Tâlcuirea Apocalipsei
dumnezeiescului evanghelist Ioan Teologul,
alcătuită de Oecumenius
Tâlcuirea Apocalipsei dumnezeiescului evanghelist Ioan Teologul, alcătuită de Oecumenius
Tâlcuirea Apocalipsei dumnezeiescului evanghelist Ioan Teologul, alcătuită de Oecumenius
Traducere din limba greacă:
Andreea Stănciulescu
2017
Traducerea s-a făcut după originalul în limba greacă:
EQpqvEia Tije dnoKaAvrpEux; TOV 0E(j7tEcnou KCU EvayyEAujTOV Kcd OeoAoyou Icoavvov f] cnjyyQcupElaa naqa OtKoupeviov
© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Tâlcuirea Apocalipsei dumnezeiescului evanghelist Ioan Teologul, alcătuită de Oecumenius trad, din lb. greacă de Andreea Stănciulescu. –
Galaţi: Egumeniţa, 2017
ISBN 978-606-550-279-6
I. Stănciulescu, Andreea (trad.)
2
Prefaţă
Deşi nu se ştiu prea multe despre autorul tâlcuirii de faţă, este însă lucru sigur că avem de-a face cu prima tâlcuire în greaca veche a cărţii Apocalipsei, de care s-a slujit mai târziu Andreas, la începutul veacului al VII-lea d.Hr., precum şi Arethas, în veacul al X-lea1.
Oecumenius este vrednic de amintit nu doar pentru contribuţia pe care a avut-o la stabilirea textului Apocalipsei, ci şi pentru efortul de a desluşi cartea cea mai anevoie de înţeles a Noului Testament, pentru rolul său în acceptarea ulterioară a cărţii Apocalipsei ca parte canonică a Noului Testament la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol din anul 680 d.Hr.
Din scrisorile trimise lui Oecumenius de către un contemporan de-al său, pe nume Severus (episcop al Antiohiei care a murit în anul 538 d.Hr.), aflăm că autorul tâlcuirii era un nobil căsătorit din Isauria (Asia Mică) foarte preocupat
1 M. de Groote, Oecumenii commentarius in Apocalypsin (Leuven: Peeters, 1999), oferă nu doar simple amănunte despre felul în care Andreas şi Arethas s-au folosit de tâlcuirea lui Oecumenius, ci şi o listă sinoptică a fragmentelor paralele.
6
de discuţiile privitoare la Persoana lui Hristos. Tâlcuirea sa la Apocalipsa a fost scrisă cel mai probabil către sfârşitul veacului al VI-lea.
Referitor la teologia lui Oecumenius, încă de la începutul scrierii de faţă suntem familiarizaţi cu viziunea lui hristologică, potrivit căreia Cuvântul S-a făcut Om pentru noi şi pentru a noastră mântuire fără a Se dezbrăca de dumnezeire, ci luând asupra Sa trupul omenesc şi unind desăvârşit întru Sine firea omenească cu cea dumnezeiască fără amestecare sau schimbare sau despărţire. în felul acesta, respinge atât erezia lui Apolinarie, cât şi pe cea a lui Nestorie şi Eutihie. De asemenea, mărturiseşte deofiinţimea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh (folosind termenul opoovcuoc;).
Oecumenius afirmă deopotrivă atotputernicia lui Dumnezeu şi voia liberă a omului îndreptată fie spre bine, fie spre rău.
Subliniază mai degrabă bunătatea şi mila lui Dumnezeu decât dreptatea şi ameninţarea pedepsei: „Căci mânia lui Dumnezeu s-a amestecat cu iubirea de oameni şi bunătatea, adică s-a amestecat în chip curat. Pentru că mânia şi bunătatea nu sunt deopotrivă de mari, ci iubirea de oameni este mult mai mare. Iar dacă mânia cea dreaptă şi bunătatea erau deopotrivă de mari, nu ar mai fi rămas în viaţă tot cel viu”2.
2 Oec. 8.
7
Autorul tâlcuirii o socoteşte pe Maica Domnului „Pururea-Fecioară” şi „Născătoare de Dumnezeu” (0OT6KO;)3. Este înfăţişată ca fiind locuitoare a cerului şi asemenea unui înger, cu totul străină de răutate, deşi împărtăşeşte aceeaşi fire cu noi.
Tâlcuind vedenia femeii din capitolul 12 al Apocalipsei, Oecumenius arată că „era mai potrivit a zice nu că femeia s-a îmbrăcat cu Soarele, ci că femeia a îmbrăcat pe Soarele pe Care L-a încăput în pântece. Dar ca să arate şi în vedenie că Domnul Cel purtat în pântece era acoperământ al Maicii Sale şi a toată zidirea, spunea că El a îmbrăcat-o pe femeie”4.
Deşi tâlcuirea de faţă poate fi socotită o încercare ortodoxă de înlocuire a viziunii eshatologice origeniste, totuşi modul de interpretare alegorică a Scripturii arată influenţa şcolii din Alexandria.
Asemenea lui Origen, Oecumenius era mult mai interesat de înţelesul duhovnicesc al textului decât cel literal. Deşi nu i se pomeneşte niciodată numele, unele tâlcuiri sunt datorate în mod direct lui Origen: „Orzul este învăţătura potrivită Legii lui Moise, o hrană mai potrivită decât grâul şi coaptă şi bună pentru a hrăni pe Israel, aflat la vârsta prunciei”, în vreme ce „grâul, adică
3Oec. 12.
4 Oec. 6.
8
propovăduirea Evangheliei”, este „o hrană ce li se cuvine bărbaţilor desăvârşiţi, care au simţirile învăţate spre alegerea binelui şi răului”5.
Concepţia echilibrată a lui Oecumenius asupra pedepsei veşnice a celor răi autentifică o apropiere de Origen (teoria apocatastazei), dar susţine cu tărie învierea cu trupul a celor morţi, teorie negată de Origen, şi niciodată nu afirmă că diavolul se va întoarce la unirea cu Dumnezeu.
Deşi există unele apropieri între Oecumenius şi Origen în ceea ce priveşte viziunea şi modul de interpretare a Scripturii, totuşi autorul tâlcuirii de faţă dovedeşte uneori o surprinzătoare originalitate: de pildă, socoteşte că cei o sută patruzeci şi patru de mii de oameni din capitolul 14 al Apocalipsei nu sunt aceiaşi cu cei din capitolul 7, în vreme ce Origen susţine că cele două cete se referă la aceiaşi oameni6.
De-a lungul tâlcuirii, adesea putem remarca nepotrivirea dintre textul scripturistic folosit de autor şi majoritatea manuscriselor acceptate ale Apocalipsei, precum şi diferenţa dintre textul scripturistic din tâlcuire şi cel din citatul iniţial: de exemplu, în textul Apocalipsei folosit de Oecumenius (Apocalipsa 6, 9) citim sufletele celor junghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru biserica ce aveau, în loc de sufletele celor junghiaţi
5 Oec. 4; Origen, Omilii la Facere, 12.5.
6 Oec. 8; Origen, Omilii la Ioan, 1.1.2-7.
9
pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia ce aveau. în textul său din Apocalipsă, citim piatră în loc de in (Apocalipsa 15,6). Alteori, nepotrivirea se datorează doar unor greşeli de scrib.
în tălmăcirea textului, s-a încercat redarea cât mai exactă a cuvintelor autorului, iar nepotrivirea între citate a fost semnalată adesea prin note lămuritoare.
Cuvântul întâi
Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos, zice undeva un sfânt cuvânt (II Timotei 3, 16). Căci toţi cei care ne-au vestit cuvântul mântuitor, prorocii şi apostolii şi evangheliştii, întru Duhul au fost înţelepţiţi. Iar dumnezeiescul Ioan decât toţi propovăduitorii este mai sfânt şi mai duhovnicesc decât orice om duhovnicesc, ca unul ce a căzut la pieptul Domnului (Ioan 13, 25) şi prin sărutările lui a scos mai îmbelşugat harul Duhului. De unde a şi fost numit „fiul tunetului” (Marcu 3,17), căci a tunat sub cer cu dumnezeieştile sale învăţături. Cât despre această lucrare a lui de faţă atât despre tainele cele simple, cât şi despre cele desăvârşite, ar putea zice că este cu adevărat preatainică. Pentru că nu ne vorbeşte doar despre cele de faţă, ci şi despre cele trecute şi cele care au să fie.
Şi acesta este semnul prorociei desăvârşite: a cuprinde cele trei vremuri. însă şi cei din afară7 ni-i pun înainte pe prorocii care vedeau de la sine înşişi „cele ce sunt, cele ce vor fi şi cele dinaintea celor ce sunt”8, fiind făcuţi de ocară de prorocii noştri, după cum socotesc eu. Căci cei
7 Păgânii.
8 Homer, Iliada, 1.70; cf. Hesiod, Teogonia, 38.
12
care ghicesc de la ei înşişi, încă şi dracii care lucrează întru ei, nu au avut vreodată cunoştinţa a toate. Trebuie ca cel ce încearcă să tâlcuiască cele duhovniceşti să fie duhovnicesc şi înţelept întru cele dumnezeieşti, de vreme ce „este al celor duhovniceşti să judece cele duhovniceşti”, după cum spune dumnezeiescul apostol (I Corinteni 2,13). Iar eu am stat tot atât de departe de lucrarea Duhului, ca şi de dumnezeiasca şi preaînalta înţelepciune.
Pentru aceasta, am început lucrarea mai mult cu îndrăzneală decât cu hotărâre. Căci „în sufletul cu rău meşteşug nu va intra înţelepciunea, nici nu locuieşte în trupul plin cu păcate” (înţelepciunea lui Solomon 1,4), după cum arată Solomon şi adevărul. Deci am ales de bunăvoie încercarea de a arăta ceea ce nu s-a cercetat întru ea. încă nu este un lucru neştiut că unii au încercat să spună despre scrierea de faţă că este mincinoasă şi nepotrivită cu celelalte scrieri ale lui Ioan. Iar eu din înseşi graiurile ei mărturisesc adevărul lor, că sunt folositoare de suflet şi că nu au nimic care să nu fie dumnezeiesc şi vrednic de cel care a scris-o. Şi legat de aceste [scrieri], cei socotiţi părinţi au încuviinţat şi au adeverit aceasta: preamarele Atanasie în înşiruirea cărţilor canonice ale Noului şi Vechiului [Testament]9, dumnezeiescul Vasile în scurta cercetare
9 Sfântul Atanasie, Epistola 39.
13
„Despre Fiul”10, Grigorie Teologul în cuvântul „La Sosirea Episcopilor”11, preaînţeleptul Metodie în cuvântul „Despre înviere”12 şi Chiril cel Mare cu fapta şi cu cuvântul în cartea a şasea a scrierii „în Duh şi Adevăr”13. Pe lângă aceştia, şi dumnezeiescul Ipolit în „Tâlcuire la Daniel”14. Căci nu ar fi fost pomenită de nişte părinţi atât de vrednici de crezare dacă s-ar fi aflat întru ea ceva mincinos sau de lepădat. Şi, dacă nu aş şti că bine-cugetătorii râvnesc dreapta-măsură, ar putea fi arătaţi şi alţi sfinţi care dau mărturie despre această scriere. Căci dacă „funia întreită nu se va frânge curând”, după cuvântul Ecclesiastului (Ecclesiastul 4, 12), cu greu s-ar putea frânge cea înşesită. Deci ce ne grăieşte prin Apocalipsă sfântul ucenic al lui Hristos şi lăudătorul dragostei dumnezeieşti? Să vedem acum împreună celelalte cuvinte dumnezeieşti, chemând în ajutor mijlocirile lui.
Descoperirea lui Iisus Hristos: pe care Dumnezeu i-a dat-o lui, ca să arate robilor Lui cele ce trebuie să fie degrabă. Şi a dat-o trimiţând-o prin îngerul Lui robului Său Ioan, care a mărturisit cuvântul lui
10 Sfântul Vasile cel Mare, Adversus Eunomium, 2.14.
11 Sfântul Grigorie de Nazians, Cuvântări, 42.1.
12 Methodius, De resurrectione, 2.28.5.
13 Sfântul Chiril al Alexandriei, De adoratione et cultu in spiritu et veritate, 6 (Despre închinarea şi slăvirea în Duh şi Adevăr).
14 Ipolit, Tâlcuire la Daniel, 3.9.10.
14
Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut (Apocalipsa 1,1-2).
în precuvântare, bine este să luăm seama că în toate scrierile lui, dumnezeiescul Ioan îndrăgeşte a se sluji de cuvinte ce se potrivesc dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar în scrierea de faţă se îndeletniceşte mai vârtos cu graiuri potrivite omenităţii Sale, ca să nu pară a-L cunoaşte pe El numai din cele dumnezeieşti, iar nu şi din cele omeneşti. Căci este semn al unei teologii curate a crede că dumnezeiescul Cuvânt S-a născut din Dumnezeu şi Tatăl mai înainte de toţi vecii şi răstimpul, fiind de-o veşnicie şi de-o fire cu Tatăl şi cu Duhul şi împreună-cârmuitor al veacurilor şi a toată zidirea cugetătoare şi simţită, după graiul preaînţeleptului Pavel din epistola către Coloseni, că „întru El s-au zidit toate cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele nevăzute şi cele văzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stăpâniile. Toate printr-însul şi pentru Dânsul s-au zidit […] şi El este cap trupului şi Bisericii. Care este începătură şi întâiul-născut din morţi, ca să fie întru toate El Cel dintâi” (Coloseni 1,16-18).
Tot astfel, [este semn al unei teologii curate] a crede că în vremea din urmă El a venit pentru noi şi pentru a noastră mântuire şi S-a făcut om nu cu schimbarea dumnezeirii, ci prin primirea trupului omenesc, insuflat cu minte, încât să-L cugete pe Emanuel unul în două firi, cea dumnezeiască
15
şi cea omenească, avându-le în chip desăvârşit, potrivit Cuvântului sălăşluit şi însuşirii proprii şi felurite a firilor, nici amestecându-se firile venite laolaltă într-o unime, însă nici despărţindu-se după unirea cea negrăită şi fără de înşelare. Netrebnici sunt, dar, deopotrivă şi Nestorie, şi Eutihie, răutăţile cele cu totul potrivnice una alteia.
Deci pentru a fi întocmai şi curată învăţătura despre Mântuitorul nostru, după ce în alte scrieri a stăruit asupra celor dumnezeieşti ale Domnului, precum s-a spus, aici a stăruit asupra cuvintelor şi cugetelor Sale omeneşti. Deci nici în acele scrieri nu a arătat cele dumnezeieşti fără cele omeneşti, nici în acestea, cele omeneşti fără cele dumnezeieşti. Deci, mai mult sau mai puţin, s-a slujit de ele în aceste scrieri. De aici, din însăşi numirea de „ Apocalipsă”15 înţelegem că este dată de Tatăl Fiului. Şi este dată de Fiul nouă, robilor Săi. Şi numind pe sfinţi robii lui Hristos, a păzit slava ce i se cuvine Lui. Căci ai cui ar putea fi oamenii, dacă nu ai Făcătorului şi Ziditorului oamenilor? Şi cine este Făcătorul oamenilor şi a toată zidirea? Nimeni altul decât Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut. „Căci toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3), zice scriitorul de faţă în Evanghelii.
15 „Apocalipsă” (otnoKaAvipig) se tălmăceşte „Descoperire”.
16
Şi de ce voieşte să-i adauge: cele ce trebuie să fie degrabă? De vreme ce acelea ce aveau să fie încă nu s-au săvârşit, iar de când s-au zis acestea a trecut foarte mult timp, mai mult de cincizeci de ani, căci toţi vecii întru nimic sunt socotiti în ochii lui Dumnezeu Cel fără de sfârşit şi veşnic, „căci o mie de ani”, zice prorocul, „în ochii Tăi, Doamne, [sunt] ca ziua care a trecut degrabă şi ca straja nopţii” (Psalmi 89, 4). Deci pentru aceasta a adăugat degrabă, necăutând la lungimea anilor plinirii celor ce aveau să fie, ci la puterea şi veşnicia lui Dumnezeu. Căci cu adevărat, toată îndelungarea vremii, oricât de întinsă şi mare ar fi, este scurtă pe lângă veşnicie. Zice, dar: „Iisus Hristos mi-a însemnat cele ce au să fie”. Nu El însuşi descoperindu-Se şi grăind, ci prin îngerul Său mi-a arătat tainele. Vezi iubirea de adevăr a acestui bărbat dumnezeiesc, care a adeverit că prin înger i s-a descoperit lui, iar nu din gura Domnului a auzit. Care, zice Ioan, a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, câte a văzut. în acelaşi chip şi în Evanghelii mărturiseşte, păzind întru sine adevărul învăţăturii. A zis: „Acesta este cel care mărturiseşte despre acestea şi a scris acestea. Şi ştim că adevărată este mărturia lui” (Ioan 21, 24). Şi acum, zice, este martor al Cuvântului Dumnezeiesc văzut de el. încă zice că [este martor] al descoperirii de faţă şi al mărturiei încredinţate de Hristos, adică: „prin mărturie, sunt martor şi scriitor”.
17
Fericit cel care citeşte şi ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzeşte cele ce s-au scris într-însa. Căci vremea este aproape (Apocalipsă 1, 3).
Nu îi numeşte fericiţi pe cei ce o citesc numai. Căci aşa, mulţi ar fi fericiţi, pentru că foarte mulţi sunt cei care o citesc, ci pe cei care şi ascultă şi se supun poveţelor dintr-însa şi pe cei care păzesc şi ţin cele spuse ca pe nişte legi dumnezeieşti. Căci zice: vremea este aproape, pentru că tot celui care păzeşte poruncile lui Dumnezeu aproape-i este vremea fericirii. Tot astfel, aproape este, zice, vremea împlinirii celor spuse. Fie zice aşa, fie că aproape este vremea împlinirii celor spuse. Iar ce înseamnă aproape tâlcuieşte în cele ce urmează:
Zice: Ioan, celor şapte Biserici din Asia. Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Cel Ce este, Cel Ce era şi Cel Ce vine (Apocalipsă 1,4).
Aceasta este ca şi cum ar zice: „Har vouă de la Dumnezeul vostru al tuturor”. Căci Tatăl se numeşte pe Sine „Cel Ce este”, răspunzând din rug preaînţeleptului Moise şi zicând: „Eu sunt Cel Ce sunt” (Ieşirea 3, 14). Şi despre Fiul spune dumnezeiescul evanghelist aici de faţă, zicând: „întru început era Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1).
Şi iarăşi zice în cea dintâi dintre epistolele soborniceşti: „Ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, despre Cuvântul vieţii”
18
(I Ioan 1,1). Şi îl numeşte Cel Ce vine pe Duhul Sfânt. Căci nu S-a pogorât doar în ziua Cincizecimii, potrivit celor istorisite în „Fapte”, ci şi pururea vine către sufletele vrednice care L-au primit.
Şi de la cele şapte duhuri, zice, care sunt înaintea tronului Său (Apocalipsa 1,4).
Şi cele şapte duhuri sunt şapte îngeri, nu ca şi cum ar fi socotiti de aceeaşi cinste sau de-o veşnicie cu Sfânta Treime, să nu fie, ci slugi adevărate şi robi credincioşi. Căci zice prorocul către Dumnezeu: „că toate sunt slujitoare Ţie” (Psalmi 118, 91). Iar în „toate” sunt cuprinşi şi îngerii. Şi iarăşi, acelaşi zice despre ei: „Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui” (Psalmi 102, 21). În acelaşi chip şi apostolul i-a vestit lui Timotei atunci când a scris cea dintâi epistolă: „îţi mărturisesc”, zice, „înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi” (I Timotei 5, 21). încă şi prin aceea că a zis: care sunt înaintea tronului Lui, a mărturisit rânduiala de casnici şi slujitori ai Lui, iar nu că sunt de o cinste [cu El].
Şi de la Iisus Hristos, zice, Martorul Cel credincios, Cel întâi-născut din morţi şi Stăpânul împăraţilor pământului (Apocalipsa 1,5).
Mai înainte a scris despre Cuvântul lui Dumnezeu Cel neîntrupat, zicând despre El: „Cel Ce era”. Acum vorbeşte despre El ca Cel întrupat, zicând: „şi de la Iisus Hristos”, nu împărţindu-L
19
în două, ci mărturisind despre El şi aceasta, şi aceea: şi că este Cuvântul Tatălui, şi că S-a întrupat. „Acesta este martor credincios”. Căci a mărturisit, după cum zice apostolul, înaintea lui Ponţiu Pilat mărturisirea cea bună (I Timotei 6,13). Şi „Cel Ce era”, pentru că este Dumnezeu şi Domn a toate, chiar dacă S-a întrupat. Şi o astfel de mărturie este adevărul. Căci adevărul îl numeşte credincios şi vrednic de crezare. Cel întâi-născut din morţi. Despre El şi Pavel mărturiseşte aceasta, zicând: „Care este începătură, întâiul-născut din morţi” (Coloseni 1,18).
Şi îl numeşte întâiul-născut din morţi, ca Unul Ce a pus începutul învierii de obşte şi „ne-a deschis nouă cale nouă şi vie”, învierea din morţi, „prin catapeteasmă, adică prin trupul Său”, potrivit Scripturii (Evrei 10, 20). Căci toţi câţi au înviat din morţi mai înainte de Domnul iarăşi au fost daţi morţii. Căci nu era aceea adevărata înviere, ci izbăvire de moarte numai pentru o vreme. Pentru aceasta, niciunul dintre aceştia nu a fost numit întâi-născut din morţi. Ci Domnul este numit aşa, ca Cel Ce s-a făcut începutul şi pricina adevăratei învieri. Şi fiind ca o începătură a învierii oamenilor, S-a făcut om şi a trecut El Cel dintâi, ca dintr-un pridvor, de la moarte la viaţă. Căci numai despre Domnul a scris dumnezeiescul Pavel în epistola către Romani, zicând: „ştiind”, zice, „că Hristos Cel Ce a înviat din morţi nu mai moare. Moartea nu-L
20
mai stăpâneşte. Căci cel ce a murit, a murit o dată pentru totdeauna păcatului. Iar cel ce viază, lui Dumnezeu viază” (Romani 6, 9-10).
Zice: Şi este Stăpânul împăraţilor pământului. Aceasta a zis-o şi Daniel către babilonian: „Până ce cunoşti că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia cerurilor. Şi căruia I se va părea o va da pe ea” (Daniel 5, 23). Deci Hristos stăpâneşte şi peste toate cele din ceruri. Iar acum grăieşte şi despre cei de pe pământ. Şi mai înainte îl arată pe El a împărăţi şi peste cetele sfinte din ceruri.
Zice: Celui Ce ne-a iubit pe noi şi ne-a spălat pe noi de păcatele noastre cu sângele Său. Şi ne-a făcut nouă16 împărăţie, preoţi lui Dumnezeu şi prorocii Lui. Acestuia fie slava şi puterea în vecii vecilor, amin (Apocalipsa 1,5-6).
înşiruirea cuvintelor începe de la cele din urmă către cele dintâi. Zice că Acestuia este slava şi puterea, Celui Ce ne-a iubit pe noi. Căci cum să nu ne iubească Cel Ce S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru viaţa lumii? (I Timotei 2,6) Şi Care ne-a spălat pe noi de păcatele noastre cu sângele Său. Căci Acesta a şters, „cu dogmele, zapisul ce era asupra noastră, care era potrivnic nouă, şi l-a pironit pe lemnul Crucii Lui” (Coloseni 2, 14), plătind păcatele noastre cu moartea Lui şi făcându-ne
16 Oecumenius citeşte aici, potrivit unor manuscrise ale Apocalipsei, „pentru noi”, „nouă” (6piv), în loc de obişnuitul „pe noi” (fpâţ).
21
slobozi de fărădelegile noastre cu sângele Lui, prin aceea că S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce, ca Unul Ce a tămăduit neascultarea noastră (Filipeni 2, 8).
Şi ne-a făcut nouă împărăţie. Şi care este folosul că ne-a făcut pe noi, zice, preoţi lui Dumnezeu şi proroci ai Săi? Căci aceea că oamenii s-au făcut vrednici de acestea ne încredinţează şi de împărăţia ce va să fie şi ne găteşte şi acum slavă negrăită. Căci lucrul acesta este mai mare şi mai minunat decât a ne spăla păcatele noastre cu sângele Său şi este vrednic a fi dar dumnezeiesc, încă şi a ne face preoţii şi prorocii lui Dumnezeu pe noi, care nu am adus nimic mai înainte, este tot semnul unui astfel de dar.
Iată, vine pe norii cerului şi îl va vedea pe El tot ochiul şi cei care L-au împuns. Şi vor plânge înaintea Lui toate seminţiile pământului. Aşa, amin (Apocalipsa 1, 7).
Că va să vină pe norii cerului spune şi Domnul însuşi despre Sine în Evanghelia de la Marcu, aşa zicând: „şi puterile care sunt în cer se vor cutremura. Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă” (Marcu 13, 25-26). Căci socotesc că aşa cum este scris în Faptele Apostolilor că, suind El la ceruri în ziua înălţării, „un nor L-a luat de la ochii lor”, tot aşa iarăşi va veni cu un nor (Fapte 1,9). Şi socotesc că dumnezeiasca Scriptură îi numeşte pe sfinţii îngeri în chip simbolic „nori”, pentru că
22
sunt uşori şi se află la înălţime şi plutesc în văzduh, ca şi cum ar zice că va veni Domnul purtat şi însoţit de sfinţii îngeri. Căci aşa îl numeşte şi prorocul, zicând: „şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat. Zburat-a pe aripile vânturilor” (Psalmi 17,12).
Zice: Şi-L va vedea pe El tot ochiul. Şi cei care L-au împuns. Căci nu se va petrece într-un colţ a Doua Sa Venire cea minunată, nici ca un fur, ca mai înainte, când S-a sălăşluit cu trupul în lume. Arătând în umbră întâia Venire, prorocul zicea: „Pogorî-se-va ca ploaia pe lână şi ca rouă ce picură pe pământ” (Psalmi 71, 6). Dar [despre a Doua Venire grăieşte] slobod şi în chip vădit, ca să fie văzut de tot ochiul şi de cei foarte păcătoşi şi necuvioşi. în rândul cărora trebuie puşi cei care L-au ocărât ca nişte oameni beţi şi L-au împuns.
Zice: Şi vor plânge înaintea Lui toate seminţiile pământului, anume cele care au rămas în necredinţă şi nu au ales să-şi plece grumajii lor sub jugul Său mântuitor. Iar despre cuvintele înaintea Lui, înţelegi „la arătarea şi venirea Lui”. Apoi arătând că se va întâmpla negreşit, a adăugat: Aşa, amin, zicând doar că acestea vor fi întocmai şi negreşit, căci aşa cum la elini, „aşa”17 arată încuviinţarea celor ce vor să fie, tot astfel este la evrei „amin”.
17 vai (gr.).
23
Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel Ce este şi Cel Ce era şi Cel Ce vine, Atotţiitorul şi Stăpânul Zidirii (Apocalipsa 1, 8).
Alfa înseamnă începutul, iar Omega, sfârşitul. Zice: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă (Apocalipsa 1,17), prin cea dintâi arătând că Dumnezeu este în afară de timp, iar prin cea de-a doua, că este fără de sfârşit.
Căci de vreme ce la oameni nu este ceva în afară de timp şi fără de sfârşit, pentru noi s-a slujit de cuvintele „început” şi „sfârşit”, în loc de „fără început” şi „fără sfârşit”. Aceasta o spunea Dumnezeu şi prin Isaia: „Eu, Dumnezeu, întâiul. Şi în cele viitoare, Eu sunt” (Isaia 41, 4). Şi îl numeşte pe Dumnezeu Atotţiitor şi Domn al zidirii, nu doar al celei înzestrate cu simţire, ci şi al celei cugetătoare.
Eu, Ioan, fratele vostru şi părtaş întru necazuri şi întru împărăţie şi întru răbdare (Apocalipsa 1,9).
Scria celor credincioşi, care pătimeau multe pentru cuvântul şi propovăduirea lui Hristos de la cei care-i prigoneau pe cei cucernici. Drept aceea, se numeşte pe sine a fi părtaş întru Iisus, precum în necazuri şi întru răbdare, aşa şi întru împărăţia lui Dumnezeu, cu cei ce îşi iau asupră-şi necazurile ce sunt în lumea aceasta pentru cuvântul [Evangheliei],
Fost-am în ostrovul ce se cheamă Patmos pentru cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus (Apocalipsa 1,9).
24
Zice „pentru Iisus”, căci aceasta înseamnă lui Iisus. „Şi pentru cuvântul şi mărturia Lui, pe care eu am mărturisit-o vestind Evanghelia Lui”, zice el, „fost-am izgonit în Patmos”. Şi aceasta istoriseşte Eusebiu în „Canoanele Cronologice” că a pătimit-o [Ioan] sub împăratul Domiţian18.
Apoi zice că petrecând în numitul ostrov, fost-am în Duhul în ziua duminicii (Apocalipsă 1,10).
Cuvântul pe care l-a zis, fost-am în Duhul, arată că nu cu urechile sau cu ochii trupeşti a văzut vedenia ce i s-a arătat, ci cu cele proroceşti. Despre acest auz duhovnicesc grăia Isaia: „pusu-mi-a dimineaţa a înţelege, dimineaţă pusu-mi-a ureche a auzi şi învăţătura Domnului deschide urechile mele” (Isaia 50,4-5).
Şi am auzit glas mare ca de trâmbiţă, grăind mie: Ioan, ceea ce vezi, scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Thiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi în Laodiceea (Apocalipsă 1,10-11).
Cetăţile Asiei sunt mai multe, însă el primeşte poruncă să scrie către cele care au învăţat de la el şi au primit pe atunci credinţa lui Hristos. Căci pe cei necredincioşi şi potrivnici cuvântului mântuirii, în ce chip i-ar fi putut povăţui cineva?
Şi m-am întors să privesc glasul care grăia cu mine. Şi întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur.
18 Eusebiu de Cezareea, Cronica sau Canoanele Cronologice.
25
Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, [cineva] asemenea Fiului Omului, îmbrăcat cu haină lungă şi încins peste piept cu o cingătoare de aur. Iar capul Lui şi părul, ca lâna albă şi ca zăpada. Şi ochii Lui, ca para focului. Şi picioarele Lui, ca arama de Liban arsă în cuptor; şi glasul Lui, ca un glas de ape multe. Şi având de-a dreapta Lui şapte stele. Şi din gura Lui, ieşind sabie ascuţită cu două tăişuri. Şi faţa Lui, precum soarele luminează întru puterea sa (Apocalipsa 1,12-16).
Cele „şapte sfeşnice”, precum însuşi tâlcuieşte mai înainte, sunt cele şapte Biserici către care primeşte poruncă să scrie. Şi le-a numit pe ele sfeşnice, ca unele ce poartă într-însele lumina slavei lui Hristos. Căci nu lea zis lămpi, ci sfeşnice. Sfeşnicul singur nu poate să lumineze. Ci poartă în sine ceea ce are puterea să lumineze. Şi Hristos luminează în chip înţelegător Bisericile Sale. Căci precum sfântul apostol îndeamnă spre credinţă pe cei ce au primit-o: „Să fiţi ca nişte luminători în lume, cuprinzând cuvântul vieţii” (Filipeni 2, 15-16) şi după cum luminătorul însuşi nu are lumină de la sine, ci este primitor al luminii venite din afară, tot astfel şi aici, evanghelistul a văzut Bisericile sfeşnice, iar nu lămpi. Cât despre Hristos, se spune: „Tu luminezi în chip minunat din munţii cei veşnici” (Psalmi 75, 4) adică de pe puterile îngereşti şi iarăşi, către Tatăl: „Trimite lumina Ta şi adevărul Tău!” (Psalmi 42,3) şi încă: „luminarea feţei Tale, Doamne” (Psalmi 43,5).
26
Iar cei părtaşi luminii dumnezeieşti sunt pomeniţi undeva ca luminători şi altundeva ca sfeşnice. Şi zice sfeşnice de aur pentru cinstea şi înălţimea celor ce s-au învrednicit să primească strălucirea dumnezeiască.
Şi zice: în mijlocul celor şapte sfeşnice, [cineva] asemenea Fiului Omului. Căci dacă însuşi Domnul vesteşte că se sălăşluieşte şi petrece în sufletele celor care îl primesc, cum, dar, să nu fie văzut în mijlocul sfeşnicelor? Şi îl numeşte Fiul Omului pe Hristos, Care „S-a smerit pe Sine până a lua chip de rob” (Filipeni 2, 7) şi s-a făcut rod al pântecelui, potrivit dumnezeieştii cântări (Psalmi 126, 3), al pântecelui celei nenuntite şi Pururea Fecioarei Maria. Şi pentru că om este Maria şi soră a noastră, de bună seamă că Cel Ce S-a născut dintr-însa cu trupul fără de sămânţă este numit Dumnezeu-Cuvântul şi Fiu al Omului. Şi bine a grăit, nezicându-I Fiul Omului, ci asemenea Fiului Omului, însă Emanuel este şi Dumnezeu şi Domn a toate, iar vedenia arată felurimea firii Lui din lucrările şi puterile Sale, zugrăvindu-I chipul. Şi mai întâi îl înconjoară cu veşmânt preoţesc. Căci veşmântul lung şi cingătoarea este veşmânt preoţesc. Şi se zice Lui de către Dumnezeu şi Tatăl: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 5, 6; Psalmi 109, 4). încă şi apostolul îl numeşte pe Hristos „Arhiereu şi Apostol al mărturisirii noastre” (Evrei 3,1), ca unul ce slujeşte ca preot
27
şi pune înainte mărturisirea noastră de credinţă întru Sine şi întru Tatăl şi întru Duhul Sfânt. Şi pune împrejurul Lui cingătoare de aur, pentru că preoţii cei după lege aveau cingătoare dintr-o pânză brodată. Căci se cuvenea să fie arătată osebirea dintre robi şi stăpân, adică dintre umbra legii şi adevărul arătat de cingătoarea cea nouă.
Şi zice: Capul Lui şi părul, ca lâna albă şi ca zăpada. Ci taina cea dintru Hristos este nouă la arătare, iar prin bună-vrerea Sa, este mai înainte de veac. Căci a scris despre aceasta dumnezeiescul apostol: „taina cea ascunsă din veci şi din neamuri, care s-a arătat acum sfinţilor Lui cărora a voit” (Coloseni 1, 26-27). Deci vechimea tainei, care atârnă de bună-vrerea dumnezeiască, o arată cărunţimea capului asemuită cu lâna şi cu zăpada.
Şi ochii Lui, zice, ca para focului. Fie arată că Hristos este lumină, şi aşa se numeşte pe Sine, zicând: „Eu sunt lumina şi adevărul” (Ioan 8,12; 14, 6), fie arată înfricoşarea şi îngrozirea adusă asupra celor şapte Biserici, cărora le trimite cele din Apocalipsă, ca unele ce nu au urmat desăvârşit legilor Lui.
Şi picioarele Lui, zice, ca arama de Liban arsă în cuptor. înfăţişează arama scoasă din Munţii Liban, care este astfel chiar de la sine, fiind curăţită încă mai mult de micile întinăciuni aflate în ea atunci când este arsă în cuptor. Prin aceasta arată statornicia şi tăria dimpreună cu strălucirea
28
şi slava credinţei celei întru Hristos întru tăria adeveririi. Căci apostolul îl numeşte pe Hristos „piatră” (I Corinteni 10, 4) şi Isaia, „piatră de mult preţ pe temeliile Sionului” (Isaia 28, 16). Sau numeşte aramă de Liban arsă tămâia de culoare arămie, pe care doctorii o numeau îndeobşte „bărbat”19. Şi aceasta, când este arsă, răspândeşte bună-mireasmă. Căci semn al tămâierii este cuptorul ce arde şi se arată a fi temeiul propovăduirii Evangheliei. Pentru că temei a tot trupul sunt picioarele, care [temei] este Hristos. Căci este bine-înmiresmat şi desfătează cu mireasma duhovnicească cele din cer şi cele de pe pământ. Şi Pavel îl numeşte pe Hristos temelie, scriind o epistolă corintenilor şi zicând: „ca un meşter înţelept, eu am pus temelia. Dar altul zideşte. însă fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3,10-11). Şi că Hristos este mireasmă duhovnicească mărturiseşte mireasa din Cântarea Cântărilor, care a simţit mireasma Lui, zicând undeva: „şi mirosul mirurilor Tale, mai presus decât toate miresmele” şi într-alt loc: „mir deşertat, numele Tău” (Cântarea Cântărilor 1, 2).
încă şi Domnul însuşi se înfăţişează pe Sine ca bună-mireasmă în graiurile Sale către mireasă,
19 în greaca veche, 0:099v înseamnă „bărbat” sau „bărbătesc”.
29
zicând: „Eu, floarea câmpului, crinul văilor” (Cântarea Cântărilor 2,1). Ce, dar? Au oare nu şi Pavel zicea, după ce s-a făcut bună-mireasmă dintru împărtăşirea cu Hristos, „că suntem bună-mireasmă a lui Hristos” (II Corinteni 2,15)? Şi iarăşi: „Şi […] arată mireasma cunoştinţei Sale prin noi” (II Corinteni 2,14).
Şi glasul Lui, zice, ca un glas de ape multe. Şi pe bună dreptate. Căci în ce chip ar ajunge „în tot pământul glasul Lui” şi „la marginile lumii vestirea Lui”, dacă nu s-ar face auzit, nu prin tăria glasului celui simţit, ci prin puterea propovăduirii?
Şi având de-a dreapta Lui, zice, şapte stele. El însuşi tâlcuieşte mai înainte aceste stele, numindu-le îngerii celor şapte Biserici, despre care grăieşte dumnezeiescul Grigorie în cuvântul „La sosirea episcopilor” cu privire la îngerii cârmuitori: „căci socotesc că este pus câte unul peste fiecare Biserică, precum învaţă Ioan în Apocalipsă”20. Şi socotesc că-i numeşte stele pe sfinţii îngeri pentru belşugul luminii lui Hristos aflate întru ei. Şi se află de-a dreapta. Căci s-au învrednicit de la Dumnezeu de o treaptă preaslăvită şi, ca să zicem aşa, odihnesc în mâna lui Dumnezeu.
Şi din gura Lui, zice, ieşind sabie ascuţită cu două tăişuri. Dumnezeiescul David zice, dar, către Domnul: „încinge sabia Ta peste coapsa Ta,
20 Sfântul Grigorie de Nazians, Cuvântări, 42.9.
30
puternice!” (Psalmi 44, 4). Căci aşa ne poruncise atunci a păzi legile evangheliceşti, pe care era primejdie de moarte a le călca. Drept aceea, locul aşezării coapsei arată amânarea pedepsei. Căci nu era la îndemână spre ucidere. Iar acum scoate din gură sabie, arătând un cuvânt tăinuit: că cei neascultători poruncilor Evangheliei vor fi în primejdie de moarte de a fi tăiaţi în două cu sabia, aceasta fiind arătată de ceea ce zice Domnul în Evanghelii. Şi apostolul spunea: „Căci viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător şi mai ascuţit decât sabia ascuţită de amândouă părţile” (Evrei 4,12), arătând că trimite o ameninţare împotriva celor neascultători. De aceea este scris în [Evanghelia] lui Ioan „ascuţită”, care este acelaşi lucru cu „foarte tăios”, întâlnit la Pavel.
Faţa Lui, zice, precum soarele luminează întru puterea sa. Bine zice ca soarele. „Căci Domnul este soarele dreptăţii”, după prorocul Maleahi (Maleahi 4, 2). Dar ca să nu crezi că lumina feţei lui Hristos, „care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9) este trup văzut şi luminează în chip simţit, a adăugat: „întru puterea sa”, ca şi cum ar zice: „duhovnicească este lumina lui Hristos, lucrând întru putere (Coloseni 1, 29), luminând nu faţa trupească, ci ochii sufletului”.
Şi când L-am văzut pe El, zice, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi a pus mâna Sa cea dreaptă peste mine, zicând: [Nu te teme!] Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cela Ce sunt viu şi am fost mort
31
şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, dar, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce vor să fie după acestea (Apocalipsă 1,17-19).
Căci sfinţii proroci, când aveau o vedenie, cădeau îndeobşte doborâţi şi vădeau slăbiciune omenească. Cât de mult au covârşit cele dumnezeieşti pe cele omeneşti şi le întrec în neasemuite feluri! Ştim că aceasta a pătimit-o şi Iisus a lui Navi când l-a văzut pe mai-marele cetelor Domnului, şi Daniel, bărbatul doririlor, în vedeniile ce i s-au arătat (Iosua Navi 1, 9; Daniel 10,11; 8,17). Iar eu am căzut la picioarele Lui ca un mort, zice evanghelistul, înfricoşat de vedenie. Iar El şi-a pus mâna Sa cea dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Nu ar fi putut Sfântul Ioan să mai trăiască în urma înfricoşării, dacă nu s-ar fi aşezat degrabă asupra lui dreapta cea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, care a lucrat cele preaminunate numai cu atingerea.
Şi zice către mine: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, ca şi cum ar fi zis: „Eu sunt Cel Care, pentru mântuirea voastră a tuturor, M-am făcut părtaş vouă cu trupul la sfârşitul veacului, măcar deşi sunt Cel dintâi şi întâiul-născut decât toată zidirea (Coloseni 1, 15). Cum, dar, să pătimeşti ceva rău din arătarea Mea? Căci dacă Eu, viu fiind şi izvor al vieţii, pentru voi m-am făcut mort şi m-am întors iarăşi la viaţă, după ce am gustat moartea, cum să te faci mort, tu, care prin Mine şi prin arătarea Mea eşti viu?” Şi dacă „tot Eu am
32
cheile morţii şi ale iadului, ca să pierd sau să dau viaţă cui voiesc, să dobor la iad şi să ridic, după cum este scris despre Mine, şi ale Mele sunt, precum zice prorocul, ieşirile morţi (Psalmi 67, 21), nu aş putea trimite pe închinătorii şi ucenicii Mei la moarte mai înainte de vreme”. Deci, de vreme ce nu va muri, zice: Scrie cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce vor să fie. Prin aceea că a zis cele ce sunt arată cele care au trecut şi cele care sunt de faţă. Iar când zice cele ce vor să fie, [arată] cele viitoare. Căci dintre cele văzute în vedenie de către sfânt, unele se întâmplaseră deja, care şi dacă s-ar fi întors la hotarul [de început al vremii], nu s-ar fi aflat înainte de început. Pentru aceea a şi spus despre ele: cele ce sunt, adică cele ce se întâmplau atunci. Dar cuvântul le va arăta şi pe cele ce aveau să fie, precum şi pe cele ce se petrecuseră.
Zice: Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în dreapta Mea şi cele şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii Bisericilor. Şi cele şapte sfeşnice sunt cele şapte Biserici (Apocalipsa 1,20).
Deci după ce i-a arătat limpede care sunt stelele şi care sfeşnicele, zice apoi ce trebuie să mărturisească împotriva fiecăreia dintre Biserici şi cum să fie adusă învinuirea Bisericii care s-a depărtat cu totul de ţelul dumnezeiesc: pe cele care au păzit în parte cu de-amănuntul poruncile evangheliceşti să le laude, iar pe cele care s-au poticnit să le îndrepteze. Este limpede că Hristos,
33
„Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Timotei 2, 4) şi doreşte ca ei să se facă moştenitori şi părtaşi bunătăţilor Lui, i-a poruncit dumnezeiescului evanghelist să trimită fiecăreia dintre Biserici doctoria potrivită, cuvântul şi învăţătura Lui. Acestuia fie slava în vecii vecilor.
Amin.
Cuvântul al doilea
Întâia menire a cuvintelor şi tâlcuirilor mele s-a împlinit. Acum se cuvine a arăta următorul ţel: îndemnul dat Bisericilor. Deci mai întâi îl îndeamnă să scrie Bisericii din Efes, ca celei dintâi Biserici peste toată Asia, zicându-i aşa:
Scrie îngerului Bisericii din Efes: Acestea zice Cel Ce ţine şapte stele în dreapta Sa, Cel Ce umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: Ştiu lucrurile şi osteneala şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi i-ai ispitit pe cei ce-şi zic apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat pe ei mincinoşi. Şi ai răbdare şi ai ostenit pentru numele Meu şi nu ai încetat. Ci am asupra ta faptul că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrurile tale cele dintâi întru dreptate. Iar de nu, vin la tine şi voi mişca sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi. Ci ai acest bine, că urăşti lucrurile nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc. Cel ce are ureche, să audă ce zice Duhul Bisericilor: Celui ce ascultă, îi voi da lui să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul Dumnezeului meu (Apocalipsa 2,1-7).
în chip simbolic, prin îngerul Bisericii din Efes, numeşte Biserica din Efes. Căci nu îngerul ei, ce cârmuieşte biserica, a păcătuit cu ceva, ca să trebuiască a auzi pocăieşte-te, ca unul ce este preasfânt şi pentru aceasta se află la dreapta
36
Domnului, aducând dovada curăţiei potrivite firii lui şi luminii sale strălucitoare. Şi ce trebuinţă mai era să zică celui ce vesteşte evanghelistului: Scrie lui? Căci dumnezeiescul înger era de faţă şi auzea cele spuse. Căci era de-a dreapta Celui ce grăia şi la sfârşit însuşi sfântul, tâlcuind vedenia ce i se arătase, zice: Cel ce are ureche, să audă ce zice Duhul Bisericilor. Căci nu a grăit îngerilor Bisericilor, ci Bisericilor. Deci tot astfel şi mai departe, acolo unde vei afla: Scrie acestea îngerului Bisericii, să înţelegi că se face grăire nu despre înger, ci despre Biserică. Şi ce porunceşte să scrie Bisericii din Efes?
Acestea grăieşte Cel Ce ţine şapte stele în dreapta Sa, Cel Ce umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Este ca şi cum ar grăi: „Acestea zice Cel Ce poartă grijă şi ţine în mâini şi îmbrăţişează sfinţii îngeri din cer” căci aceştia sunt cele şapte sfeşnice, precum s-a grăit mai înainte „şi oamenii de pe pământ”. Pentru că în mijlocul celor ce-L cinstesc pe El umblă şi zice prin prorocul: „Mă voi sălăşlui întru ei şi voi umbla întru ei” (Levitic 26,12).
Ştiu lucrurile tale, zice, şi osteneala şi răbdarea „şi niciuna din bunătăţile pe care le faci nu am trecut-o cu vederea” (Iov 34, 21), „Cel Ce am zidit deosebi inimile” voastre, „Cel Ce pricep toate lucrurile” voastre (Psalmi 32,15), şi că nu poţi suferi, zice, pe cei răi, ca una ce ai dobândit obiceiul de a urî răul.
37
Şi i-ai ispitit pe cei ce îşi zic apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat pe ei mincinoşi. Cei din Efes împlineau dumnezeiasca poruncă: „nu credeţi oricărui duh, ci ispitiţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4,1).
Drept aceea, îi ispiteau pe aceia dintre ei care propovăduiau Evanghelia. Şi ispitindu-i, i-a aflat pe unii apostoli mincinoşi, răspândind învăţături străine şi vorbeşte despre următorii lui Corint21, care trăiau pe vremea evanghelistului, că erau vestitori de învăţături stricate.
Şi ai răbdare, zice, şi ai ostenit pentru numele Meu şi nu ai încetat, şi foarte potrivit [a grăit acestea]. Căci zice: „purtaţi sarcinile unii altora şi aşa împliniţi legea lui Dumnezeu” (Galateni 6, 2). Ci am, zice, împotriva ta, că ai lepădat dragostea cea dintâi. Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrurile tale cele dintâi întru dreptate. Precum zice: „Nu am uitat faptele tale cele bune” (Iov 34,21), tot aşa zice şi că „nu ţi-ai oprit dragostea către cei din nevoi. întoarce-te, dar, la fapta bună cea dintâi, aflând de la mine cât de mult te-ai cufundat”.
21 Este vorba, de fapt, despre Cerint, un eretic de la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II, contemporan al Sfântului evanghelist Ioan, care a iniţiat o erezie de tip docheto-gnostică şi milenaristă, propovăduind o împărăţie de o mie de ani a plăcerilor, şi care îl socotea pe Hristos un simplu om, unit cu Tatăl doar la Botez şi care a pătimit pe cruce ca un simplu om.
38
Iar de nu te întorci de unde ai plecat, zice, vin la tine şi voi mişca sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi. Vin la tine nu arată o mişcare schimbătoare a lui Dumnezeu, Care pe toate le umple, ci un fel de purtare îndelung-răbdătoare privitoare la pedeapsă. Iar mişcarea sfeşnicului, adică a Bisericii, numeşte părăsirea Bisericii de către El, aceasta făcându-se din pricina păcătoşilor care petrec întru toată zarva şi tulburarea, încât şi zic: „Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmi 30,10) şi „s-a tulburat inima mea întru mine” (Psalmi 54,4).
Ci ai acest bine, zice, că urăşti lucrurile nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc. A pus păcatul lor la mijloc între două fapte bune, ca prin laudele din margini să îndulcească certarea cea de la mijloc, pentru ca să nu fie cuprins cineva de prea mare întristare. Iar acest Nicolae despre care se vorbeşte acum a fost un începător de erezii hulitor şi plin de urâciune. Cei din Efes, care i-au întors, dar, de la răutăţile lui pe cei atraşi de el au aflat laudă de la Hristos. Mai pe urmă, după judecată, evanghelistul adaugă cele ale lui, zicând: cel ce are ureche, adică ascultare, şi se supune legilor dumnezeieşti, să audă ce zice Duhul Bisericilor. A zis Duhul, fie pentru că în Duhul lucrau graiurile Apocalipsei, fie numeşte Duh pe Hristos, de vreme ce este Dumnezeu şi este socotit Dumnezeu, precum de bună seamă este numit şi Fiu al Omului, de vreme ce este Om şi este socotit Om.
39
Căci dumnezeirea este numită îndeobşte Duh, după cum însuşi Domnul îi zice samarinencei cu care grăia: „Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui, se cuvine să I se închine în duh şi-n adevăr” (Ioan 4, 24). Ce zice, dar, Duhul?
Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul Dumnezeului Meu. Simbolic este cuvântul. Căci pom al vieţii numeşte viaţa cea fericită şi fără de sfârşit, de care sfinţii se vor desfăta întru împărăţia lui Dumnezeu, pe care a numit-o acum Rai. Căci de ea zice că sunt vrednici cei care biruiesc în această lume ispitele vrăjmaşului şi izbândesc. Şi să nu te sminteşti că Domnul a zis: Dumnezeului Meu, pentru că toate cuvintele Sale smerite simt potrivite tainei întrupării. Căci şi în Evanghelie a zis: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17). Acestea le-a vestit în Biserica din Efes.
Zice: Şi îngerului Bisericii din Smirna, scrie: Acestea zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Care a murit şi a înviat. Ştiu necazul şi sărăcia ta. Dar bogat eşti. Şi hula celor ce zic că ei sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei. Nicidecum nu te înfricoşa pentru cele ce ai să pătimeşti. Iată, diavolul va arunca dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi. Şi veţi avea ispită vreme de zece zile. Fii credincios până la moarte şi voi da ţie cununa vieţii. Cel ce are ureche, să audă ce zice Duhul Bisericilor: Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de a doua (Apocalipsa 2, 8-11).
40
Domnul Se numeşte pe Sine Cel dintâi pentru firea dumnezeirii. Iar Cel de pe urmă, pentru înomenire şi taina întrupării. Zice: Care a murit şi a înviat. „Care a venit spre judecata morţii”, zice, „şi cu moartea a omorât moartea”. Ştiu necazul şi sărăcia ta şi să nu zici, precum iudeii necredincioşi: „Ce e, că am postit şi n-ai văzut, am smerit sufletele noastre şi n-ai cunoscut?” (Isaia 58, 3). Dar bogat eşti, zice, ca unul ce ai acoperământ bogat pe Hristos, chiar de a sărăcit pentru noi (II Corinteni 8, 9), „chip de rob luând” (Filipeni 2, 7) şi suferind hula iudeilor mincinoşi. Iuda se tâlcuieşte „mărturisire”. Deci adevăraţii iudei şi Israelul cel duhovnicesc ar fi cei care îl mărturisesc pe Hristos, iar Israel, cei care-L văd pe Dumnezeu. „Căci nu cel arătat în afară este iudeu, nici cea arătată din afară în trup este tăiere împrejur” plăcută lui Dumnezeu, precum zice Pavel, „ci cel întru ascuns este iudeu şi tăiere împrejur este cea a inimii” (Romani 2, 28), iar nu a trupului. Deci iudeii care au rămas întru necredinţă sunt sinagogă hulitoare aflată sub stăpânirea satanei.
Nicidecum nu te înfricoşa pentru cele ce ai să pătimeşti, zice. Iată, diavolul va arunca dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi. Şi veţi avea ispită vreme de zece zile. Căci oamenii săvârşesc răul asupra celor cucernici şi prin lucrarea diavolului. Iar Dumnezeu îngăduie, făcându-i pe ei mai cercaţi prin ispite. „Ci îndrăzniţi”, zice, „necazul vostru se va sfârşi degrabă şi este de puţină vreme”.
41
Zice: Fii credincios până la moarte şi voi da ţie cununa vieţii. Adevărat este acest cuvânt. Căci şi zice: „cel care rabdă până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22), iar nu cel ce aruncă scutul şi este slab spre lupte.
Zice: Cel ce are ureche, să audă ce zice Duhul Bisericilor. Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de a doua. Foarte adevărat este ce s-a spus. Căci toţi deopotrivă, drepţi şi păcătoşi, sunt ţinuţi de moartea cea dintâi, care este despărţirea sufletului de trup, până ce se va săvârşi judecata cea dumnezeiască: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3,19). Iar de moartea cea de-a doua, cea a păcatului, pe care Domnul o numeşte, zicând: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” (Matei 8, 22), nu vor fi vătămaţi cei care biruiesc ispitele.
Zice: Şi îngerului Bisericii din Pergam, scrie-i: Acestea zice Cel Ce are sabia ascuţită de amândouă părţile: ştiu unde sălăşluieşti, unde este scaunul satanei. Şi ţii numele Meu şi nu ai lepădat credinţa Mea şi în zilele lui Antipa, martorul Meu, credinciosul Meu, care a fost ucis la voi acolo unde sălăşluieşte satana. Ci am asupra ta puţine. Ai acolo pe cei ce ţin învăţătura lui Valaam, care l-a învăţat pe Balac să pună sminteală înaintea fiilor lui Israel, să mănânce din cele jertfite idolilor şi să facă desfrânare. Tot aşa şi tu ai pe cei ce ţin învăţătura nicolaiţilor. Pocăieşte-te. Iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război cu sabia gurii Mele. Cela ce are ureche să audă ce zice
42
Duhul Bisericilor: Celui ce biruieşte îi voi da lui o piatră albă şi pe piatră nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât numai cel care-l ia (Apocalipsa 2,12-17).
Zice: „Şi Bisericii din Pergam vei scrie: Grăiesc ţie Eu, Cel Care port în gura Mea sabie, ca să-i pedepsesc pe cei care se împotrivesc poruncilor Mele”. Căci sabia din gură înseamnă primejdia celor ce nu se supun poruncilor dumnezeieşti. Zice: Locuieşti unde este scaunul satanei. Căci toată Asia era închinătoare la idoli şi mai cu seamă Pergamul. „Şi locuind chiar şi într-un astfel de loc”, zice, „ai păzit credinţa întru Mine curată, nicidecum întorcându-te spre aplecarea multora către răutate, ci şi stând împotrivă la zilele şi praznicele idolilor, precum credinciosul Meu martor, care întru numele Meu”, zice, „a grăit pe faţă”, „aşa şi tu, în ceea ce-i priveşte pe uneltitori, Mi-ai urmat până la moarte, păzind adevărul”. Dar cu toate acestea, de vreme ce mustrarea atârnă până şi asupra celor mai sfinţi şi „multe greşim cu toţii” (Iacov 3, 2) potrivit Scripturii, am a vă mustra şi pe voi, zice El.
