. Până acum nu încetează a se sfădi cu Hristos, nu cred în minunile pe care le-a făcut Hristos, cer iar şi iar minuni. Spun: „Toate astea sunt născociri, mituri, care au apărut cu multe secole în urmă; acum dă-ne minuni, ca să le vedem. De ce nu se întâmplă minuni acum?”
Cei ce pretind minuni nu ştiu, nu înţeleg că minunile continuă să se săvârşească până în zilele noastre.
73
De minuni este plină viaţa celor care şi-au întors inima către Dumnezeu, care au ochi de văzut şi urechi de auzit. Minunile nu le văd doar cei care şi-au închis ochii, şi-au astupat urechile, a căror inimă este zăvorâtă în faţa adevărului. Inima lor nu primeşte cuvintele lui Dumnezeu, inima lor se împotriveşte poruncii sfintei dragoste. Inimile lor sunt deschise pentru cu totul altceva adeseori, doar pentru poruncile păcatului. De aceea a şi zis Domnul, suspinând adânc: „Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevărat grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam.” Ştie Domnul că, oricâte minuni le-ai arăta, tot nu vor crede.
Oricine ştie minunile care s-au săvârşit sub ochii tuturor în aceşti ani din urmă, cărora le stau martori mulţime de oameni şi necredincioşii se străduiesc să le explice în felul lor, să le explice ştiinţific (sau, mai bine zis, să explice ceea ce e de nepătruns cu mintea şi minunat prin ceea ce se poate pătrunde cu mintea şi e firesc). Şi oricâte minuni le-ai arăta, tot nu vor crede. Dacă morţii ar învia şi s-ar arăta viilor, tot nu ar crede.
Şi atunci, de ce să se arunce mărgăritarele înaintea porcilor, de ce să se facă minuni celor ce niciodată nu vor crede în nici o minune, oricât de neîndoielnică ar fi minunea, fiindcă nu vor să creadă, fiindcă şi-au zăvorât inima? Domnul nu le va da nici un semn, nu le va arăta nici o minune.
74
Domnul face altfel, şi anume aşa cum spune sfântul proroc Ieremia: „Iată testamentul pe care îl voi face cu casa lui Israil după acele zile, zice Domnul: pune-voi legile Mele în cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi voi fi lor Dumnezeu, şi ei vor fi poporul Meu” (Ier. 31, 33; Evr. 8, 10). Domnul pune sfânta Sa lege, sfintele cuvinte ale dreptăţii, în gândurile celor ce nu îşi închid inimile, celor ce, dimpotrivă, caută cu sete tot ce e sfânt, tot ce-i adevărat.
Celor ce nu pretind minuni, celor ce au crezut în El, în a căror inimă au intrat poruncile Lui, acelora El le spune că va scrie Noul Său Testament în inima lor. Sfântul Său Testament îl va scrie cu litere de foc în inimile lor şi le va fi lor Dumnezeu, şi ei vor fi poporul Lui cel sfânt. Mai e nevoie de alte semne, nu-i de ajuns aceasta?
Deschideţi-vă, deci, inimile spre a primi poruncile cele noi, deschideţi-le: atunci, Domnul va pune în ele poruncile Sale şi va scrie în inimile voastre Noul Său Testament, şi atunci nu veţi cere nici un fel de semne şi nici un fel de minuni.
Despre împărţirea egală a bunurilor pământeşti
Sfântul Apostol Pavel scrie în a doua sa Epistolă către corinteni: „Vă fac cunoscut, fraţilor, harul lui Dumnezeu cel dăruit în Bisericile Macedoniei, că în multa lor încercare de necaz, prisosul bucuriei lor şi sărăcia lor cea adâncă au sporit în bogăţia dărniciei lor, că mărturisesc că de voia lor au dat, după putere şi peste putere” (II Cor. 8,1-3).
De ce le spune Sfântul Apostol Pavel asemenea cuvinte corintenilor? Peste tot unde călătorea, el aduna danii pentru creştinii săraci din Ierusalim, fiindcă în anii aceia era foamete şi mulţi o duceau greu. Aduna de peste tot danii de pâine, de mâncare de tot felul, de bani, şi le trimitea la Ierusalim. A adunat asemenea danii şi în Bisericile Macedoniei. El vorbeşte despre faptul că harul lui Dumnezeu s-a pogorât asupra Bisericilor Macedoniei. Această întâmplare pogorârea harului dumnezeiesc este atât de însemnată, că Sfântul Apostol Pavel a avut nevoie să vorbească despre aceasta peste tot.
76
Prin ce s-a arătat harul lui Dumnezeu? Bisericile acelea aveau mulţime mare de necazuri, dar în necazurile acestea nu se descurajau, nu plângeau, ci, dimpotrivă, aveau prisos de bucurie. Asta e oarecum ciudat: oamenii o duc greu, suferă, îndură necazuri multe, dar au prisos de bucurie. Erau săraci, erau săraci de tot, şi în această sărăcie toţi aveau cu prisosinţă acel bun simţământ, acea bucurie cu care l-au întâmpinat pe Sfântul Apostol Pavel, şi fără nici un preget au dat Bisericii din Ierusalim ce au putut din sărăcia lor: „că mărturisesc că de voia lor au dat, după putere şi peste putere”. Că doar din Macedonia (mai la sud de Bulgaria de acum) până la Ierusalim este foarte departe. De unde această bucurie?
Tocmai fiindcă harul lui Dumnezeu a cercetat Bisericile macedonene, lucru despre care dă mărturie însuşi sfântul apostol: „Cu multă rugăminte cerând harul şi împărtăşirea slujirii celei către sfinţi şi nu numai după cum am nădăjduit noi, ci pe ei înşişi s-au dat întâi Domnului şi [apoi] nouă, prin voia lui Dumnezeu” (II Cor. 8,4-5). Căror sfinţi voiau să le slujească? „Sfinţi” sunt numiţi în toate Epistolele toţi creştinii, fiindcă adevăraţii creştini trebuie să fie sfinţi. „Nu numai după cum am nădăjduit noi, ci pe ei înşişi s-au dat întâi Domnului şi [apoi] nouă, prin voia lui Dumnezeu.” Vedeţi ce aşezare aveau inimile lor, cum ardeau creştinii de duhul dragostei, cum năzuiau să dea tot ce puteau spre ajutorarea aproapelui?
77
„Nu numai că dădeau ultimul bănuţ, jertfeau din ultimele lor mijloace, din sărăcia lor s-au dat pe ei înşişi Domnului şi nouă.” Cum se dădeau pe ei înşişi Domnului? Dădeau ultimele lor bunuri, cu inima lor năzuiau către Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu jertfeau ultimul ban, pe ei înşişi se dădeau în seama lui Dumnezeu şi a apostolilor.
Iată, vedeţi ce mare har al lui Dumnezeu a fost dat Bisericii Macedoniei, lucru despre care vorbea Apostolul Pavel. El spunea că Duhul Sfânt i-a cercetat, le-a aprins inimile cu harul Său, şi ei, care îndurau sărăcie, care trăiau în adânci necazuri, dădeau ultimul ban pentru fraţii lor aflaţi în nevoie. Inimile lor le-au dat, pe ei înşişi s-au dat lui Dumnezeu, s-au dat apostolilor, s-au dat fraţilor lor nevoiaşi şi, iată, povestindu-le corintenilor despre asta, Apostolul Pavel spunea: „Duceţi dar acum până la capăt fapta, ca precum aţi fost gata să voiţi, tot aşa să şi îndepliniţi din ce aveţi; că dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are, nu doar ca să fie altora uşurare, iar vouă necaz, ci ca să fie potrivire” (II Cor. 8,11-13).
El îi cheamă şi pe corinteni să împlinească aceeaşi lucrare a dragostei, să atragă la sine harul Sfântului Duh, despre care dădea mărturie că este în Bisericile Macedoniei; vorbeşte despre faptul că Dumnezeu primeşte jertfele noastre după osârdia noastră. Însemnătate are nu mărimea jertfei; însemnătate are cu ce inimă, cu ce
78
aşezare sufletească, cu ce osârdie este adusă ea fraţilor sărmani şi nevoiaşi.
Nu ni se cere să ne sortim înfometării, să dăm ultimul nostru ban; nu ni se cere să avem amărăciune: trebuie doar să fie potrivire; trebuie ca în obştea creştinească să nu fie inegalitatea gravă, profundă, care există peste tot între oameni. Această lege a lui Dumnezeu, această poruncă a lui Pavel a fost dată uitării în vremea noastră.
Vedeţi cât de departe suntem, cât de departe este Europa creştină de ceea ce era în fericitele vremuri când propovăduia Sfântul Apostol Pavel. Cât de departe sunt oamenii de bucuria dragostei de care au dat dovadă macedonenii, prin care şi-au atras harul Sfântului Duh! Cât de mult aşteaptă omenirea acest har, cât de mult aşteptăm noi ca Dumnezeu să binecuvânteze ostenelile noastre! Nu trebuie să stăm şi doar să aşteptăm: o să aşteptăm, şi nu o să apucăm. Nu o să apucăm, fiindcă am înlocuit legea dragostei cu goana după bogăţie, fiindcă legea dragostei a fost alungată din inimile multor oameni. Trebuie ca această lege să se păstreze măcar în unele inimi, trebuie ca măcar în mica turmă a lui Hristos să nu fie uitată dragostea, să nu fie uitată ajutorarea creştinească, ajutorarea tuturor fraţilor noştri ce au nevoie de ajutorul nostru.
Deşi voi sunteţi turmă mică a lui Hristos, păstraţi în inimă această lege, şi atunci harul Sfântului Duh va cerceta inimile noastre, aşa cum a cercetat inimile creştinilor macedoneni.
79
Despre predestinare
în Apostolul de astăzi, Sfântul Apostol Pavel rezolvă o problemă grea, pe care poate că şi voi v-aţi pus-o: de ce unii oameni sunt sortiţi încă de la naştere vieţii veşnice şi fericirii veşnice, pe când alţii se nasc şi trăiesc în condiţii deloc favorabile mântuirii, de parcă ar fi lepădaţi de Dumnezeu încă de la naştere. El citează cuvintele lui Dumnezeu către marele proroc Moisi: „Voi milui pe cine voi milui şi Mă voi îndura de cine Mă voi îndura” (Rom. 9,15).
Dumnezeu ştie pe cine să miluiască şi de cine să Se îndure, cine este vrednic de ajutor, cine este vrednic de harul Lui. Domnul i-a zis lui Faraon, care nu voia să le dea drumul evreilor din robie, care, în pofida plăgilor abătute asupra Egiptului, se îndărătnicea şi îşi arăta deplina nesupunere faţă de Dumnezeu: „Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul” (Rom. 9, 17). Aşadar, pe cine vrea, miluieşte, şi pe cine vrea, îl lasă împietrit.
Pentru aceasta l-a pus Dumnezeu împărat peste Egipt: ca asupra lui să arate tuturor oamenilor,
80
tuturor neamurilor omeneşti puterea Sa fiindcă a arătat puterea Sa, a arătat stăpânirea Sa asupra lui Faraon şi a tuturor oamenilor acestuia, atunci când prin pedeapsă groaznică i-a silit să dea drumul poporului lui Israil. Aceasta s-a făcut pentru a fi propovăduit numele lui Dumnezeu în întreg pământul. Până acum se propovăduieşte, se citeşte Sfânta Scriptură, în care e descrisă marea stăpânire a lui Dumnezeu asupra lui Faraon celui nesupus.
Aşadar, Dumnezeu pe cine vrea să miluiască, miluieşte; de cine vrea să Se îndure, Se îndură. Faraon se împietrea tot mai mult cu fiecare cerere a lui Moisi şi se învârtoşa tot mai mult, şi Dumnezeu îngăduia împietrirea lui.
„Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte. Îmi vei zice deci: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă? Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui Ce a făcut-o: «De ce m-ai făcut aşa?» Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste? Şi ce este dacă Dumnezeu, voind să-şi arate mânia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pierire, şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă?” (Rom. 9, 18-23). Stăpânire are olarul să facă din lut orice
81
va voi: vase spre întrebuinţare înaltă şi vase spre întrebuinţări josnice. Cine îi va putea spune: „De ce ai făcut aşa şi nu altfel?”
Tot aşa şi oamenii se nasc în fel şi fel de condiţii, cu felurite îndreptări ale gândurilor, ale simţămintelor, cu inimi felurite. De ce se nasc aşa? De ce nu se nasc toţi blânzi, smeriţi, cu inimă deschisă înaintea lui Dumnezeu? Dar ce, credeţi că Domnul nu ar vrea asta?
Domnul pe toţi îi iubeşte şi pe toţi doreşte să-i mântuiască, dar foarte mulţi nu doresc să se mântuiască, nu iubesc binele, au îndrăgit răul şi nedreptatea. Dumnezeu nu vrea pierzarea păcătoşilor, dar întrucât ei înşişi nu vor mântuirea, ci caută pierzarea, îi lasă în soarta lor şi care este soarta omului dacă îl părăseşte Dumnezeu, dacă nu are ajutorul Lui haric? Cade în stăpânirea diavolului, îl sfâşie demonii; tot lucrul bun care mai rămâne în inima lui e nimicit de draci, şi el se întăreşte tot mai mult în rău.
Ce, Dumnezeu vrea asta? Dumnezeu le-a menit această soartă? Nimeni să nu îl învinuiască pentru calea pe care oamenii singuri şi-au ales-o. Toţi sunteţi sub dreptatea lui Dumnezeu, şi să ştie toţi că Dumnezeu Atotştiutorul, Dumnezeu Cunoscătorul inimilor, ştie pe cine să miluiască, de cine să Se îndure.
Dumnezeu rabdă însă până la o vreme vasele mâniei, pe cei ce păcătuiesc greu nu-i loveşte cu moarte încă de acum; voi ştiţi că de foarte
82
multe ori păcătoşii o duc bine în această viaţă. De ce? Domnul îndelung rabdă, cruţă aceste vase ale mâniei, fiindcă este nevoie de ele pentru recunoaşterea marilor căi, numai de El ştiute, ale mântuirii omenirii.
Este nevoie şi de păcătoşi, este nevoie şi de necinstitorii de Dumnezeu, fiindcă ştim cu toţii că în toată lumea domneşte legea contrastului: luminii i se opune întunericul, căldurii frigul. Aşa stau lucrurile în toate, aşa stau şi în neamul omenesc. Este nevoie de contrast între păcătoşi şi drepţi; trebuie ca drepţii să vadă cum pătimesc şi pier următorii minciunii, să vadă cum pier oamenii care au ales calea răului şi, văzând aceasta, să se păzească de calea răului. Imaginea păcătoşilor îi înspăimântă, le arată calea de care trebuie să se teamă.
De aceea şi păzeşte Domnul, până la o vreme, vasele mâniei, de aceea nu le loveşte îndată şi nu numai de aceea, ci şi fiindcă ştie Domnul că nu puţini păcătoşi sunt în stare de pocăinţă, că până şi oameni care au păcătuit greu pot ajunge sfinţi, chiar făcători de minuni, El rabdă până în sfârşit.
Ţineţi însă minte că sunt vase ale mâniei, aşa cum sunt şi vase ale harului dumnezeiesc; temeţi-vă să nu ajungă careva dintre voi vas al mâniei. Trăiţi în aşa fel încât să fiţi vase curate, gata să încapă harul dumnezeiesc.
„Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Mc. 8, 22; Lc. 9, 60)
Când a petrecut pe pământ, Fiul omului nu avea unde să-Şi plece capul, şi cărturarului care voia să meargă după El i-a spus că şi păsările au cuiburi, şi vulpile vizuini, însă Fiul omului nu are unde să-Şi plece capul. De ce a zis aceasta Domnul?
Ca toţi să înţelegem şi să ştim că dacă e să mergem după El vom fi în aceeaşi situaţie ca El: nu vom avea unde să ne plecăm capul, ne vom muta din loc în loc, vom răbda lipsuri, necazuri, vom răbda prigoane, frig şi foame. El ne arată ceea ce spunea mai înainte: calea în împărăţia cerurilor este o cale necăjită, strâmtă, cale a pătimirilor şi a lipsurilor. Lucrul acesta trebuie ştiut de fiecare creştin care vrea să meargă după Hristos: trebuie să ne pregătim pentru toate felurile de lipsuri, pentru toate felurile de necazuri, pentru toate felurile de prigoane.
Despre aceasta vorbeşte în cuvinte uimitoare Iisus, fiul lui Sirah: „Fiule! Când vrei să te
84
apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită. Încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării. Lipeşte-te de Domnul şi nu te depărta, ca să fii înălţat la sfârşitul vieţii, că în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei” (Sirah 2,1-5).
Ei bine, ţineţi minte cuvintele acestea sfinte: oamenii plăcuţi lui Dumnezeu sunt încercaţi în cuptorul smereniei. Ei sunt în lume ca gunoiul, nu seamănă cu toţi oamenii lumeşti, nu merg pe calea pe care merge cea mai mare de departe cea mai mare parte a oamenilor.
Ei nu caută ale lor, caută slava lui Dumnezeu, slujesc Lui din toată inima, vor să-L urmeze şi, aşa cum El a răbdat în lume prigoane, lipsuri, şi ei trebuie să fie gata să rabde tot pentru numele Lui cel sfânt.
Iată de ce Domnul i-a răspuns cărturarului aşa: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, Fiul omului nu are însă unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20; Lc. 9, 58); iar altuia, care voia şi acesta să meargă după El, i-a zis cuvinte care par uimitoare, peste măsură de aspre: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”.
S-ar părea că nu este dorinţă mai firească decât cea de a-ţi îngropa tatăl însă Domnul Iisus Hristos a răspuns aşa cum nimeni n-ar fi putut vreodată să răspundă, zicând: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor.” Ce înseamnă asta? înseamnă
85
că toate lucrurile moarte, grijile pentru morţi, care şi-au încheiat calea lor şi s-au înfăţişat ochilor lui Dumnezeu, nu trebuie să împovăreze inimile noastre. Grijile pentru ceea ce e mort, pentru toate lucrurile moarte, trebuie să fie străine inimii noastre. Spre viaţă, spre viaţa veşnică, spre viaţa luminoasă şi plină de bucurie trebuie să năzuim. Moartea şi tot ce este legat de ea trebuie să ne fie străin, căci înaintea noastră este nădejdea vieţii veşnice, veşnicei slave.
La moartea veşnică vor fi osândiţi cei ce au lepădat calea lui Hristos, cei ce se îngrijesc de toate lucrurile moarte, de tot ce e legat de moarte; noi însă trebuie să ne gândim numai la viaţa veşnică.
La moarte trebuie să ne gândim: moartea cea de neocolit trebuie să ne aducă aminte că în urma ei ne vom înfăţişa Judecăţii lui Dumnezeu. Moartea trupului trebuie să ne amintească de faptul că numai trupul moare, iar sufletul va trăi veşnic. Moartea trupului nu trebuie să îi sperie pe cei ce merg neabătut pe calea lui Hristos: toţi sfinţii aşteptau moartea liniştiţi, chiar cu bucurie.
Ei bine, din pricină că aşa trebuie să privim moartea, din pricină că nu trebuie să purtăm grija morţii şi a lucrurilor moarte, i-a şi zis Domnul celui care dorea să-I fie ucenic: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor.” „Se vor găsi alţii care-l vor îngropa pe tatăl tău, oameni prinşi doar cu cele pământeşti;
86
tu însă vino după Mine.” Vedeţi, cuvintele acestea, ce par atât de aspre, nu sunt de fapt aşa: sunt cuvinte sfinte, care ne amintesc de viaţa veşnică, fiindcă acestei vieţi îi suntem meniţi cu toţii. Să lăsăm, dar, grijile pentru lucrurile moarte şi să năzuim din toată inima spre grija pentru dobândirea vieţii veşnice, de care să vă învrednicească pe voi, pe toţi, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.
„Cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Mt. 12, 30; Lc. 11, 23)
„Cine nu este cu Mine, împotriva Mea este, şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.” Trebuie să înţelegem cuvintele acestea ale lui Hristos, fiindcă mare este însemnătatea lor. Trebuie să fim toţi cu Hristos, să adunăm toţi împreună cu El şi să nu risipim.
Ce înseamnă a fi cu Hristos? A fi cu Hristos înseamnă a fi una cu El, a fi prieten al Lui, a-I fi apropiat; înseamnă a dobândi mintea lui Hristos, înseamnă a voi şi a năzui numai spre ceea ce a poruncit Domnul Iisus Hristos.
Trebuie ca toate gândurile, toate dorinţele noastre să se îndrepteze spre ceea ce învaţă Domnul; trebuie ca toate gândurile noastre să se adune nu asupra celor pământeşti, ci asupra vieţii veşnice; trebuie ca toate faptele noastre să fie pe potriva celor spuse de către Domnul Iisus Hristos în sfintele Lui porunci.
Trebuie ca toată aşezarea noastră sufletească să fie aşa cum o doreşte Domnul iar despre această aşezare sufletească vorbeşte Domnul în cele zece porunci ale fericirii.
88
Trebuie să fim smeriţi, săraci cu duhul, să plângem, să fim blânzi, flămânzi şi însetaţi de dreptate, să fim milostivi, curaţi cu inima, să fim făcători de pace, să fim prigoniţi pentru numele lui Hristos dacă vom avea parte de asemenea fericire, să fim totdeauna gata, fără urmă de tulburare, să primim chiar cu bucurie toate defăimările, toate hulele, toate batjocurile pentru numele Lui.
Dacă aşa va fi aşezarea minţii noastre, voii noastre, întregii noastre înţelegeri, dacă vom aduna toate acestea în inima noastră, vom putea spune atunci că suntem cu El, cu Hristos, atunci vom aduna cu El şi nu vom risipi.
Ce înseamnă însă a aduna, ce înseamnă a risipi? A aduna împreună cu El înseamnă a aduna ceea ce-I place Lui. Dacă vom aduna toate bunătăţile vieţii, toată bogăţia la care putem ajunge, pentru noi înşine, ca să le cheltuim pe noi înşine şi pe familia noastră, pentru a trăi bine şi în răsfăţ şi a lăsa moştenire copiilor dacă vom trăi aşa, asta va fi risipă.
Fiindcă cel ce nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, cel ce nu cu Dumnezeu adună, acela doar risipeşte, şi la înfricoşata Judecată, în viaţa veşnică, se va arăta sărac, neavând nimic, om care a risipit tot şi nu a adunat nimic pentru Hristos.
