Lev Tihomirov
REACŢIONARII
Lev Aleksandrovici Tihomirov
DE CE NU MAI SUNT REVOLUŢIONAR
Traducere din limba rusă şi note de Justina Bandol Prefaţă de Mircea Platon
CONTRAMUNDUM Bucureşti, 2026
© Editura CONTRA ♦ MUNDUM, 2026
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TIHOMIROV, LEV
De ce nu mai sunt revoluţionar: începuturi şi sfârşituri Lev Tihomirov; trad, din lb. rusă de Justina Bandol; pref, de Mircea Platon. Bucureşti: Contra Mundum, 2026
ISBN 978-630-6707-12-6
I. Bandol, Justina (trad.)
II. Platon, Mircea (pref.)
821.161.1
Editura CONTRA ♦ MUNDUM
Telefon: 0727.024.252
Email: editura@contramundum.ro
Cuprins
Lev Tihomirov, societatea acefala şi guvernul terorist-revoluţionar al reeducării naţionale de Mircea Platon 7
începuturi şi sfârşituri. „Liberali” şi terorişti 83
De ce nu mai sunt revoluţionar 153
Anexa I 206
Anexa II Câteva observaţii pe marginea reacţiilor polemice din emigraţie 210
Lev Tihomirov, societatea acefală şi guvernul terorist-revoluţionar al reeducării naţionale
Mircea Platon
1. La ce bun secolul al XIX-lea în vremuri de ciumă progresistă?
Secolul al XIX-lea este denunţat în permanenţă de susţinătorii variilor progresisme. Şcoala „de secol XIX” a ajuns o vorbă rostită cu relaxat dispreţ până şi de cei mai rudimentari cultural membri ai societăţii noastre. Persistenţa Vechiului Regim, a unei societăţi monarhice bazate pe existenţa ordinelor şi pe preeminenţa socială a nobilimii ereditare şi a aristocraţiei de merit precum şi pe afirmarea şi relevanţa socială a diferenţelor dintre sexe, cultul familiei „tradiţionale” cu mulţi copii, existenţa imperiilor coloniale ale marilor puteri europene, toate sunt denunţate de progresiştii mai sofisticaţi ca diferite exemple de abateri de la normele DiversităţiiEchităţiiIncluziunii, ca misoginie, rasism, naţionalism, patriarhalism. Pentru cei mai puţin şcoliţi membri ai sferei publice de la noi şi de aiurea, secolul al XIX-lea este pur şi simplu depăşit pe orizontala timpului liniar, a progresului o
7
haltă oarecare înainte de „acum”, înainte de acest prezent continuu înzestrat cu ecrane, maşini de spălat, stomatologie fără durere şi epilare definitivă cu laser de care secolul al XIX-lea era văduvit. Aşadar, în ambele variante, secolului al XIX-lea îi lipseşte ceva şi ca atare se cere dat la coş, lichidat, evacuat din sistemul nostru circulator, din metabolismul nostru.
Această idee a apărut în chiar secolul al XIX-lea şi face din el secolul naşterii şi creşterii terorismului, a reţelelor internaţionale de terorism. Acest dispreţuit secol al XIX-lea, pe lângă atâtea lucruri diforme pe care le-a născut, cum ar fi şcoala clasică universală, crinolinele şi redingotele, valsul şi cultura şi politeţea de masă, a născut şi lucruri bune, cum ar fi terorismul. Crinolinele şi şcoala clasică, slavă Domnului, au dispărut în noaptea timpului odată cu tot ce însemnau ele: odată cu modul de viaţă au dispărut şi oamenii formaţi de acel habitat. Dar terorismul s-a dovedit a fi de viitor1. încă e cu noi, doar că acum nu se mai ascunde în taverne mohorâte din necesitate, ci ca opţiune estetică, şi nu mai e clandestin, ci acţionează la vedere, ca ONG scutit de impozite, cu sursele de finanţare opace, şi sub protecţia statului. Terorismul a ajuns o extensie a filantropiei corporate.
Despre geneza acestei noi lumi a scris Lev Aleksandrovici Tihomirov în lucrările De ce nu mai sunt revoluţionar (18881895) şi începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti (1890). Cele două lucrări alcătuiesc o confesiune-rechizitoriu de mare şi preţioasă acuitate analitică, profunzime ideatică şi forţă de exorcizare a răului născut din nimic, din structurarea conspirativă a oamenilor dedicaţi golului şi nimicirii. Din fericire, cartea lui Tihomirov este extrem de relevantă astăzi. Din nefericire, relevanţa cărţii nu este potenţată de forţele predominante în câmpul
1 Ayşe Zarakol, „What Makes Terrorism Modern? Terrorism, Legitimacy, and the International System”, Review of International Studies 37, no. 5 (2011): 2311-36.
8
intelectual din România, câmp vectorizat de o rusofobie pe atât de violentă pe cât de incultă (în rândul claselor intelectualităţii generaliste) sau de ticăloasă (în rândul specialiştilor, care ar trebui să dovedească ce ştiu prezentându-ne chestiunea rusă din unghiuri mai multe şi mai nepărtinitoare sau mai puţin slugarnice lobby-urilor zilei). Prin urmare, probabil că Tihomirov va fi citit la noi în cheie dostoievskiană, oricum mai roditoare decât lectura expert rusofobă de tipul celei propuse de intelectualii USAID de la noi şi de aiurea. Dar, pentru a înţelege şi mai bine valoarea mărturisirii lui Tihomirov, trebuie să refacem sub ochii cititorului un context, cel al istoriei Rusiei din secolul al XIX-lea, care i-a fost refuzat de istoriografia noastră oficială sau de vulgarizarea vectorizată care are o singură idee: aceea că Rusia este o societate barbară, comunistă până în măduva oaselor, al cărei comunism se regăseşte în ADN-ul istoric al autocraţiei ruseşti şi a cărei autocraţie a supravieţuit în comunismul rusesc care e veşnic. Practic, reprezentanţii acestei şcoli de non-gândire de la noi sunt copiii din flori ai şcolii istoriografice anglo-saxone, a cărei componentă engleză e colorată cel puţin de necesităţile propagandei britanice împotriva Rusiei (ţariste) din pricina concurenţei pentru Asia, şi al cărei segment american e dominat de şcoala lui Richard Pipes de la Harvard, care a reuşit să-şi infuzeze prejudecăţile în ortodoxia anti-rusească a Războiului Rece. Discursul anti-sovietic a fost mai degrabă anti-rusesc, Rusia şi ruşii fiind vinovaţi pentru compromiterea „naţionalistă”, „tiranică”, „conservatoare”, „xenofobă” a generoaselor idealuri internaţionalist comuniste. în măsura în care se manifesta ca anti-rusism, comunismul era bun pentru această şcoală. în măsura în care se lăsa contaminat de rusism, comunismul devenea rău, o expresie a vechii Rusii al cărei autocratism a dat naştere totalitarismului şi kaghebismului. Despre contribuţia ideilor şi mai ales a reţelelor occidentale sau non-ruseşti
9
la instaurarea şi la consolidarea totalitară a bolşevismului, nu auzim mai nimic din partea acestei şcoli istoriografice care a ajuns să domine la noi în condiţiile în care interesul pentru istoria Rusiei este scăzut din pricină că este descurajat, şi este descurajat din pricină că nu este văzut ca un domeniu legat de cunoaşterea unei vecinătăţi geografice şi a unei rubedenii teologice, ci de modul în care putem sluji intereselor geopolitice ale altora şi de cum ne putem integra în reţelele de influenţă ale variilor maşinării de produs revoluţii colorate ca vata de zahăr pe băţ.
Dar Tihomirov ne poate ajuta să înţelegem modul în care bolşevismul a ajuns să se cuibărească în Rusia pentru ca apoi să se întoarcă de unde a plecat, astfel încât bolşevismul vine acum nu dinspre Rusia, ci înspre Rusia, Europa şi restul lumii. La rădăcina atitudinii progresiste (vom folosi acest termen pentru a acoperi arcul de cerc nihilist care duce de la liberalism la terorism), Tihomirov constată existenţa literaturii moderne, de import. Cunoaşterea de import care depeizează mintea şi care sfârşeşte prin a o livra iluziilor:
„Din fragedă tinereţe mi-am însuşit o cu totul altă viziune asupra lumii, care predomina atunci în straturile progresiste ale societăţii ruseşti. La fel ca toată lumea, am receptat aceste concepţii de la o vârstă la care nu aveam niciun fel de observaţii independente asupra vieţii, niciun fel de deprinderi critice independente, ba nici măcar o minte suficient de coaptă pentru muncă. Având o oarecare abilitate de a scrie, am rămas vreme de mulţi ani, ca marea majoritate a scriitorilor liberali şi radicali până în ziua de azi, un simplu compilator al gândurilor altora, luate de bune, însuşite pentru că toată lumea gândeşte aşa, toată lumea scrie aşa într-o mulţime de lucrări istorice, economice etc. Ca toţi cei infectaţi de această viziune
10
progresistă asupra lumii, am cunoscut viaţa mai întâi prin intermediul cărţilor. Dominaţia nefirească a cărţii, trebuie să recunoaştem, este un mare rău în zilele noastre. Numărul faptelor observate personal, numărul senzaţiilor trăite direct este acum aproape universal neglijabil în comparaţie cu ceea ce se receptează din lecturile exagerate. Aceste cunoştinţe şi senzaţii livreşti m-au ţinut şi pe mine în mrejele lor timp de mulţi ani”1.
Tihomirov nu critică aici consolidarea unei adevărate culturi generale, intimitatea cu izvoarele culturii europene. De fapt, aşa cum vom vedea, el deplânge tipul de şcoală şi de atmosferă culturală progresistă care le refuză tinerilor accesul la clasici, care îi obişnuieşte să gândească doar critic, fără intimitate cu înţelepciunea trecutului şi cu structura pe care acesta deja a edificat-o, care îi obişnuieşte cu gândirea ex nihilo. Generarea spontanee de idei naive, ieşite din împerecherea ignoranţei cu virilitatea interlopă a adevărurilor propagandistice, este ceea ce combate Tihomirov. Pretenţia de a şti totul fără a cunoaşte nimic, de a acţiona fără a fi asimilat nimic din ce depune experienţa de viaţă sau de cultură la ţărmul nostru, activismul frazeologic fără premise reale, tentaţia de a defini şi rezolva o ecuaţie politică fără a-ţi fi definit mai întâi o personalitate sunt, toate, doar moduri de a fi fără legătură cu realitatea premiselor şi cu responsabilitatea concluziilor la care duc în mod regretabil, întemeierea într-un „aşa e acum” pur abstract, într-un sistem arbitrar de semne lingvistice, duce la concluzii nimicitoare. Liberalismul de împrumut duce la nihilism. Prejudecăţile livreşti duc, prin conformism, la consolidarea unui adevăr-coerenţă, nu a unuia corespondenţă. Iluzia ca punct de pornire conduce către scopul iluzoriu, către nimicnicia şi nimicirea finale, desprinse
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, „Prefaţă, p. 155.
11
complet de realitatea socială, naţională, individuală şi, de fapt, universală:
„După părerea mea, nu amploarea sau caracterul limitat al revendicărilor este ceea ce face neputincioasă mişcarea liberală rusă. Adevăratul motiv al neputinţei programelor noastre politice estefaptul că sunt prea teoretice, prea puţin naţionale, se acordă prea puţin cu condiţiile din ţara noastră. Cultura nematurizată a patriei noastre nu a avut încă timp să acumuleze un număr suficient de observaţii politice şi sociale extrase din viaţa ţării înseşi. Reprezentantul intelighenţiei noastre îşi formează mintea mai ales cu ajutorul cărţilor străine. El îşi creează astfel o viziune asupra lumii pur deductivă, o construcţie pur logică în care totul este foarte bine legat, cu excepţia fundaţiei, complet şubrede. Datorită viziunii astfel dobândite, oamenii noştri devin capabili să ceară cu insistenţă realizarea irealizabilului sau chiar a unor lucruri lipsite de importanţă reală şi, în acelaşi timp, să neglijeze condiţii de importanţă capitală.”1
Tihomirov notează că, datorită experienţei sale concrete, a ajuns să pună la îndoială această hartă livrescă falsificată a realităţii. Acest proces lent, dureros şi solitar de dumirire, de clarificare intelectuală care a dus la deşteptarea morală, l-a condus pe Tihomirov la respingerea concepţiei nihilist-progresiste despre lume şi viaţă, şi tocmai această limpezire şi rezultatele ei fac obiectul acestor lucrări:
„Numai datorită condiţiilor speciale ale vieţii mele, care aproape că m-a obligat să observ direct realitatea relaţiilor umane şi, prin urmare, să trăiesc direct senzaţiile reale pe care acestea le produc, am început, uşor-uşor, să privesc cu un
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, „Prefaţă”, p. 158.
12
ochi critic opiniile curente ale progresiştilor Fiind, ca să zic aşa, o concesie involuntară făcută unor realităţi bătătoare la ochi, gândirea mea critică a mers astfel de la concret spre concluzii generale. Afost un drum lent şi anevoios; fiecare pas m-a costat scump, mai ales că lucram singur, şi a trecut mult timp până când în faţa mea a răsărit o idee generală care mi-a răsplătit conştiinţa pentru o serie întreagă de pierderi şi dezamăgiri. Evoluând de la particular la general, gândirea mea a fost mai întâi silită să respingă nimicnicia evidentă a ideilor pur revoluţionare, cuprinzând apoi, pe o rază din ce în ce mai largă, teritoriul tot mai amplu al viziunii progresiste despre lume.”1
2. Terorismul ca sistem de reeducare a omului şi societăţii: disciplina de partid şi indisciplina de gândire
Confesiunea din De ce nu mai sunt revoluţionar a dus la graţierea lui Tihomirov, condamnat pentru asasinarea politică a ţarului Alexandru al II-lea, de către ţarul Alexandru al III-lea. E o carte care i-a salvat viaţa. Şi a rămas o carte care poate salva vieţi pentru că e cartea unei penitenţe şi a unui refuz total, principial, al nălucirilor progresiste care se întind de la liberalismul progresist la anarhismul terorist.
Care este legătura dintre generozitatea retorică iniţială şi teroarea care rezultă din ea? „îngustimea fundamentală a gândirii îşi atinge ultimele limite, mai cu seamă în terorism”2, notează Tihomirov. Cu alte cuvinte, premisele false, lipsite de legătură cu realitatea, pe care se bazează pretinsa înţelegere a lumii, societăţii şi omului de către progresişti duc la terorism pentru că nu pot da rezultate reale, concrete. Frustrată în împlinirea ei, sterilă din
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, „Prefaţă”, p. 155.
2 De ce nu mai sunt revoluţionar, „Prefaţă”, p. 160.
13
punct de vedere practic, teoria progresistă apelează la terorism pentru a forţa realitatea să se lase modelată, adică explodată, de ea. E o biruinţă a golului asupra realităţii, nu invers.
Tihomirov nu ocoleşte semnificaţia morală, teologică de fapt, a deciziilor luate individual, pe baza unei înţelegeri falsificate a realităţii, de a ucide pe cineva într-un atac terorist. E chestiunea teologică a şarpelui din Rai care îi momeşte pe Eva şi pe Adam cu ispita că vor putea, gustând din fructul interzis, să ajungă să stabilească singuri ce e bine şi ce e rău. E promisiunea autonomiei teologice, a desprinderii de Dumnezeu ca sursă de autoritate şi înlocuirea Prezenţei Lui cu solipsismul raţional, cu judecata solitară, cu gândirea critică sprijinită de un montaj de premise fictive, desfăşurate de fanatism către concluzia lor criminală.
Tihomirov e conştient însă şi de semnificaţia politică defetistă moral şi intelectual a terorismului şi implicit a progresismului: dacă ai masele cu tine, nu ai nevoie de terorism. Dacă nu ai masele cu tine, deci nu ai convins pe nimeni, la ce bun poate duce terorismul?1
În al treilea rând, terorismul este un sistem de reeducare care degradează caracterul sub dubla presiune a duplicităţii continue şi a pesimismului. Teroristul este un om obişnuit să mintă continuu şi să aibă o opinie sumbră despre semeni, despre posibilităţile propriei naţiuni, o mizantropie şi un dispreţ antinaţional care nu găsesc motive de optimism decât în actul individual megaloman al terorii2. Utopismul terorist are nevoie de o devalorizare radicală
1 „Una din două: fie există forţe care să răstoarne un regim, fie nu există. în primul caz nu e nevoie de asasinate politice; în al doilea, acestea nu duc la nimic. Ideea de a intimida un guvern fără a avea puterea să-l răstorni este absolut himerică: nu există pe lume guvern atât de greu de cap. Cât despre teama de moarte, siguranţă personală nu există nici în război, şi ştiţi mulţi generali care să se fi predat din acest motiv? Terorismul e fie inutil, fie neputincios iată singura lui dilemă ca sistem de luptă politică” (De ce nu mai sunt revoluţionar, „Prefaţă”, p. 160.)
2 „Nemaivorbind de pericolul reprezentat de educarea unei minţi pentru care marile probleme sociale sunt în permanenţă umbrite de confruntări înjositoare cu copoii… Mă tem că urmările acestei înjosiri se fac deja simţite. Câţi oameni nu văd care nu aşteaptă nimic măreţ de la viitorul Rusiei, nimic altceva decât un parlament, câteva libertăţi, şi care pentru a obţine aceste fleacuri îşi pun speranţele în asasinate şi acte de violenţă…!” (De ce nu mai sunt revoluţionar, „Prefaţă”, p. 160).
14
a prezentului, deci a trecutului, pentru că prezentul secolului al XIX-lea era în cea mai mare parte o sedimentare organică de istorie, pentru a putea face loc cu ajutorul crimei viitorului luminos al idealului revoluţionar. Tot ce e real e doar un mijloc, nu un scop, scopul fiind ceva ireal, din viitor. Rezultatul acestui proces este dezumanizarea.
Ajunşi în acest punct trebuie să fac o remarcă asupra „idealismului”. Atunci când un militant revoluţionar, un conspirator terorist precum Mazzini spune că el luptă pentru „naţionalitate”, dar pentru o „naţionalitate” care nu a existat niciodată, ci va exista doar în viitor, el nu e un idealist, ci un şarlatan. După cum un Cavaler care lupta pentru Charles I sau Charles al II-lea în Anglia lui Cromwell, un legitimist care lupta pentru Regele său în Franţa revoluţionară sau post-post-revoluţionară, un boier sau un ţăran care îşi apără moşia de diversele exproprieri puse la cale de progresişti în numele idealurilor, în fine un om care îşi apără familia, casa, tradiţia, ţara, nu e un idealist, indiferent de şansele sale de reuşită. Aceşti oameni sunt realişti cu şanse mici de reuşită. Mazzini şi progresiştii combătuţi de Tihomirov sunt nişte şarlatani cu şanse variabile de reuşită. Idealismul poate consta în apărarea dezinteresată pecuniar a unei realităţi: aperi o ordine a lucrurilor, o ordine văzută sau nevăzută dar manifestată religios.
Idealismul nu înseamnă apărarea stipendiată a himerelor. Pentru că himerele, ca şi minciunile, proptite financiar, propagandistic şi politic, pot genera, din păcate, realităţi. Sunt minciuni care sfâşie ţesătura realităţii şi o deformează cu ajutorul noilor realităti-cicatrici care se formează, sunt boli reale născute
15
ca răspuns la provocări fictive, sunt caractere care se formează, se reeducă, sub presiunea minciunii plafon, front atmosferic. în De ce nu mai sunt revoluţionar şi începuturi şi sfârşituri, Tihomirov detectează forţa reeducatoare a acestor minciuni progresiste, denunţă falsul idealism care nu e decât utopism pueril răsfăţat (pueril epistemologic şi răsfăţat în datul exploziv cu fundul de pământ), şi este unul dintre apostolii de seamă ai realismului creştin. în general, idealişti, în sensul de dezinteresaţi, sunt doar oamenii care merg împotriva istoriei, nu oamenii care merg pe val, oricât de pitic sau mediocru ar fi părut valul. Pentru că mersul pe val nu impune asupra judecăţii constrângerea niciunei realităţi, totul este un exerciţiu de iresponsabilitate conform căruia 2+2 fac cât spune în fiecare zi Partidul. Şi nu e nimic dezinteresat în acest tip de idealism, doar ceva decerebrat. Pe când apărarea realităţii, reprezentarea ei, impune un exerciţiu de adecvare la dat care cere smerenie, modestie epistemologică şi altruism, capacitatea de a te desprinde de propriile interese sau marote. Or, progresiştii sunt definiţi prin fixaţii sau marote luate de obicei din broşuri de popularizare, din varii catehisme ale gândirii rudimentare şi adevărurilor de o falsitate evidentă.
Oamenii comasaţi progresist şi asmuţiţi revoluţionar trebuie ţinuţi în frâu prin metode care nu au de-a face cu raţiunea, ci cu manipularea materială sau morală, cu apelul Ia emoţii induse de reeducarea revoluţionară cum ar fi frica de ceilalţi tovarăşi, sentimentul apartenenţei la haită, şantajul.
Tihomirov argumentează că tocmai preocuparea pentru „unitatea şi integritatea” Rusiei, observaţiile sale cu privire la „ordinea socială” şi la necesitatea unei „autorităţi ferme a statului” l-au aşezat în conflict cu progreso-teroriştii. Deşi interesat de îmbunătăţirea stării de lucruri din Rusia, Tihomirov a ajuns spre finalul fazei sale revoluţionare la concluzia că această îmbunătăţire nu poate avea loc
16
decât ca evoluţie, nu ca revoluţie propulsată de crimă. Terorismul, constată Tihomirov, nu duce decât la inhibarea şi la privatizarea ideii de revoluţie, care devine întreprinderea unui grup restrâns, fără o bază socială largă, care nu se poate „contopi cu ţara” pentru a deveni „un mare partid naţional”1. Grupurile teroriste, observă Tihomirov, nu construiesc nimic nou, nu primenesc nimic, ci doar distrug, producând „necrozarea unei porţiuni a organismului social”. Nereuşind să convingă pe nimeni, incapabili să cuprindă în viziunea lor despre lume şi viaţă decât frânturi distorsionate ale realităţii, progresiştii revoluţionari devin terorişti pentru că, lipsiţi de capacitatea de a aduna în jurul lor poporul cu ajutorul unui vast proiect constructiv, nu le rămâne decât să distrugă punctual, prin acte de teroare individuală, reprezentanţii individuali, oricât de generoşi sau de neînsemnaţi, ai guvernului. Terorismul este, în cele din urmă, chiar simptomul controlului exercitat asupra mişcării revoluţionare de către cei mai incompetenţi dintre revoluţionari, care îi împiedică pe cei mai constructivi să întreprindă ceva. Actul de teroare individuală împotriva reprezentanţilor legitimi ai guvernului sau împotriva societăţii în sine este aşadar expresia speranţei puse în distrugere, anarhie şi violenţă de către cei mai defecţi intelectual şi declasaţi moral membri ai societăţii2.
1 „De la bun început, Voinţa Poporului a comis imensa greşeală de a include în programul său acte distructive şi teroriste. Anii care au urmat au amplificat greşeala. […] Ideea de teroare a îngustat astfel din toate părţile şi a făcut sterilă ideea de revoluţie, limitându-i cauza la un grup restrâns de ai noştri (prea adesea oameni căutaţi de poliţie) şi împiedicând astfel transformarea partidului într-o mişcare socială de amploare” (De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 170).
2 „Într-adevăr, la noi (şi nu doar la noi) s-a înrădăcinat adânc ideea că trăim într-o perioadă a distrugerii, care, după cum se crede, se va termina printr-o răsturnare cumplită, cu râuri de sânge, cu dinamită etc. După care, se presupune, va urma o perioadă de zidire. […] De fapt, în viaţa reală, distrugerea şi zidirea merg mână în mână, ba chiar sunt de neimaginat una fără cealaltă. Distrugerea unui fenomen se produce, de fapt, pentru că în el, în locul lui, se construieşte ceva nou, şi invers, constituirea a ceva nou nu este altceva decât distrugerea vechiului […] La noi însă distrugerea aceasta revoluţionară reprezintă credinţa, speranţa, obligaţia fiecărui bun radical. Tot ce înseamnă revoltă, protest, răsturnare este socotit util, căci conţine sămânţa progresului. Distrugerea se consideră cu atât mai folositoare când este îndreptată împotriva administraţiei sau a guvernului, adică tocmai a centrului care apără ordinea existentă. La noi, ideea de a stârni răscoale, revolte, comploturi de orice fel a încercat să se materializeze în toate formele posibile şi nu a reuşit în niciuna […] în asemenea condiţii, singurul mod de punere în practică a ideii de răscoală lăsând la o parte nefericitele tulburări studenţeşti este revolta să-i zicem individuală, adică exact terorismul. Pentru acest mod de acţiune nu e nevoie nici de susţinerea, nici de simpatia întregii ţări. Sunt de ajuns convingerea unuia singur, disperarea lui, hotărârea lui de a muri. Cu cât ţara îşi doreşte mai puţin o revoluţie, cu atât mai sigur vor ajunge la teroare cei care-şi doresc cu orice preţ să rămână pe tărâmul revoluţiei, să oficieze în continuare cultul distrugerii revoluţionare. Susţinătorii asasinatelor politice conştientizează, presupun, foarte rar că adevărata forţă a terorismului în Rusia provine din lipsa de speranţă a oricărei revoluţii; însă de fapt exact acesta e motivul pentru care ei aspiră atât de tenace la teroare, în pofida oricăror eforturi pe care le-ar depune indivizii cei mai capabili din chiar tabăra lor” (De ce am încetat să mai fiu revoluţionar, p. 172). Şi, mai departe, Tihomirov explică într-o notă de subsol cum anume concepţia lui despre revoluţie ca modificare a tipului de fenomen chiar pe cale paşnică este diferită de terorismul revoluţionar care alege calea violenţei pentru a nu modifica nimic: „Trebuie totuşi să-i amintesc lui P. Lavrov, ca, de altfel, şi tuturor oponenţilor mei, că prin revoluţie nu se înţelege nici pe departe doar o lovitură de stat violentă, aşa cum îşi imaginează ei în obsesia lor, ci şi cu totul altceva, şi anume modificarea tipului de fenomen, chiar şi când această modificare se face absolut paşnic. în acest sens, ştiinţific, se poate spune, de exemplu, că, prin intermediul unei evoluţii paşnice, creştinismul a înfăptuit cea mai mare revoluţie din lume. Revoluţionarismul meu căuta tocmai această evoluţie, acest proces istoric de modificare a tipului, pentru a acţiona în concordanţă cu el. în timp ce tendinţa lui P. Lavrov, ca şi a tovarăşilor săi, este nu să caute noul tip, nu să intensifice procesul apariţiei lui, ci să folosească mijloacele sau căile de acţiune revoluţionare, adică încăierarea, răzmeriţa, distrugerea. Desigur, ei se justifică foarte uşor prin ideea că, pasămite, nu se poate acţiona fără a distruge una sau alta. Este o greşeală şi una care nu-i recomandă deloc pe cei ce o comit. Fiindcă eu îi întreb: procesul evolutiv prin care ei justifică modificarea tipului are loc în ţară sau nu? Dacă da şi dacă ei l-au surprins, înseamnă că se poate acţiona, se poate evident face ceea ce se face în ţară şi fără ajutorul vostru. Dacă însă acest proces nu are loc, atunci n-are rost nici măcar să mai vorbim despre revoluţie. Asta rezultă când încercăm să dăm cuvântului revoluţie un sens sociologic serios” (De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 174).
17
Tihomirov constată chiar că adoptarea limbajului agonic revoluţionar şi a metodelor teroriste nu fac decât să încetinească
18
şi să falsifice procesul evolutiv al Rusiei şi nu sunt decât grefe occidentale asupra unui sistem imunitar rusesc lipsit, scrie el, de o clasă intelectuală rusească serioasă ca număr şi pregătire: „Răsturnările violente, răscoalele, distrugerea toate aceste creaţii bolnăvicioase ale crizei prin care trece Europa în Rusia nu sunt doar evitabile, ci şi prea puţin posibile. Asta nu este boala noastră. La noi ea este ceva livresc, grefat, provocat de absenţa unei intelighenţii naţionale ruseşti.”1 în ciuda pretenţiei, comune liderilor revoluţionari şi muncitorilor autodidacţi, de a fi implicaţi în lupta teroristă pe baza unei ideologii sprijinite pe ştiinţă, la baza concepţiei nihiliste stă un număr infim de idei simpliste şi eronate adoptate din broşuri de popularizare. Rezultatul este o combinaţie de „infatuare naivă cu o totală insignifianţă a intelectului” pe care Tihomirov o repudiază necruţător:
„Merită să ne gândim puţin la starea minţii lor, care reprezintă un exemplu numai bun de infatuare naivă combinată cu o totală insignifianţă a intelectului. Revoluţionarii sunt convinşi la modul cel mai sincer că ei se află în avangarda progresului istoric. După părerea lor, cu cât e mai evoluat, cu atât un om e mai aproape de ei; depărtarea înseamnă inferioritate. […] Nu doar domnul Lavrov, ci şi orice muncitor autodidact dintre anarhişti, care şi-a făcut o brumă de educaţie din broşuri de popularizare, e la fel de absolut convins că convingerile lui se bazează pe ştiinţă, că promovează libertatea, progresul etc. Eu însă afirm anume că nimic nu e mai fantezist decât aceste pretenţii. De fapt, viziunea revoluţionară asupra lumii este o concluzie trasă pe baza unui număr infim de date concrete şi nu al celor mai precise. […] pentru a-şi întemeia părerile, Lavrov se foloseşte de un număr cu nimic mai mare de date reale decât
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 175.
19
aceia; restul cunoştinţelor pe care le are le lipeşte mecanic la teorie sau le lasă complet deoparte. Iată de ce argumentele lor, ale tuturor, sunt la fel de banale şi de superficiale. înainte şi eu gândeam pe aceleaşi coordonate ca dl Lavrov, adică nu mă foloseam de cea mai mare parte din ceea ce vedeam sau citeam. Fapta mea, în esenţă, în asta şi constă: m-am hotărât în sfârşit să văd lucrurile la care mă uitam, iar asta a dus inevitabil la desprindere. Aşa cum pe bună dreptate observă criticul meu, exact asta s-a întâmplat: am văzut şi am întors spatele. Fără nicio îndoială! Cum aş fi putut să nu-l întorc, după ce văzusem? Am fost, îmi reproşează el, în primele rânduri şi am dat înapoi. Fireşte, dacă n-aş fi ştiut ce se face în primele rânduri, eu, la fel ca mulţi alţii, aş fi trăit poate încrezându-mă pur şi simplu în ei, deci nu mi-aş fi permis să gândesc şi, ca atare, aş fi putut rămâne pentru totdeauna sub influenţa ideilor progresiste. Dar, văzând realitatea şi netemându-mă de concluzii, n-am putut să nu dau înapoi. N-am putut, odată ce am început să gândesc, să nu recunosc faţă de mine însumi că practica revoluţionară este în cea mai mare parte ofărădelege, uneori înspăimântătoare, iar teoriile sunt întotdeauna imature, schematice, uneori categoric neghioabe.”1
Oricine se desprinde de disciplina de partid care este de fapt o indisciplină de gândire este tratat nu doar ca adversar politic reacţionar, ci mai degrabă ca un element care se situează în afara umanităţii, el nu merge înapoi pe linia orizontală a progresului, ci deraiază ontologic, ceea ce îi garantează excluderea, persecutarea, condamnarea la moarte chiar, din partea foştilor tovarăşi. Tihomirov notează că în acest mod progresiştii, altminteri total dedicaţi în teorie edificării unei societăţi viitoare şi moderne,
1 De ce nu mai sunt revoluţionar. Anexa 2, p. 215.
20
regresează în practică spre concepţii tribale, primitive, precreştine asupra societăţii, implicând un conflict ireductibil între puritatea revoluţionară şi impuritatea celor care sunt străini de fantastul crez nihilist1.
în cazul lui Tihomirov, clarificarea lui intelectuală şi desprinderea de gruparea teroristă căreia îi aparţinea, numită Voinţa Poporului (Narodnaia Volia, HapoAHaa BOAM), a fost însoţită de atacurile celulelor roşii progresist-teroriste. Aceste atacuri au constat în apelul la respectul faţă de jertfele membrilor mişcării, Ia respectul faţă de loialitatea de partid, în apelul la fidelitatea faţă de generaţiile viitoare, care ar fi putut fi smintite de exemplul negativ dat de dezertorul Tihomirov, în insulte la adresa sănătăţii mintale (nebun, depresiv, maniac mistic) şi sufleteşti (trădător pentru bani şi onoruri, laş, spion) a lui Tihomirov şi, nu în ultimul rând şi deloc idealist, adică ipotetic, în ameninţări cu pedepsirea exemplară (vezi Anexele 1 şi 2).
1 „Să revenim însă la pretenţiile revoluţionarilor de a reprezenta avangarda omenirii şi să vedem: oamenii aceştia se află într-adevăr undeva înainte? Dacă mergem după ei, vom ajunge la ceva mai bun? Sper că a merge înainte înseamnă a merge spre mai mare forţă, spre un stadiu moral şi intelectual superior, spre împlinirea dreptăţii… Oare spre asta ne duc Lavrov şi camarazii săi? Mie nu mi se pare deloc.
în domeniul etic, mi se pare foarte clar că ideile lui Lavrov nu duc decât la renaşterea parţială a unor forme extrem de rudimentare, de imperfecte de moralitate. în locul frăţiei dintre oameni şi a unei dreptăţi superioare, care să domnească peste toate interesele particulare (inclusiv cele de grup), Lavrov reînvie solidaritatea sectară veterotestamentară. în interiorul grupului (al partidului) se dezvoltă relaţii foarte strânse, dar tot restul lumii, exteriorul, să zicem aşa, devine un spaţiu al goilor, al ghiaurilor. Renaşte ceva similar cu vechile noţiuni de hostes, de nemţi, oameni muţi, cu care Lavrovii nu pot nici măcar să discute (nu există limbaj comun). Fără îndoială, această lume exterioară ei şi-au propus s-o salveze, dar în primul rând la grămadă, ca întreg al omenirii, în timp ce anumite persoane, din categoria duşmanii socialismului, nu se pot aştepta nici măcar să fie tratate în mod just. Faţă de ele, cum se vede din expunerea mea de mai sus, revoluţionarii îşi permit să uite până şi cerinţele cinstei.” (De ce nu mai sunt revoluţionar. Anexa 2, p. 216).
21
Consecinţele terorii asupra guvernului sunt aşadar, conform lui Tihomirov, de mult mai mică însemnătate decât asupra teroriştilor înşişi. Guvernul, în absenţa unor mari mase de oameni care să susţină acţiunea revoluţionară, nu poate fi răsturnat prin şantaj terorist. Dacă ar putea fi răsturnat prin astfel de şantaj, atunci orice grupare minoritară, chiar şi cele reacţionare, atât de detestate de progresişti, ar putea să-şi impună voinţa prin acte de violenţă. Dar cel mai periculos este efectul reeducativ al terorismului asupra practicanţilor lui. Celulele progresist-teroriste devin incubatoare ale urii faţă de propriul popor: „Terorismul ca sistem de luptă politică este fie neputincios, fie superfluu. Este neputincios dacă revoluţionarii nu au mijloacele de a răsturna guvernul şi superfluu dacă asemenea mijloace există. în plus, este dăunător din punct de vedere moral şi intelectual […] în sensul schimbărilor politice, valoarea terorii este aproape egală cu zero. Ea se reflectă în schimb extrem de nociv în jos, asupra revoluţionarilor înşişi şi pretutindeni unde îşi exercită influenţa. Insuflă un dispreţ total faţă de societate, de popor, de ţară; încurajează un spirit samavolnic incompatibil cu orice ordine socială.”1 Specific teroriştilor este formula repetată obsesiv „nu se mai poate face nimic”2, care le justifică astfel apelul la violenţă. Acest spirit „samavolnic” îşi arogă apoi dreptul de a a lua viaţa cuiva nu pentru vreo crimă oarecare, ci pur şi simplu pentru că acel cineva reprezintă un mod de viaţă normal, confirmat istoric, tradiţional. Ţarul şi sistemul autocratic rus reprezentau, scrie Tihomirov, un astfel de guvern legitim, confirmat istoric, recunoscut de popor, şi din acest punct de vedere terorismul nu era decât o uzurpare făcută de o minoritate infimă, lipsită de legitimitate istorică confirmată în timp, şi bazată pe ultimele idei venite de aiurea:
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 160.
2 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 180.
22
„într-un sens pur moral, ce putere poate fi mai nemăsurată decât puterea unui om asupra vieţii altuia? Este o putere pe care mulţi (şi nu cei mai răi, bineînţeles) i-o refuză înseşi societăţii. Şi exact această putere şi-o asumă o mână de oameni, care ucide nici măcar ca reacţie la vreo atrocitate, la ceva care le-arfifăcut pe victimele lor nişte monştri inumani. Ucide, ca să spunem aşa, ca reacţie la o infracţiune politică. Şi în ce constă această infracţiune? în faptul că un guvern legitim, recunoscut de popor, nu vrea să dea curs pretenţiilor unei mâini de oameni autoproclamaţi, care îşi dau seama atât de clar în fundul sufletului că sunt o minoritate infimă, încât nici măcar nu încearcă o luptă deschisă cu guvernul. Bineînţeles, oamenii aceştia au mereu la îndemână o sumedenie de fraze despre cum vor să dea puterea înapoi poporului. însă ele nu sunt decât vorbe goale. La urma urmei, poporul nu cere înapoi nicio putere, ci, dimpotrivă, e tot timpul gata să le spargă capetele eliberatorilor. Doar romantismul disperat le permite revoluţionarilor să se hrănească cu astfel de ficţiuni şi să trateze autorităţile ruseşti aşa cum este permis să tratezi numai puterea unui uzurpator. Ţarul rus nu a furat puterea; el a primit-o de la strămoşii săi aleşi în mod solemn, şi până în ziua de azi poporul, în ansamblul lui, îşi arată cufiecare prilej dorinţa de a susţine din toate puterile opera străbunilor săi. Cine se dovedeşte aici a fi tiranul? Nu cumva revoluţionarii înşişi, care, conştienţi că sunt o minoritate infimă, şi-au permis să ridice mâna asupra monarhului care reprezintă întregul popor, care nu trebuie să dea nicio socoteală şi care e sfinţit de Biserică cu titlul de conducător secular al ei?”1
Lipsiţi de legitimitate istorică, lipsiţi de legitimitate morală, aflaţi în imposibilitatea de a demonstra că reprezintă voinţa celei
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 178.
23
mai mari părţi a poporului au ales calea terorismului pentru că nu au fost în stare să atragă poporul de partea lor agenţii nihilismului ajung să nu poată acţiona decât împotriva voinţei poporului, împotriva sensului adânc al istoriei, cu alte cuvinte nu pot da naştere decât unui guvern terorist-revoluţionar al reeducării naţionale. Rezultatul acţiunii lor este un sistem anarhotiranic care centralizează puterea pentru a o desfăşura anarhic în teritoriu:
„Revoluţionarii înşişi nu pornesc deloc în programul lor de la drepturile naturale şi de la voinţa poporului. Căci voinţa poporului este pentru guvern şi cere supunere faţă de acesta. în plus, chiar dacă drepturile naturale ar sta la baza programului unui partid, ele nu-i permit în niciun fel să comită asasinate politice, care sunt, fără îndoială, un atac la libertatea individuală şi la drepturile societăţii. în concluzie, terorismul, practica asasinatului politic, este un sistem de luptă care încă nu şi-a lămurit nici sieşi ce drept are la existenţă, ba nici măcar propria idee. în realitate, această idee nu poate fi decât omnipotenţa anarhică a individului şi dispreţul faţă de autoritatea societăţii. Dar, în timp ce educă generaţii întregi cu astfel de idei, terorismul nu are nici măcar logica anarhismului. Reuşeşte să se lepede public de anarhie, cere centralizare, disciplină… Oare asta nu e, în general, o adevărată şcoală de haotizare a gândirii, o şcoală care-i deprinde pe oameni cu o activitate neîntemeiată pe nicio viziune sociologică generală a lumii?”1
Reformatorul, notează Tihomirov, ar trebui să fie superior lucrurilor pe care vrea să le îmbunătăţească, dar progresistul violent, teroristul, se dovedeşte a fi un individ inferior intelectual
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 179.
24
şi moral pentru că terorismul are „un efect înjositor” asupra celor angajaţi în practicarea lui. Cei preocupaţi doar de asasinarea oficialităţilor şi de lupta cu poliţia ajung să acţioneze doar cu „pumnale şi cu paşapoarte false”, deformaţi de cerinţele logistice şi tactice ale unei vieţi duse sub semnul imposturii, al fricii pe care o îndură şi pe care o inspiră, al provizoratului care împiedică orice exerciţiu de gândire profundă:
„Influenţa modului de viaţă ca atare al conspiratorului terorist e un meşteşug de tâmpenie. El duce o viaţă de lup hăituit. Dominantă peste toate este conştiinţafaptului că nu doar azi sau mâine, ciînfiecare secundă trebuie săfiepregătitsămoară. Singura posibilitate de a trăi cu această conştiinţă este să nu te gândeşti la o mulţime de lucruri la care, totuşi, trebuie să te gândeşti dacă vrei să rămâi un om evoluat. Un ataşament cât de cât serios, de orice fel, este în această situaţie o adevărată nenorocire. Studierea oricărei probleme, a oricărui fenomen social etc. e de neconceput. Orice plan de acţiune cât de puţin complicat, abia un pic mai amplu nici nu îndrăzneşte să-ţi vină-n cap. De dimineaţa până seara trebuie să minţi pe toată lumea (cu excepţia a cinci-zece tovarăşi), de toţi trebuie să te ascunzi, în oricine să suspectezi un duşman… E nevoie de nişte puteri cu adevărat remarcabile pentru a gândi şi a lucra câtuşi de puţin în timp ce duci o aş fel de viaţă nefirească. Şi oamenii aceştia, dacă nu se smulg din mlaştina situaţiei lor, care-i înghite, decad rapid. Asupra celor mai puţin înzestraţi, neîncetata vânzoleală cu spioni, paşapoarte false, case conspirative, dinamită, ambuscade, visuri despre asasinate, evadări are un efect mult mai distrugător”1
Tihomirov deplânge faptul că tineretul studios este atras în acest tip de viaţă pe baza propagandei care demonetiza din punct
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 180.
25
de vedere revoluţionar, altruist, aplecarea „egoistă”, „meschină”, „carieristă” spre muncă şi studiu. Studenţimea era astfel împiedicată să-şi împlinească adevărata menire şi era împinsă în fundături existenţiale, la capătul cărora, după ce şi-au irosit resursele intelectuale, îşi compromit statutul moral şi se cufundă în nimicnicie:
„Individul reprezintă ceva în istorie, însă ceva doar de o anumită mărime. Personalitatea influenţează societatea. Însă în societate există o anumită limită a repeziciunii cu care poate avea loc evoluţia sau distrugerea, limită determinată de interacţiunea dintre generaţii, iar această limită n-o pot depăşi nici relele, nici bunele intenţii. Diferenţa de ritm al curgerii vieţii dintre individ şi societate dă întotdeauna individului timp să dezbată şi să studieze situaţia. Foarte repede piere numai ceea ce este deja complet putred şi nu mai poate fi salvat prin niciun mijloc. Aşadar, după cum spun francezii, ilfautprendre tout au serieuxetrien au tragique. N-avem de ce să ne panicăm şi să ne aruncăm cu capul înainte cine ştie încotro. Rusia nu ar avea decât de câştigat dacă tinerii s-ar angaja să nu se implice în politică înainte de a consacra cel puţin cinci-şase ani studiilor şi apoifamiliarizării, într-o anumită măsură, cu Rusia, cu istoria ei şi cu situaţia ei actuală. Cele mai nocive urmări ale amestecului studenţilor în politică sunt diversele demonstraţii, când, din cauza unui protest neînsemnat împotriva unei oprimări mărunte, aproape peste noapte viitorul ţării pierde câteva sute de forţe tinere şi de neînlocuit. Mai bine ceva decât nimic, repetă instigatorii, decât letargia. Şi un astfel de raţionament, din păcate, funcţionează şi continuă să înăbuşe în faşă civilizaţia rusă! […] Mi s-a obiectat deja: Dumneavoastră formulaţi nişte exigenţe imposibile pentru tineret, care nu poate avea
26
o asemenea stăpânire de sine şi nu poate lua viaţa atât de în serios. Dar eu nu sunt de acord cu o astfel de obiecţie. Partea cea mai bună a studenţimii ar fi absolut capabilă de aşa ceva prin forţe proprii şi ar putea să dea tonul şi masei celorlalţi dacă n-ar fi în permanenţă asaltată de tot soiul de idei de răzvrătire. Oare nu se vede că e de ajuns ca studenţii să nu se revolte timp de opt luni pentru ca diverşi progresişti să înceapă să toarne acuzaţii că studenţimea a devenit vulgară, meschină, coruptă şi mai ştiu eu cum? […] Peste tot la noi, cel care a renunţat la activitatea revoluţionară se strică, devine un carierist interesat doar să parvină şi un arivist zgârcit. Dar asta este o urmare a ideii cu adevărat anapoda după care omul rămâne cinstit numai revoltându-se, distrugând în dreapta şi-n stânga. Această concepţie este atât de înrădăcinată în mintea noastră, încât cel care abandonează viaţa de rebel o face arareori din convingere, ba cel mai adesea în ciuda convingerilor sale, împins de instinctele organismului maturizat. Răsculatul nostru îmblânzit nu e capabil să înţeleagă adevărul, să depăşească ideile răzvrătite ce i-au fost inculcate, ci doar începe să simtă că vrea să ducă o viaţă mai bună. Potolindu-se, consideră asta o concesie, o decădere. O asemenea schimbare chiar arată a cădere şi, odată căzut, după ce a abandonat nişte idei cărora nu le pricepe deloc neghiobia, omul, fireşte, îşi pierde orice speranţă şi se cufundă tot mai jos…”1
Uriaşul mecanism de peer pressure nu avea la dispoziţie, pe vremea lui Tihomirov, reţelele sociale, dar avea în schimb avantajul unui tineret universitar obişnuit cu viaţa de fraternitate studenţească, de cerc de lectură şi de viaţă la comun. Rezultatul era compromiterea studenţilor cu ajutorul şantajului sentimental
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 189-190.
27
exercitat asupra lor de către activiştii infiltraţi în interstiţiile acestor structuri ale vieţii cotidiene. Tihomirov deplânge faptul că, în loc să studieze şi să se pregătească serios pentru viaţă şi pentru propăşirea Rusiei, tinerii sunt atraşi în apele tulburi ale politicii de sordidă facţiune revoluţionară şi sunt educaţi într-un spirit „îngust şi sectar”1, condiţionaţi să se supună grupului, fără a judeca, „hipnotizaţi”, transformaţi în „conştiinţe pasive”. Paradoxala conştiinţă pasivă care recurge la violenţă, anestezierea morală şi intelectuală la care este supus tineretul în întunericul vâscos al celulelor anarho-teroriste, este acceptată cu cinică satisfacţie de maturi, care declară că e preferabil ca tinerii să piară protestând pentru tot felul de prostii pentru că oricum nu sunt buni de nimic. Tihomirov se declară indignat de retrogradarea tinerilor la statutul de carne de tun şi declară, cu vădită duioşie pentru omul mic venită parcă din tradiţia literară rusească, că preferă să vadă cel mai mărunt şi mai lipsit de talente om ducându-şi viaţa liniştit, fericit „după puterile lui”, decât să-I ştie putrezind în temniţe pentru cauze politice dubioase. Pierderile cauzate viitorului Rusiei de distrugerea tineretului în malaxorul politicii anarho-teroriste sunt greu de recuperat: „Nu e vorba doar de asta, de soarta individuală a sute de tineri. Aici sunt la mijloc, în mod direct, cele mai mari interese ale Rusiei. Tineretul studios este pătura din care creşte mai apoi viaţa statală şi intelectuală a ţării, o categorie preţioasă, care promite patriei beneficii inestimabile dacă se pregăteşte cu chibzuinţă pentru misiunea sa viitoare, dar care poate provoca şi mult rău prin simplul fapt că nu ştie să facă binele cum se cuvine. Asta înseamnă obligaţii serioase pentru tineretul studios, care trebuie să se pregătească conştiincios pentru viitorul său rol. Nu e suficient să ai intenţii bune şi sentimente înflăcărate, e nevoie de cunoştinţe, de pricepere şi mai ales de
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 182.
28
deprinderea autonomiei intelectuale. Tineretul studios din Rusia nu trebuie să uite că toţi viitorii învăţători, toţi cei capabili să conducă viaţa politică sau să dea o direcţie gândirii poporului nu pot proveni decât din rândurile lui. Ce faliment pregăteşte ţării o generaţie care nu va produce la vremea ei un număr suficient de oameni curajoşi, spirite ferme, capabili să-şi găsească întotdeauna propriul drum, fără a ceda primei impresii sau influenţei modelor politice şi cu atât mai puţin frazelor goale cu care şarlatanii exploatează pretutindeni inimile credule.”1 Pentru a înţelege cum se cuvine rândurile lui Tihomirov trebuie să luăm în considerare faptul că, de exemplu, un agitator nihilist şi un asasin precum Serghei Neceaev s-a înscris ca auditor la Universitatea din Sankt Petersburg în septembrie 1868 doar pentru a putea să infiltreze studenţimea de acolo. în articolele şi manifestele pe care le scria, ataca fără încetare „studiul”, „literatura” şi „universitarii” şi proslăvea oamenii dedicaţi, implicaţi activ în activitatea revoluţionară. Neceaev pretindea că luptă pentru revendicări studenţeşti de genul înfiinţării unei biblioteci, dar de fapt urmărea eşecul acestei campanii, tot ce voia era să radicalizeze studenţii cu ajutorul acestui eşec şi să-i atragă în lupta deschisă cu poliţia. Odată compromişi în faţa autorităţilor şi eventual exmatriculaţi, studenţii ar fi devenit astfel disponibili pentru a conduce insurecţia ţărănească pe care Neceaev şi Piotr Tcaciov plănuiau să o declanşeze în jurul datei de 19 februarie 1870 2.
Astfel, mişcarea anarho-teroristă contribuia la subtierea păturii culte a Rusiei, la menţinerea la un nivel scăzut a intelighenţiei care ar fi trebuit să contribuie la propăşirea Rusiei, o ţară cu „un trecut măreţ” şi care pentru a avea şi un viitor pe măsură ar fi avut
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 184.
2 Abbott Gleason, Young Russia. The Genesis of Russian Radicalism in the 1860s (New York: The Viking Press, 1980), pp. 346-348.
29
nevoie de sporirea „păturii realmente educate, a celor care gândesc, capabili de muncă intelectuală serioasă”1. Deocamdată, nota Tihomirov, insuficienta intelectualitate rusă vehicula şi elabora idei de slabă calitate, care se răspândeau apoi în rândul poporului. Anemia ideilor avea de-a face cu superficiala studiere a realităţii ruseşti şi cu obişnuinţa de a adopta mimetic din Vest idei fără legătură cu societatea rusă şi cu ţesătura culturală, simbolică, asupra cărora erau aplicate. „Forme fără fond”. Şi această apetenţă pentru idei de împrumut adoptate superficial era la rândul ei rezultatul unui mod de a gândi care, în lipsă de disciplină a gândirii izvorâtă din aplicarea asupra realităţii, din studierea meticuloasă a istoriei, culturii, economiei, geografiei şi întregului complex de realităţi al lumii ruse, se axa pe teorii atotcuprinzătoare fie ele filosofice, mistice, politice sau de orice alt fel. Este gândirea desprinsă de realitate, care nu explică realitatea, ci o înlocuieşte, care pornind să ţi-o explice sau pretinzând că ţi-o explică, te deplasează de la locul tău, te atrage brusc într-o altă dimensiune, cea a unei teorii care explică totul (de la teoria conspiraţiei, la numerologie, de la teoria marxistă a istoriei ca luptă de clasă, la teoria capitalistă a ciclurilor economice şi la ficţiunea pieţei libere toate sunt ficţiuni, modele teoretice care nu explică realitatea, ci i se substituie pentru că încearcă să o explice în întregime):
„Modul de gândire rusesc (şi mă refer la intelighenţie) are două aspecte caracteristice: lipsa de apetenţă şi de respect faţă de realităţile concrete şi, dimpotrivă, încrederea nemărginită în teorie, în ipotezele care ne consfinţesc câtuşi de puţin dorinţele. Acesta este, în mod evident, rezultatul capacităţii reduse a creierului de a depune o muncă intelectuală intensă. Un cap care oboseşte prea repede nu poate face faţă miriadelor de realităţi concrete de care e plină viaţa, căpătând un fel de aversiunefaţă
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 184.
30
de ele. O ipoteza teoretică, dimpotrivă, îl bucură, oferindu-i o aparentă înţelegere a fenomenelorfără încordarea obositoare a minţii. Lucrurile acestea sunt fireşti la un popor care a început să înveţe atât de recent. Însă ele trebuie conştientizate, înţelese şi îndreptate. Mai ales tinerii studioşi ar trebui să se gândească la asta, fiindcă grija lor principală este tocmai să-şi educe gândirea. Gândirea noastră publică este plină de tot felul de prejudecăţi, ipoteze, teorii, una mai atotcuprinzătoare şi mai eterică decât alta. Educarea minţii seface atât de mult pe baza unor locuri comune, a unor consideraţii generale, încât mă tem că mai degrabă reduce capacitatea de a gândi corect.”1
Intelectualii vremii sale, observă Tihomirov, combinau apetenţa pentru speculaţii şi teorie cu iniţiative practice dintre cele mai furibunde şi contraproductive, aruncându-se ba în contopirea cu poporul, pe care poporul o refuza2, ba în sprijinirea insurecţiei poloneze, ba în atentate teroriste3. Iar oamenii maturi şi moderaţi
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 185.
2 Scriind în 1887 despre procesul politic prin care trecuse ca propagandist socialist, Tihomirov declară că se temea cel mai mult de reprezentanţii ţăranilor: „Pe scurt, tribunalul era compus din câţiva senatori bătrâni care au dormit pe parcursul procedurilor, un şef al nobilimii, un primar al unui oraş sau altul şi un primar al vreunui volost-, toţi numiţi de guvern. Reprezentanţii stării ţărăneşti erau cei mai tari! Unul dintre ei avea obiceiul de a vota mereu pentru munca forţată, fără să ştie măcar ce implică aceasta. Care sunt motivele dumneavoastră?, l-a întrebat un membru al tribunalului, referindu-se la un inculpat complet nevinovat. Am depus jurământ!, a răspuns reprezentantul ţăranilor” (Leon Tikhomirov, Conspirateurs et policiers. Souvenirs d’un proscrit russe, Paris: Albert Savine, 1887, pp. 171-172).
3 „Ca regulă generală, tinerii şi, în general, clasa cea mai avansată a societăţii plutesc, în domeniul teoriei, undeva dincolo de nori, în timp ce în practică se aruncă în întreprinderi care pe un om de stat îl pot duce la disperare: ba, când te uiţi, ruşii participă la insurecţia poloneză, ba merg în popor cu visurile lor despre o federaţie de comunităţi independente şi planuri de răscoale peste tot, ba vin cu ideea şi practica luptei teroriste. Şi toate sunt făcute cu o convingere atât de fanatică, cu o vigoare atât de pătimaşă, de te apucă plânsul!” (De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 196).
31
care ar fi trebuit să călăuzească tineretul şi să-l ferească de aceste ispite se dovedeau inepţi intelectual, neputând crea forme şi idei care să strunească şi articuleze sănătos impulsurile tineretului, şi timizi moral, temându-se să-i contrazică pe progresişti, dorind să arate că sunt de partea tineretului. Astfel, adulţii cu funcţii de răspundere care ar fi trebuit să fie nişte adevăraţi stâlpi ai societăţii decădeau la statutul de complici ai tineretului progresist pe care, criticând din interior în mod tendenţios şi partizan orice iniţiativă a guvernului, îl ajutau, inspirau, incitau şi legitimau să răstoarne guvernul1.
Tihomirov observă că „isteţimea rusului” era mai degrabă o însuşire a ţăranilor decât a intelectualilor pentru că ţăranul trebuia să ţină cont de miriadele de detalii ale vieţii sale concrete şi să le trateze cu simţ practic şi de răspundere, nu cu teorii de aiurea. Ţăranul era superior intelectualului rus generic pentru că nu era semidoct: „Semidoctismul e rău nu prin cunoştinţele puţine (ţăranul are şi mai puţine), ci prin asimilarea lor superficială şi din auzite, prin obişnuinţa de a se mulţumi cu jumătăţi de cunoştinţe etc., în general prin slaba disciplină a minţii.”2 Or, mişcarea
1 „Ce fac generaţiile mai în vârstă sau mai moderate între timp? De regulă, se dovedesc total incapabile de muncă intelectuală independentă şi nu sunt în stare să creeze nimic care ar putea să disciplineze cât de puţin minţile tinerilor şi să le supună influenţei vreunei doctrine serioase, elaborate ştiinţific. în al doilea rând, aceste generaţii mai în vârstă sunt atât de timide, încât se tem până şi să-i contrazică pe progresişti, ba uneori cad direct sub influenţa lor. Pe scurt, această categorie de oameni în general mai moderaţi se dovedeşte în general absolut incapabilă să călăuzească gândirea şi să-i dea o direcţie. Ba mai mult, atunci când nu visează la îngrădirea puterii supreme, se comportă cel puţin într-un mod atât de lipsit de tact, încât stârneşte suspiciune şi neîncredere. Incapabil şi să ia, şi să păstreze constituţia, agasează totuşi în mod constant guvernul cu plângeri despre „nedesăvârşirea edificiului” şi, pentru a dovedi necesitatea desăvârşirii lui, recurge la critica cea mai tendenţioasă şi partizană a oricăror măsuri luate de guvern. Asta provoacă, fireşte, nemulţumiri, înrăutăţind şi mai tare relaţiile” (De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 197).
2 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 200.
32
nihilistă din Rusia este văzută de Tihomirov ca o manifestare a „semidoctismului”, a deficitului de minţi „serios antrenate din rândurile clasei educate” Tihomirov vorbeşte despre importanţa minţilor „mature” şi „treze” care ar putea „da tonul restului clasei educate” şi ar putea „schiţa prin efortul propriu, prin propria gândire şi cercetare principalele direcţii de organizare a Rusiei”1. Vedem aici un îndemn la aderenţa la realitate şi refuzul patinajului artistic pe suprafaţa teoriilor şi speculaţiilor de orice fel care pretind să ofere o cheie universală, un sesam global sau universal, refuzul gesticulaţiei retorice magice care explică şi rezolvă orice.
Intelectualul căzut pradă unei astfel de gesticulaţii ideologice, văduvite de datele problemei, de aderenţă la realitate, de profunzime a cercetării, de seriozitate a întrebărilor şi răspunsurilor, de scepticism metodic şi modestie epistemologică, va trece prin faze decelate cu maximă claritate de Tihomirov:
„Şi, ca urmare a acestui tip de antrenare a minţii, cât de des în viaţa morala a rusului educat nu există decât două extremei La început febra nebuneasca a fanaticului, care nu admite scepticismul, care nu vede în dezbatere decât şarlatanie sau laşitate. însă, vai!, viaţa îşi urmează cursul şi nu conformându-se teoriei. Loveştefără milă în visător, iar acesta, neavând în minte alt conţinut decât nişte construcţii logice, începe să se supere pe ea: i se pare că e înşelatfără ruşine. Urmează a doua perioadă, a amarei dezamăgiri şi, uneori, a răzbunării pe viaţa care n-a ştiut săpreţuiască un om atât de valoros. Aşa apar şi revoluţionarii disperaţi, şi carieriştii cei mai lipsiţi de suflet.”2
Aşadar, pentru a nu îngădui tineretului să se maturizeze întru corupţie şi mediocritate, el trebuie ajutat să înveţe, să se
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 201.