Căci ai acolo pe cei ce ţin învăţătura lui Valaam, care învăţa pe Balac să pună sminteală înaintea fiilor lui Israel, să mănânce din cele jertfite idolilor şi să facă desfrânare. Tot aşa şi tu ai pe cei ce ţin învăţătura nicolaiţilor. Deci cuvintele: „învăţa pe Balac” arată ce fel de dascăl avea. Iar istoria despre Valaam şi Balac este scrisă limpede în „Numerii” „Numerii” este cartea preaînţeleptului Moise.
43
Povesteşte Iosif22 că la sfatul lui Valaam, au fost trimise la Israel femei madianite spre lucrarea desfrânării, ca să-i ducă spre lepădarea de Dumnezeu. „Ai pe cei ai lui Nicolae”, zice, „care fac unele ca acestea, şi nu îi alungi de la tine”. Apoi zice: Pocăieşte-te. Iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război cu sabia gurii Mele. O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu! (Romani 11, 33) Căci nu a zis: „vin la tine şi voi lupta cu tine”, ci „voi lupta cu ei”, anume cu nicolaiţii. Căci s-a îndurat de cei din Pergam, ca de unii ce erau credincioşi şi cucernici.
Zice: Cel ce are ureche să audă ce zice Duhul Bisericilor: Celui ce biruieşte îi voi da lui din mana cea ascunsă a Tainei23. Şi altfelspus, zice: „îi voi da lui să se umple de bunătăţile duhovniceşti care au să fie”. Şi voi da lui o piatră albă. Adică aceea care a biruit şi a strălucit de slavă.
„Şi pe piatră nume nou, pe care nimeni nu-l ştie decât numai cel care-l ia”. Căci se zice: „Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, acestea a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul” (I Corinteni 2, 9).
22 Iosif Flavius, De antiquitatibus ludaeorum, 4.126-140 (Antichităţi iudaice).
23 Propoziţia „voi da lui din mana cea ascunsă” (bcdoco corup rov pâwa rov KEKQvppevov) este omisă iniţial în textul citat de Oecumenius. Iar sintagma „a Tainei” (rov puorrQÎou) nu se regăseşte în Scriptură (Apocalipsa 2,17).
44
Şi îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: Acestea zice Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce are ochii Săi ca para focului şi picioarele Lui asemenea aramei din Liban: Ştiu lucrurile tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi lucrurile tale cele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Ci am asupra ta, că o cruţi pe femeia Izabela, care se numeşte pe sine prorociţă şi învaţă şi amăgeşte pe robii Mei să desfrâneze şi să mănânce cele jertfite idolilor. Şi am dat ei vreme să se pocăiască. Şi nu voieşte a se pocăi de desfrânarea ei. Iată, o pun pe ea la pat şi pe cei ce desfrânează cu ea în necaz mare, dacă nu se vor pocăi de lucrurile ei. Şi pe fiii ei îi ucid cu moarte. Şi vor cunoaşte toate Bisericile că Eu sunt Cel Ce cerc rărunchii şi inimile. Şi voi da vouă fiecăruia după lucrurile voastre. Şi zic vouă, celorlalţi din Tiatira, câţi nu au învăţătura aceasta, care nu au cunoscut adâncurile satanei, precum zic: nu pun asupra voastră altă povară. însă ţineţi ceea ce aveţi până voi veni. Şi cela ce biruieşte şi ţine până la sfârşit lucrurile Mele, voi da lui stăpânire peste neamuri. Şi va păstori pe ele cu toiag defier, ca vasele de lut se vor zdrobi, precum şi Eu am luat de la Tatăl Meu. Şi voi da lui steaua cea de dimineaţă. Cel ce are ureche să audă ce zice Duhul Bisericilor (Apocalipsa 2,18-29).
Cel care a vestit evanghelistului arată mai limpede tâlcuirea numelui său. Grăieşte: Acestea zice Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce are ochii Săi ca para focului, însemnând înfricoşarea şi ameninţarea împotriva celor păcătoşi. Şi picioarele Lui asemenea
45
aramei din Liban, vrând să spună trăinicia şi neşovăiala credinţei întru El sau buna-mireasmă duhovnicească a dogmelor evangheliceşti, precum s-a spus mai înainte. Zice: „Ştiu lucrurile tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea”, ca şi cum ar zice: „laud toată râvna ta”. Căci a pus „ştiu” în loc de „laud”, precum în cuvântul grăit lui Moise: „te ştiu mai bine decât pe toţi oamenii” (Ieşire 33, 12). Şi „ştie Domnul calea drepţilor” (Psalmi 1, 6). Şi numeşte „slujire” ajutorul celor din nevoi. Zice: Şi lucrurile tale cele de pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Arată că sporind ei, au ajuns mai buni întru împlinirea poruncilor.
Ci am asupra ta, ca să se arate că numai Dumnezeu singur este cu totul fără de păcat. „Şi ce am [asupra ta]?” Că o cruţi pe femeia Izabela şi nu o goneşti. Care se numeşte pe sine prorociţă. Asemuieşte răutatea acestei Biserici cu Izabela, soţia lui Ahab. Zice că aceasta se numeşte pe sine prorociţă şi învaţă şi amăgeşte pe mulţi să desfrâneze şi să mănânce cele jertfite idolilor. Numeşte desfrânare fie simţirea, fie lepădarea de Dumnezeu, potrivit cuvântului: „şi s-au desfrânat cu faptele lor” (Psalmi 105,39). Şi iarăşi: „s-au desfrânat cu lemnul” (Ieremia 3,9). însă Domnul, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci întoarcerea şi viaţa lui, zice: i-am dat ei vreme de pocăinţă. „Iar de nu voieşte să se pocăiască, voi face ei, dar, acestea şi acestea şi celor ce s-au desfrânat cu ea, ca toţi să cunoască, zice, că Eu sunt Dumnezeu”. Căci a
46
lui Dumnezeu este a cerca rărunchii şi inimile, de vreme ce se zice: „Dumnezeule, Cel Ce cerci inimile şi rărunchii” (Psalmi 7, 9). Iar celor ce nu au nicio părtăşie cu femeia desfrânată, celor ce sunt mai simpli şi nu cunosc meşteşugirile răutăţii, ziceţi aceasta: „nu voi pune asupra voastră o povară mai grea, căci de-ajuns vă este simplitatea. Ci numai păziţi învăţătura dată vouă până la cea de-a Doua Venire a Mea”.
Şi celui ce biruieşte pe cel rău, zice: voi da lui stăpânire peste neamuri. Şi va păstori pe ele cu toiag de fier, ca vasele de lut se vor zdrobi, precum şi Eu am luat de la Tatăl Meu. Aceasta este ceea ce s-a grăit în Evanghelii celor care bine au chivernisit minele şi talanţii încredinţaţi lor: „Fii peste zece cetăţi. Şi altuia: fii peste cinci cetăţi” (Luca 19,17, 19). Şi lui Daniel: „Şi se va da împărăţia sfinţilor lui Dumnezeu” (Daniel 7,22,27). Şi aceasta arată că se va da sfinţilor oarecare cârmuire şi stăpânire asupra celor mai prejos decât ei şi care au trebuinţă de îndreptare. Pe aceştia zice, dar, că-i va păstori cu stăpânire aspră. Iar pe cei neascultători îi va zdrobi ca pe nişte vase de lut.
Şi voi da lui, zice, steaua cea de dimineaţă. Prorocul vorbeşte despre asirian, adică satana: „cum a căzut din cer luceafărul ce răsare în zori?” (Isaia 14,12). Pe acesta îl numeşte şi acum steaua cea din zori. „Deci voi supune”, zice, „pe satana robilor Mei”. Asemenea este cu ceea ce s-a grăit prin apostolul: „Va zdrobi Dumnezeu pe satana curând
47
sub picioarele voastre” (Romani 16, 20). Şi „peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur” (Psalmi 90,13).
Şi îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea grăieşte Cel Ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu lucrurile tale, că ai nume că trăieşti şi mort eşti. Priveghează şi întăreşte pe celelalte care sunt pe cale să moară. Căci nu am aflat lucrurile tale depline înaintea Dumnezeului meu. Adu-ţi, dar, aminte cum ai luat şi cum ai auzit; şi ţine şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei cunoaşte în care ceas voi veni asupra ta. Ci ai puţine nume în Sardes care nu şi-au întinat hainele lor, ci umblă împreună cu Mine în [veşminte] albe, că vrednici sunt. Cel ce biruieşte, acesta se va îmbrăca în haine albe şi nu voi şterge numele lui din cartea vieţii. Şi voi mărturisi numele lui înaintea Părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui. Cel ce are ureche să audă ce zice Duhul Bisericilor (Apocalipsa 3,1-6).
Despre cele şapte stele, pe care le numeşte acum şi duhuri ale lui Dumnezeu, se grăieşte în cele de mai sus. Iar acum să auzim ce zice despre cei din Sardes: „Ştiu”, zice, „lucrurile tale, că numele tău este ca al unuia ce trăieşte viaţa cea bună după Dumnezeu, ci mort eşti cu păcatele”. Căci morţi sunt numiţi îndeobşte în dumnezeiasca Scriptură cei păcătoşi, precum arată ceea ce a scris preaînţeleptul Pavel despre cei întorşi de la necredinţă la credinţa în Hristos: „şi pe voi, care eraţi morţi întru păcate, v-a înviat împreună cu Hristos”
48
(Coloseni 2, 13). Şi „Păstorul”24 zice că oarecare au coborât în apa colimvitrei, adică cei morţi, şi au ieşit vii. Ci trezeşte-te, zice, din somnul păcatului şi întăreşte pe celelalte care sunt pe cale să moară. „încă ţi-au mai rămas”, zice, „puţine fapte şi purtări care nu sunt încă moarte. Pe acestea, dar, ţine-le cât mai sunt încă vii, deşi se îndreaptă de acum spre moarte”. Pentru că „a întări” înseamnă a face tari şi a da putere celor ce sunt slabe şi gata să cadă. „Căci nimic din ale tale”, zice, „nu sunt pline de râvnă, ci unele au murit, iar altele sunt gata să moară”. „Adu-ţi, dar, aminte”, zice, „cum ai luat credinţa şi ai auzit cuvântul despre ea şi ţine în viaţă lucrurile tale care mai sunt încă vii. Şi pocăieşte-te de cele care sunt moarte”.
Zice: deci dacă nu priveghezi şi nu te ridici din trândăvie ca dintr-un somn, voi veni la tine, zice, „ca unul ce pedepseşte când nu te aştepţi”. Şi sfântul apostol grăieşte despre alţii: „ci când vor zice: pace şi linişte, atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea, ca şi durerea peste aceea ce are în pântece” (I Tesaloniceni 5,3). Zice: Ci ai puţine nume în Sardes care nu şi-au întinat hainele lor, ci umblă împreună cu Mine în [veşminte] albe, că vrednici sunt. „Deşi mă scârbesc, pentru aceştia încă mai îngădui”, zice, „şi vă mai rabd”. Iar „veşminte neîntinate” numeşte trupurile
24 „Păstorul lui Herma” „Asemănări” 93.16.4. Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB, 1, 1979.
49
sfinţilor, după cum s-a grăit de către Patriarhul Iacov: „spală cu vin îmbrăcămintea lui” (Facerea 49,11). încă şi Isaia grăieşte aceeaşi: „pentru ce hainele tale sunt roşii ca de la un teasc călcat, plin, călcat de tot?” (Isaia 63, 2-3). Haina albă înseamnă, dar, curăţia trupului. Cel ce biruieşte patimile, zice, se va îmbrăca în alb în veacul ce va să fie. Căci însuşi făgăduieşte în Evanghelii că „drepţii vor străluci ca soarele şi ca luna” (Matei 13, 43). Iar cei curaţi zice că „vor fi scrişi în cartea” celor care trăiesc viaţa cea fericită şi fără de sfârşit. Acest cuvânt l-a amintit şi Domnul în Evanghelii, zicând ucenicilor Săi: „Nu vă bucuraţi că demonii vi se supun, ci că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10,20).
Zice: Şi voi mărturisi numele [lui] înaintea Părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui. îi va mărturisi ca slugi credincioase şi casnici buni. Căci şi în Evanghelii zice: „Tot cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Părintelui Meu Celui din ceruri” (Matei 10, 32). Iar a grăi despre Părinte şi despre îngerii Lui nu ne împiedică a spune că sfinţii îngeri sunt şi ai Săi [ai Fiului]. Ci uneori spune că sunt ai Părintelui, altă dată, ai Săi. Căci zice în Evanghelia de la Matei: Fiul Omului „va trimite atunci pe îngerii Lui cu glas mare de trâmbiţă. Şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la marginile lor” (Matei 24, 31).
50
Şi îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Care are cheia lui David, Cel Ce deschide şi nimeni nu închide şi Cel ce închide şi nimeni nu deschide. Ştiu lucrurile tale iată, dat-am înaintea ta uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o încuie că mică putere ai şi ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit legea Mea25. Iată, îţi dau din sinagoga satanei, a celor ce se numesc pe sine iudei, şi nu sunt, ci mint. Iată, îi voi face pe ei ca să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că Eu te-am iubit pe tine. Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca să ispitească pe cei ce locuiesc pe pământ. Vin curând. Ţine ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa ta. Pe cel ce biruieşte, îl voi face pe el stâlp în biserica Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Ierusalimului celui nou care se pogoară din cer de la Dumnezeul Meu şi numele Meu cel nou. Cel ce are ureche să audă ce zice Duhul Bisericilor (Apocalipsa 3, 7-13).
Şi celor din Filadelfia zice: Scrie-i: Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat. Cel Sfânt este Fiul lui Dumnezeu. încă pentru El aduc mărturie şi serafimii, cei ce cuprind trei „sfinte” într-o singură
25 în text apare „lege” (vopov), deşi în multe dintre manuscrise apare „nume” (ovopct), pe care şi autorul îl foloseşte în rândurile ce urmează.
51
domnie26, de vreme ce nimic pământesc sau păcătos nu are Cuvântul, deşi S-a făcut trup. Căci „fărădelege nu a făcut, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (Isaia 53, 9), după glasul prorocului Isaia. Şi pentru că este şi se numeşte Cel Adevărat, cu adevărat este şi astfel şi este numit. Este numit „Dumnezeu” şi nu minte această numire. Căci este cu adevărat Dumnezeu Emanuel, chiar dacă nu voieşte aceasta blestematul Nestorie. S-a făcut Om, neîncetând a fi Dumnezeu şi este cu adevărat Om, chiar de nu suferă aceasta urâtorul-de-Dumnezeu Eutihie. Este ceea ce este cu adevărat şi nu doar după asemănare, precum zic nestorienii, nici în chip părelnic sau închipuit, precum zic eutihienii şi blestematul şi spurcatul neam al maniheilor.
Care are cheia lui David, zice. Numeşte cheie stăpânirea. Căci cel căruia i s-a încredinţat cheia casei i s-a încredinţat puterea de a deschide şi a închide. Şi aceasta o arată cu înţelepciune în Evanghelii în făgăduinţele către Petru. Căci zicând: „Şi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor”, îndată adaugă: „şi câte vei lega pe pământ vor fi legate şi-n ceruri şi câte vei dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi-n ceruri” (Matei 16,19). Deci de vreme ce „cheia” înseamnă stăpânirea, zicând „Cel ce are cheia lui David”, vrea să spună
26 Se face referire la întreita cântare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”.
52
că aşa cum David a stăpânit peste Israelul cel văzut, aşa şi eu [stăpânesc], pe lângă [Israelul] cel văzut, şi peste cel duhovnicesc, măcar deşi stăpânirile se osebesc cu neasemuită înălţime una de alta. Căci ce asemănare poate fi între cinstirea datorată omului şi cea datorată lui Dumnezeu? Aceasta şi dumnezeiescul înger Gavriil a binevestit-o Fecioarei despre Domnul, zicând: „Şi va da Lui Domnul Dumnezeu scaunul lui David, părintelui Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov27 în veci şi împărăţiei Lui nu va fi sfârşit” (Luca 1, 32-33). Deci de vreme ce Hristos a făcut o asemănare cu împărăţia lui David, după dreptate zice: Cel Ce are cheia lui David. Apoi, stăruind asupra simbolului cheii, adaugă: Cel Ce deschide şi nimeni nu închide şi Cel ce închide şi nimeni nu deschide. Căci „Dumnezeu este Cel Ce îndreptăţeşte. Cine este cel ce judecă?” (Romani 8,33-34). Dumnezeu este Cel Ce judecă. Cine este cel ce îndreptăţeşte? Căci „a deschide” şi „a închide” înseamnă a „îndreptăţi” şi „a judeca”.
Ştiu lucrurile tale, zice, că eşti cucernic. Şi ţi-am dat uşa bunătăţilor deschisă. Şi mai înainte zice: Cel ce deschide şi nimeni nu închide. „Deci nici uşa pe care ţi-am dat-o deschisă nu o va închide cineva”. Zice: că mică putere ai şi ai păzit cuvântul
27 Oecumenius foloseşte „casa lui David” în loc de „casa lui Iacov”, aşa cum se află în majoritatea manuscriselor.
53
Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu. Mică cetate este Filadelfia, drept pentru care mică este şi puterea ei. Dar, ca o neînfricată, s-a ridicat mai presus de puterea ei, ca să apere credinţa lui Hristos şi să stea împotrivă celor care îi supără pe credincioşi. Iar apoi, ca o răsplată a credinţei faţă de El, făgăduieşte că mulţi din rândul iudeilor vor da fuga într-însa şi vor primi credinţa în Hristos. Căci aceasta înseamnă „a se închina la picioarele ei”: a fi aleşi în zilele din urmă să fie rânduiţi în Biserică, simplu spus, a face parte din Biserică. Aceasta şi prorocul întâmpinând-o, grăia: „Ales-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu, mai bine decât a locui în locaşurile păcătoşilor”. Deci de vreme ce ai păzit întru răbdare credinţa Mea, „şi Eu te voi păzi de ceasul ispitei” celui rău. Şi vorbeşte despre prigoana ce s-a făcut împotriva creştinilor de către împăratul Domiţian, „care a fost al doilea prigonitor după Nero”, precum povesteşte Eusebiu în Istoria Bisericească şi în Canoanele Cronologice28. De care şi dumnezeiescul evanghelist a fost osândit să vieţuiască în Patmos, un ostrov pustiu şi mic. Vin curând, zice, „să te ajut”. Ţine ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa ta. Şi ce ţii? în chip vădit, dragostea cea adevărată către Domnul, întru care luptându-te până la sfârşit, vei lua cununa vieţii. Căci „biruinţa este a celor ce rabdă”.
28 Eusebiu de Cezareea, Cronica.
54
„Şi pe cel ce biruieşte ispitele”, zice, „îl voi face să se desfăteze pururea de vederea lui Dumnezeu”. Pentru că aceasta înseamnă să se facă stâlp al bisericii dumnezeieşti. Căci, de bună seamă, stâlpul nu ar ieşi vreodată pentru vreo bunătate din locul în care a fost înfipt. Şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Ierusalimului celui nou care se pogoară din cer de la Dumnezeul Meu şi numele Meu cel nou. Descoperă veşnica lor desfătare de Dumnezeu şi sălăşluirea întru bunătăţi şi fericirea pe care o vor avea în veacul ce va să fie. Zice nume nou, neauzit până acum undeva, pe care îl vor avea sfinţii ce împărăţesc împreună cu Hristos, numiţi prieteni şi fraţi şi slujitori. Iar numele cel nou este chiar mai presus decât acestea. Căci ele sunt amintite în dumnezeiasca Scriptură şi au ajuns în auzul oamenilor, iar numele cel nou nu este nicăieri pomenit. Iar când zice El Dumnezeului Meu, nu înseamnă că a socotit lucru nevrednic măsura deşertării Sale, nici sărăcia întrupării. Căci dacă socotea aceasta lucru nevrednic, cine era cel care L-a silit pe El să se unească după ipostas cu trupul şi aşa să pună la cale mântuirea noastră? Acestuia fie-I slava în vecii vecilor. Amin.
Cuvântul al treilea
În cel de-al doilea cuvânt, am grăit despre toate câte le-a prorocit, ca să fie trimise celor şase cetăţi: din Efes şi Smirna, Pergam şi Tiatira şi celor din Sardes şi Filadelfia. Iar acum trebuie să fie scrise şi cele către [Biserica din Laodiceea]:
Şi îngerului Bisericii din Laodiceea, scrie-i: Acestea zice Cel Ce este Amin, Martorul Cel credincios, Cel adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu lucrurile tale, că nu eşti nici rece, nici fierbinte. Doar de ai fi rece sau fierbinte! Pentru că eşti căldicel, şi nici fierbinte, nici rece, am să te vărs din gura Mea. Că zici: Bogat sunt şi m-am îmbogăţit şi nu am nicio lipsă şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de milă şi orb şi gol şi sărac. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haină nouă şi albă, ca să te îmbraci şi ca să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie, ca să ungi ochii tăi şi să vezi. Eu, pe câţi îi iubesc, îi mustru şi-i cert. Fii, dar, râvnitor şi te pocăieşte. Iată, stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Celui ce biruieşte îi voi da lui să şadă pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Părintele Meu pe scaunul Lui. Cel ce are ureche să audă ce zice Duhul Bisericilor (Apocalipsa 3,14-22).
Zice: Acestea zice Cel Ce este Amin. Este deopotrivă cu Acestea zice Cel Adevărat, care s-a tâlcuit
56
mai înainte. Căci amin înseamnă „da”. Căci „da” este întru El şi niciun „nu” în cele spuse despre El (II Corinteni 1,19). Iar despre martor credincios s-a spus mai înainte. Este, dar, vorbire de prisos a grăi de două ori despre aceleaşi lucruri.
Zice: începutul zidirii lui Dumnezeu29. Poate că meşteşugirea arienilor cea potrivnică lui Hristos se va năpusti asupra acestui cuvânt, ca şi cum Fiul ar fi înfăţişat, din cele spuse, ca o zidire. Să nu ne luăm după graiurile lor cele necuvioase. Ci se cuvine să cercetăm dacă un astfel de lucru se află şi în altă scriere, ca să poată cineva judeca cele asemenea din cele asemenea. Zice înţeleptul apostol despre Fiul, scriind colosenilor: „Acesta este începătura […], Întâiul-Născut decât toată zidirea” (I Corinteni 15, 23; Coloseni 1, 15), iar nu „întâiul-zidit”. Şi prorocul zice: „din pântece, mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Psalmi 109, 3), iar nu „Te-am zidit”. încă şi Solomon: „mai înainte de toate dealurile Mă naşte” (Pildele lui Solomon 8, 25). Aceasta a înţeles-o cel-întru-sfinţi Grigorie în scrierea sa „Despre Fiul”, din cuvântul: „Domnul M-a zidit începătura căilor Lui” (Pildele lui Solomon 8, 22), despre trupul lui Hristos insuflat cu minte. Iar „M-a născut” face trimitere la dumnezeirea Lui. Deci de vreme ce toţi au învăţat despre naştere, iar nu
29 Oecumenius pune în lumină cele două înţelesuri ale grecescului apyrj: „început” şi „cârmuire”.
57
despre zidire în ce-L priveşte pe Cuvântul Cel Unul-Născut şi Fiul, ce voieşte să zică aici: începutul zidirii lui Dumnezeu? Nimic altceva decât „cârmui torul”30 zidirii lui Dumnezeu şi Cel Ce are stăpânire peste toate. Căci de vreme ce Tatăl le-a făcut pe toate prin Fiul, atunci după dreptate Făcătorul şi Ziditorul a toate, Cel Ce le-a adus pe toate dintru nefiinţă la fiinţă, este Stăpân peste cele făcute de El.
Ştiu lucrurile tale, că nu eşti nici rece, nici fierbinte. „Fierbinte” este cel ce arde cu Duhul. Căci zice dumnezeiescul apostol: „cei ce ard cu Duhul” (Romani 12,11). Iar „rece” este cel lipsit de lucrarea şi cercetarea Duhului Sfânt. Iar tu eşti căldicel, zice. Căldicel îl numeşte pe cel ce se împărtăşeşte cu Duhul Sfânt prin botez şi stinge harul prin lenevire şi prin grija de cele vremelnice. Poruncă dumnezeiască este şi aceasta: „Duhul să nu-l stingeţi!” (I Tesaloniceni 5,19). Doar de ai fi rece sau fierbinte! Pentru că eşti căldicel. „O”, zice „de-ai fi sau fierbinte, arzând de lucrarea Duhului, sau cu totul rece şi neîmpărtăşit nicidecum de harul Duhului şi nebotezat, iar nu cald!” Căci cel ce are focul cel cugetător al Duhului ajunge la măsura de om, „având simţirile învăţate spre osebirea binelui şi răului” (Evrei 5,14), şi este duhovnicesc. Pe când cel ce nu a primit încă harul Duhului, nădăjduind că-l va primi vreodată, nu
30 âQXwv, aici cu înţelesul de începător, cârmuitor.
58
este numărat printre cei lepădaţi. Iar cel căldicel a ajuns să nu mai trăiască, nici să mai fie botezat vreodată, nici să se mai înfierbânte. Zice: Am să te vărs din gura Mea. După cuviinţă s-a slujit de imaginea căldurii. Căci tot ce este cald, după cum zic doctorii, pornind salivaţia, stârneşte vărsături celui ce îl înghite. Şi tocmai pentru aceasta, celor care nu pot vărsa li se dă să soarbă puţină apă caldă, prin care sunt făcuţi să verse. Şi zice că „am să te arunc dintre casnicii Mei”. Şi care este pricina unei astfel de hotărâri? „îţi pui nădejdea în nestatornicia bogăţiei (I Timotei 6,17) şi ca şi cu nişte spini ai înăbuşit harul (Matei 13, 22), neauzind pe Cel Ce zice: „bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalmi 61,10). Bogăţia, zice, este pământească şi vremelnică”.
Nu ştii că „eşti sărac şi gol”, nici pe cele duhovniceşti şi netrecătoare. Te sfătuiesc, dar, să cumperi… aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti. Şi care este aurul lămurit în focul cel duhovnicesc, prorocul învaţă, zicând: „cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţit de pământ de şapte ori” (Psalmi 11,6), arătând propovăduirea Evangheliei. Deci aceasta cere de la mine puterea de a te învăţa şi a te apropia de Dumnezeu. Căci cel ce a câştigat-o străluceşte prin fapta bună şi va fi curăţit la trup şi la suflet. Căci aceasta înseamnă: haine noi şi albe. Zice: şi alifie, ca să ungi ochii tăi şi să vezi. Către cei care de-abia văd lumina duhovnicească a Domnului
59
zice graiul lui Ieremia, mustrându-i: „iată, nu sunt ochii tăi, nici inima ta bune” (Ieremia 22, 17). Pentru aceasta îi sfătuieşte să ia asupră-şi nepreţuita pocăinţă pentru o astfel de orbire, precum şi smochinul cel neroditor, [a luat asupra sa] mărturisirea, prin gunoire, şi viaţa mai lipsită de slavă (Luca 13, 6-9). Zice: Eu, pe câţi îi iubesc, îi mustru şi-i cert. O, măreţia fără hotar a iubirii lui Hristos! Căci pe aceia care erau aşa cum i-a înfăţişat cuvântul, a făgăduit să-i iubească, drept aceea îi mustră şi-i ceartă, pentru a râvni faptele cele mai bune şi a se pocăi de cele ce au greşit.
Iată, zice, stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Domnul cel blând şi paşnic arată cele ale Sale. Căci diavolul taie şi sfărâmă cu ciocanul uşile celor care nu îl primesc, după glasul prorocului (Psalmi 73, 7). Iar Domnul şi acum, şi în Cântarea Cântărilor zice miresei: „Deschide-Mi, sora Mea, mireasă” (Cântarea Cântărilor 5, 3). Şi dacă-I deschide cineva, intră. Iar „cina împreună cu Domnul” închipuie împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Celui ce biruieşte pe cel rău, zice, îi voi da lui să şadă pe scaunul Meu, adică „va împărăţi împreună cu Mine”. Căci s-a spus de către preaînţeleptul Pavel: „dacă pătimim împreună cu Dânsul, vom şi împărăţi împreună cu Dânsul” (Romani 8,17; I Corinteni 4,8). Precum şi eu am biruit, zice, şi împărăţesc împreună cu Părintele Meu. Căci şi în
60
Evanghelii a spus Domnul: „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33).
Şi după acestea am văzut, şi iată, uşă deschisă în cer. Şi glasul cel dintâi pe care l-am auzit, ca o trâmbiţă ce vorbea cu mine, zicând: Suie-te aici şi voi arăta ţie cele ce trebuie să fie după acestea. îndată am fost în Duh. Şi iată, un scaun era pus în cer şi pe scaun şezând pe Cel asemenea la vedere cu smaraldul31 (Apocalipsa 4,1-3).
Nu pentru că este vreo uşă în cer, care se închide şi deschide pentru o vreme, ci aşa s-a arătat evanghelistului, ca să vadă cele mai presus de cer. Căci atunci când se deschide orice uşă, se văd, de bună seamă, cele dinăuntru. Zice: Şi glas am auzit, care sunând ca o trâmbiţă, acestea a grăit către mine: suie-te aici, zice, „ca să vezi cele ce au să fie. Şi suind în Duh căci nu trupesc, nici simţit a fost urcuşul „văd un scaun”, zice, „şi pe Dumnezeu şi un duh pe el, asemenea pietrei de iasp şi de sardonix”. Nu acestora se aseamănă Dumnezeu, să nu fie, nici vreunui lucru din cele simţite sau vreunui trup, Cel Nevăzut şi Netrupesc şi Cel fără de chip, a Cărui
31 Printr-o greşeală de scrib, lipsesc mai multe cuvinte din textul citat din Apocalipsă 4, 3. Greşeala se pare că a fost pricinuită de repetiţia cuvântului opotoţ la începutul a două fraze. Reiese că cel ce şade pe scaun este „asemenea unui smarald”. Oecumenius îndreptează omisiunea în cele ce urmează şi, tâlcuind înţelesul iaspului şi sardonixului, arată că ştia despre aceste omisiuni.
61
fire nevăzută arătând-o serafimii, îşi acoperă cu aripile feţele lor (Isaia 6, 2). încă şi lui Moise grăindu-i Dumnezeu, îi zicea: „Nimeni nu va vedea faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33, 20). Ci şi însuşi evanghelistul, ca într-o tăgăduire, zice: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18). Drept aceea, Dumnezeu nu a fost văzut asemenea unui om, ci vedenia lui [a Sfântului Ioan] a fost zugrăvită în Apocalipsă după lucrările lui Dumnezeu. Căci iaspul este o piatră preţioasă ca smaraldul şi este verde, asemănătoare cu veninul de aspidă, de la care i se trage şi numele. Iar sardonixul este o altă piatră preţioasă strălucind ca focul şi roşie ca sângele. Şi iaspul ni se tâlcuieşte a fi darul cel purtător de viaţă şi hrănitor al lui Dumnezeu, de vreme ce şi toată hrana oamenilor şi dobitoacelor şi zburătoarelor şi fiarelor târâtoare, din verdeaţă îşi are pricina, deci şi începutul. Căci zice prorocul: „Cel Ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor, ca să scoată pâine din pământ, şi vinul veseleşte inima omului, ca să veselească faţa cu untdelemn” (Psalmi 103,15-17). Şi iarăşi zice Dumnezeu la facerea lumii: „Răsară pământul buruiană, sămânţă semănătoare după felul ei” (Facerea 1, 12). Deci acestea înfăţişează iaspul. Iar sardonixul înseamnă înfricoşarea lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor” (Deuteronomul 4,24), zice Moise, învăţătorul de cele sfinte, încă şi prorocul strigă către Dânsul:
62
„Tu înfricoşat eşti şi cine va sta înaintea feţei Tale?” (Psalmi 75, 7). într-un glas cu el, scrie înţeleptul apostol: „înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evrei 10,31).
Căci de vreme ce este nepotrivire între dispreţuitorii şi iubitorii de păcat şi bunătatea lui Dumnezeu cea curată, lucru care duce nu la pocăinţă, ci la netemerea de a păcătui, după cuviinţă Dumnezeu, împreună cu bunătatea şi facerea de bine, a pus înainte şi înfricoşarea. De unde şi Pavel, cunoscând că starea ucenicilor are trebuinţă de băţ, şi nu de blândeţe, scriindu-le unora dintre corinteni, le zicea: „Ce voiţi? Cu toiag să vin la voi sau cu dragoste şi cu duhul blândeţii?” (I Corinteni 4, 21). Ci şi unul dintre sfinţi striga mai înainte, zicând: „Gheena nu te înfricoşează, împărăţia nu te îmboldeşte. Grăim cu o inimă împietrită”32.
Aşa se putea cunoaşte că frica şi îngrozirea este de trebuinţă celor ce primesc învăţătură. Dar nu sardonixul este cel dintâi înaintea lui Dumnezeu, ci cel dintâi este iaspul. Căci însăşi firea Lui este însăşi bunătatea şi iubirea de oameni şi blândeţea şi voieşte să fie mai cu seamă părintele decât stăpânul nostru. Dar noi îl silim, dacă e îngăduit a spune, spre înfricoşare şi pedeapsă şi El lasă adesea deoparte blândeţea cea
32 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia către bogaţi, 6, Editura IBMBOR, Bucureşti 2009.
63
după fire pentru a se îndrepta către asprimea cea potrivnică firii Sale (Romani 11, 22).
Zice: şi curcubeu împrejurul scaunului Său, asemenea la vedere smaraldului (Apocalipsa 4, 3). Curcubeul cel văzut, pe care dumnezeiasca Scriptură îl numeşte arcul lui Dumnezeu şi care se naşte din reflectarea luminii soarelui, atunci când aceasta este întâlnită şi pătrunsă de un nor gros, capătă felurite culori şi înfăţişări. Cât despre [curcubeul] cel duhovnicesc, care înconjoară scaunul dumnezeiesc, avea o singură înfăţişare. Căci era de culoarea smaraldului. Şi aceasta arată toate duhurile cele sfinte şi slujitoare din jurul lui Dumnezeu, drept pentru care l-a şi numit curcubeu, deşi este de un singur chip, ca din felurimea culorilor curcubeului să pricepem multele şi feluritele cete ale dumnezeieştilor îngeri, însă toate au luat o singură culoare.
Căci toate deopotrivă sunt binefăcătoare şi poartă asemănarea cu Stăpânul lor, culoarea smaraldului dând mărturie despre ce pot ei dărui, precum şi cea a iaspului despre ce poate Dumnezeu dărui. Şi să nu se tulbure cineva de vreun lucru din cele aflate. Ce, dar? Sfintele cete ale celor fără de trupuri din jurul lui Dumnezeu sunt asemănate cu smaraldul, o piatră mai de preţ, iar însuşi Dumnezeu, cu o piatră de mai puţin preţ, ca iaspul şi sardonixul? însă nu despre preţul celor văzute se grăieşte acum, ci despre înţelesurile culorilor. Căci dacă ar căuta cineva
64
cu nevrednicie cele mai de cinste, nu s-ar afla ceva cu care să se asemene Dumnezeu. Nici să se plângă cineva de aceea că Domnul este asemuit cu o piatră. „Căci iată, am pus în Sion piatra cea din capul unghiului” (Isaia 28,16), grăieşte Isaia despre Domnul. Şi prorocul zice despre Dânsul: „Piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii” (Psalmi 117, 22). Şi cetele cele rele ale dracilor sunt numite în chip simbolic „munţi”. Căci însuşi David zice că munţii se vor muta „în inima mărilor” şi „cutremuratu-s-au munţii de tăria Lui” (Psalmi 45, 2-3). Aceştia sunt atât de mari, că nici nu este cu putinţă a afla înălţimea lor.
Zice: împrejurul scaunului, douăzeci şi patru de scaune şi pe cele douăzeci şi patru de scaune, douăzeci şi patru bătrâni şezând şi îmbrăcaţi cu haine albe şi pe capetele lor cununi de aur. Şi din scaun ies fulgere, glasuri şi tunete şi şapte făclii de foc arzând înaintea scaunului, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Şi înaintea scaunului, o mare de sticlă, asemenea cristalului (Apocalipsa 4,4-6).
Cei douăzeci şi patru de bătrâni şezând pe scaune îi poate şti singur Dumnezeu, Cunoscătorul celor ascunse, şi cel căruia El însuşi i le-a descoperit. Cât despre socotinţa mea, erau Abel şi Enoh şi Noe, Avraam şi Isaac şi Iacov, Melchisedec şi Iov, Moise şi Aaron, Iisus al lui Navi şi Samuil, David, Ilie şi Elisei, cei doisprezece proroci mici aşezaţi într-o singură ceată, Isaia şi Ieremia, Iezechiel şi Daniel, Zaharia şi Ioan, Iacov al lui Iosif şi Ştefan,
65
mucenicii Legii celei Noi. Şi s-ar fi cuvenit a-i numi pe Petru şi Pavel şi pe Iacov, fratele lui Ioan, pe care Irod l-a ucis cu sabia (Fapte 12,2), şi cealaltă ceată a Sfinţilor Apostoli, dacă aceştia nu ar fi avut făgăduinţă de la Domnul că vor şedea nu acum, ci întru a doua naştere, pe douăsprezece scaune, în chip vădit pe altele decât cele pomenite aici. Căci aşa le grăieşte Domnul în Evanghelia după Matei: „Amin grăiesc vouă, că voi, cei ce aţi urmat Mie, întru a doua naştere, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19,28). Hainele cele albe sunt semn al curăţiei din timpul vieţii lor, iar cununile, semn că au biruit patimile şi vrăjmaşii cei duhovniceşti. Iar aceea că din scaun ies fulgere şi glasuri de tunete se tâlcuieşte iarăşi ca înfricoşare a lui Dumnezeu. Căci frumuseţea dumnezeiască nu în vreo veselie sau poftă a plăcerii îşi află desfătarea, ci în minune şi înfricoşare. Şi aceasta cunoscând-o prorocul, grăia: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (Psalmi 2,11).
Zice: Şi şapte făclii de foc arzând înaintea scaunului, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Şapte sunt mai-marii între îngeri, zice Clement în cartea a şasea a „Stromatelor”33, primind poate tot de aici călăuzire a spune acestea, că cele şapte
33 Clement din Alexandria, Stromate, 6.16.143.1, PSB.
66
duhuri sunt asemenea unor făclii de foc. Căci se zice undeva despre îngeri: „Cel Ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Lui pară de foc” (Psalmi 103,5), dumnezeiasca Scriptură închipuindu-i pe aceştia despre care se grăieşte acum.
Zice: „Şi înaintea scaunului, o mare de sticlă, asemenea cristalului”. Vedenia mării închipuie mulţimea. Dar sticla şi cristalul? Arată curăţia şi neamestecul cu vreo întinăciune a sfintelor duhuri dimprejurul lui Dumnezeu34, care, prin mulţimea lor, sunt ca o mare. „Căci mii de mii stăteau înaintea Lui” (Daniel 7,10), zice Daniel, „şi mii de mii slujeau Lui”. Şi atâţia fiind, toţi sunt curaţi, asemănându-se cu sticla şi cu cristalul.
Şi împrejurul scaunului şi în mijlocul scaunului, patru făpturi pline de ochi, înainte şi înapoi. Şi făptura cea dintâi este asemenea leului şi a doua făptură, asemenea viţelului şi a treia făptură avea faţă ca de om şi a patra făptură, asemenea vulturului ce zboară. Şi cele patru făpturi aveau, fiecare dintre ele, şase aripi sus, de jur împrejur. Şi înlăuntru sunt pline de ochi. Şi odihnă nu au ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, Cel ce este, Cel Ce era şi Cel Ce vine (Apocalipsa 4, 6-8).
Nu trebuie să spunem că aceste făpturi sfinte sunt acelea de a căror vedere s-a învrednicit prorocul Iezechiel. Căci fiecare dintre acestea avea
34 în textul grecesc apare ayirov narepcov în loc de âylwv nvEvpârcov, probabil dintr-o greşeală de scrib.
67
patru feţe şi opt aripi şi umblau pe nişte roţi care se numeau „Ghelghel”35 (Iezechiel 10, 13), chiar dacă şi aceia aveau mulţi ochi, ca şi acestea. Iar aici, fiecare avea o singură faţă, chiar dacă era felurită, şi şase aripi. Şi aceia erau heruvimii, căci aşa erau numiţi de Iezechiel (Iezechiel 10, 20), iar acestea, după cum socotesc, sunt serafimii, care au fost arătaţi dumnezeiescului Isaia (Isaia 6, 2), chiar dacă nu s-a pomenit de către Isaia să fi avut vreun chip, ci numai că îşi acopereau feţele lor cu aripile; nici că ar fi avut mulţime de ochi, ci că aveau şase aripi. Şi bine este a tâlcui ce închipuie cele arătate dumnezeiescului evanghelist. Era o rătăcire printre unii iudei, cum că Dumnezeu a purtat de grijă numai de sfintele cete din cer şi S-a sălăşluit cu drag numai printre ele, iar de cei de pe pământ a stat departe şi nu s-a îngrijit de ei, pentru căderea lui Adam. De aceea se şi zicea prin Isaia: „Ce este, că am postit şi nu ai văzut, smerit-am sufletele noastre şi n-ai cunoscut?” (Isaia 58, 3). Şi o astfel de rătăcire li se trăgea lor dintr-un cuvânt al Scripturii, care zicea: „Doamne, în cer este mila Ta şi adevărul Tău, până la nori” (Psalmi 35,5), ca şi cum dumnezeiasca pronie socoteşte lucru nevrednic a căuta în jos, din pricina păcatelor de pe pământ. Vedenia îi arată, dar, evanghelistului că pronia lui Dumnezeu
35 „Ghelghel” vine de la evreiescul „galgal”, care înseamnă „rotire”.
68
străbate peste tot, purtând de grijă celor din ceruri şi venind la cei de pe pământ. Şi aceasta o închipuie cele patru făpturi sfinte care sunt împrejurul scaunului dumnezeiesc. Căci de vreme ce tot trupul văzut şi pământesc este alcătuit din patru stihii: foc, pământ, văzduh şi apă, atunci şi fiecare dintre făpturi arată una dintre acestea, leul însemnând focul, din pricina înfocării şi iuţimii fiarei, viţelul este pământul, căci pe pământ îşi are viţelul lucrul său, omul, văzduhul, pentru că omul este făptură cerească şi care se înalţă în văzduh prin ascuţimea minţii, iar vulturul, apa, căci în apă îşi au obârşia zburătoarele. Şi se văd împrejurul scaunului dumnezeiesc, pentru că cele închipuite de aceste făpturi, adică cele de pe pământ, s-au învrednicit de grija şi pronia dumnezeiască. Iar mulţimea ochilor lor arată vegherea cea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu asupra lor.
Şi odihnă nu au ziua şi noaptea. Nu zice aceasta pentru că duc o viaţă plină de osteneală şi supărare, neputând să se odihnească din pricina supărării şi a chinului ce le apasă, ci că nu contenesc vreodată a slăvi pe Dumnezeu şi a se desfăta de cântarea cea către Dânsul. Iar a zice de şapte ori sfânt înseamnă a zice „adesea” şi „necontenit”36. Căci „şapte” se foloseşte de multe ori în Sfânta
36 în versiunea Apocalipsei de care se foloseşte Oecumenius, în unele manuscrise apare adăugirea „de şapte ori”, căreia îi găseşte un anume înţeles.
69
Scriptură: „cea stearpă a născut de şapte ori şi cea cu mulţi copii a slăbit” (I Regi 2,5) şi „şapte sunt ochii Domnului, cei ce privesc peste tot pământul” (Zaharia 4,10) şi „de şapte ori dreptul fiind izbăvit din necazuri” (Pildele lui Solomon 24,16).
Zice: Cel ce este, Cel Ce era şi Cel Ce vine. Prin acestea se arată Sfânta şi Preacinstita Treime, precum s-a spus mai înainte. Şi nu este rău a spune şi acum, „căci a scrie aceleaşi mie nu îmi este anevoie, iar celor ce citesc le este de folos” (Filipeni 3,1), a răspuns dumnezeiescul apostol. Tatăl este numit de către Moise „Cel Ce este”. Căci zice către el: „Eu sunt Cel Ce sunt”. Cel Ce era se spune despre Fiul, însuşi evanghelistul zicând: „întru început eraCuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). „Cel Ce vine” se spune despre Duhul Sfânt, căci pururea poartă grijă de sufletele ce s-au învrednicit să-L primească.
Şi când vor da făpturile slavă şi cinste şi mulţumire Celui Ce şade pe scaun, Celui Ce este viu în vecii vecilor, vor cădea cei douăzeci şi patru de bătrâni înaintea Celui Ce şade pe scaun şi se vor închina Celui Ce este viu în vecii vecilor şi vor pune cununile lor înaintea scaunului, zicând: Vrednic eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, a lua slava şi cinstea şi puterea. Că Tu ai zidit toate şi prin voia Ta au fost şi s-au zidit (Apocalipsa 4, 9-11).
împreună cu sfintele făpturi, zice, bătrânii dau slavă lui Dumnezeu. Iar aceea că pun cununile
70
înaintea lui Dumnezeu, aceasta înseamnă: cununa este semnul biruinţei şi al împărăţiei. Punându-le, dar, înaintea scaunului lui Dumnezeu, înseamnă că pun pe seama lui Dumnezeu Celui peste toate împărăţia cea nemincinoasă şi adevărată şi biruinţa asupra tuturor, zicând: „Ţie, Stăpâne, Ţi se cuvine slavă înaintea tuturor, căci Tu pe toate le-ai adus dintru nefiinţă la fiinţă şi cu voia Ta ai pus început celor ce nu erau mai înainte”.
Şi am văzut în dreapta Celui Ce şade pe scaun carte scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut pe un înger tare strigând cu glas mare: Cine este vrednic a deschide cartea şi a dezlega peceţile ei? Şi nimeni nu putea din cer, nici de pe pământ, nici de sub pământ, a deschide cartea, nici a o privi. Şi eu plângeam mult că nimeni nu s-a aflat vrednic a deschide cartea sau a o privi. Şi unul din bătrâni zice mie: Nu plânge. Iată, a biruit leul cel din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cele şapte peceţi ale ei. Şi am văzut şi în mijlocul scaunului şi al celor patru făpturi şi în mijlocul bătrânilor, un Mieluşel stând ca şi cum ar fi fost junghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. Şi a venit şi a luat cartea din dreapta Celui Ce şade pe scaun (Apocalipsa 5,1-7).
Dumnezeiasca Scriptură ne înfăţişează o carte anume a lui Dumnezeu, întru care sunt scrişi toţi oamenii. Poate că pomenirea noastră înaintea lui Dumnezeu este numită în chip simbolic
71
carte, decât numai că prorocul o numeşte cărticică37, zicând: „Cele nelucrate ale mele le-au văzut ochii Tăi. Şi în cărticica Ta toate se vor scrie” (Psalmi 138,16). Iar preaînţeleptul Moise, mijlocind pentru Israel cel căzut în păcat, plângea înaintea lui Dumnezeu şi striga: „Şi acum, dacă le ierţi lor păcatul lor, iartă-i. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris” (Ieşirea 32, 32). Această carte a văzut-o dumnezeiescul evanghelist scrisă pe dinlăuntru şi pe dinafară. Şi înlăuntru sunt scrişi cei din Israel, ca unii ce sunt cinstitori de Dumnezeu prin călăuza Legii, iar pe spate şi în părţile cele mai de jos, cei dintre neamuri, ca unii ce au fost închinători la idoli înainte să creadă în Hristos.
Şi cartea era „în dreapta” lui Dumnezeu. După cum socotesc, sunt căile sfinţilor care s-au îndreptat în Legea Veche. Iar cartea o închisese şi o pecetluise cu şapte peceţi. Cum numărul şapte este desăvârşit, arată că această carte a fost foarte bine închisă şi pecetluită. Şi ce înseamnă că a fost închisă? înseamnă că nimeni nu s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu, decât foarte puţini. Căci cum să fie văzut ceea ce a fost închis prin păcatul lui Adam? Ci mai mulţi, prin păcate, au făcut să se închidă cartea. Căci erau nespus de mulţi, faţă de
37 în acest fragment se face referire uneori la 3i3Aiov (cărticică, fâşie de papirus), alteori la [3L3AO; (carte, papirus), dând uneori naştere la confuzii.
72
cei puţini care au bineplăcut lui Dumnezeu pentru a o deschide. Şi a fost oprită toată îndrăzneala obştească cea către Dumnezeu a celor scrişi înlăuntrul ei, de vreme ce „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut”, după cum zice prorocul (Psalmi 13, 3). Căci şi de s-au îndreptat câţiva, şi sunt puţini la număr în Legea Veche, însă oameni fiind, nu s-au făcut vrednici să aducă înapoi pentru toţi oamenii îndrăzneala pierdută prin păcat. De aceea, înţelegând prorocul aceasta, striga către Dumnezeu: „Dimineaţa vei auzi glasul” rugăciunii mele, „dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea” (Psalmi 5, 3), numind dimineaţă duhovnicească arătarea lui Hristos, „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4, 2), Cel Ce a risipit negura neştiinţei. Ca şi cum prin aceasta, iar nu într-alt chip, avea să câştige omenirea îndrăzneală, încât şi cei ce se roagă să fie ascultaţi, şi de vederea [lui Dumnezeu] să se învrednicească, de vreme ce Hristos a ridicat păcatul care ne despărţea de Dumnezeu (Efeseni 2,14). Iar înainte de venirea Lui către oameni, „toată gura se astupase şi supusă era toată lumea judecăţii lui Dumnezeu” (Romani 3, 19), potrivit Scripturii. Drept aceea, cartea închisă şi pecetluită înseamnă, precum s-a spus, neîndrăznirea celor scrişi în carte.
Zice: Am văzut pe un înger tare strigând cu glas mare: Cine este vrednic a deschide cartea şi a dezlega peceţile ei? Nimeni, o, dumnezeiescule înger, am putea grăi către dânsul, ci singur Dumnezeu întrupat,
73
Cel Care a ridicat păcatul şi a şters zapisul aflat asupra noastră (Coloseni 2,14) şi cu ascultarea Lui a vindecat neascultarea noastră (Romani 5,19). Zice: Şi nimeni nu putea din cer, nici de pe pământ, nici de sub pământ, a deschide cartea. Căci nu un înger a împlinit nouă acestea, precum zice Isaia: „Nu sol, nici înger, ci însuşi i-a mântuit pe ei, pentru că i-a iubit” (Isaia 63, 9), nici om viu şi nici chiar vreunul din cei morţi. „Un frate nu se poate răscumpăra nu se va răscumpăra omul”, precum este scris undeva (Psalmi 48, 7). Şi de ce zice: „îţi spun să deschizi cartea”, dacă niciunul dintre oameni nu putea să privească spre ea? Căci în ce chip cineva dintre cei plini de negura păcatului ar privi înaintea scaunului dumnezeiesc pe care şedea cartea? „Nevrednicia tuturor mi s-a făcut pricină de tânguire”. Şi m-a mângâiat unul dintre bătrâni, arătându-mi pe Cel Care a deschis-o. Căci zice către mine: Iată, a biruit leul cel din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. „Cel Care”, zice, „a biruit pe biruitorul nostru, diavolul, Acesta a deschis cartea şi peceţile”. Şi Cine era leul cel din seminţia lui Iuda? De bună-seamă Hristos, despre Care patriarhul Iacov a grăit: „Culcându-Se, adormi ca un leu şi ca puiul de leu. Cine va scula pe El?” (Facerea 49,9). Şi că Domnul S-a născut după trup din Iuda, martor este dumnezeiescul apostol, zicând: „Căci este limpede că din Iuda S-a născut Domnul”
74
nostru Iisus Hristos. S-ar putea mira cineva de ce nu L-a numit pe Dânsul „Toiag din rădăcina lui Iesei”, nici „Lăstar din rădăcina lui a răsărit”, precum grăieşte Isaia (Isaia 11, 1), ci „rădăcina lui David”. Zice aceasta arătând că, după firea omenească, era toiag odrăslit din rădăcina lui Iesei şi a lui David, iar după dumnezeire, El însuşi este rădăcina nu doar a lui David, ci şi a toată zidirea cea văzută şi nevăzută, ca Cel Ce este pricinuitorul a toate, precum s-a grăit şi mai înainte.
Zice: Şi am văzut şi în mijlocul scaunului şi al celor patru făpturi şi în mijlocul bătrânilor, un Mieluşel stând ca şi cum ar fi fost junghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. Şi a venit şi a luat-o, cartea adică, din dreapta Celui Ce şade pe scaun. „Miel” L-a numit pe Domnul pentru nerăutate şi folosinţă. Căci după cum mielul este de folos, aducând în tot anul lână, aşa şi Domnul „deschide mâna Sa şi tot cel viu se umple de bunăvoire” (Psalmi 144,16). Aşa îl şi numeşte prorocia care grăieşte prin Isaia: „ca o oaie spre junghiere S-a adus şi ca un miel înaintea celui ce tunde, fără de glas” (Isaia 53, 7); şi prin Ieremia: „Eu”, zice, „ca un miel fără de răutate adus spre a fi jertfit, nu am ştiut” (Ieremia 11,19). Şi mielul nu era junghiat, ci ca şi cum ar fi junghiat. Căci a înviat Hristos, călcând moartea şi jefuind iadul de sufletele ce erau ţinute de el. Precum moartea lui Hristos nu este cu adevărat moarte, ci ca o moarte, pentru repejunea
75
învierii. Dar de vreme ce Domnul şi după înviere era purtând semnele morţii: semnul cuielor, trupul Lui dătător-de-viaţă roşit cu sânge, potrivit lui Isaia care a grăit prin sfinţii îngeri: „Pentru ce sunt hainele Tale roşii şi veşmintele Tale ca al celui care calcă în teasc?” (Isaia 63, 2-3), pentru aceasta era ca şi cum ar fi fost junghiat în arătarea vedeniei. Iar cele şapte coarne dau mărturie despre tăria Sa cea mare, pentru că „şapte”, fiind număr desăvârşit, înseamnă „multe”, precum s-a spus şi mai-nainte. Iar coarnele sunt semn al puterii, după graiul prorocului: „Şi toate coarnele păcătoşilor voi zdrobi şi se va înălţa cornul dreptului” (Psalmi 74,10); şi al lui Avacum: „coarne sunt întru mâinile Lui” (Avacum 3,4). Iar despre cei şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul, Isaia ne tâlcuieşte, zicând: „Şi odihni-se-va peste El duhul înţelepciunii şi al priceperii, duhul sfatului şi al puterii, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Duhul temerii de Dumnezeu îl va umple pe El” (Isaia 11, 2-3). Aceste duhuri, adică daruri duhovniceşti, au fost trimise de la Dumnezeu peste tot omul şi nimeni nu le-a primit în acelaşi chip în care au odihnit peste Hristos, lucrând aproape în toţi oamenii: „Şi era întărindu-Se cu cuvântul şi cu înţelegerea” (Luca 2, 40). Căci duhurile pe care El însuşi le-a trimis de sus ca Dumnezeu, pe acestea tot El le-a primit jos ca Om, de vreme ce era şi Dumnezeu, şi Om. Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Cuvântul al patrulea
Deci de vreme ce nimeni din cer şi de pe pământ şi de sub pământ nu a putut să deschidă cartea sau să se uite în ea, precum s-a arătat în vedenia de mai-nainte, singur Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a făcut ca noi şi a rămas ceea ce era, a luat cartea.
Şi când a luat cartea, cele patru făpturi şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi năstrape pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântă cântare nouă, zicând: Vrednic eşti a lua cartea şi a deschide peceţile ei, că Te-ai junghiat şi ne-ai răscumpărat pe noi lui Dumnezeu cu sângele Tău din toată seminţia şi limba şi norodul şi neamul şi i-ai făcut Dumnezeului nostru împăraţi şi preoţi şi vor împărăţi pe pământ. Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi împrejurul scaunului şi făpturilor şi bătrânilor şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii, zicând cu glas mare: Vrednic este Mielul Cel junghiat a lua puterea şi înţelepciunea şi bogăţia şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea (Apocalipsa 5,8-12).