A aduna pentru Hristos înseamnă a aduna pentru cei prin care stă înaintea noastră Domnul Iisus Hristos cerând milostenia noastră, fiindcă
89
atunci când facem milostenie cu unul dintre fraţii noştri cei preamici, dintre cei împovăraţi de amar şi de nevoi, facem milostenie cu însuşi Domnul Iisus Hristos. Adunăm atunci avere nu pentru noi înşine, nu în noi înşine ne îmbogăţim: adunăm pentru ca jertfele acestea să meargă înaintea noastră atunci când vom pleca din viaţă, pentru ca sfinţii îngeri să aducă în vase de aur toate faptele noastre bune, pornirile noastre bune, gândurile şi cuvintele noastre bune, înaintea noastră, la Tronul lui Dumnezeu. Comorile acestea, adunate în numele Lui, pentru El, ne vor deschide calea, luminoasă cale în viaţa veşnică, ne vor da bucuria veşnică. Iată ce înseamnă a aduna cu Hristos.
Până acum am vorbit despre bunurile materiale, însă există oameni care toată viaţa sunt ocupaţi nu cu adunarea acestor bunuri, ci toată viaţa adună cunoştinţe, sunt ocupaţi cu căutarea adevărului ştiinţific. Despre aceştia ce vom spune, adună oare cu Hristos?
Nu ei se ocupă de treaba lor cu totul fără Hristos, fără a chema numele Lui cel sfânt în ajutor în lucrarea lor, fiindcă oamenii aceştia nu cred în El, nădejdea lor o pun în propria înţelepciune, în propriile puteri, în propria voinţă. Ei cred că vor găsi adevărul fără Hristos. Lucrează mult, adună foarte multe cunoştinţe, dar adună nu cu Hristos iar Domnul a zis că cine nu adună cu El, risipeşte.
90
Ce risipeşte un asemenea om? Comorile de preţ ale sufletului lui: singurul lucru de trebuinţă, tot ce Ii place lui Dumnezeu. Credinţa nu şi-o adânceşte, nădejdea nu şi-o înmulţeşte, dragoste nu agoniseşte, fiindcă în cunoştinţele ştiinţifice nu e izvorul dragostei. Cel ce e ocupat cu sine, cel ce se bizuie pe sine, acela nu are nădejde adevărată în forma ei cea mai înaltă: nădejdea în Dumnezeu. Cine e ocupat cu năzuinţele vieţii sale fără Hristos, acela risipeşte tot ce ar putea să aibă. Cine nu este cu Hristos, e împotriva Lui. Înfricoşătoare spuse: a fi împotriva lui Hristos, a fi vrăjmaş al Lui! Ce ar putea fi mai pierzător şi mai cumplit pentru om decât să ajungă în numărul vrăjmaşilor lui Hristos?
Sunt numai două căi: una la dreapta, alta la stânga. La dreapta duce calea arătată de către Domnul, la stânga calea care depărtează de El. Iar El este Calea, Adevărul şi Viaţa, şi dacă nu mergem la dreapta, în urma Lui, pe calea pe care ne-a arătat-o El, înseamnă că ne depărtăm de El. Opus lui Hristos este Antihristul. Mergând la stânga, mergem după Antihrist. Cale de mijloc nu-i. Trebuie să alegem una dintre căi: trebuie să mergem la dreapta, după Domnul Iisus Hristos, să fim cu El.
Trebuie să adunăm marile comori duhovniceşti cu Hristos, cu ajutorul Lui haric. Cei care merg pe altă cale risipesc toate comorile acestea, îşi înmulţesc părerea de sine, nădăjduirea în sine,
91
trufia iar trufia este însuşirea de temelie a diavolului. Cine nu merge după Hristos merge inevitabil după diavol, chiar dacă oamenii nu îşi dau seama de acest lucru.
De asta temeţi-vă: temeţi-vă să nu deveniţi vrăjmaşi ai lui Hristos, temeţi-vă să nu risipiţi comorile duhovniceşti, pe care să vă ajute să le adunaţi Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi stăpânirea, dimpreună cu Tatăl Lui Cel Fără de început şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Lui Duh!
Despre puterea cuvântului bun şi despre îndurarea faţă de cei căzuţi
„Şi plecând Iisus de acolo, a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: «Vino după Mine,» Şi sculându-se, a mers după El” (Mt. 9, 9).
Cine era acest Matei matei, care a devenit mare apostol şi evanghelist? Era vameş, strângător de dări iar vameşii erau urâţi, erau socotiţi ultimii oameni, ultimii păcătoşi, fiindcă toţi adunau cu nedreptate dările, jefuiau poporul în folosul propriu. Şi uitaţi-vă: spre un asemenea om, pe care tot poporul îl socotea lepădat de Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos îşi îndreaptă chemarea: „Vino după Mine!”
Doar trei cuvinte, şi în sufletul vameşului s-a petrecut o întorsătură neaşteptată. Totul s-a schimbat: sufletul i-a fost zguduit, el s-a sculat îndată, a lăsat tot şi banii i-a lăsat şi a mers după Hristos.
Ce înseamnă asta? înseamnă că chemarea lui Hristos, chemarea sfintelor Lui cuvinte, poate pricinui pe neaşteptate o răsturnare în sufletul
93
omenesc şi ştim din Vieţile Sfinţilor că mulţi sfinţi s-au întors pe neaşteptate către Hristos auzind cuvintele Evangheliei. Ştiu şi eu şi vă dau mărturie că şi numeroşii oameni care au temei să se creadă lepădaţi hoţii, bandiţii, ucigaşii pot fi cutremuraţi de cuvinte bune aşa cum a fost cutremurat Matei, fostul vameş. Ştiu că asupra acestor nefericiţi, care s-au împotmolit în păcat, orice cuvânt bun, orice manifestare de dragoste, de compasiune, de respect faţă de demnitatea lor omenească lasă o foarte puternică impresie, îi zguduie.
Şi noi, cei păcătoşi, slabi, nimicnici, putem zgudui inimile păcătoşilor aşa cum le-a zguduit Domnul Iisus Hristos: prin cuvinte de dragoste, prin cuvinte de respect. Să ţineţi minte asta şi niciodată să nu vă apucaţi să-i osândiţi, să nu îi înfieraţi cu vorbe rele şi faţă de ei să daţi totdeauna dovadă de dragoste şi de respect pentru demnitatea lor omenească, deşi adânc decăzută, deşi călcată în picioare de ei înşişi.
„Şi pe când şedea El la masă, în casă, iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui. Şi văzând fariseii, au zis ucenicilor: «Pentru ce mănâncă învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?» Şi auzind El, a zis: «Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi»” (Mt. 9,10-13).
Fariseii erau indignaţi că Domnul Iisus Hristos avea legături cu păcătoşii, cu desfrânatele şi
94
vameşii, pe care ei îi dispreţuiau, avea legături cu cei pe care ei îi socoteau spurcăciuni, cu care niciodată nu stăteau de vorbă, nu aveau legături, ci pe care doar îi osândeau, doar îi înfierau cu vorbele lor rele.
Or, ştiţi că Domnului Iisus Hristos desfrânatele Ii spălau cu lacrimi şi Ii ştergeau cu părul lor picioarele şi auzeau de la El cuvinte nu de osândă, ci de iertare. El le spunea: „Mergi, şi de acum nu mai păcătui” (In. 8,11).
Fariseii, care nu erau în stare de acest lucru, se indignau că Domnul are legături cu cei păcătoşi, cei lepădaţi, dar Domnul Iisus Hristos le răspundea: „Oare cei sănătoşi au nevoie de doctor?” Nu bolnavilor le trebuie doctor? El a venit să îi mântuiască pe păcătoşi. El îl iubea cu dumnezeiască dragoste pe fiecare păcătos, dorea şi căuta întoarcerea tuturor păcătoşilor. El le-a spus celor care se indignau: „Mergând, învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă».” Fariseii şi cărturarii îşi puneau toată nădejdea mântuirii în jertfele lor, în rugăciunile lor iar Domnul spune că nu jertfe voieşte, ci milă: milă faţă de toţi cei căzuţi, faţă de toţi cei josnici, faţă de toţi cei păcătoşi.
în Vechiul Testament era nevoie de jertfe, fiindcă acestea preînchipuiau Jertfa cea una jertfa adusă de Domnul Iisus Hristos pe Crucea Golgotei. Şi când a fost adusă această Jertfă, jertfele şi-au pierdut toată însemnătatea, nu le mai aducem.
95
Domnul aşteaptă acum nu jertfe, ci milă. El aşteaptă să fim milostivi faţă de toţi cei lepădaţi, faţă de toţi cei căzuţi, să ne purtăm cu ei aşa cum S-a purtat El însuşi. El vrea ca noi să nu ne înălţăm asupra cuiva, să nu dispreţuim pe nimeni, să nu socotim pe nimeni nevrednic, mai prejos de noi înşine. Aşteaptă să ne vedem păcatele noastre, nu pe cele străine, să dobândim smerenie şi blândeţe, urmând smereniei Lui, blândeţei Lui; aşteaptă să avem şi noi dragoste, împreună-pătimire faţă de cei lepădaţi şi umiliţi, să ne apropiem de ei cu dorinţa de a-i mântui, de a le da ajutor duhovnicesc.
Domnul a poruncit ca atunci când facem ospăţ să nu-i chemăm pe cei ce ne pot răsplăti ospătându-ne la rândul lor, ci să-i chemăm pe cei săraci, sărmani, îmbrăcaţi în zdrenţe. Vrea să facem toate astea cu dragoste, să-i privim pe toţi cei dispreţuiţi de lume, lepădaţi de lume, murdari şi sărmani, cu dorinţa de a-i ajuta.
Domnul ne-a dat poveţe uimitoare. El a zis că nu jertfă voieşte, ci milă milă faţă de toţi cei care au nevoie de milă. Şi ce mulţime nenumărată de oameni au nevoie de milă, aşteaptă vorbe de dragoste, vorbe de mângâiere, aşteaptă ajutor, şi în loc de asta au parte numai de răceală, de nepăsare îngheţată, iar de la anumiţi creştini numai de dispreţ, de înfierare cu vorbe rele…
În ochii lui Dumnezeu, acesta e un greu păcat al celor ce se poartă astfel cu fraţii lor căzuţi. Noi
96
trebuie să urmăm Domnului în toate, să mergem pe urmele Lui. Să-I mergem, deci, pe urme, niciodată să nu ne îngăduim să ne înălţăm nici măcar asupra celor ce par să merite; să nu ne îngăduim să ne credem mai presus de alţii fie aceştia hoţi, ucigaşi şi tâlhari -, fiindcă nu ştim dacă în ochii lui Dumnezeu suntem mai buni decât aceştia.
Ţineţi minte cum S-a purtat El cu Matei vameşul, cum S-a purtat cu vameşii, desfrânatele, păcătoşii şi cum Şi-a câştigat astfel osândă din partea fariseilor. Nu vă asemănaţi fariseilor, asemănaţi-vă în toate Domnului Iisus Hristos!
De ce vorbea Domnul în pilde?
După cum ştiţi, Domnul nostru Iisus Hristos îşi înfăţişa de multe ori învăţătura prin pilde şi iată că odată, după marea pildă despre semănător, ucenicii L-au întrebat: „De ce vorbeşti în pilde? El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat, că celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua. De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg” (Mt. 13,10-13).
Cine are, aceluia i se va da şi înmulţi, iar de la cel ce n-are se va lua şi ceea ce are. Cuvintele acestea îi pot tulbura pe oamenii lumeşti, care nu înţeleg deloc învăţătura lui Hristos: „Cum adică, bogatului i se va înmulţi, iar săracului i se va lua şi ceea ce are?”
În gura lui Hristos, cuvintele acestea au o cu totul altă însemnătate. Celui care îşi va deschide inima spre primirea cuvintelor lui Hristos, care se va hotărî să meargă după Hristos, aceluia Dumnezeu îi va înmulţi harul, i se va da înţelepciune
98
să înţeleagă cuvintele lui Hristos, voie îndreptată spre bine, stăpânire şi putere să curăţească inima sa. Şi comorile duhovniceşti pe care le are vor fi mereu înmulţite de Dumnezeu.
De ce vorbea Domnul Iisus Hristos în pilde ne lămureşte chiar El: fiindcă oamenii grosolani la inimă văzând, nu văd şi auzind, nu aud şi nu înţeleg, fiindcă inima acestor oameni s-a învârtoşat. Oamenii lumeşti, oamenii depărtaţi de viaţa duhovnicească, oamenii care resping interesele duhovniceşti, care resping interesele religioase, nu îşi amintesc niciodată de Dumnezeu şi nu vor să audă cu urechile lor nimic care aminteşte de Dumnezeu.
Ei nu sunt înclinaţi spre primirea înţelepciunii duhovniceşti, inima lor s-a învârtoşat, s-a îngroşat, s-a acoperit de grăsime, s-a umplut de grijile de zi cu zi griji numai pentru trupul lor, pentru a duce un trai mai îndestulat; ochii lor şi urechile lor sunt închise faţă de tot ce aminteşte de Dumnezeu.
Ei nu suferă să se vorbească de Dumnezeu, de ceea ce e sfânt, curat, nu suferă să fie mustraţi pentru păcatele lor, nu vor să iasă din domeniul josnic al duhului, preferă să trăiască în el, nu vor să audă când li se arată că duc o viaţă josnică. Atunci când aud propovăduirea despre Dumnezeu, propovăduirea Evangheliei, lucrul acesta le e nesuferit: văzând, nu văd şi îşi întorc ochii, îşi astupă urechile.
99
Ce-i de făcut cu ei? A descoperi înaintea lor tainele împărăţiei lui Dumnezeu este totuna cu a arunca mărgăritare înaintea porcilor: ei nu vor primi sfintele cuvinte. Oamenii lumeşti, oamenii cu inima grosolană, învârtoşată, nu vor deloc cuvintele acestea. Să le ţii predici nu aduce nici un folos; trebuie să-i interesezi, să le atragi atenţia.
Domnul Iisus Hristos a găsit un astfel de mijloc. El vorbea acoperit, în pilde, în povestiri şi pildele acestea îi atrăgeau pe oamenii cu inima învârtoşată: ei ascultau aceste pilde şi cugetau la ele. Dacă nu înţelegeau singuri cele spuse, se străduiau să-i întrebe pe cei care înţelegeau îi întrebau pe apostoli şi primeau lămurire.
învăţătura lui Hristos cea înfăţişată în pilde îi pătrundea, le făcea să fremete inima acoperită de grăsime, care-şi pierduse puterea de a se înălţa la Dumnezeu. La fel cum pasărea care s-a îngrăşat nu mai poate să zboare la înălţime, şi aceşti nefericiţi cu inimă învârtoşată, îngreunată, îşi pierduseră putinţa de a se înălţa la Dumnezeu, putinţa de a înţelege lucrurile înalte.
Domnul a zis că inima trebuie să înţeleagă lucrurile înalte. Nu doar cu gândirea primesc oamenii adevărul, ci mai întâi de toate cu inima cu inima curată. Adevărul se descoperă celor a căror inimă deschisă însetează să primească adevărul.
Aşa să vă deschideţi şi voi inimile înaintea lui Dumnezeu, să vă pătrundeţi de dorinţa de a auzi
100
cuvântul lui Dumnezeu, de dorinţa pătimaşă de a înţelege toate cuvintele lui Dumnezeu şi dacă aşa vă veţi rândui inimile se vor împlini asupra voastră cuvintele lui Hristos: „Celui ce are i se va da şi-i va prisosi.” înmulţească, dar, Domnul nostru Iisus Hristos comoara harică a inimilor voastre!
Cum lucrează harul în inima omenească
„Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa, dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus; iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: «Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde, dar, are neghină?» Iar el le-a răspuns: «Un om vrăjmaş a făcut aceasta.» Slugile i-au zis: «Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim?» El însă a zis: «Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea.» O altă pildă le-a pus înainte, zicând: împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în ţarina sa, şi care este mai mic decât toate seminţele, dar când
102
a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui. Altă pildă le-a spus lor: Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată. Toate acestea le-a vorbit Iisus mulţimilor în pilde, şi fără pildă nu le grăia nimic, ca să se împlinească ce s-a spus prin prorocul care zice: «Deschide-voi în pilde gura Mea, spune-voi cele ascunse de la întemeierea lumii»” (Mt. 13, 24-35).
Aceste pilde ale lui Hristos sunt pentru noi de cea mai mare însemnătate: ele înfăţişează cum este pregătit pentru înfricoşata Judecată tot neamul omenesc, cum se pârguieşte în el împărăţia lui Dumnezeu. Domnul a semănat cu sămânţă bună ţarina Sa a semănat întreaga lume. Iar diavolul seamănă neghine. Ştiţi că plugarul nu face cu ele aşa cum a făcut Domnul: el socoate că trebuie neapărat să plivească ţarina, să smulgă neghinele, care împiedică grâul să crească, sugând din pământ sevele care trebuie să hrănească numai grâul. Domnul însă nu face aşa: nu smulge neghinele, le lasă să crească împreună cu grâul, să crească până la înfricoşata Judecată şi atunci va trimite îngerii Săi să-I plivească ţarina, va porunci să fie aruncate afară neghinele, să le lege în legături şi să le ardă în focul veşnic.
Această pildă a lui Hristos dă răspuns la greaua întrebare: de ce rabdă Domnul ceea ce se face
103
în lume, de ce nu-i nimiceşte pe păcătoşi fără întârziere, de ce şi acum, când poporul nostru a uitat de Dumnezeu în masă ori chiar s-a lepădat de El, a lepădat Evanghelia lui Hristos, de ce rabdă Domnul toate acestea? Aceasta este o întrebare grea, care ne chinuie pe toţi, fiindcă poporul nostru a meritat cu prisosinţă nimicirea iar Domnul rabdă, lasă să crească grâul împreună cu neghinele. Domnul este îndelung-răbdător, îi cruţă pe hulitori, cruţă vasele mâniei, îi cruţă pe toţi necinstitorii de Dumnezeu, care au meritat cazne; Hristos îi cruţă, şi îi va cruţa până la înfricoşata Judecată. El nu vrea să piardă tot poporul pentru păcatele foarte multora din rândul lui. El rabdă, lasă neghinele să crească împreună cu grâul iar la înfricoşata Judecată soarta neghinelor va fi cu adevărat cumplită, fiindcă plini de mânie şi de iuţime îi vor lua îngerii lui Dumnezeu pe toţi şi îi vor arde cu focul veşnic.
Iată, aceasta să ţineţi minte: Domnul este îndelung-răbdător, lasă să crească neghinele împreună cu grâul dar va veni vremea Judecăţii şi cumplita mânie dumnezeiască se va abate asupra tuturor vaselor mâniei. În această pildă Domnul înfăţişează Judecata de obşte, când va veni împărăţia lui Dumnezeu. El arată cum se pregăteşte, cum se pârguieşte secerişul pentru ziua înfricoşatei Judecăţi, că se apropie vremea când neghinele vor fi arse cu focul veşnic, iar drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor.
104
Mai departe, Domnul vine cu două comparaţii: El compară într-una dintre pilde împărăţia lui Dumnezeu cu un grăunte de muştar, sămânţă foarte mică din care creşte un arbust foarte mare, iar în cealaltă, cu plămada pe care a pus-o femeia în trei măsuri de făină, până când s-a dospit toată. Aceste două pilde înfăţişează procesul ce se petrece în inimile oamenilor, înfăţişează cum ia început împărăţia lui Dumnezeu în inimile oamenilor încă din această viaţă. A fost semănat un mic grăunte de muştar, şi Domnul însuşi, pe căi necunoscute nouă, face să crească un arbust mare; a fost pusă puţină plămădeală în aluat, şi tot aluatul dospeşte.
Cum să înţelegem imaginile acestea? Cuvântul lui Dumnezeu este lucrător ca o sabie de amândouă părţile ascuţită: pătrunde întreg omul, desparte creierul, desparte toate încheieturile. Cuvântul lui Dumnezeu este lucrător: de multe ori, sub înrâurirea unei singure fraze din Evanghelie, a unui singur cuvânt al lui Dumnezeu, omul s-a cutremurat, a fost zguduit ca Sfântul Antonie cel Mare, unul dintre nevoitorii cei mai mari. El era de neam bun, era foarte bogat, îl aştepta o viaţă de belşug, dar odată, fiind în biserică, a auzit cuvintele evanghelice: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Mt. 19, 21).
Cuvintele acestea au avut în sufletul lui Antonie o lucrare zguduitoare ele au fost acea sămânţă de muştar
105
pe care a semănat-o în el Domnul. El a lăsat toate, pe toate le-a dispreţuit şi a plecat în pustia sălbatică a Egiptului, şi acolo a strălucit ca un soare întregii lumi. Aşa creşte dintr-un grăunte mic semănat de Dumnezeu în inima omenească pomul cel uriaş al vieţii harice. Iar în inima creştinului obişnuit are loc adeseori un proces asemănător celui din aluatul în care a fost pusă plămadă, începe fermentaţia: el se pătrunde tot cu bule de gaz, se ridică, dospeşte şi devine bun de pâine. Cuvintele Sfintei Scripturi seamănă de multe ori cu plămădeala în aluat şi începe o fermentaţie lină, nebăgată de seamă, în inima omenească. Apar noi gânduri harice, noi năzuinţe, o nouă înţelegere a vieţii sub înrâurirea harului dumnezeiesc, celui dat prin împărtăşanie. Şi creşte omul în viaţa duhovnicească asemenea aluatului în care a fost pusă plămădeală, şi devine în stare şi gata de trecerea în viaţa veşnică, de care să ne învrednicească pe toţi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel Ce ne pregăteşte în chip de taină pentru această fericire nemăsurată cu harul Său dumnezeiesc!
„Înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3,19)
„Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept, că înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: «El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor», şi iarăşi: «Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte»” (I Cor. 3,18-20).
Nimeni să nu cugete lucruri înalte despre sine însuşi, să nu se creadă înţelept şi priceput, să nu se îngâmfe că e savant, că e citit, că este înţelept lumeşte, cu înţelepciunea acestui veac. Dacă vrea cineva să fie înţelept, să lase toate astea şi să fie nebun.
Spuneţi şi voi, cine, în afară de Apostolul Pavel, mai putea spune asemenea cuvinte uimitoare? Dacă cineva vrea să fie înţelept, să fie nebun. Cuvinte cu totul neobişnuite şi totuşi, în ele se
107
ascund preaadâncă înţelepciune dumnezeiască şi preaadânc adevăr dumnezeiesc.
Au fost mulţi oameni care luau cuvintele acestea în cel mai literal înţeles al cuvântului şi, dorind să fie înţelepţi în Hristos, înţelepţi în ochii lui Dumnezeu, deveneau nebuni în ochii lumii: se prefăceau nebuni. Fugeau prin oraş doar în cămaşă, desculţi, făceau lucruri ciudate, atrăgându-şi batjocuri. Alergau după ei gloate de băieţi care râdeau de ei şi aruncau în ei cu pietre. Se supuneau prigoanelor, batjocurilor, şi nimeni nu ştia cum îşi petreceau nopţile. De obicei, îşi petreceau nopţile în pridvorul bisericii, în rugăciune necontenită.
