V. MALEAGHIN PRIMA SPOVEDANIE

V. MALEAGHIN

PRIMA SPOVEDANIE

ISTORISIRE FOLOSITOARE PENTRU COPII

editura egumeniţa

2008

în drum spre bunica

De fiecare dată când călătorea cu trenul, lui Alioşa îi plăcea cel mai mult să privească fereastra vagonului. Alioşa nu călătorise prea des cu trenul, ba putem spune că el călătorise chiar rar. Şi, dacă ar fi să fim cinstiţi, cu adevărat, atunci ar trebui să spunem că acum era pentru a treia oară în viaţa sa, când i se întâmpla acest lucru. Prima oară i s-a întâmplat anul trecut, când tatăl său s-a întors acasă de la bunica Tonia, mama mamei sale, în oraşul vecin; a doua oară când, după o lună, el împreună cu tatăl său s-au întors acasă de la bunica. Iar acum mergeau la cealaltă bunică a lui Alioşa, Daşa, mama tatălui său.

Au luat trenul sâmbătă seara, târziu, şi, când acesta a pornit, câtva timp Alioşa a privit casele şi străzile marelui oraş în care trăia de când se născuse împreună cu părinţii săi. Dar iată că oraşul a dispărut, au dispărut şi luminile şi prin fereastră, deja, nu se mai putea zări nimic. Peste zi Alioşa atât de tare obosise, încât de-abia putu rezista până ce tatăl său îi pregăti patul pentru culcare.

Astăzi el se trezi mai devreme, se aşeză mai aproape de fereastră şi, nedezlipindu-se de ea, privea nesfârşitele câmpii şi crânguri, staţiile şi rarele cupole

5

ale bisericilor ce se zăreau în depărtare, privea oamenii care stăteau sau mergeau, alergau sau mergeau pe biciclete, pe motociclete sau în automobile. Odată, când înainte de o staţie oarecare, trenul îşi încetini mersul, Alioşa văzu pe o băncuţă, lângă căsuţa şefului de gară, un băieţel cam de vârsta lui. El îi făcu cu mâna, iar băiatul se strâmbă la el, la început, dar când văzu că Alioşa zâmbeşte, imediat zâmbi şi el şi îi făcu şi el cu mâna, drept răspuns. Alioşa se bucură şi decise că acesta este un semn bun şi că viaţa sa la ţară va fi fericită.

Anul acesta, în primăvară, Alioşa împlinise opt ani. Acum o săptămână şi jumătate el terminase clasa întâi şi trecuse în clasa a doua. I-a fost uşor lui Alioşa să înveţe, pentru că, până să înceapă şcoala, mama şi tatăl său îl învăţaseră, deja, să citească, să scrie şi să socotească. Clasa întâi a încheiat-o cu nota zece şi se mândrea foarte tare cu lucrul acesta.

Pe bunica Daşa, Alioşa şi-o amintea ca prin ceaţă. Se văzuseră doar o dată, cu trei ani în urmă. Atunci venise la ei în vizită şi stătuse două săptămâni. La început bunica şi nepotul s-au înţeles bine, dar o dată Alioşa s-a trezit prost-dispus şi a refuzat să-şi facă patul. Bunica a insistat să şi-l facă, Alioşa s-a supărat, a început să ţipe şi să bată cu picioarele, şi atunci bunica atât de aspru a strigat la el, atât de hotărâtă a scos de undeva o curea lungă de-a tatălui, încât Alioşa de uimire a tăcut imediat şi a hotărât în sinea sa că cel mai bine este să nu ai de-a face cu bunica Daşa şi că este bine să stai departe de ea.

6

Cu totul altfel era bunica Tonia: începea Alioşa să plângă, ea imediat începea să se vaite, să-şi frângă mâinile şi se grăbea să-i îndeplinească orice dorinţă. Lucrul acesta îi plăcea tare mult lui Alioşa şi uneori începea să plângă într-adins, pentru ca să primească ceea ce dorea. în sinea sa, el înţelegea, fireşte, că ceea ce face nu este foarte cinstit, dar dacă i se dă şi i se face pe plac de ce să nu profite?

Când cu o lună în urmă tata şi mama i-au spus lui Alioşa că vor să-l ducă la bunica Daşa, el a încercat să protesteze, dar tatăl l-a întrebat ironic: „Poate ţi-e frică de ea? Spune-ne direct!” Să-ţi fie frică de propria bunică? Asta niciodată nu ar fi recunoscut Alioşa în faţa nimănui şi de aceea s-a hotărât imediat să meargă.

Uneori simţea o îngrijorare de neînţeles, dar încerca să o alunge: la urma urmelor nu este chiar un duşman, bunica. Nu este un poliţist care să sperie copiii! Nu este un tâlhar la drumul mare! Este propria sa bunică, ce lucru atât de îngrozitor ar putea să facă?…

însoţitoarea de vagon aduse ceaiul în nişte pahare cu suporturi metalice. Tatăl îi luă lui Alioşa un pahar, iar sieşi două. Tatălui îi plăcea să bea ceai. Uneori, când aveau musafiri, stăteau la ceai toată seara. Adevărul este că ceaiul adus de însoţitoarea de vagon nu semăna nici pe departe cu cel de acasă, nici la culoare, nici la miros, dar lui Alioşa îi era total indiferent.

Cei doi stăteau, beau ceai, mâncau sandvişurile pe care le pregătise mama pentru drum. Alioşa, doar

7

ce şi-a amintit de mama, că dintr-o dată tare ar fi vrut să se întoarcă acasă.

când o să vii să mă iei acasă? îl întrebă elpe tatăl său.

De surpriză, tatăl se înecă şi puse paharul de ceai pe măsuţă.

asta da glumă! exclamă el. Nici nu am ajuns la destinaţie că el deja a luat-o la sănătoasa înapoi…

ba nu am luat-o la sănătoasa! se necăji Alioşa. Dar eu trebuie să ştiu pentru cât timp mă lăsaţi acolo.

eu şi mama ta ne-am gândit să rămâi la bunica o lună, spuse tatăl uimit.

o lună? clătină din cap cu îndoială Alioşa. Nu va obosi din cauza mea bunica Daşa?

o, nu-ţi face griji din cauza asta! răspunse tatăl cu uşurare. Bunica Daşa, dacă trebuie, cu trei asemenea ţie se descurcă fără probleme. Alioşa simţi din nou în suflet o oarecare tristeţe. Oare de unde venea o asemenea tristeţe? Nu cumva de la ceai? Şi atunci înţelese că ceaiul, pe care-l beau ei, este, cu adevărat, foarte nociv. Şi de acum, când va bea ceaiul lor de acasă, parfumat şi aromat, tot aşa se va simţi?

dar nu te frământa spuse tatăl. Toată viaţa ei până la pensie bunica a fost învăţătoare la casa de copii. Ea iubeşte copiii. Are, fireşte, principiile sale, dar asta este o chestiune personală.

Alioşa nu înţelese prea bine ce înseamnă „principii” şi „chestiune personală” dar nu avea chef să întrebe nimic. în general, nu-i plăcea să le arate

8

celorlalţi că nu înţelege anumite lucruri. De ce ar face-o? Nici nu i le explicau în mod clar şi nici nu-l mai respectau apoi…

însoţitoarea de vagon intră din nou în compartimentul lor ca să ia paharele şi banii pe ceai. Apoi ea scoase din buzunar biletele lor şi le puse pe masă.

în localitatea „Munţii Verzi” trenul staţionează două minute spuse ea. Pregătiţi-vă din timp!

„Munţii Verzi” se numea staţia în care trebuia să coboare. Dar bunica Daşa nu locuia în „Munţii Verzi”. Ea locuia într-un sătuc, ce purta un nume cald şi dulce: „Blinki” (Clătite). De la staţie până în satul bunicii trebuia să meargă cu autobuzul. Numele de Blinki i-a plăcut întotdeauna lui Alioşa, dar astăzi, nu se ştie de ce, nici numele acesta nu-l bucura prea mult. Cu cât se apropiau mai mult de casa bunicii, cu atât mai clar îşi amintea de acel chip sever al bunicii. Dar oare, până acum ea nu a uitat cum s-au certat ei atunci?

în mod ciudat Alioşa simţi o usturime în ochi şi îi închise ca nu cumva tatăl său să creadă că începe să plângă. Dar se pare că tata observase ceva, pentru că se trase mai aproape de el şi îl cuprinse pe după umeri.

eşti neliniştit? îl întrebă el.

Alioşa dădu din cap că nu…

dar eu văd că eşti neliniştit, spuse tatăl. Tu trebuie să înţelegi un singur lucru: bunica Daşa este

9

un om foarte bun şi te iubeşte. Dar ea este un om drept şi este obişnuită ca în toate să acţioneze conform conştiinţei sale.

o lună, totuşi, este prea mult, spuse Alioşa încet.

foarte bine, hai să stabilim un lucru: dacă te plictiseşti prea tare să scrii o scrisoare, să mergi la poştă şi să ne-o trimiţi. Şi eu voi veni să te iau.

şi chiar o să vii? se îndoi Alioşa. Dacă îţi voi scrie peste o săptămână scrisoarea?

ţi-am promis, deci voi veni, spuse tatăl. Doar mă străduiesc să nu te mint niciodată, eşti de acord?

Aşa era. Tatăl lui Alioşa nu-l minţea şi nu umbla cu şiretlicuri cu el. Dacă promitea ceva, atunci obligat se ţinea de cuvânt, făcând ceea ce promisese, deşi, uneori, nu îşi îndeplinea imediat promisiunea. în general, se putea spune că tatăl său era un om corect. Alioşa se gândi că, într-adevăr, bunica Daşa îl educase pe tatăl său în spiritul corectitudinii şi se simţi, parcă, mai uşurat. Căci dacă tatăl său era bun cu el, atunci şi bunica trebuia să fie bună cu el; dacă el îşi iubeşte tatăl, atunci, fireşte, îşi va iubi şi bunica.

Aceste gânduri îl mai liniştiră.

între timp tata strânse toate lucrurile lor în două genţi mari. Lucrurile lui Alioşa fuseseră puse în micul său rucsac de şcoală. Acum când erau gata să coboare din tren, timpul parcă se oprise în loc. Mai rămăseseră încă cincisprezece minute de mers, dar fiecare minut devenise atât de lung, încât părea a fi o oră. Inima lui

10

Alioşa bătea cu putere, de emoţia de a ajunge mai repede!

Dar iată că în depărtare se arătară nişte căsuţe pe dealuri, înconjurate de copaci verzi, apoi se iviră case mai mari şi apoi obişnuitele blocuri orăşeneşti. Acesta era oraşul „Munţii Verzi”. Trenul începu să-şi încetinească mersul.

am ajuns spuse tatăl.

dar unde-s munţii? se miră Alioşa.

munţii? Păi vezi tu, casele acelea de pe dealuri! Aceştia sunt munţii, răspunse tatăl.

ce mai munţi, râse Alioşa. Oare la bunica în „Blinki” sunt blinii (clătite)?

îţi garantez eu că în „Blinki” sunt blinii! răspunse tatăl.

Şi deodată trenul, de parcă s-ar fi speriat de ceva, tresăltă şi se opri.

11

Reîntâlnirea cu bunica

… Când Alioşa deschise ochii, el nu-şi dădu seama imediat unde se află. Stătea culcat într-un pat mare cu o pernă moale. Prin fereastra deschisă şi printre draperiile brodate se strecura lumina soarelui de seară. Dincolo de fereastră gâgâiau gâştele care se întorceau de la plimbare.

„Se pare că sunt deja la bunica la Blinki!” gândi Alioşa. Şi în aceeaşi clipă îşi aminti tot drumul lung de astăzi. Coborând din tren în „Munţii Verzi”, împreună cu tatăl său se îndreptară spre staţia de autobuz. Merseră pe jos şi după cinci minute ajunseră în staţie, căci aceasta era chiar alături de gară. Au aflat însă că autobuzul care mergea la Blinki plecase de foarte puţin timp, iar următorul pleca abia peste două ore. Ce să facă? Se sfătuiră şi hotărâră că în acest interval de timp ar putea să cutreiere prin toate locurile interesante din „Munţii Verzi”. Lăsându-şi genţile grele la sala de bagaje porniră la plimbare prin oraş.

La drept vorbind, acesta nu era un oraş mare şi adevărat precum acela în care locuia Alioşa cu părinţii săi şi nici ca acela în care locuia bunica Tonia. „Munţii Verzi” era un orăşel micuţ, centru raional, cu două linii de autobuz. Tatăl lui Alioşa învăţase cândva aici

12

şi de aceea cunoştea perfect toate locurile interesante. Cu atât mai mult, cu cât acestea nu erau prea multe: un muzeu micuţ cu un urs împăiat, o şcoală medie tehnică în care învăţase şi tatăl său şi o biserică mare. Toate aceste trei obiective demne de văzut se aflau în piaţa centrală a oraşului.

După ce vizitară muzeul şi şcoala tehnică, Alioşa şi tatăl său se îndreptară către biserică, care, după cum spunea tatăl, fusese deschisă doar cu câţiva ani în urmă. Biserica era înaltă şi albă, cu nişte cupole închise la culoare.

de ce acoperişul este negru? întrebă Alioşa.

aceasta este o cupolă, spuse tatăl. Sunt negre pentru că sunt acoperite cu aramă.

Biserica era închisă cu lacătul, dar când cei doi merseră în jurul ei, de undeva, dintr-o uşă laterală, ieşi un om cu barbă, îmbrăcat cu un veşmânt lung, negru. Pe pieptul lui strălucea o cruce de argint.

preotul, spuse tatăl încet lui Alioşa.

Se opriră şi se închinară.

bună ziua, părinte! spuse tatăl.

ziua bună! răspunse preotul. Liturghia duminicală s-a terminat deja. Aţi venit la mine?

ne plimbam pe aici, răspunse tatăl. Vizitam mormintele. Mai avem o oră la dispoziţie până la plecarea autobuzului.

şi aveţi drum lung de mers? întrebă preotul.

la Blinki.

13

a, la Blinki… Acum avem acolo o adevărată biserică. Slujeşte părintele Mihail. Dar voi ai cui sunteţi?

Sunt fiul Dariei Feodorovna Osvianikova. Iar el este fiul meu, nepotul ei.

deci sunteţi urmaşul diaconului Feodor Osvianikov? se miră părintele. Ce întâlnire!…Eu cu părintele Feodor am început să slujesc, de pe vremea când eram flăcăiandru. El m-a învăţat să slujesc cu înţelepciunea sa de diacon… Da…

Se vedea că părintele îşi aminteşte de trecut şi că amintirile îi fac plăcere.

bunicul dumneavoastră a fost o adevărată cremene, un om dreptcredincios, spuse el în sfârşit. Şi dumneavoastră sunteţi credincios?

Şi Alioşa văzu acum pentru prima oară că tatăl său era în încurcătură şi se chinuia şi nu se ştie de ce îşi scărpina urechea.

ei bine, fireşte, cam aşa ceva, fără îndoială, este…spuse el. Ceva, să zicem, supranatural…

dar dumneavoastră sunteţi botezat? Întrebă părintele, devenind deodată serios.

păi, cum să nu!… exclamă tatăl uşurat. Din copilărie! Şi pe fiul meu l-am botezat… Iată, Alexei, este omul lui Dumnezeu, aşa mi s-a spus şi în biserică!…

omul lui Dumnezeu, ziceţi? şi părintele îl privi cu atenţie pe Alioşa. Ei, asta e bine, cel puţin, că este botezat. Chiar şi pentru atât să-i dăm slavă lui Dumnezeu. Primul pas pe drumul mântuirii a fost făcut…

14

dar câţi paşi sunt în total? Alioşa puse întrebarea aceasta aşa, dintr-o dată, şi în mod neaşteptat chiar şi pentru sine.

câţi paşi sunt până la mântuire? zâmbi părintele. Dar câţi paşi ar fi până la cer, Alioşa, tu ce crezi?

ei, până la cer sunt foarte mulţi paşi! exclamă Alioşa. Poate un milion, sau chiar o mie…

ai dreptate, Alioşa, până la cer sunt foarte mulţi paşi. Iar paşii către mântuire sunt şi mai mulţi. Dar, dacă omul face pe acest drum chiar şi câţiva paşi, Dumnezeu chiar şi pe aceştia îi socoteşte, înţelegi?

Alioşa nu înţelese chiar totul, dar în orice caz aprobă, dând din cap.

ei, Dumnezeu să vă binecuvânteze! spuse părintele. Făcu semnul crucii asupra lor şi adăugă:

drum bun spre Blinki. Iar Dariei Feodorovnei transmiteţi-i binecuvântările mele.

… Şi-au luat lucrurile de la bagaje, au cumpărat bilete de autobuz şi doar ce au reuşit să-şi ocupe locurile, că autobuzul se şi puse în mişcare, ducându-i pe un drum plin de gropi la Blinki. Au mers o oră şi în tot acest timp Alioşa îşi aminti din nou discuţia de lângă biserică.

Părintele îi plăcuse, deşi îl speriase puţin: avea ceva ce nu aveau mama şi tatăl său sau altcineva dintre cunoscuţii săi maturi. Chiar învăţătoarea lui Alioşa, Nina Kikolaevna, vorbea mai clar decât acest părinte care purta pe piept o cruce de argint. Şi ce vroia să

15

însemne acea „mântuire” despre care vorbea el? Nici acest lucru nu era clar întru totul pentru Alioşa.

Bunica Daşa îl aştepta deja în staţia de autobuz din Blinki. Alioşa descoperi cu uimire că bunica nu era atât de mare şi de severă, precum şi-o amintea el. Sau poate că în aceşti trei ani crescuse şi el?

Tot drumul până acasă bunica vorbi cu tatăl despre diferite lucruri, în schimb Alioşa abia reuşea să vadă pe unde merge. Satul nu semăna deloc cu oraşul: pe iarba uliţei se plimbau găinile, alergau câinii şi pisicile, iar un cocoş stătea nemişcat chiar în drum. Cocoşul îl privi pe Alioşa atât de bănuitor, încât acesta se gândi dacă nu ar trebui să-şi scoată puşca din rucsac, pentru a se apăra, dar nu ştia cum va reacţiona bunica văzându-l ce face.

Ajunşi acasă, bunica îi duse imediat în livadă.

iată, acesta este un coacăz, le spuse ea. Iar acesta este un agriş, acesta un caprifoi.

Dar Alioşa, de oboseală, nu mai deosebea nimic, toate păreau a fi la fel. Nu-şi dorea decât un singur lucru: să se aşeze sau şi mai bine să se întindă undeva, unde să nu-l deranjeze nimeni. în sfârşit intră în casă, iar Alioşa se urcă pe divan. Pe masă erau aşezate deja bucatele şi Alioşa îşi aminti că nu mâncaseră de cu dimineaţă, când mâncaseră în tren.

Totuşi nu s-au aşezat la masă imediat: bunica Daşa merse la icoanele agăţate în colţul camerei şi spuse o rugăciune, apoi făcu cruce asupra bucatelor. Mama şi tatăl său nu făceau niciodată aşa ceva şi de aceea Alioşa îşi privea bunica cu mare curiozitate.

16

dar tu, nepoate, nu ştii nicio rugăciune? îl întrebă ea deodată.

de unde să ştie! răspunse tatăl în locul lui Alioşa. Părinţii lui sunt oameni fără Dumnezeu.

să nu spui asta, nici măcar în glumă, îi spuse bunica cu glas sever. O să-l învăţ eu rugăciuni încetul cu încetul… Aşa-i Alioşa?

Alioşa ridică din umeri. începură să mănânce, dar Alioşa luă doar câteva linguri din brânza sfărâmicioasă şi gustoasă şi deodată simţi că i se lipesc ochii, împotriva voinţei sale, iar glasurile bunicii şi al tatălui său încep să se îndepărteze şi să se amestece cu cele ale păsărilor de sub fereastră.

Şi acum iată că stătea culcat în patul înalt al bunicii, de lângă fereastra deschisă şi privea perdelele brodate cu aţă de diferite culori. Nu voia să se scoale.

Hotărî să rămână culcat şi să dormiteze până când vor veni să-l trezească. Dar, numai ce se pregătea să închidă ochii din nou, că deodată perdeaua de la ferestre se mişcă şi un cap ciufulit se aplecă înăuntru.

salut, spuse capul. Tot mai dormi, leneşule?

da… Dar tu cine eşti? întrebă Alioşa.

cine sunt eu? Eu sunt şeful acestor locuri, răspunse capul, dându-şi importanţă. Hai să mergem să vedem cu ce se ocupă fiecare de pe aici!

în sfârşit, Alioşa descoperi că acest cap aparţine unui om cam de vârsta sa. Stând în pat îl întrebă:

cum te cheamă?

mitea. Iar pe tine Sioha, aşa-i?

17

aşa-i, răspunse Alioşa. Şi câţi ani ai?

nouă. Iar tu, după cum văd, ai opt ani. Am dreptate?

-Da.

ţi-ajunge cât te-ai odihnit, spuse Mitea. Ia-ţi puşca cu aer comprimat şi vino pe uliţă.

dar dumneavoastră… Dar de unde ştii tu că am puşcă? îl întrebă uimit Alioşa.

eu ştiu totul. Şeful trebuie să ştie totul, răspunse Mitea mândru. îţi dau un minut să te pregăteşti pentru întâlnire. Şi Mitea dispăru după perdele.

Alioşa sări din pat şi merse să-şi caute rucsacul, în casă era linişte şi pustiu. Glasurile celor mari ajungeau până la el de undeva, dinspre grădiniţă. Scoţând puşca din rucsac, Alioşa scoase din cutie câteva gloanţe de plastic, le puse în buzunar şi ieşi pe stradă.

Mitea îl aştepta, deja, pe ulicioară. îi întinse lui Alioşa mâna.

hai să facem cunoştinţă, spuse el, imitându-i pe cei mari. Kolobkov, vecinul tău. Dar poţi să-mi spui pur şi simplu, Mitea.

aleksei Ovsianikov, răspunse Alioşa.

arată-mi puşca, spuse Mitea. Cu ce tragi?

cu gloanţe, răspunse Alioşa, scoţând gloanţele din buzunar.

hai, încarc-o, îi ceru Mitea.

Alioşa încărcă puşca.

18

dă-o încoace, să o încerc, spuse Mitea.

Şi fără să mai aştepte aprobarea lui Alioşa, i-o smulse, aproape, din mână şi îndată ochi nişte gâşte care ciuguleau paşnic iarba de pe ulicioară.

nu trebuie să împuşti vietăţile! exclamă Alioşa. Le doare!

pleacă de aici! răspunse Mitea şi ridică cocoşul armei. Glonţul lovi gâscă în gât şi căzu în iarbă. Pentru o clipă gâsca încremeni de mirare, dar apoi începu să gâgâie tare, îşi lungi gâtul şi se năpusti asupra lor.

glonţu! Mai dă-mi un glonţ! strigă Mitea.

nu, nu e voie, se împotrivi Alioşa. Tata nu-mi permite să fac aşa ceva.

ce tată!… urlă Mitea cu toată puterea sa. Nu vezi, gâsca o să ne ciupească până o să ne omoare! Dă-mi glonţul!

Alioşa îi mai dădu un glonţ. Mitea încărcă repede puşca şi ochi din nou gâsca. Gâsca era aproape de ei şi nu fu greu să o ochească. Alioşa văzu că Mitea ochea gâsca chiar în cap.

nu trebuie să o împuşti în cap, o s-o omori! reuşi el să strige.

pleacă de aici! îl alungă Mitea din nou.

ce, tu comanzi?… se supără Alioşa şi îl lovi peste puşcă.

în acest timp Mitea trase.

Glonţul nu atinse gâsca, în schimb zbură ca un fulger prin ulicioară şi se izbi în fereastra unei case de vizavi. Sticla zornăi jalnic şi Alioşa văzu cum pe

19

suprafaţa ei se răspândesc nişte crăpături ca nişte raze de soare.

Ţine-ţi puşca, spuse Mitea, înapoindu-i-o lui Alioşa. Eu am plecat. Doar n-o să rămân aici veşnic.

Şi se îndepărtă legănându-se. între timp apăru un cap la fereastra al cărei geam fusese spart.

ah, căpcăunilor!… strigă un glas de femeie. Ei lăsaţi, că vă arăt eu acum!…

Mitea se întoarse către Alioşa. Acum arăta, cu adevărat, speriat.

fugi, prostule! strigă el. Asta este Makariha, o să te sugrume!

Părăsi ulicioara în mare grabă şi se ascunse într-un colţ. Ce să facă? Să fugă după Mitea? Să se ascundă în curtea bunicii? Sau să o aştepte pe Makariha şi să-i explice totul?

Până să hotărască el ce să facă pierdu timp preţios. Makariha venea spre el pe ulicioară, şchiopătând. Acum era târziu pentru Alioşa să se mai ascundă.

monştrilor!… strigă ea. Eu nu am bani nici să-mi cumpăr pâine şi ei îmi sparg geamul!…Ei, lasă că îţi arăt eu!…

Femeia se apropie, îi prinse lui Alioşa urechile cu degetele şi îl ridică de la pământ. Lacrimile ţâşniră din ochii copilului şi de durere se ridică în vârful picioarelor.

al cui eşti tu? Eşti nepotul Osvianikovei? strigă Makariha. Ei, să mergem, să mergem la bunica ta!…

20

Şi plecară: Alioşa, pe vârfuri, ducând puşca în mână, iar Makariha trăgându-l de ureche după ea.

Ce a urmat apoi? Makariha ţipa cât putea de tare, bunica o liniştea, tata îşi cerea scuze şi îi promitea că a doua zi, chiar, o să-i pună un geam nou. Alioşa tăcea. Abia după ce în sfârşit plecă Makariha, îi veni şi lui rândul să vorbească.

Seara aceea fusese ratată. Băură ceaiul în tăcere, iar Alioşa ieşi apoi pe stradă.

