Pr. Hristodoulos Bithas
Minunea
Roman despre pocăinţă bazat pe fapte reale
Pr. Hristodoulos Bithas
Minunea
Roman despre pocăinţă bazat pe fapte reale
Traducere din limba greacă:
Cristian Spătărelu
Editura Egumeniţa
2021
Traducerea s-a făcut după originalul în limba greacă: TÎ. XOICTTOOUAOC; MniBag TO 0AYMA
Redactor: Oana Raluca Pleşa
© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BITHAS, HRISTODOULOS Minunea: roman despre pocăinţă bazat pe fapte reale
pr. Hristodoulos Bithas; trad. din lb. greacă de Cristian Spătărelu. galaţi: Egumeniţa, 2021 ISBN 978-606-550-467-7
I. Spătărelu, Cristian (trad.)
2
Dedicat celor care în vitregia vremurilor încă mai rabdă şi se sârguiesc ca iubirea să iasă din hotarele inimii lor pentru a înfăşura lumea ca un voal diafan.
Cu calde mulţumiri Despinei, Irinei şi Anastasiei.
Iarna anului 2015
E iarnă aici pe insulă şi vremea ne încântă ochii cu priveliştile fantasmagorice pe care le creează. Norii aleargă grăbiţi şi vântul cântă pe diverse voci, cu şuierături şi vuiete ce se aud între pereţii clădirii vechi. Valurile se sparg cu mare putere de stânci, marea se înfurie şi se întunecă, iar după câteva zile toate se îmblânzesc şi par a prevesti primăvara. Apoi iarăşi de la început.
Astăzi am reînceput să scriu la romanul meu după mult timp. Zilele trecute m-am oprit pentru că n-am avut dispoziţie. Scriu grăbit, strâng pixul în mână, degetul mijlociu mă doare, fiind deja rănit de la această strânsoare. Mă gândesc că cele mai multe opere importante ale literaturii mondiale au fost scrise cu mâna, o mulţime de pagini au fost rupte, s-au făcut sute de mâzgăleli până ce a fost terminată fiecare carte, pe când astăzi cu ajutorul tehnologiei toate se fac cu mare uşurinţă.
în adolescenţă am scris proză şi poezie, într-o încercare disperată de a-mi exprima durerea şi poate de a crede că pot deveni şi eu scriitor, ca aceia care mă făceau să călătoresc noaptea, după ce toţi ai casei adormeau. Camus, Kafka, Dostoievski, Hugo şi mulţi alţii mă întovărăşeau şi mă mângâiau în tristeţea mea, desigur pe cât puteam înţelege pe
8
atunci spiritul lor. Umpleam caiete, îmi vărsam furia, scriam şi rupeam pagini, până când am acceptat că nu voi deveni niciodată vrednic de idolii mei şi am abandonat. Apoi a venit vremea computerelor şi rareori mai luam pixul în mână, doar pentru a pune vreo semnătură.
Aici, la mănăstirea Sfântului Nicolae, părintele Ioachim a ales să trăiască fără curent electric şi astfel nu pot folosi computerul, dar, ca să spun adevărul, îmi place asta, m-am detaşat de internet şi de efectele lui secundare. Mai înainte credeam că nu e o problemă, de vreme ce nu mă distrage de la lectură, dar acum văd că fără computer mintea se curăţeşte şi îmi rămâne timp pentru meditaţie şi liniştire.
L-am cunoscut prima oară pe când avea şaptezeci şi trei de ani şi m-a fermecat imediat pacea din privirea lui şi înţelepciunea ce-i izvora din cuvinte. Nu semăna deloc cu omul religios obişnuit, dialogul cu el curgea liber, cele ce-mi spunea îmi provocau bucurie şi speranţă, nu ridica niciodată degetul la mine, nu-mi făcea predici, sufletul mi se odihnea lângă el.
Au trecut doisprezece ani până când am bătut din nou în uşa dublă foarte veche, blindată cu lame de fier pentru a rezista în faţa topoarelor piraţilor.
Oare câte bătăi se auziseră în ea în cei două sute de ani de viaţă ai acestei mănăstiri-cetate? Oare câţi oameni disperaţi ca mine a primit mica grădină aşternută cu pietre, cu zidul înalt ce se înalţă în faţa arhipelagului Aigaio, aşezată trainic pe stânca mare?
9
A deschis după mult timp. La început credeam că nu-i acolo, dar am rămas răbdător pe trotuarul pietruit ce se află lângă uşă. Aş fi aşteptat câte ceasuri era nevoie, chiar şi zile, nu mai aveam unde să merg în altă parte, de altfel aşa ne înţeleseserăm. Când în sfârşit a deschis, m-a privit cu acei ochi umezi şi expresivi care simţeai că-ţi străpung fiinţa şi că văd adânc în sufletul tău. Mi-a spus că era în chilie şi traducea.
în ochi parcă i s-ar fi zugrăvit pacea şi înţelepciunea întregii vieţi. Am cunoscut mulţi oameni în viaţă şi am văzut multe priviri care te amăgeau, care te împuţinau, care te distrugeau. Dar această privire îmi provoca încredere şi un sentiment de siguranţă, mărturisea că acest om este foarte deosebit.
— Bine ai venit, intră! zise şi deschise larg uşa.
Nu se schimbase mult, doar ridurile care-i brăzdau faţa se înmulţiseră şi trupul i se gârbovise mai vizibil. Ochii îi erau şi mai liniştiţi decât ultima oară, atunci când la întrebarea mea cum îşi petrece timpul aici, îmi răspunsese: „Privesc marea şi vorbesc cu Dumnezeu şi cu mine însumi”.
Mă conduse în arhondaricul elegant cu uşă boltită, cu vedere spre mare, şi mă invită să mă aşez în balconul cu măsuţe albastre de fier, unde pe fiecare făcuse o pictură diferită. Până să aducă apa şi prăjitura de portocale pe care o prepara chiar el pentru vizitatori, simţeam că lacrimile mi se scurg dezordonat pe obraji. M-am gândit că din momentul când am stat prima oară pe scaunul albastru de răchită şi până acum, în viaţa mea se întâmplaseră
10
răsturnări neplăcute şi în plus o boală care încerca să mă distrugă.
— Ce mai faci? mă întrebă zâmbind, în vreme ce ochii lui îmi cercetau pătrunzători fiinţa.
Au trecut trei luni din ziua aceea şi mă simt deja în cea mai bună dispoziţie, deşi nu sunt în deplinătatea puterilor. Din fericire, directorul spitalului insulei vine deseori aici ca să discute cu părintele Ioachim este măcinat şi el de problemele existenţiale, precum eu odinioară şi m-a luat cu totul în grija lui, deci chiar şi în această problemă am binecuvântare. În ciuda epuizării, zilele trec plăcut. Discuţii interminabile cu monahul, primirea pelerinilor duminica, psalmodiere la slujbe, mereu însoţit de glasul molcom al valurilor. Ele discută neîncetat cu stâncile, dedesubtul clădirii vechi, când mai blând, când mai intens, ca doi prieteni ce se ceartă şi însoţesc cu vocile lor psalmodia, răsunând pe toată coasta estică, unde se află cele câteva chilii şi mica biserică.
I-am cerut părintelui să mă lase să fac unele treburi, şi astfel mă ocup cu spălatul farfuriilor şi, cât îmi permit puterile, fac curăţenie. El se ocupă cu gătitul. Şi mi-a propus să scriu, ca să nu stau degeaba şi să mă macine gândurile şi frica de moarte, dar şi pentru a mă convinge că viaţa mea n-a fost fără scop, că toate au avut o importanţă în planul lui Dumnezeu până să ajung aici. Mă întrebase cu ce mi-ar plăcea să mă ocup şi când i-am spus că puţine lucruri ştiu să fac cu braţele, dar îmi place să scriu, m-a îndemnat să încep şi mi-a găsit un dublu motiv:
11
— Scrie pentru a fi creativ, dar şi ca să reflectezi şi să discutăm prin ce ai trecut. Şi încă ceva. Ca să n-o faci cu lipsă de convingere şi să n-o vezi ca pe o obligaţie, gândeşte-te şi la asta: scrie-o ca pe un roman. Poate că odată îl va citi fiul tău.
Aşa am început să-mi istorisesc viaţa în care am umblat din ziua în care am conştientizat lucrurile şi până astăzi, căutând minunea.
Anii unei nevinovăţii triste
Pe 2 iunie 1971, câţiva adulţi împreună cu un grup de copii gălăgioşi stăteau în faţa unui televizor nou, marca Uranya, care cu ajutorul unui prelungitor lung fusese aşezat în curtea din spate a unei case din Nea Filadelfia. Înghesuiţi pe scaune, pe tamburele, iar alţii jos pe placa de ciment de lângă rondurile de trandafiri, urmăreau cu răsuflarea tăiată meciul dintre Panathinaikos şi Ajax Amsterdam, care se juca în ceasul acela pe stadionul Wembley.
Domnul Kostas purta o flanelă albă şi curată şi îşi ştergea din când în când sudoarea de pe capul chel cu o batistă, aşezat foarte aproape de ecran.
— Ca şi cum ai fi pe teren, spunea din când în când extaziat de noua lui achiziţie, şi comenta neîncetat fazele împreună cu soţia şi prietenii.
Meciul ajunsese spre final şi copiii nu-şi mai puteau stăpâni agitaţia, săreau de pe scaune, strigau, iar unii îşi puneau mâinile la ochi când olandezii se apropiau de poarta echipei greceşti, ţipând „Nu, nu!”.
Strigătele lor se uneau cu glasurile ce răsunau de jur împrejur de pe verande, curţi şi ferestre. Străzile cartierului erau pustii, toată lumea, indiferent cu ce echipă grecească ţinea, era încremenită în faţa radiourilor, iar cei mai norocoşi în faţa televizoarelor,
13
pentru a urmări marea finală ce avea să decidă dacă o echipă grecească va câştiga Cupa Campionilor.
Un mare oftat a răsunat în cartier, iar apoi au urmat aplauze şi strigăte, fiindcă meciul s-a terminat cu înfrângerea cu 2-0 a echipei greceşti. Toţi erau de acord că „am jucat ca nişte eroi, a aflat despre noi lumea întreagă”, şi grupul de puştani s-a revărsat pe drumurile neasfaltate pentru a se găsi cu alţi copii şi a comenta cele auzite de la crainicul Diakogiannis, iar apoi pentru a încinge un fotbal ca să-şi consume energia pe care timp de două ore au ţinut-o captivă.
Thomas, fiul profesorului de teologie Periklis Dimitropoulos, care avea treisprezece ani, era încântat de magia meciului şi de transmisiunea directă pentru prima oară în viaţă vedea un televizor de aproape. Însă totodată era întristat nu atât de înfrângerea echipei pentru că toţi cei din cartier ţineau cu echipa grecească AEK cât de faptul că, în ciuda rugăminţilor făcute către tatăl lui să cumpere şi ei un televizor ca domnul Kostas, tatăl prietenului său, Alexandros, acela nici nu voia să audă.
Meciurile echipei erau un bun prilej ca multe familii ale colegilor lui să cumpere cutia magică, cum se întâmplase şi cu doi ani în urmă, când primii oameni au ajuns pe lună. Însă Periklis era convins că radioul lor era suficient şi spunea că televizorul doar necazuri le-ar aduce şi că-i va distrage pe copii de la învăţat. Evanghelina, mama lui Thomas, încerca să-l susţină pe fiul ei, ca să se bucure şi ea de emisiunile despre care îi povesteau vecinele şi
14
rudele, „Pentru dumneavoastră, doamnă” şi „Sarea şi piperul”, dar nu îndrăznea să deschidă discuţia în faţa soţului ei, fiindu-i teamă de el, astfel încât a renunţat repede la dorinţa sa.
Era frumos cartierul unde creştea Thomas. Liniştit, doar cu grădini multicolore şi drumuri neasfaltate. Locuitorii dormeau cu ferestrele deschise şi singurele zgomote în afară de jocurile de peste zi ale copiilor proveneau de la negustorii ce treceau cu căruţele şi tricicletele lor. Lăptari şi zarzavagii, vânzători de oale de lut şi scaune, chiar şi un ţigan care trecea din când în când cu ursul lui îmbrăcat în haine de femeie şi îl punea s-o imite pe marea vedetă a acelor vremuri, Vougiouklaki. Un cartier de vis, cu oameni modeşti, refugiaţi şi deportaţi, care luptau să uite de rănile prigoanelor şi războaielor şi să-şi refacă vieţile de la început. Casa lui Thomas se afla pe o stradă doar cu case ale refugiaţilor, cu un etaj sau două, cu curţi pline cu ronduri şi glastre cu trandafiri şi muşcate. În după-amiezile de vară toţi ieşeau în grădini să ude florile şi trotuarele pentru a se răcori. Gospodinele începeau să discute despre noile reţete din cartea de bucate a lui Tselemende, iar bărbaţii despre situaţia politică.
Părinţii lui Alexandros erau oameni simpli şi cumsecade, copii de refugiaţi din Tatavla, mereu cu zâmbetul, cu glumele şi cu vorbele bune pe buze, iar fiul acestora devenise copia lor fidelă. Cei doi copii se cunoscuseră la lecţiile de cateheză de la biserica Maicii Domnului şi de atunci petreceau mult
15
timp împreună, casele lor fiind foarte apropiate una de alta.
Când Thomas a mers prima oară acasă la ei, invitat la masă, a fost impresionat. Nu-şi putea crede ochilor, doar râsete, glume şi vorbe cu haz se auzeau între ei, copiii vorbeau toţi simultan, strigau, râdeau şi se şicanau fără să-i certe cineva, iar domnul Kostas îi punea să facă concurs de anecdote pentru a-i bucura pe invitaţii lor. L-a impresionat mult şi felul în care doamna Euterpe se adresa soţului ei. Îi vorbea cu curaj, nu arăta deloc supusă, ca mama lui. O anarhie veselă stăpânea în familia aceea, necunoscută în sânul familiei lui.
Se întrista de fiecare dată când pleca din casa lui Alexandros, mereu cu aceeaşi întrebare fără răspuns: „De ce nu am şi eu un asemenea tată?”.
Era foarte reţinut, fiindcă în caracterul lui un rol foarte important îl jucase severitatea tatălui său, care mereu trâmbiţa că îl educă în idealurile creştine elene şi de aceea trebuia să fie disciplinat şi ascultător. Profesorul era membrul unei frăţii creştine întemeiate de un preot, având ca centru o biserică din Attiki. Membrii acesteia aveau zel exagerat în modul în care tâlcuiau Ortodoxia. Periklis îi făcea observaţii la cea mai mică abatere lui Thomas şi surorii lui, întrucât era foarte constrângător şi voia să lucreze mereu aşa cum le impunea el. Cerea ordine absolută în casă, în timpul mesei, al jocurilor copiilor, chiar şi în bucătăria soţiei lui intervenea, deşi el nu gătise niciodată. Cârtea pentru sare, pentru lămâi,
16
pentru cum cocea bucatele, pentru toate. Până şi ordinea în care aveau să intre farfuriile în dulap o stabilise şi o obliga să aplice amănunţit instrucţiunile lui. Fusese învăţat să dea ordine în armată, unde slujise ca sergent mai bine de trei ani în epoca cumplită a Războiului Civil şi în acelaşi fel le ordona şi elevilor lui, care pe la spate îl porecleau „Hitler”.
La masa familiei lor mâncau mereu tăcuţi. Copiilor nu le era îngăduit să vorbească decât pentru a răspunde întrebărilor părinţilor, de cele mai multe ori doar ale lui Periklis, fiindcă nici pe Evanghelina de obicei n-o băga în seamă.
„Când mâncăm, nu vorbim”, era singurul ordin dat de fiecare dată când cineva încălca regulile, şi mereu îl completa cu motivele pentru care nu trebuie să vorbească: mestecarea atentă din motive de sănătate şi manierele nobile pe care trebuie să le înveţe încă de acum, când sunt mici. Ca reacţie, Thomas obişnuia să mănânce în grabă, ca un călugăr la mănăstire, încât să se poată ridica repede cu justificarea că merge în camera lui să citească. Tatăl îi îngăduia asta.
Uneori îşi imagina că se născuse într-o familie greşită, că nu aparţine acelui loc, pentru că a fost înfiat când era micuţ, fiindcă părinţii lui fuseseră omorâţi în ciocnirea a două trenuri, în estul Indiei! Plăsmuia întâmplări influenţate din cărţile lui Jules Verne, Robert Louis Stevenson şi Mark Twain, pentru ca mintea să-i evadeze când auzea că tatăl său strigă la mama sau la el şi la sora lui, Marina. Atunci timpul dispărea şi călătorea când în adâncurile junglei,
17
împreună cu oameni de ştiinţă şi băştinaşi, când cu submarinul în măruntaiele oceanelor, când ca marinar în sudul Oceanului Pacific, iar alteori, călare pe calul lui, cowboy ce nu-şi găsea odihna în niciun loc şi de aceea rătăcea prin tot vestul sălbatic, apărându-i pe cei asupriţi.
în unele seri, când tatăl o „toca” în dormitor pe Evanghelina, Thomas, pentru a evada în ţinutul visurilor sale, era nevoit să-şi acopere urechile cu perna, ca să nu audă cele rostite cu furie de părintele său. Cuvintele aspre şi chinuitoare săpau un şanţ adânc în sufletele sensibile de copil ale lui şi ale surorii sale.
Atunci când, cu faţa roşie de furie şi strigăte puternice, îi certa sau îi pedepsea, copiii se îmbrăţişau înspăimântaţi şi Thomas o mângâia pe sora lui cu povestiri fantastice pe care le inventa în momentul acela. De obicei îşi amintea de vreo carte de copii pe care o citise de curând şi folosea ca personaje principale pe ei doi.
Marina, o adolescentă veselă cu caracter blând ca al mamei sale, era constrânsă şi mai mult, fiindcă era fată şi desigur frumoasă, iar controlul în legătură cu unde merge şi pe cine vede era sufocant. Ca întâi născută suferise toată severitatea profesorului şi de multe ori se simţise respinsă pentru că nu avea interes deosebit pentru biserică şi nu era atrasă de şcoală, după cum îi reproşa cu subestimare Periklis, care o numea „inutilă”. Thomas o iubea mult şi se supăra pentru purtarea tatălui său, nu înţelegea de ce îi vorbea atât de dispreţuitor, pe când pe el îl lăuda.
18
Mama lor, Evanghelina, o femeie plinuţă şi amabilă, se născuse la Constantinopol, dar viaţa îi fusese dată peste cap în anul 1955, după evenimentele din septembrie, şi în decursul a două zile, de la situaţia ei înstărită a ajuns o refugiată găzduită de o rudă la Pireu.
Producător de mobilă şi bun gospodar, tatăl ei, văzându-şi magazinul distrus de fanaticii turci, şi-a luat familia şi a plecat imediat din Constantinopol. Cu agoniseala pe care a adus-o cu el a putut să cumpere o casă la Nea Filadelfia şi să deschidă un magazin la Nea Ionia.
„Avem de toate berechet, slavă Atotputernicului, cumetre”, răspundea cu accentul locurilor natale, când era întrebat cum merge afacerea.
După un an a măritat-o, prin peţitoare, pe iubita lui fiică, cu modestul profesor, crezând că în felul acesta îi asigura un rost. I-a dat zestre şi casă, iar el şi-a cumpărat altă casă lângă magazin. Era om înstărit şi afacerile îi mergeau bine.
Evanghelina s-a confruntat dintr-o dată cu realitatea dură. Soţul ei era distant şi sever, n-avea nicio asemănare cu tatăl ei zâmbitor, bun şi vesel. Oricât s-a străduit să şi-l apropie, orice a încercat, s-a dovedit zadarnic, iar faptul că a rămas imediat însărcinată a lipsit-o de posibilitatea de a cere părinţilor ei să se întoarcă acasă. A născut-o pe Marina şi aproape imediat după aceea pe Thomas, încât toată dragostea sa necheltuită a dăruit-o din belşug copiilor. În timp ce profesorul era la şcoală, la frăţie
19
sau la vreuna din rude, casa îşi schimba atmosfera, zâmbetele înfloreau, grijile dispăreau, toate deveneau uşoare şi ea le povestea întâmplări din ţinuturile sale natale.
îi plăcea să-şi închipuie că locuieşte în cartierul lor istoric din Constantinopol. Le povestea cum peste puţin vor ieşi din casa lor cu etaj, mai sus de biserica Arhanghelilor – „cea mai mare de la Bosfor”, le spunea de fiecare dată şi le descria cartierele frumoase din Arnavutkoy, cum îl numeau turcii, care cu casele lui de lemn construite cu bun gust privea de sus Bosforul.
Le spunea că Thomas va fi îmbrăcat în marinar, iar sora lui va purta o rochie frumoasă din mătase lucioasă şi fundiţe în păr şi vor merge pe malul strâmtorii Bosfor să vadă vapoarele mari care plutesc sunând din sirenele lor. Se vor uita la pescarii cu năvoadele lor stând ore întregi şi spunând poveşti şi întâmplări despre gloria Constantinopolului din timpurile vechi şi vor cumpăra covrigi de la negustorul Ahmet, care ducea coşul cu covrigi pe cap. La urmă o să-i ducă la cofetăria lui Tsonker să le cumpere baclava cu alune, care le plăcea atât de mult. Evanghelina spunea toate acestea atât de real, încât copiii simţeau că le trăiesc şi de fiecare dată îi vedea lăcrimând când se întorceau în vremurile fericite ale vieţii ei.
Crescută în credinţa curată a locuitorilor din Constantinopol, Evanghelina mergea cu copiii ei la biserica Maicii Domnului, în parohia apropiată, de
20
când erau mici. Obişnuia ca duminica dimineaţa să se trezească devreme ca să gătească, pentru ca mâncarea să fie gata când soţul ei se va întoarce de la frăţie, încât să poată şi ea după slujbă să meargă cu alte femei până la piaţă, să bârfească şi să-şi spună ofurile.
Thomas a crescut luând lecţii de cateheză, de muzică psaltică, şi era în corul de copii. Îi plăcea să-l asculte pe bunul părinte Fotie cum le vorbea, se îmbrăca în preot, era încântat de icoanele de pe pereţi, îi plăcea să-şi ridice privirea în sus şi să se uite la pictura impunătoare a Pantocratorului. I se părea că icoana îi zâmbeşte, îl mângâia gândul că Dumnezeu este bun şi-l iubeşte, îl compara inconştient pe Dumnezeu-Tatăl cu tatăl lui. Îl iubea pe Hristos şi avea lipite cu scotch pe dulap fragmente din Evanghelie şi din scrierile sfinţilor, iar deasupra patului său scrisese cu litere artistice inscripţia: „Te vede”, ca să-şi amintească că Acela îl cercetează şi să nu gândească urât. Astfel, în mod confuz, credea pe de o parte într-un Dumnezeu al iubirii, iar pe de altă parte într-un Dumnezeu care, după cum îi spunea tatăl lui, era gata să-şi întindă dreapta lui mână asupra sa de fiecare dată când se va abate.
„Noi am cumpărat un Fiat 124, are şaizeci de cai putere”, se mândrea în faţa prietenilor din cartier Thomas, fără să ştie ce însemnau exact aceşti cai putere.
21
Periklis, cu contribuţia generoasă a socrului său, îşi cumpărase maşină. La început refuzase, nu era de acord să facă o cheltuială atât de mare. Până atunci familia lui nu ieşea afară, nu mergeau împreună nicăieri în afară de vizitele la rude. Banii pe care îi economisise îi depusese la bancă „pentru vremuri grele”, cum spunea. Trecuse prin Ocupaţie şi Război Civil, crescuse în timpuri grele şi nu putea să-şi depăşească fricile, la fel nici posomorârea care-i stăpânea în suflet şi în priviri.
Tatăl Evanghelinei, văzându-şi fiica trăind în zgârcenie, a insistat să le ia maşină şi i-a cerut ginerelui său să-i scoată la plimbare. Şi într-adevăr, după puţin timp Periklis a început ieşirile, simţindu-se obligat faţă de socrul lui. De altfel îi plăcea să aibă maşină, îi dădea oarece prestigiu şi îl făcea să scape de melancolie.
în schimbul plimbărilor făcute, cerea ca familia să-l urmeze în fiecare duminică la frăţie, însă trebuia să se afle acolo de la începutul utreniei, fiindcă Periklis era psalt. El se trezea în zori să se bărbierească şi să se îmbrace, făcea gălăgie în baie, începea să psalmodieze, iar după aceea o punea pe mama copiilor să-i trezească devreme pe aceştia, ca să nu întârzie.
Toate păreau severe acolo, oamenii, predicile, chiar şi iluminatul cu becuri reci fluorescente din săli le provoca melancolie. Preferau simplitatea sărbătorească din parohia lor.
Evanghelina regreta că duminica n-avea să le mai vadă pe prietenele ei din parohie, dar nu îndrăznea să se împotrivească şi astfel se chinuia să
22
stea trei ore în picioare, pe tocuri, pentru că Periklis îi impusese să stea în picioare ca să dea exemplu bun. Purta mereu taior cenuşiu, niciodată haine colorate. „Acestea sunt pentru femeile din lume”, spunea Periklis. Tocurile erau una din puţinele concesii în domeniul hainelor pe caro făcuse severul profesor soţiei sale, poate pentru că era scundă şi în subconştientul lui îi plăcea s-o vadă mai înaltă. Îi interzisese să poarte cercei şi coliere, iar părul îi era pieptănat şi prins în coc.
„Nu ne putem face de râs, ca soţie de teolog trebuie să fii un exemplu”, i-a spus o singură dată, când ea îndrăznise să-i ceară să-şi tundă părul după moda vremii, cum făcuseră şi verişoarele ei. Fără să aibă nicio dispoziţie de a-i înţelege, se mândrea că familia lui e prima în biserică şi se bucura să-şi vadă fiul lângă el, psalmodiind atât de frumos, iar pe soţia şi pe fiica sa pe scaunele din faţă.
încă din primul moment când Thomas a intrat în rândul psalţilor s-a simţit deosebit, pentru că vocea lui melodioasă câştiga aprecierea tuturor. I s-a întărit puţin stima de sine, care atât de mult îi lipsea. Mulţi îi spuneau tatălui său că băiatul, cu atâtea talente pe care le are, trebuie neapărat să se facă preot, iar acela se mândrea şi îşi făcea planuri de viitor. Se bucura şi Thomas pentru laude şi se simţea mândru pentru tatăl lui, întrucât, în ciuda comportamentului de acasă, vedea câtă apreciere căpăta acolo.
Aşa, contradictorii, erau sentimentele lui la începutul adolescenţei, fără să-şi poată închipui furtuna ce va izbucni peste puţin în viaţa sa.
Jugul sclaviei
— Trezeşte-te, e timpul să plecăm! Iarăşi te-ai culcat târziu aseară din cauza afurisitelor de cărţi. O să-ţi mănânce creierul, ţi-am spus-o de o mie de ori. Te vor arunca în necredinţă, nu mai ştiu ce să fac cu tine. Şi ai uitat din nou veioza aprinsă!
Thomas îşi deschise ochii, pe când apa de colonie pentru bărbierit îi înţepa nasul. Mirosul de lămâie îi provoca repulsie, ca şi chipul bărbatului ce stătea în picioare la uşa camerei lui, îmbrăcat în costum gri strâns pe corp, cu părul pieptănat pe spate şi cu mustaţa subţire. Se întreba ce caută acest „străin” în viaţa lui, apoi se înfăşură în aşternuturi şi se întoarse pe cealaltă parte. Era de-acum în plină adolescenţă şi împotrivirea lui creştea.
— Ridică-te, până nu te ridic eu! repetă ameninţător Periklis, şi trase aşternuturile, dezvelindu-l în răcoarea de primăvară a camerei.
— Bine, nu mai striga aşa, o să mă ridic, murmură el şi sări din pat fără să-şi privească tatăl, care s-a îndepărtat şoptind ceva neclar pe hol.
Periklis îl certase de multe ori pentru cărţile „din afara şcolii” pe care le citea. Îi cerea să studieze doar lecţiile şi să aibă doar lecturi religioase, dar el împrumuta deseori diverse cărţi de la biblioteca publică şi citea până noaptea târziu. Când era mic
24
citea sub cearşaf, cu lanterna, pentru că tatăl lor nu le permitea să stea cu luminile aprinse după ora unsprezece seara, când se puneau în pat. Periklis crescuse într-o casă ţărănească cu o singură încăpere, împreună cu mulţi fraţi, şi nu putea înţelege nevoia de izolare a unui adolescent. După multe certuri şi strigăte, Thomas a reuşit să scape de aceste interdicţii, făcându-l pe tatăl lui să cârtească pentru indisciplina feciorului său.
Se privi cu repulsie în oglinda de la baie. Nu-i plăcea ceea ce vedea, faţa îi era plină de coşuri. Se simţea înalt şi fără farmec, cu toate că Evanghelina deseori se mândrea pentru faptul că, cu cât creştea, devenea mai frumos. Împlinea şaisprezece ani, adolescenţa îl tulbura şi hormonii explodau în el. Era firesc să nu-i placă înfăţişarea lui, de vreme ce prin observaţiile neîncetate făcute de tatăl său simţea respingere, pe care o generaliza în toată personalitatea lui, şi aceasta devenea o durere ce se transforma într-un râu de furie, care-l sufoca. Toate îl deranjau la persoana lui, nu găsea nimic care să-l facă deosebit. Chiar şi talentul la muzică acum i se părea ca un blestem, fiindcă nu voia să se mai trezească în zori pentru a psalmodia împreună cu tatăl lui.
Se pregăti în grabă şi ieşiră din casă, pe când Periklis continua să-l certe pentru cărţile nepotrivite pe care le citea seara.
în revolta adolescenţei simţea respingere faţă de tatăl lui. Membrul demn al frăţiei, cu soţie ascultătoare şi copii liniştiţi, pe care toţi îi lăudau, se prăbuşise
25
zgomotos de pe soclul făurit în mintea fiului său şi părea imposibil să urce iarăşi la înălţimea de la început.
Sărmana Evanghelina se străduia mereu să-l justifice pe soţul ei, spunând: „tatăl tău e om bun, dar puţin nervos”, sau „pentru binele vostru face asta, doar că are principii severe”, fără să convingă pe nimeni, de vreme ce nici măcar ea nu credea asta. Principiile ei creştine o împiedicau să vorbească pe cineva de rău şi voia să se convingă şi pe sine, ca să poată rezista.
Thomas o iubea mult pe mama lui, dar acum o vedea ca pe o asuprită pe care soarta sau Dumnezeu acum nu mai putea clarifica asta o aruncase în mâinile acestui om aprig. În aprinderea tinereţii lui arunca asupra ei vina că nu punea limite, că nu se despărţea de soţul ei, că nu-l susţinea pe el şi nici pe sora lui când Periklis striga la ei.
Abia după mulţi ani a înţeles că acest caracter nevrotic al tatălui său avea ca pricină traumele adânci lăsate de familia lui, că trăia un mare conflict între ceea ce credea că este şi ce era în realitate: un om singur, foarte singur, care nu putea dărui iubire şi de aceea îi critica pe ceilalţi. Deşi preda la şcoală şi psalmodia cuvintele lui Dumnezeu, era închis în fricile, nesiguranţa şi mai ales în sentimentele lui de vinovăţie, îi vedea pe toţi în mod agresiv, pentru că în el toate erau amestecate şi dificile, pe când pentru sine găsea mereu justificări.
„Eu am fost copil de cioban şi uite acum unde am ajuns… Eu sunt erudit, nu sunt nedus la şcoală…
26
Eu sunt om moral, nu ca aceşti idioţi… Eu îmi iubesc patria, pe când aceştia…”
Acest „eu” auzit încontinuu de Thomas provoca în el sentimente de respingere şi îl făcea să fiarbă de împotrivire. „Egoistule, fariseule, ipocritule”, spunea în gând, desigur fără sănndrăznească vreodată să-şi exprime neplăcerea sau împotrivirile.
în anul acela, în ciuda opunerii lui Periklis, soţia lui i-a cerut să meargă iarăşi la biserică în parohia ei, sub pretextul participării la activităţile pentru ajutorarea săracilor, împreună cu Marina, care găsise justificarea de a o ajuta pe mama sa. Şi-a tuns şi părul şi l-a aranjat la coafor după moda vremii, ca prietenele ei din parohie. Soţul ei a cârtit, a strigat, dar Evanghelina a rămas neclintită şi, pentru a-şi întări poziţia, s-a adresat tatălui ei. Intervenţia bunului socru a avut rezultate imediate, pentru că Periklis îl respecta şi în plus se simţea îndatorat faţă de el.
De-acum la frăţie îl urma doar Thomas, care în plus avea nenorocul să meargă la gimnaziul unde lucra tatăl lui. Din clasa a patra îl avea ca profesor şi era arătat cu degetul, era fiul teologului fanatic pe care îl numeau „dictator”, fiindcă Periklis anii trecuţi se exprimase deschis pentru regimul care guverna ţara. Fiului său îi era ruşine şi îşi pleca capul roşind de fiecare dată când colegii îl necăjeau pentru comportamentul tatălui său. Spre norocul lui, directorul şcolii, de asemenea teolog, era un cretan blând şi bun, cu vorbă dulce, şi astfel primea batjocura copiilor doar pentru caracterul tatălui său şi
27
nu pentru credinţa lui. De unde să ştie toţi aceşti copii furioşi că Periklis îl acuza deseori pe director că era moale şi spunea că în şcoală trebuia instaurată o nouă ordine?! „Dar câtă ordine să fie?”, se întreba Thomas, de vreme ce în anii aceia în învăţământ stăpânea mare severitate.
Din fericire, la şcoală se descurca bine. „Fii atent, băiete, să nu mă faci de râs”, îl auzea pe tatăl său ameninţându-l la fiecare început de an. La religie niciodată nu-i punea mai mult de opt, „pentru ca ceilalţi să nu spună că-mi favorizez fiul”, spunea, deşi era cel mai bun din clasă.
Ajunseseră la „Laude”, când deodată simţi că se sufocă, sufla greu, un nor negru îi cuprinse mintea. Nu mai rezista, voia să dispară, să se deschidă pământul şi să-l înghită, să-şi ia rucsacul, ca Tom Sawyer, şi să plece departe. Nu-l mai încăpea locul, biserica, analogul, casa. Coborî din strana psalţilor, se aşeză pe treptele din faţa catapetesmei de marmură şi îşi băgă capul între genunchi. Auzi vocea lui Periklis tremurând uşor de furie pe când psalmodia doxologia. Era sigur că ochii aceluia îi aruncau scântei, dar nu-şi ridică capul. Fu cuprins de reproşuri pentru tatăl lui sever, pentru mama lui supusă, pentru însuşi Dumnezeu.
Credinţa începuse să i se clatine din clipa când tatăl lui îi ceruse să meargă să se spovedească la duhovnicul frăţiei.
28
— Părintele Fotie e bun, dar prea simplu, de aici încolo o să te spovedeşti la părintele Ioan. Eşti la vârsta la care te pândesc multe primejdii şi poţi fi târât în păcat. Ştii foarte bine că eşti menit să devii preot. Ai toate însuşirile necesare. Ai chemare, ai dobândit multe cunoştinţe teologice, psalmodiezi şi, mai presus de toate, eşti fiul meu.
Thomas înţelesese că preoţia era marele lucru ce-i lipsea tatălui său. Dintr-un motiv pe care nu-l cunoştea, dorinţa lui de a se hirotoni nu se realizase şi visa să-l vadă pe fiul său în veşminte preoţeşti strălucitoare.
Contactul cu părintele Ioan a sporit lepădarea în adolescentul revoltat. Era un ieromonah inexpresiv şi rece, dedicat frăţiei, tăcut şi sever. Orice nelămurire sau întrebare ar fi avut Thomas, se lovea de argumente neclintite, care nu suportau îndoială. Existenţa lui Dumnezeu „era dovedită” prin fraze repetate rostite de preot. Toate erau dinainte ştiute, calculate, absolute. Niciun răspuns la nelămuririle ce-l măcinau, nicio lumină în întunericul său.
— Aşa sunt pentru că aşa le-a rânduit Tradiţia, nu căuta, pentru că o să intri în ispită. Mai ales tu, care vei deveni preotul Celui preaînalt.
Atunci când Thomas voia să-i povestească comportamentul tatălui său în familie, primea mereu aceleaşi răspunsuri:
— Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta, spune Scriptura, fă ascultare şi vei deveni om la locul tău. Cât despre doamna Evanghelina, aşa cârtesc toate femeile, nu-i da importanţă, e foarte sensibilă, tatăl tău e om integru, el ştie ce-i corect.
29
Când Thomas a înţeles că duhovnicul îi transmitea lui Periklis ce-i spunea el, s-a înfuriat şi a hotărât să înceteze a se mai spovedi.
Şcoala ajunsese la final şi toţi erau siguri că fiul lui Periklis va intra la Facultatea de Teologie şi va deveni preot important, fiindcă era inteligent, pregătit şi dintr-o familie bună. Mai demult şi el îşi făcea visuri, se imagina îmbrăcat în veşminte roşii, şeful frăţiei, însă acum, numai gândindu-se la asta, îl apuca panica.
— Dacă eşti bolnav, du-te acasă, altfel vino imediat în strana psalţilor! Ce o să spună lumea dacă te vede stând pe trepte? îi strigă Periklis la ureche, strângându-i braţul cu putere.
îşi ridică ochii şi privi chipul furios cu trăsături aspre, apoi se uită în faţă, la cei din biserică: persoane serioase, lipsite de expresie. „Nicio bucurie, nu există slăvire a lui Dumnezeu, doar îndreptăţire de sine”, se gândi şi se ridică.
— Lasă-mă, m-am îmbolnăvit, şopti şi ieşi în grabă din biserică.
Simţea că nu mai poate răsufla, că nu-şi mai suportă tatăl, pe preoţi, pe el însuşi. Începu să umble fără scop prin cartiere necunoscute, se uita la oamenii din curţile caselor, care-şi beau cafeaua de dimineaţă ascultând radioul, la copiii care ieşeau să se joace pe străzile goale, şi adulmeca mirosurile fripturilor care ieşeau pe ferestrele deschise, pentru că gospodinele pregăteau prânzul de duminică.
O lume paralelă cu a lui, oameni care mergeau la biserică mai rar sau chiar deloc, simpli, fără să
30
se problematizeze, care visau o viaţă mai bună, suprimând orice căutare existenţială. Ceea ce căutau era doar un „acoperiş” deasupra capului, să dobândească şi ei propria casă, emigranţi în propria ţară, cei mai mulţi ţărani până mai ieri, pe care lipsurile i-au făcut să se instaleze în marele oraş. Peste câţiva ani se vor preda fără luptă consumismului, lipsiţi de sensul vieţii, se vor înfrupta din materie, se vor afunda în balta confuziei.
A umblat mult timp şi după aceea se gândi să se întoarcă. Luă autobuzul ca să ajungă acasă înaintea tatălui său, încât să nu-l mai mustre. În asemenea clipe îi trecea prin minte că nu are motive să existe, că ar fi mai bine să-şi pună capăt zilelor, însă imediat îşi dădea seama că aceasta era o reacţie pripită. Voia să trăiască, să se bucure, era nerăbdător să termine şcoala şi după aceea să dispară. Ajunse acasă şi traversă grădina cu ronduri îngrijite. Mama lui iubea florile şi de multe ori se ocupa cu grădinăritul. Se băgă sub cearşaf, se ghemui ca un bolnav şi începu să făurească scenarii despre cum avea să-şi trăiască viaţa cu curaj şi liber, când se va elibera de „jugul sclaviei”, cum obişnuia să spună când vorbea cu sora lui.
Vine o clipă când trebuie să alegi cu cine mergi şi pe cine laşi în urmă
— Gata, acum suntem distruşi, nu mai avem viitor, bombănea Periklis, citind în fiecare zi Lumea liberă, care-l alimenta cu material din belşug, încât să-i blesteme pe politicieni pentru starea în care ajunsese Grecia.
Toată luna august a urmărit zilnic procesul dictatorilor la radio şi televizor. Spre marea bucurie a familiei, cumpărase în sfârşit un televizor! Vorbea la telefon cu cei ce gândeau ca el, era permanent nervos, spunea că a venit sfârşitul, ca şi când ar fi profeţit a Doua Venire. Părerile lui îl înfuriau pe Thomas, care înţelegea că aceşti oameni vreme de şapte ani anulaseră libertatea şi erau responsabili pentru tragedia din Cipru.