Pentru această viaţă grea, pentru defăimări şi prigoane, pentru rugăciunea neîncetată, Domnul le-a dăruit daruri duhovniceşti: străvederea, darul prorociei. Ei citeau în inimile omeneşti ca într-o carte deschisă, preziceau viitorul şi prorociile lor se împlineau; dobândeau asemenea îndrăznire, asemenea libertate de orice frică faţă de oameni, încât făceau lucruri la care nici nu ar fi cutezat să se gândească oamenii obişnuiţi.
Când ţarul Ivan cel Groaznic a venit în Novgorod, cu gândul de a se răfui sângeros cu orăşenii, de el s-a apropiat un nebun pentru Hristos fericitul Nicolae şi i-a dat o bucată de carne crudă.
Ţarul a zis:
eu sunt ortodox, nu mănânc Carne în Postul Mare.
108
carne nu mănânci, i-a răspuns sfântul, dar faci mai rău: bei sânge creştinesc.
Minuni uimitoare făcea fericitul Vasilie din Moscova. Acesta era foarte cinstit de Ivan cel Groaznic, care îl chema la ospeţele sale. Odată i-au adus la ospăţul împărătesc un pocal de vin; fericitul nu l-a băut, ci l-a vărsat pe jos. I-au adus încă unul, l-a vărsat şi pe acela; i-au adus iarăşi, iar l-a vărsat. Ivan s-a mâniat şi i-a cerut lui Vasilie să-i spună de ce nu bea din vinul împărătesc.
sting un pojar în Marele Novgorod.
Se întâmplase atunci un incendiu cumplit în Novgorod, care nimicise aproape tot oraşul.
Iată cine erau nebunii pentru Hristos, care doreau să fie nebuni în ochii oamenilor. Uitaţi-vă cum preţuieşte Sfântul Apostol Pavel înţelepciunea acestui veac înţelepciunea noastră, înţelepciunea filosofică, înţelepciunea politică. Filosofii erau oameni de uriaşă profunzime a minţii, ei creau învăţături care uimesc prin adâncimea lor. În ştiinţă, savanţi profunzi au avut mari realizări, au cunoscut tot felul de taine ale existenţei şi totuşi
Sfântul Apostol Pavel spune că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.”
în Epistola către coloseni, el îi previne pe creştini: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune după predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos, că întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 8-9).
109
Ce înseamnă după stihiile lumii? Apostolul Pavel ne previne să nu ne purtăm cu duhul prin stihiile lumii acesteia, să vedem numai în Hristos adevărata înţelepciune, să căutăm numai la El înţelepciune, cum căutau smeriţii nebuni pentru Hristos.
Nu toţi pot fi nebuni pentru Hristos, aceasta este doar pentru anumiţi aleşi ai lui Dumnezeu, în stare să îndure ceea ce nu va îndura nici unul dintre noi: să umble în zdrenţe, desculţ, în geruri cumplite. Cine poate îndura asta: desculţ şi numai în cămaşă, purtând lanţuri grele pe trupul său, să îşi petreacă nopţile în cerdacul bisericii, rugându-se întreaga noapte? Cine poate îndura batjocurile, bătăile atrase de nebunia pentru Hristos?
Noi trebuie să împlinim aceste cuvinte ale lui Pavel nu în această formă extremă. Ţinând minte ce ne previne Pavel, că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie în ochii lui Dumnezeu, trebuie să nu ne pasionăm de filosofie şi ştiinţă. Deşi trebuie să le studiem, aşa cum le studiau Părinţii Bisericii, cei mai cultivaţi oameni ai vremii lor, trebuie să ţinem minte când le studiem cuvintele acestea ale lui Pavel şi să nu ne pasionăm de filosofie, să nu urmăm ei.
Cea mai înaltă înţelepciune trebuie să o căutăm numai la Domnul Iisus Hristos, în Sfânta Lui Evanghelie, în sfintele scrieri apostoleşti. Pe această cale să mergeţi toţi, şi veţi ajunge acolo unde străluceşte Veşnicul Adevăr.
110
„Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură” (Mt. 15,11)
„Chemând la Sine mulţimile, le-a zis: «Ascultaţi şi înţelegeţi: nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om.» Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: «Ştii că fariseii, auzind cuvântul, s-au smintit?» Iar El, răspunzând, a zis: «Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu Cel ceresc va fi smuls din rădăcină. Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor, şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă»” (Mt. 15,10-14).
Cuvintele acestea i-au smintit pe farisei, fiindcă pentru ei erau izbitoare, neaşteptate. Ei ştiau că Moise îi oprise pe israiliteni să mănânce anumite feluri de mâncare: dobitoace necurate, pe care nu era voie să le mănânce. Cum, deci, spune acum Domnul că asta nu este adevărat, că nu-i nimic necurat, că nimic din ceea ce intră pe gură nu îl poate spurca pe om? Pentru ei, aceasta era sminteală, şi tăceau tăceau fiindcă chiar înainte de asta Domnul îi mustrase cu asprime pentru
111
făţărnicie, pentru faptul că înlocuiseră legea lui Dumnezeu cu datinile lor.
Tăceau. Ucenicii i-au zis Domnului: „Doamne, Tu nu vezi cum s-au smintit?” Ce le-a răspuns Hristos? „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Ceresc va fi smuls din rădăcină.” Tare, veşnic, puternic e numai ceea ce a sădit Tatăl Ceresc. Binecuvântate sunt numai acele cuvinte ale noastre, numai acele lucruri ale noastre, numai acea învăţătură a noastră care vin din Legea lui Dumnezeu. Numai ceea ce se află în deplină potrivire cu poruncile lui Hristos, numai aceea este puternic, veşnic, neclintit, iar toate celelalte, care sunt sădite nu de Dumnezeu, ci de oameni toate învăţăturile născocite de ei înşişi, clădite nu pe temelia poruncilor lui Hristos -, totul va fi smuls din rădăcină.
„Lăsaţi-i pe ei; sunt călăuze oarbe orbilor.” Nu luaţi aminte la ei, nu îi ascultaţi. Aceasta spune El despre cei care se credeau călăuze ale poporului israilitean, pe care poporul îi socotea învăţători şi îndrumători. El spunea: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Ceresc va fi smuls din rădăcină.”
Asta înseamnă cumva că Domnul Iisus Hristos a desfiinţat legea lui Moise, care interzicea anumite feluri de mâncare, care vorbea de animale necurate, a căror întrebuinţare ca hrană nu era îngăduită? De ce a zis că nu e nimic spurcat, că nimic care intră pe gură nu îl spurcă pe om?
112
Pentru că asta era o desfiinţare a legii vechi. De ce a desfiinţat Domnul această poruncă, de ce a zis că nu este nimic necurat?
Pentru că tot ce a făcut Dumnezeu e deopotrivă de curat. De ce a desfiinţat El această veche lege? Iată de ce. Trebuie să pricepem de ce şi pentru ce fusese rânduită această veche lege despre mâncarea curată şi necurată. Ea a fost rânduită fiindcă Domnul, interzicând felurile „necurate” de mâncare, pe care păgânii le mâncau fără să facă deosebire, Domnul a osebit cumva poporul Său ales de toate popoarele păgâne. În mintea lor trebuia băgat faptul că ei sunt un popor aparte de cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu, că sunt poporul ales, căruia nu i se îngăduie tot ce fac păgânii. Aceasta este întâia pricină.
în al doilea rând, în acele vremuri vechi nu existau posturi rânduite întregului popor, ca la noi, creştinii. În acele vremuri posteau numai aceia care îşi închinau viaţa slujirii lui Dumnezeu: posteau fariseii şi ucenicii fariseilor, posteau ucenicii lui Ioan Botezătorul şi îl întrebau pe Domnul Iisus de ce ei postesc, iar ucenicii Lui nu. Posteau doar oamenii osebiţi lui Dumnezeu, iar post de obşte pentru popor nu exista şi această rânduială despre mâncarea curată şi necurată înlocuia cumva postul de obşte a tot poporul. Ei erau datori să se înfrâneze întotdeauna de la anumite feluri de mâncare, aşa cum ne înfrânăm noi de la mâncarea numită „de dulce”.
113
Tocmai această oprelişte privitoare la toată hrana necurată ţinea, astfel, locul legii despre postul a tot poporul.
Şi iată că Domnul a desfiinţat această lege. El a zis: „Nu este nimic necurat; uitaţi de ceea ce aţi fost învăţaţi; să ştiţi că tot ce e făcut de Dumnezeu este curat; că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om.” Domnul a desfiinţat această parte a legii lui Moisi dar el a desfiinţat şi multe altele. După Domnul Iisus Hristos, legea atât de însemnată pentru iudei a tăierii-împrejur a căzut, fiind înlocuită de legea nouă a botezului.
Au încetat jertfele şi multe alte rânduieli, fiindcă ele aveau doar o însemnătate vremelnică. Legea veche, aşa cum spunea Sfântul Apostol Pa vel, era doar „călăuză spre Hristos” (Gal. 3, 24). După cum copiii au nevoie de reguli care îşi pierd însemnătatea pentru adulţi, tot aşa şi în creştinism multe rânduieli vechi-testamentare au ajuns inutile. Legea lui Moisi a fost dată pentru un popor aflat la vârsta prunciei, popor ce nu era în stare să priceapă preaînaltul adevăr, preaînalta Descoperire. Călăuzirea legii i-a pregătit treptat pe oameni pentru primirea Evangheliei.
Sectanţii adventişti cred până în ziua de astăzi că trebuie neapărat să ţină porunca sâmbetei, nu vor să recunoască faptul că după Hristos prăznuirea zilei sâmbetei a fost înlocuită de prăznuirea zilei învierii. Există nişte nefericiţi de sectanţi-iudaizanţi, care cred că trebuie neapărat
114
să ţină în întregime Vechiul Testament şi îl pun mai presus de Noul Testament. Aceasta este lepădare de Hristos, trecere la credinţa iudaică. Ei nu pricep, voi însă trebuie să pricepeţi.
Apostolul Petru L-a întrebat pe Domnul: „Te rog, lămureşte-ne cuvintele acestea ale Tale: ce înseamnă că nimic care intră în gură nu-l spurcă pe om?” Domnul a răspuns: „Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om” (Mt. 15,17-20).
Ei bine, asta nu înţelegeau fariseii: ei nu înţelegeau spurcăciunea inimilor lor, nu înţelegeau că nu-i nimic necurat în ceea ce e zidit de Dumnezeu. Îl spurcă pe om numai ceea ce iese din inima omului, fiindcă atunci când inima omului nu slujeşte deloc drept templu al Duhului Sfânt, ea poate fi sălaş dracilor dracilor, care îi îndeamnă pe oameni la gânduri rele, la omoruri, la preacurvii, la curvii, la furturi, la mărturii mincinoase, la hule. Fariseii nu înţelegeau aceasta, nu ştiau să înveţe că omul trebuie să-şi curăţească inima, să gonească dracii, să-şi facă inima templu al Duhului Sfânt.
Ei erau călăuze oarbe orbilor. Domnul a zis: „Lăsaţi-i pe ei!” Slavă Domnului, de mult avem altă Călăuză pe Domnul Iisus Hristos, după Care mergem, după Care vom merge întotdeauna!
Aş fi putut să îmi închei aici cuvântul, dar voi adăuga că pe spusele că nimic care intră în gură
115
nu îl spurcă pe om îşi întemeiază tăgăduirea oamenii care nu vor să ţină posturile. Ei se îndreptăţesc şi prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit” (Rom. 14,1-3).
Ei bine, ei spun: „Nu trebuie deloc să facem alegere la mâncare, fiindcă doar cel neputincios crede că trebuie să mănânce legume, că nu trebuie să mănânce carne şi lapte iar noi nu suntem neputincioşi, avem pricepere adâncă şi postul nu ne trebuie.” Este măcar o fărâmă de adevăr în asemenea cugetări? Nici una, fiindcă despre ce vorbeşte Hristos? Despre spurcarea cea de la mâncare. Or, postul nostru se întemeiază cumva pe faptul că vrem să nu ne spurcăm? Rânduielile bisericeşti privitoare la post nu au deloc ca scop păzirea de vreo spurcare prin mâncare, ci cu totul alt scop. Postul e rânduit de Sfânta Biserică pentru a-i învăţa pe oameni înfrânarea, e rânduit pentru ca noi, începând prin înfrânarea de la mâncarea de dulce, începând prin înfrânarea pântecelui nostru, care cere mâncare gustoasă şi săţioasă, să ne învăţăm să ne înfrânăm inima, să ne învăţăm să o păzim de patimi, de pofte, de ceea ce ne spurcă cu adevărat, fiindcă tocmai această sarcină a noastră slobozirea de
116
patimi şi pofte e sarcina de căpetenie a vieţii creştineşti.
Trebuie să exersăm mereu marea lucrare a înfrânării, căci învăţându-ne să ne înfrânăm de la săturarea pântecelui ne învăţăm treptat să ne înfrânăm şi celelalte patimi. Nepricepând aceasta, potrivnicii postului aduc cuvintele lui Hristos şi ale lui Pavel ca pe o îndreptăţire pentru lipsa dorinţei lor de a-şi înfrâna pântecele şi, îndeobşte, de a se înfrâna de la ceea ce momeşte, de la ceea ce place, de la ceea ce linguşeşte iubirea noastră de sine.
înfrânaţi-vă, înfrânaţi-vă mai întâi de toate de la ceea ce vă spurcă ieşind din gura voastră: de la minciună, de la blesteme, de la osândiri, de la certuri şi bârfe. Înfrânaţi-vă de la asta, şi atunci inima voastră va deveni treptat tot mai curată, şi din sălaş al dracilor se va schimba la faţă ajungând treptat templu al Duhului Sfânt. Amin.
„Feriţi-vă de plămada fariseilor şi saducheilor” (Mt. 16, 6,11-12)
Astăzi şi Apostolul, şi Evanghelia ne dau destule temeiuri pentru cugetare. Trebuie să pătrundem cuvintele apostolilor, cuvintele lui Hristos, fiindcă în ele avem lucruri foarte de trebuinţă pentru zidirea noastră.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre faptul că în timpul pribegiei evreilor prin pustie, când se întorceau din robia Egiptului, mereu se abăteau de la poruncile lui Dumnezeu şi de fiecare dată primeau o grea pedeapsă pentru asta. „Toţi aceeaşi băutură duhovnicească au băut” au băut apa izvorâtă de Moisi din piatră în Meriva, iar aceasta era preînchipuire a băuturii duhovniceşti, cu care ne-a adăpat Iisus Hristos, „pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma, iar piatra era Hristos; dar cei mai mulţi dintre ei nu au plăcut lui Dumnezeu, că au căzut în pustie” (I Cor. 10, 4-5).
Toţi cei ce au ieşit din Egipt la vârsta maturităţii au căzut morţi în pustie de-a lungul celor
118
patruzeci de ani de pribegie, şi doar copiii lor au intrat în pământul făgăduit – „iar acestea pilde nouă s-au făcut, ca să nu poftim la cele rele, cum au poftit aceia” (6). Acesta a fost un avertisment pentru noi, fiindcă mulţi dintre ei „au desfrânat, şi au căzut într-o zi douăzeci şi trei de mii”. Să nu-L ispitim pe Hristos, „precum L-au ispitit unii dintre ei, şi au pierit de şerpi” (8-9). Să nu îl ispitim pe Hristos. Ce înseamnă asta, prin ce îl ispitim pe Hristos? Dar de puţine ori hulim numele Domnului, de puţine ori găsim că Dumnezeu este nedrept, că Hristos nu dă tot ce a făgăduit? Oare de puţine ori II ispitim pe Hristos în felul acesta?
Iar pe evrei pentru ispitirea lui Dumnezeu în pustie i-au muşcat şerpi trimişi de Dumnezeu împotriva lor, şi piereau cu miile. „Nu cârtiţi, cum au cârtit unii dintre ei, şi au fost nimiciţi de către pierzătorul” (10). Iar noi oare puţin cârtim, oare cu supunere purtăm crucea pătimirii noastre? Cârtim, cârtim, mereu cârtim, ajungem chiar la hulă împotriva lui Dumnezeu.
„Iar acestea ca preînchipuiri li s-au întâmplat acelora, şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor” (11). Toate acestea sunt spre povăţuirea noastră, ca să nu păcătuim ca ei, ca să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu, să nu îl ispitim pe Hristos, să nu curvim. „De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (12). O, cât sunt de
119
adânci aceste cuvinte ale apostolului, cât sunt de însemnate! Cât de mulţi dintre noi sunt încredinţaţi că stau cu tărie în buna cinstire de Dumnezeu, că sunt creştini adevăraţi, plăcuţi lui Dumnezeu! Cât de mulţi sunt oamenii aceştia!
Or, acest lucru este din cale-afară de primejdios. Părerea de sine, liniştirea de sine, gândurile că suntem creştini vrednici sunt foarte primejdioase, iar adesea şi pierzătoare.
Şi ne previne sfântul apostol: „Luaţi seama, luaţi seama, să nu credeţi că staţi neclintiţi; păziţi-vă să nu cădeţi.” Mulţi dintre noi cad, cad din trufie, din înălţarea de sine. În Vieţile Sfinţilor găsim numeroase pilde de cădere chiar a celor mai mari nevoitori.
Cea mai înspăimântătoare pildă de acest fel o găsim în Viaţa Sfântului Iacov Postnicul. Acesta era mare nevoitor, mare postitor, avea darul facerii de minuni. Când s-a suit la înălţimea aceasta şi a ajuns făcător de minuni, a fost adusă la el de părinţii săi o fată îndrăcită, şi el a tămăduit-o. Din nenorocire pentru el însă, părinţii fetei l-au rugat s-o lase la el în chilie pe fată, ca să o întărească şi ca harul dumnezeiesc cel chemat asupra ei să nu o părăsească. Nădăjduindu-se în sine, în curăţia sa, el s-a învoit, iar diavolul atât aştepta: nevoitorul a căzut în păcatul curviei chiar din întâia noapte. S-a îngrozit, iar diavolul l-a învăţat să omoare fata, ca să ascundă urmele păcatului: s-o omoare, s-o ducă şi s-o arunce în râu.
120
Atât de cumplită a fost căderea acestui făcător de minuni. A căzut în deznădejde, a vrut să plece în lume cu totul, crezându-se pierdut.
Dumnezeu i-a trimis însă un călugăr care l-a înduplecat să nu deznădăjduiască. Iacov cel căzut s-a zăvorât într-o peşteră plină de oase omeneşti şi, după ce a trăit zece ani acolo, a fost miluit de Dumnezeu, Care chiar i-a redat darul facerii de minuni.
îndoită învăţătură se cuprinde în înfricoşătoarea viaţă a lui Iacov Postnicul. Întâia este lucrul de care vă vorbeam: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.” A doua învăţătură priveşte faptul că mila lui Dumnezeu poate fi primită chiar şi după nişte păcate atât de îngrozitoare cum sunt curvia şi omorul. Domnul nu numai că l-a iertat cu milostivirea Sa, ci i-a şi înapoiat darul facerii de minuni. Să ţinem minte, deci, această înfricoşătoare viaţă.
Iată învăţătura ce reiese din Apostolul de astăzi. La Evanghelie am ascultat cuvintele lui Hristos îndreptate către ucenicii Lui: „Luaţi seama, feriţi-vă de plămada fariseilor şi saducheilor.”
După ce s-au apropiat de El fariseii şi saducheii cerând semn din cer, El le-a zis că doar un „neam viclean şi preacurvar cere semn, şi semn nu se va da lui, fără numai semnul lui Iona prorocul” (Mt. 16, 4). Întocmai: numai un neam preacurvar, viclean şi păcătos cere semne de la Dumnezeu, cere minuni, iar oamenii smeriţi,
121
care îl iubesc pe Hristos, care merg pe urmele Lui, nu au nevoie de semne şi minuni, nu le pretind.
Iar cei vicleni, care cer semne, nu le primesc, fiindcă aşa cum a zis El oricâte semne şi minuni le-ai arăta, tot nu vor crede. Ei vor răstălmăci toate minunile, le vor explica prin cauze naturale. Degeaba le arăţi semne şi minuni!
După ce a zis cuvintele acestea, S-a oprit, iar fariseii şi saducheii au plecat de la El. El spunea şi înainte: „Lăsaţi-i pe ei: sunt călăuze oarbe orbilor” (Mt. 15,14). I-a mustrat nu o dată i-a mustrat aspru; iar acum, când S-a suit în barcă şi împreună cu ucenicii Săi a trecut pe malul celălalt al lacului Tiberiada, a zis: „Luaţi seama, feriţi-vă de plămada fariseilor şi saducheilor.”
De ce anume trebuie să ne ferim? Plămada fariseilor şi saducheilor era plămada trufiei, înălţării de sine, plămada îndreptăţirii de sine, a iubirii de cinstiri şi de întâietate. Hristos spunea că ei „leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale” (Mt. 23, 4-5). Iar noi rareori, oare, ne străduim ca oamenii să vadă faptele noastre? Oare nu căutăm din răsputeri laudele şi slava din partea oamenilor? Tot timpul le căutăm, şi în aceasta stă plămada noastră fariseică şi saducheică.
122
„Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi, şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: «Învăţătorule». Voi însă să nu vă numiţi învăţători, că unul este învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (Mt. 23, 4-5). Dar nouă nu ne plac, oare, locurile de frunte, locurile de cinste? Nu năzuim, oare, spre slava oamenilor la fel cum năzuiau cărturarii şi fariseii? Aceeaşi plămadă fariseică a înălţării de sine, părerii de sine şi trufiei este şi în noi.
Lor le plăcea „să fie numiţi de oameni: «învăţătorule». Voi însă să nu vă numiţi învăţători, că unul este învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi”, le-a zis Hristos. Pe noi, arhiereii şi preoţii, ne-a pus Hristos să învăţăm poporul dar trebuie, oare, spus că şi pe noi ne privesc aceste cuvinte ale Lui şi că nimeni nu are dreptul să ne numească „învăţători”? Nu, nu, fiindcă noi nu de la noi înşine învăţăm, nu ale noastre învăţăm: noi nu avem învăţătura noastră, ci învăţăm doar ce învăţa Hristos, ce învăţau sfinţii apostoli. Suntem doar propovăduitori, cei care vă dau mai departe vouă oilor turmei lui Hristos cuvintele lui Hristos şi ale apostolilor. Noi nu suntem învăţători în înţelesul acela.