2 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 185.
33
pregătească temeinic. Tihomirov adaugă şi că responsabilitatea luptei şi a adoptării de măsuri menite să îmbunătăţească mersul lucrurilor în Rusia îi revine generaţiei mature, care are acces Ia pârghiile puterii şi poate face ceva. Ipocrizia adulţilor care aşteaptă ceva de la „tineret” ascunde faptul că, de obicei, tocmai aceşti adulţi sunt cei care modelează tineretul şi îl conduc astfel încât el să nu fie în stare de mare lucru. Ameliorarea lucrurilor1 trebuie făcută de cei de 40-50 de ani, prin măsuri concrete, nu de tineret, din afară, prin răzmeriţe.
3. Susţinător al Rusiei pravoslavnice şi samodîrjeţe
Odată ce ideile lui Tihomirov despre „dreptatea socială” s-au limpezit, „perioada revoluţionară” a gândirii lui „s-a încheiat şi a trecut în eternitate”.
Tihomirov consideră că studiul şi înţelegerea istoriei şi societăţii ruse trimit către concluzia că Rusia este o ţară organic autocrată, ceea ce nu înseamnă una care nu ţine cont de nevoile poporului, ci una care ţine cont de nevoile poporului în modul ei consacrat istoric, care nu este cel al democraţiei parlamentare, ci al regimului ţarist, care reprezintă voinţa istorică, adică voinţa confirmată diacronic, de-a lungul întregii istorii a Rusiei, a poporului:
„Eu privesc problema puterii autocratice în felul următor în primul rând, ea este un rezultat al istoriei ruseşti care nu
1 Tihomirov atrage atenţia că: „Dezvoltarea gândirii, a ştiinţei ruseşti, mai ales în domeniile rămase mult în urmă gândirea socială şi politică, studierea ţării, înnoirea învăţământului, dezvoltarea şi buna întocmire a presei sunt sarcinile cele mai importante. La fel de însemnate sunt creşterea productivităţii muncii, dezvoltarea tehnicii, îmbunătăţirea formelor de muncă ş.a.m.d. în sfârşit, îmbunătăţirea organizării diferitelor pături ale populaţiei, în primul rând, desigur, necesitatea ca autoguvernarea locală să capete un caracter serios şi strict pragmatic” (De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 201-202).
34
are nevoie de recunoaşterea nimănui şi nu poate fi distrus de nimeni atâta timp cât în ţară există zeci şi zeci de milioane de oameni care nu ştiu şi nu vor să ştie nimic altceva în politică. Ar fi inadmisibil să nu se respecte voinţa istorică a poporului, ca să nu mai spunem că o realitate foarte ferm instalată în viaţa acestuia are întotdeauna nişte temeiuri solide. De aceea orice rus trebuie să recunoască puterea instaurată în Rusia şi, dacă are în vedere îmbunătăţiri, trebuie să se gândească cum să le realizeze cu autocraţia, în condiţiile autocraţiei.”1
Din punctul de vedere al lui Tihomirov, Rusia nu poate fi o democraţie parlamentară pentru că are nevoie de soliditatea unui guvern autocratic, care să se sprijine pe ceva mai temeinic decât pe opinia publică şi care să reprezinte interese mai largi decât cele scoase la iveală de ciclurile electorale:
„ Voi observa mai întâi că orice schimbare în organizarea puterii centrale poatefi dezirabilă doar atunci când un lucru, mai rău, este înlocuit (şi înlocuit cu adevărat, nu doar în cuvinte) cu ceva mai bun. în schimb distrugerea care nu creează nimic o consider dăunătoare, căci nu face decât să slăbească organismul social, însă criticiifundamentelor politice ale sistemului rusesc cu ce le vor înlocui oare? în primul rând, duşmanii sistemului nostru au puterea doar să-l perturbe şi să deranjeze îndeplinirea în mod corespunzător a funcţiilor sale. Chiar şi numai asta face critica total inutilă. Dacă am presupune că un împărat rus ar fi de acord sau arfi obligatfie şi pentru un minut să-şi restrângă puterea autocratică, această restrângere ar fi pur fictivă, căci imensa majoritate a poporului arfi întotdeauna gata, la primul cuvânt al împăratului, să-i împrăştie pe cei care se presupune că-l limitează; rezultă că autoritatea împăratului poate
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 192.
35
fi, de fapt, limitată numai prin propria lui licenţă. Şi atunci ce s-ar putea obţine printr-o aş fel de limitare? Voi spune, totuşi, mai mult decât atât. Chiar şi dacă ar fi posibilă vreo schimbare în sistemul nostru de guvernare, ea ar trebui gândită cu cea mai mare prudenţă. Orice ţară are nevoie mai presus de toate de un guvern solid, care să nu se teamă pentru existenţa sa, şi puternic, deci capabil să-şi îndeplinească misiunea. Rusia, cu problemele ei naţionale departe de a fi rezolvate şi cu mulţimea de cerinţe interne nesatisfăcute, are cu atât mai multă nevoie de aşa ceva. O monarhie puternică ne e indispensabilă şi, dacă ne gândim la orice fel de îmbunătăţiri, trebuie să ne asigurăm mai întâi că nu-i vom afecta principalele virtuţi. La noi mulţi visează la parlamentarism, dar acesta are o singură calitate: faptul că dă permanent la iveală dorinţele şi opiniile poporului, iar de aceea, ca sistem de guvernare propriu-zis, este în cel mai înalt grad nesatisfăcător.”1
De fapt, revine Tihomirov în 1895 asupra acestui paragraf din 1888, intuind parcă falsificarea opiniei publice cu ajutorul ONG-urilor şi al lobbyurilor, parlamentarismul „ca sistem de guvernare ucide şi puţinul folos pe care l-ar putea avea ca sistem de consultare” pentru că dă glas cel mai puţin „opiniilor şi dorinţelor poporului”, care altminteri pot fi aflate prin orice fel de adunare2. Parlamentarismul democratic este un „sistem politic de neputinţă generală, care introduce în politică principiul mercantil al concurenţei libere, care face din putere obiect al speculaţiilor şi sfârşeşte prin a provoca anarhia guvernamentală”3.
Voinţa poporului este falsificată şi de ceea ce Tihomirov denunţă a fi un sistem de cenzură progresistă mai puternică şi mai
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 196.
2 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 195.
3 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 223.
36
pernicioasă decât cenzura ţaristă care apără nişte instituţii sau mecanisme ale statului de care societatea are nevoie pentru a trăi în pace şi ordine. Dar progresiştii impun un sistem infinit fluid şi cenzurant în acelaşi timp, în care teroarea şi abuzurile instabilităţii sunt agravate de prigonirea „inchizitorială” a gândirii:
„La ce lucrare a minţii te poţi aştepta acolo unde totul e deja cunoscut, decis, unde n-ai la ce să te gândeşti, ba nici nu ţi se dă voie? La fel cum, în sfera morală, cerinţa dreptăţii păleşte pentru progresişti în faţa intereselor partidului, tot aşa dezvoltarea intelectului şi a spiritului creator este trecută în plan secund ca nu cumva să zguduim temeliile propagandei de partid. Interesele acţiunii revoluţionare înghit totul, iar conştiinţa şi gândirea sunt deopotrivă lipsite de orice drept. Ce e nou aici, progresist? Toate acestea se practică de când lumea, cu singura diferenţă că autorităţile sunt de regulă mult mai îngăduitoare, plus că un anume grad de cenzură e de înţeles într-un stat, căci scopul lui nu e atât crearea viitorului, cât susţinerea vieţii obşteşti în prezentul ei, de unde şi necesitatea unor măsuri de pază şi represiune. Dar cenzura (şi încă atât de nemiloasă] într-un partid care pretinde că vrea să reconstruiască lumea pe baza tuturor libertăţilor posibile e o contradicţie în termeni şi împrumută criticii, polemicii şi întregi gândiri a partidului o nuanţă de sofism, nesinceră. Revoluţionarii ţipă împotriva cenzurii, dar devin ei înşişi adevăr aţi inchizitori.”1
Cenzura liberală striveşte însăşi capacitatea omului de a gândi, fără a avea măcar scuza că apără un organism social funcţional. Cenzura ţaristă poate cenzura anumite idei care contrazic sau urmăresc să degradeze realitatea, temeliile societăţii.
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 220.
37
Cenzura liberală este în schimb prigonirea minţii care refuză să se supună orbeşte liniei partidului care altminteri pretinde, ipocrit, că apără libertatea gândirii şi a cuvântului:
„Ştiu mai bine decât înainte câţi dintre savanţii noştri patentaţi se folosesc de libertate doar pentru a scrie articole jurnalistice usturătoare. Dar nu pot să nu adaug că libertatea cercetării ştiinţifice în ţara noastră este împiedicată în principal nu de cenzură, ci de opinia publică absolut despotică a păturii liberale, lipsită de orice urmă de respect faţă de munca minţii omeneşti, încununând cu lauri orice denaturare a ştiinţei dacă ea este favorabilă partidului şi, dimpotrivă, strivind orice cuvânt care iese din cadrele adevărului partinic. Câteodată ţi-e ruşine şi milă să vezi condiţia servilă a profesorilor noştri.”1
Tihomirov vorbeşte despre diferenţa dintre „organism social” şi „amorfism social”. Organismul social este cel astfel structurat încât să existe instituţii care îndeplinesc competent diferitele funcţii ale unei societăţi. Amorfismul social este specific utopiilor marxiste şi marxizante, care urmăresc dispariţia statului:
„Organism social sau amorfism social? Acestea sunt cele două perspective. Pentru unii, fiecare lucrare, fiecare funcţie a societăţii este şi trebuie să fie îndeplinită într-un mod corect organizat, adică prin intermediul unor instituţii special create pentru asta, înarmate, desigur, cu competenţa şi puterea necesare pentru acţiune. în felul acesta are loc progresul omenirii şi se dezvoltă societatea, a cărei structură devine în mod constant din ce în ce mai complexă. Pentru alţii, societatea se îndreaptă spre un fel de simplificare, spre o distribuţie uniformă a tuturor specializărilor şi tuturor
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 202.
formelor de putere în masa cetăţenilor. Funcţiile instituţiilor sunt transferate indivizilor şi fiecare individ înglobează în sine o parte din toate competenţele sociale”1
Tihomirov consideră că organismul social este „realitate sociologică de bază”. Concepţia nihilistă amorfică este una decerebrată care nu poate fi pusă în aplicare decât după ce a fost mai întâi reeducată o elită care să poată funcţiona conform intereselor partidului:
„Dacă domnii Lavrov şi cei din jurul lor încearcă să mă zdrobească până şi pe mine folosindu-se de suspiciuni, învinuiri false, ocări ş.a.m.d, ce fac atunci cu cei mai slabi, pe care-ipot într-adevăr băga în sperieţi zi de zi, clipă de clipă, în toate privinţele gândirii şi ale vieţii? Într-un asemenea sistem de tâmpire reciprocă, mintea omului devine negreşit laşă şi necinstită. Revoluţionarii ţipă despre gândire şi dezvoltare şi nu respectă nici una, nici alta; ţipă împotriva prigonirilor şi ei înşişi prigonesc cât îi ţin puterile; ţipă împotriva violenţei şi ei înşişi omoară, ba mai mult, vor să silească prin forţă popoare întregi să trăiască aşa, şi nu altminteri… Unde e în toate astea progresul, unde e lumina forţei călăuzitoare? Oare o minte care conjugă asemenea contradicţii strigătoare la cer a ajuns la cel mai înalt nivel de dezvoltare? Acest tip de intelect nu e oare mai prejos decât cel pe care noi, oamenii obişnuiţi, nepurtători de făclie, îl considerăm deja astăzi o minte avansată? Dar poate că ideile însele, mi se va spune, pentru triumful cărora îşi înjosesc revoluţionarii intelectul şi conştiinţa, poate că ideile în sine sunt cu adevărat înalte? Gândiţi-vă totuşi numai la faptul că, pentru punerea în practică a acestor idei, domnii Lavrovi trebuie mai întâi
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 194.
39
să educe în stilul lor cel puţin o minoritate semnificativă a omenirii, adică, la fel ca la ei înşişi, să opreascăfuncţionarea minţii şi a conştiinţei în toată această masă de oameni. Frumoasă ar mai fi noua orânduire! Ideile care se dezvoltă dintr-o asemenea practică în rândurile „avangardei” ne duc, vrând-nevrând, nu înainte, ci mult în urmă!1
Odată ce elita operativă a fost astfel constituită, ea poate impune membrilor mişcării disciplina de partid pentru ca apoi să treacă la reeducarea şi siluirea maselor pe care pretinde să le salveze. Pentru că, dacă oricine se abate sau respinge mănunchiul de idei nihiliste este un paria, nici poporul care trebuie salvat şi în numele căruia vorbesc revoluţionarii nu este tratat cu mai mult respect. El este doar folosit, invocat sau manipulat2. Dezamăgiţi de popor,
1 De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 221.
2 „În al doilea rând, în chestiunea „salvării”, lumea exterioară nu beneficiază nici de sinceritate, nici de respect. îmi amintesc de ultima cuvântare a lui Lavrov despre rolul şi forma propagandei socialiste. Dacă e să-i exprim ideea clar, fără obişnuitele lucruri nespuse până la capăt, el ne predă (p. 5), în esenţă, următoarea concepţie: pe „micul burghez” să-l aţâţăm împotriva „magnatului industrial”, iar pe muncitor, împotriva „patronului”, adică a aceluiaşi mic burghez. Socialistului cosmopolit i se recomandă să facă apel chiar şi la patriotism, dacă asta e profitabil (pentru „cauză”). „Nu contează dacă în toate aceste cazuri propagandistul întrebuinţează sau nu termenul socialism ”, adaugă preaînţeleptul învăţător. „Important e doar ca oamenilor să le fie instilate idei care subminează credinţa în trăinicia ordinii de lucruri existente şi să le fie indicată calea către lupta cu această ordine” (p. 6). Tânărul adept al „moralităţii socialiste” va transfera, fireşte, aceste reguli minunate şi în „instigare la revoltă” şi „acte teroriste”, fiindcă, potrivit lui Lavrov, nici prima, nici ultimele nu contravin propagandei socialiste, trebuie numai luat în calcul „asupra cui ne propunem să acţionăm stârnind revolte, copleşind imaginaţia societăţii cu acte teroriste” (p. 10). în tot acest context, chestiunea dreptăţii nici măcar nu se pune. Lavrov ne învaţă să avem în vedere numai caracterul oportun al acţiunilor din perspectiva înfăptuirii viziunii lui. Toată această propagandă, în care lipseşte cu desăvârşire respectul faţă de gândire, de conştiinţă şi de libertatea celorlalţi, indiferent că sunt indivizi sau chiar şi o sută de milioane de oameni uniţi printr-o singură credinţă, o singură idee, e pătrunsă de un spirit iezuit pur-sânge” (De ce nu mai sunt revoluţionar, p. 218.).
40
pe care au încercat să-l „salveze” împotriva voinţei lui, radicalii nihilişti se declară interesaţi doar de apărarea „autenticelor” drepturi ale poporului, adică a acelor drepturi validate de elita nihilistă. Această elită nihilistă, avangardă idealistă a unei ordini mai bune şi mai drepte, nu recunoaşte dreptul poporului de a trăi conform instituţiilor pe care şi le-a dezvoltat organic de-a lungul veacurilor, de a trăi în moduri pe care le-a socotit bune şi drepte sute sau mii de ani:
„Demonstrând în broşura mea caracterul criminal al terorismului, spuneam că toţi trebuie să acceptăm formulele de putere instituite de popor şi că, răsturnându-le cu forţa, înfăptuim un act tiranic. La asta Lavrov răspunde că trebuie să acceptăm numai autenticele (subliniat la el) interese ale poporului şi în niciun caz formele de gândire şi de viaţă uzuale, fie şi ale unor milioane de oameni. Revoluţionarul nu trebuie să cedeze în faţa unui popor căruia o istorie întristătoare nu i-a permis să se dezvolte aşa cum ar trebui (p. 10). Şi dacă ar fi vorba doar de libertatea propagandei, dar eu nu m-am referit de fapt la ea, ci m-ampronunţat împotriva actelor de violenţă. Lavrov vorbeşte în apărarea lor. Şi cum aflăm care nevoi ale poporului sunt autentice şi care nu? Asta determină, încă o dată, nu poporul însuşi, ci revoluţionarii. Apoi, dacă poporul nu e de acord să accepte definiţia lor, cu atât mai rău pentru el: va fi silit, forţat; tot ce are mai sfânt va fi distrus cu pumnalul, cu dinamita. Secta progresiştilor îşi poatepermite totce-i treceprin cap pentru că una sunt drepturile purtătorilor de făclie şi alta, drepturile celorlalţi, ale neiniţiaţilor… în ce măsură o asemenea morală duplicitară e rentabilă în luptă nu e treaba mea, dar ca învăţătură etică, aceste idei progresiste ne duc fără îndoială cu mii de ani în urmă, în vremuri precreştine. Cu o aş fel de morală generală,
41
întemeiată pe dispreţulfaţă de drepturile altora, e de asemenea neîndoielnic că nu poţi fi cu adevărat etic nici în interiorul propriului grup, oricât de vizibil unit şi solidar ar fi el din punct de vedere material?1
Nimic nu scapă controlului politic, nu mai există intimitate, şi secta nihilistă caută să abolească nu doar distincţia dintre public şi privat, o distincţie oricum modernă, ci chiar conştiinţa omului:
„E destul să ne amintim cât de restricţionată este aici libertatea de conştiinţă şi ce disciplină strictă, ce supraveghere asupra membrilor grupului cere Lavrov însuşi. Mijloacele prin care socialistulîşi câştigăpâinea de toate zilele, afirmă el, relaţiile lui prieteneşti şi oamenii pe care-i cunoaşte personal, viaţa lui intimă defamilie [?] despre nimic din toate acestea el nu poate spune: sunt treaba mea şi nu privesc pe nimeni altcineva. (p. 17) Tovarăşii trebuie să fie atenţi la toate de la stradă la dormitor şi să reprime sever orice deviere de la cele prescrise. Toate acestea sunt nu doar lipsite de scrupule, ci şi foarte arhaice, foarte înapoiate în comparaţie cu epoca destul de îndepărtată când creştinismul, consfinţind autoritatea puterii obşteşti, a consfinţit prin asta şi libertatea spirituală a persoanei, pe care Lavrov tinde acum s-o anuleze. Nu înainte duce o asemenea învăţătură! Trebuie să fii complet îndobitocit şi abrutizat ca să nu-ţi dai seama de asta?2 Contestând autoritatea puterii obşteşti, nihiliştii contestă şi libertatea persoanei, pentru că libertatea persoanei este apărată de limitele legii şi se manifestă în conformitate cu limita. Or, demonismul ridicat la rang de politică de stat cere abolirea libertăţii prin abolirea limitelor aş fel încât persoana să fie supusă arbitrariului absolut, fiară limite dictate de dreptate, raţiune, iubire sau milă.
1 De ce am încetat să mai fiu revoluţionar, p. 218-219.
2 De ce am încetat să mai fiu revoluţionar, p. 220.
42
Nihiliştii socialişti, constată Tihomirov citându-l pe Piotr Lavrovici Lavrov, ţintesc să ajungă la „democraţia extremă, care va elimina şi parlamentarismul, şi formele statale şi juridice curente”1. Tihomirov observă, pe urmele gândirii politice clasice, de la Platon, Aristotel şi Polybius la Montesquieu, că despotismul poate apărea în cadrul oricărei forme de guvernare, fie ea monarhie, aristocraţie sau democraţie, şi că de lege se slujesc toate aceste regimuri, doar că sursa legii este diferită. Cu alte cuvinte, modernitatea poate face cu putinţă forme de tiranie mai dure decât epocile premoderne (Tihomirov întreabă retoric dacă Rurik era mai despotic decât Petru cel Mare), deci nu tradiţia este sursa tiraniei, ci un anumit tip de raţiune sau de legalitate pervertită, lesne identificabilă în proiectul politic progresisto-nihilist.
4. Care este legătura dintre liberali şi terorişti?
Dacă în De ce nu mai sunt revoluţionar (1888), Tihomirov schiţează o analiză a desprinderii sale de mişcarea nihilistă, în începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti (1890) el avertizează asupra deznodământului terorist al premiselor liberale. „Urmările acute ale unei concepţii greşite asupra lumii se văd abia când această concepţie s-a maturizat până la consecinţele sale logice”, scrie el, şi avertizează că oamenii acceptă cu indiferenţă să se contamineze cu opinii cărora nu le înţeleg potenţialul distrugător. Breviarul de psihologie politică al lui Tihomirov ne arată cu precizie chirugicală modul în care obişnuinţa şi asimilarea indiferentă a ideilor false,,
impun o schimonosire a modului de viaţă al unei persoane. Secvenţa reeducării aşa cum o reconstituie Tihomirov este impecabil înlănţuită şi înlănţuitoare. Pentru că anarho-tirania te ia la început cu binişorul, fărâmiţează molatic şi unduios dialectic rezistenţa Ia anomalie, albia prin care curge şi care face posibilă viaţa:
1 De ce am încetat să mai fiu revoluţionar, p. 225.
43
„în această evoluţie progresivă, cel mai înfricoşător e faptul că, an de an, tot mai mulţi oameni se obişnuiesc cu anumite puncte de vedere şi cu concluziile care se pot trage treptat din ele. La început pare înfricoşător şi stupid să spui: Polonia rezistăprin haos. Aşa că seporneşte de la afirmaţii inofensive: Asemenea ordine e mai rea decât dezordinea sau Doar n-o să idolatrizezi ordinea etc. După ce lumea s-a deprins cu această formulare îndulcită, ea e înăsprită puţin, apoi iar şi iar. Şi asta se face nu cu vreo premeditare subtilă, nu din vreo raţiune mânată de rea-voinţă, ci exact din absenţa raţiunii. Foarte puţine minţi, cu deosebire pătrunzătoare, sunt capabile să prevadă din vreme consecinţele finale ale concepţiei respective. Dar, oricât de neghioabă ar fi mulţimea căreia îi este insuflată ideea, aceasta din urmă îşi va afirma concluziile treptat, ineluctabil, pas cu pas. Raţiunea capabilă să le prevadă se luptă dinainte cu ea, îi dă în vileagfalsitatea. Nerozia nu le poate prevedea, nu se luptă, ci se adaptează la idee, şi-o însuşeşte ca pe o axiomă matematică şi apoi, când ea se apropie în cele din urmă de deznodământ, se supune fără voie şi acestuia fie şi cu dezgust, ca unui dat inevitabil. Pasămite, ce să-i faci? O fi poate mai plăcut ca pământul să nu exercite o forţă de atracţie asupra noastră, dar asta e legea naturii.
întrebarea Chiar e o lege a naturii? Nu cumva la baza unei idei care duce la ceva prostesc sau criminal se află o aiureală? întrebarea aceasta i se poate uşor înfăţişă unei minţi medii, obişnuite, câtă vreme ea n-a ajuns încă să creadă în ideea cu pricina ca într-un adevăr absolut. Dar, după ce a învăţat-o definitiv, pe de rost, nu mai e cale de întoarcere. Mintea de rând e prea slabă ca să nu încheie cercul logic. Indiferent ce nenorociri sau absurdităţi s-ar întâmpla, ea va
44
înclina oricum către ce e mai uşor, adică va căuta remedii nu criticândfundamentele ideii, ci aplicându-le tot mai logic”1
Acceptarea unei idei false în versiune roz, edulcorată duce la familiaritatea cu ea şi la asimilarea ei în formă inconştientă,,
ceea ce duce mai departe la transformarea acestei idei în premisă a oricărui raţionament al nostru legat de subiectul acelei idei, ceea ce duce la prezenţa acelei idei în concluzia pe care o tragem. în loc să critice ideea de bază, falsă, de la care a pornit, mintea care a adoptat ideea caută apoi să-şi protejeze pupila. Cu alte cuvinte, omul falsificat de o idee ajunge, din fidelitate faţă de propria sa compoziţie intelectuală şi sufletească a cărei integritate a fost compromisă, să nu mai observe falsitatea ideii, ci să critice doar modul în care a fost aplicată ideea şi să caute noi modalităţi, din ce în ce mai obediente ideii false, de a o aplica. Tihomirov ne oferă exemplul trecerii de la o formă de guvernământ la alta în căutarea amorfismului social perfect:
„Dacă monarhia constituţională funcţionează prost, mintea de rând va încerca republica, va desfiinţa censul, va introduce votul universal pentru adoptarea legilor, va fărâmiţa puterea împărţind-o între toate sătucele, va ajunge până la liberum veto, va testa ideile anarhiştilor moderni, care au rostit deja ultimul cuvânt al autoguvernării sub forma l’autonomie individuelle pe scurt, va încerca şi răsîncerca toate consecinţele logice ale ideii sale până la ultima lor verigă şi poate abia când va da definitiv cu capul de zid, va fi în stare să exclame: Ce prost am fost totuşi! Ideea asta e pur şi simplu o nerozie; bineînţeles că n-are cum să iasă nimic din ea! Din nefericire, această metodă convingătoare de a învăţa costă prea mult. Ea pune în joc însăşifiinţa ţării!”2
1 începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 85.
2 Începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 85.
45
Tihomirov avertizează că nu se poate aştepta până ce fiecare individ în parte a epuizat ciclul fiecărei idei proaste şi s-a convins astfel că nu funcţionează. Soarta unei ţări nu permite asemenea tip de învăţare din greşeli:
„Oare asta-şi doreşte Rusia? Şi pe cine o să dea vina dacă până la urmă n-o să priceapă nimic, n-o să schimbe nimic? La urma urmelor, o naţiune care vrea să existe e obligată să posede un anumit bun-simţ. Dacă nu poate înţelege nici măcar cele mai clare lucruri care se săvârşesc sub ochii ei, oare dreptatea nu cere să lase locul în istorie cuiva mai capabil?”1.
Sigur că este nerealist să te aştepţi ca toţi oamenii să judece ireproşabil în toate privinţele toată avalanşa de noutăţi reale sau imaginare, animate sau inanimate, care i se prăvale în cap, azi chiar mai mult decât ieri. Dar Tihomirov notează pe bună dreptate că un om cu bun-simţ nu ar simţi nevoia să pretindă a le judeca pe toate doar cu ajutorul raţiunii lui nesprijinite de precedent sau Revelaţie, rupte de pre-judecata tradiţiei care a elucidat deja multe lucruri pentru noi. Gândirea critică este doar un crâmpei de raţiune pe baza căruia nu se poate înţelege nimic, dar se poate distruge totul pentru că lasă omul prizonier propriilor limite şi neputinţe. Fără orizontul clar al tradiţiei, omul rămâne mic şi judecata lui, cea a unui afon care nu vrea să accepte judecata altora cum că simfonia Pastorală
1 începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 87. La noi ceva semănător s-a întâmplat cu comunismul o idee genială şi aplicată greşit la început, dar aplicată din ce în ce mai bine pe deceniu ce trece şi cu reforma educaţiei, care a distrus sistemul şcolii clasice fără a pune nimic valabil şi funcţional în loc, dar care continuă să fie trecută prin toate ciclurile logice până la epuizarea ideii de reformă şi de educaţie activă. Până atunci, până se va lămuri fiecare profesor şi fiecare părinte că li s-au vândut iluzii, vor fi generaţii după generaţii de elevi schimonosiţi moral şi intelectual. Şi ei vor fi avangarda nihilismului, ei vor fi minoritatea reeducată de care au nevoie elitele pentru a purcede la reeducarea întregii societăţi.
46
a lui Beethoven este mai frumoasă decât ultimul hit pop de pe Spotify. Lucrurile confirmate istoric, validate diacronic, sporesc instrumentarul aparatului nostru de înţelegere, nu îl micşorează, şi a le accepta înseamnă a-ţi recunoaşte limitele pentru a le depăşi. Cel care renunţă la tradiţie este cel care nu-şi recunoaşte limitele şi care, din această cauză, rămâne prizonierul propriului univers de neputinţă. Nu e de mirare că Tihomirov constată că generaţiile educate în spiritul respingerii tradiţiei şi al încrederii neţărmurite doar în crâmpeiul lor de raţiune au ajuns să fie hipnotizate şi conduse de tot felul de şarlatani, mediocri intelectual:
„Generaţia anilor 1870 n-are decât s-o critice oricine cât vrea, nu eu sunt cel care o s-o apere […]. A fost într-adevăr o generaţie blestemata de Dumnezeu, cum s-a scăpat odată un poet al ei. Practic vorbind, ea era în aşa măsură deja pregătită, încât propaganda pur revoluţionară aproape n-a avut ce face cu ea. De aceea a şi mers atât de uşor. N-a fost nulitate care să nu fie în stare săfacă propagandă, iar un om cât de puţin capabil se bucura fără îndoială de succes oriunde şi-arfifăcut apariţia.”1
Acesta era tocmai rezultatul educaţiei în spirit modernist, raţionalist:
„Eram toţi învăţaţi să ne luăm după nu da ascultare, ci judecă! Educatorii noştri în mod clar nu pricepeau că cea dintâi calitate a unei minţi cu adevărat evoluate este faptul că înţelege limitele propriilor sale puteri şi că, pe cât de obligatorie e judecata între aceste limite, pe atât e de indecentă, pentru omul inteligent, în afara lor, unde raţiunea însăşi te sileşte pur şi simplu să dai ascultare să te supui sincer şi conştient autorităţii.
1 Începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 88.
47
Pe vremea mea nu se înţelegea însă că judecata nesăbuită, neadaptată laforţele proprii sau la cele general omeneşti, duce obligatoriu la haos şi de fapt nu te scapă deloc de supunerea faţă de autoritate; doar că supunerea aceasta e deja inconştientă, e o supunere nu faţă de ceea ce am înţeles raţional a fi mai presus de noi, ci faţă de ceea ce izbuteşte să ne măgulească, să ne exploateze părţile slabe.
Din fragedă copilărie ni s-a tot explicat, ni s-a dovedit, ni s-a insuflat credinţa că adevărat e numai ceea ce înţelegem. Iar asta însemna educarea unei minţi nu independente, ci arbitrare!” […] „După câţiva ani, îmi spuneam deja de-a dreptul: Chiar dacă greşesc, am judecat cu capul meu şi nu e vina mea că n-am putut judeca mai bine! Nici nu-mi trecea prin minte că, dac-ar fi fost să ajung la toate cu capul meu, aş fi rămas pe veci un sălbatic. Acest mândru am judecat cu capul meu însemna pur şi simplu: am luat totul de la alţii, dar numai ce e mai slab, mai simplu, mai uşor de asimilat. Pe când, dac-aş fi luat nu cu capul meu, ci la recomandarea unor mari autorităţi din istorie, aş fi luat ce e mai puternic, ce e realmente adevărat, dar tocmai de aceea greu de asimilat, lucrurile la care nu ajungi de capul tău dacă nu trăieşti o mie de ani. Dată fiind această încredere exagerată în drepturile propriei minţi, noi eram de fapt în stare mai puţin decât oricare altă generaţie să ne folosim de ea, căci capacitatea de a munci ne era subminată în cel mai mare grad de lipsa disciplinei gândirii.”1
1 Începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti p. 93.
48
Cei mai răi dintre profesorii noştri erau poate mai puţin dăunători. Ei predau cel puţin plictisitor, inconştient, forţându-ne să depunem un oarecare efort asupra noastră. Profesorii buni erau pătrunşi de maniera a trezi interesul. Nu învăţam de la ei ceea ce era necesar să învăţăm, şi nu pentru că era necesar, ci pentru că acel ceva era interesant în sine, fascinându-ne. Nu eram stăpânii, ci sclavii materiei. Am învăţat nu să nu ne îndreptăm atenţia în mod deliberat, ci doar să ne lăsăm pradă unei impresii. A fost aceasta o pierdere completă a autonomiei pline de curaj a minţii, a capacităţii şi a înclinaţiei de a cuceri obiectul prin luptă; şi, în aceeaşi relaxare, feminitate, înclinaţie de a te lăsa pradă unui interes, adică acelui ceva care captează mai rapid fantezia; totodată, pentru păcatele părinţilor, aveam încredere deplină în mintea proprie şi în adevărul a ceea ce ea, chipurile, ne arată! Este de ajuns această oţelire (mai exact, de dez-oţelire) a minţii pentru a condamna o întreagă generaţie la a fi sterilitate.”1
Lipsa de temei istoric, înstrăinarea de lumea autorităţilor, a celor vechi, închide orizontul în mod necruţător:
„În plus, educaţia aceasta ne izola inevitabil de vechea cultură, creată pe pământ de-a lungul istoriei de la facerea lumii, cu ajutorul lui Dumnezeu şiprin strădaniile a miliarde de oameni. Cultura aceasta e plină de autorităţi, adesea de necuprins cu mintea. Ne putem împărtăşi din eafie cu deplină naivitate, fie printr-un foarte bun dresaj al minţii, care trebuie prelucrată şi transformată într-o forţă matură, capabilă şi să domine, şi să se supună. Nouă naivitatea copilărească ne dispăruse, dar în locul ei se ivise o judecată arbitrară şi lipsită de voinţă. Din acest moment, vechea cultură ne devenea inaccesibilă.
1 Începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti p. 93.
49
Am fi căutat noi ceva nou, mai uşor, mai pe potriva noastră, dar nu era nimic de căutat. Pentru că asta ne înconjura de fapt din toate părţile. Asta ne şi crease, de fapt. Nu trebuia decât să ne lăsăm duşi de curent”1
Rezultatul este dezabuzarea, cinismul. Singura credinţă care i se oferă atunci tânărului este una politică: credinţa socialistă în umanitate, în progres, în paradisul proletar al materialismului2. Tratând chestiunile politice în manieră mistică, progresiştii operează o spiritualizare anarhică a lumii materiale, pe care nu o transfigurează, dar căreia îi abolesc toate legile, căreia îi dărâmă toată structura. Dematerializată ideologic, lumea devine o ficţiune progresistă în care orice este permis, în care scenariile sunt variabile şi crima este relativă la punctul de vedere din care o judeci. Dublul standard este astfel legitimat de unghiul din care priveşti un lucru: dacă o crimă contribuie la avansarea cauzei, atunci este un pas înainte legitim, dacă nu contribuie, atunci este o abominaţiune. Tihomirov vede în nihilism o „nouă religie” care are ca efect iconoclasmul universal, distrugerea a tot ce constituie lumea socială reală şi sursele ei: ordinea socială şi ordinea conştiinţei3. şi acestea duc la ideea şi
1 începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 93-94.
2 „Stârpirea din noi a noţiunii de Dumnezeu, a ideilor despre ţelurile veşnice ale vieţii, despre natura episodică a vieţii strict pământeşti ne lăsa în suflet un gol imens care se cerea insistent umplut, cu atât mai mult cu cât, oricât de desfiguraţi, eram totuşi ruşi. Conştiinţa legăturii cu o formă de viaţă veşnică, care să întruchipeze un ideal nemuritor al adevărului, era o nevoie ce trebuia satisfăcută cu orice preţ. Şi iată că, drept surogat, apare credinţa în omenire, în formele sociale, în progresul social şi în viitorul rai pământesc al materialismului. Aceasta era o credinţă, nu o convingere, o credinţă fie şi transpusă într-un domeniu, prin comparaţie, insignifiant, nedemn, o credinţă înjosită până la nivelul intelectului nostru. Ne raportam la formele sociale nu ca la o chestiune laică, ci religioasă; aplicam asupra lor năzuinţele pe care ni le insufla natura noastră spirituală, năzuinţa către general omenesc şi către libertate? (începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 95).
3 „Transferând religia în domeniul material al politicii, nu voiam să recunoaştem în ea niciun fel de legi ale lumii materiale, niciun fel de condiţionări ale evoluţiei organice şi deci şi naţionale,niciun fel de constrângeri inevitabile ale formelor obşteşti şi, prin urmare, deveneam inevitabil contestatari şi revoluţionari […] Odată ce din noi fusese stârpită concepţia creştină despre lume, îndumnezeirea omului, mutarea religiei în sfera socială era, într-o formă sau alta, absolut inevitabilă. Iar odată ce transferaserăm principiul absolut al religiei în sfera socială, nu ne rămânea decât să ne raportăm negativ la tot ce e relativ, adică istoric, naţional, la tot ce alcătuieşte lumea socială reală.” (începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 97).
50
necesitatea revoluţiei sau reformei permanente pentru că nici o societate nu va putea vreodată să întruchipeze idealul revoluţionar1.
Tihomirov constată că liberalii şi teroriştii constituie premisa majoră şi, respectiv, concluzia unui parcurs logic. Liberalii moderaţi se ocupă cu debarasarea miezului, a centrului. Tocmai de aceea sunt liberalii nişte „extremişti de centru” cu toţii, nişte moderaţi. Pentru că ocupă centrul pe care îl alterează, îl usucă, îl nimicesc treptat. Liberalii moderaţi şi universitari se ocupă cu demitizarea, cu eliminarea a tot ce este tradiţional, revelat, organic, confirmat istoric şi deci necesar. Tihomirov observă că liberalii din Rusia, spre deosebire de liberalii din Occident, erau mai radicali, mai muşcători, mai cosmopoliţi, mai antinaţionali decât cei din Occident2. Un liberal occidental, scrie el, poate fi patriot, unul rus nu va fi decât
1 „Mutarea noţiunilor religioase în sfera relaţiilor sociale materiale duce la revoluţia permanentă, fără sfârşit, fiindcă orice societate, oricum ai transforma-o, va întruchipa tot atât de puţin principiul absolut ca şi societăţile contemporane sau din veacurile trecute. De aceea avangarda revoluţionară a Occidentului a devenit exact anarhistă” (începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 98).
2 „Cosmopolitismul clasei noastre educate trebuia să degenereze în mod necesar în ceva şi mai rău. Anarhistul francez sau neamţ urăşte societatea contemporană în general, nu pe a sa anume, germană sau franceză. Cosmopolitul nostru, în esenţă, nici măcar nu e cosmopolit, fiindcă în inima lui nu toate ţările sunt la fel, ci toate i se par mai plăcute decât patria. Patria lui spirituală este Franţa sau Anglia, în general Europa; în relaţie cu ele nu e cosmopolit, ci cel mai înflăcărat patriot. în Rusia, în schimb, totul e atât de contrar idealurilor lui, încât chiar şi numai gândul la ea îi trezeşte un sentiment de jale. Omul nostru educat cu concepţii înaintate e capabil să iubească numai Rusia viitorului, unde din ce e rusesc n-a mai rămas nici urmă.” (începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 99).
51
un bovaric admirator al Occidentului şi un om care îşi urăşte din rărunchi patria. „în lumina ştiinţei”, notează Tihomirov, Rusia a fost degradată simbolic extrem de rapid, fiind astfel pregătită pentru sacrificare: „Rusia visurilor mele din copilărie a fost demitizată rapid. S-a dovedit a fi, în lumina ştiinţei, doar o ţară săracă, ignorantă şi înapoiată, al cărei singur merit se reducea la strădania de a deveni asemenea Europei.”1 Demitizarea are astfel rolul de a reduce o ţară la statutul de bidonvil al Occidentului progresist. Este o descentrare simbolică urmată de o executare silită reală. De aceea ideile liberale occidentale se manifestă mai virulent în afara Occidentului. Pentru că ele urmăresc să transforme tot ce e în afara Occidentului progresist în periferia Occidentului progresist. Ele urmăresc să handicapeze lumea din afara Occidentului progresist. Au rolul de a transforma nu doar belşugul sau demnitatea personală şi naţională, ci chiar şi sărăcia, care e o virtute, în mizerie, care e un viciu. Şi sărăcia se transformă în mizerie atunci când accepţi sau eşti silit să devii un deşeu al altcuiva, groapa de gunoi a altcuiva sau purtătorul de simboluri degradate ale altcuiva. Mizeria este o înstrăinare de sine, o alienare. Sărăcia sau prosperitatea muncită te adună în tine, te reculeg în tine şi în Dumnezeu. Mizeria te face un alienat bovaric, în căutarea unei izbăviri pe baza cuiva din afară, a unor imagini fictive, a unui film în care să imigrezi. Progresismul occidental se manifestă mai virulent la periferii decât în locul unde s-a născut şi din cauza imunităţii crescute a Occidentului, care îşi zămisleşte anticorpi la bolile pe care le generează. Popoarele din afară sunt la fel de vulnerabile la maladiile ideologice ale Occidentului ca aztecii faţă de vărsatul de vânt al conchistadorilor. Dar efectele dezastruoase de la periferii pot avea de-a face şi cu faptul că organizarea răspândirii acestor idei, venind tot din Occident, lasă centrul de comandă neafectat şi începe opera distrugătoare
1 începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 101.
52
dinspre periferii înspre centru, nu dinspre centru înspre periferii. Toate molimele ideologice, cum ar fi reforma educaţiei la noi de exemplu, se răspândesc în mod coordonat, centralizat: un minister, centrul, anarhizează şi distruge sistemul de sub el. Ministerul cade ultimul: şi ministrul e răsplătit pentru rezultatele sale cu o sinecură mănoasă şi prestigioasă. Occidentul progresist care a produs toate mizeriile ideologice care au infectat restul lumii îşi păstrează încă un loc mai călduţ decât al celorlalte state, elitele nihiliste care importă imigranţi pentru a înlocui populaţia nativă îi aduc mai întâi în cartierele, şcolile şi spitalele oamenilor obişnuiţi, nu ale elitei. Liberalii se ocupă cu lichidarea în numele raţiunii, al luminii, a tot ce ne este transmis, a predaniei. în golul astfel creat se pot aciua apoi, ca într-un conac vechi lăsat de izbelişte, boschetarii stângismului care îi dau foc, îl distrug din temelii pentru folosul dezvoltatorului imobiliar care lucrează mână în mână cu moştenitorul fictiv, cu acte falsificate, al conacului.
Aşadar, „idealismul” moderat şi civilizat al liberalilor are rolul de a genera şi exacerba tensiuni sociale cu ajutorul unor cereri ilogice, absurde. E o negociere pe baze ireale, în care una din părţi nu are cum să accepte propunerile celeilalte pentru că acestea sunt împotriva naturii lucrurilor. Exprimate pe un ton moderat, civilizat, idealist, şerpesc, ele sunt totuşi imposibil de rezolvat. Devenite opinie publică, ele dau naştere la frustrări şi la impresia că trebuie dărâmat totul pentru ca să se poată îndeplini doleanţele manieraţilor liberali. Orice reacţie constructivă a guvernului este primită cu ironie şi critici de către liberali care obişnuiesc astfel intelighenţia cu ideea că forma de guvernare şi elitele organice, consfinţite istoric, care au construit o ţară reală sunt esenţialmente inepte şi că nu se poate ieşi din blocaj decât pe cale alternativă1.
1 „Ca adolescent şi apoi ca tânăr am trăit o epocă de reforme pe care acum liberalii le ridică în slăvi. Dar pe atunci cu siguranţă n-am auzit despre aceste reforme vreo vorbă bună. Atunci părea că nimic nu se face cum trebuie. De orice s-ar fi apucat, guvernul nu reuşea decât să strice. în loc să-l înconjoare pe bunul suveran, atât de preocupat de dorinţele societăţii, cu iubire, cu solicitudine, cu strălucirea înţelepciunii, liberalii nu făceau decât să se plângă şi să prezinte totul ca şi cum guvernul ar face concesii, dar „insuficiente”. Liberalii cu adevărat doar liberali, lipsiţi de substrat anarhist în adâncul sufletului, nu şi-ar fi permis niciodată un comportament atât de prostesc, complet incompatibil cu interesele lor de partid. în loc să susţină un guvern care le era favorabil, în loc să ne insufle şi nouă ideea că numai un guvern liberal poate duce lucrurile la bun sfârşit, bombăneala lor nu făcea decât să-i pregătească pe duşmanii statului, iar nouă, tineretului, ne sugera inconştient că guvernul, oricum ar fi fost, oricât de liberal, nu e în stare să facă nimic. Din adolescenţă eu n-am auzit decât că Rusia e distrusă, în pragul falimentului, că aici nu domnesc decât arbitrarul, dezordinea şi jafurile; asta se spunea, într-un suflet şi într-un glas, în asemenea măsură, încât abia după ce am trăit în străinătate, după ce am comparat orânduiala monarhiei noastre cu cea republicană, am putut în sfârşit să înţeleg toată stupizenia acestor afirmaţii. însă pe atunci, pe când, ca tânăr neexperimentat, încă nu ştiam nimic, n-aveam cum să nu le cred.” (începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 102-103.).
53
Astfel, liberalii deschid drumul teroriştilor şi civilizaţii fac pârtie barbarilor1. Dacă realul nu corespunde idealului şi idealul a fost metabolizat la nivelul conştiinţei individuale şi al opiniei publice, atunci realul trebuie distrus pentru ca realul să capete un sens, sensul idealului2. Idealul acesta nu explică realitatea, ci o
1 „Mulţi nu pot înţelege asta. Ce au în comun umilul liberal şi extremele revoluţionare? Aşa gândesc cei care au în vedere numai programul liberalilor. Evident, extremele revoluţionare decurg nu din cerinţele pozitive ale liberalilor de care revoluţionarii râd ca de o nerozie şi o lipsă de consecvenţă -, ci din concepţia lor generala despre lume, care dă naştere, pe de o parte, cerinţelor neduse până la capăt, scăldate şi uneori iezuite ale liberalilor, pe de alta, în mod absolut logic şi consecvent, aspiraţiilor revoluţionare. Avangarda noastră îi creează pe revoluţionari nu prin programele sale liberale derizorii, ci prin propovăduirea viziunii sale generale despre lume. Dacă s-ar dezice de ea, ar submina în acelaşi timp şi propriile-i aspiraţii liberale, care atunci i s-ar părea şi ei, de îndată, caraghioase, şi aspiraţiile revoluţionare, care i s-ar înfăţişa pentru prima dată nu ca extreme, ci ca o sminteală. Dar până atunci, cât timp cei cu idei înaintate îşi păstrează concepţia despre lume, ei vor crea în mod necesar revoluţionari. Vrândnevrând, vor forma tineretul în spiritul cel mai prielnic revoluţiei, ba chiar îi vor sugera mijloacele de acţiune prin descrierea falsă pe care o fac lumii din jur.” (începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 101 -102.).
2 „Numeroasele perspective din care dascălii omenirii au încercat să desluşească în toate chipurile viaţa ne erau cunoscute doar după nume, schimonosit. Fără perspectivă, fără nuanţe, lumea se împărţea sub ochii noştri în două sfere clar delimitate: pe de o parte, superstiţiile, întunericul, despotismul, dezastrele, pe de alta, ştiinţa, raţiunea, lumina, libertatea şi raiul pe pământ. Aceasta e starea mentală în care a şi înţepenit majoritatea, cel mai probabil pentru totdeauna.
Dar lumea reală, tocmai, că nu are în ea nimic absolut, nici lumină, nici întuneric; e făcută toată din nuanţe, din grade. Absolutul este apanajul unei cu totul alte lumi. Transferând această reprezentare religioasă în lumea a ceea ce e relativ, noi ne-am pomenit în contradicţie flagrantă cu realitatea.
Cât timp ne aflam încă în perioada transformării, contradicţia n-a fost atât de oprimantă. Sufletul avea o ocupaţie care îl absorbea complet. Puteam da încă impresia de tineret, puteam rămâne încă vioi. Odată cu încheierea acestei faze a început însă o senzaţie de tânjire necruţătoare şi de goliciune lăuntrică.
Ceea ce noi percepeam ca adevăr şi raţiune se dovedea că nu există în viaţa reală; dimpotrivă, ceea ce exista în ea părea rău şi absurd. O situaţie în sine foarte dificilă, care ducea la una din două: fie trăiai fără niciun conţinut moral, cu conştiinţa faptului că viaţa ta nu slujeşte câtuşi de puţin binelui şi adevărului, fie erai obligat să declari război întregii existenţe. Alegere deloc uşoară. Situaţia noastră însă era şi mai grea. în clipa când ne hotărâm să declarăm război, se dovedea că nu înţeleseserăm prea bine cui anume îl declarăm.” (începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 104-105).
54
înlocuieşte. Când Tihomirov scrie că, „Teoria nu că se ciocnea de realitate: pur şi simplu n-o apuca de nicăieri, nici bine, nici rău, trecea prin ea ca o nălucă.”1, nu poţi să nu te gândeşti la ceea ce Marx şi Engels numeau tenebros „stafia comunistă care bântuie Europa”.
5. Puţină istorie
Ajunşi aici, trebuie să ne oprim pentru un scurt survol al lumii în care se petreceau toate aceste fenomene analizate de Tihomirov. Rusia de care vorbeşte el este cea a ţarilor Alexandru al II-lea (18551881) şi Alexandru al III-lea (1881-1895). Alexandru al II-lea a moştenit tronul Rusiei de la tatăl său, Nicolae I (1825-1855), care la rândul său venise pe tron după moartea fratelui său mai mare, ţarul Alexandru I (1801-1825) care moştenise tronul de la tatăl său, Pavel I (1796-1801). Pavel I a fost asasinat din motive care ţin
1 începuturi şi sfârşituri. Liberali şi terorişti, p. 106.
55
de proasta administrare a legăturilor sale cu Occidentul, legături care merg de la implicarea sa în Ordinul Cavalerilor de Malta şi până la grotesca prusificare forţată, inclusiv la nivel vestimentar, a elitelor ruseşti ca parte a efortului său de a combate ideile Revoluţiei Franceze; există, desigur, şi o filieră de intrigă britanică în toată această scurtă istorie cu final neaşteptat. Succesorul său, Alexandru I, a trebuit să respingă invazia lui Napoleon, care voia să răspândească democraţia revoluţionară în Rusia. Alexandru I a devenit apoi campionul renaşterii naţionale ruseşti, al slavofiliei şi marele inspirator şi susţinător al Sfintei Alianţe ca sistem antirevoluţionar de echilibru al marilor monarhii europene, sistem elaborat cu ocazia Congresului de la Viena (1814-1815). Este relevant faptul că marile puteri europene au încercat construirea unui mecanism de luptă împotriva subversivilor, dar iniţiativa a fost blocată de opoziţia Marii Britanii1. Moartea lui Alexandru I de tifos, la Taganrog, pe malul nordic al Mării Negre, pe 19 noiembrie 1825, a prilejuit complotul nobiliar ofiţeresc cunoscut sub numele de Răscoala Decembriştilor (14 decembrie 1825), repede şi crunt suprimată de noul ţar Nicolae I, fratele lui Alexandru I. Răscoala Decembriştilor a fost rezultatul existenţei şi activităţii unei societăţi secrete cu două ramuri, Societatea din Nord (adică din Sankt-Petersburg) şi Societatea de Sud (adică din Ucraina), aceasta din urmă fondată de Pavel Pestei, ofiţer născut într-o familie de origine germană, educat la Dresda şi apoi militar activ şi eroic în timpul războaielor împotriva lui Napoleon.
1 „Chiar mai devreme, în 1817, propunerea lui Metternich de a crea un birou central pentru colectarea de informaţii despre activitatea conspirativă în întreaga Europă întâmpinase o puternică opoziţie din partea secretarului britanic de externe Castlereagh şi fusese abandonată. în timp ce opoziţia britanică îngreuna cooperarea paneuropeană împotriva revoluţiei, Metternich a reuşit să ţeasă o complexă reţea anticonspirativă pe continent” (Richard Bach Jensen, The Battle Against Anarchist Terrorism. An International History 18781934, Cambridge: Cambridge University Press, 2014, p. 118).
56
Pestei fondase Societatea din Sud şi o înzestrase cu un program politic terorist revoluţionar de extracţie iacobină1. Luând tronul după ce şi-a văzut tatăl asasinat de nobilimea de curte şi după ce aceeaşi nobilime s-a răsculat în interregnul prilejuit de moartea fratelui său, Nicolae I, un om înalt, chipeş, plin de forţă, educat ca inginer militar, a condus Rusia cu mână de fier, necruţătoare în privinţa agenţilor schimbării. Dar desigur că agenţii schimbării au continuat să fermenteze în interior şi, când Nicolae I i-a izgonit, în exteriorul Rusiei. Mecanismul observat de Tihomirov era deja pus în mişcare, cureaua de transmisie liberal-nihilistă-teroristă funcţiona: dacă un ţar era reformator, atunci reformele lui erau prilej nu de susţinere a eforturilor sale, ci de critică pentru că nu ţintesc mai departe, pentru că nu merg la rădăcina chestiunii, rădăcină care era, de fapt, abolirea ţarismului şi instaurarea unui regim de inspiraţie ideologică nihilist-revoluţionară. Făcând reforme, Ţarul deschidea uşa subversivilor şi îşi periclita astfel poziţia. Dacă nu făcea reforme, precum Nicolae I, şi nu deschidea uşa subversivilor, deschidea gura subversivilor, care prindeau curaj şi putere argumentând împotriva oribilului regim reacţionar.
în acest context au apărut radicalii din jurul lui Alexander Herzen, născut în 1812 ca fiu ilegitim al unui bogat nobil de origine rusă şi al unei nemţoaice din Stuttgart. Marcat, ca adolescent, de înăbuşirea cruntă a Revoltei Decembriştilor, citind cu nesaţ filosofie germană şi pe socialiştii francezi, Herzen are o tinereţe de student rebel şi apoi slujeşte o bucată de vreme ca funcţionar în administraţia ţaristă din provincie. în 1846-47, tatăl său moare şi Herzen moşteneşte o parte semnificativă din averea părintească. Imediat, nemulţumit de viaţa din Rusia lui Nicolae I, părăseşte ţara împreună cu mama, soţia şi copiii şi se stabileşte într-un lung şi
1 mare Raeff, Understanding Imperial Russia (New York:Columbia University Press, 1984), p. 143.
57
definitiv exil european în Italia, Elveţia şi, din 1852 până în 1864, în Anglia, apoi la Geneva şi, în fine, la Paris, unde moare în 1870. La plecarea din Rusia, guvernul pune poprire pe averea sa din ţară, ceea ce îl face pe Herzen să apeleze la serviciile bunului prieten şi agent de afaceri al familiei sale, bancherul James Mayer de Rothschild, de la Paris. Rothschild îl ameninţă pe ţarul Nicolae I că Rusia nu va mai putea să împrumute de pe pieţele europene de capital, Nicolae I cedează presiunii lui Rothschild şi astfel averea lui Herzen trece sub protecţia lui Rothschild de la Paris care îl recomandă băncii Rothschild de la Londra care se va ocupa de afacerile lui Herzen pe timpul lungii şederi a conspiratorului rus în Marea Britanie1. în exil, milionarul Herzen se dedică mai întâi susţinerii Revoluţiei de la 1848 şi apoi, dezamăgit crunt de realitatea Occidentului visat de el în Rusia, diverselor comploturi revoluţionare şi subversive. La Londra, pe lângă viaţa intimă extrem de sordidă pe care o duce, Herzen înfiinţează în 1853 o editură, Presa Rusă Liberă, care editează şi după moartea sa, vreme de decenii, materiale de propagandă, cărţi, broşuri şi reviste nihiliste şi teroriste strecurate, după tipărirea lor, în Rusia. Mai întâi apare revista Poliarnaia ZvezdaSteaua Polară, al cărei prim număr apare în 1855 de ziua comemorării spânzurării a cinci căpetenii Decembriste. Din 1857 apare publicaţia politică KolokolClopotul. Cercul lui Herzen devine un fel de guvern în exil al Rusiei, adăpostit sub pulpana Londrei, unde de altminteri se întâlneşte şi colaborează cu alţi idealişti precum Karl Marx, Mihail Bakunin şi Mazzini, alături de care în 1864 pune umărul la fondarea Primei Internaţionale Muncitoreşti. De la Londra, Herzen trimite emisari revoluţionari precum Vasili Ivanovici Kelsiev (1835-1872) care călătoreşte sub nume fals în Rusia, la Moscova şi Sankt Petersburg, şi poposeşte la
1 Pentru modul în care Herzen a devenit protejatul Casei Rothschild, vezi Niall Ferguson, The House of Rothschild: Moneys prophets, 1798-1848 (New York: Penguin, 1999), pp. 479-480.
58
gurile Dunării căutând, fără succes, să-i răscoale pe staroveri (ruşii lipoveni) împotriva ţarismului1.
între timp, Nicolae I ajutase Viena să înăbuşe revoluţia maghiară din 1848-49, după care Prinţul Felix von Schwarzenberg, cancelar al Austriei, a declarat că: „Austria va uimi pe toată lumea cu amploarea ingratitudinii ei” şi aşa a fost, pentru că, doar câţiva ani mai tâziu, Austria s-a alăturat Marii Britanii şi Franţei în Războiul din Crimeea (1853-1856), care urmărea să proptească Imperiul Otoman împotriva Rusiei. în martie 1855, pe fundalul înfrângerilor suferite în Crimeea, Nicolae I s-a stins de o pneumonie pe care, se pare, a refuzat să şi-o trateze, mâhnit de modul în care mergea războiul.
Pe tron s-a urcat fiul lui Nicolae I, Alexandru ăl II-lea, care a purces imediat la un vast program de reforme: relaxarea cenzurii, abolirea pedepselor corporale, reorganizarea justiţiei şi încurajarea autonomiei locale, dezvoltarea învăţământului preuniversitar şi universitar. Dar cea mai importantă dintre aceste reforme a fost abolirea şerbiei din Rusia prin Edictul de Emancipare a ţăranilor din 1861. Această eliberare a 23 de milioane de ţărani i-a adus lui Alexandru al II-lea denumirea de Ţarul Eliberator. Dar nu pentru multă vreme şi nu în cercurile progresiste. Relaxând cenzura presei instaurată de Nicolae I, Alexandru al II-lea a putut avea bucuria de a vedea cum, dacă vreme de trei ani de zile Herzen nu vânduse nimic din ce tipărea el în oficina lui de propagandă de la Londra, Rusia este brusc scoasă din bezna medievală de paginile Clopotului, tipărit la Londra de Herzen şi introdus acum în Rusia. Şi, în paginile Clopotului, desigur că Nicolae Ogariov, parazitul violent, beţiv, mediocru, care-şi împărţea nevasta cu
1 Pentru modul în care cuminţii, robacii şi pioşii ruşi lipoveni l-au trimis la plimbare pe Kelsiev, vezi excelentul studiu şi materialele aferente (printre care o scrisoare trimisă la Londra, lui Ogariov, din Dobrogea) ale lui Leonte Ivanov, Ruşii lipoveni în studii şi documente (Iaşi: Timpul, 2013), pp. 78-105.