Luând Domnul cartea, s-au închinat toţi, cunoscând de mai-nainte mântuirea care avea să vină asupra oamenilor şi pedeapsa adusă necuraţilor draci. Iar aceea că bătrânii aveau alăute
înseamnă armonia şi frumoasa glăsuire a mărturisirii
78
lor întru Dumnezeu, potrivit Scripturii: „Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi” (Psalmi 46, 6). Iar tămâierile închipuie jertfa adusă de toate neamurile. Căci zice Maleahi în numele lui Dumnezeu către nesupusul Israel: „Jertfă nu primesc din mâinile voastre, pentru că de la răsăritul soarelui şi până la apus, numele Meu a fost slăvit între neamuri şi în tot locul se aduce tămâie în numele Meu şi jertfă curată” (Maleahi 1, 10-11), prin acestea vestind de mai-nainte credinţa neamurilor şi aducerea lor de daruri. Şi cântă cântare nouă. Căci nouă este cântarea adusă lui Dumnezeu întrupat, nefiind adusă nicidecum mai înainte de a se fi întrupat. Şi care era cântarea? Vrednic eşti, zice, „să faci mântuirea aceasta întru oameni, Cel Ce ai fost junghiat pentru noi şi cu sângele Tău ai câştigat pe mulţi dintre cei de sub cer”. Şi foarte adevărat a zis: din toată seminţia şi limba şi norodul şi neamul. Căci nu i-a câştigat pe toţi, de vreme ce mulţi au murit prin necredinţă, ci dintre toţi, [i-a câştigat] pe cei vrednici de mântuire. Asemenea şi prorocul zice: „Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că Tu vei judeca întru toate neamurile” (Psalmi 81, 8), iar nu doar „toate neamurile”.
Şi i-ai făcut Dumnezeului nostru împăraţi şi preoţi şi vor împărăţi pe pământ. Deci poţi să înţelegi şi după literă, căci împăraţii şi mai-marii Bisericilor sunt credincioşi şi slujitori ai lui Hristos. Dar poţi să înţelegi prin „împăraţi” şi pe cei
79
ce-şi înfrânează patimile şi nu sunt ţinuţi de ele. Şi preoţi, pe cei ce-şi aduc trupurile lor „jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu”, potrivit Scripturii (Romani 12,1). Şi zice că nu doar bătrânii, ci şi puterile netrupeşti ale îngerilor aduceau cântare de biruinţă lui Hristos. Iar numărul lor, despre care s-a grăit acum, l-a vestit de mai-nainte şi Daniel. Şi cântarea îngerilor aduce lui Hristos şapte feluri de cinste, prin cele şapte arătând că Hristos se cuvine a fi încununat cu nenumărate doxologii.
Şi toată zidirea care este în cer şi pe pământ şi din mare a Ta este şi pe toate cele dintr-însele le-am auzit grăind: Celui Ce şade pe scaun şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea în vecii vecilor. Şi cele patru făpturi zic Amin. Şi bătrânii au căzut şi s-au închinat (Apocalipsa 5,13-14).
Cele de faţă arată doxologia adusă într-un glas de toată zidirea cea din cer şi de pe pământ lui Dumnezeu şi Tatăl, precum şi Cuvântului Care S-a făcut Om şi S-a întrupat, împreună fiind slăvit, de bună-seamă, şi Duhul Sfânt.
Şi când am văzut, zice, că a deschis Mielul una dintre cele şapte peceţi şi am auzit de la cele patru făpturi ca un glas de tunet grăind: Vino! Şi am văzut şi iată, un cal alb, şi cel ce şedea pe el având arc şi s-a dat lui cunună şi a ieşit biruind, ca să biruiască. Şi când a deschis a doua pecete, am auzit pe a doua făptură zicând: Vino! Şi a ieşit alt cal, roib, şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca să
80
se ucidă unii pe alţii, şi s-a dat lui sabie mare (Apocalipsa 6,1-4).
A închide şi a pecetlui cartea arată că oamenii scrişi într-însa nu erau slobozi a grăi şi că s-a închis gura lor spre toată îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu, precum s-a grăit mai înainte. Apoi a îndepărta pe rând peceţile închipuie redobândirea treptată a îndrăznelii şi apropierii către Dumnezeu, pe care ne-a înlesnit-o, întrupându-Se Cel Unul-Născut şi îndreptând greşelile noastre prin biruinţele Sale. Se cuvine să ştim că dezlegarea fiecărei peceţi înseamnă câte una din cele lucrate de Domnul spre mântuirea noastră şi făptuite de Dânsul împotriva vrăjmaşilor noştri nevăzuţi.
Căci purtarea de grijă a Domnului pentru noi este surparea stăpânirii lor. Să nu se mire cineva de cele întâmplate, că mai înainte de a se întrupa Cel Unul-Născut căci dumnezeiescului evanghelist îi sunt arătate în vedenie faptele şi lucrurile Sale cele dinainte de sălăşluirea Lui întru noi S-a văzut în Apocalipsă ca miel junghiat. Căci cele văzute de proroci sunt îndeobşte o vestire de mai-nainte a celor ce aveau să fie. Astfel se lupta un om cu Iacov (Facerea 32, 24), care este preînchipuire a lui Hristos. Astfel, Isaia a văzut pe prorociţă luând în pântece şi născând Fiu, al cărui nume s-a şi chemat: „grabnic pradă!”, „iute jefuieşte!” (Isaia 8, 3). Astfel, Daniel L-a văzut ca Fiu al Omului pe Dumnezeu Cel
81
încă fără de trup. Cuvântul, venind către „Cel vechi de zile” (Daniel 7,13).
Drept aceea, întâia facere de bine a Mântuitorului nostru Hristos către neamul nostru, care a desfăcut întâia pecete a cărţii şi a început a ne întoarce pe noi în locul de unde am ieşit din pricina greşelii lui Adam şi a câştiga din nou apropierea de Dumnezeu, pe care o pierdusem, şi neîndrăznirea noastră a o schimba în îndrăznire, a fost naşterea trupească a Domnului. Aceasta a sfinţit naşterea noastră, ca să nu mai fim zămisliţi întru fărădelegi şi să nu mai fim născuţi întru păcate de maicile noastre, ci să avem naşterea sfinţită a lui Hristos, Care a binecuvântat naşterea omenească prin naşterea Sa. Şi martor al acestei bunăvoiri faţă de oameni este dumnezeiescul apostol, scriind: „Altminteri copiii voştri necuraţi ar fi, dar acum sfinţi sunt” (I Corinteni 7,14). Deschizându-se, dar, întâia pecete, am văzut, zice, un om pe un cal alb apropiindu-se de acele sfinte făpturi duhovniceşti, având arc şi s-a dat lui cunună şi a ieşit biruind, ca să biruiască. Calul cel alb este simbolul Evangheliei, ca o facere de bine ce avea să fie dăruită oamenilor. Iar cununa închipuie puterea şi biruinţa. Căci a venit aducând cunună lui Hristos (Ioan 19,5), ca Unuia Ce a început să biruiască pe cel ce a robit neamul nostru, pe diavolul. Zice: Şi a ieşit biruind, ca să biruiască. Hristos era Cel Ce biruieşte, ca să biruiască desăvârşit, şi îi dăruia cununa, semn
82
al biruinţei. Aceasta este întâia facere de bine. A doua facere de bine a lui Hristos către noi, care a dezlegat a doua pecete a cărţii şi a urmat a dezlega ruşinea noastră şi a întoarce către noi privirea cea dumnezeiască, a fost ispitirea Domnului, pentru a birui pe cel ce ne ispitea, ca să se vadă nu doar că este biruitor, ci şi că cel rău a fost biruit. El nu mai înţeapă călcâiul călăreţului, nici nu mai împiedică paşii noştri către Dumnezeu, ci şi pe spate a căzut (Facerea 3,15; Psalmi 139, 5; Facerea 49, 17) şi a fost alungat ca un rob şi a auzit de la Omul cu Care s-a luptat, chiar dacă Dumnezeu era într-însul, „mergi înapoia Mea, satano!” (Matei 4,10), şi s-a îndepărtat cu ruşine şi a cunoscut acum pentru prima oară neputinţa lui, cel ce s-a trufit că-şi va pune scaunul său deasupra norilor şi şi-a închipuit că va fi asemenea Celui Preaînalt, potrivit înfăţişării pe care i-a făcut-o Isaia (Isaia 14,13-14).
Făcându-se aceasta, a ieşit un cal roib, mânat de una dintre sfintele făpturi. Şi celui ce şedea pe cal, zice, i s-a dat putere să ia pacea de pe pământ, ca să se ucidă unii pe alţii. Şi s-a dat lui sabie mare. Calul roib este taina sângelui. Pentru aceea şi celui ce şedea pe el i se dă sabie, cu care să piardă şi să spintece învoirea spre răutate a celor de pe pământ. Şi învoirea lor era spre închinarea la idoli. Şi, zice, ca să se ucidă unii pe alţii. Adică să piardă învoirea dintre ei spre săvârşirea răutăţii. Căci Domnul nu a venit să aducă „pace pe pământ,
83
ci sabie” şi să despartă „pe fiu de tată şi pe noră de soacră” (Matei 10, 34-35), adică ceea ce este nou şi cucernic, de ceea ce este vechi şi vrednic de osândă.
Şi când a deschis, zice, a treia pecete, am auzit pe a treia făptură, zicând: Vino! Şi am văzut şi iată, un cal negru. Şi cel ce şedea pe el având cumpănă în mâna lui. Şi am auzit glas în mijlocul celor patru făpturi, zicând: O măsură de grâu de un dinar. Şi trei măsuri de orz de un dinar. Şi untdelemnul şi vinul să nu vătămaţi. Şi când a deschis”, zice, „a patra pecete, am auzit pe a patra făptură, zicând: Vino! Am văzut şi iată, un cal galben şi cel ce şedea pe el, numele lui este Moarte, şi iadul urma împreună cu el şi s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să omoare cu sabia şi cu foametea şi cu moarte şi de fiarele pământului (Apocalipsa 6, 5-8).
A treia milostivire a lui Hristos către noi a deschis a treia pecete şi ne-a adus pe noi, cei osândiţi, înapoi la Dumnezeu şi Tatăl. Şi aceasta este învăţătura Lui cea mântuitoare şi facerile Sale de bine prin minuni. Căci acestea au ajutat la surparea diavolului. Căci prin ele am cunoscut Cine este Dumnezeul Cel adevărat după fire, „ca să nu fim prunci, purtaţi de tot vântul învăţăturii” (Efeseni 4,14) şi să nu ne închinăm la acelea pe care le-au făcut mâinile noastre, dând slava lui Dumnezeu în schimbul dracilor pierzători. Căci învăţătura cea dumnezeiască a Domnului i-a tras la sine, precum aluatul făina (Matei 13, 33), pe
84
cei ce au fost învăţaţi de glasul Domnului şi se foloseau de minuni, care au tămăduit mai vârtos sufletele decât trupurile.
După acestea, a ieşit un cal negru. Şi cel ce şedea pe el având cumpănă în mâna lui. Calul cel negru este semn al întristării şi suspinării, de vreme ce surparea diavolului s-a săvârşit prin dumnezeieştile învăţături şi pentru aceasta se întristează după slobozenia lui, care a dăinuit atâta amar de vreme. Iar cumpăna este semnul nepărtinirii şi al dreptăţii. Căci şezut-a „pe scaun Cel ce judecă cu dreptate. Certat-a neamurile” dracilor şi a pierit nelegiuitul, căpetenia lor (Psalmi 9,4-5). Cumpăna este, dar, chipul dreptei judecăţi a Domnului, cea spre folosul nostru, ca să şi zicem cu îndrăznire către Dânsul: „Făcut-ai judecata mea şi dreptatea mea (Psalmi 9,4), ca să cunoască neamurile că oameni suntem şi să nu fim traşi, în chipul dobitoacelor, cu frâu şi zăbală (Psalmi 31,10) şi să fim rătăciţi de către tiranii cei pierzători”.
Şi am auzit, zice, glas în mijlocul celor patru făpturi, zicând: O măsură de grâu de un dinar. Şi trei măsuri de orz de un dinar. Şi untdelemnul şi vinul să nu vătămaţi. În dumnezeiasca Scriptură, sămânţa închipuie cuvântul şi învăţătura. Căci scrie la Matei: „A ieşit semănătorul să semene” (Matei 13, 3). Şi iarăşi grăiesc către stăpânul lor cei mai binevoitori dintre robi: „Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în ţarină? Dar de unde are neghină?” (Matei 13,27). Cât despre sămânţă,
85
aceasta este grâul, adică propovăduirea Evangheliei, ca o hrană ce li se cuvine bărbaţilor desăvârşiţi, care au simţirile învăţate spre alegerea binelui şi răului (Evrei 5,14). Şi ce este orzul? Este învăţătura potrivită Legii lui Moise, o hrană mai potrivită decât grâul şi coaptă şi bună pentru a hrăni pe Israel, aflat la vârsta prunciei.
Zice, dar, Dumnezeu, Cel Ce grăieşte în mijlocul celor patru făpturi: „O măsură de grâu de un dinar. Şi trei măsuri de orz de un dinar”. Prin acestea arată că printre oamenii de atunci va fi foamete şi sărăcie de învăţătura Evangheliei cea de la Domnul, precum şi a Legii, după cum s-a scris: „Voi da lor nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi cuvântul Domnului” (Amos 8,11). Şi chiar dacă cei ce au nesocotit toată învăţătura şi certarea au să pătimească mai cu seamă aceasta şi aceasta, zice, untdelemnul şi vinul să nu vatămi.
Cruţă-i şi să nu aduci asupra lor nicio pedeapsă. Pentru ei mai este încă milă de la Mine, zice Dumnezeu, de vreme ce mai au nădejde să se veselească duhovniceşte de dumnezeieştile propovăduiri ale Unuia-Născut al Meu. Căci aceştia sunt „vinul, cel ce veseleşte” duhovniceşte „inima omului” (Psalmi 103, 16). Acela, dar, care a scăpat de neascultarea de odinioară, ar aduce vătămare milostivirii ce ar urma să vină de la Dumnezeu şi veseliei duhovniceşti pe care ar avea să o primească pentru credinţă.
86
Şi ce zic numai duhovnicească? Pentru că învăţăturile Domnului aveau şi har simţit. Şi martor este prorocul, zicând către Domnul: „Revărsatu-s-a har pe buzele Tale” (Psalmi 44, 3), şi Iosif, bărbatul iudeu, care, silit de adevăr, a scris acestea despre El în cartea Istoriei lui Israel38: „Şi a fost în vremea aceasta Iisus, om înţelept, dacă putem să-l numim pe el om, căci era făcător de lucruri minunate, învăţător al oamenilor ce grăiau bucuroşi adevărul. Şi mulţi iudei şi mulţi dintre elini a adus la Sine. Acesta era Hristosul. Şi pe Acesta osândindu-L Pilat a fi răstignit pe cruce la învinuirea bărbaţilor celor mai de frunte dintre noi, cei care L-au iubit mai întâi nu au dat înapoi. Căci li S-a arătat a treia zi având iarăşi viaţă, căci dumnezeieştii proroci au vestit acestea şi alte minuni nenumărate despre Dânsul. Şi încă nici până acum nu a dispărut neamul creştinilor, care şi-a luat numele de la El”.
Slobozirea celei de a patra peceţi şi a celorlalte este începutul slobozirii păcatului ivit din greşeala lui Adam. Pentru că slobozirea acesteia este apropiere vădită către Dumnezeu. Căci dacă „păcatele noastre ne depărtează de Dumnezeu”, precum grăieşte Isaia (Isaia 49, 2), pierderea lor ne apropie de El. Şi care este slobozirea? Pălmuirile lui Hristos (Marcu 14, 65), prin
38 Iosephus Flavius, Antichităţi iudaice, 18:63-64, Editura Hasefer, Bucureşti 2001.
87
care ne-am slobozit. Căci de vreme ce prin pofta gustului am fost osândiţi, prin cele dimpotrivă ne-am tămăduit. Iar cele potrivnice poftei sunt pălmuirile, ca unele ce dau simţirea durerii, căci Hristos a plătit pentru noi toate cele prin care eram ţinuţi în stricăciunea morţii. Şi le-a plătit prin cele potrivnice: prin ascultare, neascultarea (Romani 5,19), prin suferirea durerii, pofta, prin întinderea mâinilor cu bărbăţie pe cruce, întinderea grabnică spre pomul oprit.
După acestea, zice, la chemarea celei de a patra făpturi, a venit un cal galben şi cel ce şedea pe el, numele lui este Moarte, şi iadul urma împreună cu el şi s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului. Calul galben este semnul mâniei. Căci fierea este galbenă ca pământul şi aşa este numită mânia de către doctori. Iar moartea şi iadul au fost rânduite să piardă în chip duhovnicesc pe dracii cei ticăloşi şi să le ceară socoteală pentru pierderea oamenilor.
Dar de vreme ce în cuvântul vedeniei încă nu se petrecuse patima cea mântuitoare a lui Hristos, prin care a plătit pentru noi toate păcatele, încă nu se împlinise desăvârşit nici pieirea dracilor, ci numai a patra parte. Această pieire o numeşte în chip simbolic „ucidere” şi „foamete” a celor ce se închinau lor odinioară şi „moarte”, descoperind sfârşitul tiraniei lor prin moarte şi pieirea prin fiarele pământului, numind „fiarele pământului” patimile mândriei şi slavei deşarte
88
aflate în demoni. Dracii sunt ei înşişi pământeşti, ca unii ce se bucură de patimile ce se târăsc pe pământ, chiar dacă au luat fire netrupească, iar [patimile] îi ard şi-i mistuie, pentru că au fost alungaţi din stăpânirea lor asupra oamenilor.
Şi când a deschis a cincea pecete, am văzut sub jertfelnic sufletele celor junghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru biserica39 ce aveau. Şi strigau cu glas mare, zicând: Până când, Stăpâne cel Sfânt şi Adevărat, nu judeci şi nu izbândeşti sângele nostru de la cei ce locuiesc pe pământ? Şi s-a dat fiecăruia veşmânt alb şi s-a zis lor ca să se odihnească încă puţină vreme, până ce se va plini şi numărul celor dimpreună robi cu ei şi fraţii lor, cei care au să fie ucişi ca şi ei (Apocalipsa 6, 9-11).
Aşadar, a cincea mântuire a Domnului dăruită neamului omenesc, care a dezlegat a cincea pecete a Domnului şi ne-a dăruit dezlegarea păcatelor şi apropierea de Dumnezeu, sunt legăturile şi rănile de care fiind ţinut Domnul, a fost adus lui Pilat, şi pe care le-a pătimit de la însuşi Pilat, cel pe jumătate cucernic. Despre aceste răni grăieşte Isaia40, atunci când Domnul, fiind întrebat de îngerul cel dumnezeiesc: „Ce sunt rănile acestea în mijlocul mâinilor Tale?”,
39 în toate manuscrisele Apocalipsei, citim în acest loc (Apocalipsa 6, 9) papTupiav („mărturie”), în vreme ce la Oecumenius aflăm KKĂrOLav („biserică”).
40 în toate manuscrisele apare, în mod greşit, Isaia, în loc de Zaharia.
89
El a zis: „Cu acestea m-am rănit la casa Mea cea iubită” (Zaharia 13, 6). Căci acestea au tămăduit rănile noastre cu care ne-am rănit pe când ne pogoram de la Ierusalim la Ierihon şi am căzut între tâlhari, care, după ce ne-au jefuit şi ne-au rănit, ne-au lăsat aproape morţi, potrivit pildei evanghelistului Luca (Luca 10,30). Ci şi legăturile noastre le-a slobozit, funiile păcatului cu care eram legaţi. „Căci funiile păcătoşilor s-au înfăşurat împrejurul meu”, zice prorocul (Psalmi 118, 61). Şi diavolul nu ştia că îşi face singur rău şi, în beţia mâniei lui asupra Domnului, şi-a înfipt singur sabia întru sine şi a căzut din stăpânirea lui cea rău tocmită.
După aceasta, sfinţiicei din vechime care au dat înainte mărturie încă mai tăceau, nepomenind nimic din cele ce-i priveau, căci încă nu se făptuiseră acestea asupra lui Hristos. Şi chiar dacă a fost scuipat şi pălmuit şi bătut, însă aceasta s-a petrecut într-un colţ, în adunarea cea nelegiuită a arhiereilor, unde au fost martori numai slujitorii şi cei chemaţi în adunare. însă după ce L-au văzut pe Domnul legat şi biciuit de Pilat în faţa oamenilor şi înaintea a tot norodul iudeilor, s-au ridicat cu toţii şi au făcut pomenire de faptele cele de nesuferit săvârşite asupra Stăpânului lor şi a lor. Zice: am văzut sub jertfelnic sufletele celor junghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru biserica ce aveau. „Am văzut”, zice, „sufletele mucenicilor, ce au locul cel mai de sus”.
90
Căci erau sub jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Mai pe urmă spune şi ale căror mucenici: ale celor ucişi, zice, pentru cuvântul sfânt al Legii Vechi şi al bisericii, adică a sinagogii „pe care o aveau”. Pentru că mucenicii nu mor doar spre binele lor, ci aduc şi folosinţă obştească. Bărbăţia lor li se face îndemn celorlalţi şi cunoştinţa de Dumnezeu s-a zidit pe sângele sfinţilor.
Zice: Şi strigau cu glas mare, zicând: Până când, Stăpâne cel Sfânt şi Adevărat, nu judeci şi nu izbândeşti sângele nostru de la cei ce locuiesc pe pământ? Făceau rugăciune nu împotriva oamenilor, ci împotriva dracilor care sălăşluiau printre cei de pe pământ. Căci nu era potrivit cu dragostea sfinţilor să se ridice împotriva celor de-un neam cu ei, ci împotriva celor ce-i duc pe oameni la pieirea lor.
Zicând acestea, iau mai întâi veşminte albe şi era semn că s-au curăţit cu sângele lor şi au şters toată întinăciunea. Mai pe urmă aud: să se odihnească încă puţină vreme, până ce se va plini şi numărul celor dimpreună robi cu ei şi fraţii lor, cei care au să fie ucişi ca şi ei. Căci nu era drept ca cei asemenea lor după bărbăţie să fie împiedicaţi a lua cununile muceniciei prin pierderea mai înainte de vreme a dracilor care-i luptau.
Şi am văzut când a deschis pecetea a şasea şi cutremur mare s-a făcut şi soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna plină s-a făcut ca sângele şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul leapădă
91
smochinele sale cele crude când este scuturat de vânt mare. Şi cerul s-a osebit ca o carte înfăşurată41 şi tot muntele şi ostrovul s-au mişcat din locurile lor. Şi împăraţii pământului şi mai-marii şi căpeteniile şi bogaţii şi puternicii şi tot robul şi cel slobod s-au ascuns în peşterile şi în stâncile munţilor. Şi zic munţilor şi pietrelor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de la faţa Celui Ce şade pe scaun şi de mânia Mielului, că a venit ziua cea mare a mâniei lor şi cine poate să stea? (Apocalipsa 6,12-17).
Dezlegarea celei de a şasea peceţi a lucrat mântuirea noastră desăvârşită. A surpat moartea. A înnoit viaţa. A smuls cununa de la biruitorul oamenilor, biruind cu îndrăzneală, potrivit Scripturii: „Căci suitu-S-a la înălţime” (Psalmi 67, 19) Cel Unul-Născut. „Robit-a robia. A luat daruri de la oameni” (Efeseni 4, 8). Şi care este dezlegarea celei de a şasea peceţi? Crucea şi moartea Domnului, după care a urmat învierea şi înălţarea cerute în rugăciune de toată zidirea cea duhovnicească şi simţită, „înnoindu-ne nouă cale nouă şi vie”, întoarcerea din moarte la viaţă prin „catapeteasma trupului Său” (Evrei 10, 20). A dăruit aceste faceri de bine nu doar celor vii, ci şi celor care au murit mai înainte. Căci mergând Domnul, a binevestit şi celor din iad, care fuseseră odinioară necredincioşi, după graiul dumnezeiescului Apostol Petru (I Petru 3,19-20), şi
41 ŞiŞAiov are aici înţelesul de sul, pergament.
92
i-a mântuit pe cei credincioşi de acolo, precum socoteşte şi Chiril42.
După acestea, zice: Cutremur mare s-a făcut şi soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna plină s-a făcut ca sângele şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul leapădă smochinele sale cele crude când este scuturat de vânt mare. Vedenia ne înfăţişează limpede semnele arătate pe Cruce: cutremurul şi clătinarea pământului (Matei 27, 51), întunecarea soarelui şi preschimbarea lunii pline în sânge. Şi foarte bine a mai adăugat după „lună” „plină”. Căci în ziua răstignirii, luna având strălucire deplină, iar nu fiind chiar lună plină, prin plinătatea luminii ei a arătat patima. Căci aceasta se întâmplă de obicei în partea luminată în timpul eclipselor de lună. Şi prorocul Ioil a vestit de mai-nainte că vor fi acestea, zicând: „Soarele se va preface întru întuneric şi luna în sânge mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi luminoasă” (Ioil 2,31). Iar despre căderea stelelor din cer, aceasta s-a petrecut poate şi în chip simţit. Iar dacă nu, cuvântul arată în chip simbolic că lumina din cer s-a stins şi totul s-a întunecat. Şi cerul s-a osebit ca o carte înfăşurată. Prin cer numeşte puterile cereşti ale îngerilor, care şi ele s-au tulburat, nesuferind ocara adusă Stăpânului lor, ca şi cum s-ar repezi dintr-un loc în altul asemenea unei cărţi deschise şi scuturate.
42 Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei.
93
Zice: Şi tot muntele şi ostrovul s-au mişcat din locurile lor. Numeşte munte şi ostrov cetele dracilor celor trufaşi, precum s-a scris despre ei: „şi s-au mutat munţii în inima mărilor” (Psalmi 45,3). Şi iarăşi îi numeşte pe ei „ostroave”, ca pe unii ce se înalţă şi se măresc (Isaia 23, 2-6) întru deşertăciunea plină de slavă a cugetului lor cu desfătările trecătoare şi pline de scârbă ale acestei vieţi.
Şi împăraţii pământului, zice, şi mai-marii şi căpeteniile şi bogaţii şi puternicii şi tot robul şi cel slobod s-au ascuns în peşterile şi în stâncile munţilor. Şi zic munţilor şi pietrelor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de la faţa Celui Ce şade pe scaun şi de mânia Mielului, că a venit ziua cea mare a mâniei lor şi cine poate să stea? Iarăşi, împăraţi şi mai-mari şi căpetenii şi bogaţi şi puternici îi numeşte pe dracii cei păcătoşi, ca unii ce au stăpânit asupra celor de pe pământ prin amăgire şi minciună. Iar „robi” şi „slobozi”, pe acei draci care stăpânesc şi pe aceia care sunt supuşi. Iar a se ascunde în peşteri şi în stâncile munţilor şi a zice: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi, grăieşte aceasta în chip simbolic: arată că ei se silesc să fugă de pedeapsa adusă asupra lor de Hristos. Căci dacă nu venea peste ei oarecare pedeapsă nevăzută şi răsplătire, ce înseamnă graiul spus prin Isaia de către Hristos: „Am călcat Eu singur teascul şi, dintre neamuri, nu este om cu Mine şi i-am călcat pe ei întru mânia Mea şi i-am zdrobit întru urgia Mea şi am
94
adus sângele lor pe pământ”? (Isaia 63,2-3). Şi ce [înseamnă] ceea ce au zis urâtorii-de-Dumnezeu diavoli în Evanghelia de la Matei: „Ce este nouă şi Ţie, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit ca să ne munceşti?” (Matei 8, 29). Şi ar putea gândi cineva că cele ce s-au grăit în Apocalipsă nu înseamnă doar pătimirile dracilor, ci şi ale nelegiuiţilor iudei, care i-au ridicat cruce Domnului, cei care, fiind strâmtoraţi în războiul cu romanii, au ajuns fugari prin munţi şi prin peşteri şi prin crăpăturile pământului şi de pretutindeni au fost cuprinşi de suferinţă şi tulburare.
După aceasta, zice, am văzut patru îngeri stând în cele patru colţuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vântul pe pământ, nici peste mare, nici peste tot copacul. Şi am văzut alt înger suindu-se de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului Celui viu şi a strigat cu glas mare celor patru îngeri cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea şi copacii, zicând: Nu vătămaţi nici pământul, nici marea, nici copacii, până ce vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru peste frunţile lor. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi, o sută patruzeci şi patru de mii din toată seminţia fiilor lui Israel. Şi numeşte apoi pe cei pecetluiţi, douăsprezece mii din fiecare seminţie (Apocalipsa 7,1-8).
Aici se arată limpede evanghelistului cele venite asupra iudeilor în războiul cu romanii, care s-au întâmplat lor pentru crucea şi beţia mâniei pornite asupra Domnului. Căci cei patru
95
îngeri, care ţineau cele patru colţuri ale pământului iudeilor, vegheau ca nimeni dintre iudeii vrednici de moarte să nu fugă, aducând poate asupra lor frica de a fugi sau vreo greutate sau dorul prea mare de pământul lor, de soţii şi de cei foarte dragi, pe care le arată în chip simbolic prin ţinerea celor patru colţuri ale Iudeii. Iar prin ţinerea celor patru vânturi şi oprirea lor de a nu sufla nici peste pământ, nici peste mare, nici peste copac, arată că nu s-a aflat pentru ei nicio uşurare în război, nici vreo mângâiere în nenorociri, fie că luptau pe pământ, fie că luptau pe mare căci au dus multe lupte pe mare, potrivit lui Iosif43 fie că se ocupau cu lucrul pământului şi îngrijirea plantelor. Căci relele i-au cuprins desăvârşit pe toţi: cetăţile au fost arse, pământul a fost pustiit, semănăturile au fost jefuite, pe acestea toate povestindu-le cu de-amănuntul Iosif în Istoria cuceririi Ierusalimului.
Şi am văzut alt înger suindu-se de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului Celui viu şi a strigat cu glas mare celor patru îngeri cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea şi copacii, zicând: Nu vătămaţi nici pământul, nici marea, nici copacii, până ce vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru. Venirea dumnezeiescului înger de la răsăritul soarelui, şi nu de la apus şi de la căderea nopţii înseamnă propovăduirea Evangheliei şi făgăduinţa
43 Iosephus Flavius, Războiul iudaic.
96
bunătăţilor. Iar pecetea de acum văzând-o de mai-nainte şi prorocul în Duhul, grăia: „însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne” (Psalmi 4,6). încă bine porunceşte ca nimeni să nu fie vătămat până la o vreme, până ce se vor pecetlui cei vrednici de mântuire dintre iudei, ca să nu pătimească şi drepţii ceva, fără de voie, împreună cu păcătoşii (Facerea 18, 23). Şi au fost pecetluiţi, zice, o sută patruzeci şi patru de mii. însă mult mai mulţi la număr erau cei dintre iudei care au crezut în Hristos, dintre care şi trebuia să fie izbăviţi de marea pieire de obşte, iar despre aceasta dau mărturie cei ce grăiau lui Pavel, aflat în Ierusalim: „Vezi, frate, câte mii de iudei sunt care au crezut?” (Fapte 21, 20). Şi era drept să afle scăpare nu doar cei credincioşi, ci şi cei care din neştiinţă şi amăgire au luat parte la răstignirea Domnului, despre care zicea: „Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), chiar dacă Sfântul Chiril, în cartea a 13-a „împotriva lui Iulian”44, spune că această rugăciune a Domnului nu se află în Evanghelii, însă de noi se pomeneşte. Şi nu doar aceştia [era drept să afle scăpare], ci şi cei care nu se aflau de faţă la vremea aceea sau nu vieţuiau în Ierusalim şi pentru aceasta nu au luat parte la sfatul cel necuvios al ticăloşilor arhierei privitor la răstignire. Şi chiar
44 Sfântul Chiril al Alexandriei, Zece cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, Editura Anastasia, 2000.
97
de au şi fost de faţă, însă nu au fost cuprinşi de necurăţie. Şi dacă însuşi Domnul a binecuvântat toată făptura de sub cer, aceasta a întors lucrurile altfel de cum voia sinedriul cel urâtor de Dumnezeu al celor fără de lege. Se pare că toţi aceştia au fost pecetluiţi mai pe urmă cu credinţa lui Hristos. Căci altminteri, îngerul nu i-ar fi numit robi ai lui Dumnezeu. După ce s-au izbăvit ei, ceilalţi, răi fiind, rău au pierit prin fugă şi prin trecerea de partea romanilor, „făcându-se privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor” (I Corinteni 4, 9) într-altfel de chip, şi nu în felul în care a grăit Pavel despre Sfinţii Apostoli. Martor al acestora este iarăşi Iosif, care a numărat zeci de mii de oameni morţi de foame45. Şi numărul egal al celor pecetluiţi şi veniţi la credinţă din fiecare seminţie înseamnă râvna la fel de preţuită şi aceeaşi înţelegere a credinţei, chiar dacă dintr-o seminţie mai mulţi, iar din alta mai puţini s-au mântuit şi au crezut în Hristos, Cel Care a fost necinstit de iudei. Iar de către noi şi de către toată zidirea cea mai presus de lume este cinstit acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
45 Iosephus Flavius, Războiul iudaic, 5.567-69.
Cuvântul al cincilea
Acestea pe care le-a înfăţişat istorisirea de faţă au fost arătate dumnezeiescului evanghelist despre cei pecetluiţi din neamul lui Israel şi izbăviţi pentru aceasta, iar mai pe urmă, veniţi la credinţă. Ci ca să nu i se fi arătat lui nicio lipsă, prorocia îi descoperă şi mulţimile nenumărate de neamuri care au alergat după aceasta la credinţă şi care sunt lângă Domnul şi stau în preajma scaunului dumnezeiesc. Căci de vreme ce în precuvântarea Apocalipsei Domnul încă nu este înfăţişat ca ffind de faţă la a Doua Venire, când sfinţii sunt răpiţi atunci în nori spre întâmpinarea Mântuitorului, potrivit dumnezeiescului apostol (I Tesaloniceni 4,17), vedenia îi arată a fi răpiţi de mai înainte şi părtaşi la fericirea gătită lor. Căci ce poate fi mai fericit decât să te învredniceşti a fi împreună cu Hristos şi a privi scaunul dumnezeiesc? Şi vezi ce zice:
După acestea am văzut şi iată, mulţime multă, pe care nimeni nu a putut să o numere, din tot neamul şi seminţiile şi noroadele şi limbile, stând înaintea scaunului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi finici în mâinile lor. Şi strigă cu glas mare, zicând: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, Celui Ce şade pe scaun. Şi sfinţii dintre bătrâni au stat împrejurul scaunului şi a bătrânilor şi a celor patru făpturi. Şi au
100
căzut înaintea scaunului pe feţele lor şi s-au închinat Dumnezeului nostru în vecii vecilor. Amin. Şi a răspuns unul din bătrâni, zicând mie: Aceştia care sunt îmbrăcaţi cu veşmintele cele albe, cine sunt şi de unde au venit? Şi am răspuns lui: Doamne al meu, tu ştii. Şi a zis mie: Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi au lărgit veşmintele lor46 şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt înaintea scaunului lui Dumnezeu şi slujesc Lui ziua şi noaptea în biserica Lui. Şi Cel Ce şade pe scaun se va sălăşlui peste ei. Nu vor mai flămânzi mai mult, nici nu vor mai însetoşa mai mult, nici va mai cădea peste ei soarele, nici tot zăduful. Căci Mielul cel din mijlocul scaunului îi va paşte pe ei şi-i va călăuzi pe ei la izvoarele de apă vie şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor (Apocalipsa 7,9-17).
Deci mulţimile nespus de mari ale neamurilor, care au primit credinţa lui Hristos şi au luat partea lor de fericire, au primit sorţii locului celui slăvit de a sta înaintea Domnului şi a scaunului Părintelui Său, precum s-a spus mai înainte. A fi îmbrăcaţi ei în veşminte albe este semnul curăţiei din timpul vieţii lor. Iar „finicii”, fiind semn al biruinţei, arată că li s-a făgăduit lor biruinţa lui Hristos asupra vrăjmaşilor cei gândiţi şi simţiţi. Şi strigă […]: Mântuirea este a Dumnezeului
46 în acest manuscris grecesc apare EnAdrvvav („au lărgit”), în loc de enAvvav („au spălat”), care este folosit mai departe în tâlcuire.
101
nostru şi a Mielului, mărturisind că de la Ei este mântuirea, pentru că au mântuit de la pieirea lumii pe robii lui Dumnezeu cei care au fost pecetluiţi. După această mulţumire, cetele cele slujitoare din cer împreună cu bătrânii au răspuns Amin, adăugând la cele spuse încuviinţarea lor. Apoi şi în chip osebit, dumnezeieştii îngeri aduc laudă lui Dumnezeu, slăvindu-L pe El cu şapte cinstiri, care, precum s-a spus mai înainte, închipuie slăvirea necontenită adusă de îngeri. Căci numărul şapte este desăvârşit. Şi întrebând unul din bătrâni pe evanghelist cine sunt cei dintre neamuri care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, nu a întrebat pentru că era neştiutor, ci ca să-l îndemne a cunoaşte cele despre ei. Pentru aceea şi zice: Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare. Căci nu mică era lupta pe care o aveau drepţii, ci chiar foarte mare în împărăţia lui antihrist.
Şi au spălat veşmintele lor, zice, şi le-au albit în sângele Mielului. însă urmarea firească era ca veşmintele înmuiate în sânge să se facă mai vârtos roşii decât albe. Deci cum au ajuns albe? Aceasta pentru că botezul săvârşit întru moartea Domnului, precum socoteşte preaînţeleptul Pavel (Romani 6,3), fiind curăţitor de toată întinăciunea venită din păcat, îi arată albi şi curaţi pe cei botezaţi întru el. însă aceasta o dăruieşte şi împărtăşirea cu sângele cel dătător de viaţă al lui Hristos. Căci „pentru mulţi şi pentru folosul multora se varsă, spre iertarea păcatelor”, zice Domnul despre
102
sângele Său (Matei 26,28). Aceştia, dar, slujesc lui Dumnezeu în veci. Şi Dumnezeu sălăşluieşte întru ei. Sălăşluirea lui Dumnezeu, zice careva dintre sfinţi (Psalmi 14,1-2), este atunci când pomenirea Lui necontenită rămâne pururea în sufletele sfinţilor. în chip firesc, dar, Dumnezeu sălăşluieşte întru cei ce slujesc Lui ziua şi noaptea.
Nu vor mai flămânzi mai mult, nici nu vor mai însetoşa mai mult, căci cei dintre neamuri au trecut mai înainte prin toată ispita, iar acum se vor desfăta de bunătăţile cele negrăite. Nici va mai cădea peste ei soarele, zice. în unele locuri din dumnezeiasca Scriptură, soarele închipuie ispita, de vreme ce zice undeva prorocul: „Ziua soarele nu te va arde, nici luna, noaptea” (Psalmi 120,6), iar într-alt loc scrie evanghelistul că strălucind soarele, a uscat seminţele răsărite în pământ pietros, tâlcuind prin soare ispita (Matei 13, 5-6). Zice, dar, în cele de faţă că ispita nu-i va mai vătăma de acum. Căci s-au învrednicit a fi păstoriţi de Hristos şi hrăniţi la apele vieţii. Zice: Şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor. Căci cei ce astfel au vieţuit şi au luptat cu grijile cele deşarte nu au trebuinţă de lacrimă, nici de plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei 13,42,50; 24,51), ci de tot lucrul bun şi minunat.
Şi când a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer ca la jumătate de ceas. Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stăteau înaintea lui Dumnezeu. Şi s-au dat lor şapte trâmbiţe (Apocalipsa 8,1-2).
103
Poate vreunul din cei cu multă luare-aminte să cerceteze cele grăite şi să-mi zică acestea: „Ce faci, o, omule? Ai uitat cu totul de cele grăite în precuvântarea acestei Apocalipse? Căci se zice: şi glasul cel dintâi pe care l-am auzit ca de trâmbiţă, ce vorbea cu mine, zicând: Suie-te aici şi-ţi voi arăta ţie cele ce trebuie să fie după acestea (Apocalipsa 4,1). Tu ai fost tâlcuitor nu al faptelor ce vor fi, ci al celor ce au fost, înfăţişând Naşterea Domnului, ispitirea, învăţăturile şi semnele dumnezeieşti, pălmuirile şi legările şi rănile primite înaintea lui Pilat, crucea şi moartea şi învierea şi suirea la cer sau, mai bine zis, întoarcerea la cer”. La care aş putea grăi: „Ai auzit preabine, o, prietene, şi cele ce au să fie, când spuneam că drepţii cei dintre neamuri vor sta împreună cu Israel împrejurul scaunului dumnezeiesc şi vor fi împreună cu Domnul. Vei auzi şi acum [acestea] la dezlegarea celei de a şaptea peceţi. Căci atunci când dumnezeiescul răspuns a grăit evanghelistului: Suie-te aici şi-ţi voi arăta ţie cele ce trebuie să fie după acestea, nu a tăgăduit şi vederea celor ce au fost mai înainte, ci împreună cu acelea, a arătat şi cele ce vor fi. Ascultă, dar:
Dezlegarea celei de a şaptea peceţi ne-a lucrat nouă slava cea desăvârşită. Căci nu a mai fost, ca înainte, o dezlegare de păcate şi întoarcere [a noastră] către Dumnezeu şi a lui Dumnezeu către noi, ci bunătăţile cele negrăite de a ne numi fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui
104
Dumnezeu, împreună-moştenitori ai lui Hristos (Romani 8,17), fraţi şi prieteni şi copii ai lui Hristos, şi de a împărăţi împreună cu El (II Timotei 2,12) şi a fi slăviţi împreună cu El (Romani 8,17) şi bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2,9). Şi care este dezlegarea celei de a şaptea peceţi? A Doua Venire a Domnului şi primirea în schimb a bunătăţilor. Căci şi dacă unii dintre păcătoşi sunt daţi pedepsei, însă ţelul lui Hristos şi pricina întrupării Sale este să-i facă pe toţi moştenitori ai împărăţiei Sale. Drept aceea, dezlegându-se cea de-a şaptea pecete, s-a făcut, zice, tăcere ca la jumătate de ceas, ca şi cum avea să vină împăratul zidirii şi toată puterea îngerească şi mai presus de lume se apropiase de slava covârşitoare a Celui Ce venea şi pentru aceasta a amuţit. Atunci s-au dat, zice, şapte trâmbiţe celor şapte îngeri, ca să trâmbiţeze ca la înscăunarea unui împărat. Şi cu aceleaşi trâmbiţe aveau să-i trezească din somn pe cei morţi. Căci şi înţeleptul apostol, scriind tesalonicenilor despre cele dumnezeieşti, zice în prima epistolă că însuşi Domnul, întru poruncă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî (I Tesaloniceni 4,16). Şi iarăşi: pentru că va trâmbiţa şi morţii se vor scula nestricaţi (I Corinteni 15, 52)”.
Şi un înger a venit, zice, şi a stat la jertfelnic, având cădelniţă de aur. Şi s-a dat lui tămâie multă, ca
105
să dea cu rugăciunile tuturor sfinţilor peste jertfelnicul de aur cel dinaintea scaunului. Şi s-a suit fumul tămâiei cu rugăciunile sfinţilor din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu. Şi a luat îngerul cădelniţa şi a umplut-o pe ea din focul jertfelnicului şi a aruncat-o pe pământ. Şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi cutremur. Şi cei şapte îngeri care aveau cele şapte trâmbiţe s-au gătit ca să trâmbiţeze (Apocalipsă 8,3-6).
Cădelniţă numeşte jertfelnicul, ca unul ce primeşte tămâia47. Şi arătându-se Hristos, sunt aduse Lui prin îngerii noştri păzitori, ca o începătură şi jertfă de preţ, rugăciunile sfinţilor, care după fire au bună-mireasmă, iar prin împreuna-lucrare a sfinţilor îngeri se fac purtătoare de şi mai bună mireasmă. Pentru aceea zice că s-a dat lui tămâie multă. Şi s-a dat îngerilor, de bună seamă, de la Dumnezeu, să mijlocească pentru oameni şi să facă rugăciunile lor bine-primite. Şi cei ce au luat [tămâia] dau buna-mireasmă pentru rugăciunile sfinţilor.
Şi s-a suit, zice, fumul tămâii cu rugăciunile sfinţilor din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu. Vezi că prin înger au început să se facă rugăciunile sfinţilor mai bine-primite înaintea lui Dumnezeu?
47 Cuvântul AI3CW(UT6; înseamnă şi „cădelniţă”, şi „tămâie”. Oecumenius pare să confunde cele două sensuri. în Apocalipsă 8, 3, cuvântul care denumeşte „tămâia” este Qupidpcrra, dar în tâlcuirea sa, Oecumenius foloseşte Aipavoţ.
106
Mai pe urmă a luat, zice, dumnezeiescul înger, şi a umplut cădelniţa cu focul dumnezeiesc şi a aruncat-o pe pământ. Şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi cutremur. Un astfel de foc dumnezeiesc a aruncat unul din îngeri asupra muntelui Sinai şi „s-au făcut tunete şi glasuri şi trâmbiţe şi fulgere şi muntele fumega” la pogorârea lui Dumnezeu (Ieşirea 19, 16-19). Deci precum atunci au mers înaintea Lui tunetele şi înfricoşările, aşa şi acum au venit acestea mai-nainte de venirea cea slăvită a Domnului. Mai pe urmă şi îngerii au trâmbiţat, însemnând venirea lui Dumnezeu. Căci şi atunci trâmbiţele glăsuiau cu putere.
Şi [îngerul] cel dintâi a trâmbiţat. Şi s-a făcut grindină şi foc amestecat cu sânge şi s-au aruncat pe pământ. Şi a treia parte din pământ a ars (Apocalipsa 8,7).
Drepţii au fost învredniciţi să aibă parte de fericire, precum am grăit la sfârşitul dezlegării celei de a şasea peceţi, de vreme ce au fost răpiţi mai înainte de venirea Domnului „în nori, în văzduh”, ca să-L întâmpine pe Domnul Ce venea (I Tesaloniceni 4, 17), potrivit mărturiei apostolului ce mi s-a adus acolo. Mai pe urmă vedenia urmează cu sfârşitul celorlalţi oameni şi cu pedepsirea păcătoşilor. Şi pentru că are să fie pieire desăvârşită, este firesc că vor fi şi mai multe feluri de moarte şi răsplătire a necredincioşilor, dintre care cei mai mulţi vor fi trecuţi prin foc. „Pentru că în foc are să se descopere ziua aceea”, a zis dumnezeiescul apostol atunci când
107
a scris întâia epistolă corintenilor (I Corinteni 3,13). Căci dacă sunt „multe sălaşe de odihnă”, precum grăieşte Domnul (Ioan 14, 2), sunt însă şi felurite locuri de chin. Şi aceleaşi trâmbiţe care aduc moartea celor de pe pământ îi trezesc mai pe urmă şi pe cei morţi. De ce zice, dar, atunci când trâmbiţează îngerul cel dintâi, că grindină şi foc a ars a treia parte a celor de pe pământ? Socotind cineva că aceasta se va face în chip simţit, nu va greşi, cuvântul fiind adevărat. Iar de socoteşte că s-a grăit în chip simbolic, nu va spune nimic nepotrivit, cuvântul foc denumind mâhnirea şi durerea cea dintru adânc a păcătoşilor, care-i văd pe sfinţi „răpiţi în nori spre întâmpinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4,17), în vreme ce ei au rămas pe pământ fără de cinste şi socotiţi nevrednici de vreun cuvânt. Căci prin „copaci şi verdeaţă care au ars”, cuvântul îi înfăţişează în chip simbolic pe cei păcătoşi, din pricina nebuniei şi a nesimţirii de lemn a sufletului şi a aplecării lor spre ardere.
Zice: Şi al doilea înger a trâmbiţat. Şi ca un munte mare arzând cu foc a fost aruncat în mare. Şi a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge şi a murit a treia parte a zidirilor celor din mare, care au suflete, şi a treia parte din corăbii s-au stricat (Apocalipsa 8,8-9).
Grăieşte dumnezeiescul apostol atunci când scrie romanilor: „Că zidirea a fost supusă deşertăciunii, nu de voia sa, ci pentru cel ce a supus-o, cu nădejdea că însăşi zidirea se va slobozi din
108
robia stricăciunii spre slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 20-21). Şi când va fi slobozită? Când vor fi „ceruri noi şi pământ nou, după făgăduinţele Lui”, precum ne binevesteşte Petru, scriind a doua epistolă a sa (II Petru 3,13). Şi de vreme ce pământul se schimbă, ca să se slobozească de stricăciune şi să se înnoiască, este de trebuinţă ca şi marea să pătimească aceasta. Căci marea este pe pământ. Cum s-ar putea curăţi şi ea, dacă nu prin focul curăţitor? Drept aceea, căzând focul în ea, a preschimbat-o în sânge şi a omorât a treia parte din cele din ea. Iar aceasta este după literă şi în chip simţit. însă ai putea să înţelegi marea şi cu un înţeles mai înalt şi, potrivit legilor parabolei, ca fiind viaţa aceasta, din pricina nestatorniciei şi a mişcării ei schimbătoare. Iar „peştii” şi „corăbiile” sunt oamenii ce se târăsc în păcatele cele sărate şi amare. Aceştia se vor topi de întristări din pricina grijilor deşarte ale celor din această viaţă.
Şi al treilea înger a trâmbiţat. Şi a căzut din cer stea mare arzând ca o făclie şi a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Şi numele stelei se zice pelin. Şi s-a făcut a treia parte din ape ca pelinul şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare (Apocalipsa 8,10-11).
Noemina din vechime a fost numită „cea amară” (Rut 1,20) pentru multele întristări venite de la copiii ei şi de la alte nenorociri. Drept aceea, amărăciunea este semnul întristărilor nespus
109
de mari. Aceasta am putea să o pătimim atunci noi, păcătoşii, amărându-ne pentru slava sfinţilor, pentru că deşi ni s-au gătit nouă, oamenilor, nişte bunătăţi ca acestea, noi am schimbat cele de acum pe cele ce au să fie. Aceasta socotesc eu că înseamnă căderea stelei: mânia lui Dumnezeu a amărât apele. Iar „apele” îi închipuie pe oameni, după graiul prorocului: „din glasuri de ape multe, minunate sunt înălţările mării” (Psalmi 92,6), şi iarăşi: „Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor. Vor ridica râurile valurile lor” (Psalmi 92, 4-5). Acestea, ca simboluri. însă nu trebuie să făgăduim că acestea şi cele asemenea lor se vor petrece atunci şi în chip văzut.
Şi al patrulea înger a trâmbiţat. Şi s-a vătămat a treia parte a soarelui şi a treia parte a lunii şi a treia parte a stelelor, încât să se întunece a treia parte din stele şi ziua să nu lumineze a treia parte a ei şi noaptea asemenea. Şi am văzut şi am auzit un vultur zburând în mijlocul cerului, zicând cu glas mare: Vai, vai, vai, celor ce locuiesc pe pământ, de la celelalte glasuri de trâmbiţă ale celorlalţi trei îngeri care vor trâmbiţa! (Apocalipsa 8,12-13).
Am fost învăţaţi de către prorocul Ioil că „se va schimba soarele întru întuneric şi luna în sânge mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi luminoasă” (Ioil 2, 31), adică în această zi se vor întâmpla toate acestea. încă şi Petru zice în cea de-a doua epistolă a sa: „Va veni”, zice, „ziua Domnului ca un fur, întru care cerurile cu
110
sunet vor trece şi stihiile arzând se vor desface” (II Petru 3,10). însă şi Domnul însuşi zice într-a 109-a parte a Evangheliei după Matei: „îndată după necazul acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei şi stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Şi acum învăţăm din Apocalipsă că acestea vor fi la sfârşitul acestui veac. Şi ce înseamnă că nu toate cele de pe pământ şi din mare şi râuri, încă şi stihiile din cer, au pătimit suferinţele despre care s-a grăit, ci numai a treia parte a lor? Este o mărturie limpede a iubirii de oameni a lui Dumnezeu, ca prin vătămarea stihiilor în parte, iar nu cu totul, să-i cheme la pocăinţă pe oamenii ce vor vieţui atunci. Iar de nu se întorc, aduce asupra lor urgie desăvârşită. Ceva asemenea grăieşte şi prorocul: „Făcut-a cale mâniei Lui, nu a cruţat de moarte sufletele lor” (Psalmi 77, 55). Căci a înainta câte puţin ca pe o cale şi a trimite înainte mânia lui Dumnezeu este a celui care deschide uşa pocăinţei şi, prin frica de cele întâmplate, îi cheamă pe oameni la schimbarea voii. însă nesporind ei, „nu a cruţat de moarte sufletele lor”. Iar vulturul care priveşte cu întristare din mijlocul cerului asupra necazurilor celor de pe pământ să-l socoteşti un înger dumnezeiesc căruia îi pare rău de vătămarea oamenilor.
Şi al cincilea înger a trâmbiţat. Şi am văzut o stea din cer căzând pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii adâncului. Şi s-a suit fum din fântână ca fumul
111
unui cuptor mare aprins şi s-a întunecat soarele şi văzduhul de fum. Au ieşit lăcuste pe pământ şi s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului. Şi s-a zis lor să nu vatăme iarba pământului, nici toată verdeaţa, nici tot copacul, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor (Apocalipsa 9,1-4).
Până acum, vedenia ne înfăţişa în ce chip şi cu ce fel de răni sunt mistuite, schimbate cu adevărat cele de pe pământ şi din cer şi oamenii împreună cu ele. Iar acum, ca şi cum mistuirea a fost de acum săvârşită şi învierea împlinită, înfăţişează pedepsele împotriva păcătoşilor. Am văzut, zice, o stea din cer căzând pe pământ, numind stea pe îngerul lui Dumnezeu, pentru strălucirea pogorâtă pe pământ. Căci pe pământ va fi judecata păcătoşilor, într-un anume loc pe care unul din sfinţii proroci l-a numit „valea lui Iosafat” (Ioil 3, 2). Zice: Şi s-a dat lui cheia fântânii adâncului. Prin „fântâna adâncului” numeşte gheena. Pentru aceea s-a şi suitim din fântână ca de foc preamare, care sălăşluia, de bună seamă, în fântână. Iar fumul nu închipuie doar focul, ci şi întunericul. Căci aşa se tâlcuieşte sfinţilor graiul prorocului: „Glasul Domnului, cel ce străbate prin para focului” (Psalmi 28,7), ca o lumină răzbătând prin focul gheenei şi rămânând doar puterea arzătoare laolaltă cu întunericul dintr-însul.
Şi s-a întunecat, zice, soarele şi văzduhul de la fumul fântânii”, nu pentru că s-au întunecat stihiile
112
acestea, ci că cei aruncaţi în fântână, fiind plini de întuneric din pricina pedepsei, au văzduhul şi soarele întunecat. Căci aşa zicea şi careva dintre sfinţii proroci: „Soarele se va întuneca la amiază” (Amos 8, 9), înfăţişând nenorocirile iudeilor, nu că soarele s-a întunecat, ci că ei pătimeau aceasta întru necaz şi nu vedeau soarele. Căci culmea nenorocirii lor a fost aceea că s-au umplut îndeobşte de un fel de năucire.
Şi din fum, zice, au ieşit lăcuste pe pământ. Lăcuste numeşte, cred eu, viermii despre care zice Isaia: „Viermele lor nu se va sfârşi, iar focul lor nu se va stinge” (Isaia 66, 24), poate numind „vierme” mustrarea sufletului şi durerea neostoită, asemenea şarpelui. Zice: Şi s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului. Şi s-a zis lor să nu vatăme iarba pământului, nici toată verdeaţa, nici tot copacul, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor, de vreme ce pământul s-a înnoit prin schimbare. Căci s-a zis undeva despre el: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Psalmi 103, 30). încă nu era bine să fie vătămat ceva din cele ce împodobeau pământul: nici copac, nici ceva din cele ce odrăsleau, fără numai oamenii. Iar dintre oameni, numai pe aceia care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor. Căci cei cu totul sfinţi şi curaţi dintre oameni au primit locul despre care s-a grăit mai înainte, fiind pururea împreună cu Hristos şi privind scaunul dumnezeiesc.