Cu doi ani în urmă se simţise vinovat că nu fusese şi el la Politehnică. Petrecuse seara aceea cu radioul la ureche, până când postul de radio al studenţilor a fost redus la tăcere. Acum, văzându-l pe tatăl lui cum regreta perioada celor şapte ani, îi veni dorinţa să lupte pentru a nu mai exista oameni ca el în locurile acelea, pentru a schimba societatea, pentru a-şi dedica viaţa făuririi unei noi Grecii.
32
Ultimii ani trecuseră fără să-şi dea seama. Şcoala, meditaţiile şi studiul alternau plictisitor în viaţa lui de zi cu zi, având ca fond permanent situaţia tristă de acasă, suspinele mamei şi furia lui Periklis, din pricina evoluţiilor politice. Anul trecut, după invazia turcilor în Cipru, dictatorul crud predase puterea Parlamentului şi poporul a gustat cu entuziasm bucuria libertăţii. Tinerii trăiau anul 1968
cu o întârziere de şapte ani şi un optimism general stăpânea în perspectiva unei noi Grecii. Un val de excese mătura societatea, o politologie neîngrădită stăpânea în modul de expresie, în presă, la televizor, în artă, la orice întrunire. Manifestaţii, greve, proteste aveau loc în fiecare zi în toată ţara, ca şi când oamenii s-ar fi chinuit să acopere golul anilor precedenţi, când toate acestea erau interzise.
Luna trecută dăduse examenul de admitere şi pe buletinul de opţiuni, fără să spună nimănui, a pus ca primă opţiune Secţia politică a Facultăţii de Drept, în loc de Teologie. Simţea că credinţa se depărta de el, interesul i se întorsese spre problemele sociopolitice, deşi discuţiile despre viitoarea lui intrare în rândul preoţilor dominau în familia lui şi în frăţie. Duhovnicul îl sfătuia să-şi programeze viitorul, să se gândească dacă ar vrea să fie preot necăsătorit sau căsătorit, şi i-a spus că există interes din partea fiicei unei familii de judecători, care ar dori să devină preoteasă, „nu acum, dar peste doitrei ani sigur”.
Ce răspuns să dea, când acum i se părea fără sens felul în care îi auzea vorbind despre Dumnezeu?
33
Pentru ce căsătorie să se decidă din moment ce nu se cunoştea încă bine pe sine însuşi? Simţea deznădejde, iar uneori îl podideau lacrimile. Nu mai suporta situaţia de acasă, nici predeterminarea vieţii lui. Când s-au încheiat examenele, parcă s-a deschis sacul lui Eol1 şi împotrivirea a izbucnit în el. Voia să plece, să dispară, să-şi schimbe viaţa, nu mai suporta. A hotărât ca, dacă avea să intre la Facultatea de Drept, acesta va fi un semn să meargă diferit, să-şi caute calea lui, departe de îngustimea minţii tatălui său şi de biserică, să găsească răspunsuri care-i vor odihni sufletul.
Prieteni nu mai avea. Mai demult se găsea cu câţiva colegi şi cu doi-trei copii de la biserica Maicii Domnului, dar acum nici cu aceştia nu mai avea ce să împartă. Rar invita pe cineva acasă, fiindcă atmosfera îl copleşea, era posomorâtă, depresivă. De câte ori încercase asta, Periklis îi aduna pe invitaţi în sufragerie ca să le dea diverse sfaturi şi Thomas nu suporta asta, ar fi vrut să intre în pământ de ruşine.
Doar cu sora lui făcea tovărăşie. Nu aveau interese comune, dar o iubea mult şi caracterul ei liniştit şi blând îl relaxa. De altfel erau foarte legaţi de mici. Ea nu reuşise să intre la Facultate, o înscriseseră la o şcoală particulară pentru secretare şi visa să se mărite ca să plece de acasă.
1 Odiseu primeşte în dar de la Eol, zeul vântului, un sac cu vânturi, după ce ancorează pe insula acestuia în căutare de apă. Ajunşi aproape de casă, însoţitorii săi, curioşi, deschid sacul: se porneşte o furtună care-i mână departe de casă. (n.tr.)
34
Iarna trecută discuţiile cu Alexandros ajunseseră în impas. Vorbeau şi repetau aceleaşi subiecte, despre cum văd viaţa, pe Dumnezeu, viitorul lor. Thomas se împotrivea tuturor, iar Alexandros era împăcat cu sine şi cu credinţa lui şi luase decizia de a da examen de admitere la Facultatea de Teologie în loc de Filologie, care fusese obiectivul lui iniţial, şi de a deveni preot. Urma exact drumul invers decât Thomas.
— Dar aceste interpretări nu trebuie să te mai satisfacă, Alexandros. Am crescut şi trebuie să aprofundăm felul în care vedem lucrurile. Nu poţi vorbi ca atunci când eram mici, omul se schimbă şi odată cu el şi felul în care percepe lumea, protestă în faţa prietenului său.
Se întâlniseră în piaţa Nea Filadelfia ca să mănânce frigărui şi să-şi spună noutăţile, dar îşi dădeau seama că comunicarea dintre ei devenea dificilă.
— Oamenii se schimbă, dar Dumnezeu rămâne acelaşi. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem e să aplicăm canoanele Bisericii şi să ne împlinim corect îndatoririle. Toate celelalte nu sunt de folos, răspunse Alexandros care, fiind catehet, vorbea didactic, avea mândria celui ce cunoaşte adevărul, după cum vedea Thomas.
Privea la celelalte mese tinerii cu părul lung care discutau politică cu patimă şi îi invidia. Ar fi vrut şi el să aibă asemenea anturaj, trecutul îl obosea.
— M-am plictisit să aud doar de îndatoriri şi obligaţii, spuse aprinzându-se la faţă. Evanghelia spune că Dumnezeu este iubire, dar eu doar de obligaţii şi interdicţii aud. În definitiv, unde este această iubire?
35
Candidatul la preoţie îşi folosi toate armele pentru a se apăra, dar în inima prietenului său ardea o flacără puternică, care se hrănea încontinuu de la cărbunii cărţilor pe care le citise în ultima vreme. De altfel, toate aceste argumente le cunoştea, le formulase şi el uneori, dar nu-i mai spuneau nimic.
— Dumnezeu e mort, Alexandros. L-au ucis cei care se declară creştini. Îl răstignesc în fiecare zi. Nu-i interesează să se cunoască cu adevărat pe ei înşişi, le e suficientă falsa siguranţă a Legii. Să se ascundă de fricile care-i tiranizează… În cele din urmă, credinţa este refuzul omului de a afla adevărul.
Noile idei revoluţionare îi răscoleau viaţa ca un vârtej, îi zdruncinau gândirea, îl constrângeau să găsească răspunsuri, să-şi deschidă aripile şi să zboare departe de cele ce-l ţineau prins în mlaştina în care se scufunda. În zadar încerca Alexandros să-l convingă, simţea un mare gol în comunicare, cuvintele lui Thomas îl tulburau, îl supărau, îi trezeau îndoieli şi întrebări pe care le înăbuşise cu totul în el. Se străduiră să schimbe discuţia, să caute un subiect pe care să nu se contrazică, dar atmosfera era deja încordată. În ciuda amintirilor frumoase din copilărie, nu mai aveau multe să-şi spună, depărtarea dintre ei era ireversibilă.
Şcoala s-a încheiat, Thomas a rămas liber, fără orare şi obligaţii, şi singurătatea lui s-a adâncit, şi împreună cu ea şi impasurile sale. S-a refugiat, ca întotdeauna, în lectură, şi a început să caute a înţelege lumea pe alte căi. La vârsta de optsprezece ani
36
citise multă literatură, dar ştia puţine despre filozofie, de aceea Socrate, Epicur, Nietzsche şi Fromm i-au răvăşit mintea. Noi stimuli, gânduri şi idei îl stăpâneau, devora cărţile una după alta, se entuziasma, visa, regreta că până atunci nu avusese ocazia să-i cunoască pe toţi aceşti mari gânditori.
în vara aceea începuse să caute, pentru prima oară în viaţă, lumea magică a muzicii. Până atunci se ocupase doar cu muzica psaltică şi cântecele populare. Tatăl lui pe acestea le asculta, iar mama şi sora sa cântece uşoare şi cu tentă populară la modă, care nu-l interesau. Simţea nevoia de a umple atmosfera depresivă a casei şi ocazia i s-a dat când a cumpărat cu banii de la psalmodiere un casetofon la mâna a doua şi a început să frecventeze casa de discuri din cartier şi să înregistreze ceasuri întregi casete cu diferite feluri de muzică. Orice alegea putea să înregistreze pe casetă, cum se obişnuia atunci.
întrucât tinerii nu aveau bani să cumpere discuri, magazinele făceau copii ilegale la preţuri accesibile pentru adolescenţi şi studenţi. O lume nouă i se deschise în faţă: Nou Val, compozitori contemporani, muzică clasică, jazz, rock. Nu se mai sătura să asculte, să înveţe lucruri noi, să descopere glasuri şi melodii. Se închidea în cameră şi citea şi asculta muzică la căşti toată ziua.
— Facultatea de Drept? De ce la Drept? Cum s-a întâmplat asta? A fost o greşeală sau ai făcut-o dinadins? strigă ca scos din minţi Periklis, când la radio s-a auzit numele şi prenumele fiului său,
37
într-o poziţie bună, al doisprezecelea de la Secţia de Ştiinţe Politice a Facultăţii de Drept din Atena.
— Nu striga, Periklis, o să ne audă tot cartierul, îşi exprimă încet permanenta ei durere Evanghelina. De altfel a intrat pe o poziţie bună.
— Tu să taci! Ce înseamnă „Ştiinţe Politice”, îmi poţi explica? strigă cu disperare teologul, şi trăsăturile feţei îi deveniră şi mai severe.
„Seamănă cu Mickey-Mouse”, se gândi distant Thomas. Scopul lui fusese reuşit, acum nimeni nu-l mai putea opri.
— A fost din greşeală sau ai hotărât să o faci de capul tău şi să ne nesocoteşti? Nu cumva vrei şi tu să ajungi politician?
Periklis vedea că lucrul de care-i era teamă de mult timp, cele mai cumplite coşmaruri ale lui, devenise realitate. Îşi dădea seama că fiul său în ultimele luni era în altă parte, la biserică mergea rar, stătea închis în cameră, absorbit de aceste cărţi anticreştine aşa le vedea pe toate pe care le aducea de la biblioteca publică. Uneori, când băiatul ieşea la plimbare cu bicicleta, intra în camera lui şi cerceta cărţile stivuite pe birou. Avea obiceiul să sublinieze când citea, dar, întrucât cărţile erau de împrumutat, nota pe foi fragmentele care-i plăceau.
într-o după amiază Periklis a stat mult timp pe patul fiului său, având în mână o foaie scrisă mărunt, plină cu cuvintele lui Nietzsche, iar alături gândurile lui Thomas:
38
„«Este omul greşeala lui Dumnezeu? Sau nu cumva Dumnezeu este greşeala omului?» De ce atâta rău, de ce atâta moarte, de ce atâtea crime în numele lui Dumnezeu? De ce atâta întărire a inimii, de vreme ce Hristos l-a apărat pe orice om chinuit şi oropsit de soartă?”
„«Nu pot trăi cu un Dumnezeu care cere să-L lăudăm încontinuu». De ce să-L lăudăm, dacă nu trăim mulţumiţi? De ce trebuie să-I cântăm neîncetat doxologii, dacă n-avem nicio bucurie şi trăim acuzându-i pe ceilalţi că sunt păcătoşi? Unde este acest Dumnezeu, de ce nu L-am văzut niciodată în persoanele din jurul meu?”
în partea de jos a foii era scris cu litere mari şi subliniat de multe ori un alt fragment al lui Nietzsche: „«Oamenii nu vor să audă adevărul pentru că nu vor să-şi distrugă iluziile. Oriunde te-ai afla, sapă adânc. Dedesubt e izvorul. Lasă-i pe cei întunecaţi să strige că dedesubt e iadul.» Alexandros e simplist şi nu înţelege nimic. Tata trăieşte un iad veşnic. Mama a fost condamnată la tăcere veşnică. Părintele Ioan predică încontinuu iluzii.
«Ceea ce nu ne omoară ne întăreşte.» Simt că trăiesc într-un mormânt. Îmi petrec viaţa într-un mormânt, însă voi ieşi învingător. Întunericul nu mă va învinge. Caut Lumina.”
Periklis se temea să nu păţească vreun atac de inimă. Răsuflarea i se tăie, pulsul inimii îi crescu dintr-o dată, sudoarea îi curgea pe frunte de parcă ar fi urcat multe scări. Venele de pe gâtul slab i se umflară, iar ochii i se înroşiseră. Rămase nemişcat, aşezat
39
pe patul adolescentului, până când auzi poarta de la intrare şi pe Thomas punând bicicleta în grădină, înainte de a ieşi grăbit din cameră şi de a se închide în camera lui, apucă să vadă pe un raft ceva care l-a terminat: cartea Hristos răstignit a doua oară a lui Kazantzakis, care pentru el era o carte interzisă. Se certase de multe ori în clasă cu elevii care-l susţineau pe celebrul scriitor şi de aceea le pusese notă mică. După acest şoc, foarte puţin mai vorbea cu băiatul lui şi doar se ruga să treacă repede şi această ispită. Spera că dacă va intra la Facultatea de Teologie va continua calea credinţei, va primi răspunsurile pe care nu voia să le asculte de la el şi îşi va veni în fire.
— De ce ai ales această Facultate şi nu pe cea de Teologie? O să mă omori. În ce hal ai ajuns, să nu respecţi nimic, să nu asculţi de nimeni!
— A intrat al doisprezecelea, Periklis, îndrăzni să spună Evanghelina, care nu-şi putea ascunde bucuria, dar acela îi aruncă o privire sălbatică.
„Cine este acest necunoscut care m-a născut, de ce e aşa, bolnav psihic, mincinos, rău?” se gândi, apoi îşi privi mama. I se părea trecută, la patruzeci de ani părea ca o babă, îmbrăcată urât şi victimă a convieţuirii cu un om problematic, care credea că trăieşte în împărăţia cerurilor. Ea se bucura că fiul ei intrase la Drept, în convorbirile telefonice avute cu prietenele şi verişoarele ei, când soţul lipsea de acasă, se mândrea cu asta. Mereu vorbea la telefon când Periklis lipsea, ca să se poată exprima liber şi să nu strige la ea că e cheltuitoare (în vremea aceea convorbirile telefonice erau taxate la minut).
40
— M-ai ignorat, nu ţi-a păsat de sfaturile mele şi de cele spuse de duhovnic, urlă Periklis, scoţând la suprafaţă furia pe care o ţinea în el de atâtea luni, sperând la o minune. Adică peste puţin o să ne spui că nu vrei să te faci preot? Că o să pleci din biserică? Aşa te-au făcut să ajungi toateâceste cărţi diavoleşti pe care le citeşti?
Thomas nu răspunse, de altfel nu avea nimic de spus. Trăia lucruri fără sens şi o ştia. La aceeaşi oră, în mii de case din toată ţara, părinţii îşi îmbrăţişau copiii, se mândreau cu succesul lor, le promiteau daruri scumpe, se pregăteau să ia masa la vreun restaurant. Mulţi dintre aceştia poate că le impuseseră copiilor voia lor în legătură cu viitorul, era suficient să dobândească o diplomă la orice Facultate, încât să poată intra în serviciul public, ca să se căpătuiască, iar mulţi îi convinseseră să urmeze o profesie profitabilă precum cea de doctor, inginer, avocat. Majoritatea acestor copii în anii următori îşi vor schimba profilul căutându-şi înclinaţia, însă în ziua aceea în familiile lor trăiau o sărbătoare, pe când el o înmormântare, singur, deznădăjduit, fără să mai creadă în nimic, fără sprijin şi nedreptăţit. Ieşi din casă tulburat şi după cum obişnuia, o luă pe străzi fără să ştie unde merge. Fără să-şi dea seama începu să fredoneze un cântec vechi al lui Savvopoulos2: „Viaţa se schimbă, fără să vadă melancolia ta, şi vine o clipă când trebuie să alegi cu cine mergi şi pe cine laşi în urmă.”
2 Dionisis Savvopoulos, Vechii noştri prieteni (OL TUXALOÎ pac; cpiAoi), Fortigo, 1966.
Primăvara anului 2016
A venit primăvara şi insula s-a îmbrăcat în haine de gală. Dealurile au înverzit, micile livezi s-au umplut de iarbă şi parcă au fost pictate cu flori sălbatice, care chiar şi pe caldarâmuri răsar dintre lespezi. Margarete, maci şi ciclamine împodobesc locul, răsar peste tot, o anarhie multicoloră acoperă terenul stâncos. Gospodinele au sădit flori în tinichele şi glastre prin curţile lor, pentru a colora casele, pentru a rupe monotonia albului, care acum străluceşte de sărbătoare, fiindcă pereţii au început să fie văruiţi şi reflectă lumina puternică a soarelui.
în această întinerire furioasă a naturii, în unele momente simt o stare de bine, ca şi când nu m-aş fi îmbolnăvit. Îl slăvesc pe Dumnezeu şi mă bucur de Marea Egee, ochii mi se umplu de albastrul cerului şi al mării. Pe stâncile de sub mănăstirea Sfântului Nicolae valurile îşi continuă lucrarea veşnică. Clădirea este aşezată în aşa fel în golf încât chiar şi când vântul este slab tot se aude ceva din cântecul mării. Doar când e linişte profundă şi marea e lină, vuietul dispare şi locul se umple de glasul asurzitor al tăcerii.
Am ieşit la pescuit cu părintele Ioachim, pentru că se apropie duminica şi poate cineva o să vină la biserică şi după aceea o să mănânce la trapeză. S-a înserat şi am aruncat deja năvoadele, rugându-ne
42
să avem un pescuit bun. Stând în barcă ne aplecam peste margine, unul într-o parte şi celălalt în cealaltă parte. Monahul abia ce citise ultimele pagini scrise de mine.
— Aşadar pe bună dreptate porţi acest nume, zise zâmbind cu subînţeles. Necredinciosul Toma cerea să pună mâna „pe semnul cuielor” şi pe tine asta te-a marcat în viaţă.
Ţinea în mână paginile scrise mărunt şi mie mi se părea că foile lăcrimează. Adevărul este că scrisul lucrează izbăvitor asupra mea, mai ales pentru că-l împărtăşesc unui om care a călătorit mult spre Lumină şi pe care îl văd încununându-se cu o pace ce-i izvorăşte din adâncul fiinţei şi apare în frumuseţea privirii sale.
Părintele a învăţat pescuitul aici pe insulă, răposatul lui tată fusese pescar profesionist şi îl luase de mic copil cu el pe caic. Până când a plecat la Atena să studieze devenise foarte îndemânatic, ieşea şi singur să pescuiască atunci când căpitanul Andreas se îmbolnăvea. După câteva decenii, când s-a călugărit şi a venit să se aşeze în această mică sihăstrie cu ziduri albe, clopotniţă albastră şi prispă de lemn, a cumpărat o barcă şi a început din nou meşteşugul părintesc tradiţional. Deşi năvoadele trebuie aruncate în adânc şi peştele s-a împuţinat, este atât de iscusit, încât la masă avem mereu peşte însoţit de orice răsare prin grădină. În josul sihăstriei, câteva parcele de grădină i-au răsplătit mereu cu zarzavaturi şi fructe pe călugării care cu truda mâinilor lor
43
de-a lungul timpului şi-au petrecut viaţa în acest capăt de lume.
— Vremurile de acum ne cer să fim ca Toma, spuse părintele zâmbind.
L-am privit cu căldură şi privirea mea trebuie că a avut multă dragoste, fiindcă s-a înclinat şi mi-a mângâiat braţul. Nu mai am pe nimeni altul pe lume care să mă înţeleagă atât de bine, deşi îl cunosc puţin. Este un dar trimis de Dumnezeu ca în ultimele luni ale vieţii mele să am lângă mine un astfel de om, cu care să vorbesc atât de profund, să-l simt ca pe un prieten, tată şi frate.
Marea era liniştită şi barca rămânea nemişcată ca şi când ne-am fi aflat pe un lac. Uneori, când vreun peşte ieşea la suprafaţa apei, se auzea un clipocit insesizabil, apoi se instala iarăşi liniştea. Se întuneca şi luminile din depărtare, de la celălalt capăt al insulei, din capitala acesteia, începuseră să se aprindă. Cerul se vopsea în portocaliu închis.
— Nu se poate să găseşti adevărul dacă nu treci prin îndoială, spuse părintele Ioachim, aplecându-se din nou peste marginea bărcii. Şi răposatul Nietzsche, care îţi aprindea împotrivirea, pe Dumnezeu îl căuta, dar unde să-L găsească în morala rigidă a epocii lui şi în alterarea creştinismului pe care o vedea în jurul său? Iar când a scris că „Dumnezeu a murit” se referea la Dumnezeu ca idol.
— Cei mai mulţi nu-l înţeleg, fiindcă pur şi simplu nu l-au citit. A fost răstălmăcit şi de nazişti, pentru a-şi susţine bestialitatea şi pentru a justifica Holocaustul şi nebunia lor demonică, am zis.
44
Ne-au întrerupt pentru puţin ţipetele pescăruşilor, care zburau de jur împrejur, luându-şi rămas bun de la această zi.
— Aşa e. În fine, ceea ce vreau să spun este că niciun om nu poate spori duhovniceşte fără să se îndoiască şi să cerceteze, fără să se îndurereze şi durerea să-i nască dorinţa pentru adevărata viaţă, îţi aminteşti ce spune Apostolul Pavel? Necazurile conduc la răbdare, răbdarea întăreşte caracterul şi astfel înaintăm spre nădejde. Altfel nu se poate. De altminteri toţi suntem îndureraţi, doar că unii din noi nu îndrăznesc să vadă eşecul lor şi le înăbuşă pe toate, se ascund de ei înşişi şi în cele din urmă de însuşi Dumnezeu. Şi sărmanul Periklis, deşi a trăit în Biserică, n-a putut iubi pe nimeni, a trăit ca un străin în familia lui… Chiar nu-ţi aminteşti niciun moment bun trăit alături de el?
Mă străduii să-mi amintesc imagini cu tatăl meu în anii copilăriei. N-am putut să-mi amintesc niciuna, în afară de câteva seri când, înainte să adorm, stăteam în sufragerie şi îmi spunea ca pe nişte poveşti întâmplări din Vechiul Testament. Nimic altceva.
— Nu-mi amintesc nimic, părinte. Doar câteva imagini şterse de când eram foarte mic. Îmi amintesc însă o întâmplare. Era aniversarea mea, cred că împlineam patru ani, şi naşa mea a venit în vizită, ca să mă sărbătorească. Mi-a adus în dar o maşinuţă şi un tort de ciocolată pe care-l făcuse singură. Când a văzut tata, fără să-i vorbească a luat tortul de pe masă şi l-a aruncat la gunoi. Apoi i-a spus femeii
45
uimite că este Postul Mare şi în această casă postul nu poate fi întrerupt din niciun motiv. A mai spus că e păcat să aruncăm mâncarea şi că tortul ar fi putut fi dat cuiva, dar nu era posibil ca din casa lui să dăruiască mâncare de dulce în această perioadă. Îmi amintesc, de parcă ar fi astăzi, de bucuria pe care o simţeam în vreme ce mă pregăteam să mănânc din tortul ornat cu patru cireşe alb-roşii îmi plăcea mult ciocolata şi, după ce am plâns, stăteam nedumerit în camera mea. Şi mai ştiţi ceva? îmi amintesc şi faţa naşei mele, palidă, cu mare uimire în ochi. Era credincioasă, sărmana, dar de unde să-şi închipuie că la aniversarea unui copil nu era îngăduit să aducă tort?
— Omul nu era în toate minţile, Dumnezeu să ne ierte! spuse oftând părintele Ioachim, şi i-am văzut ochii umezindu-i-se în timp ce privea orizontul.
— Trăia în întuneric, sărmanul, departe de soţia, de copiii lui, fără prieteni adevăraţi. Şi ceea ce m-a chinuit mulţi ani a fost de ce n-a putut vedea adevărul, din moment ce vorbea încontinuu cu Dumnezeu.
— Dar nu aşa trăiesc milioane de oameni în toată lumea? Nu doar cei ajunşi la extreme, ca tatăl tău, ci şi oameni buni, care merg pe calea de mijloc. Noi, oamenii, preferăm întunericul mai mult decât lumina şi căutăm justificări ca să rămânem acolo…, spunea el repetând cuvintele evanghelistului.
Am tăcut. Am preferat să mă las răpit de unicitatea clipei, slăvindu-L pe Dumnezeu pentru frumuseţea din jurul meu, de bucuria întâlnirii cu
46
ultimul şi nepreţuitul prieten al vieţii mele, şi am şoptit cuvintele lui Elytis: „Un apus la Marea Egee conţine bucuria şi tristeţea în doze atât de egale, încât la urmă nu rămâne decât adevărul”3. E ciudat sentimentul pe care-l simt în aceste locuri, ca şi când aş aparţine lor, ca şi când acest ţinut ar fi destinaţia vieţii mele, iar acest om deosebit îmi oferă o ocrotire palpabilă. E ciudat că trăiesc asta la o asemenea vârstă, eu, care de mic simţeam că trebuie să mă sprijin doar pe mine, de vreme ce sărmanul Periklis îmi provoca atâta respingere. Ce tragic este să nu-ţi poţi iubi propriul copil şi acest sentiment să-i fie oferit de un străin după multe decenii!
S-a înnoptat şi părintele Ioachim porni motorul, iar bărcuţa alb-roşie o luă spre micul dig al sihăstriei Sfântului Nicolae. Îmi întorsei capul înapoi, privii galaxiile şi nebuloasele şi de pe buze îmi ieşii un suspin de mulţumire. Ca şi cum n-aş fi pierdut nimic din cele pe care le-am trăit, ca şi cum fiecare întâmplare, fiecare dificultate, fiecare durere avea motivul ei, ca şi cum era parte a unui plan să ajung acum aici, să mă simt aşa, să mă bucur şi să trăiesc o mare satisfacţie pentru felul în care am conlucrat la acest plan, căutând plinătatea în viaţă.
3 Od. EAytis, Micul marinar (O piKpoQ vavxiAoc), 1985.
Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii…
Tovarăşi şi tovarăşe, proiectul de lege nu va trece. Să ne împotrivim planurilor reacţionare ale guvernului…”.
Amfiteatrul era plin ochi de sute de studenţi, nu mai încăpea niciun vârf de ac, atmosfera devenise sufocantă, iar fumul de ţigară forma un nor înecăcios care se amesteca cu mirosul de transpiraţie, dar nimeni nu dădea importanţă acestui lucru. Panouri cu litere vopsite cu roşu erau agăţate în diferite locuri ale sălii. Băieţi cu părul lung, barbă şi jachete militare şi fete cu tanga şi pantaloni de velură îl ascultau vrăjiţi pe vorbitorul care dădea din mâini ca un dirijor şi protestau împotriva unui proiect de lege referitor la învăţământ.
Mulţimea aplauda sau huiduia, în funcţie de împrejurare. Între ei era şi Thomas, extaziat. Îl cuprinsese un mare entuziasm, îşi găsise în sfârşit menirea în viaţă, avea iarăşi idealuri şi scop după singurătatea pe care o trăia după ce s-a depărtat de biserică.
Participase deja la primele marşuri pentru Politehnică, împreună cu sute de mii de manifestanţi, striga lozinci împotriva americanilor, îşi ridica pumnul împotriva guvernului, împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi, simţea că i se potoleşte
48
oarecum furia nevindecată pentru toate cele care-l întristaseră în anii precedenţi. Striga din toată puterea plămânilor şi fiecare lozincă de revoltă era ca şi cum s-ar fi adresat tatălui său şi părerilor acestuia, precum şi bisericii, şi tuturor celor ce nu-l puteau înţelege şi nu-i puteau accepta revolta.
S-a înscris în organizaţia studenţească fără amânare, alegând acel spaţiu ideologic care i se părea cel mai revoluţionar. Petrecuse multe ceasuri în sala mare de la intrarea Facultăţii de Drept, citind programele de pe măsuţele organizaţiilor şi discutând poziţiile cu reprezentanţii lor. Studenţii din toate partidele făceau cu zel reclamă programului lor ideologic, revendicându-l pe tânărul timid care părea citit şi interesant ca viitor membru.
A făcut alegerea şi peste câteva zile se afla deja cu alţi studenţi la o întrunire a organizaţiilor politice, iar ca iubitor de cărţi începuse deja să împrumute cărţi care descriau noua lui ideologie. Capitalul lui Marx, diferite cărţi ale lui Lenin şi Dicţionarul filozofic constituiau prima sursă de inspiraţie, care-i dădeau hrană şi terminologie pentru a convieţui în acel spaţiu cu vrednicie şi opinii bine formate.
Stăteau unul lângă altul în biroul organizaţiei de partid, unii pe scaune, alţii pe podea, băieţi şi fete împreună, cu chipurile aprinse. Pereţii erau plini de afişe cu secera şi ciocanul şi alte lozinci revoluţionare, luptătorii aprigi vorbeau toţi odată, trăiau exagerarea tinereţii, săreau de la o temă la alta, de la chestiunile studenţeşti la descrierea paradisului
49
sovietic, de la guvern la revoluţie şi de la planul următoarei manifestaţii la… aranjarea petrecerii din seara aceea!
O lume nouă şi minunată răsărea în viaţa lui cotidiană. Aici putea să spună tot ce voia fără să-l controleze cineva, să emită opinii contrare şi ele să fie supuse la vot. Peste câţiva ani avea să înţeleagă că în ciuda aparentei libertăţi, era valabilă şi aici aplicarea regulilor şi îndatoririlor aspre şi că cel ce nu era de acord era marginalizat sau obligat să dea înapoi.
În acest moment, împreună cu toate acestea i s-a deschis un alt câmp în viaţă. Fetele! Thomas terminase gimnaziul de băieţi şi întâlnirea cu celălalt gen fusese foarte redusă, pentru că la orele de cateheză băieţii şi fetele stăteau separat, pe când la meditaţiile la engleză a mers când era mare şi astfel avea colege de vârstă mai mică. Şi iată că acum, aici, stătea la distanţă foarte mică de fete frumoase şi acest lucru îl tulbura, simţea că ochii lor se îndreaptă spre el de fiecare dată când vorbea, aruncându-i priviri cercetătoare, curioase sau încurajatoare. Acum, când se maturizase, înfăţişarea lui nu era deloc de dispreţuit, fapt pe care nu-l putea înţelege. Arunca şi el priviri pe furiş, se străduia să-şi imagineze cu care fată ar fi putut avea o relaţie, însă era ruşinos şi lipsit de îndrăzneală.
Seara revoluţia continua în… tavernele din Exarhies, unde sute de tineri, cu banii de buzunar daţi de părinţi, prin fum, printre chiştoace de ţigări, aperitive ieftine şi muzică, discutau intens, flirtau
50
şi fredonau cântece revoluţionare, trăiau tensiunea tinereţii lor cu naivitatea că neapărat societatea se va schimba şi va veni în sfârşit dreptatea care de mii de ani nu fusese instaurată în lume. Şi erau mulţi cei care credeau că redistribuirea averilor şi echitatea fuseseră deja reuşite în ţările răsăritene sau în China, şi în funcţie de organizaţie izbucneau disensiuni care de cele mai multe ori duceau la certuri. Însă cu toţii erau de acord că orice opinie care susţinea că în aceste ţări exista dictatură aprigă, cu mii de întemniţaţi şi morţi, constituia sigur propaganda C.I.A. şi a agenţilor occidentali de toate tipurile.
Îi plăcea mult că obţinuse recunoaşterea celor mari. Îl lăudau şi-l omeneau oriunde mergea, îi ofereau cafele şi trataţii în fiecare zi, împreună cu siguranţa că aparţinea undeva, fiindcă simţea în spate puterea organizaţiei. Periklis nu-i dădea bani, pedepsindu-l pentru opţiunile lui, şi astfel banii de buzunar erau puţini, abia îi ajungeau pentru bilete şi pentru vreun covrig. Însă mama lui, cu multă dibăcie, reuşea să economisească din cumpărăturile pentru casă câţiva bănuţi în fiecare săptămână şi să-l ajute pe ascuns de soţul ei.
într-o seară, la tavernă, Thomas s-a îndrăgostit de Hara, o studentă cu părul blond şi creţ de la secţia de matematică. Se întâlneau pentru a vorbi împreună multe ceasuri, în anturajul numeros care dezbătea dacă „Revoluţia culturală”4 din China a
4 Aşa se numeau deceniile de epurare (1966-1976) ordonate de Mao Tse Tsoung împotriva oricărui era considerat ameninţare pentru sistem. Aproape trei milioane de oameni au fost ucişi şi zeci de milioane prigoniţi.
51
fost măcel sau deschidere către tineri. După mulţi ani avea să râdă când îşi amintea de naivitatea acelor ani, dar în seara aceea simţea că în el se întâmplă ceva inedit, întreaga lui fiinţă era aprinsă de dorinţă. Când proprietarul tavernei a micşorat luminile, a condus-o acasă. Înainte de a se despărţi, ea l-a întrebat dacă vrea ca într-o seară să meargă împreună la cinema şi el, fără să se gândească, i-a propus să se întâlnească în seara următoare.
Şi-au dat întâlnire în faţa cinematografului „Riviera” şi pe drum inima îi bătea nebuneşte. Era prima oară când ieşea cu o fată. Când o văzu printre studenţii ce aşteptau în faţa cinematografului, picioarele începură să-i tremure, se simţi stânjenit, dacă ar fi putut să fugă ar fi făcut-o, dar ea îl văzuse deja.
Intrară în cinematograful de vară, împodobit cu caprifoi şi iasomie, unde urma să ruleze un film al lui Felini. Au cumpărat o pungă de pop-corn şi până să înceapă filmul au discutat despre artă şi actori şi despre deosebirea faţă de cinematograful comercial din Europa. Filmul alb-negru i s-a părut interesant, dar cu greutate l-a putut urmări. Se simţea tulburat, nu putea crede că stătea lângă această fată frumoasă şi se întreba ce ar trebui să facă să afle dacă şi ea era interesată sau îl vedea doar ca pe un amic.
După film ieşiră şi merseră în centrul Atenei. Se plimbau uitându-se prin vitrine şi el se străduia să vorbească frumos, să aducă în discuţie subiecte
52
interesante, să spună glume. S-au despărţit cu promisiunea să se reîntâlnească în curând şi din ziua aceea mintea îi zbura încontinuu la ea, însă fără să îndrăznească să-şi exprime dragostea.
Anul întâi la Facultate s-a încheiat cu succes, Thomas a trecut toate examenele cu note mari. Citea în bibliotecă cu mai mult zel şi visa la o viaţă strălucitoare în lumea politică a regiunii, unde ca membru al partidului cine ştie, poate că avea să ajungă şi în Parlament va lupta cu vrednicie pentru popor. Se simţea bucuros că aparţine acestei mari familii care va schimba lumea, era în sfârşit „cineva”, fiindcă slujea unui scop important, şi pe cei care nu luau parte la luptă îi subestima, numindu-i dispreţuitor „apolitici”. Se entuziasma de fiecare dată când se afla în „bisericuţe”, adică în anturajele de studenţi care stăteau în picioare la intrarea Facultăţii de Drept cum se întâmpla şi la alte Facultăţi şi discutau despre viitorul ţării şi despre modul de a lupta. Puteau coexista multe asemenea grupuri simultan şi Thomas pur şi simplu era extaziat să participe şi să se contrazică cu tinerii din alte facţiuni, arătându-şi cunoştinţele.
încă de mic simţea nevoia de a face ceva pentru semeni. La biserică era foarte mânat de îndemnul „iubeşte-l pe aproapele tău”. „Ca pe tine însuţi” nu sosise încă ceasul să-l înţeleagă. Când şi-a pierdut credinţa, iubirea pentru semenii lui s-a transferat în lupta pentru drepturile poporului, în grija pentru
53
cei prigoniţi şi aflaţi în nevoi. Intenţiile îi erau autentice şi ideile curate, chiar dacă motivele mai adânci ale zelului său erau confuze.
Acasă Periklis se simţea nefericit, fiindcă visurile lui de a-şi vedea fiul preot se năruiseră. Suferea când diferiţi cunoscuţi îl întrebau de ce s-a pierdut Thomas, pe când alţii îl băteau cu consolare pe umăr ca să-i spună că şi copiii lor s-au îndepărtat şi că, atunci când se vor maturiza, va veni ceasul întoarcerii. Asta îl întrista şi mai mult, pentru că visase ca fiul lui să fie model de urmat, pildă pentru ceilalţi.
Dar şi viaţa cotidiană de la şcoală devenise nesuferită. În atmosfera generală a liberalismului, care stăpânea pretutindeni, la şcoală elevii începeau să se împotrivească, deveneau din ce în ce mai agresivi, făceau gălăgie la ora lui, îl îngânau, unii spuneau că nu există Dumnezeu. Se simţea abandonat, copiii lui lipseau toată ziua de acasă, casa era goală, iar el era singur cu o femeie pe care o subestima.
Thomas se întorcea acasă mereu noaptea târziu şi pleca la amiază, înainte ca profesorul să se întoarcă de la şcoală. Rareori se mai vedeau. Îşi umpluse pereţii camerei cu afişe revoluţionare. Periklis intra şi le rupea, fiul lui le punea iarăşi, războiul civil continua. Cu mama lui avea o relaţie bună, ea era ataşată de copii şi iubirea pe care nu o putea da soţului o dăruia lor, îndeosebi celui care era „bărbatul” vieţii ei. Evanghelina nu se îngrijora că acesta se încurcase cu politica, de altfel provenea din familia „Venizelis” şi se bucura că băiatul nu preluase ideile soţului ei.
54
îi sorbea vorbele de pe buze când îi făcea predici politice şi se mândrea pe ascuns pentru succesul lui în organizaţie. Aşa era atmosfera acelor vremuri, în acel deceniu sindicaliştii erau încununaţi cu lauri. Mai târziu mulţi dintre aceştia au fost răsplătiţi pentru „lupta” lor cu locuri în Parlament.
Dimineaţa, când era liberă acasă, simţea că timpul se dilată. Punea radioul să cânte, fredona încet melodii, uneori chiar dansa, ca atunci când era mică, în siguranţa sânului familial. Îşi dedica mult timp ca să-şi îngrijească mâinile, era foarte atentă cu ele, îşi punea mereu mănuşi când spăla vase sau când spăla pe jos şi folosea diferite creme pentru a-şi menţine pielea moale. Thomas era sigur că această obsesie a mamei avea un motiv special: mâinile fine îi aminteau că are origini nobile, nu lucrase niciodată înainte să se căsătorească, nu făcuse munci agricole sau de fermier, ca surorile lui Periklis, ale căror palme şi degete erau trandafirii şi aspre. Mâinile ei moi îi aminteau că îi e superioară lui Periklis, chiar dacă el o subestima încontinuu.
Când fiul ei se trezea, avea pregătit pentru el un mic dejun bogat şi stătea cu el, punându-l să-i povestească cum petrecea şi călătorind cu imaginaţia în amfiteatrele şi cluburile studenţeşti. Thomas nu-i refuza această plăcere, fiindcă vedea mulţumirea ei tăcută pentru evoluţia lui politică, pentru studiile şi eliberarea din menghina paternă. Întrucât fuma, ea în loc să-l îndemne să se lase de fumat, îi cumpăra din când în când câte un pachet de ţigări. Ca reacţie
55
la înecăciunea pe care-o simţea, se apuca să fumeze şi ea cu el, după ce mai întâi deschidea larg toate ferestrele şi uşile, ca să nu-şi dea seama soţul ei când se întorcea, căci el spunea că ţigara e „tămâia diavolului”. Îşi imagina astfel că împărtăşeşte puţin din tinereţea şi libertatea băiatului, că trăieşte propria revoluţie.
Thomas se bucura de clipele acestea, ca şi când s-ar fi revanşat faţă de tatăl lui. Îi povestea despre rezultatele sale bune la facultate, despre discursurile lui de la întruniri, despre plimbările cu anturajul în centrul oraşului. I-a mărturisit şi dragostea lui nemărturisită pentru Hara. Mama şi fiul se bucurau mult, însă umbra profesorului cădea greu peste ei, iar pe Thomas continua să-l macine în adâncul său sentimentele de vinovăţie pentru apostazia lui.