Stând în pridvor se gândea la Mitea. îşi zicea că Mitea este un trădător şi un laş, pur şi simplu, dacă putuse să-şi părăsească tovarăşul aflat în necaz. Deodată, tufişurile de pe lângă gard foşniră şi dintr-acolo privea Mitea însuşi.

Ei, ce faci, stai? întrebă el.

Alioşa nu răspunse nimic.

n-ai decât să stai, prostănacule, continuă Mitea. Ce ţi-am ordonat eu? Ţi-am ordonat să fugi! Iar tu ai rămas înţepenit ca un buştean.

buştean eşti tu! răspunse Alioşa jignit. Nu-ţi voi fi prieten!

să-mi fii prieten?… Ha, ha, ha!… râse Mitea cu un anumit râs. Dar cui îi trebuie un asemenea prieten? Eşti un molâu, asta eşti! Să nu cumva să nimereşti pe strada mea, că o să rămâi fără urechi!

Tufişurile foşniră din nou şi Mitea dispăru.

„Oare n-ar fi mai bine să mă întorc acasă cu tata chiar mâine?” se gândea Alioşa. Dar ar fi prea ruşinos să fac un asemenea lucru. Dacă mâine s-ar

21

întoarce acasă, toţi ar înţelege că s-a speriat de Mitea, de Makariha, de gâşte şi de toată această viaţă de la ţară. După aceea, el nu ar mai putea să vină niciodată în sat la bunica. Nu, nu poate pleca imediat, trebuie să mai aştepte puţin şi după aceea…

tu eşti un molâu…îi spuse Alioşa lui Mitea, în gândul său, şi se îndreptă spre casă.

22

Un crap de un kilogram şi jumătate

Luni dimineaţă tatăl său îl trezi în zori.

Până ce bunica le-a pregătit micul dejun, Alioşa a mai aţipit de câteva ori doar închidea ochii şi îndată începea să viseze. îşi băură, grăbiţi, ceaiul, şi mâncară câteva sandvişuri. Apoi tatăl luă undiţele, iar Alioşa luă borcanul cu viermişorii după care tata săpase încă de cu seară. Tocmai se pregăteau să iasă pe uşă, când bunica îl opri şi făcu o cruce peste ei, binecuvântându-i, mai întâi pe Alioşa, apoi pe tatăl acestuia.

Ieşiră în stradă şi de îndată tot somnul lui Alioşa dispăru, de parcă cineva îl luase cu mâna. Era deja lumină, dar soarele nu se înălţase deasupra pădurii, în jur era atâta linişte, încât zgomotul paşilor lor se auzeau, probabil, până la celălalt capăt al satului. Păsările, a căror denumire Alioşa nu o cunoştea, cântau. Iarba era acoperită cu rouă şi îndată li se udară picioarele încălţate cu cizme.

Tot satul dormea şi era atât de plăcut să simţi că tu te-ai trezit înaintea tuturor şi că mergi la râu, ca să pescuieşti, ca un bărbat adevărat.

Traversară două străzi şi o ulicioară şi ieşiră la râu. Alioşa vru să se repeadă imediat la apă, dar tatăl său îi atrase atenţia, zicându-i:

23

În acest loc se adapă cirezile de vaci, apa e tulbure aici. O să te duc eu mai în susul râului, acolo am eu nişte locuri ştiute numai de mine.

Merseră pe cărăruia ce şerpuia de-a lungul malului, ajunseră la o salcie bătrână şi se opriră.

iată, aici este locul despre care ţi-am vorbit, îi spuse tatăl. Este locul meu preferat, încă din copilărie.

Se îndreptară spre apă, dar se treziră că locul fusese deja ocupat. Pescarul care îşi alesese acel loc, auzindu-le paşii, îşi întoarse capul spre ei, nemulţumit. Mitea? Şi aici dau de Mitea! Alioşa se enervă atât de tare, încât aproape că nu mai putea respira, de ciudă.

salut, Mitea…îl salută tatăl.

tăceţi! O să speriaţi tot peştele!… şuieră spre ei ca o adevărată gâscă.

Jenat, tatăl se frământa, stând pe loc.

ei, asta e! îi spuse lui Alioşa. Să mergem mai departe, aici locul este ocupat.

Mergând pe cărăruie, Alioşa îi spuse tatălui său:

oare nu ar fi fost mai bine să-l fi gonit? Că doar tu eşti om mare, iar el un copilaş!…

nu e bine cum gândeşti, îi răspunse tatăl. La pescuit eu sunt doar un pescar, aşa cum şi el tot pescar este. Cine soseşte mai devreme, acela ocupă locul. Aşa este corect.

aşa este corect?…se revoltă Alioşa. Dar ieri el s-a purtat corect cu mine?

fireşte că s-a purtat urât. Dar eu nu mă voi răzbuna pe el din cauza ta, răspunse tatăl.

24

de ce? insistă Alioşa. De ce el poate, iar noi nu putem?

Tatăl se opri din mers.

e ciudat că nu înţelegi lucrul acesta, spuse el. Numai omul rău poate să se comporte urât. Dar, nu cumva îl consideri un om bun pe Mitea?

Alioşa se supără şi tăcu.

Curând găsiră un loc potrivit pentru pescuit, se aşezară şi aruncară undiţele. Alioşa nu pescuia pentru prima dată în viaţa sa: şi în oraş el fusese cu tatăl său la pescuit în iazurile unui mare parc. Dar acolo trebuia să stai mult pentru a prinde câţiva peşti, aici, însă, au început să muşte imediat. Este adevărat că la început au prins câteva fâţe care l-au enervat pe Alioşa. Dar apoi au prins un biban bun, apoi altul, şi apoi… Apoi cineva înhăţă, cu atâta siguranţă, viermişorul din undiţa lui Alioşa, atât de puternic trase de aţă, încât Alioşa se sperie. Dar tata era alături de el şi începu să-l înveţe cum să procedeze.

lasă-l în voia lui…îi spuse tata. Acum trage. Lasă-l liber…Acum trage mai aproape.

Astfel traseră peştele tot mai aproape şi mai aproape de mal. Peştele începu să devină nervos şi să se zvârcolească. Deodată sări din apă şi cei doi văzură o frumuseţe de crap, cu solzi strălucitori pe spate.

n-o să fugi!… strigă tatăl înfierbântat, pregătind minciogul. Mai apropie-l puţin, puţin.

Alioşa îl trase mai cu putere, dar aţa nu rezistă şi se rupse. Crapul mai sări o dată din apă şi se

25

ascunse la adâncime luând cu el şi firul cu plumb şi acul. Doar pluta roşie se legăna, acum, pe locul unde sărise crapul.

ar fi trebuit să aduci mai devreme minciogul! exclamă Alioşa.

nu m-am putut întinde până la el, mai repede, căci eram departe. Tu erai mai aproape de el, l-ai fi putut aduce tu… se apără tatăl. Ei, şi acum ce să facem. A plecat, a plecat.

Tăcură amândoi. Parcă numai aveau chef de pescuit. Mai rămaseră un timp privind râul care curgea murmurând încet, apoi se pregătiră de plecare, în găleată se zbăteau peştişorii pe care îi prinseseră.

Se întorceau acasă pe aceeaşi cărăruie. Ajungând la locul unde se afla Mitea, văzură că Mitea ţinea în mâini un crap zdravăn. Observându-i, el le strigă mândru:

Aţi mai văzut vreodată un asemenea monstru?

Are un kilogram şi jumătate!… Iar în gură, priviţi, are cârligul şi aţa undiţei cuiva…

e cârligul meu! strigă Alioşa. Este peştele meu, eu l-am prins!

l-ai prins?… se prefăcu mirat Mitea. Păi, dacă l-ai prins, unde îl ţii?

a fugit, pentru că nu a ţinut aţa undiţei! explică Alioşa.

data viitoare, spuse Mitea sentenţios, punând crapul într-o geantă de muşama, ia o aţă mai groasă, un plumb mai greu şi un cârlig mai ascuţit. Dacă vei

26

veni la mine după sfaturi, eu te voi învăţa. Bineînţeles că-şi bătea joc de Alioşa, dar Alioşa nu ştiu ce să-i răspundă.

tată, pot să mă întorc astăzi acasă cu tine? îl întrebă Alioşa când se apropiară de casa bunicii.

Tata tăcea.

vezi tu… spuse el. Când era vorba de o problemă complicată, întotdeauna tata îşi începea răspunsul cu anumite cuvinte: „Vezi tu… înţelegi… Problema e că…”

eu îţi înţeleg, fireşte, sentimentele, continuă el. La început totul îţi apare disproporţionat faţă de realitate. Dar după o lună multe se pot schimba.

ce, ce s-ar putea schimba? exclamă Alioşa, nerăbdător. Peştele acela nu-l voi mai prinde, Makariha mă va urî, acum, iar Mitea, oricum, nu se va schimba!

în râu mai sunt şi alţi peşti, obiectă tatăl. în ceea ce o priveşte pe Makariha, îi voi pune, într-adevăr, un geam nou. Iar Mitea… Ştii, nici pe Mitea nu l-aş îngropa înainte de vreme. Şi el s-ar putea schimba.

„Ţie îţi este uşor să vorbeşti! gândi Alioşa. Tu o să pleci, iar pe mine mă laşi aici. Mă părăseşti, lăsându-mă singur! Eu nu mai am pe nimeni, pe nimeni în toată lumea!…”

Au intrat în curte. Bantic, motanul bunicii, simţind mirosul de peşte, se apropie de ei şi începu să se frece de picioarele lui Alioşa.

vezi, ai deja un prieten! spuse tata de parcă i-ar fi răspuns lui Alioşa la gândurile care-l frământau.

27

Priveşte, cu timpul o să mai apară cineva. Iar acum dă-i lui Bantic peştele.

Alioşa ieşi în pridvor, puse găleata alături şi începu să-l hrănească pe Bantic.

„E mai uşor să fii motan”, se gândi Alioşa, privindu-l pe motanul cel leneş. „Mănânci peşte, visezi stând la soare, prinzi şoareci. Când pronunţă ultimele cuvinte, Alioşa îşi imagină că trebuie să prindă şoareci, undeva, în întuneric, la subsolul bunicii, bineînţeles, care era imens, şi se înfioră. Nu, se gândi el. Şi motanii au necazurile lor, nu numai eu.

28

Plecarea tatălui

Spre seara aceleiaşi zile tatăl se pregătea de plecare. în timpul zilei el reuşise să pună un nou geam Makarihei, adică Anei Makarovna, în locul celui spart. Alioşa îşi ajutase tatăl şi văzuse cum se produsese o schimbare uimitoare cu vecina lor (pe care el în sinea sa o numea tot Makariha).

Cum sosiră la ea tatăl şi Alioşa cu uneltele şi se apucară de treabă, apăru deodată pe faţa ei un zâmbet plin de bunătate sufletească şi sfială, care nu dispăru în tot timpul în care cei doi lucrară. Apoi aduse un castron cu nişte fructe ciudate de culoare albastru-închis şi se apropie de Alioşa.

alexei, spuse ea. Mănâncă nişte caprifoi. Am câteva tufe dulci…

nu vreau, încercă Alioşa să refuze. Dar Makariha continuă ca şi când nu l-ar fi auzit.

mănâncă, mănâncă. Nu le-am cumpărat, sunt din grădina mea…

Iar când au terminat treaba le-a adus o oală cu lapte cald şi gustos. Un lapte atât de gustos nu mai băuse niciodată în viaţa sa Alioşa. Iar Makariha îi tot îndemna cu vorbele ei preferate:

beţi să vă săturaţi, că nu l-am cumpărat, este de la mine…

29

în timp ce lucra cu tatăl său în împrejurimi apăru, de câteva ori, capul ciufulit al lui Mitea. O dată se hotărâse să meargă la el, dar chiar atunci îl strigă un glas supărat de femeie.

Mitka! Plânge Zoica! Pe unde umbli?…

Şi după aceste cuvinte dispăru cu totul capul ciufulit al lui Mitea.

dar cine este Zoica? îl întrebă Alioşa pe tatăl său.

sora lui Mitea, răspunse acesta. Probabil că are trei ani. Mitea este pentru ea ca o doică.

„Păi trebuie, gândi Alioşa, ca Mitea să-şi îngrijească sora…” Cuvintele gândite nu le rosti, însă, cu voce tare.

Tatăl părăsi Blinki, luând ultimul autobuz, la ora opt şi jumătate seara. După o oră ajunse în „Munţii Verzi”, iar la ora zece tatăl se urcă în trenul care, dimineaţă, va sosi în oraşul în care locuiesc ei.

Drept vorbind, Alioşa speră până în ultimul minut că tatăl îi va propune să se întoarcă împreună acasă. Dac când văzu că acesta îşi strânsese bagajul în cele două genţi mari ale sale, punând în ele şi borcanele cu murături şi cu dulceaţă făcute de bunica, înţelese că îl lasă definitiv în Blinki.

De fapt acum nu mai era atât de mâhnit cum fusese ieri seară, când fusese spart geamul, sau cum fusese dimineaţă, când Mitea îi prinsese peştele. După cum se vede, Makariha nu se supărase pe el, ba se poate spune că nici Mitea nu era chiar un huligan înrăit de vreme ce avea grijă de surioara lui, Zoica.

30

Dar Alioşa ştia că un cercetaş este în permanenţă pândit de riscuri. De aceea el se apropie de tatăl său şi îi reaminti:

mi-ai promis că îmi vei lăsa adresa la care să-ţi trimit scrisorile.

ah, da, scrisoarea! îşi aminti tatăl. Luă o bucăţică de hârtie, scrise ceva pe ea, o împături de câteva ori, o lipi cu lipiciul găsit pe masa bunicii şi spuse:

deschizi plicul numai dacă te afli într-un pericol de moarte, ne-am înţeles?

Lui Alioşa îi plăcură cuvintele tatălui şi îi răspunse şi el ca la armată:

am înţeles!

Apoi luară ceaiul în trei, pe alee, după care bunica Daşa spuse:

iar acum, veniţi să citim toţi, împreună, rugăciunile înainte de călătorie.

S-au aşezat în faţa icoanelor şi bunica, deschizând o carte destul de jerpelită, începu să citească o rugăciune.

Limba părea să fie un fel de limbă rusă, doar că era foarte veche. Alioşa auzise la părinţii săi că această limbă se numeşte „slavona bisericească” pentru că în biserică slujbele se oficiază în această limbă. Alioşa nu înţelese câteva cuvinte, dar prinse sensul rugăciunii: bunica îl ruga pe Domnul Iisus Hristos, ca El să-i trimită „robului lui Dumnezeu Nicolae” (adică tatălui său) înger Păzitor şi să-l izbăvească în timpul călătoriei de orice rău.

31

După aceea au ieşit din nou afară, pe alee. Bunica a făcut o cruce peste tată, binecuvântându-l, l-a sărutat şi i-a spus:

e timpul să plecăm, fiule.

Au mers în staţia de autobuz.

Autobuzul pentru „Munţii Verzi” era deja în staţie, oamenii se urcaseră în el iar şoferul fuma, stând într-o parte. După ce-şi fumă ţigara, o stinse, călcând pe ea şi se urcă în cabină.

Alioşa înţelese că acum se desparte de tatăl său şi i se puse un nod în gât. La despărţire vru să spună ceva care să-i dovedească bărbăţia, dar deodată tatăl îl ridică în braţe şi îl strânse tare, tare la piept. Atunci Alioşa îl îmbrăţişă şi el şi îl strânse şi mai tare şi nu mai putu să spună nimic.

Ţinându-se de mână, bunica şi Alioşa se întoarseră acasă.

este aici la noi o fetiţă foarte bună, Liza… spuse deodată bunica. Este mai mare decât tine, are deja doisprezece ani, dar este foarte bună. O să vă fac cunoştinţă.

Din politeţe, Alioşa nu o contrazise, ci tăcu pur şi simplu. Dar hotărî în sinea sa că nu va face cunoştinţă cu nicio Liza. Pentru ce ar face-o? Ce sens are să se împrietenească cu o fată care, pe deasupra, mai este şi mai mare decât el. Ca să-şi bată joc de el Mitea? Uite, cu Mitea ar trebui să se împrietenească, dar cum?…

32

E mai bine cu două capre decât cu una

Bunica Daşa avea două capre. Amândouă se asemănau mult: erau albe şi aveau şi nişte nume foarte asemănătoare: Kosâlka şi Fasolka. De fapt, se deosebeau prin ceva. Kosâlka avea coarne, iar Fasolka nu avea; Kosâlka avea barbă; Fasolka nu avea. Kosâlka avea sub urechi nişte cercei frumoşi, în timp ce Fasolka avea un gât lung, ca o lebădă.

Bunica îi spuse lui Alioşa că cele două capre se deosebeau şi prin caracter. Băiatul nu prea credea că şi caprele pot avea caracter, dar bunica îl asigură că se va convinge singur de acest lucru.

întâmplarea care l-a convins că, într-adevăr, Kosâlka şi Fasolka au caracter, a venit foarte curând. A doua zi după plecarea tatălui său, marţi dimineaţă, după micul dejun, bunica îl rugă pe Alioşa să ducă cele două capre la păscut. Trebuia să le pască dincolo de grădinile oamenilor, la marginea unui crâng de mesteceni.

Alioşa îşi luă puşca şi gloanţele rămase după isprava de ieri. Mai avea şapte gloanţe. Le puse în cutie, puse puşca pe umăr şi ieşi din casă. Bunica îl aştepta deja în curte, ţinându-le pe Kosâlka şi Fasolka de funii.

33

Kosâlka stătea liniştită dar Fasolka căuta să ajungă mai aproape de Kosâlka şi să o împungă. Fasolka nu avea coarne mari, dar, după cum se vede, nu ştia acest lucru căci, într-adevăr, împungea. Kosâlka nu dădea atenţie atacurilor Fasolkăi, ci păştea liniştită iarba.

Văzându-l pe Alioşa, Fasolka încetă să mai împungă cu coarnele şi de îndată alergă spre el. Alioşa ştia, deja, că aşteaptă daruri de la el şi de aceea pusese mai devreme în buzunar mai mulţi pesmeţi. Umplându-şi pumnul cu pesmeţi, îi întinse Fasolkăi. Ea îşi întinse gâtul să apuce pesmeţii din pumnul lui Alioşa cu buzele ei moi şi calde.

Kosâlka îşi întoarse de îndată capul spre Alioşa fiind interesată de ospăţ. Dar bunica îi spuse:

– Alioşa păstrează pesmeţii, căci astăzi vei mai avea nevoie de ei. Mai bine haide să le ducem să pască iarbă.

Şi plecară. Caprele trebuiau duse într-o anumită ordine: mai întâi Kosâlka şi în urma ei Fasolka. Deşi era o mare bătăuşă, Fasolka nu vroia să meargă nicăieri fără prietena sa: începu să se împiedice, să strige, încercă să-şi scoată capul din laţul funiei. De aceea bunica mergea înainte cu Kosâlka care alerga ascultătoare alături de ea. Iar Alioşa o ducea pe Fasolka, evident. Fasolka îl trăgea pe Alioşa după bunica şi după Kosâlka.

Traversară astfel ulicioara, poiana şi ajunseră în câmp, dincolo de grădina bunicii. Aici îşi păştea ea

34

caprele, bătând în pământ doi ţăruşi şi priponindu-le. Trebuie să ştii să le legi pe Kosâlka şi pe Fasolka; căci dacă ai fi bătut ţăruşii puţin mai aproape unul de celălalt, aşa de tare ar fi încurcat cele două capre funiile, încât după aceea ţi-ar fi trebuit o oră ca să le descurci. Iar dacă le-ai fi legat prea departe una de alta ar fi smuls ţăruşii, în mod sigur. Şi atunci… Atunci ar fi trebuit să le cauţi, Dumnezeu ştie pe unde…

Iată că ţăruşii fură bătuţi, caprele priponite, iar bunica îi dă lui Alioşa ultimele indicaţii:

– Caută ca ele să te vadă cât mai des ca să nu se sperie… Să stai sub pomi, ca să nu-ţi ardă soarele capul. Să nu mergi în pădure ca să nu te rătăceşti. Eu o să mă întorc pe la ora trei şi o să vă aduc tuturor de mâncare.

Când se întoarse bunica să plece spre casă., Fasolka începu să behăie alarmată, dar înţelegând că Alioşa rămâne cu ele, se linişti şi începu să pască iarbă. Kosâlka de mult păştea liniştită.

Alioşa privea în urma bunicii şi se gândea. Se gândea la bunica sa, Daria Feodorovna Osvianikova. Ce fel de om o fi? îi vorbea blând şi totuşi, nici până acum, Alioşa nu putuse uita că bunica sa poate fi severă şi de aceea tot timpul simţea înăuntrul său o oarecare nelinişte, căci nu o înţelegea.

Dar mai avea ceva bunica, ce nu înţelegea el: bunica Daşa era credincioasă. în casa ei, în fiecare cameră exista un colţ cu icoane. Unele icoane erau mari şi vechi, altele erau mici, din hârtie. Dimineaţa

35

şi seara, când se ruga în faţa icoanelor, apărea pe faţa ei ceva tainic, neînţeles… Ceva asemănător cu ceea ce văzuse pe faţa preotului, pe care îl văzuseră, el şi tatăl său, în „Munţii Verzi”; ceva ce nu văzuse niciodată la părinţii săi sau la ceilalţi cunoscuţi ai părinţilor săi. Acel ceva necunoscut era pentru Alioşa o taină a tainelor. Ce ţi-e şi cu aceşti oameni credincioşi. Cum să te porţi cu ei ?

Până acum între el şi bunica totul a decurs fără complicaţii, încă nu se certaseră niciodată. De fapt nici nu avuseseră când, căci tatăl său abia plecase, ieri.

Aducându-şi aminte de tatăl său, Alioşa din nou se întristă uşor. O lună, o lună întreagă în singurătate fără cei mai dragi oameni, fără mama şi fără tata! E drept că anul trecut tot o lună a stat la bunica Tania. Dar acolo, în primul rând, putea vorbi cu părinţii la telefon, iar în al doilea rând, bunica Tania era un om fără mistere. Ea nu avea niciun fel de icoane în camere!…

Şi deodată, aceste gânduri ale sale parcă îl traseră înapoi. Se încurcă în ele, de parcă ar fi zburat printre buruieni. Iar acela care îl încurca râdea cu neruşinare, în hohote.

Alioşa tresări brusc şi se întoarse la realitate. în faţa sa stătea Fasolka şi behăia de parcă i-ar fi cerut ceva.

Se vede că în timp ce se gândea, se apropiase prea mult de ea. Iar ea profitând de aceasta îşi făcea simţită prezenţa şi îi cerea de mâncare. Dar Alioşa se

36

speriase şi se necăjise atât de tare, încât o ameninţă cu pumnul:

– Uite, ce o să-ţi dau acum!…

Şi într-adevăr vru să o lovească, dar se gândi apoi că dacă află bunica Daşa despre încăierarea lui cu capra… îşi ridică pe umăr puşca ce-i căzuse şi-i spuse Fasolkâi:

– Pleacă de aici! Nu vei primi nimic de la mine. Mai bine îi dau prietenei tale pesmeţi.

O lăsă pe Fasolka şi se apropie de Kosâlka. Ea îşi ridică, simţind apropierea lui, capul, dar nu se mişcă de pe loc, ci doar îl privi pe Alioşa continuând să rumege.

– Vino la mine! îi spuse el. O să-ţi dau ceva să mănânci!

Scoase din buzunar pesmeţii şi îi întinse Kosâlkăi. Ea păru interesată şi se apropie. în acelaşi timp Fasolka, văzând că Alioşa o hrăneşte pe Kosâlka, se înfurie şi începu să strige:

– Behe-he-e-eL.

– Ţie nu-ţi dau nimic! spuse Alioşa cu răutate. Toţi pesmeţii i-i voi da Kosâlkăi, ai înţeles?…

Şi începu să o hrănească pe Kosâlka. Ea avea, într-adevăr, alt caracter: mânca pesmeţii liniştit, cu demnitate, fără să se agite. Fasolka parcă turbase: se smucea, trăgea de funie, behăia agitată.

Lui Alioşa parcă începuse să i se facă milă de ea dar luase hotărârea să-i schimbe comportamentul şi să o pedepsească pentru ca să ţină bine minte. De aceea

37

păşi mai aproape de Kosâlka şi începu să o mângâie pe cap. Ea se aplecă spre el dar continuă să rumege pesmeţii.

Când Fasolka văzu că o mângâie pe Kosâlka, pur şi simplu înnebuni: Începu să tragă atât de tare de funie, să sară atât de tare, încât şi Kosâlka se întoarse către ea mirată şi încetă să mai rumege.

– Mănâncă! îi spuse Alioşa. Nu-i da atenţie acestei capre proaste!…

Şi numai ce pronunţă aceste cuvinte că se şi auzi un trosnet. Se rupsese ţăruşul de care fusese priponită Fasolka. Ca un fulger alb zbură către Alioşa şi îl lovi în coastă. Puţin de frică, puţin din cauza loviturii, lui Alioşa i se tăiară picioarele. Dar nu ar fi căzut dacă Fasolka nu l-ar fi lovit, imediat, pentru a doua oară. După ce căzu ea începu să-l scotocească prin buzunar şi să caute pesmeţii.

Cu mâna tremurând Alioşa scoase pesmeţii şi îi aruncă Fasolkăi. Ea îl lăsă şi începu să adune pesmeţii de prin iarba deasă. Alioşa sări în picioare şi o luă la fugă. încotro să fugă? Nu ştia încotro s-o ia. De fapt, în acele clipe nu mai ştia nimic. Simţea doar cum pe obrajii lui curgeau lacrimile şi cum, ciudat, o striga pe bunica:

– Bu-ni-ca Da-a-a-şa-a-a!

Şi deşi fugea la întâmplare, ajunse la casa bunicii repede şi fără greş. Bunica îl linişti şi plecară, apoi, împreună, ca să aducă înapoi caprele şi să caute şi puşca, de care Alioşa îşi aminti abia acasă.