59
Herzen ca între tovarăşi de luptă revoluţionară, critica Edictul de Emancipare pentru, evident, limitele lui, pentru că nu mergea până la capăt. De fapt, presa liberală din Rusia, după unele genuflexiuni iniţiale, a trecut imediat la ofensivă criticând limitele reformelor. Ideea, după cum am văzut şi din analiza lui Tihomirov, era că emanciparea nu trebuia salutată ca o îmbunătăţire a soartei ţăranilor. Din contra, ea trebuia criticată tocmai pentru că ar fi contribuit la pacificarea vieţii sociale în Rusia şi la îmbunătăţirea traiului a zeci de milioane de oameni. Emanciparea trebuia folosită ca o criză în numele căreia să se ceară şi mai multe reforme, abolirea regimului ţarist însuşi. Emanciparea iobagilor reprezenta o ameninţare la adresa planurilor nihiliste pentru că risca să îi lase pe nihilişti fără obiectul muncii: în numele cui ar mai fi militat şi ucis ei dacă poporul era liber? Orice pas făcut de Ţar şi de Rusia în direcţia bună era, pentru nihilişti, un pas în direcţia rea, pentru că văduvea militantismul revoluţionar de argumente şi mase de manevră. De aceea, pentru a nu rămâne în criză de argumente, trebuiau transformate în criză chiar şi izbânzile. Dacă Hillary Clinton a spus că nici o criză nu trebuie să rămână nefolosită pentru a împinge şi mai departe programul globalist, ideea trebuie completată cu nuanţa că şi împlinirile sunt tratate de nihilişti ca momente de criză pentru că, din punctul lor de vedere, sunt crize şi, în al doilea rând, pentru că trebuie folosite ca trepte ale escaladării tensiunilor, ale radicalizării.
Prin urmare, Emanciparea nu i-a adus lui Alexandru al II-lea decât un şir nesfârşit de încercări ale nihiliştilor de a-l asasina.
Din 1866 şi până în 1881, când a murit răpus de teroriştii lui Tihomirov, Alexandru al II-lea a supravieţuit unui lung şir de atentate. Astfel, în aprilie 1866, Dumitru Karakozov a vrut să-l împuşte pe ţar în Sankt Petersburg, lângă Grădina de Vară, dar cineva l-a lovit pe Karakozov peste braţ şi acesta şi-a ratat ţinta.
60
în iunie 1867, polonezul Anton Berezowski a vrut să-l împuşte pe ţar în timp ce acesta mergea cu trăsura la Paris, ca oaspete al lui Napoleon III, dar glonţul a lovit un cal. în aprilie 1879, învăţătorul Alexandru Soloviov a vrut să-l împuşte pe ţar în timp ce acesta îşi făcea plimbarea de dimineaţă prin Sankt Petersburg, dar ţarul s-a ferit mişcându-se în zigzag şi toate cele patru gloanţe şi-au greşit ţinta. Pe 18 şi 19 noiembrie 1879, membrii organizaţiei Narodnaia VoliaVoinţa Poporului au dinamitat linia ferată şi podul pe care urma să treacă trenul ţarului. Pe 18 noiembrie, nu au funcţionat circuitele. Pe 19, a sărit în aer trenul cu bagajele ţarului, trenul cu ţarul trecând mai devreme. Pe 5 februarie 1880, Ştefan Halturin, infiltrându-se ca tâmplar în Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg, a reuşit să-şi burduşească cu dinamită camera sa de dormit situată la subsolul castelului, dedesubtul salonului unde mâncau ţarul şi familia lui. în seara zilei de 5 februarie, Halturin a aprins fitilul dinamitei şi apoi a ieşit din palat. Explozia a fost uriaşă, omorând cincisprezece oameni şi rănind cincizeci şi şase. Ţarul, reţinut de un oaspete, nu se afla la masă în acel moment. Acestea sunt cele mai importante atentate, pe lângă acestea mai având loc şi altele, de mai mică importanţă sau mai grotescă ratare. în fine, în decembrie 1880, agenţii grupării Voinţa Poporului, al cărei creier era Tihomirov, închiriază sub nume fals demisolul unui mic magazin de brânzeturi de pe o stradă din Petersburg care făcea legătura dintre Palatul de Iarnă şi Hipodrom, unde unităţi de gardă ieşeau duminica la exerciţii şi defilare în prezenţa Ţarului, în ziua de 13 martie 1881, la întoarcerea de la Hipodrom, Ţarul a ocolit strada unde îl aşteptau teroriştii cu ambuscada pregătită, dar aceştia au avut timp să se replieze. înainte de ora trei dupăamiază, primul terorist, minorul Nicolae Riazakov, a aruncat o bombă sub trăsura Ţarului. Explozia a doborât un cazac din gardă şi un trecător. Ţarul a dat ordin să se oprească trăsura, s-a dus spre
61
Riazakov (Ţarul Alexandru al II-lea, la fiecare atentat, a fugit nu de atentator, ci înspre el, confruntându-l cu vigoare militară; nici acum nu a poruncit să gonească trăsura înspre un loc de refugiu, ci să se oprească pentru a inspecta personal situaţia) şi apoi a ordonat să se îngrijească cineva de răniţi. Întorcându-se spre trăsură, Ţarul a fost lovit de explozia celei de-a doua bombe, pe care un alt terorist, polonezul Ignacy Hryniewiecki, o ţinea ascunsă într-un ziar. Au căzut la pământ atât Alexandru, cât şi polonezul. Cu partea de jos a corpului complet distrusă, Ţarul a dat ordin să fie dus la Palatul de Iarnă, unde a murit la 15:35, la nici o oră după a doua explozie1.
Trebuie să remarcăm înverşunarea cu care acest ţar liberal, eliberator, a fost vânat de reţelele teroriste. Cine erau acestea şi de ce îl vânau cu o înverşunare de care nu dăduseră dovadă împotriva lui Nicolae I?
6. începuturi şi sfârşituri; premise şi reţele teroriste
Organizaţia Narodnaia VoliaVoinţa Poporului, condusă de Lev Tihomirov la momentul asasinării lui Alexandru al II-lea, era urmaşa şi continuatoarea teroristă a unei alte organizaţii, Zemlia i VoliaPământ şi Libertate. Ambele organizaţii teroriste proveneau dintr-o asociaţie liberală, progresistă, mai veche. S-ar putea spune că teroriştii se trăgeau din ciudaţi, de vreme ce la originea întregii mişcări se afla cercul lui Nikolai Ceaikovski. Iar cercul lui Ceaikovski, a nu se confunda cu marele compozitor, nu era fondat de el, ci de surorile Kornilov. în 1869, Alexandra Kornilova, atunci în vârstă de şaptesprezece ani, ia decizia de a înfiinţa pe timpul verii o comunitate de femei. Odată înfiinţată, comuna feministă cu douăzeci de membre nu s-a mai desfiinţat la
1 Adam B. Ulam, in the Name of the People. Prophets and Conspirators in Prerevolutionary Russia (New York: The Viking Press, 1977), pp. 351-356.
62
venirea anotimpului rece, ci a continuat să se întâlnească, nu în căsuţa de vacanţă unde se întâlniseră peste vară, ci în vila familiei Kornilov, un bogat industriaş din Sankt Petersburg care se bucura că fetele lui au vederi şi prietene atât de înaintate şi dedicate cauzei egalităţii între sexe. Ideile vehiculate în cercul de lectură, dezbatere politică şi emancipare feminină îmbinau armonios revoluţia cu refuzul căsătoriei şi al zămislirii de copii. în 1871 cercul a primit totuşi în sânul lui sever şi un grup de bărbaţi, pe tinerii revoluţionari grupaţi în jurul lui mare Natanson. După arestarea lui Natanson şi expedierea lui în exil intern, liderul cercului a devenit Ceaikovski. Odată cu Ceaikovski au intrat în acest cerc şi Piotr Kropotkin şi Lev Tihomirov. Ceaikovski avea să cunoască o lungă carieră de mistic populist socialist, care l-a dus în Statele Unite, Marea Britanie, Rusia (debarcat de englezi ca să conducă armatele antibolşevice din Nordul Rusiei imediat după 1917) şi, în fine, înapoi în Marea Britanie, unde a şi murit în 1926 1. Natanson avea să rămână fondatorul acestui prim nucleu conspirativ care urma să crească şi să meargă în direcţii din ce în ce mai radicale. Pentru că din acest „cerc al lui Ceaikovski” s-au recrutat liderii narodnici care, pe urmele sloganului lui Herzen, „înapoi la popor”, au plecat în vara lui 1874 să se scufunde în masele rurale ale Rusiei pentru a le lumina şi a le face să se ridice împotriva orânduirii ţariste. Ca urmare a faptului că ţăranii nu s-au lăsat luminaţi, ba de multe ori i-au turnat pe narodnici la poliţie, au ajuns militanţii progresişti din aceste cercuri la concluzia că nu se poate face nimic cu poporul, care trebuie eliberat prin urmare în ciuda voinţei lui, prin acţiuni teroriste. Această hotărâre a dus mai întâi la crearea organizaţiei conspirative Pământ şi Libertate în 1876, o reimaginare a grupării conspirative Pământ şi Libertate înfiinţate de Herzen, Ogariov şi Cernişevski în 1861, desfiinţată în
1 Ulam, în the name ofthe people, pp. 204-206.
63
1864. Pământ şi Libertate din 1876 se va desfiinţa în 1879, făcând loc unei noi grupări subversive mai radicale, Voinţa Poporului, al cărei ideolog a fost Tihomirov, şi unei alte grupări, Ciornîi Peredelîmpărţirea Ţarinii, care aduna oameni precum Gheorghi Plehanov şi Vera Zasulici, care au adoptat marxismul, au militat pentru împroprietărirea ţăranilor şi au devenit, cu oricâte nuanţe diferite, unii dintre fondatorii bolşevismului victorios în 1917.
Aşadar, fără a intra în toate detaliile constituirii, funcţionării şi corelării acestor grupări subversive şi teroriste din interiorul nebuloasei socialist-nihiliste a secolului al XIX-lea, se poate observa că ele au mers de la un cerc de lectură şi abstinenţă feministă, prin cooptare de către alte grupări subversive, înspre societăţi secrete care îmbinau propaganda, adică diseminarea de idei false în rândul populaţiei precum şi războiul psihologic dus împotriva guvernului legitim, cu asasinatul. Când Tihomirov scrie că aceste organizaţii sunt focare de reeducare ale tineretului, de stricare a lui prin cultivarea imposturii şi crimei, vorbea ca un om care trecuse prin ele şi fusese chiar creierul celei mai faimoase dintre ele. Faimoasă nu doar pentru că l-a vânat şi răpus pe Ţarul Alexandru al II-lea, ci şi pentru că, folosindu-se de invocarea unui misterios Comitet Executiv, altminteri inexistent, al Voinţei Poporului, dăduse impresia propriilor membri, cetăţenilor ruşi şi chiar guvernului, că Voinţa Poporului era o organizaţie de sute de mii de oameni, în vreme ce ea abia dacă avea câteva zeci de membri propriu-zişi, afară de indivizii recrutaţi ocazional pe parcurs, de obicei studenţi sau muncitori debusolati şi zdrahoni criminali.
Dar numărul redus de membri nu însemna că aceste organizaţii nu erau serioase. Ele se războiau nu numai cu guvernul, ci şi cu propriii membri, atunci când aceştia erau bănuiţi, nu întotdeauna dovediţi, de „trădare”. Şi în acest caz, în care
64
disciplina organizaţiei conspirative se traduce firesc în paranoia şi psihoză criminală, exemplele abundă. Voi pomeni doar unul, din perioada în care Tihomirov făcea parte din organizaţia Pământ şi Libertate.
Unele dintre cele mai active elemente ale acestor mişcări subversive ale secolului al XIX-lea proveneau din Ucraina. Un astfel de nucleu terorist independent ucrainean era constituit din lacov Stefanovici, Lev DeichDeutsch şi Ivan Bohanovski care l-au pedepsit exemplar pe studentul de 20 de ani Nicolai Gorinovici. Acesta fusese arestat pentru participarea la întoarcerea la Popor narodnică din vara anului 1874. Eliberat în 1875, a fost ţinut sub observaţie atât de către poliţie, cât şi de camarazii săi de luptă revoluţionară care îl bănuiau că i-a turnat la poliţie. Deich şi cu Stefanovici au decis că Gorinovici i-a turnat la poliţie şi, prin urmare, în 1876, l-au atras în Odesa unde l-au sfătuit să vină nu cu trenul de pasageri, ci cu mărfarul. Cei trei tovarăşi împreună cu alţi patru haidamaci l-au aşteptat la ora 11 noaptea printre linii şi, când au ajuns într-un loc pustiu şi întunecos, l-au bătut cu lanţuri având la capăt o bilă de fier, au încercat să-i taie gâtul şi, în final, Deich i-a turnat acid sulfuric pe faţă pentru a împiedica identificarea cadavrului de către poliţie. Dar Gorinovici a supravieţuit şi, rămas orb şi desfigurat pentru tot restul vieţii sale, s-a căsătorit cu Ecaterina Razumovskaia, asistenta medicală care a avut grijă de el în spital, a făcut opt copii, s-a convertit la o formă neoprotestantă de creştinism şi şi-a dedicat restul vieţii activităţii în cadrul unei şcoli pentru orbi. în 1878, Deich şi Stefanovici au devenit membri ai grupării Pământ şi Libertate. Tcaciov scria entuziasmat în ziarul său că trebuie ca mai mulţi „trădători” să fie pedepsiţi să poarte o astfel de mască, făcând aluzie la masca neagră pe care a purtat-o Gorinovici în public pentru tot restul zilelor sale pentru a-şi ascunde desfigurarea. Deich a avut în continuare o
65
viaţă agitată de conspirator, pendulând între arestări, condamnări, închisoare, evadări, exil şi reîntoarcere în Rusia, unde a trăit până în 1941. în bogatul lui fond arhivistic de la Moscova, pe lângă corespondenţa cu tovarăşii săi de conspiraţii precum L. I. Akselrod, O. V. Aptekman, A. B. Aronchik, I. Bliumenfeld, L. D. Bronştein (Troţki), G. M. Gelfman, A. Gerţenştein, G. D. Goldenberg, lokelson, G. V. Plehanov, V. Tederbaum, L. I. Tukerman şi alţii se păstrează şi o chitanţă care atestă sprijinul financiar acordat de el cauzei sioniste şi în special cumpărării de pământ în Palestina1. Devenit unul dintre veteranii luptei comuniste, Deich a publicat volume de memorii în URSS şi a scotocit arhivele poliţiei ţariste căutând să demonstreze, chiar şi peste zeci de ani de la crima lui, că a avut dreptate şi că Gorinovici era un trădător al „cauzei” care trebuia eliminat2.
Dată fiind ferocitatea şi îndârjirea multidecenală împotriva Rusiei vechi, pravoslavnice, a lui Deich şi a multora dintre tovarăşii săi din Pământ şi Libertate şi Voinţa Poporului, trebuie să ne întrebăm care este semnificaţia faptului că Deich a trecut de la terorismul narodnicist practicat de Pământ şi Libertate la marxismul lui Plehanov din Ciornîi PeredelImpărţirea Ţarinii, care a constituit nucleul marxiştilor care au făcut Revoluţia Bolşevică din 1917 şi au căutat să distrugă clasele sociale (nu doar nobili, ci şi intelectuali, negustori şi ţărani), Biserica ortodoxă şi cultura Rusiei vechi. Totul pare o chestiune de tactică, o dezbatere nu asupra scopului, ci asupra căilor prin care poate fi atins acest scop. Ceea ce este lămuritor şi pentru noi, pentru că unii anarhişti preferau distrugerea violentă, atentate, în vreme ce alţi bolşevici căutau subminarea lentă a sistemului folosindu-se de instrumente
1 https://www.yerusha-search.euviewermetadataJTS-2170.
2 Stephan Rindlisbacher, „Living for aCause. Radical Autobiographical Writing in Russia at the Beginning of the 20th Century”, Autobiografia, 6 (2017), pp. 67-68.
66
precum revendicări constituţionale sau parlamentare. Radicalii şi moderaţii urmăreau însă acelaşi scop şi de multe ori chiar se potenţau reciproc pentru că, prin comparaţie cu radicalii, moderaţii păreau oameni responsabili, ai dialogului şi compromisului, în vreme ce, prin comparaţie cu moderaţii, radicalii păreau spirite care nu sunt dispuse să facă vreun compromis, care reprezintă vocea adevărului necorupt de sistem, pe oamenii faptelor, nu ai vorbelor goale. De fapt, ambele facţiuni erau la fel de vătămătoare din perspectiva scopului pe care căutau să-l atingă, şi de aceea Tihomirov insistă atât de mult pe premisele liberale şi concluziile teroriste ale anarho-bolşevismului. Ajunşi în acest punct, trebuie să trecem la biografia lui Lev Tihomirov.
7. Viaţa, opera şi moştenirea lui Lev Tihomirov
Nu e uşor de spus cine a fost Lev Tihomirov. Stânga, căreia i-a dedicat o mare parte a vieţii şi operei sale de distrugere şi care a fost şi este la butoanele uriaşului mecanism de confecţionare a memoriei colective şi falsificare a istoriei pe scară universală, a practicat o damnatio memoriae necruţătoare în privinţa lui Tihomirov: el e tratat fie ca bolnav psihic, ca trădător maladiv, fie pur şi simplu ca lipsă în naraţiunile oficiale bolşevice referitoare la terorismul antiţarist narodnicist. Lepădarea lui Tihomirov de tovarăşii săi de subversiune a dus la estomparea sau eliminarea lui din rândul listelor oficiale de lideri nihilişti prerevoluţionari. în Occident, sunt numeroase tratatele de istorie a Rusiei care vorbesc despre asasinarea Ţarului Alexandru al II-lea fără a menţiona niciodată numele lui Tihomirov. Pentru stânga, el este necuratul al cărui nume nu trebuie rostit. Pentru dreapta neoconservatoare şi neoliberală ieşită din stânga troţkistă de mai ieri, Tihomirov reprezintă un personaj nefrecventabil pentru că s-a convertit de la terorism de stânga la conservatorism ţarist Ortodox. Cu alte
67
cuvinte, este un fel de putinist avantla lettre, un om care nu poate fi recuperat pentru stânga în numele antitotalitarismului şi al luptei împotriva „barocului fascisto-stalinist”. Este prea idiomatic, prea legat de specificul rusesc care nu se lasă tradus în termenii „narativei” democraţiei liberale globale. Dar exact acesta este rolul oricărei personalităţi conservatoare. Acela de a bloca, de a nu se lăsa procesat de maşina discursivă şi politico-administrativă a progresismului (fie el liberal sau bolşevic).
Tihomirov s-a născut în anul 1852 într-un fort militar de pe malul estic al Mării Negre, Ghelencik, la 30 de kilometri de Novorosiisk. Tatăl său, Alexandr Alexandrovici Tihomirov, era medic militar, dar provenea dintr-o familie alcătuită din generaţii succesive de preoţi de ţară. Mama sa, Cristina Nikolaevna Karataeva, crescuse la orfelinat. Lev Tihomirov a crescut ca un copil precoce intelectual şi iubit de părinţi, care erau extrem de pioşi. A terminat cu Medalia de Aur liceul la Novorosiisk, unde tatăl său fusese detaşat la spitalul militar, şi în 1870 a devenit student medicinist la Universitatea din Moscova. A fost imediat absorbit de politica nihilistă şi s-a alăturat cercului lui Ceaikovski, devenind un membru de frunte al ramurii moscovite a organizaţiei. Detalii despre această perioadă a vieţii sale găsim în cartea Conspirateurs et policiers. Souvenirs d’un proscrit russe, apărută în 1887 la Paris, într-o perioadă când Tihomirov era pe punctul de a se lepăda de nihilism. Conspirateurs et policiers este o melancolică recapitulare a ceea ce putea fi povestit din anii săi de terorism şi propagandă. Din ea însă aflăm detalii importante despre lumea prin care s-a perindat Tihomirov în perioada sa activă revoluţionar. Aflăm, de exemplu, despre cum propaganda revoluţionară se făcea sub pretextul educaţiei adulte, al alfabetizării muncitorilor. La cursurile serale pentru muncitori, propaganda nu se făcea în locul orelor. Pentru a nu fi prinşi de
68
poliţie, tovarăşii instructori chiar făceau ore de citire, scriere şi aritmetică. Dar acestea erau doar un pretext pentru discuţiile cu muncitorii la o ţigară, în pauze. Tihomirov explică faptul că instructorii erau prudenţi, muncitorii fiind în genere puţin dispuşi să se alăture cauzei teroriste, şi din cauză că nu erau de acord cu ea, şi din cauză că nu voiau necazuri cu poliţia. De aceea, propaganda subversivă se făcea la discuţiile din pauze sau de după cursuri, când cursanţii mai stăteau cu instructorii la o ţigară şi limbile începeau să se dezlege în mod natural, fiecare spunându-şi oful. Atunci erau pescuiţi de activişti. La raidurile poliţiei, aceasta nu descoperea decât manuale, cărţi de lectură şi lecţii obişnuite scrise pe tablă. Pentru că totul se petrecea în interludiile conversaţionale ale acestor cursuri. Pe lângă aceste cursuri, care ţineau de aşa-zisa culturalizare a maselor, adică de agitaţie, propagandă şi infiltrare a lor (ţăranii erau infiltraţi cu ajutorul activiştilor pozând în scribi de ţară, în notari care îşi oferă serviciile ţăranilor analfabeţi), mai era şi segmentul de tipărire de materiale clandestine, şi aici Tihomirov accentuează rolul pe care îl aveau căsătoriile civice, adică căsătoriile false dintre un revoluţionar şi o revoluţionară care, cu ajutorul unor acte contrafăcute, pretindeau că sunt o familie tânără care s-a mutat într-un oraş unde soţul a găsit de lucru. De fapt, ambii erau revoluţionari de profesie, stipendiaţi de partid pentru a pune pe roate o tipografie clandestină sau alte activităţi subversive. Casa acestui tânăr cuplu devenea fie tipografie, fie casă de refugiu, fie centru de complot terorist, fiind plasată aproape de un obiectiv strategic pe care teroriştii îl voiau, odată cu fabricarea pe scară industrială a dinamitei în 1867, explodat. în noiembrie 1873, Tihomirov a fost arestat în urma unei razii făcute în apartamentul unui tovarăş de-al său. A fost întemniţat în Sankt Petersburg, unde şi-a petrecut următorii patru ani, mai întâi în izolare totală vreme de un an, apoi în condiţii ceva mai bune împreună cu alţi deţinuţi.
69
Procesul a fost celebrul proces al lotului „celor 193”. Procesul lotului celor 193 a fost un fiasco judiciar. Guvernul a căutat să acuze de activitate criminală organizată oameni care nu aveau nimic în comun unii cu alţii sau despre care era imposibil de dovedit acest lucru. Judecaţi pe loturi mai mici, s-ar fi putut construi împotriva acuzaţilor rechizitorii mai plauzibile. Judecaţi la grămadă, nu doar că era extrem de dificil de construit un caz a cărui instrumentare a şi durat, tocmai de aceea, atât de mult -, dar se crea impresia că guvernul vrea să strivească tineretul studios şi generos. Impresia era cu atât mai uşor de obţinut cu cât procesul a fost public, astfel încât inculpaţii s-au folosit de trecerea lor prin faţa instanţei pentru a face spectacol, pentru a deveni din acuzaţi acuzatori şi pentru a curta simpatia publicului şi a presei. Publicul liberal a devenit mai de stânga, iar publicul conservator a devenit liberal din pricina acestui proces care a fost folosit de propaganda nihilistă pentru a ruşina societatea ţaristă, pentru a-i expune cruzimea, ipocrizia şi alte rele ale oricărei societăţi burghezo-moşiereşti. De fapt, un astfel de eşec judiciar a putut avea loc tocmai pentru că sistemul de justiţie şi poliţie ţarist din acea epocă era unul mai degrabă patriarhal. întocmirea dosarelor şi a rechizitoriilor mergea greu pentru că trebuia făcută scrupulos. Tortura judiciară adică ceea ce ştim noi de la securitatea bolşevică nu exista, nu era posibil să-l baţi pe un deţinut pentru ca acesta să mărturisească1. Aceste procedee nu au fost moştenite de CekaNKVDKGBSecuritate de la poliţia ţaristă, ci de la teroriştii revoluţionari, de la nihiliştii progresişti. Toată cruzimea
1 „Asemenea viitoare rafinamente ale meseriei precum infiltrarea sistematică a unor organizaţii suspectate, a unor agenţi străini sau utilizarea torturii pentru extragerea de informaţii erau încă necunoscute sau în fază incipientă […] Pentru perioada acoperită de această carte [1820-1900, n. M.P.], nu există nici un caz autentificat de utilizare a torturii fizice pentru extragerea de informaţii” (Ulam, în the Name of the People, p. 25).
70
securistă vine de la luptătorii pentru dreptate socială, nu de la serviciile ţarului. în închisoare fiind, Tihomirov asistă la celebra biciuire a deţinutului Arhip Bogoliubov de către generalul Feodor Federovici Trepov, primar al oraşului Sankt Petersburg în perioada 1873-1878. Chemat să suprime comportamentul rebel al deţinuţilor, Trepov a intrat în curtea închisorii unde aceştia se plimbau în grupuri. Deţinuţii l-au salutat, afară de Bogoliubov, care urma să părăsească închisoarea pentru a se duce într-un lagăr de muncă forţată. Atunci Trepov l-a apostrofat pe Bogoliubov şi i-a cerut să îşi descopere capul şi să salute. Şi i-a tras cu pumnul peste pălărie dându-i-o jos. Apoi a chemat gardienii şi le-a cerut să-i dea lui Bogoliubov douăzeci de lovituri de vergi la spinare. Scena a dus la revolta deţinuţilor, care au început să strige din celulele lor, să arunce în Trepov cu ce aveau la îndemână, să smulgă gratiile din pereţi, să se izbească în uşile celulelor şi să atace gardienii. în faţa închisorii s-a adunat o mulţime imensă atrasă de zgomotul care răzbătea dintre ziduri. Societatea rusă a reacţionat, considerând inacceptabil comportamentul lui Trepov. Tinerii nihilişti proveneau, mulţi dintre ei, din familii bune, erau tineri studioşi, gentlemen, nu era de conceput ca un comandant de închisoare să pălmuiască un deţinut. Era o chestiune care în libertate s-ar fi rezolvat printr-un duel. Rusia ţarilor nu accepta ca oamenii de valoare să fie bătuţi în închisoare de către brute: era ilegal şi era considerat imoral. Tihomirov trage singur concluzia episodului arătând că Vera Zasulici (1849-1919), marea teroristă parteneră a degeneratului psihic criminal şi ideolog nihilist Serghei Neceaev, a încercat să îl ucidă pe Trepov. Zasulici s-a dus sub pretextul depunerii unei jalbe în biroul lui Trepov, unde l-a împuşcat pe acesta în pelvis. Trepov a supravieţuit. Zasulici a fost achitată în aplauzele întregii Rusii într-un alt proces în care acuzata a devenit acuzator şi abuzurile lui Trepov au fost folosite retoric
71
pentru a justifica crima lui Zasulici1: „Şase luni mai târziu, Trepov ajungea să se convingă şi mai tare că nu poţi atenta nepedepsit la demnitatea cuiva, fie el şi lipsit de mijloacele de a se apăra. Vera Zasulici, răzbunându-l pe Bogoliubov, l-a rănit pe Trepov destul de grav pentru a pune capăt carierei sale de prefect, iar judecătorii au achitat-o pe Zasulici în aplauzele întregii Rusii!”2 Nu există aici nici o legătură cu tratamentul pe care justiţia şi securitatea democraţiei populare le-au aplicat deţinuţilor politici români.
Tihomirov a făcut parte dintre cei care s-au revoltat la proces împotriva tribunalului, a legitimităţii procesului şi a întregii situaţii sociale din Rusia. Simpatia doamnelor şi domnişoarelor din public era astfel câştigată. Această simpatie avea un singur revers: şi anume că, aşa după cum povesteşte chiar Tihomirov, doamnele ortodoxe simpatizau atât de tare cu bieţii nihilişti năpăstuiţi din temniţă, încât veneau în vizite cu bani, mâncare şi alte lucruri şi reuşeau, cu duioşia lor, să-i convertească pe nihilişti la Ortodoxie. Frumuseţea mântuia lumea în moduri neaşteptate. Tihomirov citeşte în închisoare Noul Testament şi Vieţile Sfinţilor3 care, notează el, i-au deschis mintea şi sufletul către adevărata lume a ţăranului rus pe care se tot străduise să-l lumineze cu ajutorul broşurilor de popularizare
1 Tipul acesta de proces aminteşte de cel al împuşcării prefectului de poliţie Manciu de la Iaşi de către Corneliu Zelea Codreanu, şi el achitat de juraţi.
2 Leon Tikhomirov, Conspirateurs et policiers. Souvenirs Tun proscrit russe, pp. 170-171.
3 „Odată, erau atât de puţine cărţi, încât Bogoroditzky [directorul închisorii, n. M. R] mi-a dat să citesc Vieţile Sfinţilor. Mă afundam în aceste volume gigantice legate în piele. Poezia lor stranie, aproape nebunească, dar puternică, mă înconjura cu o lume fantastică de sfinţi, diavoli, miracole, nebunie şi cele mai înalte virtuţi umane. împreună cu Evanghelia, acestea au fost singurele cărţi de valoare pe care le-am putut citi în tot acel an de recluziune forţată. Cât despre Evanghelie, am putut să mă conving atunci de toate calităţile ei. Este o carte pe care o poţi studia mult timp, una dintre cele mai remarcabile cărţi care există” (Tikhomirov, Conspirateurs etpoliciers, pp. 130-131).
72
socialistă şi tehnică. Procesul lotului celor 193 s-a încheiat cu imaginea guvernului compromisă şi cu inculpaţii achitaţi sau cu pedepsele comutate în varii forme de exil intern. Tihomirov a fost şi el iertat de exilul său siberian din pricina celor patru ani petrecuţi deja în închisoare. O caracteristică a istoriei Rusiei din această perioadă ţine tot de patriarhalismul judiciar şi constă în desele comutări ale pedepselor pentru crime politice, în desele evadări ale condamnaţilor din închisori păzite cu lipsă de convingere sau din exiluri siberiene unde deţinutul găsea reţele gata să-l ajute să evadeze şi să se întoarcă în marile oraşe sub nume fals. Există şi numeroase execuţii pentru atentate politice, dar, raportat la numărul atentatelor, procentul este mult mai mic decât ne-am fi aşteptat având în vedere propaganda care se face împotriva Vechiului Regim din Rusia sau din Europa -, procent care are de-a face şi cu propensiunea sistemului rusesc de a căuta pocăirea individului nu neapărat moartea lui. De această propensiune spre iertarea crimei mărturisite, de care a beneficiat la vremea lui şi Kelsiev, se va bucura şi Tihomirov, odată ce se hotărăşte să îi scrie Ţarului Alexandru al III-lea pentru a-i cere iertare că i-a ucis tatăl, iertare pe care Alexandru al III-lea i-o oferă.
Tihomirov iese din închisoare la începutul lui 1878 şi încearcă să se reînscrie la Universitatea din Moscova pentru a-şi relua studiile dar nu i se îngăduie, din cauza dosarului. Respins de universitate, Tihomirov este primit în braţele teroristei Sofia Perovskaia, pe care o iubea de la începutul anilor 1870. Perovskaia era fiică de nobili, tatăl ei fusese guvernatorul militar al Sankt Petersburgului, şi intrase în politica revoluţionară tot prin intermediul cercului Ceaikovski. După ce încearcă să organizeze evadarea unui alt deţinut politic şi eşuează, Tihomirov şi Perovskaia se ceartă şi se despart, ea devenind iubita lui Jeliabov,
73
un alt terorist din aceleaşi cercuri. Tihomirov se căsătoreşte cu altă revoluţionară, pe nume Sergheieva. Oricum, Tihomirov, Jeliabov şi Perovskaia vor fi tovarăşi de atentate, evadări şi crime, inclusiv asasinarea lui Alexandru al II-lea, în organizaţiile Pământ şi Libertate şi Voinţa Poporului. Perovskaia va sfârşi spânzurată pentru asasinarea lui Alexandru al II-lea.
În toamna lui 1878, Tihomirov este înştiinţat că graţierea de exilul siberian i-a fost anulată de către Alexandru al II-lea şi atunci îşi caută refugiu în anonimatul luptei teroriste al cărei obiectiv era asasinarea ţarului. Prin urmare, îşi schimbă numele
în Aleşenko, îşi face acte false şi se alătură organizaţiei Pământ şi Libertate în decembrie 1878.
Tihomirov nu a participat direct la asasinarea ţarului Alexandru al II-lea în 1881, dar a fost prezent la Conferinţa de la Lipeţk din 1880 în care s-a hotărât acest lucru. După asasinare, el a fost cel care a scris faimoasa proclamaţie către stăpânire a celor de la Voinţa Poporului, proclamaţie care ameninţa cu moartea viitorul ţar şi care a făcut cercurile guvernamentale să tergiverseze încoronarea lui Alexandru al III-lea în aşteptarea unui compromis cu teroriştii (până la urmă, Alexandru al III-lea a luat afacerea în propriile mâni şi s-a încoronat public după tradiţie). în 1882, cu poliţia pe urmele lui şi nevoit să-şi schimbe mereu domiciliul de la Moscova, la Kazan, la Rostov pe Don, împreună cu soţia şi copiii, Tihomirov pleacă la Geneva şi de acolo la Paris. în Geneva devine editorul publicaţiei Vestnik Narodnoi VoliVestitorul Voinţei Poporului, în care publică numeroase şi elocvente articole în sprijinul cauzei progresiste al cărei cel mai bun reprezentant rămăsese. în 1884, lumea reţelelor teroriste nihiliste este zguduită de scandalul Degaev, agentul dublu care turna poliţiei ţariste activiştii şi teroriştii nihilişti. Lucrul este important nu doar pentru că i-a pus în
74
defensivă pe nihilişti, ci pentru că Serghei Degaev i-a permis guvernului ţarist să efectueze o colonoscopie a mişcării nihiliste şi să constate adevăratele proporţii ale mişcării al cărei ideolog era Tihomirov. Dacă Tihomirov reuşise, cu ajutorul tacticilor sale, al manifestelor semnate de misteriosul Comitet Executiv, al retoricii ocult-ameninţătoare, să inducă guvernului impresia că organizaţia este compusă din milioane de oameni, o forţă redutabilă pe care guvernul o înfrunta panicat şi debusolat, cu ajutorul lui Degaev poliţia ţaristă a putut constata că era vorba de o mână de oameni, cu care nu avea rost să negociezi, ci care trebuiau vânaţi şi închişi. Oricum, la acest moment Tihomirov era încă dedicat cauzei. Degaev, membru al organizaţiei Voinţa Poporului, este arestat în 1882 ca urmare a încercării sale nereuşite de a-l asasina pe colonelul Gheorghi Sudeikin, capul poliţiei secrete ţariste. Sudeikin îl interoghează personal pe Degaev şi îl convinge să devină agentul său în interiorul organizaţiei Voinţa Poporului. Degaev contribuie la capturarea a numeroşi tovarăşi de-ai săi, printre care Vera Figner (1852-1942), născută într-o prosperă familie nobiliară, devenită lider al Voinţei Poporului, participantă la plănuirea asasinării lui Alexandru al II-lea: condamnată la moarte ca urmare a capturării ei cu ajutorul lui Degaev, Figner şi-a văzut pedeapsa comutată la închisoare pe viaţă şi, după 20 de ani petrecuţi în fortăreaţa Schlusselburg, a fost trimisă în exil intern. A supravieţuit şi după 1917a devenit o eroină a URSS, o veterană a luptei pentru construirea unui viitor comunist. Degaev însă era privit din ce în ce mai neîncrezător de către tovarăşii săi şi, prin urmare, pentru a nu fi asasinat sau ars cu acid sulfuric pe faţă de către luptătorii pentru pace şi dreptate socială, îl convinge pe Sudeikin să-l trimită în misiune în străinătate, să opereze în sânul reţelelor emigraţiei nihiliste, în 1884, Degaev ajunge la Tihomirov, la Paris, şi îi mărturiseşte
75
totul. Dibaci, Tihomirov îl convinge pe Degaev să se întoarcă în Rusia şi să îl ucidă pe Sudeikin. Ceea ce Degaev face, dovedindu-le astfel tovarăşilor lui că nu îi trădase decât pentru a se putea apropia de Sudeikin şi a da o lovitură de moarte duşmanului reacţionar. Degaev scapă de poliţia ţaristă şi fuge în America de Sud cu ajutorul lui Tihomirov, care i-a pus condiţia de a nu se mai întoarce vreodată în Rusia. Din America de Sud, Degaev trece în Statele Unite ale Americii, unde îşi schimbă numele şi devine marele matematician american Alexander Pell, care îşi ia un doctorat în matematici la Johns Hopkins University şi apoi are o carieră strălucită ca Decan al Facultăţii de Inginerie de la University of South Dakota (Degaev provenea dintr-o familie de ingineri militari ruşi, el însuşi având studii de inginerie militară în Rusia ţaristă, studii bune, se pare, de vreme ce l-au aşezat în poziţii de conducere în SUA). DegaevPell se mută apoi la Chicago şi apoi pe coasta de Est, unde a doua sa soţie, care îi fusese studentă, devine profesoară la Mount Holyoke College în Massachusetts şi apoi la Bryn Mawr College în Pennsylvania, unde DegaevPell moare liniştit în 1921.
în vreme ce Degaev se bucura de noua sa identitate americană, Tihomirov se adâncea în constatarea că mişcarea nihilistă nu duce nicăieri, că e lipsită de oameni integri, de orizont şi de principii. Istoricii au notat şi suferinţa cauzată lui Tihomirov de faptul că nu îi putea da fiului său Alexandru o educaţie rusească, ci doar una de emigrat. Nu îşi putea duce fiul la biserica Ortodoxă, ci trebuia să meargă la bisericile altor confesiuni, şi nu îi putea explica fiului său de ce trebuie să stea departe de Rusia, în altă ţară, rupţi de cultura naţională şi înconjuraţi de emigranţi frivoli, cosmopoliţi care îi luau copilul pe genunchi şi îl întrebau în joacă dacă este şi el „revoluţionar ca tăticu”. Sărăcia materială şi sufletească a exilului se răsfrângea nu
76
doar asupra lui Tihomirov, ci mai ales asupra fiului său. Omul ordonat şi logic, preocupat de drumul de la premise la concluzii, care era Tihomirov ajunsese, constrâns de împrejurări, să ducă o viaţă dezordonată, falsificându-şi astfel existenţa: de exemplu, nota cu dezgust că mâncase de multe ori direct din hârtia băcanului, fără a mai despacheta mâncarea pentru a o pune pe farfurie1. Când băiatul i s-a îmbolnăvit de meningită, în aprilie 1886, doctorii nu i-au acordat şanse de supravieţuire şi soţia lui Tihomirov protesta isteric împotriva faptului că el se încăpăţâna să descleşteze fălcile paralizate ale copilului pentru a-i da doctoriile prescrise. în timpul bolii, Tihomirov începe să se roage pentru fiul său şi acesta, în ciuda opiniei doctorilor, se însănătoşeşte. Dus astfel de revigorarea credinţei copilăriei din el, Tihomirov vrea să îşi ia fiul să meargă cu el la biserică dar nu are curajul de a merge la slujbe la capela de la Ambasada Rusiei, pe care o ocoleşte de frica poliţiei secrete. De aceea, Tihomirov îl duce pe Alexandru mai întâi la o capelă protestantă din Paris, dar i se pare că aceasta este „pe jumătate hambar, pe jumătate şcoală. Nu am putut să simt prezenţa lui Dumnezeu acolo”. Apoi s-a dus la o biserică Romano-Catolică unde, notează el, „ceva m-a atins sufleteşte… nu pot să spun că m-am rugat, dar m-am simţit mişcat”. în cele din urmă, după o vreme, şi-a depăşit frica şi s-a strecurat cu fiul său în capela ortodoxă ataşată Ambasadei Rusiei la Paris şi efectul a fost copleşitor: „Am simţit nevoia să mă prosternez de atâta disperare şi bucurie, de ruşine pentru păcatele mele şi de extazul produs de faptul că eram în sfârşit în biserica mea”. La terminarea slujbei, fiul său Alexandru i-a spus: „Tăticule, hai să nu mai mergem la catolici. E mai bine la biserica noastră”. Tihomirov nota mai târziu în memoriile sale:
1 Kyril Tidmarsh, „Lev Tikhomirov and a Crisis in Russian Radicalism”, Russian Review, Vol. 20, No. 1 (Jan., 1961), pp. 45-63, 57.
77
„Alexandru m-a învăţat atât de multe lucruri… prin simţămintele pe care mi le-a stârnit, prin suferinţele lui, prin dragostea de care m-am umplut pentru el, prin întrebările lui copilăreşti. El m-a întors la Dumnezeu”1.
Cum doctorii i-au prescris băiatului să-şi petreacă perioada de convalescenţă în pace, Tihomirov a închiriat în iulie 1886 o casă în Le Raincy, localitate cu istorie de parc regal şi nobiliar, liniştită şi puţin populată la sfârşitul secolului al XIX-lea, în a cărei verdeaţă venea în vacanţe aristocraţia Parisului. Acolo, în casa de bârne vechi şi solide din Le Raincy, înconjurat de copaci, grădini şi pajişti prin care se plimba singur sau cu fiul său, Tihomirov s-a lepădat încetul cu încetul de nihilismul său şi pe parcursul următoarelor cincisprezece luni s-a întors sufleteşte acasă: la grija faţă de fiul său, la iubirea faţă de soţia sa, la istoria Rusiei Ortodoxe. Convalescenţa trupească a fiului a fost însoţită de convalescenţa sufletească a tatălui, care nu s-a îmbolnăvit şi a trădat, aşa cum susţineau tovarăşii lui de ilegalitate teroristă de atunci şi istoricii de azi care îl minimalizează pe Tihomirov pentru că detestă Rusia ţaristă şi ortodoxă pe care a ajuns el să o reprezinte, ci s-a însănătoşit şi statornicit2.
În vara lui 1888, Tihomirov a publicat lucrarea De ce nu mai sunt revoluţionar, pe 12 septembrie 1888 i-a scris Ţarului Alexandru al III-lea cerându-şi iertare pentru „coşmarul trecutului meu nebunesc” şi permisiunea de a se întoarce „la o viaţă normală şi onestă de supus loial, de tată şi fiu onest”. La începutul lui 1889 Tihomirov a revenit în Rusia. Publicarea cărţii a avut un efect năucitor atât asupra emigraţiei nihiliste, cât şi asupra liberalilor şi conservatorilor din Rusia. Liberalii s-au simţit trădaţi de apostazia
1 Ulam, în the name of the People, p. 396.
2 Abbott Gleason, „ The Emigration and Apostasy of Lev Tikhomirov”, Slavic Review, Vol. 26, No. 3 (Sep., 1967), pp. 414-429.
78
lui, conservatorii s-au simţit ofensaţi de revenirea lui Tihomirov în patrie. Astfel, publicaţia conservatoare Ruskii vestnik scria în septembrie 1888: „După ce vreme de cincisprezece ani a pervertit şi a subminat tineretul nostru studenţesc, acest ticălos îi sfătuieşte acum pe foştii săi prieteni, criminali convinşi, că nu ar trebui să submineze tineretul… în opinia noastră, guvernul ar trebui să-l invite doar la spânzurătoare.”1 Pe de altă parte, conservatorii de la Moskovskie vedemosti, unde Tihomirov urma să ajungă director, propuneau ca De ce nu mai sunt revoluţionar să devină lectură obligatorie în şcoli.
întors în patrie., Tihomirov s-a dedicat apărării Rusiei istorice, autocrate şi ortodoxe, devenind editor al publicaţiei Moskovskie Vedomosti, şi apoi Consilier de Stat şi membru al Consiliului Ministerului Afacerilor Externe, sfetnic al Ţarului Nicolae al II-lea. Din această lojă augustă a putut vedea cum regimul pe care îl criticase odinioară ca socialist şi îl apăra acum ca reacţionar se prăbuşeşte lent, subminat de forţele pe care le ajutase şi el să prindă puteri. Vechii lui tovarăşi, Plehanov, Zasulici, Aptekman şi alţii, erau încă activi, şi puseseră deja bazele a ceea ce va deveni regimul bolşevic care a masacrat vechea Rusie pentru a o transforma în URSS.
Pierderea războiului ruso-japonez de către Rusia, revoluţiile din 1905 şi 1907, transformarea Rusiei ţariste într-un vast teritoriu pe care activau organizaţii conspirative şi conspiraţii criminale, inclusiv în sânul poliţiei secrete, al armatei, al bancherilor, al lumii universitare şi al nobilimii, efectele dezastruoase pe care le-a avut această penetrare a Rusiei odată ce a intrat în Primul Război Mondial, injectarea Rusiei cu virusul Lenin de către Germania imperială, pe toate acestea a avut Tihomirov tristeţea să le contemple din poziţia pe care i-a asigurat-o pocăinţa lui şi
1 Citat în Tidmarsh, „Lev Tikhomirov”, p. 59.
79
milostivirea Ţarului. Trecut din subsolurile teroriste în lojele istoriei ţariste, Tihomirov a fost toată viaţa un martor privilegiat al apocalipsului. Între 1905 şi 1911 în Rusia au murit 17000 de oameni ca urmare a zeci de mii de atentate teroriste şi atacuri şi jafuri criminale de stânga1. Cele mai mari valuri de violenţă au început abia după promulgarea Proclamaţiei Imperiale din 17 octombrie 1905 care garanta cetăţenilor ruşi libertăţi personale şi dădea Dumei de Stat puteri legislative. Ca şi în cazul emancipării iobagilor din 1861, stânga a interpretat această reformă ca pe un semn de slăbiciune sau de reaşezare a regimului pe temelii democratice, ceea ce ar fi zădărnicit lupta lor pentru distrugerea Rusiei vechi şi instaurarea comunismului. Lista atentatelor include desigur nume de personaje importante, cum ar fi doi miniştri de interne şi unchiul Ţarului Nicolae al II-lea, Marele Duce Serghei Alexandrovici, guvernator al Moscovei, şi un prim ministru, Piotr Stolîpin, un om cu vederi liberale asasinat la Kiev în 1911. Dar teroarea bolşevică îmbrăţişa mai mult de atât, ea viza pe toată lumea, pe oficialii mari şi mici, pe oamenii obişnuiţi:
„Au fost zile în care mai multe acte teroriste majore au mers mână în mână cu zeci de tentative şi asasinate mai mici ale unor funcţionari administrativi de rang inferior, fără a pune la socoteală scrisorile de ameninţare primite de aproape orice oficial de poliţie;… bombele erau aruncate sub orice pretext sau fără niciunul; bombele puteau fi găsite în coşurile de fragi, în coletepoştale, în buzunarele hainelor,… în altarele bisericilor… Tot ce putea fi aruncat în aer a explodat, de la magazine de băuturi alcoolice la birouri dejandarmerie… la statui ale generalilor ruşi… şi la biserici.”2
1 Anna Geifman, Thou Shalt Kill: Revolutionary Terrorism in Russia, 1894-1917 (Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 1993), p. 21.
2 Geifman, Thou Shalt Kill, p. 20.
80
Revoluţia bolşevică din 1917 l-a găsit pe Lev Tihomirov trăind singur într-o mănăstire unde a murit în 1923. în jurul lui ardeau biserici, Ceka omora nobilii, oamenii de cultură şi ţăranii care alcătuiau odată principala preocupare a tinereţilor lui Tihomirov. Alexandru, fiul lui Tihomirov, născut pe 26 august 1882 la Geneva, chiar la începutul exilului tatălui său, a fost botezat de episcopul Misail Krîlov abia pe 25 iunie 1889, după întoarcerea lui Tihomirov în Rusia. în 1902, Alexandru a devenit student la Academia Teologică din Moscova şi trei ani mai târziu a fost tuns în monahism cu numele Tihon. E hirotonit preot şi apoi, după absolvirea studiilor, devine profesor la diverse seminarii teologice, scrie despre ascetism ca temelie a culturii ruse, traduce din Sf. Roman Melodul şi practică rugăciunea lui lisus. Devine arhimandrit şi director al seminarului din Novgorod în 1913 şi în martie 1920 episcop de Şerepoveţk şi din 1924 în 1927 episcop de Kirilovsk în mitropolia Novgorodului. Episcopul Varsanufie de Kirilovsk şi stareţa Serafima de la Mănăstirea Ferapontov fuseseră împuşcaţi de bolşevici. Tihon este şi el aruncat în temniţă în Seropoveţk, dar rezistă presiunilor bolşevice de a se alătura regimului. Iese din închisoare şi se retrage la o mănăstire izolată, de unde este izgonit, şi apoi la o biserică de parohie din Sorovo unde se dedică slujirii înflăcărate după Tipic. în 1927 este trimis în lagăr de muncă la doborât copaci. Evadează cu ajutorul unor fii duhovniceşti şi este adăpostit împreună cu Maica Hermogena Teliţin mai întâi în casa surorilor sale din Serghiev Posad şi apoi la nişte fii duhovniceşti din Iaroslavl. îşi petrece viaţa ascuns, rugându-se în genunchi ore întregi, vorbind extrem de puţin. Episcopul Tihon a murit în Iaroslavl pe 26 martie 1955 şi maica Hermogena un an mai târziu1. Pocăinţa tatălui s-a desăvârşit abia în nevoinţele fiului sfânt.
1 Vezi biografia şi bibliografia aici https://www.orthodox.net/russiannm/tikhon-bishop-and-hieroconfessor-of-kirillovsk-and-those-with-him.html.
81
8. Epilog
După cum spunea Nikolai Morozov (1854-1946), vechiul tovarăş al lui Tihomirov din Voinţa Poporului, într-un manual de asasinat politic compus în exil la Geneva şi tipărit la Londra în 1880, la aceeaşi editură Presa Rusă înfiinţată cândva de Herzen: „Tot ce îţi trebuie pentru a dărâma tiranii şi reacţionarii sunt câţiva oameni hotărâţi şi o groază de bani”1. Terorismul e, scria Morozov, un război ştiinţific şi eficient, cu lovituri chirurgicale aplicate centrelor de putere ale autocraţiei, astfel încât să epuizeze regimul şi să-l conducă spre concesii sau colaps. Sigur că, fiind vorba despre practicarea unei ştiinţe, era nevoie de mulţi bani, şi banii nu au lipsit vreodată acestor reţele care atacă ţintit guvernele desemnate ca tiranice, burgheze, reacţionare, patriarhale, corupte. în fine, orice guvern care nu se bucură de aprobarea reţelelor de subminare şi eradicare ştiinţifică a oamenilor normali.
1 N. Morozov, TeppopucmunecKasi 6opb6a (London: Russian Press, 1880), p. 7.
82
începuturi şi sfârşituri. „Liberali” şi terorişti
„Soarta finală a unei societăţi creştine care s-a dezis de Hristos este răzmeriţa sau revoluţia.”
Ivan Aksakov, cuvântare la Societatea slavă de binefacere1, 1881
1
Urmările acute ale unei concepţii greşite asupra lumii se văd abia când această concepţie s-a maturizat până la consecinţele sale logice. Până atunci ea se manifestă în forme aparent inofensive, care nu sperie pe nimeni. Prin asta şi e primejdioasă perioada de maturizare, de evoluţie tăcută, tăinuită. Concepţia respectivă nu stârneşte temeri, nu provoacă reacţii energice de împotrivire din partea adversarilor săi. Indiferenţi, oamenii privesc cu nepăsare
1 Ivan Sergheevici Aksakov (1823-1886), scriitor şi gânditor rus, adept al slavofilismului (doctrină elaborată în anii 1830-1840, opusă „occidentalismului” şi care preconiza elaborarea unei „căi ruseşti” originale de dezvoltare a imperiului, pe baza valorilor şi instituţiilor tradiţionale, specifice ţaratului istoric rus). Aksakov a fost foarte activ în Comitetul Slav (ulterior Societatea Slavă) de Binefacere, instituţie înfiinţată la sfârşitul anilor 1850 care propovăduia slavofilia în special printre reprezentanţii altor popoare slave, (n.tr.)
83
cum propriilor odrasle sau chiar lor înşişi le sunt inoculate treptat puncte de vedere de care s-ar feri înspăimântaţi dacă ar înţelege sfârşitul acestor începuturi. Puţinele minţi treze joacă fără succes rolul trist al Casandrei. Avertismentele lor sunt prezentate drept delirul unor maniaci, cărora ar fi ridicol să li se acorde atenţie. în aceste condiţii, ideea învingătoare se răspândeşte tot mai larg, cu o rază tot mai mare de acţiune, căpătând în cele din urmă o forţă pe care deja n-o mai poate birui nimic cel puţin până când, triumfând, răul nu se mistuie pe sine însuşi, devorând în acelaşi timp şi ţara care l-a crescut.
în această evoluţie progresivă, cel mai înfricoşător e faptul că, an de an, tot mai mulţi oameni se obişnuiesc cu anumite puncte de vedere şi cu concluziile care se pot trage treptat din ele. La început pare înfricoşător şi stupid să spui: „Polonia rezistă prin haos.”1 Aşa că se porneşte de la afirmaţii inofensive: „Asemenea ordine e mai rea decât dezordinea” sau „Doar n-o să idolatrizezi ordinea” etc. După ce lumea s-a deprins cu această formulare îndulcită, ea e înăsprită puţin, apoi iar şi iar. Şi asta se face nu cu vreo premeditare subtilă, nu din vreo raţiune mânată de rea-voinţă, ci exact din absenţa raţiunii. Foarte puţine minţi, cu deosebire pătrunzătoare, sunt capabile să prevadă din vreme consecinţele finale ale concepţiei respective. Dar, oricât de neghioabă ar fi mulţimea căreia îi este insuflată ideea, aceasta din urmă îşi va afirma concluziile treptat, ineluctabil, pas cu pas. Raţiunea capabilă să le prevadă se luptă dinainte cu ea, îi dă în vileag falsitatea. Nerozia nu le poate prevedea, nu se luptă, ci se adaptează la idee, şi-o însuşeşte ca pe o axiomă matematică şi apoi, când ea se apropie în cele din urmă de deznodământ, se supune
1 „Chestiunea poloneză”, lupta pentru eliberare naţională a polonezilor aflaţi sub stăpânire rusească, era un punct nevralgic al politicii interne ţariste, (n.tr.)
84
fără voie şi acestuia fie şi cu dezgust, ca unui dat inevitabil. Pasămite, ce să-i faci? O fi poate mai plăcut ca pământul să nu exercite o forţă de atracţie asupra noastră, dar asta e legea naturii.
întrebarea „Chiar e o lege a naturii? Nu cumva la baza unei idei care duce la ceva prostesc sau criminal se află o aiureală?” întrebarea aceasta i se poate uşor înfăţişa unei minţi medii, obişnuite, câtă vreme ea n-a ajuns încă să creadă în ideea cu pricina ca într-un adevăr absolut. Dar, după ce a învăţat-o definitiv, pe de rost, nu mai e cale de întoarcere. Mintea de rând e prea slabă ca să nu încheie cercul logic. Indiferent ce nenorociri sau absurdităţi s-ar întâmpla, ea va înclina oricum către ce e mai uşor, adică va căuta remedii nu criticând fundamentele ideii, ci aplicându-le tot mai logic. Dacă monarhia constituţională funcţionează prost, mintea de rând va încerca republica, va desfiinţa censul, va introduce votul universal pentru adoptarea legilor, va fărâmiţa puterea împărţind-o între toate sătucele, va ajunge până la liberum veto1, va testa ideile anarhiştilor moderni, care au rostit deja ultimul cuvânt al „autoguvernării” sub forma autonomie individuelle pe scurt, va încerca şi răsîncerca toate consecinţele logice ale ideii sale până la ultima lor verigă şi poate abia când va da definitiv cu capul de zid, va fi în stare să exclame: „Ce prost am fost totuşi! Ideea asta e pur şi simplu o nerozie; bineînţeles că n-are cum să iasă nimic din ea!”
Din nefericire, această metodă convingătoare de a învăţa costă prea mult. Ea pune în joc însăşi fiinţa ţării.
1 „Veto liber” (lat.) (n.ed. ruse). Vetoul liber (sau absolut) a fost o procedură de unanimitate folosită în Seimul Uniunii Polono-Lituaniene de la mijlocul secolului al XVII-lea până la sfârşitul secolului al XVIII-lea (când Uniunea a fost desfiinţată prin cele trei împărţiri succesive ale Poloniei), care dădea oricărui membru dreptul de a se opune adoptării unei legi, aceasta nemaiputând fi astfel promulgată. Se consideră că folosirea abuzivă a vetoului liber (mai ales sub influenţa unor forţe externe) a contribuit hotărâtor la declinul politic al Uniunii, (n.tr.)
85
De aceea e mai avantajos dacă maturizarea ideii greşite nu durează prea mult. Dacă, fără a cuprinde şi a orbi straturi întregi ale populaţiei, îşi arată mai mult sau mai puţin ultimul cuvânt pe ceva mic, atunci când în ţară există încă suficiente forţe proaspete capabile să tragă învăţăminte de pe urma acestei demonstraţii.
2
O asemenea demonstraţie a avut loc în Rusia în anii 1870. Cu excepţia Vremurilor tulburi1, noi n-am trecut prin încercare mai mare. N-a fost vorba nici de jugul mongol, nici de vreo năvală duşmană, nici de vreo urgie venită din afară, ci de o manifestare a propriei noastre descompuneri morale, interne, când
Nu-n cer, în tine doară vei afla
A suferinţei rădăcină rea.2
Boala aceasta… e oare moarte sigură? Sau e spre mai mare slava lui Dumnezeu? Răspunsul îl decidem noi înşine, prin capacitatea noastră de a înţelege ce ni s-a arătat şi de a acţiona în consecinţă. Dacă n-avem minte nici măcar de atât, atunci chiar că nu putem învinui cerul de absolut nimic. Printr-o ciudată greşeală un eşec de neiertat din perspectiva revoluţionarilor, o indulgenţă ciudată, inexplicabilă din punctul de vedere al statului -, „mişcarea culturală” „avansată” a fost, în decurs de câţiva ani, încurajată în aşa măsură, încât, de unde înainte îşi desfăşura activitatea legală de pe poziţii inaccesibile, atunci a ieşit în câmp larg. Vorbele scăldate, de genul „pe de o parte, nu
1 Perioadă (1598-1613) de criză socială şi politică în Rusia, de la moartea lui Fiodor I, ultimul ţar din dinastia Rurikizilor, şi până la alegerea lui Mihail Romanov, întemeietorul dinastiei Romanovilor. (n.tr.)
2 Citat din M.I. Lermontov, „11 iunie 1831”, strofa 24, traducere de Aurel Rău, în Lermontov, Lirice, Cartea Rusă, 1956, p. 57. (n.tr.)
86
putem accepta, pe de alta, nu putem să nu recunoaştem”, limbajul esopic şi logica liberală cuneiformă, în care nu doar omul de rând naiv, ci şi dracul însuşi şi-ar prinde urechile, toate acestea au fost abandonate. Concluziile se trăgeau direct, cu îndrăzneală, pe limba omenească, vorba nu se despărţea de faptă. Vârtejul s-a năpustit cu toată înverşunarea de care e capabilă mâna de oameni ce i-a căzut victimă şi în câţiva ani a trasat un cerc logic complet. Sfârşiturile s-au unit cu începuturile.
A răbufnit, s-a rotit, a strivit ce-a putut şi s-a stins, întrebând parcă: „Vă place? Asta vă doriţi? Sau ceva şi mai şi? în cazul ăsta, continuaţi, domnilor, eu n-am nimic împotrivă. Pregătiţi-mi doar mai mult material!”
Aşa că stăm şi noi şi ne întrebăm: „Oare asta-şi doreşte Rusia? Şi pe cine o să dea vina dacă până la urmă n-o să priceapă nimic, n-o să schimbe nimic? La urma urmelor, o naţiune care vrea să existe e obligată să posede un anumit bun-simţ. Dacă nu poate înţelege nici măcar cele mai clare lucruri care se săvârşesc sub ochii ei, oare dreptatea nu cere să lase locul în istorie cuiva mai capabil?”