Cei care au lepădat învăţătura Bisericii, care au născocit o învăţătură proprie, o tâlcuire proprie a Sfintei Scripturi, care au ieşit din Biserică şi au luat asupra lor în chip samavolnic sarcina
123
de a-i învăţa pe oameni, toţi acei sectanţi care şi-au însuşit numele de învăţători au încălcat însă cuvintele lui Hristos şi cuvintele apostolilor. Ei năzuiesc să fie învăţători, dar trebuie să li se aducă aminte că, dacă vor începe să propovăduiască ale lor, să înveţe ale lor, îndată vor cădea în trufie, iar trufia îi va pierde şi pe ei, şi pe cei care îi ascultă.
Iată ce înseamnă cuvintele lui Hristos: „Feriţi-vă de plămada fariseilor şi saducheilor.” Iată ce înseamnă cuvintele lui Pa vel: „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă.” Feriţi-vă, dar, cu toţii de plămada fariseilor şi a saducheilor: feriţi-vă de părerea de sine, de înălţarea de sine, feriţi-vă de trufie.
Faceţi lucrurile lui Dumnezeu, străduiţi-vă să trăiţi după legile lui Hristos, ţineţi minte întotdeauna cuvintele lui Pavel şi să vă păzească Dumnezeu de asemenea cumplită cădere în păcat!
Despre tămăduirea îndrăcitului din ţinutul gadarenilor
în Evanghelia de astăzi (Mc. 5, 1-20) aţi auzit despre tămăduirea de către Domnul Iisus Hristos a îndrăcitului din ţinutul gadarenilor.
în acesta se sălăşluise o legiune de draci. Ce înseamnă „legiune”? Aceasta era o unitate de dimensiuni însemnate a vechii armate romane, care corespundea cam unei armate de acum. O armată de draci se sălăşluise în nefericitul gadarean şi îl făcuse îndrăcit, cu adevărat cel mai puternic dintre toţi îndrăciţii.
Poate că cineva o să întrebe cum poate o armată întreagă să încapă într-un singur om. Poate, poate, fiindcă dracii nu sunt materiali, sunt duhuri netrupeşti, nu ocupă loc în spaţiu, pot să încapă oricâţi în acelaşi loc în inima omenească. Îndrăcirea acelui om se arăta printr-o furie şi încrâncenare neobişnuite: el rupea ca pe nişte aţe lanţuri din fier, se izbea zi şi noapte de pietre. Îndrăcirea nu se arată întotdeauna sub această formă sub forma furioasă. Mult mai des, incomparabil mai des ea se arată sub altă formă.
125
Dracii se sălăşluiesc în inima omenească şi stau acolo potoliţi, omul nici nu bănuieşte că în inima lui trăiesc draci, mai ales dacă acel om tăgăduieşte tot ce-i duhovnicesc şi însăşi existenţa dracilor: el îşi răpeşte singur posibilitatea de a observa prezenţa celor în care nu crede.
Cu atât mai rău pentru el. Dacă omul nu vrea să ştie de draci, dacă nu crede în existenţa lor, ei au deplină libertate să lucreze în inima lui, fiindcă el nu ia măsuri de siguranţă, nu se luptă cu ei, aşa cum s-au luptat toţi sfinţii, care se împotriveau cu hotărâre năvălirilor drăceşti în inima lor, care ştiau să deosebească în inima lor lucrările dracilor de lucrările îngerilor, de lucrarea Duhului Celui Sfânt. Uimitor cu câtă subtilitate ştiau să recunoască lucrarea dracilor în inima lor şi ştiau mijloacele de luptă cu ei!
Iar oamenii obişnuiţi, chiar şi creştinii, deşi nu tăgăduiesc existenţa demonilor, nu îşi dau seama că sunt îndrăciţi în această măsură. Mulţi sunt cei îndrăciţi, dar ei se îndrăcesc mult mai subtil şi dracii nu lucrează nicidecum atât de grosolan ca în sufletul şi în trupul nefericitului îndrăcit gadarean şi trebuie să ştie toată lumea că nu e zi în care dracii să nu se străduie să ne abată de pe calea binelui pe calea răului, pe calea minciunii. Din răsputeri se străduie pentru aceasta, zi de zi, ceas de ceas, cu subtilitate şi viclenie, lucrează în inimile noastre, fiindcă în acestea trăiesc, fiindcă şi noi suntem îndrăciţi. Trebuie ştiut
126
cum să recunoaştem prezenţa dracilor în inima noastră, căci dacă nu ne vom pricepe să le recunoaştem prezenţa nu ne vom pricepe nici să luptăm împotriva lor.
Să ştiţi că de fiecare dată când conştiinţa vă tulbură, vă nelinişteşte şi vă chinuie, ea vă previne că dracii vă abat de la calea adevărului.
Să ştiţi că de fiecare dată când vă înfuriaţi, când vă certaţi, vă duşmăniţi cu aproapele vostru, când în inima voastră fierb răul şi ura, în inima voastră lucrează dracii. Veniţi-vă în fire, faceţi-vă semnul crucii şi începeţi lupta cu dracii.
Să ştiţi că de fiecare dată când minţiţi, clevetiţi, defăimaţi bunul nume al aproapelui vostru, când mergeţi să turnaţi, când vă străduiţi să-i faceţi rău aproapelui vostru, dracii lucrează în inimile voastre.
Amintiţi-vă de îndrăcitul gadarean, pricepeţi că şi voi sunteţi îndrăciţi. De fiecare dată când nu aveţi linişte în suflet, când simţiţi o arsură necurată în inima voastră, când nu simţiţi în inimă pace, să ştiţi că dracii trăiesc în ea.
Oamenii care s-au luptat întotdeauna cu dracii, oamenii care n-au cunoscut răutate în inima lor, sunt totdeauna împăcaţi, trăiesc întotdeauna în adânca, netulburata pace dumnezeiască, şi conştiinţa nu-i chinuie.
Să ştiţi că atunci când nu simţiţi pace în inima voastră dracii trăiesc în ea ea este locaş necurat al dracilor. Luaţi aminte la voi înşivă ca sfinţii, care îşi cercetau întotdeauna inima,
127
urmăreau întotdeauna starea ei, stăteau de veghe întotdeauna să nu se tulbure pacea şi tihna din inimile lor. Să ştiţi şi să ţineţi minte că trebuie să ne luptăm cu dracii întotdeauna.
Ţineţi minte ce zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către efeseni: „în sfârşit, fraţilor, întări ţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui” (Efes. 6,10).
în această luptă împotriva dracilor, care se războiesc cu noi, avem o singură întărire: Domnul şi tăria puterii Lui, înaintea căreia dracii toţi se pleacă. „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului, că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (11-12). Începătorii, stăpânii, stăpânitori ai acestui veac îi numeşte Apostolul Pavel pe diavol şi pe dracii lui.
„Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare” (13). Pentru a ţine piept în ziua cea rea când se sălăşluiesc în inima voastră dracii, când v-aţi mâniat şi v-aţi jignit aproapele, v-aţi supărat pe el şi aţi plănuit să îl daţi pierzării.
„Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii” (14). Încinşi trebuie să fiţi cu adevărul cu adevărul lui Hristos.
128
Trebuie să fiţi îmbrăcaţi, ca într-o armură de oţel, cu dreptatea şi cu sfinţenia.
„Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru binevestirea păcii” (15). Şi totdeauna să năzuiţi, totdeauna să fie picioarele voastre gata a merge acolo unde trebuie binevestită pacea, iar nu a semăna răutatea.
„În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (16). Pavăza credinţei, a credinţei neclintite în Domnul Iisus Hristos, în Sfânta Treime, este pavăza de care se vor frânge şi se vor stinge toate săgeţile pe care le trimite cel viclean.
„Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (17). Ştim cum Domnul Iisus Hristos l-a respins pe satana, care îl ispitea în pustie, cu cuvinte din Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, este sabia cu care şi noi îl putem lovi pe vrăjmaşul duhovnicesc.
„Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri” (18). Rugăciunea ne apără de draci ca nimic altceva.
„întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (18). Nu numai pentru voi înşivă, ci pentru aproapele vostru rugaţi-vă, pentru toţi creştinii ce năzuiesc să meargă pe calea lui Hristos. „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei” (19).
129
Despre deşertăciunea slavei omeneşti
Aţi auzit Evanghelia despre învierea de către Domnul Iisus Hristos a fiicei lui Iair, mai-marele sinagogii. Aceasta este una dintre cele mai însemnate minuni ale lui Hristos. Uluitor de simplu a făcut Domnul această minune: S-a apropiat de fetiţa moartă, a luat-o de mână şi a zis: „Copilă, scoală-te!” (Lc. 8, 54) şi ea s-a ridicat şi a şezut… Martori ai minunii acesteia au fost numai apostolii aleşi ai lui Hristos: Petru, Iacov şi Ioan şi părinţii acelei fete. Lor, părinţilor, Domnul le-a spus cu asprime: „Luaţi seama, nu spuneţi nimănui ce s-a întâmplat.”
De ce i-a oprit să vorbească peste tot despre minunea Lui, să-L proslăvească între oameni? El nu avea nevoie de slavă omenească. El a lucrat de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti după poruncile preaadânci ale dumnezeieştii Sale inimi, a împlinit ceea ce din veac îi era menit să împlinească. El era atât de adâncit în Sine, pe de-a-ntregul cufundat în măreţia lucrurilor Sale,
130
că nu avea deloc nevoie de lauda omenească, de slava omenească.
El ştia că are slava dumnezeiască, iar prin statornica oprelişte de a vesti minunile Sale ne-a învăţat că nu trebuie să alergăm după laude omeneşti, după slava omenească.
Dar noi? Cum iubim laudele acestea, cum însetăm de ele! Cum ne ascuţim auzul ca să prindem cu lăcomie cuvintele care cuprind încuviinţare faţă de noi, orice manifestare de respect faţă de noi: pe nimic nu punem atâta preţ ca pe laudă şi pe slavă. Sfântul Apostol Pavel spune că slava omenească e nimicnică, deşartă, şi că nu trebuie să o căutăm. Trebuie să ne călăuzim în toate şi întotdeauna după frica de Dumnezeu şi după cele mai adânci porunci ale conştiinţei noastre.
Şi dacă vom avea această aşezare sufletească, dacă ne va împinge să făptuim numai frica de Dumnezeu, numai dorinţa de a ajunge mai sus în ochii lui Dumnezeu, să nu căutăm lauda omenească, aşa cum nu a căutat-o nici un sfânt. Aceştia nu numai că nu căutau laude, ci fugeau de ele din răsputeri, întrucât ştiau că lauda şi slava sunt vătămătoare sufletelor noastre, că dacă omul se aude totdeauna lăudat, dacă vede manifestări de respect faţă de el, crede că şi-a atins scopul şi râvna lui pentru slava lui Dumnezeu, pentru slujirea dreptăţii veşnice, slăbeşte. El devine vanitos, iubitor de slavă, şi atunci îşi pierde treptat demnitatea. Urmarea firească a acestui
131
lucru este micşorarea laudelor de la oameni: oamenii simt, pricep că au de-a face cu un căutător de laude, şi respectul lor faţă de el se micşorează şi în cele din urmă se pierde iar când seacă lauda de la oameni el devine lăudăros, şi acest lucru este respingător în ochii oamenilor: pentru ei, orice laudă de sine este dezgustătoare.
Sfinţii socoteau primejdioase şi dăunătoare pentru inima lor toate laudele oamenilor, toată slava omenească, fugeau de ele; fugeau în păduri şi în pustii ca să nu audă laudele deşarte. Noi însă nu facem aşa, nu ţinem minte cuvintele spuse de către Domnul Iisus Hristos: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: «Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut»” (Lc. 17, 10). Datori suntem să facem binele aproapelui nostru, datori suntem să mergem pe calea dreptăţii şi dacă împlinim îndatoririle acestea trebuie să ne simţim robi de nimic, care n-au făcut alta decât să-şi împlinească datoria.
Să nu căutăm laude omeneşti, să aşteptăm doar lauda de la Dumnezeu, şi o vom primi o vom primi când vom dispreţui deşarta slavă şi cinstire pe care le dau oamenii şi vom fi plini de simţământul de care era pătruns întotdeauna Apostolul Pavel, care spunea: „Fraţilor, eu încă nu socotesc să fi cuprins, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte,
132
alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3,13-14).
El dădea uitării toate lucrurile mari pe care le-a făcut; nu-şi aducea aminte de realizările sale din calea dreptăţii, ci năzuia mereu înainte, înainte, înainte. Această năzuinţă înainte, această dorinţă neabătută de a merge tot mai departe pe calea lui Hristos, dorinţă pe care el o încerca întotdeauna, era atât de mare, că el dispreţuia slava omenească, niciodată n-o căuta, năzuia totdeauna înainte, înainte, tot înainte…
Şi noi trebuie să nu căutăm laude şi cinstire de la oameni, ţinând minte că ele sunt dăunătoare, că ne strică inima. Trebuie să ţinem minte şi să spunem întotdeauna că suntem robi de nimic dacă nu împlinim cele poruncite nouă de către Domnul. De aceste simţăminte să fie pline inimile noastre, ale tuturor. Să nu căutaţi laude, slavă şi cinstire, să trăiţi smerit şi liniştit, socotindu-vă robi nevrednici.
Atunci când va veni inevitabila cădere fiindcă Dumnezeu îngăduie să cadă şi drepţii vom cădea ca omul care stă nu pe vârf de munte, ci în şes, şi căderea va fi uşoară şi nevătămătoare, ca la copil, care cade ca o minge şi, tot ca o minge, se ridică cu uşurinţă. Să vă înveţe Dumnezeu să vă sculaţi cu uşurinţă după fiecare cădere în păcat!
Chemarea la ospăţul de nuntă
„Şi, răspunzând, Iisus a vorbit iarăşi în pilde, zicându-le: «împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său, şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: «Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.» Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Apoi a zis către slugile sale: «Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici.» Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, şi i-a zis: «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?» El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: «Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor,
134
că mulţi sunt chemaţi, dar puţin aleşi»” (Mt. 22,1-14).
Despre care ospăţ de nuntă vorbea Domnul Iisus Hristos? Despre acel ospăţ din împărăţia cerurilor la care sunt chemaţi foarte, foarte mulţi. El însuşi a chemat a chemat cu putere, au chemat şi sfinţii proroci, care au fost cu mult înaintea Lui; i-a chemat pe toţi să meargă pe calea dreptăţii, să meargă în împărăţia lui Dumnezeu.
Şi ce? Oricât de tare au chemat, mai nimeni nu a vrut să meargă: ei nu aveau nevoie de ospăţul din împărăţia lui Dumnezeu; toţi căutau un alt ospăţ voiau să se îndulcească de bunătăţile şi de reuşitele vieţii acesteia pământeşti. Erau o mulţime de lucruri pe care ei îşi întemeiau bunăstarea cea pământească şi nu le ardea de ospăţ, n-aveau nevoie de ospăţul duhovnicesc, de ospăţul dreptăţii, de ospăţul bucuriei duhovniceşti, de ospăţul sfânt.
Au refuzat, pretextând că sunt ocupaţi cu treburile lor; au fost şi unii care pe cei trimişi i-au jignit şi i-au omorât. Aceştia sunt iudeii în primul rând mai-marii poporului iudeu, care îi jigneau şi îi omorau pe prorocii lor, care îi chemau în împărăţia lui Dumnezeu.
Au venit slugile şi l-au înştiinţat pe dătătorul ospăţului că nimeni nu vrea să vină; i-au povestit cum au fost jignite şi omorâte slugile lui.
Împăratul s-a mâniat, a trimis oastea şi a nimicit oraşul lor. Chiar aşa a şi fost: Domnul a nimicit
135
Ierusalimul pentru răstignirea Fiului Său. În anul 70 de la naşterea Domnului Iisus Hristos au venit romanii, în frunte cu Vespasian, pe care apoi l-a înlocuit fiul lui, Titus, şi au asediat Ierusalimul. Asediul a fost atât de cumplit, că ţi se cutremură inima când citeşti despre grozăviile sale: se mâncau unii pe alţii, mamele îşi fierbeau pruncii şi îi mâncau. A fost nimicit Ierusalimul, a fost nimicit templul din Ierusalim. Vedeţi, asta s-a împlinit în întregime.
Ei bine, ce a făcut dătătorul ospăţului când oamenii răi s-au purtat aşa cu slugile lui? Iarăşi şi-a trimis slugile, dar de acum nu la cei de vază, nu la bogaţi, nu la mai-marii poporului israilitean: de pe toate drumurile şi de la toate răspântiile au adunat slugile lui oameni de toată mâna şi săraci, şi schilozi, şi răi, şi buni, şi i-au adus la ospăţ, şi s-a umplut casa de oaspeţi. Aceştia erau oamenii cei săraci şi simpli, pe care i-a chemat în primul rând să îl urmeze. Dintre cei mai simpli Şi-a ales El apostolii. Întotdeauna îi prefera pe cei dispreţuiţi de toţi, îi chema la ospăţ pe vameşi, pe strângătorii de dări, pe care poporul îi ura pentru împilările lor, pentru mite, pentru nedreptăţile pe care le făceau strângând dările; chema desfrânatele, care-I spălau picioarele cu lacrimile lor şi le ştergeau cu părul lor. Iată, cu oameni de aceştia s-a umplut ospăţul.
Cine era însă acel nefericit care a poruncit stăpânul ospăţului să fie legat şi aruncat în întunericul cel mai dinafară?
136
Cel ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă, cel ce fusese chemat la ospăţ în împărăţia lui Dumnezeu, la ospăţ în tovărăşia sfinţilor, însă nu avea haină duhovnicească, haina lui era murdară, iar nu de praznic: era un om care fusese luminat şi sfinţit prin Taina Botezului, dar după aceea uitase de vrednicia sa. Acest om fusese părtaş al dreptăţii, însă ducea viaţă murdară şi necinstitoare de Dumnezeu, era întinat de patimi. Haina lui duhovnicească era murdară, pentru el nu se găsea loc în tovărăşia sfinţilor, şi de aceea a fost osândit şi aruncat în întunericul cel mai dinafară.
Aşa va fi cu noi, creştinii, care suntem chemaţi să mergem după Hristos, să mergem la ospăţ în împărăţia lui Dumnezeu, aşa va fi cu oricine se va arăta în zdrenţe murdare, iar nu în haină de nuntă, cu oricine este întinat de păcate, cu oricine nesocoteşte sfinţirea primită la botez.
Cât de cumplit: ce mulţi sunt oamenii care nu vor să vină la chemarea lui Hristos, care au dispreţuit toate chemările Domnului, toate poruncile Lui, care au mers pe calea lor, care au slujit trupului lor, urmând poruncilor şi amăgirilor lumii, care au preferat ospăţul lumesc ospăţului duhovnicesc din împărăţia lui Dumnezeu!
Aceştia vor pieri cu toţii, nici unul dintre ei nu va fi părtaş al ospăţului lui Hristos, părtaş al împărăţiei lui Dumnezeu, iar pe mulţi îi va ajunge încă din viaţa pământească pedeapsa dumnezeiască,
137
de care vorbeşte pilda despre pierzarea celor care n-au vrut să vină la ospăţ. Domnul, mâniindu-Se, va nimici ca pe o pânză de păianjen necuratele, necucernicele vicleşuguri prin care ei şi-au întocmit bunăstarea de pe pământ, preferând această fericire fericirii împărăţiei lui Dumnezeu.
Să nu fie cu nimeni dintre voi asemenea grozăvie, să fiţi cu toţii părtaşi ai ospăţului lui Hristos în împărăţia lui Dumnezeu; nimeni dintre voi să nu se arate îmbrăcat în zdrenţe puturoase! Amin.
Despre zgârcenie şi despre milostenia duhovnicească
Ieri, slujba de cinci ore m-a obosit atât de mult, că nu am apucat să pregătesc predica, nu mă gândeam că o să vorbesc astăzi însă mă mustră Marele Vasilie, care nu lăsa să treacă nici o zi fără predică. De aceea, o să vă spun câte ceva.
în Evanghelia de astăzi aţi auzit ce loc înalt i-a dat Domnul nostru Iisus Hristos nefericitei văduve sărace, care a jertfit templului ultimii săi bănuţi, tot ce avea ca să-şi cumpere de mâncare. El a zis că în vistieria templului aceasta a dat mai mult decât toţi (Lc. 21, 3), a jertfit neasemuit mai mult decât cei care puseseră acolo aur.
Ei bine, nu slujeşte această smerită văduvă, această femeie săracă, drept pildă că nu trebuie să fim niciodată zgârciţi? Sigur că slujeşte: ea e o pildă ce străluceşte lumii creştine de aproape două mii de ani, e o mustrare bogaţilor, o grea mustrare tuturor zgârciţilor, tuturor celor ce strâng bani pentru zile negre. Ştim cât de mulţi dintre aceşti cărpănoşi, dintre aceşti avari, şi-au pierdut economiile în urma recentei reforme monetare.
139
Ştiu un doctor bătrân care ţinea sub saltea o sută treizeci de mii de ruble. Încă era în stare să muncească, dar când şi-a pierdut banii aceştia s-a mâhnit de moarte şi a murit în scurtă vreme şi mulţi zgârciţi şi cărpănoşi asemenea lui şi-au încheiat viaţa prin sinucidere, pierzându-şi banii. Aşa pedepseşte Domnul zgârcenia.
Zgârcenia e patimă rea; zgârcenia mai e şi neîncredere în Dumnezeu deplină neîncredere. Cel care strânge bani pentru bătrâneţe, care doarme pe bani, care tremură asupra lor, acela nu crede în cuvintele lui Hristos că nu trebuie să ne îngrijim pentru ziua de mâine, că Domnul Se va îngriji de toate nevoile noastre şi dacă nu ne vom îngriji de ele, dacă nu vom aduna bani, dacă tot prisosul nostru îl vom împărţi săracilor, dacă vom face faptele milosteniei, nu ne va lăsa Domnul, tot ne va da, pe toţi ne va hrăni.
Prin urmare, zgârciţii n-au credinţă, zgârciţii sunt străini de milostivire, pe nimeni nu ajută cu banii lor, nu dau săracilor, le refuză milostenia celor ce mor de foame; cei care mor de foame n-au decât să se tăvălească lângă ei, că ei vor continua să doarmă pe banii lor, nicicând nu vor da nimic. Ei bine, celor ce nu fac faptele milosteniei, care nu îi hrănesc pe cei săraci, care nu îi îmbracă pe cei goi, Domnul le va spune la înfricoşata Judecată: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui, că flămând am fost şi nu
140
Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat” (Mt. 25, 41-43).