38

La întoarcere ordinea era: în faţă Alioşa cu Kosâlka, în spate bunica cu Fasolka. Pe umărul lui Alioşa atârna din nou puşca, iar în cutie mai erau doar trei gloanţe. Pe celelalte le pierduse, când căzuse în iarbă.

– Şi totuşi e mai bine să ai două capre, decât să ai numai una, spuse bunica pe când le băga pe Kosâlka şi pe Fasolka în ţarc. Dacă Fasolka ar fi singură, imediat ar fi fugit în pădure. Iar în pădure sunt lupi!…

„Dar ar fi putut să fie şi mai bine”, gândi Alioşa, dar nu o contrazise pe bunica.

39

Un paznic înspăimântător

După masa de prânz bunica se întinse ca să se odihnească, pentru că se sculase foarte devreme. Dar Alioşa nu avea niciun chef să doarmă. Stătu un timp în pridvor, se plimbă apoi prin curte, ieşi în grădina de zarzavat şi cercetă ce legume creşteau în straturi. Văzu că în grădină creşteau ceapă şi usturoi, morcov, sfeclă, ridichi şi mazăre precum şi diferite verdeţuri ca: mărar şi pătrunjel. însă nimic nu-l interesă în mod deosebit.

Ieşi, apoi, în livadă şi se plimbă printre pomi. Cei mai mulţi erau meri. Bunica Daşa avea şi mulţi vişini şi pruni, iar într-un colţ al livezii erau patru peri bătrâni. Trecând pe lângă peri, deodată Alioşa văzu că în acest loc era o spărtură în gard. Nu era prea mare dar Alioşa ar fi putut să se strecoare prin ea.

Mai întâi aruncă o privire prin spărtură şi se uită de jur împrejur. Dincolo de spărtură era tot o ulicioară de ţară, dar el nu ştia. Se gândi că a sosit timpul să o cunoască. Se strecură prin spărtură şi merse pe ulicioară. Se vedea clar că se trecea rar pe aici, de aceea totul era acoperit de iarbă şi doar prin mijloc şerpuia o cărăruie, aproape neobservată.

Alioşa merse pe cărăruie şi privi în jurul său.

40

Dintr-un tufiş ţâşni o coţofană, undeva prin apropiere începu să latre un câine, dar nu se vedea niciun om. Cărăruia coti spre stânga, apoi spre dreapta, apoi ocoli un copac mare. Ajuns aici, se opri din mers: cărăruia îl ducea direct la o biserică mare.

„Este biserica despre care ne-a vorbit preotul când am sosit în „Munţii Verzi”, chibzui Alioşa şi hotărî să se apropie mai mult.

înţelesese îndată că biserica are mare nevoie de renovare căci de pe pereţi căzuse aproape toată stucatura, în multe locuri în care ar fi trebuit să fie geamuri nu erau nici măcar tocuri, pe acoperişul ascuţit al clopotniţei creştea un mesteacăn. Şi chiar şi curtea din jurul bisericii era o ruină. Dar se vedea că renovarea începuse, pentru că peste tot întâlneai stive de cărămizi, de scânduri şi de grinzi, peste tot se înălţau grămezi mari de nisip şi de pietriş.

Lângă biserică nu se zărea nimeni. Alioşa îşi luă inima în dinţi şi se apropie şi mai mult. Intră în curte, ocoli un morman de pietriş, apoi o stivă de scânduri lungi şi neşlefuite. Se trezi în faţa unui munte de nisip mărunt şi alb, iar pe nisip… Pe nisip stătea culcată o păpuşică; cineva construise în nisip nişte căsuţe şi lăsase, aruncată la nimereală, o lopăţică din plastic.

Acest tablou avu darul să-l liniştească pe Alioşa. El se gândi că dacă aici vin copii, nici el nu va fi certat că a vrut să meargă în jurul bisericii, dar îi atrase atenţia orăşelul de nisip. Se vedea că fusese construit pe îndelete şi cu dragoste. Alioşa se aşeză pe vine şi

41

privi cu atenţie căsuţele, apoi fără să-şi dea prea bine seama, luă lopăţica şi retuşă câteva căsuţe. Lucrul îi ieşi grozav de bine şi atunci hotărî să construiască în mijloc un palat mare. Dar pentru aceasta trebuia să dărâme câteva case vechi. îi părea rău să le dărâme, dar nu avea altă cale de ales. începu să umble la căsuţele care-l împiedicau şi deodată deasupra lui tună glasul cuiva:

– Cum îndrăzneşti să te porţi aici ca un stăpân?…

Alioşa încremeni. Glasul era atât de puternic şi de brutal, încât îi era frică şi să ridice capul pentru a vedea cui îi aparţine acest glas. Glasul continuă:

– Te urmăresc de mult timp şi văd cum strici totul… Cu ce drept o faci? Nu le-ai construit tu, deci nu tu ai dreptul să le strici!…

Alioşa îşi luă inima în dinţi, în cele din urmă, şi ridică ochii. Mai bine nu i-ar fi ridicat! Deasupra lui stătea cineva nu prea înalt, dar atât de păros!… Toată faţa lui era acoperită de un păr des şi roşu. Perii îi creşteau pe faţă, pe urechi, şi după cum i se păru lui Alioşa, şi pe ochi. „Muma Pădurii”! îi veni lui Alioşa în minte. Iar părosul continuă:

– Crezi că dacă nu eşti al meu nu pot să te scot de aici cu forţa?…

„Crede că sunt mut!…” se însenină Alioşa. „Foarte bine, să creadă aşa. Eu chiar voi face pe mutul!”

Alioşa se ridică ţinând lopăţica în mână. El îşi lovi pieptul cu lopăţica şi apoi lovi undeva în aer.

42

– M-m-m, se prefăcu mut Alioşa. Apoi puse jos lopăţica şi cu mâinile desenă în aer nişte figuri, după cum văzuse de câteva ori că fac surdo-muţii.

– M-m-m… făcu el încă o dată.

– Ce… ce?… întrebă, mirându-se, Părosul. Ce ţi s-a întâmplat, băiete?

Alioşa prinse curaj. Din nou făcu semne cu mâinile şi din nou se prefăcu mut:

– M-m-m!…

– A… Deci asta era, nu înţelegi nimic…zise încurcat Părosul. Alioşa se întoarse şi se depărtă încet.

– Aşteaptă! zise Părosul. Nu am ştiut… Vino, joacă-te!

– „Mă trage în cursă!” înţelese Alioşa. „De aş putea pleca mai repede de aici, de m-aş putea salva… Doamne, miluieşte-mă”! Rosti aceste cuvinte într-un mod neaşteptat pentru el, le rostise pentru că le auzise la bunica sa, Daşa, evident.

– Hei, băiete… Te rog să mă ierţi!… vino înapoi. Eu lucrez aici, la biserică, sunt paznic şi sunt obligat să fac ordine.

„Numai de nu ar veni după mine, numai de nu ar veni!…” Alioşa trecu pe lângă stiva de scânduri, pe lângă mormanul de pietriş, ieşind din curte. Până la copacul cel mare îi mai rămăseseră cam douăzeci de paşi. Nu trebuia să o ia la fugă, pentru că dacă ar fi făcut-o ar fi însemnat că este vinovat de ceva. Dar iată că poteca ocoli copacul iar biserica şi paznicul ei cel păros se ascunseră privirii lui Alioşa.

43

Acum, Alioşa o luă la fugă. Deşi nu plânse, aşa cum plânsese în această dimineaţă, când îl lovise Fasolka, totuşi ciuda îi rodea inima: fugea pentru a doua oară într-o singură zi! „Laşule! Otreapă! Băieţelul mamei!” îşi spuse el cu răutate.

Se opri apoi şi îşi impuse să meargă la pas. în curând ajunse la gardul bunicii. Iată spărtura din gard. Alioşa se apropie de gard şi privi în jurul său. Ulicioara era liniştită şi pustie aşa cum fusese şi cu o jumătate de oră în urmă, când mersese pe aici.

„Oare a fost un vis tot ceea ce mi s-a întâmplat?” îi veni un gând lui Alioşa. Dar gândul nu era, fireşte, adevărat. Tot ceea ce i se întâmplase, biserica, nisipul, paznicul, totul se petrecuse aievea. Totul i se întâmplase lui, lui Aleksei Ovsianikov, elev în clasa a II-a B, şcoala numărul treisprezece… Treisprezece!… Număr cu ghinion!… Iată de ce nu i-a mers lui bine la ţară. Dacă numărul şcolii ar fi fost altul, totul ar fi fost altfel!…

Alioşa trecu prin curte, ieşi în grădina de legume, se apropie de stratul cu ceapă şi smulse un fir lung şi verde. îşi imagină cât de iute trebuie să fie şi se înfioră. „Fie ce-o fi”, îşi spuse şi începu să mănânce. în curând simţi că îl doare şi că îi arde gâtul, dar mâncă tot firul de ceapă. Ciudat, însă, dar Alioşa se simţi un pic mai bine. Atunci se gândi: „Oare dacă ar mânca în fiecare zi ceapă verde, ar deveni mai curajos? Trebuie să încerc. Este iute, ce-i drept, dar merită să suferi pentru a deveni mai curajos”.

44

Deodată şi-l aminti pe Păros şi simţi un fior pe spinare. Oare câtă ceapă ar trebui să mănânci ca să nu te sperii de un om atât de îngrozitor? „Nu, îşi zise, un asemenea lucru îmi depăşeşte puterile”.

Alioşa oftă şi intră în casă. în apartamentul său din oraş acum ar fi deschis televizorul şi ar fi uitat totul, repede, dar bunica Daşa renunţase de mulţi ani la televizor căci se defectase. Şi nu se ştie de ce, dar nu l-a mai putut repara. De aceea hotărî ca astăzi să le trimită o scrisoare părinţilor săi. Poate că nu o va trimite imediat, dar este mai bine să fie scrisă. Pentru orice eventualitate…

Totuşi, spre seară Alioşa se mai linişti puţin şi se gândi că ar putea scrie şi mâine scrisoarea şi că n-ar fi rău ca mâine dimineaţă să meargă la pescuit. Când a întrebat-o pe bunica Daşa dacă îi dă voie să meargă la pescuit, la început nu prea a ştiut ce să-i răspundă, dar îi dădu voie, în cele din urmă, ba, mai mult, îl şi ajută să sape după viermişori.

După cină, începură, deja, să se pregătească pentru somn şi Alioşa o întrebă:

– Bunico Daşa, dar de ce este aşa de păros paznicul bisericii?

– Dar unde l-ai văzut tu? se minună bunica. Nu cumva ai fost la biserică?

– Am trecut pe acolo, răspunse Alioşa, cu diplomaţie.

– Paznicul nostru, deşi are un chip fioros din cauza părului său vâlvoi, are un suflet bun, răspunse

45

bunica. Apropo, chiar el este tatăl acelei Lize, despre care ţi-am vorbit.

Tată?… Lui Alioşa îi fu aproape imposibil să-şi imagineze că Părosul are copii şi că el ar putea fi tatăl cuiva. Bună fată trebuie să fie Liza asta, cu un asemenea tată! Şi bunica doreşte, cu toate acestea, să se împrietenească cu ea. Păi, dacă se împrieteneşte cu Liza, atunci Părosul va afla imediat că Alioşa nu este surdo-mut! Asta înseamnă că Alioşa l-a minţit…

Dar ajungând aici cu gândurile, din fericire, Alioşa adormi şi aceste gânduri neplăcute se întrerupseră brusc…

46

Din nou Mitea

Dimineaţa bunica îl sculă pe Alioşa puţin mai devreme decât data trecută. Nu vru să mănânce, bău doar un pahar cu ceai. Luându-şi undiţa şi viermişorii, ieşi din casă.

De data aceasta, cerul nu era acoperit de nori, de aceea, nu prea departe de soarele răsărit, Alioşa văzu secera lunii de parcă soarele şi luna hotărâseră să se întâlnească şi să vorbească despre cine ştie ce secret, înainte ca oamenii să se trezească şi să-i vadă.

Alioşa îşi aminti drumul spre râu de data trecută. Iată locul unde se adapă vitele. Şi iată şi copacul unde cândva, în copilărie, tatălui său îi plăcea să pescuiască. Nu era nimeni. Alioşa înţelese că astăzi, în sfârşit, are noroc. Chiar râse uşor de bucurie.

Se îndreptă repede spre râu, se aşeză, puse viermişorul în cârlig şi aruncă undiţa în apă. Peştele trăgea mai bine la undiţă decât data trecută şi curând el prinsese deja cinci bucăţi destul de mari. Dar hotărâse ca astăzi să nu plece de la râu fără să prindă un peşte cu adevărat mare.

Deodată simţi că în spatele său stă cineva şi se întoarse. Mitea!… Şi el avea în mână o undiţă şi geanta lui de muşama, cea de toate zilele…

47

– Aşa… spuse Mitea cu răutate. Ocupăm locurile altora. Te crezi şef, da?…

– Linişte, sperii peştii! spuse Alioşa, aşa cum le spusese Mitea data trecută lui şi tatălui său.

– Ce vorbeşti?… Mitea luă o înfăţişare ameninţătoare. Acesta este locul meu, e lege, ai înţeles?…

– Râul este al tuturor, spuse Alioşa. Iar locul acesta este al tatălui meu. El a pescuit aici, când nici nu te născuseşi tu pe lume!…

– Tu să nu mă sperii cu tatăl tău! strigă Mitea. Unde locuieşte tatăl tău? La oraş! Atunci să pescuiască în oraşul său. Aici este locul meu, al meu!… Şi aici voi pescui eu!… Mută-te din locul ăsta, cu undiţa ta cu tot.

Alioşa tăcu şi nu se urni din loc. Ce era de făcut? Să se ia la bătaie? Mitea era mai mare decât el cu un an întreg şi sigur era şi mai puternic decât el. Să-şi ia undiţa şi să plece? Dar asta ar fi însemnat să fie din nou laş, aşa cum mai fusese până acum. Nu se putea hotărî ce să facă şi de aceea continua să stea şi să tacă.

– Gata, spuse Mitea. Eu te-am avertizat, ai înţeles?

Se apropie şi lovi cu piciorul cutia în care Alioşa îşi ţinea viermişorii. Capacul cutiei se deschise şi viermişorii se risipiră pe pământ şi imediat începură să se răspândească în toate părţile. Lui Alioşa i se opri respiraţia de indignare. Sări şi se aruncă asupra lui Mitea… începu bătaia.

După ce încetară bătaia nu mai putea fi vorba de niciun pescuit. Undiţa lui Alioşa era făcută bucăţi,

48

a lui Mi tea plutea pe cursul râului, în jos. Locul pe care se bătuseră era călcat în picioare, de parcă pe aici ar fi trecut o turmă de rinoceri. Faţa lui Alioşa era toată zgâriată, iar Mitea avea sub ochi o vânătaie mare.

– O să-mi dai socoteală pentru undiţă, spuse Mitea, suflând greu.

– Şi tu mie, răspunse Alioşa, suflând şi el greu.

Tăcură amândoi. Apoi Mitea spuse:

– Deci, asta a fost. Acum să nu mai îndrăzneşti să mai ieşi din curtea ta. Iar dacă vei îndrăzni să ieşi, tu vei fi vinovat…

îşi ridică geanta de muşama, băgă în ea cutia cu viermişori, ce-i căzuse, şi plecă. Mergea gârbovindu-se şi Alioşa se gândi că Mitea vruse să pescuiască şi el, pentru a-şi hrăni sora, Zoica, şi pe mama sa. Mai gândi că el se va întoarce acasă cu mâna goală şi pe deasupra toţi îl vor numi bătăuş, pierde-vară, om de nimic. Iar el, Alioşa, va merge la bunica şi aceea îl va privi cu reproş şi apoi îl va întreba cu cine s-a bătut şi pentru ce. Ce-i va răspunde atunci? Pentru ce s-a bătut?…

Alioşa se aşeză pe o piatră şi începu să plângă. Plângea nu pentru că l-ar fi durut ceva sau pentru că îi rupsese complet una din undiţe. Plângea pentru că se luaseră la bătaie din nimic.

Când Alioşa sosi acasă bunica ştia deja totul. Se pare că mama lui Mitea, cum şi-a văzut fiul cu o vânătaie, l-a pus să-i povestească tot ceea ce se petrecuse, apoi mersese la bunica Daşa şi i se plânsese de Alioşa. Iar acum bunica stătea în pridvor şi-şi aştepta nepotul.

49

Alioşa vru să treacă pe lângă ea, mai departe, dar când îi văzu ochii trişti, fără să ştie de ce, se opri lângă ea şi apoi veni în pridvor şi se aşeză, lipindu-se de ea.

El stătu mult timp fără să vorbească. Şi ce ar fi fost de spus? Că nu este bine să te baţi? Ca şi cum nu s-ar şti acest lucru! Că trebuie să facem concesii unii altora? Degeaba ştim lucrul acesta, pentru că deşi îl ştim, nimeni nu vrea să cedeze în faţa celuilalt! De aceea stăteau tăcuţi.

– Tu nu ai auzit de Sfântul Serafim de Sarov? îl întrebă ea.

– Nu, răspunse Alioşa. El aştepta ca bunica să-i vorbească despre încăierare şi de aceea se minuna nespus de o asemenea întrebare ciudată. Dar, nu doar se minuna, ci şi răsufla uşurat: la urma urmei, nu trebuia să-i explice bunicii cine pe cine a lovit şi unde…

– Vrei să-ţi povestesc o istorioară despre el? întrebă bunica.

– Fireşte, bunicuţă, vreau foarte tare!… exclamă Alioşa. Acum ar fi fost gata să asculte orice fel de istorioare.

– Atunci, ascultă!…

… Preacuviosul Serafim trăia în Rusia cu mulţi ani în urmă. Era monah. Iar monahul este un om care şi-a închinat toată viaţa slujirii lui Dumnezeu.

Principala îndeletnicire era rugăciunea. Preacuviosul Serafim se ruga ziua şi noaptea pentru Rusia noastră şi pentru întreaga omenire.

50

Preacuviosul trăia singur, era pustnic. Dar multă lume venea la el. Ei căutau la el mângâierea şi alinarea durerilor, îi cereau sfatul în problemele dificile, vroiau ca el să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea lor.

Dar într-o zi au venit la el nişte oameni răi, nişte haiduci. Erau dintr-un sat vecin, dar trăiau în sărăcie căci nu vroiau să muncească. Pentru aceasta s-au gândit ei că preacuviosul Serafim are mulţi bani şi au hotărât să-l jefuiască.

Bătrânul era singur când au venit haiducii. S-au năpustit asupra lui şi i-au cerut banii. Fireşte că el nu avea bani, căci monahul depune jurământul neagonisirii, al sărăciei. Jefuitorii, orbiţi, au tăbărât asupra sfântului şi au început să-l bată. L-au bătut până l-au lăsat pe jumătate mort, nu au găsit nimic şi au plecat blestemând.

Spre seară Preacuviosul Serafim se ridică, cum putu, şi merse la mănăstire. Fraţii monahi, văzându-l cum arată, s-au îngrozit, căci era plin de vânătăi şi de şiroaie de sânge. S-au repezit spre el şi l-au întrebat ce s-a întâmplat. Dar el nu le spuse nimic…

– De ce nu le-a spus? se miră Alioşa. Că, doar, trebuia să-i prindă!

– Iată că Preacuviosul considera că nu trebuie să-i prindă, răspunse bunica.

– De ce? Doar erau haiduci!

– Da, îi făcuseră mult rău. Dar el nu dorea să-i răspundă răului cu un nou rău. Şi atunci când au fost

51

prinşi şi au vrut să-i judece, el a început să-i roage pe aceea care i-au prins, ca să nu-i condamne, ci să-i lase să plece în pace.

– Ca să vină din nou să-l jefuiască, se revoltă Alioşa de o asemenea nedreptate.

– Aşa au gândit mulţi, răspunse bunica. Dar când aceşti ţărani văzură bunătatea Preacuviosului, se căiră din tot sufletul şi singuri merseră la el să-i ceară iertare.

Bunica şi Alioşa tăcură din nou.

– Iar acum spune-mi, îl întrebă bunica, s-ar fi putut să vă despărţiţi astăzi fără să vă luaţi la bătaie?

– Fireşte că s-ar fi putut, răspunse Alioşa pe negândite. Bunica pusese degetul pe rană.

– Ce ar fi trebuit făcut ca să nu vă fi luat la bătaie?

– Să mă fi stăpânit atunci când Mitea a lovit cu piciorul cutia mea cu viermişori…

– Ai fi putut să te stăpâneşti?

– Nu aş fi putut! spuse, clătinând din cap. Doar eu ocupasem întâi locul acela. Iar tata mi-a spus că există o lege care spune că cine a sosit mai devreme, acela îşi alege locul! Şi nimeni nu are dreptul să-l gonească!…

– Fireşte că Mitea nu a procedat bine, fu de acord bunica. Dar şi tu i-ai răspuns cu aceeaşi monedă. Dar dacă voi vă răzbunaţi tot timpul unul pe celălalt, când va înceta duşmănia voastră?

– Nu ştiu, răspunse sincer Alioşa. Poate că niciodată.

52

– Nu cumva asta şi doreşti? întrebă, neliniştită bunica.

– Bineînţeles că nu! Dar ce pot face eu?

– Ai văzut că Preacuviosul Serafim i-a iertat pe aceia care i-au făcut rău. Spuse bunica gânditoare.

Alioşa tăcu. Ce-ar mai fi putut răspunde? Chiar bunica a spus că preacuviosul Serafim era un om neobişnuit, un sfânt. Dar el, Alioşa, cine este? Un băiat obişnuit, ca oricare băiat, ba, pe deasupra, nici foarte credincios. Şi dacă va începe să-i ierte pe toţi aceia care-i fac rău, atunci ce se va întâmpla? Alioşa îşi imagină un astfel de tablou, care-l dezgustă puţin. Şi deodată îşi aminti că nu mâncase nimic toată ziua.

– Bunicuţă, ai puţin lăptic? întrebă el cu diplomaţie.

53

Şcoala bărbăţiei

Dar bunica se purta cam ciudat. Nu spuse „Am” sau „Nu am”, ci răspunse la fel ca tata când se afla în împrejurări dificile:

– înţelegi, tu… puişorule…

De mirare, Alioşa chiar se întoarse spre ea, neînţelegând ce se întâmplă cu bunica. La o întrebare atât de simplă ca a lui, despre o cană de lapte, ea dorea să răspundă cu totul altceva? Bunica continuă…

– Nu întâmplător ţi-am povestit despre preacuviosul Serafim. El a fost un om credincios.

– Şi tu eşti credincioasă, bineînţeles, spuse Alioşa.

– Da, eu cred în Dumnezeu şi în Biserica Lui răspunse bunica. Şi mă străduiesc să trăiesc după poruncile Bisericii.

– Şi care sunt aceste porunci? întrebă Alioşa.

– Poruncile vieţii duhovniceşti sunt multe, dar cele mai importante sunt foarte simple: să-L iubeşti şi să-L cinsteşti pe Dumnezeu şi să-i iubeşti pe oameni. Dar pentru a-L cinsti pe Dumnezeu cum trebuie, ortodox, trebuie să respecţi rânduielile bisericeşti. Iar după rânduielile bisericeşti oamenii credincioşi trebuie să postească uneori.

54

Dar ce înseamnă acest „a posti”? întrebă Alioşa cu precauţie. Ah, simţea el că în această discuţie cu bunica se ascunde ceva pus la cale de ea, care-l privea pe el!…

– „A posti” înseamnă a nu mânca produse din carne sau din lapte în anumite zile stabilite. Anul are patru mari posturi: Postul Mare, înaintea Paştelui, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului şi Postul Naşterii Domnului. Şi s-a mai stabilit a se posti în fiecare săptămână, miercurea şi vinerea.

– Şi astăzi ce zi este?

– Astăzi este chiar miercuri, răspunse bunica. De aceea eu aş vrea să-ţi propun să postim împreună niţeluş. Doar şi tu eşti creştin de-al nostru, botezat ortodox, întru Hristos…

– Dar eu nu cred în niciun Dumnezeu! Exclamă Alioşa.

– Nu vorbi aşa, puişorule… Până acum nu L-ai cunoscut. Dar dacă vom începe încet-încet să învăţăm poruncile Bisericii ne va fi mai uşor să ne înţelegem credinţa.

– Deci, astăzi laptele este interzis? întrebă Alioşa.

– Dacă eşti de acord să posteşti cu mine, atunci este interzis, răspunse bunica.

Alioşa tăcu, gândindu-se. Dacă ar fi să vorbim pe drept, el ar fi vrut lapte. Pe de altă parte, ar fi inutil să nu fie de acord, căci bunica va posti oricum. Iar

55

bunica este bătrână, este slăbită, ea ar avea mai multă nevoie, într-adevăr, de lapte… Totuşi Alioşa hotărî să clarifice un anumit lucru, înainte de a fi de acord.

– Dar pentru ce este bun acest post? întrebă el. Dacă omul are de toate să mănânce, pentru ce trebuie să respecte aceste rânduieli?

– Omul credincios trebuie să ştie să se înfrâneze, răspunse bunica.

– Cum adică „să se înfrâneze”?

– Asta înseamnă să se lipsească de anumite lucruri plăcute. Omul trebuie să înveţe să rabde greutăţile, să fie curajos.

Lui Alioşa îi plăcu cuvântul „curajos”.

– Fie, spuse el. Nu bem astăzi lapte, ca să ne educăm pentru a fi curajoşi. Dar friptură de găină a mai rămas?

– Păi, şi carnea este interzisă în Post, Alioşenka, începu să râdă bunica.

– Dar tata spunea că găina este o pasăre! se miră Alioşa.

– Dar carnea de găină tot carne este, răspunse bunica.

– Da… răspunse, tărăgănat, Alioşa. Dar noi ce vom mânca, totuşi, astăzi?