3
Lăsând laoparte viitorul, trebuie spus că în prezent şi în trecut cea mai dăunătoare realitate a reprezentat-o şi o reprezintă nu existenţa revoluţionarilor puri şi ceea ce propovăduiesc ei, ci faptul că o mulţime de oameni consideră ei înşişi şi le înfăţişează şi altora predicile pur revoluţionare drept ceva complet rupt de viziunea generală asupra lumii caracteristică societăţii noastre cultivate. Unii fac asta realmente pentru că nu înţeleg, alţii, din dorinţa de a-şi masca astfel propria propagandă, o a treia categorie, sub influenţa unui sentiment patriotic jignit, incapabil
87
să conceapă cât de jos a ajuns să cadă conştiinţa politică într-o întreagă şi foarte întinsă pătură socială. Indiferent care e imboldul, rezultatul e o greşeală sau o minciună, favorabilă doar celor care continuă în tăcere să-i formeze pe revoluţionari.
E mai avantajos să ştii şi să-ţi reprezinţi clar adevărul, oricât ar fi de trist.
4
Generaţia anilor 1870 n-are decât s-o critice oricine cât vrea, nu eu sunt cel care o s-o apere. Dar oprobriul acesta trebuie să cadă în şi mai mare măsură asupra părinţilor ei spirituali, a educatorilor care au creat-o şi care au condamnat-o dinainte la sterilitate şi pieire. A fost într-adevăr o „generaţie blestemată de Dumnezeu”, cum s-a scăpat odată un poet al ei. Practic vorbind, ea era în aşa măsură deja pregătită, încât propaganda pur revoluţionară aproape n-a avut ce face cu ea. De aceea a şi mers atât de uşor. N-a fost nulitate care să nu fie în stare să facă propagandă, iar un om cât de puţin capabil se bucura fără îndoială de succes oriunde şi-ar fi făcut apariţia.
În anii 1873-1874 prin toată Rusia era căutat un anume Dmitri Rogaciov. Printre anchetatori căpătase reputaţia unei celebrităţi şi într-adevăr, i-a adus pe mulţi pe calea revoluţiei. Ţin minte că am fost siderat auzind despre isprăvile lui: îl ştiam foarte bine pe Rogaciov. Era cel mai cumsecade om din lume, o namilă, un bogatâr ca statură, dar atât de simplu, de ageamiu, cum se zice, încât, în ciuda deplinei simpatii personale faţă de el, cercul lui Ceaikovski1 nu se putuse hotărî să-l accepte ca
1 Cerc de narodnici format în 1869 la Petersburg (ulterior răspândit în mai multe oraşe), condus de M.A. Natanson şi N.V. Ceaikovski. Tihomirov a fost şi el membru în tinereţe. Alături de Pământ şi Libertate, a fost cea mai importantă organizaţie narodnicistă înfiinţată în Rusia în anii 1860. A iniţiat „mersul în popor”. Majoritatea membrilor (inclusiv Tihomirov) au fost arestaţi în 1874, după aşa-numita „vară bezmetică”, şi apoi judecaţi la aşa-numitul „proces al celor 193”, cel mai mare proces al narodnicilor revoluţionari din anii 1870. (n.tr.)
88
membru. Pe cine şi de ce ar fi putut el convinge? Mai târziu, deja arestat, Rogaciov s-a apucat să-şi scrie memoriile şi a asudat temeinic la ele. Câţiva avocaţi care au avut prilejul să vadă această creaţie a „vestitului propagandist”, răsplătit, la procesul celor 193, cu un loc printre cei cinci „cei mai deosebiţi”, au fost crunt dezamăgiţi. într-adevăr, e greu să-ţi închipui ceva mai… nu mai spun lipsit de orice talent literar, dar mai gol, fără vreo scânteie de conţinut. Omul acesta, care străbătuse jumătate de Rusie, care umblase prin cele mai diverse cercuri de intelectuali, prin carteluri muncitoreşti, printre edecari, sectanţi ş.a.m.d., nu observase măcar ceva, nu reţinuse nimic, ca şi cum, în toţi aceşti doi-trei ani, stătuse ascuns în pământ.
Şi el „sedusese” tineri cu zecile! E clar că în realitate n-a sedus pe nimeni şi nimic. A luat ce era gata pregătit. A fost un steag itinerant, în jurul căruia alţii s-au strâns singuri.
Cineva (după cum se vede din povestire, un fost ofiţer de marină) relatează într-o veche revistă a emigraţiei1, ba chiar cu talent, felul cum a fost „sedus”. Cunoscutul Suhanov (infractor provenit dintre angajaţii statului, ulterior executat2) organizase la el acasă o conferinţă politică. Vorbitor era nu mai puţin cunoscutul Jeleabov3, care şi-a prezentat planurile fără nicio jenă.
1 Vestnik Narodnoi voii, vol. V, p. 64. (n.ed. ruse)
2 Nikolai Evghenievici Suhanov (1851-1882), revoluţionar-terorist de origine nobilă, ofiţer în flota imperială rusă, membru în Comitetul Executiv al organizaţiei Voinţa Poporului. A participat la organizarea asasinării ţarului Alexandru al II-lea. A fost prins, judecat şi condamnat la moarte, (n.tr.)
3 Andrei Ivanovici Jeleabov (1851-1881), revoluţionar-terorist, participant la „mersul în popor”, membru în organizaţia Pământ şi Libertate, apoi în Comitetul Executiv al Voinţei Poporului. în această ultimă calitate A participat la organizarea mai multor tentative de asasinat asupra ţarului Alexandru al II-lea, inclusiv a celei reuşite din 1(13) martie 1881. A fost unul dintre cei cinci terorişti spânzuraţi în aprilie 1881. (n.tr.)
89
„La primele cuvinte: Noi suntem terorişti-revoluţionari”, povesteşte martorul, „toţi parcă s-au cutremurat şi s-au uitat unul la altul nedumeriti.
Dar apoi au început să asculte cu atenţie încordată. Ca la un semn cu bagheta fermecată, grupul vesel şi fără griji a devenit un cerc de conspiratori. Feţele au pălit, obrajii s-au încins. Când Jeleabov a terminat, s-au pornit discuţii aprinse, s-au făcut tot felul de planuri care mai de care mai teroriste. Intrând atunci, cineva din afară ar fi zis că nimerise la adunarea unor terorişti înrăiţi. Nu i-ar fi venit să creadă”, exclamă autorul, „că, în urmă cu o oră, toţi aceşti oameni fie nici măcar nu se gândeau la politică, fie chiar îi condamnau pe terorişti”.
Ce înseamnă asta? Să-i fi transformat oratorul pe aceşti oameni în jumătate de oră? Ar fi o ruşine şi să ne treacă prin cap asemenea prostie. Autorul amintirilor explică singur foarte bine că el şi tovarăşii săi „nu ne gândeam la politică” şi „îi condamnam pe terorişti”. Lucrurile sunt foarte simple. „Deşi detestam sincer ş.a.m.d.” spune el, „noi nu credeam că în Rusia e posibilă prea curând o lovitură de stat; dorinţa noastră de activitate se reducea la aspiraţia de a lucra la zemstvă. Trecând în rezervă, visam să ajungem la zemstvă şi să luptăm cu guvernul prin intermediul ei. Nu credeam în forţa partidei revoluţionare” (p. 61).
Iată deci ce oameni „bine intenţionaţi” a sedus propagandistul! Ei nu credeau în forţa partidei şi de aceea aveau de gând să devină semnatari bine intenţionaţi ai unor mesaje de opoziţie! A fost de ajuns un individ mai abil care să-i ameţească, să le prezinte lucrurile într-o lumină favorabilă, şi „bine intenţionaţii” noştri au început să construiască planuri „care mai de care mai teroriste”. Să fim sinceri: a avut mult de
90
muncă propagandistul? El e problema sau cei care i-au educat pe aceşti tineri în aşa fel, încât ei s-au hotărât imediat să participe la activitatea revoluţionară de îndată ce au fost convinşi, fie şi în mod greşit, că ea e posibilă?
Şi încă la ce activitate revoluţionară! în ce forme şi manifestări!
5
Copilăria mea nu prevestea, s-ar zice, niciun fel de revoluţie. La noi în familie se credea în Dumnezeu nu în felul simplificat luteran pe care-l văd adesea azi, ci cu adevărat, după felul pravoslavnic. Pentru noi existau şi Biserica, şi Tainele. Ţin minte până azi sentimentul cu care mă rugam în timpul Heruvicului, convins că în aceste clipe Domnul va fi cel mai dispus să-mi îndeplinească rugămintea de copil. Iubeam foarte tare Rusia. Nu ştiu de ce, dar mă mândream cu mărimea ei, o socoteam prima ţară din lume. Percepeam tulbure, dar cu căldură idealul ţarului atotputernic, stăpânitorul a tot şi a toate… Aşa m-au dat anii copilăriei pe mâna influenţelor din societate.
Mai trebuie oare să povestesc cât de repede s-a spulberat totul?
„Spiritul vremii” se strecura, de altfel, pe nesimţite şi în educaţia primară nu în ce se preda, ci în cum se preda. Nu încape îndoială că la şcoală el domnea în perioada aceea (1864-1870) în mod exclusiv.
Ca reacţie la străvechiul „nu judeca, ci dă ascultare!”, eram toţi învăţaţi să ne luăm după „nu da ascultare, ci judecă!” Educatorii noştri în mod clar nu pricepeau că cea dintâi calitate a unei minţi cu adevărat evoluate este faptul că înţelege limitele propriilor sale puteri şi că, pe cât de obligatorie e judecata între
91
aceste limite, pe atât e de indecentă, pentru omul inteligent, în afara lor, unde raţiunea însăşi te sileşte pur şi simplu „să dai ascultare” să te supui sincer şi conştient autorităţii.
Pe vremea mea nu se înţelegea însă că judecata nesăbuită, neadaptată la forţele proprii sau Ia cele general omeneşti, duce obligatoriu la haos şi de fapt nu te scapă deloc de supunerea faţă de autoritate; doar că supunerea aceasta e deja inconştientă, e o supunere nu faţă de ceea ce am înţeles raţional a fi mai presus de noi, ci faţă de ceea ce izbuteşte să ne măgulească, să ne exploateze părţile slabe.
Din fragedă copilărie ni s-a tot explicat, ni s-a dovedit, ni s-a insuflat credinţa că adevărat e numai ceea ce înţelegem. Iar asta însemna educarea unei minţi nu independente, ci arbitrare, îmi amintesc că la zece ani am citit Lumea dinainte de crearea omului1 şi cu ce emoţie! Cât mă temeam ca autorul să nu-mi spulbere ce aveam mai scump! Dar nici prin cap nu-mi trecea că nu pot eu să mă apuc să decid cine are dreptate Moise sau Zimmermann. După câţiva ani, îmi spuneam deja de-a dreptul: „Chiar dacă greşesc, am judecat cu capul meu şi nu e vina mea că n-am putut judeca mai bine!” Nici nu-mi trecea prin minte că, dac-ar fi fost să ajung la toate cu capul meu, aş fi rămas pe veci un sălbatic. Acest mândru „am judecat cu capul meu” însemna pur şi simplu: am luat totul de la alţii, dar numai ce e mai slab, mai simplu, mai uşor de asimilat. Pe când, dac-aş fi luat nu „cu capul meu”, ci la recomandarea unor mari autorităţi din istorie, aş fi luat ce e mai puternic, ce e realmente adevărat, dar tocmai de aceea greu de asimilat, lucrurile la care nu ajungi „de capul tău” dacă nu trăieşti o mie de ani.
1 Carte de popularizare a unor teorii ştiinţifice din acea epocă de W.F. A. Zimmermann (pseudonim al autorului german C.G.W. Vollner), apărută în traducere rusească în anii 1860. (n.tr.)
92
Dată fiind această încredere exagerată în drepturile propriei minţi, noi eram de fapt în stare mai puţin decât oricare altă generaţie să ne folosim de ea, căci capacitatea de a munci ne era subminată în cel mai mare grad de lipsa disciplinei gândirii. însăşi noţiunea de „disciplină a minţii” se dizolvase complet în şcoala de pe vremea mea (1864-1870). Până şi cei mai proşti profesori ai noştri erau poate mai puţin dăunători. Predau măcar plicticos, mecanic, silindu-ne să facem o anumită sforţare asupra noastră. Profesorii buni erau pătrunşi de dorinţa de a ne stârni interesul. învăţam de la ei nu ceea ce trebuia şi pentru că trebuia, ci ceea ce era interesant, ceea ce ne impresiona în sine. Nu eram stăpânii, ci robii subiectului. Nu învăţam să ne concentrăm atenţia în mod premeditat, ci doar să ne lăsăm în voia impresiilor. Era pierderea completă a independenţei virile a minţii, a capacităţii şi înclinaţiei de a lua subiectul cu asalt; şi, în starea aceasta de relaxare, de feminizare, cu această tendinţă de a ne supune interesului, adică lucrurilor care impresionează cel mai uşor fantezia, în aceste condiţii pedeapsă pentru păcatele părinţilor noi aveam deplină credinţă în propria noastră minte şi în adevărul a ceea ce, pasămite, ne arată ea! O asemenea încălzire (încingere, mai corect spus) a minţii e de ajuns pentru a condamna o generaţie la sterilitate.
în plus, educaţia aceasta ne izola inevitabil de vechea cultură, creată pe pământ de-a lungul istoriei de la facerea lumii, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin strădaniile a miliarde de oameni. Cultura aceasta e plină de autorităţi, adesea de necuprins cu mintea. Ne putem împărtăşi din ea fie cu deplină naivitate, fie printr-un foarte bun dresaj al minţii, care trebuie prelucrată şi transformată într-o forţă matură, capabilă şi să domine, şi să se supună. Nouă naivitatea copilărească ne dispăruse, dar în locul ei se ivise o judecată arbitrară şi lipsită de voinţă. Din acest moment, vechea cultură ne devenea inaccesibilă.
93
Am fi căutat noi ceva nou, mai uşor, mai pe potriva noastră, dar nu era nimic de căutat. Pentru că asta ne înconjura de fapt din toate părţile. Asta ne şi crease, de fapt. Nu trebuia decât să ne lăsăm duşi de curent.
6
Tot ce am auzit în perioada tinereţii mi-a subminat sistematic credinţa copilăriei. Vedeam săvârşindu-se în jurul meu ritualuri religioase, dar fie nesincer, fie cu ruşine. Omul cu şcoală ori nu credea, ori credea împotriva propriilor convingeri. Ce nu mi-a fost dat să citesc sau să aud despre religie când eram tânăr, băieţandru!
Cărţile nu vorbeau despre Ortodoxie. Se vorbea despre superstiţiile catolicismului, despre inconsecvenţele protestantismului, despre fanatismul clericaliştilor, chiar cu adăugirea că toate astea nu se referă la Ortodoxie. Rezerva ironică era foarte clară, mai ales că materialismul se propovăduia pe faţă. Dar, dacă nu există Dumnezeu, dacă Hristos e un simplu om, atunci, fireşte, nu e greu să decizi ce înseamnă ortodoxia.
Am început foarte devreme să-l citesc pe Pisarev1 şi unde? Unchiul meu era un om foarte inteligent şi educat, mare admirator al revistei Moskovskie vedomosti şi, după criteriile de atunci, conservator. De ce un asemenea om se abonase la Russkoe slovo şi o lăsa pe raft? De ce-mi dădea voie să stau, ceasuri la
1 Dmitri Ivanovici Pisarev (1840-1868), critic literar şi gânditor, reprezentant de marcă al nihilismului rus. în 1861-1866 (din 1862 din închisoare) a fost principalul critic literar şi ideolog al revistei revoluţionare radicale Russkoe slovo. A susţinut pozitivismul în ştiinţă şi, de pe poziţii strict materialiste şi antiestetice, a negat, între altele, valoarea filozofiei europene, socotind-o vorbărie goală, şi a marilor scriitori ruşi de până atunci (Puşkin, Lermontov, Gogol), considerându-i o etapă depăşită, (n.tr.)
94
rând, cu nasul băgat în asemenea tipărituri? Bineînţeles, nici el n-ar fi ştiut să răspundă. în orice caz, Pisarev a devenit curând dascălul meu preferat. I-am adoptat învăţăturile fără zăbavă. Pe la cincisprezece ani credeam în tot felul de „generaţii spontanee”, în Pouchet, Joly, Mussy1 ş.a.m.d. la fel de tare ca în faptul că Pământul e rotund sau în ignoranţa lui Pasteur, găunoşenia lui Puşkin şi „obscurantismul” slavofililor.
Nu mă număr printre cei care preţuiesc religia pentru folosul ei în stat şi în general pentru însemnătatea ei socială. Dar un factor de prim rang ca religia nu poate să nu aibă, printre altele, şi o enormă importanţă socială. Stârpirea din noi a noţiunii de Dumnezeu, a ideilor despre ţelurile veşnice ale vieţii, despre natura episodică a vieţii strict pământeşti ne lăsa în suflet un gol imens care se cerea insistent umplut, cu atât mai mult cu cât, oricât de desfiguraţi, eram totuşi ruşi. Conştiinţa legăturii cu o formă de viaţă veşnică, care să întruchipeze un ideal nemuritor al adevărului, era o nevoie ce trebuia satisfăcută cu orice preţ. Şi iată că, drept surogat, apare credinţa în omenire, în formele sociale, în progresul social şi în viitorul rai pământesc al materialismului. Aceasta era o credinţă, nu o convingere, o credinţă fie şi transpusă într-un domeniu, prin comparaţie, insignifiant, nedemn, o credinţă înjosită până la nivelul intelectului nostru. Ne raportam la formele sociale nu ca la o chestiune laică, ci religioasă; aplicam asupra lor năzuinţele pe care ni le insufla natura noastră spirituală, năzuinţa către general omenesc şi către libertate. Transferând religia în domeniul material al politicii,
1 Naturalistul Felix Archimede Pouchet (1800-1872), zoologul Nicolas Joly (1812-1895) şi Charles Musset, asistentul lui Joly, au fost adepţi ai heterogeniei, teoria „generaţiei spontanee” (naşterea vieţii din materie nevie). Sunt cunoscuţi în primul rând pentru polemica lor cu Louis Pasteur (18221895), care susţinea teoria germenilor (faptul că formele de viaţă provin din alte forme de viaţă). D.I. Pisarev descrie pe larg această polemică într-un articol publicat în 1865 în Russkoe slovo, luând partea lui Pouchet. (n.tr.)
95
nu voiam să recunoaştem în ea niciun fel de legi ale lumii materiale, niciun fel de condiţionări ale evoluţiei organice şi deci şi naţionale, niciun fel de constrângeri inevitabile ale formelor obşteşti şi, prin urmare, deveneam inevitabil contestatari şi revoluţionari.
V. Soloviov îi reproşa lui Danilevski1 că, pasămite, naţionalismul lui şi învăţătura despre tipurile istorice sunt contrare sentimentului creştin. Dimpotrivă, Danilevski, tocmai în calitatea sa de creştin profund autentic, nu putea să cadă în eroarea de care nu se pot feri sociologii necreştini sau doar semicreştini. El simţea clar ce anume în viaţa noastră e din lumea aceasta şi ce nu.
Pentru el, ceea ce este absolut, veşnic şi liber nu dispare din om când constatăm caracterul necesar şi relativ al fiinţării lui în lumea materială, biologică şi socială, unde există şi rasa, şi naţionalitatea, şi dezvoltarea lor organică fatal determinată. Şi de aceea a şi putut Danilevski să reflecteze cu totul obiectiv, netulburat în analiza lui de ingerinţe inutile din sfera pur spirituală, la legile necesare, nelibere ale sociologiei şi la supunerea omului faţă de ele.
Un anarhist foarte inteligent mi-a descris în mod excelent prin ce se deosebeşte viziunea lui de cea creştină. în lume, spunea el, se naşte o nouă religie. Învăţaţii noştri îşi închipuie că slujesc raţiunea. Exact la fel, învăţaţii antici nu ştiau că nu fac decât să pregătească terenul pentru o nouă religie. Creştinismul împarte omul în două jumătăţi, spiritul şi trupul. Ştiinţa arată că omul e unul singur, un întreg. Creştinismul înjoseşte trupul, te sileşte să lupţi cu carnea. Noi reabilităm trupul. Exact el este şi spiritul. Trupul e sfânt, nu există în el porniri rele. Supuneţi-vă lui, în loc să vă împotriviţi, lăsaţi toate impulsurile lui să se manifeste liber şi ele se vor uni în armonia frăţească a dorinţelor întregii omeniri.
1 Nikolai Iakovlevici Danilevski (1822-1885), naturalist, sociolog, economist, culturolog şi istoric rus, ideolog al panslavismului. A elaborat o clasificare a culturilor, care parcurg toate aceleaşi stadii istorice, (n.tr.)
96
Dă natura afară pe uşă şi ea va intra pe fereastră. Au uitat de Dumnezeu şi şi-au făcut idol din carnea trupului!
Iată, de fapt, de ce subliniez insistent caracterul anticreştin al noii noastre concepţii despre lume. Ea crease în noi o nouă religie. Fapt atât de adevărat, încât o ramură a mişcării din anii 1870 a dat naştere chiar unei secte, aşa-numita pe atunci „divino-umanitate”. Un important activist al ei, alături de binecunoscutul cândva Malikov, a fost şi Ceaikovski1, acelaşi pe care, în anii de după înfiinţare, cercul l-a pus în fruntea aproape tuturor facţiunilor revoluţionare. E drept, divino-umanitatea şi-a stabilit drept principiu de bază neîmpotrivirea la rău şi prin asta s-a depărtat categoric de revoluţionarii violenţi. Dar deosebirea aceasta are însemnătate doar pentru poliţie şi procuratură, nu şi pentru cel care examinează chestiunea din punctul de vedere al culturii creştine şi al tipului naţional rus. Odată ce din noi fusese stârpită concepţia creştină despre lume, îndumnezeirea omului, mutarea religiei în sfera socială era, într-o formă sau alta, absolut inevitabilă. Iar odată ce transferaserăm principiul absolut al religiei în sfera socială, nu ne rămânea decât să ne raportăm negativ la tot ce e relativ, adică istoric, national, la tot ce alcătuieşte lumea socială reală.
Pentru noi, această lume reală era condamnată a priori la pieire, într-o formă sau alta, printr-un mijloc sau altul, şi era
1 Aleksandr Kapitonovici Malikov (1839-1904), ideolog mistic rus, creator în 1874, în oraşul Oriol, al doctrinei „divino-umanităţii”, o îmbinare de socialism narodnic şi religie care refuza orice violenţă şi orice formă de autoritate şi aspira să obţină echitatea socială prin exemplul propriu de smerenie al adepţilor şi prin munca de convingere dusă în toate păturile sociale pentru a-i face pe oameni să renunţe la orice fel de privilegii. N.V. Ceaikovski (1850-1926), organizatorul cercului revoluţionar cu acelaşi nume din Petersburg, i-a devenit adept. în 1875 Malikov a emigrat în SUA, unde a înfiinţat în Kansas o comună din care a făcut parte şi Ceaikovski, iar după întoarcerea în Rusia l-a cunoscut pe Tolstoi şi a exercitat o importantă influenţă asupra lui. (n.tr.)
97
condamnată într-un moment când noi tocmai îl pierdeam pe Dumnezeu Atotţiitorul, fără să cunoaştem urmările acestei pierderi.
7
Fenomenul despre care vorbesc nu s-a petrecut doar în Rusia, ba s-ar putea chiar să nici nu se fi născut aici. Dar, cu toată deznaţionalizarea ei, pătura noastră educată a păstrat totuşi ceva din trăsăturile ruseşti şi, între altele, această râvnă religioasă tipic rusească. în acelaşi timp, dintre toate clasele educate ale Europei, ea se distinge, fără îndoială, prin cea mai proastă educare a minţii. De aceea a şi produs pe scară largă fenomenul religiozităţii sociale. Răposatul conte D.A. Tolstoi1 i-a comparat foarte nimerit pe revoluţionarii noştri, adepţi sau nu ai „neîmpotrivirii”, cu sectanţii medievali apucaţi de convulsii. Reflectând la prima revoluţie, Louis Blanc2 percepea şi el o anumită asemănare şi-i căuta rădăcinile în sectarismul Evului Mediu, deşi chestiunea a rămas pentru el nelămurită. De fapt, nu e nevoie de nicio legătură genetică, iar istoria clasei noastre educate dovedeşte asta foarte bine.
Mutarea noţiunilor religioase în sfera relaţiilor sociale materiale duce la revoluţia permanentă, fără sfârşit, fiindcă orice societate, oricum ai transforma-o, va întruchipa tot atât de puţin principiul absolut ca şi societăţile contemporane sau din veacurile
1 Dmitri Andreevici Tolstoi (1823-1889), om de stat rus, care a trecut de la o atitudine liberală sub Alexandru al II-lea (ca procuror-şef şi ministru al învăţământului) la una conservatoare sub Alexandru al III-lea, când, ca ministru de interne, a implementat bună parte din măsurile acestuia, (n.tr.)
2 Louis Blanc (1811-1882), politician socialist şi istoric francez. Aici se face referire la istoria Revoluţiei Franceze pe care a scris-o (ulterior a publicat şi o istorie a Revoluţiei de la 1848 din Franţa), (n.tr.)
98
trecute. De aceea avangarda revoluţionară a Occidentului a devenit exact anarhistă şi în acest sens e demn de atenţie faptul că tocmai societatea rusă, atât de săracă intelectual în toate celelalte privinţe, a dat Europei pe doi dintre cei mai mari teoreticieni ai anarhismului Bakunin şi Kropotkin. Idealiştii noştri din anii 1840 sunt toţi mai mult sau mai puţin anarhişti, în mare parte fără să-şi dea ei înşişi seama. Dacă Saltîkov (Şcedrin) ar fi ştiut să tragă concluziile viziunii sale infinit negative despre lume, s-ar fi putut lua de mână nu cu Lavrov, nu cu social-democraţii (toţi sunt prea puţin revoluţionari pentru el), ci doar cu anarhistul Kropotkin. Oricine urmăreşte cât de puţin ţările europene ştie foarte bine că noţiunile liberale despre libertate care circulă pe la noi se apropie, prin caracterul lor excesiv, exact de ideile anarhiştilor europeni, nu ale liberalilor.
Cosmopolitismul clasei noastre educate trebuia să degenereze în mod necesar în ceva şi mai rău. Anarhistul francez sau neamţ urăşte societatea contemporană în general, nu pe a sa anume, germană sau franceză. Cosmopolitul nostru, în esenţă, nici măcar nu e cosmopolit, fiindcă în inima lui nu toate ţările sunt la fel, ci toate i se par mai plăcute decât patria. Patria lui spirituală este Franţa sau Anglia, în general „Europa”; în relaţie cu ele nu e cosmopolit, ci cel mai înflăcărat patriot. în Rusia, în schimb, totul e atât de contrar idealurilor lui, încât chiar şi numai gândul la ea îi trezeşte un sentiment de jale. Omul nostru educat cu concepţii „înaintate” e capabil să iubească numai „Rusia viitorului”, unde din ce e rusesc n-a mai rămas nici urmă.
Deosebit de frecvent e un sentiment realmente duşmănos faţă de Velikorossia1. E firesc, pentru că, la urma urmei, Rusia
1 „Rusia Mare”, teritoriul statului rus medieval (nord-vestul părţii europene a Rusiei actuale), populat de velicoruşi, căruia i s-au adăugat mai târziu, pe măsura extinderii spre vest a Imperiului Ţarist, Belorussia („Rusia Albă”, actualul Belarus), Malorossia („Rusia Mică”) şi Novorossiia („Rusia Nouă”) (teritorii aparţinând în majoritate azi Ucrainei), (n.tr.)
99
reală a fost creată doar prin geniul velicorus. Dacă n-ar fi fost velicoruşii, mai ales Moscova, toate teritoriile noastre ruseşti de la margine ar fi oferit aceeaşi privelişte a fărâmiţării depersonalizate ca şi restul lumii slave. Dintre toate seminţiile slave, doar rasa velicoruşilor are un instinct statal măreţ. De aceea ea a stârnit o duşmănie aparte în cei care resping în societate tot ce e istoric, organic, nu arbitrar, ci necesar. De aceea şi sunt populari la noi istoricii precum Kostomarov, care a depus atâtea eforturi ca să discrediteze sfânta moştenire patriotică a Marii Rusii, care i-a distrus pe Susanini1, care, scriind istoria Vremurilor tulburi, a înţeles atât de puţin din ea încât în cele din urmă a declarat că epoca aceasta aparţine mai degrabă istoriei poloneze decât celei ruseşti.
La vremea când generaţia mea se lăsa pe mâna societăţii, la noi se crease o întreagă cultură liberală, ale cărei năzuinţe contestatare, predominant antiruseşti, ajunseseră în anii 1860 la apogeu. Era perioada în care un tânăr şi sclipitor locotenentcolonel de stat-major (Sokolov, ulterior emigrat2) declara public, la tribunal, cu mândrie: „Sunt un nihilist şi un renegat”. Tinerimea
1 Ivan Susanin (m. 1613) a fost un ţăran rus despre care se spune că în februarie 1613 a condus adânc în pădure un grup de oşteni polonezi trimişi să-l omoare pe nou proclamatul ţar Mihail Romanov (a cărui domnie se consideră că a pus capăt Vremurilor tulburi). Sub cuvânt că-i duce pe o scurtătură la locul unde se afla ţarul, dar trimiţându-şi în secret nepotul să-l avertizeze pe acesta de pericol, Susanin i-a condus de fapt la pieire. Nici el, nici polonezii (care sperau ca, profitând de degringolada din Rusia, să-l înscăuneze pe tronul rusesc pe regele lor) n-au mai ieşit din pădure. La începutul secolului al XIX-lea, Susanin a fost proclamat erou naţional, dar legenda lui n-a fost acceptată ca atare de toţi istoricii. Între alţii, Nikolai Ivanovici (sau Mîkola Ivanovîci) Kostomarov (1817-1885), eminent istoric şi etnograf ucraineano-rus, ucrainofil, a pus-o la îndoială, purtând o lungă polemică pe această temă cu alţi istorici ruşi. Tot el vorbea despre două „naţionalităţi” ruseşti diferite ca fire şi tradiţii, ruşii de nord (velicoruşii) şi cei de sud (ucrainenii), (n.tr.)
2 Nikolai Vasilievici Sokolov (1835-1889), publicist rus de orientare nihilistă. Arestat în 1866 pentru publicarea cărţii sale Renegaţii, (n.tr.)
100
militară se alătura bandelor poloneze, ca să-şi omoare propriii concetăţeni pentru cauza refacerii Poloniei, alegând parcă după deviza: „Patria e acolo unde e rebeliune”. Presa liberală rusă a aprobat această neobrăzare, iar M.N. Katkov, care s-a manifestat cu toată pasiunea firii ruseşti împotriva acestei frenezii trădătoare, a rămas de atunci pe veci, pentru sufletul liberal, un trădător şi un duşman.
Rusia visurilor mele din copilărie fusese discreditată rapid. „În lumina ştiinţei” ea se dovedise doar o ţară săracă, ignorantă, înapoiată, al cărei singur merit era năzuinţa de a se asemăna „Europei”. Existau şi alte opinii, dar unde să le cauţi? în literatura larg răspândită, în învăţătura predată în şcoli domneau punctele de vedere liberale. Îţi trebuiau un noroc chior şi o situaţie absolut specială ca să nu cazi sub influenţa lor, care ne mâna din toate părţile către revoluţie.
8
Mulţi nu pot înţelege asta. Ce au în comun umilul liberal şi extremele revoluţionare? Aşa gândesc cei care au în vedere numai programul liberalilor. Evident, extremele revoluţionare decurg nu din cerinţele pozitive ale liberalilor de care revoluţionarii râd ca de o nerozie şi o lipsă de consecvenţă -, ci din concepţia lor generală despre lume, care dă naştere, pe de o parte, cerinţelor neduse până la capăt, scăldate şi uneori iezuite ale liberalilor, pe de alta, în mod absolut logic şi consecvent, aspiraţiilor revoluţionare. „ Avangarda” noastră îi creează pe revoluţionari nu prin programele sale liberale derizorii, ci prin propovăduirea viziunii sale generale despre lume. Dacă s-ar dezice de ea, ar submina în acelaşi timp şi propriile-i aspiraţii liberale, care atunci i s-ar părea şi ei, de îndată, caraghioase, şi aspiraţiile revoluţionare, care i s-ar înfăţişa pentru
101
prima dată nu ca extreme, ci ca o sminteală. Dar până atunci, cât timp cei cu idei „înaintate” îşi păstrează concepţia despre lume, ei vor crea în mod necesar revoluţionari. Vrând-nevrând, vor forma tineretul în spiritul cel mai prielnic revoluţiei, ba chiar îi vor sugera mijloacele de acţiune prin descrierea falsă pe care o fac lumii din jur.
9
Despre influenţa textelor scrise în anii 1860 nu e nevoie să spun prea multe. Sunt cunoscute tuturor din auzite, iar publicul contemporan chiar le exagerează caracterul contestatar, în sensul că liberalii, radicalii ş.a.m.d. de atunci ar fi fost mai contestatari decât cei de acum. Mie nu mi se pare; dar în ziua de azi, pe lângă contestatarii liberali avem deja o mulţime de naţionalişti, al căror glas se aude aproape la fel de tare. Pe atunci în schimb răsuna numai corul liberalilor, acoperind celelalte voci. De aceea influenţa lui era mai puternică.
Reprezentările teoretice pe care ni le dădea „ştiinţa” de atunci nu doar nenumăratele articole de popularizare a ştiinţelor naturii, istoriei etc., ci chiar şi învăţătura predată în şcoli ne insuflau deja o atitudine destul de negativă faţă de ordinea socială a Rusiei, mai ales faţă de modul ei de guvernare ş.a.m.d. Felul cum prezentau realitatea contemporană a Rusiei textele scrise şi societatea cultivată era cireaşa de pe tort. Ca adolescent şi apoi ca tânăr am trăit o epocă de reforme1 pe care acum liberalii le ridică în slăvi. Dar pe atunci cu siguranţă n-am auzit despre aceste reforme vreo vorbă bună. Atunci părea că nimic nu se face cum trebuie. De orice s-ar fi apucat, guvernul nu reuşea decât să
1 Domnia lui Alexandru al II-lea (Tihomirov se născuse în 1852). (n.tr.)
102
strice. în loc să-l înconjoare pe bunul suveran, atât de preocupat de dorinţele societăţii, cu iubire, cu solicitudine, cu strălucirea înţelepciunii, liberalii nu făceau decât să se plângă şi să prezinte totul ca şi cum guvernul ar „face concesii”, dar „insuficiente”. Liberalii cu adevărat doar „liberali”, lipsiţi de substrat anarhist în adâncul sufletului, nu şi-ar fi permis niciodată un comportament atât de prostesc, complet incompatibil cu interesele lor de partid, în loc să susţină un guvern care le era favorabil, în loc să ne insufle şi nouă ideea că numai un guvern liberal poate duce lucrurile la bun sfârşit, bombăneala lor nu făcea decât să-i pregătească pe duşmanii statului, iar nouă, tineretului, ne sugera inconştient că guvernul, oricum ar fi fost, oricât de liberal, nu e în stare să facă nimic. Din adolescenţă eu n-am auzit decât că Rusia e distrusă, în pragul falimentului, că aici nu domnesc decât arbitrarul, dezordinea şi jafurile; asta se spunea, într-un suflet şi într-un glas, în asemenea măsură, încât abia după ce am trăit în străinătate, după ce am comparat orânduiala monarhiei noastre cu cea republicană, am putut în sfârşit să înţeleg toată stupizenia acestor afirmaţii. însă pe atunci, pe când, ca tânăr neexperimentat, încă nu ştiam nimic, n-aveam cum să nu le cred.
Dar nu erau chiar toţi în Rusia liberali, nu? Fireşte că nu. Erau, slavă Domnului, destui partizani ai „vechii culturi” şi nu dintre adepţii egoişti ai iobăgiei. Ţin minte oameni foarte evoluaţi, plini de omenie. Aşa era nu mai departe decât răposatul meu tată. Dar vremurile erau ciudate. Se luau măsuri de îmbunătăţire a lucrurilor. însă ele nu ajungeau tocmai la inima acestor oameni, care ar fi putut fi cel mai mare sprijin moral al guvernului. Tata era monarhist convins şi a semănat în mine sămânţa simpatiilor monarhiste, dar prin ce? Prin poveştile lui despre „vremurile lui Nicolae I”. Impresia pe care mi-au lăsat-o aceste poveşti pline de căldură despre perioada aspră şi măreaţă care a ştiut să ţină steagul
103
sus a fost atât de profundă, încât n-a mai reuşit niciodată să-mi displacă personalitatea împăratului Nicolae, chiar şi în vremurile când contestam din toate puterile sistemul. De ce tata nu putea să apere cu aceeaşi căldură noile timpuri şi „îmbunătăţiri”? Nu ţinea ţărani iobagi şi nici nu şi-ar fi dorit să ţină. în general saluta îmbunătăţirile, nici măcar nu condamna ceva direct. Dar se vede că, pe undeva, vremurile cele noi nu se suprapuneau cu sentimentele lui de rus pravoslavnic. Rămânea rece. La fel şi alţii. Nu erau teoreticieni, dar simţeau pur şi simplu că timpurile acelea, cu toate îmbunătăţirile lor, mergeau într-o direcţie nepotrivită. Din această cauză, epoca nu a avut parte de apărare şi sprijin nici măcar de la oameni devotaţi statului în mod dezinteresat, necondiţionat, şi care prin curăţia lor morală ar fi fost capabili să influenţeze profund tineretul… Repet, a fost o generaţie nefericită, condamnată, ruptă parcă sistematic, dinadins, prin acţiunea unei forţe misterioase, de tot ce ar fi putut s-o scape de la pieire.
10
În condiţiile unei concepţii cu totul simpliste despre lume, ale unei munci mai uşoare, formarea noastră nu lua multă vreme. La 18-19 ani ea era încheiată. Foarte încrezători în sine, îndopaţi uneori cu o cantitate semnificativă de cunoştinţe apucate de ici şi colo, rămâneam, de fapt, profund nedezvoltaţi şi ignoranţi. Nu cunoşteam nicio realitate în autentica ei deplinătate şi diversitate. Numeroasele perspective din care dascălii omenirii au încercat să desluşească în toate chipurile viaţa ne erau cunoscute doar după nume, schimonosit. Fără perspectivă, fără nuanţe, lumea se împărţea sub ochii noştri în două sfere clar delimitate: pe de o parte, superstiţiile, întunericul, despotismul, dezastrele, pe de alta, ştiinţa, raţiunea, lumina, libertatea şi raiul pe pământ. Aceasta e
104
starea mentală în care a şi înţepenit majoritatea, cel mai probabil pentru totdeauna.
Dar lumea reală, tocmai, că nu are în ea nimic absolut, nici lumină, nici întuneric; e făcută toată din nuanţe, din grade. Absolutul este apanajul unei cu totul alte lumi. Transferând această reprezentare religioasă în lumea a ceea ce e relativ, noi ne-am pomenit în contradicţie flagrantă cu realitatea.
Cât timp ne aflam încă în perioada transformării, contradicţia n-a fost atât de oprimantă. Sufletul avea o ocupaţie care îl absorbea complet. Puteam da încă impresia de „tineret”, puteam rămâne încă vioi. Odată cu încheierea acestei faze a început însă o senzaţie de tânjire necruţătoare şi de goliciune lăuntrică.
Ceea ce noi percepeam ca adevăr şi raţiune se dovedea că nu există în viaţa reală; dimpotrivă, ceea ce exista în ea părea rău şi absurd. O situaţie în sine foarte dificilă, care ducea la una din două: fie trăiai fără niciun conţinut moral, cu conştiinţa faptului că viaţa ta nu slujeşte câtuşi de puţin binelui şi adevărului, fie erai obligat să declari război întregii existenţe. Alegere deloc uşoară. Situaţia noastră însă era şi mai grea. în clipa când ne hotăram să „declarăm război”, se dovedea că nu înţeleseserăm prea bine cui anume îl declarăm.
Într-adevăr, ce şi pe cine trebuia să distrugem? Cu ce, în particular, să te lupţi, cu ce realităţi, cu ce personalităţi? Asta ar fi fost uşor de văzut dacă lumea ar fi fost într-adevăr aşa cum ne-o închipuiam noi. Dacă de o parte ar fi stat exploatatorul cel rău, fără milă şi ruşine, iar de alta, proletarul virtuos pe care exploatatorul îl mânca de viu, n-ar fi fost greu de priceput unde trebuie să dăm năvală. Dar primele confruntări tinereşti cu viaţa ne-au arătat altceva. Primul întreprinzător cu care am făcut eu cunoştinţă, care avea nişte fete foarte drăguţe şi în casa căruia am dansat
105
vesel cu domnişoarele în sunet de pian, nu se încadra nicicum în definiţia răufăcătorului. Era un individ chiar foarte omenos, am auzit că îi ajuta pe mulţi. Primul proletar pe care l-am cunoscut cu greu putea fi numit o „victimă a societăţii”. Era un beţivan mizerabil, care storcea pomană ameninţând că face scandal. Mai degrabă societatea era victima lui. Am văzut ţărani şi n-am recunoscut deloc în ei „poporul” care suferă asuprit. Am văzut reprezentanţi ai autorităţilor, preoţi, călugări şi n-am depistat în ei „răul” pe care-l ştiam din teorie. Mai târziu, pe vremea când făceam deja propagandă, îi găseam într-una pe muncitori deja „stricaţi”, descopeream în ei „înclinaţii burgheze”, „instinctul de proprietate”, „tendinţa spre lux” şi ca să dăm de adevăratul popor chinuit, trebuia tot timpul să căutăm altundeva, mai departe.
În viaţă exista, în esenţă, mult mai mult rău, mult mai multă suferinţă şi împilare decât ne puteam închipui noi, cu viziunea noastră simplistă despre lume. Numai că nu era răul care trebuia, iar binele exista şi el, dar nu era ce trebuia. Noţiunile noastre erau atât de străine de realitate, încât cu ele nu puteam vedea nici răul, nici binele. Trebuia să ne luptăm, dar cu ce anume n-aveam măsură să stabilim. Ce să ne dorim în viitorul îndepărtat (şi el, fireşte, fantastic) ştiam foarte bine. Dar ce să ne dorim, către ce să năzuim acum, în prezent, rămânea neclar.
Teoria nu că se ciocnea de realitate: pur şi simplu n-o apuca de nicăieri, nici bine, nici rău, trecea prin ea ca o nălucă. O generaţie cu o minte mai bine antrenată ar fi suspectat imediat că se ţine după nişte idei complet prosteşti şi ar fi purces la o revizie radicală a întregului său patrimoniu intelectual. în cazul nostru nu putea fi nici vorbă, nici gând de o asemenea încordare a minţii. Simţeam doar că stăm în faţa unei bezne. Ce să ne dorim? Pentru ce să ne pregătim? Era exact „un amurg al sufletului”, când „dorinţele adorm, pe gând stă ceaţă”…
106
Eu m-am deprins cu-această veche stare, Dar n-ar putea să-i dea de tâlc şi rost Nici îngerii, nici demonii, se pare.1
în universitatea noastră au fost multe cazuri de sinucidere. Astăzi ele sunt explicate cu predilecţie prin „surmenaj” şi prin dificultatea latinei. Nu ştiu cum o fi acum, dar pe atunci ele se întâmplau din cauza golului sufletesc, fiindcă tinerii nu ştiau pentru ce trăiesc. Mie mi-e foarte cunoscută această stare, căci mă temeam eu însumi pentru mine în clipele chinuitoare de „amurg al sufletului”. Situaţia aceasta de nesuportat ducea la o dereglare nervoasă completă, în care erai gata să te arunci în orice hău, cât de adânc, dacă exista cea mai mică şansă de a găsi în el un obiect clar al dorinţei.
E greu de închipuit o stare mentală mai receptivă la programele revoluţionare.
11
Şi totuşi revoluţionari în sens strict, revoluţionari cu program, complotişti, aproape că nici nu existau pe atunci. Vorbesc de cumpăna dintre deceniul al şaptelea şi al optulea.
încă din 1866 2 complotiştii practic au dispărut la noi. în păturile cu idei înaintate a apărut conştiinţa imposibilităţii revoluţiei în viitorul apropiat. Spiritul revoluţionar s-a orientat
1 Citat din M.I. Lermontov, op. cit., strofele 24-25, p. 57. în original, poetul spune, ad litteram, „obiectul dorinţelor e întunecat”, ceea ce corespunde mai exact decât traducerea românească stării pe care o descrie Tihomirov, (n.tr.)
2 Tentativa de asasinat săvârşită în aprilie 1866 asupra ţarului Alexandru al II-lea a determinat o reorientare mai conservatoare a politicii sale. în particular, programa din universităţi a fost schimbată cu una mai tradiţională, iar reprimarea mişcărilor revoluţionare s-a intensificat, (n.tr.)
107
aproape integral spre un soi de „muncă culturală”. Conspiraţiile, răscoala era prea devreme pentru toate astea. Trebuia diseminată cunoaşterea. Iar cunoaşterea a fost diseminată din belşug. Exact în această perioadă sfârşitul anilor 1860 şi începutul anilor 1870 s-au tradus o mulţime de istorii, revoluţii, opere scrise de tot felul de socialişti etc. Lavrov, pe atunci încă cetăţean rus, deşi aflat în exil administrativ1, compune faimoasele sale Scrisori istorice, rămase multă vreme evanghelia revoluţionarilor. Au apărut o seamă de cărţi, precum Proletariatul din Franţa1, traduceri din Marx, din Lassalle3, din cărticelele lui Vermorel4, precum Paşoptiştii sau Viaţa lui Marat aceasta din urmă, o adevărată apologie a lui Marat, a fost interzisă, dar circula; ediţia operelor lui Louis Blanc s-a întrerupt după primul volum al Revoluţiei5-, de un succes enorm s-a bucurat Situaţia clasei muncitoare din Rusia, de Flerovski6. Asemenea cărţi apăreau cu duiumul, care mai de care. Ni se spunea: e nevoie de cunoaştere, pentru asta trebuie să citiţi. Citeam şi absolut toate cărţile spuneau într-un glas acelaşi lucru. Rezultatul era iluzia deplină împărtăşită, neîndoielnic cu toată sinceritatea, de înşişi activiştii „muncii culturale” că „ştiinţa” duce negreşit la revoluţie.
1 Practic, deportat surghiunit nu în urma unei judecăţi, ci a unei decizii a autorităţilor. în 1867-1870, P.L. Lavrov s-a aflat în exil în gubernia Vologda, în nord-estul Rusiei europene, de unde a fugit apoi la Paris. A rămas în vestul Europei pentru tot restul vieţii. Scrisorile istorice au fost publicate în 1868-1869 într-o revistă de provincie, (n.tr.)
2 Lucrare sociologică a scriitorului şi jurnalistului rus de stânga Aleksandr Konstantinovici Scheller-Mihailov (1838-1900) (n.tr.)
3 Ferdinand Johann Gottlieb Lassalle (1825-1864), jurist german, filozof al socialismului, considerat părintele social-democraţiei germane (n.tr.)
4 Auguste-Jean-Marie Vermorel (1841-1871), jurnalist francez, socialist radical, unul din liderii Comunei din Paris. A publicat mai multe broşuri, între altele, despre liderii Revoluţiei Franceze, (n.tr.)
5 E vorba de Histoire de la Revolution Francaise în 12 volume, (n.tr.)
6 Vasili Vasilievici Bervi-Flerovski (1829-1918), economist, sociolog şi eminent teoretician al narodnicismului şi nihilismului (n.tr.)
108
Succesul acestei mişcări a fost colosal. Ulterior, Jeleabov a avut perfectă dreptate să afirme cu tristeţe: „Trăim pe seama capitalului”. Într-adevăr, în 1880 o privire pătrunzătoare nu putea să nu observe deja că epoca teroristă trăieşte pe seama capitalului îl „arde” de-a dreptul -, capital care clar începea să se epuizeze. Dar în anii 1860 el abia se acumula, pe larg şi cu spor.
Munca aceasta avea totuşi drept urmare doar întărirea perspectivei noastre fundamental negative. Ea nu ne dădea nicio îndrumare pentru viaţă. O umbră palidă a soluţiei căutate părea pe atunci mişcarea asociaţionistă, năzuinţa de a întemeia şcoli, biblioteci ş.a.m.d. Dar aceasta era exact o umbră de soluţie, fiindcă, în esenţă, ce e revoluţionar în asociaţii, şcoli, biblioteci? Toate acestea, în anumite condiţii, pot fi chiar o pârghie solidă pentru consolidarea celor mai conservatoare principii. De genul acesta de activitate ne-am fi putut ocupa pe larg şi în profunzime doar dacă ideile noastre n-ar fi fost atât de categoric contestatare. La vremea aceea ne bântuia deja un gând care luase naştere absolut independent şi logic: că „îmbunătăţirile parţiale nu fac decât să întărească regimul actual”. Ce rost avea deci să le dedicăm eforturile noastre?
Dar atunci unde era adevărata muncă revoluţionară, cea care nu întăreşte, ci distruge? Asta nu reuşeam să vedem. Ideea revoluţiei propriu-zise, a răzmeriţelor, a conspiraţiilor părea himerică. Neceaev1, un fanatic cu totul ieşit din comun, n-a reuşit
1 Serghei Ghennadievici Neceaev (1847-1882), revoluţionar radical rus cunoscut pentru fanatismul, machiavelismul şi ascetismul său în slujba ideilor revoluţionare. Autor al faimosului manifest Catehismul revoluţionarului (1869), care propovăduia principiul „scopul [revoluţia, distrugerea ordinii existente] scuză mijloacele”, ca reacţie la lipsa totală de moralitate cu care Neceaev considera că acţionează statul şi Biserica pentru a-şi asigura subordonarea populaţiei. A înfiinţat o societate secretă, dar şi-a asasinat unul din membri care nu era de acord cu el. Procesul care a urmat a avut un mare răsunet în societatea rusă a vremii şi a discreditat într-o anumită măsură ideea organizaţiilor clandestine. Repudiat inclusiv de revoluţionarii ruşi emigranţi, Neceaev a fost prins în Vest, unde reuşise să fugă, a fost extrădat şi şi-a sfârşit viaţa în temniţă, (n.tr.)
109
să-şi înjghebeze societatea secretă decât prin minciună şi prin cel mai cumplit despotism, iar descoperirea şi desfiinţarea ei a stârnit printre tineri o teribilă reacţie de respingere a oricăror conspiraţii. în 1870 nu puteai nici măcar să pomeneşti de vreun fel de „organizaţii” cu scop revoluţionar. Pentru aşa ceva ai fi fost socotit, fără multă vorbă, agent provocator. Neceaev însuşi a fost considerat agent al poliţiei până când a fost predat autorităţilor şi judecat.
Conspiratori, se poate spune, nu existau. Influenţa emigraţiei era şi ea insignifiantă. Herzen se îndepărtase deja de multă vreme, aparent cu un soi de dispreţ, de „nihilism”. în jurul lui Bakunin se învârteau destui tineri, dar asta nu părea să aibă urmări cât de cât vizibile asupra Rusiei. Lavrov încă nu apăruse, iar apoi, chiar şi după ce a fugit peste hotare, nu se ocupa încă decât de prelucrarea studenţilor de la Zurich. Kropotkin care n-a avut, de altfel, nici mai târziu vreo mare influenţă asupra ruşilor abia studia încă geologia Finlandei1. în străinătate apărea, dacă ţin minte bine, ceva de tipul Russkoe delo, dar eu n-am văzut revista asta nici până în ziua de azi.
Influenţa emigraţiei era infimă, practic egală cu zero.
în general, în sens revoluţionar strict, cumpăna anilor 1860-1870 a fost o perioadă de acalmie cum eu n-am mai văzut după aceea. în primii doi ani petrecuţi între zidurile universităţii nu ţin minte nici măcar o singură discuţie despre politică şi chiar şi în locuinţele studenţilor ele erau rare, moleşite, plicticoase şi dispăreau cu totul la îndemnul: „Hai mai bine să bem ceva, domnilor!” Se bea zdravăn pe atunci. Majoritatea studenţilor aveau în cap numai „cariera”. Alţii tânjeau, nu-şi găseau locul. Dar liniştea era deplină.
1 în perioada 1809-1917 Marele Ducat al Finlandei a făcut parte din Imperiul Ţarist, (n.tr.)
110
Aş fi râs dacă în 1872 cineva mi-ar fi prezis „vara bezmetică” a lui 1874 1. Iertaţi-mă, cine să se revolte? Bon vivant-A Sablin, băiat de viaţă, plin de glume? Modestul şi tăcutul Ustiujaninov, căruia nu părea să-i stea gândul decât la laboratoare şi materii clinice? N-aş fi crezut niciodată. Şi nici despre mine n-ar fi crezut nimeni. Pe urmă, foştii tovarăşi îmi spuneau în faţă: „N-aş fi ghicit niciodată că dumneata te gândeai la revoluţie!”
În esenţă, nici nu mă gândeam în vreun fel concret, cum nu se gândea nimeni. Era o linişte deplină, cea mai adâncă.
Cu experienţa pe care o am azi, n-aş mai da acestei linişti nicio importanţă. Pe tineri te poţi bizui nu atunci când sunt fără viaţă, ci când sunt însufleţiţi de o înflăcărare sănătoasă, când sunt vioi, veseli, când îşi fac tot felul de planuri de amploare, dar nu planuri care să răstoarne cu susul în jos ceea ce există, ci să-i dezvolte fundamentele. O spun o dată pentru totdeauna, n-am să cred în veci în bunele intenţii ale tinerimii ruseşti dacă gândul ei e, pasămite, numai la carieră ş.a.m.d., mai ales dacă în acelaşi timp se observă un declin în evoluţia ei. E un semn clar că idealurile ei sunt bolnave şi de aceea nu-şi găsesc aplicare clară în viaţă, aşa că tineretul se străduieşte să nu se gândească la ele. Dar această ne-gândire nu repară ce e mai important: golul sufletesc… Într-o bună zi, te trezeşti că toţi aceşti „carierişti” fac aproape pe capete vreo boacănă cât ei de mare, încât pentru o ceapă degerată îşi fac praf prosteşte şi fără niciun rost întreaga „carieră”. Cei care nu înţeleg psihologia mişcărilor de masă rămân doar nedumeriţi: „Ce le-o fi venit? Se putea prevedea aşa ceva?”
Le-a venit exact din „golul sufletesc”.
Omul tânăr nu trăieşte niciodată fără idealuri, doar pe seama „carierei”. El însuşi se înşală când crede asta, când se dă mare
1 Denumire sub care a intrat în istorie cea mai intensă vară a „mersului în popor” (vezi nota 3, p. 196). (n.tr.)
111
sceptic, insensibil. Totul e numai de faţadă, el nu face decât să se distreze. Dar la un moment dat se satură de distracţie şi nevoia unui conţinut moral al vieţii îşi spune cuvântul cu atât mai intens cu cât a rămas mai multă vreme nesatisfăcută, crescând până la o adevărată patimă, care-l orbeşte faţă de orice altceva. Iar atunci păzea!
Şi iată de ce păzea: fiindcă numai împlinirea activă a unui ideal dă conţinut moral vieţii. Dar ce idealuri se ascund într-un suflet „carierist”? Cumva în adâncul inimii el se gândeşte la mântuirea sufletului, la viaţa veşnică, la înfrânarea trupului? Evident că nu, altfel nu s-ar da mare cu „carierismul” său. Se gândeşte oare la gloria patriei, la o dezvoltare a principiilor ei fondatoare care ar uimi lumea? Evident că nu, altfel visurile lui personale n-ar fi luat forma carierismului. Nu, în sufletul său el nu găseşte decât contestarea vieţii din jur, un dispreţ atât de mare faţă de ea, o convingere atât de clară că nu e bună de nimic, încât nu-i trezeşte nicio dorinţă s-o slujească. Găseşte deci un ideal negativ şi prin urmare conţinutul moral al vieţii îl va căuta în aplicarea acestui ideal, adică în ceva distructiv. Şi, cu cât e mai puţin evoluat, cu atât se va apuca să caute acest conţinut moral pe căi mai uşoare.
Iar calea cea mai uşoară este exact cea mai prostească. Ea nu constă în a căuta singur ceva pentru asta e nevoie de un efort spiritual, de multă muncă -, ci în a-ţi deschide pur şi simplu sufletul unei suflări oarecare, unui curent, unui flux nervos, a-l lăsa să se verse liber, fără vreo oprelişte, în golul tău sufletesc. Pe un om evoluat lucrul acesta nu-l poate mulţumi, fiindcă el are propriul conţinut, care se revoltă împotriva năvalei altuia. Cel neevoluat nu are aşa ceva, suflarea îi umple liber golul interior. Şi el devine robul acestei suflări, al acestui curent, se lasă purtat oriîncotro îl duce, către orice extremă, orice nerozie, orice fărădelege, ca hipnotizat, fără voinţă şi fără simţ de răspundere.
112
12
în această perioadă de acalmie a luat naştere la Petersburg cercul lui Ceaikovski. Era, dacă nu mă înşel, 1871. Scriu din memorie, fără să verific, se poate foarte uşor să greşesc datele. în orice caz, acest cerc, mai întâi minuscul, dar care după vreo doi ani deţinea deja mijloace colosale de influenţă, n-a adus, în esenţă, nimic nou. A făcut ceea ce făceau toţi ceilalţi „activişti culturali” ai revoluţiei: a răspândit „cunoaştere” etc. Nu avea nimic în mod nemijlocit rebel. A preschimbat însă o mulţime de tineri dintr-un simplu obiect pasiv al „muncii culturale” într-un factor activ al ei. Acesta a fost singurul lui element de originalitate. Membrii lui crescuseră ei înşişi dintr-un „cerc de autoeducate” şi au înfiinţat peste tot, sistematic, asemenea cercuri, mai întâi la Petersburg, apoi în toată Rusia. Au participat activ la editarea şi diseminarea literaturii create pe atunci de oamenii cu vederi înaintate de la noi. în scurtă vreme, cercul a ajuns să împrăştie atâtea cărţi, încât ar fi stârnit invidia oricărei edituri. Ediţii proprii nu avea multe, pe majoritatea le cumpăra cu toptanul şi le lua în consignaţie, răspândindu-le în rândul tinerimii cu preţ redus, în pierdere, şi compensând prin colecte şi donaţii. Cercurile create pe parcurs participau activ la toate aceste eforturi. Tineretul nu doar se „autoeduca”, dar îi „educa” şi pe alţii, nu doar citea, ci şi propaga, „se inspira” de la unii şi-i „inspira” pe alţii. Mişcarea s-a democratizat, a devenit apanajul nu doar al aristocraţiei, ci al maselor cu vederi înaintate.