Aceste sentimente îl copleşeau de fiecare dată când privirile li se încrucişau, impresia că viaţa lui e greşită, că toate alegerile lui sunt strâmbe. Adânc în el se cuibărea teama că va fi pedepsit pentru asta. Strigăte, priviri sălbatice şi ameninţări erau pedeapsa pentru fiecare împotrivire, pentru fiecare „nu” pe care-l spuneau, de când el şi sora lui erau încă mici. Crescuseră cu această frică, că atunci când nu o să asculte de el vor plăti. Aceasta era moştenirea pe care o lăsase Periklis şi în relaţia cu Dumnezeu, învăţătura că de ochiul Lui veghetor, „care pe toate le vede”, nimeni nu scapă niciodată.
Simţea acest „ochi” asupra lui chiar şi acum, când făcea lucruri care ştia că-l vor înfuria pe tatăl său şi, când îşi dădea seama de asta, se mânia pe el.
56
La întruniri, la adunările de partid, la manifestaţii, era în primele rânduri, îşi depăşea limitele şi mereu, fără să-şi dea seama, mobilul lui interior erau aceste sentimente de vinovăţie care-l copleşeau şi exagera ca să le uite.
Într-o zi de octombrie, când a plecat din casa părintească după cinci ţigări şi două beri pe care le-a împărţit cu mama lui, în staţia de autobuz s-a întâlnit cu Alexandros, care mergea la şcoală. Cei doi prieteni vechi s-au privit puţin cu stânjeneală înainte să-şi vorbească, observând diferenţele din înfăţişarea lor. Alexandros purta sacou, cămaşă albastră şi pantaloni la dungă, era tuns scurt şi avea în mână un diplomat negru. Thomas avea păr lung până la umeri şi barbă, purta jachetă şi pe umeri avea un rucsac soldăţesc.
S-a bucurat că l-a întâlnit, însă vedea în privirea lui aceeaşi dezaprobare pe care o vedea în ochii lui Periklis şi dispoziţia i s-a schimbat, faţa i s-a întunecat, se pregătea pentru un conflict. Şi-au dat mâna şi când au urcat în autobuz au început să-şi spună noutăţile cu familiaritatea pe care o au toţi cei ce au crescut împreună de mici copii. După ce au vorbit despre progresul la învăţătură şi despre ce fac cunoscuţii lor, Alexandros l-a anunţat că s-a logodit şi că anul următor va fi hirotonit preot.
— Te-am pierdut, Thomas, nu mai treci nici măcar să ne saluţi.
— E, acum sunt în altă parte, Alexandros, nu am timp.
57
— Aşa uşor îţi uiţi prietenii? Am trăit atâtea împreună… Lecţii de cateheză, jocuri, discuţii, sărbători, excursii… spuse celălalt cu reproş.
— Toate cele pe care le-am trăit au fost frumoase, dar acum am alţi prieteni, spuse fără să se gândească mult.
— Adică nu prieteni, vrei să spui camarazi.
— Da, camarazi… Am oameni cu care pot să vorbesc sincer şi să le împărtăşesc pe toate.
— De ce cu noi nu le-ai putut împărtăşi? Cine te-a împiedicat, a trebuit să devii comunist ca să le împărtăşeşti?
La început a vrut să se abţină şi să rămână la cele formale, dar aerul de subestimare al viitorului preot l-a enervat şi, ca şi când ar fi vrut să se lepede dintr-o dată de trecutul său, a început să vorbească folosind pronumele „noi şi voi”. Aceşti „noi şi voi” care despart oamenii în toată lumea şi mai ales în societatea grecească scindată de-a lungul timpului.
— Cel puţin, Alexandros, noi, comuniştii, luptăm pentru ceva palpabil, pentru cei săraci şi prigoniţi, pe când voi debitaţi doar vorbe şi teorii.
— Vouă vă pasă de ceilalţi distrugându-i pe nevinovaţi prin Gulaguri, murmură încet celălalt.
— Da, repetă şi tu ca tatăl meu propaganda americanilor. Am auzit asta de mii de ori! se înfierbântă Thomas, şi tonul vocii lui îi făcu pe mulţi din autobuz să-şi întoarcă capetele miraţi.
— Acolo unde te afli doar criminali de război o să găseşti, rosti printre dinţi Alexandros, dându-şi seama că lumea îi priveşte.
58
— Iar acolo unde te afli tu doar farisei o să găseşti, strigă Thomas. Am obosit, m-am săturat de limbajul de lemn, de feţe posomorâte şi de interdicţii. Nu mai pot niciun moment să mă gândesc că mă voi afla acolo înăuntru, Alexandros. Adevărata biserică e acolo unde sunt eu acum. Nu poţi înţelege asta dacă n-o trăieşti, patima, zelul, bucuria. Bucuria… Câtă dreptate avea cel care spunea că creştinii nu au bucurie. Doar despre iad şi pedepse vorbesc…
— Taci, încetează, nu ştii ce spui! Voi aţi făcut din lume iad, protestă sărmanul Alexandros, care nu era obişnuit cu strigăte şi conflicte în familia lui. Nu ne mai putem înţelege. Tu te-ai abătut cu totul. Ai devenit fanatic.
— Linişte acolo în spate, strigă şoferul, şi cei mai apropiaţi pasageri, care auziseră cele spuse de ei, începură să vorbească între ei politică.
— Pe când voi nu sunteţi deloc fanatici… Haide lasă-ne, fascist ticălos, urlă Thomas, înjurându-l pe nedrept, fiindcă sărmanul Alexandros nu aparţinea vreunei facţiuni politice. Chiar în clipa aceea autobuzul făcu staţie la Pedion Areos şi revoluţionarul coborî furios, lăsându-l pe fostul său prieten între disputele intense dintre pasagerii de dreapta şi cei de stânga. Aşa era atmosfera acelei epoci, o scânteie era suficientă pentru a transforma o adunare, o masă în familie, chiar şi pasagerii unui autobuz urban, într-un mic Parlament, unde fiecare avea soluţia pentru problemele ţării în buzunarul său.
Coborî pe trotuar furios, dar în curând furia deveni plâns, deznădejde, tristeţe. Intră alergând în
59
parc şi apoi începu să umble pe străzi neasfaltate, fără destinaţie. Trecătorii vedeau un tânăr care probabil îşi făcea gimnastica de dimineaţă, dar Thomas alerga să scape de trecutul lui, de familia lui, de sine însuşi. Începu să fredoneze încet, cu glasul lui frumos, „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii”5, cum făcea când era mic atunci când era supărat şi psalmodia singur tropare, pentru a se linişti. Şi în momentul acela acest imn avea acelaşi scop. Se simţea oropsit, în el stăpânea întunericul, furia şi tristeţea, era singur, foarte singur pe lume, fără trecut şi viitor.
Cel puţin aşa credea…
5 Imnul mişcării comuniste mondiale. Muzica a fost compusă de francezul Pierre Degeyter. Versurile au fost traduse în multe limbi.
ÎNCEPEŢI REVOLUŢIA FĂRĂ MINE
În primăvara anului 1980, când avea douăzeci şi trei de ani, Marina a acceptat propunerea să se căsătorească, prin mijlocirea peţitoarei, cu fiul unui coleg de-al lui Periklis. A avut câteva întâlniri cu viitorul mire, taţii lor au vorbit între ei, au aranjat pentru zestre, au căzut imediat de acord, iar Thomas se înnegrise la faţă de supărare.
— De vreme ce n-a intrat la Facultate, trebuie să se mărite, să-şi întemeieze familie, să nu se încurce cu vreun vagabond şi s-o lase gravidă, răspundea Periklis împotrivirilor soţiei sale, care spunea că fata e încă tânără şi că, atunci când va termina şcoala particulară, va putea lucra. Sărmana Evanghelina îşi dorea ca fiica ei să aibă ocaziile pe care ea le pierduse, să fie independentă, încât să nu ajungă în chinurile sale, dar soţul ei era neînduplecat.
în ciuda presiunilor mamei şi fratelui ei, Marina vedea cu ochi buni peţirea făcută, tânărul îi plăcea, voia să plece mai devreme din strânsoarea familiei, să iasă afară, să se îmbrace cum dorea, să nu simtă privirea severă a tatălui ei. Căsătoria în anii aceia era cel mai bun mijloc al unei fete de a evada din casa ei, iar cărţile Viper Nora6, pe care le citea neîncetat,
6 Romane de dragoste în ediţii ieftine sub forma unor cărţi „de buzunar”, care se vând la chioşcuri.
61
ca şi mii de alte femei, o făcuseră să creadă că va trăi marea dragoste, fie şi prin peţire.
Fratele ei s-a străduit cu disperare s-o facă să se răzgândească, i-a spus să aştepte până când va găsi pe cineva de care să se îndrăgostească, să nu repete greşeala mamei sale. I-a vorbit despre libertate şi emancipare, i-a propus chiar să fugă şi să închirieze o casă împreună, ca să fie independenţi. Dar Marina n-a vrut să-l asculte, credea că nu există altă perspectivă pentru ea. „Petros e băiat bun, încetul cu încetul o să ne iubim”, zicea.
Thomas ajunse la slujba căsătoriei cu întârziere şi se aşeză în biserică în spate, ca un străin. I se părea ca o înmormântare, nu putea înţelege concesia unei căsătorii fără iubire. În timpul dansului lui Isaia l-a podidit plânsul. Cei din jurul lui credeau că s-a emoţionat şi îi urau să găsească şi el o mireasă bună. La masa nunţii a rămas puţin timp, tăcut şi posomorât, iar când s-a ivit ocazia, a fugit ca un hoţ. A umblat pe străzi şi s-a întors acasă în zori, fiind convins că sora lui va fi nefericită.
în următorii trei ani s-a dedicat organizaţiei politice şi a fost răsplătit pentru asta. Lecturile şi zelul său au făcut să se distingă între tovarăşii lui, care l-au ales ca pe unul din iluminatorii tineretului. Îl trimiteau să tâlcuiască ideologia partidului, să analizeze perioadele istorice ale trecutului, să explice „Linia” partidului. Ca să fie demn de încrederea îndrumătorilor săi şi-a intensificat studiul, căuta materiale şi documente, lua notiţe, fără să bănuiască unde-l va conduce asta.
62
Oriunde mergea se bucura de aprecierea celor de vârsta lui şi unele tovarăşe se apropiau de el prefăcându-se că îi pun întrebări lămuritoare, dar de fapt vroiau să flirteze cu el şi să-i dea întâlniri sub diferite pretexte. Cu timiditatea lui firească şi cu sentimente de vinovăţie pentru relaţiile cu genul opus, pe care le luase ca zestre de la trecutul său, el nu răspundea, rămânea un luptător singuratic, îndrăgostit mereu de Hara, care nu înţelesese nimic din sentimentele lui, dimpotrivă credea că este nepăsător. Îi era imposibil să creadă că această fată frumoasă îşi dorea să aibă o relaţie cu el, şi de aceea îi era teamă să-i facă vreo propunere, ca nu cumva s-o piardă. Prefera să se întâlnească cu ea ca prieten.
Iarna ultimului an de Facultate a adus cu ea multe răsturnări şi viitorul lui aparent previzibil s-a prăbuşit cu totul. De când se ştia avea mare sete de învăţătură, o curiozitate firească de a înţelege cum funcţionează lucrurile, de a merge în profunzimea sensurilor, mai ales în cele care-l preocupau serios. Îndepărtarea de Biserică avea putere motivatoare asupra lecturilor în care se adâncea cu obsesie şi după cum spunea, filozofia şi istoria i-au deschis ochii încât să vadă rătăcirea creştinismului. Dar în vreme ce studiul lui sistematic asupra marxism-leninismului şi istoriei înainta, încă o dată l-a cuprins îndoiala. Căutările lui îl îndepărtau încet, dar sigur, de certitudini, zidurile pe care le clădise mintea lui şi care-l făceau să se simtă revoluţionar
63
puternic se dărâmau şi încerca iarăşi gustul amar al nesiguranţei.
În ultima vreme, când le ţinea discursuri tinerilor săi tovarăşi entuziasmaţi, începuse să se îndoiască dacă cele pe care le învăţa erau adevărate. Studiul lui s-a întins dincolo de graniţele ideologiei sale. Când i-a căzut în mână cartea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici7, a fost cutremurat de cele citite despre cumplitele lagăre de concentrare din Rusia şi a început să cerceteze opiniile celeilalte tabere. A căutat să găsească orice exista despre prigoanele din China, despre milioanele de morţi şi întemniţaţi, a aflat despre reprimarea sângeroasă din anul 1956 din Ungaria, despre invazia tancurilor ruseşti în Praga, în anul 1968. Argumentele că toate acestea era propagandă nu-l mai putea linişti.
A citit tot ce-a putut să găsească despre ce s-a întâmplat cu adevărat în cumplitul război civil care tulburase acele locuri cu câteva decenii în urmă. Până atunci credea că a fost o perioadă plină de martiri, fapte de eroism şi lupte înăbuşite de răutatea celor puternici ai pământului. Dar zi de zi descoperea povestiri din cealaltă tabără şi se străduia
7 Carte a scriitorului rus distins cu premiul Nobel, Aleksandr Soljeniţîn, care a fost editată prima oară în anul 1962. Deşi are forma unei opere literare, în realitate constituie un strigăt de protest faţă de gulagurile staliniste, lagăre de muncă silnică în care deţinuţii politici ai regimului (printre care şi Soljeniţîn) erau „reeducaţi”, muncind până la istovire în condiţii inumane.
64
să le îmbine, să înţeleagă, să localizeze unde se află adevărul şi unde minciuna.
S-a întors iarăşi la filozofie, la intelectualii contemporani, la psihologie, se chinuia să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat în sufletulomenesc. S-a reîntors la Platon şi a citit despre peşteră şi umbre -, la Epicur şi Heraclit, şi-a amintit şi de nişte texte teologice pe care le citise când era mai mic despre „natura căzută” a omului, astfel încât în următoarea perioadă întrebări chinuitoare îi pătrundeau în minte, îi influenţau gândirea şi nu înceta să le pună oricărui tovarăş mai în vârstă pe care-l întâlnea.
într-o seară, după o întrunire a instructorilor, îl rugă pe profesorul lor, Stelios, care avea un trecut bogat în mişcarea de rezistenţă şi mare experienţă, să discute despre ceea ce-l preocupa. Thomas îl admira mult şi îi citise toate articolele şi cărţile. Stelios se arătă binevoitor şi îi propuse tânărului să discute la o cafenea puţin mai încolo. Înainte de a comanda cafelele, Thomas îşi expuse cu nerăbdare întrebările.
— Cum o să se schimbe lumea, dacă nu se va schimba omul? De ce n-au reuşit până acum revoluţionarii să-i facă pe oameni mai buni? De ce atâta violenţă?
— Ascultă, tovarăşe, în ţările în care revoluţia a reuşit, cetăţenii sigur s-au schimbat, pentru că au educaţie socialistă deplină, dar aici nu-i uşor să vedem asta. Însă din caracterul tovarăşilor din jurul nostru poţi pregusta noul tip de om care se naşte în revoluţie.
65
Thomas îşi exprimă îndoielile, îşi folosi cunoştinţele, îşi dezvălui gândurile, dar omul de statură mijlocie, cu păr cărunt, mustaţă groasă şi cu pipa în mână, continua să-i expună aceleaşi opinii banale pe care şi el le folosea când discuta cu tinerii.
Răspunsul la următoarea întrebare l-a dezamăgit şi mai mult.
— Dacă vorbim mereu despre pace, democraţie şi egalitate, de ce trebuie ca dictatura proletariatului să epureze atâta lume pentru a se instaura civilizaţia ideală?
— Toţi aceşti reacţionari care se opun revoluţiei poporului trebuie să fie reeducaţi şi să-şi mărturisească greşeala, până când vor înţelege adevăratul lor interes. Însă Thomas, la aceste întrebări trebuia să fi găsit deja răspunsuri, ce te-a apucat dintr-o dată?
Continuă să-i vorbească dând intens din mâini, împrăştiind fum aromatic în micuţa cafenea cu pipa pe care o umplea şi o aprindea din când în când, iar Thomas simţea că se înfurie, dar n-o arăta.
— Şi atunci cu ce ne deosebim de ideologia fascistă? Nu spun şi ei aceleaşi lucruri? N-au avut şi ei lagăre de concentrare? întrebă cât putu de calm, cu vocea aproape înăbuşită.
Stelios, care bea o înghiţitură de cafea, era gata să se înece.
— Dar îi compari pe fascişti cu noi? E posibil?
Profesorul îşi începu discursul cu un aer de severitate, dar Thomas încetă să-l mai asculte. Îi vedea gura mişcându-i-se, dar creierul lui refuza să fie atent, îşi făcea propriile gânduri, zbura departe.
66
— Ce diferenţă este faţă de Auschwitz şi Dachau decât că sileşti mii de oameni să muncească la minus patruzeci de grade şi să moară de frig? insistă el.
Atmosfera dintre ei se răci. Întrebările tânărului arătau mare îndoială. Stelios accentuă că ceea ce spune este foarte reacţionar şi că vorbeşte ca un creştin. Thomas stătea să se înfurie, asta i se părea ca o acuzaţie, dar se abţinu. Peste puţin celălalt se ridică, îşi luă pipa şi tutunul, lăsă câteva monede pe măsuţa de marmură şi îl luă de umăr.
— Nu fii necredincios, Thomas, ci credincios. Nu aşa învaţă Hristos? îi spuse fără să-i cunoască trecutul, şi izbucni în râs, considerând gluma lui reuşită. Revino-ţi, tânărul meu tovarăş, continuă, pentru că te văd foarte confuz. O seară bună şi sper să mai vorbim.
Thomas îngheţă, îl salută rece şi rămase nemişcat pe scaun, privindu-l cum deschide uşa de sticlă a cafenelei plin de stimă de sine. Toate se întunecară în jurul lui şi îl cuprinse acelaşi sentiment de sufocare care cu câţiva ani în urmă îl făcuse să plece din biserică.
Negarea ideologiei lui îi provoca o forţă de contrabalansare, începuse să-i vadă pe tovarăşii săi cu subapreciere, uneori chiar cu duşmănie. Se simţea iarăşi străin şi singur, fără sprijin şi suspendat în gol. Poate că această perioadă a dezamăgirii ar fi durat mult, dacă nu s-ar fi întâmplat un eveniment care i-a zdruncinat viaţa şi le-a răsturnat pe toate cele din jurul şi dinlăuntrul său. Pentru că, după cum spune un vechi proverb, „una îşi doreşte omul şi alta îi dă Dumnezeu”.
Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti
În ajunul Bunei Vestiri a Maicii Domnului, Thomas a rămas acasă, întrucât mama lui sărbătorea şi le ceruse să mănânce toţi împreună la prânz. Seara aveau să vină invitaţii şi n-avea niciun chef să-i vadă, dar nici tatăl lui nu-l voia acolo, fiindcă îi era ruşine cu el.
Se trezi cu o dispoziţie proastă, se ridică încet şi aştepta ca părinţii lui să vină de la biserică. Casa îl copleşea, amintirile îl întristau, se amestecau cu supărarea lui actuală şi îl sufocau. Voia să termine facultatea cât mai repede cu putinţă, întârziase deja din pricina numeroaselor preocupări cu partidul şi trebuia să vadă ce avea de făcut de aici încolo în viaţă.
Când părinţii se întoarseră, el îşi bea cafeaua pe balcon. Înţelese imediat nervozitatea lui Periklis când l-a văzut şi, după ce s-au salutat formal, a îmbrăţişat-o strâns pe mama lui, i-a urat sănătate şi apoi s-a retras în cameră să-şi continuă lectura. Peste puţin auzi strigătele tatălui din bucătărie şi imediat i se aprinse furia. Ştia că Periklis continua să strige la mama lui şi pentru cel mai neînsemnat lucru, dar de mult nu se mai aflase în faţa unei asemenea situaţii. Evanghelina se străduise să ascundă
68
ce se întâmpla în timp ce el lipsea, chiar şi faptul că soţul o considera responsabilă pentru ce a ajuns fiul ei, zicând că eai-a stricat cu răsfăţul. Îi era imposibil să înţeleagă responsabilitatea lui, fie şi puţin.
întredeschise uşa camerei ca să aude ce se întâmplă şi imediat îşi aminti de câte ori făcuse această mişcare, de mic copil. Asculta pe furiş strigătele, tremura de frică, îi părea rău pentru mama lui şi după aceea sângele i se urca la cap, fără să îndrăznească să reacţioneze.
— De ce ai făcut sos roşu? Trebuia să mă întrebi! Iar brânza pe care ai luat-o nu e bună, nu se poate mânca. Te-au înşelat iarăşi la supermarket, îşi bat joc de tine, ţi-am spus că o să aduc eu brânză de la piaţă.
Evanghelina tăcea, strigătele continuau, iar Thomas îşi dădu seama că adevărata cauză era prezenţa lui în casă. Nu se putu abţine, îl cuprinse un sentiment de furie, nu mai suporta, ieşi din cameră şi dădu buzna în bucătărie. Când văzu aceeaşi imagine pe care de atâtea ori o văzuse de când era mic, pe mama lui în faţa cratiţelor pentru a găti, iar pe tatăl lui stând la masă cu o ceaşcă mică de cafea în faţă şi cu sacoul pe umeri, pentru prima oară în viaţă izbucni.
— încetează să mai strigi la ea, astăzi sărbătoreşte, e ziua ei, n-o poţi lăsa liniştită nici măcar o dată?
— Nu s-a întâmplat nimic, dragul meu, linişteşte-te, spuse ea ruşinată, încercând să evite ceea ce de multă vreme se temea.
69
— Dacă îţi păsa că e ziua ei, ai fi venit la biserică să o cinsteşti, răspunse Periklis tăios, surprins de intervenţia fiului său.
— Pe când tu o cinsteşti înjurând-o, fariseule! îi răspunse fiul său, care simţea că se revarsă din el furia unei vieţi întregi. De când mă ştiu, ai chinuit-o cu „caracterul” tău creştin, punând în practică cuvintele „iubeşte-l pe aproapele tău”, îi spuse teatral, cu multă ironie.
— Nu s-a întâmplat nimic, fiule, mergi în camera ta şi o să te chem să mâncăm când o să vină sora ta cu copiii.
— Cum nu s-a întâmplat nimic, mamă? încetează şi tu să te împaci cu soarta, cum îl suporţi pe acest ticălos care ne-a distrus viaţa?
— Fii atent ce spui, vagabondule, pentru că nu te văd bine, urlă ameninţător profesorul.
— Ce-o să-mi faci, fariseule, o să mă baţi? Ia vino să-ţi arăt eu cine o să mănânce bătaie, a trecut timpul când mi-era frică de tine, spuse ridicându-şi pumnii.
Periklis îşi înghiţi cuvintele, nu se aştepta la această reacţie.
— Eşti obraznic şi needucat… Să te ridici şi să pleci din casă… Eu nu te întreţin ca să faci propagandă partidului… Nu mai ţii seama de noi… Eşti un vagabond, un afurisit, nu mă respecţi…
Se ridică de la masă şi faţa îi era roşie ca sosul ce fierbea în cratiţă în faţa Evanghelinei, care intrase în panică. Sacoul îi căzu de pe umeri şi făcu doi paşi ameninţători spre Thomas.
70
Evanghelina lăsă polonicul din mână şi înaintă spre fiul ei cu scopul de a-l scoate afară din bucătărie.
— Vino aici dacă îndrăzneşti, dictatorule, vino să-ţi sparg faţa! Ne-ai omorât pe toţi aici înăuntru, trăim un chin, teologule mincinos. Toţi copiii de la şcoală te înjurau şi mie îmi era ruşine cu tine…
— Eu, domnule, mi-am făcut datoria ca profesor, am fost integru, dar nişte atei ca tine…
— Care atei, bufonule, când din cauza ta atâţia copii s-au lepădat de Dumnezeu, iar tu dormi somnul celui drept! Şi ştii ceva? Am cunoscut mulţi atei care sunt oameni incomparabil mai buni decât tine şi adunătura ta.
— Afară din casa mea, comunist ticălos, afară, eu nu te mai plătesc ca să ne distrugi ţara!
Evanghelina încerca să-şi calmeze fiul, dar el îşi ţintui picioarele de podea şi rămase nemişcat.
— încetează, dragul meu, vino în camera ta, iar tu, Periklis, nu-l asculta, e un copil… spuse înspăimântată, intrând între ei.
— Taci şi tu, neisprăvito, needucato, tu l-ai distrus, urlă şi mai roşu la faţă Periklis, împingând-o cu putere în spate. Evanghelina călcă strâmb, căzu peste masă şi dărâmă farfuriile şi serviciile, care căzură spărgându-se zgomotos.
Thomas nu se mai putu abţine. Se repezi la tatăl lui, îl luă de guler şi îl ridică lipindu-i spatele de perete. Urla fără să ştie ce spune.
— Eşti nebun, mă auzi? Eşti nebun! Toată viaţa vecinii ne bârfesc pentru că strigi la noi, la şcoală
71
copiii te înjură, doar la biserică faci pe sfântul, mincinosule, ipocritule, acolo te prefaci că eşti bun…
îşi lipise faţa de a lui şi se străduia din răsputeri să nu-l lovească.
— Vagabondule, vagabondule, vagabondule… repeta şocat, cu vocea înăbuşită, tatăl lui.
— Ne-ai îmbolnăvit pe toţi, ne-ai omorât, femeia asta trăieşte într-un mormânt, Marina s-a măritat cu primul idiot pe care i l-ai propus ca să plece departe de tine, iar eu, eu, eu…
La fiecare frază îl zdruncina cu putere şi poate că l-ar fi lovit, dacă în ceasul acela nu suna soneria. Când o auzi îşi veni în fire, îl aruncă la podea, peste farfuriile sparte, şi ieşi grăbit pe uşa de la intrare. Când o deschise o văzu pe sora lui împreună cu familia ei, care stăteau zâmbitori în faţa uşii, încărcaţi cu pachete şi flori pentru sărbătoare. Coborî pe scări şi ieşi afară alergând, fără să le vorbească.
în duminica aceea a umblat multe ceasuri fără scop, a luat autobuze fără să le cunoască destinaţia, iar seara a mers la biroul partidului ca să doarmă. Făcea uneori asta, aveau o cameră cu două paturi în caz de nevoie. Când a ajuns acolo, un cunoscut i-a spus veştile neplăcute.
— Thomas, sora ta ţi-a telefonat de multe ori. Tatăl tău a păţit ceva. Du-te repede acasă!
Stătea mut în faţa coşciugului închis şi îşi atingea mâna de umărul mamei lui. Marina stătea inexpresivă lângă ei împreună cu copiii şi cineva citea psaltirea.
72
înmormântarea urma să înceapă peste o jumătate de oră, în biserica unde atâţia ani răposatul psalmodiase, unde se afla microcosmosul care-i dăduse sens, singurul loc unde nu se simţise ameninţat. Era lume multă în biserică, toţi treceau printre sicriu şi scaunele rudelor şi le adresau condoleanţe. Privirile le erau pline de compătimire, unii dintre ei, care nu-l mai văzuseră de mult pe Thomas, îl îmbrăţişau cu căldură. Nu ştiau ce se întâmplase înainte de comoţia cerebrală, mama şi sora lui ascunseseră asta şi îl făcuse şi pe ginere să jure că nu va spune nimic.
Periklis nu se lovise în cădere, dar după cum se pare nu suportase tensiunea acelui moment. După ceartă se închisese în dormitor şi nu mai ieşea. Puţin mai târziu, când fiica lui bătu la uşă ca să-l anunţe că mâncarea e gata, el i-a strigat să-l lase în pace. După-amiaza târziu, cu puţin înainte de a veni primii invitaţi, Evanghelina găsi în sfârşit curajul de a intra în cameră ca să-i spună să se îmbrace. L-a găsit stând pe pat, cu sacoul pe umeri, nemişcat, mort. Nimeni n-a aflat la ce se gândea în ultimele clipe ale vieţii lui.
E cutremurătoare poziţia omului în faţa evenimentului bizar al morţii. De obicei reacţiile persoanelor apropiate este refuzul acceptării, tristeţea, durerea, furia, sentimentele de vinovăţie. Pe Thomas sentimentele de vinovăţie îl atacau ca nişte şerpi veninoşi, scenele desfăşurate în dimineaţa acea îi treceau iarăşi şi iarăşi prin minte şi îi provocau disperare.
73
Nu voise ca lucrurile să se întâmple aşa, nu-şi închipuise asta, nu ştiuse că tatăl lui avea probleme şi că nu se ducea la doctor pentru că avea fobie de doctori şi medicamente. Evanghelina i-a spus de multe ori asta, încercând să-l liniştească.
— Nu eşti tu de vină, fiule, nu se ducea la doctor şi-mi era frică să nu păţească ceva, doar că nu mi-am închipuit că se va întâmpla în felul acesta, i-a spus, iar după aceea s-a închis în bucătărie. Nu voia să intre în dormitor, avea şi ea coşmarurile ei.
„E ca şi când l-aş fi omorât” se gândea toată ziua, şi nu putea să-şi liniştească sufletul. Nu avea cui să se roage, iar ideologia lui zdruncinată nu avea nimic să-i propună. Îi rămăsese doar raţiunea, dar aceasta nu-l ajuta. Cunoscuţii din biserică treceau prin faţa lui, şoptind stânjeniţi cele ce se spun în asemenea împrejurări.
— Era atât de tânăr… În floarea vârstei… O fi ştiut Domnul ceva de l-a luat acum… Dumnezeu să-l odihnească…
Unii îl enervau cu exagerările lor: „A fost om sfânt, teolog important, bun creştin”, şi accentuau cât de bun familist şi soţ exemplu era. Thomas le auzea pe toate acestea şi îşi apleca capul ca să nu se vadă grimasele pe care le face. Sigur unii de acolo se gândeau că tatăl lui fusese distrus de durerea pentru neîmplinirea fiului său şi îl judecau pentru că nu purta haine de doliu sau cel puţin banderolă neagră.
La urmă s-a apucat să rostească un cuvânt de elogiu un teolog din frăţie, care a vorbit mult timp
74
pe un ton ceremonial, folosind nepotrivit cuvântul spus de Sfântul Grigorie Teologul la adormirea întru Domnul a Sfântului Vasile cel Mare, de parcă ar fi fost prieteni cu tatăl lui. Thomas dădu să se înfurie, dar apoi văzu situaţia din latura ei comică, şi era să izbucnească într-un râs nervos când a văzut că la ceremonie veniseră şi trei tovarăşi de-ai lui, atei fanatici, care stăteau stânjeniţi în spaţiul bisericii, necunoscut şi ciudat pentru ei.
Puţin mai târziu, la cimitir, privi trupul neînsufleţit în sicriul deschis, înainte ca funcţionarii biroului serviciului mortuar să-l coboare în groapă. Văzu în faţa lui un străin, se gândi fulgerător la clipe dureroase din trecut, se simţi îngheţat, iar în minte îi veniră cuvintele: „în iad nu este pocăinţă”. Se întreba ce a trăit oare acel trup din faţa lui, ce a înţeles în viaţă, de ce s-a bucurat. Îşi aminti fără să vrea de o frază referitoare la moarte, care îl impresionase cu ani în urmă, parcă a Sfântului Ioan Gură de Aur: „Şi totuşi, n-am reuşit să o iubesc cu desăvârşire”. „Aici avem un eşec general. Nimeni dintre noi n-a iubit pe nimeni şi acest sărman a rostit de atâtea ori acest cuvânt, dar nu l-a trăit niciodată”.
Poate că acum a fost prima oară în viaţa lui când a spus un cuvânt de iertare pentru tatăl său. În clipa când preotul psalmodia „Veşnica lui pomenire” s-a gândit că despre Dumnezeu nu ştia să se pronunţe, dar memoria lui Periklis nu va fi veşnică, oamenii îl vor uita repede.
„Ceea ce dai, primeşti, şi acelaşi lucru mi se întâmplă mie. Câţi oameni am iubit în viaţă, în afară
75
de mama şi de sora mea? Şi cu ce mă deosebesc de tatăl meu? Amândoi fanatici în diferite religii. Se presupune că ne-am dedicat semenilor, dar doar egoismul nostru l-am hrănit, n-am iubit pe nimeni”.
O privi pe Marina care plângea puţin mai încolo, soţul ei era mai în spate cu copiii. Se întreba dacă şi ea simţea acelaşi lucru. Până să termine şcoala de multe ori îşi împărtăşeau durerile, dar în ultimii ani comunicarea dintre ei era puţină. Thomas lipsea de la mesele în familie, iar uneori trecea pe la ea pe acasă, ca să stea la masă şi să-şi vadă nepoţii.
în vreme ce era pus capacul sicriului şi vedea pentru ultima oară trupul neînsufleţit al lui Periklis, se întreba oare ce a luat el din eşecul tatălui său, ce a moştenit, ce a trecut inconştient în sufletul lui şi o va plăti în viitor şi el şi alţii împreună cu el.
După ce s-au întors de la cimitir, s-a găsit cu multă lume la centrul duhovnicesc al frăţiei, unde s-a dat o masă. Lângă el stătea Alexandros, preot proaspăt hirotonit şi deja tată al unui copil, cu care nu se mai întâlnise de la acea ceartă în autobuz.
— Ce mai faci, Thomas? îl întrebă preotul, cu voce blândă, ca şi când acea întâmplare n-ar fi avut loc niciodată.
Ştia despre greutăţile familiei lui, auzise de atâtea ori durerea prietenului său din copilărie, povestiri despre întâmplări urâte şi comparaţiile pe care Thomas le făcea cu familia sa. Cunoştea şi bârfele care circulau prin cartier în legătură cu durerea lui Periklis pentru neîmplinirea fiului său.
76
Alexandros era om bun, cumpătat, fără fanatisme, şi Thomas ştia asta. Dacă avea ceva de criticat la el, era faptul că nu avea patimă, nu avea căutări, toate pentru el păreau uşoare, liniştite, aranjate. În ziua aceasta, după atâţia ani, când l-a văzut îmbrăcat în rasă, a simţit emoţie şi s-a exprimat spontan, pentru că nu avusese ocazia să-şi ceară scuze pentru cearta din autobuz. De altfel pe atunci zelul lui era pe culmi.
— Iartă-mă pentru ziua aceea, Alexandros, nu trebuia să mă port aşa cu tine, nu meritai asta.
îi era greu să-i spună „părinte”, aveau să treacă ani mulţi până să i se adreseze aşa. Când s-au întâlnit mai devreme la înmormântare, îl felicitase pentru că a devenit preot.
— Dar ce spui acum, frate, am uitat ce-a fost, zise cu blândeţe celălalt şi repetă întrebarea, simţind că Thomas este chinuit de sentimente de vinovăţie. Spune-mi, ce mai faci, cum te simţi?
— Cum să mă simt, ciudat, răspunse cu sinceritate. Pe de o parte mă simt de parcă ar fi plecat o povară de pe mine, această frică ce m-a marcat toată viaţa. Pe de altă parte, a rămas sentimentul respingerii, al eşecului meu, gândul că am trăit mulţi ani pierduţi, tristeţea pentru supărarea mamei şi surorii mele şi tare mi-e teamă că am moştenit şi eu multe lucruri rele de la tata. Şi mai e ceva, un sentiment de vinovăţie…
— Nimic nu-i pierdut, frate, îl întrerupse preotul, vrând să-l consoleze, în clipa în care Thomas se pregătea să i se destăinuiască. Toate au un scop, e suficient să învăţăm din greşelile noastre.
77
— Nu începe predica, te rog mult, spuse Thomas închizându-se iarăşi în sine. Ştiu astea, altă dată le spuneam şi eu. Dar acum sunt în altă parte sau, mai exact, nu ştiu unde sunt. Omul nu se schimbă, Alexandros, îşi urmează soarta şi în cele din urmă moare aşa cum a trăit. Eu asta văd, nimic altceva, îţi mulţumesc, oricum, pentru înţelegere şi pentru că nu eşti supărat pe mine şi nici nu mă judeci. Îmi doresc să nu mă judeci nici în inima ta. Îmi cer din nou iertare pentru atunci.
Se ridică de pe scaun, şopti mamei şi surorii lui „Vă iubesc, plec, nu mai suport” şi înaintă grăbit printre mese, înclinându-şi capul spre cei care încercau să-l salute. Ieşi din sală şi se depărtă psalmodiind uşor cu vocea lui frumoasă: „Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti câte nu rămân după moarte…”.
Vara anului 2016
Vechiul turn al mănăstirii-cetate a fost reconstruit şi o scară de lemn conduce la etajul de sus, într-o încăpere de cinci metri pe şase, cu ferestre în cele patru puncte ale orizontului. Podea de scândură, tavan de lemn, un mic fotoliu, un pat, un dulap mare şi bibliotecă, un birou cu scaun şi un şevalet, toate potrivite cu bun gust, iar dedesubt glasul valurilor. Aceasta este chilia părintelui Ioachim. Aici pictează, când are dispoziţie, şi face traduceri traduce texte teologice contemporane din limba greacă în limba franceză pentru o revistă creştină franceză -, aici stăm astăzi, când Marea Egee este neliniştită. El corectează ceva la o icoană, eu citesc o carte.
Privesc prin fereastra de la asfinţit a turnului coastele îngălbenite ale dealurilor, care contrastează cu culoarea albastră a cerului. Vara este fierbinte, dar vântul îşi dă silinţa să ne răcorească, iar zidurile mănăstirii sunt groase, bine izolate. Privirea mi se întoarce spre partea de răsărit, marea este de un albastru adânc, vântul răvăşeşte stânca, nişte bărci cu vele se plimbă în larg. Frumuseţe! îmi amintesc de versul: „Marea scoate glasuri ascunse, glasuri ce ne pătrund în inimă, ne emoţionează, ne odihnesc”8. Îl slăvesc pe Dumnezeu.
8 K.P. Kavafis, Glas din mare (Ocovrj anxrjv Bă Aaaoa), 1893.
79
Starea sănătăţii mele rămâne stabilă, cu toate că previziunea marelui medic din Atena de anul trecut fusese formulată printr-o frază cumplită: „Acum doar într-o minune mai putem spera”, care s-a auzit destul de înfricoşător, pentru că doctorul era ateu. Nu ştiu de ce, sau poate că acum ştiu, dar le-am ascultat pe toate acestea liniştit, fără să mă tulbur. Pur şi simplu chiar în clipa aceea m-am gândit la acest loc, să vin aici să-mi sfârşesc viaţa, desigur dacă părintele avea să-mi îngăduie, şi într-adevăr, toate s-au întâmplat ca şi când ar fi fost plănuite. Adică chiar au fost plănuite, era nevoie doar de conlucrarea mea.
Vara se scurge liniştită, nu trec mulţi pelerini pe aici, uşa se deschide doar pentru cei ce vor să vorbească cu părintele Ioachim. Duminica Liturghia se săvârşeşte în zori, dinadins, ca să nu fie multă lume, doar cei ce vor să participe la slujbă cu cucernicie. Părintele nu aşteaptă ajutorul financiar al pelerinilor, fiindcă are pensie mare şi astfel poate să întreţină clădirea şi să-şi trăiască viaţa simplă cotidiană fără greutăţi.
A plecat de pe insulă ca să studieze filologia la Atena şi apoi a emigrat ca să facă studiile post-universitare în Canada, unde are rude. A rămas acolo şi a predat la Universitatea din Quebec, s-a însurat de tânăr cu o colegă de-a lui, n-au putut avea copii şi a avut nenorocul ca soţia să-i moară când el avea patruzeci şi cinci de ani. De atunci s-a retras într-o casă izolată de lemn, lângă un lac, şi mergea în oraş doar pentru a preda. În anii aceia a avut relaţii strânse cu
80
un preot rus şi s-a întors spre viaţa duhovnicească. La cincizeci şi cinci de ani a fost hirotonit preot la Biserica Rusă şi, când s-a întors în locurile natale, a hotărât să rămână la mănăstirea-cetate care era proprietatea familiei sale, ridicată prin făgăduinţa făcută Sfântului Nicolae de un proprietar de corăbii, în urmă cu două secole.
— Te-ai întrebat oare când începe răspunderea noastră personală? m-a întrebat fără să-şi ridice ochii de la icoană. Când crezi că începe responsabilitatea lui Thomas faţă de viaţa lui?