– Am făcut o plăcintă cu varză şi o cremă de fructe, răspunse bunica. Chiar atât de înfometat eşti?

– Ca un lup!… răspunse Alioşa şi intrară în casă.

Mâncară şi, spre uimirea lui Alioşa, totul fu deosebit de gustos, iar lipsa cărnii şi a laptelui aproape

56

că nu o observă. Dar după ce băură crema de fructe, deodată bunica îl întrebă:

– Ce să facem noi cu Mitea?

Alioşa era cât pe ce să se înece. Iarăşi veni vorba despre Mitea! Dar ce poate să facă el, Alioşa, unui om care îl urăşte?

– Doar n-o să-i cer eu iertare, spuse el indignat. Trebuie să ceară iertare acela care a început primul!

– Mie mi se pare, însă, că trebuie să ceară iertare acela care este mai bun şi mai înţelept, răspunse bunica.

Tăcură din nou. Apoi Alioşa spuse:

– Ştii ce, bunicuţo Daşa, mai bine plec acasă decât să-i cer iertare lui Mitea.

– Ei, bine, fu de acord bunica. Dacă nu poţi, nu poţi şi gata. La urma urmei, nu trebuie să facem totul deodată. Dar ai putea să-i dai undiţa ta, în locul celei pierdute?

– Păi, nici mie nu mi-a rămas decât una singură! Eu cu ce o să rămân? se miră Alioşa.

– Eu mă pregătesc să merg chiar mâine în „Munţii Verzi” cu probleme legate de pensie. Aş putea să-ţi cumpăr acolo o undiţă nouă.

Alioşa rămase pe gânduri. Se gândi timp îndelungat şi bunica luă tăcerea sa ca pe o acceptare.

– într-adevăr, îţi pare atât de rău de undiţă? îl întrebă ea. Atunci am să mă străduiesc să-ţi găsesc una identică.

– Nu despre asta este vorba, spuse Alioşa. Dar dacă eu i-aş da undiţa, ar însemna că îi cer iertare.

57

Chiar dacă nu o fac prin cuvinte, nu-i aşa? Te rog să-mi răspunzi cinstit!

– Ai dreptate, răspunse bunica şi tăcu.

– Aşa că el va zice, pur şi simplu, că sunt un fricos, exclamă Alioşa. Şi data viitoare iarăşi va încerca să mă sperie. O să vezi că o să-mi ceară chiar şi puşca!…

Acum fu rândul bunicii Daşa să tacă. Ea se gândea în mod serios şi Alioşa înţelese că problema lor este o problemă greu de rezolvat.

– Vrei să merg chiar eu să-i duc undiţa lui Mitea? întrebă ea, în sfârşit. O să găsesc eu cuvintele potrivite pentru ca el să nu creadă nimic rău despre tine.

Deodată Alioşa înţelese faptul că bunica nu se va linişti până când el nu-i va da lui Mitea acea nenorocită de undiţă.

– Şi mâine îmi vei cumpăra una la fel? întrebă el.

– La fel, la fel! exclamă bunica bucuroasă.

– Fie, du-i undiţa, hotărî Alioşa.

– înţeleptul meu! se bucură bunica şi mai tare şi îl trase înspre ea şi îl sărută. Apoi adăugă:

– Ştii de ce îmi fac griji pentru Kolobkovi? Pentru că nu au tată, o duc greu, iar pescuitul lui Mitea nu este o distracţie, ci un mare ajutor pentru familie. El poate chiar astăzi să prindă câţiva peşti, iar deseară să le duc nişte lapte de capră.

– Fie, pentru ce îmi dai atâtea explicaţii, nu sunt împotrivă, adăugă Alioşa. Acum, după ce bunica îi

58

promisese că-i va cumpăra o undiţă întocmai cu aceea pe care trebuie să i-o dea lui Mitea, nu-i mai părea rău deloc de undiţă. Coborî în cămară, îi aduse bunicii undiţa, iar ea, închinându-se, se îndreptă spre casa Kolobkovilor. Alioşa rămase în pridvor să o aştepte, îndată se apropie de el Bantik şi îi ceru lui Alioşa să-l mângâie. Deşi Bantik era cu totul şi cu totul motan, lui Alioşa îi era puţin frică de el, căci era un motan imens şi impunător. Ascultător, Alioşa începu să-l mângâie, iar Bantik începu să toarcă. Toarce de parcă ar avea în el un motor mare, cu morişcă. Şi deodată Alioşa înţelese că Bantik, deşi nu este om, poate fi un interlocutor foarte potrivit.

– Spune-mi, Bantik, prietene drag, începu el discuţia. Tu pentru ce motiv te iei la bătaie cu motanii vecinilor?

Bantik se opri din tors şi-şi ciuli urechile.

– Bineînţeles, confirmă Alioşa, că-ţi aperi demnitatea ta motănească. Oare eu nu am un asemenea drept? Bantik îşi întoarse capul spre el. Se vedea că era cu totul de acord cu el.

– Totuşi, uite, cât de bun sunt eu!, spuse Alioşa cu mândrie. Mie nu-mi pare rău dacă îmi dă undiţa duşmanului meu de moarte! Şi ştii de ce? Pentru că sunt un credincios, un om ortodox! Bantik văzu, deodată, pe cineva în tufişurile de lângă gard. într-o clipă rămase nemişcat, de parcă ar fi încremenit, şi apoi se năpusti ca un glonţ în desiş. Se auzi un geamăt sălbatic, de pisică, şi lângă gard începu să se

59

rostogolească un ghem format din doi motani. Alioşa reuşi să zărească al doilea motan, care era roşcatul lui Mitea, Suslik. De obicei Suslik nu venea în curtea familiei Ovsianikov, pentru că Bantik era cu mult mai puternic decât el.

Iar acum fire de păr roşii zburau din Suslik, în toate părţile. Se vedea că ar fi vrut să fugă, dar Bantik nu-i dădea voie nici măcar să se întoarcă cu spatele.

Lui Alioşa începu să-i fie milă de Suslik. îl chemă pe Bantik, gândindu-se să-i distragă atenţia.

– Pis, pis, pis!…

Dar de unde! Bantik nu-şi întoarse nici capul măcar, în semn de răspuns. Atunci Alioşa se ridică şi se îndreptă spre cei doi motani care se băteau. Când era foarte aproape, Bantik se întoarse către el, totuşi, şi-l privi cu un aer întrebător. în aceeaşi clipă Suslik făcu o săritură, zbură peste gard, şi dus a fost. Bantik nu-l mai urmări. Se culcă chiar pe locul unde se încăierase cu Suslik şi închise ochii, ca şi când uitase complet de adversarul său. Dar se vedea că mai trăia încă sub imperiul luptei întrerupte. Alioşa parcă ar mai fi vrut să vorbească cu Bantik câte ceva. Se întoarse în pridvor şi se aşeză din nou pe scară. Bunica Daşa stătea cam de mult timp la familia Kolobkov. Oare Kolobkovii să nu fi apreciat generozitatea lui Alioşa şi să fi cerut şi altceva de la ea? Acum Alioşa regretă că nu a mers împreună cu ea, i-ar fi luat apărarea în clipe grele.

Dar chiar atunci apăru bunica. Chipul ei arăta în aşa fel încât Alioşa se sperie: mergea cu capul în jos,

60

ca o elevă din clasele mici, care ar fi primit nota doi la toate obiectele deodată. Iar în mâini…în mâini avea undiţa lui!

Alioşa se miră atât de tare, încât nu putu să o întrebe nimic. Stătea şi privea în tăcere cum se apropie bunica de pridvor, cum aşează undiţa lângă perete şi se aşează lângă el pe scară.

– Da puişorule… spuse în sfârşit bunica. Nu am putut să vă împac… acesta e necazul…

– Dar ce vrea? întrebă Alioşa, sacadat.

– A spus că nu are nevoie de ajutorul tău şi că nu iartă insulta.

– Iată! exclamă Alioşa. Ţi-am spus eu, ţi-am spus?… Iar tu mai vroiai ca eu să merg la el şi să-mi cer iertare!… Păi un asemenea om poate să înţeleagă de vorbă bună?

– Toţi înţeleg de vorbă bună, Alioşa, spuse bunica. Trebuie doar să ştii să spui vorbele bune. Iar eu nu am ştiut, e clar… Ditamai profesoară la pensie n-a ştiut să-i vorbească unui elev de clasa a treia!

Alioşa nu mai putu suporta aşa ceva: se ridică, luă undiţa, o duse înapoi în cămară şi merse în camera sa ca să se culce, căci, doar, se sculase în zori…

61

Elisabeta

Alioşa stătea pe malul râului, în locul secret al tatălui său şi dădea la peşte. Numai că în loc de viermişori punea în cârligul undiţei gloanţe de plastic de la puşca sa. Pescuitul era minunat, deşi peştele era peste măsură de neastâmpărat: îndată ce Alioşa aruncă peştişorul prins în borcanul de sticlă, acesta sări imediat din el şi se aruncă în râu, plutind. Jocul acesta îl plictisi, însă, pe Alioşa şi acesta vru să meargă acasă, când deodată simţi că a prins ceva foarte greu şi începu să tragă. Peştele se împotrivi şi zvâcni în apă. Atunci Alioşa îşi adună toate forţele şi îl trase afară din apă. Dar, vai… Nu era nici crap, nici caras, era motanul lor, Bantik. Bantic căzu pe mal, se ridică în picioare, se scutură şi spuse cu un glas subţire, de fată:

– De ce oare aceşti băieţi nu vor să trăiască deloc în pace?…

Alioşa simţi că se sufocă de indignare: acum câteva clipe, stând în pridvor, el şi Bantik se înţeleseseră ca să-şi apere demnitatea până la ultima picătură de sânge, iar acum iată cum vorbeşte acest motan prefăcut, şi pe deasupra şi cu voce de fată!…

Alioşa vru să strige „Trădătorule!” şi se trezi. Dar nu, se pare că nu se trezise pentru că din camera vecină auzi acel glas de fată al lui Bantik, aievea:

62

– Răspundeţi-mi, Daria Teodorovna, doar aţi fost atâţia ani învăţătoare!…

– înţelegi, tu, Liza… spuse bunica.

Liza?… Deci, slavă lui Dumnezeu, nu vorbeşte Bantik. În sfârşit, Alioşa se trezi definitiv şi îşi aminti totul. Dar cum îşi aminti de bătaia lui cu Mitea, imediat începură să-l doară toate zgârieturile şi vânătăile. îşi aminti, apoi, că Mitea nu i-a acceptat undiţa şi că i-a declarat război. Iar în camera vecină, va să zică, se află chiar acea Liza, fetiţa de doisprezece ani, pe care bunica dorea să i-o prezinte. La ce-i trebuie lui această cunoştinţă? De parcă ar fi putut ca ea să-l împace cu Mitea.

Alioşa înţelese îndată că bunica şi Liza discută chiar despre el şi despre Mitea şi îşi ciuli urechile. Bunica sa continuă:

– E mai greu să fii băiat, decât fată, Liza.

– De ce? se miră Liza.

– Băiatul trebuie să-şi demonstreze forţa, curajul. Şi fiecare vrea ca-n anturajul în care trăieşte să fie respectat şi să aibă autoritate. Iar acest lucru nu este uşor de realizat. De aceea băieţii, chiar de la o vârstă mică, concurează unul cu celălalt…

– Eu cred, spuse Liza, că toate acestea se întâmplă pentru că ei nu cred în Dumnezeu. Doar Hristos îi învaţă pe oameni ce este smerenia!… Şi acolo unde este smerenie cum poate să existe concurenţă?…

– Sunt de acord cu tine, răspunse bunica, dar, vezi tu, omul nu ajunge la credinţă imediat. îţi trebuie

63

timp şi răbdare pentru a ajunge la Dumnezeu. De aceea se şi numeşte viaţa întru Hristos drumul spre mântuire.

Deci, această Liza este şi ea credincioasă? Ciudat lucru! Totdeauna Alioşa crezuse că numai oamenii în vârstă sau, în orice caz, oamenii maturi sunt credincioşi. Ori Liza este o fetiţă de doisprezece ani! Pe Alioşa îl interesa acum să ştie cum arată această fetiţă. Bineînţeles, cu basma, ca o bătrânică, cu o jacheţică de culoare închisă şi în mâini ţinând ceva ca nişte noduleţe.

„Ar fi bine să mă uit la ea, dar pe furiş.” Alioşa se sculă din pat şi merse tiptil spre uşă. Dar duşumeaua de sub picioarele lui începu să scârţâie, dându-l de gol.

– Uite că s-a trezit şi Alioşa, spuse bunica.

Ce era de făcut, trebuia să iasă din ascunzătoarea sa. Alioşa intră într-o cameră mare în care stăteau bunica şi Liza şi spuse cu o voce răguşită:

– ‘Neaţa!

– Bună dimineaţa, Alioşa, răspunse Liza cu o voce bucuroasă.

Oare de ce s-o fi bucurând?Alioşa o privi pe furiş. Nu observă nimic deosebit. Nici basmaua de bătrânică, nici noduleţele nu le avea în mână. Liza era, de fapt, o fată obişnuită, doar că avea părul roşu şi pe nas avea pistrui.

– Ia loc, bea o ceaşcă de ceai cu noi, spuse bunica.

– Ar fi mai bine nişte lapte, spuse Alioşa.

64

– Păi, astăzi este miercuri, zi de post! râse Liza.

Şi ea va începe să mă dăscălească, spunându-mi ce se poate mânca şi bea şi când anume!…

– Bunicuţă, ştii ce, mai bine merg în livadă să mă plimb, spuse Alioşa.

– Dar Liza a venit special ca să te cunoască! se miră bunica.

– Păi ne-am şi cunoscut, răspunse el.

– Lăsaţi-l să meargă, Daria Teodorovna! spuse ea, din nou. După somn are nevoie de aer proaspăt. Dar să nu ieşi pe stradă, Alioşa, căci acolo te aşteaptă Mitea ca să vă bateţi.

Îi era din ce în ce mai greu! Asta îi comanda unde trebuie să meargă, iar acela îl aştepta ca să se ia la bătaie, iarăşi!…

Alioşa ieşi în pridvor. Pe stradă se făcuse frig iar pe cer pluteau nori grei, cenuşii. După cum se vede, va începe ploaia. Oare vara s-a sfârşit dintr-o dată şi toată luna aceasta va fi toamnă?

Cât de grea îşi simţea inima! El sperase ca viaţa lui la ţară să fie fără nori şi interesantă, dar în loc de asta, chiar din prima zi, a avut numai neplăceri. Geamul spart, crapul scăpat, caprele răzvrătite, paznicul cel înfiorător, bătaia cu Mitea şi, pe deasupra, aceste posturi, în care nu trebuie să bei lapte… Iar acum, colac peste pupăză, Liza, care a apărut, după cum se vede, ca să-l dăscălească şi să-l comande!… Şi deodată Alioşa simţi, limpede, că este un om nefericit. Cel mai

65

nefericit din tot satul Blinki, în care fiecare îşi trăieşte viaţa după cum doreşte! Cel mai singur şi cel mai uitat om de către toţi, de care nimeni nu mai are neVoie…

Simţi că îl năpădesc lacrimile. Pentru ca nimeni să nu-i vadă slăbiciunile, fugi din pridvor, străbătu grădina de legume şi merse în fundul livezii. Acolo se aşeză pe un butuc vechi şi începu să plângă. Plângea pentru că nu putea explica nimănui nimic. Dar el, Alioşa Ovsianikov, merită dragostea şi respectul oamenilor. Dar cum să le explici că tu nu vrei să faci nimic rău şi că totuşi răul se înfăptuieşte de la sine, împotriva voinţei tale?

Plânse, apoi îşi şterse lacrimile şi continuă să stea, pur şi simplu, pe buturugă. Stătea şi îşi imagina cum va creşte el, cândva, cum va deveni el un bărbat mare şi puternic şi va veni să o viziteze pe bunica. Şi toţi vor alerga ca să-l salute: Makariha, Liza, Mitea cu mama sa şi cu Zoica. Va fi atrasă şi atenţia paznicului, evident, auzind că a sosit nepotul Dariei Teodorovna. Iar el va da mâna cu toţi, se vor saluta ca de la egal la egal şi toţi îi vor zâmbi şi îi vor vorbi…

– Alioşa! se auzi deodată glasul Lizei. Alioşa, unde eşti? Era, desigur, undeva prin grădină, căci glasul ei se auzea pe aproape. Ce-o mai fi vrând şi ea? N-ar fi mai bine să nu-i răspundă? Dar dacă a venit să-l caute, oricum îl va găsi. La urma urmelor, doar n-o să fugă de ea…

– Alioşa, unde eşti? îl strigă ea din nou.

– Aici, răspunse Alioşa.

66

Liza ieşi de după pomi şi se opri în faţa lui. Numai de nu ar observa că plânsese. Dar se pare că ea nu observase nimic.

– Alioşa, spuse ea, mâine voi veni din nou…

El tăcea. Să vină, să vină, dar de ce să vină?

Liza continuă:

– Daria Teodorovna m-a rugat să stau cu tine şi să am grijă de gospodărie cât timp ea va fi plecată în oraş.

– Dar pentru ce să vii? se trezi Alioşa. Nu sunt mic, pot să stau şi singur.

– Aa, nu te gândi că o să te încurc! exclamă Liza. Nici măcar n-o să-mi vezi ochii. Amabilitatea ei parcă îl mai uşură.

– Mie îmi este egal, spuse el. Nu mă deranjează, vino, te rog.

Se vede că Liza se bucură foarte mult de aceste cuvinte ale lui. Ba chiar zâmbi şi pistruii parcă începură să-i salte pe faţă.

– Ţie îţi place să citeşti? întrebă ea. Vrei să aduc o carte?

– Ce carte?

– Am multe cărţi: „Vieţile Sfinţilor”, „Poruncile lui Dumnezeu”, cărţi de rugăciuni.

– Şi sunt interesante?

– Foarte interesante. Şi folositoare.

– Bine, adu, spuse Alioşa. El înţelese că nu este politicos să o refuze.

– Am putea să ne plimbăm puţin împreună,

continuă Liza. îţi voi arăta biserica noastră…

67

– Nu, nu – exclamă Alioşa. în biserica voastră este un paznic… Pur şi simplu zici că este Muma-Pădurii!

Şi numai ce rosti aceste cuvinte că simţi un val fierbinte cum îl cuprinde din cap şi până în picioare: tata!… paznicul acela este tatăl Lizei!… Ce-a făcut?…

Iar Liza într-o clipă se micşoră şi-şi lăsă capul în jos. Alioşa văzu cum i se înroşesc şi i se umplu încet ochii de lacrimi.

– Dar ce am spus atât de grav?… începu să se scuze Alioşa, cu un glas prefăcut. Nu am vrut să spun nimic rău. Am spus „Muma-Pădurii” în sensul bun al cuvântului!…

– Lasă, la ce bun, spuse Liza. Pe curând.

Se întoarse şi plecă. Şi el ce să facă? Doar nu o să alerge după ea şi să-şi ceară iertare… Dar şi să o lase să plece aşa, nici asta nu era omeneşte…

– Liza, strigă el în urma ei, eu pur şi simplu am uitat!…

Dar ea nu se întoarse. Alioşa îşi imagină că cineva ar fi spus despre tatăl său că este Muma-Pădurii şi îi veni să se ia cu mâinile de păr. Cum e posibil aşa ceva… Acum iată că şi Liza, singurul om cu care ar fi putut să se împrietenească în perioada acestei luni, acum şi ea, fireşte, nu va mai veni!…

Se aşeză din nou pe butuc. îi părea rău de toţi: şi de Liza, şi de sine, şi de paznic, şi chiar şi de Mitea, într-un fel. îi venea pur şi simplu să fugă undeva şi să trăiască precum un pustnic, pentru ca să nu mai necăjească pe nimeni… Dar acestea nu erau decât

68

nişte fantezii ale sale; în realitate el nu ştia ce să facă. Rămase încă mult timp pe butuc şi se îndreptă spre casă numai atunci când bunica ieşi după el şi-l chemă la cină.

69

Cel ce i-a iertat pe toţi

A doua zi, însă, Liza veni, totuşi.

La ora şapte dimineaţa bunica plecă la oraş şi Liza veni devreme, când Alioşa mai dormea încă. Prin somn el le auzi cum vorbeau în şoaptă, dar nu se putea trezi. însă, cinstit vorbind, nici nu prea voia să se trezească, pentru că şi în somn îşi aminti că ieri o supărase pe Liza. Iar când, în sfârşit, se trezi, stătu culcat mult timp, gândindu-se cum să-şi repare greşeala de ieri, cu atât mai mult cu cât, până la întoarcerea bunicii, rămâneau împreună şi trebuie să vorbească ceva. Dar negăsind nicio cale prin care să-şi repare greşeala, se sculă, se îmbrăcă şi intră în camera mare. Liza stătea la fereastră şi citea o carte.

– Salut, spuse Alioşa.

Liza întoarse capul şi el văzu îndată că ea îi zâmbeşte, iar pistruii îi saltă din nou pe faţă.

– Bună dimineaţa, Alioşa, spuse ea prietenos.

Lui Alioşa i se luă o piatră de pe inimă şi îi fu uşor să vorbească cu Liza.

– Să nu te superi pe mine, spuse el. Niciodată nu voi mai spune ceva rău despre tatăl tău.

– Nu mă supăr, răspunse Liza. Dar nu trebuie să vorbeşti rău despre nimeni, nu numai despre tatăl meu.

70

– Bineînţeles, despre nimeni, fu de acord Alioşa. Dar în sinea sa îşi zicea: „Poate, doar despre Mitea”. însă nu spuse nimic cu voce tare, iar pentru a întreţine conversaţia, întrebă:

– Ce citeşti?

Liza parcă ar fi aşteptat întrebarea aceasta, închise cartea şi îi arătă coperta:

– „Biblia pentru copii”. Ai auzit de cartea aceasta?

– Bunica o are, cu siguranţă… răspunse Alioşa cu o oarecare îndoială.

– Poate că o are… spuse Liza. în ea este vorba despre credinţa noastră şi despre Mântuitorul nostru.

– Dar cine este Mântuitorul nostru? întrebă Alioşa. Liza se minună:

– Oare, tu chiar nu ştii? Bunica ta nu ţi-a vorbit despre El?

– Ştii, eu abia am sosit la bunica, explică Alioşa.

– Mântuitorul este Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, răspunse Liza. Despre cum a venit El la noi pe pământ este scris în Evanghelie. „Evanghelia” este o parte a Bibliei. Ai reţinut?

Alioşa ridică din umeri. De reţinut, reţinuse,

dar nu înţelesese totul.

– Dacă vrei, îţi citesc din Evanghelie, îi propuse Liza.

Cum era să o refuze? Şi Alioşa răspunse:

– Citeşte, bineînţeles. Numai să mă spăl mai înainte.

71

– Ah, iartă-mă, îşi plesni Liza palmele. Fireşte, mergi şi te spală, apoi îţi voi da să mănânci.

… Când se întoarse Alioşa în casă, pe masă erau deja lapte, brânză şi smântână, iar pe farfurie era un ou fiert.

– Astăzi nu mai este zi de post? întrebă el.

– Nu, bineînţeles, doar astăzi este joi, răspunse Liza. Mâine va fi vineri, zi de post.

Alioşa se aşeză la masă şi trase mâncarea spre el. Şi atunci observă că Liza îl priveşte nedumerită.

– Dar tu nu te rogi înainte de a mânca? întrebă ea.

– La noi bunica citeşte rugăciunile, răspunse el. Iar eu încă nu ştiu nici una pe de rost.

– Vrei să citesc eu? continuă ea.

Se aşeză în faţa icoanelor. Liza se închină şi citi „Tatăl nostru”. Se închină şi Alioşa şi începu să mănânce. Totul era gustos, mai ales după ziua de post, de ieri. îşi aminti că la oraş refuza uneori, dimineaţa, brânza cu smântână şi se miră singur cum poţi să renunţi la astfel de bunătăţi?… Laptele călduţ era cea mai mare plăcere a lui. începu să bea şi deodată îşi aminti de Liza.

– Oh, spuse el, dar tu de ce nu mănânci?

– Eu am luat deja micul dejun, zâmbi ea. Eu mă scol dimineaţa.

Alioşa termină de băut laptele, se ridică şi se închină. Liza strânse masa. El ar fi vrut să meargă pe stradă, dar se înţeleseseră să citească cartea. Nu-i

72

nimic, îşi zise, am să ascult puţin, după aceea voi avea toată ziua liberă.

– Citim? întrebă Alioşa.

– Bineînţeles! se bucură Liza.

Ea deschise cartea şi găsi locul pe care îl căuta.

– Acum, ascultă, spuse ea şi începu să citească:

„Răstignirea!”

„îl duseră pe Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, pe Golgota. Golgota este un munte mic lângă oraşul Ierusalim. Acolo îi executau pe toţi criminalii şi de aceea erau împrăştiate multe oase şi cranii în acel loc. Aduseră crucea şi îl răstigniră pe Iisus Hristos pe ea. Pe ceilalţi răstigniţi îi legau pe cruce cu frânghii, dar pe Iisus Hristos, pentru ca să îl doară mai tare, i-au fixat mâinile şi picioarele pe cruce cu piroane. Cu el au mai fost răstigniţi doi tâlhari, unul în dreapta Sa, iar celălalt în stânga Sa.

Credeţi că Iisus Hristos S-a mâniat pe duşmanii Săi, care L-au răstignit? Nu! Milostiv, El i-a iertat şi s-a rugat pentru ei lui Dumnezeu: „Tată! Iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!”

Cât a suferit, ce chinuri a răbdat pe cruce Iisus Hristos! Mâinile şi picioarele Lui au fost străpunse cu piroane groase şi ascuţite! Ar fi vrut să se sprijine pe picioare pentru ca să fie mai uşor mâinilor, dar sub picioare avea o scândură mică, înclinată, pe care îi alunecau picioarele. Din această cauză rănile i se întindeau, devenind tot mai mari. Ar fi vrut să-şi

73

odihnească picioarele, dar atunci tot corpul atârna în mâini, venele se întindeau şi rănile cauzate de piroane creşteau tot mai mult.