La asta se reduce toată însemnătatea revoluţionară a cercului înfiinţat de Ceaikovski. El a dat căpetenii pentru toate direcţiile mişcării care a urmat, dar nu a creat aceste direcţii, ci doar le-a lăsat să treacă prin el. Nu el le-a elaborat ideile. Dar el a răscolit masele, le-a scos din apatie, din inactivitate. Asta înseamnă că a făcut tot ce
113
trebuia. Când masele echipate cu o concepţie revoluţionară despre lume se află în stare de acalmie, e de ajuns să le răscoleşti cu ceva, orice, doar să le răscoleşti cu putere. Pentru asta nu sunt nici pe departe mereu potrivite mijloace extreme. Neceaev n-a făcut decât să demoralizeze tineretul, i-a întărit apatia. Tovarăşii lui Ceaikovski, dimpotrivă, au intuit corect intensitatea necesară a loviturii. Au ieşit doar foarte puţin din frontul mişcării „cultural-revoluţionare”, au tras doar concluziile ei imediate, şi anume au transformat-o într-o mişcare de mase, au însufleţit masele. Odată ce s-a reuşit asta, odată ce capul s-a activat, fundamentele concepţiei respective vor duce negreşit la concluzia lor logică, deşi masele la început n-o vor prevedea, ba n-o vor prevedea nici măcar cei care le-au „însufleţit”. Mulţi dintre adepţii lui Ceaikovski s-au dezis de ce a urmat, însă lucrurile şi-au urmat singure cursul.
La început însă nu s-a prevăzut deloc aşa ceva. Noi nici măcar nu ne spuneam „revoluţionari”, ci doar „radicali”. Denumirea aceasta care ne amintea de unde veneam de fapt s-a păstrat în mediul revoluţionar chiar şi în perioada când teroarea se dezlănţuise deja din plin. Ea jignea foarte tare urechile emigranţilor, fiindcă în străinătate printre revoluţionari cuvântul „radical” e aproape o ocară, cam cum ai spune la noi „liberal prăpădit”. „Radicali” continuau să-şi spună însă chiar şi cei din Voinţa Poporului. La începuturi, conştiinţa apartenenţei certe, indubitabile la cea mai obişnuită pătură educată, înaintată a societăţii era în general atât de limpede în cercul lui Ceaikovski, încât noi nu ne inventam şi nu acceptam niciun fel de apelative aparte, distinctive. înţelegeam, bineînţeles, că suntem, prin aspiraţii, revoluţionari, dar nu mai mult decât toţi cei cărora le răspândeam cărţile. Nici ca activitate nu ne deosebeam prin nimic de ceilalţi. Revoluţia ni se părea ceva atât de măreţ, încât a aplica acest nume măruntei noastre munci însemna pur şi simplu a-l trivializa.
114
13
Perioada „autoeducării” şi a „răspândirii cărţilor” n-a durat mult. Toţi ne-am convins curând că, oricâte cărţi am citi, toate spun acelaşi lucru, anume ceea ce gândeam şi fără ele. Aşa că, în scurt timp, toţi am încetat să ne autoeducăm propriu-zis, fiindcă ar fi fost superfluu. Datoria personală odată lichidată, nu ne rămânea decât datoria obştească: educarea altora, răspândirea conţinutului cărţilor pe care noi deja nu le mai citeam. Nu ne rămânea decât propaganda pură, cu care ne obişnuiserăm de pe vremea când ne educam singuri. Numărul celor care se ocupau cu propaganda a crescut astfel cu atât mai mult cu cât se renunţa mai lesne la formarea de sine. Devenind o misiune specială, propaganda ne silea, fireşte, să ne gândim şi la organe ale ei mai perfecţionate. Cu participarea activă a adepţilor lui Ceaikovski din străinătate a apărut revista Vperiod! a lui Lavrov. însemnătatea lui Lavrov însă nu trebuie exagerată în acest context. A trebuit să-l silim de trei ori să refacă programul viitorului organ de presă.
Pojghiţa de autoeducaţie din care se născuse propaganda cădea. Nu mai rămânea decât propaganda. Dar şi cu ea s-a repetat apoi ceva asemănător. Propagandiştii născuţi din formarea de sine au avut un succes foarte rapid. Oriîncotro se îndreptau printre tineri, puteau spune veni, vidi, vici1. în esenţă, n-aveau cu cine să intre în dispută, pe cine să convingă, şi din tot arsenalul lor de cărţi erau de ajuns aproape numai copertele. Oricum, şi fără ele toţi gândeau la fel. Propaganda în rândul tinerilor curând n-a mai avut ce face; istoric vorbind, ea era nu atât propagandă, cât o trecere în revistă a concepţiei revoluţionare despre lume.
Pentru realizarea ei a fost nevoie de vreo doi ani. La sfârşitul ei eram, ca viziune, exact aceiaşi ca şi înainte de ea.
1 „Am venit, am văzut, am învins.” (lat.) (n.red. ruse)
115
Dar văzuserăm, înţeleseserăm că suntem peste tot; nu ne simţeam disparaţi, ci uniţi, aveam peste tot căpetenii în care ne încredeam. Ne încercaserăm puterile şi învăţaserăm să facem ceva „politic”. Ne agitaserăm şi acum nu mai puteam şedea cuminţi.
Problema distrugerii orânduirii existente şi a înlocuirii ei cu una nouă rămânea pentru noi la fel de ceţoasă, la nivel concret, ca şi cu doi-trei ani înainte. Dar deja nu mai puteam şi nu mai voiam să stăm pasivi, tânjind, înaintea ei. Ne-am repezit să căutăm în mod activ o soluţie.
14
Din acest moment, pătura revoluţionară începe să capete contur, se închide încet-încet într-o „partidă”, îşi creează propriile texte, programe, facţiuni, din când în când se simte chiar influenţa puternică a emigraţiei. în mare, se desprinde de restul păturii „intelectuale”. Uneori liberalii intră chiar în polemici cu revoluţionarii, cât despre revoluţionari, ei îi fac în toate felurile pe liberali. Cu toate acestea, dacă revoluţionarii se leapădă în această perioadă cu totul de Rusia istorică, eu nu cred deloc că se leapădă şi de partea europenizată a societăţii cultivate. Eu susţin cu tărie că nu există niciun curent revoluţionar (cu excepţia terorismului] care să nu-şi tragă seva sau să nu se reflecte în texte legal publicate, în bună parte cu temperări inevitabile, câteodată şi fără ele. Ideile anarhismului nu erau formulate într-un sistem coerent, dar pluteau peste tot, chiar şi fără Bakunin. Ideile noastre ruseşti despre libertatea persoanei sau despre libertăţile sociale au fost de la bun început pur anarhiste. Cred că nicăieri altundeva în lume nu sunt mai multe decât la noi. în primul rând, învăţătura lui Lavrov a fost expusă
116
în presa rusească legală; în al doilea rând, ea a fost elaborată de mulţi publicişti, în asemenea măsură, încât nici măcar nu sunt sigur, fără să verific, cui trebuie acordată întâietatea, cronologic vorbind; se pare, totuşi, că lui Lavrov. Despre etapa ulterioară nici nu mai merită să vorbim: ideile acestea au fost puse până şi în versuri de „faimosul” Nadson1. Iacobinismul lui Tkaciov2 n-a fost nici el vreo noutate. Ideile democraţiei sociale au fost expuse în literatura legală cu mult înainte să apară în cea ilegală. Democraţia europeană, narodnicismul rusesc toate acestea îşi găsesc exact acelaşi loc şi în propaganda „paşnică”, şi în cea a „răzvrătirii”.
Terorismul stă aparte. Dar el nu e o doctrină, ci o tactică. Iar dacă ne punem întrebarea cum a putut să apară o asemenea tactică, de ce fel de noţiuni morale a fost nevoie şi de ce fel de viziune asupra realităţii ruseşti, atunci, fireşte, nu vom acorda importanţă aparentei sale izolări.
De altfel, prezenţa în conştiinţa obştească şi, prin urmare, şi în literatura legal apărută a tuturor principiilor de bază ale doctrinelor revoluţionare este absolut firească şi inevitabilă, fiindcă toate decurg din concepţia generală despre lume a segmentului europenizat al păturii noastre educate. Gândirea nu poate să nu funcţioneze şi, chiar dacă refuză dezgustată concluziile ultime sau e împiedicată de cenzură să ajungă la ele, se opreşte totuşi foarte aproape. Un individ mai viteaz sau mai tenace nu mai trebuie decât să adauge câteva vorbe şi dintr-un activist „paşnic” se transformă într-un revoluţionar, dintr-un „om al societăţii” într-un „duşman al ei”.
1 Semion Iakovlevici Nadson (1862-1887), poet rus, continuator al lui Lermontov. S-a bucurat de un succes enorm în epocă, (n.tr.)
2 Piotr Nikitici Tkaciov (1844-1886), publicist şi revoluţionar rus de extremă stânga. Considera că socialismul trebuie impus prin lovitură de stat şi dictatură, (n.tr.)
117
Şi degeaba se va strădui propaganda pur liberală să ţină un asemenea om „între anumite limite” Ea însăşi îi oferă premisele, ea însăşi le demonstrează corectitudinea şi, când pe urmă se opreşte înainte să tragă concluziile, învăţăcelul o va abandona nedumerit sau dispreţuitor. Liberalul nu merită întotdeauna acest dispreţ. Foarte adesea el se opreşte înainte de a trage concluziile nu din laşitate, nu din lipsă de logică, ci pentru că în el începe să strige bunul-simţ. Dar acest bun-simţ care e fie un instinct, fie rezultatul măruntelor experienţe personale nu se poate transmite altuia, mai ales unui tânăr. în schimb, ideile se transmit.
Vina unui asemenea om, care, în lipsă de ceva mai bun, are măcar bun-simţ, constă în faptul că nu se poate hotărî să se sprijine pe ceea ce-i indică această judecată sănătoasă şi, cu ajutorul ei, să-şi verifice reprezentările teoretice. Doar aşa, revizuindu-şi cu totul ideile, ar putea să câştige disputa cu revoluţionarii dispută nu despre concluzii, pe care ei le trag în mod perfect justificat, ci despre fundamente, în privinţa cărora se înşală.
15
După ce au crescut până la ultimul grad de încordare, gândirea revoluţionară, dispoziţia revoluţionară au răbufnit în cele din urmă într-o mişcare ale cărei zvâcniri spasmodice au ocupat cincisprezece ani întregi. Mişcarea aceasta prezintă două faze mari: mai întâi se năpusteşte „în popor” cu scopul… la drept vorbind, cu o mie de scopuri, dar până la urmă toate se reduceau la aţâţarea revoluţiei populare; în a doua fază, revoluţionarii, lăsând poporul, încearcă să răstoarne guvernul prin forţele intelectualităţii. După ce aceste dezlănţuiri se încheie, mişcarea, vlăguită deja, lipsită de pasiune şi de credinţă, degenerează, pe
118
de o parte, într-un soi de constituţionalism diform, pe de alta, în social-democraţie pură, teribil de plicticoasă şi, probabil, complet sterilă.
Dacă ne amintim că în fiecare din aceste faze separate au existat mai multe planuri diferite de acţiune diverse facţiuni ale propagandiştilor, anarhiştii-răzvrătiţi, tentative de impostură, încercări de a acţiona prin intermediul sectanţilor, încercări de a stârni agitaţie constituţionalistă, tentative de conspiraţie, încercări de „a forţa concesii”, tentative de „teroare agricolă”1 ş.a.m.d. -, nu putem să nu fim de acord că, într-o perioadă de cincisprezece ani, e un zbucium teribil, o zbatere înfrigurată dintr-o parte într-alta, chiar în direcţii contradictorii, este, aşa cum spuneam, o căutare, căutarea legăturii dintre viziunea revoluţionară asupra lumii şi viaţă, căutare evident nereuşită, care se loveşte constant de situaţii imposibile sau absurde, care dă cu capul de zid, se azvârle în partea cealaltă şi, împiedicându-se din nou de cine ştie ce bolovan, se azvârle iar şi iar în altă direcţie, oriunde încă nu se zăresc piedici.
Totul a fost încercat în limitele acestei concepţii materialiste despre lume, care idolatrizează omenirea şi formele sociale, care derivă de aici autoguvernarea de către popor, socialismul şi negarea necesităţii istorice2.
1 Răzvrătirea ţăranilor împotriva moşierilor, (n.tr.)
2 Ştiu, fireşte, că socialismul aşa-numit ştiinţific pe care se întemeiază social-democraţia recunoaşte pe deplin necesitatea istorică şi e lipsit de orice caracter religios. Dar la noi social-democraţia a fost întotdeauna insignifiantă. După mine, şi în Europa, după primele succese, ea e eclipsată de anarhism. Social-democraţia e un compromis similar cu liberalismul burghez. De aceea şi la noi socialismul ştiinţific e răspândit în primul rând în păturile pur liberale din punct de vedere politic, iar social-democrâţii noştri sunt singurii revoluţionari sincer dispuşi să-i ajute pe constituţionalişti fără vreo intenţie ascunsă de a le fura puterea. Ambele părţi se gândesc în mod similar doar la burdihan şi şi-au delimitat teritoriul prin bună înţelegere: unora le revine prezentul cel mai apropiat, celorlalţi, viitorul. Şi ambele se înşală la socoteală, fiindcă de fapt omul nu are doar burdihan, ci şi suflet, care se face întotdeauna simţit, (n.a.)
119
16
Prin caracterul său haotic, prin naivitatea sa copilărească, prin stupefianta neînţelegere a stării reale de lucruri, prin mulţimea de nerozii punctuale de bâlci, mersul în popor poate, fireşte, face pe oricine să ridice din umeri: e o întreprindere autentic donquijotescă. Exact această comparaţie îmi venea în cap când, stând în închisoare, reflectam la „propaganda” noastră:
Cavalere din La Mancha,
Suntem fraţi în duh, aş spune,
Şi-aş putea uşor să-mi dau şi Mie caraghiosu-ţi nume.
Şi totuşi, amintindu-mi acum, deja complet detaşat, toată perioada aceea bezmetică, nu pot să nu văd că, la urma urmei, tineretul a fost vinovat în primul rând doar de încrederea exagerată în balivernele literaturii „înaintate”. Don Quijote era nebun pe cont propriu, noi însă eram „prin procură”. Dacă poporul ar fi fost cu adevărat aşa cum ne era zugrăvit, mişcarea n-ar fi fost nici pe departe stupidă.
De fapt, ce ştiam noi despre participarea maselor populare la edificarea tocmai acestei „orânduiri existente”, actuale, pe care o uram atât? Poporul ne fusese înfăţişat întotdeauna drept victimă, în niciun caz drept întemeietorul sau susţinătorul ei. Cine ne descria în amănunt tot felul de „volniţe de jos din vale”, care fugiseră de „asuprirea Moscovei”, diverşi Stenka Razin şi Pugaciovi, „tâlhari cu tendinţă”1 ş.a.m.d.? Cine scria:
1 Volniţele erau comunităţi formate la periferia Imperiului Ţarist de cei care fugeau de sub stăpânirea lui (numele lor vine de la cuvântul volia, „libertate, voie”). Sunt bine-cunoscute în istorie volniţele căzăceşti de pe Don. Stenka Razin (1670-1671) şi Emelian Pugaciov (un secol mai târziu), amândoi cazaci, au condus răscoale majore în sudul Rusiei. „Tâlharii cu tendinţă” sunt rebelii (precum aceştia doi) consideraţi reprezentativi pentru anumite probleme sociale, (n.tr.)
120
Şi deşi, an de an în biserici ruseşti Doar blestem pe Stepan l-însoţeşte, Tot norodul pe Volga îl cânta cu drag Şi memoria lui o slăveşte…1
şi tot astfel de prostii şi născoceli? Cititorul să răsfoiască fie şi numai Situaţia clasei muncitoare în Rusia-, e o situaţie cu adevărat imposibilă, insuportabilă. Chiar şi dacă poporul, „strivit cu brutalitate” ş.a.m.d., şi-a pierdut curajul de „a se scutura de asupritori”, dacă nu face decât să tragă la edec ca „un posac burlac, plin de-ncruntare”2, iar pe „fluviu, de-a lungul întinsei Rusii” nu se aude decât cum „geme al nostru mujic”, „unde-i popor e şi geamăt”3, e oare într-adevăr uşuratic să presupui că un popor atât de împilat şi chinuit e uşor de ridicat la răzmeriţă?
Oare puteam noi presupune că învăţătorii noştri, care cunoşteau traiul norodului, pălăvrăgeau despre ceva de care ei înşişi n-aveau habar, că inspiraţii noştri cântăreţi ai suferinţei poporului erau pur şi simplu „ziua cu tocul, noaptea cu norocul”4?
1 Strofa din poezia Utios Stenki Razina („Stânca lui Stenka Razin”, 1870) de A.A. Navroţki, scriitor rus minor. Extrem de populară, în special în rândul tinerimii narodniciste, a fost pusă pe muzică şi a devenit un fel de Marseieză rusească, (n.tr.)
2 Citat din „Volga” de Nikolai Alekseevici Nekrasov (1821-1877), poet angajat social, unul din idolii intelighenţiei liberale şi radicale a vremii. A descris cu mare compasiune şi expresivitate soarta ţărănimii. După N.A. Nekrasov, Opere alese, vol. 1, traducere de Miron Radu Paraschivescu, Cartea Rusă, Bucureşti, 1955, p. 182. (n.tr.)
3 Citate din N.A. Nekrasov, „Gânduri înaintea unei intrări principale”, col. cit., p. 167. (n.tr.)
4 Citat din A.S. Griboedov, Prea multă minte strică, actul III, scena 3, traducere de Adrian Maniu, Cartea Rusă, Bucureşti, 1952. „Tocul” sugerează un scârţa-scârţa-pe-hârtie (un slujbaş în administraţie), iar „norocul” se referă la jocurile de noroc, (n.tr.)
121
Deşteaptă-te! Poţi fi şi-altfel mulţumit:
lntoarce-i din drum!Ei în tine-au scăpare!…
Dar poatefi bun cel ce efericit?…1
Noi n-aveam habar despre popor, despre gemetele şi bucuriile lui, despre revoltele lui autentice, despre cum vede el libertatea şi robia. Şedea vreo cuconiţă frumuşică, să zicem, cu pince-nez de aur, în rochie la modă pe care nu apucase încă s-o schimbe cu aşa-zisele zdrenţe ţărăneşti, şi cânta cu glăscior subţirel:
Slobozie-volnicie, viaţăfiară de robie,
Ce nu vii tu pe la noi, să ne mai scapi de nevoi?
Şi cu atâta sinceritate îi zicea, atât de prosteşte, atât de convinsă că e un cântec „auzit” la un „ţăran”, „în timpul unei percheziţii”…2 Bieţi, sărmani pui cu caş la gură! Scump au trebuit să plătească oalele sparte!
Şi totuşi ne stârnesc un sentiment de tristeţe doar cât sunt tineri, cât timp din ei ar putea încă ieşi ceva, cât timp sunt încă victime ale celor mai în vârstă. De atunci au trecut însă zeci de ani, creierul le-a înţepenit definitiv, sinceritatea s-a preschimbat în imobilitate chinezească, sentimentele s-au osificat într-o intransigenţă sectară, ochii s-au închis faţă de orice şi generaţia schimonosită a început, la rândul său, să-i schimonosească pe alţii.
1 Citat din „Gânduri înaintea unei intrări principale”, ed. cit., p. 165. în poezia aceasta e vorba de un grup de ţărani care, din pricina înfăţişării sărăcăcioase, nu sunt primiţi la boier (care doarme încă după o noapte de petrecere), (n.tr.)
2 De fapt sunt primele versuri dintr-o poezie (Svoboda, svoboduşka) inclusă într-o Culegere de poezii şi cântece noi apărută anonim în 1873 la Geneva, în limba rusă (Geneva a fost un centru important al emigraţiei revoluţionare ruse). Cercetătorii o atribuie cel mai probabil lui Serghei Sinegub, un narodnic din cercul lui Ceaikovski. Poezia imită versurile şi intonaţia unui vechi şi binecunoscut cântec popular rusesc, Lucina, lucinuşka („Surcea, surcică”). (n.tr.)
122
Aici deja nu-ţi mai arde de milă, de care sunt mult mai demne noile, tinerele lor victime.
17
Tânăra generaţie a anilor 1870 e în foarte mică măsură responsabilă moral de mersul în popor. Acesta i-a fost integral sugerat de ideile despre ordinea socială a Rusiei, despre rolul istoric şi situaţia actuală a poporului care-i fuseseră insuflate. Dar după această primă experienţă, generaţia e deja personal vinovată. Oricât de scurte au fost aceste incursiuni, oricât de puţin semnificativă a fost practica activităţii într-un cerc sau altul, ele îl puteau învăţa multe pe cel care mai păstra în sine măcar o scânteie de conştiinţă şi voinţă liberă. Iar scânteia aceasta există în fiecare om. Noi n-aveam cum să nu vedem multe lucruri şi într-adevăr le-am văzut. Ştiam foarte bine că în popor poţi să înjuri şi să ocărăşti pe oricine, dar e practic cu neputinţă să sufli un cuvânt despre suveran. Despre suveran se putea vorbi numai cu cei mai bine „pregătiţi”. Asta ştia orice propagandist cu cât de puţină experienţă. Ştiam cu toţii că singura tentativă reuşită de organizare a norodului a fost făcută de Stefanovici şi tovarăşii lui, care au acţionat pasămite în numele înălţimii Sale, direct prin porunca sa, ba chiar, folosindu-se de numele lui, au convins poporul să jure.1 O minimă reflecţie asupra acestor realităţi ar fi putut să ne dezvăluie adevăratul caracter al orânduirii statale ruseşti. La fiecare pas vedeam în popor filozofia pravoslavnică
1 Iakov Stefanovici (lakiv Stefanovici, 1854-1915), revoluţionar ucrainean. în 1875 o seamă de ţărani din regiunea Cighirin (azi în Ucraina centrală) i-au scris ţarului împotriva moşierilor locali. Câteva sute au fost arestaţi şi aduşi la Kiev. Aici Stefanovici a luat legătura cu ei şi, pentru a stârni o răzmeriţă, i-a păcălit cu documente false că ţarul însuşi le dă voie să preia prin forţă pământurile moşierilor. în mod surprinzător, după ce au aflat de înşelătorie, ţăranii au continuat să-l considere un lider şi un erou, (n.tr.)
123
şi o minimă reflecţie cinstită ne-ar fi făcut să înţelegem din asta nu doar ce înseamnă poporul, ci şi ce înseamnă Biserica în stare să-l educe astfel. Vedeam foarte bine ce crede poporul despre proprietate, despre putere, despre principiul familiei. Am fi putut şi ar fi trebuit, pe baza celor observate, să ne supunem ideile unei revizii radicale şi n-am vrut. Mulţi dintre noi, care trăiseră lungă vreme în mijlocul poporului, păreau să se transforme radical şi, observând asta, noi am început să spunem că traiul în popor „îmburghezeşte”, „derevoluţionează”, ba chiar am început să i ne opunem. Din propria noastră activitate în cadrul cercului1 nu numai că puteam vedea, dar chiar vedeam ce înseamnă alegerile, dezbaterile colective ş.a.m.d. Cei mai inteligenţi căpătau curând convingerea foarte clară că oamenii inteligenţi nu se aleg, că dezbaterea la nesfârşit, neconcludentă, nu face decât să încâlcească lucrurile. Ştiam că majoritatea e mai proastă decât o minoritate şi în cercul nostru acţionam în conformitate cu acest principiu. Dar pentru Rusia, un organism de o mie de ori mai complex, continuam să cerem supremaţia poporului, alegeri prin vot popular etc.
În mare, am fi putut să învăţăm multe şi n-am învăţat nimic. Un lucru ne-a fost limpede: că a rămâne în preajma poporului însemna să ne zbatem ca peştele pe uscat. Un altul pe care-l simţeam clar era înverşunarea că suntem urmăriţi, că nu suntem lăsaţi să facem propagandă, să pregătim răzmeriţe populare (printre altele, dându-ne drept ce nu eram), că pentru asta suntem aruncaţi în închisoare şi trimişi la muncă silnică. Al treilea lucru, de care eram absolut convinşi, era că reprezentăm avangarda unei mişcări generale inevitabile, a revoluţiei, şi că de aceea suntem o forţă, o forţă uriaşă, nu ca număr evident,
1 Cercul lui Ceaikovski, din care Tihomirov a făcut parte (deşi n-a participat direct la „mersul în popor”) (n.tr.)
124
nesemnificativ -, ci, ca să spun aşa, ca poziţie. Nu puternici prin noi înşine, ci ca reprezentanţi ai revoluţiei ce avea negreşit să vină.
18
Credinţa aceasta în revoluţie ne fusese inspirată, din nou, în niciun caz de cine ştie ce conspiratori, emigranţi sau revoluţionari de profesie. E o străveche idee „occidentalistă”, venită din Franţa şi care, în mod logic, a prins rădăcini adânci în clasa noastră educată. Faptul că lumea evoluează prin intermediul revoluţiilor era, pe vremea când am făcut eu şcoală, o axiomă, o lege. Că ne place sau nu, revoluţia va veni în Rusia, fie şi numai pentru că aici ea nu s-a produs până acum; normal că va veni curând. Cu cât trece mai multă vreme fără ea, cu atât, rezultă, ne-a rămas mai puţin de aşteptat. Foarte clar! E de la sine înţeles că, dată fiind o asemenea viziune asupra lumii, oamenii îi aşteptau „sosirea” cu bucurie.
…fapta-ţi dăinuieşte
Când sânge viu o plămădeşte,
cum spunea Nekrasov.1 Dar revoluţia era considerată inevitabilă chiar şi de cei care nu şi-o doreau deloc.,
— Eh, tinere, îl povăţuia un ofiţer de poliţie pe un arestat. Pentru ce vă zbuciumaţi? Da, o să vă ridice statuie peste cincizeci de ani: dar voi unde o să fiţi la vremea aia? De mult o să vă putrezească oasele cine ştie pe unde.
Şi astăzi bătrânii, oamenii de pe atunci, nutresc ferm aceeaşi convingere. Un scriitor bine-cunoscut, mai degrabă naţionalist şi deloc liberal, îmi spunea încă nu demult:
1 Citat din N.A. Nekrasov, „Poet şi cetăţean”, ed. cit., p. 120. (n.tr.)
125
— Mă bucur mult că Rusia a traversat deja revoluţia, fiindcă eu tot timpul am susţinut că o traversează. Acum putem conta pe o dezvoltare paşnică.
Omul acesta are nevoie să se convingă că „legea” s-a împlinit. Altfel nu se poate linişti!
Am observat deja mai devreme că revoluţia ia naştere dintr-o anumită concepţie despre lume, care intră în completă contradicţie cu viaţa reală. Dar asta nu e vina lumii. Lumea în general nu evoluează prin revoluţii. Nu e nici vina Rusiei în general. Cât despre cei cu vederi „înaintate”, prin „revoluţiile” lor n-o să terminăm de trecut decât atunci când o să-şi schimbe filozofia generală de viaţă.
În anii 1870, credinţa în venirea revoluţiei a ajuns la extrem, mai ales, fireşte, în rândul revoluţionarilor, pentru care era o mare mângâiere să creadă că nu acţionează degeaba. Neceaev stabilise chiar nişte termene când avea să aibă loc. Unul dintre ele era anul când încetau relaţiile de şerbie dintre iobagi şi moşieri. Ţin minte cum, pe vremea când eram în închisoare, vecinul meu mi-a spus în timpul unei discuţii1:
— Ne-am cunoscut atât de bine, însă nu ne ştim la faţă. Dar o să ne vedem…
— Când?
— Când vom fi liberi.
— Da, aşteaptă tu mult şi bine!
— De ce? în trei ani n-o să crăpăm, iar peste trei ani, dacă n-o să ne dea drumul judecătorii, o să ne elibereze revoluţia.
Şi asta se spunea cu toată seriozitatea.
1 Prin ciocănituri în perete, fireşte. în acest limbaj, fiecare literă e reprezentată printr-o combinaţie scurtă de ciocănituri. După ce te înveţi, se poate conversa foarte repede, mai repede, de pildă, decât în scris. în felul acesta purtam dezbateri întregi. Unele ciocănituri sunt atât de utile, încât până şi paznicii le-au preluat de la noi. (n.a.)
126
Dar, oricât de oarbă ar fi credinţa interioară, teoretică, trebuie să existe totuşi nişte indicii exterioare care s-o susţină.,
De ce anume e revoluţia atât de aproape? Fără îndoială, e nevoie de nişte indicii. Tot fără îndoială, în poporul propriu-zis noi le vedeam extrem de rar, aşa încât, ca să ne consolăm, trebuia să punem la socoteală cele mai mărunte întâmplări, cele mai nesemnificative conflicte dintre lucrători şi stăpânii lor, dintre ţărani şi poliţia locală, orice plângere a mujicilor că „tare grea s-a făcut viaţa”, tot ce a existat, există şi va exista întotdeauna şi care nu dovedeşte absolut nimic decât veşnica ciocnire a intereselor şi nesfârşita năzuinţă a omului către mai bine, către mai mult confort. în acest echilibru social mereu în mişcare, plin de freamătul vieţii, noi, cu concepţia noastră îngustă despre lume, nu voiam să vedem exact rezultatul, adică echilibrul, ci remarcam doar tremurul forţelor separate care-l compun. Văzând însă clar că nu există totuşi nicio revoluţie, am rezolvat problema decizând că poporul e strivit, se teme, nu se hotărăşte să se revolte. De bine, de rău, concluzia aceasta completa coloana corespunzătoare în tabelul revoluţiei. Dar indiciile adevărate, întru totul, s-ar fi zis, convingătoare ale iminentei revoluţii le vedeam în „partea conştientă a poporului”, în societatea bună, printre intelectuali.
A începe revoluţia din această parte, în alianţă cu „societatea bună”, nu era, practic, de dorit, era neplăcut. Dar dacă nu se poate altfel, dacă revoluţia trebuie să înceapă din capătul ăsta, ce să-i faci? Putem accepta şi asta, fiindcă, odată cu răsturnarea guvernării „absolutiste”, „poporul” va fi eliberat de „jugul în care geme” şi, după ce a stat cuminte doar de frică, va lua şi el calea revoluţiei.
127
19
N-am fi vrut, ba chiar ne era ruşine să începem cu „societatea bună”; ni se părea o trădare. într-adevăr, noi nu eram, în orice caz, liberali. Eram adepţii sinceri şi consecvenţi ai unei concepţii despre lume pe care o împărţeam cu liberalii şi de aceea eram democraţi extremi, partizani ai atotputerniciei politice şi economice a poporului nu în vorbe, ci în faptă. Totul trebuia să aparţină maselor. Liberalii, fireşte, nu-şi doreau aşa ceva. Prin urmare, ajutându-i să capete puterea, să impună o constituţie, noi am fi trădat poporul, cauza poporului, în favoarea lor. De aceea la început am fost chiar necondiţionat împotriva unei constituţii. Voiam neapărat o răsturnare economică. Trebuia să ai o minte autentic anarhistă ca să poţi cuprinde cu ea această indeterminare a „răsturnării economice” de atunci, dar, în orice caz, noi exact pentru ea militam.
Aşadar, nu voiam constituţie, ne temeam de ea, dar pe de altă parte toate eşecurile mersului „în popor” ni le explicam prin faptul că „guvernul nu ne lasă libertate de acţiune”. De aici s-a născut o idee pe care e greu şi s-o numeşti „idee” având în vedere cât e de prostească, dar care a pus totuşi bazele terorismului.
N-am la îndemână Pământ şi libertate, foiţa clandestină în care a fost expusă această înţeleaptă cugetare, dar, în esenţă, ideea e următoarea: „Noi nu cerem constituţie şi în general libertate, nu asta e treaba noastră, noi avem propria noastră cauză, socialistă. Dar cerem să fim lăsati să acţionăm, iar dacă nu vom fi lăsaţi, atunci vom omorî reprezentanţi ai autorităţilor şi ai guvernului”. Cu alte cuvinte: n-are decât să existe cenzură, dacă e musai, doar să nu ne împiedice pe noi să scoatem fiţuici şi proclamaţii clandestine; n-are decât să existe exil administrativ, doar să nu fie surghiuniţi revoluţionarii; poliţia n-are decât să
128
zădărnicească orice fel de fărădelegi, numai nu pregătirea unei răzmeriţe…
Evident, era ceva prea stupid pentru ca cineva să poată susţine multă vreme o asemenea poziţie.
Şi, deşi astfel de lucruri au continuat să fie enunţate din când în când, grosul păturii revoluţionare a început foarte curând să ceară în general libertăţi politice. A început să se vorbească despre „răsturnarea guvernului”, „preluarea revoluţionară a puterii”, „convocarea unei adunări constituante” ş.a.m.d. în conştiinţa lor, revoluţionarii se apropiau aici de liberali, deşi rămâneau mai radicali decât ei, mergeau mai departe şi, în orice caz, îşi doreau ca puterea să le revină nu liberalilor, ci maselor populare sau, „ceea ce e totuna”, „reprezentanţilor revoluţionari ai maselor”, adică lor înşişi.
Ideea a izvorât din pură nerozie şi a pornit în obişnuita-i curgere fantastică. Dar, din nefericire, acest nou tărâm al fantasticului era de aşa natură, încât nu mai crea situaţii comice, ci tragice, şi ducea la crimă după crimă.
20
Să lăsăm deocamdată deoparte chestiunea morală. Dar pur practic vorbind: ce reprezintă în această perioadă revoluţionarii? Vorbea oare în ei delirul nebunului care şi-a pierdut orice conştiinţă a realităţii?
Dac-aş scrie pentru revoluţionari, le-aş atrage atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Dar pentru Rusia în sens larg e mult mai important să nu uite împrejurările obiective care au stârnit iluzia în minţile susceptibile de a-i cădea pradă.
Aşadar, întreb mai degrabă: a existat ceva în atitudinea şi în comportamentul anumitor pături ale societăţii care le-a putut da
129
revoluţionarilor motiv să se gândească la o mişcare revoluţionară în societate? A existat ceva care i-a permis răposatului M.N. Katkov, fie şi într-o pornire exaltată, să exclame că „suntem deja în plină revoluţie”, iar profesorului universitar N.A. Liubimov săşi scrie articolele care avertizează „împotriva curentului”1?
Chestiunea este, din nefericire, foarte clară. Nu mă refer la ideile acestor pături sociale, asupra cărora nici nu mai încape îndoială, ci la comportamentul lor.
în aceste pături ale societăţii domnea, în primul rând, convingerea deplină că e necesară o constituţie, că reformele răposatului suveran au drept încununare logică exact îngrădirea autocraţiei printr-o constituţie. Reformele înseşi, pe cât se putea, erau orientate exact în acest scop şi spre această finalitate de cei cu vederi „înaintate”. Neîndoielnic, majoritatea acestor oameni nu doar că nu voiau să-şi atingă ţelul prin violenţă, dar posedau, cum am mai spus, suficient bun-simţ ca să înţeleagă imposibilitatea violenţei. La fel de neîndoielnic e însă şi că se aflau într-o stare de iritare şi de nemulţumire din pricina îndelungatei „nedesăvârşiri” a edificiului şi că erau înclinaţi să se bucure de tot ce ar fi putut „mâna” statul să apeleze la „concursul societăţii”.
Toate acestea sunt, poate, mai rele decât revoluţia, dar nu sunt încă revoluţia. Iată însă că apare în tinerime un curent revoluţionar. Cum se raportează liberalii la el? E de la sine înţeles că nu puteau să aprobe „mersul în popor”, dar dezaprobarea lor n-a fost nici pe departe tăioasă, convingătoare. în primul rând, substratul anarhic al gândirii este atât de puternic la noi,
1 Nikolai Alekseevici Liubimov (1830-1897), fizician, din 1879 profesor la Universitatea din Moscova, colaborator apropiat al lui M.N. Katkov la Moskovskie vedomosti şi la Russki vestnik. A publicat în 1880-1884 o serie de articole în care critica dur reformele lui Alexandru al II-lea şi avertiza împotriva predominanţei vederilor politice liberale în societate, (n.tr.)
130
încât s-au găsit nu puţini „reprezentanţi ai societăţii bune” care au sprijinit direct chiar şi o mişcare atât de ciudată. Nu putem să-i socotim „în afara societăţii” pe alde Kovalik1 sau Vbinoralski2, aleşi judecători de pace, nu? în procesul celor 193 au fost implicate chiar persoane din sistemul de justiţie, ofiţeri, proprietari de pământ. Să zicem că toţi aceştia au fost într-un număr rezonabil dar şi mişcarea a fost cu totul neverosimilă! Să zicem că societatea a manifestat şi „dezaprobare” dar ce fel de dezaprobare era asta? Tineretului i se reproşa că se lăsase cuprins de o „pornire nobilă, generoasă ş.a.m.d.” Halal reproş! în timpul şirului de procese politice de după 1874, tinerii n-au primit din partea societăţii „înaintate” decât compasiune. Care se întemeia în primul rând pe un sentiment de omenie, deşi nu se putea să nu vezi că aceiaşi oameni nu manifestă nici pic de omenie similară faţă de alţi infractori, nepolitici. Omenia autentică, care nu păcăleşte pe nimeni, se întâlneşte foarte rar. Au fost doi-trei inşi care, acordând creştineşte ajutor celor în suferinţă (aşa cum erau, fireşte, şi deţinuţii politici), le-au exprimat totuşi dezaprobarea lor, au încercat să le schimbe convingerile, să le arate că n-au dreptate. Aceea a fost omenie adevărată, ajutor dat nu alor tăi, ci duşmanului, şi încă năzuinţa nu doar de a-l linişti, de a-i oferi mai mult confort, ci de a-l salva, de a-l ajuta nu numai material, ci şi spiritual. Însă asemenea oameni au fost excepţii rare. în cea mai mare parte, ajutorul dat deţinuţilorera o ploconire în faţa lor, îi privea ca pe nişte martiri şi, spiritual, îi distrugea definitiv. Uneori deţinuţii politici vedeau chiar, din partea societăţii
1 Serghei Filippovici Kovalik (1846-1926), narodnic de origine nobilă, matematician, organizator al mersului în popor. înainte de a fi arestat în 1874, a deţinut mai multe posturi de răspundere în administraţia ţaristă, (n.tr.)
2 Porfiri Ivanovici Voinoralski (1844-1898), narodnic de origine nobilă. A fost judecător de pace. Şi-a donat toată averea mişcării revoluţionare, (n.tr.)
131
„înaintate”, o simpatie clară, neîndoielnică chiar faţă de ideile lor. Cuvântarea Sofiei Bardina1 în faţa tribunalului a stârnit în această societate o adevărată furoare. Vestitul Turgheniev săruta „cu evlavie” fotografia „muceniţei”. Chiar şi când deţinuţii, condamnaţii ş.a.m.d. auzeau reproşuri la adresa lor făcute, de altfel, cu toate linguşelile posibile -, acestea porneau exclusiv de la ideea că ei îşi irosesc zadarnic forţele pe care ar trebui să le cheltuiască pentru a obţine libertăţi politice. în general, din comportamentul societăţii „înaintate” nu se putea trage decât concluzia că societatea încă nu s-a hotărât să creadă într-un eveniment atât de îmbucurător precum sosirea revoluţiei, dar şi-o doreşte din tot sufletul. Prin urmare, ar fi fost suficient să fie încălzită, răscolită… şi lucrurile s-ar fi pus în mişcare. Şi ar fi trebuit, se pare, să se pună, fiindcă, potrivit ideilor extrase din viziunea despre lume a înseşi acestei societăţi, ordinea guvernamentală se înfăţişa atârnată cumva în aer, lipsită de orice temelii solide.
începând din epoca proceselor, revoluţionarilor li s-a părut neîndoielnic că „societatea bună” aderă la ideea unei revoluţii eliberate de o prea mare „ţărănie” şi de socialism şi orientată spre scopuri predominant politice. Nu se îndoiau că vor fi primiţi cu braţele deschise şi se ruşinau doar că „trădează poporul”. Numai că în popor în mod clar nu se prevedea nicio revoluţie, iar pentru nişte oameni deja atât de pătimaşi, care credeau atât de necondiţionat în revoluţia lor, era deja, psihologic vorbind, imposibil să mai aştepte.
1 Sofia Illarionovna Bardina (1853-1883), revoluţionară narodnică; în 1877, în cadrul unui proces vestit al vremii, a rostit o cuvântare celebră, sfidătoare la adresa autorităţilor, (n.tr.)
132
21
Despre teroare se vorbea mult şi revoluţionarii înşişi îi căutau tot felul de întemeieri scopuri, chipurile. După mine, această „rebeliune individuală” nu decurgea în niciun caz, în străfundul întemeierii sale psihologice, din vreun calcul şi nici din dorinţa de a atinge vreun scop oarecare. Teroriştii nu se înţelegeau pe ei înşişi şi, în privinţa asta, nici nu şi-ar fi dorit să se înţeleagă. Situaţia era următoarea. Aproape din faşă, cu tot cugetul şi toată pasiunea lor, oamenii au fost prelucraţi pentru revoluţie. Numai că n-are loc nicio revoluţie nicăieri, n-ai prilej să te răzvrăteşti, n-ai cu cine, nimeni nu vrea. O vreme poţi să aştepţi, să faci propagandă, agitaţie, să chemi la acţiune, dar până la urmă, totuşi, nimeni nu vrea să se răscoale. Ce e de făcut atunci? Să aştepţi? Să te resemnezi? Dar asta ar însemna să recunoşti faţă de tine însuti că te-ai înşelat în păreri, să recunoşti că orânduirea existentă are rădăcini foarte adânci, iar revoluţia n-are deloc sau foarte puţine. Acceptând aşa ceva, ar trebui mai departe să recunoşti una din două: fie că oamenii sunt foarte proşti, fie că idealurile revoluţionare sunt dubioase. Dacă accepţi oricare din aceste presupuneri, ai fi nevoit ca mai departe, pas cu pas, răspuns după întrebare, să-ţi faci praf toată credinţa revoluţionară. îmi amintesc de un neofit care nu mai era de mult copil şi care tot insista pe lângă revoluţionari: „Daţi-mi o misiune adevărată, altfel mă fac spion!” Pe atunci nu înţelegeam o dilemă atât de ciudată. Dar, într-adevăr, când idolatrizezi la modul absolut revoluţia, absenţa unei misiuni revoluţionare e groaznică. Pentru că teoria prevedea negreşit revoluţia; dacă teoriile şi estimările revoluţionare ar fi fost corecte, atunci misiunea practic, revoluţia n-avea cum să nu existe. Aşadar, dacă ea nu există, dacă nu poate fi nici măcar inventată în niciun fel, asta dovedeşte că teoria e o prostie şi o
133
minciună; dar, dacă e o minciună, e o minciună fără îndoială criminală, atât de criminală, încât trebuie stârpită prin orice mijloc. Şi atunci: „Daţi-mi o misiune, altfel mă fac spion!” Ţin minte că i s-a dat o misiune, în orice caz, a fost trimis undeva.
Fără revoluţie, întreaga concepţie despre lume a omenirii anilor 1870 ameninţa să se facă praf. Neofitul cu pricina nu putea accepta asta, mintea lui era prea neobişnuită să lucreze şi, cel mai important, el nu-şi putea găsi o altă credinţă. Nu-i rămânea decât un singur lucru: rebeliunea individuală. Dacă în Rusia ar fi existat un pic mai mult material revoluţionar, tânărul acesta ar fi încercat baricadele sau ar fi pus la cale o lovitură de stat. Dar asta se dovedea imposibil. Nu-i ieşea nimic. Şi atunci nu-ţi rămânea decât să acţionezi de unul singur, cu un grup de tovarăşi, şi, prin urmare, împotriva tot a unor persoane, furiş, pe ascuns… Acestei practici hoţeşti i se căutau, fireşte, cele mai diverse scopuri: răzbunare, dezorganizare, apărarea propagandei etc. în esenţa lui subconştientă, acesta era pur şi simplu singurul mod de a începe revoluţia, adică de a-ţi arăta ţie însuţi că ea începe, chipurile, cu adevărat, că ceea ce îndrugi despre ea nu sunt vorbe goale.
22
Un pas atât de cumplit s-a maturizat greu, căci nu putea fi făcut dacă revoluţionarii nu reuşeau să-şi amorţească definitiv judecata şi conştiinţa, şi nici măcar după aceea n-ar fi putut căpăta amploare dacă purtările uşuratice şi de-a dreptul condamnabile ale unei părţi a societăţii n-ar fi susţinut iluzia în creierul anesteziat al teroriştilor. Dar toate aceste condiţii s-au îndeplinit una după alta, parcă pregătite dinadins.
Orele noastre de „ştiinţe”, ţinute după programa lui Lavrov în cercurile de autoeducaţie, „lectura” cărticelelor care
134
semănau ca două picături de apă erau grozave, n-am ce zice! Dar chiar şi la această încărcare cum nu se poate mai moderată a minţii s-a renunţat în perioada „mersului în popor”. A început negarea ştiinţei şi noua formaţie a „avangardei intelectuale” a ajuns la o ignoranţă remarcabilă. Revoluţionarii din prima perioadă i-au numit pe cei noi „troglodiţi”. Ca nişte noi Omari, troglodiţii ar fi putut spune: „Fie ştiinţele confirmă revoluţia şi atunci sunt inutile, fie o contrazic şi atunci sunt dăunătoare”1. Contestarea lecturii, a educaţiei, a cărţilor avea totuşi logica sa internă. într-adevăr, ce le putea oferi revoluţionarilor „ştiinţa” accesibilă lor, adică scrierile diverşilor liberali? în esenţă, nimic. Ba chiar pe ici, pe colo putea doar să le răcească entuziasmul, semănând totuşi îndoiala. De ce atunci să pierzi timpul necesar „pentru cauză”? Nu exista dragoste faţă de cunoaşterea pură, iar o asemenea cunoaştere nici n-ar fi putut să insufle cuiva dragoste. Nici ceva practic, „folositor” nu părea să aducă. Prin urmare, în păturile tinere asupra cărora se răsfrângea influenţa revoluţionarilor de la vremea aceea, educaţia, lectura au fost cu totul abandonate şi rezultatele au fost uneori foarte dure. îmi amintesc de câţiva băieţi extrem de talentaţi din anul întâi care în doi-trei ani s-au tâmpit în mod remarcabil cufundându-şi mintea în acest flagel al autosuficienţei. într-adevăr, oricum ar fi fost ştiinţa, chiar şi cea mai patentat liberală, ea furniza totuşi un anumit exerciţiu, de care acum revoluţionarii se lepădau cu totul. Credinţa lor se osifica în armura de nepătruns a dezvăţului de a judeca şi a deplinei neştiinţe. Fără asta i-ar fi fost greu să reziste, să supravieţuiască protestului strident al faptelor care o dezminţeau şi să ajungă la „teroare”, fără să observe măcar că aceasta îi semnează condamnarea logică la moarte. După ce
1 Despre califul arab Omar I (634-644) se spune că ar fi ars Biblioteca din Alexandria pentru că, „dacă manuscrisele se potrivesc cu Coranul, sunt inutile; dacă îl contrazic, sunt periculoase”, (n.tr.)
135
toate resorturile înţelegerii fuseseră definitiv înţepenite, acum singura piedică rămasă erau deprinderile simţului moral.
E curios însă cum toate s-au rânduit de la sine, dar atât de sistematic, de parcă cineva le-ar fi potrivit anume şi le-ar fi condus către deznodământul fatal. încă din 1876, când nu existau încă niciun fel de asasinate politice (cu toate că răsunau deja îndemnuri la ele), în cercurile revoluţionare s-a dezlănţuit cu o forţă uimitoare o dezbatere aparent ciudată dacă scopul scuză mijloacele. Un observator dinafară ar fi putut crede că oamenii aceştia pun la cale o fărădelege şi de aceea îi pregătesc terenul în propria conştiinţă. Subconştient, revoluţia dăduse peste nişte obstacole pe care nu le putea depăşi prin mijloace curate şi acum căuta alte mijloace, cărora le percepea necurăţia, fiindcă le căuta ea însăşi justificări. Chestiunea a fost dezbătută pătimaş. Cel mai puternic cerc din 1877-1878, Pământ şi Libertate, a recunoscut regula „scopul scuză mijloacele” drept principiu fundamental, a inclus-o în programul său şi de atunci nimeni n-a mai fost primit ca membru fără să profeseze triumfător acest principiu iezuit.
într-adevăr, din punctul lor de vedere, revoluţionarii nici n-aveau cum să nu-l accepte. Conceptele morale îi legau complet de mâini şi de picioare. Dar de fapt de ce să nu poţi omorî, jefui, minţi? De ce să nu poţi impune cu de-a sila poporului o soartă sau alta? Fireşte, morala utilitaristă, singura pe care ei ar fi putut-o recunoaşte, le spunea că asasinatul, încălcarea drepturilor altuia, minciuna ş.a.m.d. sunt inadmisibile, fiind vătămătoare pentru societate. Ca regulă generală, asta era clar. Dar în ce-i privea pe revoluţionari, salvatorii societăţii, avangarda ei, purtătorii raţiunii întregii omeniri? Ei erau cei care înfăptuiau revoluţia, adică cel mai mare bine, iar cel mai mare bine, utilitatea în cel mai înalt grad exprimă totodată şi cel mai înalt grad al moralei. Prin urmare, dacă pentru atingerea unui asemenea scop va fi necesară uciderea
136
cuiva, asta e util, adică şi moral, permis, ba chiar obligatoriu. Şi totuşi, dacă socoteala se dovedeşte greşită, dacă crima sau tâlhăria se dovedesc inutile, nepotrivite? Asta e deja altă problemă şi, în orice caz, revoluţionarii vor trebui să se bizuiască aici doar pe propria lor judecată, fiindcă ei sunt înaintea tuturor, înţeleg mai bine decât oricine şi lor n-are cine să le dea îndrumări. Dacă ei ajung la concluzia că ceva e util, atunci cel mai probabil aşa şi este. Dacă s-ar lua după indicaţiile societăţii sau ale poporului, ar face mult mai multe greşeli.
23
În perioada când în mediul revoluţionar se maturiza pe diferite căi ideea terorii, societatea „înaintată” adopta o atitudine tot mai clară de opoziţie. Obişnuită să folosească orice poticnire în mersul lucrurilor drept prilej de critici, încheiate mereu cu aluzii la „desăvârşirea edificiului” şi la necesitatea „concursului”, societatea s-a raportat la fel şi la numeroasele procese politice. A fost cu atât mai uşor cu cât acestea s-au desfăşurat public, zgomotos, de parcă erau dinadins cât mai trâmbiţate. Răsfăţarea acuzaţilor, mustrările la adresa guvernului şi autorităţilor care „nenorocesc tineretul” au mers în crescendo. Ca un făcut, toate s-au potrivit atunci parcă spre un singur deznodământ: în nefericitul proces al celor 193, cazul a fost într-adevăr exagerat de procuratură. în esenţă, vinovăţia faptică (nu morală) a majorităţii celor aduşi în faţa tribunalului era atât de măruntă, încât nu merita nici măcar dezbătută de curte, ci necesita doar sancţiuni administrative. La fel, acuzaţii (mai întâi au fost, se pare, circa 600) nu formau în niciun caz o singură societate secretă, cum s-a tot străduit să dovedească ancheta. Această greşeală fundamentală a făcut ca procesul să se lungească peste poate. Acuzaţii au stat închişi câte
137
patru ani singuri în celulă, ceea ce a fost şi crud, şi nedrept, şi nu putea să nu trezească o compasiune autentică şi cu atât mai mult a slujit de minune drept pretext pentru vociferări liberale. Sub influenţa tuturor acestor factori, autorităţile inferioare, cu care mi s-a întâmplat să am de-a face (nu ştiu în sferele mai înalte), s-au muiat de tot, se purtau de parcă ar fi fost categoric vinovate. în centrul de detenţie preliminară (din Petersburg), unde erau adunaţi câte trei sute de acuzaţi odată din procesele politice, se statorniciseră nişte reguli absolut de necrezut, care au sfârşit în nefericita ciocnire dintre fostul guvernator al oraşului, F.F. Trepov, şi un deţinut politic, Bogoliubov, lipsit de orice fel de drepturi.
Generalul Trepov, pe care vederea „detenţiei individuale” a stăpânilor politici ai închisorilor trebuie să-l fi înfuriat la culme (şi cel care-şi aminteşte cât de puţin disciplina va înţelege acest sentiment), s-a legat de Bogoliubov pentru nişte prostii şi a poruncit să fie bătut cu nuiele. N-am să mă apuc să găsesc cuiva justificări în această poveste şi nici n-are rost. întâmplarea vorbeşte de la sine. Ea s-a petrecut chiar înainte ca cei aproape două sute de acuzaţi împinşi la nebunie să fie aduşi în faţa tribunalului. Procesul a ieşit aşa cum nu se putea să nu iasă, adică a fost cea mai scandaloasă manifestaţie politică, pe care slăbiciunea juraţilor n-a ştiut s-o oprească nici măcar după ce începuse. Publicul cu vederi „înaintate” i-a salutat pe „eroi”, după care 150 de acuzaţi au fost eliberaţi triumfător pe străzile Petersburgului.
La ieşirea din închisoare au dat peste caleştile simpatizanţilor, care, plini de compasiune, ofereau ospitalitate primului deţinut politic ieşit în cale. Multe uşi din lumea bună s-au deschis în faţa cuvântului magic „eliberat”. Poliţia i-a tratat şi ea pe cei achitaţi cu cea mai prevenitoare amabilitate. A fost în general un moment de atâtea „politeţuri” din partea poliţiştilor, de-ai fi zis că toţi până la unul se pregătesc să treacă în retragere.
138
Fără nicio îndoială, în tot Petersburgul numai portarii mai rămăseseră reacţionari neîmpăcaţi! Numai ei nu voiau să priceapă „sensul evenimentelor”. Dar ceilalţi, nici dacă şi-ar fi propus să-i zăpăcească definitiv pe revoluţionari, să-i convingă definitiv că au dreptate să se creadă reprezentanţii cei mai „înaintaţi” ai unei mişcări generale, n-ar fi putut acţiona mai potrivit.
Chiar a doua zi după eliberarea ultimului lot de acuzaţi, Vera Zasulici1 s-a dus şi l-a împuşcat pe generalul Trepov. După o vreme, la Rostov a fost ucis un agent de poliţie, la Odessa a avut loc o ciocnire armată cu poliţia o adevărată bătălie. La Petersburg revoluţionarii nici n-au avut cu cine să se ciocnească. Adunările studenţeşti se organizau liber. Au început demonstraţii de stradă. La spitalul Sfântul Nicolae a murit deţinutul politic Podlevski (catolic). O mulţime întreagă de tineri a vrut să-i organizeze o înmormântare triumfală nu pentru că Podlevski fusese notabil în vreun fel. Chiar şi eu abia atunci auzeam prima oară de el. Dar moartea lui a fost pretext pentru o manifestaţie. Autorităţile porunciseră ca răposatul să fie înmormântat fără gălăgie, dar mulţimea a intrat cu forţa în spital, a smuls coşciugul şi a pornit cu el în triumf. S-au auzit fluierele poliţiştilor, sergenţii de stradă şi portarii s-au strâns din toate părţile. Domnişoarele cursante care duceau capacul au început primele lupta, bărbaţii s-au năpustit să le ajute. Vreo două minute a fost bătaie cu pumnii. Câţiva oameni mai serioşi din mulţime i-au atras însă atenţia poliţaiului:
— Aveţi grijă, domnule ofiţer! Asupra dumneavoastră va cădea răspunderea vărsării de sânge.
1 Revoluţionară socialistă şi ulterior marxistă (1849-1919), cunoscută în special pentru atentatul asupra generalului Trepov, guvernatorul Petersburgului, care în 1877 îl pedepsise ilegal pe studentul A.I. Bogoliubov în închisoare, pentru că acesta nu-şi scosese şapca în prezenţa lui. Bogoliubov înnebunise după ce fusese biciuit. La proces, tribunalul a achitat-o pe Zasulici. (n.tr.)
139
Şi domnul ofiţer le-a poruncit agenţilor să se retragă. Mulţimea a purtat sicriul prin tot oraşul, până la cimitirul catolic… Cu asemenea mici aventuri, cu întruniri studenţeşti, cu pălăvrăgeli despre programe de acţiune a trecut vremea până la procesul Verei Zasulici.
Care a fost achitată în aplauzele generale, în timp ce „opinia publică” l-a condamnat pe generalul Trepov. „Opinia publică” le-a recunoscut revoluţionarilor dreptul de a ucide. Scopul scuză mijloacele şi scopul fusese stabilit corect. Mai clar de atât nu se putea spune. De altfel, eliberarea cu de-a sila a lui Zasulici din presupusul arest, articolele din gazete, în fine, ascunderea generală a „eroinei”1 ar fi putut exprima până la capăt chiar şi ceea ce ar fi rămas neclar în verdict.
În clipele acelea, Petersburgul îi amintea probabil şi lui F.F. Trepov priveliştea bine-cunoscută a Varşoviei în ajunul răscoalei2.
— Permiteţi să raportez, spunea frecându-şi mâinile „unul dintre cei mai inteligenţi revoluţionari” ai vremii, care nutrea un dispreţ profund faţă de „liberali”. Raportez cu toată hotărârea:
La stăpânul la conac
Îşifac vitele de cap:
Vaci şi boi, mai mari, mai mici,
Dar şi slugi dintre mujici3…
1 Imediat după pronunţarea verdictului de nevinovăţie, Vera Zasulici trebuia eliberată. Cum în sala tribunalului s-a iscat mare tărăboi, Zasulici a fost împinsă de jandarmi prin mulţime într-o birjă. Convinsă că acasă o aşteaptă poliţia (într-adevăr, a doua zi autorităţile au făcut apel şi au căutat-o ca s-o aresteze din nou), Zasulici s-a adăpostit la nişte cunoscuţi şi apoi, cu ajutorul tovarăşilor, a fugit în străinătate, (n.tr.)
2 Trepov participase la înăbuşirea Insurecţiei din Ianuarie (vezi nota 2, p. 196). (n.tr.)
3 Sugestia este că „slugile dintre mujici” (ţărani şerbi) făceau şi ele parte din categoria „vitelor”, (n.tr.)
140
Şi compunea cu înfrigurare proclamaţii şi invitaţii la parastasul care urma să se ţină pentru Sidoraţki, „ucis” la eliberarea lui Zasulici.
Cine-l omorâse? Nu ştiu, se pare că s-a împuşcat singur.1 în ce scop? Dumnezeu ştie. Poate într-adevăr, cum s-a spus, pentru ca mulţimea să-i învinuiască de moartea lui pe jandarmi cum s-a şi întâmplat. Pe atunci niciun revoluţionar serios nu credea în basmul acesta, dar întâmplarea s-a dovedit excelentă pe post de demonstraţie.
Parastasul urma să aibă loc după câteva zile. în tot oraşul au fost răspândite (s-au trimis inclusiv la poliţie) invitaţii tipărite. Simpatizanţii erau invitaţi să cinstească memoria „unei victime a despotismului” (nu ţin minte expresia exactă). Au venit inclusiv oameni de la Moscova. Revoluţionarii extremişti de atunci voiau să se folosească de momentul înflăcărării Vacilor, şi boilor,
Ba încă şi-a slugilor
ca să împingă lucrurile până la încăierări de stradă. Se spune că mulţi dintre ei şi-au făcut apariţia înarmaţi. într-adevăr, era uşor de presupus că autorităţile vor ridica mănuşa şi vor profita de prilej ca să cureţe Petersburgul. Dar lucrurile n-au decurs aşa. Deşi în curţile din apropiere au fost aduşi soldaţi şi o mulţime de poliţişti, aceştia nu s-au amestecat. Parastasul s-a ţinut, după cum se stabilise, în biserica Vladimirskaia. împrejur, afară, a fost mulţime de norod, vreo mie de oameni. încă mai mulţi curioşi se îngrămădeau în cealaltă parte a pieţei Vladimirskaia. La sfârşitul slujbei toţi s-au revărsat pe stradă.
— Domnilor, aveţi grijă, nu-i daţi de gol pe studenţi! dădeau instrucţiuni „liberalii” spilcuiţi.
1 în timpul manifestaţiei care a avut loc la eliberarea Verei Zasulici (31 martie 1878), studentul G.P. Sidoraţki a fost găsit mort pe stradă. Unii au afirmat că se sinucisese, alţii, că fusese omorât de jandarmi, (n.tr.)
141
Dar poliţia nu s-a atins de nimeni. Au început luările de cuvânt. Un orator căţărat pe ceva înfiera cu toată elocinţa „despotismul”, în vreme ce poliţaiul se plimba paşnic în jurul lui printre oameni. Imagini cum nu se văd mereu nici la Paris. Apoi mulţimea s-a răsfirat încet pe Nevski Prospekt şi aici au început să „facă manevre” şi trupele de cavalerie, care se ţinuseră, evident, dinadins la două-trei sute de metri tot timpul… Treptat, toţi s-au risipit fără alte incidente şi fără niciun fel de urmări. Nici măcar arestări nu s-au făcut, nici pe loc, nici după aceea.
24
Aceste încercări de manifestaţie s-au repetat din când în când în anii următori, dar, în general vorbind, oamenii din societatea „bună” dispuşi să iasă în stradă s-au dovedit a fi prea puţini. Cei cu vederi „înaintate” aveau suficient bun-simţ ca săşi dea seama când şi în ce măsură pot face aşa ceva. Chiar şi la sus-pomenitul parastas al lui Sidoraţki mulţi au rămas acasă doar pentru că auziseră zvonuri despre revolverele revoluţionarilor, îşi dădeau seama că, în cazul unei rebeliuni făţişe, care ar fi silit guvernul să iasă din încăpăţânatul său pacifism, în două ore sau două zile ar fi fost şterşi de pe faţa pământului. între timp, autorităţile au rămas în stare de moleşeală maximă doar vreo două luni, după care au revenit totuşi la anumite măsuri represive. Ici-colo au reînceput arestări, deportări. în aceste condiţii, „avangarda societăţii” a considerat că e cel mai bine să se limiteze la exploatarea mişcării revoluţionare a altora, fără să se amestece personal. Acelaşi mehenghi de care pomeneam mai devreme era foarte supărat şi se lepăda fără regrete de orice fel de teroare şi în general de „politică”.
142
— Nu, spunea, altă dată nu mă mai duc pe mine de nas liberalii.
Nu era, fireşte, singurul caz. Alţii, care nu renunţaseră la „libertăţile politice”, au văzut din nou că n-au la dispoziţie alte acţiuni decât teroarea, rebeliunea individuală. şi teroarea a continuat, luându-şi deja drept principiu călăuzitor să nu iasă în stradă, să lovească doar pe ascuns, prin atacuri neaşteptate, în cea mai mare taină a „conspiraţiei”. Metoda aceasta era propovăduită pe faţă de fiţuica Pământ şi libertate. Ulterior, în nişte broşuri apărute în străinătate, ea a fost elevată la nivelul unei întregi teorii, complet stupide, care ar dezvălui, pasămite, omenirii o nouă formă de revoluţie. N-am să mă opresc asupra acestor aiureli copilăreşti. Până în 1879, esenţa problemei era faptul că nu existau forţe de ajuns nici măcar pentru teroare, pentru crime izolate. în întreaga Rusie pe toate le făceau vreo douăzeci de oameni, care se mutau din loc în loc, emiteau proclamaţii în numele unui inexistent „comitet executiv” etc. Revoluţionarii îşi simţeau încă o dată slăbiciunea şi încă o dată din asta trăgeau concluzia nu că ar fi nevoie să-şi schimbe ideile, ci că trebuie să le dezvolte şi mai logic. în mediul lor se făcea o propagandă înverşunată pentru a strânge rândurile în spiritul terorii şi a le uni printr-o disciplină necondiţionată, prin supunerea oarbă faţă de centru (care abia urma să fie creat). în fine, se propovăduia că toate aceste forţe, forţele „revoluţiei”, unite ca un singur om, trebuie îndreptate s-o spunem direct spre asasinarea ţarului.
În această crimă supremă, fărădelege a fărădelegilor, spiritul anarhic îşi rostea ultimul cuvânt. Şi odată cu el pronunţa inconştient suprema recunoaştere a puterii autocratice.
Bucată nevolnică de „carne de sălbăticiune”, crescută în rana păturii denaţionalizate, această „revoluţie” autoproclamată căuta zadarnic mijloace de a distruge regimul. Măreaţa noastră ţară
143
nu oferea astfel de mijloace, „revoluţia” nu era a ei, n-o atingea. „Revoluţia” putea face doar cât ar fi putut face o bandă de abreci1 ceceni cărora le-ar fi venit în cap să-şi răzbune căpeteniile executate. Rusia naţională, care trebuia distrusă, era de necuprins, de neatins, inaccesibilă atacurilor. Şi atunci „revoluţia” a decis că trebuie să se năpustească asupra suveranului Rusiei, că asta e acelaşi lucru.
Niciodată şi în niciun alt fel autocraţia n-ar fi putut primi o recunoaştere mai copleşitoare decât a primit prin această sângeroasă nelegiuire!
Smintiţii urmau încă să afle că, muritor ca om, suveranul e nemuritor ca instituţie, cât timp Rusia e Rusia, cât timp razele conştiinţei naţionale luminează încă, răsfrângându-se în măreţul lor focar. încercarea de a stinge punctul luminos al acestei răsfrângeri putea deveni reală; ca infracţiune însă, ca mijloc de acţiune politică, încercarea aceasta rămânea o himeră şi o absurditate mai mare decât tot mersul dinainte în popor.
Iar când crima s-a săvârşit, lumina a strălucit mai departe şi lumea a văzut încă o dată că, acolo unde „revoluţia” se reduce la crime împotriva reprezentanţilor regimului, nu există şi nu poate exista niciun fel de revoluţie.
25
Mişcarea teroristă a fost o concluzie absolut legitimă după logica ei internă, dar, cum am mai spus deja, o concluzie trasă de revoluţionarii înşişi, nu de societate, fie ea şi cea mai înaintată în păreri. Emigrantul Dragomanov2, cel mai consecvent liberal,
1 Luptători singuratici şi înverşunaţi (asemănători haiducilor sau partizanilor) din populaţiile caucaziene, care s-au opus în secolul al XIX-lea cuceririi ţariste, iar în secolul XX, puterii sovietice, (n.tr.)
2 Mîhailo Petrovîci Drahomanov (1841-1895), economist, istoric şi etnograf ucrainean cu convingeri socialiste moderate. Aflat în exil la Geneva, a intrat în dispută, prin articole, cu membrii Voinţei Poporului, respingând mai ales metodele teroriste, machiavelismul şi tendinţa spre dictatură a mişcării revoluţionare ruseşti, (n.tr.)
144
nestingherit de nicio cenzură, n-a pregetat să respingă total terorismul. Mi se pare foarte convingător exemplul lui, pentru că Dragomanov nu se deosebeşte deloc de ceilalţi constituţionalişti ai noştri decât prin experienţa mai îndelungată şi printr-o educaţie politică mai bună. în plus, el vorbea „liber” în străinătate, fără cenzură, fără frică.
Societatea „înaintată” s-a distanţat de terorişti. Dar nici această detaşare nu vreau s-o exagerez.
în primul rând, repet: terorismul ar fi fost absolut de neconceput dacă, în esenţă, substratul concepţiei „avansate” despre lume a ruşilor n-ar fi fost anarhic. Concepţia aceasta zdruncina complet temeliile moralităţii, răpea omului orice reper solid în definirea a ceea ce-şi poate permite şi ce nu. Dragomanov putea să le reproşeze oricât teroriştilor teoria „moralei excepţionale”1, dar n-avea nicio cale de a le demonstra că se înşală, fiindcă, la urma urmei, repudiind mijloacele lor de acţiune, nu putea, până la urmă, să se ghideze decât după instinct. „Idealurile” generice ale „progresului”, aşa cum era el definit de liberali, duceau (deşi liberalii înşişi în mod sincer nu conştientizau asta) exact către ceea ce-şi doreau revoluţionarii.
îndepărtarea piedicilor din calea acestor idealuri devenea în mod fatal o cauză morală. Emigrantul Lavrov, ale cărui noţiuni despre morală reproduc părerile unei părţi semnificative a „societăţii înaintate”2, a fost şi el la început împotriva terorii, dar în cele din urmă s-a văzut silit a recunoaşte că „tinerii” lui „prieteni”
1 Justificarea utilizării violenţei prin nevoia de a atinge un scop nobil, singurul adevărat, căruia teroristul i se dedica necondiţionat, (n.tr.)
2 Repet că Lavrov şi-a expus învăţătura morală în texte apărute legal, aprobate de cenzură, încă de pe când era la noi „respectatul”, „cunoscutul” etc. (n.a.)
145
sunt mai consecvenţi decât el şi a trebuit să construiască el însuşi un silogism care le dădea dreptate.
„Progresistul rus”, scria el în 1885, „nu poate să şovăie în alegerea drumului… Lupta aceasta nu e încă împărăţia principiilor morale, ci o condiţie inevitabilă a triumfului acestei împărăţii… Nicio treaptă a acestei scări [a luptei L.T.] nu poate fi sărită… Revoluţia socială promite să fie sângeroasă şi fără milă, dar scopul ei este un scop moral şi trebuie să fie atins”. A şovăi în acest caz înseamnă „a te expune pericolului de a acţiona imoral, de a împiedica victoria împărăţiei principiilor morale” (Vestnik Narodnoi voii, nr. 4, p. 83).
Această legătură indirectă a terorismului cu ideile unei anumite părţi a „societăţii bune” nu putea să nu aibă şi urmări pur practice în însuşi comportamentul ei. Lucru cu totul regretabil, cu totul ruşinos şi pentru simţul moral, şi pentru conştiinţa politică a societăţii, dar care nu poate fi şi nu trebuie uitat. Altfel nu ne mai trezim. Lucrurile au stat în felul următor.
În momentul unor crime absolut fără precedent în istorie, fără precedent pentru că erau săvârşite nici măcar de o revoluţie reală, ci de una impostoare, al unor crime care exprimau o tentativă absolut fără precedent de uzurpare a puterii şi în comparaţie cu care violenţele teroriştilor Revoluţiei Franceze par culmea legalităţii, într-un asemenea moment, în societatea rusă se găsesc persoane fie şi izolate care oferă sprijin direct ucigaşilor. N-am să citez aici procesele politice care au stabilit acest lucru. Am să amintesc un singur fapt, anume că, timp de câţiva ani, bugetul lunar al „comitetului executiv”1 a oscilat în fiecare lună în jurul sumei de 5.000 de ruble. Evident, nu studenţii donau „pentru cauză” aceste
1 Al Voinţei Poporului, organizaţia care a săvârşit asasinarea ţarului. Tihomirov însuşi a făcut parte din acest comitet, (n.tr.)
146
60.000 de ruble pe an! încă mai ruşinos e poate faptul că se găseau oameni care se fereau să ofere ajutor direct, dar care considerau comunitatea asasinilor politici parte beligerantă şi care-şi permiteau să fie „neutri”. în fine, a treia categorie a ales acest moment pentru a face agitaţie constituţionalistă. Revoluţionarii au acţionat ca nişte tigri, iar domnii aceştia au ales rolul şacalilor. Revoluţionarii, ca nişte tâlhari, au înfipt cuţitul, iar domnii aceştia au încercat să profite de situaţie ca să propună celui ameninţat anumite condiţii în care îi ofereau ajutorul. Din punct de vedere moral, aceasta e o josnicie complet de neînţeles, care, pe de o parte, nu putea să nu trezească un dispreţ profund din partea revoluţionarilor, dar pe de alta îi corupea definitiv. Dacă undeva prin tranşee sau în vreo ambuscadă se întâmpla să-i mai răsară vreo îndoială, teroristului îi era de ajuns să-şi amintească „adresele” sau alte articole din revistele aşa-zis „supuse suveranului” ca să se scuture de orice reproş al conştiinţei sau judecăţii şi să-şi umfle pieptul.
„Voia Celui de Sus s-a împlinit”, citim în Poriadok în martie 1881, „acum nu ne mai rămâne decât să ne supunem în faţa voinţei de neînvins a Providenţei fără să intrăm cu ea într-o luptă zadarnică, să ne dăm silinţa să punem temelii trainice viitorului… împărate, întrebaţi-vă ţara sub chipul locuitorilor ei preferaţi!” Strana (nr. 27) vorbeşte despre „răspunderea pentru tot ce se întâmplă în Rusia, greşeli economice, măsuri reacţionare, oameni surghiuniţi în estul Siberiei”, îi învinuieşte pe „conducătorii reacţiunii” şi încheie: „Trăsăturile principale ale măsurilor politice interne trebuie să fie insuflate de reprezentanţi ai pământului rusesc. Iar personalitatea ţarului să servească de acum încolo doar ca simbol al unităţii noastre naţionale” etc. Golos (nr. 36) spune că din toate cele întâmplate „a reieşit necesitatea întemeierii unei
147
organizaţii obşteşti care să slujească ţara împreună cu guvernul” şi că e absolut necesară „continuarea reformelor, chemând forţele societăţii să-şi dea concursul”.1
Chiar şi o cronică revoluţionară, care consemnează toate aceste trăsături ale descompunerii sistemului avantajoase pentru revoluţie, n-a putut să nu observe că „zemstvele, atât de tăcute de obicei, au dat glas exact în clipa când până şi duşmanii declaraţi ai suveranului socoteau că pot să-şi exprime cererile numai cu toate rezervele posibile şi trimiţând într-una la condiţiile de moment, care nu le permiteau să se supună sentimentului de firească delicateţe” (Vestnik Narodnoi voii, vol. 1, p. 37).
N-am să citez aici aceste declaraţii ale zemstvelor, cu care aş putea să umplu câteva pagini. Şi deşi zemstvele, nu doar în sensul populaţiei, ci chiar al consilierilor şi al comisiei2, sunt vinovate în primul rând de lipsa activităţii de consiliere şi de reprezentare, lipsă mulţumită căreia şarlatanii politici au putut să le strecoare „adresele” lor unor oameni care habar n-au ce fac, ele nu trebuie totuşi să uite căror oameni le-au făcut loc în structura lor. De aici ar putea să priceapă cât de uşor i-ar fi unei mâini de oameni să le prostească în cazul adoptării vreunei „constituţii” şi ce ficţiune falsă şi neghioabă este „opinia publică”, înţeleasă drept „răcnetul” de moment.
Comportamentul acelei mâini de politicieni liberali fără scrupule care şi-au asumat sarcina de a „exprima opiniile societăţii înaintate” comportament pe care eu îl caracterizez prin faptele nici pe departe cele mai izbitoare ce-mi trec acum prin minte –
1 Poriadok şi Golos (gazete) şi Strana (revistă) erau publicaţii de orientare liberală care apăreau la Petersburg la începutul anilor 1880. Tihomirov citează aici din numere apărute în martie 1881, imediat după asasinarea lui Alexandru al II-lea. (n.tr.)
2 Comisia era organul executiv ales al zemstvei (vezi nota 1, p. 203); consilierii erau membrii adunării zemstvei, aleşi cenzitar. (n.tr.)
148
n-a putut decât să întunece definitiv conştiinţa morală şi politică a revoluţionarilor. Teroristul auzea că e făcut „uneltitor”, „răufăcător” etc. Dar din comportamentul „reprezentanţilor cei mai înaintaţi ai societăţii” trăgea concluzia că astea sunt numai vorbe. Oare în comparaţie cu ei el acţiona într-adevăr imoral? Oare era un uzurpator prin comparaţie? Se convingea că e pur şi simplu un om din prima linie şi atât, că face doar ceea ce alţii gândesc. Niciodată teroarea n-ar fi ajuns la asemenea dimensiuni, la un asemenea fanatism orb, dacă n-ar fi existat o cauză obiectivă a iluziei sub forma comportamentului unei anumite părţi a societăţii noastre.
Dac-ar fi înţeles asta, societatea n-ar fi permis, fireşte, reprezentanţilor ei „înaintaţi” un asemenea rol mai mult decât ambiguu; nu s-ar fi apucat să citească ziare ale căror editoriale nu se deosebesc hotărât de vorbirea fiţuicilor revoluţionare; n-ar fi acceptat într-o instituţie obştească o figură dubioasă; n-ar fi permis confundarea legalităţii cu ilegalitatea, a cinstei cu necinstea n-ar fi acceptat toată această bălăceală şi i-ar fi silit pe ai noştri şi pe străini să se despartă în două categorii clar delimitate, vizibile. Iar asta e, în egală măsură, atât un interes al ei, cât şi o obligaţie. Atunci revoluţionarii înşişi ar fi văzut ce sunt, ar fi perceput dimensiunile nemaiîntâlnite ale acţiunii lor uzurpatoare, ar fi înţeles imposibilitatea ei şi ar fi dat înapoi.
Dar nimic din toate astea nu s-a făcut, mulţumită tocmai facţiunii înaintate, extremiste liberalilor. Dimpotrivă, s-au aruncat, cât de mult permiteau împrejurările, vorbe pe post de praf în ochi. Iar dacă Rusia s-a descurcat până la urmă, a făcut-o nu doar pe lângă, ci chiar în ciuda celor care îndrăznesc să se numească „intelectualitate”, „partea conştientă a ţării” şi în alte asemenea feluri pompoase. în schimb, cei care într-adevăr au vrut să limpezească lucrurile, precum M.N. Katkov şi LS. Aksakov, n-au fost decât încă o dată defăimaţi de această „parte conştientă” drept reacţionari.
149
26
Concepţia „avansată”, „progresistă” şi aşa mai departe despre lume s-a exprimat integral în aceşti ani. Şi-a arătat nu doar sfârşiturile, în revoluţionarii săi, ci şi tot raportul de forţe dintre moderaţi şi extremişti. Aceşti extremişti sunt la noi logici ca peste tot şi fanatici ca nicăieri altundeva. Nefiind încă decât o mână nevolnică şi insignifiantă de oameni, nu se dau înapoi de la nicio violenţă, de la nicio acţiune uzurpatoare, de la nicio crimă. Nu poţi aştepta de la ei niciun fel de concesii făcute bunului-simţ, simţirii omeneşti sau istoriei. Este revoluţia rusească, o mişcare în esenţă nici măcar politică, economică, stârnită nu de necesitatea, fie ea şi falsă sau exagerată, a vreunor îmbunătăţiri oarecare ale vieţii reale. E o revoltă faţă de viaţa reală în numele unui ideal absolut. E o sete de nepotolit, fiindcă-şi doreşte, în esenţă, imposibilul, şi-l doreşte de când l-a pierdut pe Dumnezeu. Întorcându-se către Dumnezeu, un asemenea om poate deveni pustnic, până atunci e un posedat. E un revoluţionar între revoluţionari. N-are cum să se liniştească, pentru că, dacă idealul lui e imposibil, asta înseamnă că nu există nimic pe lume pentru care merită să trăieşti. El mai degrabă distruge tot „răul”, adică întreaga lume, tot ce-i dă în vileag himera, decât să cedeze.
În chestiuni de credinţă nu există concesii şi, dacă diavolul însuşi ar vrea să-l prindă pe om, n-ar putea născoci scamatorie mai bună decât să îndrepte credinţa către această zonă sterilă, fără ieşire, în care pornind, pesemne, cu cele mai curate intenţii, omul sfârşeşte inevitabil în crimă şi în pierderea simţului moral ca atare.
Iar alături de acest fanatic înverşunat, orb şi surd la orice afară de propria idee fixă, se află o biată societate liberală, cea mai slabă intelectual din toată Europa, cea mai pasibilă să-şi piardă oamenii cei mai energici în favoarea revoluţiei, ea însăşi
150
lăsându-se lesne cuprinsă de aceeaşi febrilitate, ea însăşi lipsită de fundamente solide şi ale moralei, şi ale raţiunii. Influenţa ei e uriaşă în formarea revoluţionarilor, dar insignifiantă când e vorba de a-i ţine în frâu. Aici foştii dascăli nimeresc ei înşişi la remorca învăţăceilor.
Dac-ar putea înţelege măcar o clipă ce le promite chiar lor o asemenea situaţie, mai ales dată fiind uşurinţa cu care învăţăceii lor rostesc cuvântul „teroare”, liberalii noştri s-ar îngrozi. La urma urmelor, primejdia, lupta, moartea nu sunt de speriat când îţi dai viaţa pentru idealul tău. Dar a pieri din cauza aceluiaşi ideal, a auzi, asemenea lui Rouget de Lisle1, propria Marseiezâ răcnită de oameni care te caută să te ducă la ghilotină, e cu adevărat înfricoşător. Numai că liberalii nu vor să înţeleagă asta din acelaşi motiv pentru care revoluţionarii nu vor să înţeleagă că sunt nişte răufăcători: fiindcă atunci ar rămâne fără o viziune despre lume, fără filozofie, fără credinţă. Perspectiva e într-adevăr înspăimântătoare sau stupidă, dar ce e de făcut? Oare să renunţi la toate la „raţiune”, la „demnitatea omenească”, la „libertate”, la „drepturile persoanei” şi tot restul? Oare principiile acestea sunt greşite? Sau să te întorci la Domostroi2 (evident, niciodată citit)? Nu, e de neconceput. Mai bine să încerci să nu duci lucrurile „în absurd”. Dar ah, cât e de greu, când tocmai de la absurd se şi porneşte!
Liberalul numai la asta visează, cum să nu ducă raţionamentul până la capăt. Revoluţionarul în schimb caută salvarea în mersul până în pânzele albe. Soarta amândurora e
1 Autorul Marseiezei (1792), ofiţerul regalist Claude Joseph Rouget de Lisle a fost degradat, închis şi aproape ghilotinat în 1793 pentru că nu a vrut să jure credinţă constituţiei Primei Republici Franceze, (n.tr.)
2 „Rânduiala casei” (secolul al XVI-lea), culegere (în rusa veche) de instrucţiuni şi reguli pentru o viaţă tradiţională, întemeiată pe supunerea faţă de Dumnezeu, faţă de ţar şi a copiilor faţă de părinţi, (n.tr.)
151
însă aceeaşi: amândoi sunt condamnati să intre în contradicţie cu realitatea, contradicţie din care nu-i mai poate scoate decât reacţiunea. Numai că pe urmă, după ce se odihnesc, după ce uită, pe cât se poate, experienţa, o iau de la capăt cu aceeaşi poveste şi ca să se consoleze în acest zbucium, inventează că, pasămite, asta e „legea” lumea, vezi Doamne, evoluează prin „acţiune” şi „reacţiune”. Astfel, candela arde încet, fără niciun fel de „acţiune” şi „reacţiune”, cât timp are ulei, dar când se apropie momentul stingerii, încep pâlpâielile „acţiunea” şi „reacţiunea”. Formula agoniei dinaintea morţii! Şi aceasta este „legea vieţii”, „legea evoluţiei”!
Nu, nu acestea sunt legile vieţii, dar asta e o temă pe care n-are rost s-o dezbaţi până când oamenii nu se vor convinge că idealul lor „progresist” actual e fals de la un cap la altul, irealizabil, că nu oferă nimic din ceea ce se aşteaptă de la el şi pentru care se aduc atâtea jertfe.
152
DE CE NU MAI SUNT REVOLUŢIONAR
Prefaţă
Textul de mai jos, prin care explic de ce nu mai sunt revoluţionar, a fost nu doar scris, ci şi publicat cu destul de mult timp în urmă, în 1888
Din păcate, această publicaţie a avut o soartă foarte tristă. Din cauza anumitor pasaje, vânzarea ei n-a fost permisă în Rusia. Anumite circumstanţe personale, care mi-au îngreunat extrem de mult activitatea scriitoricească timp de aproape doi ani, m-au împiedicat să iau în timp util vreo măsură ca să corectez broşura, iar apoi mi s-a părut târziu să mă mai ocup de text… Aşa că el a rămas necunoscut publicului rus. Nici nu bănuiam că, după ce în străinătate a stârnit o adevărată furtună împotriva mea, în Rusia el ar putea fi atât de puţin cunoscut pe cât, doi-trei ani mai târziu, m-am convins că era.
Mai multe cereri venite însă de la diverse persoane şi mai ales amabila invitaţie a redactorului-şef de la Moskovskie
1 La Paris, de către editorul Albert Savine, proprietarul, pe atunci, al Nouvelle Librairie Parisienne, sub forma unei broşuri intitulate Pourquoi je ne suis plus revolutionnaire (în limba rusă), (n.a.) [în 1888 Tihomirov se afla, autoexilat, în Franţa; în Rusia a revenit la începutul lui 1889. Această prefaţă a fost adăugată de autor în 1895, când a publicat textul sub formă de broşură şi în Rusia. în acelaşi an el apăruse mai întâi în câteva numere din Moskovskie vedomosti, unul dintre principalele cotidiene ruse ale vremii, de orientare conservatoare, cu care Tihomirov avea să colaboreze constant după publicarea acestui text şi căruia în 1909-1913 i-a fost chiar redactor-şef. n.tr.]
153
vedomosti1 m-au determinat să fac acum ceea ce împrejurările m-au împiedicat în urmă cu câţiva ani, şi anume să public într-o formă revizuită această explicaţie, care, fiind a mea personală, pare să nu fie totuşi deloc lipsită de o semnificaţie mai generală. E de la sine înţeles că am corectat toate pasajele considerate în 1888 nepotrivite. în schimb, tot restul, cu alte cuvinte, întreaga substanţă a explicaţiei mele, îl las în forma originală, aşa cum a fost. Evident, ca să-mi propovăduiesc ideile, aş fi putut adăuga şi dezvolta multe în text. Dar explicaţia aceasta a avut pentru mine o însemnătate personală, documentară, şi nu vreau ca, prin vreo adăugire, să dau loc la reproşuri că m-aş prezenta astăzi câtuşi de puţin altfel decât am fost. Bineînţeles că nu e acesta cazul, nemaivorbind că e greu să mă acuze cineva că mi-ar fi teamă să fiu eu însumi. în plus, anul 1888 a fost momentul în care s-a maturizat definitiv viziunea asupra lumii care a determinat întreaga mea activitate scriitoricească ulterioară şi pe care am dezvoltat-o în continuare în „începuturi şi sfârşituri” (1890), „Miraje sociale” (1892), „Lupta secolului” (1895) şi o serie de alte articole.
Fundamentele acestei concepţii despre lume sunt lesne de văzut în textul de mai jos. Dar pot recunoaşte fără falsă pudoare că închegarea ei n-a fost deloc uşoară. Mi-a luat mult timp până
1 Tipărind aceste pagini, redacţia ziarului Moskovskie vedomosti a dat nota următoare: „Explicaţia domnului Tihomirov, publicată în străinătate în 1888, a rămas la vremea sa complet necunoscută publicului cititor rus. Şi totuşi acum, după cotitura pe care a luat-o gândirea obştească rusă în timpul memorabilei domnii a împăratului Alexandru Alexandrovici [Alexandru al III-lea, ţar între 1881 şi 1894, cunoscut pentru domnia sa autocratică, conservatoare, care a anulat o parte dintre reformele liberale ale predecesorului său], ea e poate chiar mai actuală decât era în 1888. Ca atare, redacţia ziarului l-a invitat pe domnul Tihomirov să le prezinte cititorilor consideraţiile exprimate de domnia-sa la vremea respectivă.” Profitând de această invitaţie, am publicat aceste explicaţii în numerele 217, 224, 231 şi 238 pe anul curent, 1895, din Moskovskie vedomosti. (n.a.)
154
ca detaliile să-mi devină clare. Era inevitabil, dată fiind istoria formării ei.
încă din fragedă tinereţe eu mi-am însuşit o cu totul altă viziune asupra lumii, care predomina atunci în straturile „progresiste” ale societăţii ruseşti. La fel ca toată lumea, am receptat aceste opinii de la o vârstă la care nu aveam niciun fel de observaţii independente asupra vieţii, niciun fel de deprinderi critice independente, ba nici măcar o minte suficient de coaptă pentru muncă. Având o oarecare abilitate de a scrie, am rămas vreme de mulţi ani, ca marea majoritate a autorilor liberali şi radicali până în ziua de azi, un simplu compilator al gândurilor altora, luate de bune, însuşite pentru că toată lumea gândeşte aşa, toată lumea scrie aşa într-o mulţime de lucrări istorice, economice etc. Ca toţi cei infectaţi de această viziune „progresistă” asupra lumii, am cunoscut viaţa mai întâi prin intermediul cărţilor. Dominaţia nefirească a cărţii, trebuie să recunoaştem, este un mare rău în zilele noastre. Numărul faptelor observate personal, numărul senzaţiilor trăite direct este acum, la aproape toată lumea, infim în comparaţie cu ceea ce se receptează din lecturile umflate peste măsură. Aceste „cunoştinţe” şi „impresii” livreşti m-au ţinut şi pe mine în mrejele lor timp de mulţi ani.
Numai datorită condiţiilor speciale ale vieţii mele, care aproape m-a obligat să observ direct realităţile relaţiilor dintre oameni şi, prin urmare, să trăiesc direct senzaţiile autentice pe care le produc acestea, am început, uşor-uşor, să privesc cu un ochi critic opiniile care circulau printre progresişti. Fiind un soi de concesie involuntară făcută unor realităţi bătătoare la ochi, gândirea mea critică a mers astfel de la concret spre concluzii generale. A fost un drum lent şi anevoios; fiecare pas m-a costat scump, mai ales că lucram singur, şi a trecut mult timp până când în faţa mea a răsărit ideea generală care mi-a răsplătit conştiinţa
155
pentru o serie întreagă de pierderi şi dezamăgiri. Evoluând de la particular la general, gândirea mea a fost mai întâi silită să respingă nimicnicia evidentă a ideilor pur revoluţionare, cuprinzând apoi, pe o rază din ce în ce mai largă, teritoriul tot mai amplu al viziunii „progresiste” despre lume. Dar unde să mă opresc? Până unde se întinde, pe acest teritoriu, minciuna neîndoielnică şi unde începe, poate, un adevăr măcar relativ lucrul acesta nu mi s-a lămurit dintr-odată. în această privinţă, anul 1888 marchează pentru mine o epocă, un moment definitiv de cotitură.
Motivele pentru care am publicat prezenta broşură în 1888 au fost expuse în prefaţa ei1, dar pentru publicul modern necesită deja o expunere mai detaliată. Eforturile mele de mai multă vreme de a eradica ideea „teroristă” în rândul revoluţionarilor rămăseseră fără rezultat. Ba mai mult, în 1888, această idee imorală şi stupidă începuse să se manifeste cu o insistenţă sporită. Ca atare, am considerat necesar să mă pronunţ împotriva ei cât se poate de ferm. Primul prilej a fost o nouă ediţie a cărţii mele La Russie politique et sociale, care făcuse ceva valuri în străinătate şi ştiam asta şi în cercurile radicale ruseşti. Practic, în conformitate cu opiniile mele de la momentul noii ediţii, cartea aceasta trebuia revizuită temeinic. N-am avut însă această posibilitate. Editorul, care comandase deja clişeele tipografice, n-a fost de acord s-o culeagă din nou şi mi-a dat mână liberă doar în prefaţă)
1 E vorba de o altă prefaţă, fireşte, care a însoţit textul în prima lui ediţie, cea apărută în Franţa, (n.tr.)
2 Tihomirov scrisese La Russiepolitique et sociale în 1885, în timp ce se afla în Franţa (se refugiase aici în 1882, după câţiva ani petrecuţi în ilegalitate în Rusia) şi o publicase, tradusă în franceză, în 1886, pe când încă nu suferise evoluţia interioară definitivă care avea să-l treacă din tabăra revoluţionarilor în cea a monarhiştilor ortodocşi. Această transformare urma să se manifeste vizibil în 1887. A doua ediţie în franceză din La Russie… a apărut în 1888 şi noua prefaţă scrisă de autor în toamna lui 1887 anunţă deja schimbarea sa de paradigmă, repudiind complet terorismul şi părând să sugereze acceptarea ordinii sociale existente. Reacţia puternică de respingere pe care a stârnit-o prefaţa în mediile revoluţionare ruseşti l-a împins pe autor să scrie „De ce nd mai sunt revoluţionar”, publicat imediat în broşură, în limba rusă. Ca urmare a acestui text şi a petiţiei înaintate ţarului Alexandru al III-lea, Tihomirov a fost graţiat (în 1878 fusese condamnat la exil administrativ pe viaţă în Siberia, dar nu-l executase, trăind până în 1882 ilegal în ţară, înainte de a fugi în Occident) şi în ianuarie 1889 s-a întors definitiv în Rusia, (n.tr.)
156
De prefaţă m-am şi folosit pentru a înfăţişa şubrezenia ideii de revoluţie. în legătură cu asta a fost nevoie să răspund acolo la o serie de observaţii critice şi se pare că unele laturi ale răspunsului meu nu şi-au pierdut semnificaţia pentru o anumită parte a intelighenţiei noastre nici până în ziua de azi.
Iată ce scriam aşadar în acest loc din prefaţă, pornind de la o remarcă din revista londoneză Athenaeum.
„Într-un articol, de altfel, foarte măgulitor pentru mine, o revistă englezească exprimă ideea că revendicările exagerate1 ale intelighenţiei ruse nu fac decât să întârzie dezvoltarea libertăţii. Mi se pare că această opinie se bazează pe o înţelegere neclară a realităţii.
După părerea mea, nu amploarea sau îngustimea revendicărilor face neputincioasă mişcarea liberală rusă nici pe departe. Adevăratul motiv al neputinţei programelor noastre politice este faptul că sunt prea teoretice, prea puţin naţionale, prea puţin ajustate la condiţiile din ţara noastră. Cultura neconsolidată a patriei noastre nu a avut încă timp să acumuleze un număr suficient de observaţii politice şi sociale extrase din viaţa ţării înseşi.
Reprezentantul intelighenţiei noastre îşi formează mintea mai ales cu ajutorul cărţilor străine. îşi creează astfel o viziune asupra lumii pur deductivă, o construcţie pur logică în care totul este foarte bine legat, cu excepţia fundaţiei, complet şubrede. Datorită viziunii astfel dobândite, oamenii
1 Despre care vorbesc în carte (n.a.)
157
noştri devin capabili să ceară cu insistenţă realizarea irealizabilului sau chiar a unor lucruri lipsite de însemnătate reală şi, în acelaşi timp, să neglijeze condiţii de importanţă capitală.
Sub ţarul Nicolae I, guvernul a reorganizat clasa socială a ţăranilor statului.1 Împăratul l-a ales foarte bine pe cel care avea să-ipună în practică ideile, contele Kiseliov2, unul dintre cei mai mari oameni de stat pe care i-a dat vreodată Rusia. A luat naştere astfel una dintre cele mai remarcabile construcţii sociale din istoria noastră. Teritorii cât toată Europa au fost reunite în mâinile statului, ţăranii au fost înzestraţi din belşug, sistemul de strămutări a oferit un debuşeu noilor generaţii de lucrători ai pământului; a fost creat un sistem remarcabil de aprovizionare cu alimente pentru a contracara efectele recoltelor slabe; obiectul strădaniilor obligatorii şi conştiente ale ministerului a devenit îmbunătăţirea culturii agronomice a 20 de milioane de ţărani. în plus, ţăranii erau oameni liberi, iar obştile lor erau conduse de propriii lor reprezentanţi aleşi. După două decenii de eforturi, această vastă construcţie era, în sfârşit, pusă pe picioare.
Vine apoi anul 1861. Alexandru al II-lea înfăptuieşte dezrobirea iobagilor. Situaţia ţăranilor de stat era pe atunci
1 Clasă socială specifică Rusiei imperiale, care cuprindea ţărani legaţi de glie, dar consideraţi liberi din punct de vedere juridic şi care plăteau taxe şi efectuau munci exclusiv în folosul statului (spre deosebire de iobagii aflaţi în proprietatea moşierilor, mult mai lipsiţi de drepturi). Nicolae I (a domnit în 1825-1855) a fost un ţar conservator, un susţinător al autocraţiei. A uşurat într-o anumită măsură soarta ţăranilor iobagi şi a crescut numărul ţăranilor statului până la aproape jumătate din populaţia rurală a ţării. Desfiinţarea iobăgiei în Rusia avea să vină însă abia sub domnia fiului său, Alexandru al II-lea (ţar în perioada 1855-1881, asasinat), (n.tr.)
2 E vorba de contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (1788-1872), cunoscut la noi în grafia franceză Kiseleff. (n.tr.)
158
mai mult decât satisfăcătoare. Cultura lor făcea progrese, îşi plăteau corect impozitele, vechea lor înclinaţie spre revoltă dispăruse sau se potolise. Ce era mai simplu decât să imiţi un exemplu atât de reuşit şi doar să extinzi sfera de acţiune a structurii deja create? Dar ce s-a ales, în realitate? Din 1858 până în 1861 s-au rostit o grămadă de vorbe goale, începând cu libertatea şi terminând cu socialismul şi pentru ce? Pentru a se încheia cu reforma dezorganizatoare din 19 februarie1.”
După ce dau acest mic exemplu din istorie al faptului că ceea ce se întreprinde la noi e departe de a suferi întotdeauna de o amploare excesivă a revendicărilor căci, în acest caz, oamenii din perioada 1856-1861 s-au dovedit, tocmai, incapabili să cuprindă cu mintea amploarea viziunii promovate sub ţarul Nicolae -, continui:
„Aşadar, nu de îngustarea perspectivei avem nevoie, ci de mai multă maturitate. Trebuie să ne dezbărăm de imaginaţia primitivă, infantilă care se delectează cu focuri de artificii, cu fraze sforăitoare. Trebuie să dobândim imaginaţia unui om matur, evoluat, care preferă construcţiile solide, făcute din realităţi de nezdruncinat. Altfel spus, asta înseamnă să dezvoltăm cât mai repede şi mai larg civilizaţia şi ştiinţa, în special studiul propriei ţări şi al propriului popor. Trebuie să
1 Pe 19 februarie (3 martie, stil nou) 1861 a fost emisă Proclamaţia emancipării ţăranilor şerbi din Rusia (a celor aflaţi în proprietatea moşierilor, care reprezentau puţin mai mult de jumătate din ţărănime). Abrogarea iobăgiei a avut urmări majore şi complicate. Reforma a atras după sine schimbări fundamentale în structura proprietăţii în Rusia, dar şi la nivel social şi politic. S-au înfiinţat zemstvele în 1864 şi s-a relaxat cenzura ceea ce a încurajat mişcările contestatare şi chiar revoluţionare, încât tocmai asupra ţarului reformator au avut loc mai multe tentative de asasinat (ultima, de altfel, reuşită), (n.tr.)
159
devenim capabili să ne croim singuri drumul şi atunci nicio amploare a dorinţelor nu ne va dăuna?
După această judecată generală, trec la chestiunea „extremelor revoluţionare”, în care îngustimea principală a gândirii îşi atinge ultimele limite, mai cu seamă în terorism.
„N-am să discut”, spun, „latura morală a unui asemenea sistem de acţiuni, deşi prevăd pericolele morale grave cărora le poate da naştere obiceiul de a decide asupra vieţii unei fiinţe omeneşti doar pe baza propriei judecăţi. Dar nu de asta e vorba. Chiar şi dacă ne limităm la examinarea laturii ei politice, şi din acest punct de vedere ideea terorii trebuie considerată complet greşită.
Una din două: fie există forţe care să răstoarne regimul actual, fie nu există. în primul caz nu e nevoie de asasinate politice; în al doilea, acestea nu duc la nimic. Ideea de a intimida un guvern fără a avea puterea să-l răstorni este absolut himerică: nu există pe lume guvern atât de neghiob. Cât despre teama de moarte, siguranţă personală nu există nici în război, şi ştiţi mulţi generali care să se fi predat din acest motiv?
Terorismul e fie inutil, fie neputincios iată singura lui dilemă ca sistem de luptă politică. Nemaivorbind de pericolul pe care-l reprezintă educarea unei minţi pentru care marile probleme sociale sunt în permanenţă umbrite de confruntări înjositoare cu „copoii”…
Mă tem că urmările acestei înjosiri se fac deja simţite. Câţi oameni nu văd, care nu aşteaptă nimic măreţ de la viitorul Rusiei, nimic altceva decât un parlament oarecare, nişte libertăţi, şi care pentru a obţine aceste fleacuri îşi pun speranţele în asasinate şi acte de violenţă…!
160
După părerea mea, totul e greşit în această judecată întristătoare asupra stării de lucruri. în primul rând, pesimismul ei -fiindcă, dacă e vreo ţară unde ne putem aştepta să se dezvolte copios o cultură originală, aceasta este, desigur, Rusia. în al doilea rând, speranţa pusă în asasinate politice denunţă o neînţelegere totală a legilor după care funcţionează organismul social. Pumnalul şi dinamita nu pot decât să încâlcească orice situaţie. De descâlcit o pot descâlci numai ideile sănătoase, pozitive, capabile să arate Rusiei calea nu către vărsarea de sânge, ci către întărirea propriei forţe. Este necesară o viziune ziditoare, o viziune a creaţiei sociale. Abia atunci merită să vorbim despre libertăţi politice.”
Iată care a fost, practic, scurta serie de reflecţii ce a stârnit împotriva mea ofensiva pasionată a revoluţionarilor, care nu s-au dat înapoi de la nimic ca să mă distrugă. I-a indignat în special faptul că îndrăznisem să afirm deschis că mi-am schimbat părerile. „Nu puteaţi să tăceţi?” auzeam din toate părţile. Răspunsul l-am dat prin intermediul broşurii De ce nu mai sunt revoluţionar, al cărei text original îl reproduc în paginile următoare.
Broşura aceasta a avut două anexe, al căror conţinut, cu explicaţii suplimentare, îl prezint acum în Anexa I.
în plus, în Anexa II includ răspunsul meu la polemica stârnită de emigranţi împotriva mea, întrucât el constituie o completare firească la broşura din 1888. A fost publicat în Moskovskie vedomosti în anul 1889.
2 septembrie 1895
161
I
Dacă scepticismul meu faţă de diversele fundamente ale concepţiei revoluţionare despre lume de la noi nu s-ar fi trezit deja demult, cu siguranţă ar fi fost trezit acum, când observ în forme atât de acute cu câtă uşurinţă şi rapiditate anchilozează mişcările revoluţionare până la scleroza completă. Bineînţeles, orice fenomen moare până la urmă, iar înainte de asta traversează o perioadă de senilitate, de mineralizare. Însă a ajunge aici atât de repede fără să fi apucat încă să faci ceva, fără să fi ieşit măcar din haosul contradicţiilor interne, într-un cuvânt, fără să te fi constituit asta indică, fără îndoială, o sărăcie extremă a forţelor
vitale încă din germenele fenomenului. Observ această evoluţie în diverse exemple individuale, dar care îmi amintesc de numeroase alte situaţii similare.
Convingerea mea că eu mă aflu acum pe calea cea bună nu face decât să se întărească în clipa când ascult reproşurile ce mi se aduc şi observ acţiuni despre care mai util ar fi să se vorbească cândva postum, în paginile revistei Russkaia s ţarina1.
Mi se reproşează o mulţime de lucruri: de ce n-am vorbit, de ce n-am tăcut, de ce n-am aşteptat, de ce am abandonat partidul ş.a.m.d. Celor mai multe asemenea reproşuri n-are rost să le răspund, pentru că ele reflectă pur şi simplu puncte de vedere
1 „Rusia de odinioară” (n.tr.)
162
diferite de ale mele asupra drepturilor şi îndatoririlor morale ale omului. Voi remarca doar că în această privinţă eu practic nu m-am schimbat deloc şi privesc lucrurile aşa cum le-am privit întotdeauna. Există totuşi şi câte ceva care necesită răspuns.
Mi se reproşează: de ce n-am tăcut? Mi se spune: trebuia să tăceţi… Ştiu că e un fenomen des întâlnit: mulţi dintre cei care au ajuns la o anumită experienţă şi o anumită vârstă nu mai cred în temeiurile şi visurile lor dinainte, dar tac! Nu le împărtăşesc tinerilor din propria experienţă, pentru că-şi spun: „De ce să-i dezamăgesc? Dacă tot nu faci nimic tu însuţi, măcar nu-i împiedica pe alţii!” Sunt apoi cei a căror fidelitate faţă de vechea credinţă se datorează unui strigăt interior de regret pentru viaţa pierdută: „Cum, oare aceşti cinci sau zece ani au fost o greşeală? Pentru ce am depus atâta efort, pentru ce am renunţat la atâtea…? Nu se poate!” E o situaţie profund tragică şi care n-are cum să nu stârnească milă. Dar, chiar şi dacă înţelegem motivele acestei laşităţi, ba chiar, personal, o iertăm, nu trebuie să uităm nici că ea poartă răspunderea irosirii multor forţe tinere, a sterilităţii „mişcărilor” noastre. Eu consider de datoria mea să procedez altfel. Când am crezut că da, am spus „da”; când cred că nu, spun „nu”. La douăzeci de ani scriam programe; acum, la aproape patruzeci, aş avea o părere foarte proastă despre mine dacă m-aş teme de compunerile de la douăzeci de ani sau n-aş fi în stare să spun nimic mai inteligent decât ele. Că mă ascultă cineva sau nu e altă chestiune, însă datoria mea este cât se poate de clară.
Cât despre reproşurile referitoare la atitudinea mea faţă de aşa-numitul Partid al Voinţei Poporului1, vreau de asemenea să
1 Narodnaia Volia, organizaţie teroristă de inspiraţie narodnicistă, înfiinţată în 1879 ca moştenitoare a facţiunii radicale din Pământ şi Libertate, care spera ca prin acte de violenţă să provoace o insurecţie populară şi să răstoarne regimul ţarist. După mai multe atentate nereuşite, membrii ei l-au asasinat în 1881 pe Alexandru al II-lea. Drept urmare, mai mulţi lideri au fost arestaţi şi judecaţi şi organizaţia a intrat în declin. A supravieţuit până spre sfârşitul secolului, dar arestările succesive şi procesele intentate membrilor au lipsit-o de vechea relevanţă politică. Tihomirov făcuse parte, în 1879-1881, din Comitetul ei Executiv, iar în emigraţie el şi P.L. Lavrov (vezi nota 1, p. 206) au editat în 1883-1886 la Geneva revista Vestnik Narodnoi voii („Mesagerul Voinţei Poporului”), (n.tr.)
163
lămuresc o dată pentru totdeauna faptele, pentru a nu lăsa loc nici calomniei, nici greşelii1.
Există două feluri de îndatoriri: cea morală, care ne prescrie să facem ceea ce ne îndeamnă conştiinţa, şi cea formală, care ne obligă să îndeplinim ceea ce ne-am angajat să îndeplinim. Subordonându-le, bineînţeles, celor morale, recunosc totuşi fără să preget şi îndatoririle formale. Ideea este însă că, în legătură cu fostul Partid al Voinţei Poporului, nu mi se poate reproşa nici măcar încălcarea îndatoririlor formale. L-am susţinut mult mai mult timp decât mi-ar fi permis bunul-simţ, convingerile mele şi îndatoririle faţă de patrie.
Cândva am salutat apariţia acestui partid, i-am dat tot ce aveam mai bun. Pe atunci eram încă revoluţionar, însă înţelegeam deja necesitatea de a zidi, fără de care nu există mişcări politice sănătoase. în această nouă mişcare mi se părea că văd ceva constructiv, trăsături pe care încercam să i le insuflu după cât mă pricepeam şi eu. I-am slujit astfel cu credinţă şi fidelitate, potrivit conştiinţei şi convingerilor mele, aproape până la sfârşitul anului 1880. Atunci am început să simt şi nu doar eu că în această mişcare nu există forţă ziditoare. Anul 1881 l-am petrecut deja întreg sub semnul „loialităţii faţă de steag”, pur formale. în perioada aceasta mă simţeam nedumerit. Rusia e sănătoasă asta era impresia mea; ţara debordează de forţă vitală. Şi atunci de ce se ofileşte mişcarea revoluţionară, această manifestare supremă, după cum spuneau teoriile mele, a creşterii unei ţări?
1 Mi s-a reproşat că am părăsit acest „partid”, în timp ce eu, de fapt, nici nu eram, practic, membru în „partidul” de atunci, (n.a.)
164
Mi se părea o contradicţie neverosimilă, pe care n-o puteam rezolva şi care mă aducea într-o stare de disperare rece. Aşa că am plecat în străinătate, cu singura dorinţă de a-mi scrie amintirile despre ceea ce trăisem.
Consemnez în treacăt că am plecat cu acordul tovarăşilor, dar fără să mi se fi încredinţat vreo sarcină şi în general complet liber, după ce avertizasem că plec pe o perioadă nedefinită. în timpul acestui „concediu” al meu „pe termen nedeterminat”, în Rusia s-au năruit toate rămăşiţele vechii organizaţii şi au pierit toţi cei faţă de care s-ar fi putut spune cu o cât de mică îndreptăţire că am obligaţii.
Ar dura prea mult şi nu ştiu dacă am întotdeauna dreptul să vorbesc despre împrejurările care au determinat un anume comportament al meu în străinătate, şi nu altul. Voi spune doar atât: a fost cea mai urâtă perioadă din viaţa mea.
A fost singura epocă în care mentalitatea de cerc închis, care sufocă în general toată forţa vitală a pseudopartidelor noastre, a putut să mă lege şi să mă ţină prizonier. Evident, au existat motive anume datoria, rutinata datorie de partid care, când slujeşte o cauză vie, zideşte viaţa omului, dar care, legată fiind de o cauză muribundă, aduce cu păcatul pedepsit până la a şaptea spiţă. Realitatea îmi dădea indicaţii extraordinare. Însă, ca să te poţi folosi de ele, trebuie să ai o minte şi o conştiinţă care să funcţioneze liber, trebuie să-ţi îngădui să gândeşti şi să simţi şi tocmai asta nu se întâmpla, aşa cum nu se întâmplă nicăieri în partide, şi cu atât mai puţin în ale noastre. Mă consolam cu gândul că, aflându-mă în rândurile partidului, voi contribui mai mult la renaşterea lui. Ce amăgire de sine! Rezultatul era, bineînţeles, că nu făceam decât să mă subordonez, să mă amuţesc singur, ba şi de gândit gândeam mult mai puţin decât ar fi trebuit, împiedicându-i şi pe alţii să gândească.
165
însă, în ciuda deplinei bune-credinţe cu care îmi castram facultăţile mentale, n-am reuşit decât să-mi încetinesc evoluţia, nu s-o anulez. Viaţa îmi oferea lecţii prea convingătoare. Nu puteam să-i ignor indicaţiile. Activitatea lui Gherman Lopatin1 şi a tovarăşilor săi a reprezentat un nou avertisment. Mi-am dat seama că nu făceau ceea ce trebuie. Nu puteam intui din străinătate ce-ar fi trebuit să facă, dar l-am sfătuit apăsat pe G. Lopatin să caute căi noi, căci în mod evident cele vechi nu duceau nicăieri. Văzând că el şi tovarăşii săi nu pot sau nu vor să renunţe la ele, i-am retras (în vara anului 1884, nu mai ţin minte data) în scris dreptul de a mă considera membru al cercului lor şi i-am cerut să nu se mai folosească de numele meu.
De atunci m-am ţinut departe de orice cerc sau organizaţie. Aveam uneori impulsul de a iniţia ceva, însă fără a mă subordona vreunui partid.
Iată mai jos, cu permisiunea cititorilor, câteva extrase din jurnalul meu pe 1886. în martie 1886 notam că, în urma anumitor circumstanţe (care se produseseră, vă rog să reţineţi, în ianuarie 1885),
„m-am convins definitiv că Rusia revoluţionară în sensul unei forţe serioase, ziditoare nu există… Revoluţionarii există, se agită şi se vor agita, dar nu sunt o furtună, ci doar vălurele la suprafaţa mării… Nu sunt în stare decât să imite servil nişte exemple… Nici măcar de la cei bătrâni nu preiau decât exteriorul, tehnica”.
1 Revoluţionar rus (1845-1918). în primăvara lui 1884, întors din emigraţie, a încercat să unească cercurile risipite ale Voinţei Poporului. A pus la cale asasinarea inspectorului de poliţie G.P. Sudeikin, care în câţiva ani slăbise puternic organizaţia, convingând mai mulţi membri să devină informatori. A fost însă arestat în acelaşi an şi documentele găsite la el au dus la descoperirea întregii reţele. în 1887, la ultimul proces al Voinţei Poporului, a fost condamnat iniţial la moarte, apoi la închisoare pe viaţă, (n.tr.)
166
Şi încă:
„Pentru mine, de mai bine de un an nu mai încape îndoială că de acum înainte trebuie să aşteptăm totul numai de la Rusia, de la poporul rus, fără a mai aştepta aproape nimic de la revoluţionari? De aici trăgeam concluzia că „trebuie sămi organizez viaţa în aşa fel încât să pot sluji Rusia aşa cum îmi dictează simţul meu, independent de orice partid”.
Acestea sunt faptele. Cititorii pot vedea că de mult timp nu mai am absolut niciun fel de obligaţii faţă de Partidul Voinţa Poporului. Dacă sunt oameni care-şi doresc să-l reînvie1, ce legătură are asta cu mine? Nu mă obligă la absolut nimic. Nu eu am făcut această încercare, dimpotrivă, am sfătuit întotdeauna să nu se facă, n-o aprob, prevăd că va aduce doar rău Rusiei. Iar întrebarea cum ar privi astăzi această tentativă unul sau altul dintre reprezentanţii vechii mişcări care au pierit între timp e interesantă pentru mine din punct de vedere istoric şi psihologic, însă nu poate avea nicio influenţă asupra felului cum îmi aleg calea. Am putut să-mi las raţiunea şi voinţa să dormiteze, însă din clipa când s-au trezit şi s-au făcut auzite, ascult doar de ele. Indiferent cine s-ar ridica acum din vreun mormânt şi oricât de apropiat mi-ar fi, n-aş putea face decât un singur lucru: mi-aş folosi toate puterile, toată cunoaşterea, toate argumentele pentru a-l convinge să mă urmeze. Iar apoi, singur sau împreună cu aceşti oameni, aş porni totuşi pe drumul meu, pe calea pe care o consider adevărată2.
1 Chiar atunci [în 1888 n.tr.] se făceau încercări de a-l reînvia, motiv pentru care lumea s-a supărat foarte tare pe mine că mă deziceam pe faţă de orice revoluţie, (notă din anul 1895) (n.a.)
2 Aceste rânduri sunt scrise drept răspuns la reproşul emigranţilor că îi trădez pe „vechii tovarăşi” şi „mormintele” lor. (n.a.)
167
II
Există mulţi oameni de seama mea care au primit, ca şi mine, destule lecţii de la viaţă şi totuşi continuă să „ducă steagul” pasiv, alungând îngroziţi gândul oricărei schimbări, mai ales în direcţia „moderaţiei”. A arunca la gunoi obiceiurile vechi de atâţia ani şi încă atât de departe încât să nu mai fii deloc revoluţionar li se pare ceva dincolo de puterea omenească de înţelegere. Eu am procedat altfel. De ce? Există multe motive, desigur. Între altele, datorez, de pildă, foarte mult observării vieţii din Franţa, care mi-a arătat şi laturile cu adevărat preţioase ale culturii, şi valoarea insignifiantă a idealurilor revoluţionare. Însă cel mai important a fost următorul lucru: visul revoluţiei are două laturi. Unii sunt atraşi mai mult de latura distructivă, alţii, de construirea a ceva nou. în mine, această a doua aspiraţie prevalează de mult timp asupra primei. Personal, ar fi, în general, foarte interesant pentru mine să urmăresc evoluţia eului meu actual în trecutul meu revoluţionar, prin care privesc cu recunoştinţă la anii mei prerevoluţionari. Anii aceia de formare au reuşit totuşi sămi construiască o anumită individualitate, pe care nici măcar potopul de idei înaintate ce a inundat generaţia noastră n-a reuşit s-o şteargă întrutotul. Bineînţeles, n-am de gând să-i servesc cititorului autobiografia mea. Voi aminti doar că de mult timp mă deosebeam în mediul revoluţionarilor prin ideile pe deplin
168
formate despre ordinea socială şi despre autoritatea fermă a statului; nu uitam niciodată interesele naţionale ruseşti şi mi-aş fi dat viaţa pentru unitatea şi integritatea Rusiei. în socialismul meu, nu am putut adera niciodată la o şcoală anume. în materie de răzvrătire visam ba la baricade, ba la conspiraţie, dar n-am fost niciodată „terorist”.
Revoluţionarismul meu a purtat întotdeauna o anumită amprentă pozitivă.
De altfel, aş împărţi perioada revoluţionară a vieţii mele în trei faze:
1. visurile despre ridicarea la luptă a maselor (epoca Pământ şi Libertate1), fază în care, totuşi, nu mi-am permis niciodată ideea imposturii2 şi a altor minciuni asemănătoare, ci am luat în calcul, ca să zic aşa, o „revoltă cinstită”.
2. visurile despre o lovitură de stat ca rezultat al unei conspiraţii, fază în care am răbdat, ca să zic aşa, teroarea, însă am încercat s-o înfrânez şi s-o subordonez ideilor ziditoare (epoca Voinţei Poporului);
3. visurile despre o lovitură de stat ca rezultat al unei conspiraţii, dar respingând tranşant teroarea şi solicitând intensificarea muncii culturale3 (epoca finală a Voinţei Poporului).
1 Zemlia i Volia, organizaţie narodnicistă secretă, care a existat în Imperiul Rus în două faze, în 1861-1864 şi apoi în 1876-1879. Ramura ei radicală a dat naştere Voinţei Poporului, (n.tr.)
2 Sunt documentate cazuri când, pentru a stârni revolta maselor ţărăneşti (vezi nota 3, p. 196 despre mersul în popor şi nota 1, p. 123 despre un exemplu concret), istoric ataşate, în Rusia, de ţar, revoluţionarii au răspândit poveşti false: fie că moşierii ascunseseră adevăratul conţinut al proclamaţiei din 1861, care i-ar fi eliberat pe foştii iobagi de orice obligaţie faţă de ei şi le-ar fi împărţit lor moşiile (uneori erau prezentate false manifeste în acest sens ca venind din partea ţarului), fie că suveranul însuşi nu e ţarul „adevărat”, cel drept, care ţine cu poporul, ci un impostor sau un venetic, (n.tr.)
3 Prin „muncă culturală” autorul înţelege aici muncă de culturalizare a propriei persoane sau a maselor, (n.tr.)
169
După care am renunţat la însăşi ideea de revoluţie. A treia fază ţine acum pentru mine la fel de mult de domeniul trecutului ca şi primele două. Ea este însă mai puţin cunoscută publicului (celui care mă judecă), fiindcă în perioada aceea n-am scris aproape nimic. N-ar fi rău acum să-i schiţez întrucâtva fizionomia. Dispun pentru asta de un document absolut obiectiv: un articol care nu a fost aprobat spre publicare în numărul 5 din Vestnik Narodnoi voii.
Regret că lipsa de spaţiu mă împiedică să-l reproduc aici în întregime. Esenţa lui este următoarea.
Rusia, spun în el, se află în cea mai obişnuită, să zicem aşa, cea mai normală stare, în timp ce partidele revoluţionare sunt în dezordine. O atare neconcordanţă nu se poate explica decât prin greşelile din programul partidului.
„Programul Voinţei Poporului n-a fost decât o încercare”, spun acolo. „Ca să se transforme cu adevărat într-unprogram revoluţionar rus, ar trebui revăzut şi corectat de vreo douăzeci de ori cu ajutorul acelei mişcări cultural-revoluţionarepe care ar trebui s-o inspire,., Partidul n-ar trebui să se izoleze, să insiste asupra ideilor sale, ci, dimpotrivă, să se contopească cu Rusia.”