— De multe ori m-a preocupat asta şi am ajuns la concluzia că din ceasul când am terminat şcoala şi am ajuns independent după lege, de atunci am responsabilitatea exclusivă a sinelui meu. Cred că adolescenţa e o perioadă grea pentru a ne asuma responsabilităţi, dar atunci când dobândeşti pocăinţă puternică poţi spune şi pentru acea perioadă că tu eşti de vină pentru multe. Acum, cât timp mi-a trebuit ca să le înţeleg pe toate acestea, e un alt subiect.
Deodată un peşte a sărit la suprafaţa apei. Trebuie să fi fost mare, pentru că s-a auzit un clipocit puternic.
— Aşa este. Şi eu, cu toate lecturile şi bunele intenţii, doar când am fost zdruncinat de moartea soţiei am putut vedea în adânc eşecul meu. Acolo, în pădure, lângă lac, m-am gândit mult, m-am rugat şi cu harul lui Dumnezeu mi s-au deschis noi orizonturi în suflet, care nu-mi închipuiam că există. Dar pentru a ne asuma răspunderea, trebuie mai întâi să recunoaştem că greşim şi asta e greu, fiindcă
81
încă de mici suntem învăţaţi contrariul, adică faptul că ceilalţi sunt de vină că nu avem în viaţă ceea ce merităm. Şi acest lucru este cu adevărat diavolesc, pentru că perverteşte cele mai bune idei ale omului. Ai auzit ce se spune, că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Toate revoluţiile s-au făcut pentru idei măreţe, pentru a se îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale oamenilor şi pentru a se instaura dreptatea, dar s-au abătut de la scopul iniţial, pentru că firea omenească rămâne aceeaşi şi le perverteşte pe toate în faţa marii ispite a puterii şi bogăţiei.
— Şi Tucidide spune asta, părinte, că războaiele vor izbucni mereu, atâta timp cât firea omului nu se va schimba. Am simţit bine asta, oriunde m-am aflat.
— Ispita Evului Mediu este aceeaşi, să impui forţat ideile tale celorlalţi, să-i distrugi pe cei care nu sunt de acord cu tine şi să iei puterea cu forţa. Când faci asta, deja te-ai supus diavolului.
— Le-am trăit şi le-am văzut de aproape pe toate acestea, părinte. Important este ca, în loc să te închizi în tine, dezamăgit de cum funcţionează lumea aceasta, să te interesezi de semenul tău în afara formelor şi ideologiilor, doar din iubire dezinteresată. Să fii gata chiar şi să mori pentru binele celorlalţi, să-ţi jertfeşti viaţa pentru aproapele tău, cum a spus şi Hristos.
— Exact. Şi cât de nebunesc este ca, în loc de iubirea necondiţionată care ajunge la jertfirea de sine, să ajungi să-i sacrifici pe ceilalţi pentru a reuşi să dobândeşti o putere lumească!
A oftat şi a luat iarăşi pensula în mână.
Aici locuieşte singurătatea, având chiriaşă permanentă plictiseala
Evanghelina sări din pat îngrozită. Avusese un vis care a cutremurat-o: Periklis stătea, ca întotdeauna, la măsuţa din bucătărie, cu sacoul pe umeri, dar cu aerul diferit faţă de cum era de obicei. Pe faţă îi era zugrăvită tristeţea, iar când ea intră în bucătărie, îi vorbi rugător:
— Iartă-mă, n-am ştiut că lucrurile sunt aşa.
Pentru prima dată în viaţa ei îi vorbea aspru:
— De ce te-ai purtat aşa cu noi? De ce nu m-ai iubit?
— N-am ştiut, trebuie să mă înţelegi, aici m-au iertat, dar mi-e frig, mi-e tare frig şi nu mai ştiu cum este căldura, am uitat. Să-i spui lui Thomas adevărul, mă auzi? Să-l afle şi Marina, mă auzi?
Vocea îi era şoptită, nu mai putea să strige.
— Trebuie s-o înţeleagă singuri, Periklis, nu se poate aşa, e imposibil, îi răspunse ea, în vreme ce chipul lui începea să dispară.
Se ridică şi ieşi pe balcon. Inima îi bătea nebuneşte, îşi simţea pulsul în tâmple. Avea regrete, întrucât după primele săptămâni nu mai simţea supărare pentru moartea soţului ei, îi părea rău doar
83
că s-a chinuit şi nu şi-a trăit viaţa. Se gândea mult la trecut, rechema în minte insulte, ocări, reproşuri, mustrări, se lupta să ierte, să le lase pe toate în urmă, însă era încă devreme pentru asta. O cuprindeau sentimentele de vinovăţie pentru că se simţea liniştită în absenţa lui şi astfel, după acel vis se duse să vorbească cu părintele Fotie. Acela îi cunoştea chinurile şi a ajutat-o să accepte realitatea, să se liniştească, să încerce să ierte.
înainte de a-i face lui Periklis pomenirea de nouă luni, situaţia din casa în care el îşi trăise viaţa pământească era complet diferită. Scăpată de povara care o întristase atâţia ani, Evanghelina părea înnoită, mai tânără şi mai relaxată. În casă purta haine deschise la culoare, mergea cu fiica ei la cumpărături, hainele negre şi le punea doar când ieşea afară. La insistenţa lui Thomas au vopsit casa, au schimbat mobila, au cumpărat aparate electrice, decorarea a devenit mai modernă, casa s-a umplut de culori. Aveau nevoie de asta pentru ca amintirea să li se şteargă. Periklis avea strânşi „pentru vremuri grele” mulţi bani în bancă, nu s-a bucurat de nimic, vremurile grele n-au venit, a venit însă moartea şi acum familia se bucura de acei bani. Din ziua morţii soţului ei, dormea în camera Marinei, dormitorul lor rămăsese închis, intra doar ca să tămâieze, ca şi când ar fi vrut să-şi exorcizeze trecutul.
Stăpână de-acum pe sinele ei, începu întâlnirile cu prietenele din parohie, ajuta mult acolo la mese şi la activităţile filantropice, şi-a deschis casa şi primea
84
lume, îşi reamintea cum este ca cineva să-şi croiască liber viaţa, încetul cu încetul a înflorit, melancolia a fost lăsată în urmă. Simţea nevoia să se ocupe cu ceva şi întrucât îi plăcea mult croitoria la Constantinopol bunica ei o învăţase să coasă s-a înscris la o şcoală particulară de producere şi prelucrare a articolelor de îmbrăcăminte, ca să facă ceea ce-i plăcea. Treptat a început să preia şi unele comenzi, pentru că avea relaţii bune cu oamenii din cartier şi de la biserică.
— Cum de te-ai măritat cu acest om, mamă? întrebă Thomas bându-şi cafeaua, pe când ea modifica fusta unei femei care în sfârşit slăbise după o dietă epuizantă.
— Am fost peţită, dragul meu, aşa se făceau lucrurile în vremea aceea. Părinţii mei visau să mă vadă căsătorită cu un om la locul lui, ca să nu rămân nemăritată, să-şi vadă nepoţii, şi au acceptat imediat.
— Da, şi l-ai găsit pe cel mai valoros, ai tras lozul câştigător! spuse cu ironie Thomas.
Se gândi la soarta femeilor din lumea întreagă, care de secole urmau alegerile părinţilor lor, viitorul le era hotărât în funcţie de mărimea zestrei, nu-l cunoşteau pe bărbatul cu care aveau să-şi petreacă viaţa decât după căsătorie, supuse soacrelor, socrilor, cu un viitor predeterminat. Cele mai norocoase, care se căsătoreau cu oameni buni, îşi trăiau viaţa frumos şi simplu, fără pretenţiile avute de omul de astăzi pentru împliniri sentimentale şi mari iubiri, dar cu demnitate şi libertate, cât permiteau asta
85
condiţiile sociale de atunci. Celelalte îşi petreceau căsnicia în tăcere, într-un plânset mut, acceptând o realitate unde singura lor bucurie erau copiii şi relaţia cu ei. Într-o mare parte a planetei această situaţie continuă la fel, neschimbată şi astăzi.
— Răposatul meu tată îmi spunea că o să petrec o viaţă plăcută, fiindcă mirele este şcolit şi are caracter cumpătat şi că va fi bun cu mine. Atunci nu se vedea, dragul meu, că este nervos, era foarte reţinut, ca şi tine.
Aceste cuvinte i-au căzut ca un cuţit în inimă, amintindu-i iarăşi de teama că poartă inconştient în el multe trăsături rele ale tatălui său.
— Nu era doar nervos, mamă, ci psihopat, fanatic şi zgârcit. Adică nu se vedea, nu ţi-ai dat seama de nimic?
— Când era să-mi dau seama? Am fost arvuniţi, ne-am întâlnit în casa părinţilor noştri, am mers de două ori la cinema şi de trei ori la o tavernă mică. Aşa se întâmpla pe atunci.
— Asta îmi aminteşte de ceva, de ceva mai recent, o întrerupse Thomas, subînţelegând felul în care s-a căsătorit sora lui, dar Evanghelina îl ignoră şi continuă nestânjenită, pentru că acest subiect o supăra şi evita să-l discute.
— Mi-au provocat admiraţie cunoştinţele lui din domeniul teologic, râvna pe care o avea în cadrul frăţiei, am constatat că acolo înăuntru era foarte apreciat.
— Şi când ai început să-ţi dai seama de adevăratul lui caracter? întrebă el, respectând dorinţa
86
mamei sale, deşi ar fi vrut să discute despre cum trăieşte Marina.
— Din prima săptămână după căsătorie mi-am dat seama că ascunde multe în el. Era distant, îmi vorbea răstit, nu avea tandreţe, dar am crezut că prin dragostea mea se va înmuia.
— De ce s-a însurat cu tine dacă te subestima? îmi amintesc că atunci când se înfuria îţi spunea needucată, deşi tu te trăgeai dintr-o familie nobilă, pe când el dintr-o familie de ciobani.
— E, dragul meu, eram frumuşică, aveam o zestre bună, mergeam şi la biserică… De altfel era un om posomorât, închis, singur n-ar fi putut să-şi găsească o soţie, mai ales în anii aceia.
Pulsul i se acceleră. Se gândi că şi el aşa era, avea douăzeci şi şapte de ani şi nu-şi făcuse încă o relaţie, era reţinut cu fetele, ruşinos, se simţea incapabil să flirteze, să se îndrăgostească. Pe Hara o avea în minte încontinuu, îi devenise obsesie, dar ea avea o relaţie cu altcineva, dispăruse. „Vezi să nu mă aştepte pe mine, timidul”, spunea dispreţuindu-se pe sine.
în organizaţia politică continua să fie văzut cu ochi buni, la fel şi la Facultate. Şi-l închipuia pe tatăl său având aceeaşi trecere la femeile din frăţie şi la colegele lui, iar el nu îndrăznea să se apropie de niciuna, până când i-au peţit-o pe frumoasa soţie. Se apropia de treizeci de ani, timpul se scurgea, s-a conformat, şi într-o dimineaţă s-a trezit lângă o femeie pe care o vedea inferioară lui, pentru că, dacă nu poţi iubi, toţi ţi se par inferiori, străini între patru
87
pereţi, întemniţaţi în acelaşi pat, în faţa televizorului, uniţi de obişnuinţă, de greutăţile vieţii, de copii.
Răsfoi mecanic cartea pe care o avea în mână, pe când mama lui continua să vorbească despre trecutul ei. Privirea îi căzu pe versurile unui poet şi rămase încremenit acolo, fără să mai audă: „Aici locuieşte singurătatea, având chiriaşă permanentă plictiseala”9. Stomacul i se strânse, gândurile triste îl învăluiau ca o furtună.
Se gândi că oamenii se închid în condiţiile care-i înconjoară şi viaţa lor cotidiană este determinată de acestea. Milioane de suflete din toată lumea trăiesc soarta care li s-a hărăzit, nebănuind cât de diferită le-ar fi fost viaţa dacă ar fi dorit să-şi depăşească impasurile, să înţeleagă că nu s-au născut pentru a-şi satisface nevoile trupeşti, ci că sunt plăsmuiţi să se depăşească pe sine, să-şi întregească fiinţa, să-şi descopere talentele, să umble pe calea înţelepciunii.
Vieţi preocupate de vânarea celor trecătoare, călăi şi victime în relaţii fără ieşire, practicând profesii neplăcute, cheltuindu-şi clipele în distracţii zadarnice, afundaţi în negările lor, neputincioşi să iubească şi să fie iubiţi, atârnaţi în gol, ademeniţi de consumism, umbre ale adevăratului lor sine. O răsturnare a condiţiilor care întemniţează visurile poate constitui o nouă ocazie, durerea unui eşec, refuzul confortului, o boală sau o moarte pot fi pricina unui
9 Menelaos Loutemis, „Poveştile unei iubiri rănite”, din colecţia Sub cetăţile speranţei (Kărco ano xa Kâoxpa TTQ eAnibac), 1972.
88
nou început. Pot desigur, să conducă şi la deznădejde, la o înfrângere definitivă.
— De aceea îţi spun, Thomas, începe să ieşi, nu sta închis aici înăuntru. Să cunoşti lumea, să înaintezi şi tu în viaţă… Acum, voi tinerii puteţi să faceţi alegerile voastre, să găsiţi pe cineva care vi se potriveşte, îi spuse Evanghelina, readucându-l la realitate.
îşi dădea seama că fiul ei nu se putea linişti, îl măcinau încă sentimentele de vinovăţie legate de acea ceartă fatală, continuau să-l chinuiască grămădite în inconştientul lui, dar şi întruchipate în gânduri întunecate. I-a destăinuit că în multe nopţi avea coşmaruri, uneori îşi vedea tatăl mort, iar alteori sărea îngrozit din pat, întrucât îl văzuse viu şi striga la el. Dar şi când era treaz îi venea în minte ultima lor ceartă, îl îngreuna amintirea, dar totodată nu putea ierta, avea încă mânie în el. Mama lui încerca să-l convingă să meargă să vorbească cu vreun preot, dar el refuza cu încăpăţânare. Nu voia să aibă legături cu preoţii, spunea că singur se va lupta cu Eriniile lui.
Evanghelina se necăjea pentru toate acestea, dar totodată se bucura când îl vedea că stă multe ceasuri acasă şi că citeşte pentru examenele de diplomă şi îşi dădea seama că e pregătit să iasă din politică. Într-o dimineaţă i-a mărturisit că, cu puţin înainte îl suspendaseră din rândul instructorilor, sub pretextul că voiau să încerce cadre noi. Era evident că îşi pierduse interesul, iar în discuţiile pe care le deschidea încontinuu punea întrebări care-i
89
sminteau pe tovarăşii lui, provocau îndoieli pe care aceia le înăbuşiseră în ei. Au început să-l abordeze cu suspiciune, să-i facă observaţii să se conformeze, l-au chemat şi la organul superior pentru a-l avertiza că aluneca spre tabăra reacţionară şi că, dacă va continua aşa, vor trebui să ia măsuri împotriva lui. I-a spus mamei sale că acum vede latura negativă a spaţiului în care îşi investise visurile, că-şi dă seama de lipsa libertăţii, de conservatorismul, de rigiditatea opiniilor.
Visul se prăbuşise, filmul acesta îl revăzuse cu câţiva ani în urmă, când avusese naivitatea să creadă că doar religiile aveau dogmatism, pe când acum vedea că orice schemă închisă conduce inevitabil la psihologia sectei, la intoleranţă, la agresivitate. Dezamăgirea creştea din zi în zi, persoane pe care până ieri le considerase simpatice şi interesante păleau în aprecierea lui, păreau indiferente sau duşmănoase. Fusese dezamăgit odată de Biserică şi de fraţii lui, acum era dezamăgit de viziunea schimbării sociale şi de camarazii săi. Se lovise încă o dată în viaţă de mulţi „trebuie”, de absolutism şi fanatism. Se săturase de părinţii ideologici, „mi-a fost suficient Periklis, nu-mi mai trebuie altul ca el în viaţă”, spunea cu tristeţe.
în luna februarie a terminat Facultatea şi a dispărut din organizaţia politică fără să dea nicio explicaţie. Unii au spus că are probleme personale, alţii că s-a scrântit la cap de multă filozofie. Pierdut în îndoieli, intra într-o nouă perioadă a vieţii, care
90
semăna cu un tunel întunecat, fără ieşire. Deznădejdea îi creştea văzându-i pe compatrioţii lui cum se amăgeau cu iluzia unei societăţi noi după marea „schimbare” politică care s-a petrecut în ţară în anul 1981. Era epoca când lumea se aduna în piaţa Sintagma, strigând lozinci şi purtând steaguri albastre, verzi şi roşii, iar conducătorii împărţeau promisiuni care n-aveau să devină niciodată realitate, scindând încă o dată poporul, care, desigur, era cuprins de orbire. Călit atâţia ani în amfiteatre şi în dispute politice, vedea impasul venind cu viteză, o iluzie în masă care stăpânea de jur împrejur, dar nu avea chef să convingă pe nimeni, înţelegea că era un lucru fără scop, zadarnic. De altfel nu vorbise cu nimeni în afară de ai lui.
Stagiul militar a trecut fără să-şi dea seama, pentru că un frate al lui Periklis era ofiţer superior şi după perioada de instrucţie a avut grijă să-l aranjeze într-o funcţie la Atena, unde stătea aproape în fiecare zi în afara unităţii, astfel încât viaţa lui a continuat ca şi când ar fi fost cetăţean liber. După-amiaza stătea acasă citindu-şi cărţile şi rareori ieşea, fiindcă prieteni nu avea. Vechii camarazi au dispărut când şi-au dat seama de apostazia lui, unii mai căutau să-l găsească, dar el îi evita. Îi plăcea singurătatea lui, era prima oară când se simţea stăpân în casa „maternă” aşa o numea în loc de „paternă” se bucura de tovărăşia mamei sale şi s-a apropiat iarăşi de sora şi de nepoţii săi.
91
Timpul se scurgea repede, se apropia vremea să se libereze din armată şi îşi dădea seama că trebuie să-şi continue viaţa. Se simţea ca şi când s-ar fi ascuns de lume. La unitate, nişte colegi i-au propus să iasă să se distreze împreună, a încercat, dar n-a găsit nimic de discutat cu ei. Până atunci învăţase să împărtăşească interese şi idei comune, se plictisea de lucrurile banale, de bârfe, de glume răsuflate şi de discuţii politice naive.
Se simţea bătrân la tinereţe, nu se putea bucura, doar la cinematograf uita de sine, imaginaţia îi călătorea, ca şi atunci când citea, dar cei pe care-i cunoştea vizionau doar filme de duzină, nu voiau problematizări şi căutări, şi astfel mergea singur. Uneori, dacă-i plăcea filmul, stătea şi la următoarea proiecţie, ca să se bucure de el, dar şi ca să treacă vremea, să uite de sine observând vieţile celorlalţi. Citise undeva că de cinema sunt pasionaţi cei care nu au viaţă proprie. Nu ştia dacă acest lucru era în general valabil, dar în cazul lui se potrivea mult.
Zi de zi singurătatea lui creştea, şi odată cu ea şi obsesiile sale. I se întipărise în minte ideea că era la fel ca tatăl lui, care murise din cauza sa, că va rămâne singur în viaţă, că de-acum nu va mai avea nimic în care să creadă şi că într-o zi nici filmele, nici cărţile nu-l vor mai consola, că viaţa lui se va risipi într-un cerc vicios de tristeţe şi izolare.
Pentru viaţa lumii
„Fericirea se trăieşte doar prin iubire şi creativitate”, citise undeva. În primul domeniu Thomas nu vedea nicio lumină, dar în al doilea o nouă perioadă înfloritoare a răsărit în viaţa lui îndată ce s-a liberat din armată. Venise vremea să lucreze şi bătea la diferite uşi, încercând să găsească ceva care să i se potrivească. Diploma, care odinioară credea că va fi un atu important pentru a face carieră în viaţa politică a regiunii, nu-i oferea multe perspective, fiindcă nu avea o specializare, dar absolvenţii de Facultate erau încă căutaţi şi ocaziile erau multe.
Peste câteva luni a fost repartizat ca funcţionar public în acelaşi fel în care fusese favorizat în armată. Un unchi din partea mamei lui era cadru al partidului aflat la guvernare şi a răspuns cu bunăvoinţă rugăminţii familiei. L-a repartizat imediat pe nepotul lui la Ministerul Presei, unde lucra şi el, şi Thomas, care odată acuza sistemul clientelar al partidelor, care-i repartizează pe „ai lor” şi declara cu patimă că nu va face concesii chiar dacă ar fi să moară de foame, a coborât brusc cu picioarele pe pământ în realitatea societăţii. Locul a fost obţinut, unchiul lui a garantat că „băiatul este de-al nostru, progresist, când era mai tânăr s-a aflat la extreme,
93
dar acum a înţeles cum stau lucrurile” şi că avea toate însuşirile cerute: fusese sindicalist în Facultate, cadru U.N.S.G.10, autor ocazional de articole în presa partidului din care făcuse parte, deci persoana potrivită să obţină acest loc.
La început îi displăcea, simţea ruşine pentru repartizarea pe uşa din dos, îl deranja faptul că slujea un guvern cu care era în dezacord în multe lucruri, însă încetul cu încetul, văzând că la Minister lucrau şi alţii ca el, s-a liniştit şi a înţeles că trebuia să-şi vadă propriul interes. La cuvântul oral reuşea, chiar şi la cel scris, calităţile lui începuseră deja să se distingă şi îi dădeau multă muncă creativă. Iar când au constatat că nu este tipul de om care să tragă chiulul, a dobândit simpatia unui şef de secţie, care l-a promovat şi mai mult.
Viaţa lui luase altă cale prin activitatea pe care o făcea, dar în rest continua aceeaşi monotonie. Făcea multe ore suplimentare, se întorcea acasă, dormea, citea, mergea la cinema, uneori ieşea cu colegii să mănânce, nu mai suporta izolarea. Din când în când se întâlnea cu o fată de la locul de muncă. La început i se păruse simpatică, dar curând s-a plictisit şi s-a oprit, n-a trecut la o relaţie de dragoste, deşi ea îl provoca. Nu se încadra în preferinţele lui şi vrând-nevrând a rămas singur.
10 Uniunea Naţională Studenţească din Grecia (U.N.S.G.) era organizaţia Fundaţiilor Superioare de învăţământ din Grecia. A fost întemeiată în anul 1963 după modelul organizaţiei corespunzătoare din Franţa. În anii 1980 a încetat practic să existe din pricina neînţelegerilor dintre facţiunile studenţeşti de a alege consiliul administrativ.
94
Peste câteva zile şi-a serbat ziua de naştere. Împlinea treizeci de ani şi ziua aceea nu-i făcea plăcere, vedea cum viaţa trece şi el rămâne pe loc. Nu avea de gând să sărbătorească, s-a întors de la lucru mai devreme şi a mâncat cu mama sa, care-i pregătise special pentru ziua lui chebap şi tort. Au discutat, iar Evanghelina i-a povestit pentru a nu ştiu câta oară ce s-a întâmplat la ziua lui de naştere. Ea şi-a amintit de faţa inexpresivă a lui Periklis, care nu putuse nici în acea împrejurare să-şi manifeste sentimentele.
Botezul celei de-a treia nepoate a lui s-a făcut la biserica unde slujea părintele Alexandros, iar la masa care a urmat a stat lângă el, eliberat de-acum de spinii ideologiei lui. Vechiul prieten era binevoitor şi prietenos cu el, l-a felicitat pentru slujba găsită, l-a întrebat cu ce se ocupa mai exact, iar Thomas s-a interesat de activitatea preotului şi s-a bucurat sincer că era dedicat slujirii lui. Tot timpul au vorbit despre cele de demult, despre situaţia politică, despre cum văd lumea. Deşi Thomas spunea că respinge creştinismul, a constatat că putea discuta cu prietenul lui despre aceste subiecte şi s-a bucurat să-l afle pe Alexandros evident schimbat, făcând compromisuri şi vorbind cu discernământ. A plecat mulţumit de la masa botezului, promiţându-şi unul altuia că se vor reîntâlni cât mai curând.
95
Thomas a căzut pentru puţin în melancolie, apoi au început să glumească, ca să uite. Se gândea să-şi petreacă după-amiaza la vreun cinematograf, când a primit un telefon de la părintele Alexandros, care i-a urat la mulţi ani şi i-a propus să iasă afară în seara aceea, să mănânce undeva împreună. S-a emoţionat că şi-a amintit de el şi a acceptat imediat.
Au mers la o mică tavernă de familie, lângă biserica vechiului prieten, o tavernă din acelea care par neatinse de timp. Pe părinte îl cunoşteau toţi acolo, mergea cu familia lui, iar uneori îi omenea şi pe enoriaşii săi. Thomas invidia faptul că era sociabil şi binevoitor. S-au aşezat în curtea mică şi printre butoaie şi flori de iasomie au început imediat să discute, şi-au depănat amintiri şi, cu veselia făurită de vin – lui Alexandros nu-i plăcea să bea, însă Thomas începuse în ultima vreme să bea mult, simţind asta ca un medicament pentru tristeţea lui -, s-au deschis spre discuţii personale. Părintele Alexandros avea doi copii şi o relaţie echilibrată cu soţia lui, Merope, care era filolog, profesoară la o şcoală particulară. I-a vorbit despre problemele pe care le avea în parohie, despre relaţiile lui cu oamenii, despre planurile de viitor. Thomas i-a vorbit despre dezamăgirea provocată de partid, despre singurătatea lui, despre tatăl său.
— Oricum, prietene, eu am înţeles că toate spaţiile ideologice suferă. Ceea ce am văzut în organizaţia politică în care am fost are aceleaşi caracteristici cu spaţiul în care se afla tatăl meu, zise Thomas.
96
Acelaşi fanatism, acelaşi conservatorism şi lipsă de libertate. Instituţiile au ele însele probleme, oamenii sunt prinşi în capcana comportamentelor de putere, sunt îngrădiţi de incertitudine, le e teamă de dialog, devin agresivi faţă de cel ce vrea să gândească liber. Dacă omul nu caută adevărul în afara formelor, nu se poate schimba. Aceasta este experienţa mea, nu ceva teoretic.
— Ai dreptate, prietene, dar Biserica nu este instituţie, este trupul lui Hristos, adunarea celor ce caută să împlinească în viaţa lor Cuvântul Evangheliei, să devină sfinţi. Ştii asta, nu-i nevoie să ţi-o spun eu. Desigur, tu spui că nu crezi, dar sunt mulţi care nu văd aşa Biserica, sunt oameni cu spirit deschis, oameni plini de iubire, cu care poţi vorbi despre orice subiect doreşti, chiar dacă nu crezi.
Au fost întrerupţi de un anturaj care, intrând în tavernă, l-a văzut pe preot şi s-a grăbit să-l salute. În timp ce-i sărutau mâna unul câte unul, lui Thomas i-au venit gânduri negative, ca şi când în el s-ar fi trezit adolescentul care le critica pe toate, dar aproape imediat s-a ruşinat, când părintele Alexandros l-a recomandat ca pe un bun prieten de-al lui.
— Şi unde sunt ascunşi toţi aceştia, ca să-i văd şi eu? continuă cu reţinere, după ce ceilalţi s-au îndepărtat. Pentru că mie mi se pare că toţi sunt copiile tatălui meu, chiar dacă într-o ediţie mai bună. Doar interdicţii, doar „trebuie” şi predici.
— Adică şi eu sunt aşa, îi reproşă bâlbâindu-se uşor Alexandros, care fiind neobişnuit cu vinul, se ameţise puţin.
97
— Nu lua lucrurile personal. Eşti om bun, se vede că mintea ţi s-a deschis, mă bucur mult să văd asta. Desigur, o să-mi spui, uite cine vorbeşte, cineva care credea că este liber şi cu mintea deschisă şi în cele din urmă a ajuns un misionar al teoriilor totalitare, zise, intrând în melancolie şi fiind cuprins de sentimentul timpului pierdut. Mi-am pierdut cei mai buni ani în amăgiri, murmură printre dinţi.
— Haide, prietene, nu-ţi strica dispoziţia acum, în ziua aceasta, nimic nu e pierdut, eu văd în tine un om cultivat, demn, mai matur decât cei de vârsta lui şi care are viaţa în faţă. Deci gata cu discuţiile! Să trăieşti întru mulţi ani! zise părintele, făcându-i semn servitorului, care peste puţin apăru cu un tort foarte mic, care avea pe el o lumânare colorată. După cum a aflat mai târziu, îl făcuse Merope, special pentru acea împrejurare.
îl podidi plânsul şi îl îmbrăţişă pe Alexandros. Continuară discuţia relaxat, vorbind despre anii copilăriei lor, despre cunoştinţe comune, despre cele ce-i uneau. Cu puţin înainte de a se despărţi, Alexandros i-a dăruit o carte.
— Acesta este darul meu. Citeşte-o, dacă vrei, fără reţineri. Închipuie-ţi că urmăreşti cuvântul unui om spiritual, aşa cum îi citeşti pe diverşi gânditori. Vreau să-ţi fac şi o propunere: când doreşti, vino să-ţi fac cunoştinţă cu nişte oameni care nu sunt precum cei despre care mi-ai vorbit, nici ca tatăl tău.
Se îmbrăţişară şi se sărutară sincer. Când s-a întors acasă, Thomas a desfăcut cartea şi a citit titlul: Pentru viaţa lumii, scrisă de părintele Alexander Schmemann.
98
în ciuda ameţelii provocate de vin, a stat treaz şi a citit-o. În zori a adormit citind aceste cuvinte: „Prin păcat omul a pierdut viaţa euharistică, pentru că a încetat să mai vadă lumea ca pe mijlocul de comunicare cu Dumnezeu şi viaţa lui ca pe o mulţumire, ca pe un cult şi o recunoştinţă. A făcut din 3ine şi din lume scop în sine. A crezut că foamea şi setea lui, adică dependenţa vieţii lui de lume, ar putea fi satisfăcută de lume, de hrana oferită de lume. Poziţionând în felul acesta iubirea lui, omul s-a despărţit de unicul obiect al întregii iubiri, al întregii însetări, al tuturor dorinţelor, Hristos. S-a supus cu totul lumii, a încetat să fie slujitorul ei şi a devenit sclavul ei”11.
O căldură îi inundă inima şi închise ochii liniştit.
S-au întâlnit iarăşi după o săptămână, de data aceasta în casa preotului, care în perioada următoare avea să fie un nou refugiu pentru Thomas. Copiii lui îl simpatizară imediat, Merope era o femeie plăcută, i se păru chiar cu mintea mai deschisă decât prietenul său, pentru că provenea dintr-un mediu religios sănătos. Se reîntâlni cu părinţii lui Alexandros, care l-au îmbrăţişat imediat, ca şi cum n-ar fi trecut nicio zi de când mâncase în casa lor ospitalieră. Thomas simţea alături de ei căldura vieţii familiale.
După o lună, Alexandros i-a propus să se întâlnească cu părintele Gavriil, duhovnicul soţiei lui.
11 Pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii (Tia va Qrjaei o xoaf-ioc;), 1970.
99
Era un preot deosebit, care aduna lângă el lume tânără, cu un cuvânt care poate avea să-l intereseze pe Thomas. La început acesta s-a împotrivit, dar după aceea s-a gândit că nu avea nimic de pierdut şi a fost de acord. Au mers cu autobuzul până în piaţa America, iar de acolo, mergând puţin pe jos, au ajuns la o bisericuţă veche care, după cum i-a spus prietenul lui, în perioada turcocraţiei fusese metocul Mănăstirii „Sfânta Filofteia”, şi chiar în faţa porţii ei mucenicise sfânta. Au intrat în biserica frumoasă şi întunecată, ale cărei ferestre erau mici, iar pereţii şi catapeteasma fuseseră pictate de Fotis Kontoglou.
Câţiva tineri stăteau lângă pangar şi când Alexandros s-a prezentat, i s-a spus că părintele îi aşteaptă. Au fost conduşi în partea dreaptă a bisericii, unde era o cămăruţă separată. În spatele unei perdele roşii stătea un preot mare de statură, în jurul vârstei de patruzeci şi cinci de ani, care i-a primit cu un zâmbet larg. În faţa lui se afla o măsuţă, pe care era o mică Evanghelie, iar în spatele lui, lipit pe perete, un afiş ce era cel mai incredibil lucru pe care Thomas s-ar fi aşteptat să-l vadă într-un asemenea spaţiu: înfăţişa o fetiţă ridicată pe vârfurile picioarelor, care se străduia să bage o floare pe ţeava unei puşti. Avea un afiş identic în camera lui.
— Bine aţi venit! îi salută călduros, iar apoi îi ceru lui Thomas să-i spună numele şi cu ce se ocupă. Ochii începură să-i strălucească, în vreme ce începuse să vorbească despre oamenii care îmbrăţişaseră strădania lui, despre tinerii ce veneau din diferite zone ale Atenei, despre omiliile pe care le
100
făcea acolo. Vorbi cu nostalgie despre Asia Mică, de unde îşi avea obârşia, despre emigrarea rudelor lui, despre cartierul de refugiaţi în care crescuse.
— De ce creştinii nu au bucurie? îl întrebă la un moment dat Thomas.
Părintele Gavriil zâmbi larg.
— Bucuria este un drept în viaţă. Viaţa lângă Hristos are atâta bucurie, încât nu cred că în Rai o să fie mai multă!
Răspunsul l-a surprins. Acest preot spunea ceva foarte luminos. În mediul în care crescuse obişnuia să aude mereu despre jertfă, tristeţe, suferinţă, iar el reacţiona, se înfuria, pentru că tristeţea o trăia zilnic. Tot timpul cât au discutat, tineri îmbrăcaţi modern intrau şi ieşeau din biserică, îl salutau pe părintele Gavriil, iar acela le vorbea blând, ochii îi erau mereu luminoşi, zâmbitori. Thomas şi-a dat seama că un vânt de libertate sufla peste această biserică, atât de diferit de furtunile care-i măturaseră adolescenţa.
— Cum ţi s-a părut? întrebă Alexandros, pe când se întorceau în staţie mergând încet.
— M-a impresionat că în cele ce am ascultat nu s-a făcut referire la ceilalţi, la păcătoşi, ci la cum să ne schimbăm noi. Mi-a plăcut că ne-a vorbit despre bucurie în viaţa noastră cotidiană. Pot spune că am văzut o mărturie vie despre cum ar putea fi creştinii în lumea contemporană.
— Vrei să spui despre cum sunt, zise cu entuziasm Alexandros. Deci ai văzut, prietene, că poţi găsi iarăşi sens în viaţă şi să te întorci în Biserică?
101
— Toate acestea sunt frumoase, foarte interesante, dar eu nu cred. Nu simt că-mi dau răspunsuri la ceea ce am eu nevoie.
— Şi care este acest lucru? întrebă dezamăgit Alexandros.
— Nu ştiu. Sincer n-am idee, spuse Thomas,
schimbând discuţia.
în perioada următoare, de câteva ori au mers chiar să asculte omilii într-o încăpere dintr-un demisol, care funcţiona pe post de centru duhovnicesc al bisericii. În ciuda îndemnurilor prietenului său, Thomas n-a vrut să vorbească în particular cu părintele Gavriil.
— îmi ajung vibraţiile pe care le emite, spuse influenţat de unele cărţi orientale pe care le citea zilele acelea.
— E, nici chiar vibraţii, Thomas! Spune duh, spune atmosferă, spune ce vrei, dar nu vibraţii. Au râs amândoi, în vreme ce alergau să prindă autobuzul.
într-o seară, pe când mâncau pe veranda casei lui, Alexandros i-a propus să meargă să întâlnească încă un preot deosebit, pe care-l chema părintele Anania şi care locuia la Exarhia şi rostea omilii la bisericuţa unui azil de bătrâni din apropiere. Îl vizitase o dată şi acum voia să i-l prezinte pe prietenul său, sperând că va putea schimba ceva. Thomas a acceptat şi în ziua următoare la prânz, după lucru, au sunat la soneria unui bloc vechi, în spatele bulevardului Alexandros.
102
Apartamentul era la parter şi le-a deschis un preot cu rasă cârpită şi barbă lungă, ai cărui ochi pur şi simplu străluceau.
— Bine ai venit, părinte, mă închin harului tău! Bine ai venit şi tu, tinere! spuse cu glas tunător. I-a îmbrăţişat pe amândoi şi i-a poftit înăuntru. Apartamentul era la fel de uimitor ca şi preotul. Două cămăruţe mici cu pereţii acoperiţi cu icoane, o bucătărioară mică şi peste tot cărţi stivuite în grămezi mari pe podea, împreună cu diferite obiecte împrăştiate peste tot. Cutii de prăjituri, cumpărături de la supermarket, diverse daruri aduse de vizitatori şi pe care el le oferea celor ce aveau nevoie, după cum i-a explicat mai târziu lui Alexandros.
În prima cameră, în jurul unei măsuţe, stăteau câţiva tineri, iar în cealaltă cameră erau înghesuite două paturi ieftine, care foloseau drept canapele. Acolo discuta cu cei care voiau să-l vadă personal. Toate în acel spaţiu arătau lepădare de cele materiale şi simplitate. Paturile erau şi ele pline cu grămezi de cărţi, şi Thomas s-a gândit că probabil era imposibil să dea jos acele cărţi ca să doarmă, era evident că dormea împreună cu ele.
I-a poftit să se aşeze la masă şi le-a oferit măsline şi supă de tahirti, pe care abia o gătise pe un aragaz mic. I-a servit şi cu vin în ceşti de cafea şi i-a îndemnat să mănânce. Deşi condiţiile erau provizorii ca într-o tabără, lui Thomas i s-a părut că de mult nu mai mâncase o mâncare atât de gustoasă. Le-a vorbit despre multe subiecte, despre traducerea pe care o făcuse demult din Roman Melodul, despre patrie
103
şi Kolokotronis, despre Papadiamandis şi frumuseţea limbii greceşti. Le-a tâlcuit fragmente din Pateric, le-a vorbit poetic despre Maica Domnului, deschidea încontinuu subiecte noi, pe care le lega între ele în chip admirabil. Când Thomas l-a întrebat care este părerea lui despre elementele rele din Biserică şi despre ipocrizia multor clerici şi mireni, părintele Anania a tunat şi a fulgerat:
— Biserica nu se curăţeşte, ci curăţeşte! Ei îşi fac treaba lor şi Hristos pe a Sa. El umblă printre noi şi ne dă arme. Ne ţine în mâinile Lui şi ne dă iubirea Sa. Noi, sărmanii, nu ne mulţumim cu nimic, ne-au cuprins scâncetele. Oamenii au nevoie să vorbească, să-şi spună durerea, şi noi îi tot certăm şi le dăm sfaturi, în loc să ne gândim că se află în nevoi şi vor pe cineva care să-i asculte. Să le vorbim blând despre Hristos şi dragostea Lui şi să ne rugăm pentru ei.
Părintele le vorbea liber, fără pretexte, încât Alexandros păru la un moment dat şocat, însă şi-a dat seama că prietenul său se entuziasmase de cele auzite.
— Acest om spune adevărul. M-a încântat patima şi agerimea lui, izvorăşte ceva autentic din el. Mi-a plăcut mult, zise Thomas, pe când beau un suc de portocale în piaţa Exarhion. Era încă vremea când istorica piaţă era loc de relaxare şi odihnă chiar şi anarhiştii păreau mai cumpătaţi înainte să se predea nebuniei violenţei şi nelegiuirii.
— Ca să fiu sincer, mie mi-a dat mult material de gândire. Mă bucur că ţi-a plăcut, să revii ca să mai vorbiţi.
104
Thomas stătu gânditor.
— Iarăşi aceleaşi lucruri? De ce? De vreme ce nu cred. Am mai vorbit asta. Încerc doar să-mi restabilesc legătura cu Biserica.
— Nici măcar nu vrei să discuţi cu cineva chestiunea sentimentelor tale de vinovăţie?
— Nu, nu vreau, o să mă lupt cu ele până când vor învinge ori ele, ori eu! Şi Marina mi-a spus să merg la psiholog. Dar de ce? N-o să se întâmple nimic bun.
— Bine, dar de ce nu încerci, ce ai de pierdut? insistă Alexandros.
— încetează, te rog, nu continua, mă deranjează să ating acest subiect, îi răspunse enervat Thomas, care nu înceta să fie chinuit de coşmaruri şi amintiri amare.
Salutări cerului
Autobuzul vechi urca cu greu de la Dafni la Caryes, ridicând mult praf, care intra prin ferestrele deschise. Câţiva călugări care ieşiseră cu treburi se întorceau „din lume”. Stăteau nemişcaţi, tăcuţi, ca şi când s-ar fi străduit să suporte gălăgia pelerinilor. Pasagerii aflaţi în picioare cădeau unul peste altul la curbe, mulţi discutau între ei despre sfinţi şi ispite. Thomas se uita la feţele lor şi se întreba ce poveste poartă fiecare, ce Dumnezeu sau demon îi fugăreşte şi ce caută. Experienţa îi spunea că mulţi trăiesc închipuirile lor şi caută pe cineva asupra căruia să-şi proiecteze iluziile, alţii vor să simtă siguranţa legii şi caută un monah corespunzător, care să le stabilească reţete aspre de viaţă, iar alţii sunt cu adevărat însetaţi de adevăr, semănând cu cei care sapă încontinuu până când vor descoperi comoara. Aceştia din urmă caută să întâlnească oameni deosebiţi, care să lucreze ca nişte îngeri în viaţa lor.
Părintele Alexandros îl convinsese să viziteze câteva zile mănăstirea Stavronichita din Sfântul Munte, unde cunoştea un monah. Thomas nu mai fusese acolo, a acceptat „din curiozitate, ca să-mi restabilesc legătura cu Biserica”, spusese iarăşi, dar în adâncul lui o făcea pentru că tovărăşia cu prietenul său din copilărie îi alina singurătatea.
106
„Există, oare, oameni deosebiţi aici? Şi dacă există, întrebarea este în ce măsură îi poţi recunoaşte, cum se poate să nu proiectezi asupra lor minciuna ta, să fii deschis la cuvântul lor, dacă nu ai experienţa corespunzătoare. Iar apoi, ce caut eu aici, de ce am acceptat să vin?” Asta se întreba în timp ce aşteptau să se închine la icoana „Axion Estin” de la biserica Protaton, cu chipurile liniştite ale lui Panselinos12 care-i priveau cu evlavie de pe pereţi.
Ştia că problematizările prietenului său erau simple, acela nu se măcina pe dinăuntru, ca el, aşa fusese mereu. Nu-l judeca, se bucura că sunt împreună, dar îşi dădea seama că nu-l putea ajuta esenţial, pentru că nu avea experienţă şi nu era îndurerat ca el, viaţa lui era uşoară, drumul său aşternut.
Au luat două sticle de apă de la bucătăria din Karyes şi au început să coboare spre partea răsăriteană a Sfântului Munte. În vremea aceea, pe acolo circulau puţine maşini, şi astfel discuţia lor era întreruptă doar de ciripitul păsărilor şi uneori de grohăiturile vreunui porc sălbatic.
— Locul acesta este sfinţit, îi spuse Alexandros, dar Thomas prefera să tacă, ca să nu piardă acele clipe. De mult nu se mai aflase în natură, cu părinţii
12 Manuel Panselinos este cel mai important pictor de icoane al şcolii macedonene şi unul din cei mai importanţi ai paleontologiei renascentiste. S-a născut în secolul al XIII-lea la Tesalonic. Picturile lui s-au păstrat la mănăstirile din Sfântul Munte, cum este Mănăstirea Vatoped, Mănăstirea Marea Lavră şi la Protaton, în Karyes.
107
lui nu mersese în vacanţe, în tabere fusese doar de trei ori când era mic, iar acum fiecare pas pe care-l făcea îi provoca bucurie.
— Părinte, eu m-am îndepărtat de Biserică pentru că am trăit constrângător evlavia în spaţiul în care am crescut.
Discutau după pavecerniţă sub o pergolă care susţinea o viţă de vie deasă, care acoperea pavajul de piatră ce conducea la poarta mănăstirii. Chiar alături se afla un turn de o mie de ani. Pe el se căţărase o plantă agăţătoare mare şi roşie, iar zeci de privighetori intrau şi ieşeau ca nişte închinători grăbiţi, zburând peste poartă. Egumenul mănăstirii, părintele Vasilios, i se păru foarte primitor. A discutat cu el despre experienţele lui traumatice şi a apreciat mult că nu l-a auzit vorbind despre certitudini şi căi predeterminate de mântuire.
— Unii oameni, prin viaţa şi cuvintele lor, prezintă nu ceea ce este, ci ceea ce nu este Ortodoxia. Arată o variantă greşită, o răstălmăcire a creştinismului, care desigur seamănă cu celelalte religii, dar aceasta nu este adevărata credinţă, spuse egumenul, cu un zâmbet şters pe buze.
— Şi cum pot găsi credinţa?
— Nu există reţetă pentru credinţă, trebuie s-o găseşti singur. Cere şi ţi se va da, e suficient să ceri „din tot sufletul şi din tot cugetul”. Când se va întâmpla asta de obicei nu ne dăm seama când suntem pregătiţi o să înţelegi, o să simţi imediat. Duhul suflă unde vrea şi te va vizita dacă eşti smerit.
108
în zorii zilei, în biserică privi emoţionat picturile lui Teofan. În ciuda picturii excepţionale, acestea păreau destul de aspre pentru sufletul lui. Simţea nevoia să-şi închipuie că, dacă existau sfinţi, aveau chipurile blânde şi sensibile şi prezenţa lor revărsa blândeţe şi iertare. De aceea fusese încântat de picturile lui Panselinos de la biserica Protaton. Înţelegea că în anii în care a pictat acest important pictor13 agresiunea şi robia îi îngreunau pensula, chipurile deveneau mai ascetice, bucuriile lumii erau înăbuşite de sabia cotropitorilor musulmani.
Se lăsă îmbiat de melodiile care se auzeau din strana psalţilor, îi plăcea felul simplu în care psalmodiau monahii. Îl deranja aerul ceremonial prin care unii psalţi parcă îi strigă lui Dumnezeu, ca şi când ar vrea să anunţe că sunt aleşii Lui. Problema asta o avusese şi cu tatăl său, care îl critica pentru că insista să psalmodieze încet.
Gândurile îi fură întrerupte de un monah care îl atinse uşor în semiîntuneric şi îi şopti la ureche:
— Egumenul vă roagă, dacă doriţi, să ne psalmodiaţi puţin.
Pentru o clipă s-a supărat pe Alexandros, pentru că îşi dădu seama că este „făcătura” lui, dar îl urmă pe monah la analog şi după mulţi ani începu
13 Teofan Cretanul (1490-1559). Important pictor cretan. Fresce şi icoane portabile de-ale lui se păstrează la Mănăstirile Stavronichita şi Marea Lavră din Sfântul Munte şi la Mănăstirea Sfântului Nicolae Anapafsas de la Meteora.
109
iarăşi să psalmodieze „cântecele lui Dumnezeu”, cum le numea Papadiamandis.
în liniştea pământului atonit, în cucernicia vechii biserici cu chipurile sfinţilor care-l priveau cercetător aşa simţea emoţia îi umplu fiinţa. Odinioară trăia aceste cuvinte, era mângâiat de troparele care istoriseau sinaxarele chipurilor eroice ce mureau sau trăiau pentru Hristos. Îşi aminti şi de vremea când psaltirea îl obosea, când simţea ipocrizie să psalmodieze cuvinte pe care nu le credea, când melosul bizantin îl întrista. Prefera să-şi alunge gândurile şi să se lase în bucuria clipei.
în ziua următoare au mers să-l găsească pe părintele Paisie. Alexandros auzise că este un ascet deosebit şi că era posibil să le spună ceva folositor pentru viaţa lor. La mănăstire i-au sfătuit să nu-l viziteze aşteptând să întâlnească vreun vizionar, cum din păcate făceau mulţi, ci dacă le va vorbi să fie atenţi la el cu convingerea că ascultă un monah nevoitor care trăieşte zilnic în relaţie cu Dumnezeu şi s-a lăsat în voia Lui.
Când s-au aşezat pe buştenii din faţa chiliei lui, între alţi pelerini, au văzut un părinte cu privire arzătoare şi mult umor, care le-a vorbit frumos tuturor, le-a dat binecuvântare şi i-a expediat repede, fiindcă „se apropie unii care au nevoie”, după cum a spus. S-au ridicat să plece, dar în ceasul în care Thomas îi săruta mâna, monahul l-a privit intens şi i-a spus:
— „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află”. Cunoşti aceste cuvinte, tinere?
110
— Le cunosc, părinte, şopti Thomas cu uimire.
— E, dacă le cunoşti, să le şi trăieşti. Mergeţi cu binecuvântarea lui Dumnezeu!
Pe tot drumul de întoarcere se întreba dacă aceasta a fost o coincidenţă sau chiar citise ceva în sufletul lui chinuit. Alexandros spunea că sigur monahul văzuse „ceva”, însă el se străduia să raţionalizeze, spunea că era călugăr şi că era firesc să rostească fragmente din Evanghelie, pur şi simplu s-a întâmplat să le rostească pe acestea în ceasul când el s-a aflat în faţa lui. Se gândea chiar şi că poate l-o fi anunţat egumenul, cu care avusese acelaşi dialog, însă după aceea şi-a dat seama că asta era o prostie. Când s-au întors la mănăstire le-a spus să nu caute explicaţii, ci să înţeleagă esenţa cuvintelor, fiindcă Dumnezeu ne poate trimite mesaje prin oricine, chiar şi printr-un măgar, cum a făcut cu asinul lui Valaam, cu atât mai mult printr-un om duhovnicesc.
în zilele următoare s-au plimbat pe diferite cărări, s-au trezit noaptea să participe la privegheri şi au discutat mult timp la arhondaric cu monahi şi mireni. Era o perioadă în care în Sfântul Munte existau multe frământări, pentru că renaşterea monahismului chinovial făurea o atmosferă de euforie duhovnicească odată cu redescoperirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Nu mergeau mulţi pentru turism în vremea aceea, însă sute de oameni frecventau Sfântul Munte, străduindu-se să clarifice în inima lor ce este Ortodoxia, iar alţii, ca şi el, ce este Dumnezeu şi dacă există.
111
A plecat din Grădina Maicii Domnului cu sentimente amestecate, plin de frământări şi problematizări noi. A văzut monahi care i-au amintit de latura negativă din trecutul lui, a vorbit cu oameni care îmbinau credinţa cu căutarea intensă şi gândirea proaspătă, a fost impresionat de egumen, de părintele Paisie şi de unii monahi. În vreme ce corabia pleca de la Dafni, micul port al Sfântului Munte, şi în spatele lor rămânea impunător Athonul, Alexandros i-a cerut să-şi spună impresiile.
— Ce să spun, prietene, m-am odihnit. A fost o călătorie ziditoare, au fost interesante cele ce am văzut şi auzit. Îţi mulţumesc pentru propunere, a fost o idee bună.
— Şi ca o concluzie?
— Nu există nicio concluzie. Despre credinţă nu pot vorbi. Însă ştii ceva? îmi vin în minte cuvintele lui Kazantzakis, care descrie acel dialog cu un ascet: „E încă devreme, viaţa în mine nu s-a ofilit. Iubesc încă lumea văzută, nici măcar nu m-am bucurat de ea. Salutări cerului. N-a venit încă ceasul meu. Şi spune-i lui Dumnezeu că nu suntem noi de vină, El e de vină, că a făcut lumea atât de frumoasă”14.
Alexandros se încruntă:
— Nu mă aşteptam ca după aceste zile în Sfântul Munte, după întâlnirea cu părintele Paisie, cu egumenul şi cu atâţia monahi cu care am vorbit, să-mi citezi acum din Kazantzakis.
14 Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco (Avacpopâ CTTOV FKpEKO), 1961.
112
— Dar din cine să citez? Cu el mă identific. Eu nu mi-am trăit încă viaţa, Alexandros, nu m-am putut bucura de frumuseţea lumii, n-am legat nicio relaţie, n-am scăpat de sentimentele de vinovăţie, nu l-am iertat pe tata, cum să fiu influenţat de oameni care le-au lăsat pe toate şi s-au dedicat credinţei lor?
Au rămas tăcuţi, privind peisajul, în vreme ce feribotul se apropia de arsanaua Mănăstirii Xenofont, admirând clădirile care stăpâneau mândre pe deal, pe când în jurul lor pelerinii se adunau bucuroşi, povestind întâlniri cu monahi, problematizări şi observaţii, probabile şi improbabile.
Când au ajuns la Ouranoupoli, a văzut o imagine care l-a cutremurat şi care simboliza, aşa vedea el, situaţia lui. Plecau împreună cu ceilalţi pelerini şi câţiva monahi de la debarcaderul unde fusese ancorată corabia şi a văzut pe plaja din dreapta un grup de turiste cu sânii goi, care discutau în picioare, fără nicio jenă, nepăsându-le că sunt văzute de călători. La început s-a înfuriat, îi ieşea la suprafaţă vechiul sine, s-a gândit că acestea nu respectă nimic, nici măcar pe monahii care-şi plecau, sărmanii, capetele, să nu-i afle ispita. Însă după aceea s-a gândit că aceste femei veneau dintr-o societate cu alte moravuri, nu au sentimentul provocării, poate că erau mai nevinovate decât el. În momentul acela simţi şi mai mare conflictul din el.
Dându-şi seama că priveşte pe furiş acele femei simţi o mare tulburare. „Aşa e viaţa mea”, se gândi, „nici într-o parte, nici în cealaltă. Nici în lume, nici în cer, nu sunt nicăieri”.
113
întorcându-se la Atena, ca o reacţie la cele trăite zilele anterioare, a vrut să recitească Siddhartha15,, povestea unui om menit să devină preot budist, dar care le-a părăsit pe toate pentru a căuta adevărul de unul singur, iar după multe rătăciri a ajuns la înţelepciune prin durere. Thomas simţea nevoia să se identifice cu cineva, să se prindă de ceva.
A rămas lipit de un paragraf al cărţii, care spunea: „Când cineva caută, atunci se întâmplă uşor ca ochii lui să vadă doar ceea ce caută şi să nu găsească nimic, să nu izbutească să descopere nimic, pentru că se gândeşte mereu la ceea ce caută, pentru că are doar o ţintă, pentru că această ţintă a pus stăpânire pe el. A căuta înseamnă: am un scop. Însă a găsi înseamnă: sunt liber, sunt deschis, n-am niciun scop”.
„Nu ştiu ce mi se întâmplă!”, trase el concluzia, închizând cartea.
15 Hermann Hesse, Siddhartha, 1992.
August 2016
Astăzi este 15 august şi Maica Domnului mi-a făcut un dar. M-am trezit la ora patru dimineaţa ca să aprind candelele din bisericuţă şi în semiîntuneric am simţit intens prezenţa lui Dumnezeu. Un sentiment nevăzut de bucurie a venit fără să-mi dau seama şi m-a cutremurat. Pe ferestruicile deschise se auzea concertul valurilor şi, pe când aprindeam una câte una candelele psalmodiind uşor, se dezvăluiau treptat chipurile sfinţilor. Mi-a venit ideea că aveam cu toţi aceşti oameni un grad de înrudire mai mare decât cu rudele mele naturale, pentru că mă unea cu ei dorinţa unui alt mod de existenţă, diferit de al celor mai mulţi oameni.
Toată viaţa mea asta am căutat să găsesc, iar acum, când mă aflu aici, cu toată durerea despărţirii de cei dragi mie şi cu ameninţarea bolii care s-a cuibărit în mine, acest sentiment devine predominant în viaţa mea cotidiană. Cucernicie mare mi-a inundat fiinţa, mi-am simţit sufletul odihnindu-se şi în tot trupul o euforie inexplicabilă! Am simţit prezenţa lui Dumnezeu intensă, ca şi când ar fi fost lângă mine, nădejdea mi-a luminat întunericul, bucuria era atât de mare, încât îmi era teamă că nu voi putea suporta.
La slujbă am avut multă lume, au venit de cu zori ca s-o prăznuiască pe Maica Domnului şi am
115
simţit cum această bucurie îmi iese din plămâni cu fiecare notă pe care psalmodiam. Când a venit timpul să spun „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina” lacrimile au început să-mi curgă râu, lacrimi de mare mulţumire, lacrimile harului. Am încercat să mă ascund, dar n-am reuşit, această stare mă depăşea, toate acestea nu erau de la mine, erau un dar.
Seara am mers să facem Vecernia în satul părintelui Ioachim, la câţiva kilometri depărtare, fiindcă biserica lor prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului. M-am simţit obosit între atâta lume. M-am obişnuit cu liniştea, pentru că în vara aceasta n-am ieşit deloc de la sihăstria Sfântului Nicolae. Satul era plin de lume, turişti din ţinuturi îndepărtate care se bucură de vacanţele lor, mulţi băştinaşi care au venit să-şi vadă rudele şi să-şi pomenească strămoşii, maşini parcate peste tot, claxoane, gălăgie.
în biserică la fel, lumea vorbea neîncetat, alţii intrau şi ieşeau doar pentru a săruta icoana, iar apoi afară, la cafenele, pe străzi, aşteptau să înceapă muzica. Ce păcat că aceştia nu ştiu ce pierd. Că propunerea cutremurătoare de libertate a lui Hristos care este chemare la sfinţenie, schimbarea călătoriei, lupta pentru autocunoaştere conduce la o abordare aproape idolatră a dumnezeirii. Că taina Bisericii, a poporului care este adunat, având în centru învăţătura Fiului lui Dumnezeu şi călătoreşte cu nădejdea biruinţei asupra morţii în întunericul istoriei, se rezumă la o prezenţă ocazională în biserică fără interes pentru Cuvânt, pentru scop, pentru
116
cum au trăit şi ce au dorit sfinţii care prăznuiesc sau istorisesc de pe pereţi.
în adolescenţă mă înfuriam pentru toate acestea, mai târziu le batjocoream şi mă miram cât de simplişti sunt creştinii, acum înţeleg cât de greu este ca omul să-şi caute libertatea şi să lupte Să trăiască. Rupţi de adevărata tradiţie bisericească, cei mai mulţi caută doar un schimb şi asigurarea că o putere superioară, pe care o numesc Dumnezeu, le va realiza dorinţele, îi va izbăvi de durere, le va alina suferinţele.
De-acum compătimesc, înţeleg, mă rog.
Peste puţin difuzoarele au răsunat asurzitor în piaţă şi aleile curate şi liniştite ale satului s-au tulburat de cântecele populare de prost gust. Spontan am început să mă rog ca Dumnezeu să-i lumineze pe oameni să-L cunoască, să-şi dea seama că cuvântul Lui ascunde „cuvântul vieţii veşnice” şi să se trezească din uitarea lor.
în dimineaţa următoare doi tineri au trecut să-l vadă pe părintele Ioachim, dar el era istovit după cele două zile de privegheri şi se odihnea. I-am tratat cu dulciuri şi au început să discute nerăbdători cu mine, întrebându-mă dacă am văzut harisme la părinte, dacă este înzestrat cu străvedere sau înainte-vedere. I-am întrebat ce i-a impresionat când l-au văzut şi amândoi mi-au spus la fel ca mine când l-am întâlnit prima oară că ochii lui. Mi-am amintit de cuvintele lui Hristos care spune că „ochiul este făclia sufletului”.
117
Acum înţeleg din experienţă că nu părerile şi argumentele noastre sunt adevărata cunoaştere, ci ceea ce răsare din noi, experienţa vie care se zugrăveşte în privire, pacea minţii, blândeţea, îndurarea. Acestea nu se dobândesc prin diplome şi mulţimea informaţiilor, ci prin cunoaşterea care se descoperă de sus. Am încercat să le explic că nu trebuie să ceară să vadă semne pentru ca credinţa lor să se întărească, ci să caute ei înşişi experienţa harului lângă o călăuză duhovnicească care să-i înveţe să umble liberi.
M-am emoţionat pentru că mi-au amintit de mine la vârsta lor. Intenţie bună dar multă teorie, multă naivitate, multă confuzie. Nerăbdare ca toate să se facă aici şi acum, iar după aceea dezamăgire prin constatarea stării lipsite de dinamism. Civilizaţia de astăzi nu ne învaţă bucuria drumului, ci ne îndreaptă direct spre rezultat. În timp ce vorbeam m-am rugat să scape repede de iluzii şi să-şi găsească drumul.
Am vorbit mult, cred că au fost mulţumiţi, iar cel tânăr, care era mai deschis, când mi-am luat rămas bun la uşă, mi-a făcut o mărturisire sinceră:
— A fost ca şi când am fi vorbit cu părintele Ioachim. Dacă „pleacă”, să-i luaţi locul, veţi fi un continuator vrednic.
Am zâmbit şi am închis uşa. Nu-şi puteau închipui, sărmanii, că nu e posibil să existe un continuator, dar măcar am auzit cuvântul lor bun. Aceasta nu e puţin lucru.
Unde s-au dus cuvintele?
Ajungând înapoi la Atena, s-a străduit să se gândească la cele ce auzise în ultimul timp în peregrinările duhovniceşti cu prietenul său. A simţit în el o mare contradicţie. Îi plăcea că i-a întâlnit pe toţi aceşti oameni care uneau căldura anilor copilăriei lui cu căutările din tinereţe. Înţelegea cele ce auzea şi se lăsa fermecat de persoanele pe care le întâlnea, dar până acolo. Toate se întâmplau la suprafaţă, la nivelul ideilor. Simţea intens nevoia de a ieşi din casă, de a-şi trăi în sfârşit viaţa, obosise să fie un călugăr fără casă în lume, căutând fără destinaţie, trăind în cărţi, muzică şi filme şi simţind iubirea doar de la mama, sora şi nepoţii lui. Voia în sfârşit să trăiască.
Lunile următoare l-a însoţit pe prietenul lui la diferite omilii. Acela avea nevoie să-şi formeze identitatea ca preot, să cunoască şi alţi clerici, să dobândească stimă de sine. Însă el simţea că în inima lui lupta Dumnezeu şi lumea, se afla undeva între cele două, continua să citească cărţi despre religiile răsăritene, despre filozofi moderni, iar acum pur şi simplu îi adăuga şi pe unii Părinţi ai Bisericii, care îi fuseseră recomandaţi în Sfântul Munte, Maxim Mărturisitorul, Dionisie Areopagitul, Simeon Noul Teolog. Însă oricâte ar fi citit, ştia că nu putea să le
119
dobândească, dacă nu deveneau trăire. Înţelegea că şi cele mai frumoase şi nobile cuvinte, precum iubire, virtute, pace, bunătate, sunt doar cuvinte pe care fiecare le colorează cum vrea. Dacă nu se transformă în trăire, dacă mintea şi sufletul nu devin una, noţiunile vor rămâne sensuri frumoase în minte, care pot să stimuleze pe plan sentimental, dar viaţa va înainta la fel, neschimbată, iar setea încetul cu încetul se va stinge.
Văzuse asta mai demult la frăţia tatălui său.
Acei oameni îşi începuseră viaţa cu cele mai bune intenţii, le era sete de iubire şi sens în viaţă, nădăjduiau că în persoana lui Hristos vor găsi odihna de chinuri dar, odată cu trecerea timpului, inima li s-a întărit şi cuvântul s-a ofilit în ei. Pentru cei mai mulţi cuvintele nu-şi descopereau sensul, rămâneau umbre ce nu luminau, năluciri ale adevărului.
Ştia că acelaşi lucru li se întâmpla şi vechilor lui camarazi. Idealurile care le înflăcăraseră sufletele neprihănite erau cuvinte care nu s-au transformat în trăire şi s-au prefăcut în ură pentru adversar, în mecanisme de putere, în intrigi şi concurenţă. Cunoscuse oameni care, când erau mai tineri, citeau mult şi voiau să schimbe lumea, dar acum îi auzea vorbind despre bunurile de consum, despre maşini scumpe, despre haine de firmă, despre case de vacanţe luxoase pe care voiau să le construiască.
„Unde s-au dus, oare, acele cuvinte şi sensuri scrise de marii creatori, care emoţionau inimile neliniştite ale tinerilor? Ce s-a întâmplat cu problematizările profunde pe care le exprimau din experienţa
120
lor gânditorii şi sfinţii? în ce ungher al sufletului s-au ascuns şi au ajuns informaţiile de negăsit, care au fost schimbate cu fală cu cluburile scumpe?” se întreba.
„Unde s-au dus cuvintele care voiau să exprime dorinţa pentru o viaţă mai bună, pentru depăşiri şi transcendenţă, pentru adevărata bucurie şi comunicare? Noi le-am distrus, fiindcă le-am desfăşurat în pieţe şi le-am folosit necugetat, fără să exprime vreo trăire adevărată. Şi întrucât nu le-am înţeles şi le-am schimbat sensurile, după aceea le-am renegat şi am spus că toate acestea sunt minciuni, iar cuvintele au rămas în rafturi, închise în paginile cărţilor, aşteptându-i pe următorii oameni care vor cuteza să viseze”.
A înţeles cu tristeţe că ceva asemănător i se întâmplase şi lui. Mii de cuvinte pe care le-a adunat în minte alcătuiau combinaţii şi ideologii, dar nu-l conduceau nicăieri, lipsea revelaţia, credinţa în ceva care să-l facă să-şi părăsească vechiul sine. Gândurile de unele singure, oricât de inteligent ai fi, nu te scapă de singurătate, nu aduc armonie, nu conduc la adevărata viaţă. Era infirm pe plan sentimental, nu putea nici să iubească, nici să fie iubit, ascuns în familia lui, departe de oameni.
Sufletul i se clătina ca o bărcuţă pe ocean. A încercat să citească poezie, dar mintea îi era măcinată de lipsa de desăvârşire a versurilor, obosise să gândească, să discute, să teoretizeze. După cum obişnuia când era mic, scria cu litere caligrafice câte un fragment din vreo poezie, care simţea că-i caracterizează toată viaţa, şi îl punea lângă pat:
121
„în faţa mea acolo, în fiecare noapte, stă Dumnezeu. Eu încerc să scap de El, născocesc şiretlicuri, păcate de moarte, ţes cugete respingătoare, dar El mă vrea cu totul al Lui. Turbez că nu pot găsi o scăpare, o cale de ieşire… Până când începe să se lumineze. Atunci deschid fereastra şi zâmbesc fără să vreau. Dumnezeu încă o dată m-a câştigat prin ziua Lui cea nouă”16.
16 Tasos Livaditis, din capitolul „Lauri pentru cei biruiţi” al colecţiei de poezii Orbul cu lampa (O TvcpAdc pe rov Avxvo),
1983.
A doua viaţă nu există
Melodii de jazz se amestecau cu glasurile vesele ale clienţilor din barul aglomerat. Luminile erau slabe, spaţiul emana un sentiment de lux. Tineri bine îmbrăcaţi discutau tare, se şicanau, flirtau, râdeau. Thomas, stând în mijlocul unui grup de colegi, se bucura mult. Îi plăcea locul, discuţia liberă, cocteilul pe care-l bea, voia în sfârşit să uite de el, să scape de nălucirile sale. La un moment dat îi veniră în minte cluburile studenţeşti pe care le frecventa atunci când viaţa îi era stăpânită de discuţii politice nesfârşite şi de cuvinte mari şi mincinoase. Ani pierduţi, se gândi el. Voia să se bucure în sfârşit, să se relaxeze, să-şi facă de cap. Îşi ridică paharul şi ciocni unul câte unul cu paharele tovarăşilor săi.
— Haide, viaţa e dulce şi moartea întuneric, şopti aproape beat.
Societatea greacă se schimba în ritmuri rapide, pentru că banii din subvenţii erau împărţiţi din belşug şi incontrolabil de Uniunea Europeană c.E.E. se numea pe atunci cetăţenilor până atunci lipsiţi, în toate domeniile societăţii stăpânea o fierbere, afaceri noi se deschideau încontinuu, se făceau investiţii, deşi multe din ele erau de formă, doar pentru a fi încasaţi banii. Guvernul „Schimbării” majorase salariile şi pensiile, sindicaliştii, văzând cum curg banii,
123
cereau mereu mai mulţi, făceau greve, poporul cerea să aibă acces rapid la bogăţie, iar o organizaţie teroristă executa la rece pe străzile capitalei oameni nevinovaţi, fără ca cineva să reacţioneze.
Poporul visa ca Grecia să devină ca Suedia şi cei ce erau dezamăgiţi de politică erau amăgiţi de iluzia că autorealizarea va veni prin recunoaşterea socială adusă de dobândirea de bunuri. Ţara se umpluse de video-cluburi de la un capăt la altul, în familii, în funcţie de vârstă, se uitau cu obsesie la „Dinastia”, „MTV” şi „Cavalerul asfaltului”, iar toţi grecii divinizau echipa naţională de baschet care câştigase Cupa Europeană.
Thomas n-a rămas neinfluenţat de această atmosferă. Văzând că toţi cei din jur îşi îndreptau dorinţele spre consum, a înţeles că, dacă nu ai rezistenţă şi viziune a vieţii, vei urma mulţimea, vei dori să guşti şi tu din mierea fericirii. Iar rezistenţă nu mai avea deloc. Reţinerile lui creştine legate de ispita bogăţiei, dar şi teoriile lui marxiste despre capitalismul care-l alienează pe muncitor au rămas prăfuite în rafturile bibliotecii şi îşi cheltuia salariul scandalos de mare pe orice găsea în faţa lui.
În ultima vreme ieşea mai des cu colegii de muncă. Simţea nevoia să se recreeze, iar vizitele la Alexandros începuseră să-l plictisească, fiindcă mereu deschidea discuţii cu intenţia de a-l influenţa. Înţelegea că are bune intenţii, dar îl obosea, cuvintele lui cădeau grele. La fel se întâmpla şi acasă, deşi se bucura că o vede pe mama lui trăind a doua viaţă. Obosise de repetiţia continuă, se plictisise să se joace cu nepoţii lui.
124
Oricât i-ar fi iubit, această iubire era uşoară. Voia să simtă că cineva vrea mult să fie cu el, că-l doreşte.
A intrat fără reţinere în noi anturaje, îndeosebi cu cei de vârsta lui, care, ca şi el, părăsiseră viaţa politică şi gustau din farmecul bogăţiei pentru a se bucura de viaţă. A început să meargă lacluburile pe care le frecventau tinerii din vremea lui, să discute despre diverse lucruri, de vreme ce cuvintele nu mai aveau sevă pentru el. A început să le folosească drept paşaport pentru a cunoaşte lumea. Viaţa trecea şi dezamăgirile deveneau o povară insuportabilă. S-a predat farmecului vieţii nocturne, dorea să dobândească o nouă identitate.
— Noroc, Thomas, prietene! toastă Dimitris, pe când un alt rând de pahare crescu cheful în anturaj.
— Noroc, Dimitris, voinicule! Hai să lăsăm la o parte amarul! O viaţă avem şi dacă nu ne distrăm…
În mintea lui întunecată devenea sarcastic cu sine: „Ce prostii spun, nu ştiu cine mai sunt, dar, pe de altă parte, trebuie să mă bucur, nu m-am bucurat de nimic în viaţă, vreau în sfârşit să trăiesc..
— Nu păreai un chefliu, credeam că eşti mereu posomorât, dar eşti în regulă, spuse bărbatul de lângă el, bâlbâindu-se de la băutură.
în această fază nouă a vieţii lui îşi dorea o schimbare radicală. Şi pentru că ceea ce-ţi doreşti mai mult în viaţă aceea găseşti, de vreme ce unde este comoara ta acolo este şi inima ta, un nou prieten a pătruns în viaţa lui.
Coleg de muncă cu el, Dimitris studiase la Pantio şi, ca membru al tineretului din partidul de guvernământ,
125
a intrat la Minister imediat ce a absolvit facultatea şi a primit un post bun la Relaţii Publice. Era bărbat frumos, atletic, cu darul vorbirii şi mare succes la femei. Deviza lui era: „Viaţa este foarte scurtă ca să fie tristă”. Făcuse din asta modul său de existenţă, alerga după distracţii, anturaje, cunoştinţe, mai ales cu genul opus, şi cheltuia mulţi bani, fiindcă tatăl lui murise şi îi lăsase două magazine pentru închiriat.
Pe Thomas îl vedea om cumpătat, cultivat, citit, şi îi plăcea că avea gesturi moderate de obicei personalităţile complexe caută astfel de oameni lângă ei, pentru că le creează siguranţă. Dar şi Thomas a fost încântat, s-a ataşat de el, a început să-i imite îmbrăcămintea şi inconştient şi manierele, era invidios pe el fără să-l urască, vedea la el ceea ce nu putuse trăi până atunci.
„Mă simt ca un adolescent”, îşi spuse după ce bău al treilea pahar de whisky. Simţea dorinţa intensă de a trăi noi experienţe şi totodată o distanţare care-l făcea să se vadă pe sine din exterior.
„Sunt suspendat între iad şi rai, sunt blestemat, nu aparţin nicăieri”, se gândi.
Privea în jur oamenii care râdeau, dansau, beau, discutau chestiuni uşoare, flirtau, strigau tare unul la urechea altuia, pe când decibelii se revărsau nebuneşte din difuzoare. Se privea într-o oglindă colorată de lângă bar, vedea în faţa lui un bărbat necunoscut cu înfăţişare modernă şi tunsoare elegantă. Nu-l recunoştea, pentru că Thomas pe care-l cunoştea nu era aşa.
126
în adolescenţă suferise de complexele lui, nu avea o imagine bună despre sine, şi astfel nu învăţase să se îngrijească de înfăţişarea sa. Hainele îi semănau mereu cu poziţionarea ideologică, mai demult avea îmbrăcăminte conservatoare, ca şi cum ar fi anunţat că este un tânăr cumpătat, iar apoi a îmbrăcat hainele revoluţionarului. După plecarea din organizaţia politică purta ce se nimerea, iar mama lui îl sfătuia să se îngrijească de înfăţişarea lui, ca să cunoască vreo fată, să aibă şi de la el vreun nepoţel. Când a fost repartizat, ea i-a cumpărat cămăşi şi bluze, iar el câţiva pantaloni.
într-o zi, Dimitris i-a propus să meargă împreună la cumpărături şi i-a plăcut această idee. Nu mai trăise asta, a cheltuit mulţi bani, a fost satisfăcut de rezultate, a început să fie atent la înfăţişarea lui. Era mereu proaspăt bărbierit, îşi dădea cu after shave scump, mergea la coaforul pentru bărbaţi ca să-şi îngrijească părul. Apoi a venit timpul să se preocupe de corpul lui, noul său prieten l-a convins ca după lucru să meargă la o sală de gimnastică modernă. Au plătit un antrenor personal să-i antreneze, iar după lucru se ducea acolo, îşi vedea muşchii umflându-se şi îi plăcea. Curând a devenit obsedat de sport, a început o dietă, i-a cerut mamei sale să-i gătească special, îi plăcea şi ei această idee, au găsit subiecte de discuţii. Îşi dădea seama că toate acestea sunt ca o obsesie, ceva ce-l constrângea, se privea mereu în oglindă să vadă cât i s-a schimbat trupul.
„De vreme ce nu mă pot schimba pe dinăuntru, cel puţin să mă schimb pe dinafară”, spunea cu autosarcasm, şi continua cu şi mai multă dispoziţie.
127
Ieşea în fiecare zi cu Dimitris, lângă el a cunoscut lume nouă, putea discuta despre multe subiecte, despre politică, filozofie, voia să se facă plăcut, se bucura de acceptare, pentru că aceasta îi lipsise din ceasul când părăsise organizaţia politică. Uneori se simţea cinic, se observa pe sine din afară, tot ce învăţase prin viermele agoniei lui existenţiale acum îl exterioriza în relaţiile lui sociale, în arătarea cunoştinţelor, în cucerirea femeilor.
Simţind o mai mare stimă de sine, şi-a luat libertatea de a flirta cu orice fată vedea că arată interes. Stătea cu ea puţin şi apoi pleca cu alta, nu voia să lege o relaţie, îl speria ideea unei relaţii permanente, învăţase să fie singur, inconştient îl panica gândul că va rămâne cu un om toată viaţa lui, experienţa familiei sale îl traumatizase. Îi era indiferent dacă femeile se apropiau de el căutând o relaţie serioasă, nu-i păsa că, arătându-şi farmecul, se îndrăgosteau de el şi după aceea erau rănite. S-a predat vânării plăcerii, voia să trăiască astăzi „din plin”, cum spunea.
Odată cu relaţiile trecătoare creştea şi cantitatea de alcool consumată. Acesta îi devenise tovarăş permanent. „Alţii iau antidepresive, eu îmi beau băutura mea”, spunea cu maturitate. Îl ajuta să înfrunte melancolia profundă, care stăpânea în adâncul fiinţei sale, să i se dezlege limba când era în anturaje, să flirteze fără reţinere. În puţinele seri când rămânea acasă şi se plictisea, bea mai mult şi gândurile îl împresurau ca o furtună, uneori îl podideau lacrimile. „Vreau să trăiesc”, spunea iarăşi şi iarăşi.
128
— Nu te cuprinde niciodată dorinţa de avea un scop în viaţă? îl întrebă într-o zi pe Dimitris, pe când conducea cu viteză pe şoseaua de lângă ţărm.
Thomas tocmai îşi cumpărase o maşină nouă, un Alfa Romeo roşu, scump. Până atunci circulase cu vechea maşină a tatălui său, nu-l interesau maşinile, le vedea doar ca pe nişte mijloace de transport, nimic altceva. Acum, când se afla într-un anturaj în care unul avea o maşină mai bună decât altul, zisese să încerce şi asta, să nu lase nici această bucurie fără s-o guste. Vânduse o livadă de măslini în sat, pentru că terenul care de multe decenii, din tată în fiu, dăduse resurse familiei Dimitropoulos, devenise foarte scump.
Dimitris ignoră întrebarea şi începu să recite cu emfază:
— „Am admirat Partenonul şi în fiecare coloană a lui am găsit regula de aur. Însă astăzi declar că mă simt şi bine şi plăcut într-un Alfa Romeo sport”17.
— Haide acum, nu mă ironiza, protestă Thomas.
— încetează să te plângi! Ţi-ai cumpărat o maşină frumoasă, încearcă să te bucuri de ea, trăieşte şi lasă teoriile. Să petrecem bine, Thomas, acesta este scopul, nimic altceva nu există.
— Da, dar cum să suporte omul moartea, boala, necazurile vieţii, fără un sens?
— De ce, tu ai găsit vreun sens până acum?
17 Od. Elytis, din colecţia Cuvintele iubirii (Ta pu xov spcvxa), 1972.
129
— N-am găsit, dar aş vrea să existe. Uneori mi se pare că viaţa nu poate fi trăită aşa, uită-te şi la generaţiile trecute, atâta suferinţă, atâta durere…
— Viaţa e dulce şi moartea întuneric. Lasă-le, prietene, n-o să dai de vreun capăt, nimeni nu găseşte vreun capăt, toate sunt teorii şi poveşti, spuse febril Dimitris, căruia îi era frică de moarte, şi în spatele deschiderii lui exagerate se ascundea teama. Trăieşte astăzi, pentru că nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Mănâncă şi bea, ziua de mâine nu există!
Thomas era puţin melancolic, pentru că ultimele cuvinte îi aminteau de Apostolul Pavel, dar îşi alungă gândurile apăsând pe acceleraţie. Maşina lua cu viteză curbele din Sounio, iar Dimitris râdea şi striga tare: „Dă-i viteză!”, şi totodată adrenalina le creştea până la refuz, făcându-i să uite de frici şi sensuri înalte.
Uitarea le-a fost adâncită după aceea de berile pe care le-au băut la prânz la restaurantul de pe plajă, unde s-a finalizat plimbarea lor. Căldura şi ameţeala au încins atmosfera şi discuţia a continuat pe motivul cunoscut. Dialogul despre maşini şi femei, bârfele de la Minister şi mâncarea din belşug l-au făcut să-şi alunge întrebarea, s-o ascundă iarăşi în pivniţele minţii.
Aşa îşi petrecea timpul şi adoptase şi un slogan pe care-l auzise undeva, „pentru noi e sărbătoare în fiecare zi”, străduindu-se să-l aplice zilnic, încât să nu-şi lasă mintea să se întoarcă la întrebările care-i marcaseră trecutul. Orarul de la Minister era acum
130
lejer şi găsea ocazia să întâlnească între timp prieteni şi cunoscuţi, să mănânce afară, să facă plimbări.
în vremea aceea şi-au dat casa la schimb, de altfel aproape toate casele de pe strada unde locuiau fuseseră dărâmate şi construite blocuri în loc. Grădinile au fost nivelate, betonul a cuprins totul, locuitorii din cartier s-au înmulţit, deveniseră necunoscuţi între necunoscuţi. Evanghelina îşi dorea o casă nouă ca să se bucure de puţin lux, să locuiască iarăşi cu copiii ei, să vină şi Marina cu familia sa. Thomas s-a bucurat şi mai mult. Odată cu casa s-au prăbuşit şi amintirile neplăcute şi acum avea apartamentul lui. L-a decorat cu gust şi invita deseori lume, petreceau toată noaptea, vizionau filme la video, beau, râdeau, îşi trăiau clipa. Deseori simţea că pur şi simplu înşela timpul, alteori spunea că i se cuvine asta, că destul a suferit, că a venit vremea ca viaţa să-i dea ceea ce-i datora.
Odată cu aceste petreceri, în viaţa lui a survenit o mare schimbare. Dimitris, văzând sumele mari de bani care circulau în societatea greacă, s-a gândit să investească într-o afacere valorificându-şi averea şi, dobândind încredere în Thomas, i-a cerut să devină coacţionari. Aceluia nu i-a trebuit mult până să cadă de acord, pentru că orice ar fi putut să-l facă să uite de „vechea lui povară”, cum o numea, devenea repede acceptat, de altfel Dimitris îl influenţa mult.
El şi-a vândut un magazin, Thomas a vândut un teren întins de lângă Tripoli pentru a se construi pe el un mare magazin german, şi planul lor a fost pus în aplicare: să deschidă un mare bar-restaurant
131
într-un punct central al oraşului, unde să se adune clientelă bună şi să se adreseze gusturilor care se formaseră în acea epocă. Au angajat o arhitectă tânără, care avea mult bun gust şi talent şi chiar făceau competiţie care o va cuceri primul, dar din fericire pentru ea, avea o relaţie serioasă.
Peste câteva luni afacerea era gata. Au înscris-o pe numele mamelor lor, pentru că ei erau funcţionari publici, au reuşit să ia o subvenţie substanţială de la Uniunea Europeană, numind acel spaţiu centru cultural, cu argumentul că vor face expoziţii de pictură şi fotografie şi vor invita importante formaţii artistice muzicale. Planul pentru succes a fost pus în sfârşit în practică de către cei doi coacţionari inteligenţi, care au studiat fiecare amănunt, încât săşi înmulţească banii. Şi-au folosit cunoştinţele, au angajat personal de nivel înalt pe care-l cunoşteau mai ales Dimitris din desele lor ieşiri, au căzut de acord cu genul muzicii, au decis cărui public se adresează, în esenţă celor asemenea lor, clasei mijlocii care se forma în societate în dezvoltarea dezinvoltă prin care trecea ţara. Chiar şi pentru protecţie s-au îngrijit încă înainte să deschidă, încât să nu-i abordeze diferitele găşti, ci să aleagă ei. Au făcut o înţelegere bună cu una din cele mai temute organizaţii de bodyguarzi din Atena nocturnă, încât afacerea lor să nu fie ameninţată de primejdii.
La inaugurare au fost prezente multe personalităţi ale vieţii politice, artistice, vechi camarazi care acum erau în interiorul lucrurilor, şi totodată diferite vedete ale vieţii nocturne bune.
132
Datorită legăturilor pe care le aveau la Minister, au venit parlamentari din toate partidele şi mulţi jurnalişti. Au oferit trataţii îmbelşugate, şampania curgea râu subvenţiile erau mari invitaţii dansau pe muzică live, cântată de doi artişti cunoscuţi, prieteni ai lui Dimitris. La o masă aleasă stăteau Evanghelina şi Marina, îmbrăcate în rochii de la Aslani, pe care Thomas le cumpărase special pentru această ocazie.
Mama lui se mândrea pentru succesul fiului său, dintr-o gospodină constrânsă ajunsese coproprietara afacerii, trecutul i se întunecase deja, Periclis era o amintire urâtă, toate fuseseră uitate, chiar dacă rănile rămâneau.
Thomas a băut alternativ tării şi şampanie toată noaptea, discuta cu oameni pe care mai demult i-ar fi criticat, flirta cu orice femeie vedea în faţa lui. Uneori parcă s-ar fi întâmplat un război nevăzut în el, parcă un înger se lupta cu un demon. Se întreba ce caută el acolo, dar aproape imediat îşi spunea:
„Vreau s-o trăiesc şi pe asta, altceva nu mai am de făcut. Oricum, până acum «parcă aş fi fost altul şi nu eu, prin viaţă am umblat… a doua viaţă nu există»”18.
18 Od. Elytis, „Reproşul”, din colecţia Cuvintele iubirii (Ta pcv rov Epcvxa), 1972.
Sărmana generaţie a tranziţiei
Generaţia anilor 90 a început cu schimbări cutremurătoare pe planetă. În anul 1989 a fost dărâmat zidul Berlinului, iar apoi, una după alta,
ţările Blocului Răsăritean au revenit la democraţie.
în optimismul general al acelor vremuri, cei doi prieteni au făcut multe înnoiri la barul-restaurant, pentru a nu-şi pierde clienţii stabili şi a nu rămâne în urmă cu concurenţa. Au luat noi subvenţii şi s-au extins, închiriind terenul vecin, care avea în spate o curte mare. Barul-restaurant a devenit clubul jurnaliştilor şi, pentru că începutul televiziunii private a făcut să crească sumele din publicitate şi a creat un puternic „show business”, mulţi artişti, diferite starlete şi modele, frecventau localul. Banii umpleau seifurile şi conturile proprietarilor, care în ciuda succesului rapid păreau că au calmul să facă mişcările profesionale corecte, risipeau însă mulţi bani în viaţa personală.
Thomas a închiriat un apartament luxos între barul-restaurant şi Minister, petrecea toată noaptea şi bea mult. Şi-a cumpărat şi a doua maşină, un jeep mare, „ca să străbată străduţele oraşului”, cum îl şicana Dimitris, care la rândul lui a achiziţionat încă o maşină sport mare. Şi-a dat seama că devenise alcoolic, se străduia doar să rămână funcţional, să nu
134
neglijeze sala de gimnastică şi mâncarea sănătoasă, ca să menţină un echilibru. În rest continua relaţiile ocazionale şi legăturile impersonale, mereu singur, fără prieteni adevăraţi, în afară de Dimitris.
Simţea cum îşi risipeşte energia în fiecare seară, între atâta lume. Dimineaţa la Minister îl plictisea rutina, nu-l mai interesa ceea ce făcea, se săturase de aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Spunea că o să aibă răbdare, ca să-şi asigure viitorul, dar după aceea s-a gândit să demisioneze. Avea mereu sentimentul că nu aparţine acelui loc, că toate acestea seamănă cu un vis, deseori se trezea noaptea neliniştit din cauza unui coşmar indefinit şi dormea puţin. Toate dilemele rămâneau la fel de nedezlegate, ştia că la un moment dat trebuia să le înfrunte, să înceteze să se mai ascundă, să nu le mai înăbuşe. Altfel îşi începuse el viaţa, mai demult îşi dorea să se dăruiască semenilor, iar acum, în adâncul lui ştia că viaţa este în altă parte, însă nu ştia unde.
Vedea cum ceilalţi din jurul său se amăgeau, se perverteau unul după altul şi asta le plăcea. Societatea era tulburată de scandalul Koskotas19 şi grecii urmăreau la televizor dezbinaţi pentru încă o dată scenarii interminabile despre mize, bani şi scandaluri, pe când vedeau chiar şi miniştri în boxa acuzaţilor.
19 E vorba de un mare scandal politic şi financiar care a cuprins ţara la sfârşitul deceniului 80 şi se referea la încercarea de control a mass-mediei şi a băncilor. Persoana centrală a scandalului a fost bancherul Giorgos Koskotas, însă au fost implicate şi cadre înalte ale guvernului P.A.S.O.K.
135
Deseori îşi amintea de acea întrebare care îi marcase anii studenţiei: „Dacă omul nu se schimbă, cum să se schimbe lumea?”. Înţelegea că ceea ce trăia se va termina odată, că toate acestea nu aveau niciun sens, că erau doar amăgire şi pentru el şi pentru toţi şi că la un moment dat vor plăti această deraiere.
A început iarăşi să-şi frământe gândurile, discuta deseori despre toate acestea, constata declinul, avea o altă atitudine asupra lucrurilor decât cei de seama lui, era îndurerat, golul său existenţial îl chinuia întruna. Se văita că nu mai suportă această lume care se hrăneşte cu lucruri zadarnice şi neesenţiale, a cărei singură legătură cu lectura erau revistele ieftine care proclamau fără pretexte imoralismul şi concurau care să-şi asigure prima fotografiile goale ale unor celebrităţi sau persoane lipsite de importanţă.
Dimitris îl poreclea în batjocură „filozoful” şi îi spunea deseori că, dacă nu are de propus soluţii, să înceteze văicăreala şi să se bucure de rezultatul eforturilor lui.
— Să petrecem bine oricare ar fi costul, chiar dacă în cele din urmă ne-am vinde sufletul diavolului? spunea Thomas, cu mintea la Faust.
— Vezi lucrurile foarte pesimist, i-a zis o cunoscută prezentatoare de ştiri al unui mare post de televiziune particulară. Societatea greacă progresează economic şi, în ciuda tulburărilor din viaţa politică, ţara merge înainte. La fel şi societatea mondială. Acum, când Blocul Răsăritean s-a prăbuşit, va veni în sfârşit o pace mondială.
136
— Dar nu vezi naţionalismul extrem care a cuprins presa şi fierbe conştiinţele oamenilor? Nu te îngrijorează deloc că politicienii şi colegii tăi deformează lucrurile cu exagerări, vorbe dezbinatoare şi calomnii? Nu te deranjează că aruncă cu noroi unul în altul şi voi proiectaţi asta, alergaţi după asta, o creaţi, în loc s-o combateţi? Nu înţelegeţi că asta alimentează o polarizare care dezbină societatea şi ne duce de râpă? Şi apoi, despre ce pace mondială vorbeşti? Am ajuns să vedem în direct bombardamentele din Irak20 de parcă ar fi focuri de artificii, fără să ne gândim că în acest moment, când noi stăm confortabil în saloanele noastre, oamenii mor, sunt mutilaţi, rămân infirmi, i-a răspuns cu patimă. Astăzi în Irak, mâine în altă parte. Până mai ieri Uniunea Sovietică a făcut praf Afganistanul şi nimeni n-a zis nimic.
— Dragul meu, exagerezi. Lucrurile nu sunt atât de tragice cum spui. Totul o să meargă mai bine. Oricum, acum să le lăsăm pe acestea, stai să-ţi spun despre ministrul muncii, care s-a încurcat cu o fată…
A încetat s-o mai asculte. I-au venit intens în minte cuvintele cântecului „Sărmana generaţie a tranziţiei, toţi fără culoare şi anoşti”21. Exact aşa simţea, şi pentru sine şi pentru cei mai mulţi oameni
20 în Războiul din Golf (2 august 1990 – 28 februarie 1991) 31 de state, sub conducerea S.U.A. şi cu împuternicirea O.N.U., au atacat Irakul, pentru eliberarea Kuweitului.
21 Nikos Portokaloglou, Există un motiv serios (Tnăpxei AoyoQ ooŞapdc,), 1985.
137
din generaţia lui. Se mira de uşurinţa cu care întâmpinau evenimentele toţi cei din jurul său, ca şi când n-ar fi bănuit adâncimea lucrurilor. Orbiţi de promisiunile politice nesfârşite din anii precedenţi, alienaţi de minciuna şi ipocrizia discursului public, le vedeau pe toate superficial, numărau de-acum toate prin bani.
El urmărea în ziare evoluţiile dramatice din ţările care sufereau atâţia ani de lipsa libertăţii şi se felicita pentru plecarea din politică. A mers şi în două călătorii rapide la Berlin şi Moscova ca să vadă de aproape, să se convingă, să înţeleagă. Acelaşi interes îl arăta şi pentru cele religioase, urmărea reportajele corespunzătoare ca un înstrăinat care plecase departe de patria lui şi n-avea să se mai întoarcă.
La începutul anului 1993 Marina s-a despărţit de soţul ei, după mulţi ani de căsnicie chinuită. Thomas se aştepta la asta, chiar şi-o dorea, căci de la început văzuse dificultăţile pe care le avea familia surorii lui şi era de acord şi Evanghelina, care trăia problema de aproape. Doi tineri care s-au aflat împreună fără să ştie ce vor de la viaţă şi au devenit părinţi înainte de a se cunoaşte unul pe celălalt, au ajuns străini în aceeaşi casă. Aceeaşi poveste care se repetă atât de des cu mii de cupluri, cu singura diferenţă că acum au încetat peţirile şi alegerea soţului se face „liber”.
Petros lipsea toată ziua, lucra în domeniul asigurărilor private şi treburile mergeau bine, pentru
138
că prin neîncrederea pe care o avea lumea în asigurările publice, din ce în ce mai mulţi cetăţeni investeau într-o asigurare medicală credibilă, pentru vremuri grele. Marina s-a dedicat copiilor şi gospodăritului, fără prietenii speciale, doar cu unele verişoare era în contact şi desigur cu mama ei. Nu învăţase să facă nimic creativ, în ceasurile libere se uita la televizor, mergea doar la sala de gimnastică, la activităţile copiilor, la petrecerile pentru copii, la medici, la cumpărături. Trăia prin toate acestea.
Soţul ei, dimpotrivă, era mereu între lume, făcea cunoştinţe noi, ieşea cu clienţii, acasă aducea mult de lucru. Încetul cu încetul s-au înstrăinat, copiii erau prinşi la jumătate, fiecare relaţiona cu ei în felul său. În vacanţe el era mereu lângă un telefon, le închiria o casă bună la mare şi făcea naveta la Atena.
Cunoştinţele lor îi fericeau pentru bunăstarea pe care o aveau, dar ei au început să se comporte cu duşmănie unul faţă de celălalt. El vedea o gospodină indiferentă, pe care o compara cu colegii lui hiperactivi, iar ea îl vedea ca pe un îmbogăţit obsedat, care vorbea doar despre bani şi afaceri. Ori de câte ori se certau, nu ajungeau nicăieri, în realitate ar fi vrut să trăiască cu altcineva. De biserică se îndepărtaseră, doar la sărbătorile mari mergeau, de altfel niciodată n-au avut un interes special pentru aceasta, pur şi simplu s-a întâmplat să aparţină unor familii religioase. Uneori Marina se lăsa convinsă de mama sa să meargă la vreun duhovnic, se mângâia puţin, acela îi propunea să vină cu soţul ei ca să discute, să meargă fie şi la un consilier familial, dar Petros
139
refuza categoric. Îi spunea că ea are o problemă şi că, dacă vrea, să se ducă singură.
Thomas încercase de multe ori să-i vorbească, însă ea mereu evita asta.
— Aşa sunt cele mai multe familii, frate, vezi undeva ceva diferit? îi spunea împăcată cu soarta, iar el îi repeta trist că acesta este motivul pentru care nu se va căsători niciodată.
— Ştiu filmul acesta, mulţumesc, dar n-o să mă însor.
Certurile au început să devină mai dese, Evanghelina era nevoită să şoptească iarăşi după mulţi ani:
— Mai încet, să nu ne audă lumea!
Lumea erau chiriaşii din bloc, căci nu mai existau case vecine, toate fuseseră înghiţite în beton. Curând Marina şi-a dat seama că Petros iese cu diferite femei, îl auzea glumind cu ele la telefon, nu se mai ascundea, nu-l mai interesa. Conflictele aveau loc zilnic, nu se puteau ascunde de copii, de fapt depăşiseră limitele.
într-o zi, când s-a întâmplat ca Thomas să se afle la mama lui, se auzeau urlete şi obiecte spărgându-se. A urcat sus şi l-a ameninţat pe cumnatul său. S-au certat rău şi Thomas l-a ameninţat că, dacă n-o să plece, o să fie de rău. Celălalt s-a temut, ştia despre „familia” care-i proteja barul-restaurant.
Peste două zile Petros a plecat definitiv şi după cum se întâmplă în asemenea împrejurări, cazul a fost preluat de avocaţi. Thomas a ajutat-o pe sora lui financiar din prima clipă şi, de când a trebuit să-l înlocuiască pe responsabilul cu aprovizionarea
140
barului-restaurant, a hotărât s-o încerce. S-a dovedit capabilă, avea mare nevoie să iasă din casă, şi-a direcţionat toată puterea pe muncă şi asta a făcut-o să treacă cu bine peste divorţ.
într-o seară de octombrie, în timp ce Thomas îl conducea din barul-restaurant pe un ministru adjunct arogant, la intrare apăru un grup de femei care rezervaseră o masă pentru mâncare. Observă că una dintre tinere îl privea cercetător. La început nu-şi dădu seama cine este, dar curând o recunoscu pe Hara, iubirea nemărturisită de când el avea douăzeci de ani. Îşi schimbase coafura, îmbrăcămintea şi chiar înfăţişarea i se păreau diferite. Blugii rupţi îi schimbase cu îmbrăcăminte elegantă, purta pantofi cu toc în loc de cizme şi părul ei negru şi mereu nepieptănat era acum drept şi frumos. Nu se mai văzuseră de mai bine de zece ani, s-au îmbrăţişat, şi-au spus repede noutăţile, iar peste două zile la prânz s-au întâlnit la Thiseio.
I-a povestit despre cariera lui, ea i-a spus că a fost repartizată în învăţământul public, însă era nemulţumită de elevii care făceau gălăgie la ore, se enerva, munca o obosea.
— Am o minte matematică, trebuia să mă ocup cu cercetarea, dar vezi bine, în Grecia nu există multe perspective pentru aşa ceva, i-a spus cu privirea caldă, care-i amintea de trecut. Lucrul la şcoală mă epuizează, eu nu eram făcută pentru asta, nu mi-am dat seama atunci când am făcut meditaţii, acolo
141
era diferit. De multe ori îmi ies din minţi cu copiii, nu sunt ei de vină, ştiu, dar par să întreacă măsura cu noi, cei mari. Mă întorc acasă epuizată, mă tot gândesc să renunţ, dar nu am alternativă, doar din salariul meu trăiesc, iar părinţii mei nu au „spate”, stau cu chirie. Tu te-ai descurcat bine.
I s-a părut cu picioarele pe pământ, modestă, se bucura s-o audă vorbind, era foarte diferită de lumea cu care se întâlnea el.
— M-am descurcat, dar nu sunt deloc mulţumit, îmi frământ gândurile, Hara, îi spuse spontan, ca şi când n-ar fi trecut nici măcar o zi de când în discuţiile lor construiau şi dărâmau lumea în câteva ceasuri.
Se întâlniseră la o cafea rapidă, pentru că nu ştiau dacă aveau ceva comun să-şi spună. Au stat trei ore împreună, au mâncat, s-au plimbat la Monastiraki, ca pe vremuri. Hara nu se schimbase, în afara faptului că părăsise şi ea politica la sfârşitul facultăţii. Avusese o relaţie nereuşită, s-au despărţit puţin înainte de a se căsători.
— Tu eşti nemulţumită de elevii tăi, dar cel puţin ai viaţa ta, pe când eu trăiesc viaţa altuia, i-a mărturisit. Ca şi cum aş juca un rol, ca atunci la facultate, când mă certam în grupuleţele noastre pentru lucruri despre care nu ştiam şi strigam în adunări pentru a-i speria pe adversari… Ce prostie, ce naiv eram!
— îmi amintesc că aveam obsesia să votăm pentru orice, pe când totodată susţineam sistemele totalitare din ţări necunoscute şi îndepărtate. Revoluţionari fără cauze, pe banii lui tata! spuse râzând Hara.
142
— Cel puţin atunci credeam câte spuneam în naivitatea mea, pe când acum nu mă identific cu rolul meu, semăn cu un actor uitat în aceeaşi reprezentaţie, care datorită succesului este jucată mulţi ani, continuă Thomas, care intuia că ea o să-l înţeleagă.
— Dar nu te simţi reuşit în viaţă? Te afli întro stare pe care mulţi ar invidia-o. Un post bun ca funcţionar public, salariu mare şi o afacere de succes care aduce mult câştig, ce altceva să mai ceri?
— Da, ştiu. Reuşit pe plan financiar şi absolut eşuat în toate celelalte. Dacă aş fi fost bun creştin, aş fi numit asta nerecunoştinţă, iar felul în care trăiesc, eşec. Dacă aş fi fost revoluţionar, aş fi spus că sunt ahtiat după bani. Pe plan existenţial şi psihologic sunt într-o confuzie absolută. Ai auzit anecdota aceea: „Hristos a murit, Marx a murit, Freud a murit şi eu nu sunt deloc bine, mă duc acasă”. Exact aşa mă simt.
Au râs şi apoi Hara a zis:
— Mai mult sau mai puţin şi eu cam aşa sunt. Mă supără lipsa sensului şi eşecul în relaţiile mele.
— Una e eşecul, alta nimicul, Hara. Dar să sperăm că toate acestea ne vor scoate undeva, a spus fără să creadă prea mult.
în următoarea perioadă s-au întâlnit de multe ori, ca nişte vechi prieteni care aveau multe săşi spună. Thomas aranja mereu să se afle în afara barului-restaurant, ca şi când ar fi vrut să protejeze contactul lor de atmosfera încărcată care stăpânea în afacerea lui. Obişnuiau să-şi ia cafele scurte, să meargă la cinema şi la mici taverne din Thiseio şi Petralona,
143
ca doi oameni simpli care doreau să comunice ca de la inimă la inimă, fără măşti şi suspiciuni. Aproape încă din prima clipă când s-au reîntâlnit, a simţit vechiul lui sentiment reaprinzându-se şi cu fiecare întâlnire a lor întărindu-se. Se întreba dacă şi ei i se întâmpla acelaşi lucru sau doar se bucura de comunicarea lor, dar nu îndrăznea să facă vreun avans, pentru că-i era teamă să nu fie respins. Se simţea îndrăgostit, dar curajul pe care-l avea cu alte femei aici îi dispăruse.
în ziua Crăciunului familia s-a reunit din nou. La amiază, în casa Evanghelinei s-au adunat copiii şi nepoţii ei, Dimitris cu prietena lui, Hara şi câţiva colaboratori buni de la barul-restaurant, să ia masa de sărbătoare, pentru că seara erau ocupaţi. Evanghelina se simţea fericită, s-a bucurat mult când a văzut-o pe Hara şi i s-au reaprins visurile pentru fiul ei, care ajunsese la treizeci şi cinci de ani şi încă nu se însurase. Gătise tot felul de mâncăruri, au adus şi invitaţii multe prăjituri şi vinuri, au mâncat mult, au râs, au băut, la televizorul din colţul salonului era un show scump plătit şi de prost gust, cu cântăreţii la modă. Atmosfera era plină de căldură şi toţi o simţeau, Evanghelina şi-a amintit de zilele frumoase din Constantinopol, de mesele sărbătoreşti din casa lor, de rudele lor, de râsete şi bucurii, şi a început să povestească diferite întâmplări.
Când a venit ceasul să facă schimb de daruri, Thomas a simţit o mică neplăcere. Pe când se îmbrăţişau şi rosteau urările obişnuite cu pachetele
144
deschise în jur, şi-a dat seama cât de mulţi bani se cheltuiseră. Toţi cumpăraseră daruri foarte scumpe, cele mai multe nefolositoare, obiecte de bun gust confecţionate doar pentru a fi consumate. Pierduseră măsura. A socotit cu aproximaţie banii cheltuiţi şi aceştia erau foarte mulţi.
A vrut să pună acest lucru în discuţie, dar a fost respins de toţi. Dimitris, ameţit de băutură, i-a spus luându-l în râs: „Acum lasă cuvintele mari, filozofule, e Crăciunul”, mama lui a şoptit „slavă lui Dumnezeu”, iar ceilalţi erau indiferenţi. Doar Hara îl privea cercetătoare, cu ochii ei frumoşi. Simţea că ea îl înţelegea şi ceva în el îi spunea că anul ce avea să vină multe se vor schimba în viaţa lui. Şi aşa s-a întâmplat.
Toamna anului 2016
A sosit toamna şi ziua a început să se micşoreze, nişte norişori decorează orizontul departe în largul mării şi se joacă nebuneşte cu soarele, lăsând razele să făurească desene mişcătoare pe ape. Când eram copil deveneam melancolic în aceste zile, pentru că începea şcoala şi jocurile din cartier încetau, părinţii începeau să ne interzică să ieşim ca să nu rămânem în urmă cu învăţatul, să se liniştească puţin şi urechile lor, pe care le asurziserăm toată vara cu glasurile noastre, când alergam în dreapta şi-n stânga pe uliţele neasfaltate. Primele ploi ale toamnei ne aminteau brusc că trebuia să ne reluăm grijile până la Crăciun.
Cât s-a schimbat vremea, Dumnezeule, cum am distrus creaţia Ta! Acum căldura ţine mult şi vara sunt furtuni. Cel puţin ne consolăm cu timpul însorit şi nu mai cădem în melancolie din cauza zilelor înnorate.
Soarele a ieşit şi acum pot să mă bucur de el de pe terasa de deasupra chiliilor, bate un vânticel răcoros pe care-l simt cum îmi mângâie trupul. Sunt încă viu, absorb fiecare clipă, mă bucur de fiecare imagine. Mă gândesc ce mare păcat este timpul pierdut şi îmi pare rău că mi-a trebuit atâta vreme ca să învăţ să mă bucur cu adevărat de cele ce mi
146
s-au dăruit şi pe care eu le-am ignorat sau le-am trăit în chip greşit.
Astăzi a trecut pe aici Giannis, doctorul de la spital, şi a încercat iarăşi să mă convingă să merg să fac analizele.
— M-am lăsat în voia lui Dumnezeu Şi sunt liniştit. Cu cât trece timpul, nu mai am motive să mă îngrijorez, i-am răspuns. De altfel, acel mare doctor din Atena mi-a spus să aştept o minune, dar eu deja am trăit minunea, sufletul mi s-a vindecat, aşa că m-am predat în voia Aceluia.
în timp ce mâncam peştele pe care l-am pescuit ieri şi pe care-l făcusem o supă gustoasă, părintele a comentat noul capitol din romanul meu.
— Văd că simţi nevoia să comentezi epoca ta, să-ţi împleteşti povestea cu realitatea în care ai trăit. Îmi place că faci asta, căci cei mai mulţi suntem legaţi de condiţiile istorice care determină mentalitatea şi alegerile noastre, şi dacă nu ne distanţăm, mentalitatea fiecărei epoci ne va împiedica să înţelegem Evanghelia, oricât de bine intenţionaţi am fi. Ne închidem în moravurile şi în percepţiile vremii noastre, în ideologiile dominatoare.
— Generaţia mea, părinte, a trăit intens trecerea de la epoca strâmtorărilor şi visului pentru bunăstare la iluzia schimbării politice, iar după aceea la epoca alienării. De la epoca poftei, cum spunea cineva22, am trecut la epoca lăcomiei şi îmbuibării. Consumăm în chip bolnăvicios şi totodată utilitarist
22 Titlul unei cărţi a lui Vasilis Karapostolis.
147
spectacole, omilii, persoane. Nu făurim relaţii, ci doar consumăm şi ne batem joc de sociabilitatea noastră prin mijloacele social media. Tot căutăm ceva nou pentru a ne alunga plictiseala şi nu suntem mulţumiţi de nimic. Suferim de lipsa plăcerii.
— Alergarea neîncetată după plăcere va aduce durere.
— Iar lipsa sensului ne va conduce mereu spre cele materiale.
— De aceea generaţia mea a luat-o pe un drum greşit. Pe atunci era sărăcie şi mare nedreptate socială, iar acestea au înarmat braţele fraţilor să se omoare între ei. Din păcate masele vor fi amăgite mereu de mântuitori pământeşti şi vor fi orbite de bogăţie. Dar ia spune-mi, cum s-a simţit eroul nostru în această duplicitate pe care a trăit-o? Mulţi bani, multe cunoştinţe, toate aranjate, şi cu toate acestea îl vedem mereu cum se autoironizează şi încearcă să le spună celor din jurul lui că nu merg bine.
— Da, şi nimeni nu vrea să-l asculte. Am trăit un mare conflict sufletesc, dar am fost încuiat ca într-o cuşcă, pentru că banii sunt dulci şi nu aveam unde să merg în altă parte. Fiind complexat şi abuzat, am construit o nouă identitate falsă, a omului puternic şi reuşit şi m-am ascuns mulţi ani în spatele ei. Dacă nu s-ar fi întâmplat toate cele care au urmat, cine ştie unde m-aş fi aflat acum. A fost şi alcoolul care mă liniştea şi mă făcea să uit cum este să confrunţi viaţa fără cârje…
Călugărul a spălat câteva pere proaspete şi le-a adus într-o farfurie de lut. Le-am cules de dimineaţă
148
din mica grădină şi acum mă bucuram de gustul lor dulce.
— Am simţit şi eu acest conflict, dar diferit de tine. M-am prins în cariera mea universitară şi prin toate lecturile mele de filozofie credeam că sunt mai bun decât ceilalţi, mai inteligent, mai capabil, ceva ca un marţian al spiritului printre pământeni, deşi nu arătam asta prin cuvinte. Îi subestimam pe cei din jurul meu, de parcă n-ar fi fost daruri ale lui Dumnezeu cele pe care le împărţea fiecăruia dintr-un anumit motiv. M-am ciocnit şi eu cu conştiinţa mea, dar mi-am dat seama de ipocrizia pe care o aveam doar după moartea soţiei mele, Dorothea…
A tăcut pentru puţin şi o lacrimă i-a alunecat pe faţă şi i s-a pierdut în barba deasă. Apoi a zâmbit din nou şi a continuat.
— De aceea m-am retras în pustie, am simţit intens nevoia de a mă regăsi, ca şi când aş fi fost iluminat în durerea mea. Şi ştii care a fost pricina? în ziua următoare înmormântării soţiei mele, pe când mă luptam cu tristeţea, mi-a venit o iluminare citindu-l pe preferatul meu, Kierkegaard, care scrie că două sunt căile care se deschid oamenilor: una este să simţi durerea, cealaltă să faci pe dascălul cu cel ce a simţit durerea. Prima este calea, a doua este cărarea rătăcitoare, care de obicei duce în prăpastie.
— Mi se pare că fără durere nu ne putem reveni, ne mănâncă teoria, spuse Thomas privindu-l în ochi.
— Aşa este. În plânsul meu am conştientizat că până atunci făcusem mereu pe dascălul cu ceilalţi, ca profesor, ca intelectual, chiar şi ca creştin.
149
Mă rostogoleam pe pantă, în golul slavei deşarte, dar nu vedeam asta. Cum să înţelegem sărmanii, când nu ne cunoaştem pe noi înşine? Chiar şi atunci când spunem că avem căutări, vedem doar ceea ce căutăm, ne gândim doar la ceea ce dorim, iar când nu căutăm nimic putem găsi multe, pentru că suntem deschişi la multe. De aceea este mare diferenţă între a zice „Facă-se voia Ta” şi a ne ruga pentru cereri concrete.
Am rămas pentru puţin tăcuţi, privind pe fereastră vaporul care se apropia de insulă lăsând în urmă o linie subţire de fum.
— E important să-ţi trăieşti viaţa ca pe o ucenicie continuă. Să fii lângă un dascăl şi acela să devină după aceea prietenul şi fratele tău, spuse părintele Ioachim după ce şi-a terminat mâncarea simplă. Există însă ceva pe care dascălul nu ţi-l poate oferi. Dorinţa de a te cunoaşte pe tine. Te poţi oglindi în el, îţi poate da sfaturi dar, dacă tu nu-ţi doreşti din toată puterea sufletului să te cunoşti pe tine, nimeni nu te poate ajuta. Doar dacă buna ta intenţie devine foarte puternică, Dumnezeu îţi va dărui asta. Şi eu a trebuit să fiu zdruncinat, pentru ca vorbăria mea teoretică despre cunoaşterea de sine să devină conştiinţă de sine, atâta cât a devenit. Generaţiile de după război, după secole de constrângere, s-au străduit să înlăture Legea şi să trăiască libere, n-au mai suportat constrângerea religioasă şi socială şi bine au făcut. Astăzi ne bucurăm de roadele schimbărilor sociale. Însă vezi, nu s-a găsit măsura, societatea este la celălalt capăt, într-o cădere liberă, valorile
150
se pierd, lumea occidentală a renegat creştinismul trecutului şi s-a poticnit, pe când de cealaltă parte islamul se întinde şi vrea să întoarcă timpul înapoi.
— încotro merge lumea, părinte? Ecosistemul este distrus zi de zi şi nimănui nu-i pasă, iar rachetele nucleare se ţintesc una pe alta. Vine oare sfârşitul?
— Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Suficiente sunt problemele zilei de astăzi, a repetat părintele cuvintele lui Hristos.
— Aveţi dreptate, părinte. De altfel, sfârşitul meu este aproape, şi doar de acesta trebuie să mă intereseze.
Şi-a întins mâna trandafirie spre mine şi mi-a strâns cu putere mâna:
— Dumnezeu o să ne ajute, bunul meu prieten, Dumnezeu o să ne ajute…
După toţi anii în care am lipsit, pentru tine m-am întors
— Hara, vreau să-ţi spun ceva cu o întârziere de şaptesprezece ani. Ai vrea să devenim un cuplu, adică să fim împreună? spuse timid, ca şi când ar fi fost neexperimentat în relaţii.
— Ce ţi-a venit?
Mergeau pe sub stânca Akronafplia, într-o plimbare frumoasă pe plaja Arvanitia din Nafplio, pe lângă mare, când el s-a oprit dintr-o dată şi i-a vorbit.
Hara a izbucnit spontan în râs la auzul cuvintelor lui. De puţinele ori când a mers la barul-restaurant de la începutul revederii lor, văzuse cu ochii ei modul în care el se relaţiona cu celălalt gen. Uneori discutaseră despre asta, iar ea îi spusese în felul ei simplu şi sincer că se risipeşte, că se consumă pe sine şi foloseşte femeile.
— Ţi se pare amuzant? întrebă descurajat Thomas, văzându-o cum râde de propunerea lui.
Relaţia cu Hara evoluase mai repede decât se aştepta, ca şi când viitorul lor ar fi fost dinainte scris. Fără să se gândească câtuşi de puţin încetase să mai flirteze cu alte femei şi se străduia să controleze cât de cât băutura. Când ieşeau era foarte reţinut, ca atunci demult, când nu îndrăznise să-i
152
destăinuiască dragostea lui. Lângă ea se simţea ca şi cum s-ar fi regăsit iarăşi pe sine.
— Mi se par amuzante multe şi diverse lucruri. Mai întâi, cum se poate ca un tânăr ca tine să-i facă propuneri unei femei ca şi când ar fi în anii 50? în al doilea rând, cum ţi-a venit să faci această propunere dintr-o dată, ziua-n amiaza mare, fără nicio legătură, mergând printre lumea care se plimbă? în al treilea rând, nu ţi-ai dat seama atunci demult că şi eu te vedeam diferit? în al patrulea şi ultimul, cum de n-ai înţeles că de mult timp te văd mai mult decât un prieten?
S-au îmbrăţişat şi au rămas aşa mult timp, provocând curiozitatea trecătorilor. Unii zâmbeau, alţii se strâmbau deranjaţi, un grup de turişti le făcea fotografii.
Mai târziu, pe când mergeau pe aleile frumoase ale oraşului vechi, a cumpărat de la un vânzător ambulant de flori un trandafir şi i l-a oferit, recitând versuri din poetul lui îndrăgit23: „După toţi anii în care am lipsit, pentru tine m-am întors, am căutat să găsesc trandafirul, pe care nimeni altul nu ţi l-ar fi putut da”.
Era prima oară în viaţa lui când dăruia o floare, când spunea cuvinte tandre unei femei.
Din ziua aceea erau nedespărţiţi, un sentiment de fericire absolută le unea fiinţele, simţeau că sunt făcuţi unul pentru altul şi în sfârşit aveau un tovarăş
23 Nikos Vrettakos, „După toţi anii în care am lipsit”, din colecţia Timpul şi Râul (O Xpovoc, KCU TO flaiapi), 1957.
153
care să le alunge singurătatea. Thomas a simţit că este cuprins de sentimente inedite, niciodată nu simţise ceva asemănător, pur şi simplu plutea în nori. În orele libere erau mereu împreună, au început să meargă în excursii cu fiecare ocazie, mâncau la prânz împreună, Hara mergea seara la barul-restaurant al lor.
Au luat repede hotărârea de a se căsători, simţeau nevoia, simbolică, să facă un nou început în viaţă. Thomas a încercat s-o convingă să renunţe la slujba ei, fiindcă o obosea, i-a spus că are destui bani încât să nu trebuiască să muncească ea. În cele din urmă au decis ca ea să-şi ia concediu un an pentru a face studii postuniversitare şi astfel viaţa lor cotidiană a devenit mai liniştită. Atunci a luat decizia să demisioneze şi el de la Minister. Nu-l mai interesa de-acum siguranţa locului de muncă, îi era scârbă de intrigile politice şi de ipocrizia fiecărui ministru. De altminteri plănuise cu Dimitris să deschidă şi al doilea bar-restaurant şi avea nevoie de mai mult timp liber.
S-au căsătorit într-un „conac” luxos de lângă Lavrio, după cum era moda epocii, cu mulţi invitaţi din spaţiul profesional fiindcă, după cum se gândea Thomas, aceste cunoştinţe erau importante pentru a continua să fie înăuntrul cercurilor înalte. Hara la început avusese unele împotriviri, ar fi preferat o căsătorie simplă cu prieteni puţini şi rude apropiate şi nu înţelegea de ce un eveniment atât de unic trebuia să slujească relaţiilor publice ale barului-restaurant, însă în cele din urmă a cedat pentru că şi-a
154
dat seama că insistenţa lui avea o logică, fie şi utilitară. El voia să facă doar cununie civilă, dar a cedat în faţa insistenţelor Evanghelinei şi Harei, care păstra o anumită religiozitate, şi poate şi a unui glas venit din el, care-i spunea că aşa este mai corect.
în biserică au intrat puţini invitaţi, cei mai mulţi au rămas afară discutând, iar ceilalţi au mers direct la sala de mese. În timpul sfintei taine, săvârşită de părintele Alexandros, a fost cuprins de diferite sentimente contradictorii. Emoţia de a-şi uni viaţa cu Hara, singurul om cu care avea o comunicare esenţială, singurătate pentru că simţea cum cu majoritatea invitaţilor nu avea nicio legătură, şi un sentiment de ruşine pentru modul luxos în care se desfăşura nunta, adică masă bogată şi mulţi invitaţi.
La sfârşitul ceremoniei vechiul lui prieten i-a adresat câteva cuvinte frumoase şi Thomas s-a gândit că ceea ce a spus părintele şi cuvintele frumoase auzite la slujbă puteau avea importanţă doar dacă cineva crede, altfel rămâneau cuvinte formale sau fără aplicaţie. Simţea iarăşi vechiul conflict sufletesc dintre nevoia de a crede în ceva şi haosul care stăpânea în el.
Acest sentiment a fost prelungit de micul dialog pe care l-a avut cu părintele Alexandru cu puţin înainte să plece. N-a vrut să rămână, lumea invitată i s-a părut foarte străină.
— Thomas, îţi urez ca Dumnezeu să sprijine căsnicia voastră şi să vă întărească.
— Îţi mulţumesc, Alexandros, dar dacă noi nu vom lupta, Dumnezeu nu poate face prea multe.
155
Nu spune aşa teologia, că ne lasă liberi chiar şi să ne lepădăm de El, fiindcă vrea să-L căutăm conştienţi?
— Fără Dumnezeu omul nu ajunge departe, Thomas, priveşte cum este societatea, spuse celălalt şi făcu un semn spre invitaţii care mergeau printre făcliile şi luminile care le arătau drumul spre sala de mese.
Haine scumpe, îmbrăcăminte extravagantă, oameni ai Atenei nocturne, vedete de televiziune, jurnalişti, afacerişti şi politicieni. În ziua următoare fotografiile lor vor figura în revistele de bârfe care vor proiecta evenimentul pe plan lumesc, scriind despre „nunta strălucitoare” şi neajunsurile ei.
— Nu începe predica, spuse deranjat, pentru că se simţea înţepat de semnul părintelui, fiindcă şi el se simţea ridicol pentru felul în care se desfăşura nunta. Se supărase pe sine că n-o ascultase pe Hara.
— îmi cer scuze, n-am vrut să te insult.
— Ai dreptate, măcar de ne-am fi căsătorit într-un paraclis. Acum iartă-mă, trebuie să merg la invitaţi, păcat că pleci, aş fi vrut să mai vorbim. L-a îmbrăţişat formal şi s-au despărţit puţin stânjeniţi.
Petrecerea avea succesul asigurat, semăna cu încă o seară la barul-restaurant al lor într-o versiune de sărbătoare, cu toţi clienţii prezenţi, şi a ţinut până dimineaţa, cu o trupă celebră şi un Dj cunoscut, care au dat ritmul petrecerii. Dansul era nebunesc, multe bârfe circulau pe la mese, se discuta despre afaceri, multe dedesubturi ale politice erau scoase la lumină, însă discuţia principală era despre câştigurile şi pierderile de la Bursă. Cei mai mulţi jucau sume importante şi era normal ca acest subiect să monopolizeze
156
discuţiile. Thomas, între sutele de invitaţi, simţea intens nevoia să se izoleze cu Hara, şi încă o dată i-a dat dreptate în legătură cu aceşti oameni care trăiau în minciună. După aceea s-a gândit că şi el este la fel şi chiar mai rău, fiindcă ştia foarte bine ce face. În cele din urmă câteva cocteiluri fine l-au ajutat, ca întotdeauna, să uite de sine şi să se simtă bine.
După nuntă au cumpărat un apartament la Marousi, banii de la Bursă s-au înmulţit, Thomas continua să joace, câştigurile barului-restaurant au crescut. Peste puţin Hara a rămas însărcinată, viaţa mergea înainte, neliniştea sufletească i s-a mai micşorat, simţea mai mult sinele său, dar nu ştia care sine, după cum spunea autoironizându-se. Singurul om cu care purta discuţii serioase era soţia lui, ea nu avea vreo reţetă a vieţii, dar îi oferea linişte, bunătate şi blândeţe. Toţi ceilalţi de seama lui erau în altă parte. O generaţie care părea deja obosită de la treizeci de ani, predată vânătorii de bani şi luxului, care trăia banal şi avea iluzia cunoaşterii, cu alibiul că uneori lupta pentru cele comune, pe fondul unei culturi care ajungea la slava deşartă.
Auzea în jur oamenii vorbind încontinuu despre bani, despre trabucuri scumpe şi ceasuri de aur, îi urmărea pe marii jurnalişti scump plătiţi formând convingerile cetăţenilor, sumele uriaşe cheltuite de televiziuni, emisiunile mizerabile care făceau rating mare, retribuţiile artiştilor comerciali, banii cheltuiţi pe şampanii şi flori în centrele de pe litoral.
Mai demult îl ademeniseră şi pe el nişte clienţi şi i-a urmat în cluburile de pe litoral, unde ascultau
157
formaţii consacrate, noaptea târziu. A văzut câţi bani se cheltuiau pentru a deschide şampanii şi a arunca flori pe scenă, i se făcea scârbă, simţea mare ruşine pentru ceea ce face şi nu s-a mai dus.
Intuia că această situaţie a societăţii greceşti se va prăbuşi repede, văzându-i pe politicienii care nu puteau să cadă de acord, sindicatele care blocau drumurile având cereri iraţionale, partidele care datorau sume enorme la stat, afacerile publice problematice, cărţile de credit umflate şi mii de împrumuturi oferite cu generozitate cetăţenilor. Îmbogăţirea devenise un mod de viaţă, îi ademenea şi pe cei mai calculaţi oameni şi el câştiga bani din asta, afacerea pe care o avea îi însutea câştigurile.
Au investit într-un nou bar-restaurant la Varkiza, care a avut o inaugurare impresionantă şi toate personalităţile cunoscute prezente. Au avut nevoie de un împrumut mare pe care l-au primit foarte uşor, băncile aproape că te rugau să te împrumuţi, cu atât mai mult pentru o afacere înfloritoare. Şi-au împărţit competenţele, Thomas a rămas în centru, Dimitris se ocupa cu barul-restaurant de pe litoral, spunea că are încă multă putere de muncă, trăia într-o cheltuială continuă, viaţa lui era o risipire interminabilă.
Venirea pe lume a copilului a schimbat multe în viaţa cotidiană a lui Thomas, i-a dat un sens nou. O ajuta pe soţia lui la toate, împărţeau orele, perioadele nedormite, grijile. A hotărât să nu-i pună copilului numele Periklis, deşi la început se gândise că poate
158
astfel acest nume se va reabilita în el, însă nu i-a plăcut. Nu i-au dat nici numele tatălui Harei, ci l-au botezat Socrate, aşa le-a venit, să aibă numele filozofului care odinioară îl influenţase. Naş i-a fost Dimitris.
Părea că viaţa lui intră într-o ordine, stabilitatea căsniciei şi responsabilitatea copilului i-au dat un nou suflu. Hara era lângă el o putere liniştită, le discutau împreună pe toate, râdeau, se bucurau. Chiar şi prietenii ei îi făceau plăcere lui Thomas, erau oameni simpli, obişnuiţi, cărora le plăcea să discute şi să se distreze. Mergeau deseori cu pruncul în casa părintească şi se întâlneau cu restul familiei, iar mama lui se mândrea pentru bunăstarea fiului ei. I-a cumpărat acesteia mobilă scumpă, i-a luat rochii şi bijuterii, o scotea împreună cu Marina în oraş să mănânce. În plus, ea îi cerea mereu bani pentru a face fapte bune în parohie.
Fiul ei nu-i strica hatârul, ca şi când ar fi plătit o datorie pentru toate momentele urâte din trecut. Evanghelina plutea într-un ocean de fericire, toate acestea îi aminteau iarăşi de anii lipsiţi de griji ai adolescenţei din Constantinopol, când făceau vizite la Bosfor şi tatăl ei intra în frumoasa lor casă şi întindea lirele pe masă.
Thomas se bucura mult, însă uneori avea sentimentul că toate sunt provizorii, îi era teamă că fericirea lui va avea un sfârşit urât, în unele seri se trezea cu neliniştea că nu merită ceea ce trăia şi că le va pierde curând. Atunci sărea din pat şi mergea în camera copilului, se apleca spre el şi se liniştea doar când îi vedea pieptul umflându-se şi îi simţea pe obraz răsuflarea caldă.
Nicio Bucurie24 nu este mai mare decât bucuria pe care o dăruieşti
Hara se întoarse acasă încărcată cu cumpărături şi Socrate, care avea şapte ani, s-a aruncat asupra ei ca să-i spună noutăţile lui, întâmplările, jocurile cu prietenii. Se bucura că fiul ei este sociabil, se străduia şi ea să-l înveţe să se deschidă, să relaţioneze corect, să salute pe toată lumea, să fie politicos. Îl ducea deseori la verii lui, îl trimitea la activităţi să socializeze, le interzicea rudelor şi prietenilor să aducă multe daruri. Se străduia mult să-l convingă pe Thomas să nu-l răsfeţe, înţelegea că acela voia să i le ofere pe toate, pentru ca fiul lui să aibă ceea ce lui i-a lipsit, aşa cum se întâmpla în societatea greacă a excesului.
Se bucura mult de relaţia cu copilul ei, îl ducea la muzee, la concerte, făceau plimbări, la multe activităţi îi însoţea şi Thomas, care se distra împreună cu ei, se bucura.
De mic îl punea s-o ajute la treburi, voia să-l înveţe că acasă toţi trebuie să participe la îndatoriri, ca să aibă şi drepturi. Când avea timp găteau împreună,
24 Aici este un joc de cuvinte, numele Hara în limba greacă înseamnă „bucurie” (n.tr).
160
Socrate făcea dezastru în bucătărie, dar peste puţin timp a învăţat deja să facă macaroane, care-i plăceau mult, şi unele prăjituri simple. L-au ţinut departe de televizor, îi arătau doar videoclipuri alese, vorbeau mult cu el, îi luau cărţi, se jucau împreună jocuri de societate, îl puneau să ascultă muzică bună şi curând au observat că avea talent, ca tatăl şi bunicul lui. L-au dus la un conservator şi acolo, cu ajutorul unui dascăl bun, copilul a ales să cânte la vioară. Foarte curând s-a văzut că avea mult talent, era incredibilă uşurinţa cu care progresa în studiile lui.
Intrând în sufragerie s-a supărat când l-a găsit pe Thomas afundat în fotoliu şi urmărind ştirile despre luptele din Irak25. Ştia cât de mult îl tulburase evoluţia cumplită a lumii din ultimii ani, măcelurile din fosta Iugoslavie, invazia ruşilor în Cecenia, miile de morţi din Turnurile Gemene din New York, apoi intervenţia din Afganistan şi Irak, terorismul şi uciderea civililor. Mai-marii pământului turbau să dobândească şi altele, să pună stăpânire pe popoare, fiara îşi arăta mereu dinţii, n-a încetat niciodată în istorie să atace şi să-i dea hrană Morţii. Se întrista şi ea de toate acestea, dar era mai calmă, se informa, discuta, însă vedea că pentru Thomas era o obsesie.
25 Războiul din Irak sau al doilea război din Golf a fost un atac militar început la 20 Martie 2003 de S.U.A. şi Regatul Unit. Scopul lui a fost răsturnarea lui Saddam Hussein, după false acuzaţii că Irakul foloseşte arme de distrugere în masă. Până în luna august 2007 au fost ucişi între 946.000 – 1.200.000 de irakieni şi 4.500 de soldaţi americani.
161
Petrecea ceasuri întregi urmărind ştirile pe canalele din străinătate şi Hara simţea nevoia de a-l proteja pe copil, de a nu-i crea fobii.
A deranjat-o că l-a găsit iarăşi în faţa televizorului, dar el a încredinţat-o că are sonorul dat încet, iar copilul cânta la vioară în camera lui şi a ieşit doar când a auzit soneria. Socrate a luat două sacoşe din mâinile ei ca s-o uşureze şi au intrat în bucătărie ca să aranjeze cumpărăturile. I-a povestit noutăţile zilei, ea a servit mâncarea şi au mâncat toţi împreună, discutând şi şicanându-se unul pe altul. Pentru Thomas masa era o ceremonie de bucurie, ca o reacţie la experienţele traumatice din casa lui părintească. Chiar şi când era întristat, în mod paradoxal pe durata mesei îşi regăsea cheful, spunea glume şi întâmplări, îi şicana pe ceilalţi, făurea o atmosferă de veselie.
După ce Socrate a intrat în camera lui pentru somnul de prânz, se aşezară în sufragerie să discute şi Thomas se întinse cu capul pe picioarele ei, ca şi când ar fi căutat siguranţă şi tandreţe. Hara începu să-i mângâie părul şi el izbucni:
— îmi pare foarte rău de toate cele întâmplate şi poate că exagerez, ai dreptate, dar pur şi simplu, văzând toată această nebunie, încerc să uit catastrofa noastră. Însă mă bucur că suntem împreună, „nu există altă Bucurie mai mare ca bucuria pe care o dăruieşti”26, i-a recitat el, făcând un joc de cuvinte cu
26 Giannis Ritsos, fragment din Steaua dimineţii (TIpcoivo ăoipo), 1955.
162
versurile poetului. În ciuda tristeţii mele, din când în când mă simt fericit.
Hara ştia bine că este măcinat de sentimente de vinovăţie. Bursa se prăbuşise precum Turnurile Gemene în urmă cu patru ani, împreună cu visurile multor oameni, cu puţin înainte de marele cutremur de la Atena, soldat cu 143 de morţi. Ca şi când un cutremur l-ar fi prevestit pe altul, care avea să urmeze. De multe ori se simţise lipsit de inteligenţă pentru că nu prevăzuse asta, pentru că îl liniştiseră cuvintele primului ministru: „Grecia puternică, Bursa puternică”, spuse cu convingere la televizor, pecetluind epoca în care 1,5 milioane de investitori îşi plasaseră salariile şi economiile lor în „acţiuni” sigure, iar obsesia nebunească pentru câştig făcuse ca S.R.T.C.-urile27 să existe chiar şi la sate.
Thomas ştia că nu putea să se vaite prea mult, ştiuse că se joacă cu „baloane de săpun”, câştigase mulţi bani cu Dimitris şi, dacă ar fi fost mai înţelepţi acum, n-ar fi avut probleme. De altfel alţi oameni au pierdut din cauza lor. Amândoi erau de vină, pentru că întârziaseră plăţile furnizorilor lor pentru a cumpăra acţiuni, luaseră un mare împrumut şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, agentul lor de bursă jucase mulţi din banii lor pentru el însuşi şi au pierdut tot.
27 Societăţi de Recepţie şi Transmitere a Comenzilor. Aveau ca activitate unică şi exclusivă receptarea şi transmiterea comenzilor pentru cumpărarea şi vânzarea acţiunilor şi fondurilor capitalurilor în contul investitorilor.
163
A participat şi el la catastrofa generală nemărturisită, nimeni nu voia să accepte că a pierdut, mii de oameni au căzut în depresie, în disperare, s-au pierdut economii de o viaţă şi împreună cu ele şi iluzia că toate se câştigă uşor. Trei sute de miliarde s-au pierdut şi Grecia părea un cazinou în faliment. Barul-restaurant de pe litoral îl închiseseră, cu câteva zile în urmă au declarat faliment şi la barulrestaurant din centru, fiindcă datoriile erau multe. Cel puţin achitaseră casa, maşinile, piesele de lux, se gândea Hara.
Avea şi ea regretele ei. Deşi încă de la început nu fusese de acord cu acest joc piramidal, s-a lăsat ademenită de argumentele lui Thomas, se obişnuise cu traiul bun, cu darurile scumpe. Risipa devenise un lucru obişnuit. Mergeau des în străinătate, stăteau în hoteluri luxoase, făceau multe cumpărături. Era de vină, pentru că, deşi înţelegea încotro se îndreptau toate acestea era matematician şi putea înţelege ce se întâmplă -, s-a încredinţat zânelor prosperităţii şi nu s-a putut opri.
Se îndrăgostise de el pentru sensibilitatea pe care o distingea în inima lui, pentru căutările, pentru cunoştinţele lui, pentru discuţiile frumoase pe care le aveau împreună. Dacă nu l-ar fi cunoscut de mult, poate că nu s-ar fi căsătorit cu el, poate că ar fi fost suspicioasă de felul în care îl vedea comportându-se cu restul lumii. Însă ştiind ce caracter bun avea, credea că prin dragostea ei şi prin liniştea pe care i-o oferea îi spunea mereu acest lucru îl va ajuta să scape de neliniştile lui şi să se schimbe.
164
Nu i-a plăcut deloc că şi-a dat demisia de la Minister, deşi el îi spunea că nu regretă câtuşi de puţin că a plecat, pentru că nu mai suporta bârfele şi uneltirile din politică.
Când a izbucnit declinul, a început să-i spună că a obosit de toţi şi de toate, că vrea să se retragă de la barul-restaurant, să dispară. Toate acestea i-au readus sentimentul că de fapt era la fel cu cei pe care-i acuza, ipocrit conştient, speculant îndârjit. Cu ei se antura, cu ei glumea şi vorbea, de la ei se hrănise de atâţia ani.
îl durea că se află pentru prima oară în viaţă şomer, la 45 de ani, trăind din salariul soţiei şi dintr-o mică chirie de la fostul apartament cu două camere al mamei sale. Hara l-a convins să vândă maşinile şi au cumpărat o maşină la mâna a doua, iar cu banii rămaşi au achitat o parte a creditului lor.
Se lăsase pe ea ca şi când ar fi fost un copilaş, împreună cu vechea lui viaţă i s-a prăbuşit şi masca de om puternic, a ieşit la suprafaţă vechiul Thomas, cel lipsit de sprijin şi nesigur, i s-a trezit nevoia intensă de a găsi un sens, care fusese îngropată anii precedenţi. Ea înţelesese că hiperactivitatea soţului ei funcţiona ca un fel de ergoterapie în melancolia lui, ca o uitare în durerea lui existenţială. Cât despre alcool, devenise a doua natură a lui, nu putea trăi fără el.
La început a încercat să-şi ascundă năravul şi când ea l-a descoperit s-a înfuriat, s-au certat, apoi s-au împăcat şi iarăşi s-au certat, i-a promis că o să se lase de alcool de dragul copilului, în cele din
165
urmă reuşise asta anul precedent. Hara l-a susţinut mult, faptul că nu mai ieşea deseori din casă l-a ajutat să nu intre în ispită, uneori suferea, nu credea că va reuşi, se enerva, îi spunea că va reîncepe să bea, au mers la doctori, au luptat mult, iar în final a scăpat de dependenţă, s-a eliberat.
După această minune, cum o numea, ei i s-a fixat în minte ideea că catastrofa suferită s-a întâmplat dintr-un anumit motiv, că trebuiau să se întâmple toate acestea pentru a se dezlipi din letargia adâncă, pentru ca viaţa să meargă înainte, iar Thomas să se regăsească pe sine, chiar dacă acum era la limitele depresiei.
Au închiriat casa din Marousi, pentru a plăti ratele mari ale împrumutului pe care-l luaseră pentru a o cumpăra, şi au rămas în casa lui părintească. Astfel, s-a aflat iarăşi lângă mama şi sora lui. Când au închis barul-restaurant, Marina s-a aflat într-o situaţie dificilă, îşi căuta de lucru, dar, înainte de a găsi, a acceptat o propunere care avea să-i schimbe viaţa. Dimitris, cu banii care-i rămăseseră, a deschis un mic cafe-bar şi, în ciuda ruşinii că de la marile afaceri a ajuns să aibă doar un mic magazin, nu s-a lăsat şi a zis să-şi continue bine munca pe care ştia s-o facă. Ştiind cât de harnică este Marina, i-a propus să colaboreze.
înainte de a trece un an, funcţionara şi proprietarul au devenit un cuplu. Se potriveau în simplitatea lor, Dimitris o făcea să râdă, iar el se afla pentru prima dată cu o femeie care nu se uita după bogăţie,
care căuta tandreţe de care acum avea nevoie în
166
sfârşit şi el. Obosise de hoinăreala în care se afla de atâţia ani, voia să se bucure de căldura familiei, fusese umilit de eşecuri şi i-a trebuit mult timp să scape de datorii. Marina a simţit pentru prima oară că se îndrăgosteşte, a văzut asta ca pe un dar al lui Dumnezeu, copiii ei s-au bucurat, de mulţi ani îl strigau pe Dimitris „unchiule” şi aveau o bună relaţie cu el.
La sfârşitul lunii iunie, Hara i-a propus să meargă în vacanţă. Din cauza greutăţilor financiare prin care treceau nu mai plecaseră din Atena de trei ani, doar pe copil l-au trimis vara în tabără. O prietenă de-a ei le cedase pentru două luni casa ei de vacanţă de pe o insulă din Ciclade. Erau aproape de un golf retras şi această izolare le plăcea. Hara avea nevoie de asta după un an solicitant la şcoală şi după meditaţiile date pentru a spori veniturile familiei. Şcoala nu o mai obosea, trăiau din salariul ei şi Thomas o ajutase să accepte realitatea, să nu se mai enerveze din cauza neascultării şi neastâmpărului copiilor, să nu le ia ca pe ceva personal.
Zilele pe insulă se scurgeau fără griji, stăteau ceasuri întregi pe plajă, se plimbau pe cărări, discutau cu Socrate. Hara se bucura că-l vede pe Thomas citind, petrecând multe ceasuri cufundat în lectură. Luase cu el multe cărţi, spunea că vrea să se reîntoarcă la „izvoarele” lui, să reia lucrurile de la început, să le recaute pe toate.
într-o zi a lunii august, pe când vacanţa se apropia de sfârşit, au hotărât să se meargă în partea de nord a insulei şi să se plimbe pe plajele sălbatice,
167
acolo unde nu erau mulţi turişti. Căutând să coboare spre o plajă, Hara a condus maşina pe un drum neasfaltat la capătul căruia au întâlnit un gard de piatră cu o poartă mare construită din trunchiuri de copaci. Au deschis-o şi au înaintat, crezând că vor ajunge la mare, dar drumul se termina cu o clădire veche cu ziduri, în spatele cărora se înălţa un mic turn şi turla unei bisericuţe. Hara voia să plece, dar Thomas a văzut lângă clădire un vechi jeep rusesc şi i-a cerut să coboare. O intuiţie nevăzută îi spunea că trebuie să afle cine trăia în această mică mănăstire. Au bătut la uşa mare şi peste puţin le-a deschis un monah înalt, în vârstă, care i-a impresionat mult încă din prima clipă când l-au văzut, mai ales când i-au văzut ochii, care emanau o linişte neobişnuită.
— în zilele obişnuite nu deschid, dar ceva mi-a spus că astăzi trebuie să deschid uşa, le-a spus cu bună dispoziţie, şi Hara l-a privit cruciş pe Thomas, deoarece i se părea ciudat ceea ce auzea.
Li s-a recomandat ca părintele Ioachim şi i-a condus într-un arhondaric mic şi elegant, iar de acolo într-un balcon lung şi îngust, cu vedere la mare. Le-a explicat că mica mănăstire se află în proprietatea lui privată, era o sihăstrie şi îşi deschidea porţile doar duminica.
— Sunt disponibil doar pentru cei ce caută să mă găsească, de aceea nu există un indicator pe drumul public. E, m-am certat puţin pe această temă cu primarul, pentru că atunci când pune indicator pe drum mă duc şi-l smulg. Turiştii au multe de văzut pe insulă, să avem şi puţină linişte.
168
Zâmbea când spunea aceste cuvinte, iar apoi a completat:
— Nu vă îngrijoraţi, mă înţeleg bine cu primarul, îmi înţelege mentalitatea, aici vine şi el la biserică, când îşi aduce aminte de Dumnezeu.
Erau miraţi de familiaritatea exagerată pe care le-o arăta, dar totodată ceva îi atrăgea în comportamentul lui.
I-a invitat să ia loc şi i-a servit cu prăjitură de portocale şi apă rece.
— Prăjitura asta o fac aici, fac şi gemuri, le-a spus când l-au întrebat dacă este o prăjitură locală.
Au fost surprinşi când au aflat că mănăstirea nu are curent electric şi au întrebat motivul.
— Am vrut să o trăiesc şi pe asta, să urmez calea naturii. La început am vrut să încerc, apoi m-am obişnuit aşa. Scriu şi pictez la lumina zilei. Când cade întunericul, aprind lămpile cu petrol. Mă străduiesc ca mâncarea pe care o mănânc să fie din truda mea. Am găini şi două capre pentru lapte. Pescuiesc, am o grădină, fac şi pâine şi prescuri. Desigur, mai aduce şi lumea daruri, slavă Domnului.
Era ospitalier, iar zâmbetul şi cuvintele lui îi făceau să se simtă foarte confortabil. Când i-a întrebat cu ce se ocupă, Thomas a declarat cu un zâmbet fals că este un om de afaceri distrus.
— Şi cine e de vină pentru asta? îl întrebă monahul, privindu-l în ochi.
Thomas simţi o surpriză plăcută. Obosise să mai audă de la cei din jurul său că mereu de vină e sistemul pentru tot răul care se întâmplă.
169
— Am trăit acelaşi exces precum cei mai mulţi din jurul meu în anii aceştia, spuse Thomas, care căuta o ocazie să deschidă discuţia. Am ajuns la înfumurare, am ignorat măsura şi asta a adus nebunia, mintea ni s-a întunecat de cele materiale, ne-am abătut, am pierdut şi smerenia firească a celor de demult, am continuat şi am devenit şi mai înfumuraţi, până când a venit căderea, dreptatea.
— Pedeapsa firească, ca să spunem mai corect. E legea spirituală, a spus părintele Ioachim, ca atunci când te abaţi să suporţi consecinţele. Şi dacă nu eşti distrus pe plan material, vei suferi pe plan sufletesc. Hristos a vorbit despre bogatul neînţelept şi averile lui şi că este mai uşor ca o sfoară groasă să treacă prin urechile acului decât să se mântuiască un om bogat. Aşa s-a întâmplat mereu, doar că în anii noştri n-am înţeles că bogaţi am devenit de-acum toţi, pentru că ne acoperim nevoile traiului. Oamenii nu vor să le lase pe cele materiale pentru a căuta adevărul, suntem legaţi de cele pământeşti.
— întrebarea este când va veni pentru fiecare căderea, adică catastrofa, spuse Thomas cu patimă. Oricum, compatrioţii noştri nu s-au pocăit deloc. Văd lipsa măsurii în lucrările pentru Jocurile Olimpice care vor avea loc în ţara noastră şi mulţi joacă iarăşi la Bursă pentru a se „reface”. Toţi continuă consumismul nederanjaţi, ca nişte narcomani careşi cer doza.
— Cum petreceţi timpul aici, părinte? schimbă discuţia Hara, care nu voia ca soţul ei să se necăjească iarăşi.
170
— Privesc marea, fiica mea, mă concentrez la valurile ei, discut cu Dumnezeu şi cu mine însumi, îmi fac rugăciunea, meditez la viaţa mea, îi mulţumesc Domnului.
Thomas dădu să se supere pe soţia lui că a schimbat discuţia, dar următoarea ei întrebare îl făcu să se abţină.
— Aţi găsit pacea aici în izolare, părinte?
— Aţi citit poezia aceea care spune: „De fiecare dată când mi-au vorbit despre Dumnezeu nu i-am crezut, dar mai târziu, când am rămas singur cu tăcerea, L-am înţeles şi pe Dumnezeu şi lucrarea Lui”?28. Pacea o poţi găsi pretutindeni, dar trebuie să o cauţi. Psalmul spune: „Caută pacea şi o urmează pe ea…”.
— Da, cunosc psalmul, odată l-am psalmodiat şi eu, spuse Thomas. Dar cum cauţi pacea?
— Când toată fiinţa ta doreşte să se liniştească, când închizi orice alt drum şi îţi doreşti să te viziteze harul, atunci Dumnezeu îşi face simţită prezenţa.
— Şi înainte de ce nu-L putem percepe? întrebă Har a.
— Pentru că înainte, fiica mea, nu dorim cu adevărat să relaţionăm cu Dumnezeu, n-am înţeles ce-a spus Hristos, cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu ştim. Vrem doar să-L coborâm la nivelul nostru, să-I cerem favoruri, să facem schimburi. Orice am spune sunt lucruri teoretice, nu vrem pacea, nici
28 Tasos Leivaditis, din Manuscrisele Toamnei (pa TOV Odivoncbpov), 1990.
171
înţelepciunea, căutăm să prosperăm pe plan material, nu spiritual.
— Cred că cei mai mulţi oameni vorbesc despre Dumnezeu, nu trăiesc cu Dumnezeu, spuse gânditoare Har a.
— Asta e valabil şi pentru voi, monahii? întrebă Thomas, puţin provocator, vrând să-l încerce.
— Cuvântul lui Hristos s-a adresat nouă tuturor şi mai întâi de toţi fariseilor şi cărturarilor, adică mai concret astăzi celor care suntem afierosiţi lui Dumnezeu într-un fel sau altul.
— Odată mă gândeam să mă fac preot, dar răposatul meu tată, care era teolog, în loc de pace m-a învăţat tulburarea, spuse Thomas, care a fost satisfăcut de răspuns.
Copilul, care privea la vapoarele din largul mării, se întoarse cu uimire să-l asculte.
— Teolog devine doar cel ce vrea să se lase în voia lui Dumnezeu şi iubeşte Cuvântul Său, cel ce-şi doreşte să iubească necondiţionat, să-l ierte pe păcătos, să înceteze a judeca. Aşa vine pacea, spuse monahul.
— Am suferit toţi din cauza tatălui meu, am părăsit biserica, am rătăcit, am obosit mult, îşi continuă discuţia deschisă Thomas, ca şi când s-ar fi aflat la spovedanie.
— Dacă nu rătăceşti în viaţă, nu-L vei căuta pe Dumnezeu. Dacă nu înţelegi că eşti bolnav, nu o să vrei să găseşti doctorul. Dacă nu-ţi doreşti sfinţenia, vei rămâne mereu pe loc, prizonierul neputinţelor tale. Altfel am trăi acum într-o societate a sfinţilor.
— Ce este sfinţenia? întrebă cu interes Socrate.
172
— Sfinţi devin cei ce hotărăsc să urmeze drumul Iubirii, cei ce doresc să-şi vadă greşelile şi să-i ierte pe ceilalţi.
— Adică să se poată schimba? întrebă copilul.
— întocmai. Bravo, Socrate! Dacă nu iubeşti, toate rămân la fel, le faci strâmbe şi în cele din urmă le abandonezi.
— „Toate rămân la fel dacă nu le iubeşti”29, spuse copilul, care şi-a amintit de versurile cântecului şi toţi au râs.
— De ce Dumnezeu îngăduie să suferim şi să ne abatem din drumul nostru? repetă Thomas.
Monahul se întoarse şi-l privi drept în ochi.
— Pentru a-L căuta cu patimă, ca îndrăgostiţii, pentru a aprecia ceea ce avem, pentru a învăţa să ne bucurăm de clipă, de viaţă.
Hara îi văzu cum au rămas privindu-se pentru câteva momente. Thomas părea magnetizat, nu-şi putea dezlipi privirea.
— Tatăl meu… Începu să spună Thomas.
— Tatăl tău, fiule, n-a putut participa la iubirea lui Dumnezeu, a rămas izolat în întunericul lui. Dumnezeu să-l odihnească.
— Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe bunicul? întrebă Socrate.
— Nu, dar e ca şi când l-aş fi cunoscut, spuse enigmatic şi se ridică. Haide, mergeţi cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi când doriţi puteţi reveni aici.
29 Orfeas Peridis, „Raza de lumină”, din albumul Ah, sufletul meu imaginar (Ax ipvxh (iov pavxaay.evr[), 1993.
173
Când au ajuns la uşă, Hara întrebă:
— Cum aţi înţeles când am venit că trebuia să deschideţi?
— Eu n-am înţeles nimic, Altul le-a aranjat pe acestea, îi spuse zâmbind şi îi dădu câteva ouă de la găinile lui pentru copil.
Pe tot drumul au discutat cu entuziasm despre întâlnirea cu acest om deosebit şi se întrebau dacă avusese vreo intuiţie despre situaţia în care se aflau sau a fost doar impresia lor. În aceeaşi seară Thomas a anunţat-o că vrea să-l viziteze singur.
— Nu mă întreba de ce, dar cred că acest om mă poate învăţa multe. Mi-a amintit de cineva pe care l-am întâlnit în trecut, dar atunci nu eram încă pregătit.
Săptămâna următoare a mers la mănăstire şi a rămas acolo aproape o zi, însă când s-a întors n-a vrut să-i spună ce au discutat, i-a spus doar că şi-a deschis inima şi că se simte mai uşurat. După două zile au plecat la Atena, întrucât începea anul şcolar, înapoi în oraş, Hara a simţit mare uşurare văzându-l pe soţul ei citind nişte cărţi teologice şi a întrezărit o nouă speranţă răsărind în viaţa lui.
Iarna anului 2017
Vântul bate furios în zidurile mănăstirii şi departe, în largul mării, fulgeră şi tună. Am băgat încă un butuc în sobă şi m-am aşezat pe fotoliu. Părintele se îmbolnăveşte des de când a început frigul, are reumatism, îl dor oasele, igrasia l-a măcinat de atâţia ani ca un vierme, mai întâi lângă lacul acela din Canada, apoi aici, lângă mare. Acum stă întins în pat şi citeşte cu atenţie corecturile de la ultima traducere pe care a făcut-o.
Am făcut ceai şi am început să estimez cât de departe este furtuna, calculând timpul dintre fulgere şi tunete. Număram secundele şi înmulţeam cu trei sute, aşteptând să se adeverească regula, când gândurile mi-au fost întrerupte de părinte:
— Ai văzut câtă odihnă găseşte omul dacă trăieşte în natură?
— Aşa este, părinte, dar nu cumva sfinţia voastră dimpotrivă, trebuie să plecaţi de aici şi să mergeţi undeva unde sunt calorifere, fiindcă felul acesta de viaţă vă poate istovi? spusei zâmbind, găsind ocazia de a-mi exprima grija pentru sănătatea lui.
— Nici nu mă gândesc să plec, aici o să mor şi aici o să mă îngropi. De altfel, o să instalăm şi curent electric şi încălzire, am discutat asta cu primarul şi mi-a zis că va începe procedurile şi va întocmi el
175
actele necesare. Poate că voi pleca înaintea ta, Thomas, tu să rămâi aici să păzeşti mănăstirea.
— Da, să ne întrecem care să plece primul şi cine va ajunge în Rai să-l vestească pe celălalt cum stau lucrurile acolo, spusei cu bună dispoziţie.
A râs la gluma mea şi a continuat:
— Ai văzut că toate sunt în mâinile lui Dumnezeu? S-a dovedit că are dreptate acel doctor ateu. Au trecut doi ani de când ai venit aici şi eşti încă în picioare şi puternic. Acum vino să-mi citeşti ce-ai scris despre acele jurnale!
La câţiva ani de la moartea tatălui meu, căutând prin dulapuri înainte de demolarea vechii case, am găsit pline de praf nişte caieţele din cele pe care le aveau profesorii pentru a însemna notele elevilor. Erau prinse cu sfoară şi paginile lor se îngălbeniseră. Acolo se ascundea viaţa lui, în însemnări amestecate, fragmentate, împreună cu sentimentele de vinovăţie şi disperarea care-l stăpânea. Citindu-le, am înţeles care a fost motivul pentru care a fost neputincios în a lupta cu răul, credea că-l războieşte, dar se supunea acestuia fără să-şi dea seama.
Părintele s-a aşezat iarăşi pe pat şi a sorbit puţin ceai de pădure din ceaşca lui de tinichea. Vedeam în ochii lui acel interes care mă făcea să mă simt fiul său, prietenul său, prizonierul său.
— Tatăl lui Periklis, adică bunicul meu, era cioban, un om dur din munţii Arkadiei. Şi-a pierdut soţia când era tânăr, de gripă pe atunci se murea
176
din cea mai mică boală avea şase copii şi i-a crescut fiica lui cea mare. Mai târziu bunicul s-a recăsătorit şi, întrucât Periklis avea uşurinţă la învăţat, l-a trimis la fratele lui la Tripoli, ca să facă gimnaziul. Acolo a mers la cercul de cateheză „Zoi”, a dobândit credinţă puternică şi a hotărâjt să studieze teologia. Era în anul doi când în vara anului 1947 l-au înregimentat şi a mers pe front. A trecut prin momente grele, a văzut imagini urâte, a văzut oameni ucişi, a fost cuprins de frică, s-a întărit şi mai tare la inimă ca să reziste. Dar asta n-a fost nimic în faţa a ceea ce am descoperit scris cu litere tremurate pe paginile îngălbenite ale unui alt caiet, secretul pe care l-a ascuns toată viaţa lui, care i-a zdrobit sufletul.
Scria: „îmi este imposibil să descriu regretele şi amintirile amare ale furiei aprige a tatălui meu pentru fapta respingătoare ce a fost comisă fără ştirea mea, din pricina căreia ne-a găsit nenorocirea. Am fost pricina nefericirii surorii mele, Lemonia, care a fost necinstită şi obligată să se mărite cu tiranul ei. Niciodată nu mă voi ierta şi voi suferi de amintirea întâmplărilor înfricoşătoare ale acelei veri cumplite”.
Urmează descrierea amănunţită a celor ce-l bântuiau, unde cititorul poate înţelege faptele. Era elev în ultima clasă primară şi împreună cu tatăl lui şi cu sora sa de treisprezece ani se aflau pe o colină de lângă sat, unde-şi mânaseră turma. Mama lui împreună cu ceilalţi patru fraţi ai lor rămăseseră acasă. Acolo sus aveau un mic adăpost de piatră, ca să doarmă şi să se protejeze de unele furtuni neaşteptate.
177
Bunicul se îndepărtase cu oile, spunându-i copilului să nu o scape din ochi pe fată, pentru că avea anumite temeri. Un tânăr cioban o ceruse în căsătorie şi el îl refuzase, fiindcă înţelesese că pusese ochii pe terenurile lui. Îi era frică de reacţia aceluia, pentru că avea faimă rea. Periklis s-a luat cu joaca şi s-a îndepărtat de coliba unde surioara lui pregătea mâncarea şi, în acest timp, ciobanul care pândea a răpit-o cu un prieten de-al lui, cu scopul de a o „necinsti”, iar apoi s-o ceară de nevastă, cum se întâmpla din păcate în anii de demult. Când s-a întors tatăl lui, şi-a vărsat mânia pe copil, l-a înjurat, l-a bătut, l-a învinuit, l-a umplut de sentimente de vinovăţie care l-au însoţit toată viaţa lui ulterioară.
La ultimele cuvinte m-am emoţionat, un suspin mă făcea să mă înec. Îmi venea în minte imaginea lui Periklis mâncând bătaie, plângând, suferind. Am băut puţin ceai şi am continuat să povestesc, în vreme ce furtuna ajunsese în zona noastră şi tunetele se înteţiseră în jurul mănăstirii.
— în vremea aceea era greu pentru cineva să înţeleagă cât de uşor se creează traume în sufletele copiilor, psihologi nu existau, de altfel tot interesul s-a focalizat pe tragedia fetei. Bunicul a fost nevoit s-o dea pe fiica lui celui ce o siluise, împreună cu câteva terenuri, şi fata a trăit o viaţă foarte urâtă. Acum înţelegeam de ce tatăl meu era atât de rece faţă de cumnatul său când mergeam în sat, dar şi de ce cu această soră a lui se purta cu totul diferit, cu ea părea alt om, mai reţinut, mai blând.
178
Puţin mai jos în caieţel scrisese, în data de 15 iulie 1955: „I-am mărturisit aceste fapte preotului frăţiei. Mi-a spus că nefericirea nu va înceta să stăpânească în lume, dar că nădejdea noastră este la viaţa veşnică şi să nu-mi amintesc mereu de aceste evenimente, fiindcă Dumnezeu ne iartă. Însă eu nu mă voi îndreptăţi niciodată, pentru mine nu există iertare, ci doar chin, chin veşnic. Am fost pricina nefericirii familiei şi mai ales a surorii mele”.
— Cum să nu-ţi fie milă de un suflet sărman care purta o asemenea povară şi nu putea scăpa de vină? spuse oftând părintele Ioachim, în vreme ce ploaia biciuia ferestrele. Cum să nu-l ierţi?
— După război a terminat şcoala şi a fost repartizat, a plecat de la „Zoi” şi a intrat în această frăţie, unde putea să-şi exprime lejer furia, ascuns în spatele ideologiei şi a poziţiei lui politice, care devenise radicală după cele petrecute în război. Nu s-a putut ierta pe sine şi astfel n-a iubit niciodată pe nimeni şi a suferit o viaţă întreagă. Când s-a căsătorit cu Evanghelina sufletul îi era ruinat, era secat de iubire, sentimentele de vinovăţie îl distruseseră, căuta vină în toate.
Ochii mi se umpluseră de lacrimi şi, cum stăteam lângă patul lui ţinând în mână manuscrisele, monahul şi-a întins mâna neputincioasă şi mi-a mângâiat părul.
— Undeva scrie, continuai eu, că nu s-a făcut preot pentru că i-a făcut rău surorii lui şi nu este vrednic de o asemenea cinste. Nu-i cumplit că nu s-a putut ierta pe sine pentru ceva de care nu a fost vinovat?
179
— Periklis a fost un suflet foarte chinuit, dragul meu. „Mare rană este omul”, spune un tropar. Nu s-a iertat pe sine, de aceea nu i-a putut ierta nici pe ceilalţi. Să nădăjduim că acolo unde se află acum, sufletul lui se va odihni în dragostea lui Dumnezeu, spuse călugărul.
— Mă întreb oare cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi avut alt tată…
— Dar, Thomas, mă întrerupse el, dacă ai fi avut alt tată, n-ai fi existat tu, ci un altul. Îi datorezi existenţa ta. Acesta a fost planul lui Dumnezeu, să te naşti din acest om şi să înfrunţi această încercare. După cum a răspuns Hristos atunci când a fost întrebat cine este vinovat pentru cel orb din naştere: „Nimeni nu este vinovat, s-a născut aşa pentru ca Fiul omului să Se slăvească”. Oricâtă durere am îndura, atunci când trăim minunea bucuriei vieţii este slăvit Dumnezeu, adică devenim mărturie vie că harul lucrează în lume. Toate au motivul lor, e suficient să răspundem la planul lui Dumnezeu, să înţelegem că ne-am născut dintr-un motiv şi acesta este să trăim viaţa adevărată, aşa cum merităm, să devenim mai înţelepţi, să ne sfinţim.
I-am strâns mâna şi am rămas să privim spectacolul făcut de fulgere în largul mării. Am simţit că sunt cuprins de mulţumire. La sfârşitul vieţii mele, împreună cu odihna iertării, Dumnezeu mi-a trimis un nou tată, de data aceasta adevărat, ca să mă povăţuiască, să mă ocrotească, să-mi fie pildă de nădejde, să mă iubească…
Facă-se voia Ta!
Socrate mergea în clasa a doua de liceu când,
ca un fulger, asupra familiei a căzut boala Harei. S-a dus să facă nişte analize de rutină şi rezultatele au arătat cancer avansat, iar viaţa lor a pălit, au început să frecventeze spitalele. Tristeţea a pătruns iarăşi cu furie în viaţa lui Thomas, într-un moment când simţea că toate sunt la locul lor şi avea linişte în inimă. În ultimii ani lucra la un ziar pe internet, pe care-l „deschisese” un vechi coleg de la Minister şi îl luase colaborator principal. Slujba îi consuma mult timp şi plata era puţină, dar lucra de acasă, aşa că era mulţumit, nu se văita deloc, pentru că în epoca aceea de criză reuşea să nu fie şomer.
La început s-au panicat, s-au tulburat, au plâns, apoi au hotărât să lupte. Hara a început terapiile, trecea prin ceasuri grele, dar arăta un calm admirabil şi avea mare susţinere din partea tuturor celor din jur. Evanghelina, în ciuda vârstei sale, a devenit iconomul casei şi infirmieră personală, iar Thomas era mereu alături de soţia lui, lua laptopul şi lucra lângă ea atunci când puterile o părăseau şi cădea la pat.
Peste un an s-a văzut că boala nu avea o evoluţie bună şi moralul lor a început să scadă. După cum se întâmplă în asemenea cazuri, îi era foarte greu să o vadă pe iubita sa soţie suferind şi el să
181
nu poată face nimic. Fiecare geamăt, fiecare oftat şi fiecare lacrimă devenea o povară insuportabilă. A trecut prin diferite etape pe parcursul terapiilor, încerca să vadă situaţia cu optimism după fiecare informaţie consolatoare a doctorilor şi simţea că i se zdrobeşte inima atunci când primea veşti neplăcute. Pierduse din greutate, stomacul îl durea în fiecare zi, rămânea treaz cu gândurile care-i fugeau din prezent spre trecut şi de acolo spre frica ameninţării care atârna deasupra familiei lui. Lacrimi nu mai avea, sufletul îi era îngheţat, ca şi când ar fi amorţit pentru a suporta supărarea şi a se putea îngriji de iubita lui soţie.
Se străduiau amândoi pe cât puteau să nu-i arate fiului lor momentele de deznădejde, să nu-i traumatizeze sufletul de adolescent, însă Socrate conştientiza lucrurile şi se comporta foarte matur pentru vârsta lui, înţelegea şi stătea alături de ei. Pentru a o scoate la capăt, toată energia pe care o avea şi sensibilitatea lui s-au îndreptat şi mai mult spre studiul viorii şi progresa impresionant. Fusese deja ales dintre mulţi adolescenţi în orchestra tinerilor din Uniunea Europeană şi la conservator îi spuneau că sigur va face carieră în muzica clasică. Cânta în fiecare zi multe ore şi melodiile inundau casa, deveniseră singura alinare în tristeţea familiei şi îi dădeau Harei mângâiere când îşi vedea fiul progresând.
într-o seară, pe Thomas l-a cuprins panica. Mintea i-a fost atacată ca de nişte fiare de gânduri urâte, se gândea că viaţa lui este fără scop fără Hara, se
182
temea că Socrate o să cadă în depresie şi o să înceteze să mai studieze vioara, i-a venit pofta să înceapă iarăşi să bea pentru a suporta durerea. Deodată a simţit nevoia, după mulţi ani, să se roage. Încercase şi alte dăţi în deznădejdea lui, dar îi fusese imposibil şi se limitase la delectarea lecturii. În mica sufragerie era o singură icoană pe care o aveau în casă, o copie pictată a lui Hristos din Sinai, pe care le-o dăruise părintele Alexandros la nunta lor. A luat icoana în mâini şi a privit-o mult, ca şi când ar fi încercat să intre în contact cu persoana înfăţişată în ea. La un moment dat a întors-o şi a citit dedicaţia pe care le-o scrisese prietenul lor cu litere bizantine caligrafice:
„Să trăiţi binecuvântaţi până la adânci bătrâneţi şi harul lui Dumnezeu să vă lumineze drumul”.
„Din păcate, prietene, urările tale au eşuat total”, spuse în şoaptă şi izbucni în lacrimi, pentru prima oară de când i se îmbolnăvise soţia. La început a rostit un mare „de ce”. De ce să se întâmple asta, de ce să nu se poată bucura puţin de viaţa lui acum când îşi găsise echilibrul, acum când se regăsise pe sine? Plângea în linişte, pentru că nu voia ca Hara şi copilul să se trezească, plângea neîncetat, la început aiurea, gândurile i se învârteau în cap nebuneşte, apoi a căzut în genunchi, a atins cu capul podeaua de lemn, a simţit cum lacrimile formau o mică baltă sub el.
„Deci facă-se voia Ta”. În minte i s-au întipărit aceste cuvinte, pe care le rostea când era copilaş de câte ori tatăl lui îl punea să spună „Tatăl nostru” la
183
masă, şi apoi la biserică, la orele de cateheză, iar uneori la rugăciunea de dimineaţă la şcoală. De mulţi ani nu mai rostise aceste cuvinte, pricina care a făcut să şi le amintească fusese salutul de despărţire al părintelui Ioachim, când l-a condus spre poartă, la ultima lor întâlnire din urmă cu zece ani:
— Să spui mereu „Facă-se voia Ta”, orice s-ar întâmpla, prin orice ai trece, de la cea mai mică şi până la cea mai mare greutate, şi să aştepţi răspunsul lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte de ceea ce îţi spun.
O să ai nevoie de asta în viaţă.
Toată noaptea a rămas acolo, pe podea, repetând aceste cuvinte. Nu ştia de cât timp era aşa, dar fără să-şi dea seama a simţit că nu le mai rosteşte el, ci îi izvorau din inimă, deveneau una cu fiinţa lui, îi odihnea stomacul îndurerat, îi alina oboseala atâtor luni, îi dădeau sufletului său o bucurie inexplicabilă. În dimineaţa următoare, Hara l-a găsit neliniştită dormind ghemuit pe podea. Când l-a întrebat ce se întâmplă, i-a spus zâmbind:
— Toate bune. Azi noapte am avut o întâlnire cu Dumnezeu!
Apoi a tăcut.
Din ziua aceea doar zâmbea, părea că în viaţa lui nu mai există nicio problemă, că toate sunt bune, iar unii cunoscuţi presupuneau că poate există o evoluţie pozitivă a sănătăţii Harei. Ea desigur înţelegea, îl cunoştea bine, a prins curaj, i-a spus că a simţit prezenţa lui Dumnezeu între ei, iar el a încercat să-i explice.
184
La început timid, iar după aceea hotărât, a început să vorbească despre Hristos şi ea se bucura să-l audă, cuvintele lui îi dădeau multă mângâiere. De când l-a întâlnit pe acel om deosebit de pe insulă, viaţa lui încetul cu încetul a arătat că se schimbă. A început iarăşi să citească cu entuziasm şi Hara şi-a amintit de vremea când l-a cunoscut prima oară. Ca şi când peisajul s-ar fi limpezit de îndoielile care-l chinuiseră anii precedenţi, citea fără cârteli şi obiecţii, sorbea cărţile una după alta, aşteptând răspunsuri. Chiar şi după ce s-a îmbolnăvit Hara, nu a încetat să alerge la ele, lectura devenea refugiul lui sigur, era ca un marinar în furtună, căutând ţărmul.
Din când în când simţea că reînvie în el amintirea dulce a credinţei neprihănite din anii copilăriei şi aştepta pacea în durerea lui. Însă din noaptea aceea, când s-a petrecut acea „întâlnire” cu Dumnezeu, toate în el s-au schimbat, s-au luminat, dispoziţia lui a înviat, a devenit strălucitoare. Atunci, după atâţia ani, a simţit nevoia de a merge iarăşi la biserică, la început mai rar şi după aceea mai des.
întoarcerea lui a fost influenţată şi de Marina, care stătea lângă ei în tot acest timp ca un înger şi îşi arăta dragostea cum doar ea ştia, practic, fără multe cuvinte, pentru că era alături de ei atunci când aveau nevoie. În tristeţea ei pentru Hara, se bucura când îşi vedea fratele liniştindu-se de agonia unei vieţi întregi. Îl privea în ochi şi vedea acolo bunătatea micului Thomas, îi plăcea să-l audă vorbind despre Dumnezeu, credinţă şi nădejde, devenea iarăşi un exemplu pentru ea.
185
într-o după-amiază Socrate interpreta în sufragerie concertul nr. 61 pentru vioară de Beethoven în faţa părinţilor, bunicii şi mătuşii lui, care-l ascultau tăcuţi, cu admiraţie. Obişnuia să cânte în faţa lor de când era mic, o ceruse chiar el pentru a se obişnui şi a putea fi confortabil la concerte. Când a terminat, l-au aplaudat şi el a mers şi a stat lângă mama lui, care s-a aplecat emoţionată pe umărul său.
— Nu ştiu dacă voi fi acolo când vei da concertul, dar sigur te voi auzi de oriunde aş fi, spuse înlăcrimată Hara.
Socrate a îmbrăţişat-o strâns şi i-a spus cu voce tremurândă:
— Şi eu, oriunde ai fi, voi cânta pentru tine, doar pentru tine.
Conveniseră să-l pregătească pentru plecarea mamei sale, considerau un lucru prostesc să se ascundă de un adolescent atât de inteligent, credeau că pierderea suferită îi va crea mari probleme, de altfel urmărea de aproape chinul ei şi înţelegea că i se apropie sfârşitul. Învăţaseră să considere fiecare ceas preţios, să nu se gândească la ziua de mâine, ci să-şi exprime sentimentele, să se bucure unul de iubirea celuilalt. Atunci când Hara avea putere, ieşeau împreună, se plimbau, mergeau la o cafenea mică de lângă mare, Thomas le citea fragmente din cărţile îndrăgite de el, iar Socrate poeziile pe care le scria. Discutau deseori toţi împreună despre subiectul morţii, copilul asculta cu atenţie, uneori mergea cu tatăl lui la biserică şi stătea lângă strana psalţilor, îşi închidea ochii şi călătorea, încerca să se roage, din când în când plângea.
186
Tatăl şi fiul petreceau mult timp împreună, făceau tovărăşie şi discutau ca nişte prieteni. Când s-a îmbolnăvit Hara, s-au legat şi mai mult, însă Thomas ştia că trebuia să-l împingă pe fiul lui să-şi deschidă aripile şi să zboare, să nu-l ţină în chip egoist lângă el. Cu doi ani în urmă I-ar fi paralizat gândul că se va despărţi de oamenii dragi din viaţa lui, că Hara avea să plece pentru totdeauna, iar Socrate va merge în străinătate, însă acum era împăcat, se simţea pregătit să accepte realitatea.
— Haide, dragul meu, mai cântă-ne ceva, spuse Thomas, pentru a destinde atmosfera. Vreau să ascult acea temă din Surâsul Giocondei a lui Hatzidakis, pe care o interpretezi atât de bine!
La sfârşitul înmormântării tatăl şi fiul păreau să aibă o linişte ciudată, feţele le erau luminoase, emanau o tristeţe îmbucurătoare care era percepută de mulţi dintre cei de faţă. Cu ani în urmă, dacă Thomas ar fi văzut aşa ceva, ar fi spus pe bună dreptate că pricina a fost odihna, întrucât s-a sfârşit chinul persoanei iubite, pe care rudele o văzuseră suferind mult în ultimele două luni. Dar acum, când personaj principal în această dramă era chiar el, avea convingerea neclintită că harul era cel care-l susţinea, avea de-acum experienţă, credinţa lui nu era teorie, îi simţea „gustul”, îi stăpânea fiinţa. În ultima noapte când a rămas cu ea, a ţinut-o de mână şi i-a spus neîncetat această rugăciune învăţată de Hristos: „Facă-se voia Ta”.
187
Pe durata slujbei a psalmodiat în faţa sicriului, psaltul a tăcut şi l-a lăsat să continue împreună cu părintele Alexandros. Luase cartea în mână şi a spus că, dacă va rezista, o va conduce chiar el pe iubita lui soţie la groapă. La început suspinele nu-l lăsau să spună nimic, dar când au ajuns la „Care desfătare lumească este lipsită de întristare” nodul din gât i-a plecat şi vocea frumoasă i-a răsunat în spaţiu. Mulţi au început să plângă, unii simţeau o veselie inedită, iar alţii au rămas uimiţi la această privelişte, mai ales când Socrate a început să ţină isonul. Avea capul plecat şi lacrimile curgeau pe plăcile alb-negre ale bisericii din cimitir. Înainte de apolis cei doi au psalmodiat tare „Hristos a înviat”, a urmat preotul, iar peste puţin împreună cu ei toţi cei din biserică, în luna iulie, ca şi când ar fi prevestit învierea morţilor.
Când au ajuns la mormânt, Socrate a cântat la vioară Lacrimosa în requiem a lui Mozart. Aceasta fusese dorinţa Harei. „Aşa aş vrea să vă luaţi rămas bun de la mine după cuvintele preotului”, îi spusese înainte de a-şi pierde pentru ultima oară simţurile. În ceasul acela nimeni nu s-a putut abţine, toţi plângeau, în afară de Thomas, căruia un zâmbet larg îi lumina faţa, pe când îşi vedea fiul interpretând melodia preferată a mamei lui.
Tristeţea îmbucurătoare
Acum doar într-o minune mai putem spera”, îi spusese faimosul profesor de medicină lui Thomas, care s-a tulburat.
„Nimeni nu poate scăpa de soarta lui”, spunea filozoful Socrate. Dar întrebarea este cine determină soarta şi care va fi reacţia noastră la cele ce ni se vor întâmpla. Orice ni s-ar întâmpla din pricina firii noastre căzute, noi îl putem face să devină pricină pentru mântuirea noastră. Aşa se gândea Thomas, privind la faţa serioasă a marelui doctor, care-i citise rezultatele biopsiei.
în luna iunie fiul lui plecase la studii la Salzburg, fusese acceptat la faimoasa Universitate de Muzică Mozarteum. Era mândru de succesul lui Socrate, le spunea tuturor cât de bucuroasă este Hara, vorbea mereu la prezent atunci când se referea la ea.
După câteva zile, Thomas a fost diagnosticat cu cancer. De mult timp observase o umflare a ganglionilor limfatici, dar nu dăduse importanţă, o lăsase aşa, iar la un moment dat hotărâse să facă analize pe ascuns de fiul lui şi astfel a descoperit problema care se cuibărise în el. Se vedea că suferinţa îndurată din cauza bolii Harei îşi făcuse bine treaba. Cei ce au aflat nu puteau crede că aceeaşi boală l-a lovit şi
189
pe el, unii spuneau că Dumnezeu este nedrept, rudele lui erau disperate, însă Thomas a primit vestea neplăcută ca şi când s-ar fi întâmplat ceva firesc.
„Facă-se voia Ta”, spunea mereu. „Dumnezeu ştie. Există un motiv pentru care se întâmplă toate acestea. Vom înţelege curând de ce”.
Când a ieşit rezultatul biopsiei, doctorii i-au spus că trebuie să înceapă imediat terapiile, însă fără să-i dea multe speranţe: „Fă primul ciclu şi o să vedem”. Săptămâna următoare a mers hotărât pentru a doua opinie la vestitul profesor şi acela, după ce a văzut toate analizele, a spus tăios că nu-i dă mai mult de câteva luni de viaţă.
„Doar într-o minune mai putem spera…”, a repetat doctorul, şi Thomas a conştientizat cât de grave sunt lucrurile, fiindcă din discuţiile precedente îşi dăduse seama că profesorul era ateu.
A luat imediat hotărârea să nu facă terapie şi să se lase în voia lui Dumnezeu, după cum spunea neîncetat şi în rugăciunea lui. În timpul acela i-a venit ideea să meargă la părintele Ioachim şi să petreacă puţin timp acolo, cât îl vor ţine puterile să stea în picioare. Deşi de multe ori spusese că vrea să meargă pe insulă să-l vadă, nu-l mai întâlnise de când discutaseră atunci între patru ochi, ci corespondau doar sporadic. Thomas îi mărturisea gândurile lui, iar părintele îi răspundea în epistole lungi.
Mama şi sora lui au reacţionat intens, tristeţea lor s-a adâncit, erau disperate la gândul că puţinul timp care-i rămăsese îl va petrece departe de ele, l-au rugat să rămână, l-au implorat, dar el a fost de
190
neînduplecat. De vreme ce doctorii nu-i mai dădeau nicio speranţă, prefera să-şi petreacă ultimele zile în picioare. Le-a convins să-i respecte dorinţa şi a promis că, atunci când va cădea la pat, se va întoarce imediat. A cerut ca fiul lui să nu afle încă nimic, fiindu-i teamă că nu va putea îndura şi a doua lovitură într-un timp atât de scurt.
Într-o dimineaţă ploioasă a urcat pe feribot, cu destinaţia insulei părintelui Ioachim. Avea cu el doar o valiză neagră şi mergea cu paşi rari şi clătinaţi, lăsându-le în urmă pe Marina şi Evanghelina, care-l priveau cu ochii în lacrimi şi cu neliniştea că poate n-aveau să-l mai vadă niciodată viu.
Trecuseră deja doi ani când părintele Alexandros şi Merope au ajuns la mănăstirea cetate şi s-au salutat din inimă cu vechiul prieten care i-a primit zâmbitor.
După înmormântarea Harei, Thomas nu mai dăduse niciun semn de viaţă, nu răspundea la telefoane, iar părintele a presupus că nu mai este interesat de contactele cu oamenii. S-a întâlnit întâmplător cu Marina în centrul Atenei şi a aflat veştile neplăcute, că Thomas era grav bolnav, dar a refuzat orice terapie şi s-a refugiat la o mănăstire, undeva în Aigaio. Prin intermediul ei au comunicat şi acela a acceptat să-l viziteze.
Atunci când cunoşti pe cineva de mic, poţi să înţelegi cât s-a schimbat, poţi să-ţi dai seama de
191
parcursul pe care l-a făcut de-a lungul anilor, mai ales dacă te străduieşti să te înţelegi şi pe tine. I-au impresionat imediat două lucruri. Primul erau ochii lui Thomas, care emanau o linişte uimitoare. Al doilea, faptul că nu arăta bolnav, era înnegrit de soare şi nu părea slăbit. Urcând scările arhondaricului, au observat că mergea foarte zvelt pentru un om care avea cancer în ultimul stadiu.
I-a tratat cu prăjitură de portocale, pe care călugărul îl învăţase să o prepare, şi au stat pe micul balcon, ca şi el când venise prima oară la mănăstire.
— Cum te simţi, Thomas, cum stai cu sănătatea? întrebă emoţionată preoteasa.
— Dragă Merope, îl slăvesc pe Dumnezeu pentru că sunt aici de mai mult de doi ani şi totuşi mă simt mai bine decât am venit, deşi doctorii mi-au dat doar câteva luni de viaţă.
— De când n-ai mai făcut analizele? întrebă părintele Alexandros, privindu-l îndoielnic.
— Pentru ce le-aş mai face? M-am lăsat în voia lui Dumnezeu şi aşa trăiesc. Părintele m-a primit cu condiţia ca atunci când voi cădea la pat să mă întorc în grija Marinei, dar în cele din urmă îl îngrijesc eu la bătrâneţe şi sunt încă în picioare. De altfel, ce folos aş avea dacă aş face analizele? Să-mi spună cât timp mai am de trăit? Prefer să trăiesc fiecare zi ca şi când ar fi prima şi ultima zi a vieţii mele şi să le las pe celelalte în seama lui Dumnezeu.
— Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar o respect, spuse părintele Alexandros. Însă vreau să te întreb ceva, de ce ai dispărut după înmormântare?
192
Thomas tăcu puţin, privind pescăruşii care se învârteau deasupra mănăstirii, iar apoi vorbi sincer:
— Slavă lui Dumnezeu, toate au motivul lor, toate au vremea lor şi de oriunde putem fi conduşi la adevăr. E suficient să nu ne lăsăm, să nu ne afundăm în uitare. Atunci toate se arată, toate ies la lumină şi oamenii se regăsesc, spuse Thomas cu ochii în lacrimi.
S-a ridicat de pe scaun şi l-a luat pe părinte de umeri. Cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat şi au rămas un timp nemişcaţi, iar Merope îi privea emoţionată şi vântul uşor al mării le mângâia părul.
Au rămas pe balcon mult timp şi şi-au împărtăşit ce li s-a întâmplat în viaţă în ultimii douăzeci de ani. Thomas le-a povestit „patimile şi greşelile lui”, cum le numea, excesele şi eşecurile sale, bolile şi morţile prin care a trecut, iar ei le-au spus pe ale lor, au vorbit despre mlaştina pe care o poate făuri viaţa de zi cu zi atunci când nu există probleme mari.
S-a înserat şi, pentru că vremea era bună, au mâncat acolo afară şi au rămas până noaptea târziu să discute într-o atmosferă de bucurie şi iubire, ca atunci când erau copii pe uliţele neasfaltate din Nea Filadelfia.
Duminică părintele a liturghisit şi Thomas a psalmodiat, în isonul valurilor care însoţea slujba prin ferestrele deschise. L-au adus şi pe părintele Ioachim, sprijinindu-l. Mintea îi funcţiona bine, dar puterile îl părăseau de la o zi la alta. Nu mai vorbea mult, prefera să asculte şi să se roage. Vorbise mult
193
în viaţă ca profesor şi duhovnic, acum observa sufletele dincolo de cuvinte, în spatele „măştii” fiecăruia.
La sfârşitul Liturghiei au trecut în arhondaric pentru cafea împreună cu câţiva localnici şi părintele Alexandros a fost impresionat că aceştia îi vorbeau cu respect lui Thomas, ca şi când ar fi recunoscut ceva deosebit la el.
Atmosfera era foarte plăcută, privirile calde. I-au cerut părintelui Ioachim să le spună ceva, iar acela a vorbit puţin şi apoi a tăcut:
— Lăsaţi-vă în mâinile lui Hristos necondiţionat. Iubiţi-i pe oameni, nu osândiţi şi iertaţi-i pe toţi. Toate sunt spuse în Evanghelie. Schimbaţi-vă voi şi, dacă vrea Dumnezeu, mulţi alţii se pot schimba datorită vouă, spuse scrutându-i cu privirea lui pătrunzătoare, care era plină de Dumnezeu şi de freamătul mării, după cum spunea mai târziu Merope.
Cu puţin înainte de a pleca, părintele Alexandros l-a întrebat pe părintele Ioachim dacă mai pot veni să discute cu el şi acela le-a răspuns:
— Eu, fiule, o să plec curând, să veniţi să-l vedeţi pe Thomas.
— Pe Thomas? Dar boala lui? întrebă şovăitoare Merope, însă apoi regretă.
— Care boală? răspunse enigmatic părintele Ioachim, şi după aceea tăcu.
în aceeaşi seară, pe feribotul de întoarcere părintele Alexandros şi Merope au început o discuţie lungă, care a durat mult timp. De mulţi ani simţeau
194
dezamăgire când vedeau atâţia oameni buni în jurul lor părăsiţi, supăraţi, lăsaţi în voia sorţii, fără nădejde, văitându-se pentru aceleaşi şi aceleaşi probleme, în loc să-L slăvească pe Dumnezeu şi să se bucure de viaţă. Dimpotrivă, cele trăite în ultimele zile îi umpleau de optimism, le întăreau convingerea că omul poate spori duhovniceşte, că poate să nu rămână pe loc în viaţă. Au vorbit despre parcursul lor, despre copiii lor, despre cunoscuţii lor.
Au fost uimiţi de înţelepciunea părintelui, dar foarte impresionaţi au fost şi de Thomas. Alexandros împărţise cu el visuri, aşteptări, supărări, dezamăgiri, îl văzuse întristându-se, înfuriindu-se, trăind într-un fel neînţeles pentru el.
— Trebuie să mărturisesc că văd un om mult mai matur duhovniceşte decât mine, trase el concluzia.
— Cuvântul lui are o profunzime impresionantă. Nu ştiu ce s-a întâmplat exact în sufletul lui, dar înţeleg că durerea vieţii şi pierderea Harei l-au condus la o credinţă mare. Ai observat câtă linişte are în priviri? Seamănă cu părintele Ioachim, spuse Merope.
— Thomas s-a răstignit şi a înviat, pe când nouă ni s-au dat multe daruri şi am uitat de toate. Dar slavă Domnului, toate sunt de-acum la locul lor, spuse părintele Alexandros, în vreme ce feribotul intra în port.
După şase luni s-au întors pe insulă pentru înmormântarea părintelui Ioachim. Thomas le-a spus că părintele îşi prevestise sfârşitul, s-a pregătit şi a
195
plecat exact în ziua pe care o stabilise. La slujba de înmormântare a venit multă lume, a vorbit mitropolitul şi a rostit cuvinte simple, esenţiale. A arătat că-l respectă pe părinte, unii spuneau că din când în când primea povaţă de la acela. Înmormântarea semăna cu o sărbătoare, fiindcă din toţi se revărsa optimismul, nădejdea că, dacă omul vrea, Dumnezeu îl umple de har şi că drumul care conduce într-acolo este Iubirea despre care vorbea neîncetat părintele. L-au îngropat lângă zidul mănăstirii, pe partea cu marea, înfăşurat în rasă, într-o groapă pe care o săpase cu mâinile lui cu câţiva ani în urmă, şi pe mormânt au pus o cruce frumos făcută, pe care erau încrustate cu litere caligrafice cuvintele:
„Ioachim monahul (soţul Dorotheii), 1930-2018.
Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”.
Părintele Alexandros era de faţă când mitropolitul i-a propus lui Thomas să-l facă monah. Acela a refuzat politicos şi a spus că, dacă vreodată se va simţi pregătit, va avea în vedere asta. Mai târziu i-a destăinuit că nu doreşte să îmbrace rasa cel puţin în acel moment pentru că nu voia să se spună că este „noul” Ioachim. Ştia cât de uşor capătă oamenii respect faţă de rasofori, nu voia să câştige respectul numai şi numai pentru că era monah.
— Eu voi fi aici şi, dacă vrea Dumnezeu, poate că unii se vor folosi, spuse, şi Alexandros se mira că un om bolnav vorbeşte despre viitor cu atâta lejeritate, dar apoi îşi aminti de cuvintele părintelui Ioachim.
196
Peste puţin timp, în testamentul care a fost deschis de către notarul din capitala insulei, s-a aflat că dorinţa părintelui Ioachim a fost ca atât cât trăieşte Thomas, situaţia sihăstriei Sfântului Nicolae şi a proprietăţii din jur să rămână aşa cum este, iar după adormirea întru Domnul a lui Thomas, să fie cedată Mitropoliei, cu condiţia de a găzdui în ea monahi.
Vara anului 2019
Privesc marea şi vorbesc cu Dumnezeu şi cu mine însumi”.
Cu aceste cuvinte ale părintelui Ioachim le răspund celor ce mă întreabă cum îmi petrec zilele aici, la mica mănăstire. Exact aşa mă simt, acel stres permanent, căutările existenţiale şi neliniştea de-acum au dispărut.
Vara a venit devreme anul acesta şi a adus călduri mari, dar aici la sihăstria Sfântului Nicolae vântul nu mă părăseşte şi îmi aduce răcoare. Ies deseori la pescuit, desigur pe părintele Ioachim nu-l ajung nici măcar la degetul mic, dar prin câte m-a învăţat mereu prind câte ceva. Mica grădină îmi oferă timida ei recoltă, roşii, ardei, dovlecei, fasole, ceapă. Cobor scările, sap, ud, îmi simt trupul puternic.
în urmă cu două zile Socrate a plecat de pe insulă. Am petrecut frumos amândoi, stâncile au răsunat de melodiile viorii, pentru că se pregăteşte de un concert. Am vorbit multe ceasuri, am luat barca, am aruncat năvoadele, ne-am amintit de Hara, am plâns unul în braţele celuilalt, ne-am plimbat pe cărările stâncoase şi a plecat spunând că orice ar face în Austria, mintea lui va fi mereu aici.
Mi-a pus condiţia că, pentru a veni în Grecia, va trebui mai întâi să merg la Atena să fac analizele,
198
altminteri nu-i va călca piciorul aici. Ştiam că minte, dar mi-am tăiat voia şi m-am dus. Părintele îi spusese lui Merope „care boală?” şi avea dreptate. Nu mi s-a dat o amânare, ci vindecarea! Analizele n-au arătat nimic, erau curate, cum se spune. Dintr-un motiv pe care doar Dumnezeu îl ştie, vrea să trăiesc.
Părintele Alexandros a spus că vrea să relateze întâmplarea pe pagina de internet a parohiei lui, să răspândească pretutindeni minunea, dar nu l-am lăsat. Minunea, atunci când iese „în piaţă”, devine legendă, este exagerată, oamenii se îndoiesc de ea, iar cei îndoielnici o batjocoresc, caută dovezi raţionale. Minunea o trăieşti şi, dacă Dumnezeu vrea, este adeverită de cei care te cunosc. Dovada ei vie poate folosi doar celor cu care ai contact direct. Dacă ceilalţi nu văd asupra ta vreo urmă a harului, asta înseamnă că te-ai alăturat celor nouă leproşi. Nu ştiu de ce unii pleacă de pe pământ, iar alţii se vindecă, dar cred că eu trăiesc pentru a da mărturie, nu celor care aş vrea eu, ci celor al căror suflet este primitor pentru a cădea în el o sămânţă.
în chip ciudat, deşi părintele a plecat la Domnul, vin mereu închinători la mănăstirea Sfântului Nicolae. Nu ştiu cine-i trimite, sau poate că… ştiu!
Toată viaţa mea a fost o minune. Chiar dacă aş fi murit deja, minunea s-a înfăptuit. Cine-mi cunoaşte viaţa va fi de acord cu mine. Am fost mort şi am înviat, orb şi acum văd, paralitic şi acum umblu. Tot parcursul meu a fost o sete nesfârşită pentru adevărata viaţă, hrănită de durere şi de toate căderile mele, consecinţă a dezamăgirii de întunericul care m-a înconjurat.
199
Acum ştiu că Dumnezeu a fost împreună cu mine în toate clipele de tristeţe, de îndoială, de prostie, de deznădejde, ştiu că m-a susţinut încât dorul întoarcerii să rămână aprins în mine. Acum recunosc că Sfântul Duh a fost cel ce a inspirat în mine setea şi nostalgia pentru adevărata viaţă. Îmi vine în minte versetul: „Mila ta mă va urma în toate zilele vieţii mele” şi simt că mă cuprinde o mare bucurie.
La plecare, Socrate mi-a spus că sunt un mare exemplu pentru el şi că nu ştie dacă mă va putea ajunge vreodată. Aceasta este cu adevărat o minune! Ca fiul să spună cuvinte atât de frumoase unui tată care a fost chinuit de părintele lui, care a deznădăjduit, s-a întristat mult, a căzut, a devenit alcoolic, imoral, întărit la inimă.
E o minune faptul că în ciuda catastrofei mele economice, pentru care eu sunt responsabil, şi a morţii iubitei mele soţii, bucuria nu m-a părăsit în aceşti ani, ci mereu, într-un chip tainic, Cineva mi-a şoptit la ureche că toate au un sens pentru care se întâmplă.
E o minune că acum simt tandreţe pentru Periklis, deşi mulţi ani în mine a stăpânit mânia, scârba, impresia că toate sunt minciuni în viaţă. Iertarea este o minune pentru că vindecă, înnoieşte fiinţa, luminează întunericul, îndreaptă în mod practic sufletul spre Hristos. Acum, când cunosc drama vieţii lui şi l-am iertat, acum după ce am luptat cu trauma pe care a lăsat-o în mine şi am vindecat-o, simt iubire pentru el şi mă rog ca Dumnezeu să-l odihnească.
200
E o minune că sentimentele mele de vinovăţie pentru cele întâmplate au fost luate de vântul Duhului şi au dispărut. Am simţit cum renasc, cum mă rebotez duhovniceşte şi toate cele urâte ale trudei şi poverii au fost luate de Dumnezeu din spatele meu, le-a făcut să dispară şi simt că o iau de la început.
E o minune întâlnirea mea cu acest om sfânt, pe care Dumnezeu l-a trimis în drumul meu în cel mai potrivit moment al vieţii mele, când toate cărările se închideau şi cu puţin înainte de martiriul soţiei mele. Un instinct de-al ei, de a intra pe drumul gloduros şi neasfaltat, a deschis un bulevard larg şi ne-a influenţat viaţa. Ne-am pierdut amândoi soţiile la vârste apropiate, a devenit dascălul meu, duhovnicul meu, îndrumătorul meu, tatăl meu.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi simt minunea unei noi zile. Ştiu bine că mai am mult drum de străbătut dacă Dumnezeu îmi va mai da timp. Omul se poate abate uşor, poate uita, poate fi dărâmat de egoismul lui. Însă doar ziua de azi o avem şi eu absorb fiecare minut, înţeleg cât de irepetabilă este fiecare clipă şi că fiecare moment, fiecare ceas este o viaţă întreagă. Oamenii nu înţeleg asta şi îşi risipesc timpul, uităm că clepsidra se goleşte în ritm rapid, toţi ne îngrijorăm pentru ziua de mâine, răniţi de ziua de ieri.
Văd situaţia din ţara mea şi regret, mă întreb dacă există speranţa ca mentalităţile să se schimbe, compatrioţii mei să dobândească sens şi nădejde. Singurătate, individualism, concurenţă, duşmănie, dihonie, lăcomie, pesimism, nemulţumire.
201
Valorile se prăbuşesc, oamenii nu au în ce să creadă. Extremele se înmulţesc, violenţa se propagă, mulţi tineri sunt ademeniţi de ideologii radicale, dar „extremele sunt de la diavol”, cum spune Sfântul Vasile cel Mare. În fiecare zi harul lui Dumnezeu îşi face simţită prezenţa la cel ce simte zdrobire a inimii pentru păcatele lui şi cere să-şi trăiască viaţa ca pe o Minune.
Mă rog în fiecare zi ca sufletele oamenilor să se deschidă pentru a trăi minunea, să îngăduie harului să-i înveţe să iubească cu adevărat, scăpaţi de iubirea de sine, să alunge frica din inimi, să se elibereze de grijile şi stresul care înăbuşă bucuria.
Vorbesc des la telefon cu părintele Alexandros şi de câteva ori a venit aici. Vrea să discutăm ca şi când ar aştepta să înveţe ceva de la mine, dar eu n-am multe de spus, i-am spus că el cunoaşte mai bine lucrurile teologice, eu de obicei răspund cu cuvinte simple. Trăiesc clipa, mă străduiesc să mă iubesc aşa cum sunt, pentru a putea iubi fiecare făptură din lume.
Vin aici diferiţi oameni să-mi vorbească, mi-e teamă ca mintea să nu mi se înalţe, le vorbesc doar despre bucuria de a sta lângă Hristosul iubirii, pe care atâta timp cât o trăim luminează întunericul din noi şi face să uităm cruzimea lumii. Îi îmbrăţişez, le zâmbesc şi le recomand să găsească vreun duhovnic ca să intre în rânduială. Pe mulţi îi trimit la părintele Alexandros, văd o mare schimbare la el.
în liniştea de la mănăstirea Sfântului Nicolae simt intens prezenţa persoanelor iubite care nu mai
202
sunt împreună cu mine în viaţa aceasta. Hara,Evanghelina şi părintele Ioachim mă însoţesc în fiecare zi, vorbesc cu ei, mă gândesc ce-ar spune dacă ar fi aici,îi simt zâmbitori, bucuroşi. Amintirea lui Periklis e mai întunecată şi mă rog neîncetat la Dumnezeu să-l odihnească.
Cred că nu există motiv pentru care să continui să scriu la romanul meu. Iubitul meu părinte Ioachim nu a trăit să vadă evoluţia lucrurilor, dar cred că ştia ce avea să se întâmple, cel puţin pana acum. Socrate mi-a spus că după ce voi pleca la Domnul îl va publica, nu ştiu dacă are rost, minunea am trăit-o, să facă ce doreşte, tot ce am îi aparţine.
închei acum scrisul pentru că trebuie sa merg la pescuit. Mâine o să vină Marina cu Dimitris ca să petrecem câteva zile împreună şi trebuie să mă îngrijesc de mâncarea noastră…
SFÂRŞIT
Epilog
Toate sunt fără culoare şi anoste”, cântă rapsodul contemporan, descriind anii care au urmat schimbării regimului din 1974, şi acum, după patruzeci şi cinci de ani, putem face constatările noastre cu precizie.
Generaţia schimbării regimului, câţi mai trăiesc încă printre noi, după excesele primilor ani a avut ocazia mai mult decât toate generaţiile precedente să prospere, să studieze, să creeze, să călătorească, să se exprime liber, chiar şi să guverneze ţara.
Odată cu trecerea timpului entuziasmul acelei epoci a pălit, cuvintele mari au prisosit şi apoi şi-au pierdut sensul. An de an deprecierea tuturor şi relativismul moral i-a cuprins pe cei mai mulţi şi, pe când schimbările rapide din societate ne-au găsit nepregătiţi să asimilăm ce ni s-a întâmplat, observăm în jurul nostru oameni confuzi, care luptă cu lipsa sensului, cu frica stricăciunii şi a morţii, fără scop şi speranţă.
„Disperare disponibilă în stare excelentă şi fundături spaţioase”30, spune Dimoula, exprimând starea sufletelor oamenilor din jurul nostru. Şi în aceste
30 Kiki Dimoula, „ Angelies”, din colecţia Erimin (Epppriv).
204
fundături, prin experienţa noastră, am intuit poveştile a sute de oameni care au parcurs acest drum în viaţă. Entuziasm exagerat, discernământ ratat, eudemonism, legare sufocantă de materie, mari dezamăgiri în relaţiile personale, singurătate, disperare. Multe minţi luminate au pierit în depresie şi abuzuri de substanţe pe cărări întunecate, mulţi oameni buni au fost pervertiţi de Sirenele bogăţiei şi slavei deşarte şi de Monstrul mândriei şi eşecului.
Eroii acestui roman au fost creaţi din întâmplările adevărate ale oamenilor care trăiesc lângă noi. Am vrut să povestim viaţa lor pentru a arăta că există încă speranţă, oricât ar fi eşuat cineva, oricât ar fi suferit, oricât ar fi fost de vinovat, e suficient să vină acel moment binecuvântat când îşi va asuma total responsabilitatea vieţii lui şi va dori să se redeschidă Luminii. Aceasta este o taină şi sărace sunt cuvintele pentru a o descrie, dar se întâmplă în fiecare zi în jurul nostru şi noi ne-am dorit s-o împărtăşim. Am scris aceste pagini cu speranţa că toate aceste experienţe pot fi împărtăşite şi, mângâindu-ne de cuvintele poetului care-L slăveşte pe Dumnezeu, să putem spune şi noi: „Câte vânturi, Dumnezeule, şi n-au stins încă lumina inimii mele”31.
31 Nikiforos Vrettakos, „Renaşterea”, din colecţia Făclia soarelui (HAUXKOC; AVXVOQ), 1984.
Cuprins
Iarna anului 2015 7
Anii unei nevinovăţii triste 22
Jugul sclaviei 23
Vine o clipă când trebuie să alegi cu cine mergi şi pe cine laşi în urmă 31
Primăvara anului 2016 41
Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii 47
începeţi revoluţia fără mine 60
Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti 67
Vara anului 2016 78
Aici locuieşte singurătatea, având chiriaşă permanentă plictiseala 82
Pentru viaţa lumii 92
Salutări cerului 105
August 2016 114
Unde s-au dus cuvintele? 118
A doua viaţă nu există 122
Sărmana generaţie a tranziţiei 133
Toamna anului 2016 145
206
După toţi anii în care am lipsit, pentru tine m-am întors 151
Nicio Bucurie nu este mai mare decât bucuria pe care o dăruieşti 159
Iarna anului 2017 174
Facă-se voia Ta! 180
Tristeţea îmbucurătoare 188
Vara anului 2019 197
Epilog 203
Distribuţie:
S.C. Egumeniţa S.R.L. tel.fax: 0236-326.730 e-mail: editura@egumenita.ro www.egumenita.ro