Dragi copii! Dacă v-ar fi fost dat să staţi în apropierea crucii şi să vedeţi suferinţele Dumnezeului nostru, Iisus Hristos, fireşte că vouă v-ar fi fost milă de El şi aţi fi plâns, dar iudeilor celor răi nu le era milă de Iisus. Ei se adunaseră în jurul crucii, nu din milă, ci din curiozitate. Mulţi dintre ei chiar îl batjocoreau! Dar arhiereii, bătrânii şi cărturarii? Credeţi că ei se căiau că au răstignit pe Hristos, Care nu avea nici o vină? Nicidecum! Aceşti oameni răi se bucurau foarte mult pentru că Iisus Hristos suferă pe cruce… Şi soldaţii îşi băteau joc de Hristos. Ei îi spuneau: „Dacă eşti împăratul iudeilor, salvează-Te singur!”

Şi ca şi când nu ar fi fost de ajuns că poporul râdea, ierarhii îl ocărau şi soldaţii îl batjocoreau. Râdea de El chiar şi unul dintre tâlharii care erau răstigniţi alături de el, zicându-I: „Dacă eşti Hristos, salvează-Te şi pe tine şi pe noi!” De aceea, celălalt tâlhar, căruia îi mai rămăsese un pic de conştiinţă, îl certă: „Chiar nu te temi de Dumnezeu? Măcar noi suntem condamnaţi pentru faptele noastre rele, dar El este nevinovat!” Şi-i spuse lui Iisus: „Doamne! Pomeneşte-mă pe mine, când vei ajunge în împărăţia Cerurilor!” Iar Hristos îi răspunse: „Adevăr zic ţie: chiar astăzi vei fi cu Mine în rai.”

în cele din urmă I se făcu atât de greu, încât strigă cu glas tare: „Tată! în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Şi spunând aceasta muri…

74

Şi iată că în templu catapeteasma se făcu bucăţi, căzând pe pământ, pământul se cutremură, stâncile de piatră crăpară, mormintele se deschiseră şi trupurile multor sfinţi, morţi mai înainte, înviară, ieşiră din morminte şi intrară în Ierusalim… Pe pământ totul deveni înfricoşător, în miezul zilei se făcu întuneric, începu cutremurul, iar soarele se întunecă. Chiar şi soldaţii, care tocmai îşi bătuseră joc de Iisus, se speriară şi spuseră: „Da, cu adevărat El a fost Fiul lui Dumnezeu”. Şi mulţi iudei văzură acum că răstignitul fusese nevinovat, că L-au omorât pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pentru păcatul lor începură să se simtă îngrozitor…

Pentru mine şi pentru voi, dragi copii, a răbdat Iisus Hristos asemenea chinuri, pentru mine şi pentru voi a murit El, pentru ca Tatăl Lui din Ceruri să ierte păcatele noastre şi să ne dăruiască împărăţia Cerurilor. Cum să nu-L iubim, şi eu şi voi, şi să nu-L ascultăm?…”

Liza închise cartea şi o puse pe masă. Se vedea că ar fi vrut să tracă. Dar Alioşa nu putu să nu o întrebe?

– Dar dacă Hristos a fost nevinovat, pentru ce L-au răstignit?

– Of, Alioşa, oftă Liza. Tocmai pentru asta L-au şi răstignit, pentru că el era cel mai mare binefăcător şi mai sfânt dintre oameni şi a lucrat numai fapte bune. Dar oamenii răi nu pot suporta alături de ei pe binefăcător.

75

– Dar de ce?…

– Pentru că atunci când alături de tine este un om bun trebuie să te schimbi şi tu, să faci ceea ce este cel mai bine, nu-i aşa?

– Aşa este, răspunse Alioşa, gânditor.

– Dar dacă cel rău nu vrea să se schimbe, nu vrea să devină bun? Ce trebuie să facă atunci?

– Trebuie să nu stea alături de cel bun…

– Da, bineînţeles! Iată pentru ce L-au ucis… pentru că nu puteau sta alături de El.

Alioşa îşi imagină încă o dată, ceea ce îi citise Liza. Trei cruci înalte pe munte, mâinile şi picioarele străpunse de piroane, batjocura şi râsetele oamenilor. Şi toate acestea fără să fi fost vinovat… doar pentru că El fusese un binefăcător?

– Nu e drept, spuse Alioşa.

– Nu e drept, fu de acord Liza. Dar Hristos a suferit de bunăvoie pe cruce. Doar El era Fiul lui Dumnezeu. Iar Tatăl din Ceruri L-a trimis pe pământ special pentru aceste suferinţe.

– De ce? se minună Alioşa.

– Pentru ca prin aceste suferinţe să răscumpere păcatele întregii omeniri. Aceasta a fost jertfa lui Hristos pentru toţi oamenii. Pentru noi a suferit El pe cruce.

– Şi pentru mine? întrebă Alioşa.

– Şi pentru tine, şi pentru mine, şi pentru Mitea, spuse Liza. Pentru toţi.

Tăcură. Alioşa îşi aminti cuvintele lui Hristos pe cruce: „Tată! Iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac”.

76

– Eu nu sunt deloc supărat pe Mitea, spuse el, mirându-se singur de ceea ce spusese, pe neaşteptate. Dar el nu vrea să se împace, ăsta e necazul.

– Dar tu ai încercat? întrebă Liza.

– Bunica Daşa a fost la el. Dar nici chiar pe ea nu a ascultat-o.

– Poate că ar fi trebuit să mergi tu însuţi.

Alioşa nu răspunse. Dar ce ar fi fost de spus?

Şi aşa totul era clar: dacă ar merge la Mitea ar începe bătaia, în aceeaşi clipă. Oare Liza chiar nu înţelege acest lucru?

– Fie, spuse Liza, eu merg să le dau iarbă caprelor. Iar tu te poţi plimba până atunci.

Dar lui Alioşa îi trecu cheful de plimbare.

Pot să mă uit la cartea asta? întrebă el.

– Fireşte, îi răspunse Liza şi ieşi.

Alioşa deschise cartea. Cartea era cu poze. Alioşa începu să le privească şi să citească ceea ce era scris sub ele.

… Iată un înger cu aripi care îi goneşte cu o sabie pe un bărbat şi o femeie, dintr-o grădină minunată. „Izgonirea lui Adam şi a Evei din rai”.

… Iată un om ucis care stă culcat, iar deasupra lui stă un alt om. „Cain şi Abel”.

… Iată o corabie imensă, pe care se adună animale de toate felurile: elefanţi, lei, iepuri şi urşi, lupi şi oi. „Arca lui Noe”.

Mult timp Alioşa se uită prin Biblie. în sfârşit şi Ia poza cu trei cruci. „Golgota”. Alioşa îşi aminti încă

77

o dată ceea ce îi citise Liza. Oare putea el, Alioşa, să-şi ierte duşmanii?… Stătea sprijinindu-şi capul în mâini şi privea poza cu Golgota.

Liza intră în cameră. Chipul ei avea ceva deosebit.

– Alioşa, ştii ce am înţeles eu, începu ea să vorbească, chiar din prag. Trebuie să ne rugăm pentru Mitea, asta este! Dacă noi ne vom ruga, restul va face Dumnezeu!

– Dar cum să mă rog? întrebă Alioşa.

– Cum simţi tu! Cu cuvintele tale. Aşa, de pildă: „Doamne Iisuse Hristoase! Miluieşte-l pe robul tău Dimitrie, şi uşurează-i inima!…” Asta este totul, încearcă numai!… Iar eu voi merge să le dau grăunţe găinilor, spuse Liza şi iarăşi plecă.

Alioşa privi încă o dată poza cu Golgota. Iată-L, El este pe crucea din mijloc, Mântuitorul… Fără să-şi dea seama, Alioşa începu să rostească cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase… Fă ca robul tău Dimitrie să devină mai bun… Ca robul tău Aleksei să devină mai răbdător… Ca fiecare dintre noi să aibă inimă mai bună… Ca niciodată nimeni să nu mai supere pe celălalt şi toţi să-şi ceară iertare unul de la celălalt… Şi însuţi să ne ierţi pentru că nu te ascultăm…”

Atunci năvăli în cameră Liza, ochii îi străluceau, iar gura îi râdea.

– Te-ai rugat chiar acum? aproape că strigă ea. Te-ai rugat, tu, Alioşa?…

– M-am rugat, răspunse el nedumerit. Dar ce s-a întâmplat?

78

– Vezi, vezi, am spus eu!… Liza, pur şi simplu, parcă nu mai era ea.

– Dar ce s-a întâmplat, exclamă nerăbdător Alioşa.

– Du-te, spuse Liza după ce se mai linişti. A venit la tine Mitea.

79

Nu este aşa de simplu totul

Se întâmplă uneori ca omul să-şi dorească foarte tare ceva anume. Şi atunci el crede că dacă într-o zi va dobândi ceea ce şi-a dorit, atunci va fi cu adevărat cel mai fericit om din întreaga lume. Şi iată că într-o zi el are ceea ce şi-a dorit. Ei, şi?

Acum încep să apară anumite ciudăţenii. în loc să se bucure, ba să-I şi mulţumească lui Dumnezeu, omul care a obţinut ceea ce-şi dorise nu se bucură deloc. Ba dimpotrivă, o amărăciune inexplicabilă îi cuprinde inima şi o nouă nemulţumire începe să sfâşie bietul suflet…

… Când Alioşa ieşi în pridvor, Mitea stătea ceva mai departe şi zgâria pământul cu vârful bocancului. El aruncă o privire spre Alioşa şi spuse:

– Salut.

Alioşa se aştepta ca să se împace acum, să-şi ceară iertare unul altuia şi să-şi promită că niciodată nu se vor mai certa. Dar când văzu chipul posomorât al lui Mitea, toate aşteptările sale se spulberară dintr-o dată şi-i răspunse şi el tot posomorât:

– Salut.

Atunci Mitea privi repede spre Alioşa, iar Alioşa îndată se gândi că a făcut rău răspunzându-i lui Mitea atât de neprietenos, căci el făcuse primul pas

80

şi îi era, fireşte, mai greu să înceapă discuţia! Dar deja era prea târziu. Mitea spuse tot cu un ton duşmănos:

– Să nu cumva să-ţi închipui că am venit ca să ne împăcăm.

Alioşa se supără şi răspunse:

– Bineînţeles că nu-mi închipui un asemenea lucru!

– Să nu-ţi închipui, repetă Mitea.

După cum se vede, trebuia ca întotdeauna el să aibă ultimul cuvânt, în mod obligatoriu. Tăcură amândoi.

– Am venit pentru că m-a trimis mama, spuse Mitea. Ea mi-a poruncit să vin ca să iau undiţa. Căci nu trebuie ca familia noastră să fie obligată să sufere din cauza tuturor… Iar pentru o undiţă nouă mama nu are bani.

Şi în acest moment se întâmplă ceva ciudat! Acum câteva clipe Alioşa ar fi fost gata să-i dea lui Mitea nu una, ci zece asemenea undiţe, numai ca între ei să fie pace. Dar acum, deodată îi păru rău şi de această undiţă. Şi nu era vorba de faptul că-i părea rău, dar parcă cineva în interiorul său îi spunea: „Uite cât de obraznic este acest Mitea! Nu numai că a venit, dar pe deasupra mai are şi impertinenţa de a cere! Nu o să-i dau nicio undiţă, chiar dacă va da de belea cu maică-sa şi mai tare!”

Şi Alioşa se pregătea să-i spună lui Mitea ceva jignitor, când deodată în conştiinţa sa răsunară cuvintele: „Tată! Iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac”…

81

Ţi-o aduc imediat, spuse încet Alioşa şi plecă spre cămară după undiţă. Când o luă un suspin îi ieşi din piept. Acum el înţelese că îi este atât de milă de amândoi, şi de el şi de Mitea, încât îi vine să plângă. Ei doi nu pot găsi în niciun fel cuvintele potrivite, nu pot spune unul altuia: „Iartă-mă”…

Ieşi în pridvor şi îi dădu lui Mitea undiţa. Acela o luă, o privi, nu se ştie de ce, şi continuând să stea pe loc spuse:

– Aşa va fi mai bine.

Se întoarse şi plecă. Dar după ce făcu numai câţiva paşi, se opri şi din nou se întoarse spre Alioşa.

– Dar de ce nu ieşi pe stradă? întrebă el. Doar nu cumva ţi-e frică?

– De cine ar trebui să-mi fie frică? Se revoltă Alioşa.

– De mine, de pildă, începu să râdă Mitea.

– Mie nu mi-e frică de nimeni.

– Atunci ieşi pe stradă, spuse Mitea. Cu puşca… O să tragem cu ea.

– în gâşte? Nu, mulţumesc! spuse Alioşa.

– Am spus eu, ţi-e frică!

– Nu mi-e frică. Dar eu nu vreau să chinui animalele.

– Lasă, spuse Mitea. O să-ţi iau eu şi puşca într-o zi.

Of, de ce spusese vorbele astea. De indignare, lui Alioşa aproape că i se opri respiraţia: ştia el! îi spusese el şi bunicii Daşa! Omului acestuia, doar un deget dacă îi dai, el îţi ia toată mâna. Nu, după ce

82

Mitea spusese asemenea cuvinte, el nu putea lăsa să plece pur şi simplu, aşa, fără niciun cuvânt şi spuse:

– Ştii ce?

– Ce? întrebă Mitea.

Alioşa ar fi vrut să spună nişte cuvinte grele, jignitoare, dar parcă în necazul său nu-i venea nimic în minte. Şi sfârşi spunând obişnuitele şi stupidele cuvinte:

– Eşti un prost, Mitea.

– Ce?! strigă Mitea. Pentru cuvântul „prost” o să răspunzi, ai înţeles?

Dar Alioşa văzând că în sfârşit astupase gura lui Mitea cu aceste cuvinte, special repetă cu o bucurie răutăcioasă:

– Eşti un prost, Mitea.

– Taci! strigă Mitea. Taci!… Chiar acum să taci!…

Se vedea că nu găseşte cuvinte ca să-i răspundă lui Alioşa. Se îndreptă spre portiţă, în timp ce Alioşa se gândea. Se gândea că stricase iarăşi totul, iar acum pentru totdeauna. Şi nu putea înţelege de ce inima lui ar fi vrut să spună anumite cuvinte, iar limba spunea cu totul altele, de fapt nu mai înţelegea nimic din ceea ce se întâmpla cu el.

Mitea, jignit, trânti cu zgomot portiţa. Se auzea cum mergea pe după gard şi cum bodogănea, cu siguranţă că îl înjura pe Alioşa. Când Alioşa se întoarse ca să intre în casă descoperi că lângă el era Liza. Avea chipul foarte, foarte trist, de parcă ar fi fost gata să plângă.

83

– Ce ai făcut, spuse ea. Pentru ce ţi-am citit astăzi despre Golgota?…

– Nu am vrut!… El singur!… strigă Alioşa, dar cuvintele răsunau prostesc şi seci ca un butoi în care nu există nicio picătură de apă.

– Şi la urma urmei, îi strigă el Lizei, pentru ce mă tot cicăleşti? Toţi nu fac altceva decât să mă educe, să mă educe… S-au şi găsit educatorii!… Asta este pur şi simplu bătaie de joc.

Privi spre Liza şi văzu că buzele îi tremurau, dar nu îi răspunse nimic. Şi deodată înţelese că el era cel rău, nu Mitea! El, Alioşa, este rău pentru că din cauza lui suferă alţi oameni! El este acela care îi insultă, el, Alioşa, şi el nu vrea să se împace cu ei!

Liza se întoarse. Cu siguranţă, plângea. El intră în casă şi trânti uşa după el. De ce? Nici el nu pricepea pentru ce face toate acestea?

Alioşa se apropie de masă. Biblia era deschisă la aceeaşi pagină: muntele Golgota, cele trei cruci, jos poporul… Dar acum nu mai vroia deloc să privească aceste poze. închise cartea cu zgomot şi o împinse mai departe de el. Dar nici aşa nu îi fu mai uşor. Dimpotrivă, parcă cineva îi vorbea.: „Acum M-ai necăjit şi tu împreună cu toţi iudeii cei răi… Pentru ce Mă răstigneşti, pe Mine, Mântuitorul tău?…”

Alioşa nu mai putu suporta şi acest glas. Se năpusti spre camera sa, în care intră, căzu pe pat, cu faţa în jos, şi începu să plângă în hohote…

în timpul rămas până la sosirea bunicii el şi Liza nu mai vorbiră. Nici chiar în timpul mesei nu-şi

84

spuseră nimic, doar Liza citi rugăciunile înainte şi după masa de prânz.

După masă Alioşa plecă în livadă cu puşca, îşi făcu o ţintă, o fixă pe un pom şi începu să tragă. Trase şi trase şi nu se mai putea opri. Se înjură pentru această prostească ocupaţie şi totuşi apăsa pe trăgaci, încărca puşca şi trăgea în ţintă. „Măcar de s-ar pierde gloanţele astea!” se gândea Alioşa, dar gloanţele nu vroiau să se piardă, iar el continua să tragă.

în sfârşit auzi glasuri, al Lizei şi al bunicii. „Bunica Daşa s-a întors!” se bucură el. Şi pe loc îşi aminti că nu are nimic bun ca să-i spună. Dar, cel puţin, va putea să sfârşească tragerea asta prelungită. Simţi o uşurare când adună gloanţele, luă puşca şi se îndreptă spre casă.

Liza şi bunica Daşa stăteau lângă pridvor, iar Liza îi povestea repede-repede despre ceva.

„I se plânge de mine, gândi Alioşa. Şi să se plângă, mie îmi este indiferent”. Şi se apropie de ele. Dar bunica îl întâmpină cu un zâmbet.

– Ce aţi făcut singuri? întrebă ea. Dar ce mai întreb eu ce aţi făcut, când Liza mi-a povestit totul!

– Nimic n-am făcut, răspunse Alioşa.

– Ia uită-te acolo, ce ţi-am cumpărat! spuse bunica.

– El se întoarse şi privi încotro îi arătase ea. în pridvor era o undiţă. Dar nu, nu era o undiţă, pur şi simplu, era o lansetă. O lansetă adevărată, visul oricărui pescar priceput!…

85

– Ah, tu, izbucni Alioşa. Dar asta este o lansetă!…

– O lansetă! întări bunica triumfătoare.

Alioşa luă lanseta şi începu să o studieze. Da,

o astfel de undiţă nu avusese niciodată. O astfel de undiţă nici măcar nu visase! Nici măcar tatăl său nu-şi putea permite să cumpere o lansetă.

– Bunico, spuse Alioşa. Dar este foarte scumpă…

– Şi ce dacă, spuse bunica. Nu pot să îi fac nepotului meu un cadou?

Alioşa se apropie de ea şi o cuprinse cu braţele:

– îţi mulţumesc…

… Curând plecă şi Liza, iar seara la ceai rămaseră în doi şi dezbătură evenimentele ce se petrecuseră în acea zi.

– Vezi, Dumnezeu ţi-a ascultat imediat rugăciunea şi l-a trimis pe Mitea la tine. înţelegi acest lucru? întrebă bunica.

– Atunci de ce a ieşit ceea ce a ieşit? fu nedumerit Alioşa.

– Dumnezeu a făcut ceea ce era cel mai important. V-a pus faţă în faţă. Dar ar fi trebuit să-i arăţi mai multă blândeţe. Astăzi aţi fi putut să vă împăcaţi, dar în loc de asta v-aţi despărţit tot duşmani… Oare nu-i dureros?

Desigur că era dureros pentru el. Dar cel mai dureros era faptul că tot el, Alioşa, era vinovat, şi nimeni altcineva.

– în viaţa duhovnicească nu este totul foarte simplu, spuse bunica. Dumnezeu te ajută în tot ceea

86

ce faci, dar nu face El totul în locul tău. Trebuie să te străduieşti şi tu puţin şi să faci o faptă bună, cât de mică-mică ar fi. Tocmai aceste fapte mărunte le iubeşte Dumnezeu. Pentru că ele, deşi sunt mărunte, sunt grele. Asta din cauză că în fiecare dintre noi este atâta mândrie… Iar mândria este aceea care ne împiedică să trăim în pace cu oamenii… Dar eu sper că totuşi voi doi vă veţi împăca… Tu îţi doreşti acest lucru?

– Eu asta şi vreau, spuse Alioşa. Dar, oare, Mitea vrea şi el?…

87

Frumuseţea

În ziua următoare, vineri, Alioşa se trezi când soarele îl privea deja prin fereastră. Deschise ochii, dar nu se grăbi să se scoale. La drept vorbind, îi plăcea ca uneori să stea culcat în pat şi să se gândească la toate. Iar astăzi trebuia să facă asta în mod deosebit. Pentru că dacă ar fi trebuit să recunoască cinstit, Alioşa nu ar fi ştiut, pur şi simplu, şi nici nu şi-ar fi putut imagina cu ce şi-ar fi putut ocupa timpul astăzi.

într-adevăr, cu ce să-şi ocupe timpul? După tragerea prostească de ieri, nu mai putea suporta puşca, şi pe deasupra tragerea cu puşca nu este o ocupaţie serioasă, ci o distracţie. Noua lansetă? Da, lanseta era splendidă, dar cum să meargă cu ea la râu, unde Mitea pescuieşte, cu siguranţă?… Despre Kosâlka şi Fasolka bunica nici nu mai pomenea, după întâmplarea aceea. în pădure nimeni nu-l lăsa să meargă singur, dar nici el nu ar fi mers.

Ce-ar mai rămâne de făcut? Să hoinărească prin livadă, să stea cu Bantik în pridvor sau să meargă în fânar şi să stea acolo în fân, să citească vreo cărticică? Dar Alioşa nu se putea hotărî asupra niciuneia dintre aceste ocupaţii şi de aceea continua să rămână culcat în pat şi să privească tavanul alb.

Dar atunci intră bunica.

88

– Te-ai trezit? se bucură ea. Aş vrea să te rog să mă ajuţi.

– Ce trebuie să fac? întrebă Alioşa dându-se jos din pat.

– Să plivim straturile cu morcov până nu începe ploaia.

Astfel s-a găsit o treabă de făcut şi pentru Alioşa. Şi încă ce treabă! Dacă îşi imaginează cineva că este o treabă foarte simplă să pliveşti straturile de legume, n-are decât să încerce singur. Soarele arde, aerul este înăbuşitor, transpiraţia se prelinge pe frunte şi-ţi intră în ochi, iar buruienile trebuie plivite cu mare grijă, cu tot cu rădăcinile pe care le-au înfipt adânc în pământ.

Alioşa trecu de o parte a stratului, iar bunica de cealaltă parte. Fireşte că Alioşa se străduia să se ţină de bunica, totuşi nu reuşea. în cele din urmă el zise:

– Ce periculoase sunt! Deşi nu le-a semănat nimeni, uite ce adânc pătrund rădăcinile lor în pământ!

– Da, puişorule, spuse şi bunica. De câte ori plivesc straturile din grădină îmi vine în minte unul şi acelaşi gând…

– Care? întrebă Alioşa.

– Gândul că aşa se întâmplă şi cu sufletul omenesc: ca să crească mai bun şi folositor sufletul, cât de mult trebuie să te osteneşti! Cât timp trebuie să-ţi educi cinstea, bunătatea, dragostea pentru muncă… Iar tot ceea ce este rău şi dăunător răsare de la sine, parcă: răutatea, minciuna, duşmănia, lenevia… Dar ele nu răsar de la sine, nu…

89

– Atunci de unde vin?

– Le seamănă pretutindeni vrăşmaşul nostru, diavolul, Duhul necurat care luptă împotriva lui Dumnezeu în toată vremea şi vrea să-l piardă pe om. Iar rădăcinile acestor buruieni sufleteşti este mult mai greu să le smulgi; căci ce este mai greu să smulgi iarba asta din straturi sau din inimă să smulgi duşmănia faţă de un alt om?

– Bineînţeles că iarba, fu de acord Alioşa.

– Şi iarba este greu de smuls… spuse bunica. Totuşi, trebuie plivite şi buruienele sufleteşti, care se numesc păcate.

Şi tot vorbind aşa, au terminat de plivit straturile cu morcov şi au plecat să bea nişte compot. Şi numai ce intrară în casă că din norii ameninţători străluci un fulger, se auzi un tunet şi se revărsă ploaia. Dar ploaia nu ţinu mult, cam vreo zece minute. După aceea norii cei negri se transformară în nişte nori albi şi pufoşi, iar soarele străluci din nou. Stăteau la masă şi beau compot, mâncau pişcoturi şi bomboane, pe care bunica le adusese ieri din „Munţii Verzi”. Alioşa vru să întrebe de lapte, dar imediat îşi aminti că ieri Liza îi spusese că vinerea este zi de post şi-şi închise la timp gura.

– Pentru prânz am să fac o sălăţică, spuse bunica, deodată, şi nişte macaroane la cuptor.

Cineva bătu la uşă.

– Intră! spuse bunica. Alioşa îşi spuse în gând: dacă acum va intra Mitea, el se va ridica imediat şi îşi

90

va cere primul iertare pentru tot! Trebuie să înceapă să plivească buruienele din sufletul său!

Dar intră Liza. Ea salută şi întrebă apoi:

– Ai vreo treabă acum, Alioşa? Am venit să-ţi propun să mergem la plimbare.

– Nu, mulţumesc, răspunse politicos Alioşa. Cum să meargă el cu ea să se plimbe prin sat!…

– Am merge la biserică… Ţi-aş arăta totul, insistă Liza.

– Alioşa, du-te, se amestecă bunica. Noi avem o biserică veche şi frumoasă…

– Ştiu şi eu, spuse Alioşa. îşi aminti de paznicul cel îngrozitor şi de cum fusese el „mut”.