Însă toate acestea s-au dovedit a fi peste puterea de înţelegere a revoluţionarilor. Aproape imediat, Voinţa Poporului a comis imensa greşeală de a include în programul său acte distructive şi teroriste. Anii care au urmat au amplificat greşeala. Ideea aceasta o demonstrez în detaliu, din perspectiva conspiratorului, în articolul meu, unde refuz cât se poate de categoric terorismul. „Dacă mi s-ar spune că într-o ţară oarecare n-a mai rămas altceva de făcut decât să se recurgă la teroare, m-aş îndoi foarte tare de capacitatea vitală a acelei ţări.” Şi totuşi, afirm, terorismul lua pe
170
atunci tot mai mare amploare în partid, subminându-i complet forţele, subminând munca de pregătire a terenului, cu toate că „rolul adevăraţilor revoluţionari nu e doar răzvrătirea, ci şi culturalizarea”.
Ideeade teroare a îngustat astfel din toate părţile şi a sterilizat ideea revoluţiei, limitând-o la grupul restrâns al „oamenilor noştri” (prea adesea trăind în ilegalitate) şi împiedicând astfel transformarea partidului într-o mişcare socială de amploare, închei articolul amintind că toate dezamăgirile se produc practic în interiorul partidului. „Rusia în sens mai larg îşi vede de drumul ei”. Trebuie să sperăm, „Rusia şi intelighenţia ei vor reuşi să se înţeleagă reciproc” şi de aceea îi spuneam cu îndrăzneală încă cititorului: „Să ne revedem într-un viitor mai bun!”
Aşa voiam să mă adresez cititorilor revistei în ultimul ei număr, din vara anului 1886. însă, unanim şi cu oarecare groază, colegii de redacţie au considerat articolul meu nepotrivit, afirmând că nu am dreptul să-l public în Vestnik. Aşa se face că articolul s-a pierdut.1
Atunci am fost extrem de revoltat: mi se părea de necrezut că oamenii pot să nu-şi da seama că le arăt unicul mod de acţiune serios, raţional, care, după cum mi se părea mie, nu făcea decât să ducă mai departe cele mai frumoase visuri ale vremurilor de altădată, doar că într-o formă mai matură şi mai robustă.
Era un sentiment absolut legitim. Pe de altă parte, astăzi nu pot să nu recunosc că tocmai înţelepciunea acestui mod de acţiune şi spiritul ziditor de viaţă care se manifesta în el trebuiau să mai facă, în evoluţia lor logică, un pas înainte şi să mă determine să renunţ definitiv la „mijloacele de acţiune revoluţionare”. Eu singur afirmam în articol că „numai o anumită evoluţie în viaţa
1 De fapt, s-a pierdut doar a doua jumătate (10 pagini), care conţinea afirmaţiile mele „inacceptabile”, (n.a.)
171
poporului poate crea premisele activităţii revoluţionare”. Ceream contopirea partidului cu ţara. Ceream eliminarea terorii şi crearea unui „mare partid naţional”… Însă atunci la ce-ar mai folosi conspiraţiile, revoltele, loviturile de stat?
Partidul la crearea căruia mă gândeam ar fi ştiut, evident, să conceapă un sistem de îmbunătăţiri întru totul posibile şi vizibil rodnice şi, ca atare, ar fi găsit puterea şi capacitatea de a le arăta şi guvernului, care n-ar fi cerut altceva decât să se pună el însuşi în fruntea reformei.
De aceea punctul meu de vedere era într-adevăr primejdios şi eretic pentru cei care voiau cu orice preţ să fie revoluţionari. Primejdios pentru că, în ultimă instanţă, refuza revoluţia (deşi pornea de la ea). Eretic pentru că, în mod conştient sau nu, era pătruns de spiritul contestării multor principii de bază ale religiei revoluţionare.
într-adevăr, la noi (şi nu doar la noi) s-a înrădăcinat adânc ideea că trăim într-o „perioadă a distrugerii”, care, după cum se crede, se va termina printr-o răsturnare cumplită, cu râuri de sânge, bubuit de dinamită etc. După care, se presupune, va urma o „perioadă a zidirii”. Această concepţie socială, care reprezintă un fel de reflex politic al ideilor mai vechi ale lui Cuvier1 şi ale şcolii catastrofismului geologic, este total greşită. De fapt, în viaţa reală, distrugerea şi zidirea merg mână în mână, ba chiar sunt de neimaginat una fără cealaltă. Distrugerea unui fenomen se produce, de fapt, pentru că în el, în locul lui, se construieşte ceva nou şi invers, constituirea a ceva nou nu este altceva decât distrugerea vechiului. Cel care are forţa de a distruge, dar este lipsit de puterea de a crea imediat ceva nou nu produce decât necrozarea unei porţiuni a organismului social. Însă în majoritatea
1 Georges Cuvier (1769-1832), naturalist francez, părintele paleontologiei. A confirmat extincţia speciilor, considerând că aceasta s-a datorat unor dezastre naturale subite (inundaţii), (n.tr.)
172
cazurilor, în asemenea condiţii, şi distrugerea în sine e pur fictivă: e distrusă, de pildă, o personalitate, însă ideea, sau pătura socială, sau instituţia pe care le reprezenta rămân tefere şi nevătămate.
La noi, însă, distrugerea aceasta revoluţionară reprezintă credinţa, speranţa, obligaţia fiecărui bun radical. Tot ce înseamnă revoltă, protest, răsturnare este socotit util, căci conţine sămânţa progresului. Distrugerea se consideră cu atât mai folositoare când este îndreptată împotriva autorităţilor sau a guvernului, adică tocmai a centrului care apără ordinea existentă. La noi, ideea de a stârni răscoale, rebeliuni, conspiraţii de orice fel a încercat să se materializeze în toate formele posibile şi nu a reuşit în niciuna: în Rusia, nici pentru baricade, nici pentru metodele irlandezilor1, nici pentru vreo conspiraţie nu există „materie primă”, adică empatie, dorinţă din partea poporului şi a societăţii.
În asemenea condiţii, singurul mod de manifestare a ideii de răzvrătire lăsând la o parte nefericitele tulburări studenţeşti este revolta să-i zicem individuală, adică exact terorismul. Pentru acest mod de acţiune nu e nevoie nici de susţinerea, nici de simpatia întregii ţări. Sunt de ajuns convingerea unui singur om, disperarea lui, hotărârea lui de a muri. Cu cât ţara îşi doreşte mai puţin o revoluţie, cu atât mai sigur cei care-şi doresc cu orice preţ să rămână pe tărâmul revoluţiei, să oficieze în continuare cultul distrugerii revoluţionare, vor ajunge la teroare. Susţinătorii asasinatelor politice conştientizează, presupun, foarte rar că adevărata forţă a terorismului în Rusia vine din lipsa de speranţă a oricărei revoluţii; însă, de fapt, exact acesta e motivul pentru care ei aspiră atât de tenace la teroare, uneori în pofida eforturilor depuse de indivizii cei mai capabili din chiar tabăra lor.
1 Referire la lupta social-naţională dusă de irlandezi la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a asigura condiţii mai bune şi mai drepte de trai populaţiei rurale (în special împotriva proprietarilor de terenuri englezi) (n.tr.)
173
Terorismul va dispărea la noi atunci când va dispărea ideea de a acţiona pe cale revoluţionară. Din păcate, ideea căii revoluţionare este încurajată azi de toate laturile slabe ale sistemului de educaţie din Rusia. Nimerind exact în acest punct slab, cerinţa mea de a întări activitatea culturală a fost, independent de mine, în esenţă antirevoluţionară. însuşi faptul că am formulat această chestiune îmi arată că în mintea mea revoluţia era deja, inconştient, moartă şi îngropată.
Aşadar, le dau absolută dreptate celor care mi-au respins articolul. Ca revoluţionari, au avut dreptate. Însă şi eu am avut dreptate ca om ale cărui idei au mers mai departe şi mai în profunzime. Făceam atunci o singură greşeală: nu mă puteam hotărî să mă despart de anumite rămăşiţe ale rebeliunii şi de însuşi cuvântul „revoluţie”, care e prea confiscat de cei răzvrătiţi ca să mai poată sluji cu folos vreunui program raţional1. Curând am reparat şi această greşeală.
1 Trebuie totuşi să-i amintesc lui P. Lavrov, ca, de altfel, şi tuturor oponenţilor mei, că prin „revoluţie” nu se înţelege nici pe departe doar o lovitură de stat violentă, aşa cum îşi imaginează ei în obsesia lor, ci şi cu totul altceva, şi anume procesul de modificare a tipului de fenomen, chiar şi când această modificare se face absolut paşnic. în acest sens, ştiinţific, al cuvântului se poate spune, de pildă, că, printr-o evoluţie paşnică, creştinismul a înfăptuit cea mai mare revoluţie din lume. Revoluţionarismul meu căuta tocmai această evoluţie acest proces istoric de modificare a tipului -, pentru a acţiona în concordanţă cu ea, în timp ce tendinţa lui P. Lavrov, ca şi a tovarăşilor săi, este nu să caute noul tip, nu să intensifice procesul apariţiei lui, ci să folosească mijloacele sau căile de acţiune revoluţionare, adică încăierarea, răzmeriţa, distrugerea. Desigur, ei se justifică foarte uşor prin ideea că, pasămite, nu se poate acţiona fără a distruge una sau alta. Justificarea aceasta este o greşeală şi nu-i recomandă deloc pe cei ce o comit. Fiindcă eu îi întreb: procesul evolutiv pe care ei îşi întemeiază modificarea tipului are loc în ţară sau nu? Dacă da şi dacă ei l-au sesizat, înseamnă că se poate acţiona, se poate, evident, face ceea ce se face în ţară şi fără voi. Dacă însă acest proces nu există, atunci n-are rost nici măcar să mai vorbim despre revoluţie. Asta rezultă când încercăm să dăm cuvântului „revoluţie” un sens sociologic serios, (notă din anul 1888) (n.a.)
174
Perioada revoluţionară a gândirii mele s-a încheiat şi a trecut la cele veşnice. Nu am renunţat la idealurile mele de dreptate socială. Ele au devenit doar mai suple, mai limpezi. Dar am văzut totodată că răsturnările violente, răscoalele, distrugerea toate aceste creaţii bolnăvicioase ale crizei prin care trece Europa în Rusia nu sunt doar evitabile, ci şi prea puţin posibile. Asta nu este boala noastră. La noi ea este ceva livresc, grefat, provocat de absenţa unei intelighenţii naţionale ruseşti. Dar nici nu trebuie s-o ignorăm. Sigur, mişcarea noastră revoluţionară nu are puterea de a abate Rusia de pe calea evoluţiei sale istorice, dar este totuşi foarte dăunătoare, încetinind şi parţial distorsionând această evoluţie.
Nu pot să fac aici o analiză critică amănunţită a numeroaselor puncte de vedere, deseori contradictorii, care, împletite, alcătuiesc în ansamblul lor bagajul teoretic al mişcării revoluţionare. Am nevoie, de fapt, doar să-mi definesc propria poziţie faţă de ea. Şi de aceea voi aborda mai jos doar trei chestiuni, practic cele mai importante:
terorismul,
tulburările studenţeşti,
opiniile despre forma de guvernare.
175
III
Ideea terorii este în sine atât de şubredă, încât nu-ţi stârneşte nici măcar dorinţa de a vorbi despre ea. Ceea ce am spus cu privire la ea în prefaţa [din 1888 n.tr.] la La Russiepolitique et sociale este perfect adevărat: terorismul ca sistem de luptă politică este fie neputincios, fie inutil. Este neputincios dacă revoluţionarii nu au mijloacele de a răsturna guvernul şi inutil dacă asemenea mijloace există. în plus, este dăunător din punct de vedere moral şi intelectual. Despre asta am vorbit doar foarte puţin în prefaţă. Şi totuşi autorii protestului1 mă atacă foarte îndârjit în legătură cu acest punct, iar argumentele slabe ale „bătrânilor păgâni”, cum îşi spun ei, ar putea tocmai în privinţa asta să-i influenţeze pe cei tineri, căci flatează punctele de vedere cu care sunt deprinşi. De aceea îmi voi expune ideile mai pe larg.
„Păgânii” invocă în sprijinul terorii argumentul răsuflat că ea ar „dezorganiza guvernul”. Eu am demonstrat încă din articolul pomenit mai sus (neacceptat în Vestnik Narodnoi voii) că „îi dezorganizează în primul rând pe revoluţionarii înşişi”. Cât despre guvern, aş vrea să văd mai precis formulat în ce anume se vădeşte
1 Protestul emigranţilor împotriva mea (n.a.) Tihomirov face referire la broşura Revoluţie sau evoluţie?, apărută la Geneva în 1888 sub coordonarea lui P.L. Lavrov, în limba rusă, şi reunind opiniile mai multor „foşti tovarăşi de credinţă şi activitate ai lui Tihomirov”, (n.tr.)
176
„dezorganizarea” lui. Eu însumi afirmam asta cândva împreună cu alţii, însă ceea ce putea părea un semn de dezorganizare înainte de 1884 a dispărut, în opinia mea, complet după aceea.
în general, concluzia observaţiilor mele este că asasinatele politice au provocat o oarecare tulburare în guvern numai atâta timp cât acesta a crezut că se confruntă cu o forţă formidabilă. Odată ce s-a convins că e vorba de o mână de oameni care se ocupă cu asasinatele politice exact pentru că n-are puterea de a face ceva realmente periculos, guvernul, după mine, n-a mai dat niciun semn de tulburare. Şi-a însuşit o politică fermă şi şi-a văzut de drum fără ezitare. Fără îndoială, viaţa privată a membrilor lui capabili să atragă ura teroriştilor este extrem de afectată de aşteptarea constantă a tentativelor de asasinat. Dar, oricât de neplăcută ar fi o astfel de viaţă, nimeni nu va ceda, fireşte, din această cauză. în primul rând, ar fi o prea mare laşitate, iar în al doilea, ar prevesti prea multe primejdii în viitor. Azi, de frica morţii, cedezi în faţa socialiştilor, mâine, văzând asta, vor cere concesii, cu aceleaşi ameninţări, susţinătorii iobăgiei, poimâine, marii capitalişti şi tot aşa. Ar fi cu totul absurd…
în această privinţă, adică în sensul de a provoca schimbări politice, valoarea terorii este aproape egală cu zero. Ea se răsfrânge în schimb extrem de dăunător în jos, asupra revoluţionarilor înşişi şi pretutindeni unde ajunge influenţa ei. Insuflă un dispreţ total faţă de societate, de popor, de ţară, încurajează un spirit al arbitrarului incompatibil cu orice ordine socială. într-un sens pur moral, ce putere poate fi mai nemăsurată decât puterea unui om asupra vieţii altuia? E o putere pe care mulţi (şi nu cei mai răi, bineînţeles) i-o refuză până şi societăţii. Şi exact această putere şi-o asumă o mână de oameni, care ucide nici măcar ca reacţie la vreo atrocitate, la ceva care le-ar fi făcut pe victimele lor nişte monştri inumani. Ucide, ca să spunem aşa, ca reacţie la o infracţiune
177
politică. Şi în ce constă această infracţiune? în faptul că un guvern legitim, recunoscut de popor, nu vrea să dea curs pretenţiilor unei mâini de oameni autoproclamaţi, care îşi dau seama atât de clar în fundul sufletului că sunt o minoritate infimă, încât nici măcar nu încearcă o luptă deschisă cu guvernul.
Bineînţeles, oamenii aceştia au mereu la îndemână o sumedenie de fraze despre cum vor „să dea puterea înapoi poporului”. însă ele nu sunt decât vorbe goale. La urma urmei, poporul nu cere deloc aşa ceva, ci, dimpotrivă, e tot timpul gata să le spargă capetele „eliberatorilor”. Doar un romantism disperat le permite revoluţionarilor să se hrănească cu astfel de ficţiuni şi să trateze autorităţile ruseşti aşa cum e îngăduit să tratezi numai puterea vreunui uzurpator. Ţarul rus nu a furat puterea; el a primit-o de la înaintaşii săi aleşi în mod solemn şi până în ziua de azi poporul, în ansamblul lui, îşi arată cu fiecare prilej dorinţa de a susţine cu toate forţele opera străbunilor săi.
Cine se dovedeşte aici a fi tiranul? Nu cumva revoluţionarii înşişi, care, conştienţi că sunt o minoritate infimă, şi-au permis să ridice mâna asupra monarhului care reprezintă întregul popor, care nu are a da nicio socoteală şi care e sfinţit de Biserică cu titlul de conducător secular al ei?
Mi s-ar putea obiecta că chestiunea îndreptăţirii nu e întotdeauna oportună, că uneori rebelii autoproclamaţi sunt mai reprezentativi din punct de vedere moral pentru popor decât reprezentanţii lui legitimi. Se întâmplă. Dar ca să-ţi imaginezi aşa ceva despre tine ai nevoie de fapte, iar faptele din istoria nefericitei noastre mişcări sunt de aşa natură, încât astăzi eu nu-mi mai pot explica iluzia „reprezentativităţii morale” nici măcar printr-o imaginaţie foarte vie, ci numai prin rigiditatea şi insensibilitatea minţii la orice fel de impresii. Oare nu strigă încă suficient de tare toate păturile din ţară că pentru ele revoluţionarii sunt nişte „renegaţi”?
178
Anarhiştilor le place să invoce de asemenea teoria drepturilor „naturale”, înnăscute ale omului. Nu putem totuşi să nu observăm că problema acestor drepturi este cel puţin discutabilă; teoretic, ea se va lămuri doar atunci când va fi stabilită definitiv natura societăţii. Practic, ea devine clară doar atunci când „drepturile naturale” sunt recunoscute prin lege (cum sunt declaraţia americană sau cea franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului). Noi nu am avut aşa ceva, iar revoluţionarii înşişi nu pornesc deloc în programul lor de la „drepturile naturale” şi de la „voinţa poporului”. Căci „voinţa poporului” este în favoarea guvernului şi cere supunere faţă de acesta. în plus, chiar şi dacă ar sta la baza programului unui partid, „drepturile naturale” nu-i permit în niciun fel să comită asasinate politice, care sunt, fără îndoială, un atac la libertatea individuală şi la drepturile societăţii.
În concluzie, terorismul, practica asasinatului politic, este un sistem de luptă care încă nu şi-a lămurit nici sieşi ce drept are la existenţă, ba nici măcar propria idee. în realitate, această idee nu poate fi decât omnipotenţa anarhică a individului şi dispreţul faţă de autoritatea societăţii. Dar, în timp ce educă generaţii întregi cu astfel de idei, terorismul nu are nici măcar logica anarhismului, ba chiar izbuteşte să se lepede public de anarhie, cere centralizare, disciplină… Oare asta nu e, în general, o adevărată şcoală de haotizare a gândirii, o şcoală care-i deprinde pe oameni cu o activitate neîntemeiată pe nicio viziune sociologică generală a lumii?
Efectul înjositor al terorismului este deci inevitabil, chiar şi dacă lăsăm laoparte faptul că terorismul ajunge să echivaleze, în esenţă, cu „lupta” tâlharilor de stradă. Autorii protestului se simt jigniţi că am numit această „luptă” abaissante, „înjositoare”. Păi cum altfel?! Aş mai înţelege aceste încăierări dacă ar fi vorba de nişte episoade minore. Însă atunci când lupta cu poliţia şi atentatele la viaţa funcţionarilor guvernamentali devin fundamentul
179
activităţii, cu siguranţă cei care luptă astfel ajung treptat să coboare complet sub nivelul unui reformator. Reformatorul, dacă nu e un impostor, trebuie să fie superior mental şi moral mediului în care aduce lumină, ceea ce înseamnă că are puterea de a-l recrea, de a-l influenţa. în asta constau mândria şi forţa sa. Ce să mai spui însă când această influenţă, această „muncă culturală” începe să li se pară pseudoreformatorilor deja cu totul imposibilă1 şi când chiar ei recunosc fără mustrări de conştiinţă că pot acţiona doar cu pumnale şi paşapoarte false?
Modul de viaţă însuşi al conspiratorului terorist e un meşteşug de tâmpenie. El duce o viaţă de lup hăituit. Dominantă pentru el este conştiinţa faptului că nu doar azi sau mâine, ci în fiecare secundă trebuie să fie gata să moară. Singura posibilitate de a trăi cu această conştiinţă este să nu te gândeşti la o mulţime de lucruri la care, totuşi, trebuie să te gândeşti dacă vrei să rămâi un om evoluat. Un ataşament cât de cât serios, de orice fel, este în această situaţie o adevărată nenorocire. Studierea oricărei probleme, a oricărui fenomen social etc. e de neconceput. Orice plan de acţiune cât de puţin complicat, abia un pic mai amplu, nici nu îndrăzneşte să-ţi vină-n cap. De dimineaţa până seara trebuie să minţi pe toată lumea (cu excepţia a cinci-zece tovarăşi), să te ascunzi de toată lumea, în oricine să suspectezi un duşman… E nevoie de nişte puteri cu adevărat remarcabile pentru a gândi şi a lucra cât de puţin în timp ce duci o astfel de viaţă nefirească. Dar chiar şi asemenea oameni, dacă nu se smulg din mlaştina acestei situaţii, care-i înghite de vii, decad rapid. Cât despre cei de calibru mai mic, neîncetata vânzoleală cu spioni, paşapoarte false, case conspirative, dinamită, ambuscade, visuri despre asasinate, evadări are asupra lor un efect mult mai distrugător.
1 Adepţii terorismului se refereau la faptul că „nu se poate face nimic”. (notă din anul 1895) (n.a.)
180
IV
Cea de-a doua manifestare a „revoluţiei” noastre sunt tulburările în rândul tineretului, care distrug un procent uriaş din cele mai bune forţe tinere ale ţării.
Am cunoscut în Rusia, printre cei care se pierd ei înşişi, destul de mulţi revoluţionari care cruţă tineretul. Nu demult, unul dintre ei, în faţa căruia mi-am exprimat opiniile la fel de sincer ca în broşura de faţă, m-a rugat să adresez tinerilor îndemnul camaraderesc să studieze şi să se pregătească pentru viaţă, nu să se arunce prematur în politică.
Cei care au compus protestul din străinătate la adresa mea simt şi gândesc altfel. Se tem ca nu cumva să am asupra tinerilor un efect de „răcire”.
„Câteforţe tinere în formare”, spun ei, „nu sunt condamnate la moarte morală, la descompunere interioară într-o epocă tulbure, când orice [!] evoluţie [??] a unui om, după câte se pare, deja afirmat (adică a mea, păcătosul de mine L.T.) serveşte celor şovăitori şi indecişi drept încurajare şi îndemn să se dea după cum bate vântul!”
Citez aceste rânduri dinadins. Ele sunt un semn vizibil de decadenţă, care arată că e cazul ca domnii cu concepţii „înaintate” să-şi ia seama, să se apuce din nou să-şi educe personalitatea,
181
mintea şi conştiinţa. Cititorii să reflecteze singuri la spiritul îngust şi sectar de care sunt îmbibate aceste reproşuri.
„Orice” evoluţie îi înfricoşează pe autorii „protestului”; pentru ei, viaţa morală înseamnă a fi „ca ai noştri”; o critică, o alegere independentă vădesc „descompunere interioară”; pe cei „şovăitori şi indecişi” ar vrea să-i ia cu japca la ei, fără să le pese că aceia n-au convingeri, mulţumiţi doar că se supun pasiv şi îi imită. Frumoase idealuri morale, ce să zic!
Nu, eu nu aşa văd lucrurile. Într-o epocă atât de tulbure, atât de săracă în eforturi intelectuale, atât de degradată din punct de vedere moral, o pildă de căutare curajoasă a adevărului, de repudiere cinstită a unei greşeli fără a tremura de frica persecuţiei, calomniei şi ocărilor iată, cred, lucrul cel mai necesar pentru cei „şovăitori şi indecişi”.
Voi, şovăitorii şi indecişii! Voi, care aţi avut norocul de a nu fi încremenit încă în supunerea pasivă faţă de „ai noştri”, ascultaţi-l pe unul dintre puţinii care nu s-au temut să-şi conştientizeze experienţa şi sentimentele! Puteţi să nu fiţi de acord cu mine, dar luaţi aminte la „evoluţia” mea! Nu veţi avea decât de câştigat. Nu pot să vă ofer decât prilejul unui efort intelectual benefic. Dacă a depune efort de gândire e neprofitabil pentru vreun program, dacă pentru a sluji un partid sau altul e nevoie de minţi hipnotizate, de conştiinţa pasivă a unui starover1, asta nu demonstrează decât falsitatea programului cu pricina. Moartea morală constă tocmai în osificarea conştiinţei, care este vie doar atunci când acţionează, judecă şi alege.
Sfatul meu pentru cei tineri: gândiţi, observaţi, studiaţi, nu credeţi pe cuvânt, nu vă
1 Staroverii sau rascolnicii erau vechii ritualişti, care se desprinseseră de Biserica Ortodoxă Rusă, în urma introducerii unor reforme de către Patriarhul Nikon, între 1652 şi 1656. (n.tr.)
182
lăsaţi impresionaţi de fraze sforăitoare, speriaţi de „măreţele morminte”1 sau de cei care „se dau după cum bate vântul”! Măsuraţi de douăzeci de ori şi croiţi o dată!
Nu spun asta numai pentru că-mi pare rău să văd cum piere tineretul. Bineînţeles, e şi asta. Dar sunt indignat când aud raţionamente de tipul: „N-au decât să se revolte; sunt nişte prostii, desigur, dar din oamenii ăştia oricum nu poate ieşi nimic serios, iar aşa e totuşi un protest”2.
Mărturisesc bucuros că prefer să văd un om mărunt, obişnuit, care nu-i bun de „nimic serios”, trăind fericit după puterile lui, în loc să putrezească undeva în surghiun sau într-o celulă de închisoare. Însă nu e vorba doar de asta, de soarta individuală a sute de tineri. Aici sunt la mijloc, în mod direct, cele mai mari interese ale Rusiei.
Tineretul studios este pătura din care creşte mai apoi viaţa statală şi intelectuală a ţării, o categorie preţioasă, care promite patriei beneficii inestimabile dacă se pregăteşte cu chibzuinţă pentru misiunea sa viitoare, dar care poate provoca şi mult rău prin simplul fapt că nu ştie să facă binele cum se cuvine. Asta înseamnă obligaţii serioase pentru tineretul studios, care trebuie să se pregătească conştiincios pentru viitorul său rol. Nu e suficient să ai intenţii bune şi sentimente înflăcărate, e nevoie de cunoştinţe, de pricepere şi mai ales de educarea autonomiei intelectuale. Tineretul studios din Rusia nu trebuie să uite că toţi viitorii „învăţători”, toţi cei capabili să conducă viaţa politică sau să dea o direcţie gândirii
1 Reproşându-mi că le subminez „autoritatea”, cei din emigraţie exclamau patetic: „Vrem morminte, dar, s-avem măreţe dacă-n viaţă măreţie nu-i”… [citat din poezia ţi ne zabita („Nu eşti uitată”) de N.A. Nekrasov n.tr.J Măcar mărturisirea din ultimul vers e sinceră! (notă din anul 1895) (n.a.)
2 Exact aşa se exprimă unii instigatori, (n.a.)
183
poporului nu pot proveni decât din rândurile lui. Ce faliment pregăteşte ţării o generaţie care nu va produce la vremea ei un număr suficient de oameni curajoşi, spirite ferme, capabili să-şi găsească întotdeauna propriul drum, fără a ceda primei impresii sau influenţei modelor politice şi cu atât mai puţin frazelor goale cu care şarlatanii exploatează pretutindeni inimile credule!
Rusia este o ţară cu un trecut măreţ şi care dă speranţe pentru un viitor şi mai măreţ. Însă are neajunsurile sale, dintre care unul, foarte important, e strâns legat de tineretul studios: anume dimensiunea insignifiantă a păturii realmente educate, a celor care gândesc, capabili de muncă intelectuală serioasă. Pericolul reprezentat de o asemenea deficienţă este evident, căci acest strat al societăţii dă tonul tuturor activităţilor în orice tară, fie că e vorba de politică, de industrie, de educaţie ş.a.m.d.
Slăbiciunea acestui „creier” al ţării afectează întreaga pătură socială educată în două moduri: în primul rând, prin slaba calitate a ideilor vehiculate, care se răspândesc în public şi sunt insuflate încet-încet întregului popor; în al doilea rând, însuşi modul de a gândi, capacitatea de a gândi, modul de elaborare a ideilor rămân cu totul nesatisfăcătoare.
Calitatea slabă a ideilor politice şi sociale care circulă la noi se datorează faptului că, din cauza insignifianţei forţelor intelectuale serioase, ştiinţa socială nu se elaborează pe baza studiului ţării noastre şi a fenomenelor ei sociale. Fosta cenzură are şi ea o vină considerabilă aici, dar influenţa ei nu trebuie exagerată. Cauza principală se află în noi înşine, în felul nostru de a gândi.
Modul de gândire rusesc (şi mă refer la intelighenţie) are două aspecte caracteristice: lipsa de apetenţă şi de respect faţă de realităţile concrete şi, dimpotrivă, încrederea nemărginită în teorie, în ipotezele care ne consfinţesc cât de puţin dorinţele.
184
Acesta este, în mod evident, rezultatul capacităţii reduse a creierului de a depune o muncă intelectuală intensă. Un cap care oboseşte prea repede nu poate face faţă miriadelor de realităţi concrete de care e plină viaţa, căpătând un fel de aversiune faţă de ele. O ipoteză teoretică, dimpotrivă, îl bucură, oferindu-i o aparentă înţelegere a fenomenelor fără încordarea obositoare a minţii. Lucrurile acestea sunt fireşti la un popor care a început să înveţe atât de recent. Însă ele trebuie conştientizate, înţelese şi îndreptate. Mai ales tinerii studioşi ar trebui să se gândească la asta, fiindcă grija lor principală este tocmai să-şi antreneze gândirea.
Gândirea noastră publică este plină de tot felul de prejudecăţi, ipoteze, teorii, una mai atotcuprinzătoare şi mai eterică decât alta. Educarea minţii se face atât de mult pe baza unor locuri comune, a unor consideraţii generale, încât mă tem că mai degrabă reduce capacitatea de a gândi corect. „Isteţimea rusului” se manifestă mult mai slab în rândurile intelighenţiei decât printre ţărani; de simţ practic nici nu mai vorbim…
Şi, ca urmare a acestui tip de antrenare a minţii, cât de des în viaţa morală a rusului educat nu există decât două extreme!
La început febra nebunească a fanaticului, care nu admite scepticismul, care nu vede în dezbatere decât şarlatanie sau laşitate. însă, vai!, viaţa merge mai departe după cursul ei, nu după teorie. Loveşte fără milă în visător, iar acesta, neavând în minte alt conţinut decât nişte construcţii logice, începe să se supere pe ea: i se pare că e înşelat cu neruşinare. Urmează a doua perioadă, a dezamăgirii înverşunate şi, uneori, a răzbunării pe viaţa care n-a ştiut să preţuiască un om atât de valoros. Aşa apar şi revoluţionarii fanatici, şi carieriştii cei mai lipsiţi de inimă.
185
V
Mintea aplecată spre fantazare, comună în toată pătura noastră educată mijlocie, ajunge la apogeu în cazul revoluţionarilor. Aici romantismul1 concepţiei despre lume îşi atinge ultimele limite. Realitatea este privită exclusiv prin prisma teoriei. în această concepţie despre lume, nimic nu se reflectă la dimensiunile sale reale. S-ar putea scrie volume întregi de studii critice despre lipsa de adevăr artistic din reprezentările revoluţionarilor, unde regula generală sunt disproporţia părţilor şi imaginile exagerate. Mie mi-e, desigur, imposibil să fac asta, cel puţin acum. Dar sunt unele puncte de vedere despre care trebuie să spun câte ceva, pentru a atrage asupra lor atenţia tineretului.
Până în ziua de azi, când am de-a face cu tineri revoluţionari, aud de la ei ceea ce spuneam şi eu cândva. Mulţi sunt mânaţi prea de timpuriu în politică de ideea că Rusia se află pe buza
1 Autorii protestului amintesc că eu am spus cândva că „gândirea revoluţionară este întotdeauna reală”. Dacă ar fi pătruns sensul cuvintelor şi nu s-ar fi mulţumit doar cu sonoritatea lor, ar fi văzut cu uşurinţă că „revoluţia” despre care vorbeam eu şi care se desfăşoară încă de la facerea lumii este exact ceea ce terminologia lor răzvrătită numeşte „evoluţie”, nu „revoluţie”, şi nu are nimic în comun cu „mijloacele de acţiune revoluţionare”. Aversiunea mea faţă de „erudiţii cu capul în nori” nu e, bineînţeles, un argument şi arată doar cât de tare mă străduiam pe atunci să salvez cuvântul „revoluţie”, cât de mult nu voiam să mă despart de el. (nota din anul 1888) (n.a.)
186
prăpastiei şi va pieri poate chiar mâine dacă nu e salvată prin măsuri revoluţionare extraordinare. Uneori asta se spune nu despre Rusia, ci despre obştea sătească etc. Din acest diagnostic rezultă univoc concluzia că a aştepta e o crimă şi că toţi trebuie să acţionăm imediat pentru salvarea patriei cu armele pe care le avem acum.
Ce poate fi, totuşi, mai fantastic decât un astfel de diagnostic? Indiferent care ar fi situaţia Rusiei sau a unui fenomen social oarecare, un lucru e sigur: nici nu pot pieri atât de repede, nici nu pot fi salvate atât de uşor. Eu cred în importanţa individului în istorie, cred în influenţa ideilor: distructive sau constructive, izvorâte din viaţa locală sau aduse din afară, ele sunt o forţă nu mai puţin reală decât condiţiile materiale. Sunt un duşman al teoriei că totul s-ar face, pasămite, „de la sine”. Dar există şi o măsură în toate. De ce această structură mentală falsă care consideră personalitatea fie un zero barat, fie, dacă nu, atunci ca în: „Pe munţi păşeşte, munţii trosnesc…”1?
Realitatea e de fapt alta. în societate, ca peste tot în natură, are loc o interacţiune constantă de forţe, legică şi proporţională. Individul reprezintă ceva în istorie, însă ceva doar de o anumită mărime. Personalitatea influenţează societatea, dar în societate există o anumită limită a repeziciunii cu care poate avea loc evoluţia sau distrugerea, limită determinată de interacţiunea dintre generaţii, iar această limită n-o pot depăşi nici relele, nici bunele intenţii. Diferenţa între individ şi societate în ritmul de curgere a vieţii dă întotdeauna individului timp să dezbată şi să studieze situaţia. Foarte repede piere numai ceea ce este deja complet putred şi nu mai poate fi salvat prin niciun mijloc. Aşadar, după cum spun francezii, il faut prendre tout au serieux
1 Citat din oda Na vziatie Varşavî („La luarea Varşoviei”) de G.L Derjavin, dedicată mareşalului Suvorov (n.tr.)
187
et rien au tragique1. N-avem de ce să ne panicăm şi să ne aruncăm cu capul înainte cine ştie încotro. Rusia n-ar avea decât de câştigat dacă tinerii s-ar angaja să nu se implice în politică înainte de a consacra cel puţin cinci-şase ani studiilor şi apoi familiarizării, într-o anumită măsură, cu Rusia, cu istoria ei şi cu situaţia ei actuală.
Cele mai dăunătoare urmări ale amestecului studenţilor în politică sunt diversele manifestaţii, când, din cauza unui protest neînsemnat împotriva unei „oprimări” mărunte, viitorul ţării pierde aproape peste noapte câteva sute de forţe tinere şi de neînlocuit. „Mai bine ceva decât nimic”, repetă instigatorii, „decât letargia”. Şi un astfel de raţionament, din păcate, funcţionează şi continuă să înăbuşe în faşă civilizaţia rusă!
Eu întreb însă: oare de letargie e vorba când studenţii se pregătesc să slujească Rusia cu fervoarea religioasă descrisă în amintirile participanţilor la cercurile din anii 1840? Oare e o dovadă de letargie clipa când Belinski răspunde la o invitaţie de a merge la masă cu reproşul: Noi n-am decis încă dacă Dumnezeu există, iar dumneavoastră „la masă”? Oare e letargie faptul că tinerii se străduiesc cu onestitate să înţeleagă istoria ţării lor, instituţiile ei, legile generale ale fenomenelor sociale, alegând calea de viitor cea mai bună, cea mai potrivită fiecăruia şi pregătindu-se pentru ea?
Pe de altă parte, oare câtă forţă morală, câtă dezvoltare a stăpânirii de sine, a capacităţii de a acţiona după calcule şi planuri conţin izbucnirile acestea reflexe, când sute şi mii de tineri, fie şi mânaţi de ceva neplăcut sau anormal, lipsesc Rusia de tot ceea ce ei, studenţii, îi pot oferi realmente valoros? Pe lângă un impuls onest, eu văd aici şi o mare doză de nechibzuinţă. Nu apăr deloc niciun fel de „rânduieli”, de „autorităţi”, ci doar întreb: este acesta cel mai
1 „Totul trebuie luat în serios şi nimic în tragic.” (fr.) (n.red. ruse)
188
decent comportament pentru un tineret demn de viitoarele sale îndatoriri civice? N-ar trebui ca tineretul să fie oare mai presus de aceste tulburări mărunte, să înţeleagă că n-are dreptul să irosească nişte forţe care, în câţiva ani, s-ar putea transforma într-un capital imens pentru Rusia?
Mi s-a obiectat deja: „Dumneavoastră formulaţi nişte exigenţe imposibile pentru tineret, care nu poate avea o asemenea stăpânire de sine şi nu poate lua viaţa atât de în serios”. Nu sunt de acord cu o astfel de obiecţie. Partea cea mai bună a studenţimii ar fi absolut capabilă de aşa ceva prin forţe proprii şi ar putea să dea tonul şi masei celorlalţi, dacă n-ar fi în permanenţă asaltată de tot soiul de idei de răzvrătire. Oare nu se vede că e de ajuns ca studenţii să nu se revolte timp de opt luni pentru ca diverşi indivizi cu concepţii „înaintate” să înceapă să toarne acuzaţii că „studenţimea a devenit banală, meschină, coruptă” şi mai ştiu eu cum? Chiar lăsând laoparte ceea ce arată a instigare directă la rebeliune, oare ce influenţă au asupra tineretului raţionamente de genul: „Da, e bine să te pregăteşti temeinic, să dobândeşti o poziţie socială. Aşa ai putea să ai o influenţă majoră, profundă… Însă, cât timp vei fi un simplu slujbaş care se străduieşte să răzbească, inevitabil ai să te strici, ai să-ţi pierzi forţa vie, dorinţa de acţiune”? Amintesc de acest raţionament pentru că este extrem de răspândit, iar în sprijinul justeţii lui se face adesea referire la realităţi concrete indubitabile. Cunosc eu însumi astfel de realităţi; dar mi se pare că explicaţia lor este cu totul alta.
Peste tot la noi, cel care a renunţat la activitatea revoluţionară se strică într-adevăr, devine un carierist interesat doar să parvină şi un arivist zgârcit. Dar asta este o urmare a ideii cu adevărat anapoda potrivit căreia omul rămâne cinstit numai răzvrătindu-se, distrugând în dreapta şi-n stânga. Această concepţie este atât de înrădăcinată în mintea noastră, încât cel care abandonează viaţa
189
de rebel o face arareori din convingere, ba cel mai adesea împotriva convingerilor sale, împins de instinctele organismului maturizat. Răsculatul nostru care se îmblânzeşte nu e capabil să înţeleagă adevărul, să depăşească ideile răzvrătite ce i-au fost inculcate, ci doar începe să simtă că vrea să ducă o viaţă mai bună. Potolindu-se, consideră el însuşi asta o concesie, o cădere. Dar o asemenea schimbare chiar reprezintă o cădere şi, odată căzut, după ce a abandonat nişte idei cărora nu le pricepe deloc neghiobia, omul, fireşte, îşi pierde orice speranţă şi se afundă tot mai adânc…
Eu însă nu mă adresez slăbiciunii, poftelor, egoismului, ci conştiinţei şi raţiunii… Când omul consideră că datoria lui este să dărâme şi să sfâşie, eu nu fac decât să-i spun că asta e o greşeală şi, după ce chibzuieşte, de multe ori el îmi dă dreptate, nu ca o concesie, ci din convingere conştientă. Şi atunci despre ce stricare putem vorbi? Cu vârsta, omul devine, bineînţeles, mai calm, mai prudent, lucru inevitabil şi în care nu e nimic rău, căci fiecare generaţie are nevoie de prudenţă la fel de mult ca şi de iniţiativă. Dar mi se pare ciudat să trebuiască să demonstrezi că slujirea mai calmă şi mai chibzuită a ţării nu te împiedică nicidecum să fii sincer şi onest. E suficient, până la urmă, să cercetăm realitatea. Când se dedică dezvoltării paşnice a ţării nu din laşitate, ci din convingere, omul dă adesea dovadă, la noi, de înalte virtuţi. Cred că, dacă scotoceşte în propriile amintiri, orice cititor poate găsi câteva exemple de acest fel. Dacă numărul lor este deocamdată mic, de vină sunt teoriile care domină la noi, şi nu slaba valoare educativă a activităţii chibzuite.
190
VI
Chestiunea activităţii culturale ne trimite direct la chestiunea autocraţiei, despre care, de altfel, e oricum necesar să dăm explicaţii. La ora actuală1, atitudinea faţă de modul de guvernare este practic trăsătura caracteristică a revoluţionarilor. Odată ce e împotriva „absolutismului”, omul e „de-al nostru”, şi nici măcar socialiştii nu mai dau mare atenţie celorlalte opinii ale lui. Cât despre activitatea culturală, ea nu merită nici măcar pomenită: „Ce activitate culturală poate exista în condiţiile puterii absolute?” Din nefericire, eu cred în sinceritatea acestor cuvinte, pentru că le-am rostit eu însumi, dar tocmai de aceea mi-e acum de două ori mai ruşine când îmi amintesc. Nu există în Rusia dovadă mai mare a inculturii noastre decât această lipsă de înţelegere a puterii inteligenţei şi cunoştinţelor şi această incapacitate de a evalua cât de puţin cu mintea noastră meritele structurilor politice. în primul rând, oricum ar fi guvernul, acesta poate lipsi poporul de orice ne-am putea imagina, dar nu de posibilitatea muncii culturale (presupunând că poporul e capabil de aşa ceva). în al doilea rând, cum e posibil să uităm într-atât propria noastră istorie încât să exclamăm: „Ce muncă culturală poate exista în condiţii de absolutism!”? Petru I oare nu a fost ţar? şi există oare, în istoria lumii epocă în care munca culturală să fi fost mai rapidă
1 E vorba de anul 1888. (n.a.)
191
şi mai amplă? Ecaterina nu a fost ţarină? Oare nu în timpul lui Nicolae I s-au răspândit toate ideile sociale după care trăieşte şi azi societatea rusă? în sfârşit, există oare multe republici care să fi făcut, în decurs de douăzeci şi cinci de ani, atâtea schimbări câte a făcut împăratul Alexandru al II-lea? La toate aceste argumente la noi se răspunde numai cu replici jalnice de tipul: toate s-au făcut „în ciuda autocraţiei”1.
Dar, chiar dacă ar fi aşa: nu e oare totuna dacă se întâmplă „datorită” sau „în ciuda”, atâta timp cât se dovedeşte că e posibil progresul, şi încă unul foarte rapid?
Eu privesc chestiunea puterii autocratice în felul următor, în primul rând, această putere este un rezultat al istoriei ruseşti care nu are nevoie de recunoaşterea nimănui şi nu poate fi distrus de nimeni atâta timp cât în ţară există zeci şi zeci de milioane de oameni care nu ştiu şi nu vor să ştie nimic altceva în politică. Ar fi inadmisibil să nu se respecte voinţa istorică a poporului, ca să nu mai spunem că o realitate foarte ferm instalată în viaţa acestuia are întotdeauna nişte temeiuri solide. De aceea orice rus trebuie să recunoască puterea instaurată în Rusia şi, dacă are în vedere îmbunătăţiri, să se gândească cum să le realizeze cu autocraţia, în condiţiile autocraţiei.
Un revoluţionar îmi scrie că astfel de acţiuni nu fac decât să dăuneze, pentru că oameni precum Kiseliov şi Miliutin2, introducând unele îmbunătăţiri, „încetinesc distrugerea ordinii existente”. Nu pot fi nicicum de acord cu acest punct de vedere.
în primul rând, dacă-l adoptăm, le putem face reproşuri nu numai Miliutinilor şi Kiseliovilor, ci şi tuturor celor care
1 Este exact obiecţia pe care mi-au adus-o emigranţii. (nota din anul 1895) (n.a.)
2 Nikolai Alekseevici Miliutin (1818-1872), om de stat rus cu vederi liberale, arhitectul reformelor introduse de Alexandru al II-lea, în special al emancipării şerbilor şi al înfiinţării zemstvelor. (n.tr.)
192
contribuie la dezvoltarea Rusiei. Oare Puşkin, Gogol, Tolstoi nu constituie o dovadă că progresul fulminant al literaturii este compatibil cu monarhia autocratică? Atunci şi ei sunt dăunători? Nu e, în cazul ăsta, mai util pentru Rusia autorul cărţii Milordul englez George1? Nu e dăunător şi Muraviov-Amurski2, care a adus autocraţiei glorie consolidând poziţia Rusiei la Oceanul Pacific? Nu e mai utilă activitatea hoţilor din intendenţă, care zădărnicesc toate eforturile trupelor noastre3? Cei care judecă în acest fel uită că forma de guvernământ nu epuizează viaţa ţării. Oricare ar fi idealurile politice personale ale cuiva, datoria faţă de ţară îl obligă să extragă pentru ea beneficiul maxim din orice situaţie. Ce s-ar întâmpla dacă, repetându-ne „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, ne-am permite să distorsionăm şi să împiedicăm în mod deliberat funcţionarea mecanismului guvernamental existent şi i-am provoca dezintegrarea completă, iar între timp s-ar dovedi că în ţară nu e posibilă nicio altă formă de guvernare? Cum am numi atunci modul nostru de acţiune? Cum i-am considera rezultatele?
De altfel, discutând această chestiune, trebuie neapărat să ne punem de acord asupra punctului de plecare: ce ne dorim, unde vrem să ajungem?
1 Povestire despre aventurile milordului englez George şi ale margrafei de Brandenburg Frederika Luiza, roman de aventuri al autorului rus Matvei Komarov (cca 1735 -cca 1815), probabil ţăran iobag, ulterior eliberat. îmbină tradiţiile romanului cavaleresc de sorginte occidentală cu folclorul şi tradiţia manuscriselor ruseşti şi s-a bucurat de un succes uriaş pe tot parcursul secolului al XIX-lea, cu zeci de ediţii, deşi a fost constant criticat ca literatură ieftină, de prost-gust. (n.tr.)
2 Nikolai Nikolaevici Muraviov-Amurski (1809-1881), guvernator (1847-1861) al Siberiei Orientale, a promovat interesele ruseşti în raporturile cu China şi extinderea influenţei Imperiului Ţarist până la Marea Japoniei (n.tr.)
3 De pildă, I.S. Aksakov (vezi nota 1, p. 83) făcuse în 1856 parte dintr-o comisie guvernamentală care, după Războiul Crimeii, investigase corupţia din serviciile de intendenţă ale armatei de pe timpul războiului, (n.tr.)
193
Există pe lume două concepţii despre societate şi, legat de ele, două idealuri. Toţi oamenii sunt de acord că trebuie să fie asiguraţi din punct de vedere material, să dispună de mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor fizică şi spirituală şi să le fie respectate drepturile, „libertatea”, cum se spune. Aici nu e nimic de discutat. între cele două viziuni asupra tipului de societate se cască însă o adevărată prăpastie.
Organism social sau amorfism social? Acestea sunt cele două perspective. Pentru unii, fiecare lucrare, fiecare funcţie a societăţii este şi trebuie să fie îndeplinită într-un mod corect organizat, adică prin intermediul unor instituţii special create pentru asta, înarmate, desigur, cu competenţa şi puterea necesare pentru acţiune. în felul acesta are loc progresul omenirii şi se dezvoltă societatea, a cărei structură devine în mod constant tot mai complexă.
Altora li se pare că societatea se îndreaptă, pasămite, spre un fel de simplificare, spre o distribuire uniformă a tuturor specializărilor şi tuturor formelor de putere în masa cetăţenilor. Funcţiile instituţiilor sunt transferate indivizilor şi fiecare individ
înglobează în sine o parte din toate competenţele sociale.
Eu mă număr printre adepţii primei concepţii, iar pentru mine societatea ca proces organic, care creează un întreg tot mai complex în organizarea sa, nu e un ideal, ci pur şi simplu o realitate. Nu pot să-mi construiesc idealurile de viaţă comună cu ceilalţi decât pornind de la această realitate sociologică de bază.
Revenind la raţionamentul anterior, voi observa mai întâi că orice schimbare în organizarea puterii centrale poate fi dezirabilă doar atunci când un lucru, mai rău, este înlocuit (şi înlocuit cu adevărat, nu doar în cuvinte) cu ceva mai bun. în schimb distrugerea care nu creează nimic o consider dăunătoare, căci nu face decât să slăbească organismul social.
194
însă cei care critică fundamentele politice ale orânduirii ruseşti cu ce le vor înlocui? în primul rând, duşmanii regimului nostru au puterea doar să-l perturbe şi să stânjenească îndeplinirea corectă a funcţiilor sale. Chiar şi numai asta face critica lor total sterilă. Dacă am presupune că un împărat rus s-ar învoi sau ar fi obligat fie şi pentru un minut să-şi îngrădească puterea autocratică, această îngrădire ar fi pur fictivă, fiindcă imensa majoritate a poporului ar fi întotdeauna gata, la primul cuvânt al împăratului, să-i împrăştie pe cei care se presupune că-l „îngrădesc”; rezultă că autoritatea împăratului poate fi, de fapt, îngrădită numai cu propria lui îngăduinţă. Şi ce s-ar putea obţine atunci printr-o astfel de „îngrădire”?
Am să spun, totuşi, şi mai mult. Dacă s-ar dovedi într-adevăr posibilă vreo schimbare în sistemul nostru de guvernare, ea ar trebui gândită cu cea mai mare prudenţă. Orice ţară are nevoie mai presus de toate de un guvern solid, care să nu se teamă pentru existenţa sa, şi puternic, deci capabil să-şi îndeplinească misiunea. Rusia, cu problemele ei naţionale departe de a fi rezolvate şi cu mulţimea de cerinţe interne nesatisfăcute, are cu atât mai multă nevoie de aşa ceva. O monarhie puternică e indispensabilă pentru noi şi, dacă ne gândim la orice fel de îmbunătăţiri, trebuie să ne asigurăm mai întâi că ele nu-i vor afecta principalele virtuţi. La noi mulţi visează la parlamentarism, dar acesta are o singură calitate faptul că scoate permanent la iveală1 dorinţele şi opiniile poporului şi de aceea, ca sistem de guvernare propriu-zis, este nesatisfăcător în cel mai înalt grad.
1 Expresia aceasta este inexactă şi nu reflectă ceea ce voiam să spun în 1888. Orice adunare de oameni selectaţi din diferite clase ale populaţiei scoate la iveală opiniile şi dorinţele poporului, dar tocmai în sistemul pai lamentai asta se întâmplă celmaipuţin. Parlamentarismul ca sistem de guvernare m ide şi puţinul folos pe care l-ar putea avea ca sistem consultativ, (notă din anul 1895) (n.a.)
195
Cea de-a treia observaţie pe care trebuie s-o fac este că orice guvern, dacă nu este pus în imposibilitatea de a acţiona, acţionează aproximativ în direcţia determinată de condiţiile materiale ale ţării sale şi de ideile care circulă în cadrul ei. Aici trebuie să căutăm adevărata sursă a multor lucruri care nu funcţionează în Rusia.
În orice formă de guvernământ, de unde poţi lua oameni şi iniţiativă, dacă nu din mediul clasei educate? Cel mai capabil şi mai bine intenţionat conducător nu poate decât să-şi aleagă oamenii, mai bine sau mai rău, dar nu poate rezolva personal toate problemele de administraţie, sociologie, economie politică. Dacă categoria celor care concentrează în sine cunoştinţele ţării are idei frivole, sau haotice, sau pline de teorie inaplicabilă în practică, cine e de vină?
Iar în ţara noastră, rolul politic al clasei educate, pe parcursul întregului secol al XIX-lea şi mai ales în vremurile noastre, n-a meritat nici pe departe întotdeauna un certificat de maturitate1 şi de multe ori n-a reuşit decât să lipsească guvernul de posibilitatea de a se folosi de forţele instruite ale ţării. Nu vorbesc de excepţii. Dar, ca regulă generală, tinerii şi, în general, pătura cea mai înaintată a societăţii plutesc, în domeniul teoriei, undeva dincolo de nori, în timp ce în practică se aruncă în întreprinderi care pe un om de stat îl pot duce la disperare: ba, când te uiţi, ruşii participă la insurecţia poloneză2, ba merg în popor3 cu visurile lor despre o federaţie
1 Aşa se numea în Rusia certificatul de absolvire a liceului, primit în urma trecerii unui examen, (n.tr.)
2 Insurecţia din Ianuarie 1863 (continuată până la începutul lui 1864) a fost cea mai importantă revoltă poloneză împotriva stăpânirii ruseşti (cea mai mare parte a fostului stat polonez fusese anexată la sfârşitul secolului al XVIII-lea de Imperiul Ţarist). La ea au luat parte şi tineri ruşi cu convingeri revoluţionare, (n.tr.)
3 „Mersul în popor” (anii 1860-1870) a fost un curent de masă printre studenţii şi revoluţionarii narodnici din Imperiul Rus, care plecau în zonele rurale ca să încerce să schimbe ţărănimea şi să facă în rândul ei agitaţie împotriva autorităţilor. A început în 1861, dar apogeul a fost atins în 1874, în aşa-numita „vară bezmetică”. Rezultatele obţinute au fost extrem de modeste, în bună parte din cauza atitudinii promonarhiste a ţărănimii ruse. Mersul în popor a contribuit mult mai mult la organizarea mişcării revoluţionare decât la „luminarea” maselor, (n.tr.)
196
de obşti săteşti independente şi planuri de răscoale peste tot, ba vin cu ideea şi practica luptei teroriste. Şi toate sunt făcute cu o convingere atât de fanatică, cu o vigoare atât de pătimaşă, de te apucă plânsul! Ce fac generaţiile mai în vârstă sau mai moderate între timp? De regulă, se dovedesc total incapabile de muncă intelectuală independentă şi nu sunt în stare să creeze nimic capabil să disciplineze cât de puţin mintea tinerilor şi s-o supună influenţei vreunei doctrine serioase, elaborate ştiinţific. în al doilea rând, aceste generaţii mai în vârstă sunt atât de timide, încât se tem până şi să-i contrazică pe cei cu vederi înaintate, ba uneori cad direct sub influenţa lor. Pe scurt, această categorie de oameni mai moderaţi se dovedeşte în general absolut incapabilă să călăuzească mişcarea prin gândire şi să-i dea o direcţie. Ba mai mult, chiar şi atunci când nu visează la îngrădirea puterii supreme, se comportă cel puţin într-un mod atât de lipsit de tact, încât stârneşte suspiciune şi neîncredere. Neavând putere nici să adopte, nici să păstreze vreo constituţie, agasează totuşi în mod constant guvernul cu plângeri despre „nedesăvârşirea edificiului”1 şi, pentru a dovedi necesitatea desăvârşirii lui,
1 Spre sfârşitul anilor 1870, în zemstve (vezi nota 1, p. 203) se coagulează o mişcare liberală care cere, între altele, reforme în stat pentru a crea un organ reprezentativ pe lângă ţar, ca formă de consultare democratică a societăţii. Aceste reforme sunt văzute ca o „încununare a edificiului” reprezentat de instituţiile zemstvei (şi, din 1870, şi a dumelor orăşeneşti, organe de administrare locală a centrelor urbane). E vorba, în esenţă, de aspiraţia intelighenţiei liberale ruse spre descentralizare administrativă şi democratizare a puterii, chiar spre instaurarea unei ordini constituţionale (Rusia ţaristă nu avea constituţie, ci doar un compendiu de legi fundamentale). în ianuarie 1881, ministrul de interne liberal M.T. Loris-Melikov îi înaintase lui Alexandru al II-lea proiectul unei constituţii care îngrădea puterea monarhului şi prevedea înfiinţarea unor organisme reprezentative de consultare legislativă pe lângă acesta, dar asasinarea ţarului în martie 1881 şi apoi domnia conservatoare a lui Alexandru al III-lea anulaseră (la momentul când vorbeşte Tihomirov, în 1888) aceste încercări, (n.tr.)
197
recurge la critica cea mai tendenţioasă şi partizană a oricăror măsuri luate de guvern. Asta provoacă, fireşte, nemulţumiri, înrăutăţind şi mai tare relaţiile reciproce.
Ca atare, se poate spune că elementele progresiste se elimină singure de la administrarea ţării. Dacă mai participă la ea, asta se datorează calităţilor personale ale liberalilor, care adesea sunt la fel de meritorii pe cât sunt de deplorabile trăsăturile lor ca partid. Cine e de vină că guvernul a fost nevoit să ia oameni şi deci şi un anumit sistem de gândire de acolo de unde putea s-o facă fără să se teamă pentru integritatea tronului, adică bunăoară de la Katkov1?
Însă Katkov, care, ca politician practic, avea o perspicacitate extraordinară şi o independenţă de gândire remarcabilă pentru Rusia, era departe de a fi o minte creatoare în chestiunile sociale2.
Speriat de intensitatea mişcării revoluţionare şi de neputinţa liberalilor, rămânând toată viaţa în avanposturi, „împotriva curentului”, Katkov şi-a consacrat toate eforturile preocupării de
1 Mihail Nikiforovici Katkov (1818-1887), publicist de orientare moderat conservatoare, promotor al naţionalismului rus. A fost unul din principalii ideologi şi apărători ai domniei lui Alexandru al III-lea, de la care a primit în 1882 gradul de consilier. în anii 1863-1887 a fost redactor-şef al gazetei Moskovskie vedomosti, cea care a publicat în Rusia acest eseu al lui Tihomirov, (n.tr.)
2 Trebuie să spun însă că acum, după ce am studiat mai bine activitatea publicistică a lui Katkov, am ajuns să am o părere mult mai bună despre realizările minţii lui în domeniul social. Katkov a înţeles surprinzător de multe lucruri, dar simţul practic l-a făcut să-şi dea seama şi că în Rusia vremii lui nu se puteau face prea multe. El a şi făcut doar ceea ce era cel mai important pe moment, cu încredere în viitorul care avea să facă restul, (nota din anul 1895) (n.a.)
198
a întări puterea pur exterioară a guvernului. N-a creat nimic în sensul construcţiei, organizării, iar dacă a ferit guvernul de unele greşeli, pe altele i le-a şi inspirat.1
Neajunsurile sistemelor de acţiune adoptate de guvern sunt imputabile în primul rând clasei educate, atât părţii sale conservatoare, cât mai ales elementelor progresiste. Dar aceste elemente n-au decât să se străduiască să-şi elaboreze propriile planuri, cu propria lor minte, şi fie ca planurile lor, drept urmare, să se armonizeze mai bine cu viaţa reală a ţării, şi atunci ele vor avea cu siguranţă acelaşi ecou la noi ca şi sub orice altă formă de guvernământ.
Asta este ceea ce cred eu.