113
Iar cei mai puţin sfinţi, care totuşi au fost şi ei botezaţi şi poartă pe frunţi semnul lui Hristos şi care nu au fost lepădaţi cu totul şi nu s-au întinat pe sine şi botezul până întru adânc cu ticăloşia faptelor, ci ca unii ce sunt la mijloc, între faptă bună şi răutate, rămân pe pământ, însă nepedepsiţi. Căci dacă nu era astfel, cum li s-ar mai fi grăit de către Domnul celor ce bine au rânduit minele încredinţate lor: „să ai putere peste zece cetăţi!” şi altuia „peste cinci cetăţi” (Luca 19, 17,19), ca şi cum aveau să stăpânească peste cei mai prejos decât ei, dacă cei stăpâniţi rămâneau cu totul nepedepsiţi? Căci cine ar pofti să stăpânească asupra celor pedepsiţi şi a celor care îşi scrâşnesc necontenit dinţii şi plâng fără de mângâiere şi nu grăiesc despre sfinţi, nici despre cei asemenea lor, ci numai despre oamenii care împreună-pătimesc decât numai dacă el însuşi ar avea să pătimească, pe lângă ei, cele asemenea stării de neîndreptat a celor pedepsiţi? Iar a treia parte din oameni este dată pedepsei, ca unii ce sunt păcătoşi şi necinstitori şi nu au primit credinţa lui Hristos. Pentru aceea s-a zis că au fost vătămaţi oamenii care nu fuseseră pecetluiţi cu pecetea lui Dumnezeu.
Zice: Şi s-a dat lor ca să nu-i omoare pe ei, ci ca să se chinuiască cinci luni. Şi chinul lor precum chinul scorpiei, când loveşte pe om. Şi în zilele acelea, vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor pofti să moară şi va fugi moartea de la ei (Apocalipsa 9,5-6).
114
Au oare nu de aici au primit unii dintre părinţi apocatastaza48, zicând că păcătoşii sunt pedepsiţi numai până atunci, iar după aceea nu mai sunt [pedepsiţi], ca unii ce au fost curăţiţi prin pedeapsă? însă ce este de făcut, când cei mai mulţi părinţi zic aceasta, iar Scriptura canonică zice că muncile celor pedepsiţi atunci vor fi veşnice? Deci ce ar fi de zis sau cum ar trebui făcută judecata între cele două părţi? Se cade să domolim părerile celor două. Zic aceasta ca o încercare, iar nu ca o încuviinţare. Căci eu mă alipesc dogmei Bisericii, care socoteşte că muncile cele viitoare sunt veşnice, de vreme ce aceasta a grăit şi Domnul în Evanghelia după Matei, zicând: „Şi vor merge aceştia în munca veşnică” (Matei 25,46), şi Isaia: „viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge” (Isaia 66,24). Se cade să grăim aceasta, dar, ca o încercare, alegând calea de mijloc dintre cele două părţi, pentru că până la o vreme, pe care Apocalipsa de faţă a numit-o „cinci luni”, slujindu-se de un număr tainic, păcătoşii vor fi munciţi cu foarte multă putere, ca şi cum ar fi muşcaţi de scorpie. Iar după aceasta, nu vom fi cu totul lipsiţi de muncă, însă cu mai puţină tărie, cât să căutăm moartea şi să nu o aflăm. Căci cine ar avea trebuinţă să caute moartea dacă nu este muncit nicidecum? Zice: va fugi moartea de la ei, căci îşi petrec toată viaţa întru muncire.
48 înnoirea păcătoşilor.
115
Şi chipurile lăcustelor erau asemenea cailor celor gătiţi spre război şi pe capetele lor ca nişte cununi asemenea aurului şi feţele lor ca feţele oamenilor şi aveau păr ca părul femeilor şi dinţii lor erau ca ai leilor. Şi aveau zalele lor ca zalele cele defier şi sunetul aripilor lor ca sunetul de care cu mulţi cai ce aleargă la război. Şi au cozi asemenea scorpiilor, şi ace şi în cozile lor este puterea lor de a-i vătăma pe oameni cinci luni. Au peste ele împărat pe îngerul adâncului. Numele lui pe evreieşte este Avaddon şi pe elineşte are nume Apollion. întâiul vai a trecut, iată, mai vin încă două vaiuri (Apocalipsa 9, 7-12).
După acestea, dumnezeiescul evanghelist ne înfăţişează deopotrivă cu iscusinţă şi cu înfricoşare cele despre viermi: Şi, în fiecare din cele grăite despre ei, s-ar putea minuna cineva de minuţiozitatea cuvântului. Căci nu a zis că au dinţi de lei şi cozi de scorpii şi feţe de oameni, ci în fiecare se află un fel de înfăţişare care descoperă o asemuire şi o grăire în pildă, iar nu adevărul. Deci prin acestea fie arată înfricoşarea lor şi îngrozirea lor, fie a înfăţişat cu adevărat chipul lor.
Şi zice: Au peste ele împărat pe îngerul adâncului. Numele lui pe evreieşte este Avaddon şi pe elineşte are nume Apollion. Şi numele fie a fost născocit şi potrivit după cele înfăţişate mai înainte în vedenie, fie nu sunt numai „duhuri slujitoare trimise spre slujire pentru cei ce vor să moştenească mântuirea”, potrivit dumnezeiescului apostol (Evrei 1,14), ci şi duhuri trimise spre pedeapsă
116
pentru cei vrednici de pedeapsă, precum era şi acela care într-o singură noapte a ucis o sută optzeci şi cinci de mii de asirieni (IV Regi 19, 35; Isaia 37, 36) şi cei care au ars cele cinci cetăţi sodomitene (Facerea 19, 24).
Zice: întâiul vai a trecut. Iată, mai vin încă două vaiuri după acestea. Vai fiind cuvânt de tânguire, arată răutăţile cele de acum şi cele ce vor veni peste ei. Deci zice că s-a grăit despre o pedeapsă. Şi se va mai grăi despre încă două.
Şi al şaselea înger a trâmbiţat. Şi am auzit glas mare din coarnele jertfelnicului celui de aur care este înaintea lui Dumnezeu, zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: Dezleagă pe cei patru îngeri legaţi la râul cel mare Eufratul. Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna şi anul, ca să omoare a treia parte din oameni. Şi numărul ostaşilor călărimii era zeci de mii de zeci de mii. Şi am auzit numărul lor. Şi aşa am văzut caii în vedenie şi pe cei ce şedeau pe ei, având zale de foc şi de iachint şi de piatră pucioasă. Şi capetele cailor precum capetele leilor şi din gura lor ieşeau foc şi fum şi piatră pucioasă. Cu aceste trei bătăi au fost omorâţi a treia parte din oameni: cu foc, cu fum şi cu piatră pucioasă ce ieşeau din gurile lor. Căci stăpânirea cailor este în gura lor şi în cozile lor, asemenea şerpilor, având capete şi cu ele vatămă (Apocalipsa 9,13-19).
Zice că atunci când a trâmbiţat îngerul, am auzit glas din coarnele jertfelnicului. Numeşte coarnele jertfelnicului pe mai-marii între îngeri şi întâi-stătătorii.
117
Şi spune jertfelnic de aur, înfăţişând jertfelnicul cel minunat pentru cinstea şi dumnezeirea lui şi care era alcătuit dintr-o materie de mare preţ pentru noi. Şi precum coarnele altarului le-am socotit a fi căpeteniile îngerilor, tot astfel, acelaşi jertfelnic l-am socotit a fi în chip firesc toate „duhurile slujitoare” (Evrei 1, 14), pentru că aduc lui Dumnezeu jertfă cuvântătoare (Romani 12,1).
Şi ce este glasul care s-a auzit din coarnele jertfelnicului: Dezleagă, zice, pe cei patru îngeri legaţi la râul cel mare Eufratul? Dumnezeiasca Scriptură ne-a învăţat despre îngerul cel răzvrătit vorbesc despre Satan şi despre cei ce s-au răzvrătit împreună cu el pe de-o parte, că sunt ţinuţi întru întuneric şi în legăturile iadului (Iuda 6), iar pe de altă parte, că sunt osândiţi în adâncul mării. Pentru că zice în a doua epistolă a lui Petru: „Căci Dumnezeu pe îngerii care au greşit nu i-a cruţat, ci cu lanţurile întunericului în tartar legându-i, i-a dat spre judecată a se păzi” (II Petru 2, 4), iar în epistola lui Iuda zice: „Pe îngerii care nu au păzit dregătoria lor, ci au lăsat locaşul lor, i-a ţinut spre judecata zilei celei mari întru legăturile iadului sub întuneric” (Iuda 6). încă şi cartea lui Iov zice că în mare a fost aruncat cel răzvrătit, înfăţişând în pildă, în felurite chipuri, forma şi mărimea lui şi amărăciunea stării sale, „care şi este batjocorit”, zice, „de îngerii lui Dumnezeu” (Iov 41, 25). Şi Isaia a strigat despre el că „se va abate sabia lui
118
Dumnezeu peste balaur, şarpele ce fuge, peste balaurul, şarpele cel strâmb. Şi va omorî pe balaurul cel din mare în ziua aceea” (Isaia 27,1). Şi prorocul, grăind despre el, după ce a cercetat toate cele din zidire, adaugă şi aceasta despre cele ce sunt în mare: „balaurul acesta, pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea” (Psalmi 103,27). Deopotrivă cu aceste cuvinte grăieşte şi dumnezeiescul proroc Iezechiel, zicând despre Egipt: „cu un leu între neamuri te-ai asemănat şi cu balaurul cel din mare şi împungeai cu cornul în râurile tale” (Iezechiel 32, 2). Şi nimeni nu ne-a învăţat că ei au fost legaţi la râul Eufrat, nici că vor fi dezlegaţi vreodată, încă nici că prin ei oamenii vor fi pedepsiţi. Căci atunci când Iuda spune că în legăturile iadului au fost legaţi, nu a spus că vor fi sloboziţi vreodată. Şi Isaia, când a zis că va fi omorât balaurul cel din mare în ziua judecăţii, nu a zis că va ucide pe alţii, ci numai pe acela. Şi Domnul, în Evanghelii, când i-a trimis pe cei ce au păcătuit „în focul cel gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,41), nu a spus că ar avea trebuinţă de ei ca pedepsitori şi chinuitori, ci că ei aveau să cadă sub pedeapsă. Cum, dar, s-ar putea gândi cineva că ceea ce s-a grăit acum ar însemna că au fost legaţi la râul Eufrat şi vor fi dezlegaţi şi că tocmai ei îi vor pedepsi pe cei păcătoşi?
Eu cred că ceea ce s-a grăit este o preînchipuire, după cum am întâlnit îndeobşte în toată vedenia. Căci socotesc că-i numeşte îngeri pe cei
119
legaţi duhovniceşte cu vederea cea veselitoare a lui Dumnezeu. Căci la Isaia, „râu” închipuie cele dumnezeieşti: „Iată, mă plec spre ei ca un râu de pace şi ca puhoaiele înecând mărirea neamurilor” (Isaia 66, 12). încă şi la prorocul: „Apele râului veselesc cetatea lui Dumnezeu” (Psalmi 45,4). Şi însuşi Domnul, în Evanghelia de la Ioan, în cea de-a 22-a parte, grăieşte despre Duhul: „Cela ce crede întru Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38). Dezlegându-i pe aceştia de vederea lui Dumnezeu, „trimite-i”, zice, „spre pedepsirea celor necuvioşi”. Căci spune că aceştia sunt cei rânduiţi pentru ziua venirii Lui. Dar oare cine zice el că sunt cei patru îngeri? Poate că cei pomeniţi în Scriptură: Mihail, Gavriil, Uriil, Rafail.
După aceasta, au ieşit cu o călărime negrăit de mare. Numeşte astfel puterea nebiruită a dumnezeieştilor îngeri, asemuită cu o mare oaste călare. Zice: Şi am văzut pe cei ce şedeau pe cai având zale de foc şi iachint şi piatră pucioasă. Focul este semnul mâniei şi al pedepsei. Iachintul vădeşte că cei trimişi sunt cereşti, căci cerul este asemenea iachintului. Iar pucioasa este semn că ei sunt plăcuţi lui Dumnezeu, de vreme ce sunt dumnezeieşti, căci „dbEiv” înseamnă „a plăcea”49. Şi cine ar putea fi mai plăcut lui Dumnezeu
49 în limba elină, 0Euo6rg se tâlcuieşte „ asemenea pucioasei”, de la 0EÎOV, dar şi „dumnezeiesc”, „asemenea lui Dumnezeu”, de la 0E6;. Iar X6ELV este sinonim cu CIQEOKEIV (a plăcea). De aici, acest joc de cuvinte între „dumnezeiesc”, „plăcut lui Dumnezeu” şi „asemenea pucioasei”.
120
decât sfinţii îngeri? Apoi vedenia zugrăveşte în felurite culori şi sporeşte puterea sfinţilor îngeri, asemănându-i cu leii şi cu focul, cu fumul şi cu pucioasa şi cu şerpii, prin care arată chipul lor înfricoşat şi de nesuferit.
Şi ceilalţi oameni, care nu au murit de rănile acestea, nu s-au pocăit de lucrurile mâinilor lor, ca să nu se mai închine dracilor şi idolilor celor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care nici a vedea nu pot, nici a auzi, nici a umbla şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de furtişagurile lor (Apocalipsa 9,20-21).
Prorocul, strunind alăuta cea duhovnicească, ne-a povestit despre cei munciţi în iad atunci când grăia către Dumnezeu: „Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad, cine Te va mărturisi pe Tine?” (Psalmi 6,5), lipsindu-i pe ei de amândouă: şi de veselia cea după Dumnezeu, şi de pocăinţă. Căci prin nepomenirea lui Dumnezeu [s-au lipsit] de veselia duhovnicească, de vreme ce însuşi scrie într-alt loc: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit” (Psalmi 76, 4). Iar prin nemărturisire [s-au lipsit] de pocăinţă. Căci mărturisirea este vădirea greşalelor însoţită de căinţă şi îndreptarea ivită în suflet prin străpungerea inimii.
121
Căci în fapt. Dumnezeu ne-a dat două vieţi: cea de acum şi cea care va să fie. Pe când în cea de acum ne este îngăduit să ne purtăm după cunoştinţa şi puterea noastră, în cea care va să fie se dau răsplăţile celor săvârşite în viaţă. Şi viaţa de acum nu este a judecăţii, decât dacă nu cumva s-ar gândi cineva, spre folosul său, să se silească spre pocăinţă. Nici viaţa viitoare nu este a purtării, ca să ne schimbăm de la o viaţă de ocară la una mai bună. Astfel fiind acestea, cum grăieşte acum despre cei pedepsiţi acolo: „Şi ceilalţi oameni, care nu au murit de rănile acestea, nu s-au pocăit de lucrurile mâinilor lor”? Nu vorbeşte despre cei care nu s-au pocăit în viaţa de atunci, ci despre cei care sunt încă vii şi nu s-au pocăit de tot felul de fapte nelegiuite după auzirea şi vederea celor ce vor fi atunci. Prin rana despre care s-a grăit mai înainte, poate nu vor pieri de moarte duhovnicească, numind moarte pedeapsa, ca să petreacă veşnic în răutăţi, decât dacă nu cumva vor fi pedepsiţi cu alt rău mai mare, pe care, încercând a-l grăi, l-a şi trecut sub tăcere cu bună chibzuială. De care fie ca noi toţi să fim slobozi, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care împreună şi Părintelui şi Sfântului Duh fie-I slava în veci. Amin.
Cuvântul al şaselea
Şi în cuvântul de faţă, dumnezeiescul Ioan, ne pune înainte tot cele întâmplate după ce a trâmbiţat cel de al şaselea înger, căci încă nu le-am cercetat pe toate într-un singur cuvânt, văzând că cel de-al cincilea cuvânt s-a lungit mult. Şi ce altceva scrie că s-a mai întâmplat?
Şi am văzut un înger puternic pogorându-se din cer, îmbrăcat cu nor şi curcubeu pe capul lui, şi faţa lui ca soarele şi picioarele lui ca stâlpi de foc şi având în mâna lui o cărticică deschisă. Şi a pus piciorul lui cel drept pe mare, iar cel stâng, pe pământ. Şi a strigat cu glas mare, precum răcneşte leul. Şi când a strigat, au slobozit cele şapte tunete glasurile lor. Şi când au grăit cele şapte tunete, mă găteam să scriu. Şi am auzit glas din cer grăind: Pecetluieşte cele ce au grăit cele şapte tunete şi pe acestea nu le scrie (Apocalipsa 10,1-4).
Deci câţi mai trăiesc şi au auzit sau au şi văzut pedepsele păcătoşilor şi nu s-au pocăit, ci au rămas răi, precum s-a spus mai înainte, împotriva acestora zice: „am văzut un înger care s-a pogorât din cer”, luând chipul pedepsei. Şi zice că înfăţişarea şi chipul său erau astfel: era îmbrăcat cu nor. Norul închipuie firea netrupească şi nevăzută a sfinţilor îngeri. Căci norul este semn a ceea ce nu se vede. Pentru că prorocul, arătând limpede cele nevăzute ale lui Dumnezeu, zice:
124
„nor şi negură împrejurul Lui” (Psalmi 96, 2), şi curcubeu pe capul Lui, zice. Ca şi cum ar fi spunând: culmea şi desăvârşirea bunătăţilor aflate înlăuntrul îngerilor este strălucirea lor. Căci sunt „îngeri de lumină” (II Corinteni 11, 14). Şi faţa lui, zice, ca soarele. Şi aceasta este mărturia strălucirii lor celei fără prihană. Iar curcubeul strălucirii zidite este vădirea strălucirii ce izvorăşte din virtuţi. Drept aceea, strălucirea curcubeului nu este de un singur chip, ci felurită, arătând toate virtuţile îngerilor. Iar soarele închipuie strălucirea lor firească. Pentru aceea s-a îmbrăcat în curcubeu50, căci virtuţile sunt împrejurul nostru. Şi avea chipul asemenea soarelui, căci întru noi este toată desăvârşirea cea după fire.
Şi picioarele lui, ca stâlpi de foc. Focul arată pedeapsa pe care a venit să o aducă asupra celor necinstitori. Şi având în mâna lui o cărticică deschisă. Daniel, pomenind de astfel de cărţi, zice: „înaintea lui şezut-a divanul de judecată şi cărţile s-au deschis” (Daniel 7, 10). Şi era cărticica întru care se aflau scrise numele şi greşalele celor foarte necinstitori care aveau să fie pedepsiţi. Pentru aceasta a şi alintat-o cu numele de „cărticică”, de vreme ce mai este şi „cartea” şi „cartea mai mică” căci amândouă sunt pomenite în
50 Aici, tâlcuirea se abate de la textul Apocalipsei, unde îngerul era îmbrăcat în nor, iar curcubeul se afla pe capul lui.
125
dumnezeiasca Scriptură întru care sunt scrise numele tuturor oamenilor, precum am grăit mai înainte, şi „cărticica”, întru care sunt scrise numele celor foarte necinstitori51. Căci nu par a fi aşa de mulţi închinătorii la idoli şi cei robiţi de ucideri şi fermecătorii şi cei ce bolesc de altele pe care le-a înşiruit, ca să se umple o carte întreagă. Zice: Şi a pus piciorul lui cel drept pe mare, iar cel stâng, pe pământ. Acesta este şi semn al măririi sfinţilor, şi semn că aducea răsplata celor care au păcătuit pe pământ şi pe mare, poate piraţilor sau şi celor care i-au vătămat pe alţii pe mare. Şi a strigat cu glas mare, precum răcneşte leul. Şi aceea că sfântul înger a răcnit asemenea leilor este semnul mâniei asupra celor necinstitori. Şi când a strigat, zice, au slobozit cele şapte tunete glasurile lor. Numeşte cele şapte tunete cele şapte duhuri slujitoare despre care se pomeneşte mai înainte, drept pentru care se foloseşte articolul. Spune cele şapte tunete, asemănându-le cu cele şapte duhuri. Şi ce înseamnă strigătul celor şapte duhuri? Că şi ele încuviinţează cu totul pedepsele venite asupra celor păcătoşi, înălţând cântare de mulţumire lui Dumnezeu pentru că a săvârşit toată dreptatea. Totodată, strigând, au vădit chipurile pedepselor.
51 Pentru denumirea de „carte”, sunt folosite în text trei cuvinte diferite: 3i3Ao; (carte), piŞAiov (carte mai mică, extras dintr-o carte) şi pipXrSâpiov (cărticică).
126
Zice: şi mă găteam să scriu cele ce s-au grăit de către cele şapte duhuri. „Şi am auzit glas din cer grăind: Pecetluieşte cele ce au grăit cele şapte tunete şi pe acestea nu le scrie”. Pecetluieşte înseamnă, poate, „sapă în cugetul tău pomenirea lor”, dar şi a se feri de a le înfăţişa în scris, cu bună chibzuială, Dumnezeu ştie din ce pricină. Poate că pedepsele, fiind mai uşoare decât erau de aşteptat şi vrednice de bunătatea celui ce pedepsea, le făcea să fie neluate în seamă de oameni. Căci ce zice despre acestea dumnezeiescul Grigorie şi Evagrie cel mare întru cunoştinţă? Primul zice: „Pentru cei din neamul lui Adam, răsplata este iubire de oameni, căci aşa socotesc că pedepseşte Dumnezeu”. Şi într-alt loc: „nici mila fără judecată, nici judecata nemilostivă”52. Şi Evagrie zice: „Să-i ocolească pe cei mai tineri şi pe cei din lume cuvântul mai înalt despre judecată! Căci ei nu cunosc supărare, de vreme ce sufletul lor cuvântător a fost osândit la necunoştinţă”53.
Şi îngerul pe care l-am văzut stând pe mare şi pe pământ a ridicat mâna lui dreaptă spre cer şi s-a jurat pe Cel Ce este viu în vecii vecilor, Care a zidit
52 Sfântul Grigorie de Nazians: Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, 38.12 şi 45.8. Traducere din limba greacă de Preot Gh. Tilea şi Nicolae I. Barbu, după ediţia din 1947, 2008.
53 Evagrie Ponticul, Gnosticul 36, Filocalia, vol. I, trad. Preot stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană” S.A.
127
cerul şi cele ce sunt într-însul şi pământul şi cele ce sunt într-însul şi marea şi cele ce sunt într-însa că nu va mai fi vreme. Ci în zilele celui de-al şaptelea înger, când are să trâmbiţeze (Apocalipsa 10,5-7).
Se grăieşte în chip de elipsă. Căci zice: „când are să trâmbiţeze cel de-al şaptelea înger”, se va împlini toată pedeapsa împotriva celor necinstitori, care este felurită şi cu multe chipuri. însă nu zice că aceasta va fi acum, când trâmbiţează în vedenie, de vreme ce nici celelalte întâmplări încă nu se petrecuseră atunci, ci numai când are să trâmbiţeze la vremea potrivită. După aceasta se va săvârşi, zice, taina lui Dumnezeu, precum bine au vestit robilor Săi, prorocilor (Apocalipsa 10, 7). Căci prorocii au prorocit până la judecată şi la răsplătirea celor buni şi răi, iar nu şi după aceasta. Trâmbiţând, dar, cel de-al şaptelea înger în veacul cel de atunci, va lua sfârşit toată taina şi toată vestirea prorocească.
Şi glas am auzit iarăşi din cer, vorbind cu mine şi zicând: Mergi, ia cărticica cea deschisă în mâna îngerului ce stă pe mare şi pe pământ. Şi m-am dus la înger, zicând lui: Dă mie cărticica. Şi-mi zice: Ia-o şi o mănânc-o pe ea. Şi va amărî pântecele tău, iar în gura ta va fi dulce ca mierea. Şi am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o pe ea şi era în gura mea dulce ca mierea. Şi după ce o am mâncat, s-a amărât pântecele meu. Şi zice mie: Trebuie iarăşi să proroceşti la noroade şi la neamuri şi la limbi şi la împăraţi mulţi (Apocalipsa 10, 8-11).
128
Şi glasul pe care l-am auzit din cer, iarăşi l-am auzit, zice, vorbind cu mine. Şi ce zicea? Să ia cartea de la înger. „Luând-o”, zice, „am mâncat-o şi era dulce în gura mea, iar după ce am înghiţit-o, era amară în pântecele meu”. După ce a văzut şi a auzit dumnezeiescul evanghelist pedepsele aduse asupra celor necinstitori, ca să se afle din faptă, şi nu doar din auzite, că fărădelegile oamenilor sunt urâte lui Dumnezeu, ca unele ce sunt amare şi pline de scârbă, învaţă aceasta prin vedenie. Pentru că nu o cunoştea din cercare, fiind bărbat sfânt şi feciorelnic, şi astfel să afle că dreaptă este mânia lui Dumnezeu asupra celor necinstitori. Căci cărticica avea [scrise] numele şi păcatele celor foarte păcătoşi, după cum s-a spus mai înainte. I s-a poruncit, dar, să o mănânce pe aceasta şi, pe cât era cu putinţă, să cunoască din vedenie prin gust şi printr-un fel de cercare a minţii amărăciunea păcatelor. Şi mâncând, le-a aflat dulci gurii, însă amare pântecelui după înghiţire. Căci astfel este orice păcat: dulce la făptuire, însă amar după ce a fost săvârşit. Căci se face pricinuitor al pedepsei, dar chiar şi întru pocăinţă amărăşte pe cei ce l-au săvârşit. Astfel era şi pomul oprit de Dumnezeu în rai, pe care toţi îl socotesc a fi chip al păcatului, ca unul ce a pricinuit cunoştinţa binelui şi răului, al binelui prin gustare şi al răului după împărtăşirea de el.
Spune: Şi zice mie: Trebuie iarăşi să proroceşti la noroade şi la neamuri şi la limbi şi la împăraţi mulţi,
129
ca şi cum ar fi zis: „de vreme ce ai văzut în vedenie săvârşirea acestui veac şi mânia asupra celor necinstitori, nu crede acum că ziua săvârşirii este de faţă în fapt. Mai este multă vreme la mijloc pentru a proroci la multe neamuri şi împăraţi”. Deci până acum, dumnezeiescul Ioan proroceşte prin Evanghelia şi Epistolele sale soborniceşti şi prin Apocalipsa de faţă. Căci toate s-au grăit şi s-au prorocit de el în Duhul.
Şi s-a dat mie trestie asemenea unui toiag, zicând: Scoală-te şi măsoară biserica lui Dumnezeu şi jertfelnicul şi pe cei ce se închină într-însa. Şi curtea cea dinafară de biserică o scoate afară din biserică. Scoate-o şi să nu o măsori pe ea, că s-a dat neamurilor, şi vor călca cetatea cea sfântă patruzeci şi două de luni (Apocalipsa 11,1-2).
în cele de mai-nainte, vedenia i-a arătat dumnezeiescului Ioan mulţimea sfinţilor ce sunt
împreună cu Hristos şi privesc la scaunul cel dumnezeiesc. între aceştia, cei dintre neamuri erau mult mai mulţi decât cei din Israel. Dar acum îi arată şi altceva: câţi sunt cei care au fost cinstiţi în vremea Legii Vechi şi câţi în vremea Legii Noi. Şi vezi cât de frumos îi zugrăveşte lui aceasta! I se dă trestie de măsurat, ca să măsoare biserica lui Dumnezeu şi jertfelnicul cel din biserică, anume cea din Ierusalim, şi pe cei ce se închină într-însa. Şi a măsurat. Căci cei din Legea Veche care au bineplăcut lui Dumnezeu au putut fi măsuraţi pentru numărul lor mic.
130
Zice: Şi curtea cea dinafară de biserică o scoate afară din biserică. Scoate-o şi să nu o măsori pe ea, că s-a dat neamurilor. După ce a măsurat biserica şi jertfelnicul şi pe cei care aduceau jertfe într-însa, a auzit că trebuie să scoată curtea cea din afară şi să o golească şi să nu o măsoare, ca una ce este mai mare decât măsura. Curtea zice că a fost dată neamurilor şi este legată de biserică şi este în afara ei. Şi Legea Nouă este legată de cea Veche. Căci umbrele dintr-însa se vor împlini în duh şi adevăr şi sunt osebite de ea, după graiul lui Ieremia: „Iată, vin zilele, zice Domnul, şi voi pune casei lui Israel şi casei lui Iuda lege nouă, nu după legea pe care am pus-o părinţilor lor în ziua în care i-am apucat de mână, ca să-i scot din pământul Egiptului” (Ieremia 31,31-32). Numeşte, dar, curtea bisericii, legea nouă. Apoi vedenia arată în chip tainic că Domnul a fost şi-n Legea Veche, Cel Care în Legea Nouă a fost numit „Hristos” şi „început”! precum socoteşte Pavel atunci când vorbeşte despre Israel: „căci beau din Piatra duhovnicească ce urma. Iar Piatra era Hristos” (I Corinteni 10,4). Legea Nouă a numit-o „curtea” celei Vechi. Căci curtea, iar nu biserica este locul de pornire54 şi calea spre Dumnezeu. Deci curtea, prin care se înţelege curtea şi cei din curte, nu a măsurat-o. Căci Legea Nouă şi cei ce s-au îndreptat într-însa sunt mai presus
54 QXn (gr.).
131
de cuprindere, aceştia pentru mulţimea lor negrăită, iar aceea pentru subţirimea şi înălţimea dogmelor.
Când zice: s-a dat neamurilor, înseamnă că s-au dat şi lui Israel bunătăţile din Legea Nouă, însă pentru că cei dintre neamuri aflaţi în Legea Nouă sunt mai mulţi la număr decât cei cinstiti din Israel, a vădit partea deplină din mulţime, zicând că neamurilor li s-a dat curtea. Zice: Şi vor călca cetatea cea sfântă patruzeci şi două de luni „cetatea”, iar nu templul numind „cetate” biserica, despre care s-a spus: „Lucruri slăvite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu” (Psalmi 86, 2), „Ierusalimul cel de sus” (Evrei 12, 22), „maica” (Psalmi 86, 4) „celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în cer” (Evrei 12, 23).
Şi ce înseamnă răstimpul de patruzeci şi două de luni? înseamnă că scurtă va fi pe pământ vremea vieţuirii în Legea Nouă şi mai pe urmă va veni sfârşitul. Căci numărul patruzeci, fiind alcătuit din patru zeci, nu este desăvârşit, asemenea şi numărul doi. Prin aceasta, cuvântul ne arată că aşezământul Legii Noi nu rămâne multă vreme în viaţa de acum. Drept aceea, Scriptura numeşte vremea Legii Noi „ceasul de pe urmă” şi iarăşi, „al unsprezecelea ceas” (Matei 20, 6, 9), întru care S-a întrupat Cel Unul-Născut. Iar în veacul ce va să vie va fi veşnic. Şi când a zis că vor călca cei dintre neamuri cetatea sfântă, adică biserica, arată că s-au întors întru ea.
132
Şi voi da celor doi martori ai Mei şi vor proroci o mie două sute şi şaizeci de zile îmbrăcaţi cu saci. Aceştia sunt cele două sfeşnice55 care stau înaintea Dumnezeului56 pământului. Şi de va vrea cineva să-i vatăme pe ei, foc iese din gura lor şi mistuieşte pe vrăjmaşii lor. Şi de va vrea cineva să-i vatăme pe ei, aşa trebuie acela să fie omorât. Aceştia au stăpânire a închide cerul, ca să nu curgă ploaie pe pământ în zilele prorocirii lor şi stăpânire au peste ape a le întoarce în sânge şi a bate pământul cu toată rana ori de câte ori ar voi (Apocalipsa 11,3-6).
Şi de vreme ce au fost rânduite de către evanghelist toate cele privitoare la iconomia întrupării Domnului: Naşterea, ispitirea, învăţăturile, mânia plină de beţie asupra Lui, încă şi crucea şi învierea şi cea de-a Doua Venire şi, pe lângă acestea, răsplăţile sfinţilor şi păcătoşilor, însă au fost trecute cu vederea cele despre înainte-mergătorii venirii Sale celei de-a doua, acum, ca printr-o întoarcere, ne învaţă cele despre ei. Căci este limpede pentru oricine că dumnezeiasca Scriptură ne-a prorocit că va veni, dar, Ilie Tesviteanul, de vreme ce zice Maleahi: „Iată, Eu
55 Oecumenius omite cuvintele: „cei doi măslini şi” (cu huo EAaîai Kcd), regăsite în cele mai multe manuscrise ale Apocalipsei, dar le cuprinde mai târziu în tâlcuire.
56 în manuscrisele Apocalipsei găsim „Domnului” (KVQLOV), în timp ce la Oecumenius apare „Dumnezeului” (0EOV), dar mai departe se regăseşte şi la el „Domnului” (Kupiov).
133
voi trimite vouă pe Ilie Tesviteanul mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi luminoasă, care va întoarce inima părintelui către fiu şi inima omului către aproapele lui, ca nu cumva venind, să lovesc pământul fără de veste” (Maleahi 4, 5-6). Iar Domnul grăieşte în Evanghelia de la Matei despre Botezător: „Şi de voiţi să primiţi, acesta este Ilie, cel ce va să vie” (Matei 11, 14). Despre alt înainte-mergător, încă nu am auzit nimic ceva limpede, decât numai că la Facerea a zis despre Enoh că „bineplăcând lui Dumnezeu, a fost mutat” (Facerea 5, 24). Şi înţeleptul Pavel zice despre el: „Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ, ca să nu vadă moarte, şi nu s-a aflat, pentru că l-a mutat pe el Dumnezeu” (Evrei 11,5). Şi un cuvânt vechi din Tradiţie este puternic în Biserică: dimpreună cu Ilie Tesviteanul va veni şi Enoh, mergând înaintea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, gătindu-se să stea împotriva lui antihrist. Căci ei spun că au venit mai înainte şi au mărturisit că amăgire sunt semnele ce se vor face de către el şi că nu trebuie să se încreadă în cel rătăcit. Despre aceştia grăieşte acum vedenia că vor proroci atât de multe zile, care fie înfăţişează un număr tainic, fie unul care va fi cu adevărat. Şi zice că vor face aceasta „îmbrăcaţi cu saci”. Căci vor plânge pentru neascultarea oamenilor de atunci.
Aceştia, zice, sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pe pământ.
134
Dumnezeiescul proroc Zaharia a văzut un candelabru care ţinea şapte sfeşnice şi două ramuri de măslin, însă ramurile stăteau în două braţe de sfeşnice şi aşa a grăit cu mirare: „Ce sunt cele două ramuri de măslin cele din braţele celor două găuri de aur?”. Şi auzit-a pe înger zicând: „Sunt cei doi fii ai grăsimii, care stau lângă Domnul a tot pământul” (Zaharia 4,12-14). Au oare nu despre dânşii grăieşte, dar, şi acum? Căci prin aceea că a pus articole: Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice, înseamnă că face tâlcuirea potrivit unui simbolism de toţi încuviinţat, doar dacă nu cumva cele două găuri de feştilă de acolo le-a socotit a fi cele două sfeşnice de aici. Nu le-a fost, dar, necunoscut sfinţilor că cele două ramuri de măslini erau tâlcuite ca fiind cele două noroade: cele dintre iudei şi cele dintre neamuri, însă ele pot închipui şi pe cei doi proroci despre care este vorba acum. Şi zice că de ar voi cineva să-i vatăme, îi apără focul ce iese din gurile lor şi au stăpânire a închide cerul, ca să nu plouă în zilele prorocirii lor. Acesta este un lucru preavrednic de crezare. Căci dacă unul dintre ei, Ilie Tesviteanul, avea o astfel de stăpânire, şi aceasta înainte de a împlini slujirea lui Hristos, cum să nu fie vrednic de crezare că va fi şi înainte-mergător al Domnului?
Zice: Şi stăpânire au peste ape a le întoarce în sânge şi a bate pământul cu toată rana ori de câte ori ar voi. Căci de vreme ce „venirea lui antihrist
135
va fi după lucrarea satanei întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii” (II Tesaloniceni 2,9), cum zice Pavel, scriind a doua epistolă către tesaloniceni, iar semnele atrăgeau la încuviinţare şi credinţă, pentru aceasta şi cei doi proroci care grăiesc despre el că este rătăcit şi înşelător se slujesc de tot felul de semne, ca să-i aducă la credinţă pe ascultători.
Şi când vor sfârşi mărturia lor, fiara care se suie din adânc va face război cu ei şi va birui pe ei şi va omorî pe ei. Şi trupurile lor căzute vor zăcea în uliţa cetăţii celei mari, care duhovniceşte se cheamă Sodoma şi Egipt, unde şi Domnul lor S-a răstignit. Şi vor vedea din noroade şi din limbi şi din seminţii şi din neamuri trupurile lor. Şi nule vor lăsa să se pună în mormânt. Şi cei ce locuiesc pe pământ se vor bucura de ei şi se vor veseli şi vor trimite daruri unii altora, că aceşti doi proroci au chinuit pe cei ce locuiesc pe pământ (Apocalipsa 11, 7-10).
Şi, zice, când vor sfârşi mărturia. Căci vor da mărturie că cel de faţă, acesta nu este Hristos, ci este un rătăcitor şi amăgitor şi pierzător, de vreme ce încă nu va veni Fiul lui Dumnezeu, despre Care se cuvine să credem că este Mântuitor şi Dumnezeu şi S-a pogorât odinioară spre facerea de bine a oamenilor şi acum este de faţă.
Şi zice: Fiara care se suie din adânc. „Fiară” îl numeşte pe antihrist, pentru că este crud şi neomenos şi însetat de sânge. Iar „adânc” numeşte viaţa oamenilor, cea amară de păcate şi sărată şi
136
clătinată de suflarea duhurilor răutăţii. Căci cel ticălos nu se va naşte din vreo altă fire, ci din firea noastră cea omenească. Căci om va fi cel „a cărui venire este după lucrarea satanei”, după cum tocmai s-a spus. Zice, dar, că această fiară va ucide pe cei doi martori şi va arunca trupurile lor neîngropate pe uliţele Ierusalimului. Căci va împărăţi într-însa ca împărat al iudeilor, pe care, amăgindu-i, îi va ţine supuşi şi slujindu-i în tot chipul, precum zice Domnul în Evanghelia de la Ioan: „Eu am venit în numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi. De va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43). Iar Ierusalimul îl numeşte în chip duhovnicesc, iar nu în adevăr „Sodoma”, pentru neruşinarea de atunci şi pentru faima cea rea, precum şi „Egipt”, ca unul ce asupreşte şi vatămă pe robii lui Hristos, precum Egiptul pe Israel. Unde, zice, şi Domnul lor, adică al celor doi martori, S-a răstignit. Şi văzând cei amăgiţi de antihrist din toată seminţia omorârea martorilor, se vor bucura de ei, ca şi cum împăratul lor ar fi ieşit biruitor. Iar aceea că şi daruri trimit unii altora este semnul bucuriei şi al veseliei. Că, zice, aceşti doi proroci au chinuit pe cei ce locuiesc pe pământ, nu cu un chin simţit, ci îi vor chinui duhovniceşte, râzând de păcatele lor şi stându-le împotrivă şi curăţind amăgirea lor.
Şi după cele trei zile şi jumătate, duhuri de viaţă de la Dumnezeu au intrat întru ei şi au stat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei.
137
Şi au auzit glas mare din cer zicând lor: Suiţi-vă aici. Şi s-au suit în cer pe nor şi i-au văzut pe ei vrăjmaşii lor. Şi în acel ceas s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate a căzut şi au fost omorâţi în cutremur şapte mii, iar ceilalţi, înfricoşându-se, au dat slavă Dumnezeului cerului. Al doilea vai a trecut. Al treilea vai, iată, vine degrabă (Apocalipsa 11,11-14).
De vreme ce totul se face în chip vădit şi are să se întâmple în chip simţit la acea vreme, este nepotrivit să pierdem timpul cu lucruri de toţi încuviinţate.
Şi al şaptelea înger a trâmbiţat. Şi s-au făcut glasuri mari în cer, zicând: Şi s-a făcut împărăţia lumii a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor. Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care şed pe scaunele lor înaintea lui Dumnezeu, au căzut pe feţele lor şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule, Cel Ce eşti şi Cel Ce erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai împărăţit. Şi neamurile s-au mâniat şi a venit mânia Ta şi vremea neamurilor ca să fie judecate şi să dai plată robilor Tăi prorocilor şi sfinţilor şi celor ce se tem de numele Tău, celor mici şi celor mari, şi să pierzi pe cei ce pierd pământul. Şi s-a deschis biserica lui Dumnezeu cea din cer şi s-a văzut chivotul legământului Lui în biserica Lui. Şi s-au făcut fulgere şi glasuri şi tunete şi cutremur şi grindină mare (Apocalipsa 11,15-19).
Vedenia, înfăţişând ca într-o întoarcere cele privitoare la cei doi martori sau proroci şi cercetând
138
toate cele despre ei, ajunge la cele dinainte şi acolo de unde a pornit. Şi a pornit de la răsplătirea viitoare a sfinţilor şi de la aceea că mai mulţi sunt cei dintre neamuri decât cei din Israel
şi mai mulţi sunt cei bineplăcuţi lui Dumnezeu din Legea Nouă decât cei din Legea Veche. Şi zice, atunci când a trâmbiţat al şaptelea înger, s-au făcut glasuri în cer, zicând că s-a făcut împărăţia lumii a lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Căci Dumnezeu împărăţeşte pururea şi nu a început, nici nu va înceta să împărăţească peste cer şi pământ şi peste cele dintr-însele, văzute şi cugetătoare, ci este Stăpân şi Domn a toate, fără de început şi fără de sfârşit. Şi de vreme ce şi oamenii s-au numit împăraţi pe pământ şi, într-un anume fel, Dumnezeu îi avea împreună-împăraţi cu El, atunci când împărăţia pământească a oamenilor se va slobozi de însoţirea acestui veac, va împărăţi Singur Dumnezeu. Pentru aceea se spune că s-a făcut împărăţia lumii a lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, de vreme ce se vor nimici şi sfârşi oamenii ce împărăţesc pe pământ şi dracii cei tirani. Când s-a făcut acest glas, zice, bătrânii s-au închinat lui Dumnezeu, aducând şi ei mulţumirea lor, grăind: Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule, Cel ce eşti şi Cel Ce erai. Şi Cel Ce este se cade a grăi despre Sfânta Treime, precum şi Cel Ce era, chiar dacă „Cel Ce este” se spune mai cu seamă despre Tatăl, iar despre Fiul, „Cel Ce era”, căci Cel Ce este înseamnă Tatăl şi Fiul şi
139
Duhul Sfânt. Şi bine spunem Cel Ce era despre Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pentru că mulţumirea bătrânilor se aduce înaintea Sfintei Treimi.
Zice: „Că ai luat” de la cei de pe pământ puterea Ta cea mare şi împărăţia Ta pe care ai dat-o lor şi acum Tu Singur împărăţeşti. Şi sfârşindu-se împărăţia cea pământească, în chip firesc, neamurile s-au mâniat, pentru că a fost doborâtă stăpânirea lor, numind „neamuri” cetele dracilor şi ale oamenilor necredincioşi.
Zice: şi a venit mânia Ta şi sorţii57 neamurilor ca să fie judecate şi să dai plată robilor tăi prorocilor şi sfinţilor. „După ce mult ai răbdat pentru ei odinioară”, zice, „de vreme ce nu s-au folosit nicidecum de bunătatea Ta, acum, adică în ziua judecăţii, ai adus asupra lor mânia Ta şi au venit şi sunt de faţă cele sortite şi cuvenite neamurilor”. Şi ce erau cele sortite? Erau „să fie judecate şi să dai plată” sfinţilor care rău au pătimit de la ei şi să pierzi cu răsplata pedepsei pe cei ce pierd pământul şi, ca să zicem aşa, care-l întinează cu păcatele lor.
Zice: „Şi s-a deschis biserica lui Dumnezeu cea din cer şi s-a văzut chivotul legământului Lui în biserica Lui”. Zice că după aceste graiuri s-au arătat sfinţilor bunătăţile cele ascunse şi, pe lângă
57 Textul foloseşte în acest loc 6 iArooc („sorţi”) în loc de 6 Kcupoţ („vremea”), aşa cum citim la Apocalipsă 11,18.
140
acestea, alte taine noi. Căci aceasta înseamnă: s-a văzut chivotul legământului. Că în veacul ce va să fie sunt bunătăţi ascunse de oamenii de acum o arată limpede cuvântul: „Cele ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul” (I Corinteni 2, 9). Şi iarăşi, că sunt oarecare taine şi altă cunoştinţă necunoscută celor de acum o arată Domnul, zicând: „nu voi mai bea de acum din roada acestei viţe până în ziua aceea, când o voi bea pe aceasta nouă împreună cu voi întru împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26,29; Marcu 14,25; Luca 22,18). în vreme ce sfinţii s-au învrednicit de acestea, pentru păcătoşi s-au Făcut fulgere şi glasuri şi tunete şi cutremur şi grindină mare, care este cel de al treilea vai, prin care lucruri binecunoscute nouă, cuvântul ne arată în pilde pedepsele şi înfricoşările lui Dumnezeu ce vor veni asupra celor necucernici.
Şi semn mare s-a văzut în cer, femeie îmbrăcată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe capul ei, cunună din douăsprezece stele. Şi era având în pântece şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se să nască (Apocalipsă 12,1-2).
Vedenia voieşte să ne înfăţişeze mai desăvârşit cele despre antihrist, despre care a făcut o scurtă pomenire întru cele de mai-nainte. întruparea Domnului, care a înrudit lumea cu El şi a supus-o Lui, s-a făcut pricină ridicării acestuia [a lui antihrist] şi gătirii lui sub ascultarea satanei.
141
Căci pentru aceasta se va ridica antihrist, ca să răzvrătească iarăşi lumea împotriva lui Hristos şi ca să o înduplece să umble de capul său, întorcându-se spre satana. Şi iarăşi, zămislirea şi naşterea Sa după trup au fost începutul întrupării Domnului. Pentru toate acestea, vedenia, înfăţişând cele despre care are să povestească într-un oarecare şir şi rânduială, a început povestirea cu zămislirea după trup a lui Hristos şi ne-o înfăţişează pe Născătoarea de Dumnezeu. Căci de ce zice: Şi semn s-a văzut în cer, femeie îmbrăcată cu soarele şi luna era sub picioarele ei? Despre Maica Mântuitorului nostru grăieşte, precum s-a spus. Şi vedenia după cuviinţă o înfăţişează în cer, iar nu pe pământ, ca ceea ce este curată cu sufletul şi cu trupul, asemenea îngerilor, locuitoare a cerului, făcându-se sălaş dintru care S-a întrupat Dumnezeu, Cel Ce odihneşte în cer, „căci cerul”, zice, „este scaunul Meu” (Isaia 66,1). Ea nu are întru sine vreo părtăşie cu pământul şi cu cele rele, ci este cu totul înaltă, cu totul vrednică de cer, deşi se trăgea din seminţia şi firea noastră cea pământească, pentru că Fecioara este deofiinţă cu noi. Ci să se izgonească afară din curţile cele dumnezeieşti necuvioasa dogmă a lui Eutihie, cum că Fecioara este de o altă fiinţă decât noi, mai presus de fire, dimpreună cu alte dogme dochetiste.
Şi ce înseamnă când spune despre dânsa că era „îmbrăcată cu soarele şi luna era sub picioarele
142
ei”? Dumnezeiescul proroc Avacum, atunci când proroceşte despre Domnul, zice: „Ridicatu-s-a soarele şi luna stătu întru rânduiala ei întru lumină” (Avacum 3, 10-11), numindu-L „Soare al dreptăţii” (Maleahi 4, 2)58 pe Mântuitorul nostru Hristos sau, poate, propovăduirea evanghelică. Atunci când aceasta s-a înălţat şi a sporit, luna, adică Legea lui Moise, a stat pe loc şi nu a mai crescut. Căci după arătarea lui Hristos, [Legea Veche] nu a mai primit prozeliţi dintre neamuri, ca mai-nainte, ci a mai suferit şi lipsă, şi împuţinare. Drept aceea, te vei gândi poate că şi aici Sfânta Fecioară se acoperă cu Soarele cel gândit. Căci aşa îl numeşte şi prorocul pe Domnul atunci când vorbeşte despre Israel: „Căzut-a foc peste ei şi nu au văzut soarele” (Psalmi 57, 8). Iar luna, adică slujirea după lege şi vieţuirea după lege, ca şi cum s-ar smeri şi s-ar face mult mai mică decât dânsa, se află sub picioarele ei, fiind biruită de strălucirea Evangheliei. Şi bine a numit lună cele din lege, de vreme ce şi ele au fost aduse la lumină de Soare, care este Hristos, precum şi luna cea văzută de soarele cel văzut. Cât despre ceea ce s-a spus, era mai potrivit a zice nu că femeia s-a îmbrăcat cu Soarele, ci că femeia a îmbrăcat pe Soarele pe Care L-a încăput în pântece. Dar ca să arate şi în vedenie că
58 Oecumenius pare să-l confunde pe Avacum cu Maleahi.
143
Domnul Cel purtat în pântece era acoperământ al Maicii Sale şi a toată zidirea, spunea că El a îmbrăcat-o pe femeie. Asemenea zice şi dumnezeiescul înger către Sfânta Fecioară: „Duhul Domnului se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35). Căci „a umbri”, „a acoperi” şi „a îmbrăca” sunt acelaşi lucru după înţeles.
Şi pe capul ei, cunună din douăsprezece stele. Căci Fecioara se încununează cu cei doisprezece apostoli care-L propovăduiesc pe Hristos, fiind propovăduită şi dânsa împreună cu El.
Şi era având în pântece, zice, şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se să nască. Şi Isaia zice despre dânsa că mai înainte de a naşte ceea ce se chinuieşte şi mai înainte de a veni durerea chinurilor, „a fugit şi a născut făt” (Isaia 66, 7). Şi Grigorie, în cuvântul al treisprezecelea al tâlcuirii la Cântarea Cântărilor, zice despre Domnul: „a Cărui zămislire este feciorească, iar naşterea, neîntinată”59. Deci naşterea este fără durere. Şi dacă, potrivit graiurilor unui atât de mare proroc şi ale unui dascăl al Bisericii, Fecioara a scăpat de durerea naşterii, cum de aici strigă, chinuindu-se şi muncindu-se să nască? Nu este nepotrivire în ceea ce s-a spus, să nu fie! Căci nimic nu poate fi nepotrivit la Unul şi Acelaşi Care grăieşte prin
59 Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, cap. 13.
144
amândoi. Ci despre cuvântul de faţă, că strigă şi se munceşte, aşa să cugeţi: până ce dumnezeiescul înger i-a spus lui Iosif despre dânsa că de la Duhul Sfânt este zămislirea, Fecioara se afla, în chip firesc, întru deznădejde, ruşinându-se de logodnicul ei şi gândind ca nu cumva să fie bănuită că se chinuieşte să nască după vreo nuntire făcută în ascuns. Această deznădejde şi întristare a numit-o, după legile grăirii în pilde, „tânguire” şi „chin”. Şi nu este lucru de mirare. Pentru că şi dumnezeiescului Moise, care s-a întâlnit în chip duhovnicesc cu Dumnezeu şi a deznădăjduit căci vedea pe Israel în pustie şi înconjurat de mare şi de vrăjmaşi i-a zis Dumnezeu: „Ce strigi către Mine?” (Ieşirea 14,15). Aşa şi acum, vedenia numeşte „strigare” starea de tulburare a Fecioarei din minte şi din inimă. Ci Tu, Cel Ce ai dezlegat deznădăjduirea roabei Tale celei fără prihană şi maicii Tale după trup şi stăpânei mele, a Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, cu naşterea Ta cea negrăită, dezleagă şi păcatele mele. Căci Ţie se cuvine slava în veci. Amin.
Cuvântul al şaptelea
După ce s-a împlinit în parte vedenia Stăpânei noastre, a Sfintei şi Pururea-Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, ne împărtăşeşte o alta, zicând:
Şi s-a văzut alt semn în cer: Şi iată, un balaur mare de foc, având şapte capete şi zece coarne şi pe capete, şapte steme, şi coada lui trage a treia parte din stelele din cer şi le-a aruncat pe ele pe pământ. Şi balaurul a stat înaintea femeii ce avea să nască, ca atunci când va naşte pe copilul ei, să-l mănânce. Şi a născut Fiu de parte bărbătească, care va să pască toate neamurile cu toiag defier. Şi s-a răpit copilul ei la Dumnezeu şi la scaunul Lui. Şi femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit acolo de la Dumnezeu, ca acolo să o hrănească pe ea o mie două sute şaizeci de zile (Apocalipsa 12, 3-6).
La începutul vedeniei înfăţişate înainte se spune că descoperirea, voind să înfăţişeze mai deplin cele despre antihrist, pune ca început zămislirea şi Naşterea Domnului, pentru care şi este pus înainte pierzătorul acela de către vrăjmaşul şi pierzătorul de obşte al tuturor, ca pe cei adunaţi laolaltă de Domnul iarăşi să-i răpească. Tot aşa şi acum se cuvine să spunem că vedenia, voind să înfăţişeze cele despre antihrist, de vreme ce începutul s-a pomenit mai înainte (vorbesc
146
despre Naşterea Domnului), face un alt început, care este mai înainte, cel despre Satan, spunând în ce chip a fost doborât din cer. Totuşi, în vedenia ce urmează spune aceasta mai limpede, adăugându-se şi că a uneltit împotriva Domnului. Astfel ca punându-se mai înainte începutul ca şi o temelie, să zidească peste ea celelalte povestiri despre antihrist şi despre cele făptuite de el.
Deci spunându-se acestea de mai-nainte, să ne întoarcem la cercetarea cuvintelor. Şi s-a văzut alt semn în cer, zice, ca şi cum cuvântul ar mustra pe Satan, începătorul răutăţii, că ceresc fiind, prin răzvrătire s-a făcut târâtor pe pământ, îl arată mai înainte în cer, ca să vadă răzvrătitul de unde până unde a căzut. Şi iată, zice, un balaur mare de foc. îl numeşte pe Satan „balaur”, pentru că este strâmb. Căci aşa îl numeşte şi Isaia, zicând: „împotriva balaurului, şarpele cel strâmb” (Isaia 27,1). Şi zice „de foc”, pentru că este însetat de sânge şi mânios. Având şapte capete şi zece coarne şi pe capete, şapte steme. Şi nu-i era nicidecum necunoscut prorocului că are multe capete. Drept aceea zice către Dumnezeu: „Tu ai sfărâmat capetele balaurului. Datu-l-ai pe el mâncare noroadelor din Etiopia” (Psalmi 73, 13-14). Spune că are multe capete „şapte” însemnând multe, precum s-a spus adesea -, ca unul ce face multe începuturi şi născociri pline de iscusinţă împotriva oamenilor, prin care îi duce în robie, căci stema este semn al tiraniei. Iar cele zece capete
147
înseamnă puterea lui cea preamare. Căci „zece” este număr desăvârşit, iar capul este semn al puterii. Pentru că s-a spus: „Şi se va înălţa cornul meu ca al inorogului” (Psalmi 91,10). Şi cât este el de puternic poate cunoaşte cel care citeşte din cartea lui Iov.
Zice: „şi cu coada lui trage a treia parte din stelele din cer şi le-a aruncat pe ele pe pământ”. Căci a tras în jos cu sine cea mai mare parte din îngeri, înduplecându-i să se răzvrătească împreună cu el împotriva lui Dumnezeu, şi i-a făcut pământeşti pe cei cereşti şi întuneric pe cei ca stelele de străluciţi. Iar „ cu coada” înseamnă că a făcut un lucru ca acesta prin cele mai mari şi mai de pe urmă păcate ale sale. Căci mai întâi cugetând el nebunia şi răzvrătirea şi pe aceasta hrănind-o îndeajuns întru mândria cugetului, aşa a pornit să le piardă şi pe celelalte. Şi balaurul a stat, zice, înaintea femeii ce avea să nască, ca atunci când va naşte pe copilul ei, să-l mănânce. Din pricina celor rânduite despre Domnul, că avea să se nască Cel Ce va pierde stăpânirea lui, pândea cu luare-aminte, ca atunci când Fecioara avea să nască, să-L piardă pe Cel născut. Drept aceea, nu era nepăsător, ci l-a stârnit pe Irod să piardă Copilul de parte bărbătească, Cel Ce nu avea vreo slăbiciune sau legătură cu ceva femeiesc. Căci „mai înainte de a cunoaşte copilul a chema pe tată sau mamă”, ne vesteşte Isaia, „lua-va puterea Damascului şi prăzile Samariei înaintea împăratului
148
asirienilor” (Isaia 8, 4). Şi cine este Acesta Care S-a născut. Pruncul de parte bărbătească, descoperă-ne nouă mai limpede, o, Ioane! Este Cel Care, zice, paşte toate neamurile cu toiag de fier. Ne-ai spus în chip vădit, o, dumnezeiescule, că este Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos. Căci Lui I s-a făgăduit de către Tatăl Său: „Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile, moştenirea Ta, şi stăpânirea Ta, marginile pământului. Vei paşte pe ele cu toiag de fier, ca pe vasul olarului le vei zdrobi” (Psalmi 2,8-9).
Zice: Şi s-a răpit copilul ei la Dumnezeu şi la scaunul Lui. Dar balaurul veninos pândea şi-l aţâţa pe Irod să piardă pruncii din Bethleem, ca doar îl va afla printre ei şi pe Domnul. însă pruncul a scăpat de uneltire prin purtarea de grijă a Tatălui. Căci Iosif a ascultat de cuvântul prorocesc să ia pruncul şi pe maica Sa şi să fugă în Egipt, căci Irod avea să caute sufletul pruncului. Şi femeia a fugit în pustie,unde are loc gătit acolo de la Dumnezeu, ca acolo să o hrănească pe ea o mie două sute şaizeci de zile. Au oare, dar, copilul a fost izbăvit de uneltirea balaurului, iar femeia a fost dată spre pieire? Nu, ci şi ea s-a izbăvit prin fuga în Egipt, care era pustiu şi ferit de uneltirea lui Irod. Şi acolo zice că vieţuia şi se hrănea o mie două sute şaizeci de zile, care adună împreună, mai mult sau mai puţin, trei ani şi jumătate. Căci cam atât a petrecut în Egipt Născătoarea de Dumnezeu, până la moartea lui Irod, după care
149
iarăşi i-a adus în Iudeea cuvântul dumnezeiesc al îngerului.
Şi s-a făcut război în cer, Mihail şi îngerii lui au dat război cu balaurul. Şi balaurul a dat război şi îngerii lui. Şi nu au biruit, nici loc nu s-a mai aflat pentru el în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel dintru început, care se cheamă diavolul. Şi satana, cel ce rătăceşte lumea toată, a fost aruncat la pământ şi îngerii au fost aruncaţi dimpreună cu el (Apocalipsa 12, 7-9).
Ca într-o întoarcere necontenită la cuvântul cel dintru început, vedenia, având să ne povestească cele despre antihrist, pune la cale un început mai vechi, despre care s-a pomenit în parte şi mai-nainte. Căci începutul cel dintâi al celor despre el este căderea lui satan din cer. Despre care şi Domnul zice: „Văzut-am pe satan ca un fulger din cer căzând” (Luca 10,18). De ce spune, dar: şi s-a făcut război în cer? Zice dumnezeiasca Scriptură că satan s-a mândrit împotriva lui Dumnezeu, adică a înălţat grumazul îndărătnic şi trufaş împotriva Lui şi a cugetat la răzvrătire. Ci Dumnezeu, Care este din fire bun şi îndelung-răbdător, îl suferea. Dar îngerii cei dumnezeieşti, nesuferind ocara mai-marelui lor, l-au izgonit din vieţuirea împreună cu ei. Aceasta zice acum, că Mihail, care este unul din căpeteniile cele mari printre îngeri, a dus război împotriva lui satan şi a celor de sub el. Dar satan nu a biruit în războiul dat împotriva lui. Nici loc de fugă sau de
150
sălăşluire nu s-a mai aflat pentru el în cer, zice. Şi a fost aruncat jos pe pământ, fie pătimind aceasta în chip simţit, fie pentru că fiind dezbrăcat de vrednicia îngerească şi cerească, a fost aruncat într-un cuget pământesc. Mai pe urmă, ca şi cum s-ar răzbuna pe Dumnezeu pentru cădere, de vreme ce nu era cu putinţă să-L vatăme pe El, îi vatămă pe oameni, robii Săi, şi-i amăgeşte şi-i ispiteşte să se lepede de Dumnezeu, gândind că prin aceasta îl vatămă pe însuşi Stăpânul.
Şi am auzit glas mare în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, că a fost aruncat pârâtorul fraţilor noştri, cel ce pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru ziua şi noaptea. Şi ei au biruit pe el cu sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu au iubit sufletul lor până la moarte. Pentru aceasta, bucuraţi-vă, ceruri, şi cei ce locuiţi într-însele! Vai, pământului şi mării, că s-a pogorât diavolul la voi, având mânie mare, ştiind că puţină vreme are (Apocalipsa 12,10-12).
Sfinţii îngeri, arătându-şi, dar, bucuria lor pe care o aveau pentru omorârea satanei, înalţă cântare de biruinţă lui Dumnezeu, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi împărăţia şi a strălucit puterea lui Dumnezeu şi stăpânirea Hristosului Lui, care este atotputernică. Căci cu împreună-lucrarea ei, zice, am biruit pe vrăjmaşul. Şi dintre noi a ieşit pârâtorul fraţilor noştri, cel ce pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru ziua şi noaptea.
151
O, smerenie a sfinţilor îngeri! Cum sunt următori ai Stăpânului lor! Fraţi ai lor îi numesc pe oameni. Şi ce este de mirare, când şi Stăpânul de obşte nu a socotit lucru nevrednic a-i numi pe ei astfel, zicând: „Spune-voi numele Tău fraţilor Mei. în mijlocul bisericii Te voi lăuda”? (Evrei 2, 12; Psalmi 21, 24). Şi de ce zice despre satan a plecat? A fost lipsit de vrednicie. „Nici loc nu va fi pentru el să stea înaintea lui Dumnezeu şi să pârască pe oameni”. Şi ei s-au răzbunat pe el cu aceleaşi măsuri, biruind pe cel ce părea de nebiruit, ca unul ce a avut îndrăzneală şi asupra lui Dumnezeu. Şi l-au biruit slujindu-se de împreuna-lucrare şi ajutorul cinstitului sânge al lui Hristos şi al cuvântului mărturiei despre El, pe care l-au dorit mai presus decât sufletele lor. După acestea, veseliţi-vă, zice, toţi îngerii lui Dumnezeu, pentru că v-aţi slobozit de vecinătatea cea amară a satanei!
Vai, pământului şi mării, zice, că s-a pogorât diavolul la voi, având mânie mare, ştiind că puţină vreme are. „Şi dacă rău avea să fie pământului şi mării prin pogorârea satanei”, ar putea zice careva, „pentru ce s-a pogorât?” Pentru că celor înfrânaţi şi celor care au nădejde în Dumnezeu nu doar că nu le-a fost spre vătămare, ci chiar spre folos, deprinzându-i cu lupta asemenea unui dascăl şi făcându-i mai iscusiţi prin ispite şi întărindu-i ca fierul. însă îi vatămă pe cei slabi şi leneşi, care poate chiar de nu se afla cel care să-i
152
ispitească, erau răi de la sine, schimbând patimile în fire. Zicând vai, pământului şi mării, nu zice „vai, oamenilor care locuiesc pământul şi plutesc pe mare”, ci celor ce sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18,27), potrivit Scripturii, şi pământeşti în cugetul lor (Romani 8, 7) şi celor şovăielnici şi tulburaţi şi nestatornici cu mintea. Căci împotriva acestora oştindu-se vrăjmaşul de obşte, îi duce în robie pe cei slabi şi pe cei care se pleacă de bunăvoie sub jugul tiraniei lui.
Zice: Ştiind că puţină vreme are. Căci puţină vreme este de la căderea diavolului până la judecata şi răsplătirea lui, atunci când este pusă alături de vecii nesfârşiţi. Pentru aceasta şi patriarhul Iacov, deşi avea o sută treizeci de ani, zicea, când a fost întrebat ceva de către Faraon: „Mici şi rele s-au făcut zilele anilor vieţii mele” (Facerea 47,9).
Şi când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a gonit pe femeia care a născut pruncul de parte bărbătească. Şi s-au dat femeii două aripi de vultur mare, ca să zboare în pustie la locul ei, unde să se hrănească acolo o vreme şi vremi şi jumătate de vreme de către faţa şarpelui. Şi a slobozit şarpele din gura lui în urma femeii apă ca un râu, ca să o ducă râul pe ea. Şi a ajutat pământul femeii şi a deschis pământul gura lui şi a înghiţit râul pe care l-a slobozit balaurul din gura lui. Şi s-a mâniat balaurul pe femeie şi s-a dus să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Iisus (Apocalipsa 12,13-17).
153
Graiurile de faţă sunt o reîntoarcere la cele dinainte. Căci nu zice aceasta, că după ce a cunoscut şarpele că a fost aruncat pe pământ, îndată a gonit pe femeie, ci că după ce balaurul s-a văzut pe sine că se află în astfel de răutăţi şi că a căzut din vrednicia îngerească, s-a făcut amarnic foarte împotriva oamenilor şi o gonea pe femeia care a născut pe Mântuitorul oamenilor, ca să o piardă pe dânsa. Şi o gonea pe femeie, pentru că a cunoscut că Cel Care s-a născut dintr-însa este prea puternic pentru a fi prins, pizmuindu-i pe oameni pentru mântuirea cea de la Domnul şi nesuferind o schimbare atât de mare, că el fusese aruncat din ceruri, iar oamenii, prin fapta cea bună, se întorseseră de la pământ la cer.
Şi s-au dat femeii, zice, două aripi de vultur mare, ca să zboare în pustie la locul ei, unde să se hrănească acolo o vreme şi vremi şi jumătate de vreme de către faţa şarpelui. Dar femeia, zice, nu a ajuns în mâna satanei, ci a fugit în pustie. Pustia este Egiptul, potrivit graiurilor de mai-nainte. Deci prorocul căuta „aripi ca de porumbel”, pentru ca zburând, să se odihnească în pustie (Psalmi 54, 6-7). Iar Preacuratei Fecioare i s-au dat aripi mai puternice, de vultur mare, zice. Şi numeşte aripi de vultur cercetarea îngerului dumnezeiesc, care l-a îndemnat pe Iosif să ia Pruncul şi pe Maica Lui şi să fugă în Egipt, prin care cercetare au ajuns în Egipt ca purtaţi de nişte aripi de vultur. Neizbutind balaurul această uneltire pe care o gătise prin
154
Irod, urmează o altă uneltire împotriva Fecioarei: uciderea Fiului ei, iar apoi, potrivit cu aceasta, istoriseşte despre Crucea şi moartea Domnului.
Şi a slobozit, zice, şarpele din gura lui în urma femeii apă ca un râu, ca să o ducă râul pe ea. Râul, dumnezeiasca Scriptură îl tâlcuieşte în pildă a fi ispita, zicând undeva prin Iona: „ Aruncatu-m-ai întru adâncul inimii mării şi râurile m-au înconjurat” (Iona 2,4), şi într-alt loc, prin Domnul: „A căzut ploaie”, zice, „au venit râurile. Au suflat vânturile. Şi nu au doborât casa care era întemeiată pe piatră” (Matei 7, 25). Numeşte, dar, râu ispita cea pentru pătimirea Domnului. Ca prin aceasta, zice, să o înece pe Fecioara. Şi cu adevărat, prin ceea ce a venit asupra Lui şi prin durerea ei nespus de mare, balaurul a putut să-şi împlinească ţelul. Căci ce zice Simeon către dânsa? „Şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere cugetele din multe inimi” (Luca 2,35).
Şi a ajutat pământul femeii, zice, şi a deschis pământul gura lui şi a înghiţit râul pe care l-a slobozit balaurul din gura lui. „A înghiţi pământul râul” înseamnă a primi ispita, adică uciderea Domnului. Ci nu prin aceasta a fost de ajutor, ci prin aceea că L-a dat iarăşi pe Domnul afară din sine. Căci înviază după trei zile, călcând moartea, de vreme ce nu era cu putinţă să fie ţinut de ea (Fapte 2, 24) Cel Ce este „începătorul vieţii” (Fapte 3,15), după dumnezeiescul Petru. Ca să fie astfel aşezarea cuvintelor, după şi a ajutat
155
pământul femeii, trebuie să citim punct. Apoi, ca răspuns la întrebarea: „în ce fel a ajutat?”, zice: A înghiţit râul, adică după ce a primit pe Domnul întru sine prin uneltire, iarăşi L-a scos afară şi prin aceasta L-a ajutat. Deci ca şi cum balaurul ar fi dat greş şi cu cea de-a doua uneltire, ce face mai pe urmă celor numiţi fii şi fraţi ai Domnului, adică celor credincioşi? I-a gonit. Căci despre aceştia zice că sunt din sămânţa femeii. Căci fii şi fraţi ai Domnului sunt credincioşii, potrivit Scripturii: „Spune-voi numele Tău fraţilor Mei” (Evrei 2,12; Psalmi 21, 24), şi iarăşi: „Iată, Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (Evrei 2, 13; Isaia 8,18). Şi ei sunt, dar, din acelaşi neam cu Maica Sa şi [balaurul]” face război cu ei, gonindu-i şi uneltind împotriva lor, ucigându-i prin tiranii şi stăpânitorii pământului, de vreme ce mărturiseau că Cel născut din Fecioară este Dumnezeu.
Şi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut suindu-se din mare o fiară care avea zece coarne şi şapte capete, şi pe coarnele ei, zece steme, şi pe capul ei, nume de hulă. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, şi picioarele ei, ca şi ale ursului, şi gura ei, ca o gură de leu. Şi a dat ei balaurul puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare. Şi unul din capetele ei, ca şi cum ar fi junghiat spre moarte şi rana morţii ei s-a vindecat şi s-a mirat tot pământul dinapoiafiarei şi s-a închinat balaurului, pentru că a dat stăpânire fiarei (Apocalipsa 13,1-4)
156
în vedenia dinaintea acesteia, dumnezeiescul evanghelist a văzut semn în cer şi iată, zice, un balaur de foc (Apocalipsa 12, 3). Iar acum ne spune că a văzut suindu-se din mare o fiară… asemenea leopardului. Mai pe urmă, în vedenia de după aceasta, vede altă fiară suind de pe pământ, având două coarne asemenea mielului (Apocalipsa 13,11). Drept aceea, a văzut cu totul trei fiare: prima, în cer, a doua, din mare, a treia, din pământ. Cine sunt prima şi a treia fiară este limpede tuturor. Căci balaurul este satana, începătorul răutăţii, cel care s-a răzvrătit şi s-a mândrit împotriva lui Dumnezeu Cel Atotputernic (Iov 15, 25), iar cel de-al treilea este antihrist. Iar această fiară din mijloc, arătată nouă acum în vedenie, au oare cine este? Socotesc că aceasta este după balaurul cel răzvrătit, satana, căpetenia celorlalţi diavoli. Căci mulţi au căzut împreună cu el. Şi de aici se vădeşte că dumnezeiasca Scriptură spune despre mai-marele peste toţi diavolii că a fost osândit să fie aruncat în mare şi în tartar, precum s-a arătat mai înainte. A numit poate astfel în chip simbolic tulburarea şi tremurul de care este cuprins, cunoscând din ce stare în ce stare s-a pogorât şi că este ţinut „spre judecata zilei celei mari” (Iuda 6), după cum este scris. Căci de nu era aşa, ci ar fi fost în mare şi în tartar în chip simţit, cum ar mai fi scris în vedenia dinaintea acesteia că a uneltit multe împotriva Domnului şi împotriva Maicii Lui? Decât numai că potrivit literei povestirii,
157
care nu trebuie trecută cu vederea, a moştenit tartarul şi adâncul mării (II Petru 2,4).
Iar cea de-a doua fiară, cea arătată nouă acum, ne-a fost înfăţişată în cartea lui Iov şi grăind cu Dumnezeu, şi cerându-l pe Iov pentru sine, şi aducând asupra lui mulţime de ispite, şi zicând cu adevărat că „umblând pe sub cer, de faţă” este (Iov 1,7). Şi nu doar cartea lui Iov, ci şi Domnul a pomenit despre el în Evanghelia de la Ioan, atunci când a grăit iudeilor: „Voi din tatăl vostru sunteţi, diavolul, şi voiţi să faceţi poftele tatălui vostru. Acela ucigător de oameni a fost dintru început şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte, că mincinos este şi tatăl ei” (Ioan 8,44). A numit pe tatăl diavolului, adică al celui arătat nouă acum în vedenie, balaurul cel răzvrătit, ca cel ce s-a făcut căpetenia lor şi întâiul făptuitor al răzvrătirii. Precum şi Avraam cel sfânt este numit părinte al neamurilor, ca cel ce le-a fost începător al credinţei, potrivit cuvântului ce s-a grăit către dânsul: „Te-am pus pe tine părinte a multor neamuri” (Facerea 17,5). Astfel lămurindu-se acestea, după socotinţa mea, să ne întoarcem la ceea ce ni s-a înfăţişat.
Şi am văzut, zice, suindu-se din mare o fiară care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei, zece steme. O vede suindu-se din mare. Căci suirea şi, ca să zicem aşa, înălţarea ei vine din viaţa cea plină de tulburare şi şovăielnică a oamenilor
158
care au ales-o ca tiran asupra lor. Iar cele zece coarne au dat mărturie despre puterea ei cea mare, precum şi cele şapte capete [dau mărturie] despre oarecare amăgire şi început al vicleşugurilor şi înşelăciunilor. Căci zece şi şapte sunt numere desăvârşite. Iar stemele erau pe coarnele ei, arătând stăpânirea pe care o avea asupra noastră, a oamenilor, care prin înşelăciune ne-am dat de bunăvoie pe noi înşine în mâna ei. Zice: „Şi pe capul ei, nume de hulă”. Bine zice pe capul ei. Căci împotriva ei se înfurie şi împotriva capului ei, îmbătându-se de mânie asupra lui Dumnezeu şi smulgând cinstirea cuvenită lui Dumnezeu şi aducând-o sieşi. Zice: Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, şi pentru iuţeala mâniei, socotesc, şi pentru că este grabnică spre uneltiri.
Şi picioarele ei, ca şi ale ursului, zice, ca şi cum ar fi puternice şi răbdătoare, ca „să umble pe sub cer” (Iov 1, 7) spre a ţese uneltiri împotriva oamenilor. „Şi gura ei”, zice, ca o gură de leu. „Căci potrivnicul nostru, diavolul, ca un leu umblă, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8), potrivit Scripturii. Zice: „Şi a dat ei balaurul puterea lui”. Puterea balaurului răzvrătit stă în amăgirile şi înşelăciunile lui şi i s-a făcut [fiarei] pricină şi dascăl. Zice: Şi văd unul din capetele ei, ca şi cum ar fi junghiat spre moarte şi rana morţii ei s-a vindecat. Tâlcuirea aceasta ar putea-o cunoaşte însuşi evanghelistul cel purtător de Duh, însă mie îmi pare astfel: rana de moarte pe care a luat-o
159
diavolul la unul din capete pentru cucernicia lui Israel, aceasta a fost tămăduită iarăşi prin închinarea lor la idoli. Şi s-a mirat, zice, tot pământul dinapoia fiarei. Căci cum nu avea să se facă închinător înaintea lui până şi cucernicul neam al lui Israel? Şi aceasta este ceea ce s-a spus de către Isaia, în numele lui Dumnezeu, către Israel: „prin voi, numele Meu pururea se blesteamă între neamuri” (Isaia 52,5). încă s-au închinat dimpreună şi balaurului, începătorului răutăţii, cela ce este pricina unei astfel de înşelăciuni şi a meşteşugirilor amăgitoare ale fiarei.
Şi s-a închinat balaurului60, pentru că a dat stăpânire fiarei. Şi cine poate să se bată cu ea? Şi s-a dat ei gură care grăia mari şi hule şi s-a dat ei stăpânire să facă aceasta patruzeci şi două de luni. Şi a deschis gura sa spre hulă asupra lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer. Şi s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi norodul şi limba şi neamul. Şi se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, al căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii din cer, care a fost pecetluită de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13,4-8).
După ce l-a biruit pe Israel prin vicleşug, cei biruiţi de ea îi aduc cinstire, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se bată cu ea? Când toţi
60 Oecumenius omite aici cuvintele: zicând: Cine este asemenea fiarei? (AeyovTEg ru; opoioţ xâ OrjQicp) din Apocalipsă 13,4, deşi face referire la ele în tâlcuirea sa.
160
au fost biruiţi şi i-au căzut la picioare, zice: Şi s-a dat ei gură care grăia mari şi hule. De către cine i s-a dat? De către oamenii care au fost amăgiţi şi i s-au închinat. Căci a grăi lucruri mari este semnul trufiei. Şi ce este mai mare decât a zice: „în cer mă voi sui. Deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu”? (Isaia 14,13). Şi dând puţin înapoi, zice: „voi fi asemenea Celui înalt” (Isaia 14,14), precum îşi râde Isaia de el. Unele ca acestea sunt hule împotriva lui Dumnezeu.
Zice: Şi s-a dat ei stăpânire să facă aceasta patruzeci şi două de luni. în cele de mai-nainte am înţeles cele „patruzeci şi două de luni” ca fiind o scurtă vreme. Căci toată vremea, deşi pare nespus de lungă, este scurtă atunci când e pusă alături de vecii cei fără de sfârşit. Şi a deschis, zice, gura sa spre hulă asupra lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer. S-a grăit despre unele dintre hulele celui răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Iar cort al lui Dumnezeu îi numeşte pe sfinţii îngeri, pentru că întru ei sălăşluieşte Dumnezeu. Căci dacă despre oameni s-a spus: „Voi locui întru ei şi voi umbla întru ei” (II Corinteni 6,16; Levitic 26,12), ce putem spune despre puterile cereşti, decât că îl au pe Dumnezeu sălăşluind întru ei?
Şi s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi norodul şi limba şi neamul. Şi se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ. Am spus mai înainte că şi-a luat stăpânirea de la oamenii care de bunăvoia
161
lor s-au plecat puterii ei pierzătoare. Şi bine a zis că se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ. Căci în afară de Israel cel temător de Dumnezeu, care şi el a pătimit aceasta, toţi ceilalţi din neamul omenesc şi seminţia s-au aflat închinători înaintea celui pierzător. Al căror nume, zice, nu sunt scrise în cartea vieţii din cer, care a fost pecetluită de la întemeierea lumii. Vedenia a statornicit aceasta de mai-nainte cu mult temei. Căci mai întâi s-a spus că toţi cei ce locuiesc în lume s-au închinat diavolului celui răzvrătit şi puţini erau cei neîntinaţi de slujirea lui, şi dintre neamuri, şi din Israel, precum Iov, cei patru prieteni ai lui, Melchisedec şi sfinţii proroci ai lui Israel şi cei mărturisiţi pentru evlavia lor în Legea Veche. Iar acum zice că toţi s-au închinat lui, afară de aceştia, care pentru temerea de Dumnezeu şi asprimea şi desăvârşirea vieţuirii sunt scrişi în cer şi vegheaţi de Dumnezeu. Căci aceasta înseamnă pecetluirea cărţii. Despre această carte vorbeşte Domnul sfinţilor Săi ucenici, după graiul dumnezeiescului Luca: „însă nu vă bucuraţi pentru aceasta, că duhurile se pleacă vouă. Ci vă bucuraţi că numele voastre s-au scris în ceruri” (Luca 10, 20).
De are cineva ureche, să audă. De va duce cineva în robie, [în robie]61 va merge. De va ucide cineva
61 Oecumenius omite cel de-al doilea „în robie” (eic; aixpaAcooiav), care se regăseşte în manuscrisele Apocalipsei.
162
cu sabia, trebuie ca şi el să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor (Apocalipsa 13, 9-10).
Zice că dacă are cineva minte destoinică să priceapă cele grăite, să audă cele ce s-au spus şi să afle că cel ce este gata spre a robi pe alţii va fi robit de fiară şi va merge de bunăvoie spre ea. Căci nefiind niciun ajutor de la Dumnezeu, va fi abătut spre toată răutatea. Dacă cineva s-a gătit spre ucideri, va pieri de moarte duhovnicească prin cinstirea diavolului.
Zice: Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor. Aşa se face slobod de slujirea celui rău, de a cărui robie fie ca noi toţi să ne slobozim, cu harul lui Dumnezeu, Care ne-a chemat pe noi la cunoştinţa Lui. Acestuia se cuvine slava în veci. Amin.
Cuvântul al optulea
După ce a străbătut multe căi şi s-a întors de la cele dintru început la cele de mai-nainte de început, a ajuns la ceea ce este vrednic de luat în seamă. Ci urma să ni se grăiască despre necucernicul şi urâtorul-de-Dumnezeu antihrist. Acesta este pus, dar, acum în mijloc şi iată ce zice despre el:
Şi am văzut altă fiară suindu-se de pe pământ şi avea două coarne asemenea mielului şi grăia ca un balaur. Şi toată stăpânirea fiarei celei dintâi o face înaintea ei. Şi face ca tot pământul şi cei ce locuiesc pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte s-a vindecat. Şi face semne mari, ca şi foc să facă să se pogoare din cer pe pământ înaintea oamenilor (Apocalipsa 13,11-13).
Şi am văzut, zice, altă fiară suindu-se de pe pământ, de unde este şi începutul naşterii pentru toţi oamenii. Căci om este antihrist, „a cărui venire este după lucrarea diavolului”, precum socoteşte preaînţeleptul Pavel (II Tesaloniceni 2, 9). „Şi avea două coarne asemenea mielului şi grăia ca un balaur”. Drept a zis nu că avea coarne de miel, ci asemenea mielului, şi nu a zis că este balaur, ci grăia asemenea unui balaur. Căci de vreme ce ticălosul se preface că este Hristosul, şi nu este, i s-au dat lui coarne asemenea mielului. Şi de
164
vreme ce grăieşte despre tot lucrul nelegiuit asemenea diavolului, şi nu este el diavolul, nu zicea că el este balaurul, ci grăia ca un balaur. Deci astfel fiind acestea, şi cuvântul din vedenie i-a păstrat chipul şi îi dă înfăţişare nu de miel, ci asemenea mielului, nu de balaur, ci ca de balaur. Căci Hristos a fost numit Miel, iar diavolul, balaur. Ci el nu era nici acesta, nici Acela.
Zice: Şi toată stăpânirea fiarei celei dintâi o face înaintea ei. Adică se face urmaş al stăpânirii diavolului şi îi face pe toţi să se închine aceleia a cărei rană de moarte s-a vindecat. Aceasta s-a spus în cele de mai-nainte. Iar acum trebuie doar să fie arătată. Căci de vreme ce spune că toată stăpânirea fiarei celei dintâi o face înaintea ei (şi numise cel dintâi dintre toţi pe balaurul cel de foc, pe care vedenia l-a arătat înfăţişat în cer), ca să nu socotească cineva că despre el se spune acum că a luat stăpânirea fiarei celei dintâi, zice: „nu grăiesc despre cel dintâi dintre toţi, ci despre cel de după el, cel dinainte de antihrist, pe care vedenia l-a arătat suindu-se din mare asemenea unui leopard”. Căci rana de moarte a acestuia s-a vindecat, potrivit celor grăite mai-nainte. „Şi face semne mari, ca şi foc să facă să se pogoare din cer pe pământ înaintea oamenilor”. Şi că face semne şi minuni după lucrarea diavolului dă mărturie apostolul. Căci după ce a zis că „venirea lui este după lucrarea satanei”, adaugă: „întru toată puterea şi semne şi minuni ale minciunii” (II Tesaloniceni 2,9).
165
Şi înşală, zice, pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele care i s-au dat ei să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă chip fiarei, ca şi cum62 are rană de sabie şi a trăit. Şi s-a dat ei a da duh chipului fiarei, [ca să şi grăiască chipul fiarei şi să facă ca toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei]63 să fie omorâţi. Şi face pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să dea lor semn [peste mâna lor cea dreaptă sau peste frunţile lor. Şi ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul sau64] numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici este înţelepciunea. Cel ce are minte, să socotească numărul fiarei, căci număr de om este. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase (Apocalipsa 13,14-18).
Şi înşală, zice, pe cei ce locuiesc pe pământ prin semne. Căci face semne, înşelând ochii privitorilor, precum şi vrăjitorii înaintea lui Faraon. Căci şi aceia, şi acesta se aflau sub stăpânirea unui demon înşelător. Şi bine zicea că face semnele înaintea fiarei. Căci de vreme ce va ridica o statuie cu chipul ei, la care îi va sili pe toţi să se închine, socotesc că prin acesta va săvârşi semnele, făcând chipul dumnezeu, pentru că prin el are să poată acestea.
62 Oecumenius înlocuieşte pe „care” (oc sau 6) din textul Apocalipsei cu „ca şi cum” (WQ).
63 Aceste cuvinte lipsesc din textul lui Oecumenius, dar sunt reconstituite din majoritatea manuscriselor Apocalipsei.
64 A se vedea nota precedentă.
166
Zice: Şi s-a dat ei a da duh chipului. Căci, zice, multe dintre statui şi asudă, şi par a grăi prin lucrarea diavolească. Mai zice şi că antihrist dă semnul şi pecetea numelui său, fără de care nimeni nu va putea cumpăra sau vinde. Zice: Aici este înţelepciunea: să socotească numele fiarei şi prin numărătoare să-l afle pe el. Căci nu voi grăi despre o numărătoare străină şi neobişnuită, zice el, nici numită cu vreun cuvânt tainic şi cu două înţelesuri, ci despre o numărătoare folosită adesea şi cunoscută oamenilor, care adună numărul şase sute şaizeci şi şase. Cu toate că acest număr arată şi alte multe nume adevărate şi porecle, arată şi acestea: porecla de Lampetis, Venedictos, Titan.65. Căci „Titan” se scrie cu „î”, dar se scrie şi cu diftong. Căci dacă „Teitan”66 vine de la teisis67 şi de la cuvântul teind68, cu viitorul tend69, în chip potrivit se scrie cu diftong, precum ftheird70 vine de la fthero71 şi speiro72, de la sperd73. Tot poreclă
65 Valoarea numerică a literelor care alcătuiesc cele trei nume este 666, dar numai dacă Teitan (TEITAV) se scrie cu diftong.
66 6 TEITOV (gr.).
67 f TEÎOU; (gr.) întindere.
68 TELVW (gr.) a întinde.
69 TEVGJ (gr.).
70 p0EiQco (gr.).
71 cp0EQâ (gr.).
72 (J7TELQCO (gr.).
73 CT7T€Qâ) (gr.).
167
este şi „Biruitorul” [Nichitis]74, căci poate aşa s-a numit singur, pentru că, ducând război împotriva celor trei coarne, adică împăraţi, îi va smulge din rădăcini. Vezi ce zice Daniel despre acestea într-a opta vedenie a sa: „am luat aminte”, zice, „la coarnele ei”, adică ale celei de-a patra fiare, „şi iată, alt corn mic s-a suit în mijlocul lor şi cele trei coarne ale sale de mai-nainte s-au dezrădăcinat de la faţa ei. Şi iată, ochi ca ochii omului în cornul acesta şi gură care grăia lucruri mari” (Daniel 7, 8). Drept aceea, este „cel şovăielnic”, „călăuză rea”, „adevărat pierzător”, „vrăjitor din vechime”, „miel nedrept”, căci cu aceste nume ar putea fi numit de către potrivnicii săi. Iar el nu doar că nu se va ruşina că este numit cu acestea, ci se va şi veseli de astfel de porecle, ca unul ce nu se ruşinează a se numi şi singur aşa. Mustrând astfel de voiri ticăloase şi urâte lui Dumnezeu, înţeleptul apostol zice: „a căror slavă este întru ruşinea lor” (Filipeni 3,19). Drept aceea, după ce au fost aflate multe nume, cel ce vrea are puterea să se îndrepte spre acel [diavol] blestemat care i se pare mai potrivit.
Şi am văzut şi iată, Mielul stând pe Muntele Sionului şi cu El, o sută patruzeci şi patru de mii care aveau numele Tatălui Său scris pe frunţile lor. Şi am auzit glas din cer ca un glas de ape multe şi ca un glas
74 Valoarea numerică a literelor ce alcătuiesc cuvântul „biruitor” (6 VLKrpijg) este tot şase sute şaizeci şi şase.
168
de tunet mare şi glas am auzit ca al celor ce cântă din alăutele lor. Şi cântă cântare nouă înaintea scaunului şi înaintea celor patru făpturi şi a bătrânilor. Şi nimeni nu putea cunoaşte cântarea fără numai cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei cumpăraţi de pe pământ. Aceştia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici, cei care merg după Miel oriunde se duce. Aceştia sunt cumpăraţi dintre oameni ca pârgă lui Dumnezeu şi Mielului şi în gura lor nu s-a aflat vicleşug. Sunt nevinovaţi (Apocalipsa 14,1-5).
Domnul este înfăţişat în Evanghelii grăind norodului nelegiuit al iudeilor: „Iată, se lasă casa voastră pustie” (Matei 23, 38; Luca 13, 35). Căci nu mai erau vrednici de venirea dumnezeiască după nebunia răstignirii pe cruce. Cum, dar, Domnul este arătat acum în vedenie stând pe Muntele Sionului, ca şi cum ei s-ar fi pocăit? Că cetatea lor şi biserica şi seminţia toată a fost lăsată pustie au arătat-o, dar, limpede romanii, care au ars biserica şi cetăţile le-au mistuit cu foc şi tot pământul lor l-au pustiit şi însăşi cetatea de scaun au robit-o. Iar înfăţişarea de acum a Domnului suit pe Muntele Sionului arată întoarcerea lui Israel prin credinţă în zilele de pe urmă şi ca şi cum Domnul i-ar face ai Săi şi i-ar primi la Sine. Căci aceasta li s-a binevestit prin Isaia, care zice: „Veni-va din Sion Izbăvitorul şi va întoarce necinstirile de la Iacov, zis-a Domnul” (Isaia 59, 20-21). într-un glas cu Isaia sunt şi prorocul, şi apostolul, unul cântând: „că îi vei pune pe ei
169
înapoi, întru rămăşiţele Tale vei găti faţa lor” (Psalmi 20,13), iar celălalt scriind: „când va intra plinirea neamurilor, atunci tot Israelul se va mântui” (Romani 11,25-26).
Şi cu El, zice, o sută patruzeci şi patru de mii care aveau numele Tatălui Său scris pe frunţile lor. în cele de mai-nainte zicea că cei douăsprezece mii de credincioşi din fiecare seminţie a lui Israel sunt cu totul o sută patruzeci şi patru de mii. Au oare tot despre aceştia grăieşte şi acum? Nu cred. Pentru că nu i-a numit cu articol, căci nu a zis „cei o sută patruzeci şi patru de mii”, ci doar o sută patruzeci şi patru de mii. Nici nu mărturiseşte că aceştia au păzit fecioria. Căci fecioria nu era cinstită foarte mult în Israel, precum avea să fie, de bună seamă, mai târziu la cei dintre neamuri. Drept aceea, trebuie să socotim că cei numiţi erau amestecaţi şi din Israel, şi dintre neamuri, însă cei mai mulţi, dintre neamuri. Iar aceea că aveau scris numele Tatălui şi al Fiului Său înseamnă că aceştia erau încununaţi cu oarecare slavă dumnezeiască.
Şi glas am auzit, zice, „ca al celor ce cântă din alăutele lor, cântând cântare nouă înaintea scaunului şi înaintea celor patru făpturi şi a bătrânilor. Aceea că sunetul slobozit era ca cel al cântăreţilor din alăută arată frumoasa glăsuire dumnezeiască şi armonia cântării. Căci dacă „lauda nu este frumoasă în gura păcătosului” (înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 15, 9), potrivit Scripturii, este
170
cu totul frumoasă şi armonioasă în gura drepţilor. Zice: Şi nimeni nu putea cunoaşte cântarea fără numai cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei cumpăraţi de pe pământ. Şi eu cred că nici să audă tainele cântării celei noi nu putea cineva, fără numai cei ce s-au învrednicit să le cânte. Căci fiecăruia i s-a dat cunoştinţa după măsura curăţiei. „Căci la Tatăl Meu multe lăcaşuri sunt”, adică răsplăţi ale bunătăţilor, zice Domnul (Ioan 14,2). Şi îi numeşte cumpăraţi pe cei răscumpăraţi cu sângele lui Hristos. Căci pentru toţi oamenii s-a vărsat cinstitul sânge al lui Hristos, însă pentru unii fără folos, aceia care s-au lipsit de bunăvoie de mântuirea venită de aici. Acestora şi Domnul, mustrându-i prin prorocul, le zice: „Ce folos este sângele Meu, dacă mă pogor întru stricăciune?” (Psalmi 29, 9). Iar pentru cei care s-au mântuit şi s-au îndreptat, a căror începătură şi pârgă sunt aceştia despre care se vorbeşte acum, [sângele lui Hristos] este foarte de folos, atât de mult, cât nu ar putea spune cineva. Zice: Aceştia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici, cei care merg după Miel oriunde se duce. Aceştia sunt cumpăraţi dintre oameni ca pârgă lui Dumnezeu şi Mielului şi în gura lor nu s-a aflat vicleşug. Sunt nevinovaţi. Cuvântul vedeniei dă mărturie despre desăvârşirea mai presus de firea omenească a celor ce petrec întru Hristos.
Şi am văzut alt înger zburând în mijlocul cerului, având Evanghelie veşnică, să binevestească celor
171
ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi norodul, zicând cu glas mare: Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi slavă Lui, că a venit ceasul judecăţii Lui şi vă închinaţi Celui Ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor (Apocalipsa 14,6-7).
Mijlocul cerului închipuie înălţimea şi slava cea după fire a dumnezeiescului înger. Şi avea Evanghelie veşnică. Căci din veac este cunoştinţa cea mântuitoare a temerii de Domnul, de vreme ce „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Pildele lui Solomon 1, 7), iar „sfârşitul este dragostea” (I Timotei 1, 5). Căci zice că nu trebuie să te temi de fiara cea crudă şi ucigătoare de suflete, de antihrist, chiar dacă înfricoşează şi săvârşeşte cele pline de cruzime. Căci, zice, a venit ceasul judecăţii Lui şi va suferi pedeapsă cum nu a suferit nicicând însuşi cel care-i înfricoşează pe cei de pe pământ. Şi vă închinaţi, zice, Aceluia Care a făcut toată zidirea, iar nu diavolului celui nelegiuit şi urâtor de Dumnezeu.
Şi alt înger, cel de-al doilea, i-a urmat, zicând: A căzut Babilonul cel mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării sale (Apocalipsa 14,8).
Socotesc că numeşte „Babilon” această tulburare a vieţii de aici şi ispita cea deşartă (căci „Babilon” se tălmăceşte „tulburare”), precum şi sminteala închinătorilor la idoli, căreia i se dau nume de cinste, fiind numită de ei „entuziasm”75.
75 EvQouaLaapoţ (gr.).
172
Şi chiar de te vei gândi la aceasta ca la Babilonul cel văzut, nu vei cădea din ţelul pus înainte. Iar prin vinul mâniei desfrânării numeşte răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, potrivit Scripturii: „nimicit-ai pe tot cel ce desfrânează împotriva Ta” (Psalmi 72, 26), adică desfrânarea aduce întunecarea cugetului ce stă de faţă. Căci cine, fiind teafăr cu mintea, ar alege să se închine lemnelor şi pietrelor şi să aducă asupră-şi mânia lui Dumnezeu? Poate că despre acest vin grăise: „mânia balaurilor, vinul lor, şi mânia nevindecată a aspidelor” (Deuteronomul 32, 33). Acest Babilon a băut mai întâi el însuşi din acest vin pierzător, mai pe urmă a silit să bea toate neamurile pe care le cârmuia.
Şi alt înger, al treilea, a urmat lor, zicând cu glas mare: Dacă cineva se închină fiarei şi chipului ei şi ia semn pe fruntea lui sau pe mâna lui, şi acesta va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu, cel dres neamestecat în paharul mâniei Lui, şi se va chinui cu foc şi cu piatră pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor şi nu au odihnă ziua şi noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine ia semnul numelui ei. Aici este răbdarea sfinţilor, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus (Apocalipsa 14, 9-12).
Cel de-al treilea înger îi opreşte pe oameni să se închine fiarei şi să primească pecetea ei. Căci a se închina altuia ca dumnezeu, afară de nemincinosul şi adevăratul Dumnezeu, este lucru
173
necuvios. Zice: „Şi acesta va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu, cel dres neamestecat în paharul mâniei Lui”. Despre acest pahar şi vin a pomenit şi dumnezeiescul David, zicând: „Paharul este în mâna Domnului, plin cu vin dres neamestecat şi l-a trecut de la unul la altul. Şi drojdia lui nu s-a vărsat încă. Din ea vor bea toţi păcătoşii pământului” (Psalmi 74, 8). Numeşte vin mânia lui Dumnezeu, dându-i înţelesul nu de bucurie, ci de întunecare şi schimbare, de care sunt cuprinşi cei ce s-au supus mâniei lui Dumnezeu. Cel dres neamestecat76, zice. Adică „cel dres în chip curat”. Aceasta ştiind-o prorocul, zicea: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta înaintea Ta?” (Psalmi 129, 3). Că mai multă este bunătatea decât mânia cea dreaptă în paharul lui Dumnezeu, acelaşi a arătat iarăşi, zicând: „Milostiv este Domnul şi drept şi Dumnezeul nostru miluieşte” (Psalmi 114, 5), aşezând la mijloc dreptatea Lui, ca şi cum aceasta ar fi strâmtorată de mila care-i stă alături şi care nu-i îngăduie să lucreze cele ale sale. Căci aceasta este în firea dreptăţii, să răsplătească fiecăruia după vrednicie. Şi după ce a pomenit o dată despre vin şi a numit astfel mânia, a zăbovit asupra imaginii dintâi şi a numit paharul dat păcătoşilor din mâna lui Dumnezeu. însă poate
76 Literal, „dres neamestecat, curat” TOU KEKEQCIopsvov XKQ(XTOV (gr.).
174
să întrebe cineva: „Cum zici că mila lui Dumnezeu este preabogată la judecata de atunci, când puţin mai jos, vedenia ne-a arătat că răsplăţile celor osândiţi sunt veşnice? Căci ce zice? Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor şi nu au odihnă ziua şi noaptea”. La aceasta ar putea răspunde cineva: „înseamnă, o, prietene, a se chinui veşnic, şi nu a pătimi după vrednicie”. Căci ce? Dacă cineva este vrednic de foc şi de întuneric şi a fost osândit la întuneric, unul ca acesta se pedepseşte doar cu aceea că nu este părtaş bunătăţilor lui Dumnezeu şi pătimeşte doar de aceasta, însă nu este pedepsit şi în chip simţit. Şi prin fumul chinului care se suie, numeşte suflarea păcătoşilor, care a fost slobozită de jos prin tânguiri.
Aici, zice, este răbdarea sfinţilor. Zice că ea se vădeşte în această vreme a lui antihrist şi în această vreme de ispită. Căci cu cât va fi mai mare primejdia şi necazul de atunci, cu atât va fi trebuinţă de mai mare răbdare. Mai pe urmă, cuvântul a închipuit un fel de răspuns: „Şi cine”, zice, „sunt cei pe care-i numeşti sfinţi şi răbdători?”. Cei ce păzesc, zice, poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus. Căci unii ca aceştia, chiar şi ispite, şi moartea dacă vine asupra lor, pe toate le vor pune mai prejos de credinţa şi dragostea lui Dumnezeu.
Şi am auzit glas din cer zicând mie: Scrie: Fericiţi cei morţi, care întru Domnul mor de acum. Şi zice
175
Duhul ca să se odihnească de ostenelile lor, că faptele lor vin după ei (Apocalipsa 14,13).
îi fericeşte pe cei care nu au voit să se închine chipului fiarei, nici să ia semnul ei pe fruntea şi mâna lor şi pentru aceasta au fost ucişi. Căci aceştia, fiind încununaţi cu cununa muceniciei, au împărtăşit aceeaşi soartă cu mucenicii.
Şi am văzut, şi iată, un nor alb şi pe cap77 era aşezat cineva asemenea cu Fiul Omului, având pe capul Lui cunună de aur şi în mâna Lui seceră ascuţită. Şi alt înger a venit din cer, strigând cu glas mare celui ce şedea pe cap78: Trimite secera ta şi seceră, că a venit ceasul secerişului, că s-a copt secerişul pământului. Şi a aruncat cel ce şedea pe nor79 (Apocalipsa 14,14-16).
încă şi Evanghelia zice că este o putere îngerească, iar această mărturie am înfăţişat-o în cele de mai-nainte. Căci scris este: „Şi s-a suit pe heruvimi şi a zburat, zburat-a pe aripile vânturilor” (Psalmi 17,12). Iar nor îi numeşte pe îngeri, pentru uşurimea şi înălţimea firii şi a vredniciei lor. Sau poate o numeşte pe Născătoarea de Dumnezeu nor pe care Se poartă, cinstind-o şi pe dânsa ca pe Maică a Sa după trup. Căci tot aşa
77 în textul lui Oecumenius găsim şi aici, şi în versetul următor, „pe cap” (eni rf]; K.cpaAfq), în loc de „pe nor” (ETCL rfj ţ VEpEĂrv).
78 Vezi nota precedentă.
79 Din textul lui Oecumenius lipseşte sfârşitul frazei: „secera sa pe pământ şi s-a secerat pământul”, care este cuprins totuşi în tâlcuirea ce urmează.
176
a văzut-o de mai-nainte şi Isaia, zicând: „Iată, Domnul şade pe nor uşor şi va veni în Egipt şi se vor clătina cele făcute de mâini ale Egiptului de către faţa Lui” (Isaia 19,1). Acest cuvânt tâlcuindu-l Achilas, numeşte norul o „grosime uşoară”. „Grosime”, după cum socotesc, pentru că este om şi trup, iar „uşoară”, pentru că este curat şi fără prihană şi nu este împovărat de niciun păcat. încă şi pentru că este înalt şi prin el sufletul răzbate până la cer. Astfel să cugeţi, dar, despre nor. Este alb din pricina curăţiei şi a luminii făpturilor din vedenie. Iar cununa închipuie împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Hristos este împărat al celor gândite şi simţite, iar cununa este de aur, arătând slava împărăţiei, potrivit înţelesului dat de noi cinstirilor. Iar aceea că are în mână seceră dă de înţeles că împlinirea veacului a fost pusă în stăpânirea Lui. Şi pentru ce şi îngerul îi zice: Trimite secera ta şi seceră, că a venit ceasul secerişului, că s-a copt secerişul pământului. Şi a aruncat, zice, secera şi a fost secerat pământul? „Secerişul este mult”, s-a arătat în Evanghelii, „iar lucrătorii, puţini” (Matei 9, 37; Luca 10, 2). însă acolo secerişul arăta adunarea credincioşilor, pe când aici arată sfârşitul oamenilor, încât orice ar fi întru ei pleavă şi lucru nedesăvârşit şi vrednic de foc, să fie dat focului.
Şi alt înger a ieşit din biserica cea din cer, având şi el seceră ascuţită. Şi alt înger din jertfelnic, având stăpânire peste foc, şi a strigat cu glas mare celui ce
177
avea secera cea ascuţită, zicând: Culege ciorchinii viei pământului, că s-au copt strugurii ei. Şi a aruncat îngerul secera lui pe pământ şi a cules via pământului şi a aruncat-o în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi a fost călcat teascul afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc până la frâiele cailor, de o mie şase sute de stadii (Apocalipsa 14,17-20).
îngerul care avea seceră, care a ieşit din biserica cerească, este el însuşi lucrător şi slujitor al sfârşitului ce va să fie. Şi fiind ceresc şi slujitor al lui Dumnezeu, este înfăţişat ieşind din biserica cerească. Zice: „Şi alt înger din jertfelnic, având stăpânire peste foc”. Şi acesta îmi pare că a fost pus spre pedepsirea celor necucernici. Apoi zice: Trimite de culege ciorchinii viei pământului. Secerişul pomenit mai înainte îi înfăţişa pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi ajungând la sfârşit cu toţii odată, pe care îi va despărţi, precum s-a spus în Evanghelii, „lopata Domnului, cu care va curăţi aria Sa şi va aduna grâul în jitniţa Sa, iar pleava cu foc nestins o va arde” (Matei 3,12; Luca 3,17). Iar aici, culesul strugurilor îi închipuie pe cei foarte nelegiuiţi, vedenia zugrăvindu-i în beţia şi rătăcirea minţii lor. Şi de aici se vădeşte că Domnul nu socoteşte lucru vrednic să-i adune El însuşi, precum pe cei dintâi, ci unul din îngeri. Şi au fost adunaţi îndată afară în teascul mâniei lui Dumnezeu, nefiind socotiţi vrednici de apărare, nici să fie întrebaţi, nici să vină la judecată, precum şi păcătoşii întâlniţi în Evanghelii, cărora zgârcenia
178
şi lipsa de omenie li s-a făcut pricină de pedeapsă (Matei 25,46; Luca 16,19-31). Socotesc că despre aceştia grăieşte prorocul că „nu se vor ridica cei necucernici la judecată” (Psalmi 1,5). Şi slujindu-se cu iscusinţă de imaginea strugurilor şi a culesului, a numit pedeapsa teasc. „Şi a fost călcat teascul”, zice, afară din cetate. Căci nu se cuvenea ca cei pedepsiţi să-şi primească răsplata faptelor rele în Ierusalimul cel ceresc sortit sfinţilor şi să strice veselia sfinţilor prin mila cuvenită celor pedepsiţi după dreptate, ca să nu mai spun că „prăpastie mare” îi desparte pe cei binecredincioşi de cei necucernici, după cuvintele patriarhului Avraam, pe care le-a rostit către bogatul din Evanghelii (Luca 16, 26).
Zice: Şi a ieşit sânge din teasc. Bine a zis sânge, ca să arate că în chip tainic a grăit zicând struguri, de vreme ce oameni erau cei călcaţi şi schilodiţi până la frâiele cailor, de o mie şase sute de stadii. Unii din caii lui Dumnezeu ne-au fost înfăţişaţi în dumnezeiasca Scriptură închipuind puterea îngerească ce purta în spate pe Dumnezeu. Căci Mirele Cel ceresc zice miresei în „Cântarea Cântărilor”: „Cu călărimea mea la carul lui Faraon asemănatu-te-am, cea de aproape, cea de aproape a mea” (Cântarea Cântărilor 1, 8). Şi prorocul Avacum cântă lui Dumnezeu: „Vei încăleca pe caii Tăi şi încălecarea Ta este mântuire” (Avacum 3, 7). Zice Apocalipsa că frâiele acestor cai sunt scăldate în sângele păcătoşilor,
179
ce stau nu aproape, ci departe. Şi tot ce s-a spus este preînchipuire, arătându-se în pildă cât de mult este sângele. Căci cei care umblă pe calea cea largă sunt adesea mai mulţi decât cei ce umblă pe calea cea strâmtă şi îngustă (Matei 7,14), încât asudă şi frâiele cailor, adică ale îngerilor ce stau asupra lor gata spre pedeapsă.
Şi am văzut alt semn în cer, mare şi minunat, şapte îngeri având cele şapte răni, cele de apoi, că întru acelea s-a săvârşit mânia lui Dumnezeu. Şi am văzut ca o mare de cristal amestecată cu foc şi pe cei care au biruit fiara şi chipul ei şi numărul numelui ei stând pe marea de cristal, având alăutele lui Dumnezeu. Şi cântă cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, zicând: Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule. Drepte şi adevărate sunt căile Tale, împărate al neamurilor. Cine nu se va teme, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Unul Sfânt, că toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, că dreptăţile Tale s-au arătat (Apocalipsa 15,1-4).
Am văzut, zice, şapte îngeri având şapte răni. Şapte înseamnă că multe sunt cele gătite împotriva păcătoşilor, prin care ia sfârşit mânia lui Dumnezeu. Şi am văzut, zice, o mare de cristal amestecată cu foc şi pe cei care au biruit fiara şi chipul ei şi numărul numelui ei stând pe marea de cristal, având alăutele lui Dumnezeu. Preaînţeleptul Pavel zice într-unul din cuvintele sale: „De zideşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe,
180
lemn, fân, trestie, focul va lămuri în ce fel este lucrul fiecăruia. Că în foc se va descoperi” (I Corinteni 3,12-13).
Au oare nu doar păcătoşii, care aduc ca jertfă poverile cele lesne de ars ale păcatului, ci şi drepţii vor fi lămuriţi cu foc, deşi aduc, de bună seamă, aur şi materii de preţ? Aceasta şi acum o spune, că cei ce au biruit cu toţii fiara au stat pe marea de cristal amestecată cu foc, de cristal, din pricina strălucirii şi curăţiei drepţilor aflaţi pe ea, iar amestecată cu foc, din pricina golirii şi curăţirii de toată întinăciunea, de vreme ce şi drepţii au trebuinţă de curăţire. „Căci mult greşim cu toţii”, potrivit Scripturii, „şi cine va fi curat de întinăciune? Ci nimeni, măcar şi o zi de va fi viaţa lui pe pământ” (Iov 14,4-5). Alăutele, precum s-a spus adesea, închipuie cântarea cea bine-glăsuitoare a sfinţilor adusă lui Dumnezeu.
Zice: Şi cântă cântarea lui Moise, de bună seamă aceea pe care a cântat-o atunci când Faraon cu toată oştirea lui s-a înecat în mare, zicând: „Să cântăm Domnului, căci cu slavă s-a proslăvit. Cal şi călăreţ a aruncat în mare. Ajutor şi acoperitor s-a făcut mie spre mântuire” (Ieşirea 15,1-2). Şi este cântare de biruinţă, din pricina pedepsirii celor necucernici şi a biruinţei asupra diavolului şi a lui antihrist, fiul fărădelegii. Zice: Şi cântarea Mielului, adică potrivită Domnului şi dreptei Lui judecăţi asupra celor necucernici. Drept aceea se minunează de adevărul şi dreptatea Domnului.
181
Zice: împăratul neamurilor. Hristos este împăratul tuturor, însă de vreme ce s-a grăit prin Isaia: „Şi va fi rădăcina lui Iesei şi Cel Ce se scoală a stăpâni peste neamuri, întru El neamurile vor nădăjdui” (Isaia 11, 10), pentru aceasta şi prorocia îl numeşte pe El împărat al neamurilor şi spune că toate neamurile vor veni şi se vor închina Lui, vestind de mai-nainte cu iscusinţă chemarea neamurilor şi credinţa lor în Domnul.
Şi după aceasta am văzut şi s-a deschis biserica cortului mărturiei în cer şi au ieşit din biserică cei şapte îngeri, care aveau şapte răni, îmbrăcaţi cu piatră80 curată şi strălucită şi încinşi peste piept cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi a dat celor şapte îngeri şapte cupe de aur pline cu mânia lui Dumnezeu Celui viu în vecii vecilor. Şi s-a umplut biserica de fum de la slava lui Dumnezeu şi de la puterea Lui şi nimeni nu putea să intre în biserică până ce se vor sfârşi cele şapte răni ale celor şapte îngeri. Şi am auzit glas mare din biserică, zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu pe pământ (Apocalipsa 15, 5; 16,1).
Era obiceiul în dumnezeiasca Scriptură a numi Cortul Mărturiei cortul cel ridicat în pustie de Veseil, meşterul lucrărilor făcute în vremea aceea, pentru că era cortul mărturiilor şi poruncilor
80 La Oecumenius citim în acest loc „piatră” (A(0ov) în loc de „in” (Aivov), aşa cum se află de obicei în manuscrisele Apocalipsei.
182
lui Dumnezeu. Căci acolo era chivotul făgăduinţei, acoperământul, masa, jertfelnicele tămâierilor şi jertfelor, sfeşnicul (Ieşirea 31,7-8) şi câte i-a poruncit Dumnezeu lui Moise să le zidească, zicând: „Şi vei face Mie toate câte Eu ţi-arăt ţie în munte” (Ieşirea 25,9). Aşadar, prin chipul cortului de odinioară a numit biserica cea mai presus de ceruri, care este „cort al mărturiei”.
Zice că de aici au ieşit cei şapte îngeri. Căci de unde trebuia să fie văzuţi ieşind cereştii slujitori ai lui Dumnezeu, dacă nu din biserica cerească? Şi zice că aveau în mâini şapte răni pe care aveau să le trimită asupra pământului. Căci multe semne se vor face pe pământ în vremea sfârşitului. Despre acestea şi Hristos a pomenit în Evanghelii, învăţând cele despre sfârşit (Marcu 13). Iar aceea că îngerii erau îmbrăcaţi în piatră curată şi strălucită este semn al cinstei lor şi al curăţiei şi al strălucirii şi că au firea neclătinată spre bine, dacă este adevărat că se înveşmântaseră în Hristos. Căci „piatră” este numit Hristos în dumnezeiasca Scriptură, precum aflăm la Isaia: „Iată, Eu voi pune la temelia Sionului piatră de mult preţ, aleasă” (Isaia 28,16), şi la prorocul: „piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului” (Psalmi 117, 22). Dumnezeiescul Pavel ne povăţuieşte şi pe noi să ne îmbrăcăm în această piatră: „îmbrăcaţi-vă” în piatra noastră „Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani 13, 14). Căci cel ce
183
s-a îmbrăcat în aceasta este străin de toată pofta vătămătoare de suflet. Iar brâiele închipuie făptuirea şi gătirea lor spre lucrare. Căci s-a spus despre ei: „Tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui” (Psalmi 102, 20). Aceşti şapte îngeri au luat de la una din cele patru făpturi, despre care mult s-a grăit mai-nainte, mânia lui Dumnezeu în şapte cupe de aur. Şi bine a zis de aur. Căci şi mânia lui Dumnezeu este de mare preţ, purtând într-însa mai vârtos bunătate şi folos decât dreptate, chiar dacă se mâhnesc cei pedepsiţi.
Şi s-a umplut, zice, biserica de fum de la slava lui Dumnezeu şi de la puterea Lui. Fumul este semn al mâniei dumnezeieşti, căci este scris: „Întru mânia Lui, fum s-a ridicat” (Psalmi 17, 10). Iar fumul înseamnă focul, însă este şi fumul pe care dumnezeiescul Isaia l-a văzut atunci când zice: „Şi s-a ridicat pragul de sus al uşii de glasul cu care strigau” serafimii: Sfânt, Sfânt, Sfânt „şi casa s-a umplut de fum” (Isaia 6,4). înfăţişa mânia lui Dumnezeu împotriva Ierusalimului. Iar aceea că s-a făcut de la slava lui Dumnezeu şi de la puterea Lui arată cu alte cuvinte tot fumul, ca şi cum ar fi zis: „s-a umplut de fum de la mânia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este însăşi puterea şi însăşi slava şi cine poate suferi mânia Lui?” Şi nimeni, zice, nu putea să intre în biserică până ce se vor sfârşi cele şapte răni ale celor şapte îngeri. Căci cine va putea trece peste mânia lui Dumnezeu sau, cuprins de ea, să rămână viu? Căci dacă
184
nimeni nu „a stat în sfatul Domnului” (Ieremia 23,18), potrivit Scripturii, cu greu ar putea suferi mânia lui Dumnezeu. Şi am auzit, zice, porunca celui ce a ieşit, ca să verse pe pământ cele şapte cupe ale mâniei dumnezeieşti.
Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi s-a făcut rană rea şi cumplită în oamenii cei ce aveau semnul fiarei şi în cei ce s-au închinat chipului ei. Şi al doilea a vărsat cupa lui în mare. Şi s-a făcut sânge ca de mort şi tot sufletul viu a murit. Şi al treilea a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: Drept eşti, Cel Ce eşti şi Cel Ce erai şi Cel Cuvios, că ai judecat acestea, că sângele sfinţilor şi al prorocilor vărsau şi sânge le-ai dat lor să bea. Căci vrednici sunt. Şi am auzit grăind din jertfelnic: Aşa, Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale (Apocalipsa 16, 2-7).
Am putea cugeta la acestea în două chipuri, fie după literă, despre cele ce se vor petrece în vremea de apoi, fie în chip tainic. Căci atunci când Domnul a grăit ucenicilor Săi despre semnele sfârşitului, le-a arătat că multe rele se vor petrece în vremea aceea, zicând: „Veţi auzi de războaie şi de veşti de războaie […]. Şi se va scula neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi vor fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. Ci acestea toate vor fi începutul durerilor” (Matei 24, 6-8), şi după puţin: „Că va fi atunci necaz mare cum nu s-a făcut de la începutul lumii
185
până acum, nici nu va mai fi” (Matei 24, 21). Drept aceea, graiurile de acum, când se varsă fiecare din cele şapte cupe, ar putea fi tâlcuite ca împlinirea acelora: rana pricinuită de prima cupă înseamnă necazurile şi durerile care mistuie sufletele oamenilor din vremea aceea prin veştile războaielor. Iar sângele râurilor şi apelor arată, pe cât se pare, uciderile săvârşite în luptele pe uscat asupra celor ce-şi aveau tabăra de luptă pe lângă ape.
Zice: Şi am auzit pe îngerul apelor zicând. Dumnezeu este Atotputernic şi pentru a purta grijă de zidirea Sa, şi pentru a fi dăruitor spre facerea de bine a tuturor, ca să nu aibă trebuinţă pentru aceasta de ajutorul cuiva. Căci Cel Care numai prin voia Sa a săvârşit lucrul şi prin a Cărui pornire de a voi toate au fost aduse la fiinţă, cum ar avea trebuinţă de un împreună-lucrător şi ajutor spre facerea de bine? Ci pentru că este bun, voieşte ca şi sfinţii îngeri să se arate făcători de bine prin ajutorul celor din nevoi, căci acela care ajută altuia aflat în nevoie nu îl foloseşte atât de mult pe acela, cât se foloseşte pe sine. Şi pentru că nimeni dintre puterile îngereşti nu era lipsit şi nu avea trebuinţă de ajutor de la vreun altul, Dumnezeu a rânduit ca cei lipsiţi pe pământ de toată bunătatea să primească ajutor de la sfinţii îngeri. Drept aceea, în cele de mai-nainte i-am cunoscut pe îngerii cârmuitori ai bisericilor şi preaînţeleptul Daniel a scris că Mihail,
186
mai-marele între îngeri, purta de grijă seminţiei iudeilor (Daniel 12,1).
Şi acum, Apocalipsa ni-l înfăţişează pe îngerul rânduit peste ape. Căci de vreme ce zidirea pământească a fost alcătuită din patru stihii: văzduh, foc, pământ şi apă (căci unii au socotit mai degrabă că cele cereşti sunt înzestrate cu un al cincilea element, care zic ei că este eteric şi se roteşte), cele trei dintre stihii, focul şi pământul şi văzduhul, s-au amestecat din belşug spre folosul suflării şi a altor trebuinţe de rând. Şi chiar dacă spun că eterul este cu totul o stihie a focului, ea este îmbelşugată şi slobodă pe pământ, stând ascunsă în scobiturile lui şi în pietre. Şi acum unii scot foc şi din apa ţinută în vase de sticlă, atunci când este ţinută cu faţa spre soare. Şi pământul ne stă tuturor înainte ca o maică de obşte şi mormânt şi sălaş neprimejduit. Numai în ce priveşte apa de băut din izvoare şi puţuri şi fântâni şi râuri, belşugul ei nu stă la îndemâna tuturor, precum şi cea din văzduh, care este ţinută sus în nori şi ne dă ploaie la vreme prin porunca dumnezeiască şi hrăneşte toată făptura de pe pământ. Deci de vreme ce apa nu este îndestulătoare pentru toţi, pentru aceasta a fost rânduit unul din sfinţii îngeri, ca să le-o dăruiască deplin şi îndestulător spre folos celor ce au trebuinţă. Atunci când aceasta, pentru răutăţile noastre, este adesea oprită şi se sfârşeşte, aduce secete şi foamete şi ciumă, care urmează acestora.
187
Despre acest înger pus de pronia lui Dumnezeu peste ape spune: L-am auzit zicând: Drept eşti, Cel Ce eşti şi Cel Ce erai şi Cel Cuvios. Cel Ce eşti arată că Dumnezeu este fără de sfârşit. „Cel Ce erai”, că este fără de început. Cel Cuvios este Cel cu totul drept întru toate. Zice: că ai judecat acestea, ca cei ce au vărsat sângele sfinţilor, sânge să bea. Căci era firesc ca cei care, în războaie, şi-au aşezat tabăra de luptă pe lângă ape şi râuri să bea apă amestecată cu sânge de la trupurile celor morţi. Acestuia îi înalţă mulţumire, cu îngerul într-un glas, şi cei care înconjoară jertfelnicul ceresc. Căci cuvintele: am auzit […] din jertfelnic, grăind aceasta îi arată pe cei ce slujesc la jertfelnic. Fie ca noi toţi, izbăvindu-ne de durerile înfăţişate înainte, să înălţăm cântare de mulţumire lui Hristos, Căruia fie slava în veci. Amin.
Cuvântul al nouălea
Cele trei cupe vărsate de cei trei îngeri au împlinit cele înfăţişate. Şi trebuie să cercetăm ce au făcut a patra şi a cincea cupă.
Şi al patrulea înger, zice, a vărsat cupa sa peste soare. Şi s-a dat lui să-i ardă pe oameni cu foc şi au fost arşi oamenii cu foc mare. Şi au hulit numele lui Dumnezeu, Celui Ce are stăpânire peste rănile acestea şi nu s-au pocăit să dea slavă Lui. Şi al cincilea înger a vărsat cupa sa peste scaunul fiarei. Şi s-a făcut împărăţia ei întunecoasă. Şi îşi muşcau limbile lor de durere şi au hulit pe Dumnezeul cerului de durerile lor şi de rănile lor şi nu s-au pocăit de faptele lor (Apocalipsa 16,8-11).
Şi acestea nu sunt anevoie de tâlcuit, potrivit legilor grăirii în pilde. Căci a-i arde soarele pe oameni ar însemna seceta şi necazul şi tulburarea celor rămaşi în urma războiului, care, fiind strâmtoraţi de rele, ar trebui să ceară ajutor şi izbăvire de durerile ce i-au cuprins de la Dumnezeu, Care poate face acestea. însă ei, zice, L-au hulit şi nu s-au pocăit. Şi pentru aceasta sunt rănile, pentru ca să-L cunoască pe Stăpânul prin pedepse, de vreme ce prin facerile de bine ale lui Dumnezeu nu L-au cunoscut. Iar cupa celui de-al cincilea înger s-a vărsat, zice, peste scaunul fiarei. Şi s-a făcut împărăţia ei întunecoasă.
190
Căci apostolul a scris despre antihrist, „pe care îl va omorî Domnul cu duhul gurii Lui” (II Tesaloniceni 2, 8), şi Isaia: „Să fie ucis cel necucernic, ca să nu vadă slava Domnului” (Isaia 26, 10), numind „slavă” slăvita venire a Domnului. Deci cuvântul care s-a spus, că s-a vărsat cupa „peste scaunul fiarei”, înseamnă că tirania cea necurată a lui antihrist va lua sfârşit. După ce va pieri în chip vrednic de milă, întuneric va cuprinde pe toţi cei aflaţi în stăpânirea lui prin pedeapsa venită fără de veste asupra celui ticălos. Pentru că cei tulburaţi de cele întâmplate vor pătimi o întunecare a cugetului.
„Şi îşi muşcau”, zice, limbile lor din pricina focului. Aceasta se întâmplă îndeobşte în orice durere nemăsurat de mare, când obişnuiesc săşi muşte cu dinţii limbile sau altă parte a trupului, socotind că-şi vor alina astfel mare parte din durere. Şi se cuvenea ca ei să se pocăiască, dacă nu pentru altceva, pentru surparea lui antihrist, pe care şi l-au ales împărat şi dumnezeu peste ei şi L-au hulit pe Dumnezeul Cel adevărat pentru omorârea vrăjmaşului.
Şi al şaselea înger a vărsat cupa lui peste râul cel mare Eufrat. Şi a secat apa lui, ca să gătească cale împăraţilor celor de la răsăritul soarelui. Şi am văzut din gura balaurului şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate asemenea broaştelor. Căci sunt duhuri ale dracilor care fac semne, care merg la împăraţii a toată lumea, ca să-i adune pe ei la războiul
191
zilei celei mari a lui Dumnezeu Atotţiitorul. Iată, vin ca un fur. Fericit cel ce priveghează şi păzeşte veşmintele sale, ca să nu umble gol şi să vadă sluţenia lui. Şi i-a strâns pe ei la locul cel numit pe evreieşte Maghedon (Apocalipsa 16,12-16).
Al şaselea înger a făcut ca râul Eufrat să poată fi trecut, secând poate unele din izvoarele sale, ca trecerea împăraţilor prin el să fie lesnicioasă. Şi cu lucrarea drăcească şi prin îngăduinţa lui Dumnezeu, s-au adunat foarte mulţi împăraţi la război, unii împotriva celorlalţi. Căci în mărturia înfăţişată puţin mai înainte, Domnul a spus că şi războaie se vor face aproape de sfârşit (Matei 24,6).
Şi am văzut, zice, din gura balaurului şi din gura prorocului mincinos. Balaur îl numeşte pe diavol, începătorul răutăţii, iar proroc mincinos socotesc că pe vreun altul care proroceşte cu lucrarea diavolului sau pe antihrist. Iar dacă într-adevăr grăieşte despre antihrist, pe care l-a înfăţişat mai-nainte că a fost ucis cu duhul Domnului, iar acum scoate din gură draci, ca unul ce este încă viu, să nu te miri dacă îl întâlneşti iarăşi. Căci vedenie sunt cele văzute şi, adesea, cele dintâi sunt arătate de către evanghelist mai pe urmă şi, iarăşi, cele de mai târziu sunt arătate cele dintâi.
Şi zice: am văzut […] trei duhuri […] asemenea broaştelor. Căci sunt duhuri ale dracilor care fac semne, care merg la împăraţi. Dracii sunt asemănaţi cu broaştele, pentru că se bucură de viaţa întinată şi plină de mocirlă a oamenilor (II Petru 2, 22).
192
însă şi pentru că viaţa cea ştearsă şi molatecă a păcătoşilor le este mai desfătată decât viaţa cea neclătinată şi aspră a drepţilor, de vreme ce sunt pizmaşi foarte şi se bucură de pieirea celor vii. Iar vederea facerii de minuni a dracilor, aceea de a-i aduna pe împăraţi la război unul împotriva celuilalt în vremea sfârşitului, o numeşte „ziua cea mare”, adică ceasul acela. Căci şi este cu adevărat mare şi înfricoşată, de vreme ce tot aşa este numită şi de către Ioil, care zice: „Mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi luminoasă” (Ioil 2, 31). „Iată, vin ca un fur”, zice Domnul. Zice „ca un fur”, pentru că a Doua Sa Venire va fi grabnică şi fără de veste.
Fericit cel ce priveghează şi păzeşte veşmintele sale, ca să nu umble gol. A stăruit asupra parabolei furului. De aceea a spus că veşmintele trebuie păzite, ca să nu se piardă, numind veşminte fie viaţa cea plină de fapte bună şi dreaptă prin care ne învrednicim de ocrotirea lui Dumnezeu, fie trupul neprihănit şi curat. Căci acela care nu l-a păzit se va ruşina înaintea îngerilor şi oamenilor la scaunul dumnezeiesc, fiind vânat atunci la judecată şi rămânând gol de ajutorul dumnezeiesc.
Zice: Şi i-au strâns dracii pe împăraţii pământului la locul cel numit pe evreieşte Maghedon, care se tâlcuieşte „despicătură” sau „despicată”81.
81 Rădăcina ebraică a cuvântului „Maghedon” este „gdd”, care înseamnă „a pătrunde”, „a tăia”.
193
Drept aceea, de la tăierea şi uciderea ce va să fie a celor adunaţi într-însul, a numit locul războiului „Maghedon”.
Şi al şaptelea înger a vărsat cupa lui în văzduh şi a ieşit glas mare din biserică, de la scaun, zicând: S-a făcuţi Şi s-au făcut fulgere şi glasuri şi tunete şi cutremur mare s-a făcut, în ce fel nu s-a făcut de când oamenii s-au făcut pe pământ ca acest cutremur aşa de mare. Şi s-a făcut cetatea cea mare82 [în trei părţi şi cetăţile neamurilor au căzut şi Babilonul cel mare] a venit întru pomenire înaintea lui Dumnezeu, ca să dea lui paharul vinului Dumnezeului meu, al mâniei Lui. Şi tot ostrovul a fugit şi munţii nu s-au aflat. Şi grindină mare ca talantul s-a pogorât din cer peste oameni. Şi au hulit oamenii pe Dumnezeu de rana grindinei, că mare este rana ei foarte (Apocalipsa 16,17-21).
A vărsat cupa în văzduh. Iar glasul zicea: S-a făcut! Ce s-a făcut? Porunca lui Dumnezeu şi voia Lui. După ce s-a grăit aceasta, fulgere şi glasuri au venit din văzduh. Fulgere dintru înălţime şi glasurile celor de pe pământ de frica fulgerelor. Şi tunete şi cutremur. Fie numeşte cutremur zguduirea pământului, de vreme ce şi acesta este cuprins între semnele sfârşitului, fie numeşte cutremur schimbarea celor văzute, potrivit cuvântului ce s-a grăit prin Agheu: „încă o dată Eu
82 Există o lacună în text, completată de comentariul ce urmează.
194
voi clătina nu doar cerul, ci şi pământul şi marea şi uscatul şi voi scutura toate neamurile” (Agheu 2, 7-8). Pentru aceea şi arată că un astfel de [cutremur], zice, nu s-a făcut vreodată.
Şi s-a făcut cetatea cea mare, zice, în trei părţi. Şi cetăţile neamurilor au căzut. Despre Ierusalim spune cetatea cea mare şi de aici se vădeşte că osebeşte de ea cetăţile neamurilor. Căci în dumnezeiasca Scriptură, afară de Ierusalim, ceilalţi oameni sunt numiţi îndeobşte „neamuri”. Şi o numeşte „mare”, ca una ce este vestită. Toate cetăţile au căzut. Căci de vreme ce pământul s-a schimbat şi s-a înnoit, cum oare puteau cetăţile de pe el să mai rămână în picioare, fiind întinate cu sălăşluirea păcătoşilor?
Şi Babilonul cel mare a venit întru pomenire înaintea lui Dumnezeu, zice, ca să dea lui paharul vinului mâniei iuţimii Lui83. în cele de mai-nainte a spus: Şi alt înger a urmat, zicând: A căzut, a căzut Babilonul cel mare (Apocalipsa 14, 8). Iar în cuvântul de faţă grăindu-ne despre alt Babilon, ne dă de înţeles că nu despre acela vorbeşte, ci despre altul. Şi socotesc că despre Roma grăieşte şi despre cele ce vor veni atunci asupra ei, precum va arăta cuvântul mai departe. Pentru aceea zice: Şi Babilonul cel mare a venit întru pomenire înaintea lui Dumnezeu, adică păcatele ei din vechime, când îi prigonea şi-i omora pe sfinţi, au
83 Citatul scripturistic diferă aici de cel iniţial.
195
fost pomenite înaintea lui Dumnezeu, iar paharul vinului mâniei lui Dumnezeu s-a tâlcuit mai înainte. Nu trebuie, dar, să grăim mai mult.
Zice: „Şi tot ostrovul a fugit şi munţii nu s-au aflat”. „Ostroave” au fost numite bisericile dintre neamuri, precum grăieşte prorocul: „Domnul a împărăţit, să se bucure pământul. Să se veselească ostroave multe” (Psalmi 96,1). Şi au fost numite „ostroave”, ca unele ce au răsărit şi s-au ridicat din închinarea la idoli cea amară şi sărată. Potrivit altui înţeles, am putea socoti „ostroave” cetele cele necurate ale dracilor, ca unele ce se tăvălesc în viaţa aceasta sărată şi plină de tulburare. Cât despre munţi, că-i numeşte draci, o arată şi dumnezeiescul psalmist, cântând: „munţii ca ceara s-au topit de la faţa Domnului, că vine” (Psalmi 96, 5). Vor fugi şi vor dispărea, dar, atunci, cetele dracilor, ne învaţă cuvântul. însă unde ar putea fugi ticăloşii de la faţa lui Dumnezeu, „în mâna” Căruia „sunt marginile pământului” (Psalmi 94, 4), Care „a măsurat cerul cu palma şi pământul cu pumnul”? (Isaia 40, 12). Decât numai că cei loviţi de aceste întâmplări în zadar vor încerca să fugă şi să-şi afle scăparea. După ce s-au făcut acestea şi a căzut grindină grozavă, se cuvenea ca oamenii de atunci să se îndrepte spre rugăciuni şi mijlociri. Căci atunci ar fi contenit semnele făcute împotriva lor, însă ei chiar L-au hulit pe Dumnezeu, drept aceea s-au înteţit răutăţile venite asupra lor.
196
Şi a venit unul din cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe şi a grăit cu mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade peste apele cele multe, cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi s-au îmbătat de vinul desfrânării ei cei ce locuiesc pe pământ. Şi m-a dus pe mine în pustie în duh. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, care avea şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în porfiră şi purpură şi poleită cu aur şi cu piatră scumpă şi cu mărgăritare, având pahar de aur în mâna ei plin de urâciuni şi de necurăţiile desfrânării pământului84 şi pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, maica desfrânatelor şi a spurcăciunilor pământului (Apocalipsa 17,1-5).
După ce s-au împlinit cele ce ţin de sfârşitul veacului de acum şi cele ce se vor întâmpla atunci, vedenia se îndreaptă spre un alt lucru, voind să arate evanghelistului cele despre Roma. Şi zice: a grăit cu mine: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei care şade peste apele cele multe, numind judecată petrecerea şi vieţuirea întru care a ales să trăiască şi în ce chip a petrecut. Şi o numeşte desfrânată, ca una ce a desfrânat şi s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Căci şi aceasta este numită desfrânare de către dumnezeiasca Scriptură, potrivit cuvântului grăit de prorocul către Dumnezeul a
84 în mai multe manuscrise ale Apocalipsei, în acest loc apare „desfrânării ei” (Tfj; nopvEuxţ avTfjţ), spre deosebire de textul citat de Oecumenius, unde apare „desfrânării pământului” (rfj; noovEinţ rf;
197
toate: „Nimicit-ai pe tot cel ce desfrânează împotriva Ta” (Psalmi 72, 26). Iar ape multe numeşte neamurile peste care stăpâneşte şi cârmuieşte, precum însuşi grăieşte mai departe.
Zice: Cu care s-au desfrânat împăraţii pământului. Ei sunt cei care împărăţesc peste neamuri, căci aceştia sunt împăraţii pământului care s-au împărtăşit de nebuneasca închinare la idoli şi desfrânarea ei. Şi s-au îmbătat, zice, de vinul desfrânării ei cei ce locuiesc pe pământ. Căci şi ceilalţi peste care ea stăpânea s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, în parte pentru că-i silea, în parte pentru că-i povăţuia la aceasta. Zice: „Şi m-a dus pe mine în pustie în duh”. Pustia închipuie pustiirea ei viitoare.
Şi am văzut, zice, o femeie şezând pe o fiară roşie. Numeşte fiară pe diavolul pe care-l avea drept temei şi de care era cârmuită. Şi roşie, pentru că [fiara] era înroşită de sângele sfinţilor. Şi fiara era plină de nume de hulă, căci diavolul, luând asupra lui cinstea cuvenită lui Dumnezeu, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu. Care avea, zice, şapte capete şi zece coarne. Pe acestea le tâlcuieşte însuşi evanghelistul mai departe, numind capete şi coarne pe împăraţii care au împărăţit şi vor împărăţi într-însa. „Şi femeia era îmbrăcată în porfiră şi purpură”. Porfiră din pricina împărăţiei, purpură, pentru că a vărsat sângele multor sfinţi. Poleită cu aur şi cu piatră scumpă şi cu mărgăritare. Cuvântul o împodobeşte în chip cuviincios ca pe o împărăteasă, cu podoabă împărătească. Având pahar
198
de aur în mâna ei plin de urâciuni. De aur pentru cinstea cârmuirii şi, totodată, plină de închinarea la idoli şi de spurcăciuni, cu care se hrănea şi din care jertfea dracilor ei.
Zice: Şi de necurăţiile desfrânării pământului. Căci pune asupra ei şi pricina închinării idoleşti a celorlalte neamuri, ca una ce este întâia făptuitoare a răutăţilor şi nebuniei închinării la idoli. Şi zice că era scris pe fruntea ei, ca o inscripţie pe un monument, care spune cine era, că este Babilon, maica desfrânatelor. Babilon, din pricina tulburării şi amestecului dintr-însa şi a prigonirilor sfinţilor. Căci numele de „Babilon” înseamnă „amestec”, precum s-a spus. Şi este maica desfrânării şi a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Şi cum nu ar fi maică şi dascăl, de vreme ce a prigonit cuvântul Evangheliei şi pe propovăduitorii lui, înduplecând neamurile să rămână în rătăcirea strămoşească?
Şi am văzut pe femeie beată de sângele mărturisitorilor lui Iisus. Şi m-am mirat văzând-o pe ea cu mirare mare. Şi mi-a zis îngerul: Pentru ce te-ai mirat? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei ce o poartă pe ea, care are cele şapte capete şi zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi are să se suie din adânc şi merge spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii de la întemeierea lumii, văzând pe fiară că era şi nu este şi va fi. Aici este mintea ce are înţelepciune (Apocalipsa 17, 6-9).
199
Căci desfrânata nu doar că s-a îndestulat cu sângele sfinţilor, ci s-a şi îmbătat, atâta sânge au vărsat în felurite chipuri cei care împărăţesc întru ea. Eu îţi voi spune, zice el, care este taina femeii şi a fiarei. Adică îţi arată în chip tainic cele ce ţi s-au înfăţişat ca într-o icoană prin Apocalipsă. Fiara pe care ai văzut-o, zice, era şi nu este şi are să se suie din adânc. Căci diavolul „era”, fiind făcut de Dumnezeu mai înainte de aducerea la fiinţă a lumii văzute spre săvârşirea faptelor bune, precum şi ceilalţi îngeri dumnezeieşti. Şi „nu este”, după cum o arată evanghelistului cele de la sfârşitul veacului, când [diavolul] „va merge în focul cel gătit lui şi îngerilor lui” (Matei 25,41). Căci prin acestea, „a fi” nu înseamnă „a fi” cu adevărat. Apoi, de vreme ce antihrist se va vădi prin lucrarea lui în zilele sfârşitului, zice: are să se suie din adânc şi merge spre pieire. Căci prin mijlocirea lui antihrist, diavolul se va ridica şi, ca să spunem aşa, va creşte, de vreme ce antihrist îi va rătăci pe oameni şi-i va îndupleca să se închine lui, potrivit celor ce s-au grăit adesea mai înainte. Sau cuvintele era şi nu este poţi să le socoteşti în acest chip: apostolul, scriind filipenilor, zice: „tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi” (Filipeni 1,1), numindu-i pe sfinţi „fiinţe”85, pentru că sunt în
85 Folosindu-se participiul verbului „a fi” (dpi), cei în Hristos sunt „fiinţe”, „cei ce sunt” (OL OVTE;), în acelaşi fel în care Dumnezeu este „Cel Ce este” (6 Qv). în acest sens a tâlcuit şi cuvintele din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni: „Sfinţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt” (rois dyioK; EV Xpicrap Ipoov, TOÎC OVOLV).
200
Hristos şi în apropierea şi pomenirea lui Dumnezeu. Deci dacă sfinţii sunt „fiinţe”, înseamnă că ticălosul diavol „nu este” acum, chiar dacă „era” mai înainte de a cădea din rânduiala lui atunci când şi-a ridicat grumazul împotriva lui Dumnezeu Atotţiitorul. Asemenea şi cei necucernici, chiar dacă par „a fi” după fiinţă şi fire, însă „nu sunt” în ceea ce priveşte socotinţa şi pomenirea lui Dumnezeu. Şi pentru că aceasta este aşa, cartea Facerea nu-i pomeneşte pe cei născuţi din Cain, ca unii ce „nu sunt”, din pricina necucemiciei. Şi numeşte pieire locul în care are să meargă, adică dreapta pedeapsă a Gheenei împotriva lui. Căci Domnul spune despre cei osândiţi să piară în ea, zicând, potrivit Evangheliei după Matei: „Ci să vă temeţi de cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în Gheenă” (Matei 10,28).
Zice: Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ. Ci nu toţi, ci doar cei ale căror nume [nu] se află în cartea vieţii. Şi de ce se vor mirai Că fiara era şi nu este şi va fi şi piere. Căci cei care au crezut în ea s-au înfricoşat de schimbarea ei cea preamare. Pentru că voind să fie stăpânitoarea lumii şi arătându-se pe sine astfel, va fi lipsită nu doar de stăpânire, ci va lua şi sfârşit vrednic de răutatea ei. Zice: Aici este mintea ce are înţelepciune. „Aici este
201
mintea cea înţelepţită”, spune el. Să cunoască taina: în ce chip era şi nu este şi are să se suie din adânc. Căci trecerea de la „a fi” la „a nu fi” pare a fi potrivnică suirii iarăşi din adânc, fără numai dacă ne gândim la aceasta aşa cum s-a grăit.
Cele şapte capete sunt şapte munţi, unde şade femeia peste ei. Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt încă nu a venit şi când vine, puţin trebuie să rămână. Şi fiara care era şi nu este, şi aceasta al optulea este şi dintre cei şapte este şi spre pieire merge. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care încă nu au luat împărăţia, ci o vor avea86 ca împăraţi şi o vor lua un ceas împreună cu fiara. Aceştia un gând au şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei. Aceştia vor face război cu Mielul şi Mielul îi va birui pe ei, pentru că este Domnul domnilor şi împăratul împăraţilor şi cei dimpreună cu El sunt chemaţi şi aleşi şi credincioşi (Apocalipsa 17, 9-14).
Cele şapte capete, zice, sunt şapte munţi, unde şade femeia peste ei. De aici mai vârtos se arată că despre Roma grăiesc aceste cuvinte. Căci se povesteşte că se întinde pe şapte dealuri, ca nicio altă cetate. Zice: Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt încă nu a venit şi când vine, puţin trebuie să rămână. După dreptate îi vede pe împăraţi ca pe nişte capete. Căci împăraţii sunt
86 Oecumenius citeşte aici „o vor avea” (EOVOLV) în loc de „stăpânire” (Eovoiav), aşa cum se întâlneşte în majoritatea manuscriselor Apocalipsei.
202
căpetenia stăpânirii romanilor. Deşi în Roma au fost atât de mulţi împăraţi, de ce oare spunea că sunt numai şapte capete ale fiarei? Pentru că mai cu seamă aceştia şapte au făcut-o pe fiară, adică pe diavolul, să-şi ridice capul asupra creştinilor, pornind prigoane împotriva Bisericii. Dintre care cel dintâi este Nero, al doilea Domiţian, apoi Traian, Sever, după el Decius, Valerian, Diocletian. Căci atunci când aceştia au împărăţit peste Roma, au prigonit fără măsură Biserica, precum spune Eusebiu în „Cronica”87. Zice că dintre cei şapte, cinci au căzut în moarte: Nero, Domiţian, Traian, Sever, Decius. Şi unul este, adică Valerian.
Celălalt, zice, încă nu a venit şi când vine, puţin trebuie să rămână. Celălalt zice despre Diocletian, după care împărăţia Romei a încetat şi s-a mutat în cetatea care a primit numele cucernicului Constantin, cel care a schimbat legile împărăţiei. Şi toate s-au înfăţişat întocmai evanghelistului, mai cu seamă cele despre Diocletian, când a spus: şi când vine, puţin trebuie să rămână, însemnând „să rămână88 în prigoana împotriva creştinilor”. Căci deşi a domnit douăzeci de ani, a pornit prigoana cu doi ani înainte de a pierde scaunul împărătesc.
Zice: Şi fiara care era şi nu este, şi aceasta al optulea gste şi dintre cei şapte este şi spre pieire merge. Şi pe diavol l-a aşezat ca cel dintâi şi cel de pe
87 Eusebiu de Cezareea, Cronica, 2.211-73.
88 Adică „să stăruie”.
203
urmă prigonitor şi de un cuget cu cei şapte. Şi cum să nu fie socotit şi acesta printre ei, ca unul care i-a călăuzit pe cei şapte să fie atât de răi?
Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut, zice, sunt zece împăraţi care încă nu au luat împărăţia. Despre aceşti zece împăraţi sau coarne a socotit preaînţeleptul proroc Daniel că se trag din împărăţia Romei, zicând că aceştia se vor ridica în vremurile din urmă, iar în mijlocul lor va sta antihrist (Daniel 8, 25). Pentru aceasta, dar, zice: „încă nu au luat împărăţia, ci o vor avea ca împăraţi”. Bine a zis ca împăraţi, din pricina pieirii grabnice şi întunecimii împărăţiei lor. Apoi adaugă: o vor lua un ceas împreună cu fiara. Fiară numeşte aici pe antihrist, de vreme ce şi în cele de mai-nainte l-a numit astfel, zicând: Şi am văzut altă fiară suindu-se de pe pământ şi avea două coarne asemenea Mielului (Apocalipsa 13,11). Iar aceea că au împărăţit un ceas înseamnă fie scurta vreme a împărăţiei lor, fie un ceas înseamnă un an.
Zice: Aceştia un gând au şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei. Căci deşi acei zece împăraţi care vor fi sunt potrivnici unii altora în gândurile lor, însă întru aceasta vor fi un singur cuget: să dea puterea şi stăpânirea lor fiarei, adică lui antihrist. Căci vor fi biruiţi de el şi singur acela va cârmui atunci peste toţi. însă chiar dacă, potrivnic voinţei lor, vor fi biruiţi, totuşi pentru că cei zece vor pătimi aceeaşi năpastă a înfrângerii şi uciderii, zice că au un singur gând. Ca şi cum
204
ar fi zis că cei zece vor fi biruiţi de antihrist prin încuviinţarea lor într-un singur cuget.
Zice: Aceştia vor face război cu Mielul. Căci aceştia despre care se vorbeşte acum, mai înainte de a fi nimiciţi cu totul de antihrist, vor prigoni Biserica. însă Hristos va birui. Căci de vreme ce sunt răi, îi va da spre moarte lui antihrist, care este şi mai rău. Şi potrivit altei tâlcuiri, „Hristos va birui” face trimitere la robii Lui, care sunt luptaţi până la moarte pentru credinţa întru El. Căci, zice el, robii lui Hristos sunt chemaţi şi aleşi şi credincioşi.
Şi îmi zice mie: Apele pe care le-ai văzut, peste care şade desfrânata, sunt noroade şi neamuri şi gloate şi limbi. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara89, acestea vor urî pe desfrânată şi o vor face pe ea pustie şi goală şi cărnurile ei vor mânca şi pe ea o vor arde cu foc. Că Dumnezeu a dat în inimile lor ca să facă sfatul Lui şi să fie într-un cuget şi să dea împărăţia lor fiarei, până ce se vor împlini graiurile lui Dumnezeu. Şi femeia pe care o ai văzut este cetatea cea mare, care are împărăţia peste împăraţii pământului (Apocalipsa 17,15-18).
Zice: Apele […] peste care şade desfrânata, sunt noroade şi neamuri, peste care cetatea are în chip vădit împărăţia. Şi cum va fi Roma pustiită de împăraţi? Căci am înţeles că aceasta este arată în Apocalipsă. Poate va fi râvnită de ei pentru că
89 în manuscrisele Apocalipsei, citim aici: „la fiară”.
205
este împărăteasă şi nebiruită şi plină de norod şi primitoare de dări. în războiul cel pentru ea, fiind aşezată ca un preţ de biruinţă, a trebuit, dar, să pătimească în chip rău de la toţi, fiind arsă cu foc şi pustiită.
Zice: Că Dumnezeu a dat în inimile lor ca să facă sfatul Lui. Căci prin îngăduinţa lui Dumnezeu, zice el, va pătimi acestea de la potrivnicii ei şi de la cei ce voiesc să o ia. „Şi să fie într-un cuget”, zice, „şi să dea împărăţia lor fiarei” şi, ca într-un singur cuget, să se dea supuşi în mâna lui antihrist, precum s-a spus mai înainte, până ce se vor împlini graiurile lui Dumnezeu, zice el. Vor fi supuşi fiarei, zice, până ce va veni pedeapsa împotriva lui antihrist şi vor lua sfârşit cele grăite de Dumnezeu prin proroci despre el. Şi cuvântul, voind să arate mai limpede cele privitoare la cetatea despre care se grăieşte acum, adaugă şi că femeia este […] cetatea cea mare, care are împărăţia peste toţi.
După acestea, am văzut alt înger pogorându-se din cer, care avea stăpânire mare, şi pământul s-a luminat de slava lui. Şi a strigat cu glas puternic, zicând: Căzut-a, căzut-a Babilonul cel mare şi s-a făcut lăcaş dracilor şi păzitor a tot duhul necurat şi păzitor a toată pasărea necurată şi urâtă, că din mânia desfrânării ei au căzut90 toate neamurile şi împăraţii
90 în textul lui Oecumenius, citim în acest loc „au căzut” (nenTOKc), în loc de „au băut” (nenoKe), aşa cum se întâlneşte în celelalte manuscrise şi în tâlcuirea ce urmează.
206
pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii pământului din puterea desfătării ei s-au îmbogăţit (Apocalipsa 18,1-3).
Şi am văzut, zice, alt înger pogorându-se din cer, care avea stăpânire mare. Spune că acesta este luminătorul cerului, care luminează pământul cu slava lui. Zice: Căzut-a Babilonul. Vesteşte judecata lui Dumnezeu împotriva ei. Spune că a trebuit să pătimească acestea. „Şi s-a făcut lăcaş dracilor”. Căci dracii cei ticăloşi, fiind urâtori de oameni şi însetaţi de sânge, în care locuri ar afla sânge vărsat de oameni, ucişi fie în războaie, fie în alt chip, acolo îşi petrec vremea, ca şi cum s-ar bucura de ceea ce s-a făcut între ei. Deci pentru că cei mai mulţi din cetate vor fi ucişi, precum a zis mai înainte, se face mai pe urmă lăcaş dracilor şi păzitor a tot duhul necurat şi păzitor a toată pasărea necurată. Căci unele ca acestea fug de vieţuirea împreună cu oamenii şi, luând în stăpânire pustiile, se păzesc pe sine de cei ce uneltesc împotriva lor şi de urmărirea vânătorilor. Şi prorocul Isaia grăieşte unele ca acestea despre Babilon. Spune: „Şi se vor odihni acolo sirenele91 şi diavoli acolo
91 ocioqve; în textul grecesc. Biblia lui Şerban Cantacuzino foloseşte în două locuri la Isaia tot traducerea „sirenele”. în dicţionarul grec-francez al lui A. Bailly e definit şi ca făptură înaripată, poate chiar dragon, menţionează autorul. în lexiconul patristic grec al lui G. W. H. Lampe e tradus şi ca „bufniţă”, specificându-se că înfăţişa o pasăre cu glasul foarte dulce. Am preferat traducerea Bibliei lui Şerban Cantacuzino, ca fiind cea mai exactă (n.trad.).
207
vor juca şi onocentaurii acolo vor locui şi aricii îşi vor face cuib în casele lor” (Isaia 13,21-22).
Că din mânia desfrânării ei au căzut toate neamurile. Numeşte aici „desfrânare” pofta lor nesăturată şi iubirea de arginţi. Căci astfel este felul de a fi al desfrânaţilor. Pentru că cei din pomenita cetate s-au şi alipit de toate neamurile şi după ce le-au supus, le-au rânduit să plătească tribut. Şi împăraţii dintr-însa, zice, s-au făcut părtaşi şi tovarăşi la iubirea ei de arginti, şi negustorii care au neguţătorit întru ea s-au îmbogăţit, zice, din desfătarea ei, adică aşezând în ea tot felul de mărfuri pe seama dispreţului ei şi neînfrânării ei şi risipei şi a vieţii ei trândave.
Şi am auzit alt glas din cer, zicând: Ieşi dintr-însa, norodul Meu, ca să nu vă împărtăşiţi de păcatele lor şi ca să nu luaţi din rănile ei. Că s-au îngrămădit păcatele ei până la cer şi şi-a adus aminte Dumnezeu de nedreptăţile ei. Răsplătiţi ei precum şi ea a răsplătit şi răsplătiţi ei îndoit cele îndoite, după lucrurile ei, cu paharul cu care a dres îndoit92. Pe cât s-a slăvit pe
92 În acest loc (Apocalipsa 18, 6), textul lui Oecumenius omite verbul la imperativ: „dregeţi” (KEQduaTE), care se regăseşte în majoritatea manuscriselor Apocalipsei, textul sunând astfel: „cu paharul cu care a dres, dregeţi ei îndoite”. în acest fragment, mai există şi alte deosebiri faţă de textul scripturistic general acceptat: „ieşi” (EEABE) în loc de „ieşiţi” (EEABCITE), „ale lor” (avTWv) în loc de „ale ei” (avTfj;).
208
sine şi s-a desfătat, pe atâta daţi ei chin şi plângere. Că întru inima ei zice: Şed împărăteasă şi văduvă nu sunt şi plângere nu voi vedea. Pentru aceasta, într-o singură zi vor veni rănile ei: moarte şi plângere şi foamete şi în foc va fi arsă. Că tare este Domnul Cel Ce a judecat-o pe ea (Apocalipsa 18,4-8).
Când îngerii dumnezeieşti au luat cetatea sodomitenilor, ca să facă judecată celor dintr-însa şi cetăţilor învecinate şi mai vârtos, precum socoteşte cel întru sfinţi Chiril93, când Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt au sosit acolo („că Tatăl nu judecă pe nimeni”, potrivit Scripturii, „ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22), împreună cu El fiind, de bună seamă, în chip trupesc şi după fire, şi Duhul de-Viaţă-Făcător) atunci zic către dumnezeiescul Lot: „Mântuind, mântuieşte sufletul tău. Să nu cauţi înapoi, nici să stai în tot locul dimprejur. La munte te mântuieşte, ca să nu te apuce împreună cu dânşii” (Facerea 19,17). Apocalipsa ne învaţă şi acum aceasta. Căci de vreme ce nu este cu putinţă ca într-o cetate aşa de mare şi plină de oameni ca Roma să nu fie într-însa şi robi ai lui Hristos, zice către dânşii: Ieşi dintr-însa, norodul Meu, ca să nu vă împărtăşiţi de păcatele lor şi ca să nu luaţi din rănile ei. Căci a se împărtăşi de păcate înseamnă a se împărtăşi şi de răni, căci pentru acelea vin rănile.
93 Sfântul Chiril al Alexandriei, închinarea şi slujirea în duh şi adevăr.
209
Că s-au îngrămădit, zice, păcatele ei până la cer. Ca şi cum ar zice: „au întinat şi tăria cerului cu păcatele”. Pentru aceea grăieşte: „Dumnezeu fiind îndelung-răbdător, acum s-a trezit spre răsplătire”. Zice: Răsplătiţi ei, dar, păcatele îndoit, deşi Dumnezeu ne-a poruncit prin atotînţeleptul Moise: „nu vă răzbunaţi de două ori pentru aceeaşi greşeală” (Naum 1,9). Cum, dar, El însuşi răsplăteşte îndoit? „îndoit” nu înseamnă „de două ori”, ci că iubitor de oameni şi bun fiind Dumnezeu şi pedepsind mult mai puţin decât se cuvine, socoteşte că a plătit îndoit chiar şi când a răsplătit în parte; şi nu doar îndoit, ci înşeptit. Şi aceasta ştiind-o prorocul, zicea: „Răsplăteşte vecinilor noştri de şapte ori, în sânul lor, ocara lor cu care Te-au ocărât pe Tine, Doamne” (Psalmi 78,13). Prin cererea de a răsplăti de şapte ori, roagă pe Dumnezeu să-i pedepsească pe vrăjmaşi după vrednicie. De aceea zice: „Pentru că s-a slăvit şi s-a desfătat în viaţa aceasta, nu a luat în seamă voia cea dumnezeiască. Răsplătiţi ei, căci spune: nu voi fi vreodată lipsită de împărăţie”. Căci aceasta înseamnă văduvă: cea care este lipsită de împărăţie. „Nici nu voi vedea ceva rău”. Deci pentru grăirea ei trufaşă, va veni fără de veste asupra sa toată răutatea. Că tare este Domnul, zice, şi de nimeni nu va fi oprit să aducă asupra ei judecata şi pedeapsa. De care fie ca noi toţi să ne slobozim, cu harul lui Hristos, Celui Ce ne-a chemat pe noi la cunoştinţa şi nădejdea Lui. Căruia fie-i slava în veci. Amin.
Cuvântul al zecelea
În Apocalipsă se vorbeşte tot despre Roma.
Căci în cuvântul de faţă urmează a se povesti despre schimbarea cea preamare şi nemaivăzută. Ce zice, dar?
Şi o vor plânge şi se vor tângui pentru ea împăraţii pământului cei ce s-au desfrânat şi s-au dezmierdat cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, departe stând pentru frica muncii ei şi zicând: Vai, vai, cetatea cea mare, Babilonul, cetatea cea tare, că într-un ceas a venit judecata ta. Şi neguţătorii pământului plâng şi o jelesc pe ea, că nimeni nu cumpără marfa lor. Nu va mai fi marfă de aur şi de argint şi de piatră scumpă şi de mărgăritar şi de vison şi de porfiră şi de mătase şi de stofă stacojie şi tot lemnul de thuin94 şi tot vasul de fildeş şi tot vasul de lemn preascump şi de aramă şi defier şi de marmură şi scorţişoară şi miresme şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făină de grâu curat şi grâu şi dobitoace şi oi şi cai şi căruţe şi trupuri şi suflete de oameni. Şi rodul poftei sufletului tău s-a dus de la tine şi toate cele grase şi luminate au pierit de la tine şi nu o vor mai afla pe ea. Neguţătorii acestora, cei ce s-au îmbogăţit de pe urma ei, departe vor sta de frica chinului ei, plângând şi tânguindu-se şi zicând: Vai, vai, cetatea cea mare, cea îmbrăcată cu vison şi cu
94 Posibil tuia.
212
porfiră şi cu stofa stacojie şi poleită cu aur şi cu piatră scumpă şi mărgăritar, că într-un ceas s-a pustiit atâta bogăţie. Şi tot cârmaciul şi tot cel ce pluteşte pe râu şi corăbierii şi câţi lucrează pe mare, de departe au stat şi strigau, văzând necazul arderii ei, zicând: Cine era asemenea cetăţii celei mari? Şi au aruncat ţărână pe capul lor şi strigau, plângând şi tânguindu-se, zicând: Vai, vai, cetatea cea mare, întru care s-au îmbogăţit din preţul ei toţi cei ce au corăbii pe mare, că într-un ceas s-a pustiit (Apocalipsa 18, 9-19).
Cât de felurit şi de amănunţit a ţesut tânguirea cea pentru ea şi plânsul cel mai adânc! Şi cum aproape toate cele grăite sunt limpezi, dacă vreun cuvânt pare a fi cu anevoie de înţeles, cercetându-l în treacăt, ne vom opri la celelalte. Zice: şi cai şi căruţe şi trupuri. Căruţe este un cuvânt latinesc. Căci de vreme ce stăpâneau romanii, nu este nicidecum de neînţeles ca sfântul evanghelist să se fi slujit de limba latină. Iar scrierea l-a trecut în formă elinească. Pentru că la romani, „redium” înseamnă „căruţă” şi a pus cazul genitiv plural95. Şi trebuia ca în limba latină să se zică „rediorum”, însă atunci când l-a trecut în formă elinească, a pus terminaţia elinească, zicând „redon” (QE6COV), pentru ca să fie cuvântul într-o formă potrivită. Zice: şi cai şi căruţe şi trupuri,
95 Oecumenius foloseşte „redium” (formă de neutru) pentru „reda” sau „raeda” (căruţă), care în limba latină este de genul feminin.
213
însemnând cai de căruţă, care sunt deprinşi a trage la căruţă, şi trupuri, însemnând cai pentru alergări şi făcuţi pentru călărie.
Veseleşte-te de ea, cerule, şi sfinţii şi apostolii şi prorocii, că a judecat Dumnezeu judecata voastră despre dânsa. Şi un înger a ridicat o piatră tare ca o piatră mare de moară şi a aruncat-o în mare, zicând: Aşa, cu pornire, se va arunca Babilonul cel mare şi nu se va mai afla. Şi glas de cântăreţi din alăută şi de cântări şi de fluieraşi şi de trâmbiţaşi nu se va mai auzi întru tine şi tot meşterul şi tot meşteşugul nu se va mai afla întru tine şi glas de moară nu se va mai auzi întru tine şi lumină de făclie nu se va mai ivi întru tine şi glas de mire şi de mireasă nu se va mai auzi întru tine. Că neguţătorii erau mai-marii pământului, că de fermecătoria ta s-au înşelat toate neamurile şi într-însa s-a aflat sângele prorocilor şi tuturor sfinţilor junghiaţi pe pământ (Apocalipsa 18, 20-24).
Neguţătorii şi împăraţii pământului, cu care avea legături cetatea pe când era întreagă şi înfloritoare, vor plânge pentru ea. Iar cerurile să se veselească, adică îngerii din cer şi sufletele drepţilor: aceştia, pentru că s-a făcut răzbunare de la Dumnezeu, iar aceia, ca unii ce se veselesc împreună cu cei răzbunaţi. Şi iarăşi, prin zăbovirea asupra acestora în povestire vădeşte mai bine pătimirea Babilonului celui gândit. Acestea fiind limpezi, nu trebuie să mai zăbovim asupra celor de toţi încuviinţate.
214
După acestea, am auzit un glas mare de gloată multă în cer, zicând: Aliluia, mântuirea şi slava şi puterea, Dumnezeului nostru, că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui. Că a judecat pe desfrânata cea mare, care a stricat pământul cu desfrânarea ei, şi a izbăvit sângele robilor Săi din mâna ei. Şi a doua oară au zis: Aliluia. Şi fumul ei se suie în vecii vecilor. Şi au căzut bătrânii cei douăzeci şi patru şi cele patru făpturi şi s-au închinat lui Dumnezeu Celui Ce şade pe scaun, zicând: Amin, Aliluia. Şi glas din scaun a ieşit, zicând: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru toţi robii Lui şi cei ce vă temeţi de Dânsul, cei mici şi cei mari! (Apocalipsa 19,1-5).
Zice: am auzit un glas ca de gloată multă din cer96. Căci negrăit de multe sunt cetele sfinţilor îngeri, precum a grăit unul dintre părinţi, că îngerii sunt „cele nouăzeci şi nouă de oi” (Matei 18, 12-13; Luca 15, 4, 7) mântuite şi care au rămas nerătăcite, iar cea una rătăcită este toată omenirea97. Şi spune că ziceau: Aliluia. Iar „Aliluia” este un cuvânt evreiesc şi înseamnă „lăudaţi, cântaţi pe Dumnezeu!” Drept aceea, cântă cântare de mulţumire pentru dreapta judecată a Babilonului celui gândit. Şi a doua oară au adus
96 Oecumenius revine aici la varianta de toţi acceptată a citatului scripturistic: „ca de mulţime multă” (dig oyAov TTOAAOV), în vreme ce mai sus citim: „de mulţime multă” (oxAov TTOAAOV).
97 Sfântul Epifanie de Salamina, Cuvânt la îngroparea Domnului şi la pogorârea la iad; Chrysostom, De remissione peccatorum; Origen, Omilii la Psalmi, 18.6.
215
aceeaşi cântare şi mai pe urmă au cântat-o iarăşi, pentru ca să se slăvească de către ei Sfânta şi Preacinstita Treime cu întreita jertfă: „Aliluia”. Căci Aceasta este Dumnezeu.
Şi fumul ei, zice, se suie în vecii vecilor. Cântarea de slavă „Aliluia” a oprit la mijloc înşiruirea cuvântului, de vreme ce ordinea alcătuirii este aceasta: Şi a izbăvit sângele robilor Săi din mâna ei. Şi fumul ei se suie în vecii vecilor. Şi zice fum, ca şi cum cetatea despre care grăieşte ar fi cu totul arsă, căci fumul arată focul. Iar aceea că bătrânii şi făpturile rostesc amin arată că încuviinţează cântarea de slavă adusă de sfinţii îngeri. Căci dacă trecem cuvântul din limba evreiască în cea elinească, amin înseamnă „aşa să fie”. Zice: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru […] cei mici şi cei mari! Căci mici îi numeşte pe cei mai mari după sfinţenie, iar mari, pe cei desăvârşiţi.
Şi am auzit ca un glas de gloată multă şi ca un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice, zicând: Aliluia, că a împărăţit Domnul Dumnezeul nostru, Atotţiitorul. Şi ne bucurăm şi ne veselim şi vom da slavă Lui, că a venit nunta Mielului şi femeia Lui s-a gătit pe sine şi s-a dat ei să se îmbrace cu vison curat98. îndreptările sfinţilor sunt. Şi zice mie: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului. Şi zice mie: Aceste cuvinte adevărate sunt ale lui Dumnezeu (Apocalipsa 19, 6-9).
98 pvcraivov (gr.) pânză fină de in.
216
Precum la dumnezeiescul proroc Isaia (Isaia 6, 3), serafimii, rostind de trei ori „sfânt”, au adus întreita cântare de laudă unei singure Stăpânii, arătând că Trei sunt, dar, Cei cântaţi, după însuşiri şi după feţe (dacă este potrivit a zice astfel), însă una sunt prin firea dumnezeirii, asemenea şi aici, după ce dumnezeieştii îngeri au rostit de trei ori „Aliluia” în cele de mai-nainte şi au adus cinstire fiecăreia dintre cele trei Persoane, cântă acum „Aliluia” în numele Sfintei Treimi, arătând că Sfânta şi Preaslăvita Treime este într-o singură fire şi dumnezeire.
Că a împărăţit, zice, Domnul Dumnezeul nostru. Domnul nostru Iisus Hristos împărăţea peste cele din cer şi de pe pământ împreună cu Tatăl şi cu Preasfântul Duh şi mai înainte de întruparea cea mântuitoare, ca Fiul Cel Unul-Născut şi Cuvântul Tatălui şi Făcătorul a toate. Şi după întrupare este tot Domn şi împărat a toate, nefiind nicidecum micşorat prin întrupare în cele ce ţin de împărăţia şi cârmuirea Sa peste toate. însă de vreme ce, potrivit preaînţeleptului apostol, încă nu le vedem pe toate supuse Lui, în veacul ce va să fie toate se vor supune, chiar şi cei care până acum întind grumazul trufaş împotriva Lui, astfel că însăşi moartea I se va supune, căci „vrăjmaşul cel mai de pe urmă ce se surpă moartea este” (I Corinteni 15, 26). După dreptate zic sfinţii îngeri: a împărăţit Domnul Dumnezeul nostru, făcând ca proslăvirea să se aducă în veacul ce va să fie,
217
de vreme ce atunci, prin supunerea tuturor, Hristos va dobândi împărăţie desăvârşită peste toţi. Căci unii se vor supune prin pedeapsă, alţii prin cunoştinţa faţă către faţă, iar nu ca acum „prin oglindă sau în ghicitură” (I Corinteni 13,12).
Zice: Că a venit nunta Mielului şi femeia Lui s-a gătit pe sine. Nunta de acum a Mielului cu Biserica este încă logodnă, iar nu o nuntă deplină. Şi aceasta o închipuie dumnezeiescul apostol atunci când a scris a doua epistolă către Corinteni, în care zice: „v-am logodit pe voi unui bărbat, fecioară curată să vă pun înaintea lui Hristos” (II Corinteni 11,2). Este, dar, încă o stare de logodnă99, căci „v-am logodit” ţine de peţit100. Şi ca semn al logodnei, primim arvuna Duhului (II Corinteni 1,22). Drept aceea, când Biserica va fi un duh cu Hristos, precum bărbatul este un trup cu femeia, atunci va fi nunta deplină.
Căci şi despre nunta trupească filosofând înţeleptul apostol şi punându-ne înainte cuvântul scris: „Vor fi cei doi un singur trup”, adaugă: „Taina aceasta mare este; iar eu zic: în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 31-32). Pentru aceea zic sfinţii îngeri: a venit nunta Mielului, arătând că nunta de atunci avea să fie să împlinită pe temeiul logodnei de acum. Căci aceasta şi Evanghelia ne-a spus-o limpede: o dată, când a grăit
99 pvrcrTeia (gr.) peţit.
100 A se vedea nota precedentă.
218
despre nunta Fiului de împărat făcută de Tatăl, când mulţi au fost chemaţi la ospăţ, iar unii s-au alăturat praznicului, însă alţii au spus că nu pot veni la cină, şi cum cel care nu era îmbrăcat în „haină de nuntă” a fost izgonit afară (Matei 22, 2-14), şi altă dată, când a grăit despre cele zece fecioare, dintre care cinci, pe care le şi numeşte „înţelepte”, au intrat împreună cu Mirele în fericita cămară de nuntă, iar celelalte au fost lăsate afară, pentru că nu şi-au umplut candelele lor cu untdelemn din belşug. Niciuna din acestea nu pot fi gândite pentru vremea de acum, ci pentru cea care va să fie. A venit, dar, nunta Mielului şi femeia Lui, Biserica, stă de faţă gata să se împărtăşească de acele bunătăţi negrăite ce-i vin din unirea cu Hristos.
Zice: „îmbrăcată cu haina de vison cea din virtuţi” de vison, pentru strălucirea şi subţirimea lui, strălucit, din pricina vieţii şi petrecerii ei101 de necuprins, subţire, din pricina dogmelor şi învăţăturilor ei despre Dumnezeu. Şi zice mie: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului, deşi unii nu sunt de faţă, după cum se cade. Căci ştim că mulţi sunt chemaţi în Evanghelii, însă unii nu au voit să vină la ospăţul duhovnicesc sau chiar au plecat de acolo, iar alţii au fost aruncaţi afară, pentru că nu aveau „haină de nuntă” (Matei 22, 11-12), precum s-a arătat puţin mai înainte. Ci şi
101 Vorbeşte despre însuşirile Bisericii.
219
dumnezeiescul apostol a zis: „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20,16).
Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi zice mie: Să nu cumva! împreună-rob cu tine sunt şi cu fraţii tăi care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu să I te închini! Că mărturia lui Iisus este duhul prorociei (Apocalipsa 19,10).
Blestemaţii şi urâtorii de Dumnezeu elini au auzit că este la noi o dogmă care învaţă că, prin bună-vrerea lui Dumnezeu, sfinţii îngeri sunt păzitori ai neamurilor şi ai bisericilor şi ai fiecăruia dintre noi102. Că sunt păzitori ai neamurilor a scris preaînţeleptul Daniel: „Şi eu am venit la cuvintele tale. Şi voievodul împărăţiei perşilor a stat împotriva mea” (Daniel 10,12-13). Şi iarăşi: „Şi acum mă întorc să dau război cu voievodul perşilor. Şi eu porneam şi voievodul elinilor venea” (Daniel 10, 20). Şi iarăşi: „Nu este alt sprijinitor mie pentru aceasta decât numai Mihail, voievodul vostru” (Daniel 10,21). Şi iarăşi: „Şi în vremea aceea se va scula Mihail, voievodul cel mare, care sta peste fiii norodului tău” (Daniel 12,1). Că [îngerii sunt păzitori] ai bisericilor, aceasta a spus-o Apocalipsa de faţă în cele de mai-nainte, cu care într-un cuget fiind, zice Sfântul Grigorie atunci când scrie despre sfinţii îngeri: „Căci socotesc că fiecare stă peste câte o biserică, precum mă învaţă
102 Sfântul Chiril al Alexandriei, Zece cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, 4.
220
Ioan în Apocalipsă”103. Că [îngerii sunt păzitori] ai fiecăruia dintre noi aflăm din graiul prorocului: „Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi îi va izbăvi pe ei” (Psalmi 33, 7). încă şi apostolul scrie despre sfinţii îngeri: „au nu toţi sunt duhuri slujitoare, care sunt trimise spre slujire pentru cei ce au să moştenească mântuirea?” (Evrei 1,14). Deci când [elinii] aud acestea care au fost rânduite la noi ca dogme, zic către noi: „De ce, dacă aveţi aceeaşi credinţă ca şi noi, o, prieteni, ocărâţi dogma noastră, care-i pune pe zei cârmuitori peste neamuri? Căci voi le ziceţi îngeri, iar noi îi numim zei, încât nepotrivirea dintre noi este doar în ceea ce priveşte numele, iar nu şi după fapte. Ziceţi, dar, că şi cetele îngerilor se numesc zei, ca să nu mai fie osebire între noi nici în privinţa numelor!”. Acestora trebuie să le spunem: „O, blestemaţilor, care vă închinaţi lucrurilor mâinilor voastre şi mai ieri sau alaltăieri i-aţi pus zei pe cei pe care i-aţi vădit de toate lucrurile pline de ruşine! Voi, care aţi furat de la noi cea mai mare parte din dogme şi, luându-le, le-aţi amestecat cu dogmele voastre cele pierzătoare! însă cum nu aţi luat drept călăuză pe Dumnezeu, ci mintea voastră, nu aţi putut să păziţi înălţimea cea mai presus de toate a dogmelor noastre şi, după ce le-aţi urmat puţin, aţi naufragiat pe undeva aproape de limanul cel dintâi.
103 Sfântul Grigorie de Nazians, Cuvântări, 42.9.
221
Pentru aceea, nicio părtăşie nu este între noi şi voi, precum nici „între lumină şi întuneric sau între Hristos şi Veliar”, potrivit Scripturii” (II Corinteni 6, 14-15). Căci voi, socotindu-i pe zei cârmuitori peste neamuri, şi mai vârtos pe necuraţii draci, vă arătaţi pe voi înşivă că le aduceţi cinstire şi voiţi să vă închinaţi lor ca unor dumnezei. Şi, de fapt, fiind cinstiţi de voi ca dumnezei, aceştia nu pomenesc nimic despre Dumnezeu, Care se îngrijeşte de ajutorarea oamenilor, ci stăpânesc peste neamuri după sfatul lor, după cum voiesc ei. Drept aceea, pe sciţi şi pe germanii cei preasălbatici şi însetaţi de sânge i-aţi pus în seama lui Ares şi au ajuns astfel în stăpânirea ucigaşului Ares, năpasta oamenilor. Pe elini, ca unii ce sunt înţelepţi, i-aţi pus în seama Atenei, pentru că şi-au dobândit înţelepciunea de la ea104, şi pe alţii, altui [zeu] şi pe fiecare din zei i-aţi potrivit neamurilor după însuşirile lor”.
Iar noi ce zicem din cunoştinţa celor de faţă? Că voind evanghelistul să se închine dumnezeiescului înger, dar nu să se închine ca unui dumnezeu căci cine ştia mai bine decât Ioan Cine este adevăratul Dumnezeu după fire şi cine sunt îngerii, că sunt slujitori şi robi şi zidiri ale lui Dumnezeu? el [îngerul] se arată a nu primi nici chiar această închinare ca unui înger, de vreme ce este cu adevărat o închinare, şi zice:
104 Homer, Iliada, 5.31,455, 844,846.
222
Să nu cumva! împreună-rob cu tine sunt şi cu fraţii tăi care au mărturia lui Iisus. Să nu cumva! nu este un simplu cuvânt de împiedicare, ci o mărturie sub jurământ. Zice că el însuşi este împreună-rob cu toţi cei care se arată a fi robi ai lui Hristos şi mărturisesc că Dumnezeu este întrupat. Ce să facem, dar, o, preadumnezeiescule înger, neprimind tu a ţi se aduce închinare? Zice: Lui Dumnezeu să I te închini! Că mărturia lui Iisus este duhul prorociei. Ca şi cum zicea: „Pentru aceasta cauţi să te închini mie, pentru că am spus de mai înainte cele ce au să fie? Toţi câţi mărturisesc despre stăpânirea şi dumnezeirea lui Hristos sunt plini de darul prorociei, iar nu eu singur. De ce, dar”, zice el, „te închini mie, care am luat acelaşi dar cu cei împreună-robi cu mine?”. Aşadar, se aseamănă cele ce cred elinii despre cârmuitorii neamurilor cu cele grăite de creştini despre sfinţii îngeri!105
Şi am văzut cerul deschis şi iată, un cal alb, şi Cel Ce şedea pe el se chema credincios şi adevărat şi întru dreptate judecă şi dă război. Ochii Lui, pară de foc, şi pe capul Lui, steme multe, având nume scris, pe care nimeni nu-l ştie, fără numai El. Şi este îmbrăcat în haină ţesută cu sânge şi se cheamă numele Lui Cuvântul lui Dumnezeu. Şi oştile cele din cer urmau Lui pe cai albi şi îmbrăcate fiind în vison alb şi curat.
105 Este vădită nuanţa ironică a frazei îndreptate împotriva concepţiei păgâne despre zeii ocrotitori ai neamurilor.
223
Din gura Lui iese sabie ascuţită, ca să bată cu ea neamurile şi El însuşi le va paşte pe ele cu toiag de fier şi El calcă teascul vinului lui Dumnezeu, al mâniei lui Dumnezeu Atotţiitorul. Şi are peste haina Lui şi peste coapsa Lui nume scris: împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsă 19,11-16).
După ceasul surpării Babilonului şi este limpede ce însemna Babilonul se mai arată evanghelistului şi aceasta: căderea lui antihrist şi a balaurului începător al răutăţii şi în ce fel de pedeapsă ajung la vremea sfârşitului şi a răsplătirii, încă şi surparea împăraţilor care aveau să se ridice în vremea aceea împotriva robilor lui Hristos. Şi vezi ce zice: Am văzut cerul deschis şi iată, un cal alb, şi călăreţul credincios şi adevărat şi drept. Şi îl vede pe Domnul ca şi cum ar lupta împreună cu sfinţii şi apărându-i şi înaintând cu oştirea împotriva vrăjmaşilor. Şi pentru aceea, vedenia îl înveşmântează în haine de voievod, încredinţându-i cal şi sabie şi cârmuirea oştirilor.
Şi iată, zice, un cal alb, pe care Domnul se purta călare, această pildă arătând că Hristos nu odihneşte decât numai asupra celor curaţi şi neînsemnaţi cu vreo întinăciune a păcatului. De aceea Domnul l-a şi numit pe Pavel „vas ales”, „ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a împăraţilor fiilor lui Israel”106 (Fapte 9, 15). Deci îi
106 în majoritatea manuscriselor scripturistice, citim: „şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel”.
224
vedea pe cei asemenea lui Pavel, peste care odihnea şi Se purta Hristos. Zice: Şi Cel Ce şedea pe el, adică pe cal, se chema credincios şi adevărat şi întru dreptate judecă şi dă război. Credincios este Cel adevărat, potrivit celor grăite de apostol despre El: „Acesta rămâne credincios. A se tăgădui pe Sine nu poate” (II Timotei 2,13). Drept aceea este credincios şi adevărat. Căci s-a grăit despre Unul şi Acelaşi, dându-se două nume pentru un singur lucru. Iar că judecă cu dreptate şi luptă pentru robii Săi împotriva vrăjmaşilor văzuţi, martor este prorocul, zicând: „Dumnezeule, judecata Ta dă-o împăratului şi dreptatea Ta, fiului împăratului” (Psalmi 71, 1), adică lui Hristos. Căci fiu al lui Solomon, după trup, este Hristos, despre Care vorbeşte psalmul, adăugând mai pe urmă: „Ca să judece pe norodul Tău întru dreptate şi pe săracii Tăi cu judecată” (Psalmi 71, 2). Că tot El este şi Cel Care dă război o arată atunci când, întrarmându-se ca un ostaş, zice: „încinge sabia Ta peste coapsa Ta, puternice, cu frumuseţea Ta şi cu strălucirea Ta şi încordează arcul şi propăşeşte şi împărăţeşte” (Psalmi 44, 4-6); adăugând apoi: „Săgeţile Tale ascuţite sunt, puternice […]. Popoarele sub Tine vor cădea” (Psalmi 44, 7).
Ochii Lui, zice, pară de foc. înfocarea ochilor arată mânia împotriva vrăjmaşilor. Şi pe capul Lui, zice, steme multe, de bună seamă, tot atâtea câte cete sunt în cer şi pe pământul peste care împărăţeşte. Având, zice, nume scris, pe care nimeni
225
nu-l ştie, fără numai El. Grăieşte Dumnezeu în a şaptea carte a Ieşirii către dumnezeiescul Moise: „Eu, Domnul, M-am arătat către Avraam şi către Isaac şi către Iacov, Dumnezeu fiind lor. Şi numele Meu, Domnul, nu l-am arătat lor” (Ieşirea 6, 2-3), ca unul ce este, în chip vădit, mai mare decât poate fi cuprins de auzul omului. Pentru aceea şi Domnul, atunci când i-a învăţat pe apostoli cum să-i boteze pe cei ce se întorceau la cunoştinţa de Dumnezeu, zicea să-i boteze „întru numele”, şi zicând „numele”, nu le-a încredinţat numele de „Domn”, căci nu era cineva atât de puternic, încât să poată suferi rostirea lui. Ci în loc de „Domn”, le-a încredinţat nume ce înfăţişează legătura dintre Persoane şi numirea Lor: legătura dintre Persoane, zicând „în numele Tatălui şi al Fiului”, iar numirea Lor, adăugând „şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19). De unde şi în Apocalipsă, cu multă pază, lasă necunoscut de către toţi numele de „Domn” al Unuia-Născut.
Zice: Este îmbrăcat în haină ţesută cu sânge. Căci Domnul purta şi în vedenie semnele pătimirii şi arăta preasfântul trup cu totul înmuiat în cinstitul Său sânge. „Şi se cheamă numele Lui Cuvântul lui Dumnezeu”. Vezi cum vedenia, ocolind în cele de mai sus numele de „Domn”, a pus acum în locul lui o denumire, zicând: Cuvântul lui Dumnezeu? Şi oştile cele din cer urmau Lui pe cai albi şi îmbrăcate fiind în vison alb şi curat. Căci este mai-marele voievod al puterilor cereşti şi aşa
226
S-a numit Domnul pe Sine, purtând numele de „Iisus al lui Navi” (Iosua Navi 5, 9). „Eu”, zice, „mai-marele voievod al puterii Domnului, acum am venit” (Iosua Navi 5, 14). Şi caii sunt albi, pentru sfinţii îngeri. Căci şi ei se desfătează de cei curaţi dintre oameni, de vreme ce sunt şi curaţi după fire şi curaţi de toată întinăciunea. Şi o vădeşte aceasta haina de vison cea albă şi curată.
Şi din gura Lui, adică a mai-marelui voievod, iese sabie. în cuvântul înfăţişat puţin mai înainte, dumnezeiescul proroc aşază sabia „peste coapsa Domnului” (Psalmi 44,4). Iar vedenia, înfăţişând mai amănunţit, o pune în gura Lui. Prin aceasta arată că prin cuvântul lui Dumnezeu, toate vin la fiinţă şi cel care îl nesocoteşte întrucâtva nu va rămâne nepedepsit. Ca să bată cu ea neamurile. Care neamuri? Cele care luptă împreună cu antihrist împotriva robilor lui Hristos şi care stau sub cârmuirea lui. Şi El însuşi, zice, le va paşte pe ele cu toiag de fier. Căci Domnul, Cel Ce este Bunătatea şi Milostivirea cea desăvârşită, voia să pască cu toiag de păstor şi mângâietor aceste neamuri despre care se vorbeşte şi să le ducă pe ele „la loc de păşune” şi să le hrănească „la apa odihnei” (Psalmi 22, 2). însă de vreme ce nu au voit aceasta, vor fi păscute cu toiag defier, însemnând cu toiag aspru şi aducător de moarte. Căci pe cei pe care cuvântul nu-i schimbă, îi aşteaptă numai pedeapsa. Şi pentru că toiagul de fier înseamnă asprimea şi pedeapsa, prorocul, voind
227
să arate cârmuirea romanilor, despre care Daniel zice: „Scoală-te, mănâncă trupuri multe!” (Daniel 7, 3), grăia către Dumnezeu: „Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul de lut le vei zdrobi!” (Psalmi 2, 9). Când vremea era prielnică, cu acela107 îi păştea Dumnezeu, iar în vremea sfârşitului, cu acesta108. Şi El calcă teascul vinului lui Dumnezeu, al mâniei lui Dumnezeu Atotţiitorul. Domnul zicea în Evanghelii despre Tatăl Său: „Tatăl nu judecă pe nimeni. Ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22). Cu multă dreptate s-a zis, dar, în Apocalipsă că El însuşi calcă teascul puterii mâniei lui Dumnezeu, căci prin judecata şi răsplătirea celor răi, El împlineşte voia părintească şi se face împlinitor al dreptei mânii a Tatălui.
Şi are peste haina Lui şi peste coapsa Lui nume scris: împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Haina închipuie trupul Domnului, care a primit suflet cugetător, potrivit celor grăite de sfinţii îngeri în cartea lui Isaia: „Pentru ce sunt roşii hainele Tale şi veşmintele Tale ca dintr-un teasc călcat, plin, călcat în picioare?” (Isaia 63, 2-3). Iar „coapsa” arată naşterea trupească. Căci este scris la Facerea: „Toate sufletele care au intrat cu Iacov în Egipt, cei ce au ieşit din coapsele lui” (Facerea 46,26). Aceasta, dar, arată taina care s-a scris peste haina şi peste coapsa Lui: că împărat a
107 Cu toiag de păstor.
108 Cu toiag de fier.
228
toate este „ Emanuel” (Isaia 7,14). Căci şi cu trupul unindu-Se Cuvântul după ipostas, şi naştere trupească luând din Fecioară, nicidecum fiind mai prejos, a şezut ca împărat şi Domn a toate cele din cer şi de pe pământ, neîmpuţinându-I-se vrednicia prin înomenire. Căci şi aşa era Dumnezeu şi este şi va fi.
Şi am văzut alt înger stând în soare şi a strigat cu glas mare, zicând tuturor păsărilor ce zboară în mijlocul cerului: Veniţi şi vă adunaţi la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi trupuri de împăraţi şi trupuri de căpetenii şi trupurile celor tari şi trupurile cailor şi ale celor ce şed pe ei şi trupurile tuturor celor slobozi şi celor robi, celor mici şi celor mari, Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate, ca să facă război cu Cel Ce şade pe cal şi cu oastea Lui. Şi a fost prinsă fiara şi, împreună cu ea, prorocul cel mincinos care a făcut semnele înaintea ei, cu care a amăgit pe cei ce au luat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. încă de vii, cei doi au fost aruncaţi în iezerul de foc care arde cu piatră pucioasă. Şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui Ce şedea pe cal, care Ieşea din gura Lui, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor (Apocalipsa 19,17-21).
Socotesc că acest sfânt înger despre care se vorbeşte acum este un vestitor al oştii dumnezeieşti şi că se dă poruncă tuturor sfinţilor îngeri din cer, pe care îi numeşte în pildă „păsări”, pentru că se află la înălţime şi străbat văzduhul, să ia parte la uciderea vrăjmaşilor. Aceasta nu pentru
229
că un singur înger nu putea să piardă tot şirul de luptă al războinicilor, căci aceasta a arătat-o limpede cel ce a lovit într-o singură noapte o sută optzeci şi cinci de mii de asirieni (IV Regi 19, 35), ci pentru ca „toţi să se facă părtaşi” la veselia împotriva vrăjmaşilor. Căci socotesc că şi ei grăiesc împreună cu prorocul: „Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani” (Psalmi 138, 21-22). Şi pe când poruncea îngerilor ce zburau prin mijlocul cerului, el însuşi a vestit stând în mijlocul cerului. Căci soarele stă nemişcat în mijlocul a şapte planete, având trei deasupra lui şi trei dedesubt. Deci fie înseamnă aceasta, fie că a vestit în lumină ca întru Duhul şi grăia despre urmarea uciderilor ce aveau să vină. Căci Duhul este lumină cugetătoare, precum învaţă prorocul atunci când grăieşte despre Dumnezeu şi Tatăl, zicând: „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmi 35, 9), adică „întru Duhul vom vedea pe Fiul”.
Ca să mâncaţi, zice, trupuri de împăraţi. Şi bucuria pentru moartea vrăjmaşilor o numeşte carnea acestora. Căci tot aşa numeşte şi Domnul bucuria, grăind către ucenicii şi apostolii Săi: „Eu am mâncare109 să mănânc, pe care voi nu o ştiţi” (Ioan 4, 32), numind astfel bucuria pentru cei ce
109 în greaca veche, ŞQWCTK; se tălmăceşte şi „carne”, dar şi „mâncare”.
230
aveau să creadă. Şi diavolul şi antihrist, pe care îl numeşte prorocul cel mincinos al diavolului celui plin de cruzime, şi împăraţii care s-au alăturat lor în luptă au făcut război cu Domnul şi cu îngerii cei dumnezeieşti. însă au fost biruiţi mai iute decât ai rosti un cuvânt. Căci ce zic Sfintele Scripturi despre ei? Isaia spune: „Ridică-se cel necurat, ca să nu vadă slava Domnului!” (Isaia 26,10), numind uciderea fără de veste. Iar apostolul zice: „Pe care Domnul îl va omorî cu duhul gurii Lui” (II Tesaloniceni 2, 8). Şi ce este mai iute decât să sufle şi să-i spulbere pe vrăjmaşi?
Zice: „încă de vii, cei doi au fost aruncaţi în iezerul de foc”. „Şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia”. O, măreţia dreptăţii! Nu i-a învrednicit de aceeaşi pedeapsă pe pricinuitorii războiului cu cei care s-au alăturat lor. Ci aceştia doi, adică diavolul şi antihrist, au fost osândiţi focului, în care vor rămâne veşnic vii, căci aceasta înseamnă să fie aruncaţi în foc de vii. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia. Căci, de bună seamă, este mult mai grabnic a fi pedepsit cu sabia decât cu focul. Pentru că odată ce a început a zice despre diavol ce fel de pedeapsă îi va da, ca să păstreze şirul povestirii, grăieşte şi despre cele ce pătimise [diavolul] la întruparea Domnului. Şi păstrând şirul, spune mai multe despre venirea Domnului în trup. Şi zice:
Am văzut înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a
231
legat pe el pe o mie de ani110 şi l-a aruncat pe el în adânc şi a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până ce se vor împlini cei o mie de ani. După acestea, trebuie să se dezlege el puţină vreme, ca iarăşi să amăgească neamurile (Apocalipsa 20,1-3).
Căci aceasta o zice mai-nainte. Atunci când Apocalipsa spune că diavolul va fi legat o mie de ani şi iarăşi va fi dezlegat şi va rătăci neamurile, au nu cumva ne învaţă despre cei o mie de ani ai elinilor celor fără de Dumnezeu şi despre mutarea sufletelor în alte trupuri şi despre apa uitării şi nu ştiu câte alte nerozii şi grăiri deşarte? Afară cu astfel de învăţături pierzătoare şi care se potrivesc stângăciei elineşti! Ce zice, dar, că a grăit prorocul? „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii” (Psalmi 89, 4). Drept aceea, cei o mie de ani sunt socotiţi ca o singură zi în ochii lui Dumnezeu. Şi acelaşi lucru spune şi a doua epistolă a dumnezeiescului Petru, care scrie: „Iar aceasta una să nu
110 xiAia err (gr.). Se poate traduce şi „o mie de ani”, şi „mii de ani”, deoarece acordul numeralului se face cu substantivul, care este la plural. în Biblia lui Şerban Cantacuzino e tradus cu „o mie de ani”. Am preferat această traducere ţinând seama de tâlcuirea care urmează şi asupra căreia autorul insistă foarte mult, în care se face trimitere la Psalmul 89,4: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii” şi la II Petru 3,8: „Iar aceasta una să nu se tăinuiască de voi, iubiţilor, că o zi înaintea lui Dumnezeu este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”, care dau o anumită coerenţă textului (n.trad.).
232
se tăinuiască de voi, iubiţilor, că o zi înaintea lui Dumnezeu este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (II Petru 3, 8). Deci în acest fel este aceasta. Dumnezeiescul Isaia numeşte „zi” toată întruparea Domnului, zicând: „La vreme primită te-am ascultat pe tine şi în zi de mântuire am ajutat ţie” (Isaia 49,8). Şi nu doar atât, ci şi psalmistul o numeşte „zi” şi „zori”, grăind undeva: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Psalmi 117,24) cu bucuria mântuirii noastre, iar într-alt loc, cântând: „Dimineaţa vei auzi glasul meu. Dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea” (Psalmi 5, 3). Căci rugăciunile noastre cele bine-primite au ajuns să se învrednicească de vederea lui Dumnezeu şi Tatăl prin mijlocirea şi împăcarea Domnului. Şi iarăşi zice despre Ierusalim: „O va ajuta Dumnezeu dis-de-dimineaţă” (Psalmi 45,5). Şi „zi” şi „dimineaţă” s-a făcut întruparea Domnului, când ne-a strălucit nouă „Soarele dreptăţii” căci aşa îl numeşte Maleahi (Maleahi 4, 2) şi ne-a adus nouă „lumina cunoştinţei” (Osea 6, 6). Despre această lumină dumnezeiască a prorocit Zaharia, zicând: „întru care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de sus, ca să lumineze pe cei ce şed întru întuneric şi în umbra morţii” (Luca 1, 78-79; Zaharia 6,12). într-un glas cu acesta cântând şi prorocul, zicea: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Tocmiţi prăznuire cu ramuri umbroase până la coarnele altarului” (Psalmi 117,27).
233
După ce astfel ni s-au înfăţişat acestea mai-na inte, să mergem la cele de faţă. De vreme ce s-a zis că, la Dumnezeu, o zi este socotită ca o mie de ani şi, iarăşi, sălăşluirea Domnului pe pământ a fost numită „zi”, această zi o numeşte o mie de ani, ca şi cum nu este osebire la Dumnezeu între o singură zi şi o mie de ani. Cu aceasta, anume cu întruparea Domnului, a fost legat diavolul neputând să se împotrivească semnelor dumne zeieşti ale Mântuitorului. Drept aceea, simţine această legătură cugetătoare, diavolii cei pierză tori strigau: „Ce este nouă şi ţie, Fiule al lui Dum nezeu Celui Viu? Ai venit mai înainte de vremi să ne munceşti?” (Matei 8, 29). însă şi Domnul dând pe faţă legătura lor, zicea: „Sau cum poa te cineva să intre în casa celui tare şi să jefuiasc vasele lui, de nu va lega mai întâi pe cel tare? Ş atunci va jefui casa lui” (Matei 12, 29). După c am cunoscut, dar, precum s-a spus, că întrupa rea Domnului şi sălăşluirea Lui pe pământ sunt „o singură zi” şi „o mie de ani”, dumnezeiasca Scriptură numind-o în chip tainic cu un astfel d număr fără însemnătate, iată ce zice Apocalipsa
Am văzut alt înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ şi prinzând pe diavolu zice el, l-a legat şi l-a aruncat în adânc. Ca într-u tablou zugrăvit se arată evanghelistului cele lucrate duhovniceşte de Domnul împotriva diavolului. Căci de vreme ce, om fiind Ioan, nu putea vedea cele duhovniceşti, i se înfăţişează trupeşte
234
cele întâmplate: un înger având lanţ şi legându-l pe diavol şi aruncându-l în adânc. Căci tot astfel şi cartea lui Iov, închipuind trupeşte uneltirea diavolului şi încuviinţarea lui Dumnezeu, a făcut ca Iov să fie cerut de la Dumnezeu şi ca Dumnezeu să-l dea şi a adăugat la cele făptuite cuvinte potrivite cu cererea [diavolului] şi îngăduinţa [lui Dumnezeu]. Deci bine vei face dacă vei gândi ca şi eu acum fac tot aşa.
Ca să nu mai înşele neamurile, zice, până ce se vor împlini cei o mie de ani. Căci vieţuirea Domnului pe pământ trebuia să aducă mai mult ajutor şi purtare de grijă, ca prin aceasta să-i împiedice pe diavolii cei necuraţi să lucreze împotriva oamenilor aceleaşi lucruri ca în vremurile dinainte de întrupare. După acestea, zice, trebuie să se dezlege el puţină vreme. Cât de puţină zice? Răstimpul dintre întruparea Domnului şi sfârşitul acestui veac. Pentru că scurtă este această vreme, chiar de pare a fi foarte lungă, atunci când este măsurată şi pusă alături de vremea care a trecut şi de cea care va veni. Căci dacă în ceasul de pe urmă şi „într-al unsprezecelea ceas” (Matei 20,6,9) Domnul nostru S-a arătat în trup, după încredinţarea Sfintelor Scripturi, pe drept a fost numită puţină vremea cea până la sfârşit, după care iarăşi [diavolul] va fi legat cu legătura cea veşnică şi fără de sfârşit. însă chiar dacă acum este dezlegat, leagă, Doamne, iarăşi meşteşugirile lui împotriva noastră! Căci Tu împărăţeşti întru noi şi Ţie se cuvine slava în veci. Amin.
Cuvântul al unsprezecelea
Apocalipsa urmează acelaşi gând. Căci zice: Şi am văzut scaune şi au şezut pe ele şi judecată s-a dat lor şi [am văzut] sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei şi nu au luat semnul pe fruntea lor şi pe mâna lor. Şi au vieţuit şi au împărăţii cu Hristos o mie de ani… Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Asupra acestora, moartea cea de-a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai luî Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani. Şi când se va împlini acea mie de ani, se va dezlega satana din temniţa lui şi va ieşi să înşele neamurile din cele patru colţuri ale pământului (Apocalipsa 20,4-8).
Şi în cuvântul dinaintea acestuia s-a spus că vedenia, pomenind o dată despre diavol, ca şi cum ar păstra un şir al povestirii, a înfăţişat nu doar cele ce va pătimi diavolul la sfârşitul veacului de acum, ci şi cele ce pătimise în chip duhovnicesc la întruparea Domnului. Urmând acelaşi şir, povesteşte mai cu de-amănuntul despre sălăşluirea în trup a Domnului, care ne este arătată şi acum în vedenie. Căci zice: Şi am văzut scaune şi au şezut pe ele şi judecată s-a dat lor. îi vede pe sfinţii apostoli, potrivit făgăduinţei date lor, „şezând
236
pe douăsprezece scaune şi judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19,28). Aceasta, chiar dacă se va împlini mai deplin în veacul ce va să fie, însă s-a împlinit şi în parte în vremea întrupării. Căci cei care au crezut în Domnul şi s-au făcut părtaşi nenumăratelor bunătăţi i-au osândit pe cei care nu au voit să vină la credinţă, nici nu s-au călăuzit într-un singur cuget după harul dat apostolilor, ca să se întoarcă la adevărata slujire a lui Dumnezeu, ci mai vârtos l-au pus la cale şi Crucea, şi moartea.
Zice: Şi [am văzut] sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu. Am văzut este pus împreună cu „cei ce şedeau pe scaune şi judecă pe ceilalţi oameni”. Iar cei tăiaţi îi numeşte pe cei ucişi cu sabia. Şi grăieşte în duh despre cei care şi-au omorât mădularele lor pentru credinţa în Hristos şi din pricina ei au răbdat foarte multe. Căci şi din sinagogă i-au izgonit, şi cu mii de ocări i-au împroşcat, şi avuţiile lor le-au jefuit din lăcomie, precum mărturiseşte înţeleptul apostol (Evrei 10, 34), pentru că şi-au pus toată nădejdea în Hristos. Despre aceştia şi Domnul grăia: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni pe voi şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine” (Matei 5,11). Dacă urmezi înşiruirea cuvântului şi îţi supui tot cugetul ascultării de dumnezeiasca Scriptură, vei înţelege că aceia care nu s-au închinat fiarei, nici nu au luat semnul şi chipul ei sunt
237
cei care nu au fost într-un cuget cu ceilalţi iudei spre a unelti împotriva Domnului, nici nu au voit să se supună sfaturilor urâtorului-de-Dumnezeu diavol. Căci aceasta înseamnă „a se închina ei şi chipului ei”. Şi numeşte chip însemnarea voii lui în inimile iudeilor. De unde şi zice semn stăpânitor şi lucrător pus asupra lor. Căci semnul stăpânirii este capul, al cărui mădular este fruntea, iar mâna este semnul lucrării.
Şi au vieţuit şi au împărăţii cu Hristos o mie de ani. Potrivit celor grăite mai înainte, o mie de ani numeşte iarăşi sălăşluirea Domnului pe pământ, când duceau viaţă duhovnicească şi împărăţeau împreună cu Hristos, poruncind dracilor, mustrând patimile şi lucrând nenumărate minuni. Căci nu doar petrecând cineva împreună cu Hristos, împăratul slavei, înseamnă că împărăţeşte împreună cu El (II Timotei 2,10-12). Drept aceea, şi prorocul a grăit despre ei: „Când împăratul Cel ceresc va împrăştia pe regi în ţara Sa, ei vor fi albi ca zăpada pe Selmon” (Psalmi 67,15).
Iar ceilalţi morţi, zice, nu înviază până ce nu se va sfârşi mia de anim. îi numeşte morţi pe cei care au rămas în necredinţă, despre care şi Domnul zicea: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii lor” (Matei 8, 22). Drept aceea, necredincioşii nu au dus viaţă duhovnicească până ce nu s-a sfârşit
111 Această frază nu se regăseşte în citatul scripturistic iniţial.
238
vremea întrupării, care este mia de ani. Iar după aceasta au venit la viaţă. Cum? Prin sălăşluirea şi venirea Duhului Sfânt. Pentru că atunci au crezut în Hristos cei mai mulţi dintre iudei, câţi nu au crezut în El pe când vieţuia în trup împreună cu ei. Căci lucru preadumnezeiesc s-a rânduit, cum nu ar fi nădăjduit mintea omenească. în vreme ce Tatăl fusese vestit şi cunoscut în Legea Veche, Fiul a fost cunoscut prin întrupare şi prin nenumărate semne dumnezeieşti. Iar Duhul Sfânt încă nu fusese descoperit limpede oamenilor. Căci în Legea Veche numai se grăia despre El, şi nu era nicio lucrare vădită şi simţită care să-i aducă mai vârtos pe oameni la credinţă, precum s-a vădit despre Fiul, măcar că [Duhul] se făcea cunoscut celor ce răzbăteau până în adâncurile vederii112. Căci toate câte s-au făcut şi s-au lucrat, prin Sfânta Treime s-au săvârşit. Şi aceasta Domnul o arată limpede, zicând undeva: „Tatăl Mi-a dat Mie poruncă ce voi zice şi ce voi grăi” (Ioan 12, 49). Şi iarăşi: „De la Mine însumi nu pot să fac nimic” (Ioan 8,28), punând cele săvârşite pe seama Sfintei Treimi. Şi iarăşi, la Ioan: „Nu poate Fiul Omului să facă de la Sine însuşi nimic, de nu va vedea pe Tatăl Său făcând” (Ioan 5,19). Şi spune într-alt loc: „Şi dacă Eu, cu Duhul lui Dumnezeu scot dracii” (Matei 12, 28). însă de vreme ce nicio lucrare a Duhului Sfânt nu putea fi cunoscută
112 Oecopia (gr.) vedere, contemplaţie.
239
cu simţurile de către oameni, precum s-a spus, prin cercetarea şi puterea Mângâietorului şi a lui Dumnezeu şi Tatăl, s-a rânduit ca mai toţi oamenii să primească credinţa cea în Hristos, ca să se facă vădit tuturor că [Duhul Sfânt] este şi de o fiinţă, şi de o putere cu Tatăl şi cu Fiul. Nu te tulbura că, în toată vremea întrupării, au fost mărturisiţi că au venit la credinţă nu mai mult de o sută douăzeci de oameni (Fapte 1,15). Căci atâţia socoteşte cartea Faptelor că erau adunaţi laolaltă „în casa de sus” (Fapte 1,13). Chiar dacă puterea învăţăturii lui Hristos ajunsese la mulţi, însă credinţa s-a păzit prin venirea Duhului. Drept aceea, să se cunoască, dar, că aşa cum se întâmplă cu sămânţa împrăştiată când avenit ploaia şi soarele a luminat toate seminţele care până atunci au stat îngropate şi uitate în pământ, apoi răsărind, ele se fac atunci vădite, pentru că au fost adăpostite în pământ tot aşa se întâmplă şi cu venirea Duhului Sfânt. Toţi aceia în care a fost semănată învăţătura Domnului au răsărit spre credinţă. Drept aceea, în Apocalipsă s-a spus mai cu de-amănuntul că ceilalţi morţi nu înviază până ce nu se va sfârşi mia de ani.
Zice: Aceasta este învierea cea dintâi, adică a credinţei. Căci cea de-a doua va fi învierea de obşte a trupurilor. Fericit este, dar, cel ce are parte de învierea cea dintâi. Căci de cea de-a doua ne vom împărtăşi cu toţii şi fără de voie. Dar zice că asupra celor ce s-au făcut părtaşi învierii celei
240
dintâi, adică asupra celor credincioşi, moartea cea de-a doua nu va avea putere. Care moarte? De bună seamă, cea a păcatului şi a pedepsei care-i urmează. Căci precum a grăit despre întâia şi cea de-a doua înviere, tot aşa a grăit şi despre întâia şi a doua moarte. Şi cea dintâi moarte este cea simţită, care lucrează despărţirea sufletului de trup, iar cea de-a doua este duhovnicească, cea a păcatului, despre care şi Domnul grăia: „Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul […]. Ci să vă temeţi mai vârtos de cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheena” (Matei 10, 28). Zice: Şi credincioşii vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos. Căci toţi credincioşii au fost numiţi sfinţiţi slujitori ai cuvântului Evangheliei, despre care şi prorocul, strunindu-şi alăuta duhovnicească, zicea: „îi vei pune pe ei căpetenii peste tot pământul” (Psalmi 44,19). Şi vor împăraţi cu El o mie de ani, adică anii întrupării, precum s-a spus adesea.
Zice: Şi când se va împlini acea mie de ani, adică atunci când Domnul, împlinind iconomia întrupării, S-a suit iarăşi la ceruri, diavolul va fi slobozit din legăturile duhovniceşti, şi iarăşi va înşela neamurile. Căci s-a spus în cele de mai-nainte că sălăşluirea Domnului împreună cu oamenii zădărnicea lucrarea diavolului. însă după ce Domnul S-a înălţat la ceruri, însuşi diavolul va lucra cele obişnuite ale sale şi oamenii, cum le este obiceiul, vor face după voia lor. Căci diavolul
241
se sileşte ca pe toţi să-i înşele. însă unii se supun, iar alţii, nesupunându-se, luptă împotriva celui rău. Dar poate că va întreba cineva: „Şi de ce acum diavolul, care a fost ţinut şi oprit din pornirea sa prin venirea trupească a Domnului, este slobozit iarăşi să ne înşele pe noi, cei de pe pământ? Ci nu era mai bine să fie legat şi oamenii să rămână neînşelaţi?”. Unuia ca acesta trebuie să-i răspundem: „De ce nu spui mai bine: Pentru ce însuşi diavolul a venit la fiinţă?, sau: După ce a fost adus la fiinţă şi a căzut, de ce nu a fost nimicit cu totul, ca să nu aibă trecere la oameni? Şi cum, o, prietene, s-ar mai fi luptat nevoitorii fără vreun potrivnic? Şi cum s-ar mai fi vădit tăria luptătorilor, nefiind nimeni cu care să lupte? Căci cei nepăsători dintre oameni şi robiţi de pofte şi nefiind de faţă nici diavolul care să-i ispitească, sunt stricaţi de la sine. Iar oamenii lui Dumnezeu şi luptătorii aleşi ar fi nedreptăţiţi dacă nu şi-ar putea vădi înaintea oamenilor bărbăţia împotriva pătimirilor. Aşa se face că dacă nu ar fi satana, cei trândavi nu ar avea niciun folos, iar cei râvnitori ar fi nedreptăţiţi peste măsură. Căci satana este pentru oameni un fel de dascăl de lupte, dând prilej luptătorilor să câştige cununi. Pentru că iubitorii de păcate, care şi fără să fie de faţă diavolul se slujesc în locul diavolului de trândăvia lor, nu au fost nicidecum nedreptăţiţi, după cum s-a spus. încât unora le face bine fără de voie, iar pe ceilalţi nu-i vatămă
242
nicidecum sau foarte puţin. Iar tu voiai ca pentru mine şi pentru tine, cei robiţi păcatului (Romani 6, 16) şi lepădaţi şi neputincioşi, ca să nu fim noi vătămaţi nici cât de puţin sau deloc de lucrarea diavolului, să fie lipsiţi de slavă patriarhii şi prorocii, apostolii şi evangheliştii, cei care au rămas neclintiţi până la sânge în mărturia lui Hristos şi au păzit adevărul întru El, încă şi mărturisitorii şi păstorii, care bine au purtat de grijă bisericilor, şi nevoitorii cei mult-răbdători şi tot dreptul desăvârşit în credinţa lui Hristos, de care lumea aceasta nu este vrednică (Evrei 11,38)? Astfel, luptătorii cei aleşi ai virtuţii aduc mângâiere pentru pedeapsa cu care sunt vătămaţi păcătoşii pentru destul de puţină vreme. Căci unul care se îndreptează este mai cinstit de Dumnezeu decât mii care se leapădă”.
Amândouă s-au săvârşit în chip minunat şi preadumnezeiesc: şi stăvilirea necuvioaselor lovituri ale diavolului prin venirea Domnului, şi slobozirea lui spre ispitirea oamenilor după suirea la cer [a Domnului]. Căci dacă satana ar fi fost lăsat să-şi arate toată lucrarea lui în vremea sălăşluirii Domnului pe pământ, nu le-ar fi îngăduit oamenilor nici să se facă următori ai învăţăturii Lui, nici să cunoască Cine este Dumnezeu după fire şi după adevăr şi ce închinare sfântă I se cuvine, în ce chip este răutatea şi ce este virtutea, încă şi crucea i-ar fi gătit-o mai înainte de vreme şi înainte de a-şi începe învăţătura.
243
După ce s-ar fi făcut aceasta, întruparea Domnului şi taina cea atât de mare şi minunată ar fi fost nedeplină şi mai cu seamă fără folos, însă după ce au aflat acestea prin legarea diavolului, cei de pe pământ au fost lăsaţi să se slujească de voia lor şi să stăruiască în lupta împotriva vrăjmaşului, umblând pe căile adeverite şi cunoscute fie ale răutăţii, fie ale virtuţii. Căci cel ce a cunoscut binele şi ceea ce este mai puţin bine alege cu voia întru totul slobodă fie pe acesta, fie pe acela. Iar cel care nu ştie nici ce să facă este ca un om rănit într-o luptă dată noaptea, care nici nu simte că a fost lovit, nici nu-şi cunoaşte pieirea. Pentru că cel ce cunoaşte cele potrivnice are putinţa să ia slobod ceea cedoreşte, însă pentru cel neştiutor nu se află un asemenea prilej. Iar Dumnezeu l-a făcut pe om de la început cu voie slobodă şi cârmuit de cugete de sine stăpânitoare. Şi pentru că se cuvenea să cunoască mai întâi virtutea şi răutatea, ca astfel să se ivească prilejul pentru voia cea slobodă, iată ce zice Moise, dascălul de cele sfinte, norodului celui nesupus al israeliţilor în Deuteronom: „Iată, am dat înaintea ochilor tăi astăzi viaţa şi moartea, binele şi răul” (Deuteronomul 30,15), ca să aleagă dintre amândouă lucrul dorit. Şi iarăşi, tot el spune la Ieşire: „De vei asculta cu auzul glasul Meu şi vei face”, zice, „toate câte îţi grăiesc” (Ieşirea 23, 22). Ce să mai spunem şi despre Isaia, care pune înainte aceeaşi învăţătură pe la începutul prorocirii
244
sale, zicând prin gura Domnului: „De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi vrea, nici Mă veţi asculta, sabia vă va mânca. Pentru că gura Domnului a grăit acestea” (Isaia 1,19-20). Destul, dar, cu acestea.
Şi de vreme ce a zis mai înainte că va ieşi diavolul să înşele neamurile, acum spune ce fel de neamuri şi cine sunt cârmuitorii lor. Zice: Pe Gog şi pe Magog, să-i adune pe ei la război (Apocalipsa 20, 8). Şi războiul este cel împotriva sfinţilor. Căci după ce s-a împlinit cuvântul despre întruparea Mântuitorului, s-a întors iarăşi de unde a început să ne povestească acelea. Şi ajunsese cu istorisirea la diavol şi la antihrist şi la înfrângerea şi pedeapsa neamurilor care au luptat împreună cu ei. Deci acum duce la bun sfârşit cele grăite mai înainte în chip nedeplin. Şi face legătura dintre Gog şi celelalte neamuri care au luptat de partea lui antihrist, aşa zicând:
Şi a ieşit să înşele toate neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului”, alături de care îi numeşte şi pe „Gog şi pe Magog, ca să-i adune pe ei la război, al căror număr este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe latul pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Şi s-a pogorât foc de la Dumnezeu din cer şi i-a mâncat pe ei. Şi diavolul, cel ce-i înşela pe ei, a fost aruncat în iezerul cel de foc şi pucioasă, unde este fiara şi prorocul cel mincinos, şi se vor chinui ziua şi noaptea în vecii vecilor (Apocalipsa 20, 8-10).
245
Despre aceşti Gog şi Magog a învăţat şi dumnezeiescul proroc Iezechiel, înfăţişând cum cei răi cu rău vor pieri. Şi aceştia vor fi unele neamuri şi cârmuitori de neamuri de pe la sfârşitul veacurilor (Iezechiel 38-39). Căci ele nu sunt acum sau sunt unele din neamurile de acum numite cu alte nume în dumnezeiasca Scriptură. Deci aceştia vor lupta împreună cu satana cel urâtor de Dumnezeu împotriva robilor lui Hristos. Şi vor înconjura cetatea cea iubită, adică Biserica. Dar focul pogorât din cer îi va pierde pe toţi şi după ce va veni sfârşitul, satana, începătorul răutăţii, va fi aruncat în iezerul cel de foc, adică în gheenă, împreună cu diavolul şi cu antihrist. Căci să cunoască cititorul că Apocalipsa de faţă ne-a înfăţişat până acum trei vrăjmaşi: unul, pe balaur, începătorul răutăţii, arătat în cer; al doilea, pe fiara suită din mare, pe care am cunoscut-o că vine după satana şi este înaintea celorlalţi diavoli, şi al treilea, pe antihrist, pe care îl numeşte şi proroc mincinos. însă despre cel de-al doilea, diavolul, şi despre antihrist a grăit pe scurt mai înainte că au fost aruncaţi cei doi în iezerul cel de foc arzând cu pucioasă. Dar acum grăieşte despre satan, adică despre diavolul, pe care l-a numit mai înainte balaur. Şi se vor chinui, zice, ziua şi noaptea în vecii vecilor. Ai cunoscut, dar, cititorule al acestei scrieri, că preabine am socotit că cei o mie de ani, întru care, după ce diavolul a fost legat, a fost aruncat în adânc şi
246
iarăşi dezlegat, înfăţişează întruparea Domnului şi sălăşluirea Lui pe pământ, când lucrarea lui a fost zădărnicită pentru puţină vreme. Căci iată, a arătat acum că nu o mie de ani va fi pedeapsa lui şi a celor înşelaţi de el, ci în vecii vecilor, iar mai pe urmă nu va fi vreo izbăvire a celui rău.
Şi am văzut un scaun mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, de faţa Căruia a fugit pământul şi cerul şi loc nu s-a aflat lor. Şi am văzut pe morţi, pe cei mici şi pe cei mari, stând înaintea scaunului, şi cărţile s-au deschis. Şi altă carte s-a deschis, care este a vieţii. Şi au fost judecaţi morţii din cele scrise în cărţile acelea, după lucrurile lor (Apocalipsa 20,11-12).
Zice scaun alb strălucitor şi luminând ca un fulger. Iar prin fuga cerului şi a pământului, cuvântul închipuie schimbarea şi prefacerea lor. „Căci cerurile cu sunet vor trece” (II Petru 3,10), potrivit dumnezeiescului Petru şi prorocului care zice: „Dintru început, Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrurile mâinilor Tale sunt cerurile. Acestea vor pieri, iar Tu vei rămâne. Şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei strânge şi se vor schimba” (Psalmi 101, 26-27), vorbind, fireşte, despre trecerea şi pieirea lor. Apocalipsa a numit „fugă” cele ce arată schimbarea lor, încât nu s-a mai aflat loc pentru ele. Căci unde s-ar mai putea afla, dacă a venit asupra lor pieirea? Deci acum a grăit despre schimbarea lor, iar puţin mai departe zice şi că vor fi noi (Apocalipsa 21,1.5).
247
Şi am văzut pe morţi, zice, pe cei mici şi pe cei mari, stând înaintea scaunului. Mari îi numeşte pe drepţi, căci nu i-a numit mari pentru mărimea trupească, ci pentru slava şi strălucirea faptei bune. Iar mici i-a numit pe cei păcătoşi, ca unii ce sunt netrebnici din pricina ticăloşiei şi josniciei. Şi cărţile s-au deschis. Şi altă carte s-a deschis, care este a vieţii. Domnul zice în Evanghelii că „largă şi iată este calea ce duce la pierzare şi mulţi umblă pe ea. Şi îngustă şi strâmtă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt” (Matei 7,13-14) nu doar cei care umblă pe ea, ci chiar şi cei care o află. Pentru aceasta a văzut multe cărţi şi o singură carte. Multe sunt cărţile întru care sunt scrişi toţi oamenii, pentru mulţimea celor aflaţi acolo, şi una singură este cartea vieţii, întru care se află cei aleşi dintre ceilalţi şi, ca să spunem aşa, cei nevinovaţi cu fapta cea bună şi care au străbătut calea cea aspră şi povârnită a virtuţii. Şi zice că fiecare din cei scrişi în cărţi a fost judecat după vrednicia faptelor sale. La începutul cuvântului al şaselea a pomenit şi despre altă carte, pe care o numeşte cărticică113. Iar acum vorbeşte despre carte114 şi cartea mică a vieţii115, ca şi cum ar fi trei cărţi deosebite. Zice cărticică în miniatură, întru
113 Este vorba despre pipAidapiov, o cărticică în miniatură.
114 PL3AOV (gr.).
115 pi3Aiov (gr.).
248
care se află cei foarte necucernici, potrivit înţelesurilor cuprinse acolo. Cartea vieţii este cea întru care se află cei foarte cucernici şi drepţi. Şi cărţi sunt cele întru care se află toţi oamenii aşezaţi cumva pe la mijloc, între răutate şi virtute. Grăieşte cele despre înviere. Căci a zice: şi am văzut pe morţi înaintea scaunului primind răsplată şi fiind judecaţi după lucrurile lor înseamnă a grăi despre înviere. Pentru că i-a văzut pe morţi înviaţi şi primind răsplată, iar mai pe urmă povesteşte în ce chip s-a petrecut învierea. Şi zice:
Şi marea i-a dat pe morţii cei dintr-însa şi moartea şi iadul i-au dat pe morţii cei dintr-înşii şi a fost judecat fiecare după lucrurile lor. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în iezerul cel de foc…116 şi dacă cineva nu s-a aflat scris în cartea vieţii, s-a aruncat în iezerul cel de foc. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul său (Apocalipsa 20,13; 21,2).
Câţi nu cred în învierea trupurilor râd de noi şi de învăţătura noastră care spune că aceste trupuri iarăşi vor învia, socotind ei că aceasta este nu doar cu anevoie, ci chiar cu neputinţă.
116 Citatul omite un fragment: „Aceasta este moartea cea de-a doua” (OVTO; 6 Qâvaxoq 6 bEvrepog ECTTLV), care apare, însă, mai pe urmă în comentariu.
249
Şi zic că fiecare din trupurile de pe pământ sunt alcătuite din patru stihii: foc, apă, pământ şi văzduh. Şi că trupurile, după ce s-au desfăcut prin moarte, se întorc la acelea din care şi-au luat început. De pildă, ce este în noi după firea focului se întoarce la firea lui şi se face cu totul foc. Ce este după firea apei se preface în apă. Şi celelalte perechi se întorc la cele ale lor. „Deci acestea fiind unite şi amestecate cu firile lor, cum se poate ca ceea ce s-a făcut una prin amestecare să se întoarcă iarăşi fiecare la trupurile lor, precum spuneţi voi, decât numai dacă nu cumva ziceţi că înviază fiecare în alt fel?” Acestora li s-ar putea răspunde cu dumnezeiasca Scriptură: „Vă rătăciţi”, o, oamenilor, „neştiind puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29), prin a Cărui voie totul a fost adus la fiinţă, a Cărui voire este singura lucrare desăvârşită, precum s-a spus şi mai înainte. Căci ce este mai lesne: să aducă făpturile din nefiinţă la fiinţă sau, după ce au fost aduse la fiinţă şi amestecate între ele sau şi cu altele, să le despartă iarăşi şi fiecăruia să-i dea ce este al său? Căci, în cele din urmă, şi noi facem aceasta, despărţind adesea printr-un meşteşug anume vinul care a fost amestecat cu apă. încă şi soarele soarbe din mare, prin aburi şi vapori, apa cea bună de băut şi dulce şi o lasă pe cea grea şi pământie şi sărată şi amară. însă mai presus de toate, Dumnezeu Singur poate câte voieşte..Deci dacă Dumnezeu le-a adus la fiinţă pe cele
250
ce nu erau, cum nu i-ar fi lesne ca pe cele întru totul amestecate cu stihiile să le despartă iarăşi numai cu voia Sa şi fiecărui trup să-i dea ce este al său, chiar dacă la oameni aceasta este cu neputinţă? Căci aşa cum pentru tine şi pentru mine este cu neputinţă să despărţim partea luminoasă a focului de cea arzătoare, iar la Dumnezeu este cu putinţă, căci s-a spus: „Glasul Domnului, cel ce despică para focului” (Psalmi 28, 7), tot astfel este cu neputinţă pentru tine şi pentru mine să despărţim cele amestecate, însă la Dumnezeu este lesne şi cu putinţă.
Cuvântul de faţă al Apocalipsei ne pune acum înainte această învăţătură minunată, zicând: Marea i-a dat pe morţii cei dintr-însa, adică pe cei din mare. Şi această stihie a apei închipuie toată zidirea curgătoare. Drept aceea, zice că zidirea curgătoare a dat toată partea umedă a trupurilor omeneşti, care era amestecat întru sine. Şi moartea şi iadul, zice, i-au dat pe morţii cei dintr-înşii, numind „moarte” pământul, pentru că trupurile noastre se desfac în el. De unde şi dumnezeiescul proroc, printr-o expresie, numeşte moartea „ţărâna morţii”, zicând: „şi în ţărâna morţii m-ai coborât” (Psalmi 21,16). Drept aceea, şi pământul a dat tot ce era pământesc al nostru întru el. Pe lângă acestea, şi iadul i-a dat pe morţii cei dintru el, numind iad văzduhul şi focul pentru firea lor netrupească şi nevăzută. Căci şi văzduhul este nevăzut, pentru uşurimea
251
lui, aceasta numai dacă nu se face vârtos, şi focul este nevăzut, câtă vreme stă ascuns sub lemne, numai dacă nu este înteţit din afară. însă şi stihia focului este eter, nevăzut de noi atunci când este întunecat prin acoperirea cu mult văzduh. Sau poate că numeşte focul şi iad, pentru că îi face nevăzuţi şi fără de chip pe cei pe care-i loveşte, drept pentru care mulţi învăţaţi îl numesc şi „nevăzut”117. Deci când fiecare stihie a dat tot ce era întru sine din alcătuirea omenească, atunci s-a înfăptuit învierea. După aceasta zice: A fost judecat fiecare după lucrurile lor.
Şi moartea şi iadul, zice, au fost aruncate în iezerul cel de foc. Adică moartea şi vieţuirea cea nevăzută şi netrupească a sufletelor în moarte a fost nimicită, odată ce s-a făptuit învierea şi fiecare suflet a primit trupul său. Drept aceea, tâlcuind în chip mai simbolic şi închipuind omorârea lor, a spus că moartea şi iadul au fost aruncate în iezerul cel de foc. Aceasta o face şi prorocul Osie, zicând: „Unde e judecata ta, moarte? Unde e boldul tău, iadule?” (Osea 13,14). Zice: Aceasta este moartea cea de-a doua, iezerul cel de foc. Căci s-a zis şi mai înainte că moartea cea dintâi este cea simţită, desfacerea sufletului de trup, iar cea de-a doua este duhovnicească, pedeapsa şi chinul, care au drept maică păcatul. însă şi toţi câţi s-au născut
117 în unele manuscrise, în loc de „nevăzut” (drAov), apare „pierzător” (xe(5r]Aov).
252
în păcate şi nu s-au învrednicit să fie scrişi în cartea vieţii, zice că au pătimit asemenea. Şi să nu te miri dacă a spus că şi cei care sunt socotiţi pe jumătate păcătoşi au fost aruncaţi în iezerul de foc împreună cu diavolul şi cu antihrist, pentru că aceasta a spus-o şi mai înainte. Căci şi în cele de acolo pedeapsa este felurită, precum şi văpaia focului. în vreme ce una este arzătoare şi necontenită, alta este mai slabă şi potolită, deşi toate se numesc văpăi. Tot aşa să socoteşti că am gândit şi eu despre cele de acolo.
Zice: Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut şi marea nu mai este. Ceva asemănător spune şi Petru în a doua epistolă a sa, zicând: „Şi ceruri noi şi pământ nou aşteptăm, după făgăduinţa Lui” (II Petru 3,13). Şi nu zice că cerul şi pământul şi marea ar merge spre pieire şi spre nefiinţă şi că s-au făcut altele în locul lor, ci că făpturile de acum au aruncat de la ele stricăciunea şi s-au făcut noi, lepădând întinăciunea dinlăuntrul lor ca pe o „haină veche” şi murdară. Căci este numit nou tot lucrul care mai înainte nu era astfel, ci s-a făcut acum. Şi atunci zidirea va fi curăţită de toată întinăciunea
pe care a primit-o asupra ei prin greşeala oamenilor. Şi martor preavrednic de crezare al acestora este dumnezeiescul apostol, trimiţând epistolă romanilor şi scriind acestea despre zidire: „Pentru că nădejdea zidirii aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci zidirea a
253
fost supusă deşertăciunii, nu de voia sa, ci pentru cel ce a supus-o cu nădejdea că şi însăşi zidirea aceasta va fi slobozită din robia stricăciunii întru libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,19-21). Şi nu doar el, ci şi dumnezeiescul proroc cântă din psaltire despre cer şi pământ, după mărturia abia pusă înainte: „Şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca pe un veşmânt îi vei strânge şi se vor schimba” (Psalmi 101,27).
Zice: „Şi am văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul său”. Prin „Ierusalim” închipuie soarta cea fericită şi sălăşluirea sfinţilor, pe care a numit-o în chip simbolic Ierusalim şi aici, şi mai departe, şi l-a împodobit cu mărire şi cu bună-cuviinţă, pentru ca de la cele grăite în chip văzut să ne îndreptăm mintea noastră spre fericirea şi vieţuirea cea duhovnicească a sfinţilor.
Şi am auzit glas mare din cer, grăind: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi Se va sălăşlui împreună cu ei şi ei vor fi noroade ale Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi va şterge toată lacrima de la ochii lor şi moartea nu va mai fi […]. Cele dintâi au trecut. Şi a zis Cel Ce şedea pe scaun: Iată, noi le voi face pe toate. Şi zice: Scrie, că aceste cuvinte sunt credincioase şi adevărate (Apocalipsa 21,3-5).
Nu ziceam bine în cele de mai-nainte că vedenia numeşte în chip simbolic soarta sfinţilor şi
254
sălăşluirea de acolo „Ierusalimul” cel duhovnicesc? Iată, acum a dat pe faţă pilda, zicând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi Se va sălăşlui împreună cu ei şi ei vor fi noroade ale Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei, Dumnezeul lor. Apostolul, arătând aceasta mai limpede, zicea: „După aceea, noi cei vii care vom fi rămas vom fi răpiţi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh. Şi pururea cu Domnul vom fi” (I Tesaloniceni 4,17).
Şi va şterge, zice, toată lacrima de la ochii lor. Şi ceva asemenea cu aceasta grăia şi prorocul Isaia, zicând: „l-a înghiţit moartea, puternică fiind, şi iarăşi a luat Dumnezeu toată lacrima de la toată faţa” (Isaia 25, 8). Căci dacă, potrivit dumnezeiescului apostol, în acea fericită viaţă a sfinţilor piere „durerea şi mâhnirea şi suspinul”118, ce fel de lacrimă va mai fi rămas, dacă acestea vor pieri?
Cele dintâi au trecut, zice. Spune că reaua-pătimire a sfinţilor a luat sfârşit. Acum primesc răsplăţile ostenelilor. Iată, zice, noi le voi face pe toate. Căci dacă cerul şi pământul şi marea sunt noi, atunci şi oamenii sunt noi şi cele ale bucuriei şi slavei lor sunt noi, de vreme ce nu mai sunt tulburate de lacrimi şi tânguiri şi ocară; atunci, cu adevărat, toate vor fi noi. Şi zice: „Să nu crezi, o, Ioane, că cele grăite şi arătate ţie au vreo închipuire sau minciună, dându-li-se o însemnătate
118 Isaia 51,11. Nu este un citat dintr-o epistolă a Sfântului Pavel.
255
prea mare”. Toate sunt credincioase şi adevărate. Pentru aceasta, scrie-le.
Şi a zis mie: Făcutu-s-a. Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Eu, celui însetat voi da în dar izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni acestea şi voi fi lui Dumnezeu şi el Mie fiu. Iar celorlalţi119 şi celor necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători la idoli şi tuturor celor mincinoşi, partea lor, în iezerul cel ce arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua (Apocalipsa 21, 6-8).
Zice: Făcutu-s-a. Ce s-a făcut? Acestea, adică cele grăite, şi nu este în ele nicio minciună. A pus făcutu-s-a în loc de „se vor face”. Eu, zice, sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. De vreme ce se întoarce iarăşi la cele grăite de el mai înainte, să ne întoarcem şi noi iarăşi, mergând pe urmele lui, la cele ce am grăit mai înainte. Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul înseamnă că Dumnezeu este fără de început şi fără de sfârşit. Căci de vreme ce nimic nu este fără de început în această viaţă, s-a slujit pentru noi de „început şi sfârşit”, în loc de „fără de început şi fără de sfârşit”.
Zice: Eu, celui însetat voi da în dar izvorul apei vieţii. Grăieşte şi Domnul în Evanghelii: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că
119 Oecumenius citeşte aici „celorlalţi” (roî; 6s AOLTTOU;), deşi în comentariul de mai târziu apare „celor fricoşi” (TOL; 6EIAOL;).
256
aceştia se vor sătura” (Matei 5, 6). Deci celui ce însetează cu o astfel de sete îi voi da viaţa în dar.
Şi cum zicea în dar, când sfinţii cu nenumărate sudori dobândesc viaţa cea viitoare? Pentru ce, dar, zice că le-o dă în dar? Aceasta o spune, arătând că omul nu ar putea să aducă niciodată ceva atât de vrednic de bunătăţile cele de atunci, chiar de s-ar nevoi cu nenumărate osteneli. Aceasta arătând-o şi apostolul, zicea: „Că socotesc că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Romani 8,18).
Cel ce va birui, zice, patimile şi pe fiara cea rea, diavolul, va moşteni acestea. Aşa va fi pentru cei care biruiesc. Iar celor fricoşi şi necredincioşi şi altora ca aceştia, partea lor va fi în iezerul cel de foc. îi numeşte fricoşi pe cei neputincioşi spre tot lucrul bun prin ticăloşia de bunăvoie. Zice: „şi tuturor celor mincinoşi”. Nu a zis „celor ce mint”, ci celor mincinoşi, adică celor care fac cele potrivnice firii şi preschimbă frumuseţea cea firească a faptei bune în minciuni şi în măştile pline de sluţenie ale răutăţii. Iar că focul acela va fi moartea cea de-a doua s-a spus şi mai înainte.
Şi a venit unul din cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe pline cu cele şapte răni cele mai de pe urmă şi a grăit cu mine, zicând: Vino, să-ţi arăt femeia Mielului. Şi m-a dus în duh pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.
257
Luminătorul ei, asemenea pietrei preascumpe, ca o piatră de iasp, limpede ca un cristal. Având zid mare şi înalt, având cincisprezece porţi120 şi la porţi, doisprezece îngeri, şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. La răsărit trei porţi, la miazănoapte trei porţi şi la miazăzi trei porţi. Şi zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele, douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului121 (Apocalipsă 21,9-14).
Şi a venit, zice, unul din cei şapte îngeri. Despre felul celor şapte îngeri am grăit mult în cele de mai-nainte. Zice: Vino, să-ţi arăt femeia Mielului. Voieşte să-i arate Biserica „celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evrei 12, 23), pe care o şi numeşte Ierusalimul ceresc. Despre aceasta grăia Pavel, scriind evreilor: „Pentru că nu v-aţi apropiat de muntele ce se putea pipăi, şi de focul ce ardea, şi de nor, şi de ceaţă, şi de vifor, şi de viersul trâmbiţei, şi de glasul graiurilor, despre care cei ce l-au auzit s-au rugat să nu li se mai adauge lor cuvânt. Că nu puteau suferi ce li se poruncea: Măcar şi fiară de s-ar atinge de munte, cu pietre se va omorî. Şi aşa, înfricoşat lucru era cel ce se vedea, încât [Moise] a zis: Spăimântatu-m-am
120 în tâlcuirea ce urmează, sunt amintite douăsprezece porţi.
121 Oecumenius nu aminteşte nimic despre porţile dinspre apus, care sunt pomenite în manuscrisele nou-testamentare.
258
şi mă cutremur. Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului Celui viu. Ierusalimul cel ceresc, şi de adunarea a zeci de mii de îngeri şi de Biserica celor întâi-născuţi care sunt scrişi în ceruri, şi de Judecătorul tuturor, Dumnezeu” (Evrei 12,18-23). Prin adunarea tuturor sfinţilor laolaltă, adică biserica, şi prin Ierusalimul cel ceresc, cuvântul înfăţişează fericirea sfinţilor şi viaţa lor ce va să fie întru Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu, precum s-a spus, împodobind-o materialnic în chip slăvit şi, din aşezarea ei de acum, înălţând mintea noastră spre slava şi strălucirea duhovnicească.
„Şi m-a dus”, zice, „în duh pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu”. Căci mintea omenească nu s-a înălţat vreodată fără harul Duhului, ca să ajungă a înţelege slava sfinţilor. Şi cu adevărat, Biserica şi viaţa şi petrecerea drepţilor a fost şi aici, şi acolo un munte mare şi înalt. Căci nimic josnic şi pământesc nu este întru ei, ci toate înalte şi slăvite. Căci stă scris despre ei: „Că ai lui Dumnezeu sunt puternicii pământului. Ei s-au înălţat foarte” (Psalmi 46,9).
Zice: Luminătorul ei, adică Hristos, „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4, 2), ca o piatră de iasp. Iaspul fiind verde, precum s-a spus şi mai-nainte, îl arată pe Hristos ca Purtător şi Dătător de viaţă, „Cel Ce deschide mâna Sa şi umple de bunăvoinţă
259
pe tot cel viu” (Psalmi 144,16). Căci verdeaţă este socotită toată hrana cea din pământ. însă iaspul era şi limpede ca un cristal, arătând curăţia şi sfinţenia lui Hristos, „căci nu a făcut păcat, nici vicleşug nu s-a aflat în gura Lui” (Isaia 53, 9), potrivit graiurilor prorocului Isaia. Iar zidul sfinţilor, adică al Bisericii, este, iarăşi, însuşi Hristos, ca Cel Ce este apărarea şi ocrotirea şi ajutorul nostru.
Zice: Având douăsprezece porţi. îi închipuie pe cei doisprezece apostoli, cei care ne-au propovăduit intrarea în credinţa lui Hristos. Şi la porţi, doisprezece îngeri. Pentru că socotesc că şi îngerii cei dumnezeieşti au lucrat împreună cu sfinţii apostoli la aducerea credinţei în lume. Căci dacă legea s-a grăit prin Moise şi prin îngeri, după graiul apostolului: „Căci dacă adevărat s-a făcut cuvântul ce s-a grăit prin îngeri” (Evrei 2, 2), cum cu atât mai vârtos propovăduirea Evangheliei nu a avut împreună-lucrători pe îngeri?
Zice: Şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Israel sunt, după literă, cei născuţi din patriarhul Iacov, iar după duh, cei care l-au urmat în credinţă pe patriarhul nostru Avraam. Şi martor al acesteia este apostolul, care zice: „Tată al tăierii împrejur nu numai celor ce sunt din tăierea împrejur, ci şi celor ce umblă pe urmele credinţei părintelui nostru Avraam” (Romani 4,12). Căci Israel se tâlcuieşte „mintea care vede pe Dumnezeu”, adică
260
limpede-văzătoare. Şi cine mai degrabă decât cei credincioşi au văzut cu mintea pe Dumnezeu sau, prin lucrarea îmbelşugată a Duhului, s-au făcut limpede-văzători? Drept aceea, numele lor s-au scris pe porţile cetăţii. Iar cele douăsprezece seminţii arată numărul deplin al celor credincioşi. Căci odată ce i-a numit pe credincioşi Israel, a întărit şi cu numărul plinătatea lor, zicând cele douăsprezece seminţii, şi spune că au venit din cele patru colţuri ale lumii prin trei porţi. Căci dumnezeieştii apostoli au cuprins cu mintea întreaga Treime, propovăduind neamurilor deofiinţimea [Sfintei Treimi] şi „botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19).
Şi zidul cetăţii, zice, avea douăsprezece temelii. Căci Hristos, pe Care L-am socotit „zid”, Se sprijină pe propovăduirea apostolilor şi stă deasupra lor ca „piatra cea scumpă din capul unghiului” (I Petru 2, 6; Isaia 28,16; Efeseni 2, 20), potrivit Scripturii. Şi pe ele, adică pe temelii, douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Deabia acum a dezlegat taina, spunând limpede că îi numeşte pe apostoli porţi şi temelii ale sfintei cetăţi, Biserica. în a căror învăţătură fie ca noi toţi să rămânem, „depărtându-ne de spurcatele grăiri deşarte ale ştiinţei celei cu nume mincinos” (I Timotei 6, 20) a ereticilor, cu harul lui Hristos, „învăţătorul” (Matei 23,10) şi „Mai-Marele nostru Păstor” (I Petru 5,4), Căruia fie-I slava în veci. Amin.
Cuvântul al doisprezecelea
Dumnezeiescul evanghelist grăieşte mai departe despre cetatea cea sfântă. Ierusalimul cel ceresc, despre mărimea şi lungimea şi despre podoaba şi restul aşezării ei. Şi zice:
Şi cel ce vorbea cu mine avea trestie de măsurat din aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei. Şi cetatea este aşezată în patru colţuri şi lungimea ei este atâta cât şi lăţimea şi înălţimea ei este asemenea. Şi a măsurat cetatea cu trestia la douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei, întocmai sunt. Şi a măsurat zidul ei, de o sută patruzeci şi patru de coţi, măsură a omului, care este a îngerului. Şi alcătuirea zidului ei, de iasp. Şi cetatea, aur curat, asemenea sticlei celei curate. Şi temeliile zidului acestei cetăţi erau împodobite cu toată piatra scumpă: temelia cea dintâi, iasp, a doua, safir, a treia, halcedon, a patra, smarald, a cincea, sardonix, a şasea, sardiu, a şaptea, hrisolit, a opta, beril, a noua, topaz, a zecea, hrisopras, a unsprezecea, iachint, a douăsprezecea, ametist. Şi cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare, unul pentru fiecare, şi fiecare poartă era dintr-un mărgăritar. Şi uliţa cetăţii era aur curat ca sticla cea luminoasă. Şi biserică nu am văzut într-însa, pentru că Dumnezeu Atotţiitorul, şi Mielul este biserica ei (Apocalipsa 21,15-22).
Trestia cu care măsura sfânta cetate era folosită la măsurarea pământului. Şi era de aur
262
pentru cinstea îngerului care măsura şi a cetăţii măsurate. Şi cetatea, zice, este aşezată în patru colţuri şi lungimea ei este atâta cât şi lăţimea şi înălţimea ei este asemenea. Alcătuirea în patru colţuri, după cum socotesc cei pricepuţi la acestea, este un cub şi aşa se şi numeşte. Căci şi suprafaţa lui este în patru colţuri. Dar pentru că este în patru colţuri şi are aceeaşi mărime în toate părţile, spun că forma de cub închipuie statornicia. Căci întru sfinţi, faptele bune sunt statornice şi neschimbate, fericirea nefiindu-le stricată de vreo schimbare. Cât despre mărimea cetăţii, arată că este asemenea cu măreţia sfinţilor şi că, deşi sunt cu mult mai puţini decât mulţimea păcătoşilor, însă nici ei nu sunt puţini la număr, ci atâta cât să se umple o astfel de cetate.
Zice: Şi a măsurat zidul ei, de o sută patruzeci şi patru de coţi, măsură a omului, care este a îngerului. în multe locuri, după obiceiul dumnezeieştii Scripturi, îngeri sunt numiţi oameni. Şi se vede din aceea că Arhanghelul Gavriil se tălmăceşte „omul lui Dumnezeu”. Şi prorocul grăia: „Oameni şi dobitoace vei izbăvi, Doamne” (Psalmi 35, 6), numind „oameni” pe îngeri, iar „dobitoace” pe oameni. Căci pe lângă mintea îngerilor, noi, oamenii, suntem dobitoace necuvântătoare. Ci nu a numit „oameni” şi „dobitoace”, cum s-ar putea crede, pe adevăraţii oameni şi adevăratele dobitoace. Căci a grăit apostolul despre dobitoace: „Au oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu?”
263
(I Corinteni 9, 9). De aceea, după graiul prorocului, dobitoacele trebuie să le socotim oameni, iar oamenii, îngeri. încă şi Domnul, în Evanghelia de la Luca, i-a numit pe îngeri oameni, zicând: „Să fie mijloacele voastre încinse şi sfeşnicele aprinse şi voi, asemenea oamenilor care aşteaptă pe Domnul lor, când se va întoarce de la nuntă” (Luca 12, 35-36). Deci de vreme ce în multe locuri, îngerii au fost numiţi oameni, potrivit celor spuse mai-nainte, şi au ochii îndreptaţi spre Dumnezeu, pentru aceasta zice aici: măsură a omului, care este a îngerului. Şi prin acest cuvânt arată că dumnezeirea este cu totul de necuprins, căci am înţeles mai înainte că zidul cetăţii este Hristos. însă mai cu seamă pentru înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, oamenii devin îngeri. Pentru aceasta, zidul cetăţii a fost măsurat cu cotul îngeresc, şi nu cu cel omenesc. Iar măsura de o sută patruzeci şi patru de coţi este un număr tainic, socotit după înţelepciunea îngerilor, prin care s-a măsurat întocmai.
Zice: „Şi alcătuirea zidului ei, de iasp”. Am arătat mai înainte că iaspul este puterea purtătoare şi făcătoare de viaţă a lui Hristos. Şi cetatea, zice, aur curat, asemenea sticlei celei curate. Aurul, pus împreună cu strălucirea şi străvezimea, arată cinstea şi curăţia sfinţilor în fapte şi în cuvinte. Zice: Şi temeliile zidului acestei cetăţi erau împodobite cu toată piatra scumpă. Şi în cele grăite am spus că temelia zidului iar zidul este Hristos, precum
264
s-a spus adesea sunt sfinţii apostoli, pentru că Hristos odihneşte în învăţătura lor şi stă pe temelia lor, după făgăduinţa dată lor, întru care zice: „Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Deci aceste temelii, adică sfinţii apostoli, s-au împodobit cu toată virtutea, de vreme ce pietrele cele scumpe înfăţişează virtutea. Căci s-au făcut curaţi cu fapta şi cu propovăduirea şi cu faptele de vitejie pentru Hristos şi cu dragostea cea către El până la sânge. Iar dacă ar voi cineva să grăiască mai în amănunţime despre pietre şi este cu putinţă să aflăm un astfel de înţeles trebuie să începem puţin de mai-nainte: după Legea lui Moise, arhiereii erau îmbrăcaţi cu haine brodate în felurite culori, purtând veşminte până în pământ şi efod şi mitră şi diademă, cingătoare şi altele (Ieşirea 29, 5-6), răspândind prin înfăţişarea lor, în chip simbolic, frica şi uimirea. Şi era la ei şi engolpiul judecăţii (Ieşirea 28,15)?care atârna de efod printr-un lanţ împletit. Şi înfăţişarea engolpiului era astfel: o pânză îndoită, o fâşie lungă în patru colţuri (Ieşirea 28, 16), în care erau încrustate douăsprezece pietre în patru şiruri, cu numele fiilor lui Israel.
Unele din aceste pietre au fost puse şi aici, în temeliile zidului, iar altele erau colţuroase şi nu au fost puse în şir cu acelea. Căci pe engolpiul judecăţii se află opt pietre asemenea celor din temeliile de aici: iasp, safir, smarald, sardion,
265
hrisolit, beril, topaz, ametist. Şi patru dintre pietrele de pe temelii nu s-au numărat cu cele de pe engolpiul judecăţii. Şi acestea sunt: halcedon, sardonix, hrisopras, iachint.
Şi mai erau şi porţile cetăţii, despre care am înţeles că tot apostolii sunt, fiecare dintr-un mărgăritar. De vreme ce şi mărgăritarul a fost pus acum nou, nefiind numărat cu pietrele engolpiului, se poate vedea că cele numite acum sunt mai de preţ decât cele puse în vechime pe engolpiu. Prin aceasta arată că sfinţii apostoli au cunoştinţa Legii Vechi şi sunt deprinşi cu poruncile rânduite în ea. Pentru aceasta, şi înţeleptul apostol zicea: „După dreptatea cea din lege, făcându-mă fără prihană” (Filipeni 3, 6). Mai arată şi că s-au deprins cu poruncile din Legea Nouă şi s-au îmbogăţit întru cunoştinţa ei, ca una ce este cu mult mai desluşită şi, deci, mai de cinste decât cunoştinţa din Legea Veche, de vreme ce cunoştinţa din Legea Veche era ca o umbră, iar cea din Legea Nouă este adevărată. Pentru că aceasta închipuie atunci când aşază în temeliile cetăţii pietrele cele din vechime laolaltă cu pietrele scumpe cele noi, care îi înfăţişează, precum s-a spus, pe apostoli. Şi aceasta este ceea ce zicea Domnul în Evanghelii: „Pentru aceasta, tot cărturarul care este învăţat întru împărăţia cerurilor, asemenea este omului stăpân al casei, care scoate din vistieria lui noi şi vechi” (Matei 13, 52). Şi erau, zice, şi porţile cetăţii, pe care iarăşi i-am socotit mai
266
înainte a fi apostolii, fiecare dintr-un mărgăritar, care închipuie cinstea şi curăţia şi strălucirea lor.
Zice: Şi uliţa cetăţii era aur curat ca sticla cea luminoasă. S-a spus că aurul şi limpezimea şi străvezimea sticlei arată vrednicia şi curăţia vieţii sfinţilor. Şi biserică, zice, nu am văzut într-însa, că Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, şi Mielul este biserica ei. Căci ce trebuinţă este de biserică, atunci când Dumnezeu este de faţă şi, într-un fel, vieţuieşte împreună cu sfinţii şi este văzut de ei faţă către faţă, pe cât este cu putinţă? Căci dumnezeiescul apostol a numit cunoştinţa lui Dumnezeu din veacul de acum „ca prin oglindă” şi „în ghicitură”, iar pe cea din veacul ce va să fie, „faţă către faţă” (I Corinteni 13,12). Şi de ar întreba cineva, pe bună dreptate: „Ce poate fi aceea că a fost pomenit Dumnezeu Atotţiitorul, Părintele Domnului, şi Mielul, Fiul lui Dumnezeu, însă nu şi Duhul Sfânt?” Acestuia trebuie să-i răspundem: „Zicând, o, omule, Domn şi Dumnezeu, l-a numit pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, căci Aceştia sunt Dumnezeu. Şi zicând încă: Domnul Dumnezeu Atotţiitorul, a arătat Sfânta Treime prin trei numiri”. Dar cineva ar putea să mai întrebe şi aceasta: „De ce, dar, atunci când a fost pomenită Sfânta Treime, zicând: că Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este biserica ei, pe Miel, Care este Hristos, ni-L adaugă deosebi, ca noi să nu ne mai gândim la Treime?” „Să nu fie!”, i-aş răspunde. „Căci nu aşa învăţăm. Ci se face pomenire de Sfânta Treime
267
şi de Miel, acest cuvânt însemnând că Unul din Sfânta Treime este Cel Ce S-a întrupat şi că Fiul întregeşte cu trupul Sfânta Treime şi nu este acum fără de trup în cer. Căci pe Fiul Cel întrupat L-a arătat în chip tăinuit prin cuvântul Dumnezeu, Care este Fiul, şi prin cuvântul Miel, Care este iarăşi tot Hristos întrupat, deofiinţă cu noi122 şi având suflet cugetător în trupul cu care Cuvântul S-a unit după ipostas”.
Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o pe ea şi sfeşnicul ei este Mielul. Şi vor umbla neamurile întru lumina ei. Şi împăraţii pământului aduc slava şi cinstea lor întru dânsa. Şi porţile ei nu se vor închide ziua. Căci noapte nu va fi acolo (Apocalipsa 21,23-25).
Şi cetatea, zice, nu are trebuinţă de soare. Căci aceia care se desfătează de lumina cea dumnezeiască şi duhovnicească pentru că sfinţii, în lumea cea de acolo, au simţirea celor duhovniceşti nu au trebuinţă de lumina cea materialnică. Zice: Şi vor umbla neamurile întru lumina ei. Nu doar neamurile, ci şi sfinţii care au crezut din Israel. Dar pentru că cei dintre neamuri sunt mult mai mulţi, i-a arătat din mulţime şi pe aceştia, şi pe aceia. Şi împăraţii pământului aduc slava şi cinstea lor întru
122 Cuvântul (6 Aoyoţ) întrupat S-a unit după ipostas (K0 vnocrraoLv) cu firea omenească şi este deofiinţă cu noi (f]pîv opoovoioc;).
268
dânsa. îi numeşte „împăraţi ai pământului” pe toţi sfinţii, despre care s-a scris: „Când Cel Ceresc va împrăştia pe regi în ţara Sa, ei vor fi albi ca zăpada pe Selmon” (Psalmi 67,15), precum s-a spus şi mai-nainte. Aceştia, dar, au slavă şi cinste. Şi zice: „Izbânzile din virtute le vor închina acelei sfinte cetăţi”, ca şi cum ar fi zis că bunătăţile cele din virtute vieţuiesc împreună cu sfinţii.
Şi porţile ei, zice, nu se vor închide ziua. Aici sunt două înţelesuri. Căci fie zice că va fi pace şi netemere, ca să nu trebuiască să se păzească cetatea sau să închidă vreodată porţile sau să fie întărite cu drugi, fie [zice] că învăţăturile apostoleşti căci i-am numit porţi pe apostoli nici acolo nu vor tăcea, ci vor fi şi acolo apostoli, dascăli ai învăţăturilor celor noi şi dumnezeieşti pentru sfinţi. Căci drepţii, ca unii ce sunt „fii ai zilei şi ai luminii” (I Tesaloniceni 5,5), se vor desfăta de laudele şi tainele cele dumnezeieşti şi luminate, împrejurul lor fiind pururea ziuă şi strălucirea luminii dumnezeieşti. Căci, zice, noapte nu va fi acolo. Căci dacă se oprea vreodată luminarea cea dumnezeiască, era, de bună seamă, şi noapte. Iar dacă este necuvios lucru a zice aceasta, de vreme ce lumina dumnezeiască lucrează necontenit, cum va fi noapte pentru sfinţi?
Şi vor aduce slava şi cinstea neamurilor întru dânsa. Şi nu va intra întru ea tot ce este spurcat şi face spurcăciune şi minciună, fără numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Şi mi-a arătat râul apei vieţii,
269
luminos ca un cristal, ieşind din scaunul lui Dumnezeu şi al Mielului, în mijlocul uliţei ei. De o parte şi de alta a râului, lemnul vieţii care face douăsprezece roade, în fiecare lună dându-şi rodul său. Şi frunzele lemnului, spre tămăduirea neamurilor. Şi tot blestemul nu va mai fi. Şi scaunul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi într-însa şi robii Lui vor sluji Lui. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui, pe frunţile lor. Şi noapte nu va mai fi. Şi trebuinţă nu vor avea de lumina sfeşnicului şi de lumina soarelui, că Domnul Dumnezeu îi va lumina pe ei şi vor împărăţi în vecii vecilor. Amin (Apocalipsa 21,26; 22,5)
Prin slava şi cinstea neamurilor adusă în sfânta cetate, i-a arătat în chip tainic pe cei cinstiţi dintre neamuri şi care au făcut cele vrednice de viaţă. Căci aceştia vor intra în Ierusalimul cel ceresc şi vor vieţui întru el împreună cu sfinţii. Zice: Şi nu va intra întru ea tot ce este spurcat şi face spurcăciune şi minciună, fără numai cei scrişi în cartea vieţii. „Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul” (II Corinteni 6, 14) sau păcătosul cu drepţii lui Dumnezeu? Aceştia sunt despărţiţi de o „prăpastie mare”, ne-a învăţat Domnul în Evanghelii (Luca 16, 26). Şi mi-a arătat, zice, râul apei vieţii, luminos ca un cristal, ieşind din scaunul lui Dumnezeu şi al Mielului, în mijlocul uliţei ei. Râul vieţii ar putea fi darurile cele nemăsurate şi preabogate ale lui Hristos, care s-au revărsat cu necontenite curgeri întru sfinţi şi sunt aduse ca un râu şi curg întru ei.
270
Zice: De o parte şi de alta a râului, lemnul roditor al vieţii, în fiecare lună dându-şi rodul său. Lemnul vieţii este Domnul, după cum a scris alcătuitorul de pilde123 despre înţelepciune: „lemn de viaţă”, zice, „este pentru toţi cei ce se ţin de dânsa”124. Şi „ Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”, ne-a învăţat înţeleptul Pavel (I Corinteni 1, 24). încă spune că sfinţii nu sunt doar bogaţi în darurile lui Hristos, ci îl şi au sălăşluit întru ei şi împreună cu ei, care este cununa fericirii cea mai presus de toate. Şi lemnul vieţii, Hristos, odrăsleşte necontenit şi fără oprire roade şi daruri sfinţilor, ca să adune milă peste milă şi niciodată să nu rămână lipsiţi de şuvoiul dumnezeiesc. Şi frunzele lemnului, zice, spre tămăduirea neamurilor. Frunzele vieţii, care atârnă de Hristos şi se ţin de El, sunt patriarhii, prorocii, apostolii, evangheliştii, mucenicii şi mărturisitorii Lui, iar la vremea potrivită, sfinţii slujitori ai Evangheliei (Romani 15,16) şi păstorii Bisericii şi tot sufletul cel drept, care şi acum tămăduiesc sufletele şi vor fi sfinţilor adăugare de bunătăţi.
Zice: Şi tot blestemul nu va mai fi. Căci acum, chiar dacă te fereşti foarte de blesteme, totuşi petrecem necontenit întru ele, ivindu-se nenumărate pricini, întru cunoştinţă şi întru necunoştinţă. însă atunci, sfinţii vor fi curaţi şi slobozi
123 Este vorba despre înţeleptul Solomon.
124 Pildele lui Solomon 3,18.
271
de toată întinăciunea, şi sufletească, şi trupească. Zice: Şi va fi în cetate împărăţia lui Dumnezeu, căci aceasta este scaunul. Şi vor sluji Lui, zice, sfinţii cu slujire fără de osteneală, ba încă şi cu desfătare şi veselie duhovnicească. Şi aceasta se va face de la vederea feţei Lui, căci zice: Şi vor vedea faţa Lui. însă vor vedea pe cât este cu putinţă firii omeneşti. Şi numele Lui, zice, pe frunţile lor. Acest grai înseamnă pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu şi grăirea cu El. Căci după cum Dumnezeu este aşezat şi scris întru ei, aşa pururea va fi împreună cu sfinţii. Şi se arată aceasta şi din graiul lui Pavel: „Şi pururea cu Domnul vom fi” (I Tesaloniceni 4,17).
Zice: Şi noapte nu mai este, ca sfinţii să mai aibă trebuinţă de lumina soarelui sau a sfeşnicului, de vreme ce luminează necontenit lumina cea dumnezeiască. „Şi vor împărăţi” sfinţii „în veci.” Şi despre aceasta dă mărturie preaînţeleptul Daniel, zicând: „Şi vor lua împărăţia sfinţii Celui Preaînalt şi o vor stăpâni în vecii vecilor” (Daniel 7,18).
Şi a zis mie: Aceste cuvinte sunt credincioase şi adevărate şi Domnul duhurilor prorocilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi cele ce trebuie să fie degrabă. Iată, venim125 degrabă. Fericiţi cei ce păzesc cuvintele prorociei cărţii acesteia. Şi eu, Ioan, sunt cel ce aud şi văd acestea. Şi când am auzit şi am văzut,
125 în acest loc apare forma de plural: „venim”, în locul celei de singular, întâlnite de obicei în textul scripturistic.
272
am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului ce îmi arăta mie acestea. Şi zice: Vezi, să nu faci aceasta! Dimpreună cu tine rob sunt şi cu fraţii tăi şi cu prorocii şi cu cei ce păzesc cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu I te închină! (Apocalipsa 22, 6-9).
Zice: Aceste cuvinte sunt credincioase, adică adevărate. Şi Domnul duhurilor prorocilor. Numeşte „duhuri ale prorocilor” darurile proroceşti, după cum a grăit preaînţeleptul Pavel: „Şi duhurile prorocilor se supun prorocilor” (I Corinteni 14,32) şi dumnezeiescul proroc Isaia: „Pentru frica Ta, Doamne, în pântece am luat şi ne-am chinuit. Şi am născut duhul mântuirii Tale, pe care l-ai făcut peste pământ” (Isaia 26,18).
Să arate, zice, robilor Săi cele ce trebuie să fie degrabă. Căci prin mijlocirea lui Ioan şi a celor scrise de el, toţi au cunoscut cele văzute de dânsul. Şi bine zicea degrabă. Căci toată vremea este scurtă, precum am spus şi mai-nainte, dacă o măsurăm după vecii fără de sfârşit ce au să fie, chiar dacă poate părea cuiva nespus de lungă. Pentru aceasta a şi adăugat: Iată, venim degrabă. Fericiţi cei ce păzesc [cuvintele] acestei prorocii. Căci cei ce le păzesc se sârguiesc, ducând viaţă plăcută lui Dumnezeu, să nu cadă în pedepsele despre care s-a grăit întru ea.
Zice: Şi când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului. Acestea au fost tâlcuite în cele de mai-nainte, când am arătat că învăţăturile elinilor celor fără de Dumnezeu
273
despre zeii neamurilor nu au nicio părtăşie cu dogmele cele preacurate ale Bisericii.
Şi îmi zice: Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei cărţii acesteia, că vremea este aproape. Cel ce nedreptăţeşte mai nedreptăţească şi cel ce spurcă mai spurce şi cel drept mai lucreze dreptate şi cel sfânt mai sfinţească-se. Iată, vin foarte degrabă şi răsplata Mea, cu Mine, ca să dau fiecăruia precum va fi lucrul lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi Sfârşitul. Fericiţi cei care-şi spală veşmintele lor, ca să fie stăpânirea lor peste lemnul vieţii şi pe porţi să intre în cetate (Apocalipsa 22,10-14).
Zice: Să nu pecetluieşti cuvintele acestea, adică să nu le ţii pentru tine, nici să le păzeşti închise în vistieria minţii, ci fă-le cunoscute tuturor. Căci, zice, vremea este aproape. Spune cam aşa: „Vremea lor nu este foarte departe, precum oarecând. însă nu este trebuinţă să fie auzite acum. Căci nu este potrivit să se facă prea multă rugăciune din pricina lor. Pentru că ce trebuinţă au de rugăciune cei care se sârguiesc mai departe fie spre cele rele, fie spre cele bune? Căci pe cei ce au învăţat din faptă este nepotrivit a-i învăţa cu cuvântul”. însă de ce zice că este aproape? [Pentru că] nu mai este mult, nici nu este chiar acum. Cel ce nedreptăţeşte, zice, mai nedreptăţească şi cel ce spurcă mai spurce. Nu porunceşte, nici nu învaţă să nedreptăţească sau să spurce, ci aceasta zice: „Oamenilor le mai este îngăduită încă puţină vreme. Facă, dar, fiecare lucrul plăcut lui
274
şi slujească-se de voia sa cea slobodă, precum voieşte, fie spre rău, fie spre bine”. Pentru aceea spune mai departe: Şi cel drept mai lucreze dreptate şi cel sfânt mai sfinţească-se. Iată, vin foarte degrabă şi răsplata Mea, cu Mine, ca să dau fiecăruia precum va fi lucrul lui. Vin, zice Domnul, întru cea de-a doua venire, aducând cu Sine ceea ce trebuie să răsplătească fiecăruia, fie bine, fie rău.
Zice: Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi Sfârşitul. Despre acestea s-a grăit îndeajuns întru cele de mai-nainte. Deci treci acum peste ele! Zice: Fericiţi cei care-şi spală veşmintele lor, ca să fie stăpânirea lor peste lemnul vieţii. Numeşte veşminte trupurile. Fericiţi sunt, dar, cei care bine-vieţuiesc şi se curăţesc pe sine de toată întinăciunea păcatului. Căci cei ce astfel vieţuiesc vor lua stăpânire să se atingă de lemnul vieţii şi să odihnească pe el, iar lemnul vieţii este Domnul, precum s-a spus mai înainte. Şi pe porţi să intre în cetate. Şi pe porţi, adică prin dogmele şi învăţăturile apostolice se fac părtaşi vieţuirii şi fericirii sfinţilor.
Afară câinii şi fermecătorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi tot cel ce iubeşte şi face minciunăl Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea în biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua strălucitoare cea de dimineaţă. Şi mireasa zice: Vino!126 Şi cel ce aude, să zică:
126 Oecumenius omite „Duhul” (TO nvEvpn) din citatul scripturistic, care se regăseşte totuşi în tâlcuirea ce urmează.
275
Vino! Şi cel ce însetează, să vină! Şi cel ce voieşte, să ia în dar apa vieţii! Eu mărturisesc la tot cel ce aude cuvintele prorociei cărţii acesteia: de va adăuga cineva la ea, va adăuga Dumnezeu peste el rănile scrise în cartea aceasta. Şi de va scoate cineva din cuvintele cărţii prorociei acesteia, va scoate Dumnezeu partea lui din lemnul vieţii şi din cetatea cea sfântă şi din cele scrise în cartea aceasta (Apocalipsa 22,15-19).
Zice: Afară câinii. Este obiceiul în dumnezeiasca Scriptură a-i numi pe cei desfrânaţi câini pentru neruşinarea şi necurăţia lor. Căci şi zice Legea lui Moise, dascălul de cele sfinte, în Deuteronom: „Nu vei aduce preţul desfrânării şi plata câinelui în casa Domnului Dumnezeului tău pentru toată rugăciunea ta” (Deuteronomul 23,18). Căci unii ca aceştia se aseamănă câinilor, pentru neruşinare. Mărturiseşte şi unul dintre înţelepţii păgâni, aşa zicând: „Fugi de uciderea toată şi patul desfrânat al femeii, de jurăminte pe zei şi neruşinate paturi de tineri”127. Deci câinii, oricare ar fi ei, stau afară din sfânta cetate şi de vieţuirea împreună cu drepţii. Căci ce părtăşie poate fi între aceştia şi drepţii lui Dumnezeu?
Şi zice că tot cel ce iubeşte şi face minciună va sta afară. Minciună este tot lucrul împotriva firii. Căci în vreme ce virtutea este potrivită firii, pentru că dintru început Ziditorul a sădit în trupul nostru sămânţa virtuţii, răutatea este potrivnică
127 Redare literară a doi hexametri anonimi.
276
firii. Şi aşa cum în ceea ce ţine de trupuri, sănătatea este după fire, iar boala, împotriva firii, iar văzul şi auzul sunt după fire, în vreme ce orbirea şi surzenia, împotriva firii, tot astfel şi în ceea ce ţine de suflete, virtutea este după fire, iar răutatea, împotriva firii. Căci sănătatea este asemenea virtuţii, iar răutatea, asemenea bolii. Şi tot astfel, răutatea este minciună, pentru că se înfăţişează adesea drept virtute: îndrăzneala se arată drept bărbăţie, facerea de rău, drept înţelepciune, lenea, drept cumpătare, iar zgârcenia, dreptate. Căci toate acestea sunt răutăţi, acoperite cu masca virtuţii. Deci pe cei care se îndeletnicesc cu minciuna răutăţii îi aruncă afară din hotarele cele dumnezeieşti.
Zice: Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea în biserici. Să mărturisească înseamnă să dea mărturie nu în ascuns, nici într-un colţ, ci în auzul bisericilor de pretutindeni, ca să nu ajungă cineva rău, făcând răul de bunăvoie şi punând înainte neştiinţa sa. Eu, zice, sunt rădăcina şi odrasla lui David, deşi la prima vedere era mai potrivit să zică: „Eu sunt mlădiţa răsărită din rădăcina lui Iesei”. Ci acum, dimpotrivă, S-a numit pe Sine rădăcina lui David, şi nu doar rădăcina, ci şi odrasla, precum s-a spus mai înainte. Rădăcina este şi pricină a toate, deci şi a lui David, drept pentru care [Iisus] este Dumnezeu şi este socotit Dumnezeu. Dar este şi odrasla lui David şi răsărit din el cu trupul,
277
drept pentru care este Om şi este socotit Om. Astfel este El. Căci a zice „adesea aceleaşi, mie nu-mi este cu lene”, iar celor ce citesc le „este de folos” (Filipeni 3, 1), precum zice într-unul din cuvintele sale dumnezeiescul apostol. Este, dar, Emanuel, după dumnezeire şi după omenitate, având desăvârşită fiecare din firi după însuşirea lor, fără amestecare, fără mutare, fără schimbare, fără închipuire128. Iar potrivit cu unirea cea negrăită, am mărturisit un chip şi un ipostas şi o lucrare, „chiar dacă felurimea firilor este neştiută pentru care spunem că unirea s-a făcut în chip de negrăit precum neştiută este şi însuşirea firească a fiecărei firi”, potrivit graiurilor dumnezeiescului nostru părinte Chiril129.
Zice: Steaua strălucitoare cea de dimineaţă. Fie vorbeşte despre soare, de vreme ce a fost numit de către Maleahi „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4,2), încă şi de către prorocul ce cântă în psalmi: „A căzut foc peste ei”, adică peste arhiereii iudeilor, „şi n-au văzut soarele” (Psalmi 57, 8), adică pe acest „Soare al dreptăţii”, Hristos. Fie vorbeşte despre luceafăr, căci aşa este numit de către Petru în cea de-a doua epistolă a sa, zicând: „Până
128 Acruyxvrax;, axotnxMţ, âvaAAoubrcoţ, ăqavxaawuyxxoţ (gr.). Aceste adverbe reflectă cele patru adverbe care se regăsesc în mărturisirea de credinţă calcedoniană, dar ultimele două diferă de cele din Crez.
129 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrisoare către Ioan al Antiohiei, 8.
278
ce ziua va lumina şi luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Petru 1,19).
Zice: Şi Duhul, adică duhul prorocesc, şi mireasa, Biserica cea sobornicească de pretutindeni, zic: Vino! Căci ne-am îndulcit a dori cu nesaţ a Doua Venire a Domnului, însă şi a pune aceasta în rugăciune. Căci cel ce zice către Dumnezeu: „vie împărăţia Ta” (Matei 6, 10), cere împărăţia lui Hristos, care este şi împărăţia Tatălui şi a Duhului. Zice: Şi cel ce aude, să zică: Vino! Adică spune: „Şi tot cel ce aude aceste cuvinte şi tu, Ioane, fă rugăciune pentru venirea împărăţiei lui Hristos”. Şi zice aceasta, îndemnându-i pe toţi spre lucrurile şi faptele dreptăţii. Căci cel ce nu păzeşte întru sine dreptatea nu va face rugăciune pentru venirea lui Hristos, de vreme ce i se va cere să dea seama de cele ce le-a făcut în viaţa sa.
Zice: „Şi cel ce însetează, să vină! Şi cel ce voieşte, să ia în dar apa vieţii!”. „Când va sosi vremea venirii Mele”, zice Domnul, „plecaţi-vă gura spre izvorul vieţii prin lucrarea virtuţii.” „Şi câţi nu aveţi argint, mergând, cumpăraţi şi beţi fără argint şi fără preţ”, ne îndeamnă Isaia (Isaia 55, 1), rostind aceleaşi graiuri ca şi Domnul. Şi s-a spus încă mai-nainte că răsplata virtuţii vinedupă sudori şi osteneli. Zice: „Să ia în dar”, de vreme ce „nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare care se va descoperi întru noi”, după graiurile preaînţeleptului Pavel (Romani 8,18).
279
Zice: Eu mărturisesc la tot cel ce aude aceste cuvinte. Adică „dau mărturie că nu adaug ceva, ca să nu aduc peste mine rănile pomenite aici, nici nu scot ceva, ca să nu fiu lipsit de partea mea din lemnul vieţii şi de sfânta cetate înfăţişată aici, amândouă fiind cuprinse în această carte”. Mai pe urmă evanghelistul, pentru a-şi face cuvântul vrednic de crezare şi cinstit, iată ce mai zice:
Cel ce mărturiseşte acestea zice: Aşa, vin curând (Apocalipsa 22,20).
Ceea ce a făcut Pavel, zicând: „Că eu, iată, mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat” (II Timotei 4, 6), aceasta o spune şi el acum: „Eu, cel care învăţ acestea”, zice, „şi dau mărturie despre ele, sunt de acum la hotarele acestei vieţi, ca nimeni să nu aibă vreo îndoială asupra cuvântului”. Căci cine ar alege şi, de bună-seamă, nu cineva ca marele Ioan să născocească cuvinte ca venite de la Dumnezeu, ca şi cum nu ar avea să se supună încă morţii celei de obşte şi să ajungă în mâna lui Dumnezeu, dacă nu mai degrabă cei care se află încă printre cei vii? Zice: „Scriu, dar, acestea, ca şi cum aş grăi lui Hristos, Care mă cheamă la ieşirea din această viaţă: Aşa, vin curând”.
Amin. Vino, Doamne Iisuse! (Apocalipsa 22,20).
După ce Duhul prorocesc a zis către el mai înainte: Şi cel ce aude, să zică Domnului: Vino! (Apocalipsa 22, 17), supunându-se graiurilor lui, spune: Amin. Vino, Doamne Iisuse!, ca şi cum ar fi zis:
280
„Aşa, Stăpâne Hristoase, grăbeşte-ne mântuirea şi cea de-a Doua Venire a Ta!”.
Harul lui Iisus Hristos cu toţi sfinţii. Amin (Apocalipsa 22,21).
Căci cei necuraţi au fost de acum depărtaţi de vieţuirea sfinţilor şi de intrarea Ierusalimului celui gândit. Şi cum să mai vină peste cei izgoniţi harul lui Hristos Dumnezeul nostru? De care fă-ne pe noi părtaşi, Hristoase, pentru singură bunătatea Ta! Căci Ţie se cuvine a fi slăvit acum şi pururea şi în veci. Amin.
Despre această dumnezeiască Apocalipsă zic unii, mişcându-şi limbile cu trufie şi întru necunoştinţă, că nu a fost alcătuită de însuşi dumnezeiescul Ioan, evanghelistul şi Cuvântătorul-de-Dumnezeu. De aceea şi ascultă pe ascuns de această tradiţie. Iar eu cred că [spun ei aceasta] nu din necunoaştere, nici din vreo descoperire, ci numai din simplitate, chiar dacă este îndrăzneţ lucru a o zice, precum şi din îndrăgirea pătimaşă a vieţii şi din alipirea de cele pământeşti, făgăduind cu totul şi de îndată cele înfricoşate.
Căci de vreme ce dumnezeieştii şi Sfinţii Părinţi mărturisesc limpede acestea, cine poate să le privească cu defăimare sau să ajungă cumva la un astfel de cuget, cum că ele nu sunt aşa? Căci şi marele Vasile, în scrierile lui împotriva lui Eunomie, răspunde la hulele şi vorbele nebuneşti cele fără-de-Dumnezeu ale lui Eunomie130.
Dumnezeiescul cuvântător-de-Dumnezeu a făcut pomenire despre graiurile Apocalipsei în cel de-al patrulea cuvânt al său, întru care înfăţişează graiurile cu anevoie de înţeles şi, pe temeiul Scripturilor celor de Dumnezeu insuflate,
130 Sfântul Vasile, împotriva lui Eunomie, 4.
282
desluşirile neînţelegerilor despre Fiul prin mijlocirea Legii Noi şi Vechi.
Al cărui început este acesta: „Dacă Fiul este prin fire Dumnezeu şi Tatăl este prin fire Dumnezeu, atunci Fiul nu este un Dumnezeu, iar Tatăl, altul, ci Acelaşi Dumnezeu”131.
Şi mai încolo [zice]132: „ Moise a zis despre Fiul: Cel Ce este m-a trimis (Ieşirea 3, 14) şi evanghelistul Ioan: întru început era Cuvântul (Ioan 1,1) şi nu o singură dată a zis: era, ci de patru ori, şi iarăşi, într-alt loc zice: Cel Ce este de la Dumnezeu (Ioan 8,47) şi Cel Ce este în sânurile Tatălui (Ioan 1,18) şi în alte locuri: Cel Ce este în cer (Ioan 3,13), şi în Apocalipsă: Cel Ce este şi Cel Ce era şi Cel Ce vine (Apocalipsa 1, 8)”.
Şi nu a făcut osebire [între scriitori], ci a pomenit iarăşi, la rând, mărturia lui Pavel.
Deci dacă această Apocalipsă a fost alcătuită de către un alt Ioan, precum socoteşte pălăvrăgeala multora, atunci şi marele Vasile şi-ar fi scris cuvintele sale despre Apocalipsă folosindu-se de numele autorului ei.
Ci mai întâi a aşezat graiurile lui Moise, apoi pe cele ale apostolului şi teologului, precum şi pe cele ale apostolului Pavel, afară de aceştia neavând trebuinţă de vreun altul să dea mărturie.
131 Ibidem, 4.1.
132 Ibidem, 4.2.
283
Şi acestea sunt cuvintele de netăgăduit ale marelui şi Sfântului Vasile.
Iar marele Grigorie, cel numit Cuvântătorul-de-Dumnezeu, care mai este numit şi „Orânduitorul”133, apărându-se înaintea celor 150 de episcopi134, a scris limpede şi adevărat: „Când veţi moşteni muntele meu cel sfânt?”, şi mai departe: „Căci mi se pare că fiecare cârmuieşte peste altă biserică, precum mă învaţă Ioan în Apocalipsă”135.
Iar Eusebiu cel din Pamfilia, în a treia carte a sa din Istoria Bisericii, zicea undeva136: „Acestea se întâmplau la iudei în vremurile acelea”. Şi mai departe: „în vremea aceea, s-a răspândit vorba că apostolul şi totodată evanghelistul Ioan, încă aflându-se în viaţă, a fost osândit de către Domiţian, fiul lui Vespasian, să locuiască în ostrovul Patmos, pentru mărturia cuvântului dumnezeiesc.
Şi cu adevărat, scriind Irineu despre numărul numelui lui antihrist, pomenit în cartea lui Ioan ce se numeşte „ Apocalipsa”, grăieşte aceste cuvinte în legătură cu Ioan, cuprinse în cartea a 5-a a scrierii „împotriva Ereziilor”: „Dacă în vremea
133 XovTaKxqpiog (gr.).
134 Sinodul de la Constantinopol, 381 d.Hr.
135 Sfântul Grigorie de Nazians, Cuvântări, 42.8-9.
136 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, 3.1.1 şi 3.18.1-3.
284
de acum pare lucru bun a vesti pe faţă numele lui137, acesta ar fi fost rostit de către cel care a văzut Apocalipsa138″.
Slavă Dumnezeului nostru pentru toate. Amin.139
137 Numele lui antihrist.
138 Adică de către Sfântul Ioan.
139 În acest loc, în manuscris apare următoarea însemnare a unui necunoscut:
„Mai pe urmă, pentru că scriitorul acestei cărţi a înmânat-o spre citire unor feţe slăvite care o cereau de la el, apoi aceştia au zăbovit să înapoieze cartea, el nu a păzit cu osteneală unul din manuscrise, ci le-a aruncat din întâmplare. Apoi fiindu-i cerută iarăşi de altul, el s-a folosit la scris de manuscrisele rămase şi în câteva locuri a redat înţelesul din cele dispărute cu alte cuvinte asemănătoare. Deci dacă se iveşte vreo mică deosebire în privinţa cuvintelor, nicidecum să nu fie vreo îndoială printre cititori, de vreme ce înţelesul a rămas acelaşi, deşi sunt mai puţine cuvinte”.
Bibliografie
Chiril al Alexandriei, Sfântul. Scrieri, partea I. închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 38, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
Chirii al Alexandriei, Sfântul, Zece cărţi împotriva lui Iulian Apostatul 4, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000.
Chirii al Alexandriei, Sfântul, Scrisoare către Ioan al Antiohiei, Concilium Universale Chalcedonense, vol. III, pars III-a, 1937, Florflegium nr. 1-14.
Epifanie de Salamina, Sfântul, Cuvânt la îngroparea Domnului şi la pogorârea la iad, traducere paisiană din Vieţile Sfinţilor pe luna Martie, Mănăstirea Neamţ, 1813, f.272r-279v, cu note de Florin Stuparu.
Eusebiu de Cezareea, Cronica sau Canoanele Cronologice.
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 13, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
Grigorie de Nazians, Sfântul, Cuvântări, Editura De Suflet, 2014.
Grigorie de Nyssa, Sfântul, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor. Scrieri Partea l-a, Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, 29, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
286
şi Pr. Ioan Buga, note Pr. Prof. D. Stăniloae, ed. I.B.M. al B.O.R., 1982.
iohannes Chrysostomus, De remissione peccatorum, Excerpta ex Migne Patrologia Graeca.
Oecumenius: Commentary on the Apocalypse. The Fathers of the Church volume 112, a new translation of John N. Suggit, The Catholic University Press, Washington, D.C., 2006.
Origenes, Fragmenta in Psalmos 1-150, Antiquarium.
Vasile cel Mare, Sfântul, Scrieri dogmatice şi exegetice, Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” 4, Editura Basilica, 2011.
Cuprins
Prefaţă 5
Cuvântul întâi 11
Cuvântul al doilea 35
Cuvântul al treilea 55
Cuvântul al patrulea 77
Cuvântul al cincilea 99
Cuvântul al şaselea 123
Cuvântul al şaptelea 145
Cuvântul al optulea 163
Cuvântul al nouălea 189
Cuvântul al zecelea 211
Cuvântul al unsprezecelea 235
Cuvântul al doisprezecelea 261
Bibliografie 285
Distribuţie: S.C. Egumeniţa S.R.L.
O.P.i
C.P. 150
800720 Galaţi tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro
Toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos, zice undeva un sfânt cuvânt (II Timotei 3,16). Căci toţi cei care ne-au vestit cuvântul mântuitor, prorocii şi apostolii şi evangheliştii, întru Duhul au fost înţelepţiţi, Iar dumnezeiescul Ioan decât toţi propovăduitorii este mai sfânt şi mai duhovnicesc decât orice om duhovnicesc, ca unul ce a căzut la pieptul Domnului (Ioan 13,25) şi prin sărutările lui a scos mai îmbelşugat harul Duhului, De unde a şi fost numit „fiul tunetului” (Marcu 3,17), căci a tunat sub cer cu dumnezeieştile sale învăţături, Cât despre această lucrare a lui de faţă atât despre tainele cele simple, cât şi despre cele desăvârşite, ar putea zice că este cu adevărat preatainică, Pentru că nu ne vorbeşte doar despre cele de faţă, ci şi despre cele trecute şi cele care au să fie,