– Tata ne va deschide clopotniţa, continuă Liza; ne putem urca la cea mai mare înălţime, de unde se poate vedea până la o sută de kilometri!

Până la o sută de kilometri? Acest argument îl convinse pe Alioşa să accepte invitaţia. Alioşa se pregăti de plecare şi ieşiră din casă. Liza vru să se îndrepte spre portiţă, dar Alioşa îi spuse:

– Aşteaptă, ştiu eu un drum mai scurt.

Străbătură livada, trecură prin spărtura din gard, merseră pe ulicioară şi curând fură în faţa bisericii. Liza se închină şi Alioşa se închină şi el.

Când trecură prin curte, chiar pe lângă grămada de nisip, Alioşa văzu că nu mai erau păpuşa şi orăşelul de nisip.

– Iată-l şi pe tata… spuse Liza.

Pe scările bisericii stătea paznicul. Dar ce ciudat: arăta cu totul altfel decât data trecută… La început, lui

91

Alioşa i se păru că este un alt om. Avea părul lins, barba o avea pieptănată. Dar cel mai important lucru era acela că paznicul îi privea zâmbind. Când cineva îţi zâmbeşte din pridvor, intri cu plăcere şi în casa lui.

– Ei, bună ziua, surdo-mutule Aleksei! spuse paznicul, zâmbind în continuare. Mie mi se spune unchiul Serioja. Sunt tatăl Lizei.

– Bună ziua, spuse Alioşa. încă mai simţea o oarecare teamă.

– Liza, cu ce începeţi?

– Cu ce începem, Alioşa? întrebă Liza.

– S-ar putea cu clopotniţa? întrebă Alioşa, precaut.

– Corect, râse unchiul Serioja. începeţi cu clopotniţa!

Ocoliră biserica şi se opriră în faţa unei uşi scunde. Unchiul Serioja scoase legătura de chei, o găsi pe cea potrivită şi deschise uşa.

– Numai să fiţi foarte atenţi, Lisabeta, spuse el cu un ton aspru. Să nu te apropii de margine, se poate vedea şi mai din spate, ai înţeles?

Liza dădu din cap şi cei doi intrară pe uşă. în faţa lor erau nişte trepte din piatră, albe, care duceau în sus. Scara era luminată de o lumină ceţoasă care pătrundea prin nişte ferestruici înguste ce se aflau în pereţii groşi, de piatră.

începând să urce, Alioşa încercă să numere treptele scării, dar foarte curând se încurcă şi încetă număratul. Urcară, urcară, iar treptele nu se mai

92

sfârşeau. Din loc în loc, pe trepte erau scobituri şi picioarele alunecau pe ele.

Alioşa simţea cât de tare obosise şi respira greu. Dar şi Liza obosise. Respirând greu, ea îi spuse lui Alioşa:

– Nu-i nimic… a mai rămas… puţin…

Cu cât treptele urcau mai sus, cu atât scara devenea mai strâmtă. Dar iată că în sus apăru un chepeng mic de fier.

– Am ajuns, spuse Liza. Lasă-mă pe mine să o iau înainte.

Ea se înălţă pe vârfuri şi deschise chepengul. Apoi se ridică undeva, în sus, unde era lumină şi soare şi de unde bătea un vânt rece şi îl chemă:

– Vino, Alioşa!

îi dădu mâna şi îl ajută să iasă în clopotniţă. Platforma mare a clopotniţei era îngrădită cu scânduri noi. Pe grinda de sus atârnau cinci sau şase clopote mici. Iar în jurul ei…

Alioşa se îndreptă de spate, făcu un pas şi încremeni.

Doamne! cât de frumos este pământul nostru!… De ce spusese Liza că de aici se vede pe o distanţă de o sută de kilometri? Bineînţeles că nu sunt o sută, ci o mie, o sută de mii de kilometri sunt aici!

Verdele crud al câmpiilor şi verdele închis al crângurilor se întindea până la orizont; râul curgea şi strălucea în soare, încadrat de copaci şi de arbuşti, care, de aici, păreau ca nişte jucării; fâşii de drumuri se îndreptau în toate direcţiile; undeva se vedeau

93

acoperişurile caselor satelor vecine; şi toată această nesfârşită întindere era acoperită de o altă infinită întindere, aceea a cerului. Cerul era atât de întins, încât sute de nori aveau loc pe el şi mai rămânea destul loc pentru lumina soarelui şi pentru seninul limpede.

– Acolo, acum, vine o ploicică, vezi? arătă cu mâna Liza.

Alioşa privi încotro îi arătă Liza. Deasupra unui câmp îndepărtat plutea un norişor şi din el cădeau pe pământ picături transparente de culoare albastru-cenuşiu.

– Liza, cât este de frumos! spuse el.

– Frumos, Alioşa, răspunse Liza.

Tăcură. N-ar mai fi vrut să plece de aici, dar Alioşa simţi deodată cum capul începe să i se învârtească. De ce oare i se învârtea? Din cauza înălţimii? Din cauza imensităţii spaţiului? Din cauza vântului, care aici era mai puternic decât pe pământ? Din cauza emoţiei pe care o trăia acum? Gândi că, într-adevăr, omul nu trebuie să privească mult timp o asemenea frumuseţe şi, mai ales, de la asemenea înălţime.

Deodată Liza spuse:

– Ştii, mi se învârteşte, deja, capul. N-ar fi bine să coborâm?

… Când coborâră, unchiul Serioja îi aştepta jos.

– Ei, cum a fost? îl întrebă el pe Alioşa.

– De neînchipuit, spuse Alioşa.

– Eu spun că frumuseţea este creaţia lui Dumnezeu! Poate oare omul să creeze o asemenea frumuseţe?

94

– Nu poate, confirmă Alioşa cu convingere.

Intrară apoi în biserică. în biserică era semiîntuneric. în interior era mai puţin nevoie de renovare decât în exterior. într-un loc din biserică începuseră tencuitul, iar într-altul văruiseră deja.

– Aici mai este mult de muncă, spuse unchiul Serioja. Dar ceea ce era mai important s-a făcut: există altarul, Sfânta Masă a fost sfinţită şi slujbele pot fi oficiate.

– Dar unde este altarul? o întrebă Alioşa pe Liza, încetişor.

– Uite, acolo, în faţă, răspunse la fel de încet şi Liza. într-o biserică altarul este cel mai important loc. Iar în altar este Sfânta Masă. în timpul slujbei pe Sfânta Masă vine, în mod nevăzut, însuşi Dumnezeu.

– Dar ce este acela care se află dincolo de perete?

– Iconostasul. El desparte altarul de restul bisericii. Vezi uşile din mijloc, acelea sunt Porţile împărăteşti. Iar la dreapta şi la stânga Porţilor împărăteşti sunt uşile de la sud şi de la nord. Deocamdată, iconostasul nostru are puţine icoane… în schimb avem un părinte bun.

– îl cunosc, îl cheamă părintele Mihail, se lăudă Alioşa.

– Ţi-a spus bunica?

– Nu, este preot în „Munţii Verzi”.

– Este părintele Vasili, spuse Liza. Până să se deschidă biserica noastră din Blinki, în fiecare duminică toţi mergeam acolo, în „Munţii Verzi”.

95

Ieşiră din biserică. Ziua trecuse pe nesimţite şi ajunsese în toiul amiezii. în copaci păsările ciripeau iar greierii nevăzuţi cântau în iarbă. Alioşa îşi imagina din nou cum se văd toţi aceşti copaci şi aceste lunci de la înălţime şi din nou simţi o uşoară ameţeală. Oare să fie adevărat că numai cu puţin timp în urmă, el cu Liza au stat la o asemenea înălţime şi chiar pe lângă ei pluteau norii argintii?

Oricum, bravo Liza, că l-ai dus la biserică!

Alioşa se întoarse către ea şi îi spuse cu recunoştinţă:

– A fost straşnic de frumos în clopotniţă, nu?

-Puţin spus, straşnic, răspunse Liza, acceptându-i recunoştinţa.

96

Cum să devii credincios?

După ce plecară de la biserică, mergând pe cărăruia care îi ducea spre ulicioara umbroasă, Liza spuse deodată:

– Ştii, bunica ta doreşte foarte mult ca tu să devii credincios…

– Dar eu sunt credincios! exclamă Alioşa. îţi aminteşti că ieri m-am rugat pentru Mitea? Şi ştiu şi să mă închin!…

îşi lipi degetele aşa cum îl învăţase bunica.

– Trei degete împreună, în cinstea Sfintei Treimi, spuse el. Două degete depărtate, ceea ce înseamnă că Hristos este Dumnezeu şi om. Vezi, ştiu totul, deja!…

Liza îl privi cu milă, parcă, apoi spuse:

– Nu, Alioşa… Pentru un credincios asta este foarte puţin…

– Dar ce mai trebuie? spuse puţin ruşinat Alioşa.

– Trebuie mult mai mult… iar lucrul cel mai important este acela că trebuie să te îmbisericeşti, adică să trăieşti după regulile bisericii.

– Adică să posteşti? Păi, eu postesc!… Eu cu bunica, miercurea şi vinerea!… Astăzi, de pildă, este vineri, singură ai spus-o… Fără lapte, fără carne, şi nici chiar găină friptă nu este voie. Toate acestea le-am înţeles deja, Liza!

97

Trebuie şi să posteşti, dar asta încă nu este totul, spuse Liza. Chiar şi cel care posteşte, tot greşeşte, nu-i aşa?

– Supără pe cineva? preciză Alioşa.

– Supără, minte, este leneş, nu se roagă lui Dumnezeu, nu merge la biserică, se mândreşte, este îngâmfat, se pleacă în faţa celor puternici, se ghiftuieşte cu mâncare, se ceartă cu cei mai în vârstă, este neascultător, duşmăneşte pe alţii… Liza oftă. Ştii cât de multe sunt aceste păcate, în fiecare zi se lipesc de om ca scaiul.

– Şi atunci ce este de făcut? spuse într-un târziu, nedumerit, Alioşa.

– Trebuie să ne căim pentru păcatele noastre, să ne străduim să ne îndreptăm. Şi mai trebuie să ne împărtăşim…

– Cum adică să ne împărtăşim?

– Să te împărtăşeşti înseamnă să te uneşti cu Hristos însuşi, Alioşa. Dar despre asta îţi va vorbi bunica. Eu trebuie să plec acasă, căci trebuie să pregătesc masa de prânz. Noi suntem singuri, nu avem mamă.

– A plecat? întrebă Alioşa.

– A murit, răspunse Liza. Se vedea că Liza nu dorea să vorbească despre asta. Ea se întoarse către Alioşa şi îi întinse mâna:

– Ei bine, am plecat. La revedere.

– La revedere, răspunse Alioşa, strângând mâna caldă a Lizei. Numai să nu te întristezi, Liza, da?

98

Dar Liza nu răspunse nimic. Ea doar zâmbi, îi făcu cu mâna şi se întoarse pe cărăruie.

Alioşa se strecură prin spărtura din gard şi străbătu livada. Bunica lucra din nou la straturile din grădina de legume. Văzându-l, se îndreptă de mijloc şi de oboseală suspină, puţin.

– Bine că ai venit, spuse ea. Să mergem să mâncăm, Dumnezeu te-a trimis.

După masa de prânz, Alioşa începu să-i povestească despre plimbarea lor în clopotniţă şi să-i spună cum norii pluteau, aproape mai jos de ei. Apoi întrebă:

– Tu vrei într-adevăr ca eu să… cum se spune… să mă îmbisericesc?

– Ah, Alioşa, bunica scoase batista şi îşi şterse ochii. Tatăl tău nu vrea, sub nici un chip, să meargă la biserică, măcar pe tine de te-aş vedea acolo…

– Dar nu plânge, de ce plângi! spuse Alioşa. Eu voi putea merge, învaţă-mă, numai…

Bunica îl privi cu atenţie:

– Vorbeşti serios?

– Bineînţeles serios! Vorbeşte-mi despre cum trebuie să te împărtăşeşti, iar eu mă voi împărtăşi!

Bunica tăcu, apoi spuse:

– Omul s-a născut, Alioşa, pentru a-şi învinge toate păcatele şi pentru a trăi în rai cu Hristos. Dar pentru aceasta fiecare trebuie să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos, sub formă de pâine şi vin. Această taină a instituit-o Hristos însuşi în ajunul

99

patimilor Sale pe cruce. îţi aminteşti ce ţi-a citit Liza despre Răstignire?

– M-am uitat şi la poză, mult timp, spuse Alioşa.

– Iar cine nu se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos, continuă bunica, Dumnezeu nu-l ia pe acela cu Sine în rai. Iar raiul este mult mai frumos decât ceea ce aţi văzut voi astăzi din clopotniţă. Este de mii de ori mai frumos, Alioşa!…

– De mii de ori? Şi acest lucru i-l spune bunica care ştie să numere mult mai bine decât el şi care nu exagerează niciodată? Dar ce-o fi acolo în rai, cât de frumos o fi, dacă este mult mai frumos decât ceea ce văzuse el din clopotniţă?

– Însă înainte de a te împărtăşi, spuse bunica, Biserica a stabilit Taina Spovedaniei. Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi trebuie să-şi recunoască toate păcatele. Ce este păcatul, tu ştii deja.

– Să superi, să minţi, să fii leneş, să te cerţi, începu Alioşa.

– Da, păcatele sunt faptele noastre cele rele. Dar nu numai faptele. Căci se poate şi cu gândul, greşi.

– Cum să greşeşti cu gândul? se miră Alioşa.

– Foarte simplu. Poţi să nu te baţi cu cineva, poţi nici să nu spui nimic. Dar să gândeşti despre cineva: „Ce dezgustător este, ce ticălos, ce rău!”. Şi ai şi greşit înaintea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu vede şi gândurile noastre. El nu vrea să ne osândim unii pe alţii. Doar El este Tatăl nostru, iar noi toţi suntem copiii Lui. Oare tatălui îi place ca să se urască, unii pe alţii, copiii săi?

100

– Nu îi place, spuse Alioşa încet. Imediat îşi aminti de el şi de Mitea. Şi deodată parcă se văzu pe sine şi pe Mitea, de la înălţime. Nu de la acea înălţime de la care ne priveşte, pe noi toţi, Dumnezeu, ci de la înălţimea clopotniţei. Văzu doi băieţei, care nu pot, sub nicio formă, să se împace unul cu celălalt pentru că nu vor să cedeze niciun pic. Şi iată că Dumnezeu, Tatăl lor, îi priveşte şi aşteaptă, până când ei îşi vor da seama şi vor începe să trăiască, în sfârşit, ca doi prieteni. Măcar să nu se certe între ei în fiecare zi!…

Alioşa îşi aminti toate acestea şi începu să simtă ceva neplăcut, deşi stătea în patul, atât de confortabil, al bunicii.

– Şi cui trebuie să spunem păcatele noastre? întrebă Alioşa.

– Preotului. Dar nu trebuie doar să le spui, ci să te căieşti pentru ele. Asta înseamnă să-ţi pară rău pentru că le-ai săvârşit şi să te străduieşti să nu le mai faci niciodată.

– Preotului? întrebă Alioşa şi începu să se gândească. Doar îşi imagină că trebuie să spună unui om cu totul necunoscut tot ceea ce este mai rău despre sine şi parcă i se întunecă sufletul. Căci în viaţa de toate zilele se întâmplă invers, toţi spun despre sine numai lucruri foarte bune, toţi se străduiesc să se laude, iar aici… Şi deodată înţelese acel ceva neînţeles, pe care nu-l putuse pricepe în ochii bunicii Daşa sau ai părintelui Vasilii din Munţii Verzi. Acel ceva neînţeles era severitatea. Dar nu acea severitate

101

pe care o au profesorii severi. Nu, aceasta era un fel de severitate deosebită. Severitate nu faţă de oameni, ci faţă de faptele rele. Aceste gânduri nu-i aduseră nici o uşurare lui Alioşa. Ce va gândi despre el acest părinte Mihail când Alioşa îi va mărturisi numărul imens al greşelilor sale? Cu siguranţă va începe să-l dispreţuiască! Apoi aceste păcate le va aduce la cunoştinţă tuturor credincioşilor din Blinki, iar aceia le vor spune tuturor celorlalţi, iar el nu va mai putea nici pe stradă să se arate, de ruşine.

– Dar fără spovedanie nu se poate? întrebă el, precaut.

Bunica Daşa îl îmbrăţişă pe Alioşa şi îl sărută pe cap.

– Nici să nu te gândeşti, puişorule… Spovedania este o taină. Părintele nu va vorbi niciodată, nimănui despre păcatele altora. Doar Dumnezeu stă alături, nevăzut, în timpul spovedaniei şi ascultă pocăinţa ta. Şi vrea ca tu să nu-I ascunzi nimic-nimic, ci să recunoşti totul…

Spovedania… Alioşa stătea calm şi gânditor. Dacă ar fi de acord cu bunica, cum că este necesar să se spovedească, atunci ar reieşi că el, excepţionalul Aleksei Ovsianikov, pe care îl preţuiesc toţi, la şcoală şi acasă, este un păcătos la fel ca toţi ceilalţi păcătoşi? Cum aşa? Nu cumva învăţătorii săi, părinţii, bunica Tonia, nu cumva toţi s-au înşelat în privinţa lui şi numai bunica Daşa are dreptate? Nu cumva el nu este câtuşi de puţin mai bun decât gemenii din clasa lui,

102

pe nume Kozacenko, sau în sfârşit decât acest bătăuş. Mitea Kolopkov? Aici ceva nu se potrivea cu gândirea lui…

– Eu nu înţeleg un lucru, spuse el. Dacă, de exemplu, un om oarecare are atâtea păcate, atunci pentru ce îl respectă toţi, şi la şcoală, şi acasă?

– Ah, Alioşenka, oftă bunica. Oamenii judecă după ceea ce văd, iar ei nu văd decât ceea ce este în afară. Ei nu ştiu că minţim, că furăm sau că duşmănim pe cineva… în schimb, Dumnezeu vede şi ştie totul. Şi aşteaptă ca noi singuri să recunoaştem totul în faţa Sa. De aceea se şi spune: una este Judecata lui Dumnezeu şi cu totul altceva este judecata omenească…

Iată, deci, ce înseamnă să fii credincios… Nu este deloc uşor! Uşor pare din afară: mergi la biserică, aprinzi lumânări, te închini în faţa icoanelor… Dar un adevărat credincios trebuie să facă un mare efort, să se străduiască, trebuie să rupă ceva din sine… Alioşa nu putea explica ce anume trebuie să rupă din sine, dar acel ceva era pentru el ceva foarte puternic şi de nedescris în cuvinte.

– Dacă noi doi vom hotărî să ne împărtăşim duminică, continuă bunica, atunci va trebui să postim şi mâine, sâmbătă, iar seara să mergem să ne spovedim. Dar înainte de a ne spovedi în mod obligatoriu trebuie să ne împăcăm cu toţi din toată inima. Căci dacă noi nu iertăm pe alţii, nici Dumnezeu nu ne iartă păcatele.

– Să ne împăcăm cu toţi?… Gândul împăcării era greu de gândit pentru Alioşa. Şi aşa, deci, pentru

103

ca să se poată împărtăşi duminică şi să se unească cu însuşi Dumnezeu, trebuie ca mâine să postească. Iar înaintea spovedaniei să se împace, negreşit, cu Mitea. Cu Mitea, pe care doar ieri îl făcuse prost…

– Nu ştiu, spuse el lăsând capul în jos. Poate, altă dată, cândva…

– Uită-te în ochii mei, spuse bunica Daşa. Eu, una, mâine voi merge. în mod obligatoriu.

– Dar Liza?

– Liza noastră este o deşteaptă, răspunse bunica. Ea se spovedeşte în fiecare sâmbătă.

„Liza deşteaptă!…” Poate ascultătoare, atâta tot… Şi ei îi este uşor să fie ascultătoare, doar este femeie! Dar el are caracterul unui bărbat. Aşa spun toţi! Cum să fie el altfel, dacă până şi Mitea are un caracter de bărbat?

Seara Alioşa stătea culcat în pat dar nu putea adormi. înţelesese că va veni un moment, care nu va semăna cu nici un altul trăit până acum de el, ca şi cum ar fi trebuit să sară peste o prăpastie sau de pe clopotniţă, dar nu în curtea bisericii, unde totuşi se vede totul, ci în întuneric, într-o prăpastie fără fund, în necunoaştere totală. Era un moment greu şi recunoştea acest lucru. Dar ciudat, gândul nu i se îndreptă către părinţii săi. Şi chiar dacă i s-ar fi îndreptat nu ar fi fost decât o fugă din faţa a ceea ce trebuia să trăiască, iar fuga aceasta nu l-ar fi salvat nicicum.

104

Pasul cel greu

închise ochii şi-i deschise din nou. Se pare că trecuse toată noaptea şi sâmbăta venise! Cum trecuse, Alioşa nu înţelegea. Toată noaptea nu visase nimic, de aceea şi noaptea zburase ca o secundă. Dar ceea ce era important era faptul că se trezise cu acelaşi gând cu care ieri seară închisese ochii: „înaintea împărtăşaniei, spovedania… înaintea spovedaniei, să se împace cu Mitea…”

Cum se poate împăca cu Mitea, fără să-şi rănească demnitatea? Ar trebui să facă un plan şiret şi inteligent, dar Alioşa nu avea niciun plan potrivit. Oricum, pentru a se împăca cu Mitea, ar trebui să se întâlnească cu el undeva! Dar unde? La el acasă nu poate merge, căci nici bunica nu reuşise nimic mergând la el.

Totuşi trebui să se scoale şi Alioşa ieşi din patul cald. Trecu prin camere, dar bunica nu era de găsit nicăieri. Alioşa se îmbrăcă şi ieşi din casă. Bantik dormea în pridvor, tolănindu-se. Alioşa păşi peste el şi merse în grădina de legume. Imediat o văzu pe bunica: de data aceasta plivea sfecla. Deşi plivitul nu era ocupaţia preferată a lui Alioşa, trebui să i se alăture.

105

Se salutară, dar mult timp lucrară în tăcere, căci despre ce ar fi putut vorbi? Asta-i buruiana, asta-i sfecla, doar ştia asta. Dar bunica Daşa întrerupse tăcerea:

– Vreau să-ţi povestesc totul despre străbunicul tău, despre tatăl meu. El a fost diacon la noi, a fost slujitorul lui Dumnezeu. Tatăl tău nu ţi-a povestit niciodată despre el?

-Nu…

– Păcat. A fost un om minunat.

– Atunci povesteşte-mi tu! o rugă Alioşa.

– Străbunicul tău, începu bunica, se numea Teodor Petrovici Ovsianikov. Până să înceapă războiul el fusese un flăcău de ţară obişnuit, încheiase cursurile şcolare cu rezultate deosebite şi era foarte bun. Dar nu era credincios, căci pe atunci în ţara noastră credinţa era prigonită şi călcată în picioare. Cu doi ani înainte de război Teodor se căsători, iar peste un an de căsătorie se născu o fetiţă, pe care o numi Daşa. Aceasta eram eu…

începu războiul, pe Teodor îl luară la armată, dar nu-l trimiseră imediat pe front, ci mai întâi făcu o şcoală de sergent. După ce termină şcoala, înainte de a-l trimite pe front, îi dădură permisie o săptămână pentru a merge acasă să-şi ia rămas bun de la rudele sale. Atunci mama lui, Natalia Ivanovna, bunica, îi dădu lui Teodor o cruciuliţă, pe care să o poarte la el.

Această cruciuliţă o purta sergentul Ovsianikov în buzunarul de la piept, împreună cu actele.

106

Şi iată veni şi prima bătălie… Deşi tineri, copii care nu mai traseră cu arma, fură trimişi la atac. Dar duşmanul deschise un astfel de foc asupra lor, încât fură obligaţi să se culce la pământ. Iar după ce se culcară nemţii începură bombardamentul cu grenade. Stăteau culcaţi soldaţii noştri, nu-şi puteau ridica capul. Iar grenadele zburau, zburau, un ceas zburară…

– Dar unde erau tancurile noastre? întrebă Alioşa. El ştia clar, din filmele de război, că tancurile trebuie să apară repede şi atunci totul se schimbă!…

– în al doilea an de război, tancurile erau puţine, Alioşa, nu ajungeau pentru toţi. Şi cum spuneam, stăteau culcaţi pe câmp, grenadele cădeau şi deodată parcă un glas îi spuse sergentului Ovsianikov: „Scoală-te repede, acum, şi pleacă de aici în alt loc!” şi imediat ce Teodor auzi acest glas, îndată sări din loc, fără a se gândi la ceea ce face, şi se depărtă în fugă la o distanţă de aproximativ zece metri. Şi doar ce căzu la pământ că şi auzi alături o explozie. Privi în jurul său şi văzu că exact pe locul în care stătuse el culcat, pământul era ca o pâlnie, făcută de explozia unei grenade.

– Ah, numai atât putu spune Alioşa.

– Şi asta nu este totul, continuă bunica. Bombardamentul cu grenade se termină repede şi se ridicară în picioare aceia care mai rămăseseră în viaţă. Şi câţi mai rămăseseră? în total cinci oameni, dintr-un pluton din care făceau parte mai mult de treizeci de soldaţi!…

107

Le venea să plângă dar nu puteau face nimic, trebuia să se întoarcă la ai lor. Se întoarseră. Mergeau pe drum pe lângă un sat pustiu şi deodată, o împuşcătură. Teodor Ovsianikov simţi cum cade la pământ. îşi pierduse cunoştinţa, dar îşi reveni repede. Iar camarazii săi se înghesuiră în jurul său şi nu-şi puteau reveni din uimire.

Se întâmplase ca un glonţ rătăcit să se îndrepte chiar în dreptul pieptului sergentului Ovsianikov. Glonţul îl lovi chiar în inimă. Trecu prin acte, dar nu putu să treacă şi prin cruciuliţa de fier, deşi era mică, doar o îndoi. Astfel, Dumnezeu l-a scăpat de moarte de două ori în aceeaşi zi.