1 Şi în această privinţă am fost nedrept faţă de Katkov. Nu-mi revizuiesc însă opinia din 1888, limitându-mă să observ că la vremea aceea nu aveam de unde şti bună parte din activitatea lui, motiv pentru care nu i-am apreciat cum s-ar fi cuvenit nici marile merite, (notă din anul 1895) (n.a.)
199
VII
Cu aceste rânduri aş putea să-mi închei explicaţia, deoarece scopul meu nu e să-mi expun, să-i zic aşa, propriul program. Însă, ca să lămuresc definitiv de ce resping ideile revoluţionare, aş vrea să schiţez în câteva cuvinte măcar unele aspecte ale direcţiei pe care aş dori s-o văd triumfând în Rusia.
Mişcarea revoluţionară nu este cauza, ci doar un simptom al răului de care suferă cel mai tare Rusia modernă. Răul acesta, cum am mai spus, este deficitul de minţi serios antrenate în rândurile clasei educate, motiv pentru care munca intelectuală a acestei clase este de foarte slabă calitate. Pecetea neajunsurilor provocate de semidoctism1 se vede adeseori chiar şi în munca celor mai mari talente ale Rusiei. Acesta este răul care subminează cele mai bune însuşiri ale firii ruseşti, însuşiri cu ajutorul cărora strămoşii noştri au creat o ţară măreaţă, pe care acum noi, pe măsura puterilor noastre, o zdruncinăm.
Exact lupta cu acest rău este, în opinia mea, principala sarcină a prezentului. Destinele Rusiei depind în mod hotărâtor de capacitatea ei de a crea în cele din urmă un nucleu suficient de
1 Semidoctismul e rău nu prin cunoştinţele puţine (ţăranul are şi mai puţine), ci prin asimilarea lor superficială şi din auzite, prin obişnuinţa semidoctului de a se mulţumi cu jumătăţi de cunoştinţe etc., în general prin slaba disciplină a minţii, (n.a.)
200
puternic de minţi mature pentru a da tonul restului clasei educate şi a schiţa prin efortul propriu, prin propria gândire şi cercetare principalele direcţii de mai bună rânduire a ţării.
Pentru asta e nevoie, în primul rând, să ne scuturăm zdravăn minţile, să facem o revizie generală a concepţiilor noastre sociale şi politice.
Vorbind astfel, nu mă gândesc, bineînţeles, să mă adresez tineretului. Sarcina aceasta nu stă în puterile lui. Mă adresez cu necesitate păturilor superioare, mai în vârstă, care trebuie să înţeleagă justeţea argumentelor prezentate de mine. Este de datoria lor să formuleze o nouă direcţie. Datoria de a face ceva
pentru elaborarea unei viziuni pozitive şi constructive asupra lumii le revine în special celor de seama mea, care, ca şi mine, au ratat o mulţime de „revoluţii”, au trecut prin multe încercări şi, desigur, au reflectat la ele. Experienţa şi vârsta i-au învăţat cu siguranţă multe şi au trezit în ei aspiraţia către luciditate1.
Aceleaşi responsabilităţi revin şi unei alte părţi a generaţiei noastre, celor care au fost cândva suficient de sceptici pentru a nu se lăsa cuceriţi de „mişcare” şi care acum sunt membri cu drepturi depline, adesea respectaţi, ai societăţii ruse. Mijloacele pentru dezvoltarea paşnică a ţării se află în mâinile lor. în fine, există destui pionieri porniţi de multă vreme pe calea despre care vorbesc eu acum, dar care au acţionat singuri, fără să încerce să ridice capul şi să declare cu îndrăzneală că ei sunt adevărata „sare” care apără de descompunere o ţară sfâşiată de lupta dintre revoluţionari şi reacţionari.
Dezvoltarea gândirii, a ştiinţei ruseşti, mai ales în domeniile rămase mult în urmă gândirea socială şi politică, studierea ţării, înnoirea învăţământului, dezvoltarea şi REGLEMENTAREA presei sunt sarcinile cele mai importante. La fel de însemnate
1 Vai! Speranţă deşartă, se pare… (notă din anul 1895) n.a.
201
sunt creşterea productivităţii muncii, dezvoltarea tehnicii, îmbunătăţirea formelor de muncă ş.a.m.d. în sfârşit, îmbunătăţirea organizării diferitelor pături ale populaţiei, în primul rând, desigur, necesitatea ca autoguvernarea locală să capete un caracter serios şi strict practic. N-am să mă apuc să descriu toată această enormă lucrare. Am să fac o singură observaţie.
Pentru buna desfăşurare a procesului de dezvoltare culturală a ţării este, desigur, necesară implementarea unor măsuri guvernamentale. Nu putem, bunăoară, spera ca, în condiţiile unei atât de slabe dezvoltări culturale ca la noi, tulburările studenţeşti să înceteze, dacă nu punem ordine în condiţiile în care se desfăşoară viaţa studenţilor. Dacă suprimăm revoltele şi amestecul tinerilor în activitatea politică pentru care nu sunt încă pregătiţi, trebuie totuşi să satisfacem nevoile legitime ale tineretului, aşa cum se întâmplă în Germania, Franţa ş.a. Tinerii trebuie să poată învăţa, dezbate liber, să trăiască mai fericiţi şi mai din plin ş.a.m.d. Fără măsuri corespunzătoare din partea guvernului sau cel puţin fără cea mai mare grijă în alegerea celor care reprezintă autorităţile, a inspectorilor, strădaniile chiar şi celor mai bine-intenţionaţi oameni se vor lovi de starea de spirit iritată a studenţimii. La fel, insuficienta libertate a cercetării ştiinţifice împiedică maturizarea gândirii ruseşti. Desigur, plângerile la adresa cenzurii sunt mult exagerate şi, în general, minţile Rusiei găsesc posibilităţi de manifestare în scris. Însă ştiinţa rusă este încă atât de slabă, încât chiar şi cea mai mică piedică în calea dezvoltării ei ar fi, fără îndoială, dăunătoare.1
1 Repet asta şi acum, deşi ştiu mai bine decât înainte câţi dintre „savanţii” noştri patentaţi se folosesc de „libertate” doar pentru a scrie niscaiva articolaşe jurnalistice acide. Dar nu pot să nu adaug că libertatea cercetării ştiinţifice în ţara noastră este împiedicată în principal nu de cenzură, ci de „opinia publică” absolut despotică a păturii liberale, lipsită de orice urmă de respect faţă de eforturile minţii omeneşti, care încununează cu lauri orice denaturare a ştiinţei dacă ea este favorabilă partidului şi, dimpotrivă, striveşte orice cuvânt care iese din cadrele „adevărului” partinic. Aceasta adevărată sclavie a profesorilor noştri universitari stârneşte câteodată milă şi ruşine. Iar aceste piedici le poate înlătura numai opinia publică însăşi, (notă din anul 1895) (n.a.)
202
Doar guvernul are puterea de a elimina aceste obstacole. La fel şi cu zemstvele1, de pildă. Actualul lor mod de organizare este în mod clar nesatisfăcător şi le pune în opoziţie inevitabilă cu autorităţile. A contopi zemstvele cu administraţia, adică a le extinde aria de acţiune, supunându-le unui control şi unor răspunderi obligatorii, în general a le acorda semnificaţia de organ al guvernării ar elimina multe neînţelegeri şi multe surse de nemulţumire2.
Dar cum să faci aşa ceva fără implicarea guvernului? Aşa că apare de la sine întrebarea, să zicem aşa, politică: ce facem cu guvernul?
Despre asta şi vreau să spun câteva cuvinte. în această privinţă suntem nişte adevăraţi faiseurs dmbarras3 şi ne creăm singuri frici şi obstacole. Peste tot, în toate ţările, în toate formele de guvernământ, sarcina de a aduce la timp la cunoştinţa guvernului central nevoile ţării şi de a-l determina să adopte schimbările
1 Formă de autoguvernare locală electivă, la nivel de gubernie şi de judeţ, instituită în Rusia europeană în 1864 (a funcţionat până în 1918-1919), sub Alexandru al II-lea, în parte pentru a-i compensa pe moşieri pentru pierderea de putere rezultată din desfiinţarea iobăgiei (alegerile pentru zemstve erau cenzitare, favorizând nobilimea). înfiinţarea zemstvelor este considerată una dintre principalele reforme liberale ale acestui ţar. Deşi aveau sarcini exclusiv administrative, către sfârşitul secolului al XIX-lea multe zemstve deveniseră centre de organizare politică a intelighenţiei locale, focare de liberalism, socialism şi de opoziţie faţă de guvern, (n.tr.)
2 După cum se ştie, pe această cale a şi păşit guvernul. Este remarcabilă imaturitatea „liberalilor” noştri, care i s-au pus de-a curmezişul exact în această reformă foarte importantă, (notă din anul 1895) (n.a.) Tihomirov face referire aici la reforma conservatoare din 1890 a structurii şi activităţii zemstvelor, prin care Alexandru al III-lea întărise semnificativ în ele puterea nobililor, în detrimentul reprezentării claselor de jos, şi le supusese unui control mai cuprinzător din partea Ministerului de Interne, (n.tr.)
3 „încurcă-lume” (fr.) (n.red. ruse)
203
necesare este dintre cele mai dificile. Vă amintesc totuşi că în istoria noastră există mai multe epoci de reforme strălucite. Dacă în situaţia actuală a Rusiei, după părerea cetăţenilor săi, e cu adevărat nevoie de reforme serioase, atunci trebuie să ne străduim să le obţinem aşa cum se face în orice altă ţară, adică pe căile legale existente de acţiune politică.
Conform legilor ruseşti, sursa puterii legislative şi executive este suveranul ţării. în ţările republicane, această sursă este electoratul. în ambele cazuri, acţiunea politică, indiferent de sursa din care provine, se manifestă prin intermediul anumitor instituţii, în Rusia, aceste instituţii nu oferă mai puţine modalităţi de acţiune decât există în orice altă ţară. Avem Consiliul de Stat, Senatul, ministerele cu diverse organisme subsidiare şi o serie întreagă de comisii permanente. Ca să nu mai vorbesc despre activităţile obşteşti cu caracter neoficial, cum ar fi publicistica, activitatea din cadrul diverselor societăţi savante ş.a.m.d. Partida care susţine progresul prin mijloace legale are un câmp de acţiune foarte larg. Adepţii ei n-au decât să obţină slujbe la stat, să muncească, să aibă întotdeauna un plan anual adaptat la necesităţile situaţiei şi a cărui utilitate practică să poată fi demonstrată suveranului, în momentul în care împăratul va hotărî să cheme la putere partida progresistă (ceea ce va face cu siguranţă din când în când, de îndată ce se va convinge că ea îi recunoaşte sincer drepturile supreme), aceasta va trebui să fie gata să se dovedească la înălţimea aşteptărilor şi să facă într-adevăr tot posibilul pentru mai buna întocmire a Rusiei. Oare n-am văzut, din nefericire, cum oameni care au fost chemaţi la putere s-au dovedit, în ciuda reputaţiei lor la nivel naţional, complet lipsiţi de orice viziune şi n-au ştiut ce să facă? Nu vreau să acuz pe nimeni în mod individual de ceea ce e o vină a tuturor, ci semnalez doar o realitate care n-ar fi trebuit să apară. Ministerele există nu pentru a face cuiva educaţie politică,
204
ci pentru a răspunde nevoilor ţării. Pregătirile pentru a trece la treabă trebuie făcute din timp. Iar apoi, dacă puterea supremă, indiferent de motiv, preferă să se adreseze altora, ce e de făcut? Nu ne rămâne decât să ne supunem şi să profităm de răgazul când nu suntem la putere ca să ne pregătim serios pentru data viitoare. Nu aşa procedează Gladstone1, care a pierdut majoritatea în Cameră? Indiferent de sursa puterii, există momente de mers înainte, momente de stagnare, momente de reacţiune. Nu trebuie nici să ne descurajăm, nici să ne indignăm, ci pur şi simplu să muncim, făcându-ne o regulă din a căuta cauzele eşecului mai întâi în noi înşine şi apoi în ceilalţi.2
1 William Ewart Gladstone (1809 -1898), politician liberal din Marea Britanie. A fost premier timp de doisprezece ani, în patru mamdate neconsecutive, (n.tr.)
2 Fireşte că prin „partida progresistă nu-i aveam în vedere pe banalii noştri liberali, ci acea categorie de oameni „ai dezvoltării” a căror apariţie încă o aşteptam pe atunci. În ultimii ani aceștia, pe atunci abia vizibili, au devenit mult mai numeroşi, şi cu atât mai mare importanţă capătă pentru mine consideraţiile de mai sus. (notă din anul 1895) (n.a.)
205
Anexa I
Acesta a fost conţinutul broşurii mele, pe care îl retipăresc literal, cu excepţia câtorva locuri care, după cum am explicat mai sus, au necesitat modificări.
Broşura avea în plus două anexe, care ar fi de neînţeles pentru cititori fără nişte completări majore. Lucrurile stau în felul următor. încercând să-şi protejeze adepţii de influenţa mea „dăunătoare”, emigranţii, în frunte cu Lavrov1, au încercat din răsputeri să mă submineze personal. O tactică veche, obişnuită, cu care aveam să mă confrunt mai târziu în Rusia. Cu toate acestea, împotriva mea, om care se bucura de o reputaţie aproape ireproşabilă în mediul său, era greu de găsit ceva. Prin urmare, domnii emigranţi au recurs la diverse insinuări tenebroase despre o aşa-zisă schimbare brusca a opiniilor mele. A fost o minciună deliberată din partea lor. Publicul neiniţiat poate n-avea de unde să cunoască reorientarea gândirii mele, ba nici chiar vechile mele opinii în deplinătatea lor. în schimb emigranţii, în special Lavrov şi prietenii săi cei mai apropiaţi, ştiau atât de bine că eu mă îndepărtam
1 Piotr Lavrovici Lavrov (1823-1900), filozof, sociolog şi publicist rus, adept al socialismului narodnicist. A făcut parte din Comitetul Executiv al Voinţei Poporului şi a fost principalul ei ideolog. Trimis în exil administrativ în Siberia, a evadat în Vestul Europei (mai întâi la Paris, apoi la Zurich), unde a fost foarte activ în emigraţia rusească. în anii 1880, în perioada declinului organizaţiei, a publicat, împreună cu Tihomirov, Vestnik Narodnoi voii, (n.tr.)
206
tot mai mult de revoluţie, încât se străduiau de mult timp să nu-i lase pe tinerii nou-veniţi să ia legătura cu mine. A spune direct că nu mai eram omul lor nu le convenea, desigur, căci, cu excepţia poate a lui Lavrov însuşi, nu exista om în care tineretul „radical” să se încreadă mai mult decât în mine. Faptul că eu respingeam revoluţia i-ar fi putut determina pe mulţi s-o abandoneze la rândul lor. Prin urmare, Lavrov et comp., deşi continuau să mă proclame „de-al lor”, spuneau doar că sunt un om bolnav, că am nevoie de linişte, că îmi păzesc singurătatea şi nu-mi plac vizitatorii. Pe atunci eu locuiam departe de Paris, într-o aşezare izolată, şi într-adevăr nu-mi plăcea să mă văd cu emigranţii, cufundat fiind în studiile şi reflecţiile mele. Iar sănătatea mi-era foarte zdruncinată.
Dar pe ruşii din Rusia îi primeam întotdeauna cu plăcere şi-i descurajam în mod constant să participe la revoluţie, iar pe mulţi emigranţi îi sfătuiam să înainteze o petiţie ca să se poată întoarce în patrie. Ascultându-mi argumentele, interlocutorii mei ruşi spuneau deja de multă vreme cu surprindere: „E un monarhist înfocat”. Aşadar, şi despre „brusca” schimbare a opiniilor mele cu greu s-ar fi putut vorbi. De aceea Lavrov nu s-a sfiit să recurgă la falsificarea unor „documente”. Ca dovadă a stării mele de spirit, pasămite, înflăcărat revoluţionare din 1886 deci recente -, a făcut trimitere la o „scrisoare” a mea către el şi la un articol „scris de mine” într-o revistă de peste hotare… în realitate, „scrisoarea” nu era deloc o scrisoare, ci o notă superficială de cinci sau şase rânduri, care nu conţinea nicio exprimare a opiniilor mele, ci doar un reproş la adresa celor care pălăvrăgesc despre „revoluţie”, dar nu citesc nici măcar publicaţiile propriului partid. Desigur, cinci sau şase rânduri, mâzgălite în fugă, şi nu pentru public, ci pentru cineva care îţi înţelege gândul din jumătate de cuvânt, pot fi oricând supuse, dacă asta se doreşte, unei interpretări răuvoitoare. Este ceea ce a făcut Lavrov. şi mai interesantă este referirea lui la
207
un articol „al meu”, dar, de fapt, scris de Lavrov însuşi… Pe care eu l-am văzut doar tipărit. Greşeala mea a fost numai că m-am bazat pe buna lui credinţă. Iată cum stau lucrurile. Ultimul număr al publicaţiei pe care am condus-o împreună cu Lavrov1 urma săşi întârzie apariţia din cauza unui incident scandalos, despre care n-am să intru acum în explicaţii detaliate. Trebuia, desigur, să informăm cititorii despre asta. Lavrov a insistat pe lângă mine să le comunic neapărat eu. I-am spus că nu contează cine scrie, dar vicleanul bătrân m-a rugat insistent, sub pretextul că şi eu eram participant la această întreprindere. La mine acasă, între timp, din cauza mai multor boli, era un asemenea haos, încât nu-mi ardea deloc să scriu. Iar articolul trebuia scris imediat. Atunci Lavrov mi-a propus să scrie el însuşi câteva rânduri, în numele meu. Mi-a fost jenă să dau dovadă de neîncredere refuzându-l şi, sincer vorbind, în ce aş fi putut să n-am încredere? Un anunţ la obiect, de câteva rânduri, nu părea să prezinte niciun risc, aşa că am acceptat, ca să nu întârzii desfiinţarea publicaţiei, a cărei încetare rupea ultimele fire ale legăturilor mele nedorite cu „activiştii” revoluţiei. M-am simţit totuşi neliniştit. Nu mă aşteptam la vreun act propriu-zis necinstit împotriva mea, dar, „de dragul corectitudinii”, am prins totuşi un minut liber şi, după doar câteva ore, am trimis propria mea declaraţie, un text scurt. S-a dovedit însă că era prea târziu. în cea mai mare grabă, Lavrov scrisese un articol furios în numele meu şi-l trimisese imediat la cules… Toată lumea din jurul nostru ştie cât de nemulţumit am fost de gestul lui şi cât am ocărât acest articol nu doar vehement, ci şi stupid, când l-am văzut tipărit. Ei bine, la acest articol al său, pe care eu nici măcar nu l-am ştiut, s-a referit Lavrov în 1888 pentru a caracteriza opiniile mele din 1886!
Anexele la broşura mea constau exact în demascarea acestor metode de luptă deja prea necinstite şi în îndemnul adresat lui
1 Vestnik Narodnoi voii (n.tr.)
208
Lavrov et comp, de a se purta mai scrupulos. Trebuie spus, totuşi, că mi-am aruncat „mărgăritarele” absolut inutil. A fost un gest chiar întrucâtva naiv din partea mea. Dar pe atunci eram într-o dispoziţie aparte, idealistă. După ce ieşisem dintr-o nemiloasă transformare interioară, fie şi sleit, dar, ca să zic aşa, victorios în lupta cu mine însumi, eram într-o dispoziţie foarte optimistă şi în legătură cu ceilalţi. Mi se părea: cum să nu poţi trezi în oameni onestitatea gândirii şi a conştiinţei? La urma urmei, şi ei sunt tot oameni, oameni ca şi mine. Cu ce sunt mai răi? Bineînţeles, n-am trezit nimic şi pe nimeni, şi spun asta nu pentru a condamna pe vreunul anume. Omul nu se trezeşte mânat de cuvintele şi îndemnurile altora, ci prin propria dezvoltare interioară, şi până când aceasta nu se produce, cuvintele altora sunt inutile, aşa cum ar fi fost inutile şi pentru mine cu câţiva ani mai devreme.
Cuvintele altora sunt bune doar ca mijloc auxiliar pentru cei în care a început deja procesul interior de trezire. Astfel de oameni erau prea puţini în 1888, dar ei sunt mult mai numeroşi acum, în 1895. Cred că, exact pentru ei, explicaţiile care descriu cursul schimbării mele interioare se pot dovedi un material util, care să-i ajute să se înţeleagă pe sine.
209
Anexa II
Câteva observaţii pe marginea reacţiilor polemice din emigraţie1
Timp de aproape un an am fost subiectul unor reacţii polemice aprinse în rândul emigranţilor ruşi din Paris şi Elveţia. Nu m-aş fi gândit să mut în patrie explicaţiile în această chestiune dacă n-ar fi făcut-o alţii înainte, fără ştirea mea. în plus, încercarea emigranţilor de a mă distruge are de fapt ca scop influenţarea acelor categorii de tineri supuse încă, din păcate, înrâuririi lor. O explicaţie din partea mea devine aşadar necesară.
O adresez în principal tineretului rus, chiar şi acelor „tovarăşi din Rusia” cărora domnul Lavrov le scrie Scrisoarea sa despre mine2. Nu mă adresez adversarilor mei din emigraţie nu din lipsă de „teren comun” în sensul ideilor sau dorinţelor, lipsă prin care domnul Lavrov explică de ce nu se poate discuta cu mine (Scrisoare către tovarăşii din Rusia, pp. 2-3). Asemenea consideraţii aveau sens pentru cărturari şi farisei, pentru inchizitori etc. Pentru mine, în chestiunea stabilirii adevărului nu există nici evrei, nici eleni. Eu cred că două fiinţe umane pot găsi întotdeauna un teren comun sub
1 Publicat mMoskovskie vedomosti nr. 74,76 pe anul 1889 (n.red. ruse)
2 Lavrov publicase în 1888 la Geneva o Scrisoare către tovarăşii din Rusia, în legătură cu broşura luiL.A. Tihomirov, (n.tr.)
210
forma adevărului bazat pe fapte, a moralităţii şi a intereselor general umane. Singura condiţie necesară sunt buna-credinţă, sinceritatea şi hotărârea de a discuta cinstit. De aceea, în broşura mea De ce nu mai sunt revoluţionar nu am ezitat să fac apel la raţiunea şi conştiinţa emigranţilor şi revoluţionarilor.
Din păcate, adversarii mei au abandonat tocmai raţionamentul de bună-credinţă. Au ales un alt model. Se străduiesc să mă izoleze, să facă astfel încât să nu mai fiu auzit sau citit. în acest scop au scos la înaintare întreaga lor „disciplină de partid”. Iar în răspunsurile lor polemice s-au bazat pe răspândirea de născociri şi calomnii care au depăşit cu mult tot ce mi-aş fi putut imagina.
Potrivit unui anume Svetlov (Le Cri du peuple, 21 august 1888), eu pur şi simplu m-am vândut, sedus de „laurii şi rublele lui Katkov”; autorul mă numeşte traître adăugând: qui dittraître ditpolicierj şi spune că se teme de denunţuri din partea mea.
G. Serebriakov3, care încă nu demult îmi spunea: „Ce te tot sfieşti? Ştii şi tu că eşti singurul capabil să aducă ceva nou”, creionează acum pentru cititorii săi istoria, pasămite, a evoluţiei mele, din care reiese că am fost întotdeauna o nulitate, călăuzită mereu de tovarăşi străluciti şi care a căzut imediat, de frica guvernului, de îndată ce sus-numiţii călăuzitori au plecat dintre cei vii („Scrisoare deschisă către Lev Tihomirov”, pp. 2-3).
P. Lavrov nu rămâne mai prejos de tinerii săi prieteni. Nu se sfieşte să mă compare cu Degaev4, înceţoşând, ca de obicei, sensul
1 „Trădător” (fr.) (n.red. ruse)
2 „Cine spune trădător spune poliţist”, (fr.) (n.red. i ns)
3 De fapt e vorba de Esper Aleksandrovici Serebriakov (1854-1921) membru al Voinţei Poporului din 1880, emigrat în Franţa după 3 ani. În 1888 a publicat la Geneva, sub formă de broşură, o scrisoare deschisă către Lev Tihomirov, (n.tr.)
4 Serghei Petrovici Degaev (1857 1921). revoluţionar, membru marcant al partidului Voinţa Poporului. La începutul anilor 1880 a fost RACOLAT ca agent al Ohranei, poliţia secretă ţaristă, pe mâna căreia şi-a dat mulţi colegi subliniind cuvântul „străin”. Găseşte legitimă indignarea celor „care sunt prea indignaţi ca să se mai gândească în acest caz la dreptate” (p. 31). Prin urmare, trebuie să mă aştept „la toate consecinţele faptei” mele. Lavrov îndeamnă la măsuri represive: „Dacă fiecare susţinător al cauzei socialiste ar fi convins că tovarăşii nu i-ar ierta niciun gest care dăunează importanţei partidului… în multe cazuri n-ar îndrăzni să facă acest gest” (p. 3). Şi după toată această anatemizare, P. Lavrov declară că e vina mea, că aş fi trecut din tabăra celor persecutaţi în tabăra persecutorilor (p. 31). Eu, cel ponegrit, trecut prin foc şi sabie, dat pradă răzbunării, tot eu mă dovedesc a fi un persecutor al dlui Lavrov şi al tovarăşilor săi!
După ce au stabilit din start că, practic, cu mine „nu se poate discuta” (p. 2-4), ci trebuie doar căutate arme împotriva mea (p. 8), adversarii mei nu ezită să le inventeze. Ba apar nişte petitspapiers( ambigui, ba nişte „tovarăşi” anonimi (poate dintre cei pe care nu i-am lăsat să-mi treacă pragul) depun mărturie că n-au observat la mine nicio luptă interioară. „Martorii” împotriva mea, precum domnul Serebriakov menţionat mai sus, comit tot felul de „inexactităţi” în depoziţii.
Unul dintre ei, bunăoară, scrie în broşura Revoluţie sau evoluţie? că este frapat de cât de brusc mi-am schimbat opinia în judecarea terorismului şi a revoluţiei; protestează împotriva comportamentului meu şi mă demască. Şi totuşi, cu un an înainte, acelaşi om participase alături de mine la elaborarea programului unei reviste care n-a mai apărut. Programul avea la bază observaţia de partid.
Tihomirov spune aici că Lavrov ar fi insinuat despre el că fusese la fel racolat pentru a deveni trădător, (n.tr.)
211
cuvintelor, dar aruncând cu atât mai sigur sămânţa calomniei, care urmează să crească luxuriant pe solul minţilor înfierbântate pe care le-a prelucrat. Ce să ne mai ferim? „L.A. Tihomirov ne e străin repetă el de mai multe ori, cu înverşunarea unui rabin medieval,
1 „Bileţele” (fr.) (n.red. ruse)
212
că în concepţiile politice ruseşti nu există nicio idee care să fie în acelaşi timp amplă şi pozitivă, revista, care se declara în afara oricărui partid, îşi propunea exact să elaboreze o astfel de viziune sănătoasă asupra lumii. Rezolvarea paşnică a diferitelor dificultăţi ale prezentului era considerată nu numai de dorit, ci şi posibilă. Terorismul era definit ca un „fenomen morbid, ba chiar foarte periculos”, între altele pentru că distorsionează ideile. Şi iată că un om care a citit toate acestea şi care ştie personal că eu am depus toate eforturile pentru a da revistei un caracter de pură culturalizare şi pentru a elimina din programul ei perspectiva revoluţionară protestează acum că mi-am schimbat brusc opinia, ca şi cum n-ar fi ştiut într-adevăr nimic. Asemenea martori fal şi au măcar o urmă de conştiinţă?
La fel, Lavrov citează o însemnare a mea care ar dovedi, chipurile, pornirile mele revoluţionare, în vreme ce cu omul despre care era vorba în această însemnare eu am vorbit atât de sincer, încât el începuse să mă numească peste tot „monarhist”.
La fel, pentru a-mi dovedi înclinaţiile revoluţionare, „un grup de membri ai Voinţei Poporului” face referire la un anunţ care n-a fost scris de mine, ci de Lavrov, şi pe care eu nici nu l-am citit1 lucru cunoscut pe atunci de absolut toţi cei din jurul meu.
Amintesc de toate aceste ciondăneli numai pentru a arăta cititorului că n-am cum să discut (altfel decât în faţa unui tribunal oficial) cu asemenea polemişti şi „martori”. Nu fiindcă ne-ar lipsi „terenul comun” în sfera ideilor, ci fiindcă domnii emigranţi se scutură de orice fel de „lanţuri” ale bunei-credinţe.
Dar cu cititorii trebuie să discut.
De ce, de fapt, sunt atât de indignaţi domnii emigranţi?
1 Anunţul despre amânarea apariţiei ultimului număr din Vestnik Narodnoi voii, despre care Tihomirov vorbeşte în „Anexa I” (n.tr.)
213
Merită să ne gândim puţin la starea minţii lor, care reprezintă o pildă numai bună de infatuare naivă combinată cu o totală insignifianţă a ideilor.
Revoluţionarii sunt convinşi la modul cel mai sincer că ei se află în prima linie a progresului istoric. După părerea lor, cu cât e mai evoluat, cu atât un om e mai aproape de ei; depărtarea de ei înseamnă inferioritate. Între domnul Tihomirov, spune Lavrov, şi „făuritorii progresului paşnic” din Rusia există o diferenţă uriaşă. Nu-i putem trata la fel. „Unii dintre ei [dintre făuritorii progresului paşnic L.T.] ar putea intra mâine în rândurile noastre”, ne explică el, „iar noi îi vom primi cu braţele deschise [ce cinste! L.T.]… Greşeala lor constă în faptul că n-au mers suficient de departe, dar nici n-au dat înapoi; nimic nu-i împiedică să meargă înainte [asta ar mai lipsi! L.T.]. Situaţia lui L.A. Tihomirov e cu totul alta. El a văzut şi a întors spatele. A fost în primele rânduri şi a dat înapoi.” (p. 31)
Iată, propriu-zis, care este problema şi în ce constă infracţiunea săvârşită de mine. Concepţia despre istorie înfăţişată de oponentul meu este comună tuturor revoluţionarilor. Nu doar domnul Lavrov, ci şi orice muncitor autodidact dintre anarhişti, care şi-a făcut o brumă de educaţie din broşuri de popularizare, e la fel de absolut convins că se întemeiază pe „ştiinţă”, că libertatea, progresul etc. sunt de partea lui.
Eu însă tocmai asta afirm, că nu există nimic mai fantezist decât aceste pretenţii. De fapt, viziunea revoluţionară asupra lumii este o concluzie trasă pe baza unui număr infim de date concrete şi nu al unora constatate precis. Lucru valabil în egală măsură în cazul lui P. Lavrov şi în cazul domnilor Serebriakovi şi Simonovski et comp., fiindcă, pentru a-şi întemeia părerile, Lavrov se foloseşte de un număr cu nimic mai mare de date reale decât aceştia; restul cunoştinţelor pe care le are le lipeşte pur mecanic la teorie sau le
214
lasă complet deoparte. Iată de ce argumentele lor, ale tuturor, sunt la fel de banale şi de superficiale.
înainte şi eu gândeam pe aceleaşi coordonate ca dl Lavrov, adică nu mă foloseam de cea mai mare parte din ceea ce vedeam sau citeam. „Fapta” mea, în esenţă, în asta şi constă: m-am hotărât în sfârşit să văd lucrurile la care mă uitam, iar asta m-a făcut inevitabil să mă „desprind”.
Într-adevăr, aşa cum pe bună dreptate observă criticul meu, am văzut şi am întors spatele. Fără nicio îndoială! Cum aş fi putut să nu-l întorc, după ce văzusem?
Am fost, îmi reproşează el, „în primele rânduri” şi am „dat înapoi”. Fireşte, dacă n-aş fi ştiut ce se face „în primele rânduri”, şi eu, ca mulţi alţii, aş fi trăit poate încrezându-mă pur şi simplu în ei, deci nu mi-aş fi permis să gândesc şi, ca atare, aş fi putut rămâne pentru totdeauna sub influenţa „ideilor înaintate”. Dar, văzând realitatea şi netemându-mă de concluzii, n-am putut să nu „dau înapoi”. N-am putut, odată ce am început să gândesc, să nu recunosc faţă de mine însumi că peste tot „practica revoluţionară” este o fărădelege, uneori înspăimântătoare, iar teoriile sunt întotdeauna imature, schematice, uneori categoric prosteşti.
Ieşind de sub influenţa schemelor şi clişeelor, n-am putut să nu văd că îndepărtarea mea de „revoluţie” nu e nici pe departe o renunţare la libertate şi dezvoltare, ci exact invers. Domnii Lavrovi, de fapt, nu merg deloc „înainte”1, arătând omenirii drumul, ci pur şi simplu rătăcesc pe marginile acestui drum, nu doar bătând zeci de ani pasul pe loc, ci uneori mergând chiar mult
1 Aluzie ironică la denumirea revistei period! (Înainte) apărută în 1873-1877 în Vestul Europei, care a jucat un rol important în promovarea narodnicismului şi a „mersului în popor”. Lavrov a fost redactor-şef al primelor 4 volume (din totalul de 5 apărute) şi şi-a publicat aici o parte din articolele sale fundamentale, (n.tr.)
215
înapoi în comparaţie cu restul omenirii. Ei nu conduc istoria, ci reprezintă un produs colateral al evoluţiei istorice, care aruncă în lături elementele nepotrivite. Adevărata forţă vie a istoriei sunt exact acei „făuritori paşnici” pe care domnii Lavrov îi tratează la noi cu atâta condescendenţă dispreţuitoare.
Spun „la noi” pentru că nu e peste tot aşa. Aş vrea să văd un revoluţionar care i-ar spune lui Taine sau lui Pasteur că nimic nu-i opreşte să intre în „partid”! Ar auzi probabil drept răspuns: „Dragă prietene, crede-ne că ne e mai greu să devenim revoluţionari decât ţi-e dumitale să nu mai fii, fiindcă nu putem trece la un stadiu inferior, mai puţin matur al concepţiei despre lume; dumneata, chiar dacă nu ţi-e uşor, poţi totuşi, probabil, să te ridici la un stadiu mai înalt”. E semnificativ faptul că Lavrov evident nu înţelege asta şi afirmă cu seriozitate că eu acuz în mod neîntemeiat viziunea revoluţionară asupra lumii de lipsă de realism. Mare minune! Aş mai înţelege dacă Lavrov s-ar apuca să apere însemnătatea mişcărilor istorice inconştiente, dar să nu înţelegi caracterul fantastic al reprezentărilor şi opiniilor revoluţionare e cu adevărat greu de crezut…
Dar, dacă lui Lavrov i-e greu să asimileze perspective noi, străine generaţiei lui, asta nu-i dă totuşi dreptul să recurgă la metode nedemne de luptă împotriva mea. Un om care cugetă e obligat să înţeleagă că şi alte generaţii au dreptul să gândească şi că a arunca în ele, din acest motiv, cu noroi e un gest care nu poate fi scuzat. în fiecare generaţie, cei care fac asta nu sunt nici pe departe cei mai buni reprezentanţi ai ei.
Să revenim însă la pretenţiile revoluţionarilor de a reprezenta avangarda omenirii şi să vedem: oamenii aceştia se află într-adevăr undeva înainte Dacă mergem după ei, vom ajunge la ceva mai buni Sper că a merge înainte înseamnă a merge spre o forţă mai mare, spre un stadiu moral şi intelectual superior, spre
216
împlinirea dreptăţii… Oare spre asta ne duc Lavrov şi camarazii săi? Mie nu mi se pare deloc.
în domeniul etic, mi se pare foarte clar că ideile lui Lavrov nu duc decât la renaşterea parţială a unor forme extrem de rudimentare, de imperfecte de morală. în locul frăţiei dintre oameni şi a unei dreptăţi superioare, care să predomine asupra tuturor intereselor particulare (inclusiv de cerc), Lavrov reînvie solidaritatea sectară veterotestamentară. în interiorul cercului (sau al partidului) se dezvoltă relaţii foarte strânse, dar tot restul lumii, exteriorul, să zicem aşa, devine un spaţiu al goilor, al ghiaurilor1. Renaşte ceva similar cu vechile noţiuni de hostes2, de nemţi, oameni muţi, cu care Lavrovii nu pot nici măcar să discute (nu există limbaj comun)3. Fără îndoială, această lume exterioară ei şi-au propus s-o „salveze”, dar, în primul rând, la grămadă, ca omenire în întregimea ei, în schimb anumite persoane, din categoria „duşmanii socialismului”, nu au dreptul să se aştepte nici măcar să fie tratate în mod just. Faţă de ele, cum se vede din expunerea mea de mai sus, revoluţionarii îşi permit să uite până şi cerinţele onoarei. în al doilea rând, în procesul „salvării”, faţă de lumea exterioară nu se manifestă nici sinceritate, nici respect.
îmi amintesc de ultima cuvântare a lui Lavrov despre Rolul şi forma propagandei socialiste. Dacă e să-i exprim ideea clar, fără obişnuita lui reticenţă de a spune lucrurile până la capăt,
1 „Goi” este numit necredinciosul din punctul de vedere al evreului mozaic, aşa cum „ghiaurul” este necredinciosul din punctul de vedere al musulmanului, (n.tr.)
2„Duşmani, străini ostili” (lat.) (n.tr.)
3 „Neamţ” este un cuvânt pe care slavii l-au împrumutat probabil din latină, de la numele unui trib germanic, nemeti. Apoi a fost asociat prin etimologie populară, se presupune cu rădăcina slavă nem-, însemnând „mut, care nu vorbeşte inteligibil”, şi a ajuns să însemne „străin, om cu care nu te poţi înţelege” şi mai ales „străin din Apus”. Acesta este sensul cu care a intrat şi în română, atestat în textele vechi, (n.tr.)
217
el ne predă (p. 5), în esenţă, următoarea concepţie: pe „micul burghez” să-l aţâţăm împotriva „magnatului industrial”, iar pe muncitor, împotriva „patronului”, adică a aceluiaşi mic burghez. Socialistului cosmopolit i se recomandă să facă apel chiar şi la patriotism, dacă asta e profitabil (pentru „cauză”).
„Nu contează dacă în toate aceste cazuri propagandistul întrebuinţează sau nu termenul socialism ” adaugă preaînţeleptul învăţător. „Important e doar ca oamenilor să le fie insuflate idei care subminează credinţa în trăinicia ordinii de lucruri existente şi să le fie indicată calea către lupta cu această ordine” (p. 6).
Tânărul adept al „moralei socialiste” va transfera, fireşte, aceste reguli minunate şi asupra „instigării la revoltă” şi a „actelor teroriste”, fiindcă, potrivit lui Lavrov, nici prima, nici ultimele nu contravin propagandei socialiste, trebuie numai luat în calcul „asupra cui ne propunem să acţionăm stârnind revolte sau şocând imaginaţia societăţii cu acte teroriste” (p. 10). în tot acest context, problema dreptăţii nici măcar nu se pune. Lavrov ne învaţă să avem în vedere numai cât de potrivite sunt acţiunile din perspectiva înfăptuirii viziunii lui. Toată această propagandă, în care lipseşte cu desăvârşire respectul faţă de gândire, de conştiinţă şi de libertatea celorlalţi, fie că e vorba de indivizi, fie chiar şi de o sută de milioane de oameni uniţi printr-o singură credinţă, o singură idee, e pătrunsă de un spirit iezuit pur-sânge.
Demonstrând în broşura mea caracterul criminal al terorismului, spuneam că toţi trebuie să acceptăm formulele de putere instituite de popor şi că, răsturnându-le cu forţa, înfăptuim un act tiranic. Replica lui Lavrov este că trebuie să acceptăm numai interesele autentice (subliniat la el) ale poporului şi în niciun caz „formele de gândire şi de viaţă uzuale, fie şi ale
218
multor milioane de oameni”. Revoluţionarul nu trebuie „să cedeze” în faţa unui popor „căruia o tristă istorie nu i-a permis să se dezvolte aşa cum ar trebui” (p. 10). Şi dacă ar fi vorba doar de libertatea propagandei, dar eu tocmai, că nu m-am referit la ea, ci m-am pronunţat împotriva actelor de violenţă. Exact în apărarea lor vorbeşte Lavrov. Şi cum aflăm care nevoi ale poporului sunt autentice şi care nu? Asta determină, încă o dată, nu poporul însuşi, ci revoluţionarii. Apoi, dacă poporul nu e de acord să accepte definiţia lor, cu atât mai rău pentru el: va fi silit, cu forţa; tot ce are mai sfânt va fi distrus cu pumnalul, cu dinamita. Secta celor cu vederi „înaintate” îşi poate permite tot ce-i trece prin cap, pentru că una sunt drepturile „purtătorilor de făclie” şi alta, drepturile „celorlalţi”, ale neiniţiaţilor…
În ce măsură o asemenea „morală” duplicitară e avantajoasă în luptă nu e treaba mea, dar ca învăţătură etică, aceste idei „înaintate” ne duc fără îndoială cu mii de ani în urmă, în vremuri precreştine. Cu o astfel de morală generală, întemeiată pe dispreţul faţă de drepturile altora, e de asemenea neîndoielnic că nu poţi fi cu adevărat etic nici în interiorul propriului cerc, oricât de vizibil unit ar fi el şi oricât de solidar din punct de vedere material. Ajunge să ne amintim cât de restricţionată este în cerc libertatea de conştiinţă şi ce disciplină strictă, ce supraveghere asupra membrilor cere Lavrov însuşi.
„Mijloacele prin care socialistul îşi câştigă pâinea de toate zilele) afirmă el, „relaţiile lui de prietenie şi oamenii pe cared cunoaşte personal, viaţa lui intimă de familie, despre nimic din toate acestea el nu poate spune: Sunt treaba mea şi nu privesc pe nimeni altcineva.” (p. 17)
Tovarăşii trebuie să urmărească totul de la stradă la dormitor şi să reprime sever orice deviere de la cele prescrise.
219
Toate acestea sunt nu doar lipsite de scrupule, ci şi foarte arhaice, foarte înapoiate în comparaţie cu epoca deja destul de îndepărtată când creştinismul, consfinţind autoritatea puterii obşteşti, a consfinţit prin asta şi libertatea spirituală a persoanei, pe care Lavrov aspiră s-o anuleze. Nu înainte duce o asemenea învăţătură! Trebuie să fii complet îndobitocit şi abrutizat ca să nu-ţi dai seama de asta.
Pretenţiile lui Lavrov şi ale tovarăşilor săi sunt de asemenea greu de acceptat din punct de vedere intelectual. Recitindu-le textuleţele, îţi aminteşti fără să vrei de negustorul lui Gleb Uspenski1 la biserica staroverilor: „Ferească Dumnezeu! Orice vorbă pe care-o spun cei de-acolo n-are mai puţin de două sute de ani”. Ideile lor „avansate” eu le-am auzit încă de pe băncile şcolii. Şi nu e de mirare, căci la ce lucrare a minţii te poţi aştepta acolo unde totul e deja cunoscut, decis, unde n-ai la ce să te gândeşti, ba nici nu ţi se dă voie? La fel cum, în sfera morală, cerinţa unui comportament după dreptate păleşte în faţa „intereselor partidului”, tot aşa dezvoltarea intelectului şi a spiritului creator este trecută în plan secund ca nu cumva să zguduim fundamentele propagandei de partid. Interesele „acţiunii revoluţionare” înghit totul, iar conştiinţa şi gândirea sunt deopotrivă văduvite de orice drept.
Ce e nou aici, ce e avansat? Toate acestea se practică de când lumea, cu singura diferenţă că autorităţile sunt de regulă mult mai îngăduitoare, plus că un anume grad de cenzură e de înţeles într-un stat, căci scopul lui nu e atât crearea viitorului, cât susţinerea vieţii obşteşti în prezentul ei, de unde şi necesitatea unor măsuri de pază şi represiune. Dar cenzura (şi încă atât de nemiloasă) într-un partid care pretinde că vrea să reconstruiască
1 Protagonistul povestirii „Dilemele negustorului Tarakanov” de G.I. Uspenski (n.tr.)
220
lumea pe baza tuturor libertăţilor posibile e o contradicţie în termeni şi dă criticii, polemicii şi întregi gândiri a „partidului” o nuanţă de sofism, de nesinceritate. Revoluţionarii ţipă împotriva cenzurii, dar devin ei înşişi adevăraţi inchizitori. Eu sunt o dovadă vie de cât de masiv este în acest mediu obiceiul de a distruge tot ce iese din tipar. Dacă domnii Lavrov şi cei din jurul lor încearcă să mă zdrobească până şi pe mine folosindu-se de suspiciuni, învinuiri false, ocări ş.a.m.d. ce fac atunci cu cei mai slabi, pe care-i pot într-adevăr băga în sperieţi zi de zi, clipă de clipă, în toate privinţele gândirii şi ale vieţii? Într-un asemenea sistem de tâmpire reciprocă, minţile devin negreşit laşe şi necinstite. Revoluţionarii ţipă despre gândire şi dezvoltare şi nu respectă nici una, nici alta; ţipă împotriva prigonirilor şi ei înşişi prigonesc cât îi ţin puterile; ţipă împotriva violenţei şi ei înşişi omoară, ba mai mult, vor să silească prin forţă popoare întregi să trăiască aşa, şi nu altminteri… Unde e în toate astea „înainte”-le, unde e lumina purtătorului de făclie? Oare o minte care conjugă asemenea contradicţii strigătoare la cer a ajuns la cel mai înalt nivel de dezvoltare? Acest tip de intelect nu e oare mai prejos decât cel pe care noi, oamenii obişnuiţi, nepurtători de făclie, îl considerăm chiar şi azi o minte avansată?
Dar poate că ideile însele, mi se va spune, pentru triumful cărora îşi înjosesc revoluţionarii intelectul şi conştiinţa, poate că ideile în sine sunt cu adevărat înalte? Gândiţi-vă totuşi numai la faptul că, pentru a pune în practică aceste idei, domnii Lavrovi trebuie mai întâi să educe în stilul lor cel puţin o minoritate semnificativă a omenirii, adică să oprească în toată această masă de oameni, la fel ca în ei înşişi, funcţionarea minţii şi a conştiinţei. Frumoasă ar mai fi noua orânduire! Ideile care se dezvoltă din practica celor „din primele rânduri” ne duc, vrând-nevrând, nu înainte, ci mult în urmă.
221
Dacă vrea un mic exemplu, Lavrov ar trebui să arunce chiar şi acum o privire asupra taberei sale. în cazul meu, emigranţii şi-au adunat toate forţele pentru a-mi contracara influenţa „dăunătoare”. Ce au reuşit să demonstreze? Să combată? Eu am descris în amănunt acţiunea înjositoare a terorismului şi nu mi s-a adus nicio obiecţie câtuşi de puţin serioasă. Am atras atenţia tuturor, a revoluţionarilor înşişi, asupra predispoziţiei spre fantazare a minţii lor şi Lavrov se limitează să-mi răspundă că învinuirea e, pasămite, „nefondată”. Dar, nemaivorbind despre argumentele prezentate de mine, această învinuire nu e deloc vreo descoperire de-a mea. Oare Lavrov n-a făcut decât să-l răsfoiască pe Taine, care urmăreşte această stare a minţilor într-una din cele mai importante perioade din istorie? Îl îndemn să citească, de pildă, romanele sociale ale lui Rosny1, care a studiat mediul revoluţionar francez… Nu, astăzi nu poţi scăpa doar cu simpla obiecţie „e nefondat”. Asta nu arată decât că cel care obiectează nu cunoaşte faptele sau nu se gândeşte la ele.
Mai departe am demonstrat, bunăoară, cât de neclară e însăşi ideea de revoluţie la oponenţii mei. Răspunzându-mi, Lavrov a spus într-adevăr multe, dar invit pe oricine să încerce să înţeleagă dacă el consideră procesul revoluţionar un proces de schimbare a tipului, pur şi simplu o lovitură de stat prin forţă sau, în fine, o boală neclară până şi pentru el. Cum poţi purta o dezbatere, cum poţi argumenta dacă conceptele tale principale rămân ceţoase? Ce rezultă în capul învăţăceilor lui Lavrov, care consideră de datoria lor să fie de acord cu el, dar care, evident, nu deţin darul de a înţelege ceea ce e lipsit de sens? Lăsând nelămurite fundamentele dezbaterii, oponentul meu a intrat în schimb în nesfârşite amănunte secundare, luându-se absolut mecanic după
1 J.-H. Rosny a fost pseudonimul a doi fraţi belgieni, care între 1886 şi 1909 au scris împreună mai multe romane şi povestiri istorice sau fantastice, (n.tr.)
222
mine şi repetând: „Nu, nu-i adevărat”, „Nu, dumneata însuţi eşti aşa”. Oare aşa funcţionează o gândire proaspătă, înaintată, creatoare?
Exact această gândire eu n-o văd vorbesc serios, nu ca oponent, ci ca cititor -, n-o văd nici măcar atunci când Lavrov aduce obiecţii valabile. Iată, de pildă, ce spune despre parlamentarism (care astăzi face obiectul dorinţei învăţăceilor lui, dacă nu cumva şi a lui însuşi):
„Bazându-sepefaptul că, în comparaţie cu sarcinile orânduirii socialiste [?], parlamentarismul se dovedeşte nesatisfăcător în cel mai înalt grad [aici citează expresia mea L.T.], L.A. Tihomirov găseşte cu cale să-l blameze şi în comparaţie cu formele autocraţiei” (p. 26)
Ce obiecţie jalnică!
De fapt, eu nu m-am bazat pe nimic de acest gen. N-am făcut nicio comparaţie între socialism şi parlamentarism şi chiar cred că ar fi ca şi cum ai compara un triunghi cu dangătul de clopot. Pur şi simplu am spus că, din punctul de vedere al sarcinilor guvernamentale obişnuite, parlamentarismul, deşi are câteva merite, nu e bun ca sistem de administrare a statului. Spuneam asta despre parlamentarismul democratic şi o repet. Pentru mine e ciudat cum domnul Lavrov, care trăieşte de douăzeci de ani în ţări parlamentare, nu vede nenumăratele neajunsuri ale acestui sistem politic de neputinţă generală, care introduce în politică principiul mercantil al concurenţei libere, care face din putere obiect al speculaţiilor şi sfârşeşte prin a provoca anarhia guvernamentală. Lui Lavrov i se pare posibil să critici parlamentarismul doar în comparaţie cu „orânduirea socialistă”. Să citească atunci al 15-lea capitol din cartea a IlI-a a operei lui Rousseau Du contrat social
223
(„Des deputes ou representants”1) şi va vedea cum democraţii cei mai puri, care habar n-au de „orânduirea socialistă”, au putut de mult să considere sistemul reprezentării un eşec. Practica parlamentară a secolului al XIX-lea, care n-a adăugat niciun argument în folosul lui, i-a scos şi mai tare în relief neajunsurile. Iar Lavrov pare să fi „dormit” când trebuia să-şi însuşească aceste cuceriri ale minţii omeneşti din ultimul veac.
Toate forţele împotriva mea Lavrov şi le desfăşoară în legătură cu chestiunea autocraţiei (pp. 21-25). Argumentele lui sunt următoarele. în organismul sociologic, la fel ca în cel biologic, fazele deja traversate nu se mai repetă. „Puterea reprezentată de o singură persoană care nu se supune legii” este o fază deja parcursă. Ea a putut exista în mod firesc doar în societăţile primitive. De când naţiunile s-au coagulat cât de cât interior, a apărut ideea legii impersonale, iar autocraţia a început „fatalmente” să decadă. Lavrov ştie foarte bine că, şi după Numa Pompiliu2, popoarele au recurs la autocraţie ca să scape de oligarhia care exploata republica romană, apoi de feudalii medievali şi tot aşa până în zilele noastre (p. 23). „Ideea autocraţiei”, spune el însuşi, „părea atunci să renască”. Mai mult, ştie că ea a existat în aceste epoci exact pentru a realiza reforme care să permită o mai bună funcţionare a legalităţii. Şi cu toate acestea afirmă că autocraţia a fost constant în declin. Cu alte cuvinte, ideea lui Lavrov este regula, iar toată istoria o excepţie! Dar în ce se vede acest „declin”? Ei bine, renaşterea autocraţiei ar fi, vedeţi dumneavoastră, numai părelnică, fiindcă viaţa a introdus în forma veche un conţinut nou. Poate Lavrov consideră că viaţa nu introduce conţinut nou în vechile forme republicane care renasc din când în când? Recunoscând rolul istoric remarcabil
1 „Despre deputaţi şi reprezentanţi” (fr.) (n.red. ruse)
2 Rege legendar al Romei (715-672 î.H.), care i-ar fi urmat lui Romulus (n.tr.)
224
al autocraţiei, el vede exact în asta motivul declinului ei viitor, căci, săvârşind reforme şi implementând legalitatea, autocraţia, chipurile, intră în contradicţie cu sine însăşi şi suferă un tot mai mare declin… în fine, ajungem la apariţia socialismului, iar aici deja ne încredinţează filozoful revoluţionar nu mai e posibilă nicio nouă „renaştere”. „Aici singura formă politică posibilă nu mai este decât democraţia extremă, care va elimina şi parlamentarismul, şi formele statale şi juridice curente” (p. 24).
E trist să vedem asemenea exprimări jalnice la un „cărturar” deja cărunt. Dar să le luăm în ordine. în primul rând, nu e adevărat că prototipul autocratului modern trebuie căutat în epocile aproape preistorice, cutumiare. Oare Rurik1 e mai autocrat decât Petru cel Mare? Oare ceea ce-i sugerează lui Lavrov asemenea concepţii istorice sunt nişte cunoştinţe exacte? Argumentaţia lui în continuare se bazează pe o definiţie imprecisă a autocraţiei, pe confundarea ei cu despotismul, pe opoziţia dintre autocraţie şi legalitate. Dar nimic din toate astea nu e adevărat. Cine nu ştie că, de fapt, de despotism e capabilă orice formă de putere, fie monarhică, fie aristocratică, fie democratică? La fel, legalitatea reprezintă un element deopotrivă necesar în toate cele trei forme de putere. Diferenţa dintre ele nu constă în respectul faţă de lege, în forţa legii, ci doar în faptul că sursa legii este alta în fiecare. în toate formele de putere, toată lumea se supune legii, cu excepţia sursei legii în momentul funcţionării sale.
Ca atare, critica lui Lavrov se întemeiază exclusiv pe o confuzie a conceptelor. Tot aici putem încadra şi ideea lui inexactă şi imprecisă că puterea întruchipată de un singur om este doar o fază în evoluţia ideii de putere. în realitate, puterea are mai multe
1 Căpetenie varegă despre care se spune că a fost chemat să conducă Novgorodul în anul 862 d.H. Rurik a întemeiat dinastia Rurikizilor, care a condus Rusia până în 1598. (n.tr.)
225
forme de bază, care toate evoluează, se luptă între ele, se înlocuiesc una pe alta, iar în sociologie (ca şi în biologie), formele principale nu mor, ci îşi epuizează doar anumite faze. Puterea deţinută de o singură persoană nu este o „fază”, ci exact una dintre aceste forme principale şi, ca toate celelalte, are „fazele” ei. E perfect adevărat că unele faze se perimează, dar în locul lor apar altele. N-am auzit de mult ceva mai straniu decât „obiecţia” referitoare la conţinutul nou al autocraţiei. Atâta că nu e o obiecţie împotriva, ci o dovadă în sprijinul ei! Fiindcă vitalitatea unei instituţii se măsoară exact prin capacitatea ei de a se adapta la condiţiile curente şi de a funcţiona cu o forţă nouă în împrejurări schimbate. Dacă, potrivit lui Lavrov, toată istoria lumii, de la începuturi până în zilele noastre, reprezintă un şir de „renaşteri” continue ale autocraţiei, care se adaptează la noile condiţii şi de fiecare dată se dovedeşte o forţă progresistă, atunci cu ce temei o considerăm o formă deja perimată?
Dacă pe baza trecutului putem trage concluzii despre viitor, atunci n-ar trebui, dimpotrivă, să credem că popoarele vor recurge şi în ziua de azi la autocraţie pentru a rezolva probleme noi din viaţa lor?
Nu ne rămâne, prin urmare, decât ultima carte „incompatibilitatea cu idealurile socialismului”. Lavrov e un fericit dacă înţelege măcar el expresia „idealurile socialismului”, dar e în orice caz evident că aceste idealuri, aşa cum i se înfăţişează ele lui Lavrov, sunt incompatibile, după cum explică el însuşi, nu doar cu autocraţia, ci cu toate formele statale şi juridice de azi. Prin urmare, şi din acest punct de vedere, autocraţia nu „s-a perimat” mai mult decât parlamentarismul sau cea mai „avansată” republică federală…
Ce a dovedit deci Lavrov chiar şi în această chestiune, în care s-a lansat într-o bătălie generală împotriva mea? Ceea ce
226
voia? Nu. A vrut să răstoarne autocraţia, dar n-a spus decât că ea trebuie negată de cei care neagă în general statul. Bun, dar cei care nu-l neagă? Pentru aceştia argumentaţia lui Lavrov nu face decât să vorbească în folosul autocraţiei. Oare asta şi-a dorit?
Şi oameni ai căror proroci dau dovadă de asemenea logică şi de asemenea capacitate de a înţelege istoria îşi închipuie că au de partea lor „ştiinţa”, „raţiunea”!…
Eu mi-aş apăra dreptul moral de a gândi chiar şi dacă aş intra în contradicţie cu gândirea într-adevăr înaintată a omenirii. Dar în cazul de faţă am fost scutit de acest ghinion. Am intrat în contradicţie cu o categorie de oameni şi cu o viziune asupra lumii în care nu sunt decât multă laudă de sine şi înfumurare şi cam atât. îndepărtându-mă de ei, am mers nu înapoi, ci înainte din punct de vedere al maturităţii gândirii, al adevărului, al utilităţii pentru ţară. Mie mi-e de mult clar acest lucru, dar după perioada reacţiilor polemice din emigraţie, el va deveni poate mai clar şi altora, cel puţin celor capabili să evalueze ceea ce văd şi aud. Aş vrea să cred că, după asta, o evaluare realistă a opiniilor şi a datelor concrete va atrage mai multă atenţie şi din partea revoluţionarilor, care nu trebuie decât să înlăture ceata sofismelor şi a clişeelor ca să înţeleagă că întreaga lor activitate nu e demnă de un om matur şi treaz la minte.
Oare n-a sosit încă momentul pentru aşa ceva?
Oricum ar sta lucrurile, pentru mine el a sosit. Şi a sosit tocmai fiindcă am reflectat, am învăţat, m-am străduit să profit de eforturile intelectuale ale ţărilor înaintate şi rămân la convingerea că majoritatea celor care mă blamează ar fi procedat la fel dacă şi-ar fi dorit să înveţe, să gândească şi să observe.
227
Lev Tihomirov (1852-1923) a fost principalul ideolog al organizaţiei terorist-comuniste Voinţa Poporului (Narodnaia-Volia), cea care L-a asasinat în 1881 pe Ţarul Alexandru al II-lea. Urmărit de poliţia ţaristă, Tihomirov ia calea străinătăţii şi se refugiază în Franţa. Ca urmare a unor încercări personale, dar nu numai, revine în Biserica Ortodoxă şi se pocăieşte, scriind „De ce nu mai sunt revoluţionar”. îi cere public iertare Ţarului Alexandru al III-lea, care i-o acordă. Se întoarce apoi în Rusia, unde devine unul dintre principalii teoreticieni şi apărători ai autocraţiei ruse, spre stupefacţia foştilor colegi terorişti şi a istoricilor de mai apoi.
Mircea Platon