Să ştiţi totodată că milostenie se poate face nu doar cu bani. Acum prăznuim pomenirea unui preamare drept al lui Dumnezeu: cuviosul Serafim din Sarov. Cine a fost mai sărac ca el, cine avea mai puţini bani decât el? Şi totuşi, uitaţi-vă cât de nemărginită era milostivirea pe care o revărsa asupra oamenilor. Aceasta era milostenie nu cu bani, ci milostenie duhovnicească: iubirea, împreună-pătimirea pe care le revărsa asupra oamenilor care veneau la el cu zecile de mii, sfintele învăţături pe care le auzeau de la el oamenii. Pe toţi îi povăţuia pe calea mântuirii, vedea ca în palmă inimile şi gândurile omului, nu aştepta să îi spună ei ce îi chinuie. Era străvăzător: nu aştepta să fie întrebat, singur răspundea la chinul sufletesc cu care veneau la el oamenii. Şuvoiul binefacerilor lui, al milosteniei lui duhovniceşti, era cu adevărat nesecat.
Ţineţi minte că zgârcenia este mare păcat, ţineţi minte că ea dă mărturie despre lipsa credinţei tari în Dumnezeu, despre lipsa nădejdii în El, că, după cum există oameni ce au nevoie de milostenie materială, tot aşa există şi unii care au nevoie de milostenie duhovnicească, şi că pentru această milostenie vă veţi învrednici să-l vedeţi în împărăţia cerurilor pe marele şi sfântul nostru părinte Serafim din Sarov.
141
Despre frica de Dumnezeu
„Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă, frica Domnului vă voi învăţa” (Ps. 33,12).
Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi: „Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi” (Lc. 12,4-5). Să nu ne temem de moarte, să nu ne temem de lucrul care îi sperie cel mai mult pe oameni; să ne temem de Dumnezeu, în locul fricii de moarte să avem frica de Dumnezeu.
Oare toţi se tem de moarte? Da, majoritatea covârşitoare a oamenilor se tem de moarte, şi pentru ei nu este frică mai mare decât frica de moarte. Au fost însă şi sunt şi oameni care mai mult decât de moarte se tem de Dumnezeu, se tem să nu îl mânie cu ceva pe Dumnezeu, se tem să nu încalce cu ceva poruncile Lui.
Au fost mulţi cuvioşi, sihastri, călugări care s-au străduit să nu îl mânie cu nimic pe Dumnezeu
142
şi toate gândurile inimii lor, toate năzuinţele inimii lor să le îndrepteze doar spre împlinirea poruncilor lui Hristos.
Aceşti robi ai lui Dumnezeu nu numai că nu se temeau de moarte, ci întâmpinau moartea cu bucurie; de multe ori mureau stând în genunchi înaintea icoanei, mureau la rugăciune, mureau în timpul slujbei.
Moartea cumplită, moartea cea mai chinuitoare, cea mai înfricoşătoare moarte pe care puteau să o născocească oamenii cu chip de fiară care îi prigoneau pe creştini pentru numele lui Hristos, caznele neomeneşti, neîntrecute în cruzime, erau răbdate de sfinţii mucenici în linişte şi cu bucurie. Moartea nu le era temută, ei mergeau la moarte cu drag, căci frica de Dumnezeu covârşea pătimirile.
Ei bine, acestor oameni mari, acestor sfinţi trebuie să le fim următori şi, dacă vreodată va veni ispita lepădării de poruncile lui Hristos pentru a ne păstra viaţa sau măcar a scăpa de suferinţe, să ne amintim de sfinţii mucenici şi să punem frica de Dumnezeu mult mai presus de frica morţii.
Ce este însă frica de Dumnezeu? Trebuie să pricepeţi asta, întrucât ştiu că unii dintre voi se tulbură auzind pomenită la slujbă frica de Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt pomenite la slujbă de multe ori. Auzindu-le, unii se gândesc: „De ce ni se tot vorbeşte despre frica de Dumnezeu? Oare nu Dumnezeu e iubire veşnică, iubire vie? Oare nu e destulă dragostea, de ce să ne mai temem de El? De ce trebuie să ne înfricoşăm şi să tremurăm înaintea Lui?”
Cei care ştiu Sfânta Scriptură chiar vin cu anumite temeiuri care, chipurile, adeveresc aceste gânduri ale lor de pildă, cu spusele lui Pavel din Epistola către Romani: „Nu aţi primit duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: «Avva! Părinte!»” (Rom. 8,15).
„Aţi primit Duhul înfierii”: păi, sfântul apostol spune, oare, aici că noi, primind Duhul înfierii, învrednicindu-ne să fim prieteni ai lui Hristos, să fim fii ai lui Dumnezeu, nu trebuie să ne temem de Dumnezeu? Nu, el nu spune aşa ceva: el vorbeşte despre frica robului, nicidecum despre ceea ce vă spun acum.
Acelaşi sfânt apostol zice: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filip. 2, 12). El vorbeşte de-a dreptul despre frică şi cutremur: aşadar, nu se poate ca, întemeindu-ne pe acel text din Epistola către romani, să spunem că Sfânta Scriptură nu porunceşte nicidecum frica de Dumnezeu.
Şi, bineînţeles, toţi apostolii aveau mare frică de Dumnezeu. Seamănă, oare, aceasta cu frica robului, are, oare, vreo latură negativă? în ea nu e nimic negativ, ci totul este pozitiv, fiindcă spunea înţeleptul Sirah: „Temerea de Domnul este dar de la Dumnezeu şi îndreaptă pe om pe căile iubirii” (Sir. 1,12).
144
Un dar de la Domnul poate fi ceva negativ? Nu sunt toate darurile lui Dumnezeu pline de pozitivul cel mai mare şi cel mai sfânt? Această frică de Domnul, acest dar de la Domnul îndreaptă pe căile iubirii; lăsând-o deoparte, nu vom dobândi iubire, iar nedobândind iubire vom fi departe-departe de Dumnezeu. Dumnezeu însuşi, prin gura prorocului Ieremia, a zis: „Voi pune frica Mea în inima lor” (Ier. 32, 40). Dumnezeu însuşi pune frica de El în inimile noastre.
Preaînţeleptul Solomon grăieşte: „începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Pilde 9,10).
Niciodată, niciodată nu vom ajunge la înţelepciune dacă nu vom începe cu frica Domnului iar înţeleptul fiu al lui Sirah spune şi el: „Deplinătatea înţelepciunii este a se teme de Domnul” (Sir. 1,14). Nu numai început al înţelepciunii este frica lui Dumnezeu este deplinătatea înţelepciunii, este cea mai înaltă înţelepciune.
în Psalmul 33, prorocul David spune: „Temeţi-vă de Domnul, toţi sfinţii Lui” (10). Sfinţilor, drepţilor le-a poruncit să se teamă de Domnul aşadar, lucrul acesta este o datorie pentru toţi, până şi pentru sfinţi. Fără frica de Dumnezeu sfinţii nu străbat calea lor cea grea. Toţi o străbat sub călăuzirea fricii de Dumnezeu.
Eu v-am spus că frica de Dumnezeu, de care era pătrunsă inima sfinţilor, de care trebuie să fim pătrunşi noi toţi, creştinii, se deosebeşte foarte, foarte adânc de frica robului. Numai de
145
frica robului se poate spune că ea nu trebuie să fie în inima creştinului.
Doar despre frica robului se poate crede că nu este pozitivă, ci negativă, că merită nu încuviinţare, ci osândire. Dar ce este acea frică de Dumnezeu pe care Psalmistul o numeşte „frică curată” şi ce este frica robului?
Frica de Dumnezeu este evlavia. Dacă întâlniţi în calea vieţii voastre un om plin de înalte însuşiri duhovniceşti, plin de înţelepciune creştinească, de sfântă dragoste, care face faptele cele bune, plin de curăţie, vă apropiaţi de acel om pe care îl cinstiţi pentru vrednicia lui, pentru înălţimea vieţii lui nu fără fior, simţind cât de departe este inima voastră de sfânta lui inimă.
Dacă copiii, care îşi iubesc tatăl şi mama, nu sunt deloc lipsiţi de frică faţă de ei, dacă frica este amestecată cu cel mai înalt respect, cu cea mai înaltă evlavie, cu dragostea copiilor faţă de părinţi, cum să fie negativ acest simţământ al fricii?
Aceasta este o curată şi sfântă frică şi dacă o asemenea frică umple inimile voastre chiar şi faţă de anumiţi oameni, cu cât mai mare nemăsurat mai mare! trebuie să fie frica noastră, evlavia noastră cea cu cutremur, înaintea Atotputernicului Dumnezeu, înaintea Iubirii înseşi,înaintea Dreptăţii înseşi?! Cum să nu ne înfiorăm înaintea Celui de Care atârnă toate, tot ce se întâmplă în viaţa noastră şi viaţa noastră însăşi? Se cuvine să ţinem minte că Dumnezeu este Dreptatea cea veşnică,
146
înţelepciunea cea veşnică, să ţinem minte că Dumnezeu este Dătător de răsplată nu numai pentru faptele bune, ci şi pentru păcatele noastre.
Şi, întrucât toţi sfinţii se ştiau păcătoşi şi nimicnici înaintea lui Dumnezeu, toată inima lor era pătrunsă nu numai de iubirea de Dumnezeu, ci şi de înfiorata evlavie faţă de El. Aceasta se deosebeşte adânc de frica robului, în care nu-i nici un fior, nici o evlavie. Există oameni ce doar se tem de Dumnezeu, aşa cum se tem de zeii lor unii păgâni, care şi-i închipuie ca stăpâni cumpliţi fiindcă ce este frica de rob? Temându-se de stăpânul său, robul tremură fiindcă aşteaptă de la el pedeapsă de la Dumnezeu şi numai de aceea I se supun. Ei nu ocolesc păcatul fiindcă urăsc păcatul, fiindcă urăsc necurăţia, ci doar de frica pedepsei, iar dacă ar şti că pot scăpa de pedeapsă, iubirea lor de păcat ar primi libertate deplină: cu plăcere s-ar apuca să facă lucruri necuvioase, lucruri păcătoase, numai să nu-i ameninţe pedeapsa de la Dumnezeu.
Or, sfinţii urau păcatul, nu-l sufereau, păcatul era pentru ei o caznă. Erau drepţi, nu făceau păcatul, tocmai fiindcă urau păcatul, nu fiindcă erau îngroziţi de Dumnezeu Dătătorul de răsplată. De frică curată, de frica lui Dumnezeu, de frică departe de frica robului, erau pline inimile lor.
Vedeţi ce adâncă deosebire este între frica robului şi frica de Dumnezeu? Vedeţi că frica Domnului negreşit trebuie să trăiască în inimile tuturor creştinilor? Iar fără această frică evlavioasă bineînţeles că nu se poate face nici măcar un pas pe îndelungata şi anevoioasa cale ce duce în împărăţia lui Dumnezeu. Vă stau înainte multă muncă, mari greutăţi pe această cale. Lucraţi, deci, Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur (Ps. 2,11)!
De ce nu primim întotdeauna ceea ce cerem la rugăciune?
în Evanghelia de astăzi aţi auzit cuvintele lui Hristos: „Vă zic vouă: toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea” (Mc. 11, 24), pe când în Apostolul de astăzi aţi auzit alte cuvinte. Sfântul Apostol Iacov spune: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca în plăceri să risipiţi” (Iac. 4, 3).
S-ar părea că avem o contradicţie: cum se face că Domnul spune că tot ce vom cere vom primi, iar apostolul spune: „Cereţi şi nu primiţi”? Nu-i nici o contradicţie şi, îndeobşte, în Sfânta Scriptură nu sunt contradicţii. Care-i atunci problema? Problema este că spusele Domnului sunt îndreptate către ucenicii Săi; lor le-a spus că tot ce vor cere le va da pe când cuvintele apostolului către cine sunt îndreptate? Către cei cărora le spunea: „Preacurvarilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iac. 4, 4).
149
Pe cine numeşte sfântul apostol preacurvari? Pe cei la care face trimitere când spune că prietenia cu lumea este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Cine este vrăjmaş cu Dumnezeu, cine a părăsit iubirea de Dumnezeu, acela preacurveşte faţă de Dumnezeu, fiindcă a trădat această curată şi sfântă iubire a sa. Preacurvari şi preacurve sunt, după spusele sfântului apostol, toţi cei aflaţi în prietenie cu lumea dar ce înseamnă „prietenie cu lumea”? în prietenie cu lumea se află cei care merg în direcţia în care merge lumea cea fără Dumnezeu, lumea care L-a lepădat pe Hristos. În prietenie cu lumea se află cei ale căror inimi sunt pline de dorinţe şi năzuinţe deşarte. Toţi aceştia merg fără Hristos, merg împotriva lui Hristos. Prietenia cu lumea stă în aceea că oamenii se pleacă în faţa celor pe care lumea cea fără Dumnezeu îi socoate importanţi, vrednici de plecăciune, în aceea că ei năzuiesc spre bunătăţile spre care năzuieşte lumea.
Iată, aceasta este prietenia cu lumea, pe când Dumnezeu altceva aşteaptă de la noi: El aşteaptă să lepădăm tot ce iubeşte lumea, să nu năzuim spre lucrurile spre care năzuieşte cea mai mare parte a omenirii. Domnul cere să urâm trufia, de care este plină lumea care merge fără Dumnezeu. Dumnezeu aşteaptă de la noi să lepădăm orice slavă omenească.
Lumea năzuieşte spre bunătăţile vieţii celei scurte, nimicnice, pământeşti, şi pe toţi cei care
150
vor această cale, pe toţi cei ce au lepădat iubirea de Dumnezeu, pe toţi cei ce leapădă Sfântul Sânge, cel pentru noi vărsat ca să ne mântuiască de pierzare, ca să ne abată de la calea pe care merge lumea cea fără Dumnezeu pe toţi cei ce au lepădat această dumnezeiască dragoste, pe toţi cei ce au lepădat Sângele lui Hristos şi-l calcă în picioare, apostolul îi numeşte „preacurvari” şi „preacurve”, spunând despre ei următoarele: „Preacurvarilor şi preacurvelor! Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca în plăceri să risipiţi.”
Primim de la Dumnezeu tot ce cerem numai atunci când cerem spre bine, când cerem ceea ce place lui Dumnezeu, când cerem ajutorul Lui în neputinţele noastre iar dacă toată viaţa trăim ca nişte preacurve şi preacurvari faţă de Dumnezeu, iar când ni se întâmplă câte o nenorocire ne amintim de Dumnezeu şi ne rugăm Lui, oare vom primi, oare suntem vrednici, oare am meritat? Bineînţeles că nu! Ştim că şi în război în cumplitul război prin care am trecut nu demult1 toţi se rugau, toţi până la unul: până şi cei ce nu credeau în Dumnezeu, când se apropia primejdia de moarte, începeau să se roage. Vrednic este unul ca acesta să primească potrivit rugăciunii lui? Bineînţeles că nu! Pentru ca Dumnezeu să primească cererea noastră şi să o împlinească trebuie să fim plini de credinţă, să fim curaţi, să avem aşezare a sufletului ca cea a sfinţilor apostoli,
151
către care sunt îndreptate aceste cuvinte ale lui Hristos.
Dumnezeu împlineşte toate cererile celor care slujesc din toată inima Lui şi oamenilor. El împlinea toate cererile apostolilor Săi, cererile marilor sfinţi, celor asemenea Marelui Antonie. Asupra lor s-au împlinit cuvintele lui Hristos: „Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea.”
Prin urmare, dacă vrem să se împlinească asupra noastră acest cuvânt al lui Hristos nu trebuie să fim preacurve şi preacurvari faţă de Dumnezeu: trebuie să fim curaţi şi sfinţi, precum erau curaţi şi sfinţi apostolii.
Nu trebuie să ni se potrivească nici alte cuvinte ale Apostolului Iacov: „Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul: nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână şi apa dulce, şi pe cea amară?” (Iac. 3,10-11). Gurile sfinţilor apostoli, gurile marilor cuvioşi, gurile marilor ierarhi întotdeauna revărsau doar apă dulce, harică; nu auzea de la ei lumea cuvinte putrede, cuvinte deşarte. Niciodată nu curgea împreună cu apa dulce apă amară apa blestemelor, vărsată de necurate guri.
Să ţineţi minte asta, acesta să vă fie criteriul după care judecaţi în privinţa oamenilor. Dacă vedeţi om a cărui gură varsă ba vorbe bune, ba vorbe de mânie şi de blestem, vorbe de înverşunare, depărtaţi-vă de el şi să ştiţi că inima lui este
152
necurată, să ştiţi că el este departe de ceea ce trebuie să fie creştinul. Să ştiţi că având împărtăşire cu un asemenea om vă veţi strica şi voi, fiindcă împărtăşirea cu cei stricaţi nu rămâne niciodată fără urmări şi voi vă veţi strica, veţi deveni asemănători celor din ale căror guri curg în acelaşi timp şi apă dulce, şi apă amară.
Noi nu trebuie să fim aşa, noi trebuie să ţinem minte întotdeauna pilda dată de sfântul Efrem Sirul: acesta compară sufletul cu un burete care a fost băgat într-un vas cu oţet şi care s-a îmbibat tot de oţet, după care nu mai este nimic de făcut: oricât ai turna asupra buretelui vin scump, el tot plin de oţet rămâne; şi, dimpotrivă, dacă afunzi buretele în vin scump, el se îmbibă tot de vinul acela şi orice necurăţie pe care am încerca s-o adăugăm în burete nu va fi primită de acesta, fiindcă în el nu mai poate încăpea nimic altceva.
Tot aşa şi inima noastră trebuie să fie plină-ochi de cuvintele bune ale Evangheliei, ale poruncilor lui Hristos. Ne este greu să ajungem la treapta pe care inima noastră este plină numai de cele curate şi sfinte: pentru aceasta trebuie să nu mai fim în stare să primim nimic altceva, nici un lucru stricat numai să nu intraţi în împărtăşire cu cei ale căror guri ba fac rugăciune, ba varsă blesteme; mergeţi la oamenii curaţi, ale căror guri varsă doar apă dulce: cu aceştia veţi fi curaţi.
153
Despre stăruinţa în rugăciune
Aţi auzit în Evanghelia de astăzi pilda Domnului: „într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina, şi era în cetatea aceea o văduvă, care venea la el, zicând: «Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu.» Şi un timp n-a voit, dar după acestea a zis întru sine: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă supere.» Şi a zis Domnul: «Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând»” (Lc. 18, 2-8).
Domnul întârzie, de multe ori întârzie să ne apere. Domnul adeseori întârzie să ne împlinească dorinţele, cererile, dar numai întârzie, fiindcă Domnul a zis: „Zic vouă că le va face dreptate în curând.” S-ar părea că avem aici o anumită contradicţie: „întârzie să apere”, iar aici: „va face dreptate în curând”.
154
Ce înseamnă asta? în primul rând, că în ochii lui Dumnezeu vremurile şi curgerea lor sunt cu totul altfel decât în ochii omeneşti. Auziţi în Psalmii lui David: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja de noapte” (Ps. 89, 5). La Dumnezeu, o mie de ani sunt ca o zi: ceea ce nouă ni se pare îndelung e foarte scurt în ochii Lui.
De ce întârzie atât de des Domnul să împlinească dorinţele celor ce strigă către El ziua şi noaptea? Fiindcă ne învaţă să răbdăm, educă în noi răbdarea. Răbdarea este o mare virtute creştinească. În mare răbdare s-au nevoit cu zecile de ani toţi cuvioşii, toţi sihastrii, toţi pustnicii; cu zecile de ani s-au rugat lui Dumnezeu. V-am spus zilele trecute că Sfântul Antonie cel Mare s-a rugat un an întreg să-i descopere Domnul destinele sufletelor omeneşti după despărţirea de trup iar asta era, bineînţeles, o mult mai mică dorinţă a sa decât cele pentru care se ruga lui Dumnezeu fără încetare: sfinţirea sufletului său, inimii sale, iertarea păcatelor sale; şi dacă numai ca să afle care e soarta sufletelor omeneşti dincolo de mormânt s-a rugat un an întreg, fireşte că mult mai îndelung se ruga pentru lucrurile cele mai însemnate.
Toţi sfinţii petreceau cu zecile de ani în rugăciune statornică. Cuviosul Serafim din Sarov s-a rugat stând pe piatră o mie de zile şi o mie de nopţi. Asta nu e statornicie în rugăciune? Asta
155
nu e răbdare, nu e nădejde fără margini în Dumnezeu, nădejde care niciodată nu se împuţinează, niciodată nu se răceşte? Tocmai cu atâta osârdie şi stăruinţă trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu.
Mare sfinţire a sufletelor nu putem căpăta de la prima cerere, fiindcă Domnul ne educă răbdarea. El ne învaţă să nu credem că vom primi prea curând ceea ce-I cerem.
Despre răbdare, despre marea ei însemnătate veţi găsi multe în Sfânta Scriptură. Sfântul Apostol Iacov spune aşa: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea, răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (Iac. 1, 2-4).
Vedeţi, sfântul apostol pune pe seama răbdării o lucrare desăvârşită: răbdarea ne duce la desăvârşire. Să ştiţi aceasta şi niciodată să nu credeţi că de la prima rugăciune, de la prima cerere veţi primi de la Dumnezeu tot ce cereţi: trebuie să meritaţi, să meritaţi prin statornicia rugăciunii, prin statornicia nădejdii în Dumnezeu, prin statornicia credinţei în faptul că Domnul nu vă va refuza dacă vă veţi ruga Lui neabătut, neobosit. Trebuie să credeţi în asta, trebuie să ştiţi că este neapărată nevoie să vă rugaţi lui Dumnezeu neabătut, ca această văduvă, care îl ruga pe judecător să o apere. Doar mulţumită stăruinţei cererii sale a primit ceea ce a cerut. Şi noi vom căpăta de la Dumnezeu ceea ce cerem numai atunci când vom cere cu mare răbdare, cu neîmpuţinată nădejde. Trebuie să ţinem minte despre sfânta răbdare că mare este această virtute.
Să nu fiţi repeziţi, să nu fiţi pripiţi atunci când vă rugaţi lui Dumnezeu pentru ceva. Căutaţi răbdarea, căliţi-vă sufletul în ea. „Iar Domnul”, spune Apostolul Pa vel, „să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos” (II Tes. 3,5), şi încă: „Nu lepădaţi, dar, încrederea voastră, care are mare răsplătire, căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa” (Evr. 10, 35-36). Nu părăsiţi, nu părăsiţi nădejdea voastră; cu mare răbdare, neobosit, neabătut rugaţi-vă lui Dumnezeu să uşureze viaţa voastră grea, să curăţească inimile voastre de toată întinăciunea cuibărită în ea.
Despre silirea de sine la virtute
„Vremea este a face Domnului; stricat-au legea Ta” (Ps. 118, 126). Venit-a cum nu se poate mai mult vremea când este de trebuinţă a face Domnului, a aduce lui Dumnezeu slavă şi cinste, că „au stricat legea Ta” cu totul au stricat-o. „Pentru aceasta, iubit-am poruncile Tale mai mult decât aurul şi topazul. Pentru aceasta, către toate poruncile Tale mă îndreptam, toată calea nedreaptă am urât” (127-128).
Tocmai atunci când au stricat legea Domnului trebuie ca oamenii a căror inimă nu poate răbda aceasta să iubească din toată inima poruncile lui Hristos mai mult decât aurul, mai mult decât pietrele scumpe, şi către toate poruncile lui Hristos, până la una, să-şi îndrepteze inima, trebuie să urască toată nedreptatea.
Ei bine, asta să ţineţi minte: că toate poruncile lui Hristos trebuie iubite şi trebuie să ne luăm ca scop împlinirea tuturor poruncilor lui Hristos, fiindcă oricine împlineşte numai prima, a doua, a treia poruncă, dar nu le împlineşte pe toate, vinovat este de stricarea întregii legi.
158
Dacă toate poruncile le va împlini, dar pe una nu o va împlini, vinovat este de stricarea întregii legi. Foarte înfricoşător este acest lucru: asupra noastră stă datoria de a împlini toate poruncile legii lui Dumnezeu.
Uşor este acest lucru? Nu, nu este uşor, ci e foarte greu, şi pe oricare creştin care porneşte pe calea lui Hristos, care caută spre împărăţia lui Dumnezeu, care spre aceasta îşi îndreaptă ochii, îl aşteaptă mari greutăţi: trebuie să se trudească neîncetat, să se trudească asupra inimii sale. Inima noastră e ca un cal neînvăţat, nărăvaş, care trebuie strunit, trebuie lovit cu biciul, căruia nu i se poate da libertate, care trebuie ţinut strâns în frâu. Inima năzuieşte spre libertate, năzuieşte spre tot ce cere trupul, spre tot ce cer patimile, iar sarcina noastră este de a înfrâna această inimă nesupusă.
Pentru aceasta e nevoie de trudă mare, statornică, neabătută: trebuie să ne silim spre împlinirea poruncilor legii lui Hristos, trebuie să ne silim inima să împlinească nu voia sa, ci numai ceea ce cer poruncile.
Or, poruncile ce cer de la noi? Să fim milostivi, să fim milosârdnici, să fim buni. Însuşi Domnul Iisus Hristos a zis: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc. 6, 36).
Ce pildă de urmat a pus El înaintea noastră? Milostivirea lui Dumnezeu însuşi. Asta înseamnă că trebuie să ne silim întotdeauna pe noi înşine,
159
să ne silim întotdeauna inima spre milostivire da, să ne silim, să ne silim să fim milostivi, să ne silim să-i miluim pe cei nefericiţi, să nu ne întoarcem inima de la suferinţă.
Trebuie să mergem acolo unde oamenii suferă, unde este nevoie de ajutor. Întoarceţi-vă inimile de la locurile unde e veselie, unde e bucurie, unde-i săltare, unde se dansează; întoarceţi-le de acolo şi îndreptaţi-le spre locurile unde-i amar şi suferinţă, şi când veţi vedea pe cineva dintre cei ce suferă, dar inima nu se înclină spre milostivire, să vă siliţi să faceţi lucrul milostivirii. Toţi să luaţi seama la voi înşivă: dacă vreodată limba voastră va începe să grăiască minciună, îndată să vă daţi seama ce faceţi, îndată să vă ţineţi gura, îndată să vă amintiţi că pentru minciună este gătit loc în lacul ce arde cu foc şi pucioasă, unde va fi diavolul cu îngerii lui. Dragostea, sfânta dragoste e scopul cel mai însemnat al vieţii, şi spre dragoste trebuie să ne silim. E greu, e foarte greu să iubeşti oamenii, fiindcă oamenii au multă răutate, multe lucruri respingătoare, multă nedreptate, însă voi siliţi-vă să-i iubiţi, siliţi-vă: ţineţi minte că Dumnezeu este dragoste, ţineţi minte că fără dragoste ne e închisă calea în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă oamenii vă necăjesc, vă înjosesc, dacă îşi bat joc de voi, aduceţi-vă aminte că trebuie să îndurăm cu blândeţe şi cu smerenie aceste jigniri, aceste înjosiri, şi să vă abţineţi de la vorbe rele.
160
Siliţi-vă inima să îndure înjosirile ca pe ceva cuvenit, ca pe ceva meritat, fiindcă toţi am meritat să fim înjosiţi, fiindcă toţi suntem foarte păcătoşi. Chiar dacă sunteţi înjosiţi pe nedrept, ţineţi minte că în voi sunt multe lucruri pentru care aţi meritat înjosire, dar n-aţi fost înjosiţi, şi primiţi înjosirea cea nedreaptă ca pe ceva cuvenit.
Domnul a zis: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Or, voi nu căutaţi, oare, cu toţii tihna sufletească? Oare nu asta este comoara cea mai de preţ tihna conştiinţei, tihna sufletului, tihna adâncă, netulburată de nimic? Aşadar, dacă vreţi tihnă, ţineţi minte cuvintele lui Hristos: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”, şi când vă veţi învăţa cum să dobândiţi blândeţea şi smerenia va veni tihna în sufletele voastre.
Siliţi-vă să fiţi blânzi de fiecare dată când vreţi să spuneţi o vorbă rea, ţineţi minte îndatorirea de a fi blânzi, smeriţi, şi răspundeţi cu vorbe blânde.
Întotdeauna şi mai mult decât orice ţineţi minte că smerenia e lucrul care fereşte cel mai mult sufletul nostru de toate cursele drăceşti şi când veţi începe să vă comparaţi cu alţii, pe care îi socotiţi nedemni de respect, vrednici de dispreţ, mult mai prejos de voi, amintiţi-vă că voi tocmai voi trebuie să vă socotiţi mai răi decât toţi, mai nevrednici decât toţi; gândiţi-vă
161
la lecţia pe care a primit-o Marele Antonie de la Dumnezeu.
Când ajunsese deja la mare desăvârşire, a auzit glas de la Dumnezeu: „Antonie, nu ai atins încă desăvârşire ca a cizmarului Filip din Alexandria.” Sfântul Antonie s-a pregătit şi a făcut calea lungă până la Alexandria, l-a găsit acolo pe cizmarul Filip şi l-a întrebat: „Frate, spune-mi cu ce ai meritat mila lui Dumnezeu, ce fapte bune ai săvârşit?” Cizmarul s-a mirat şi a răspuns: „N-am nici un fel de fapte bune, atâta doar că seara, când mă culc, şi dimineaţa, când mă scol din pat, îmi zic: «Filipe, în cetatea aceasta mare toţi se vor mântui, fiindcă toţi sunt mai buni decât tine, tu singur vei fi osândit».” Iată cu cine a fost nevoit să se compare Marele Antonie.
Aceasta e o lecţie pentru noi, şi această lecţie stă în aceea că trebuie să ne smerim inima în aşa fel încât niciodată să nu îi socotim pe alţii mai răi, mai nevrednici decât noi, ci pe noi înşine să ne socotim mai răi şi mai nevrednici decât ceilalţi. Ca să ajungem la aceasta trebuie să ne îmboldim mereu inima cu biciul. Când veţi băga de seamă, când veţi pricepe că vă înălţaţi deasupra cuiva, opriţi-vă, amintiţi-vă de nevrednicia voastră şi când vă veţi învăţa să fiţi blânzi şi smeriţi ca Domnul însuşi, atunci va fi odihnă sufletelor voastre.
Sunt oameni care îşi pun drept scop împlinirea unei porunci mai mult decât a celorlalte şi
162
sporesc în asta, rugându-se lui Dumnezeu pentru asta: de pildă, se roagă lui Dumnezeu să îi înveţe să se roage şi dacă cer cu stăruinţă, Domnul, după rugăciunea lor, le dă ceea ce cer şi ei primesc rugăciune adâncă, dar dacă nu se îngrijesc pentru celelalte porunci ale lui Hristos, darul rugăciunii nu rămâne mult timp la ei; în scurtă vreme încetează să se roage, şi Domnul ia de la ei darul.
Ţineţi minte şi iubiţi toate poruncile lui Hristos şi împliniţi-le. Ţineţi minte că a venit „vremea a face Domnului”, că au stricat legea Lui.
Despre cuviosul Martinian
„Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Că vor fi», zice Scriptura, «cei doi un singur trup», iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (I Cor. 6,15-17).
Cuvintele acestea ale Sfântului Apostol Pavel au pătruns în inima acestui cuvios Martinian a cărui pomenire o săvârşim acum au pătruns cu asemenea putere că au pus stăpânire pe toată inima lui. Toate gândurile sale erau concentrate asupra păzirii curăţiei, încât niciodată, niciodată să nu cadă în curvie, căci curvia este ceea ce ne spurcă aşa cum nimic altceva nu ne spurcă.
S-a zis de către Sfântul Apostol Ioan: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el, pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I In. 2,15-16). El spune
164
că în lume totul e poftă a trupului, poftă a ochilor iar curvia este cea mai cumplită dintre toate poftele trupului, este ceea ce ne face josnici ca nişte câini. Toate acestea le-a urât din toată inima sa cuviosul Martinian. La vârsta de optsprezece ani, el a primit călugăria şi a început să ducă viaţă sihăstrească.
Patimile trupului tânăr se învolburau în el, iar el le înăbuşea din toate puterile. Slava nevoinţelor lui s-a răspândit până departe, şi oamenii se minunau că un om atât de tânăr duce o luptă atât de grea cu trupul său dar o femeie stricată, pe nume Zoe, de mare frumuseţe, auzind de cuviosul Martinian, a zis: „Ce este de mirare că îşi păzeşte curăţia, de vreme ce femei nu vede? O să mă duc la el şi o să văd dacă şi-o păzeşte cu adevărat.”
Prin înşelăciune, a reuşit să pătrundă în chilia cuviosului Martinian. S-a îmbrăcat în haine bogate, tot trupul şi l-a parfumat, şi a început să-l tragă pe cuvios la păcat. A zis că este foarte bogată şi l-a rugat să-i devină soţ şi stăpân peste toată averea ei.
Grea ispită a răbdat cuviosul Martinian, şi a biruit-o a biruit în aşa fel că, văzând această biruinţă, până şi inima stricatei de Zoe s-a cutremurat: în faţa ei a aprins foc, a risipit jăraticul pe jos, s-a suit pe el cu picioarele goale şi a zis: „Martiniane, cumplit îţi este focul acesta, dar mult mai cumplit este focul gheenei.” Zoe a fost
165
zguduită, i-a căzut la picioare, i-a cerut s-o ierte şi s-o povăţuiască pe calea mântuirii şi el a trimis-o într-o mănăstire de femei. Acolo, ea s-a nevoit doisprezece ani în cele mai grele osteneli ale postirii şi pocăinţei, şi Domnul a miluit-o: din desfrânata Zoe a devenit cuvioasa Zoe (şi pomenirea ei a fost prăznuită nu demult).
Cuviosul Martinian a mai trecut printr-o încercare grea pe care a biruit-o. Împovărat de slava sfinţeniei sale, a fugit de oameni, alegând drept loc al nevoinţelor sale un ostrov pustiu din Marea Mediterană, şi s-a sălăşluit acolo singur. Un pescar îi aducea când şi când pâine, şi el s-a nevoit acolo vreme îndelungată însă odată, în timpul unei furtuni cumplite, s-a sfărâmat o corabie lângă acel ostrov şi toţi cei de pe ea s-au înecat, în afara unei fete pe nume Fotini, pe care Domnul a izbăvit-o: ea s-a apucat de o frântură din corabie şi a fost aruncată pe ostrov. Când a văzut-o cuviosul Martinian, s-a cutremurat şi a zis: „Nu este cu putinţă să trăim amândoi aici. Rămâi aici, iar eu o să plec.” I-a lăsat pâinea pe care o avea, iar el s-a aruncat în mare, socotind că e mai bine să piară în valurile mării decât să cadă în păcatul curviei. Domnul l-a izbăvit: a ajuns la ţărm pe un delfin care i-a fost trimis în chip minunat, iar Fotiniei i-a adus mai departe pâine acelaşi pescar.
Martinian a trăit vreme îndelungată în nevoinţe, post şi rugăciune, şi a fost rânduit în ceata
166
cuvioşilor. Iată o pildă izbitoare, care sperie mintea, a felului cum Martinian cel mare cu duhul şi alţii asemenea lui se luptau cu acest murdar, urâcios păcat al curviei; iată o pildă a felului cum cuvântul Sfintei Scripturi pune stăpânire în întregime pe inima curată, inima sfântă, şi duce la nevoinţe ce par mai presus de puterile omeneşti. Dacă au fost oameni în stare să stea desculţi pe jăratic, în stare să se arunce în mare, numai să nu cadă în curvie, nu trebuie să ne luptăm şi noi din toată inima cu patimile noastre, să ne luptăm întotdeauna cu poftele trupului, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel? Fiindcă poftele şi patimile ne taie calea spre împărtăşirea cu Dumnezeu.
Dacă nu ne vom lupta cu ea, patima curviei ne va da pe mâna dracilor. Când sufletul nostru se va despărţi de trup, vom trece prin cumplite vămi unde dracii curviei vor putea cere sufletul nostru. Ţineţi minte asta, temeţi-vă totdeauna de patimi, temeţi-vă de poftele trupului vostru, din răsputeri luptaţi-vă cu trupul, cereţi în această luptă ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos.
Epistola Apostolului Iuda
S-a citit acum epistola Sfântului Apostol Iuda. Ea e sobornicească şi, prin urmare, adresată tuturor creştinilor. Ea a fost scrisă pentru că în vechime, în vremurile apostolice, apăruseră deja tot felul de eretici, iar sfântul apostol îi previne pe toţi credincioşii să nu urmeze acestora.
El îşi începe astfel epistola: „Iuda, rob al lui Iisus Hristos şi frate al lui Iacov, celor ce sunt chemaţi, în Dumnezeu Tatăl iubiţi şi de Iisus Hristos păstraţi: milă vouă şi pace, şi iubirea să se înmulţească!” (Iuda 1, 1-2). Tuturor celor sfinţiţi prin Sfântul Botez şi de Iisus Hristos păstraţi: prin ce ne păstrează Domnul Iisus Hristos? Prin foarte, foarte multe. Mai întâi de toate, ne păstrează prin marea Taină a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Său, prin care devenim părtaşi firii Lui dumnezeieşti, îl primim în noi înşine, trăim cu El. Ne păstrează şi dumnezeiasca Lui învăţătură, fiindcă în ea e tot adevărul, în ea ne este arătată calea spre mântuirea noastră.
„Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să
168
vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna” (3). El ne îndeamnă să ţinem cu tărie, neclintit, credinţa care a fost o dată pentru totdeauna sfinţilor iar sfinţi îi numeşte aici, aşa cum îi numea în Epistolele sale şi Sfântul Apostol Pavel, pe toţi creştinii adevăraţi. El îi cheamă pe toţi creştinii să se nevoiască în credinţă: să stea neclintiţi ca munţii pentru credinţa lor, nimănui să nu îi îngăduie să vatăme această credinţă, să o atace. De ce-i previne pe creştini?
El s-a adresat credincioşilor cu această Epistolă „fiindcă s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos” (4). Iată de ce: deoarece încă de pe atunci, încă din vremea lui, s-au strecurat unii oameni de mai înainte rânduiţi osândei veşnice.
Despre ce vorbeşte aici apostolul? Despre primii eretici, cei din vechime: despre Simon Magul, care se dădea drept mare putere a lui Dumnezeu, despre ticăloşii gnostici Vasilid, Nicolae, Marcion. De ce spune că aceşti necuvioşi au născocit şi au venit cu noi ritualuri ritualuri de noapte, la care în loc să se propovăduiască harul lui Dumnezeu învăţau oamenii să se dedea de-a valma desfrânării?
De pe atunci exista această grozăvie, din vremuri atât de vechi. De ce spune sfântul apostol că ei îl tăgăduiau pe singurul Stăpân, Dumnezeu şi Domn al nostru, Iisus Hristos? Fiindcă aceşti eretici nu îl recunoşteau pe Domnul Iisus Hristos drept adevărat Fiu al lui Dumnezeu, una dintre Feţele Sfintei Treimi, fiindcă Trupul Lui îl socoteau a fi nălucă, nu trup omenesc adevărat iar dacă era nălucit Trupul Lui, prin urmare El nu a pătimit pentru păcatele lumii, înseamnă că nu a fost răscumpărare. Asta nu e deplină tăgăduire a Stăpânului şi Dumnezeului nostru, Domnului Iisus Hristos?!
În continuare, sfântul apostol aminteşte cum i-a pedepsit Dumnezeu pe vechii iudei, care ieşiseră din robia Egiptului şi cârtiseră în pustie, pe calea în pământul Canaanului, şi nu numai cârtiseră, ci şi ceruseră să le facă Aaron idol: viţelul de aur; el aminteşte de năpastele cu care i-a pedepsit Domnul pe vechii evrei pentru această apostazie, pentru acest nărav stricat al lor; le aminteşte cum „Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic” (7). „Au umblat după trup străin” asta înseamnă că Sodoma şi Gomora se dedaseră împreunării între bărbaţi şi cu dobitoace şi pentru aceasta „stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic”: la fel va fi şi cu aceşti eretici, cu aceşti „visători care pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc
170
măririle” (8). Ce stăpâniri hulesc, ce măriri hulesc? Pe cei puşi de Dumnezeu în fruntea Bisericii, pe cei puşi de El episcopi pe aceştia îi hulesc, lor nu li se supun.
„Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moisi, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Să te certe pe tine Domnul!»” (9). Noi nu ştim precis ce sfadă a fost între Arhanghelul Mihail şi diavol pentru trupul lui Moisi. O veche povestire apocrifă spune că Arhanghelul Mihail a fost întâi-stătător la îngroparea trupului lui Moisi. Cine l-a îngropat, unde, când nu se ştie. Pesemne că l-au îngropat înşişi îngerii şi atunci satana s-a sfădit cu ei, pretinzând că are drepturi asupra lui Moisi: el îi arăta Arhanghelului Mihail că prorocul Moisi omorâse un egiptean, şi îl hulea pe preamarele proroc. Arhanghelul însă, auzind aceste hule obraznice, nu a răspuns aşa cum răspund de obicei oamenii, nu a răspuns cu vorbe de furie, cu vorbe de osândire, ci i-a spus cu smerenie: „Să te certe pe tine Domnul!”
Iar aceşti eretici defăimau ceea ce nu ştiau; nu se purtau deloc ca Arhanghelul Mihail: ei „defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce ca dobitoacele necuvântătoare ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea” (10). Aşa era în vechime, aşa defăimau aceşti primi eretici ceea ce nu ştiau fiindcă nu ştiau lucrul de căpetenie din Evanghelie, nu pricepeau învăţătura lui Hristos; îşi
171
construiau propria învăţătură, plină de minciună, iar ceea ce e sfânt, ceea ce este de la însuşi Domnul Iisus Hristos, aceea defăimau. Despre ei spune, adresându-se tuturor creştinilor, şi Sfântul Apostol Petru: „Au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi” (II Pt. 2,1).
Oare nu ştiţi cât de mulţi sunt şi acum între noi hulitorii asemeni acestor răi eretici, care ocărăsc numele lui Hristos, cât de mulţi sunt cei ce îl defaimă fără să ştie şi fără să înţeleagă, care defaimă Sfânta Evanghelie fără a o fi citit vreodată, nefăcând decât să urmeze celor de la care au auzit hule şi defăimare? Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi. „Dar voi, iubiţilor, zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră preasfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică” (20-21). Amin.
Cuvânt în ziua Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
„Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Lc. 1, 35).
Cu lumină de negrăit s-a luminat lumea în această zi binecuvântată, zi de descoperire a preaadâncii taine la începutul veacurilor vestită oamenilor întâi-zidiţi de către însuşi Dumnezeu, când au fost izgoniţi din Rai: „Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui” (Fac. 3,15). La această Femeie plină de har, a cărei sămânţă trebuia să sfărâme capul şarpelui, a fost trimis din cer Sfântul Arhanghel Gavriil a fost trimis spre a-i vesti că a venit vremea împlinirii preaadâncii, tainicei prorocii a Isaiei: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Prunc, şi vor numi numele Lui «Emanuil», care se tâlcuieşte: «Cu noi este Dumnezeu»” (Is. 7,14).
Cu frică a stat sfântul arhanghel înaintea celei pe care Dumnezeu a ales-o din tot neamul omenesc, a stat înaintea ei cu uimitoarea, neobişnuita închinăciune:
173
„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!” (Lc. 1, 28). „Plină de har” a numit-o… Care dintre femei a fost numită cândva „plină de har”? Or, pe ea sfântul înger a numit-o „plină de har”.
„Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc. 1, 28). Între toate, între toate femeile care au fost vreodată, care vor fi vreodată, ea este una binecuvântată. Uimitoare, izbitoare închinăciune! Cum a primit-o însă Preasfânta Fecioară? Ea s-a tulburat de cuvintele lui şi cugeta ce fel de închinăciune să fie aceasta. Cum să nu se tulbure auzind asemenea cuvinte neobişnuite, auzind că a fost pusă deasupra tuturor oamenilor, la o înălţime de neatins, că cu ea este Dumnezeu, că este plină de har? Dar ea tăcea, aşa cum a tăcut întotdeauna în viaţa sa, şi tăcerea ei era tăcere sfântă.
Gura ei a fost întotdeauna pecetluită cu pecetea tăcerii harice şi sfinte. Când s-a născut din ea în peştera Betleemului Cel despre Care a vestit acum arhanghelul, când s-a împlinit prorocia cea minunată, ea a tăcut şi atunci, nu a scos strigăte de bucurie şi de săltare; şi, când au venit păstorii iar mai târziu magii de la Răsărit să se închine Pruncului născut din ea, când a auzit că sfinţii îngeri le-au vestit naşterea Mântuitorului lumii, ea tăcea şi doar punea cuvintele acestea uimitoare în inima sa. Chiar şi atunci când a venit cu sfântul bătrân Iosif Logodnicul şi cu Fiul Său, Iisus, Care era atunci în vârstă de doisprezece
174
ani, să se închine în templul din Ierusalim, şi Iisus a rămas pe nebăgate de seamă în templu, iar ei, negăsindu-L, au fost nevoiţi să se întoarcă din cale şi L-au căutat trei zile prin cetate; chiar şi atunci când a auzit cuvintele pe care nimeni nu le putea rosti în afara Fiului lui Dumnezeu: „De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Lc. 2, 49), ea tăcea, însă punea cuvintele acestea uimitoare în inima sa. Chiar şi atunci când stătea la Crucea de pe Golgota, văzând cumplitele pătimiri ale Fiului său, ea nu striga, nu se tânguia, aşa cum stă în firea inimii slabe de femeie. Tăcea. În tăcere îndurerată privea la Fiul său, în timp ce inima ei era sfâşiată de pătimirea cea atât de îngrozitoare cum oamenii nu cunosc. Tăcea…
Ea tăcea şi acum, şi doar cugeta ce închinare ciudată mai e şi aceasta.
Îngerul lui Dumnezeu i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu şi, iată, vei lua în pântece, şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele Lui «Iisus». Acesta va fi mare, şi «Fiul Celui Preaînalt» Se va chema, şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Lc. 1, 30-33).
Ce poate fi mai izbitor decât prevestirea că trebuia să Se nască din ea Cel Ce avea să Se numească „Fiul Celui Preaînalt”, că Acesta va împărăţi peste casa lui Israil în vecii vecilor? Dar de ce a ţinut mai întâi să o liniştească:
175
„Nu te teme, Marie”? Ea nu se temea de el, fiindcă ea însăşi era mai sfântă decât toţi sfinţii. În adâncul inimii sale, ea îşi dădea seama de acest lucru. Poate că i se descoperise de la Dumnezeu că avea să fie mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii. Ea nu se temea de el, ci doar îi asculta cu smerenie, cu minunare, cuvintele. Şi atunci, de ce a zis arhanghelul: „Nu te teme”? Fiindcă ceea ce prevestea el trebuia să îi umple Fecioarei inima de frică.
„Cum voi fi Maică a Celui Ce Se va chema „Fiul Celui Preaînalt”? Cum voi fi Maică a Celui Ce va moşteni tronul părintelui Său, David?” Oare nu este înfricoşător lucrul acesta, oare nu trebuia să i se cutremure inima când auzea asemenea cuvinte?
Iată de ce a zis arhanghelul: „Nu te teme, Marie!” „Oricât de mare, oricât de înfricoşător ar fi lucrul ce se va întâmpla cu tine, tu nu te teme!” Şi inima Mariei s-a liniştit, dar ea a întrebat: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”
Aceasta este o întrebare firească, întru totul firească: „Cum voi fi Maică eu, fecioară curată şi neprihănită? Spune-mi, lămureşte-mă.” Această întrebare a Sfintei Fecioare este cea mai mare dovadă a neprihănirii sale, a pururea-fecioriei sale, fiindcă ea însăşi a dat mărturie că, deşi trăia în casa lui Iosif, care era numit logodnic al ei, ea de bărbat nu ştia, nu bărbat îi era acesta, ci păzitor al fecioriei ei.
176
Ea Ii dăduse de multă vreme lui Dumnezeu legământ de pururea-feciorie, şi Iosif Logodnicul n-avea cum să nu ştie lucrul acesta. După legea lui Moise, nici un legământ al femeii măritate n-avea putere dacă nu era întărit de bărbatul ei. Această lege era ştiută de Iosif, el nu avea cum să nu ştie de legământul Fecioarei Maria, şi îl întărise. Ţineţi, deci, minte lucrul acesta cei care îndrăzniţi să vă îndoiţi de pururea-fecioria Maicii lui Hristos, ţineţi-l minte!
Dar îngerul ce i-a răspuns la această întrebare atât de firească? I-a răspuns cu spuse care ne aruncă în uimire şi în cutremur: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Lc. 1, 35). Să ţină minte asta toţi cei ce în trufia minţii lor, în ataşamentul lor faţă de ceea ce e obişnuit, firesc, nu vor să creadă în neprihănita zămislire a Mântuitorului de către Preasfânta Fecioară Maria, să ţină minte că însuşi îngerul a spus asta. Ce, puţine sunt, oare, lucruri tainice şi neînţelese în natură şi în viaţa noastră? Nesfârşit, nesfârşit de multe sunt lucrurile neînţelese, nesfârşit de multe sunt cele tainice, neştiute de către noi, cele ce niciodată nu pot fi desluşite de către noi şi niciodată nu vor fi cunoscute, prin însuşi faptul că sunt tainice şi că mintea noastră e mărginită. Sfântul Filaret al Moscovei a spus vorbe adânci despre felul cum trebuie să privim cele tainice şi neînţelese:
„întâlneşti în credinţă ceva de neînţeles? Nu te
177
grăbi să iscodeşti ori să te împotriveşti, ci în tăcere primeşte cuvântul credinţei şi cu răbdare aşteaptă vremea când Cel Ce grăieşte în pilde te va învrednici de lămurirea lor prin cuvânt şi cercare.”
Evlavie şi smerenie ne trebuie ca să plecăm capul mândru în faţa celor de nepătruns, în faţa celor tainice. Oamenii zic: „Ce minune mai e şi asta, neprihănita zămislire a lui Hristos? Nu există minuni.” Or, Augustin, marele ierarh şi profundul gânditor din vechime, a spus cuvinte foarte înţelepte: „Minunea se bate cap în cap nu cu natura, ci cu cunoştinţele noastre despre natură” iar cunoştinţele noastre despre natură sunt extrem de reduse, oricât de mari ni s-ar părea nouă; şi, dacă găsim ceva ce pare a contrazice legile naturii, nu trebuie să declarăm cu obrăznicie că lucrul cu pricina e imposibil.
Aşadar, Preasfânta, plecându-şi cu smerenie capul, lua aminte la Arhanghelul Gavriil.
Ce le voi spune celor care nu vor să fie smeriţi, celor ce cred numai în ştiinţă? Ce le voi spune acelora dintre voi care sunt formaţi în ştiinţele exacte şi nu vor să creadă ceea ce contrazice faptele stabilite de ştiinţele naturii? Le voi spune: „Când aţi făcut cunoştinţă pentru prima dată cu partenogeneza1, oare nu v-a şocat această excepţie atât de neobişnuită de la legile naturii, potrivit cărora toate fiinţele se înmulţesc bisexuat?”
178
Uimirea a trecut însă repede. Ştiinţa spune: „Acesta este un fapt: aşadar, este adevărat”, şi uimirea s-a potolit, şi îndoiala a trecut. Întrebaţi-i pe cei care cunosc ştiinţa embriologică, ce studiază cum se dezvoltă produsul de concepţie în pântecele mamei: oare le este clar prin care forţe se petrec uluitoarele procese de transformare a ovulului în organism viu? Oare savanţii pot să spună că embriologia poate explica tainele săvârşite de puterea dumnezeiască în pântecele mamei când se zămisleşte o nouă fiinţă? Să explice în ce fel apare duhul omenesc în pântecele mamei. Ei nu sunt în stare să explice asta, şi niciodată nu vor explica.
Ştiţi că zămislirea are loc pe calea unirii a două celule sexuale: spermatozoidul şi ovulul. Ştiţi că aceste celule sunt de dimensiuni microscopice. Explicaţi-mi cum două celule sexuale de dimensiuni microscopice pot, contopindu-se, să cuprindă toată nemăsurata, nenumărata bogăţie a însuşirilor fizice şi psihice moştenite de fiinţa ce se dezvoltă dintr-un ovul fecundat. Să explice savanţii cum în această celulă mică poate încăpea tot: şi toate însuşirile fizice, trupeşti, şi toate obiceiurile, gesturile tatălui sau mamei, transmise copiilor lor. Cum şi unde pot încăpea în această celulă însuşirile sufleteşti moştenite de copii de la părinţii lor?
Eu voi spune că şi în asta e o taină de nepătruns. Pentru noi, cei care credem în Dumnezeu,
179
este limpede că totul e zidit de Dumnezeu şi cârmuit de legile pe care El le-a dat. Peste toate împărăţeşte Sfântul Duh: totul se face în lume, totul se petrece în lume, totul trăieşte în lume doar prin lucrarea Sfântului Duh şi dacă Duhul Sfânt a stabilit legile pe care le studiază ştiinţa, de ce n-ar trebui să credem noi că prin puterea Duhului Sfânt se poate săvârşi şi ceva nemăsurat mai mare decât ceea ce ştie ştiinţa? Făcătorul lumii nu are, oare, libertate, nu are stăpânire să schimbe şi înseşi legile naturii? Sigur că poate, sigur că are stăpânire!
Să ne înclinăm, dar, cu credinţă adâncă înaintea cuvintelor Arhanghelului Gavriil către Sfânta Fecioară: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri: pentru aceea, şi Sfântul Care Se va naşte din tine «Fiul lui Dumnezeu» se va chema”, tocmai fiindcă aceasta a fost naştere prin puterea şi pogorârea Sfântului Duh, tocmai fiindcă Sfântul Cel născut „Fiul lui Dumnezeu” avea să se cheme.
Iată ce a auzit lumea în această zi binecuvântată. Iată ce s-a vestit de către Sfântul Arhanghel. Iată cum a început preamarea lucrare a mântuirii neamului omenesc. Iată cum s-a petrecut zămislirea Domnului Iisus Hristos în neprihănitul pântece al Fecioarei Maria.
Să urmăm, deci, şi noi sfintei ei tăceri; să ne închidem gurile când vor da să iasă din ele cuvinte de necredinţă, cuvinte de îndoială; să tăcem aşa
180
cum ştia să tacă Sfânta Fecioară. Din toată inima să credem în neprihănita zămislire a Domnului Iisus şi din toată inima să o proslăvim pe Fecioara Sfântă, Maica Preacurată a Domnului nostru Iisus Hristos.
Rugaţi-vă pentru toate lucrurile de care aveţi nevoie
Unii dintre voi se tulbură, cugetând în sinea lor: „Cum voi cuteza să vin la Marele şi înfricoşătorul Dumnezeu cu rugăciunea mea cu rugăciune pentru necazurile şi supărările de zi cu zi? Cum voi cuteza să-L tulbur pe Marele Dumnezeu cu măruntele mele nevoi, cu măruntele mele suferinţe? Cum voi cuteza să înalţ cerere pentru toate astea?”
Cine crede aşa, greşeşte. De ce greşeşte? Fiindcă Dumnezeu Se îngrijeşte de toţi oamenii. Lumea a fost zidită prin revărsarea iubirii dumnezeieşti. Iubirea lui Dumnezeu este energie duhovnicească, mare, preţioasă putere, de la care şi-au primit începutul toate celelalte puteri, toate formele energiei fizice: şi energia luminoasă, şi cea calorică, şi cea electrică, toate sunt de la această energie duhovnicească, de la iubirea lui Dumnezeu. Şi dacă iubirea lui Dumnezeu a făurit întreaga lume, dacă Dumnezeu, după terminarea fiecăreia dintre cele şase zile ale Facerii, a cuprins cu privirea tot ce a zidit şi a zis că sunt
182
bune toate, dacă aşa stau lucrurile, credeţi că tot acest bine pe care El l-a făcut a rămas lipsit de grija Lui? Iubirii îi stă în fire să poarte de grijă de cel spre care este îndreptată. De toţi cei pe care îi iubim avem grijă, ne îngrijim de ei iar Dumnezeu iubeşte lumea pe care a făcut-o.
Şi atunci, cum să credem că Domnul, iubind lumea, a lăsat-o de izbelişte, că nu poartă grijă de ea!? Bineînţeles că are grijă de întreaga lume; bineînţeles că toată lumea se află sub pronia Lui. Domnul are grijă şi de sfinţii îngeri, chiar şi de duhurile rele, a căror răutate o ţine în frâu. Domnul are grijă de toată natura, de nenumăratele lumi care ne luminează pe cerul nopţii ca stele mai mult sau mai puţin strălucitoare. Domnul are grijă şi de toată natura pământească, de tot ce a întocmit El pe pământ, are grijă şi de făpturile pământeşti: de toate păsările, de toate fiarele, de toate dobitoacele spre toate este îndreptată dragostea Lui. Dacă aşa stau lucrurile, dacă pe dobitoace, fiare şi păsări le iubeşte Dumnezeu şi ele trăiesc şi se hrănesc datorită purtării Lui de grijă, se poate crede, oare, că omul, cea mai înaltă zidire a lui Dumnezeu, este lipsit de această grijă, de această dragoste? Bineînţeles că nu, fiindcă omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar asta este o foarte mare vrednicie. Bineînţeles că Domnul are grijă şi de fiecare dintre noi nu numai de popoare şi ţări întregi, ci şi de fiecare om. Ştiţi, doar, că toţi avem câte un înger păzitor,
183
trimis nouă de Dumnezeu, care întotdeauna ne îndreaptă calea spre bine, ne învaţă la dreptate şi ne fereşte de tot răul. Cum s-ar putea crede că Dumnezeu este nepăsător faţă de toate nevoile noastre? Toate cele prin care trăieşte omul toate grijile, toate necazurile şi suferinţele noastre, toate nevoile noastre, chiar şi cele mai mici intră în alcătuirea vieţii noastre duhovniceşti, fiindcă toate frământările noastre, toate nevoile noastre îşi lasă urma în viaţa duhului nostru iar de vreme ce aşa stau lucrurile, ele sunt însemnate şi în ochii lui Dumnezeu, fiindcă scopul vieţii fiecărui om stă în a deveni curat, sfânt.
Aşadar, tot ce împiedică viaţa duhului, tot ce-l întunecă, tot ce abate duhul nostru de la calea binelui nu îi poate lăsa nepăsători pe Dumnezeu şi pe îngeri. Domnul ştie cât de însemnate sunt pentru noi toate frământările noastre, toate suferinţele şi nevoile noastre, şi de aceea Se îngrijeşte pentru toate, fiindcă iubirea Lui faţă de oameni este nemăsurată şi nemărginită. Domnul Se îngrijeşte în primul rând şi mai presus de orice pentru oamenii vrednici, care năzuiesc spre dreptate, iar pe cei ce leapădă calea virtuţilor, pe cei ce s-au împotmolit în păcate, în fărădelegi, în necinstirea de Dumnezeu şi în nelegiuiri, Domnul îi părăseşte, de la ei se depărtează cu lacrimi îngerul păzitor, lăsându-i în soarta lor cea rea.
De faptul că Domnul poartă grijă de toţi drepţii auziţi, ştiţi, de multe ori auziţi din cuvintele
184
Sfintei Scripturi, din cuvintele Psalmilor lui David. „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor” (Ps. 33, 16). El aude şi primeşte rugăciunea fiecăruia dintre noi. Ştiţi şi alte cuvinte, din Psalmul 102: „Iar mila Domnului în veac şi până în veac asupra celor ce se tem de El” (17). Domnul, Cel milostiv, păzeşte tot ce-i bun: „Păzeşte Domnul pe toţi cei ce-L iubesc pe El şi pe toţi păcătoşii îi va pierde” (Ps. 144, 20). „Păzeşte Domnul”: ni s-a spus limpede acest lucru.
Şi Sfântul Apostol Petru întăreşte asta, spunând că, de bună seamă, „ştie Domnul să scape din ispită pe cei binecinstitori, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (II Pt. 2, 9). Ştie Domnul, şi păzeşte totul. El
ştie că nevoile vieţii noastre şi necazurile noastre sunt foarte însemnate în viaţa noastră duhovnicească, drept care nici una dintre măruntele noastre nevoi, nici unul dintre micile noastre necazuri nu-L poate lăsa nepăsător pe Dumnezeu.
Aşadar, rugaţi-vă totdeauna lui Dumnezeu pentru tot ce vă trebuie, netulburându-vă de gândul că nu este lucru vrednic de El a-I înălţa rugi pentru nevoile voastre de zi cu zi. Ca nişte copii mici, întindeţi-vă spre Dumnezeu mâinile, rugaţi-vă întotdeauna pentru toate fără de tulburare, cereţi ceea ce vă face trebuinţă cu încredere copilărească, aşteptând ajutor în tot ce nu este împotriva voii lui Dumnezeu.
185
Despre împrăştierea la rugăciune
De multe ori m-au întrebat şi mă întreabă oamenii cum să înveţe să se roage, cum să scape de împrăştiere în timpul rugăciunii. Ei spun că la rugăciune totul distrage şi împrăştie mintea, chiar şi o rază de lumină ce cade pe icoană, că distrage de la rugăciune chiar şi solemnitatea slujirii arhiereşti. Zic: „Nu ne putem concentra, nu ne putem ruga cum trebuie.” Şi-mi cer să îi învăţ.
Simplu să fie oare? Nu, nu este deloc dar deloc simplu, fiindcă ce cer ei să fie învăţaţi? Cea mai mare şi cea mai anevoioasă dintre toate lucrările omeneşti fiindcă ce este rugăciunea, rugăciunea adevărată? Este împărtăşire nemijlocită a duhului omenesc cu Dumnezeu.
Ei bine, dacă aşa veţi înţelege rugăciunea, vă voi da răspunsul de temelie şi cel mai însemnat la întrebarea cum să scăpaţi de împrăştiere: o să vă spun că, dacă rugăciunea este împărtăşire cu Dumnezeu, trebuie să fiţi vrednici de această împărtăşire, să fiţi în stare de ea. Or, omul aflat mereu în deşertăciunea lumească, omul care foarte rar îşi aduce aminte de Dumnezeu, care s-a împotmolit în patimi, pofte şi păcate, oare poate intra cu uşurinţă în împărtăşire cu Dumnezeu?
împărtăşirea cu Dumnezeu cere o nevoinţă foarte mare, cere ca toate gândurile noastre, toate năzuinţele noastre să fie concentrate asupra a ceea ce este preaînalt, asupra a ceea ce este sfânt, să fie îndreptate spre Dumnezeu. Învaţă rugăciunea rugăciunea adâncă, sinceră doar cei ce îşi îndreaptă mereu gândurile, năzuinţele, către Dumnezeu, doar cei care se străduie din răsputeri să scape de deşertăciunea lumească, de grijile zilnice, doar cei care îşi rezervă multă vreme ca să citească Sfânta Scriptură, să citească scrierile Sfinţilor Părinţi, fiindcă numai cel ce face poruncile Lui ajunge aproape de Hristos, numai pe unul ca acesta îl numeşte Domnul prieten al Său. Tocmai acesta este răspunsul de temelie: trebuie să năzuim spre sfinţenie, trebuie să năzuim să ne întoarcem toate gândurile, pe cât ne stă în putere, să ne întoarcem duhul spre Dumnezeu.
Filosofii profunzi, savanţii profunzi, ale căror gânduri erau întotdeauna fixate asupra celor mai importante probleme ale existenţei, asupra problemelor ştiinţifice dificile, erau întotdeauna concentraţi. Gândurile lor sunt ţintuite de problemele acestea şi nu se împrăştie, gândurile lor nu rătăcesc peste tot gândurile lor rămân asupra acelor lucruri importante cărora ei şi-au dedicat viaţa. Ei sunt întotdeauna concentraţi, şi trebuie să facem şi noi la fel: aşa cum ei îşi concentrează întreaga gândire,
187
toate năzuinţele lor,asupra problemelor înalte de filosofie şi de ştiinţă, tot aşa şi noi, dacă vrem să fim în împărtăşire cu Dumnezeu, trebuie să vieţuim în Dumnezeu, gândurile noastre trebuie să fie îndreptate întotdeauna spre cele preaînalte. Pentru asta plecau în codri sălbatici, în pustii, oamenii tari cu duhul şi plini de iubirea de Dumnezeu, care voiau să înveţe şi au învăţat rugăciunea, fiindcă ei înlocuiau gândurile pământeşti cu gânduri la Dumnezeu, viaţa şi-o îndreptau spre atingerea desăvârşirii duhovniceşti.
Oamenii care nu merg deloc pe această cale, ci trăiesc mereu în deşertăciunea lumească, se plâng: „Oricât m-aş strădui, nu-mi iese rugăciunea, tot timpul mă împrăştie” Ei ajung la concluzia că de vreme ce nu le iese nimic nu merită să se străduie: „înseamnă că aşa sunt eu, că nu pot să fiu liber de împrăştiere, de rătăcirea gândurilor.”
Mulţi se scuză prin nedesăvârşirea firii noastre. Asta e ca şi cum cineva care nu ştie să înoate s-ar arunca în apă şi, nefiind în stare să se menţină la suprafaţă, şi-ar spune: „Corpul meu este mai dens decât apa, nu pot să mă menţin. Păi, ce să-i fac, aşa este natura corpului meu, e imposibil să înot, prin urmare nici n-am de ce să mă mai strădui.” Nu e absurdă o astfel de gândire? Ce, nu sunt atâţia oameni care pot foarte bine să înoate şi să se menţină la suprafaţa apei? Problema e că cei cu pricina nu vor să înveţe să înoate.
188
Prin urmare, să termine cu învinuirea naturii atunci când se împrăştie la rugăciune. Nu natura e vinovată, ci lipsa dorinţei de a-şi concentra duhul la rugăciune.
Sfântul proroc David a zis: „Fericit bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima lui a pus” (Ps. 83, 6). Fericit bărbatul ce are ajutor de la Dumnezeu. De ce are ajutor? Fiindcă în inima lui a pus suiş, fiindcă a pus ca scop al inimii sale să se ridice tot mai sus către Dumnezeu. Bine este de unul ca acesta: el va primi ajutor de la Dumnezeu, va primi şi puterea rugăciunii. Vai de cel care nu suie cu inima sa, care nu se teme că inima lui se lasă tot mai jos, se umple cu patimi tot mai josnice şi mai rele! Unul ca acesta nu va avea ajutor de la Dumnezeu, nu va fi în stare să se roage.
Sfântul proroc Ieremia spune: „Până când se vor sălăşlui în tine cugete necredincioase?” (Ier. 4, 14). Ei bine, tocmai aceasta e nevoia cea mai însemnată: trebuie să izgonim toate gândurile necredincioase din inima noastră şi câte gânduri pătimaşe avem, şi cât de încet izgonim aceste gânduri din inimă! Iar dacă inima noastră este plină de gânduri pătimaşe, cum vom putea să ne rugăm?
Vedeţi? Împrăştierea la rugăciune e rezultatul faptului că inima nu se înalţă întotdeauna, de dimineaţa până seara, către Dumnezeu, că oamenii nu şi-au pus drept scop al vieţii lor suişul
189
spre Dumnezeu şi nu bagă de seamă că nu suie spre Domnul, ci se coboară tot mai jos.
Tocmai de aceea nu avem rugăciune. Există o mare rugăciune, care e socotită a fi rugăciunea cea mai însemnată şi mai de temelie pentru monahi, pe care aceştia o fac cu metanii mari sau mici: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Această rugăciune are o putere uriaşă, şi cine se deprinde cu ea, cine o repetă mereu, primeşte negreşit har de la Dumnezeu şi învaţă să se roage dar, când îi sfătuiesc să înceapă cu această rugăciune, oamenii încearcă, după care se lasă repede şi spun: „Repetăm rugăciunea mecanic, dar nu vedem nici un folos de pe urma ei.” Ei vor să primească repede, vor să primească imediat folos, nu îşi dau seama că a primi marea capacitate de a te ruga poţi doar printr-un îndelungat efort duhovnicesc şi fizic, că nimeni nu reuşeşte asta imediat.
Unii se plâng chiar că slujba arhierească îi împrăştie: „Ce se tot schimbă arhiereul?” Cum adică se schimbă? Oamenii aceştia nu îşi dau seama ce vorbesc. Bineînţeles că nu se schimbă deloc, ci doar vedeţi că de pe arhiereu se scoate de mai multe ori omoforul, după care i se pune la loc. Ce înseamnă asta şi de ce se face?
Dacă veţi şti lucrul acesta nu veţi mai spune că arhiereul „se schimbă”, nu vă veţi tulbura, nu vă va mai încurca scoaterea şi punerea omoforului. Acesta este cel mai însemnat dintre veşmintele arhiereşti.
190
Toate sfinţitele veşminte au o însemnătate aparte, şi omoforul simbolizează oaia cea rătăcită, pe care Domnul a găsit-o în pustie şi a luat-o pe umerii Săi. Omoforul simbolizează această îndatorire a arhiereului păstor al lui Hristos de a afla şi de a purta pe umerii săi oile rătăcite. Arhiereul îl închipuie prin sine pe însuşi Domnul Iisus, dar de-a lungul Liturghiei sunt momente când însuşi Hristos Se arată, parcă, înaintea noastră.
Astfel, când se citeşte Evanghelia, parcă îl auziţi pe însuşi Domnul Iisus. El parcă S-ar arăta înaintea noastră de aceea, arhiereul trebuie să-şi scoată semnul cel mai înalt al vredniciei sale arhiereşti, care e omoforul. Prin aceasta, el îşi arată smerenia faţă de Hristos. De asemenea, când se săvârşeşte vohodul mare, discul cu pâinea binecuvântată şi potirul cu vin îl simbolizează pe Domnul Care merge la patimi şi arhiereul, întâmpinându-L pe Hristos în uşile împărăteşti, primind de la preot şi diacon potirul şi discul, este dator să-şi scoată omoforul.
Şi atunci când vine cel mai important moment al Tainei Euharistiei, când arhiereul rosteşte marile cuvinte ale lui Hristos: „Luaţi, mâncaţi: acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor, şi: Beţi dintru acesta toţi: acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28), când binecuvântează
191
pâinea şi vinul, chemând Duhul Cel Sfânt, cu a Cărui putere pâinea şi vinul se prefac în adevăratul Trup şi Sânge ale lui Hristos, atunci el, săvârşind marea Taină, trebuie să fie în toată plinătatea veşmintelor sale sfinţite. După ce Taina s-a săvârşit, trebuie să îşi scoată omoforul, fiindcă însuşi Hristos este aici aşadar, episcopul trebuie să îşi scoată omoforul.
Nu avem schimbare a veşmintelor, ci acţiuni sacre cu profundă semnificaţie simbolică. De aceea, să nu vă tulburaţi de măreţia şi solemnitatea slujirii arhiereşti; ea nu vă împiedică să vă rugaţi dimpotrivă, pe cei care pricep marele înţeles al Liturghiei îi duce la rugăciune adâncă.
Nu vă încurcă decât continua rătăcire a gândurilor, fiindcă vă aflaţi într-o continuă deşertăciune lumească şi vă concentraţi mult prea puţin duhul asupra celor mai importante, mai mari şi mai sfinte lucruri. Ei bine, să pricepeţi cât de greu este să înveţi să te rogi; să pricepeţi că la rugăciunea liberă de împrăştiere, liberă de rătăcirea gândurilor, ajung doar sfinţii. Pătrundeţi-vă, deci, de smerita conştiinţă a faptului că rugăciunea voastră este slabă fiindcă sunteţi departe de sfinţenie.
Rugaţi-vă sincer, ca nişte copii mici, aşa cum puteţi. Hristos aude rugăciunea voastră, fiindcă, oricât ar fi de slabă, ea se înalţă sus, sus, la Dumnezeu, şi Domnul primeşte toate rugăciunile. Nu vă descurajaţi, nu vă lăsaţi pe tânjală, nu aşteptaţi ca rugăciunea să se elibereze repede şi uşor de orice împrăştiere.
192
Despre pomenirea morţilor
Spre marea mea amărăciune, unii dintre voi se duc la adunările de sectanţi şi acolo se molipsesc de învăţăturile lor mincinoase.
S-au molipsit unii dintre voi şi de învăţătura mincinoasă cum că nu trebuie să ne rugăm pentru cei morţi, că nu trebuie să aducem prinoase pentru odihna lor. Voi însă ştiţi că în Postul Mare se săvârşeşte sâmbătă de sâmbătă pomenirea morţilor. De aceea, trebuie să vă întăriţi în învăţătura ortodoxă despre pomenirea morţilor, trebuie să nu credeţi ceea ce auziţi de la apostaţi.
Ce învaţă Sfânta Biserică? Avem mărturii vechi şi foarte vechi despre faptul că sfinţii apostoli săvârşeau deja pomenirea morţilor şi făceau rugăciuni pentru ei. În acele lucrări ale Dascălilor şi Părinţilor Bisericii care au ajuns până la noi avem mărturii că încă din adânca vechime, din primele veacuri ale creştinismului, ei săvârşeau rugăciuni pentru cei morţi şi îi pomeneau.
Cea dintâi Liturghie pe care o cunoaştem este aşa-numita Liturghie a Sfântului Iacov, fratele Domnului şi uitaţi-vă ce rugăciune pentru răposaţi
193
este cuprinsă în această Liturghie: „Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, pomeneşte pe dreptslăvitorii pe care i-am pomenit şi pe cei pe care nu i-am pomenit, de la Avel cel drept până în ziua aceasta; însuţi îi odihneşte în sălaşurile celor vii, în împărăţia Ta, în desfătările Raiului, în sânurile lui Avraam, şi Isaac, şi Iacov, sfinţilor părinţilor noştri, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea, unde cercetează lumina Feţei Tale şi luminează nădejdea.”
Vedeţi cum seamănă această veche rugăciune cu cea pe care o auziţi la fiecare Liturghie: „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…”? Găsim aici aceleaşi cuvinte. Vedeţi, prin urmare, că datina bisericească a pomenirii morţilor îşi trage începutul din vremurile apostolice, că în toate timpurile istoriei Bisericii s-a săvârşit pomenirea morţilor.
Spuneţi şi voi, de cine trebuie mai degrabă să ascultăm: de apostaţi, de sectanţi, sau de Sfântul Ioan Gură de Aur? Iar acum ascultaţi ce zice Sfântul Ioan: „Nu degeaba s-a rânduit de către apostoli să se facă înaintea înfricoşatelor Taine pomenire pentru cei morţi; ei ştiau că mare folos se face de pe urma ei celor răposaţi, mare binefacere. Nu degeaba sunt prinoasele pentru răposaţi, nu degeaba sunt rugile, nu degeaba e milostenia: toate acestea au fost rânduite de Duhul Sfânt, Care doreşte să căpătăm folos unii prin alţii.”
194
Ţineţi minte, ţineţi minte cuvintele acestea, credeţi că pomenirea celor răposaţi a fost rânduită de înşişi apostolii şi aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur chiar de însuşi Duhul Sfânt.
Şi nu numai în vremurile noi, ci şi în Vechiul Testament se săvârşeau rugi pentru cei morţi, se aduceau prinoase pentru ei. Iată cuvintele sfântului proroc Varuh: „Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul lui Israil! Auzi, dar, rugăciunea celor ce au murit ai lui Israil şi a fiilor celor ce au greşit înaintea Ta” (Varuh 3,4). După cum vedeţi, prorocul vorbeşte despre rugăciunile înşişi celor morţi, şi acest lucru este extrem de important pentru noi, aşa cum veţi vedea în continuare iar dacă se roagă să audă Dumnezeu rugăciunea răposaţilor înşişi, asta nu înseamnă că trebuie să sprijinim puterea rugăciunilor lor prin rugăciunile noastre pentru ei?
Este în Sfânta Scriptură o afirmaţie răspicată că aducerea de jertfe pentru cei morţi se săvârşea cu sute de ani înaintea Naşterii lui Hristos.
Din păcate, voi nu cunoaşteţi marea istorie a războaielor de gherilă pe care le-au început fraţii Macabei şi cel dintâi dintre aceştia Iuda împotriva regelui Antioh Epifan, ce urmărea să distrugă credinţa poporului evreiesc, să-i convertească pe toţi la păgânism. Istorisirea aceasta e uimitoare: uimitor e curajul lor, uimitor e felul în care Dumnezeu a ajutat lucrarea lor. De regulă, Domnul îi păzea pe toţi şi totuşi, câţiva
195
au căzut în luptă. Iuda s-a tulburat foarte: „Cum aşa, Doamne, ne-ai părăsit?” dar când au cercetat trupurile celor ucişi au găsit lucruri furate de la cei împotriva cărora luptau. Necăjindu-se foarte tare, toţi s-au rugat, cerând să fie şters cu desăvârşire păcatul săvârşit de luptătorii căzuţi iar viteazul Iuda, adunând până la două mii de drahme de argint, le-a trimis la Ierusalim ca să aducă jertfă de curăţire pentru păcat, să se dezlege de păcat cei morţi (II Mac. 12, 32-45). Nu e aceasta o mărturie limpede că în Vechiul Testament se săvârşeau nu numai rugăciuni, ci şi aduceri de prinoase pentru păcătoşii morţi?
Pe ce se întemeiază îndoielile celor care ascultă de sectanţi? Ele se întemeiază pe aceea că, după cum arată sectanţii, în Scriptură nu se vorbeşte nicăieri în mod direct despre rugăciunile pentru morţi dar asta înseamnă, oare, că rugăciunile acestea sunt nefolositoare şi chiar neplăcute lui Dumnezeu?
Nicidecum, fiindcă Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa sobornicească, porunceşte să ne rugăm unii pentru alţii (Iac. 5,16). Asta nu înseamnă că trebuie să ne rugăm doar pentru cei în viaţă, pentru cei din jurul nostru, deoarece ştiţi că „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii” (Mc. 12, 27), fiindcă El însuşi a dat mărturie că toţi sunt vii înaintea lui Dumnezeu.
Dacă moare cineva, asta nu înseamnă că sufletul lui încetează să mai existe: trupul e nimicit,
196
dar sufletul este nemuritor; el este viu, deşi nu mai trăieşte cu noi, ci trăieşte o altă viaţă, aşa cum o altă viaţă trăiesc şi sfinţii, cărora luteranii şi sectanţii nu vor să le dea nici o cinstire şi cărora nu li se roagă. Asta nu este, oare, necredinţă în nemurirea sufletului?
Căci dacă ar fi crezut că toţi sunt vii înaintea lui Dumnezeu, că „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii”, n-ar spune că nu trebuie să-i pomenim pe cei răposaţi, ar înţelege că porunca Apostolului Iacov trebuie înţeleasă şi în sensul că trebuie să ne rugăm şi pentru cei ce trăiesc deja în altă lume.
A tăgădui nemurirea sufletului înseamnă a tăgădui creştinismul însuşi, fiindcă învăţătura lui Hristos este învăţătură despre viaţa veşnică şi este, oare, cu putinţă viaţa veşnică dacă nu este nemurire? A tăgădui nemurirea înseamnă a nesocoti cu totul cuvintele limpezi şi răspicate ale Domnului Iisus, spuse în pilda despre bogat şi Lazăr, unde sunt înfăţişate atât soarta de dincolo de mormânt, cât şi cea a lui Lazăr (Lc. 16,20-31).
Şi ce dacă unii, la fel ca materialiştii, nu recunosc nemurirea? Noi trebuie să ne întărim în gândul că e nădejde şi pentru acei fraţi care au plecat de la noi.
De multe ori în fiecare sâmbătă auziţi la Liturghie cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Fraţilor, despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care
197
nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El că aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea noi, cei vii care vom fi rămas, însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi” (I Tes. 4,13-17).
Pe „cei morţi întru Hristos” adică pe cei ce au murit cu credinţa în Hristos dumnezeu îi va aduce cu El acolo unde este El însuşi. Spuneţi-mi, oare puţini sunt printre noi ba nu alcătuiesc chiar uriaşa noastră majoritate cei ce n-au apucat încă să-şi spele faptele păcătoase prin lacrimi de pocăinţă? Aceştia sunt cei mulţi iar Apostolul Pavel spune să nu ne întristăm, fiindcă şi pe aceştia, pentru credinţa în Iisus, Dumnezeu îi poate aduce alături de El; iar cât priveşte faptul că în viaţa viitoare, în viaţa de dincolo de mormânt şi până la înfricoşata Judecată, le pot fi iertate păcatele celor ce nu au apucat să aducă roade vrednice de pocăinţă, nu găsim oare mărturie nemijlocită chiar în cuvintele lui Hristos: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului omului, se va ierta lui, dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta,
198
nici în cel ce va să fie” (Mt. 12, 31-32)?
Nu va fi iertată de Dumnezeu hula împotriva Duhului Sfânt nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie iar de vreme ce aşa stau lucrurile, de vreme ce şi în veacul viitor, în viaţa de dincolo de mormânt, este cu putinţă iertarea păcatelor mai mici decât hula împotriva Duhului Sfânt, trebuie deci să credem că soarta răposaţilor noştri care au chiar multă necurăţie, multe păcate, poate fi uşurată, fiindcă milostiv este Dumnezeu şi toţi sunt iubiţi de El. Acelaşi gând este cuprins şi în alte cuvinte ale Domnului Iisus Hristos: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi” (Lc. 12, 4-5).
N-a zis Hristos: „Temeţi-vă de acela ce după moarte aruncă în gheena”, ci a zis: „De acela care are putere să arunce în gheena” poate şi să arunce în gheena, poate şi să miluiască.
Luther şi sectanţii îşi întemeiază atitudinea negativă faţă de posibilitatea miluirii de către Dumnezeu celor morţi pe acele cuvinte ale Sfintei Scripturi în care pare a se spune că fiecare va primi absolut ceea ce merită: „Noi toţi trebuie să
199
ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10). Ei consideră că aici se spune direct că fiecare va primi ceea ce merită şi atunci de ce să ne mai rugăm pentru morţi, dacă fiecare va primi oricum ceea ce merită?
Ei bine, aceasta nu s-a spus nicidecum despre acea hotărâre care va fi rostită la înfricoşata Judecată: asta s-a spus despre judecata preliminară care se săvârşeşte asupra fiecărui răposat după moartea lui şi se poate deosebi mult de înfricoşata Judecată.
Luteranii spun, sectanţii spun chiar ceea ce spuneau ereticii din vechime, cu cuvintele acestora vorbesc: „Dacă ar fi adevărat că rugăciunea îmbunătăţeşte soarta celor morţi, toţi s-ar mântui.” Ce vorbă rea parcă nici nu le-ar plăcea ca toţi să se mântuiască!
Lui Dumnezeu însă I-ar plăcea. Domnul nu vrea pieirea nici unuia dintre oameni. Dumnezeu vrea ca toţi să se mântuiască, şi, dacă este cu putinţă să îmbunătăţim soarta apropiaţilor noştri care au murit aducând pentru ei prinoase, oare lucrul acesta nu va fi îmbucurător şi pentru Dumnezeu, şi pentru noi, şi pentru îngerii lui Dumnezeu? Numai vrăjmaşul neamului omenesc nu vrea mântuirea oamenilor, iar Dumnezeu vrea să mântuiască pe toată lumea. Celor ce resping necesitatea rugăciunilor pentru morţi
200
nu le place însă, de parcă nu ar vrea ca toţi să se mântuiască. Ei se întemeiază pe cuvintele: „în iad cine se va mărturisi Ţie?” (Ps. 6, 6).
Ei spun că prin aceasta Psalmistul arată limpede că în iad nu te mai poţi mărturisi. Da, să te mărturiseşti aşa cum te mărturiseşti în viaţă, într-adevăr, asta nu se poate fiindcă ce este adevărata mărturisire, care ne spală de păcate?
Este mărturisirea care în urma mărturisirii păcatelor cu gura înaintea preotului îi pune înainte omului scopul neapărat de a-şi îndrepta calea, de a se abate de pe calea păcatului, de a nu repeta păcatul pentru care s-a pocăit. O asemenea spovedanie este cu neputinţă pentru cei morţi, fiindcă totul s-a terminat: viaţa nu mai poate fi schimbată, fiindcă viaţa nu mai este.
Nefericiţii noştri fraţi care au murit în păcate şi s-au înfăţişat lui Dumnezeu la judecata preliminară se chinuie, se necăjesc şi le pare rău că n-au adus în viaţă roade vrednice de pocăinţă. Suspinele, necazul, căinţa bineînţeles că şi le pot înălţa către Dumnezeu.
Aşadar, să îi ajutăm cu rugăciunile noastre pentru ei, fiindcă rugăciunea pentru ei arată dragostea pe care le-o purtăm, iar dragostea e o putere atotputernică, nebiruită. Dragostea e de la Dumnezeu, dragostea niciodată nu încetează, şi orice dar al dragostei, şi orice rugăciune a dragostei pentru morţii noştri, şi orice prinos adus din dragoste pentru ei plac lui Dumnezeu, aşa
201
cum îi plac toate lucrurile prin care se arată dragostea. Deci, trebuie să ne rugăm mereu şi de acum înainte pentru morţii noştri. Pentru toţi? Nu, nu pentru toţi. Sfânta Biserică arată că sunt păcătoşi pentru care nu avem voie, nu trebuie să ne rugăm: sunt cei care au murit înverşunaţi împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Hristos, cei care au murit în necredinţă, care au săvârşit păcate grele. Despre aceştia, Sfântul Ioan Teologul scrie: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind păcat nu de moarte să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (I In. 5,16).
Cine a săvârşit păcate de moarte sau acele păcate care nu se iartă nici în această viaţă, nici în cea viitoare cine L-a hulit pe Dumnezeu, cine a tăgăduit existenţa Lui, a călcat în picioare legea Lui -, aceluia nu îi poate fi uşurată soarta de dincolo de mormânt.
Mai este şi un alt mijloc foarte puternic pentru uşurarea soartei celor morţi. Din cele mai vechi vremuri, Sfânta Biserică dă o uriaşă însemnătate tuturor faptelor de milostenie care se fac spre pomenirea celor adormiţi şi cea mai mare însemnătate o dă pomenirii răposaţilor în timpul săvârşirii Liturghiei, când la Proscomidie se scot părticele pentru cei morţi, iar la sfârşitul Liturghiei se pun în potirul cu Sângele lui Hristos, iar preotul spune: „Spală, Doamne, păcatele celor ce
202
s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi!” Păi, nu e atotputernic Sângele lui Hristos? Nu poate el să spele păcatele celor pe care îi pomenim?
Ţineţi minte aceste mijloace foarte importante, ţineţi minte că este uriaşă însemnătatea rugăciunii pentru odihna sufletelor celor morţi, ţineţi minte că sunteţi datori să faceţi fapte bune, fapte de milostenie, fapte de dragoste, spre pomenirea lor.
Multe fapte de acest fel poate să facă fiecare dintre voi vedeţi şi voi, o să găsiţi şi singuri; eu o să vă arăt un singur lucru prin care puteţi uşura soarta răposaţilor voştri. Aţi auzit chemarea părintelui paroh de a arăta dragoste creştinească faţă de micuţii nefericiţi pe care toată lumea i-a părăsit. Ştiţi câţi orfani au rămas după război. Sunt orfelinate şi case de copii, însă orfanii sunt atât de mulţi, încât tot mai găsiţi copii pe străzi, prin gări.
Cei din orfelinate trăiesc, săracii, fără dragostea şi grija mamei. Am fost foarte mişcat astăzi auzind că nişte femei bune s-au adunat şi s-au dus să îi viziteze, iar copiii mici s-au năpustit în întâmpinarea lor strigând: „Mamele, au venit mamele!” Ei bine, trebuie ca printre voi, femeile creştine, să se găsească astfel de mame. Trebuie să se găsească oameni buni care să ia asupra lor grija acelor copii nefericiţi şi poate chiar să-i înfieze.
203
Cuprins
întristarea cea după Dumnezeu şi întristarea lumească 5
„împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17,21) 8
Cum să mergem după Hristos 11
Harul lucrează în inimă ca plămada în aluat 16
Despre faptul că ochii duhovniceşti se deschid treptat 22
„Cine voieşte să fie cel dintâi, să fie slugă tuturor” (Mc. 9, 35) 27
Totul curge şi totul se schimbă 31
Naşterea lui Hristos 35
„Să nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7,1) 45
„Fără de Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5)… 50
„Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I In. 5, 4) 54
Despre faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost evreică 58
A fi rob al lui Dumnezeu şi a fi fiu al lui Dumnezeu 61
„Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu în Mine rămâne, şi Eu în el” (In. 6, 56) 66
205
„Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (In. 14, 6) 69
Despre cei care cer semne şi minuni 72
Despre împărţirea egală a bunurilor pământeşti… 76
Despre predestinare 80
„Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Mc. 8, 22; Lc. 9, 60) 84
„Cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Mt. 12, 30; Lc. 11, 23) 88
Despre puterea cuvântului bun şi despre îndurarea faţă de cei căzuţi 93
De ce vorbea Domnul în pilde? 98
Cum lucrează harul în inima omenească 102
„înţelepciunea lumii acesteia nebunie este înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 3,19) 107
„Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură” (Mt. 15,11) 111
„Feriţi-vă de plămada fariseilor şi saducheilor” (Mt 16,6,11-12) 118
Despre tămăduirea îndrăcitului din ţinutul gadarenilor 125
Despre deşertăciunea slavei omeneşti 130
Chemarea la ospăţul de nuntă 134
Despre zgârcenie şi despre milostenia duhovnicească 139
Despre frica de Dumnezeu 142
De ce nu primim întotdeauna ceea ce cerem la rugăciune? 149
Despre stăruinţa în rugăciune 154
206
Despre silirea de sine la virtute 158
Despre cuviosul Martinian 164
Epistola Apostolului Iuda 168
Cuvânt în ziua Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu 173
Rugaţi-vă pentru toate lucrurile de care aveţi nevoie 182
Despre împrăştierea la rugăciune 186
Despre pomenirea morţilor 193
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61. 19; fax: 021-319. 10.84 e-mail: contact@supergraph.ro www.librariasophia.ro www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de Teologie) tel. 021-336. 10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
Tipar: ARTPRINT E-mail: office@artprint.ro Tel.: 021 336 36 33