Şi din ziua aceea Teodor Ovsianikov crezu în Dumnezeu.

Se întoarse de pe front şi merse la seminar să studieze. în anii aceia era greu să înveţi, el şi familia au răbdat mult, mult, dar obţinu ceea ce îşi dorise. După seminar deveni diacon. Diaconul este ajutorul preotului. Iar slujba lui de diacon şi-a făcut-o cu cinste şi curaj. Muri în săptămâna Luminată a Paştelui. Iată, Alioşa, ce străbunic ai avut tu.

– Dar cruciuliţa s-a păstrat?

– Desigur. Toată viaţa părintele Teodor nu şi-a scos-o de la gât, a purtat-o şi a iubit-o foarte mult. Cu ea l-am şi îngropat când a venit clipa să-l conducem pe ultimul drum.

Alioşa fu atât de absorbit de povestea bunicii încât se opri şi din plivit. Aşa, deci, străbunicul său

108

fusese un om cu totul deosebit!… Cum de nu i-a vorbit nimeni până acum de părintele Teodor?… O asemenea istorie nu ţi-e ruşine să o povesteşti copiilor la şcoală!… Dar nu-i nimic, nu-i timpul trecut. în curând va începe noul an şcolar.

– Dar fotografii cu el au rămas? întrebă Alioşa.

– Da, am să ţi le arăt.

– Dar cum era? Cum arăta?…

– Cum era tatăl meu?… bunica rămase pe gânduri. îmi amintesc că totdeauna fusese mare şi bun… Şi nu s-a certat niciodată cu nimeni. Iar dacă cineva îl insulta, iar noi rudele lui ne necăjeam din cauza lui, totdeauna ne liniştea: „înţelegeţi, dragii mei, că noi toţi de pe acest pământ suntem păcătoşi.

Dar toţi suntem copiii lui Dumnezeu, de aceea ne şi porunceşte Dumnezeu să răbdăm ocările ce ne vin de la ceilalţi. Cum să nu rabd ocara de la fratele meu?

Poate că eu, într-adevăr, sunt mai păcătos ca el!…”

îl ascultam şi ne linişteam. Căci dacă omul are în inimă linişte, liniştea aceea o transmite şi celor din jurul său, în mod categoric.

– Şi a murit demult străbunicul meu?

– Demult. Cu aproape douăzeci de ani în urmă.

– Atunci e bine, căci Mitea Kolobkov nu era cu el! Pentru că, de obicei cu el nu te poţi înţelege!

– Foarte rău gândeşti, dacă tu crezi că străbunicul tău a avut mai puţine ispite, răspunse bunica. Dacă omul este irascibil, nu are răbdare, atunci întotdeauna găseşte motive de ceartă, nu-i aşa?

109

Alioşa tăcu. Oare în viaţă nu se întâmplă ca un om să fie bun, iar altul rău?

La masa de prânz lipsi din nou laptele, dar Alioşa nu dădu nicio atenţie acestui lucru. Ce să facă el cu Mitea? iată întrebarea care îl rodea ca un vierme. Astăzi la ora şase deja trebuie să meargă la spovedanie, la părintele Mihail, iar până la şase a rămas mai puţin de jumătate de zi. Vor reuşi să se împace?

Dar şi spovedania asta ce o mai fi? Alioşa nu aştepta nimic bun de la ea, în schimb aştepta să i se întâmple multe lucruri neplăcute. Bineînţeles că dacă nu se va împăca, special, cu Mitea, atunci nici la spovedanie ar putea să nu meargă, dar… Dar dacă Dumnezeu citeşte toate gândurile noastre, atunci acest vicleşug oricum nu-i şterge păcatele vechi, în schimb poate să-i aducă altele noi…

Alioşa plecă în fânar şi se întinse pe fân. Soarele lumina printre crăpăturile pereţilor, timpul trecea, iar Alioşa nu ştia ce să facă… Să mint, nu vreau, iar să mă împac cu Mitea, nu pot…

Şi deodată îşi aminti povestea cu cruciuliţa. Oare dacă îşi va pune la gât o cruciuliţă, se va schimba ceva în viaţa lui? N-ar fi mai bine să meargă la bunica lui şi să-i ceară o cruciuliţă? Sigur, ea are una a ei…

Alioşa sări din fân şi merse spre casă. Dar, doar ce se apropie de pridvor, că auzi cum cineva îl striga pe nume. Se opri şi îşi întoarse capul. Nimeni. „Sigur, mi s-a părut!” gândi el şi începu să urce scările pridvorului. Şi din nou auzi, acum mult mai clar: „Lioşa.”

110

îşi întoarse din nou capul, privind în urma sa. Peste gard se înălţa capul lui Mi tea, zbârlit ca de obicei.

– Salut, spuse el.

Apariţia lui Mitea fu atât de neaşteptată, încât Alioşa îl privea fără a putea înţelege ceva.

– Pentru ce ai rămas aşa? întrebă Mitea. Ce-i cu tine, nu mă mai recunoşti?

– Salut, Mitea, putu să rostească, în sfârşit, Alioşa. Poftim, vino la noi…

– Lasă, spuse Mitea. Mai bine spune-mi dacă ai fost cu lanseta la râu, până acum?

– încă nu am fost.

– Dar ai vrea să mergi?

– Bineînţeles! se bucură Alioşa. Vrei să mergem împreună acolo chiar acum?

– Ei, nu, te-am întrebat pentru că nu te-am mai văzut la râu!… Dar, la drept vorbind, am putea merge, spuse Mitea. Zoica tocmai a adormit.

– Atunci, mă întorc într-o clipă! exclamă Alioşa şi se năpusti spre cămară după cadoul primit de la bunica…

Cam peste zece minute erau deja la râu. Copacii îi încurcară şi nu putură arunca lanseta în locul preferat de tatăl lui Alioşa, drept pentru care aleseră un loc de pe mal, acoperit şi cu iarbă nu prea înaltă.

Au stabilit ordinea în care să pescuiască, şi anume: Mitea va arunca lanseta de cinci ori, apoi Alioşa, de cinci ori. Şi din nou: de cinci ori Mitea, de cinci ori Alioşa…

111

La început nu le cădea nimic la undiţă. Dar iată că Mitea prinse un bibănuş. Apoi prinse şi Alioşa unul. Apoi bibănaşii începură să fie mai mari, aşa încât puteau fi numiţi bibani. Deodată Alioşa prinse o ştiucă. Nu foarte mare, dar, oricum, era ştiucă. După care, aproape imediat, alta!… Aruncă o privire spre Mitea şi înţelese că acesta începe să-l invidieze. Nu voia ca şi astăzi să se certe!… Şi atunci Alioşa spuse:

– Deci, aşa. Astăzi, tot ce prindem, va fi al tău.

– De ce să fie al meu?întrebă Mitea nemulţumit.

– Pentru că vom lua pe rând ceea ce vom prinde: o zi vei lua tu, cealaltă zi voi lua eu.

– De ce să facem aşa? întrebă din nou Mitea.

– Ca să aibă mai mult peşte fiecare.

Explicaţia fu verosimilă şi Mitea tăcu. Curând însă prinse şi el o ştiucă, apoi câţiva bibani şi se calmă. La sfârşitul pescuitului aveau patru ştiuci, pe a patra tot Alioşa o prinsese, şi cam zece bibani de o jumătate de kilogram. Deodată Mitea îşi dădu cu palma peste frunte:

– Oh!… Dacă s-a trezit Zoica pe neaşteptate?… Ce-o să-mi facă mama atunci…

Se vedea că se teme foarte tare de mama sa. Strânseră repede sculele şi plecară repede acasă. Alioşa ducea lanseta, iar Mitea, peştele. Era mulţumit şi mândru, în schimb Alioşa începuse să se plictisească. Aceasta pentru că nu făcuse lucrul cel mai important, nu-şi ceruse iertare de la Mitea!… Dar până la urmă observă şi Mitea că Alioşa este cam posomorât.

112

– De ce eşti nemulţumit? întrebă el. Nu cumva îţi pare rău după peşti? Am putea să-i împărţim…

– Nu-mi pare rău de nimic, spuse Alioşa. Pur şi simplu este vorba despre altceva…

– Despre ce altceva este vorba? se interesă, plin de curiozitate, Mitea.

– O să-ţi spun mai târziu, îl linişti Alioşa. Poate că pe Mitea l-o fi liniştit, dar el nu se linişti. Făcuseră deja jumătate din drum, iar el nu-şi putea aduna curajul spre a vorbi. Iată, ajunseră pe strada lor, se apropiaseră de portiţa bunicii…

– Ei, pe curând, spuse Mitea scurt. Zoica mă aşteaptă…

– Aşteaptă! exclamă în sfârşit Alioşa.

– Ce-i cu tine?

Alioşa şovăi. Dar era imposibil să mai ezite în continuare. Şi spuse cu o voce răguşită:

– Vreau să-mi cer iertare faţă de tine…

– Pentru ce?îşi încordă atenţia Mitea.

– La drept vorbind, pentru tot. Pentru că m-am certat tot timpul cu tine, ne-am certat, aşa-i?

– Nici eu nu ştiu, răspunse Mitea sincer. Poate că tu, venind la noi la ţară, de la oraş, ţi-ai propus să faci ceva…

– Ce oraş? se miră Alioşa. în oraş nici nu ai ce să faci vara. Iar vara este cel mai important anotimp, nu-i aşa?

– Fireşte, fu de acord Mitea. Dar adăugă: dar chiar ieri m-ai făcut prost.

113

– Şi pentru asta iartă-mă, spuse Alioşa.

– Bine, te iert, spuse Mitea. Dă-mi mâna.

îşi strânseră mâinile şi se despărţiră.

Alioşa închise portiţa după el şi se năpusti în fugă spre casă: trebuie să-i povestesc bunicii Daşa, fără nicio întârziere!… Bunica îl aştepta deja în pridvor.

– Bunicuţo, ne-am împăcat!… strigă Alioşa, până să ajungă la pridvor.

– Slavă Domnului!… spuse bunica şi îşi făcu o cruce mare. Şi atunci Alioşa îşi aminti de cruciuliţă.

– îmi dai şi mie o cruciuliţă? întrebă el. Pentru că eu nu am.

– Categoric, răspunse bunica. Nici nu poţi merge la biserică fără cruciuliţă. Demult ţi-am pregătit o cruciuliţă.

Intrară în casă, bunica scoase din sertar o casetă, căută prin ea şi scoase un pacheţel din hârtie, iar din pacheţel o cruciuliţă albă, strălucitoare, pe un lănţişor.

– Este din argint, spuse ea. Şi lănţişorul este tot din argint.

Alioşa luă cruciuliţa în mână şi începu să o studieze. Pe ea era întipărită Răstignirea.

– Acesta este Hristos? întrebă el.

– Hristos, Mântuitorul nostru, răspunse bunica.

Alioşa cercetă şi spatele cruciuliţei. Acolo se aflau cuvintele: „Mântuieşte şi păzeşte”. Deci crucea îl mântuieşte pe acela care o „poartă”… Fireşte, doar ea l-a salvat şi pe sergentul Teodor Ovsianikov de glonţul duşman!…

114

Alioşa îşi puse la gât cruciuliţa. La început o simţi rece pe piele, dar în curând se încălzi şi Alioşa nu o mai simţi. Dar oricum, ştia că are pe piept cruciuliţa.

– Ştii, la drept vorbind, Mitea nu este rău, spuse el.

– Fireşte… Pur şi simplu trebuie să fii mai atent cu el, spuse bunica.

– Da, oamenii mari tot timpul îţi cer atenţie, spuse Alioşa.

– Ceea ce spui este exact, întări bunica Daşa, zâmbind imperceptibil.

115

Spovedania

Peste o oră se pregătiră pentru biserică. Bunica se îmbrăcă cu o rochie de culoare albastru închis cu floricele albe mici şi îşi puse pe cap o basma de culoare închisă. Alioşa vru să meargă în pantalon scurt şi tricou, dar bunica l-a oprit spunându-i: bărbaţii trebuie să intre în biserică îmbrăcaţi cu pantaloni lungi şi cămaşă cu mânecă lungă. Scotociră prin rucsacul lui Alioşa şi aleseră îmbrăcămintea potrivită.

Ieşiră din casă. La început Alioşa vru să-i propună bunicii să meargă prin livadă, dar apoi îşi imagină cum se va strecura ea, cu rochia ei, prin spărtura din gard şi tăcu.

Pe stradă trecură pe lângă casa familiei Kolobkov. în pridvor stătea mama lui Mitea şi curăţa peştele pe care îl prinseseră ei ieri. Alioşa simţi plăcere la gândul că astăzi ajuta şi el cu ceva familia Kolobkov şi pe mama lui Mitea. Ea îi văzu pe cei din familia Ovsianikov şi începu să le facă cu mâna:

– Mergeţi la slujbă, Daria Teodorovna?

– Da, mergem, ca de obicei, răspunse bunica.

– Alioşa, vino mâine la noi în vizită, spuse mama lui Mitea cu voce destul de prietenoasă.

– Mulţumesc, răspunse Alioşa, fâstâcindu-se.

116

După câteva minute ajunseră la biserică. în curte, pe o băncuţă stăteau Liza şi unchiul Serioja. Stăteau în razele soarelui care era gata să apună şi păreau cuprinşi de flăcări, de-a dreptul, părul roşcat şi barba roşcată ale unchiului Serioja, părul roşcat şi pistruii Lizei… Este adevărat că Liza avea pe cap o basma, dar şi ea parcă avea culoarea roşcată.

Se apropiară şi se salutară.

– Părintele Mihail a venit? întrebă bunica.

– îl aşteptăm să vină, răspunse unchiul Serioja. Probabil că întârzie autobuzul.

Bunica se aşeză pe băncuţă, iar Liza sări şi îl trase pe Alioşa într-o parte.

– Hai, spune-mi, v-aţi împăcat? întrebă ea.

– Am fost şi la pescuit împreună! Răspunse Alioşa.

– Slavă Domnului!… respiră uşurată Liza şi îşi făcu o cruce mare, exact ca bunica Daşa.

– Am şi eu cruciuliţă, vezi? Alioşa îşi arătă noua cruciuliţă.

– Ştiu, spuse Liza. Daria Teodorovna ţi-a cumpărat-o încă de anul trecut din Munţii Verzi. Eu am o cruciuliţă din ţara Sfântă. Chiar părintele Mihail mi-a dăruit-o.

– Cum adică din ţara Sfântă?

– De la Ierusalim. îţi aminteşti, unde îşi propovăduia Hristos învăţătura şi unde a fost chinuit..

Liza îi arătă lui Alioşa cruciuliţa sa. După cum arăta era din lemn şi pe spate scria ceva.

117

– Aici scrie „Ierusalim”, spuse Liza.

Oraşul sfânt… Fiecare cruciuliţă este sfinţită pe mormântul Domnului.

Şi iată că la „poartă” apăru preotul.

Era înalt, încă destul de tânăr, cu o barbă lungă, neagră. Alături de el mergea o femeie cu un chip plăcut.

– Astăzi părintele a venit cu mătuşa Irina, spuse Liza. Hai să mergem la binecuvântare.

– Dar asta cum se face? spuse Alioşa, neînţelegând.

– Fă tot ceea ce fac eu şi nu te speria! răspunse Liza şi merse în întâmpinarea părintelui Mihail. Alioşa merse în urma ei, dar la o distanţă mică.

Liza se apropie de preot şi întinse amândouă mâinile de parcă ar fi cerut ceva. El făcu deasupra ei o cruce şi îşi puse mâna în mâna ei.

Atunci ea făcu o plecăciune şi îi sărută mâna. După cum se vede, asta se numeşte „binecuvântare”…

Părintele Mihail se apropie şi mai mult. Atunci Alioşa întinse şi el mâinile, ca şi Liza, în întâmpinarea părintelui.

– Avem nou-veniţi? se miră părintele Mihail.

– El este Alioşa, nepotul Dariei Teodorovna, zise Liza râzând.

– Aşa, deci, „Binecuvântează, Doamne, pe robul Tău, Aleksei” spuse părintele Mihail şi făcu o cruce peste Alioşa, aşa cum făcuse şi peste Liza. Alioşa, simţind în mâna sa o mână mare, pentru o secundă

118

se pierdu şi întârzie mai mult, dar îşi aminti ce făcuse Liza şi îi sărută mâna. Atunci părintele Mihail îl mângâie pe cap şi trecu mai departe.

Cât timp i-a binecuvântat pe bunica Daşa, pe unchiul Serioja şi apoi pe ceilalţi care se apropiau de el, Alioşa îl cercetă stând la o parte. Acestui om trebuie să se spovedească el. Oare cum o fi părintele Mihail? Sever sau bun? Răbdător sau irascibil? Dar dacă, auzind păcatele lui Alioşa, îl va alunga pe acesta din biserică? Sau îi va spune cine ştie ce…

Părintele Mihail intră în biserică şi toţi intrară după el. Deşi era aproape seară, în biserică era mai multă lumină decât ieri în timpul zilei. Lumina venea de la cele câteva beculeţe agăţate prin toată biserica.

în faţa icoanelor ardeau lumânări într-un sfeşnic mare.

– Hai, să cumpărăm şi noi lumânări, spuse bunica.

Se apropiară de o tejghea înaltă; lângă tejghea stăteau câţiva oameni.

– Acesta este pangarul, îl lămuri bunica. în fiecare biserică există aşa ceva. Aici se pot cumpăra şi lumânări, şi icoane, şi cărţi…

Se aşezară la rând. Luară lumânări şi le puseră în sfeşnicul din faţa icoanelor.

– Acesta este Mântuitorul, spuse bunica. Iar aceasta este Maica Domnului… Acesta este Sfântul Nicolae… pe tine te-am botezat în cinstea lui Alexei, omul lui Dumnezeu. Dar în biserica noastră nu există o

119

icoană a lui, de aceea vom aprinde o lumânare pentru toţi sfinţii. Aprindem şi pentru răposaţii noştri. Aici îi pomeneşte şi pe aceia care au murit, deja…

începu slujba. Alioşa înţelegea puţin, bineînţeles, dar auzind repetându-se „Doamne miluieşte!”, se închina şi făcea plecăciuni împreună cu toţi cei din biserică.

Slujba continua, iar spovedania nu mai începea. Se pare că uitaseră de ea. Oare, să fi uitat cu adevărat? Este posibil pentru că în timpul slujbei fiecare este ocupat cu ceea ce îl interesează cel mai mult.

– Cine este pentru spovedanie să treacă în strana din stânga, spuse el. Cine este pentru spovedanie să treacă…

Trecură şi el şi bunica. Oamenii se adunară în ordine. Undeva, printre primii la rând, Alioşa văzu două capete roşcate, ale Lizei şi al unchiului Serioja. Dar ei nu erau înfricoşaţi, ei se simţeau aici ca acasă, pe ei îi cunoştea părintele Mihail. Dar cu el ce se va întâmpla?

Din altar ieşi părintele Mihail cu o cruce şi cu o carte în mână. Alioşa îl cercetă din nou cu atenţie. Părea că părintele era mai sever decât fusese pe stradă.

Părintele Mihail începu să citească molitva pentru spovedanie.

„Aş putea, oare, să plec? gândi deodată Alioşa. De ce trebuie să vină la spovedanie dacă el nu avea nicio dorinţă pentru aşa ceva?…” Şi totuşi era imposibil să plece: alături erau bunica, Liza, unchiul Serioja şi însuşi

120

părintele Mihail… Unde să se ascundă de ei astăzi, mâine, poimâine?… Iată că se sfârşiră şi molitvele iar părintele Mihail începu să spovedească pe fiecare în parte. Alioşa îşi scoase lista, pe care, sfătuit de bunica, îşi scrisese toate păcatele pe care şi le-a putut aminti. Lista era lungă. La început erau păcatele de care nu-i era foarte ruşine să le recunoască: s-a mândrit în faţa altora, s-a supărat, s-a bătut… După aceea, însă, începeau nişte păcate… A minţit, a furat, i-a linguşit pe cei puternici… Şi asta nu era totul… Alioşa îşi privi lista şi se gândi: dar el, după spusele tuturor, nu era un om atât de rău. Atunci de unde au apărut atâtea fapte ticăloase? Toate acestea sunt faptele, cuvintele şi gândurile lui!… Toate acestea el le-a făcut, cu adevărat, el, un băieţel doar de opt ani!…

Numărul celor care rămăseseră de spovedit se micşorase mult. înaintea lui mai erau doar două trei persoane. Şi din nou îi veni gândul: „Dacă voi pleca acum, nimeni nu va afla nimic despre mine! Doar nu trebuie să mă spovedesc astăzi, neapărat, ci peste două trei zile…” Un alt gând însă care venea din adâncul fiinţei sale îi spunea: „Dar lui Teodor Ovsianikov i-a fost uşor când stătea culcat sub gloanţele duşmanilor? Dar Dumnezeu l-a salvat…”

Iată că părintele Mihail îi dădu şi ultimului om dinaintea lui Alioşa să sărute crucea şi Evanghelia… Alioşa simţi o durere în inimă.

Veni şi rândul lui să se spovedească. Se apropie de părintele Mihail cu picioarele înţepenite, de parcă

121

ar fi fost din lemn. Lista cu păcate o ţinea, strâns, în mână, dar uitase de ea. Gura i se uscase şi înţelese că nu poate scoate nici un cuvânt.

Stătea şi tăcea, doar simţea cum i se apleacă, singur, capul.

– Te spovedeşti pentru prima oară, Alioşa? auzi el deodată deasupra sa glasul blând al preotului.

El dădu din cap, iar capul i se lăsă şi mai jos, pe piept.

– Te înţeleg, dragul meu, spuse părintele Mihail. Şi eu, cândva, am mers să mă spovedesc pentru prima oară şi nu am putut scoate un cuvânt. Ce ruşine îmi era, ce groază! Dar m-am gândit apoi: pentru ce mă ruşinez? Când am păcătuit nu mi-a fost ruşine. Ruşine este să păcătuieşti, iar să te spovedeşti, dimpotrivă, este bine!… Dumnezeu ştie şi aşa fiecare faptă a mea, fiecare gând!… Şi de ce să mă ascund de Mântuitorul meu? Doar El a venit pe pământ ca să mă mântuiască de păcate!… Ştii, aşa m-am gândit şi imediat mi-a fost mai uşor…

Ciudat. Preotul vorbea despre sine, dar şi Alioşa se simţi uşurat, de parcă preotul ar fi vorbit şi despre el. îşi scoase lista şi începu să vorbească:

– M-am mândrit în faţa altora… I-am supărat pe toţi… M-am bătut de multe ori, şi cu Mitea de asemenea… Am fu… Deodată tăcu, dar respiră apoi şi pronunţă: Am furat… Am minţit… I-am linguşit pe băieţii mai puternici… Am chinuit animalele…

122

Vorbi mult, până ce termină de citit toată lista. Dar iată că spuse şi ultimul păcat. Simţi cum îi curge transpiraţia fierbinte pe faţă şi pe spate. Dar de ce nu-l aude pe părinte vorbind? Poate că părintele Mihail nu ştie ce să facă cu el?

Ridică ochii şi aruncă o privire spre părinte, îl privi şi fără voia sa nu-şi luă imediat privirea: îl priveau ochii afectuoşi, care parcă străluceau, ai părintelui Mihail.

– Vezi că nu este deloc înfricoşătoare spovedania, spuse părintele Mihail. Doar ne ajută Dumnezeu la fiecare faptă bună. Iată că acum şi tu, cu ajutorul Lui, ai început această minunată muncă a pocăinţei. Acum străduieşte-te să păcătuieşti mai puţin…

Luă lista cu păcate din mâna lui Alioşa, o rupse şi i-o dădu lui Alioşa.

– Să arzi asta, spuse el. Apoi acoperi capul lui Alioşa cu ceva, citi deasupra lui o rugăciune, îi dădu să sărute crucea şi Evanghelia şi îi dădu binecuvântarea.

– Te binecuvântez ca mâine la Liturghie să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine ale lui Hristos, auzi Alioşa glasul său.

… Alioşa stătea pe băncuţă şi se odihnea, de parcă tocmai terminase de cărat pietre grele. Avu dreptate părintele Mihail: pocăinţa este muncă şi nu-i o muncă uşoară. însă atunci când omul o face, pacea şi liniştea se lasă în suflet ca şi cum după o furtună pe mare corăbioara ta ar fi intrat într-un golf liniştit, liniştit.

123

Slujba se sfârşi curând, ieşiră din biserică, dar parcă nu le venea să se despartă aşa repede pentru a merge la casele lor. Bunica Daşa discuta cu cineva, iar Alioşa şi Liza se depărtară şi se aşezară pe un buştean.

– Eşti un om hotărât, spuse Liza. Eu de două ori am fugit de la prima spovedanie, numai a treia oară m-am putut spovedi.

Alioşa vru să răspundă că de obicei el este curajos, şi deodată înţelese că, dacă va spune acest lucru, va fi acelaşi lăudăros ca cel de până acum, iar mâine va trebui să se spovedească din nou.

– Dar mie, ce frică mi-a fost, recunoscu el. De parcă m-ar fi aruncat în cea mai rece apă din lume.

– întocmai, adăugă Liza. De parcă ai sta în clopotniţă şi te-ar obliga să sari fără paraşută.

Alioşa o privi: într-adins pomenise de clopotniţă! Şi din nou îşi aminti cum stătuseră ei doi la o asemenea înălţime…

… Plecă acasă cu bunica. Soarele apunea printre norii violeţi. întunericul nopţii se ridica din văi. Sus pe cer zbura un avion mic cât o rândunică de argint, lăsând în urma sa o dâră albă. Avionul semăna cu o cruciuliţă. Exact cu cruciuliţa care l-a salvat cândva pe sergentul Teodor Ovsianikov şi care atârna acum de gâtul strănepotului său. Avionul aproape că trecuse când, în sfârşit, ajunse până la ei zgomotul.

– Bunico, cum zboară avionul? întrebă Alioşa. Doar avionul este făcut din fier.

– Există nişte legi speciale ale fizicii şi ale

124

aerodinamicii, răspunse bunica. Dar, la drept vorbind, dacă este să spunem adevărul, Dumnezeu îl face să zboare, Alioşa. Pentru că în avion sunt oameni. Iar Dumnezeu îi păzeşte pe oameni.

125

Paştele mic

Dimineaţa zilei de duminică fu neaşteptat de posomorâtă. Alioşa îşi deschise cu greu ochii, mai rămase în pat încă vreo cinci minute şi abia după aceea se ridică.

Apoi citi, împreună cu bunica, rugăciunile: bunica din cartea ei de rugăciuni, îmbrăcată într-o copertă neagră, iar Alioşa de pe o cărticică, numită „Rugăciuni pentru copii”. Nu erau foarte multe rugăciuni în ea: „împărate Ceresc”, „Tatăl nostru”, „Simbolul credinţei”, „Născătoare de Dumnezeu, bucură-te”, de aceea Alioşa le citi destul de repede.

Până când bunica îşi termină de citit rugăciunile, Alioşa se întinse pe pat şi încet-încet îl fură somnul. în somn văzu că în faţa icoanelor stă alături de bunica un bărbat înalt, îmbrăcat în veşminte preoţeşti. Imediat Alioşa înţelese că acesta este diaconul Teodor Ovsianikov. Diaconul Teodor se ruga împreună cu fiica lui, Daşa. Iar bunica era foarte tânără, în niciun caz nu arăta a bunică, ci mai degrabă a fetiţă.

Somnolenţa dură câteva secunde, apoi Alioşa deschise ochii. Bunica stătea în faţa icoanelor singură. Alioşa chiar îşi plimbă privirea prin cameră, dar nimeni altcineva, în afară de ei, fireşte, nu mai era…

126

Vremea era destul de caldă, dar din cer cădeau picături rare de ploaie. La biserică lumea se adunase deja. Toţi se salutau între ei şi-l salutau şi pe Alioşa, iar Alioşa le răspundea. Liza era deja aici.

Cumpărară lumânări şi le aprinseră ca şi ieri, în faţa icoanelor. Părintele Mihail trecu prin biserică, salutând şi binecuvântând pe cei sosiţi, apoi intră în altar. începu slujba…

La început, un tânăr mustăcios citi ceva dintr-o carte.

– Acum se citesc „Ceasurile”, al treilea şi al şaselea, îi spuse bunica lui Alioşa, încetişor.

– Dar ce sunt „Ceasurile”? întrebă Alioşa.

– O parte a slujbei dinaintea Liturghiei, îl lămuri bunica, la fel de încet.

Şi iată că fură citite „Ceasurile”, draperia de la Porţile împărăteşti fu dată la o parte şi glasul solemn al părintelui Mihail răsună în toată biserica.

– Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor…

Şi aici interveni corul care cântă tare, cu bucurie:

– Amin!

– Aceasta este Liturghia? întrebă Alioşa.

– Aceasta este Liturghia, răspunse bunica şi se închină. Acum hai să ne rugăm şi nimic să nu-ţi distragă atenţia.

Ieri seară ea îi vorbise lui Alioşa despre Liturghie, dar astăzi el nu-şi mai aminti aproape

127

nimic din ceea ce îi spusese bunica. îşi aminti doar că Liturghia este cea mai importantă formă de a-I sluji lui Dumnezeu, pentru că în timpul ei se săvârşeşte transformarea vinului şi a pâinii în Sângele şi Trupul lui Hristos. Dar, auzind „Doamne, miluieşte!” se linişti şi se închină.

Când se citiră „Apostolul” şi „Evanghelia” el stătu cu capul plecat. Când toată lumea cântă „Crezul”, Alioşa cântă şi el sfârşitul cuvintelor, iar când începură să cânte „Tatăl Nostru”, Alioşa îşi aminti că are în buzunar „Cartea de rugăciuni pentru copii”, o scoase, găsi „Tatăl Nostru” şi cântă împreună cu ceilalţi această rugăciune.

Dar iată că cititorul cel mustăcios începu să citească rugăciunile dinaintea împărtăşaniei.

– Când o să ne apropiem de cupă, îl sfătui bunica pe Alioşa, îţi spui numele întreg, Aleksei, şi deschizi gura. Iar mânuţele să le pui pe piept sub formă de cruce, cea dreaptă să o pui deasupra…

Se deschiseră Uşile împărăteşti. Prin ele ieşi părintele Mihail ţinând în mână potirul cu Sfintele Daruri.

– „Cu frică şi cu credinţă apropiaţi-vă!”… îi chemă el pe toţi.

Cei care urmau să se împărtăşească se lăsară în genunchi şi se închinară la Sfintele Daruri până la pământ, iar Alioşa se închină şi el împreună cu ceilalţi.

Părintele citi rugăciunea dinaintea împărtăşaniei. Cei care se împărtăşeau se apropiau de cupă

128

unul după altul, cu mâinile aşezate în cruce. îi veni şi lui Alioşa rândul.

– Aleksei, spuse el tare şi deschise gura. Părintele Mihail îi dădu o linguriţă cu Sfânta împărtăşanie. El înghiţi imediat, aşa cum îl învăţase bunica, sărută potirul şi se apropie de o măsuţă unde îl aştepta o băutură caldă şi dulce şi bucăţele de anafură.

– Felicitări, îi spuneau oamenii zâmbind. El răspundea politicos înclinând capul, căci nu voia să vorbească deloc. Curând un val fierbinte se răspândi în tot corpul său.

Se împărtăşiră toţi. După câteva binecuvântări preoţeşti Liturghia se termină. Părintele Mihail le dădu tuturor să sărute crucea, apoi începu slujba de sfinţire a apei. Pe măsuţă, înaintea preotului, puseseră o cupă mare cu apă. Alioşa ascultă rugăciunea de sfinţire cu mare atenţie, ba închise şi ochii pentru ca nimic să nu-i distragă atenţia.

Când, deodată, un val rece îl udă leoarcă din cap până în picioare. Alioşa tresări şi deschise ochii. Oamenii din jurul său zâmbeau. Părintele Mihail îi stropi pe toţi cu apă sfinţită.

– Vezi, ce bucurie pe tine… îi spuse bunica Daşa. Şi ea fusese udată cu apă sfinţită, dar nu se şterse, ci aşteptă până când se va fi uscat. Slujba se sfârşi. Liza alergă la ei şi le spuse:

– Daria Teodorovna! Părintele vă pofteşte la trapeză, împreună cu Alioşa!

129

– Atunci merg la trapeză ca să dau o mână de ajutor. Liza, să nu-l laşi singur pe Alioşa!

Liza şi Alioşa ieşiră pe stradă. Norii cenuşii, care acoperiseră dimineaţa cerul, se transformaseră în nişte nori albi, răspândiţi pe cer. Ei se străduiau să acopere soarele, dar nu reuşeau.

– Cum o cheamă pe mama lui Mitea? întrebă Alioşa.

– Mătuşa Tamara, de ce întrebi?

– M-a invitat la ei astăzi.

– Şi mergi?

– Nu ştiu… Mi-e cam neplăcut…

– Am putea merge împreună, dacă vrei, spuse Liza.

Imediat ieşi dintr-o căsuţă de lângă biserică unchiul Serioja care îi chemă spunându-le, apoi, că e timpul să intre în trapeză.

Trapeza nu era foarte mare şi era aproape în întregime ocupată de o masă foarte mare, iar lângă masă erau bănci lungi. într-un colţ se aflau câteva icoane. Era multă lume, dar se găsi un locşor şi pentru Liza şi Alioşa. Şi iată că în trapeză intră părintele Mihail.

– Să ne rugăm, spuse el.

Se ridicară toţi în picioare şi începură să cânte „Tatăl Nostru”, iar părintele Mihail binecuvântă masa. Câteva femei, printre care şi bunica Daşa, începură să servească primul fel de mâncare. Tuturor le umplură farfuriile cu vârf, chiar şi lui Alioşa. îi fu

130

ruşine să refuze, dar ştiu că dacă va mânca toată porţia va plesni. Dar ce gustoasă este ciorba! Lui Alioşa i se păru că niciodată în viaţa sa nu mâncase o asemenea ciorbă. Fără să-şi dea seama când, Alioşa goli farfuria. Atunci părintele Mihail îl întrebă:

– E gustoasă ciorba noastră, Aleksei?

– Mai gustoasă decât a mamei! exclamă Alioşa.

Toţi râseră, iar Alioşa se fâstâci.

– Ai dreptate, fu de acord părintele. La biserică totul este mai gustos decât acasă. Aici orice lucru se face cu binecuvântare…

După ciorbă puseră pe masă nişte castroane mari. în ele se afla felul doi, cartofi cu carne. Pe masă mai erau şi diferite verdeţuri: salată, pătrunjel, ceapă, dar Alioşa nu mai putu să mănânce nimic.

Totuşi, când serviră ceaiul, bău două pahare cu ceai şi mâncă două bucăţi de prăjitură cu dulceaţă, care era la fel de gustoasă ca şi aceea făcută de bunica Daşa.

După ceai începură discuţiile. Credincioşii îi puneau părintelui întrebări, iar el se străduia să le răspundă. Alioşa nu înţelegea întotdeauna despre ce este vorba şi de aceea nu prea era atent la discuţii. Când deodată o femeie întrebă:

– Părinte, dar pentru ce se numeşte duminica „Paştele mic”?

– Păi cum altfel! răspunse părintele Mihail. Paştele Mare este învierea lui Hristos, sărbătoarea noastră cea mai importantă. Dar ea are loc o singură

131

dată pe an. Iar noi, care suntem oameni slabi, uneori uităm adevăratul sens al credinţei noastre. în ce constă sensul credinţei noastre?

– în aceea că Hristos a înviat! strigă Liza.

– Adevărat a înviat, Elisabeta, răspunse părintele Mihail. Şi cu învierea Sa a învins moartea. Şi pentru ca noi să nu uităm acest lucru, Biserica-mamă a numit prima zi a săptămânii, închinată lui Dumnezeu, duminică… Vă mai amintiţi, cum îl primea Preacuviosul Serafim pe fiecare om care venea la el?

îndată unchiul Serioja spuse tare şi bucuros:

– „Hristos a înviat, bucuria mea!…”

– într-adevăr, frate Serghei!, răspunse părintele Mihail. Iată că ne-am amintit, de ce avem astăzi o sărbătoare atât de minunată – „Paştele mic”. Dumnezeu să vă mântuiască.

Se ridică şi toţi se ridicară împreună cu el… Cântară rugăciunile de după masă.

Când Liza şi Alioşa ieşiră din trapeză, părintele stătea lângă pridvor printre oameni.

– Hei, robii lui Dumnezeu, veniţi încoace! îi chemă el.

Ei se apropiară. El scoase din buzunar două bomboane mari şi le dădu. Apoi îi spuse lui Alioşa:

– Am fi bucuroşi să te mai vedem. Vii şi duminică?

– Vin, răspunse Alioşa.

– Cine este sfântul tău? întrebă părintele.

132

Alioşa îşi aminti cuvintele de ieri ale bunicii.

– Aleksei, omul lui Dumnezeu, mi se pare, spuse el.

– Alioşa, şi tu trebuie să devii omul lui Dumnezeu. Fie ca acesta să fie principalul scop al întregii tale vieţi…

Alioşa şi Liza o aşteptară pe bunica Daşa, care întârzia la trapeză. în cele din urmă soarele gonise norii şi numai câţiva pluteau ici-colo pe cerul albastru.

– Ciudat, spuse Alioşa, nu a trecut decât o săptămână de când am sosit aici şi mi se pare că a trecut deja o lună întreagă.

– Asta înseamnă că ai avut o viaţă plină, spuse Liza.

– Cum adică? întrebă Alioşa, neînţelegând spusele Lizei.

– Adică au fost multe evenimente, îl lămuri ea. Nu au fost multe?

– Chiar puţin cam multe, spuse Alioşa.

133

Mitea se preschimbă în Dimitrie

Ajunşi acasă, bunica şi Alioşa, obosiţi, se urcară în pat. Ce bine era să stai în patul moale al bunicii!… Stătură cam zece minute îmbrăţişaţi, apoi bunica spuse:

– Văd caprele. Cred că ar fi timpul să le mulg…

Deodată Alioşa îşi aminti de discuţia lor de ieri.

– Aşteaptă! spuse el. Mi-ai promis că o să-mi arăţi fotografiile!

– O să-ţi dau toate albumele, chiar acum, uită-te prin ele cât vrei.

Erau trei albume: unul foarte vechi, cu scoarţe şterse, din piele de culoare închisă; al doilea, mai nou, în scoarţe de mătase, pe care scria „Foto”; iar al treilea, cel mai nou, era cu coperţi din hârtie colorată.

– Acum ai ce să faci. Tu începe să te uiţi prin ele, că eu mă întorc repede.

Şi bunica plecă la căpriţele sale.

Alioşa hotărî să înceapă cu cel mai vechi album şi îl deschise pe acela îmbrăcat în piele. Acolo erau oameni îmbrăcaţi în haine de mult demodate. Aveau un aer solemn şi puţin cam ţeapăn. Chipurile lor erau serioase, iar în ochi aveau ceva… Ceva ce Alioşa nu prea înţelegea.

134

Vedea că aceste chipuri erau frumoase. Dar nu aveau acea frumuseţe pe care o arată la televizor. Frumuseţea acestor oameni era de altă natură, era o frumuseţe calmă şi echilibrată. Ca şi când ei ar fi ştiut ceva, care rămâne ascuns celor de astăzi.

Din păcate, toţi oamenii aceştia din fotografii erau necunoscuţi pentru Alioşa, chiar dacă, probabil că erau cele mai apropiate rude ale lui…

Luă al doilea album. Oamenii din aceste fotografii erau îmbrăcaţi în haine foarte deosebite faţă de ceilalţi. Nu mai aveau acel aer solemn şi ţeapăn şi ceea ce era mai important erau chipurile lor… Chipurile lor se deosebeau deja de chipurile celor din primul album prin ceva aproape imperceptibil.

Şi deodată Alioşa dădu peste fotografia unui soldat îmbrăcat în tunică militară şi cu bonetă pe cap. Apoi dădu de o alta a aceluiaşi soldat, dar parcă ar fi fost mai în vârstă, căci avea mustăţi. Apoi acest om şi-a scos uniforma şi s-a îmbrăcat în costum civil. Apoi… Apoi Alioşa îl văzu în veşminte preoţeşti, exact aşa cum îl văzuse astăzi de dimineaţă. Părintele Teodor!

Da, el era. Iată-l stând alături de o femeie tânără şi ţinând în braţe o fetiţă cam de cinci sau şase ani. Fetiţa purta o fundă mare şi ţinea în braţe un urs. Această fetiţă era, cu siguranţă, fetiţa părintelui Teodor. Ghiciţi… Păi, fata părintelui Teodor era Daşa, bunica lui Alioşa!… Chiar să fie ea, cu adevărat? Fotografia aceasta parcă îl încurca pe Alioşa. O privi nemaiputând să-şi ia ochii de la ea. Bunica Daşa… Este

135

caraghios să-i spui bunică unei fetiţe, dar într-adevăr ea era. Daşa Ovsianikova, fiica părintelui Teodor!… în schimbarea aceasta era ceva uimitor, ca o minune de neînţeles, de care Alioşa nu-şi putea da seama, în niciun fel.

Bunica Daşa intră în cameră.

– Ei, cum ţi se pare? întrebă ea. Interesant?

Alioşa îşi ridică ochii spre ea. Probabil că avea o privire cu totul deosebită pentru că bunica se cam îngrijoră…

– Ce-i cu tine, Alioşenka?

– Tu eşti asta? întrebă el, arătându-i fotografia.

Ea se apropie de el şi se aşeză alături.

– Unde, Alioşa? întrebă ea.

– Tu eşti asta? întrebă el încă o dată, arătând cu degetul pe fetiţa cu fundă şi cu ursuleţul în braţe.

– Da, sunt eu cu mama şi cu tata… începu bunica să povestească, dar îndată dădu cu ochii de privirea lui Alioşa şi, în sfârşit, înţelese sensul întrebării lui.

– Da, dragul meu… spuse ea şi apoi tăcu. Viaţa zboară de parcă ar fi o singură zi.

Amândoi tăcură mult timp. în sfârşit bunica spuse:

– Iată că şi viaţa mea a trecut. Ce ciudat!… Şi dacă privesc îndărăt văd că nu am reuşit să fac mare lucru…

– Şi eu o să îmbătrânesc, bunicuţo, spuse Alioşa.

– Ei, cum o să te gândeşti tu la aşa ceva!… începu ea.

136

– Şi eu am să îmbătrânesc, repetă el cu insistenţă. Şi după aceea am să mor…

Bunica vru să mai spună ceva, dar, privind încă odată fetiţa cu fundă, tăcu…

– Spune-mi, pentru ce trăieşte omul pe pământ? întrebă Alioşa.

– Pentru ce trăieşte… Ca să-L afle pe Dumnezeu, Alioşa… Ca să îndeplinească poruncile Lui… Şi ceea ce este cel mai important, ca după moarte să nu se despartă de El…

în acest timp uşa de afară scârţâi şi se auzi glasul Lizei:

– Pot intra?

– Intră, Liza, spuse bunica.

Liza intră. Era îmbrăcată cu o rochie elegantă. în mână avea două buchete de flori de câmp. Un buchet i-l dădu bunicii Daşa, iar despre al doilea spuse:

– Acesta este pentru mătuşa Tamara…Dacă, bineînţeles, Alioşa mă va lua şi pe mine…

– Te iau, cum să nu… spuse Alioşa.

– Am şi o păpuşă pentru Zoica! spuse Liza cu însufleţire. Dar lui Mitea ce să-i dăruim? Pur şi simplu nu am nimic…

– O să vedem imediat, spuse bunica. Poate găsesc o carte potrivită pentru el. Să mă uit.

– Cred că nu-i prea place să citească, spuse Liza cu îndoială.

– Atunci, ce să-i dăruim? întrebă bunica Daşa.

– Nu ştiu, răspunse Liza.

137

– Ştiu eu, spuse Alioşa. Am eu un dar pentru el.

Intră în camera lui, scoase puşca din dulap şi cele trei gloanţe rămase. Când se întoarse la bunica şi la Liza, ele îl priviră şi parcă amuţiră.

– Vrei să-ţi dăruieşti puşca? întrebă bunica.

– Vreau.

– N-o să-ţi pară rău? întrebă Liza.

– N-o să-mi pară, spuse Alioşa. Şi dacă o să-mi pară, o să suport.

– Păi, dacă aşa ai hotărât, spuse bunica, foarte bine. Dumnezeu să-ţi ajute…

Cam peste cinci minute Liza şi Alioşa erau în pridvorul familiei Kolobkov şi băteau la uşă.

– E deschis! strigă de dincolo de uşă mătuşa Tamara.

Intrară. Îi aştepta, deja, toată familia: mătuşa Tamara, Mitea şi micuţa Zoica.

– Acestea sunt pentru dumneavoastră, spuse Liza şi îi dădu florile.

– Mulţumesc, spuse mătuşa Tamara, zâmbind.

– Asta este pentru tine! spuse Liza şi-i dădu păpuşa Zoicăi.

– Oh!… strigă Zoica, apoi mulţumi.

– ‘Ţumesc… ‘Ţumesc…

În acest timp, Mitea tăcea şi nu-şi mai lua ochii de la puşca pe care Alioşa o ţinea în mână. Se vedea că îi venea şi să creadă, dar îi venea şi să nu creadă că va primi un astfel de cadou. Pe chipul lui trecea când umbra unei îndoieli, când lumina unei raze de speranţă.

138

– Iar asta este pentru tine! spuse Alioşa întinzându-i puşca.

– Nu… spuse Mitea. Mie?… Această… Ţumesc!

Toţi râseră, iar Mitea se zăpăci.

– Şi el este mic, de aceea spune şi el „ţumesc”, lămuri mătuşa Tamara. Iar acum poftiţi la masă, dragi musafiri, o să mâncăm colţunaşi!…

Se aşezară la masă şi mâncară colţunaşi cu afine. Cât de gustoase erau! Alioşa nu prea vorbea, Liza era cea care discuta cu mătuşa Tamara. în schimb Alioşa reuşi să-şi arunce o privire prin cameră. Imediat văzu că familia Kolobkov o duce greu, mobila lor era mai sărăcăcioasă decât a bunicii Daşa. Era şi mai puţină ordine, se vedea că mătuşa Tamara nu are suficientă putere pentru ca să facă să strălucească de curăţenie casa.

Şi Mitea se lupta cu colţunaşii, dar din vreme în vreme privea spre puşca pe care o pusese alături de scaunul său. Se aplecă apoi spre Alioşa şi-l întrebă în şoaptă:

– Are şi gloanţe?

Alioşa se lovi cu palma peste frunte şi scoase din buzunar gloanţele.

– Iată-le! spuse el. Nu au mai rămas decât trei, iartă-mă.

– Nu-i nimic, spuse Mitea. Pot să fac gloanţe şi din lemn, că ştiu.

– Este un adevărat meşter şi, la drept vorbind, el este ajutorul meu, spuse mătuşa Tamara cu mândrie.

139

Dacă v-aţi împrieteni… Este un flăcău bun, deşi uneori îl mai înjur…

– Bineînţeles că ne vom împrieteni, spuse Liza.

– Oare nu ne-am împrietenit deja? întrebă Alioşa.

– Noi suntem prieteni, spuse Mitea.

După masă ieşiră să se plimbe. Zoica se ţinea după ei, bineînţeles, cu păpuşa ei cea nouă pe care o botezase Liuba. Dar Zoica nu-i încurca prea tare. Mitea mergea cu puşca pe umăr, iar în buzunar avea gloanţele, pe care le scotea din când în când şi le cerceta. Ajunseră la biserică, fără să observe. Şi îndată văzură că din biserică ies părintele Mihail însoţit de mătuşa sa şi de unchiul Serioja. Observându-i, părintele le făcu cu mâna. Ei se opriră şi aşteptară.

Părintele Mihail se apropie şi spuse:

– Ei bine, eu şi mătuşa plecăm. Hai să vă mai binecuvântez încă o dată. Elisabeta… Aleksei… spuse el, binecuvântându-i. Dar pe tine cum te cheamă?

– Mitea.

– Nu!… spuse părintele Mihail. Nu te cheamă nici un Mitea.

– Dar cum? spuse Mitea, uimit.

– Te cheamă Dimitrie, să ţii minte! După botez te cheamă Dimitrie.

L-a binecuvântat şi pe el, apoi şi pe Zoica.

– Dar pe Liuba? Liuba? spuse Zoica întinzându-i păpuşa părintelui Mihail.

– Bine, fu el de acord, hai să o binecuvântăm şi pe Liuba.

140

Făcu o cruce peste păpuşă, apoi spuse:

– Binecuvântează Doamne şi pe prietena Zoicăi, Liuba…

– ‘Ţumesc, spuse Zoica.

– Cum te cheamă? se întoarse deodată părintele Mihail spre Mitea.

– Mit… începu acela şi se poticni. Mă cheamă Dimitrie. Dimitrie Kolobkov.

După ce se plimbară cam o oră se despărţiră luându-şi rămas bun.

Alioşa merse spre casă şi simţi că se întâmplă ceva ciudat cu el: simţi că astăzi se maturizase cu mulţi, mulţi ani. Cum s-a putut întâmpla asta, nu ştia, dar ştia că inima nu îl minte…

Când sosi acasă, bunica stătea cu albumele pe genunchi. Avea ochii roşii dar faţa îi era calmă. îşi privi nepotul şi înţelese că nici el nu vrea să vorbească nimic acum.

– Este totul în ordine? doar atât întrebă.

– E în ordine, răspunse el şi intră în camera lui. Se apropie de pat şi văzu că din rucsac căzuse plicul şi acum era pe jos. Era plicul pe care tata i-l scrisese înaintea plecării sale de la bunica! Ridică plicul şi-l ţinu în mână. Deodată simţi nevoia să citească scrisoarea tatălui său. Cu atât mai mult cu cât nu vroia să se întoarcă în oraş. Desfăcu plicul şi scoase hârtia. Pe ea era scris: „Bunica ştie adresa. Dar bineînţeles că nu vrei să te întorci acum acasă. Când vei dori să te întorci, scrie-mi cu o săptămână înainte. Te sărut tare, tare! Tata”

„Cu o săptămână? se gândi Alioşa. într-o săptămână scrisoarea ar putea ajunge. Mai bine îi scriu cu două săptămâni înainte, ca să fiu sigur că-ajunge”.

Stătea culcat în pat cu mâinile sub cap. Simţea că inima i se umple de un sentiment imens care se revarsă în afară, inundând camera, casa şi poate lumea întreagă…

„Pur şi simplu îi iubesc pe toţi, spuse el de parcă i-ar fi vorbit cuiva. Pe toţi, pe toţi… Şi rudele, şi prietenii, şi cunoscuţii, şi necunoscuţii… Astăzi, pur şi simplu, iubesc întreaga lume, asta-i tot…”

Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar nu le ştergea. De fapt, nici nu le simţea, pentru că inima îi era prea plină de o imensă iubire.

CUPRINS

în drum spre bunica 5

Reîntâlnirea cu bunica 12

Un crap de un kilogram şi jumătate 23

Plecarea tatălui 29

E mai bine cu două capre decât cu una 33

Un paznic înspăimântător 40

Din nou Mitea 47

Şcoala bărbăţiei 54

Elisabeta 62

Cel ce i-a iertat pe toţi 70

Nu este aşa de simplu totul 80

Frumuseţea 88

Cum să devii credincios? 97

Pasul cel greu 105

Spovedania 116

Paştele mic 126

Mitea se preschimbă în Dimitrie 134

143

Difuzare:

S.C. EGUMENIŢA S.R.L. Galaţi

Tel .Fax: 0236.326.730 E-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *